Viaţa romîneascâ ă a Uniunii Scriitorilor din R. P. ft. 1964 DECEMBRIE 12 Anul XVII Cuprins Pag. ION PAS : Alte drumuri......... 3 VIRGIL GHEORGHIU: Poeme..........18 HORIA LIMAN : Cum merge ceasul în Mecklamburg (reportaj) .............. EUSEBIU CAMILAR : Ştergar bucovinean ; Vulturul ; Fîn- tina dintre plopi ; Cugetul ; Marea .... M PETRE iSALCUDEANU : Săptămîna neterminată (fragmente de roman)............. Poeţii noştri MI.HAI BENIUC : Tu bucurii mi-ai dat ; Şi iar... ; M-am surprins... ; Lucrurile ; * * * ; în inimă mi te-ai ascuns... ; Sfîrşit ; Reisei'ieber........... • '3 Scriitori şi curente CONSTANTIN CIOPRAGA : Expresivitatea lui Creangă 78 ★ CONSTANT IONESCU : Amintiri despre Camil Petrescu 90 Cronica literară GELU IONESCU : „Ora fîntînilor" de Ion Vinea . . . 103 Critică şi actualitate SAVIN BRATU : însemnări despre nuvela .românească con- ^ temporană............. VERA CALIN: Arthur Adamov....... 1- Cronica ştiinţifică Acad. A. OŢETEA : Istoria României, vol. III.....142 truge-lte şi lin şi cinci: aurei, varde ircuri pieţe nare, b un ra cu încă lezări ni te sau sivul le de : din săli des-;ntru ţinut tide-i lată, 1 e »sta- Miscellanea Două importante lucrări economice (Z. O.) — Cu privire la ansamblul statuar brînouşian (Ştefan Geor-gescu-Gorjan) — George Bacovia şi arta plastică (Ion Bembea) — Două albume, de artă (Nina Stăn-culescu) — 21 de ani de la moartea lui Stephen Vincent Bănet (Ion Caraion) — „Clochemerle" : o tălmăcire izbutită (Eugenia Tudor) — O monografie Sadoveanu în limba maghiară (Petre Pascu) . . . 152 Cărţi noi O antologie a poeziei romîneşti contemporane (Matei Călinescu) — Uiry Banador: „Beethovan, omul" (Alexandru Baciu) — Al. N. Trestieni: „,Cînd se scutură pelinul" (H. Zalis) — L, Sărăţeanu : „Acasă la..." (A. Vardan) — Shakespeare : „Sonete" (Emil Mânu) . 168 Cartea străină PAUL B. MARIAN : Andre Wunmser : „Comedia inumană" 178 Revista revistelor — din ţară — „Gazeta literară" nr. 43/1964 (Paul Georgescu) — „Steaua", nr. 9/1964 (Z. O.).......... 181 — de peste hotare — „Voprosî literaturi" ortr. 9/1964 (I. Pr.) — „Mercure de France" nr. 1212/1964 (P. G.) — „Esprit" — octombrie 1964 (P. G.)........... 183 SUMARUL REVISTEI „VIAŢA ROMÎNEASCA" pe anul 1964 Coperta : Ion Creangă — desen de C. Baba Colegiul redacţional: Acad. TUDOR AIRGHEZI, AUREL BARANGA (redaotar^ef adjunct), Acad. MIHAI BENIUC, Acad. GEO BOGZA, DEMOSTENE BOTEZ (redactar-şef, membru corespondent al Academiei RjPjR.), LUCIA DEMETRIUS, PAUL GEORGESCU (redactar-şef adjunct), Acad. IORGU IORDAN, Acad. ATHANASE JOJA, Acad. AL, PHILIPPIDE, Acad. ZAHARIA STANCU, D. l". SUCHIANU Redacţia: Bd. Ana Ipătescu nr. 15, telefon 11.88.85 — Raion „30 Decembrie", — Bucureşti Alte drumuri de Ion Pas I Mai stăruiesc şi astăzi, în capitala Poloniei, urme ale, distrugerilor pricinuite de cotropitor, căci ele au fost prea multe şi prea grele ca să fi putut dispărea toate. Le vezi şi la Berlin şi în alte oraşe ale Germaniei. Le-am văzut după trecere de cinci? sprezece ani, în centrul şi în cartierele mărginaşe ale Londrei. La Varşovia viaţa pulsează astăzi din plin. Oraş mare, cu bulevarde largi, lungi de kilometri şi drepte, cu blocuri simetrice, înalte, cii parcuri pretutindeni ; magazine cu vitrine ademenitoare ; catedrale, statui îri pieţe publice şi la încrucişări de drumuri ; circulaţie intensă de pietoni pe trotuare, de automobile, autobuze, troleybuze şi tramvaie pe străzi; un tren sub un tunel ; un pod, mai departe altul şi altele peste Vistula, făcînd legătura cu zona cealaltă, din totdeauna industrială — Fraga ; un palat istoric, încă unul; muzee ; teatre ; „Oraşul vechi" a cărui atmosferă şi ale cărui aşezări te transpun în ev-mediu; edificii al căror stil şi ale căror dimensiuni te readuc în epoca prezentă ; hoteluri ; stadionul. Cînd crezi că te afli în laturile extreme, răsar alte şi alte cartiere de locuinţe, alte parcuri, alte fabrici, alte uzine. Chiar dacă soseşti aci pentru întîia oară, nu ai nevoie de hartă sau de ghid căci, în orice punct, oricît de răzleţit, ai ca punct de reper masivul bloc, înalt de 42 etaje, al Palatului Culturii şi Ştiinţei, l-ai urcat scările de marmoră cît te-au ţinut puterile, pe urmă ai luat liftul care te-a oprit din loc în loc, putînd astfel să vezi sala mare pentru congrese, alte patru săli de cinema şi teatru, cuprinsul vast al Bibliotecii centrale, alte săli cu destinaţii culturale, sportive, spaţiile rezervate Academiei, Societăţii pentru răspîndirea culturii şi ştiinţei, uniunilor de artişti. La un etaj te-a reţinut o galerie de tablouri, la următoarele un aquarium, un bazin. Sus, unde-i turnul, o platformă circulară îţi oferă panorama oraşului, panglica lată, întortocheată a Vistulei, peisajul cîmpiilor şi perdeaua pădurilor. Identifici cu ochiul liber, cînd vremea e senină, cu binoclu cînd e posomorită, străzile, bulevardele, cartierul şi hotelul unde locuieşti, resta- urantul unde iei masa, teatral unde ai asistat în ajun la o reprezentaţie, cafeneaua unde te-ai întîlnit cu prieteni, gara, aeroportul. Sentimentul pe care îl ai este de admiraţie pentru cadrul vast, monumental şi armonios al oraşului. S-ar părea că tot ce se prezintă ochilor tăi a fost la fel şi în urmă cu o jumătate de veac, cu un veac, cu două, cu mai multe. Nu ! In urmă cu cincisprezece ani, numai, erau aci ruine. Trecuse tăvălugul barbarilor ; se abătuseră păsările de fier, cu svastică pe aripi. Ceea ce vezi în acest moment este opera oamenilor care, din moloz şi scrum, au înălţat iarăşi capitala patriei lor — mai mare, mai frumoasă. Dar de aici, de sus, apar cu atît mai dezolante rănile care n-au fost încă tămăduite — locurile virane, dărîmăturile printre care cresc buruieni urîte. E drept, ruinele sînt mai puţine decît cu un an, cu doi, cu trei în urmă. Erau, înainte, mai multe, mai hidoase. Am cunoscut, prima oară, Varşovia în februarie 1948. Am revenit şi în '55, şi în '58, şi în '60, şi în '61, putînd ca atare, să urmăresc etapele reconstruirii ţării şi capitalei. De fiecare dată îmi purtam paşii spre locurile pe care le ştiam devastate. Mai trebuia să mă caţăr peste unele din ele sau să le ocolesc cu grija de-a nu se nărui peste mine un zid, o grindă, un acoperiş, înnegrite de fum. La o nouă incursiune vedeam străzi, case de locuit, prăvălii, o instituţie social-culturală, un squar în care ciripeau şi se jucau copii ; vedeam tineret plimbîndu-se, gospodine mergînd după cumpărături, oameni preocupaţi. Imaginea atroce pe care o înfăţişa Varşovia cînd am vâzut-o întîia oară a rămas însă adînc şi crud întipărită în amintirea mea. N-o mai pot alunga, îndărătnică, ea se suprapune tabloului de astăzi, ducîndu-mă cu gîndul înapoi. începuse atunci munca de reconstrucţie, capăt punîndu-se unei lungi controverse care se iscase între urbanişti : unde şi cum să se înalţe capitala din nou ? Mai era sau nu cazul să fie reclădită pe locul unde se întemeiase cu atîtea secole înainte ? Hoardele o distruseseră în proporţie de 85—90 la sută. Poate că era mai nimerit să se ridice un oraş nou, după un plan inspirat dintr-o altă concepţie, la aproximativ zece kilometri depărtare de-acolo. Ideea părea să prezinte avantaje de economie şi operativitate. A triumfat părerea ca Varşovia să renască din propria-i cenuşă, exact unde se afla şi-aşa cum arăta pentru ca Hitler să nu aibă cîştig de cauză nici în posteritate. „Unde-a fost — cum a fost!" s-au rostit categoric factorii răspunzători în acord cu poporul întreg. 1 In decurs de aproape trei ani cîţi trecuseră de la sfîrşitul războiului, truda se desfăşurase zi şi noapte, neîntrerupt. Rezultatele se vedeau în blocurile care se înşirau pe Marszalkowska, artera principală — c drept, pe atunci uniforme, într-o tonalitate sumbră. Lipseau materialele, astfel că erau folosite cărămizile, lemnăria, fierul, smulse dintre dârîmături ; lipsea' experienţa. Ce reprezentau însă ele şi altele cînd în stare bună sau relativ bună rămăsese numai a zecea, a cincisprezecea parte, iar numărul locuitorilor care scăpaseră cu viaţă şi se întorceau din refugiu ajunsese la aproape cinci sute mii ? Nu puteau fi împiedicaţi să revină ; era, pe de altă parte, nevoie de braţe cît mai multe. Trebuiau construite locuinţe pentru ei. Trebuiau reconstruite, pe de altă parte, şcolile, spitalele, teatrele şi muzeele. îşi făcuse loc părerea că, întrucît naziştii urmăriseră suprimarea patrimoniului istoric 4 si cultural al Poloniei, trebuiau restaurate fără înlîrziere monumentele care legau poporul de trecut. ■ Sarcină grea pe care numai o orînduire socialista putea să şi-o asume si pe care numai eroismul, abnegaţia oamenilor ei era în măsură s-o îndeplinească. Au fost, evident, la vremea aceea, şi puncte de vedere în divergenţa — anume că restaurările puteau să mai aştepte, obiectivele de natură practică trebuind să aibă întîietatea. Se spunea : cu atîta eît investim în refacerea „Oraşului vechi" medieval am putea pune pe picioare o fabrică ; atît cit necesita o anume restaurare ar ajunge pentru construirea altor cîteva blocuri. întuneric pe străzi. Te stăpîncşte, parcurgîndu-Ie, simţămîntul 2 tristeţii. Treci de pe trotuarul spart în mijlocul drumului cu liîrţoape la fel şi faci ocoluri largi deoarece pe o distanţă lungă stau în calea ta movile de moloz. Părăseşti trotuarul şi pentru că, în orice moment, se poate nărui asupra ta o aripă de zid. Escaladezi, însă, şi pe porţiunea din mijloc un morman de ruine. Pe urmă bagi de seamă că putinţa de a merge mai departe ţi s-a închis, aşa că faci cale întoarsă. Te încrucişezi cu trecători stingheri care calcă privind cînd în sus la ruinele care se pot prăbuşi, cînd în jos la capcanele ca de lupi ale gropilor. Uitătura pe care o furişează spre tine este uneori indiferentă, alteori (de ce?) bănuitoare. Sînt oameni care, de la începutul lui septembrie 1939, n-au mai ştiut aproape şase ani, ce-i liniştea, odihna ; n-au mai avut o zi, un ceas măcar, simţămîntul siguranţei. S-au năpustit deasupra capului lor avioanele de bombardament; au trecut peste ai lor şi peste aşezările lor tancurile ; le-a fost sfredelit, în miezul zilei sau al nopţii, timpanul de rafala mitralierelor ; au fost prinşi ca şoarecii în cursa raziilor ; la posturile S.S.-iştilor au fost ţinuţi în arest şi bătuţi ; orice tîlhar cu diagonală îi putea în oricare moment păimui ; putea să-i şi răpună pe temeiul proclamaţiei dată de Romanii atură că orice „suspect" trebuia împuşcat. Cine nu era în ochii cotropitorilor — suspect? Au fost duşi între baionete să asiste la execuţii. Printre executaţi — prieteni şi rude ale lor. Nu e unul dintre ei să nu fi pierdut în afară de cămin, un suflet drag sau chiar familia întreagă. Pe urmă au fugit, cu o legătură sub braţ pe unde au putut, îndurînd foamea, frigul, mereu cu temerea că şi în cătunul unde s-au cuibărit îi pîndeşte primejdia temniţei, deportării, morţii. Acum noaptea lungă şi neagră de spaime s-a încheiat. Sînt din nou în oraşul lor, la casa lor care era moloz şi cenuşă înainte de-a o fi părăsit sau care-a devenit după-aceca. Şi-au făcut loc, asemenea guzganilor, în dărîraă-turile ei. Şi-au făcut loc sub alte ruine încropindu-şi atîta spaţiu cit să poată dormi deşi sînt conştienţi că în orice noapte ele s-ar putea prăvăli peste ei. Este un ordin care interzice adăpostirea în cuprinsul dărîmăturilor, dar nu ascultă nimeni de el. Unde să-şi găsească omul şi ai lui, în cazul cînd mai are nevastă şi copii, un culcuş preferabil celui de afară în iarna care, parcă în acest an e mai aspră, mai duşmănoasă ? Două umbre aplecate, mişeîndu-se. Cînd ajungi mai aproape, distingi un bărbat şi o femeie care se opresc din îndeletnicirea lor, se ridică, se uită la tine, temător şi ostil, apoi, după ce te-ai depărtat, reîncep truda smulgerii unei bîrne dintr-un morman. Cu ea se vor încălzi o noapte, două, trei. 5 O impresie curioasă produc luminiţele pe care le observi din loc în loc în noapte ; licăresc sau sînt încremenite — ai zice nişte licurici, nişte bănuţi de aur. întuneric beznă în juru-le, astfel că unele par suspendate în aer. Găseşti explicaţia : lumînări sau lămpi cu gaz care luminează cît de cît bîrlogul în care, sub ruine sau printre ele, trăiesc făpturi umane. Cîteva clipocesc chiar mai sus, ceea ce vădeşte că sînt oameni temerari care s-au aciuiat la etajele cu scări putrede, cu încăperi alcătuite doar din doi-trei pereţi. Ziua sînt la treburi, în atelierele sau dughenele care tot printre dărî-mături s-au încropit, ori pe schelele şantierelor de construcţii — mai întîi salahori, mai tîrziu (calificarea se dobîndeşte repede prin efort) lucrători, meşteri. Din rîndurile lor mi-au fost arătaţi, peste cîţiva ani, ingineri. Seara, se înapoiază frînţi de oboseală în cuiburile pe care şi le-au improvizat, unde dorm somn de plumb înfăşuraţi în ce-au putut găsi ca înve-litori. Nu-i cutreieră visele. Sau, cînd ele se furişează, au formă de coşmaruri : un bombardament pustiitor,, o coloană de tancuri asurzitoare, un şir de case-n flăcări, o salvă de tunuri, un răpăit de mitraliere, o mulţime în care se trage, o formaţie de S.S.-işti în marş de paradă, un poliţist, un ofiţer care scoate revolverul şi-1 descarcă asupra unui bărbat, a unei femei, a unui copil. Un răcnet de groază ; somnul a pierit. Cîteodată visele aduc pe chipurile trase şi livide raza unui surîs. Omului îi e cald ; îi e bine. I-a venit şi lui rîndul să primească o cameră sau un apartament în unul din blocurile care s-au construit acum de curînd şi la care a lucrat şi el. Spaţiu. Lumină electrică. Baie. Bucătărie. Calorifer — este de la sine înţeles ; toate locuinţele sînt înzestrate cu încălzire centrală. N-are aface că stă sus la etaj : există ascensor. Păcat că bucuria 1-a trezit şi a alungat visul. Am mai stat în anii următori la hotelul care m-a găzduit în-3 tîia oarâ.Confort — dacă nu eleganţa izbitoare a hotelurilor construite ulterior; a lui Europejski, spre pildă. încăperi largii, luminoase, mobilier mau, masiv, divanuiri, canapele odihnitoare, personal .înldiatoritor, instruit. Altfel arăta în februarie 1948 cînd avariile grave pe care le suferise primiseră soluţii de expedient pentru a răspunde cît de cît nevoilor acute ale momentului. Veneau oaspeţi străini : unde să tragă ? Erau fără localuri cîteva ambasade — singura nevătămată rămînînd (nu înthnplător, desigur) cea a hitleriştilor ; unde sâ-şi desfăşoare ele activitatea ? De jur împrejuru-i, ruinele ne-nlăturate încă ; exteriorul -— lepros, aşa cum scăpase de pe urma bombardamentelor; înăuntru, scările, podelele, pereţii —• cu reparaţii de mîntuialâ. încălzirea şi lumina — cu sgîrcenie. Pasagerii, funcţionarii corpului diplomatic, chiriaşi ai hotelului, nu se despărţeau de îmbrăcămintea groasă nici cînd se adunau în sala de mîncare ; lumina pe sponci a becurilor puţine era sporită de pîlpîitul tremurător al luminărilor, cu atît mai necesare dacă era vorba să urci sau să cobori scara, dacă străbăteai un hol, un coridor. Dormeam punînd peste plapumă, paltonul. Neavînd căciulă, simţeam nevoia uneori să trag paltonul deasupra capului. Dacă mă trezeam prea devreme, robinetul nu funcţiona căci nu se dăduse drumul apei pe ţevi ; 6 nu-mi era de nici un folos nici mai tîrziu cînd toată lumea făcea, ca şi mine, aceeaşi operaţie. Debitul, care era prea slab, îi favoriza numai pe locatarii de la parter. 1 Nu luam în nume de rău administraţiei situaţia aceasta, ci părăduie-lilor războiului, celor care) le f ăptuiseră : naziştii. Ii vedeam în fiecare dimineaţă trecînd în coloane lungi pe sub fereastra mea. Bine înţeles, nu in marş de luptă sau paradă ; nu încorsetaţi, aşa cum îi văzusem la mine acasă, cînd puseseră stâpînire pe ţară, în uniforme trufaşe a căror culoare le atrăsese porecla de lăcuste. înveşmîntarea militară se ferfeniţise de mult. Arăta numai petice. Se făcuseră praf cizmele cu care izbeau în pămînt cînd executau faimosul „pas de gîscă". Iată-i în mantalele care parcă s-au îngustat, s-au strîmtat pe trupul lor, care, oricum, s-au destrămat, legate peste mijloc cu sfori; poartă în picioare, peste încălţămintea rămasă fără tălpi, oblojeli de cîrpe ; peste cascheta sau chipiul rămas fără cozoroc, alte cîrpe. Mergeau şleampăt, cu capul între umeri, să-1 apere de ger, cu braţele petrecute la subsuori unde ţineau totodată lopeţile, casmalele, tîrnâcoapele pentru lucru. Erau prizonieri şi aveau îndatorirea să cureţe străzile de mormanele de dărîmături pe care le pricinuise ticăloşia lor. Cu ochii la cele cîteva santinele care-i însoţeau, schimbau din cînd în cînd între ei un cuvînt. Ridicau, trecînd pe dinaintea hotelului, privirile şi-şi spuneau — ce ? Exprimau poate mirarea sau regretul că el scăpase, de bine, de rău, atacului avioanelor, artileriei sau tancurilor lor. ' Coloanele care treceau pe sub fereastra mea în fiecare dimineaţă erau aceleaşi. Le recunoşteam deoarece reţineam cîteva figuri. Mă intrigau vreo trei femei ■— şi ele în uniformă germana, evident zdrenţuită ca şi a celorlalţi din convoi. Făcuseră probabil parte din serviciile auxiliare ale armatei, ale poliţiei. Fuseseră poate gardiene de lagăr. Plămădite din aluatul otrăvit al lisei Koch, supranumită „căţeaua de la Buchenwald", găsiseră o voluptate în a se alătura chinuirii cu deosebire a femeilor şi copiilor; mînuiserâ şi ele cravaşa, pistolul, seringa cu otravă. Mă intriga de asemenea un individ uscat, numai piele şi oase, ai cărui ochelari, legaţi cu sîrmă, păreau să aibă sticlele foarte groase. Ce-o fi fost în alte vremuri ' — îmi puneam întrebarea. Avea aer de contabil sau de profesor. — Cu mutra Iui de vulpe n-ar fi exclus să avem de-aface şi cu-n pastor, îmi spuse un prieten care se găsea la mine, într-o dimineaţă, cînd i l-am arătat. Ani descoperit mulţi dintre ei, printre prizonieri. Unii care fuseseră încorporaţi cu de-a sila. Alţii, care se propuseseră singuri voluntari. Nu te mira. Pilotul celui dintîi avion care a bombardat Varşovia în septembrie '39, şi pe care l-am doborît era — ce crezi ? — un teolog. Şi, culmea, originar din Silezia noastră. 0 placă de metal pe zidul unei case : ,,In acest loc au fost 4 ucişi de bombardamentul inamicului 125 bărbaţi, femei, copii". Data: 8.9.1939 — adică în a opta zi a incursiunilor aviaţiei naziste asupra capitalei care, prin radio şi prin manifestele aruncate din avioane, era somată să se predea. în jurul tăbliţei, o cunună mică de flori artificiale. Sub ea, la picioarele zidului — flori naturale, unele veştejite, altele datînd numai de o zi, două. 7 Intr-altă parte, pe o placă de marmoră : „Aici au fost executaţi prin împuşcare 32 patrioţi". Sînt săpate numele lor, însoţite de vîrsta pe care o aveau : cei mai mulţi între 20—30 ani. Se găsea printre ei şi un erou care îi depăşea prin numărul anilor: 56. ' Un squar : „A avut aci loc o execuţie în masă : 500 victime". Inscripţiile, cîteva cruci, coroanele din cuprinsul unui parc mai mare şi al unei biserici arată că acolo au fost înhumate în gropi comune alte cîteva sute de victime. Şi, iarăşi, pe placa unui zid : „In această casă au fost exterminaţi, după o apărare eroică, 14 patroţi". Li se dă numele ; se adaugă : „Nii-i vom uita !" Şi, aşa mai departe, în centru şi-n marginile oraşului, pe edificii publice şi pe clădiri, la răspîntii de drumuri, în pieţe şi piaţete, la capete de poduri, din nou îngrădiri de grădini şi biserici, mărturii : au pierit, au fost executaţi, sînt înmormîntaţi cinci, şapte, douăzeci, o sută, trei sute, şapte sute, o mie de tineri, de bătrîni, printre ei nefiind mic numărul femeilor, copiilor. Au căzut unii cu arma în mină, i-au sfîrtecat pe cei mai mulţi bombele avioanelor, au fost smulşi alţii, cu toţii ai lor, din cămine sau de pe străzi şi, cu titlul de represalii, mitraliaţi. Astfel de mărturii, întîlneşti nu numai la Varşovia. Ele îţi apar pe şoselele principale, în satele şi comunele prin care treci. Eu le-am văzut în drumul spre Poznan şi apoi spre Cracovia. Dai de ele prin pădurile din apropierea capitalei unde partizanii au dus lupte necurmate şi au pricinuit pierderi grele cotropitorilor. 1 Ei, naziştii, turbau că poporul îi înfrunta. I-a descumpănit încă de la început împotrivirea lui şi cu deosebire a locuitorilor Varşoviei care au rezistat timp de aproape o lună atacurilor crunte ale aviaţiei hitleriste. Pe urmă, în anii ocupaţiei, au tremurat pentru pielea lor atît guvernatorul sau protectorul general Hans Frank —■ ţara, cîtă mai rămăsese, partea vestică fiind anexată Marelui Reich, era denumită „protectorat" -— cît şi ultimul poliţist. In afara permanentei rezistenţe a tuturor oamenilor Poloniei, actele de sabotaj le-au făcut viaţa grea. Trenuri încărcate cu materiale de război sau cu unităţi militare, şi de asemenea întreprinderile care produceau pentru economia germană, au zburat în aer. în aer au fost aruncate sediile, cluburile, restaurantele, cinematografele unde se-adunau ofiţerii nazişti. în plină stradă, în pieptul unui colonel sau maior ţanţoş, cunoscut pentru cruzimea lui, se descărca, răzbunător, un foc de revolver. Expediat în iad, pentru a raporta acolo despre execuţiile pe care le poruncise vreme de patru ani, a fost Kutschera, comandant al S.S.-ului şi al Gestapo-ului. Fiecare nouă ucidere în masă era, pînă în douăzeci şi patru de ore, plătită de călăi. Adăugaţi actelor de eroism şi jertfă săvîrşite individual sau în grupuri restrînse, acţiunile mari ale partizanilor din ce în ce mai mulţi, mai bine înarmaţi. Adăugaţi tipăriturile clandestine, tot mai numeroase, ajun-gînd în tot mai multe mîini şi trecute de acestea în altele, inscripţiile care apăreau, ca din senin, pe tot mai multe ziduri. De Hitler nu ni-i frică, Şi nici de Gestapo-uri — erau versurile unui cîntec pe care îl intonau partizanii şi pe care îl preluaseră oamenii curajoşi din întreaga Polonie. 8 Pîuâ să cadă sub răpăitul mitralierelor îl aruncau în auzul S.S.-iştilor, ost'atecii. In auzul lor a răsunat şi „Internaţionala". Erau zvîrlite asasinilor imprecaţii. Li se striga : „Trăiască Polonia ! Veţi da socoteală curînd ! Moarte lui Hitler ! Moarte lui Frank !" Astfel că... Astfel că, înainte de a fi aduşi în faţa detaşamentelor de execuţie, călăii au început să astupe osmdiţilor gura cu ghips. A ^fost, apoi, împotrivirea, timp de patruzeci de zile, cu arma în mină a evreilor din Ghetto. Un comunicat al Statului Major liitlerist era nevoit să recunoască în acele împrejurări că : „Asedierea era extraordinar de grea. Pentru ca răscoala să fie înăbuşită vor trebui să fie date lupte pentru fiecare casă. Evreii se apără cu înverşunare. Executarea operaţiunilor ne cere jertfe sîngeroase şi importante forţe". Au căzut acolo 25.000 de răsculaţi. Au pierdut însă şi atacatorii 5.000. Au fost după un an şi ceva zilele insurecţiei — 63 la număr — premergătoare Eliberării. Numărul prietenilor mei este mare. Acelora pe care mi i-am 5 făcut în 1948 s-au adăugat, cu prilejul revenirilor, alţii. Ei sînt nu numai tovarăşi de partid, dar şi membri ai celorlalte două partide ; unii nu au nici o apartenenţă politică. Împrejurările care m-au adus în mijlocul lor fiind diferite, e natural ca ei să se situeze în compartimente de viaţă şi activitate — deosebite. Am participat, odată, ia sărbătoarea naţională ; altădată la o reuniune internaţională consacrată luptei pentru pace şi dezarmare; în celelalte rîn-duri prezenţa a avut ca obiect discutarea unor probleme care erau legate de locul de muncă în care mă găseam. în afara orelor şi zilelor cu un program anume aveam întîlniri la cafenea, la restaurant, schimburi de informări şi păreri — acestea din urmă necoincidînd totdeauna cînd era vorba de căi şi perspective în artă, în literatură, în cinema, în teatru. N-avea aface. Chiar cînd nu se apropiau, poziţiile deveneau mai bine cunoscute. Să lăsăm timpului — spuneam — confirmarea sau infirmarea punctelor de vedere pe care unii le susţineau, alţii le contestau. Important era că militam pentru aceeaşi cauză. Se aşterneau apoi, momente, prelungi uneori, de tăcere. încă o ţigară, o cafea, o sorbitură de coniac sau zubrowka. Părea cufundat fiecare în gândurile proprii. Părea fiecare în căutarea unor noi argumente pentru a-şi sprijini părerea pe care o exprimase mai înainte. 0 propunere aprobată de toţi : — Să continuăm data viitoare. Dar poate e mai bine ca data viitoare să vorbim despre altceva. îi scăpase cuiva un cuvînt : ■— în timpul insurecţiei... Deveneam atent, îl îndemnam să continuie, dar el zîmbea stingherit, făcea cu mîna un semn că nu prezintă nici o însemnătate ceea ce-a vrut să spună. Observam că figura i se posomorise. Sau : ' — Cînd a fost împresurată de Gestapo casa unde... Omul care pronunţase cuvintele acestea nu mergea mai departe. Le lăsa în suspensie, revenea la subiectul de mai înainte sau îl schimba cu altul. Se deosebesc prin vîrstă, prin îndeletniciri, prin locul pe care îl ocupă în societate. Au unii situaţii de vîrf, ocupă alţii poziţii mai modeste. Se deosebesc şi prin temperament : concentraţi, măsuraţi, economi în cuvinte, cu figuri peste care arareori trece fluturarea unui zîmbet, taciturni chiar, mărginindu-se a scoate numai din cînd în cînd o vorbă, mărginindu-se a-şi exprima aprobarea sau negaţia printr-o clătinare din cap ; sau : exuberanţi, hohotind zgomotos, cheltuindu-se în gesturi largi, plăcîndu-le să fie ascultaţi şi mai cu seamă să se asculte. Ce-i apropie şi-i face asemănători unii altora este viaţa pe care au trăit-o pînă nu de mult; sînt încercările prin care au trecut. Am tresărit, am îndreptat privirea, atentă dar discretă spre unul din prietenii mai depărtaţi de locul în care mă găseam : era pictor. Mi-a destăinuit în şoaptă vecinul meu despre el că a luptat în clandestinitate ; în trei rînduri a încăput pe mina Gestapo-ului care 1-a torturat şi în trei rînduri a evadat; pe urmă, a fost trimis la muncă forţată în Germania ; s-a aflat într-o vreme că, de acolo, date fiindu-i puterile sleite, naziştii l-au expediat într-un lagăr al morţii. S-a zis cu el! Se pierdea un artist de talent, un tovarăş de luptă. Nu ! A scăpat şi din lagăr, a luat legătura cu partizanii, a făcut parte dintr-un grup de-o duzină* de inşi care au ocupat şi-au ţinut sub stâpînirea lor, timp de cîteva ore, un oraş cu o populaţie de zece mii de locuitori. După lichidarea postului de jandarmi şi a mai multor unelte ale inamicului, după aruncarea în aer a poştei şi primăriei, s-au retras în pădure luînd cu ei arme şi uniforme — atîtea cîte au putut să transporte. Capturarea de uniforme le era necesară duşmanilor nazismului — ele servindu-le pentru a se infiltra mai uşor printre ocupanţi, a putea să culeagă informaţiile de care aveau nevoie, a lua contact cu tovarăşii lor şi chiar pentru atacuri fulgerătoare în formaţii mai mari sau de unul singur. Trecea un ofiţer gestapist pe lingă un soldat care lua smerit poziţie de drepţi ; ofiţerul schiţa un semn de răspuns la salut, făcea încă un pas şi se prăbuşea cu un glonţ de revolver în ceafă. Pînă să se adune în juru-i lumea de pe stradă şi S.S.-iştii, soldatul dispăruse. Mărşăluia o coloană de cîteva zeci de SS-işti care, vâzînd că din direcţia opusă venea un ofiţer, începea să bată cu talpa în pămînt şi să-şi sucească gîtul spre el, dîndu-i cuvenitul „Onor". Ofiţerul le dăruia, la rîndu-i, o grenadă care, nimerind în mijlocul lor, îi desfiinţa — după care se mistuia prin niscai străzi întortocheate şi apoi într-o anume casă. Multe ieşiri ale partizanilor din păduri însoţite de aruncarea în aer a unui obiectiv, erau efectuate în uniforme verzi. Un număr de incursiuni ale luptătorilor din Ghetto-ul Varşoviei au avut ca scop aprovizionarea cu armament şi uniforme din depozitele asediatorilor. Cînd cumplita, inegala bătălie a încetat, hitleriştii nu au mai putut identifica printre miile de morţi rămaşi între ruine — cine erau ai lor şi cine răsculaţii.' Nu de la tovarăşul acesta, activist de partid pe linie ideologică, ci de la alţii am aflat că el a făcut parte din grupul tinerilor care au năvălit în localul Cafe-Club din centrul capitalei unde era locul de întîlnire, de dans şi de beţie al ofiţerilor nazişti, aruneînd în mijlocul lor cîteva grenade care au ucis un număr de cîteva zeci dintre ei; că a făcut să deraieze două trenuri, unul cu muniţii, altul cu militari ; că, în cartierul Praga, a distrus 10 eu-o bombă un depozit ; că, dispârînd din Varşovia, şi-a strămutat activitatea la 'Lublin unde a tipărit un ziar clandestin. Tovarăşul cestâlalt mi-a lost de mult folos însoţindu-mă la Galeria Naţională, dîndu-mi o serie de lămuriri asupra lucrărilor, clasice şi moderne, expuse acolo, asupra tendinţelor care s-au confruntat în trecut şi asupra acelora care se confruntă astăzi în creaţia artiştilor plastici polonezi, precum şi în domeniul arhitecturii. Era admiratorul marelui Xawery Dunikowski, decanul sculpturii, ale cărui opere figurează la loc de cinste în toate muzeele Poloniei şi în pieţele publice. La vîrsta venerabilă pe care o avea (era octogenar) el crea încă, printre altele, impresionantul monument consacrat memoriei insurgenţilor din Silezia. Generaţii după generaţii de mînuitori ai daltei, unii dintre ei ocupînd apoi locuri proeminente, i-au fost elevi. Cu privire la acest călăuzitor al meu, lucrător, la vremea cînd l-am cunoscut, în cadrele Ministerului Culturii, am aflat, apoi, că izbutise, pe toată durata ocupaţiei, să-şi desfăşoare munca ilegală distribuind publicaţii clandestine şi transmiţînd cuvinte de ordine, uneori chiar şi arme, sub nasul ocupanţilor. Se perindau pe lîngâ vînzătorul de ziare de la colţul unei străzi sute de pietoni în fiecare zi : defilau grupuri după grupuri, uneori coloane, de militari şi poliţişti nazişti. Se oprea un trecător, un militar, cerea o gazetă, arunca o monedă, renunţa uneori să mai ia restul. Vînzătorul, un băieţandru lovit de trei infirmităţi (era ghebos, gîngav, avea o mînă înţepenită, părea chiar mărginit la minte, inspira deopotrivă milă şi silă). In mîna unor cumpărători intra numai foaia Comandaturii. Alţii, după ce schimbau un anume semn cu el, se depărtau cu ziarul între ale cărui pagini se găseau alte publicaţii ; se depărtau cu un revolver strecurat în buzunar sau cu două-trei cuvinte şoptite gîngav, ori cu altele furişate de ei în urechea estropiatului. La .o masă ceva mai prelungita, într-o atmosferă mai destinsă (contribuiseră la crearea ei un număr mai des repetate de pahare) a fost divulgat. Deoarece şi el era în dispoziţii speciale s-a asociat voioşiei stîrnite, confirmînd unele amănunte legate de stratagema care îi reuşise vreme de cinci ani, corec-tînd şi adăugind altele. Pe locul unde se găsea pînă în primăvara lui 1943 Ghetto-ul au fost trasate artere largi, sînt construite blocuri, este o circulaţie intensă. E un spaţiu favorizat de lumina şi de căldura soarelui chiar cînd în alte porţiuni ale capitalei stăruieşte negura sau suflă curenţi de aer rece. In perspectivă nu depărtată se vede un cartier industrial, nou, cu locuinţe specific muncitoreşti de cîte un etaj, două. Aci, o piaţă largă şi un impresionant monument ridicat în memoria sutelor de mii de victime masacrate sau expediate pentru a fi arse în cuptoarele de la Treblinka unde, după lichidarea unui convoi, fiarele cu chip de om urlau voioase cîntecul lui Horst Wessel, poetul oficial al nazismului : Und wenn vom Messer spritzt das Judenblut, Och, das ist wohl und gut ! care în traducere ar suna cam aşa : Şi cînd sub cuţit ţîşneşte sînge de evreu, 0, cît de bine este, şi cît de plăcut ! 11 Evreii din Ghetto erau de fel nu numai din Varşovia şi Polonia ; fuseseră aduşi acolo şi din. Norvegia, Danemarca, Belgia, Olanda, din Franţa ocupată, din Cehoslovacia, Austria, Bulgaria, Iugoslavia, Grecia. Cîţi n-au încăput în Ghetto au fost trimişi la Oswiecim (Auschwitz), Maidanek, Bielzcy, Sobibor. Hitler era grăbit să extermine toată populaţia evreiască din Europa. El declarase cu cinism la radio, în primăvara lui 1942, că dacă pînă la sfîrşitul acelui an „va mai rămîne în Polonia un singur evreu, îl va face ministru". ...Coroane, jerbe, mănunchiuri modeste de flori mereu proaspete căci nu este zi ca oamenii clin capitală, din ţară, din multe ţări străine să nu vină pentru a se înclina în tăcere Ia piedestalul Memorialului. ' Văzusem Ghetto-ul în februarie 1948, mai bine spus ceea ce rămăsese din el, adică imensele movile de moloz, de cărămidă, sîrmă, fierărie încolăcită, ruinele înnegrite ale caselor care nu fuseseră culcate cu totul la pămînt. Incursiunea printre ele prezenta riscuri căci piciorul se afunda în dărîmături, era prins în păienjenişul fiarelor şi oricînd se putea nărui deasupra capului o aripă de zid, o grindă, o tăblie de acoperiş. — N-aţi observat, mi s-a comunicat după expediţia pe care o făcusem, că o clădire a rămas cu foarte puţine vătămâturi. Atacatorii n-au distrus-o deoarece ea servea ca închisoare pentru deţinuţii politici polonezi şi în cuprinsul ei se aflau numeroase unităţi hitleriste ; se aflau chiar prizonieri germani. în ultimele zile ea a fost cucerită de răsculaţii care i-au eliberat pe deţinuţi, ferecîndu-i în schimb pe gardienii şi soldaţii nazişti. Este de la sine înţeles tresărirea pe care am avut-o cînd, într-o împrejurare de mai tîrziu, am aflat că unul dintre prietenii care participase la cîteva întîlniri, regizor de teatru, făcea parte din cei vreo zece supravieţuitori ai Ghetto-ului. Atîfia au putut scăpa în ultimul moment clin peste şase sute de mii cîţi trăiseră de-a lungul războiului, acolo. Cînd am cunoscut povestea lui, el punea o piesă în scenă la Katowice •, în următoarele vreo două rînduri ale întoarcerii mele la Varşovia, nu l-am putut vedea. Cele ce redau sînt reţinute din spusele altor prieteni. Fusese prins în plasa unei razii încă din vara lui 1940 şi băgat în Ghetto unde, în condiţiile precare ale locului, împreună cu alţi actori, scriitori şi oameni de cultură, al căror număr era de cîteva sute, a improvizat spectacole teatrale, a organizat manifestări de tot felul pentru a-i apăra pe încercuiţi de abrutizare. De trei sau patru ori fusese în primejdie de a fi îmbarcat în tren şi expediat la Treblinka. Atunci cînd s-a luat hotă-rîrea supremă ca nici unul dintre cei rămaşi să nu se mai lase trimis cu bună ştiinţă la moarte şi de-a opune călăilor împotrivirea armată, a fost printre cei mai plini de dîrzenie şi avînt. A făcut parte din comitetul de luptă. A condus cea dintîi acţiune care a zădărnicit o razie masivă, grupul cu care se afla primindu-i pe nazişti cu focuri trase de la ferestre, angajînc! bătălii pe străzile mărginaşe ale cartierului şi punîndu-i pe fugă. Timp de cîteva luni a încetat vînătoarea de oameni. în răstimp, el şi cei din comitetul de rezistenţă au multiplicat legăturile cu organizaţiile patriotice din afara Ghetto-ului, şi-au sporit proviziile de arme şi alimente, au continuat să insufle spirit combativ celor din jurul lor. Cînd, în aprilie 1943, mai multe batalioane duşmane i-au împresurat cu ordinul reprimării masive, s-a proclamat răscoala. Batalioanele au fost aproape anihilate — lăsînd pe teren numeroşi morţi şi trei sute de prizonieri. întîiul atac eşuat a fost urmat de altele, zi şi noapte, cu desfăşurare de forţe lot mai numeroase. Tancurile, 12 aviaţia, artileria au început să transforme în ruine stradă cu stradă şi cas0 după casă pînă cînd... Ce-a mai fost se cunoaşte ; ce-a mai fost a cutremurat de oroare, cutremură şi astăzi omenirea. ' Nevătămat de urgia bombardamentelor n-a fost nici Poznan-ul, 6 oraş cu trecut de-un mileniu, bogat în monumente de valoare artistică şi de important interes documentar istoric ; oraş care e totodată un centru industrial ; reputat precum se ştie, şi prin tîrgu-rile Internaţionale care atrag în fiecare an cercuri de afaceri din toată lumea. Impresia pe care o ai, totuşi, înainte de a-l străbate mai cu luare aminte e că peste el nu a trecut războiul. Atmosferă calmă, reeuleasă, de marc şi veche aşezare provincială. Dominantă în piaţa veche din centru c Primăria, construcţie în stilul Renaşterii, cu un turn foarte înalt căruia i se adaugă două ceva mai scunde. Inlăuntru -— scări largi, un labirint de coridoare, multe zeci de încăperi pentru birouri, săli de festivităţi ; totul în marmoră ; pretutindeni, pe ziduri tablouri de mari dimensiuni reproducînd episoade istorice şi portrete ale personalităţilor din trecut. Cunoscută fiindu-i destinaţia, este natural ca sute şi sute de oameni cu treburi felurite sâ-i urce şi să-i coboare treptele în orice zi şi la orice oră, să-i parcurgă coridoarele, să intre şi să iasă dintr-un cabinet de lucru în altul. Ai, cu toate acestea, părerea că te afli într-un muzeu şi, chiar dacă ai mai fost în cuprinsul clădirii, chiar dacă eşti localnic, iar timpul îţi este drămuit, paşii îşi încetinesc mersul şi privirile zăbovesc în juru-le sau se înalţă spre plafoanele tapisate. Deopotrivă te solicita, înainte de a vizita Primăria sau după ce-ai văzut-o, casele în stil baroc din juru-i, catedrala gotică, Biblioteca şi cele trei muzee cu colecţii de artă, instrumente muzicale, piese arheologice ; te solicită pavilioanele Tîrgului despre care am amintit — lui adăugîndu-i amănuntul că, pe planul manifestărilor internaţionale, Poznanul este de asemenea locul unde, Ia fiecare cinci ani, au loc mult cunoscutele concursuri Wieniawski la care sînt prezenţi mînuitori ai arcuşului, celebri sau începători, polonezi sau străini. Din centrul oraşului, ajungi în cartierele care nu mai poartă patina veacurilor. Aci — fabrici, uzine, blocuri moderne de locuinţe, viaţă trepidantă, industrială, populaţie densă, grăbită, circulaţie necurmată de vehicule. Tot aci, însă, zone de verdeaţă în cadrul cărora îşi înalţă siluetele albe un număr de construcţii social-culturale : cluburi, spitale, şcoli, institute ştiinţifice şi universitare. Oricît de încărcat mi-a fost programul şi de limitată şederea, am putut întreprinde o călătorie la cîţiva kilometri de Poznan, unde se găsesc castelele Kornik şi Rogalin ridicate în decorul unor păduri cu stejari a căror vîrstă este (mi s-a spus) milenară. S-ar putea să fie chiar aşa, judecind după circomferinţa de aproape zece metri a timnchiurilor lor. Prietenilor le-am adresat, cum se cuvenea la plecare, mulţumiri pentru ospitalitatea cu care m-au primit. — Oraşul dumneavoastră a avut marele noroc de a fi fost cruţat de urgia bombardamentelor. N-am observat decît foarte puţine urme ale războiului. ' — N-am vrea să rămîneţi cu-o idee greşită, au replicat ei. Din nefericire, s-au abătut şi asupra lui avioanele, transformînd în ruine tocmai 13 ceea ce constituia cu deosebire mîndria noastră,: Palatul Primăriei, de exemplu ; catedrala ; bisericile ; piaţa cu încercuirea ei de clădiri vechi ; muzee. — Bine, dar ele poartă amprenta veacurilor care au trecut peste ele. — într-adevăr. însă toate au fost ridicate din nou, îndată după Eliberare. Dacă aţi fi venit în urmă cu şase-şapte ani, alta ar fi fost priveliştea. Ne-am însuşit punctul de vedere care a izbîndit cînd a fost vorba de reconstruirea Varşoviei : comorile de artă şi istorice ale Poznan-ului trebuiau refăcute unde-au fost şi-ntocmai cum au fost. 0 amploare deosebită a luat, în 1960, în Polonia, omagierea 7 lui Frederik Chopin, de la a cărui naştere se împlineau 150 de ani. El şi poetul Mickiewicz, a cărui memorie fusese, de asemenea, cu doi ani înainte, sărbătorită, şi de asemenea, savantul Copernik, sînt gloriile ţării. Muzee la Varşovia şi în alte oraşe, case memoriale, statui,' străzi, bulevarde care le poartă numele, plăci de marmoră sau bronz fixate pe clădirile unde au trăit, au creat, au murit, constituiesc tot atîtea mărturii ale admiraţiei şi recunoştinţei poporului. Semne ale mîndriei şi preţuirii lui am găsit de asemenea în cîteva locuri, în capitală, sub forma unor inscripţii care arată unde s-au născut fiziciană Marie Curie, precum şi militanţii revoluţionari Roza Luxemburg şi Feliks Dzierdjinski. Au fost organizate cu prilejul acela sesiuni solemne, concerte la care au participat toate orchestrele simfonice din ţară şi în acelaşi timp celebrităţi muzicale din străinătate. Mii şi mii de oameni s-au dus în pelerinaj, atunci, la Zelazowa Wola — situata la vreo şaizeci de kilometri de capitală, unde a văzut lumina zilei el. Acolo, cu emoţie şi-au purtat paşii prin încăperile casei-muzeu plină de colecţii preţioase care-i evocă viaţa. în reculegere i-au ascultat mazurcile, nocturnele, baladele executate la pianul care i-a aparţinut, de către interpreţi iluştri, unii dintre ei compatrioţi ai lui, alţii veniţi ;de peste hotare. 1 Tributul simţămintelor de preţuire nu i se aduce lui Chopin numai la date rotunde, aniversare sau comemorative. Au intrat în tradiţie concursurile internaţionale Frederik Chopin. în tradiţie au intrat concertele care se succed în fiecare an, începînd din mai pînă în octombrie, în zilele de duminică, la Zelazowa Wola, în decorul fermecător al parcului care înconjoară locuinţa compozitorului. Sute de persoane, sosite din capitală şi din alte oraşe, alcătuiesc, din întîiele ceasuri ale dimineţii pînă tîrziu în noapte, pe băncile aleelor sau la umbra copacilor, un auditoriu respectuos. Programul nu e stabilit dinainte. Oricine, de la artistul mult reputat, la elevul de Conservator şi la oricare cunoscător, cît de cît al pianului, îsi poate aduce contribuţia. 1 Avariată şi ea de bombardamente (nu totuşi în măsura în care au cunoscut distrugeri alte biserici şi catedrale) biserica Sf. Cruce a fost restaurata printre cele dintîi întrucît, sub bolta ei, sălăşluieşte într-o casetă inima genialului tălmaci al sufletului poporului său şi al năzuinţelor lui spre libertate. Am fost în mai multe rînduri acolo, la ore felurite, mai cu seamă că îmi era în drum. Credincioşii, în majoritate bătrîni, bătrîne, vin, fac genuflexiuni Ia intrare, înaintează cîţiva paşi, se înclină în dreptul coloanei 14 în care este încrustată caseta, merg, se înclină la altarul din fund şi rămîn apoi- pe o bancă, în meditare, în rugăciune. Depuseseră la altar cîteva flori. Au mai păstrat în mînă un buchet. La plecare îl depun, după o nouă încli nare, îîngă coloana care găzduieşte inima lui Chopin. Alţi şi alţi vizitatori urcă treptele bisericii. Sînt de toate vîrstele şi de toate categoriile. Printre ei, tineret; chiar copii. Remarci, după trăsături şi îmbrăcăminte, străini. Vin cîte doi sau trei. Intră, căutînd să n-atragă atenţia, grupuri mai mari. Caută din uşă, cu privirile, un anume punct. L-au găsit şi înaintează discret. Clipe mai îndelungi, mai scurte, de reculegere. Florile, jerbele, coroanele din jurul coloanei au sporit cu altele depuse de noii veniţi. în fiecare an, la 22 februarie, ziua sosirii pe lume a artistului genial, sînt depuse coroane în care lalelele roşii se împletesc cu ramuri de brazi aduse din pădurile Mazoviei — provincia-i natală. 1 Ele, pădurile, sînt numeroase şi acoperă mari suprafeţe în 8 Polonia. Cele mai multe au fost declarate Parcuri Naţionale şi sînt respectate cu grijă pentru vîrsta lor multiseculară, pentru varietatea, frumuseţea şi robusteţea speciilor de brazi, pini şi stejari, de frasini şi de tei, pe care le cuprind, formînd ansambluri mixte sau separate ; pentru fauna rară din desişurile sau luminişurile lor — de la lynx, pisică sălbatecă şi elan la ilupi, cerbi, căprioare şi zimbri. ' Multe păduri sînt înconjurate de lacuri acolo unde ele nu formează o încercuire a acestora. Lacurile sînt, la rîndu-le multe,, cu întinderi pînă la zece mii de hectare, mai ales în Mazuria. Ele şi acelea din Pomerania, alimentate de Oder şi de Vistula, precum şi lacul Lebesko, revărsat pe mai mult de şapte mii hectare, dau posibilitatea practicării sporturilor nautice, vara, devin în anotimpul iernii terenuri vaste, ideale, de patinaj şi reprezintă prin bogăţia lor piscicola una din ramurile importante ale economiei. Ţara e irumoasă, cu particularităţi multiple, cu aspecte care îţi evocă trecutul frămîntat, îndelung, ducîndu-te cu ghidul în ev-mediul care i-a lăsat moştenirea monumentelor întruchipate în catedrale, palate şi opere de artă ; aducîndu-te în contemporaneitate prin ce s-a construit sau s-a dezvoltat cu avînt în toate domeniile vieţii, în anii puterii populare. O străbate Vistula pe-o lungime de peste o mie de kilometri. Nu cu mult în urma ei e Oderul, care formează frontiera cu Germania. Alte şi alte cursuri de apă — printre care, Bugul, Warta, Narewul îi oferă căi de navigaţie, îi alimentează centralele electrice. Munţii Tatra, impresionanţi prin văile, defileurile şi piscurile lor, adăpostesc o staţiune climaterică, Zakopane, care atrage, prin aşezare naturală şi confort, nu numai pe locuitorii ţării, dar şi nenumăraţi oaspeţi străini. ' 0 scaldă la nord Baltica, ale cărei porturi sînt printre cele mai mari din Europa, cu activitatea cea mai intensă. Din sute de galerii săpate de mîna omului în adîncul pămîntului iese la iveală bogăţia principală a economiei poloneze ■— cărbunele. Am vizitat Buchenwald-ul în două rînduri şi mi-a fost de ajuns, astfel că, de cîte ori m-am găsit în Polonia, am declinat invitaţia de a merge să văd lagărele şi cuptoarele de la Oswiecim, Maidanek sau Treblinka. 15 Ne primise, în februarie 1948, la reşedinţa sa din palatul Belvedere, întîiul conducător al statului după Eliberare, Boieslaw Bierut, şi, pînă să fim introduşi în cabinetul lui, am avut timp să privim în jurul nostru în sala de aşteptare. Am remarcat sobrietatea mobilierului. Nu se eliminase încă mirosul de var şi vopsea care dovedea că restaurarea clădirii, lovită de obuze, era de dată foarte recentă. Ce ne-a impresionat cu deosebire a fost prezenţa în această încăpere a unor vitrine sub sticla cărora erau compartimentate straturi de cenuşă ; cenuşa victimelor arse în cuptoarele multor tabere pe care naziştii le înfiinţaseră în Polonia. Scria într-o împârţitură : Oswiecim ; într-alta : Maidanek ; într-alta Treblinka — şi aşa mai departe. ; Erau şi cifre în dreptul fiecăreia. Erau şi fotografiile sinistrelor locuri ale suferinţelor şi crimelor. Zguduitoare ne-a apărut o movilă imensă înălţată din cenuşa victimelor ucise la Maidanek. Astfel de „exponate" am întîlnit şi în holurile cîtorva instituţii publice — spre continuă aducere aminte şi înfierare. Citesc, în zilele cînd trec pe hîrtie notele pe care le înseilasem cu prilejul călătoriilor făcute în Polonia, că la Frankfurt se dezbate procesul unora din criminalii de la Oswiecim. Timp de aproape douăzeci de ani ei au trăit nesupâraţi — unii beneficiind de pensii, alţii îndeletnicindu-se cu afaceri rentabile. A sosit, în sfîrşit, momentul socotelilor. Unii, loviţi de amnezie, nu-şi mai aduc aminte de nimic. Alţii se pun la adăpostul ordinelor superioare pe care le primiseră. Iată însă şi unul care exprimă în faţa tribunalului regretul că... Ei da, că în funcţia şi cu puterile pe care le avusese nu 1-a ucis pe primul ministru Iosef Cyrankiewicz, la vremea aceea internat acolo. „Ştiam că era comunist — explică Oswald Kaduk ( aşa îl cheamă pe S.S.-ist) — şi eu am purtat dintotdeauna ură contra comuniştilor. Ar fi trebuit să-1 lichidez". ; . înfăţişarea oamenilor prezintă, în genere, trăsături aspre şi 9 concentrate. Privirea le este scrutătoare. Constaţi la prima întîlnire, că ea se fixează asupra ta — măsurîndu-te, cîntă-rindu-te. Cuvintele pe care le rostesc la început sînt puţine la număr şi prudente. încerci un simtăinuit de constrîngere şi gîndeşti că între ei şi tine punţile de comunicare sufletească nu se vor întinde niciodată. Cauţi să găseşti explicaţii care, fiecare în parte şi toate lalolată, şi-ar putea găsi îndreptăţirea : clima severă cu treceri fără tranziţie, de la temperaturi foarte cobo-rîte la cele, dar de scurtă durată, foarte înalte (geruri ţepene, ploi reci, stăruitoare, zile şi săptămîni ceţoase, vînt săgetător, apoi, brusc, perioade ca în Sahara) ; adaugi vicisitudinile istoriei şi încercările anilor din urmă. 1 Impresia de stînjenire care te-a stăpînit în întîile clipe se destramă. Oamenii au recunoscut în tine un prieten şi un tovarăş, astfel că nu mai au reţineri în vorbire ; nu mai păstrează ascunzişuri în suflet. Ai simţit o mînă mare, lată, bătîndu-te zdravăn pe umăr. La despărţire şi întîlnirile următoare braţul ţi-e scuturat puternic. Ascultă cu luare aminte, cînd eşti în ajun de plecare, istorisirea impresiilor tale cu privire la locurile şi lucrurile pe care le-ai văzut. Eşti obligat să fii cumpănit în cele ce expui, altfel te suspectează. — Da-da, e chiar aşa ! recunosc temeiul unei descrieri, unei aprecieri. 16 ,i s£J^;^^™ — P« -re-l schimbă, un cuvînt pot-să aibă s-a pre.ematTltfeT * *" dl~voastră nu este adevărat Situaţia Unde ai fost ? Ce ti s-a flrî»,t ? ivr feudale Şi de muzee. De ce cînd ttai U C nUm" ° ţară de «"tele gramul care ţi-a fost întocmi o nari ^ "V* rezervat în P«>- Nowa-Huta? De ce nu te an L ♦ P C-mai „mare din şi pentru claw ? Nici la Lublin n ai LT?S t0Vara?n k Gdansk' la Gd^', li Wro Imperativ : eeŞt^ş^ţiS^uate! TrebUiC ^ ^ "u se rezumă la ceea Au dreptate. Voi mai veni. Viaţa Rominească POEME de Virgil Gheorghiu Iubesc contemporana lume Iubesc contemporana lume A îndrăznelii muncitorilor urcaţi pe cabluri de fulgere, A. magiei savanţilor Desfăcînd benzile morţii, Ca oamenii să-nvie-n al treilea minut. Cu pasiunea experienţei de chimie liceală Iubesc atomii pulberii uranice Lansînd un tren de astronave; îmi vine să cînt ca un adolescent, în simfonii, Focul stelar al termocentralelor Şi-al plasmei jăratec Pe vetre ce palpită de-o mare aşteptare. Mi-e largă bucuria Cînd din fotoliul de orchestrâ-al vieţii limpezi Ascult o prăbuşire de tirani, Şi desluşesc cum intră rînd pe rînd Vocile popoarelor In corul libertăţii internaţionale. Poeţi uniţi în victoriosul marş al peniţelor, Îmbrăţişarea mea e tot mai aproape de voi, De foşnetul scrisului crescînd ca un ciclon Să măture pleava satrapilor imperiali. In contemplare, stilourile par verticale păstăi, Dar cine nu cunoaşte puterea explozivă a legumelor Aruncînd seminţe în depărtări ne-nchipuite ? Iubesc pe marii poeţi ai ţantaz.iei algebrice Cari au catalogat legenda păsării albastre, Şi pot să calculeze cînd vine clipa evadării Pentru eroii grevelor. In ei trăieşte şi previziunea Sărutului de neatins odinioară, Cînd buzele infinitului Se vor contopi prin zboruri cu alte existenţe. Eu vă iubesc poeţi contemporani Că nu întoarceţi fariseic ochii De la fructiera cu miracole a pămîntului, Că ştiţi să măsuraţi şi energia musculară a miliardelor de oameni, Şi-ntreaga suprafaţă a năvodului de raze împletit de pescarul lunar Să prindă mreana măiastră... Balcon în primăvară S-au deschis şi frunzele cu mine Să capete iar banul de lumină. Gura florii transparente Aşteaptă un sărut fecund Sub antenă tremurată de albină. în leagăn de rouă, Prin glastrele mele, Corola pîndeşte lăsări de amurg, Clipirea de stele, Şi acul de ploaie s-o-nfioare în joacă... Mereu anotimpul schimbîndu-l, Soare bun, soare străbun, Revarsă culori în cascade, Şi-ntre stamine germinează gîndul Imenselor polenizări nomade. La scara nervurii, în căderi line Se-opreşte flutur nocturn. Potirul e halta ; Sub a miresmelor serpentine începe o nuntire ca nimeni alta. Sunaţi epitalamuri sub despletirea vîntului, Vă urce pînă la cer tulpinile. Pentru lumina strălucirii voastre în adînca noapte a pămîntului, Lucrează anonime, rădăcinile. Arcaşul In vre-un calendar de viitor, netipărit, E tîlhăreşte tupilată clipa Cînd ochii mi s-or cufundă în asfinţit, Şi-a timpului vultan şi-o strînge ghem aripa. Săgeata-i încă-n neguri cu vîrful ei de umbră, Dar anii întind arcul vînătorului blestemat; Noaptea-l aud cum zbîrnîie-ncordat Pregătind măestrita lovitură sumbră. Ţinteşte dibăcia lui spre fiecare. Privirea, ca o scorbură leită-i. Ajunge un tremur de iarbă, o gîză-n mişcare Şi puterea hăitaşă sleită-î. Cu-o jărdie de soare croieşte-l dacă-l simţi, Află-i şerpuirile singuratice, Capcanele ascunse sub dureroşii zimţi Prin labirint de tomuri hipocratice... Vine fără de ruşine peste garduri să privească, Şi cînd braţe-nlănţuite le zăreşte-n aprig dor, Cade mîna lui de iască, nu mai ştie să lovească, Se preschimbă uscăţivul într-un ram lîngă pridvor. Dacă-i dibuieşti meteahna scoţi din nou din tolbă anii, Şi din viaţa ta, n-ai grijă, nici o zi nu poate strînge. Zvîntă-n goană cînd te ştie suflecat peste strădanii; Fuge de fereastră albă şi de clocotul din sînge. Unii dintre noi Unii dintre noi vor auzi susurul motoarelor galactice, Rachetele pe sania de ani lumină lunecînd. Cîntec de motoare s-o-ngîna în freamătul de toamnă Cu murmurul de şipot maramureşean. Făpturi cutezătoare pe un grumaz de flăcări Călători-vor pe Oceanele lacteie. Ca o manetă răsturna-vor timpul Ca pe-un ceasornic de nisip. Meridiane, graniţi, sînt cercuri din poveste: Eliberînd planeta, ca lanţuri au căzut. Flăcăul, viu, de aur, s-a născut. Acum aevea-i visul. Văd aurora lumii, Iar imnul bucuriei rodeşte cînt şi doruri. Elanul poartă vîsla pe oceane de speranţe ! Oamenii sînt prieteni, toţi oamenii sînt prieteni. Se usca de uitare Ca florile-n ierbare, Şi lacrima şi plînsul, Mîhnirile şi lipsa. Un bun rămas trimitem şi doliului şi umbrei. Priviţi plutirea oamenilor noi Suind pe lujere de zbor Doi cîte doi Spre lumile fraterne. Vibrează-n constelaţii mesagii de iubire. Şi viaţa şi gîndirea cresc fără de hotar. Pămîntul e lumina din mijlocul lentilei, Centrala siderală a calmei fericiri. Materia-i măiastră, combină şi e vie. Dau pîine, dau formule roboţii translucizi, Iar ochii din străfundu-ngheţat şi matematic, Semnalizează parcă, de duioşii avizi- Copiii infinitului, Astronauţii vremii viitoare Vor bate cercul unui zero absolut. Iar în cabine de comandă, Cosmicii piloţi Vor bea cafea cu zeiţa-ştiinţă, Zîmbind cu o dantură de butoane. Atunci, Din lumi depărtate va pătrunde muzica zodiilor, Ecoul de harfe ale cometelor despletite, Sau poate vocile ordinelor extragalactice... Cum merge ceasul în Mecklenburg de Horia Liman Mi s-a spus, la Berlin : „Pleci în Mecklenburg ? Nu prea ai ce vedea, acolo. E o regiune înapoiată. Nici măcar limba literară n-a pătruns în ea. Mecklenburghezii nu au limbă, ci dialect. Ba chiar un dialect arhaic. 0 să auzi „dor" în loc de „dort" 1 şi „wat" în loc de „was" 2, o să vezi scriindu-se „Thal" în loc de „Tal" 3, întocmai ca In veacul al XVIII-lea. E o regiune fără istorie". La Neubrandenburg am făcut cunoştinţă cu filozofia mecklenbur-gheză. Un ghid sexagenar, care m-a purtat pe malul lacului Tollense şi prin faţa fermecătoarelor porţi gotice ale fostei cetăţi, m-a reţinut mai multă vreme în piaţa oraşului, unde o fîntînă este împodobită cu un grup statuar. Mi-a explicat că mă aflu în prezenţa unei scene din povestirea satirică a lui Fritz Renter: „Dorchlauchtir.g" '*, ân care scriitorul realist-critic al Mecklenburgului din cea de-a doua jumătate a veacului trecut persiflează ordinea socială a vremii, birocraţia şi militarismul prusac. — Cu ce s-a ales ? a 'urmat comentariul ghidului meu. A fost zvîrlit din închisoare ,în închisoare. Cînd la Berlin, cînd la Magdeburg, cînd în Silezia, cînd în Mecklenburg. Şi lumea tot a rămas pe loc. Noi, mecklenburghezii, avem o vorbă : „Nimm wat du kriegen kannst" 5. Noi, ăştia mici, nu putem tunde oaia celor mari. Asta a făcut numai Petermănnchen. — Cine este Petermănnchen ? — Du-te la Schwerin şi o să-1 vezi. într-adevăr, l-am descoperit în nişa lui, Sn incinta castelului, acolo unlde s-a aflat .şi în urmă cu 'douăsprezece decenii. Un pitic pe picioroange — operă a sculptorului Petters — se înalţă pe un piedestal pe care scrie „Quid si sic !" (Aşa arăt!). Pare foarte semeţ. Poate pentru că arată altfel decît este în realitate ? Poate pentru că i se spune „spiritul castelului" ? Sau poate că omuleţul lui Petters a început el însuşi să creadă legendele 1) — acolo 2) — ce 3) — vale ) — au vine altă arcă pe pisc la Ararat ? Plutea străvechea arcă pe coame de delfin; Străbate arca asta puhoaie de lumini... Şi citeodată noaptea cînd cad de sus scîntei, Nu-s stele căzătoare ci ancorele ei! Mă seacă nostalgia cumplită deseori Und mă tot uit în ceruri şi n-o mâi văd în zori Cu ochii duşi la ceruri mereu mă voi uita, Mereu sperînd că trece şi peste casa ta, Şi o priveşti cu ochii de nostalgie plini, încoace cînd o mină diluvii de lumini! Prelunga întristare că nu ai mai venit întunecă Nadirul şi urcă la Zenit! Nu mai ridic la nouri lăuta de psalmist, îmi sade la fereastră şi Universul trist... O, ştiu că nici o arcă pe piscuri nu era: Un vultur singuratic prin cerul clar zbura. Fîntîna dintre plopi E lună în adîncul fîntînii dintre plopi ? Ba nu, e o comoară ascunsă de ciclopi: Treceau la munte noaptea cu ostile de fum, Şi au văzut că zorii îi apucau pe drum ! întîia scumpătate ce-au slobozit-o-n jos, A fost tipsia asta lucrată din baros... Şi cap la cap ciclopii spre-adînc cînd s-au întins, Din brîie constelaţii mulţimi li s-au desprins, Din plete mii de salbe şi stelele din frunţi. Grăbeau apoi ciclopii cu ostile spre munţi. Cugetul Mi-i cugetul un lujer întins spre infinit. Deasupra lui, zenitul e nufăr înflorit! Cîndva s-or duce toate la loc, în necuprins, Dar lujerul spre Haos va rămînea întins ; Şi inima odată s-o risipi, să ştii, O parte în şuvoaie şi alta-n galaxii, S-or risipi şi ochii şi duce-s-o la loc în cele patru vînturi, ce-a fost azur şi foc; S-o risipi şi mina aceasta, ce-a simţit Lăuta cum vibrează şi şoldul arcuit... e Cîndva_ s-or duce toate la loc în necuprins, Dar lujerul acesta va rămînea întins, Cu vîrful lui ţinti-va mereu spre alt zenit In vîrfu-i să răsară alt nufăr înflorit. area Şi eu ca marea asta mă-ntind, mă tot lărgesc Şi eu, ca marea asta spre-un ţărm călătoresc; — Şi mă avînt cu marea de-odată si mă sfărm Şi eu ca marea asta călătoresc 'spre-un ţărm. Am tresărit pe semne adine pin m-a durut, Atuncea cînd meduza întîi a apărut, Că pînă în prăsele şi azi mă infior, Cînd luna luminează întinsul mişcător... Dar oare albatroşii ? In zbor ce le-oi fi pus ? Şi din adincul mării mereu mă strigă sus! 21 august 1964 Eforie Sud Săptămîna neterminată fragmente de roman de Petre Sălcudeami 6 Stefu se uită la faţa brăzdată a lui Zeamăneagră. Chipul acestui om, pe care îl vedea pentru prima oară, îl impresiona. Erau aproape de două ore la el, discutaseră despre multe, pînă ce unul dintre colectiviştii din grupa de agitatori îl făcu pe Zeamăneagră "un încurcă-lume", şi atunci Ioachim, supărat, se închise în el şi tăcu; cei trei colectivişti care erau împreună cu Ştefu şi cu Mircea plecaseră la altă casă, şi la fel ar fi făcut şi Mircea dacă Ştefu nu l-ar fi călcat pe sub masă pe picior. îl enervase pe Mircea felul de a vorbi încîlcit al ţăranului. / — Bade Ioachime, dumneata n-ai nimic împotriva gospodăriei colective ? întreabă Ştefu frecîndu-şi bărbia osoasă. — N-am. Ce să am ? Răspunsul era sincer. Zeamăneagră nu vroise să intre în gospodăria colectivă, nu pentru că l-ar fi tras înapoi cine ştie ce rămăşiţă a trecutului. Rămăşiţa era una singură : sărăcia, teama de a nu fi mai sărac decît era. în spatele neîncrederii lui n-avea de apărat nimic. De la înfiinţarea gospodăriei apucase să spună nu, şi acum, din îndărătnicie continua să spună tot aşa. După înfiinţarea gospodăriei colective, Zeamăneagră aşteptase eîtva timp, cu convingerea că oamenii se vor despărţi de bună voie. A văzut că lucrurile nu stau tocmai aşa. Mai înjurau unii din ei, nu se dădeau înapoi să cîrcotească, dar de despărţit nu se despărţeau. Mai mult, în sat începură să apară case noi. După ce Deheleanu a construit serele, la gospodărie s-au adus lucruri cumpărate cu bani grei. Proorocirile lui intime nu se adeveriseră. Acel mecanism închis al gospodăriei, legat de relaţii şi legi pe care nu le înţelegea, lucrase împotriva lui, îi dăduse peste cap speranţele. Nu din motive ascunse, duşmănoase ar fi vrut ca gospodăria să meargă prost. Nu. Pur şi simplu, ar fi vrut ca dreptatea 32 să fie de partea lui. înţelesese că şi-a greşit socotelile. Alţii trecuseră peste greu, se procopsiseră, în timp ce el stătuse pe loc. Faptele erau fapte, ele vorbeau mai bine decît oricine, şi el vedea faptele, nu era prost să nu le vadă. Nu se înscrisese nici după aceea. Aşteptase. Nu că s-ar fi socotit Un om de seamă, şi din pricina asta avea nevoie să fie rugat în fiecare zi, ci pentru că era supărat pe socotelile lui greşite. îi .era ruşine să le recunoască şi voia să-i lase pe oameni să creadă că dacă ,a rămas pe dinafară, a făcut-o fără nici un gînd ascuns, numai aşa, pentru ca putea trăi şi singur. După aceea, vreme de mai bine de un an, nu s-a mai ocupat nimeni de el. L-au lăsat în plata domnului. Atunci a înţeles că gospodăria poate trăi şi fără el. S-a simţit jignit, ca şi cum gospodăria şi cei ce-o alcătuiau i-ar fi furat un drept. îi socoti pe oameni răi şi zgîrciţi, şi în sufletul lui se străduia să adune dovezi prin care să se convingă, că deşi individual, el era mai cinstit decît ceilalţi. Cînd veniseră agitatorii la el, şi Berciu îi spusese că are copii Ia şcoală şi că dacă nu se înscrie s-ar putea ca statul să nu i-i mai ţină acolo, Zeamăneagră se încruntase, dar sufleteşte era chiar mulţumit că tovarăşul acela vorbise aşa. în sfîrşit, avea un motiv ! Dacă intra "în gospodărie, o făcea nu pentru el, ci pentru copii. Ar fi avut faţă de săteni o justificare ce nu putea fi pusă la îndoială. Ar fi pălăvrăgit după aceea, bineînţeles, că l-au obligat, că dacă n-ar fi fost copiii nu :s-ar fi înscris pentru nimic în lume. Ar fi vorbit pînă ar fi aflat tot satul. Dar de muncit, ar fi muncit pe brînci, pe tăcute, ca să-i ajungă pe ceilalţi din urmă. A doua zi, cînd Berciu a venit iar Ia el şi i-a mărturisit că nimic nu-i adevărat din ce i-a spus în legătură cu copiii, s-a făcut tuciuriu la faţă, şi în sinea lui şi-a zis că „tovarăşii ăştia nu-s serioşi de loc". îşi dădea seama că a scăpat încă un prilej şi că acum trebuie să aştepte pînă avea să apară altul. Dar pînă să vină acel altceva putea să dureze, şi el nu mai avea de gînd să tragă încă multă vreme mîţa de coadă. — Da' cînd le-ai scris, bade Ioachime ? întrebă Mircea văzînd hîrtiile pătate de muşte, scoase de Zeamăneagră de după o icoană. ■— D-apăi le-am scris azi, că decît să se petreacă cine ştie ce prin sat din pricina noastră, mai bine mă înscriu. Ştefu luă hîrtiile şi le băgă în buzunar, neluînd seamă la Mircea, care de astă dată îi făcea el semne pe sub masă. — Că şi pe domnul învăţător îl duceţi pintru noi, mai zise Ioachim, uitîndu-se supărat într-un fund de pahar. — Bade Ioachime, eu te credeam mai cinstit! zise Mircea. Ioachim roşi şi tuşi sec de cîteva ori. — D-apăi dumneata, domnişorule, de ce mă faci necinstit ? Dacă intru, va să zică îs necinstit, dacă nu intru tăt aşa îs ; d-apăi, rogu-te, cum e bine ? Ori poate noi nu avem nici un drept ? — Nu te-am făcut necinstit, bade Ioachime, eu te-am întrebat de ce nu eşti cinstit cu dumneata însuţi. Vrei să ne faci să credem că ai scris hîrtiile astea acum un ceas ? Ca să spui după aceea că din pricină că era cît pe-aci să-1 ducă pe învăţător... Ştefu se încruntă la Mircea. Vruseseră aceste cereri, acum le obţinuseră, şi orice era în afara lor, pentru el nu mai avea însemnătate. ."3 — Viaţa Romînească 33 Mircea nu mai spuse nimic. Se ridică în picioare şi se îndreptă spre uşă. — Stai, domnişorule, să bem un vinars, că eu nu m-am supărat nici o ţîră. Da de ce să mă supăr, că doară n-ai dreptate, minţi Ioachim turnînd ţuică în pahare. — In schimb m-am supărat eu, bade Ioachime. Că dacă acum n-am fi de faţă şi ai sta de vorbă cu alţii ca dumneata, ai spune tot ce ţi-ar trece prin minte în legătură cu înscrierea, numai adevărul nu. Ai zice că te-am forţat. — D-apăi, ce ? Nu m-aţi forţat ? răspunse Ioachim înăsprindu-se la chip. Da eu n-am nimic împotrivă. Ce să am ? ! Şi dacă n-am, de ce nu stai să bei cu noi un pahar de vinars ? V-am dat cererile ? Vi le-am dat ! Apăi ce-ţi pasă dumitale că de ce le-am dat ? Asta-i treaba mea. — Nu te supăra, bade Ioachime, eu n-am vrut să te supăr, numai că mie îmi plac lucrurile curate, ştii... zise Mircea luînd paharul cu ţuică. — Păi dumitale îţi plac într-un fel, nouă ne place altfel, de-aia sîntem oameni. Uitaţi-vă la tata 'mneavoastră, îi mai ocoş şi tace. Păi ştie el de ce tace. Da să ştiţi că pe învăţător n-ar strica să-1 ducă. Aşa, să se-nveţe minte... — Asta pentru că ţi-a lăsat copilul repetent, bade Ioachime! spuse Ştefu ridicîndu-se şi el. — D-apăi să zicem că pintru asta. Că doară îi învăţător într-un sat de-al nostru, şi să vadă că nu poate face ce vrea, că şi noi ştim ce şi cum. Că dacă copilul ştie a scrie şi ceti, de ce să-1 lase ? Că doar la plug o să-şi facă veacul, nu la miniştri. Da credeţi că n-o să-1 ia ? Te pomeneşti că scapă ! Da aşa tractor mare, zău că n-am mai văzut ! Că doar eu am fost trăgător pe tanc şi ştiu ce-i una şi ce-i alta ! mai zise Zeamăneagră cu subînţeles. ...Cărarea din mijlocul drumului era din nou acoperită de zăpadă. Ninsoarea nu mai contenea. Fulgii cădeau cu nemiluita. — Ce spui, tată ? — Ce vrei să spun ? zise el neputîndu-şi lua gîndurile de la ultimele cuvinte ale lui Zeamăneagră. Copii... — Nu-s copii, tată. Acum îmi dau mai bine seama de ce greşeşti şi dumneata, şi Adam. Ii consideraţi copii şi procedaţi cu ei cum se procedează cu copiii. Numai că dacă dumneavoastră nu vreţi să reveniţi asupra copilăriilor, în schimb ei, după ce le acceptă, se opun ca nişte oameni maturi. — Mircea, dragul meu, i se adresă Ştefu, oprindu-se. N-aş vrea să crezi că fiind la mijloc o hotărîre de-a mea nu mă străduiesc să înţeleg ceea ce, după tine, este un lucru de seamă. Hai, că ţi-e frig. Am să-ţi dau paltonul meu pînă om merge la Turda să-ţi cumperi altul. Am impresia — reveni Ştefu la subiect — că tu crezi mai mult decît trebuie în capacitatea lor de înţelegere. — Dacă n-ar fi aşa, ar însemna că de la început subestimez capacitatea dumneavoastră de influenţare. Greşelile care se mai fac în treaba asta, pornesc, după mine, tocmai de aici. — Iar începi cu teoriile, Mircea ? Iar, dragul tatii ? De multe ori aş vrea să cred că toate discuţiile noastre au fost un vis urît. Cred că tu nu dai lucrurilor măsura care li se cuvine. Că exagerezi nişte fapte,. 34 dracul să le ia, care în munca noastră nu pot însemna esenţialul. Te-am ascultat cu atenţie cum ai început să discuţi cu Zeamăneagră. Adică admiţi că într-un fel sînt necinstiţi şi atunci cînd eu spun acelaşi lucru — şi viaţa mă obligă nu numai să-1 spun, ci să şi acţionez, — atunci tu le iei apărarea... Nu-mi iei apărarea mie, ci lor. Mircea zîmbi. — Tată, dintre doi oameni care greşesc la fel, mie mi se pare că cel mai vinovat este cel care e mai conştient. Uite, vreau să te întreb cinstit : de ce-ai admis să se facă teatrul de azi-dimineaţă cu Dobrotă? Ca să-1 salvezi pe Adam ? Te consideri nedreptăţit, şi pentru asta te asociezi formal cu Adam. Aliindu-te cu el eşti gata să nedreptăţeşti pe alţii. Numai că, vezi, pe el nedreptăţile astea nu-1 dor, el consideră că aşa e firesc, în schimb dumitale deşi nu vrei să recunoşti, îţi fac inimă amară. "Desenau şi zîmbeau" — asta te-a nenorocit la şedinţa de partid. Aici dumneata nu faci altceva decît să desenezi şi să zîmbeşti şi, culmea, nu pari de loc nenorocit. Ce ţi-a intrat în ochi ? — Un fulg... răspunse Ştefu, şi se opri ca să se şteargă la ochi. Dinspre şcoală se auzeau zgomote nedesluşite, şi Ştefu îşi iuţi paşii. — Ce s-o fi întîmplat acolo, tată ? întrebă Mircea, nebănuind pricina vînzolelii din curtea şcolii. — Dracu ştie ! Să nu se fi încăierat bună-ta cu învăţătoarea ! Ori poate se ceartă învăţătorii. Nu trebuia să te duci la ei la masă, Mircea. îmi face impresia că Adam din cauza asta se uită la mine cam sucit. Se apropiară de şcoală. Zăpada, cu toate că ciorapii îi erau traşi peste pantaloni, îi intrase lui Ştefu în bocanci, se topise, şi umezeala se urcase pînă la pulpe. Era nervos, neştiind sigur ce se petrece. Se gîndise la Rafira ca să alunge din minte altă posibilitate, dar de îndată ce-a zărit pe Paraschiva ieşind în drum, aproape fugind, îşi dădu seama că nu mama lui era pricina gălăgiei. — Da ce-i, Paraschiva ? întrebă Ştefu, numind-o simplu, pe nume. — Nu te-ai dus dumneata la învăţător şi i-ai spus că o să rămînă în sat ? , — I-am zis. Şi ce-i cu asta ? — Păi uite, asta-i ! Că tovarăşul Adam o zis să-şi adune lucrurile şi să meargă cu remorca pînă la Turda, iar de acolo să se descurce cum o vrea şi cum o şti. Ştefu intră în curtea şcolii, şi primul lucru pe care-1 văzu fu îngrămădirea de boarfe care se adunau în tîrnaţ, unele peste altele. îl zări pe învăţător, dar Dobrotă îşi întoarse privirile şi intră în casă. Apăru Marta, ducînd în braţe două perne. Nu putea să-şi înfrîngă slăbiciunea. Plîngea pe tăcute şi scuipa din cînd cînd praful care se rîşniţa între dinţi. — Mulţam fain, tovarăşe Ştefu, ce să zic ? ! spuse Marta, întin-zîndu-i Rafirei pernele, ca să le aşeze sus, deasupra grămezii. De gura nimănui nu se temea Ştefu mai mult ca de gura Rafirei. Rămase surprins cînd o văzu pe mamă-sa că nici nu-1 învredniceşte cu o privire măcar. 35 — Nu mai aduce nimic, doamnă învăţătoare. Eu îţi spui să nu mai aduci nimic. Şi lucrurile astea să le duceţi înapoi în casă, zise Paraschiva, convinsă fiind că Ştefu o va susţine. Dar Ştefu tăcea. Se uita la Rafira, care nici nu-1 băga în seamă, de parcă pentru ea nu mai exista nimic acolo în afară de treaba pe care o făcea. — Ce-am zis eu, doamnă învăţătoare ? spuse Paraschiva luînd din mîinile Martei plapuma cu faţa roză, decolorată, pe al cărei colţ era un monogram cît toate zilele de mare. — Lasă, Paraschiva, nu te mai osteni, te-ai ostenit destul de dimineaţă. Paraschiva nu se lăsă cu una cu două. începu să care lucrurile înapoi, în timp ce Dobrotă şi Maria le aduceau din nou afară. — Zi-le şi dumeata să nu le mai aducă afară, tovarăşe Ştefu, ceru ajutor Paraschiva. în curte intră Ghideon, făcut puţin din pricina ţuicii pe care o băuse cu mecanicul de la tractor. — Nu mai strîngeţi nimic, că maşinăria nu poate mere pînă mîne, da, că nu s-o putut repara ! zise el lingîndu-şi buzele, care mai păstrau aroma ţuicii de prune. Adevărul era că Ghideon, de bucurie că şoferul îi arătase măruntaiele tractorului, îl cinstise cu nişte ţuică, pe care o băuseră amîndoi acolo înăuntru, fără să-i vadă nimeni. Tot drumul pînă la şcoală se tot întrebase Ghideon de ce Deheleanu le dăduse din ţuica lui tare ca spirtul şi aromată de-ţi muta nasul, şi cum de nu fusese zgîrcit, ca altă dată. Nu reuşise să priceapă. — Da v-am zis să nu mai tot umblaţi de colo-colo, că doar tractorul n-are cu ce mere l zise din nou Ghideon smulgîndu-şi un fir de păr din claia care-i crescuse şi se unise frăţeşte sub nări. Doamnă învăţătoare, n-ai o ţîră de moare ori de borş, că mă arde, vai ce mă arde ! ? — Am, bade Ghideoane, cum să n-am ? zise Marta. Bătrînul însă n-o mai aşteptă şi împleticindu-se, se întoarse spre poartă. — Am zis, mai spuse el, şi plecă, îngînînd un cîntec bisericesc de pe vremea cînd era diac. — No, ai văzut, doamnă învăţătoare, că v-aţi trudit de pomană ? Da cum să mereţi pe vremea asta, că nici motoarele nu pornesc pe-aşa frig! zise Paraschiva bucuroasă. Da dumneata unde te duci, nană Rafiră ? o întrebă pe bătrînă, cînd o văzu ieşind în ogradă numai în rochia de molton. Rafira nu-i răspunse. Trecu pe lîngă Ştefu cum ar fi trecut pe lîngă un străin, şi cînd băiatul ei o prinse de mînă, se întoarse spre el şi întrebă cu voce de apostol : — Da tu ştii unde incvartizează popa ? Că pe lumea asta toţi sîntem în cvartir. — Nu ştiu, mamă. Doar n-ai de gînd să te duci îmbrăcată aşa ! — No, lasă-mă, ca să mă duc să-1 caut. Am oarecare treabă de seamă cu el. Nimeni n-o mai împiedecă pe Rafira să-şi vadă de drum. Se uitau cu toţii la ea cum mergea pe uliţă cu mîinile împreunate, bolborosind. 36 De-abia într-un tîrziu îşi dădu seama Marta cît de subţire era îmbrăcată Rafira. Fugi după ea, îi puse şalul ei gros pe umeri, dar din drum n-o putu întoarce nicicum. Părintele Retegan era socotit om cu frica lui Dumne-7 zeu, dar el spunea despre sine că nu-i decît un biet popă nenorocos. Fusese un copil sărac de prin părţile Abrudului, ţinut la şcoală de parohia comunală. La Şcoala teologică fusese trimis de parohia din Blaj, unde îşi terminase liceul. Ar fi vrut să se facă altceva decît preot. în liceu se dovedise un elev cu calităţi deosebite la ştiinţele exacte şi de pe atunci îndrăgise cu pasiune chimia. Voise să devină inginer chimist, dar lipsindu-i mijloacele avu de ales între munca de funcţionar şi teologie. A ales-o pe aceasta din urmă la insistenţele părinţilor şi ale preotului din sat, care voia să-1 aducă în locul lui. După ce devenise preot, timp de un an şi jumătate, preotul ieşind la pensie, a slujit în satul natal. Poate şi acum ar fi fost tot acolo dacă într-o duminică, pe cînd ţinea predica, nu s-ar fi auzit din altar un zgomot neobişnuit, de pe urma căruia icoanele prinse în cuie au început să se legene, spre mirarea şi spaima întregului sat. Părintele Retegan, calm, şi-a întrerupt predica, a dat fuga pînă-n altar şi s-a întors de acolo cu un vas de sticlă pe fundul căruia se aflau nişte cristale galbene. îşi continuă predica vesel, cu lacrimi în ochi, aducîn-du-i mulţumiri Domnului că truda lui de un an era pe cale să dea roade. Dacă n-ar fi fost protopopul, care vreme de cîteva luni a bătut drumurile Sibiului şi ale Bucureştiului, părintele Retegan ar fi fost scos din slujba preoţească. S-a ales doar cu o mutare disciplinară în Arieşeni. Cîtva timp şi-a continuat şi aici experienţele, dar lipsa de bani i-a temperat pasiunea. Scrisorile pe care le-a trimis pe la ministere şi pe la diverse fabrici rămîneau fără răspuns, sau atunci cînd primea cîte unul, el semăna a cumplită bătaie de joc la adresa unor îndeletniciri care nu puteau avea nimic comun cu sutana lui preoţească. într-o duminică, în urmă cu vre-o treizeci de ani, drept-credincioşii din Arieşeni au putut vedea chipul Maicii Domnului luminat în altar de beculeţe multicolore, şi deşi s-au mirat foarte de această drăcovenie nemaiîntîl-nită pînă atunci, au socotit că mirosul din biserică ce te făcea să lăcrimezi şi să tuşeşti, prea semăna a miros de diavol, iar cînd au simţit că mîinile preotului împrăştie această duhoare, au bănuit că şi beculeţele sînt tot o mişcorănţie de-a Necuratului. Drept care au încetat să mai vină la biserică. De teamă că are să fie scos din pîine, părintele Retegan, ajuns la bătrîneţe, s-a lăsat cu tristeţe de pasiunile tinereţii şi a devenit un preot de o cucernicie şi evlavie rar întîlnite. Din toată dragostea lui pentru chimie a mai rămas doar cu o meteahnă, aceea de a stropi interiorul bisericii, înainte de a veni credincioşii la slujbă, cu o soluţie pe care o pulveriza cu o pompă Flit şi care mirosea mai frumos decît orice tămîie de pe lume. Mai vindea şi altor preoţi din lichidul acela cu miros atît de bisericesc, dar nu pe bani, ci pe ţuică, pentru că-i prinsese gustul şi o preţuia. Cînd a început munca de lămurire pentru înfiinţarea gospodăriei colective, în sat, în loc să predice, ridica osanale noii forme de muncă asupra pămîntului, pînă ce s-au găsit nişte răuvoitori care au trimis scrisori într-o parte şi-n alta. Era cît pe-aci să fie 37 scos, pentru a treia oară în viaţa lui, din rîndul preoţimii. Cineva la Raionul de partid îi luase apărarea, şi aşa părintele Retegan, îmbătrînit de ani, cu pleoapele lipsite de gene, roşii şi umflate din pricina multelor nopţi de nesomn şi a experienţelor, continua să ducă la îndeplinire datoria lui de păstor al sufletelor. Cînd Rafira intră în curtea părintelui Retegan, preotul tocmai terminase de rînit grajdul1, şi, cocîrjat de spate, se îndrepta spre casă. Haina preoţească neagră cîndva, acum de o culoare pe care cu greu o puteai defini — avea poalele prinse de cureaua de la mijloc, ca să n-o murdărească, iar barba albă, plină de firişoare subţiri şi uscate de fîn, îi atîrna pe piept cuviincioasă şi cuminte. Se uită cercetător la femeia care intrase în curtea lui, dar văzînd că femeia nu ascunde nici un plocon, ochii îi deveniră nepăsători şi obosiţi, aşa cum arătau de obicei. — Să vă deie Dumnezeu sănătate, părinte ! spuse Rafira, impresionată de barba de apostol a preotului. — Să-ţi lumineze 'mnezeu calea, roaba lui Dumnezeu. — Rafira... — Rafira. Nu sînteţi din sat, da, da, nu-mi aduc aminte să vă mai fi văzut vreodată ! îi spuse Retegan politicos, văzînd după îmbrăcămintea Rafirei că are de-a face cu o ţărancă mai de soi. Cu ce-ţi pot fi de folos ? Dacă vrei să te spovedeşti, cu dragă inimă, mi-am făcut pentru iarnă un mic altar acasă, că sînt bătrîn, şi la biserică e frig. —■ Nu, dom' părinte, n-am venit să mă spovedesc. Ce păcate mai poate avea o femeie la anii mei ? Acu spune şi dumneata, că eşti om de leatul meu. Părintele Retegan îşi căscă ochii, nefiind învăţat cu un asemenea limbaj, dar pe dată viaţa din ochi i se stinse şi reveni la posomorala de la început. x — Omul cît trăieşte este supus păcatului, draga mea. Pe lume nu sînt oameni fără păcat. Fără păcat este unul singur, Dumnezeu ! — Părinte, rogu-te şi vină cu mine pînă la biserică, că am eu o treabă şă te rogi pentru oarecine. Retegan urcă cele două trepte care duceau spre pridvorul casei, îşi curăţă bocancii de zăpadă cu o măturică şi bolborosind ceva în barbă, zise : — Da cine crezi că sînt eu, vreo odraslă de-a lui Goodyear, ca să-mi vină maşina la scară şi să mă duc pînă la biserică ? Dacă vrei să te spovedeşti, te pot spovedi şi aici ; am altar, am tot ce vrei. Unde să mă duc pe vremea asta, şi de ce să mă duc ? Rafira îl măsură pe popă din cap pînă-n picioare, ca să se convingă că n-a nimerit în altă parte, dar luînd seama la revereandă îşi zise că de bună seamă se află în curtea lui. — Da dumneata eşti popă ori ce ? — Vezi bine că-s popă şi nu-s altceva ! — Păi, părinte dragă, atunci cum poţi vorbi aşa, ca un oarecare mirean nespălat la gură ? Da io îţi plătesc, dacă pe asta stă ! Că doară eu nu vreau de pomană, că ruga de pomană nici că e primită. — Roaba iui Dumnezeu, da nu vezi ce zăpădoc e pe drum ? Pe vreme de-asta nici cîinii nu ies din cuşcă, darmite oamenii ! Nu mă duc nicăieri. Dacă vrei să mă rog aici, mă rog, şi pace bună ! Dacă nu, eu la biserică acu nu mă duc. Că ieri l-am îngropat pe pruncul ăla de s-a îne- 38 cat, şi aseară am avut febră. Doar şi eu sînt om înainte de a fi pastorul Domnului. — Ruga de care am eu nevoie n-o să fie primită aici, părinte. Că trebă să fie o rugă aleasă. Tare aleasă, şi spusă cu înălţare. Că eu nu vreau de pomană, părinte, că doară eu am din ce plăti. Drept răspuns, părintele Retegan intră în foişor şi trînti uşa după el. — Stai, dom' părinte, că eu nu te las, se grăbi Rafira să deschidă uşa în ufma preotului. Că dacă am să te spun cum te porţi cu credincioşii crezi că ţi-o fi cald ? Apăi să nu crezi! Că dacă crezi aşa, însamnă că eşti de pe altă lume. Că dumneata nici nu ştii cine e feciorul meu, şi vorbeşti aşa... Păi feciorul meu îi de ăla mai mare, şi acu o vint aici în sat cu colectivizarea. No, vrei să mă duc şi să-i spun cum te porţi cu mama lui ? Retegan se trase de barbă, îi răsuci vîrful în jurul unui deget şi se încruntă : — Da dacă minţi, aşa femeie bătrînă cum eşti ? — Io să minţăsc, dom'părinte ? Da cum să minţăsc eu pe un popă ? Da nu m-ar bate Dumnezo drăguţu ? Ba m-ar bate. Tare m-ar bate ! Retegan nu mai zise nimic, intră în casă şi după cîteva clipe ieşi cu o tundră miţoasă pe umeri. — Atunci, hai! Că puteai spune de la început cine eşti şi ce hram poartă copilul dumitale. Că dumneata nici nu ştii cît mă obosesc babele astea din sat. Curat afurisite ! Treci dumneata înainte, că doar nu ţi-oi face eu drum prin zăpadă. Că dacă le scapă pe limbă o scan tură de untură, gata, ziua-noaptea la mine, ca nu cumva să le ia Domnul pe nepusă masă cu un aşa mare păcat pe suflet. Da să ştii că Domnul mi-ar fi ascultat ruga şi acasă. Mergi mai repede că uite cum ninge... Văzînd că păşeşte cu încetineală, părintele Retegan trecu înaintea Rafirei şi, cu paşi mari şi siguri, luă vîntul în faţă. Smerită, Rafira se ţinea după el, de teamă ca popa, nemulţumit de mersul ei cam încet, să nu se supere şi să se întoarcă înapoi. — Da trebuie că eşti o mamă bună dacă ai venit cu feciorul pe o asemenea urgie, zise Retegan cînd o simţi pe Rafira lîngă umărul lui. — Părinte, numa de copii să n-ai parte, se plînse Rafira. — Nici n-am avut şi nici nu le duc dorul. Că singur eu mi-s slugă, eu mi-s stăpîn. — Că mai bine-i aşa. — Mai bine pe dracu ! N-ai cu cine schimba o vorbă. — Zău îi mai bine, părinte dragă ! Părintele Retegan tăcu. Intrînd în cimitir, îndreptă o cruce strîm-bată de zăpada care căzuse de pe clopotniţă, şi după ce găsi cheia la locul ştiut numai de el şi de diac, deschise uşa. Pe Rafira o izbi un miros puternic de tămîie, amestecat cu alte mirosuri cum nu mai simţise încă în nici o biserică, din cele multe prin care umblase în viaţa ei. îşi făcu o cruce largă, aplecată aproape în genunchi, apoi păşi spre altar. Acolo îngenunche şi se rugă fierbinte. Faţa bătrînei era transfigurată, ochii ţinteau în evlavie o icoană, iar mîinile, împreunate, tremurau şi luceau sub lacrimile fierbinţi care cădeau din ochii ei. 39 — Cîntă pentru ruga mea, părinte! şopti Rafira înspăimîntată de lucrul groaznic pentru care se ruga. Părintele Retegan era copleşit de dăruirea cu care se ruga bă-trîna. Fără s-o întrebe nimic, începu să cînte cu o voce de bas, uitîn-du-se din cînd în cînd la ferestre, să vadă dacă n-a pătruns cumva umezeala înăuntru. — Cîntă mai tare, părinte, să audă Domnul şi să nu mă judece ca pe-o femeie de nimic ! Părintele se uită spre bolta înstelată a bisericii, îşi porni ochii pe nişte sfinţi afumaţi şi pe jumătate scorojiţi, şi, înălţîndu-şi vocea, cîntă cu atîta putere, încît flacăra singurei luminări aprinsă sub chipul Maicii Domnului începu să pîlpîie. Rafira făcu cîteva mătănii, după care, liniştită, se ridică în picioare şi sărutînd icoana unde se aflau darurile sfînte, îi spuse părintelui : — Acu spovedeşte-mă, părinte, că am un mare păcat pe suflet. Retegan însă nu se opri pînă nu termină cîntarea. De mult nu mai cîntase aşa, de mult vocea nu-i dăduse ascultare ca acum. Cu mîinile împreunate, galbene încă de pe vremea cînd se ocupa şi cu altele, cînta mai departe, minunat el însuşi de căldura glasului său. Nu-i părea rău că venise la biserică. Poate aşa a vrut Cel-de sus —, să vină această bă-trînă la el, să-1 mîne aproape cu de-a sila în lăcaşul de rugăciune, ca să vadă că nu e chiar aşa de bătrîn şi de neputincios pe cît crezuse. în timp ce cînta, se ruga ca nu cumva Rafira să plece din sat pînă duminică. Era sigur că dacă are s-o vadă rugîndu-se va minuna pe săteni cu vocea care de mult nu mai răsunase aşa de binecuvîntat. — Spune, draga mea, pentru ce anume te-ai rugat cu atîta ardoare, că pînă şi eu am fost mişcat în cele adîncuri omeneşti. — Pune-mi patrafirul pe cap, părinte, şi spovedeşte-mă... zise Rafira, albă la faţă. Popa îi puse patrafirul p"e cap, şi Rafira începu să se roage din nou, cu mai multă însufleţire. — Ce păcate de seamă ai făptuit, roaba lui 'mnezeu Rafira ? — Am dorit moartea aproapelui meu, părinte. — Greu păcat, că nu e păcat pe lumea asta mai greu decît să doreşti moartea aproapelui tău. Părintele Retegan aşeză cartea de rugăciuni pe patrafir, deasupra capului Rafirei, şi se rugă cu ochii întredeschişi, mirat şi el de un asemenea păcat, care era tot atît de nou pentru biserica lui ca şi cîntecul pe care-1 slobozise din toată inima cu cîteva minute înainte. — Rău îţi pare pentru păcatul săvîrşit ? — Nu ştiu, părinte. Retegan îşi împreună iar mîinile şi se rugă vreme îndelungată, pe şoptite, gîtuit, cu răsuflarea tăiată. Tuşi de cîteva ori scurt, ducîn-du-şi mîna la gură, şi-i dădu Rafirei canonul. Rafira se ridică în picioare schimbată la faţă, mai bătrînă de cum fusese pînă atunci. Părea că orice urmă de energie dispăruse din ea, şi fără această energie bătrîna arăta altfel, ca un om care a murit de mult şi, cine ştie din ce pricină, trupul neînsufleţit a întîrziat pe pămînt şi mai caută ce nu mai poate găsi. Se îndreptă spre ieşire, clătinîndu-se ca un om beat. în urma ei, părintele Retegan privea speriat la femeia care 40 arătase cu totul altfel înainte. Fugi grăbit s-o sprijine, dar pînă ajunse la ea, Rafira, rezemată de un zid, căzu jos, cu un zgomot înfundat, ca şi cum n-ar fi căzut un om, ci o îngrămădire de boarfe. Retegan se aplecă deasupra ei, şi cînd auzi şoaptele bătrînei abia murmurate, începu să se roage grăbit, ca ieşit din minţi. O aşeză pe o laviţă şi prinse cu grabă funia singurului clopot, începînd să tragă de ea cu toată puterea. — Iartă, Doamne, pe această femeie care în neştiinţa ei prostească s-a rugat pentru moartea copilului ei... După ce Rafira ieşise pe poarta şcolii, Ştefu se dusese 8 să-1 caute pe Adam. îl găsise în aceeaşi cameră a labo- ratorului, scriind pe genunchi o scrisoare soţiei. Adam aproape că nici nu-1 băgă în seamă. îi făcu doar un semn cu capul ca să aştepte puţin, şi tocul începu iar să alerge grăbit pe blocnotesul din faţa Iui. Băgă scrisoarea în plic, îl lipi cu grijă şi-1 vîrî în buzunarul de la piept al bluzei. — De ce-ai făcut asta, Adame ? întrebă Ştefu aşezîndu-se pe un pat liber. — Mă rog, ce-am făcut rău după părerea ta ? Pentru că sînt sigur că în concepţia ta numai un lucru rău am putut face. — Nu un lucru rău, un lucru care pentru un comunist înseamnă o ruşine. Te-am întrebat, ai fost de acord, iar eu mi-am dat cuvîntul, şi peste acest cuvînt nu vreau să trec. De ce le-ai spus să plece ? Ar fi fost cazul să mă consulţi şi pe mine în această problemă. Adam se ridică în picioare şi, cu vîrful degetelor în buzunarele scurtei, începu să se plimbe prin cameră. Nu ştia nici el de ce e mulţumit, dar acesta era adevărul: era mulţumit şi bucuros că venise clipa asta. Trebuia stabilit un raport de forţe, trebuia lămurită odată situaţia : acum, după ce Ştefu venise în sat ca instructor teritorial, cine răspunde de problema colectivizării, cine anume era subordonat în această chestiune şi anume cui ? Adam zîmbi. Se opri din plimbat şi cu o voce calmă, care ar fi vrut să înlăture orice discuţie cu ton mai ridicat, zise : — Şi mă rog, de ce să te consult ? Se uită pătrunzător în ochii lui Ştefu, şi acesta simţi ce nu fusese în stare să simtă pînă atunci. De două zile, de cînd venise în sat, se purtase cu Adam neluînd în considerare că el, Ştefu, nu mai era ceea ce fusese pînă atunci. îşi simţi fruntea îmbrobonată de sudoare. Inima începu să-i bată puternic. — Tu ai aşteptat această discuţie, Adame ? Spune drept ! — Am aşteptat-o, răspunse Adam tăios. Şi vreau să ştii că nu mă interesează cuvîntul tău. Nu trebuia să-1 dai. — Dar l-ai dat şi tu. — Nu l-am dat. Şi chiar dacă mi l-am dat, nu sînt obligat să-mi respect cuvîntul faţă de un reacţionar. — Există o cinste, Adame, indiferent faţă de cine ţi-ai pus-o în joc. Ea e una singură, şi fără ea nu m-aş mai considera om. Adam începu să rîdă zgomotos, cu faţa spre sobă, urmărind o spărtură a burlanului acolo unde el intra în perete. Se opri din rîs şi 41 lovi burlanul cu mina, pînă ce spărtura se făcu nevăzută în zidăria coşului. — Nu ştiam din ce pricină mă doare capul în fiecare zi. Nu m-aş mira ca intenţionat cineva... Ascultă, Ştefule, zise el, mă uit la tine şi te văd dărîmat. Observ în locul tău nu pe cel pe care-1 bănuiam — m-am înşelat, bineînţeles — ci pe altul, cu care nu ştiu ce am comun. Fii sincer, tu de-abia astăzi ţi-ai dat seama că nu mai eşti superiorul meu, ci invers. Funcţionăreşte vorbind, pentru că altfel nu m-am considerat inferiorul tău niciodată. Nu e prima dată cînd m-am păcălit în privinţa unui om. Te-am crezut alături de mine dar m-am înşelat. în orice situaţie am fost pus — şi tu ştii că multe din ele n-au fost prea plăcute, — eu am rămas acelaşi, pe cînd tu... Te-ai speriat pur şi simplu că acum eu îţi sînt superior, de asta am şi rîs. Erai ca un păun care şi-a dat seama cu întîrziere că de fapt nu mai e păun, ci altceva, şi asta numai pentru faptul că cineva i-a smuls coada. Şi fără coadă. Aşteptam ziua asta, de ce să mint ! ? Aşteptam să văd cum arăţi fără funcţie Jalnic ! — Şi de ce mă vezi chiar aşa de jalnic ? — Simplu : Tu trebuie să-mi dai mie socoteală, şi nu eu ţie. Să-ţi fie limpede : nu mă interesează cuvîntul pe care ţi l-ai dat. Am auzit azi-dimineaţă cît de patetic l-ai rostit, ca şi cum ai fi făcut cuiva un nepreţuit dar. Pînă mîine dimineaţă are să se repare porcăria aia, şi învăţătorul va pleca. Eu nu cochetez cu hotărîrile. Adam rîse iar, de astă dată ca un copil care nu se mai poate stă- pîni. — Adame, eu nu sînt omul care să mă ascund după deget. Recunosc, pînă astăzi nici nu mi-a trecut prin minte că relaţiile dintre noi s-au schimbat. Dar dacă am fost de acord în multe cu tine şi astăzi în privinţa unora nu mai sînt, asta e nu pentru că am altă funcţie. îmi era cu mult mai uşor, ca secretar, să fiu de acord cu tine decît acum. Cu mult mai uşor. Dar mi-am dat cuvîntul, pricepi, şi peste cuvîntul meu de comunist n-am să trec. — Cui i l-ai dat ? Unui reacţionar ? Şi peste cuvîntul dat unui reacţionar nu vrei să treci ? N-ai decît ! Numai că eu nu-s dispus să iau în considerare cuvîntul tău. Ştefule dragă, eşti pus într-o situaţie pur şi simplu penibilă. în locul tău, nici nu ştiu ce-aş face... Poate m-aş împuşca, dracu ştie ! Dai o dispoziţie şi eşti obligat s-o rezolvi tu. Eşti de acord ca învăţătorul să fie scos din sat, iar acum ţi-ai dat cuvîntul că... E formidabil! Aşa ceva n-am mai pomenit. » Se apropie de Ştefu şi-1 bătu cu mîna pe umăr. Nu mai rîdea. Doar faţa mai purta roşeala nefirească a unei bucurii ce nu putea fi ascunsă. — Dragul meu, viaţa şi-a bătut uneori joc de oameni mai dihai ca tine. Nu te amărî. Asta i se putea întîmpla oricui. Numai că eu în tine nu mai cred, Ştefule, şi regret sincer că nu mai cred. Ştefu se uită la ochii înneguraţi ai instructorului, şi tristeţea din ei îl enervă, socotind-o o simplă prefăcătorie. — Adame, tu întotdeauna ai fost prea sigur de tine. Acum ai ţinut cu orice preţ să mă jigneşti. îmi dau seama... Dracu să te ia, nu ştiu ce alcătuire sufletească ai tu, dar ascultă la mine, nu mă judeca atît de... 42 — Uite alt cusur de-al tău. Acum eşti gata să-ţi pui cenuşă-n cap, să spui că cine ştie cu ce-ai greşit. îşi aprinse o ţigară şi continuă : Ştefule, dacă aş considera că într-adevăr ai făcut o greşeală, aş denunţa-o în primul rînd eu. Greşeala tu n-ai făcut-o atunci, tu vrei s-o faci acum şi aici, dar, atît cît stă în puterea mea, am să te împiedic. Că ai dat un termen cam negîndit în privinţa colectivizării din Arieşeni, asta poate fi adevărat, dar uite, eu, care sînt obligat să îndeplinesc termenul tă,u, sînt de acord cu el, tot aşa cum sînt de acord cu împuternicirea pe care mi-ai dat-o în privinţa lui Dobrotă. Adică sînt de acord şi sprijin aceste dispoziţii, eu, Adam, pe umerii, căruia de fapt apasă acum răspunderea. Nu căsca ochii la mine ! Numai din spirit de opoziţie nu căuta să-mi bagi beţe-n roate, că vreau să duc pînă la capăt nişte hotărîri care de fapt au fost ale tale. Ce înseamnă că ţi-ai dat cuvîntul? Pur şi simplu n-ai ştiut că de agitatorii din sat răspund eu.. Asta-i, dacă ţii cu orice preţ să nu-ţi terfeleşti cuvîntul. Tu vrei să-1 ţii pe învăţător în sat nu fiindcă eşti convins că el merită, ci pur şi simplu pentru că ţi-ai dat cuvîntul cu uşurinţă. Şi cu asta, basta ! Ştefu îşi strînse între degete cicatricea de pe obraz şi se strîmbă de durere. — Adam, dacă tu crezi că partidul a sădit în mine atît de puţin, te înşeli. Nu sînt omul ăsta şi nici cu calificările tale nu pot fi de acord, îmi dau seama că în unele privinţe am greşit, nu ştiu nici eu unde precis şi în ce anume, dar eu nu sînt ceea ce crezi tu. — Patetic. — Patetic, dacă vrei, dar sincer. — Patetic şi prost. — Cu o săptămînă în urmă n-ai fi îndrăznit să-mi spui aşa ceva. Şi faptul că o faci acum nu e o cinste pentru tine. Acum o săptămînă mă lăudai, acum mă înjuri şi mă ponegreşti cum îţi vine la gură. Dacă-mi fac eu asemenea reproşuri, poate că am dreptul, dar faptul că mi le faci tu şi sub o asemenea formă, în situaţia în care sînt, îmi dă convingerea că tu nu eşti capabil de stimă şi de dragoste decît faţă de tine. Că în toţi ceilalţi tu nu vezi decît nişte oameni ce pot fi călcaţi oricînd în picioare — greşesc : nu oricînd, ci atunci cînd ştii că ei nu-şi pot ridica obrazul de sub bocancul tău. Adam asculta vocea groasă a lui Ştefu, şi reproşurile pe care acesta i le făcea îl scoaseră din sărite. Acum îl considera pe Ştefu într-adevăr prost, şi cu asemenea oameni el nu prea avea obiceiul să-şi piardă vremea. Faţa, din roşie cum fusese pînă atunci, îşi recăpăta culoarea iar ochii, micşoraţi în dosul pleoapelor subţiri şi încreţite, fură cuprinşi din nou de febră. Nu făcea altceva decît să ia asupra lui o răspundere în plus, nu făcea altceva decît să îndeplinească o hotărîre în care eî credea, şi-1 enerva faptul că Ştefu se dovedea atît de orb, neînţelegînd că acesta e lucrul cel mai important, şi nu fleacurile pe care le spusese despre el. — Ştefule, aş vrea să înţelegi că mie nu-mi place să bat apa-n piuă. Lucrurile trebuie să rămînă aşa cum le-am stabilit. învăţătorul şi-a recunoscut greşeala ; Paraschiva, indiferent ce sentimente au mînat-o a susţinut în faţa oamenilor acelaşi lucru ; deci există toate motivele pentru mutarea lui din sat. Restul nu mă interesează şi nici nu pot şi nu vreau să ţin cont de tribulaţiile tale sufleteşti, de altfel pur senti- 43 mentaliste. Şi încă ceva vreau să-ţi spun : poate n-aş fi aruncat în tine asemenea vorbe dacă n-aş fi convins că le meriţi. Iţi cer fără întîrziere, să-ţi trimiţi băiatul din sat. Nu mă intreba de ce. Am început să nu mai cred sincer în tine din momentul cînd mi-am dat seama cum gîn-deşte el. El nu poate gîndi foarte departe de felul cum gîndeşti tu. E un om periculos. Ascultă asta de la mine. Şi dacă are să fie dat afară de la institut, să ştii că eu m-am amestecat în treaba asta. N-am să mă port blînd cu asemenea oameni. — Dar despre ce este vorba ? întrebă Ştefu, şi, frînt de spate, se aşeză pe pat, de parcă ar fi fost lovit în moalele capului. — Nu sînt obligat să-ţi dau nici un fel de amănunte, şi n-am să ţi le dau chiar dacă ai să mă rogi. Mă pot lăsa judecat de un om ca Ba-lomir sau de tine, pentru că n-am pus şi nu pot pune sub semnul întrebării cinstea voastră. Diferenţele dintre noi sînt de altă natură, ele nu lezează fundamentul crezului nostru comun, dar n-am să mă las niciodată judecat de unul care mîine-poimîine poate deveni un liberalist. Cît îmi va sta în putere, în ăştia am să lovesc fără milă. Am înaintat o informare în privinţa lui. De ce să-ţi ascund ? Oameni ca puţoiul ăsta al tău ar trebui înainte de toate să tragă din greu, şi după aceea să emită teorii. — Ai pus mîna pe vreo scrisoare de-a lui ? — Treaba mea ! Ţi-am spus ca să ştii. Şi te-aş sfătui să nu încerci să intervii pentru el, Ştefule ! Cînd este vorba de idealul nostru, n-avem nici copii, nici rude şi nici milă nu trebuie să avem ! Niciodată n-am avut mai fermă convingerea că o mare parte a tineretului nostru intelectual ne-a scăpat din mîini, şi dacă nu punem acum şeaua pe ei or s-o pună ei mai tîrziu pe noi. Pe tine au pus-o ! Tot conţopişti din ăştia. Simt că acelaşi lucru mă paşte şi pe mine. Am şi ceva bani deoparte. Dar, orice s-ar întîmpla cu mine, eu sînt un om al partidului şi voi rămîne al lui pînă la moarte. Ştefu se uita la degetele lui mari, al căror tremur nu-1 putea opri. Nici nu mai auzi ultimele cuvinte ale lui Adam. Se gîndea tot timpul la Mircea. Ar fi vrut ca Adam să nu vadă pe faţa lui ce era în sufletul lui în clipele acelea. Cine ştie ce vorbise sau ce scrisese Mircea ?! După cele aşternute într-o scrisoare (era sigur că Mircea scrisese cuiva, pentru că-i spusese că umblase în servietă să caute hîrtie) nu poţi să-ţi faci o părere despre un om, nu ai dreptul să-1 judeci. îl cunoştea mai bine ca nimeni altul pe fiul lui şi ştia că după un prim contact cu el nu puţini erau acei înclinaţi să-i pună în seamă lucruri ce nu-1 caracterizau decît într-o oarecare măsură. Nu era o noutate pentru el că Mircea prinzînd din nou aripi îi putea crea mari încurcături. Aproape că-i părea rău acum că insistase atît de mult ca băiatul să iasă din cochilia lui, dar făcuse acest lucru nu pentru a-1 îndemna la cine ştie ce prostii... Adam, dacă citise într-adevăr vreo scrisoare de-a lui Mircea, procedase neloial. Dar venise cu contraargumente tocmai pentru a anula această neloiali-tate. Reuşise. Oricît s-ar fi străduit să-i dovedească lui Adam că procedase nejust cenzurînd scrisorile şi că pentru asta răspundea în faţa legii, celălalt avea să găsească totdeauna date în favoarea lui adăugind în plus concluziile sale personale. Ştia că dacă are să se opună în privinţa lui Dobrotă, indiferent de faptul că-şi dăduse cuvîntul, Adam se va putea folosi de scrisoarea lui Mircea, de prostiile pe care el fără îndoială le 44 scrisese acolo, şi o informare la Raion, în situaţia în care era el, l-ar li pus într-o lumină neplăcută. Or, o informare pînă se verifică lasă o primă impresie, şi o primă impresie reuşeşte uneori să dăinuie chiar şi atunci cînd rezultatele anchetei sînt contrare informării. — Am impresia, Ştefule, că tu nu mă asculţi... zise Adam cu ochii înceţoşaţi din pricina febrei lăuntrice. — Te ascult, Adame. Te ascult. Ştefu auzi că-1 strigă cineva de afară. Avu o presimţire, şi parcă un fier roşu îi trecu prin inimă la auzul acelei voci care-i rostea numele simplu, fără „tovarăşe" şi fără „domnule", vocea pe care nu o cunoştea. Sări la fereastră şi privi lacom în stradă. Văzu o sanie trasă de un caî, şi un om cu revereandă ce-i rostea numele cu voce de bas. Nu mai aşteptă să vadă cine e în sanie. Ieşi afară ca un apucat. Mircea ajunsese înaintea lui. în sanie, acoperită cu o tundră, zări chipul alb al mamei lui, un chip venit parcă să se întîlnească cu el acolo de pe altă lume. — Mamă, ce-i cu dumneata, mamă ? Rafira deschise ochii, şi cînd îl văzu pe Ştefu îi închise la loc. îi deschise puţin mai tîrziu cu greutate, şi văzîndu-1 pe Mircea aplecat deasupra ei, speriat de nu era în stare să scoată o vorbă, îşi scoase mîna de sub tundră şi trase capul lui Mircea lîngă gura ei. — M-am rugat în biserică să moară tată-to şi m-o bătut Dumnezo. M-o pălit la ceafă. Şi mai zice lumea că Dumnezo nu bate cu bîta... Ba, taman cu bîta bate. No, ce te zmiorcăi mă Varlaame, că crezi că mi-i milă de tine ? Nu mi-e ! Mînă, părinte, şi du-mă la doftor, că nu mor! Moare dracu ! Hai, dragul bunii, cu mine. Numai tu să vii, numa de tine am trebuinţă. — Dii, gloabă ! îşi îndemnă părintele Retegan calul, trecînd uşor cu biciul peste spatele acestuia. Sania se îndepărtă, şi Ştefu rămase în drum, neştiind încotro s-o pornească şi ce să spună. Paraschiva era în tîrnaţ şi-i ajuta Martei să-şi care 9 lucrurile în casă, cînd pe drum apăruse sania părintelui Retegan. Vru să iasă în drum, cum de altfel vrusese şi Marta, dar vocea popii le opri locului. — Ce s-a întîmplat .tovarăşe Mircea ? întrebă Paraschiva pe tînăr cînd acesta trecu pe lîngă ea. Nu primi însă nici un răspuns. Văzu sania pornind şi pe Ştefu rămas singur în mijlocul drumului, doborît şi pămîntiu la faţă. Punînd pe tîrnaţ pernele cu care pornise să intre în casă, Paraschiva ieşi în drum. Nu-1 văzuse pe Ştefu niciodată arătînd aşa. Pungile de sub ochi îi erau vinete. Tîmplele îi zvîcneau sub pielea vineţie, transpirată, iar fruntea încruntată era plină de dungi albe din pricina zăpezii care se aşezase pe ridicaturile cutelor. Un nod amar i se urcă în gît. îl prinse pe Ştefu de braţ, şi el se lăsă purtat spre casă, fără să scoată un cuvînt. Intrat în casă, se aşeză pe un scaun, îşi propti coatele de masă, şi de căuşul palmelor bărbia osoasă, care tremura. Auzise vorbele Rafirei şi rămăsese trăznit. Nu credea în Dumnezeu, nici în puterea bles- 45 ternului nu crezuse vreodată, dar totdeauna crezuse statornic în mama lui — mereu lîngă el şi la bine, şi la rău, reazim sigur şi de nădejde ori de cîte ori se abătuse asupra lui vreo năpastă. Acum mama lui nu numai că-i refuzase aripa sub care el se simţise bine, dar îi dorise un lucru pe care o mamă numai în momentele^ cumplite îl poate dori copilului ei. O ştiuse pe Rafira dreaptă, indiferent de felul cum înţelegea ea dreptatea, şi era sigur că maică-sa se supărase atît de tare pentru că-şi dăduse cuvîntul pentru ceva, şi sub ochii ei el nu făcuse nimic ca să-şi respecte acest cuvînt. Ea jucase în viaţa lui rolul unui barometru. Nu-şi dăduse niciodată seama de asta şi oscilaţiile bătrînei de la,vorba bună la cuvintele aspre de supărare erau pentru el dacă nu un indiciu sigur, în orice caz un semn în urma căruia trebuia să se gîndească. Mama lui exagerase, lucrurile trebuiau judecate altfel. Deşi în sinea lui găsea unele scuze pentru atitudinea sa în privinţa învăţătorilor, faptul în sine, la care se adăuga îmbolnăvirea maică-sii, îl răscolea pe dinăuntru cu putere. Nu simţise, nu putuse înţelege ce înseamnă să se năruiască ceva în tine, dar dacă golul sufletesc, gîtlejul uscat, ca şi durerea aceea lăuntrică invizibilă şi totuşi atît de reală, încît aproape că o putea pipăi cu mîna, însemnau năruirea, atunci cu siguranţă că şi în el se petrecuse ceva asemănător. îşi desprinse privirile ţintuite de masă, şi întîlni în faţa lui un chip cunoscut de femeie. Paraschiva se uita la Ştefu cu ochii ei mari şi nu făcea nici un efort să-şi şteargă lacrimile rotunde care i se rostogoleau pe obraji, înţelegea chinul lui Ştefu pentru că înţelegea, chiar dacă era de altă natură, chinul ei. — Nu piînge, n-are să se-ntîmple nimic cu ea. Are şapte vieţi, o cunosc eu bine ! zise Ştefu, şi cu mîna lui mare şterse, mai mult mînjind-o pe obraz, lacrimile Paraschivei. Trebuie că am supărat-o amarnic. Paraschiva îşi suflă nasul într-o batistă şi se şterse îndelung la ochi. Se uita la Ştefu cum s-ar fi uitat la un copil faţă de care n-ai de ce să te jenezi şi nici să te ascunzi. Chiar şi atunci, cu un an în urmă, cînd el o chemase să o dăscălească, încercase aceleaşi simţăminte, cu tot tonul lui grav, cu toată înfăţişarea lui autoritară. Nu plînsese nici acum pentru Rafira, de altfel nici nu-şi dăduse seama că piînge. Lacrimile veniseră de la sine. Dacă ar fi ştiut omul acesta cîte nopţi îi închinase ea, de cîte ori îşi făcuse, cu rost sau fără rost, treburi la Turda să-1 vadă... Dacă în urmă cu un an nu i-ar fi spus : „Ţi-e greu, măi femeie, ştiu că ţi-e greu"... nu şi-ar fi adus aminte atît de des de el. Rostise el şi alte cuvinte înaintea acestora, cum rostise multele şi după aceea, dar ei îi rămăseseră în minte numai acelea în legătură cu viaţa şi necazul ei. Altceva nu mai auzise. ...Şi iată-1 acum pe om în sat — mai mult : în faţa ei, îndurerat sufleteşte, chinuit de întrebări, şi ea alături, plîngînd fericită că putea să tacă şi să-1 vadă. El o rugase să nu mai plîngă, dar nu ştia de ce piînge. Pusese lacrimile ei pe seama Rafirei. La urma urmii îi era indiferent pe seama cui le punea, din moment ce acum nu se certau şi nu-şi aruncau vorbe care în loc să-i apropie îi depărtau tot mai mult. Pentru asta plîngea, pentru această depărtare. Ar fi vrut să ţină totul pe loc, dacă altceva nu era în stare să facă. Ştia însă că nu era în puterea ei. Nu putea spune că-1 are drag. Ar fi vrut să aibă grijă de cineva, altfel de cum avea grijă de copiii ei sau de oamenii care veneau la ea 46 cu diferite necazuri, o grijă aleasă, şi simţise că cel mai bine ar fi putut avea-grijă de omul ăsta. li pregătise o cameră unde fiecare lucruşor era făcut şi aşezat de mina ei, o cameră unde nu călca picior de străin şi unde dacă n-avea să intre el ştia că n-are să intre altul. Cum ar fi vrut să-i mîngîie cutele acelea de pe frunte, să-i ia gîndurile şi să le alunge, ca acolo să rămînă loc numai pentru ea ! Dar mina pe frunte nu i-o putea pune şi cu atît mai puţin putea să rînduiască sub ea gîndurile aşa cum ar fi dorit. Ar fi vrut să spună ceva, dar îşi dădu seama că nu poate. Se îndreptă spre uşă. De acolo se întoarse spre Ştefu şi se uită în ochii lui, ca şi cînd ar fi vrut să le spună din priviri ce nu reuşise să spună prin viu grai. Ştefu nu se uita la ea. îl mistuiau alte gînduri, alte frămîntări îl măcinau. Nici ochii Paraschivei nu-i mai dădeau liniştea de care avea nevoie. Ştia că liniştea aceea nu putea veni decît din el. Mircea se întorcea cu părintele Retegan de la dis-10 pensarul din Grind. Stăteau amîndoi cu picioarele vîrîte în paie, ca să le fie mai cald. Pe spate erau înveliţi cu tundra cu care fusese acoperită la ducere, Rafira. Calul înainta cu greu. Zăpada îi ajungea aproape pînă la burtă. în partea de jos, hamurile se înfăşuraseră cu un strat rotund de gheaţă. La fiecare opinteală, curelele pocneau ca şi cum s-ar fi lovit între ele nişte bucăţi groase de sticlă. Prin pătura cu care era acoperit calul ieşea un abur subţire, alburiu. Chingile trozneu, îngheţate. Prin partea din faţă zăpada stîrnită de copite intra prăfuită în sanie. Barba părintelui Retegan îngheţase, iar în spre colţurile gurii, din mustăţi, atîrnau ţurţuri subţiri. De cîteva ori le topise cu vîrful limbii, dar apoi renunţă, de teamă ca aerul rece să nu-i pricinuiască cine ştie ce răceală. Drumul şerpuia pe malul ridicat al Arieşului. Nu se zărea decît pustiirea albă, din care se ridica răzîeaţă şi singuratică o tulpină de pom cu coaja roasă de iepuri. Părintele îşi ciuli urechile aidoma murgului său, încercînd să prindă zbaterea năvalnică a apei sub gheaţă. Un şopot înfundat se auzea venind de la mare adîncime. Vara, aici la acest cot Arieşul se învolbura grăbit, se lovea de malul rîpos cu zgomot, făcea spumă şi vîrtecuşuri, păstra crengile şi murdăria care veneau din susul albiei, le răsucea ameţitor, apoi le lăsa să curgă la vale, odată cu apa, domolită. Acum, din rostogolirea apelor rămăsese doar un scîncet de copil sufocat de aşternutul gros al gheţii. — Dii... na.. Di ! îndemnă părintele Retegan calul, deşi ştia foarte bine că pentru nimic în lume animalul nu şi-ar fi grăbit paşii. Calul se învăţase cu popa şi ştia că îndemnul lui în înţelegerea devenită obişnuită însemna de fapt „ţine-o tot aşa". Şi calul o ţinea „aşa". De fapt, chiar dacă ar fi vrut, tot n-ar fi putut merge mai repede. Părintele Retegan, acum la întoarcere, ştiind cu cine are de-a face ar fi vrut să-i povestească tînărului ceva despre el ; prea erau rare împrejurările ca să-1 scape şi pe acesta. Dar Mircea era mut. Se resemna zicîndu-şi că, la urma urmei, n-are nici un rost să mai amintească şi altora de zbuciumul lui de altădată, care acum lăsase în el doar o linişte tainică şi adîncă. 47 — N-am mai pomenit aşa femeie ! Dacă aş fi ştiut pentru ce ţine să mă rog, i-aş fi dat una să mă ţină minte ! Da ! şmecheră zgripţu-roaică, întîi mă face să cînt, şi după aia vrea să se spovedească. Adică vrea să-i fie primit şi blestemul, dar vrea să rămînă şi fără păcat. Da uite că Domnul nu iartă ! Are şi el elasticul lui, cu care te ciupeşte cînd intreci măsura. Dii, na !... Di... Ce ştii dumneata, tinere ce viaţă era pe vremea cînd eram de vîrsta dumitale !? Acum numai să vrei să înveţi... Mai mult, te şi roagă să înveţi, îţi dă bani, îţi dă de toate... Mircea nu răspunse şi nici nu se amestecă în discuţia începută pînă acum de cîteva ori de preot, socotindu-1 cam într-o ureche. Se gîndea tot timpul la bună-sa, la ceea ce îi spusese doctorul despre boală. Bătrîna avea să se întremeze fără doar şi poate. Pentru o clipă paralizase de spaimă, şi din pricina căzăturii se lovise la un şold. îi părea rău lui Mircea de tot ce se întîmplase cu bună-sa şi îl chinuia faptul că Rafira fusese în stare să ceară pentru tatăl lui o asemenea pedeapsă. Viaţa, necruţătoare cu ea, o făcuse să fie necruţătoare cu cei cărora le dăduse viaţă. Totdeauna o văzuse vioaie, plină de energie, mereu discutînd cu cineva sau găsindu-şi de lucru cu multele treburi ale casei. Gîndul că acum trebuia să stea nemişcată în pat, singură — pentru că asta îi fusese dorinţa, să rămînă singură, — îl speria şi-1 făcea să-i fie teamă. Cînd murise mamă-sa nu-şi dăduse seama ce înseamnă moartea. Acum îl preocupa moartea în sine, ca fenomen, pentru că în afara acestei morţi n-avea să rămînă nici el. Se simţi trist şi cuprins de amărăciune. îi părea rău pentru toate supărările pe care i le adusese Rafirei şi se întreba de ce tocmai acum îşi amintea de asta. Ciudat, dar oricît se străduia să se convingă că suferise mai mult la moartea mamei lui, îşi dădea seama că dacă bună-sa ar fi plecat dintre ei pierderea asta ar suporta-o cu mult mai greu. îi intrase în cap că atîta vreme cît Rafira îi ceartă şi le spune o vorbă bună nu li se poate întîmpla nimic rău. Era furios pe taică-său. îi surprinsese în ochi buimăceala, spaima care-1 făcuse să nu spună un cuvînt, deşi Paraschiva îl rugase, acolo în faţa lucrurilor pe care învăţătorii le aduceau în tîrnaţ, pregătindu-le de drum. înţelesese că tatăl lui pentru prima oară nu fusese ascultat, că îşi dăduse cuvîntul şi că altcineva nu voise să ţină cont de cuvîntul lui... Cît de brutal îl pusese Ştefu la punct or de cîte ori enunţase un punct de vedere uiterit de al lui. Dar uite că fusese suficient să nu fie de acord cu el unul care de cîteva zile era mai mare, ca tatăl lui să tacă şi să se încovoaie. Era absurd să arunce vina pe Ştefu pentru cele întîmplate cu Rafira. Nu era însă mai puţin adevărat — că tăcerea lui, şi nu o tăcere mîndră de om, o făcuse pe Rafira să-i fie ruşine de copilul ei. Cu siguranţă că Adam nu-1 menajase, nu se purtase cu el cu mănuşi, şi din pricina asta era aproape convins că are să-1 găsească pe taică-său şi mai doborît sufleteşte decît rămăsese în drum, la plecarea lor spre dispensar. Ii veni în minte chipul Rafirei, apoi chipul ei se întunecă, şi în locul lui pluti ceaţa neagră a închipuirii. Se cutremură şi se înveli mai tare cu şuba. Cît de mărunte erau toate în comparaţie cu această trecere de la o lume la alta a omului şi cît de zadarnice i se păreau în clipele acelea toate zbaterile din această viaţă ! Ar fi vrut să nu se lase pradă unor asemenea gînduri fără sfîrşit — pentru că fără sfîrşit erau în legă- 48 tura lor tainică. Rafira se ridicase împotriva unor precepte bisericeşti şi îşi căutase liniştea tot în ele. Nimic nu poate încîlci mai mult minţile oamenilor decît credinţa cu care se obişnuiesc şi pe care o fetişiează în virtutea neputinţei de a găsi alta mai bună. Şi atunci cînd vor să se dezbare de ea, în locul liniştii de pînă atunci, intervine acea nelinişte care, dacă omul n-are suficient curaj să se scuture definitiv de ea, inevitabil trebuie să cadă înapoi, dureros, şi pentru totdeauna. Rafira voise să păstreze familia în jurul ei, se ruga zilnic pentru această înţelegere, socotind că numai uniţi vor trece mai uşor prin viaţă, prin hăţişurile ei. Ruga ei nu căpătase ascultare. Acum dorea să rămînă singură ca să-şi poată bolborosi rugăciunile în linişte, fiindu-i teamă să intre fără sprijin în cealaltă linişte, de care se temea. Calul înota cu greu prin nămeţi. — Frig, părinte ! — Frigul e de la Dumnezeu. — Şi în acest Dumnezeu crezi părinte ? Retegan se uită cu coada ochiului la tînăr. — Dumnezeu a lăsat omului gură să vorbească şi minte să gîn-dească ceea ce nu poate vorbi. Vai de cel care nu poate crede ! — Cu asta din urmă îs de acord, părinte... Cu un an în urmă am avut o pneumonie. Peste patruzeci de grade. în momentele cînd nu aiuram, mă străduiam să zic Tatăl nostru, îmi era frică de moarte, dar m-a apucat rîsul, părinte. Nu-1 mai ştiam şi mi-am dat seama, cinstit îţi spun, că dacă l-aş fi ştiut reazemul ar fi fost slab. Ferice de cel ce poate crede, de cel care are tăria să creadă ! Priveam la doctorii care mă înconjurau şi mi-am zis că nimeni nu mă poate ajuta cu nimic, că ajutorul nu-1 pot găsi decît în trupul bolnav. Mi-am dat seama atunci că Dumnezeu ca de altfel şi moartea e în mine, că numai în puterea mea stă să aleg. Te-ai uitat vreodată la cer, părinte ? — M-am uitat. — Nu te-ai speriat cît e de imens ? Eu mă sperii văzîndu-1 cît e de adînc şi fără margini, pentru că nu-1 pot pipăi, şi tot ce nu pot pipăi mă sperie, cum mă sperie şi gîndurile. — Nu crezi destul. * — în ce să cred ? — Te crezi prea deştept, băiatule. Buna dumitale e făcută din alt aluat. Am spovedit-o din nou. Acum n-a mai vrut nici patrafir nici cărţi sfinte. A vrut omul să-şi descarce sufletul. Asta a doborît-o... Nu teama de biserică. Sub teama asta, ţăranul nostru este obişnuit să-şi ascundă adevăratele simţăminte. Ascultă la mine, el nu crede în biserică, vine la ea din obişnuinţă, dar n-aş zice niciodată că el nu crede în Dumnezeu. Vezi, e o mare diferenţă. Dumneata zici că te uiţi la cer şi te sperii, ţăranul se uită la sufletul lui şi se sperie. Dumneata ai carte, şi cartea te-a ajutat să ieşi din dumneata şi să te sperii nu de ce ai înăuntru, ci de ce e în afară. Lumea -lor e mai mică, şi atîta tot. Dumnezeu nu e o substanţă pe care o poţi descompune chimic şi recompune la loc pe cale artificială, ca să-i cunoşti toate tainele. El reprezintă o infinitate de substanţe, nedescoperite încă, iar cei ce cred fac asta ca să nu-şi bată capul sau să nu şi-1 explice. 4 — Viaţa Romînească 49 — Nu s-ar putea spune că n-aveţi păreri originale, părinte, zise Mircea, mirat de raţionamentele bătrînului. — Originali sînt ăştia ca tatăl dumitale, că am cunoscut şi din ăştia destui şi m-au preocupat ideile lor. în fiecare sat şi oraş se construieşte, în fiecare casă e un difuzor sau o carte, ceea ce înainte nici nu se visa. Oamenii sînt învăţaţi să gîndească şi gîndesc, pentru că romînul nu-i prost. Şi atunci omul, fiindcă l-ai deşteptat, începe să devină şmecher. El ştie că dacă nu zice cum zici tu nu poate trage foloase. Atunci zice ca tine, deşi în sinea lui crede altceva. Vezi, aici îi hiba ! Tovarăşul ăsta Adam, care a fost odată la mine ca să-mi arate cîtă carte ştie el, s-a supărat foc cînd i-am spus că toată cartea lui e literă moartă, pentru că în loc să dea cărţii aripi, atîrnă de ea un plumb. Da' uite c-am ajuns. Retegan coborî din sanie. Din partea de jos a uliţei se văzu venind în grabă, Cismaş. — De cînd te caut, tovarăşe Mircea, de cînd te caut ! Nu ştiam că eşti cu popa Gumă. — Retegan, nu Gumă, limbricule, spuse Retegan mînios, şi sărind holteieşte în sanie lovi murgul cu furie. — Scuză-mă, părinte, credeam că-ţi face plăcere, spuse Cismaş, şi Mircea îşi feri capul, ca învăţătorul să nu-i duhnească în faţă. — Plăcere mi-ar fi făcut să nu-ţi fi trimis în fiecare lună cîte-o sută de lei vreme de patru ani. N-a ieşit nimic din tine, mă Nicule ! Cartea, se vede treaba, nu-i făcută pentru oricine. Da dacă treci pe la mine, o ţuică tot oi bea cu tine. — Servus părinte ! — Servus, şi te aştept deseară, încîlcitul Domnului. — Vino, tovarăşe Mircea. Intrăm puţin aici la 1 J badea Afron. El nu-i acasă. Şi Chioara o să ne servească un păhărel încălzit. Mircea se lăsă tras de mînă şi intră în curtea lui Afron. Un dulău li se gudură pe lîngă picioare, şi Cismaş îl gîdilă sub bot. — Pofteşte, tovarăşe Mircea, sau 4acă vrei, n-aş avea nimic împotrivă să fim „pertu". Sîntem cam de aceeaşi vîrstă. Trecură pe lîngă Chioara lui Afron. — O minune de femeie. Ascultă ce-ţi spun, zise Cismaş, după ce intră în casă şi-1 aşeză pe Mircea pe scaun mai mult cu forţa. N-ate celulita. Carne, tare ca piatra. încerc un sentiment de nedescris în faţa oamenilor cu care natura a fost aşa de puţin darnică. Simt pe undeva obligaţia internă să fiu faţă de aceşti oameni mai bun, mai duios şi mai darnic. N-ai încercat niciodată asemenea sentimente ? Păcat! Cismaş şterse cu faţa de masă un pahar, apoi îl reşterse cu două degete şi-1 umplu cu ţuică. Bea te rog, e curată, nu te doare capul. Aici în sat licoarea asta e singura bucurie. Mircea gustă întîi precaut; se gîndea să nu fie vreun amestec de băuturi. Cînd se convinse că era ţuică de prună, bău cu poftă. Cismaş, vesel, îi umplu şi cel de-al doilea pahar. Mircea nu se lăsă rugat. Tot drumul se gîndise că atît i-ar mai lipsi — să răcească, nu era el sufi- 50 cient de şubred. După cel de-al treilea pahar se uită chiar prietenos la Cişmas. — Mircea, dă-mi voie să-ţi spun pe nume. Nu te superi. Nu-i aşa ? — Gata, ce mai ?! Te rog, Nilule ! aprobă Mircea sincer, încălzit de ţuica băută. — Mircea dragă, cum îţi spuneam, zise Cismaş arătînd cu capul spre uşa de unde se auzeau paşii nevestei lui Afron. Una de categoria noastră niciodată nu se dăruieşte cum se dăruieşte una ca asta. Ştii, astea au sentimentul că li se oferă un favor rar şi-ţi mulţumesc pentru asta cu toată căldura de care sînt în stare. E ceva sublim. Acum, că sîntem feldi, ţi-aş putea favoriza... Deşi, ca să fiu sincer, aş vrea să fac ceva s-o ajut. Bărbatul ei e un bătrîn de vreo şaizeci de ani şi cred( că feciorul lui de la prima nevastă, Laurenţiu... Cum să-ţi explic asta, e un fel de exploatare pe planul conştiinţei. Ea tace şi-i mulţumeşte pe toţi... Iţi spun, din spirit de sacrificiu. Uite, dacă ai vrea... — Nu, mulţumesc, se opuse Mircea bîlbîind o scuză. II prinse pe Cismaş de mînă cînd văzu că acesta se străduia să se ridice s-o cheme pe nevasta lui Afron. De altfel, nu ştiu ce-ţi poate plăcea la ea. Nu uita că asemenea lucruri tîrăsc de obicei pe om într-o tină sufletească din care cu greu mai poate ieşi... Mai bău un pahar. II apucă greaţa. îi păru rău că din pricina fricii de răceală întrecuse măsura, bînd cîteva pahare unul după altul. — Nu voiam să te supăr, Nilule. Crede-mă... — Nu sînt supărat, zise el pipăind ceva în buzunarul de la piept al paltonului. Nu sînt supărat, deşi... deşi... cum să-ţi spun ? eu aş avea tot dreptul să mă port aşa. Am tot dreptul să mă tăvălesc în cea mai neagră mocirlă. Da... — Acum îmi pare rău că ţi-am spus ce ţi-am spus, se scuză Mircea, luînd supărarea învăţătorului drept o urmare a spuselor lui. — Din contră, trebuie să-ţi pară bine. Numai că tu n-ai fost pus în condiţiile în care trăiesc eu, în această promiscuitate sătească... Tu nu ştii ce înseamnă să fii un intelectual de ţară fără nici o putere şi nici un drept. Ultimul nenorocit care vine aici de la oraş este în măsură să treacă peste tine şi să te calce în picioare. Iar ca să supravieţuieşti, trebuie să treci peste demnitatea ta. Cismaş, furios, îşi umplu un pahar de ţuică şi-1 bău dintr-o dată. îşi dădea seama că exagerează dar tocmai acest lucru îl bucura, ca şi cum în felul acesta ar fi avut posibilitatea să se răzbune pe mulţi duşmani închipuiţi şi neînchipuiţi pe care-i avea. — într-un oraş, cel mai umil funcţionar poate spera că într-o bună zi poate fi... Da, apreciat şi chiar avansat. Vezi, regimul ăsta a creat posibilităţi de avansare tuturor oamenilor... Ştii, aici e vorba de o anumită proporţie... Da în Arieşani ce posibilităţi ei ? Trebuie să aştepţi să moară unul ca Dobrotă să poţi spera la ceva. Şi să zicem că ajungi director. După asta ? Ce perspective mai poţi avea ? Nici una. Cu noi se petrece o tragedie, Mircea, o tragedie !... Cînd îl văzu pe Mircea că se uită la paharul pe care-1 învîrtea fără nici un rost, Cismaş îl acuză în gînd de insensibilitate şi se întrebă dacă are sau nu rost să-i spună pînă la urmă pentru ce anume îl chemase. 51 — Da, Mircea. Eu vorbesc din experienţă. Uneori mă întreb de ce sînt membru de partid. Ce folos am eu. Nici unul. — Carnetul de partid întîi obligă, Nilule. Crede-mă, nu vreau să duc muncă de lămurire cu tine. Am avut momente, şi mai am şi acum, cînd consideram că drumul pe care mi l-am ales este un drum care nu-i al meu. Au fost necesari un număr de studenţi la Agronomie. Şi unul din aceştia am fost eu. Am intrat să muncesc cu pasiune, ca să-mi pierd pasiunea pe drum. N-au importanţă motivele. Nici un motiv nu poate nimici o pasiune. Dar uite, aici în sat mi-am dat seama că omul nu trebuie să judece lucrurile numai în funcţie de mulţumirile sau nemulţumirile lui. Cismaş rîse amar. îşi zise că Mircea vorbeşte aşa pentru că nu trăise aici, nu fusese supus la umilinţele la care fusese supus el. întregul corp îi tremură. — Mircea dragă, vorbeşti aşa pentru că, pentru că... nu cunoşti, da, nu cunoşti şi n-ai de unde cunoaşte greutăţile în care ne zbatem noi. Eu am fost şi mă consider încă un om cinstit. Desigur, nu lipsit de vanităţi, de orgoliu. Sînt om, ce vrei, nu mă pot debarasa de ceea ce omul... Dar ştii, pe mine Adam m-a făcut sifilitic; da, si-fi-li-tic ! Nici mai mult, nici mai puţin decît si-fi-li-tic, spuse Cismaş parcă savu-rînd cuvîntul. Eu sînt un om al regimului. Cu trup şi suflet. Am vrut să fac pentru Adam şi tatăl dumitale tot ce mi-a.stat în putinţă. Şi răsplata ? Răsplata e că noi intelectualii sîntem nişte si-fi-li-tici. Asta pentru că avem o conştiinţă mai înaltă. Nu m-am apropiat de tine, că... ăăă... Da, te judecam după activistul Ştefu. Şi crede-mă că judecata nu era în favoarea ta. — Nilule, nu mai bea, şi aşa spui prostii. De fapt mie nu-mi place să discut niciodată asemenea lucruri la beţie. Am senzaţia că ascund în mine ceva, ca un hoţ, şi că am nevoie de un narcotic ca să fiu eu. N-am nimic de ascuns şi nici nu-mi place să discut pe la colţuri. Cismaş îşi arătă dantura albă şi masivă. Era în posesia unui document care susţinea din plin punctul lui de vedere. — Tu crezi că eu discut cu tine pentru că simt nevoia să te coalizezi cu mine ? Nu. Nu... Nu... De fapt tu ai dreptate, zise Cismaş mişcat de cuvintele sincere ale lui Mircea. Eu sînt un porc... Nu te uita aşa la mine. Sînt un porc. Dar pentru asta nu sînt vinovat numai eu. Sînt o cîrpă. Sînt o otreapă. Tocmai pentru asta te-am chemat aici, să mă purific. Mi-au apărut nişte pete pe burtă, n-am să mai trăiesc mult. Să nu crezi că-mi pare rău. Nu-mi pare rău de loc. Acum crezi că exagerez. Nu-i adevărat — şi apropiindu-se de Mircea îşi descheie cămaşa şi-şi arătă pielea bronzată, depigmentată în cîteva locuri: nişte pete albe. Acum mă crezi ? — Cred că e un fleac, Nilule... , — Mie... mi-e egal ce-o să se întîmple cu mine ! Dacă ai trăi şi tu aici, sînt convins că după un an de zile ai să... Bineînţeles, ai să-mi dai dreptate. îşi încheie cămaşa şi-şi aprinse o ţigară. Nu era fumător. Auzise de la prieteni că ţigara calmează ; ori, nervii lui zdruncinaţi, după părerea lui, aveau nevoie de un calmant puternic ca să fie potoliţi. Trase bărbă- 52 teste un fum în piept, cerşind o uşurare sufletească. Fumul iute îi tăie respiraţia, şi Cismaş, albit la faţă, începu să tuşească. — Poate am să lucrez şi eu în acest sat, Nilule. Peste cîteva luni îmi dau examenul de stat. — Cum, tu aici ? Adică vrei să vii în Arieşeni ? — Aici ori în altă parte. Nu ştiu. Dacă aş încerca să mă căpătuiesc pe undeva la oraş aş avea sentimentul că fur pe cineva. Nu se supăra pe mine. Am impresia că tu conştient te minţi, că storci din tine nişte dureri poate reale, dar pe care le exagerezi, comparînd viaţa ta cu a altora. — Adică tu crezi că... — Deocamdată nu cred nimic, îşi continuă Mircea gîndurile. Uite, a fost o perioadă cînd m-am certat cu tata şi am rupt orice relaţie cu el. Din pricina lui am crezut că nici meseria pe care mi-am ales-o nu-mi convine, că nici lumea asta nu mai e lume pentru mine. Dar cunoscîn-du-1 pe Deheleanu mi-am dat seama că aş fi un trădător dacă aş căuta să mă aciuez prin altă parte, la un loc călduţ. Nu pot să sufăr oamenii care se plîng. Ce lucruri mari şi deosebite am încercat să facem şi nu ne-au reuşit, ca să avem dreptul să ne plîngem ? N-am făcut încă nimic, dar de plîns ne plîngem. Tu cel puţin porneşti de la premiza că asta e soarta intelectualului, iar eu îţi spun că dacă acest intelectual se complică inutil, nici nu merită un altfel de tratament. Cismaş se ridică în picioare şi începu să dea ocol mesei. Cuvintele lui Mircea, deşi nu se refereau la el, îl ţintuiseră într-o oarecare măsură, şi se simţea lovit, lovit pe nedrept. îşi turnă în grabă un alt pahar de ţuică, căută prin farfuria de pe masă pînă ce găsi un castravete tare şi, ronţăindu-1 cu plăcere, vorbi cu voce de om distrus : — Nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte să rîvnesc la altceva. M-aş fi mulţumit cu postul de învăţător... Da... şi părintele Retegan m-a ajutat. A crezut în mine. Mi-a trimis bani. Tu nici nu ştii ce profund e acest popă Gumă. Revin. Mi-e ciudă că nu pot lega frazele aşa cum aş dori. Dar aici în sat m-am tîmpit. Tu nu poţi pricepe ce înseamnă să n-ai cu cine schimba un cuvînt inteligent. Ei bine, cînd am auzit că un coleg de-al meu a ajuns inspector la învăţămînt, unul care era total sub posibilităţile mele, m-am gîndit că eu de ce n-aş avansa ?! Am pierdut acele trăsături cu care tu te lauzi acum, dar ai să le pierzi şi tu. Am mers pînă acolo încît am sustras scrisori care puteau fi compromiţătoare pentru Adam. Da, şi i le-am dus plocon... Mircea, te rog să-mi dai o palmă, te rog ! — De ce să-ţi dau o palmă ? întrebă Mircea împingînd capul lui Cismaş, care se aplecase deasupra lui. — Te rog să mă pălmuieşti şi să mă scuipi, să mă scuipi drept în ochi ! Sînt un porc, un foarte mare porc. Tu nici nu vrei să mă dispre-ţuieşti, nici nu vrei să mă scuipi! Se aşeză pe scaun şi începu să plîngă. Intră nevasta lui Afron cu o cană de zeamă de varză, dar Cismaş îi arătă uşa. — Pleacă, curvă ! Că m-am bălăcit ca un porc ! Pleacă, scumpo ! — Nilule, ce-i cu tine ? Hai să plecăm. Te-ai îmbătat. — De-acum am să mă îmbăt în fiecare zi. Scuipă-mă că-ţi promit că n-am să mă simt nici infinit... infinitezimal jignit. Nu vrei să mă 53 dispreţuieşti ? Te rog dispreţuieşte-mă, că eu i-am adus lui Adam scrisoarea ta pe care ai trimis-o la Cluj... — Nilule... — Sînt un porc ! Am vrut să ajung cineva pe căi necinstite. Da, eu am luat scrisoarea. Sînt în mîinile tale. Mă dau pe mîna ta. Dar Adam se înşală şi s-a şi înşelat dacă-şi închipuie că poate folosi un om, un intelectual, cap de promoţie, în scopuri meschine. Uite ce scrie la institut despre tine. Citeşte. El a crezut că pot lua numai scrisorile altora, că ale lui nu le pot lua. Cere să fii scos din institut pentru acţiuni duşmănoase. Da. Stai, nu ţi-o dau, că după aia nu mă mai asculţi. Iar tu le ţii partea, tu zici că noi sîntem de vină, tu eşti gata să-ţi... Am să devin un duşman, asta am să ajung... Ia-o, citeşte-o şi dă-o mai departe, dacă vrei, eu sînt un ratat. Mircea lui scrisoarea, vru s-o deschidă. Ceva îl făcu să se oprească. Se uită la Cismaş, care-şi bălăbănea capul pe masă, pe jumătate adormit, şi apropiindu-se de el îl luă în braţe. Cismaş nu făcu nici un gest de împotrivire. Mircea îl duse spre pat şi-1 aşeză cu grijă. O strigă pe nevasta lui Afron. Cînd aceasta îşi băgă grijulie capul pe uşă, Mircea îi spuse să-i aşeze învăţătorului o pernă sub cap. Femeia se execută grăbită. — Şi ieri s-a îmbătat tare ! — Lasă-1 să doarmă. — Da' dacă vin ai mei, ce să fac ? Că Laurenţiu mă bate... =— Unde vrei să-1 duc ? Nu vezi că nu se poate nici mişca ? Indru-gă-i şi dumneata ceva. Mai tîrziu am să vin după el. Da' bărbatul dumi-tale unde-i ? . — S-o dus la Hahoi, că vor să ţîpe tancu... Chioara căscă ochii mari cînd îşi dădu seama că a spus o prostie. Mircea nu auzi ultimele cuvinte. întrebase de bărbatul ei din obişnuinţă, preocupat de scrisoarea pe care o avea în mînă şi pe care nu îndrăznea s-o citească. Ieşi afară. Aerul rece îl limpezi pentru o clipă. Nu ajunse pînă la poartă cînd greaţa de la stomac îl făcu să se oprească. Se rezemă de uşciorul porţii şi vomită. îşi şterse lacrimile şi se îndreptă abătut spre casă. Dinspre capul satului se auzeau sunetele fanfarei, iar la o poartă două fete jucau învîrtita pe o melodie de marş. . Călca întins spre şcoală. Voia neapărat să-1 găsea-13 scă pe Adam şi să stea de vorbă cu el. Nu ştia şi nici nu se gîndise la ceea ce avea să spună. Ştia precis că orice hotărîre ar fi luat înainte nu ar fi avut nici o valoare pînă ce n-ar fi dat ochi cu instructorul. Cînd trecu prin faţa casei Paraschivei, fu tentat să intre înăuntru şi să-i spună unde se află Cismaş. Renunţă. Ar fi trebuit să dea explicaţii. Nu-1 crezuse în stare să coboare pînă acolo încît să cenzureze gînduri care nu-i aparţineau. Indiferent de părerile pe care le avea în legătură cu Adam, nu era mai puţin adevărat că stimase în el fermitatea şi chiar felul lui dur de a se purta, găsise justificări pentru el, socotindu-1 drept şi cinstit, totdeauna cu cărţile pe faţă. Acest gest, care ţintea de fapt să distrugă un om, îl oprise să-şi arate măcar curiozitatea şi să citească scrisoarea. Lucrurile pe care le scrisese colegului lui şi care au căpătat, datorită lui Cismaş, o altă destinaţie, le putea spune 54 oricui dacă ar fi fost necesar, nu se temea de adevărul lor. Erau nişte simple păreri, cărora Adam le dăduse o interpretare a lui şi cu siguranţă departe de adevăr, din moment ce Cismaş, care citise scrisoarea, îi spusese că Adam de fapt ţinteşte să-1 scoată din institut. Adam îi apărea acum într-o lumină nouă. Dintr-o dată se gîndi la Ştefu, la faptul că el considera că nu partidul 1-a trimis la munca de jos, ci „teoreticienii", la nemulţumirile lui Adam izvoţîte probabil din sentimentul nerealizării, şi înţelese că partidul era conştient de acest lucru, că punea stavile serioase unor asemenea oameni. Se bucură ca un copil. Pe Adam nu-1 găsi la şcoală. Se îndreptă spre capul satului, acolo unde se auzea fanfara. Dintr-o curte ieşi Adam, urmat de cîţiva ţărani, şi Mircea rămase surprins de felul cum îl întîmpină instructorul. — Ce mai faci, tovarăşe Mircea ? Nu te-am mai văzut de mult! şi-i zîmbi, măsurîndu-1 pe tînăr din cap pînă-n picioare. Noi lucrăm, ce să facem ?! Dumneata te plimbi, ce-ţi pasă ?! Te plimbi şi tragi concluzii, bineînţeles în defavorul nostru. E şi firesc : unii trag concluzii, şi alţii muncesc. Aşa a fost de cînd lumea, conchise Adam zîmbind larg, vrînd să-i dovedească lui Mircea că el nu-i de loc supărat că unii muncesc şi alţii trag concluzii. Mircea îl privi pe Adam drept în ochi, fără sfială, fără sfiala pe care o încercase pînă atunci. Scoase din buzunar plicul cu scrisoarea, şi uitîndu-se o clipă la el cu părere de rău, pentru că n-avea să-i cunoască niciodată conţinutul, i-1 întinse. Adam rămase perplex. — N-am citit-o, tovarăşe Adam. Dacă aş fi citit-o, ar fi însemnat să mă înjosesc. Mi-a spus Cismaş în două cuvinte ce conţine, şi adresa m-a lămurit că nu poate fi decît aşa. Faţa lui Adam, din galbenă, se făcu galbenă-pămîntie, cu toate că zîmbetul de la început, din colţul gurii, îi rămase nestins. — Cum de... a... — Cum de a îndrăznit vreţi să spuneţi ? îi luă Mircea vorba din gură, şi se apropie şi mai mult de Adam. Tot aşa cum a îndrăznit să ia scrisoarea mea. Cu singura deosebire că atunci n-aţi avut nimic împotrivă. Un singur lucru vă rog rsă-l lăsaţi pe Cismaş în pace. Dacă o să vă atingeţi cu ceva de el, n-o să tac. Dumneavoastră aţi încălcat constituţia, aţi încălcat legea, şi un demers în acest sens nu v-ar produce bucurii în nici un caz. Să nu credeţi că-i vorba de şantaj. In fond, vă dau putinţa s-o puneţi din nou la poştă, să faceţi cu ea ce vreţi. Mi-e egal... Mai voiam să vă spun ceva. Ştiţi de ce n-aţi reuşit niciodată, deşi sînt convins că aţi dorit-o foarte mult, să ajungeţi mai sus decît aţi ajuns pînă acum ? Nu v-a lăsat partidul, nu „teoreticienii". Dacă n-aş fi făcut această descoperire, m-aş fi dus să mă plîng Raionului, Regiunii şi.cui vreţi şi nu vreţi. Dar nu mai e nevoie, nu mai e nevoie. Partidul n-o să vă ierte nici aşa. — Tovarăşe Mircea ! Mîinile lui Adam să lăsară moi pe lîngă trup, şi faţa i se înnegura, cuprinsă de amărăciune. , Mircea se răsuci pe loc şi plecă. în faţa gospodăriei colective se opri, şi după ce stătu puţin timp locului intră în curte. îl găsi pe Dehe-leanu înregistrînd cererile primite în ziua aceea de Ia individuali. 55 — Nu stau, tovarăşe preşedinte. Sînt grăbit. Am venit doar să-ţi spun că m-am hotărît definitiv. Deheleanu rămase cu gura căscată, neştiind care anume era acea. hotărîre definitivă. — Pleci ? — Chiar dacă plec, am să mă întorc aici. Aici în sat. Deheleanu nu mai ştiu ce să zică. Se duse într-un colţ al camerei, unde era cuierul, şi scoase de sub nişte saci puşca de vînătoare, aproape nouă. — Pentru dumneata, tovarăşe. Am aşteptat seara ca să ţi-o pot aduce eu. — Mită... surîse Mircea. — Vai, tovarăşe dragă, cum poţi vorbi aşa ? Cu tătă inima ţi-o dăruiesc eu. Aşa, cum să zic, în semn de prietenie. Preşedintele era atît de voios şi atît de mult ar fi vrut să-1 bucure cu ceva deosebit pe viitorul agronom, încît fără să-şi dea seama îl ţinea strîns de mînă, ca şi cum i-ar fi fost teamă ca tînărul să nu fugă. — Tovarăşe Mircea, să nu crezi că dacă eu, ca să zic aşa, nu mă bag în frunte, stau aşa de pomană. Că eu nu-s prost. Eu l-am lăsat pe învăţător în pace, că doară eu ştiam ce ştiam. Fiecare om are tactica lui. Eu o am pe a mea. Nu te supăra, dar ţăranul vrea din toate să cîştige. Şi uite, eu te-am cîştigat şi pe dumneata, o să terminăm şi cu colectivizarea, şi tare aş dori să rămînă şi tatăl dumitale în sat. — Adică vrei să omori trei iepuri cu o puşcă... Deheleanu nu luă aminte la vorbele ironice ale tînărului. El voia doar să dovedească un lucru, şi anume : că dacă el nu se arăta prin sat atît de des ca alţii, nu însemna că nu ştia ce se petrece prin sat şi că nu era amestecat în aceste treburi. Era atît de voios de vestea pe care i-o dăduse tînărul, încît uită de precauţia obişnuită cu care discuta cu oamenii pe care-i cunoştea prea puţin şi-şi desfăcu băierile gurii. — Vezi dumneata, eu nu-s om cu şcoală. Eu nu pot şi nu vreau să mă amestec acolo unde nu-mi fierbe oala. Da' aici în sat, oriunde fierbe oala mea. Adică eu trebuie să mă amestec în toate. Dar rău faci dacă gîndeşti aşa. Nu-i bine ca totdeauna ăl mare să se amestece în toate. Mai lasă-i şi pe ţărani să-şi bată capul, mai lasă şi pe membrii de partid să judece, să stea de vorbă şi să hotărască. Pe un preşedinte oricînd îl poţi schimba, dar pe zece membri de partid n-ai cum să-i schimbi. Or acu, ca să zic aşa, se aleg forţele. Eu ştiu că dumitale nu-ţi place Adam. Nice mie nu-mi place. Da crezi că eu singur îi pot sta împotrivă ? Nice-cum. Să fi văzut mai acu un ceas cum informa Raionul beştelind la telefon pe preşedintele Sfatului din Grind şi pe tatăl dumitale, de parcă ar fi fost nişte duşmani. D-apăi dacă m-aş încontra eu... Vai, Doamne, ce-ar face cu mine ! Da Adam, dacă se ridică taţi membrii de partid şi-i cer socoteală, nu mai are ce face. Da să ştii că de învăţător să nu-ţi fie teamă, că n-are să plece. Dumneata crezi că noi sîntem nimic ? Ba asta rogu-te să n-o crezi. Eu îs mai bătrîn şi ştiu. — N-am înţeles mare lucru, tovarăşe Deheleanu, zise Mircea încruntat. — Las, că nu strică să afli cu ţîrîita. Vreau doar să pricepi dumneata că omul nu trebuie să se bată, ca berbecul, numai în coarne. Mai 56 e şi o altă luptă. Ce să-i faci ? Viaţa te învaţă la toate. Da puşca n-o iei ? Da acuma dumneata te-ai supărat pe mine, aşa-i ? — Nu-s supărat, bade Deheleanu. De ce să fiu ? Numai că mie îmi plac lucrurile pe faţă. — Da că pe faţă vor ajunge. N-ai bai ! Da puşca las', că ţi-o aduc eu. Şi să nu fii supărat. Tovarăşul Ştefu s-o dus pînă la Grind, să vadă de buna dumitale. I-am dat sania. Da... aşa că nu eşti supărat ? Şi să ai o leacă da încredere în oamenii ăştia mai bătrîni, că n-am făcut umbră pămîntului de pomană. Că eu îs ăl mai tare pintru liberul consimţământ. Că doară eu lucrez cu oamenii. Uite, cu mîna pe inimă te rog să nu fii amărît şi să mă crezi că pînă la urmă nice unul nu va intra în gospodărie dacă nu vrea. No, mă crezi ? Cerul se luminase ca sticla. Soarele era învăluit într-o pătură, ca un cal obosit de drum, şi prin învelitoarea lui răzbăteau nouraşi alburii. în casa lui Găvrila Busuiocului fanfara cînta fără între-14 rupere de vreo trei ore. Aşezaţi pe trei rînduri, cei două- zeci de oameni, cu ochii îndreptaţi spre notele prinse de instrumente, epuizau pentru a treia oară repertoriul. Găvrila, plin de importanţă, cînd văzuse că toate alămurile acelea strălucitoare intră în casă la el, ajutat de nevastă-sa, scoase un pat din casa mare, ca să rămînă mai mult loc. împrumutaseră de la un vecin o laviţă, două aveau ei, şi le aşezară în rînd, ca la şcoală. — Tovarăşe Găvrila, zise Berciu, după două cîntece o să te ungă la inimă... — Să vedem, să vedem ! Găvrila, cu nevasţă-sa lîngă el, aşezaţi pe laviţă, aşteptau ca Berciu să termine cu vorbăria, ca să înceapă odată muzica. Găvrila Busuiocului era fericit că norocul cu fanfara picase tocmai pe el. După primul cîntec îşi simţi urechile înfundate, dar continua să surîdă. Din cînd în cînd îi dădea coate nevesti-si, care, după cum i se părea lui, în loc să asculte îşi ţintuise ochii pe un bărbat tuciuriu, nepu-tîndu-şi dezlipi privirile de la obrajii lui. Pe la ferestre se adunaseră oameni şi copii de prin alte curţi, şi Găvrila, supărat că e deranjat, opri fanfara cu un gest al mîinii şi ieşi afară. — De ce v-aţi adunat ca la bîlci ? No, mintenaş, care cum o vint, să plece pe la casa lui! — Da lasă-ne şi pe noi, baci Găvrila, că tare fain cîntă ! zise o fetişcană — mai mult un copil, dar Găvrila, insensibil, o lovi pe fată cu piciorul în spate şi o goni pe uşă afară. După ce curaţi curtea de curioşi, Găvrila dădu drumul dulăului prin curte. — No, daţi-i drumul, dragii mei oaspeţi, că i-am zburătăcit pe ăia din ogradă ! zise Găvrila, şi se aşeză iar lîngă Pelaghia. Fanfara începu să cînte un cîntec duios, un cîntec ce aducea de departe cu o melodie pe care o auzise Găvrila în război. Simţi că i se umezesc ochii. îi plăcea muzica. Atunci, în iarna aceea, era cît pe-aci să cadă prizonier din pricina acelei armonici care-i adusese aminte de sat, de nevastă şi de atîtea altele. Acum Găvrila era cuprins de aceleaşi simţă- 57 minte. Mai mult, era aproape sigur că melodia pe care o asculta era una şi aceeaşi cu melodia pe care o auzise atunci în tranşee. Se scutură puţin, cuprins de un fior. Da, nu mai încăpea nici o îndoială, era una şi aceeaşi cîntare. Prin mintea înceată începură să-i umble fel de fel de gînduri. De pildă, Găvrila îşi zicea că lumea e grozav de ciudată. în timpul războiului dacă cineva ar fi auzit o asemenea cîntare te-ar fi făcut duşman, şi uite că acum ea răsuna în casa lui. Nu era prost, să nu ştie pentru ce a venit fanfara, dar uitase să se mai supere, socotind fanfara ca o cinste care i se cuvenea. Numai că, uite, cîntarea asta era acum o simplă cîntare frumoasă care-i storcea umezeală din ochi. Plin de focul aducerii-aminte, Găvrila se sculă grăbit de pe pat, se duse în tindă, aduse o sticlă cu ţuică şi se apucă să bea de unul singur, neînţelegînd de ce tuciuriul de la bas îşi căsca ochii spre el. Melodia se sfîrşise, şi Găvrila, neţinînd seama de sudoarea care curgea pe feţele muzicanţilor, îl sărută pe trompetistul slab, care de-abia mai putea răsufla. — Mai ziceţi-o o dată pe asta, fraţilor, că tare frumos m-o uns ! Tovarăşe, te rog fain ! se adresă către Berciu. Acesta dădu din cap, să se reia melodia de la început. Găvrila nu mai auzea zgomotul fanfarei. Timpanele îi pîlpîiau, ce-i drept, ca nişte mici flăcări, gata să se stingă, dar mai presus de aceste pîlpîiri era melodia care i se lipea de suflet. . —Du-te, tu muiere, şi dă la vite, ce te uiţi aşa ? îi spuse nevesti-si supărat, şi o îmboldi cu pumnul în spate, ca să plece de lîngă el. Vru să plece şi el, dar Berciu, încruntat, nu-1 lăsă. — Da ce crezi dumneata, noi pentru cine ne spetim ? Mirat că nu i se permite să iasă din casa lui, Găvrila se aşeză din nou şi, pentru că nu putuse suferi niciodată marşurile, rezemat cum era cu spatele de perete, începu să moţăie cu ochii deschişi. Moţăi aşa cîtăva vreme, apoi oftă uşor. — Da tot cîntaţi, dragii mei oaspeţi ? întrebă el pe tuciuriul de la bas, care acum stătea pe prima laviţă cu pîlnia instrumentului la o palmă de capul lui Găvrila. — Cîntăm, băga-te-aş în mă-ta ! zise tuciuriul, alb la faţă de atîta efort. Că mîncat şi băut îţi convine să asculţi, ca un mort. Că fanfara noastră a luat premiul întîi la concurs. Da ia să fi venit una, dom'le, care să nu ştie ce-i aia muzică. Ţi-ar fi mutat capul din loc de-atîta hărmălaie! Atunci să te fi văzut cum mai ascultai... — Da, mă rog, de ce te-ai supărat, tovarăşe ? Nu pricep de ce. Că doar aţi cîntat ca nişte îngeri. Că dacă popa Gumă ar avea aşa ceva la biserică, n-ar mai sta lumea pe acasă. Cîntaţi, dragii mei, că dacă-mi mai cîntaţi o dată cîntarea aia cu coborîşuri, vă dau la toţi cîte-un chil de ţuică. O vorbă are Găvrila, că am două butoaie cu ţuică. — Ce facem, tovarăşe Berciu ? — Daţi-i drumul! Da' înscris te înscrii, tovarăşe Găvrila ? Ca să ştim şi noi cum stăm. — Unde să mă înscriu ? — în colectivă, unde... 58 — Păi să vedem, dacă mai cin taţi... Cu tăte că nu ne-a fost aşa vorba. Da ce mai ? zise Găvrila, şi uitîndu-se cu răutate la Berciu îi făcu un semn din care celălalt înţelese : „viu numaidecît", şi ieşi afară. Se făcu însă seară, şi Găvrila nu se întoarse. Noaptea se lăsase peste sat. Spre deosebire de 75. nopţile trecute, avea în ea ceva neprietenos. Răsărise luna înainte de a apune soarele, încîrligată şi înconjurată de o ceaţă galbenă. După ce ultimele raze de soare se stinseră după Cheile Turzii, luna se făcu vînătă, şi peste sat începu să plutească un abur leşios, plin de cristale mărunte de gheaţă. Nu se auzeau nici europenele scîrţîind, nici paşii oamenilor îndesind zăpada sub greutatea lor, nici mugetele vitelor scoase la adăpat. Nu se auzea nici un zgomot obişnuit, cum se întîmplă deobicei atunci cînd ziua se îngînă cu noaptea, cînd ţăranii se străduiesc să mai facă mărunte treburi pe lîngă casă. Numai fanfara se auzea stins, cîntînd în cine ştie ce casă. Din cînd în cînd, instrumentele se auzeau mai puternic, semn că s-a deschis o uşă sau o fereastră, dar asta numai pentru puţin timp. După aceea zgomotul se înfunda din nou, ca într-o pivniţă. Plecînd de la Deheleanu, Mircea o apucă pe uliţă în sus, fără nici o ţintă. Şi pentru că n-avea nici o ţintă, mergea fără tragere de inimă, simţindu-şi trupul îngheţat sub pardesiul şi hainele subţiri. Văzu de departe un lampas învîrtindu-se în mijlocul drumului, apoi lampasul se ridică în sus, parcă luat de vînt, şi muri tot atît de grăbit pe cît umblase pînă atunci. Ajuns lîngă tractor, Mircea îl văzu în cabină pe Ghideon, mai bine zis îi văzu un ochi şi o parte din faţă, cu nasul pe jumătate tăiat, cum duce la gură o sticlă al cărei conţinut îl bănuia după mirosul tare, mai puternic ca orice miros de benzină şi ulei. — Păi să trăieşti, măi frate, tare să trăieşti ! îl auzi Mircea pe Ghideon. — Să trăieşti şi mata... da să trăieşti ! Mircea merse mai departe. Voia să-1 aştepte pe taică-său undeva la marginea satului, dar cînd ajunse în dreptul casei unde locuia Paraschiva îşi zise că n-ar fi rău să intre să-şi mai dezmorţească oasele. îi era frig la genunchi şi la nas. în casă nu era decît Melania, Paraschiva, după spusele bătrînei, era plecată la Deheleanu. — Da stai oleacă, domnişor, cu tăte că ştiu că la ăştia tineri nu le prea plac bătrînele. Da ce să-i faci, mai îmbătrînesc oamenii. Da buna dumitale ce mai face ? Că azi am vrut să mărg la ea, da-s tare beteagă la un picior. Melania deschise uşa, şi din tîrnaţ îl strigă pe Cismaş. — Da unde eşti, dragul bunii ? Hai, mă, c-o vint domnişorul Mircea. Că nu ştiu ce tot face pe la vite, bolborosi ea întoreîndu-se spre Mircea. Că ălălalt, Vasîlie no, auzit-ai aşa ceva ? — o zis o vecină c-o bătut-o pe Chivuţa că nu se-nscrie. Da nu vii, mă Nilule ?... Uşa grajdului se dădu înlături, şi în urma ei se văzu la lumina palidă ce răzbătea dinăuntru chipul răvăşit al învăţătorului. Cismaş se uită cu băgare de seamă, şi cînd se convinse că într-adevăr omul de lîngă 59 Melania nu era altul decît Mircea începu să-i facă semn cu mîna să meargă acolo. — Da de ce să vie acolo, mă Nilule ? întrebă bătrîna văzînd semnele disperate ale nepotului. D-apăi şi-acolo îi cald... mai spuse ea cînd Mircea coborî cele cîteva trepte, îndreptîndu-se spre locul unde se afla învăţătorul. Cismaş îl trase de mînă pe Mircea, în grajd. Zăvorî uşa. — Te rog să mă scuzi, domnu' Mircea, că te-am adus aici. Tare te rog să mă scuzi ! Cismaş se duse lîngă peretele de lemn al grajdului şi se uită afară printr-o gaură făcută proaspăt între bîrne, după cum se vedea din aşchiile împrăştiate pe jos. — Mă ascund de Adam. A trimis vorbă să mă duc să-1 văd, dar eu nu m-am dus, mărturisi Cismaş, apropiindu-şi gura de urechea lui Mircea. Să creadă ei că mă găsesc ! Dacă vine cineva, ies în spate, pe-aici — şi Cismaş arătă uşiţa prin care se arunca bălegarul. — Dar de ce să te ascunzi ? întrebă Mircea interesat. Cismaş se apropie şi mai mult de Mircea şi, cu vocea reţinută, spuse şoptit : — Dacă nu-ţi dădeam scrisoarea, n-ar fi trebuit să mă ascund. Dar eu sînt cinstit, loaial, un intelectual. Da, asta sînt. N-am băut nimic. Degeaba te uiţi la mine. Sînt pur ca lacrima. — Nilule, te porţi ca un copil. Nu înţeleg, dacă ai sentimentul că ,ai greşit, firesc este să te duci şi să recunoşti, mai ales dacă ai fost împins şi ocrotit în această greşeală. — Da, şi dacă am să spun ce-are să se întîmple cu mine ? Că ceva trebuie să se întîmple, nu-i aşa ? Poate că nici n-ar fi normal să nu se întîmple. M-ai pîrît, aşa-i ? Cînd Cismaş i se destăinuise beat, Mircea aproape că înclinase să creadă că învăţătorul, deşi debitase multe prostii, recunoscuse totuşi sincer şi se căia de ceea ce făcuse. Dar acum, după felul cum Cismaş vorbea cu el, era convins de cu totul altceva. — Da, i-am spus. L-am rugat să te lase în pace... — Ha-ha-ha ! L-ai rugat să mă lase-n pace ! hohoti Cismaş arătîn-du-şi colţii albi şi bine înfipţi în gingii. Şi crezi că drăguţul de el are să te asculte ? Scuză-mă, dar eşti un tîmpit dacă crezi aşa ceva ! Cismaş se duse la iesle şi scoase de acolo o sticlă cu ţuică. Bău cîteva înghiţituri, şi Mircea rămase surprins neplăcut de zgomotul pe care-1 făcea buza sticlei lovită de dinţii puternici. — Am să-i distrug ! Iar pe dumneata te ignor, pentru că eu sînt un solitar şi un pur. — Pe cine vrei să distrugi ? întrebă Mircea. — Pe Adam şi pe toţi de teapa lui. Satul noastru are tradiţie. Satul nostru nu iartă ca cineva să-şi bată joc de el. Ai să vezi ce-o să se întîmple cu tancul, pentru că mai mult seamănă... Da, ai să vezi... Se auzi izbitura unei palme, şi Cismaş se rostogoli cît era de lung la picioarele vacii, care, înspăimîntată de arătarea neagră întinsă lîngă ea, sări într-o parte. 60 — De ce-ai dat în mine ? Te rog să-mi spui de ce-ai dat în mine ! îi ceru socoteală Cismaş. M-ai umilit, m-ai insultat, n-ai nici un drept! Eu sînt o conştiinţă... Mircea se apropie de învăţător. Cismaş se ridică grăbit de jos, se dădu cîţiva paşi înapoi, pînă ce simţi ieslea în spate, şi nemaiavînd unde se retrage se uită la sticlă, pe care în cădere n-o scăpase din mînă. 0 lovi de marginea unui belciug, şi fundul sticlei căzu jos. — Să nu te-apropii, că te omor! Ai auzit ? Sau am să te mutilez, da, am să te mutilez ! zise el, satisfăcut de noua variantă. Mircea se opri. Nu pentru că i-ar fi fost teamă, ştia că Cismaş juca teatru şi că nu era capabil să-şi ducă ameninţarea pînă la capăt, dar pur şi simplu îi era silă. Se întoarse spre uşă, şi neputînd să găsească zăvorul, izbi cu piciorul. Uşa se dădu înlături, se lovi de peretele de din afară, apoi, într-un scîrţîit gros, se opri din legănat. — Unde te duci ? auzi Mircea în urma lui, dar nu se întoarse şi nici nu răspunse la întrebare. Ieşi în drum. Nu ştia ce să facă. Urcă uliţa cu paşi mari. Luna dispăruse cu totul în ghemotocul de ceaţă. Pe boltă se vedeau cîteva stele, şi lumina lor părea rece şi duşmănoasa. Zăpada scîrţîia sub bocanci. Gerul se înăsprise. Se întrebă dacă în timpul cît fusese el în grajd n-a trecut cumva sania în care se afla tatăl lui. îşi zise că dacă ar fi trecut ar fi auzit-o fără îndoială. Inima îi era plină de amărăciune. îşi ieşise din fire, deşi n-ar fi dorit acest lucru. Prostiile lui Cismaş îl revoltaseră. Se uită în jur. Satul se vedea undeva departe, cu luminile lui ca nişte pîlpîitoare. O clipă avu senzaţia că de fapt acolo unde se zăreau licăririle galbene nu era nici un sat, ci o imensitate pustie, asemănătoare celei de deasupra, şi că între pustiuri nu era decît el singur, cu frămîn-tările şi nemulţumirile lui. I se păru că aude undeva un sunet de clopoţel. Răsuflă uşurat. Se opri locului. O creangă se eliberase de greutatea ce-o acoperea, şi zgomotul făcut de căderea zăpezii îi îngheţă sîngele. îi păru rău că ieşise din sat pe o asemenea vreme. Probabil Rafira se simţea rău, din moment ce Ştefu nu se întorsese încă. Gîndul că Rafira era mai bolnavă decît o lăsase el îl alungă pe celălalt. I se năzări că în spate aude paşi şi vorbe şoptite. îşi încetini mersul, dar, ca un făcut, în urma lui paşii aceia străini se încetiniră şi ei. Se opri. Paşii se stinseră. 0 porni iar la drum. Paşii se auziră din nou. Fugi. Paşii fugiră după el. Cu toate că era sigur că nervii erau de vină nu putu să scape de acel sentiment de spaimă care pusese stăpînire pe el. Urechea prinse nişte vorbe care veneau din spate. Acum nu se mai înşela. îl urmărea fără îndoială cineva. Grăbi paşii, străduindu-se ca zăpada să scîrţîie cît mai puţin sub bocanci. Scîrţ... scîrţ... se auzi în urma lui. Intră prin zăpada moale de la marginea drumului, crezînd că bocancii lui făceau zgomotul acela. Scîrţ... scîrţ... se auzi iar. — Mă, nu-i chelul. — Dă-1 în mă-sa, tot de-al lor e ! Mircea rămase locului o secundă, cîteva secunde, pînă cînd în minte îi veni chipul lui Adam, şi, bucuros că Adam era chelul — deci nu pe el îl căutau —, respiră uşurat. Cînd auzi pe cineva în spate spunînd „dă-i 61 drumul" şi ceva vîjîi pe lîngă el i se făcu frică din nou. Se pomeni fugind. Gîfîia, dar era sigur că nu gîfîia numai el, gîfîiau şi cei din spatele lui, gîfîia toată imensitatea aceea neagră şi străină. Văzu o bîtă trecînd pe lîngă picioarele lui. Nu-1 atinse, se oprise undeva înaintea lui... Nu-i era atît de teamă pentru ce avea să se întîmple cu el. îl cuprinse o ciudă egală cu neputinţa, că probabil trebuia să plătească el pentru ce făcuseră alţii. Aproape că-i veni să rîdă, şi dacă ar fi avut energie în el ar fi rîs fără îndoială. Auzi aerul vîjîind din nou. — Stai, tovarăşe, stai ! De ce fugi ? Stai să vezi... Stai ! Că eu nu te închid în şcoală ! Numa să te pălesc vreau ! — Păleşti tu pe... zise Mircea, dar de fapt numai voise să pronunţe acele cuvinte. Din gîtlej nu apucă să-i iasă nici un sunet. Bîta aruncată din spate îl nimeri în umăr. Se clătină puţin, apoi o luă la fugă. Cînd ajunse la cotitura drumului auzi apele Arieşului cum se rostogoleau năvalnic peste gheaţa îngrămădită între pietroaiele mari ce ieşeau colţuroase din apă. Din pricina zgomotului făcut de ape, nu auzise sania care aluneca în pasul domol al calului, şi fu cît pe-aci să se lovească de animalul care, speriat, fornăia pe nări. A doua zi de dimineaţă Ştefu se sculă mai devreme 16 Se dădu jos din pat cu grijă, străduindu-se să facă cît mai puţin zgomot, să nu-1 trezească pe Mircea. îl acoperi cu pătura. Puse şi paltonul deasupra lui, ca să-i fie mai cald. Seara cînd ajunseră acasă, Ştefu îi cercetase rana. în afară de o julitură adîncă nu avea altceva nimic. Umărul se umflase, se învineţise. Mircea putea să-şi mişte mîna cu uşurinţă, aşa că lăsară la o parte ipoteza unei fracturi. După ce-1 pansase, Ştefu se dusese să-1 caute pe Adam. La mijlocul drumului ceva îl opri. Mircea îl rugase insistent să nu spună nimănui ce se întîmplase cu el, să nu se facă zarvă. Adam ar fi chemat fără îndoială miliţia. S-ar fi aflat prin satele vecine, şi, după spusele preşedintelui sfatului popular din Grind, cu care stătuse de vorbă, zvonuri despre nişte samavolnicii petrecute în Arieşeni erau şi aşa, ca să nu se simtă nevoia altora. Ştefu se uită la copilul care dormea. Se aplecă să-i audă respiraţia, îi puse mîna pe frunte (avea puţină temperatură), şi socotind că fierbinţeala nu e atît de mare ca să-1 pună pe gînduri se aşeză pe un scaun în mijlocul camerei. Privi multă vreme chipul lui Mircea, fără să clipească, mîhnit şi îndurerat de tot ce se petrecuse cu el în ultimele zile. îşi trecu mîna peste barbă, care crescuse şi se asprise. Ştefu părea mai bătrîn : pleoapele i se îngroşaseră (nu dormise toată noaptea), ochii i se împăienjeniseră de firişioare roşii, iar cuta din mijlocul frunţii se adîncise şi mai mult. Ieşi pe coridor. Acolo văzu că e în izmene şi desculţ. Să se întoarcă înapoi nu voia, de teamă ca uşa care scîrţîia să nu-1 trezească pe Mircea. Bătu la uşa învăţătorului, ţinînd cu cealaltă mînă clanţa, ca dacă s-ar fi întîmplat să iasă învăţătoarea să nu-1 vadă aşa despuiat. îl întîmpină chiar Dobrotă, în aceeaşi ţinută : izmene lungi şi-un cămăşoi ce-i ajungea pînă la genunchi. 62 — Tovarăşe Dobrotă... Mircea e cam răcit. N-aţi vrea să mă lăsaţi să-i fac un ceai ? — Poftiţi, că Marta s-a dus după lapte. Cum să nu ?! Pentru domnul Mircea... Da cum a răcit ? întrebă învăţătorul, învîrtindu-se pe loc ca un titirez. — Cred că-i o răceală mai veche, răspunse Ştefu, şi dintr-o dată avu impresia că e mărunt şi ridicol în îmbrăcămintea aceea, care semăna aşa de mult cu a învăţătorului. Ar fi vrut să plece, să plece undeva să nu-1 mai vadă nimeni. — Luaţi loc, dar luaţi loc, vă... Dobrotă cotrobăi după un ceainic. Ştefu luă de pe policioară un chibrit şi aşezîndu-se în genunchi aprinse focul. Flacăra albăstruie explodă în pîlpîiri roşietice. Închise uşa la sobă şi se ridică cu greu, ca şi cum o dată cu trupul ar fi ridicat un sac de nisip. — Da ieri nu părea răcit... — Nu ştiu cum s-a întîmplat... a uitat să-şi ia paltonul cînd a venit aici... minţi Ştefu, şi se întrebă ce anume îl obligă să mintă. — Că tare frumos mi-a vorbit de dumneata ! Dacă aş fi avut un copil... Da... aş fi vrut să fie ca domnul Mircea. Ştefu crezu la început că bătrînul, dorind să stabilească o apropiere, dinadins îi spusese că băiatul îl vorbise de bine. Din remarcele bătrînului înţelesese însă că Mircea amintise despre anii cînd într-adevăr între el şi copil existaseră alte relaţii decît cele de acum. Se întrista şi mai mult. învăţătorul crezu că a spus cine ştie ce prostie. Neştiind cum s-o dreagă, nu găsi la repezeală alte cuvinte, în schimb dădu cu ochii de sticla de ţuică. — Ştiţi, la noi e multă prunărie. Toţi au făcut ţuică. Nu mi-ţi refuza c-un pahar. — Eu dimineaţa nu prea beau. Dar fie... Ştefu zîmbi. Cu două zile înainte se împotrivise ca Mircea să meargă la masă la învăţători. Acum stătea aici, firesc, de parcă ar fi fost prieten cu Dobrotă de cînd lumea. Ceaiul se auzi clocotind. Se sculă deodată. Dobrotă înainte — cu ceaşca pe o tavă — Ştefu în urmă — cu ceainicul ţinut cu o ştergură, intrară în camera unde dormea Mircea. Umblară pe vîrfuri, deşi se fereau degeaba, pentru că erau desculţi. Ştefu îi mulţumi din priviri învăţătorului. Rămas singur, Ştefu turnă ceai în ceaşcă. Puse peste el miere albă de salcîm. — Mircea, scoală să bei un ceai cald. Mircea se trezi brusc, speriat. — Ce-i, tată ? — Un ceai cald, cu miere... Mircea se ridică. Apucă ceaşca cu mîinile tremurînde. Bău. Puse ceaşca pe marginea patului şi sprijinindu-se în mîna sănătoasă se lăsa cu capul pe pernă. — Tată, uneori aş vrea să trăiesc într-un pustiu. Ştefu rămase surprins. 63 — De ce, Mircea ? Mircea îşi şterse fruntea transpirată. — Tată, mă gîndesc uneori la hbtărîrea pe care-ai luat-o dumneata înainte de a veni aici, şi am ajuns la concluzia că unii oameni iau hotărâri cu aceeaşi uşurinţă, cu care ar comenta un meci de fotbal. Dar uite, acum eşti obligat să-ţi comentezi propriul dumitale joc şi-1 comentezi prost, tată. Te văd abătut. îmi închipui că Adam nu s-a purtat prea delicat. Dar ce mă îngrijorează este faptul — dă-mi puţin prosopul! sînt ud tot!... Ştefu îi dădu prosopul. — Ce nu-mi place, continuă Mircea, e că dumneata te laşi dărîmat. Te-ai uitat în oglindă, să vezi cum arăţi ? Dumneata nici măcar nu ştii cum trebuie să pierzi o bătălie. Am impresia că dacă ai afla că Adam umblă să mă scoată din institut, dumneata nici măcar n-ai avea curajul să ripostezi. Ştefu se întoarse brusc spre Mircea. Fălcile îi tremurau, iar pleoapele umflate i se roşiseră. Mircea descoperi în acele priviri ceva ce nici măcar nu bănuise pînă atunci. Schimbat la faţă, zise : — Dumneata ştiai de scrisoarea lui! Nu spune nu! Te-ai dat de gol. Ştefu tăcu. Se lăsă greu pe scaun. Scaunul scîrţîi, gata să se frîngă sub el. — Nu-mi spui nimic ? Nici nu vreau, tată. Da uite, dacă eu uneori arăt jalnic, pentru asta eu pot avea explicaţii. Dar unde-i energia pe care a sădit-o partidul în dumneata ? Unde-i ? Ştiu, în sinea dumitale socoteşti că ai fost nedreptăţit, ştiu sau bănuiesc că Adam te-a umilit... — Mircea, toată dimineaţa asta m-am întrebat ce pot aştepta eu de la tine după cele întîmplate între noi. Da, am ştiut de scrisoare, am stat de vorbă cu Adam, n-aş fi vrut să-ţi ascund, dar eu sînt un om... El este instructorul raional, iar eu... — Tată, am impresia auzindu-te că am iubit tot timpul un străin ! spuse Mircea cu vocea sugrumată de emoţie. Nu-ţi cer să mă aperi pe mine. N-am nevoie. Am pus mîna pe scrisoare şi i-am dat-o înapoi lui Adam necitită. El, prin intermediul lui Cismaş, a pus mîna pe o scrisoare de-a mea. Dar Cismaş a pus mîna pe scrisoarea lui. Ieri l-am plesnit pe Cismaş, dar cînd am dat în el am avut sentimentul că dau într-un om care mai are în el un dram de cinste. Altfel n-aş fi dat. — Mircea... — Nu piînge, tată. Te doare, dar în acelaşi timp îţi convine că Adam te umileşte. Nu spune că nu-i aşa. Dar Adam nu poate jigni decît o biată funcţie, sau te poate jigni ca om doar în cazul cînd îi semeni. — Tu eşti un copil, Mircea. Lucrurile îţi par simple, dar ele nu sînt tocmai aşa. Şi nu uita că la vremea lui, Adam şi-a sacrificat tot ce-a avut mai bun... — în schimb, acum nu mai vrea să sacrifice nimic. Nu mai găseşte duşmani de clasă la fiecare pas, şi cînd nu-i găseşte îi fabrică din semenii lui. Eu sînt unul. Mîine va veni altul la rînd, iar poimîine, cine ştie, poate vine rîndul dumitale... Dar atunci, cel puţin în ceea ce te priveşte, va fi prea tîrziu să-ţi dai seama. Trezeşte-te, tată ! Tot ce-ţi pot spune acum este să te trezeşti. 64 Ştefu nu mai îndrăzni să zică nimic. Chiar dacă ar fi vrut să-şi contrazică copilul, n-ar fi avut argumente, sau dacă le-ar fi găsit, ele ar fi făcut parte din categoria acelora cu care vrei să închizi cuiva gura cu orice preţ. Utilizase suficient asemenea argumente. Nu mai dorea. I se părea curios că aici, în această cameră, gîndurile lui Mircea nu-1 mai iritau cum îl iritaseră altădată. Se întrebă dacă nu faptul că a ajuns unde a ajuns 1-a făcut să fie aşa. O explicaţie exista şi aici, dar în ce măsură această explicaţie putea înlocui altele, nu-şi dădea seama. îl podidi tuşea şi Mircea se întoarse spre perete. Cît tuşi broboane de sudoare îi năpădiră fruntea. — Ţi-e rău, Mircea ? — O să treacă, tată. Se întoarse iar pe spate. Se uită în tavan. După cîteva clipe, ochii îi luciră din nou. — Uite, mă gîndeam acum, că în drumurile pe care le-am făcut împreună, sau singur, am întîlnit, ici şi colo oameni suspicioşi, indivizi fără şira spinării şi linguşitori. Oameni putrezi pentru mine, oameni care sînt morţi sufleteşte, deşi fizic sînt încă vii şi fac societăţii exact răul pe care îl face un cadavru îmbibat de microbi. Aveam un coleg la facultate. Sărac cu duhul, spunea prostii la şedinţe, dar le spunea întotdeauna în spatele unui principiu, de aceea nu-1 întrerupea nimeni. Acum, nu ştiu cum, a ajuns să scrie. Scrie chiar şi poezii zgomotoase. Şi, curios, nici nu-i lipsit total de talent. Unul ca ăsta n-ar trebui să aibe talent. Nici cît negru sub unghie. Se mai poate îndrăgosti de el cine ştie ce tîmpită, şi te pomeneşti că-1 mai face şi fericit... Ştefu se uită lâ Mircea curios. — Eşti crud, Mircea... — Tată, adevărul în pijama este colorat... în pielea goală... Ştefu nu mai auzi ultimele cuvinte ale băiatului. Se uita la fereastră, în spatele căreia se întindea încă întunericul de nepătruns al nopţii. De fereastră începuseră să se lipească pe din afară fulgi mărunţi, ca nişte fluturi atraşi de lumină. îşi aduse aminte cum stătuse o noapte întreagă lîngă sicriul lui taică-său şi se uitase pe fereastră la fulgii care se lipeau de geam. Şi atunci ninsese ca acum, dimineaţa tot atît de tîrziu se arătase la fereastră, şi el o aşteptase tot singur, ros de întrebările vieţii. Mircea adormi din nou. Prin somn respiraţia îi era repezită. Uneori se oprea brusc, şi atunci din gîtlej îi ieşeau scurte gemete, stinse. Ştefu îl mişcă de umăr. Mircea se linişti. Ştefu îşi opri privirile asupra mîinii lui Mircea. O cercetă cu luare-aminte. Degetele erau lungi, cel mic puţin strîmb, iar la degetul mijlociu, imediat după unghie, se vedea o bătătură, făcută desigur de creion. îi luă mîna în mîna lui şi începu să-i mîngîie fiecare deget pe rînd. Degetele erau moi, uşor transpirate, iar unghiile, tăiate în grabă, pînă în carne, aveau o dungă roşie cu irizaţii vineţii. Ştefu stătu multă vreme ?> — Viaţa Ronrînească 65 cu mîna aceea slabă în palmele lui mari. închise ochii şi rămase aşa, uitînd de lumea în care se afla. Se ridică brusc, aşeză mîna moale la locul ei, se îmbrăcă. Ieşi afară. La buza orizontului se vedea o geană de lumină, ce se zbătea firav să iasă de sub păturile de nori care acopereau aerul. Ningea. Fulgii cădeau liniştiţi, fără zvîrcoliri, împăcaţi şi tăcuţi. Ştefu porni întîi pe uliţă în jos, apoi se întoarse şi o luă în cealaltă parte. Uitase să-şi încheie haina, tot aşa cum uitase să-şi îmbrace paltonul. Era frig. Nu simţea frigul. Nu simţea nici zăpada care se topea în părul des de pe piept. Văzu lumină în casa Paraschivei şi intră în curte neîntrebîndu-se ce anume aveau să zică oamenii aceia văzîndu-1 picat pe capul lor atît de dimineaţă. Intră în prima cameră, un fel de sufragerie şi bucătărie. Nu zări pe nimeni. Stătu cîtva timp sfios lîngă uşă, făcu cîţiva paşi spre camera de unde se vedea lampa arzînd. Dădu uşa înlături. Paraschiva dormea, îmbrăcată, trîntită pe un pat acoperit numai cu dantele, cu o mînă sub obraz. Picioarele îi erau strînse ghem cum fac copiii. Ştefu se aşeză pe un scaun. Somnul femeii era liniştit. Uneori clipea, apoi clipitul se oprea, şi Paraschiva zîmbea unei arătări sau unui gînd trăit doar în vis. Ştefu îşi rezemă coatele de masă. Se uită prin încăpere. Pesemne în camera aceea nu dormea nimeni, sau dacă dormea, dormea numai întîm-plător, pentru că toate lucrurile erau aranjate cu grijă, ca şi cum ar fi aşteptat un oaspete ce întîrzia să vină. Perdelele erau făcute din broderie de mînă. Şi lampa cu porţelanul alb-roşiatic de deasupra avea pe margini o broderie, care se termina în nişte ciucuri grei. Nu ştia Ştefu pentru ce venise la Paraschiva. Nu ştia nici pentru ce plecase de acasă. Simţea nevoia să schimbe o vorbă cu cineva, să fie întrebat şi să răspundă — indiferent ce, numai să nu tacă. îi era frică de tăcere. Privi iar spre Paraschiva, care între timp îşi vîrîse o mînă între genunchi, şi nu se sfii cînd îi văzu rotulele albe, cu pielea întinsă şi catifelată. în clipa aceea nu simţea în el nici un fel de porniri. Liniştea aceea cu care-1 privea ea deobicei era ascunsă acum după pleoapele închise, subţiri, ca un văl de fum, şi fără ea Ştefu se simţi şi mai singur. îşi vîrî pachetul de ţigări de-abia scos la loc, cu o mişcare înceată, sfîrşită, şi nu mai avu putere să-şi scoată mîna din buzunar. îşi lăsă capul pe masă, şi după cîteva minute începu să sforăie ca un om sănătos căruia îi prieşte somnul oriunde l-ar prinde. Cînd se trezi, afară era lumină. Lampa de deasupra lui mai ardea. Cercetă camera, cu aceeaşi încetineală cu care se uitase la început, apoi privirea se opri deasupra patului. Patul era gol. Doar pe pernă se mai vedea urma capului, ca un căuş, şi cuvertura de dantelă strînsă la mijloc în boţituri mărunte. Se şterse la colţul gurii. Cu aceeaşi mînă, grăbit, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu fie surprins, curaţi masa de picăturile de salivă care se prelinsese acolo în timpul somnului. îşi întoarse capul spre uşa de la intrare şi o văzu pe Paraschiva aducînd pe o tavă o cană cu lapte şi o plăcintă cu brînză, atunci scoasă din cuptor. — N-am ştiut că ai venit, se scuză ea cerîndu-şi parcă iertare că a fost găsită dormind. Aseară am fost tare obosită. M-am trîntit în pat şi am adormit. De unde să ştiu că vii ? Bea, e cald, plăcinta a făcut-o mama... 66 Ştefu mesteca încet şi sorbea laptele cu zgomot. îşi şterse de cîteva ori mustaţa, albită pe la colţuri. Se apucă apoi să facă din plăcintă un cocoloş. — Paraschiva, aseară cineva 1-a lovit cu o bîtă pe Mircea. Nu ia atins decît umărul. Nu-i nimic grav. Paraschiva se încruntă. Au fugit pe cîmp. A nins. Urmele au fost acoperite. Cel care trebuia lovit pare-se că trebuia să fiu eu sau Adam. Dacă m-ar fi lovit pe mine, poate că ar fi fost mai bine... Puse cocoloşul pe tavă, într-un colţ. îl luă grăbit şi-1 băgă în buzunar. — Cismaş... — Ce-i cu Nilu ?... întrebă Paraschiva cu vocea ei calmă de totdeauna, de parcă n-ar fi fost vorba de copilul ei. — Nimic. Mă duc. Iartă-mă că am venit aşa. — îmi pare rău că nu m-ai sculat. Ţi-aş fi făcut patul... Da dumneata, tovarăşe Ştefu, crezi că Nilu e amestecat... Ridicîndu-şi privirile urmări mişcarea ochilor lui Ştefu. — Nu cred nimic. Dar să ştii că a sustras nişte scrisori. Asta voiam să-ţi spun. Paraschiva se rezemă cu spatele de pat. Ochii închişi pentru o clipă se deschiseră din nou. Paraschiva, îngălbenită la faţă, şopti : — Pentru asta ai venit ? — Pentru asta. Nu fi supărată... De fapt spun o prostie. Nu fii supărată. Dar să ştii că de prima scrisoare pe care a sustras-o ştiam şi eu, atît doar, că Adam nu mi-a spus că el a făcut asta. Am tăcut. Tăcînd, am îngăduit se cheamă, i-am dat curaj... Mama n-a vrut să mă vadă. Şi nu ştiu de ce, dar cred că... Nu te uita aşa, nu sînt superstiţios, dar eu o cunosc, nimeni n-o cunoaşte ca mine. Poate că m-am rupt de ea, şi rupîn-du-mă am devenit pentru ea ca un... Niciodată n-a vrut să fie văzută de străini cînd se întîmpla să zacă. De fapt trebuia să-i spun cuiva lucrurile astea... Ştefu plecă. în urma lui nu veni nimeni. După cîţiva paşi auzi din curte vocea Paraschivei chemîndu-1 pe Cismaş. Ştefu se duse pe la cooperativă. La întoarcere se simţise cuprins de o linişte ciudată. Ar fi vrut să se enerveze, să strige la cineva, să spargă orice lucru i-ar fi ieşit în cale, dar, ca un făcut, continua să meargă liniştit, parcă sufletul i-ar fi fost secătuit de zbucium. Simţi cum pe obraz îi alunecă ceva cald şi-şi zise că de bună seamă căldura aceea trebuia să vină de la cu totul altceva, nu de la lacrimi. Ar fi vrut să pună mîna pe obraz, să vadă de ce e aşa de ud, dar cînd îşi ridică palma spre bărbie simţi o izbitură de bolovan în dreptul inimii, şi tîmplele îi zvîcniră o dată scurt, apoi se liniştiră, şi inima începu să bată din nou rar. Zăpada îi scîrţîia sub paşi, iar la o poartă un puşti scoase limba la Ştefu, strigînd : — Nu mergem la şcoală, nu mergem la şcoală !... Sîc ! sîc ! sîc !... Bărbosule ! şi puştiul fugi în curte, orbit aproape de cuşma care îi căzuse peste ochi. 67 în curtea şcolii Ştefu se întîlni cu Balomir. îl salută. |7 Voi să treacă mai departe, Balomir se opri în faţa lui şi-1 privi cu luare-aminte. Era tras la faţă, şi după mîini, care-i tremurau, pline de pete, Ştefu îşi închipui că bătrînul într-adevăr nu prea se simte bine. — Nu eşti în apele dumitale, tovarăşe Balomir, îi spuse Ştefu ca să zică ceva, supărat că bătrînul îi aţinuse calea tocmai acum, cînd ar fi vrut să rămînă singur. I, ... — Aşa şi-aşa ! Nu ne dărîmă ea boala... M-am întîlnit adineauri cu învăţătorul şi mi-a spus că şi băiatul dumitale e bolnav. M-am dus să-1 văd. Dormea. Nu l-am trezit. Da cum de-a răcit ? Ştefu se uită la etichetele de pe cele două cutii de conserve şi ridică din umeri. — I-am tot spus să aibe grijă de el. Da dumneata ştii cum sînt tinerii... Pun boala pe seama altora, cît despre ei, îşi închipuie că... — Hai să-ţi dau un antigermin. O să-i facă bine! Se îndreptară spre şcoală. Intrară în laboratorul-dormitor. Dintr-o valijoară de carton roasă şi cu capacele de metal de la colţuri lipsă, Balomir scoase un flacon.' — Eu totdeauna iau cu mine. Nu ştie omul niciodată ce se poate întîmpla pe teren. Şi aici, doctorul nu-ţi vine pe o asemenea vreme cînd îl chemi. Da nu vrei să stăm puţin ? De fapt aş fi vrut să vorbim. Rămăsese Ştefu cu o meteahnă. Nici nu ştiuse cînd îi intrase în sînge. Ori de cîte ori îi spunea cineva deschis că vrea să discute cu el, tresărea, ca şi cum lucrurile ce avea să le audă trebuiau să fie grave neapărat şi să-1 privească direct pe el. Puse cele două cutii de conserve pe marginea patului şi sc aşeză în faţa lui Balomir, pe alt pat. — Tovarăşe Ştefu, te întreb acum : dumneata ce mutare vrei să faci de aici înainte ? Ştefu ridică din umeri. — Cum ? Ce mutare ? Balomir rămase o clipă pe gînduri. — Uite, eşti în faţa mea. închipuie-ţi că acum jucăm şah. Că eu te-am atacat, şi dumneata trebuie să muţi. Ce mutare vrei să faci ? — Tot nu pricep, tovarăşe Balomir. — în viaţă, ce mutare vrei să faci ? Mi-am dat seama că te-ai certat cu Adam. De fapt aşteptam cu nerăbdare această ceartă. Trebuie să faci acum o mutare... — Tovarăşe Balomir, ce vrei la urma urmii ? întrebă Ştefu, care începea să-şi iasă din sărite. De unde pînă unde ştii că m-am certat cu Adam ? Şi chiar dacă ar fi aşa, ce importanţă are treaba asta pentru dumneata ? Ştefu îşi lăsă capul în jos. îi păru rău că vorbise aşa cu acest om, care de fapt putea avea intenţiile cele mai bune. — Nu m-am gîndit la nici o mutare. Totdeauna am jucat prost. Balomir îşi mută privirile la mîinile lui, pe care le ţinea împreunate, ca să le curme tremurai. Era supărat. Aflase de la învăţător că băiatul lui Ştefu a păţit ceva, pentru că atunci cînd s-a dus la el în cameră, speriat de gemetele pe care le auzise, îl văzuse pe Mircea dez- 68 golit pînă la brîu, şi de la un umăr, prin prosop, se vedea o pată mare de sînge. Deci Ştefu îl minţise. Băiatul nu era răcit, cu el se întîm-plâse altceva, iar acest ceva Ştefu voia să-1 ascundă. De cînd îl cunoscuse pe Ştefu şi pînă schimbase cu el primele cuvinte, trecuseră mai bine de trei ani. Era şi firesc. îl cunoscuse după o fotografie de carnet şi după un dosar, unul din nenumăratele dosare pe care le citea zilnic. Simpatiile şi antipatiile lui porneau de la fotografii, iar după aceea, cu o dorinţă copilărească, de om care vrea să-şi verifice primele impresii, trecea la dosare şi citea cu nesaţ, dar altfel decît le citeau unii dintre colegii lui. Pentru Balomir fiecare cuvînt avea importanţă, şi el dădea cuvintelor şi nuanţelor o valoare deosebită. Nu credea că omul este bun sau rău după dosarele care ridicau probleme sau după dosarele curate ca lacrima. Uneori, cînd cineva cu vechime în sectorul de evidenţă îi spunea : „Balomire, ăsta are cancer", el lua dosarul, citea materialele, şi de multe ori cel despre care se spunea că are „cancer" avea numai un cancer aparent, ce putea să se vindece sau să se.agraveze, în funcţie de felul cum avea să fie tratat. Nimeni nu cunoştea mai bine ca el evoluţia oamenilor şi se întrista sincer atunci cînd pronosticurile lui erau date peste cap. Lucra într-un compartiment al anatomiei sufleteşti, unde omul, dezbrăcat de haine bune sau rele, de îngîmfare sau modestie, dezbrăcat de funcţie, apărea doar cu viaţa lui, cu faptele lui. învăţase să cunoască oamenii, să-i cunoască bine. Dosarele reprezentau ceva viu, şi dacă ştiai cum să le cercetezi, ele nu te înşelau atunci cînd le confruntai cu cei care le purtau conţinutul în propriul lor suflet. Se nimerise odată să aibă în faţă dosarele lui Ştefu şi al lui Adam. Dosare care intrau în categoria acelora curate ca lacrima, şi totuşi cît de deosebite erau ! Diferenţa pornea chiar de acolo, dintre hirtii. Faptul că unul folosea des cuvîntul partid, şi altul cuvîntul datorie, faptul că unul îşi povestea viaţa chinuit, şi altul cu emfază, faptul că unul nu amintea de mizeria pe care a dus-o, şi celălalt îşi făcea din sărăcie o cunună de lauri, pentru el — Balomir — asta însemna foarte mult. Balomir îşi descleştă palmele, şi zîmbind ca în urma unei şotii pe care se pregătea s-o facă, zise : — Omul e dator să ştie totdeauna ce mutare face, mai ales cînd de mutarea lui depinde soarta altora. — Cum să te înţeleg ? — Aşa cum trebuie. Ca să nu mai vadă culoarea mîinilor — galbenă cu vinişoare roşii, — Balomir le ascunsese la spate. — Tovarăşe Ştefu, şi eu am fost patru zile la şedinţa de partid. Ştefu se încruntă, nemulţumit că Balomir îi aduce aminte de şedinţa aceea. — Nu te-am văzut acolo. — Nu-i nici un bai că nu m-ai văzut. Mai mult, am şi luat cuvîntul. Nu ţi-am apărat funcţia. Te-am apărat ca om. Eu te cunosc de mult. Dumneata n-ai de unde şti. Dar eu cînd te-am cunoscut, nici prin minte nu mi-a trecut că ai să ajungi să faci asemenea mutări în viaţă. 69 — Iartă-mă, tovarăşe Balomir, dar eu nu te-am auzit să fi cerut cuvîntul. — Nici n-aveai cum. Erai prea cu gîndul la ale dumitale. Mă întrebam atunci ce-ar fi fost dacă ţi s-ar fi cerut să vii într-o asemenea muncă... — M-aş fi dus. — Dar ţi-a trecut în aceşti din urmă trei ani prin minte să propui să fii trimis la o asemenea treabă, ca asta pe care o faci aici ? — Nu... — Dacă-ţi trecea, poate te-ai fi gîndit mai bine la hotărîrea pe care o îndeplineşti dumneata acum. Pentru că omul cînd ia o hotărîre trebuie să se gîndească şi la cei care o îndeplinesc. Vezi dumneata, omul cînd uită să mai privească înapoi, se dezvaţă şi capătă gît de lup, cu timpul îi vine greu să se sucească. — E uşor de dat lecţii... tare uşor. — Ştiu, e mai greu de primit. Că poate ce-ţi zici în sinea dumitale ? „Uite şi nenorocitul ăsta de la evidenţă ! A văzut că nu mai sînt secretar, hai că nu strică un perdaf în plus !" Nu, nu-i aşa ! Eu am tăcut multă vreme. Am crezut că aşa e bine : să tac. Şi nici nu m-a luat nimenea la rost că am tăcut. Da uite, acum nu mai vreau să tac. Dumneata zici că „teoreticienii" îs de vină că ai ajuns aici. Da eu cred că aici nu teoreticienii sînt la mijloc, ci partidul. Asta cred eu că nu înţelegi dumneata. Te-am văzut chinuit, de-aia te-am chemat să stăm de vorbă. S-a întîm-plat să vii în sat să-ţi îndeplineşti hotărîrea dumitale şi vezi că nu merge sau merge greu. Se petrec în sat lucruri care n-ar trebui să se petreacă. Pentru lucrurile astea vina o porţi dumneata. Ştiu că ţi-e greu să recunoşti că aceşti „teoreticieni" au dreptate. Uită-te cum arăţi! Şi nu-mi spune că nu te frămînţi. Nu cred. Adam îşi joacă ultima lui carte, dar dumneata n-ai învăţat munca asta din cărţi, ci din viaţă. Or, viaţa se ridică împotriva dumitale, termenul cu care i-ai obligat pe alţii îţi dă lovitură după lovitură, şi ce-i mai rău e că ascunzi aceste lovituri şi le iei drept altceva. Şi să ştii de la mine că atunci cînd greşeşti într-un loc, greşeşti şi în altele, că greşeala-i ca rîia. Te mănîncă şi pe tine, şi o dai şi la cei din jur... Ştefu aruncă bucăţica de unghie pe care o strivea între buze. — La ce te referi ? întrebă el, deşi ştia foarte bine la ce se putea referi Balomir. — La tot ce crezi că m-aş putea referi. Te-am văzut cum te porţi cu oamenii, chiar cu cei din familie, atunci cînd ei n-au puterea pe care o ai dumneata. Ţi-am văzut copilul cu pardesiul peticit. N-are palton. Aşa-i ? Ştefu se încruntă. — Uite, felul ăsta al matale nu l-am ştiut atunci cînd te-am cunoscut. Că dacă-1 ştiam, mi-aş fi zis : „Balomire, tovarăşul acesta n-are cancer la dosar, dar el începe să-1 aibe în suflet..." Omul cînd greşeşte trebuie să se gîndească nu numai la greşeala în sine, ci şi la ce-a putut face greşeala în jurul ei. — Tovarăşe Balomir, ori eşti mai explicit, ori nu te supăra... — Am fost cît am putut. — Atunci, închipuie-ţi că eu sînt greu de cap. 70 — Degeaba te aprinzi. Eu nu mă pierd cu firea, spuse Balomir. Numai că mai vreau să-ţi spun că un comandant este un prost comandant dacă ordinele lui nu Ie poate îndeplini el însuşi ca soldat. — Nu pot spune că eu n-am fost soldat bun. — Atunci de ce-ţi pare rău că oamenii s-au plîns că ai fost un comandant prost ? De ce nu tragi învăţăminte de la viaţa asta care-ţi arată acelaşi lucru ? Ştefu-se ridică în picioare. — Adică asta e părerea dumitale despre mine, dacă înţeleg bine... — Moare uneori un comandant, continuă Balomir urmărindu-i plimbarea lui Ştefu cu privirea, şi nu-1 piînge nimeni. Moare alteori un soldat, şi-1 piînge pînă şi comandantul. — Dumneata ai vorbit cu Mircea, tovarăşe Balomir ? — N-am vorbit, Ştefule. Iartă-mă că-ţi spun pe nume. La urma urmii, sînt cu douăzeci de ani mai bătrîn. Nu te supăra pentru ce ţi-am spus. Unui om care iese la pensie îi poţi ierta orice. Ştefu îşi frecă bărbia nerasă. — Nu-s supărat, tovarăşe Balomir. — Atunci, îs liniştit. — Ar fi bine să fiu şi eu aşa. — Liniştea vine după nelinişte, şi tot aşa pînă la moarte. Ştefu se uită în ochii bătrînului. Surprinse acolo o tristeţe cu greu ascunsă. îi zări mîinile cu pielea pergamentată, cu vinişoare roşii, şi Balomir, simţindu-se cercetat, le ascunse la spate, ca un copil care nu vrea să-şi arate degetele pătate de cerneală. Se gîndi la tot ce-i spusese Balomir. Nu-şi putuse închipui niciodată că în acest om, îmbrăcat parcă de zece ani în aceleaşi haine, tăcut şi retras, puteau gîlgîi asemenea sentimente puternice pentru viaţă şi pentru oameni. îl crezuse un şobolan, mereu cu nasul în hîrtii, lipsit de alte preocupări. Acum îşi aducea bine aminte, o dată chiar propusese să fie schimbat, socotind că bătrînul, la anii lui, n-o să facă altceva decît să încurce hîrtiile. Da, da, erau la cîteva luni după ce fusese ales secretar şi cînd considerase că pentru a înviora activitatea n-ar strica să mai primenească activul. Pe atunci nu se gîndise că el însuşi poate fi schimbat. Atunci vedea schimbările numai în legătură cu alţii. Pentru o clipă, îf păru rău că nu insistase atunci ca Balomir să fie schimbat. — Tovarăşe Balomir, cu vreo doi ani în urmă am vorbit cu primul-secretar ca să te schimbe. Te credeam prea bătrîn. — Ce te-a făcut să-mi spui asta ? zîmbi Balomir. — în orice caz, nu dorinţa de a-ţi fi simpatic. Ca să fiu drept îmi pare rău că n-am făcu t-o. Balomir rîse. — De fapt, acum vrei să afli altceva de la mine. Să nu-mi spui că nu-i aşa. Uite, eu nu mi-am făcut probleme cînd, la şedinţă, am votat împotriva dumitale. — Adică şi dumneata ? — Şi eu. — Dar spune-mi, te rog, ce greşeală gravă am făcut eu ? Balomir îşi scoase din valiză un alt flacon şi înghiţi o pilulă gălbuie. 71 — Omul nu moare numai atunci cînd îl nimereşte o ghiulea. Moare şi-atunci cînd suflul ghiulelei aruncă în el cu ţărînă. Faptul că tu ai fost scos din funcţie şi Adam n-a ajuns niciodată nici măcar în funcţia ta îmi spune, Ştefule, că partidul e împotriva unor oameni care se poartă aşa cum se poartă Adam. Or, tu eşti o umbră de-a lui Adam... De ce te încrunţi aşa ? Ştefu se îndreptă spre uşă, cu fălcile încleştate, încruntat. Puse mîna pe clanţă. înainte de-a o deschide se întoarse spre Balomir : — Dumneata crezi că m-a judecat partidul ? — Hai să zicem că ăia care te-au judecat nu înseamnă partidul! Atunci înseamnă că partidul trebuie să fie format din oameni de categoria lui Adam ! De ce te îngălbeneşti ? Unde am ajunge dacă ar fi aşa, Ştefule ? După mine, Adam trebuie izolat pînă terminăm cu treaba noastră, şi după aia pus în discuţia activului raional. Eu nu sînt dispus să tac şi să vă las... Da, să vă las ! Eu cred că ai învăţat, Ştefule, ceva din hotărîrile astea ale tale, care te izbesc la fiecare pas. Ştefu deschise uşa şi plecă. Pumnul strîns i se desfăcu, şi degetele i se lăsară domoale pe lîngă trup, încă vineţii din pricina încleştării Peste sat continua să ningă rar, cu fulgi mari, liniştiţi, şi Ştefu îi urî pentru liniştea aceea şi pentru nepăsarea lor. Mihai Beniae Tu bucurii mi^ai dat Tu bucurii mi-ai dat ce nu se ştiu, Ca peşteri încă nedescoperite ; în ele numai lacrimile scriu, Unind cu stalagmite stalactite. E codrul împietrit de fericiri Cumplitei vieţi luate pe furate; Vizitatorule, tu stai, te miri, Pierdut în minunatele palate! Da, ne-am iubit aici, am plîns, ne-am strîns, Visînd nemuritoarea floare-albastră, Şi dacă focu-n vatră ni s-a stîns. Fu cînd trecum în stele vraja noastră. Căutaţi-ne, de sînteţi curioşi, Acolo prin eterne constelaţii; Căci dintre aştri tocmai cei frumoşi, De noi vorbesc, da patimi torturaţii. Vom fi greşit, n-om fi greşit, se poate, Osînda să ne fie pe pămint Cristalele de frumuseţi curate în stele le-am trimis ca lucru sfînt. Şi iar... Pîn-într-atîta mi-e dragă Că nu mai am nici un cuvînt Materia singură cîntă Ori murmură, freamătă, geme. Sînt ursul desişului negru Ştiu smeura ta tăinuită. Scafandru sînt beat de genuni. Coralul ţi-l fur de pe buze ! Sînt... Nimica nu sînt, Un sclav sînt al nopţilor tale, Cu gemele, plînsete, rîsuri, Sînt sclavul deschisei prăpăstii, Cînd faci să vorbească ispita, Sînt sclavul sclaviilor tale. Supuse, şi ele, Iubirii! Bă-mi drumul şi mă fă liber! Din Scylla, Charybda ta scoate-mă Iar dacă scap .km să-ţi aduc o hecatombă De sentimente doborîte. Şi iar s-o luăm de la capăt! "am surprins .. . M-am surprins cu săruturi străine pe faţă Privind în oglindă : Cicatrici, cicatrici.' In fundul inimii, Ca-ntr-un pahar băut, Drojdie amară. Nimic nu-mi amintesc. Nici o mireasmă Din părul ei ameţit de iubire, Nici o lumină fugară Din ochii rătăciţi, Nici o strînsoare ce lasă lingoare prin oase Nici o prăpastie Pe buza căreia să-mi fi lăsat capul Şi să privesc adîncul. Şi nu văd nici un fir de păr străin Pe haina mea. Ce vrăjitoare-mi cercetează somnul Şi-mi pîngăreşte faţa Cu gura ei de foc ? Descîntă-mă tu busuioc din grădină, Tu rîndunică din streşina casei, Şi roagă-te tu pentru mine, îngere flutur, Pe un altar de nalbă. Lucrurile Sînt lucruri, lucrusoare dar « oni ■ fui poţi i„srămăii . , Din lucruri poţi nălţa o piramidă Tu hnga ea să fii cit o omidă La P°ala un»i munte pe un pai. fi'tăfen^inimiCa să^dai, * § Poezia-i de-a dreptul în lucruri Le poţi privi fără să le 7semeni Izvorul se dărue buzelor ' Kece, curat, murmurînd Para s-aştepte-ndemnul muzelor Fara s-aştepte-un cuvînT ' D^tT^t^ mi^toare inimă mi te~ai ascuns.. In inimă mi te-ai ascuns Te caut rătăcind ca o nălucă, Te strig, dar nu răspunzi Decît ca un ecou al vocii mele : De-aici, de nicăieri, De-acolo, din tot locul, Să nu pot da de calea, către tine. Spune-mi nu cumva-n somn Visezi că te sărută altul Şi tu te-apropii cu căldură De pieptul lui ? . Trezeşte-te! Din noaptea mea. Doi ochi de tigru Doi ochi de faruri speriate Doi ochi de luminoase geamuri Doi ochi de stele înnecate-n lacrimi Se uită la tine, Chemîndu-te : Hai! Vino ! i S f î r ş i t în ziua aceea nu s-a petrecut nimic deosebit, Era numai o toamnă cam tîrzie, Rîndunelele plecaseră de subt streşini, Fără cutremur a crăpat un părete la casă, N-am mai făcut focul în vatră, Am lăsat frigul să se cuibărească prin colţuri, Căutam cuvintele ca pe nişte lucruri pierdute, Dar veneau tăcerile sloiuri de gheaţă. Ultimul vas a pierit la orizont Cu fumul deasupra talazului. Am tras perdelele la ferestre; Singurătatea în doi e mai grea ca de unul singur^. Am văzut pentru ultima oară un muzeu împreună, Autoportretul lui Rembrandt privea încruntat. Ţăranii, lui Breughel erau veseli, Un paznic de muzeu se preumbla plictisit, Apoi am mai încercat să rîdem cu străinii la masă; Dar cînd. am. rămas singuri locul era atît de străin Că nici unul din noi nu-şi găsea locul, De-aceea nici nu mai îndrăzneam să mişcăm. Reisefieber Smt. bolnav de febra de-a pleca Num-aş duce totuşi nicăieri' Poimune voi fi aicea ca • fHe' azîori ™ri şi-alaltăieri N-am vahză, nu vreau paşaport N-am baston de ahiniJJ' ■ N-am bocancr cutZTfTd Dar attv^f P ste SranitL r ^ P ' aştePf P& cineva Ca sa vină să mă ia la gară -Vine negreşit şi vom ^ Undeva departe-n altă ţară %ara e la margine de sat ' Tara nu e nicăier{ p& ^ Poţi sa mergi spre dînsa fără paşi cTclT4 tocmai "™* ^ dLZ i°îeŞte UU treabă, rJ ■t luat sau nu dejunul Terldtcă simplu m J^ul, t ai număra pînă la unu *aţa tae insă ca lămîia, Nu-ţi mai pasă-atuncea de viată Nu te mai încurcă nici tămîiT' Cei din JUr şe fac la despărţire <-a li-i jale şi-ar veni si ei Dar aşteaptă să le dai de'stire Dincolo cu filodorma ce-i ' Mesageri din lumea ceealaltă gvem, să poată, şi cu ştirij Darie sta în faţă-o culme naltă Toata numai jale si mlhniri <£ct la despărţire toţi clesbracă Haina suferinţei, ca s-o dea Celor ce nu-s gata ca să treacă p mai vor în viaţă a şedea. Vezt de-aceea dinspre viat* 1 % ferice nu-i ^7^" f mai sînt si nişte amănunte Inima, de pilda, ce nu-ţi bate'. Expresivitatea lui Creangă Cil prilejul a 75 de ani ăe la moartea scriitorului de Const. Ciopraga I (ŢjS^S 9 la sfîrşitul veacului tre-JiJKKjjuit autorul Amintirilor nu Ijlljfal eprezenta, orice s-ar spune, un nume de circulaţie curentă. Un memorialist ieşean vedea în el, privindu-1 cu rezerve, „un talent primitiv". Istoria literară nu-.1 înregistra decît marginal. Clasieizarea lui aivea .să fie înfăptuită nu de către generaţia imediat următoare, ci de către o alta : a lui Sadoveanu, Agîrbiceanu, Galaetion. Tipărit şi retipărit în mai multe ediţii, Creangă-artistul se întorcea prestigios acolo de unde plecase, —în popor. Scînteierea observaţiei, rî-sul elocvent, robusteţea internă a frazei se încorporau fondului permanent al literaturii naţionale, dîndu-i totodată o nouă dimensiune universală. Legat prin toate fibrele de sufletul popular, Creangă convine şi momentelor de flux şi olipei de tristeţe. Vitalitatea, jovialitatea, linia simplă sînt ale tuturor timpurilor. Creangă nu are vârstă. Şi totuşi, opera lui e restrânsă : câteva sute de pagini, dintre care a-mimtdrile ocupă cîteva zeci. Nu volumul, ci calitatea artei îi asigură monumentalitatea. Rabelais (cu care a fost asemuit) n-a lăsat o operă mult mai amplă. în (paginile lui Creangă sînt trase esenţele, expresivitatea incomparabilă fiind o sinteză a mijloacelor orale. Principiile esteticii savante sînt ignorate cu dezinvoltură ; pulsează însă ritmul vorbirii moldoveneşti din epocă. Definit succint, Creangă e un scriitor "ţăran, dar un ţăran ce nu poate fi confundat. Toţi ţăranii de lîngă munţii Neamţului folosesc aceleaşi cuvinte, aceleaşi expresii consacrate ; nici unul nu-1 egalează. înscrisul (Lui de aspect neseriptic se vede meşterul cu un infailibil sitmţ al măsurii, ştiind isă imprime unui gest mişcarea unică, unei exclamaţii ceva ce-i aparţine în exclusivitate. Deşi lucrat cu grijă, scrisul lui pare spontan, natural ca însăşi viaţa. Liniştea lucidă a clasicilor mai vechi îi lipseşte, însă cadenţa Iui se baizează pe simetrie, verva modeliînid'u-se, luînd o respiraţie geometrică. Interesul frazei ţine de utilizarea formelor cotidiene, însă în ele-mentaritatea aparentă valorile umile se organizează într-o orchestraţie seducătoare. Un artist cum a fost Creangă, expresie a geniului popular, trebuia să 78 apară cu necesitate'. Nu ne putem imagina .proiza românească fără opera sa. Din cele trei dimensiuni ale timpului, Creangă s-a oprit cu insistenţă asupra trecutului, propria biografie devenind -sursă centru literatură. Se poate spune că şi poveştile se integrează într-o măsura aceleiaşi biografii personale, legîndu-ise intim de ambianţa copilăriei, întregind conturul fanteziei ţărăneşti. L-a interesat, fireşte, şi prezentul pe care l-a văzut cu inteligenţă -critică. Nu i-a fost indiferent oraşul : trăind totuşi în Iaşi, a rămas pentru totdeauna la modul de a gândi al ruralilor. Participând la viaţa literară ieşeană, nu şi-a compus o fizionomie de scriitor ; — obiectul artei, creaţia, nu 1-^au poisediat. N-a aspirat să-şi depăşească prin scris (cel puţin moral) con diţia de modest slujbaş al şcolii. Faţă de propria literatură a avut o atitudine lipsită de sentimentul proprietăţii, comparabilă cu aceea a producătorilor de folclor. De ce a scris totuşi Creangă ? Răspunsul e simplu : pentru că avea ceva de spus. îndemnul lui Eminescu a fost un factor favorizam. Creangă trebuia să acţioneze nu în spiritul unei mecanice oarbe, ci ca depozitar al tezaurului transmis de înaintaşi ce n-au cunoscut alfabetul. Ştiinţa lui moştenită este uluitoare. El ştie de toate, are o filozofie în faţa lucrurilor, stăpâneşte o limbă în care s-au depus roadele veacurilor. în aluviunile sensibilităţii populare putea găsi tot ce-i era de trebuinţă pentru a comunica cel dintâi din neamul lui, intâmplări şi observaţii aparţinând tuturor, în scrisul lui totul e „direct şi franc", neputându-se depista nici o „influenţă literară", nici românească, nici străină. Dacă substanţa operei trebuie raportată necontenit la fondul popular, dicţiunea îi aparţine, de aceea un traducător avizat găsea, pe drept, că „a traduce o Operă al cărei farmec prin- cipal stă in stil şi culoare", e „o întreprindere îndrăzneaţă"*). Captivantele amintiri sint ân fond nişte „anecdota varia", juxtapunere de momente, de comentarii şi reflecţii. Totul e spus cu naturaleţe, într-o succesiune ce lasă libertate deplină capriciilor memoriei. Plăcîndu-i să mimeze ;pe lallţii, isă paroldieze, să refacă întâmplări, Creangă ajunge la dialog şi joacă ide unul singur diverse 'roluri. Exagerând trăsăturile, rîzînd de parteneri, el practică un fel de polemică disimulată, încît „ciondăneala" devine o modalitate de reprezentare mai vie. Prin tendinţa amplificării dimensiunilor, Creangă e un tarasconez de lîngă munţii Neamţului, bonom şi complice. Sub alt cer decît acela al Provenţei, el se comportă în felul expansivului Daudet care, după propria-i caracterizare, făcea „une litterature debout", proză în picioare, gesticulată, spanitană, nebunatică, cu aer de tinereţe, de viaţă şi de adevăr. Tehnica lui Creangă e aceea a unui narator care se adresează întotdeauna unor auditori, încât oralitatea sare in ochi. Scriind, Creangă nu-şi uită interlocutorii imaginari, le subliniază prezenţa, îi cultivă oarecum, solicitindu-le participarea. „Şi, după cum am cinstea a vă spune" li se destăinuie el reveren-ţios. Sau : „mi-aduc aminte ca acum" ; ori : „nu-mi aduc aminte". Pe primul plan stă anecdota, — urmată de comentariul etic, social sau psihologic. Practicat sistematic, devenit procedeu, comentariul nu e decît un derivat al expunerii. Impresia de sărăcie de la casa Irinucăi, tinde să se concretizeze intMtn tablou revelator. „Cocioaba de pe malul stâng al Bistriţei, bărbatul, fata şi boii (din pădure, un ţap şi două capre slabe şi riioase ce dormeau pururea în tindă, era toată averea Irinucăi". în locul altei concluzii, enume- *) Yves Auger, cuvânt preliminar Ia Souvenirs d'etnfance, Dildier, 1947, pp. 7, 10. 79 raţia se' opreşte aici, motivîndu-se graba. „însă ice .mă priveşte? Mai.bine să ne 'Căutăm de ale noastre". Fireşte, Creangă ştie că elocinţa Iui farmecă, totuşi pentru a nu monologa tot timpul, simte necesitatea de a se confrunta cu alţii, de a obţine o aprobare, de a găsi încuviinţarea unor martori. „—■ Vă puteţi închipui ce vra să zică a te scălda în Bistriţa, la Broşteni, de două ori ipe zi, tocmai în postul cel mare. Şi nici tu junghi, nici tu friguri, nici altă boală nu s-a lipit de moi ; dar miei de rîie n-am scăpat". Ca efect al oralităţii apare lunecuşul stilistic, fuga de la o idee la alta. fraza ramificându-se neaşteptat. Cînd bunicul David Creangă face elogiul .şcolii lui Baloş, se simte îndemnat la comparaţii. „Doar la Iaşi să fi fost aşa ceva şi la mînăstirea Neamţului, pe vremea lui mitropolitul Iacob, care era o leacă de cimotie cu noi, de pe Ciubuc clopotarul de la mănăstirea Neamţului, bunicul mîne-ta, Smărandă, al cărui nume stă scris şi astăzi pe clopotul bisericii, din Pipirig". Şcoala, mitropolitul şi clopotarul intră aici într-o asociaţie destul de curioasă. Pentru că amintirile reactualizează episoade felurite, transfigurate ca efect al distanţei, se recurge la tehnica naraţiunii discontinue; bazată pe fragmente. Sistematizarea ar 'fi contrarie scopului, deoarece 'Specificul vîrstei este tocmai mobilitatea, iar Creangă, copil, se dovedea „vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa". Viziunea trebuia să fie caieidoscopieă, ritmul variind, potrivit vîrstei. Cîte o formulă de tranziţie solicită atenţia pentru alte isprăvi : ' „D-apoi .cu smintînitul oalelor, ce cala maradros făceam"... „D-apod cu moş Ohiorpec ciubotarul, megieşul nostru, ce năcaz aveam"... „Şi. tocmai-mi-te ! îndată după cea cu cireşele, vine alta la rînd"... Cînd îşi dă seama că a pierdut firul, povestitorul revine cu cîte o formulă' corectiv : „Şi să nu-mi uit cuvîntul" — zice el în mod obişnuit. „Dar ce-mi bat eu capul cu craii şi cu împăraţii şi nu-mi caut de copilăria petrecută în Humuleşti şi de nevoile mele ?" —■ spune altădată. Poveştile 'având o acţiune strânsă, abaterile de la subiect sînt rare, totuşi nu excluse. „Dar iaca ce m-am apucat de spus. Mai bine vă spuneam că. turturica ajunsese la împăratul Verde" etc. Tablouri în mişcare introduse prin oîte un „şi" se succed într-o desfăşurare rapidă de film. „Şi ne coborâm noi şi ne 'tloit icoiboinîim cu mare greutate pe nişte povârnişuri primejdioase, şi ne încurcăm printre eiritei de brad, şi caii lunecau şi se duceau de-a răstăgolul, şi eu ou Dumitru mergeam zgribuliţi şi plângeam în pumni de frig ; şi plăiaşii numai icneau şi-şi muşcau buzele de necaz ; şi omătul se pusese pe une-locuri pînă la brâu şi începuse a înnopta cînd am ajuns într-o înfundătură de muriţi1"... Metaforele sînt rare şi fără strălucire. în schimb, verbele luminează viu, clarificând totul : „La Crăciun, cînd tăia tata porcul şi-1 pârlea, şi-1 învălea iute în paie, de-1 înăduşea, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor, şi făceam un chef de mii de lei, ştiind că mie are să-mi deie coada porcului s-o frig şi beşica s-o umflu cu grăunţe, s-o umflu şi s-o zurăiesc, după ce s-a usca ; ş-apoi vai de urechile mamei, pînă ce nu mi-o spărgea de cap". Vitalitatea naratorului se concretizează în debitul verbal ; sensibilitatea lui pentru cadenţe şi ritmuri, în simetria şi echilibrul părţilor. Fraze ample cu articulaţii bine marcate, construcţii para ta etice, asonante verbale conferă ansamblului relief sonor : „Şi să nu credeţi că mu mi-am ţinut cuvîntul de joi până mai de-apoi, pentru Că aşa am fost eu, 80 răbdător şi statornic în felul meu; şi mu că mă laud, căci lauda-d faţă, prin 'somn, nu ceream de mâncare ; dacă mă sculam, nu mai aşteptam să-mi deie alţii : şi când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe acasă. Ş-apoi mai aveam şi alte bunuri : cînd mă lua.ou binişorul, cu răul, puţină treabă făcea cu mine ; •când că lua cu binişorul, nici atâta ; iar cînd mă lăsa de capul meu, făceam câte o drăguţă de trebuşoară, ca aceea, de nici sfânta Nastasia, Izbăvitoareia de otravă nu era îm stare a o desface cu tot meşteşugul ei". Fără a schiţa portrete fizice (acela, nereuşit, al catihetului Davidică „flăcău de munte" fiind o excepţie) personajele amintirilor trăiesc, au consistenţă, sînt indirvidiualiltăţi memorabile. Părinţii, dascălii, colegii formează o galerie, de-finindu-se prin particularităţi de ordin psihologic şi etic. Cum sânt văzuţi toţi aceştia ? Tatăl, mai şters, cultivă toleranţa, împletind-o ou afectivitatea. Şi „oît era de ostenit, ne rădica în grindă, zicând : Tîta imare ! şi ne săruta mereu pe fiecare". Mama, „ahotnică", neînicavoiată, âşi tot „cihăia" soţul să-şi dea copilul undeva la şcoală. Papa Oşlobanu era „om hursuz şi pîclişit", — un „ceapcîn de popă". Moşneagul care redă pupăzei libertatea, e „javra dracului", Smărăndiţa popii ie „o sgâtie de copilă ageră la minte şi aşa de silitoare, de Întrecea mai pe toţi copiii din carte, dar şi din nebunii". Cînd e vorba de treabă, (copiii lui Ştefan a Petrei „se codesc, :se dremboiesc şi se sclifosesc"... iNu e vorba de plasticitate, ci de sublinierea unei singure trăsături definitorii, însă această trăsătură fundamentală persistă, ne urmăreşte, ea rezumând un caracter. Dacă latura vizuală scapă înregistrării, trăsăturile de caracter trec în prim plan. îngrozit de dificultăţile gramaticii, mărginitul Trăsnea „se opintea el într-o privire să răspundă bine, dar degeaba". Greoiul Oşlobanu „cu ciubotele dintr-o vacă şi ou talpele din alta", mânca „cît şaptesprezece". Din pricina lui „Pepelea de moş Bodrîngă", cântăreţ din fluier, ca-tiheţii jucau „până ce asudau podelele şi ne sărea talpele de la ciubote cu călcâie cu tot". Mai expresive decât figurile izolate sînt scenele de grup cu caracterizări de ansamblu. Ce atmosferă era la şcoala de la Fălticeni ? „Unii cântau la psal-tichie, colea, cu ifos : Ison, oligon, pe-tasti, j Două chendime, homili, pînă ce răguşeau ca măgarii ; alţii, dintr-o răsuflare, spuneau cu ochii închişi cele şepite taine din eatioisui cel mare. Gîtfein se certa şi prin somn cu urieşui Goliat. Musteciosul Dajvidi'că de la Făr-caşa, până tipărea o mămăligă, mîntuia de spus pe de rost, răpede şi fără greş, toată istoria Vechiului Testament de Filaret Seri ban, âmpărtâtă în perioade ; şi pronumele conjunctive de dativ şi acuzativ din gramatica lui Măcărescu". Imaginea unei torturi fără noimă, ca în bolgiile infernului dantesc, reclamă o concluzie sarcastică. „Unii dondăneau ca nebunii, pînă-i apuca ameţeala ; alţii o duceau numai într-un muget, cetind până le pierea vederea ; la uniia le umblau buzele parcă erau cuprinşi de pedepsie ; cei mai mulţi umblau besmetici şi stăteau pe gânduri, văzînd cum îşi pierd vremea, şi numai oftau din greu, ştiind cîte nevoi îi aşteaptă acasă. Şi turbare de cap şi frântură de limbă ca la aceşti nefericiţi dascăli, nu mi s-a mai dat a vede ; cumplit meşteşug de tâmpenie, Doamne fereşte!" Ca revers vesel trebuie să amintim scena încăierării catiheţilor din caisa lui Pavel ciubotarul, citată mereu, cu o excelentă mişcare a personajelor. Dar şi aici trăsăturile psihice primează. Pe scurt, maliţia şi umorul se completează statornic. Creangă nu desenează, ci diferenţiază indivizi sau grupuri in funcţie de anumite valori dominante, dar exagerarea 6 — Viaţa Romînească 81 acestora din urmă se înscrie în tradiţia realismului. Tăria lui .Creangă, ca scriitor, stă aproape exclusiv în naraţiune, descripţia fiind ca şi inexistentă. Atunci cînd ţine să reprezinte un interior, un tablou, o atmosferă, descrierea se opreşte la suprafaţă, eonvertindu^se în enumeraţii. Cum arăta satul amintirilor ? întâi, era „sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi". Al .doilea, era „sat vechi răzăşăsc, întemeiat în toată puterea cuvântului : cu gospodari tot unul şi unul ; cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învîrti şi hora,dar şi suveica" etc. Alte precizări, mai ales despre ocupaţiile humuleştenilor vor urma in .diverse paranteze. La Humu-leşti „torc şi fetele şi băieţii şi femeile şi bărbaţii", se fac „giguri de sumani, şi lăi şi de noaten", care se vând fie pe loc, fie la iarmaroace. „Cu asta se hrănesc mai mult huimuleş-tenii, răizeşi fără pământuri, şi cu negustoria din picioare : vite, cai, porci, oi, brânză, lînă, oloi, sare şi făină de păpuşoi ; sumane mari, genunehere şi sărdace ; ştergare de burangic alese şi alte lucruri, ce le duceau lunea în târg de vmzare, sau joia pe la mănăstirile de maiee, cărora le vine cam peste mină târgul". Ce înfăţişare avea casa de la Fălticeni în care sălăşluiau tinerii catiheţi ? Din înşiruirea obiectelor specifice se compune un tablou sumar. „Pavăl era holtei şi casa lui destul de încăpătoare : lăiţi şi paturi de jur împrejur ; lîngă sobă, altul ; şi toate erau prinse. Tară gazda, robotind zi şi noapte, se proslăvea pe cuptior, între şanuri, calupuri, astrăgaci, be-dreag, dichiei şi alte custuri tăioase, miuşahea, piedică, hască şi clin, ace, sule, cleşte, pilă, ciocan, ghinţ, piele, aţă, hârbul cu călăean, clei şi tot-ce trebuie unui ciubotar". Ce fel de tehnică este aceasta ? o tehnică a inventarierii. Natura ocupă puţin loc în amintiri, iar cele cîteva referinţe sînt palide. Nimic .din ceea ce va încânta pe Hogaş şi Sadoveanu nu e măcar schiţat la Creangă. Pentru ţăran, natura nu-i un obiect de contemplaţie, ci însăşi viaţa cu toate consecinţele ei. Viziunea lui Creangă e ţărănească. în mod obişnuit, natura âi apare ân perspectiva ei utilitară, asociată unei scene de muncă : mersul „pe câmpie, pe colnice şi mai ales prin luncile şi dumbrăvile cele pline de mîndreţe", împreună ou fetele, nu-i o simplă promenadă, ci o mică expediţie pentru „cules răehiţieă de făcut gălbenele, soivîrv de umplut flori, dumbravnic şi suloină de pus printre straie". în sfera interesului intră, fireşte, şi pitorescul : pajiştile însorite, colţurile umbroase, „prundul eu ştioalnele, ţarinile cu holdele, tâmpul cu florile"... Sînt tocuri „frumos de privit", dar cuvintele care traduc satisfacţia nu spun prea mult : cerul e senin şi frumos, dealurile mindre, epitetele fiind lipsite de culoare. în situaţii neaşteptate (ca la scăldat în Ozana „cea frumos .curgătoare şi limpede ca cristalul") se iveşte sublimul, junele humuleştean fiind „cuprins de fericire" şi uitând că mai trăieşte „pe lume". Pe de altă parte, înstrăinarea de asemenea 'privelişti „drăgălaşe" echivalează cu o suferinţă, coneretazîndu-se în „câte un suspin adânc". Pe marginea relicvelor istorice se filozofează puţin, Creangă nelăsîndujse mişcat de sentimentul timpului. Astfel, Cetatea Neamţului, „îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger, locuită vara de vitele fugărite de strechie şi străjuită de ceucele şi vindereii care au găsit-o bună de făcut cuiburi într-însa", nu evocă imagini legendare. După cîteva detalii comune despre moldovenii 'Care „S'-au hărţuit odinioară ■ou Sofoieţki, craiul polonilor", după alte cîteva indicaţii de decor, ritmul se întrerupe brusc : „Dar asta nu mă priveşte pe mine". Mănăstirile nemţene au atras de-a lungul veacurilor „lume, lume, şi iar lume", — „inimi purtate de dor", „suflete zdrobite şi rătăcite" 82 ori „oştiri străine". S-a vorbit de o filozofie a muraţilor, iar Octavian Goga amintea de pedagogia tor aspră. într-o pagină din finalul aminltirilor, Creangă face prin intermediul unui bătrân hu-muleştean elogiul oamenilor de la nrunlte, „mai sănătoşi, mai puternici, m'ai voioşj" decît cei de la cîmp. în memoria tânărului catihet oare-şi lăsase satul, ândreptîndu-se spre şcolile ieşene, tabloul pastelat al munţilor Neamţului simbolizează un trecut legat de fericiri modeste: propriul său trecut. Hotărât, Creangă e un sociabil, un comunicativ care intră lesne în vorbă : „unde erau trei, eu eram al patrulea"... în plus, trebuie să-i recunoaştem spiritul. Din întâmplările evocate, el îşi face un suport pentru observaţii ingenioase. Structura povestitorului fiind a unui om voios, observaţiile sale creiază o atmosferă de veselie continuă. Cu alte cuvinte, autorul amintirilor dispune de o filozofie optimistă, determinîndu-1 să îndepărteze din raza privirii tot ce sugerează urâtul ori durerea : „...vai de omul care se ia pe gînduri. Uite cum te trage pe furiş apa la adânc ; şi din veselia cea mai mare, cazi deodată în •urieioasa întristare. Hai mai bine despre copilărie isă (povestim — zice el la plural —, căci aa singură este veselă şi nevinovată". Prin aictest „să povestim", ascultătorii sînt asociaţi universului său luminos. Creangă e un vitalist. Dînd o mare întrebuinţare râsului, Creangă se situează în categoria scriitorilor umorişti. Prin urmare, mijloacele artei sale, se organizează în legătură ou această calitate. Bl se pronunţă deliberat pentru râs : un râs care nu izbucneşte în cascade, ci râsul egal, sprijinit pe episoade întregi, în felul râsului homeric. Ca la nemuritorul rapsod, oamenii sânt definiţi cu cîte un epitet destinat nu atât să plasticizeze, cât să potenţeze prin indicarea vreunui amănunt critic sau hilariant. Necontenit evocatorul ia atitudine şi în loc de Achile „cel grabnic la picior" sau de Priam „cel înţelept" ni se vorbeşte de „bădiţa Vasale tîntul" („că mai bine nu i-oi zice"), ide „oamenii de vornic", de „postrorotnca de dascălul Simion Fosa", de un „ceapcîn de popă", de „hîrsita de mătuşă" Mărioara, de „stropşitul de Ion", ea şi de o „cinstită crâşmă", de „soroamfoele de ciubote", de „cuvioasele muşte" ori de „euvioşii bondari"... La Sadoveanu trecutul apare într-o perspectivă melancolică, prozatorul lă-sîmdu-se dominat de „cîntecul amintirii", evocând cu lacrimi intvizibile „umbre" ale celor duse. La Creangă râsul devine un fel de armură, duioşia putând trece aproape neobservată. Totuşi, orâwît de pudic s-ar manifesta, duioşia pulsează în cel puţin trei împrejurări : în retrospectivele reflecţii despre propriu-i destin uman, în faţa portretului mamei, în legătură cu satul natal. Primii fiori ai dragostei sînt legaţi de tabloul şezătorilor. La „cusut -şi sănduit sumane şi mai ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors ; şi din astă pricină, răutăcioasa de Măriuca Săvuoului, care drept să vă spun, nu-mi era urâtă, făcea adeseori în ciuda mea, şi-mi bătea din pumnii, poreclindunmă «Ion Toreălău», cum îi zicea unui -ţigan din Vînători. însă pentru asta, tot îmi era dragă (...) Cum torceam eu de-a mai mare dragul, pe întrecute ou' Măriuca, şi cum sforăia fusul roţii, aşa-mi sfîrîia inima-n mine ide dragostea Măriucăi! Martor îmi este Dumnezeu !" Impresionat de bunătatea mamei, copilandrul sprinţar simte o „mustrare" mută şi destaumpănit ' izbucneşte în plâns. „Şi de m-ar fi bătut mama cu toate gardurile, şi de m-ar fi izgonit de la casă, ca pe un străin, tot n-aş fi rămas aşa de umilit în faţa ei, ca atunci când m-a luat eu binişorul". Lirismul stăruie mai ales când» povestitorul stabilit la oraş evocă locurile copilăriei, cu Ozana „cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul", cînd vorbeşte 83 de părinţi, de jocuri, de şezători. Silueta lui Minai „scripcarul din Humu-leşti", umblând „în puterea nopţii" „cîte c-o droaie de flăcăi după dânsul", ^fermecaţi de (cântecele lui", se proiectează pe fundalul vârstei romantice. Iubitul violonist popular ar fi mişcat şi-o „inimă de piatră"... ff între amintiri şi poveşti nu sînt diferenţe de limbaj artistic, şi lucrul este explicabil, Creangă aplicând fantasticului culori din realitatea ţărănească. Modul de a vedea este mereu concret, în spiritul unui decorativ popular cu alternanţe de la ordinar la excepţional. Scenele de basm se încadrează într-un univers ou multă acţiune, fapt învederat stilistic într-o neistovită vervă şi autoiluzionare. Creangă povesteşte cu subliniată plăcere, devorat de reprezentarea oît ' mai vie, tinzând să varieze tonalitatea după necesităţile scenice. Cînd naiv-copilăros, când iro-niCHmuşcâtor, eînld moralist, o dată atent la amănuntul etnografic, altădată la tensiunea dramatică, nuanţele fuzionează într-o expunere alertă, cu totul personală. Retina povestitorului reţine şi figurile caligrafice, convenţionale {Feţi-frumoşi, fete mândre), dar şi imagini groteşti sugerând degradarea frumosului, în locul tenebrosului din poveştile cu vrăjitori şi fantome de pe Rinul lui Hauff, întîlnim fondul surâzător, jovialitatea şi hazul. Printr-o familiară obişnuinţă de a dilata volumele, evocatorul din amintiri vorbea de „melianul şi haraminul de Trăsnea", de „moglanul de Oşlobanu" care „mînca cît şaptesprezece",' iar „gliganul", „co-blizanul", „zărghitul", „ohiolhănosul" oonifigurează o lume in dimensiuni atletice, asemănătoare cu aceea in care se va simţi bine-Hogaş. De la eroi „tari de virtute" ca aceştia pînă la 'apariţii colosale ca Setilă, Ochilă, Flămânzilă nu era decât am pas. Câteva dintre poveşti sînt, cum observa G. Ibrăileanu „adevărate nuvele din viaţa de la ţară", in care miraculosul joacă un rol secundar. Fragmente de aspect realist, desprinse din ambianţa satului moldovenesc de acum un veac, pot fi decupate din Soacra cu trei nurori şi din alte poveşti, prezentând interes prin referinţele economice, sociale, etnografice. Structura poveştilor reprezentative este însă totodată accentuat dramatică, naratorul văzînd rolurile în mişcare, cu mobilitate dialogică, dozând efectele cu simţ teatral. Că unele poveşti au fost jucate, era de aşteptat: abundenţa replicilor constituia un punct de atracţie, nu însă şi o garanţie de reuşită, probă că nivelul versiunii Creangă n-a putut fi atins. în Mul ei, Capra cu trei iezi este o (capodoperă şi numai obişnuinţa cu -textul ne face s-o privim ca o plăsmuire pentru copii. Practic, aici e multă psihologie, — şi la Fontaine, animalierul, n-ar fi găsit concordanţe mai adecvate între fizionomia eroilor şi trăsăturile ce li se atribuie. întâlnirea din final dintre eaoră şi lup, relatată sobru, constituie un permanent joc intre real şi figurat, dialogul atingând virtuozitatea. Fineţea descrierii stă în dubla sugestie, în răsfrângerile tipologice de la animal la uman şi invers, disimularea făcând deliciul ascultătorilor. );— Apoi de-acum ori să spun, ori să nu mai spun, că tot una mi-i. Ei, mititeii, s-au dus cătră Domnul, şi datoria ne face să li căutăm de suflet. De aceea am făcut şi eu un praznic, după puterea mea, şi am găsit de cuviinţă să te poftesc şi pe d-ta, cumă-tre, ca să mă mai mângâi... — Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram cinid m-ai fi chemat la nuntă. — Te cred, cumătre ; d-apoi dă, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vre Cel de sus. 84 Apoi capra porneşte înainte pilîn-gînid şi lupul după dînsa, prefăcâradu-se că plînge. — Doamne, eumătre, Doamne, zise caipra suspinând. De ce ţi-i mai drag în lume, tocmai de-aoee:a n-ai pante. — Apoi dă, cumătră, cînd ar şti omul ee^ar păţi, dinainte s-ar păzi. Nu-ţi face şi d^ta atîta inimă rea, că odată avem să mergem cu toţii acolo. —' Aşa este, eumătre, nu-i vorbă. Dar sărmanii gugulioi, de cruzi s-au mai dus ! —Apoi, dă, cumătră, se vede că şi lui Dumnezeu îi plac tot puişori de cei mai tineri. — Apoi dacă i-ar fi luat Dumnezeu, ce ţ-ar fi ? D-apod aşa ?". Văzut în afara contextului, dialogul nu are nimic convenţional. SSntem între oameni de la ţară şi, potrivit momentului, locurile comune intră în acţiune prin tradiţie. Vorbirea e lentă, de un realism incontestabil, moldovenească în esenţă, — cu nelipsitul „apoi dă" inculcând moliciune. Indiferent de prototipuri şi de geneza lor, poveştile lui Creangă poartă pecetea autenticităţii : sînt poveşti naţionale, aducând o viziune romînească. Schemele pot fi universale, expresia, stilul, gesticulaţia aparţin însă naratorului, care le imprimă personalitatea sa. Arta lui este de a crea din date preexistente un univers mau. Porninld de Ia scheme folclorice curente, Creangă le redistribuie în viziune proprie. Aşa procedează şi Eminescu. între Povestea lui Harap Alb şi Făi Frumos din lacrimă, diferite ca limbaj artistic, sînt totuşi analogii de fapte: cavalcade eroice, incursiuni în împărăţii străine, răpiri de tinere fete; aceiaşi împăraţi tirani, aiceleaşi isprăvi spectaculoase. Şi Harap Alb şi Făt Frumos lucrează, cel puţin un timp, în folosul altora, ajutaţi de forţe din natură, de cai năzdrăvani, de arătări ciudate, încolo apele se despart. Creangă îşi începe basmul ou formula consacrată : „Amu ci-că era odată într-o ţară un, craiu, oare avea tred feciori..." Eminescu se lansează în 'consideraţii filozofice : „în vremea veche, pe. cînd oamenii, cum sânt ei azi, nu erau. decît în 'germenii viitorului..." etc. Atent la fapte, Creangă dă prioritate mişcării, lăsîndu-şi eroii să se caracterizeze în acţiune. Peste fizicul lor trece grăbit. Despre Harap Alb aflăm (din aprecierile verişoarelor), că avea „o înfăţişare mult mai plăcută şi sămăna a fi mult mai omenos" decât Spinul. Nici o altă indicaţie fizionomică ori vestimentară, încă o dată, Creangă nu e portretist. Cînd încearcă să schiţeze unul fiicei împăratului (Riolş, ajunge la platitudini : „bobde de trandafir din luna lui mai, scăldat în rouă dimineţii, desmierdat de cele ântîi raze ale soarelui, legănat de adierea vântului şi neatins de ochii fluturilor". Naratorul îşi dă seama de limbajul dulceag, de aceea, revenindu-şi continuă : „cum s-ar mai zice la noi în. ţărăneşte, era frumoasă de mama focului,; la soare te puteai uita, dar la dânsa ba". Bmisnescu vede fizionorniile pictural, coloristic, în manieră, romantică, împărăteasa are „părul galben ca aurul cel frumos" ; „din ochii ei albaştri şi mari curg şiroaie de mărgăritare apoase ca argintul crinului". Tî-năra fată asupra căreia veghează mama pădurii poartă strai alb, lung, ca „un nor de raze şi umbre". Intervine şi luna. „Luiminată de razele lunei ea părea muiată într.-un aer de aur". Cu ajutorul comparaţiei mobile, traiectoria descrierii urcă spre vis. Deşi prilejurile^ nu lipsesc, Creangă ou descrie natura, rămânând în orbita modelelor folclorice. Cînd o face totuşi, e concis, mergând spre notaţia concretă, păstrând mijloacele stilului oral. în zborul lui pe hipogriful vorbitor, .Harap Alb „o ia de-a curmezişul pământului", peste munţi şi mări. „Şi după aceea se lasă îneet-âncet, într-uin ostrov mândru din mijlocul unei mări, lângă o căsuţă singuratică, pe care era crescut nişte mus- 85 ohi pletos de o padină de gros, moale ea mătasa şi verde ca burateaul..." Solicitat de natură, Eminescu se îngrijeşte de punerea în scenă, imaginând peisaje feerice, întrebuinţând culori exuberante. Nici vorbă, Creangă n-a ffolst un vizual, ci un auditiv. Poveştile şi" le citea cu glas tare pentru a le auzi cum sună. Vocaţia sonoră îl face să perceapă hiperbolic, vorbele îl incintă, unele replici îl obsedează. în locul unui portret al diavolului cu care Dă-nilă Prepeleac se ia la întrecere „din chiuit", găsim referinţe sonore. Trimisul infernului se întinde '„c-on picior la asfinţit şi cu unul la răsărit ; s-apucă zdravăn cu mâinile de torţile cerului, cască o gură cât o şură şi când Chiuie odată, se cutremură pământul, văile răsună, mările clocotesc şi peştii din ele se sparie ; dracii ies afară din iaz cîtă frunză şi iarbă ! şi oleacă numai de nu s-a răsipit bolta ceriului". Pe cât de 'taciturni şi gravi sînt mulţi dintre, ţăranii lui Sadoveanu, pe atît de guralivi sânt aceia ai lui Creangă. Vorbirea „în dodii" nu se rezumă la un dialog, fără ■ sens, fiind mai degrabă un joc de-a v-aţi ascunselea al inteligenţei. Dacă interlocutorii se învârt în jurul subiectului, e pentru că ei sînt mereu , „în gardă", măsurandu-«e reciproc, astfel ea fiecare să verifice deşteptă cijunea. celuilalt. . Registrul verbal destinat să traducă reacţiunile are în vedere totdeauna capacitatea de sugestie auditivă, fragmentele care exprimă dondăneala, ciorovăiala bufonă, ilustrând un procedeu. Punînd în mişcare un bogat depozit de expresii tari, scena donidănelii dintre monştrii închişi în „casa roşă cum e jăraticul" constituie o mostră de bravură stilistică. „— Ia tacă-ţi gura, măi Gorilă ! ziseră ceilalţi. Acuş se face ziuă şi tu nu mai stinchesti cu braşoave de-ale *ale. A dracului Mighioaie mai eşti ! Destul acum, că ne-ai făcut Capul călin- dar. Cine-a mai dori să facă tovărăşie eu tine, aibă-^şi parte şi poarte-ţi portal. Că pe noi ştiu că ne-ai ameţit. Are cineva cap să se liniştească de răul tău ? Ia auzi-l-ăi : parcă-i o moară hodorogită. Numai gufa lui se aude în toate părţile. Hojma toloeăneşte pentru nimica toată, curat ca un nebun. Tu, măi, eşti bun de trăit numai în pădure cu lupii şi ou urşii, dar mu în case împărăteşti şi între nişte oameni cum se cade. — Ia, ascultaţi, măi ! da de când aţi pus voi stăpînire pe mine ? zise Ge-rilă. Apoi nu mă faceţi idin cal măgar, că vă veţi găsi mantaua cu mine. Eu îs bun, cît is bun, dar şi când m'a scoate cineva din răbdare, apoi nu-i trebuie nici ţigan de laie Împotriva mea. — Zău, nu şugueşti, măi Buzilă ? Da amarnic mai eşti la viaţă ; când te mî-nii, faci sînge'n baligă, zise Flămânzilă. Tare-mi eşti drag !... Te-aşi wî în sân, dar nu încapi de urechi... Ia mai bine ogoieşte-te oleacă, şi mai strânge-ţi bu-zişoarele acasă ; nu de altă dar să n-u-ţi pară rău mai pe urmă, că doar nu eşti numai tu în casa asta". Creangă lucrează aici nu numai cu jumătăţi de ton, ci şi cu sferturi de ton. îngroşarea cu o nuanţă în plus putea duce prin exagerare la prolixitate sau la vulgaritate. Potrivit exemplelor populare, în poveşti (dar şi in amintiri) pot fi remarcate fraze rimate ori asonaniţate. în context, acestea sint destinate să stimuleze atenţia sau să sublinieze vreun gest, vreo atitudine caracteristică. Pe o singură pagină a basmului Capra cu trei iezi, procedeul poate fi întâlnit de cîteva ori. lată un exemplu: „Şi cînd (lupul) s-a pus pe cherem, nu ştiu cum s-a făcut, că ori ohersinul a crăpat, ord eumătrul a strănutat..." Sau, în altă parte : „Moarte pentru moarte, oumătre, arsură pentru arsură, că bine-o mai plesnişi dinioare cu cuvinte din scriptură". îndemându^şi calul, Harap Alb îi spune gingaş : „De mi-i duce ca gîndul, tu mi-i prăpădi; iar de mi-i 86 duce ca vîntul, tu «ii-i folosi..." Verbele alcătuiesc altădată o fugă muzicală, — pretîndu-se la analogii sonore : „.Şi pe unde trecea, lumea din toate părţile îl înghesuia, pentrucă piatra cea mare din capul cerbului strălucea, de se părea că Harap alb soarele cu el îl ducea..." Calambururile cu intenţie comică sînt şi ele frecvente, nu totdeauna Insă de calitate. „Dumnezeu să-1 iepure" (pentru : „să-1 ierte") nu prea are haz. Nici caracterizarea lui Ochi-Iă prim analogii groteşti nu satisface, frizând 'vulgaritatea : „Poate că acesta-i •vestitul Oehilă, frate cu Grbilă, văr primare cu Chiorîlă, nepot de soră lui Pindilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori din tîr.g de la Să-:l-caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă iniu-S mai idaţi. Mă rog, umu-i Oehilă pe faţa pămîntului, care vede toate şi pe toţi, altfel de cum vede lumea cealaltă ; numai pe sine nu se vede cât e de frumuşel. Pareă-i un boţ chiiimboţ boţit, în frunte cu un ochi, numai să nu fie de diochiu!". Prezienţa naratorului este mult mai subliniată decât la Perrault şi Fraţii Grimm, care rămân la oarecare distanţă de eroi. De multe ori, Creaingă întrerupe expunerea, venind cu câte un intermezzo verisifioat, cu vreun comentariu etic, ou observaţii sociale. Lui Dănilă Prepeleac ii este indiferentă „gura lumii". „El tufleşte cuşma pe cap, o îndeasă pe urechi şi habar n-are : Nici nu-i pasă / De Năstasă ; / De Nicbita / Nici atfta". Văzînd cîte .„au pătimit unii şi alţii de ia femeile lor", Stan Păţitul tot amâna însurătoarea. Pe marginea ezitărilor . lui, •Creangă îşi strecoară într-o paranteză, propriile păreri. „Urnii zic aşa, că fenae-ia-i sac fără fund. Ce-a mai fi şi asta ? Alţii, — că să te ferească Dumnezeu de femeia leneşă, mârşavă şi răsipitoare ; alţii — alte năstruşnicia, încît nu ştii ce să crezi şi să nu crezi ? Numai că :nu-i vorbă, că am văzut eu şi destui bărbaţi mult mai ticăiţi şi mai chitcăiţi, decît cea mai bicisnică femeie..." Ca şi în amintiri, fondul de proverbe şi ziceri intercalate în poveşti este enorm, alcătuind o colecţie de un pitoresc deosebit Dacă cineva ar proceda la selectarea lor, rezultatele ar demonstra o erudiţie greu de egalat. Creangă nu se poate lipsi de proverbe şi expresii 'consacrate şi nu este prilej în care să nu vină cu -cele mai potrivite. Câteodată vorbirea de aspect paremiologic devine atît de abundentă, încît proverbele se ţin lanţ. „Omul e dator să lupte cît a pute cu valurile vieţii, — îi spune lui Harap Alb calul său — căci ştii că este o vorbă : Nu aduce anul ce aduce ceasul. Cînd. sînt zile şi noroc, treci prin apă şi prin foc şi din toate scapi nevătămat. Vorba cântecului : Fă-mă, mamă, ou noroc / Şi măcar m-arun-că^n foc..." Şi Spânul îşi are proverbele ■pregătite : „Ei apoi.... zi că nu-i lumea de apoi. Să te ferească Dumnezeu când prinde mămăliga coajă. Vorba ceea : Dă-mi, Doamne, ce n-am avut, / Să mă mir ce m-a găsit". Pe plan estetic, nu interesează cantitatea proverbelor, oi utilizarea tor artistică in funcţie de subiect. Fără să aibă aerul, Creangă e un moralist îndemnat să judece, să compare, să dea sentinţe, apreciind totul în perspectiva moralei populare. Pentru el, unitatea de măsură nu poate fi alta decât cea verificată de experienţa milenară : de aici frecvenţa expresiei „vorba ceea", care trimite la înţelepciunea codificată oral. Ironist şi umorist, el procedează oa un amator de citate, numai că sentenţiile sale mu sînt din cărţi. Alt umorist, Caliistra'; Hogaş, va cultiva cu intenţii diferite citatul savant, raportînd prezentul la înţelepciunea celor vechi. Incrustarea citatului oral, oa şi referinţele livreşti constituie, în esenţă, modalităţi de a pigmenta fraza, ,de a marca un amănunt de reţinut. Fiind un vitalist, comunicativul autor de poveşti îşi afirmă mereu participarea la acţiune, proverbele constituind 87 un mijloc de a judeca necontenit, de a condamna sau de a aproba, introdu-cînd în ţesătura epică un influx personal. Cu alte cuvinte, Creangă nu se detaşează de oameni şi obiecte, căutînd, dimpotrivă, corelaţiile ou actualitatea, urmărind semnificaţiile contemporane. Ce spun aşadar proverbele: „Vorba ceea : şi piatra prinde muşchi, dacă şede mult într^un loc..." „Vorba ceea : „Fiecare pentru sine, croitor de pâne..." „... Vorba ceea : Dacă s-a dat baba jos din căruţă, de^abia i-a fi mai uşor iepei..." „Este o vorbă : Tot bogatul minteoS şi tânărul frumos..." „Vorba cântecului : „Fugi ide-acolo, vină-ncoaoe / Şezi binişor, nu-mi da pace..." „Vorba cântecului : De unit mă duc de-acasă / Şi urî-tul nu mă lasă..." însă participarea se materializează şi în numeroasele exclamaţii şi expresii onomatopeice. Ca în vorbirea zilnică, acestea dau suport veridicităţii : „Atunci lupul nostru începe a mînea hîlpov ; şi gogîlţ, gogîlţ, gogîlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gît". „Hîrţi ! încolo ; soîrţi, încolo ; carul se da înapoi.." Dă-nilă „dă de un foeleşteu şi văzînd nişte lişiţe pe apă, zvîrr cu toporul într-însele..." „Dracul neavtod ce-i face, huş-tiulue ! în iaz..." „Şi tropăi, tropăi, ropai, ropai ! (onomatopei sugerând danţul) i se aprinld lui Ipate al nostru călcâiele". „Spânul face trano ! capacul pe gura fântânii". „Setilă dînd fundurile afară la cîte o bute, horp.' ţi-o sugea dintr-o singură sorbitură". Cu totul remarcabilă în poveştile lui Creangă este capacitatea de a crea atmosfera caracteristică. Travestit în copil, diavolul se angajează în slujba lui Stan Păţitul, care-1 priveşte cu suspiciune. Că sub numele de Ohirică se ascunde diavolul, toţi o ştiu afară de Stan. Toată desfăşurarea basmului se sprijină pe alternanţa între esenţă şi convenţie, auditorii fiind nişte complici amabili. Ca să nu se uite cumva adevărata identitate a diavolului, povesti- torul o denunţă aluziv, ou orioe prilej. Interesul stă în dedublare. „Sfrijit şi închircit", Ghirică nu pare, cum spune el, să aibă vîrsta de treisprezece ani. „Apoi dar bine a zis cine-a zis, că vrabia-i tot pui, dar numai dracul o ştie de cînd îi..." în dialogurile ce urmează termenul drac revine stăruitor, ritmic : „Măi parpaleoule, nu cumva eşti botezat de sfântul Ohirică Schiopu, care ţine dracii de păr ?..." „Al dracului băiet! Parcă eşti cel de pe comoară, măi, de ştii de toate cele..." „Poate că tu ii barăm atunci să-mi iei sufletul din mine, ori mai ştiu ce dracul ţi-a veni să ceri ?...." „Apoi ia asta-ţ: spun şi eu, măi ciotul dracului"... „Pe semne vrei să-şi facă dracul ris de mine..." „Vezi tu, măi Ohirică ? asta nu-i şagă ; mi se pare că noi avem să dăm peste dracul!..." „Şi chiar de nu-i fi tu ueigă-4 onucea, tot n-aţi umblat ou lucru curat"... „Dar tare mă tem, nu cumva să-mi ieu pe dracul după cap".... „Mai că^mi vine să zic eu ica boierul cela : nu ştiu, nălucă să fii, om să fii,, dracul să fii, dar nici lucru curat nu eşti"... „Cîte ştii tu, numai dracul cred că poate să-ţi deie de fund"... etc. Mijloacele de expresie sînt organizate în aşa fel, încât diavolul se conturează prin tuşe succesive, ca într-un desen. Tehnica aiceas'ta pe oare vom numi-o tehnica insinuării continue presupune pe lîngă un mare simţ al nuanţelor, multă pătrundere psihologică.. Inteligenţă artistică excepţională,. Creangă îşi potriveşte debitul expunerii ou ritmul psihologic al episoadelor.. în privinţa dozării ritmurilor, arta lui. este desăvârşită, implicând o gamă completă : de la taifasul molcom la ritmul precipitat. Să-1 Însoţim pe Harap Alb. ân expediţiile lui temerare de la „o margine a pământului" la cealaltă. Călătorului îi stă bine 'ou drumul, de aceea el înaintează într^un andante adecvat distanţei, „in pasul calului". „Şi merge el şi merge pînă ce înoptează bine"... „Şi merg ei o zi şi merg două şi merg. 88 patruzeci şi nouă, pînă ce de la o vreme intră calea în codru..." „Şi merg ei şi merg Cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, paste nouă ţări şi peste nouă ape mari..." Repetiţia verbelor, alcătuind o construcţie eurilogică, traduce stilistic ideea distanţei enorme, dar şi a duratei. Alteori se renunţă la verbe, elipsa sugerând mai simplu viteza, în căutarea pietrelor nestemate din pădurea Cerbului, călăreţul aleargă ca vîntul : „De la nouri către soare, / Printre lună şi luceferi, / Stele mîndre lucitoare..." III Spirit frondeur, înclinat să persifleze în numele bunului simţ, Creangă ascunde sub „ţărănia" lui o mare ironie disimulată. Metoda lui expozitivă bazată pe exemple populare tradiţionale constituie o ripostă la adresa pedanţilor şi rafinaţilor. Pe sceptici îi batjocoreşte prin optimism şi voioşie. Tinereţea lui bine întreţinută este un reflex al supleţei spirituale a poporului. Pentru ca să apară un Creangă, cu fraza lui densă de înţelepciune, cu umorul robust, limba romînească a trebuit să fermenteze în adâncuri secole de-a rândul. Mâna iscusitului meşter scoate la suprafaţă zăcăminte din straturi profunde, concentrând în câteva cuvinte, ca la Bminescu, fragmente ale unui univers, în opera lui icu naivităţi şi îndrăzneli de veche xllografie, se Înscrie ân datele sale sufleteşti o lume, — cu sensibilitatea, cu filozofia şi mitologia sa caracteristică. iLa Perrault şi Fraţii Grimm, marchizi şi contase tind spre o vorbire distinsă. Creangă nu pendulează între rural şi citadin, el rămânând totdeauna ţăran. CPnseovent acestei viziuni, el procedează metodic la eliminarea neologismelor. Un cercetător a numărat în toată opera numai unsprezece. Sînt poate mai multe, dar nu stridente şi la toată urma motivate. Impresionaţi de specificul vorbirii lui Creangă, principalii comentatori ai operei sale, de la Jean Boutiere până la cei mai noi, au admirat marea capacitate de a da unor procedee vechi o vibraţie nouă. Unicitatea artistului niu trebuie căutată în ritmuri, interogaţii,, formule introductive, mediane sau finale, ci în aliajul în care s-au topit elementele materiale şi spirituale specifice lumii sale. Gemul lui Creangă nu e tot una cu suma aritmetică a ipostazelor particulare, compatibile cu analiza exactă, ci o unitate indivizibilă ca aceea dintre cuvânt şi melodie. „Creangă e Creaingă, prin talentul său, prin stilul său, prin farmecul său", — scria G. Ibrăiileanu. Creaţia 'clasicului Creaingă este cea mai aderentă folclorului din toată literatura noastră. înălţată pe terenul solid al geniului popular, resistema-tizînd la un nivel superior tot ce altminteri cirîeula capricios ori disparat, opera lui profund naţională aste, chiar prin. aceasta, un document de -literatură universală. Amintiri despre Camil Petrescu de Constant Ionescu ia 1 septembrie 1964 s-au împlinit 58 de ani de cînd l-am cunoscut pe Camil Petrescu. ............................ ) în clasa Il-a a liceului ŞFÎNTUL SA VA din Bucureşti, în ziua redeschiderii anului şcolar (1906—1907), stam într-o bancă în şirul din mijlocul clasei. Intră pe uşă bursierii liceului: vre-o 12 elevi cu chipiurile albe, în uniforma internatului. Cel mai mic la statură, un copilandru blond, de o paloare bătând mai mult în alb, priveşte în juru-i. Observă un loc liber în banca mea, şovăie o clipă, apoi mă-ntreabă cu glas sfielnic : — Mă primeşti lîngă tine ? Afinităţile elective, atît de scumpe lui GGETHE, s-au verificat încă o dată, — şi instantaneu. Privirile noastre s-au tutuit spontan, sufletele noastre s-au îngemănat şi s-au îmbrăţişat. Şapte ani am rămas împreună, colegi de bancă, pînă la absolvirea secţiei reale a liceului GHEORGHE LiAZĂR din Bucureşti, în iunie 1913. Iată cîteva momente din această frăţească prietenie : Martie 1907. Vlădescu, profesorul de istorie, poreclit de noi Ostrogotul, se suie la catedră, strigă catalogul ,apoi, cu glasul lui permanent răguşit: tutun ? băutură ? sau aimîndouă ?, — spune : — Să iasă la lecţie Coteţ Niculae, Cozma Corneliu, Cristea Alexandru şi Cristescu Tarciniu. Cel dintîi strigat dintre elevi, Coteţ, vine la tablă cu ochii plânşi, cu lacrimile încă prelinse pe obraji. Ostrogotul îl scurtează, apoi îl întreabă : — Ce-i cu tine, mă ? Coteţ nu-i răspunde decît printr-un suspin. Camil, de lîngă mine, se ridică : — I-a murit tatăl. — Cum i-a murit ?, — se miră vocea cavernoasă. — A fost împuşcat la el în sat, — precizează Camil. Oh! sinistra amintire a mutrei profesorului care, sculat în picioare, perorează : ') Fragmente din volumul Cu privire la Camil Petrescu, care va apare Editura pentru literatură. 90 — Răscoală, ai ? Răzmeriţă ? Bine i-a făcut! Să ştiţi, copii, că pentru un dascăl de istoria neamului nu este mândrie mai strălucită decît să-şi aducă aminte la bătrâneţe că a avut cinstea să preamărească represiunea care a gîtuit, pe bună dreptate, inconştienta răzvrătire a unor sceleraţi. Ce au cătat, aia au găsit. Da ! Bine le-a făcut! O tăcere, nu de mormânt, ci de cimitir ,apăsa asupra clasei. Cărnii îşi înfipse mîna, — şi unghiile, — în braţul meu : — Ce bestie!, — îmi şopti el. A doua zi, MIELU mă ia deoparte : — Am scris azinoapte un sonet. Mergi cu mine să-1 ducem lui Bujor ? Şi îmi strecoară o fiţuică : sorisul lui mărunt, ca şi intreaga-i făptură. Citesc -pe furiş : MARTIRULUI IOAN COTEŢ, DIN VITANEŞTI. „Gemeai sub tirania zdrobitoare. / Te chinuiai sub crâncena biciuşca / Şi, ca un leu inlănţuit în cuşcă / Urlai nădejdea vremii viitoare ; Dar ei ţi-au sugrumat cu-nverşunare / Revolta care spumegă şi muşcă / Drept căpătâi, ţi-au dat un pat de puşcă / Şi-n loc de pâine, gloanţe-ucigătoaire. / Brătiamu şi-Ave-rescu1), mînă-n mină / — Doi Încleştaţi de-o furie păgână — / Te-au prăvălit în groapa din vâlcea ; / O, dormi, Coteţ, în gloria nemuririi, / Căci fiii tăi curând vor contempla / Triumful luminos al dezrobirii!" Casmil mi-a predat, printre alte manuscrise, întîia versiune a sonetului. în aceeaşi zi, după ieşirea din clasă, ne prezentăm amândoi la sediul ziarului ROMÎNIA MUNCITOARE din strada Blănari, .unde două odăiţe mohorâte adăposteau, lîmgă strada Nieulae-Şelari, intliele forţe dinamice ale presei socialiste. Miihail Gh. Bujor, — gloriosul veteran al luptei pentru democraţie, lipsea. Ne-a prirmt Dimitrie Marânescu, administratorul gazetei, cu o tovarăşă suptă Ia faţă, soţia neînfricatului luptător I. C. Frimu şi cu un lungan tânăr cam adus din umeri, cu priviri iscoditoare,, venerabilul nostru Gala Galaction, academicianul de mai târziu, — pe atunci Grigore Pişculescu. între ei, aşezat pe un scaun fără rezemătoare, — un fel de taburet, — perora N. D. Cocea care, deşi era juidecător-ajutor la Ocolul Panciu, scrisese un vehement articol in ziarul socialismului, contra masacrării ţăranilor răsculaţi şi fusese chemat urgent la Bucureşti, la ministe-sfiiciunea, dar şi îndrăzneala. Cu legendara lui impulsivitate, Cocea ia brusc fiţuica din mâinile lui Camil, citeşte sonetul apoi, cu ochii lui sfredelitori ne înregistrează în acelaşi timp şi sfiiciunea, dar şi îndrăzneala. 1 — Cine a scris poezia din voi doi ?, — răsună glasul lui dominator. — Am scris-o împreună !, — afirmă peremptoriu Camil. Cocea arată celorlalţi tovarăşi sonetul, şopteşte ceva lui Marânescu, apoi ne măsoară din nou. Surprindere ? Admiraţie secretă ? Mândrie abia mărturisită că generaţia protestează contra împâlării ţărănimii: TALPA ŢARII ?... cine ştie! Apoi, cu glasul cel mai părintesc ne spune : — Micii mei tovarăşi, dacă v-am publica poezia, voi şi familiile voastre veţi fi persecutaţi până-«tr-a noua spiţă. Se va afla că voi sînteţi autorii ei. Şi nu ne stă în putere să împiedecăm represaliile. Vă felicit şi vă sfătuiesc să aşteptaţi. Tinereţea voastră iau va încărunţi pînă nu veţi vedea, mai curând decât vă închipuiţi, moartea sclaviei şi descătuşarea ! Ne-a mângâiat pe obraji, ne-a strâns mâinile şi am plecat îmbărbătaţi. Menţionez între paranteze că, acum 31 de ani, într-o pagină din ziarul RAMPA ') Miniştri de interne şi de război din guvernul Sturdza, martie 1907. 91 intitulată : „Ou Camil Petrescu, despre el şi despre alţii", viitorul academician a amintit, în plină dictatură carlistă a celui care, peste doi ani, avea să devină regele Palaelibus, de această cardinală întâmplare a copilăriei noastre dela 14 ani. -¥• In clasa IV-a, la ora de geologie, profesorul Marcel Brîndză, fiul celebrului biolog Dimitrie Brîndză avea, între alte metehne, pe aceea de a nu citi niciodată tezele scrise trimestriale, dînd aproape întotdeauna acestor compoziţii nota 7 sau 8. Camil pune rămăşag cu mine că, la viitoarea teză, va strecura în cuprinsul ei fraze aiurea şi că nu va păţi nimic. Zis şi făcut. Subiectul era: „Oum a evoluat scoarţa pămîntului în decursul erei paleolitice ?" La mijlocul paginii de caiet, Camil intercalează textual pasajul următor : „Pământul a fost la început un lapte dulce. Iată apoi transformările lui succesive : zmîntînă, lapte bătut, iaurt, caş, urdă, brînză telemea, caşcaval, şfaiţer şi parmezan grecesc". Lucrării i s-a acordat nota opt, fără incidente. De asemenea, în aceeaşi clasă, la lecţia de igienă, doctorul Alceu Urechia ne explica binefacerile canalizărilor municipale, din punctul de privire al salubrităţii populaţiei. Acest profesor mucalit, care publica snoave ironice sub pseudonimul IODOFORM era, totuşi, un dascăl foarte serios. El ne spunea : — Bunăoară, la Viena, înainte de a se face canalizarea, mii de oameni au murit de infecţii microbiene, cu deosebire de friguri tifoide. Dar după introducerea canalelor de asanare... — Au mai înviat din ei, desigur, — îl întrerupse Camil, care cetise volumul doctorului, intitulat „Verzi şi uscate". * în clasa Vl-a reală a liceului LAZAR, profesorul de engleză, Lolliot, subtil cunoscător al sufletelor de şcolari, îl pofteşte pe Camil la tablă, cu formula lui de ironie frigidă : — Să vină Camil Petrescu, cu cartea, caietul şi ştiinţa. Camil ţâşneşte .din bancă, ripostând : — N-am carte, n-am caiet şi nici ştiinţă ! Stupoare în clasa încremenită. Cu calmul lui exasperant, Lolliot îşi ridică ochelarii, îl priveşte îndelung, apoi rosteşte pe un ton de blajină dojana : — Mă interesează ce ai, nu ce na-i ! — Am prea multe afinităţi cu latinitatea ! — De ce atunci nu te-ai înscris la secţia modernă ? — Fiindcă îmi plac matematicile ! — îţi doresc să-ţi calculezi cifrele mai bine decît ripostele ! — Ripostele mele sînt spontane cînd sînt provocat! ...Câtă demnitate, cită mîndrie în tonul acestei fraze ! * în clasa VII-a reală, aveam la ora de muzică pe venerabilul maestru-dascăl Ion Costescu, autor de piese corale emerite dar susceptibil la culme, datorită unui falş amor-propriu: „genus irritabile vatum", extins la muzicieni. Ne punea să cîntăm în cor, pe trei voci : tenor prim, tenor secund şi bas, diferite 92 imnuri consacrate de el sărbătorilor naţionale, — şi urmărea cu ochii «pânditori ca nu cumva vre-unul din noi să tragă chiulul la ansamblu. într-o zi, în plin cor pe caire-1 dirija, întrerupe producţia şi se răsteşte la Camil : — Ce rânjeşti, Petres-cule" ? — N-am rânjit, dom'le ! A fost un gest reflex ! Dar Costescu răbufneşte automat, făcând în aer zigzaguri cu bagheta : — Nu-ţi permit să faci gesturi reflexe unde nu trebuie ! Din clasa V-a pînă în clasa VIII-» a funcţionat, în promoţia noastră, un cenaclu şcolărasc-literar, denumit: CERCUL NOSTRU şi înfiinţat de cei trei aspiranţi-poeţi : Camil, Alineseu Constantin şi Ianescu Constant. Cercul avea şedinţe în clasă, după orele de curs, o dată pe săptămînă. Aici şi-a recitat Camil întîiele lui poezii de dragoste. Nu pot uita îmbujorarea ce-i cuprindea faţa în timpul acestor recitări (faţa lui, deobicei neverosimil de albă !...), — şi nici privirile ochilor lui inspiraţi, transfiguraţi. Iată un sonet (clasa VH-a), pe care a şovăit să ni-1 citească în şedinţa cercului, furişând doar cîteva copii în mâinile prietenilor socotiţi de el indulgenţi, — dar mai ales discreţi : AJUTĂ-M ! (inedit) „îţi dau dorinţi, fiori şi poezie, — / Tu, dă-mi doar frăgezimea cărnii, tale :/ Ia-mi răzvrătirile din suflet, ia-le / Şi-n schimb, dă-mi trupul tău ce se mlădie. Sânt tânăr şi-n a dragostei trufie / Am braţe cu strînsorile brutale ; / Ah ! pune, dup-atîtaa vorbe igoaile, / Pe gura-mi, gura ta de apă vie ! Otravă şi balsam îmi torni în sînge / Cu vraja ta, ce-ntreg elanu-imi fringe:/ Hai să ne dăm deasupra vieţii drumul, / Să ne-incleştăm cu forţă, foc şi artă / Şi să simţim cum dragostea îşi poartă / Gîlgîitor, în gît şi-n trup, sugrumul...". Ca fiecare dintre noi, la vîrsta adolescenţei, Camil era şi el prada acelor introspecţii şi investigaţii lăuntrice, inerente climatului fiziologic al pubertăţii. Toţi am trecut prin acest stadiu de autosoopii fără finalităţi rodnice. Erau sterilele fascinări ale unei lumi de dragoste trupească, inevitabile ca scarlatina şi poajrul fragedei copilării. Totuşi, Camil a fost cel dintîi dintre colegii lui de clasă care a frînt jugul acestei dominări. în imensa lui operă literară nu vom întâlni, pe parcursul unei vieţi întregi, decît foarte rare poezii de dragoste propriu zisă, ca emanaţie directă a voluptăţii de simţuri. ' O altă poezie a lui, în care adolescenţa pătimaşe făcuse loc unui talent descriptiv, suna astfel : SOARELE ZILEI DE ASTĂZI... (inedită). „Soarele zilei de astăzi s-a dus : / Aerul roşu stă cald în apus, / Frunzele-şi flutură greaua lumină, / Iese luceafărul, ca o albină. Fierul amurgului, fier înroşit, / în adiere a învineţit; / Ziua se pierde şi noaptea-i uşoară / Şi întunericul mă înfăşoară. Greierii rîcîie-n valuri de brazdă, / (Fluturii nopţii intră de gazdă : / Şeade de pază pe-al curţii hotar / Lemnul cîinesc şi duhneşte amar. Fruntea mi-.o mîngîi cu mîna : nu sînt / Decît ilotul legat de pămînt, — / Un rob în oare încet se. trezi / Gîndul de seară sub gîndul de zi. Ziua şi noaptea prin lume colindă / Şi se privesc în aceeaşi oglindă; / Stau, cufundîndu-mă-adînc în apus... / Soarele zilei de astăzi s-a dus..." 93 Din nou Alinescu: „Ştiam de mult c-ai pielea groasă, — / Iau totuşi act de ce-ai grăit, / Căci un păcat mărturisit / îl iartă firea mea miloasă !". Dar Camil nu se lasă: „Ce caraghios te umfli-n pene / Cînd verva ta e doar o spumă ! / încît, consider-o postumă / Şi-ncearcă altă gamă, nene !". Iarăşi Alinescu : „Să nu crezi tu c-ai să mă sperii / Sau că mă poţi intimida, — / Şi de-imi vei face iar mizerii / îţi spun deaeuma : VA URMA !". Cama pune punct final chiar în clipa oînd suna clopoţelul : „De ce nu taci ? N-ai face rău ! / Mi-e silă să te mai ascult / Căci, primo : fost-ai nătărău, / Secundo : ai murit de mult!..." Oh ! adorabila ferocitate ingenuă a colegialităţii dela 18 ani !... ★ în primăvara lui 1912, revista literară FLACĂRA a instituit un concurs printre elevii de liceu din ţară. Se puneau două întrebări: 1) „Care este idealul vieţii tale ?" ; 2) „Care este cel mai mare scriitor în viaţă al României ?". Se acordau 3 premii : de 50, 25 şi 15 lei. Camil, în clasa VU-a, a trimis două compoziţii, în prima, îşi sfârşea expunerea cu această frază : „...Şi, mai presus de orice, voi munci ca să fiu oît mai folositor semenilor mei". în cealaltă, el demonstra de ce consideră pe Caragiale drept cel mai strălucit scriitor român al epocii. (Peste o lună se stingea din viaţă la Berlin autorul s,Sorisorii Pierdute"). în nr. 50/29 septembrie 1912, revista a anunţat că, între 312 concurenţi, premiul al treilea a fost acordat lui Camil. El locuia atunci în str. Amzei, nr. 22, colţ cu Piaţa Amzei, într-o mansardă. în clasa VIII-a, profesorul de limba română, Gh. Chelaru, ne-a dat pentru teza scrisă pe trimestrul II subiectul : „Prevederea este oare un început de laşitate ?". După ce ni s-au dat notele, lucrarea lui Camil a fost citită în clasă de profesor, ca un model de argumentare şi de stil literar. Pornind dela opera lui JEAN-JACQUES-ROUSSEAU : „Discurs despre originea inegalităţii printre oameni", — pe care o analizasem de curând în clasă, la lecţia de franceză, Camil scotea în relief instinctul de apărare contra atacurilor soartei instinctul de conservare ce are ca element component însăşi prevederea şi care, după Rousseau, a fost începutul societăţii omeneşti şi al vieţii conştiente, al gîndirii şi al raţiunii. Apoi, comentând înţeleptele zicale populare : „strânge bani albi pentru zile negre", — „omul cuminte îşi cumpără vara sanie...", el amplifica demonstrarea, cu concluzia că : dacă a fi prevăzător în viaţa individuală este o precauţie, a fi prevăzător în viaţa socială constituie o datorie. ★ Camil Petresou mi-a povestit, într-o după amiază la Şosea, copilăria lui până la 13 ani. Era în iulie 1913, la două săptămâni de la examenul de bacalaureat Stăm împreună la bufetul adumbrit de castani sălbatici de la rondul I. Spovedania lui s-a prelungit pînă târziu după miezul nopţii. S-a născut în Bucureşti, în ziua de nouă aprilie 1894. Nu şi-a cunoscut nici tatăl, nici mama : ambii muriseră înainte ca el să fi împlinit trei ani. Strecu-nîndu-mi, aproape pe şoptite, cuvintele : „drama naşterii mele", mi-a dat să înţeleg că era copil din flori. Nu vorbise nimănui, mai înainte, de împrejurările în care venise pe lume. Se explică, deci, absenţa acestor date şi precizări din toate articolele necrologiee apărute cu prilejul morţii sale. Am găsit actul lui de naştere în arhiva Stării Civile a Sfatului Popular 30 Decembrie, în Bucureşti, unde sînt centralizate extractele de pînă la anul 1920. El poartă nr. 2252/1894, fiind întocmit la 12 aprilie, trei zile după naştere. 96 Camil este declarat fiul Anei S. Cheler, de ani 23, casnică ; pruncul a fost prezentat Oficiului de către Alexanidresou-Andreescu, de ani 56, intendentul Spitalului Filantropia, în prezenţa a doi martori : Mihail Brebulescu, de ani 59 şi Costache Dumitrescu, de ani 39, ambii servitori la acel Spital. Certificatul menţionează că nici unul din aceştia trei n-a ştiut subscrie. Este cert că, în cadrul Spitalului funcţiona Maternitatea, secţiune de azil pentru femeile gravide cu copii naturali. Şi este semnificativă absenţa tatălui, care era legal obligat, pe acele vremuri, să prezinte copilul la înregistrare. Un unchi prin alianţă l-a luat lîngă el în mahalaua Făinari, de lîngă vechiul 'Târg al Moşilor, dar, peste puţin timp, în urma unor neînţelegeri între rude, el a fost încredinţat doicii care îl alăptase cu trei ani înainte şi al cărei soţ era slujbaş în poliţie. Doica, neputînd pronunţa numele de Camil, prea greu şi prea neobişnuit în mijlocul atâtor Nae, Ghiţă, Ianeu, Mitică, Iorgu, etc., din cartierul mărginaş unde trăia, l-a numit ea cea dinţii Cămielu apoi, cu vremea, simplu Mielu pe .acest copil blond, blind, supt la faţă, sfielnic ca o fetiţă şi tare puţintel la trup. Camil îşi făcuse prieteni printre vecini. Unul din aceşti amici, Tutuia, cu 4 ani mai vârstnic decît el şi de care ştiau de frică toţi puştanii din mahala, .avea, — după cum îmi povestea Camil, — o rezervă insolită în jocurile băieţeşti din acel colţ mărginaş al Bucureştiului, plin de maidane fără fund. Părea un buldog care asista impasibil, ha chiar dispreţuitor, la încăierările dintre potăi.') 'Tutuia l-a luat sub ocrotirea lui. Ajutat de soţul doicii l-a învăţat alfabetul şi cifrele. Apoi, l-a dus într-o duminică să vadă Foişorul de foc din noul bulevard : o matahală rotundă şi roşie, înaltă până la cer, ce străjuia o răspîntie de 6 străzi, în mijlocul unei pieţe care, pe atunci, i-se părea imensă.2) Cele 4 clase primare le-a făcut la şcoala din GURA OBORULUI VECHI (Şoseaua Mihai Bravul). Era cel mai bun elev la aritmetică. Institutorul N. Sta-mate, eare-1 preţuia în mod deosebit, nefiind obişnuit cu şcolari aitât de înzestraţi, — chiar din clasa I-a, l-a chemat odată în cancelarie şi i-a dat să deslege ■o problemă de matematică, în care integrase simultan toate cele 4 operaţii, de la adunare, la împărţire. I-a cerut să dea, în faţa profesorilor, rezultatul exact, chiar în clipa cînd el sfârşea enunţarea exerciţiului. Fireşte, Camil nu l-a dat de ruşine. Notele bune la examenul de absolvire şi protecţia justă şi prea meritată a dascălilor lui l-au ajutat să fie primit, ca bursier supranumerar în internatul liceului SFÎNTUL SA VA, unde a rămas în tot cursul inferior. La concursul de admitere se prezentaseră cam 200 de candidaţi, pentru doar 19 locuiri. Timp de mai bine de 5 ceasuri mi-a zugrăvit atunci el viaţa lui chinuită .de intern şi zbuciumul ce-1 copleşea în acea lipsă totală de libertate. „Lilberta- ') Cf. romanul lui : „ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE...", pag. 26 : „..în realitate, vremea se trecea cu instrucţie,... ou asalturi eroice care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, când ne împărţeam în români şi turci :şi năvăleam urlând unii întx-Qlţii..." 2) Nu pot să mă opresc a transcrie aici un moment din prietenia noastră : La începutul lui mai 1922, ieşind împreună de la una din repetiţiile piesei lui : SUFLETE TARI, am colindat agale Buoureştiul, ajungând la Foişorul de foc din piaţa Traian. Era aproape de amiază. Camil, evocând amintirea matahalei din -copilărie, a vrut să ne suim în tumul foişorului. Arătând comandantului, maiorul Wlăţeanu, cartea lui de gazetar, i-a spus că vrea să scrie un articol despre pompieri şi despre foişor. M s-a îngăduit să urcăm pînă în vârful monumentului. Pe zidul ultimei platforme, Camil a scos creionul chimic de care era nedespărţit şi a scris următorul catren improvizat: „Scriu şi semnez aici aceste rime '/ Ca să priceapă cititorii lor / Că-n tinereţea mea de autor / Am fost măcar odată îa-năţime !" Evident, reportajul făgăduit a rămas literă moartă. — Viaţa Romînească 97 tea...", — comoară, cum spunea el suspinând, răzvrătit contra incazarmării care dăinuise 4 ani. Şi, ritmând silabele cu lovituri de pumn în masa rotundă de fier a grădinii în care ne găseam, îmi repeta : .....Nu voi abdica niciodată nici de la libertatea cugetării, nici de la independenţa viitoarelor mele manifestări sociale. Voi ruga pe OOCEA, căruia îi datoresc atît de mult formarea şi disciplinarea spiritului meu, să mă ia, la toamnă, cu orice titlu, lîngă el la FACLA, sau oriunde. Mă simt atras către polemică şi către lupta cu tocul în mînă. Şi, muncind cu râvnă, voi izbuti!". Este semnificativ faptul că nu există, pînă astăzi, publicate prin ziare,, reviste sau cărţi, date biografice despre copilăria şi adolescenţa lui Camil Petrescu. Nici chiar cu prilejul morţii lui, articolele necrologice nu au cuprins date şi îapte privind primii optsprezece ani ai vieţii lui. îl frămînta drama naşterii lui şi păstra o revoltă adâncă şi bine stăpânită contra tatălui natural şi denaturat care, după ce işi bătuse joc de cinstea unei fete de muncitor, îşi nesocotise datoria de a reabilita onoarea ei şi de a şterge ruşinea ce păta situaţia socială a mamei, care a murit curând, de supărare. Şi-mi amintea, îin treacăt, că familia lui adoptivă nutrea pentru el speranţa să poată intra, ca băiat de prăvălie la Ddnisehiotu, sau la Dumitreseu-Militari, patronii unor stabilimente de coloniale şi delicatese de largă desfacere. Căci acolo, dacă era sîrguitor şi cinstit, putea să-şi facă şi el un rost ca lumea.. Copleşitoare amintiri !... ★ Peste 3 luni ne despărţeam. Eu am plecat în Franţa, ou bursă obţinută prin concurs de la CASA ŞCOALBLOR. Camil s-a înscris la Facultatea de litere şi filozofie, odată cu începerea stagiului său militar de bacalaureat. Mai bine de un an ne-am scris unul altuia, împărtăşindu-ne realizările prezente şi aspiraţiile pentru viitor. El scria poezii, cînd senine, ciod pesimiste, după zigzagurile sufleteşti ale tinereţii lui. Umplea caiete Întregi cu însemnări de psihologie socială, care aveau să-i fie de folos in lucrarea TEZE ŞI ANTITEZE, de mai tîrziu. Şi, „oa student solicitat de toate contradicţiile şi mirajele, cu obrajii încinşi de invidie şi dezgust, cu pumnii strânşi de înfrigurare", lucra la întîia lui piesă de teatru, pe care o intitulase provizoriu: JOCUL IELELOR, titlu care, pînă la sfârşit, i-a rămas neschimbat. Drama nu a fost niciodată reprezentată pe scenă. Pe fornitispicM ei, Camil înscrisese următorul motto: „Jocul Ielelor este jocul ideilor". El o numea: „humusul în care am înfipt rădăcinile mele sociale ale carierii mele de trudnic în ale scrisului". Războiul din 1914 ne-a reapropiat, la mijlocul lui 1915. Reîntors în ţară, l-am găsit sublocotenent de rezervă, student în anul al dl-lea la filozofie şi muncitor neobosit pe un vast şantier de proiecte mari şi, uneori, de construcţii poli-tico-literare. N. D. Cocea îl primise lîngă el cu multă solicitudine şi îi dăduse la-FACLA, — revista de acerbe polemici îşi de vijelioase pamflete înfiinţată de el în martie 1910 ca periodic săptămânal şi transformată în 1913, în ziar cotidian, — mici atribuţii redacţionale : reportaje, recenzii, pe ici pe colo cîte o notiţă ironică politică. însă, din pricina situaţiei militare a lui Camil, el nu putea semna aceste şfiohiuiri ale mai-marilor zilei cu numele lui propriu. Le iscălea cu pseudonimul de RAUL D., — nici pînă azi] nu ştiu de unlde 1-a scornit! în aceste şarje de debut el se arăta, încă de atunci, polemistul care mai târziu avea să se reveleze un talent de prim ordin. Totdeauna precis informat, necruţător faţă de potlogăriile şi învîrtelile oamenilor politici, el refuza acestora nu numai orice compromis, dar şi orice complezenţă. Refuzul acesta a constituit, — şi în opera şi 98 în viaţa lui, — o persistentă problemă crucială. Este consecinţa tragică a cumplitei sale lucidităţi, dar şi a neîncetatelor sale suf erinţi. Nu citez decît doar unul din aceste articolaşe : Declarînidu-se neutră în ciocnirea armată ce izbucnise în Europa, România primea din partea austro-germanilar o avalanşe de cereri de a li-se vinde cereale şi vite. Permisele de export, unul din flagelurile care au bântuit, la acea epocă, timp de doi ani în viaţa economică şi politică a ţării, făceau ravagii. Politicienii, mari bogătaşi, exploatatori de petrol, lemn, hîrtie şi posesori de cirezi de vite şi de necuprinse hambare de cereale, se îmbulzeau la ministerul Finanţelor, cerând autorizaţii de a trimite în ţările lagărului german, contra plăţii în aur, sumedenii de alimente şi de produse industriale româneşti. Uradul din grangurii partidului liberal, care ne guverna pe atunci ţara, ceruse printr-o petiţie aprobarea unui export de 1000 de boi şi de 1000 de oi. Ministrul Finanţelor pusese rezoluţia : „Se aprobă pentru 1000 de oi". Dar unul din fiii lui adăogase în rezoluţie un b tremurător înaintea cuvântului „oi". Opoziţia, aflând de această scamatorie, a pornit un scandal enorm ân parlament şi în presă. Iată concluzia articolaşului scris de RAUL. D. la sfârşitul lui decembrie 1914 : „...Fabula a spus : dintr-un ou nu poţi -face un bou. Inspiraţia însă i-a răspuns : dar din OI poţi jace BOI! în fond, ce contează un piron în plus la odrasla ministrului fabricant de cuie" ? (Emil Costinescu era, în acelaşi timp, ministru de Finanţe şi proprietar al marilor fabrici de cuie din Sinaia-Izvor). ★ îndată după declararea primului război mondial, Camil, absolvent magna cum laude al cursurilor anului 3, la secţia de filozofie a Facultăţii din Bucureşti şi sublocotenent de rezervă, a plecat, mai întâi în regiunea Predeal-Braşov, apoi pe frontul din Dobrogea, cu regimentul de infanterie la care fusese repartizat. Scurta, dar crunta campanie ân care dormise nopţi întregi de sfârşit de toamnă prin păduri şi tufişuri-, i-a hărăzit infirmitatea ce 1-a Chinuit până la moarte : surzenia. După epopeele scrise cu sânge de ostaşii noştri la Caşin, Mărăşti, Mărăşeşti şi Qituz şi după tifosul exantemaţic ce ne bîntuise pe toţi în jurul Bârladului, am regăsit pe Camil la Iaşi de unde, îndată după armistiţiul din noiembrie 1918, a plecat la Bucureşti, părăsind mult încercata Moldovă, Împreună cu nesfârşitele şiruri de militari şi de civili. O febrilă tulburare ne frământa pe noi, tinerii din preajma vîrstei de 25 de ani. în Rusia se închegase o nouă lume. Câţiva, -— cei mai buni printre cei buni, — înţeleseseră tâlcul mişcării Marelui Octombrie şi, încă de pe atunci, îi presimţiseră triumful. Rânduieli mai drepte unui popor asuprit de atîtea veacuri. Firavul sublocotenent cu ochii scânteietori care, aproape doi ani înregistraseră hidoasele icoane apocaliptice ale ciocnirilor însângerate de la Vulcan, Rucăr, Turtucaia, Amzacea, Topraisar şi Mărăşti, a început să scrie în revista de teatru SCENA, condusă de I. Peltz, romancierul de mai târziu şi de A. de Herz, dramaturgul comediilor MĂRGELUŞ şi PĂIANJENUL. Către sfârşitul anului 1918 revista a publicat o analiză a primei sale piese: JOCUL IELELOR, al cărei motto iniţial fusese inversat: „jocul ideilor este jocul Ielelor". Tot acolo a publicat el poezia FABULA, cu indicaţia că fusese scrisă în septembrie 1917 şi un studiu : PATRIOTISM ŞI ARTĂ, precum şi o serie de editoriale semnate cu pseudonimul prea străveziu: K. MILL, — dintre care citez: ÎNTRE DRAMĂ ŞI ROMAN (nr. 296), — ŞCOALA LUI ARGHEZI (rar. 300), — PUBLICUL ROMINESC ŞI TEATRUL (nr. 301), — PRO DOMO : ZIARISTUL LITERAR (nr. 305), — POEZIA 99 SAPTAMÎNII / NECAZURILE MUŞTEI INDlRJITE (nr. 313), etc. Bine documentat, erudit fără ostentaţie dar, mal ales, făcînd întîiele game publicistice ca diletant^polemist de fond, Camil Petrescu se revela în acelaş timp un ironist, chiar un pamfletar cu reale resurse de atac şi de ripostă. ★ La 5 ianuarie 1924 lua fiinţă revista SĂPTAMÎNA MUNCII INTELECTUALE ŞI ARTISTICE, sub direcţia lui Tudor Arghezi. Camil era primul ei redactor. Mai just, primul redactor şi ultimul factotum. In tot cursul anului precedent, el colaborase la revista săptămânală FACLA LITERARA, fondată tot de N. D. Cocea, al cărei prim număr apăurse la 1 februarie, răspunzând la o anchetă întreprinsă de revistă: „Cum îţi explici faptul că operele literare şi artistice româneşti nu corespund sufletului şi intelectualităţii poporului român ? Ce este de făcut ?", — Camil publică un studiu critic de reală amploare şi profunzime. După ce pune accentul, cu fermitate, pe funesta înrâurire exercitată de decenii asupra literaţilor şi artiştilor de către ambianţa burgheză din ţară şi din străinătate, după ce condamnă slugărnicia cu care aceşti creatori „cântă în struna stăpânirii" — recunoscând că cei mai mulţi nu o fac, de altfel, decât „ca să poată mânca o bucată de pâine", sau să poată „roade un ciolan", — el îşi sfîrşeşte articolul cu următoarele fraze : „Ce este de făcut ? Să aşteptăm să apară în viaţa noastră culturală cei 13 milioane de ţărani. Sufletul unui popor este cel creat de istorie. Iar istoria noastră activă nu începe decît abia de la Tudor Vladimirescu." Această activitate de literatură gazetărească el şi-a continuat-o pînă către sfârşitul anului 1926, răstimp în care, — exceptând tipărirea piesei lui NEBUNIA LUI ANDREI PIETRARU (1925), — nu a publicat nici un volum, nu i s-a reprezentat nici o piesă. A scris doar editoriale, recenzii, cronici teatrale şi literare, scurte articole de polemică. La SAPTÂMÎNA MUNCII LITERARE ŞI ARTISTICE el făcea absolut toată treaba : redacţională, administrativă, propagandistică. De la articolele de fond din pagina I-a, pînă la minusculele notiţe din ultima filă, totul era rodul muncii lui, începând cu primul studiu, intitulat: MUNCITORII INTELECTUALI ŞI IDEEA DE CLASA şi sfârşind cu foiletonul de amară ironie în care motiva dece nu poate primi abonamente „pe o durată mai mare de şase luni". Camil era nevoit să scrie, cu propria lui mână, adresele abonaţilor pe benzile de hârtie gălbuie care sugeau cerneala, să pună pachetele la cutia poştală, să completeze chitanţele de abonament. In colecţia revistei din Biblioteca Academiei R.P.R. am văzut, cu sinceră indignare, numerele pe care scria „Onor. Academiei Romîne, Calea Victoriei 129" : era scrisul lui. De cîte ori nu l-am găsit în firida din strada Speranţei, — la doi paşi de casa unde D. Dinicu, dirijorul deschizător şi el de drumuri, zăcea paralizat într-un fotoliu, — căznindu-se să extragă din cartea de telefon nume de intelectuali, la ale căror adrese trimitea numere de probă, cu stereotipa formulă gazetărească de lugubră memorie : „cine primeşte două numere, se consideră abonat!"... Articolul de fond : MUNCITORII INTELECTUALI ŞI IDEEA DE CLASA s^a întins pe patru numere ale revistei. Pentru întâia oară se analiza, cu stringentă obiectivitate, soarta „robilor în ale scrisului din ţara noastră", zugrăvimdu-se într-o frescă impresionantă tribulaţiile celor care aspirau „doar la o bucată de 100 pîine cinstit agonisită" şi rezistenţa păturilor burgheze de la cîrmuirea Statului, care nu aveau nevoie de intelectuali. Şi pe acest teren Camil a luat dată certă, a fost un precursor clarvăzător : deşi la data publicării acestui amplu studiu el nu împlinise încă 30 de ani, avea destulă experienţă personală şi suficient material documentar ca să atace frontal problema cea mai acută a vieţii culturale din acea vreme. în numărul 2 al revistei (18 ianuarie 1924), Camil a publicat articolul : CE NE PREOCUPĂ în care, abordînd aceeaşi problemă, ca un complement al articolului de fond, se întreba : „...nu e semnificativ faptul că în Constituţie s-a prevăzut reglementarea muncii manuale, fără ca nimeni să se gîndească la reglementarea celei intelectuale ?" în acelaşi număr, Camil a semnat o violentă diatribă contra ministrului Finanţelor depe atunci, faimosul Vintilă Brătianu, dictatorul îmbâcsit al întregii noastre vieţi economice. Cu un curaj îndrituit de lamentabila stare financiară a ţării, scriitorul îşi sfârşea astfel articolul: „..Dl Vintilă Brătianu are încă speranţe în ridiicatrea leului fără aur la Banca Naţională şi promite, sinistru, ieftinirea traiului. E naiv, e nebun, sau numai de rea credinţă ?". în ambianţa de slugărnicie interesată a politicianismului epocii, cum puteau aceste fraze să treacă nesancţionate ? Ele au polarizat asupra Iui Camil toate animozităţile şi toate boicotările, nu numai ale sus-puşilor, ci şi ale trepăduşilor subordonaţi lor care, oa să se pună bine cu şeful, loveau fără cruţare pe neruşinatul calomniator, împiedieâmdu-il să-şi câştige măcar sumara hrană zilnică. De asemenea, în numărul 4 al revistei (25 ianuarie 1924), Camil a publicat o SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE UN EVENTUAL MECENATE: un strigăt de desnădejde împletit cu crude adevăruri şi presărat cu accente de tragică ironie. Ce conta pentru acel improbabil mecenate să rezerve pentru subvenţionarea revistei o infimă parte din sumele fabuloase risipite pe blănurile, automobilele şi bijuteriile dăruite amantelor ? Cu cîtă persistenţă evoca el, în faţa lui PERPESSICIUS şi a mea, pe parcursul a peste 30 de ani, „hamalîcul de ambe-sexe" (textual!) pe care-! suporta la această revistă, de care-şi reamintea, cu aceeaşi îndreptăţită mândrie, de fiecare dată ! „Eram învestmântat în armura mea, la serviciile căreia nu înţelegeam, nu puteam organic să renunţ", ne spunea el.1) Comenta în special cu cîtă voluptate compunea manşetele şi casetele în chenar ale revistei şi nutrea nădejdea că, în istoricul descătuşerii muncii intelectuale .din România se va găsi un „colţişor bibliografic" pentru această publicaţie, — cu toată vieţuirea ei prea scurtă în răstimpul săptămânilor, — care a fost la acea dată operă de pionier, lecţie de J) Cf. PERPESSICIUS : „Alte menţiuni de istoriografie literară", (1961, pag. 148), — : „...Bl avea dreptate să ne vorbească de freamătul sensibilităţii ca de un privilegiu pur subiectiv, intransmisibil, inalienabil. Căci cititorul care răsfoieşte astăzi SĂPTĂMÎNĂ..., nu va putea învia toată risipa de energie, toată nevoia intensă de comuniune, toată îndârjirea, toată credinţa si tot devotamentul pe care le-a pus el în slujba unui ideal din cele mai nobile şi deadreptul utopice pentru vremea aceea care cerea soluţii noi, un examen necruţător al trecutului şi o osîindă pe măsura păcatelor. Fronturilor politice el s-ia gîndit să le opună frontul unitar al intelectualilor de toate categoriile, propovăduind o confaderare a tuturor breslelor de intelectuali... Un drum improvizat, ca într-o sală de expoziţie, cu un popas ici şi unul dincolo, vor sugera poate mai bine ca orice reportaj organizat natura acestei publicaţii şi felul cum înţelegea ea să slujească idealului lui. În toate, de altminteri, în liniile mari ca şi-n detalii, publicaţia reflectă personalitatea nervoasă, incisivă, iscoditoare, dialectică şi plină de imaginaţie a lui Camil Petrescu..." 101 civism, bătălie pentru autonomia creaţiei intelectuale şi pentru demnitatea creatorilor ei.') Şi ne reaminteam împreună grija ou care revista făcea deosebire între intelectuali şi muncitori intelectali (nr. 4). „Aceştia din urmă sînt cei la care predomină munca intelectuală. De ce nu intelectualitatea pură şi simplă ? „Pentru că", — scria Camil, — „intelectualitatea e o simplă chestiune de valoare, susceptibilă de o evaluare ou totul subiectivă. Poate că intelectualii adevăraţi nu sînt nici o duzină în toată ţara (număraţi-i, de vreţi). Muncitorii intelectuali ? A, da, aceasta e o categorie socială împărţită în profesii : medici, avocaţi, profesori, agronomi, ziarişti, farmacişti, pictori, artişti dramatici, etc. Tocmai de aceea muncitorii aceştia au datoria să se organizeze gregar, la fel cu lucrătorii manuali care sînt disciplinaţi în sindicate, la fel cu ţărănimea care, avînd lotul şi votul ei, nu va putea întârzia să-şi spună răspicat cuvîntul şi cu burghezia care, înarmată cu capitalurile ei, — nervus rerum —, îndrăzneşte orice corupţie şi orice stăvilire..." Operă de deschizător de drumuri, desigur. Sămânţă căreia i-a trebuit două-zezi de ani ca să germineze. Dar ce splendide fructe a dat ea Romîniei după 23 August 1944 ! ') Profesorul şi criticul Mihail Dragomirescu a scris cel dintîi că, în ce priveşte pe EMINESCU, trebuie publicat fiecare rînd din opera lui, fără discriminări. Ideea, susţinută cu o argumentare magistrală de Iiarie Chendi, a fost realizată de PERPESSICIUS, în ediţia fundamentală a poeziilor eminesciene. Cum s-a făcut cu articolele polemice ale lui N. D. Cocea, ar fi just să se strângă în volume toate articolele lui Camil, răzleţite prin ziare şi reviste. Cu deosebire ar trebui colecţionate cele publicate la Timişoara în 1919—1921, cînd ţara, abia cartilagi-noasă după alipirea Ardealului şi Banatului, avea atîta nevoie de îndrumători obiectivi pe- tărâmul intelectual. Ziarele BANATUL (apoi BANATUL ROMÎNESC), — 1919 —, şl ŢARA, — întemeiat şi condus aproape un an de Camil, — 1920— 1921 —, cuprind sumedenii de articole şi studii, de notiţe literare şi polemice. Citez şi pe acad. TUDOR VIANU : „Jurnal", E.P.L. 1961, pag. 46 : „Se va ajunge vreodată la publicarea operelor complete ale lui Camil ? întreprinderea n-ar fi de loc uşoară, pentru că vor trebui desfundate multe izvoare şi editorul unei astfel de publicaţii va trebui să fie în curent cu nenumăratele evenimente ale epocii prin care a cotit activitatea atît de bogată a scriitorului, înzestrarea lui atît de mobilă, inventivitatea lui nesecată... Cred că, din tot ce a scris Camil, partea publicată în volume reprezintă un mic fragment. Ne-ar ajuta să ne facem o idee clară în această privinţă alcătuirea unei bibliografii, pe care unul din cei devotaţi amintirii scriitorului ar putea s^o întreprindă încă de acum. Chiar simpla parcurgere a unei astfel de lucrări ne-ar arăta marea varietate a preocupărilor lui Camil, înaintarea lui pe nenumăratele cărări ale peisajului cultural al vremii sale..." (DESPĂRŢIRE DE CAMIL PETRESCU). Şi pun accentul anUm-e pe poeziile compuse de el înainte de războiul din 1916, a căror publicare a interzis-o, cu implacabilă îndârjire, în tot timpul vieţii sale. V. volumul VERSURI, 1956, E.S.P.L.A., prefaţa iui Valeriu Rîpeanu şi postata semnată de însuşi Camil. 1011 Vinea: .Ora fioflna de Gelu loneseu Acad. George Veac" «crlndu-i lui fon T Callne*u) con- ezi« să ia Lî - teratur« «anine- a se întjjni cu " (1922> înainte de *«»tată încă de' T Cul« >) titlu. Deşi cL UnCi sub aoe-«Pereipoetieealuiio'^P^a anua 1941, deja D1,h, * Vlnea era, în zi*e si! ;6vîtePU^,Cata în numeroase ilustrului critic n„ ' Vremii> re^rva «cată. Or^^ST^^n jus-"nui poet în DresM . ar fl Prezenţa *» Vinea are «a - si lungate şi S6„^ r CeIe mai «nde- rea unui volum ~~ Pu*ca- —t oblig^^ -te un mo_ °.f It de „anticonvenţioS **ata. Un volum f tem're ar fi însuşi judecăţi T , T*** au,toruto prezintă nS/J ^ nocosa™ = -asiv Prin __£ ^direct şi OTăi sau ÎŞi potenţează n 1?1 foce loc _-______ nţeaza prezenţa în con- Ştiinţa artistică a • 5- "«ei cădeşte o0?, ^ Din păeţ °0^a « creaţiei apărut postum. AparS* ^"ilor" a un eveniment pi" „ 61 3r fi **t »* romînesc de^etTS seri-fcoasa carte care ■^ d Pen-tatea eternă a ZJ ' în aotu^-tt» Poeziilor _P°;r; aUt6ntiCe- Setao cuprinde manifeJlL DUmăr - «u -™Ui moS6 ^ * Ior, au stîmit un oare> ia timpul azi au valoarea 1 °U' dar care cument literar PreM« de do- speare sau Edg|r P^UC€ri din Shake- 103 Dacă sub raport tematic culegerea mai poate fi discutată, din punctul de vedere al autenticităţii trăirii şi realizării, al originalităţii eroului liric, „Ora fântânilor" reprezintă un substanţial prilej de a valorifica contribuţia de prim rang a autorului 'la istoria poeziei moderne româneşti. Ion Vinea îşi cere acum, foarte târziu, locui pe care cândva îl ocupa cu prestanţă. 3). Din punctul de vedere al actualităţii „Ora fîntînilor" este greu de judecat ; e drept că, parţial, starea de spirit care a generat poezia lui Ion Vinea este, în linii mari, asemănătoare cu cea a unor opere artistice de prestigiu ale literaturii occidentale de azi (ne referim la tema însingurării tragice a eroului). Dar, pe de altă parte, „neangajarea" este .de mult depăşită în literatura română a ultimelor decenii, realităţile noastre şi ale lumii contemporane în genere impunând o precisă militantă şi finalitate. Ce datorează poezia noastră actuală lui Ion Vinea şi mişcării moderniste în genere, mai ales sub raportul inovaţiilor în metrică şi imagistică, constituie o problemă faţă de care critica noastră este încă datoare ; trebuie cercetat ce îl leagă pe Vinea de poezia anterioară lui, precum şi de ceea ce opera sa a impulsionat în urmaşi. în sfârşit, ceea ce din poezia romînească se leagă prin Vinea de evoluţia poeziei europene. 3) În studiul „Poezia d-lui Ion Vinea" din volumul „Aspecte lirice contemporane" 1942 p. 23—40 — Şerban Cioculescu făcea o observaţie de mare justeţe: „S-a mulţumit (Ion Vinea n.n.) să fie un ferment activ de înnoire, dar nu s-a îngrijit de propria-i cristalizare. Şi-a respectat arta, cu o fervoare intransigentă, pînă la anularea încrederii în sine, care este principiul oareCum biologic al personalităţii". „Ora fîntînilor" se deschide cu elan tineresc şi mobilizator : „Nainte dar! sub gura de azur cuprinsă lacom în sărutul zării sirenele mă chiamă iar, — vi-o jur. Lăsaţi-mă ! E ora răzbunării. De nnaş fi braţul ce-i despică valul, prin drept de Cânt mă simt stăpânul mării". („Destin" p. 3) Chemări entuziaste, neastâmpărate către un viitor palpitant şi temerar reapar cîteva pagini .mai departe : „Hai, poate să ne smulgem letargicului chei şi biruind întinsul în nopţile de lună s-atingem ţărmuri nouă asemeni unor zei.. Mai bate ceas de vrajă cui nu stă de pripas pe-un prag pierdut de semnul eternei Eneide. Şi vânt prielnic suflă prin plete de năieri. La larg ! spre amăgirea de castre şi Didone purtată-n gând în ciuda tocmelii monotone, să spintecăm talazul legendelor de ieri. („Chemare" p. 14) Aspiraţia eliberării din inerţie — insatisfacţia faţă de convenţiile epocii e implicită — e asociată, firesc, cu apetitul pentru aventură, pentru întâlnirea cu noi tărâmuri sociale, erotice, intelectuale sau artistice in care eroul să se desfăşoare fără reticenţe. Descifrăm imboldul către „altfel" al modernismului; viitorul are lin poezia lui Ion Vinea o unică dimensiune — eliberarea din prezentul apăsător — nici o altă finalitate concretă. Şi romanticii şi simboliştii şi chiar colegii de frondă modernistă ai poetului propuseseră evaziunea inovatoare 104 din tiparele morale, sociale şi artistice ale lumii' epocei lor. Urmărind istoria eroului liric al poeziei lui Vinea, .vom descoperi atitudini specifice fie simbolismului, fie modernismului. Odată ajuns „la larg", avântul iniţial se consumă în derută. Eroul trăieşte experienţa viitorului devenit prezent. Deşi „noi castre şi Didone" nu îmrtârzie să apară, „talazul legendelor de ieri" îi copleşeşte braţul, obosindu-i avânturile. Rămâne doar o nelinişte de năier, o instabilitate funciară oare mai păstrează ceva din încrederea tinere-ţei în viitor. Cea mai caracteristică poezie a „prezentului", a epocii contemporane cu majoratul artistic al poetului, na se pare a fi „Adam" (p. 154) : „Călătoresc pe asfalt kilometri întregi", „surâd cu zâmbetul de taină al putanelor", „ştiu mânui ciocanul şi condeiul deopotrivă, / sânt cu spinarea salahor şi Atlas, om-sandviş şi gazetar / telepat şj economist, figurant şi regizor,. / poliglot ca un portar de hotel", „iar ca felcer şi meşter masseur / sînt gata la toate vicleşugurile". Adam e un vagabond internaţional care poposeşte „pe băncile verzi din grădina publică" unde „sfintele vorbesc nemţeşte" şi „gardianul bărbos mă numerotează cu o privire" ; în „alcovul anonim" întâlneşte pe Eva „mica prostituată nocturnă". ...,^am 'să muşc din fructul putred al iubirii cînd se trezesc halele cadaverice". ...„aerul e încă â discretion şi m-am lăsat de tutun, ■la punct inima să-mi pun". Adam nu-şi aminteşte de paradis dar simte „un blestem în ceafă" de atunci cînd „Patronul", „ţap bătrân" 1-a izgonit „la ora fixă" din rai, cu o înjurătură. Uşor putem identifica în Ad'am condiţia socială a revoltatului nihilist. Sentimentul solidarităţii cu „fraţii" izbucneşte cu Violenţa anarhistului : „Să mă umflu în glas, să-mi chem de , pretutindeni fraţii, mulţi ca lujerii întunericului, să văd legănarea milioanelor de ochi roşii în vizuina nopţii, pe veşnicul Aven tin, şi urletul de veacuri al desnădejdii să-1 înviu ca pe un fior de moarte prin somnul de gală al metropolei. Fraţi din ruini, din ocne şi leprozeria, din hrube, lagăre şi cazemate, v-a buimăcit osânda lipită, negru pe alb, în cetate, v-au pus în lanţuri îngerii-n livrea cu aripi berce de bumbac şi scutece de piele, că nu mai prindeţi semnele mele simple... V-a asurzit ciocanul sorţii înverşunate pe nicovala cea de os a frunţii voastre, că fluieraţi ca greierii a pagubă. E drept că-n sânge mi s-a distilat veninul aventurii masca mi s-a gălbejit de cărţi, — sînt trei milenii între mine şi S.par- tacus. Iată-imă bun cel mult de un gest romantic, şi-iiui caut dezlegări izolat şi anarhic." (Adam, p. 156) Sentimentul revoltei este atenuat de o oboseală ontogenetică, o resemnare întunecată şi Încrâncenată structurează micul poem4) : „Am să crap ca un semnal de revoltă odată, pe drum intre spital şi azilul de noapte". 4) Acelaşi sentiment al zădărniciei revoltei, al înfrângerii disperate va mai apare şi altădată, atunci cînd Vinea evocă, în mai multe ocazii figura simbolică a lui Absalom (de ex. în poezia „Septembrie" p. 54.) 105 Ironia acidulează mărturisirea acestui nefericit „cetăţean al lumii" : ...„judecata din urmă, e razia-n numele legii, şi n-am hîr.tiile la mine" ...„şi mă petreci ca un blestem pînă-n strada cu păsări de noapte, să nu-ţi oale poruncile, să nu-ţi pângăresc boschetele. Facă-se voia ta, amin !" Regăsim armele şi „vorbele" pamfletului anticapitalist pe care Vinea l-a practicat cu strălucire 30 de ani în presa interbelică. In „lAidam" şi în „WâskynPalace" se întâlneşte .Vinea-postul cu Vinea-gazetanul. Acesta din urmă a rămas în prezentul luptei politice pasionat şi neabătut, combătând cu incandescenţă satirică politica morbidă a „dreptei" româneşti, în densul studiu introductiv cu care Mihail Pe-troveanu prefaţează „Ora fîntînilor", autorul schiţează portretul pamfletarului Ion Vinea. Oredem în necesitatea publicării unui volum selectiv din proza artistică şi politică a lui Vinea, care să poată restitui publicului imaginea completă a scriitorului român. Experienţele nefericite, trăite cu luciditatea tragică a încercatului de soartă, conduc pe poet la concluzii ultime, la o atitudine cu care acesta va rămîne pentru totdeauna în conformitate : Vinea poetul ca şi mulţi alţi promotori ai modernismului s-a „întemniţat" — după propria-i expresie, în singurătate. Un secret scepticism, rareori mărturisit, îl face să se distanţeze de viaţa activă şi să-şi găsească în singurătate cadrul cel mai propice de exprimare a dimensiunilor celor mai adânci ale sufletului. De aici poezia singurătăţii : „...au murit pe pământ oamenii vechi şi noi, dar nu-mi dau seama dacă e mai bine. Să ne oprim aici la fîntâna secată şi salcia ei de vis să ne-ndemne" („Septembrie" p. 54) Poezia lui Vinea este o consecinţă a solitudinii, a strângerii înăuntru, într-o lume fantastică — prelungirea ideală a lumii „trezitelor imbolduri", către care se avînta în „Chemare" : ...„şi mă afund în singurătate ea-ntr-o pădure vrăjită." („Invocaţie" p. 95) Există o tristeţe în actul acestei retrageri ,un regret; eroul liricii lui Vinea nu e un mizantrop ci doar un exilat voluntar: „Lîngă trofeele veştede ale singurătăţii sînt azi biruitorul întunecat, întunecat". („Victorie", p. 43) O fatalitate însă, cea a resemnării, îl îndeamnă să se izoleze, poate din dorinţa de a asigura securitatea zonelor celor mai intime ale personalităţii sale : „Singur veghez. Nici un zvon. Lumea e de mine departe. Cine e de vină ? cine mă desparte ? Nimeni n-aude. Nimeni nu mă chiamă. E tîrziu. Turnul sporeşte în noapte". („Ivoriu" p. 6) Izolarea sa nu se produce, ca Sa marii romantici, de pildă, cu intenţia de a căuta un' răspuns definitiv marilor întrebări ale lumii şi vieţii, ci, pentru a retrăi — uşor uimit, uşor trist, uşor absent — amintirile întâlnirilor sale cu viaţa. Poezia sa are discreţia intimităţii. Evenimentele spectaculoase, lupta, viaţa socială nu pătrund decît rareori în lirica lui. Vinea. 106 Pentru aoe™** a^streă pe care ™iosIt o modalitate «en«-- Proza colo!, T** mai efî-riP0SZia * se nJe t1*1" de «vfa« a eonsecinţ eorPfn fi^rea tar-' !t™P tăcerea- cL PăStrează mult ce"K ^etul'l'^^at incandeC^ cea ^ atunci, 0 st' * ^ "ici difuzat S;bt/Îe^tească care ţa Petrecut ardereT 1?™ în care "în marginea V**- &m stări tîr2ii reflectate în r boante" Dono ' ^<*tce m ore d« i- • ' P°Pasuri v^a *>* a sfS9;;;^ De aceea, titlul uai*atea operei «ce. Ori f- Z; ' cea'sua start,- °'Ur,a ^ntînilor" este • poe" lar Semn de lmai e' Iaja nume".. rugăcsSte ^ ***** netatoăc«e si sunihre„ ("°ra anilor- p. 4) p. 4) ^delung,atQ vi, 3 ^«,0 n tSnPe <*« drago-ior" Poetului eXPl.fr,CUri'le ,ffintînî. pe o treime dm n feptua câ> apro, f «*« «note i'*^ clipelor Cimentului a a Şl P™*«dă a Poetului; ***** singurătateaa av^ul meu hot£n-a,de-nt*e«c, Vin0 ra ~ ° miKt— Cetatea e fa restrişte" Vinea descifrea * r°» condiţia J!faSe?lfe «n itoţi ^ Seana *> adaugi renSilme "Erou suprem în ecvestra vi>iune destifl Palidul imn mumele win de eXpliCat_ ««»*U de Ie^» ««» Marcau ^tuit una di/ eeî ^ a n°*r*t» ale omului Tn T cons*»te spwitua^iâ 11 N&sre est© r»/- loom T QutorulUi r p9'tria ^°cu2 de pelerinaj ST w '.'Lunatecilor", 3 clamatul natuJ *a de reg&W l°\ Vinea esfe ^ ^eafe sale £°at * mării din ,>mai ^inenî °« Spatia pen "u "castra" nnrf«tă numai prin 1°Vldlu «u se lna-fern, ^-ja accident elih doi Poeţi 2erPreZin'tă Pen-ebberape, către cade căfre stanul poe.iflor6^6 ^ co fătaţii şi iX?^-00^"^ >lt> ^ile celor doi ^t^' ™ari poe^ ■.■■•încercuită Mar* s Wnffe'd fn el • • • . r?ltul ^eputm °> dincolo de n,-' ' " • • Pri,n rugă smufe ,9i 'CUVJnt' Ca un sumn J8^**** avare, PeU"—e^-^1Umi Uat de To noare ^fe *™Wm *u, N Poezn dedicate (Ovi- l9t ln Proprio, geniului exi *J-a asimi- a ma adormi Sn feu^ Soale de U^oare, bo;0faf J firilor tafle' ,pe un leagăn de scuturi." ("°^d", p. 8). ^cu, io,, p «a, de ion m ale, neasem^a- ★ Ion Vinea a adunat fin „Ora fântânilor" şi un ciclu inspirat din tragedia celor două războaie mondiale. Peisajul dramatic al psihologiei omeneşti zdruncinate de război prilejueşte poetului pagini de tristă meditaţie. „Astfel de faţă şi nevăzut pretutin- denea, ecou din loc în tot locul trezit, pândă sub pas, pândă sub gînd, prohod de uitare adâncă, în lung şi în lat cutreieră vremurile, lepăie aştrii tuturor fântânilor şi tălmăcindu-ne gemetele şi blestemele de cari sânt pline genunele, plînge îndelung lingă morţii mormintelor" („Câinele pămîntului", p. 132). „'Câinele pământului" este duhul pribeag al unei presimţiri tragice (care se mai face simţită şi în „Bocet") ce bintue lumea. Datată în 1-939, poezia prevesteşte simbolic o deslănţuire de forţe obscure şi funebre. „Clades" („Înfrângerea"), „Război" (datat 1917), „Cumpănă" (datat 1918), „Ruga robilor" (datat 1940), „Caedes" (Măcelul) şi „Baladă"1, sânt îndoliate instantanee ale suferinţii anonime. Ucigaşul Arborilor din „Caedes" este duhul criminal al războiului oare sohingiuie natura universală, distrugând valorile creaţiei : „Ce mânie spulberă din paşi lacrima de aur a potecilor, iureş orb şi ucigaş trăznit de fiece columnă ca lupul cînd intră în stână ?" („Caedes", p. 135). Peisajul este sfârtecat, tristeţea se răsfrânge in cosmos : „Noapte. Pe stânci, pe frunţi şi piepturi trec clipele stingătoare de vise. Somn încrustat cu oase vitejeşti de veci, peste hotarele deschise." („Clades", p. 119). Oamenii nu se mai întorc, lumea se pustieşte, durerea doboară puterile omului : „Unde să-d caute privirile ei, în care lume, în care adâncuri, — e pretutindeni şi e nicăieri, e in fundul inimii ca-ntr-un alt mormânt, e in fiecare lacrimă ce alunecă arzînd, e în fiece stea singură lăcrimând." („Baladă", p. 122). Conştiinţa dezastrului copleşeşte, poetul se simte solidar cu colectivitatea : „Că bântuie urgia şi restriştea zile şi nopţi, ani închinaţi, muşcînd din noi ca viforul." („Ruga robilor", p. 167). ★ în „Oră fîntînilor" lipsesc multe din poeziile-manifest ale modernismului (ca de pildă „Sallloc" 1915, „Lamento" din 1923, „Răsunet" 1925). Judecata exhaustivă a operei lui Vinea impune tipărirea unui alt volum de versuri, cu atât mai mult cu cit „Ora fântânilor" este, după cum arătam, o apariţie indispensabilă ân opera de valorificare a literaturii române interbelice pe care critica noastră o operează în proporţie sporită în anii din urmă; locul iui Vinea în această perioadă este unul de frunte. în schimb, în „Ora fântânilor" au fost editate, parţial — poate ân scop ilustrativ — jocurile virtuozităţii poetului. Talent cu precoce siguranţă prozodică, poet de mare cultură artistică, traducător meşteşugit al multor valori de primă însemnătate ale literaturii universale, Ion Vinea a parcurs câteva faze de simpatie pentru diferiţi magistri. Un anumit mimetism superior, cel al poetului autentic, este poate mai vizibil ia Vinea decât la alte personalităţi de acelaşi prestigiu. De pildă, 110 P " OTtadm -baudelairean,.. °0ama ta de * aduimec alte oînd ,în pari™ a** QbrazrS; Şi sufletul, epavă „7 , se-afundă ' ePaVa* p'Iutan'd din undă-n se rupe de aievea nP „„ - . Undă> ' Pe"un Clnt Pe care-a gemj." („Roaba", p. 89) s^SîPaJ"tQmnatiC din 'Verlaine "«-n şovăirea zilei, vălul, plecînd, ţM Ştii-n visul meu d« * fluturi, meu de toamnă ce drept Şi (trist ai stat ?" („Dintr-o toamnă", p. 85). strofe minulescizante: -Ce lună veche astă seară pe cerul de atlas uzat!" ' "Răspunde valul doa_ . * «alt al rnile^^Xe,"!™ („Comemorare", p. 68)_ dilemele psalmilor arirtw • Pe-aci ştiam un In S Ş1 rădă«ină, ciolane." („Vid", ,p. 105)_ Vinea e uneori bucolic „ r Şi fel ca Anghlfcua ianBIa-f> Prin fragmentul de Vo, Pr°-de lampă", se înrudeşte >M°H („Nocturnă", p. 79) sau acorduri în metrn.i • Topîrceanu : ?I SpiI,itul "Kufe din văzduh curcubeul jos spînzură-n (balcoane galben, ibleu şi roz.«' '(„Reper", p. ,146) Tristefea bacoviană îi „ o strofă : a°Qperă uneori -Gară luminată şi pusti trenurile pl6acă pe • („Doleanţe", p, 27) "OrTinSr-li 17-■ iui obscur". Dar cmar ° * "tondu-torul care nu cun~~Ş1 P6»4™ ciM- »* ^ a ^^-« Parte za (publfcatâ cU m! u Ş1 nxi Pr°-d* „Paradisul Z^Z^ ^ cintece") senzati-, ^ au m "Des- -ie, între v^,7 ™ ° Stare de aneste- te versurile „ui vî în" «ui oferă de toate * ' effl0ţii> SQm- — ne-am dSSsTr63 ^ pe "Propriu zisă" p , considera ca ^Pr^ca5 aemai?atea * ma> v_ " e mai expresivă" 5) feu Edgar Poe„pasiunea sa pen- «bandaj „J* *«*"*e -într-™, Va_ decît halucinant.' Cor Stenic dml „Starea poetică îf Stu~ dta volumul , f^' ! forana P°etieă" 111 1946, se ocupa şi ou accentele ermetice prezente în poezia românească a epocii imediat anterioare. Criticul vedea în Ion Vinea pe „clasicul" realizator al „stărilor poetice"6) pe care le caracteriza din punctul de vedere poetic prin frecvenţa „imaginilor rare, succesiunea lor logic nemotivată, ca în stările de vis sau de delir, structuri sintactice deschise, neîndhegate" (op. cit. p. 168). Ion Vinea — spunea Tudor Vianu — „transcrie, nu informează", ...„poetul doreşte să ne comunice o stare poetică"... în volum, cale mai caracteristice „stări poetice" în care un anumit ermetism nu este absent, ne par a fi „Gamă" (p. 139) şi „Aievea" (p. 130). În genere, poezia lui Vinea, după cum remarca şi Şerban Cioculescu fin „Luceafărul" nr. 15 (148) din 18 iulie 1964 — nu este comunicativă ; cere o lectură repetată, numai astfel putîndu-se pătrunde în logica ei subtilă şi totodată gusta farmecul original. Lipsa teatralismului, a oricărui element aforistic o face seducătoare tocmai prin impresia de notaţie lirică fugitivă, spontană.7) Dificultatea în creaţie8) se transformă, fără ostentaţie însă, £n dificultatea racepţionării. Intelectualismul cenzurează elanul liric în permanenţă, condensînduHl, eliberîndu-i din-tr-un eventual patos sau convenţionalism, armonizindu-l în savante oines-tezii, în tonuri simfonice reţinute. Cu- 6) „Ceea ce numim starea poetică este deci o stare de sugestie sau de autosugestie, greu de precizat în constituţia şi originile ei, dar aceea pe care urmăresc s-o comunice atîţi din poeţii zilelor noastre, de cele mai multe ori cu sacrificiul formei care ar putea-o sugruma şi care, în tdt cazul, ar răci-o." (Op. cit. p. 172). 7) Observaţia aparţine Acad. George loarea, ca şi emoţia poetului, este uşor devitadizată; în poezia iui Vinea toamna este 'anotimpul iar crepusculul, momentul zilei (preferat. Tensiunea interioară este irizată în .bogata succesiune de imagini care dau şi ele senzaţia inconsistenţii prin contrastul elementelor ce Ie compun. Inovând, Vinea nu a comis excesele colegilor săi de frondă ; strofa şi verbul lexicului poetic românesc nu au fost acoperite de barbarisme, de spargerea definitivă a tiparelor sintactice. Ion Vinea este, cum Şerban Cioculescu conchidea: „clasicul unor forme poetice moderne" („Luceafărul" nr. 16 (149) — 1 aug. 1964). ★ Cînd închizi ultima pagină a „Orei fîntînilor" ţi-e greu să crezi că Alde-baran, prinţul poeziei — aşa cum îl numeşte cu atîta graţie, căldură şi admiraţie Geo Bogza — este încă unul din marii dispăruţi pe care anul 1964 îi ia dintre noi. O întârziată adolescenţă se perpetuează prin acest debut editorial postum. Ion Vinea s-a stins înainte de a îmbătrîni prin şi între volume. Va trebui să luăm cunoştinţă de lirica manuscriselor din ultimii ani pentru a putea judeca o carieră poetică din cele mai interesante pe care literatura română din veacul nostru le-a avut. Călinescu în „1st. lit. române", pag. 215. 8) „Dificultatea de a smulge şi a închega în potriviri de cuvinte, în ciuda şerpilor sintaxei, fermecaţi cu degete şi descântece de maestru, totuşi, ceva din ânsuşirea mea de înger, mă arunca ântr-un misticism nebulos de frământări rezolvate lăuntric in rugăciuni fantastice". („Paradisul suspinelor", p. 13) 112 însemnări despre nuvela romînească contemporană de Savin Bratu ş apune că nuvelistica noastră, chiar diaeă e mai puţin citată printre titlurile antologice ale noii noastre literaturi, merge, în ansamblul ei, cu un pas înaintea romanului. Nu ştiu idem, pag. 76. 14) idem, vol. II pag. 9. crede investit cu o misiune, cu un erou romantic, omiţînd deosebirile dintre inadaptabilul romantic şi chiar ratatul romanelor realiste — ambii înzestraţi cu o logică interioară — pe de o parte şi nonsensicul personaj al teatrului absurd pe de alta. „Totuşi", încheie el aceste observaţii pe marginea „Invaziei", plasîndu-se într-un punct exterior atmosferei create, „Invazia nu rămâne cu totul lipsită de eficacitate, aşa încît văzînd-o — şi, vai, mai ales citind-o — resimţi o adevărată impresie de sufooaţie. Versiunile succesive pe care le-am scris, tăieturile pe care le-am operat nu sînt străine de această rarefiere a aerului, oare pe unii i-a sedus şi care, dacă pe mine nu mă mai seduce, mă mai uimeşte încă".ls) Se desprinde într-adevăr din „Invazia" impresia unei distanţe dintr;e lumea Claustrată, haotică, devitalizată, evocată aci, şi conştiinţa autoriului care a adus această lume pe scenă, distanţă pe care „Parodia" nici n^o sugera măcar. Piesa „Marea şi mica manevră" s-a născut, după o mărturisire a lui Adamov, dimtr-un coşmar. Titlul sugerează cele două planuri ale existenţei: ordinea universului şi activitatea socială, ambele, în înţelegerea etapei respective din activitatea scriitorului, lipsite de sens. Personajele — Mutilatul, Militantul, Sora — au caracterul ambigu şi discontinuu al imaginilor onirice. Şi, în cazul de faţă, fundalul piesei reprezintă un moment de încordare socială. E vorba chiar de mai mult decît un fundal, pentru că în mod mai categoric decît în piesele precedente, întâmplările exterioare modelează decisiv destinul personajelor. Evenimentele capătă contururi mai precise decît în „Parodia" şi „Invazia". E vorba anume de o luptă între revoluţionari şi un regim cu aspect fascist. Personajul principal — de altfel singurul înzestrat cu caractere de 15> idem pag. 9. 132 umanitate — este Mutilatul, victima celor două tabere adverse. Mutilatul este obsedat de comenzile. Monitorilor. Şi aci reminiscenţele coşmarului sînt evidente. („Ştiam", scrie Adamov, „că va trebui s-o părăsesc pe sora mea pentru a mă supune unui apel ; undeva mă aşteptau" nişte Monitori pentru a-mi impune nişte exerciţii teribile ce ţineau deopotrivă de antrenamentul militar şi de gimnastică, exerciţii la capătul cărora trebuia să fie mutilat şi apoi ucis, ştiam asta".16) Mutilarea fizică a personajului (îşi pierde mîinile, apoi succesiv ambele picioare) traduce simbolic mutilarea psihică la care îl supune violenţa. Ea devine simbolică, în conformitate cu unul din principiile dramaturgiei pe care, în această etapă, o apără Adamov. „Ceea ce cer eu teatrului, ceea ce am încercat să realizez în aceste piese este ca manifestarea conţinutului să coincidă literal, concret, corporal cu însuşi acest conţinut. Aşa, de pildă, dacă drama unui om consistă într-o oarecare mutilare a persoanei lui, nu văd mijloc mai potrivit pentru a comunica dramatic adevărul acestei mutilări decît s-o reprezint fizic pe scenă". ") Militantul, personaj lipsit de căldură umană, maşină implacabilă, îşi sacrifică fără remuşcare copilul. Monitorii, tartorii, sînt bestiali. Privind lucrurile din perspectiva Mutilatului, a cărui identitate a purtat-o în vis, autorul ajunge ia concluzia inutilităţii efortului social orientat. „..Mutilatul care sînt eu ştie bine, graţie legăturilor cu Puterile, că eşecul oricărei acţiuni omeneşti este înscris undeva. Cu alte cuvinte încercam să leg în Marea şi mica manevră un sentiment resimţit de mine foarte intens cu un raţionament. Această legătură nepotrivită face piesa să şchioapete. într-adevăi-, pentru ca cele două drame să se poată alătura şi 10) Adamov, Theatre, vol. II pag. 10. 17) Adamov, Ici et maintenant, pag. 14. uni, de bine de rău, m-am văzut silit să acord unor fapte prin esenţa lor relative, un caracter absolut; în loc să arăt eşecul unei revoluţii, am pretins să arăt eşecul Revoluţiei" 18). Adamov atinge aci unul din punctele nevralgice ale teatrului absurd, arată una dintre primejdiile care-1 pasc, de fapt impasul oricărei literaturi care are la bază halucinaţia, obsesia. E vorba de transpunerea unor aprehensiuni, unor angoase subiective pe planul obiectivitătii, de proiectarea, ba chiar uneori de raţionalizarea unor stări de conştiinţă morbide, care ridicate la gradul de generalizare pretins de opera literară, duc lesne la concluzia haosului total. Şi în următoarea piesă „Toţi împotriva tuturor" absurdul provine tot din eliminarea concretului, din alegoriza-rea excesivă a unor fapte şi întâmplări, care asociate — nu cu personaje pluridimensionale, oi cu arhetipuri — îşi pierd caracterele deosebitoare şi deci puterea de a declanşa un conflict autentic. Ca şi în cazul pieselor amintite mai sus, Adamov îşi caraote-rizeaiză lucid piesa, de la distanţa unei alte etape de creaţie. în „Toţi împotriva tuturor" fondul îl alcătuieşte o persecuţie dezlănţuită, într-o ţară oarecare (din nou „no man's Jand-ui" de care v@,r,beşte Adamov) împotriva unei populaţii de refugiaţi. „Dorind să arăt că Persecuţia e grotescă şi abjectă, am imaginat că pretextul ei este o infirmitate a persecutaţilor (refugiaţii sînt şchiopi)... Am ales această infirmitate, pentru că ea îmi îngăduia o reprezentare literală a dramei. Oa totdeauna voiam să fac vizibile motivele ascunse, lucru perfect îndreptăţit, cu condiţia ca această reprezentare să nu fie considerată decît ca un mijloc de denunţare a unui fapt precis."w) Imposibilitatea acestei piese ■— ca şi a altora ale lui Adamov — de a co- n) Theatre, vol. II pag. 11. 19) idem pag. 13—14. 133 munica desluşit motivele ascunse, mo-bilurile (personajelor, ţine de caracterul alegoric al teatrului absurd, puţin apt să comunice psihologii şi atitadini complexe. în general formula dramatică ilustrată cu aceste piese ale lui Adamov depreciază psihologia legată de individualităţile distincte în favoarea unei psihologii generale a stărilor de conştiinţă. O piesă ca „în aşteptarea lui Godot" ilustrează şi ea această predilecţie. Ignorarea psihologiei individuale şi înlocuirea ei cu o psihologie abstractă atribuită unor arhetipuri sporeşte impresia de haos şi nonsens pe care o generează oricum anihilarea identităţii şi echivalarea contrariilor, în zona abstractă, în care se plasează conflictul, faptele, evenimentele îşi pierd caracterele deosebitoare, totul devine echivalent şi analog. Jean Rist e un muncitor şomer, care devine rasist (adică duşman al şchiopilor) în momentul cînd un refugiat îi ia nevasta. Refugiatul Zenno, victimă a regimului, este şi el odios. Rist comite orori rasiste, apoi cînd politica se schimbă, se preface refugiat (şchiop simulant) pentru a scăpa de urmărire, în această calitate e arestat şi ucis, la o nouă schimbare de politică. Piesa este evident antirasistă, dar caracterul real al fenomenului fiind omis, oscilaţiile regimului şi ale personajelor ţin de domeniul absurdului. Glasul aparatului de radio, care comunică schimbările de atitudine ale guvernului şi măsurile ce decurg din ele, capătă un caracter fatidic. Este totuşi evident că Adamov resimte, încă în această perioadă de creaţie, atracţia unei tematici sociale. După cum declară : „sufeream de limitarea impusă de imprecizia locurilor, schematizarea personajelor, simbolismul situaţiilor, dar nu mă simţeam în stare să tratez un conflict social şi să-1 văd ca atare, degajat de lumea arhetipurilor".20). 20) idem, pag. 14. „Profesorul Taranne" este transcrierea unui vis. .Piesa are incoerenţa totală a imaginilor onirice, dar, spre deosebire de „Marea şi mica manevră", piesă inspirată tot de un vis, este lipsită de orice simbolică. Domină aci impresia unei singurătăţi covârşitoare, generată de impasibilitatea stabilirii vreunui contact între oameni. Nd se comunică acel sentiment de spaimă intraductibilă pe care-1 ai în vis, cînd vrei să ţipi după ajutor şi din gîtlej nu-ţi iese nici un sunet. Profesorul Taranne vrea să-i convingă pe toţi că el este profesorul Taranne, dar nimeni nu-1 crede. La comisariat este învinuit de a se fi dezbrăcat în faţa unor copii, doi poliţişti îl acuză că a murdărit o cabină de baie. Primeşte o hartă a sălii de mese de pe un vapor, pe care el ar fi trebuit să se îmbarce, fiindcă ar fi luat bilet (dar nu-şi aminteşte); primeşte o scrisoare din Belgia, scrisoare în care e învinuit că a ţinut nişte cursuri incoerente şi a comis plagiaturi. Taranne nujşi poate reconstitui identitatea. Nici propriul său scris nu-1 poate recunoaşte. De altfel carnetul lui de însemnări e scris în ambele sensuri şi are pagini albe la mijloc. Arthur Adamov acordă importanţă acestei piese, pe care o socoteşte hotărâtoare pentru trecerea creaţiei lui din lumea abstractă a simbolurilor şi arhetipurilor în zona concretului, „...pentru prima oară am transcris un vis fără să încerc a-i conferi un înţeles general, fără să urmăresc a dovedi ceva, fără să vreau a adăuga dezvinovăţirii conţinute probabil to vis, o desvinovăţire intelectuală. Tot ceea ce se întâmplă în piesă profesorului mi s-a întâmplat mie în vis, cu singura deosebire că, în loc să strig pentru anmi dovedi onorabilitatea: sânt profesorul Taranne, eu strigam: sînt autorul Parodiei (...). Dacă profesorul Taranne m-a satisfăcut şi mă satisface încă, e pentru că nnam folosit nici unul din elementele visului meu cu scopuri ale- 134 gorice : comisariatul de poliţie, caietele cu paginile din mijloc albe, planul sufrageriei de pe vapor, scrisoarea rectorului apar în piesă fără altă semnificaţie decât aceea atribuită lor numai-decît de către Taranne, adică de către omul. care visează. De asemenea, cel puţin în partes şi pentru că n-am încercat de data aceasta să orientez cuvintele lui Taranne; l^am lăsat să vorbească, aşa cum probabil vorbeaim şi eu în vis (...). în sfârşit, această piesă mi-a făcut un serviciu, de a cărui extremă importanţă nu mi-am dat seama decît .mai târziu. Transcriind fidel un vis, am fost silit să nu neglijez nici un amănunt {...). Pentru prima oară ieşeam din acel no man's land pseudo-poetic şi îndrăzneam să spun lucrurilor pe nume".21) Şi pentru cititorul care urmăreşte evoluţia scriitorului de la o formulă dramatică spre alta nouă, în mare parte negatoare a celei dintâi, piesa aceasta e plină de semnificaţie. Ea arată care sînt cei doi poli ai acelui tip de creaţie teatrală care — fie că o numim teatrul absurdului sau antiteatru sau teatru de avangardă — este în esenţă, după caracterizarea lui Eugene Ionesco „nu intrigă, deci nu arhitectură, nu enigme de rezolvat, ci necunoscut insolit, nu caractere, ci personaje fără identitate (ele devin, în fiecare clipă, contrariul lor înşele, iau locul altora şi viceversa); pur şi simplu o suită fără suită, o înlănţuire întâmplătoare, lipsită de relaţia cauză-efect, de aventuri inexplicabile sau stări emotive sau un vălmăşag indescriptibil dar viu de intenţii, mişcări, pasiuni fără unitate cufundate ân contradicţie : toate acestea pot părea tragice, pot părea comice, sau şi una şi alta, căci nu sînt în stare să deosebesc tragicul de comic. Nu vreau decît să traduc neverosimilul şi insolitul — universul meu." 22) 21) idem, pag. 12—13. 22) Eugen Ionesco, op. cit. pag. 136— 137. Cei doi poli între care oscilează acest tip de creaţie dramatică par a fi alegoria cerebrală, parabola abstractă ce pune în rnişcare arhetipuri pe de o-parte şi investigaţia straturilor obscure ale conştiinţei, ale lumii visului, pe de alta. în interiorul creaţiei lui Adamov, piesa „Profesorul Taranne" mai demonstrează ceva : anume că pentru a găsi drumul de Ia formula dramatică mai sus caracterizată cu cuvintele lui Eugene Ionesco spre o altă formulă mai concretă, dramaturgul de care vorbesc a trebuit să treacă prin transcrierea „fără simbolizare" a universului oniric. Cu piesele următoare : „Sensul mersului" şi „Regăsirea", Adamov reia teme şi procedee din piesele precedente : „Marea şi mica manevră", „Toţi împotriva tuturor". Regăsim tema eşecului — a eşecului revoluţiei între altele —, reîntâlnim repetirile fatale de întâmplări şi apariţii umane. Revine ideea imposibilităţii comunicării între oameni. Henri din „Sensul mersului" ţine un discurs incoerent şi obiectiv incomprehensibil în faţa unor elevi care-i huiduiesc ; în „Regăsirea" citim : „Louise : Ei bine, eu dacă aş fi în locul... Edgar (râzând). în locul ! Ce înseamnă asta ? De ce, mă întreb, folosesc oamenii mereu expresii gata confecţionate şi deci golite de înţeles ? Nu eşti niciodată în locul altuia, eşti în locul tău, eşti ceea ce eşti, nici mai mult, nici mai puţin !".23) Pe lîngă. impasul limbajului, pe care astfel de replici îl sugerează, desluşim uşor aci, ca şi în atâtea din piesele lui Eugene Ionesco, atacul împotriva platitudinii şi a şablonului verbal. Simple reluări de teme şi procedee epuizate în piesele anterioare, „Sensul mersului" şi „Regăsirea" sînt privite de A. Adamov ca un final de etapă. Cu „Ping-Pong", Adamov acordă o nouă semnificaţie absurdului. Fără 23) Adamov, Theatre, vol. II, pag. 81. 135 să-şi nege atracţia pentru această viziune — cînd o va nega,, va da qpere lipsite de originalitate — îşi orientează creaţia satiric şi demascator, acordând iraţionalităţii nu un conţinut metafizic, ci proiectând-o asupra unei realităţi sociale aberante. Acţiunea nu se mai desfăşoară „nicăieri", ci într-o societate cu caractere precizate, ce devin forţele motrice ale piesei. Este vorba aci despre un mare consorţiu, ai cărui patroni se tem de naţionalizare, despre un automat în care se introduc monede, — „machine a sous" — un soi de biliard electric, în nurul căruia gravitează personajele şi care determină existenţa acestora. Acest aparat — pivot al acţiunii — aparent „o elucubraţie schizofrenică", după cum se exprimă autorul, este elementul cu cele mai puternice aderenţe sociale din piesă. „în ciuda nebuniei crescânde (pe care o declanşează, n.n.) sau poate din pricina ei, aparatul rămâne un obiect produs de o anumită societate — a noastră — şi cu un scop precis : câştigul de bani şi de prestigiu".24) Cei doi prieteni — Arthur şi Victor — a căror existenţă e tragic determinată de automat şi pe care, în final, paesa ni-i arată bătrâni, jucând o groteseă partidă de ping-pong, sînt în realitate striviţi de o societate mistificatoare „care a aşezat această capcană în calea lor".2S) Autorul a încercat, după cum declară, să înfăţişeze o formă de alienare concretizată pe scenă prin apariţia automatului. Modalităţile şi procedeele din piesele anterioare, care par a ţine de structura artistică a lui Adamov, nu sînt abandonate, ci doar orientate într-un sens nou. în replicile Bătrânului (patronul consorţiului), autorul introduce titluri de opere cunoscute sau adagii celebre pe care, în context, le potenţează comic sau satiric. „O idee formidabilă, pur şi simplu. Să inspiri teama pentru ca 24) idem, pag. 16. 25) Ici et rnaintenant, pag. 144. plăcerea să fie dublată. Zece franci, un mic gest şi ceea ce socoteai încheiat, clasat, mort, reîncepe, renaşte. (Rîzînd). Ca înainte, mai bine ca înainte". Sau : „...cînd pierzi banii eşti trist. Omenesc prea omenesc." Coborârea titlului pirandellian şi a celui iniet-szcheian la nivelul preocupărilor unui om de afaceri interesat într-un biliard automat, produce un efect bagateliza-tor cu indubitabilă rezonanţă satirică. Preocuparea pentru „tragedia limbajului", Obsesia lui Adamov ca şi a altor reprezentanţi ai teatrului de avangardă de astăzi, e prezentă în această piesă dar capătă intenţionalitate satirică. Ca răspuns la reticenţele tinerilor în faţa limbii engleze, Bătrânul — patronul consorţiului — spune : „Şi voi vă poticniţi de cuvinte. Ce aveţi toţi cu limba asta nenorocită ? Gîn-diţi-vă numai. Engleza vorbeşte imaginaţiei, înţelegi şi nu înţelegi... Sînteţi tineri şi poate şi patrioţi. Dar ia gîn-diţi-vă un pic la slujba religioasă. Oare slujba se ţine în franceză ? Şi biserica ştie ce face. Biserica — iată omul de afaceri, al marilor afaceri durabile".26) Descrierea meticuloasă a aparatului şi a modului lui de funcţionare, descriere ce revine ca un leit-motiv de-a lungul întregii piese, generează un comic absurd ce aminteşte de sarcasmul prilejuit lui Swift în descrierea faimoasei lui maşini de gândit. E evident că, în această piesă, autorul se simte cu totul exterior faţă de personajele sale şi conflictul în care sînt ele antrenate. Dacă în multe din piesele de pînă acum (..Parodia", „Marea şi mica manevră", etc.) el vorbea din interiorul universului absurd (absurd în sensul atribuit noţiunii de Oamus în „Mitul lui Sisif"), aici preocuparea distanţării e evidentă. De aceea este poate „Ping-Pong" prima piesă comică din teatruî lui Adamov. Piesa marchează momentul cînd, ca efect al unei maturizări ideologice şi 26) Adamov, Theatre, vol. II, pag. 115. 136 artistice şi în urma receptării unor influenţe hotărâtoare, printre ele cea breehtiană, Adamov înclină spre efectele de distanţare şi spre perspectiva comică. într-o convorbire din 1958, declara : „Nu ştiu dacă, în general, teatrul de astăzi trebuie să fie comic. Tot ceea ce pot spune este că aci, în lumea în care trăim noi, o tragedie — fie ea şi optimistă — mi s-ar părea deplasată, ba chiar primejdioasă. De ce ? Pentru că gravitatea pe care am putea-o pune aci râsului n-ar fj (...) o adevărată gravitate şi ar aluneca în chip inevitabil spre idealism. De multă vreme n-a mai existat în Europa occidentală un act eroic masiv, care să poată fi ridicat la înălţimea tragediei". 27) Prin urmare lumea în care trăieşte i se impune scriitorului mai ales sub aspectele ei absurde, groteşti, derizorii. „Acest spectacol al discordanţei, al disproporţiei groteşti între micul raţionament mincinos şi mizeria absolut reală a oamenilor, al legăturii logice şi rizibile deopotrivă între cauză şi efect, nimenea nu ştie astăzi să-1 înfăţişeze mai bine pe scenă decît Bentholt Breoht" — afirma Adamov încă în 1956. 28) „Paolo Paoli" (1957) este, pe lîngă dovada unei incontestabile maturizări ideologice, rezultatul unei receptări organice şi inteligente a esteticii dramatice breclitiene. Cînd această receptare vă ignora coordonatele artistice ale conştiinţei receptoare, cu alte cuvinte cînd Adamov va renunţa la viziunea lui groteseă şi comic absurdă şi va ambiţiona să scrie un teatru epic de factură istorică, după modelul fareoh-tian, rezultatele artistice vor fi mult inferioare celor realizate în „Paolo Paoli". Piesa se desfăşoară în perioada 1900—1914, epoca french-cancanului, a operetei, „la belle epoque" dinainte de 27) Adamov, Ici et maintenant pag. 61. 2S) idem, pag. 32. prima conflagraţie mondială, epoca după care au oftat adînc cei ce n-au văzut sau n-au vrut să vadă ce mocnea sub pitorescul şi graţia factice a începutului de veac. Paolo Paoli este un entomolog pasionat, care ştie să-şi exploateze foarte rentabil pasiunea. Colecţia de coleop-tere şi-a alcătui t-o cu ajutorul deportaţilor din Guyana din şi alte locuri similare, deportaţi care contra unei remuneraţii modeste, vânau fluturi pentru colecţionarul corsican stabilit la Paris. Ideea vânătorii de fluturi executată de nişte deportaţi este de un grotesc tragic care, de altfel, îşi pune amprenta pe toată piesa. Paolo Paoli intră în concurenţă ou Hulot-Vasseur, industriaş de pene. Adamov explică de ce protagoniştii piesei sînt reprezentanţii unor ramuri atât de derizorii ale comerţului şi industriei. în primul rînd fluturii — comercializaţi la un moment dat de colecţionar pentru fabricarea unor podoabe — şi penele — ingrediente indispensabile ale luxului 1900—1914 — oferă o sugestie subtilă a atmosferei de frivolitate, nepăsare,, agrement, cu care mascau păturile suprapuse conflictele grave ce aveau să izbucnească odată cu primul război mondial. Dar nu numai atît. „Dacă acord în piesa mea o importanţă mare industriei de pene, o fac evident pentru că simpla apropiere dintre cuvintele industrie şi pene e comică ; dar şi pentru că disproporţia dintre interesele industriaşilor de pene, interese aparent uşoare devreme ce e vorba de pene, şi limbajul folosit de aceşti industriaşi pentru a le apăra, limbajul tuturor patronilor ■— dezvăluie impostura generală a acestui limbaj".29) Mai există în piesă un preot uitrareacţio-nar, soi de abate monden secolul XX, mijlocitorul universal, care procură patronilor femei şi, în perioadele de grevă, muncitori galbeni. Mai există un muncitor, Marpeaux, victima colecţio- 29) idem, pag. 36. 137 narului negustor şi a industriaşului de pene. Tocmai pentru că piesa desfiinţează prin comic grotesc o lume văzută prin lentile care micşorează apariţia gravă, patetică a muncitorului exploatat apare ca discordantă şi Mar-peaux a fost socotit chiar de autor un eşec. Consemnînd eşecul, Adamov nu-1 consideră însă fatal pentru piesă căci el, autorul, ţinea, conform cu viziunea artistică proprie lui, să înfăţişeze conflictele lumii capitaliste ca o concurenţă groteseă între un colecţionar de fluturi şi un industriaş de pene. El are dreptate cînd afirmă că piesa „Paolo Paoli" „ar fi pierdut mult din calităţile ei comice şi chiar din efica-citate,%,dacă personajele principale ar fi fost Krupp sau Schneider, în loc de un entomolog care a făcut avere graţie ocnaşilor care au prins fluturi, un fabricant de pene şi un preot ultra".30) Violenţa negatoare e neştirbită, fiindcă în piesa lui Adamov, realităţi tragice, fapte politice grave răbufnesc fără încetare prin ţesătura dialogului spumos, prin interstiţiile dintre episoadele comice. Colonialismul e prezent. Paolo spune muncitorului: „Ro-bert, drăguţule, te trimit în Maroc. De paludism ai scăpat, eşti un vînător de fluturi fără pereche, Marocul roieşte de fluturi".31) Bursa fluturilor e bursa din preajma primului război mondial, şi cînd în 1914, Hulot-Vasseur, în loc să fabrice podoabe de pene pentru pălării, furnizează armatei nasturi. pentru uniforme fabricaţi toţi din pene, fluturii lui Paolo Paoli şi 'penele lui Hulot-Vasseur nu pot masca dramatismul momentului istoric. Fiindcă, de data aceasta, Adamov a scris o piesă istoric localizată, cu oameni ai unei anumite conjuncturi economice şi ai unei anumite clase sociale. Modelul brechtian i-a oferit sugestia distanţă- x) idem, pag. 94. 31) Paolo Paoli, Gallimard ediţia III, pag, 67. rii critice, a întrepătrunderii dintre forţele istorice şi destinul personajelor şi a icâtarva procedee teatrale — între ele proiectările pe ecran dintre tablouri. Fraze extrase din ziarele vremii, din discursuri politice, sau simple locuri comune cu circulaţie într-un anumit mediu, situiază tabloul ce urmează în anul respectiv. (începând din 1900, anul expoziţiei universale, pînă în 1914, anul izbucnirii primului război mondial). Proiecţiile sânt acompaniate de arii şi şansonete „en vogue" în momentul evocat. Şlagăre frivole alternează cu marşuri militare. Dincolo de aceste sugestii breehtiene, maniera artistică, viziunea, structura piesei sînt ale lui Adamov, dramaturgul care a aparţinut teatrului de avangardă şi a reţinut din experienţa trecută ceea ce se acordă cu noua lui înţelegere despre realitate şi artă şi despre raportul dintre ele. în „Paolo Paoli", comicul absurd devine un mijloc de mimare a unei realităţi ilogice şi malefice cu scopul dinamitării ei. însăşi simbolica absurdă îngăduie cititorului, spectatorului să transpună conflictul plasat în preajma primului război mondial în orice moment din istoria capitalismului monopolist. în convorbirea din 1958 amintită mai sus, Adamov apără, în legătură ou al său „Paolo Paoli", burlescul modern : „Unui dintre izvoarele burlescului modern este, fireşte, disproporţia care există între o lume ce se poate lipsi foarte bine de astfel de personaje negative şi ele insele, care se pot lipsi atît de greu de a câştiga bani mulţi în lumea asta, adică pe spinarea sărmanei lumi. Burlescul mai provine şi din disproporţia şi chiar contradicţia dintre cuvintele pe care ei le adresează majorităţii — cuvinte ce evocă totdeauna valori eterne •— şi actele lor, care privesc mereu interese foarte provizorii şi anume ale lor. Numai că aici, burlescul şi n-aşi zice tragicul, ci drama, se îmbină (...). Pe scurt drama se naşte din faptul că majoritatea nu vede comicul unei ast- 138 fel de situaţii. Teatrul are menirea de a i-4 arăta".32) Lui Adamov, adeptul comicului absurd, desprins de teatrul de avangardă, din îndemnul unei noi înţelegeri politice şi din stimulentul influenţei breohtiene, acest tip de demascare comică îi izbuteşte deplin în ,,Paolo Padli". Evoluţia lui Adamov nu se opreşte aci. In repetate rînduri ori de cîte ori şi-a explicat „metamorfoza", dramaturgul a arătat ce anume l-a îndemnat să abandoneze un teatru „metafizic" („faptul că omul e muritor şi se teme de moarte, că această spaimă îl obsedează adesea nu-1 împiedică să trăiască, deci să lupte")33), un teatru în care rolurile sînt reversibile, ce l-a determinat să renunţe la acest „paralelism îndoielnic" (un astfel de paralelism, explică autorul, duce la „identificarea dintre prigonitori şi prigonit".34) Conştient de primejdia unui astfel de echivoc, Adamov a optat pentru un teatru „grotesc şi teribil", „un teatru care să încerce cu modestie a arăta dificultăţile reale ale vieţii politice, psihologice, chiar şi psihiatrice."35) Aşa se face că după ce, în „Ping-Pong" a reprezentat scenic o formă de alienare concretizată într-o maşină automată, i s-a părut necesar „a descrie tocmai maşina, a situa într-un timp şi spaţiu dat pe cei ce strivesc maşina ca şi pe ceii care o pun în mişcare (...). Aşa s-a născut Paolo-Paoli oare, printr-o descriere minuţioasă, burlescă tocmai din pricina realismului ei, a unui comerţ derizoriu, arăta drumul unor tranzacţii mai mari şi jocul ucigător al concurenţilor, ce trebuia să ducă la războiul imperialist din 1914—1918".36) în ultimă instanţă o astfel de evoluţie trebuia să ducă la o abordare frontală a istoricului şi socialului. în 1958, Franţa gaullistă, războiul din Algeria, 32) Ici et maintenant, pag.. 62. 33) idem, pag. 143. 34) idem, pag. 158. 35) idem, pag. 171. 36) idem, pag. 144. impun dramaturgului o nouă formulă. O ilustrează mai întâi în micile piese reunite sub titlul „Theâtre de soeiete". Adamov abandonează şarja grotescă, comicul absurd, alegoria: „...realitatea este în aşa măsură caricaturală astăzi, încît adesea nici realismul, nici alegoria nu îngăduie îngroşarea necesară". 37) în alt loc explică : „De vreme ce propaganda guvernamentală foloseşte fără întrerupere un limbaj trucat, de ce n-am lupta împotriva ei cu un limbaj adevărat ?".38) Urmează, în 1961, cu piesa „Primăvara 1871" pătrunderea în istorie, evocarea dramatică a momentului Comunei, investit de dramaturg cu o valoare exemplară pentru contemporaneitate. Tot după exemplul lui Brecht (care sdhiţase fără a duce proiectul pînă la capăt, o dramă a Comunei), Adamov îşi propune să scrie un Lehr-stuck, o piesă în care sensul moralizator să aibă întâietate asupra investigaţiei psihologice. Succesele şi greşelile Comunei — puse pe seama nu a unor personaje cu existenţă istorică, ci a unor personaje anonime — anume bărbaţii şi femeile care, timp de trei luni, au hotărât soarta Parisului şi a mişcării muncitoreşti — sînt potenţate pînă cînd devin o importantă lecţie de istorie. Pentru a evita convenţionalul unei piese care pune în mişcare personaje cu existenţă reală pe fondul unor decoruri consacrat istorice şi deci pîndite de primejdia pitorescului istoric, Adamov inventează personajele, îi inventează pe eroii piesei lui şi ai Comunei din 1871 : gărzi naţionale, can-tiniere, muncitori, ziarişti, funcţionari, etc. etc., îi face să joace drama Comunei în cafeneaua „CoChon Fidele", pe străzi şi baricade, dar încearcă, prin mijloace împrumutate deopotrivă alegoriei şi teatrului realist să încredinţeze cititorul că aceşti anonimi au mandat să joace marea piesă a Co- 37) idem, pag. 166. 38) idem, pag. 101. 139 munei. Songurile brechtiene sînt înlocuite, cu acelaşi scop al creării efectului de distanţare, cu guignol-uri. Acestea sînt mici intermedii alegorice între tablourile cu personaje fictive, interludii fără vreo legătură cu teatrul de marionete, în care apar, brutal caricaturizate în maniera lui Dauimier, personajele istorice, responsabilii tragediei : Bismarck, Thiers, Adunarea, Banca Franţei. Bismarck călăreşte pe un cal de lemn, Banca Franţei stă într-o casă de bani din care scoate, din cînd în cînd, capul. Adunarea laşă şi insensibilă la evenimente, tricotează, Comuna primeşte loviturile simbolice de picior ale lui Thiers, etc. etc. Dar formula teatrului epic breehitian rămîne^totuşi străină de temperamentul artistic al lui Adamov, căruia parele că grotescul şi comicul absurd demascator folosite în „Paolo Paoli", în maniera maiacoviskiană, îi reuşesc mai bine. Personajele anonime ale imoralităţilor" brechtiene sînt croite din materia istoriei, sînt impregnate de istorie şi lecţia pe oare o comunică aceste Lehrstueke e pasionantă tocmai fiindcă, datorită efectelor de distanţare, desfăşurarea lor pretinde spectatorului efortul de înţelegere pe ca-re-i pretinde viaţa, istoria însăşi. Tribulaţiile Măicuţei Curaj, în conştiinţa căreia războiul declanşează un conflict acut între sentimentul matern şi interesele negustoresei aprige la câştig, evoluţia Ioanei Dark din „Sf. Ioana a Abatoarelor", care din activistă într-o ridicolă asociaţie filantropică „Pălăriile negre de paie", devine, sub presiunea evenimentelor declanşate la bursa cărnii din Chicago, adeptă a cauzei greviştilor, sînt grele de istorie. Vieţile personajelor învestite cu rolul de a comunica lecţia de istorie a lui Breeht sînt destine, în sensul că sînt modelate de evenimente şi concludente pentru semnificaţia lor. Personajelor dramei lui Adamov Ie lipseşte această forţă. Patroana cafenelei „Coohon Fidele", fata ei vânză- toare de flori devenită cantinieră şi ceilalţi îşi angrenează anevoios vieţile intime, dramele individuale în şuvoiul istoric. Ele rămîn exterioare marelui eveniment, deşi Adamov încearcă prin toate mijloacele să realizeze osmoza. Faptul că unele personaje, -— studenta rusă, membră a Internaţionalei, şi neclintita Jeanne Marie repetă periodic că Banca Franţei trebuie ocupată de comunarzi nu acordă unei erori capitale a Comunei nici justificare •— subiectivă sau obiectivă — nici dimensiunea vieţii. Piesa lui Adamov nu este „edificatoare" în sensul în care edifică cu participarea spectatorului teatrul lui Breeht, ci doar didactică. Cred că eroarea lui Adamov constă în deprecierea unei modalităţi artistice, pe care situaţiile istorice legate de contradicţiile creseînde ale societăţii capitaliste în faza monopolistă o justifică şi o alimentează. Scriitorului care priveşte această realitate din unghiul comico-satiric — aşa cum a făcut Maiacovski în teatrul său, aşa cum. procedează astăzi Durrenirnat, Frisch, cum a procedat Adamov el însuşi cu succes în „Ping-Pong" şi „Paolo-Paoli" — ea Si poate sugera o viziune absurdă şi groteseă, o încălcare voită a raţionalităţii cu scopul mimării satirice a haosului şi anomaliei. Fireşte, nu poate exista o ierarhizare a modalităţilor dramatice şi un scriitor poate încerca orice formulă oare i se pare potrivită tematicei alese, mai bine zis se poate opri asupra acelei expresii artistice în care i se impune tema. Nereuşita unei formule poate fi însă constatată şi pusă în legătură cu lipsa ei de aderenţă la coordonatele artistice ale unui creator. Acesta mi se pare a fi cazul cu Adamov, autorul piesei „Primăvara lui 187H". Cînd a transpus în 1960 pe scenă „Sufletele moarte" ale lui Gogoi, Adamov 1-a numit pe marele rus inventatorul „literaturii critice moderne, aceea care denunţă ordinea stabilită... care, din deducţie în deducţie, pune în lumină absurditatea a ceea ce oa- 140 menii erau obişnuiţi să considere logic". 39) Şi .atunci ca şi în piesele „Ping-Pong" şi „Paolo Paotti" şi-a dovedit înclinarea spre comicul grotesc şi simbolurile absurde şi a ştiut să imprime acestora o funcţie satirică. (De altfel, în domeniul comicului absurd şi al grotescului, Adamov are în urma lui o bogată tradiţie. "Nu e nevoie să mergem în sensul trecutului pînă la Gogol, pe care dramaturgul îl socoteşte un cap de serie. Ga şi Queneau, Prevent, Ionesco, Adamov este îndatorat bufonelor producţii dramatice ale lui Jarry din seria Ubu, şi ca şi unii dintre ei — Queneau, Prevert — a ştiut să dea o orientare satirică unor modalităţi iniţial socotite tehnici ale gratuităţii. Am socotit că a urmări evoluţia dramaturg uluii dinancez Arthur Adamov prezintă interes atît datorită valorii iUtrinsece a producţiei sale, cît şi pentru că drumul acesta de căutări e caracteristic nu numai lui, ci multor dintre colegii lui de breaslă şi generaţie. Camus — cu o evoluţie între- 39) idem, pag. 111. ruptă de o moarte prematură — Sartre, la a cărui autodepăşire continuăm să asistăm, şi alţii, ne oferă priveliştea aceleiaşi înfrigurate aspiraţii spre un sens constructiv şi o formulă artistică aptă să oomuniee cele mai grave probleme ridicate astăzi de condiţia omului în lume şi societate. Proiectele de viitor anunţate de Adamov în 1962 — poate realizate la ora aceasta — prevedeau o „mascaradă medievală imensă şi lugubră, cu colecţie de manechine, tot felul de parade, poate chiar şi strdp-tease. Apoi brusc, după căderea măştilor, după încetarea prezentării de colecţii şi oprirea paradei, va apare vizibilă integrarea imperialistă care nu îndrăzneşte să-şi spună pe nume, dar care are totuşi un nume hie et nune : Piaţa comună." Alt proiect : o piesă plasată în 1930—1933, în anii republicii din Weimar. Titlul: „Cântecul nenorociţilor". Adamov — e evident _ va continua să rămînă în istorie. Poate şi în universul comic-aibsurd, cu personajele lui groteşti, cărora dramaturgul a arătat că ştie să le acorde semnificaţii contemporane. Istoria Romîniei de Acad. ffgpJBj, olumul al III~lea al 7sto-ţiţkSr/l riei Romîniei, oare înfăţi-g^va^B şează dezvoltarea ţărilor române în ultima perioadă a orânduirii feudale, de la restabilirea dominaţiei otomane, după scurta lor unire şi independenţă sub Mihai Viteazul, pînă la revoluţia din 1848, se află în librării. Trăsăturile dominante ale acestei perioade de două veacuri şi jumătate sînt consolidarea feudalismului sub forma regimului nobiliar în secolul al XVII-lea, înăsprirea dominaţiei şi exploatării otomane sub forma regimului fcureo-fanariot în secolul al XVIIMea, instaurarea stăpânirii bafosfourgâice în Transilvania, intensificarea luptei antifeudale pînă la forma superioară a mişcării revoluţionare din 1821 şi, în sfârşit, destrămarea feudalismului şi apariţia relaţiilor capitaliste. Transformările modului de producţie, adoptat ca criteriu de periodizare de istoriografia marxistă, ne-au condus să împărţim volulmull III în două părţi, fiecare eu două subdiviziuni. Prima parte consacrată ultimei faze a feudalismului dezvoltat, cuprinde în prima subdiviziune secolul al XVII-lea, iar în subdiviziunea a doua aproximativ trei sferturi din secolul al 1 (voi. III) A. Oţetea XVIII-lea. Partea a doua, închinată desaoirnpunerii feudalismului, tratează în prima subdiviziune Ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX4ea, pînă la mişcarea revoluţionară din 1821, iar în a doua subdiviziune adâncirea crizei feudalismului pînă la revoluţia din 1848. Ca şi cele două volume precedente, volumul de faţă e opera colectivă a unui mare număr de colaboratori care au sintetizat de pe poziţiile marxitem-leninilsmului rezultatele valabile ale vechii istoriografii şi cuceririle istoriografiei noastre marxiste. La materialul documentar moştenit de la înaintaşii noştri, cercetările de arhivă, din ţară şi străinătate, organizate şi conduse sistematic în ultimii optsprezece ani, au adăugat o vastă informaţie nouă şi importantă, care a permis adâncirea problemelor studiate şi soluţia unor probleme obscure sau controversate. Şi aici munca în colectiv s^a dovedit superioară şi fecundă. Responsabilii volumelor au putut încredinţa umor cercetători, adeseori tineri, formaţi sub regimul puterii populare, sarcina de a urmări în arhive dezvoltarea unei instituţii sau anumite 'probleme, ca de exemplu evoluţia relaţiilor agrare sau transformarea producţiei. industriale 142 dinitr-o anumită perioadă. Rezultatul cercetărilor, lor s-a concretizat în studii monografice care au servit la redactarea unor capitole sau, cînd se prezentau în formă corespunzătoare, au fost incorporate de-a dreptul în volumul de faţă. Istoria Romîniei a câştigat astfel în soliditate şi, în acelaşi timp, a format cercetători care s-au adăugat la vechile cadre de specialişti. Dar nu numai prin numărul colaboratorilor săi direcţi sau indirecţi, lucrarea noastră prezintă un caracter colectiv. Dezbaterile largi la care au fost supuse problemele tratate au permis tuturor speoiaiişitilor din ţară să-şi spună cuvântul şi să prezinte referate. Astfel şi acest volum reflectă stadiul aotual al cercetărilor din istoriografia noastră. Pornind de la principiul marxist că factorul determinant al vieţii şi dezvoltării unui popor e producţia materială, şi autorii acestui volum au studiat în primul rînd diferitele ramuri ale economiei feudale: agricultura şi creşterea vitelor, meşteşugurile şi manufacturile, exploatarea minieră şi comerţul. în acelaşi timp ei au căutat să determine greutatea specifică pe care fiecare din aceste ramuri au dobândit-o în economia ţării. în măsura în care informaţia documentară a penmis-o, ei s-au străduit să precizeze evoluţia tehnicei şi a procedeelor de cultură, să indice introducerea plantelor noi şi să stabilească principalele surse 'de venit ale moşiilor pentru a putea defini mai exact formele de exploatare la care erau supuşi ţăranii. Studiul evoluţiei relaţiilor agrare, în funcţiune de predominarea uneia sau alteia din formele rentei feudale şi de înmulţirea monopolurilor senio-raie, a îngăiduit autorilor să reconstituie condiţiile generale în care s-a desfăşurat viaţa ţărănimii şi repercusiunile pe came le-au produs asupra istoriei sociale şi politice din perioada studiată. Partea întâia a acestui voluim expune dezvoltarea feudalismului în cadrul istoriei generale a ţărilor situate la est de Elba, care se caracterizează prin transformarea domeniului feudal într-o mare exploatare agricolă, organizată în vederea producţiei de cereale pentru piaţă. Această transformare, bazată pe munca gratuită a ţărănimii aservite, n-a putut fi realizată decît în ţările unde stăpînii de moşie erau în acelaşi timp stăpîni pe toată puterea politică şi, prin urmare, unde dispuneau de puterea de constrângere necesară pentru a reduce masele ţărăneşti la o servitute vecină cu robia. Regimul nobiliar care se constituie în secolul al XVH-lea în toate cele trei ţări române e expresia politică şi socială a acestei situaţii. Cu toate că monopolul otoman a împiedecat ţările române să pătrundă în orbita comerţului internaţional şi să facă din exportul de cereale interesul vital al stăpânilor de moşie, asuprirea ţăranilor se agravează. încă din prima jumătate a secoilului al XVII-iea, boierii izbutesc să deposedeze pe ţăranii dependenţi de dreptul de strămutare şi astfel să-i lege de moşie. în acelaşi timp ei caută să cotropească satele moşnenilor şi răzeşilor. La agravarea sarcinilor feudale şi fiscale, ţăranii răspund prin răscoale violente, la care se asociază şi răză-şii, moşnenii şi slujitorii ameninţaţi de cotropirile boiereşti. între 1615 şi 1619, orheenii s-au răsculat de cinei ori. Pentru a înăbuşi asemenea răscoale domnii Moldovei au fost siliţi ca în 1606 şi 1633, să facă apel la sprijinul militar al principilor Transilvaniei. în Ţara Românească, ţăranii asupriţi se folosesc de luptele dintre facţiunile boiereşti sau de revolta seimenilor în 1655, pentru a se răscula şi a ataca conacele boiereşti. întărirea puterii politice a marii boierimi care a transformat statul feudal într-un stat nobiliar, care a păstrat centrali zarea prin oligarhia 143 care guverna de la centru a fost sprijinită de Poartă, fiinldlcă regimul nobiliar constituia un antildot împotriva domniei ereditare — boierii alegeau de preferinţă domni „fără coconi" — şi slăbea rezistenţa faţă de dominaţia otomană. Stăpânirea oligarhiei boiereşti era pentru Poartă o garanţie împotriva reproducerii unor evenimente ca cele din timpul lui Mihai Viteazul şi pentru reprimarea răscoalelor ţărăneşti, provocate atît de exploatarea feudală cît şi de Stoarcerile fiscale pricinuite de cererile turcilor. Pe baza umor studii monografice, calculând în aur valoarea diferitelor prestaţii către Poartă, exprimate de statistice în monete diverse, autorul capitolului a putut să stabilească curba sarcinilor materiale ale ţărilor române şi să definească mai exact regimul economie şi politic al acestor ţări in ultima perioadă a feudalismului. S-a putut astfel dovedi că restabilirea, dominaţiei otomane, după războaiele de eliberare ale lui Mihai Viteazul, s-a făcut în condiţii mult mai uşoare decît acelea de la sfârşitul secolului al XVI-lea, şi că, cu toată puternica tendinţă de urcare, sarcinile materiale faţă de Poantă n-au izbutit în tot cursul secolului al XVII-lea să atingă nivelul acelora din secolul precedent. Tot ca urmare a luptei de eliberare, turcii renunţă la ideea de a transforma ţările române în paşalîcuri şi continuă a ie stăpâni şi exploata prin domni şi boieri pământeni, în cadrul unei autonomii bazate pe respectul vechilor pronomii ale ţării. Transilvania de asemenea e menţinută de turci în legile, libertăţile şi jurisdicţiile sale, iar această situaţie e recunoscută şi de Haibsfburgi prin tratatul de la 1664. Cu toate sarcinile arbitrare impuse de Poartă, Transilvania şi-a păstrat auto-noimia, mult mai largă decît a celorlalte două ţări române. Creşterea progresivă a sarcinilor otomane în cursul secolelor XVII—XVIII se explică prin criza internă şi externă a Imperiului otoman. Această criză, rezultând din încetarea expansiunii otomane in a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi din transformarea bazei economice pe care se susţineau cavaleria nobilă a spahiilor şi infanteria permanentă a ienicerilor, se agravează în secolul al XVII-lea. Redus la defensivă, Imperiul otoman caută să compenseze tributul teritoriilor pierdute prin intensificarea exploatării supuşilor săi şi a ţărilor vasale. Cererile de bani, de provizii şi de salahori, adresate ţărilor române se fac tot mai frecvente şi mai apăsătoare, în secolul al XVIII-lea, sub regimul turco-fanariot, ele devin fără soroc şi fără măsură. Războaiele turoo-polone din secolul ăl XVII-lea şi cele austro-ruso-tureeşu din "jecolul următor, pe lângă distrugerile şi pierderile considerabile în oameni şi bunuri materiale pe care le-au pricinuit ţărilor noastre, au deschis perspectivele eliberării. Victoriile Rusiei împotriva Turciei şi îngrădirea continuă a drepturilor de suveranitate otomană după fiecare victorie, au creat în adevăr condiţiile obiective de succes şi au întărit mişcarea de independenţă naţională. Pentru acest motiv, volumul a acordat o atenţie deosebită desfăşurării şi urmărilor acestor războaie. Acestea sînt condiţiile generale în oare se desfăşoară istoria ţărilor române ân perioada feudalismului dezvoltat până la ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea. Moartea lui Mihai Viteazul a fost şi în Transilvania urmată de frământări îmtreţinute de lupta pentru putere a facţiunilor boiereşti. Gabriel Bethlen (1613-^1629) şi cei doi Râkdczi (1630— 1660), servind interesele marii nobi-lirni, -au izbutit să ţină în frâu tendinţele anarhice ale nObiliimii şi să întărească puterea centrală. Autorul acestui capitol a arătat — idea e nouă şi importantă — că acor- 144 «dul principilor Transilvaniei cu domnii Moldovei şi Ţării Româneşti şi alianţele încheiate între ei au urmărit în fond eliberarea ţărilor de sub dominaţia otomană. Profitînd- de toate împrejurările politice, solicitând sprijinul tuturor puterilor care se ofereau: -al Habisbungilor, Rusiei, Poloniei, chiar şi al Franţei, Gheorghe Râkoczi, Vasile Lupu şi Matei Basarab, Constantin .BMneoveanu şi Dirnitrie Cantemir, pun totul în acţiune pentru a redobândi independenţa ţării. Unirea între cele trei ţări apare deja ca mijlocul iniţial şi cel mai sigur pentru atingerea acestui ţel. Intre 1657—1661 cele trei ţări romîne au dus o luptă comună pentru scuturarea jugului otoman şi, deşi lupta a fost înfrântă, prin durata ei a dovedit forţa solidarităţii şi mai ales valoarea sprijinului maselor populare la care făcuse apel Mâhnea III. Analiza principalelor forme ale economiei feudale, a producţiei agricole şi a creşterii vitelor, a meşteşugarilor şi a comerţului, a permis definirea condiţiei şi rodului fiecărei Clase şi, îndeosebi descrierea luptei de elasă între cele idouă ©lase fundamentale ale societăţii feudale, ţărănimea birnică şi dependentă şi -boierimea, stăpînă pe pământ şi pe puterea politică. Aservirea progresivă a ţărănimii în sec. XVII, lupta ei pentru recucerirea libertăţii şi evoluţia regimului boieresc apar astfel ea rezultate ale transformărilor oare s-au produs în baza economică. Orânduirea feudală, ignorată de vechea istoriografie sau prezentată ca un ansamblu de instituţii juridice şi politice, a fost tratată şi în acest volum ca o orânduire soCial-economică, a cărei dezvoltare e supusă unor legi obiective. Ignorând aceste legi vechea istoriografie nu pUtea trata personalităţile şi evenimentele istorice decît individualist, ca fenomene unice şi autonome. Astfel, ultima sinteză a lui Nilcolae Ior-ga, Istoria Romînilor, tratează perioada 1600—1848 în trei volume, intitulate: Monarhii (domnii din secolul al XVH-lea), Reformatorii (domnii fanarioţi), Revoluţionarii (conducătorii mişcărilor ■revoluţionare din 1784, 1821 şi 1848), caracterizând fiecare perioadă nu prin condiţiile materiale de viaţă şi prin lupta maselor populare, oi prin însuşirile personale ale domnilor şi conducătorilor mişcărilor populare. Dar, rupte de condiţiile economice şi sociale în care au trăit, nici caracterul, nici rolul acestor personalităţi istorice nu puteau fi înţelese în mod just. Vasile Lupu, Matei Basarab sau Constantin Brîncoveanu n-au fost monarhi în accepţiunea adevărată a cuvântului, adică stăipînitori efectivi, ci exponenţi ai marii boierimi şi ai Porţii otomane. Fanarioţii n-au fost reformatori care, inspirîndu^se dintr-o doctrină sooial-economică adusă din afară, ar fi încercat să reformeze statul după exemplul desipoţilor luminaţi; reformele lor n-au fost decît expediente impulse de nevoile fiscale, de cererile turcilor şi de exigenţele boierilor, în primul rând de rezistenţa maselor populare de la oraşe şi sate. în ceea ce priveşte pe revoluţionari, rolul lor n-a contat decît în măsura în care au exprimat o necesitate socială. în secolul al XVH-lea s-a produs o creştere a asupririi şi exploatării feudale, de unde a rezultat o înteţire a luptei de clasă, în formele specifice ale orânduirii feudale. Unii istorici burghezi au ignorat acest fapt esenţial al istoriei noastre, alţii au căutat să-i atenueze gravitatea. O Giurescu a susţinut . că situaţia ţăranilor dependenţi ■s-a îmbunătăţit treptat în cursul secolului al XVIMea. „în secolul al XVH-lea rumînia se afla în plină decădere... Rumania prin închinare şi. asimilare dispare cu totul... Se ajunge astfel că în a doua jumătate a secolului al XVIMea cea mai mare parte io — Viata Romînească 145 a ţăranilor fără părnînt erau oameni liberi" K O astfel de afirmaţie presupune nesocotirea caracterului fundamental al oinînduirii feudale, al exploatării domeniului feudal prin munca servilă, şi a naţiunii de libertate în epoca feudală. Pe baza unor largi cercetări de arhivă şi prin interpretarea faptelor pe baz'S\ materialismului istoric, autorii volumului III au arătat că, în secolul al XVII-lea, după o scurtă perioadă de uşurare a sarcinilor otomane, datorată luptei lui Mihai Viteazul, numărul ţăranilor aserviţi şi agravarea condiţiei acestor ţărani au crescut necontenit. Aservirea treptată a moşnenilor, răzeşilor şi a ţăranilor liberi fără pământ a mărit şi nu a scăzut numărul ţăranilor dependenţi în produse şi bani, pe care numai ţăranii şi în parte orăşenii trebuiau să le furnizeze. La cererile Porţii s-au adăugat stoarcerile domnilor şi boierilor încît ţăranii au fost siliţi să reacţioneze cu violenţă. Considerată independent de condiţiile sociale ale orânduirii feudale nu putea fi înţeleasă nici una din cele mai mari mişcări antifeudale din secolul al XVII-lea, aşa numita răscoală a seimenilor, o mişcare antifeudală, la care au luat parte atît slujitorii, cît şi ţăranii moşneni şi rumâni. A. D. Xenopol explică răscoala seimenilor prin „firea sălbatecă a mercenarilor", „oameni disperaţi, adunaţi din toate părţile, cei mai mulţi dedaţi prădăciu-nii, recrutaţi dintre turei şi creştini, mai ales bulgari, şi comandaţi de un turc care fusese cap de hoţi în Turcia". La sfatul boierilor săi, „Constantin Şerban se hotărî a desface cu totul carpul seimenilor, ceea ce provocă răscoala". Faptul că furia răsculaţilor s-a îndreptat împotriva boierilor nu-i descoperă lui Xenopol caracterul social al mişcării; el nu trage decît concluzia că Gh. Râkoczi I profită de *) C. Giureseu, Studii de istorie socială, Buc. 1943, p. 68—69. răscoală pentru a interveni în afacerile Ţării Româneşti1 Această concluzie sugerează lui N. Bejenaru teza că mişcarea a fost provocată de principele Transilvaniei. N. Iorga explică răscoala prin interesele personale ale iui Constantin Serbam, ajuns domn ou ajutorul seimenilor, pe care apoi nu i-a mai putut satisface şi stăpâni2. C. C. Giureseu pretinde că seimenii „sătui de bine" s-au răsculat după biruinţa de la Finta împotriva domnului, fiindcă acesta, bătrân şi bolnav", nu mai era în stare să-i comande şi nu voia să le dea „trei lefi" 3). Perioada fanariotă, pe care N. Băl-cescu o caracterizase ca „un veac de apăsare şi jefuire, de corupţie şi degra-daţie, de slăbiciune şi apunere a naţionalităţii", s-a bucurat de o atenţie mai mare din partea istoricilor burghezi, care au încercat s-o reabiliteze. Cum am văzut, N. Iorga consideră domnia lor ca o eră a reformelor în favoarea poporului şi I. C. Filitti e de aceeaşi părere : „Secolul al XVIII-lea se caracterizează prin intervenţiile domnilor în raporturile dintre proprietari şi cultivatori, în favoarea acestora din urmă". Principala reformă socială din secolul al XVIII-lea, dezrobirea rumânilor şi elâcaşilor, a fdst greşit Înţeleasă de toţi istoricii burghezi atît în esenţa ei, cît şi în motivele care au determinat-o. Cei mai mulţi au explicat-o prin influenţa curentului luminat din Apus. Dar, cum modelele din care s-ar fi putut inspira Constantin Mavrocondat erau posterioare reformelor sale, Gh. Brătianu a invocat exemplul ducilor din nordul Italiei şi al cantonului elveţian Ziirich, în loc să caute motivele determinante ale reformei în con- J) A. D. Xenopol, Istoria Romînilor din Dacia Traiană, voi. III, ed. IV, Buc, 1929, p. 152—53. 2) N. Iorga, Istoria Romînilor, voi. III, Buc. 1938, p. 204—205. 3) C. C. Giureseu, Istoria Romînilor, vol. III1 Buc. 1942, p. 61.. 146 diţiile sociale-economice ale ţărilor noastre şi în presiunea ţăranilor exasperaţi de dubla asuprire feudală şi fiscală. Cercetări de arhive aprofundate au arătat mai întâi că reformele lui Cbnisftainttn Mavrocordat se compun din o serie de măsuri particulare care se succed între 1734 şi 1749 ; în al doilea rînd, ele au dovedit că reglementarea raporturilor dintre stăpânii de moşie şi săteni, departe de a fi fost făcută cu asentimentul boierilor, a fost impusă de presiunea ţăranilor. Aceste cercetări au dovedit, înlsfârşit, că pentru a putea decreta dezrobirea rumânilor şi vecinilor, Constantin Mavrocordat a trebuit ân prealabil să facă o serie de concesiuni boierilor, unele extrem de grave pentru dezvoltarea ţării : scutirea de impozite, plata slujbaşilor publici (fără ca in practică havaeturile să dispară), legalizarea instituţiei seutel-nibiior şi repartiţiei lor după rangul beneficiarilor. Rumânii şi vecinii dezrobiţi — nuimai cu capul, fără. moşie — aveau să plătească scump reforma, care avea să le arunce în spate, pe lîngă sarcinile lor, şi pe ale scutelni-cilor şi ale diferitelor categorii de privilegiaţi fiscali. Reglementarea urbarială prin aşezăminte domneşti din secolele XVIII şi XIX a urmat şi confirmat tendinţa generală a stăpânilor de moşie de a mări numărul zilelor de clacă şi de a restrânge drepturile de folosinţă ale să teniilor. Ele au fost instrumente de aservire a ţăranilor, nu acte de filantropie. Istoria Transilvaniei sub Habsburgi, mai ales în problemele fundamentale ale vremii — ca unirea, absolutismul luminat şi răscoala lui Horea, — a fost radical reînoită printr-o documentare considerabil lărgită şi printr-o riguroasă interpretare marxistă. Condiţiile vieţii materiale şi împrejurările de politică generală sînt aici strâns îmbinate cu lupta politică şi ideologică. Astfel deschiderea debuşeului imperial pentru produsele agricole aîe Transilvaniei, şi sarcina de a hrăni armatele staţionate în cuprinsul ei au făcut din mărirea producţiei de cereale pentru piaţă interesul principal al stăpânilor de moşie. De aici tendinţa de a lărgi rezerva seniorială prin confiscarea sau răscumpărarea curaturilor şi înmulţirea zilelor de clacă la 4 şi chiar 5 pe săptămînă încât, din primăvară pînă în toamnă, tot timpul de muncă al iobagului a fost practic acaparat de stăpânul de moşie. Astfel şi în Transilvania, din lipsă de capital, de cunoştinţe tehnice şi de spirit de prevedere, nobilimea n-a ştiut decît să pună munca iobagă în slujba producţiei de cereale pentru piaţă. De aici sporirea necontenită a sarcinilor iobage pînă ce viaţa iobagului a devenit atît de grea, înlcât nemulţumirea a izbucnit ân marea răscoală din 1784. Problema absolutismului luminat, considerată de istoriografia burgheză ca o problemă de cabinet a unor suverani filantropi, a fost tratată oa o încercare a monarhiei hafosburgiee de a rezolvi de sus, fără revoluţie, criza statului feudal. Cu sistemul de privilegii feudale, care frânau dezvoltarea forţelor de producţie, storceau şi prin aceasta reduceau puterea contributivă a ţărănimii, şi cu diversitatea constituţiei statelor care o compuneau, monarhia habsburgică nu mai putea face faţă sarcinilor unei mari puteri europene, care avea interese atât în apus cît şi în răsărit şi oare în tot cursul secolului al XVIIMea a foist implicată în războaie lunigi şi grele. Acestor necesităţi răspundeau încercările Măriei Tereza şi ale lui Iosif II de a întări statul supunându-l unei birocraţii centralizate şi decretând limba germană singura limbă oficială, de a încuraja producţia deschizând acces şi neeatolilcilor în oraşe, bresle şi şcoli şi proclamând libertatea industriei şi însfârşit de a mări puterea contributivă a birnioilor abolind iobăgia şi ridicând condiţia juridică şi morală a iobagilor. 147 Experienţa celor doi „dsspoţi luminaţi" a dovedit că chiar şi reformele lor, menite nu să răstoarne, oi să consolideze orânduirea feudală, nu puteau fi realizate fără lichidarea nobilimii feudale ca clasă. în adevăr, profitînd de înfrîngeAle suferite de armatele imperiale în războiul ou turcii şi de primejdia răscoalei Ţărilor de Jos, no-oilimea a silit pe Iosif II să anuleze pe patul de moarte în 1790 aproape toate reformele sale. în .contrast cu aceste încercări de palide reforme menite să lecuiască, nu să răstoarne putredul regim feudal, volumul a înfăţişat, răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, ca o mişcare antifeudală în cadrul luptei revoluţionare europene pentru abolirea regimului feudal. De acord cu Bălcescu care a aşezat răscoala din 1784 printre marile lupte ale poporului român pentru emancipare socială şi unitate naţională, autorul acestui capitol a scos puternic în relief semnificaţia răscoalei lui Horea şi a făcut din ea 'capitolul central al istoriei Transilvaniei în secolul aO XVIH-lea şi preludiul revoluţiei din 1848. IBtoribgrafda burgheză maghiară, pentru care robota de 4—5 zile pe săptămână şi acapararea saşiilor ţărăneşti, a pădurilor şi minelor din Munţii Apuseni, conscripţia şi dările copleşitoare ale Imperiului babisburgic n-au avut nici o legătură cu răscoala, a prezentat încercarea moţilor de a scutura jugul iobag ca pornirea sălbatecă a unor cete nomade de valahi inculţi, care nu atinseseră încă nici faza vieţii sedentare. „Răscoala lui Horia nu e nici o mişcare naţională, nici măcar o răscoală agrară, ceva sub aceasta, izbucnirea oarbă a unor mase nenorocite, care nu s-au ridicat la nivelul gospodăriei săteşti'' *. Capitolul consacrat răscoalei lui Horea în volumul III al Istoriei Romî- ') Homan Bâlint es Szekzii Gyula, Magyar Tortenet, vol. V, Budapest, 1936, p. 139. niei, scris cu atîta erudiţie şi căldură, constituie replica ştiinţifică la aceste manifestări şovine şi reacţionare ale istoriografiei burgheze. Problema unirii bisericii ortodoxe din Transilvania cu Roma, aşa de controversată şi complexă, a fost tratată ca o problemă sociai-politică, legată nu atât de politica de catolicizare a habs-burgilor, cît de lupta de emancipare politică şi culturală a poporului român şi şi-a găsit soluţia ştiinţifică în ansamblul istoriei Transilvaniei în sec. al XVIH-lea. Autorul capitolului a dovedit că Chiar şi clerul a primit unirea numai pentru perspectivele de progres pe care le deschidea poporului român. A doua diplomă leopoldină (19 martie 170,1), pe lîngă confirmarea privilegiilor clerului unit, prevede prin art. 3 că şi mirenii^ chiar şi cei de starea plebee vor fi cuprinşi între stări. A patra naţiune, naţiunea română, obţinea recunoaşterea legală. Dar diploma n-a fost aplicată. Dieta şi guiberniUL care încă din 1699 protestaseră împotriva unirii, s-au opus chiar şi la publicarea ei, şi originalul a dispărut. InoChentie Micu Klein, care a crezut că poate conta pe .sprijinul Curţii imperiale şi pe Curia papală pentru a fringe rezistenţa ordinelor privilegiate din Transilvania şi a obţine pentru poporul său recunoaşterea calităţii de naţiune egal îndreptăţită cu celelalte naţiuni, a fost înfrânt. întemeiridu-se pe a doua diplomă leopoldină, el a transformat lupta pentru unire într-o luptă naţională pentru emanciparea [politică a pqporului roimân. Unirea n-a însemnat pentru el, ca de altfel pentru nieiunul din semnatarii actului unirii, desprinderea clerului unit de popor, nici schimbarea „legii" româneşti, ci un mijloc de ridicare a poporului din starea de „tolerant". Autorul a marcat limpede limitele politicii în care Inochentie Micu a trebuit să-şi restrângă programul la revendicări compatibile cu constituţia în vigoare. Bl 148 nu putea nici în faţa curţii de la Vie-na, nici în faţa Dietei, să ceară desfiinţarea iobăgiei. D,ar în focul luptei sale pentru a abţine recunoaşterea poporului romîn ca a patra naţiune politică şi implicit concesiunea tuturor drepturilor care decurgeau din această calliitaite, Inochen-tie Micu Klein a fost condus să in-voace toate marile principii care aveau să constituie baza lui Supplex Libellus Valacharum, a Şcolii ardelene şi a ideologiei naţiunii romine moderne: romanitatea, continuitatea, unitatea de limbă şi de lege, vechimea şi superioritatea numerică faţă de celelalte „naţiuni", luate împreună. El a lansat deviza pe care şi-o vor însuşi revoluţionarii din 1848 : Nihil de nobis sine nobis ! nimic cu privire la noi fără noi. Aceasta e declaraţia de independenţă şi de suveranitate a poporului romîn. înCheindu-se cu răscoala Iui Horea, care adaugă la acest program ideea de revoluţie, secolul al XVHiI-lea transilvan se prezintă ca un soclu de granit pe care se va ridica tot mai precisă şi mai clară 'statuia Unirii, libertăţii şi a independenţei care rezumă programul secolului al XlIX-leai Partea a doua a vdlumului III e consacrată perioadei de destrămare a feudalismului, cuprinsă între ultimele decenii ale secolului al XVIIInlea şi revoluţia din 1848. Autorii' acestei părţi s-au aflat în faţa unei probleme din cele1 mai interesante a ' istoriografiei noastre. Pentru a da o soluţie, chiar provizorie, acestei probleme, a fost nevoie de cercetări de arhive aprofundate şi minuţioase, atât ia Bucureşti, cît şi la Iaşi. Pe baza materialului documentar scos la iveală de tineri cercetători de la Instituitele noastre de Istorie şi în parte pe baza studiilor unora dintre ei, s-au putut trasa liniile generale ale procesului de apariţie şi de dezvoltare ale relaţiilor de producţie capitaliste şi de destrămare a feudalismului, şi s-au scos în evidenţă aspectele specifice pe oare dominaţia hăfos- burgică şi otomană le-au impus acumulării primitive şi apariţiei capitalismului în ţările române. Dezvoltarea capitalismului a fost târzie şi lentă, dar progresele lui au putut fi urmărite şi înregistrate în toate domeniile vieţii economice. După pacea de la Kuciuk-Kainargi, îngrădirea monopolului otoman şi reglementarea mai precisă, prin hatişeriful din 1802, a raporturilor dintre Poartă şi Principate au permis acestora să respire ceva mai liber şi să profite de posibilităţile mai largi ce se deschideau exportului lor în ţările vecine, în aceste condiţii, relaţiile de producţie capitalistă au putut să se înjghebeze. în agricultură, simptomele acestor 2'elaţii apar în eliberarea progresivă a moşiei de servitutile feudale — drepturile de folosinţă ale ţăranilor asupra pădurii, păşunilor şi iazurilor sînt supuse unor taxe — şi în • transformarea treptată a domeniului feudal în proprietate deplină, burgheză. în Moldova, boierii obţin, încă înainte de Regulamentul organic, recunoaşterea dreptului de proprietate absolută. asupra unei treimi din moşie. în Ţara Romînească .mijlocul .prin care capitalismul a pătruns mai repede în agricultură a fost arendăşia. în Transilvania acest, proces e şi mai rapid şi mai adânc. Deschiderea debuşeului imperial prin încorporarea Transilvaniei între statele habsfourgiice şi necesitatea de a aproviziona garnizoanele din Transilvania, ca şi războaiele de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, au creat o conjunctură extrem de favorabilă pentru cultura cerealelor. Stăpânii de moşie au profitat pentru a transforma domeniul feudal într-o mare întreprindere agricolă în vederea producţiei, pe baza de clacă, de cereaxe pentru piaţă. Pentru a mări rezerva, ei confiscă sau răscumpără curaturile iobagilor şi pentru a-şi procura braţele de muncă, urcă numărul zilelor de clacă la 4—5 pe săptămână. Ca pretu- 149 tindend în Europa centrală şi orientală, această nouă feudalitate a fost calea de pătrundere a capitalismului în agricultură. Relaţiile de producţie capitaliste s-au dezvoltat mai repede şi mai puternic în industria extractivă din Transilvania. Datorită intervenţiei capitalului de stat austriac şi a constituirii de societăţi pe acţiuni, industria extractivă a trecut de la mineritul la suprafaţă, practicat de băieşi ţărani cu mijloace primitive, la mineritul în adîneime, organizat pe baze tipic capitaliste. Paralel cu transformarea industriei extractive s-a dezvoltat şi industria metalurgică şi textilă. Manufacturile de prelucrarea materiei prime locale se înmulţasc şi îşi perfecţionează procedeele -de producţie. Aceste progrese sînt cu atît mai remarcabile ou cît, ou excepţia mineritului, Austria a căutat să frâneze dezvoltarea industrială a Transilvaniei pentru a asigura o poziţie dominantă industriei austriace. Industria adoptă şi în Moldova şi Ţara Românească forme de producţie capitaliste, cu tot regimul capitulaţiilor şi al dominaţiei otomane, datorită abundenţei unor materii prime ieftine şi a unui debuşeu restrâns dar sigur. Manufacturile de poistav, sticlărie, teste-meluri, hârtie, zahăr, paste alimentare, mai ales distileriile de alcool, se înmulţesc. Dar dezvoltarea noilor forţe de producţie capitaliste e îngrădită de relaţiile de producţie feudale şi de dominaţia otomană. O dată cu creşterea producţiei industriale şi agricole s-au dezvoltat şi oraşele şi relaţiile de schimb. Circulaţia tot mai intensă a mărfurilor a concentrat diferite pieţe locale într-o singură piaţă pentru fiecare din cele trei ţări române în preajma revoluţiei din 1848, relaţiile capitaliste de producţie şi de schimb erau destul de dezvoltate pentru a pregăti prin uniu- nea vamală din 1846 piaţa naţională. Volumul III a dus evoluţia societăţii româneşti pînă în preajma revoluţiei din 1848. El a acordat atenţia cuvenită formării naţiunii burgheze ro-mîne şi ideologiei naţionale, precum şi mişcării de eliberare de sub juguil otoman şi luptei de emancipare de sub exploatarea feudală. în această ordine de idei, o însemnătate deosebită a fost acordată mişcării revoluţionare ddh 1821. Capitolul consacrat răscoalei din 1821 a fost reînnoit atât prin o informaţie documentară inedită, cât şi prin o nouă interpretare. Descoperirea legământului lud Tudor cu Eteria a confirmat teza autorului cu privire la caracterul antiotoman al insurecţiunii şi la legăturile ei cu Eteria grecească, teză azi universal admisă. în al doilea rind rapoartele diplomatice ale ambasadorului rufe la Constantinopol şi ale consulilor Rusiei la Bucureşti şi Iaşi precum şi publicarea în traducere romî-nească a actelor greceşti au permis lămurirea neînţelegerii fundamentale dintre scopurile şi tactica Eterici şi planurile cabinetului imperial rus. Alexandru Ipsilanti n-a înţeles că ţarul Alexandru I nu se putea pune în fruntea tmei mişcări revoluţionare şi nu putea interveni în favoarea grecilor decît dacă ei ar fi creat în Imperiul otoman o „situaţie imperioasă şi ireparabilă", adică o stare de anarhie pe care Poarta să n-o fi putut domina şi ■care să fi permis Rusiei să intervină în Turcia, după cum Austria a intervenit în Italia pentru a restabili ordinea. Descoperind Rusia prin proclamaţiile sale, Al. Ipsilanti a compromis totul şi, cum era inevitabil, a fost public dezavuat. în al doilea rînd, printr-o analiză mai adâncă s-a scos în evidenţă al doilea aspect al mişcării, cel antifeudal], care a predominat, mai ales după dezavuarea ţarului. Titlul de „Mişcarea revoluţionară din 1821" e o indi- 150 caţie. că autorul tinde să considere, în conformitate cu N. Bălcasou şi cu K. Marx, mişcarea din 1821 ca o „revoluţie", nu ca o răscoală, organizarea, programul, tactica întregii mişcări, rolul moşnenilor din mijlocul cărora s-a recrutat principala forţă a mişcării şi pe care Marx îi consideră ca formând „olasa mijlocie", pledează pentru modificarea poziţiei noastre faţă de evenimentele din 1821 şi pentru adaptarea termenului de „revoluţie burghezo-de-mocratică", oare exprimă caracterul antifeudal, pe lîngă cel antiotoman al mişcării. Documentele extrase din Arhivele din Budapesta ne-au arătat ecoul puternic trezit printre românii din Transilvania de mişcarea din Oltenia şi de personalitatea lui Tudor. Strânsa solidaritate care se manifestă între forţele revoluţionare din cele două părţi ale Carpaţillor .prevesteşte deja efortul (xamin de emancipare din 1848. O importanţă deosebită s-a acordat în volumul III istoriei culturii, a cărei evoluţie a fost urmărită, în toate domeniile de manifestare (Literatură juridică, religioasă, ştiinţifică, istoriografie, arte plastice, învăţământ etc.). Fenomenele de cultură, ca forme ale conştiinţei sociale, au fost înfăţişate în trei ample şi solide capitole, de la triumful limbii populare ea limbă de cultură, care a permis o participare tot mai largă a elem'entuîui laic la viaţa culturală, pînă la formarea literaturii naţionale, la sfârşitul perioadei studiate in acest volum Capitolele consacrate istoriei culturii au distins două culturi antagoniste, cultura maselor populare care şi-a găsit expresia cea mai înaltă în baladele populare inspirate din marile evenimente istorice şi în unele elemente ale culturii materiale, şi cultura clasei dominante care a contribuit să întărească poziţia domniei, clerului şi boierimii. Marele merit al autorilor acestor capitole e că au făcut din. fenomenele de cultură un reflex viu al vieţii sociale pe care o lămuresc şi la care aderă organic. Astfel cele trei capitole nu sânt simple accesorii la o istorie social economică, ci o parte integrantă a unei istorii care a avut sarcina să înfăţişeze tabloul integral al creaţiei materiale şi spirituale a poporului nostru. VdlumUl al III-iea încheie epoca orânduirii feudale din Istoria Romîniei. Cu toată strădania lor „de a sintetiza de pe poziţiile marxism-leninismului tot ce s-a realizat la noi pe tărâmul ştiinţei istorice", autorii sînt departe de a pretinde că au rezolvat toate problemele pe oare feudalismul le pune istoriografiei noastre şi că au împlinit desăvârşit sarcina Congresului II. Dar ei sînt siguri că lucrarea lor „constituie un pas înainte" şi o bază solidă pentru noi progrese. Elaborarea Istoriei Romîniei a fost o admirabilă şcoală care a format o serie de tineri cercetători şi oare a permis autorilor să stabilească tabloul problemelor insuficient sau chiar de lac rezolvate şi să întocmească planul exact al viitoarelor cercetări. DOUA IMPORTANTE LUCRĂRI ECONOMICE La Editura Academiei au apărut de curînd două importante lucrări economice cu caracter monografic, care oferă o imagine cuprinzătoare-asupra evoluţiei economiei romîneşti in ultimele două decenii. Una. dintre acestea: „Dezvoltarea economică a Rominiei 1944—1964", cercetare de proporţii (aproape 800 pagimi) întreprinsă, sub egida Institutului de Cercetări Economice, de către un larg colectiv de specialişti în materie, studiază întreaga desfăşurare a fenomenului economic romînesc în ultimii douăzeci de ani, relevînd modalitatea specifică de rezolvare a sarcinilor construirii noii orînduiri prin aplicarea creatoare de către P.M.R. a legilor revoluţiei şi construcţiei socialiste la condiţiile-concrete ale ţării noastre. Colectivul de coordonare al lucrării (acad. V. Malinschi,. prof. Manea Mănescu, prof. Roman Moldovan, prof. Costin Murgescu, prof. I. Rachmuth, prof. M. Biji şi alţii) au evitat in mod justificat cercetarea pe ramuri a economiei naţionale, preferind tratarea pe secţiuni, în jurul unor probleme-cu profil precizat. în acest fel tabloul de ansamblu nu se fragmentează, realizîn-du-se posibilitatea uhei analize a întregii economii naţionale, relevînău-se fenomenele esenţiale şi trăsăturile ei caracteristice. Folosind un volum impresionant de material faptic deosebit de interesant,, lucrarea dezbate pe larg problemele majore ale creării şi dezvoltării bazei tehni-co-economice a socialismului din ţara noastră, subliniind la obiect experienţa bogata dobîndită de partidul nostru în opera de edificare a noii societăţi. Merită-să fie relevat în chip special in cadrul părţii a H-a a lucrării (resursele naturale-şi de muncă) studierea (politicii active a statului nostru pentru identificarea şi atragerea în circuitul economic a resurselor subsolului, folosirea eficientă a fondului funciar agricol, a fondului forestier şi a resurselor de apă. Trezeşte, de-asemenea, interes deosebit in secţiunea consacrată problemelor conducerii planificate a economiei naţionale strădania autorilor de a înfăţişa sistemul conducerii planificate a economiei în ţara noastră, evidenţiindu-se analitic principalele verigi ale aparatului nostru economic şi atribuţiile sale, principalele metode de fundamentare ştiinţifică a planului de stat, etapele elaborării sale, formele economice* ale mecanismului de realizare a 'prevederilor de plan etc. în sfîrşit, impun prin rigoarea aparatului analitic şi tratarea corespunzătoare capitolele din cadrul secţiunii a IV-a care oferă cititorului o imagine sintetică asupra celor trei principale ramuri ale economiei naţionale (industtia, agricultura, circulaţia mărfurilor), demons-trindu-se prin limbajul ferm al cifrelor dezvoltarea armonioasă, echilibrată a economiei noastre. Nivelul ştiinţific elevat al dezbaterii tendinţelor noi în economia-noastră recomandă volumul acesta ca o realizare de prestigiu a cercetătorilor fenomenului economic romînesc. 152 . Dacă prima lucrare şi-a propus studierea pe probleme a economiei naţionale luată în ansamblu, cea de-a II-a — „Industria Romîniei — 1944—1964" — e consacrată numai studierii uneia din principalele ei ramuri. Apărut sub îngrijirea unui colectiv de prestigiu (acad. prof. V. Malmschi, prof. Roman Moldovan, prof. Vasile Rausser), lucrarea reprezintă rezultatul colaborării fructuoase dintre oameni de ştiinţă şi cadre din conducerea ramurilor industriei noastre. Prin organizare şi structură, lucrarea (de peste 800 pagini) îmbină cercetarea ştiinţifică a problemelor de sinteză cu analiza ramurilor industriale, evidenţiind experienţa cîştigată de partidul şi poporul nostru în înfăptuirea industrializării .socialiste. Folosind date, fapte şi cifre recente, bazată aşadar pe o bogată documentaţie, lucrarea prezintă cititorilor schimbările structurale petrecute in toate ramurile industriei, rolul ei conducător în economia naţională, relevîndu-se caracterul dinamic al forţelor de producţie ale ţării. Fiecare autor, pentru a înfăţişa pregnant progresele obţinute în anii puterii populare, examinează comparat situaţia actuală a ramurii respective cu stadiul de la care s-a pornit, 'stăruind analitic asupra direcţiilor de dezvoltare, asupra problematicii specifice diferitelor sectoare industriale şi a perspectivelor de pe acum conturate. Cele două volume, monumentale prin proporţii şi valoare, se adresează unui larg cerc de cititori, constituind preţioase izvoare pentru cunoaşterea ştiinţifică a succeselor înregistrate de poporul nostru pe tărîmul dezvoltării economiei naţionale în cele două decenii de revoluţie populară. Z. O. CV PRIVIRE LA ANSAMBLUL STATUAR BRÂNCUŞIAN, n ultimul timp s-au inventariat, atît în „Contemporanul" (1), cît şi în ^ „Viaţa Romînească" (2), diversele denumiri date celor trei principale " opere statuare ale lui Brânouşi, formând ansamblul de 'la Tîrgu-Jiu. Fiecare din autorii menţionaţi alege, din variantele prezentate, denumirea preferată, justificând această alegere în mod argumentat. Din păcate, denumirile preferate de cei doi autori nu coincid decît în cazul „Porţii sărutului", astfel că problema rămâne deschisă pentru celelalte două grupe : masa şi coloana. Masa tăcerii ? Masa dacică ? Masa cinei celei de taină ? Masa rotundă ? Masa apostolilor ? Masa liniştei ? Masa familiei ? în privinţa coloanei, denumită în mod arhaizant şi „columnă" (2), variantele citate în ambele lucrări sînt: Monumentul eroilor Coloana fără de sfîrşit Coloana recunoştinţei fără de sfârşit Columna infinită Columna (coloana) infinitului Columna pomenirii fără de sfîrşit — sau Coloana pomenirii. x) Eugen Ciucă — „Brâneuşi la Tîrgu-Jiu" („Contemporanul", nr. 16 (914) /' 17. aprilie 1964). (2) Petre Pandrea — „Ceva despre nomenclatura ansamblului urbanistic de' ia Tîrgu-Jiu'" („Viaţa romînească", nr. 9/1964). 153- Denumirile preferate sînt : „Coloana recunoştinţei fără de sfîrşit" (1) şi „Coloana (sau columna) pomenirii fără de sfîrşit" (2), ultima variantă fiind socotită ca o interpretare autentică, după însăşi titulatura dată de Brâncuşi. în anii 1935, 1936 şi 1937 am avut prilejul să discut cu Brâncuşi, la Paris, Tîrgu-Jiu şi Petroşeni, în numeroase rînduri, despre operele de mari proporţii de ia Tîrgu-Jiu ale autistului. Voi arăta în altă parte (3) în ce împrejurare am ajuns colaboratorul lui Brâncuşi la realizarea coloanei monumentale din „Târgul finului" de la Tîngu-Jiu, precum şi felul în care am realizat acea coloană, după indicaţiile artistului. Precizez aci că Brâncuşi a locuit la mine, în Petroşeni, de la sfârşitul lui iulie 1937 până la sfârşitul Iui august acelaşi an, timp ân care am fost împreună zi de zi, seară de seară. ,Nu contest că Brâncuşi va fi folosit eîndva denumirea de „Coloană a pomenirii fără de sfîrşit". Eu însă nu l-am auzit niciodată spunîndu-i aşa. în convorbirile noastre zilnice cuvîntul „coloană" se repeta de zeci de ori, fiind principala noastră preocupare ân acea epocă. De cele mai multe ori Brâncuşi spunea numai „coloana", fără vreun adjectiv, insă titulatura intreagă, pe care a folosit-o de nenumărate ori, a fost „coloana infinită". în cataloagele expoziţiilor sale de la New York, coloana de lemn din atelierul sculptorului figurează sub denumirea „Column without end", expresie tradusă în româneşte prin „coloana fără de sfârşit". Când strecura vreo frază franţuzească în conversaţie, Brâncuşi nu spunea „la colonne sans fin", ci „la colonne infinie". Chiar dacă ideea conducătoare a ansamblului statuar de ia Tângu-Jiu a fost „recunoştinţa" sau „pomenirea", coloana lui Brâncuşi nu simbolizează „recunoştinţa fără de sfîrşit" sau „pomenirea fără de sfîrşit", ci este expresia plastică a infinitului pur şi simplu, detaşat de orice alt atribut. Căutările formei, caracteristice geniului lui Brâncuşi, l-au dus la acele soluţii definitive, intrate azi în patrimoniul artei universale, care se numesc „Pasăre ân spaţiu" sau „Coloană infinită". Coloana infinită de la Târgu-Jiu, formată din elemente armonice, ale căror dimensiuni şi al căror număr au fost stabilite după lungi dezbateri, căutări şi contradicţii, nu reprezintă o simplă replică a coloanei infinite de interior. Ea are o individualitate proprie, adecvată spaţiului larg, cerului deschis, fundalului munţilor estompaţi de depărtări ai Parângului, dar rămâne totuşi coloana infinită, simbolul nesfârşitului în sine, un simbol quasi-matematic al esteticii noi. Acest simbol, intuit întâi cu barda de subtilul lemnar din Hobiţa, transpus apoi în tuci metalizat, după multele şi grelele căutări la care am asistat, a rămas acelaşi, indiferent de aparenţa lui materială. Litera A, fie că este trăsătură de creion, fie că este o urmă de cerneală, sau un tub de neon, rămâne tot litera A. Tot aşa, coloana infinită de la Tîrgu-Jiu, fie ea şi purtătoare a „pomenirii" sau „recunoştinţei fără de sfîrşit", rămâne după însăşi intenţia, gîndul şi realizarea lui Brâncuşi, exprimate prin viu grai în timp ce ea se plămădea, Coloana infinită. Şi acum — masa cu cele douăsprezece scaune. Dum oum se afirmă, nimeni nu l-ar fi auzit pe Brâncuşi dându-i vreun nume. Aduc aci o mărturie autentică : l-am auzit de mai multe ori pe Brâncuşi spunîndu-i" „Masa flămânzilor" şi niciodată altfel. Prima oară i-a spus aşa în iulie 1937, cînd am parcurs împreună cu artistul drumul de la Jiu pînă la „Târgul finului", unde urma să recunoaştem amplasamentul Coloanei. Ne-am oprit la masă şi ne-am aşezat, fiecare, pe cîte un scaun de piatră. „Hai să stăm la masa flămânzilor" — mi-a spus Brâncuşi. în concepţia lui, (3) în articolul „Geneza coloanei nefinite", care va apărea în curând. 154 aceasta era masa ţărănească, masa tradiţional rotundă, în jurul căreia se adună toţi ai casei care, la fel de osteniţi de muncă, sînt la fel de înfoinetaţi. în jurul acestei mese se întrunesc .plugarii, veniţi de la munca trudnică a câmpului, sau porniţi pe petrecere, la sărbătorile familiei, la praznice sau nunţi. Distanţa neobişnuit de mare dintre scaune şi masă simbolizează respectul, pe care îl arată ţăranul ritualului zilnic al mesei în comun, care înseamnă odihnă, reculegere, reoîştigare a forţelor consumate. Am rămas deosebit de surprins văzând că, printre variatele denumiri date mesei, numai cea autentică nu figurează. Dacă nu l-aş fi auzit pe Brâncuşi repetând după aceea, ori de cîte ori am vorbit despre masa din parc, tot denumirea de „masă a flămânzilor", aş mai fi stat, poate, la îndoială. Dar după explicaţiile simple pe care mi le-a dat artistul, cînd ne-am aşezat la „Masa flămânzilor", şi pe care le-am reprodus mai sus, şi după repetatele lui referinţe de mai târziu la „Masa flămânzilor", cred că singura denumire îndreptăţită este aceasta. în ceea ce priveşte „Poarta sărutului", sînt întru totul de acord cu ambii autori citaţi, că denumirea este autentică şi necontestată. în acea zi, Brâncuşi m-a îmbiat, mai întâi, să trec pe sub „Poarta sărutului" apoi să o înconjur, lent, ca într-un fel ide incantaţie. Deci ansamblul statuar de la Tîrgu-Jiu este alcătuit din : Masa flămânzilor Poarta sărutului Coloana infinită. Aceste denumiri lapidare, folosite de Brâncuşi şi caracteristice felului său de gândire şi de exprimare, reprezintă cel mai bine, în foneme, intenţiile artistului. ŞTEFAN GEOBGEISCU-GORJAN GEORGE BACO VIA ŞI ARTA PLASTICA '.estrat cu o sensibilitate profundă, Bacovia a manifestat de timpuriu i mare pasiune pentru toate artele. Nu numai poezia, ci şi muzica şi desenul l-au atras pe poet încă din primele clase de liceu. In clasa a IV-a de liceu se remarcă un bun desenator, executînd în tuş portretul lui Tudor Vladimirescu, care a împodobit ani în şir cancelaria profesorilor din Bacău. în aoel an (1895) obţine la concursul Tinerimea romină medalia de bronz pentru „desen după natură". An de an, cancelaria profesorilor se populează cu alte tablouri, din ce în ce mai reuşite, dezvăluind talentul pentru desen al viitorului poet. In ultimile clase începe să~l preocupe expresia caricaturală. Este epoca în care execută caricaturi satirice ale unor personaje politice şi le publică în diferite reviste şi ziare, sub pseudonim. La vîrsta de 17 ani George Vasiliu Bacotvva se impune creator de atmosferă artistică prin creaţii poetice, prin interpretări fine la vioară şi prin desene executate cu îndeminare. Datorită talentului ce-l avea pentru desen, profesorul său îl sfătuieşte, la terminarea liceului, să urmeze Şcoala de Belle Arte, iar profesorul de muzică îl îndrumă spre conservatar; înclinaţiile spre poezie n-au fost descoperite de profesori, fiindcă versurile le scria aproape conspirativ. 155 La insistenţele mamei, urmează, împotriva preferinţelor sale, dreptul. Se întoarce la Bacău în 1911 cu licenţa în drept, iar în 1924 este numit profesor suplinitor de caligrafie şi desen la Şcoala comercială, apoi la Şcoala Normală de învăţători, dar după câţiva ani nu mai primeşte numirea din cauza studiilor necorespunzătoare. Poetul a manifestat toată viaţa pasiune pentru desen, pe care a exteriorizat-o prin multe lucrări. Din cauza unei rare modestii şi a unei exigenţe deosebite., multe desene executate de poet au fost distruse chiar de el, considerîndu-le „aruncări de Unii în glumă". Dar un caiet cu ciorne de versuri şi cu desene, schiţate în creion, scăpat de distrugere, dezvăluie modul interesant de creaţie şi elaborarea unor poezii. Poetul schiţează grafic emoţia puternică a unei imagini şi aceasta va forma momentul primar al materializării viziunii poetice. Desenul cuprinde şi vehiculează ideea principală din poezie, idee ce se va revărsa apoi în versuri, dovedind o gindire asociativă, proprie poetului. O astfel de elaborare se găseşte în ciorna poeziei „Amurg de iarnă", unde poetul trasează grafic cîteva traectorii şi desenează un corb „vîslind", schiţă care a constituit motivul poeziei. Imagini grafice, prelucrate apoi în versuri, apar şi pe manuscrisul poeziei „Nervi de toamnă (Mister)" reprezentînd nişte gratii în spatele cărora desenează-chipul îndurerat şi visător al unei fete. Cu ochiul unui pictor care sesizează jocul de umbră şi lumină, poetul rămîne-extaziat de decorul produs de copacii din parcul Bacăului, jumătate negri, jumătate albiţi de zăpada aşezată pe et. Contrastul de culoare alb-negru îl emoţionează şi desenează copaci ce se pierd în depărtare, jumătate albi, jumătate negri. Imaginea plastică o intitulează „Decor" şi ea îi inspiră apoi poezia pe care o scrie pe aceeaşi filă de casrnet: „Copacii albi, copacii negri j Stau goi în parcul solitar 1 Decor de doliu funerar... / Copacii albi, copaciit negri". Poezia „Marş funebru" are la origine tot o imagine grafică : un dric ce se-îndreaptă spre cimitir, pe care poetul îl desenează pe colţul unei file de carnet,. inUtulînd desenul „Marş funebru". Această viziune halucinantă, care nu intră propriu zis în cuprinsul poeziei, creează atmosfera funebră, tulburătoare. în afara desenelor rămase de la Bacovia, care au constituit scheletul unor poezii şi adjuvante ale creaţiei sale, el a lăsat şi lucrări grafice, executate în ceasuri de răgaz, ce nu au nimic comun cu opera sa poetică. Sînt manifestări artistice independente, create în momente de mare linişte sufletească, din care se degajă-o notă lirică şi uneori optimistă. Un Desen (1926), reprezintă trei capete de copii, cu chipuri naive, cu ochii sclipind de inocenţă, dar şi de ştrengărie. Printre cele mai bune lucrări rămîne portretul lui Eminescu (1900), executat in tuş, cu multă migală şi pasiune, pe o carie poştală. De pe un fundal apare chipul melancolic a lui Eminescu eu fruntea înaltă şi privirea adîncă şi concentrată. Era un obicei a lui Bacovia de a ilustra cărţile poştale trimise familiei. Majoritatea portretelor sînt schiţate, executate cu un desen calchiat, în mare-grabă, fără pretenţii, avtmd unele calităţi artistice. In această tehnică a executat un Autoportret (1912) din care se desprinde „un sentiment tragic ăl vieţii", portretul lui Tradem (1946) „care plînge o lume nefericită", a „rigidului" Macedonski (1946) sau figura suferindă a poetei Ada Umbră (1946). Un portret apreciat de poet era cel a lui Rădulescu Motru (1953), executat c:; multă migală. 156 Intre anii 1946—1953 execută aproape 130 portrete cu intenţia de a ilustra o ■antologie a culturii Olteniei, a lui Metulescu. în redarea portretelor a surprins, -mai ales, nota severă a personajelor, caracteristică stărilor sale sufleteşti. O altă atmosferă apare în figurile istorice. Din portretul lui Tudor Vladimi-reseu (1946) reiese caracterul holărît al luptătorului pentru libertate. Dar pasiunea lui Bacovia rămîne caricatura. Dotat cu mult simţ pentru nota comică, poetul caută caricaturalul şi-l redă cu uşurinţă, swrprinzînd uneori umorul (caricaturile soţiei, ale fiului, ale lui însuşi, ale unor prieteni — Titulescu, 1946), alteori scoţînd în evidenţă grotescul, satiricul, dus cîteodată pînă la sarcasm. într-o serie de schiţe şarjate în creion, tuş sau creion colorat, satirizează :Snobii, Dansatori ce dansează extravagant, încrezutul, cu atitudine dispreţuitoare, Credinciosul etc. O compoziţie (1950) reprezintă o năvală de călăreţi într-o noapte cu lună, iar din acelaşi an datează schiţa de compoziţie murală LUpta de la Posada (1950). Sugestive sînt ilustraţia coperţii romanului Maidanul cu dragoste al lui George Mihail Zamfirescu sau ale Itinerarului polonez al lui Ionel Rujan. Dar Bacovia nu se opreşte numai la reprezentări grafice. Arta plastică, pentru care avea înclinaţii native, îi sugerează integrarea elementelor picturale în .opera literară. în limbajul poeziilor lui descoperim o bogată terminologie împrumutată din arta plastică, reuşind să realizeze aproape o contopire a poeziei cu pictura şi netezind drumul poetului către un stil propriu de o înaltă măestrie artistică : „Auroră violetă I Plouă rouă de culori j Venus plină de fiori / Pare-o vie .violetă" (Matinală). Chiar titlurile unor poezii sînt luate de-a dreptul din domeniul coloristie: Decor, Alb, Negru, Gri, Scintei galbene, Amurg violet. Culorile sau efecte de contrast circulă liber în versurile sale, păstrînd însă o sobrietate rafinată. „In poezie — zicea el — m-a obsedai întotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor, sau audiţie colorată, cum vrei s-o iei... Pictorul întrebuinţează în meşteşugul său culorile alb, roşu, violet. Le [vezi cu ochii. Eu am încercat să le redau cu inteligenţa, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea ultimul volum poartă titlul de „Scintei galbene". Roşu e singele, e viaţa zgomotoasă". Galbenul, culoarea frunzişului mort, este pentru poet simbolul toamnei, care-i dă „imaginea limită a sfirşitului", cînd „Pe alei galbene... pică frunza / Şi-i galbenă ca tine" (Pastel), iar într-o toamnă poetul are impresia că „Amurgul galben m-a-ngălbenit şi m-apasă, j Ca geamuri galbene, ca lacrămi ce nu mai curg" (Scintei galbene). Poetul are obsesia violetului. Primăvara .vine cu „vibrări de violet", într-o dimineaţă de vară surprinde „Aurora violetă", urmată nu peste mult timp de un „Amurg de toamnă violet". Totul îi pare poetului violet, oraşul, frigul, mulţimea, „parfum... incendiu violet". Prin alb încearcă să redea atmosfera iernii, sau „un spaţiu, infinit, de o .tristeţe armonioasă" (Alb), dar şi puritatea feminină. „Negru profund, noian de negru" (Negru) îi sugerează deprimarea şi diso-luţia, stare sufletească temperată altă dată prin găsirea unui echilibru din contraste de alb şi negru „E la fereastră, albă —// O fată cu şal negru, în cerdactd nins..." (De iarnă). Un tablou trist şi o atmosferă apăsătoare sînt obţinute prin alternanţa dintre alb şi negru, ce se repetă : „Şi frunze albe, frunze negre ; / Copacii albi, copacii negri // Şi pene albe, pene negre // Decor de doliu funerar..." (Decor). 157 Gama coioristică e redusă aproape numai la tonuri sumbre, de gri, de negru, de violet, de cenuşiu de plumb, ce dau o notă gravă atît culorii cît şi poeziei. Foloseşte aceste efecte de culoare pentru a creea o atmosferă tristă, dezolantă, înrudită cu temperamentul lui. Cînd starea sufletească a poetului este mai puţin deprimantă, el aşterne in versuri şi tonalităţi vii, creind decoruri luminoase, cu efecte de vitrouri. Primăvara, care vine cu „nopţi albastre" este pentru poet „o pictură parfumată cu vibrări de violet" (Nervi de primăvară), dar simbolul acestui anotimp este verdele: „Verde II crud, verde crud... // Mugur alb şi pur" (Note de primăvară), iar „albastru cer senin" dispare o dată cu sfîrşitul primăverii, luîn-du-i locul în unele dimineţi de vară „Aurore Natural, despre fiecare din lucrările lui Benet ar fi de revărsat consideraţii,, interpretări, dojeni, cîte o exclamaţie, câte o nedumerire, ori gratitudini, ori rezerve — după împrejurările conţinutului, ori după rigoarea plafoanelor estetice.. Că n-io facem, este din pricină că fulguraţia ori schiţa aceasta aproximativă de-portret, ori nici atît, vrea să fie doar o simplă sugestie despre geografia lirică a unui poet american nu chiar deloc, dar în orice caz încă destul de puţin cunoscut la noi. Ca şi alţii dintre confraţii lui, ca Edgar Lee Masters spre exemplu (care, deşi desfăşurase o prodigioasă activitate, îşi cucereşte locul în literatură numai cu una dintre cărţile sale, cu „Spoon River Anthology", editată în 1915, şi ajunsă, in numai trei ani la 50.000 exemplare vândute), Stephen Vincent Benet. s-a impuss şi rămâne se pare printr-un amplu poem conceput epopeic şi intitulat „Trupul lui John Brown", care îi aduce rapsodului în 1928, adică la vârsta de 30 de ani, notorietate, premiul Pulitzer şi lansarea definitivă. • Da, Benet nu e nici unicul, nici primul care-J cîntă pe John Brown. Au mai. încercat-o şi alţii ; s^au mai oprit lîngă acelaşi nume şi Vachel Lindsay (acel „idealist şi naiv predicator" care a sfîrşit-io prin sinucidere) şi Oswald Garrison Villard scriind „o biografie după 50 de ani" şi înflăcăraţi pe care noi nu-i enumerăm. Benet însă acordă întinderi impresionante eroului şi-1 complică, îl adînceşte,. angrenează şi analizează cu el o întreagă epocă şi societate. Am putea spune că el îi dedică un fel de roman în versuri ori că-1 domiciliază pe suprafeţe, pe metraje grafice cu care ne familiarizează doar romanticii (peste 300 de pagini...) Pentru, că Benet s-a identificat admirabil cu subiectul său şi cu toterpretarea pe care criticul Henry Seidell Canby, prefaţatorul din 1928 al imensului poem, o riscă. „Războiul civil — spune Canby ■— e o sabie care a sfârtecat istoria Americii. înainte de el erau un fel de State Unite ; apoi au fost nişte altfel de State Unite. Şi totuşi nu-i vorba decît de un singur trup şi arterele trec prin întregul său. Nu se ştie azi ce cîntece s-or fi cântat în Noua Anglie, nidi ce romanţe serisu-s-au în Sud. Un viitor încă nenăscut a fost pecetluit cu trupul lui John Brown în mar-mîntul său. America de azi ştie puţin despre propriul ei trecut, din care nu s-au învăţat decît lucrurile formale, cam ce s-ar chema drepturi şi cam ce ar fi ăla 162 destin economic. Pe acel timp a existat puţină literatură care să cuprindă adevărul emoţional,- însă (.pe de altă parte) e tocmai aici explicaţia pentru care „Henrie al V-lea" al lui Shakespeare poate conţine într-insul o mai veridică istorie a Angliei decît aceea pe care ar fi scris-o un sobru cronicar. Şaptezeci de ani războiul civil şi-a aşteptat poetul. Ca temă, războiul civil oferă mai bogat material, începând cu sec. XIX, decît orice luptă din vest, excepţie făcînd probabil revoluţiile franceză şi rusă. Poetul cel.aşteptat 70 de ani de războiul de secesiune i-a cântat evenimentului (adăugîndu-se prin aceasta lui Whitman şi altora din înaintaşii săi) duioşiile, zvîrcolelile şi brutalitatea, le-a cîntat în forme prozodice diferite, însă permanent emoţionante. Iată doar trei fragmente deosebite ca timbru, viziune şi cromatică : „Pajiştile de pintenul cocoşului / Sînt tare galbene. / Vine pe-acolo o copilă, / De-şi umple pumnii cu ele. / Aurul pe care-1 adună / Ea, e moale şi de preţ, / Pe cît de dulce e untul / Cel proaspăt ales. // Ea^şi încarcă rochiţa / Cu florile cele galbene. / Untul pe care-1 strînge / E neted ca aurul. / Minuscule corole şi vii / din proaspăt aleasa lumină / A soarelui, pentru o păpuşă cuminte / Cu fusta în cercuri. //I-i plină rochiţa / Şi lacome i-s mîinile / Pe polenul cel galben — / Şi-mtr-una o ţine aşa. / Jos, lîngă zăplaz, sînt chiar / Mult mai multe flori. / Copila aleargă, se-apleacă / Spre pintenii cocoşului de aur. // In faţă vede un drum / Şi vede un călăreţ. / E cenuşiu chipul său / De-un altfel de colb. / Vorbeşte tare călăreţul, / Ca tinicheaua zăngăne / Şi are o sabie lungă, / Pentru ca să ucidă fetiţele. // Strigă la ea, dar ea / Nimic nu răspunde. / „Unde e oraşul ?" / Nici nu vrea s-audă copila. / Mai sînt şi alţi călăreţi, / Vin certânidu-se în urma celui dintâi. / „Nu vrem (spun dânşii) să-ţi facem nici un rău, / Măi gâgâlice!" însă ei au săbii... // Cad florile, cad / Ca untul împrăştiat şi dulce. / Copila o ia la fugă, / Aleargă acasă la ea, / îşi ascunde faţa / în şorţul maicii sale / Şi^ncearcă să-1 destăinuie / Ce groaznic a fost". Inocenţa, graţia, fragilitatea şi tandreţea acestei sensibilităţi o vom reîntâlni — cu afectări ce ţin de alt registru al suavităţii — şi la Ogden Nash, în „Aventurile Izabellei". Nu mai puţin impresionantă însă, întâlnirea din următorul fragment: „în sfârşit, Iudith Henry, Iudith Henry, te-au mutat îndărăt, în îndoieli şi confuzii,, în căscioara unde ştii fiecare ungher pe de rost. Nu eşti în siguranţă, dar acum nimeni nu-i în siguranţă, te afli între artilerie şi artilerie şi zgomotul, neîntreruptul zgomot pătrunde vag în urechile tale, aidoma vuietului mării într-o scoică unde zaci tu. Pereţii casei sînt oa pereţii ghicitorii, ceasul castaniu din bucătărie 1-a găurit o ghiulea, zemuie roşu un gavanos rămas pe raftul dulapului pe care schijele — venind — l-au distrus. Nu pe tine tunurile întâmplătoare, Iudith Henry, te caută ; peste tine ele dau în treacăt numai şi numai puţin adie spre chipu-ţi, dar adierea aceea e destulă, ca să încrusteze în trupul fără de apărare al tău cinci răni dintr-o dată şi să te lase morţii fără... fără de scăpare." Şi însfîrşit, imaginea anomaliilor războiului, geologiile sufleteşti ale ajungerii la limită, coborârea omului pe nesimţite în anorganic, tutela şi stigmatele inerţiei : „Soarele străluce, vîntul se-imbufnă. / Prizonierii şi ostatecii zac / într-o celulă fără nici un geam // Iarna n-o să le căşune / Mai rău decât frigul pe o rană. / îngheţată de cu mult înainte // Vara n-are să-i îndulcească, / Nici ploioasele primăveri nu le-or potoli, cu răcoare, / Acea fără de margini căldură / Din carnea dată-n putrezire. // Fanfarele răsună, sforăie trompetele. / Aci pierd fortul, aci iau fortul. / Numele aceluia care va scrie / Un raport înţelept se va chema Victorie. / Prizonierii şi ostatecii zac / Morţi cu mult înainte de a muri." 163 Printre cei 10—15 poeţi americani de mare importanţă ai primei noastre jumătăţi de secol (în rîndul celor care sînt Carl Sandburg, Robert Frost, Archibald Maeleish, Robinson Jeffers, Vaohal Lindsay, Edgar Lee Masters, Ezra Pound Conrad Aiken, Edna St. Vincent Millay, Walace Stevens, Amy Lowell, Edwin Arlington Robinson, etc.) ; printre defoaterii realismului şi valorifieatorii tradiţiilor americane, prematur dispărutul Stephen Vincent Benet este o prezenţă masivă Indiferent de catalogări (unii subsumîndu-1, de la înălţimea orgoliului vechi continental, modelelor europene de talia lui Paul Fort, alţii îngăduindu-i ipocriţi să se tragă dezaripat din Witier — atletul antisclavagismului, moralistul, quakerul şi numai după aceea poetul) ; indiferent de uşurinţa (zice-se) cu care îi plecau de sub condei ardentele pledoarii în favoarea omeniei şi luptei pentru dînsa, condeiul său împodobit e replica fermă a celui ce a avut de spus împotriva celor ce i-au contestat o prea conturată originalitate. ION CARAION „CLOCIIEMERLE" : O TĂLMĂCIRE IZBUTITĂ i'v ""-pariţia unor scrieri de valoare din literatura universala în tălmăciri ' adecvate, rod al unor elaborări competente efectuate de scriitori, nu mai este azi un fapt unic; publicul cetitor pare a se fi obişnuit să cunoasă pe Tolstoi, pe Cehov, Galsworthy sau Rabelais, pe La Fontaine sau Krîlov, Şolohov sau Lampedusa, în forma rominească impecabilă pe care le-au aflat-o traducătorii lor. Ne-am obişnuit să avem la îndemînă tălmăciri remarcabile, nu numai prin fidelitatea faţă de original, care poate apărea rigidă sau impersonală atunci cînd cel de al doilea autor — cum pe drept cuvînt se poate numi scriitorul care transpune într-o altă limbă, — nu izbuteşte să pătrundă la esenţa operei şi să transmită din armonizarea cuvintelor acel nescio quid insesizabil la prima vedere, dar conţinut în ecourile inefabile ale frazării, in subtext, de aşa manieră încît cititorul să aibă senzaţia nu că i se înfăţişează o operă străină, ci că ia cunoştinţă nemijlocit de existenţa unei opere originale. Alături de „Ghepardul" lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, anul acesta Editura pentru literatură universală a mai dăruit publicului cititor încă o traducere excelentă, înscrisă în seria celora de zile mari. E vorba de „Clochemerle". Tălmăcirea savuroasei cărţi a lui Gabriel Chevallier o datorăm scriitorului Brunea-Fox. Printr-o »nuncă atentă şi migăloasă traducătorul a izbutit o traducere, care, după o cunoscută expresie a maestrului Tudor Arghezi, este „asimilabilă cu o creaţie". „Clochemerle" este o satiră suculentă cu gust amar Ia adresa moravurilor politice ale burgheziei galice din al doilea deceniu al secolului nostru. Sub o aparenţă glumeaţă, jovială, Chevallier face constatări întristătoare asupra luptei pentru supremaţie a partidelor conservator şi republican, în care sînt angrenate şi aristocraţia decăzută şi burghezia fără blazoane dar cu putere economică, şi biserica, minată de interese nu mai puţin laice. Aşa dar un tablou cuprinzător al societăţii franceze de la începutul secolului şi în angrenajul căreia este pînă la urmă implicată şi armata. Hazliul incident dintr-un tîrguşor din sudul Franţei, cu oameni cumsecade a căror bună credinţă este disputată între notabilităţile locale, fiecare reclamîndu-şi supremaţia : primarul, notarul, învăţătorul, medicul, farmacistul şi cei doi negustori: 164 hangiul Torbayon şi proprietarul „Galeriilor Beaujoleze", preotul, baroneasa, în portretizarea cărora Gabriel Chevallier a învestit multă culoare şi tot atîta haz. In creionarea unora dintre aceşti clochemerlini cumsecade se întrevede rîsul îngăduitor al autorului: de pildă paginile care refac biografia părintelui Ponosse, cărora traducerea lui Brunea-Fox le păstrează nealterat întreg farmecul. Vom reţine un singur pasaj, acela în care se consfinţeşte adaptarea preotului la realităţile locale : „într-un răstimp de cincisprezece ani, nasul lui Ponosse îmbobocise de mai mare dragul, devenind cogeamite nas beaujolez, un nas enorm, cu o nuanţă nehotărâtă între violetul episcopal şi purpura cardinalicească. Era un nas care inspira încredere în regiune" (p. 43). Despre devotata slujnică şi alinătoarea necesităţilor trupeşti aie preotului ajunsă în momentul declanşării acţiunii o femeie bătrînă, se spune că „se coşcovise ca un şirag de mătănii". Imagine deosebit de sugestivă şi adecvată ca şi aceea în care ne apare una dintre victimele gustului pentru reforme al primarului din Clochemerle, Justine Futet, „generăleasa virtuoaselor din Cloehemerîe". Gabriel Chevallier este un poet sentimental iar în cartea sa aflăm nenumărate oaze de lirism pe care tîlmăcitorul ştie să Ie reliefeze cu neobosită pricepere. Paginile cărţii abundă în descrierea luxuriantă şi niţel aţîţătoare a frumuseţilor tîrgului, cum ar fi hangiţa Adele şi frumoasa proprietară a „Galeriilor beaujoleze", descrieri al căror subtext semi-licenţios traducătorul 1-a intuit şi 1-a transmis versiunii romîneşti. Iată, de pildă, conturată în toate detaliile ei ispititoare frumuseţea planturoasă a ludithei Toumignon, aşa cum a realizat-o în limba noastră Brunea-Fox : „Liniile curbe erau parcă dinadins calculate pentru circuitul fără greş al privirii. Trupul ei părea plămădit din colaborarea lui Fidias cu Rafael şi Rubens, pînă într-atît materia lui era cizelată cu o desăvîrşită măiestrie, nelăsînd nicăieri ceva neterminat, ci dimpotrivă, insistînd cu pricepere asupra plinătăţii, a volumelor, în aşa fel încît să ofere dorinţelor popasuri şi mai evidente. Sinii formau două promontorii adorabile şi pretutindeni descopereai numai movilite, trambuline, ostroave atrăgătoare, dulci piaţete, munţi şi poieniţe catifelate, unde pelerinii bucuros ar fi zăbovit în lungi închinăciuni, ogoindu-şi setea la izvoarele lor înviorătoare. Dar accesul acestor tărâmuri mănoase era interzis fără un permis de liberă trecere, rareori acordat". (47) Rîsul lui Gabriel Chevallier este gîlgîitor şi spumos, dar satira sa ţinteşte precis, umorul său eu nuanţe rabelaisiene acuză fără drept de apel. El ia în derîdere demagogia burgheză, falsul patriotism cu atîta forţă, încît gluma devine uneori mîhnită, iar zîmbetul complice al autorului i se sleieşte pe buze, cînd aduce în discuţie lucruri grave. De pildă acele pagini în care este încondeiat notarul „patriot" Girodot. Lăcomia sa pentru bani ne apare odioasă şi raţionamentul său, bazat exclusiv pe cifre şi calcule băneşti, ne îngheaţă ca o caricatură hidoasă. Girodot se crede mai patriot decît vecinul său Tony Byard, întors din război fără o mînă şi fără un picior. Deşi n-a făcut altceva decît să adune nesăţios o avere fabuloasă, Girodot e gelos pe fostul său ajutor, pentru că „a dat lovitura" ; întors din război acesta a căpătat o pensie care totalizează 18.000 de franci, în timp ce el, Girodot, a subscris importante sume la împrumuturile de stat. Un calcul rapid îl duce la bănuiala cumplită că pensionarea invalizilor poate ruina statul, şi iată-1 de-a dreptul indignat: „Dacă o să începem acuma să reformăm sută în sută oamenii care n-au pierdut decît două membre, înseamnă să deschidem larg uşa tuturor absurdităţilor". Demagogia lui umflată se conjugă perfect cu machiavelismul ţărănesc al primarului Piechut, viitor senator şi candidat de seamă al partidului republican, a cărui cîrpănoşenie (trecută cu abilitate în spatele nevestei) nu este întrecută 165 decît de dibăcia cu care trage sforile, ştiind să-şi formeze o opinie bună, atît în tabăra sa cît şi în cea adversă, prin aparenţa de om cumsecade. Inaugurarea urinarului din Clochemerle, care va răscoli vechi antipatii, adversităţi, va genera nenorociri şi drame, este plăsmuirea minţii sale drăceşti. Scena burlescă a inaugurării urinarului, prilej nimerit de a satiriza politicianismul găunos al burgheziei republicane, cu nimic mai bun decît al adversarilor lor conservatori, sau humorul grotesc care răzbate din scena scandalului din biserică, în fine, capitolul dinspre final intitulat pe jumătate în glumă pe jumătate în serios : „Drama" sînt tot atîtea dovezi de virtuozitate ale autorului versiunii romîneşti, care a surprins şi retransmis cu mobilitate gama nuanţată, variată a rîsului lui Chevallier, de la umorul suculent şi gluma deocheată, la surîsul îngăduitor. Autorul traducerii romîneşti a trecut cu bine unele dificultăţi de limbă. Aşa de pildă, relatarea lui Beausoleil, paznicul din Clochemerle, care e făcută în dialect, a fost transpusă într-o limbă colorată de moldovenisme, păstrînd însă totdeauna un necesar echilibru lingvistic, evitînd excesul de neaoşisme sau regionalisme care ar fi alterat culoarea originalului. De asemenea în transcrierea discursului lui Bourdillat, fostul ministru analfabet, de o ignoranţă desăvîrşitâ în ceea ce priveşte subtilităţile limbii literare, de pildă legăturile interzise dintre cuvinte (liaisons interdites), comiţînd greşeli care stîrnese hazul adversarului său Focart, traducătorul a aflat o soluţie potrivită exprimîndu-le în romîneşte printr-o cacofonie. Ceea ce constituie farmecul deosebit al cărţii lui Chevallier este, cred, tonalitatea ei dominantă, situată la graniţa dintre rîs şi amărăciune, variaţiile de intensitate ale umorului său, subtextul uşor melancolic al glumei pe care Brunea-Fox le-a intuit şi exprimat cu fineţe, cu migală şi cu siguranţă, într-o nuanţată limbă romînească, într-o remarcabilă analogie de sensibilitate eu autorul tradus. R. P. Ungară, şi apărute la Budapesta, li se adaugă — in număr tot aMt de mare, — cele tipărite în editurile noastre, purtind semnături de tălmăcitori de la noi. Locul întîi în repertoriul, acesta, bogat, il ocupă desigur romanul Baltagul tradus mai întîi de Jănnshăzy Gybrgy şi Siito Andrăs, ca mai apoi Aradi Nora să dea la iveală o nouă variantă, scoasă de astă dată de sub tiparniţele budapestane. Calitativ însă, nici una din aceste versiuni nu se poale ridica la nivelul de realizare al aceleia din li'60, semnată de Ldrinczi Lăszlo. Cartea apare la noi în trei ediţii bilingve. Mitrea Cocor şi Nada Florilor, în scurt timp epuizate, se tipăresc în ediţii noi. De o răspkidvre la fel de largă s-'au bucurat şi Venea o moară pe Şiret, Hanul Aneuţei şi Nicoară Potcoavă. După monografiile Tinereţea lui Eminescu, Viaţa şi opera lui Eminescu, Kakassy Endre avea printre proiectele sale tipărirea monografiei Sadoveanu. Strîn-sese material ani de zile, se întreţinuse adeseori cu marele nostru prozator. între timp Kakassy s-a îmbolnăvit grav. Lucrarea terminată o revedea, totuşi, cu deose- *) Kakassy Endre : Mibail Sadoveanu (Ed. pentru literatură, Buc. 1964). EUGENIA TUDQR O MONOGRAFIE SADOVEANU ÎN LIMBA MAGHIARA *) 166 bită migală. Pe patul de suferinţă, scriitorul mi-a vorbit cu mult patos despre ziua în care l-a văzut pe octogenarul Sadoveanu. Din nefericire — precum se spune şi in Cuvîntul editurii — materialul monografic n-a putut să fie revăzut decît pe jumătate. Moartea lui Kakassy, survenită pe neaşteptate, a curmat munca de revizuire. Cartea apare, deci, — cu cîteva modificări făcute de editură, în forma rămasă de la autor. Dacă cititorul maghiar cunoaşte opera lui Sadoveanu prin mijlocirea feluritelor tălmăciri (unele amintite aici), el nu cunoaşte suficient viaţa scriitorului, împrejurările care • au dat naştere operei, izvoarele care au alimentat-o. Golul acesta îl umple lucrarea de care ne ocupăm aici. Kakassy a adunat un vast material documentar. Greutatea unei asemenea lucrări consta în a-l apropia pe cititor de exegeza operii sadoveniene. Pentru rezolvarea problemei, Kakassy a apelat la analogii luînd, în comparaţie cu Sadoveanu, exemple cînd din literatura universală, cînd din clasicii maghiari. Uneori îl aseamănă pe Sadoveanu cu Lev Tolstoi : amîmdoi \sint de părere că poporul este adevăratul creator al istoriei (pag. 133). Vorbind — in altă parte — de Locul unde nu s-a întîmplat nimic (Csondes Kisvăros), autorul scrie : „în această carte, scriitorul zugrăveşte viaţa caracteristică micului oraş moldovean în culori cehoviene..." O altă analogie este aceea cu scriitorul maghiar Moricz Zsigmond. Ca o ciudăţenie literară se poate considera exemplul pomenit de Kakassy în capitolul destinat romanului Baltagul. Povestirea .Barbarii a scris-o Moricz exact în anul cînd marele scriitor moldovean lucra la Baltagul. Subiectele amîndurora sînt aproape identice. Şi la prozatorul maghiar e vorba de trei ciobani din pustă, care pun la cale uciderea fîrlatelui lor Bodri. 11 omoară ^pentru trei sute de oi şi doi măgari". Şi lot ca în romanul lui Sadoveanu „femeia cea înaltă şi neagră ■umblă ţara în lung şi-n lat spre a descoperi pe ucigaşii lui Bodri" (pag. 167). După cum spuneam mai sus, autorul a avut la îndemînă material din belşug. El a folosit în primul rînd Anii de ucenicie, de unde — ca şi din alte izvoare — Kakassy transcrie pasaje în tălmăcire proprie. Apoi preţioasele note ale Profirei Sadoveanu, note ce încheie fiecare volum din seria Opere. Kakassy a consultat şi cartea lui Savin Bratu: „Mihail Sadoveanu", din care citează adesea. De asemeni, a cunoscut şi a folosit opiniile criticii, de la Ibrăileanu la D. Micu sau Csehi Gyida. Postfaţa cărţii în care ni se relatează vizita făcută de autor octogenarului Sadoveanu, e o adevărată pagină de antologie. In notele şi bogatele referinţe bio-bibliografice de la sfîrşit, s-au strecurat însă unele greşeli. De pildă : >Şt. O. Iosif, prieten — cum se ştie — al lui Sadoveanu, n-a fost niciodată funcţionar la Academie, ci custode la Biblioteca Universităţii. Anul morţii lui Macedonski nu este 1918, oi 1920, luna noembrie. Dacă editura şi-a îngăduit îndreptarea cîtorva erori (vezi pag. 42), de ce n-ar fi procedat în consecinţă şi în cazul greşelilor semnalate mal sus ? Prin vastul material biografic, prin evocarea atmosferei literare de altă dată, prin minuţiosul şi obiectivul discernămînt la care e supusă opera sadoveniană, căreia i se consacră uneori capitole întregi — cw.ro e cazul, pe lîngă romanul Baltagul, cu Hanul Ancuţei, Mitrea Cocor, sau Nicoară Potcoavă, — lucrarea lui Kakassy Endre e o realizare importantă, demnă să reţină atenţia specialiştilor precum şi a cititorilor obişnuiţi. PETRE PASCU O ANTOLOGIE A POEZIEI ROMÎNEŞTI CONTEMPORANE *) Propunându^şi să ilustreze printr-o amplă retrospeoti-vă dezvoltarea fecundă a liricii noastre in ultimii (douăzeci de ani, recenta culegere de Poezie romînă contemporană dobândeşte, în chip firesc, semnificaţia unui bilanţ literar. E de remarcat faptul că, în preajma datei de apariţie a antologiei, critica s-a preocupat şi ea de stabilirea coordonatelor generale de evoluţie ale poeziei noi: e vorba de încercarea de sinteză a lui D. Micu şi N. Manoiescu (Secolul XX, nr. 8), de studiul lui Mihai! Petroveanu (Viaţa romînească, nr. 8) şi, mai de curând, de expunerea is-toriteo-litenară a iui Paul Georgescu (Viaţa romînească, nr. 10). Cum se înfăţişează, aşadar, de la înălţimea prezentului, peisajul esenţial al poeziei noastre actuale ? Care sînt reliefurile lui cele mai caracteristice ? Ce elemente noi, ce direcţii de dezvoltare specifice şi fertile au apărut în ultimele două decenii ale istoriei poeziei române ? Şi, desigur, considerând zonele pînă acum explorate, ce orizonturi şi perspective de viitor se deschid efortului liric contemporan ? Sînt, toate acestea, întrebări legitime, pe care şi le poate pune cel ce parcurge o asemenea culegere larg reprezentativă. Fundamental ni se pare faptul că, în ansamblul ai, lirica noastră de azi vădeşte o atitudine nouă faţă de rea- *) E.P.L., 1964. litate. Poetul tipic contemporan este un poet pentru care realitatea are valoare, în toalte multiplele el forme de manifestare, de la cele grandioase şi sublime, pînă la cele care poartă pecetea, aparent banală, a cotidianului. Poezia actuală ne apare, ârr acest sens, ca o poezie a adeziunii la real, in vreme ce, — după cum remarcă şi prefaţatorul volumului', Eugen Si-mion — liricei dintre cele două războaie îi erau caracteristice numeroase foiime de evaziune (în prelungirea unora dintre tendinţele romanticilor), atitudinile ostile faţă de o realitate potrivnică omului. Mulţi poeţi — chiar Unii dintre cei mai însemnaţi ai epocii — trăiau un proces dureros de izolare, de însingurare într-o lume crudă, nedreaptă, coruptă, căutînd un refugiu în natura primordială sau într-un trecut aureolat de simboluri. O dată cu Schimbarea din temelii a acelei lumi, un sentiment de încredere s-a născut şi, totodată, o aspiraţie puternică de a participa la reînnoirea permanentă a participa la reînnoirea permanentă bilă omului, stimuiindu-1, activâizindu-l. în opera celor mai Însemnaţi poeţi de azi aflăm o expresie a acestui proces inedit de renaştere spirituală şi de