Pas.
VIAŢA ROMÂNEASCĂ: Perspectivele viitorului   .    .    .    . ~3
VICTOR iEFTIiMiIU : Gorganul OiUi Dotaotici (nuvelă)    ... 5
JcS- f MUGUR : Veacul! meu ; Uneori ; Retrospectivă '«
OGTAVIAN iB ARB OS A: Brânicuişi   .                              *    ' îa
MARIN SORBSCU : .Munţii ; * * * , Poveste • Focul va-cru     ' $
K)XAU;XA^-r i> Bro0tie * 1^ Sir? CuS !
101IN ALEXANDRU : Prun pereţi; Zidul q<i
St^tan am™: "^*h0fs" ~ din          '„Guernioa" 40
NMMif        ' la 'd,90eSul moliiilor *n «oi;
DIMITRffiJKAiCHIOI : Potcteşfe-imă, pidaie; Prezenţă    !    [    \ 44
NICOLAE JIANU : Pămimtul era viu (fragment de roman)    . 46
Scriitori şi curente
PAUL CORNEA : HJirioa pastt-paşoptistă şi Bminescu ... 9.5 Scriitori romîni contemporani
N. MANOLESCU: George Bacavia....... il5
Cronica literară
AL. PHILIPPIiDE: Viotor Eftiimiu :  „Poezii"     . r>9
BORIS buzilâ: Pop Simian : „Triunghiul"    .                    ' i,t>
EUGENIA TUDOiR : Ion Bănuţă : „Scrisoare către «mul 2000" 136
Critică şi actualitate
pr^P n^fSrV: ^ezvof:*aiea dramoaiturcfiei de după Eliberare 141
PETRU POP.ES CU : Poezia Hui Robert Frost..... 152
Discuţii
HOR'IA BRAJTU : ReaDiam şi decadenţă în literatura contemporană — lin jurud unor dezbateri internaţionale   .    . 165
9f
Cronica filmului
D. I. SUCHIANU : Umbrellele cin.tafto.are; Traducerile cinetna-
tagrafiioe     . .........jg4
Miscellanea
Reallisan şi expresie (AH. Iivasiuc) — O culegere literară (Tudar Geoirge) — Cioarzeai de ani de ia moartea iui Dimitrie Anghett (Harta Opriesau) — Aoghel şi Iosif in paqiniCe „Vieţii Româneşti» (I. Oreţu) — Corespondenţa lui Thomas Mann (iD. Ludovic)...... 187
Cărţi noi
Otilia Oaatair : .„Poezii" (Cornete Ştefăncscu) — Teodor Ma-ziilu : „O pCimihare ou barca" (Al. Twdoirică) — Ion Gheorghe : ,,-Canilaltiilda" (H. Zafliis) — Const. Chirită • Pasiunii" (Al Sever)........ 20î
Revista revistelor
— din ţară —
SrirT'" o"- 551^1964 (°-B-) - „Orizont" nr.
,^64^-} ™ "%Kma" m- 1Q/1964 <GJ>0 - „Ramuri", nir. 1—4/1964 (EraM Maniu)     .    .    .    ...    .    [ 210
— de peste hotare —
„Novai Mir" nr. 10/1964 (I. Pr.) - „Slovenske poSy pnr^8/1964 <G- Cmta) ~ -Encounter", sept.-act. 19b4 (fc. F.) — „Tempo presenile" nr. 8—9/1964 (J.M.) — „Weimiarer Beiitrăge", nr. 5/1964 (E. F.) — Arts"
'?aJ7,f9£î (Emfl Mwm) ~ "La teb-« ,ro^e" nr". 202/
iyb4 (E. P.)............215
ILUSTRAŢIA DE PE COPERTĂ : Franz Masereel (gravură) FOTO : Flloriin Dragu
Colegiul redacţional: Acad. TUDOR ARGHEZI, AUREL BARANGA (redactor-şef adjunct), Acad. MLHAI BENIUC, Acad GEO BOGZA DEMOSTTENB BOTEZ fredactor-sef, membru corespondent al Academiei R.P.R.), LUCIA DEMETRIUS, PAUL GEDRGESOU (radacte-şef adjunct), Acald. IO.RGU IORDAN, Acad. ATHANASE JOJA Acad AL PITII,IPPIDK Acad. ZAHARIA STANOU, D. I 9UCHIANU
Redacţia : Bid. Ana Iipătescu nr. 16, telefon,11.88.85 - Raion „30 Decembrie"
■ Bucureşti
Perspectivele viitorului
area de seamă prezentată, în numele guvernului, de preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion Gheorghe Maurer, la ultima sesiune a Marii Adunări Naţionale, consemnează succesele repurtate de poporul nostru în domeniul economiei, ca o consecinţă firească a politicii, consecvente promovate de Partid pe linia industrializării ţării, temelie trainică ce asigură o dezvoltare armonioasă tuturor sectoarelor de activitate, chezăşie a creşterii nivelului de trai pentru producătorii bunurilor materiale şi spirituale din patria noastră. Ritmul şi amploarea acestei dezvoltări a condus la ceea ce presa de peste hotare numeşte de multe ori : „miracolul românesc" şi la analize concludente. Astfel, „Christien Science Monitor" menţiona nu de mult următoarele : „Dacă această situaţie se menţine este posibil — aşa cum prevăd unii experţi economici ;— ca România să ajungă în cîţiva ani cea mai puternică ţară industrială din Europa răsăriteană''''. De la acele nefericite vremuri cînd eram consideraţi o ţară „eminamente agricolă" — şi sortită să rămînem aşa o eternitate — şi pînă la zilele pe care le trăim, e un drum care nu poate fi socotit în ani, ci cu măsura etapelor istorice. Darea de seamă, amplă şi elocventă, a dat exemple — jaloane ale acestui drum parcurs — fiecare cijră evocată însemnînd realităţi menite să dea fiecărui om din ţara noastră un sentiment de justificată mîndrie patrio tică şi cetăţenească. Ca urmare a muncii pline de abnegaţie ,şi a devotamentului muncitorilor faţă de politica Partidului, s-a realizat în anul 1964 o producţie care a depăşit cu 14°j0 producţia anului precedent. La 20 decembrie, 473 întreprinderi puteau raporta partidului şi guvernului că şi-au îndeplinit planul anual, descifrîndu-se în acest efort continuu şi mereu sporit, decizia oamenilor muncii de a ridica şi mai sus graficul activităţii lor creiatoare. Astfel înţelese lucrurile, cifrele adaugă caracterului lor de >sinteză statistică un coeficient convertit în sentiment şi în emoţie. în raport cu anul 1963, în anul 1964 producţia industriei energiei electrice şi termice a crescut ,cu 23 la sută, a industriei chimice cu acelaşi coeficient, a industriei construcţiilor de maşini cu aproape optsprezece la '.sută. Au intrat în funcţiune într-un singur an, în cel de curînd expirat, noi agregate în centrale electrice cu o putere de 600 megawaţi. Cifra merită o explicaţie : 600 de megawaţi reprezintă mai mult decît întreaga putere electrică a României din anul 1940. Şi trăim comparaţia în plenitudinea ei dacă reflectăm la rolul energiei electrice ca factor fundamental în dezvoltarea economiei moderne, ca factor de bază în .procesul de extindere a mecanizării şi automatizării producţiei. Sînt numai cîteva cifre, dar suficiente ca să dea o imagine a bilanţului de succese repurtate de industria noastră ca expresie a politicii de industrializare a ţării, asigurînd lărgirea şi perfecţionarea bazei tehnice-materiale a socialismului. în agricultură — a
3
arătat darea de seamă — se realizează treptat programul de măsuri iniţiate de Partid pentru dezvoltarea multilaterală ia acestei ramuri atît de importantă pentru economia naţională. In raport cu producţia agricolă a ultimilor cinci ani, producţia anului 1964 ,se înscrie cu un spor de 12 la sută. S-a întărit baza cerealieră, s-au înregistrat succese în cultura plantelor tehnice, în viticultură, şi pomicultură, măsurile privitoare \la creşterea şep telului începlnd să dea şi ele roade. Dovada peremptorie a acestor succese o face următorul fapt: deşi factorii climatici n-au fost deosebit de favorabili s-a asigurat în întregime hrana populaţiei, dar s-au asigurat şi disponibilităţi de export. Victoria socialismului la sate se oglindeşte pe deplin în aceste cifre şi în felul cum arată astăzi satele noastre. Acolo unde domnea odinioară sărăcia şi pelagra, a venit lumina, bunăstarea, învăţătura, caravana cinematografică, echipa de teatru şi, mai presus de toate, încrederea în viaţă, hotărîrea de a. lupta zi de zi pentru consolidarea victoriilor şi, pentru dezvoltarea lor într-un ritm tot mai susţinut.
Darea de seamă a acordat o importanţă deosebită problemelor puse în dezbatere la Plenara Comitetului Central ul Partidului cu prilejul aprobării proiectului planului de stat pe anul 1965 .- îmbunătăţirea calităţii produselor — sarcină, fundamentală a producţiei —, asigurarea dării în funcţie la termen a, noilor obiective productive — datorie de onoare pentru toţi factorii ce contribuie la realizarea lor — şi îndeplinirea la nivel înalt, în spiritul unei exemplare exigenţe, a sarcinilor de export, datorii menite să menţină şi să crească, prestigiul produselor noastre peste hotare, pe piaţa mondială. Durea de seamă a înfăţişat un plan complex, pătruns de o profundă rigoare ştiinţifică, menit să transforme sarcinile în realităţi, şi să constituie o punte între cele înfăptuite pînă astăzi şi noile realizări de mîine. Anul 1965, ultimul al şesenalului, se anunţă ca un an de succese certe, menite să concure la ridicarea nivelului de trai al 'oamenilor 'muncii, ţelul superior cd tuturor iniţiativelor şi \eforturilor creatoare depuse de Partidul şi Guvernul ţării noastre.
La, 7 martie anul acesta va avea loc un eveniment de o deosebită importanţă : Poporul îşi va alege deputaţii în Marea Adunare Naţională şi în Sfaturile Populare, prilej \de trecere în revistă a muncii, de analiză minuţioasă a ceea ce ,s-a realizat pînă astăzi, de scrutare responsabilă a perspectivelor. Şcoală politică de înaltă răspundere, de patriotică participare la viaţa ţării, de verificare într-un spirit adine cetăţenesc a rezervelor inepuizabile fie energie pe care le reprezintă poporul, alegerile sînt întîmpinate pretutindeni, la oraşe şi la sate, cu, un sentiment de entuziasm bărbătesc şi cu o justificată niîndrie.
Cu prilejul constituirii Biroului Frontului Democraţiei Populare, preşedintele Consiliului, de Stat şi primul secretar cd Partidului nostru, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej ia spus :
..îmi exprim convingerea că apropiatele alegeri voi- 'Coiisititnn o nouă <şi viguroasă manifestare >a voinţei maselor ide a merge 'hotărât pe drumul deschis 'de oaiîiniclairea socialistă — drum ,al ânifloririi patriei şi prosperităţii celor ce ni;inrrsc !"
.Si cuvintele sale au însemnat pentru fiecare om din ţara noastră o înflăcărată chemare. ■'
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Gorganul lui Dobrotici
de Victor Eftimiu
Altele ar fi fost destinele familiei Dobrotescu din Constanţa,, dacă şeful acestei familii, cu treizeci şi patru de ani în urmă, n-ar fi luat parte la o sărbătoare de 10 Mai, în tribuna oficială, ca fată de prefect. Vorbim de şeful real,
doamna Zoe.
Căci, după datină şi lege, rolul acesta s-ar fi cuvenit soţului domniei sale încă viu, Grigore.
Un om blind, timid, comod. Nu-i plăceau discuţiile şi iniţiativele. Prefera să fie condus. Faptul că în tinereţe fusese, la prefectură, subalternul viitorului socru, îl situase faţă de nevastă într-o inferioritate în care se complăcea şi care, peste trei decade, se accentuase mult.
Proconsulatul dobrogean al răposatului Istrate Mavrodin nu ţinuse decât patru luni, dar purtase în el un zîmbet luminos, prestigios, acea halucinată zi de 10 Mai cînd domnul prefect, reprezentând guvernul, primise defilarea trupelor şi a «coaielor, în sunet de trâmbiţe, în bubuituri de tun şi-n şuier de sirene. Tot oraşul era la picioarele tribunei oficiale. Domnişoara Ica — de la Zoica — îşi făcuse prima ieşire în lume, într-o apoteoză. Din acea zi şi pînă azi, cînd trecuse de cincizeci de ani şi avea trei copii şi sărăcea văzînd cu ochii, domnişoara Mavrodin, azi doamna Dobrotescu, se 'socotise o făptură excepţională, un fel de principesă a provinciei de peste Dunăre. Trebuia să-tşi ţină, cu orice preţ, rangul, —- „faeighe-monicosul", cum spuneau, încă, unele familii elene din cetatea lui Ovidiu.
Faptul că, de atunci, atîţia prefecţi cu familiile respective se perindaseră vreme de treizeci şi trei maiuri în tribuna oficială, n-o trezea din visul ânsorit al adolescenţei.
Feeria continua în sufletul ei, bătut de toate decepţiile, dar călit în aşteptarea fastului reluat.
Precara situaţie a ei şi a familiei nu era, nu putea fi, deoît un provizorat, în aşteptarea zilei cînd Grigore va fi numit ispravnic — ca şi cum fără politică un funcţionar de prefectură poate ocupa magistratura
5
supremă ! — doamna Zoe Dobrotescu nu luase parte la nici o festivitate naţională. Pentru domnia sa, patria murise de treizeci şi trei de ani.
★
In fiecare vară, familia: Zoe, Grigore, Tita, Vivi şi Ticu Dobrotescu părăseau Constanţa ca să plece „la băi".
Practica distincţiei obligase pe şeful familiei să-şi boteze cei doi băieţi cu nume de fată (Tita şi Vivi) iar pe domnişoara o alintase cu numele mai mult băieţesc de Ticu.
Cînd toată lumea venea la mare, doamna Zoe Dobrotescu lipea ferestrele cu hîrtie colorată şi se ducea la munte. Această deplasare făcea parte din protocol. O femeie care, la un moment dat, strălucise în tribuna oficială, nu putea răonîne un an.întreg locului, printre foştii ei isujpuşi. Desigur, cum spuneau Ticu, Vivi şi Tita — Constanţa e mai interesantă vara, cînd vine atîta lume de la Bucureşti, cînd Mamaia e în floare — dar fiindcă orice om cu oarecare stare trebuie să-şi părăsească reşedinţa în timpul vacanţei şi să plece aiurea, oriunde, dar să plece, maman Zozo, în fiecare vară, îşi căra familia pe Valea Prahovei, la Poiana Ţapului.
Anul acesta, însă, nu s-a mai putut. Oricîte trageri avusese loteria la care îşi juca sistematic, de ani întregi, economiile, nici un bilet nu reuşise. Pensia era prea mică. Băieţii nu câştigau nimic. După doi ani de sinecură (tot la prefectură, în amintirea veneratului Istrate Mavrodin), domnişoara Ticu pierduse cei trei mii de lei lunari ce-i încasa ca dactilografă : fusese concediată sub pretextul copilăros că nu ştie să scrie două rînduri la maşină (ceea ce era perfect adevărat), dar nu constituia un motiv serios ca să trimiţi la plimbare pe nepoata unui fost prefect, maman Zozo interzioîndu-i să înveţe această degradatoare îndeletnicire). Dezastrul era complet. Dobroteştii nu vor mai pleca la băi!
Rudele, cunoştinţele, vecinii urmau să jubileze. în sfîrşit, mîndra porfirogenetă va fi înfrântă. Tot oraşul nu va vorbi altceva.
Doamna Zoe Dobrotescu exagera, fără îndoială, aceste prezumpţiuni: de multă vreme, domnia sa nu mai era centrul universului. Poate că nu fusese niciodată. Oamenii îşi aveau propriile lor necazuri, ca să se mai ocupe de treburile altora.
în zadar încerca Grigore, Vivi, Tita şi Ticu s-o convingă de absurditatea aprehensiunilor ei şi de avantajele unei rămâneri pe loc, în epoca cea mai propice coastei dobrogene; şeful familiei susţinea că, mai mult decît oricînd, acum cînd se zvonea că nu mai au nimic, trebuiau să dispară din oraş.
Dar cum ? Cum ?
Nu i-au trebuit decît trei nopţi doamnei Dobrotescu ca să găsească soluţia : vor rămâne la Constanţa, vor lipi Mrtie vînătă pe geamuri, ca să-i creadă lumea plecaţi. Vor face albastre toate ferestrele dinspre stradă. Nu vor trăi decît cu lumina dinspre mare, în curtea dintre două maidane.
Acolo nu-i vedea nimeni. Vor ieşi numai noaptea, strecurîndu-se prin-tr-unul din cele două locuri virane, căci uşa dinspre stradă va fi şi ea închisă hermetic, clanţa urmînd să prindă praf şi păienjeniş, ca să se vadă bine că stăpînii sînt plecaţi.
6
★
Ceea ce maman Zoica hotărî, fu executat în douăzeci şi patru de ore.
Simulatul plecării în două trăsuri — după lipirea hîrtiei albastre Ha geamuri — lăsarea valizelor în magazia gării... reîntoarcerea, noaptea, pe furiş, unul cîte unul...
Nu vom intra în amănuntele tragicomice ale vieţii acestei biete familii terorizată de imperativul aparenţelor.
Un observator talentat şi iscoditor, ar putea scrie o întreagă carte despre aspectele interiorului blindat, amănunţind psihologia fiecărui membru al familiei, reacţiunile, revoltele sau acomodările fiecăruia, viaţa artificială, evaziunile nocturne, pe brînci, strecurările în stradă, după cumpărături, cu gesturi de hoţ urmărit, cu temeri de cîine bătut, tot cortegiul de prefecătorii şi de umiliri, pe care o femeie autoritară şi maniacă îl impusese unor fiinţe mai sărace decît ea şi lipsite de orice personalitate.
Această existenţă neverosimilă s-ar fi tîrît pînă în septembrie, dacă neprevăzuta intervenţie a ursitei n-ar fi schimbat lucrurile brusc, ca într-o poveste din o mie şi una de nopţi.
Cineva a bătut, într-o zi, pe înserate, la toate ferestrele din stradă, a zguduit clanţa, a dat tîrcoale casei, a trecut printre zidurile ruinate ale maidanului din dreapta şi a năvălit în curte, unde a găsit pe Grigore, pe Zoe şi pe Tita. Vivi şi cu Ticu erau în casă şi jucau table Ia lumina lămpii cu petrol. (Trebuia economisită şi electricitatea, ca să nu le trădeze prezenţa în timpul verii, pe nota de la uzină).
Acel om care năvălise impetuos în tihnita locuinţă, era în aparenţă, un necunoscut.
De fapt, fabulosul unchi din America.
Frate mai mic al lui Grigore Dobrotescu, îşi luase partea din avere, moştenirea părintească, şi, asemeni ţiului risipitor, plecase în lume. De douăzeci de ani, nici un semn de viaţă. îl credeau mort, şi iată-1 sub haina de piele, cu faţa arsă, cu părul cărunt, şdhiopătînd puţin, iată-1 acasă, strigoi nepoftit, ameninţînd cu o gură în plus cina frugală a unei familii detronate.
Grigore s-ar fi aruncat în braţe şi l^ar ifi strîns pe inimă, plînigînid de bucuria revederii. Dar Zoe era colea. Mai aspră decît oricînd, îşi măsura cumnatul din frunte pîn-la talpa groasă a bocancilor.
„Oamenii care vin din America trebuie să aibă degetele pline de inele şi perle cît aluna, la cravată. Ăsta nici cravată n-are. Un vagabond. O sărăcie."
Iar bietul ei bărbat gîndea cam la fel, dar oarecum mai duios : „Bine, măi frăţioare, de ce nu venişi măcar cu un geamantan în mină, că altfel te-am fi primit! ? Eu sînt fericit şi aşa, fiindcă mi-era dor de tine şi te credeam pe lumea cealaltă, lingă tata. Parcă îl văd şi pe tata, că mult isemănaţi! Dar Zoe e necăjită cu copiii şi numai rudă săracă nuji trebuia, tocmai acum !" Apoi tare :
— Ia şezi, Stavrache, stai colea, bată-te să te bată... Ia spune, omule, cînd venişi... Zoico, stai şi matale, colea... ţi-1 mai aduci aminte ? A plecat de mult... Hei, dar eşti mai cărunt ca mine, măi băiatule, şi eu am şase ani mai mult 1
7
Lui Stavrache i se pusese un nod în (gâtlej şi nu putea să-1 înghită, casa părintească îl înconjura, mirosea a trecut din ultimele-i mobile, copilăria învia şi-1 saluta cu stoluri de năframe albe, toate amintirile jucau hora miilor de zile albastre ale adolescenţei marine. în clipa aceea, uită de ce a mai venit acasă, planurile îndrăzneţe cu care se reîntorcea în patrie. Se lăsa dus de amintiri, de înduioşări.
Un sfert de veac se ştergea ca un gînd. Parcă nu plecase de acolo niciodată.
Nu putea Scoate un cuvânt. Tăcerea aceasta, privirile care şovăiau, înlăcrimate, însemnau pentru Zoe, recunoaşterea vinei celei mari, iremediabile, mărturisirea păcatului sărăciei.
— Am venit şi eu... mi se urîse printre străini... Vreau să sfârşesc în casa părintească... Niciodată nu m-am simţit mai străin ca aseară cînd am picat la hotel... Am dormit eu în multe paturi — mai mult pe pământul gol decît în pat — dar eram departe şi somnul adânc, pe orice căpătâi... Dar în ţara ta, în oraşul tău, să stai la hotel... Cîţiva paşi de casa părintească, nu zău! Mi-a venit să plîng... N-am ştiut cum s-alerg mai repede !
Zoe îl asculta şi se frământa în taina gândurilor ei:
,JPrea vorbeşte mult de casa părintească! A fost odată! Acum e casa părintească a copiilor mei. Tu ţi-ai luat partea, ţi-ai vândut locul dintre zidurile astea, nu mai ai nici un drept, nu mai ai ce căuta aici! Ai să vezi numaidecît că n-ai să ne prinzi în capcană. Cunosc eu povestea ! Fiul risipitor ! N-avem nici un viţel de tăiat, băiatule !"
Iar Stavru prindea glas, se încălzea, vorbea mereu :
— Mă uit împrejur... Parcă am plecat ieri... Erau mai multe mobile, nu ? Păcat că le-aţi înstrăinat. Pe vapor, pe măsură ce m-apropiam de Constanţa, mă gândeam la fiecare scrin, la fiecare canapea, creşteau din uitare... Se desluşeau mereu... fiecare la locul vechi... Douăzeci şi cinci de ani nu mă gândisem la ele, şi-n câteva ore, pe Marea Neagră, le-am înviat pe toate... Ce dor mi-era de voi, de casa asta, ce dor mi-era de ţară !
Ceilalţi doi tăceau. Zoe ciupea fire de scamă din vârful mânecii. Gestul ei era graţios şi absent. Simţea că nu e ceva curat la mijloc. Omul acela le ascundea ceva. îi era frică. Strigoiul vorbea mereu.
— Ştiu... de douăzeci de ani, nu v-am mai scris nimic. Nici n-avem ce... în fiecare zi, altă luptă cu viaţa... altă ţară... mereu alte oraşe. Ai uitat de ai tăi! parcă s-au scufundat toate în mare. Cînd eşti pe un părnînt despărţit de-al tău de oceane, ţi se pare că s-a rupt orice legătură cu pămîntul tău... Nu vă închipuiţi cum înstrăinează apa... Acum n-am să mai plec... Sînt obosit... Nu mă mai cheamă nici o ispită...
—■ N-ai pe nimeni, acolo ? ângăimă Grigore.
— Pe nimeni! Nici nevastă, nici copii. Copiii vdştri o să fie şinai mei... O lumină s-aprinse-n ochii Zoiei.
„Poate că netrebnicul acesta va fi avînd o brumă de avere, dacă s-a gîndit la nepoţi!" „O capcană !" îşi răspunse tot ea. Totuşi încercă să4 iscodească :
— Vremuri grele şi p-acolo ?
— Grele ! răspunse Stavrache într-un oftat. Nu mai e gîrla de aur de altădată ! Poate d-aista am şi plecat!
— Bine, dar tot vei fi adunat ceva, cînd erau vremuri mai bune.
— Am adunat azi, am pierdut mâine, şi iar am adunat şi iar am pierdut! Dar ce înseamnă banul, bogăţia ?... Nu-i simţi bucuria niciodată.
înainte, credeam că a fi bogat, e tot ce poate rîvni omul mai de preţ... Când am ajuns milionar, am văzut că nu e lucru mare... Gînd am pierdut tot, nu mi-a părut rău. Am luat-o de la început. Şi iar şi iar. Acuma, la sfîrşitul socotelilor, m-am împăcat cu toate. O bucăţică de pâine, la colţul mesei, intre ai tăi, face cît tot aurul din lume! De asta v-a'ş fi rugat... Nu mă lăsaţi printre străini!... Primiţi-mă între voi... Aţi lăsat ochii în jos... Ştiu... E greu, aşa dintr-o dată să te pomeneşti pe nepusă masă, cu un mosafir nepoftit... La urma urmei, pot dormi şi la hotel, dar altceva era să sta*u cu voi... nici nu prea sânt sănătos... Casa e mare... mă încape şi pe mine... Sint un om liniştit... n-am să vă aduc nici o supărare... Văd că tăceţi. Mă duc. Vă las să vă sfătuiţi... Pe-nserate, mă întorc... Ştiu că n-o să vă lase inima şi-o să mă primiţi!...
Omul care vorbea tărăgănat, aproape tânguitor, cu ceva străin în vorba lui românească, se ridică cu greu, se mai uită împrejur şi ieşi, şchiopătând uşor.
— Mă-ntorc pe-nserate... Vreau să văd dac-a imbătrînit mult oraşul sau a mai întinerit!
★
Cei doi soţi fură mulţumiţi de această plecare, ca să-şi poată revărsa fiecare gândurile în voie.
— Nu ştiu ce fel de inimă vei fi având matale, Zoico dragă, nu te supăra ! Dar nu-1 putem alunga ca pe un cîine... la urma urmei nu ne-a făcut nimic... Unde vrei să se ducă ?
— De ce nu l-ai oprit dumneata, că ţi-e frate şi-a venit in casa părintească! izbucni Zoe, subliniind ironic „casa părintească". Dacă te dau banii afară din casă, n-ai decît să-1 pofteşti! Asta ne mai trebuia acum !
— Doar n-o să cadă belea pe capul nostru! O fi avînd şi el ceva. Nu s-a întors cu mâna goală din America !
—• N-ai auzit de-a ispus ? Sânt vremiuri grele şi acolo, de-aia a pledat.
— Da, dar a mai spus : „Copiii voştri o să fie şi copiii mei!"
— Asta-i ceva platonic, sentimental.
— Cum adică ! ? Să n-aibă nimic ?
— Dacă avea ceva, se cunoştea. N-ai văzut cum era îmbrăcat ?
— Asta nu insemnează nimic. Vine omul de pe drum...
—' Şi cum mai schimba vorba: „Am avut azi, am pierdut mâine, iar aim avut şi iar ata pierdut!" E 'limpede ca lumina zilei. N-are o lăscaie. Spunea că a dormit mai mult pe pămîntul gol deoât ân pat. Omul bogat altfel vorbeşte, nu se milogeşte să-1 primeşti în casă...
— Bine, Zoico, micule, poate că ai dreptate. N-am să-ţi impun eu familia mea... Ştii că nu ţi-am impus-o nici cînd ne-am luat. O să-i vorbim frumos, cu dragoste — am fost cam înţepaţi amândoi, toată vremea — şi-o să-i dăm să înţeleagă că nu putem hrăni a şasea gură... n-o să se supere, ştie şi el ce-nseamnă sărăcia !...
în vremea aceasta, Stavrache bătătorea oraşul, malul mării şi respira adânc mireazma orizonturilor. Odinioară, dunga mării, zgâriată de coşul unui vapor sau catargul unei corăbii îl chema cu glas de sirene, cu trâmbiţe de victorie.
Dincolo era tot viitorul, toate poveştile copilăriei, întrecerile, ajungerile, averile fabuloase.
9
II apăsau zidurile casei părinteşti, îl striveau. In fiecare dimineaţă, aceleaşi preocupări mărunte, acelaşi ipsos cu care se văruia în alb strălucitor tristeţea constrângerilor zilnice, aceeaşi mască de mulţumire, de triumf, pe un obraz tăiat de greaţa zilelor acre şi-a gustului de leşie a unor inutile aşteptări. Nu vedea cum îşi va îndestula, în sărăcia aceasta, foamea de grabnică şi uriaşă îmbogăţire.
Plecase după libertate şi avuţie şi se reîntorcea spunând că e sătul de lupta cu viaţa, că e dornic să-şi încheie zilele într-un decor familiar, printre mobile mucegăite, acasă.
„Ai lui" îl primiseră destul de cenuşiu, dar nu s-a prăpădit cu firea, era învăţat.
Cîte uşi şi cîte ferestre nu-i trântiseră ân nas, ân zbuciumata lui viaţă!... Nu i se mai strângea inima de multă vreme şi zicea:
„Poate că oamenii aceştia au dreptate. Ce ştiu ei de mine ? Le e frică de aventurierul reîntors, la încheierea socotelilor. Altminteri m-ar fi primit cu dragă inimă !
„Poate că mă cred un asasin, un gangster, ştiu eu ? Dar am să le explic eu odată."
La toate se gândea Stavrache, numai la motivul adevărat, teama că nu e decât o sărăcie — nu se gândea.
S-a ânapoiat curând, în casa Zoei, cu sufletul şi ochii plini de pulberea de aur a soarelui fărâmiţat pe albastrul mării. Nimic nu se schimbase din copilăria lui. Numai pietrele digului erau cam roase şi pescarii măi puţini la prinsul guvizilor.
Dar mirosea tot aşa de proaspăt a adâncuri răscolite, a peşte sărat, -a alge descompuse şi a ţiţei.
După ce povesti cum a bătut strada Mangaliei, plină de brutării calde şi prăvălii tătăreşti, după ce-a evocat toate peisajele regăsite, Stavrache a întrebat:
— Ei, ce ziceţi, v-aţi gîndit ? Mă primiţi la voi, ori îmi sfârşesc zilele la hotel, printre străini ? Că de plecat din Constanţa, nu mai plec, să ştiţi!
—■ Uite ce e, cumnate dragă., noi te-am primi cu dragă inimă, dar vezi că şi p-aici sânt vremuri grele...
— Da ce treabă au vremurile cu noi ?
— N-am putea deocamdată, să mai ţinem şi pe-al şaselea. Ştii că c-ăieţii n-au nici o slujbă. Fata era dactilografă, dar în ţara asta nu e nici o stimă pentru oamenii care au făcut ceva, şi au dat-o afară de la prefectură, măcar că era fată de prefect.
Doamna Zoe Dobrotescu intra în amănunte ca să scape de mărturisirea penibilă a pauperi taţii lor.
Stavru se uita nedumerit la fratele său Grigore, care clătina capul, aprobînd cu tristeţe şi suspine discrete partitura doamnei şi soţiei sale, Zoe.
O sumedenie de argumente subtile care voiau numai să insinueze sărăcia, nu s-o mărturisească, o penibilă procesiune de aluzii şi de recriminări împotriva destinului şi a concetăţenilor, curseseră o jumătate de oră, până cînd Stavrache înţelese că acei bieţi oameni erau tare strîmtoraţi.
—• Da bine oameni buni, de ce nu spuneaţi mai devreme ? De bani o să ne plângem noi ? Dar am geamantanele doldora de dolari să vă dau şi vouă şi copiilor, să cumpăr tot oraşul, bată-vă norocul să vă bată ! ! !
Feţele tuturora s^au luminat, în raza becurilor electrice aprinse simultan în toate încăperile. I-au explicat cu francheţe de ce erau ferestrele
10
albastre. Cum i-a lovit criza ; ce ingraţi au fost cei de la prefectură cu Ticu. Unchiul Stavrache a surîs trist, clătinând capul în semn de compătimire. Le făgădui că toate aceste supărări vor rămâne un vis urât şi nimic mai mult.
Chiar de a doua zi, viaţa familiei Dobrotescu a luat un alt aspect. Au instalat în salon pe unchiul sosit în ajun cu vaporul.
Au deschis larg ferestrele, au rupt tote zdrenţele mincinoase ale * .geamurilor, fără să mai încerce a da vecinilor spectacolul unei sosiri
de la gară.
Fiindcă tot mai stăruia o umbră de suspiciune în jurul său {mai t ales Zoie îl tot cerceta, din creştet la bocanci, cu priviri nesigure), unchiul
din America dărui cîte o sută de mii de lei fiecăruia dintre membrii familiei. Apoi plecă în oraş, pe urma negustorilor şi a particularilor ce etiimpăraseră, una cîte una, vechile mobile ale familiei, plăti întreit şi readuse toate canapelele, policandrele, pendula, harta, orga, jeţurile, covoarele, pianul şi scrinurile părinteşti, reconstituind casa aşa cum o lăsase în ziua plecării, acum un pătrar de secol, cînd numai Tita era născut şi avea numai cîteva luni.
Maidanele din dreapta şi din stingă casei fură cumpărate şi prefăcute în grădini; trepte de marmoră coborau pînă la mare, între uriaşe flori de septembrie. Casa fu acoperită cu olane noi, întărită cu bîrne de piatră, aşa cum fusese cu patruzeci de ani în urmă.
Toate acestea, în cîteva săptămâni numai; dacă sărăcia familiei Dobrotescu venise încetul cu încetul, prosperitatea îi înconjura, îi copleşea cu •o repeziciune de basm.
Ciudat om şi nenea Stavrache ! Era numai invenţie, planuri şi demon constructor.
Nu şedea o clipă locului. Nu putea să vadă o ruină, o paragină. El repară şi casele vecinilor, făcu grădiniţă publică din locul viran de la ■capul străzii, reconstitui o magherniţă turcească de peste drum, şi tocmi meşteri să desăvîrşească şi să zugrăvească biserica mahalalei. Spunea mereu că nu-i venea să creadă că era acasă, printre ai săi, şi că putea să-şi lege numele de ceva.
Vorbea mereu de locurile copilăriei, de dragostea pentru oraşul său natal, de mirosul Mării Negre, pe care nu-1 mai găsise pe limanul depărtatelor oceane, nicăieri, şi dădea bani în dreapta şi în stânga.
Zoe nu prea era încântată de cheltuielile nebuneşti ale cumnatului, care micşora in felul acesta moştenirea copiilor.
Păzea poarta ca să stăvilească invazia solicitatorilor, dar aceştia găseau pe omul cu dolari fie la capul digului, unde pescuia scrumbii şi guvizi, fie printre pietrele vechi din muzeul primăriei, fie sub stâncile de la Tataia, unde căuta cu nişte pui de tătari monede scite, romane şi bizantine.
Binefăcătorul oraşului asculta păsul fiecăruia şi înlesnea pe toţi cu dragă inimă. Nu era instituţie să-1 cerceteze şi pe care să n-o îndestuleze cu generozitate. De la episcopul Dunării de jos, care primi o sumă importantă, ca să termine catedrala cu turnuri mai înalte decît moscheea, pînă la poliţai, căruia nu-i ajungeau banii pentru cantina sergenţilor din oraş, fiecare se înfrupta din donaţiile generosului concetăţean.
11
Nevoile şi cerşitul autorităţilor ajungeau pînă la indecenţă. Primarul,, prefectul, directorul liceului, colonelul, i se plîngeau mereu de necazurile pe care le avea fiecare în gospodăria lui.
Nu le ajungeau banii să facă faţă nevoilor reale, şi mai ales celor de strălucire, de „luarea ochilor"...
„...Fanfara militară n-are instrumentele necesare, iar oînd âtrroraimut: muzicanţi civili, n-am uniforme să-i îmbrac..."
„...Defilarea care ai văzut-o ieri a mers bine, dar numai eu ştiu dît mi-am bătut capul ca să ies cu faţa curată..."
„Ferestrele albastre !..." se gîndea, zâmbind amar, Stavăr Dobrotescu, aduoîndu-şi aminte cum îşi găsise familia mai acum cîteva luni.
„Fiecare trăieşte mizerabil, în dosul unor decoruri mincinoase, menite să dea celorlalţi impresia de bogăţie !"
într-adevăr, fie că oraşul se apuca de ridicat o catedrală somptuoasă, pentru a cărei desăvârşire îi lipseau fondurile, fie că o distinsă doamnă, rudă de departe, i se spovedea că limuzina galbenă cu care bătea toată ziua strada Carol şi piaţa lui Ovidiu nu era plătită decît pe sfert — toţi şi toate făceau impresia că trăiau peste puterile lor, că de la un capăt la altul al lumii nu e decît o spoială strălucitoare, sub care mocneşte zgura şi lepra tuturor privaţiunilor.
Unchiul din America dădea în dreapta şi în stînga, surîzînd trist, clătinînd capul, compătimitor.
în vremea aceasta, pe ascuns, Zoe consulta jurişti, să vadă dacă n-ar putea să-şi pună cumnatul sub interdicţie.
Omul acesta, pe care începea să-1 urască, după ce în primele luni de cheltuieli nebuneşti îl dispreţuise, vagabondul acesta într-o ureche îi ruina copiii, deci o ruina pe dînsa.
Trebuia cu orice preţ împiedicat.
Dar cea mai iscusită interpretare a legilor nu putea opri pe un om în toată firea să dispună de propria lui avere, mai ales că toate cheltuielile acestea îmbogăţeau, înfrumuseţau oraşul.
Presimţind, parcă, temerile şi maşinaţiunile cumnatei sale, Stavru le vorbi într-o seară, după masă :
■— Dragii mei, aşa cum am luat-o, mi se pare că am să vă las pe drumuri.
„Ş-apoi e viaţă şi moarte. S-ar putea ca, într-o zi, să m-apuce iarăşi dorul de ducă, să plec şi să nu mai viu niciodată. M-am gîndit să depun mâine, pe numele fiecărui nepot, cîte zece milioane. Am să vă asigur şi vouă bătrîneţea cu cîte zece milioane fiecăruia, Grigore dragă, şi dumitale Zoieă dragă. Mie îmi rămâne destul. Dar am să vă rog să mă ţineţi pe lîngă voi, în casa părintească, pînă voi închide ochii, fiindcă mi-e groază de hoteluri. Prea am stat singur atît amar de ani, printre străini!
Toată familia îşi simţi ochii umezi de recunoştinţă şi sufletul înduioşat la pomenirea vieţii de tristă pribegie a bietului nenea Stavrache. Tot oraşul află noul gest de magnificienţă al lui Stavrache Dobrotescu. 'Nu bănuia nimeni rostul adevărat al atâtor dărnicii. Toată lumea cădea în cursă. i
Acţiunile lui Grigore, care avea un asemenea frate, crescură chiar în sânul familiei.
Toţi erau fericiţi, Zoe însăşi nu mai avu nimic de revendicat vreo zece zile.
12
După zece zile începu să se 'gândească la o eventuală căsătorie a lui Stavrache. Cine poate cunoaşte toanele vînturătorilor de mări ? Te pomeneşti că intr-o bună zi i se face iar dor de ducă. Plecarea aceasta însemna renunţarea la restul moştenirii. Aşa ceva nu trebuia să se întâmple în ruptul capului !
Ca să-1 oprească pentru totdeauna ingenioasa Zoe se gîndi la o verişoară mai tânără, căreia îi interzisese acum doi ani accesul onestului ei cămin. Această verişoară sucise capul multor bărbaţi. Avea nişte ochi de drac, năsucul în sus, dinţi frumoşi şi era puţin peltică, ceea ce-i dădea un farmec fără pereche.
Austeritatea doamnei Zoe Dobrotescu, născută Mavrodin, se îmblânzi ca printr-o încântare, la aceste gînduri utilitare. Uită viaţa cam deochiatâ a verişoarei de la Galaţi.
Fără să-şi închipue un moment că se juca cu focul, că Arietta ar fi putut să-1 vrăjească pe Stavăr şi să-î despartă de familie, să şi-1 oprească de tot, Zoe telegrafia verişoarei să vină urgent la Constanţa.
îi ceru iertare pentru scena de acum doi ani, îi povesti cum a dat norocul peste ei, cum se gîndise la dânsa, la Arietta, cum voia s-o fericească şi pe ea. îi făcu o lecţie magistrală sfătuind-o, ca prin romane, •cum să pună mâna pe Stavrache şi să nu-1 scape. Verişoară îi mulţumi, sărutînd-o de opt ori şi-i zise :
— Las' pe mine !
Casa era încăpătoare. S-a găsit şi pentru dânsa o cameră, în apropiere de salon. Cum Arietta era o fată veselă, prietenoasă, toată lumea era încîntată de această ciripitoare prezenţă.
într-o zi, Stavru, vizitînd un vapor italian, sosit dimineaţa ân port, cumpără de la o pasageră, o prinţesă egipteană, un şal de toată frumuseţea : flori de lotus albe, brodate pe mătase neagră, şi-1 dărui Arlettei... A fost o mare surpriză şi emoţie în toată casa.
Nu era zi în care să nu-i aducă cîte ceva din oraş, cum aducea de altfel, tuturor membrilor familiei.
Niciodată, însă, nu-i vorbi şi nu-i surise, nu-i aruncă priviri echivoce. Faimoasa cochetărie, farmec,u fără pereche al frumoasei verişoare care se apropia de patruzeci de ani, nu exercita o vrajă specială asupra lui Stavrache.
Odată cu regretul că ingenioasa capcană nu prindea, Zoe încerca o satisfacţie intimă la gîndul că farmecele verişoarei ei se treceau.
Fiecare familie are cîte o frumuseţe din acestea, cochetă, cuceritoare, pe care toţi o admiră şi n-o văd îmbătrânind, deşi anii trec cu zecile.
Un ochi proaspăt vrea prospeţime, şi biata Arlette n-o mai avea.
Şi ce mândră fusese de tinereţea şi de frumuseţea ei !
Nu mai departe, acum doi ani, la scena despărţirii:
— Şi te rog să nu-mi mai zici tanti, fiindcă nu-ţi sînt mătuşă, sîntem verişoare I se răstise Zoe.
—■ Dar, dar dumneata eşti mai în etate, şi mi-e greu să-ţi spun „verişoară".
Acum, Arlette, începe să pară şi dînsa o mătuşă, deşi spunea „veri-şorule" nepoţilor ei Tita şi Vivi, şi deşi Ticu nu-i spunea ei tanti, ci Arlette. Cum de nu cădea Stavrache în mrejele cochetei femei ?
13
Inimă de piatră ? Nu. Era îndrăgostit. Omul atît de puternic, care-venise acasă cu gândul de a-şi învinge, de a-şi îngenunchia semenii, căzuse în capcană.
Numai el şi cu Ticu ştiau că e îndrăgostit... Da, da, unchiul Stavrache,. care de la o vreme se îmbrăca foarte elegant şi întinerea în fiecare zi, era îndrăgostit de o prietenă a nepoatei sale, domnişoara Ana Miletici, o blondă de douăzeci şi doi de ani... Nu bănuia nimeni taina aceasta... Unchiul Stavrache se plimba, în largul mării, cu Ticu şi cu Anişoara, le ducea cu automobilul pe coaistă, spre Mangalia... Ticu lua cîte două-trei prietene, totdeauna altele, numai Ana era Cu ei. Se ţesea, în amurguri, de toamnă, o primăvăratică şi nevinovată idilă.
Stavăr Dobrotescu trecuse de cincizeci de ani. De la o vreme însă, n-arăta mai mult de patruzeci. Tatăl Anişoarei, încântat de prietenia ei ou Tilcu, fată cu zece milioane, ar fi fost fericit să o dea de nevastă lui Tita, fratele acesteia, care avea şi el zece milioane. Ca s-ajungă la proiectata-căsătorie, domnul Anibal Miletici încuraja vizitele tot mai dese ale fiicei sale în familia Dobrotescu, dar nici prin gînd nu-i trecea cărui Dobrotescu. răpise inima suava Anişoara.
Şef al organizaţiei partidului ce urma să ia în curând guvernul ţării,, el propuse lui Stavru un loc de deputat, la alegerile viitoare, propriul său loc, dacă n-ar fi ieşit toată lista.
Stavăr ar fi primit orice de la tatăl Anişoarei, care avea exact surâsul melodios al copilei adorate.
Intră „în politică", cheltui bani mulţi, pentru întărirea organizaţiei.. Dar în ziua cînd partidul veni la putere şi se împărţeau demnităţile, el. rugă pe şef să-şi păstreze locul, în fruntea listei parlamentare. Oferi o-jumătate de milion pentru alegeri, şi ceru locul de prefect al judeţului,, pentru fratele său Grigore. Personal, n-avea nici o (pretenţie.
„Se va vedea mai tîrziu — sau nu se va vedea niciodată ce pretenţii am !..." îşi spunea el, surâzând sarcastic.
Nu se refuza nimica binefăcătorului oraşului şi al judeţului, mai ales. că era vorba de un vrednic fost funcţionar al aceleaşi prefecturi. Grigore" Dobrotescu primi decretul în cîteva zile. A fost cel mai preţios dar pe care putea să-1 facă cineva doamnei Zoe, fata neuitatului prefect Mavrodin.
Răposatul putea hodini în voie, fără veleităţi postume, în cimitirul unde dormea de trei decade, la un metru de pămînt deasupra unui sarcofag roman.
Lungul provizorat încetase, în sfîrşit.
După o aşteptare de treizeci, şi cinci de ani, fiica lui Istrate Mavrodin putea să apară la 10 Mai în tribuna oficială, alături de domnul prefect, soţul domniei sale.
în jurul ei, familia şi notabilităţile Constanţei. La picioarele ei, tot oraşul. Şi-n amintirea ei, reînviat în toată splendoarea lui, prezent ca o palpabilă realitate, iată pe tatăl ei, prefectul de odinioară, Istrate Mavrodin, supranumit „omul cu trei peruci", de la care moştenise cultul aparenţelor.
Acest mândru şi elegant urmaş al unor Înalţi dregători din insulele greceşti, pleşuv de timpuriu, schimba trei peruci pe lună : una la ziua-întîia, alta la zece, a treia la douăzeci ale lunii. Prima perucă avea părul scurt. Posesorul ei voia să dea impresia că se tunsese în ajun. Părul celei de a doua era ceva mai lung, atâta cit creşte părul omului ân zece zile La.
14
douăzeci ale lunii, a treia perucă, ceva mai bogată, era destinată şi ea să dea impresia unor normale funcţiuni capilare: obligaţia prefectului de a se tunde.
Acest joc al perucilor a ţinut ani întregi şi nu 1-a ştiut nimeni. A trebuit curiozitatea şi indiscreţia milenară a bărbierilor, care nu-1 prinseseră niciodată în prăvălia lor, pentru ca misterul să nu mai fie un mister. în cîteva zile s-a aflat în toată urbea Tomisului manopera eternului Abesalon; prefectul judeţului a fost botezat „omul cu trei peruci", poreclă care a stăruit mai îndelung decît propria-i viaţă.
îi uitaseră de mult concetăţenii săi ingraţi, pe Istrate Mavrodin.
Numai Zoie-Zoica-Ica şi-1 aducea aminte cu înduioşare.
în această solemnă zi de primăvară, el i se părea veritabilul prefect, nu momîia de Grigore, timid şi ridicol în fracul lui cel nou, în exerciţiul unui sacerdoţiu care-1 depăşea.
La braţul imaginar al părintelui ei, întinerită cu treizeci şi cinci de ani, încercând o stranie senzaţie de panopticum, îmbrăcată în alb, cu o diademă pe frunte, femeia cu m;Hoane primea defilarea strălucitoarelor trupe. Muzicile cîntau, tunurile bubuiau, sirenele vapoarelor şuierau pe marea albastră, plină de primăvară.
La spatele Zoiei, modest şi fericit, şedea unchiul din America.
Anişoara îl asigurase în ajun că nu va lua de bărbat pe nimeni afară de el, şi-i surîdea, cu înţelesuri, de la un colţ al tribunei.
Era fericit vagabondul de odinioară ?
Această primăvăratică idilă, unită cu planurile lui pentru mai târziu, îl făceau pe el însuşi să se întrebe dacă e fericit, dacă tot ceea ce plănuia nu era o zadarnică minciună, aşa cum era minciună toată această paradă de 10 mai. Se uita împrejur şi îşi dădea seama cîte renunţări se ascundeau sub rochiile şi uniformele de gală, cîlă poză era în atitudinea orgolioasă a atâtor oameni şi lucruri, câtă comedie a aparenţelor se aduna sub faldurile atâtor pânze colorate.
Fiecare ascundea o tragedie banală, sub aceste banale aspecte de veselie... Fiecare dintre oamenii aceştia trecuse pe la el să-i arate o rană. Toţi surîdeau acum, ca şi cum ar fi fost într-adevăr âncântaţi de destinul lor.
Dar sub masca ce trebuia să păcălească pe ceilalţi, fiecare din ei ascundea o mizerie.
Cum poate fi cineva capabil de atâta prefăcătorie ?
„Ferestrele albastre !" îşi spunea Stavăr Dobrotescu.
Văpăile amiezii dogoreau. O picătură de sudoare i se prelinse pe lângă ureche. O şterse cu batista, pătată de o dungă negricioasă.
Stavru tresări, păli, scoase din buzunar o oglindă pe care o păstra de la o vreme, împreună cu un pieptene şi un carneţel de hîrtie pudrată. Se privi cu oarecare emoţie.
— Dar tu ? îi spunea chipul de dincolo de sticla rotundă.
„Dar tu care-ţi căneşti părul ca să placi unei copile, tu nu minţi pe nimeni ? Tâmplele tale nu sânt şi ele nişte ferestre albastre ?
„Dar ceea ce plănuieşti din clipa când te-ai hotărât să te reîntorci în ţară, toată această generozitate pe care o risipeşti în jurul tău, toată această falsă dezinteresare, dragostea de cămin, de pămîntul natal, dorul de ţară, tot ceea ce faci şi joci de la o vreme, nu este o comedie a aparenţelor ?
15
Stavrache Dobrotescu surise în oglindă, dădu din umeri şi încetă să mai filozofeze. Era inutil.
„Omul care vrea să învingă viaţa, îşi spunea el, nu trebuie să-şi piardă vremea cu cazuri de conştiinţă !"
★
Plecând de la paradă, Stavrache simţi nevoia să fie departe de oameni, să coboare spre port, singur faţă-n faţă cu marea şi cu depărtările.
Retrăia ciudate amintiri, stări de suflet identice cu ale adolescenţei. Parcă numai cîteva zile, nu mai bine de un sfert de veac trecuse de cînd, tot aşa, împins de o mînă nevăzută, de un elan nehotărît, pleca spre ţărm, copleşit de aceleaşi îndemnuri: .saţiu! de ai săi, plecarea, îmbogăţirea fabuloasă.
Revoltat şi neastâmpărat tot ca atunci, cu acelaşi neastîmpăr al tinereţii făcut din apăsarea şi din întrebările viitorului, el cobora din piaţa Ovidiu, pe strada care duce la bulevardul cheiului. îl apăsa cercul strimt al familiei, al oraşului, al renunţării pe care şi-o impusese el însuşi de la o vreme şi care trebuia să se termine cît mai curînd.
Monotonia, plictiseala vieţii de provincie, cu orele care se rostogoleau greoi, una peste alta, făceau să colcăie în el nevoia de a porni din nou spre un viitor miriadar. Vacanţa sentimentală se terminase. Se odihnise destul. Jucase destul teatru.
Bucuriile risipei, orgoliul de a fi arătat cu degetul ca marele filantrop al cetăţii, laudele, linguşirile, nu-i mai spuneau nimic. Era o apoteoză şi ca orice apoteoză, însemna o încheiere de viaţă. Această moarte prematură, Stavrache o respingea din toate bătăile inimii sale, din toate încordările muşchilor şi ale spiritului său. Nu. Lucrurile nu puteau să mai meargă aşa. Nu mai putea rămâne cu mâinile legate. Făcuse destul ca să-şi vrăjească concetăţenii, să le capteze încreiderea. Avea un prestigiu imens. Cheltuise prea mult. Nici n-avea atâtea milioane, cîte dădea să-nţeleagă că are. „Aladin-Prostul" se deştepta.
Renumele marelui filantrop crescuse destul, umpluse oraşul, judeţul, ajunsese pînă la Bucureşti.
Ceea ce şi dorea Stavrache. Această generozitate, această dragoste a locurilor părinteşti, duioşia, oboseala aceasta a omului care vrea să-şi încheie viaţa oa un binefăcător al cetăţii ascundeau un plan isteţ. Ascundeau gînduri noi de îmbogăţire, în propria lui patrie.
Ceea ce uneori i se părea acolo, în depărtatul continent, dor de ţară, nu era decît oboseala înfrîngerii şi nevoia care-1 rodea, din copilărie, s-ajungă cît mai bogat.
De la o vreme, nu-i mai mersese Jsine în depărtatul continent.
Fie criza, fie că el însuşi nu mai inspira încredere, fie că ceilalţi oameni de afaceri, mai tineri şi mai feroci decît el, îl întreceau prin abilitate; fie că bătrâneţea care se apropia nu-i mai lăsa forţele necesare unei lupte de fiecare clipă, Stavrache Dobrotescu se gândi să se reîntoarcă la Constanţa, unde oamenilor le lipsea fantezia, îndrăzneala care produce marile averi, tehnica impostorului.
El avea o mare experienţă a afacerilor, o mare cunoştinţă a sufletului omenesc şi o doză de cinism pe care o disimula cu o desăvârşită artă.
16
Trecuse prin atâtea, încît îi va fi uşor ca, reîntoreîndu-se în patrie, ou reputaţia de arhilmilionar şi cu prestigiul filantropului, să capteze surse virgine de avuţii, săJşi croiască o nouă prosperitate.
Ce nu făcuse pîn-atunci acolo, în ţări depărtate, duiosul, visătorul, naivul binefăcător, „Âladin cel Prost". (Aşa îl numeau, în mica lor deşertăciune, clienţii înăcriţi ai cafenelelor din Constanţa, precum guvizii dintre stâncile submarine compătimesc pe rechinul largului).
Aşteptând să înceapă marile lovituri, Stavrache se odihnise şi se pregătise destul. îşi retrăia trecutul.
îşi amintea începuturile lui, călătoriile, ploile, singurătăţile, lipsa de lucru, sărăcia, nopţile fără căpătîi, foamea, furtişagurile unei bucăţi de pâine, teama, goana, disperarea, somnul chinuit sub un pod, la malul unui fluviu pe care nu odată-1 contemplase cu gândul de a-şi face din apele negre culcuşul de Veci.
Pe urmă a început să câştige câte puţin, ca văxuitor de pantofi, în faţa unui templu anglican. în ce oraş ? N-are importanţă. Toate oraşele sânt la fel, cu oameni care-şi lustruiesc ghetele înainte de a se prezenta în faţa intermediarilor dintre dumnezeu şi om.
Atunci a simţit, întîia oară, bucuria banului, alintul primilor dolari câştigaţi prin propria lui muncă, răsplata binefăcătoare.
Dar, pe măsură ce âncepea s-adune, n-a mai simţit această bucurie ci a căzut ân ghiarele lăcomiei.
Un dolar cerea altul, o mie cerea alte zece mii. Banii nu vor să stea singuri. Le e frică. Se cheamă, din ascunzişurile lor. Se strecoară, fug, zboară din locul unde sânt puţini, ca să ângroaşe rîndurile altora, care s-au adunat din vreme, in cete numeroase. Ca un magnet atrage grămada sau bucata de aur singuratică.
Tânărul străin a-nvăţat repede limba noului continent şi s-a adaptat şi mai repede obiceiurilor pământului. Dar demonul lăcomiei âl împingea tot mai departe. în jurul său nu vedea decât goana după bogăţii. Singurul ideal era milionul, apoi milioanele. Nu putea să iasă din făgaşul obişnuit, nu voia să se lase întrecut de alţii, el, care pornise de acasă cu gîndul de a-i întrece pe toţi.
îl duceau valurile... Ca să nu se împotmolească, trebuia să inainteze cu valul.
Cu isteţimea lui, cu invăţătura luată de la cei cărora le slugărise, începu la rândul său să câştige exploatând pe alţii.
Conştiinţa nu-i punea nici un stăvilar poftelor, nesaţiului.
Stavrache Dobrotescu a făcut de toate şi pretutindeni: vânătoare de cai sălbatici ân America de Sud şi contrabandă de alcool ân Statele Unite. S-a asociat cu pescari, apoi cu fabricanţi de untură de peşte. A tăiat păduri virgine.
S-a căţărat pe trunchiuri şi ramuri înalte, vânând nuci de cocos. A fost profesor de limba română Ia Detroit, în ţinutul Ohio, unde trăiesc mii de ardeleni. Pe urmă a plecat departe şi a făcut negoţ de sclavi, de fetişuri şi de mărgele. A schimbat meserii, oraşe, continente, a dispărut în preajma unui faliment, s-a refăcut vertiginos, surprinzînd secrete de bursă. Iată-1 acum unde-i era locul, iată-1 la New York. A cumpărat acţiuni cu banii altora, le-a vândut ânainte de a le fi cumpărat, a cumpărat altele care au crescut, a dat inapoi banii celor ce-1 finanţaseră şi care, fericiţi şi încrezători, l-au făcut director de bancă. Iată-1 acum un om important.
2 — Viaţa Românească, I
17
Scăpase de griji, de nesiguranţa vieţii, de teama de a fi arestat, nu trebuia să mai jongleze cu echivocul, strecurîndu-se între combinaţia favorabilă şi escrocherie, trecînd în umbra zidurilor de închisori, ca să nu le treacă pragul. Toate aceste acrobaţii îi căliseră, îl îndârjiseră, făcuseră din el un echilibrist de forţă.
La un moment dat însă, a pierdut încrederea celorlalţi. Era suspectat. L-au scos din direcţia bănicii. Campania de presă a dezvăluit anumite indelicateţi din trecut. Nu mai putea rămâne acolo. S-a gândit să plece. Unde ? Iată problema... Unde-şi va putea împlini mai bine dorul de avuţii fabuloase decît într-o ţară bogată, unde oamenii n-au experienţa lui ? Va porni înapoi, acasă. Gîndul de a-şi exploata compatrioţii, îl confunda cu dorul de ţară. Aceste două sentimente II cutreierau, se amestecau, se întreceau, se împleteau, se făceau unul singur.
Porunca reîntoarcerii creştea în el, trecea dincolo de el. înfrumuseţa toate cîte lăsase acasă. Peisajul marin, casa părintească, bunul său Grigore, fratele mai mare, Zoe, copiii care trebuie să fie mari acum, toţi şi toate îl chemau, pe el, vagabondul -fără ţară, care n-avusese nici vremea nici îndemnul să-şi statornicească un cămin.
înduioşări de rigoare se alăturau planurilor sale practice. în dorul de ţară mai vorbea şi mîndria de a se reîntoarce învingător, bogat, de-a uimi pe ai săi, cu opulenţa lui. Acolo, la New York, erau alţii mult mai avuţi. Puţin le păsa de banii altuia. Iar dacă nu-i poţi vîntura prin faţa ochilor celor ce n-au, ca să le stârneşti admiraţia, pizma, încovoielile cerşetoriei, la ce folosesc banii, unui om fără alte aspiraţii ?
într-o bună zi, a lichidat tot şi a plecat spre ţară, spre acea Dobroge legendară, cu pământurile ei uscate, cretoase, cu vegetaţia ei marină, cu scaieţii violeţi şi gorganele în care dormeau de mii de ani voievozii şi nababii sciţi. Dobrogea... Pământ plin de sarcofagii romane, inscripţii eline, vestigii feniciene, slave, bizantine, geamii turceşti, colibe de ţigani tătari şi vile cubiste, cu cercevelele ferestrelor albastre.
Se va odihni o vreme, va adulmeca în ce direcţie să-şi înceapă explorările. Sub pretextul vizitării peisajelor, călătorind ca să descifreze enigmele vechiului pământ, să se cufunde ân trecut, va mirosi unde se ascund tezaurele viitorului. Va căuta să se integreze total în acest pămînt natal pe care tinereţea lui săracă şi nostalgia îl bătătorise fără ţel, numai cu visuri şi doruri.
în oraşele de piatră şi de fier, în vălmăşagul oamenilor grăbiţi şi al automobilelor nesfârşite, care lăsau aburi şi fum de benzină înnecă-cioasă, în acea totală lipsă de poezie a lumii noi, omul acesta care începea să fie un învins era cutreierat de poezia ţării depărtate... Imensele aglomeraţii îi evocau solitudinile melancolice ale coastei Mării Negre, luminile verzui ale unui far ifulgarând în noapte, o turmă de oi [risipite pe (povârnişurile unei coline rotunde, pădurile de salcâmi/movilele unduioase cu iarba măruntă, uscată, cârduri de raţe sălbatice muindu-se ân mlaştinile înserate, ţipătul inalt al cocorilor, în tainele nocturne ale lui septembrie.
Uriaşele globuri electrice, miile de ferestre ale blocurilor zgîrie-nori, care se aprindeau brusc, înainte de noapte, îi aduceau aminte crepuscule tîrzii, ân dezolatele sate cu nume turceşti, unde cîte o ferestruică galbenă de ceaţa lămpii cu petrol, întrista şi mai multe decorul mohorît, sub cerul fără stele. Cîini fără sat... Cîini mari, vagabonzi, treceau, fantomatic, din cătun în cătun.
18
Unde găsiseră, aceşti sărmani cîini lăţoşi, afcîta păr, atîţia scaieţi, atîtâ mîl care le atîrna de coadă, de urechi, de coaste ? Cine le făcuse, între aceste smocuri de păr înnodat, atîteâ chelii, atîtea răni ?
Odată, la un cinematograf de pe Broadway, unde intrase în frac, în compania unei bande vesele, se pomeni, în vreme ce pe ecran se desfăşura un film ultramodern, film care n-avea nici o legătură cu priveliştile copilăriei sale, Stavrache Dabrotescu se pomeni că i se face clor de cîinii fără sat care îşi purtau din cătun în cătun foamea, pămătufurile cu scaieţi şi plăgile adinei, pe pustietăţile parfumate cu cimbru, pulbere şi bălegar ale celui mai vechi pămînt european. Pămîntul acesta sterp el îl va preface în moşia cea mai mănoasă. Va fi al lui, cu tot ce putea ţîşiii din el.
A doua zi, chiar, a-riceput să-şi lichideze afacerile şi a plecat spre ţară. A ajuns la Constanţa, a bătut la uşa lăcătuită a casei părinteşti, care începea să se năruie, şi-a găsit familia jucînd o tragi-comedie pe care nu şi-ar fi închipuit-o niciodată. S-a simţit linguşit pentru banii lui. Putea să umilească pe alţii. Va lua ochii oamenilor, va deveni un personaj important. Această glorie îi va folosi cu vremea. întîi filantropia, apoi cîştigul! A scos din sărăcie neamul Dobroteştilor, s-a pus. pe acţiuni generoase, a dat banii în dreapta şi în stînga, a văzut spinări curbate, şi-a făcut socotelile viitoare şi-a trăit cu frenezie toate fanteziile dobrogene care îl cutreieraseră în ultimile luni de New York. A cunoscut mica gloriolă locală, celebritatea judeţeană. Apoi, brusc, s-a săturat de „fapte bune". Era momentul să se pună pe lucru. Comedia ţinuse prea mult. Comedia lui şi a celorlalţi.
Acest 10 Mai le pusese capăt Ia toate. Se alesese, pe urma paradei, cu oboseală şi greaţă. Nu ştia cum să plece mai repede. S-a strecurat din tribuna oficială şi a plecat.
Coborând spre dig, copleşit de gînduri şi de impresii disparate, contrariat şi de acea căldură prematură, pe care briza mării de care se apropia o mai potolea, el simţea nevoia să-şi împărtăşească prea-plinul care-1 apăsa, mărturisindu-se cuiva, indiferent cui. îi mai agrava starea sufletească ostilitatea împotriva altora şi a lui însuşi, batista mototolită cu care-şi ştersese urechile şi care purta urmele cenuşii ale broboanelor de sudoare ce i se prelingeau din tîmplele cănite. începea să regrete banii azvîrliţi în dreapta şi în stînga. Avea impresia că • s-a ruinat. O frică ciudată, spaima de sărăcie îl.cutreiera.
Simţea nevoia să vorbească, să se certe cu cineva. Grădinarul acesta care stropeşte florile şi era să-i ude pantofii, pare un om de treabă. Nu-1 va mustra. Nu se va certa cu el.
îi trebuia altcineva. Dac-ar fi întîlnit-o pe Arietta, verişoara sau nepoata Zoei, s-ar fi luat la harţă cu ea, din senin. I-ar fi spus să-şi mute gîndul de la el. Că nu e un dobitoc. Că face numai, pe dobitocul, fiindcă i-e lene să fie deştept. Prea fusese deştept toată viaţa, ca să nu se odihnească puţin, acum. I-ar spune multe el, Arlettei. Dar nu. Biata femeie nu era vinovată cu nimic din toate cîte i se întîmplau. Umbla şi ea să se căpătuiască. O nimerise prost. Stavrache nu se va înfrunta cu o femeie, îi trebuia un ascultător mai serios, mai atent. I-ar fi spus ce prost se simţea el acum, el, echilibristul de forţă, nevoit să se plimbe cu mîinile la spate, să ducă o existenţă sălcie într-un oraş de provincie, s-ajungă el, jongleurul fără pereche, pensionar al circului unde dansează pe sîrmă aventurierii milioanelor! Să trăiască, la infinit, în mijlocul unei familii
19
mediocre şi înfumurate, între un imbecil de frate pe care-1 făcuse prefect, o cumnată orgolioasă şi ridicolă pe care o ştia interesată, fără pic de afecţiune pentru el, dimpotrivă, detestîndu-1, între nişte nepoţi neisprăviţi care îşi ajunseseră idealul, îşi trăiau suprema aventură, pescuind guvizi într-o barcă nouă, vopsită în alb şi roşu, numită Pacific.
Şi cu cîtă dragoste, cu cîte iluzii venise el în mijlocul acestei familii!
I se păruse, de departe, mult visatul paradis al repausului şi al afecţiunii ! Cu cîtă grijă le ascunsese, la sosire, marea lui bogăţie, numai ca să nu le jignească sentimentele de puritate burgheză, de oroare a aventurii, de exagerată onestitate patriarhală !
Venise spre ei cu braţele întinse, socotindu-le inima şi mintea mai presus de biata lor realitate. Acuma, gata, îşi încheiase acest capitol. Trebuia să înceapă altul.
Nu şi-ar fi închipuit că o întîlnire neprevăzută îi va indica, prompt, care era acel nou capitol. Nu şi-ar fi închipuit că de a doua zi, chiar, va începe să-şi pună în practică existenţa cea nouă.
în momentul cînd cobora primele trepte ale scării de piatră ce duce pînă la ghereta paznicilor portului, se pomeni strigat de cineva:
— Aladin ! Aladin ! Conu Aladin !
„Aladin" era numele pe care i-1 dăduse romantica Arietta, referindu-se la acel filantrop cu lampa fermecată din „O mie şi una de nopţi", care împărţea aur şi bucurii.
Acdst nume se răspândise în taaită Constanţa. Lui Stavru Dobrotescu nu i se mai spune decît Aladin, ba chiar ,;dommul Aladin", cînd nu era „AladimProstul". în această toridă zi de 10 Mai, porecla începea să-1 sîcîie. Pe răcoare, poate c-ar fi suportat-o.
Cel care-1 strigase era un om mărunţel, în jachetă şi joben, care alergase după el de la paradă şi-1 ajungea din urmă. II chema Ohanez Mogîrdici Arzumanian, o figură binecunoscută a Constanţei, un individ grăsun, cu faţa măslinie, cu ochii bulbucaţi şi cu o bărbuţă căruntă în jurul obrazului. Om de afaceri, vînzător de covoare şi de antichităţi, samsar şi efor al bisericii greceşti, deşi era de rit gregorian, venise de mult în cetatea lui Ovidiu. Poate că Ohanez Mogîrdici Arzumanian era născut chiar la Constanţa, dar păstra accentul turcesc, stropşea limba, ca să-şi păstreze caracterul exotic şi oarecum prestigios, al străinului din Asia-Mică.
El era cel ce vînduse, una după alta, mobila familiei Dobrotescu şi tot el o răsicumipărase, cu banii fiului risipitor. Se aciuiase pe lîngă Stavrache, ajunsese un fel de mijlocitor între el şi cei pe care Aladin îi ajuta. îi procura obiecte ide artă adunate de pe la constănţenii sărăciţi, fragmente ide marmoră dezgropată, tanagraile de Callatis, vase vechi, bani antici, statuete găsite la mici adîncimi ale pămîntului şi ale mării. Se vîrîse sub pielea milionarului, îi ajunsese un fel de mînă dreaptă, îi propusese partide de însurătoare, vile la Eforie, terenuri la malul mării, case vechi la Mangalia, hoteluri de cumpărat sau de clădit la Tekir-Ghiol, autobuze care să „deservească" şoseaua Constanţa—2 Mai.
între două propuneri de afaceri mănoase, îi mai vindea lui Aladin cîte ceva : un şal persan, un covor, un ibric de argint sau o narghilea monumentală, care aparţinuse cutărei paşale din Turtucaia.
20
Ce voia acum Ohanez Arzumanian ? îl căuta pe Stavrache de cîteva zile'; pare-se că Aladin îi era dator nişte bani. —■ Pe ce ?
— Să vedeţi. Am aici un carneţel. Dar să stăm puţin pe piatră, la umbră. E mai răcoare !... îi propuse, cu inimitabilul său accent, Ohanez, carenşi ştergea cu o mare batistă colorată, transpiraţia frunţii şi a cefei.
Se aşezară pe o piatră a digului, la umbră. La picioarele lor, marea spărgea uşoare valuri înspumate.
în carneţelul lui Ohanez erau consemnate sumele pe care, prin intermediul său, icowu Aladin le oferise mai multor pemsonalităţi importante, reprezentînd autorităţile, episcopul, fostul prefect, colonelul, poliţaiul, primarul urbei.
Arzumanian evitase, pîn-atunci, să-i dea socotelile şi lucrul acesta îl contraria pe mecenatele oraşului, fiindcă, din unele convorbiri cu acele personalităţi, din scrisorile de mulţumire, avusese impresia că omul său de încredere nu le remisese întreaga sumă, îşi tăiase lui însuşi o părticică destul de frumoasă. Acum venea să-i pretindă alte parale !
Isteţul samsar picase prost! îl găsea pe Stavrache plictisit, sîcîit, descurajat, încălzit, gata de harţă.
Ohanez era numai laude şi plecăciuni. Din gură îi curgea numai miere, pe nas numai fum de tămîie. îi spunea lui Stavracihe oînd „conu Aladin" cînd „paşa" cînd „efendi" şi-şi ducea mina mereu, de la inimă la buze, apoi la frunte, în semn de respect, supunere şi ^fidelitate.
Vorbea mereu de Alah, se jura pe steagul profetului: făcea o confuzie voită, fiindcă el, după cum v-am mai 'spus, nu era mahomedan, ci ortodox de rit gregorian. Nu se temea de trăsnetele cerului, fiindcă lua în deşert numele unui profet care nu era al lui.
Iată acum şi revendicările lui Ohanez, exprimate cu elocvenţă şi limbaj pitoresc, în boarea marină a amiezii de mai, limbaj pe care ne e.destul de greu să-1 reproducem.
— Aţi dat cinci milioane pentru (biserică, monsieur Aladin !
— Nu încă, monsieur Jean. Am să-i dau peste cîteva zile, cînd mi-or veni bani de la New York.
— Nu face nimic. O să-i daţi. Sînt ca şi daţi. Prefectului, trei milioane pentru şoseaua de la Istria şi două milioane comisiei de săpături.
— Exact. Pe ăştia i-am dat.
—• Colonelului trei milioane pentru reparaţia cazărmii şi a grajdurilor. Cinci milioane primarului, pentru lucrări edilitare. Chestorului cinci sute de mii, ca să termine căminul Vardiştilor.
— Am dat toate sumele astea, dar văd că nu s-a început nimic.
— O să se înceapă !
— Să dea dumnezeu. Deocamdată, nu văd de ce-mi faci socotelile.
— Les affaires sont Ies affaires, Aladin-paşa! Pe toţi ăştia, eu i-am adus !
— Nu-nţeleg!
— Eu i-am pus în contact cu dumneavoastră. Dreptul meu este nouă sute douăzeci şi cinci de mii.
— Care drept ?
— Eu iau cinci la sută comision din toate afacerile pe care le fac ! Stavrache începea să înţeleagă, prindea să fiarbă, dar se stăpîni, să
vadă pînă unde poate merge neobrăzarea lui Arzumanian.
21
— Toată suma pe oare am manipulat-o de la dumneavoastră la ceilalţi se ridică la optsprezece milioane cinci sute mii, efendi-paşa! Comisionul de cinci la sută, nouă sute douăzeci şi cinci mii. Exact cum v-am spus adineauri.
—• Să-ţi dau nouă sute douăzeci şi cinci de mii de lei ?
— Les affaires sont Ies affaires !
Stavrache strînse pumnii, strînse dinţii. Aşa ceva nu i ise întâmplase de cînd se ştia pe lume. Avusese de-a face cu tot felul de derbedei, unul mai ingenios decît altul, dar ca să-i ceară ciutva comision pentru sume pe care tot el le dăruise, i se părea culmea escrocheriei, a inconştienţei. Surîdea sub nările fremătătoare de mînie. Se obişnuise să surîdă aşa, să fie calm în faţa unei lupte care se vestea. Obrăznicia lui Arzumanian întrecea orice măsură. Ticălosul începea să aibă haz.
— Ascultă, Ohanez !... Bukara pe armeneşte însemnează idiot ?
— Asta nu înţeleg, paşa !
— Spuneai mereu de mine că sânt Bukara.
— Bukara, efendi-paşa! Este ceva giugiuc, covor Bukara, brilanta! Prin „brilanta" Arzumanian înţelegea, în jargonul său special, reco-
mandînd un preş sau relevînd calităţile excepţionale ale cuiva, prospeţimea, valoarea şi strălucirea briliantului. Dar Stavrache nu se dădu bătut.
— Credeam că Bukara însemnează idiot. Mai sînt oameni la Constanţa care spun despre mine aşa ceva. Aladin-Prostul. Dar eu nu sînt prost, Ohanez !
— Om bun la dumneata, paşa, nu om prost! Efendi brilanta !
— Nici aşa de bun nu sînt! Vi se pare! Ascultă, Mogirldici, tu n-ai dat toţi banii acolo unde trebuia. Ai oprit şi pentru tine. Şi nu numai cinci Ia sută. Mult mai mult. Nu face nimic. Nici ceilalţi n-au cheltuit acolo unde trebuia. M-au furat şi pe mine şi statul. Au spoit O' cazarmă, au ridicat nişte uluci, au lustruit nişte trompete şi atîta tot. Am să le cer socoteală. Cu tine e altceva. Tu mi-ai vândut mie antichităţi care făceau mult mai mult. Aşa că sîntem chit! Ţi s-a părut că m^ai furat, dar te-am furat eu pe tine !
Stavrache Dobrotescu îşi înfrînă mînia, fiindcă, în sfîrşit, găsise omul căruia să-i vorbească despre el însuşi. Pe urmă, un om aşa de hazliu, nu urai întâlnise. Povestea cu comiisionul valona imilioaine. Era binevenit, odihnitor, amuzant în acele momente de depresiune sufletească pe care le încerca omul care fusese la parada de 10 Mai şi mai păstra încă un gust de cenuşă pe cerul gurii. Brilanta !
—• Ascultă, monsieur Jean. (Lui Arzumanian, Stavrache îi spunea cînd Ohanez, cînd Mogîrdici, cînd monsieur Jean, traducînd în franţuzeşte pe Ohanez). Ai început prin a vinde covoare prin cafenele, „tapi, tapi paşa" !
— Aşa, paşa, aşa, tapi-tapi, efendi ! glumi Ohanez.
în momentul acela, Stavrache remarcă în albul ochilor lui Arzumanian, îngălbenit ca al bolnavilor de icter, un mic punct roşu, vinişoară plesnită, care juca mereu, în rostogolirea orbitelor bulbucate. Nu ştia de ce, dar i se făcu milă. Poate că Arzumanian e candidat la apoplexie. Să nu-i provocăm moartea. Să-i vorbim cu severitate, dar mai mult literar decît brutal.
22
— Eu, Mogîrdici, am vîndut ibrăţări de sticlă pieilor roşii, curse de şobolani anamiţilor şi grăsime de focă în Finlanda.
■— Asta, ce e drept, efendi, eu n-am vîndut!
— Mi-ai spus odată c-ai dormit pe un cuptor, într-o brutărie de pe strada Mangaliei. Eu am dormit pe pământul îngheţat. îmi legam un ştreang de gât, ca să mă spânzur dacă nu pot să adorm. Dar eram atât de obosit, Arzumaniane, încît dormeam. Dracul nu m-a luat.
Ai mâncat multe pieioare-n spate, monsieur Jean ? Mie mi-a (mâncat un pui de lup piciorul, în Alaska.
— Nu se cunoaşte. Abia şchiopătaţi puţin !
•— Ai dat bani cu camătă, Ohanez. Eu am scos aurul cu unghiile, din măruntaiele pămîntului şi din pietrişul gârlelor.
Te-ai luptat cu dobitocul meu de frate, cu Grigore, căruia i-ai vîndut pe nimic lucrurile din casă. Te-ai luptat cu oamenii de pe-aici, care sînt nişte blegi, Mogîrdici. Eu m-am luptat cu toate jivinele din Africa de Sud, cu bancherii din Londra, cu piraţii din golful Persic.
■— Aşa se fac milioanele, paşa !
— Da, idar milioanele riu le-aim făcut pentru tine şi pentru alţii ca tine, monsieur Jean ! Pe mine nu m-a furat nimeni pîn-acum, Mogîrdici. M-am lăsat furat de voi, fiindcă aşa am vrut. Eu am fost ca omul care vrea să lse-mibete şi-a pus atâta la o parte, pentru tovarăşii de chef. Acuma nu mai vreau să beau. Acuma vreau să-mi iau banii înapoi, cu dobândă înzecită. Tu şi cu ceilalţi sînteţi nişte găinari, Ohanez. Eu sînt gangster. Ştii ce e aia ? Dacă ştii sau dacă nu ştii, bagă-ţi bine asta-n cap. Altul în locul meu te-ar fi luat la palme şi te-ar fi aruncat în mare, cu joben cu tot. Eu nu te înec, fiindcă ai mare haz şi am nevoie de tine. Vreau să te folosesc. Cunoşti bine oraşul, judeţul, toată Dobrogea. Ai să fii omul meu, mîna mea dreaptă. Am să-ţi dau cinci la sută din afacerile pe care ai să mi le aduci. Dacă nu-ţi ajunge, dacă vrei să mă ciupeşti, te arunc în mare. Dar nu aici, la Constanţa, să ştie toată lumea că te-am înecat. La Agigea, unde malul e înalt şi nu ne vede nimeni, acolo te arunc în mare !
Aladin vorbea potolit, aproape prieteneşte, mîngîindu-şi din cînd în cînd partenerul, pe obrazul măsliniu şi asudat.
Dar Ohanez simţea ameninţarea, era dominat, era înspăimîntat.
Un om nou crescuse-n faţa lui, acolo, la marginea mării, în răcoarea valurilor care loveau şi lăsau dâre albe pe granitul găurit, pe lespezile crăpate ale digului. Um om cu ochii scăpărători, cu un surâs rău, sub nările care fremătau. Nu mai era Aladin care zîmbea tuturora şi vîra mereu mîna în buzunarul hainei scoţând portofelul şi împărţind hârtiile de câte o mie de lei. Aventurierul demobilizat cîteva luni se încorda "dîn nou, tot atât de cumplit ca-n anii cei mai grei de luptă. Cu acest om a stat de vorbă Ohanez Mogîrdici Arzumanian, acolo, pe malul Mării Negre, pînă spre ceasurile două, cînd au plecat fiecare la casa lui, urmând să se întâlnească la noapte.
Lui Stavrache îi era teamă că, ajungând acasă, unde era ântinsă o masă solemnă, va mai slăbi în 'hotărârea lui de a reîncepe. Credea că vederea familiei, atmosfera căminului îl va cuceri, îl va dezarma. Dar n-a fost aşa. Acum îi vedea pe toţi cu alţi ochi. îi păreau nişte manechine de ceară, viziuni de panopticum, oameni de sticlă, oameni dintr-un dulap de sticlă, ceva depărtat, ireal. în mijlocul cărora numai el trăia o viaţă vie.
23
Fratele său, prefectul, important. Dar mai importantă, Zoe. Copiii erau şi ei plini de ei. Toţi dădeau impresia că sînt eroii centrali ai sărbătorii naţionale, că participaseră personal la luptele de la Griviţa, cuceriseră Plevna şi câştigaseră independenţa Principatelor-Unite. I se mai păru lui Stavrache că-1 luau de sus toţi, că-1 tolerau ca pe-o rudă săracă, fără un rang în stat şi fără o situaţie precisă, in mijlocul atâtor oficialităţi: vicarul episcopiei Tomisului, roşcat şi agil ca o veveriţă, primarul grav, colonelul pudrat, pomădat, strâns în corset şi cu monoclu, poliţaiul încruntat că l-au pus cam pe la coada mesei. Şi celelalte notabilităţi, tot aşa, erau pătrunse de importanţa evenimentului şi neglijau pe binefăcătorul oraşului, pe care doamna prefectoreasă îl aşezase cam la un colţ, între starostele armatorilor şi căpitanul portului.
Poate că Stavrache se înşela, crezîndu-se depreciat. Dar cum în el reînviase idîrzenia începuturilor, nesocotirea în eare-1 ţinuseră stăpânii săi de odinioară, reînvia şi ostilitatea împotriva oamenilor înstăriţi. El nu era acum decît bietul hamal, de demult, aventurierul alungat din ţară-n ţară. Toată această burghezie mediocră şi egoistă îi aducea aminte pe cea de dincolo de ocean, aceeaşi, pretutindeni.
Uita că acea opulenţă o provocase el însuşi, că prosperitatea casei părinteşti, prosperitatea oraşului, i se datora lui, că era stăpânul tuturor. Omul ajuns, stimat, invidiat murise în el. Trăia numai haimanaua. Şi această haimana ura pe toţi oaspeţii acelei mese îmbelşugate. Socotea cît costă ospăţul Dobroteştilor, transforma preţul în dolari şi dolarul îl transforma în ore de muncă, orele lungi, nesfârşitele zile de muncă prestată de el în tinereţe. Cite zile, oiţa ani de sudoare şi de sânge de-al iui costa acea masă, la care se indestulau acei oameni scoşi din dulapurile de sticlă ? Socotea şi se revolta. Şi nu socotea în banii cîştigaţi uşor, mai târziu, prin munca altora, ci numai în moneda propriilor sale inceputuri, penibilele sale începuturi. Se uita la nătângii lui de nepoţi, Tita, Vivi şi Ticu. MînCaix cu lăcomie, începuseră să se îngraşe de atîta stat în barca „Pacific", la prinsul guvizilor. Nu erau buni de nimic. Plini de ei, gălăgioşi, pretenţioşi şi mai proşti din zi în zi.
„Pentru măgarii ăştia să fi muncit eu o viaţă întreagă ? se întrebă Stavrache. Merită javrele astea un trai de trântori, astăzi şi mâine şi în vecii vecilor ? Ce mi-a trebuit să-i ânec ân milioane, să huzurească o viaţă-ntreagă ? La vârsta lor ce făceam eu ? A, da, eram fochist, negru ca smoala, pe un vapor cu roate, pe fluviul Mississipi. Nici măcar ochii nu-mi rămăseseră albi, de atîta praf de cărbune."
I. se perindau în minte, proaspăt, primele luni, primii ani ai tinereţii lui zbuciumate, imensele lui privaţiuni, gândurile de sinucidere. I se părea, că ei erau de vină, aceşti nepoţi, de toate amărăciunile, de toate suferinţele prin care trecuse.
„De ce i-ai răsfăţat, dobitocule ? N-avea dreptate cine te-a numit „AladiniProstul" ? Ce ispravă mare ai făcut, umplând cu bani pe toţi oaspeţii ăştia de sticlă, ai unui banchet sinistru ? Ce răsplată ai primit ? Ţi-ai făcut fratele prefect. Iată... Politicienii căzuţi în opoziţie, au început să colporteze, să amplifice vorbele unei babe care aflase că ai dat bani pentru biserică :"
„E-hei, maică ! Cine ştie ce păcate o fi ispăşind !"
Abia aştepta Stavrache să se sfîrşească masa şi să evadeze din acel panopticum deslănţuit, dominat de ciocnetul paharelor, al farfuriilor, de
zgomotul glasurilor atîtor oameni care vorbeau, în acelaşi timp, cu gura plină. Abia aştepta să vie seara şi să se întâlnească cu Ohanez, pe bulevardul de la marginea mării, pe ale cărui peluze înfloreau primele roze.
S-au întîlnit iar şi iar, au stat pe o bancă în răcoarea brizei marine. Stavrache fuma pipă după pipă. Ohanez nu mai termina de fumat o havană uriaşă. Au vorbit îndelung. Au pus la cale tot felul de combinaţii. Trăit atâtea decenii la Constanţa, Ohanez cunoştea starea tuturor negustorilor, a bancherilor, a funcţionarilor mai răsăriţi. Le ştia toate bogăţiile,, toate sărăciile. L-a informat ce case din oraş pot fi cumpărate pe nimic, ce vapoare sînt de vânzare ân port, ce terenuri se pot achiziţiona pe coastă, ce gospodării, ce grădinarii. El ştia până şi ce pietrari, ce pescari, ce marinari fără lucru pot fi angajaţi pentru o pîine. Ce poliţe au fost sau vor fi protestate. Cine duce o viaţă peste puterile lui. Cine e cu funia la gît şi s-ar vinde şi necuratului, numai să scape. Cine e dator şi nu poate plăti, care «bancă se clatină, ce staţiune de nămol poate fi monopolizată, ce şosea poate fi luată în întreprindere.
— Bravo, monsieur Jean! Foarte bine, Mogîrdici! Bravo, Arzuma-niene ! Pun-te pe lucru !
Ohanez se puse pe lucru chiar de-a doua zi şi i-a făcut raport tot aşa, pe-nserat, pe banca de pe bulevard, pînă noaptea târziu.
în fiecare noapte alt raport.
Se vesteau afaceri minunate. Aladin se simţea renăscut. O viaţă nouă s-aprindea în el. Se regăsise. Trebuia să învestească la început bani mulţi. Nu-i nimic. îi va învesti. Va şti cum să folosească capitalul adunat dincolo de oceain. Voia să devină stăpânul cetăţii, al litoralului, al DoforOgei întregi, îşi aduse aminte de-o nebunie a cumnatei sale Zoe, care, de cînd era bogată, se scrîntise şi mai mult la cap. Se gătea cu diademe, spunând că un Mavromati, strămoşul ei, fusese guvernatorul insulei Rhodos şi că purtase titlul de bey. Pe Grigore al ei, născut Dobrotescu, âl socotea urmaş al lui Dobrotici, străvechiul stăpîn al Dobrogei, ţară care-şi trăgea numele de la el. Stavrache zîmbi şi adoptă această versiune. De ce n-ar fi urmaşul Iui Dobrotici, din moment ce-1 chema Dobrotescu ? Nu-I va costa decît zece-cincisprezece mii de lei; un profesor de istorie, conservator al micului muzeu de antichităţi din Constanţa va fi fericit să scrie un articol documentat despre voievodul Dobrotici şi urmaşii săi Dobroteştii. Gata ! Cincisprezece mii de lei cu broşură cu tot: Dobrotici. Această descoperire aduse un prestigiu nou marelui binefăcător al urbei. El îşi puse în aplicare programul schiţat în tovărăşia lui Arzumanian. începu prin a ruina o întreprindere de construcţii, făcând să-i scadă vertiginos acţiunile. Cumpără aceste acţiuni, puse mîna pe întreprindere şi pe banca ce-o subvenţiona, şi cu ajutorul personalităţilor din fruntea oraşului şi a judeţului, în frunte cu prefectul, fratele său, luă comenzi de la stat pentru tăiat şosele, pentru zalhanale, înfiinţare de pescării-model, fabrici de conserve, instalaţii de nămol la Eforie, tot ceea ce putea servi „interesul public".
Toate le făcea bineînţeles, ca om de bine, ca fiu al Dobrogei, ca urmaş al lui Dobrotici. Beneficia de prestigiul milioanelor împărţite pîn-atunci şi trăgea foloase nebănuite din risipa lui Aladin. Cine şi-ar fi închipuit că un nabab american s-a apucat de afaceri în ţara lui săracă ?
îşi păstra aerul visător, dezinteresat şi cam nătăfleţ al maniacului-filantrop. Cîteva sute de mii de lei aruncaţi bisericii greceşti, spitalului comunal şi coloniei turce, pentru întreţinerea moscheei, atestau totala lui
25
dezinteresare, generozitatea lui fără pereche. Corupea pe toţi cei ce deţineau un grăunte de putere în stat şi păgubea statul cu sume însutite. Avea o teorie : „corupţia jigneşte morala, idar înlesneşte viaţa". Culmpără pe nimic trei vapoare ale unor armatori greci, pe care îi ruinase provocîndu-le falimente şi angaja cu jumătate preţ personalul care-i trebuia pentru cursele Constanţa—Constantinopole—Alexandria. Cine nu vrea, n-are decît să nu se angajaze !
Ca să-şi stîmpere unele vagi mustrări de conştiinţă, el îşi reîmprospăta amintirile vieţii de rob pe care o dusese în tinereţe, loviturile primite, munca nerăsplătită, umilirile, scrîşnetul de dinţi la poarta celor ce-1 exploatau. Cu litere de foic şi de aur îşi scrise pe frunte dictonul: „Numai munca altora te îmbogăţeşte". începuse să se intereseze de acele movile rotunde, mameloanele numite „gorgane", ridicate pe morminte străvechi. Pare-se că aceste gorgane care încep din Mangalia şi continuă pînă în stepele tătare, ascund comori fără de preţ. Regii, generalii, bogătaşii soiţi, erau îngropaţi acolo, în mijlocul unor tezaure imense. Săpături făcute pentru canalul care uneşte marea cu lacul Liman descoperiseră sub una din aceste ridicaturi un asemenea mormînt, plin de scule, de giuvaeruri şi de arme încrustate cu pietre scumpe.
Erau înmormîntaţi acolo, regii, cu mare fast şi împreună cu ei, caii favoriţi.
Hamuri bogate s-au găsit pe mormântul de oseminte ale armăsarilor. Alături de marele şef, zăcea un schelet mai mic, cu ţeasta găurită : soţia. Soţia era ucisă şi ea, priii străpungerea osului frontal, în ziua înmormântării şi era culcată lîngă augustul ei soţ şi stăpîn, în eternitate. Deasupra criptei boltite, supuşii răsturnau pămînt... Veneau de pretutindeni căruţe încărcate, prinosul rudelor, al prietenilor, al sclavilor. Cu oît şeful era mai puternic, cu cît era mai bogat negustorul sau latifundiarul, cu atît era mai mare şi numărul căruţelor de pămînt, din care se construia movila uriaşă.
Tîrziu, veacuri multe după stingerea sciţilor, în plin ev mediu a trăit acel mare căpitan de oşti, stăpînitorul Dobrogei, cneazul Dobrotici, despre care se spune c-ar fi fost înmormîntat cu acelaşi străvechi ritual. Gorganul lui uriaş se afla dincolo de Mangalia, la ţărmul mării, pe faleza care duce la localitatea 2 Mai. E unul dintre cele mai mari. Cu el începe imensa procesiune care străbate bătrîna provincie, pînă-n depărtări: strămoşul! Stavrache, care acuma iscălea DobrotescujDobrotiei, îl cumpără împreună cu terenurile care îl învecinau : fîşia de coastă care duce de la vechiul dig al Mangaliei pînă la 2 Mai şi se adînceşte, în interiorul continentului, pînă la şoseaua Manglia-Ilanlîc. Cumpără toate acele terenuri cu cîţiva lei metrul, ca să le vîndă însutit, peste cîteva luni.
Şi iată cum. începu să construiască, la poalele movilei, care domina plaja, o vilă cu vederea spre mare. Paralel cu aceste lucrări, angaja arhitecţi să deseneze planul unei localităţi balneare model, care se va numi Dobrotici. într-un an-doi, maximum în trei ani, noua aşezare va fi gata.
Cea mai modernă, cea mai frumoasă de pe întregul litoral romîno-bulgar al Mării Negre.
—■ Mai brilanta decît Varna! spunea Ohanez şi oamenii săi, care împărţeau, confidenţial, prospecte, cu vederea în culori a viitorului orăşel. Pe aceste planşe : parcurile, aleile, vegetaţiile, erau verzi, uliţele albe, acoperişurile caselor roşii. Pieţe cu fîntîni, biserici şi palat cultural împodo-
26
fbeau atrăgătoarele cromolitografii. Pentru pitorescul local era prevăzut şi >o geamie. Capitaliştii americani vor învesti milioane şi milioane de dolari în construirea acestui oraş. Ferice de aceia care vor cumpăra din vreme terenurile parcelate. Le vor vinde peste un an de cinci sau de zece ori mai 'scump ! Iar peste trei ani, de o sută de ori...
Şi amatorii dădură năvală, întreomduJse să pună mîna pe cât mai multe hectare, care se vindeau şi se revindeau cu preţuri zilnic sporite. Toţi spuneau că-şi vor construi vile, dar nu se gin dea nici unul. Fiecare voia să tragă un folos imediat, revânzîndujşi parcela. Lupta pogoanelor lua proporţii epice.
Faptul că însuşi conu Stavrache Dobrotescu ridica prima vilă, era o garanţie de seriozitate şi succesul întreprinderii. Profesorul de istorie din Constanţa mai tipări un studiu în care demonstra că gorganul din viitoarea localitate Dobrotici acoperea pe însuşi stăpînitorul de odinioară al Dobro-gei. Viaţa şi isprăvile vitejeşti ale voievodului erau povestite cu lux de amănunte, într-o broşură difuzată în mii de exemplare. O hartă colorată, în supliment, reprezenta cetatea de mâine. Reclama era făcută discret, ca să nu se îmbulzească prea mulţi amatori. Dar cu atîta creştea numărul cumpărătorilor.
Stavrache îşi freca mîinile.
Nu rămăsese parcelă nevîndută. Iată adevărata Americă! Ce caută aventurierii peste munţi şi oceane, când paradisul e colea, în propria ta patrie ?
Nu numai bogata Românie e un Eldorado, dar însăşi această provincie uscată, poate deveni, pentru un om inteligent, o Californie !
Prin combinaţia cu terenurile de la ţărmul mării, averea lui Aladin se dublase, se triplase. Nu i-au trebuit mai mult decît cîteva luni ca să pompeze sute de milioane, de la îmbogăţiţii din Bucureşti, ce căutau „plasamente sigure."
— Dacă oraşul se va ridica, voi cuceri gloria nouă a fondatorului de cetăţi. Va creşte şi preţul terenurilor pe care mi le-am rezervat în jurul mormîntului străbun, îşi spunea el.
„Dacă nu se va face nimic, vina va fi a celor ce-au cumpărat terenuri ca să le speculeze, în loc să construiască. îşi vor scoate ochii unul altuia. Iar el, marele filantrop şi organizator, se va mulţumi să trăiască singur, la marginea mării, în pustietăţile scite, singur, cu gîndurile lui şi cu fantoma înfricoşătoare a şefului august din care se trăgea. Va medita asupra ingratitudinii omeneşti, a celor ce l-au păcălit spunîndu-i că îşi vor ridica locuinţe în vecinătatea lui şi care acum dezertau de la. marea operă constructivă."
în vîrtejul numeroaselor afaceri agricole-urbanistice (cumpărări şi vânzări de terenuri, de 'imobile, exproprieri de 'bănci, concesii de şosele) Ohanez Mogîrdici Arzumanian era cutreierat de nostalgia îndeletnicirilor sale strămoşeşti: feeria covoarelor. îi lipsea. în vîrful degetelor, el simţea nevoia de-a mângâia mătasa unui vechi ghiordez sau ispahan, împletitura scorţoasă a unui sumac şi chiar bumbacul perlat al vulgarelor produse din Cezarea.
Ochii săi erau dornici de culorile stinse şi calde ale preşurilor de rugăciune, ale deserturilor ce-şi pierdeau liniile pe un fond albastru închis sau   cărămiziu,  romburi,  plante,  păsări,   scorpioni, motive arhitecturale
27
scrise pe un belucistan, pe o bucara densă, pe destrămatele şi augustele-petice seculare, care se prăfuiau în cine ştie ce moschee uitată de Allah.
îi lipsea lui Mogîrdici şi voluptatea traficului, schimbul, reparaţiile,, vînătoarea piesei rare, înfruntarea cu levantini mai şireţi decît el şi cu. naivii „cunoscători", pe care îi păcălea cu o satisfacţie cu atît mai mare,, cu cît amatorul era mai încrezut.
Din cînd în cînd, monsieur Jean îşi lua concediu de la patron şi de la numeroasele lor întreprinderi, ca să se refugieze şi să se reconforteze în exercitarea unui negoţ care, pentru el, devenise o pasiune. Trăia cu intensitate viaţa covoarelor, fără să urmărească mari profituri băneşti. îi ajungea magia. Era înduioşat, întinerit, fermecat. Respira adînc, închizînd ochii, aerul amestecat cu pulbere fină, cu adieri de naftalină, cu scame microscopice, invizibile, pe care îl împrăştia desfăşurarea unui covor sau a. unei carpete.
Cumpăra şi schimba, asociind şi pe conu Stavrache, căruia îi erau destinate exemplarele cele mai preţioase.
Odată a lipsit o săptămână întreagă, ocupat să fotografieze Covoarele geamiei din Mangalia, bucăţi de mare preţ. Le^a luat dimensiunile, şi-a notat culorile şi s-a dus la Bucureşti, unde avea ca asociaţi nişte greci din Asia-Mică, negustori de antichităţi pe Podul-Mogoşoaiei. în fabrica lor misterioasă de pe strada Vulturilor au ţesut luni în şir imitaţiile perfecte, în două serii, ale originalelor din Mangalia. Au lucrat cu material uzat ei însuşi, cu preparate chimice au învechit ţesăturile, au simulat pişcăturile de rigoare ale moliilor şi, cînd marfa a fost gata, Arzumanian a duş prima serie la Mangalia. Cu ajutorul unui ceauş al geamiei a înlocuit zdrenţele vechi cu noile zdrenţe. N-a băgat nimeni de seamă scamatoria.
A doua serie, de covoare antice (antica! brilanta!), monsieur Jean a negociat-o ca provenind dintr-un furt a cărui taină'trebuie păstrată cu sfinţenie, ministrului unei puteri occidentale.
Acest diplomat estet auzise de bogăţiile artistice care se găsesc în România, bogăţii încă neexploatate de cunoscătorii occidentali şi ceruse postul de la Bucureşti, numai ca să adune din Moldo-Valahia candele de argint, samovare, crucifixe bizantine, mobile şi stofe vechi, icoane găunoase şi covoare rarisime.
Grijile Legaţiei le purtau consilierii, secretarii şi ataşaţii, excelenţa sa nu făcea decît să schimbe dolarii, cumpărînd pe nimic tezaure de artă orientală şi cărîndu-le, vagoane întregi, la el acasă. Printre atâtea comori autentice, ambasadorul a dus şi covoarele moscheei din Mangalia, ale căror originale, Ohanez le-a dăruit cu lealitate patronului său, monsieur Aladin.
La rândul său, acesta le-a vîndut pe sume considerabile unor muzee apusene, ai căror experţi sînt mai greu de păcălit.
Lovitura de la Mangalia, Ohanez Mogîrdici Arzumanian a repetat-o şi în Bulgaria, la Şumen, unde un hoge bătrîn, care începea să orbească, s-a lăsat păcălit, înstrăinând vechile şi nepreţuitele odoare din vestita Tum-bul-Geami.
Tot Ohanez a fost cel care, cu asociaţii săi din Smirna, anticari din Bucureşti, a înlocuit celebrele covoare de la Biserica Neagră din Braşov, cu altele, fabricate în strada Vulturilor şi le-a cedat celui mai important personaj al regatului. Afacerea a răsuflat, în urma denunţului unuia dintre complici, faimoasele preşuri au trebuit restituite, oricît era de puternic colecţionarul.
28
★
Printre cei pe care Aladin voia cu orice preţ să-i fericească, erau şi membrii propriei sale familii. Le rezervă terenurile centrale, din jurul pieţelor cu biserică, palat cultural şi monumentala cişmea cu şapte guri, în stil turcesc. îi sfătui pe fiecare să-şi plaseze milioanele în cumpărarea -acestor întinse parcele. în felul acesta, unchiul din America îşi redobândea banii pe care li-i dăruise şi pe care nepoţii săi nu-i meritau. Gangsterul şi găinarii. Gangsterul ştia că cei ce cumpără cu atîta grabă sînt nişte găinari cărora numai de construit nu le ardea. Nu se va ridica nici o .staţiune balneară. Plantaţiile verzi şi vilele roşii din prospectul arhitecţilor vor deveni iarăşi paragini dezolate. Poate că Aladin le va mai cumpăra •odată, cînd vor ajunge de o sută de ori mai ieftine, aşa cum erau cînd le achiziţionase el.
Peste câţiva ani, după ce le va fi răscumpărat pe nimica, va proiecta din nou la orizont spectrul unui oraş, şi va vinde iar pământurile, însutin-du-le preţul. Va găsi destui nebuni şi atunci. Lăcomia oamenilor e nemărginită, dar memoria le e scurtă. Cu gândul să se ânşele unii pe alţii, cad pradă întâiului inşelător.
îi era perfect egal lui Stavrache Dobrotescu-Dobrotici, dacă orăşelul de pe marginea mării va lua sau nu fiinţă. în amîndouă cazurile, el, personal, era asigurat. Afacerile celelalte îi mergeau şi ele de minune. Nu ştia nimeni că marele filantrop însuşi era proprietarul atâtor întreprinderi. La ce ar mai fi fost inventate „societăţile anonime" dacă nu ca să acopere numele unor oameni integri ? Secretul era bine păstrat. Ohanez se purta excelent. îşi încasa cu regularitate matematică cei cinci la sută care i se cuveneau de drept din afacerile aduse, plus alte cadouri pe care binevoia să i le facă stăpânul.
Era un om discret, ingenios, cu multa experienţă şi devotament, monsieur Jean! Graţie sfaturilor sale, Aladin grăbi căsătoria cu Ana Mil-covici. în ultima vreme, pasionat de atâtea grandioase afaceri, el îşi cam neglijase idila. Patima banului devenise mai puternică decît avânturile Inimii. S-a ânsurat, totuşi. Poate şi dintr-un fel de ciudă, dintr-o diabolică pornire âmpotriva cumnatei sale Zoe, născută Mavromati, strănepoata beyu-lui din Rhodos. Zoica se inspăimînta la gândul că odraslele îi vor fi desmoş-tenite, dacă Stavrache devine tată.
„Am să fiu tată ! hotărî Aladin. Nu atât din plăcerea de-a avea copii, cît pentru neplăcerea cumnată-mi, prefectoriţa!"
Această aversiune împotriva Zoei, venea din ziua cind nobila persoană il primise atât de înţepată, la deseălliearea lui de pe depărtatele limanuri.
îşi aducea aminte de acea zi penibilă a reântoarcerii la cămin, primirea umilitoare ce i se făcuse şi pe care o uitase cîtăva vreme. Acum, însă, acea zi de vară, cind venise cu inima atît de caldă şi întâlnise surâsuri îngheţate, îi revenea în memorie o dată cu toate lucrurile neplăcute pe care le încercase în viaţă.
Se mută din casa părintească, într-o vilă somptuoasă de pe bulevardul mării, vilă pe care o cumpără mobilată gata şi o înfrumuseţa cu obiectele de artă adunate prin intermediul lui Arzumanian. Zoe se uita cu melancolie la aceste antichităţi care dezertau, una cîte una din căminul Dobroteştilor. Dar nu putea spune nimic. Erau ale lui Stavrache. El le răscumpărase. Oricîtă putere ar fi avut Zoe ca nevastă de prefect, n-avea cum să le confisce. Şi nici să-şi pună cumnatul sub interdicţie nu putea.
2?
Casa se golea şi începea să semene cu aceea pe care o găsise fiul risipitor,, la reîntoarcere.
Zoe avea o vagă presimţire, o teamă că lucrurile se vor schimba, că, feeria nu vai mai dura mult. Grigore nu va fi prefect o viaţă întreagă.. Strania impresie de ceva necurat, primejdios, pe care i-o făcuse cumnatul ei în prima zi a reîntoarcerii, o cutreiera din nou, cu o intensitate sporită.
Se gândea să vîndă locurile pe care le cumpărase familia la „Dobrotici", dar Stavrache nu voia s-audă aşa ceva.
— Vrei să-ţi ruinezi copiii, Ica ? Să nu faci una ca asta ! Aşa noroc n-o să mai întîlniţi în viaţă !
Unchiul se gîndea la satanica lui satisfacţie, la ziua cînd zecile de milioane dăruite Doforoteştilor şi care se aflau în buzunarele lui acum, vor valora cîteva nuci. Strănepoata beyului din Rhodos ofta, trecea prin casă cu superioara melancolie a omului care nu e înţeles — ale cărui profeţii nu sânt luate-n seamă.
Ofta văzînd cum zi cu zi, Stavrache se desparte de ei, ocupat de noul său cămin, cum se înstrăinează, cum îi ocoleşte, ca şi cum le-ar fi pregătit ceva neplăcut.
împreună cu tînăra-i soţie Anişoara, făceau dese drumuri, în automobil, spre Dobrotici, pe şoseaua Constanţa-Mangalia, pe care una din societăţile anonime ale lui Aladin o luase în antrepriză de la stat. Locuinţa de la Dobrotici creştea vertiginos, ajunsese la acoperiş.
Era o vilă simplă, solidă, zidită clin piatră şi cărămidă, cu giurgiu-velele ferestrelor vopsite în roşu, cu terase care coborau spre mare. Poarta intrării dinspre mare era de o veche arhitectură turcească, iar faţada casei purta triunghiul elin şi colonada.
O fericită combinaţie greco-turcească, aşa cum se lucra acum vreo sută de ani la Mangalia, pînă au început să se clădească regretabilele locuinţe cubiste, cu cadrul geamurilor vopsit albastru, imitând modernismul de la Eforie.
Cea mai mare parte a vremii, Stavrache o petrecea acolo, în casa lor cea nouă. Instalase pe Anişoara şi familia ei în palatul din Constanţa iar el robotea mereu la poalele gorganului. Ciudată căsnicie! Nevasta cu părinţii, soţul singur, pe pustietăţile coastei...^
Aladin ducea pe ţărmul mării o viaţă primitivă, supravegjhiind zidari, pietrari şi grădinari, la consolidarea terenului, ta înfrumuseţarea teraselor.
Se îmbrăca uşor, în straie de pînză aspră, umbla cu picioarele goale în espadrile. Nu se mai cănea. Părul i se făcea tot mai cărunt, faţa-i era arsă de soarele şi vîntul largurilor. Ducea viaţa obişnuită a salahorilor, muncind mai mult decît ei, mîncînd împreună cu ei, mai puţin decît ei. Retrăia cu voluptate zilele de trudă ale tinereţii. Cu spiritul eliberat de grija viitorului, el reluă viaţa de eforturi fizice cu care se obişnuise în nesfîrşitele-i peregrinări, şi-nfară de care se simţea greoi, trist, copleşit. Purta în el puteri care trebuiau cheltuite. De dimineaţă pînă seara, căra materiale. în vremea aceasta, sub conducerea dibace a lui Ohanez milioanele îi sporeau.
Le socotea cu grijă, cu aviditate, ca şi cum ar fi fost la primul milion. Nu se mai sătura...
Câştiga bani numai din plăcerea de a se şti cît mai bogat. N-o făcea nici pentru el, nici de dragul viitorului său copil. Aşa simţea el că trebuia să facă. Instinctele milenare ale aventurierului, ale  celui  ce  vrea să-şi
30
i:
întreacă şi să-şi domine semenii prin avere, îl îndemnau să meargă înainte, tot înainte, pînă va plesni. Aduna bani, aşa cum eîntă privighetoarea, aşa cum scrie poetul.... Şi cu cît aduna mai mult, cu atît nu-i ajungeau. Voia mai mult. Visa comori de legendă, fabuloase comori de aur şi de nestemate. Comorile erau colea, lîngă el, în adîncimile gorganului... Le va dezgropa. Mortmînitul regelui scit era plin de bunuri fără preţ, paftale, bătute-n peruzele, şiraguri de mărgăritare mai bogate ca ale lui Aladin,. cel cu lampa, fermecată.
Vor fi ale lui. Dar nu trebuia să ştie nimeni. Va săpa, singur, noaptea, pe furiş. începu să sape. Cînd toţi dormeau, cînd nu se mai auzea decît vuietul monotom al valurilor, el se strecura în gaura pe care o scobise în poala gorganului şi săpa. Două biete mîini omeneşti, un biet trup care se încorda intr-o pornire nebunească. îi trebuiau ani şi ani, decenii peste decenii ca să adîncească o galerie pînă-n inima uriaşei mogîldeţe, pînă la presupusul tezaur. Peste acest tezaur, sclavii de odinioară adunaseră mii şi mii de care de ţarină, ca să înalţe inviolabila piramidă, acoperind cripta marelui şef, ascunzîndu-i trupul şi bogăţiile. Poate că acolo unde săpa omul acela cărunt şi şchiop nu era îngropat nimeni... Ca să-şi apere stăpînul de o profanare postumă, nu odată vechii locuitori ai acestor pămînturi ridicau movile mincinoase, aşa cum oamenii de azi lipesc hîrtii albastre pe ferestre, ca să-şi ascunză sărăcia şi pretenţiile. Mortul, împreună cu comorile lui, îl îngropau aiurea. Locul îl ştiau numai cîţiva iniţiaţi. Mileniile au acoperit orice vestigii.
Iată că Stavrache a pornit să deslege taina. Săpa, săpa mereu. Nu-i ajungea cît adunase pe pămînt. îi mai trebuiau şi comorile celuilalt tărîm.. Nu-1 îndestulau avuţiile celor vii. Voia să jefuiască şi pe morţi. Săptă-mînile, lunile, anii treceau. în fiecare noapte se furişa cîrtiţa în tunel şi scobea, scobea, nevăzută, neştiută.
Ziua, se prefăcea om. Un om ca toţi oamenii şi care dormea, ziua, mai mult decît ceilalţi oameni. într-o bună zi, nu 1-a mai văzut nimeni. Nu ştia nimeni cînd plecase şi încotro. De rîndul acesta n-a mai plecat pe mare. S-a strecurat, într-o noapte, prin deschizătura acoperită de bălării, pe care numai el o ştia. Şi nu s-a mai întors.
Stavrache Dobrotescu nu s-a mai întors din marea călătorie subterană... Cine 1-a oprit din drum ? Să se fi împlinit străvechiul blestem împotriva profanatorilor de morminte ? A înviat, oare, acel rege scit sau însuşi Dobrotici, voievodul Dobrogei, 1-a apucat de gît şi ia strîns pînă 1-a orno-rît, culcîndu-1 pe mormanele de aur şi de pietre scumpe ?
Sau n-a fost nimic mai mult decît o surpare a pămîntului, un perete al galeriei care s-a prăbuşit peste el ? Cine-ar fi putut răspunde ?
Aladin nu s-a mai întors. Căutătorul de comori a căzut el însuşi în capcana lăcomiei. A vrut să fure tezaurul îngropat de mii de ani şi s-a îngropat pe el însuşi. Omul s-a dus. Numele i-a rămas.
Pe malul Mării Negre, asemeni unei uriaşe tufe de scaieţi, a înflorit cea mai proaspătă legendă : ,.Gorganul lui Dobrotici."
Gheorghe Tomozei
Se-nciină toamna
Se-nclină toamna. De rugină pomii-s. M-adun în tine ca Ovid la Tomis, însîngerat, din steme vechi, de ulii şi regretat de vinovate Iulii, sorbind din cupa frunzei, singuratic amarul chip al finului sarmatic în care, cînd sînt viscole şi ceaţă corăbiile ţărmului îngheaţă.
Dalii apun. Tulpini cu luna-n vîrfuri
în aer suie-nmiresmate stîrvuri —
incerte seve, consumate flori
îşi pîlpîie trezitele culori
şi toate mor, topite lin, în val,
spre a ţîşni într-un tipar final.
Doar umbra mea sub crengi o să rămînă, hamletizînd, cu-n măr domnesc în mînă...
Iarna Bucureştilor
E-o iarnă ca pe vremea lui vodă Caragea. Stau în odaia sură şi-aud de-afară vîntul, arama sa cocleşte-n ibricul de cafea şi luminarea scade, icuvîntul încetîndu-l. Prin hanuri, cu feştile în mîini, smerite slugi se-aţin la porţi şi-aşteaptă clinchenitoare sănii purtate lin, prin viscol, de vizitii de tuci şi de-o pereche ninsă, de dihănii...
E-o iarnă ca pe vremea lui vodă Hangerli,
scurtat de cap de fierul buzaţilor ceauşi.
Flori sîngerii în vase, se clatină, tîrzii,
cu tremurate lujere spre uşi
şi simt în pipa roasă, tutunul picotind,
de tomuri cind m-apropii, solemne metereze
din care poate umbre viclene se desprind
cu săbii năzuind să mă reteze...
E iarnă doar şi umbre ce mă-mpresoară, blind, trecutul îşi păstrează în mine, ca-n nisipuri, furtunile albastre, mari focuri scăpătînd şi împietrite chipuri.
Rădvan cu cerbi ca neaua, iubito, de-aş avea, pe uliţele strîmbe, cu poduri şi dugheni, gonind către departe, cu mine te-aş purta
în iarna ca pe vremea lui vodă Mavrogheni...
Florin Mugur
Veacul meu .
Zile puternice — trăiesc zile puternice. Iubesc o femeie. Alerg printr-o mare furtună. Ştiu frigul zorilor senini şi frigul de dinaintea răsăritului de lună.
Nimic nu poale obosi în mine. Stă dreaptă umbra mea, ca o văpaie. Vibrează arborii, fumegălorii. Aerul taie.
Nu ştiu să zbor. Nu mi-a fost dată mie această uşurinţă de slujitor zeiesc. Minunile îţi surpă încrederea în viaţă. Minunile le-mbălrînesc.
O mare bucurie de-a exista se-arulă
în viaţa mea. Lumina e-un cîmp fără sjîişit.
Iubesc o femeie. Alerg printr-o mare furtună.
Neobosit.
Viaţa  Românească, 1
Uneori
Trecînd uneori printre voi, semăn c-un cal obosit cu capul prelung şi greoi ca soarele în asfinţit.
Se-nchiagă un miez de lumină, un chip de femeie, un glas. Şi fiece pas se termină în zorile celuilalt pas.
Şi arborii nu sînt pustii. Ştiu, suflete necunoscut, o dragoste tot va mai fi.
Dar drumul e-abia la-nceput.
Eu trec printre voi uneori, în cîte-un amurg pe sfîrşite : cal negru trăgîndu-şi sub nori căruţa cu crengi înflorite.
Retrospectivă
A fost o dimineaţă de feţe prăfuite, a fost şi un amurg şi un sfîrşit. Moartea de lemn călca în praf cu pasul înăbuşit.
Se desfăceau încet clădiri de praf. Şi din armuri de bronz, îngrozitoare, acrul mort în chip de oameni răbufnea pînă la soare.
Acolo m-am născut, în plin final. Leagăn închis şi prăfuit, departe... Şi pînă azi exasperat îmi şterg faţa de pulberi, inima de moarte.
Octavian Barbosa
într-o cascadă suitoare de lumină Care refuză-ntoarcerea-n \pămînt, Atîtea apăsări se desprind din piatră Cu mersul calm de parcă nici nu sînt.
Ca un cocoş cu inima în soare Îmi cîntă .sufletul în preajma lor Şi simt atunci văzduhul sub picioare Ca un pămînt care-a pornit în zbor.
BRANCUŞI
— Inscripţii pe statui —
Atelier
34
Pasărea în spaţiu
Eşti aripa deschisă ispre plecare a păsării întoarse dintr-un zbor, care-şi azvîrle inima în soare cînd pe pămînt îşi plimbă umbra melancolia unui nor.
Cuminţenia pămîntului
Ca un Sisif resemnat
stai închircită la marginea casei
şi fiecare pas Imi-l pîndeşti
cu o îndoită strîngere de inimă
şi un gest amar.
Ai vrea să nu mai plec nicăieri, să nu mai ridic braţul că niciodată n-am să ajung soarele ca să pot face lumină, atunci cînd iubita mea suferă noaptea îndepărtarea tulburătoare a stelelor.
Ai uitat de zborul păsărilor mele care înscriu în jurul pămîntului inelul albastru al cununiei noastre cu cerul!.
De ce priveşti năucă la zbaterea mea. cînd te dezgrop din pămînt ?
Itinerar Brâncusi
Dacă treci de poarta sărutului după un popas meditativ la Masa Tăcerii, dincolo, nu te mai aşteaptă decît drumul nesfîrşit al Coloanei, zborul calm de parcă nici n-ar fi al Păsării Maestre.
cintecul zvelt al cocoşului,
moliciunea deşartă a Ledei,
oboseala dar şi elanul involt
al broaştei ţestoase şi alături
de solemnitatea suavă a focei superb
privirea de Sisif resemnat
cu care Cuminţenia pămîntului
îţi împresura casa
şi mersul.
Marin Sorescu
Munţii
Mi-am înseninat gînclurile Pînă cînd au început să se vadă In ele Munţii.
Iată-i cu aur şi uraniu Şi cu celelalte minerale Mai evoluate
Care au blănuri scumpe şi coarne şi copite sau aripi Şi sînt fericite în colo şi-ncoace Sub formă de viaţă.
Iată-i reci şi ameninţători Şi plini de prăpăstii, Deasupra cărora roata soarelui Scîrţîie toată ziua
Scoţîndu-ne, de băut, timp proaspăt Tocmai din fundul pămîntului.
O, nu ştiam
Că am atîla geologie în mine
Şi că-n vîrful ei
Sufletul meu şade
Măreţ şi de neclintit
Ca mănăstirea dintr-un lemn.
Toate hîrliile mele ^ Le-am cărat cu braţul Pe-un cîmp mare, Le-am semănat solemn Şi le-am arat adînc Cu plugul.
Să văd ce-o să răsară
Din gîndurile acestea,
Din bucurii, din tristele şi fericire.
Iarna, primăvara, vara şi toamna. '
Acum mă plimb
Pe clmpul negru,
Cu mîinile la spate,
Mai neliniştit cu fiecare zi.
Nu se poate totuşi
Nici o literă să nu fi fost bună !
irecis într-o zi
Cîmpul acesta se va umple de flăcări Si eu voi plînge printre ele încununat ca Neron.
Poveste
Sufletul tău func/ionează cu lemne Iar al meu cu electricitate Dragostea ta umple cerul de fum A mea e din flăcări curate.
Totuşi vom merge împreună
»una bucată de pămînt, O bună bucată de soare, 0 bună bucată de lună. '
Vom fi fericiţi pentru iarbă Si pentru lac, Vom rîde pentru copac. Vom slăvi drumul drept Cu cîte o gură,
Şi vom păstra un moment de reculegere i entru fiecare cotitură.
Ne vom lua după umbra mea tare merge înainte, Ne vom lua după primul gînd, Ne vom lua după două-trei cuvinte.
Pînă cînd ne va ieşi în cale Sfînta Vineri
Să ne spună, printre altele, Ca nu mai sîntem tineri.
Sică n-o să ne mai dea de drum toci electricitate pentru flacără, mei lemne pentru fum.
Focul sacru
Mai aruncaţi nişte vreascuri In soare,
Am auzit c-o să se stingă Peste cîteva miliarde De ani.
Şi dacă nu mai sînt vreascuri Aruncaţi în soare
Cîmpiile care ar fi putut foarte bine
Să fie păduri,
Munţii, luna şi cerul
Care nici nu sîntem siguri că nu sînt
Păduri.
In ori ce caz, Mai aruncaţi ceva în el, Nişte vreascuri, Nişte vieţi.
Că uite a şi început să pîlpîie Pe feţele noastre, Făcîndu-le frumoase şi urî te, Făcîndu-le noapte şi zi, Făcîndu-le anotimpuri şi ani.
Adrian Păunescu
Emoţie de planetă tînără
Liber, deasupra tuturor viselor mele de copil, Ca un copac asupra ierburilor, trec, Astăzi, 1964, încărcat de emoţia unei Planete de departe, care se naşte.
Vulcan stins faţa mea, dacă vă pare Uneori,
începeţi drumul către săbii, Căci este clipa grea aceea, Cînd toate energiile din mine Concep dezlănţuirea lor.
Liber, peste tot ce am visat, trec,
Vîrstele înteţindu-mi-le către
Planeta de departe,
Care se naşte,
Şi-a cărei grea
Emoţie o simt pe faţa mea.
. Culorile
începem de la negru, de la genunchii negri Ne-nranmram în corpuri spirale de oglin!' Cu ochiul m minune, ou liniştea urechii, Lu dinţii in cuvinte rămaşi ca nişte grinzi.
• ŞL$'at Schimbat boarea, ca într-un spaţiu trai Albastru simte ochiul, urechea alb înTt 8
VibZTdeT TtrCafă dG la ^luxul dacic '      -m de f°nta> culoarea de pămînt.
Afară din privire, e cerul cine ştie
Şi carnea ne desparte ca o cortină vie L>e ultrasenlimente mişcate de culori! fjalben, galben bate în frunzele căzute hmoţia pierdută în vechiul antipod
OaLU-TŞ   8albm r°ftind vibratU ™te Vglm.ile nervurii răsfrîngeri roşii rod.
M iSftoS T' UmeH^\^gele în lanţuri in roşu fam margini şi fierbător şi greu
ÎTJ^ITT m UCepUt Plin ""ti* ' Spie man fosforescente ca peştii lor, mereu
TM,Tlk>m ^ I*6?™' din nou urniri spre negru 1 nitul, legănatul şi credincios ecou 8 '
CIT61?™ Simte mai ti™Puriu înecul Cenunc.hu nu atinge; întunecat din nou.
Ion Alexandru
Prin pereţi
Stă plugul în brazdă de mai multe zile
pe cimpul nearat şi tuta e la crîşmă
şi nuana e bolnavă de inimă
Şi plouă în casa noastră
prin acoperişul de şindrilă .putrezită
Şi noi copm sîntem plini de rîie
de pe oile ce fată în casă.
Seara la lampă goi pe scaunul cel mare
diZTrine W)8e ma,m cu Pioasă dmr-o oala verde ce mi-a rămas în cap de lut ca un bostan îngheţat lîngă viţl
Şi apoi facem foc şi încălzim cărămizi nP „/;/-spunem mumei la picioare-n pât Phta Şi fngem grăunţe de cucuruz muced pe cuptor şi-n casa cealaltă
sub icoane umblă şoarecii prin pereţi şi busuiocul la oglindă legat cu lină roşie e prăfuit.
Dar leacurile tale pentru a te vindeca
pe fereastră între muşcaţi
în sticle colorate
le ceri şi-n somn mereu
deznădăjduită mamă.
Pe banca udă în parc noi
şi-n spatele nostru zidul de piatră
iiăruindu-se
măcinat de ploi şi curenţi aerieni
îl auzim pierind din temelie.
Pămîntul rănit de monotonia lui
se va răci în voie.
Zidul scade mereu lins de vînturi
şi îngheţ cine ştie unde.
Ne vom vedea curînd umbrele umile
libere în spate
umblînd tăcute în căutarea noastră.
Am luat struguri şi mîncăm
pe banca deocamdată a noastră.
Zidul se năruie, se năruie
chiar ceară de mi-ali pune în urechi
legat de cel mai mort catarg împins
pe marea cea mai sumbră
am să-l aud zidul căzînd.
Şi cînt ruina lui —• locul ce va rămîne pur
să crească-n voie neagră umbra mea
umbra mea.
Darie Magheru
Caprichos
— ciclul ,,Guernica"
titlul unu
cel din pat
n-are mîini, n-are picioare, e orb si
nu îşi aminteşte cine-i!
...poate că
în felul lui nou
— ca o elipsă — ...
e totuşi cumva viu deci: ca un ou ! —
40
ar putea fi
fericit!
...dar dacă
undeva
— în dispersare — mina, un picior (sau ochii!), niC memoria
— vai! nu memoria! —■
ştie
de foşnetul unei rochii... titlul doi
războiul
e undeva departe, — în balade
Şi-oarecum
cavaleresc...
doi copii desfac siguranţa unei grenade, găsită printre frunze!
...au văzut
—■ desigur — şi ei
invalizi
— văduvele s-au consolat în parte! — „are haz un om cu picior de lemn •— o călcătură tare, una moale! — cel cu ochi de sticlă se vrea fioros dar înţelegi că asta e
un fel de joacă a lui, cînd celălalt ochi îţi rîde cald...'1'
războiul e undeva, destul de departe, —■ doi copii desfac siguranţa unei grenade, găsită printre frunze...
şi-i cald — e august.' — şi-i cald...
dar
se va sparge
— smarald —
irisul lor peste lume, pălmuind-o!
şi-i cald — e august — şi-i cald!
titlul trei
la hiroşima
— pe scări de piatră — dintr-un om
a rămas doar intenţia de a urca,
pură!
restul !
căldură —
milioane de grade
...claude etherly
îi aude paşii...
de pe cea mai înaltă treaptă
a „civilizaţiei", claude etherly
'l-aşteaptă,
cu beregata
— întinsă ■—
dreaptă!
titlul patru
Intre
cazemată
— „între" cere plural.
ştiu, lăsaţi l —,
pe sub pereţii explodaţi
au înflorit cartofi...
în pămînt
— foarte adînc ! —, ostaşii ucişi
se bronzează la tuberculul
— roz —,
ultimul,
cel mai de jos!
titlul cinei
odaia celor mici
şi-a dilatat masa
potrivit formulei: e = mc2 /
în arc
■— apoi în spirală —-
toţi
depăşiseră viteza luminii... pe locul viran e un parc! ci
căutaţi!
prin iarbă căutaţi! pe sub bănci căutaţi!
42
trebuie sco găsim — odată şi-odată! — păpuşa de americă
— umplută cu tolas —
sfîrtecată l
mirată
de sîngele din talaş...
mereu
mirată
de această transfuzie... !
titlul şase
sînt două cimitire din primul război
— „uii ■— doi!'" —
între ele, sub ploaie asfaltul dă piept cu brazii din culme...
— „stîng-dmpt.'"
un rîu ise desfăşură Ungă şosea
— „links ! zwei, drei, vier!'1' —, crucile trec în asalt peste ea
—■ „links ! zwei, drei, vier .'" —,
...cînd trăsnetu-şi sparge în vale obuzul ne-a smuls din coşmaruri autobuzul...
şi ploaia
mărşăluieşte, absurd, înapoi
—• „links-doi! stîng-zwei! links-doi.'" — între două cimitire din primul război... !
Damian Necula
Praznic la decesul moliilor din noi
Vino cu mine să bem
Pe patul de moarte al moliilor.
Vino cu mine să cîntăm
Ultimul cîntec — unor „mari" dispăruţi.
Zeeasca făptură
S-a descleiat, s<i descusut
La lipitură
Şi parcă-a fost din cîlţi
Ori dintr-o pastă fragilă
Născută pe dric !
De fi s-a risipit printre degete.
— Vezi să nu ţi se fi lipit
De două din ele
De arătător şi inelar
Şi arătătorul ca-n vise
Să îşi întoarcă
Vîrful spre tine ! —■
Vino cu mine să jucăm Ultimul dans de adio. Ne despărţim de hainele vechi Din noi
Fără tristeţi de prisos. Vino cu mine!
Normal
Ştiţi, a fost ca-ntr-un vis. Curcubeie
De foc ţîşncau peste marginea zării.
Undeva sunau clopote şi depărtările
N-au apucat să răspundă.
Liniştea serii rotundă,
S-a spart sîngerîndu-ne mîinile, faţa,
Sufletul, visele, viaţa.
...Apoi totu-a trecut, reinlrînd în normal...
Şi doar colo, sub cerul parcă mai pal
Am desluşit printre suspine
Două silabe, slabe
Mam... mă...
Dimitric Raehiei
Potoleşte-mă, ploaie !
Potoleşte-mă, ploaie.'... Mai adună-mă, brumă, De pe drumul iubirii povîrnit greu sub lună!
Mi-a spart sufletul cu dalta ei fină o stea, Şi-s de-atunci magul ce-alerg după ea.
Cum, oare, din cer s-o cobor, s-o aduc ? — Sîngcr şi umblu pe drumuri năuc.
Mari incendii-n pieptul meu ne-ncetat se consumă. Mai aţîţă-mă, vîntl... Mai întîrzie, brumă!...
Prezenţă
Casa inca e-n zările toate,
Nu doar pe strada cu numele
Unui vestit filozof.
Pot fi găsit pornind de la pietre,
Sau după semafoarele stelelor,
Chiar dacă-n geamurile mele-i lumină.
Casa mea, de vreţi să ştiţi, e-n amintirile oamenilor
Acolo locuiesc, acolo
Sînt locatarul ce vine şi pleacă
La ceas de zi sau de noapte,
Un gînd răzleţ, sau un gest — cine ştie —
Ulilizîndu-l drept cheie ;
Acolo trăiesc,
Prezent în o mie de locuri de-odată —
în cugetarea tuturor cunoscuţilor !
Cînd unii oameni mă uită, e semn
Că le-am intrat în memorie cum intră-un străin
într-o curte din drum să bea apă,
Sau să-ntrebe de strada cutare...
bazată pe credinţa că lui nu-i poate face nimeni vreun rău. Natalia Nicliifor îi zdruncinase puţin această convingere, îi slăbise şi prestigiul pe care şi-1 asigurase în Bistra şi în satele din jur, dar el se făcea că nu simte. După ce Natalia pusese stăpânire pe dispensarul medical, Wiosenstein chema bolnavii acasă, nu lua bani şi făcea paradă de filantropia lui, ca să ştirbească autoritatea noului medie. Se aşeza astfel deasupra acestei autorităţi şi lăsa impresia că este într-adevăr invulnerabil. Mai tot timpul liber şi-1 petrecea la farmacie, sporovăind cu stăpâna, o femeie căruntă, rămasă de onrînd văduvă, dar păstrând încă ispitele unei maturităţi odihnite şi oalme. In tîrg se vorbea în şoaptă despre unele relaţii ascunse între doctor şi farmacistă, dar nimeni nu avea dovezi, fiind şi greu de crezut că femeia asta ar putea preţui un bărbat ca Wiosenstein. Unii clătinau din cap cu înţelepciune şi spuneau : „ei, ou femeile nu ştii niciodată, o fi avînd şi doctorul farmecele lui..."
Către seară Wicsemsteiin se trăgea spre crîşmă, se aşeza la masa de sub petromax şi molfăia îndelung o ciosvîrtă de carne friptă. La ceasul acela localul cunoştea puţină linişte. Plecaseră ţăranii şi târgoveţii încă nu veniseră. Dar în puţină vreme circiuma se însufleţeşte. Vin minerii de la Izvorul Roşu, vane notarul, vine Golovăţ coco satul şi curând sita incandescentă a petroraaxului se învăluie în fum de mahorcă. Doctorul nu bea, doar ciocneşte paharul lui de borviz ou cei din jur, aprigi băutori de rachiu, strînge mâini, zâmbeşte, şi toată fa{a Iui albă şi căzută arată o satisfacţie de copil răzgâiat. Nimeni nu se întreabă de ce doctorul a îndrăgit crîşma în vremea din urmă, de ce stă ceasuri întregi în fum, nesimţitor la hărmălaia beţivilor, ba e chiar mulţumit să vadă în jurul lui oameni murdari, feţe congestionate de oboseală şi de rachiu. Nimeni nu ştie de ce a devenit el aşa de vorbăreţ şi prietenos, de ce ascultă cu răbdare noutăţi de la Izvorul Roşu, de la Năsăud, din ţară, veşti amestecate şi contradictorii, nimicuri şi adevăruri purtate îndelung din gură în gură, învechite şi absurde presupuneri despre ceea ce avea să se întâmple. Prezenţa lui dă prestigiu crîşmei. Unii îi trimit la masă ţoiuri ou rachiu şi-1 pun pe Sorocel să cînte pe cele două strune ale viorii lui, romanţa maghiara „0 singură fată cunosc pe lume", la care doctorul e foarte slab şi lăcrimează. Uneori vine aici şi inginerul Carol Levay, dar nu stă mult. Bea o cinzeacă de rachiu, aruncă o privire obosită peste oamenii şi lucrurile înecate în fum, şi pleacă. Atunci Golovăţ are prilej să aducă vorba despre întâmplările de la mină.
-— îl vezi ? Tot băţos se ţine. I! toacă minerii ca pe urzici şi el tot cu jrasu pe sus.
— L-au mâncat comuniştii, face Wicsenstein. Am auzit că-i face proces şi lui. E-adevărat ?
Din privirea lui Golovăţ se vede că el nu ştie nimic despre aşa ceva, dar confirmă cu convingere :
— Sigur că-i face. A fost omul „Minaurului", al lui Fioreşteanu. Ce crede el, că dacă se dă bine cu Nicliifor, scapă ? Pină la urmă îl bagă la gros. Levay ştie prea multe, ca şi State Moldovanu, ăştia trebuie să dispară. Pe Bonneas l-au curăţat, şi-a pierdut minţile, acu două nopţi 1-a găsit nevasta în grajd cu cuţitul, umbla să se taie. Şi Marian se clatină. Ii lucrează pe toţi geologul, vrea să ajungă stăpîn.
Ochii eocoşatului sticlesc. Ţoiul lui s-a golit şi aşteaptă ca doctorul să plătească veştile pe care i le dă. Dar Wicsenstein se face că nu simte şi zice în şoaptă :
48
— Ia spune Golovăţ, e adevărat că geologul a sărit la Naţie să-d bată şi Naţie a 'ridicat ciocanul să dea şi Şteţ a sărit de 1-a scăpat pe geolog ? Ştii cerva ?
Cocoşatui se gândeşte. Ştie el. ceva, dar nu chiar aşa. Minte totuşi, ca .să-i facă plăcere doctorului.
—• Aşa4. La dat o palmă lui Naţie, că de ce se îmbată. Dacă nu era Şteţ Iacoib nu ştiu dacă nu răimfînea văduvă doctoriţa... Poate s-ar fi bucurat. Dacă nu i-ar avea pe Alfou de la partid, Niohifor nu sjar ţine, îţi spun eu. A făgăduit marea cu sarea oînld a venit şi pe urmă s-a pus cu toroipanul pe mineri. Au să-i căsăpească ănitro zi...
— Aşa, aşa, şopteşte Wicseiiistelin satisfăcut. Ia spâne, Golovăţ, dar State Moldovanu pe unde mai este, că nu l-am mai văzut demult?
— La Arieş, seoiate guiaifit şi aşteaptă. Ăsta-i tuli Iar din regat, nu iartă, cînd io veni lui bine aşa dă... dom' doctor, aş mai bea un rachiu dar n-aun parale, că n-am primit leafa.
Doctorul iar se face că nu aude şi iscodeşte mai departe.
— Ascultă Golovăţ, dar Niiahiifor se mai sfădeşte cu nevasta ? Goloivăţ zâmbeşte. Măsoară ţoiul gol, îşi mişcă ghebul şi-şi linge buzele. -— Cu Natalia ? Nu ştiu, că el sită puţin acasă. Doamna doctor e bună,
mă cheamă şi-imi dă prăjituri, îmi dă şi cărţi să citesc, şi la radio mă cheamă...
Golovăţ se tulbură deodată şi tace. li strigă lui Soro cel să cânte, e prins de un fel de nelinişte. Dar Wiasenstein nu-d slăbeşte.
— Mă, tu eşti prost. Se poantă bine cu tine ca să taci.
— De ce să tac ?
— Uite-aişa, tu vezi şi auzi multe. Pe doctorul Teleman nu l-ai văzut niciodată pe acolo ? Şi cînd Mirora a iost la Bucureşti, Teleman n-a dosnmiit ia ea ? Ia spune... mă, mie poţi să-mi spui, du-te dracului... cere răchie să bem, hai...
Loveşte cu mare prietenie în ©ocoaişa lui Golovăţ şi iiîde zgomotos, un rîs fals şi rău care vrea să acopere şi să-i îndulcească afirmaţia gravă pe care a făcut-o. Cocoşatul se duce la tejghea şi se întoarce cu sticla plină. Toarnă în pahare şi-i tremură mâna. Se uită Ia doctor ca la un necunoscut parc-ar v,rea să spuie ceva, îşi mişcă buzele revoltat şi neputincios. Doctorul nu-l lasă să se dezmeticească şi zice m'ai departe :
— Eu n-am văzut nimic. De ce să apun'? N-am văzut nimic, dar vorbesc oamenii. Credeam că tu dacă stai acolo lângă ei, ştii tot, dar tu dormi Golovăţ, dormi în loc să deschizi ochii. Te pomeneşti că nu l-ai văzut nied pe ăsta care a ivenit acuma. Tot pentru ea a venit, este un amant de-al ei, dar geologul nu-şi dă seaima... sau se face că nu vede.
Golovăţ dă să se ridice de pe scaun şi spune -răguşit:
•— Nu-i adevărat... n-a venit nimeni la Natalia... auziţi? Nimeni, nimeni. Eu şi noaptea... eu ştiu tort ce fac ei, ăsta care a venit s-a şi dus la Izvor, şi-a luat casă acolo.
— Taci Golloivăţ, zice doctorul cu dispreţ. Taci că eşti un prost. Sorocel, ia mai zi una.
Cocoşatui e prăbuşit ou totul, obrazul i s-a învineţit, buza de jos îi atîrnă, lividă şi umedă. Ca şi cum ar cunoaşte suferinţa nemărturisită a lui Golovăţ, doctorul continuă să4 chinuiască, să-1 întărite. Cîntă după soîrţîitul lui Sorocel, cîntă încet, să nu-l audă ceilalţi beţivi, şi şopteşte dam cînd în cînd :
4 — Viaţii Românească, 1
49
— Are să fie scandal mare cu nevasta geologului... asia care a venit aici ca o isfântâ şi se laudă că va miînltui lumea. A puis ochii pe Teleman şi el s-a aprins ca un holtei bătrân. Vai, ce mai circ are să fie... zi, Soroeel, aşa !
Cu toată verva lui, se vede că Wieiseostein ascunde ou greu o durere care îl îneacă şi nu-1 lasă să ;se ducă acasă, îl ţine aici între oamenii care-1 mai ascultă şi-ll cred, pe care i-ar mai putea îndrepta împotriva duşmanilor săi. Dar toţi aceşti oameni cătrăniţi de muncă şi de rachiu nu vor să înţeleagă ce se petrece, nu vor să-1 sprijine într-o luptă în care ei nu au nimic de câştigat. Până şi notarul care intră acuma pe uşă, asudat, cu faţa slabă şi speriată, nu-1 poate ajuta pe Wicseinlstein. Ii strânge doar mâna albă şi grasă, se aşează ofitînld pe scaun şi întreabă :
— 'Ce-d, &olloivăţ, iar te-ai turtit ?
— I-am spus ce se întâmplă în ograda lui şi el nu vrea să creadă, face doctorul scuipând.
— Ce i-ai mai spus ? întreabă notarul fără curiozitate, arătând că ştie oiţe ceva. Bagă de seamă, diootore, te joci ou focul. Ţi-i iei pe toţi în cap şi n-ai să-i poţi duce. Teleman te-a apărat pînă acum, dar dacă te lasă din braţe nu ştiu, zău, dacă te mai scoli ! Mai bine taci şi adună dovezi, ca să tragi dumneata oînid ţi-o veni bine. E drept că începe să cam pută pe lângă casa doctoriţei, dar nu te grăbi. Aim auzit că mai trimite aici un doctor, că se face spital, am aflat la Nă'săud.
— Âsta-i preţul pe care-1 plăteşte Teleman, zise Wicsenisitein gîtuiit. De ce să nu fie amanta lui directoare de spital ? Ei, nu, tovarăşele, eu nu mă tem, îi dau peste cap, auzi tu ? Ii distrag, îi sl'arni pe toti.
Golovăţ ascultă îndobitocit, dar în ochii tulburi se vede că e atent, că nu-d scapă nimic. In anîşimă s-a făcut hărmălaie mare. Câţiva mineri în hainele ude, cu obrajii şi mâinile mânjite de noroi roşiatic, beau la tejghea.
— Ai auzit ce s-a întîimiplat la mină ? zice notarul. S-a rupt armătura la Amalia. Noroc că nu era nimeni în galerie. Am auzit că vine chiar Bursuc la Izvor.
Wicsenisitein caiseâ ochii lui apoşi şi toată faţa parcă i se luminează.
— Aha... aistta-i treaba lui Niiahiifor, al a băgat oamenii acolo, cu sila i-a băgat. A avut noroc, trebuia să prindă tot schimbul, să se sature, să vadă toţi pe mina oui s-iau dat. Şi ce dacă vine Bursuc ? Bursuc e omul lui Nicliifor, comunist de-ai lui şi are să-1 scoată basma curată. Şi proştii ce spun ? Se mai duc la lucru ?
Un miner bătrîn care-fşi bea rachiul la o masă de-alături, intră în vorbă cu oarecare sfială.
— Se duce draicu! Azi n-a intrat nimeni în subteran, şi nici mâine nu intrăm, şi nici poimâine.
— Şi din ce aveţi să trăiţi ? întrebă notarul. Ce-ţi mânca ?
— Ce-om miînca... ? zise bătrânul parcă nici nu se gândea la aşa ceva. Dar pînă acuma ce-am mâncat ? He ! Oim trăi aşa ca nişte cîini, pîn'oim închide ochii, sau poate o veni şi pentru noi. un stăpân, cum s-aude. .
'Cu naivitate prefăcută Wicsenstein sări :
— Parcă v-a venit un stăpân... Nichilior geologul nu-i stăpânul vostru? Nu el porunceşte? El şi comuniştii... numai că aţi ajuns mai rău decît câinii.
Minerul se uită o clipă la doctor, apoi zîmlbi uşor şi duse la gură sticla cu rachiu. Golorvăţ era cu totul pleoiştit şi înstrăinat. Notarul vru sa spună, ceva, dar iJo luă înainte mineriul cel bătrîn.
50
— Nu-i .geologul vinovat de, tot ce se întâmplă... nici,.Levay, .nici Moldoveana... şi nici comuniştii. Se schimbă lumea, domnule doctor, dar noi sîntem prea • departe şi nu ne bagă nimeni în seamă. Dacă urlăm e mai rău... aşa că stăm, aşteptăm.
..— Aşteptaţi, dragă, aşteptaţi, făcu doctorul rânjind şi se întoarse spre notar, dînldu-şi seama că minerul nu-i bate în strună. Aşa, notăraşuile, tu ai osul. moale, te temi şi de umbra ta, la toţi. vă tremură târtiţa, sînteţi nevolnici. Mă îndemnaţi pe mane să mă las la fund, să mă îngroape ăştia, să spun ca şi ăsta, se schimbă lumea şi pentru mine nu. mai este loc... Ei, n-aim să spun aşa, pentru că nu se schimbă nimic, şi-ai să-i vezi Ia puşcărie pe toţi. Aşa să ştii!
— Să te-audă dumnezeu, şopti notarul îngândurat, apoi ceva mai tare, şi pentru cei din jur : deocamdată ne facem datoria. Noi am jurat pe constituţia statului, statul e srfînt, el ne ţine, el ne ceartă, el ne iartă. Nu te război cu şefii că nu-i bine. Dumneata ai osul tare, nu zic, dar poate că te altoiaşte unul pe da spate, te lucrează aşa de bine, că nici nu ştii cînd te duci la groapă. UităAte la Bomeas, că şi-a pierdut minţile, şi cine era mai tare de gură şi mai ai dracului decît ed ?
•— Am auzit, zise doctorul dwenind grav. Tu crezi că el a omorît pe cineva ?
■—■ Nu ştiu...
— Şi dacă a omorât de ce i-au dat dramul ?
— Au să-d ia iară, fii pe pace. Cineva trebuie să plătească.
— Pentru ce să plătească ? făcu doctorul holbîndu-se la notar. Cine n-a omorît în război ? Tu n-ai omorît ?
Speriat, notarul se ridică de Ia masă, bîig'uind.
— Nici dumneata nu eşti în toate minţile. Pe cine aîm omorît ? Domnule doctor, mâsoară-ţi vorbele, te-aude careva şi nu .ştii ce iese... sara bună...
— Haide, mă, că glumesc, zise doctorul jenat, apucând mîna notarului. Ziceam şi eu aşa... vroiam... înţelegeam că astăzi e uşor să scoţi pe cineva vinovat. Comuniştilor nu dreptate le trebuie, ei nu stau să judece, ei au nevoie de ţapi ispăşitori. Acuma înţelegi? Stai jos, dâ-te dracului, unde fugi ?
Dar notarul îşi smulse mâna şi se rostogoli spre uşă, întunecat şi îngrozit. W'icsenstein scăpă un hohot mare în urma lui, îşi regăsi cumpătul, apoi îl zgâlţâi pe Golotvăţ, strigând :
— Nu mai bei, mă ? Nenorcuciţilor, atâta ştiţi, să turnaţi rachiu în voi, ţipaţi ca nişte muieri, dar creier n-a(veţi, nu puteţi gîndi, vă temeţi, stârpit/urilor. Sorocel, să vii la mine să-ţi dau aspirină. .
Doctorul se ridica încet şi porni spre uşă, urmărit,de privirea nedumerită şi apoasă a lăutarului, care numai de aspirină nu avea nevoie, dar nu găsea curaj să ceară bani. Sorocel se trase mai aproape de Golovăţ care sta ou capul între mâini şi suspina, ca lovit de o mare durere. In crâşmă se lăisase o linişte îmbâcsită. Minerul ceil bătrân se 'ridică şi el să plece, rămase cîteva clipe în picioare gîndindu-ise, apoi se aşeză la masa lui Golovăţ şi vorbi încet:
— Măi copile, măi Golovăţ, ce-ţi tot băgă ţie doctorul în cap ? Ce vrea el cu tine? Hai să te duc acasă că-i noapte şi plouă. Am ascultat oum te împingea şi te îndemna la lucruri urîte. Ce are el ou doctoriţa ? Auzi, măi Golovăţ, nu-l asculta. Witosenlstein nu mai are nimic pe lumea asta.
51
Golovăţ înălţa capul şi se uită la miner ca şi cum nu l-ar fi cunoscut. Păru că se if<aoe puţină lumină în mintea lui, dar numaidecât lovi puternic în masă şi strigă :
— Lăsaţi-mă ! lăisaţi-mă, mama voastră de căpcăuni. Vreţi să mă uici-deţi, hai ? Vreţi să mă ucildeţi ? Docotorul Teieman, hai ? Aşa vă sucesc gîtul la toţi... Mă duc la Bursuc şi-i spun tot, mă auziţi?
— Stai măi băiete, încercă minerul să-1 potolească, dar Golovăţ porni înipleticimdujse către uşă, se împiedica de nişte scaune, înjură şi ieşi afară.
Ploua mărunt şi venea dinspre anunţe un vînt tăios, cu miros de zăpadă şi pădure putredă. Primăvara îşi făcea loc cu greu pe aceste pământuri înalte şi umbroase. Izvorul stăpânea cu vuietul lui Bistra care zăcea încă ân somnurile iernii. Nu se vedea nici o lumină şi Golovăţ păşea ameţit prin băltoace, se sprijinea de zidurile vechi, se ducea spre casă cu un fel de grabă tulbure şi ameninţătoare.
Natalia venise mai tîrziu ca ide obicei. De altfel, |f aproape fără să-şi dea seama, de mult nu mai ajungea
acasă înainte de căderea serii. După patru luni, dispensarul şi circumscripţia Bistra îi apăreau ca o lume vastă care trebuia cucerită pas cu pais. Iluzia că va putea face ordine şi că în scurt timp va stăpâni măcar problemele mari, făcuse loc sentimentului că va fi ajutată de această lume însăşi, că dincolo, în satele întunecate, în bordeiele mizere, va găsi aceeaşi grabă şi aceeaşi sete de sănătate. Păstra încă ceva din entuziasmul cu care părălsise facultatea, dar uneori cădea istovită, nu atât de eforturi fizice, ort de dimensiunile şi amestecul faptelor care o asaltau. Uitase de mult, sau rămăsese in marginea conştiinţei ei, nostalgia prea puţin mărturisită pentru o lume mai limpede şi mai bogată. Ancorarea ei deplină în realitatea de la Bistra se datora în bună parte lui Mirou, neistovitei lui patimi pentru aceste pământuri pietroase în oare văzuse lumina zilei, pe care vroia să le prefacă şi unde, desigur, ar fi vrut să moară. Greu de urmărit în drumul ei ascuns, dragostea lui Mirou era de o putere tiranică, tocmai pentru că el nu mai putea fi desprins de aceste locuri. Natalia se temea uneori că resemnarea a pus stăpânire pe sufletul ei şi atunci mici explozii de orgoliu o tulburau. îşi revenea ansă repede, pentru că Bistra devenea tot mai mult propria ei lume, şi câteodată, singura lume in care viaţa ar li fost ou putinţă.
Cînd a închis uşa dispensarului în seara asta, primi în faţă vântul subţire care venea din valea Izvorului Roşu. Avu chiar impresia că vântul acesta o aşteptase,- că se pregătise s-o întâmpine, atât de nouă era senzaţia pe care i-o deştepta, şi atât de neprevăzut amestecul lud de ghiaţă şi de căldură umedă, ascunsă îndelung sub zăpezi şi frunzişuri moarte. Cu o seară înainte nimic nu amintea că era sfârşitul lui aprilie, că venea primăvara, că ceva se răsturna şi se schimba în natură, şi iată năvălind deodată acest vînt umed şi proaspăt, iată-1 schimbând ânitr-o clipă culorile lumii, liniile ei, mirosul ei. Natalia avu senzaţia că păşeşte pe un alt pămînt, mai moale şi mai primitor. Ajunse pe uliţa glodoaisă, fără grabă şi fără nici un gînd anume. Intră în odaia rece şi se aşeză pe marginea patului. Izvorul curgea cu o violenţă nouă, avea şi un sunet nedesluşit, părea viu. Apa aceasta neistovită şi tulbure păstra tot timpul în casa lor prezenţa ciudată a unei bucurii care nu se odihneşte şi nu adoarme niciodată. In vuietul ei mâncau, citeau, ascultau muzică, se cartau uneori şi se iubeau. Zgiomotul ei le însoţea fiecare mişeaire,
52
fiecare gînd, ca -un soi de conştiinţă zgomotoasă şi neîndurătoare. Obositoare la început, cu timpul devenise pentru ei necesară ca toate lucrurile casei.
Voind să aprindă focul, Natalia căută în geantă chibrituri şi scoase de acolo o cutie ou medicamente şi cîteva hârtii. Una din ele era o scrisoare de la (doctorul Teleman. 0 citise la [dispensar, cu grabă, şi o aruncase în geantă. Teleman se scuza că nu mai venise pe la Bdstra de două săptâmîni, fiind reţinut de reorganizarea sanitară a judeţului. Amintea de promisiunea de a-i repartiza încă un medic şi doi felceri, apoi, în obişnuitul său limbaj aparent degajat : „Nu obosesc gânjdindu-mă la munca dumitale istovitoare în acele locuri sălbatice. Aş veni în orice clipă să te ajut şi să te încurajez". Apoi adăuga în post scriptura. „Din oîte aflu, W. nu s-a resemnat. Am să mă ocup puţin de acest individ oare-ţi tulbură liniştea".
înainte de a o arunca în foc, Natalia reciti scrisoarea şi pe faţa ei obosită trecu un zâimbet. Teleman îi promisese de cîteva ori că va pune capăt jocului murdar pe care-tl făcea Wicsenstein, dar nu acţionase în nici un fel. îşi cerea mereu iertare mărturisind că se simţea dezarmat în faţa unor asemenea specimene, că el nu poate să se bată cu un bătrân egoist, veninos şi viclean. Atitudinea aceasta i se potrivea lui Teleman care arăta faţă de lume, şi mai cu seamă faţă de .răutăţile ei, un soi de indiferenţă. Susţinea că viaţa oamenilor are mai multă murdărie decât frumuseţe şi, umblând după o picătură din această frumuseţe, nu are rost să te înglodezi în mizerie, ou iluzia că o vei învinge. Natalia nu împărtăşea această gândire şi adesea angaja cu el discuţii aprinse. Nici măcar în asemenea împrejurări Teleman nu se apăra, nu făcea nici un efort să o convingă, părînd a spune că ea va avea timp să vadă singură. Ii spusese cândva : „Dumneata eşti o fiinţă crudă, neîntinată, nu vreau să stric nimic din alcătuirea asta. Mă bucur că eşti aproape, că pot să te văd şi să te aud".
Citind această ultimă scrisoare a lui, Natalia îşi dădu încă o dată seama că nu poate aştepta de la acest om ajutorul pe oare-1 spera. Ba l-ar fi vrut, da'Că nu câştigat cu totul pentru aspiraţiile şi planurile ei, cel-puţin mai autoritar, cu o privire clară asupra lucrurilor, un soi de funcţionar voluntar şi tenace. Or, Teleman era expresia desăvârşită a intelectualului obosit, a omului de ştiinţă ratat, pentru care viaţa mai este posibilă doar la adăpostul unei morale simplificate. Mizantropia lui era cu atît mai evidentă ou cît;.el încerca s-o ascundă sub miaisca unui om îndrăgostit şi înoîntat de frumuseţe. Procesul o obseda pe Natalia, şi nu se putea împiedica să-i vorbească lui1 Miron. Acesta expedia cu brutalitate problema, afirmând că doctorul era chiar mai periculos decât duşmanii declaraţi ai revoluţiei, pentru că păstrează în jurul lui o inerţie molipsitoare. Şi adăuga cu răutate copilăreasca : „Şi prea vine des pe aici acest Telaman. Dacă într-adevăr nu-l interesează viaţa oamenilor, dacă totul e murdar şi fără folos, ce caută ? E convins că nu se va schimba nimic, că e zadarnic orice efort, de oej.şi oboseşte oasele pe drumurile astea? Tu crezi că lumea nu vede şi nu vorbeşte? Ar trebui să te apari puţin!".
Natalia ştia că lumea vorbeşte, cunoştea şi -sursa acestor vorbe, dar nu avea putere să se apere, şi nici nu se vedea în pericol. Miron însuşi, deşi nu se vindecase de gelozia lui fără temei, o si Muia să se apere, adică nu credea ce spune lumea. Cu puţine luni în urlmă, pe drumurile înzăpezite de la Izvorul Roşu, Teleman mărturisise : „Păstrez pentru -dumneata un sentiment deosebit. Ai adus un vânt proaspăt în existenţa mea searbădă !". Bra deajuns, ca o femeie să înţeleagă ce se petrece. Dc atunci  doctorul părea retras
53
într-o aşteptare1 calimâ, trădSndu-sie totuşi prin inspecţiile prea dese, prin scrisorile în care punea o căldură neobişnuită, deşi prudentă şi aparent convenţională. Acuim ajunseră şi la urechea lui vorbele oare umblau prin Bistra. Se socotea prins într-o reţea de calomnii, îi plăcea să se facă părtaşul Nata-li-ei într-o suferinţă pe care o ignorase până atunci.
Aruncând scrisoarea în foc, Natalia simţi o umbră de tristeţe, de plictiseală. Nu-i era teamăjNu se temea de nimic. Era doar presimţirea unui lucru urât pe care nu l-ar fi putut evita. Se gândi chiar că strălduindunse să înlăture acest pericol iar .face unai rău. Era iar stăpânită ide acel sentiment neclar care o învăluise cînld pusese piciorul pe aCeiste pământuri necunoscute. Miron şi Liviu Albu, şi bătrânul Nicbifor o preveneau adesea că nu va fi scutită de durere, că va trebui să înfrunte oamenii şi să se bată cu ei, dar ea încă nu-i vedea limpede pe aceşti adversari, nu ştia oine sînt şi ce vor de la ea. într-o vreme oreznise că Wicsenstein a renunţat la luptă, că de fapt el e un om sfârşit, dar iată, duşmănia lui îi dă tîrooale, o urmăreşte, umblă pe uliţele noroioase ale tîngului, bate la porţi, ca un păianjen bătrân şi singuratic îşi aşteaptă prada.
Privind flăcările anemice care cuprind încet lemnele ude, Natalia îşi spune : „Nu pot să fac nimic, nu trebuie să fac nimic". Chipul lui Teleman parcă joalcă în flăcări, cu ochii -lui vii dar fără strălucire, cu părul cărunt, cu obrazul alb şi senin al omului care nu se bate cu nimeni şi cu nimic. I se păru curios că nu simte nevoia să alunge această imagine care tremura printre flăcări, n-o putea urî. Aerul din cameră i se păru stătut şi deschise fereastra. Auzi zgomot de paşi în fundul ceardacului şi strigă speriata :
— Ciiie-i acolo ? Dumneata   eşti, Golovăţ ?
Nu răspunse nimeni. iMai strigă o idată dar vuetul pîrâului stăpânea mai departe liniştea umedă idin ogradă. Convinsă că nu se ânşeală, Natalia aprinse o lumânare şi ieşi în cerdac. îi bătea inima tare, dar păşi cu curaj spre ungherul întunecat unde era camera Iui Golovăţ. îl văzu pe cocoşat în faţa uşii lui, speriat, cu faţa congestionată.
'— Ce faci aici, de ce nu răspunzi ? întrebă Natalia.
— Veneam acasă, bâigui Golovăţ plecând ochii.
_ De ce umbli pe furiş, ca hoţii? Te-tam strigat... n-ai auzit?
_ N-am auzit... Zău dac-aan auzit, nu vă supăraţi, umblu încet, credeam că citiţi, nu vă supăraţi.
Natalia îşi dădu seama că mânia ei e fără rost şi zise mai blîmd :
— Golovăţ, te rog să umbli ca oamenii. De unlde vii ? Iar ai băut. Cocoşatui începu să se smioreăie, parcă voia să plângă şi vorbi ca un
copil pedepsit.
_ Am băut... am -băut, că eu inam pe nimeni şi mi-i frig, mi-i urât, mă
doare sufletul, nu mai pot, mi^s beteag.
— Ce ai ? De ce nu vii la dispensar ?
_ JNJu ştiu, mă doare... şi oamenii, oamenii nu mă lasă în pace.
— Care oameni ?
Golovăţ nu răspunse. Natalia ştia cum se poairtâ el idupă ce bea. Plângea şi se văit-a că oamenii îl ohinuie, că e singur, că ar vrea să moară. îi vorbi totuşi.
_ Dă-i încolo de oameni, Golovăţ, lasă-i în pace... dar nu faci bine
că bei, ţi-am mai spus, de ce nu stai acaisă să te odihneşti ? Ţinam dat o carte. A.i citit-o? Hai, du4e şi fă-ţi focul...
54
Golovăţ plîngea de-^a bineJea, îşi tot ştergea nasul şi gura, se uita la Natalia cu un soi de teama. Gînd aceasta se întoarse să plece, el strigă :
— Doamnă... doamnă dragă, am să vă spun ceva, staţi...
Veni aproape târîndwse şi vorbi cu sughiţuri. Era şi puţină prefăcătorie în asta dar Natalia îşi dădu seama că dl alfliase ceva important, caire-1
g __ Doctorul ViţispaU... zice că dumneavoastră ou domnul doctor Teleman... că vă aveţi bine... a spuls asta la crîşmă notarului, la toată lumea...
Timp de câteva secunde Natalia nu simţi nimic, ca şi cum ceea ce auzea n-ar fi privit-o, dar numaidecât o căldură violentă îi cuprinse fiinţa. Strigă stăpânindu-Jse cu toată puterea.
— Bine... du4e, du-te, pleacă de-aici.
Ameţită, intră în cameră, îşi cuprinse capul în mlîini şi păşi încet spre pat, se aşeză şi rămase aşa, strivită şi neputincioasă. Printr-o asociere ciudata, cu o repeziciune ameţitoare îi treceau pin lumina ochilor imagini din ceasul cînd păşise întâia oară în Bistra, văzu oamenii taootoşmănaţi în cojoace miţoase, văzu pe Sfântul Nepamue urmărimdio cu găurile ochilor ca şi cum s-ar fi rotit pe soclul lui de piatră, văzu şi pe doctorul Wiosenstein fluturîn-du-şi mâneca neagră, aliaturi de Flore, deşirat şi înalt. Spaima care o cuprinsese atunci i se păruse neîntemeiata, dar iată că oamenii aceştia n-au iertat-o, s-au repezit asupra ei mai curând decât credea, şi mai fără milă decît ar fi spus înfăţişarea şi vorbele lor. Atunci se ghemuise lîngâ Miron şi şoptise : ,.mi-e frig... mi-e frig..." dar acum ce putea face, oum să se apere?
Se ridică în picioare şi îşi întîlni faţa în oglinda mică de deasupra lavoaruilui de tablă. „Nu, nu trebuie să mă pierd, îşi spuse in şoaptă. Nu mi-e teamă de nimeni. Ii voi spune lui Miron, va ânţefege şi mă va apăra. Am sâni scriu lui Teleman. Nu... n-am să-i sicriu, ar înţelege că mă consider o victimă a lui, şi nu-i adevărat, nu ştiu ce se petrece cu el, nu mă priveşte... c îngrozitor!" Deschise o oarte la nitîmiplare, mai puse lemne pe foc, dar tulburarea n-o părăsea.
Se auziră paşi pe cerdac şi cineva bătu în uşă. Se ivi capul lui Flore şi dinţii de metal îi străluciră în bătaia luminii.
—■ Am venit să tai lemne, doamnă !
Natalia îl privi cu un soi de spaimă. Zâmbetul acestui om era slugarnic şi viclean. Stăruia să facă unele sarcini pe care nu i le cerea nimeni, se arăta umilit şi îndatorat ciînld Natalia se purta cu autoritate rece. In seara asta în nici un caz nu l-ar fi putut răblda aici şi spuse cu blândeţe silită :
— Avem lemne, nu-i nevoie, du-te şi vezi-ţi de treabă.
încurcat, Flore pomeni numele unei femei pe care o apucaseră durerile facerii şi că moaşa se dusese la ea. Apoi întrebă :
— iMerem mîine la Şanţ, doamnă ?
— Da, du-te la Polgar, dimineaţă Ia şase să fie aici, îl voi plăti eu, să n-aibă nici o grijă...
.— Iiară plătiţi dumneavoastră ? mai zise Flore ou mare compătimire.
— Da, are sâ^mi restituie judeţeană banii, nu-i nimic.
— Văd că seiful ne-a cato uitat...
Natalia se uită la el să vadă ce se ascunde sub aceste vorbe şi zise cu iglasul deodată obosit :
■— Du-te, Flore, du4e la Polgar...
Era sigură că Flore alduselse anume vorba despre Teleman, pentru a face să se simtă iară încolţită, ameninţată din toate părţile, gata să cadă
55
sub apăsarea unei minciuni monstruoase. încuie uşa, se aşeză în pat şi se înveli bine cu o pătură. Nu ara prea frig, dar ea tremura. Nu mâncase aproape nimic, toartă ziua, şi asta îi dădea o stare de slăbiciune, o împiedica să gândească, nu putea găsi un fir logic de care să se sprijine. Se hotărî să-1 aştepte pe eh Pîr-îul vuia, cuprindea totul cu apale lui mâloase, nesătule şi fără ţintă.
De cîteva ori i se păru că ar putea să adoarmă, dar după câteva clipe somnul fugea şi ea rămânea iară cu ochii descinşi, aşteptând.
Târziu de tot se auziră paşi pe cerdac şi Natalia îşi dădu seama că Miron nu e singur. într-adevăr, el intră însoţit de Mihăi Adam. Sculptorul era îmbrăcat cu pardesiul lui vechi, cu pantofii scâlciaţi şi în cap cu un basc decolorat. începu să-şi ceară scuze dar interveni Miron.
— L-am adus înapoi, îl ţinem aici pînă cînd găsim o cameră ca lumea. Auzi tu, Natalia ! L-am găsit culcat pe nişte scânduri, fără foc. Âsta-d curată; nebunie.
— Nu te mai frământa atâta, zise Adam cam stânjenit. Am dormit eu şi mai rău ! Adormisem şi visam cînd in-ai trezit tu ca o furtună. Ţi-am făcut pe plac şi-am venit, ca să nu lăsăm oamenii să se odihnească.
— N-avea nici o grijă. Natalia, fac eu focul în bucătărie. Dă-ne ceva să mîncăm, sânt rupt, am avut o zi teribilă. Miihai, dezbracă-te, bai, dâo-dracului de treabă, nu te ştiam aşa timid.
Adam bâigui ceva şi începu să se dezbrace. Natalia încă nu rostise nici o vorbă. Ea ar fi vrut să fie singură cu Miron în seara asta, avea nevoie de dragostea şi de ajutorul lui, totul trebuia spus răspicat şi definitiv. Actum nu mai poate fi vorba de aşa ceva. Totuşi, prezenţa lui Adam n-o supăra,, poate pentru că-il vedea pe Miron atît de atent şi entuziast în asistenţa pe care o dă acestui om straniu, singur şi neliniştit. Se duse la bucătărie să-pregătească ceva de mâncare şi se trezi ou Miron în spatele ei.
— Am spus că-ţi fac eu focul, dar nu mă pricep. Ce-i cu tine ? Anv făcut rău că l-am adus ? îţi dai seama că nu-ll puteam lăsa. Mâine am să-i caut eu un loc bun. îl culcăm pe ladţa aista...
Natalia se uita în ochii lui, dar parcă nu auzea ce spune. îi trecu palma: peste obraz şi şopti :
— Dezbracă-te, eşti ud. Ce mai este pe la voi ? Albu. n-a venit ?
— N-a venit... îl aştept mâine dimineaţă... deocamdată e linişte... tala-e supărat tare, se teme, trebuie să mergem pe la el, să stăm de vorbă. Eh,, lasă... în seara asta nu vreau, să mă gândesc la nimic. Parcă mai era puţin rachiu... vreau să beau ou Adam.
Natalia nădăjduia că măcar munca lui va fi liniştită. Dar iată că după-, procesul cu „Minaurul", după conflictul cu Molid«veanu, se prăbuşiseră armăturile într-un punct îndepărtat al galeriei Aiinailia. Miron se bătuse ca să intre aoolo, îl înfruntase pe Moldoveanu, se angajase să dea minereu din-această galerie şi iată, un -accident stupid deştepta animozităţile vechi, năştea 6tarea de tensiune, de nelinişte atît de prielnică dezbinării oamenilor. Ce va. fi mâine, poimâine, peste o săptămână, ce va f i ?
Natalia înţelegea că aceasta nu e cea mai prielnica clipă să-i vorbească lui Miron despre necazurile ei, dar nu putela aştepta. Dacă el va afla din alte părţi, ce va gândi? Amintindu-şi că în rasă se află un oaspete, Natalia se regăsi, îşi adună puterile şi hotărî să procedeze ca Miron, adică să nu serai ai gândească la nimic. Dar nu izbuti şi toată seara rămase tăcută, îndepli-nindu-şi în linişte îndatoririle de gazdă.
56
După cîteva păhărele de rachiu, Adam se dezmorţi, părea chiar vesel, spuse cîteva anecdote. Natalia întrebă de Wanda şi el tresări, parc-ar fi uitat-o. Plecă ochii şi zise :
— Ea nu ştie unde am plecat. Nu puteam face altfel. Sînt oameni pe care trebuie să-i loveşti fără milă, ca să înţeleagă că le vrei binele. Esite adevărat că am fugit pentru libertatea mea, dar m-am gândit că în felul ăsta i-o redau şi pe-a ei. Nu înţelege. Fără mine poate va avea timp să judece.
— De unde ştii că nu-i faci mai rău ? zise Miron. Te iubeşte, cred că suferă cumplit.
Adam se întunecă. Privi cu grabă la Natalia care părea să aştepte răspunsul lui, şi zise :
— Se poate... dar dacă această dragoste e o povară pentru mine, nu poate ieşi nimic bun. Vreţi să mă sinucid ?
— Nu ştiu cui te adresezi, vorbi Miron râzând. Dacă voiam asta, te lăsam să dormi în gheţăria ceea. De fapt eu nu-ţi reproşez nimic, mă interesez doar. Probabil o cunoşti mai bine pe Wanda şi ştii că «se va lecui.
— Nu ştiu nimic, făcu Aidoma, ou amărăciune. Ştiu numai că o bucată de vreme vreau să fiu singur şi liniştit. Să citesc, să mă uit cum răsare soarele şi cum apune, să ascult păsările şi vuietul apei şi pietrele, toate lucrurile care nu te ameninţă cu dragostea lor. De douăzeci de ani mi se fac declaraţii de dragoste. De ce ? Pentru că ştiu să fac cu mâinile astea ceea ce nu pot ,faoe alţii, pentru că simt... artist. Mă iau de acasă şi-mi dau să beau, înnebunesc de bucurie aînid mă văid căzând sub mlasă sau pe stiladă, pentru că atunci semăn cu ei, devin o bestie ca şi ei. Acuma înţelegeţi de ce-am fugit ?
— Şi cît crezi că vei putea trăi aici ? întrebă Miron.
— Nu prea mult, ştiu asta, dar poate mă întorc mai puternic, am să-i pot goni, am să-i înjur, am să-i scuip, şi-am să dau cu pietre după ei... Nu ştiu dacă in felul ăsta ană salvez... nici nu-mi dau seama dacă e bine, dar vreau să mă conving, vreau să mă primenesc... Iar Wanda, Wanda e cea din urmă care înţelege ce vreau. A mers după mine în Dobrogea, m-a spălat şi m-a cârpit, dormea cu mine pe-o rogojină, ca să mă câştige, să mă robească, întoarsă la Bucureşti 1-a căutat pe Wolucek, a reintrat în lumea ei şi m-a tras şi pe mine în mocirla asta. M-am dus, m-am bălăcit iar, am auzit iar că sânt artist mare şi că trebuie să fug în apus, la Paris, nu ştiu unde dracu, că-mi plătesc ei, că mă ţin oi. înţelegi ?
Adam se aplecă în scaun şi rămase cu ocliad lui mari cam tulburi, piron/iţi pe faţa obosită a lui Miron.
•— Ais,ta-i o mârşăvie, zise Nicliifor. Trebuia să-i dai pe mina poliţiei.
— Ce câştigam ? Sistemul se practică. Se vând şi se cumpără oameni, se vânează caractere şi talente, la un loc cu aurul, cu dolarii, cu caietele şi criminalii ide război.
Impresionată de ceea ce auzea, Natalia iaşi din muţenia ei, şi întrebă :.
— Şi Wanda e amestecată într-o asemenea treabă ?
Adam ezită. îşi frecă mâinile mari, îşi muşcă buzele şi spuse oftând. :
— Nu cred, ea nu mi-a vorbit niciodată despre aşa ceva, nu ştiu dacă ea însă-şi ar vrea să plece, dar simt că e tulburată, o bat vânturi multe, o clatină, se zbate în sufletul ei o lume pe care eu n-o pot înţelege, nu-mi plaoe, mă îngheaţă, simt cum mă sleiesc. Şi nu vreau să mor, vili vreau deloc să mor.
5T
— Eşti un om sănătos, apuse Miron încet. Imd pare bine c-ai venirt aici, zău, la Bucureşti nu te-am cunoscut îndeajuns.
Natalia se ridică de pe marginea patului, făcu oîţiva paşi prin cameră, şi zise parcă sjar fi gândit la o întâmplare asemănătoare :
— Sănătatea... nu-ţi ajunge sănătatea, cinstea, bunul 'simţ. Trebuie să izbeşti, să cailei în picioare pe oricine nu te lasă sa ridici fruntea.
Miron se răsuci în scaun, păru mirat şi spuse clătinând capul :
— Aba, Natalia a început să înveţe oîte ceva. Ei, de mâine să-i dai lecţii acestui artist sentimental, care se telme ide nişte tâlhari, le întoarce spatele ,şi fuge, în loc să le puie mâna Sn beregată.
■— Dar dacă te kxve.se pe la spate ? vorbi iară Natalia cu o violenţă neobişnuita. Dacă stau în umbră şi te împroşcă cu noroi, şi tu nu-i vezi pentru că nu-i cunoşti şi n-ai cum te bate cu ei ?
— Despre cine vorbeşti Natalia ? întrebă Miron devenind bănuitor.
-— în general, 'despre oameni, despre acei oiameni pentru care viaţa nu înseamnă decît murdărie, înşelăciune, hoţie... sau lene şi inerţie. Se găsesc peste tot, nu numai la Bucureşti.
— Dar împotriva ăstora luptăm cu toţii, Natalia, împotriva lor se face revoluţia, nu înţeleg iritarea ta.
Dându-şi seaina că într-fadevăr exagerase, că riscă să rostească aici numele lui Wicsenstein sau pe al Iui Teleman, Natalia se linişti, dar era evident că-şi stăpâneşte zbuciumul. Lui Miron nu-i scăpă această stare, veni lângă ea, îi luă mâinile şi întrebă oarecum supărat.
— Ce este Natalia ? Nu te-am auzit niciodată vorbind aşa. Care e lumea asta murdară de care te temi ?
Adam urinarea scena cu atenţie şi zâmbea cu o satisfacţie pe care nu încerca să şi-o ascundă. Situaţia devenea penibilă şi Natalia se sili să o curme.
•—■ Miron, stai jos... domnule Adam te rog -să mă ierţi, nouă ni se întâmpla foarte rar să discutăm astfel, avem prea multe trebuii. Ceea ce spui dumneata mi-a adus şi mie aminte de atâtea necazuri. Sînt obosită şi cam dezorientată, nu am de nicăieri aici un sprijin, toţi te suspectelaiză, nu pot înţelege că un om vrnea să muncească cinstit, să facă ceva pentru ceilalţi oameni... e ângrozitor să te simţi singur.
•— Ba eu tocmai asta caut, zise Adam. Să fiu singur, cît mai singur, sau... ştiu eu? să-i ţin pe oameni la distanţă, să nu mă atingă, să nu mă înjure şi să nu mă linguşească. Altifel nu pot gândi, mi se năelăieşte sufletul, devin un animal care bea, mănâncă şi doarme, aşteptând nu ştiu ce minune...
— Sânteţi nebuni, zău dacă voi nu sânteţi nebuni, spuse Miron scăphi-du-.şi braţele de-a lungul trupului. Unul se plânge că nu e ajutat şi înţeles de oameni, altul că prea îl caută şi-1 obosesc... probabili aceiaşi oameni. Chiar felul cum vorbiţi despre oameni, băgându4 pe toţi în aceeaşi oală mi se pare absurd. Vorbim despre oameni ca nişte biologi; fiinţa umană, regele animalelor, homo sapiens ! Mai facem un pas şi aflăm că omul este o bestie. Nu-i aşa ?
— S-ar putea să fie şi aşa ! spuise Adam. Filosofii n-au căzut însă de acord. Dar asta n-are nici o importanţă. Nu mă pot cunoaşte decît pe mine însumi, şi nici măcar atâta. Pentru mine lumea este aşa cum este, nu vreau să fiu silit să iau ce nu-mi place, vreau să-mi păstrez libertatea de a alege.
Miron îşi 'frământa rfălcile, îşi netezea genunchii cu palmele.
58
—• AiS'tai foarte greu, zise Natalia. Dumneata eştti un romantic şi cred «ă vei avea mult de suferit. Dintre cei care ne aflăm aici, Miron e cel mai tare, el pretinde că vede foarte limpelde, că se orientează precis, că nu poate greşi.
— Evident, şopti geoilolgul fără prea mare convingere. Eu ştiu oe vreau şi mă ţin de cei care au aceeaşi ţintă. Cine ni se împotriveşte trebuie doborât, sau izolat, făcut neputincios... Pentru asta trebuie să crezi cu putere că ceea ce faci este drept şi bine. Că este drept şi bine, nu numai pentru mine, ci pentru clasa din care faci parte, iar într-om sens mai larg, pentru popor, pentru omenire.
■—• Vonbe, zise Adam placând ochii în pământ. Cu asemenea vorbe se îmbată oamenii 'de foarte multă vreme. Dar, în sfârşit, s-ar putea să iasă -ceva de aicea. Eu personal nu sânt al vreunei clase şi nu vreau să fac ceva numai pentru ea.
— AistaJi prea de tot, făcu Natalia ânviorată, aproape veselă. Miron îşi schematizează ideile, cred, intenţionat, dar spune nişte adevăruri. Pe când ■dumneata eşti de-a dreptul haotic.
— Cu haosul acesta fac artă, dragă Natalia, şopti Adam foarte calm. Miron care făcuse eforturi să nu izbucnească, sări în picioare şi strigă :
— Minciuni, minciuni... Cunosc teoria asta ipocrită şi veche, foarte veche. Dacă eşti sincer, ţi se pare numai că eşti haotic. Eşti omul cel mai sănătos cu putinţă, dial moment ce ai fugit de nişte neoameni care te oboseau. Eşti de fapt in căutarea celoiialţi... Ii vei gălsi aici, sau în altă parte, dar ii vei găsi, pentru că n-ai să poţi trăi fără ei. înţelegi ? N-ai să poţi., ai să miori, asculltă-mă pe mine, n-ai să faci nimic şi-ai să mori.
Miron era prea violent, dar el ninşi dădea seama. Nici nu văzu că Adam se uita la el cu mare atenţie, ca un copil care nu inţelegea severitatea părintelui. Natalia încercă să-şi astâmpere soţul. Veni lângă el, îi cuprinse capul şi faţa cu un braţ şi zise :
■— Lucrurile astea nu pot fi lămurite acum, aveţi atâta timp în faţa voastră. Eu cred de fapt că Adam e doar obosit şi nu trebuie judecat cu atîta asprime. Miron vede un duşman în orice om clare nu împărtăşeşte ideile lui, şi nu atît ideile, cât morala lui şi felul lui de a munci. Dar e băiat bun, iiu fi isupărat pe el.
Se aplecă şi-şi sărută bărbatul pe creştet. Nu era obiceiul ei, dar o făcea pentru a-1 calma, pentru că era foarte târziu. Chiar spuse :
— Vai, e aproape două... Cînd au trecut atâtea ceasuri?
Adam se ridică ide pe scaun. Părea foarte obosit şi plictisit, sătul de toate. Pesemne Miron văzu asta, că spuse prinzîndu-1 de braţ.
— Mâine rămâi aici să te odihneşti bine, te rog, ai nevoie de odihnă şi de linişte. Eu îţi caut o casă bună, cu lumină anultâ, să poţi lucra. Vezi, tot de un protector ai dat, dar să ştii că eu te las în pace, n-am să te vizitez şi n-am să te caut. Mai adineauri mi-am pierdut cumpătul. Şi cu Natalia vorbesc aşa, dar trece repede şi ne vedem de treabă ca cei mai cuminţi burghezi.
A,dami rămânea tăcut şi gazdele se simţiră stânjenite. Natalia se scuză :
— N-ai să doimii bine pe laiţa asta, e şi Cam frig... Sântem săraci, vai ce săraci sântem... noapte bună. Iţi lăsăm cheia pe ferestruică.
Miron mai rămase cîteva minute cu Adam in bucătărie. Natalia deschise fereastra care da spre pîrîu şi casa se umplu de vuietul nestăpânit al apei şi de răcoarea tulburătoare a primăverii, adusă de departe, din munţi.
59
In pat, se lipi de Miron, tremurând şi scuicind :
— Mie frig... tare mi-e frig...
Miron îi mângâie picioarele subţirii şi reci, o strânse tare la pieptul lui,, dar nu vorbi, crezând că ea va adormi îndiată. într-un tîrziu, simţind că e trează întrebă :
— Natalia, ce ai tu? Eşti sohimba'tâ în seara asta... Ea întinse mîna şi i-o lipi de igură, mângâind u-i buzele :
— Taci, odilmeşte-te, nu am nimic... mă gândeam la tine, la necazurile-tale. Voiam ca măcar tu să fii «cuţit...
Cîteva ediţie tăcură amândoi, apoi Miron zise ofitînd :
— Pentru mine toate sînt fireşti, n-am crezut niciodată că necazuriie-■mă vor ocoli. Iotul este să ştii să Ie înfrunţi, şi văd că tu n-ai învăţat încă. Simt că se petrece ceva cu tine, te apasă ceva şi nu ştii ce să faci. Cum te pot ajuta eu ?
— Gînd va fi nevoie, am să-ţi spun" eu, deocamdată mă descurc singură... hai să nu mai vorbim, e foarte tîrziu, să dormim...
în clipa asta ştiau amlîndoi că vorbele sînt de prisos, că zilele viitoare vor aduce singure deslegarea. Cînd (Miron începu să răsufle adine, Natalia se doslipi de el, se suci, eăiitîndu-şi o poziţie bună pentru somn, dar multă, vreme nu o găsi. Resemnată, stătu aşa cu ochii închişi, gânditoare. Aşteptă să audă bătaia lui Potlgor în uşă, aştepta o nouă zi din munca ei grea, de care se lega cu nădejde şi disperare.
Prăbuşirea armăturilor da Galeria Amalia stîrni la III • început o marc agitaţie. Se mai întâmplaseră şi altădată asemenea accidente, chiar cu răniţi şi morţi, dalele trecuseră repede Sn amintirea oamenilor «pentru care suferinţa şi durerea însemnau viaţa însăşi. De data asta însă, accidentul, deşi nu 'făcuse nici o-victimă, căpăta un âmţeles deosebit, se ciocnea cu violenţă de noile stări care-şi făceau ioc ân Valea Izvorului Roşu. Deşi hotărârea de a se intra în vechea galerie Amalia ifusese luată de organizaţia ide partid şi -aprobată apoi de majoritatea minerilor, toată lumea ştia că iniţiativa fusese a lui Miron Nichifor. El se .străduise să-i scoată pe oameni ide Ia Barbara, el se bătuse cu State Moldoveanu şi cu 'inginerul Levay, el îl convinsese şi pe Liviu Albu şi se credea acum că puterea ikii de a influenţa oamenii e mai marc chiar decît priceperea Iui profesională. Şi nu credeau aşa numai femeile şi bătrânii care priveau lucrurile cam de departe, din casele lor şi pe măsura tihnei lor necăjite. Chiar unii mineri ioare-1 sprijiniseră pe Miron, acum dădeau înapoi, tăceau, clătinau din cap şi se socoteau oameni cumsecade pentru că ninşi mărturiseau 'deschis 'îndoiala. Miron nu 'simţea şi nu vedea foarte bine toate acestea. Pentru el accidentul era un 'lucru de aşteptat, sau cel puţin aşa- se silea să4 vadă, nu-l zguduise şi nu-l clătinase nici o clipă.. Neliniştit oarecum de cele ce se petreceau da Iv.voru'l Roşu, Bursuc, secretarul jude temei ide partid se ivi 3a câteva zile de la întâmplare. Nu era însoţit de Liviu Albu, lucru care păru nefiresc. Se întâlniră pe platoul de la Ncpomue şi Bursuc era cam stingherit că umbla singur prin nişte locuri pe care nu te cunoştea.
—• Pe dumneata te căutam, zise secretarul! strângând mîna lui Miron cu o căldură cam exagerată. Adăugă repede : voiam să ştiu ce faceţi acum,, mergeţi mai departe ?
60
Miron ehibzui o clipă şi nu răspunse direct da întrebare. —' Nu v-a spus tovarăşul Albu ? Am discutat ou el.
— Am vorbit în treacăt, n-am prea avut 'vreme. Avem nişte necazuri pe "Valea Bîngăului şi a plecat acolo în grabă...
Geologul se uita foarte atent în ochii lui Bursuc, bănuind că acesta uu spunea adevărul. Apoi vorbi foarte hotărât :
— De ce isă nu mergem mai departe ? Nu văd ide ce...
Voinld parcă să intre foarte adine în sufletul lui Miron, secretarul întrebă :
— Dacă am ifi pierdut cîţiva oameni, tot aşa vorbeai ?
— Nu im-aim gînidit niciodată că am putea pierde un om, zise Miron înţepat, privind în pământ. Am. ieşit ide la Bad)ara tocmai ca să ne apărăm viaţa... numai întâmplarea putea sâni afle ipe cineva în acel loc, în clipa prăbuşirii...
— Vasâizieă ise putea întâmpla, ifăcu Bursuc. Tocmai asta vreau să aflu, şi-ţi mărturisesc că n-am venit (pînă aici în plimbare. Pe noi ne interesează ce ise petrece aici la Izvorul RoŞu, pentru că e vorba de muncitori... înţelegi tovarăşe ?
Tăcu o clipă şi-d măsură pe Miron. Acestuia nu-i iscăpă asprimea care pătrunsese brusc în vorba lui iBursuC şi o clipă isimţi un fel de nesiguranţă punând stăpânire pe el. Secretarul zise mai departe :
— Ne lăsăm pe seama întâmplării, ca şi până acum, sau putem prevedea totul ide la început ? Sub pământul aista mulţi oameni şi-au lăsat viaţa şi stăpânii ridicau din umeri : Ce sâ-d fiaicd ? Accident, întâmplare nenorocită... Noi. mai avem dreptul să gândim aşa ?
Miron sc regăsi şi simţi cum îi năvăleşte sângele în obraz. îşi muşcă buzele şi răspunse cu mare stăpânire :
— JNu isiînt iS'Upenstiţiois, nici din convingere şi nici din vreun interes. Eu siînt tehnician şi pot să prevăd tot... ştiam că armătura e putredă, voiam să cunosc valoarea zăcământului şi apoi isă anmez idin nou cu lemn sănătos. Sântem la început...
■— Ai spus asta tovarăşilor dmniitale ? ânltirebă Bursuc ou răceală.
— Ei cunosc aceste lucruri mai bine deoît mine. De fapt, noi pornim dc la nimic. Tovarăşe Bursuc, aş ivirea să ne lînţeOeigam...
Făcu o pauză şi-1 cercetă pe secretar ca şi cum l-ar fd văzut acum pentru prima oară. Vorbi cu un ton îmblânzit :
•— Aveţi încredere ân mine, sau nu ? Sînteţi de acord că trebuie să scoatem mina din ruină ? Sunteţi ide acord, că avem .dreptul să trăim mai bine ?
Bursuc clatină din cap şi râse. Deşi vorbele geologului erau învăluite într-o mânie copilărească, reţinu siguranţa cu care el îşi apăra punctul ide vedere. îşi aminti şi ide vorbele lui Gavril Marian, rostite într-o noapte, la judeţeană : „chiar ide-ar ifi să murim de 'foame, noi tot avem să găsim filoanele..." Dar se temea ide graba lui Miron Nichifor, voia să evite sacrificiile inutile. Socotea de (datoria lui să-1 prevină şi zise :
— Dragă tovarăşe, eu nu sânt miner, nu m-aş pricepe să vă dau s<f atari. Mă silesc să ânvăţ, să aflu şi să ştiu tot. Tovarăşul Albu îimi vorbeşte mult despre voi, dar tocmai de la el am simţit nu ştiu cum, un fel ide grabă primejdioasă, vreţi isă răsturnaţi totul dintr-o dată. Şi nu mă silesc să-ţi spun că dumneata mergi cam prea înaintea lucrurilor. Nu-mi lua ân nume de rău, dar s-ar putea să ai necazuri.
61
Miron se posomori şi rămase lăcuit. Un «vânt ascuţit .şi rece se 'scurgea dinspre imunţi. Avu deodată sentimentul că lucrurile 'fuseseră rânduite anume ca să -mu mai if ie nimeni ide ifaţă, ca să-d arate şi în acest fel că e singur şi nimeni nu-l sprijină. 'Ce putea să facă dl acum, ce să-i spună acestui om care părea să vadă lucrurile de la o mare 'depărtare ? Pesemne Bursuc pricepu-la ce se .gândea Miron, că ise grăbi să adauge :
— Din cât pot"*vedea, oamenii ţin .mult la dumneata şi au încredere,, te socotesc unul de-ai lor, 'dar asta te obligă isă rămâi 'foarte aproape de ei. Eşti convins că toţi Uşi dau seama ce urmăreşti ?
— Cei mai mulţi...
■— De ce nu toţi, idacă ilucrurile sânt limpezi, dacă nu sânt piedici mari ?
— Piedici sânt, şi unii se tem, zise NiahJfor prinzând iar putere. Să aştepte, să valdă şi să se convingă, au să vie toţi lângă mine, pot să dau în scris că aşa se va întâmpla.
— Am auzit că nici tatăl d urnit ale nu te iprea sprijină, zise Bursuc. Miron tresări dar nu (se pierdu şi răspunse ffindatâ :
-— Nu ştiu cine v-a spus asta, dar...
-— Chiar el mi-a spus... nu 'te teme, nu 'folosesc iscoade, chiar Ion Nichiifor, acum un ceas mina mărturisit că dramul la Amalia e plin de primejdii, prea mari pentru ceea ce se aşteaptă de la această galerie.
•— Tata e un miner ca oricare altul, zise Miron liniştit deodată. E bătrân şi necăjit. Când am venit eu aici se arăta înverşunat iîmpotriva „Minauruilui",. pe urmă s-a moleşit deodată... e bătrân.
— Bine, făcu Bursuc văizînd că lui Miron îi este greu să vorbească despre tatăl lui. I-am văizut pe alţii dând din umeri, parcă nu i-ar privi ce faci dumneata, cu Marian, cu Peldon...
Miron nu înţelegea prea bine ce vrea secretarul. 0 singură clipă îşi spuse că Bursuc vorbeşte aşa ca să se afle în treabă, dar îi trecu prin minte ca o imdă liniştitoare, întrebarea, dacă el, Miron, ştia într-adevăr ce se petrece în sufletul minerilor, ce cred ei acolo, în adâncul conştiinţei lor, despre tot ce se ântâtmplă, despre iziiele care vor veni, despre ceea ce.trebuie făcut. Dar îi venea greu să cedeze, să-şi arate această îndoială şi zise :
— Eu cred, tovarăşe Bursuc, că totdeauna vor ifi oameni a căror minte va merge mai încet, din ifelurite pricini. Nu mă gândesc Ia cei oare sînt împotriva noastră, ci la cei cu judecata mai înceată, mai puţin pregătiţi să pornească o răsturnare.
— Ai dreptate, dar aici, ian ce faci dumneata, nu-i vorba de o răsturnare. Vrei minereu, vrei minereu ou orice preţ. Nu ai unelte, oamenii trăiesc prost, sânt goi şi flămânzii. Ştii ce trebuie să if aci mai întîi ? Să-i convingi, pe toţi, pînă la mintea cea mai slaba, că tot ce se 'face e pentru ei, pentru toată muncitorimea din ţară, pentru întreg poporul... înţelegi? Am dreptate sau nu? Spune răspicat, poate greşesc... eu n-am venit să te dăscălesc, ci să te cunosc, să văd în ce măsură vă putem ajuta.
Miron îşi muşcă iar buzele şi-şi vântură lampa cu o mişcare violentă. Vorbi enervat, părând a voi să pună capăt discuţiei :
— Uite ce-i, tovarăşe Bursuc... cine nu pricepe pentru ce intrăm noi la Amalia, să stea de o parte şi să trăncănească pînă i-o ajunge gura la urechi. Cine are încredere Sn mine şi în .ceilalţi care sânt alături de mine, înseamnă că ne ajută. Asta-i. Noi vrem ca tovarăşul Albu să die lăsat aici, el ne ajută...
— Bine, am ânţeles, «zise Bursuc fără supărare. Iartă-mă că ţi-am furat vremea. Albu o să mai stea cîteva zile. Sănătate.
62
Secretarul strânse grăbit mima lui iMiron şi se îndreptă, puţin adus de spate, către maişinuţa dui, adăpostită fotr-un''pîlc ide brazi tineri.
în cele dintâi clipe Nicliifor inu regretă felul tăiois în care vorbise, dar pnivind cum coboară maşina pe 'drumul prăpăstios, îşi făcu loc în cugetul! lui sentimentul că a igreişit. Fără îndoială, .secretarul judeţenei pleca dezamăgit, va .continua să-1 privească cu neîncredere. Miron cunoştea această stare şi consecinţele ei ân relaţiile cu alţi oameni şi ştia că vina este a lui, că pune uneori o perdea de gheaţă între el îşi ceilalţi. Nu-şi dădea seama în chip limpede de unde pornesc aceste conflicte .surde, .şi de aceea aici nu le putea evita.
Porni la deal către galeria Amalia, păşind în neştire, împotriva obiceiului -său. El era totdeauna grăbit, cu .gândurile aidîncite în jural unei proMeme care-1 frământa. Uneori .se 'gândea la Natalia, la munca şi la zbuciumul ei, la vorbele care se vânturau pe seama ei. Atunci îl cuprindea un fel de frig,, parcă şi o teamă ascunsă că ar putea-o pierde, şi se întorcea repede la treburile lui pe care le vedea limpede şi depinzând numai de el. Acum, călcând prin .frunzarul umed, nu se poate gândii la nimic anume. Convorbirea cu Bursuc 1-a împrăştiat, i^a stricat un echilibru ipe care el îl socotea de neclintit. Chiar oamenii pe care se sprijinea, Marian, Pclion, Naţie, Steţ, Iacob, i se păreau acum foarte îndepărtaţi şi străini. O clipa îl lovi gândul să-i caute, să-i întrebe răspicat ce părere au, dacă vor să mai meargă cu el înainte, dar se temea că aceştia vor şovăi şi atunci nu-d mai rămânea nimic. Se întrebă unde se 'duce el acum ? Pornise către Aimalia, voind să mai vadă o 'dată locul accidentului, să înţeleagă bine de ce se prăbuşiseră armăturile, ce presiune era. Să mai ia o bucată de rocă, să se uite la ea cu atenţie, să vadă dacă intr-adevăr e preţioasă. Acum lucrul acesta îşi pierduse din importanţă şi el păşea din ce în ce mai încet, ca un om oblosit. Păsări rare spărgeau liniştea codrului cu sunete stridente şi sălbatice. Aici sus, primăvara nu se simţea. Toate erau încă reci, aproape îngheţate şi puţina viaţă care stăruia ân copaci, ancă nu se dezmorţise. Doar ici, colo, icâte un ghiocel palid scotea capul din frunzele moarte.
Miron mergea înainte, bălăbănind lampasul într-o mână şi ciocanul în cealaltă, dar tot mai puţin dornic să ajungă la Amalia. Iar îi sunară în minte vorbele lui Bursuc : „...oamenii te iubesc... te iubesc... Stai aproape de ei..." Vocea secretarului era acum altfel, mai gravă, mai limpede, semăna ou alte voci, pe care le mai auzise şi toate âi spuneau la fel: „oamenii, oamenii". Oare ide Ce i se vorbea astfel ? Nu era el ân stare să simtă căldura oamenilor, nu le dădea el însuşi destul, se socotea el mai presus decît cei din jur? Nu-si .dădea seama, nu-işi pusese niciodată o asemenea problemă, socotind că raporturile lui cu oamenii sânt determinate în chip firesc de împrejurările vieţii, de anumite interese practice sau morale. Judecând astfel simţi cum urcă în el o nemulţumire -adâncă, un soi de duşmănie împotriva propriei lui ifiinfe, dar îndată după aceea .începu să se întrebe aproape cu glas tare : ce vor toţi aceşti dascăli cu tîmple cărunte ? Să-1 orbească, să-1 ţie în loc, să nu-1 lase să lucreze ? Vor .să-1 vadă veşnic zâmbind ca un popă, gata să mângâie capetele păcătoşilor, să-i 'oblojească şi să-i aducă pe calea oea bună ? In ce măsură el nu iubeşte oamenii dacă s-au prăbuşit armăturile la Amalia ? înţelegea însă că pe el nu-1 chinuieşte atât faptul că a se dau sfaturi, cât neputinţa de a şti cum să se folosească de ele.
Un corb croncăni într-un brad uscat, îşi luă zborul ou o fîiMîire speriată. In aceeaşi .clipă auizi în faţa lui un fel de .mormăit. La vreo treizeci de paşi
6$
în faţa lui venea Tibor Borne as, eu capul în pământ şi vorbind singur. Miron tuşi încetişor şi maistrul înălţă carpul ou spaimă şi stătu locului.
— Dar de unde ivii maistore ? întrebă Niohifor oîud fu mai aproape.
— Am cules nişte bureţi idin ăştia de copac, răspunse Borneas cu un glas de copil prins asupra unei fapte neîngălduite. Nevasta mea se pricepe să-i un ureze în oţet şi se .fac buni...
— Şi tocmai pe aici ai ajuns ?
— D-apoi că nu cresc oriunde... aici în partea asta către munte e mai multă umezeală şi-s mai fragezi.
Lui Miron i ise păru ciudată povestea cu bureţii şi se uită la Borneas cu atenţie. Maistrul părea mai bătrân cu izece ani. Slăbise cumplit, o barbă ţepoasă şi sură îi mânjea obrajii scorojiţi. .Doar ochii îi luceau, bolnăvicios şi nu aveau astâmpăr. Tot satul veidea că idupă ce fusese arestat sub bănuiala că el i-a omorît pe cei trei ostaşi, Borneas se topea pe picioare, vorbea aiurea, se ruga zi şi noapte, la biserică şi acasă, arăta faţă 'de oameni o supuşenie şi o blândeţe exagerată, parcă tot cerea ajutor şi înţelegere.
— 'Dar (dumneata încotro ai pornit ? îil întrebă el pe Miron.
— Mă 'duceam să mai văid odată minereul de Ia Amalia... aici dăm lovitura, să ştii, ne îmbogăţim...
îşi recăpătase deodată voia bună şi liniştea.
— Şi eu Cred asta, spuSe Borneas cu linguşeală. Iacă, miă rog de iertare că u-aim văzut lucrurile de la început, dar aşa-i omul, se ia după unul şi după altul...
— Dar după cine te-ai luat dumneata ?
— Cum?
— După cine te-ai luat ? stărui Miron.
— Ei, guri sparte, oameni fricoşi, ce să mai vorbim, parcă dumneata nu ştii... acuma mă vorbesc pe mine de rău, acuma «ic toţi că eu îs criminal, că eu am omorît, nici bună ziua nu-mi mai dau, se uită chiorâş şi le-ar părea bine să mă vadă spânzurat. Spune, şi dumneata crezi aşa ?
Borneas venise foarte aproape ide Miron şi acesta îi văzu ochii înecaţi în lacrimi, o privire de câine bătut şi filă'mînd şi toată faţa lui răvăşită ca după o zăcere lungă. Spuse în şoaptă :
— Dacă nu eşti vinovat, linişteşte-te, dade pace, au să se lămurească ei...
— Cum să mă liniştesc? izbucni maistrul, încurajat de tonul bdînd al lui Niohifor. Adică eu, soţialist vechi, fost secretarul sindicatelor din Ardeal, să ucid nişte tovarăşi, nişte soldaţi care au venit să ne elibereze ţie noi de nemţi şi de hoirtişti...
— într-adevăr, nu-i de crezut, şopti Miron din nou şi plecă ochii nemaiputând suporta chipul cadaveric -ăl maistrului.
Borneas căpătă puţină putere şi urmă :
— Eu cred c-ar putea fi pusă chestiunea âu organizaţia noastră, să fiu judecat şi acolo, să-mi luaţi piatra asta ide pe suflet, că nu mai pot, nu. mai pot... şi muierea mi s-a îmbolnăvit, mă tem să nu moară de supărare şi eu uite-mă-s, gata să-ami dau sufletul. Iară m-au chemat la Năsăud, că să spun, să spun tot, că mă iartă... 'Ce să spun? N-am ce spune, de m-ar toca os cu os. M-aş duce la Bucureşti... dar la cine să mă duc, nu cunosc pe nimeni ; nu mă asculta nimeni pe mine, om năpăstuit şi sărac...
Se opri, cercetă adânc privirea lui Miron şi iar se rugă...
64
— Pune o vorbă Miroane, să se lămurească în sat, că nu mai pot. Obosit ide vaietele maistrului, Miron zise, hotărât să se despartă :
— Aici nu se poate băga nimeni, e treaba justiţiei... trebuie să ai încredere... acei ostaşi au fost ucişi la noi în sat, vinovatul nu poate scăpa, asta-i limpede, aşa că...
O scânteie de spaimă trecu prin ochii apoşi ai lui Borneas şi faţa parcă i se înnegri mai tare. îşi scoase căciula din cap şi i se văzu părul puţin şi cânepiu, năclăit de suldoare.
— Aşa, mergi sănătos, imai zise Miron stânjenit şi se întoarse repede. Abia după vreo sută de paşi se uită înapoi şi văzu umbra subţire
a lui Borneas eilătiiiânldu-se printre trunchiurile ide molizi uscaţi.
înfăţişarea maistrului, spaima şi lacrimile lui, nu-1 impresionară în chip deosebit. II ştia de copil pe oimul acesta, ascuns, linguşitor şi laş. Din pricina iui suferise cândva şi bătrânul Nichiifor şi mulţi alţii fuseseră năpăstuiţi, traşi prin procese, anatemizaţi de preoţi. Ori de cîte ori fusese vorba ca minerii să se ridice împotriva „iMinaurului" Borneas dezerta, ba chiar se făcea .spionul patronilor. Dar nu fusese niciodată prins cu o faptă anume, scăpa totdeauna cu vorba lui mieroasă, cu spinarea lui adusă, cu privirea lui de câine bătut. Despre ceea ce d se punea acum în seamă, Miron nu are o părere clară. Faptul că i s-.a dat drumul după anchetă i se pare un indiciu de nevinovăţie, dar simte că el a fost totuşi amestecat în asasinarea celor trei ostaşi, că ştie despre asta, că ştie chiar cine a făptuit crima. Oricum, omul acesta ispăşeşte, chiar şi prin chinurile de acum, o viaţă de larvă.
Abia în faţa gurii întunecate a [galeriei Amalia, Miron izbuti să alunge din minte chipul măcinat al lui Borneas. îşi aprinse lampa, lăsă apă multă pe carbid, regla flacăra şi intră în bezna umedă.
Când deşi, după vreo două ceasuri, în vale ziua se /V sfârşea, dar aici, sus, deasupra Niqpomueului, în pădu-
rea bătrână, încă mai,era lumină. 0 lumină tristă şi rece, proiectată de .platourile sure de sul) muntele cel mare. în gura galeriei se aşeză pe un buştean şi-şi aprinse o ţigară. Auzi din vale muget de vaci şi lătrat de câini. Aceste sunete ale înserării îi făceau bine, îi aminteau că acolo jos, în sat, oamenii pregătesc cina, cu liniştea şi rânduiala care îi ajuta să îndure toate necazurile. Acuim abia vorbele lui Bursuc căpătau •înţelesul lor simplu, adevărat pentru toate .timpurile, dar mai cu seamă pentru cel de acum. Fără oamenii de acolo, din sat, el nu putea face nimic. Oricât s-ar fi sprijinit pe cunoştinţele şi. pe. curajul lui, rămânea neputincios în faţa naturii inerte şi duşmănoase. Cercetase iară armăturile prăbuşite şi stînca risipită. Lemnul era prea vechi într-adevăr, idar nu cu totul putred. Şi nu cedase chiar în locul unde puşicaseră, ci mult mai aproape de gură. înitr-adevăr oamenii puteau fi surprinşi în galerie, chiar ucişi. Un fior îngheţat îl străbătu.şi îşi trecu miîna peste 'frunte, voind şă înlăture gândul care i se •înfigea acum în creier. Da, Bursuc avea dreptate, dar în ce măsură accidentul putea fi prevăzut ? Minerii umblă uneori prin galerii vechi de sute de ani, ştiu că s-ar putea întâmpla oricând o nenorocire, dar merg prin uituheric, aud.'1 trosniturile lemnului bătrân, îi văd uneori rânjetul ameninţător, dar merg înainte după minereu, după pîine. Dar cum 'de s-a prăbuşit armătura
5 — Viaţa românească
65
tocmai aici la Amalia, şi tocmai acum, când el 'Scosese oamenii de la Barbara pentru a-i feri ide pericol ? De ce tocmai acum ?
Se simţi îndemnat să-i caute numaideaîit pe Marian, pe Şteţ, chiar pe Levay, ânginer priceput şi chibzuit, cu toată firea lui cam înceată. Dar nici unul dintre aceştia nu-ll căutase pe el. Astăzi, poate chiar se fereau. Nici bătrânul Niohifor nu-l căutase, până şi tatăl lui îl părăsea în această împrejurare.
* Strînse din măsele şi făcu un efort mare să .alunge din minte orice gând care l-ar fi putut dezarma, care l-ar ii abătut de pe calea pe care pornise, singura posibilă, singura care putea să asigure continuarea lucrului în această mină nenorocită. I se făcu dor de Natalia, ea singură îl putea înţelege, ea îl putea încuraja. Hotărî să se ducă la Bistra şi apucă pe o cărare care ocolea colonia de la Nepomuc şi cădea drept în Izvorul Roşu, la fântâna de borcut. La ceasul acesta se găseau la ifîntînă, ca deobicei, imilte femei şi, copii cu vasele lor înroşite de depunerile feroase. Când îl văzură pe geolog, îi făcură loc şi el bău cu nesaţ apă minerală.
— Vai, bună-i doamne, apuse ştergându-şi gura cu ■ mâneca, cât am fost departe i-<aim dus dorul, aş zice că aim trăit fără apă...
Femeile âl priveau cu ochii lor sticloşi, îl cercetau ca pe un om străin, sau aşa i se părea lui. Anuca lui Marian se apropie şinşi trecu mâna peste spatele lui : - ■,
— Eşti ud măi copile, pe unde-ai umblat, că azi n-a fost nimeni in subteran..'.
—- La Amalia, spuse Miron şi adaugă .îndată, nevoind să le lase să comenteze în felul lor accidentul : am fost să mai văd locul cela. Nu-i mare lucru, numai trei stîJpi s-au rupt... presiunea nu-i mare... dracu ştie, lemnul nu-i putrezit încă. .■..„„.
Femeile tăceau mai departe. Vorbi tot Anuca :
— Ei, lasă, nu te mai gândi la a'sta, puneţi voi lemn bun şi mergeţi mai departe, aşa spune şi Gaivril, el nu s-o iSipăriet... ia spune ce face Natalia, n-a mai fost demult pe la noi... am auzit că o duce greu cu tartorul cela de Viţişpan.
Una mărunţică şi intunecată la chip, femeia lui Tolan, întrebă :
— Drepţu-i că ne face şi nouă dispensar ?
— Da, răspunse Miron, bucuros că nu se mai stăruie în legătură cu accidentul. Curând are să se facă şi dispensar, şi în mină, ân subteran, are să fie. cineva, poate chiar un doctor... Natalia se zbate pentru asta... multe s-or schimba nu peste mult timp...
Femeile îll ascultau cu îngăduinţă. Nu credeau, se vedea asta în ochii lor obosiţi, pe chipurile lor încremenite şi îmbătrânite înainte de vreme. Câteva îşi luară copiii şi plecară. Se ânnopta. Zărind-o pe nevasta lui BaracT Ia oare stătea Mihai Adam, întrebă cu un fel de veselie :
— Ce-ţi face musafirul?... eă nici njam mai venit sâ-1 văd... e-acasă ?
— Aoasă-i, răspunse femeia zâmbind. Ce să facă? Doarme... n-am mai pomenit aşa om somnoros... toată ziulica doarme, dar noaptea aud nişte troncăneli, cel de sus îl ştie ce face... da-i om cum se cade, nu mă plîng...
— Dacă zici că-i acasă, viu să4 văd şi eu o ţâră, zise Miron, de-a dreptul veseli. Dădu bunăseara mai cu seamă către Ana, şi plecă.
— Să vii într-o sară pe la noi cu Natalia, zi.se femeia lui Marian. Miron dăldu din cap şi păşi pe puntea care traversa pârâul. Casa lui
Barac se afla pe deal, chiar ,în marginea pădurii. Până acolo urca o cărare
66
povâirnită care trecea şi pe lângă caisa iui Borneas. Fără voia iui, Miron se uită într-acolo. Era întuneric dar într-nna din camere «se zărea o lumină Silabă. încetini pasul şi privi stăruitor pînă când îşi dădu seama că acolo ardea o candelă. Femeia lui Barac, care venea în urmă gâfâind, abia tăbârcind damigeana cu horcnt, spuse în şoaptă :
— Se roagă nenorociţii... uite aşa se roagă toată noaptea. El mai iese pe la mină, mai umblă şi pe la Bistra, dar eâ stă în casă, stă acolo şi plîiige.
Miron nu spuse nimic şi păşi sprinten la deal, nerăbdător să-1 vadă pe Adam eu oare nu se mai întâlnise de vreo săptămână. Urcă scara care ducea la cămăruţa acestuia şi deschise uşa fără isă bată. Adam se juca cu cei doi copii ai lui Barac. Nu păru surprins şi nici nu se mişcă de pe marginea patului.
— IartăHmă, te rog să mă ierţi, izbucni Miron. •       • .
— De ce să te iert? făcu sculptorul îndepâirtlud uşor copiii.
— N-am venit să te văld, dar cred c-ai auzit ce sJa înlimplal...
— Da, ştiu, de asta nu te-aim căutat nici eu.
Adam părea cam plictisit. Zâmbea către copiii lui Barau tare -o uitau curioşi la Miron, la hainele lui ude, la ciocanul ou miîner lung şi port-haiIul atârnat de umăr.
— Acuma duice-ţi-vă, le vorbi Adam cu blândeţe,'mâine dimineaţă mergem în pădure după ghiocei.
Copiii ieşiră supuşi dar cam bosumflaţi. In acest timp Miron cercetă încăperea. Pe masă se afla o cutie de conserve, resturi de pâine şi o sticla de rachiu alb, începută. într-un pahar se ofileau câţiva ghiocei. Pe podea, la căpătîiul patului erau aruncate nişte cartoane cu desene în cărbune. Bănui că Adam lucrează, îi păru bine şi prinse curaj :
-— Ei, ia spune, cum te simţi ? *
— Nu vezi? Mă joc... nunmi aduc aminte de oînd n-am mai ţinut lin copil în braţe. Sânt intimidat de lumea asta ân care aim căzut. De asta nîfci nu te-am mai căutat, nici nu ştiu cum să vorbesc cu voi...
Ochii lui Adam străluceau, poate din pricina rachiului. Era îmbrăcat totr-un trening negru, 'foarte uzat, iar picioarele îi erau băgate în nişte papuci de cârpă. Faţa mare, buhăită de somn mult, avea totuşi o lumină pe care Miron abia acuim o vedea. De altfel, întreaga fiinţă a sculptorului îi apărea acum altfel, mai modestă şi mai umană, dezbrăcată de acel aer cinic pe care-1 observase la Bucureşti.
— Am aflat că dormi bine şi mult, zise Miron pentru că nu ştia cum să lege o discuţie.
— Da, dorm... mi se pare că sînt într-un fel de moarte, în purgatoriu, mă curăţ domnule, de tot noroiul. Am auzit că şi tu era cît p-aci să te cureţi.
— La noi se întâmplă asta mai des, făcu Miron zâmbind silit, pentru că iar i se amintea de acel accident stupid. Nu ştiu de unde ai aflat, dar se cam exagerează... Ştiu că sânt unii care au interes să umfle lucrurile, să-ani puie mie în spinare nişte poveri care să mă zdrobească, dar cu nu mă tem de nici o povară, şi nici de moarte nu mă tem...
— VasăEică ţi-ai şi if acut duşmani, vorbi Adaim ou un zâmbet trist. Miron chibzui o clipă şi plecă ochii.  îşi lovi încet palmele şi şopti.
— Aşa s-ar părea, dar fac eforturi să nu-i văd şi să nu-d aud. Să nu ştiu cum îi cheamă, pentru că asta m-ar abate de la rosturile mele, imar angaja într-un conflict înjositor...
67
Adam se ridică, făcu câţiva paşi, rjpfl.escăi din buze şi mormăi :
— Să mă ia dracu dacă vreau să-ţi dau vreun sfat, dar nu înţeleg cum poţi suporta să te ştii pândit... şi tu şi Natalia, pentru că şi ea are duşmani...
Ochii lui Miron sticliră, vorbele sculptorului îi sunau tare în urechi, îl nelinişteau, dar el nu voia să cedeze şi zise :
— Nu mă tem, nici Natalia nu se teme, noi sîntem mai tari şi oamenii, vorbesc de cei cinstiţi, sânt cu noi. Chiar mâine intru din nou la Amalia, tot pe acolo. Nu vreau altceva decît' să găsesc minereu, pe urmă Lotul se limpezeşte...
Vorbind, Miron îşi 'dădu seama că se înfierbântă inutil. Adam nu putea înţelege şi poate nici nu-l interesau întîmplârile de la mină. Zise mai liniştit.
— Să lăsăm aista, vreau să ştiu dacă te simţi bine aici, cu ce pot să-ţi fiu de folos.
Adam se aplecă, puise palmele pe genunchii lui Miron şi vorbi rugiîndu-se:
— Vreau să falcem o convenţie. Nu te ocupa de mine, lasă-mă să mă descurc singur. Nu vreau să fiu musafirul vostru şi aş fi mâhnit să mă văd tratat şi ocrotit ca un străin. Arm ceva bani, nu-mi trebuie nimic. îmi promiiţi ?
— Dar nici nu pot să fac cine ştie ce, spuse* Miron puţin încurcat. Un timp vei  fi  totuşi străin  aici... oricum, n-am să te obosesc,  îţi promit.
—• Bun, hai să bem ceva... rachiu, alsta-i o băutură cinstită, albă şi curată ca lacrima, ba chiar mai curată. Dă-i dracului pe toţi, dacă poţi să faci curăţenie şi linişte în sufletul tău, ai învins, dacă nu, eşti mort...
Miron .zâmbi cu îndoială. Îşi amintea discuţia lor de la Bucureşti, nu-l mai surprindea acum individualismul lui bolnăvicios, şi nu mai încerca sâ-1 combată. Era convins că Adam se va vindeca, că va fi silit să se vindece. Sorbi din paharul cu rachiu, întrebându-ise cum de se simte bine în preajma acestui om, cu preocupări şi cu o fire atît de deolsebită de ale lui. Era curioasă această prietenie şi Miron reuşea să şi-o explice prin aspiraţia comună către o libertate desăvârşită, prin oroarea de constnângere. La Aldam era nebuloasă această sete de libertate, el era ânlcă sclavul unor prejudecăţi şi moravuri nebuloase, dar «buciumul lui mărturisea clar că e conştient de această povară şi vrea s-o lepede. Aşa îşi explica evadarea lui din Bucureşti.
Pe neaşteptate Adam îşi schimbă dispoziţia, se înveseli, făcu cîteva glume, apoi apucă cartoanele răvăşite la piciorul patului, le trînti la loc şi ispuse :
— Mă băiatule, simt că încep să mă fac om, scap de tirania porcăriilor ăstora, mă vindec, amice. Ţiu creionul în mână ca pe-o bâtă, mă uit Ia labele astea necioplite şi mă întreb : cine dracu mi-a spus că am talent, cine dracu tnua îmbolnăvit şi m-a băgat în albia porcilor... ? Am fost azi In pădure, am găsit nişte pămînt gadben, l-am luat în mână şi am avut senzaţia că mă murdăresc. înţelegi tu? Pământul care mă îmbăta altădată şt mă ardea la degete. E grozav să înţelegi aşa într-o clipă, că ai fost minţit, că te-ai minţit tu singur şi ţi-ai bălăcit tinereţea în iluzia că eşti artist, că eşti mare, că eşti formidabil, că pînă la tine n-a fost om mai mare.
-— Zău, chiar aşa ai crezut ? întrebă Miron cu sinceritate, dar fără dorinţa de a începe o discuţie gravă.
—- Să plesnesc dacă n-am crezut aşa, răspunse Adam aseauidu-se pe mărginea patului. Păi bine omule, dacă ţi se spune asta la şcoală, dacă-ţi spun prietenii şi femeile, dacă spune critica şi publicul, cum să nu ajungi să crezi şi tu ?
68
— Şi de ce n-ai crede mai departe ? şopti Miron. Poate că-i adevărat. -— Cum ? 'Tu îţi baţi joc de mine! Tu ştii foarte bine că aici, î<n
fundul minţii ăstei a cleioase este cineva care după ce te lasă să te bălăceşti, îţi strigă deodată : stai dobitoeule, ia măisoară-te bine, ui te-te bine la tine, dezbracă-te şi te admiră, fii atent la tot ccjad făcut şi judecă ! Şi dacă ai putere, dacă eşti cinstit, judeci şi te desumfli, te vezi deodată chiar măi mic decît eşti în realitate. Aşa mă văd eu acum, iubitule, de asta sînt liniştit, nu mai am nevoie de nimic, nu mai am nici o grijă, aleluia...
Privind mereu în ochii lui Miron, apucă sticla cu rachiu şi bău pe nerăsuflate, îşi şterse gura cu imiîna şi oftă. Miron îşi dădu seama că sculptorul a băut prea mult, că e puţin tulburat de contactul cu lumea aceasta străină şi rece, că răbufnesc şi clocotesc în el suferinţe vechi şi cumplite, dar sub gîndirea lui. împinsă prea departe simţea o urmă die sinceritate şi de adevăr. II chinuia neputinţa de a pătrunde mecanismul acestei gândiri, de a-i cunoaşte cauzele adevărate şi se temea să comenteze. El însuşi trăise în ultima vreme fenomene noi, se schimbase, punea Ia îndoială o seamă din credinţele mai vechi, şi nu mai cadă uşor pornirii de a da sfaturi. Vorbi fără curaj :
— Să ştii că debutezi frumos în valea noastră... se întâmplă exact ceea ce bănuiam. Peste cîteva zile va fi şi măi bine, n-ai să te vezi mai mic decît eşti, ci la dimensiunile tale adevărate. Şi să-ţi mai spun ceva : cu noi toţi se întâmplă la fel, numai că n-iaivem toţi. putere să ne biciuim. aşa de necruţător. Ţie âţi place aşa de mult suferinţa că nici în clipele de comoditate nu te poţi lipsi de ea...
— S-ar putea să ai. dreptate, zise Adam înalţ rod capul. Te rog să mai bei puţin, nu mă lăsa singur.
Miron mai luă în silă o gură ide rachiu. Simţea nevoia să meargă mai departe, nu se temea de ironia sculptorului, credea că aceasta e o clipă prielnică.
— Să-ţi spun drept, sânt confronts că n-ai fost nici odată cu adevărat fericit.
•— Ce dracu. mai e şi asta ? făcu Adam.
— Nu te supăra, e o vorbă ca multe altele, fără un cuprins precis, dar .spune totuşi ceva. împăcarea cu tine, cu lumea, convingerea că eşti folositor, că exişti ca o funcţie reală...
— Da, cunosc povestea asta...
— Ştiu că o cunoşti dar o di spre ţuieşti pentru că n-ai reflectat destul asupra ei. Acuma ţi se pare că te prăbuşeşti, iar eu cred că de fapt te înalţi. S-au petrecut nişte schimbări, nu in tine, ci înaifară, şi-ţi dai seama că nu mai poţi trăi ca până acum. Eu mă bucur grozav că te văd aşa. îţi spun drept că mă cam temeam. Ce putea să-ţi ofere ţie valea asta întunecată ? Dar uite că-i bine. Bineînţeles, n-ai să poţi trăi aici, ai să te întorci acasă, Ia atelierul tău, dar vei găsi totul altfel... .
— Nu, nu, să nu mai vorbim de întoarcere, se rugă. iAdam/.'ducând iar mâna spre sticlă. Eu pot să-mi câştig şi aici o pâine. Ia uite ce cazmale am...
întoarse braţele, într-adevăr deosebit de mari şi viguroase şi rîse cu putere, un rîs sănătos şi sincer care contrasta izbitor cu căderile gândirii Iui. Lui Miron îi trecu prin oap să pomenească chiar acum de faptul că Adam bea prea mult, dar se opri, înţelegea că e prematur şi periculos. Sculptorul, era încă stăpân pe mintea lui şi întrebă cu şiretenie prefăcuta :
69
— Şi... ce schimbare spuneai că sJa petrecut in afara mea ? Parcă aşa spuneai.
— De ce mă întrebi ? Tu ştii prea bine, şopti Mhion. Tu ştii că cineva răstoarnă acum lumea, distruge şi clădeşte altceva, cu totul nou. Bagă de seamă ce spun : răstoarnă lumea, nu un oraş şi nu o ţară. Tu simţi asta, chiar dacă nu înţelegi încă, ide asta eşti agitat ca înaintea unei călătorii mari, plină de farmece nebănuite. Mă întrebi cum pot să stau liniştit cînd ştiu că am duşmani. Nu, liniştit nu sînt, dar nuns nici singur. Ai să vezi tu cine e alături de mine aici şi pe cine reprezintă ei, atunci ai să-ţi dai seama de ce nu mă tem.
— Oh, cît aş vrea să mă simt şi eu ca tine... cît îi invidiez pe cei care se scoală în zorii zilei şi muncesc şi se întorc trudiţi acasă, şi dorm adânc, au neveste şi copii şi iac planuri... Eu stau şi mă gândesc zile întregi, şi luni şi ani ide zile stau şi mă gândesc... eh, miama mă-sii...
Se făcu tăcere şi auziră amândoi sirena de la mină. Miron voi să spună ceva dar în clipa asta îşi dădu seama că Adam plânge, aooperindu-şi faţa ou palmele. Se întoarse şi se prefăcu că cercetează desenele de pe cartoane. Nu-i plăcea slăbiciunea pictorului şi-d părea rău că-i va părăsi cu această imagine. Vei să pună capăt acestei situaţii penibile şi zise tare :
— Ce faci dimineaţa ? Vrei să intri cu mine la Amalia ?
Adam păşi spre fereastră, privi cîteva olipe întunericul de-afarâ, se întoarse şi spuse încet:
— Da, te aştept la izvor... Merg cu tine.
— Pe la şapte, nu-i nevoie să cobori, stai la fereastră şi-ai să mă vezi. Acuma mă duc, Natalia mea trebuie să fie iar in panică.
Păşiră amândoi către uşă. Cu mâna pe clanţă, Miron se întoarse, înghiţi in sec şi zise privind sticla goală de pe masă :
— Vreau să te rog ceva... nu mai bea, măcar o bucată de timp, ai nevoie de linişte. Nu-mi lua ân nume de rău...
Adam închise ochii şi făcu un semn vag cu mîna. Coborâră scara şi ieşiră in ograda întunecată. Brazii foşneau încet, o lună ştirbă se înălţa spre stelele mari, de o strălucire neobişnuită. Pe drum se legănau cîteva lumini palide. Se întorceau minerii acasă.
Adam rămase pe malul pîrîului, la capătul punţii şi urmări umbra lui Miron, pînă cînd se topi în întuneric. Apoi, desfăcu braţele, le repezi în sus şi răsuflă adânc, cu un soi de geamăt.
Vreme de trei zile pînă când se ântoarse Liviu Albu, V Miron avu răgazul să judece întâmplările şi să-şi facă
o idee clară despre ceea ce avea să urmeze. Observa cu un fel de mirare că îl interesează părerile oamenilor, că devine atent la reacţiile lor, dar nu-şi mărturisea nici lui că ar fi cuprins de teamă, că el însuşi şi-ar fi pierdut încrederea în planurile pe oare şi le făurise, în realitate se temea să nu rămîie izolat, să nu-i piardă chiar şi pe cei care-1 sprijiniseră de la început, pe Gavriil Marian, pe Şteţ, pe Naţie Pamfil. Dar cea mai gravă consecinţă a eşecului său ar ii fost întărirea poziţiei ingi-neruilni Levay. Nu-şi închipuia ce va face directorul minei, poate nu s-ar fi bucurat, dar seepticisim'ul său ar .fi apărut dintr-odată întemeiat şi mulţi oameni s-ar fi contaminat de o îndoială periculoasă.
70
iMiron -încerca să-işi dea seama dacă, gândind astfel, are în vedere doar pierderile pe oare le suferea .persoana şi prestigiul său, ori era îngrijorat de soarta minei şi a oamenilor de la Izvorul Roşu. In sinea lui era- convins că accidentul de la Aunalia îi ştirbise prestigiul şi ştia că oamenii îl vor privi a!l IC! de acum înainte, dar trăia, ou mai multă putere şi cu un fel de înfiorare sentimentul că zăcământul e într-adevăr sărac şi că întreaga vale nu v,a scăpa de sărăcie niciodată. Voia să verifice aceste temeri, dar amâna mereu o confruntare cu minerii şi nici aceştia nu păreau grăbiţi să-1 întrebe oe are de gîud să facă. Vctobi doar cu Natalia, într-o dimineaţă, pe când stăteau încă în pat.
— Tata oe spune ? îl întrebase ea.
— Nu ştiu, nici nu l-am văzut... cred că nici el nu vrea să mă vadă acum, ar trebui să ne certăm şi eu nu vreau să mă mai cert cu nimeni.
— Asta-i foarte bine, zise Natalia parc-ar fi oftat. Şi eu m-am săturat de atîtea certuri, totuşi nu văd cum i-aş putea împăca pe toţi... N-ar mai rămâne nimic din ceea ce vreau eu.
— La tine e cu totul altceva. Wicsenstein e duşmanul tău declarat şi dacă dai un pas înapoi eşti pierdută. Cred că cel mai bun lucru este să-ţi vezi liniştită de treabă, să-1 ignorezi, să atragi oamenii de partea ta, să te ocupi de ei chiar de-ar fi să nu mai dormi deloc. Teleman ce face ? Mi se părea că vrea să te ajute...
Natalia tresări, se săltă de pe pernă, dădu să coboare din pat, dar rămase pe marginea lui, nehotărâtă. Zise fără să-1 privească :
— Am să văd... deocamdată nu mă sprijin pe nimeni. Teleman e binevoitor, dar nici el nu poate să facă prea mult, .sau nu are curaj.
— Nu cumva âl are Wicsenstein la mână ou ceva ?
— Nu, nu cred, e imposibil, zise Natalia cu grabă şi cu oarecare patimă. Teleman e un om cinstit... dar în sfârşit, sînt îngrijorată pentru tine acum. Induram mai uşor totul dacă tu mai fi avut necazuri. Ieri mă gîndeam la noi şi mi-am dat seama că sîntem nişte oameni nefericiţi...
Miron nu vorbi numaidecât. îşi aprinse o ţigară şi rămase cu privirea aţintită în tavan. Ziua pătrundea încet pe fereastră. Natalia se ridică fără vlagă, şi, cu pudoarea ei obişnuită, se trase după tăblia patului ca să-şi dezbrace cămaşa de noapte. Fără să se uite la ea, Miron întinse braţul şi o aduse lângă el, goală, o înveli, se aplecă asupra obrazului ei şi întrebă în şoaptă :
— Tu crezi într-adevăr că suntem nefericiţi... te simţi tu nefericită? Ea îşi trecu palma peste fruntea şi peste obrajii lui, şi-o opri pe gură,
îi mângâie îndelung buzele, parcă pentru a nu-l lăsa să vorbească. îl privea cu intensitate, cu acea sclipire neagră pe care Miron n-o înţelegea, nu ştia ce înseamnă. îl studiază, îl doreşte, se miră sau întreabă ceva ?
— Nu mă gândeam la dragostea noastră, şopti Natalia. Visam să fim primiţi cu căldură, cu simpatie, credeam că ei vor înţelege ce vreau şi de ce am venit aici. Mi se pare că oamenii sînt prea necăjiţi ca să ne poată iubi... Am crezut că eu sânt de vină, că eu nu înţeleg şi nu văd, dar uite că şi încrederea ta se clatină. Bursuc te-a dojenit, Albu nu mai vine, toţi te ocolesc, Levay pare că nici nu mai există. Nu ştiu, mi-e cam frică, Miron...
El îşi îndepărtă puţin faţa, se lăsă pe spate, cuprinse trupul ei slab şi-1 aduse pe pieptul iui. Vorbi cu aoea voce egală, netulburată şi uşor dojenitoare cu Care întâmpină de obicei clipele ei de slăbiciune.
71
•se făcuse târziu, ceasul din turla bisericii arăta şase jumătate, minerii plecaseră de mult.
La ieşirea din tîrg îl ajunse inginerul Levay cu trăsurica lui.
— Hai sus, zise directorul cu linişte, aproape bucuros.
Miron se urcă 'şi-i strânse mânia. In ultima vreme ei se cam ocoleau, era vădit că nici unul nici altul nu voiau să aducă verba despre vechiul conflict, mărgininduHse să discute problemele curente ale minei. De aceea Miron fu •oarecum surprins de felul cum .se purta acum Levay şi-1 cercetă cu bănuială. Inginerul nu vorbea, .stătea eu ţigara in gură şi-şi «îndemna calul din cînd în când. Dar lui Miron i se părea că el zâmbeşte, că a aflat, că ştie şi acum îşi 'bate j'oc de el, se «arată indiferent şi protector, părând a spune : „uite, eu ştiu tot, «dar înţeleg şi nu weau să mă răzbun, sînt mai bun ca tine"... Se îngrozea la gândul că foarte mulţi oameni âl vor primi aşa de acum încolo şi el va trebui să îndure aceste priviri, poate chiar să se bucure «de îngăduinţa lor. Simţi cum năvăleşte şi «creşte ân el o mânie neputincioasă şi fără ţintă. Pentru «prima oară decind venise la Izvorul Roşu se simţea încolţit şi fără putere. Îşi dădea seama, era sigur că Natalia nu are nici o vină, că ea însăşi sufere, dar acum el «o acuza pe ea, pentru că îi era mai la îndemână. Nu-1 putea înfrunta pe Teleman, nici pe Wilcs«enştein, ar fi fost «sub demnitatea lui. Oamenii aceştia i-ar «fi râs ân faţă, ştiind că niciodată asemenea vinovăţii :nu se pot dovedi şi pedepsi, iar cel care vrea «să cunoască adevărul sau sănşi facă dreptate, ajunge ridicol.
Pînă asieară întâmplarea «nenorocită din galeria A«ma:li«a, îşi păstrase proporţiile normale, adică îl preocupa nulmai ân măsura ân oare înaintarea devenea primejdioasă şi zadarnică. Acum îi era teamă ca şi cum el ar fi puis la oale o nelegiuire şi fusese demascat. Tăcerea lui Levay devenea «supărătoare, deşi inginerul rămânea calm şi-şi îndemna căluţul din când în cînd.
— Ce mai f aci «domnule Levay ? întrebă Miron ou un glas «cam nesigur.
— Ce să fac? Uite, sânt bolnav, mă «dor şalele, azi dimineaţă abia m-am putut ridica din pat.
— Suf e«ri mai de mult ? m«ai «ântrebă Miron dornic să închege o discuţie.
— Dracu să ştie, mă apucă aşa câteodată, mă ţine cam o săptămână şi «mă lasă. Sigur, se «cheamă că sânt bolnav, m-a ajuns şi pe mine.
— Ar trebui să-ţi iei un concediu, zise Miron şi numaidecît îşi dădu seama că a făcut o greşeală. Inginerul putea înţelege că vrea să scape de el. într-adevăr Levay se «întoarse brusc, îl cercetă o clipă pe Miron şi zise, zâmbind :
— Un concediu? Ce să fac cu el ? Şi «aşa mi se pare că iau leafă de pomană, nu fac aproape nimic. Dar, ştiu eu ? Poate că a.m să-mi iau şi eu concediu...
Zâmbea cu înţeles şi stăruitor şi Miron se simţea stingherit. încercă ■să-şi repare greşeala :
— Ai văzut ce mi s-a întâmplat ? Ce părere ai ?
— Mă aşteptam... răspunse «Levay sec. Şi Marian se aştepta, mi-a mărturisit mie. Dumneata nu eşti miner, n-aveai de unde să ştii că .după cincizeci de ani o armătură nu mai prezintă siguranţă. Ceilalţi ştiau dar n-au vrut să te descurajeze şi au mers cu dumneata. Cel puţin dacă «ai avea 'certitudinea că «găseşti minereu...
— De asta nu mă .îndoiesc, zise Miron încet. Am să mă duo mai departe, şi cred că Gavril nu mă Iasă singur, va merge şi el, poate şi Şleţ.
74
— Au să meargă amândoi. De fapt acum nu vă mai puteţi opri. Şi eu aş face la fel, macao- din mândrie.
— Eşti un om curios, zise Miron cu oarecare veselie. La început ai fost nnpotrivâ, pentruca să-imi vorbeşti acum de mândrie.
— Păi tot din mândrie m-am opus, râse Levay. Nu voiam să pierd, şi ou voiam, să mor, vreau să rămân aşa cum tm-au cunoscut oamenii. S^ar fi «pus că vreau să mă iau la întrecere ou comuniştii... eu, un fost miloşist şi mina .dreaptă a patronilor...
— Glumeşti, făcu Miron aprinzându-şi o ţigară. Am observat că-ţi face plăcere să te calci singur în picioare, să te bieiuieşti.
Levay se prefăcu mirat :
— Vai, te rog să mă crezi că-mi ajunge cît mă calcă alţii şi nu-mi convine deloc, dar zic şi eu că aşa-s vremurile. Poate că s-or mai schimba.
— Dar dacă se vor schimba în dauna dumitale ?
— Asta-i mai mult ca sigur, şopti inginerul cu amărăciune. Oricum, eu am să-mi fac datoria până ia urmă, adică am să muncesc, am să scot minereu din locurile vechi, am să mă supun ordinelor superioare ca şi pînă acum...
Se întoarse dar spre Miron dar acesta tăcea, cuprins iară de gândurile lui. Levay i se părea acum foarte sigur de sine, cu toată modestia şi scepticismul său. Ar fi vrut să meargă mai adînc în sufletul acestui om dar orgoliul âl împiedeca să discute cu el prieteneşte. Se temea ca inginerul să nu-şi închipuie că se simte slab şi-i cere ajutorul.
Se arătară cele dini îi case din Izvorul Roşu, înveselite ide soarele care vestea o zi frumoasă. Zarea era limpede, munţii pietroşi păreau foarte apropiaţi şi de o semeţie neobişnuita. Poate că aceasta imagine strălucitoare a făcut puţină lumină în sufletul lui Miron. Era nerăbdător să ajungă la mină. Reţinuse spusele lui Levay, că Marian şi ceilalţi au mers cu el la Amalia ca să nu-l (descurajeze, deşi cunoşteau primejdiile. Asta îl emoţiona şi-i dădea un soi de siguranţă de care mai ales acum avea nevoie. Gândi cu oarecare limpezime că trebuie să alunge cu totul din sufletul lui teama şi slăbiciunea. Peste cîteva clipe doar, îi va afla pe acei oameni care văd ca şi el, mai departe, peste ceasul acesta tulbure.
De când se aşezase la Bistra, Natalia trimisese părin-VI iţilor ei  doar oîtava  cărţi  poştale,   sorise  în grabă,
poate de teama de a-şi mărturisi adevărata stare sufletească. Lumea nouă în oare căzuse avea înfăţişări atît de contradictorii, încît nici după patru luni ea nu găsise o cale, o atitudine hotărâtă faţă de fenomenele oare o asaltau. Singura ei armă i se părea a fi credinţa nestrămutată, oarecum instinctivă, în puterea de a domina o realitate tiranică prin vechimea ei, dar şubredă şi înspăimântată de marile schimbări care năvăleau peste ea. Oboseala şi inerţia unor conştiinţe clare stăpâneau încă lumea din Bistra, trebuiau biciuite şi arse cu fierul roşu, fără nici o milă. Trebuia să acţioneze cu răbdare şi tenacitate, cu acea perseverenţă supraomenească a omului care cucereşte pământuri noi şi către ştie că fiecare pas înseamnă o victorie. Cu acest gînld plecase dela Bucureşti şi Miron îi întărise această credinţă, amândoi fiind convinşi că acţionează în numele ideilor oare cuceriseră societatea, amândoi se socoteau angajaţi ântr-o bătălie lungă şi anevoioasă. Aşa gândea Natalia şi acum, în clipele ei cele mai bune, şi atunci
75
iidea întreaga ei fiinţă. De obicei asta .se întâmpla
agitată, atunci ciînd aştepta să audă paşii lui id în casă, obosit, ud, mirosind a pucioasă. Con-aeeleaşi iforţe obscure îi aducea în minte legămin-pe băncile 'facultăţii. E adevărat că viziunea lui ea oarecum nerealistâ, pentru că ea era un spirit
cu lumea materială. Totuşi, ajunsă la Bistra, uptă nulmai cu microbii, cu bolile, rămâne un lă în condiţia, mizerabilă a unui cârpaci. Şi ea t medicină curativă. întocmea statistici, cerceta
ale celor săraci, făcea mereu planuri să înero-icar un staţionar, să obţină încă un medic şi ta închipuindu-şi părticica asta 'de lume, .fără ii morii. Dar se întorcea repede la realitatea darea ei. Acum această realitate pare să se fi
s-o doboare. Dacă în această .clipă ar fi avut r el a îngheţat deodată într-o atitudine nehotă-3 dar simţea că în mintea lui îşi făcuse loc o uoaisâ. Altfel, el părea să spună mereu : ti un om cinstit totul se va limpezi, eu nu pot tea necesar să se apere, avea încredere în raţiu-li. Totuşi, în fiinţa ei se cuibărise un soi de seară, venind vorba de posibilitatea înfiinţării Roşu, N alalia spuse : bosk, aproape mort.
us să-d învii, şopti Miron cu răutate. 0 epavă
locul camerei şi aproape strigă : om, un om slab, o victimă... •on izbuti să rămână calm, adică raţiunea lui îl lise doar atât : 'A acest om.
zâ, vorbi Natalia pe un ton foarte hotărât. Este ijuta, deocamdată fără el nu pot face nimic.
mai mă tem de nimeni, şi nimeni n-are să-mi
pusă la oale de Wicsenstein.
se opri o olipă, îşi trecu degetele prin păr, îşi i-untea şi gura şi avu impresia că o altă femeie isteţe.
/enise vorba despre asta, dar Natalia se gândise ama că deocamdată nu-1 putea arunca pe omul >r ei, chiar şi numai pentru motivul că el ar fi de cei care voiau s-o 'distrugă. Teleman avea aiîai pentru blândeţea lui, pornită poate şi din ijora puţin stăruinţa lui din ultima vreme, dar ►nierul unei stări trecătoare şi-şi va da seama
Miron ii trimise vorbă prin inginerul Levay că va intra din nou in galeria Amalia. 0 nelinişte ia şi o olipă se giînldi chiar să pornească spre să nu-1 părăsească, oriunde s-ar duce. Dar se
temea că el o va primi cu răceală. Şi aipoi, a doua zi dimineaţa soseau la Bistra doctorii Teleman şi Pischirelu. Avea intenţia să-i comunace lui Tefoman totul, să obţie înlăturarea Iui Wicsenstein, cu orice preţ. Apoi-era vorba de medicamente, o masă de operaţie, un post de felcer şi altele care însemnau munca şi viaţa ei aici. Avea credinţa că va obţine aceste lucruri.
Totuşi nădejdea aceasta n-o linişti şi ea rămase pradă unor temeri nebuloase, dar cu atît mai chinuitoare. Pariul oare curgea pe sub zidurile casei se umflase mult, geamătul lui stins şi egal, era acum un fel de vuiet şi apele tulburi -loveau cu violenţă temeliile de girezie. Dar seara era blîndă, cerul limpede, deasupra munţilor, mireasima crudă şi rece a livezilor din Bistra se amesteca în cea amăruie şi sălbatică ce venea dinspre pădurile mari. Aerul tare, întunericul dens, brutalitatea sănătoasă cu oare natura se manifesta în aceste locuri, continuau s-o tulbure pe Natalia, om născut şi crescut în câmpia Dunării, unde toate fenomenele vieţii sânt disimulate şi şoptite. Ii era frig. închise fereastra şi zgomotul apei se ascunse deodată, parcă ar fi intrat sub casă. Aprinse focul, îşi tăie fa silă o bucăţică de slănină şi o mestecă dusă pe gânduri. încercă să citească dar nu putu. Deschise aparatul de radio şi găsi o muzică îndepărtată de o vioiciune stăpânită şi calmă. Se aşeză jos pe Mana de uns din faţa aparatului şi rămase aşa, fără nici un gând, până când concertul se termină. Fusese un Gorelli. Fulgerător, gândul âi fugi la Miron. Ce face el acuim ? Poate a intrat in mină, ou Marian, cu Pamfil, cu prietenii şi fraţii lui, cu duşmănia şi invidia multora, ou entuziasmul şi voinţa lui de piatră. Va izbuti oare ? Da, va izbuti, pentru că el ştie să lupte, pentru că nu e singur. Dar dacă... ? îşi trecu mîna peste frunte, alungând ideia unei nenorociri. Se văzu in oglinda cu ape tulburi, în lumina slabă a lămpii, şi şopti : „vai ce neîngrijită sânt ! Am uitat că sînt femeie... cum poate să-mi spuie Teleman... ?" zâmbetul se topi repede pe faţa ei mică de culoarea alunelor sălbatice şi pe sticla aburită rămăseseră parcă numai ochii de un negru intens şi nedesluşit.
Se aşeză la masă şi scrise părinţilor ei cea dintîi scrisoare mai amănunţită în oare scăpă puţin din zbuciumul încă îiemârturisit. După cîteva însemnări obişnuite în orice corespondenţă, Natalia scrise, adresîndu-se mai mult tatălui ei :
„Cînd am foist ultima oară acasă eram foarte încrezătoare şi mândră de puterile mele. Porneam la un 'drum lung şi nu ştiam oîte ascunzişuri are. îmi aduc aminte că dumneata, tată, mi-ai spus abia în gară, la despărţire : ai grijă, noi ne-am luminat, dar nu sîntem încă la capăt. Eu de cincizeci de ani mă bat, dar acum trebuie să trag mai vârtos ca niciodată. Ai să întâmpini greutăţi mari şi primejdii, dar să nu te temi şi să nu te încovoi". Vai, tată, cît de bine înţeleg acum ce-ai vrut să ispui ! înţeleg mai bine şi viaţa dumitale şi traiul nostru de pînă acum. Dacă voi aţi şti cît de greu îmi vine oîte-odată aţi zbura să mă ajutaţi. Aici sânt înconjurată de prea mulţi oameni răi, ba parcă nici nu-s oameni, nişte stafii, nişte fantome, şi e cu atât mai greu să-i înfrunţi cu oît fiinţa lor e oa un fum care te învăluie, nu-l poţi alunga nici cînd lucrezi, nici oîud mănânci, nici cînd dormi. Unora le-a mai rămas o fărâmă de suflet, clar sînt atât de obosiţi şi măcinaţi că par nişte morţi care se mişcă degeaba prin lume. Şi de aceştia mă tem, pentru că nu mă lasă să gândesc şi să lucrez pe măsura fiinţei mele...".
Aici mîna Nataliei se opri. pe hârtie. Avea sentimentul că-1 nedreptăţeşte pe Teleman,.la care de fapt se gândise scriind această din urmă frază. Ii trecură prin minte ou o iuţeala fulgerătoare discuţiile ei cu Teleman şi se
77
întrebă dacă într-adevăr omul acesta o împiedeca să gândească şi >să lucreze, Nu-şi putu răispuande, dar şterse cu o mişcare nesigură ultimele rînduri ale scrisorii. Apoi o încheie şi o citi fără plăcere, cu un fel de oboseala. Nn crezuse niciodată că va trimite astfel de scrisori părinţilor ei. împături hârtia şi o puse în plic. Apoi se aşeză pe marginea patului şi începu să se dezbrace ou mişcări încete.
Pârâul vuia acum mai tare, se auzeau iabinldu-se buştenii smulşi de furia lui tocmai din fundul munţilor, unde pesemne plouase năpraznic. Abia răzbind zgomotul nepotolit al apei, sunară bătăile ceasului dela biserică. Natali a. se băgă sub pătura aspră şi-işi adună genunchii la gură ca un copiii' Nu putea adormi. Fulgerau în întuneric o sumedenie de chipuri, dar unul singur stăruia şi o privea cu ochii lui mici şi negri. Ii vedea şi obrajii rotunzi, puţin căzuţi şi fruntea pleşuvă. Era tatăl ei. Natalia zvâcni şi se întoarse, nu voia să se lase cuprinsă iară de dorul oare o chinuia uneori, de acea nevoie disperată de a se simţi ocrotită de părinţii ei. Şi i se păru că aude zburând prin oasă, ca nişte fluturi, vorbele şoptite ale tatălui ei: „...nu te teme... nu te teme !".
Dimineaţa veni surprinzător de Limpede, lucru neobiş-VII nuit primăvara ]a munte.  Pârâul curgea mai liniştit,.
dar ancă tulbure. Dintre pădurile negre, Inăul izbucnea spre cer şi-şi scălda clonţul pietros în noimi de aur al răsăritului. Clopotele •bisericii băteau cu un soi de veselie şi toată firea părea să joace ân dimineaţa asta. îndată după ora şase Natalia se îmbrăcă in grabă şi fugi la poştă să vorbească la telefon ou mina. In uliţă se întâlni cu preotul Catolic oare se înclină până la pământ şi zise zâmbind pe jumătate :
— Sînteţi foarte matinală, doamnă doctor... probabil că soarele v-a scos din casă. Aceasta e într-adevăr cea dintâi zi de primăvară pentru noi,, o adevărată sărbătoare.
— Da, e frumos, răspunse Natalia fără să se oprească şi-şi simţi inima bătând mai tare.
Omul acesta e şi el una din stafiile oare-i aţin calea, e prieten ou doctorul Wiosenstein, îndeamnă lumea să ocolească dispensarul, adică e un duşman. Se pomeni vorbind în sinea ei. „Dar deoe-uni bate inima, dece mă tem de aceşti oameni ? Da, asta este, sînt singură. Dar eu ştiu că ei sânt pe moarte, că umblă prin lume ca fumul unui foc ce s-a stins şi totuşi, mă tem de viclenia lor, de perfidia şi laşitatea lor... Eu nu am asemenea arme".
Natalia simţea totuşi o putere misterioasă crescând în fiinţa ei firavă şi-şi dădu seama că de fapt e pregătita să îndure orice, avînd certitudinea! izbânzii ei finale.
în clipa când obţinu legătura cu mina, nu se mai gândea la nimic. Miron ieşise pe la orele patru din galerie şi acum îl aşteptau cu toţii pe Levay să. hotărască asupra atacului viitor. Era bine dispus şi vorbăreţ, stare obişnuită cînd izbuteau planurile lui.
■— Dacă te grăbeşti mă găseşti încă aici, vină la dispensar... îi spuse Natalia cuprinsă subit de o mare linişte.
— Da, vin îndată, uite, cineva vrea să-ţi vorbească...
— Bună dimineaţa... sună în receptor un glas subţire şi tărăgănat şi Natalia recunoscu vocea lui Livra Albu. Ce-am auzit ? mai zise Albu, ai ceva necazuri, nu te lasă-n pace domnul maior... Fii liniştită, lămurim noi lucrurile.
78
trebuie să. stăm de vorbă, poate chiar deseară,., te rog să faci o bîrtie, să pui acoilo tot ce se întâmplă, mai ştim şi. noi cite ceva, aşa că...
Natalia bâigui ceva şi legătura se întrerupse. La început fu surprinsă,, apoi se bucură la gândul că totul se va. sfârşi curând. In drum ispre dispensar încercă să-şi imagineze cum se vor desfăşura lucrurile şi se simţi, deodată copleşită. Se socotea răspunzătoare faţă de mulţi oameni, până şi faţă de Wicsenstein oare ân ultima vreme se ascundea, nu voia să dea ochii ou ea.
Fiore, sanitarul, mătura scările, fluierând. Când o văzu îşi puse îndată masca lui de supuşenie prefăcută şi rânji arătîndu-şi dinţii mari de viplă. După ce se învârti puţin în jurul Nataliei bocănind cu ţintele în podeaua murdară, vorbi cu un aer misterios :
•— Viţişpan al nostru nu se lasă, aseară a stat la primărie după miezul nopţii... zice că vrea să vă arate ce poate un bătrân ofiţer oare a făcut două războaie...
încremenită în picioare lîngă masa ei, Natalia îl opri cu mânie stăpânită :
— Ţi-am mai spus Flore că nu mă priveşte ce face doctorul Wicsenstein. Pune seringele la fiert, pregăteşte fiole şi vată, azi recoltăm sânge la Valea Mare. Pol gar să nu uite să ia două pături.
Sanitarul se retrase fără supărare, oa o slugă veche şi credincioasă şi Natalia 1-a mai auzit mai mult timp fluierând şi bocănind în sala de aşteptare.
Pe la şapte jumătate căruţa lui Polgar îi aduse pe oei doi şefi dela judeţeană. Natalia le ieşi în întâmpinare şi-i văzu cu surprindere pe doctorul Wiecsenştein coborând din căruţă, pesemne îi aşteptase la gară. Teleman se îndrepta .surâzător către Natalia, îi sărută mîna ţinând-o mult pe buzele lui, făcu o mişcare ca şi curm ar fi vrut s-o îmbrăţişeze şi spuse în şoaptă :••
— -Credeam că nu mai ajung... eram nerăbdător să te văd:.. Vorbele acestea nui făcură nici o impresie Nataliei, i se păru chiar că
ele au un sunet fals, de curtoazie banală. Văzu că Teleman e îmbrăcat într-un pulover gros, de lână ţărănească peste care atârna un cojooel fără mânecă. Avea o înfăţişare tinerească şi mai odihnită. Doctorul Pischirelu îi întinse şi el o mână leneşă, dar rămase mut, cu nepăsarea scârbită care-i întuneca totdeauna faţa. Flore se aţinea şi el pe-aproape, adus de spate, cu obrazul lungit, într-o expresie de mare devoţiune. Wieosenştein îi porunci să aducă ceai, cu rom şi slănină, dela circiumă şi sanitarul alergă numaidecât fluturin-du-şi iţarii de cânepă.
Intrară ou toţii în salla de consultaţii şi vreme de cîteva minute nu vorbi nimeni. într-un tîrziu Teleman întrebă apropiindu-se foarte mult de Natalia :
— .Ei ce-i pe Ia voi ?
— Din păcate nu mă pot lăuda cu noutăţi, răspunse ea cu glasul puţin tremurat. înregistrez mereu bolnavi, iau sânge, âi întorc pe o parte şi pe alta, dar cu atît ne alegem şi eu şi ei.
Iar se făcu tăcere. Teleman îşi scoase ochelarii şi-i şterse îndelung ou o batista albă. Ochii lui, puţin încercănaţi, aveau o lumină curată şi bună. Natalia văzu asta pentrucă nu-şi putea învinge nevoia de aJl studia. La Pischirelu evita să se uite, simţea că el o urăşte, pentrucă prezenţa ei la Bistra îi stricase şi lui nişte socoteli. Se ştia îndeobşte că Wicsenstein îi dădea lui Pischirelu o parte din oîştiguriile lui, ca să închidă ochii şi săd apere. Acum Natalia se aştepta la replica brutala a lui Pischirelu, şi într-adevăr acesta zise :
79
— Voi ăştia tineri credeţi că se pol -face peste noapte spitale, că batem din palme şi gata, vin şi aparatele şi medicamentele... ajungeţi la ţară ou o mentalitate absurdă şi periculoasă, ii obişnuiţi pe ţărani cu ideia că noi medicii sântem un fel de silugi, că ei nu ne datorează nimic, că totul li se cuvine, pentru că sânit bolnavi.
— Mie nu mi-e ruşine să mă consider sluga lor, spuse Natalia fără să se uite Ia el.
■— Asta te priveşte pe dumneata, mormăi „antiepidemicul" dar nu poţi impune altora o asemenea concepţie.
Abia acum Natalia se uită la el şi vorbi cu un zâmbet rău :
— Concepţiile mor ca şi oamenii, odată cu ei...
Teleman privea pe fereastră aparent nepăsător. Wicsenstein se prefăcea a căuta ceva în registrul de consultaţii, dar se vedea că e foarte atent. Intră Flore purtând în mâini oala ou ceai, o pline foarte neagră şi o sticluţă de rom. Natalia izbucni, hotărâtă să lămurească definitiv disputa ei cu Pds-ehirclu, dar nu avea siguranţa că procedează bine.
— Oricare ar fi concepţia dumneavoastră despre medici, eu voi continua să cer condiţii normale de lucru. Minerii dela Izvorul Roşu au nevoie de un dispensar, pădurarii dela Valea Mare cel puţin de un felcer şi medicamente... îmi trebuie un mijloc de transportat şi oîteva ajutoare, şi... să înceteze toate lucrăturile murdare la adresa mea. Cei interesaţi, să afle că pot lovi şi eu, şi exact acolo unde doare mai tare.
■Cu un curaj nebănuit îi măsura pe cei trei doctori. Pischirelu privea în pământ şi-tşi frământa degetele. Teleman se întoarse dela fereastră şi vorbi cu o blândeţe care iNataliei i se păru suspectă î
— Colega noastră are întrucâtva dreptate. Noi sîntem nişte umili servitori ai societăţii şi aşa cum se întâmplă cu servitorii, nu trebuie să ne aşteptăm la o răsplată dreaptă. Eu cred că se va rezolva şi problema dispensarului şi a personalului, aista-i o treabă a dumneavoastră, relativ uşoară. Cu medicamentele e mai greu... Iar în ce priveşte... lucrăturile de care pomeneai, ştiu eu? foarte multă vreme nu vei fi scutită. Ai să te căleşti, ai să te imunizezi, ceea ce ţi se pare acum odios... dar în sfârşit, noi toţi te stimăm.
Se apropie de Natalia, îi luă mâna, strânse degetele ei subţiri şi descărnate şi adăugă privind-o ân ochi :
■— Te vom apăra de unele inimiciţii care te tulbură, ne gândim la asta, dar vrem să găsim o soluţie onorabilă, adică să spălăm rufele în familie, cum prevede morala noastră burgheză...
Râse încet, parcă şi ou puţină amărăciume, apoi adăugă grăbit:
— Ei, dar se răceşte ceaiul, poftiţi... stimabile, ai adus cam puţin
zahăr.
— Mă duc fuga să mai aduc, zise Flore holbînd ochii, chiar că-i puţin, puţin, ce prost sânt...
— Lasă acuma, dâji te rog căruţaşului un păhărel de rom, spune-i că plecăm numaidecât.
Un timp nu se auziră decît buzele lor sorbind ceaiul. Şi de astă dată, doctorul Pisoliiralu izbutise, probabil în chip deliberat să îngheţe atmosfera şi s-o facă neprielnică unor hotărâri folositoare. Natalia trăia din plin în dimineaţa asta sentimentul istovitor că se află în faţa unor fantome. Aceşti trei oameni, păreau să întruchipeze într-iun fel de sinteză, tocmai inerţia şi putreziciunea morală a lumii care trebuia distrusă. Era totuşi ciudat că aceşti oameni veneau destul de des la Bistra, o însoţeau în drumurile ei prin sate,
80
îşi însemnau unele lucruri, cu aerul că lucrează şi pregătesc ceva. Asta putea să-i înşele pe şefii lor ierarhici, dar Natalia simte că tocmai aici stă slăbiciunea lor cea mai mare, tocmai din cauza asta ei se vor prăbuşi. Se uită iar la chipurile lor, e atentă la mişcările lor obosite, vede plăcerea leneşă şi prelungită cu care-si sorb ceaiul şi în această clipă are acea senzaţie de putere, acea încredere fierbinte şi binefăcătoare care o cuprinde orideeîteori îşi aduce aminte că ea a venit aici ca să schimbe ceva.
— Nicăieri nu-mi pare ceaiul ,mai bun ca aici, .la dumneata, zise Teleman. Sînt în stare să merg pînă în vârful munţilor, e o zi minunată, nu-i aşa ? Gata, domniilor, plecăm. Dumneata rămâi pentru consultaţii, te scutim de oboseală...
— Raniin, ce să fac?! zise WicsenBteim plectod ochii cu o sfială neobişnuită la el.
Ieşiră cu toţii în curtea mică din faţa dispensarului. Fire puţine de iarbă îşi făceau loc prin pietrişul presărat acolo cine ştie cînd.
— Aici am să pun flori, zise Natalia mai mult pentru sine. Am să plantez şi cîţiva brazi. Ce tristă e clădirea asta şi cenuşie ca o cazarmă ! Peste un an n-o s-o mai recunoaşteţi, de fapt aici va fi un spital.
Se uită la Teleman şi izîmbi cu un soi de tristeţe.
-— Să sperăm, şopti acesta. Că va fi frumos, nu mă îndoiesc. Unde te iveşti dumneata totul se face mai frumos. Vreau să contribui şi eu cu ceva, avem la Năsăuid un grădinar, am să ţi-1 trimit, şi un zidar, să lumineze puţin cocioaba aista. Vezi ? Eu stat mai puţin pesimist, am certitudinea că multe se vor schimba...
Pischirelu urmărea discuţia" cu mutra lui împietrită şi posacă. Se duse apoi la '.căruţă, se urcă lingă Polgar, în faţă, şi-şi trase, pătura pe genunchi. Natalia întârzia voit, nădăjduind că Miron va sosi curind, şi chiar îi spuse iui Teleman :
— Voiam să mă văd cu soţul meu, trebuie să apară dintr-o clipă în alta. A fost toată noaptea în galerie.
■— Aşteptăni, bineînţeles, spuse doctorul ou bunăvoinţă. Mi-ar face plăcere să-1 întîlnesc. Aud adesea vorhiridu-se despre el ca despre un om cu o mare voinţă, chinuit de ambiţia de a-i face fericiţi pe minerii din această vale. Frumos... îl invidiez.
Uşoara ironie pe Care Teleman o punea în vorbele lui nu-i scăpă Nataliei, simţi un nod dureros în gât, îi venea să plîngă sau să ţipe, dar nu spuse ■decît atît:
— Ceea ce face Miron nu e o ambiţie ci meseria lui, el nu visează şi nu aşteaptă un ajutor iluzoriu, el acţionează... dar acolo sânt altfel de oameni... să mergem, nud mai aştept. .
— Cum doreşti, făcu Teleman aproape bucuros. De altfel nu vom sta mult, plecăm cu trenul ide patru.
Se înghesuiră amândoi pe -scaunul din spate al căruţei, Polgar îşi şfichiui căluţul şi apucară pe drumul către Valea Mare.
Teleman era în extaz. Se răsucea oînld într-o parte, când ân alta, privea cerul, şi pădurile, şi dealurile de un verde crud. Natalia era îngândurată, ţinea bărbia ân piept şi vântul îi scutura părul care ieşea din căciulită de lînă.
— Dumneata vezi cît e de frumos ? întrebă Teleman în şoaptă, dar nu aşteptă răspuns şi continuă: e adevărat, lumina.e prea violenta şi culorile astea aduc a litografie nemţească, dar e uluitor. Aş vrea să te bucuri...
.6 — Viaţa românească
81
Nu mai vorbiră. Paşii sunau prelung, ca într-un spaţiu foarte mare, ilar tajvanu'l se lâ'sa mereu şi acum erau nevoiţi să se aplece. Aerul se făcea iliu cc lin ce" ni ai cald şi broboane de apă, ca nişte lacrimi tulburi, se iviră pe pereţi. .După o jumătate de ceas, galeria coti deodată, se strâmbă, păru să coboare, dar uuimaideiUît se ridică într-un fell de grohotiş cu talpa măcinată. Din funid, din întunericul dens ca o arpă moartă, răzbătea un miros uşor de pucioasă.
— Pute, strigă Naţie cam răguşit. De-adioi tot pirită au scos.
Nu-i răspunse nimeni. Miron uwa gîfiîiud, .slujinldu-sc şi de miîini. Ca un eîhie de vflnuloarc «-kniţise izul iute a'l minereului şi sa grăbea acum spre prada. Marian, oare se mişca mai greu în urma lui, zise încet :
— Cu.nîujd dăm de apă... ea pute, că vine de departe, din hrube, nu vă temeţi, că n-au lăsat bătrâni metalul aici...
Ştia şi Miron aista, dar mirosul acela vag cu care erau îmbibate hainele si toată fiinţa minerilor, mirosul care le făcea uneori greaţă, avea acum ceva dulce şi îmbietor, spunînidul că drumul acesta nu este cu totul zadarnic. 0 pală dc aer rece îi iovi .faţa, se opri, cercetă puţin bezna, ridică lampa şi strigă :
— Opriţi-vă, aici e hruba de care vorbea tata... auzi...
Undeva departe, într-o direcţie nedefinită, ca un vuiet de furtună, se auzeau apele subterane. Ascultară ou toţii uu răstimp.
— Sînt aici aproape, şopti Pelion.
— Acolo se zbat peştii mea, mouunăi Naţie Piaiuifii. Ia uite cum intră omul la spaimă, bată-cm ă sin' Patru. Peştii, peştii... de-aş ajunge să pun mina pe ai !
— Acu toci, porunci Gavrii Marian. Leagă-te cu funia Miroane, ţine-o. Grologul îşi legă dc mijloc o fnînghie subţire şi cu. o linişte desăvârşită
işi dăidu diurnul pe peretele hrubei pînă canid ajunse cu tălpile în apă. Cobo-oîrâ şi ceilalţi şi rămaseră o olipă dezorientaţi. Lămpile nu puteau birui iulnnenicul şi nu sc vedeau marginile hrubei. Se mişcară orbecăind pînă nuni Pelion dădu dc o galerie strimtă, oît se putea strecura un om. Alta nu găsiră. Acum. apa sc auzea încet şi nu se putea şti din ce parte vine zvonul ci. Chirciţi, JreoîuiliHşi spinările de tavanul uld, ţsorniră mai departe. Mocirla rin'işiiea aproa'ie pînă la carâmbii bocancilor şi se ingroşa. Nu curgea, părând să stea aşa de veacuri. Pulregaiurilo vechilor armături ieşeau din apă ca nişte capete dc înecaţi. Nu sc zăreau uiitme mc talii Icre, nora era de o uniformitate dură, de piatră stearpă, dar mirosul dc sulf stăruia. în bătaia luminii, depozitele dc calcar se arătau ua nişte ugere plin», ou pielea roz, gala să crape. Şi oamenii se luptau mereu cu apele care creşteau, ajungeau pînă la genunchi. Miron nu-şi putea da seama dece creşte apa, nu simţea dacă urcă sau coboară. 0 uşoară senzaţie de sufocare îl încerca şi tresărea mereu pariauki-i-sp că lumina lămpii se izbeşte îu faţă de un obstacol. Dar galeria continua din ce în ce mai strimtă şi mai accidentată. Gîndul că alţi oameni, cu veacuri în nnmă sau m'ai aproape, scotociseră minereu pe-aici, îl înspăimânta, fncă de copil, îi auzise pe bătrâni povestind despre munca de iad la care fuseseră siliţi, dar niciodată încă nu avusese prilej să înţeleagă grozăvia acestei, munci. Acum vedea şi pricepea, şi toată fiinţa îi era îngheţată. Auzea gîiîitul tovarăşilor Iui, ar fi vrut să-i vaidă dar nu avea putere să se oprească şi să se întoarcă. îi era ruşine de teama care începea să-1 cuprindă. Oarecari urme de mineralizaţie sc iviră în tavan şi Miron lovi cu ciocanul. Cristale mici începură să tremure la flacăra lămpilor ca nişte fiinţe minuscule stârnite
91
din cuib. Luă o bucată de piatră, o puse sub flacără şi zise cu glas tăiat;
— Zinc...
Mai lovi odată şi roca se stinse iar, se întunecă. Cuibul de cristale era o rămăşiţă neînsemnată, înşelătoare. Pământul îl minţea şi-1 ademenea. Şi merseră înainte. începu să iasă apă şi din tavan, în picuri grei, plescăind prelung. Lampa lui Naţie se stinse şi el începu să înjure amarnic, merse aşa o bucată numai după lumina ceOrlaiţi, apoi strigă răguşit :
—. Da staţi o ţîrâ... mergem ca nebunii !...
Gavril Marian îi întinse lampa să ia flacără. Ochii lui cercetară obrazul pământiu al lui Naţie şi zise :
— Aii obosit ? Te temi ? îiitoaree-te. Naţie plecă ochii şi vorbi mai calm :
— Se teme dracu'... nici nu mi-s trudit, dar mergem degeaba ne înecăm în porcăria asta şi nu aflăm nimic.
Marian se întoarse, atinse uşor umărul lui Miron şi-i făcu semn să pornească. Supus, Naţie nu mai spuse nimic şi slobozi apă pe carbid. Flacăra crescu, începu să ţiue, răpuse ou violenţă întunericul şi într-o clipă oamenii se văzură unul pe altul, scufundaţi pînă la genunchi în mocirla roşietieă, uzi, aduşi de spate, cu ochii strălucind de încordare, poate şi de teama ascunsă că drurmul acesta e zadarnic. Imaginea asta ţinu doar o clipă, flacăra se linişti, lumina se făcu iar palidă, totul redeveni cenuşiu, ud şi rece. Cei patru oameni rămâneau iar singuri ou gândurile lor.
Miron era surprins că abia acum avea sentimentul unei frăţii depline. Crezuse că poate pleca singur la dinuim, dar iată că forţa teribilă a nopţii veşnice, apele acestea de smoală, apăsarea copleşitoare a muntelui peste aceste găuri de cârtiţă, îl fac să înţeleagă misterioasa şi nesfârşita putere a frăţiei.
Acum nu mai e omul. învăţat să stăpânească natura cu datele rigide ale ştiinţei, nu mai e geologul singuratic şi ambiţios care vrea să scoată mina din amorţire. Acuan e un simplu miner din valea Izvorului Roşu, un om. sărac, un urmaş al robilor, mergând pe urmele lor, căutând cu disperare miezul fierbinte şi dulce al unui pământ duşmănos şi avar. Oh, dacă miezul ăsta s-ar ivi, dacă ar răsări deodată din beznă cu miile Iui de ochi, dacă i-ar simţi căldura ascunsă acolo de milioane de ani. ! Simte cum îi inundă un fel de ură copilărească împotrivă încremenirii oarbe. Caşitcum întunericul ar fi vrut sad pedepsească, Miron se împiedică de un prag aflat sub apă, căzu pe brînci şi-1 îrmproşică în faţă mâlul acella roş şi cleios. Dădu să se ridice, dar căzu iar şi auzi mocirla grohăind şi o văzu adunundu-tse pe lingă el. II ajută Marian să se ridice şi statură ou toţii răbdători pînă când geologul îşi curaţi lampa şi şi-o aprinse. Li sie auzea răsuflarea grea, se auzea şi Clipocitul apei, dar toate aceste semne erau desprinse de vilaţă, păreau cei din urmă oameni aişteptîmdu-şi sfârşitul, după ce sf Ursitul lumii venise. Dar ei tăceau, tăceau şi mergeau mai departe şi poate că erau hotărâţi să meargă aşa pînă oînld mocirla ragdnită le va ajunge la buzele fierbinţi. Curând pragurile se înmulţiră, apa începu să se limpezească şi să scadă. Curgea acum pe o pantă uşoară, pe un vad învălmăşit de putregaiuri. Era limpede că aceste resturi de lemnărie sprijiniseră cândva galeria. Minerii ştiau că acum muntele niu se mai sprijină pe nimic, că numai echilibru], firesc al masivului de piatră împiedică prăbuşirea. Dar echilibrul care se păstrase un veac sau mai mult, se putea strica acum, înmlommîntînd oele patru fiinţe care îndrăzniseră să-t tulbure liniştea. Minerii ştiau lucrul acesta, dar tăceau. Fiecare Clipă scursă, era furată vieţii, dar se înnoda cu cea -viitoare şi ei mergeau înainte, înotând
92
clin ce în ce mai greu prin apele de plumb, cu spinări îngheţată sub hainele grele. Dar toieimai oînid Naţie Pan paiete, când Pelion abia mad rasurfla, oînid sufletul lui S începea să se îndoiască, tavanul se înălţă, pereţii vineţi » şi minerii se vă'zură iar într-o hrubă. îşi îndreptară spin marginea unde apa era mai mică, şi-şi aprinseră ţigări. ft neaiscă pereţii, scoase busola şi o veche hartă a g.allerii'lr doi Kilometri de Maria Hdlfe, de loan Baptistul, de ( de lumea cea adevărată. Dar era greu de crezut aşa spuse:
— Aş jura că sântem chiar la o sută de kiloimeti ajuns în cer, în iad. Nu m-aş mira să-i văid pe diavc
— Cu oîite-o glajă de răichie în mină, mormăi I
— Şi-o  pită mare,  şi-un dărab  de slănină... ş adăugă Peldon care se făcuse pământiu şi dârdâia de J
Naţie înghiţi în sec, se rezemă de peretele ud al
— Văi, mânce-mă blestemul, că m-aş face slu: cazanele de smoală pentru o g'lajă pe zi ! Că decât s bane la Scaraoţchi, zău aşa. Ş-acu ce facem ? Ai noştri ceasuri sînt ?
Marian scoase din sân un ceasornic mare, de
■— Unsprezece... de trei ceasuri sintem aici...
•—• Greu au trecut, ca trei nopţi, şopti Pelion
■— Tu ce spui Miroane ? întrebă Marian pent1, de îndoieli.
Nichdfor se depărtase, lovise pereţii hrubei de mână câteva pietre'. Vorbi şi glasul vui oa într-o casi
— Aici se desfac două galerii. Una se îndr Hiltfe... după asta umblam. Sânt urme de blendă. Ve
Le arătă punctul în care se aflau. Urmări cu creionul roşu, drumul probabil al zăcământului şi zi
— Eu spun .să mai mergem o bucată... trd dacă vreţi aşteptaţiiâ aici.
Se ruga, parcă îşi cerea iertare. Cîteva clipe i apei, apoi 'Vocea lui Al arian sună înfundat, abia ar , ■— Mergem înainte.
Flacăra lămpilor pîlpîi şi umbrele intrară din loasă. Tavanul coborî aşa de jos, încât fură sil mutând lămpile dinlr-o mână în alta, gemând şi s şi icnind. Aerul se împuţina, depozitele de calcar î! şi în carnea lor, lemnele putrede intrau şi ieşeau bulbuci de smoală. Treceau clipele, treceau ceasuri ce în ce mai greu, din oe în oe mai încet. Se o" lungeau în nămol şi gemeau. Nu se mai puteau s Pelion mărturisi că-d doare inima, dar ceilalţi tă aveau inima stricată de reumatism. Asta era lej sălbatică, .moştenită din veac. A fi bolnav şi, is stăpânului, a accepta suferinţa aşa cum primeşt anotimpurilor.
întunericul care piuă acum era nediotit, se în li oră deodată. Un vuiet de ape năvăli din dreapta, flacăra lămpilor începu să se 7,1) o ciume si oamenii se opriră. '    '    ' '&
— Ann ajuns Ia drumul robilor, strigă Marian. Apa asta vine tocmai din valea Blasnei, pe sul) pămînt şi străbate pînă la Terezia. Bătrânii au mer* după şuvoi...
Miron abia acum îşi dădu seama că înaintaşii lor, robii magnaţilor si ai coroanei maghiare, sclavii împărăţiei habsiburgioe, fuseseră siliţi să care minereul împotriva şuvoiellor de apă, înotînd prin ele. Rămânea o taină pînă unde merge galeria asta, şi se putea ridica întrebarea dacă nu cumva fusese săpată pînă spre Terezia, unde apa ajungea la lumina zilei. Şi robii şi stăpânii fuseseră învinşi şi nimeni nu poate şti uite vieţi vor fi rămas îngheţate în aceste locuri. De oîte ori intra în mină, Miron se simţea înconjurat' dc umbrele celor sfârtecaţi de stânci şi înghiţiţi de ape, dar acum acest sentiment îl apăsa, îl sufoca, îi dădea un fel de leşin.
— Coborâm numai noi doi, zise Marian ridieîndu-se în capul oaselor Naţie şi tu Pelioane, să ţineţi bine funia. Vedem noi, dacă putem menoc înainte, dacă nu, ne tnageţi în sus. Înţeles ? °
_ Era o poruncă şi nimeni nu scoase o vorbă. Genunea avea vreo trei metri în adâncime şi era căptuşita cu un anidozit dur în care străluceau vinişoare de feldsifat, totdeauna vestitoare de filoane de pungi metalifere. Era limpede că hotărârea Iui Marian, luată atît dc repede, se d-atora prezenţei acestor anemice avangărzi ale avuţiei căutate.
Apa nu izbutise să macine cu totul treptele pe oare robii le făcuseră în stâncă şi în câteva clipe Miron şi Gavril Marian se găsiră în fundul genunii. Mai departe, galeria avea o înfăţişare ciudată. Era cînd strimtă, abia^cuprin-zâiwl trupul unui oim, cînid înaltă şi. spaţioasă, primind cu grabă apele şi prilociindude. Gavril strigă celor doi rămaşi sus :
— Aşteptaţi şi nu vă grijiţi de noi. Ne întoarcem îndată.
Mai. liniştit şi încrezător, Miron începu să lovească pereţii de audezit. Cristalele nu se arătau dar roca avea o strălucire metalică, nu se supunea ciocanului pe care-1 zvârlea înapoi eu scântei. Măsura timpului ora uitată, lumea cea mare şi. lumina soarelui ora uitată, părea că nici nu mai. există. Pe drumul robilor păşeau acum cei doi oameni, supuşi doar conştiinţei lor, doi oameni care aduceau în miezul mort al pământului cel dintâi semii al vieţii. Nimeni nu-i silise să intre aici, nu Ic poruncise şi nu-i ameninţase. Ei singuri cunoşteau valoarea acestui drum şi jertfa, dacă trebuia făcută, ar fi avut sensul acelui act rar pe care ill cunosc doar bătăliile mari şi drepte. Le era dat lor, unui geolog şi unui miner bătrân, să aducă la suprafaţă cea dintâi bucată de piatră care nu se mai supunea legilor vechi şi s-o înfăţişeze lumii sărace dela Izvorul Roşu.
După şase ceasuri de drum, într-un cotlon care părea deschis în urma unei prăbuşiri, ciocanul lui Miron Nicliifor. scoase la 'veailă cristale mari dc zinc. 0 cercetare iute şi înfrigurată arătă că e vorba de un zăcământ mare, fără îndoială o prelungire a celui consumat pe coasta sudică a muntelui.
— Uite-I, strigă Miron ridicând lampa! Ani avut dreptate? Spune, am avut dreptate ?
Marian răsufla des, ochii i se măriseră şi-i tremura bărbia. Miron începu să lovească nebuneşte cu ciocanul şi o ploaie de cristale se abătu peste capetele lor, li se lipi de hainele ude, de obraji, de mâinile îngheţate. îşi
94
,        Wă,ti ac minereu, lacom şi în goa umplu buzunarele cu bucali
grămadă de aur. . .     -        şterse ochelarii
Se linişti; îŞi »1>™«*C 0 ' numai pentru sine : v  •     a căutăm maşini să
__ Evacuăm apa, U.thoae sa^ ^ ^ ^
galeria, săpăm J^^^ bucure, el m-a ajutat,
n a avut cura). Şi Aii1"11 « - ■
„,„»„<■ «ciî'V™.» sa "''^"'m,,,,,». Ac» hai, u= '
mă duc eu ia oaia
stînca nunta, sa . _
robilor, .spre ^«jf^,^ 0 amorţeală în tot trup Miron simţi abra acum şi aeum d
ţină puterile. tiai m {       ruşine. Mau
se arată inspaimin ...^       ' pietrele dan bi
-toC »l iUlţl ^tlcf^tadoarniă, să-I ucidă. Un pămînt, voiau sa-1 luJU,s , m i se i
de pltos, îi rlun.ua gitlepil. Lhirpui     ^ ^ ^ ,miri .
'mXI: Făcu un elen lui, l..-%ay. Albu  >l;,u Maiva în. care se all
Ia nimic, să nu,, dea s* Jna l,c d pînă si strîuse tare pietrele ude şi reci, vă^ră palma. Vuietul genunii se apropia şi aşteptau în bezna.
Lirica post-paşoptistă şi Eminescu
de Paul Cornea
Lirica post-paşoptistă constituie un sector narecep'tat de istoria noastră literară, un domeniu cu Întinderi încă virgine, un fel de „no man's lanid" neexp'lorat, peste care privesc din înaltele lor metereze, dintr-o parte Aiexandrascu, Bo-lintineanu şi Alecsandri, din partea opusă Eminescu. O serie de cercetări izolate despre unul sau altul dintre poeţii reprezentativi ai perioadei 18501870 s-au făcut, iar G. Călinescu a spus lucruri esenţiale despre toţi. Lipseşte însă imaginea ansamblului şi domină "părerea că o cercetare mai întinsă asupra perioadei" ar fi fastidioasă, dată fiind valoarea cu totul problematică a reuşitelor ei literare. Că această subestimare continuă o tradiţie maioresciană sau că e ■o simplă estompare a perspectivei caudate ide umbra imensă aruncată de Eminescu asupra ţinuturilor vecine, nu interesează aici. Fapt este că istoria literară nu înregistrează lirismul paşoptist ca o categorie aparte şi că ea omologhează, deobicei, doar realizările scriitorilor consacraţi, de formaţie mai veche, un Alecsandri („Pasteluri", „Legende"), >un Boiinlineanu („Conrad", „Satirele") sau pe aceia oare, oa Filimon, Odobescu şi Haşdeu au spart, prin individualitate viguroasă, plafonul mediocru al litera-
turii timpului. De altfel, atît Alecsandri şi Bolintineanu, cît şi în multe privinţe, Filimon şi Odobescu, sînt tributari paşoptismului, ceea ce înseamnă că opera lor, oriei te ecouri ale noilor timpuri ar comunica, răspunde totuşi prin structură intimă şi orizonturi spirituale momentului literar anterior.
I
Literaţii la care ne referim aparţin perioadei care începe după înfrîngerea revoluţiei burghezo-democrate şi se încheie la 1870, cind Eminescu debutează la „Convorbiri literare". Ei se numesc Radu Ionescu, Al. Sihleanu, Gr. H. Gran-dea, N. Pmmicu, M. Zamphirescu, A. De-ipărăţeainu, G. Creţeanu, G. Baranzi, N. Nicoileanu, N. Geargescu, G. Tăutu, Ro-imiuiluis Scriban, Ciru Oeconomu, D. Pe-trinio etc. 1).
J) Data de 1870, la care oprim cercetarea noastră asupra poeziei post-paşoptiste, nu are semnificaţia unui sfîrşit de perioadă. Faptele înfăţişate în rindurile ce urmează — şi insistăm asupra acestei constatări — suhsistă şi după 1870. Limitarea adoptată de noi are în vedere doar momentul apariţiei deplin cristalizate a lui Eminescu. deoarece am urmărit să schiţăm coordonatele lirice care i-au premers nemij-
•96
Pentru destui din această listă denumirea de poet e un calificativ „ad pom-paim", tare mai mult decorează decit defineşte. In adevăr, avem a face in mare măsură ou nişte versificatori modeşti, Împinşi spre creaţie — cum se întîmpiă adesea — de vanitate sau de o nelinişte adolescentă, dar opriţi în pragul artei prin lipsa de clemenţă a muzelor. Ne apropiem de ei nu atît ca să le cintărim caratele poetice — există şi acestea, ici şi colo! — cît pentru a ie identifica problematica şi veleităţile, ou alte cuvinte pentru a explora, prin ■ricoşeu, atmosfera morală a epocii, din care s-a desfăcut, cu aparenţe de miracol şi opera eminesciană.
E desgiur simptomatic că mai toţi protagoniştii lirismului post-paşo.ptist se trag idin Muntenia, provincie mai activă sub raportul dezvoltării economice, unde cristalizările de iclasă au produs conflicte sociale mai ascuţite iar stadiul urban aj.,vieţii literare a început să se manifeste inică in Bucureştiul de după unire, jatit de mobil în privinţa adaptărilor intelectuale şi atît de inflamabil oa sensibilitate. Post-paşoptiştii provin din clasele mijlocii şi nu dispun,, în cele mai multe cazuri, de condiţii propulsive !n mediul familiar: ei mu se pot sprijini nici pe arborele genealogic nici pe rentele proprietăţilor părinteşti. însă chiar «tunici cînd problema cîştigării pîinii în •slujbe obscure, la cheremul unei autori-: ităţi. administrative instabile şi incompe-
Itacit şi i-au circumscris anii debutului.' Din punctul nostru de vedere paralelismele dintre opera eminesciană şi poezia deceniilor 8 şi 9 sînt mai puţin concludente, întrucât asupra întregii mişcări literare din epocă va cîntări din ce în ce mai greu influenţa autorului „Luceafărului" însuşi. Pe de altă parte fixiînd discuţia asupra p;ost-paşoptismu-lui in faza sa de început) noi surprindem fenomenul într-o stare genuină şi pe un număr de exemple mai lesne de urmărit. De aceea operele de creaţie de care ne vom ocupa sînt în mod excepţional publicate după 1870 şi chiar şi atunci, în oîteva oazuri, aparţin unei elaborau anterioare.
tente, nu se punea — aşa cum se in-tiîmplă ou Sihleanu, Creţeanu sau Depă-răţeanu —• ei îşi manifestă net ostilitatea faţă de clasele conducătoare şi deziluzia pricinuită de eşuarea democratismului paşoptist. Sînt cu toţii, în fond, nişte nemulţumiţi şi nişte revoltaţi, ilustrînd pe un caz particular - antagonismul dintre poezie şi societatea burgheză.
Soarta lor exemplifică parcă fatalitatea tragică a unui neam de atrial. Sihleanu moare la 23 ani, de „o boală stranie", ne spune Anghel Denietrescu l). N. Geor-gascu, pe care un prieten îl descrie drept pururi „trist şi cu unsurts rece pe buză-i2), dispare şi el la nurriâi 32: ani. La 35 ani, după o viaţă oare1! oferise multe amărăciuni şi puţine satisfacţii, N. Nicalaanu încearcă să se sinu^ 'cidă, apoi înnebuneşte şi e internat la Mărcuţa — „Junele Grandea — 'afirmă G. Sion — rămas din pruncie fără'"părinţi, crescut ca o pasăre vagabondă, fără familie, fără călăuză în viaţă şi fără protectori în lume,-"— :el în "adevăr reprezintă jucăria cea mai dureroasă a ursitei !" £)j Radu tanescu moare cu'mintea tulburată la 41 ani. A." Depărăţeanu1 şi- M. ZamphiresQU se sting şi ei pre-anatiur, respectiv la 31 şi 40 ani.
Formaţia acestor poeţi blestemaţi cade într-o zodie sumbră': (aspiraţiile idealiste şi generoase ale paşoptismului se dastrăraaseră iar burghezia filistină, por-' nită în campanie să-şi adjudece toate' bogăţiile ţării, mercantiliza valorile' şi denatura demagogic sensul propriilor ei lozinci de odinioară. Alternativa era a fi complice sau victimă. De aici, aerul lor de detaşare dezgustată din faţa unui prezent ignobil. Istoria nu-şi ţinuse făgăduia] a, căci două decenii după etitu-
1 Ang. Demetrescu : Al. Sihleanu „Armonii intime" — Revista contimporană, 1876, nr. 6, p. 459.
2) G. Gellianu : „Schiţe literare — Foi de toamnă. Poezii de N. Geongeseu" —• Revista contimporană, 1874, an II, sem. .1,
(^>G. Sion — Prefaţa la Grigorie H. Grandea: „Poezii — Miosotis", Bucureşti, 1865, p. IX.
"7  —  Viaţa românească
97
ziastele 'aclamaţii în favoarea libertăţii, popoarele erau tot înlănţuite. în Europa, valul revoluţionar în reflux favorizase vremelnic constituirea unor regimuri autaritariste, care încercau la adăpostul baionetelor şi folosind o politică pater-nalistă, să înfrîneze procesul de radicalizare a maselor orăşeneşti sărace; la noi, asupritorii îşi schimbaseră doar straiele: .anteriul boieresc fusese înlocuit de jacheta englezească dar ţăranul se zbătea, ca şi înainte, în mizerie, ignoranţă şi incurie admtoistrativă. De-aici, spulberarea încrederii to progres, îndoiala despre o legitate oare oinmiuieşte providenţial universul. Fericirea personală, pe icare generaţia de militanţi fervenţi ai paşoptismului o vedea izvorînd din dăruirea pe altarul intereselor obşteşti, devenise acum o ipoteză neverosimilă; lipsea un steag de raliere, un ideal oare să însufleţească setea de devoţiune a ttoerimii. De aici, evadarea în trecut, în fabulos, în explorarea colţurilor obscure ale universului lăuntric.
Post-paşoptiştii aparţin unei epoci de dezintegrare socială, de dedublare a artistului, de separare de lume, de izolare în cripta gindurllor tulburi şi a experienţelor de viaţă interioară. într-o perioadă de avînit al ştiinţelor dar şi de exagerări pozitiviste, cînd concepţia despre lume a burgheziei triumfătoare prefăcea raţionalismul luminilor într-o doctrină a mediocrităţii aurite şi un 'instrument de dominare, ei năzuiau, cu mai multă sau mai puţină conştiinţă de sine, spre o imposibilă contopire între subiectiv şi obiectiv, spre regăsirea matului edenic şi atingerea unei zone a absolutului, unde, dezlegat de contingentele lui prozaice, eul să se poată dilata pînă ta infinit.
Non-iconformiismul lor nu s-a canalizat spre poziţii politice radicale; el s-a mistuit într-un plan interior, dînd naştere unui romantism mai mult elegiac decît furios, care nu se mai urcă pe baricade deşi ar vrea să sfideze pe po^ sasorii sacilor cu bani ; străbătut pînă în /adâncuri de drojdia amară a elanurilor
moarte, acest romantism, pe lingă oftări neputincioase, aduce totuşi seriişnirea de dinţi a vindicaţrunii şi voinţa de a experimenta 'condiţia umană pînă la limită, de a o inanscende chiar într-o zonă a imaginarului mitic.
Lipsa de disciplină intelectuală, flexibilitatea gustului, sărăcia modelelor la care puteau apela in cuprinsul literaturii naţionale, anemia talentului, a îngreuiat post-paşoptiştilor opţiunea poetică. Se simţeau oamenii urnei răspîntii dar nu izbuteau să-^şi rostească limpede şi original mesajul. Voiau să se desprindă de paşoptism dar în multe privinţe se aşezau, ca epigoni, într-un fel de succesiune a sa, dinainte condamnată^ Contemporani cu Baudelaire şi Flaubert se [întorceau spre Byron şi Musset. îi stăpînaa conştiinţa tragică a unei stări de 'impas, a inaderenţei la ordinea lumii clar îi reţinea de la o literatură iconoclastă, violent protestatară, un sentimentalism lăcrămos care venea din retorica indigenă a neo-aoaoreontismuilui şi a cîntecului de lume.
Şi totuşi deosebirile faţă de trecut primează. Printr-o frecventă mişcare de pendul a istoriei, după o perioadă de altruism şi răspundere civică, de entuziasm patriotic şi social, de robusteţe (morală şi încredere în viitor, de ardoare-virilă şi acord qu natura, venise o alta — în multe privinţe la antipozi prin valorile preferate şi temeiurile concepţiei despre lume, care sînt de astă dată dezamăgirea, scepticismul,înd'Oiala, conştiinţa neantului universal, singulariza-iraa, setea de absolut, fiorul realităţilor impalpabile şi al lumilor taneoate din-lăuntrul nostru, satanismul, voinţa de a sfâşia perdeaua iluziilor şi a examinai eu o rece luciditate tot ce ne înconjoară.
Critica noastră mai veche, cea socialistă, dar nu numai cea socialistă, observase fenomenul şi încercase să-1 situeze istoric: postulase 'antagonismul dintre paşoptişti şi post-paşoptişti, explioindu-l '.sumar, dar principial just, pnin existenţa unor stadii deosebite de evoluţie a buir-
98
• '.iii
qheziei. în articolele „Dacepţionismul in literatura romină" (1887) ^şi „Cauza pesimismului    în - literatură   # ™X* (1880), Ghereu a schiţat m felul sau Lom, tacticos  si foarte pedestru, o diagramă comparativă a generaţiilece se succedaseră fără ca totuşi sa se con tinue şi a propus un diagnoze care a Scut —te. Vorbind despre paşoptişti al scria: „Cuprinşi de malte iluzii, de mari speranţe, poeţii de .tuna ne chemau la deşteptare, ne stngau sa ne trezim din semnul de moar e, ne nva tau să ne iubim patria, să slăvim liber ^;aşi umanitatea, ne ţării, splendoarea cîmprer Şr a ptonnior, viata cîmpenească". Setambanlaş ep t,te dupâ revoluţie s-au dovedat insa iluzorii. „Acaa stare sociala, atît de do rită şi aşteptată, s-a întocmit: dar nun Se visuri nu s-au întrupat. Aceleaşi SLi sociale dau loc la aceleaşi efecTe   aceeaşi întocmire socială burgheza ca e a înşelat atît de tare nadele Arsului, a înşelat şi pe ale noastre ,i deceptrunea noastră trebuia sa dea loc 7 lanod curentului decepţionist in Ute-
,rac,rMille, recenzînd o .conferinţă a lui lomescu-Gion, descria şi crepanţa dintre contemporan siprede c«oTi:   „Fiii burgheziei romineşti, fiu noMimii chiar, care eri se întrupau in
-arete ale Goleştilor, Baloaştilor, ale atîtora şi «Uorrpe <«e istoria şi amintirea ni-a arata «o*u reolă strălucită astăzi, ne da stirpiciu amorale şi intelectuale cele mai de-Svîrşite, atît din punctul de vedere mo-rcît   i din punct de vedere social ^ Tabloul prezentului e «out «ra.m* ° indulgenţă: „Generatiunea noastră este
? - ieşită de entuziasm, lipsita de sceptica, lipsita ae em
convingeri chiar, fără ţel
cial bine determinat, privind mai mult
a Lterasul propriu decît la cal general
incapabilă de jertfe, capabila de cele
mai scîrboase  compromisuri pentru a
ESPLA, 1956, p. HI-
putea ajunge". Explioaţia ? „Generatlu-naa actuală, burghezi şi notak, nu mai are entuziasm căci misiunea ei este sfirşită, nu mai are pentruee să se entuziasmeze..." ')•
Dar iată o opinie oare nu vine, dm lag&rul socialist. E a unui necunoscut, Probabil un tinăr, Const. IX l cărui nume n-a rămas in kteratura deşi conferinţa din care vom cita rele vă, dincolo de beţia verbwjului, o fibra in alectuală sensibilă. Vorbind despre N-Nicoleanu, poet cu destin tra^c de o vocaţie indiscutabilă, pe care de altfe Haşdeu îl aprecia in chip deosebit, Şte SLi ajunge să confrimtel»* ,„ă şi cam fastidioasă introducere, cele două epoci literare: paşoptismul şi post-paşop.ismul: „...între lirismul oare s ra-Lte aceste două literaturi se poate Ies ne face următoarea deosebire: intnul conduce la o demnă indignaţrun^la un i^bil entuziasm, cel-lalt la lăcrăma şi la
dasgust; întiîiul te face omul lumu, cei-S^nrul singurătăţii,  cel-lalt «un», unul umple sufletul de o speranţa vie. ce-Ha'.t de un urît atrăgător, unul e lirismul trupului, un lirism trecut cel telt va trăi întotdeauna şi n-are raci pa Ste nici dată, şi, în ««, —1 coras-pe deplin istoriei şl curentului sodal al timpului de atunci, pe and cei-telt e strein şi timpului şi -soaie taţii" 2)-
Eminescu însuşi, după cum se ştie, in „Epigonii" şi în cîteva fragmente în pro-;ă a făcut în termeni violenţi procesul generaţiei sale, opunîod prezentul pigmeu unui trecut idealizat nu atut din cauzameritelor lui intrinsea, cit a exemplarităţii morale  şi  cetăţeneşti ^într-o notiţă datiînd din epoca bertoeza (mss^ 2257  f  9) el scria: „Cînd ma aflu in fată'cu cei bătrâni, cu literatura ckn de-
11 G Miile, „Entusiasmul în trecuta generaţia-, Lupta nr. 514 din 2 apn-
'UVSnst.D. Ştefănescu, „ O privire,ge-Buc, 1879, p. 33.
99
ceniile trec-ute, parcă sînt într-o cameră încălzită... siimţi că aceşti oameni erau într-un contact nemijlocit cu un public oarecare, mic or (i) mare, dar în sfârşit era un public. Bată cu cei moderni -pancă mă sieit într-o cameră rece..; Faţă cu cea mai mare parte din scriito-inii noştri moderni ţi se impune simţi-mîntull că ei nu sînt pentru public, niici publicul, pentru ei, în fine că ei nu Stat inele fa; lanţul continuităţii. istorice-a culturii. noastre, ci cum snar zice ex-tna'-muros" - De, altfel, sentimentul unei rupturi: între părinţi şi copii, al unei surpări de straturi pe .direcţia de- evoluţie a literaturii -noastre,: era larg -răspindit. către. 1870--l 3B0. Experienţa poetică de zi la zi: se; însărcina să deschidă. tutu-; rara oiohiişi să-furnizeze material exemplificator. -
Deschidem discuţia ,ălegînd dintre poe--ziile anilor de debut ai '.ui Emimeseu pe Ună: din'Cele miai semnificative : ,„A-' micului F. I.". Ea caracterizează cu oare->Gâre ostentaţie romantică "atitudinea timpuriu -Mazaită a adolescentului căruia resorturile încrederii în oameni şi în bine-' facerile vieţii par a-1 fi fost spulberate
„Vieaţa-mi se scurge oa şi murmura1 -Ce-o suflă-iun crivăţ printre .pustii,: Mă usuc ca. crucea pusă-n eîmpiis Şi de blesteme mi-e neagră gura. ,î-mi tîrăsc - soarta ca-un vultur Ce îşi tîrăşte aripa frîntă, Viscolul iernii moarte îi cîntă, Moarte, îi rîde tot de-nprejur. <
(P. I. p. 26)2)
1 M. Eminescu, „Scrieri politice şi literare" ţed. I. Scurtu), Bucureşti, 1905, p. 13—14. Rînduri nu mai puţin semnificative în scrisoarea adresată lui Iaoob Negruzzi cu prilejul trimiterii .„Epigonilor" — Toronţiu-Cardaş : „Studii şi documente literare", 1931, I, p. .311—313.
2) Toate poeziile lui Eminescu sînt citate din Ediţia Perpessicius pe care o notăm convenţional: P.
Dar lipsa de iluzii, poza damnării, resemnarea în ideia unui destin tragic străbate oa o iasmă prin poezia post--paşopiiştilor. Sihleanu spunea :
„Sufletul  meu  'arde   şi   ar  vrea să
zboare
Ca .acele păsări veşnic călătoare Oe nici într-o parte cuiburi niu-şi clădesc.
Iar oredinţa-n mine de mult e moartă; Pe  aripi  de  flăcări  dorul  meu mă
■-. poartă Spre  un  cer pe   care  nu  ştiu . să-i
numesc".
(„Armonii intime", -Bucureşti, 1857, p. 46). .
Mai ales Radu lonascu, , ale cărui „Oînturi intime" Eminescu le dăruise Bibliotecii gimnaziştilar din Cernăuţi, e purtătorul de .cuvînt, prin insistenţă şi amplitudine, al sentimentului de „mal du siecle" :
„Ce află-n lume omul decît tot suferinţe ?
Ou el durerea naşte, cu el va şi pieri. Otnd simte fericirea, o simte-n apa-
rinţe ;'
Cînd va gusta plăcerea, ş-amărui va
simţi"
(„Gîinturi intime", Bucureşti, 1854, p. 32)
N. Georgascu, autor al unor „Foi de toamnă" prefaţate de D. Bolintineanu, versifica şi el, dezabuzat şi tragic, oa un Manfred rătăcit pe cheiurile Dîmboviţei :
Ceea ce vestejeşte a vieţii mele floare E un dezgust de toate, dispreţ chiar
de dureri
A morţii mină-arnică şi sîntă, salvatoare
Aştept a mă sustrage din noaptea de
chinuri" („Revista contemporană" 1874, sem. I, p. 5)
O variantă a „Amicului F. I." suge,-rează că scufundarea în beznă prin ru-
100
perea legăturilor ou universul şi senzaţia ■ ireprasibilă de vid lăuntric nu-i o condiţie uonană 'fatală, ci rezultatul coliziunii tragice cu ordinea sociala prost oitaduita, decepţia survenită in urma prăbuşirii iluziilor: \ 1
Dar oredeam ambii în adevăr ,: Sortoiam din aer ca din Dreptate Priveam în soare ca-n libertate A fi credeam că-i un drept de fier, Un an de lacrimi... şi tot s-a stins. Nu trec la.oameni astfel de glume, . Visuri sînt visuri, lumea e lume , Şi cu ea cată să te desprinzi".
(P. I. p. 281)
Lecţia pe  oare poetul  o trage din amara se experienţă e de a examina lucid lumea, care e croită pe măsura trivialităţii, nu a visurilor poleite. A te .deprinde" cu ea înseamnă a-i smulge măştile,  a o intimpina fără aşteptan naive şi speranţe deşarte. Dar aerul de scepticism, afectarea de spirit prevenit, pe care nimic nu-l mai poate amam, criticismul înlocuind entuziasmul de odinioară, definesc laolaltă atmosfera morală a liricei post-paşoptiste. Iata-1 de pildă pe Depărăţeanu. Viziunea sa e .epurată de idealitate pînă la cinism : iu lume se petrec schimbări, dar nu există progres. Poezia programatică a volumului „Doruri şi amoruri" se numeşte .Nihil novi sub solie" :
„Nu e nou nimic sub soare
Nu e nou nimic; Bea,  mănîncă, doarme, moare
Şi mare şi mic iDe cînd ploua, de cind tună,
De icînd pe cer sînt Soare, stele, nori şi lună .
Ş-oamehi pe pămînt Mieii sînt mereu victime,
Lupii carnefici, Cei mai mari oa şi-n vechime Bate ş-azi p-ăi mici". („Doruri   şi  amoruri", Bucureşti, 1861, p. 1) ■ '
De fapt, sub alte decoruri se joacă aceeaşi piesă murdară : răul predomină, inegalitatea supravieţuieşte tuturor încercărilor de a o suprima şi în zilele veacurilor nu se înregistrează nici o ameliorare : .
„Sisteme, legi,  credinţe, guvernese tot schimba
Ş-aceasta se numeşte progres în noua
limbă".
(Idem p- 81)
Pentru Nicoleanu, societatea care maculează orice ideal şi favorizează ascensiunea celor netrebnici, e in ultima instanţă cauza singularizării poetului, a conflictului său cu lumea :
Amor, virtute, milă, sînt nori' necu-" mosoute
Dar în lumina zilei, pe căile bătute, Păcatul îşi preumbla sub forme
d-aurite
Triumful şi fiinţa din prăzi înavuţite. ^ Cel' bun pleacă genunchiul, susupma,
se fereşte
Re sinul resignării cumplit se chinuieşte..."
(N.  Nicoleanu  „Poezii  şi proza Vasile Cinlova, „Poezii", — C. Stamati, „Poezii şi proză", Bucureşti, 1906, p. 32)
în genere e de observat că post-paşop-■tistii sînt animaţi de sentimentul răspunderii cetăţeneşti, deşi poate intr-o măsură mai mică decit generaţia precedentă. La ei,, ca la Ugo. Fosooto a originea  „decepţionismului" ,se gaseş e totdeauna o reală, amărăciune provocata de soarta nefericită a ţării. Aspiraţia patriotică se. manifestă viguros, cu toate că ea nu mai domină. întregul cuprins al sufletului şi nu mai absoarbe, ca, a predecesori, toate izvoarele curate ale credinţei şi nădejdik George Creţeam. işi împărtăşeşte eu o comunicativă emo-
101
ţie dorinţa unei resurecţii glorioase a naţiunii:
„Eşl din întuneric, stea a tării mele ! Cinge a ta frunte cu albi floricele, FMc-a vechii Rome, o patria mea ! Destul suspinat-ai tristă, umilită ; Pentru o altă soartă acum eşti menită: Gloria te cheamă; păşeşte spre ea!"
i(i„Meladii intime", Bucureşti, 1855, p. 179)
Sentimentul fierbinte şi pur de exaltare patriotică din eminesciana „Ce-ti doresc eu ţie, dulce Raminie" corespunde cu „Odă la patrie" a aceluiaşi Creţaanu, după cum pamfletul vindicativ din „Junii corupţi" se înscrie în linia vehemenţei satirice paşoptiste, reprezentată de un Eliade, Boilliac, D. Bolintineanu în „Eumenide", „Menade", „Nemesis", continuată de atâţia alţii încă, între care şi delicatul Nicoleanu :
„.Căci inima lor crudă de patimi subjugată,
E temniţă infectă cu spectri populata Ambiţia munceşte corupta lor gândire. Visând ziua şi noaptea a gloriei mărire, Iar pala voluptate lascivă, despletită Se-mtinde ca bacanta de simţuri ameţită
Să soarbă desfătarea din cupa desfrî-
mării
Dintr-înşii se ridică vârtejul ruinării". (N. Nicoleanu, op. cit., p. 19)
Totuşi, în lirica post-paşoptistilor implicaţiile sociale sînt mai reduse. Principala confruntare a poetului e cu el însuşi. Individualismul acesta corespunde unei faze de dezagregare a legăturilor cu societatea. în occident fenomenul se petrecuse mai devreme, în epoca restauraţiei, oa o consecinţă a marilor răsturnări istorice; într-o lume instabilă în oare instituţiile tradiţionale se aflau in plin proces de prefacere iar ritmul evoluţiei se accelerase considerabil,   romantidii   proolamaseră esenţa
iaustică a sufletului modern; conştiinţa de sine devenise la ei sentiment exasperat al existenţei iar imposibilitatea aderării la prezent, fie pentru că al se îndepărtase prea mult de trecut, fie pentru că anticipa in prea slabă măsură viitorul, le inspira întreaga operă.
■La noi, ipînă la 1848, literatura, ca parte componentă a unei mişcări de eliberare în plin avint, a avut un caracter afirmativ, stenic, optimist, de integrate inemijtooită în lupta socială şi naţională. După înfrângerea revoluţiei bur-ghezo-demiacratioe şi într-o formă mai acuzată de la 1859 înainte, se produce însă o criză morală: de jur împrejur poetul mu mai întrezăreşte decît egoism rapace şi prefăcătorie; ţelurile nobile care-i solicitau odinioară devotamentul au dispărut; între al şi lume se' adânceşte o prăpastie ,• bardul devine victimă. De aici predilecţia intimistă, analizele autoscopice, specializarea poeziei in evocarea rupturii eului eu lumea şi a contradicţiilor de conştiinţă. Se cristalizează o psihologie romantică implicând pe lingă aparatul pompos al atitudinilor exterioare şi o restructurare a vieţii lăuntrice, în sensul eliberării alămurilor celor mai intime ale sufletului, al cultivării acelui mod de meditaţie neliniştită pe care D-na de Stael îl socotea „.devorator ca vulturul lui Pro-meteu".
O serie întreagă de motive specific romantice, de-abia atinse în treacăt de generaţia lui Cîriova, Alexandriesou Bolintineanu, Alecsandri sînt acum reluate, aprofundate, aşezate în centrul investigaţiei lirice. De pildă, cochetaTea ou moartea, ideia că existenţa este un cortegiu de dureri şi suferinţe, o vale a plângerii pe oare n-o luminează decît înseninări trecătoare, e un vechi loc loomun romantic. Şi Grigore Alexan-drasicu declamase sacerdotal:
„Pun mina pe-a mea frunte, şi caut un mormânt", însă gestul avea atîta falsă gravitate încît părea caricatural. La post-paşoptişti oonvenţionaiiui e mai puţin izbitor, deşi lipsa talentului debili-
102
tează, uneori iremediabil, poezia. Grandea, de pildă, nu conteneşte sa se a-nienteze că „harfa-i... de -sorfe zdrobită", că natarai.se înfăşează „mtr-un veşmiînt de doliu",
D.,ar fi a mea viată o cupă otrăvită, într-un minut aş soarbe-o , nu voi sa mai trăiesc,
Cădi  de atîtea  chinuri  mi-e inima
zdrobita
Şi-ai cruda vijălie nu pot s-o mai v cîrmesic
(Gr. H. Grandea, op. cit. p. 196)
NeTindeminarea e frapantă dar nu trebuie să înşele. Modalitatea umana a posi-paşoptiştiilor e realmente java, contorsionată. Mai presus de once nu-metism de tinereţe, aceşti poeţi au într-adevăr conştiinţa alunecam spre neant a întregii existenţe, trăiesc efectiv cu sentimentul zădărniciei universale :
„Aşa în timp, in spaţiu, a noastră " 7 viaţă trece,
Ca umbra Sugătoare ce piere in abis , Abis profund în oare o mkiă grw si
împinse lumi şi secuii ce-acolo-n el H s-au stins.
Acolo tot va merge; plăcere şi durere,
Şi crimă şi virtute, seracul şi avut. Stupidul  ş-nvăţatul  ce  tot ignorant K piere
Şi   oamenii şi
brute   vor merge-
am estecat.
(iRaidu Ioneseu, op. cit-, P- 17)
La vida es sueno" - spunea CaWe-ron au repetat-o toţi romantici!, - şi S*e în Werther şi Foscolo în lacopo Ortis şi Heliade într-o ^^.^ iată-i pe Radu Ioneseu, spirit modern, Jiat în răscrucea îndoielilor credinei §i ale certitudinilor ştiinţei, parcă para-
frazînd, 17 ani mai devreme, .întrebările anxioase din „Moriua est" :
Si viaţa un vis este! un vis ce ne
înşeală.
pe cît ne tirîm paşii p-aoest deşert
pământ
Un vis pe cînd se stinge ne lasă în
ameţeală
: pe marginea pustie a unui trist
mormînt 1...
MormîntUl! După dînsul ce ne aşteaptă oare ?
Condiţiune tristă 1 nimica noi nu ştim. De toate tot nesiguri; ci, numai omul
moare,
Neantul îl aşteaptă, aci nu ne îndoim".
(Idem, p. 17)
Din scurgerea inexorabilă a timpului, percepută  în  solitudinea  veghei nocturne, preromanticul Young scosese o lecţie de reculegere şi cucernicie. La un Radu Ioneseu motivul devine o meditaţie cavernoasă, fără nici o fmak-tate, o expresie a jocului perpetuu dm-tre finit şi infinit   desfăşurată intr-un imens spaţiu vid, învăluit de spaime şi Întuneric. Bminesoianismul versurilor ce urmează e f napant:
Oed neagra îndoinţă şi gînduri bles-" temate
Mă face sămtreb toate in lume de ce
sînt;
and piere şi iluzii şi visele-mi create Si lumea e  dezerta  şi-mi pare un
mormînt;
încet, încet atuocea se scurge timpul,
trece
Şi  toate  cad pe  capu-mi,  urgie şi
blestem ;
Juneţe, nu sînt june căci viaţa-mi se
petrece
în noaptea fioroasă oa buha trist
să gem.
O noapte, noapte neagră! nu te mai curmi odată ?
Vei fi eternă noapte? şi nu ai un
sf îrşit?
103
Veghiezi cu lampa singur, dar lampa-i
: consumată Pieri şi ea şi fumu-i, eu numai n-am
pierit".
(Radu Ionesou, op. cit. p. 86)
.Post-paşoptlştii sînt şi ei turmentaţi de imaginea ruinelor, ce şi înaintaşii, oare trataseră tema abundent însă într-o adaptare naţională. G. Creţeanu, într-un poem lung, îndleiat stingaci dar cu gustai descripţiilor somptuoase, realizat într-o mişcare eliberată de rigoare narativă,' cu o anume prospeţime a improvizaţiei, comentează nestatornicia soar-tei şi dezagregarea civilizaţiilor, pe exemplul Veneţiei:
„Căci geniul ruinei, căci geniul de
moarte
Repaos nu are un singur minut, Şi ghiara sa pune pe prada-i cind
poate
Mereu omenirea îi dă un tribut! Veneţie scumpă ! Cetate iubită (De glorie, d'arte, d-ai muzelor fii! Nu mult o să treacă, ş-ei fi învălită De undele albastre, d-a mării cîmpii".
(G. Creţeanu, op. cit. p. 204)
Un fior neptunic străbate prin versurile de mai sus, amintindu-ne de postumele eminesciene „Cind marea" şi „Cînd priivieşii oglinda mării".
III.
. ..Romantismul paşoptist, cuminte şi ponderat . în. ton, extravertit prin însăşi originea, şi funcţia sa, nu cunoscuse verti-gM, speculaţiei metafizice, marile viziuni uranice sau escatologice, delirul interogaţiilor ultime, al experienţelor abisale. O singură excepţie : Heliade, freneticul, neasţîmpăratul şi ambiţiosul Heliade, atît de puţin înţeles totuşi chiar de sectanţii săi.
Printr-o mişcare firească a cugetului, post-paşoptiştii, pe care-i încearcă presentimentul infinitului şi-i tulbură setea
de absolut, extind graniţele experienţei poetice. La ei apare dorinţa de explicare şi de transcendere a realităţii, de filozofare asupra universului şi sensului existenţei. Din păcate insuficienţa meşteşugului, elemantaritatea culturii sau limitele puterii vizionare, le interzic o împlinire reală. Dapărăţeanu, sub o vădită influenţă heliadistă, desfăşoară tabloul creaţiei:
„Nainte,   mai-nainte   d-a mundului
creare
Spiritul div pe-ntinse tenebre se purta; Neantul oarînd noapte, viaţa luminare, D-odată cu viaţa şi zioa s-arăta: Un far etern pe ţărmul cereştilor lui
unde,
Altar nestins în templul, sub bolta cui
s-ascunde, Putin bele-îişi   aprinse   din   focul lui
divin.
Aşa precede noaptea crearea unei
ginte :
Din negrul  haos unde  informă mai
nainte
Zăcea..."
(Al. Depărăţeanu, op. cit. p. 61)
Reflecţiile lui Creţeanu ne îndrumă spre problemele în veci nedezlegate: viaţă şi moarte, Dumnezeu, de ce şi îmootro :
„Aşa  sinitem,   bieţi   oameni: plutim
p-o mare-ntinsă, Atraşi de o lumină ce in depărtare
luce ;
Spre dînsa slaba barcă a anilor ne
duce ;
Iar   cînd   aproape-ajungem lumina...
este stinsă ! M-iam întrebat adesea ce este omenirea ?
De ce mii contradicţii în noi se ântil-
nesc ?
De ce a noastre inimi cu iotul all
doresc
De ceea ce a face ne-mpune ades gîndirea?"
: (George .Creţeanu, op. cit. p. 6)
104
Aceiaşi Creţeanu, într-o poezie intitulată „Metempsiooza" are revelaţia reincarnării sale-de^a iunguil veacurilor :
„Văz  aţunci-nainte-mi un   înger —
muiere
Ce-n limba divină sublim îmi vorbea. „Eu,  o Pergoleze !  ţi-aduc melodia'?' Pentru tine numai din cer iriă cobor Fă s-auză lumea cam pliragiea Maria; Modulează-ţi harpa p-al m'umei amor". Abia ascultasem suhlima-i otobare Şi din Pergoleze eu eram Byroii ; Goneam din Grecia ostile barbare Sau scriam Corsarul lingă Panteon Astfel al meu suflet lulă mii veşminte lua mii de forme ia orice minut, — Cînd lovi auzu-mi aceste cuvinte : Viitorull este săpat în trecut Ale omenirei legi neschimbate Ş-oamenii adesea sînt ca , cele flori Ale căror frunze cad, fiind usoate, Dar răsar mai june la vărsat de zori*
(George Creţeanu, op. cit. p. 178)
iDeosebit de interesant este Oifu Oe-conomu, asupria căruia a atras odată atenţia N. Iorga, însă fără rezultate palpabile. Vastul poem intitulat „Babei" ne înfăţişează, aa într-o „Legende des siecâies" autohtonă, lenta ascensiune a amiului din spre tenebre către lumină, prin reunirea în societate şi domesticirea forţelor rebele ale firii. Dar voind să' asalteze cerul, omul îşi atrage furia divină. Dumnezeu nu mai e părintele caritabil şi dlament pe care l-ia popularizat religia în mintea vulgului ci un Iehova orgolios, vindicativ şi crud. El distruge turnul gigantic, operă grandioasă a inteligentei umane, pentru că îşi simte dominaţia ameninţată. Mitul biblic ilustrează aci un episod din istoria eternă a luptei dintre bine şi rău, iar tita-nismul romantic se afirmă intr-una din cele mai vertebrate întruchipări literare ale vremii, excepţie făcând de Eminescu. Gustul peisajului antideluvian, văzut în prefacerile tectonice ale scoarţei şi apoi to- fabuloasa mişunare a ■ jivinelor pe imense întinderi despopulate, reeditează
perspectiva „Anatoiidei" lui Heliade,, însă ou o mai mare putere de captaţie:.
„într-o zi — ce zi fu oare ? Nu se
ştie. Un torent Insondabil de lungi seooli a trecut
' p'aeel moment Pămîntescul glob, pe care trăiau bestii
■dispărute,
începea să se formeze în penumbră ■cete mute De grei nori pluteau d'asupra uriaşelor păduri. Peşteri sumbre, stânci înalte ce luai
drept nişte muri Munţi ou culmile imense, de picioare
necălcate
Văi adînci,  abisuri vaste în Ocean
înecate.
Tot s'amesteoa. O haos blestemat şi
monstruos ! Pretutindeni era răul. în fund, prin
brădişul gros. Cu mari tipste stridente, ascuţite, fioroase
Se vedeau trecând sub trestii, în lungi
şiruri tortuoase Şerpi cu corpul de şopiriă, crocodili,.
aligatori
Un m/und de monştri oribili, mor, măc-
eoşi şi târâtori Apoi, seara, prin desişuri, pe sub crânguri în tăcere Miorlăind,  răcnind,  lungi oîrduri de
lei, de urşi, de pantere, De vulpi, şacali,  de tigri deşteptîn-du-se pe rând..."
Romantismul post-paşoptiştilor nu mai e liamartinian ci byronian. S-a sfârşit cu metenicoMlle tandre şi sentimentele păzite de virtute. Poetul se aliază cu demonii, gustă ceea ce e convulsiv, înfriooşător şi frenetic, se complace printre stihiile dezlănţuite, se descarcă minuiod arta corosivă a pamfletului. Nu întâmplător Eminescu îşi decorează stindardul cu numele lui Eliade. Intre poezia suavă dar soporifică a îngerilor ce-coboară printre fiori şi spumegarea de talazuri a versurilor oare blestemă şi
105
făgăduiesc, el nu ezită nici o olipă: alege uraganul, respinge idila. Sihleanu il şi numeşte de-a dreptul pe Byron, geniul tutelar all inspiraţîunidor sale :
„Citesc cu desfătare pamfletul, poezia Ce muge  ca furtuna  cînd biciuie
trufia,
Cînd blestemă tiranii pre falnicul
lor tron,
îmi. place, cînd dezgustul şi ura mă
frămîntă
S-ating coarda de-aramă a harpei
care ciută Sălbatica durere a tristului Byron".
(Al. Sihleanu op. cit., p. 28)
Ca şi Byron, el asaltează cetăţile de tenebre, biciuit de o sete luciferică de a experimenta umanul în înfăţişările lui cele mai devastatoare şi mai teribile:
„Dar sufletul meu veşnic spre negre
ţărmuri zboară. El  vrea mişcări,  senzaţii de-acele
ce doboară, Şi-n lupte ne tirăşte cu-a soartei
vijelii.
Întocmai   ca  vulturul  ce  nu vrea
cîmpul verde Gîmpia înflorită... lasă şi se pierde iPrin  nori,  prim  munţi   de ghiaţă, prin bălţi şi prin pustii"
(Idem, p. 29)
Pe Byron îl ointă şi Creţeanu într-o poezie omagială vibrantă, scrisă încă in adolescenţă dar publicată mult mai tîraiu :
„O bard al disperării în imma-mi
ca tine,
Eu port o rană-adîncă, de aceea te
admir
Şi cânturile tale, de-amărăciune pline, Le reaMesc adesea c-un voluptuos
delir!"
(Revista  contimporană,  1874, an. II,
p. 183)
Eminescu a manifestat aceeaşi volubilitate a retoricei, orchestrând în unele versuri de început adevărate clamori de fanfară care debordează ideea înfă-şurînd-o în pompoase falduri decorative:
„De ce nu sînt un rege să sfenm
cu-a mea durere, De ce nu sînt Satana, de ce nu-s
Dumnezeu, Să fac, să rump o lume ce sfîşie
în tăcere
Zdrobit sufletul meu" (P. I. p: 20)
încep să se scrie poeme care aduc o infuzie de gotic şi sepulcral încă neobişnuită' la noi. M. Zamphirascu, mai cunoscut azi prin „Muza de la Borta rece", veselă parodie a junimismului, decît prin mulţimea versurilor lirice .plângăreţe şi romanţioase, â la „Dama cu icamelii", ee-il făcuseră pe vremuri foarte popular, compune „Mireasa strigoiului", unde logodnica în oompJii'citaţe cu amantul îl ucid pe soţul legiuit. De altfel strigoii abundă. în „Strigoiul" de Sihleanu un cavaler îşi omoară iubita oare i-a părăsit, dar află ţerifiat că ea îi era mamă. „Păgîniul şi creştina" aminteşte de „Ftîntîna din Baccasarai" a lui Puş-kin: Sali, Învingătorul oştilor creştine, a capturat-o pe Elvira, căreia însă nu-i poate câştiga amorul, căci ea rezistă tuturor încercărilor şi îi rămâne credincioasă lui Rolando. Pînă la sfârşit eroii mor cu toţii, iar cetatea se preface în scrum fiindcă la Sihleanu nu acţionează justiţia imanentă, ariminali şi victime pier împreună.
Tot atît de neguroasă şi de infernală e şi „Logodnicii morţii", brodată. pe tema rivalităţii dintre fraţi. Motivul fu-isese tratat de Schiller în romanul „Der Geisterseber" (1789) dar căpătase o popularitate europeană şi a fost vehiculat în literatura noastră prin „Oscar of Alva" a lui Byron (1807), tradus de Helliiade în proză, la 1834, iar în versuri de C. Negruzzi la 1841 şi de Giru Oeoonomu, bardul „Revistei contimporane", la 1875. Conrad a vrut să-1 asa-
106
sineze pe Oscar, ca să nu-şi împartă cu el moştenirea. Scăpat miraculos de la moarte, Oscar se îndrăgosteşte de Ema, dar ea e obligată să accepte logodna cu Conrad. Exact în noaptea celebrării logodnei Osoar reapare, îşi sfidează fratele şi-1 provoacă la luptă. Duelul este crâncen şi se termină cu moartea ambilor protagonişti, cărora le urmează şi duioasa Emă. Teatrul acţiunii e oastalul singuratec al romanticilor, pe care de atîtiea ori avea să-1 evoce Eminescu, cu ziduri mohorâte şi turnuri ce se pierd în ceţuri.
Scenele dramatice se petrec noaptea în acompaniamentul hohotitor al vijeliei, dar versul bolintinesc şi lipsa unui. fior veritabil aplatizează imaginea pînă la nivelul celei mai convenţionale cromo-li'tografii :
„Noaptea jumătate într-un turn sunase Balul se sfârşise; oaspeţii plecase,-Dar-afară muge groaznici vijelii..."
(Idem, p. 86)
George Creţeanu, în „O noapte la Veneţia" tratează într-un episod adiacent firului principal de subiect pieirea unor tineri pe -care o misterioasă străină de o frumuseţe mai mult artemidică decît vanusiană, îi ademeneşte în largul mării, într-un palat feeric, cu dimensiuni colosale :
„Pe jos e întinsă cu veche mozaice De-asupra sînt frescuri d-artişti cu
renume
Sublime tablouri ce fac cît o lume Aurea boltă se lasă uşor Pe mii de coloane ce sala-nconjox! De orice coloană, subt chip de balaur Se ţin girandole şi candele d-aur Ce toate aprinse revarsă lumină Plăcută şi dulce ca ziua senină".
(G. Creţeanu, op. cit., p. 200)
■După ce junii se dedau unei petreceri orgiastice, palatul e înghiţit de valuri. Asupra lumii planează legea ire-
vocabilă a extincţiei, însă poetul o cîntă cu un fel de voluptate satanică, în felul unui Jerome Bosch, insensibil spaimelor :
„Moartea-n lume-naintează Şi cu coasa-i blestemată Face seceră bogată, — Peste tot ea triumfează! Să  cântam triumful morţii, Şi-n mormiinturi să tresară Cîţi sub coasa-i se plecară Şi să cînte-n dor cu toţii': „Este lege în natură Lage crudă şi barbară Ga juneţea chiar să piară ■ Sub a morţii grea seoură"-
(Idem, p. 203—204).
Abandonarea lamartinismiului într-o perioadă în oare pînă şi BoMntineanu, oompuniinid pe Conrad, îşi afirmă o netă predffieoţie byroniană, e vădită în aoest poem plin de pasiuni violente şi bizarerii, pus sub semnul unei imaginaţii lăsate să zburde fără reţinere.
N. iScurtescu, mai slab -oa poet dar foarte interesant ca dramaturg, nimereşte îritr-un poem filozofic de o oon-oapţie oam rudimentar auto-didactă, atitudinea eminesciană din „Scrisoarea I" :
„Sub   raza  unei  lampe   ce palid
licăreşte
înoît abia pe-o oarte scriptură se
zăreşte
în mijlocul tăcerii stă omul gânditor Ş-ascuns în sinul nopţii d-a tuturor
privire
Străbate, cercetează universala fire Şi lasă fără margini gândirii sale zbor"
învăţatul e în cumpănă dacă lumea e ordonată potrivit principiului progresului sau dimpotrivă, zvârlită într-o mişcare haotică, fără vreo finalitate pozitivă, în care răul ar putea să triumfe. Lipseşte inefabilul emoţiei, capacitatea de transfigurare prin imagine, verti-giul zborului printre stele dar, din cind
107
In oînd, se conturează cîte un tablou frapant:
„Ce ! Lumea ? oh ! Priviţi-o. Imensă
panoramă,
Tabel cu două fete : dileotă şi infamă Arena-n care aleargă şi tigrul cel
cumplit
Şi oaia cea sfioasă. Iar sub acelaşi
soare
Mocirla infectată şi selba încîntă-
loare".
(„Revista contimporană", 1875, nr. 7,
p. 3-4)
Nici idila, nici sentimentalismul duios, nici aria tematică, mărginită salubru conform regulilor de tempenmtă ale esteticii paşoptiste, nu mai erau la modă. Tendinţele sînt acum sau de sensibilitate tumultoasă sau de luciditate brutală. Simţind că în epoca nouă nu mai poate fi „vatul cu buza parfumată" (Bminasou în „Resignaţiunea", după SohilMer, spunea: „Odată' numai maiul vieţii înfloreşte"), Depărăţeanu îşi ia penelul sumbru al lui Genioaulit din „Le râdeau de la meduse", ca să he picteze fără nici o complezenţă babioui unei  umanităţi  de coşmar:
„Un haos fără margini, imens, plin
de tenebre In fundul lui oa morţii în criptele
funebre,
Bun, rău, flămiînd, sătul, Ou toţii se confundă într-unui singur : Omul Victima ou călăul, Louis cu Jacques
Bonhomul
Si Carol ou John Bull. Toţi negrii, toţi oribili, din el nu
se distinge Decît unul ce cade şi altul care-
nvingc
Saturn şi Jupiter ! Atît pentr-orce credem, citim, ve-
; dem. in. lume I Onoarea e o. vorbă, virtutea e un v   ... ■ ■-■ -       : nume
Si lomu un cadaver.:
Atît;    —   restul...    legende, mit,
basme — Poezia, Din demoni face îngeri, precum
mitologia
Din oameni făcea zei ; Regi, papal, preoţi —• unii ş-aceiaşl,
— ficţiune, De cîte ori, că fură ceva mai mult,.
; se spune, Dealt: ar lupi, or miei"
(Al.  Depărăţeanu, op:  cit., p. 219)
i Un G. G. Meitani, într-o poezie datată : Paris 1864, desfoliază cu o aplicaţie metodică toate motivele dacepţio-nismulud, finaMzîndiu-şi meditaţia în, cîteva versuri de resemnare blazată, unde sugestia lumii de apoi pare mai mult un efect literar deaît o veritabilă convingere :
„Nu  e dar nicio  speranţă pe ăst
pămînt de luptă ici rare ori vai! omul se vede ocrotit Căci lumea e perversă, perfidă şi
coruptă
In viaţa viitoare voi fi mai liniştit" (Revista contimporană,  nr.   10, 1874)
Cu oarecare aproximaţie se poate a-fiirma că filozofia care îşi face ioc în lirica post^paşoptistă e că pe pămînt ou există mântuire:
„Acesta e progresul...   —   poetică :
minciună,
Ce zice, cînd tempesta popoarelor
răsună,
„iNainte-afla-vom soare" — Şi
n-aflăm decît nor! Intensul nor in fundul oui gintele
confuze,
Ou arma lor în mînă, cu vorba loir
pe buze,
Ga-n fundul unei urne s'agită de
destin.
Aci şi norme, reguli şi legi sunt
multe toate, Prin a + b fatalul X s-afli nu se
poate"
, (Al. Depărăţeanu,. op. cit., p. 82)
108
.Universul e haotic, abandonat de providenţa divină :
„Căci miundul este kaos incert. Şi
d-aci -vin :
Durerile, angustia, discordii sempi-
teirne
Turbăriile-ntre oameni_ca-n lupii din
caverne,
Rezbelul totdauna şi pacea rareori! D-aci  din inconstanţa ideei noastre
vană,
Lipsită d'adevărui etern, care emană, Din Domnul... nici odată din bieţii
muritori"
(Idem, p, 82)
Dar lipsa de legitate a lumii şi absenta providenţei nu împing la o concluzie definitivă. Deşi la nici unul dintre paşoptişti temeiurile credinţei n-au rămas intacte, ei nu ajung la apostazie. Nu ajung nici măcar la un pesimism sistematic,   întemeiat  pe o prezumpţie filozofică. Ei nu fac decît să se îndoiască   şi  să  exprime  cu  febricitate o stare anxioasă. Altora — mai profunzi, mai temerari, mai viguroşi — le rămînea să   debaraseze   viziunea  neantului de simbiozele ei pedestre şi didactice, să smulgă meditaţia lirică din timiditatea locurilor' comune şi s-o abată pe căi cu adevărat insolite, să scruteze invizibilul; ridioind poezia pînă la dimensiunea unei grandioase imagini simbolice - a{ naturii. Vorbim, se înţelege,, de Eminescu.
IV.
De la lanou Văcăxescu şi pînă la Alecsandri natura a însoţit poezia ro-mîneasică, inseparabilă ca o umbră, însă tot ca o umbră, lipsită de personalitate proprie. De-abia autorul „Pastelurilor" a evadat din subiectivitate şi a izbutit s-o zugrăvească fără s-o anexeze, în aspectele ei proprii, concret-gaografioe. Poist-paşoptiştii, ca odrasle ai unei ţări agrare cu oraşe de-abia evoluate peste
stadiul de centre semi-rurale, găsesc natura alături, fără să fie nevoie s-o descopere, ca pe un derivativ şi un mijloc de reconciliere ou realitatea. Ei sint în parte rousseau-işti, prin scepticismul faţă de civilizaţie, în parte e-manoipaţi de rousseau-ism, prin conştiinţa universalităţii răului. Radu Io-, oescu, Depărăţeanu, Sihleanu şi ceilalţi caută în natură, teritoriile sălbatice, im culte, unde spiritul industrios al omului şi apetiturile sale vorace încă nu s-au manifestat:
„Frumoasă  e  natura  cînd încă e
vergină,
Ş-a omului  dorinţă d-aviditate plină Nu a pătruns în sînu-i corupţia-a
căta".
(Radu Ionesou, op. cit., p. 29)
Eternitatea naturii înviorează, cugetul îmbîosit de miasmele sordide ale vieţii citadine.. Antiteza natură — civilizaţie e proclamată insistent, aproape ostentativ.:
„Natura armonie şi lumea dezunire; Aoolo-i fericirea, acilea tot dureri".
(idem, p. 119)
Goldsmith in „The deserted village" îşi amintea melancolic de timpul revolut al copilăriei la ţară: „Dear lovely bowers of inocence and ease". Sihleanu, oa şi el, are nostalgia vieţii rustice desfăşurate într-un cadru patriarhal, printre moravuri curate şi plăceri simple.
In genere, ou aît e mai acuzat sentimentul alienării omului în viaţa de toate zilele, ou atîit se manifestă mai insistent o' tendinţă de regresiune spre paradisul pierdut al copilăriei:
„O   dulce   fericire!   O   viaţă de
plăcere
Cînd omul, oopil încă, în lume n-a
intrat!
109
Cînd fruntea-i e senină şi cupa de
durere
De mimenele-i buze el n-a apropiat"
(Radu  Ioneseu,  idem, p. 171)
■ Deoarece existenţa e o sursă de dezamăgiri şi ■suferinţe, poetului îi pare de-airabMă anularea conştiinţei de sine şi cufundarea în 'vegetativ. Sihleanu proclamă că „Secretul fericirii e numa-n nesimţire" şi ■ cheamă somnul ca un tărîm de evadare.
„Ah! Cită jmîmgîiere şi-n mine se
coboară
Cînd  somnul pre-a lui braţe mă leagănă uşor"
(Al. Sihleanu, op.  cit., p. 11)
Beţia smulge şi ea din cotidianul apăsător :
„.Preluda muzicante, revarsă armonie,
întoarnă vesel idînt !
Căci voi de voluptate să mor şi
prin beţie Să uit că pentru chinuri venit sunt
pe pămînt... Susţine-mă   bacantă !   Şezi colea...
lingă mine... Voiesc acum la urmă pe sînu-ţi a
cădea"
(N.    Pruncu,    „Convorbiri literare", 15 iulie 1868, pag. 166)
D. Petrino, cu care a polemizat Emi-nescu, în apărarea fostului său dascăl Aron Pumnul, inviooa şi el mirajele pa-iradisurilor 'artificiale :
„Cînd de grijă şi năcazuri a mea frunte e zbîrcită Şi de viaţă obosită Bate inima-mi în sîn ,-Atunci cînd sătul de toate numai de moarte mi-e sete, Atunci voi junelor fete Daţi-mi un pahar de vin"
(D. Petrino, „Lumini şi umbre", Cernăuţi,  1870, p. 44)
închinarea lui Bachus nu mai are însă zburdălnicia vechilor cîntece de pahar ale anacreoaitismului. Acum libaţiile au ceva contorsionat şi culpabil, ele dezleagă de obligaţia respectării convenienţelor dînd satisfacţie instinctelor refulate ,-
„Vin' bahantă înfocată De-mi dă leneş sărutat, ,,
■ Căci cînd vinul mă îmbată De plăceri sînt însetat".
(Sihleanu, op. cit. p)
' Deşteptarea din narcoza vinului are un gust de leşie :
„O ! beţia e in stare Să m-ardice pîn-la nor ; Dar , cînd vin în deşteptare în abis iar mă cobor Fruntea mea stă îngheţată S-a dus cîntul cel voios ! Şi. au inimia-ntristată Cupe sparte văz pre jos".
(Al. Sihleanu, op. cit. p. 39)
Pînă şi iubirea şi-a pierdut în sufletul poeţilor post-paişoptişti rezonanţele ei eterice şi funcţia cathartică. Desigur, dragostea rămîne încă, într-o lume de-, pravată şi strîmb orînduită, un izvor de împrospătare şi o experienţă transcendentă. Dar exaltarea de odinioară e străbătută de accente dureroase şi, oa o prismă ce descompune lumina, mintea populată de spectre şi îndoieli a poetului modern descojeşte sentimentul de vălul său de spiritualitate şi-1 desface în simţiri mărunte, contradictorii, uneori supărător de triviale. N. Geongescu, de care am mai amintit — poet ce „îşi preumbla spiritul prin nopţi de insomnie şi pline de turmentări... ca şi autorul lui Rodia" (G. Gelianu) spune undeva,:
110
„Orice  plăcere e-nşelăciune; Fericirea rrn, e deicîi un vis ; Amorul este deşertăciune Un fum, o vorbă din paradis"
(Revista contimporană, 1874, ■ sem. I.,
p. 6)
Deşi romantică, erotica post-paşoptistă cuprinde, aşa dar, elemente certe de depăşire a fazei sentimentale oare fixase, ca o aanee adolescentă, primul stadiu al liricii noastre moderne, reprezentată de Alexandreseu, Bolintineanu, Alaosanidri.
La aceşti scriitori, Linia petrarcbistă a unei iubite sariafice, „pretodind la clavir" şi inspirind virtute, se combina, uneori sub presiunea poeziei populare, alteori sub influenta unui temperament focos, cu o senzualitate riniascentistă, însă menţinută în hotare cuviincioase şi pînă la urmă supusă controlului raţiunii. Iubîrea-pasiune, de tip warther-ian, aonstittuia pentru primii noştri romantici mai mult o poză decît o realitate efectivă şi orioît ar părea de surprinzător — un Costaohe Conachi fusese de fapt mai adine mistuit de Eros decît un Bolintimeanu sau Alec-samdra.
iRost-paşoptiştii trăiesc într-o epocă de dezmembrare a certitudinilor şi sint contemporanii unei literaturi — ne referam la cea franceză, singura lor fe-, reastiră spre Europa — oare demistifiea ăictele fundamentale ale vieţii de poleiala lor romanţios sentimentală. „Les fleuirs du mal" datează din 1857 ca şi „Madame Bovary" ,• în ambele se afirmă o voinţă de luciditate, o hotărîre bărbătească de a nu mai trişa prin idilizase a realităţii şi falsificarea condiţiei umane. „Toţi elegiacii sînt canalii" — zicea Baudelaire.
Puterea combustivă a iubirii este evocată de post-paşopfişti ou un penei romantic, atras de contraste violente şi situaţii extreme: implorări răsunând in gol sau refuzuri irevocabile. Apare însă la ei,  dincolo  de retorismul de
circumstanţă, o tendinţă de a străpunge ţesătura aparenţelor, de a coborî în culisele vieţii şi a-i privi pe indivizi n/u oa pe nişte personaje oi oa oameni, oa pe simpli oameni, fără mască. Femeia adorată încetează de a mai fi, în toate cazurile, un obiect de fetişizare, împodobit cu seducţii fictive, după vechea tradiţie poetică a trubadurilor, continuată de Petraroa, de romantici, dar admisă şi de un Fiiaubert în portretul pe care-i croieşte doamnei Ar-moux. Trecerea spre o mentalitate deziluzionată nu e bruscă, dar se săvîr-şeşte prin tranziţii aproape imperceptibile şi nu e mai puţin revelatoare."
Chiar şi Nicoleanu, cal mai lamiarti-nian dintre post-paşoptişti, pentru care iubirea e augmentare a celor mai nobile simţăminte ale fiinţei, reia, sub tot felul de variante, drama rupturii. Ceea ce dezbate al este antiteza dintre un ideal inalterabil, rod al contemplării, al proiecţiei subiective a poatufai ■ şi realitatea ternă, grosolană, coruptibilă. Alternativa dintre materia vulgară şi închipuirile eterate ale minţii a fost totdeauna percepută ca o limitare dureroasă a libertăţii umane, niciodată insă oonşitiinţa acestei bifurcăTî fatale n-a apăsat mai mult decît în perioada de decfMn a romantismului european. Pe de o parte, triumful ordinei burgheze demiarioase mai olar deoît oricîad prăpastia dinitre vis şi ordinea lumii; pe de altă parte, încercarea de a construi un umanism apol'linic în oare corporalul să fuzioneze cu spiritualul se dovedise imposibilă după Goethe, în epoca nouă, de terfelire a idealurilor şi atomizare a societăţii; soluţiile culturii se balansau înitre spiritualism metafizic şi materialism vulgar. Poetul modern, izolat în carapacea propriului au, deseo-fiinţei şi nu se simţea capabil să-I depăşească. Penitru el, omul nu mai era originar bun, cum pretindea Rousseau, ci corupt şi înclinat să păcătaiască, iar femeia în loc să înalţe spre stele, lirăgaa în jos, atrasă de gravitaţia căr-peraa cu oroare dualismul funoiar al
111
«iii. La noi lucrurile n-au- ajuns la formulări radicale şi un oarecare eclectism de tendinţe, unind satanismul mai nou ou dulcegăria sentimentală mai veche, s-a menţinut totdeauna. Elemente semnificative de primenire a concepţiei erotice se afirmă totuşi.
în „Amorul unei marmore" a tînăru-lui Eminescu (Depărăţeanu are o poezie intitulată „A une file de marbre") izbitoare nu e doar forţa imperativă a pasiunii, avalanşa sălbatică a sentimentului, amintind „Heruvimul şi' serafimul" lui Heliade, ai şi elementul nou, atît de străin mentalităţii paşoptiste, al femeii impasibile, prefigurînd antiteza dintre Hiperion şi Cătălina. Pentru a măsura schimbarea produsă să ne a-inintim căi-la Alexandrescu femeia pU« tea fi neînduplecată sau sperjură, dar nu insensibilă, iar pe iubiţi -îi. separa o neînţelegere, nu o incomprehensiune metafizică.. - ■•• ■
Imaginea suavă, şi virginală a iubitei apare încă la un N. Prun cu :
„O talie plăpândă, un înger, o. minune, Silfidă   melodioasă,  ce  gingaş se-.,.
. ■ . . . supune L-al danţului capriciuri ca . frunza.... ..       .... la un vînt"
(„Convorbiri   literare",   1   oct. 1867,
p. m:î)
La fel şi Radu Ioneseu idealizează la modul • rafaelit, iar D. Petrino plânge, cu 0 mare facilitate' a lacrimei, amintirea diafană a unei iubite defuncte; Caracteristic e însă ; Depărăţeanu, care schiţează conflictul dintre bărbat şi femeie, ' el vinovat că-şi face iluzii, ea condamnată să vegeteze fără propensiuni spirituale. La fel, NioOleanu se desparte de iubită din cauza terestri-tăţii ei :
„Negreşit ai ochii negri şi sprîn-
oenele arcate, Faţa albă şi pe umeri două plete
aruncate
iDe-un negru posomorit!
Dar  ce vrei 1  Sînt  un sălbatic d-o natură necioplită Mie-mi trebuie un suflet, iar nu piele
lustruită
Ca să nu mor de urît".
(Niooleanu, op. cit., p. 34)
Anigelisimul, pe care îl regăsim şi în „Ondina" — încercarea de tinereţe îndelung şlefcită de Eminescu — e adesea doar masca'1 apetitului senzual. Sărind peste cîteva decenii de platonism" amoros şi sentimentalism romantic, Depărăţeanu, aa şi bătrânul' Conachi, alterna petrarchizarea cu fierbinţeli libidinoase ;
„Am vrut sînu-ţi afinat
Să mi-l şterg din minte. Sinul tău care-n .oftat,
■ Palpitând fierbinte ' Pieptul meu oe 1-a atins ' De flăcări 1-a-mcins"
(Depărăţeanu, op. cit., p. 88)
Generaţia lui Alexandrescu, Atecsan-dri şi Bolintineanu a cântat femeia sub ipostaza fecioarei,' a „vergurei", demnă să'inspire prin frumuseţe" fizică şi'morală, simultan muză şi prietenă. 'Post-paşoptiştii deplasează atenţia spre fata nubilă", ou simţurile lacome, pudică şi agresivă în acelaşi timp, pornită pe oo-ahetărie şi hîrjoana amorului, pe care Eminescu a descris-o în' '„Phdilosophda copilei" şi mai ales în admirabila postuma „Lacul aripelor". La N." Georgesou găsim următoarele versuri, lunecând şăgalnic, pe un ton madrigalesc, mai aproape de vechiul Anacreon decît atâtea imitaţii lascive şi înflorite, cu „oon-cettta" ale epigonilor de la sfârşitul veacului XVIII :
„Am visat un vis ferice Noaptea de alaltăieri, Dumnezeu s-arată, zice :
112
j.Vioi să-ţi dau orice tu ceri.
Virei tu .aur, vrei putere,
■Glorie, ooroni, măriri ?
.Din a cerului avere,
Din ce vrei împărtăşiri ? -
Muritor în soarta voastră,
Te-ioi face nemuritor 1" '
— „Doamne, zic, vecina noastră
S-o sărut ş-apoi să mor!"
(Rev. contemp., op. cit., p. 11—12)
Se ajunge şi mai departe, la femeia de moravuri uşoare, la „baccharata" lui Sihlaanu, la eroinele lui Haşdeu din „Micuţa", oare au scandalizat în 1863 atâtea matroane virtuoase şi pe atîţia profesori adulteri ai universităţii ieşene, la „maranura impură" a lui Depărăţeanu. Gustul de a epata nu merge totuşi pînă .ila riscul unei sfidări brutale a moralei burgheze. Ca şi în alte domenii, post-pasoptiştii nu fac altceva deoît să-şi infirme impasul: ei nu mai umblă pe ■drumurile vechi dar n-au nici îndrăzneala, nu dispun niai de forţa talentului oasă deschidă altele, noi. Împărţiţi între tendinţe contradictorii, ei strecoară însă în tot ce ating ceva din psihologia lor autumnală,- din neliniştea de oameni obosiţi înainte de vreme, pe oare nimic nu-i satură şi nimic nu-i poate împăoa. Dacă n-au fost în stare să picteze tragismul condiţiei umiane, cel puţin au asumat-p. E şi acesta un merit, care-i va reabilita într-o zi.
V.
Ne oprim la aceste cîteva înregistrări de traiectorii lirice şi de temperaturi poetice. Credem că nici nu e cazul să prelungim această anchetă în-trucît ne-iam propus doar să jalonăm punctele cardinale ale universului spiritual al posi-paşaptiştilor şi nu să le supunem controlului radiografie întreaga operă, buoată cu buoată. E de altfel
o întrebare dacă o asemenea laborioasă întreprindere se justifică şi prin alte raţiuni decît cele pur erudite.
Oricum ar sta lucrurile, sperăm că cititorul s-a convins că aceşti poeţi depresivi şi romantici, care reeditează sub deosebite forme odiseia lui Cîrlova şi a lui Gatiria, seceraţi înainte de a-şi fi desfăcut aripile, stăpâniţi de sentimentul insatisfacţiei profunde de a trăi într-o lume prost "orânduită, îl vestesc' în multe privinţe pe Eminescu sau îl acompaniază. Sînt, desigur, tovarăşi de drum modeşti, cu respiraţie scurtă şi mijloace precare. Importanţa lor nu rezidă în sugestiile sau în imaginile pe oare le-au împărtăşit genialiului contemporan. Transmiterea de fluid poetic e incontrolabilă şi, oricum, n-a putut depăşi dozajul microscopic.
In schimb ei ne edifică asupra atmosferei morale şi a mediului intelectual în oare s-a format autorul „Luceafărului", întrucât suportă presiunea unor împrejurări similare şi exprimă aceleaşi temeri, obsesii şi angoase. Desigur, pro-fiunîzimea investigaţiei nu suferă comparaţie, diferenţa de talent e siderală. Dar pînă la un anumit punct, exact pînă în momentul placării spre Viena, directivele lui stilistice, în cîteva note fundamentale .in deosebi, au evoluat paralel cu ale lui Sihleanu, Creţeanu, Depărăţeanu, Nicoleanu şi consorţii. Umblau pe drumuri, dacă nu .identice, măcar adiacente, cei din urmă şovăind, mirmnld stângaci altitudini lirice la care nu puteau sui, apelând de multe ori zadarnic la favoarea muzelor — cel dintîi încă naclarifieat el însuşi, dar pe jumătate victorios în lupta cu inerţiile limbii, stăplînit pe inuiţii vâzionare şi capabil deja, deşi încă imperfect, să exorcizeze materia. Vrem să spunem că diferenţa de nivel şi de complexitate lăuntrică între cohorta preamMiesoieniilor şi Emi-nesou nu anulează totuşi o anumită oonsonianţă de orientare şi de expert-
is — Viaţa româneasca
113
enţă umană. Aceasta reflectă la rândul său apartenenţa la acelaşi context istoric, dezvoltarea sub semnul aceloraşi condiţii obiective.
Dacă opera eminesciană se singularizează prin geniu, nu e mai puţin adevărat că, în punctul de plecare, ea se leagă prin fire trainice şi multiple de fondul comun de idei şi sentimente a! epocii ; prin sursele inspiraţiei şi matura conflictelor intime poetul a fost asemenea ou mulţi alţii. Poate că el a apărut din ape, oa luceafărul, însă în aazul acesta e de netăgăduit că s-a
înălţat pe recifuri submarine, zidite prin truda unui întreg popor de literaţi obscuri şi de versificatori accidentali.
Lui Eminescu i-a fost dat să facă depoziţie în faţa lumii şi a istoriei pentru suflatul neamului românesc, deoarece el singur a izbutit, între atâţia-oompetâitori, să transforme mirajul linei de aur în realitate; dar prin fapte geniului său, toţi argonauţii, oare au colindat vreodată mările şi au eşuat între nisipuri, ciocniţi de stânci ori biruiţi de furtună, şi-au justificat în ochii oa meniilor   anonima  lor aventură.
SCRIITORI ROMÎNI CONTEMPORANI
George Bacovia
de N. Manolescu
Aud materia plîngînd...
| eea ce se observă numaidecît I la Bacovia este spiritul „deca-j dent" al unei sensibilităţi, în linii esenţiale, eminesciene. Dionis, sufleteşte, e un primitiv sănătos şi mizeria lui e relativă*): o natură In ruină, dar nu în dezagregare. Izbitoare sîmrt mai de grabă vitalitatea, germinaţia cotosală. Casa lui Dionis se află in mijlocul unei grădini pustii, cu ză-plazuirille năruite, în oare lobodele şi buruienile au crescut în uriaşe tufe negre. Pe streaşină putredă de şindrilă muşchiul străUuiceşte în lumina lunii, prin treptele de Ia intrare a răzbătut iarba. La Baeovdla dimpotrivă natura este expresia unei dezorganizări sufleteşti, a unei neviroze. Bl are predilecţie pentru tristeţile autumnale, cu oase „ce stau in dărîmare" şi mansarde igrasioase, cu parcul „mînioat de cancer şi ftizie". E o natură în descompunere, atinsă de o moarte lentă şi inexorabilă. Pe Dionis
4) „Ceea ce nouă ni se înfăţişează ca „mizerie" şi „ruină" este la el intuiţia unui proces vital şi ca atare euforic (...) Ruina au eîntat-o şi romanticii ca o tristă condiţie istorică a materiei. Eminescu dimpotrivă jubilează". G. Căli-nescu, EMINESCU, Contemporanul, 24, 12 iunie 1964.
natura il protejează; el nu se opune naturii, ci o prelungeşte, părînd el însuşi un element al maturii. La Bacovia natura e ostilă, apăsătoare ca o închisoare :
Case de fier în oase de zid Şi porţile grele se-iucMd.
Sărăcăcios, însă nu sordid, e şi interiorul eminescian, într-o neorînduială oare e a naturii însăşi. Colbul se adună în straturi groase, păienjenii au umplut unghereCe cu mătasea lor, prin cărţi „umblă şoarecii furiş" iar ploşniţele roiesc nesupărate pe pereţi. Odaia lui Bacovia e rece şi neprimitoare, prin colţuri „dorm umbre negre", făclia tremură în oglindă, tablourile de pe pereţi atîrnă strîrnbe şi triste. Nici prezenţa iubitei nu face să pară plină „deşartă casă" ca la Eminescu:
Odaia mea mă înspăimântă... Aici n-ar sta inioi o iubită.
în această ordine de idei, a eroticii, la Eminescu iubirea este o expresie firească a instinctului, fără mari complicări,  şi  de aceea sănătoasă. Bacovia,
115
care trace şi dl zadarnic pe sub ferestre sau bate în geamul stins, e un amant morbid. El cere iubitei, oare cîntă ia clavir muzică funerară, un „vals îndoliat : „Haii să valsăm, iubito, prin salon / După al toamnei bocet mortuar" ; sau vrea să înece în parfumuri şi în roze o bănuială de putrefacţie : „Toarnă pe icovor parfume tari / Adu roze pe tine să le pun ; / Simt cîţiva morţi în oraş, iubito, / Şi-mcet cadavrele se descompun". El are nu numai obsesia mo-lipsirii, a sărutului ftizie, a sinilor lăsaţi, dar şi a „amorului defunct", imagi-nîndu-şi trupul iubitei inert, pe „flori de plumb", într-un cavou.
în siîrşit, dacă natura lui Eminescu e „naturală", a lui Baoovia e artificială, ca / a simboliştilor. Eminescu clnta codrul uriaş, teiul, bradul, miresmele îmbătătoare. La Baoovia dăm de veriainienale parouri şi havuzuri, florile lui sînt uscate, părînd de hîrtie, sau au parfumuri otrăvitoare. Looul melancoliei lui Eminescu e în pădure, lingă izvor sau pe lacul „încărcat cu flori de nufăr". La Baeovia nevrozele se produc în „oirciumi umede, murdare", sau în odaia obscură, înecată în fum de tigaie şi în aburii cafelei. în locul paradisului eminescian oare e insula lui Eutbanasius vom găsi la Baoovia baudel-airienele „paradisuri artificiale".
Psihologia lui Baeovia e aceea a tuturor „artiştilor proletari culţi"2) (cu termenul foarte nimerit al lui Gherea), oare a avut, în ultimele decenii ale secolului trecut, un puternic fond eminescian. Ibrăileanu va vorbi chiar despre un „curent eminescian" care a exprimat starea de spirit a unei bune părţi din soriitorii intraţi în literatură după 1880. Melancolia, dezgustul, scepticismul lui Eminescu devin, fără seninătatea ataraxică a Luceafărului, „dez-
2) Scriitori şi curente, Ed. Iî, Iaşi, 1930.
nădejde tragică" 3). Starea de depresiune e agravată spre 1900 de răscoalele ţărăneşti şi mai ales de defecţiunea generoşilor, pentru că majoritatea scriitorilor care au debutat în această epocă (Traian Demetresou, Ştefan Petică, Th. NecUluţă, D. Anghel, G. Ibrăileanu, Io-nescu. Rion, etc.) au fost, la începuturile activităţii lor, sub influenţa mişcării socialiste. Baeovia însuşi n-a fost străin, prin fratele său Eugen, de cercurile socialiste (încă de pe cînd era elev) şi poezia lui va reflecta unele atitudini protestatare. Poetul suferă de sentimentul damnării. Bl e proscrisul,- purtătorul unei taine blestemate :
Eu trebuie să plec, să luit ceea oe
mu ştie nimeni, Mîhnit de cramele burgheze, fără a
spune ura cuvint, Singur să mă pierd în lume, neştiut
de nimeni, Altfel, e greu pe pămînt...
Revolta lui Baeovia e aceea a „proletarilor" din împărat şi proletar şi poetul va evooa într-un rînd o „ceată tristă" de dezmoşteniţi şi de visători sentimentalii, adunaţi în „cafeneaua goală" :
Barbar cînta femeia-aiceea, Şi-n jur era aşa răscoală... Şi nici nu ne-am -mai dus acasă, Şi-iam pliîns cu frunţile pe masă, Iar pesite noi, în sala goală Barbar data femela-aceea...
El e ceea ce se cheamă un utopist şi poeziile lui sînt pline de referiri la o ordine nouă de lucruri, foarte ploioasă
') „Am scris aceste poeme — spune de exemplu Ştefan Petică într-un „Argument" la volumul „Fecioara în alb" din 1902 — într-o vreme de zbuciumare tăcută şi de deznădejde 'tragică. Era vremea oînd se sfărîmau idealurile cu pornirea furioasă ou oare trebuie să se fi dărimat odinioară idolii de pe altarele lor de marmură albă", (citat după ediţia Opere, Fundaţii, 1938, p. 29).
116
Insă şi în termenii generali ai epocii („O, vino odată, măreţ viitor", „zvon de vremuri mari", „o, cînd va fi un cântec de alte primăveri ?!" etc..) Cea mai directă din aceste atitudini de protest e în Serenada muncitorului:
Eu sînt un monstru pentru voii, Urzind un Hor de vremuri noi Şi-ai lumea voastră-abia încap...
Lucru!) cel mai important e că această stare generală depresivă constituie terenul de penetraţie a simbolismului francez in poezia romînească. Ar fi de spus, în treacăt, două cuvinte pentru această problemă de către criticii noştri 4). Mulţi nu înţeleg nici acum ce au comun poeţi atît de deosebiţi ca MaCilarme şi Verflaine şi se împiedică de teoriile foarte contradictorii ale simboliştilor înşişi. In accepţia lui profundă (explicată de Andre Gide în Trăite du Nanoisse şi acceptată ca atare şi de G. Căilnascu în consideraţiile despre Angliei din Istoria literaturii), simbolismul aste o revoluţie a conceptului de poezie, cu punctul de plecare în faimoasele conferinţe ale lui Edgar Poe. Pe scurt, dintr-o imagine a relativului, poezia devine o imagine a absolutului. „La Poete se fait voyant" — scrie Rttabaud într-o epistolă către Paul Demeny din 1871, unde face un extraordinar proces poeziei franceze de pînă la Baudelaire. Poetul trebuie să fie, să devină uin voyant, „car il arrive â l'n-connu" (Oeuwes completes, BiMiotheque de la Pleiade, Paris, 1954, p. 272). Insă ţintind să ravele absolutul, poetul intuieşte dincolo de varietatea aparenţelor fenomenale unitatea lumii. Universul e din acest unghi oomuniioat: „.Comune de longs echos qui de loin se contondent / Dans une tenebreuse et protfonde unite / Vaste  corrtme la muit   et comme la
4) O replică elegantă însă decisivă la aberaţii vechi şi moi despre simbolism se găseşte în studiul lui D. Micu, Literatura romînă la începutul secolului XX, E.P.L., 1964.
elaonte, / Ies pariums. Ies couleurs et Ies sons se repondent" (Baudelaire, Carrespoimdances). Astfel înţeleasă, poezia devine mod de cunoaştere a lumii prin participare — ca Narcis, explică Gide, poetul se descoperă pe sine în lucruri — adică un mod de a comunica inefabilul. Simbolismul (ui cărui precursori sînt Baudelaire şi Rimbaud) e o redescoperire a esenţei poeziei : poezia ia cunoştinţă de nobleţea ei. Nu se poate pricepe nimic din toată poezia modernă dacă facem abstracţie de simbolism. Asta nu înseamnă că trebuie să extindem o mişcare literară, legată de un anumit moment istoric, dincolo de marginile ei fireşti. Sub acest raport, istoric, simbolismul a fost expresia stării de spirit a „generaţiei de la 1885" (A. Thibaudet). Alfred Poizat, simbolist el însuşi, va . indica5), mult mai tîrziu, rădăcinile sociale ale simbolismului în aceşti termeni: „Toţi scriitorii a căror formaţie intelectuală era anterioară războiului au continuat să scrie în aceQaşi fel în care începuseră. Dar noi, conştiinţa noastră nu s-au deschis realităţii decît spre a ne convinge că eram învinşi". [Republica de după 1871] „ne apărea în proza şi în banalitatea ei cotidiană. Succesele ei 'electorale erau aproape totdeauna îndreptate contra noastră. Ba numea progres înjosirea idealului nostru. Ba purta în sine viciul originar de a se fi născut într-o înfringere, de a reprezenta o Franţă umilită şi aproape resemnată. Sigur, conformiştii, cei cu creier de economişti se puteau acomoda ou o asemenea stare de lucruri, ba chiar îi puteau găsi avantaje. Dar poeţii ? Născuţi spre a da glas unor sentimente majore, gloriei, entuziasmului, ei sînt expresia vieţii colective a ţării lor. Şi cum aceasta nu ne putea oferi motive de speranţă sau de mindrie, ne-am îndreptat spre noi înşine, spre viaţa noastră interioară, am căutat în vis o com-
6) Le Symbolisme, Paris, Librairie Blond, 1924, pp. 145—7.
117
pansaţie pentru tristeţile publice sau, mai degrabă, ne-am împărţit viaţa între vis şi o necruţătoare exercitare a facultăţilor noastre critice (...) Am fost o generaţie foarte inteligentă şi care, conştientă de asta, s-a arătat (dispreţuitoare, punînid între ea şi trecut distanţa unui sums îngheţat". „Simboliştii au adoptat calificativul de „decadenţi" (care le-a fost azvirlit de cineva), făcîndu-şi din reproş un program. Ei erau, ei voiau să fie cu adevărat decadenţi. Dacă epitetul le-a plăcut, asta s-^a datorat neîndoios şi faptului că le evoca frumoasele versuri ale lui Verlaine :
„Je suiş 1'Empire â la fin de la
Decadence
Oul iregarde passer Ies grcands bar-
bares blancs En co mp os a îi t des acrostiches indolente".
Decadenţii se puteau revendica foarte •bine din Baudelaire, însă nu din autorul Coreisponld-enţeloir ori al elanurilor către Ideal, cît mai ales din acela al Tablourilor pariziene şi al Cadavrului. Programul 11 formulează Verlaine, în articole bătăioase6) şi în cunoscuta Art poe-'tique. Deosebirea de Mallarme nu e atât de mare, oricum nu esenţială, ca sâ putem distinge în cuprinsul simbolismului francez o poziţie mallarnieeiană de una decadentă. Dacă exceptăm pe unii dim epigonii lui Mallairme oare au eşuat în academism şi chiar în parnasianism, între poeţii celor două grupări înrudirile sînt mai însemnate decît diferenţele. Nu e desigur la Verlaine, Lafargue,  Rolliniat  şi la  ceidalţi deca-
6) „Noi înţelegem prin decadentism o literatură ţîşnită într-un timp de decadenţă, nu pentru a merge in pas cu epoca ei, ci dimpotrivă, pentru a se revolta, a reacţiona prin ceea ce e.delicat, elevat, rafinat, clacă vreţi, în tendinţele sale, contra platitudinilor şi turpitudinilor literare şi ide altă natură..." (Oeuvras posthutmes", Paris, 1923, p. 290, Articolul a apărut prima oară în revista Le Decadent, 1-^-5 ianuarie 1888).
denţi obsesia lui MaEaruie pentru au dală, pentru „arhetipul" de care va vorbi Qide, dar poezia oa mod de cunoaştere muzicală a lumii — sugestia, vagul, subiectivitatea — se găseşte şi la unii şi la alţii. Un fior al inefabilului stăruie ca o mireasmă în toată poezia simbolistă (niallarmeeană sau decadeintăţ, traversată de o muzică nemaiauzită.
Noul „mal du sieeie", după acela al romanticilor, de oare suferea generaţia lui Verlaine, era comun şi proletarilor culţi din România în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea. Aşa se explică de ce un Traian Demetrescu sau, mai tîrziu, un Ştefan Petică sau un Baeovia s-au dovedit foarte susceptibili la motivele decadenţilor. Simbolismul se face simţit in această atmosferă la numeroşi poeţi şi ohiar e teoretizat la Literatorul lui Macedonski. Important nu e atît să descoperim o sensibilitate tipic simbolistă la fiecare dintre poeţii timpului, cît să constatăm că ei reprezintă un mediu bun conducător pentru motivele noii orientări poetice, îmtîiull decadent şi baoovian e Traian Demetrescu. El vorbeşte de prostituata moartă de frig şi depusă la morgă, de poetul palid oare visează în mansarda igrasioasă, de cimitire, corbi, oiflnsari funerare :
Pe plopii ninşi, Coboară ooirbii^n pilc de doliu Cerniesic al iernii alb linţoliu Şi, trişti, de foame par învinşi...
de cârciumi murdare, de clavire ou mu-muzică slîşietoare de Chopin („Les pianos, Ies pianos...". ale lui Laforgue), de interiorul pustiu, în absenţa iubitei :
Şi-n icamera aceeaşi intru Deschid tăcutele ifereşti Clavirul, patul, cărţi, oglinda Simt toate... numai tu nu eşti!
Singurătatea şi uiritul,
Mă prind ca-nltr-sun întins pustiu...
Parcă e mioairită lumea ţoală
Şi nuimai singur eu simt viu
118
O poezie oa Singur vine din Noaptea sau dip Singurătate de Eminescu, dar ou acea febrilitate pe oare o dau nervii şi pe oare o găsim, înaintea lui Bacovia, la un Gheorghe • Orleanu (Scri-sartillie), poet din cercul Literatorului, eminescian el însuşi (greierii, limba ceasului, miezul nopţii, liliecii, luna, cucuvaia, turla* mănăstirii). Unele note ne foc însă să bănuim pe Bacovia :
Coboară seara mohorâtă în liniştea
provincială Exil nostalgie, în odaie iniriguirat
rărnîn sub lampă... Afară plouă, pilouă-n suflet.
Simbolismul  altor  poeţi  de  la Iite-a-atoruil    e,   desigur,   o  iluzie. Gabriel Donna e aproape un parnasian, ca şi Alexandru Obedeanu, cu toate pietrele preţioase,  purpura,   yachturile, marea, zborul, care-i vin acestuia din urmă de la simbolişti prin Macedonski, Mareea Demetriad — pe care-1 găsim nu numai la   Literatorul,   dar   oa   şi   pe ceilalţi, la toate revistele macedonsklene. Forţa morală, Ileana şa.m.d. — deşi traduce din Nerval (El Desdiehado) cel preţuit de Rimbaud, den Rimbaud însuşi (Voyel-les), din Venlaine, avînd compuneri „in-strumentalliste", nu e nici el un simbolist, însă Macedonski şi Literatorul au meritul de a fi promovat pe toate căile — de unde şi exagerările lor — noua poezie simbolistă. A diminua contribuţia cercului şl a revistei lui Macedonski mi se pare o eroare7). Chiar dacă sim-'bolismuil unora din macedonskieni e mimetic, nu se poate tăgădui că, în general,  Literatorul  a  creat  o atmosferă în favoarea noii poezii. încurajînd un ■spirit nou în poezie (articolele de teoretizare ale lui Macedonski sînt printre
7) D. Micu, de exemplu, în cartea citată (literatura romlnă ia începutul secolului XX, p. 241) e de părere că .„simbolismul instrumentist, formalismul în genere" cultivat la Literatorul au fost doar „un fenomen de mimetism, .o marfă de import, care în mod firesc, m-a găsit aderenţe în literatura noastră";
întîiile în literatura noastră în care poezia este înţeleasă în - specificul ei şi distinsă de proză cu argumente superioare esteticii lui Maiorescu sau Ghe-rea), Literatorul a făcut sensibilă direcţia pe care va evolua poezia romînă modernă. Traian Demetrescu, Ştefan Petică, Alexandru Patroff (în poeme remarcabile de inspiraţie poe-seă) şi ceilalţi poeţi din jurul lui Macedonski, cu mijloace şi, poate, chiar cu intenţii diferite, au determiniat o aceeaşi orientare a poeziei.
Cine observă fără prejudecăţi lucrurile, constată că poezia iromînă evoluează de la Eminescu spre faza ei modernă prin   Macedonski   şi   prin simbolişti, Coşbpc 'şi,   imediat   după 1900, Goga, fiind, din acest punct de vedere,, nişte izolaţi. Poeţii moderni cînd nu ies direct din simbolism, ca Ion Vinea, Ion Piillat, Tudor Arghezi, Demostene Botez, Gamil Baltazar etc. ...îşi datorează aspiraţia spre esenţializare şi universalitate tot  simbolismului. E cazul unui Blaga-sau Barbu. Sub raport istoric, , de literatorul se leagă,  dacă nu  întîiul moment   simbolist,   în   orice   caz numele principalilor lui precursori. Ou atît mai mUlt; cu cît chiar de pe acum se văd liniile mari pe care simbolismul românesc se va  dezvolta. Reacţia antipar-nasiană, hotărîtoare la francezi, nu are aproape  nici  o   însemnătate  la  noi: încă de la Macedonski simbolismul este amestecat cu atitea elemente parnasiene încît  mulţi   înclină  încă  a  vedea în autorul  Rondelurilor  un  parnasian, ca şi M  Gabriel  Donna, sau Alex.' Obedeanu. Pentru N. Davideseu, poet simbolist efl însuşi, şi autor al unei cunoscute Antologii (Din poezia noastră parnasiană), un simbolism românesc nici nu există; Iuliu Săvescu, Petică, Pefroff şi ceilalţi sînt de fapt parnasieni.
Adevărul e că simbolismul roomîmesc se fixează în alte atitudini deeît cel francez, dar lucrul începe să fie luat în seamă abia după 1900. E vorba de pătrunderea motivelor citadine şi, în general, ale vieţii moderne, ale divili-
119
zaţiei în poezie. Prima generaţie simbolistă, din oare fac parte, evident, alături de Petică, Anghel etc... şi G. Baeovia 8), aduce o modificare izbitoare a decorului poetic: înlocuirea naturii eminesciene ou verlainienele — din .Fetes galantes" ■— parcuri, havuzuri, balcoane, cu flori dătătoare de nevroze, crinul, roza, crizantema. Foarte parnasiană e tehnica lui D. Anghel, oare stîrnea îndoieli lui Ibrăileanu, dar Anghel cade şi el în extaz din cauza efluviilor olfactive şi evocă mai ales grădinile, palatele cu scări de marmură, ifîntînile, cu acea notă livrescă tipică la simbolişti. Fără discuţie, Ovid Den-suşianu e departe de a fi simbolist in poezie (oa şi cei mai mulţi dintre poeţii adunaţi în jurul revistei Viaţa nouă, după 1905) şi părerile lui despre simbolism sînt superficiale. Dar Densuşianu e oel dinţii care aplică conştient la poezia română ceea oe găsea peste tot la francezi: peisajul urban. Firesc pentru Verlaine, Verhaeren, Roilinat, peisajul oraşului trebuia introdus în poezia noastră dominată de rural şi Densuşianu a crezut a vedea în el elementul esenţial al simbolismului. Minulescu, Stama-tiad, Davidescu vor fi poeţii oraşului modern şi ai civilizaţiei: cu ei, în poezie pătrund noile mijloace de transport, trenul, avionul, automobilul, localurile de noapte, barurile. Psihologice sint ân simbolismul  românesc  doua  atitudini9),
8) După data apariţiei volumului Plumb, 1916, Baeovia e socotit de obicei oa aparţinând celei de a doua generaţii simboliste (cu Ion Minulescu, Al. T. Sta-matiad, N. Davidescu). De fapt, prin cele mai multe poezii din volum şi în orice eaz prin cele capitale (Plumb, Lacustră, Pastei, Decembre, Sonet, Pălind, Moină, Rar, Cuptor, Panoramă, Seară tristă etc..) el e contemporanul lui Petică şi Anghel.
9) T. Vianu distinge grupul muntenilor, temperamente retorice, de acela al moldovenilor, „naturi mai interioare, cultivând tonalităţile minore ale sentimentului" (Figuri şi forme literare, Casa Şcoalelor, 1946, p. 128).
vizibile încă de la poeţii Literatoiruluiiv unite însă tocmai de această orientare a poeţilor spre oraş (asta explică de ce poezia lui Minulescu, cu toată lipsa „interiorizării" nu e mai puţin simbolistă decît a lui Baoovia). întîia atitudine e, cu un cuvînt, a buoureştanilor, în sens temperamental, cosmopolit, retorici, extravertiţi, cu atracţia marelui oraş. Ei sînt tipuri „earagialeşti", „un Mitică, un Oaţavencu şi un Ereutherin Poppescu deveniţi lirici"10). Din această* categorie fac parte Ion Minulescu, Al. T. Stametiad, N. Davidescu, dar ei sin* anticipaţi de M. Demetriad, Al. Petroff' şi chiar de Iulliu Cezar Săveseu, mort înainte de a se fi cristalizat. A doua atitudine e a sentimentalilor şi bolnavilor, ftiziei cel mai des, naturi reflexive şi melancolice. Ei sînt uneori cîn-tăreţii „deznădejdii provinciale" (una din primele imagini ale târgului e la fălticeneanul N. Baldiceanu), ai periferiei noroioase. Ce e comun lui Petică, Baeovia, Anghel, I. M. Raşcu, D. lacobescus (şi, mai tîrziu, unor poeţi oa B. Nem-ţeanu, Demostene Botez, Camil Balta-zar, oare nu mai sînt propriu zis simbolişti) e însă sentimentalismul. Deosebirea de semănătorişti, de Iosif sau Goga, oare se melancolizează şi ei 1» oraş, e că aceştia din urmă, sufleteşte ţărani, nu se pot adapta civilizaţiei,, oraşului, pe care-fl privesc din punctul1 de vedere al tuturor dezrădăcinaţilor.. Ei se plâng de oraş, cîntînd de fapt; satul şi regretul de a fi fost siliţi să-Ii părăsească, în vreme ce Traian Demetrescu sau Baeovia îşi scot materia poeziei lor tocmai din „corupţia" oraşuluii şi din sentimentull damnării. Sămănătoriştii condamnă oraşul în numele unei pretinse sănătăţi morale, posibilă doar la sat, ei suferă de primitivitate. Simboliştii dimpotrivă suferă de rafinament,, de subţierea simţurilor pînă la a gustai
10) G. Călinescu, Istoria literaturii ro-mîne de Ia origini pînă în prezent, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1941„ p. 615.
120
toate subtilităţile. Pe latura ei extremă .aoeastă sensibilitate e nu o dată perversă, în Bucăţi de noapte (titlu semnificativ dat de Baoovia câtorva poeme in proză) se vede tocmai rafinarea gusturilor, oboseala de plăcerile vieţii citadine, spiritul decadentu). în două din ele sînt relatate chiar tentative de evaziune în acele „paradiisuri artificiale" pe oare le-a descris Baudelaire. Primind o ciudată invitaţie de la o admiratoare, poetul petrece o noapte de Anul Nou într-un castel pustiu şi singuratic. Nişte scrisori laconice îl informează asupra intenţiilor misterioasei gazde: „Mi s-a părut viaţa în ultimul timp atîlt de severă încât doream o amintire ân aceste ziduri vechi, pe oare, după plecarea D'Umitale, voi simţi-o fără a şti nimeni..." îosă încercarea de uitare şi de evaziune eşuează. Poetul rătăceşte prin odăile castelului, la miezul nopţii,  ca  în  cutare  poezie:
Eu .trec din odaie-n odaie Cînd bate satanica oră,
bea, fumează, şi scrie Ia rindu-i într-un caiet: „Un plâns supărător vei auzi în aoeastă cameră după plecarea mea şi nu cred că voiai o astfel de amintire... după cum eu voi duce cu mine un duios eoou, care nu ştiu de este ecoul glasului tău". O idee, poate sugerată de Charles Cros, e şi aceea a comunicării indirecte, prin amintire, prin atmosfera de care, în absenţa femeii, se impregnează mobila „cu parfum de poveşti", obiectele, aerul. Altădată, poetul e oondus, sub mască, de două persoane într-un salon „larg şi veohi". Fac toţi trei o baie parfumată şi pe urmă, lăsînd să oadă de pe ei cearşafurile în oare se învestmântaseră, coboară printr-un oblon secret într-o încăpere în formă de cub, capitonată
il) „Am fost şi voi rămine un poet al decadenţii" spune Baeovia despre el însuşi într-unui din interviurile acordate lui I. Valerian pentru „Viaţa literară" (107, 93—27 IV. 1929).
ou catifea neagră. Camera, încălzită pu^ tem ie de o sobă ascunsă în perete, e scăldată de o bizaTă lumină violetă. Cei trei stau culcaţi şi beau nişte arome negre din trei pahare negre. Femeia recită, acompaniendu-se la ghitară, Corbul1 lui Poe şi dansează „fantastic, leneş, decadent". Petrecerea se încheie cu o orgie. în acest cuib negru al uitării totul aminteşte de euforiile cu haşiş şi opium din „Les paradis artifieiels"' ale lui Baudelaire.
Baeovia e poetul unui singur volum şi acesta e intîiul, Plumb. Se observă la mulţi dintre poeţii români (un exemplu, chiar în epocă, e Goga) această descoperire a accentului ireductibil oare formează o per.sonalfltate încă de la început, volumele ulterioare mareînd o descreştere. Scînitei galbene, 1926, şi Cu voi, 1930, trăiesc prin citeva poeme din epoca Plumbului Comedii în fond,, 1936, schimbând cu adevărat mijloacele,, nu mai atinge niciodată emoţia din marile poezii. Fără „bacovianism", rămine sentimentalitatea nostalgică, stilul fiindi acela ai romanţei eminesciene:
S-a dus albastrul cer senin Şi primăvara s-a sîîrşif — Te-am aşteptat în lung suspin
— Tu, n-ai venit!
Şi vara ou nopţile ei
S-a dus şi eîimpu-i vestejit —
Te-aim aşteptat pe lingă tei,
— Tu, n-ai venit!
Tîrziiu, şi toamna a plecat, Frunzişul tot e răvăşit — Plinqind, pe drumuri, te-am chemai
— Tu, n-aii venit!
Iar, mîini, cu-al iernii trist pustiu, De mine-atuncii, nu vei mai şti — Nu mai venii, e prea tîrziu,
— Nu mai veni!
121
Teii, plopii, muzica toată e a lui Eminescu, pe care-1 găsim nu doar in sentimentul de anticipare a morţii,-
Vai, şi va veni o vreme, Cînid adiarmi-vom amândoi Şi-nstrăiuaţi, prun Oimitire, Va plînige toamna peste noi.
dar în acest „adprmi-vom" şi chiar în epitetul caracteristic :
Dacă, de-acuim e tîrzki Şd ochii imei sîint seci — Ajunge să-nţeteg... Plecată eşti ,pe veci.
Şii dacă-aitit a tost... S-aştept în umbre ireci — Ajunge sămţeleg... Plecată eşti pe veci.
De altfel, Bacovia va schiţa gestul unei detaşări de „bacovianism" într-o poezie din ultimul volum (fără interes) Stanţe burgheze,  i946 :
Cafeneaua '
Ou visători damnaţi.
Treeul-au ani,
Simbolism
Curent ui decadent
Broşuri,
.BiijiUterili irare,
[Paradoxe,
Bizarul,
Sari,
Nopţi,
EfuQsM ide parfume Şi nuanţe. Oraşul doMianant.
Dar acestea sînt, ou toată lipsa de atmosferă a enumerării, chiar elementele „daoandentismului" din Plumb. Poezia lui Bacovia este expresia cea mai profundă a lînitîlnirii sensibilităţii ultragiate a „artistului proletar cult" de după 1880 ou simbolismul francez. Ea este, scrie G. Călinescu, „o transplantare, uneori pînă la pastişă, a
simbolismului francez, insă pe temperamentul unui Traian Demetrescu. De la Tradem (evocat intr-o poezie), Bacovia moşteneşte sentimentalismul proletar, ţinuta de refractar, nostalgia maladivă, „filozofiile" triste şi mai ales tonul de romanţă sfâşietoare". 12 Dar la Bacovia totul se impregnează de o sensibilitate aşa de specifică încît, uneori, e fără sens a mai vorbi de modele.13 „Les pianos, Ies pianos, dans les quartiers aises" ale lui Laforgue devin .„elaviriile" oe „plîng în oraş", fetele de pension ale aceluiaşi, ţinute închise în vederea măritişului devin „histerizate fecioare pale", „florile ofilite" ale târgului, lupanarele lui Roilliniat, cîrciumi „umede, murdare", atmosfera toată baudelairiană a marelui oraş devine pină la urmă atmosfera de periferie provincială, plină de .gloduri şi de umezeală, cu oase negre în dărîmare, ca în Mahalaua Dracului a lui Luchian, cu caterinci tîngu-ioase şi cu fanfară militară, cu elevi galbeni, cu ftizie. Bacovia cel adevărat e în poemele în oare spiritul „decadent" al simboliştilor francezi e absorbit de atmosfera apăsătoare şi sumbră a tristelor locuri unde nu s-a întîmpllat nimic. Ei e întîiul mare poet al „deznădejdii provinciale" şi, fără el, n-ar fi de înţeles o întreagă literatură de după primul război.
Oare e timbrul intim, sunetul fundamental, desprins ide toate armonicele superioare, al poeziei lui Bacovia, e greu de spus. Că poetul are o obsesie, a aspectelor infernale ale existenţei, a lugubrului şi macabrului (cu punctul de
12) op. cit. p. 627.
13) Şi totuşi acestea există. Bacovia însuşi — într-un interviu dat la Vremea, XV, 701, 6.VI.1043 — le va recunoaşte : „Persistenţa într-o culoare am deprins-o de la decadenţii francezi. De altfel, una din obsesiile mele a alcătuit-o simbolismul decadent. Prin 1898—1903 m-au preocupat adine Verlaine, Rimibaud, Baudelaire, .Rollînat, Jean Moreas, pe oare i-am descoperit în colecţia „Les hommeş dAjourd'hui" „Carlte de căpătâi : Les Nevroses de Rollinat".
122
placare in modelele franceze, dar susţinuta de temperamentul poetului) e foarte adevărat şi, cu privire la unele poezii, chiar suficient. însă este la Baeovia şi o nostalgie surdă şi incurabilă, o tânjire de oare suferea Eminescu şi care e a moldovenilor în general; un sentimentalism puţin desuet de provinciali, care pune o surdină pe suferinţa patetică a ' poetului. Macabrul, lugubrul sînt mai puţin „rudes" decit la Baudelaire sau Rdllinat, Baeovia fiind nu o dată elegiac în felul lui Rodenbach. Coarda iui cea mai lungă este senti-menitialismul şi poetul devine foarte uşor nostalgic din oauza mediocrităţii monotonie a mediului. El începe de altfel prin a evoca oraşul de provincie somnolent, amanţii care merg la grădină să asculte fanfara militară, vîntul care poartă prin piaţa dezolată „hîrtii şi frunze de-a valma" (plictisul provincial, cu alte cuvinte):
Ce tristă operă cânta Fanfara militară Tfaziu,în noapte, la grădină... Şi tot oraşul întrista Fanfara militară.
Plângeam şi rătăceam pe stradă în noaptea icastă şi senină ; Şi-aitît de goală era strada — De-iamanţi grădina era plină.
catedrala ce 'se ridică peste toate împungând cu trufie cierul, în vreme ce '(ironie?), alături, copacii se scutură de frunze:
Se uită ân zări catedrala, Ou tarnu-i sever şi trufaş ; Grădina jaraşuiuii pliînge Şi-laruncă frulnziişu-m oraş.
şi, chiar, adus pe acest registru de tristeţi incurabile, peisajul sămănătoriştilor, 'Câmpul, vitele, tăiăngile, pîola toamnei prin livezi, chiotele de la vie :
E-n zori, e frig de toamnă. Şi cît ou lOjohii vezi Se-mieOlăceşite fumul Şi-i pîidlă prin livezi.
Răsună, 'trist, de glasuri CîmpMle pustiii, — Şi pocnet lung, şi ichiot S-aude-n deal la vii.
C-un zmeu copii aleargă, Copil ca ei te vezi Şi pilîugi... şi-i irig de toamnă, Şi-i pîlclă prin livezi.
Din astfel de imagini ale tristeţii provinciale Baeovia îşi face curând o atmosferă proprie, Întemeiată nu pur şi simplu pe sentimentalism (ca Demostene Botez), dar pe o dezorganizare sufletească. Melancolia devine deznădejde, plictisul suferinţă. Ce e dintr-odată ba-eovian sînt „nervii", fiorii de nebunie :
Oraşul luminat feeric Era o noapte de septembrie Dădea fiori de nebunie — Atît ide rece şi pustie .'
Poetul evocă din ce în ce mai insistent „vremea de plumb", toamna cu ploi ce cad, ca într-o poezie de Verlaine, pe oase şi in suflet :
Da, plouă cum n-am mai văzut... Şi grele 'tălăngi adormite Cum sună sub şurii învechite ! Cum sună în sufletu-mi mut!
Oh, plinsul tălăngii cînd plouă !
Ploaia e ţMitoarie, de o monotonie care dă nevrose :
Plouă, plouă, ipiouă... Vreme de beţie — Şi s-ascuilţi pustiul, Ce melancolie ! Plouă, plouă, plouă...
Niiimerai, nimeni, nimeni.., Cu atît mai bine — Şi de-atîta vreme Nu ştie de mine, Nimeni, nimeni, nimeni..:
123
Toamna e anotimpul ftizioilor :
E toamnă, e foşnet, e somn... Copacii pe stradă oftează, E tase, ie plînset, e gol... Şi-i irig, şi burează.
Boala se transmite amurgului, frunzelor, „lacrimi mari de singe", parcului devastat, fatal,
Mîncat de oaniceir şi itizie Păcat de roşu, oanne-vie —
Pe străzi, .amanţii „mai b6lnavi, mai trişti" „fac gesturi ciudate", un nebun răcneşte în grădina publică, „un palid visător s-a împuşcat", oamenii merg oa-n vis, vorbind singuri. Starea obişnuită e delirul :
Pe drumuri delirind, Pe iweme de toamnă, Mă uirmăreşte-uin gînd Ce mă îndeamnă:
— Dispari mai euirtod.
Poetul face gesturi fără nici un sens:
în casa iubitei ide-aijung, Eu zgudui fereastra nervos, Şi-o chem 10a să vadă cum plouă Frunzişul, în tîrgul ploios,
Dar iată şi-un mort evreiesc... Şi plouă, e imoimă, moroi — în murmure straniii semite M-adaug şi eu îin convoi Şi nimeni nu ştie ioe-i asta —
Sentimentul dominant e de totală in-coimunicare. Poetul trece zadarnic pe sub fereastra iubitei :
Oraşul doarme ud în umezeala grea. Prin zidurile astea, poate, doarme ea, — Case de fier în case de zid Şi porţiile grele se-rachld.
Un lolavftr togtoă-nioet la un etaj, Umbra mea stă ta moroi oa un trist
bagaj —
Stropii sar, Ninge zolios,
La un geam, îmitr-ium pahar, O rază galbenă se uită-m jos.
Odaia îl apasă şi ea. Dacă în Decembrie e o izolare eminesciană de agitaţia din afară (prin cutare poezii de Traian Demetrescu) în Sdinguir neliniştea, singurătatea apăsătoare revin :
Odaie pffină de mistere,
în pacea ta e nebunie ;
Doircm umbre negre prin unghere,
Pe masă arde io făclie.
Odaie plină de ecouri, Cînd plînsu-ncepe să mă prindă. Stau triste negrele tablouri, Făclia tremiură-in oglindă.
Odaia mea mă înspăimîntă... Aici n-ar sta midi o iubită. Prin noapte, toamna despletită, în mii de fluiere cîntă.
în cîteva momente, sentimentalismul şi melancoliile de solitar ale lui Bacovia iau forma unei teribile anexietăţl in faţa unliversuLUi terorizant. Prin accentele lui cele mai profunde, Bacovia e nu numai creatorul unei atmosfere foarte personale, dar chiar un poet mare. Atît însă că emoţiile lui sînt discontinue şi rar se pot cita mai mult de cîteva strofe. Dintre poeţii romini, Bacovia e singurul care s-a coborit în infern. Vedeniile aduse la suprafaţă sînt, la lumina zilei, stranii şi tulburătoare, fulgurante ca imaginile de la panoramă. Ca prin nişte „ocheane triste" poetul vede corpuri de ceară cu priviri hide şi fixe şi ciudate păpuşi care scot oftaturi mecanice :
Şi-n lumea ocheanelor triste Mă prinse sinistre gîndiri — In jurul imeu eoirpuiri de ceară Cu hide şi iixe priviri.
Şi acea oaiterinică-ianf ară îmi dete um tremur satanic; în racle de sticlă — priimcese Oftau, în dantele, mecanic.
Cuprins de o groază inexplicabilă, poetul încearcă să se smulgă, dar universul
124
tot îi apare împietrit de veacuri, ca sub povara unui blestem :
Şi-atunci am fugit plin de groază Din sumbrul muzeu fioros, Oraşul dormea în tăcere • Flaşneta piîngea cavernos
Piîngea oaterinica-îanfară
O arie tristă, uitată...
Şi stam împietrit... şi de veacuri
iCetatea părea blestemată.
- :|
„l.'n. icer de plumb" domneşte pururi, pe aîrnp trec sinistre şoapte într-un amurg „pustiu, de humă" :
Departe plopii s-apleacă la pămînt într-un balans lenevos, de gumă.
E o adevărată obsesie a teluricului, o gravitate colosală trage totul în jos. Sînt puţine imaginile de zbor, mişcarea se face numai de sus în jos, frunzele cad, oamenii se târăsc ea reptilele, bîjbiie într-o beznă groasă, înecăcioasă, amorul are aripi de plumb :
Dormeau adine sicriele de plumb Şi florii de plumb în funerar ve&tmînt Stam singur în cavou... şi era vînt... Şi soîrţîiau coroanele de plumb.
Doirmea întors amorul meu de plumb Pe florii de plumb, şi-am început să-1
sitrig...
Stam singur lingă mort... şi era Mg... Şi-i latîrnau aripile de plumb.
Corbii se lasă din aer pe un câmp alb plin de siînge cald curs de ia abator (imaginea e de un fantastic grotesc):
Ninge grozav pe un cimp la abator Şi singe cald se scurge pe canale ; iPdină-i zăpada de sînge-animal — Şi ininge mereu pe-un trist patinor...
E albul aprins de sîinge-nchegat Şi corbii se plimbă prin singe... şi sug; Dar iceasu-i tîrziu... în zări corbii fug Pe cimp la abator s-a înnoptat.
Poetul rătăceşte altă dată sub becuri pale, însoţit de „râsul hidos" şi de umbra care ţîntir-o urmă de personificare), spe^ rie clinii pribegi:
Sînt solitarul pustiilor pieţe Ou; Wist ele becuri cu pală lumină — Cînd sună arama în noaptea deplină, Sînt solitarul pustiilor pieţe.
Tovarăş mi-i irisul hidos şi ou umbra Ce sperie ieîinîi pribegi prin canale; Sub tristele becuri ou razele paie Tovarăş mi-i rîsul hidos şi ou umbra.
Materia e in dezagregare lentă, şi în putrefacţie :
Sînt cîţrva morţi în oraş, iubito, Chiar pentru asta am venit să-ţi spun ; Pe catafalc, de căldură-n oiraş, încet cadavrele se descompun.
Cei vii se mişcă şi ei descompuşi.
Cu iuitul de căldură asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Şi azi chiar sinul tău e mai lăsat...
Ploaia şi zăpada se amestecă :
Şl toamna, şi iarna, Coboară-amîndouă, Şi plouă şi ninge, Şi ninge, şi plouă
dar în cantităţi torenţiale, oa la Eminescu :
Potop e-napoi şi-nainte.
Totul e pătruns de apă, pereţii cad de prea multă umezeală, lemnul putrezeşte :
Prin măhălăli mai neagră noaptea pare, Şivoade-n oase triste inundară Şi-auzi tuşind o tuse-n sec amară ; Prin ziduri vechi oe stau îin dărîmare,
frunzele se umflă de apă ca de somn :
Iar frunze, de veşnicul somn Cald grele, udate
125
Omul oare s-a coborlt in inferai şi căruia întunericul i-a ars ochii nu poate fi un disperat oarecare. Gintarea lui e obsesivă, monotonă oa a unui nebun, dar uneori auzim adevărate strigăte de te-anoare. Vocea se umple de un plîns sfî-şiatar ce urcă din străfundurile fiinţei şi încercă să se articuleze. Copacii Îşi piing frunzele, caterincile se tinguie, „cîntă" o durere ce nu poarte ii atribuită decît întregului univers. în oea mai adîncă imagine în care Bacovia şi-a oglindit sumbra deznădejde, răsună un plinset universal, materia plînge :
De-atîtea nopţi aud plouînd, Aud materia pUngind... Sînt singur şi mă !duoe-n gîmd Spire locuinţele lacustre.
Şi parcă dorm pe scinduri ude In spate mă izbeşte-un vai — Tresar prin somn şi mi se pare Că n-am tras podul ide la mal.
Un gol istoriile se întinde... Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc Şl simt cum de atîta ploaie Piloţii grei se prăbuşesc.
Se pune, in sfîrşit, în legătură cu poezia lui Bacovia, o chestiune : aceea de a şti dacă ea este expresia unei sincerităţi absolute sau dimpotrivă triumful unui stil. S-au afirmat, în general, două poziţii îşi, ce e mai curios, verificabilă fiecare în parte de o poezie numai aparent simplă. Autorul însuşi face dificultăţi ; „Nu am nici un crez poetic, declară el lui I. Valerian in 1927 1S). Scriu pre-
14) Pentru Eugen Lovinescu, poezia lui Bacovia „e expresia celei mai elementare stări sufleteşti, e poezia cines-teziei, ce nu se infeiecitualizează, nu se spiritualizează, nu se raţionalizează, cinesitezie animalică, secreţiune a unui organism bolnav, după cum igrasia e lacrima zidurilor negre..." (op. cit., p. 154). G. Călinescu dimpotrivă e de părere -că „tocmai artificiul te izbeşte şi-i formează în definitiv (acestei poezii — nota mea) valoarea" (op. cit., p. 627).
cum vorbesc cu cineva, pentru că-mi place această îndeletnicire. Trăind izolat, neputînd comunica prea mult cu oamenii, stau de vorbă adesea cu mine însumi, fac muzică şi, cind găsesc ceva interesant, iau note pentru a mi le reciti mai tîrziu. Nu-i vina mea dacă aceste simple notiţe sînt în formă de versuri şi citeodată par vaete. Nu sînt deoit pentru mine". Ga, după doi ani, într-un aii interviule), să dezvolte un adevărat program poetic : „Pictorul, explică acum Bacovia, întrebuinţează în meşteşugul său culorile: alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am încercat să Ie redau cu inteligenţă prin cuviinţe. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii (...). în plumb văd culoarea galbenă. Compuşii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare. După violet şi alb, am evoluat spre galben .(...). Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben". Că poetul înţelegea să^şi pună în aplicare aceste propoziţii nu mai încape îndoială. Sînt poezii lin care, prin repetarea obsesivă a unei culori (deprinsă, cum a mărturisit poetul în nişte rînduri citate mai înainte, de ia decadenţii francezi) se urmăreşte stîrnirea unui anumit sentiment : '
Carbonizate flori, noian ide negru... Sicrie arse, negre, de metal, Vestminte funerare de mangal, Negru proifumd, noian de negru...
Parfum.de pene arse, şi ploua... Vibrau soiintei de vis... noian ide
negru,
Carbonizat, amorul fumega — Negru, numai noian de negru...
15) „Viaţa literară", 53, 1927.
16) idem,, 107, 1929.
126
In Amurg violet sau Matinală această culoare ' e violetul17), în altă poezie, gris-uî. Alteori se foloseşte opoziţia culorilor (negru-alb)
Copacii albi, copacii negri Stau goii in parcul solitar etc...
Cu pene albe, pene negre etc...
Şi frunze albe, frunze negre etc...
sau o tehnică de gravură :
Amurg de iarnă, sumbru, de metal, Cîmpla albă — un imens rotund — Vîslimd, un carb încet vine din fund, Tăind orizontul, diametral.
Copacii rari şi ninşi par de cristal. Chemări de dispariţie mă sorb, Pe cînd, tăcut, se-ntoamee^acelaşi corb Tăind orizontul diametral.
sau, în fine, eânestezia simbolistă : Primăvară...
O picătură parfumată cu vibrări de
violet.
Cită facilitate e în acest mod de a combina culorile vede oricine. Se ajunge la un retorism sui-generis şi culoarea, în loc de a crea obsesia, năruie totul într-un exerciţiu pueril: „Aurora violetă / Plouă irouă de culori—/ Venus, plină de fiori, / Pare-o vie violetă.// Bat ,1a geamul tău încet / Bat ou-o rază sângeroasă—/ Vino, floare somnoroasă / Oît pe zări e violet // Plîms de ape se
17) Iată, in legătură cu aceste culori, o declaraţie a poetului însuşi (Vremea, intexv. cit.): „Am considerat întotdeauna arta ca o recreaţie după muncă. Dacă aş fi trăit ântr-o regiune de şes e sigur însă că aş fi avut o altă viziune asupra naturii decît cea cunoscută. La Bacău cenuşiul e o culoare frecventă. Existând în natură s-a strecurat necalculat şi în versurile mele. De asemenea violetul (...) In cele mai multe poezii am placat de la elemente concrete şi de la date biografice.
repetă, / încă totu-d adormit— / Ca îo> vise s-a pornit / Roata morii — violetă",
etc...
Dar se observă dimpotrivă şi dificultatea de a da emoţiei o expresie organizată. Sintaxa e sfărâmată, poetul pare a pierde şirul gândurilor :
Cum totu-i glorios... ca niciodată pace.... O, toaimnă-n foşnet lung şopteste^mf cum se itaoe— O, nu-d inimic, nimic, a lost un vis-
înalt,.
Tăcere e, în ganguri, şi în ogrăzi
de-asfalt.
— Vis:
— Da...
— Nu...
— Nu...
— Minus :
— Minus, —
— Plus:
— Plus — ş.a;m.d.
G. Baeovia este, ca mai toţi contemporanii săi, un eminescian. Dar pesimismul, melancolia lui Eminescu au devenit la el, în lipsa unui suport, spaimă aproape biologică de fărlmarea timpului: şi a materiei. Suferinţa lui nu e imaginară şi nici, în fond, un stil. Bolnav, poetul e cu adevărat şi poezia lui pare nu o dată un efort tragic de a articula un cântec, ica in finalul Scrisorii lui Eminescu :
N-o mai caut... Ce să caut ? E acelaşi cântec vechi, Setea liniştei eterne care-mi sună
în urechi ? Dar argamele-s sfărmate şi-n strigări
iiregulare
Vechiul cântec mai străbate cum în
nopţi izvorul sare. P-aici, pe colo mai străbate cîte-o
rază mai curată Dintr-un Carmen Saecuilare oe-! visai
şi eu odată. Astfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună,
127
Se împing tumultuoase şi sălbatice
pe strună, Şi în gîndu-mi trece vântul, capul
arde pustiit, .Aspru, irece sună ciutul cei etern
: neisprăvit... Unde-s  şirurile  clare  din viaţa-mi
să te spun ? Ah, orgamele-s siărmate şi maestrul
e nebun !
insă Baoovia nu. rămine, oa în versurile de mai sus, Eminesou, ia expresia directă a destrămării lăuntrice. Poezia lui.nu e. numai „produs .organic al unei sensibilităţi maladive", „lipsită de retorică şi de patetic" (Pompiliu Constanti-nescu). Baoovia îşi compune, ca şi: Ma-cedonski, .o mască, îşi  face din sufe-
rinţă un stil, o convenţie, care e manierismul decadent. Poetul, şe joacă pe sine, ca şi Minulescu, dar nu spre a se disimula, ci spre a se exprima. Transcrisă, pur şi simplu, ca intr-un jurnal intim, suferinţa iui ar ,fi mai de ..grabă incoerentă. Ea are nevoie, spre a fi. ce e, de o „interpretare", nu oricum, dar una plină de gravitate şi de patetism Baoovianismul e o haină de teatru, o poză patetică a nebuniei. Nu ascultăm confesia unui bolnav, ci vedem o punere în scenă, poetul desprinzându-se pe fondul universului căruia i-a dat viaţă ca un personaj. Confuzia merge piua acolo. încît poetul împrumută masca, într-un proiectat roman, eroului său autobiografic. Acesta nu e Baeovia, e bacovian.
i
Victor Eîtimiu: „Poezii" *}
de Al. Plrilippido
emărind, in acest volum antologic, poezia lui Victor Eftimiu, de la Poemele Singurătăţii, din 1912, pină la sonatele scrise in ultimii ani, cititorul', observă, de-a lungul a peste cincizeci de ani de activitate poetică, linia unei dezvoltări continui avînd drept preocupare esenţială adâncirea gândirii poetice şi perfecţiunea formei.
Stăpin de la început pe cale mai hotărâte şi rnai frapante mijloace de expresie, Victor Eftimiu, cu inteligenţă artistică, a găsit întotdeauna, pentru gândirea sa poetică, foonma cea mai potrivită, in chip sigur şi fără nici o şovăire. Strălucirea expresiei este la el constantă ( ea este chiar una din caracteristicile de bază ale talentului său poetic.
Ceea ce surprinde în chip ou tot ui plăcut pe acela care cunoaşte vasta activitate, în toate genurile literare, a lui Victor Eftimiu, este faptul remarcabil că ioriitorul acesta atât de multilateral pune poezia mai presus de toate, n-o uită niciodată, rămânând poet în toate manifestările sale. Poezie se găseşte din belşug în opera sa de memorialist, atît de ataşantă datorită tocmai darului de povestire şi de evocare al autorului, dovedind de laolaltă mare putere de observaţie şi avînt poetic. Poezie se află în teatrul lui, nu numai în piesele poetice prin ele înşile ca înşir-te mărgărite şi Prorneileu, dar chiar într-o comedie cu caracter realist dar şi uşor fantezist cum este Omul care a văzut moartea. Poezia nu lipseşte din nici o latură a operei lui Victor Eftimiu.
Cultivarea constantă a ■formei a imens, (lia Bfiimiu, loonicomifent cu îmbogăţirea perpetuă a temelor tratate. în primele sale volume efuzia lirică e pe primul plan, lucru firesc la un poet tânăr. Totodată însă şi chiar de ia început, se observă acea detaşare, aş putea să spun istorică, de oare dă dovadă scriitorul nostru în opera lui, detaşare caracteristică dramaturgului puternic care este Victor Eftimiu. Aceasta îl face să nu se piardă niciodată ân vag şi în inconsistent. De la primele poeme, versurile sale sună apăsat şi sonor îmbrăcând imagini bine conturate, de exemplu, îu această Serenadă, datată Ohâtilllon, ianuarie 1910 :
*) Ed. P. L., 1964.
•9  —  Viaţa românească
129
Ce suflet fără pace cutreară pe-afairă în noaptea iară lună şi Ifără mici io istea ? Ce suflet fără pace, In inoaptea solitară, îmd hate la fereastră ? Ce caută ? Ce vrea ?
E iviiiitul, viratul ieirtnlii — prdlbeag ifără cămin — Ce-ar ivirea, din largul zării, în alte ţării să iasă : Zvîriiindu-1 ca o pradă pămiîntuliud străin, Din sinul iei 1-alumgă Noirmamidi» ceţoasă !
Atîtea strune are ianitasMcul rapsod !... O lume-mitlreagă iurtă în sitraniia-d ianifară ; Acum coboară glasul, acuma urlă ilară Şi iar se ittaguiieşte în mote ide pirohoid...
Poseclînd el însuşi multe şi felurite strune, Victor Eftimiu, cu această fluenţă captivantă vizibilă încă de la început, avea să cultive în opera sa toate speciile de poezie, la fel de strălucit în dramă, în basmul în versuri, în confesiunea lirică, în invectiva satirică, fie revărsîndu-se în poeme lungi, fie alegîndu-şi forme fine, de execuţie migăloasă, în primul rund sonetul. Puterea de detaşare de care am vorbit, capacitatea de-a stabili o perspectivă între teme şi el însuşi, mai exact facultatea de-a privi lumea şi Viaţa în desfăşurarea lor în timp, această facultate de care nici un poet adevărat nu poate fi lipsit, stă la origina multor revărsări lirice din acest volum :
Prietenii morţi, iainitiome, Iubiri lîntr-iaripări, Crepusculul v-^aduce şi iclara diimliMieaţă... Sînit aieci ide ibraţe-nitinse, stat aiurări, chemări, Năframe fluturate de dincolo Ide vSaţă...
(Prieteni morţi)
Sau :
în imine-a tresărit uin icîmtec inou :
E marea înfrăţire icu plecările !
Curîonid va bate ultimul ecou,
Din tot ce-a fost irămîn doar întrebările.
Sau :
Vă port pe toţi în mine — intensă cavalcadă — Eu v-aim trăit aievea, avîntiuri îşi dezastre, Din lacrimile voastre eu im^aim făcut loasicadă, M-am ridicat ida turmill din viilsuiriile (voastre.
Şi dată stau puternic, icu fmumtea în (Demit, E pentru că din mine eu mu te-am izgonit, O, freamăt al mulţimii ice icreşti şi imă cuprinzi Cu temelii de piatră şi ©ţelite grinzi.
O bună parte din volum cuprinde sonete. în această formă, care e dificilă jm atîta din pricina strieteţei sale cît din primejdia de-a fi repede banal şi de-a semăna cu ceva deja spus, Victor Eftimiu a dat  unele din cele mai reuşite producţii poetice
130
ale sale. El a înnoit şi a înviorat cu vigoare poetică inedită această formă fixă de poezie veche şi mu rareori învechită. Toate strunele poetului sună din plin în aceste sonete. In primul rând coarda istorico-epică, aceea care se potriveşte atît de bine autorului Thebaildei, al Rlingales, al Haiducilor. Sînt fragmente dintr-o concisă Legendă a Secolelor. Iată în patrusprezece versuri, ist oria Parthenonuilui :
Te-a ridicat avântul unei naţii, în strălucirea la imarmoweeană, Ai cunoscut invazia persană, Apoi te-au jefuit civilizaţii.
Cezarii ţi-au brăzdat o nouă rană, Cît au tarat Britanii — întrebaţi-i ! Cu turnuri te^ncăroară cruciaţii Şi te-au făcut biserică romană.
Dar crucea s-a rostogolit. Profetul Ţi-a iimplintat in coastă (minaretul Şi MorosSni ţi-a trimis obuze.
Şi iată veacul nostru ! Teutonul Ţi-a pîngărit icu zvastica frontonul Şi-iau plîris in hohot cele nouă muze.
Terţina Ultimă vibrează polemic. Victor Eftimiu, mânuitor, in teatrul său, in memoriile sale şi în foifetomistica sa, al unui viguros bici satiric se foloseşte de acesta şi in unele sonete ale sale : Stăpânilor lui Eichmann, Jobenul, Alexandru şi Diogene, Magazin de mode, Funeralii naţionale şi altele, în care sînt evocate cu sarcasm şi cu indignare aspecte sinistre sau ridicule, sau şi una şi alta, din societatea de pe vremuri. Bar poate că un summum al expresiei acestei atitudini de dispreţ în faţa urâciunii şi-a răutăţii îl formează Meduza, care e totodată un model de sonet fără cusur :
Privesc taotătoarea verticală : Imaculata, strania meduză, Ciupercă străvezie si confuză, O stoarsă şi svirlită portocală.
Umbrelă, clopot îşi gorgomă, (muză, Mireasă-n glorie duminicală, Corabie în veşnică lescală, Fantomă oarbă, iară călăuză.
Plutind, aerian, la suprafaţă, Solarele miraje o răsfaţă Cu irizări de curcubeie lucii,
Dar prînsă-n vîrf de băţ, din apă scoasă. Rămâne-o tiirpă umedă, vâscoasă, Scheletul derizoriu a!I nălucii..
131
în arta sonetului Victor Eftimiu atinge perfecţiunea. Din cele peste o mie de sonete pe care ie-a compus în ultimii and, s-a publicat in volumul de faţă numai o mică parte. Apariţia într-un volum a tuturor sonetelor sale este neapărat necesară, întirzierea acestei apariţia este cu totul neexplicabiilă.
Victor Eftimiu este un poet artist oare cunoaşte în adâncime valoarea estetică a cuvîntulud şi se foloseşte de această cunoaştere in poezia sa. în eseul cu care începe volumul său de notaţii şi amintiri intitulat Magia cuvintelor, el spune :
„Să cerem cuvântului o sonoritate plăcută — California, cum spuneau vechii greci — să nu sisiie, să nu strănute, să nu stropşească. Să tindem, în alcătuirea frazei, la evitarea cacofoniei, a hiatusulud, a îngrămădirii de consonante. Savantul stabileşte originea şi sensul exact al cuvintelor, iar poetul le desprinde magia. Cuvintele au un suflet oare trece dincolo de formula rece a dicţionarelor."
Prin această „magie a cuvintelor" .scriitorul nostru înţelege — fără nici o intenţie mistică — tocmai valoarea estetică a CuviniteloT, posibilităţile artistice infinite pe care le oferă asocierea, îmbinarea, aranjarea vorbelor în vederea obţinerii unui efect de artă. Prin fire şi prin vocaţie, prin edxuaaţia sa artistică şi prin preferinţele sale oale mai adinei, Victor Bftimiu este cultivatorul strălucit ai scrisului frumos. Poezia sa, ca şi proza sa, este fluentă şi mlădioasă, clasic echilibrată, fără excese metaforice, dar colorată atîit cît trebuie pentru ca expresia să frapeze prin noutate, fără să năclăieze gândirea poetică şi fără să acopere cu străluciri false conţinutul. Această preocupare, întărită de un simţ adine al concentrării gândirii poetice şi al conciziei formale, îşi găseşte expresia desăvârşită in sonate.
Poezia lui Victor Eftimiu, aşa cum apare în selecţia din acest volum, are, ca şi proza sa, ca şi dialogul său teatral, pondere, echilibru, măsură, armonie. E o poezie caldă, comunicativă, extrem de sociabilă şi de ataşantă. „Eu am venit pe lume s-aduc bucurie şi frumuseţe", spune scriitorul la începutul volumului său de memorii intitulat Spovedanii. Şi s-a ţinut de cuvânt. Ar mai fi putut spune cu tot atîta dreptate : cititorule, cu. mine n-ai să te plicttiiseşti niciodată. Nu sînt mulţi scriitori şi mai ales nu sînt mulţi poeţi oare ar putea să afirme acest lucru cu siguranţa că nu se înşeală. Citirea şi recitirea desăvârşitelor sonete, din care, încă o dată, aşteptăm ediţia integrală, confirma întru totul această afirmaţie, pe care ne îngăduim să o facem în numele poetului nostru.
Pop Simion: „Triunghiul" *}
de Boris Buzilă
omanul lui Pop Simion debutează explosiv şi abrupt, acuitatea situaţiei şi tehnica descripţiei făcînd să transpară, nu fără ostentaţie, predilecţia pentru expresia deconcertantă, menită să incite atenţia prin forţa de şoc a neprevăzutului : „ziua aceea putea fi generoasă putea fi. nemaipomenită prin virtuţile ei, dar n-a fost aşa". De la această frază, paradoxală şi apodictică în acelaşi timp, prozatorul vrea parcă să-şi apropie cititorii priintr-un consens de complicitate, preveninidu-i că se află in faţa unor întâmplări ce se anunţă dramatice, ieşite din .comun (citeşte nemaipomenUe) la care şi ei sint chemaţi să participe, pe măsură ce dispar semnele  de întrebare şi se desluşesc
*) E.P.L., 1964.
132
enigmele. Nu sîntern. lăsaţi să aşteptăm prea mult pînă la dezlegarea tainei acelei zile „generoase", care putea să fie şi oare n-a fost: lectura primelor capitale de roman ne pune în cunoştinţa datelor problemei.
în ziua aceea un om urmează să fie promit in partid. îşi povesteşte viaţa, este ascultat cu seriozitate datorită evenimentului, dar şi cu un fel de consideraţie distantă, vecină cu indiferenta, acea consideraţie pe care ţi-o deşteaptă corectitudinea neîncălzită de pasiune, existenţele anodine cărora nu le poţi face nici un reproş în afară de acela că nu ai ce să le reproşezi. Nimeni nu se înscrie la cuvânt, nimeni nu-l susţine, nimeni nu-l respinge. Şedinţa „fumegă" anemic şi se stinge fără ecou in sufletele participanţilor şi — după cum se va vedea — fără să-şi fi îndeplinit misiunea fiindcă hotărârea ai rămine naconfinmată de forurile superioare. Pentru cel ce aspiră las calitatea de comunist ea devine insă o severă lecţie de etică cetăţenească. Ion Chirilă, care primeşte această lecţie, înţelege că ceea ce se întâmpla „era ecoul unui anumit fel al său de a trăi, pentru care cai din jur îl blamează".
Sîotam după cum se vede în plină criză de conştiinţă, şedinţa de primire în partid fiind, de fapt, în ciuda apatiei care o domină, o aspră confruntare între doi factori care, pînă atunci lăsau impresia că se ignorează reciproc: individul Ion Chirilă, un solitar, împăcat cu sine, a cărui existenţă se scurge prin vadul fără meandre al obişnuinţei inerte şi colectivul de care este legat, nu numai prin solidaritatea procesului de muncă ci mai ales ca entitate umană. Conflictul se prefigurează promiţător, susceptibil să dea substanţă unei interesante dezbateri de idei, un conflict între două mentalităţi diferite, în înţelegerea comandamentelor morale contemporane ale omului social. Dar, câteva pagini mai încolo sînt enunţaţi termenii unui alt conflict care pare să împingă pe planul al doilea dezbaterea de conştiinţă cetăţenească începută în primul capitol. iNoul conflict se dezvoltă acum pe terenul unei drame personale, acelaşi Ion Obirilă devenind fără voia lui şi a fostei soţii, pe care continuă să o iubească, una din laturile unui triunghi de factură conjugală,, pe care scriitorul îl pune în deliberată opoziţie cu vechiul triunghi burghez.
în ce măsură va reuşi Ion Chirilă să ise elibereze de dubla lui povară, de acel „orgoliu temperamental şi nativ" care 31 stigmatizează în ochii semenilor cu stigmatul egoismului şi de traumatismul sufletesc pricinuit de pierderea fiinţei dragi, în ce măsură va izbuti să-şi învingă tarele şi durerea, să dobândească sentimentul încrederii şi demnităţii umane, să înţeleagă sensul ofensiv al vieţii ?
Iată problema fundamentală a acestei cărţi, problemă pusă im discuţie în lumina virtuţilor regeneratoare ale societăţii noastre, singura în măsură să vindece cu timpul dramele individuale, să-i ajute pe oameni, după cum se exprimă scriitorul, să iasă de pe traiectul mărginit al individualismului ân arena largă a colectivităţii.
Spunând că problematica romanului este doar „pusă în discuţie", mă gândeam la faptul că amândouă conflictele, cel care 11 opune pe Chirilă criteriilor morale ale colectivului din care face parte şi drama personală a acestuia rămân ân stare latentă ; semnele menite să indice mutaţiile de conştiinţă oare vor determina până la urmă transformarea protagoniştilor acţiunii sub impulsul vieţii apar sporadic, sau lipsesc cu desăvârşire. De aici senzaţia „sincopelor epice", văduvirea acţiunii de unele pagini menite să întregească fizionomia spirituală a personajelor, insuficienta motivare a hotărârilor acestora, lucruri de care au amintit aproape toţi comentatorii romanului lui Pop Simion.
Să fie vorba oare de nişte carenţe datorate insuficientei stăpâniri a regulelor clasice ale romanului sau de avatarurile modalităţii de expresie şi de compoziţie pe care o abordează cu temeritate proaspătul romancier ?
133
O discuţie pe această temă ar putea ti utilă în măsura in care ar pune în lumină aportul de noutate al cărţii, intr-o direcţie care a constituit într-o mai mică măsură obiect de analiză : acela all structurii epice a romanului.
Scriind „Triunghiul", Pop Simion aspiră către romanul de factură modernă, „un roman concentrat, cu desfăşurarea nervoasă, vehiculând timpi comprimaţi, cu mişcări psihologice rapide, violente chiar", un roman în care a fost „îmbrăţişat voit", „limbajul alert, cu inflexiuni de oralitate şi ton polemic" (dintr-um interviu publicat în „Viaţa românească").
Confirmată la apariţia romanului de realitatea paginii tipărite, mărturisirea de mai sus facilitează interpretarea critică a cărţii atunci cînd ea stă sub semnul unei certe originalităţi dar şi sub acela al manierismului. Ce altceva am putea vedea în succesiunea vertiginoasă a planurilor, a unor episoade adesea făTă legătură între ele, unele chiar străine de filonul epic fundamental şi îndepărtate în timp, de la sala de şedinţe în care Chirilă urmează să fie primit în partid, la biroul de angajare al minei Cuibja, de la ziua în care Ion Chirilă descinde întîia oară în mină, prim 1946 la anii războiului cînd în pădurile Maramureşului aoţionează un detaşament de partizani şi înapoi în contemporaneitate, dacă nu o „regie" dirijată şi deliberată, urmărind să dinamizeze 'desfăşurarea romanului, să imprime scenelor şi personajelor care se perindă pe dinaintea noastră o precipitare caleidoscopică, susceptibilă să exprime într-o măsură mai adecvată dinamica vieţii însăşi, mişcările sufleteşti ale oamenilor ? Tehnica adoptată de scriitor produce adesea efecte remarcabile, alternanţa unor episoade concepute ca mici nuclee epice — sau lirice! — independente echivalează cu tot atâtea instantanee, „flase-uri", oare luminează cu o sclipire fulgerătoare un moment dramatic, o idilă, un proces de conştiinţă, sau pur şi simplu un crîmpei de viaţă, realizat cu un acut simţ al detaliilor.
Aproape toţi recenzenţii „Triunghiului" (Marin Bucur, D. Cesereanu, G. Dimi-sianu, Paul Georgescu, Aurel Martin) s-au referit la aceste instantanee compuse cu practica şi ştiinţa autorului de schiţe, instantanee care înfăţişează una din laturile meritorii ale cărţii: amintim scalda, prima [întâlnire a protagoniştilor acasă la Leon-tina, noaptea de dragoste şi alte scene la care aş vrea să adaug apariţiile primului secretar Darida, de pildă, convorbirea acestuia din urmă cu „liderul sindical raional" Pavel Bică.
Ceea ce mi se pare a însemna câştigul cel mai substanţial pentru experienţa de prozator a lui Pop Simion şi pentru nivelul valoric al cărţii, în general, pe linia romanului de factură modernă, este conciziunea cu care sînt definite şi fixate artistic situaţii şi caractere. Ca să surprindă plastic şi lapidar mişcările psihologice, cadrul conflictelor, situaţiile definitorii, scriitorul trebuia să fie stăpân pe o limbă flexibilă şi bogată, ceea ce i-a şi izbutit, în mare măsură. Perfecţiunea şi nuanţarea limbajului sînt incontestabile în ciuda „preţiozităţilor" şi „ bombast ici smelor" semnalate, fiindcă, ceea ce mi se pare esenţial în această privinţă nu sînt construcţiile lingvistice şi expresiile improprii, ci strădania prozatorului spre un limbaj asociativ, colorat, bogat im sugestii.
Cînd unele apariţii care nu deţin poziţii decisive în mersul acţiunii, asemă-nîndu-se cu nişte figuraţii fulgurante din piesele cu multe personaje sînt astfel caracterizate : „Ţuguienii erau tineri în meserie, abia veniţi de pe Tinar şi aveau un fel speriat de a sta la masă, îşi purtau viaţa interioară pe feţele lor nu îndeajuns stăpânite" — impresia capătă dimensiunea duratei, ca rolurile mici interpretate de actori buni.
Exemplele se pot multiplica ; acuitatea unui moment critic este definită astfel : „confuzia dănţuia peste adunare într-o fierbere de glasuri, senzaţionalul era acolo, de faţă, îşi arăta colţii ca un dulău Saint Bernard pregătit pentru o vânătoare cu
134
cete şi cai", o expresie ştearsă a fizionomiei lasă să se înţeleagă că printr-un asemenea om „evenimentele au trecut oa geamantanele printr-o gară fără personalitate", iar gestul sătenilor care coboară căruţele în apa Someşului este in acest chip explicat : „câţiva duseră şi căruţele în apă să li se umfle rotile făcute din lemn de dud, să cânte dân osii clar şi plin, ca şi căruţele de Brăila, despre care se zice că sună frumos în amurg, pe înnoptate, deşi ardelenii nu coboriseră ân Bărăgan să le auză, iar în podiş ele nu suiseră inică, doar vestea lor".
Adăugaţi acestor viguroase secvenţe virtuţile unui limbaj migălos elaborat dar care orează impresia spontaneităţii; tăcerea confuză şi înspăimântată este o „tăcere galbenă", o şedinţă epuizantă şi inutilă aduce „clipe ostenite", râsul stupid este un „rîs fără criterii", amorţeala minţii produce „ginduri albe", năbuşeala te face să-ţi închipui că „respiri cil ti".
Râvnind mereu să învestească expresia literară cu dimensiunea conciziei sugestive şi a limbajului alert, prozatorul produce ici-colo şi mostre regretabile : „dubele miroseau laic a prăvălie" (la pag. 107); Baba Ohmii purecă un căţel dezmierdîndu-i cu un „cântec laic" (pag. 100), un ins oarecare discută „de-ţi picau ideile în călcâie", iar voinţa unuia „se face arici", spre deosebire de gândul aceluiaşi care devine... „placă de zinc". Spuneam însă că nu imperfecţiunile de limbaj, incomparabil mai puţine decât izbufirite reale In aceeaşi privinţă, constituie motive de îngrijorare pentru chipul in oare autorul „Triunghiului" ştie să uzeze de formula epică pentru care a optat.
Dacă ar fi să explicăm carenţele majore ale acestei cărţi prin avatarurile formulei adoptate, prin insuficienta stăpînire şi Înţelegere a acesteia, cred că ar trebui să vorbim de acele „licenţe" păgubitoare pe oare şi le ia scriitorul faţă de dinamica lăuntrică a personajelor, faţă de exigenţele analitice absolut obligatorii mai ales întir-un roman de dezbatere etică, faţă de consecvenţa personajelor cu ele inşile, faţă de evoluţia acestora. Oricât de rapide ar fi mişcările psihologice, in măsura în care această rapiditate este cerută ou necesitate de construcţia cărţii, există în evoluţia eroilor momente peste oare nu se poate trece deoît ou riscul de a nesocoti dialectica devenirii interioare a personajelor. Indiferenţa de care se izbeşte Ion Chirilă în memorabila şedinţă a primirii în partid îşi are obîrşia — ne sugerează prozatorul — în individualismul acestuia, rămăşiţă a trecutului apropiat. Dar nicăieri, de-a lungul celor peste trei sute ide pagini ale cărţii, Ion 'Chirilă nu apare ca un egoist, decît in măsura in care poate fi egoist un om care n-a încetat să ţină la o femeie. Oricât de aotiv ar trebui să fie rolul cititorului, chemat să umple şi să întregească el însuşi eventualele „sincope epice", există puncte nodale lîn evoluţia personajelor pe care nu le poate oferi deoît scriitorul însuşi şi orioît de concentrată, de comprimată şi de rapidă iar fi construcţia romanului, ea nu se poate dispensa, bună oară, in cazul rezolvării conflictului conjugal al lui Ion Chirilă de acele „pagini analitice" (cum bine observa Aurel Martin) menite să sugereze cu pregnanţă factorii care au dus la extincţia treptată a dramei individuale a acestuia, pagini aproape inexistente în carte
Dorinţa de a creea conflicte şi înfruntări violente îl duce uneori pe autorul „Triunghiului" la un dramatism exterior, factice, la violentări ale logicii personajelor Individualismul lui Ion Chirilă, în măsura în care rămîne o simplă etichetă, confirmă, cred acest lucru ca şi tentativa de a complica inutil, în spiritul alimentării aceluiaşi „dramatism" de suprafaţă, profilul unor personaje. iDespre Amalia Clej, ni se spune la intrarea ei în acţiunea romanului că era „un copil bătrânicios, nici exuberant, nici frenetic, mai degrabă stins", un copil a cărui devenire prefigurează — deşi nu este cazul — „egoismul" lui Chirilă. La numai cîteva pagini aceeaşi Amalie apare la antipodul individualismului (cînd discută cu Leontina despre nişte lucruri petrecute la şcoală), francă şi exuberantă aşa oum va rămîne de altfel pînă la sfârşitul cărţii; prozatorul lăsând impresia că a „uitat" schiţa de caracter pe care i-o făcuse cu cîteva
135
pagini mai înainte. Olej, noul soţ al Leontinei, definit de un critic drept „latura cea mai inconsistentă a „triunghiului" suferă şi el aceeaşi lipsă de consecvenţă.
Toate aceste „licenţe", mai mult nişte neinspirate şi preconcepute derogări de la exigentele genului — în virtuatea unui scop, în .ultimă instanţă nobil! — decît consecinţe ale imcentitudinilior autorului în materie de compoziţie epică, işi au desigur ponderea lor negativă in evaluarea acestei cărţi. Şi totuşi „Triunghiul" este o reuşită prin strădania prozatorului către inovaţie, este o treaptă superioară în scrisul acestuia
Ion Bănuţă:
„Scrisoare către anul 2000'°
de Eugenia Tudor
rin versul său fără podoabe de prisos, de o cantabilitate folklorieă — a cărei descendenţă poetul nu cată a o tăinui — poezia lui Ion Bănuţă aduce mărturia unei cuceritoare robusbeţi sufleteşti. Căci temperamental poetul este un optimist, o natură impetuoasă ce se dezlănţuie in cântece tonice, fie că sursa inspiraţiei sale o constituie zilele noi ale socialismului, fie că işi trage seva din trecutul Împovărat de sărăcie dar aureolat de suflul luptei revoluţionare.
Euforic în faţa prezentului plin de miracole, cântând „ebucniiraa înnoitoare a primăverii", mulţimea filfîitoare a drapelelor irosii şi „racheta păcii", impăr-tăşindu-se din „fericirea veacului", sau elegiac, plin de patetism cînd evocă eroismul luptătorilor clasei muncitoare ori reînvie cu accente convingătoare stihia mizeră a trecutului, Ion Bănuţă rămâne în cele mai izbutite poeme ale sale .convingător prin sinceritatea şi delicateţea simţirii.
Poezia este pentru el „marea chemare" ce se nutreşte dintr-o inepuizabilă sursă — iubirea de oameni —, rămasă intactă ân urma încercărilor grele la oare 1-a silit destinul său de copil sărac
*) E.P.L., 1963.
emigrând din hotarul satului pustiit de boală şi lipsuri spre zidurile înalte ale uzinei, spre oraş :
De imiii  de  ani, soră, nimbul iubirii Prin  nestinisele-adlncuTi  îl purtam, mii-1 idasie mama, din tainele ftaii, şi de furii lumii cu girijă-1 păzeam..."
(„Mesaj")
'Solidar cu clasa din care vine, purtând icu el neatinsă zestrea sufletească moştenită, călită de flăcările luptei revoluţionare, I. Bănuţă află o bună analogie intre munca iminerului, ce extrage din afundul pământului „Aurul negru" şi. travaliul poetic, văzut oa o continuă caboBîre în adînourile simţirii din care zbuioneşite versul. „Eu din arşiţă-mi iac versul" este o mărturisire a cărei sinceritate se verifică pe deplin în cele mai izbutite poeme ale Ultimelor sale cărţi. Poezia, („idol tară moarte", implică trudă, cere migalăactul poetic este similar cu temerara ascensiune către un pisc ce pare că se îndepărtează mereu : „Uiric de mii de veacuri / cu-o beţie trează, / dar el prearîvniitul, / tot se depărtează". („Urc ide mii de veacuri") — sau cu străbaterea unor căi tainice neumblate, ce se (Lasă anevoie cunoscute :
136
Mergînd ou greu pe calea neumblată, pe  arşiţă  eumplită-n  miez  de vară, încăleclnd a vuiturilor ceată, un idol mi-am tăiat, din piatră rară.
(„Poezia")
Toate  acestea  vorbesc  despre seriozitatea, despre  scrupulozitatea, cu care poetul âşi priveşte munca artistică. într-o    substanţială    autobiografie lirică „Nuhs pus pe spovedanii", reprezentativă prin simplitatea oa şi prin autenticitatea ou care e rostit adevărul grav despre destinul său liric, se poate observa  că   I.   Bănuţă  simte  poezia ou inima-i generoasă  ce  „s-a preschimbat în iliră". Aşadar, sensibilitatea  sa nativă   e   alcătuită  astfel incit vibrează puternic  în faţa  evenimentelor menite să  transforme mânia seculară a oelor obidiţi   în  adevărate  serbări,   la care participă au frenezie însăşi natura, iar timpul îşi accelerează mersul în chip miraculos : „Copacii sună idin frunzare / şi apele se-adună-n unde / ducând milenii în  secunde. / Răsar din «reştet pînă-n poale / minunile măriei sale / Timpul,   / lăsînd  legendele, Olimpiul". Temperament tumultuos, poetul! se simte în largul său în mijlocul manifestaţiilor populare,  a  fîlfiirii   steagurilor, acolo unde se poate vedea mai bine „imensitatea revoluţiei / înălţimea şi adâncimea ei". Poezia „La manifestaţie" e o erupţie de bucurie, exprimată prin simbolica pădure a  steagurilor  roşii. Poetului i se pare că ţara întreagă este „o pădure magnifică   de steaguri". în  „Zece mii de meşteri mari" ca şi în alte poeme ale  sale,   evenimentele  deosebite ale realităţii socialiste se convertesc în poezie, avind ca martor universul, stelele :
Au venit zece mii de meşteri mari, meşteri ai gramelor suitoare, spre firidele albastre ale stelelor, mirate de îndrăzneala ţăranilor descăliicători de pe asinul sărăciei.
în cele mai izbutite poeme ale sale — printre oare trebuie amintit „Partidu-
lui îi sînt dator", cintul poetului e temerar, zbuicneşte neînfrinat din învelişul uneori prea strimt sau zgrunţuros al cuviinţelor, ţâşneşte slobod de canoanele expresiei căutate, proaspăt şi simplu ca şuvoiul unei ape repezi.
Peisajul poetic al ultimelor sale cărţi apare mai divers, deşi substanţa rămîne aceeaşi. Alături de vibrarea autentică, de starea de încântare în faţa frumuseţilor  naturii, —.  miracolul toamnei, tristeţea plopului în iarnă, liniştea pădurii, sărutul de vrajă all mării, uimirea florilor primăvara, — poetul apelează la filonul epic pentru a evoc-a crâmpeie din zbuciumata istorie a luptei ilegale a  comuniştilor. Maniera  este evident fdlklorică. Asemeni cântăreţului popular, I.  Bănuţă  scoate efecte  sugestive din alternanţa unor tonalităţi de baladă — utilizând invocarea, bocetul, diasoîntecul, hiperbola, simbolul — atunci oînd poetul se   străduieşte să  înnobileze expresia, când metafora  este clară, curăţată de zgura improprietăţilor sau cînd anecdoticul banal nu înneacă 'fluenţa ideilor.
Prin .intermediul eroului, Vladimir, un ailter-ego al poetului, autorul comunică adesea cititorului sentimente de o mare sinceritate, cum ar fi de ipildă starea de nelinişte, de tânjire a tânărului ce caută faţa adevărului, ancă depărtată pentru el : „ca un tăietor de sare / caut soare / în tăişuri de topoare" sau exprimată fluent prin melopeea din „Nelinişti" :
Merg prin cer şi prin lăptuci, dau de glod şi dau de drugi, insă drugii cei mai grei sînt cei  de  pe  ochii mei, şi nu ştiu să  mă desfenic şi  zac,  maică, de-utumeric.
Nu aceeaşi impresie o lasă însă o buoată ca „Sub cer", bântuită de generalităţi exprimate cam simplist :
Ar trebui să mori de-acel desfrîu, al ursitoarelor din scheme (?!) dar icît în România-s lacrimi irîu, din val se făuresc blesteme.
137
şi unde expresia poetică e m suferinţă. Oft priveşte „pletele de zări ucise" alie nopţii sau versul: „rămâne fără pom durerea" sînt greoaie şi goale de conţinut afectiv.
S-a mat remarcat, însă merită să fie reamintit un fragment din prima parte a poemului „Scrisoare către anul 2000", elocventă pentru capacitatea poetului de a se înflora in faţa frumuseţilor gingaşe ale naturii, unde florile din poiană se descoperă, pe ele însele, mirate :
Poienii de lingă Argeş cuprinse de mirare «fiară peste (noapte că s-au umplut  de floare.
Aceeaşi uimire le încearcă în aşteptarea copiilor oare întârzie să le culeagă : „E-atîta ietriioiire / la margine de ape ! / Doar o tristeţe vin© / în inimi să ne sape, ./ Că nu se află nimeni / Să ne-in-ţalaagă viaţa. / De-air fi copii zdurdal-tnSldi / să ne sărute faţa !". Poiana 'înflorită e 'aleasă ca ioc de înfruntare între moşiereasa „zăludă" ou coconii ei şi copiii din sat, spre a accentua contrastul dintre puritate şi cruzime. Ingenuitatea călcată în picioare de coconi -— „Frumoasele vioare / privtadu-se uşor / mai îngînau, mirate, / zdrobite sub boitfor" — este analoagă procesului silnic al îmbătrânirii copiilor, al căror joc este întrerupt ou brutalitate şa se transformă într-un grav jioc al urii, apt să-i maturizeze înainte de vreme: „Copiii se-m-bătară / de ura vârstei lor. / Ei din părinţi îşi luară / fiorul airzător. / Mînia lor de veacuri / ou răsăriri de foc / le-a prins făptura toată / într-al icîm-piei joc. / îl începură aprig, / cu pumnii încleştaţi / sifîrşind ou vechî supuneri / şi devenind bărbaţi" („După flori")
E aci, exprimată sugestiv, ideea de continuitate a demnităţii omului din popor, transmiţând din generaţie în generaţie, ca pe o moştenire,  ura faţă
de cei care-i batjocoresc umanitatea. Tot astfel în „Se duc carele Ia Roci", „HiîTica", „Miercuri pe Ia asfinţit" — în care poate fi uşot recunoscută influenţa sarcasmului arghezian, sau „La cules de porumb" poetul fructifică ritmul folkloric, sugerând cu o simplitate ce ţine nu numai de intenţie dar şi de meşteşug, atmosfera apăsătoare, lîmoedă a satului brăzdat de sărăcie şi boală.
Trebuie spus însă că în acest poem, în special în primele două părţi — dedicate satului şi oraşului — uneori epicul e confundat cu anecdoticul pur, care sufocă fiorul liric. Dacă imagini ca aceea a poieuei ou flori unde se înfruntă moşiereasa cu copiii satului, sau fragmentele care vorbesc despre lăcomia popii, ori despre 'molimă, etc., îşi au rostul lor, necesare pentru completarea nuanţelor tabloului zugrăvit, nu acelaşi lucru se poate spune de imaginea firava, inconsistentă a haiducului Radu sau de fragmente ca „Mirare", „Mere dulci" (neîmplinite artistic) sau „Printre argeşeni săraci", unde faptele sau dialogul nud, inexpresiv, nu aduc nimic nou în economia globală a bucăţii, dimpotrivă o împing la marginea poeziei, spre un prozaism supărător. Iată un exemplu :
— „Ce crezi ?
îl  bate neamţul  pe  englez ?
— Cine  ştie !?
Fereşte Doamne, de urgie !"
Sau :
— „Ce mai e prin sat ? Toba a sunat,
a mai adunat arniicl şi ţoale,
de ila Chiriţă pînă mai devale..."
Oscilînd între cântec şi plîns — a ceste două melodii capitale pentru cîn-tăreţul folkloric de la oare se inspiră — poetul brodează uneori nuanţat, ajutîn-du-se de o veritabilă înclinare spre pictural. Tabloul dezolant al satului este
138
completat, continuat cu schiţa nu mai puţin 'deprimantă a mahalalei buou-reştene, în care fermentează imboldul revoluţionar. Şi aci, în citeva scutite dar sugestive schiţe — (lucrate parcă în tonalităţi sumbre — de cenuşiu şi negru — poetul transmite nota dominantă a locului, lată de pildă această sumară dar cuprinzătoare imagine a mahalalei amărâte :
Soarele către apus aducea-nserare, şi-nluueriaul — ca uns — într-o  circiumă-a pătruns, unde plâng pahare.
Vladimir, eroul poemului ajunge în oraş, „cu zestrea lui de piatră şi de rouă" şi cunoaşte Gravita unde „cazan-geria e un iad...", iar mîinile oamenilor sînt „crengi prin ceaţă / şi viaţa stă-ntr-un fir de aţă..." Cartierul muncitoresc, in ajunul greve; celei mari, este străjuit de umbra morţii : „acolo stă pe oase / moartea, ca un cocoş de tablă..." Universul de imagini all poetului este încă pe jumătate irural, deşi se simt nuanţele noi, metalice ale cuvântului. De pildă greva e: „cimitir de fiare reci — / îngheţate-n strâmbe legi. / Parcă le-a lovit lingoarea". I. Bănuţă află aci neaşteptate tonalităţi de sarcasm cind adaugă laconic: „Rugineşte plusvaloarea". „Curbele de sacrificiu" au „culoare de pămînt", fiind asemuite ou „lăcustele din cimp". Aci apare un ointac nou, turnat în ritmica populară : „Cântecul  ciocanului" :
Şi nu-i cânt pe lume, nu-i, cum este-al ciocanului. Oîntec aspru, neumblat pe Ia feţe de-rnpărat, pe la domnii şi pe la uşi...
Sirena fabricii e o buhă ce prohodeşte viata muncitorilor, iar oîntecull ei sinistru, pus în slujba domnilor e domesticit de forţa unită a clasei în atac. Poetul află accente autentice, expresia
e frustă, directa, comunicînd nemijlocit emoţia sinceră: „largă-i poarta lumii, largă / şi mai strimtă decît acul, / şi mai neagră decât dracul / pentru cei bătuţi de soartă" (Poarta). O metaforă, sugerează plastic imaginea Partidului, supranumit Faur, în (fragmentul cu acelaşi nume :
te-am văzut umblând prin iad zburător  bătut  de gînduri, tăind valurilor vad.
Atît in imaginile despre grevă, —- acele schiţe lucrate în cîteva linii şi în tonuri de cenuşiu şi negru, unde apare forţa picturală, înnobilată de revoltă a autorului din tablourile apocaliptice ale lagărelor de concentrare (ciclul: ..Cu Danie prin infern") cît şi in partea ultimă, dedicată „Cetăţii Tăcerii", închisoarea de la Doftana, Ion Bănuţă izvodeşte imagini adecvate şi emoţia se strecoară nesilită din înşiruirea /cuvintelor ce desenează contururi sumbre, viziuni amplu dimensionate :
Eu văd cumpăna luminii
răstignită în furcile (nopţii,
şi văd (frunţile grele de gînduri,
icare se lovesc clipă de clipă
de pervazul şi drugii de fier,
de ferestrele negre —
o mie de ani drămuind lumina.
Ochii luptătorilor întemniţaţi „stirîng nemărginirea / şi evadează mereu", iar inimile bat „ea nişte ciocane / în locurile ide taină / unde manifest ele roşii / aprind cuvântul libertate". Uneori metaforele, asociaţiile respiră o gravă simplitate cu rezonanţe îndepărtate de basm :
Văd luptătorii din sumbra cetate stînd pe trupuri goale de brazi, morţi de o sută de ani...
in care asistăm parcă la lupta titanică dintre voinicul viteaz, plecat să smulgă lumina, „adunând din noapte soare" de
139
la zmeul căpcăun, aoi prezent prin imaginea hidoasă, de colos negru şi crud a paznicului Aincateu : „Nalt si greu, malac de piatră", la vederea căruia florile se vestejesc şi mor :
Filările din vîrf de dor Tremură şi plâng şi mor Când presimt că duhul lui umblă printre cărăruii.
Şi tot ca-n basme, elementele naturii : viratul, privighetoarea, florile, o pisică — Fanioioa — o piesă admirabilă, de o virtuozitate miniaturală a poetului — vin im ajutorul celui întemniţat, fiecare aducînidu-şi partea de gingăşie sau frumuseţe, în amintire, alinîndu-i suferinţa.
Se poate afirma că in „Scrisoare către anul 2000", poem cu rezonanţe biografice, se descifrează măsura întreagă a talentului poetic al lui Ion Bănuţă, aşa cum s-a dovedit din volumele anterioare, întregit, îmbogăţit cu noi nuanţe. Dotat ou o fremătătoare sensibilitate nativă, capabil de o simţire autentică, sau cum bine spunea maestrul G. Căiinesou, dovedind „capacitate de exaltare in faţa miracolului fenomenal şi ide violenţă tonică", poetul apare totodată ca un liric înzestrat, dar şi oa un veritabil epic, capabil să plăsmuiască icoane sugestive de un real dramatism. Dacă în factura epicului se mai întâlnesc, cum spuneam, unele nedorite urme ale anecdoticului facil, poetul mai plătind încă tribut versificării plate (s-ar putea cita în acest sens fragmente ca „Faţă-n faţă", sau „Corbii se-adu-nară-n for", bântuite de prozaism) nu e mai puţin adevărat că poetul ne rămîne  încă dator  în  ceea  ce priveşte
elaborarea şi claritatea versului. Broderia metaforei este uneori trainică, aşa după cum am văzut, şi in ea se întil-neşie firul de mătase al asociaţiilor neaşteptate. Dintre atâtea alte exemple care s-ar putea da, alegem unul singur din „Mesagerul" — vântul care-! vizitează pe Vladimir la închisoare. Poetul spune: „a intrat pe-un iiir de soare / ou merinde ila-mohi'soare", impresionând plăcut prin puterea de sugestie a asociaţiei neaşteptate dar simple totodată. Nu la fel se întâmplă însă atunci cind sorie despre o femeie care moare pe lan : „trupul ei plăpînd / oa o strună ' prăvălită de furtună / în ajun de răzvrătiri", unde comparaţia e forţată. La fel o imagine riscantă, greoaie se găseşte iratr-o exprimare improprie ca aceasta :
Avurăm fac, şi arc, şi basil ei,
dar foamea nu-şi pierdu statura ei...(!)
Şi tot aci s-ar mai putea cita: „tăpşanul minciunatic", „vinul bătrîn de două vieţi", „boarea de chindie", „drumeagul de tipsie", etc. Dar există certitudinea că poetul, a cărui chibzuinţă către înalt şi frumos este dublată de modestia şi migala unui artist care se caută neîncetat, nu va rămîne mult timp datornic.
Poetul însuşi se arată conştient de unele neârnplliniri ale versului său : „de vină-i pana mea de oîmt şi fum / căci desfăcîndu-se, subţire, / furînd din zare mii de fire / în ţesătură s-au mai rupt, / lăsând şi goluri dedesupt"... („Prolog")
Dar izbânda ultimului său poem stă chezăşie pentru ţesătura trainică a versurilor viitoare.
Dezvoltarea dramaturgiei după Eliberare
de George Ivaşcu
Continuînd valoroasa tradiţie a înaintaşilor, noua dramaturgie îşi afirmă un profil specific
||f!?|n ansamblul dezvoltării fe-IX^Jpamenului literar contemporan, dramaturgia ultimelor două decenii înscrie o nouă spirală al cărei olar sens ascendent se .află în relaţie logică cu prestigioasa experienţă a trecutului, îmbogăţită de noua filozofie cu o nouă .responsabilitate, — oea a timpului nostru. Teatrul actual ilustrează astfel, implioîndu-1, raportul dialectic intre tradiţie şi inovaţie pe linia continuităţii înnoite a celor mai valoroase tradiţii anterioare, în lumina a oeea >ce putem considera a fi un autentic umanism. Verva satirică de mare pregnanţă şi subtilitate din piesele lui Caraigiiale, ardenta şi lucida dezbatere ■de idei caracteristică lui Oamil Peirescu, tonalitatea violent tragică a teatrului lui George Minai! Zamfirescu sau cea învăluită de o iremediabilă şi inefabilă tristeţe la Mihiail Sebastian sint tot at'îtea puncte nodale ale unui proces literar pe  care  dramaturgii contempo-
rani l-au asimilat şi faţă de care şi-au definit propriul lor punct de vedere în concordanţă cu noua dimensiune a concepţiei lor artistice. în acest sens, dar, „continuitatea" n-a însemnat şi n-a dus la calchierea ai, ci la inovaţie. Asemenea celorlalte . sectoare ale artei, dramaturgia şi-a impus şi ea contribuţia în profilarea acelei noi viziuni asupra lumii, cea a filozofiei, a artei unei societăţi definitiv eliberate, a societăţii socialiste. Din această perspectivă, majoritatea operelor create in anii noştri reprezintă o polemică sau măcar un răspuns dat unei întregi literaturi a trecutului, în acest amplu şi definitoriu proces, continuitatea şi inovaţia întîinindu-se adesea într-un sistem complex de negare a negaţiei.
Duclnd mai departe o tendinţă ce începuse să se afirme in dramaturgia dintre cele două războaie, teatrul actual devine o tribună a actualităţii. Faptul nu mai înseamnă însă o simplă orientare tematică, ci reprezintă esenţa viabilă a noii arte, coloana vertebrală a noii atitudini estetice. în centrul atenţiei scriitorilor se află uriaşul proces de construcţie materială şi spirituală a societăţii contemporane, proces în care oamenii mili-
141
tează aiotiv şi conştient în favoarea unui nou ideal social, politic, etic. Aria de inspiraţie se diversifică substanţial, pe scenă pătrund freamătul şantierelor, noile probleme ale satului, pasionantele căutări ale savanţilor sau artiştilor. în actualitate se află astfel şi veritabila sursă a conflictului dramatic, piesele surprinzând confruntările definitorii ale contemporaneităţii, manifestate pe plan obietotiv sau subiectiv, în conştiinţa eroilor. Faţă de literatura dramatică anterioară, teatrul de după Eliberare năzuieşte să realizeze nu numai o augmentare a fascicolului de viaţă descris, ci şi conturarea unui nou tip de personalitate umană, cu o nouă situare a acesteia faţă de timp.
Frecventă în epica şi chiar lirica interbelică, tema destinului, văzut inevitabil tragic, al omului cinstit într-o societate structural potrivnică, va fi ilustrată cu atît mai mult de literatura dramatică. Getlu Rusoanu, din Jocul ielelor al lui Camil Petrescu, domnişoara Nas-tasia, din piesa cu acelaşi nume a lui George Mihail Zamfirescu, sau Miroiu, din Steaua iară nume de Mihail Sebastian — pentru a nu cita decît câţiva dintre cei mai reprezentativi — sînt eroi ce-şi declină o irezolwabilă (la acea dată) naaderenţă la sistemul de viaţă înconjurător. Traiectoria lor vitală concretizează un patetic strigăt de revoltă în faţa unor legi ce alterau profund umanitatea, legi ce le apăreau însă implacabile şi atotputernice. De aceea, eroii se vor refugia într-un univers construit intelectual], oa Gelu Rusoanu, afectiv, ca domnişoara Nastasia, un univers al visului şi imaginaţiei, ca* Miroiu. Dar mistificarea şi automistificarea au rezultate tragice. Gelu Rusoanu nu va mai putea depăşi şi învinge „jocul ielelor", jocul ideilor „absolute" pe care îşi fondase existenţa, idei de perfecţiune neviabilă. După o superbă clipă de fericire, ce părea o materializare a visului său, Miroiu se va întoarce la viaţa monotonă, exasperantă, ucigătoare de iluzii, o viaţă fără stele şi iubire. Iar
domnişoara Nastasia va sfârşi de asemenea tragic, mu înainte de a îndeplini fanaticul său act de dreptate. între eroi şi lume punţile sînt tăiate, universul pare de nedapăşit, „soluţia" stând doar în moarte sau renunţare. Altfel spus,, raportarea omului la timp este tragică. Eroii nu au puterea de ia acţiona definitiv, nu au puterea autodepăşirii.
.Eliberat de spaimele, de nebotăirârile vechi, conştient de forţa acţiunilor sale, conjugate cu oale ale colectivităţii, eroul dramaturgiei actuale îşi creează destinul după o finalitate nouă. Lupta de cunoaştere şi cucerire a lumii înseamnă în acelaşi timp o luptă de cunoaştere a propriei personalităţi, a propriului destin.
Eliberarea obiectivă şi subiectivă de ceea' ce era vaahi, potrivnic împlinirii, umane — iată principala direcţie de dezvoltare a noului erou. în acest context chiar înfrângerile sale nu capătă aureola patetică a irevocabilului, căci se raportează ia sensul ireversibil ascendent, tonic, optimist, icel al vastei evoluţii şi revoluţii a prezentului. Un om activ şi hotărât, intransigent şi romantic, un om. la oare munca şi viaţa afectivă se află într-o interdependenţă prin ea însăşi semnificativă pentru noua etică, un om. preocupat de ceea ce este etern dar şi de lucrurile zilnice care construiesc a-ceasiă eternitate, un om lucid şi tandru, omul zilelor noastre — iată eroul pe care noua dramaturgie 1-a impus sau năzuieşte a-l impune literaturii şi publicului.
Alături de ineditul temalâcii sau al construirii personajului, alături de ineditul problematicii, dramaturgia de după Eliberare se caracterizează, desigur, şi prin asidue căutări în ceea ce priveşte construcţia dramatică, modalităţile abordate. Este continuată tradiţia comediei româneşti, este cultivată drama istorică, se dezvoltă drama psihologică de idei. Tragicul şi absurdul sînt două categorii estetice tot mai solicitate, .apar comedii lirice, piese construite oa veritabile procese, piese ou comentator etc. Fără îp-
142
doială, efortul 'creatorilor noştri de a-şi diversifica modalitatea de expresie dra-maturgică, de a valorifica experienţe naţionale sau ale literaturilor străine este de relevat.
După Eliberare, dramaturgia înregistrează, asemenea tuturor genurilor literare, o creştere cantitativă şi calitativă impresionantă, la crearea profilului său caracteristic contribuind scriitori din diferite generaţii.
Qamil Petrescu, Mihail Sorbul, Victor Eftimiu, Mircea Ştefănescu, Tudor Mu-şabascu, Al. Kiriţescu, Tudor Şoiimiaru, Mimail Davidoglu, Aurel Baranga, Luoia Demetrius, Horia Lovanescu, Al. Voit in, mai tinerii : Al. Mirodan, Paul Everac, Dor el Dorian, Gh. Vlad, Siito Andras, Sergiu Fărcăşan, Radu Cosaşu, Horia Stianou, Teodor Mazilu sau scriitorii consacraţi în alte genuri: George Căli-nesiau, Mihai Baniuc, Titus Popovici, Maria Banuş, V. Em. Galan, Aurel Mi-hale, Eugen Banbu, — sînt atîtea nume ce îmbogăţesc cu viziuni artistice inedite peisajul dramaturgie actual.
O primă etapă: noua viziune asupra trecutului
în contextul dramaturgiei noastre, cu sursă principală actualitatea, ponderea sectorului de piese istorice este explicabilă prin noua interpretare a istoriei pe care scriitorii, — cei mai mulţi cu prodigioasă activitate pînă la Eliberare
— o vor realiza de la nivelul propriei şi realei restructurări artistice pe care au trăit-o.
Qaimil Petrescu, căutător prin eroii teatrului său, al absolutului, interesat de plasarea omului faţă de marile întrebări ale timpului şi vieţii, va scrie drama Bălcescu (1949), preludiu al întinsei reconstituiri epice trilogia Un om între oameni. Explicit sau nu, piesa este o replică a unei creaţii mai vechi
— Danton. în ambele, scriitorul aduce în scenă o mare personalitate istorică, antrenată   într-un   proces revoluţionar
amplu. Dar dacă în Danton, accentuîn-du-se excapţionialitatea eroului, se ajunge la o oarecare idealizare a lui, la o insuficientă reliefare a relaţiei sale cu instanţele sociale mai largi ale momentului respectiv, Bălcescu rămîne un modal de intuire a dialecticii reale între erou, reprezentant al unei conştiinţe civice, şi acţiunea revoluţionară pe care o conduce. Drama Bălcescu nu poate desfăşura, datorită legilor genului, excepţionala minuţie a cunoaşterii epocii realizată apoi în trilogie, dar ceea ce autorul nu realizează cantitativ pe orizontală, via suplini prin construirea substanţei conflictului dramatic. Revoluţia de la 1848 trăieşte astfel realmente pe scenă, piesa fiind deopotrivă dedicată lui Bălcescu şi revoluţiei. Esanţiallizată, linia narativă a viitorului roman are în piesă dramatism şi concizie, autorul reuşind (în virtutea unei îndelungate experienţe) să creeze o cuceritoare dezbatere de idei. Figura, cu adevărat romantică a lui Bălcescu, dar şi revoluţia — iată protagoniştii piesei in care Cărnii Petrescu va defini profilul uman, de astă dată într-o nouă perspectivă : cea a devenirii.
Tot Oamil Petrescu va reconstitui, cu acurateţa, climatul literar al sfârşitului de secol in Caragiale şi vremea lui.
De altfel, interesul acordat de dramaturgi marilor figuri ale culturii româneşti nu este singular. Mincaa Ştefănescu îl evocă pe acelaşi Caragiale în Procesul, pe Matei Milio în Căruţa cu paiaţe, iar, recent, pe Eminescu. Fără îndoială, interesul documentar este comun, dar autorii par a fi preocupaţi, în acest context, mai ales de sublinierea situaţiei intelectualului într-o anumită societate. Tema va constitui şi substanţa piesei lui Al. Kiriţescu, Michel-Angelo,. ce face parte, alături de Borgia, Nunta din Perugia, din trilogia Renaşterii. Autorul semnează şi incisiva satiră Dictatorul.
Victor Eftimiu, pe aceeaşi linie — a reconstituirii istorice (de altfel cu antecedente in propria sa creaţie : Strămoşii,
143
Rapsozii, Meşterul Manole etc.), fără documentarea exhaustivă a lui Oarnil Petresciu, dar prin mari desfăşurări de imaginaţie şi lirism, aproape de feerie şi btasm, scrie Haiducii şi Pană Lesnea Rusalim, ambele evocări ale haiduciei int>r-o modalitate apropiată de cea folclorică. Piesele păstrează amprenta personalităţii celui ce după 1910 se afirmase in literatura noastră cu fastuoase feerii şi basme dramatizate. Eroul din Haiducii, Sandu Alisandru, are însă o mai subliniată concreteţe, o mai evidentă relaţie ou soarta năpăstuiţilor pe care-i răzbună. Hoţia de Mihail Davi-doglu, Ion Vodă cel Cumplit de Lau-renţiu Fu'.ga, Vodă Caza şi Unirea de Tudor Şoimaru, Cuza Vodă de Mircea Ştefănescu etc. reprezintă noi confirmări ale interesului dramaturgiei noastre pentru epocile istorice reprezentative ale ţării, pentru epocile in care conflictele Izbucniseră cu vehemenţă.
Fie că sînt dedicate unor asemenea timpuri, fie că reînvie momente culturale şi personalităţi artistice de prim rang, piesele amintite dovedesc, în ansamblu, o nouă viziune asupra istoriei, asupra timpului.
Conflictul ireductibil dintre două mentalităţi
■
sau instanţe istorice
Dacă în primii ani, imediat următori Eliberării, vor apărea numeroase piese istorice, cele dedicate prezentului se impun totuşi din ce în ce mai pregnant, sesizind caracteristicile momentului istoric respectiv. Este epoca în oare noul şi vechiul se înfruntă decisiv în viaţă, epoca în oare forţele trecutului au încă o existentă reală, iar procesul construcţiei socialismului se află la stadiul eroic de început de drum. Fără îndoială că aceste covârşitoare restructurări sociale afectează şi declanşează nu puţine revizuiri de conştiinţă, prin ele însele sem-nifiaative pentru noua poziţie a eroilor în  raport  cu  legităţile istorice. Cons-
trucţia dramaturgică va purta pecetea orientării tematice menţionate, fiind structurată pe conflicte puternice ce împart personajele în tabere distincte, tranşante, conflicte desfăşurîndu-se mai mult în afara decît înăuntrul personajelor.
Dintre dramaturgii afirmaţi în anii de după Eliberare, Mihail Davidoglu scrie în 1947 Omul din Ceatal iar apoi Minerii !(1948), Cefatea de foc (1950), Schimbul de onoare (1953). Dacă cea dinţii e dedicată unor puternice conflicte de clasă dintr-un sat pescăresc, celelalte piese au meritul incontestabil de a fi adus pe scenă un peisaj inedit — cel industrial, cu o problematică nouă
— viaţa, preocupările muncitorilor (mineri, oţelari). Din Minerii se reţine mai ales figura muncitorului comunist Anton Nastai, îndrăgostit de meseria sa, înflăcărat în faţa viitorului pe care şi-1 imaginează adesea. în Cetatea de loc, o piesă mai convingătoare artistic, personajul principal—bătrânul Petru Arjoca
— nu mai are o construcţie strict lineară, oi i se intuiesc unele zbateri interioare. Muncitor cu îndelungă experienţă, pentru care munca la furnal reprezenta o raţiune a existenţei, este şantajat de duşmani ai noii orânduiri, socialiste, cu viaţa fiului său. Conflictul sen-timant-datorie ce se conturează în conştiinţa eroului va fi soluţionat de acesta cu responsabilitate şi intransigentă. Prin Petru Arjoca autorul sesizează un proces istoric semnificativ — cel al formării şi afirmării noii conştiinţe muncitoreşti, cel al aderării sinuoase dar definitive a muncitorului virstnic, pasiv, fără o clară viziune revoluţionară asupra mecanismului raporturilor sociale, devenind un muncitor conştient, angajat, care descoperă adevăratul sens al muncii, al integrării în efortul constructiv general. Conţinînd în germene date interesante, piesele acestea sînt grevate, însă, de un nejuistiificat balast tehnicist şi o rezolvare convenţianial-exterioară a conflictelor.
144
Cu o intenţie de adâncire a observaţiei psihologice, Lucia Demetrius va încerca (în Cumpăna (1948) să dea o argumentaţie pe planul conştiinţei eroului, altfel drama consumîindu-se oarecum tot în exterior. Titlul, el însuşi •senmifiicativ, simbolizează frământările interioare ale<comunistului Anton Vadu, silit de propria-i conştiinţă, în condiţiile revoluţionare ale naţionalizării să-şi demaşte ca trădător fiul.
Miai veridice vor apărea următoarele sale piese, dedicate tot unor drame de familie: Trei generaţii (1956) şi Arborele genealogic (1957), familii ce ilustrează prin evoluţia lor conflictul ireductibil între două momente istorice. De astă dată conflictul este mai interiori-■zat, subliniindu-se că adevărata fericire, adevăratul sens în viaţă şi împlinirea nu pot fi date în climatul aparent stabil dar fundamental viciat ai familiei burgheze. Din cele trei generaţii, din cele trai posibilităţi de realizare lîn viaţă, autentica fericire va aparţine doar tinerei ce aderă la viaţa noii societăţi, doar Veronieăi ce se eliberează din plasa de interese şi calcule ale clanului său. Iar •celebrul profesor Dragoş Manea (din Arborele gene,alogic) va trăi şi el autentica împlinire, integriîndu-se în fluxul tonic al unei vieţi constructive şi cinstite. Reluând, mai tîrziu, în mare, aceeaşi temă aplicată de astădată la viata ţărănimii, scriitoarea va demonstra în Vlaicu şi ieciorii lui că fericirea nu poate fi obţinută în limitele mirajului patriarhal al individualismului, ci numai prin detaşarea de acesta.
în Să nu-ţi faci prăvălie cu scară, Eugen Barbu satirizează, în mediul mahalalei, alienarea personalităţii umane sub apăsarea vechii orânduiri. Sidonia Drăguşanu, cu Fiicele sau Zizi şi... formula ei de viaţă, pune, de asemenea, probleme  de  etică  in cadrul familial.
Fără îndoială, cel care va da strălucire unei teme istoriceşte majore, creând una din cele mai reuşite piese ale dramaturgiei   noastre   actuale, este Horia
Lovinescu. Citadela sfărimală (1955), al cărei titlu este el însuşi un simbol (şi poate servi ca motto unei mai largi categorii tematice) reface cu real dramatism procesul de dezagregare, de dezintegrare a mitului, considerat inexpugnabil, al familiei burgheze. Ceea ce reuşeşte magistral autorul, înscenând subtile analize psihologice şi cultivând un lucid şi profund teatru de idei, este sublinierea faptului că descompunerea familiei Dragomiresau s-a produs simultan pe două planuri (legate intern, prin inteaidependenţă): cel al loviturilor din alară ale noului timp, dar şi cel interior — al ratării personajelor. Marile zguduiri sociale, dispariţia unei lumi şi ridicarea vertiginoasă a .alteia au găsit familia, „icitadela", măcinată de puternice contradicţii interne. Declanşarea şi rezolvarea lor este .astfel grăbită. Avocatul Dnagomirescu va deveni un senil lipitor de abţibilduri, soţia sa o docilă îngrijitoare. Cei doi fii ai familiei vor evolua divergent. Matei ■—• victimă a propriei sale stihii idealiste, un cabotin „de geniu" şi rafinat dispreţuitor al cotidianului prea la îndemâna tuturor — nu va mai găsi altă oale de ieşire dealt sinuciderea. Celălalt fiu, Matei, întors orb din războiul oare-i dărâmase (asemenea intelectualilor din Cezar şi Carruil Petrescu) orice iluzie, va găsi resursele sufleteşti pentru a trăi, a acţiona. Din „icitiadală", deci din tragedie, vor ieşi, de asemenea, bunica — memorabilă figură a unui savant cinstit, şi Irina. Cercul infernal poate fi deci rupt, universul se deschide. Noua era recuperează valorile reale, îrrfiumusaţează soarta oamenilor. „Citadela", mitul, ideea de respectabilitate burgheză sînt sfărâmate ,-nu fără a rămânea ceea ce era valoros, întruchipat în cei oare au găsit forţa de regenerare şi restructurare morală. Tema este reluată, mai puţin strălucit, în Surorile Boga (1959), cu aceeaşi idee a generaţiilor a căror fericire nu poate fi despărţită de sensul nou, umanist al societăţii socialiste.
10  —  Viaţa românească
145
Aplicată ia anii următori Eliberării, Febre (il962), dezbătînd nivelul etic al noului intelectual, va demonstra de asemenea că veritabila împlinire umiană nu se poate realiza în afara vieţii. Doctorul Toma trebuie să lupte nu numai cu imensele greutăţi (materiale şi morale) ale muncii într-un sat izolat de pescari, dar şi cu mentalitatea derutată, poale puţin comodă, a soţiei sale. Datoria sa este împlinită, dar a fost plătită teu greu. Piesa dezbate interesante probleme — regăsirea drumului în viaţă prin învingerea slăbiciunilor sau a „tragediilor intime", căutarea veritabilei comunicări între oameni etc.
Dacă Horia Lovinescu cultivă ou predilecţie drama, Aurel Baranga se face cunoscut îndeosebi prin comedii. După Bulevardul împăcării (1952), unde va oritiaa în manieră oaragialescă (lucru indicat şi de titlu) alegerile burgheze, el va scrie Mielul turbat (1953), incisivă satiră antibiroeratieă. Ultima versiune a piesei se încheie chiar ou un proces public, convenţie menită să asoută dezbaterea de idei. Cu nerv şi fantezie, Baranga pune la zid mentalitatea închistată şi speriată de răspundere, mentialitiatea liniştită şi călduţă, refractară înnoirilor. Spiridon Biserică, un viu şi convingător erou pozitiv trăieşte cu adevărat pe scenă, dezvăluin-du-işi treptat adevăratul său fond: inteligent şi plin de mobilitate în pofida aparenţelor oare îi erau, cel puţin iniţial, nefavorabile. Mielul turbat este una din piesele oare deschid drumul teatrului de dezbatere a unor conştiinţe şi mentalităţi, conturind curajos şi cu destul farmec valorile reale ale mentalităţii noi în muncă.
Reţeta fericirii, Siciliana, Adam şi Eva şi — cea mai recentă — Fii cuminte, Crisiolor! marchează traseul activităţii lui Baranga consacrată pe linia comediei, nu fără alunecări în schematism şi facilitate, idar cu o tehnică a farsei
în care „logica" demonstraţiei — chiar dacă pe alocuri prea acuzat geometrică
— în oîimpul psihologiei sociale este pe cit de riguroasă, pe atît de eficientă, ca adresă.
Tot (Baranga a scris (in colaborare cu Nicoliae Moraru) Pentru fericirea poporului, reluată peste ani sub titlul Anir negri ,• de asemenea, Arcul de triumi. Prima piesă evocă lupta comuniştilor ilegalişti, demni şi eroici, intransigenţi şi hotărîţi. Cealaltă proiectează dimensiunea umană a comuniştilor opusă clasei burgheze în descompunere, în zilele premergătoare Eliberării.
Tema luptei comuniştilor va fi dezvoltată ciclic, în cadrul istoriceşte determinat, de Al. Voi tin, în trilogia Oameni care tac, Oamenii înving, Ancheta. Referindu-se la o perioadă istorică nu foarte Întinsă dar de intens dramatism (dictatura antonesoiană — naţionalizarea), autorul potenţează şi Îmbogăţeşte artistic conflictele reale în puternice conflicte dramatice. Trilogia (lupta comuniştilor în ilegalitate, pregătirea insurecţiei, naţiomalizairea) este străbătută de un autentic patos revoluţionar, cele două forţe istorice angajate în luptă fiind interesant conturate printr-o construcţie teatrală de contrapunct.
■Piesele lui Voitin sînt un omagiu adus ■vastei acţiuni a comuniştilor, oameni cu un profil integru şi exemplar, oare au semnat prin munca şi lupta lor pasionată actul de constituire a ceea ce, dezvoltat, constituie astăzi mîndria anilor noştri.
Întoarcerea lui Minai Beniuc creionează de asemenea portretele morale
— exemplare — ale unor comunişti. Purtînd amprenta unei epoci de impetuos avînt constructiv, cînd victoria noului reprezenta fenomenul oaraateris-tic lin viaţă şi în conştiinţa eroilor, dramaturgia noastră a ilustrat acest eroic început de drum prin piese ou un conţinut de finalitate militantă, deşi uneori icu un profil estetic mai puţin revelator.
146
La ordinea zilei: „sectorul suflete"
Dacă numeroase din piesele cita ie pînă acum au urmărit procesul de formare a mined noi conştiinţe, unele încercând chiar sondaje adinei în psihologia eroilor, pentru descoperirea mo-bilurilor, certitudinilor ;şi incertitudinilor lor, definirea eroului se face însă nu o dată printr-o simplă antiteză cu o altă mentalitate opusă, transform ănile sale apărînd oarecum mu numai oa dinainte (logic) determinate, dar şi marcate ca atare, uneori prinfr-un simplu mecanism de transfer de la o poziţie la alta, de la un aspect de conştiinţa la altul.
Motiv ân plus, lucid diagnosticat, ca tot mai dar, bot mai evident, enunţat program atic sau implicat vizibil în piese, dramaturgia noastră să devină mai atentă la un. sector de maximă importantă : „sectorul suflete". Autori mai vârstnici sau tineri (mulţi debutând ca reporteri, prozatori) dezbat tot mai a-dasea probleme ide etică, atitudinea fată de muncă, dragostea, viaţa, reversibilitatea semnificativă dintre fericirea individuală şi cea colectivă. «Definirea omului se face dinăuntru, în raport cu o proprie evoluţie anterioară, prin marcarea intensă a treptelor de autodepă-şire sau de regres. Dezbaterea devine şi ea interioară, investigaţia se adîn-ceişte iar relaţiile dintre personaje pierd caracterul „literaturizat". Piesele câştigă un plus de veridicitate, de naturaleţe, de adevăr. Formule scenice inedite, publicul devenit participant activ la acţiune, diversificare de genuri, tipologii şi tematică, iată cîteva date ce marchează noua etapă a dezvoltării dramaturgiei noastre.
Adâncirea analizei comportamentului eroilor, urmărirea evoluţiei fiecăruia nu înseamnă nicidecum insimgurarea, sistarea relaţiilor cu cei don jur. „Fericirea se discută la nivel înalt"—.notează Al. Mirodan, sintetizind cu simplitate relaţiile necesare intre oameni, pecetea co-
lectivităţii în individual. Cerchez d in piesa Ziariştii este un .astfel de erou pentru care stabilirea adevărului intr-o situaţie care antrenase un tânăr nevinovat şi drept şi cîţiva superiori laşi nu înseamnă o acţiune inutilă, obositoare sau neavenită. Liniştea şi fericirea 'tânărului necunoscut reprezintă un bun pe oare Cerchez se simte dator să-.l apere, pentru .oare luptă, acţionează. Nimic fastuos, nimic declamatoriu. Un om ajută pe iun altul, se simte responsabil de soarta lui.
De la Ziariştii la Şeiui sectorului suitele este doar un pas. Cu vervă tandră ,şi învăluitoare, cm ironie delicată şi .inefabil cuceritor, autorul ne familiarizează cu un nemaipomenit şef de sectar — al sufletelor ! Condamnă lenea, orgoliul, invidia, răutatea, egoismul, frica. Stimează oamenii şi-i ajută. E modest şi rareori grijuliu cu sine. La început apare doar în imaginaţia Mag-dalenei — tânăra obosită de o dragoste egoistă. Apoi se dedublează — un real şi anonim meteorolog, Gore, unul din acei oameni cu meserii aparent singuratice, dar atît de legate de cele ale tuturor. Interferarea realului cu imaginaţia, cu idealul este procedeul prin care autorul subliniază evoluţia eroinei, descătuşarea aa treptată de viaţa de pînă atunci, întâlnirea ,cu adevărata iubire. Cerchez şi Gore nu sînt proiectaţi, printr-un modern „deus ex machina". Ei acţionează nu implacabil ci legic, nu impersonal, ci uman. Sînt opinia, conştiinţa colectivă oare ne ajută pe fiecare să progresăm. Ultima piesă a scriitorului, Noaptea e un sielnic bun, fără a fi la acelaşi nivel artistic cu oale deja menţionate, Include unele premize interesante — posibilitatea recuperării oamenilor, responsabilitatea unor judecăţi şi hotărâri pripite — premize insuficient relevate dramaturgie. Meritul teatrului lui Mirodan nu e doar că militează pentru sinceritate şi frumuseţe morală, ci că el mu poate fi înţeles în afara eticii noi, a noului şi multilateralului umanism.
147
O adevărată .pasiune pentru 'universul moral al clasei ce conduce efortul general de construire a comunismului o dovedeşte tînărul dramaturg Dorel Dorian. Secunda' 58 şi De n-ar li iubirile marchează situaţii limită : prima — salvarea 'Unei instalaţii electrice de abia în secunda 58 din cele 60 puse la dispoziţie ,- a doua — un grav accident la o sondă de foraj. Este evidentă intenţia autorului de a crea paralel cu tensiunea crescândă a naraţiunii o dezbatere la aceeaşi înaltă tensiune in jurul responsabilităţii individuale a eroilor (Ştefan Mareş sau Radu Androne). Mai pregnant, lucrul este realizat în De n-ar fi iubirile, spectacol cu construcţie dramaturgică interesantă, utili-zind soluţia teatrului în teatru, cu personaje ce-'şi joacă rolul pentru a deveni, alternativ, comentatori lucizi şi detaşaţi ai acţiunii, icu larga invitaţie a publicului la procesul de conştiinţă intentat protagonistului.
Ou un titlu paradoxal, Ninge la Ecuator, ultima piesă a lui Dorian înscrie cu destulă autenticatote un proces de evoluţie a fruntaşului maistru Şaru, excepţional cunoscător al meseriei dar mult rămas in urmă cu Învăţătura, proces urgentat de sosirea salutară a unui prieten. Piesa sugerează, nu fără depăşirea unui anumit convenţionalism, că în afara cunoscutelor brigăzi de producţie, fiecare om face parte dintr-o inefabilă torigadă sufletească în faţa căreia responsabilităţile şi cerinţele sint augmentate.
Plaslmdu-işi eroii în acelaşi mediu — al şantierelor sau uzinelor, Paul E-verac pare preocupat de definirea fericirii oamenilor, de descifrarea sinuosului proces de Clarificare a conştiinţelor. Ferestre deschise sau Ochiul albastru, purtând pecetea claTă a construcţiei cinematografice, Explozie întîrziată sau Costache şi viaţa interioară vorbesc despre necesitatea unei veritabile comunicări între oameni, stabilesc un profil unitar, complex al eroilor pentru care realizarea fericirii este ireductibil
legată de afirmarea activă în muncă. Oamenii nu au astfel două vieţi, două fericiri şi două idealuri, ci unul, copleşitor de bogat, de frumos. îndepărtarea eroilor de muncă, retragerea într-o existenţă stereotipă şi comodă duc la o secretă şi apoi tot mai declarată alterare a fondului de sensibilita'e. Iată de ce soţia inginerului Mălureanu va putea depăşi singurătatea împărtăşită doar măgăruşului Costache, va învinge superficialele sale disperări numai gă-sindu-şi un rost, un sens între oameni (chiar dacă scena „încadrării" în colectivitate pare forţată). Explozie înlîrziată, Costache şi viaţa interioară exemplifică astfel ideea posibilităţii şi necesităţii recuperării unor forţe umane deconcertate, derutate, numai prin aderarea lor la ritmurile tonice ale colectivităţii.
Cu Ştafeta nevăzută, dramaturgia lui Everac pierde din discursivitate, deşi şi aici vor mai persista .unele clişee (familia formată dintr-un soţ uscat şi o soţie calină). Se militează pentru a-ceaaşi responsabilitate majoră a personalităţii umane, responsabilitate văzută .in strânsă relaţie ou curajul de a recunoaşte .propriile greşeli, de a reabilita un adevăr. în posibilitatea directorului Dobrian, care nu poate accepta integral laudele excesive deoarece acestea i se cuvin în egală măsură şi fostului director al întreprinderii, acum în dizgraţie, regăsim o certă şi autentică vibraţie umană capabilă să estompeze unele deficienţe ale piesei.
Cu o interesantă experienţă de reporter, Radu Cosaşu va semna un programatic document al generaţiei sale în Mi se pare romantic, iar V. Em. Gălan va aborda genul dramatic, afirmând necesitatea eliberării dragostei şi tinereţii de tarele unei mentalităţi închistate, ân Pn'efana mea Pix.
O temă puţin ilustrată în ansamblul teatrului contemporan, cea a restructurării conştiinţei ţăranului, surprins nu exterior şi pitorescizaf, este ilustrată de piesa în Valea Cucului de Mihai
148
Beniuc şi îndrăzneala de Gh. Viad, oa şi de Nunta la Castel de Siito Andras. Prima conturează o vioaie şi viabilă 'personalitate umană — cea a lui Toma Căbulea, ce evoluează sinuos dar sigur pe drumul spinos 'al înţelegerii sensurilor vieţii ooieotive; cea de a doua ilustrează deplina eliberare a ţăranului de un disimulat individualism (iBuzd'urică, refractar oricăror investiţii băneşti, -chiar rentabile, din fondul gospodăriei) ; cit despre cea de a treia piesă, deşi conflictul se diluează pe-■aloouri îngrijorător, ea rămîne notabilă pentru tonalitatea satirică pe linia umorului popular.
Un filon satiric aplicat la alte realităţi, cu reuşite artistice notabile, caracterizează şi piese ca Sonet pentru o păpuşă de Sergiu Fărcăşan sau Somnoroasa aventură de Teodor Mazilu, Fii cuminte, Cristotor 1 şi, în parte, Adam şi Eva de Aurel Baranga. Ele intenţionează tot atâtea demascări ale ultimelor rămăşiţe mic-burgheze, filistine, din mentalitatea oamenilor. Piesa lui Fărcăşan pune la zid birocratismul, dar nu cel al epocii Mielului turbat, ci altul mai evoluat (şi de aceea mai pe-•riculos), conjugat cu o deplină groază de răspundere chiar în ratificarea unor hotărâri ca alegerea culorii pentru un coteţ de cîine ia o fabrică de jucării. Folosind o tonalitate satirică virulentă şi amară, Teodor Mazilu va diseca cu grijă în Somnoroasa aventură, pentru a-i arăta esenţa mistificată şi caducă, mitul „fericirii" apuse a unei tinere ce renunţă la muncă şi învăţătură pentru că frumuseţea îi poate asigura o formidabilă aventură. Curajoasă şi inedită, realizînd adesea adevărate tururi de forţă în ceea ce priveşte strălucirea x-apl-icii, incizia satirei, modalitatea satirică a lui Teodor Mazilu (ce refuză programatic orice soluţie călduţă şi îmbietoare) are o structură proprie ale cărei confirmări merită a fi aşteptate.
Tot în „Sectorul suflete" trebuie încadrat Portretul lui Al. Voitin, piesă «alertă, ou o tehnică pe cît de simplă
pe atât de atrăgătoare, în oare se dezbat cu acuitate aspecte ale moralei noi, socialiste, în polemică deschisă cu vechiul „triunghi".
Care este deci trăsătura definitO'are a 'acestei ample secvenţe dramatice reunite de noi sub titlul „La ordinea zilei: sectorul suflete" ?. înseamnă oare această atenţie tot rnai subliniată, acordată universului anterior al oamenilor o îngustare tematică sub imperiul unor sterile exerciţii 'psihologizante ? Nicidecum. De abia acum scriitorii demonstrează (desigur de la nivele artistice diferite) o veritabilă apropiere de viaţă, de om. Raportarea conştiinţei e-iroului icontemporan la marile sensuri ale umanităţii este desigur una din trăsăturile 'Oaraateristice noului profil tipologic. Tocmai de aceea adâncirea în suflatul personajului reprezintă de fapt o proiectare amplificată pe coardele timpului, ân largul registru pe oare evoluează umanitatea zilelor noastre.
Afirmarea unui teatru de idei. Debut promiţător, perspective
Fără îndoială, sintagma „teatru de idei" are o evidentă nuanţă pleonastică, drama fiind prin ea însăşi o dezbatere de idei. Gradarea noţiunii comportă însă observaţii specifice. Teatrul de idei îi concepem ca teatru axat pe simboluri de maximă generalizare.
Cel care ilustrează prin întreaga sa creaţie genul este Horia Ldvânescu. Hanul de la răscruce (1957), construit într-o modalitate dramaturgică particulară, descrie întâlnirea într-un han (a-flaf voit pe coordonate spaţiale indecise) a mai multor oameni — un magnat, un muncitor, un preot, o actriţă, doi logodnici. în faţa pericolului unei morţi, considerate imanente, măştile personajelor oad, adevărata lor esenţă se dezvăluie. Superioritatea morală aparţine omului simplu, în contrast vio-
149
lent ou laşitatea, spaima, egoismul furibund iad magnatului, logodnicului etc. Tema este reluată de la nivelul unei experienţe scriitoriceşti îmbogăţită în recenta Moarfe a unui artist. De astă-dată se află în faţa morţii un genial sculptor contemporan, legat prin Întreaga viaţă, prin resursele intime ale crezului său artistic ide un umanism exemplar, de apologia sinceră a potentelor afirmative ale omului. „Epoca noastră este cu deosebire epoca solidarităţii deschise şi -responsabile în bine sau în rău. Iar dezertarea artistului contravine nu numai intereselor vitale ale umanităţii, ci şi legilor celor mai adinei ale artei. Căci arta este, înainte de orice, semnul puterii omului asupra haosului şi morţii".
Gniza sufletească a sculptorului Mia-nole Onudu se defineşte tragic. El are de înfruntat propriile sale spaime şi incertitudini in faţa prăpastiei pe care o întrevede. Are de luptat cu infernalele, morbidele teorii estetice ale lui Vlad, fiul său, de asemenea sculptor, care preferă neputinţa şi rămânerea in starea sub-umană, în imperiul tenebros al angoaselor .şi -disperărilor ratării. Are de luptat chiar cu Tom-a, celălalt fiu, savant de valoare, dar stăpânit de o secretă convingere că faţă de mijloacele de cunoaştere ale ştiinţei contemporane, universul -artei este mult prea mic. Are de luptat ou o vîrstă irevocabilă, cu «punerea iremediabilă a elanurilor erotice. Pentru ase salva, într-un act de furie şi revoltă amorfă şi spectaculară, M-anole Crudu va realiza un înspăimântător -grup statuar. Este -opera fricii, a îngrozitoarei avalanşe de frică pe care o resimte înaintea întâlnirii decisive cu Moartea. De aceea, terminând sculptura, Ma-nole Crudu s-a eliberat. în balada populară, Meşterul Manole îşi zidise soţia şi iubirea pentru a realiza o operă de artă magnifică. La Horia Lovinescu (şi relaţia este desigur doar o sugestie) Manole Crudu işi va zidi frica pentru a realiza o operă antiumană, antiartistică. Odată eliberat, el îşi va regăsi
luciditatea şi răspunderea. Cu ultimele forţe, distruge soclul ce materializase momentul de maximă derută şi va da primele lovituri de daltă peritru statuia „Zburătorul" — simbol al victoriilor şi înălţării omului. Moartea este Învinsă. Omul triumfă.
Situarea pe coordonatele largi filozofice ale traiectoriei vitale, ea însăşi reprezentativă a sculptorului Manole Crudu, duce în teatrul lui Horia Lovinescu la una dintre cele mai profunde şi nuanţate dezbateri de idei din dramaturgia noastră actuală.
Tema a preocupat şi pe alţi scriitori. Al. Voitin in Portretul dezvăluie de asemenea un moment de criză in evoluţia unui artist ce-şi regăseşte alături de oameni încrederea în sine şi în finalitatea artei sale. Sergiu Făreăşan înscenează im Steaua polară o sensibilă dezbatere teoretică între două mentalităţi de oameni de ştiinţă — a arivistului, falsului materialist Athanasescu şi a (lui Pavai Proca— -savant de mare valoare, de o probitate exemplară, credincios idealului său, intransigent şi uman, Conştient că poate Învinge timpul şi moartea prin integrala u-derare la eforturile omenirii. Titus Po-povici ia apărut sub luminile rampei cu Passacaglia, ce include eliberarea de îngheţatul turn de fildeş a unui pianist genial, schingiuit barbar de fascişti, eliberare realizată pirin aderare la noua forţă a istoriei — comunismul. Pentru o asemenea categorie de piese, Moar-lea unui artist reprezintă desigur o sinteză superioară, revelatoare, ce adânceşte şi motivează în gradul cel mai înalt -un -proces de investigaţie umană realizat cu mare subtilitate artistică, ou o  pregnantă forţă  a tragicului.
în -acdlaşi context al teatrului de idei, al teatrului cu implicaţii filozofice, se află desigur şi ultima piesă a lui George Călinescu, Ludovic al XIX-lea, piesă în cinci acte în cinstea anului 1964. Aplicând formula „teatru în teatru", Călinescu interferează .două planuri narative, istorice, şi, desigur, estetice; pre-
150
zeniuil in care o echipă ce lucrează La forarea unui tunel in cinstea iui 23 August repetă un spectacol ; trecutul
— spectacolul ce se desfăşoară la curtea unui simbolic Ludovic, rege al Franţei .(indicativul al XlX-lea fiind al interpretului său, şeful minier Ludovic Moidovan, care primise această nomenclatură într-un lagăr de muncă fascist). între aceste două instanţe puntea de legătură este stabilită de autorul însuşi: „Piesa noastră e şi ea un tunel spre lumină, spre noul umanism". Autorul va delimita cele două planuri ale acţiunii prin mijloace variate, de mare subtilitate şi savoare. Limbajul rafinat, celest şi ipocrit a! curtenilor contrastează cu pregnantele •explicaţii tehnice ale minerilor contemporani sau cu idirectitatea lor verbală. Dacă regele se situează faţă de timp aplicînd dictonul familiei din care ar fi putut face parte („după mine, potopul") iar baronul dezonorat — devenit nebun — se mulţumeşte să profetizeze, într-o viziune apocaliptică, năpraz-.raice  răsturnări,   minarii-artişti amatori
— visează viitorul fără a avea fiorul tragic, deprimant al perisabilităţii omeneşti : „Ce melancolie? Eu sînt mulţumit să facem un (lucru bun pentru generaţiile .care urmează. Ce-o fi peste mii .şi sute de mii de ani nu e în puterea mea să ştiu. Omul o să facă faţă de-o veni şi Oceanul peste el. Păcat că eu :n-(o: să mai fiu!". Iar dacă regele se sfinte singur în careta-i aurită, cu sin-■gurii sinceri sfătuitori şi confesori, câinii (de vânătoare, grupul minerilor se articulează după un fundamental spirit ■ de comuniune şi aderenţă.
Ce realizează astfel Călânescu in această spectaculoasă piesă? O vastă proiectare în timp .a 'umanităţii contemporane româneşti, o strălucitoare reabilitare sau afirmare a disponibilităţii intelectuale a noii muncitorimi, o multilaterală analiză ,a două epoci istorice complet diferite pentru sublinierea celei care a devenit directoarea uma-inităţii.
Prin Ludovic al XlX-lea, teatrul nostru .de idei primeşte .astfel o contribuţie majoră.
★
Succinta noastră trecere în revistă a năzuit să 'traseze în linii esenţializate elementele directoare ale dezvoltării dramaturgiei contemporane. Numeroasele realizări de prestigiu îi .aonferă fără îndoială un nivel artistic general ridicat. Nu putem insă a nu observa că, în'contextul general al literaturii noastre actuale, dramaturgia, considerată în ansamblu, nu a reuşit în aceeaşi măsură să dea opere la nivelul (cantitativ şi calitativ) al celorlalte genuri.
Aria tematică este încă superficial extinsă. Sînt aşteptate marile piese ale revoluţionarii conştiinţei ţărăneşti, adevăratele piese pentru tineret. Unde este poemul (dragostei? Galeria tipologică rămîne insuficient îmbogăţită de reflexele vieţii contemporane şi, .de aceea, apare ancă destul ide convenţională. Dacă adesea scriitorii găsesc unele conflicte dramatice interesante, ei rămân uneori la jumătate .cu rezolvarea lor, timizi în a reflecta evoluţia logică internă şi preferind soluţii „făcute", exterioare. Teatrul ide idei continuă a fi puţin abordat; există slabi indici ai unui teatru poetic, simbolic. Iar dacă am asistat la o oarecare reabilitare a tragicului şi comicului (pînă la absurd), categoriile amintite sânt totuşi insuficient ilustrate. Câştigurile moderne ale construcţiei dramatice mu par a fi activ asimilate sau aplicate. Mai multe idei, mai multă prafunditate, mai multă mobilitate scenică ! Căci nu există teme inabordabile Sau tabu ; nu există specii şi  tehnici dramatice fără semnificaţie.
Sînt — acestea — exigenţe şi perspective sugerate tocmai .de .eforturile (creatoare şi succesele de până acum ale dramaturgiei contemporane, integrată organic ritmului dialectic ascendent al întregii noastre culturi.
151
Poezia lui Robert Frost
de Petru Popescu
^u toate că primul său volum, „A Boy's Will" („Voinţa unui flăcău") a apărut în 1913, Robert Frost e încă un poet prea puţin cunoscut României, şi chiar Europei, cum sînt de altfel şi alţi poeţi americani de valoare. Datorită comunităţii de limbă, poezia an-gjlo-ameriaană e viu şi reciproc discutată, în Anglia şi Statele-Unite, în timp ce pentru Europa treapta traducerii reprezintă deja o dificultate.
Primul oare a semnalat cititorilor români pe Robert Frost a fost Ion Pillat, care a explicat foarte inteligent, deşi sumar încă în 1929, fenomenul Renaşterii de la 1913, ocupîndu-se într-o serie de portrete lirice şi de Edwin Arlington Robinson, Carl Sandburg, EdgaT Lee Masters, Vachel Lindsay, Amy Lowell, oa şi de cei şase imagişti. De atunci numele lui Frost a reapărut in antologia Margaretei Sterian, precum şi în alte foarte puţine prezentări şi traduceri, care au transmis o imagine incompletă şi destul de deformată a poetului, mort anul trecut, încărcat de onoruri, la 89 de ani.
Imaginea vagă, teoretic exactă, pe care şi-o face publicul european şi ro-mînesc despre Robert Frost e aceea de mare poet bucolic al Americii, — mai ales al Noii Anglii. E declarat autor de idile într-un sens neo-virgilian, mare realist al luminoaselor sentimente, i se refuză insă vocea dramatică şiise aproximează cu suficientă atitudinea faţă de matură şi societate.
înşişi criticii americani împărţiţi în apologeţi şi defăimători, şovăie în diagnosticarea acestui caz liric, căci, după oum spune unul din ei, Louis Unter-meyer, „nici un poet contemporan n-a
fost mai lăudat pentru calităţi mai gre-r şit înţelese".
Cunoaşterea vieţii unui autor în contextul ei social constituie una din armele, nu întotdeauna suficiente, ale detectivului  literar. în  ce-1 priveşte pe Frost, rezervele par să indice un poet absolut deosebit. Iată in acest sens cîteva spicuiri din opinia critică americană, mărturisind o surpriză oare durează de 50 de ani. Criticul Malcolm Cowley, autorul unei cărţi intitulate „The Case-against Mr. Frost" („Procesul domnului Frost"),   argumentează   că  marele poet: e   împiedicat   de   o   atitudine estetică, conservatoare să pătrundă atît în adîn-eul  societăţii,  olt  şi  în  al propriului, eu,  rămîmnd prudent  între pădure şi oraş  şi neintrînd nicăieri. Yvor Winters, un alt critic, autor şi el al unei cărţi   despre   poet,   intitulată „Robert Frost:   Or,   The   Spiritual   Drifter as-Poet" („Robert Prost : sau, poetul în derivă spirituală"), îl acuză de incapacitatea de a trata probleme serioase şit a spune adevărul din oauza inconsecvenţei principiilor şi a unei prea marii abilităţi lirice. Harold Watts îl numeşte-asocial, explicind detaşarea lui Frost de societate prin prea strânsa legătură cu. natura. în schimb W. G. O'Donuell îi-reounoaşte realismul descriptiv şi atenţia' pentru istoria socială a Noii Anglii, spre deosebire de Marian Montgomery care vede în lirica frostiană doar bariere între poet şi om, viaţă, natură, societate..
în. acelaşi timp, John Napier îl consideră un mare continuator al tradiţiei lui Wordsworth, Randall Jarrell într-o-apreciere retorică îi declară pe cititori, orbi la măreţia poetului, Lionel! Triliingi într-un studiu „A Speech on Robert-Frost : A Cultural Episode" („O cuvântare  despre  Robert  Frost:   un episodv
152
cultural") oa şi J. Donald Adanis, nici nu încearcă să opună vreo rezistentă. Mai reticent, George W. Nitohie îi critică simplificarea lumii rurale, reducerea valorilor umane prezentate oa - solitare şi antisociale, proasta înţelegere a ideii de libertate, conservatismul şi înlocuirea unei filosofii solide prin aforisme, aşezindu-l în consecinţă mai jos de Wiliam Butler Yeats, T. S. Eliot, Wallace Stevens. Dimpotrivă, John F. Lynen îi laudă coerenţa şi individualitatea de. colosal peisagist modern al Noii Anglii, la fel, F. O. Matthiessen îl numeşte figura centrală a poeziei moderne, poetul singurătăţii umane în natură, alături de T. S. Eliot, poetul singurătăţii im pustiul metropolei. în fine, Robert Graves, Louise Bogan, Lawrance Thompson, Louis Untenmeyer, Sidney Gox, îl socotesc primul liric american de statură mondială, nici nu concep poezia ■americană modernă fără el, etc. etc. Atît neaderarea cît şi entuziasmul pot ascunde neînţelegerea. Dar opinii atît de multe şi de variate, — unele susţinînd perfecţia, altele eşecul, dovedesc cel puţin că e vorba de un foarte interesant poet. Să ne apropiem deci de Robert Frost, încercând să vedem cine a fost, cine este acest contemporan.
Marele fenomen literar din 1913 numit „Renasoence" a însemnat cucerirea independenţei poeziei americane. Piroza dovedea de mult timp un puternic specific naţional. în poezie însă Henry Wadsworth Longfellow, Oliver Wendell Holmes, James Russel Lowell şi însuşi genialul Edgar Poe nu reuşiseră să emancipeze Statele Unite din situaţia de colonie literară a Angliei. Walt Whitman pare să fie primul poet naţional, a cărui direcţie o urmează timid Bdwin Markham, Emily. Dickinson şi .alţii. Adevărata influentă a lui Whitman se manifestă însă la începutul secolului XX şi unul din efectele ei e apariţia în octombrie 1912 la Chicago a revistei „Poezie" .- Revistă de versuri (Poetry: A Magazine of Verse), adevăratul organ lite-•.'rar al noii mişcăiri. Poezia modernă îi
urmează oa un potop : 1912 — Ezra Pound — „Oanzoni", „Ripostes", 1913 — Vaohel Lindsay : „General William Booth Enters into Heaven" („Generalul William Booth intră în cer"), 1914 — Va-chel Lindsay: „The Congo and Other Poems", („Congo şi alte poeme"), James Oppenheim: „Songs for the New age („■Cântece pentru epoca nouă"), Any Lowell — „Sword Blades and Poppy Seed" („Tăiuşuri de săbii şi seminţe de mac"), Robert Frost — „Norfh of Boston" („La nord de Baston") 1915 — Robert Frost: „A Boy's Will", fciagar Lee Masters r „Spoon River Anthology" („Antologia de la Spoon River), John Gould Fletcher : „ Irradiations" („Iradiaţii") 1916,, Edwin Arlington Robinson: „The Man against the Sky" („Omul profilat pe cer"), Carl Sandburg : „Chicago Poems" („Poeme din Chicago"), etc. în 1917,. noua poezie era prima artă naţională a Americii, iar Robert Frost unul dintre importanţii ei protagonişti.
■Cîteva date biografice :
Deşi din părinţi ou o continuitate estică de opt generaţii, Robert Lee Frost s-a născut Ia 26 martie 1874 la San Francisco, unde tatăl său, profesor, scotea o gazetă democrată *). Aici lângă Pacific el va copilări pînă la 11 ani. între foarte puţinele poezii ce amintesc această perioadă vestică este şi „A Pecie of Gold" („Tainul de aur"), in oare poetul evocă înduioşat una din iluziile copilăriei :
Praful bătea oraşul mereu, Doar ceafa mării-1 domolea,
coborîndu-1 Şi eu eram unul din copiii cărora
li se spunea Că o parte din el era aur.
Tot praful suflat sus de vînt
Părea aur în cerul asfinţitului,
Dar eu eram unul din copiii cărora
li se spunea Că o parte din praf era aur curai. .
*) în sensul american, de orientare politică opusă. celei republicane.
153
Aşa era viata în Golden Gate : Aurul prăîuia tot ce beam şi mimam, Şi  eu eram  unul  din  copiii cărora li se spunea : „Toţi trebuie să ne mincăm tainul de
aur"
{„ West-running Brook"-„Pîrîul curgînd către vest")
Abia la 11 ani devine Firost un adevărat  „New Englander",  cînd pierzîn-du-şi tatăl, se mută cu mama sa şi o sară  ia  Lawrance,   în Massachussets, unde absolvă în 1892 „The School" (liceul), în a cărui publicaţie tipărise la 16 ani primul lui poem despre Cortez în Mexic. Intră apoi la Dartmouth College, îl părăseşte enervat de disciplina universitară după numai cîiteva luni şi intră ica bobinator într-o uzină din Law-ranice. Noiembrie 1894 îi aduce bucuria publicării    poemului    „The Butterfly" („Fluturele") în „The Independent" („Independentul"), -încurajat, trimite versuri la mai multe reviste care îl intlmpină (cu un refuz general. în 1897 se mută ia Cambridge, intrând la Harvard College dar după doi ani de studii Clasice remarcabile,  întrerupe şi se apucă de profesorat ca să-şi poată întreţine familia (se căsătorise în 1895 cu Elinor Miriam White, care-i va dărui şase copii). Scoale o gazetă, ba, un moment e chiar pantofar. în 1900 bunicul său îi dăruieşte o fermă la West Derry, în New Hampshire.  Timp   de   11   ani încearcă Frost să smulgă pămîntului o existenţă precară, completată prin profesorat, dar in 1912 vinde ferma şi pleacă în Anglia .ou nevastă şi patru copii. Aici, ocupin-du-se tot ou agricultura în Buckinghamshire şi Herefordshire, pătrunde eil pentru  prima  oară într-uri mediu literar. Devine prieten intim cu Eduard Thomas, cunoaşte  pe  Lascelles Abercrombie şi Wilfred   Gibson,  îl  intîlneşte  pe Ezra Pound. în 1913, la 39 de ani, în Anglia publică Frost prima lui carte : „A Boy's
Will",  urmată în   1914,  de   „North of Boston" („La nord de Boston"). Succesul neaşteptat aduce publicarea volumeloi şi in America, in 1915, .astfel că autorul întors acasă e solicitat de aceiaşi editori oarenl refuzaseră timp de douăzeci de  ani.  Se stabileşte  la o fermă din Franco nia, New Hampshire şi în 1916 publică    „Mountain    Interval" („între munţi"), după care e ales in „National Institute   of   Arts and     Letters". între 1917   şi 1926 e „Professor of English" ((profesor de limba engleză) la Amherst College,   „Poet in Residence"   şi „Fel-low   in  Letters"   (titluri  date poeţilor oaspeţi ai unei universităţi pentru a ţine conferinţe), la Universitatea din Michigan, în 1923 publică o ediţie de „Selec-ted Poems" („Poezii alese") şi un volum „New Hampshire", premiat în 1924 cu premiul Pulitzer, cel mai important premiu american de literatură, variind intre 500 şi 1000 de dolari. în 1928 publică •un nou volum „West- running Brook" („Rîriul care curge spre vest"). în 1930 retipăreşte   „A  Way Out" („Ieşirea"), piesă într-un act scrisă în 1917, şi scoate un volum de „Collected Poems" („Culegere de poezii"), pentru oare ia din nou premiul Pulitzer în 1931. Tot în 1930 fusese ales membru în Academia Americană,   în perioada (aceasta faima lui (suferă o scădere. E momentul oînd T. S. Eiiot părăseşte poezia disperării pentru cea a .credinţei şi totodată perioada de viirf a versului liber pe lingă oare maniera iui Frost apare învechită. De altfel atitudinea lui reticentă faţă de politica de New Deal a preşedintelui Franklin Delano Roosevelt provoacă ignorarea iui de către  o parte  a  criticii,  ba chiar apare îndoiala asupra capacităţii lui de de a fi mai mult decît „un simplu versificator cu pronunţat accent  din New England". Totuşi, publicînd în 1936 „A Further Range" („încă un rând") ia din nou premiul Pulitzer  în  1937 şi „The Mark  Twain  Medal"   („Medalia Mark Twain"). în 1939 scoate un nou volum de „Colleoted Poems" urmat in 1942 de „A Witness Tree"  („Copacul martor"),
154
volum premiat în 1943 cu premiul Pulitzer -- a patra oară. Urmează în 1945 „A Masque of Reason" {O „mască" a raţiunii), în 1947 „Steeple Bush" '{„Tufişul"), şi „A Masque of Mercy" („O mască a milei"), in 1949 „Complete Poems" („Opere complete"). în 1957 primeşte titluri onorifice din partea Universităţilor Oxford şi Cambridge şi a Universităţii Naţionale Irlandeze. în 1958 e decorat cu „The Emerson-Thoreau Medal" („Medalia Emerson-Thoreau") şi numit .„Consultant in Poetry" (consultant de poezie) pe lingă Biblioteca Con-•grasului Statelor Unite. La 20 Ianuarie 1961 citeşte poemul „The Gift Outright" t„Darul deplin"), ia inaugurarea prezidenţială a iui John Fitzgerald Kennedy. Publică în 1962 ultima operă, „In The Clearing" („în luminiş") şi moare în 1963. Primise felicitări oficiale din partea Senatului American la împlinirea a 75 şi 85 de ani, 40 de universităţi şi colegii îi acordaseră titluri pe lingă alte onoruri mai mărunte. Totuşi, critica ■ americană după ceJ recunoscuse ca un mare poet modern, egal cu Yeats, Eliot, ■Stevens şi Pound Încă nu ajunsese să-1 înţeleagă şi să-1 laprecieze deplin.
Activitatea poetică a iui Frost se întinde pe o perioadă de 70 de ani. La •data cînd ea începea, Henry James, ■Stephen Crane, W. B. Yeats nu-şi publicaseră încă operele majore, Lawrence, Joyce şi Eliot nu-şi începuseră cariera literară, Fitzgerald, Faulkner şi Hemingway nici nu se născuseră. Opera lui Frost pare mai puţin modernă şi din cauza unor trăsături tradiţionale (atenţia pentru metru şi rimă, de exemplu), nepotrivite cu neglijenţa cea nouă considerată esenţială de unii. Prima lui carte „A Boy's Will" 11 arată încă îndatorat unor poeţi anteriori, intre care Browning, şi nu încă stăpîn pe propriul său glas poetic, deşi timbrul e indiscutabil al lui. Volumul e de o mare sinceritate lirică, ca această poezie de început, invitaţie făcută cititorului la com-
plicitate într-o natură rustică de mici gospodării:
Mă duc să curăţ izvorul din păşuni. Mă voi opri doar ca să string frunzele cu grebla (Şi, poate, să mă uit la apa limpezită). Nu voi sta mult. Vino şi tu.
Mă duc să aduc viţelul cel mic De lingă mama lui. E-atît de tinăr Incit se clatină cînd ea 11 linge, Nu voi sta mult. Vino şi tu.
(„The Pasture" — „Păşunea")
Aceste prime poeme sînt simple, de un farmec firesc şi necăutat. „Scrierea lor pare la fel de naturală şi de lipsită de efort ca şi respiraţia" spune despre ale poetesa americană Louise Bogan. Ele dovedesc iubirea omenească pentru natura Noii Anglii — câmpuri, păşuni, păduri, fiori, păsări. Interlocutorul cel mai la îndemână fiind natura, poetul îi vorbeşte des, recunoscîndu-se dependent în creaţie de ea. Probleme mari nu apar sau sînt atinse doar din întimplare. Poetul e încă prea impresionat de orice anotimp, oa de acest vînt de primăvară, căruia îi adresează o chemare pasionată :
Vino cu ploi, zgomotos vînt de sud-
vest !
Adu pe cei care cîntă la cuiburi; Dă un vis nou inmormînlatei flori; Şi fă să fumege zăpada ;
Dă buzna-n strimta mea chilie Zgîlţîie tablourile pe pereţi; Aleargă şi te zbate printre pagini; Împrăştie poeme pe podea; Scoate poetul din ţîţlni.
(„Tio the Thawing Wind" — „Vântului oare dezgheaţă")
Semănatul, culesul în cicluri, agricole repetabile constituie motivul multor poeme şi această idee de neîntrerupt
155
ours vital e prima aură filozofică pe care o capătă poezia lui Frost. Sentimentele sînt în funcţie de anotimp şi de importanta acestuia pentru cultivator. Iată bucuria primăverii:
O, dă-ne astăzi plăcerea în Hori Şi nu ne duce gîndul mai departe, Către nesigura recoltă ,• lasă-ne aici, Pur şi simplu în inilor ir ea anului.
(„A Prayer in Spring" — „Rugăciune, primăvara")
şi depresiunea de toamnă :
Tristeţea mea, cînd e aici cu mine Crede că zilele de ploaie tomnatică Sînt cele mai irumoase totuşi; Şi-i plac copacii veştejiţi şi goi, Plimbîndu-se pe potecile ude:
(,„,My November Guest" — „Oaspete de noiembrie")
Puternic apare în sufletul poetului sentimentul nobil al muncii şi frumuseţea ei solitară. Iată-i cosind:
N-a fost nicicînd alt sunet lîngă păduri — doar ăsta Al coasei mele lungi şoptind ţarinei
(„ Mowing" — „Cosind")
Concluzia oare se impune e importanta muncii, caracterul ei vital, necesar:
„Fapta e cel mai dulce vis al muncii" („Mowing")
De unde şi sentimentul de solidaritate ou toţi cei care muncesc, cum spunea John Steinbeck, „într-un singur suflet" :
„Oamenii   muncesc   împreună" i-am
spus din inimă, „Fie că muncesc laolaltă sau singuri"
(„The Tuft of Flowers" — „Tufa de flori)
Blajina iubire pentru natură face loc totuşi şi unor confruntări mai dramatice cu forţele ei. Dulce în poezii oa „A Prayer in Spring" („Rugăciune primăvara"), natura e oarbă şi indiferentă îi» „Stars" („Stele") sau de-a dreptul ostilă, în „Storm Fear" (.„Frica de furtună"). Relaţia complexă şi schimbătoare cm natura seamănă naturii însăşi, şi e dealtfel tipică pentru fermierul legat de ea, adorînd-o primăvara şi detestind-b. iarna. Interesante apar în acest volur» primele nervozităţi ale poetului, cercetări de unul singur, întrebări şi iluzii,, îndoieli şi dezamăgiri. Iată-1 străbătând* melancoliile iubirii („Love and A Question" — „Iubirea şi o întrebare", „A Late Walk" — „Plimbare tirzie", .Flower Gathering" — „Culegând flori"), iată-1 dorind singurătatea pentru a se cunoaşte mai bine („Into my Own" — „în mine însumi"). Iată-1 trăind una din marile tristeţi fără obiect ale tinereţii, la căderea frunzelor, care îi pare semnul unei generale neputinţe şi catastrofe :
Si frunzele moarte zac îngrămădite-, Vîntul nu le mai sutlă  încoace şi
încolo.
S-a vestejit limba vrăbiei, Se usucă florile ulmului alb. Inima doare încă, tot căutînd, Dar picioarele întreabă — încotro ?
Ah, cînd pentru inima omului n-a fost o trădare
Să mergi pe drumul tuturor lucrurilor, Cedlnd cu graţie raţiunii, Şi să te pleci şi să accepţi stlrşitul Unei iubiri sau unui anotimp ?
Dacă „A Boy's Will" e un volum de încercări şi stări poetice personale, al doilea, „North of Boston" este „A Book, of People" („O oarte de oameni"). Bl cercetează viaţa rurală în relaţiile ei sociale. Alcătuită 'aproape în întregime din „dramatic narratives" şi „dramatic dialogues" (naraţiuni şi dialoguri dramatice), cartea mărturiseşte încercarea lui' Frost de a introduce în monologul
156
dramatic dezvoltat de atâţia mari anglo-saxoni, între care Browing, conversaţia cotidiană într-o limbă vennaculară, ou «accente dialectale yankee. Poetul străbate gînditor, .cu o pietate de fiu reîntors, o regiune condusă încă după legi .patriarhale, ou spaimele şi bucuriile fermierilor trăind singuri în lupta cu ogoarele. Singurătatea aceasta rurală îi e dragă poetului care evită să vadă în ea vreun semn de înapoiere. Atenţia pentru psihologia socială este prezentă în „Menfding Wall" (Zidul reparator), poemul oare deschide volumul şi în oare poetul discută două atitudini faţă de un -zid inutil ce desparte două proprietăţi. Ochiul lui Frost e jenat de acest zid -.pentru că „Something there is that doesn't love a wall" (Există ceva care nu suferă ziduri). Dar surd la aceste argumente ale bunului simţ, vecinul, om al fixaţiilor tradiţionale de proprietar, menţine zidul repetând cu o satisfacţie tîmpă un proverb îngust: „Good fences make good neighbours" -(„Zidurile trainice fac vecinii buni"), căci acesta e fermierul din Noua Anglie, un ursuz imposibil, nu solitar ci singur, într-o obsesivă grijă a proprietăţii. Iar Frost îi priveşte cu regret.
iProblema se pune mai acut în poemul „The Death of the Hired Man" (Moartea zilierului). La căderea serii un fermier soseşte acasă şi e vestit de nevastă că s-a întors Silas, bătrânul zilier. La protestul bărbatului, oare arată că Silas nu mai e bun ide nici o muncă, femeia răspunde că bătrînul a revenit ca la casa lui la ferma unde lucrase o viaţă. Dar legea economiei private nu cunoaşte blîndeţe şi înseşi dificultăţile economice nu-i permit fermierului să-1 ^reangajeze. La sfârşitul acestei dispute între sentiment şi raţiune, fermierul pare înduplecat şi se duce să-1 caute pe bătrîn. Dar îl găseşte mort.
Pe lingă noi poeme ale naturii feeric roditoare (After Apple Picking — După culesul merelor), altele sînt pline de nostalgie pentru trecutul Noii Anglii, folosind o perspectivă mai mult subiec-
tivă deoît socială faţă de oameni prin amintirea şi casele lor şi toate urmele lăsate. Un asemenea poem e „The Black Cottage" (Gasa cea neagră), în care casa părăsită respiră parfumul vetust ai mai multor generaţii de fermieri de cea mai autentică tradiţie estică, supuşi legilor naturii şi ale unei moralităţi pe care, deşi o resimt ca apăsătoare, o apără ou înlcăpăţînare.
De un realism original sînt poeme ca „The Mountain" (Muntele), „The Wood-Pile" (Grămada de lemne), în care Frost încearcă poezia obiectelor, legate de oameni, descrise nu fotografic ci metaforic. Aici e util de citat propria lui teorie ou privire la realismul descrierii: „Există două feluri de realişti — cei ca.rj îţi dau un cartof murdar oa să te convingă că e veritabil şi cei care se mulţumesc cu un cartof curat. Sînt de partea celor din urmă. Pentru mine iceea ce face arta pentru viaţă e tocmai faptul că o curăţă, aduoînd-o la forma iniţială". Asta 1-a făcut pe Frost să se ocupe de obiecte faţă de oameni şi invers, fie direct fie simbolic, cu o imagistică mult mai modernă deoît a multor poeţi moderni.
„Mountain Interval", volumul următor, combină, ia un nivel artistic superior, -cele două moduri diferite ale volumelor anterioare. Totodată creşte acel „whimsicality" (capriciu), acea „versati-lity" de oare se piîng criticii mai sus citaţi, oonslînd în cumularea de atitudini şi dispoziţii diferite în acelaş ciclu sau ohiar în acelaş poem. Atitudinea poetului faţă de viaţă devine de o bunăvoinţă resemnată, cu întrebări tardive, ca în acest poem în oare el regretă pe un ton dantesc un drum pe care nu 1-a urmat:
Două   drumuri se  despărţeau într-o
pădure galbenă Şi trist că nu pot merge pe-amîndouă, Fiind un singur călător, am stat îndelung
Privind departe cît puteam în josul
unuia
Spre locul unde cotea în hăţişuri.
157
Apoi l-am luat pe celălalt, ca fiind
egal
Şi  avînd  el  poale  dreptul  cel mai
mare
Fiindcă ascuns în iarbă cerea paşi, Deşi, cit despre asta, cei ce trecuseră
pe-acolo Pe amîndouă le bătuseră la lei.
Şi  amîndouă  se  aşterneau în zorii
aceia
In frunze neînnegrite de vreun picior O, l-am lăsat pe unul pentru altă dală, Deşi, ştiind cum un drum duce la allul Mă îndoiam că voi mai reveni cîndva.
Voi povesti asta cu un oltat Undeva, ani şi ani de-acum încolo -, Două drumuri se despărţeau într-o pădure — şi eu, Eu l-am luat pe cel mai puţin umblat Şi asta a schimbat totul.
(,„The «cad Not Taken" — Drumul pe care nu l-am urmai.) Reapare încrederea ,în muncă, in poeme ca „iPutting in The Seed" (însămînţind) iar .fuziunea cu natura e şi mai puternică, in versuri autobiografice. („Bir-lChes"— Mesteceni, „An Encounter" — O întâlnire). în poemul „The Sound of Trees" (Sunetul copacilor), poetul măr-turisindu-işi ataşamentul faţă de copacii fermei se întreabă dacă acest ataşament nu ascunde o legătură mai profundă :
Mă miră copacii. De ce oare dorim Mereu zgomotul lor Mai mult ca oricare altul Alături de casa noastră ?
Dar omul e din ce în ce mai mult în aceste poeme un singuratic muncitor sau străbătător de păduri, ceea ce provoacă o stare de spirit specială, favorabilă întrebărilor de tot felul şi în ultimă instanţă, unui sentiment de nesiguranţă şi de teamă. Solitudinea bătrâneţii („An Old Man's Winter Night" — Noaptea de iarnă a unui bătrân) e şi cea a tinereţii : în drama in miniatură „The Hill Wife" (Nevasta de la munte) Frost ne
înfăţişează cum nevasta unui fermier,, neînţeleasă de bărbat şi nemaisuportdnd singurătatea tăcută şi apăsătoare a fermei, dispare într-o bună zi fără nici ©• explicaţie, lăsând sensibilitatea redusă a bărbatului în faţa unei grele probleme. Astfel omul singur în natură se conturează tot mai mult a fi ipostaza poetică normală a lui Frost.
Al patrulea volum, „New Hampshire", sintetizează toate calităţile poetului,, oare, ajuns la o stare de calm clasicism,, încearcă poezie filozofică. Multe poeme (Two Look at Two — Doi se uită la* alţi doi, To Earthward — Pămîntuluiji păstrează focul sentimentelor juvenile.. „Goddbye and Keep Cold" (La revedere şi rămîi rece) e un rămas buru fermecător pe care poetul şi-1 ia de la. o livadă, ca de la o iubită. Aceeaşi dragoste pentru natură e arătată şi animalelor, ca afacţia -umană şi gospodărească în acelaş timp arătată unui mînz în „The Runaway" (Fugarul). Revine trecutul (In a Disused Graweyard — într-un cimitir părăsit). Singurătatea rurală e prezentată ca aducătoare de zdruncinări nervoase, manii şi chiar crime„ într^un poem de peisaj primitiv şi atmosferă de vrajă populară (The Witch of 'Coos —• Vrăjitoarea din Coos). Dar iată şi poezii filozofice de considerare a noţiunilor şi realităţilor, în care Frost se ridică surprinzător paste nivelul lui, în general foarte concret poetic :
Primul verde al naturii e aurul
Şi nuanţa cea mai grea de păstrat.
Frunza-i timpurie e o Iloare —
Floare doar un ceas.
Apoi irunza urmează frunzei,
Cum şi Edenul se scufundă în durere,
Şi aurora cade în zi.
Nimic nu poate să rămînă aur.
(„Nothing Gold Can Stay" — Nimic nu poate să rămînă aur).
„Nimic nu poate să rămână aur" spune poetul. Conştiinţă a evoluţiei sau a perisabilităţii, mărturisită pe acest ton de
158
soliloc shakespearian, de mari descurajări filozofice in imagini simple ?
Roemul-titlu (New Hampshire) însă are altă caracteristică. Poetul opune regiunea New 'Hampshire, patriarhală, tumultuoasei dezvoltări industrial-comerei ale a Americii, care liui i se pare a provoca o degradare a, valorilor umane şi naturale, o pervertire a esteticii fireşti a peisajului. Pentru el „New Hampshire" e sanctuarul în care „nu se vinde nimic", un refugiu împotriva tensiunii înnebunitoare a regiunilor industrializate pe care, părtinitor, le descrie cu un ochi răutăcios şi în jocuri de cuvinte. Conservatorismul lui de om singur, legat de pământ, nu înţelege dezvoltarea, ceea ce-1 face să se retragă şi mai mult in Spaţiile verzi ale pădurilor ca şi în pădurile dinăuntru, în care imaginaţia lui trează vede tot felul de simboluri ciudate şi de vrăji atrăgătoare prin spaima pe oare o provoacă. Acolo el se ia la întrecere cu vântul, oîntînd amândoi o melodie a solitudinii (The Aim Was Song — Scopul era cântecul).
Oin punctul acesta de vedere volumul următor „West-running Brook" e o acentuare. Poeme ca „Once by The Pacific" (Odată lingă Pacific), „Acquain-ted with The Night" (Cunoscând noaptea) sînt sumbre, pline de o amărăciune greu de explicat altfel decît prin lipsa unor soluţii etico-ideologice, prin eşecul în căutarea adevărului pe vechiul drum. „Bereft" (Deposedat) se termină in chipul cel mai lamentabil, fiindcă poetul, năruit, apelează la dumnezeu, ca orice om simplu, renunţând la încercarea independentă, ceea ce, trebuie să recunoaştem, e totuşi abdicarea cea mai lipsită de originalitate:
Un glas sinistru mi-a şoptit
Că taina se atlase :
Cuvînt că singur am rămas în casă
Cumva răzbise-alară, mai departe,
Cuvînt că singur am rămas în via(ă,
Cuvînt că numai Domnul mi-a rămas.
Sau, cum spune tot el în poemul „The Bear" (Ursul) : - Omul e ca bietul urs în cuşcă. La fel „The Peaceful Shepherd" (Păstorul paşnic) e prilejul unor dureroase meditaţii. Fraternitatea cu natura e în consecinţă şi mai puternică (Tree at My Window — Copacul de la fereastră), ca ş atenţia pentru procesul biologic de transformare la-voisieriamă a naturii („Spring Pools" — Bălţi de primăvară) :
Aceste bălţi, chiar sub copaci răslrîng întreg văzduhul, iară greş aproape, Şi înghetînd, şi tremurînd, ca florile
pe mal,
Ca ele, repezi, se vor duce,
Dar nu sorbite-n rîuri şi izvoare
Ci-n sus, prin rădăcini, in Irunze verzi.
Copacii care-n mugurii lor ţin Natura verde-a codrilor de mîine Puterile-şi vor da pe iată cind, Sorbindu-le, în Hori le vor deschide, O bălţi de Hori, o Hori de ape Născute din zăpezile de ieri.
(,,Spring Rools" — Bălţi de primăvară)
Această permanentă dovadă a triumfului vieţii în verdele înconjurător nu-i dă totuşi poetului o certitudine filozofică optimistă.
Şi în acest volum o piesă de rezistenţă o constituie poemul-titlu, in care, într-un limbaj colloquial între doi soţi. Frost atacă probleme mari ale vieţii şi morţii, cauzalităţii şi luptei contrariilor. Dar şi de data asta soluţia e ambiguă pentru că poetul se contrazice preferind să fie sugestiv în loc să fie precis, dînd poate în felul acesta o mai mare posibilitate de participare cititorului.
Volumele ulterioare, „A Further Range", „A Witness Tree", „Steeple Bush", deşi conţin bucăţi excelente prin intensitatea şi intimitatea comunicării („Two Tramps in Mud-Time" — Doi vagabonzi în anotimpul ploilor, „Come in" — Vino înăuntru, Directive), adaugă mai puţin staturii poetice frosliene, din cau-
159
ia poziţiei satiric-conservatoare menţinute de poet. Ideea singurătăţii externe şi interne, şi mai ales interne, provoacă o .atitudine de dispreţ faţă de exterior şi de apărare geloasă a pustiului propriu :
Nu pot să mă sperie cu pustietăţile
lor,
Printre stele şi-n stele, unde nu sînt
oameni,
Pustietăţi în mine am deajuns
Să mă-nspăimint cu ale mele, singur,
Singurătatea e prezentă chiar cînd ea e dăruita, tulburătoarea singurătate în doi. Iată oupilul tăcut prin această savană de culturi:
Impresia caldă poate mi-a rămas Din ziua unică în care Nici o umbră nu trecea, doar a noastră
Cînd printre florile orbitoare Ne-am dus de-acasă în pădure Ca să mai schimbăm singurătatea.
{„.Happiness Makes up in Height for What It tacks in Lenght" — Fericirea compensează lungimea prin înălţime).
Două mari poeme dramatice, „A Masque of Reason" şi „A Masque of Mercy" sînt un nou prilej pentru poet de a discuta relaţia cu societatea, cu natura, cu universul, cu omul, cu eul, ou dumnezeu, în primul, Frost construieşte o dramă filozofică modernă pe legenda biblică a iui Iov. în cer are loc o conversaţie între Job (Iov), nevasta lui şi dumnezeu asupra capacităţii omului de a înţelege planul şi intenţia divină. Cu tot tonul .îndrăzneţ, chiar insolent al iui Iov, concluzia pare să fie:
Nu poate omul înţelege legătura Intre ce merită şi ce primeşte.
A doua „mască" e bazată pe legenda lui Iona şi e localizată într-o librărie
din New York City. Convingerea filozofică a scriitorului pare aceea Că, indiferent de progresul obţinut, ceea ce înseamnă in fond inutilitatea lui, pămîntul nu poate fi sediul unei vieţi mai bune pentru om, deoarece rostul omului e „the trial by existence", (încercarea prin existenţă), fără de care bucuriile n-ar avea sens, căci binele are nevoie de rău pentru a fi bine. Calea mintuirii e acţiunea, munca în măsura în care ea e condusă de puţinul pe oare-! poate înţelege omul din intenţia divină :
Nu ştim nimic
Totuşi destul ca să mergem înainte —
adică
Părem să ştim destul ca să continuăm.
Ceea ce aduce un final de o supunere puritană :
O, dacă jertfa mea ar mulţumi cerul 1
După această sumară, şi deci sooborî-toare a vakirii, trecere în revistă a liricii lui Robert Frost, să încercăm să vedem ce concluzii se impun. Frost e mai întîi, fără îndoială, bucolicul Ame-ricii. Pe linia aceasta criticul Lawranee Thompson îl găseşte înrudit cu Teocrit şi Lucreţiu. El e însă un bucolic de tip nou, de o iubire pentru natură plină de patos şi de dramatism, lipsit aproape complet de latura idilică. Universul lui e construit în cercuri concentrice: natura (pădurea de cele mai multe ori înconjoară luminişul — the clearing), luminişul înconjoară ferma, în mijlocul căreia se .află o casă, care de obicei adăposteşte o dramă, in care se mişcă omul, cel mai adesea singur, oare el însuşi poartă închis în sine un clocot de pasiuni violente. Ferma e centrul universului frostian, ferma sub soare, ferma sub lună, ca o corabie nemişcată în timp, in pacea deplină a unor oameni arhaici, muncind singuri ca nişte Robinsoni. (Foarte interesant, chiar Frost declara  că   „Robinsonul" lui  Defoe şi
160
„Walden" al lui Xho.reau sînt cărţile lui preferate, şi subiectul lor un noroc pentru un scriitor). Neaşteptată şi îmbucurătoare, pe lingă preferinţa reacţionară pentru solitudine, e încrederea optimistă in om. De aceea Frost chiar cade în convingerea că omul e etern singur, ceea ce iui de altfel nu i se pare deloc de lepădat. Ifi poezia „The Vantage Point" (Avantajul) Frost, cam obosit de păduri revine la oameni şi invers, practicând un joc nesincer cu sine însuşi, pentru a domoli o tristeţe fără obiect a cărei oauză se poate bănui. Soluţie absolut individuală şi numai pentru solitarii declaraţi, deci pierduţi.
Relaţia socială   nu  e  inexistentă la Frost, dar totuşi analizată destul de superficial. Condiţiile de muncă ale fermierilor par a fi grele, personajul pauper apare de cîteva ori, totuşi autorul e interesat de personajele sociale mai mult în calitatea lor de cazuri psihologice, în a căror analiză el ajunge folosind un dialog colosal, la mari virtuozităţi. Dar nostalgia lămpilor primitive şi a tracţiunii animale îl face orb la dezvoltarea economică şi deci la înnoirile sociale. După cum muncitorii agricoli nu apar şi proprietarul se vede singur la ' orizont, la fel industrializarea Noii An- ^. glii nu e pomenită decît de un poem „A Lone Striker" (Grevistul singuratic) din volumul „A Further Range", poem in care Frost pune in gura unui muncitor următoarele reflecţii cel puţin ciudate :
„Da, fabrica era frumoasă, Şi el di dorea să meargă cu toată
viteza
Totuşi, la urma urmelor, nu era ceva'
divin,
Adică, nu era o biserică".
Descoperirea e de ajuns să-1 decidă pe acest om, tipic frostian, care porneşte înapoi spre păduri, incapabil încă să iasă din ele.
Dar, zise el, de va sosi Cumva o zi, in care Industria in mari încurcături Zbătîndu-se agonică în urma Plecării lui, îl va chema-napoi, Ei bine, toţi vor şti atunci Locul unde să-1 caute.
O asemenea neînţelegere a progresului îl face pe Frost să atace fără rost toate invenţiile tehnice, ca de pildă într-un poem în care ţine morţiş să ridiculizeze televizoarele. Rezultatul e o îngustare a câmpului de observaţie şi un pas înapoi de la poziţiile şi nivelul • poeziei moderne.
Dar marele sentiment al liricii fros-fiene,  cel care dă viaţă şi culoare e sentimentul de dragoste şi de duioşie El străbate întreaga operă şi se satisface întîi  asupra   naturii,   poetul   însuşi e într-o continuă imersiune în natură din care nu iese la suprafaţă decît foarte rar. Pentru el  abordarea oricărei probleme  necesită  o  analogie  cu natura care să-i dea siguranţa lucrului cunoscut. Imaginile cuprind fără discriminare omul şi natura. Sentimentul e de solidaritate şi schimb continuu şi reciproc. Iată poemul  „The Telephone" (Telefonul!) în <aare cu imagistica lui nespus de vie, de desen animat, Frost asemuie o floare cu un receptor şi închipuie imediat o convorbire :
Ducîndu-mă cît mai departe azi,
De acest Joc,
Am întîlnit o oră
Cu lotul liniştită
Cînd sprijinit cu capul de o floare Te-am auzit vorbind. Nu spune nu, te-am auzit prea bine. Vorbeai din floarea de pe marginea
ferestrei.
Ţii minte ce mi-ai spus ?
— Mai bine spune-mi tu ce-a; auzit.
— Găsind o floare, am gonit albina. Îmi rezemasem capul
U — Viaţa românească
161
Ihlănţuind tulpina, Şi asculiind mi s-a părul c-aud Cuvintul. Oare m-ai chemat pe
nume ?
Ori poale-ai spus...
Am auzit o voce spunînd „Vino !"
— Poate că eu am spus-o, dar în gînd.
— £i bine, am venit.
(„Mountain Interval")
Aceasta e cea mai frecventă modalitate de a construi imagini a lui Frost. Comparaţia cu natura e absolut obligatorie pentru a-,i stîrni interesul estetic.
Natura frostiană, ou oamenii ciudaţi oare' o populează are ceva feeric, un gust de magie populară, de supranatural înrudit cU cel shakespearian, cu tot atîtea lumini, sunete, resfrîngerd, lunecări, umbre.
Influenţe poetice se pot recunoaşte din Browning, Wordsworth, Emerson, Longfellow, Whittier. Marea originalitate a lui Frost constă însă în amestecarea poeziei cu vorbirea colloquială, chiar apropiată de patois, lărgirea dimensiunilor .clasice ale sonetului de dragoste şi ale monologului dramatic. Descrierea de o fineţe rezervată, de o simplitate care-ţi dă sentimentul că lipseşte ceva şi că însăşi această lipsă e un farmec, abţine capodopere ca aceasta:
Cred că ştiu ale  cui sînt pădurile
astea;
Casa lui e jos în sat, Şd n-o să mă vadă oprindu-mă că
privesc
Cum se umplu pădurile lui de zăpadă.
Căluţului meu i se pare tare ciudat Că m-am oprit aici, iară o casă
pe-aproape, Intre păduri şi lacul îngheţat, în noaptea cea mai neagră a anului.
îşi scutură zurgălăii îhirebînd,
De n-a greşit cumva oprindu-se aici,-Doa'î iaşneiul se mai aude Al vîntului şi fulgilor căzînd.
Pădurile sint fermecătoare, întunecate,
adînci,
Dar eu am făgăduieli de ţinut Şi multe mile de mers înainte de a
adormi.
Şi multe mile de mers înainte de a
adormi.
(„Stopping by Woods On a Snowy Evening" •— Seara, oprindu-mă-n pădurea-nzăpezită — New Hampshire)
Opera lui Frost evoluează de la narativ la dramatic, de la furtunos la liniştit şi de la naivitate şi inocenţă la experienţă şi filozofie. De la un moment oarecare al creaţiei, Frost încearcă să închege un sistem filozofic, simţind că temelia strict lirică a poeziei lui devine şubredă. Dar nu reuşeşte să dea decît aforisme în loc de legi şi de altfel părerea lui e că omul nu poate cunoaşte:
Presupunînd, dansăm în jurul tainei Dar ea stă în mijloc — şi ştie
(„The Secret'— Sits" — Taina şade) (A Witness Tree)
după cum locui infim ocupat de om în univers îl îngrozeşte, trezindu-i întrebarea existenţialistă „la ce bun" ? Totuşi Frost reuşeşte să păstreze încrederea în activitatea omului, in forţa lui de muncă, sugerînd că realizările de dimensiune umană sînt suficiente pentru a procura un punct de sprijin. Frost e un partizan al activităţii, al muncii privite ca plăcere şi datorie, ca unică formă de realizare şi justificare a vieţii individului :
Scopul meu in viaţă e să unesc Marea mea chemare cu cele mărunte Cum şi ochii amîndoi se unesc într-o
privire.
Doar cînd iubirea şi nevoia sînt una, Şi munca un joc cu mize pieritoare,
162
Totul se  poate realiza
De dragul cerului şi al viitorului. („Two Tramps in Mud-Time", ■— Doi vagabonzi în anotimpul ploilor, A Further Range)
In fine să spunem un cuvînt despre faimoasa versatilitate frostiană oare împreună cu murmurul împotriva divinităţii (pe care Frost o critică sub haina lui puritană), ne aduc aminte de poetul nostru naţional Tudor Arghezi.
Declaraţiile contradictorii în poeme succesive şi tendinţa de -a discuta problemele din două puncte de vedere simultan ţin de lipsa unui corset ideologic care să nu permită asemenea jonglerii, oa şi de capacitatea oricărui autentic poet de a trăi adevăruri multe şi variate, de a fi impresionat rînd pe rînd de tot felul de realităţi relative. Lawrence Thompson crede chiar în explicarea poeziei lui Frost pe baza unei unităţi a contrariilor, a cărei repetare în toată opera îi (dovedeşte caracterul logic.
O (atenţie neobişnuită a acordat Robert Frost metricii, lucrînd mai ales în cele idouă tipare principale ale metricii engleze — iambul strict şi iambul elastic. El înlocuieşte muzica succesiunii de accente prin cea a cuvintelor, mai ales a celor din conversaţie. Remarcăm! că un vers de Frost poate fi teitit accentuînd în două feluri: ritmic şi familiar. Eufonia specială a acestei poezii se bazează şi pe faptul că Frost este un poet de limbă engleză, limbă ea însăşi poezie pentru ureohe, limbă de cuvinte scurte, de conversiune gramaticală vastă, eu posibilităţi de (oombinare ia verbelor în propoziţii, inexistente (în alte limbi, eu o ordine a cuviinţelor care redă sensul şi a cărei schimbare permite surprize. Influenţa pe care o are o limbă analitică asupra poeziei ar merita ea singură un studiu. Ordinea anumită, alternarea şi repetarea de cuvinte puţine şi simple e de un efect deosebit. Dintre poeţii americani contemporani iui, Robert Frost e singurul oare, ca să zioem aşa, nu intră de ioc în oraş. Spre norocul poeziei americane
el coexistă cu Sandburg, care e un atît de acuzat orăşean. Din cauza posibilităţilor civilizaţiei tehnice, natura e foarte la îndemâna poeţilor americani moderni, care chiar citadini păstrează un permanent contact cu ea. Frost e singurul pentru care oraşul industrial nu există, de aceea mitul lui în contextul amintit e cu atît mai 'special.
Simţurile lui atît de sensibile sînt secondate — am putea spune — de altele interne, fineţea, observaţia, muzica, toate sînt de o mare şi firească frumuseţe. Poezia lui nu se transformă, a spus-o chiar el, sau în orice caz creşte pe nesimţite. Atribuirea de sentiment uman naturii şi invers fac din Frost un poet psiholog al naturii de prima mînă. Această trăsătură de osmoză completă e caracteristica bucolicii lui Frost între-ale altora :
Copac la fereastră, la fereastra mea, Coborîtă  cînd vine noaptea, Să nu fie nicicînd vreo perdea între noi doi.
Cap vag, înălţat din pămînt ca in vis, Difuz ca un nor
Nu toate vocile-ţi uşoare, glăsuind, Pot ii profunde.
Dar te-am văzut, copac, clătinat, zgîJ-
■ m,
Şi dacă tu m-ai văzut adormit vreodată
M-ai văzul şi pe mine zgîlţîit cu iurie, Aproape pierdut.
Ziua aceea a apropiat capetele noastre. Soarta îşi avea planurile ei, Capul tău atît de învăţat cu vremea
de alară, Şi al meu cu cea dinăuntru. („Tree at My Window" — „Copacul de
la fereastră") West — miuning Brook.
După cum Frost practică o anatomie şi o fiziologie specială a realităţii înconjurătoare, omul prezentat de el e o sursă nesecată de surprize, de artă. Atâtea posibilităţi atribuite omului, de demiurg,
163
călător, inventator, zeu, dau o idee despre încrederea lui Frost în om ca simplu, şi chiar ca singur individ. Natura lui poetică e constituită pe iubirea suverană, pe dăruirea faţă de pămîntul plimbării şi muncii şi faţă de semeni. Prima lui armă lirică e acea magie a cuvintelor, dublată de sentimentul de linişte, de încredere atotputernică. Prin poetizarea absolută a întregului materia! se face trecerea de ,1a grav şi abstract la concret şi cotidian. Filozofic, poetul e incomplet şi inconsecvent faţă de propriile lui teorii, dar peisajul şi sentimentul îi absorb aproape toată energia. Pentru marea întrebare a vieţii un răspuns poate fi munca, seninătatea morală, dragostea pentru frumos, în fapt filozofia simplă a omului care trăieşte. De îndată ce încearcă o discuţie la alt nivel, poetul se pierde. In marele ocean al poeziei moderne mondiale, Frost vine cu un original sentiment al naturii, cu acest ciudat optimism al singurătăţii, cu noi relaţii între om şi obiecte, timp, spaţiu.
Din întreaga operă a lui Robert Frost, din valoarea ei poetică, ideea care se naşte e aceea a poeziei ca mijloc de cunoaştere a vieţii şi a omului, de satisfacere a unor nevoi vitale, de sprijin solid al existenţei. Iată chiar cuvintele poetului într-un credo intitulat „The Fi-
gure a Poem Makes" („înfăţişarea unui poem").
(„Poemul) începe în încintare şi sfârşeşte în înţelepciune... într-o clarificare a vieţii". Ceea oe-1 face deosebit între atît de deosebiţii unul de altul poeţi americani, e interesul pentru viaţa omului şi cuvintele lui, pentru partea din viaţa omului care e realmente „poezie", pentru misteriosul suflet uman, capabil să surprindă frumosul şi ciudatul în realitatea înconjurătoare.
în concluzie, cu toate multele şi regretabilele confuzii în structura poetică, Frost rămâne un mare poet modern, de o remarcabilă forţă artistică şi efect estetic copleşitor, transmiţător al unei atmosfere proprii, cîntăreţ al frumuseţii naturii rustice dintr-o Nouă Anglie de ferme, de o conştiinţă poetică demnă de stimă. Viaţa lui de luptă artistică capătă o adîracă semnificaţie în cuvintele sale de mai sus, în care Robert Frost mărturiseşte cu căldură că totuşi a scris pentnu oameni.
N. A. Toate traducerile care însoţesc această lucrare sînt traduceri literale, cele mai potrivite, socotesc, pentru a transmite un poet, mai aies în cazul unui studiu critic.
DISCUŢII
Realism şi decadenţă
în literatura contemporană
ÎN JURUL  UNOR  DEZBATERI INTERNAŢIONALE
de Horia Bratu
îeea ce urmărim în rânduirile de faţă este de a sistematiza pe cit posibil aspectele   internaţionale ale discuţiei despre realism şi decadenţă în literatura  contemporană.   Discuţia asupra metodei artistice  este o discuţie care-şi  are perenitatea  ei  în măsura, cred eu, în oare noţiunea de metodă msăşi   nu  reprezintă   ceva  rigid, dat o i dată   pentru   totdeauna.  O metodă se modifică şi se îmbogăţeşte, în raport cu noile achiziţii culturale şi artistice; o metodă se uzează şi se degradează pnn clişeu. însă, stadiul actual al discuţiei   în raport cu etapele anterioare, îşi are totuşi particularităţile lui bine definite.
în primul rînd, această discuţie se întemeiază pe o lărgire considerabilă a arapului de investigaţie. Sint Îmbrăţişate numeroase curente .şi tendinţe dm literatura contemporană. Analiza nu se mai face pe contrapunerea în bloc, a două „lagăre" grupate după criteriul' geografic. în .al doilea rînd, noţiunile estetice sînt  folosite mai  elastic nu
se porneşte de ia definiţii apriorice considerate  ca intangibile, ci se încearcă să se extragă o recaracterizare principială a noţiunilor estetice, pomindu-se de  la  practica  literară.   în  al treilea rînd,  etapa actuală a discuţiei se resimte,  atit  in bine cît  şi în rău, de climatul  actual  de  destindere a relaţiilor internaţionale, oglindeşte o strin-gere   a legăturilor  între  scriitorii din diferite ţări, o diversitate mai mare a opiniilor. Este incontestabil că in momentul de faţă discuţia despre realism nu se mai poate rezuma la vechea întrebare dacă realismul este curent sau metodă,   exclusivitatea  unei asemenea alternative fiind de mult eliminată. După opinia aproape unanimă, realismul este şi curent şi metodă, se manifestă atit ca atitudine, ca punct  de vedere cit şi — in acelaşi timp — ca un curent :n diferite perioade istorice bine precizate.
Problema care se pune astăzi şi oare ar putea, după părerea noastră, contribui la progresul dezbaterii ân estetica marxistă   constă în primul rînd în oa-
165
racterizarea particularităţilor specifice ale realismului contemporan, atit ca metodă, cit şi ca iun curent estetic. In raport cu traiectoria sa, in ultimul secol, după puternica explozie pe oare a constituit-o realismul critic francez (Balzac, Stendhal), englez (Dickens, Tro-lope, Thackeray, Jane Austin) şi rus (Tolstoi, Doistoievski, Cehov, Turghe-niev), precum şi după înflorirea diferitelor şcoli naţionale (Caragiale, Slavici, Creangă — la noi) este necesar a urmări, mai ales, o investigare a particularităţilor realismului socialist, a raporturilor sale .cu alte curente şi tendinţe artistice contemporane, a caracteriza aria sa de desfăşurare, a-i defini, ceea ce am putea numi particularităţile sale naţionale, şi prin aceasta, punctele de contact cu celelalte curente şi tendinţe artistice.
Ceea ce se observă de la început este că o abordare mai exactă şi mai ştiinţifică a. acestei probleme trebuie să înceapă, pentru a nu rămîne la stadiul unui schimb superficial de opinii, de la o problemă fundamentală, care depăşeşte propriu zis cîmpul criticii curente şi intră în sfera esteticii: care este natura artei ? Sau mai restrîns şi mai exact: cum se prezintă sau, mai bine zis, cum se reprezintă realitatea în artă ?
Teoreticienii esteticii marxiste Se situează în această problemă, atît în ceea ce priveşte interpretarea unor teze fundamentale, cît şi în analiza fenomenului artistic, pe o diversitate de poziţii foarte nuanţate între ele, dar oare pot fi reduse la două iconcepţii-limită. Prima, consideră arta oa o identificare prin imagini a realităţii obiective, oa o oglindire, oa o reproducere a acestei realităţi în imagini sensibile: reproducerea unei realităţi pe deplin conturate şi in cadrul căreia este „imitată" natura înconjurătoare ; chiar dacă nu se reproduce „felia de viaţă" tale-quale, există totuşi pînă la urmă estetica acestei „felii de viaţă", tendinţa de selectare sau reconstituire -a unor asemenea felii
de viaţă tipice. Calitatea principală a unei  opere   de   artă concepute într-o asemenea factură o  constituie capacitatea de a da sentimentul vieţii, sentimentul că faptul redat în artă s-ar fi puitut petrece ca atare şi ideea că ceea oe  trebuie să   constituie  scopul principal al autorului este un „omolog" al vieţii şi nu semnificaţia ei; în literatura concepută pe un asemenea profil într-un fel sau altul, fenomenul reprodus aparţine de domeniul realităţii obiective înconjurătoare   pe deplin   conturate, în înfăţişarea  ei  sensibilă,   în aspectele care pot fi percepute pe oale vizuală sau prin mijloacele folosite în literatura clasică. Dacă observăm bine, chiar dacă * partizanii acestei concepţii înţeleg cunoaşterea ca depăşind configuraţia exterioară,  chiar  dacă  pun  accentul pe „forma   specifică",   pe „originalitatea", pe capacitatea artei de a emoţiona, ei înţeleg toate aceste diferenţieri ca simple procedee de transmitere   ale unei realităţi oare, în datele ei fuinlăriien'ale, pot fi cunoscute obiectiv, pe baza unei investigaţii obiective, la îndemâna unui scriitor înzestrat ou toate ustensilele pe care le-a creat progresul în psihologia şi  sociologia   contemporană.   în acest context, arta ca o cunoaştere prin. imagini este mai mult corespondentul ştiinţei sau cunoaşterii prin concepte (hegelianismul interpretat de Belinski), decît Opusul ei. Obiectul cunoaşterii este fundamental acelaşi. Scopul artei este, în fond,  reconstituirea  realităţii obiective şi exterioare, aşa cum se manifestă în perceperea realităţii cotidiene şi interpretarea  ei  pe  baza dezvăluirii unor mobiluri ale individului în comportarea sa în cadrul acestei realităţi cotidiene, în această ipostază valabilitatea cunoaşterii   este   determinată în primul rînd de  gradul  de obiectivitate a faptului, de  măsura ân  care trăirile interioare şi  viaţa  conştiinţei  îşi  găsesc o expresie obiectivă în -acţiuni, atitudini sau cugetări, exprimate lînitr-o formă stabilă şi .determinată, in caractere bine precizate, oare pot face concurenţă stării
166
civile. în poezie, artistul oare aderă la o .asemenea concepţie .devine exponentul unor sentimente, atitudini şi cugetări care sînt caracteristice unei întregi categorii, diferenţa consitiîmd în primul mind in calitatea exprimării. Dar, de fapt, exponenţii concepţiei arfa-iou-noaştere-ireproducere-iconfruntare, se o-oupă în special de proză (şi de teatru) în măsura în .oare ele sînt mai apte să reconstituie realitatea obiectivă, să ne transmită senzaţia ei, teoria poeziei (şi cu atit mai mult a muzicii) fiind parţial neglijată, analizată de fapt mai mult in similitudinile pe care le are cu proza şi teatrul obiectiv. Partizanii acestei concepţii invocă în special teza lui Engals ou privire la relaţia caracterelor tipice şi a împrejurărilor tipice sau consideră mai .ales drept o izbutire faptul că, din punct de vedere economic, opera lui Balzac oferă mai multe cunoştinţe obiective decît se pot obţine de la toţi economiştii epocii luaţi la un loc, precum şi la teza lui Lenin, ■care-1 preţuia pe Tolstoi ca oglindă a revoluţiei ruse.
.Deşi nu întruchipează direct concep-ţia-limită expusă mai sus, este uşor de observat că Lukacs îşi construieşte estetica sa pornind în primul rând de la operele clasice ale realismului. Sub presiunea discuţiei, el invocă şi opere mai noi, însă cu multe rezerve şi, în general, ca descinzînd din aceeaşi teorie a „alienării" oa reflectare a condiţiei fundamentale sociale în lumea capitalistă contemporană, în raport cu alienarea, operele artistice se prezintă, după Lukacs, fie oa obiect fie ca subiect. Adevărul este că în lucrările de bază ale lui Lukacs, atit Joyce iaît şi Kafka, astăzi invocaţi ca argumente fundamentale ale noii sale teorii a alienării, sînt consideraţi capi de coloană ai avangardismului decadent, în „Schiţe asupra literaturii germane de la sfîrşitul secolului XIX", Brech/t  este  „epuizat"  într-o jumătate
de pagină ca protagonist al unei formule artistice experimentale „.interesante", dar a cărei eficienţă socială lasă loc unor mari dubii. Lukacs stabileşte o ecuaţie .rigidă între evoluţia socială germană („Deutsche Misere"), iraţionalismul ideologic şi literatura artistică contemporană de limbă germană, ceea ce are ca rezultat subestimarea unor direcţii valoroase în literatura contemporană începind cu Rilke şi Robert Musil şi terminînd- cu Kafka, Toller şi Fritz Unruh. în general, Lukacs consideră realismul secolului .al XIX-dea ca un „summum" al artei, iar din literatura contemporană preţuieşte aproape exclusiv pe Thomas Marin, de fapt tot pentru naţiuni .asemănătoare acelora care îl determinaseră să preţuiască pe Balzac, Stendhal şi Tolstoi, adică pentru că a izbutit oglindirea unei faze din dezvoltarea burgheziei. *)
De fapt, Lukuos subestima tocmai ceea ce în literatura sovietică din primele două decenii depăşea teoria rigidă a realismului său clasic, adică tot ceea ce de la Babei pînă la Olescha, de la Maiakovski pînă la Seivinski, depăşea acel concept rigid cristalizat mai tîrziu
*) Vezi „La noiuvelle critique" — iu-nie-iulie 1964, „Interviu cu Antonia Liehm". în interviul publicat de Lukacs, există o serie de teze valabile care reprezintă tot atîfea variaţii semnificative faţă de concepţiile sale expuse în volumele dedicate problemelor realismului. „începe să mă enerveze reproşul care mi se face atît de frecvent, că eu nu aş accepta nimic in afară de ceea ce este inclus în cadrele secolelor XVIII şi XIX, însă repet ideea la care ţin : critica marxistă nu trebuie să renunţe la exigenţă şi scriitorul, chiar cînd tratează chiar cele mai actuale evenimente şl probleme, să o facă la nivelul artistic al unui Defoe: notaţi bine: spun la nivelul şi nu în stilul, adică iau în considerare natura societăţii actuale şi a literaturii sale". Această teză este valabilă şi reprezintă criteriul incontestabil al oricărei perioade mari artistice...
167
în o serie de documente şi articole da inspiraţie scolastică.   întreaga vitalitate pe care o respira multiplicitatea căută rilor şi inovaţiilor artistice, efervescenta creatoare pe care o respirau numeroase lucrări intrate în fondul de aur al literaturii sovietice erau străine iui Lukacs, întocmai cum străină  i-a  rămas efervescenţa creatoare a diferitelor grupuri din  cadrul  expresionismului  de stingă şi de la Neue Sachlichkeit : numai că, spre deosebire ide interlocutorii săi, de-a lungul diferitelor etape ale carierei sale, rămînînd  partizanul realismului clasic, a fost totdeauna şi partizanul unei înalte calităţi  artistice. Acesta  este fără îndoială aspectul cel mai pozitiv al esteticii sale. în mare măsură, simpatia sa faţă de formele clasice ale realismului decurge şi din faptul că ele întrupau în mod vădit un înalt principiu de creaţie şi desăvârşire artistică. Dacă Lukacs nu a agreat literatura de tipul lui Babei şi Maiakovskl, el a respins totodată în perioada  „cultului personalităţii", toate pseudo-f reşcele   istorice   şi romanele-fluvii,   care,   formal,   se   reclamau de la    o    concepţie    realist-elasică, dar erau    lipsite    de    calitate artistică. Aşa  se  explică de ce calde cuvinte de elogiu rostite de Lukacs la adresa literaturii sovietice au fost în legătură ou Gorki şi Şolohov şi cu privire la unele lucrări consacrate Războiului de Apărare  a  Patriei (Beck, etc.).
Fiind de acord cu criticile severe care i s-au adus, trebuie să respingem criticile extremiste, etichetările exagerate de la dreapta şi de la stînga, eu care Lukacs a fost gratificat, etichetări care relevă exclusivism şi o tratare lipsită de respect a unei personalităţi Însemnate.
O a doua concepţie limită asupra naturii artei ia în considerare în special latura activă a cunoaşterii, priveşte arţa ca o formă a muncii creatoare, chiar ca  o formă  de „acţiune"  (E. Fischer,
Garaudy). Accentul  este  pus  pe arta concepută ca o creaţie şi nu ca reproducere. Sarcina artistului este de ordinul căutării şi nu al confruntării. Primatul   practicii   artistice  se manifestă în cadrul acestei concepţii oa subliniere a  varietăţii  formulelor, procedeelor şi tendinţelior artistice din care se poate-inspira arta contemporană. Cunoaşterea apare in cadrul acestei ipoteze ca un instrument de transformare a realităţii. E clar  că în cadrul acestei concepţii există o limitare a terminologiei estetice de bază, o înţelegere îngustă a noţiunilor de „cunoaştere" şi „reflectare' opuse în chip nejustifioat „creaţiei" şi „transformării  practice".   în adevăratul lor înţeles, în sensul lor ştiinţific, -marxist-leninist, cunoaştere şi reflectare au tocmai un sens activ, constituie — direct şi  indirect — un  instrument de-transformare, creaţie şi practică. Realitatea obiectivă în configurarea ei sensibilă şi imediată nu mai este considerată scop al reflectării, ci mijloc al reflectării. Realitatea — aşa cum apare-în realismul olasic — şi in teoria „feliei de viaţă" semnificative este considerată numai ca una din dimensiunile-realităţii şi nu oa o totalitate a acestei realităţi.   Iniţiativa  creatoare   este pe-primul plan. Opunîndu-se esteticii dogmatice şi empirismului naturalist, Brecht dădea acestei estetici în „Scrieri despre teatru" numele de estetică „nan aristotelică", care nu se bazează pe „fenomenul de identificare" şi în care tipicul nu mai este privit prin prizma esteticii platonice,  adică  a unei  esenţe diversificate în diferitele-i ipostaze ale rea'   taţii concrete. Esteticienii care intr-un fel sau altul se reclamă de la un asemenea   concept   (pentru sistematizare,, noi prezentăm  aici concepţiile limită),, se reclamă în primul rînd de la tezele-tinărului Marx du privire la artă-creaţie-şi de  la  tezele  lui  Lenin, mai puţin-cele din „Materialism şi empirio-criti-cism", cit din „Caiete „filozofice", unde-se  subliniază  caracterul- în  spirală al cunoaşterii realităţii.
168
Am ocolit înadins, pină in momentul de iată, 6 tratare mai amplă a noţiunii de „reflectare", tocmai datorită faptului că această noţiune fundamentală a teoriei cunoaşterii şi esteticii marxist -leniniste este adesea folosită în chip confuz în cadrul dezbaterii şi serveşte la luări de poziţii partizane. Teza aria oa reilectare este adesea considerată, ca şi teza arta-cunoaşlere, ca un argument în favoarea primei concepţii amintite, ca bază a artei înţeleasă ca ilustrare şi identificare a unor fenomene din realitatea obiectivă. Aragon şi Ga-rau-dy, în delimitările lor, opun astfel reflectarea şi cunoaşterea ca sursă a teoriei imitaţiei — practicii — ca sursă şi criteriu al cunoaşterii active. Ideea subiacentă constă aşa dar in teza că reflectarea nu poate să aducă un plus în cunoaşterea realităţii, ci numai să o reproducă, să o identifice; în timp ce numai sublinierea laturii practice active ar justifica existenţa unei ante care ar depăşi ceea ce este deja cunoscut şi ar îngădui investigaţia pluridimensională a realităţii. O asemenea înţelegere deficitară a teoriei reflectării, care dă de fapt apă la moară concepţiilor dogmatice, este cu atît mai stranie, cu cit în momentul de faţă, această teorie reprezintă singura bază posibilă pentru edificarea teoretică a unor construcţii ideale de esenţă creatoare prin definiţie, cum sînt : teoria modelării în ştiinţă şi în general toate progresele bazate pe cibernetică. Reflectarea înţeleasă ca un proces activ este la baza finalismului contemporan în biologie, a progreselor genetice moleculare, a noilor teorii lingvistice, care subliniază rolul activ al gândirii şi capacitatea si de a genera noi scheme ale realităţii etc. A reflecta nu înseamnă a reproduce ca atare, a oglindi pur şi simplu, ci înseamnă' a area. După 'xjrn a cunoaşte, înseamnă în gnoseologia contemporană marxistă, nu pur şi simplu a dezvălui laturile unui -obieat dat, ci a crea noi obiecte ale cunoaşterii. O altă confuzie terminologică după pă-
rerea noastră (dar asupra acestui aspect nu insistăm, pentru că nu este de importanţă primordială pentru discuţia noastră) este identificarea teoriei rejleciării cu teoria oglindirii, cuvîntul „oglindire" pretiiidu-se la numeroase confuzii de limbă română, tocmai fiindcă, este legat de existenţa unei „oglinzi",, adică de un mijloc care reproduce imaginea ca atare, bidimensională, şi nu îngăduie să dea noţiunilor de imagine şi reflectare un sens complet pruli-d im ansi anal.
în cazul particular al artei dramatice, Brecht punea de asemenea accentul pe momentul activ al receptării artistice, pe necesitatea „distanţării", împiedioînd. spectatorul să se identifice cu personajul : „trebuie să-ţi cultivi atitudinea de spectator activ". Regăsim aici. un rapel constant la conştiinţa rolului de informare, rolului activ creator al actului de percepţie, oare nu numai că interpretează dar şi Iransiormă realitatea „umanizată" de om — cum scria Marx. Orieit de completă ar fi reproducerea ei, realitatea trebuie să fie modificată încă din momentul în care începe munca punerii în formă. Este singurul mijloc de a arăta că realitatea este t-ranisforimabilă şi că ea oferă „(priză", adi-că laturi discutabile, interpretabile, care formează platforma unei dialectici „interminabile" a realităţii. Plăcerea pe care ne-o dau reproducerile artistice nu este niciodată legată de treapta de asemănare dintre imagine şi modelul ei. O asemenea estetică non-aristotelică pune accentul, deci, pe caracterul de continuă mişcare a realităţii, pe relativitatea treptelor de cunoaştere, pe metamorfoza continuă a creării sale de către om. Ernst Fischer a arătat astfel că opera de artă nu mai este copie a unei .realităţi obiective, nici a unei realităţi sensibile ca'realitate concepută sub torma datelor empirice, nici ca realitate inteligibilă, ca o totalitate a esenţelor platonice, nici , ca natură omenească eternă. Opera de artă, de asemenea, nu este de altfel o simplă pro-
169
iectare a eukii interior, aşa .cum .spun idealiştii, nici o „necesitate interioară" în sensul mistic al Lui Kandinski. Opera de artă este un „model" în sensul pe car.e-1 conferă acestui termen cibarne-ticienii, adică reprezintă o schemă multiplă a raporturilor dintre eu şi lume. Acest raport profund cu lumea înconjurătoare, dominată şi transformată, construită şi reconstruită după finalitatea umană, se poate prezenta fie sub forma unui tablou, unei expresii extensive a realităţii, iracorporînd principiul de totalitate exprimat în „Comedia umană" .sau în diferitele romane realiste, fie sub forma unei contractări a realului, ta care „contractarea" se exprimă sub forma unei parabole, într-o latură esenţială a raporturilor dintre om şi lume, in fiecare moment al istoriei. Există astfel diferite „modele" care reflectă nu numai lumea înconjurătoare, ci şi re-Jaţia dintre noi şi această lume înconjurătoare, dintre subiect şi obiect, o adevărată teorie a reflectării neputînd fi   concepută în   afara   acestor relaţii.
E limpede că în cadrul ambelor concepţii analizate există o limitare a terminologiei estetice de bază, o înţelegere relativ îngustă a noţiunilor de „cunoaştere", „reflectare", opuse în chip inejustificat „creaţiei", „practicii", „capacităţii de transformare". Noţiunile care slnt prezentate astfel ca antagonice sînt, •de fapt, în adevăratul lor înţeles ştiinţific, complimentare sau chiar identice. „Cunoaştere" şi „reflectare" —din punct de vedere marxist — nu reprezintă o oglindire „moartă" a realităţii, cum crede Garaudy, ci ele cuprind şi. semnificaţia -activă, transformatoare, pe care Garaudy o acordă numai noţiunilor de „creaţie", de „transformare". La Garaudy sau în lucrările mai vechi ale lui "Banfi şi ale altor critici, confuzia este ■evidentă şi ea sare în ochi chiar unui .începător în ale marxismului; dar, atenţie .' Sub - acest imbroglio-terminologic, se ascunde o tendinţă foarte pozitivă, şi anume tendinţa de a scoate în evidenţă caracterul activ,- funcţia specifică
a creaţiei artistice, de prelucrare a datelor realităţii, de proiectare a ei în planuri profunde filozofice şi nu de limitare la „faimoasa supunere la obiect". Noţiunea de „realitate" este concepută mai complet, în raport cu o concepţie modernă,  într-adevăr dialectică.
Din punct de vedere terminologic trebuie de la început atrasă atenţia asupra confuziei de termeni oare domneşte printre partizanii acestei a doua conoepţii-limi-tă i însă adesea, se poate spune că denaturarea terminologiei este operată în sens polemic, pentru a o ©pune unui alt tip de denaturare a termenilor, mai puţin evidentă din punct de vedere al corectitudinii formale —■ şi anume aceea care a existat ani de-a rîndul în ceea ce priveşte teoria reflectării şi teoria cunoaşterii, identificate cu realismul. Din această dilemă, Aragon, Garaudy şi Mario de Michelli ar fi putut ieşi făcînd o distincţie principială între reflectare, cunoaştere artistică şi realism. Ei însă, ca şi protagoniştii celeilalte concepţii, oa şi aproape toţi participanţii în dezbaterile internaţionale asupra realismului, continuă să identifice veridicitate, reflectare şi cunoaştere cu realismul. în acest mod, tinzând să demonstreze valoarea unor fenomene de primă importanţă în arta contemporană, cum sînt de pildă opera lui Picasso sau a lui Kafka, a lui Robert MuSil sau a expresionismului de stînga, a romanelor lui John Dos Passos din prima perioadă, a unei mari părţi din opera lui James Joyce, etc. ei procedează în mod continuu la extinderea realismului ; realismul rămînînd singurul criteriu al valorii de cunoaştere, al veridicităţii,, aceste opere .oare în mod evident au o valoare de cunoaştere de prim ordin, trebuie —după opinia autorilor citaţi — incluse în sfera realismului; de aceea realismul capătă o sferă infinită, „malurile" lui nu se mai văd.
Nu este scopul nostru de a face- aici o analiză detailată a cărţii lui Garaudy „D'un realisme sans rivage" şi nici a contribuţiilor lui Fischer; . însă e clar
170
că nu ne putem opri numai la discutarea titlurilor acestor două cărţi. O lectură a cărţii lui Garaudy, demonstrează cu uşurinţă că analiza celor trei mari artişti luaţi în considerare (Picasso, KMka, Saint John Perse) nu este făcută de .un specialist în sensul strict. al cuvîn-■tului, că autorul se bazează în mare măsură pe monografii de specialitate. Analiza lui Kafka este de asemenea făcută mai mult pornind de la jurnal la operă, de la teoria creaţiei la practica artistică şi nu invers. Dialectica este folosită uneori în aspectul ei hegelian, categoriile de „intarioritate" şi „obiectivare" fiind principalele instrumente ale procesului dialectic (fără ca aceasta să implice însă o dialectică a „spiritului", o subordonare a socialului şi a economicului faţă de „ideea absolută"), însă in fundamentul ei, analiza lui Garaudy relevă o încercare de aplicare a marxismului la probleme complexe artistice, şi, ca atare, reprezintă o contribuţie ştiinţilică (ou rezervele pe oare le-am menţionat anterior). în oeea ce priveşte analizele lui Ernst Fischer, ele au un caracter mai concret istoric, şi, pe de altă parte, investighează adesea un material biografic şi bibliografic foarte puţin cercetat. Ele nu mai sînt eseuri, ci monografii, în adevăratul înţeles al cuvîntului. Este de asemenea injust, să limităm tendinţa inovatoare în critica marxistă numai la aceste două nume sau să nu vedem că între cele două concapţiiJimită există concepte intermediare de mare însemnătate metodologică îşi practică. Nici Garaudy şi nici Fischer nu .afirmă în scrierile lor că realismul în sensul strict al cuvîntului, este .„depăşit", dar din felul în care se desfăşoară pledoaria pentru formele noi, cineva ar putea trage concluzia că ne găsim în faţa unei; deprecieri a mijloacelor de oglindire a realităţii sensibile. .Este adevărat, că unii marxişti din Occident pun acum un aocent deosebit pe preponderenţa formelor nerealiste (in pictură de pildă). Asemenea, teze nu pot avea în nici un
oaz o valabilitate universală, ci reflectă în cel mai bun caz (adică în cazul în care .revendicarea este motivată) — o situaţie strict locală. Fiecare literatură îşi are propriile sale tradiţii (.şi prin tradiţii nu înţelegem numai arta şi literatura mai veche, ci tendinţele moderne care, dn ţara respectivă, au ajuns la maximă înflorire şi la maximă eficienţă artistică). în acest sens, este limpede că pentru un Garaudy sau Fischer problema valorificării lui Kafka sau Picasso se pune în termeni diferiţi de modul în care sînt asimilaţi aceşti artişti într-o ţară socialistă. Robert Musil are in constelaţia artistică pe care o propune Ernst Fischer o poziţie oare decurge legitim din dezvoltarea literaturii aus-triace, reflectă un tip de alienare specific fostului imperiu birocratic auistro-ungar. Altfel spus, particularităţile naţionale îşi au un cuvînt greu de spus în dezbaterea actuală, în determinarea concretă a căilor de urmat de către o literatură sau alta. A vorbi astfel despre epuizarea realismului la noi sau a trage concluzia că el încetează de a mai fi o magistrală prin care se realizează principiul socialist în literatură este o absurditate. Mulţi discută problemele realismului la noi ca şi cum literatura noastră contemporană ar fi saturată de opere realiste şi ca şi cum singura posibilitate de sporire a eficienţei .artistice de reîmprospătare a arsenalului artistic, de reflectare a irealităţii, este „extinderea dincolo de realism". Mai degrabă s-ar putea spune că, fiind vorba de oglindirea unei noi realităţi sodiaie, a unei noi tipologii, cea mai bună metodă de investigare, de oglindire a acestor realităţi rămiîne tot realismul, în sensul strict .al cuvîntului. Dar — pornind de aici — trebuie să rămânem foarte atenţi lin definirea direcţiilor de dezvoltare. Realismul contemporan socialist nu reprezintă o repetare a secolului XIX; nu se prezintă câ o formulă stilistică, ci reprezintă maîrnult dealt un curent, o direcţie propriu-zis artistică. .în realismul socialist,, „realis-
171
mul" reprezintă mai mult decît o formulă stilistică, deck o formulă cristalizată de istorie  literară.  El reprezintă o mişcare, cu o pluralitate de curente şi tendinţe artistice. (Altfel teza varietăţii curentelor şi stilurilor în realismul socialist n-ar avea sens). Realiism'ul-sdcialist nu este eclectic din punct de vedere al conţinutului, el se caracterizează   prin   orientare   ideologică, prin patos revoluţionar. însă tocmai patosul revoluţionar elimină orice barieră artistică  în   scopul afirmării sale plenare, valorifică o serie de contribuţii artistice care provin din curente nerealiste. De aceea realismul contemporan socialist este mai complex şi mai variat de-oît   orice   formulă artistică anterioară. De aceea în realismul socialist coexistă, pe o platformă ideologică comună, pe aceeaşi platformă ideologică revoluţionară, alături de realismul în sens strict stilistic,  — care   rămâne   curentul lui fundamental, o varietate de curente şi stiluri care pot fi denumite realiste, numai într-un al doilea sens al termenului, într-un sens  hiperbolic,  sau dacă vreţi, metaforic. în literatura mondială, oricât   de   multe   şi   frumoase „trăsături"   ale   realismului   socialist, laturi şi  elemente ale  lui  ar  Înşira cineva, ele n-au nici o valoare dacă lasă în afara lor o operă revoluţionară originală, de excepţională valoare artistică şi de extraordinară eficienţă socială, cum ar fi   dramaturgia  lui  Brecht   sau poezia lui   Eluard;   după   cum orice discuţie despre arta revoluţionară n-ar avea nici o valoare,  dacă  am lăsa în afara ei opera lui Picasso sau Brâncuşi, Schon-berg  sau   Şostakovici.   Aceste noţiuni (raalism-socialist —  artă revoluţiona ră — valoare estetică)  nu  sînt identice, dar   ele   sînt   foarte   corelate, manifestă permanent o inţeracţiuriă< reciprocă. Fără această interacţiune reciprocă, nu se poate  înţelege  noutatea  estetică a realismului socialist. Nu există în realitate, ân istoria lite-.raturii, decât foarte puţine opere care
să reprezinte tipuri de literatură cu o formulă estetică pură. Lucrul acesta l-au arătat numeroşi esteticieni iar la noi G. Căiinescu în cunoscuta sa prefaţă la „impresii asupra literaturii spaniole" analizând clasicismul şi romantismul : „nu există în realitate un fenomen artistic pur, clasic ori romantic. Racine este şi clasic şi romantic. Clasicismul elin este şi clasic şi romantic. Romantismul modern este şi romantic şi clasic. Şi nu este vorba de un amestec material de teme, influenţe, tradiţii, căci nu ne punem pe teren istoric, ci de impurităţi structurale. Clasicism-raman-lism, sint două tipuri ideale inexistente, practic ân stare genuină, reperabile numai la analiza în retortă" (Impresii asupra literaturii spaniole, pag. 17). Ce este literatura revoluţionară ? Termenul este foarte important pentru definirea patosului contemporan al culturii progresiste, ide avangardă. Noţiunii de literatură revoluţionară trebuie să i se restituie înţelesul imediat.
A vonbi de o literatură revoluţionară apolitică este din punct de vedere estetic o absurditate. Orice literatură inovatoare, chiar dacă nu este legată direct de o ideologie progresistă, este o literatură profund ancorată în miezul luptei sociale, fie că o oglindeşte la modul obiectiv, prin caractere şi împrejurări tipice concret-istorice, fie că o exprimă prin mijloace artistice a căror folosire dovedeşte ruptura cu vechiul care şi-a trăit traiul. Principalul, dacă vorbim despre un spirit modern al artei revoluţionare, este ca ea să fie pătrunsă de sentimentul imperios că are un cuvânt important de spus, că trebuie să acţioneze asupra conştiinţei maselor, în spiritul revoluţiei, că ea trebuie să realizeze o nouă interpretare, o nouă integrare a descoperirilor şi valorilor oare au apărut la orizontul civilizaţiei noastre în ultimii cincizeci de ani. Adevărata inovaţie artistică este întotdeauna revoluţionară.
Pornind de la o asemenea concepţie, după  părerea  mea,   sferele realism şi
172
artă  revoluţionară se încrucişează clar nu coincid. Nu tot ceea ce este realism este în' acelaşi timp revoluţionar. Romanele lui Francois Mauriac sînt, stilistic vorbind, realiste, dar, deşi valoroase, foarte departe de revoluţie. Pictura lui Picasso sau teatrul lui Toller sînt revoluţionare, însă stilistic vorbind nu sînt „realiste". Vom spune deci că conceptul de artă revoluţionară socialistă este mai larg decît conceptul de realism socialist, deşi acesta din urmă rămine fundamental pentru definirea curentului principal al artei socialiste. Mai .mult   încă,   orice   operă  cu adevărat revoluţionară „reflectă" realitatea (ceea ce  nu   este   egal   cu   a   le considera raaliste): Mi se pare că ar fi momentul potrivit să îmbogăţim terminologia estetică pentru a  cuprinde în denominativul ei fenomenele complexe ale artei contemporane, noile direcţii, noile tendinţe, noile forme artistice. Nu văd de ce ar trebui să ne ferim de a folosi expresia de realism parabolic pentru a defini de exemplu arfa lui Brecht (cu atît mai mult cu cit el însuşi s-a considerat realist). Nu văd, de asemenea, de ce nu s-ar vorbi de artă revoluţionară, pentru a desemna mai amplu, mai cuprinzător arta legată de ideologia proletariatului,   clasa   cea  mai consecvent revoluţionară  din istorie, revoluţionară pînă la  capăt. Să nu ni se spună că „revoluţionar" nu este un termen este-l-tic. Nici „Renaştere" nu a fost la început un termen estetic, şi oa fenomen -estetic, în ordinea categorială, arta socialistă este un fenomen de categoria Renaşterii,  adică  o  mişcare spirituală. Unitatea artei revoluţionare este o unitate  în   ordinea   ideologică,   o unitate -aproape strict spirituală. Nu există stiluri   şi  -curente   ale   clasicismului sau romantismului, aşa cum există stiluri şi curente ale Renaşterii.
Problema centrală, dacă vorbim de un spirit modern al artei revoluţionare, rămine aceea a inovaţiei estetice, făcută însă pentru a fi comunicată, înţeleasă.
Lenin scrie că a fi materialist, a recunoaşte   obiectivitatea   realităţii, înseamnă a percepe lumea aşa cum este ea, fără o adăugire exterioară. O asemenea  condiţie   asigură obiectivitatea cunoaşterii, reprezintă o premiză pentru transformarea ei. însă de nicăieri, din nici o afirmaţie a lui Marx sau Lenin, nu rezultă că anta trebuie să se mărginească la această  etapă  a cunoaşterii şi  că  nu  poate să  iniţieze  prin mijloacele ei specifice  transformarea, „umanizarea"   acestei   realităţi.  De altfel cine urmăreşte practica  artistică, constată că tocmai din asemenea tendinţe, din   asemenea   necesităţi   a   izvorît şi ceea   ce   numim   noi   arta realismului socialist. încă de la început, cele mai valoroase opere ale literaturii sovietice, şi încă mai înainte de aceasta, in epoca pre-revoluţioniară,   (Gorki,   Blok, etc.) s-au născut nu pe baza unor doctrine estetice care se asemănau cu teoriile realismului clasic, nu pe baza unei concepţii realist-Olasice, de reproducere, ci pe baza unei varietăţi de lozinci si formule, pe care astăzi teoreticienii mărginiţi le-ar considera simpliste,   proletcultiste, rap-piste, stângiste. „Arta este politică", proclamă   fără  nici   un   înconjur   şi fără nici   o  mediaţie  specifică Maiakovski, şi din aceasta a ieşit opera celui mai talentat poet al epocii sovietice. „Concep literatura ca un strigăt pe câmpul de luptă", a spus Babei, şi pe o asemenea doctrină a apărut o operă care numai empiristă sau simplistă nu poate fi considerată. Chiar Fedin scrie în 1921: „Convingerea   mea   cea  mai profundă este  că pentru  a face artă socialistă, sint necesare două lucruri : a cunoaşte «Capitalul» şi limba rusă". Nu poţi să te opreşti să observi că, şi în dramaturgia sovietică, epoca de aur este epoca în   care   circulă   numeroase asemenea formule,- în timp ce odată cu apariţia unei teorii estetice clasiciste ramificate, foarte puse la punct cu aparatul critic, frecvenţa   creaţiilor  valoroase,   şi variate  nu mai este aceeaşi, cu toate că este absurd să împărţim, aşa cum fac
173
unii teoreticieni mărginiţi, -dezvoltarea literaturii sovietice în două epoci opuse.
Înseamnă oare prin aceasta că negăm rolul teoriei, sau că proclamăm necesitatea dezvoltării spontane a literaturii ? Nicidecum. însă nici o mişcare artistică nu poate fi judecată integrai, decît realizând reprezentarea ai ca fenomen istoric viu.
Istoriceşte vorbind, realismul socialist nu apare în 1934, la Congresul scriitorilor, ci cu douăzeci de ani mai înainte. Mai mult încă, cine citeşte cuvintăirile si intervenţiile rostite la acest Congres al scriitorilor (işi nu cuvântările ulterioare ţinute la Leningrad în 1948—1949} observă că tezele şi chiar formulările, cu excepţia unora pe oare le vom analiza mai jos, nu conţin nimic care ar putea fi considerat restrictiv în raport cu realizările anterioare ale literaturii sovietice. Ele sînt suficient de largi pentru a cuprinde opere atît de diferite cum sînt „Anul gol" al lui Pilniak şi poemele lui Bloch şi Esenin. Restrictiv este spiritul în care unii au interpretat si desvoltat apoi orientarea teoriei; restrictivă este conexarea işi deteriminarea— în -unele articole
şi studii---a realismului socialist •—
ca „metodă internaţională de creaţie a artei . şi literaturii socialiste", exclusiv prin prisma destinului şi evoluţiei literaturii sovietice şi a tradiţiilor literaturii -clasice ruseşti, etc. Aşa cum s-a desprins din unele discuţii purtate în UjR.S.rS., înflorirea, efervescenţa realismului socialist, în prima perioadă a sa de desvoltare, se -explică tocmai prin multiplicitatea legăturilor cu literatura de paste hotare, tocmai prin modul în care definirea unei ideologii artistice specifice se face prin alimentarea continuă cu izvoarele şi inovaţiile artistice din literatura europeană contemporană. în timp. ce tocmai ruperea acestor legături, sau în orice caz slăbirea lor considerabilă a dus la o anumită unilateralitate în dezvoltarea ulterioară, la o sărăcire a tendinţelor şi căutărilor creatoare; şi,
în acelaşi timp, la o împuţinare a punctelor de determinare, de definire a posibilităţilor de replică, de întrecere creatoare ; a dus, oricît alr părea de paradoxal, la p anumită sărăcise ideologică : căci lipsind varietatea sistemelor de referinţă, nu mai era în raport cu ce anume să te defineşti. E vorba de inexistenţa într-o anumită perioadă a literaturii sovietice a unor dialoguri polemice, multilaterale, care să exprime problematica cea mai profundă şi cea mai subtilă a realităţii, şi nu de schematizarea dificultăţilor dialogului, de inventarea unor adversari uşor de răpus din punct de vedere ideologic, puşi în postura-cea mai ridicolă. Se ajunge astfel la o anume sărăcire ideologică a literaturii. Apoi o sărăcire artistică. Experienţa realismului socialist contemporan demonstrează că literatura realistă de astăzi nu poate creşte numai pe baza conservării şi dezvoltării exclusive a moştenirii realiste anterioare, ci pe baza preluării, integrării şi dezvoltării unor tendinţe şi procedee artistice oare au coexistat sau au urmat diferitelor perioade realiste din literatură, inclusiv din literatura contemporană. Ceea ce deosebeşte în primul rînd realismul socialist de celelalte curente realiste oare l-au precedat, e tocmai caracterul său sintetic, capacitatea sa de integrare ca şi capacitatea sa de delimitare conştientă. In măsura în oare denumirea sa nu poate şi nu trebuie să se pireteze la confuzii, trebuie să atragem Întotdeauna atenţia asupra noii accepţii pe oare o ia termenul de realism în literatura noastră actuală, subliniind că e vorba de o tendinţă fundamentală, de o platformă, de o latitudine şi nu de un curent, care in configuraţia sa clasică ar fi anacronic şi exclusivist. Dacă cineva ţine ■ cu tot dinadinsul să definească anumite particularităţi de stil, ca o.şcoală cu norme artistice precise sau obligatorii, sau ca o totalitate a operelor cu particularităţi artistice unitare, cu o anume organizare formală particulară, atunci teza despre varietatea stalurilor
174
şi curentelor în interiorul artei realist-socialiste devine o absurditate. Situaţia în realismul! socialist este oarecum ana-loagă cu situaţia existentă în arta şi literatura Renaşterii şi riu cu situaţia Clasicismului, Romantismului sau Realismului Critic. Petrarca, Rabelais, Shakespeare — de exemplu — sînt reprezentanţi ai Renaşterii, în Italia, Franţa şi Anglia. Mai este necesar să arătăm ce deosebiri de stil in sensul imediat al cuvimtului îi despart ? Unitatea realismului socialist este o unitate spirituală, nu artistică, de ordinul categoriei fenomenului, nu de ordinul aspectului fenomenal al categoriei.
Realismul, în sensul clasic, aşa cum 11 înţelege şi-1 dezvoltă Lukacs, de pildă, nu poate să reprezinte nici formula artistică a contemporaneităţii, şi nici ideologia specifică marxist-leninistă, caracterul ei dialeatie. Dovada că lucrurile stau astfel o constituie apolitismul diferitelor încercări de reconstituire, astăzi, a realismului clasic. Diferitele încercări de reconstituire a „comediei umane", fie că sînt semnate de diferitele tentative de construire a romanelor ciclice realiste, fie că e vorba de problematica intelectualului (C. P. Snow), de mica burghezie (Sinclair Lewis) sau chiar de clasa muncitoare (Frantz Hardy), sînt mult mai slabe şi mai puţin convingătoare din punct de vedere artistic şi ideologic deoît succinta reprezentare a destinului marilor familii în „Frank al V-lea" al unui Durenmatt, amicii burgheziei in „Moartea unui comis voiajor" a lui Arthur Miller, a clasei muncitoare în trilogia lui Arnold Wesker, sau „Sfânta Ioana a abatoarelor" de Berthoit Breoht. Cum se explică o asemenea demonetizare a realismului tradiţional ? în primul rând prin faptul că el poate fi adaptat diferitelor concepţii ideologice, aşa" cum dovedesc de pildă romanele lui Francois Mauriac, socotit pe drept cuvînt ide istoricul literar francez Pierre Henry Simon drept „cel mai virtuos scriitor ; realist francez de la Stendhal încoace". în al doilea rînd,
pentru că ritmul vieţii contemporane, dinamica dezvoltării sociale nu mai oferă garanţiile de stabilitate, suprafaţa de siguranţă pe temelia căreia să se poată întreprinde tradiţionala frescă socială. Analiza artistică multilaterală, cu multiplicitatea datelor concrete pe care le implică situaţia economică şi statutul social al anumitor categorii, trebuie înfăţişată în alt mod. Contextul evoluează acum mult mai rapid, ea nu poate fi stabilizată. Numai o ascuţită dialectică istorică îl poate proiecta ca un proces care într-un răstimp istoriceşte scurt a determinat etape şi situaţii contradictorii ce se neagă una pe alta. Mijloacele tradiţionale dau adesea faliment cînd încearcă să prezinte această accelerare a procesului istoric. Şi genurile clasice îşi au dinamioa lor, dar ele se dovedesc „statice" în raport cu ritmurile istoriei moderne. „Romanele epopee", a căror producţie s-a intensificat pe drept cuvînt, se dovedesc incapabile să prindă altceva decât cîteva momente şi nu o întreagă perioadă ca în trecut, întotdeauna au existat cazuri fericite ale unor artişti geniali, care au cuprins totul, dar astăzi parcă acest lucru este mai greu decît oricând. în acelaşi timp şi operaţia selecţiei, descoperirea .esenţei necesită un travaliu oare, parcă nu mai este chiar atît de adecvat mijloacelor de expresie tradiţionale. Thomas Mann este un scriitor genial al epocii, dar parcă şi Breoht i-a prins bine esenţa. „Doktor Faustus" este marele roman al înstrăinării, dar parcă suita de piese care începe cu „Mahagony" şi termină cu Calileu descifrează mai puternic mecanismul -ei. Chiar procesele „clasice", care prezintă elemente evidente de continuitate şi de evoluţie •-e exploatarea clasei muncitoare în ţările capitaliste, procesul de pauperizare — nu mai pot fi desigur prezentate ân mods convingător sau expresiv prin intermediul mijloacelor clasice; Iată, de pildă, piesa lamintită a lui Brecht: „Sfînta Ioana a abatoarelor" şi romanele lui Upton Sinclair, au fost scrise cam in aceeaşi
175
perioadă. Abstracţie făcind de valoarea artistică   şi  limitindu-ne  propriu-zis .ia conţinutul lucrărilor respective, oare tratează   .acelaşi   subiect :   situaţia clasei .   muncitoare în America după anii' rna-rei depresiuni din 1929 — rezultă că acea frescă socială la care aspira Upton Sinclair, pornind in mod direct de la poziţia economică a muncitorului american, de la curba descendentă şi accentuarea fenomen ului de pauperizare, are astăzi un caracter doar documentar, in timp ce piesa-epopee a lui Breeht, zugrăvind esenţa   si   contradicţiile unui fenomen social în care pauperizarea este văzută pe planul unor semnificaţii largi umane, care depăşeşte statutul economic al clasei,   îşi păstrează   întreaga  ei valoare etică şi artistică. La Brecht, definiţia artistică şi sociologică a fenomenului social este mai complexă, include suişurile şi coborîşurile, fazele cu semn contrar în traiectoria clasei respective, include fluctuaţiile cele mai neaşteptate, posibilitatea redresării materiale a individului   aparţinând   clasei, parvenirea socială,  câştigarea unei minime securităţi materiale, ceea ce Marx denumea .vicleniile istoriei". Aceasta a stârnit la timpul său şi furia unor pretinşi critici marxişti, oare l-au acuzat de subestimarea   condiţionării   social-economice, de înfrumuseţare a vieţii cotidiene a muncitorilor. Dar tocmai o asemenea operă, şi nu romanele lui Upton Sinclair, rămâne actuală, valabilă şi caracteristică pentru situaţia contemporană a muncitorimii întir-o societate afluenţă, etc.
„Firiank al V-lea" al lui Durenmatt nu este o operă care poate fi anulată prin demonstraţia că ferocitatea capitalismului contemporan nu mai are aspectele agresive şi criminale pe care le in Minim ân istoria mai veche a casei Frank şi a capitalismului în general. Aici apare limpede modul în oare parabola realistă sesizează esenţa fenomenului, chiar dacă nu zugrăveşte veşmântul aparenţelor, caracteristicile concrete, fenomenale. Parabola realistă integrează semnificaţiile fundamentale ale unui proces. Ea depăşeşte
şi include zigzagul desfăşurării istorice. Condiţia ei artistică se întemeiază pe investigarea   unui   aspect fundamental, chiar  dacă   indirect   şi   într-o manieră „abstractă" (în cazul citat, al piesei lui Durenmatt, — relaţia dintre capitalişti şi   lumea   înconjurătoare).   Chiar dacă mijloacele pe care le folosesc astăzi capitaliştii, de pildă, in cadrul Pieţii Comune,   au  un  caracter  mai „modern", valabilitatea judecăţilor morale pe care le exitrgem din piesa lui Durenmatt nu poate fi modificată prin aceasta. Parabola, ţintind mai departe decît verosimilitatea împrejurărilor, urmăreşte dincolo de amănuntele concrete ale unor situaţii, dezvăluirea unor relaţii fundamentale intre om şi societate, scoate în evidenţă o esenţă  a raporturilor, dezvăluie un „model" al lor cu o valabilitate universală.
Este locul aici să ne oprim puţin asupra relaţiei dintre parabolă şi realism.
Au exis'at esteticieni care au susţinut incompatibilitatea dintre acest procedeu literar şi realism, sub cuvînt că în cadrul unor opere literare  care folosesc parabola   ca  procedeu  fundamental — realitatea obiectivă oa dat prim şi fundamental  este subestimată  şi definiţia engelsiană a „caracterelor tipice in împrejurări tipice" nu ar fi luată în considerare.   S-a  afirmat  că  concluziile pe care le sugerează în mod necesar opera de antă pe baza proiectării în mintea cititorului a unui tablou tipic al unei realităţi obiective, sînt mai solide şi mai verosimile in cadrul •modalităţilor realismului clasic ,• că în parabole, dimpotrivă, concluziile ar fi prefabricate, că ele   ar   anticipa   de  fapt desfăşurarea obiectivă a evenimentelor. Parabola modernă mai este criticată pentru raţionalismul ei excesiv, pentru tezism. Un alt reproş   frecvent   este   următorul : prin faptul că parabola este interpretabilă la diferite niveluri, ea impietează — după unii — asupra clarităţii mesajului ei. In sfârşit,   ţinind   seama   că   in literatura contemporană occidentală, Kafka şi Joy-
176
ce sînt consideraţi ca maeştrii indiscutabili ai parabolei, se Înţelege de ce orice tentativă de a încadra operele literare cu tendinţă parabolică în realism a întâmpinat o rezistenţă, in cazul cei mai bun acest procedeu fiind considerat ca valabil numai într-o ipostază secundară, ca un accesoriu sau ca excepţie.
Adevărul este că origina acestui procedeu literar nu este chiar atît de nouă -olt pare la prima vedere. în genere, naşterea parabolei este legată astăzi de expresionism, de tendinţa manifestă către abstractizare şi poetizare, pe care o regăsim în literatura de după secolul al XlX-lea. Pentru unii, parabola este o etapă nouă a simbolului, o continuare a simbolismului dus pînă la consecinţele sale extreme. Pentru alţii, parabola este o reacţie contra simbolismului, o replică intelectualistă, o resuscitare a alegoriei. Adevărul este că într-un anume sens, orice operă de artă, care poate fi citită la mai multe niveluri de interpretare, conţine o „parabolă". Sugestia unui asemenea procedeu literar există conştient sau inconştient, încă din momentul în care opera literară poate fi descifrată în semnificaţii ce depăşesc concluziile imediate pe care le sugerează planul prim al lucrării. Dacă intenţia parabolică a tragediei antice este astfel evidentă, tot parabolică este îmtr-un anumit sens şi o mare parte a realismului critic al secolului al XlX-lea. Romane ca Roşu şi Negru, Posedaţii, Crimă şi pedeapsă pot fi considerate ca opere al căror sens fundamental este incifrat; lectura lor sugerează mai multe niveluri de interpretare, ale căror sensuri nu se suprapun adesea cu cea mai mare exactitate. Aici trebuie făcută o precizare. Orice operă realistă mare, fie că e vorba de Război şi Pace sau Pielea de şagru, orice capodoperă a clasicismului, fie că e vorba de Cidul sau Mizantropul, poate fi citită — ca să zicem aşa — la mai multe nivele, se pretează unor interpretări multiple sau diferite. însă, de obicei, la
opere în genul celor citate mai sus (la Balzac sau la Tolstoi), sensul prim este fundamental, opera este scrisă în vederea reliefării în primUl rînd a acestui sens prim şi fundamental. Mdliere sau Corneille oferă de asemenea, in materialul lor dramatic, o intenţionalitate precisă, în care intriga trebuie urmărită şi înţeleasă în primul rînd în componentele ei concrete, ridicate la rangul tipicului, universalului. Am spus că la Stendhal, în unele romane şi la Dostoievski, dacă există o măiestrie tot atît de mare în zugrăvirea realităţii obiective, această (capacitate de a crea „caractere tipice în împrejurări tipice" serveşte adesea — atit ca intenţionalitate cît şi ca rezultat — pentru o dezbatere cu un caracter mai problematic, urmăreşte programatic şi un alt nivel de semnificaţii, în care faptele prezentate, caracterele, acţiunea nu sînt scopul, ci mijloc al reflectării, adică urmăreşte desprinderea unui adevăr al vieţii în raport cu rare materialul faptic joacă un rol specific de instrument ; 'tablourile şi personajele devin instrumente ale unui punct de vedere. Totuşi, chiar la Dostoievski şi la Stendhal, accentul cade pe zugrăvirea realităţii în desfăşurarea ei oa atare, pe metoda obiectivă. De aceea aceşti scriitori aparţin realismului.
Parabola, ca atare, apare în cadrul, realismului american (din secolul al XlX-lea) în marile romane ale lui Melville (Moby Dick, apoi Billy Budd, Pierre sau Ambiguităţile). Istoricii literari vorbesc de asemenea de Nathaniel Hawthorne, ca de un precursor al literaturii parabolei contemporane şi chiar de De Qincey (Ultimii ani ai lui Immanuel Kant). După cum se vede, parabola este depistată acolo unde cotidianul solid, omogen, diickensian, se amestecă într-un chip premeditat cu fantasticul şi cu un alegorism vizionar, dificil reductibil la reţetele anterioare : astfel, la Hawthorne, oîteva procedee moderne, tehnica „oglinzilor paralele" serveşte la ilustrarea unor teme pe care le vom regăsi
12 — Viaţa român iasca
177
frecvent în posteritatea tui literară, la William Faulkner, de pildă : în deosebi tema crizei inexplicabile, a sacrilegiului transmis din generaţie în generaţie, şi care tradusă în termeni social-istorici figurează lăcomia de pămînt, instinctul de posesiune a „pămîntului şi a pietrei". Insă modul în care simbolul devine un mit modern, iar alegoiristul se transformă în vizionar, devine evident mai cu seamă la Melville. Aici, simbolismul ambiţios tinde în mod premeditat la crearea de mituri. Moby Dick este o parabolă, în oare folosirea masivă a mijloacelor realiste este subordonată descifrării hieroglifelor; aici, o invenţie realistă, o stăpînire a mijloacelor de a construi o povestire, o structură, o mişcare, detalii, sînt subordonate construirii unor simboluri care la rîndul lor trebuie să dezvăluie realitatea. Universul lui Achab este acela al predestinării, comportarea sa, nebunia fundamentală se manifestă nu numai în ordinea umană, ci într-o ordine cosmică; universul său este un univers al predestinării. Pentru Achab, Moby Dick nu este un simplu animal fantastic, este o mască a ambiguităţilor universale. Aici, realismul detaliilor, tipicitatea caracterelor nu sirit „deranajate" prin introducerea numai a unui element fantastic — balena albă •— ci sînt instrumente ale unui simbolism cosmic, dar de data aceasta nu este vorba de simbolismul curent, ci de o nouă expresie a imaginaţiei, mult mai apropiată de spiritul parabolei biblice decît de literatura simbolistă de la sfîrşitul secolului al XlX-lea. Fără o intervenţie ■ directă a fantasticului, o literatură în acelaşi spirit o creează în Anglia un R. L. Stevenson sau Joseph Conrad, iată, deci, că parabola îşi găseşte originea Sntr-o literatură pe care am aprecia-o cu greu ca nocivă, din moment ce numeroase opere din cadrul ei sînt considerate „literatură pentru tineret" şi traduse ca atare.
Dar şi cel de-al doilea filon al literaturii parabolice contemporane, expresionismul, nu este total incompatibil cu
realismul contemporan. Există un expresionism de dreapta, in care parabola devine o expresie a ambiguităţilor universale, într-un roman al lui Hofftnan-sthal, eroii fac teoria modernă a parabolei, în sensul ei iraţionalist, prefigu-rimd diferite interpretări contemporane, dar, deja la Kafka, şi mai ou seamă la Brecht parabola capătă o altă semnificaţie.
Folosirea unui procedeu literar, care sintetizează contradicţiile şi echivocu-rile, nu poate fi considerată întotdeauna ca o împietare asupra clarităţii mesajului literar. în aocepţia ei pozitivă, dacă nu chiar de la analogia cu semnificaţia ei matematică, parabola reprezintă un mijloc prin excelenţă dialectic, capabil să sintetizeze tocmai acest caracter în spirală al cunoaşterii, traiectoria ei contradictorie, succesiunea adevărurilor relative. Realitatea nu poate fi redusă la o singură semnificaţie. în spirit dialectic, ea sugerează un adevăr, în formă de proces, ale cărui eltape se neagă reciproc. Cine urmăreşte marile parabole brechtiene, observă ou uşurinţă că ele nu pot fi reductibile la o singură semnificaţie, care să traducă, element cu element, componentele fabulei parabolice. Chiar o operă care este construită cu mijloacele Clasice ale dramaturgiei realiste, „Galileo Galilei" de Bertholt Brecht, nu sugerează o singură „morală" expusă tradiţional, ci adevăruri paradoxale complexe. întrebarea care se pune este sub forma unei -alternative sau mai bine zis stă sub zodia „posibilităţilor multiple" : gestul final al lui Galileo Galilei — autocritica, recuzarea propriei învăţături, — reprezintă o capitulare în faţa presiunii iezuite, sau — dimpotrivă —- exprimă dorinţa de a asigura libera răspândire a propriei sale învăţături, editarea lucrărilor sale fundamentale printr-un act de autocritică formală ; în sfîrşit, autocritica sa nu reprezintă oare o neîncredere în valoarea cunoştinţelor descoperite de el însuşi, şi mai ales în utilitatea lor? O operă literară care ar î.n-
178
cerca să rezolve misterul renegării de către bătrînul Galileu a propriei sale opere în faţa autorităţilor iezuite, şi oare ar exclude deliberat oricare dintre aceste ipoteze, — prezentînd într-un chip „realist" doar una din alternative oa adevărată — ar împieta asupra veracităţii istorice, asupra posibilităţilor de cunoaştere „obiectivă" a mobilului care 1-a animat pe învăţatul Renaşterii, şi a adevăratului său profil moral. Breeht analizează chiar ipotezele cele mai nefavorabile pentru imaginea integrităţii morale a omului de ştiinţă, analizează, fără cruţare, chiar posibilitatea mistificării, ca şi aceea a automistifi-cării, efectele posibile asupra generaţiilor, etc., dezvăluind paradoxurile unei situaţii în care, ceea ce s-ar prezenta ca o cerinţă a virtuţii, ceea ce ar părea un act de curaj (reafirmarea convingerilor chiar cu riscul arderii pe rug), ceea ce, după cum se ştie, Galileo Galilei nu a făcut, ar fi putut apărea — în perspectiva istorică — ca o stupiditate, ffinind posibilitatea continuării propriilor cercetări sau răspândirea imediată şi farfilizantă a operei. Breeht se întreabă de asemenea şi dacă un atare curaj moral al unui savant celebru nu este mai important decît asigurarea editării masive a operei. Răspândirea acesteia va fi stimulată mai de grabă de un gest moral sublim, decît de neîncrederea pe care o va inspira lipsa de ţinută intelectuală, etc. Enunţînd toate aceste alternative, Breeht subliniază prin aceasta că realitatea, departe de a oferi răspunsuri simple şi clare, în situaţii complexe, este supusă unei continue reexaminări, unei dialectici pe care o construcţie dramatică Obiectivă nu este capabilă să o oglindească în desfăşurările ei contradiatorii. în „Cercul de cretă caucazian", noua situaţie propusă de Breeht este inversul vechii situaţii familiale, adevărul apare, de asemenea „paradoxal" în raport cu rezolvarea acceptată, familiară, cunoscută. Soluţia cea mai omenească nu este soluţia tradiţională, aparenta conformitate cu legile naturii. A-
devărata maternitate nu este cea biologică : mama adevărată a copilului nu este cea care 1-a născut ci cea oare 1-a crescut. Legătura afectivă — într-o nouă concepţie a moralei — este mai puternică decît cea de sânge. Breeht reia conştient o parabolă biblică — Judecata înţeleptului Solomon ■— şi demonstrează că epoca modernă are nevoie de o nouă înţelepciune, nu se mai poate mulţumi cu soluţia patriarhală; investigaţiile judecătorului Azdak nu mai urmăresc să descopere cine a născut copilul, şi nu consideră criteriul eredităţii biologice ca fundamentai pentru determinarea soartei acestuia. Copilul aparţine, în sensul cel mai înalt al parabolei brechtiene, societăţii, •— societatea este aceea care determină soarta membrilor ei, şi nu originea biologică sau apartenenţa socială a părinţilor. Adevărul merge împotriva concepţiilor tradiţionale, aşa cum în „Galileo Galilei" adevăratul erou modern este acel care refuză să fie un erou, oare aoceptă să se rostogolească în pulbere, pentru ca opera sa să poată trăi. Oglindirea unor asemenea situaţii noi, esenţiale, se poate face numai prin acele mijloace artistice, capabile să creeze imaginea totală a unor noi realităţi, în luptă cu clişeele, cu dogmele, ou frazele făcute.
Aşa cum subliniază Ernst Fischer, este absurd a opune realitatea multidimensională a realismului clasic, parabolei contemporane. în interviul său, Lukacs afirmă că literatura contemporană se manifestă în marea ei majoritate prin reducerea „dimensiunilor", prin înlocuirea multidimensionialităţii realismului clasic cu unidimensionalitaitea. Că se petrece într-o parte a literaturii un asemenea fenomen, lucrul acesta este incontestabil. Dar exemplele pe care le dă Lukacs pentru a demonstra această idee (şi acelea pe oare le implică), lasă impresia că ori esteticianul recurge la judecăţi arbitrare, ori nu a revăzut în amănunt unele lecturi. Într-adevăr, unul din autorii acuzaţi de a fi redus pluralitatea la o singură dimensiune
179
— Joyce — se distinge tocmai prin pluralitatea de planuri, prin încercarea de a depăşi registrul clasic tradiţional, prin proiectarea eroilor săi pe diferitele planuri; social, naţional, istoric şi chiar cosmic : Leopold Bloom, Stephen Deda-lus.' Chiar dacă nu am fi de acord cu opera lui Joyce, este limpede că monologul interior al lui Molly Bloom, care încheie romanul „Ulysse", este mai amplu, •— oa prospectare psihologică şi sensorială — mai important ca experiment artistic şi in ordinea reflectării realităţii decît monologul interior din „ Charlotte la Weimar" de Thomas Mann. Ceea ce izbeşte în romanul lui Joyce nu este oaraoterul întâmplător, aleatoriu, al succesiunii asociaţiilor sau al faimoasei curgeri a „conştiinţei" (Stream of Consciousness), ci dimpotrivă, o stringentă cauzalitate interioară, fiecare perioadă din uriaşul monolog final avînd o determinare care, prin cercetarea şi înţelegerea întregului context al cărţii devine evidentă chiar cititorului celui mai exigent. O asemenea lectură este într-adevăr dificilă, inteli-gibilitatea nu este un dat operativ, de prima facie, ea este un rezultat oare poate fi tradus într-un limbaj inteligibil. Din punct de vedere realist, poate stîrni obiecţii întreaga concepţie a cărţii ; apoi poate fi contestată însemnătatea pe oare o acordă Joyce registrului de senzaţii ; modul în care foloseşte subconştientul poate fi supus unei critici ascuţite. însă stringenţa construcţiei, determinarea ei interioară, unitatea şi monumentalitatea — însuşiri caracteristice marii literaturi — nu pot fi în nici un caz puse la îndoială. „întîmplătoare" este în cazul acesta numai interpretarea pe care o fac anumiţi exegeţi ai lui Joyce. Fără să aibe nici pe departe însemnătatea şi valoarea unei opere de primă mărime cum este cea a lui Joyce, „Cvartetul alexandrin" al lui Lawrence Dureli nu poate fi considerat — oa tehnică literară — un produs al artei cu o singură dimensiune. Cine a citit oricare din cele patru volume, îşi dă sea-
ma că formula naraţiunii este, în fond, foarte obişnuită, am spune chiar cuminte, inovaţia formală constind în faptul că acelaşi roman, cu tăieturi şi adăugiri masive, în ordinea faptelor şi analizelor, este rescris de patru ori, de fiecare dată centrul de greutate fiind deplasat asupra unui alt grup de protagonişti. S-ar putea spune, astfel, că romanul este transformat în funcţie de punctul de vedere al protagonistului principal,- teoria subiectivă a autorului este că, numai prin reunirea celor patru puncte de vedere se poate obţine tabloul realităţii obiective, disparitatea unghiului viziunii semnificînd relativitatea interpretărilor. Fiecare din aceste romane luat in parte, însă, nu este mai „decadent" decît un roman de Huxley, Somerset Maugham sau Henry de Montherlant. Analogia pe care Lawrence Durrell o preconizează cu universul quadridimensional al lui Einstein, nu constituie decît un ingenios punct de placare al formulei narative, care, în măsura în care poate să confere unitate acestui roman ciclic, reprezintă o experienţă artistică interesantă, handicapată doar de limitele puterii de analiză a autorului, de cadrul experienţei sale, de gustul pentru pitorescul exotic şi de predilecţia sa pentru pansexua-lism. în ceea ce priveşte opera lui Samuel Beckett, aici obiecţia lui Lukacs capătă mai multă consistenţă şi caracterizarea pe oare o face el — chiar dacă îi lipseşte sublinierea elementului de refuz şi chiar de revoltă în faţa universului alienării —■ este în linii fundamentale justă. Se poate desigur discuta asupra valorii unuia sau altuia dintre scriitorii contemporani, dar concepţia după care între decadenţă şi realism-sooialist nu există loc decît pentru realismul critic, concepţie care — în ciuda unor reveniri şi concesii — în ceea ce-1 priveşte pe Kafka în deosebi apare oa fundamentală în opera lui Lukacs — este schematică şi inexactă din punct de vedere literar. Ea exprimă o concepţie normativă la  exces,  o identifi-
180
care a epocii ou .literatura pe oare o generează. Tocmai de . aceea, în mai toate investigaţiile marxiste care au loc în momentul actual, Lukacs este vizat în chip critic, direct sau indirect (după cum reiese atît din discuţiile în jurul cărţii lui Ernst Fischer cît şi din ultimele expuneri *) şi luă* i de poziţii ale diferiţilor oameni de litere, de la Sartre pînă la Jack Lindsay şi de la Si-monov pînă la fvaşkievici). însăşi personalitatea lui Lukacs relevă o serie de contradicţii semnificative. Bl se ridică împotriva oricărei formulări de „reţete" pentru realismul socialist, combate viguros toate urmările dogmatismului epocii cultului personalităţii; iar pe de altă parte este cel mai desăvirşit reprezentant al unei ortodoxii artistice oare canonizează anumite modele, exco-muniiCÎnd pe cei care se îndepărtează. Distincţia la oare, duce critica marxistă a concepţiilor lui Lukacs, distincţia între scriitorii decadenţi şi scriitorii unei epoci deaadente, între decadentism ca un ansamblu de opere decadente şi literatura occidentală ca atare, în care decadentismul apare numai în raport de parte la întreg, are o importanţă metodologică fundamentală pentru valorificarea operei unor scriitori de factură universală ca Hoffmanstahl, Rilke, Karl Kraus; ea poate folosi drept îndreptar metodologic şi pentru istoria noastră literară din ultimii cincizeci de ani, unde trebuie marcată nu numai apartenenţa diferitelor individualităţi artistice la curente decadente sau reacţionare, dar şi modul în care individualitatea lor depăşeşte şi neagă această apartenenţă. Tocmai aici rezidă punctul de plecare in înţelegerea şi studierea unor curente ca gândirismul, suprarea-lismul sau dadaismul. De asemenea, pornind de la o serie de distincţii care se bazează pe înţelegerea contradicţiilor specifice   ale   individualităţii creatoare,
*) Vezi „Masa rotundă" de la Praga, publicată în „La nouvelle critique" din iunie-iulie 1964.
poate fi mai limpede demarcată şi contribuţia unor scriitori reprezentativi pentru direcţia „decadentă", dar care determină în acelaşi timp un progres în limbajul poetic (cum este de pildă Ion Barbu) sau apără limba literară de fenomene de corupere şi de degenerescentă (Vlad Voiculescu), chiar dacă din punct de vedere ideologic aceste opere participă la curente care frânează progresul general al literaturii. In concepţia marxistă, conceptul de decadenţă trebuie să aibe un înţeles dialectic •, el nu poate fi eliminat, aşa oum propune Sartre, fiindcă exprimă o anumită tendinţă de dezvoltare a societăţii şi a unei anumite părţi a literaturii care o reflectă. El trebuie să exprime însă în acelaşi timp jocul contiradicţiillor dintre artist şi societate, polarizarea socială dintre burghezie şi intelectualitatea ei. După părerea noastră, decadenţa este un fenomen de apologie, de acceptare complezentă a aspectelor reacţionare ale societăţii burgheze; este apoi un fenomen de indigenţă, de sărăcire formală şi de idei, de pauperizare a conţinutului şi formei; este în sfârşit, un fenomen de academism, de epigonism şi de mimetism, de uzură şi degradare a unor inovaţii artistice, de înlocuire a tehnicii artistice inovatoare prin clişee. „Decadenţa" reprezintă de asemenea un fenomen care afectează uneori numai anumite componente ale operei literare, afectează „metafizica" ei, filozofia care o fundamentează, fără să îmbrăţişeze propriu-zis întreaga realitate artistică. Nu pot intra automat în cadrul literaturii decadente toate fenomenele literare care se bazează pe o concepţie iraţionalistă sau nihilistă asupra existenţei. Dacă nihilismul lui Cioran reprezintă in întregime un fenomen de decadenţă, dacă apologia neotradiţionalistă a primitivităţii şi misticismul ortodoxist reprezintă un aspect reacţionar şi de involuţie a literaturii contemporane, dacă mimetismul şi epigonismul diverşilor poeţi iconari — „barbizanţi", „imagişli" —  reprezintă   o  esorescenţă,   o frină
161
chiar în ordinea progresului formal, nihilismul lui Eugen Ionescu cuprinde în demersul negator absolut un element de revoltă, balcanismul lui Barbu, exclusiv savurarea şi apologia unor aspecte de desoonrpunerie, o formă de estatisim care nu este totuşi identificabilă cu apologia societăţii capitaliste însfiîrişit, în opera lui Tristan Tzara, Marcel Ianicu sau a lui Urmuz, asistăm la un experiment care nu poate fi justificat prin argumentul negării formelor artistice 'învechite, dar nici identificat în Chip exclusivist cu ideologia anti-umanistă.
Revenind la problema parabolei, ni se pare că raportul ei cu realismul este un raport de compatibilitate, nu de identificare şi nici de opoziţie. Din acest punct de vedere, există o parabolă realistă, putem vorbi de un realism parabolic. El este important pentru definirea realismului contemporan, realism care continuă să fie caracterizat şi prin modalitatea fundamentală de „zugrăvire" a realităţii obiective, de scoatere in evidenţă a particularităţilor şi datelor lumii sensibile. De aceea, nu negăm realismul lui Brecht şi vom spune că Brecht este un corifeu al realismului socialist. Opera sa nu are pentru realism, ca curent, o valoare exemplară, ca aceea a lui Gorki bunăoară, dar ca artist, şi chiar ca artist socialist, el este tot atît de mare ca şi Gorki şi Maiakovski. Pentru caracterizarea realismului socialist el are o însemnătate fundamentală. Atit Kafka cit şi Brecht, pe de altă parte, procedează artistic prin reflectarea parabolică : diferenţa este că Brecht intuieşte perspective ale viitorului, în timp ce Kafka nu merge dincolo de alienare şi de protestul împotriva ei. în acelaşi sens, putem spune că literatura lui Breoht are o însemnătate mai mare pentru literatura socialistă contemporană decît opera lui Kafka, bună oară, deşi autorul „Castelului" este un scriitor tot atît de mare, poate mai mare, şi, desigur, va intra ca atare în istoria literaturii.
Din analiza comparativă a parabolei brechitiane şi kafkiene, se pot deduce oondiţiile parabolei realiste. Ceea ce caracterizează parabola brechtiană este solidaritatea sensurilor ei fundamentale la diferite niveluri de interpretare. Sensurile parabolei kafkiene sînt echivoce, contradictoriii, pot figura cu semne opuse. „Castelul" sugerează o ideologie a resemnării şi a supunerii faţă de Lege, faţă de tiranie, dacă urmărim în deosebi atitudinea lui Kafka faţă de epilogul nefericit al revoltei lui Barnabe.
Aceeaşi operă, „Castelul", poate reprezenta un mesaj al „revoltei permanente" dacă urmărim neistovita putere a lui Kafka de a hărţui şi a urmări smulgerea unei decizii de la autorităţile Castelului. Idealul pe oare-l urmăreşte Kafka poate fi definit ca mic burghez, dacă găsim mobilurile acţiunilor sale în dorinţa de „căpătuire", în dorinţa de a-şi croi un destin mic-burghez şi o familie care se întemeiază pe o îndoială corespunzătoare. Acelaşi Kafka poate fi privit ca un prototip al inadaptabilităţii la societatea burgheză, în oricare din formulele sale, dacă considerăm capitolele romanului ca ipoteze succesive ale umor soluţii diferite, ca ipoteze de lucru în demonstrarea unor teorii sau simboluri, în succesiunea unor etape pe oare, în chip programatic, Kafka le ratează. Eroul sugerează un mesaj umanist (In sens prometeic) prin străduinţa sa continuă, chiar dacă ineficientă poate sugera, de asemenea, o ideologie a incomunicabilităţii. Toate aceste sensuri sînt legate între ale, pornesc de la aceeaşi situaţie fundamentală a alienării în societatea capitalistă, însă, logic, ale se exclud reciproc, conţin la toate nivelurile, tocmai din pricina acestei legături dintre ele, o ambiguitate fundamentală. Dimpotrivă, la Brecht, ambiguitatea stă în situaţii şi nu în soluţii: Galileo Galilei nu este numai justificat istoriceşte în imollarea propriei sale personalităţi, dar .acest lucru 11 face conştient şi cu finalitate. Mutter Courage pierde pe toate tablou-
182
rile, circumstanţele eţy^fenUante fiind secundare: oricum am*$rivi-o, dincolo •de dragostea ei pentru copii, de fatalitatea războiului care îi determină destinul tragic, de lipsa de egoism şi de prezenţa instinctului matern care guvernează aviditatea ei negustorească, fundamental rămîne — oricum am privi parabola — faptul ca esenţa ei de negustorită a înghiţit esenţa ei umană, aşa zisul ei „curaj" reprezentînd în chip paradoxal o laşitate, o incapacitate de a înţelege în profunzime situaţia şi ho-tărîrea pe care ar trebui s-o ia', 'în „Cercul de cretă caucazian", între maternitatea socială şi sentinţa judecătorului Azdak nu există nici o contradicţie, deşi, la prima vedere, apare paradoxală negarea însemnătăţii „originii" sociale. în cazul progeniturii princiare, Azdak respinge pretenţia mamei de singe (prinţesă) de a-şi adjudeca drepturile şi acordă băiatului o „şansă" in noua societate, dîndu-1 în îngrijirea femeii sărace care 1-a salvat şi alăptat. Căci în societatea dreptăţii, subestimarea însemnătăţii originii sociale în determinarea destinului persoanei respective, reprezintă în acelaşi timp victoria principiului influenţei primordiale a societăţii asupra destinului şi comportării membrilor ei. Această dialectică a originii şi influenţei de clasă reprezintă ideologia înaltă a umanismului socialist.
în concluzie, se poate spune că realismul isocialist nu poate fi în nici un caz identificat — ca metodă artistică — cu realismul epocilor anterioare. Bl se carcterizează, din punct de vedere artistic, în pimul rînd prin compatibilitatea sa eu diferitele inovaţii şi procedee artistice, care au coexistat sau au succedat realismului „clasic". Condiţia sa de existenţă şi de dezvoltare este tocmai integrarea şi asimilarea a tot ceea ce este valabil în succesiunea formulelor artistice ale omenirii, inclusiv în lumea contemporană, — deşi curentul său fundamental rămîne în literatura noastră- zugrăvirea   realităţii sensibile,
obiective.»"întotdeauna realismul ,s-a ea* ractarizat pxm.-'mi&M&cmiţa-" cu elemente provenind din -alte curente artistice, însă, cel puţin programatic, prin tradiţia sa fundamentală el se delimita din punct de vedere artistic de toate celelalte curente artistice, tindea la o anume „purificare" a lui. După părerea noastră, tendinţa realismului socialist, încă de la naşterea sa, nu merge chiar în această direcţie. Această tendinţă este în elementele ei cele mai valabile 6 tendinţă de contpminare, de racupe-! ■■'rare şi1 de1 asimilare. 61 tendinţă 'cu atît mai puternică, cu cît din punct de vedere ideologic se întemeiază pe o filozofie clară, pe o platformă bine precizată. Ni se pare că tocmai existenţa unei ideologii şi a unei misiuni conştient asumate de artă îngăduie un spirit mai deschis, o atitudine mai receptivă faţă de problema asimilării şi integrării diferitelor procedee artistice, care nu ţin de realismul obiectiv, posibilitatea unei îmbogăţiri a registrului artistic, in proporţii oare nu erau accesibile unor curente ce se defineau în primul rînd printr-o unitate a formulei artistice. Tocmai o ideologie precisă îngăduie o varietate excepţională a formei şi a formulelor, a registrelor de referinţă, tocmai tendinţa socială clară îngăduie îmbrăţişarea unor tendinţe artistice variate. Diferenţa faţă de concepţia mai veche asupra realismului socialist constă în faptul că teza, după care o ideologie clară, limpede, militantă, impune o limitare, o autorestrîngere artistică, o unitate formală în ansamblul literaturii, este falsă şi dogmatică. Aici avem exemplul tipic al unei concepţii înguste, sterilizante asupra raportului între conţinut şi formă în ansamblul unei literaturi. Unitatea realismului socialist rezidă în Ideologia şi orientarea sa fundamentală. Caracterul său distinctiv faţă de toate celelalte metode de creaţie constă tocmai în capacitatea de îmbrăţişare a elementelor valabile din aceste metode, in caracterul lui larg deschis.
183
J
Umbrelele cîntătoare
de D. I. Suchianu
ucureştenii au avut de curând parte de un eveniment cinematografic uluitor. Evenimentul se numeşte „Les parapluies de Cherbourg". Se numeşte aşa pentru că mama fetei ţine o prăvălie de umbrele din care umbrele, zisa mamă vinde odată una. încolo e
vorba de cu totul alte lucruri. Este sfâşietoarea dramă a unei fete însărcinate care nu aşteaptă întoarcerea autorului (care-şi făcea armata) şi se mărită cu altul (oare nu-şi face armata), şi care, şi el, se însoară cu alta, ba face şi un copil (altul decît cel dinţii). Dar mai ales original e felul cum îşi vorbesc personajele. Adică nu-şi; vorbesc. Gintă. Adică în fond nu cîntă. Folosesc recitative cum sînt acelea de la Operă. Răcnesc prelungi solfegii amuziealle pentru a-şi spune dramatice lucruri precum :
— Ce mai faci ?
— Bine mersi; dar dumneata ?
— E-e, e-e (staccato), aşaşaşaaaaa...
— Garavasăzică te-ai întors ?
— (Coborâtor) Păăăăăi ! !
Bineînţeles, toate astea-s spuse pe franţuzeşte, ceea ce obligă pe protagonista să behăie distinse fraze ca: „je va is vous faire une proposition, car si je ne me-trompe, ţ'en est toien une".
Deosebirea faţă de recitativele de la Operă este că acolo ele-s doar intercalate, intermitente, pe cînd aii ci sînt cronice. Nu durează un scurt supărător moment Durează toată viaţa.
în Virtutea celei de a treia legi a dialecticii, aceea a saltului calitativ, acumularea cantitativă de anosteală devine originalitate calitativă premiată la Cannes. Să» nu ne indignăm. Originalitatea există. Nu de fond, ci de formă. Originalităţile de< temă, de conţinut sînt tabu în comercializatul empireu cinematografic vest-european Cineastul genial trebuie să se mulţumească cu simplele trăznali formale bazate exclusiv pe snobismul unei elite de imbecili culturali. Este o lege estetică intangibilă! întrebuinţarea cu mare zgârcenie a tot ce este „efect special". Folosite în doză masivă, aceste procedee distrug opera, asemenea cocainei care, ca anestezic chirurgical salvează viaţa, iar consumată permanent o distruge. Fireşte, cind e vorba de un neant artistic nu regretăm nimic, dar ne pare rău cînd e vorba de opere valoroase cas
134
„Scurtă întilnire", unde abuzul, generalizarea unui procedeu special (în speţă : „vocea gîndului") agasează şi strică. în cazul „Umbrelelor", chiar în sine, chiar în doze minime, recitativul de operă îşi păstrează intactă întreaga lui stupiditate. într-ur» singur caz acest recitativ este admisibil. în oazull unei tratări humoristiee. Cînd rîde de el însuşi. Aşa a făcut Rene Clair în „Belles de Nuit". în „Frumoasele nopţii", banalele fraze spuse de directorul Operii din Paris in stil de recitativ sînt de uri comic enorm. în „Umbrelele din Cherbourg", pretind unii apărători, autorii pare-se că tocmai asta au şi vrut, adică să-işi bată joc de artificialitatea vieţii cotidiene prin ridicularizarea artificialităţii recitativelor de operă, simboluri ale caraghioasei noastre pretenţii de a ponfîfiea, de a exprima pompos, solemn, majestatic, cele mai banale, zilnice, curente intiîmplări.
Se poate. Adică este admisibil să şe procedeze aşa. Cu o condiţie totuşi. Aceste satirizante intenţii să aibă- şi haz. Or, aici, tocmai n-au. Aşa că inutile sînt osteneala şi ;amabijiţatea şi deranjul acelor snobi care, emoţionaţi de premiul de la Cannes, aint terorizaţi la gîndul că vor fi acuzaţi că nu sînt „rafinaţi", ci că privesc lucrurile aşa, prosteşte, nesimbolist şi, horresco dicere ! nesatiric.
Dar pînă atunci, să ne mulţumim cu mirarea produsă de urletele Umbrelelor din Cherbourg şi să regretăm că autorii filmului nu au urmat exemplul lui Rene Clair, adică n-au reuşit să fie satirici, aşa cum pare-se le fusese intenţia.
Traducerile cinematografice
esigur, nu toată lumea ştie englezeşte, sau spanioleşte, sau chiar franţuzeşte. De 'aceea filmele prezentate în Rominia sînt prevăzute ou subtitluri care promit să fie tot mereu mai frumoase din punct de vedere grafic. Căci acum, recent, la un festival cmematografic de la Milano, a fost premiată o invenţie romînească privind ameliorarea acestor litere stanţate pe peliculă.
Sînt însă ţări unde procedeul literelor tipărite pe abdomenul protagoniştilor repugnă. Acolo se preferă proiecţia fără subtitluri, înlocuită printr-un comentariu oral. Aşa se face în Japonia, unde o categorie literară nouă se naşte : comentariul filmat. Autorul îşi „compune" comentariul, şi-i dă uneori o atît de mare valoare literară încît adesea spectatorul vine la spectacol nu pentru eventuala frumuseţe a filmului, ci pentru frumuseţea garantată a comentariului compus de cutare comentator cu renume. La cinemateca din Paris, cînd filmul n-are subtitluri, proiecţia este precedată de un rezumat expus oral. Cîteva puţine replici, nu mai mult de vreo zece in tot filmul, sînt tipărite, dar nu pe imagine, ci separat, pe tot ecranul, ca odinioară la filmul mut. Sînt cuvintele cu valoare, ca să zic aşa literară, fie pentru că au haz, pentru că au valoare umoristică. încolo, actorii sint lăsaţi să vorbească în limba lor. Nu li se taie piuitul, ca să se audă vocea traducătorului indigen. Procedeul cu traducătorul este în principiu admisibil. Dar cu condiţia să fie făcut într-o sală unde difuzoarele au o sonoritate Clară şi unde funcţionează acel buton, pe care apasă traducătorul fie pentru ca să taie cîteva clipe sunetul de pe ecran şi să se audă bine ce spune el,fie pentru a restabili auzirea actorului. Afară de asta, trebuie să i se pună mai dinainte traducătorului la dispoziţie textul dialogurilor, pentru ca, pe baza filmului în prealabil văzut într-o primă vizionare, să suprime din dialoguri tot ce e de prisos, tot ce se înţelege şi fără traducere, tot ce nu are
185
importanţă, ca : „bună ziua" sau „şezi" ('la noi un anumit public cere traducătorului să traducă tot, chiar cuvinte ca „Robert" sau „hm!"). De altfel, chiar dacă aipara-tele-s perfecte şi dicţiunea traducătorului impecabilă, cantitatea enormă de cuvinte zăpăceşte şi, lucru încă şi mai grav, distruge valoarea artistică. Pentru că traducătorul, dacă are prea multe de spus, le spune repede, torenţial, şi deci fără nici-o nuanţare, fără nici o modulaţie potrivită cu sensul frazei. N-are încotro. Nu poate face altfel. Este o chestiune de viteză şi de timp disponibil. Numai reducând la minimum numărul de cuvinte, traducătorul va putea vorbi la largul lui, „imitând" intonaţiile actorilor, aşa cum făcea Mihail Sadoveanu cind citea tare din operele lui .şi interpreta „actoriceşte" (iin sensul bun al cuvântului) replicele personajelor. Dacă nu se respectă toate aceste reguli, care în fond apropie „traducerea" de acel „comentariu artistic şi literar" practicat în Japonia, dacă nu se face aşa, spectacolul devine b defilare de surdo-muţi pe ecran, de umbre care dau isteric din buze, în timp ce un potop de cuvinte inundă sala, rostite în cunoscutul ritm gifâito-poticnit al .comentatorului de fotbal.
Trebuie, cu această ocazie, să apăr de critică proiecţiile de filme de arhivă care, ce-i drept, au loc la AON, în exact condiţiile descrise mai sus. Căci nu este vinovat ACIN-ui, ci butonul. Butonul acela, de' care am mai vorbit, butanul care întrerupe şi restabileşte contactul cu vocea actorului de pe ecran. Bl este oauza. Căci el, de două luni, e defectat, iar unicul tehnician care ar putea, probabil, repara accidentul, este probabil, el însuşi, bolnav. Aceeaşi, exact aceeaşi situaţie medicală şi cu difuzoarele, care, cu toată bunăvoinţa, nu pot fi puse la punct şi continuă să emită un blîzlit uniform de roi in transă. încă odată, nu ACIN-ul este vinovat, ci aparatele.
Şi pentru a termina aceste observaţii cu cîteva cuvinte mai optimiste, trebuie să anunţ pe amatorii acestor spectacole de filme retrospective, că actualul conducător al cinematografiei naţionale, profesorul universitar Mâhnea GSfSfrgniu, m-a asigurat că s-a comandat o instalaţie care să permită ca spectatorul, graţie unui aparat aflător la fiecare fotoliu, să aleagă intre a auzi vocea de pe ecran sau vocea spiche-rului romîn, alternând audiţia printr-o simplă apăsare pe buton. Mă grăbesc să aduc această veste bună spectatorilor care, ca şi mine, sînt amatori de filme de arhivă.
în fine vreau să mai iau apărarea cuiva. Din cauza tehnicii defectuoase a traducerilor, publicul se enervează. Şi enervlindu-se îşi varsă focul nu pe adevăratul vinovat, ci pe traducător, care este excelent, care luptă ca un martir cu condiţiile tehnice groaznice şi care realizează adevărate miracole de traducere exactă. Traducătorul merită îndoitul unor laude normale. Munca lui, în condiţiile în care lucrează, este în  realitate  supra-muncă, şi merită elogii,  nu nadreptăţire  de ţap ispăşitor.
REALISM ŞI EXPRESIE
r, , ? asăzică se pare că au rămas stabilite cîteva disocieri. îmbucurător că ' , | disocieri şi nu concluzii, nu modele, şi nu reţete. E şi mai inteligent şi * parcă se potriveşte mai bine criticii — care orice ar face — explică, pe cît poate, fenomenele artistice — şi nu le canonizează. Realismul are două înţelesuri — unul legat de un mod de expresie, istoriceşte determinat •—• şi al doilea — insemnînd o atitudine de respect faţă de adevăr —, faţă de cele oe se întîmplă înăuntrul şi în afara noastră. Implicit, nici o modalitate de expresie nu e ultimă şi definitivă şi. nu are monopolul valorii — şi nu se poate respinge o operă dacă reuşeşte să descopere adevăruri, pentru că aceste adevăruri au fost găsite sau expuse altfel deoît au făcut-o clasicii morţi sau vii ai literaturii sau ai altor arte. Consensul ideilor complementare exprimate de participanţii ia discuţia iniţiată de „Gazeta literară" se înscrie în modul acesta într-un spirit foarte general al epocii noastre — care accentuează valoarea de cunoaştere a artei. Lumea în oare trăim e prea complicată şi pune sub semnul întrebării toate formele construite uneori secular — aşa că are nevoie de -eforturile concentrice ale tuturor pentru a evidenţia sensurile cele mai dinamice pe oare le-a cunoscut vreodată realitatea. Arta e obligată să nu mai suprapună forme stabile peste un univers conceput odată mai mult sau miai puţin nemişcat — şi deci este dialectică pretutindeni, -cu toate implicaţiile de negaţie şi construcţie a ialcestei calităţi — nici o parcelă de realitate nu este de neglijat sau evitat, şi în ultima vreme au dispărut de mult limitele care circumscriu anumite sfere care erau numai ele demne de interesul artistic. înainte vreme, o anumită realitate trebuia să fie demnă de arlă. Astăzi se poate afirma că arta trebuie să fie demnă să scoată semnificaţiile adecvate ale oricărei realităţi, care este atit de bogată încît are nevoie de variate forme de expresie. în acest sens, realismul ca o atitudine permanentă a artei — într-un fel neagă prin el însuşi îngheţarea dogmatică a accepţiunii iniţiale de şcoală literară înflorită ou precădere în secolul trecut. El cere mijloace de investigaţie capabile să surprindă toate straturile complexe şi intricate ale realităţii. A considera că o zonă de realitate complexă trebuie exprimată cu mijloacele realismului critic, chiar dacă se deformează adevăruri, înseamnă în fond adoptarea unei atitudini antirealiste, în sensul cel mai general stabilit de discuţie. Formele multiple şi complexe pe oare le prezintă realitatea artistică nu pot şi nu trebuie negate ci investigate. Teoria şi critica literară le semnalează şi încearcă să stabilească de ce au apărut, îşi ia ce realitate se raportează, în măsura în care un critic este un emiţător de idei de valoare el stabileşte capacitatea acestor forme ide a revela şi comunica adevăruri, iar ca om care converteşte în ştiinţă creaţia artistică, el le stabileşte geneza şi particularităţile. Că realismul, în sensul cel mai larg, de atitudine, presupune o multiplicitate de moduri de expre-
187
sie, rezultă chiar din faptul că et se extinde de-a lungul a diverse momente şi şcoli din istoria .'artelor. în măsura în care a existat un clasicism realist, un iluminism realist, şi deci, paradoxal un realism critic-realist — în aceeaşi măsură trebuie să existe moduri de expresie contemporane realiste sau nerealiste. Cineva observa că descriptivismul reprezenta latura de negaţie a realismului critic. Pe măsură ce el, realismul, in sens de şcoală, devenea din ce în ce mai descriptivist — el se nega in intenţie, şi se- transforma într-un curent în fond antirealist — şi degenerat. Interesant- este că degenerarea asta se făcea prin exagerarea marii sale descoperiri, a modalităţii sale proprii de afirmare din momentul naşterii. Acelaşi lucru s-a întim-plat şi cu romantismul, care a ■descoperit valoarea subiectivităţii şi a afectului •— şi care a degenerat prin extinderea acestora fie in megalomanie, sau mai ales în sentimentalism. Romanţioşii sînt astfel de romantici degeneraţi pînă la caricatură. într-un fel puriştii genurilor sînt Ucigaşii lor. Problema este dacă diversele moduri de expresie decad prin lipsa de vitalitate a exponenţilor lor — şi atunci este foarte adevărată afirmaţia lui Aurel Martin că orice mod este bun, oricând, dacă e adecvat folosit sau geneza şi moartea diverselor şcoli e determinată de alţi factori. Fără îndoială că talentul artiştilor e hotărâtor în apariţia valorii operelor. E un adevăr care presupune un pleonasm, pentru că talentul e chiar capacitatea de a naşte valori. E greu însă să presupunem că ân momentul de faţă se pot obţine rezultate încărcate de adevăr, folosind absolut orice modalitate. Ca şi in ştiinţă, ' mijloacele de investigaţie tind să se adapteze instinctiv naturii lucrurilor care trebuie descoperite — sau exprimate. Geometria neeuclidiană a apărut şi a fost folosită, în momentul cînd spaţiul cercetat eia mai complex şi altfel dimensionat decît cel studiat de clasica matematicii, geometria euclidiană — analogiile pot fi multiplicate oricât. Un fenomen similar s-a intîmpiat şi in aria literaturii, în general in aceea a artei. Realitatea investigată s-a extins •— cuprinzind nu numai raporturile imediat observabile — care pot fi văzute de un spectator obiectiv, plasat într-un 'anumit punct — ci o serie de alte fapte şi fenomene, inabordabile cunoaşterii imediate.
Joyce a fost unul dintre primii, care a supus analizei zonele profunde ale psihologiei, unde mecanismele se înlănţuie altfel deoît în actele care făceau obieotuî artei anterioare. Conceptul de timp se modifică, evenimentele trecute nemaifiind distincte, ca în planul obiectiv, ci, într-un fel, prezente în determinarea 'acţiunilor actuale. Această realitate profundă nu are aceeaşi configuraţie cu realitatea exterioară — fără să fie ireală, ci doar altfel plasată. Timpul subiectiv a modificat şi timpul literar — şi deci modalitatea de desfăşurare a operei. Vechea naraţiune a trăit prin „era" sau „a fost", care presupuneau o distincţie. Noua modalitate, mult mai complexă, foloseşte un fel de „este" general — şi tinde să creeze un prezent continuu — care desfiinţează naraţiunea clasică. Este interesant cum Faulkner de exemplu foloseşte în aceeaşi frază „was" şi „îs" — raportat la acelaşi act. Dacă Joyce ar fi folosit procedeele clasice, ar fi trebuit să fie atit de explicativ — încît ar fi încetat să mai fie artist. în cel mai bun caz, ar fi scris eseuri, dacă nu chiar simple capitole de psihologie ştiinţifică. Arta dă însă totdeauna sentimentul realităţii — şi de aceea, undeva, tinde să transforme totdeauna pe cititor în actor, îi dă impresia participării — altfel, n-ar avea nici o valoare emotivă. Nu poţi avea însă senzaţia că eşti într-un mediu, atunci cînd el se exprimă printr-o transformare în alt plan — în cazul analizat mai sus •— transpunerea adâncurilor psihologiei în termenii discursivităţii. De aceea cititorul lui Joyce are adeseori sentimentul plonjării în acest real altfel constituit decît cel cu care a fost obişnuit pînă acum, confun-dindu-se intr-o anumită măsură şi în raport cu capacitatea sa de percepţie a monologului interior. Obiectivizarea aceasta a subiectivului, realizată prin spargerea unor tipare poate mai vechi decît însăşi geometria euclidiană — 'reprezintă un efort care
188
presupune mobilizarea întregului arsenal artistic. Poate de aceea trăim o epocă în care dispar iveohi bariere conventionale intre genuri — şi proza e încărcată de lirism, poezia introduce termeni prozaici, iar conflictele tind spre acutul teatrului. Cine nu observă, mai ales in pasajele referitoare la Stephen Dedalus, . cită lirică e in Ulysses ? Uneori, însă, vechiul armament literar nu este suficient şi atunci intervin procedee foarte noi, care vreme îndelungată au fost ţinute in afara sferei artei. Realitatea devine aşa de cuprinzătoare — şi mai ales constituită din straturi guvernate de legi atît de deosebite, lînaît efortul de unificare nu se poate realiza decît cu ajutorul simbolului —.al abstracţiunii —■ sîntam cam la nivelul de criză de mijloace prin care a trecut şi ştiinţa, ceva mai înainte, în momentul în care a ajuns la realităţi şi cauzalităţi exprimabile doar matematic. Nimeni, în mod serios, nu încearcă să-şi reprezinte un spaţiu nedlmenisional — sau chiar o noţiune foarte veche — infinitul. £1 se poate gîndi clar, şi ştiinţa e împăcată cu această situaţie. într-un sens, ea a ajuns la un stadiu de purificare printr-o apropiere de abstracţiune. Fenomenul e mai grav în artă, pentru că abstracţiunea însăşi nu este de idomeniul ei. Orieînd ea trăieşte prin exprimarea chiar a formelor celor mai mediate de gândire în realităţi sensibile. Poate că numai aşa reuşeşte să realizeze acea unificare de planuri, din care ies marile emoţii şi marile satisfacţii. Istoria recentă a demonstrat evident că o artă pur abstractă e o non-artă. Din nou însă absurdă e doar puritatea extremă a unui procedeu, pentru că simbolul — cu imensa lui capacitate de sinteză — nu poate fi evitat, şi in fond, folosit de când lumea, el nu face deoît să recapete o pondere particulară. Ca o observaţie marginală, în discuţie, s-ar putea afirma că el e predominant orieînd se investighează o nouă realitate, sau cînd i se bănuieşte vag existenţa, ca un procedeu de ordine ân confuzie. De fapt ceea ce s-a exprimat clasic, sau romantic, sau realist, cîndva a fost obiectul reflectării mitice a antichităţii, a vechilor legende greceşti sau de pretutindeni. Poate că miticul şi fantasticul pe care-1 resimţi in Kafka, reprezintă o nouă formare de poveşti prometeice, o 'apariţie de centauri şi de olimpieni, pe un alt nivel al imensei spirale. întrucât însă o literatură abstract matematică nu e de conceput, simbolurile îşi compensează o generalitate printr-o încărcare de expresiv, de accentuat şi pertinent. Giganţi şi fiinţe aparent ciudate, eu raporturi modificate faţă de real, cu părţi de corp imense şi disproporţionate. Statui egiptene în proză şi poezie — sau ochi bizari de sfinţi bizantini ne populează cărţile şi muzeele, înceroînd să surprindă zone virgine ale realităţii. Impresia generală nu este de oalm şi statică, şi nici n-ar putea fi. Indiscutabil că tragismul lui Kafka, sentimentul ide disperare îşi au izvoare şi în condiţiile istorice tragice pe care le-a surprins „avânt la lettre". iîn timpul nazismului, el .ar fi fost ars probabil intr-un crematoriu, oa mulţi alţii, indiferent de genialitatea lui.
Literatura noastră se dezvoltă într-un alt aliniat — şi merge pe exprimarea altor sentimente. Totuşi, chiar şi efortul de înţelegere a oricărui pionier spiritual — îţi transmite o anumită încordare. Investigarea unor „ţinuturi întinse în care totul tace" — după expresia lui Apollinaire — nu se face ou sentimentul mersului la pic-nic, sau în tovărăşia bastonului de bulevard. Niciodată o epocă de ascensiune şi dinamism n-a creat opere ou uşurinţe şi seninătăţi de madrigaluri. Vigoarea cea mai optimistă e totdeauna încordată şi severă. Şi există mai mult iz de descompunere într-un rondel graţios deoît în încleştarea dureroasă a sclavilor înlănţuiţi. Dar, în slîrşit, se pare că teoretic cel puţin, forţez uşi deschise. De altfel literatura noastră, după ce a reflectat schimbarea unor raporturi pe planul cel mai evident, şi unde vechile metode au fost suficiente, a Snoeput să treacă intr-o altă fază. Există acum o tendinţă de a surprinde modificarea profundă, o problematică subiectivă majoră a epocii noastre. Semnele apar în toate părţile, şi e ide ajuns să răsfoieşti .presa noastră literară — care nu cuprinde numai pagini antologice —, ca să o constaţi. Nu întot-
189
deauna însă critica a înţeles destuii de repede fenomenul. N. Velea, unul din cei mai interesanţi scriitori tineri, şi nu numai tineri, a fost acuzat adeseori că a creat personaje ciudate, „cazuri", mă rog, fiinţe pe oare vreun critic nu le-a întîlnit în carne şi oase, în vreo sadă de aşteptare a unei gări. E adevărat, sînt mai ieşite din comun, după cum ieşită din comun este şi situaţia ţăranului român care face ameţitorul salt dintr-o viaţă pe alocuri patriarhală şi ciclică, în pilină istorie contemporană şi in detaşamentele ei cele mai avansate. Problemele mari nu admit personaje de un tip călduţ. Recent, „Contemporanul" expunea părerea unor dramaturgi în această privinţă. Acelaşi lucru se întâmplă şi în poezie, şi în muzică, şi în plastică. Parabola, simbolul expresiv şi percutant se instalează pretutindeni, ca un mijloc mai adecvat de expresie.
Există insă neîndoios unele pericole. Unul e reprezentat din plin de toate exagerările şi purismeie noilor tendinţe. Poate că uneori e inerent entuziasmului descoperirii oricăror forme noi. Celălalt pericol e la fel de mare. Cînd vrei să spui un lucru oarecare, nici prea important, nici prea adânc, să comunici o experienţă fără cine ştie ce implicaţii — n-are nici un rost să te foloseşti de procedeele lui Kafka. E ca şi cum ai folosi ecuaţii diferenţiale ca să-ţi socoteşti banii de coşniţă. Se lîntâmplă să se ohsewe asta ia unii debutanţi. Dar, mă rog, poate şi aici e un entuziasm de debut. Insă, oricum, tocmai pentru că raportul dintre expresie şi conţinut nu este arbitrar, ■— şi nu orice formă e binevenită, — anumite modalităţi sînt necesare pentru anumite conţinuturi. Judecata de valoare artistică se aplică în special în analiza acestui raport.
ALEX. IVAS1UC
O CULEGERE LITERARĂ
imeireţeia uzinei" se intitulează dea de a treia -culegere a careului literar de la (Uzina i„Tiractoirui"—BTaşov.
După cum subliniază în cuvimtul omagial de deschidere tovarăşul Eonii Qniga, diireoloiruil general al acestei uzine: „cei -ce semnează paginile culegerii de faţă sînt cu taţii angrenaţi în procesul producţiei şi fiecare contribuie la eif-oritul colectiv iail oonsitruiotoriiloir de tractoare, pentru a da patriei produse mai multe şi de calitate tot anali ibumă".
Afirmaţia -aceasta, ireluată nu fără o justificată miîndrie, este transpusă printr-o metaforă în laconicele versuri ale lui Mi hai Dremea: „Tractorul, noaptea. / Merge lin, dar icu mîndTia / unui zimbru carpatin / Dărulndu-şi simfonia / cerului de stele plin. / Plugul sicrie versuri dame / De poem iconitempioran... Muza Iui inspiratoare, / e tractorul (braşovean."
Pomenit (şi în versurile lui A. Mifaudan (iCîmtac ide uzină) şi în iretoriicele stihuri ale luli Niicolae Nileolau (La oţelărie) lacest „zimbru carpatin" îşi va face drum în folclorul regional, cules ide Ştefan Croitoiru idin comuna Hărman: „Foiaie verde oa anohoiru / Bade-all imeu bătu-l-iar doiru 1/ De icind ară cu tractam / Vreme pentru mine n-aire / Zice că trebuii să aire. / Eu i-am spus să are 'Mine / Dar să vie şi la anine / Ziua să stea ou airatu / Şi noaptea cu sărutotu".
Bineînţeles Ică însuşi pulsul uzinei, viaţa şi munca de ifieoare zi, tinereţea noilor oraşe, recolta işi descoperirile moi sînt teme abordate în producţiile lirice ale semniaitariilor culegerii: Florin Manea (Partidului, iPirimăvară de 20 de anii, Scriiu numele tău). Al. Brad (iCîntec pentru anliii mei, Maoaraigiţa de la oţelărie), Daniel
190
Dragam (Furtuna şi idiragostea), Lucian Albinaru (Odoare), Aurelia Dinu (Cîinteoul munclp, Niiou Matndache  (Pe blocul iturn), Dumitru Girbă (Bărăgan) etc.
Alături de limidirăgostlţii (viersurilor, cercul braşovean mai prezintă lectorului şi un gruip de talentaţi prozatori, care mărturisesc un îndemn preferenţial către-genul scurt şi exigent ia! Schiţei. Diversitatea prozei ieste evidentă ifaiţă de anumite tipare ale liricei menţionate, atît prin multitudinea icomiWctelor şi „cazurilor" rupte din viaţă cit şi prin 'Viarietatea stilistică. Astiel, în slchiiţa „Anidrone şi Paraschiv" lăutarul Nicu Mandache, de profesie strungar, [dovedeşte simţ de observaţie asupra personajelor sale, eombătînld orgoliul isterp, lipsa de (înţelegere a nobleţii imuntiii şi stimei reoiprooe din întrecerea socialistă. Deşi poate prea levident moralizatoare, solniţa e bine scrisă, închegată şi marchează reale calităţi, Valeria Caliban, secretara cercului şi redactorul responsabil ia! culegerii, abordează teme mai diiiicile, precum opoziţia: corectitudinea in serviciu — sentimentalism, sau reflectarea vieţii de familie în percepţiile infantile (Tractoristul, băiatul şi o poveste) ori poirtretizînd chipul şi sufletul unei tovarăşe al cărei umanism se dezvăluie in împrejurări tragice (NeasMmpărata). Prozatorul Siimion Săpunaru reuşeşte în schiţe deosebit de succinte să surprindă întîmpiări din relaţiile muncitorilor, zugrăvinidu-le cu humor şi cu duioşie şi care îndeamnă la reflecţii spre noua etică (Lista de urgenţe, A doua descoperire, Nota de transfer). Mihail Dremea evocă în (compoziţia „Haina" o perioadă din copilărie.
TUDOR GEORGE
50 DE ANI DE LA MOARTEA LUI DIMITRIE ANGHEI,
f "     n ultimii ei zece ani de viaţă, Natalia Negru mi-a încredinţat o seamă ■ -     de manuscrise şi fotografii ce constituie mărturii nediscutabile in legătură cu drama ai cărei protagonişti, în afară de ea, au fost St. O. Iosif şi Dimitrie Anghel.
Uitată şi dezavuată de mulţi, Natalia Negru, care odinioară avusese faima unei frumuseţi fatale şi stîrnise răsunătoare scandaluri, se retrăsese acum în blîndul Tecuci din Moldova de Jos. Acolo, bătriînă şi bolnavă, adunase, în mici teancuri legate cu pangîiouţe albastre, — epistole şi fotografii îngălbenite ce-i populau aducerile-aminte cu fantasme sumbre.
Aici mă primea şi pe mine, cînd şi cînd.
' Acum doi .ani, Natalia Negru a închis ochii. Să desfacem, cucernici, pangli-ouţele albastre ale vechilor file espitolare...
„încep prin a te săruta, Falbi dragă, înitîi pentru că — sărutarea a lost întotdeauna un semn ide pace...
Apoi, — pentru că prea e mult pînă la sfârşitul scrisorii şi prea a iost prost aoela came a inventat că sărutările se pun numai la siîrşit...
Pe urmă — pentru că, afară tot cerul s-a întunecat şi fulgeră, ca de mult, in seara cînd eram la vie la tine şi se luminau zările şi fantasticii nulei, iar eu n-^am ştiut să profit şi să iau un aloompt pentru mai tîrziu...
Te sărut şi visez că to norul acela pasornoirît ce venea înspre căsuţa liniştită, de pe ideal, ridicând vîrtejuiri de foi cu suflarea lui ireoe, — dormeau poate toate vrajbele şi furtunile oe aveau să vie...
Te mai sărut — pentru, ică în furtuna aista mă simt neînchipuit de singur şi de părăsit de itiine, care eşti (ca şi furtuna de afară...
191
Spun asta — pentru că aşa îţi luminezi şi tu întunericul mâniei, fulgerând şi turâred, fără să-ţi pese ice abaţi în cale şi ce iru'imi iaşi în urmă. Eu mă plec şi mă îndoi, mă zbucium şi freamăt şi cum se trezeşte un copac cu foile pline de lacrimii după ce s-a făcut senin, aşa îmi simt şi eu obrajii (veşnic umezi, de cînd te cunosc pe'Morte, Faibl...
Şi te mai sărut Fabi — pentru că ini-e dor de tine şi de sărutările tale, de toate sărutările tale : işi de cele caste şi...... şi de cele potolite şi de cele... J)
Fabii, sărutarea e o pecete demonică care arde unde se aşază, e un punct ,roz cînd e seară oa aauma, ie începutul ituituror neliniştilor şi sfîrşitul tuturor agoniilor...
Pentru toate aceste motive şi pentru multe alte încă, te sărut eu, draga mea Fabi, în seara asta ide furtună.
Tu vei face ce vei vrea cu ele, le vei lăsa să ţi se urce pe mîinii şi pe faţă ; să ţi se aşeze îm păr şi pe perne cinid te iviei culca, ori vei rupe sarisoarea şi le vei risipi în cele patru vânturi, itriimiţînidu-mii cuviinţe irele şi invective în locul lor — asta te priveşte — eu cum am început scrisoarea, tot aşa o isprăvesc şi deci le mai sărut încă-o dată, draga mea Fabi.
D. Anghel"
Şi acum, o pagină de humor. Dar un humor înnobilat de spiritualitatea sprintenă a marelui neliniştit, a artistului controversat de inegalităţi: „Sfinxul meu drag,
Am citit scrisoarea ta şi am rămas mai stupid decîit pantofii ce mi i-ai trimis şi oare şitau în faţa mea pe birou, unde d-a pus lâna.
între mine şi el, în momentul de faţă, nu e nici o deosebire — doar atîta: că ei sînt doi, şi eu sînt iarăşi singur.
Sper dar că n-ai să mă laşi în aşa stupidă companie şi că ai să-mi aduci •conţinutul loir de aseară — ca să putem vorbi cuimiinte şi frumos ca doi oameni cu judecată ce sînitem, în irarale noastre, moaraente de acalmie..."
Dăm loc, în continuare, unei dovezi că poetul nu era desprins de realitatea timpului său. O altă epistolă de dragoste, începe prin arătarea tabloului concret al fiucureştiului, îndată după consumarea unor alegeri. îin cîteva linii, deplina atmosferă a fostei Românii :
„Puiule drag,
E o larmă şi un tumullt Sngrozlitoir. Unii urlă şi vociferează ca demenţii, alţii jubilează pînă la congestie. Tarafuri de lăutari intona deşteptătorul imn, vânzătorii de ziare îşi zbiară ediţiile, fericiţii minutului trec plini de îngîmfare, consternaţii bat ruşinaţi laturile, reclamele luminoase din piaţa teatrului exhibă mutrele beate alle învingătoirifar — şi toate uralefe acestei imense kermesse, înseamnă marea izbîndă a guvernului la Colegiul 1 de Cameiră şi trista poveste că ţara va fi guvernamentală.
Opoziţia e îmîrîntă şi nu a luat decît 13 locuri.
Vom avea, dar, pentru (CÎţiva ani, un guvern (conservator..."
Fragmentul ce urmează reaminteşte starea materială, de plâns, a scriitorilor, a artiştilor din trecut:
) Aici mai multe cuvinte au fost şterse de Natalia Negru cu tuş..
.192
„Fabi, draga mea,
„N-ara putut face nimic... Împrumutul , după imuMe şi multe tperipeţii, ari-a lost refuzat... Un gir în astfel de condiţii este ilmpiosiifoil de găsit. Leafa iarăşi nu se dă pînă foia ce vine. (Poliţele arninidouă, atît ia Banca Solidaritatea cât şi la Bănica Poporului sînt pe ziua de marţi aşa oă nu mai ştiu cum să le împac pe toate..."
Un alt manuscript  stabileşte,  indirect, o linie  de  caracterizare interesantă. Mihail Sadoveamu, în 1906, scrie lui Şt. O. Iosif, pe-iatunci secretar de redacţie la „Sămănătorul" :
...,,î,n răspunsul tău, pe care cît de aurind îl aştept, fă-mi te rog cunoscut cine este Ion Fulga ale cărei două poezii prea mult mi-au plăcut pentru ca să cared că .am de-a face ou un ân)cepător..."
Iar Şt. O. Iosif răspunde lui M. Sadoveanu că numitul Ion Fulga nu-i decît un pseudonim al lui D. Anghel.
în ordinea amiciţiilor literare, consemnăm stima reciprocă şi preţuirea dintre scriitorul de oare ne preocupăm şi Niioolae lorga.
Era pe timpul oînd, o anumită societate buoureşteană ce se autointitula „aleasă", organiza, pe scena Teatrului Naţional, spectacole jucate exclusiv în franţuzeşte, cercînd infiltrarea la noii a unui curent cosmopolit, desprins de orice vibraţie autohtonă. Dar profesorul N. lorga a protestat împotriva acestor mascarade. Iată cum descrie, odată, Anghel — martor ocular — intervenţia tinărului dar eruditului 'istoric :
...„Un oap de mag, înfăşurat im barbă, apăru şi un iglas în care vibrau toate emoţiile, o precipitare de cuvinte, o goană de propoziţii, o ianteziie de fraze se dez-lănţul în aer. O putere de uragan trecea în glasul acela. Cuvintele ibiciuiau arzătoare, ironia îşi arăta dinţii sclipitori, duioşia găsea culori de o frăgezime minunată, augetarea aprindea licăriri fantastice şi masa aceea de capete tinere, grămada ceea de energii peste care trecea marele virat al elocvenţei se pleca asemeni unui lan de grîu, se îngemăna, pierzindu-şi propria (conştiinţă şi făcîndu-se una..."
Acestui sincer elogiu, Nicoiae lorga răspunde :
„Dragă domnule Anghel,
îţi mulţumesc pentru acele cuvinte de superioară înţelegere în care nu e nimic banal. îţi mulţumesc mai ales iperatru acest din urmă lucru, căci din tot ce am primit în lume, ica desmierdare oiri ca lovitură, iceva numai m-a făcut să mă scutur de revoltă: banalitatea gestului ori a frazei. Dumneata ieşti un suflet de elită, un pair al artei şi, de cite ori te văd, îmi faoe, pentru aceasta, o mare bucurie... Iubirea de flori ne apropie...
Primeşte cele mai bune salutări amicale.
N. lorga".
★
Nu vom putea întrerupe spicuirile acestea, fără transcrierea, parţială, a încă unei scrisori de dragoste. Acelaşi Mitif trimite aceleiaşi Natalii (căreia de astă dată îi pune Sohmetterling, fluture .adică), o epistolă ce pare, mai degrabă, un poem. lai laotera de exprimare este regizorală :
23 — Viaţa Roro'neasca
193
„Dulce Scfamettarffirug,
Scana ireiprezintă o căsuţă ascunsă între podgorii, oa şi a ta, împrejurul căreia noaptea s-a lăsat opacă şi a mistuit formele. Noaptea ficind anonimă, decoruri prin, urmare nu există. Persoanele: şmetarlingi in costume pompoase de bal, gândaci în smoking, păianjeni nOdtamlbuli, igiîtzie, muşte, furnici, etc. Orchestră cîmponeaseă: fanfare de greierii, solo Ide huhurezi. Melomanele urechialniţe  „sont tout oireilles".
In întunericul minţii mele, tu singură te plimbi însă, luminând cu rochia ta albastră, căci laşa ,m!i-a plăcut mie să te gătesc astă-seară. Ţie singură ţi-am dat senin, căci seninul te prinde de minune, dulce Smetterling. Cum vezi, te am cu mine, oricît te aperi şi fugi. Te am cu mine, căci te-am întemniţat de vie în sufletul meu ca meşterul Mamaie ! fn minutul acesta, eu înlătur idepărtările şi irăstom clepsidra lui Cronos. Acum dacă vreau, ană aşez pe genunchii tăi oa iun copil, şi tu mă legeni. Da, oricît n-ai vrea tu, simit un mag şi te alung ori te chem cînd vreau, aprind şi sting luminile tale albastre, le gătesc cu lacrimi ori le unesc ou sărutări...
De ice nu ştii ce vrei, dulce Smetterling ?..."
★
Conştient de valoarea literară a acestor mărturisiri intime şi de inevitabili ui lor destin, Anghel însemnează altundeva :
...„Sorisiori, bucăţi din inimă rupte, iăiiîme de desinădejde şi adorare, iluzii înaripate care aţi fost aşteptate ou atîlta nerăbdare, frânturi de viaţă zbuciumată, anunţătoare de bucurii şi ide dureri, cu cită pietate, icu cită taină trebuiţi voi păstrate şi apoi reduse în cenuşă, prefăcute în slorum, cind dragostea oare v-a insuflat a încetat şi inima inu mai bate iritmul sfânt ai iiulbirlii..."
Da, inimile acelea s-au topit de mult în ţarină. Dar sfîntul ritm al iubirii — cum zice poetul — dăinuie încă în filele, aproape uitate.
De aceea, cu gând pios şi plin de gratitudine, le-am redat grai acum, o clipă, în aceste zile cînd s-a împlinit o jumătate secol de cînd pieptul cântăreţului şi-a frânt zbuciumatul răsuflet. Piept în care şi-a detunlat, singur, două mici proiectile de browning,  după ce, cu aceeaşi jucărie de oţel,  îşi doborîse,  în sînge, iubita.
HORI A OPRESCU
ANGHEL ŞI IOSIF ÎN PAGINILE „VIEŢII ROMlNEŞTI"
iosourii,  precum au  fost denumiţi   cu  un   calificativ  mitologic poeţii Anghel şi Iosif, au ocupat paginile „Vieţii Romineşti" o vreme relativ îndelungată eu producţia lor literară, fiind atraşi nu numai de prestigiul revistei ci şi de buna răsplătire a muncii literare,  lucru rar,  dacă nu chiar unic, precum  se   ştie, în România  veche.  Bi au   publicat  aici   semnând   fiecare   în mod separat, dar şi în colaborare.
Golaborarea se prezenta fie în forma Iosif şi Anghel ori Anghel şi Iosif,. fie în forma pseudonimului comun A. Mirea.
în mod separat, Iosif a semnat următoarele : Tannhăiusar sau Lupta cântăreţilor de ia Wartburg (traducere după Richard Wagner), 1907 (numărul 8, 12) şi 1908 (1); Pesimistul, 1908 (2); Trudltul, 1909 ( 2); Sonet, 1909 (5); Nataliei, 1911 (5), Cu   ochii   tăi,   Elegie,  De  profunldis,  Ad  mortem,   1911   (8);   Cîntece (Aceleiaşi)
194
191.1 (11); Sonet, Mandolfeate, 1912 (2); Vieriţa, Im hastes, După boală, Cînitece, 1912 (5—6); Cântec, ,1913 (1); Cîinitec, 1913 (5); Visul unei nopţi de vară, actul II (trad, .după W. Shakespeare), 1913 (3, 4, 5) şi Pastel, 1913 (6).
D Anghel, tot ân mod separat, a semnat: Alesul, 1908 (2),- Himera,' 1909 (2); Marină, 1909 (4) în versuri, iar ân proză : Gheorghe din Moldova, 1909 (10); Ex voto, 1910 (7); Brutarul morţii, 1910 (9); Pe un votam ce nu se mai citeşte, 1910 (10) ,• Pe un votam de Charles Penrauit, 1910 (1,1); Morfină, 1910 (11); Epilog la volumul Fantome, 1910 (12); Sămănătoirul, 1911 (1), Scrisorile, 1911 (10).
împreună, Anghel şl Ioslf au semnat : Legenda Funigeilor (Poem dramatic în 3 acte), 1907 (9, 10, 11); Cometa (Comedie in 3 acte), 1908 (4, 5, 6); Carmen Seculare (Poem istoric), 1909 ,(1, 3, 4) ; Artistul, 1909 < 10).
Gu pseudonimul A. Mirea, Anghel şi Iosif au semnat Caleidoscop, 1907 (12), 1908 (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 11, 12), 1909 (2, 3, 4, 5, 6, 7, 10, 11).
Precum rezultă clin tabloul de mai sus, Anghel şi-a încetat colaborarea la „Viaţa românească" mai de timpuriu oa Iosif, odată cu apariţia revistei bucuareştene „Flacăra", care 1-a acaparat cu totul, dar Iosif a continuat pină la moartea sa, care s-a produs în iunie 1913.
Aceşti doi poeţi s-au bucurat de preţuirea conducerii revistei „Viaţa românească", precum rezultă din paginile semnate de G. Ibirăileanu încă din 1906 şi 1907. Astfel, în recenzia sa la volumul Credinţe de Iosif („VR", 1906, nr. 2), Ibrăileanu constata că „St. O. Iosif e o noltă originală în literatura noastră, o notă distinctă şi sonoră în armonia sufletului românesc idealizat prin artă". Ceea ce caracterizează mai ales poezia lui Iosif este sinceritatea, care „ne dă impresia unui realism desăvârşit". Şi criticul îşi sprijinea afirmaţia sa pe regUla generală stabilită de critica literară a timpului, formulată astfel: „Sinceritatea, aceasta e însuşirea cea mai mare şi mai simpatică a unui scriitor, când are şi altele..." Este de remarcat în această recenzie părerea lui Ibrăileanu că Iosif se deosebeşte de Coşbuc şi de Goga, poeţi de talent veniţi tot din Ardeal, prin melanicolia sa, prin delicateţea Ba, prin discreţia şi prim sensibilitatea sa.
„întotdeauna Ioslf, zice Ibrăailaanu, mi-a adus aminte de un poet de mare talent, mort timar, de I. Păun, oare şi ei, ca şi Iosif, întrunea în aceeaşi armonie, notele unui intelectual rafinat şi acele ale muzei poetului popular necunoscut".
Iar despre Anghel, acelaşi critic exprima opinii favorabile tot atît de categorice, afirmând că, deşi nu este în nota zilei, „opera sa e mai durabilă decît a multor altora, căoi acele senzaţii pe care le exprimă el in versurile sale, deşi sînt rare, sint însă mai etern omeneşti deoif strigătele altora, care mâine nu vor mai găsi răsunet" („VR", 1907, rar. 12, recenzia la Legenda Funigeilor). Şi apropiindu-i pe aceşti doi poeţi pentru a stabili însuşirile care-i deosebesc şi calităţile oare-i fac să se asemene şi deci să ajungă la o colaborare atit de intimă ca în Legenda Funigeilor, Ibrăileanu stabilea unmătloairele trăsături caracteristice : „...dacă Anghel e ceva mai miodern şi mai puţin precis decît Iiosif, dacă Iosif e ceva mai liric şi mai naţional decît Anghel — apoi amândoi se disting prin acelaşi sentimentalism discret, prin aceeaşi subtilitate, dacă nu adâncime şi avînt, de simţire şi de gindire, prin aceeaşi sinceritate şi primordialitate a emoţiei şi prin aceeaşi putere de evocare — ori de sugestie, — cu ajutorul cellar mai adecvate imagini..." (loc. cit.)
O caracterizare mai completă a artei şi operei acestor doi scriitori o putem vedea însă în „Viaţa Rominească", la dispariţia lor prematură din viaţă.
Deplîngînd, în cîteva şiruri din „Miscefllanea" de pe luna iunie 1913, moartea lui Iosif, conducerea revistei atmîraa cercetarea activităţii poetului pînă la o împrejurare mai potrivită, care s-ia şi ivit curând, fiindcă în numărul din octombrie acelaşi
195
art, in cadrul Cronicii teatrale, apare una din cele mai strălucite şl mai simţite caracterizări literare din cite s-au scris in literatura noastră  despre poetul Iosif.
Autorul cronicii teatrale prezintă subiecul piesei Zorile, cu care s-a deschis stagiunea şi ajunge la concluzia că lucrarea este neizbutită şi că ea nu înseamnă mare lucru în activitatea literară a lui Iosif.
„Liric prin excelenţă, Iosif n-a avut nimic din ceeace trebuie unui autor dramatic. A fost pur şi simplu poet, — dar poet pînă-n vîrfuil degetelor.
Sîntiem prea aproape de moartea lui ca să nie putem da seama oe admirabilă biografie de artist oferă el istoriei noastre literare. Nimene nu s-a apropiat atît de mult de ceea ce ne închipuim noi că trebuie să fie un adevărat poet.
Niciodată nu şi-a tăcut reclamă. Niciodată n^a alergat după popularitate, n-a vrut să epateze, să treacă drept mare.
A fost naiv şi dezarmat, a fost discret şi muncitor. La treizeci de ani a iubit ca un adolescent, ş-a plîns ca un copil. A avut o mare capacitate de a suferi : cu sensibilitate de femeie a suportat durerea hărăzită unui bărbat.
Poezia pentru el a fost o mîngiîiere, versul o necesitate. Aşa se explică frăgezimea stihurilor şi bogăţia nesilită a ceasurilor lui de singurătate. De aceea arta lui a lost onestă, de aceea nu s-a încurcat el niciodată în teorii estetice, nu s-a Înregimentat in şcoli. Prin intuiţia talentului a priceput marele şi banalul adevăr pe oare proştii nu-l vor înţelege niciodată, dar pe oare istoria tuturor literaturilor îl ilustrează: că sinceritatea în artă e o condiţie pentru durata operei : că sinceritatea e singura condiţie în poezia lirică, unde talentul nu e altceva decît puterea de a fi sincer.
Şi de aceea Iosif a putut, în mijlocul celei mai aliterare febrilităţi, să tipărească un volum de Cântece, atingător şi .simplu oa un suspin.
Traducerile lui din ultimul timp, despre oare nu s-a vorbit aproape deloc, presupun o izolare, o putere de miuincă şi o modestie, oare te uimesc. Visul unei nopţi de vară e o minune, prin frumuseţea limpede a stilului, prin bogăţia imaginilor şi. a piedicilor pe oare le-a învins
Iosif, în cite a scris, n-a lost un poet de talia oelor mari, dar a fost din aceeaşi familie. între el şi Heine, intre el şi Eminescu sau oricare din liricii de elită, nu a fost deosebirea care există între opaiţ şi lună, ci între stea şi lună ; un strop, dar un strop de foc ceresc.
Şi totuşi dacă în ajunul morţii nu ar fi publicat La arme el ar fi trăit fără să aibă măcar pe sfert succesul celor din arena de jos a literaturii româneşti. Căci, deşi era unic, asupra lui apăsa blestemul care apasă asupra marilor damnaţi. Trebuia să aibă soarta poeţilor mari, născuţi în ţară mică şi-n vremuri de prefaceri, pedeapsa ireductibilă a superiorităţii talentului în mijlocul unui public minor pentru artă: Nimic în viaţă, totul mai tîrziu. Nimic cit trăieşte, statue şi celebritate cind sărmanul lui trup hrăneşte ierburile cimitirului..."
Pe marginea acestui panegiric, cititorul poate observa arta cu care este construit portretul psihologic al poetului Iosif, oeea ce rar s-a putut realiza în critica noastră literară. Şi lucrul acesta se datoreşte cunoaşterii complete şi temeinice a operei celui dispărut, precum şi acelei intuiţii care distinge pe adevăraţii critici literari. Impresionantă este de asemenea încadrarea cu moderaţie şi taot, a personalităţii acestui poet atit în istoria noastră literară .alt şi în cea europeană. Punerea in relief a calităţii principale a temperamentului lui Iosif, sinceritatea, şi evidenţierea acestei calităţi ca primă condiţie în artă sînt demne de relevat ca metodă de cercetare în critica literară modernă Tonul liric şi nuanţa de uşoară tristeţe
196
ce se degajează din stilul folosit de autor ne dau măsura în care poetul Iosif a fost iubit şi apreciat în careul literar al revistei ieşene 1).
Nu mai puţin impresionant este şi necrologul publicat în anul următor al revistei („V.R.", rarele 10—.12, la Miscellanea), cu dcaiaia Înmormântării lui Dimitrie Anghel, în Iaşii copilăriei şi adolescenţei sale.
„încă o draperie de doliu pe frontonul literaturii noastre.
Anghel a fost unul din puţinii, cari, în timpul din urmă, au mai susţinui un anumit prestigiu al scriitorului, în mijlocul unei vieţi literare infectate de reclamă şi icabotinaj.
Poet cu fantezie bogată şi neastâmpărată, înamorat de forme, şi de culori, de sonorităţi şi de imagini, Anghel a lăsat literaturii o operă restrânsă dar strălucitoare, de artist rafinat. Prin natura subiectelor sale, el a adus ceva nou, lărgind astfel domeniul inspiraţiunilor artistice, iar prin cultivarea pasionată a formei a contribuit într-o largă măsură la îmbogăţirea şi perfecţionarea materialului poetic •■ a sporit vocabularul literar cu o serie de neologisme pe care simţul său artistic, infailibil în această privinţă, le-a fixat în forme definitive.
Anghel a introdus în literatura noastră proza lirică prin excelenţă.
Bl nu a fost un creator sau evocator de viaţă. Chiar atunci când a vrut să ne poarte prin laşul de altădată, el nu a reuşit decît să-1 populeze cu umbrele închipuirii sale. Dar fraza lui armonioasă şi colorată ne-a încântat întotdeauna prin strălucirea imaginilor şi muzicalitatea ei.
Ceea ce însă a rămas mai bun pe urma lui Anghel, sînt desigur cele două volume de poezii şi partea lui de colaborare la Cometa, Legenda funigeilor şi Caleidoscopul lui A. Mirea.
Viersul lui are o duritate de diamant. Fin şi lapidar, exprimă cu repeziciune uimitoare cele mai discrete nuanţe. Nici un termen impropriu nu-i pătează opera, nici o umplutură nu-i dezonorează versul.
Această perfecţiune presupune mai întâi de toate o onestitate artistică rară şi cu atit mai scumpă, cu cât se pare că e mai puţin preţuită de exigenţele modeste ale unui public cetitor tot mai numeros.
Dar scrupulozitatea artistului a fost desigur adeseori dăunătoare pentru poet. Artistul a temperat prea mult expresiunea mişcărilor sufleteşti vii şi dezordonate. Căci e curios cum un om pasionat ca Anghel, cu porniri tenace şi profunde, cu izbucniri violente, aşa cum ni l-au arătat faptele, apare totuşi din opera lui ca un poet discret, şi măsurat, al nuanţelor. Artistul cerea armonie şi simetrie. Artistul avea oroare de splendidele stridenţe ale pasiunii, de strigătele inestetice dar zguduitoare ale sufletului. Iar pe de altă parte mândria, obişnuită la oamenii de felul lui Anghel, îl făcea să arunce încă un văl de discreţiune asupra zbuciumărilor sale intime.
J) Faptul că cronica teatrală privitoare Ia piesele Zorile, Policke, Vinovatul, Ziua Dochlei, Disciplina, Ursul, Femeile în grevă, Ceaşca cu ceai, Floare de răsură, din contextul căreia am desprins pagina tie mai sus, este semnată „G. Topîrceanu", nu ne poate abate de la constatarea că ea se datoreşte conducerii literare a revistei, fiindcă în afară de argumentele interne ce se pot invoca în acest sens, trebuie să mai avem în vedere că în acea vreme Topîrceanu fusese mobilizat şi se găsea deci departe de viaţa teatrala a laşilor. El dorea mai degrabă să se înapoieze în ţară spre a merge la Nămăeşti să se repauzeze decît să se afunde în lectura şi analiza pieselor de teatru prevăzute în repertoriul stagiunii. In afară de aceasta, se ştie efl Ibrăileanu făcea parte din comitetul Teatrului Naţional, iar cronicile sale teatrale apăreau subscrise, de circumstan(ă, de C. Alexandrescu sau G. Topîrceanu.
197
Am spus că Anghel a fost un pasionat.
El a făcut parte din familia nefericită a impresionabililor care a dat lumii atîţi artişti mari şi poeţi de valoare.
A avut o tinereţă plină şi risipitoare, a fast însă lipsit de mulţumirile banale dar sigure ale burghezului care-şi netezeşte, ou o meticulozitate comică şi odioasă, drumul pînă la mormânt.
Sufletul său, de o sensibilitate patologică, reacţiona la orice contact, cu un trup fără epidermă, cu nervii descoperiţi Fiecare atingere mai brutală a vieţii ij dădea un cutremur de durere. Aşa se explică amorul său propriu chinuitor şi iritabilitatea sa pe care, în timpul clin urmă, a putut s-o exaspereze pînă şi prostia trivială .a unor gazetăraişi.
Ca atâţia alţii, el a dat mai mult deoît a primit, ş-a căzut victimă înainte de vreme propriei sale moşteniri sufleteşti — acest demon care răspândeşte lumini şi desfătări în afară, tortură şi întuneric inlăuntru.
Sfârşitul lui Anghel a .avut ceva din misterul implacabil  al unei fatalităţi..."
Nu ne-am putut abţine de a reproduce aproape în Întregime această pagină din vechea serie a „Vieţii Romiîneşti" şi fiindcă exemplare, rare, ale ei nu mai stat la îndemâna cititorilor de astăzi, iar formularea sobră, sintetică, dar cuprinzătoare a calităţilor de poet ale lui Dimitrie Anghel, făcută cu măiestrie de autorul ei, ii conferă un aspect valoros de antologie in literatura noastră panegiristică. Această pagină constituie încă o dovadă de preţuire de oare s-a bucurat acest scriitor artist In cercul revistei ieşene.J)
Conducerea „Vieţii Româneşti" a mai făcut încă un serviciu istoriei noastre literare, dîndu-ne unele indicaţii asupra modului de colaborare a celor doi poeţi în operele lor comune. Astfel, sub pseudonimul C. Vraja, G. Ibrăileanu, comentând amintirile Nataliai Negru (căsătorită ântîi Iosif şi apoi Anghel) din volumul Heiiamta, Două vieţi stinse („VR", 1922, nr. 1), zioe că din scrisorile lor rezultă că Iosif era un tip de sentimental, iar Anghel un tip de impresionabil şi de pasionat, lipsit de voinţa de a-şi înfrâna impulsiile, iar literatura lor este expresia temperamentului lor. Pe Iosif il caracterizează oa pe un sentimental, plin de aspiraţii, şi de curăţie sufletească, iar pe Anghel ca pe un om inteligent şi artist fin. Şi intrucît mărturia Nataliei este că partea de colaborare a Sui Anghel era covârşitoare, rezultă că opera comună ieşită din această colaborare, „trebuie să fie... mai mult artă decît creaţie". Iar într-un articol intitulat Anghel şi Iosif („VR", 1926, nr. 11), criticul „Vieţii Româneşti", invocând şi unele „incidente" cunoscute redacţiei şi petrecute în timpul publicării unor opere comune ale celior doi poeţi, afirmă că „Anghel nu va fi complect definit fără operele iscălite împreună ou Iosif". Şi concluzia lui Ibrăileanu era că atât Cometa cât şi Caleidoscopul „am putea spune că sînt de Anghel — secondat de Ioslif".
• atribuim  conducătorului „Vieţii  Romîneşti"  acest  necrolog,   deşi  este  semnat cu
iniţialele C.T., fiindcă din context rezultă că autorul lui a fost prezent la înmormântare, ceea ce nu se confirmă pentru G.T., care în vremea îmnormmtării lui D. Angliei se afla dc mai mult timp sub arme, concentrat „pe zonă". Indicii în acest sens, avem faptul că C. T. publica în „Flacăra" de la 25 octombrie 1914 poezia Ada-Kale, in umbra scrii — în timpul bombardării, lingă Orşova, iar în ,„VR", 1915, n-rele 7—9 poezia Jalnica mea rapsodie, datată Jorăştii — Putna, 30 mai. Asemenea indiciii, coroborate cu dovezile interne dc ordin stilistic şi cu_ unele informaţii biografice, ne dau convingerea că autorul necrologului este conducătorul literar al revistei, care nu putea lipsi dc la înmoimintarea unui colaborator atît de preţuit ca Dimitrie Anghel.
Ceea ce 1-a putut împiedica pe Ibrăileanu de la semnarea necrologului dc care ne ocupăm a fost incidentul, cunoscut şi regretabil, dintre Angliei şi Izabela Sadoveanu, care 1-a afectat mult pe criticul „Vieţii Romîneşti".
198
Cu intuiţia sa critică şi pe baza informaticilor, Ibrăileanu se credea Îndreptăţit să afirme că Iosif „mai multe poet decit artist nu putea scrie Cometa şi Caleidoscop şi nici nu .avea cu ce contribui mult îa ele. Caleidoscop şi mai ales Gomeita presupun un autor artist, fantezist, om de lume, spiritual, franţuzit, arhioitadin, ceea ce era Anghel şi ceea ce nu era deloc Iosif. Numai Legenda Funigeilor, lirică, epică, romantică, — influenţată de literatura germană, familiară lui kreif... şi nu şi lui Anghel — n-ar fi putut-o scrie Anghel singur — dar nici Iosif".
Pe vremea cînd scriau Cometa şi Caleidoscop, adaugă Ibrăileanu, „Anghel era într-o fază a biografiei lui morale, cînd pe de o parte omul are verva la culme, iar pe de altă parte in afacerile practice poate atinge culmile generozităţii şi ale depersonalizării". Aluzia la pasiunea erotică a lui Anghel pentru Natalia Iosif este destul de transparentă. Ibrăileanu airunică în balanţă şi acest argument pentru a trage concluzia care credea că se impune cu necesitate logică :
„Şi cum, după părerea noastră — şi credem 'a majorităţii lectorilor lui Anghel — opera de căpetenie e partea lui din Cometa şi din Caleidoscop şi cum această parte este, ou siguranţă, mal mult decit covârşitoare, trebuie să avem odată curajul de ia caracteriza pe Anghel şi prin aceste opere, chiar cu inconvenientul de a-i acorda, şi ceea ce nu e al său — fără îndoială foarte puţin — dacă n-am avea putinţă să simţim partea tai Iosif".
Privind problema şi prin prisma istoriei literare, cum avea obiceiul, Ibrăileanu zice în continuare, spre a combate pe Silvia T. Bălan, oare în Opera literară a poetului Dimitrie Anghel (Cultura Naţională •— Bucureşti, 1925) avea în vedere, pentru caracterizarea acestuia, numai volumele .semnate de Anghel singur... „Anghel, frustrat de opera sa de maturitate, operă eminentă şi ân sine şi din punct de vedere al dezvoltării literaturii noastre din ultimii douăzeci de ani — va rămânea pe nedrept, prea sărac, căci Fantezii este cam inconsistentă, iar în grădină — curioasă combinaţie de născând impresionism modern şi de vlahuţism... nu va putea rezista dintelui vremii, dacă cumva mai rezistă încă. Avem impresia că Anghel şi-a găsit genul potrivit naturii safe abia în Cometei şi în Caleidoscop... Silvia T. Bălan a eliminat din opera lui Anghel aceste votante. După uzanţele cele mai stricte are dreptate. Dar trebuie să dăm odată Cezarului oe e al Cezarului.
Si se întâmplă că prin acest suum culiqu© *), Iosif rămîne destul de avut. Şi în sfîrşit, noi nici nu concepem cum s-ar putea face racordarea între opera iscălită numai de el şi Cometa".
Socotim că actualizarea paginilor de mai sus poate fi de un real folos pentru cercetătorii oare s-ar ocupa cu studiiie asupra operelor poeţilor atît de prematur dispăruţi, Anghel şi Iosif.
I. CREŢU
CORESPONDENŢA LUI THOMAS MANN
e de mirate că şi cel de al doilea volum al corespondenţei lui Thomas ■ Mann a stîrnit un excepţional interes. Tipării în Editura S. Fischer din Frankfurt pe Main, sub îngrijirea fiicei marelui scriitor, Erika Mann, ajutată de mama ei, Kaiya Mann, volumul cuprinde scrisorile din perioada 1937—3947. Un deceniu zguduitor ; anii 'tulbura ai înteţirii prigoanei naziste, anii războiului care au clătinat din temelii întreaga lume, zorii speranţei, ieşirea din mine... Scrisorile
4)    Fiecăruia ce e al său.
199
sînt semnate de un exilat oare a Înţeles în adîncime esenţa iascismului şi a devenii un militant pentru ideile umanismului şi ale democraţiei. Ceea ce relevă loachim Gunther în articolul său din revistă, este sentimentul de veneraţie cu care cititorii urmăresc astăzi reflecţiile intime ale celui mai mare scriitor german din veacul XX.
Romancier, nuvelist, eseist de celebritate mondială, Thomas Mann apare acum şi ca un maestru al genului epistolar. Recenzentul subliniază nu numai pregnanţa şi plasticitatea stilului, ci elogiază autenticitatea gîndirii, sinceritatea uimitoare a mărturisirilor cuprinse în scrisori. Dacă istoricii literali pot găsi relerinţe şi argumente în vederea aprecierii marilor romane, cititorii descoperă, într-o oglindă iidelă, trăsăturile de caracter ale omului: dragostea de adevăr, loialitatea, extraordinara putere de analiză şi de generalizare a faptelor vieţii. Aceste aspecte le reliefează cu precădere autorul articolului din „Neue deutsche Hefte".
Ca ilustrare, sînt menţionate două scrisori: una, o „declaraţie de război etică", adresată in anul 1937 lui Karl Justus Obenauer, decanul facultăţii de iilozoiie de la Universitatea din Bonn, un răspuns la retragerea titlului de „doctor honoris cauza" şi o alta din 1947, o delimitare la un discurs al filozofului Karl Jaspers.
Toate scrisorile, remarcă recenzentul, chiar şi cele către adversarii săi sînt scrise cu pondere, fără a miza în vreun fel pe prestigiul autorului. Fermitatea decurge din argumente, din raţionalismul invincibil. I. Gunther aminteşte că pînă şi Goethe, cel cu care Thomas Mann e comparat adesea, făcea caz de „privirea lui lupiter", cînd motivările logicii i se păreau epuizate. La Thomas Mann nu găsim niciodată astfel de izbucniri şi desigur mulţi, foarte mulţi din foştii inamici şi profanatori se închină astăzi cu respect dar şi cu ruşine în faţa măr.inimiei sale de caracter. Modestia, autoironia nu apar nicăieri atît de clar ca în scrisori. Gunther spicuieşte citate elocvente: „Mă trudesc să mă găsesc pe mine însumi în ceea ce e bun şi drept..." „amestecul meu de iritabilitale şi de ilegmatism" ; „în vîrsiă de 15 am n-am fost decit un elev prost" ; „cum începi să vorbeşti ai şi început să greşeşti" ;. „el (fratele său Heinrich) are cu mult mai mult sullet decît mine"; „eu nu uit că nu sint demn să-i aduc apă lui Tolstoi" ; „mie nimic nu mi se pare obişnuit şt Hresc, mă închin cu uimire <şi duioşie în faţa bunătăţii..."
Cît de enluzAast şi generos sufleteşte scria Thomas Mann despre colegii săr artişti sau seriilori, bunăoară despre Bruno Walter sau despre fratele său Heinrich. Revelatorii sînt şi dovezile de prietenie şi felicitările adresate cu diferite ocazir lui Alfred Doblin, Lion Feuchtwanger, Hesse sau fiului său Klaus.
Multe scrisori atestă cunoştinţele enciclopedice ale scriitorului şi spiritul său de discernămînt, în interpretarea literaturii, a muzicii sau a filozofiei. Cel care spunea despre sine că n-are vocaţie de critic şi se pricepe doar să transmită omagii a înţeles probabil mai proiund ca oricare altul epoca şi i-a caracterizat în modul cel mai perspicace pe contemporanii săi — ceea ce scrisorile o dovedesc cu prisosinţă.
D. LUDOVIC
OTiOA OAZIMliR : „Poezii" *)
ouă volume, unul intitulat Versuri (1957) şi altul Poe-
zii (1964), adună la un loc , cea mai mare parte din creaţia poetică a Otiliai. Cazimir. Culegerea din 1964 iată de cea din 1957 este mult mai bogată. Sumarul se întregeşte cu Licurici, ciclu publicat în 1930, şi cu poame scrise îin ultimii ani : Baba iarna intră-n sat... (1954), Poezii (1959), Partidului de ziua lui (1961), Împlinire (1960—1963). La indicaţia autoarei s-a schimbat ordinea repartizării unor poezii şi s-au făcut modificări în text, căutîndu-se de fiecare dată cuvîntiul cei mai potrivit şi mai expresiv.
Studiul semnat de Const. Ciopraga nu se deosebeşte de la o ediţie la alta daoît prin cîteva completări de informare, şi prin corectarea unor formulări. Se găsesc aici preţioase date biografice; multe descifrate din operă şi confruntate cu documentele de familie şi cu declaraţiile poetei în diferite ocazii. Fiecare volum beneficiază de o analiză atentă a temelor, motivelor şi imaginilor, întregită ou observaţii judicioase asupra conţinutului şi asupra valorii stilistice, prilej de a trece în revistă, pentru o bună orientare, întreaga creaţie feminină înregistrată de istoria noastră literară. Desfăşurarea în timp a operai este mereu raportată la concepţiile poetei despre arfă, la preo-
*) E.P.L., 1964.
cupăriile ei pe pian teoretic exprimate în articole ca cel despre Anatole France, Constanţa Hodoş sau în Prelata ediţiei de poezii din 1939. Ca toţi criticii care au soris despre Otita Cazimir, Const. Ciopraga stabileşte analogii ou alţi scriitori, reface cadrul spiritual în oare s-a format şi a evoluat posta la laşi, înregistrează prieteniile literare şi aprecierile critice de-a lungul anilor. Meticuloasa cronologie a acestui studiu monografic ne pune în măsură nu numai să reconstituim biografia Otiliei Cazimir, ci să-i reaitim volumele de versuri întir-o amhianţă istorică mai plină de detalii.
Descoperită de Garabet Ibrăileanu şi de Minai Sadoveanu printre anonimii care se încumetau să trimită Vieţii româneşti din încercările lor literare, şi numită de ei ou numele pe oare-1 va. păstra toată viaţa, Otilia Cazimir, timidă dar consecventă devine colaboratoarea revistei oare i-a publicat penitru prima oară versurile în 1912. încurajată de marii ei prieteni literari, scrie şi la Însemnări literare, Însemnări ieşene, Bilele de papagal, Lumea, Adevărul literar şi artistic, Revista Fundaţiilor. De ia apariţia celui dinţii volum, de versuri în 1923 s-au scurs mai bine de patruzeci de ani de migală scriitoricească, însemnînd pentru istoria literară mai multe volume de poezie şi proză care o definesc pe autoare intr-un mod distinct.    Dacă    numele îi    poate fi
201
-asociat de al lui Sadovea.nu, Angliei, Demostene Botez, Piliat, Topîrcaanu, personalitatea ei creatoare nu poate 'fi totuşi umbrită. Poezia delicată şi luniiinoiasă a Otiliei Caziimir poartă în ea timbrul inefabil al vieţii, ceea ce îi asigură un loc bine stabilit în peisajul literaturii noastre. Ibrăileanu socoteşte pe autoarea Fluturilor de noapte cea dinţii scriitoare oare a adus în poezia romînească „sensibilitatea specific feminină", G. Călinescu îl apreciază „marea prospeţime de impresii" în perceperea naturii, Perpessicius îi defineşte proza în contextul literaturii feminine de la noi.
în tipare reduse la dimensiuni mici, poeta captează realitatea sensorial, cu o tensiune autentică. Pentru un colţ de natură, pentru portretul bunicii, pentru mişcarea gîngănliilor in soare pe un lujer subţire de floare, găseşte accente vibrante, respingînd comoditatea descripţiei plate. Culoarea este un mijloc infailibil de a emoţiona şi Otilia Cazi-mir o gândeşte acut pentru a împlini o expresivitate cît mai mare. Ritmul, rînd pe rlud lent şi agitat, se modulează fericit, dind poeziilor sale aspectul lucrurilor oare s-au zămislit organic. Poeta poamelor, a pliantelor, a vietăţilor :mici, a albumelor cu amintiri, a vacanţelor şi anotimpurilor, evocatoare a copilăriei, a candorii şi a gingăşiei este înainte de toate poeta unei dragoste mărturisită pe nerăsuflate, dar în acelaşi timp discret învăluită în cîte o ironie fină, ori ascunsă după o vorbă şăgalnică. Din tensiunea acestei iubiri a ţîşnit adevărata ei poezie. Opera sugerează pretutindeni implicaţii autobiografice. Otilia Gazimir se întrevede preocupată şi pasionat zbuciumată în lumini şi umbre (1923), avîntiată şi sfioasă în Fluturi de noapte (1927), spirituală în aronicile fanteziste şi umo-iristice din Cintec de comoară şi Licurici (1930), tristă în faţa morţii in Poezii (1939), dar nu înfrântă, păstrîndu-:şi mereu fondul optimist, echilibrat. Singurătatea imprimă unele note melancolice
în Litanii şi. în Portrete vechi, poezii în care pe lingă lumea ei atît de familiară populată ou flori şi gîze apare interesul poetei pentru omul neajutorat, strivit de conformisme.
Marea ei dragoste de viaţă, convertită multă vreme în furtunosul şi creatorul sentiment pe oare 1-a avut faţă de un singur om, se modifică în timp pentru a se revărsa cu aceeaşi căldură şi gingăşie asupra copiilor. Lor le dedică în 1938 volumul Jucării, în 1954 Baba iama intră-n sat... şi în 1959 Poezii. Versurile pentru cei mici din ultimii ■ani cuprind aceleaşi imagini şi evocări duioase, fără oa poeta să se limiteze numiai la acestea. într-un limbaj potrivit vîrstei lor, Otilia Gazimir îi asociază pe copii transformărilor radicale de la noi, le oferă bucuria de a fi martori la grandiosul spectacol al construcţiei socialiste. Cu volumele Partidului de ziua lui şi împliniri, poezia ei se îmbogăţeşte cu accentuate note politice. Oa pentru toţi scriitorii noştri contemporanii, a devenit firească şi pentru Otilia Gazimir nevoia de a gândi asupra raporturilor noi dintre oameni, de a aşeza în centrul preocupărilor munca, prezenţa ei sănătoasă şi înălţătoare.
Bine gîndit din punct de vedere editorial, întregit ou studiul competent semnat de Const. Giopraga, volumul de poezii apărut în Editura pentru literatură în 1964 este un omagiu adus aniversării a şaptezeci de ani a poetei cu sufletul mereu tînăr care este Otilia Cazimâr.
CORNELIA ŞTEFĂiNESCU
TEODOR MAZILU: „O plimbare cu barca" *)
Atenţia satirei se îndreaptă în acest volum către o galerie întreagă de vicii (servilismul, lenea, demagogia, iubirea uşuratecă sau calculată, ele.) şi ea se translormă ade-
*) E.Pi., 1964.
202
sea in şarjă, iar dacă îl urmăm pe au-■lor pe aces! teren, descoperim rezultate remarcabile. Indivizii respectivi, purtători ai microbilor morali aleşi pentru a ii analizaţi, sînt aşezaţi sub lupta microscopului şi lăsaţi să se mişte liber, să vorbească, de cele mai multe ori să se autoanalizeze cu o scrupulozitate şi un spirit critic care le fac cinste, servind in acelaşi timp cu bunăvoinţă intenţiile autorului. Pentru cititorul neavizat care s-ar fi aşteptat să descopere în volum o satiră, să zicem, de tip epic, obiectiv, lucrul  pare  iniţial  deconcertant. Dacă acceptăm   însă   convenţia  propusă de scriitor şi raportăm faptele la această manieră de „confesiune" directă (întocmai ca la teatru, uneori, cînd eroii se prezintă singuri  în  iaţa spectatorilor), schiţele ni se relevă sub un alt aspect. De fapt, ceea ce îl interesează în mod direct  pe autor este ca, în cele din urmă, înaintea noastră să prindă contur un portret moral (că satira moralizează într-un fel sau altul, se înţelege de la sine; intenţia este explicită in cartea lui  Mazilu).  De  aceea  ţesăturii epice nu i se  acordă  o  pondere deosebită. Ilustrativ în această direcţie mi se pare iinalul schiţei „O crimă perfectă". Autorul nu urmăreşte pînă la capăt soarta eroului (asupra căreia a reuşit totuşi să ne atragă atenţia), ci îl părăseşte brusc pe acesta în momentul în care ne lămu-lim  definitiv  asupra  caracterului său.
Tovarăşul Chiose, din altă povestire {„lovitura"), cere sprijinul celor din jur astfel i „Orice, dar spune-mi ceva, că-lăuzeşte-mâ. Chiar dacă nu e complet jusi. N-avea nici o grijă, extrag eu fondul bun. O, dragă, să nu spui asta că vorbeşti cu păcat, şi sînt mai în vîrstă decît tine. O, eu m-am străduit, dar venisem de acasă cu prea mult balast. Colectivul nu trebuia să mă lase din mină, trebuia să-mi spună: Opreşte-te tovarăşe Chiose 1" Şi tovarăşul Chiose eşuează la fel de egal în atitudinile pe care le alege alternativ, in căutarea celei  mai  rentabile:  servilismul, apoi
dinlr-odată critica cea mai intransigentă, pe urmă intrigile şi ipocrizia...
De altfel, acest ultim atribut caracterologic ni se relevă dominant printre „însuşirile" eroilor din cartea lui Mazilu. Cei mai mulţi sînt înzestraţi, pe lingă alte vicii, şi cu o doză mai mare sau mai mică de ipocrizie. Senzaţia provine din seninătatea şi uneori chiar convingerea cu care aceştia dezvăluie şi îşi susţin propriile poziţii ialse ; faptul se datorează mai ales modalităţii artistice alese de autor — şi despre care vorbeam mai sus — astfel realizarea tipicului contrast comic. Personajul Scarlat, de pildă („Curăţenie sufletească") îşi construieşte cu ipocrită naivitate un întreg eşafodaj de regrete, bazat pe falsa autocritică a lipsei de „puritate sufletească". Esenţa personajelor ni se relevă deci paralel şi în opoziţie cu destăinuirile publice sau cu confesiunile lor interioare. Satira lui Mazilu este o satiră cu „cheie" ; cunoaşterea ei duce firesc la destrămarea pretinselor firi complicate, la descifrarea unor autoargumentări altfel uimitoare.
Mult mai frecvent Întrebuinţat şi mai vizibil, deşi nu mai adînc, este însă comicul de natură verbală, reprezentat in primul rînd prin folosirea din plin a clişeelor de vorbire, sursă inepuizabilă de efecte comice pentru alîţi scriitori. Teodor Mazilu parodiază de altfel in întreg volumul un anumit limba) bazat pe stereotipii verbale şi pe expresii golite de conţinut.
Cele mai izbutite schiţe ale volumului rămîn cele incluse şi în antologia „Nuvela contemporană", în primul rînd „Brlnză cu ceapă", apoi „O plimbare cu barca", „Spovedania unui idiot", „Cu totul altceva". Contrastul folosit în aceste proze e mai sensibil, mai puţin îngroşat. Nuanţarea e bine realizată în „Brînză cu ceapă". Ironia subţire, care ia locul şarjei din alte povestiri, contribuie cei mai mult la conturarea unor personaje individualizate.
2u3
Schiţele din volumul „O plimbare cu barca", invesligînd în general lumea intelectualilor şi în deosebi cea a lunc-ţionarilor, relevă un moralist ascuţit, plasat în actualitate.
AL. TUDORICA
ION GHEORGHE: „Cariatida"*)
Ji If area  majoritate a poeţilor |Y|_ tineri .cultivă notaţia lilrică ta forme concentrate, melip-simd chiar manifestările de extrem laconism, ca în  miniaturile lui Iilie Cons lan lin.
Spre deosebire de confraţii generaţiei sale, Ion Gheorghe practică o altă foirmulă. A. scris un roman in versuri, tipăreşte marl poeme lirice, vădit nu din dorinţa de a contraria. Modul său de gândire şi expresie !se simte mai la lîrademînă în construcţii elaborate bogat, icu dezvoltări narative ice adlînoesc înţelesuri simbolice.
în planul concepţiei personale separe că (scriitorul e preocupat nu atît de anecdotică — evident lexJisită un nucleu narativ — cît ide dezvoltările acesteia, de implicaţiile ei filozofalce. Astfel, fiecare dita cele cinci poeme incluse în volumul ide care inie ocupăm aderă la un înţeles abstract, sugerează io atitudine in viaţă, valorifică predispoziţia spre meditaţie a idititorului avizat.
Este un fapt notabil că Ion Gheorghe pleacă de ia incident spre semnificaţiile lui mu pentru a-I comenta, /didacticist, ici spre (a fixa [formele în care identifică sensibilitatea şi mai ales conştiinţa socialistă în acţiune.
îmitr-iun portret amplu în ordinea .creionării lirice cum este .„Activistul de partid", (poetul mu se arată interesat de detalii fizice, în schimb cele morale îl găsesc .receptiv şi însufleţit, Rezultă din evocarea solidarităţii foştilor ţapinari azi gaterişti de nădejde cu inistruc-
*) Editura  Tineretului, 1964.
torul lor politic, un elogiu al iresponsabilităţii comuniste. Atmosfera în care se consumă gesturile ancestrale ale (tăietorilor ţinie de un .ritual nou, al muncii eliberate de stihia constrângerii. Alte sensuri .ale istoriei se desfac parcă din cercurile ide copac doborât cu fierăstrăul electric. Ide ea e icoimunicată cu< robustă plasticitate : „Aceia, aplecaţi cu demnitate, / rostogoleau coloanele de lemn sonor / oîntiînd peste uneltele ciudate / un imn neistovit, al muncii lor, / al muncii lor, de-aceea şi a lor... / Iar cântecul părea mai mult ecou elegiac ' venit pe-un fluviu stins, deluvian, / sau mai de grabă se-auzeau cum se desfac /  orbitele  de  vârstă  din buştean..."
Ion Gheorghe receptează cu voluptate acordurile naturii cu voinţa transformatoare ia omului. Regăsim aici o mai veche preferinţă de poet al materiei, al ţarinei, pentru tot ce ţine de ambianţa mioritică, trăsătură viaibilă şi în alte compuneri din volum:
Auzeam căderea ritmică de sus a oţetului elastic prin buştean, spargerea de jos a lemnului supus şi cutremurul continuu, subteran, ţipătul de fier sălbatec, gituiit, al bătăii circulare pe molizi, răsturnări de scîndură în infinit, şi frecarea dintre aburii fluizi.
Vădit, aici ambianţa mioritică suportă corectivul industrializării. în „Balada ţăranului tînăr" o regăsim insă Integral tradiţională în datele ei exterioare, aparente. Numai oă şi acolo dispariţia tînănului comunist răpus de ticăloşi colorează altfel decît în vechea baladă ideea morţii. Cal irăpus e răzbunat nu printr-o acţiune limitată, iun fel de vendetta justiţiară; o mulţime îi cinsteşte amintirea de cetăţean destoinic „infâ-şurînd munţii pînă sus", „ca o mare Oaste-împărătească". Ea păşeşte „ca pe un covor curat şi luminos, / ...intră pe  nişte  porţi  de sărbătoare".
Sărbătoarea <e în inimi, oţetite de jertfa (celui căzut, dar e şi în fapte, în
204
analizările construcţiei, în înnoirile peisajului material şi moral oe îi înconjoară. lAura mistică face ioc glorificării lucide, elegia funebră patosului generos.
Ideea de sacrificiu, de preţ plătit din greu pentru ca înaintarea în spirală să nu oanltemeaseă, străbate alte două poeme : „Şarja" şi „Cariatida".-„Şarja" glorifică eroismul tragic al unui oţelar, ucis de spargerea unui jgheab ice se irevarsă incandescent. Nimic leşinat, siropos în trăirea unei împrejurări 'tragice totuşi. Ou o mare tensiune în evocarea obiectivă a laaoidentuilui, Ian Gheorghe smulge momentului întreaga măreţie, îl iredă ca pe o ceremonie bărbătească iîn faţa durerii. Accentele găsite isînt ide neîn-* doielnică elevare, transfigurează participarea sufletească a colectivului : „Frumos şi brusc răsare soarele de vară / de parcă se deschid funnalele-n torente ; / ci patul lui e oa o lespede împurpurată / şi-alunecă la răsărit ca o ciudată navă / şi pînzele de purpură trosnesc în vînt şi slavă / şi trece neîntunecat şi fără asfinţit; / şi urcă flăcări pe catargele portocalii / şi ca pe^un cîmp de sonde roşii / stau oamenii cu pumnii ridicaţi / de care zeul, aplecat pe vîsle se fereşte...".
îintr-o nouă interpretare a legendei despre Meşterul Manole, Ion Gheorghe evocă în „Cariatida" tot un sacrificiu omenesc. Cum spuneam, ideia de sacrificiu, perfect compatibilă cu concepţia noastră despre lume, irelevă dificultăţile ce se cer învinse pentru cucerirea fericirii. Ca atare, sacrificiul este inevitabil dar el trezeşte întotdeauna în moi un regret, atinge coarda sensibilităţii noastre cele imai vii. Zugrăvindu-1 din perspectiva procesului larg de edificare a universului socialist, accidentul ie depăşit prin desăvîrşirea lucrării ila care cel dispărut contribuise cu toate forţele. Cînd, ia început, intrase „în rînduri", „i-am adus un scaun nou la masă", ascuim cind noi sîntem atît de aşteptaţi, / sîntem datori să nu murim", ceea oe obligă
la deplina împlinire a viselor sale, la generoasa folosire a ituituroir elementelor pe oare rugina n-are voie să le sărute. Dramatismul sună în context profund şi grav, poate tocmai fiindcă poetul s-a ridicat deasupra elementului spectacular spre ia reţine ecoul major al împrejurării pe care ine-a ireiatat-o. Credinţa în permanenţa valorilor întruchipate de consitructorii-eroi se rosteşte în finalul poemului ou fermecătoare vitalitate.
Cum este şi firesc, organizarea imaterialului liric reclamă, dată fiind ţinuta filozofică a poemelor lud Gheorghe, rigoare şi claritate. Numai că, uneori, autorul ispitit sa găsească echivalenţe metaforice ideilor sale, neglijează armonia întregului, lorganioitatea arhitecturii poematice. Ne întimpină atunci o strofă răscolitoare urmată de altele stridente şi diluate. Aşa stau lucrurile ou unele secţiuni ale poemului „Viaţa şi opiniile pescăruşilor", aşa se înfăţişează ilia lectură nu puţine /versuri dintr-un poem izbutit în ansamblu, cum este „Şarja". Se simte, în cazurile la care mă refer, o anumită dilatare verbală pe care poetul încearcă să o disimuleze fără Isuoces. Rezultă stanţe confuze, stîngace îm traducerea gîndului, greoaie şi [convenţionale. Iată un exemplu: „Nefericite în-timplări şi blestemate / cind lucrurile răzvrătite scapă / şi muşcă braţul care le struneşte / (...) Acolo unde lucrurile-ngenunchiate / au desfăcut o cale cit de ne-insemnată, / se folosesc de-o olipă de tăcere^a omului / de-o clipă cînd puterea lui slăbeşte, / şi^atunoi, şi-acolo se întlmplă".
Poet viguros, frământat de exprimarea originală a sensibilităţii şi gândirii contemporane, Ion Gheorghe e în plin proces de cristalizare a personalităţii poetice. Volumul „Cariatida" îl surprinde la efortul urcuşului.
H. ZALIS
CONSTANTIN   CHIRIŢÂ:   „Pasiuni" *)
Doi tineri, absolvenţi ai Politehnicii, matematicieni de mare talent, păşesc in viaţă. Arivist, cu o înţelegere mai exactă a slăbiciunilor umane, Liviu îşi fructifică diploma cu o lesnicioasă carieră de profesor universitar; robit pasiunii sale pentru matematică, total dezinteresat de orice l-ar putea smulge preocupărilor sale definitive, Muşat, după ce se poticneşte în Institut, poposeşte într-o uzină de provincie. E de fapt o falsă traectorie, cea adevărată e înscrisă in subtext : Liviu pare că parcurge o linie ascendentă, dar de fapt coboară sub raport etic, e lovit de sterilitate sub raport profesional şi pierde lotul sub raport sentimental, în timp ce Muşat pare că alunecă inocent în eşec şi ratare şi de fapt se înalţă ca om, găseşte chiar în dificultăţile pe care le intîm-pină prilejul de a elabora lucrări savante şi cîştigă toate inimile pe care prietenul său le pierde imprudent. Este evident aci o schemă geometrică. Şi bănuim că autorul o va fi premeditai cu sentimentul că e cum nu se poate mai potrivită într-un roman ai cărui eroi sînt  nişte matematicieni.
Cum cea mai mare parte din episoadele romanului se petrec într-o uzină şi cum aci aflăm singurul conflict de oarecari proporţii dramatice, s-ar părea la prima vedere că ţelul final al scriitorului ar fi acela de a face o incursiune în mediul muncitoresc, în lumea fascinantă a tehnicei înalte. Un inginer şef, incapabil şi rău intenţionat, provenit din vechile cadre ale patronului, cu studii superficiale in străinătate, pune beţe în roate tînărului inovator: ticălosul slirşeşte prin a fi demascat, iar tînărul e promovat in funcţii de răspundere şi solicitat în cele din urmă la catedra de automatică. Schema e cum nu se poate mai uzată. La drept vor-
*) E.P.L., 1964.
bind însă, Constatin Chiriţă a năzuit mai mult. Ambiţia sa evidentă a fost aceea de a scrie romanul unui intelectual superior. Muşat e un mare savant în devenire.
Concepţia unui personaj ca Muşat nu e lipsită iniţial de un anume interes.. Trăsătura lui distinctă    este inocenţa.. Ideea că ar putea indispune pe cineva spunîndu-i adevărul nu-i trece prin cap nici o clipă. Educat la şcoala severă a. matematicii, are sentimentul că a debita o minciună ar li tot atit de absurd ca a falsifica rezultatul unui calcul matematic.  Lui Neagoe, care tutelează în cadrul Institutului un proiect important, îi declară că proiectul e o „împletire   absurdă   de   principii mecanice".. Bineînţeles,  omul, oricît  de  corect, ti priveşte suspicios, iar incidentul e folosit de direcţia institutului ca să-1 asvîrle pe  matematicianul  nostru  într-un serviciu de  documentare. Mai  tîrziu, inginerului şef al uzinei îi va spune pe tonul cel mai firesc din lume că ielut în care e organizat serviciul de proiectări e o nerozie. Astfel îşi va atrage duşmănia   lui  eternă.   Altădată, cerîn-du-i-se părerea, va susţine că acest şei e un ignorant desăvîrşit — ceea ce e perfect adevărat — şi bineînţeles va ii suspectat  de invidie şi de obrăznicie. Oriunde altcineva ar cheltui tact, el pre-ieră cuvîntul neocolit. Nu e nici o ostentaţie în ceea spune. El refuză pur-şi simplu să facă jocul comun al ipocriziei şi minciunei convenţionale. E incapabil de altiel să-şi închipuie toate complicaţiile lumii, toate adversităţile pe-care le poate stîrni. Să le calculeze i se pare desigur o pierdere de vreme.. Cînd totuşi raporturile sale cu oamenii se tulbură, reacţia sa cea mai tipică la indignare, mînie, uimire, teamă, e aceea a unui doctor faţă de un bolnav: o pornire de compasiune, insă „bolnavul" lui e de tip special: e întotdeauna un bolnav  căruia  trebuie să  i  se spună adevărul. Şi omul ăsta care pare că niv are niciodată timp să calculeze prejudiciile pe care şi le aduce vorbind, nu--
206
se dă înlături să cheltuiască timp şi puteri ca să-şi demonstreze afirmaţiile. Cînd descoperă o iisură ânlr-o formulă a proiesorului său se va strădui energic, cinci luni de zile, pentru ca să aibă tinalmente dreptul s-o demonstreze iară reproş ,• cind îşi dă seama că maşina proiectată în Institut nu va putea funcţiona niciodată, se va îrtdîrji să facă toate calculele care îi pot permite să-şi ofere părerea întemeiată pe un argument matematic irefutabil. Se întîmplă fireşte ca profesorul, un savant cu o mare lărgime de vederi, să descifreze în priceperea şi tenacitatea asta semnul unui mare talent şi să-1 încurajeze ; alţii însă, uneori chiar dintre cei cinstiţi şi ponderaţi, preferă să se socoată infailibili decît să accepte evidenţa unui calcul matematic. Nu-i de mirare că unii vor prefera să vadă în Muşat un fantezist năstruşnic, decît să admită că sînt nişte ignoranţi.
Inocenţa personajului vine din dezinteresul lui total. Căci Muşat nu pare să rîvnească nimic. Trecerea dinlr-o secţie a Institutului la lui serviciu de documentare, sau de la Institut la o uzină în provincie, îl lasă absolut indiferent; dacă la uzină ca şi la Institut, i se aruncă în spinare sarcini ingrate sau dificile, le acceptă fără nici o indispoziţie. Ceea ce rămîne intactă e pasiunea pentru matematică. Dialectica raporturilor sale cu lumea e de aşa natură că-i transferă ca pe nişte recompense, tot ceea ce' părea că e menit să-i fie mereu refuzat: elaborarea unei teorii care pare să fie apanajul unui profesor, el o realizează ca simplu inginer; o catedră pe oare probabil n-ar ii puiul-o obţine atît de lesne ca Liviu, în cadrul Institutului, lui i se oferă aici, în cadrul uzinei. Adevărul e că lumea în care se mişcă Muşat are întotdeauna nevoie de oameni ca el şi nu-i lipseşte niciodată prilejul să restituie valorilor locul pe care le merită.
Eroarea autorului e de a ii crezut că zugrăveşte o mare pasiune, insistind să ni-l   întăţişeze   pe   Muşat   exclusiv in
lumina acesteia. Muşat calculează, verifică, elaborează. Matematica îi invadează intreaga existenţă. Disputele lui încep de la masa de lucru. Episoadele cele mai dramatice sînt acelea care pun in discuţie exactitatea unui calcul matematic. O maşină nu e decît materii-lizarea unui calcul şi a unei formule. O femeie e o aJcăiuiie de linii, dc planuri, de suprafeţe, simbolul cel mai fascinant al unei geometrii în spaţiu. O discuţie cu o fată începe cu o demonstraţie matematică şi actul cel mai intim e un mod de a pipăi infinitul. Manifestarea lui cea mai caracteristică e discuţia : bineînţeles o discuţie despre matematică. Matematica nu lipseşte din discuţiile cu femeile, ele înşele îi cer să vorbească despre matematică ■, şi nu e inutil să observăm că sentimentele între parteneri se exprimă dificil, cu o mare cheltuială de cuvinte şi adesea cu un lung ocol prin dicţionarul de specialitate. Lecturile curente ale lui Muşat : tomurile savante. Numele cele mari sînt ale marilor oameni de ştiinţă. O dată sau de două ori e pomenit Baudelaire, pe undeva e pomenită o ediţie englezească din Shakespeare -, dar amănuntul nu divulgă gustul literar, cel mult ne atrage atenţia că sîntem pe deplin îndreptăţiţi să vedem in savantul nostru un om de cultură, rafinat şi cu orizont larg. Asemenea amănunte oferite gratuit sînt, în general, tot atit de puţin revelatoare pentru psihologia omului, pe cît ar putea fi numărul pantofilor pe care îi poartă.
Acolo unde izbeşte insuficienţa demonstraţiei artistice e în raporturile lui Muşat cu oamenii. Dacă am crezut cumva vreodată că există în lume zone care scapă oricărui calcul matematic, intîlniri înlîmplătoare, amiciţii tutelate de afecţiuni necontrolale şi iubiri împărtăşite fără motive evidente, ne va ii foarte greu acum să acceptăm un univers alcătuit într-o formă algebrică, fi semnificativ în această privinţă ca toate relaţiile lui Muşat încep de la matematică : pe Liviu îl cunoaşte în iacul-
207
late şi loale raporturile dintre ei sînt determinate în ultimă instanţă de raporturile dintre geniu şi mediocritate; oamenii pe care îi cunoaşte sînt profesorii de la politehnică, specialiştii de la Institut, inginerii şi muncitorii din fabrică ; pe Liana o descoperă prin Liviu, a cărui amantă a fost, Diana va fi studentă la matematică. Chiar în relaţiile sentimentale există o alternanţă simetrică : Liana trece de la Liviu la Muşat; Diana, care îl iubeşte pe Muşat, e gata să se căsătorească cu Liviu. Menuetul acesta simetric, altminteri atît de banal, se înfăţişează aici ca o erotică geometrică, necesară, determinată, obligatorie ca in orice dans cu figuri stabilite. Autorul trebuie să-şi fi dat seama de uscăciunea schemei, căci el va încerca să complice niţel jocul, introducîndu-1 pe inginerul-şel între Liana şi Muşat ; dar soluţia, precară şi neinteresantă, e abandonată repede şi rămîne fără nici o consecinţă.
Ceea ce izbuteşte Chiriţă pînă la urmă nu e portretul unui mare intelectual, ci portretul lui convenţional, aşa cum şi-1 imaginează admiratorul naiv. Nu lipsesc, fireşte, din psihologia personajului, unele note autentice, ele ţin însă de psihologia curentă a savantului şi nu depăşesc cu nimic sfera de atenţie a observatorului comun. Ceea ce izbeşte într-adevăr de obiceiu la intelectualul superior — şi amuză adesea pe observatorul inocent —■ este capacitatea lui de a se abstrage în favoarea meditaţiei şi efortului de creaţie. Chiriţă apasă foarte mult asupra acesteia. Inocenţa lui Muşat e în definitiv o formă a absenţei. A ţine prea mult socoteala lumii şi a tuturor accidentelor ei, înseamnă a permite invazia neliniştii acolo unde liniştea este singurul climat propice. Din punctul acesta de vedere, chiar dispoziţia de a spune adevărul e un mod de a evita anume plictiseli care complică inutil drumul cel mai scurt dintre două puncte. Chiar discuţiile acestea infinite cu toate personajele, în toate împrejurările, constituie de fapt pentru
Muşat un refuz de a renunţa Ia climatul lui obişnuit, o modalitate de a prelungi în situaţiile cele mai intime climatul favorabil travaliului intelectual. De altfel, discuţiile astea abstracte şi savante nici nu sînt un mijloc real de comunicare ; interlocutorii lui Muşat şi Muşat însuşi par a fi uitat farmecul cuvîntului simplu. Acolo unde doi amanţi şi-ar spune pur şi simplu că se iubesc, se spun cuvinte imposibile. Un critic a văzut aci poezie: 1-a înşelat obscuritatea expresiei. înţelesurile travestite în limbaj savant fac cel mult plictiseala mai decentă.
Dacă autorul nu ne comunică cum se îmbracă Muşat, care sînt filmele pe care le-a văzut, sau cum îl cheamă pe frizerul savantului, el o face cu aerul că cel dinţii care ignorează lucrurile e Muşat. Bineînţeles, pretextul e echivoc : nimic nu ne împiedecă să evocăm universul unui orb, chiar dacă el îl ignorează cu desăvîrşire. In fine, Muşat are capacitatea de a uita tot ce nu-i este ulii. Poale să lucreze zile de-a rîndul fără odihnă şi să adoarmă brusc pentru 10 ore. Nimic nu pare că-i este strict necesar in afară de matemalică. Dezinteresul pentru bunurile curente ale lumii nu e decît o altă formă a capacităţii sale de a se sustrage robiei împrejurărilor. Singura lui tragedie posibilă ar ii să se vadă contrazis în pasiunea sa. Dar asta nu se întîmplă : societatea are nevoie de el, ori de cile ori e împiedecat să se realizeze într-o direcţie, se realizează neapărat în alta. La drept vorbind, Muşat nu trăieşte nici o dramă ; înainte de a o trăi ar trebui s-o gîndească ; şi în conştiinţa lui nu e loc decît pentru matematică. De aceea şi este poate coniliclul cărţii atît de banal. Ar mai rămîne, iireşle, drama intimă a efortului de creaţie. Dar aici scriitorul absentează. Şi tocmai în acest moment iese la iveală cît de convenţional e portretul savantului, cîl de sumară e psihologia lui.
Sursa erorii e probabil tocmai în ambiţia secretă a scriitorului de a realiza
208
figura unui om de geniu, considerat mai ales in el însuşi, în_ esenţa lui, ca forţă creatoare. Cu o mai bună înţelegere .teoretică a lucrurilor, autorul şi-ar li putut refuza sarcina imposibilă de a -crea în literatură o fiinţă genială şi ar ii stăruit cu mai multă atenţie asupra posibilităţii de a considera talentul în laporturile lui cu. oamenii. In legătură cu romanul intelectualului, Thibaudet observa cu multă fineţe că scriitorul, ■oricît de genial, nu poate concura natura, el concurează starea civilă. Cînd Balzac ni-1 înfăţişează pe Balthazar Chaes, interesul nostru, nu se fixează .la drama geniului, ci Ia drama acestei pasiuni care surpă o familie, distruge o avere şi confiscă toate puterile spiritului, tn „Bietul Ioanide" interesul nostru e solicitai nu de genialitatea lui Ioanide — cu toate că, in treacăt fie spus, nu lipsesc nici paginile strălucite dedicate psihologiei omului de talent — ■ceea ce interesează aci sînt raporturile ■talentului cu lumea ; nu drama creaţiei ■ocupă centrul romanului, deşi există şi •o asemenea dramă, ci drama paternităţii. (De altfel toţi intelectualii din cadrul romanului — e adevăraf, intelectuali de calitate mijlocie, de la Guli-.mănescu şi Suîleţel pînă la Gonzalv — sînt caracterizaţi nu în ceea ce e mai intim intelectual în structura lor, ci în raporturile lor cu societatea).
In ultima instanţă, eroarea lui Chiriţă ■e de a nu fi insistai pe singura direcţie iecundă ' — deşi nu neapărat cea mai lesnicioasă ■— care l-ar li putut scoate din impas : studiul relaţiilor dintre omul de talent şi societate. Cît de precare sînt raporturile lui Muşat cu lumea e vădii chiar in lipsa de concreteţă a problemelor de specialitate. Nu ştim nici-
odată în ce constă exact eroarea din formula prolesorului, despre ce fel de maşină e vorba în proiectul institutului, ce fel de automat realizează Muşat în uzină, nu ştim în general nici măcar ce produce uzina. De unde şi nebulozitatea aliloc discuţii, de unde impresia neliniştitoare că conlliclele lui Muşat n-au de fapt nici un suport real. Rezerva mentală a autorului e că de îndată ce matematica eroului literar e o convenţie literară, care nu e menită să fie niciodată predată într-o universitate; aşa cum nici automatele lui nu vor lua niciodată fiinţă în realitate, amănuntele concrete sînt inutile. Autorul cedează aici unei alte erori : el nu pricepe că in artă convenţia trebuie să întreţină impresia de realitate. De aceea Balzac iăcea chimie, — mă rog, cu mijloacele epocii lui 1 — de aceea Călinescu ne descrie construcţiile lui Ioanide, biserica, locuinţa, cavoul lui Hagienuş; de aici nevoia atit de acut resimţită de 'Thomas Mann de a analiza originile şi evoluţia artei lui Leverkilhn, de a comenta atît de amănunţit, cu întreg aparatul unui muzicolog, partiturile nefericitului compozitor, de aici şi formula' biogralică-memorialislică a romanului, menită, nici vorbă, să fortifice cu o nouă convenţie senzaţia realităţii, de aici chiar şi teoriile muzicale ale lui Leverkiihn împrumutate direct din sfera realităţii, din bagajul teoretic al lui Schonberg.
Pe scurt, Muşat lasă impresia unui personaj neevoluat pînă la termenul împlinirii iui. A ii încercat să creeze un personaj original pe o schemă uzată şi cu mijloace banale, rămîne principala defecţiune a autorului.
ALEXANDRU SEVER
ii — Viaţa Romanească
— din ţară —
„GAZETA LITERARĂ", nr. 551/1964
Cine urmăreşte în mod regulat o revistă literară, mai ales dacă este săptămânală,
— ceea ce implică un contact mai des, —• îşi face o idee despre ceea ce o diferenţiază de celeilalte ; îi prinde fizionomia. Rubricile fixe, aşezarea lor în pagină într-un anumit fel, echilibrul conţinutului axat lîntr-o proporţie sau disproporţie elaborată, dau, nu ştiu cum, şi o anumită nivelare ia materialului publicat. Stadiul dezvoltării literaturii, constanţa colaboratorilor care nu oferă o prea mare varietate, şi care sînt exponenţii unei anume concepţii estetice şi mînuitorii unor modalităţi proprii şi a unor mijloace de expresie în genere aceleaşi, care tocmai îi caracterizează, fixlîndu-le personalitatea literară, fac să ine simţim, icu revista în mână, ia fiecare număr, in faţa a ceva cunoscut parcă, cu o impresie oarecum de reeditare.
Din această cauză, şi desigur şi din alte multe, cea mai bună revistă din lume, ou cei mai iluştri colaboratori, dă cu fiecare număr o senzaţie de monotonie. Este în fiecare o atmosferă cunoscută, cu care ne-au deprins şi, mai mUlt sau mai puţin, cam aceiaşi colaboratori, icu oare te-aii obişnuit de parcă ar fi musafirii nelipsiţi la petrecerile unei cunoştinţe.
Si totuşi, ia fiecare .asemenea vizită, ■— (citeşte ultimul număr  al revistei)
constaţi că uneori unul dintre cei , la oare nu te aşteptai spune ceva foarte interesant, sau găseşte pe cineva nou, strălucitor.
Poate că de-aoeea, sînt reviste care, deodată, fără motiv, işi schimbă aspectul, — format şi literă ; schimbă rubrici,-, inventă ceva, achiziţionează noi colaboratori. Aşa cum a făcut de curând, de pildă, revista „,L'Express".
Dar iată că în salonul revistei „Gazeta literară", unde s-au adunat la întâlnirea scriitorilor colaboratorii numărului 951 din .noiembrie 1964, am avut plăcuta surpriză să găsesc şi poeţi neobişnuiţi ai casei, ca Victor Eftimiu, Al. A. Phdllippiâde şi V. Voiculesiou şi să-i văd şi pe ceilalţi întrecîndu-se. Pe scurt, am avut bucuria de a citi Gazeta de la un capăt la altul cu un agreabil sentiment de delectare. Mai pe scurt un număr excelent.
„Gazeta literară" ne-a relevat un Phi-lippide redivâvus într-o formă extraordinară. Versul iui de-o puritate de statuie antică tăiată în marmoră luminoasă de Carrara, a înseninat oa o zi de primăvară toamna aceasta verlainiană cu trecători în versuri şchioape. Această nouă tinereţe a poetului Philippide, completată ou meditaţia gravă a maturităţii şi esenţele unei culturi vaste, o însemn oa un eveniment de mare importanţă pentru lirica noastră.
Victor Eftimiu ne oferă şi el jerba unor flori rare ale gândirii, ca acele flori
210
exotice, violente, oare înfloresc la intervale îndepărtate, numai cînd planta a ajuns la desăvârşirea dezvoltării ei, la un fel de contemplare. La Victor Eftimiu nu e vorba de o reluare, sau de o redescoperire proprie. El este de mult un virtuos al aforismului, ceea ce înseamnă că practică de mult orgia meditaţiei şi distracţia de a pune experienţa vieţii în formule matematice care sintetizează chiar miezul universului.
„Virtuozitate" e rău spus. Căci aici nu e vorba de o artă formală, de o interpretare în care se pot realiza suoaese prin persistenţă. Este .şi asta în .aforismele sale, — adică un talent anume, asemănător aceluia de a face sonete, (lamîndouă cu preciziune şi riguroase). Dar rniarea lor frumuseţe stă în fondul lor, în arta de selectare a observaţiei, în svelteţea gândirii, in arta dificilă a
paradoxului. Reuşita vine din o bogată trăire, din sensibilitate, din inteligenţă, din talent, din gustul .artistic.
Cîteva 'citate pot spune însă mai mult deoît orice analiză : „De frică zboară şi găina" ; „Legenda mănâncă istoria" ; „Geniul este curajul talentului", „Sărac e cel ce nu poate da cît ar dori" ; „Gloriei ii plac bătrînii".
Pe vremuri, Viator Eftimiu îşi botezase asemeni cugetări cu o neiertată modestie: „Vorbe, vorbe, vorbe..." atunci cînd ele, vorbele, sînt puţine pentru ceea ce cuprind. Caracteristica lor esenţială e tocmai zgârcenia de vorbe.
Ecoul acestui număr al „Gazetei literare", la care contribuie şi V. Voicu-lescu cu o icoană pe sticlă, naivă, de mare artă, trece dincolo de cele 7 zile de viată ale revistei săptămânale.
D. B.
„ORIZONT", nr. 10/1964
Citind numărul 10 al revistei Orizont am constatat cu satisfacţie că ea îşi păstrează în continuare frumoasa ţinută calitativă pe care o semnalasem încă de la primele numere. Sectorul de critică este susţinut, spre exemplu, cu seriozitate de Nicolaie Ciobamu. Studiul acestuia intitulat „Momentul Rebreanu în evoluţia prozei romîneşti despre sat" face o analiză sobră şi solidă a romanelor „Ion" şi „Răscoala".
Autorul studiului începe prin a face o judecată de valoare aplicată celor două laturi ale operei lui Rebreanu : proza „citadină" .şi „Pădurea Spânzuraţilor" pe de o parte şi oea despre sat pe de altă parte, „...romanul de război şi nuvelistica citadină — epica celui ce a scris Pădurea spînzuraţilor — se inscrie ca o contribuţie de mîna întâia într-un lung şir de opere de o valoare sensibil egală, consacrate aceleiaşi teme, inspirate, la vremea respectivă, şi altor scriitori". (N. Ciobanii se referă aci la „Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război", la „Strada Lăpuş-neanu" etc.). „în cazul epicii rurale a lui Liviu Rebreanu, şi în primul rînd al romanelor „Ion" şi „Răscoala", lucrurile se Schimbă complet. Aici avem de a face ou acel gen de opere literare al căror destin se înscrie pe orbita destinelor rezervate capodoperelor unei întregi literaturi, ele depăşind sfera creaţiei unui scriitor şi chiar nivelul unei întregi epoci literare. Cu alte cuvinte, avem de a face cu acel gen de scrieri care duc la ultimele consecinţe o anumită direcţie — majoră desigur — a tradiţiei literare, realizând deplina maturitate a acestuia . şi, în acelaşi timp, epuizând fără drept de apel o anumită modalitate artistică". Apoi Nicolae Ciobanu ne atrage atenţia asupra unei comunicări interne dintre opera lui Coşbuc şi cea a lui Rebreanu. După care urmează analiza sintetică, dacă ne putem exprima astfel, a romanelor : „Ion", in care .„problematica socială ţărănească este implicată în urmărirea minuţioasă a procesului de dezumanizare tragică a ţăranului devorat de lupta pen-
211
tru conservarea micii proprietăţi private" şi „Răscoala", în care această problematică este implicată în ambiţia romancierului de a integra dezbaterea problemelor ţărăneşti in fluxul general al dinamicii istorice. Cu alte cuvinte, Ion este ilustrarea tragediei ţărăneşti raportată la destinul individual, pe cind Răscoala urmăreşte să ilustreze acelaşi fenomen raportindu-l la destinul colectiv".
După o interesantă introducere în „laboratorul de creaţie al lui Liviu Rebreanu" .făcută de Ion Iliescu, remarcăm studiul de fine asocieri şi disociaţii semnat de Mihail Petroveanu, despre volumul lui Nichita Stănescu : „O viziune a sentimentelor". Mihail Petroveanu scrie despre „structura esenţial vizionară" a liricii lui Nichita Stănescu, apropiindu-l pe acesta de „somnambulii clarvăzători" de tipul iui Eminescu, H&'der-lin, Poe, Rirnbaud, despre funcţia de cunoaştere a poeziei lui, o cunoaştere candidă, cu intuiţii de o mare profunzime ingenuă.
Lirica din numărul 10 al revistei cuprinde trei postume ale lui fila ga, comcen-trind sensuri grele, poezii semnate ele Al. Jebeieanu, tumultuoase, Ilie Măduţă modulează versuri cu inflexiuni eminesciene, Victor Felea desfăşoară un vis citadin Damian Ureche publică trei poeme de o vehemenţă puţin cam artificiala, „Tînăra femeie" a lui Nichita Stănescu ane un farmec într-adevăr structural candid, Florin Mugur ne înfăţişează un „oraş industrial» şi „O viziune". Petre Pascu face să vibreze cu discreţie sentimentală strunele „Viorii lui Bacovia", iar versurile lui Horia Guia Încheie sectorul poetic.
P. G.
„STEAUA", nr. 10/1964
Numărul 10 -conţine o povestire de   V.   Voiculescu, intitulată „Chef la mînăstire", care are un   farmec  incontestabil,  farmec făcut dintr-un dulce sarcasm, o inefabilă poezie gastronomică şi o veselie burlescă. Despre ce  este vorba ? Părintele Ilie, protopop cu potcap roşu şi brîu vişiniu, care „cu firea lui îndatoritoare aflase har înaintea celor două partide politice perindate la putere, aşa că atunci cînd unul pleca îl lăsa neclintit celuilalt, ca pe un vechi edec", îşi inspectează judeţul, adică bisericile, schiturile şi mî-năstirile  aflate sub oblăduirea sa, judecind  cu străşnicie pe sfinţii părinţi pentru greşelile săvârşite în ale spiritului şi nelăisîndu-se înduplecat decît de argumente pământeşti, ca orătănii fripte sau alte vieţuitoare comestibile, dăruite de dumnezeu şi preparate cu artă. Preoţii, cunosaîmdu-i obiceiurile, au instituit chiar un sistem de alarmare, trimiţând ca ştafete în satele vecine ce urmează a fi vizitate de părintele Ilie, pe ţîncov-
niici şi paracliseri spre a-i înştiinţa pe ceilalţi parohi şi a le 'da timp să se pregătească pentru cele spirituale şi mai ales cele trupeşti. Dar iată că părintele Bolindache nu fusese înştiinţat şi cînd inspecţia metafizică s-a înfăţişat, el nu numai că se afla pe cîanp, la lucru, intr-o Duminică, dar nici preoteasa nu pregătise nimic din cele ce ar putea lîntări latura fizică a muritorilor. Atunci popa Bolindache abate mînia justiţiară a părintelui Ilie conducîndu-1 pe Sfinţia sa la mănăstirea din apropiere, unde se putea găsi din belşug hrană sufletească şi trupească. Aci apare făptura graţioasă a Lizei, iapa albă şi neasemănată a popii Bolindache, pe care acesta „o ţinea închisă ca pe o ca-dină, încuiată cu şapte lacăte şi păzită ca ochii din cap", Liza, eroina unor burleşti intimplări viitoare.
La mînăstire apare din adâncuri, nu satana, ci însuşi stareţul, părintele Ioso-fa't, şi anume din beciul de sub arhondaric unde, de trei zile, pritocea vinurile. Urmează descrierea unei epopei gastronomice, ai cărei eroi sînt, afară
212
de personagiile cunoscute, şi tinărul învăţăcel protosinghel Minodor, delicatul „fătălău", „fetişcanul cu genele lungi şi mieroase", favoritul stareţului, care-1 tine, la masă, pe unul din genunchii săi scos mai inafară, apoi părintele Nata-nail, cel „cu smocurile sprâncenelor ca două moaţe căzute pe ochii sfredelitori", precum şi alţi monahi anonimi, cu totul treisprezece feţe bisericeşti, ceea ce pune în mare Încurcătură teologică . pe stareţ, căci treisprezece e „punctul Iudei". Ca să anuleze „punctul Iudei" e adusă iapa şi pusă în capul mesei. Dar vai, ea se comportă în mod ruşinos, — iată că naturalia sânt turpia — e expulzată, şi, pentru a fi păzită de furi, urcată cu greu ân clopotniţă. Consumarea hranei, aceasta fiind elaborată cu artă desăvârşită, este de asemenea un act de artă, efectuat după canoane precise. Aci se dezvoltă poezia sadove-nizantă a belşugului şi ritualului gastronomic, atmosfera oriental rabelaisia-nă, lirismul hiperbolic şi uşor ironic al bucatelor absorbite cu imensă voluptate şi pricepere. în prima zi, ziua porcului, s-au consumat picioare de purcel, sarmale, muşchiuleţ, ouă fierte tăiate felii, şUiucUliţă afumată, frunzuliţe de pastrama ide ied, bulgări de brânză, gogoaşe de unt proaspăt, ghiudem cu mirodenii, oârnat trandafir. în ziua a" doua, ziua pasării, sânt sacrificate gâşte îndopate, apoi un curcan căruia înainte de decapitare i se toarnă pe gî't două ceşti de rom, pui scoşi la crăciun/ două pichere şi câţiva claponi. în-sfârşit în ziua a treia, ziua peştelui, „ihtios"," sînt aduşi soninâ bulbucaţi, crapi ţepoşi, şt-iuci svelte, mrene aurii, plătâci turtite, lini cu pieliţa de şarpe, ţipari, scoici, raci în tot soiul de gustări şi înfăţişări, ciorbe, plachii, marinate, rasoale pe Carne de raci lin ochiuri- la tavă, buci de icre, etc.,-etc. între tip Liza, iapa frumoasă a popii Bolindache, Uitată în clopotniţă, lihnită de foame, frage nebuneşte de sfoară, dangătele fac explozie în chefui homeric, monahii-vor s-o coboare,' oa se îmbolnăveşte de spaimă, e
îmbătată cu rachiu şi, narcotizată- de alcool, e coborîtă în sfârşit pe barţe. O dată cu plecarea de la minăstire a protopopului Mie şi a părintelui Bolindache se încheie această prevestire de o largă veselie uşor înţepătoare despre un rafinament elementar.
G. P.
„RAMURI", nr. 1—4/1964
Cele patru numere, apărute pînă acum, din revista flamuri, oferă posibilitatea unei analize retrospective. Urmărind recenziile şi -notele care au comenlat-6, am putea spune că revista a avut o „presă bună", apreciată pentru varietatea rubricilor sale, pentru profilul său tehnografic original, * pentru" substanţa colaborărilor, în aceste scurte note voiri face o analiză critică mai profundă oare să prefigureze drumurile de început ale revistei şi, într-o oarecare măsură; şi drumurile de viitor.
Apariţia unei reviste,' cu numele Ramuri, la Craiova, însemna din capul ■locului o confruntare cu- o tradiţie'de peste patru decenii a veehlîOr 'Ramurii care/indiferent de orientarea -Io r,! "impuneau anumite exigenţe. De la primul număr, revista s-a profilat ca "b pir* bliicaţie regională de nivel şi preocupări republicane, sau mai corect prezentând probleme regionale fără spirit regionalist. De la început redacţia a apelat la colaborări prestigioase din domenii diverse. Dozând materialele, oa să fie o revistă de cultură, Ramurile au ajuii-s să realizeze o adevărată paletă telmo-grafică mulţumită graficianului- Benedict Gănesou. Dar, în căutarea acestor rezolvări, se pare că s-a ajuns la un mic impas : tebnograficizarea excesivă care prin multele „continuări" pe coloane, ou literă miniaturală, îngreunează cititul. Dar chiar cu aceste carenţe haina grafică a revistei oglindeşte' o orientare
213
în spiritul celor mai noi idei tebno-grafice.
Din analiza bibliografică a celor patru numere reiese o anumită profilare a articolelor de fond. Fiecare număr, prin suite de colocvii, dezbate o problemă centrală. Astfel nr. 1 publică cinci texte despre Brâncuşi semnate de acad. G. Oprescu, V. G. PaleOlog, Ilie Purcaru, Mario de Micheli şi Andre Fre-naudnr. 2: „Oltenia — profil ceramic" (Tamcred Bănăţeanu, Marcela Focşa, Silvia Zderciuc, Ilie Purcaru); nr. 3 : „Energie" (lignitul, uzina, forţa şi omul, texte de I. Lăzăresou, N. Gheorghiu, N. Ghiţă, C. Bălăbău), nr. 4: „Sistematizarea oraşelor" .(.O. Doicescu, G. Constantin, arh. Grigore Ioneseu, Bogdan Wyporek, V. Cristescu, Kenzo Tange — Tokio, C. Enache, Ilie Purcaru, Mac Constan-tineseu, G. Simortis etc.).
în privinţa părţii literare se poate spune că poezia, proza, eseul critic şi istoria literară ocupă Cam 3 pagini din 24, ceea ce ni se pare totuşi prea puţin,, cunoscînd faptul că reportajul literar aduce servicii celorlalte sectoare iar problemele de artă sînt incluse de cele mai multe ori şi în paginile literare. Poezia publicată în cele patru numere cuprinde nume diverse ca vîrstă şi preocupări ; în afara producţiei cercurilor literare locale sînt citabile grupajele de poeme ale Şinei Dănoiulescu, (nr. 1), Ilarie Hoveanu (nr. 3), Marin Sorescu (nr. 4).
Ciclul Şinei Dănciulescu oglindeşte, deşi cam contorsionat, faţa nouă a Olteniei industriale: „Eram miezul proteic străbătut de lumină, / forfota vivace dintr-o rouă dulce de floare, / dimensiunea oosinică a focului din cuptoare / plămădindu-ne oţelul, / frenezia regăsirii din decantare, / liantul dintre cărămizi sau dintre ramuri / profilînd o chemare..." Harie Hinoveanu, deşi cam retoric îşi exprimă prezenţa in Caligraiia cocorilor cu mai multă claritate : „N-iam să-mi zurui după aur timpul. /  ca  un alchimist medieval /
Floarea virstei uiele-i pe Olimpul 1 veacului acesta de metal." /
Pagina lui Marin Sorescu, cu un desen, neadecvat oa temperament artistic, al Adrianei Chiper, ne oferă încă o dată convingerea că autorul este din ce in ce mai mUlt singular (nu singur) printre poeţi, în sensul adîncirii drumului original. , Marin Sorescu, fără să fie un poet cu sensibilităţi absconse, conjugă idei subtile sub forma metaforei, reaiizînd prin sinteză şi o metafforă-idee a întregei poezii. Conturul poemei Viziune aste edificator: „Străzile erau înţesate de haine / Gare-şi vedeau de treburi. / ... / Iar eu căutam oamenii. / Ştiam că trebuie să se afle / Fie în buzunarul de la vestă, J Fie în faţa ori în spatele hainelor, / Anexaţi cu o clamă"...
Remarcabilă este schiţa de poem 'amplu a lui Ion Caraion: Onomatopeea iintinii (nr. 4).
Proza revistei e un sector deficitar; în afara nuvelei tînărului Minai Pelin (nr. 2), întinsă pe 2 pagini, revista publică numai cîteva schiţe şi povestiri fără semnificaţii deosebite. Reportajul lui Paul Anghel Arta restaurării (nr. 3), la limita dintre eseu şi critica de artă, vorbeşte cu voluptate lirică despre 'Ctitoriile lui Brînaoveanu.
în fiecare număr, la rubrica „Ecuaţii critice", Şerban Cioculescu aduce competente şi sobre contribuţii de istorie literară discutînd despre o veche revistă craioveană şi începuturile literare ale Jui Vlahuţă (nr. 3) sau despre probleme recente ale literaturii universale şi româneşti (Crepusculul aristocraţiei în Roman, Eminescu şi teatrul, Viziunea arhitectonică la G. Călinescu).
Am găsit in paginile de artă ale re-, vistei Ramuri lucruri surprinzător de noi şi de frumoase în articolele şi referirile inedite la 'Brâncuşi, Ion Ţucu-lesou, Gh. Anghel.
în căutările ei, redacţia ezită să publice lucrări cu caracter prea local, ca să nu scadă acest nivel la care s-au ridicat   primele   numere. Colaborarea
214
unui Tudor Arghezi, Tudor Vianu (postum), G. Călimasou, G. Qprescu, Ai. Philippide, apelul la personalităţi din Italia (Mario de Micheli), Japonia (Ken-•zo Tange), Polonia (Bogdan Wyporekj etc. asigură revistei prestigiul de care vorbeam. Totuşi, fără să facă regionalism la nivelul patriotismului regional de care vorbea odată Perpessicius, revista ar putea valorifica unele materiale - locale la nivelul ei actual, aşa cum de altfel a făcut prin articolul lui Earbu Teodorescu „Anul Oante" (nr. 2), polarizat in jurul traducerii Miariei P. Chiţu, apărută la Craiova la 1883, sau prin interviul lui Paul Anghel luat astronomului oltean Daimaca. Ar fi utile unele valorificări din opera postumă a lui Nicola e Milou, Gib I. Mihăescu, Const. O. Ionasou, N. Burlănescu-Alin, D. Tomescu etc., un articol de analiză critică marxistă a vechii mişcări literare craiovene de la vechile Ramuri sau Datina severineana, discuţii moi despre Nicoleanu, Tradem, Macedonski etc. încă o dată precizăm că nu e vorba de o întoarcere cu perspective minore, regionaliste, ci de o valorificare critică exigentă. '
Activă şi prezentă in actualitate, 'revista oferă pagini de note şi comentarii, o pagină originală de corespondenţă scrisă de icititori. De abia ou nr. 4 însă .apare un repertoar mai bogat, mai viu, cu caracter literarnaritistic. O cronică măruntă, mai incisivă, poate chiar polemică, ar da şi mai multă viaţă revistei.
Cititorul comun, oare răsfoieşte şi caută materiale in aceste reviste de cultură, trece mai uşor peste articolele cu titluri' plate. Revista nu păcătuieşte din acest punct de vedere. Articole ca acela al lui Iile Puroaru: „Arhitectura geografiei şi portrete ale arhitecturii", în 'afara faptului că atrag, sînt scrise ou pasiune şi incandescenţă de poet, cu leit-motive echivalente pastelului.
N-am făcut deoît o schiţă critică a părţii literare ,• bogăţia revistei nu se reduce la această optime; cele 20 de pagini de ştiinţă, publicistică, idei etc. dau dovada că deşi la al patrulea număr, revista Ramuri nu mal este ia început.
EMIL MÂNU
— de peste hotare —
„NOVÎI MIR", nr. 10/1964
Consemnînd aniversarea a 150 de ani de ia naşterea lui M. Lermontov, revista publică articole semnate ide poeţii P. Antokolski şi A. Kuleşov, precum şi un studiu al (lui I. Vinogradov despre romanul „Un erou al timpului nostru". Interesantă este ideea lui Antokolski căe timpul să se renunţe, în sfîrşit, la concepţia despre demonismul iui Lermontov, concepţie contrazisă de întreaga sa operă şi oare, de fapt, nu este daoît o moştenire lăsată de vechea critică simbolistă. Studiul lui Vinogradov
reprezintă o încercare de a desprinde concepţiile filozofice din romanul „Un erou al timpului nostru", considerat de autor ca primul roman filozofic din literatura rusă. Integrat în patrimoniul literaturii clasice universale, romanul continuă să trăiască în cultura spirituală contemporană, nu numai ca un document istorioo4iterar al contradicţiilor epocii post-decembriste din Rusia, scrie autorul. Valoarea sa actuală constă în faptul că această „istorie a unui suflet omenesc" demonstrează că individualismul se află în contradicţie cu esenţa reală a omului, că adevăratele bucurii şi plinătatea reală a vieţii devin posi-
215
bile numai atunci cînd relaţiile dintre oameni se bizuie pe legile binelui, echităţii şi umanismului. Aceste idei umaniste se regăsesc în contemporaneitate, întrucât comunismul,, ca „umanism desăvârşit", după expresia Jui Marx, este depozitarul ttuturor valorilor reale ale umanismului din trecut şi deschide calea pentru „revenirea omului către sine însuşi ca om social, adică uman".
Proza este reprezentată în revistă prin nuvela iui T. Borisov „Grijile şi bucuriile lui Timofei Lunin", a cărei temă, foarte frecventă în nuvelistica sovietică contemporană, reflectă efortul de perfecţionare a metodelor de conducere politică -şi economică în agricultură, de înlocuire a formalismului prin munca vie, fecundată de cerinţele şi nevoile reale ale oamenilor. A doua nuvelă „Şapte zile pe săptămână" de I. Krelin, este inspirată din viaţa cotidiană a unor chirurgii. Alături de aceste nuvele, revista publică opera lui Jiean-Baul Sartre „Les mots", cu o scurtă prefaţă ia autorului. Mutumand redacţiei pentru contactul pe oare i-1 prilejuieşte cu cititorii sovietici, Sartre scrie:
„Revoluţia * voastră ia devenit un mare eveniment al vieţii noastre. Am trăit-o de departe şi cu întârziere, oarecum în chip provincial. Şi cu toate acestea ea a constituit o confruntare a omului din Occident cu grandioasele evenimente din Uniunea Sovietică. Această confruntare confirmă că istoria lumii este astăzi unitară. ArătînduHne fiecăruia dintre noi o faţetă sau alta, istoria ne uneşte chiar şi atunci cînd ne desparte şi ne opune. Aceasta este prima cauză pentru care consider posibil să supun cartea mea cititorului sovietic. E adevărat că naraţiunea este adusă aici numai pînă în anul 1915, dar după această carte vor urma altele despre copilărie, din aare am ieşit noi, care iam devenit ceea ce am devenit. Pentru orice om anii copilăriei sînt cei mai importanţidin găoacea lor ieşim treptat, dar niciodată nu ne scuturăm de ea definitiv.
A doua intenţie a mea n-a fost interpretată corect -de toţi. Criticii mi-au reproşat că simt prea aspru cu copilul care am fost. Oamenilor le place cind. amintirile sînt pătrunse de îngăduinţă, cînd autorul, înduioşîndu-se de sine însuşi, ii înduioşează şi pe cititor. Eu nu sînt nici aspru, nici tandru, eu nu acuz copilul, ci mediul şi epoca care l-au format. Esenţialul este, însă, că urăsc mitul despre copilărie, ticluit de adulţi. Rog a se considera această carte drept ceea ce este în realitate : o încărcare de a spulbera un mit".
Siberia este, pe hună dreptate, una din zonele preferate ale reporterilor sovietici. Şi nu numai ai celor sovietici. „Am. văzut a doua minune rusă" — aşa şi-au rezumat impresiile Jiri Kuraseilka şi Mi-roslav, după ce au traversat-o. I. Tav-rov semnează in acest număr un reportaj „Pe întinderile siberiene". E o încercare de a vadea Siberia cu ochii si-berienilor, realizările şi căutările lor, ca. şi perspectivele apropiate şi îndepărtate. Autorul previne că epitetele superlative nu sînt agreate de către acel ce făuresc azi istoria la răsărit de Urali, oricât ar fi ele de justificate obiectiv.. Siberia e generoasă, dar şi aspră cu oamenii. E generoasă priai imensele ei resurse, prin posibilităţile pe oare le deschide geniului creator al omului. E aspră prin clima, relieful, distanţele sale, oare generează greutăţi, piedici, rămâneri ân urmă faţă de sarcinile stabilite. Autorul le proiectează pe fundalul impunător al realizărilor, dar şi al  rezervelor  încă  insuficient folosite.
Timofei a spus că pentru valorificarea bogăţiilor de laici se cer maşinile cele mai, bune. Posibilităţile colosale ale acestui continent sporesc miza oamenilor pe îşitiinţa şi tehnică mo8*eină. Aliate cu tenacitatea proverbială a siberienilor, performanţele tehnico-ştiinţifice contemporane sînt într-adevăr cheia întregii qpare de construcţie din Siberia. Ea a devenit un centru ştiinţific de prim rang, în continuă dezvoltare. întregul ei teritoriu este punctat de numeroase ins-
21.6
tiuiţii ştiinţifice în funcţiune sau iu curs de constituire, fără de care tiu se concepe aici aproape nici un centru industriali important. Efortul de a spori necontenit aportul cercetării ştiinţifice la punerea îin valoare au maximă eficienţă  a  acestei   „rezerve inepuizabile
a comunismului", de a reduce mereu decalajul între elaborarea teoretică şi aplicaţia practică, este una din principalele trăsături caracteristice ale oamenilor de pe întinderile siberiene.
I. Pr.
„SIOVENSKE POHXADY", nr. 8/1964
Proza cehoslovacă din ultimele două decenii este acum mai mult ca orieînd în aten|ia criticii literare. Dezbateri frecvente sînt consacrate în special literaturii Insurecţiei Naţionale Slovace, a cărei a douăzecea aniversare a fost sărbătorită anul acesta în august.
Revista SLOVENSKE POHLADY publică .sub titlul In căutarea de noi criterii, discuţiile ce au avut loc cu acest prilej în cadrul unui colocviu restrîns.
Proza insurecţiei constituie o perioadă nouă în dezvoltarea literaturii slovace contem porane, iar în contextul întregii literaturi cehoslovace ca îşi însuşeşte o tematică deosebită. Credem, că nu se greşeşte de loc, atunci cînd se afirmă că proza insurecţiei a mijlocit celor ce nu cunoşteau evenimentul, posibilitatea informării asupra 'începuturilor şi desfăşurării acestei importante acţiuni. B. Truhlaf şi L. TaZky semnalează tocmai, importanţa pe care a avut-o în acest sens Cronica lui P. Jilemnicky. Scrisă la cîţiva ani după insurecţie (1947), cartea a avut nu numai un caracter istovico-informativ, prin care cititorii din regiunile unde o insurecţie n-a avut loc (Cehia) luaseră cunoştinţă de această mişcare. Dar pentru acea vreme şi pentru anii care au urmat, Cronica a constituit un model de redare artistică a marelui eveniment istoric. Cu timpul însă, o serie dc scriitori tineri (parte din ei au luptat chiar ca partizani ai insurecţiei) tratează această tematică într-un fel deosebit de cel înîtlnit în Cronica lui Jilemnicky.
In căutarea „noilor criterii", critica nu minimalizează importanţa cronicii lui Jilemnicky, atrage doar atenţia şi asupra altor lucrări, care prin originalitatea şi calităţile lor artistice au îmbogăţit simţitor literatura ultimilor ani.
Ceea ce ni se pare deosebit de interesant, este faptul că unele romane îşi încep naraţiunea cu mult înainte dc pregătirea insurecţiei. Cu alte cuvinte, ele includ şi perioada de pregătire a insurecţiei. Ori, acest lucru ridică pe drept cuvînt unele probleme de periodizare. Astfel dc lucrări sînt — după cum spunea în cadrul discuţiei M. Hamada .— o continuare a prozei dintre cele două războaie. Iar dacă ne gîndim la faptul că unii autori şi-au extins acţiunea romanelor lor şi după terminarea insurecţiei, putem considera că aceste romane fac legătura directă a literaturii dintre cele două războaie cu proza contemporană cehoslovacă. Aşa este spre exemplu trilogia lui VI. Minâc sau unele romane ale lui R. JaSik.
Nu încape îndoiala că discuţiile în jurul periodizării vor continua, stabilindu-se deocamdată doar cîteva puncte prezumtive şi nicidecum concluzii definitive.
Prin specificul lor, unele lucrări dc proză reclamă un loc deosebit în cadrul literaturii insurecţiei. Să luăm spre exemplu Moartea se cheamă Engelchen a lui L. Mriâcko. Lăsînd de o parte caracterul actual al cărţii prin protestul ce-1 lansează împotriva războiului, ne vom referi la o' altă calitate a romanului lui L. Mriâcko. Este vorba, aşa cum semnala şi M. Hamada de faptul că Mriâcko are în permanenţă sub observaţie individul-omul, care în război îşi,, poate pierde viaţa, sau — ceea ce e mai grav propria demnitate (pe Marta deşi războiul o cruţă, pierderea demnităţii omeneşti o determină să se sinucidă). Dacă aici, în Moartea se cheajiiă Engelchen, eroii nu-s urmăriţi prea mult după sfîrşitul războiului sau insurecţiei,
în alic romane (spre exemplu în Ore si minute al lui A. Bednăr) găsim o confruntare mai severă a aceloraşi eroi din trecut cu prezentul. Indiferent de proporţia întinderii în timp şi în spaţiu, în stabilirea unor moi criterii, trebuie să se ţină scama de faptul că eroul acestor cărţi este eroul secolului al XX-lea, raportat la un anume eveniment. Dar, trebuie avut în vedere în acelaş timp şi faptul, că nu putem delimita strict proza insurecţiei numai la evenimentul ce o defineşte. Mulţi eroi ai insurecţiei capătă în anii cc au urmat noi caractere unii decad, alţii ezită, iar cei mai mulţi continuă lupta într-o formă nouă, adecvată. Complexitatea şi esenţa tlaracterului lor ne îndreptăţesc deci la o analiză retrospectivă, iar romanele în mai multe volume (în speţă trilogiile) nu pot fi clasificate strict după datele calendaristice ce le iau în dezbatere.
S-ar părea atunci, că o mare parte din lucrările de proză sau dramaturgie contemporană să fie subordonate mecanic acestei vaste teme a insurecţiei. Lucrurile nu stau însă aşa. O piesă, spre exemplu, ca aceea a lui P. KaryaS : Liturghia de la miezul nopţii, deşi se desfăşoară în timp ce insurecţia se apropia de sfîrşit, mişcarea de partizani constituie doar un pretext. Insurecţia ne apare în piesă simbolic, reprezentată doar de apariţia pe scenă, destul de episodică, a lui Durko şi Katka. Problema de bază, în jurul căreia se desfăşoară conflictul dramatic, nu este însă insurecţia ci o problemă legată de conştiinţă şi de capacitatea de a înţelege mersul evenimentelor mai departe. Altfel he sînt însă prezentate lucrurile în romanul amintit, Ore fi minute al lui A. Bednă, care deşi nu-şi fixează acţiunea direct în perioada insurecţiei, dezbate acest eveniment de pe poziţiile contemporaneităţii.
In afara acestor precizări, discuţia din Slovenske Pohlady se opreşte şi asupra calităţilor artistice a unora din lucrările ce au drept temă insurecţia. 0 remarcă deosebită s-a făcut asupra cărţii lui D. Tatarka Puşca în agonie. Este vorba de monologul interior, procedeu prin care autorul ţinînd seama de condiţiile obiective ale desfăşurării insurecţiei, le trece printr-o sensibilă interiorizare subiectivă.
Critica literară din ultimii ani vedea în acest procedeu o influenţă a prozei lui E. Hemingway asupra scriitorilor din Cehoslovacia. Faptul nu poate fi complet tăgăduit, cu atît mai mult cu cît monologul interior atrage aceiaşi frămîntare clocotitoare ca şi la Hemingway. Dacă am extinde observaţia aceasta şi la cartea lui VI. Minăc Moartea merge prin munţi vom constata însă şi unele deosebiri. In această privinţă, criticul J. Noge a şi făcut unele precizări în monografia sa (Proza lui Minăc, Bratislava, 1962). Este adevărat că unul din eroii lui Minăc (Jân, din Moartea merge prin munţi) se aseamănă cu Robert Jordan din Cui li bate ceasul al lui E. Hemingway. Eroii celor doi autori acţionează însă sub impulsuri diferite. La VI. Minăc spre exemplu, conflictul personajului central este generat nu numai de revolta împotriva fascismului (cum se întîmplă cu Robert Jordan) dar şi de lupta pentru eliberare naţională. Ca atare, insurecţia şi lupta de eliberare naţională sporesc intensitatea monologului, „trăirea personală" şi „experienţa proprie" dobîndite în această luptă, duc la un comentariu, care deşi interiorizat obligă eroul la un dinamism de un fel deosebit.
Sugerînd unele puncte de vedere noi în aprecierea critică a prozei insurecţiei, discuţia din   revista   Slovenske   Pohlady   deschide astfel  seria   unor  debzaleri  interesante  şi utile.
. G. CĂLIN
„-ENCOUNTER", sept.—oct ./l964
Dramaturgul Eugen Ioneseu, care în volumul său „Note şi contra-note" apărut în 1962 şi-a expus lilozolia literară, publică în revistă engleză sub titlul „Scriitorul şi problemele lui" un nou şi lung
eseu despre procesul de creaţie al scriitorului şi despre rolul criticii faţă de el. constituind in esenţă o autoanaliză şi o justilicare a procedeelor sale.
„Pentru a scrie lucrări literare — spune dramaturgul — unica cerinţă este sinceritatea. Dar a te face auzit prin sinceritate nu înseamnă că vei fi şi ascul-
218
tat. Dimpotrivă, -cel puţin la început, dacă spui ceva adevărat, adică un lucru pe care l-ai simţi' şi încercat, oamenii nu sînt dispuşi să te creadă.... Reacţia generală este a refuzului". Cu timpul însă „noua şi incomoda prezenţă" reuşesc să se afirme şi şă stîrnească interes. Oamenii îşi dau. seama că scrii-tarul „abordează realitatea dintr-iun unghi de vedere nou, că realitatea a fost lărgită şi îmbogăţită".
Eugen Ionescu defineşte apoi concepţia sa despre adevărul în artă : „Criteriul valorii unei (lucrări este sinceritatea, adică noutatea şi puritatea ei".
Cî( despre critică, Eugen Ionescu socoteşte : „O critică este valabilă în măsura în care nu reflectă locuirile comune". „O critică este bună în măsura în oare icel ce interpretează opera se apropie de ea cu prospeţime, sinceritate şi obiectivitate, în măsura în care este dispus nu să-şi sacrifice necesarmente criteriile, dar să le pună permanent la îndoială". Autorul cere criticului să se mărginească a-descrie lucrarea, a o urmări în logica ei, a examina dacă are o ■coerenţă „care transcende incoherenţele şi contradicţiile ei". „Criticul ar 'trebui să nici nu spună dacă lucrarea îi place sau nu, dacă o preferă sau nu altei lucrări, deoarece prin aceasta el şi-ar .arăta subiectivitatea. Critica este înre--gistrarea realităţii unei lucrări, a logicei ei; este o sarcină de verificare şi conformare".
In realitate însă, găseşte Eugen lo-.nescu, lucrurile se petrec altfel: închi-.puindu-şi că vorbesc despre alţii, criticii vorbesc, în fond, despre ei înşişi. Criticul este interesat numai să găsească in opera literară o ilustrare a vederilor şi ideilor sale. „Critica fiind astfel expresia unei prejudecăţi sau fiind involuntar subiectivă, este prin acest simplu fapt deformată... Opera literară devine punctul de întîilnire a unor nenumărate interpretări contradictorii pentru •care ea însăşi încetează de a fi esenţială... Din ea nu mai rămîne nimic — a murit".
In concluzie, Eugen Ionescu îşi defineşte concepţia despre procesul de creaţie literar: pe deasupra opiniilor, neliniştii sau ambiţiei sale, scriitorul trebuie să. se lase condus de impulsul său creator. în iaţa ochilor săi uimiţi, el vede revelîndu-se o lume întreagă, stranie ca şi lumea în care trăim. EI trebuie să permită personajelor să vorbească singure, să lase evenimentele să se desfăşoare târg ghidarea lui, să se comporte ca un spectator. „El poate spune mai tîrziu ce crede despre opera sa, căci are dreptul să fie propriul său critic, moralist, filozof . sau psiholog". Deocamdată, insă, trebuie să-i înregistreze doar existenţa. „Aceasta, arată poate că opera de imaginaţie oare transcende eroarea şi adevărul, astfel cum sînt ele rigid formulate de sistemele morale abstracte... este singurul fel de operă care îşi are rădăcinile în acea realitate fundamentală pe care o numim viaţă, singura operă care continuă a fi prezentă, permanenţa fiinţei ei fiind ne-infiluanţată de transmutaţii, iar construcţia ei rămiînlnid neclintită". Căci deşi poate ii apreciată în chip diferii, deşi sensibilitatea şi atitudinea publicului suferă schimbări, „opera însăşi rămîne invulnerabilă, intaată şi nevătămată".
Dintr-un articol al profesorului William Walsh de ia Universitatea din Leeds, reţinem dale interesante despre romanul indian contemporan în limba engleză.
A existat de la 1835 încoace un însemnat număr de lucrări ştiinţifice, religioase, politice, scrise în limba engleză de autori indieni, printre care se numără şi Ghandi şi Nehru. Rabindranath Ta-gore a scris şi el în engleză unele din operele sale poetice şi a tradus singur în această limbă unele din cele scrise de el în bengali. în ultimii treizeci de ani, adică tocmai în perioada „cînd locul limbii engleze în India a lacul obiectul unor nesiirşite controverse", scriitorii indieni au creat un considerabil număr de romane in engleză.
219
In huntea listei lor se alia „cei trei mari" .- Mulk Raj Anand, Raja Rao şi R. R. Narayan.
Cunoscut şi la noi prin traducerea romanului „Culi", una din cele mai însemnate lucrări ale sale, şi a altor două romane, Mulk Raj Anand este un scriitor angajat, a cărui atenţie se îndreaptă îndeosebi către viaţa satelor, cu teribila lor sărăcie, către nedreptăţile sistemului castelor şi suierinţele izvo-rind din situaţiile economice. „El scrie —• spune "Walsh — într-o manieră de revoltă reformistă, ca un Dickens cu mai puţin umor şi un Wells mai plin de emoţie".
Raja Rao, contemporan cu primul, e un autor mai puţin iecund şi complet neangajat politiceşte, pe care articolul îl califică drept „poetic, metafizic, Idwrencian". Principalul său roman „Şarpele şi funia" este „o meditaţie dramatică'despre existenţă, profund «filozofică», dar nicidecum abstractă 'sau teoretică. Stilul său pronunţat personal, un amestec de gingăşie indiană şi de claritate franceză". Defectul pe care Walsh îl găseşte acestui roman este prolixitatea şi amestecarea „unei inli-nităţi de reflecţii despre o infinitate de subiecte".
Narayan îşi alege subiectele din viaţa micii burghezii — „o mică parte dintr-o civilizaţie agrară, dar partea cea mai conştientă a populaţiei". Narayan analizează „cu remarcabilă subtilitate şi putere de convingere" în numeroasele sale romane relaţiile şi tensiunile de familie din sinul acestei clase. Plasate toate în micul oraş Malgudi, romanele se disting prin „farmecul şi autenticitatea coloritului local" şi prin „caracterul lor
substanţial uman". In romanele lui Narayan „seriosul şi comicul se Împletesc in mod complex şi inseparabil", umorul' fiind şi el o modalitate de „cunoaştere-morală". Această manieră „scoate in relief bizareria activităţii unei multitudini de oameni: negustori, tipografi, învăţători, clerici, agenţi de publicitate, zarafi... A evoca o atit de mare varietate de tipuri in chip atît de dezinvolt şi de convingător şi a o tace totodată într-o formă organică şi funcţională atestă un talent extrem de original şi de rafinat".
Dintre scriitorii mai noi, articolul a-minteşie pe Bhabbani Bhattacharya, autorul a două romane „în maniera lui Mulk Raj Anand", pe Balchandra Rajan,. fost lector la Cambridge şi diplomat,, autorul unui roman „Dansatorul brun", plin de reierinţe literare şi scris într-un stil manierat, şi pe Khushwanl Singh, care în „Trenul spre Pakistan" evocă masacrele comunale din 1947. Dintre femeile romanciere, „cea mai cunoscută este R. Prawer Jhabvala, cea mai nouă Attia Hossain şi cea mai talentată Ka-mala Markandaya".
Consemnînd faptul că autorii indieni care îşi scriu romanele în limba engleză nu se bucură de o audienţă destul de largă în publicul din Anglia, Walsh observă : „Este greu pentru noi să asimilăm toate referinţele la mediul din India, la tradiţiile agricole, la imensele distanţe, la grozava sărăcie, la profundele implicaţii religioase... Şi totuşi citind aceste romane nu sîntem decepţionaţi descoperind sub toată aparenţa, exotică un ritm familiar, ritmul comun şi extraordinar al vieţii".
E. F.
„TEMPO PRESENTE", nr. 8—9/1964
Chestiunea dublei naţionalităţi a unor scriitori prezintă interesante aspecte psihologice şi literare mai ales aînd este vorba de autori de seamă şt constituie câteodată cheia biografică a operei lor.  în acest număr al revistei  articolul semnat de  Gustavo Herling, discută  din nou  această problemă în  cazul lui Joseph Conrad, ou ocazia publicării recente a corespondenţei acestuia cu rudele sale şi cu cunoştinţele şi prietenii săi polonezi. Apariţia colecţiei
220
<de scrisori sub Îngrijirea lui Zdziislarv Na jder din Varşovia a fost promovată de Oxford University Rress.
Se ştie că scriitorul englez Joseph Conrad (pe adevăratul său nume Iozef •Conrad Korzeniovskl) aparţinea unei familii care a suferit mult dai urma rebeliunii poloneze nereuşite din 1863; tatăl său, unul dintre conducătorii mişcării a fost ■deportat de autorităţile ţariste iar mama sa a murit tinără din cauza suferinţelor patimile. Plecat în străinătate la vlrsta de 17 arii Conrad nu s-a mai reîntors în patrie deoît pentru oîteva scurte vizite.
Declarîndu-se „homo duplex" el nu şi-a renegat niciodată originea. Era însă mindru că a putut dovedi Englezilor că : „putea fi un marinar tot atît de curajos ca Şi ei şi că are ceva să le spună în limba lor". Dar corespondenţa publicată, conştiinţa naţională poloneză nu reese de ioc convingător.
O oarecare schimbare în mentailitatea sa a avut loc la Conrad după recucerirea independenţei Poloniei, considerată de el oa un miracol căci nu credea înitr-o reînviere, în prefaţa volumului de corespondenţă, cercetătorul Na jder il consideră pe Conrad ca un izolat, condamnat la nesiguranţă şi îngrijorare. „Fondul polonez a făcut din Conrad un om desmoşterait, solitar, extrem de sensibil la sinistrele forţe ascunse în dosul faţadei bogate şi împodobite a optimismului politic burghez". în general ia el —- oa şi la mulţi alţi scriitori exilaţi — se constată o înstrăinare, de preocupările naţiei sale de origină. O dovedesc, printre altele, fragmentele rămase din romanul său postum „Surorile", singura lui încercare de a trata o temă poloneză.
într-un alt articol din acelaş număr din Tempo Piresente se vorbeşte despre avangarda literară italiană. Lipsa de claritate, ambiguitatea, obscuritatea voită caracterizează — pe lingă redusa valoare artistică a multora din ele — textele în proză şi versurile apărute în publicaţiile uQtra-mOderne. Acestea din urmă se remarcă în schimb prin comentariile critice polemice, bătăioase. în Italia, în curentul literar oe ■urmăreşte „noul" cu orice preţ nu se evidenţiază totdeauna o revoltă autentică împotriva conformismului, deşi aderenţii săi se arată intoleranţi faţă de tradiţie. Uni: dintre tinerii rebeli trăiesc încă din reziduurile unui trecut apropiat, trăglndu-şi seva d:,ntr-un amestec de modernism cultural şi de progresism politic.
Problema aviangardei literare este tratată şi în unul din ultimele numere ale publicaţiei bimestriale de cultură IJ protagom în care, arătîndu-se deosebirea dintre adevărata avangardă, bună şi aceea falsă, se insistă asupra controverselor iscate in cadrul atmosferei de dezorientare ce domneşte actualmente în literatura italiană.
J. M.
„WiFJMARER BEITRĂGE", nr. 5/1964
Întregul număr al revistei de ştiinţă şi istorie literară din R.D.G. este ocupat de o amplă „Schiţă a istoriei literaturii naţionale germane de la începuturile mişcării muncitoreşti germane pînă în prezent", elaborată de un colectiv, ca material de discuţie în vederea redactării pe baze marxiste a unei istorii a acestei perioade de peste cinci sferturi de secol. „Schiţa" constituie în ea însăşi un interesant şi preţios compendiu.
După cum explică introducerea, ideea unei asemenea lucrări a pornit de la publicarea „Elementelor istoriei mişcării muncitoreşti germane", care a relevat însemnătatea istorică mondială pe oare apariţia mişcării muncitoreşti moderne în deceniul al patrulea al secolului trecut a avut-o pentru întreaga dezvoltare ulterioară. Examinarea evoluţiei literaturii germane au începere de la acest fapt istoric şi sub influenţa lui s-a impus ca un corolar necesar.
Periodizarea adoptată de „Schiţă" coincide în esenţă cu aceea a „Elernen-
221
tetar istoriei mişcării muncitoreşti". De-limitînd perioadele prin date istorice, iar nu prin caracterizarea trăsăturilor lor specifice, „Schiţa", urmăreşte să arate că „direcţia fundamentală a dezvoltării literare în diferitele perioade este determinată in ultimă instanţă de conţinutul mişcării sociale în fiecare din aceste perioade". Autorii recunosc însă că „în detalii există decalaje considerabile în timp dintre mişcarea socială determinantă şi literatură; concepţia tradiţională despre lume şi tradiţia artistică exercită o influenţă însemnată asupra generaţiei următoare, iar individualităţile artistice izolate care îşi desfăşoară activitatea de-a lungul mai multor perioade istorice nu se adaptează automat noilor condiţii."
Introducerea semnalează numeroasele probleme în faţa cărora s-au văzut puşi autorii „Schiţei" şi în primul rînd problema precizării conceptului de „literatură naţională", pentru care s-a adoptat sensul dat acestei noţiuni • de Goethe, anume că literatura naţională este aceea „care exprimă cu spirit şi forţă ceea ce naţiunea vrea, idoreşte şi poate". Această noţiune include combaterea literaturii ostile poporului şi aceleia puse în slujba intereselor antinaţionale ale claselor dominante şi ale culturii lor. Ca moştenire ştiinţifică, noţiunea lui Goethe despre literatura naţională, spune introducerea — este acceptabilă pentru marxişti tocmai fiindcă este lipsită de orice îngustime naţională. „Cele mai valoroase realizări ale literaturii naţionale din epoca clasică au fost totodată cele mai înseninate realizări de anvergură literară universală ale Germaniei de a-tonci. Acest lucru este valabil şi pentru creaţiile de seamă ale realismului critic şi ale celui socialist, din sec. XIX şi XX... Pentru literatura socialistă şi pentru cea influenţată de idei socialiste, caracterul internationalist al concepţiei socialiste despre lume exclude orice închistare naţională şi orice accentuare excesivă a specificului naţional."
Aplicînd această concepţie despre literatura naţională, autorii „Schiţei" s-au văzut puşi în faţa a două probleme proprii literaturii germane : aceea a existenţei în perioada postbelică a doua state germane bazate pe orînduiri sociale diferite şi aceea a literaturii de limbă germană creată dincolo de graniţele Germaniei (în Elveţia, Austria, Cehoslovacia) şi căreia în sec. XIX şi XX îi revine un rol considerabil. Pentru prima problemă, autorii „Schiţei" au ales calea tratării în capitole separate' a dezvoltării literaturii în cele două' Germanii; pentru a doua, soluţia de a» indlude în expunere (menţionînd originea sau apartenenţa lor de stat) pe' scriitorii germani din alte ţări care iau» exercitat o influenţă mai mare asupra» vieţii literare şi culturale din Germania.
Acestea sînt criteriile după care sînt analizate pe 180 de pagini, de pe poziţii, marxiste, operele scriitorilor germani şi curentele literare de după 1830 şi pînă-azi, spaţiul cel mai mare fiind acordat creaţiei literare contemporane atît în Germania apuseană cît şi în Republica Democrată Germană.
E. F
„ARTS", nr. 975/1964
Din acest număr reţinem articolul lui Henri Krea despre Colocviul de poezie modernă de la Berlin, dintre 22—27 sep(-1964, la care au participat 60 de poeţi, prozatori şi cineaşti, reprezentînd 26 de naţiuni. Inlîlnirea, organizată de Congresul pentru libertatea culturii şi-a des-iăşurat lucrările sub conducerea poetului Pierre Emmanuel, secretar generat adjunct al acestui organism occidental. Manifestarea a prilejuit un amplu, deşi contradictoriu schimb de idei asupra unor probleme acute ale poeziei universale : traducerea în limbi străine, raponul poeziei cu celelalte modalităţi de expresie (roman, cinema, teatru, radio etc.). Printre participanţi sînt citabili : Aime Cesaire, Bernard Dadie. Pau-
222
hn Joachim, Lamine Diakhale, Gunther Grass, Frederic Rossii, Lylian Lagneau, Nathaniel Tarn, Stepen Spender, Roger Caiilois, Jose Javorsek, Mauriciu E-douard Mannick, etc.
In cadrul discuţiilor generale s-au dezbătut probleme la limita dintre etnografie şl poezie. Aime Cesaire a prezentat într-o scurtă comunicare conceptul de negritude, al cărui doctrinar este. Cesaire a abordat şi în „acest ONU al spiritului" ■— cum numea Senghor într-o scrisoare de salut adunarea poeţilor — o problemă de bază a luptei politice a intelectualilor negri.
în cadrul discuţiilor aprinse despre raportul poeziei eu celelalte arte şi modalităţi de expresie artistică cineastul Frederic Rossii a prezentat un scurt metraj (Spania) ilustrat cu un poem de Pierre Emmanuel, care a pledat pentru crearea echivalenţei verbale a imaginii cinemalogratice, prin intermediul poeziei.
Stephen Spender într-o comunicare loarle atractivă a vorbit despre Imaginaţia poetică în romanul contemporan subliniind iaptul că Ibsen şi Joyce sînt două exemple de poeţi care au abandonat poezia pentru proză; în lumea contemporană raporturile dintre poezie şi roman sînt echivoce, uneori poezia a absorbii romanul, alteori, din contră laptele au absorbit poezia. După părerea altor vorbitori, romanul e un gen retrograd. Poezia e singurul gen contaminant şi actual; ea a invadat romanul, cinematograful (l'Age d'or de Luis Bu-nuel), teatrul (Beckett), muzica concretă (Pierre Henri) etc. Creatorul modern trebuie să colaboreze cu pictorul, cineastul, muzicianul ele, pentru a găsi limbajul poetic  al viitorului.
Numai că acest limbaj poetic miraculos este detectat cu mijloace care nu dau o imagine clară, orientarea majoritară a discuţiilor liind tributară existenţialismului. Deşi majoritatea vorbitorilor au cerut poetului să nu mai "lie un solitar, nimeni n-a vorbii cu certitudine şi claritate despre angajarea poetului in lupta socială şi politică, nimeni
n-a găsit o soluţie pentru rezolvarea crizei prin care trece poezia occidentală.
Poetul englez Nathaniel Tarn s-a plîns. că „trăim într-o lume în care poezia nu e necesară". Aserţiunea e valabilă numai pentru Occident, unde „natura intimă a poeziei are crispări maladive". Unii vorbitori au negat manierismele poetice şi tendinţele lormaliste, alţii le-au exaltat. O interesantă lormulă de rezolvare a crizei, raportată la poezia, negrilor, o dă criticul alrican Lylian Lagneau care vorbind despre tradiţiile orale ale Alricei şi rolul lor în dezvoltarea poeziei viitorului citează aforismul lui Hampala Ba: „Fiecare bătrirt care moare e o bibliotecă incendiată".
Problema traducerii poeziei a suscitat discuţii aprinse. Glosînd textul lui Alain Bosquet s-a aiirmat că dacă poeţii vor traduce pe poeţi e timpul ca prolesorii şi lingviştii să treacă în repaus. Roger Caiilois a demonstrat ambiguitatea speculată de artist şi rolul traducătorului^ Jugoslavul Jose Javorsek a preconizai crearea unor grupe de lucru pentru traducerea poeziei pentru a se putea corija mai uşor subiectivitatea îiecărui traducător.
Finalul discuţiilor s-a axat pe ideea. că numai poezia poale mărturisi viitorul, dar in concluzie cei 60 de poeţi n-au preiigurat o imagine clară, realistă, a acestui viitor, în ciuda comentariilor iavorabile ale lui Henri Krea. Poeţii au constatat sincer şi cert criza poeziei occidentale dar n-au rezolvat-o ci numai au ocolit-o prin aceste paleative teoretice.
★
în acelaşi număr Henri Thomas prezintă trei sonete necunoscute ale lut Tristan Corbieie, înserate în paginile-ziarului Illustration — Journal Universe! din 6.111.1869. Sonetele în cauză au lost recitate la o testivitate literară de M-me-Marie Dumas şi apar ca un comentariu, poetic al carnavalului de iarnă din 1869.. Sonetele poartă titluri mondene: Carnaval de Venise, Jeu de Domino, II y a
22a
■des pieges a Loup. Autorul lace şi comentarii de istorie literară şi anume o legătură intre M-me Mărie Dumas, care recită cele trei sonete şi Rapsodie du sourd, poem din volumul Amours jajunes, dedicat „A M-me D..."
EMIL MÂNU
„LA TABLE RGNDE", nr. 202/1964
Jacques de RLcaumont recenzează in Nr. 202 prima şi ultima operă a unui tinăr, ucis într-un accident de automobil, „Jurnalul" lui Jean-Rene Huguenin, carte despre care scrisese şi în revista „Le Figaro Litteraire", criticul de prestigiu Robert Kanters, cuvinte elogioase. Ceea ce apare cu atit mai dramatic în moartea oricum dramatică a unui tinăr de douăzeci şi şase de ani este faptul că viaţa acestuia fusese, atîta cîtă fusese, şi mai ales se pregătea să fie, o îndelungă abnegaţie frenetică pentru artă. Acest adevăr reiese' din paginile Jurnalului. Literatura constituise pentru acest tinăr de o sensibilitate violentă, un mod de existenţă şi un scop vital. Numai cind lucra la cîte o carte, mărturiseşte el, avea „senzaţia că există". A trăi însemna deci pentru ' Jean Rene Huguenin a crea. „A scrie şi a visa şi a scrie" —■ aceasta ar fi reprezentat pentru el formula ideală. Să nu ne înşelăm însă. Nu avem de a face cu un pal 'temperament vlăguit care caută să compenseze în imaginar neputinţa de a acţiona în real. Jean Rene Huguenin a fost stăplnit de „furia de a trăi", a avut, după cum a afirmat el însuşi, „o
formidabilă poftă de a trăi" dar a înţeles- să o devoteze şi să o sublimeze in actul creator de artă. Arta a constituit, după cum reiese din cele sorise de el, ietîtnirea principalelor linii de forţă pe care s-au ordonat aspiraţiile lui : puritate şi măreţie. „A avea sufletul curat. Sufletul curat. Sufletul curat. Sufletul curat!" scrie el .raproşîndu-şi nopţile de desfriu. A avea sufletul curat este un strigăt pe care-1 clamează cîteva zile înainte de moarte. Jean Rene Huguenin a avut „o vocaţie a măreţiei" — scrie Jacques de Ricaumont. E fascinat de „colosal", de „monumental", de „grandios". Măreţia a însemnat pentru el a trăi la altitudinea maximă a propriei personalităţi, ascensiune realizată cu efort prin „constrângeri", „refuz", „rezistenţă" şi „luptă".
„Pentru Jean Rene Huguenin eroismul nu consta în a înfrunta primejdiile sau moartea ci de a se stăpîni şi de a obţine dela sine însuşi imposibilul" ■— notează in continuare autorul recenziei.
A avut oroare şi a declarat „război necruţător" tuturor „celor călduţi", „esteţilor noului roman", „'burgheziilor", „tinerilor din lumea bună", „tuturor mediocrilor".
Dar mai presus de orice, măreţia este creaţia. Creaţia ou preţul suferinţei „îmi spun că o olipă de fericire este poate un roman pe care nu-1 voi scrie" pentru că „momentele de feriaire le-am dobândit întotdeauna cu preţul slăbiciunii". Viaţa lui Jean Rene Huguenin ar fi fost un sacrificiu exultant adus artei. Paginile care rămin păstrează incandescenţa celui trecut printre umbre.
E. P