1964
OCTOMBRIE mmmmmmmm
JL
Anul XVII i
Viaţa rofliînească
Cuprins
Pag.
AUREL MIHALE : Hotărîrea (povestirea unui ofiţer adjutant) 3
ŞTEFAN" AUG. DOINAŞ : Trecu pe lângă noi ; Lacrima 67
PETRE SOLOMON : Introducere la peisajul Săvineştilor ; Ernir.iescu la Ipoteşti ; Cheile Bicazului ; Amiintirile lacului 68
RADU CÎRNECI :  Moment în timp ;  Vers  pentru  stele:
Cîntec la trezirea din somn * 72
URSULA SCHIGPU : Pe urma visului ; Delta; Vreau să
ascult'; Primejdia 73
Mică antologie lirică sovietică
LEONID MARTINOV — ANATOLII POPBVEICINlI — BELLA AHMADULINA — EVGiHBNI VINOKUROV — VICTOR BOKOV — iMIHAIL LUKJON.IN — ARHIP CIU-BOTARU (Culegere şi traducere de Geo Dumitrescu) 75
Scriitori romîni contemporani
S. DAMIAN : G. Călineseu — prozator (II) 82 Cronica literară
MIHAIL PETROVEANU : „Poemele verii" de Emil Giur-giuca; „Jocul de-a stelele" de Aurel Rău; „Cartea mareelor" de St. Aug. Doinaş 106
Critică şi actualitate
PAUL GEORGESCU : O privire asupra poeziei noastre contemporane 116
TATIANA NICOLESCU : Însemnări despre proza sovietică contemporană 148
Miscellanea
Amintirea lui Sadoveamu (V. R.) — Geo Bogza, premiul internaţional O.I.Z. (V. R.) — încă o mărturie despre Caragiale (flMircea Anghelescu) — Bertha von Suttner (Mihai Isbăşesou) — In legătură cu o exegeză brîncu-şiană (B. B.) — MadâcJh şi „Tragedia omului" (Victor Iancu) — Mozaicurile în arhitectura de azi (J. M.) — Seferis (S. D.). J57
Cartea străină
PAUL  ALEXANDRU   GEORGESCU :   Chipul   de   azi al
Romîniei văzut de scriitori de limbă spaniolă 175
Revista revistelor
— din ţară —
„Revista de etnografie şi folclor" (M. F.) — „Orizont", nr
6/1964 (P. G.). 181
— de peste hotare —
„Znamea" nr. 8—11/1963 ; 1—5/1964 (Leonida Teodorescu) — „Partisan Review" nr. 2/1964 (J. M.) — „Cahiers du Sud" mai-iunie 1964 (P. I.) — „Express" nr. 629/1964 (D. B.) — „Esprit", mai-iunie 1964 ,(I. P.) — „Diogene", aprilie 1964 (I. P.) — „Preuves" nr. 160./1964 {VI. S.) — „La table ronde", iunie 1964, nr. 197 (VI. S.) — „Le Figaro litteraire", nr. 955/1964 (G. P.) — „Mercure de France", nr. 1210/1964 (G. P.). 183
ILUSTRAŢIA DE PE COPERTA : S. Krasauskass (U.R.S.S.): „Tinereţe" (litografie)
Colegiul redacţional: Acad. TUDOR ARGHEZI, AUREL BARANGA (redactor-şef adjunct), Acad. MIHAI BBNIUC, Acad. GEO BOGZA, DEMOSTENE BOTEZ (redactor-şef, membru corespondent al Academiei R.P.R.), LUCIA DEMETRIUS, PAUL GEORGESCU (redactor-şef adjunct), Acad. IORGU IORDAN, Acad. ATHANASE JOJA, Acad AL. PHILIPPIDE, Acad. ZAHARIA STANCU, D. I. SUCHIANU
Redacţia : Bd. Ana Ipătescu nr. 15, telefon 11.88.85 — Raion „30 Decembrie" — Bucureşti
Hotărîrea
Povestirea unui ofiţer adjutant —
tăteam de aproape un ceas în faţa ferestrelor, şi eu şi colonelul, tăcuţi, îngânduraţi. înăuntru, lumina scăzuse mai devreme ca de obicei şi odaia se umpluse de umbre. Afară ploua mărunt şi rece, neîntrerupt, şi zarea era vânăt-ceţoasă, închisă. Cerul coborâse printre pomi >şi case pînă la pămînt, destrămîndu-se într-o pulbere de apă plutitoare care grăbea înserarea şi murmura în şoaptă, stins. Pe cărăruia din grădină şi pe sub pomi, primul val 'de frunze îngălbenite, umede şi moi, lipicioase, fusese amestecat cu noroiul terciuit de picioarele soldaţilor. Aproape de streaşină casei atârnau de nişite ramuri subţiri şi rare, elastice, globurile de ceară ale câtorva gutui curăţate de puf şi spălate de apă. Din cînd în când, peste sat vuia câte un proiectil stingher, scăcpat parcă din greşe'ală 'de nemţi, şi răbufnea cam în acelaşi loc, la moară, clătinând geamurile care zumzăiau o clipă, înăbuşit.
După bătălia de la Apahida, pentru Cluj, înaintarea noastră fusese oprită abia aici, în satele şi pe şoseaua către Cărei. Frontul nu era prea departe de noi, la cîţiva kilometri numai spre nord şi vest, pe dealuri şi pe şosea. Regimentele din stânga şi din dreapta noastră dăduseră lupte grele peste zi, pentru Ghenci şi Sînmiclăuiş. Ocupaseră în sfârşit satele, casă cu casă, dar nu putuseră trece dincolo de ele, de focul şi rezistenţa înverşunată a nemţilor. Noi fuseserăm ţinuţi toată ziua în a doua linie, între aceste regimente, cu un batalion mai în faţă, gata să treacă în orice clipă la atac. Şi clipa aceasta sosise abia acum, spre seară, cînd începuse iarăşi ploaia, înnegu-rînd dintr-o dată văzduhul şi desfundând şi mai adînc pămîntul cu noianul ei de apă.
— Parşivă vreme, a gemut într-un timp colonelul Boteanu şi i-am întrezărit muşchii fălcilor încordîndu-i->se, tresărind...
Atacul nostru trebuia să se dea asupra unei ferme dintre Ghenci şi Sînmiclâuş, de care se agăţaseră cn disperare hitleriştii şi din care peste
3
noapte ei ar fi putut năvăli cu putere, ca să ne scoată din satele abia eliberate de noi. Ordinul sunase ca ferma să fie ocupată de unul din batalioanele noastre, „înainte ide căderea serii". Dar ordinul sosise târziu, la ora cînd trebuia să fim <de acum în fermă, şi asta îl supărase şi-1 înfuriase pe Boteanu. Pe o vreme ca aceea era aproape cu neputinţă, ca într-un timp atât de scurt să-i dăm pe nemţi peste cap. Şi totuşi, primul nostru batalion, comandat de maiorul Murea, intrase vijelios în luptă. Pătrunsese ca o pană printre cele două sate, îi scosese pe nemţi dintr-o vîlceluţâ, dar cînd să iasă către fermă, fusese şi el oprit. Atunci, căpitanul Stanca ceruse să atace singur, cu compania sa, poziţiile nemţilor de la fermă. El explicase lui Boteanu, la telefon, că ploaia şi negura, şi întunericul care se aşezau şi se îndesau la faţa pământului, îi îngăduie să se infiltreze pe nesimţite pînă la nemţi.
Ovidiu Stanca pornise astfel la atac fără nici o pregătire de artilerie şi fără să tragă nici un foc de armă, ca să-i surprindă pe hitlerişti. După socoteala noastră, lupta urma să se dea cu adevărat ceva mai tîrziu, după ce compania lui ar fi pătruns în fermă, cînd începea învălmăşeala şi cînd Murea trebuia să năvălească fulgerător, cu celelalte companii ale batalionului său.
Acum, noi tocmai acest moment îl aşteptam, uitîndu-ne pe fereastră şi numărând clipele care treceau aşa de greu. Boteanu se uita din cînd în cînd la telefon, -îngrijorat că nu ne vine nici o veste, şi rămânea cu. privirile aţintite în geam, întunecat şi mut. După un timp, ciînid ploaia şi negura de afară îi obosiseră poate ochii, s-a întors de la fereastră şi s-a aşezat la masă cu capul în mâini. In faţa lui, pe masă, era desfăşurată harta cu săgeţile noastre de atac, trase cu roşu. A urmat o clipă de linişte, în care ne împresura pe nesimţite întunericul ce cuprindea tot mai nesăţios odaia. Clipa asta a fost însă alungată de Dânilă, ostaşul care-1 deservea pe colonel şi care intrase cu o cra-tiţă albă în mână.
■— Am încălzit-o a doua oară, dom'coloiiel! a îndrăznit el, supărat, şi a pus cratiţa pe masă, lângă hartă... 0 mâncare care se răceşte şi se încălzeşte iar, nu mai e mâncare... e iască î
Faţă de Boteanu, nimeni din regiment nu s-ar fi putut purta, cum îşi îngăduia cu de la sine putere Dănilă. Eram adjutantul comandantului de regiment din timpul luptelor de pe Mureş, de aproape două luni, dar nu-1 văzusem pe Dănilă niciodată încremenind în faţa iui Boteanu sau strigîndu-i speriat de departe : „să trăiţi !"... Nu ! Dănilă, care era un ostaş mai bătrân, mătăhălos, cu gândirea cam înceată, dar de-o adâncime pe care Boteanu i-o preţuia, îl câştigase pe colonel tocmai prin simplitatea purtării lui. Ajunsese să-i fie un tovarăş de luptă încercat, căruia Boteanu îi simţea dintr-odată lipsa, cînd nu-1 mai ştia aproape.
— Răspund de dumneavoastră în faţa regimentului, îl certa el pe Boteanu, adeseori... şi a regimentului şi a ţării !... Şi tot aşa de des se apuca să-] probozească, într-un fel în. care te mirai că Boteanu tăcea : Mâncaţi !... îmbrăcaţi-vă şi cu mantaua... luaţi şi casca... şi cojocul, pe dedesubt, că-i frig afară !... Alteori, cînd colonelul întârzia prea mult seara, aplecat asupra hărţii, răbufnea : Gata, ajunge pe astăzi..., Lasă, că-i batem şi mîine pe nemţi... Oricum, da'acum nu ne mai scapă !
— Nu mănânc ! i-a împins colonelul cratiţa, gata s-o dea jos de pe masă... 0 să mâncăm diseară !
— Păi, acum ce e... nu e seară ?
— Nu e...
4
)
Dănilă însă, căruia nu i se întîmplase de multă vreme aşa ceva, n-a dezarmat ; a ridicat capacul cratiţei şi în odaie au năvălit aburi calzi de friptură.
— E găină ! a şoptit el, hoţeşte.
— De unde ai luat-o? s-a încruntat colonelul.
— N-am luat-o... mi-a dat-o !
— Cine ?
■— Gazda...
— Dănilă, să ştii că te trimit acasă !
-— Zău că mi-a dat-o! a izbucnit Dănilă... Adică, ce credeţi, c-am pus mâna să iau?!... Ea a venit cu găina... Şi a început pe loc să se schimonosească, imitând vorba cu iz ardelenesc a gazdei : „Mîncu-vă ochii de că tanc, că cît v-am aşteptat !... Ţine galiţa şi pune-o pe ţaglă, la fript, pentru domnu' colonel... Ţinu-vă dumnezeu, că ne-aţi adus liberu' !... Da'te pomeneşti că nu place la dom'colonel ?!"... „Place! zic eu..." „Da'bunu-i, ca om?!... „Pâinea lui dumnezeau !" — vă laud eu... „De cum l-am văzut, am zis ! se umflă şi ea... Da'doamnâ are?"... „Are, e doctoriţă de prunci..." „Frumoa-să-i ?" ... „Ca soarele!..." „Tţţ-ţţţ ! se minunează ea... Da' copii?"... „O fată..;" „Ea, c.um-îi ?"... „Ca luna!..."
— Dănilă ! a mormăit Boteanu.
Oşteanul a apucat cratiţa şi s-a tras mai către uşă, prevăzător.
— „Da' le-ai văzut?" — m-a întrebat ea... şi Dănilă a continuat cu acelaşi glas nesigur, dar îndrăzneţ : „Le-am !... Ieri seară numai, m-am întors de la Bucureşti !... Da'o să ţi le-arăt şi ţie... că are pozele aicea, ân buzunarul de la piept... cînd doarme, le iau -şi-o să le vezi !"
— Termină, odată ! a strigat colonelul.
Dănilă a ieşit val-vîrtej, ânfricoşat de izbucnirea aceea neobişnuită a colonelului. Gîndurile noastre s-au întors din nou la compania căpitanului Stanca, plecată să se infiltreze în poziţiile nemţilor de la fermă. Pe mine însă mă surprinsese starea de încordare a colonelului ; îl cunoşteam destul de bine şi mă gândeam că nici atacul nereuşit al batalionului oprit ân vîlceluţă, nici vremea de afară şi nici nesiguranţa ân care aşteptam veşti de la Ovidiu Stanca nu-1 puteau nelinişti atât... Poate veştile pe care i le adusese Dănilă de la Bucureşti, că toată noaptea au povestit, sau scrisorile de acasă, să-i fi dat într-o asemenea măsură de gândit?... Poate!... Sau îl neliniştise discuţia pe care o avusese la telefon cu divizia, înainte de atac, cînd Boteanu nu se mai putuse stăpâni şi răspunsese repede, hotărât:
— Nu plec nicăieri... Nu, nici măcar atunci!... Ondin ?! ...Ar fi bine să nu se dea un asemenea ordin !... Voi fi nevoit să cer revocarea lui !
Ştiam despre ce ordin era vorba şi, dacă de asta se temea atît. nu pricepeam frământarea lui, căci fără sănşi dea acordul cu greu s-ar fi putut întâmpla aşa ceva. Pînă atunci căutasem să-i respect tăcerea înfiorată, dar am simţit că ei însuşi îşi dăduse seama de pustiirea în care se zbătea şi de aceea căuta să-şi ascundă şi gândurile şi simţirea. Am vrut să-i descifrez aceste gînduri din priviri, însă tocmai privirile-i liniştite şi adânci, stăpânite, strălucirea ochilor lui negii şi mari, mă împiedicau să pătrund dincolo de lumina lor senină şi rece. Stăteam în picioare la fereastră şi-1 priveam dintr-o parte, ascuns de inserarea ce se tot lăsa în odaie, şi mi s-a părut dintr-odată mai încărunţit şi mai îmbătrânit decât îl ştiusem până atunci. Purta parcă o umbră vineţie pe faţa-i măslinie, prelungă şi trasă, pe fruntea-i înaltă şi dreapta,  cu cute  adinei, peste privirile-i obosite  şi ochi.i-i încercănaţi de
5
nesomn. De altfel, starea aceasta aparentă de nesomn dăinuia de cînd l-am cunoscut, din timpul luptelor de pe Mureş, şi a trebuit să treacă destulă vreme pînâ ce am înţeles că ea era de fapt o veghe încordată, interioară a spiritului său veşnic treaz. Viaţa cea mai intensă a colonelului se desfăşura în adînc, acolo ardea, înăbuşită şi numai reverberaţia luminii ei răzbătea afară. De data asta însă Boteanu era într-adevăr istovit, căci aşteptarea îl -obosea mai mult decât orice acţiune, care-1 înviora şi-1 întărea într-un fel neaştqptat. Şi tocmai oboseala ce-1 cuprinsese şi înserarea, care creştea şi-i ascundea faţa şi ochii, mă împiedicau acum să-i descifrez până la capăt gândurile.
— Poate că nu trebuia să-1 lăsăm pe Ovidiu Stanca să atace pe o vreme ca asta ! a murmurat Boteanu într-un timp şi aşa am înţeles că gîndurile îi reveniseră la compania noastră de la fermă.
Adevărul este că Boteanu se temuse de la început de acest atac. Se arătase neobişnuit de prudent şi nu-i îngăduise lui Ovidiu Stanca să iasă aşa de uşor din vîlceluţă.
— Dacă nu eşti destul ide îndrăzneţ şi de tare, să-i dovedeşti repede pe nemţi, îi explicase el, te mestecă ei pe tine, ca o ,gură de lup...
Căpitanul Stanca insistase şi-i amintise de dorinţa ce ne însufleţea pe toţi în acele zile, de a vedea cit mai curând întreaga Transilvanie eliberată. Boteanu se frământase, dar nu mai putuse rezista, pentru că el însuşi ardea de nerăbdare şi cedase. Se temuse ansă de viaţa căpitanului, pe care-1 ştia iute ca un titirez, şi adăugase ângrijorat, în receptor :
— Ovidiu, vezi că eu vreau totuşi să ciocnim pe graniţă, un pahar din vinul pe care l-am luat de pe Tîrnave !
0 poveste întreagă, pe care poate c-am s-o spun ceva mai încolo, se lega de dorinţa asta a lor de a bea un pahar de vin pe graniţa noastră de vest. In 1940, când ne-a fost smulsă partea de nord a Transilvaniei din ordinul lui Hitler, Boteanu şi Stanca erau în acelaşi regiment, pe graniţă, la Urziceni... Acum, Boteanu nu s-a mulţumit numai cu cele spuse de Ovidiu Stanca ; a chemat imediat după aceea pe maiorul Murea, comandantul batalionului, la telefon, şi i-a ordonat :
— Bătrâne, c-aşa âi spunea, Murea fiind cel mai în vârstă dintre ofiţeri... ai grijă că Stanca iar S-a aprins !... La primul foc de armă, in clipa cînd a pătruns între nemţi, năvăleşti cu toate companiile, buluc, pe fermă !
Boteanu a răsuflat adînc, frecîndu-şi faţa şi ochii cu palmele de mai multe ori, şi s-a ridicat din nou la fereastră. Şi iar a încremenit cu privirile în geam, aţintite la vînzoleala ploii de afară şi la înserarea care cădea grăbit, prevestind o noapte de păcură, ca în toamnele ploioase şi lungi, în care şi văzduhul şi pământul putrezesc, mustind de apă. Din cînd în cînd îşi întorcea privirile spre telefonul de pe taraba ferestrei, dar nu se clintea din loc. Se regăsise ; gîndurile i se risipiseră, poate, sau căpătase iar stăpânirea de sine ce rareori îl părăsea şi care-i dădea tăria să aştepte într-un fel pe care prea puţini îl înţelegeau. Avea o siguranţă neîntrecuta, în presimţirea unor împliniri pe care singur le urmărea, timp îndelungat... „Nu e nici un secret, îmi spusese el, odată... Dacă ai apucat să pătrunzi miezul şi sensul adevărat al evenimentelor, cu greu te poţi înşela ân aşteptarea celor ce vor urma... E vorba numai de timp, însă împlinirea lor devine aproape întotdeauna inevitabilă !"... De altfel toată viaţa lui din ultimii ani, dinainte de eliberare, fusese într-un fel o lungă aşteptare, apăsătoare şi grea, — e drept —, dar limpede şi plină de certitudine... „Am ştiut încă din 1940, îmi mărturisise el, acuma, după ce trecuserăm de Cluj, c-am să mă întorc pe graniţă în fruntea
6
)
unui regiment pe care am sâ-1 conduc cu mândrie Ia atac... Istoria însăşi nu suportă prea. multă vreme nedreptăţile!... Dar, ca să fiu sincer, nu mi-am închipuit c-o să se întâmple asta aşa de repede -şi că toate or să se desfăşoare aşa de drept!..."
— Te-ai igîndit vreodată, Moroşane, m-a întrebat el atunci, care este izvorul acestei împliniri ?
— Nu, domnule colonel, i-am mărturisit... Mă gândesc ansă, că popoarele au destinul şi -steaua lor... ca şi oamenii !
— Le au... dar marile evenimente istorice dau un sens adevărat şi adînc, destinului lor... Un asemenea eveniment a fost, cred, cel -de la 23 August... actul eliberării!
Tot atunci mi-a mărturisit fără nici o jenă bucuria pe care o trăia că participa la luptele din Transilvania, la războiul antihitlerist.
•— Mă răcoresc, Moroşane, pe toată viaţa... Şi-mi pare bine că-i batem pe nemţi ca ia carte, după toate legile artei militare !
Boteanu a revenit la masă şi s-a aplecat asupra hărţilor, din nou îngîn-durat. Am vrut să aprind lampa, pregătita de Dănilă, dar el m-a oprit. A întins mina şi a împins fereastra, deschizând-o larg -şi zgribulindu-se apoi, cînd cu murmurul ploii a pătruns înăuntru şi răceala de afară. Satul mocnea în beznă, apăsat de ploaie, şi-şi pierdea treptat conturul umbrelor, de parcă se scufunda în păniînt. Pe uliţă au trecut câteva umbre fantomatic»', de soldaţi, grăbite, înfăşurate în foile de cort şi molfăînd cu picioarele în noroi. Apoi a hodorogit o căruţă, încărcată cu marmite alburii şi cu doi soldaţi cocoţaţi pe ele. în urma ei a stăruit o vreme aroma leşietică a bucătăriilor de campanie, pe care ploaia o ţinea plutind aproape de pământ. Câteva proiectile de aruncătoare grele ne-au fîlfîit pe deasupra, uscat şi învălmăşit, şi s-au spart la marginea satului, acolo unde era adăpostit unul din batalioanele noastre. După explozia lor, peste câteva clipe numai, întunericul de pe uliţă a fost săgetat de năluca unui călăreţ, după care au duruit în galopul cailor nişte lunuri ce-şi schimbau poziţia, apropiinduise de front.
în odaie -s-a aşezat apoi iarăşi liniştea, o linişte umedă şi rece care creştea odată cu îndesirea umbrelor întunericului. Boteanu şi-a pierdut răbdarea şi m-a pus să-1 întreb la telefon pe maiorul Murea, care era situaţia atacului -de ia fermă.
— Compania căpitanului Stanca, am raportat eu, acoperind receptorul cu palma, a pornit de o jumătate de oră... Domnul maior spune că este extrem de greu să ataci pe o vreme ca asta... că oamenii trebuie să se târască aproape un kilometru pe burtă, înotând în noroi...
— Dă-mi-1 şi mie ! a cerut el legătura cu Murea şi a continuat, apoi, în receptor: Bătrîne, verifică dacă oamenii sânt ■într-adevăr gata să sară, într-o singură clipită la atac !... Ştii cum trebuie să stea ?... Pe margine de culcuş, ca iepurii !
A lăsat receptorul în furcă şi a rămas un timp cu mâna pe el, gânditor.
— Poate că totuşi nu trebuia să-1 lăsăm pe Ovidiu Stanca să atace ! a mormăit el, mai mult pentru sine.
Eram convins că avea dreptate, dar m-am ferit să-i adâncesc -şi mai mult îndoiala asta. Căpitanul Stanca era din fire nerăbdător şi iute, ca o flacără vie, neistovită. Şi nerăbdarea asta a lui crescuse odată cu apropierea noastră de frontieră. Desigur că într-o luptă de noapte ca aceea, care trebuia să-i surprindă pe hitlerişti în poziţiile lor, acţiunile fulger, neprevăzute, con-
7
stituiau o primă condiţie a succesului ; dar pe lingă asta mai trebuia răbdare şi calm, stăpânire de sine, ceea ce Ovidiu Stanca avea în acele zile mai puţin.
După un timp, Boteanu s-a scuturat ca de un fior de gheaţă şi a strigat după Dănilă. Oşteanul a apărut din nou cu cratiţa, crezând că poate pentru masă fusese chemat, dar a ascuns-o repede la spate, căci 1-a văzut pe colonel înnegurat.
— Mi-e frig, Dănilă ! a murmurat colonelul.
Oşteanul a lăsat cratiţa lîngă uşă, s-a repezit de a luat mantaua dintr-un cui şi i-a potrivit-o, apoi, îngrijorat, pe umeri. După aceea a ieşit cu cratiţa in tindă şi s-a intors cu un braţ de lemne pe care le-a lăsat uşor lîngă sobă.
— Ce vrei să faci ? 1-a întrebat Boteanu. •— Focul.
■— Nu-1 mai face... o să înoptăm la fermă !
— Lasă, s-a împotrivit Dănilă, cu autoritatea lui neîngrădită... La fermă o să stea domnul căpitan Ovidiu... că dumnealui n-a putut dormi fără ea... In noaptea asta dumneavoastră vă odihniţi aicea, într-un pat, ca lumea...
Era adevărat ; de când dădusem bătălia pentru Cluj, în gară la Apahida, Boteanu aţipise numai pe cîte un scaun sau întins în vreun pat. îmbrăcat, pe deasupra aşternului. Asta şi făcuse, poate, să devină aşa de neliniştit, frământat de gînduri, încercat de-o nervozitate ascunsă pe care, atunci când era obosit peste măsură, nu şi-o mai stăpânea.
— Peste câteva zile sintem la Urziceni, Moroşane ! a tresărit el.
Gândul întoarcerii pe graniţă parcă 1-a mai înviorat, luminându-i privirile şi faţa, dar tot aşa de repede s-a întunecat din nou. Bucuria asta aşteptată atîta timp îi era umbrită de îndoiala aceea ascunsă de care se temea. Am simţit că neliniştea ce-1 încerca fusese într-adevăr stârnită, nu atât de nesiguranţa atacului pe care-1 dădea Ovidiu Stanca la fermă, cit de veştile aduse de Dănilă de la Bucureşti şi de telefonul pe care-1 primise după prânz de la divizie. Bănuiala mea s-a adeverit chiar ân seara aceea, peste câteva clipe numai.
Intre timp, Dănilă aprinsese focul şi se apucase să pregătească patul, trăgând cuvertura de pe pilota de fulgi, înfoiată. Apoi a început să strângă cuvertura, întors spre mine, dar bombănind spre colonel, pe care „şi doamna şi duduia Corina i-1 dăduseră în seamă, să-1 apere de foame şi frig, de oboseală şi nesomn, de schijă şi glonţ..."
— Astăzi, s-a întrerupt el din bombănit şi s-a răsucit certăreţ spre Boteanu, nici cojocul nu l-aţi luat !... Şi-afară e irig şi plouă !... „Să nu răcească, unchiule Dănilă, s-a întors el iarăşi spre mine, că e foc !"... Aşa mi-a spus duduia Corina... „Ai grijă că are pieptul şubrezit din iarna lui '43, din Rusia, şi eu de dumneata mă leg, dacă se-mbolnăveşte iar !"... Şi-acum, poftim, s-a speriat Dănilă de-a binelea... văd cojocul în cui !"... A lăsat cuvertura, s-a repezit de-a luat cojocul şi s-a înfipt lîngă colonel : Vă rog, să-1 îmbrăcaţi !
Boteanu n-a avut ce face, căci nu era chip să scape de oştean, şi s-a îmbrăcat; a îmbrăcat însă şi mantaua şi mi-a făcut semn spre uşă, mormanul :
— Moroşene, trimite după cai...
Am ieşit în tindă, de-am spus agenţilor, de cai, am trecut prin cealaltă odaie de mi-am luat în grabă mantaua de ploaie şi-am revenit. Era şi Boteanu gata şi se tot ciorovăia cu Dănilă, care se lipise cu spatele de uşă şi-i cerea
8
să-şi pună şi casca. Cînd să plecăm, ne-a ieşit înainte un telefonist de la centrală, anunţîndu-ne că era comandantul diviziei la telefon. Boteanu s-a întors la masă, a ridicat receptorul şi a vorbit ca de obicei, cu glasul potolit, sigur de sine, răspicat :
—- Da, domnule general... De la fermă?!... Nu, n-am încă nici o ştire, domnule general!... Fiţi însă fără grijă, în seara asta o vom lua!... Focul din sobă îi lumina faţa dintr-o parte şi l-am văzut apoi întunecîndu-se o clipă la okip, şi tresărind... Da, vă ascult, domnule general! a revenit el, cu prudenţă şi cu tonul schimbat... Am spus, doar, că un asemenea ordin nu trebuie să se dea... Nu, a intervenit apoi, cu hotărâre... nu voi accepta !... Depinde numai de mine?... V-aş fi recunoscător dacă şi dumneavoastră... A, a şi sosit cineva de Ia Bucureşti pentru asta ? Mă rog. poate să vină... dar nu mă găseşte... eu chiar acuma plec pe frontul de la fermă !
în uliţă am sărit repede în săi şi am plecat în trapul || cailor, urmaţi de agenţi. Satul se scufundase şi mai
adînc în bezna aceea de nepătruns, umedă şi rece. Ploaia lipăia mărunt, abia simţită, pe căştile lucioase şi-n foile de cort întinse pe spate şi genunchi. .Caii înaintau cu capul ân piept, ferindu-se de ploaie şi vânt, ânfundîndu-şi copitele în noroi, pînă ce potcoavele dădeau de piatra care scrâşnea. Artileria nemţilor bătea tot aşa de rar şi tot în urma noastră, înfiorând întunecimea văzduhului şi liniştea pământului care se cutremurau. Nemţii credeau că acolo este grosul forţelor noastre şi posturile de comandă, căci nimeni nu şi-ar fi închipuit că noi eram atât de aproape, lipiţi de linia de foc.
La marginea satului am trecut printre santinele şi am părăsit şoseaua care ducea la Ghenci. Am luat-o la dreapta, pe ■câmp, după unul dintre agenţii care cunoştea drumul şi trecuse singur înainte. Pământul se mociiiise, desfundat de ploi, şi picioarele cailor intrau în arătură pînă mai sus de chişitâ, adînc. Aici, la lărgime, întunericul părea mai subţire şi se vedea ceva mai bine în jur. Trebuia să avem grijă de cai şi-i tot îndemnam, smucin-du-le frîiele, şi vorbeam cu ei ca să le ţinem simţurile treze, pentru că alunecau câteodată, prelung, gata. să se despice. Pe lîngă noi trecea din cînd în cînd umbra câte unui agent grăbit care alerga gâfîind în urmă, spre sat şi comandamente. Cărarea pe care mergeam ne-a dus printre nişte vii şi petice de păpuşoi, în frunzele cărora ploaia bătea ca pe hârtie. Aici erau ascunse câteva aruncătoare grele, cu umbrele soldaţilor care se zgribuleau pe lîngă ele topite ca într-un fum.
Apoi, am ieşit din nou la câmp deschis şi liber. Departe spre stânga, la Ghenci, şi "tot aşa către dreapta, Ia Sînmiclăuş, unde luptaseră peste zi celelalte două regimente din divizia noastră, noaptea scapără ancă de explozii şi vuia înăbuşit, căci ploaia ţinea zgomotul aproape de pământ şi nu-1 lăsa să se ridice. Desigur că nemţii nu se obişnuiseră încă cu gîndul că fuseseră şi de acolo alungaţi şi băteau şoseaua şi satele, înverşunat, tocmai de la marginea Careilor. Numai în faţa noastră, pe câmpul dintre cele două sate, înspre fermă, nu se simţea şi nu se vedea nimic deosebit. Acolo, noaptea era de nepătruns, tăcută şi fantomatică, pustie, fapt care ne-a îngrijorat şi mai mult, pentru că într-acolo pornise Ovidiu Stanca cu compania lui. într-un singur rând ni s-a părut că în golul acela negru, unde
9
bănuiam că este ferma, a licărit o luminiţă albăstruie, ipe care am pierdut-o însă repede din priviri.
■— P-aieea, dom'locotinent, mi-a şoptit agentul din faţă.
Am făcut semn şi colonelului, în urmă, şi am luat-o la pas, coborând încet într-o vîlceluţă. Caii fornăiau şi-şi întindeau gâturile să miroasă pământul, dar alunecau pe neaşteptate cu toate picioarele deodată şi noi ne înţepeneam în şăi, cu frîiele ân mâini. Apoi se opreau o clipă şi adulmecau, cu nările în vânt, aroma pământului înmuiat de ploaie, care plutea în jur, izul de pucioasă arsă care venea dinspre front. Jos, în vîlceluţă, am trecut peste firul unui pârâiaş în care băltea acum apa, ândemnându-ne şi zorin-du-ne caii. Dincolo de pârâu, agenţii au trecut cu toţii ân faţă, au descălecat şi au sărit de-au apucat şi frâiele cailor noştri.
— Am ajuns, dom'colonel, a zis cel care sărise la calul lui Boteanu... Dom'maior Murea e aicea, sub mal, într-un adăpost.
Am descălecat şi am luat-o pe cărăruia care urca acum pieziş, luptîn-du-ne cu noroiul şi ploaia. Din cauza malului din faţă întunericul părea şi mai adînc şi dădeam unul peste altul, buluc, cînd cel dinaintea noastră se oprea să mai răsufle sau să caute poteca. Pînă la urmă am dat de un fir de telefon şi ne-am ţinut de el, ştergîndu-1 de noroi în pumni. Firul acela ne-a dus drept la postul de comandă al maiorului Murea, instalat într-o hrubă pitică, în care am intrat pe brânci. Hruba era săpata în malul vîlcelufei, întărită cu stâlpi şi grinzi de lemn, dar prea mică pentru noi. în adăpost nu era decât un telefonist şi unul dintre agenţii comandantului de batalion. Maiorul Murea era cu celelalte companii la creastă, gata să sară pe fermă, la primele focuri trase de Stanca.
Acolo, sus, am dat într-adevăr de Murea. Stătea întins pe burtă, una cu pămîntul mocirlit, cu casca săltată pe creştet şi privirile spre fermă. De o parte şi de alta a sa, pe malul vîlceluţei, se ânişiruiau umbrele soldaţilor, înghesuite, ângropate în pământ şi beznă. Peste câţiva paşi contururile lor se pierdeau deodată, topite parcă în încremenirea aceea neagră, apocaliptică, a nopţii. Murea era aşa de cuprins de liniştea împrejurimilor şi de încordarea în care aştepta un semn de Ia fermă, că nu ne-a simţit decât când ne-am oprit lângă el. Ne-am întins şi noi alăturea tăcuţi, şi am început să cercetăm cu privirile câmpia care urca uşor spre fermă. De jos, de Ia faţa pământului, intunerieul părea mai subţiat şi se întrezăreau, destul de aproape şi ceva mai negre ca noaptea, aşezările fermei. Erau opt, zece case mai mari, risipite, cu mulţi copaci în jur şi curţile întinse, pline de acareturi pitice şi mărginite de un lăstăriş mărunt. Pînă acolo să fi fost cinci, şase sute de paşi. Pe arătură sclipeau din loc în loc ochiuri de apă, întunecate ca păcura, dar nu se vedea nici o singură umbră, orioît de îndepărtata, de soldat.
— Parc-au intrat în pământ, a şoptit Murea, îngrijorat şi supărat, deopotrivă...  un  soldat,  doi,  o  grupă mai înţeleg !...  Dar o  companie ?!
Am cercetat încă o dată, împreună, pământul şi noaptea, până la marginea îngrămădirilor de întuneric de Ia fermă ; dar tot degeaba.
— I-ai urmărit, un timp? 1-a întrebat Boteanu.
— Pînă la fermă, 1-a asigurat Murea... Cum au ajuns la lăstăriş, am şi cerut pistolul de rachete, ca să trag... dar n-am mai apucat, c-au dispărut !
Murea ţinea şi acum pistolul de rachete deasupra pământului, cu ţeava îndreptată spre fermă, gata să tragă la nevoie.
— E mult de atunci ?
10
.— De cînd au dispărut în lăstăriş... cincispreze minute !
— Poate că i-au luat nemţii, dom'maior ! a zis un soldat de alăturea, îiifricpşat.
— Cum o să-i ia ? a sărit Murea, nervos... Doar nu erau toţi cu deştul în gură... Unul, cel puţin unul şi tot trăgea o rafală de pistol, în sus... Sau se trezeau nemţii şi trăgea de la ei cineva... Oricum, dar tot se trăgea !
Am mai aşteptat, cu simţurile strunite, cuprinşi de nelinişte şi înfioraţi de teamă, căci nu ştiam nimic de soarta companiei lui Ovidiu, încă zece, cincispreze minute. Colonelul 1-a lăsat pe Murea să pândească mai departe întunericul -şi tăcerea dinspre fermă, iar el s-a lăsat în vîlceluţă şi a ieşit apoi, mai către stânga, între soldaţi. Urni)rele acestora erau îngrămădite pe mal în jurul mitralierelor şi al puştilor-mitraliere, tot cîte şapte-opt la un loc. Am intrat într-o asemenea grupă pe brânci, ânghesuindu-ne, pentru că Boteanu simţea adeseori nevoia să stea de vorbă cu soldaţii, înainte de atac. Ne-am oprit chiar lîngă puşca-mitrali-eră, între trăgător şi unul care se vedea că este comandantul grupei, căci stătea mai în faţă, cu privirile la fermă. Oamenii stăteau pe vine, ciuciţi, asemenea unor muşuroaie de întuneric, căci foile de cort le cădeau înspre pământ în rotocoale negre şi largi. Umbrele lor erau una cu încremenirea de iad a nopţii şi a pământului, crescute parcă din arătură şi topite, ca de fum.
— Ce te vâri, mă, aşa ? a mormăit cel din faţă, c-o voce plină şi ruginită, de bronz. Şi, văzând că Boteanu tot mai mişca, a izbucnit printre dinţi : Da'stai, odată... sau poate crezi că n-ai să mai ajungi la fermă ?!
— Nu, a intervenit celalalt, şoptit... Acolo ne-aşteaptă alde Fritz cu plăcinte şi vin... şi el se teme că nu mai apucă !
— Să ştii, că p-ăştia din compania lui dom'căpitan Stanca i-au poftit nemţii la masă, de nu se mai simt!
— Lasă nu-i mai ferici, tu ! s-a auzit din nou vocea aceea de bronz... Ei or fi cu nemţii de gît acuma şi noi stăm şi aşteptăm ca proştii, să ne facă semn !
— Da'ce  vrei  să  facem, dom'sergent ?
— Să mergem după ei... Cînd au intrat ei în fermă, trebuia s-o pornim şi noi...
— Ne simţeau nemţii, a zis Boteanu... şi nu făceam nici noi nimica ! -— Să  trăiţi,  dom'colonel !  s-a răsucit sergentul,  căci 1-a recunoscut
după glas.
Au întors şi ceilalţi capetele spre noi, surprinşi, şi-au amuţit apoi cu privirile aţintite iarăşi spre fermă. 0 clipă, tăcerea s-a adâncit şi-am auzit pînă şi murmurul ploii care se scurgea pe nesimţite de pe căşti pe foile lor de cort.
— Cum te numeşti, sergent ? a întrebat Boteanu, cu interes.
— Prisăcaru Gheorghe...  să trăiţi !
■— Ia,  spune,  Prisăcarule! 1-a îndemnat colonelul.
— Am zis, a tremurat vocea de bronz a sergentului, că trebuia să ne ţinem aproape de cei care-au intrat ân fermă... gata, să sărim şi noi pe nemţi !
— Da'ce, crezi că nemţii nu păzesc ?
— Ba da... da' e întuneric şi plouă... şi nu s-aşteaptă ei să ieşim !
— Ar fi trebuit atunci să mergem numai pe coate, târâş...
11
•— Sigur că da ! a întărit Prisăcaru... Pe burtă, numai... şi prin noroi... Cum se simte ceva, ,cum intri-n pămînt !
•— Da, da ! a mormăit colonelul, cuprins de gândurile lui.
Apoi s-a întregit iarăşi liniştea aceea încremenită a întunecimilor văzduhului ,şi a pământului mocirlit, pustiit de toamnă şi bătut fără îndurare, necontenit, de ploaie. Boteanu a rămas clipe în şir pe gânduri, aţâţat poate de vorbele sergentului, şi soldaţii i-au respectat o vreme, prevăzători, tăcerea. I-au simţit însă şi ei, în curând, îngrijorarea, <şi Prisăcaru s->a tot foit sub clopotul foii de cori, pînă când a început deodată, limpede, cu curaj :
.— Să trăiţi, dom'colonel... noi... dacă dumneavoastră ordonaţi, ne ducem la fermă !
•— Şi ce să faceţi acolo ? a tresărit Boteanu.
— Vedem noi... poate dăm de-ai noştri, sau aducem, vre-un neamţ! După încă o clipă, în care se părea că Boteanu nu era aşa de convins
de hotărîrea lor, sergentul .a revenit:
— Ne târîm pe arătură, dar nu se vede nimica...
— Haideţi încoace ! a hotărât colonelul pe neaşteptate şi s-a ridicat. Ne-am tras după el in vîlceluţă şi am ieşit apoi, cu toţii, din nou lîngă
Murea. Soldaţii au rămas întinşi pe burtă, ceva mai înapoi, iar Boteanu s-a oprit într-un genunchi, cu mâna ini iută ân umărul maiorului.
— Atacăm, Bătrâne...
După asta a chemat un agent pe care 1-a trimis ân sat, s-aducă alt batalion ân vîlceluţă, şi a făcut semn, sergentului, să se apropie cu ai săi.
— Mergeţi fără grijă, le-a spus... cînd o fi să nu vă mai vedem, pornim şi noi !
Grupa lui Prisăcaru s-a răsfirat pe arătură din mers şi s-a lungit toată pe burtă. Soldaţii au devenit curând nişte mogîldeţe negre, lipite de pământ, pe care numai pentru că le ştiam în faţă, le puteam desluşi. La optzeci, o sută de paşi, când ancă le puteam urmări, Boteanu a transmis ordinul de atac, ân şoaptă, într-o parte şi alta a lanţului de trăgători. Apoi am pornit-o şi noi, tîrîş, tîriş, cu toate cele trei companii deodată. Faţa pământului, neagră şi mocirlită, s-a umplut într-o clipită de umbrele soldaţilor care mişunau greoi pe arătură. înaintarea asta, tăcută şi înceată, părea mai degrabă o miş'care ascunsă a pământului care se tot ridica din loc în loc, în muşuroaie umblătoare de întuneric. Cînd oboseau, soldaţii se opreau să mai răsufle şi pământul căpăta din nou întunecimea aceea netedă şi lucioasă, încremenită. în clipele acelea doar vântul se mai auzea şi murmurul ploii care spăla mai departe căştile şi se scurgea neîncetat pe foile de cort. Pînldeam şi ascultam înfioraţi întunericui, urmărind cu răsuflarea tăiată îndepărtarea grupei lui Prisăcaru, dar liniş'tea fermei se păstra, netulfouratâ. Unul dintre soldaţi a vrut să se ridice, căci îl pătrunsese noroiul şi apa, însă Murea a strigat printre dinţi la el şi câmpul a devenit iarăşi tăcut şi pustiu.
După un timp, umbrele soldaţilor au început din nou să alunece. Maiorul Murea mergea neobosit in faţă, fără să-1 piardă din priviri pe Prisăcaru. Eu mă ţineam cit mai aproape de Boteanu, între el şi Murea. Coatele şi genunchii îmi intrau ca nişte ţăruşi în arătura desfundată, iar pe piept şi burtă mi se formase o platoşă de noroi, lunecoasă şi moale, rece. Cîteodală mă opream în câte o băltoacă adunată între brazde şi simţeam apa pînă la  subţiori şi şolduri, într-o înfiorare umedă,  de gheaţă.
12
Boteanu, căruia nu-i priia nicidecum umezeala şi noroiul, începuse diutr-odată să tuşească. Şi, ca să nu facă zgomot, îşi astupa gura cu palma năclăită de noroi şi icnea înăbuşit, ,zbătîndu-se. M-am tîrît pînă la el şi am încercat să-1 opresc, căci într-un fel şi eu răspundeam de viaţa lui, dar m-a repezit şi mi-a spus să mă întorc în vîlceluţă, dacă mă tem. Ori, nu de frică îi cerusem să rămână pe loc, ci pentru că eram .sigur că va căpăta o pneumonie care-1 va scoate oricum din luptă. într-un rând m-am gândit să trimit un agent după Dănilă, ştiind că Boteanu ascultă mai repede de el. Curând însă lucrurile au luat o altă întorsătură şi am uitat de oştean; cam la două sute de metri de fermă, ne-am oprit ; grupa lui Prisăcaru dispăruse dmtr-odată în lăstăriş. Murea a făcut semne, şi într-o parte şi într-aîta, şi soldaţii au intrat din nou ca nişte umbre în pământ. Aşezările fermei se vedeau ^ acum mai aproape şi mai mari, mai rare, dar nu se desluşeau decât zidurile şi acoperişurile clădirilor, pentru că lăstărişul de la margine îndesea noaptea de lîngă pământ şi ne înfunda vederea.
— Paic-am auzit mişcare în fermă, a şoptit Murea, după o clipă... Dumneavoastră, 1-a sfătuit el pe Boteanu, rămâneţi cu compania a treia pe loc... Eu încerc să mă apropii cu cealaltă, pe de lături, ca să le cad în flanc. Vă rog să interveniţi numai la nevoie !
N-am mai apucat însă să punem în aplicare planul lui Murea ; în fermă a izbucnit pe neaşteptate focul. Am auzit mai întîi o rafală de armă automată, despicând noaptea aceea de iad cu un răpăit ânvolburat, prelung. Rafala izbucnise destul de aproape, ân lăstăriş, cam acolo unde dispăruse grupa lui Prisăcaru. Liniştea întunecimilor văzduhului şi ale pământului bătut de ploaie şi vînt s-a cutremurat, adânc, dar fără ecou. Apoi au pârîit câteva puşti stinghere şi au răbufnit departe, in cealaltă parte a fermei, grăbit, nişte grenade. întunericul de acolo s-a aprins, dintr-odată ; o casă din cele mai pitice a început să ardă înalt, cu vâlvătăi nepotolite de ploaie. Pe urmă toate s-au învălmăşit şi au răzbătut pînă la noi strigăte sălbatice de bătălie. Abia atunci au 'început să bată şi mitralierele nemţilor, neîntrerupt, înverşunate...
— Acuma ! a strigat Boteanu, ridicându^se ân picioare ca să-1 audă toţi.
Şi în aceeaşi clipă, umbrele soldaţilor au ieşit din pământ şi au umplut arăturile şi noaptea, repezindu-se spre fermă. Murea a luat-o cu ei, inainte, trăgând din mers câteva rachete, ân sus, şi făcând semne disperate cu mumie, către cei de pe margini care trebuiau să ocolească ferma. Un timp ne-am ţinut şi noi de el, urmărindu-i înfierbântaţi umbra-i de uriaş care trăgea întreg batalionul după ea. Apoi ne-a răpus noroiul si oboseala şi iuga ni s-a domolit până ce-am început să mergem la pas. Am rămas ceva mai ân urmă, înconjuraţi de câţiva agenţi şi ascultând îngrijoraţi răbufnirile de foc ale încleştării de la fermă.
Nemţii ieşiseră destul de repede din zăpăceala de Ia început, şi — după ce-au aprins noaptea cu zeci şi zeci de rachete, încît toată' smoala întunericului de deasupra fermei ardea, — au trecut Ia tunuri si mitraliere Dar după cîteva proiectile, care au fulgerat albastru si s-au spart aproape chiar acolo, în fermă, şi cîteva rafale turbate, argintii, tunurile şi mitralierele lor au amuţit pe rînd, parcă gâtuite. Au răbufnit însă altele. în cunnd, din alte părţi ale aşezărilor fermei, şi mai întărâtate, detunând' Şi învălmăşeala a crescut, înviforată, dar nu către noi, ci la marginea dinspre Cărei. Cînd au intrat însă şi rândurile companiei conduse de Murea în lăstă-
13
riş, învălmăşeala aceea a cuprins într-o clipită toată ferma şi s-a întins oa o flacără până la marginea dinspre nod. Răpăitul armelor şi mitralierelor s-a înteţit, au răbufnit din nou câteva rânduri de grenade şi au izbucnit apoi, cutremurătoare, uralele nesfârşite a lor noştri.
— Staţi, ne-a oprit Boteanu... staţi aşa !
Am rămas în picioare, înglodaţi pînă la genunchi în arătură, şi am urmărit după ureche, cu auzul aţintit şi răsuflarea tăiată, desfăşurarea bătăliei. Valurile luptei creşteau şi se domoleau, vuind când încoace, când încolo, după cum încleştarea aceea se încingea şi se muta dintr-o margine în alta. învălmăşeala a crescut după asta, încă o dată, şi curând totul s-a liniştit, ca după o furtună cu grindină care-a trecut. Tăcerea nopţii aceleia de iad s-a reîntregit, iar întunericul a năpădit din nou, nesăţios, aşezările fermei.
Dintr-acolo, am întrezărit mai apoi, alergând spre noi cu picioarele plescăind în apă, un soldat. Era chiar sergentul Prisăcaru Gheorghe. El ne-a adus vestea tulburătoare că ferma era de acum în mâinile noastre şi că un intreg detaşament, format din resturile a două batalioane inamice, căzuse prizonier. Căpitanul Stanţa pusese mâna pe însuşi comandantul detaşamentului, un colonel german, şi capturase două baterii de tunuri in a căror poziţie intrase înainte de atac.
— De unde ştii, Prisâcarule ? 1-a cercetat Boteanu.
— Să trăiţi dom'colonel, a svîcnit sergentul, vine acum un agent şi de la dom'căpitan Sftanca... Da'eu am fugit ânaintea lui!
De la cel de al doilea agent am aflat apoi de ce întârziase Ovidiu Stanca atît de mult în fermă. După ce intrase în lăstăriş, el şi-a împărţit compania în grupe puternice şi mici şi s-au infiltrat apoi printre nemţi, şoptinld din loc în loc cîteva cuvinte ungureşti pe care unii dintre ardelenii din rândurile noastre le cunoşteau. Horthyştii şi hitleriştii i-au luat pe ai noştri drept soldaţi maghiari şi nu s-au sinchisit. Aşa s-a făcut că Ovidiu Stanca a pătruns pînă-n baterii şi la comandament şi numai la semnalul lui  ai noştri s-au descoperit...
— Cînd ne-au văzut nemţii la lumină, se fălea agentul lui Ovidiu, înfăşuraţi în foile de cort şi mânjiţi de noroi, s-au speriat... Nici n-au ştiut ce sîntem, la început... oameni sau draci ? !
— Ha-ha-ha !   a   izbucnit  Boteanu,  înveselit...   Dar  tu  ce-ai făcut?
— Să trăiţi, dom'colone], a tresărit agentul, eu am fost cu dom'căpitan Ovidiu Stanca, înăuntru, la comandament, cînd am pus mâna pe neamţ...
— Bravo, ostaş ! a izbucnit din nou Boteanu, care nu era niciodată zgârcit în a-şi îmbărbăta soldaţii... Cum te numeşti?
— Sânt sergentul Milea, să trăiţi !
— Moroşane, s-a răsucit colonelul spre mine... Notează-i te rog... şi pe Prisăcaru şi pe Milea...  să-i propunem pentru „Virtutea militară !"
După asta, liniştea fermei a fost tulburată doar de câte un foc stingher, tras poate de ai noştri, la întâmplare, sau de vreun neamţ ascuns sau rătăcit de ai săi. în schimb se alarmaseră poziţiile nemţilor de dincolo de fermă, de la Nadâş şi Ciorda, precum şi de la fermele dinspre Cărei. La început, artileria nemţilor a bătut destul de rar împrejurimile fermei, cu grijă poate să nu tragă într-ai lor. Cînd au văzut însă că pojarul şi invălmăşeala de la fermă s-a stins şi au primit poate şi ştirea că detaşamentul lor fusese capturat, nemţii au mutat focul dintr-odată pe aşezările
14
fermei. Şi toată îngrămădirea aceea de întuneric a fost fulgerată din nou
înverşunat, tenace. La marginea lăstărişului .dinspre noi, nemţii au închegat în grabă un baraj de oprire, neîntrerupt, ceea ce însemna că se pregăteau să contraatace. Boteanu, care avea un simţ extraordinar al cîmpului de luptă, şi-a dat cel dintîi seama de asta şi a trimis agenţii, la Murea şi la Ovidiu Stanca, cu ordin ca unităţile noastre să iasă din fermă şi să ocupe poziţii de "apărare dincolo de case, în cîmp.
Intre timp, nemţii care fuseseră luaţi prizonieri ieşiseră din fermă şi începuseră să se scurgă pe lîngă noi, în şiruri subţiate, lălăi, către vâlcea şi ,sat. Erau la fel de uzi şi la fel de năclăiţi de noroi, că păreau şi ei ca nişte arătări. Treceau, frămîntînld ân neştire apa de pe jos, înghe-sumdujse câteodată sau lenevindu-se, după cum santinelele noastre âi zoreau din' urmă. Atacul căpitanului Ovidiu Stanca âi surprinsese cu adevărat şi produsese mare panică între ei, căci se vedea că nici acum nu-şi reveniseră indeajuns. Zguduirea lor fusese desigur şi mai cumplită, cînd năvălise peste ei şi Murea cu cealaltă companie, ieşită ca din pământ. Se spunea că sânt două, trei sute de prizonieri, dar cine-i mai putea număra într-o noapte ca aceea ? !
Pe alături de coloana lor, doi soldaţi din grupul de comandă al căpitanului Stanca escortau îndeaproape un colonel subţire şi înalt, care se lupta gîfîind, cu ploaia şi noroiul ; era fostul comandant al detaşamentului înfrânt la fermă. Ei au vrut să-1 oprească pe colonel în dreptul lui Boteanu, dar acesta le-a făcut semn cu mâna să treacă mai departe şi le-a poruncit să-1 ducă pe neamţ de-a dreptul la divizie... Am înţeles astfel, că Boteanu nu se mai gînldea acum la prizonieri şi nici măcar la colonel, ci la contraatacul nemţilor pe care-1 aştepta cu o siguranţă chinuitoare. A uitat cu totul de forfota prizonierilor care treceau mai departe, în silă, bălăcind noroiul, şi a rămas cu privirile aţintite înspre Cărei, ascultând şi pândind liniştea nopţii din partea aceea.
într-un rînd a crezut el însuşi că s-a înşelat şi ne^am apropiat şi mai mult de fermă. Dar tot el s-a oprit, înaintea barajului care zguduia pământul, şi ne-a tras mai într-o parte, pe arătură, sub un tufan stingher. Acolo a pus soldaţii care erau cu noi să sape câteva gropi şi a trimis agenţi să i se facă legătura telefonică şi cu Murea şi cu celălalt batalion care abia venise în vîlceluţă. Curînd a şi apărat unul dintre telefoniştii din vî'lceluţă, desfăşurând un fir de pe o rolă ce-o ţinea ân spate şi-n braţe cu un aparat de ebonită. După ce a hiriit aparatul aCela de câteva ori, a ridicat receptorul şi i 1-a întins lui Boteanu. La telefon era maiorul Murea.
— Cum stai, Bătrâne ? 1-a întrebat Boteanu... Vezi că nemţii trebuie să se ridice la contraatac !... Sînteţi deci pregătiţi... bine !... Ieşiţi-le cât mai in faţă, pe oîmp !
Apoi a cerut să i se facă legătura şi cu artileria şi a ordonat bateriilor din sat şi din porumb să aibă tragerile pregătite pe poziţiile nemţilor de dincolo de fermă.
— A, a izbucnit Boteanu, mulţumit... şi voi sînteţi gata !... Atunci luaţi-'le nemţilor înainte şi trageţi şapte, opt salve pe ei !
Boteanu a avut şi de data asta dreptate ; in momentul ân care a încăput şi artileria noastră să bată, încrucişându-şi proiectilele în văzduh cu cele ale nemţilor care cădeau potop pe  fermă, s-au ridicat nemţii la
15
contraatac. Rândurile lor, rărite 'de artilerie de la început, au fost primite încă — fără .de veste — cu foc, chiar acolo, în câmp, unde ieşiseră ai noştri pe ascuns. Totuşi, o parte din ei a pătruns pe nesimţite printre companiile noastre şi au ajuns pînă la postul de comandă a lui Ovidiu Stanca ide la marginea fermei. A urmat o ciocnire cumplită şi scurtă, învolburată ca un vîrtej iscat clin senin. Noi am încremenit din nou, îngrijoraţi, până ce am auzit incă o data uralele furtunoase alor noştri. După asta totul s-a liniştit şi toate au fost înghiţite iarăşi de pământ şi noapte. Frontul părea la fel «de îndepărtat şi de pustiu, ca şi în clipa cînd porniserăm din vîlceluţă la atac. Boteanu a înţeles că ferma era pe deplin în mâinile noastre şi a cerut iar legătura cu maiorul Murea.
■—■ Să trăieşti, Bătrâne ! i-a mulţumit el... Acum lasă o companie în faţă şi trage ceilalţi oameni la adăpost, in fermă... Intră şi dumneata într-o casă şi dormi... Nu, nu vin... mă întorc ân sat!... Cum ? ! a tresărit apoi, uimit şi speriat dintr-odată... Nu se poate ! a răcnit... Cînd... acuma, în ciocnirea asta ?
Apoi a amuţit, cuprins de disperare şi neputinţă, a lăsat receptorul în braţele telefonistului şi a pornit cu capul în piept spre cărăruia bătută de picioarele prizonierilor care trecuseră spre vîliceluţă. Am alergat după el, nelămurit, dar şi mai speriat, pentru că înţelesesem că ceva cumplit se întâmplase între timp la fermă. Cînd am ajuns la cărăruie, Boteanu oprea fiecare largă dusă de brancardieri şi întreba, cu vocea sugrumată, de căpitanul Stanca. După alţi şapte, opt răniţi a dat în sfârşit de el şi a cerut brancardierilor să se oprească. Ovidiu Stanca era o mîndreţe de ofiţer, înalt şi bine legat, chipeş, cu faţa prelungă şi ochii mari, de cer nemărginit. Acuma însă nu se vedea decât ca un ghemotoc de umbre, îngrămădit pe targa. Sta cu faţa în sus, năclăit de sus şi pînă jos de noroi şi sânge. Gemea plutind în balta ceea de sînge ce i se revărsase din burtă şi-n care ploaia lipăia mărunt, cu străluciri întuneca le. 0 rafală de pistol mitralieră îi ciuruise burta...
— Ovidiule ! a şoptit Boteanu, răpus... Ce-ai făcut, băiatule? s-a apucat el să-1 certe, cu glasul uscat şi stins... După Cărei veneau Urzicenii, Ovidiule... şi graniţa !... Şi-acolo trebuia să bem amândoi un pahar de vin, cum ne-am legat noi în 1940 !
Ovidiu Stanca i-a recunoscut glasul, a dat să se ridice ântr-un cot, dar a căzut din nou pe targa, sleit. Doar degetele de la o mână i s-au mişcat, semn că vroia să spună totuşi ceva. A urmat o clipă de linişte, ânfiorată de răceala nopţii şi de ţipătul disperat al gândurilor noastre. Ploaia plângea nepotolit, ursuză, scurgîndu-se mai departe pe căşti şi pe foile de cort.
— Mai aveam puţin, domnule colonel, a îngăimat Ovidiu... atât de puţin !
Şi glasul i-a fost înecat ca de o părere de rău copleşitoare. Boteanu i-a apucat repede mâna şi 1-a oprit să mai vorbească. Apoi a dat doi dintre agenţii noştri, ca brancardieri de schimb, şi le-a poruncit să-1 ducă în fugă Ia ambulanţa diviziei, în sat.
Ne-am întors din nou sub tufan, cu sufletele răvăşite. Ploaia se îndesise, iar vântul se înăsprise şi o purta în valuri plutitoare, în noapte, peste câmp. Poziţiile erau bătute pieziş de suflarea lui subţire care ne îngheţa. Boteanu insă n-a vroit să plece, până ce n-a ştiut că batalionul de la fermă intrase în dispozitivul de noapte ordonat. L-a căutat din nou
16
pe Murea, la telefon, dar comandantul batalionului era plecat la compania care se, instalase dincolo de fermă, în avanpost. Atunci a trimis după cai, în vîlceluţă, ca să ne ducem noi la fermă, să cercetăm. Nu mai avea desigur nici un rost să facem asta, de vreme ce Murea era la postul său. Dar nu m-am putut împotrivi, pentru că Boteanu era prea tulburat şi.prea neliniştit de starea în care-1 văzuse pe Ovidiu Stanca. Am pus însă mina pe telefon şi am trimis toţi agenţii la postul de comandă de la fermă după maiorul Murea. Peste un sfert de oră, comandantul batalionului îi raporta lui Boteanu "că totul e în ordine şi că poate să plece fără grijă în sat. Colonelul s-a mai liniştit şi a cerut de la noi o ţigară, căci ale lui se umeziseră în buzunarul de la piept şi nu se mai aprindeau.
Agenţii care ne-au adus.însă caii, ne-au a'dus şi vestea cutremurătoare că Ovidiu Stanca murise la postul de prim ajutor din vîlceluţă. Boteanu i-a ascultat năuc, de parca visa şi nici nu-i auzea. Se aşteptase desigur la asta, dar tot nu-i înţelegea. Abia întMin târziu a lăsat să-i cadă ţigara dintre degete în noroi şi a ieşit de sub tufan cu privirile în pământ. La opt-zece paşi s-a oprit în întuneric şi ploaie, încremenind, ca o statuie îngheţată de fum, pe care vântul acela subţire şi aspru n-o mai destrăma. Noi am rămas mai departe sub tufan, ou caii de căpestre, îngânduraţi şi neîndrăznind să-i tulburăm clipa aceea de risipire şi de deznădejde.
După o vreme însă am simţit răceala noroiului de pe noi şi greutatea hainelor pline de apă. M-am gândit că Boteanu n-ar fi putut rezista prea mult în straiele alea de gheaţă şi m-am apropiat de el, aducîndu-i calul. Dar abia la un pas mi-am dat seama că Boteanu plângea, cu faţa de piatră săltată ân ploaie şi vânt, fără să tresară măcar. De căpitanul Ovidiu Stanca âl legase ânsuşi rostul luptei noastre pentru eliberarea Transilvaniei, precum şi amintirea unei pătimiri mai de demult, din 1940, cînd plecaseră fără să dorească asta, împreună, de aici. Cînd m-a simţit alături, colonelul a întins mâna şi a apucat frâul calului care bătea neliniştit cu copita ân noroi. Apoi a incălecat singur, fără să mai aştepte ajutor, şi a luat-o ân goană spre vâlceluţă. O clipă l-am urmărit, cum plutea ca o umbră peste arături, acoperindu-se treptat de întuneric şi ploaie. Am sărit şi noi ân şâi şi am pornit-o după el in stol, cravaşându-ne caii, căci ne temeam să nu-1 pierdem din priviri şi să nu rătăcim cu toţii înspre nemţi.
în vîlceluţă, Boteanu a mai întîrziat un timp la căpătâiul lui Ovidiu Stanca în aceeaşi încremenire c'are te tulbura. Apoi am încălecat din nou şi ne-am îndreptat spre sat, cu inimile îngheţate de durere şi cu caii la pas...
Trecuse de miezul nopţii,  cînd am ajuns  la postul /// de comandă al regimentului, în sat. Ploaia şi vîntul
ne udase şi ne zbicise de mai multe ori, ne îngheţase, aşa că dîrdîiam de frig. Noroiul de pe noi se întărise ca o crustă pe dedesubt şi lucea întunecat pe deasupra, umezit de apa care îl spăla. Am descălecat cu greu, de parcă purtam pe spate şi piept, pe genunchi, o platoşă ce se spărgea. în poartă am dat de Dănilă, care ieşise poate pentru a zecea oară în uliţă, să se uite după noi.
•— Pe unde, dumnezeu, aţi fost pe-o vreme ca asta ?! 1-a luat el la rost pe Boteanu, cu aceeaşi autoritate îngrijorata, îngăduită de colonel... V-am căutat peste tot cu telefonul, dar nimeni nu mi-a spus unde vă pot găsi... Acum plecam pe poziţie, să vă caut acolo...
2 — Viaţa Romînească
17
Boteanu a lăsat calul în grija agenţilor şi a intrat pe poartă scutu-rîndu-şi cişmele, mormâind :
■—■ Gata,  am terminat pe astăzi...
Oşteanul sa tras  din faţa lui, prevăzător, şi a adăugat cu frică :
— Să ştiţi c-am raportat şi la divizie, domnului general ! ■—• Ce-ai raportat ?  a  tresărit Boteanu.
Dănilă s-a speriat cu adevărat şi s-a mai tras un pas, mai lîngă gard.
— Adică, dumnealui a dat telefon... i-am spus c-aţi atacat şi dumneavoastră la fermă...
— Dănilă ! a strigat colonelul, supărat. Apoi a revenit, amintindu^şi că vorbise totuşi cu generalul : Doar i-am spus că mă duc la fermă !
— Da, aşa i-am spus şi eu... Da' mi-a întors repede vorba... „Pe frontul de la fermă", nu însemnează că trebuia să mergeţi şi la atac !... Acuma trebuie să fac zece schimburi de santinelă, s-a supărat Dănilă... că domnul general a zis c^ de ce-am călcat ordinul pe care 1-a dat... da'ce, eu l-am călcat ?
Boteanu s-a înmuiat dintr-odată, mişcat de indignarea oşteanului, şi a zâmbit în treacăt, silit:
— Lasă, Dănilă... le facem amândoi, aicea, la regiment...
Era adevărat ; cu o lună în urmă, în timpul luptelor de pe Mureş, . comandantul diviziei fusese obligat să interzică lui Boteanu să mai iasă în prima linie, pentru că de cîteva ori nemţii fuseseră gata să pună mâna pe el. De două ori într-o săptămână, la Iernut şi Cota 495, căpitanul Ovidiu Stanca îl scăpase din ghiarele nemţilor oa din foc. Boteanu îi ura de moarte pe cotropitori şi câteodată, cînd atacurile noastre erau oprite de ei, îşi pierdea răbdarea şi se năpustea înainte, cu soldaţii după el. Desigur că, pe lîngă curajul şi neînfricarea lui, era si un pic de nebunie în purtarea asta şi comandantul diviziei nu i-o mai îngăduia. De aceea vorbise personal, şi cu mine şi cu Dănilă, şi ne făcuse şi pe noi răspunzători de viaţa colonelului... ,
Boteanu a trecut printre santinelele din faţa casei, cu mîna la cască, şi s-a oprit în uşă, întors către Dănilă :
■— Şi cu cine-a vorbit ?
— Cu dom'maior Blaga, a mormăit oşteanul.
— Cheamă-l la mine, i-a ordonat.
In tindă, cei zece, cincisprezece agenţi şi telefonişti din compania de comandă a regimentului aţipiseră ghemuiţi şi înghesuiţi pe lîngă pereţi, cu armele între genunchi şi bărbiile în piept. La intrarea noastră, unul a tresărit şi s-au ridicat apoi cu toţii în picioare, potrivindu-şi somnoroşi căştile şi mantâile. Boteanu le-a făcut semn să se aşeze din nou şi s-a uitat în trecere, pentru o clipă, la un civil care dormea netulburat pe un scaun, în colţ. Civilul încâlecase scaunul şi-şi lăsase capul pe mâinile sprijinite de spătarul lui, pe şapcă. Aproape de el, pe pământ, ardea un felinar de vânt şi lumina acestuia îl bătea de jos în sus, aruncîndu-i umbra până ân tavan. Dintr-o altă incăpere, din fund, a apărut curând maiorul Blaga şi am intrat împreună la colonel, uitând în aceeaşi clipă de civil.
In odaia comandantului era de acum cald şi stăruia o aromă acri-şoară, proaspătă, de gutuie. Lampa ardea pe masă cu fitilul micşorat, învăluită într-un nimb  de lumină  gălbuie,  dincolo  de care,  de  jur împrejur
18
domnea întunericul. în colţul dinspre răsărit, sub icoană, pîlpîia uşor şi sîngeriu o candelă, iar în umbra ei, lîngă perete, sta îngenunchiată o femeie. Cînd ne-ă simţit, femeia s-a ridicat, stingherită, şi s-a retras, închintadu-se
şi şoptind :
_ Au trecut morţi şi răniţi încoace...
Era gazda noastră, bătrână şi uscată, aplecată din mijloc de parcă se fringe a la fiecare pas. Boteanu a urmărit umbra ei pînă ce a dispărut pe uşă şi a ridicat apoi fitilul lămpii, luminând dintr-odată încăperea. Abia atunci am văzut cu adevărat cum arătam ; eram înfăşuraţi în scoarţa aceea de noroi din creştet pînă în tălpi, ca nişte oameni făcuţi în întregime din lut.
— Tii ! a izbucnit Dănilă, speriat de-a binelea... Dezbrâcaţi-vă ! s-a rqpezit el, la colonel... Imediat să vă dezbrăcaţi !
Colonelul însă i-a făcut semn spre uşă, să iasă, şi n-a coborât mîna pînă ce Dănilă nu ne-a lăsat numai cu Blaga. Pe masă, gazda adusese nişte gutui rupte din pomul din grădină, aromitoare şi mari, lucioase, pe care Boteanu Ie-a mutat una câte una, îngândurat, pe taraba ferestrei. Apoi ne-a arătat harta, cu palma desfăcută, parcă luminiîndu-se la chip.
— Care e situaţia ? 1-a întrebat el pe Blaga.
Maiorul Blaga era ofiţerul cu operaţiile, şeful de stat major al regimentului — cum s-ar spune, şi el ştia în orice clipă nu numai situaţia subunităţilor noastre, a îndeplinirii misiunilor pe care le aveau, ci şi pe cea a unităţilor din sectoarele ,vecine. Era un om destul de obişnuit Ia prima vedere, aproape şters, cu faţa albă şi părul bălai, cu ochii alb-cenuşii, ca de platină, şi sprâncenele rare şi subţiri, neîmplinite, de parcă erau desenate. La început m-am întrebat chiar, de ce 1-a ales Boteanu tocmai pe dl întro funcţie ca asta, de care depindeau mişcările de luptă ale regimentului. Cu timpul mi-am dat seama însă că Blaga era nu numai bine pregătit ca ofiţer de stat major, dar avea pe deasupra tuturor un simţ ânăscut al celei mai aspre obiectivităţi, lucru de o mare valoare pe front. Boteanu era pătimaş şi iute, ofensiv ân orice clipă, cutezător şi înflăcărat, ceea ce nu se vedea îndeajuns, pentru că se stăpânea cu o putere uluitoare, şi^şi ascundea acest clocot interior, aşa cum strălucirea de păcură a ochilor îi ascundea trăirile-i adânci. Ori, el avea nevoie tocmai de un ofiţer ca Blaga în argumentarea hotărârilor Iui de atac, pentru că Blaga reprezenta ântr-un fel, pentru el, glasul adevărului-adevărat, al celei mai crude raţiuni, al faptelor şi situaţiilor reale şi drepte, neîntinate şi neânifrumuseţate. Cînd am înţeles asta, mi-am dat seama şi mai mult de una din trăsăturile de preţ ale caracterului lui Boteanu. El era faţă de sine însuşi necruţător şi rece şi acolo unde ştia că-i trebuie o părere, alta decât a lui, o căuta, chiar dacă nu ţinea pînă la capăt seamă de ea. Aşa se întîmpla că uneori, după ce expunea ideea unei manevre, trecea harta lui Blaga şi-1 întreba :
— Poftim, eşti comandantul trupelor nemţeşti din faţa noastră... ce-ai face în locul lui ?
Boteanu asculta cu urechile ciulite părerea lui Blaga, care cântarea cu o răceală exagerată situaţia, după o logică strânsă, de fier, şi îşi completa apoi, sau chiar schimba ideea tactică a atacului. Desigur că erau şi cazuri cînd Blaga înclina să cadă, el însuşi, prizonierul faptelor; dar interveneau neliniştea creatoare a lui Boteanu şi combativitatea lui, căci colonelului îi plăcea cu deosebire să forţeze puţin situaţiile de pe front şi să dea peste cap faptele ce păreau pentru noi destul de evidente şi de tari.
19
De data asta, Blaga s-a aplecat asupra hărţii lui Boteanu şi a început să tragă pe ea, repede şi uşor, de parcă desena, nişte linii şi nişte săgeţi groase şi roşii, raportând :
■— Am vorbit acum o jumătate de ceas cu domnul general... în clipa oînd ocupaserăm fenrAi... Deocamdată rămînem pe loc, în rezervă, cu toate cele trei batalioane... la fermă, în vîlceluţă şi Ia marginea satului...
— Cum,  adică ?  s-a  încruntat Boteanu.
•— Ordin! a ridicat Blaga umerii şi a încercuit tot cu roşu ferma, vîlceluţă şi ieşirea din sat.
Boteanu a părăsit harta, a ridicat receptorul telefonului de pe masă şi a cerut legătura cu comandamentul diviziei.
— Vreau să vă rog un lucru, domnule general, a început el, cu glasul stăpânit... Lăsaţi-ne să continuăm noi atacul... Ştiţi că de aici am plecat în 1940 şi vreau să eliberez cu regimentul meu acest ultim petic de pământ ce ne-a mai rămas pînă Ia graniţă !
— îmi ceri o favoare, colega! 1-a aţîţat generalul, cu un gînd ascuns pe care, înfierbântat cum era, Boteanu nu 1-a sesizat.
Trebuie să spun că generalul şi colonelul erau din aceeaşi promoţie de ofiţeri şi că şeful acestei promoţii fusese Boteanu. Mai mult, Boteanu ar fi trebuit să fie de mult general, dar din cauza atitudinii sale din timpul războiului antisovietic, Antonescu 1-a şters de pe lista înaintărilor în grad, iar mai apoi 1-a trecut în rezervă, .cum se va vedea.
— Dacă îmi permiteţi, a insistat Boteanu... o favoare şi un drept, domnule general !... Am plecat de aici de pe graniţă, şi cred că am dreptul ca tot eu să ajung acolo cel dintâi!... Iar favoarea, vă rog pe dumneavoastră să mi-o acordaţi !
— Te-ai bucurat destul de favoarea asta, 1-a domolit generalul... şi pe Mureş, şi pe Arieş, şi la Turda, şi la Apahida, lîngă Cluj... şi chiar acum, la fermă !
—. Atunci, vă rog să-mi îngăduiţi să-mi ândeplinesc o datorie, domnule general !... Căpitanul Ovidiu Stanca a căzut în atacul de la fermă... Da, a revenit Boteanu... Ce să mai verific... eu însumi l-am văzut!... M-am angajat faţă de el, a explicat Boteanu mai apoi, să ajung cel dintâi la Urziceni !... In 1940 am plecat împreună de acolo...
A trecut un timp, pînă ce am desluşit din nou vocea înceată a generalului :
■— Ai regimentul prea împuţinat şi prea istovit, Grigore... •— Pentru Ardeal găsim oricând putere, domnule general!
— Nu pot, a răspuns generalul, neînduplecat... Ar însemna să ajungi pe graniţa cu o umbră de regiment... Şi-apoi, pînă la Urziceni trebuie să eliberăm mai întâi  Careii Mari !
—■ Vom elibera mai întîi Careii Mari, domnule general ! a tresărit Boteanu, înfiorat  de nădejde.
— Nu pot, Grigore... nu-mi cere să fac ceea ce nu pot !
— In cazul acesta, a revenit Boteanu şi mai ofensiv, vă rog să-mi aprobaţi să iau comanda companiei lui Ovidiu Stanca şi să mă alătur regimentului care va ataca pe direcţia Careii Mari—Urziceni...
A urmat o clipă de linişte, în care doar sfîrîitul lămpii de pe masă se auzea şi vuietul vântului de afară, care se întărise încă şi repezea cu putere ploaia în geam.
— Vă ascult, domnule general, a insistat Boteanu...
20
_ Nu-ti pot îngădui, Grigore, a răspuns generalul şi a în'ceput să-1
certe prieteneşte, blând... In ultimul timp îţi cam pierzi stăpânirea... De ce te Tab eşti aşa ?... 0 să ajungem şi pe graniţă !... Şi deodată şi-a schimbat glasul şi 1-a luat din s'curt : Acuma ce-ai căutat, de pildă, la fermă ?
_ Dar v-am • raportat, domnule general! a zis Boteanu cu şiretenie.
._    Mi-ai spus că te duci „pe frontul de la fermă"... şi nu că ataci!
Colonelul a rămas tăcut, ocolind astfel antrenarea generalului. Scoarţa de noroi de pe pieptul şi umerii lui începuse să se usuce, fumegând încins, aîbindu-se. Feştila candelei pâlpâia, îngmşînld umbrele din colţul acela, înislngerându-le.
— Şi pe deasupra tuturor, a urmat generalul, ştii doar că a venit cineva după tine...
— Nu plec nicăieri, domnule general, a izbucnit Boteanu.
— Asta hotărăşti intr-adevăr numai tu ! 1-a aţâţat iarăşi generalul, care nu vroia să piardă un asemenea comandant de regiment... Locul soldatului este astăzi pe front, dragă Grigore, a continuat ei, mieros, hoţeşte... Trebuie mai întîi să-i scoatem pe nemţi din Transilvania şi să-i batem apoi bine de tot, ca să le piară pofta să mai vină încoace... După război vom vedea noi ce e de făcut !
— Dar dumneavoastră tocmai asta nu-mi îngăduiţi să fac !... Şi Boteanu 1-a ameninţat direct, aproape nepermis : Şi-atunci, ce rost mai are să  rămân ? !
— Bine, a cedat generalul, pe neaşteptate... să mă mai gândesc ! Şi astfel, ântre comandantul diviziei şi Boteanu s-a încheiat în seara
aceea o înţelegere tacită, ai căror martori fuseserăm doar eu şi maiorul Blaga. Colonelul a rămas apoi o vreme cu mîna pe receptorul lăsat în furcă, îngândurat şi tăcut, as!cultîndu-şi ineâ gândurile sau poate numai urmărinid ploaia care spăla mai departe geamurile căptuşite de întuneric. Faţa i s-a destins apoi, treptat, luminîn)du-i-se ; simţurile şi gîndurile îi ieşeau din înegurarea de pînă atunci, despovărate de durerea pe care o lăsau uitată. îl cunoşteam destul de bine pe colonel ; am înţeles că el începuse de pe acum să se gândească la atacul ce trebuia dezlănţuit a doua zi inspre Cărei. Se aprinsese dintr-o dată, pînă Ia cea din urmă fibră şi ardea, iluminat, cu mîna încă pe telefon şi privirile aţintite vultureşte Ia harta de pe masă. A apucat apoi o gutuie de pe taraba ferestrei şi a muşcat-o adînc şi cu poftă, rupând o bucătură mare şi colţuroasă, pe care a ânceput s-o mestece grăbit, strâmbîndu-se de plăcere.
— Cînd vine ordinul diviziei, mă deşteptaţi ! a ordonat el lui Blaga, ingăduindu-i să plece.
Pe mine m-a trimis să mă culc, dar n-am apucat să ies, căci Boteanu s-a oprit în aceeaşi clipă din mestecat şi a lăsat gutuia pe masă, întrun-tîndu-se iar.
•— Dănilă ! a strigat el la oştean.
Uşa s-a deschis, împinsă cu putere, şi-n prag a apărut Dănilă, nerăbdător, cu alte cizme şi alte haine de-ale colonelului pe braţe. Se vedea că oşteanul pândise până atunci la uşă, că toată rufăria era bine pregătita, pînă Ia ciorapi şi cămaşă, şi aşezată în ordinea în care Boteanu le lua la îmbrăcat. Colonelul însă i-a tăiat repede elanul şi i-a risipit mulţumirea care începuse să-i mângîie faţa. L-a oprit aproape de uşă şi 1-a întrebat aspru, din nou înegurat :
— Dănilă, cine e civilul ?
21
— Eu ştiu? a ridicat oşteanul umerii... Un agent ide la divizie 1-a adus... Zice că pentru dumneavoastră a venit, tocmai de la Bucureşti... „Special?" îl întreb... „Special", zice... „D-acasă ?"... „Nu"... „Da'de unde, îl iscodesc, că eu numai ieri am venit d-acolo?!... „Ei, zice el, căutînd să scape, m-a trimis cineva"... „E mare?..." „Mare", zâmbeşte el... „Comandantul armatei, guvernul?..." „Mai mare!"... „Doar n-o fi regele?!..." „A, nu! s-a împotrivit el, cu hotărâre... Mai mare şi ca regele !"... „Hm ! am făcut eu... Şi-ai venit cu vreo veste ide la el?..." „Cu!"... „Şi e chiar pentru dom'colonel al nostru?..." „Pentru!"... „Dacă nu e bună, nu ne trebuie!" l-am repezit şi-am fost gata să-1 dau afară...
— Hm ! a zâmbit Boteanu şi s-a încruntat apoi, din nou.
•—• Aşa a zâmbit şi el, a urmat Dănilă, încurcat... Apoi i-am dat un scaun, de s-a aşezat în colţ, acolo între telefonişti... Am tot aşteptat să ne întrebe ceva despre front, ca să-mi vină la îndemână şl. să-1 reped... să-1 pun să se legetemeze, cu toate că fusese pe la divizie... Da'nu ne-a întrebat !... A încălecat scaunul şi a rămas cu ochii la noi, îngândurat... „Arăţi obosit de tot !" am deschis eu iarăşi vorba... „De-o săptămâna, zice, sânt pe drum... Acuma trenul nu merge decît până la Turda, unul pe zi... Şi frontul s-a tot mişcat încoace, aşa că de la Turda şi Cluj am venit cu ce s-a nimerit..." „Se vede, îl măsor eu, că eşti tare nedormit... Da' n-ai apucat nici o noapte să te odihneşti?..." „Nu, zice... de la 23 august, n-am mai apucat!"... Şi-odată mi s-a luminat mintea, a tresărit Dănilă, şi mi-am închipuit că e trimis de comunişti... L-am simţit, zic, şi ca să-1 încerc, îl întreb ce mai e nou prin ţară... „Aşa şi aşa !" ocoleşte el, răspunsul... „Da' la noi se mai gândeşte cineva?..." „Cine trebuie se gândeşte!" m-a asigurat el... Apoi a revenit, in şoaptă, gânditor : „Să terminăm cu nemţii şi-o să fie bine!"... „Ei, cu nemţii o să terminăm noi, îl încerc eu, iar... da' ce folos dacă totul o să rămână cum a fost?!..." Aicea l-am prins, a rînjit Dănilă şi a făcut 'cu ochiul... „N-o să rămână, a clătinat el capul... 0 să-i gonim noi şi pe boieri !"... „Hă, păi aşa spune frăţioare ! am izbucnit eu şi i-am dat sâ-şi facă o ţigară şi-abia apoi ne-am pus pe povestit...
Dănilă s-a intrerupt pentru o clipă, s-a apropiat pe vârfuri ele colonel, cu hainele ân braţe, şi a şoptit cu ochii micşoraţi, complice :
— Dom'colonel, eu zic că e Comunist... să trăiţi !
Boteanu a rămas mai departe tăcut, îngândurat. Apoi a început să se dezbrace, aruncând cizmele şi hainele noroite pe rând, jos, lângă uşă. M-a trimis şi pe mine să mă schimb, dar m-a rugat să mă ântorc, ca să mâncăm împreună găina pregătită pentru prânz. Dănilă a uitat repede de civil, a prins iarăşi curaj şi a început să-1 boscorodească pe colonel, răsucindu-se în jurul lui şi ştergîndu-i spatele şi pieptul, apăsat, cu un prosop. Colonelul strângea numai ochii şi dinţii şi îndura cu buzele strânse toată cazna oşteanului, căci pielea i se învineţise de acum şi -începuse să-1 ia cu frig.
— Să nu răciţi ! a mormăit Dănilă, speriat.
Eu am ieşit în tindă şi am trecut în cealaltă cameră, să mă schimb. 0 clipă mi-am aruncat privirile spre necunoscut, -şi, dacă l-am văzut ghemuit încă pe scaun, în colţ, prăbuşit ân somn şi pierdut printre soldaţii care sforăiau liniştit, parcă nu m-am mai temut de vestea pe care o adusese el pentru Boteanu. M-am dezbrăcat in fugă, m-am spălat, m-am îmbrăcat cu alte haine şi m-am întors la colonel. L-am găsit întins peste pilota de puf, în pat, îngropat ca într-o spumă de săpun şi acoperit ide Dănilă pînă la gît
22
cu cojocul. Avea privirile aţintite în tavan şi fuma, aproape copleşit de gânduri.
'._ Moroşane, s-a întors el spre mine, după un timp... noi avem comunişti printre ofiţeri ?
_ Am crezut .că ştiţi, domnule colonel, am murmurat eu, vinovat...
căpitanul Ovidiu Stanca a cerut chiar zilele acestea să intre !
Boteanu a încremenit dintr-odată, mut şi neîncrezător, uimit. 0 vreme a rămas aşa, cu ţigara fumegîndu-i în mînă şi privirea rătăcită, departe, în gol. Se gmdea poate la viaţa şi faptele căpitanului Stanca, de cînd îl cunoscuse în 1940 pe graniţă şi pînă în seara aceea, cînd căzuse ciuruit de nemţi. Faţa i s-a luminat apoi, treptat, ca de o descoperire înceată, dar tulburătoare a gîndurilor. Semnificaţia neaşteptată a acestui fapt îi dezvăluise poate sensul cel mai adânc al tuturor celorlalte lucruri legate de viaţa Iui Ovidiu Stanca, pînă acum. Lumina aceea, care creştea şi strălucea tot mai puternic ân ochii lui de păcură, ardea ca un reflector al minţii lui cutezătoare şi agere, îndreptat ân urmă, ân amintirea lui. A mai trecut un timp, până ce colonelul s-a smuls gândurilor, şi a coborât apoi din pat, parcă întinerit.
— Dănilă ! a strigat el.
Oşteanul care stătea desigur ca pe ghimpi în tindă, căci se temea ca Boteanu să nu fi răcit, a apărut în aceeaşi clipă, îngrijorat. El s-a uitat mai întâi la mine, ca să înţeleagă din privirile mele ceea ce strălucirea ochilor colonelului ii ascundea, dar n-a putut prinde nimic deosebit, pentru că nici eu nu cunoşteam intenţiile lui Boteanu. Atunci a rămas aproape de uşă, atent, prevăzător.
— Dănilă, 1-a întrebat Boteanu cu glasul schimbat... sânt comunişti printre soldaţi ?
— Eu ştiu, dom'le colonel ?! a mormăit el, ascuns.
— Dar cine vorbeşte aşa, mai mult, de boieri şi de pământ, de dreptate...
— Toată lumea vorbeşte, dom'colonel ! şi-a arătat Dănilă nedumerirea.
— Lasă lumea... dintre soldaţi !
— Eu ştiu ?! a ridicat Dănilă umerii din nou, ...Toţi vorbim, dom'colonel !... Că de-o pildă, a urmat oşteanul ceva mai liniştit, şi acuma, până v-aţi întors dumneavoastră de la fermă, noi numai despre astea am povestit, cu civilul... Că să vedeţi dumneavoastră, a mîrîit Dănilă... ne batem noi cu nemţii p-aicea, da'gândurile ni-s acasă, la neveste şi la copii, la pământuri... Civilul zicea că se răstoarnă o lume şe se aşează alta, cu dreptate pentru noi... C-aşa am citit şi ântr-un jurnal, pe care tot el 1-a adus...
— Dă-I încoace! a cerut colonelul.
Oşteanul a belit iarăşi ochii, şi mai speriat, cu privirile aţintite în ochii lui Boteanu, de parcă nu l-ar fi înţeles. Dacă a văzut însă că n-are încotro, a scos din buzunarul de la piept, de sub veston, un ziar împăturit cu grijă şi i 1-a întins. Boteanu a luat îngândurat ziarul, 1-a desfăcut şi s-a îndreptat cu el spre masă. Acolo 1-a întins sub nimbul de lumină al lămpii şi a început să citească, atent, cu creionul roşu în mînă, aşa cum era obişnuit să citească ordinele de luptă şi hărţile de război. Din cînd în cînd tresărea şi sublinia rândurile, apăsat, cu creionul. Era un exemplar al Romîniei Libere, mai vechi, ros şi înegrit, aproape rupt pe la îndoituri.
Pînă atunci, la noi pe frontieră ajunseseră mai greu ziarele, căci eram cu grijă feriţi de comandamente şi serviciile secrete de lucrurile care se
23
petreceau în ţară. Aşa că nu mi-am putut stăpâni curiozitatea şi m-am apropiat şi eu de masă, de mi-am aruncat privirile pe ziar. Pe prima pagină era publicat Manifestul Comitetul Centrai al Partidului Comunist din Romî-nia, adresat armatei în primele zile ale Iui 'septembrie, cînd începuseră luptele din Ardeal. Iată   rîndurile 'subliniate de Boteanu :
Ofiţeri, Subofiţeri şi Soldaţi!
Lupta voastră eroică a sfărîmat în cîteva zile stăplnirea nemţilor şi a slugilor lor din ţara noastră.
Bucureştiul,  capitala noastră  dragă a fost eliberată...
Armata romînă a găsit calea adevăratei lupte, lupta patriotică a întregului popor împotriva hitleriştilor cotropitori, împotriva duşmanilor noştri, împotriva tuturor acelora care v-au trimis cu forţa să muriţi la Stalingrad, pe cîmpiile îndepărtate ale Volgăi şi Donului şi în munţii Caucazului, în timp ce ţara era jertfită, poporul asuprit şi înjosit. Aţi fost trimişi să muriţi într-un război tîlhâresc, război nedrept, războiul imperialismului fascist ger man.
De la întronarea regimului democratic, luptaţi într-un război drept, războiul de eliberare a ţării de cotropitorii nemţi, război victorios, avînd sprijin măreţ din partea eroicei Armţite Roşii.
Întregul popor romîn înconjoară cu dragoste lupta voastră plină de elan şi jertfă, căci lupta voastră este lupta întregului popor pentru libertate, independenţă şi o viaţă mai bună...
Boteanu n-a mai aşteptat să termin şi eu de citit ; a împăturit ziarul la loc, tulburat, căci ideile manifestului erau aproape la fel cu cele pentru care Antonescu il destituise din armată. A pus apoi ziarul pe gutuile de pe taraba ferestrei şi s^a întors, tulburat încă, la oştean.
-— Mai ai ziare d-astea, Dănilă ?
— Eu, nu... dom'colonel ! a mormăit oşteanul, bănuitor, căci încă nu ştia ce să creadă din vorba uscată a lui Boteanu.. Da'mai are unul, un telefonist, o ,.Scînteieil, adusă tot de civil !
—• Adu-mi-o, a cerut Boteanu...
Dănilă a ieşit şi s-a întors destul ide repede şi cu celălalt ziar. Boteanu a primit ziarul, interesat, şi 1-a răsfoit şi mai îngîndurat. Exemplarul acesta era mai nou, chiar din zilele cînd civilul plecase de la Bucureşti. L-a întins apoi pe masă şi s-a aplecat asupra Iui, de asemenea cu creionul în mînă. Prima pagină a ziarului era o fotografie uriaşă care înfăţişa o mare de capete omeneşti, pe care pluteau steaguri şi pancarde, lozinci... Manifestaţia de duminică de la A.N.E.F. .', scria deasupra... Poporul şi-a spus cuvîntul: Să plece guvernul! Vrem un guvern al Frontului Naţional Democratic!... Peste o sută de mii de muncitori, ţărani şi intelectuali s-au întrunit duminică la A.N.E.F....
— Cînd vine asta, Moroşane? m-a întrebat Boteanu.
— Exact acum două săptămîni, domnule colonel, am socotit eu. Boteanu a citit atent, cu ochii mijiţi şi puţin îneguraţi, toată relatarea
despre manifestaţia de la A.N.E.F. Apoi a întors foile ziarului, cu fruntea încremenită, lipsită parcă de orice gînd. S-a oprit la o pagină din interiorul ziarului, cu cerneala tiparului destrămiată, mînjită de degetele butucănoase ale soldaţilor. Acolo scria despre moşiile de mii şi mii de hectare ale mo-
24
şierului Pană de pe Bărăgan, despre dijma şi învoielile la care erau supuşi ţăranii de pe moşia lui Păltineanu din Dîmboviţa, precum şi alte ştiri aţâţătoare, despre reformă şi pămînt.
— Ce zici,  Moroşane ? m-a  -cercetat colonelul.
— Criză politică, domnule colonel... schimbare de guvern !
— Nu, m-a corectat el... e vorba de mai mult !
Boteanu a stilus şi ziarul acela, 1-a luat şi pe celălalt de pe gutuile din fereastră şi i le-a dat pe amândouă, înapoi, lui Dănilă.
— Să trăiţi, dom'colonel ! a zvâcnit oşteanul, eliberat dintr-o dată de teamă. '
— Ce zici, Dănilă? i-a întrebat Boteanu.
— Eu ce să zic, dom'colonel? s-a ferit oşteanul... Zic şi eu ce zic soldaţii !
— Şi ce zic soldaţii ?
— Păi, ei zic că poate o să fie bine !
Oşteanul ar fi vrut s-audă şi părerea colonelului, dar Boteanu nu şi-a arătat-o ân nici un fel. A rămas tăcut, aproape impasibil, dar stăpânit încă de gândurile iscate pe neaşteptate -de lectura ziarelor aduse de civil ide la Bucureşti. Era clar că în spatele frontului, în ţară, începuse să fiarbă apele . mii şi mii de oameni se frământau ca un torent care căuta cu putere un drum. Cineva insă ridica zăgazuri noi în faţa lui şi asta însemna primejdie pentru ţară, nelinişte pe front. Aşa am înţeles cuvintele colonelului, spuse cu grijă, şoptit :
•— Istoria nu iartă pe nimeni, niciodată !... Cine i se împotriveşte este înfrânt!
Boteanu s-a aşezat apoi la masă, înegurat, şi uitând de noi, de parcă nici n-am fi fost de faţă. Din buzunarul de la piept a scos două plicuri, îndoite pe jumătate, în care a cotrobăit în tăcere şi a tras scrisorile aduse de Dănilă de acasă. Lectura ziarelor îi trezise desigur şi alte gânduri, de care se temea. Citise şi pînă atunci scrisorile, dar acum simţise dintr-odată nevoia să le vadă iar şi nu m-am înşelat cînd am bănuit că în afară de atacul căpitanului Stanca de la fermă şi vizita neobişnuită a civilului, una din ele constituia izvorul cel mai adînc al neliniştei sale. Pe prima, care avea numai cîteva rânduri scrise apăsat şi rar, în fugă, şi care ştiam că este de la fiica sa, de la Corina, a citit-o dintr-o privire, iluminat, zîmbind. Se vedea că-i făcea plăcere s-o citească iar, căci era încercat de un sentiment de mulţumire şi de mândrie neascunsă.
— Ce zicea domnişoara, Dănilă ? I-a întrebat el pe oştean, poate pentru a zecea oară.
— „Să-i bateţi mai departe pe nemţi, unchiule Dănilă ! s-a înfoiat oşteanul, satisfăcut că-i făcea colonelului bucuria asta... Spune-i tatei, — adică dumneavoastră, să trăiţi ! — ci e o învălmăşeală paicea, că nu te mai descurci !..." După asta oşteanul s-a lăsat pe celălalt picior şi a continuat cu glasul schimbat : „Să ai grijă de el, unchiule Dănilă !... Să ştii că dacă i se întâmplă ceva, eu cu matale vorbesc !"... Cu mine, zic... Da'nu prea m-ascultă ! a adăugat oşteanul, cu şiretenie ţărănească... „iSă-i spui că I-am rugat eu. să facă ceea ce-i ceri... şi că mi-e dor de el şi că-1 sărut, de-o mie de ori !"
— Tu  minţi,  Dănilă !  1-a  ameninţat colonelul.
— Nu mint, să trăiţi... •
— Dar cum arăta ?
\
25
— Ca un haiduc... cu pantaloni şi plete !... Am ajuns, cum v-am spus, s-a apucat oşteanul să povestească — în zori... chiar dumneaei mi-a deschis !... Cînd m-a văzut, a dat un chiot, şi a sărit în -sus de bucurie. Apoi şi-a scos masca de sârmă de pe faţă, că-şi făcea gimnastica, şi m-a împins cu floreta pînă m-a lipit de zid... „Unchiule Dănilă, a zis, dac-ai venit cu veşti proaste, te străpung !"... Dac-a auzit de bine, mi-a zvârlit cealaltă floretă şi mi-a cerut să ne batem... „Numai o repriză, unchiule Dănilă, s-a rugat ea... că de când a plecat tata nu mai am cu cine !"...
Mi-am amintit că tot aşa o găsisem şi eu, la ânceputul lui septembrie, când fusesem repartizat pe front şi am trecut mai întîi pe la Boteanu pe acasă, ca să vin cu veşti. Atunci însă, Corina nu îndrăznise să-mi zvîrle floreta, dar nici mult nu mai avea pînă să-mi ceară să exersez cu ea...
— Aşa ne-a găsit doamna dumneavoastră, a urmat Dănilă, împun-gându-ne cu şpanga.
— Şi  doamna ce-a  zis ? a mormăit colonelul.
— A certat-o că nu mai e copil, şi-a trimis-o să se îmbrace... Apoi a citit scrisoarea dumneavoastră, a dat în plâns şi s-a apucat de scris...
Boteanu s-a întristat dintr-o dată, de parcă n-ar fi cerut chiar el să-i spună ce-a găsit acasă, la Bucureşti. A citit îngîndurat şi scrisoarea soţiei sale, îngrozitor de lungă, şi a rămas cu privirile aţintite în geam. Mi-am dat seama că tocmai scrisoarea asta îl nelinişteşte cel mai mult în ziua aceea, pentru că a simţit nevoia să-mi citească cîteva rînduri care vorbeau de   el :
—■ ...„Eşti un idealist incurabil, Eugen! îl certa soţia. Un naiv veşnic entuziasmat, dar mereu înfrânt de viaţă. Ai trăit totdeauna cu capul în nori. Acum te interesezi mai mult de soarta ţării decât de noi !... îmi spui că războiul merge de minune şi c-o să eliberaţi ân curînd toată Transilvania... Foarte bine î... Dar timpurile sînt aşa de nesigure şi de tulburi, că mă întreb, îngrijorată, pe ce lume trăieşti?... Tu te-ai gândit vreodată, măcar o singură clipă, ce se va petrece după asta cu noi ? Cu tine ? Cu mine ? Cu Corina?... Ce ne va aduce nouă ziua de astăzi, de mâine?!...
— Hm ! A făcut Boteanu nervos şi a lăsat scrisoarea... Tu cum crezi c-o să fie după război, Moroşene ?
— Eu ştiu, domnule colonel? mi-am arătat nedumerirea... Oricum o să fie, dar ţara tot o să aibă nevoie de armată.
— Aia e ! a reflectat el... Cu oricum ăsta eu nu mă mai prind ! Colonelul a âmpâturit apoi scrisorile, — la if el de tăcut, precum le
desfăcuse ■—, şi le-a vârât din nou in buzunarul de la piept. Cîteva clipe mai târziu, cînd haita aceasta de gânduri care-i tot dădea tîrcoale din ajun s-a mai risipit, şi-a adus aminte că încă nu mîncaserâm până atunci şi s-a râisucit spre oştean :
—- Mi-e foame, Dănilă...
— Acuma, dom'colonel ! a sărit oşteanul, inveselit. ■— Stai... civilul a mâncat?
Oşteanul s-a oprit cu mina pe clanţă, încurcat.
— I-am dat noi nişte pâine... atâta doar ! -— Cheamă-1 şi pe el !
Dănilă a ieşit val-vîrtej, iar eu m-am apucat să pregătesc masa. Am agăţat lampa de cuiul din perete, am strâns harta şi am întins faţa de masă brodată cu negru şi roşu peste scândura de brad. Oşteanul a intrat de câteva ori, în fugă, aducând farfurii şi pahare, tacâmuri şi o pîine ardele-
26
neascâ, mare ca o roată de plug, umflată şi e-o margine puţin tăiată încît i se vedea miezul alb şi proaspăt, îndesat. A adus şi cratiţa în care se lăfăia găina, rumenită la dogoare si nu la foc, şi-a aromit cu ea încăperea. A hărtănit apoi pasărea cu pricepere, pe farfurii, şi a ieşit în tindă, repede, după civil...
întîlnirea dintre colonel şi civil s-a desfăşurat altfel /V de  cum m-am  aşteptat.  Civilul  a  intrat puţin cam
stingherit, abia trezit din somn. S-a oprit mai lîngă uşă, ferindu-şi ochii ide lumina care-I supăra şi cercetând cu atenţie încăperea. Apoi şi-a scos şapca de postav şi şi-a netezit părul răvăşit şi'negru, la fel de negru ca al colonelului şi tot aşa de brumat pe lîngă urechi. Era un om în putere, cumpănit în mişcări, greoi ca un urs, sau poate numai haina de postav de rînd, umedă încă, îl făcea să pară aşa. Faţa îi era liniştită, dar uşor umbrită, galbenă şi trasă, obosită, ochii ca de sînge, injectaţi,' aşa cum arăţi de obicei oînd, după nopţi întregi ide nesomn, ai aţipit o clipă. A strîns mîna lui Boteanu cu o simplitate care m-a surprins şi i-a ti nu t-o o vreme în pumn, pînă ce a terminat de spus că vine din partea Comitetului Central al Partidului Comunist. Boteanu a tresărit, aproape neobservat, deşi se aşteptase la vizita asta, şi a zîmbit îndepărtat, prudent.
— Noi n-am mâncat nimic pe ziua de azi, a schimbat el vorba... Şi-am auzit că şi dumneata eşti flămând... hai, să cinăm !
Ne-am aşezat apoi toţi trei la masă ; civilul in faţa colonelului, iar eu autre ei, cu faţa la geam ; cea de a patra latură a mesei era lipită de perete, sub fereastră. Oşteanul a apucat pâinea ân braţele-i vînjoase şi-a potrivit-o ţărăneşte la piept, într-o dungă. Apoi ne-a tăiat la fiecare câte o felie groasă şi mare, rotind cuţitul cu îndemânare, atent şi concentrat, de parcă îndeplinea un ritual. A lăsat pîinea şi cuţitul pe masă, la îndemâna tuturor, şi s-a tras mai la o parte, cu ochii ţintă la colonel, înveselit câ-1 vadea mfineînd.
— Am învăţat de la el, a început Boteanu, după ce a rupt din pîine şi arătând cu degetul înspre oştean, că pâinea nu se taie decât felie cu felie, cîţ este nevoie numai... Şi încă şi mai bine este, — s-a adresat el. civilului —, ca fiecare să-şi taie cât vrea, după trebuinţă... Aşa e Dănilă ?
— Aşa e, să trăiţi ! a confirmat oşteanul, copleşit de atenţia colonelului.
— De ce? a întrebat Boteanu... Apoi s-a întors spre trimisul Comitetului Central, insistând : Vă rog, să fiţi atenţi la acest răspuns !.*.. Spune, Dănilă !
— Pentru că, a răspuns Dănilă solemn, pîinea e un lucru sfînt... şi e păcat s-o risipeşti!
— Şi de ce e „sfântă ?"
— Pentru că ânseamnă muncă... şi munca e trudă şi chin, sudoare...
Ochii civilului, mari şi frumoşi, puţin codaţi, dar însângeraţi de oboseală şi nesomn, âneguraţi de nişte griji pe care i le simţeam numai din âncordarea lui lăuntrică, âncordare pe care şi-o ascundea, au strălucit pentru o clipă, întorşi către oştean. După asta a încercat parcă să spună ceva, dar şi-a revenit repede şi iar s-a răsucit spre colonel. Am luat insă fiecare dintre noi cite o bucată de găină în mînă şi ne-am ânfipt cu plăcere dinţii
27
în carnea suculentă şi moale. Pieliţa bine rumenită, uscată, se sfărîma repede, troznind şi umplîndu-ne gura de apă. Dănilă ne-a îndemnat apoi să luăm şi nişte murături, pe care le-a purtat într-o farfurie pe după noi, şi aşa a mai trecut o clipă, fără să vorbim.
— După cum se spune, a reluat Boteanu discuţia întreruptă, la dumneavoastră, la comunişti, munca este Ia mare preţ...
—• Este, a răspuns civilul destul de sec, fapt care m-a dezamăgit, pentru că tot aşteptam ca el să înceapă agitaţia pe care auzisem c-o făceau comuniştii printre ofiţeri...
Boteanu însă a continuat insinuant şi agresiv, căutînd parcă anume să zgîndăre tăcerea celuilalt :
— Şi munca, şi cinstea, şi adevărul, şi -dreptatea, şi omenia, şi fericirea... toate virtuţile lumii.
De data asta trimisul Comitetului Central nici n-a răspuns măcar. Părea că se gândeşte numai, tulburat de cele înşirate de Boteanu, că vrea să spună ceva, dar nu găsea în clipa aceea nici un răspuns. Eram convins că nu simţise deloc înţepăturile colonelului şi am început să mă tem de sfârşitul convorbirii, pentru că şi în discuţie colonelul era ofensiv şi necruţător. Boteanu însă şi-a dat seama că celălalt nu se grăbea şi aştepta ca el să se dezvăluie şi-atunci a izbucnit:
— Vorbe... frumoase, dar totuşi vorbe... le-am auzit de atîtea ori pînă acum, încât am început să mă scârbesc, auzindu-le iar...
— Da, e adevărat, a încuviinţat civilul, parcă resemnat... prea mulţi s-au folosit de ele... Noi însă vrem ca şi-n viaţă să fie aşa !
— Parcă numai dumneavoastră vreţi... câţi n-au visat asta pînă acum !
— Ei numai au visat, a întărit civilul, mâhnit... dar n-au putut să
facă !
•— Desigur, ştiţi şi dece ! 1-a înţepat iarăşi colonelul.
■— Da... pentru că nu s-au gândit la cel mai simplu lucru, că mai întîi lumea, lumea asta trebuie schimbată... Nu poţi să faci nimic, cînd lumea e împărţită în stăpâni şi robi, în boieri şi argaţi...
— Cunosc povestea, 1-a întrerupt Boteanu... Uite, Dănilă o cunoaşte şi mai bine ca noi... dar lumea este aşa cum este... şi ca s-o schimbi, nu este posibil !
— Posibil este, 1-a încredinţat civilul... Tocmai lucrul acesta vrem să-1 facem noi !... De la 23 august am apucat pe un drum ireversibil şi sfânt, deopotrivă de bun pentru toţi... Cu cât âi vom bate mai repede pe nemţi şi vom prelua noi, cu adevărat, puterea, cu atât vom înainta mai repede pe el.
— E bine că mi-o spui deschis, a tresărit Boteanu.
— Am sarcina să vorbesc absolut deschis cu dumneavoastră...
— Vă mulţumesc pentru încredere, s-a arătat Boteanu măgulit, dar încă destul de rezervat.
Cîteva clipe am mâncat în tăcere, timp în care civilul şi-a mai adunat gândurile şi şi-a tăiat o nouă felie de pîine, aproape cu aceeaşi îndemânare ca a lui Dănilă. Oşteanul a folosit prilejul şi s-a apropiat de colonel, fă cînd semne cu mîna cînd înspre tindă, cînd la gură, ferindu-se de civil. Aşa făcea întotdeauna, cînd se întâmpla să avem pe cineva străin la masă şi el dorea să
28
comunice sau să-1 întrebe ceva pe colonel. Obiceiul ăsta îl supăra pe Boteanu şi uneori, Dănilă nu mai făcea semne, ci mişca .doar buzele şi făcea semnele cu capul.
— Ce vrei, Dănilă ? 1-a întrebat Boteanu, puţin iritat.
— Mă duc şi.după vin? a întrebat oşteanul, cu jumătate de glas.
— Nu, vinul îl Bem pe graniţă, Ia Urziceni. a spus colonelul... Ne scuză dumnealui !
Civilul a frânt felia de pîiue şi şi-a dezvăluit mai departe concentrat, gîndurile :"
— Din ^ păcate, n-au ajuns cu toţi să înţeleagă necesitatea acestei schimbări... Şi prea puţini au o idee clară asupra situaţiei grele în care ne găsim... Ţara e ruinată de război şi jefuită de nemţi..! Economia ei, la pământ... armata, aproape istovită de un război antipopular şi criminal... suferinţele şi lipsurile în care se zbate omul muncitor, cumplite şi adânci... îşi arată de pe-acum colţii foametea, specula şi sabotajul... Ţara e la greu şi războiul trebuie dus mai departe... Şi tocmai acum, re acţiune a s-a trezit după lovitura primită la 23 august şi încearcă să se ridice viguros, împotrivă...
— Ştiţi ce-mi place la dumneavoastră?! 1-a întrerupt colonelul c-o însufleţire reţinută... întâi : că spuneţi lucrurilor pe nume, nu ascunderi nimic... Doi : că nu vă pierdeţi niciodată cumpătul şi găsiţi oricând puterea să judecaţi la rece... Trei : că treceţi imediat la acţiune, atacaţi obiectivele direct ca o armată... exact ca nişte soldaţi !... E o situaţie cumplită ! arătaţi tuturor, ântregului popor... Dar ân acelaşi timp strigaţi ; o vom schimba !.'.. Pe cine vă bazaţi?... Pe ruşi?
— In primul rând pe noi, pe popor...
— E frumos ce spui, dar poporul, săracu', a clătinat din cap Boteanu, suferă de foame şi sângerează pe aicea, pe front!
— Cu el am făcut şi răsturnarea de la 23 August, ne-a amintit civilul... fără el, asemenea acţiune nu ar fi fost posibilă !
— Da, este adevărat, a recunoscut Boteanu... în clipa când eram aproape de o catastrofă naţională şi nimeni nu mai spera nimic, aţi venit voi, comuniştii, şi-aţi spus : Ridicaţi-vă !... Puneţi mîna pe arme şi hai, cu toţii, pe nemţi !... Trebuie să vă spun, ca soldat, că atunci aţi servit cu adevărat ţara... că în noaptea aceea am înţeles pentru prima dată caracterul profund naţional al politicii dumneavoastră... pe care din păcate şi astăzi, nu toţi îl înţeleg !
— Asta e adevărat, a şoptit civilul ca despre un lucru ce-1 apăsa prea mult... Tocmai de aceea nu vreau să vă ascund faptul că nici în armată lucrurile nu stau prea strălucit...
— Tii ! a făcut Boteanu... Mie îmi spui?!
— Conducerea partidului nostru, a urmat civilul, apreciază mult atitudinea dumneavoastră de pe frontul de est... Ştie, de asemenea, că în noaptea de 23 august, deşi scos din cadrele armatei, v-aţi prezentat din proprie iniţiativă la comandament şi aţi cerut să luptaţi... Cunoaşte şi faptele dumneavoastră de arme de aici, de pe front...
— Vă mulţumesc, a înclinat Boteanu capul... Nu mi-am făcut decît datoria... Am fost şi voi rămîne soldat !... Şi menirea unui soldat este să-şi servească pînă la capăt, şi în orice condiţii, ţara... La 23 august, am înţeles
29
că ţara era într-un pericol de moarte... Iar în noaptea aceea, n-am auzit decât strigătul dumneavoastră de luptă... Şi eu eram atît de însetat -de asta ! a mărturisit Boteanu... Numai dumneavoastră, comuniştii, a revenit mai apoi, cu alt glas, aţi spus: Jos Antonescu ! Afară cu nemţii din ţară!... Cetăţeni şi soldaţi, oameni de pretutindeni... în aceste Clipe grele ne cheamă patria... la luptă !... Şi-n timp ce unii se mai întrebau ce facem, c-aveam atîţia nemţi în ţară, dumneavoastră, comuniştii,  aţi hotărât: cu toată puterea pe ei !
— Vă mulţumesc pentru sinceritate... a murmurat civilul, recunoscător.
Am continuat apoi să mîncăm în linişte, cu o poftă care creştea. S-a apucat şi civilul să mănînce mai cu sîrg, pentru că pînă atunci ciugulise numai, preocupat de discuţia cu Boteanu. L-am urmărit, în timp ce vorbea colonelul, şi am văzut că faţa i se mai luminase şi că era aproape sigur de reuşită, fapt care mai tîrziu i-a sporit înegurarea şi mâhnirea... Simţisem că el căutase să vorbească pînă atunci cît mai puţin şi mai degajat şi am bănuit că făcea asta pentru ca să nu-şi dezvăluie interesul şi încordarea cu care urmărea spusele colonelului. Acum, după ultima mărturisire a colonelului, încordarea lui scăzuse şi-şi îngăduise astfel să mănînce serios, în lege. Boteanu mînca din nou ângândurat şi aşeza oscioarele curăţate de carne pe marginea farfuriei, cu grijă, ca într-un rug. După un timp a luat pîinea şi cuţitul şi le-a întins lui Dănilă, să-i mai taie o felie. Şi iar 1-a încercat plăcerea de a-1 vedea pe oştean strângând pîinea la piept şi mânuind cu smerenie cuţitul...
— Va să zică, domnii din ţară au început sâ-şi facă iar curaj ! s-a încruntat Boteanu, rupînid din felia de pîine.
— Da, a întărit civilul şi glasul lui a răsunat pe neaşteptate agresiv şi plin, crescând... Se înşeală, însă !... Dac-or încerca acum, ân acest moment, să-şi ânjuge boii cu noi, o să rămână nu numai fără coarne, dar şi fără boi... şi chiar fără căruţă !... Fără căruţa asta pe care singuri au dus-o, cum au vrut, atâtea sute de ani !... Ei uită că mai ales acum, noi nu putem îngădui nimic... uită că sîntem ân război şi că nu ne putem juca cu soarta ţării... uită că poporul vrea schimbări democratice şi nu putem nesocoti voinţa şi puterea lui... uită că frontul trebuie sprijinit şi nu sabotat... uită că s-a dus timpul când huzureau şi noi purtam cătuşe... puterea trebuie să treacă imediat, pe deplin şi necondiţionat, în mâinile poporului!... Asta e situaţia, domnule colonel, a sfârşit civilul, domolindu-se.
•— Da, a murmurat Boteanu... m-am gândit adeseori... cum se face că, ân momentele istorice cele mai critice şi mai grele, oamenii ăştia işi pierd cu adevărat capul şi nu-şi mai dau seama de prăpastia care li se deschide in faţă... Aşa au făcut şi cu nemţii... şi când i-au adus în ţară şi cînd s-au prins cu ei în cârdăşia războiului din est.
— Trebuie să vă spun că vă înşelaţi, şi-a permis civilul... Nu-şi pierd capul...  dimpotrivă, judecă cu al lor, potrivit intereselor lor...  asta  fac !
— Da, cam aşa e situaţia,  a recunoscut colonelul...
— Ei îşi închipuie, s-a întunecat celălalt, că noi ne vom opri aici... dar e ridicol să creadă asta !... Va fi o luptă deschisă, necruţătoare şi grea... decisivă !
■— Arn văzut din ziare, a murmurat Boteanu...
— Şi-n această situaţie, a trecut civilul la atac, a trebuit să ne gândim cu toată seriozitatea şi toată răspunderea pe care o avem, la armată şi la front... Trebuie să participăm până la capăt, la războiul antihitlerist...
30
Nu ne e indiferent dacă la sfârşitul acestui război necruţător vom fi socotiţi sau nu printre puterile care i-au ânfrînt pe nemţi... Lucrul acesta va fi extrem de. important pentru destinele ţării!... Tot aşa, nu ne este indiferent dacă în ţară armata va fi sau nu de partea poporului... căci poporul vrea schimbări democratice profunde şi le va obţine cu orice preţ !
— Mai pe scurt ! 1-a fulgerat Boteanu, bănuitor şi cu ochii mijiţi. Spune-ţi de-a dreptul, ce doriţi...
Civilul sja uitat la mine şi la Dănilă, parcă stingherit ; am înţeles astfel c-aK fi dorit să rămînă singur cu colonelul. M-am ridicat, scoţînd o ţigară pe care am vrut s-o aprind şi făcând semn lui Dănilă să adune farfuriile şi să iasă. Mi-am aprins ţigara afară, în pridvor, şi tot acolo am rămas s-o fumez, sprijinit de unul din stâlpii de cărămidă. întunecimea de păcură a nopţii înecase ca o apă şi uliţa şi casele, şi pomii din grădină. Ploaia stătuse, dar cerul nu se luminase încă şi întunericul era la fel de adînc şi spre înalt. Se domolise şi vîntul; doar o suflare subţire şi rece, încărcată de apă, se mai simţea, ca o înfiorare a firii ce mocnea în beznă. Era o linişte deplină şi-n vatra satului şi înspre front. Doar paşii santinelei din poarta se mai auzeau, apăsând pietrişul, înfundîndu^se ritmic în noroi.
„Desigur, îmi spuneam, gîndindu-mă la discuţia care avea loc in casă, civilul a venit să-1 ademenească pe Boteanu, să-1 ia la Bucureşti"... în sinea mea a trebuit să recunosc că Boteanu ar fi fost tot aşa de bun şi acolo, poate la Marele Stat Major. Nici nu-mi puteam închipui c-ar fi putut lucra în altă parte decât la Marele Stat Major, adică acolo unde se hotărăşte cursul şi soarta bătăliilor!... „Dar va accepta să plece?... Nu, îmi răspundeam pe deplin convins... nu va pleca ! Boteanu nu va pleca ele pe front pentru nimic în lume !"
Mi-am amintit însă că soţia lui vroia de multă vreme să-1 ştie într-un loc mai ferit de glonţ, la Marele Stat Major dacă s-ar fi putut. La începutul lui septembrie, am cerut să fiu mutat la o unitate operativă pe frontul din Transilvania şi am fost repartizat la regimentul lui Boteanu. înainte de plecare însă, am trecut pe la el pe acasă, simţindu-mă îndatorat — ca adjutant — să fac aceasta. Colonelul avea o căsuţă deasupra cartierului Cotroceni, pe o străduţa din apropierea Şcolii de Război, ridicată din zestrea soţiei în anii în care urmase cursurile de ofiţeri de stat major. Era de asemenea prea de dimineaţă şi-mi deschisese tot Corina, cum îi deschisese şi lui Dănilă. Fata s-a scuzat c-o găsisem în costumul de scrimă, dar a rămas sprijinită în floretă, încrezătoare şi rece. „...Cum o să-1 ajute ăsta pe tata ?" i-am ghicit dintr-odată gîndurile... Era o fire voluntară şi aprigă, dar stăpânită şi prevăzătoare, poate mai mult din instinct. îi semăna lui Boteanu şi la înfăţişare, la faţă chiar: era la fel de zveltă şi avea aceiaşi ochi de păcură şi acelaşi păr, lucios şi negru. Abia cînd a venit maică-sa şi a trimis-o să se schimbe şi-a îmblânzit privirile şi s-a arătat ceva mai prietenoasă.
în clipele acelea însă, cînd îmi fumam ţigara în privdor nu mă gândeam la Corina, ci la soţia colonelului ; mi-am. amintit din nou ce-mi spusese ea atunci, lucruri pe care numai în parte le-am transmis lui Boteanu. îmi ceruse foarte insistent să am grijă de colonel, că „este lipsit completamente de cel mai elementar simţ personal şi practic...". Acuma, mi se plânsese ea, cînd unii care n-au suferit nici pe departe ca el s-au aranjat Ia Bucureşti şi pe la etape, el a cerut să plece pe front! Nici măcar de Marele Stat Major n-a vrut să audă !"
31
Amintindu-mi toate astea, începusem să mă tem de hotărîrea pe care trebuia s-o ia Boteanu ; căci nu-mi închipuiam că dorinţa asta atît de vie a soţiei sale, precum şi scrisoarea adusă de Dănilă să nu aibă nici o influenţă asupra lui !
De aceea, în clipa cînd am terminat ţigara m-am întors în casă, îngrijorat, pentru că nu vroiam ca Boteanu să plece. Spre bucuria mea însă, l-am găsit faţă-n faţă cu civilul, în picioare, înfruntîndu-se amândoi cu destulă tărie, dar şi cu o demnitate care impunea deopotrivă stimă şi respect.
■— Eu sînt soldat, spunea Boteanu, apăsat... şi consider că datoria mea, în această clipă, este să fiu aicea, pe front!
— Repet : vă puteţi îndeplini această datorie şi mai bine, la Bucureşti ! i-a arătat civilul, poate pentru a zecea oară.
•— Nu, nu sînt convins de asta... şi nici nu cred că trebuie să mai discutăm  acuma !
■— Dar cînd ? a insistat celălalt.
— Poate pe graniţă, a mormăit colonelul.
— Dar graniţa este destul de aproape...
•— încă nu sîntem pe ea... Şi poate că nici  acolo nu voi  accepta !
— Hotărît ? ! 1-a fulgerat din nou civilul. ■— Foarte hotărât! a strigat Boteanu.
-— Asta nu voi putea să raportez în nici un caz, Comitetului Central! s-a întunecat civilul... Promiteţi-mi cel puţin, s-a rugat el, încercat de o mâhnire neascunsă...  c-o  să vă gândiţi mai mult la cele  ce v-am  spus !
— Nu e nevoie să vă promit, 1-a asigurat colonelul... Am văzut şi eu că lucrurile sînt mai serioase şi mai grave decât am crezut!
Civilul a rămas o clipă gânditor, inegurându-se ca pământul la chip. Apoi, când faţa şi ochii i s-au luminat, a mulţumit pentru m'asă şi şi-a ridicat privirile către colonel.
— în. zori, trebuie să fiu neapărat la Cluj, s-a scuzat el... Am multă treabă acolo... Cînd veţi fi insă pe graniţă, la Urziceni, a zâmbit el, încercat din nou de speranţă, dar şi ameninţător, am să vă viziter iar... A mai tăcut o clipă şi a adăugat, strângând mâna colonelului şi privindu-1 limpede, dar ingrijorat, în ochii-i cu sclipiri de păcură, adânci : Sânt convins că n-am să viu degeaba !
— A, nu, sigur că nu ! a râs colonelul... La Urziceni, desfundăm butoiul şi bem împreună un pahar de vin... De pe Tîrnave, îl purtăm cu noi... E din 1940 !
Şi chiar la ceasul acela de noapte, civilul a şi plecat, obosit şi nedormit cum era. Am ieşit cu el în uliţă şi, din ordinul colonelului, am oprit o ambulanţă sanitară şi l-am urcat în ea, printre răniţi. Tot din ordinul colonelului a alergat şi Dănilă după noi şi i^a dat jumătatea de pâine care ne mai rămăsese pe masă. O vreme, am rămas cu Dănilă în drum şi ne-am uitat după lumina sângerie a ambulanţei sanitare, ca după o stea care lumina in noapte, departe, adânc. Fiorul acela de teamă, care mă încercase cât fumasem ţigara in privdor, că Boteanu va accepta să plece, mi se risipea. Dar nici atunci şi niciodată după noaptea aceea nu m-a părăsit definitiv, pentru că logica faptelor invocate cu atâta pătrundere de trimisul comuniştilor mi s-a părut de neînfrânt...
32
Atimci, am crezut că Boteanu a uitat destul de repede y de vizita aceasta nocturnă, neobişnuită, a civilului tri-
mis de comunişti. Mai tirziu însă, mi-am dat seama cu adevărat că această întîlnire ]-a zguduit profund, că i-a dat nu numai de gândit, dar că 1-a >şi înrîurit să ia o hotărîre la care nu mă mai aşteptam. Ceea ce m-a făcut să cred că el uitase de ea, s-a datorat poate faptului că a fost imediat absorbit de desfăşurarea febrilă a activităţii noastre de front. La cîteva clipe numai după plecarea civilului, în odaie a năvălit maiorul Blaga cu ordinul de atac al diviziei. Generalul ţinuse seamă de,cererea lui Boteanu şi dăduse regimentului nostru misiunea de a înainta pe direcţia principală de efort : Careii Mari—Urziceni, pînă la graniţa ; iar dincolo da graniţă, spre VaJlaj şi Merk. Dar, numai un singur batalion de al nostru, al lui Murea, urma să intre în prima linie de foc ; restul regimentului trebuia să stea încă în eşalonul al doilea, g'ata de a interveni cu putere, la nevoie, asupra oraşului Cărei...
■— Cum la nevoie ?! s-a supărat Boteanu şi iar a pus mîna pe telefon.
— Nu, acuma încă nu este nevoie. 1-a domolit generalul... dar pregă-teşte-te pentru asta... vom vedea astăzi, ce va fi !
Era ora două după miezul nopţii, luni. 23 octombrie 1944. Atacul trebuia deslănţuit în zori, pe tot frontul diviziei care ataca pe direcţia Careii Mari, urmînd ca diviziile din stânga şi dreapta noastră să învăluie oraşul pe la vest ;şi est. Obiectivul principal al acestui mare atac era eliberarea acestei ultime brazde de pământ românesc, ieşirea noastră urgenta la graniţa de vest şi ocuparea unor poziţii, dincolo de ea, în pusta maghiară. Pe deasupra misiunii care revenea primului nostru batalion în cursul acestei bătălii, trebuia să fim în măsură de a interveni în luptă oricând şi în orice situaţie, activ, cu celelalte două batalioane. De aceea, Boteanu n-a avut parte de linişte şi somn nici în cea de a doua jumătate a nopţii. A trebuit să studieze harta în amănunţime, cu formele de relief existente, cu poziţiile hitleriştilor şi horthyştilor, să cunoască direcţiile de atac ale celorlalte regimente din divizie, şi astfel să intuiască zecile de situaţii posibile, care s-ar fi putut crea şi în care noi trebuia să intervenim cît mai rapid, cu putere, hotărâtor.
Boteanu a cerut apoi informaţii mai exacte, de la divizie, despre situaţia celorlalte două regimente care luptau în stînga şi în dreapta noastră. Acestea atacau cu câte două batalioane în primul eşalon, urmărind ca, prin ele, divizia să îmbrăţişeze, dacă se va putea, oraşul. Dacă acest lucru nu va fi realizat, dat fiind rezistenţa înverşunată a nemţilor pe întregul front din fata Careilor, urma ca noi să aruncăm în luptă cele două batalioane din rezervă, pe direcţia principală de atac. Totodată, colonelul şi-a notat şi situaţia unităţilor inamice din sector, urmărind să ştie în ce măsură, de unde şi cât de repede ar fi putut să aducă nemţii forţe noi împotriva noastră. Apoi a făcut semn maiorului Blaga să se aşeze lîngă el, la masă, şi s-au aplecat amândoi deasupra hărţii.
— Acuma, a zis Boteanu, hai să ne ocupăm de bucăţica noastră... Este timpul, cred, să arăt care era situaţia frontului din Transilvania
în acele zile, situaţie care acum îmi pare destul de simplă şi de clară. La sud, Aradul şi împrejurimile lui fuseseră de mult eliberate şi unităţile
QQ
3 — Viafa Romînească
clin partea aceasta luptau de săptămâni întregi pe pământ unguresc. Fusese de asemenea eliberat oraşul Oradea, de ânsemnate forţe sovietice şi româneşti care traversaseră Munţii Apuseni în condiţii foarte grele -şi trecuseră şi ele, -de curând, graniţa de vest. Aici făcuseră minuni de vitejie vânătorii de munte -de la Beiuş şi foştii prizonieri din divizia „Tudor Vladimireseu". Fusese eliberat apoi şi Clujul, pentru care şi noi luptaserăm la Apahida, precum şi partea Maramureşului dinspre Sighet, unde luptau cu deosebire forţe sovietice. Din toată Transilvania rămăsese astfel doar o mică porţiune sub stăpânirea nemţilor şi frontul lor, bine închegat, se sprijinea mai ales pe oraşele Cărei şi Satu-Mare.
Pe direcţia Cărei înainta tocmai divizia noastră, âncadrată de alte divizii româneşti, la est şi vest. Dincolo de noi, mai la nord, pe frontul de la Satul-Mare, cîteva unităţi româneşti se alăturaseră unor însemnate forţe sovietice şi duceau împreună lupte la fel de grele, urmărind de asemenea să iasă, cît mai curând, la graniţă.
La fel de favorabilă era şi situaţia fronturilor de dincolo de Ardeal. La vest, gruparea generalului Pliev, formată din unităţi sovietice motome-canizate şi româneşti de cavalerie, pătrunsese ca o pană între Dunăre şi Tisa şi se apropia vertiginos de Debreţin. La nord, o altă grupare sovietică străpunsese apărarea nemţilor din munţii Ucrainei Subcarpatice şi se desfăşura acum pe drumurile către pusta maghiară, apropiindu-se de asemenea de Debreţin. Aceste două grupări urmau să închidă in curând „Poarta Someşului" şi să taie astfel retragerea tuturor trupelor nemţeşti şi maghiare, care mai întîrziau ân Transilvania.
Boteanu desfăcuse deasupra hărţii celei mari, o hartă ceva mai mică, numai cu âmprejurimile Careilor, şi se aplecase infrigurat pe ea, cu creionul ân mână. Blaga citea ordinul diviziei, iar el însemna pe hartă, subţire, poziţiile nemţilor şi direcţiile de atac ale unităţilor noastre.
— Peste un ceas, mi-a spus colonelul după un timp, mutăm postul de comanda al regimentului în vîlceluţă... pînă atuncea, dormi!
Am lăsat vorbă lui Dănilă să mă deştepte şi am trecut în cealaltă odaie, unde m-am întins în pat, îmbrăcat, numai cu mantaua pe piept. Dar nici eu n-am putut să adorm ; în ceasul acela de linişte m-am gândit mai adînc la vizita civilului trimis de comunişti, după Boteanu... „Poporul, îmi spuneam, a început să se mişte... vrea să pună mîna pe pământ şi pe putere !... Şi comuniştii, care sînt în fruntea lui, vor să ştie mai întîi cu cine este şi mai ales cu cine va fi armata... Ei vor să fie siguri că armata nu va mai trage în popor, că nu va mai face jocul regelui, al partidelor „istorice", al vechilor guvernanţi... Dacă lucrurile nu se limpezesc la timp şi s-ar încerca să se folosească armata, în ţară va începe războiul civil... Ori, lucrul acesta — în spatele frontului antihitlerist —■ ar însemna o catastrofă !... Iată, mi-am spus, raţionamentul cel mai simplu şi mai profund al comuniştilor!... „Ne trebuie oameni de nădejde, cu dragoste de ţară şi de popor, la conducerea oştirii !..." şi-au spus ei. Şi-aşa au ajuns, desigur, şi la Boteanu..." Păi, nu s-au gândit prost ! am recunoscut eu, deşi eram sigur că colonelul nu va accepta nici ân viitor să plece de pe front... Boteanu e numai bun de asta !"
Aşa mi-am amintit, în clipele acelea de linişte, de cîteva momente din viata atît de agitată a lui Boteanu. In 1940, după Dictatul de la Viena,
34
fusese avansat la gradul de colonel şi fusese luat să lucreze la Marele Stat Major. In timpul războiului din răsărit, din decembrie 1942 şi pînă în februarie 1943, după dezastrul armatelor noastre de la Stalingrad şi Cotul Donului, Boteanu fusese trimis ca unul dintre cei mai buni ofiţeri de stat major ai armatei noastre, să trieze, să regrupeze şi să organizeze resturile unităţilor noastre scăpate din încercuire... Potrivit ordinelor pe care i le dăduse mareşalul Antonescu, personal, misiunea sa principală era cuprinsă în cîteva puncte : Oprirea imediată a fugarilor speriaţi de dezastru, pe o linie cît mai departe de ţară şi cât mai aproape de front... Organizarea unor regimente şi divizii noi, amestecate cu batalioanele de marş trimise grabnic din ţară... Sprijinirea necondiţionată a .eforturilor disperate ale nemţilor, de a statornici o nouă linie a frontului de care să se sfărîme ofensiva armatei sovietice... Colaborare activă cu nemţii, în pregătirea şi executarea unei contraofensive generale, ce trebuia deslâii-ţuită pentru salvarea celor încercuiţi la Stalingrad...
Dar numai după cîteva săptămîni, Boteanu şi-a dat seama cu adevărat de proporţiile înspăimântătoare ale dezastrului. Prin faţa lui au trecut mii şi mii de oameni, victime ale unui război nedrept, destrămaţi şi prăbuşiţi sufleteşte, rupţi şi dezbrăcaţi, răniţi şi degeraţi, măcinaţi pe dinăuntru şi înrăiţi, cuprinşi de o ură mocnită împotriva războiului, a nemţilor şi a strâmbelor aşezări din ţară. Tocmai această cumplită trezire a lor era mai înfricoşătoare şi mai ameninţătoare deoît orice, chiar şi decît ofensiva „bolşevicilor-' !... Tot acolo şi-a dat el seama, cutremurat, şi de esenţa înrobitoarei noastre  „alianţe"  cu nemţii !
Este adevărat că Boteanu se temuse de la început de soarta războiului din răsărit ; pe front însă a fost zguduit de nişte adevăruri mai crude decît şi le-ar fi putut închipui. Faptele erau mai îngrozitoare decît orice... Ca ofiţer de stat major a judecat situaţia de atunci cu o luciditate aspră şi s-a ridicat împotriva războiului acela şi a „colaborării" cu nemţii. S-a zbătut, a încercat să facă cunoscute aceste adevăruri şi să determine nişte măsuri care să oprească alunecarea noastră spre un dezastru definitiv şi general.
In februarie 1943, după capitularea necondiţionată a lui von Paulus la Stalingrad, Boteanu a venit cu un avion specia] în ţară, la Antonescu. Căpitanul Ovidiu Stanca îmi povestise, într-o noapte petrecută împreună pe Mureş, într-un bordei, despre atitudinea fermă pe care a avut-o Boteanu atunci. După ce expuse'se documentat şi amănunţit situaţia deplorabila a fronturilor şi a armatei noastre, vorbise cu durere, necruţător:
— Nimic din ceea ce ne închipuiam noi nu-i animă pe soldaţi în acest război... A devenit acum pe deplin evident faptul, mai mult ca orişicînd, că nu ne trebuia şi că nu vom oîştiga acest război. Cauza lui este de mult, de la început, pierdută... Cu fiecare zi ce trece, noi alunecăm inevitabil pe panta unei catastrofe naţionale... Alianţa cu nemţii este o crimă şi o înşelătorie... Interesele supreme, cele mai profunde ale ţării şi ale oştirii, destinele poporului nostru de care răspundem cu toţii în faţa istoriei cer în mod categoric ca acum, chiar în acest moment, să ieşim din război... Lipsa de loialitate a nemţilor şi starea în care ne-au adus ţara cotropită, suferinţa şi nemulţumirea adâncă a poporului şi a armatei sînt motive în plus pentru a acţiona astfel... Retragerea imediată a tuturor trupelor noastre de pe toate fronturile, în interiorul graniţelor ţării, este
35
cel mai înţelept lucru pe care l-am putea face acum, în cel de al unspre-zeeilea ceas... Idealul nostru naţional cere să facem aceste jertfe nu pe Volga şi Don, nu în Crimeia şi în Oaucaz, ci pentru împlinirea integrităţii ţării, ciopârţită şi vândută de nemţi !... Ca ofiţer de stat major şi ca comandant al „Centrelor de regrupare" de pe front nu-mi pot asuma nici o răspundere faţă de ceea ce va urma... Conştiinţa mea de soldat, dragostea cea mai adâncă faţă de patria atît de crunt lovită mă obligă să vă spun toate acestea şi să vă cer...
— Ajunge ! a răcnit Antonescu... Pînă în clipa aceea ascultase tăcut, numai întunecîndu-se la chip, şi deodată a izbucnit, urlînd şi spu-megînd, arătînd cu mîna întinsă uşa capitonată a cabinetului : Poftim afară... ieşi !
In aceeaşi zi, indignat şi speriat de atitudinea lui Boteanu şi aţâţat de nemţi, cărora Boteanu de mult nu le mai era pe plac, Antonescu nu 1-a mai lăsat să plece pe front. Apoi i-a luat comanda, 1-a şters de pe lista înaintărilor la gradul de general şi 1-a scos din cadrele armatei...
Din februarie 1943 şi pînă în august 1944, Boteanu stătuse închis în casă ca într-o cuşcă, urmărind înfrigurat şi distrus, înfrânt, desfăşurarea dezastruoasă a războiului... Ţara ajunsese de acum pe marginea prăpastiei. Catastrofa naţională pe care el o prezisese cu durere şi spaimă în suflet se apropia. Pe peretele din spatele biroului întinsese o hartă uriaşă a tutror fronturilor din Europa. Atenţia lui era îndreptată mai ales asupra mişcărilor de trupe din răsărit, unde muta în fiecare zi, zeci şi zeci de steguleţe care urmăreau apropierea vertiginoasă, ameninţătoare a frontului. In ziua cînd a înfipt cel din urmă steiguleţ la marginea oraşului Iaşi, Boteanu s-a încuiat ân birou şi a plîns tăcut şi ascuns, fără de lacrimi, zguduindu-se, înfrânt. Dezastrul total i se părea de acum inevitabil. Aşa cum ne trăseseră cu ei in nebunia războiului din răsărit, hitleriştii ne trăgeau acum în prăpastia unei sigure catastrofe naţionale... „Atunci, — gândise Boteanu, după cum mărturisise mai tîrziu, ■—• după Stalingrad şi Don, poate s-ar mai fi putut face ceva !... Era destul de târziu, dar — cine ştie? — poate tot se mai putea!... Acum este cu adevărat imposibil... absolut şi pentru totdeauna imposibil !"
Dar' chiar în noaptea aceea, în clipa aceea istorică de care el se temuse atît, odată cu ofensiva sovietică din Moldova, la Bucureşti începuse insurecţia armată... Un singur lucru mai era, totuşi, posibil : lupta armată împotriva lui Antonescu şi a nemţilor cotropitori !... Era adevărat... la asta el nu îndrăznise să se gândească pînă atunci!... După el, insurecţia armată, cu atâţia nemţi în ţară şi în condiţiile cînd regele şi Antonescu avea în mînă armata, era un fel de nebunie!... Dar „nebunia" asta i-a plăcut de la început şi i-a dat cea din urmă, dar şi cea mai puternică speranţă în salvarea ţării !... Şi chiar în noaptea de 23 august, s-a îmbrăcat în ţinuta de campanie, păstrată pînă atunci în ladă, şi s-a prezentat la Comandamentul, militar al Capitalei, unde a cerut să lupte...
Aşa s-a făcut că, din dispoziţia Comandamentului militar, în zori, Boteanu a şi luat comanda uneia din grupările de luptă de pe linia de centura din „sectorul nord" !... In acele glorioase zile, Boteanu a luptat eroic la Fortul Tunari, în pădurea Tunari şi la cazarma de la Otopeni, zdrobind rezistenţele atît de înverşunate ale nemţilor care se grupaseră să  ocupe  capitala...   Mai  tîrziu,   după  dezarmarea  trupelor hitleriste din
36
Bucureşti, Boteanu a cerut să lupte în Ardeal şi aşa a ajuns la comanda regimentului nostru, cam cu o săptămână înaintea mea, pe Mureş...
Tot Ovidiu Stanca îmi spusese, că lui Boteanu i se propusese de atunci, să rămână la Marele Stat Major, unde mai lucrase pînă în decembrie 1942. Colonelul refuzase însă cu o demnitate, care nu mai îngăduise nimănui să-i ceară asta după ce sosise pe front. Pe Mureş, se întâlnise din nou cu Ovidiu Stanca şi hotărârea asta a lui căpătase o strălucire nouă.
— Trebuie s-ajungem pe graniţă, Ovidiule... Acolo de unde ne-au alungat pe noi nemţii şi horthyiştii în 1940 !
Mă gîndeam din nou la trimisul Comitetului Central; plecase mai îngândurat şi mai îngrijorat decît venise, dar — poate tocmai de aceea — mai hotărât. Nu putuse, clătina nici el hotărârea lui Boteanu, însă eram sigur că-i plăcuse mult de integritatea colonelului şi asta 1-a făcut să se îintoarcă iar, pe graniţa, la Urziceni...
Către ziuă, mă obosiseră într-atît gîndurile, că am început să simt cum aţipeam fără voie, treptat, parcă purtat pe ape de întuneric, grele. Şi chiar în clipa când mă furase somnul, uşa a soîrţâit şi-n prag a apărut umbra mâtăhăloasă a lui Dănilă. Oşteanul a înaintat apoi pe vârfuri, pînă lîngă pat,  şi m-a  scuturat uşor, cu milă :
— Pst !... Dom'locotinent, a trecut un ceas şi cincisprezece minute... Noi am început să ne mutăm !
— De ce n-ai venit la timp? m-am supărat eu.
— Dom'colonel nu m-a lăsat...
— Doarme... a adormit?
— Uf ! a făcut Dănilă... Nici nu .ştiu ce să mă mai fac cu el !... A plecat în vîlceluţă... de-o jumătate de ceas a plecat !
— De ce nu m-ai sculat ? am strigat eu işi am sărit din pat, cu mantaua în mînă.
•— V-am spus, să trăiţi ! s-a speriat Dănilă... Dom'colonel a zis să vă mai las, că sînteţi tânăr şi vă trebuie somn...
— Dănilă, am izbucnit eu, îmbrăcîndu-mă din mers cu mantaua... pe lîngă cele zece schimburi de santinelă de la general, faci zece şi din partea mea !
•— Fac, să trăiţi! a izbucnit şi Dănilă... De ce să nu fac?!... Că mi-a mai dat şi dom'colonel zece, pentru că m-am pus de-a curmezişul uşii cînd a vrut să plece şi nu l-am lăsat să iasă fără cojoc !... Eu insă vă rog, să socotiţi bine, a urmat el mieros şi indignat, deopotrivă... să nu-mi rămână cumva să fac de santinela şi în Germania, după război!... Faceţi aşa ca, în ziua cînd vom termina cu nemţii, să termin şi eu cu schimburile de santinelă... Ori prelungiţi războiul, ori mai tăi a ţi-mi din pedeapsă... că nu vreau să fiu dator şi-o să rămân singur p-acolo !
De altfel, Dănilă nu făcea niciodată de santinelă ; nici n-avea cum, căci era totdeauna cu noi şi toată vremea, ziua sau noaptea, era numai treaz. Dar altă pedeapsă, când ne supăram degeaba pe el, nu-i puteam da şi, poate  tocmai pentru  că  n-o  putea executa,   se  supăra  nespus   de mult.
— Bine, am mormăit, stăpînindu-mi rîsul... am să ţin eu socoteala... cu cele din noaptea asta ai până acum, ân total, optzeci şi cinci... ţine minte !
37
Am ajuns în vîlceluţă, o dată cu alaiul destrămat al V/ telefoniştilor  care   se  mutau.   In câteva  clipe  ei au
şi instalat centrala telefonică, intr-o hrubă, sub mal, unde Boteanu îşi alesese postul de comandă. Era de acum spre ziuă dar întunericul se ţinea încă lipit de pământ, fumuriu şi rece, umed,albit şi îndesit de ceafă. Nu puteai spune nici că ploaia încetase cu desăvîrşire, nici că plouă în lege. în aer plutea o pulbere măruntă de apă, ca un nor lipicios şi greoi, des, înecâcios, care se tîra pe cîmpie şi se scurgea în vîlceluţă şi în pământ.
Pe Boteanu l-am găsit pe malul vîlceluţei, cercetând întunericul acela lăptos înspre aşezările fermei ocupate de batalionul lui Murea de cu seară, acolo unde căzuse căpitanul Stanca. Deşi ferma era destul de aproape şi se prevesteau zorile, nu se întrezărea nimic în partea aceea. Totul părea înecat în fumul acela de apă. Curând ansă, a apărut un soldat, întregindu-se treptat din negură, alergând ; el ne-a adus veşti sigure, liniştitoare de la fermă. Ne temeam ca nemţii să nu ne fi simţit pregătirile şi intenţiile şi să inceapă ei, mai întîi, atacul. Dar nici către dreapta, la Sînmiclăuş, şi nici înspre stînga, la Ghenci, unde erau celelalte regimente din divizia noastră, nu se desluşea nimic. Şi poziţiile lor păreau scufundate în marea aceea de întuneric destrămat şi de apă spulberata, în care bîjbîiam în neştire parcă, izolaţi, supuşi mâniei mocnite a cerului şi respinşi cu duşmănie de pământ. începuse să ne fie frig, că'ci negura ne pătrundea până la os, dar de atâta noroi nu puteam nici măcar ângenunchia, ca să ne bucurăm de căldura pământului.
Cît a mai durat vremea asta cîinoasă, în care urmele întunericului erau ţinute încă la pământ de negură, Boteanu a chemat şi cel de al treilea batalion în vîlceluţă, ca să nu fim obligaţi -mai târziu să facem, mişcarea asta pe lumină. E adevărat că stăteam acolo cam înghesuiţi şi prea aproape de unguri şi nemţi, dar Boteanu spera încă să primească ordinul de atac înspre Cărei şi dorea să aibă regimentul strâns ca un pumn, ca să poată lovi la nevoie, sigur şi adânc, cu putere, inima dispozitivului inamic. Am avut noroc cu valul acela de întuneric şi ceafă, de negură, care a ascuns de minune mişcarea companiilor noastre, obosite şi înfrigurate, şi totodată a înăbuşit zgomotele pământului. Desigur că pe o vreme ca aceea, potrivnică, se bazase colonelul când ordonase apropierea celui de al treilea batalion ; altfel, nemţii ne-ar fi simţit şi într-o jumătate de ceas ne-ar fi terciuit acolo, pe loc, cu artileria.
Mi-am dat însă seama că, de fapt, Boteanu se pregătea de atac ; aşa făcea aproape întotdeauna. Îşi asuma pe neaşteptate riscul unor acţiuni îndrăzneţe, întreprinse ân „situaţii limită" — cum le spunea ; ori, in asemenea „situaţii" aveau mare preţ ingeniozitatea şi curajul, sîngele rece şi încrederea neclintită în forţa morala a soldaţilor. Acţiunile pregătite astfel de Boteanu erau de cele mai multe ori imprevizibile pentru nemţi ; şi odată deslănţuite, erau aproape imposibil de îidăturat sau de oprit. Ele duceau adeseori la o răsturnare rapidă a raportului de forţe din sector, la capturări masive de prizonieri, la înfrângeri inevitabile pentru inamic. Prin această tactică a sa, Boteanu cruţa soldaţii ; cu pierderi minime, uneori neînsemnate, obţinea în mod rapid şi hotărâtor succese cu adevărat răsunătoare. „Situaţiile limită", pe care le descoperea in dispozitivul inamic
38
sau într-un moment critic din timpul luptelor, erau întotdeauna fără ieşire pentru nemţi.
Există însă posibilitatea ca aceste „situaţii" să fie folosite şi de nemţi, ca o cursă pentru noi. Acţiunile întreprinse de Boteanu puteau deci, tot aşa de bine, să eşueze şi pierderile noastre ar fi putut să fie, în aceste cazuri, dureroase şi mari. Asta făcuse ca printre unii ofiţeri să se răspândească într-un timp credinţa că „ulciorul nu merge de multe ori la apă"... Eu însă, care eram tot timpul cu Boteanu, ştiam că el nu începea o asemenea acţiune decît după un studiu serios şi amănunţit asupra situaţiei generale din sector, şi numai în momentul cînd avea de paTtea sa şi avantajele vremii, ale terenului, ale lipsurilor descoperite la inamic sau ale greşelilor acestuia. Uneori, studiul acesta dura zile sau nopţi întregi ; alteori, dimpotrivă, numai cîteva clipe; adică, atît cât îi trebuia să descopere situaţia aceea „limită", necunoscută de nemţi, sau în care ei refuzau să creadă că s-ar putea întreprinde ceva. 0 dată găsită această „situaţie", Boteanu căuta şi soluţia cea mai fericită şi lua singur hotărârea salvatoare. In acele clipe, Boteanu nu suferea nici o contrazicere ; avea o siguranţa temerară în puterea gândirii sale, în valoarea soluţiilor sale îndrăzneţe; şi când începea, era necruţător şi faţă de sine însuşi şi faţă de subordonaţi, cărora Ie cerea o execuţie ireproşabilă, precisă şi sigură, avântată.
Boteanu se dovedea astfel un bun comandant ; avea o minte lucidă, o imaginaţie îndrăzneaţă, un braţ hotărât şi o inimă caldă. Mobilitatea gândirii sale, temeinicia argumentelor pe care îşi întemeia hotărârile, rapiditatea şi arta mişcărilor executate, urmărirea îndârjită a ţelului dorit, aproape întotdeauna îi asigurau succesul acţiunilor. De cele mai multe ori, toate acestea ni se dezvăluiau după ce acţiunile întreprinse se încheiau. Boteanu nu era obişnuit să exputaă dinainte argumentele şi intenţiile sale şi se supăra când cineva dintre ofiţeri insista şi 'cerea explicaţii inainte de timp. Maiorul Blaga însă prinsese mecanismul acesta neobişnuit al hotărârilor lui şi pricepea cel dintâi ideile de bază, uneori destul de ascunse, ale operaţiunilor concepute de Boteanu. La început, în primele zile ale luptelor din Transilvania, nouă ni se păruse că felul în care colonelul lua hotărârile era „riscant şi aventurist" şi de aceea ne-am îndoit o vreme de reputaţia lui de stat-majorist încercat. Curând însă, după cele dintîi victorii răsunătoare ale regimentului nostru, pe Tâmave •— la Costeşti, pe Mureş — la Cipău şi Iemut, şi dincoace de Mureş — la Dealul Sîngeorgiului. ne-am dat seama că hotărârile lui erau luate pe o pătrundere adâncă şi cutezătoare a faptelor. Aşa am biruit şi ân luptele de pe Arieş, cînd am schimbat într-o singură noapte ideea de manevră, şi în luptele de la Turda, şi în cele de la Apahida, pentru Cluj, bizuindu-ne tot mai mult pe priceperea şi hotărârile lui.
Dacă te gândeşti chiar şi la atacul ordonat de el în ajun, asupra fermei, şi tot este de ajuns să înţelegi în ce consta măiestria-i de comandant. Din poziţia de la fermă, puternic întărită, nemţii intenţionau să întoarcă peste noapte, din flanc, poziţiile celorlalte două regimente ale diviziei noastre. Cine şi-ar fi putut închipui însă, că tocmai în momentul cînd poziţia lor părea invulnerabilă, o companie întreagă de a noastră va cuteza să pătrundă noaptea, în viesparul de la fermă, fără să tragă un singur foc de armă ?! Iar un batalion să se târască opt sute de metri pe burtă, prin noroi, şi numai la două sute de metri de fermă să aştepte, în linişte, înămolit până la gît, clipa ridicării la asalt ?!... Desigur că Boteanu se bazase
39
tocmai pe „situaţia limită" care se crease ; altfel, ferma n-ar fi fost cucerită fără efortul unor forţe considerabile şi fără un număr ide jertfe omeneşti dureros  de mare !
Eram de altfel convins că Boteanu avea şi acum un plan al lui, pentru că nu degeaba asculta şi cerceta de pe mal, în picioare, liniştea dinspre ziuă a fronturilor şi, de asemenea, nu înghesuise fără rost cele două batalioane, în vîlceluţă, atît de aproape nemţi. Căuta desigur să descopere acea „situaţie limită", care nu i se dezvăluise încă, sau care poate că nici nu exista, dar de care avea nevoie atunci, în dimineaţa aceea. Am simţit că asta îl preocupa, după felul cum m-a primit, după inflexiunea glasului său, cuprins de-o încordare tulbure, stăpînită.
— Ai venit, Moroşane ?
— Da, domnule colonel. Dănilă nu m-a trezit la timp...
— Nu te teme, n-ai întîrziat !
Şi Boteanu a rămas tot acolo, pe malul vîlceluţei, încotoşmănat de Dănilă cu mantaua şi cojocul, parcă ceva mai liniştit, pregătit anume pentru o aşteptare lungă şi grea. In faţă nu se vedea decît umbrirea neagră a arăturii desfundate, răscolită de noi de cu seară, cînd ne tîrîserăm spre fermă. în fund, aşezările fermei păreau fără contur, întinse, topite în negură. Spre dreapta şi stînga, la Sînmiclăuş şi Ghenci, în poziţiile celorlalte regimente ale diviziei, nu se întrezărea de asemenea nici o mişcare. Se auzea numai, departe, înăbuşit, un murmur care părea mai degrabă o forfotă a pămîntului. Sau poate că numai vuitul, care pornise să bată iar, la fel de subţire şi de tăios, aducea din alte părţi frămîntarea aceea !... Boteanu adulmeca însă ca un copoi tăcerea fronturilor încă netrezite, trecerea hoţească a timpului care se scurgea la fel de încet ca negura ce luneca pe vîlceluţă şi intra în pămînt. Ştia că sosise momentul ca regimentele din stînga şi dreapta noastră să se ridice la atac, şi aştepta ca scurgerea acestor clipe grele să se curme, curînd.
Şi într-adevăr, după cîteva minute numai, a început să bată masiv, deslănţuitâ dintr-odată, artileria noastră. Bătea destul de aproape, de la Sînmiclăuş şi Ghenci, şi din spatele nostru de la Colonia Răduleşti. Din cauza negurii însă, bubuiturile răsunau înfundat, fără ecou, de parcă proiectilele se spărgeau într-un strat de lînă umezită. După primul şi al doilea val de obuze, care au căutat mai întîi poziţiile nemţilor, artileria a început să bată aşezat şi cu temei, cu o chibzuinţă care 1-a supărat dintr-odată pe Boteanu.
— Nu era nevoie de nici un bombardament ! a mormăit el.
Şi a avut dreptate ; bombardamentul nostru a trezit toate poziţiile nemţilor, pe toată lăţimea şi adîncimea sistemului lor de apărare din faţa Careilor. Ei nu ştiau încă în ce punct se va dezlănţui atacul şi de aceea au deschis focul, înfricoşaţi, de la o margine la alta. Răbufnirea lor era mai mult o învălmăşeală de tunuri şi mitraliere, oarbă, dar bine închegată, iute. Totuşi, ceva simţiseră şi nemţii, pentru că după un timp bombardamentul lor se concentrase chiar asupra regimentelor din stînga şi dreapta noastră, care trebuiau să atace şi care se descoperiseră, poate, înainte de timp. Boteanu a dat atunci un ordin drastic batalioanelor şi aruncătoarelor noastre din vîlceluţă să nu deschidă focul, sub nici un motiv. Şi asta nu numai pentru că, înghesuiţi cum eram, artileria nemţilor ne-ar fi făcut pilaf într-un singur sfert de ceas, dar şi pentru că trebuiau să rămînem nedescoperiţi, cu orice preţ.
40
— Trebuie să fim ca un pumnal . ascuns într-o teacă de postav — a explicat Boteanu, comandanţilor de batalioane.
• Mai tîrziu, cînd a văzut că nemţii au început să bată şi ferma, din care-i scoseserâm pe ne-gîndite, 1-a chemat din nou pe Murea şi i-a şoptit în receptor :
— Nici o mişcare, Bătrâne... numai dacă eşti atacat!... Încolo, nimic... taci chitic... eşti mort !
Bombardamentul artileriei noastre n-a durat prea mult şi poate că el nici n-a avut alt rost decât să-i oblige pe nemţi să-şi descopere punctele lor de foc şi de rezistenţă, atît cât îngăduiau la ceasul acela negura şi fumul întunericului. Tragerile tunurilor s-au lungit apoi şi au început să piseze fermele şi drumurile din spatele liniilor inamice, încrucişarea căii ferate cu şoseaua, marginea dinspre noi a Careilor.
Abia în clipa aceea s-au ridicat regimentele din stînga şi dreapta noastră la atac. întunericul se subţiase de tot, de parcă era luat de vântul care se întărise, dar negura tot mai stăruia, adusă poate de vânt dinspre bălţile de la nord-vest, de dincolo de frontieră. Din cauza ei şi a pământului plin de apă, desfundat în toată adâncimea arăturii, soldaţii nu se puteau mişca decît la pas. Parcă-i trăgea pământul înapoi şi nu-i lăsa să se apropie şi să intre ân iadul acela pregătit de nemţi. Şi tot la pas, şi grupaţi — poate prea mult grupaţi — ca sî nu se piardă în negură, sau chiar de teamă, au dispărut în valul acela de ceaţă murdară şi lăptoasă, ca într-un fum elăbucit de paie umede.
Potrivit ordinului, diviziei, batalionul lui Murea trebuia să ţină piept nemţilor, pînă ce unul din batalioanele regimentului din dreapta noastră va ieşi pieziş ân faţa sa, dincolo de fermă. în felul acesta noi am fi rămas complet „dezangajări" şi-am fi putut interveni la nevoie, mai apoi. Dar numai ce mişcarea aceasta înceată, a celorlalte două regimente a început, şi-au şi pornit să bată, plin, înăbuşit, mitralierele nemţilor. Au răspuns şi mitralierele noastre, răbufnind întărâtate, după cum se mişcau ai noştri — acoperiţi de negură — tot mai aproape de nemţi, dar nu cu puterea celor duşmane care tocau neîntrerupt, de la o margine la alta. După acest schimb de focuri, înverşunat şi iute, nervos, tragerile s-au mai domolit şi numai din cînd în cînd se auzea, dintr-o parte sau alta, câte o răbufnire nouă. Ne-am, dat seama după foc, că ai noştri fuseseră opriţi şi că acuma nu făceau decât să încerce, ca nişte antene, poziţiile încă îndepărtate ale nemţilor.
Au intrat atunci, în negură, şi unităţile de aruncătoare şi de tunuri uşoare de infanterie, luptîndu-se disperate cu noroiul, precum şi observatorii artileriilor din urmă, de la Răduleşti, Ghirolţ şi Sâncrai. Şi imediat după asta a urmat un bombardament vijelios, concentrat, pe poziţiile din faţă ale nemţilor, şi iar s-au auzit, înviforate, mitralierele noastre. Dar şi încercarea asta a fost zădărnicită ; cele două regimente nu s-au putut apropia de liniile inamice, cu nici un chip. A încetat apoi îşi schimbul acela neîmplinit de focuri şi toată linia frontului s-a liniştit, dintr-o dată. Ai noştri au rămas pe unlde se găseau, întinşi pe arătură, cu pieptul şi burţile în noroi şi apă şi cu spatele măturat de suflarea vântului care-i zbicea şi-i îngheţa. Pe deasupra lor treceau tot mai destrămate valurile negurii care se risipea şi-i dezgolea, lăsîndu-i fără de nici un adăpost, în faţa nemţilor, pe cîmp.
— Ptiu ! a făcut Boteanu, supărat n-am înţeles pe cine.
Apoi s-a retras în vîlceluţă, pentru că atacul eşuase şi nu-I mai interesa.
41
Curînd s-a ridicat şi negura, iar vântul -s-a mai domolit. A început însă să plouă din nou, într-o spulberare măruntă îşi rece, vineţie. Lumina dimineţii, deşi băloasă şi slabă, ne-a dezvăluit totuşi poziţiile nemţilor, schema sistemului lor de apărare, pînă departe, către Cărei... De la Ghenci şi Sînmiclăuş şi pînă la marginea oraşului nu mai erau alte sate. In schimb, tot cîmpul acela cu mici ridicaturi şi vegetaţie bogată, era plin de zeci şi zeci de ferme, care apăreau ca nişte îngrămădiri de case pitice, năpădite de grădini şi livezi de pomi. Toate aceste ferme fuseseră transformate de hit-lerişti în puternice puncte de rezistenţa, pregătite pentru o apărare îndelungată şi grea. De la o fermă la alta erau trupe puţine, cu misiunea mai mult de supraveghere, care căutau să oprească patrulele noastre, să se infiltreze pe acolo. Puterea nemţilor era în aceste nenumărate puncte de rezistenţă şi mai ales în pînza de foc dintre ele, care le lega şi care era de netrecut ; căci fermele erau aşezate „en. echiquier", pe toată adâncimea de şapte-opt kilometri, cît mai era pînă la Cărei.
Atacul unităţilor noastre fusese oprit de fapt de superioritatea acestui sistem de apărare ai nemţilor. Fermele întărite erau ca nodurile unei plase bine legate între ele, printre care puteai vîrî cel mult un deget, dar în nici un caz pumnul sau mma. Un singur nod al acestei plase dacă atingeai, se mişcau toate celelalte deodată, dezlănţuind în toate direcţiile un foc cumplit care reteza şi toca ; ţesătura apărării aceleia continui şi adânci era astfel, în întregimea ei, de nepătruns. Şi chiar dacă cineva s-ar fi strecurat printre ferme şi-ar fi ajuns să ocupe una din ele, era clar că ar fi fost imediat izolat şi tot aşa de repede distrus. Şi asta cu atît mai mult, cu cît între ferme locurile erau joase, pământul mocirlit şi plin de apă.
M-am întors la Boteanu, în adăpost, şi l-am întrebat dacă nu era mai bine să încercăm să pătrundem noi, cu batalionul lui Murea de la fermă, printre cele două regimente.
-— Nu, s-a împotrivit el... o să intrăm cu toată divizia în noroi, ca într-o băltoacă !
Atacul nu se mai putea desfăşura deci, prin infiltrări şi pătrunderi singulare şi adânci, — aşa cum crezuse Boteanu cât timrj fuseserăm favorizaţi de negură —, ci numai printr-o mişcare generală şi masivă de front, precedată de un puternic şi neîntrerupt bombardament de artilerie... Şi într-adevăr, cele două regimente au reluat atacul la ora nouă şi jumătate, în acest fel... Dar nici de data aceasta nu i-au putut da pe nemţi peste cap !... Au atacat apoi şi după pnînz, la patru şi jumătate, şi încă o dată, la şase. Nemţii aveau focul de artilerie foarte bine plasat şi mereu întărit de tragerile a zeci şi sute de aruncătoare, de mitraliere şi tunuri uşoare de infanterie, care executau trageri continui şi masive, dinainte pregătite. La cel din urmă atac însă, spre seară, forţa lor începuse totuşi să slăbească şi au fost nevoiţi să scoată tancurile din ascunzători, ca să oprească înaintarea noastră.
La sfârşitul acestei cumplite zile de 23 octombrie, rezultatele nu erau cele scontate de noi ; reuşiserăm totuşi să-i scoatem pe nemţi, în stînga, din ferma Silber, din ferma Berger şi din ferma de pe cota 119 ; iar în dreapta, din ferma de la Râtul Taratelor. Faţă de eforturile celor două regimente şi de pierderile pe care le-am avut, însă, asta era destul de puţin ; câştigaserăm în schimb altceva : apărarea nemţilor era zguduită din temelii, iar rezervele
42
lor păstrate pentru contraatac fuseseră deja angajate în luptă, în întregime. Problema principală care se punea în acel moment, era aceea de a nu le da răgaz, nemţilor, <să răsufle, să se reorganizeze şi să-şi aducă noi întăriri. Boteanu a simţit cel dinţii lucrul acesta şi a cerut, generalului, permisiunea ca regimentul nostru să iasă din vîlceluţă şi să continue chiar atunci atacul. EI a expus pe scurt ideea tactică la care se gândise, foarte ispititoare, dar riscantă şi grea. Colonelul Boteanu dorea să concentreze într-un singur lop forţe superioare celor nemţeşti, şi, după un bombardament masiv de distrugere, desfăşurat de 'artilerie în adâncime, pînă la Cărei, să atace pe o porţiune foarte îngustă, încercând astfel o pătrundere adâncă şi neaşteptată în dispozitivul inamic. Această pătrundere trebuia să împartă apărarea nemţilor în două ; iar nouă, să ne permită să atingem marginea Careilor dintr-o singura mişcare. După asta urma ca cele două regimente să atace imediat şi să distrugă, pe rând, forţele înjumătăţite ale nemţilor. Atacul nostru însă, trebuia să fie ca un pumnal înfipt adînc în dispozitivul inamic, cu lama destul de tare, ca să poată intra, dar şi destul de flexibilă, ca să nu poată fi întoarsă sau ruptă.
■— Şi pe ce direcţie vrei să ataci ? 1-a încercat generalul.
— Călare pe şoseaua Ghenci-Carei, a răspuns Boteanu... Primul obiectiv : încrucişarea şoselei cu calea ferată şi fabrica de cărămidă... al doilea obiectiv : intrarea în oraş...
— Şi ce realizezi ?
— Totul, a izbucnit Boteanu, aprins, li vom obliga pe nemţi să intre într-o „situaţie limită", din care nu vor mai putea scăpa...
— Pregăteşte-te pentru asta, Grigore, a încuviinţat generalul, după un ceas... dar nu ataci decît mâine dimineaţă !
In noaptea aceea noi am scos cele două batalioane din vîlceluţă şi le-am înghesuit în adâncime, pe şosea, de la marginea satului Ghenci către Cărei. Tot acolo, pe sub pomii şi în viile şi porumburile de pe şosea, am împins aruncătoarele, tunurile antitanc şi cîteva posturi de mitralieră mai înaintate. Comandantul diviziei a concentrat toată artileria în spatele nostru, Ia Ghenci, ca să poată trage masiv şi în adâncime pe şosea, şi a ordonat cîteva atacuri de noapte, locale, în alte părţi ale frontului, ca să distragă atenţia nemţilor de la pregătirile pe care noi le făceam şi să-i deruteze asupra intenţiilor pe care le aveam.
Boteanu n-a dormit, desigur, nici in noaptea asta ; şi-a petrecut tot timpul între soldaţi, trecând de la o companie la alta, oprindu-se şi povestind tuturor cum plecase el în 1940, de pe aceste locuri. Ploaia stătuse, dar soldaţii erau încă uzi şi îngheţaseră, căci erau bătuţi fără îndurare de vîntul care se întărise şi cobora dinspre munţi. Dănilă mai luase încă zece schimburi de santinelă —, pe care de asemenea n-avea să le facă niciodată —, pentru că se ţinuse mereu ide colonel, cu o şubă în braţe. Pînă Ia urmă tot a reuşit, cu scandal şi milogeală, şi I-a tras pe colonel într-o casă de la marginea satului, de-a aţipit un pic.
Spre dimineaţă, s-a lăsat iarăşi negura şi vremea mocnea din nou a ploaie. Boteanu a prins astfel mai mult curaj şi a împins batalioanele mai adânc pe şosea, pînă sub nasul nemţilor, unul în spatele celuilalt. Cu patruzeci şi cinci de minute înainte de ora atacului, a început artileria noastră să bată în voie, aşezat ; o jumătate de oră a bătut toate poziţiile nemţilor
43
de la o margine la alta, şi numai în ultimele cincisprezece minute s-a concentrat deodată, toată, pe şosea.
La ora atacului, în zori, cînd pământul era încă acoperit de o pală de întuneric şi doar la orizont se întrezărea o geană de lumină vineţie, unul dintre batalioane a ieşit din şanţuri şi gropi şi s-a lipit de valul bombardamentului care a început să se rostogolească, tăvălug, înainte. Primele poziţii ale nemţilor 'de pe şosea au căzut, desigur, la primul asalt; atunci am pus mîna pe primii prizonieri din ziua aceea, destul de uşor, căci nemţii nu-şi ieşiseră încă 'din buimăceală. După asta însă, nemţii şi-au revenit şi au aruncat unităţi noi în golul ce-1 făcuserăm, chiar pe direcţia noastră de atac. Totodată s-a dezlănţuit şi artileria lor, sub forma unor baraje de oprire cumplite, eşalonate de asemenea în adâncime.
Când a văzut că primul batalicn a fost culcat la pământ, Boteanu a ridicat din urmă, la atac, cel de al doilea batalion. Acesta a continuat âna-intarea, asaltând prin depăşire şi lăsând ân urmă rândurile primilor atacatori. Cînd şi ostaşii celui de al doilea batalion au fost opriţi, Boteanu i-a ridicat din nou pe cei dintâi, şi aşa a lovit neîncetat, clipă de clipă şi pas cu pas, pieptul dispozitivului nemţesc, până când pumnul acesta de foc şi fier a început să-şi facă loc înainte, pe şosea. La prânz ajunseserăm la jumătatea distanţei dintre Ghenci şi Cărei, in locul unde şoseaua trece printre cotele 151 şi 129 şi de unde se vedea destul de bine încrucişarea şoselei cu calea ferată, fabrica de cărămidă şi marginea oraşului cu case pitice şi grădini îngălbenite de pomi. Aici am întârziat o vreme, —■ pînă ce două companii de ale noastre au ocupat poziţii de siguranţă, într-o parte şi alta a şoselei, ca să ne apere de nemţii de pe cele două cote, bătute mereu de artileria noastră —, după care am reluat atacul. Spre seară eram de acum stâpîni pe încrucişarea şoselei cu calea ferata şi destul de aproape de fabrică şi de oraş. Cu un ultjm efort, pe care Boteanu se gândise să-1 facem cu batalionul lui Murea, păstrat încă în rezervă, la fermă, am fi putut ocupa şi aceste obiective. Am fi îndeplinit astfel în întregime planul lui; după ce-i despicam pe nemţi în două, urma să-i şi zdrobim, imediat, cu celelalte regimente, pe rând.
Dar lucrurile nu s-au întâmplat aşa, până la capăt; nemţii au descifrat la timp ideea noastră de manevră şi nu s-au lăsat păcăliţi. In momentul cînd celelalte două regimente au încqput mişcările lor de învăluire, — unul spre stînga, către Viile Careilor, iar celălalt spre dreapta, către Râtul Taratelor —, nemţii au părăsit ân grabă fermele din faţă şi s-au retras pe o altă linie, mai aproape de Cărei. Aşa s-a făcut că seara ne-a prins pe noi înfipţi în mijlocul dispozitivului nemţesc, într-un intrând ce ameninţa marginea oraşului, iar pe celelalte două regimente, cu fronturile întinse ca două braţe ce doreau să cuprindă oraşul, pe la vest şi est.
E adevărat, planul lui Boteanu nu reuşise întru totul; dar nemţii fuseseră obligaţi să renunţe singuri la unele din punctele lor de rezistenţa, iar o parte din dispozitivul lor atît de sistematic organizat, aproape inexpugnabil, să cadă într-o jumătate de ceas în mîinile noastre. Ideea tactică a lui Boteanu i-a surprins la început pe nemţi şi realizarea ei na cerut jertfe prea mari de sânge ; în orice caz, aceste jertfe au fost cu mult mai mici decât dacă am fi atacat întregul dispozitiv al nemţilor, de front.
Cu toate astea, noi nu intraserăm încă în Cărei şi, potrivit ordinului, a doua zi, la 25 octombrie, oraşul trebuia să fie eliberat. De aceea, divizia
44
a început să pregătească un atac general, cu toate regimentele, pentru a doua zi, în zori. Dar şi de data asta, tot Boteanu —- care nu vroia să renunţe la cinstea de a intra noi, cei clintii, în Cărei — a venit cu o idee nouă. Aceasta idee a lui a dus de fapt la acea strălucită victorie a regimentului nostru de la Cărei.
Să vedeţi cum a fost !
Seara,   după  ce   am   organizat   apărarea  noastră de V// noapte, la încrucişarea şoselei cu calea ferată, Boteanu
era atît de istovit că nu ne-am mai putut întoarce la sat. Ne-am tras deci, la adăpostul cantonului de cale ferată de la încrucişare, în prima linie de foc. Şi, deşi nu intraserăm în oraş, Boteanu era totuşi bucuros pentru că dăduse nemţilor o „lecţie tactică", cum spunea ; le zguduise întregul dispozitiv de apărare, atît de bine închegat, şi le luaserăm o sută treizeci şi doi de prizonieri. La unii dintre aceştia, nişte unguri care abia aşteptaseră să treacă la noi, Dănilă a găsit cîteva sticle cu vin pe care le-a adus în sacul de merinde, cînd a venit cu mîncarea. Oşteanul era istovit de drum, scăldat în năduşealâ şi noroit pînă-n creştet, căci şoseaua era bombardată de nemţi şi el o tăiase de-a dreptul pe câmp. Boteanu a inîncat cu poftă bucata de came fiartă, pe care i-o întinsese pe o farfurie de tabiă, şi la sfârşit, spre fericirea lui Dănilă, a spus că ar fi bun un pahar de vin care să-1 „încălzească".
— Acuşica, dom'colonel ! a sărit Dănilă şi a scos din sacul lui, mare cît o traistă de popă, o sticlă de vin cfailimbariu. A arătat-o, so vedem că e nedesfăcută, i-a scos dopul dintr-o singură lovitură şi a răsturnat-o în cîteva căni de tablă...  Poftiţi !
— Dănilă... dar nu e din cel de Tîrnave !
— Nu, 1-a asigurat oşteanul, pe colonel... e vin de Cărei !... Lui Boteanu i-a plăcut vinul şi mai ales vorba oşteanului, care ascundea semnificaţia eliberării apropiate a oraşului, şi 1-a scutit pe Dănilă, pe loc, de toate cele nouăzeci şi cinci de schimburi de santinelă care se adunaseră pînă atunci. Colonelul a băut o cană de vin, închinând cu Dănilă pentru fericirea celor de acasă, iar cu mine, pentru eliberarea Transilvaniei ; şi a cerut apoi să vorbească cu câţiva prizonieri. Prinşii maghiari făceau parte din Regimentele horthyste 26 şi 92 de Infanterie şi erau aşa de sătui de război, că nu s-au sfiit să ne arate cit de bucuroşi erau că scăpaseră de front. Trei dintre ei de fel de pe lingă Cluj, s-au rugat de Boteanu să rămină pe front să lupte alături de noi.
— Dar de ce vreţi ? i-a cercetat colonelul, cu interes.
■— Să-i ţîpăm mai repede pe nemţi, a răspuns unul, mai iute şi mai înfipt, nerăbdător.
— Eu, a mărturisit al doilea, mă tem să mă întorc în sat că nu ştiu ce va fi...
— Ai lui au ţinut cu nemţii ! au sărit soldaţii.
■— Dar dumneata ? 1-a întrebat colonelul pe al treilea.
— Mie mi-au împuşcat nemţii muierea, a gemut soldatul, cu ochii neguroşi, aprinşi de ură...
-— Era greună, cu prunc ! au sărit iarăşi ceilalţi... Soldaţii se arătau prea gălăgioşi şi uitaseră o clipă că erau lotuşi prizonieri... Cînd am trecut
45
p-acasă, prin sat, muierea l-o ascuns în şură, au continuat ei... dar a mai trecut apoi un val de nemţi şi ăştia l-or prins !
— Mergeţi fără grijă, i-a îndemnat Boteanu. Cine vrea să lupte să se ceară voluntar, în ţară...
Cu nemţii a fost însă mai greu ; ei se fereau de vorbă ; erau întunecaţi şi tăcuţi şi au refuzat să răspundă, cînd Boteanu i-a întrebat câte ceva. 0 ciudă ascunsă, înveninată şi neagră îi mă cina pe dedesubt, rapace. Unul a mărturisit totuşi, cu trufie, numele unităţii din care făceau parte : Divizia a 8-a de cavalerie SS !.. Cînd a auzit asta, Boteanu şi-a .pierdut dintr-o dată liniştea. A început să fiarbă, învîrtindu-se nerăbdător în strimta cămăruţă a cantonului, înegurîndu-se şi mustăcind nestăpânit, nervos, cum nu-1 mai văzusem pînă atunci. I-a dat repede pe prizonieri afară, trimiţîndu-i tocmai la Ghenci, iar mie mi-a cerut harta şi s-a apucat să studieze poziţiile nemţilor care apărau oraşul. Am înţeles, desigur, neliniştea lui. In septembrie, în cele mai crâncene bătălii de pe Mureş, la Cipău şi la Iernut, avuseserăm în faţă tocmai Divizia a 8-a cavalerie SS !... Atunci, în lupta pentru Dealul Sîngeorgiului, Boteanu căzuse cu tot grupul de comandă al regimentului într-o capcana a nemţilor şi stătuse o noapte întreagă, încercuit. Nemţii aruncaseră în luptă un batalion întreg, ea să-1 ia prizonier, şi lucrul acesta devenise aproape sigur şi pentru ei şi pentru noi. Spre ziuă însă, căpitanul Stanca a trecut Mureşul înot, cu compania sa şi două grupe de asalt, şi a spart cercul nemţilor chiar lingă apă. Aşa ne-a scăpat Ovidiu, pe neaşteptate, şi de captivitate şi de ruşine.
•— Oricum, dar pe nemţii ăştia trebuie să punem mîna ! a scrâşnit Boteanu, după un timp.
Şi ochii lui au prins să strălucească, îneguraţi de ură, încercaţi de-o lumina ciudata, din care nu lipsea un pic de nebunie. Dorinţa asta mistuitoare îl aţîţa. Şi iar s-a aplecat înfrigurat şi concentrat deasupra hărţii, cu fruntea uşor încuiată şi mâinile înfipte în păr. Trebuie să spun, ca unul care cunoşteam tăria nemţilor şi dispozitivul lor de apărare de la Cărei, că m-am speriat de această idee a lui, ca de-o aventură. Boteanu însă se adâncea tot mai mult ân gânduri, se ânsufleţea pe neaşteptate, tresărind, şi trăgea linii noi pe hartă. După un timp, a cerut legătura cu maiorul Murea, care era încă la ferma pe care o ocupaserăm noi duminică seara şi care rămăsese acum în spatele regimentului din dreapta noastră.
— Bătrâne, a vorbit el, cu vocea ânfiorată... ştii pe cine avem în faţă ?... Nici nu ţi-ai fi putut închipui !... Pe cine ? ...Pe cei din Divizia a 8-a SS !... Pregăteşte-te sufleteşte... nu trebuie să ne scape... trebuie să punem mîna pe ei !
Spre surprinderea mea, ideea asta 1-a aprins şi pe Murea şi „Bătrînul1' a cerut să-i rezerve lui cinstea de a pătrunde cel dintâi în oraş. Boteanu a părăsit telefonul şi s-a aplecat din nou deasupra hărţii, dârz, iluminat. Dar numai peste câteva minute, 1-a chemat chiar comandantul diviziei, la telefon. Acesta -— în loc să-1 mai domolească, cum mă aşteptasem — mai rău 1-a întărâtat. Fuseseră, cum am mai spus, colegi, şi dacă Antonescu nu l-ar fi persecutat şi nu l-ar fi scos din cadrele armatei pentru ideile lui, Boteanu ar fi trebuit să fie de mult general, căci el fusese şeful promoţiei lor şi la Şcoala Militară şi la Şcoala de Război. De aceea, în situaţii grele ca aceasta, generalul nu se îmbăţoşa, ci se sfătuia prieteneşte cu el... Aşa a făcut şi în seara de atunci, cînd noi ne găseam la porţile Careilor.
46
— Ei, ce facem ? 1-a întrebat, cînd colonelul i-a spus de cei din S.S. •— Vedem noi, a răspuns Boteanu... Prost este că ne-au simţit, măgarii... şi s-au tras repede pe poziţii noi !
■— Bine, bine, a insistat generalul... Parcă era vorba de o „situaţie limită", Grigore ?!
■— O s-o creăm, domnule general ! a tresărit Boteanu... îi vom forţa să intre într-o asemenea situaţie şi vom ataca din nou...
— Cum ?
-— Peste o jumătate de ceas va pleca Moroşanu spre dumneavoastră, la Ghenci, cu planurile...
Şi astfel, în seara aceea mi s-a dezvăluit latura cea mai preţioasă a gândirii tactice a lui Boteanu, trăsătura ei mereu activă, mereu ofensivă. Gîndirii lui îi erau caracteristice mobilitatea şi îndrăzneala, căutarea unor soluţii cu totul noi, bazate pe legitatea obiectivă a faptelor şi a câmpului de luptă, crearea — Ia nevoie — a unor situaţii imposibile pentru inamic. Situaţia care trebuia să devină o „situaţie limită" pentru nemţi, era pândită, sau căutata, descoperită după un studiu amănunţit al hărţii, al poziţiilor inamice, al raportului de forţe existente. Boteanu se ferea întotdeauna de situaţiile favorabile de moment, de conjunctură.
— Hm! făcea... Pute de la o poştă, Moroşane !
De data asta, Boteanu era îndîrjit şi de faptul că nemţii simţiseră manevra lui şi se feriseră să ne cadă în cursă. Descoperise astfel în mişcările nemţilor o gândire de asemenea activă, lucru pe care nu şi 1-a putut explica decît după convorbirea cu prizonierul care i-a dezvăluit că în faţă avem Divizia a 8-a S. S. Cu comandantul acestei divizii se mai înfruntase odată, pe Mureş, cînd fusese aproape gata să-i cadă în plasă. Acum îl încerca o bucurie amară, că îl avea din nou în faţă, şi dorea cu o patimă neascunsă, turbată, să-1 bată chiar în noaptea aceea, acolo, la Cărei.
— Trebuie să-i împingem într-o „situaţie limită" ! îi tot explica el lui Blaga... oraşul Cărei este ultima rezistenţă a nemţilor în Transilvania... Trebuie să-i prindem neapărat aici !
Urmărind astfel cu insistenţă ideea creării unei noi „situaţii limită" pentru nemţi, Boteanu a cerut, pe rînd, situaţiile din acel ceas de noapte, ale regimentelor din stânga şi dreapta noastră. Aşa a aflat că regimentul din dreapta, dinspre est, ajunsese în dreptul oraşului, situaţie pe care Boteanu a folosit-o din plin.
Iată, care era ideea sa de manevră, pe care mi-a explicat-o amănunţit pe hartă, căci tot aşa de temeinic trebuia s-o expun şi eu, comandantului diviziei, Ia Ghenci !... Era de altfel destul de simplă, dar îngrijorător de cutezătoare !... Peste noapte, batalionul lui Murea urma să înainteze pe la est de Cărei, ân spatele regimentului nostru, care ajunsese la ânălţimea oraşului. în timpul ăsta, noi trebuia să înghesuim şi mai mult cele două batalioane, cât mai aproape de oraş, Ia incrueişarea şoselei cu calea ferată ; ân spatele nostru, pe şosea, trebuia să mai aducem un batalion de la regimentul din stânga, ca să-1 avem pentru orice eventualitate la ândemână... Rămânea ca apoi, la o anumită oră, să reluăm atacul, împreună cu celelalte două regimente care înaintau pe laturi, creindu-ne nouă posibilitatea de a intra în oraş... Atenţia şi forţele nemţilor vor fi concentrate, desigur, înspre noi, pentru că noi băteam la porţile oraşului... După o jumătate de
47
ceas însă, Murea va ataca pieziş şi fulgerător cealaltă margine a Careilor, la ieşirea din oraş, într-un loc unde de asemenea şoseaua către Urziceni se încrucişa cu calea ferată Oradea—Satu-Mare...
•— „Situaţia limită", explica Boteanu convins, va fi astfel creată... Dacă nemţii ni se vor opune nouă, Murea va intra pe dincolo în oraş... şi după el vor pătrunde şi batalioanele regimentului din dreapta... Dacă se vor întoarce, să scape de Murea mai întîi, atunci ne va fi nouă mai uşor şi vom pătrunde noi în oraş, pe aici...
•— Şi dacă vor aduce forţe superioare şi vor înghiţi batalionul Iui Murea ? ! a întrebat Blaga, neiertător.
— Asta e, a recunoscut Boteanu... Şi chiar dacă aduc, a revenit, aţâţat, Murea trebuie să reziste pînă ajungem noi la el !
A vorbit apoi cu maiorul Murea, mai pe ocolite, şi i-a explicat, cu rugă în glas :
— Acolo trebuie să rezişti un ceas, Bătrîne... numai  un ceas... un' singur ceas !...  Atît îmi  trebuie mie, ca să traversez oraşul, şi  să ajung la tine !
— Dar ceasul are şaizeci de minute, domnule colonel ! a reflectat Murea, îngrijorat.
— Bine, îl trimit pe Blaga să-ţi explice, a hotărât Boteanu.
Şi aşa am plecat amândoi deodată ; Blaga, la batalionul lui Murea, de la ferma de lîngă vilceluţă, iar eu, la divizie, la Ghenci. Ocupaserăm noi şoseaua, dar ea era bătută neîncetat de artileria nemţilor, aşa că tot pe arătură, prin noroi şi băltoace am mers, ferindu-ne de explozii şi arun-cîndu-ne la pămînt, cînd fulgera pe deasupra noastră oîte o rachetă.
La divizie, generalul mă aştepta nerăbdător, învăluit într-un nor al'bi-cios de fum de ţigară, din care albia se mai vedea. Era grăsuţ şi scund, cu părul blond rărit în creştet şi la tâmple, cu ochii înroşiţi de nesomn, peste măsură de obosit, dar se mişca totuşi degajat şi sigur, vioi. I-am raportat pe nerăsuflate, explicîndu-i cum am putut mai bine, ideea de manevră propusă de Boteanu. Generalul m-a ascultat tăcut, fumând fără întrerupere, nervos. Cînd a înţeles ce dorea să facă Boteanu, l-au trecut dintr-odată năduşelile şi a chemat pe şeful statului major al diviziei. Mai întîi, el a explicat, celuilalt, pe hartă, ceea ce vroiam să facem noi ; apoi 1-a cercetat cu privirea şi 1-a întrebat:
— Care este lucrul cel mai grav ce ni s-ar putea întîmpla ?
— Să pierdem un batalion, a răspuns şeful statului major... batalionul maiorului Murea !
Generalul şi-a aprins o nouă ţigară şi a mai întârziat un timp, cu ochii pe hartă şi fălcile zvicnindu-i de încordare, căutând parcă anume ceva. Apoi a luat legătura cu comandantul corpului de armată şi i-a cerut ca divizia din stânga noastră să intercepteze peste noapte şoseaua care duce de Ia Cărei spre graniţă, la Urziceni. Era o măsură de prevedere suplimentară, bine venita. După asta, generalul s-a iscălit cu mâna sigură, dar tulburător de âncet, pe colţul schiţei pe care o adusesem eu.
La ora două după miezul nopţii eram de acum înapoi, la cantonul de cale ferată, cu ordinul de atac aprobat. Boteanu a încremenit la început,, îngândurat, de parcă nu ceruse chiar el ordinul acela ; apoi a tresărit şi s-a liniştit ca prin farmec, dintr-odată, ieşind astfel din încordarea în care stătuse pînă atunci. După ce a dat dispoziţiile cuvenite, i-a scos pe telefo-
48
nişti în tinda cantonului, unde erau agenţii de legătura, iar lui Dănilă i-a poruncit să ne deştepte peste un ceas.
'Ne-am întins însă degeaba pe băncile de lemn. Neliniştea care ne încerca nu ne-a lăsat nici măcar să aţipim. într-nn timp, Boteanu s-a răsucit cu faţa în sus, întrerupând tăcerea ce ne .învăluia. Am crezut că s-a aşezat mai bine, să .poată însfîrşit adormi, dar peste cîteva clipe s-a ridicat de pe bancă şi a bâjbâit, pe întuneric, spre uşă. Cînd m-a auzit şi pe mine, j'ăsucindu-mă,  s-a  oprit şi mi-a poruncit, în şoaptă :
— Dormi, Moroşane...
Desigur că n-am putut dormi, ştiindu-1 plecat, şi am ieşit, după el. Afară era o beznă de nepătruns, încărcată din nou de o pulbere de apă şi biciuită de vînt. 0 tăcere adîneă, grea, încremenită, stăruia şi în poziţiile noastre de pe lîngă şosea şi calea ferată, şi în cele ale nemţilor de la fabrica de cărămidă şi marginea oraşului. Am desluşit umbra colonelului, lipită de peretele cantonului şi înconjurata de oîţiva agenţi care stăteau chirciţi în întuneric, pe jos.
— Care ştie unde e caporalul Popa ? a întrebat Boteanu.
— E dincolo de şină, dom'colonel, s-a isteţit un agent... în grădină ! Ne-am ţinut apoi de agent, furişîndu-ne peste terasamentul căii ferate,
aplecaţi şi trecând ân linişte printre gropile unor posturi de mitraliere, pline de soldaţi. După asta am sărit un şanţ şi am intrat într-o grădină cu varză, prin care ne-am târât, pe coate, căci faţa pământului era aici vînăt-alburie şi-am fi putut să fim descoperiţi de nemţi. La marginea grădinii aceleia, între nişte cartofi, am dat de grupa lui Popa.
Caporalul Popa Vasile asaltase şi ocupase cu grupa sa cantonul de la încrucişarea căii ferate cu şoseaua, într-un moment în care nu mai credeam c-am fi putut atinge înainte de căderea serii linia ferată. Un ceas întreg a rezistat apoi atacului înverşunat al nemţilor, care-1 înconjuraseră şi pătrunseseră de două ori peste el.
■— Cum ai făcut ? 1-a întrebat Boteanu.
— Dac-am văzut că nemţii ne dovedesc, a început caporalul în şoaptă, c-o dezinvoltură firească, neprefăcuta, ne-am urcat în pod şi i-am lăsat să intre... cînd au umplut tinda, am lăsat cîteva grenade... şi praful s-a ales de ei!... Nemţii de afară însă au crezut că ai lor aruncaseră grenadele şi alţi şapte-opt s-au repezit de-au intrat în canton . . . Dar noi am lăsat alte grenade, ca pe nişte ouă care se spărgeau cum atingeau podeaua... am tras apoi cu automatele, pînă n-a mai mişcat nici dintre ăştia vreunul . . . După asta, nemţii au înţeles că noi eram ancă înăuntru şi au inceput să bată cantonul cu tunul anticar... însă n-au mai apucat să ne spulbere, c-au năvălit ai noştri şi i-au alungat în oraş...
— Acuma  trebuie  să-i  scoatem  şi  din oraş,  1-a încercat Boteanu...
— Trebuie, da'e greu, şi-a arătat caporalul îndoiala, fără să se teamă de noi... Nemţii s-au tras înapoi şi s-au îngrămădit aici la marginea oraşului, om lîngă om... Poate tot aşa, cu un şiretlic, să-i dovedim!
Boteanu s-a apucat şi a povestit caporalului şi soţilor lui, cum se va desfăşura atacul pe care-1 pregătiserăm, stăruind mai ales asupra manevrei pe care o va face batalionul lui Murea pentru a ajunge în cealaltă margine a oraşului. Popa şi-a arătat iarăşi .îngrijorarea şi ne-a spus că nemţii trebuiau „zgîndăriţi" şi din altă parte. De aceea, cînd ne-am întors la canton, Boteanu a cerut generalului ca cele două regimente, din stînga şi din dreapta noastră, să ne uşureze situaţia şi să înceapă atacul cu o
4 —> Viaţa Romînească
49
jumătate de ceas mai devreme. Totodată, el a ordonat maiorului Murea să pornească atacul odată cu noi, ca să distrugă astfel atenţia şi forţele nemţilor şi înspre cealaltă margine a oraşului.
Şi astfel, la ora patru spre dimineaţă, cînd era încă noapte şi negura nu se lăsase, am deslănţuit, pe neaşteptate şi fără nici o pregătire de artilerie, atacul. Au pornit mai întîi cele două regimente, pe delături, ţintind să treacă pe lîngă oraş. Peste o jumătate de oră, după ce nemţii s-au angajat cu ele, am început şi noi mişcarea. Vîntul purta mai departe pulberea aceea de apă, vinzolită şi spulberată, adusă poate tot de la nord, dinspre bălţi, întunericul de smoală, murmurul ploii şi şuierul vîntului, au acoperit destul de bine apropierea noastră de oraş. Aşa s-a făcut că pentru nemţi, surpriza a fost cumplita şi totală, desăvârşită, încă de la primul asalt, una dintre companiile din faţă a ocupat pe muteşte fabrica de cărămidă, iar alta, un grup de case de pe marginea şoselei, izgonindu-i pe nemţi. între aceste două puncte de rezistenţă, pe şosea, s-au bulucit apoi celelalte companii, alergînd din urmă şi înghesuindu-se la intrarea din oraş. Strada şi marginea oraşului fuseseră însă minate, şi noaptea a fost cutremurată de explozii... Nemţii au dezlănţuit un foc ucigător de mitraliere şi tunuri, ieşindu-şi astfel din buimăceala de la început şi oprindu-ne chiar acolo, la capătul străzii. îngrijorarea noastră a crescut, cînd am auzit motoarele tancurilor duduind şi am simţit pâmîntul şi văzduhul clătinîndu-se. Boteanu m-a trimis de-am adus tunurile antitanc de pe şosea, dincoace de calea ferată, unde le-am pus să tragă concentrat la intrarea în oraş. Blindatele nemţilor însă n-au contraatacat; zgomotul lor a crescut mai întîi, dar apoi s-a îndreptat spre cealaltă margine a oraşului, îndepărtîndu-se...
Am reluat repede atacul ; nemţii însă ieşiseră de acum din case şi bătălia s-a încins. Cu toată împotrivirea noastră, ei au ocupat din nou intrarea în oraş şi au închegat astfel, încă o dată, frontul lor pe linia caselor de la margine. Atunci însă, în întunericul de dincolo de oraş a fulgerat înalt, scânteietoare, o rachetă. Şi tot atunci au răbufnit acolo cîteva rânduri de grenade şi au început să toace întărâtate, mitralierele. Acesta era semnalul ; maiorul Murea ajunsese cu batalionul său la ieşirea din oraş !... Am tras şi noi nişte rachete, a tras iarăşi Murea, şi iar i-am răspuns, aşa că pe deasupra oraşului pluteau în zbor arcuit zeci de fulgerări liniştite, care luminau ca ziua. Nemţii au înţeles, desigur, că pierduseră lupta şi-au încercat să se desprindă de noi şi să fugă după maşinile şi tancurile care se auzeau acum departe, pe şosea. La ieşirea din oraş însă, le-a aţinut calea batalionul lui Murea şi lupta care slăbise la noi s-a întărit dintr-odată, acolo. In partea aceea, s-au aprins cîteva maşini şi cinci-sase case, care au început să ardă, cu flăcări puţine şi gălbui, aproape de pământ, înăbuşite de întuneric şi ploaie.
Regimentele din stînga şi dreapta noastră înaintaseră şi ele mult pe margini şi Boteanu a ridicat atunci cel de al doilea batalion la atac. A trecut chiar el în fruntea lui, a depăşit companiile din faţă şi a pătruns în iureş, în oraş. Casele care erau minate au început să sară în aer şi să ardă închis, luminând sîngeriu străzile, pe care ungurii şi nemţii se învălmăşeau, în fugă. Eu trăgeam. încă, din cînd în cînd, câte o rachetă, departe, în sus, ca să-i dăm de ştire maiorului Murea că ne îndreptam spre el. Boteanu nu se mai gândea nici la horthyşti şi nici la nemţi, deşi începuseră să ne iasă in întâmpinare, cu mâinile ridicate; alerga neobosit, înainte, .cu companiile după el, acolo unde nemţii care fugeau de noi săriseră pe Murea.
50
Drumul pînă Ia celălalt canton, la ieşirea din oraş, a durat astfel mai puţin de un ceas... Colonelul a trecut in pas întins printre grupurile risipite ale nemţilor prinşi şi s-a îmbrăţişat cu Murea în pragul cantonului, înebunit de bucurie, aprins. Companiile noastre au ocupat în grabă şi gara, şi calea ferată care ducea la Oradea şi Satu-Mare, şi şoseaua către Urziceni. Retragerea unităţilor maghiare şi germane prinse în oraş fusese astfel definitiv tăiată. Şi, în timp ce în oraş şi la marginea lui se dădea încă, pe întuneric şi ploaie, o luptă înverşunată şi surdă, Boteanu raporta comandantului diviziei, pe firul celuilalt regiment din dreapta noastră, prin sectorul căruia se furişase batalionul lui Murea, că oraşul Cărei fusese eliberat.
Trofeele au fost bogate, cu deosebire în armament ; prizonieri am luat numai cîteva sute, unguri mai ales. Cei mai mulţi dintre nemţi apucaseră să scape, fugind odată cu tancurile, şi umpluseră câmpul şi drumurile dinspre graniţă, speriaţi de moarte. Boteanu a rămas dezamăgit, cînd a aflat numărul mic al prinşilor din Divizia 8-a Cavalerie SS ; el ar fi dorit să pună mîna pe toţi, şi pe comandament, şi pe general. Am aflat însă că nemţii o tuliseră de cum am pătruns în. oraş, şi-i lăsaseră pe horthyşti, să le acopere retragerea.
— Trebuie să ne ţinem de ei ! a mormăit Boteanu, iarăşi neliniştit...
Pînă la ziuă mal erau ca la un ceas, două, pline încă VIII de negură, şi am fi vrut să mai răsuflăm un pic, să
ne uscam şi să mai prindem ceva putere. Urma, deci, să ne înghesuim prin casele de la marginea oraşului şi abia în zori să ne repezim din nou pe urmele nemţilor. Boteanu însă a revenit asupra acestui ordin şi ne-a adunat din nou pe şosea. între timp, aflase de la general că unităţi înaintate ale diviziei din stînga noastră interceptaseră şoseaua către frontieră şi s-a temut că nu vom apuca să ajungem noi, mai întîi, la Urziceni.
— 0 să ne uscam pe drum, a zis el... şi-o să ne odihnim acolo, pe graniţă !
Şi-aşa am apucat, cu batalionul lui Murea, pe drumul spre Urziceni. Maiorul Blaga a rămas la cantonul de la încrucişarea şoselelor cu calea ferată, să aştepte celelalte două batalioane care împînziseră oraşul şi-1 curăţau de hitlerişti" şi abia apoi să le îndrepte, în marş forţat, după noi. Boteanu a vrut să-4şi mai îmbărbăteze ostaşii, să le mai învioreze bruma de puteri ce-o mai aveau şi a refuzat să încalece, cînd Dănilă ne-a ajuns din urmă, cu caii. Am trecut astfel pe jos în fruntea primei companii de pe şosea, după plutonul de avangardă din vârf, trăgând după noi, neîncetat, coloana. Cîţiva kilometri i-am făcut în linişte, cu pasul întins, infierbântaţi şi năduşiţi pe sub mantiile ude şi grele, pline de apă. Ostaşii erau cu adevărat istoviţi, căci dinainte de bătălia pentru Cluj, de la Apahida, nu mai avuseseră nici o clipă de răgaz. Curelele armelor, ale sacilor de merinde plini de cartuşe, ale cutiilor de muniţie şi măştilor de gaze, lopeţile şi bidoanele legate de centură, toate le tăiau umerii şi gâtul, mijlocul şi mâinile, răsuflările şuierătoare, prelungi. Şi pe deasupra tuturor, drumul era numai
51
noroi şi apă, desfundat de tunurile şi tancurile nemţilor, de ploile care-1 bătuseră mereu săptămâni in şir. E adevărat, ploaia încetase, dar se lăsase negura care înfundase văzduhul şi zările, până departe, în fund. Din spate şi din coastă, -dinspre munţi, bătea un vânt .subţire de toamnă timpurie, zbicindu-ne mantăile şi şuierând printre porumburi şi vii, împingând negura spre bălţile de dincolo de Cămin şi Berveni, de unde venise.
Curând, ân zarea vineţie şi neagră, subţiată, se prevestiră zorile. Cerul se lumina treptat şi înalt, dar nu într-atît ca să se vadă limpezimea lui albastră, şi rămânea mai departe ca o întunericeală clăbucită care pălea. Ostaşii înaintau cu gâturile întinse şi-şi aburcau din când ân când puştile în spate, şi gîfîiau, dar nu se opreau, ci căutau tot înainte, la Boteanu şi Murea, care mărşăluiau în faţă. Pe delături, pomii cu frunza rărită foşneau şi se frământau, legănîndu-şi crengile şi parcă gemând. Câte o frunză, două, pleoştite de negură şi ploi, se desprindeau de pe ramuri şi se lipeau de căştile şi de piepţii soldaţilor, care le purtau ca pe nişte galbeni de aramă, talisman, către apus. Apăruseră şi câmpurile de sub negură şi intuneric, galbene, cenuşii sau coclite, ca de bronz gălbui, cu faţa limpezită, spălată prea mult de ploaie. In spate, creşteau ân depărtare munţii, iar în faţă, acolo unde fusese împinsă negura, întinderile joase se pierdeau fără orizont.
— Care ştie, mă, unde-i graniţa ? întreba cîte un soldat.
Nu-i răspundea nimeni, căci nici unul dintre noi nu ştia de graniţă, de lungimea drumului pînă la ea. Cei mai mulţi dintre ostaşi erau de pe lîngă Dunăre, de pe Bărăgan, şi din Dobrogea, şi nu ştiu dacă vreunul dintre cei mai bătrâni fusese cu patru ani în urmă pe graniţa de vest. Dintre ofiţeri, doar Boteanu cunoştea bine locurile ; dar el alerga în faţă, atras ca de o putere nevăzută, aţîţat şi aproape orb.
După un timp, pe marginile drumului au apărut rânduri nesfîrşite de pomi, cu coroanele rotate ciuntite de explozii, cu frunza împuţinată şi cu pământul de sub ei, împurpurat de mere. Soldaţii au trecut şanţurile, cu cîrdul, şi au început să adune merele acele roşietice în căşti. Merele erau căzute — se vedea — mai demult, căci erau îngropate pe jumătate în noroi. După ce şi-au umplut căştile, ostaşii s-au înşiruit iarăşi pe şosea, şi-au început să mănînce din mers, cu poftă, şi să arunce cotoarele pe deasupra, în cei dinaintea lor. Dănilă a alergat de la un pom la altul, alegând merele cele mai frumoase şi mai mari, aprinse ca de o pară, şi ne-a aşteptat apoi, înveselit, în drum. Am luat cu toţii din merele acelea şi am mâncat înfometaţi,  strîmbîndu-ne,  căci zeama  lor era acrişoară-dulce.
Sub un asemenea pom, am dat după un timp de cincisprezece-două-zeci de soldaţi maghiari, cu braţele pline de mere, aşezaţi pe şanţ şi mestecînd în silă, c-o nepăsare care te supăra. Se vedea că se rupseseră singuri de coloană, şi ne aşteptaseră în linişte, netemători, pe noi.
— Ce-aţi făcut, mă ? i-a întrebat Dănilă, zâmbind... aţi terminat războiul ?
— Am terminat, a răspuns unul, pe româneşte... Noi ni-s din Ardeal şi merem acasă !
— Toţi ? i-a cercetat Boteanu.
— Nu, numai ăştia cinci ! a explicat acelaşi soldat şi a arătat cu mîna spre grupul celor din faţă, care se ridicaseră în picioare la ivirea noastră.
52
Boteanu le-a dat ordin să se ducă singuri pînă la Cărei, că doar cunoşteau drumul, şi acolo să se prezinte trupelor care vor fi în garnizoană.
După asta, am găsit drumul plin 'de căruţe şi maşini distruse şi răsturnate, de tunuri şi mitraliere stricate şi părăsite în şanţuri şi noroi, de cîteva hoituri de cai sfârtecate de explozii şi şapte, opt morţi, unguri şi nemţi, îngrămădiţi sub un măr. Aici îi prinsese bombardamentul artileriei noastre, spre ziuă, cînd noi asaltaserăm oraşul. Am ocolit nişte gropi dc obuze, risipindu-ne pe delături, şi iar ne-am înşiruit pe şosea, pe lîngă şanţuri, gonind după Boteanu şi Murea. Pe la jumătatea drumului, ne-au ieşit înainte alţi şapte, opt prizonieri, dintre care unii erau de asemenea din Transilvania şi ştiau româneşte. Ăştia fugiseră peste noapte din coloană şi stătuseră ascunşi într-un porumb, pe oîmp, pînă la sosirea noastră. Boteanu a vorbit cu ei din mers, întrebîndu-i de timpul cînd trecuseră cele din urmă unităţi hitleriste pe şosea, şi aşa am aflat că nemţii nu erau decît cu două, trei ceasuri înaintea noastră.
— li prindem pe drum, s-a bucurat colonelul...
Dar numai peste un sfert de oră, am dat de alţi treizeci, patruzeci de soldaţi nemţi şi unguri, amestecaţi şi îngrămădiţi pe şosea şi în şanţuri, ciuciţi pe sub pomi ca nişte oi speriate de furtună. De cum ne-au văzut au ieşit în drum şi au ridicat maâinile de departe, temători. De la ei am aflat că ceva mai încolo, pe şosea, dăduseră de nişte soldaţi romani care-au tras cu mitralierele şi i-au gonit înapoi. Ei nu încercaseră, nici să treacă de români, nici să-i ocolească, pentru că unii dinaintea lor, care doriseră să scape, fuseseră seceraţi sau prinşi. Boteanu i-a mânat şi pe ei în urmă, ia Cărei ; de data asta, cu câţiva soldaţi; iar noi am dublat patrulele din faţă şi iar am grăbit, înainte. Curând am dat într-adevăr de-o companie de a noastră, care ocupase poziţie pe şosea, într-o parte şi alta, într-o apărare închisă şi către Cărei şi înspre frontieră. Era o unitate din Divb zia a 3-a din stînga noastră, care, la cererea generalului, interceptase şoseaua in zori, ca să ne vie nouă în ajutor. Un căpitan slăbuţ şi mocirlit, nebărbierit şi negru, a trecut şanţul şi a tresărit, cînd 1-a zărit pe colonel în vîrf de avangardă. S-a oprit apoi în faţă, milităreşte, şi a raportat că ieşiseră prin lupte grele, de aproape două ore la şosea. Ne-am bucurat şi noi, şi soldaţii, că ne-am întâlnit, dar mai ales Boteanu, care era acum sigur că nouă ne rămânea misiunea de a elibera cel din urmă petic de pământ al Transilvaniei cotropite de nemţi.
•— Rămâneţi aicea, a ordonat el, căpitanului... Noi ne vedem de drum !
Şi-aşa am ajuns pe graniţă, pe locurile de unde, ân 1940, plecase fugărit Boteanu... Odată, într-o noapte de răgaz, după bătălia depe Mureş, colonelul mi-a povestit în puţine cuvinte şi cu ochii în tavan, căci stătea lungit în pat, cum se petrecuseră lucrurile, atunci... A trebuit după aceea să-1 iscodesc de cîteva ori pe Ovidiu Stanca, pentru ca să ştiu mai bine cum a fost !... Acum, Boteanu mergea îngândurat, tot mai aţâţat şi mai nervos, cu ochii pironiţi în zarea de plumb, impîclită de negura destrămată, şi cuprinşi de strălucirea aceea neagră care te oprea să-i pătrunzi. Retrăia desigur cele întâmplate în 1940, căci era prea absorbit de gânduri şi se ferea să fie tulburat. Am priceput asta şi eu, şi Murea, şi mai ales Dănilă, care-1 simţea mai bine ca noi, şi am rămas cu toţii cam la un pas în urmă. Oşteanul mergea ceva mai într-o latură, cu casca de mere în braţe şi uitându-se din cînd în cînd, pieziş şi cu grijă, la colonel.
53
— Eram de şase luni pe graniţă, îmi povestise Boteanu, atunci... In vara aceea, concentrările se îndesiseră, ţinîn'du-se lanţ... 0 bună parte din armata noastră fusese adusă şi îngropată în poziţii de apărare pe graniţa de vest... Şi nu numai acolo... pe toată graniţa, de jur împrejur . închegasem acel „brîu de foc şi fier", cu care regele şi guvernanţii lui se lăudau că vom păstra intacte „fruntariile ţării"... Pe vremea aceea se vorbea mult de graniţe, pentru că Hitler intrase de acum în Austria, în Cehoslovacia şi în Polonia... Suflarea lui de gheaţă ajunsese astfel şi la noi... Desigur că nu era uşor să i te împotriveşti... dar sufleteşte, şi armata, şi poporul erau pregătiţi să-I înfruntăm... cu orice preţ!... Puteam fi zdrobiţi, dar nu înfrânţi !... Regele însă, şi guvernul, şi generalii care erau la cârmă, si toţi cei care roseseră ca şobolanii fondurile de miliarde de lei adunate cu japca pentru „înzestrarea armatei" şi care tot ţipaseră pînă atunci, isteric că vor apăra graniţele pînă la „ultima suflare", au cedat, acceptând Dictatul de la Viena...
Colonelul a tăcut, apoi, copleşit de gânduri, şi deodată 1-a cuprins o amărăciune şi un dezgust care l-au ântristat adânc, ânegurându-i faţa. Am simţit că timpul trece printre noi, despărţindu-ne ca o apă ; destul de tîrziu, Boteanu a revenit, cu vocea schimbată şi moale :
— Ai fost vreodată la Alba Iulia, Moroşane?
— N-am fost, domnule colonel, am răspuns, uimit de întrebare.
— Am auzit că există acolo, într-o chiliuţă, nojiţele cu care s-a spânzurat Crişan în închisoare... Şi tot acolo, sau poate in altă parte, ân Transilvania, există şi roata pe care au fost traşi Horia şi Cloşca...' Se zice că există şi fluierul Iancului, pe undeva... dar pe ăsta îl ţin moţii în munţi şi-1 poartă pe ascuns, de la un sat la altul, ascultându-i îndureraţi cântărea... E încă jale şi frământare mare ân ţară, Moroşane ! a oftat Boteanu, atunci... După asta a lăsat să treacă iar un timp şi iarăşi a revenit, şi mai ingîndurat : Mai sînt desigur şi alte sute şi mii de relicve, care ne amintesc de alte pătimiri mai de demult sau mai de aproape, ale acestui popor!... Dar, după 1940, nici una nu mă tulbură mai mult decît amintirea nojiţelor de Ia opincile lui Crişan... Şi ştii de ce ?... Pentru că ele îmi amintesc mereu de felul cum am plecat noi de pe graniţă, în 1940...
Boteanu s-a întrerupt din nou şi s-a aşezat pe marginea patului, cu capul în mâini. A trebuit să treacă multă vreme, pînă ce şi-a regăsit liniştea şi a început să povestească în şoaptă cum a plecat el de pe graniţă, în 1940:
— Eram locotenent-colonel, şef de stat major al regimentului... Sectorul decare răspundeam se întindea de la Urziceni spre dreapta, către Râpa Roşie şi Berveni. Toată vara aceea am fiert în căldură şi desnâdejde. măcinaţi de zvonurile care se tot vânturau pe atunci şi de alarmele care se repetau fără de noimă, la nesfârşit... în faţa noastră se aflau desigur, âmgrămădite, trupe horthyste şi nemţeşti... Noi, cei de pe frontieră, eram convinşi că nu vom capitula şi ne pregăteam să ne batem... Dar la sfârşitul lui august, a căzut ca un trăznet vestea de necrezut a cedării părţii de nord a Transilvaniei... în câteva zile trebuia să ne tragem mai înăuntrul ţării, pe o nouă frontieră, fixată cu duşmănie de nemţi...
Lucrurile fuseseră aranjate astfel, ca noi să plecăm de pe graniţă seara, pe întuneric, ca lotri... Horthyştii trebuiau s-o treacă în zori, aşa ca între noi şi ei să se creeze şi să ne despartă o distanţă de o noapte de mers... Horthyştii însă n-au mai aşteptat şi au încercat să treacă de cu seară, cînd
54
}
noi abia începuserăm să ne mişcăm... Aşa s-a făcut că am auzit pe graniţă, chiar în sectorul meu, focuri răsleţe de mitraliere... Ridicaserăm telefoanele, şi altă legătură, în învălmăşeala şi desnădejdea aceea, nu mai aveam. Am încălecat pe cal şi m-am întors din drum, acolo unde se trăgea, pe graniţă... Cei care-i opriseră pe .horthyşti să treacă erau soldaţii lui Ovidiu Stanca. Ei nici nu ieşiseră măcar din adăposturi şi gropi!... Cînd au simţit că ungurii se apropiaseră de frontieră au şi început, dintr-odată, şi cu furie, să tragă !... Am scos pistolul şi m-am repezit cu calul în Ovidiu Stanca :
— Da ce n-ai executat ordinul   pe care l-ai primit ?
Eram la fel de cătrănit ca şi el, dar îmi dădusem seama că nu puteam face prea mult; grija mea de căpetenie era să nu-mi rămînâ nici o unitate prea înapoi, ca să nu poată fi izolată şi capturată de cotropitori... Am strigat din nou la Ovidiu Stanca, dar m-am înşelat ; el nu s-a intimidat deloc. A rămas în faţa mea ca o stană de jjiatră, neclintit şi rece, mistuit de ciudă şi ură.
— Nu recunosc un asemenea ordin! a izbucnit, neînfricat şi iute, aţîţat... Cei care l-au dat să vie aici, pe graniţă, şi să-1 comunice el, soldaţilor !
Ovidiu Stanca a ieşit apoi din încremenirea aceea şi a început să tremure uşor, nestăpînit, de încordare şi neputinţă nemărturisită... în spatele nostru, aproape, mitralierele lui trăgeau turbate, împuşcînd în neştire, disperate, noaptea care se rostogolea spre noi, ameninţătoare şi grea, întunecată... In seara aceea n-am auzit de dincolo de graniţă nici măcar un singur foc de armă ! Unul singur dacă aş fi auzit, eram în stare să întorc tot regimentul din drum şi să lupt alături de Stanca pînă la ultimul strop de sînge... Mi-am revenit însă repede şi am vîrît pistolul în tocul de la şold. Apoi am descălecat în linişte, atent, stăpînindu-mi cu grijă mişcările. Jos, mi-am lăsat braţul pe umerii, 'tineri încă ai locotenentului Stanca, şi l-am strîns la piept, bărbăteşte, cu lacrimi an ochi... Era o tragedie pe care desigur nici eu nu o .înţelegeam îndeajuns, dar mă amăgeam cu credinţa că istoria însăşi nu va putea suferi multă vreme o asemenea nedreptate !
— Dar cine crezi, tu, Ovidiule, că recunoaşte un asemenea ordin ? l-am îmbunat...  Hai  să  mergem ! i-am  cerut...  Ne vom întoarce, curînd !
Am aşteptat apoi în înserare, la marginea satului, îneguraţi şi trişti, pînă ce şi cel din urmă soldat de al nostru a trecut de noi. Soldaţii se depărtau cu privirile întoarse mapoi, spre frontieră, şi cu picioarele orbecăind, nesigure, prin întuneric şi praf... Eu cu Ovidiu Stanca eram ca năuci ; aveam inimile pustiite şi arse, gîndurile copleşite şi n-am simţit cînd două-zeci-treizeci de ţărani ne-au înconjurat, ameninţători. Erau dintre cei care se hotârîseră să nu-şi părăsească vetrele, căci aproape toţi s-au îndîrjit şi au rămas zălog, sub cotropire... Plecarea noastră însă îi îndurera şi îi scîrbea... Unul dintre ei, mai bătrîn şi mai înfipt, mi-a ieşit în faţă, gata sa mă ia de. piept. Avea ochii goi şi stinşi, uscaţi pînă-n adînc, de desnă-dej de şi chin.
— Da1 pe noi cui ne lăsaţi ? m-a întrebat el.
— 0 să ne întoarcem, moşule ! i-am spus şi lui, căci alt cuvînt de mîngîiere nu puteam avea.
Am plecat dintre ţărani cu caii de căpestre şi cu capetele în pămînt, ca nişte umbre fugărite. în sat, de prin case şi curţi, se auzeau strigăte disperate şi bocete de femei, înăbuşite. Copiii treceau uliţa plîngînd, singuri
55
sau ţinîndu-se de fustele mamelor, care se luptau cu legături de boarfe sau cu alţi copii în braţe. Gîte un băietan, dintre cei mai hotărâţi, grăbea pe lîngă noi cu pasul întins, numai c-o traistă în băţul de pe umăr, ca să ajungă mai curînd armata... Aşa l-am văzut şi pe moşneagul acela, care ne ceruse socoteala că plecăm, cum a tăiat uliţa în fugă, spre biserică. Şi în curînd, satul întreg şi toată marginea aceea de lume de la graniţă, văzduhul şi noaptea întunecată s-au cutremurat de dangătul clopotelor. Bătrânul Ie bătea prelung şi rar şi cu-n anume meşteşug, într-o dungă, încît totul se umplea de geamăt şi jale. Glasul bronzului vestea îndurerat că în clipele acelea începea o vreme de bejenie, a cărei durată nimeni nu o întrevedea. La marginea satului ne-am mai oprit o dată, lîngă o fântână, de-am ascultat descoperiţi clopotele şi ne-am răcorit gâtlejurile uscate şi frunţile năduşite, cu apă limpede şi rece.
După asta, o bună bucată de drum am mers cu caii la pas, ancă descumpăniţi şi cu inimile sfâşiate, căci clopotele tot mai plângeau ân urmă. într-un rând ansă ne-am oprit şi noi, şi soldaţii, intorşi spre sat. Clopotele nu mai băteau. Dar am auzit nişte împuşcături, şi ţipete, şi chemări învălmăşite de ajutor... Şi chiar în clipa aceea ne-a ajuns din urmă un tânăr fugărit, care ne-a spus, că-n timp ce noi ieşeam printr-o margine a satului, horthyştii intraseră prin cealaltă, buluc, nerăbdători.
Desigur, a tresărit Boteanu, aceste lucruri trebuie să le vedem altfel acum... în desnădejdea de atunci insă nu le-am putut desluşi până la capăt înţelesul... Am deshămat repede caii de la căruţe şi tunuri şi am format, aşa ca o poteră, un pâlc de patruzeci-cincizeci de soldaţi cu care, împreună cu Ovidiu Stanca, ne-am întors în sat. Am intrat în iureş nestăvilit pe uliţă, strigând şi trăigînd cu automatele şi puştile ân sus, de parcă, sosise clipa întoarcerii noastre... La biserică, ne-am oprit, căci clopotele âncepuseră din nou să bată... Bătrânul ne văzuse că venim şi trăgea iarăşi clopotele cu o disperare care ne aţâţa... Am străbătut satul după horthyşti, în tropot cumplit, dar pînă la graniţă nu i-am ajuns...
Poate că la întoarcerea aceea de o clipă, din 1940, se gândea acum Boteanu, de mergea atît de înegurat... De aceea ne-am ferit să-i tulburăm şi mai adînc simţirea. L-am urmat în linişte, şi tot aşa, ca la un pas mai înapoi, şi eu, şi Murea. Dănilă se ţinea mai într-o latură, călcând pe vârfuri şi aproape pe nesimţite, cu casca de mere ân braţe. Amintirile lui Boteanu se împlineau desigur, cutremurătoare, din negura care ni se risipea în faţă şi din care satul se ridica treptat, scăldat în lumină...
Aşa ne-a apărut satul în zori, întrupându-se din negura IX aceea, de parcă se inălţa din pământ. 0 lumină albă
şi difuză, ca de spumă, se âmplinea la orizont. Cerul era încă opac, cu faţa alburie, dar vesel, iluminat. Umbrele satului creşteau odată cu apropierea noastră, arătîndu-şi contururile din ce în ce mai clare, proiectate pe lumina vînăt-argintie a zării. Drumul era la fel de desfundat şi de noroit, tăiat în fel şi chip de roţile căruţelor şi ale tunurilor, tocat de şenile, şi cu cărărui pe margini bătute de cişmele potcovite şi ţintuite ale nemţilor. Era însă liber şi pustiu pînă în fund, la sat.
56
In faţă, patrulele noastre se apropiaseră în pas măsurat, înşiruite pe lîngă şanţuri, de primele case. Satul era năpădit de lumina galben-ruginie a pomilor, dintre care, mai spre -dreapta se ridica o clopotniţă înaltă şi dreaptă, pătrată, cu vîrful ascuţit. Cînd a zărit-o, Boteanu a tresărit şi s-a oprit, mistuit de gîndurişi cu faţa ca de pământ. Ne-am oprit şi noi în. spatele lui, şi î-am urmărit cum cerceta satul, cu binoclul la ochi.
— E un steag pe clopotniţă, a mormăit el, 'după o clipă... de-al nostru, tricolor !.
Şi chiar atunci au început să bată, ca într-o prevestire a zorilor, clopotele. Glasurile lor ruginite, forfoteau şi se amestecau, anume învălmăşite, ca într-o cascadă deslănţuită a tonurilor înalte şi grave din armonia firii. Ecourile lor risipite pe întinsuri dădeau o plinătate neasemuită văzduhului, o încordare exuberantă, explosivă, împrejurimilor încremenite. Dănilă a mai făcut un pas, atras ca de un miraj, şi s-a oprit înaintea noastră, cu mărul din care muşcase în mînă şi cu privirile aţintite la clopotniţă şi sat.
— Să ştii că ne-au zărit, dom'colonel ! sa bucurat el.
La cîteva sute de metri de sat ne-am oprit din nou, ca să intre patrulele mai întîi. Dar n-am mai avut răbdarea să aşteptăm un semn de la ele, şi am pornit, cu Boteanu şi Murea în faţă, îngrămădiţi pe drum. Dacă au trecut patrulele şi s-a văzut că-s de-ale noastre, toată suflarea satului a ieşit in uliţă, hăulind. Unul, un bătrîn, 1-a întîmpinat pe Boteanu cu pline şi sare, întinse pe un ştergar alb, dar n-a mai putut rosti nici un cuvînt; l-au podidit lacrimile şi plânsul, şi a trebuit să-1 ţinem noi de subţiori, să nu se prăbuşească ân drum. Femeile ne-au ieşit cu pită şi slană, îndemnând soldaţii, iar fetele ne-au fluturat băsmăluţele şi ne-au aruncat in braţe flori de tufănică şi nuci. Dănilă s-a pierdut de tot de bucurie şi a trecut înaintea tuturor, chiar şi a colonelului, călcând ca un cocoş şi împărţind cu dărnicie mere din cască, de parcă erau aduse "de pe alt tărâm...
M-am uitat atunci la ochii lui Boteanu; ardeau ca de un foc ascuns şi se scăldau, nepotoliţi, în lacrimi. Colonelul ansă se stăpânea şi zâmbea pe deasupra, inseninat, poate amintirilor din seara când părăsise satul in 1940, sau, poate mai curînd, visului său de-acuma, care se împlinea. Era totuşi destul de tulburat, căci trecea printre oameni într-un mers încremenit şi se ferea ca cineva să-1 priceapă sau să-i răscolească şi mai adînc simţirea-i pătimaşă.
învălmăşeala aceea de cîteva clipe a fost însă repede urmată de nişte focuri de mitralieră. Patrulele noastre fuseseră oprite pe neaşteptate, la ieşirea din sat. Am alergat într-acolo, buluc, cu oamenii după noi. Nu mai era decît un peticuţ de loc pînă la graniţă şi oamenii ne-au arătat cu mina, din capătul satului şi de prin curţi, pe unde trecea linia bornelor de frontieră în 1940. Patrulele se adăpostiseră în şanţuri, cam la o sută de paşi de sat, şi trăgeau înfuriate spre dreapta, de unde fuseseră primite cu foc. Doi dintre soldaţi se furişau pe şanţ cu unul care fusese rănit, pe braţe.
La dreapta era un dâmb cu salcâmi, de la care linia frontierei se frângea şi o lua spre vechiul pichet de grăniceri de la Râpa Roşie. Pe dîmbul acela, nemţii şi ungurii se organizaseră într-un puternic punct de rezistenţă care ne împiedica să ieşim Ia graniţă. Dîmbul se acoperise de un fum albicios, care se risipea destul de greu şi nu se ridica prea sus, din cauza umezelii din aer. N-am descoperit pe dîmb, nici unguri, nici nemţi; şi nici un fel de poziţie de luptă. Am înţeles astfel că ei erau ascunşi după dâmb şi că trăgeau
57
de acolo, pieziş şi bine ochit, peste toată şoseaua şi toată marginea satului dinspre vest.
Cînid să ieşim din sat, au început să bată şi tunurile şi aruncătoarele nemţilor, drept în gura uliţei, cu o precizie uimitoare, dinainte pregătită. Primele proiectile au căzut în grămadă, vînzolind îngrămădirea aceea de oameni şi de soldaţi. Femeile şi copiii care se ţinuseră de noi au. luat-o la fugă, ţipând. Un soldat şi o fâtuţă au rămas chiar în mijlocul drumului, întinşi, iar cîteva femei mai în putere s-au repezit în şanţ, cu fustele ridicate şi pulpele însîngerate. Suflarea satului s-a risipit apoi pe uliţe, blestemând, iar noi am ocupat şoseaua şi casele de ia margine, pregătiţi de luptă.
— Proştii ! a izbucnit Dănilă, cu gândul la nemţi... acum ce-şi închipuie ei, c-o să-i lăsăm acolo, pe dâmb ?!
Casele din capătul uliţei, care fuseseră lovite, ardeau cu flăcări gal-bene-sîngerii, înăbuşite, şi cu fum albicios de trestie şi paie umezite. Am trecut pe lîngă ele, prin cîteva grădini şi ne-am oprit după un gard, cu binoclurile la ochi. Dîmbul cu salcâmi după care erau ascunşi nemţii şi ungurii avea acum ca o pălărie de fum. Dintr-acolo, bufneau, câteodată, aruncătoa rele nemţilor şi tunurile antitanc ; proiectilele astea fulgerau spre noi, vuind, şi scăpărau în oîte-o casă sau în cîte-o şiră de paie, cu flăcărui albastre.
•— Atacăm, Bătrîne ! a hotărît Boteanu.
— Poate aşteptăm şi celelalte batalioane, a încercat Murea să-1 înduplece...
— Nu e nevoie... sînt puţini... ăştia au misiunea numai să ne întârzie... Altfel, ocupau şoseaua...
— Atacăm, a convenit şi Murea... 0 companie o împingem înainte, pe şosea, să bată dîmbul din flanc şi să apere intrarea în sat... cu a doua asaltăm şi luăm dîmbul... iar pe a treia o ţinem la margine, între salcîmi, în rezervă...
■— Asta să fie compania lui Ovidiu Stanca, a hotărît Boteanu... Şi dacă-o fi nevoie, o să iau eu comanda ei!
— Nu va fi, 1-a încredinţat Murea, că prindem dîmbul cu celelalte două companii ca într-un cleşte...
■— Bătrîne, s-a rugat Boteanu... ştii că nimeni nu m-ar putea opri !
— Bine, a încuviinţat Murea, cutremurat... Dar vă spun că nu va fi nevoie !
Am luat-o apoi cu toţii pe după case, înspre compania lui Ovidiu, comandată pînă în clipa aceea de unul dintre comandanţii de plutoane, un sublocotenent. Dănilă alerga după noi, cu casca în care mai avea cîteva mere, în braţe, încercat de-o teamă nedesluşită, înfiorat parcă de primejdia^ ce-o presimţea. Ne-am oprit după un colţ de casă, între nişte salcîmi, de unde se vedea la fel de bine şi şoseaua şi dâmbul.
Murea a dat dispoziţii celor trei companii de-au ocupat poziţiile de luptă, iar Boteanu a trimis agenţi ân urmă, ân întîmpinarea maiorului Blaga care venea cu celelalte două batalioane de la Cărei, să Ie grăbească apropierea. Intre timp, aruncătoarele batalionului au fost concentrate în două curţi din spatele nostru, iar tunurile antitanc împinse pe şosea, ca să bată dintr-o parte dîmbul. Şapte-opt soldaţi au trecut pe la celelalte companii şi-au adunat o parte din grenade la compania lui Ovidiu, care trebuia să contraatace, la nevoie. Curînd după asta, soldaţii au apărut în rânduri răsfirate, la marginea satului, printre pomi şi case. Cînd totul a fost gata, Murea a dat ordin să înceapă
58
tragerile aruncătoarelor şi ale tunurilor antitanc şi a cerul legătura telefonică cu comandantul companiei care trebuia să atace dîmbul.
-— Cum stai? I-a întrebat.
—' Sînt gata, a răspuns căpitanul.
— Şi ce-ai de gînd ?
— Cu un pluton să atac dîmbul, din faţă, că nemţii şi ungurii sînt în contrapantă şi mă pot apropia... cu al doilea, încerc să ocolesc dîmbul pe la dreapta, să le cad nemţilor în flanc... Iar pe al treilea îl ţin în rezervă, între salcîmi, să pot interveni cu el la nevoie...
— Dumneata cu care o să fii ? î-a întrebat Murea, bănuitor.
— Cu al doilea...
— Nu, s-a împotrivit maiorul... rămâi la plutonul din rezervă, dintre salcîmi... vei vedea mai bine, unde şi cînd trebuie să intervii !
Noi am rămas mai departe ascunşi după colţul acela de casă, lîngă telefoane şi cu binoclul la ochi. Aproape de noi, îngrămădită în cîteva curţi, compania lui Ovidiu aştepta liniştită desfăşurarea atacului. Colonelului i s-a părut că lucrurile merg prea încet şi a devenit dintr-odată nerăbdător şi rece. Dănilă s-a uitat la mine cu subînţeles, a aruncat merele din cască, a luat un sac de grenade pe după gît şi s-a apropiat pe nesimţite, ca un dulău de pază, de el. Am rămas şi eu alături de colonel şi aşa am văzut tot ce s-a întâmplat...
Atacul asupra dâmbului cu salcîmi, după care erau ascunşi nemţii şi horthyştii, a ânceput după ce bombardamentul aruncătoarelor şi tunurilor noastre s-a dezlănţuit. Primele două plutoane au pornit-o direct spre dâmb, urmând ca apoi unul să se lase spre dreapta, să ocolească dâmbul. In golul creat astfel între aceste plutoane, trebuia să intre fulgerător plutonul din rezervă, mai ales în situaţia unei împotriviri mai însemnate a nemţilor. Soldaţii mergeau aplecaţi uşor, răsfirîndu-se pe o mirişte, iar mai tîrziu au luat-o pe o arătură desfundată care urca pînă sub salcîmi. Fuga le era cumpănită, îngreuiată de noroi, dar îndîrjită, pentru că chiar acolo pe graniţă, trebuia să se mai năpustească o dată pe nemţi. Din cînd în cînd se opreau pentru o clipă, temători, căci nu se arătase încă nimeni pe dâmb şi nici nu cunoşteau locul poziţiilor inamice. Aruncătoarele şi tunurile noastre trăgeau pe deasupra lor, aşa ca în curînd salcîmii au fost complet învăluiţi de un fum negru-albicios. Nemţii nu s-au arătat nici după asta, dar din norul acela de * fum fulgerau necontenit trasoarele lor, întinse ca nişte firişoare de lumină verzuie sau ca nişte vine de foc — cînd vîjîiau tunurile — peste arătură, spre sat.
Cînd mîna aceea de soldaţi a ajuns aproape de dâmb, bombardamentul nostru s-a înteţit, ca să-i oblige pe nemţi să stea mai departe ascunşi. Cel de al doilea pluton s-a lăsat puţin spre dreapta, după nişte răzoare pline de mărăcini, iar primul a ânceput să urce panta, tîrându-se şi trăgând din mers, căci erau de acum bătuţi cu foc din faţă, dintre salcâmi. Atunci au deschis focul şi soldaţii din mărăciniş, şi-aşa au descoperit nemţii că între plutoane se crease pe neaşteptate un gol pe care l-au folosit în grabă. Aici au împins ei ca la o companie de horthyşti, cu gînd ca alţii de-ai lor să o ia spre mărăciniş şi să ne prindă astfel, în cleşte, plutonul din dreapta. în clipa aceea, însă, a ieşit comandantul companiei care ataca dintre salcîmii de la marginea satului, cu cel de al treilea pluton, şi a alergat să umple golul acela şi să-i oprească pe horthyşti. Ungurii şi-au dat seama că sînt în pericol şi, după primul schimb de focuri, n-au m-ai tras ; s-au trântit la pămînt şi-au
59
aşteptat de s-au oprit şi ai noştri, temători, cam la o sută de paşi. Din urmă numai, au mai clempânit cîteva mitraliere de-ale lor, dar şi acelea au amuţit, cînd cei din faţa plutoanelor noastre s-au ridicat cu mâinile în sus. Comandantul companiei le-a făcut semn cu pistolul, să coboare dîmbul spre noi şi, deodată, arătura aceea s-a umplut -de unguri, care veneau cu pasul întins, uitîndu-se mai mult în urmă şi bulucindu-se ca nişte umbre vii, înfăşurate în pelerine galben-roşietice de ploaie.
în momentul acesta însă, lupta pentru dîmb a luat o întorsătură ia care nu ne aşteptam. Dintre salcîmi au apărut trei tanchete nemţeşti, urmate de cîteva rânduri de pistolari cenuşii, care s-au năpustit cu ură după horthyşti. Tanchetele erau uşoare şi rapide, din cele folosite altădată de nemţi pentru întărirea grupurilor de cercetare sau ale avangărzilor care nu trebuiau să se rupă niciodată de inamic. Acum, nemţii le foloseau cu succes în luptele de ariergardă de pe şosele, de la încrucişările de drumuri, sau la micile contraatacuri care nu urmăreau decît să întârzie ânaintarea noastră.
Dacă a văzut asta, Boteanu mi-a făcut semn şi am alergat âmpreună, urmaţi îndeaproape de Dănilă, la compania lui Ovidiu Stanca. Colonelul a luat imediat comanda şi am ieşit dintre salcâmii de la marginea satului în fugă, cu compania după noi. I-am lăsat pe unguri s-alerge mai departe spre sat, ocolindu-i prin dreapta, iar noi am intrat — prin cîteva salturi — între ei şi tanchete.
Ne-am trezit astfel, dintr-odată, cu tanchetele şi nemţii la şaizeci de paşi în faţă. Boteanu a ordonat să ne pregătim grenadele şi ne-am ridicat din nou la asalt, zvîrlindu-le, închegând în grabă un baraj subţire de explozii şi fum. Tanchetele însă nu s-au oprit; se apropiau legănîndu-se, cu mitralierele ţăcănind şi plescăind din cînd în cînd cu cele trei tunuleţe, care creau goluri adânci printre noi. Tunurile noastre le-ar fi găurit şi le-ar fi aprins desigur, cu primele proiectile, dar ele se aflau dincolo de dâmb şi in stînga, pe şosea. Aşa că tanchetele inaintau nestingherite, ştiindu-se ferite de tunuri şi ânciu-date că ungurii care ajunseseră de acum la sat le scăpaseră definitiv.
Curând însă au uitat de unguri şi s-au îndreptat spre noi, să ne strivească. Erau cenuşii şi largi, cu cîte-o cruce albă pe pereţii de blindaj înalt şi cu nemţii îngrămădiţi spre margini, la tunuri şi mitraliere. Una dintre tanchete a oîrmit-o chiar înspre răzorul după care eram ascunşi, cu Dănilă şi Boteanu. Se vede că nemţii-1 văzuseră pe colonel, cînd făcuse semne cu mîna, şi puseseră ochii pe el ; purtau pînza focului cu chibzuinţă, cînd în faţa noastră, când la picioare, aşa ca să nu ne putem mişca şi să ne ţină lipiţi de pământ, pînă vor trece peste noi. 0 mitralieră de-a noastră, care bătea la cîţiva paşi, din dreapta, a amuţit dintr-odată, lovită de tunuri.
— Trage tu, Moroşane ! mi-a ordonat colonelul.
M-am rostogolit pe după răzor, pînă la mitralieră, am dat morţii la o parte, am potrivit iarăşi banda şi, cînd mi-a venit bine, am deschis focul numai la o palmă deasupra tanchetei, ca să-i oblig pe nemţi să coboare după blindaj... Boteanu a prins clipa aceea şi a cerut sacul de grenade, pe care-1 purta Dănilă... Cînd tancheta s-a apropiat destul, cu nemţii ascunşi în ea, a scos o grenadă, i-a tras cuiul, a vîrît-o la loc în sac, şi s-a ridicat cu sacul în mînă, într-un genunchi, ca să-1 arunce... A căzut însă repede, lovit, cu sacul lîngă el şi cu grenada fîsîind înăuntru, între celelalte zece, cincispreze grenade... Peste cîteva secunde numai, ar fi urmat o explozie care ne-ar fi spulberat, mai înainte ca tancheta să treacă peste noi... M-am gândit să mă
60
întorc şi să arunc eu grenadele... Dar, mai repede ca mine, s-a ridicat de-alâ-turea Dănilă... Oşteanul a apucat sacul de un colţ şi 1-a zvârlit drept între şenile, sub tancheta... Dănilă însă pierduse între timp ceva din îndemânarea şi reflexele de soldat şi a rămas prea multă vreme în picioare. Nemţii au. putut astfel să tragă o rafală în el şi oşteanul a căzut zvâcnind şi răsucindu-se alături de colonel... A urmat o explozie puternică, înăbuşită de pămînt, şi tancheta a fost învăluită în flăcări şi fum... Mitralierele noastre au început să bată înverşunat, turbate... Nemţii au luat-o la goană, înspre salcîmi, cu celelalte două tanchete, fugărite de ai noştri, după ei... S-au ridicat atunci şi ostaşii din dreapta noastră, din mărăciniş, la asalt, precum şi cei de pe şosea, şi au intrat cu toţii sub salcîmi, într-o dezlănţuire cumplită de foc şi în urale...
Eu am dat altuia mitraliera şi nu m-am mai dus pe dîmb ; am chemat brancardierii de l-au ridicat pe Boteanu şi am tăiat-o cu ei peste arătură, în fugă, către sat...
Pe Dănilă l-am îngropat pe dîmbul cu salcîmi de pe X frontiera, ca să fie totdeauna plâns de ninsoarea frun-
zelor îngălbenite, de oamenii din sat şi de ploi. Colonelul fusese lovit doar de un singur glonte, în umărul drept, şi de aceea scăpase sacul. 11 găsisem însă năclăit de noroi şi sânge, căci se mai zbătuse un timp să împingă sacul cu piciorul cît mai departe de noi. în primele clipe m-am. temut mult de viaţa lui şi am telefonat generalului, să trimită o ambulanţă specială după el. Dar Boteanu a refuzat cu încăpă-ţîuare să fie evacuat şi s-a rugat de doctor să-1 trateze acolo, în sat. A stat astfel întins pînă spre seară, zbătându-se neputincios într-un lac de sudoare rece. Cînd a venit a doua oară doctorul, să-1 cerceteze, am intrat şi eu, cu Blaga, la el. Pierduse prea mult sînge şi era înegurat şi trist; avea faţa ca de ceară, galben-alburie, trasă, năpădită de barba-i aspră şi deasă, puţin încărunţită. Se vedea că osul umărului îl durea încă, cumplit, pentru că gemea şi se strâmba, cînd se mişca spre noi. Ochii îi ardeau însă la fel de vii, cuprinşi de aceeaşi ciudată strălucire care te oprea să-i priveşti în adînc. S-a bucurat nespus de mult, cînd Blaga i-a raportat că cele două batalioane, cu care venise el, îi urmărise pe nemţi dincolo de graniţă şi ocupaseră poziţii de luptă, acolo... în seara aceea, urma să fim depăşiţi de alte regimente, iar noi să trecem pentru cîteva zile, în cantonament, în sat.
După ce doctorul 1-a pansat cu grijă, legîndu-i mîna de piept, Boteanu ne-a rugat să-i aprindem o ţigară şi să-i povestim cum a căzut Dănilă. Multă vreme a rămas apoi nemişcat şi mut, cu ochii îneguraţi aţintiţi înspre tavan şi cu ţigara fumegîndu-i stins, în mînă. La plecare, ne-a ordonat să pregătim o adunare a regimentului, a doua zi, după care, soldaţilor să li se dea o masă îndestulătoare şi să li se împartă vinul adus de noi de pe Tîrnave.
— Pînă atunci, mă lăsaţi să dorm, ne-a rugat el...
Pe mine însă m-a chemat repede înapoi, doar ce-au apucat doctorul şi maiorul să iasă pe uşă. M-a întrebat din nou despre Dănilă. Cînd i-am spus că pe oştean l-am înmormântat acolo, pe dîmb, s-a întors cu faţa la perete şi a dat în plâns. Era desigur peste măsură de obosit şi nu se mai putea stăpâni ; de aproape o săptămână nu ânchisese ochii şi zbuciumul luptei şi sângele scurs îl istoviseră. Plinsu-i era mai mult o zguduire uşoară, însoţită
61
de-o răsuflare fierbinte, seacă şi uscata, ruptă fără putere din piept. Mi-a spus apoi să plec, dar iarăşi m-a chemat, căci încă nu avea somn, şi mi-a cerut să desfac corespondenţa care venise în timpul cît ţinuse bătălia pentru Cărei. Printre hârtii erau cîteva ordine de luptă, mai vechi, care confirmau de fapt cererile de atac făcute de Boteanu în cursul bătăliei, ordinul trecerii noastre în rezervă, pentru patru zile, şi un plic sigilat, de la serviciul „documentelor secrete", pe care i l-am întins.
— Desfă-1 dumneata, mi-a ordonat Boteanu...
Hârtia pe care am scos-o din plic era o notă informativă cu ştampila „strict secret" pe ea, de la Biroul II al Armatei.
— Este secretă,  am mormăit...
-— Lasă, m-a îndemnat Boteanu... citeşte-o !
Am început să citesc în şoaptă, dar răspicat şi rar, căutînd lumina împuţinată a înserării :
...Intelectualii comunişti urmăresc în general, printre altele, să cîştige prozeliţi în cercurile ofiţerilor superiori... Ei se adresează cu un arsenal de argumente politico-filosofice, care, în unele cazuri, cu greu pot fi combătute... Argumentele cad uneori uluind şi provocînd nopţi de insomnie, după cum a declarat un ofiţer căruia i s-a făcut o astfel de propagandă...
Un ofiţer superior a mărturisit că n-a \putut găsi (după lungi frămîn-tări intelectuale, nici un argument de cultură, de politică şi filosofic împotriva dialecticii unui intelectual comunist. Pe planul principiilor, intelectualul comunist a biruit. Proba s-a făcut prin aceea că, ofiţerul superior fiind întrebat, in amănunt, asupra argumentelor ce i s-au adus de intelectualul comunist, a început să vorbească, c-o înflăcărare de adolescent care a descoperit o piatră filozofală, despre principiile materialismului istoric, despre darwinism şi selecliune naturală... des<pre realizările în diferite compartimente ale regimului din U.R.S.S., despre spiritul union al bolşevismului...
■— Stai, m-a oprit colonelul... dă-mi să citesc şi eu !
I-am ţinut hârtia, ferind lumina care venea din fereastră, până ce a parcurs-o din nou, pînă la sfârşit. Apoi a rămas înegurat. Am simţit cum treptat, treptat un simţământ tulbure de amărăciune şi de desgust îl cuprindea şi îl aţîţa.
— Moroşane, m-a întrebat el, după un timp, cu privirile nemişcate din tavan... De ce crezi tu că mi-au trimis hîrtia asta?
— Ca să fiţi informat, domnule colonel.
— Numai?... Atunci, de ce tocmai acum?!
— A venit mai de mult, dar noi n-am desfăcut-o...
— Cine crezi tu, Moroşane, că este atît de interesat ca eu să nu plec şi vrea să mă sperie cu hîrtia asta ?!
N-am ştiut ce să-i răspund şi m-am retras împăturind îngândurat hîrtia. în uşă am făcut semn unui soldat, de-a intrat şi-a lăsat o lampă pe masă, căreia eu i-am micşorat fitilul, ca Boteanu sa poată dormi. Odaia s-a umplut de un întuneric galben-slngeriu, încărcat de umbre tainice pe la colţuri şi ânspre tavan. Am ieşit apoi în tindă ; telefoniştii şi agenţii înghesuiţi pe lîngă pereţi nici nu mai răsuflau de grija lui Boteanu. Am lăsat vorbă să nu-1 trezească pe colonel pentru nimic în lume, fără ştirea mea, şi am intrat într-o altă odaie, unde m-am întins în pat, să adorm.
Noaptea era neobişnuit de liniştită, căci frontul se depărtase şi tot regimentul dormea, aciuit în case şi şuri. M-am bucurat de clipele acelea de pace şi am adormit într-adevăr, pe nesimţite, repede, adînc. Pe la miezul
62
nopţii însă a intrat la mine -şeful telefoniştilor şi m-a trezit; comandantul diviziei întreba de Boteanu la telefon. Am cerut să-mi dea mie legătura şi am raportat, generalului, că Boteanu -dormea. Generalul s-a interesat dacă medicul regimentului 1-a mai văzut odată şi dacă n-ar trebui să trimită iarăşi ambulanţa, să-1 ducă la Cluj. I-am spus că Boteanu va refuza din nou să plece ; generalul mi-a cerut atunci să văd dacă colonelul dormea într-adevăr, jîentru că ţinea să-i spună neapărat ceva.
Am deschis hoţeşte uşa şi am intrat cu paşi de pisică în cameră la Boteanu. Colonelul era tot cu faţa în sus, întins şi nemişcat, aşa cum îl lăsasem. Eram convins că doarme şi nu m-am apropiat prea mult, cu toate că aş fi vrut să văd dacă n-are temperatură, cum îmi spusese doctorul să controlez. Am vrut să mă retrag la fel de încet, dar tocmai în clipa aceea Boteanu a mormăit, cu privirile tot in tavan :
— Ce e, Moroşane ?
■— La telefon e domnul general, am şoptit eu, uimit că încă nu adormise...
Boteanu a cerut telefonul şi singur şi-a ţinut receptorul, cu stînga. Nici n-a vrut să audă de spital şi a căutat să-1 liniştească pe general, spu-nîndu-i că e numai „zgîriat" la umăr. Au schimbat apoi amîndoi cîteva vorbe, timp în care după o uşoară tresărire, Boteanu a ascultat, întunecam du-se, tăcând.
■— Iţi mulţumesc, Eugen, a spus el la sfîrşit, ceva mai luminat... Dar fiecare lucru trebuie să vie la timpul său... Un lucru ca acesta trebuie să afirme şi să ajute o evoluţie, care în mod necesar s-ar desfăşura întocmai cum am fi dorit... şi nu să confirme ceea ce e de mult statornicit şi pentru toată lumea prea bine cunoscut... Te rog să nu te superi, dar am ţinut ca să se ştie !... Bine, te aştept mâine, după adunarea regimentului !
Din convorbirea lor, am înţeles că pe Boteanu îl înaintase în sfîrşit la gradul de general. Am luat telefonul, ferindu-mă să comentez ştirea pe care numai o bănuiam şi de care colonelul nu era chiar aşa de încântat. Când am ajuns ansă la uşă, Boteanu m-a oprit şi mi-a spus, revenind la gîndurile Iui, din care-1 trezisem cînd am intrat, trimis de general :
— Moroşane, vezi că trebuie să vină iar civilul acela.
— A venit, domnule colonel, l-am întrerupt eu, căci îl văzusem pe trimisul Comitetului Central, din nou printre telef oniştii din tindă...
— Roagâ-1 să aştepte pînă mâine seară, mi-a ordonat Boteanu... până după adunare!... Şi caută-i şi lui un pat, să se culce, c-o fi poate iarăşi obosit... Se vede, a mormăit Boteanu pentru sine, că nu numai soldaţii sânt astăzi neliniştiţi şi treji !
în tindă, l-am deşteptat pe trimisul comuniştilor şi l-am luat cu mine, in cealaltă odaie, de I-am -culcat ân patul meu. Eu m-am întins pe o laviţă de sub icoană, cu scoarţe ardeleneşti pe ea, încolţit de gânduri. Oricum, dar nu mai puteam să adorm. îmi devenise destul de -clar că Boteanu va accepta să plece de data asta, cu civilul, la Bucureşti. întins pe laviţă, am retrăit în gînd zilele de zbucium şi luptă petrecute cu el, de la Mureş încoace. O tristeţe fără margini m-a cuprins, căci trebuia să mă despart pe neaşteptate de colonel. De cele mai multe ori, cînd pleacă, un general îşi ia şi ofiţerul adjutant cu el ; desigur că aşa va încerca să facă şi Boteanu. Eu însă învăţasem tocmai de la el, că nu trebuia să plec şi că mai înţelept era să rămîn la unitate, pe front.
63
Zorile m-au prins astfel aplecat asupra unui raport, prin care-i ceream lui Boteanu ca, înainte de a pleca, să-mi aprobe să iau comanda companiei lui Ovidiu Stanca...
A doua zi am stat toată dimineaţa pe prispă, la soare, ca bolnav. Hotărârea, pe care simţisem că Boteanu o va lua în noaptea aceea plină de zbucium, mă tulburase şi mă obligase să gîndesc mai adînc la soarta ţării şi a războiului, la stările de lucruri ce clocoteau atunci în spatele frontului. Boteanu fusese totdeauna omul hotărîrilor mari, supreme, luate în clipe decisive, după o matură şi îndelungată chibzuinţă şi într-un mod solemn, definitiv. Drumul vieţii lui era marcat de momentele grave ale unor astfel de hotărâri, ca de -nişte jaloane de foc ce-i luminau (ascensiunea, spre culmea unei înţelegeri mai adînci a istoriei, a adevărurilor tulburătoare ale vremii, pe care el le slujea cu elanul şi devotamentul unui soldat... Aşa făcuse şi în iarna lui 1943, după dezastrul de la Cotul Donului şi Stalingrad, cînd refuzase să colaboreze cu nemţii şi ceruse lui Antonescu să ieşim din război, şi în noaptea de 23 august 1944, cînd se alăturase forţelor insurecţionale, şi după aceea, cînd ceruse să lupte pe front, şi acum, oînd răspundea ca un luptător neînfricat şi loial, chemării comuniştilor. Pe linia acestor hotărîri care-i schimbau de fapt din timp în timp cursul vieţii, descoperisem o uimitoare, neîntrecută statornicie.
In dimineaţa aceea? sfârşise parcă şi vremea ploilor. Cerul se înseninase, vântul nu mai bătea, faţa pământului se zbicise, iar frunzele pomilor luceau într-o lumină moale, galben-ruginii, spălate. Pe uliţă treceau în sus sau în jos cîrduri de soldaţi, care-şi făcuseră de acuma somnul şi începuseră să forfotească prin sat. într-un timp, a trecut în trapul cailor o coloană de artilerişti, care schimbau poziţia şi se grăbeau să ajungă unităţile de dincolo de frontieră. Au vuit apoi nişte maşini, încărcate cu muniţie şi soldaţi, şi cîteva zeci de tancuri grele, sovietice, care au zguduit cu putere pământul. Boteanu m-a strigat atunci din casă, de m-a întrebat ce fel de tancuri trec, şi mi-a spus să-1 deştept cu o jumătate de ceas înaintea adunării. Am înţeles astfel că el nu închisese ochii nici pînă atunci şi că nu-i mai rămâneau decît numai cîteva ceasuri de somn.
înainte de prînz a ieşit şi civilul, trimisul Comitetului Central, ceva mai odihnit şi mai înveselit după o noapte de somn. S-au mai adunat şi medicul regimentului, care venise să schimbe pansamentul colonelului, şi un frizer, după care trimisesem ca să ne bărbierească şi pe noi şi pe Boteanu, şi doi dintre agenţi, care aduseseră şi legaseră caii de uluci. Simţiseră şi ceilalţi că Boteanu urma să plece, şi eram cu toţii îngânduraţi şi trişti, abătuţi, şi vorbeam rar, în şoaptă, ca la lin priveghi. Singur civilul arăta ceva mai mulţumit, dar el începuse să-şi ascundă bucuria, ea să nu ne mâhnească prea mult pe noi. într-un rând, am vrut să-i arăt că nu ştia ancă, îndeajuns, ce om lua cu el şi i-am destăinuit că peste noapte Boteanu fusese ânştiinţat că este general. EI însă nu s-a arătat surprins ; şi mi-a arătat nişte epoleţi de aur, pe care-i scosese din buzunar înfăşuraţi într-o hîrtie.
— I-am adus de la Bucureşti, a mărturisit el... ştiam că aicea n-are de unde să-i ia !
Abia atunci mi-am dat seama că civilul ştiuse totul, înaintea noastră, şi am început să-1 privesc cu o preţuire pe care nu i-o arătasem pînă atunci.
64
La prîuz a sosit de la divizie un curier special, cu Ordinul de zi a! Armatei a 4-a, din care făceam şi noi parte, şi cu o copie lelefouică după decretul înaintării lui Boteanu la gradul de .general. Peste o jumătate de oră, n-am avut ce face şi am intrat la colonel, de l-am deşteptat. După mine a venit şi medicul, iar ceva mai tîrziu, frizerul. Boteanu a intrat dintr-odată pe rminile lor; şi numai cu cîteva minute înainte de timpul adunării, eram afară, în uliţă   şi încâlceam.
— Poţi să mergi cu noi ! 1-a îndemnat Boteanu, pe civil.
Am trecut prin sat în voia cailor, la pas. Boteanu tinea frîul cu stînga, ■căci dreapta îi era înfăşurată şi legată la piept, ascunsă sub manta. Regimentul era adunat la marginea satului, acolo unde asaltaserăm dîmbul cu salcîmi, înconjurat de mulţime, de bătrâni mai ales şi de femei cu copii în braţe sau de mînă. Cînd 1-a zărit pe Boteanu mulţimea a tresărit î» murmur de uimire, căci auzise că fusese rănit, şi a amuţit apoi, cuprinsă de admiraţie .şi mândrie. Colonelul a descălecat, ajutat de mine, şi a trecut printre oameni cu faţa înseninată şi cu mîna la cască, salutând, în faţa careului de ■soldaţi, i-a ieşit înainte maiorul Murea, mătăhălos şi măreţ, puternic, care i-a dat raportul. Boteanu sa oprit cu mîna stângă ridicata la viziera căştii şi cu privirile aţintite jn ochii lui. Apoi a încremenit, o clipă, înaintea drapelului regimentului care flutura în soare şi vânt, tot cu mina ia cască. După asta, a trecut prin faţa rândurilor împuţinate ale soldaţilor, fulgerîndu-i cu privirea Iui aprinsă şi răspunzând din toc ân loc salutului zvâcnit al ofiţerilor. în mijlocul careului s-a oprit, înalt şi zvelt cum era, nemişcat, ca o statuie. An încremenit şi soldaţii, cu mâinile pe arme şi ochii ţintă la colonel. Boteanu a ridicat iarăşi stînga, la cască, şi a spus1 un „bună ziua, ostaşi !" tare şi scurt, răspicat. Soldaţii au răspuns într-un singur glas, cu putere şi tot: aşa de scurt, cutremurat.
După ce totul s-a liniştit, Boleauu mi-a făcut semn şi am alergai la cl cu Ordinul de zi al Armatei, desfăcut. Şi-a ţinut singur hîrtia, cu stînga, şi a început să citească rar şi destul de tare, ca să audă şi soldaţii, şi ■mulţimea : j
Ofiţeri, subofiţeri şi. ostaşi!
La chemarea tării pentru dezrobirea Ardealului, răpit prin Dictatul de la Vierw., aţi răspuns cu însufleţire şi credinţă în izbînda dreptăţii poporului jromîn.
Tineri, şi bătrîni aţi pornit spre hotarele sfinte '.ale patriei şi >cu piepturile voastre aţi făcut zăgaz neînfrînt duşmanului oare vroia să ajungă .la Carpaţi.
Apoi, alături de Marea Armată Sovietică, aţi trecui la atac şi, după lupte grele de zi şi noapte, fără răgaz, aţi înfrînt dîrza apărare (a Mureşului. Zdrobit de focul năpraznic al artileriei şi de necontenitele voastre asalturi, inamicul a fost izgonit \din Ardealul nostru scump.
Prin ploi. prin noroaie şi drumuri desfundate, zi şi noapte, aţi luptat ,cu un duşman dîrz şi hotărît şi l-aţi învins.
Azi, cînd avangărzile noastre trec pe pămînt, străin pentru desăvîrşirea .înfrîngerii definitive a duşmanului, gîndul meu se îndreaptă către voi, cu dragoste şi admiraţie pentru faptele voastre de arme.
Peste veacuri, veţi fi slăviţi voi, ofiţerii şi ostaşii care aţi. eliberat Ardealul.
.5 — Viata Rominească
65
Pe cei care au căzut la datorie îi vor preamări urmaşii şi numele lor va fi scris în cartea de aur ia Patriei.
încrezători în destinul poporului nostru şi luînd pildă de la cei ice au pus Patria mai presus decît viaţa, continuăm lupta noastră strîns uniţi în jurul steagului nostru biruitor!...
Sfîrşitul ordinului a fost acoperit de uralele deslănţuite ale soldaţilor, Toţi, de la o margine la alta a careului, strigau nestăpîniţi, cu capetele puţin săltate, cu armele ţinute nemişcat în faţa pieptului şi cu privirile la colonel. Boteanu mi-a făcut iarăşi semn şi m-am repezit de i-am luat hîrtia care-i tremura în mînă. Eu singur am simţit atunci că şi puterea lui de stă. pînire slăbise, şi i-am văzut încă o dată ochii de păcură, scăldîndu-i-se în, lacrimi. Cînd clipele acelea înălţătoare s-au scurs, Boteanu a salutat iarăşi soldaţii şi drapelul şi a trecut prin mulţimea înmărmurită, cu pasul întins şi cu obrazul palid, aprins.
După adunare, am mai întîrziat ca la un ceas în cantonament. Boteanu, şi-a adunat puţinele lucruri pe care le avea, — căci nu mai era Dănilă să aibă grijă de asta —, şi a lăsat comanda regimentului lui Murea, pînă la numirea noului comandant. Cînd am râmas singuri, m-a întrebat dacă nu vreau să merg cu el, la Bucureşti, la dispoziţia Marelui Stat Major. Am scos atunci hîrtia pe care o păstrasem în buzunarul de la piept şi l-am rugat să semneze ordinul numirii mele, în locul lui Ovidiu Stanca. Cererea mea 1-a surprins, dar i-a produs o bucurie neasemuită şi iarăşi nu s-a mai putut stăpîni şi m-a îmbrăţişat mîndru de sine, cu o singură mînă, părinteşte.
A venit apoi maiorul Blaga de ne-a luat, şi pe noi şi pe civil, la masa pregătită de popotari, într-o şură. Acolo, Boteanu a ciocnit cu fiecare dintre, ofiţeri, gustînd numai vinul, căci se temea de rană ; a ciocnit de asemenea, cu civilul, pe care 1-a purtat tot pe lîngă sine şi 1-a prezentat tuturor, pe rînd. Comandantul diviziei n-a mai putut veni la despărţire ; fusese chemat între, timp la Corpul de Armată, pentru ordine noi în legătură cu ofensiva noastră, de dincolo de .frontieră.
După un timp, către sfîrşitul mesei, Boteanu s-a înţeles din ochi cu civilul şi s-au, rădicat să plece. Afară, în uliţă, colonelul 1-a împinsmai întîi pe civil în maşină, iar el a mai întîrziat o vreme, strîngîndu-ne iarăşi mîinileK la toţi. Apoi 1-a îmbrăţişat pe Murea, îndelung, ostăşeşte, şi s-a urcat şi el în maşină. 0 clipă a rămas încă în picioare, tăcut, cu mîna stînga la chipiul de campanie, făcut din postav cachi, cu ochii copleşiţi de tristeţe. Noi am încremenit cu toţii, tresărind numai cînd ne-am repezit mîinile la vizierele^ căştilor, pentru cel din urmă salut. Ceilalţi i-au făcut după asta mult timp* cu mîna; mie însă mi s-au aburit ochii şi n-am mai văzut cînd maşina dispărut pe uliţă, în goană nebună, duduind...
Ştefan Aug. Doinaş
Trecu pe lîngă noi
Trecu pe lîngă noi îndrăgostitul, l-am dat bineţe. Şi-am văzut doi sori cutreierînd în goană infinitul din ochii lui. Ţîşnind din subţiori ca nişte aripi, braţele lui brune dansau prin aer, se zvîntau de-argint, iar paşii-n lut scriau un fel de rune. Umbla prin parc ca printr-un labirint pe care el şi ea, cîndva-ntr-o noapte, l-ar fi scobit cu răsuflări şi şoapte. Trecu pe lîngă noi. Nu l-am atins n-am îndrăznit, fiindcă era nins de-o^ flacără care bătea în ziduri şi se'nălţa spre geamuri dinadins ştergînd obrazul caselor de riduri...
Lacrima
Am stat, ca peste-un iezer, şi-am privit adîncul nopţii, negru şi albastru, în ochiul tău, de spaime izbăvit distant şi palid, înota un astru O, cită linişte-n plutirea lui ! A cerului, a ta şi-a nimănui...
Atunci — de unde lacrima ?... Discret, am stat în umbra genelor, la tîmplă. Dar n-am văzut cutremurul secret şi n-am surprins nimic din ce se-ntîmplă Cwra nu vezi stalactitele-n adînc născîndu-se, cînd peşterile plîng...
Pctrc Solomon
Introducere la peisajul Săvineştilor
Trenurile nu se opresc deocamdată aici, —
Intre Roznov şi Piatra, nici n-aveau de ce să se-oprească :
Satul umil, cu bordeie de lemn şi chirpici,
Nu le putea arăta decît vatra lui strămoşească,
Flşiile mici de pămint, semănate cu grîu.
Cu porumb, şi cu. plantele şuie-ale vîntului, —
Iar undeva, în vale, şarpele tumultuosului rîu,
Ai cărui solzi răsfrîngeau '.sărăcia pămîntului.
Nu, trenurile n-aveau de ce să facă popas
In pustietatea aceasta, aproape deplină.
Dar acum ? De ue nu se-oprcsc ? N-aud tainicul glas
Al orăşelului nou, de lîngă uzină ?
O, trenuri! vehicule iu.fi, şi totuşi atît de încete!
Greu nud pricepeţi geografia patriei noi!
Vă trebuie gări, magazii, şi pichete
Ca să puteţi recunoaşle-un oraş {demn de voi.
Aţi uitat de Bicaz, de Oneşti şi de alte asemenea sate, In care azi vă  opriţi,  gîfiind in extaz ? Ehei, s-a schimbat al istoriei macaz ! Grăbiţi-vă, lirice trenuri. întîrziate!
Eminescu la Ipoteşti /
Pămîntul pare-aici o mare Cu valuri line, unduind Intr-o  eternă  legănare: Sînt rimele dinlîi, pe icarc Poetul, încă prunc fiind, Le-a pus în suflet la păstrare, Ca într-un sipet de argint Cu  muchiile sunătoare. Melodiosul lor alint Mai stăruie ca o chemare Pe despletitele ogoare Prin care trec, într-un colind Către-ale viersului izvoare.
II
Tîrziu îmi ies in drum aceste
Privelişti clasico, agreste,
Cu lanuri de porumb şi-ovăz,
Cu floarea soarelui ce-şi suie
Spre boltă capul fără văz,
Ca o fantastică statuie.
A cita oară-a răsărit
Înalta floare  din păiuîntul
Pe care s-a născut cuvîntul
Poetului înveşnicit ?
li caut urmele-n zadar —
„Nu-nvie morţii'''' — ştiu povestea,
Dar înseşi florile acestea
Sînt trup din {trupul lui solar.
Iar duhul lui, îl simt aeve
Iu locurile-aceslea vechi,
Întruchipat în mii de seve
Şi-n mii de glasuri vii.—perechi
Ale-unui viers fără pereche.
eiie Bicazului
„Priviţi-mi, oameni buni, lucrarea: Aceste chei, ou le-am durat, Tăindu-mi printre  munţi cărarea Cu fierăstrăul meu dinţat Şi mai cu seamă cu Răbdarea Cu care firea m-a-nzestrat. Priviţi-mi, oameni buni, lucrarea..."
Şi oamcnii-au privit lucrarea ■—
Măiastră cu adevărat.
I-au admirat înfăţişarea,
Apoi, cîţiva au întrebat:
„Cît ai muncit la ea ?" Mirarea
Pe faţa apei a crestat
Un rid ciudat, ca şi-ntrebarea.
„Ei, da, aceasLa-i întrebarea" —
Unul din ei a repetat,
Iar apa şi-a schimbat culoarea,
Posomorîndu-se dc-odat' :
,,Milenii mi-a luat lucrarea,
Iar voi, în zece ani, aţi dat
Un lac întins şi-afund, ca marea —
Ceva pe lume s-a schimbat...''
Amintirile lacului
Da, am umblat cînd va, pe-aici, şi eu ■—
Pe fundul noii mări cu apă vie,
In care-i îngropat pentru vecie
Nisipul amintirilor.  Mi-e greu
Să-mi amintesc  de locurile vechi
Prin care am trecut: înşelătoare
E apa asta, care ţine-n gheare
O  nevăzută pradă.   In urechi
îmi  sună încă larma  unei văi
Cu oameni mulţi pe uliţele late,
Cu multe case-albustre, înşirate
Ca boabele de mazăre-n păstăi.
Venisem pe şosea c-un autobuz
(O, amîndouă, antediluviene!)
în drum către Ceahlău, călcam alene
Prin lanurile mici de cucuruz,
Prin pajiştile verzi, cu ierburi moi,
Cu iz de busuioc şi izmă creaţă,
Printre uluci care ţineau în braţe
Gospodării modeste. Mai apoi,
Ţin minte că-ntr-o casă am intrat,
Chemat de un ţăran ce-şi cumpărase
Un aparat de radio : uitase
Cum să-l deschidă. Şi i-am arătat...
Pe unde-o fi, cu aparatul lui,
Acel muntean uituc ? Mă uit în apă
Şi parcă văd sub netedai pleoapă
Cum se bulbucă-un magic ochi verzui.
E plin de umbre lacul — umbre lungi,
De proaspete-amintiri,  ce-li  dau lîrcoale
Şi te înhaţă, şi te duc în vale,
Spre vetrele adînci, spre pomii ciungi,
Spre cioburile caselor de lemn,
Spre uliţele late, gloduroase,
Spre toate rămăşiţele, rămase_
De la potop încoace — fără-un semn.
Ce se petrece-n adîncimi, acum?
Ce vietăţi au luat vieţii locul,
Umplîndu-i   tînărului   luc ghiocul,
Golit de-al amintirilor vechi scrum ?
Ce [alge cu fantastice tulpini
Cresc, azi, pe unde-a fost o dată iarbă,
Şi cucuruz, şi flori? Ce forţă oarbă
începe-a prinde-n apă rădăcini?
Ce  melci  miraculoşi,  ce peşti ciudaţi
Se-aşează-n locul oilor blajine,
70
Pe pajiştile-acestea submarine. Printre copacii-aceştia retezaţi? Ce paseri vor veni în tainic zbor Să cerceteze-aceste limpezi spaţii, La începutul marilor migraţii Spre-un lac, pe care-l şi socot al l O, prea tulburătoare întrebări — Pe care lacul însuşi şi le pune, Cînd   peste-ncre menita   lui genune Se-aplcacă toate cele patru zări, Cum mă aplec şi eu, nedumerit Şi fermecat de-a apelor oglindă In care-atîtea umbre se perindă Şi-i dau luminii adlncimi de mit.
Radu Cîrneei
Moment în timp
Eram cu barca pe mare
şi barca era ca un solz al timpului, legănat.
Eram numai eu cu cerul,
numai eu cu apele toate —
Şi cerul s-a topit în ape
şi apele s-au cufundat în cer,
iar eu eram între albastru şi timp.
Albastrul cînta,
timpul vuia curgînd.
Atunci m-am simţit veşnic
şi m-a cuprins dorul de pămînt şi de oameni.
Vers pentru stele
lată, simt, — pentru a cita oară — stelele în mine coboară şi mă purifică şi mă înalţă măsurîndu-mă cu altă distanţă.
Eu mă închin luminii lor şi mie şi iau din focul lor cenuşa grea şi-o cern prin sita deasă-a veşniciei şi-mi fac pîine din ea.
Cîntec la trezirea din somn
Vreau să te dezvelesc de tăcere — e grea ochii să-ţi înflorească de  lumină uimită, apoi să te port spre fereastra de stea care se pierde grăbită.
/
E răcoare de timp şi de vestminte noi, — dar eu le încălzesc cu răsuflarea — s-aud cum se trezesc păduri şi ploi şi genunchii tăi şi mişcarea.
Ceasul acesta e domol şi tăcut ca o apă-n cîmpie, ca sînii — inimile noastre se ascultă, se-aud — izvoare roşii ale fîntînii.
Ursula Schiopu
Pe urma visului
...Şi lumea s-a deschis floral pe negîndite Pe urmele luminii prin ramuri limpezite.
Mai vie, mai fecundă prelinsă pe-ndelete Mijirea ierbii prinde culori în creuzete.
Filtrează în nuanţe amestec de vitrai
Sub vîrfuri suspendate-n văzduh, cum aşteptai...
Dar undeva se cere mai multă albăstrime, Şi-un strop de rouă nouă curată, pentru tine.
Delta
Din cîntec curge-un fluviu cu ape liniştite Prin loesuri cernozate, cu urma ta de paşi, Clădesc un dig sub malul proptit de stele noaptea... Prin ape lucesc solzii de neamuri de caraşi...
Din cîntec curge lumea lichidă tulburată Şi-i galbenă de icre sub aburul de zori, Cînd noi metamorfoze se săvîrşesc prin trestii Puhoaiele de apă respiră greu sub nori.
Din cîntec cad în coşuri scrumbii strălucitoare Şi rîde dimineaţa vălătucind minuni.... Zăresc prin plauri marea cu ape albăstrite, Şi cîntecul vibrează de-atîtea aluviuni.
Vreau să ascult
Să nu-mi atingi obrajii cînd ierburile cîntă Şi-şi spală clorofila în palele de vînt Cînd pomii întind braţe rotunde peste lună Şi curg în ape stele din cerul lor pe rînd...
Vreau să ascult această prea plină revărsare Scăpărător solstiţiu ce-apare şi se-ascunde, Vreau să ascult bătaia înceată de sub ierburi Şi pietrele tăcute sub febrele fecunde.
Primejdii
Cupele înalte-albastre le-am împodobit cu fresii Şi ferestrele spre soare le-am deschis din nou şi azi Iar sub ele-am pus în faţă glastre cu muşcate roşii, Pe sub uşi pătrunde-n casă limpezit miros de brazi.
Creşte smalţ şi vers din toate şi mă-nvăluie aprinse, Brize  calde bat. la geamuri subţiratice-tăcute, în caetul plin de cifre, de formule şi simboluri Mi-au  rămas necalculate cîteva necunoscute.
Şi îmi pare că din truda cifrelor învălmăşite Rezolvări se-adună-n preajmă, zi şi noapte
aşteptate,
Dar mă tulbură de-o vreme prin ecvaţii şi monoame Înflorirea zgomotoasă din ghiveciul de muşcate...
/ '
MICĂ ANTOLOGIE LIRICĂ SOVIETICA
Octombrie
de Leonid Marlînov
Octombrie
Spulbera, călca în picioare, răsucind Căzutele frunzişuri.
Dar era bun prieten cu minţile iscoditoare, Cu cei care visau ziua-n amiaza mare.
Şi nu i se păreau sminteală Visările culegătorului de stele. De-aceea astăzi străluceşte viu, Pe lună, fanionul nostru purpuriu.
Octombrie a sfărîmat destule lanţuri Şi, dacă e s-o spunem neted, Vîrtejul lui înaripat Stîrni şi printre muze un vînt curat.
Pecetluindu-i gura nedreptăţii El lăcomia de arginţi o îmblînzea. Şi-astfel, penelul născocirii avîntate Se îmbăta de libertate.
Iar razele inovatoare împrăştiau, de prin culise, neguri. Şi iată, dar, de unde ne-am ivit, De unde sevele aprinse le-am sorbit.
E materială lumea.
de Anatolii Popevccinîi
E materială lumea Şi sublimă
Nu-n ce-i particular, deosebit,
Nu-n clocotul de molecule,
Ci-n faptul că-n conştiinţa omului
Se oglindeşte înzecit măreaţă.
Nu stă pe trei balene,
Ci stîlpii ei sînt cei ce, sprijinind-o
li făuresc şi viitorul
Şi cel mai greu,
Cel mai cumplit păcat
Este să tulburi sărbătoarea noastră.
Creatoare.
Sîntem cei ce muncesc,
Albinele de fiecare zi,
Nemuritoare flori ce nu cunosc
Putreziciunea.
Ni-e dat să trăim veşnic
Stînd de strajă
Iubirii pentru casa noastră, Terra, Şi ne-ncetat lăsînd-o-n voia Polenizării aurii.
Iscoade ale cosmicelor ere, Poteca noastră suie către Stea, Măreaţă şi neprihănită. E materială lumea Şi sublimă,
De noi cuprinsă şi-mputernicită.
Arborele meu genealogic
(fragment)
de Bella Ahmadulina
O, tună, tu, Octombrie, lună dintîi, la a cărei iute cotitură ne fulgeră-n coate, ca un curent electric unghiul ascuţit al celor două veacuri.
/
îţi recunosc glasul, de la-nceput tunător cutremurînd străvechile bolţi ţi-l recunosc după arcul uriaş'al buzelor ce rostesc numele Libertăţii.'
O voi, patru silabe ! Răcnet
al puternicei guri!
Ca şi-n cuprinsul roşiilor sfere —
m cele patru vocale văzduhul nu încape.
Tună  dar tună odată, strigăt nou-născui al Libertăţii   Pe veci şi dintr-odată, desfereca triunghiul fără uşă al robiei de piatră.
Dăruieşte cruţare de chinuri celor ce s~au izbit de ziduri şi-au pierit acolo, m acel Mihailovskoe prins în cătuşă dincoace, in întinsul şi mohorîtul Egipt. '
Dă-le putinţa, Libertate,
piscul înalt să ţi-l zărească,
sa ştie şt acolo sus, în cerurile liniştite
ca omul rătăcind prin stepă
simte cu ochii-nchişi că stelele-s aproape.
Şi dăruieşte mîngîierea ta pămîntului
ţauritor al minunii minunilor
care-a sădit în mine,
înainte de-a mă fi născut,
fărima lui, iubire şi durere pentru el.
Dispariţia patosului
de Evghcni Vinokurov
Cîntăreţii din strană cîntă astăzi
cu glasuri sonore şi fără efort,
obrajii chefliilor
ard buhăiţi prin subsoluri.
Numai noaptea e rece,
numai noaptea nu are
cu ce să se laude.
Şi, uite, a plesnit şi pieliţa de lac de pe barocul străvechi.
Ei, cum ne facem rost de patos ?
Poate cu vre-un anunţ la ziar ?
Unde sînt braţele întinse înainte ?
Unde sînt fulgerele ochilor ?...
Oamenii mestecă alene, călătoresc, se ceartă. Şi toate sînt la locul lor. Doar patosul a dispărut! O, cum de s-a-ntîmplat de ni s-au prăpădit deodată
toate rezervele de patos ? _
Nu cele de uraniu, nici cele de cărbune... Uitaţi-vă, actorul iese-n scenă: cîteva pase face, saltimbanc, şi pleacă
iar sala tot nedesmorţitâ zace. La ce să strigi ?
De ce să pui aprindere în vorbă ?
Subtilitatea, ironia ?
O, da, le preţuiesc deopotrivă,
dar nu te poţi hrăni cu ironia, —
e doar muştarul, condimentul.
Dar unde este prînzul propriu-zis ?...
Mai înainte,
piepţii scrobiţi
se ridicau şi se lăsau ca nişte foaie
cînd întărită vîlvătaia.
Nici urmă n-a rămas de patos.
Iar pletele în vînt
sînt oare azi minciună şi eroare ?
S-a scurs înflăcărarea
precum se scurge apa
prin crăpătura vasului cu flori.
O, nu ne mai expediaţi scrisori aprinse.
Mai bine puneţi la cutie
o simplă ilustrată cît de seacă.
Şi nu umblaţi pe străzi în goana mare,
ci lunecaţi cuminte strîngînd frîna.
Cu viaţa va plăti cel care-ncearcă
să fie-nalt,
cînd a fi-nalt
e cu desăvîrşire interzis.
(din „Caietul de peste hotare", Bruxelles, 1963)
78
S-au lenevit porumbeii
de Viktor Bokov
S-au lenevit porumbeii, şi lenea-i departe de muncă. 'Nădejdea e toată-n pomană, în meiul ce li se aruncă.
Ca nişte călugări cucernici, alene se plimbă la soare, n-au griji, nici obsesii, nu-i costă de plouă sau ba pe ogoare.
Aşa-s cerşetorii, habar n-au de pîine, de griul în spic, — şi apele de-ar fi să sece, pe ei tot nu-i doare nimic.
Primejdii, război ?, — ce le pasă! Nucleu-n furtună ? — să fie ! Milogi, rentieri — nu scăpară şi-n celălalt potop, de urgie?
Păcat, ponegrire ! — veţi spune de-asemenea predici, miraţi. Dar n-am ce să fac, prea mi-e silă de trîntorii înaripaţi.
Urmele
de Mihail Lukonin
Stăruie-n mine amintirea ta
ca marea în vuietul scoicii. Alteori, nevăzută, mă-mpresură
ca ierburile din stepa ciobanilor
Rămas bun,
Ori, dacă nu, mă prinde strada cu-aceleaşi, mereu aceleaşi cuvinte şi mă înăbuşă cu amintirea la.
far Volga
de cite ori nu mă-ntreabă de tine murmurîndu-mi povestea mării făurite de curînd ! Rămas bun,
Şi pe toate le-nfloreşte, naiv,
copilăreşte, de dragul tău.
Dar furtuna, o mai ţii minte ? —
cum zdrobea cheiurile! Chiotele noastre de izbîndă
şi-acum mai plutesc în văzduh, doar bucuriile, durerile,
au asfinţit în tihnă. Şi urmele tale înguste pe nisip
le spală valurile. Pustii, însingurate, albe, nisipurile scînteiază-n soare. Dar nu, tristeţe ascunsă, piei!
mai rea eşti ca minciuna. Toate s-au rînduit prin ceea ce viaţa
nu ne-a iertat nici mie şi nici ţie : a doua vară e înşelătoare —
aşa e de cînd lumea. Şi florile tîrzii —
pe toate le îngroapă iarna sub nămeţi.
Călători
de Arhip Ciubotarii
Încotro vă porniţi de cu zori ? Nu mai sînt pete albe pe hartă... Urma primilor călători Pînă astăzi pămîntul o poartă.
Paşii lor în cărări s-au schimbat, Ele-ncing tot pămîntul cu brîuri, Vremea numele lor le-a păstrat Prefăcute în munţi şi în rîuri.
)
Şi porneau prin troiene şi lunci .    Pe cînd ziua abia se deşteaptă, — După marginea lumii de-atunci, Ei ştiau: alte lumi îi aşteaptă.
Ca şi dînşii porniţi de cu zori, .    Din popas în popas vă tot poartă Dorul lor călător, călători, Chiar de nu-s pete albe pe hartă.
Căci vedeţi cum în fiece drum Mii de drumuri sub paşi se deşteaptă. După marginea lumii âe-acum ' Multe lumi şi pe voi vă aşteaptă.
Culegere şi traducere de GEO DUMITRESCU
6 — Viaţa Romineaseă
G. Călinescu - prozator (II) *}
de S. Damian
i dăm Cezarului ce-i al si 'X'; Cezarului : Bietul loanide
m§<iis nil
KSP^i e 0 caP°d°Perâ a literaturii noi. G. Călinescu semnalizează teritorii necunoscute romanului romînesc şi le explorează apoi magistral, fără să fie stingherit că nimeni înaintea lui n-a deschis pîrtiile. Pe meridianul pe care se situează Bietul loanide, tradiţia literară naţională nu e prea bogată şi se pdate spune că autorul Enigmei Otiliei a cuprins într-o unică lucrară experimentele preliminare şi sinteza finală. Nimic din bîj-bîielile începutului nu recunoaştem în această defrişare, stringenţa, rafinamentul, unitatea investigaţiei efectuate par a fi rezultatul unor decenii de şlefuire succesivă. După Enigma Otiliei, Bietul loanide nu atestă numai un transfer de preocupări narative şi cristalizarea strălucită a viziunii romaneşti la G. Călinescu dar, evident, şi efectul binefăcător, fertil, al adeziunii scriitorului la înţelegerea ştiinţifică asupra istoriei, la concepţia materialistă marxistă. Toate acestea se cer demonstrate şi valorificate atent în analizele criticii. La   apariţia cărţii, unele obiecţii în-
*) Vezi „Viaţa romineaseă" nr. 9/1964
temeiate au fost exagerate peste măsură, iar perspectiva critică a romanului nu a fost sezisată pe deplin. Prea timide au fost şi încercările ulterioare de a fixa romanul lui G. Călinescu pe piedestalul care i se cuvine. Cu Scrinul negru, unele intenţii ale scriitorului au devenit mai clare, iar erorile existente în Bietul loanide au fost .corectate în mod vizibil. Putem întreprinde acum cercetarea cu o mai bună cunoaştere a proiectelor scriitorului în desfăşurarea ulterioară şi cu o înţelegere estetică mai complexă.
Comicul şi simetria tipurilor
înainte de a raporta iromatraiil la direcţia de preocupări a prozei contemporane, e necesar să stabiiim ce filoane se continuă de la Enigma Otiliei pînă la Bietul loanide şi Scrinul negru, să înregistrăm şi elementele de discontinuitate, cu motivările lor de substanţă.
Am văzut că în Enigma Otiliei bal-zacianismul ca tehnică narativă este totuşi amendat în multe privinţe, iar viziunea clasicistă structurală apare străfulgerată die proiecţii romantice. Reamintim că viziunea clasicistă se înscrie, cu deosebire la G. Călinescu,
82
pe orbita comicului. Ce se întâmplă în Bietul loanide ?
Dîn nou scriitorul face radiografia unui fenomen, condiţionat riguros social-istoric. Ca şi Enigma Otiliei, Bietul loanide tinde să se constituie într-o viziune de frescă. Pe G. Călinescu îl solicită, ca obiectiv al explorării, lăcomia de avere. Dacă înainte scotea în evidenţă ravagiile produse de instinctul parvenitismului în interiorul familiei burgheze, Bietul loanide supune observaţiei sectorul vieţii intelectuale, pe profesioniştii culturii burgheze. înclinaţia scriitorului spre proiecţia satirei găseşte aici un teren virgin. Edificatoare este în acest sens conformaţia personajelor.
De la o carte la cealaltă, arta portretizării a atins apogeul. Şi în Bietul loanide autorul e atras de procesul devastării pe plan psihologic, de deformarea individului prin exerciţiul pervertirii. Efectele arivismului intelectual sînt aici excepţional expuse. O parte din familia Tulea, cuprinsă de vârtejul patimelor de îmbogăţire era marcată grav ereditar, prezenta aspecte clinice ale degenerescentei. Atît Aglae cît şi Olimpia, la care nu întâlnim simptome maladive, întruchipau totuşi forme primare de înverşunare în direcţia parvenirii. Obstinaţia lor era simplă şi brutală, mijloacele de luptă lipsite de varietate. Numai Stanică Raţiu depăşea nivelul rudimentar şi de aceea maleabilitatea, simţul acomodărilor, l-au ajutat să profite de situaţie la maximum. De astă dată loanide coboară într-o galerie unde se află mai mulţi Stanică Raţiu, la un alt nivel al ambiţiei sociale. Performanţa scriitorului este aceea că a intuit esenţa comică în cazul unor oameni care deţin privilegiile culturii şi ale instrucţiei.
Ca şi în Enigma Otiliei, G. Călinescu este preocupat de dialectica relaţiei între omenesc şi automatism. Procesul este studiat continuu în datele lui sociale, cu determinările istorice precise (epoca de intense convulsii 1930—40).
Tentaţia succesului public, a săltării în avere răvăşeşte spiritele, le sustrage de la îndeletnicirea creatoare, le unilate-ralizează. G. Călinescu ghiceşte resortul grotesc al fenomenului. Fiinţa umană îşi pierde treptat facultăţile multiple lăsate în stare de vegetare, se comprimă, se atrofiază pe singura dimensiune a parvenirii. De la un moment dat, în goana după funcţii şi capital, reacţiile se repetă şi se mecanizează, resursele nefolosite secătuiesc de la sine, mişcarea sufletească se rezumă la aceeaşi traiectorie, automatismul se substituie vieţii autentice, imprevizibile.
Tot ca în Enigma Otiliei este căutat aspectul comic şi nu cel tragic -- al renunţării la uman — deşi nu întotdeauna apare etapa ultimă, de deplină abreviere. La unele personaje din Bietul loanide acţiunea este abia în curs de desfăşurare şi se încheie, mai tîrziu, în ipostaza descrisă de Scrinul negru (Sufleţel, Hagienuş). Altele ating o treaptă de extremă monomanie şi echilibrul automatismului aproape perfect se rupe din pricina solicitării prea intense (Gonzalv Ionescu şi chiar Pomponescu). Oricum, degenerarea funcţiilor nu trebuie înţeleasă simplist, ca o reducţie a capacităţilor spirituale ale protagoniştilor. Nu rareori, voinţa de a parcurge calea parvenirii, beneficiază de toate aptitudinile — talent literar, sete de lectură, competenţă în domeniul de specialitate —, cizelate prin şcoală, studii, mediul select frecventat. Cu atît mai izbitoare este însă investiţia de energie în scopuri mărunte, fără nobleţe. Mai departe, complacerea în universul automatizat este o consecinţă a unei prelungite deprinderi, în decursul căreia au fost înfruntate destule impedimente, opoziţii fireşti ale unui organism viu, au un sistem de justificări morale pregătit îndelung. Acumularea progresivă e înregistrată cu autenticitate, fără liniarizări facile, în spiritul unei demonstraţii care ţine seama de subtilitatea implicaţiilor.
83
G. Călinescu indică diferite grade ale adaptării la automatismele vieţii burgheze pe plan intelectual. Un stadiu de împlinire, de rotunjire îl prezintă Gait-tany. El este omul de lume prin excelenţă, care duce convenienţa pînă la formele cele mai epurate de neprevăzut. Prezent la toate reuniunile, este întruchiparea stilării de salon, care presupune doar un mimetism al vieţii intelectuale. Lui Gaittany îi place societatea oamenilor de spirit şi alege premeditat această „zonă de patrulare".
Dacă  Stanică  Raţiu reeditează pe Cicicov, şi în loc de „suflete moarte" plasează  fete   de  măritat, Galittany este un agent al valorilor spiritului, un traficant de valută intelectuală. în fond el n-are nici o perspicacitate în stabilirea veritabilului prestigiu al personalităţilor şi se ghideţază după o bursă a opiniilor la ordinea zilei. Fără imaginaţie, el primeşte părerile altora şi le transmite pînă ce prima obiecţie autorizată îi diminuează elanul. încrederea în sine. e atît de mare, încît în fundul sufletului, se socoate un fel de demiurg care descoperă şi promovează oamenii de calibru superior. „Acesta era şi motivul, scrie G. Călinescu, pentru care se debarasa repede de cei căzuţi în discredit. Se.temea să nu fie tras la răspundere". De fapt, la el criteriul valorii autentice nici nu contează. Talentul  depinde  de  conjunctură şi Gaittany n-are nici un scrupul ca să abandoneze pe un om devenit vulne^-rabil. Care e sfera şi modalitatea acţiunii zilnice ? Asemenea lui Cicicov, nimic nu egalează la el plăcerea de a circula. Vehiculul este de astă dată modernizat. Instalat confortabil în automobil, el cutreieră oraşul şi difuzează ştirile importante, lansează apeluri de încurajare şi avertizează pe cei în primejdie. Cînd se apropie de casa unui amic, opreşte maşina, îşi scoate tacticos una din mănuşi, descinde şi salută cu o jovialitate nedezminţită:  „Să trăieşti !" Adaugă apoi complimente agreabile pe care cei avizaţi le primesc cu
circumspecţie, ştiind că ele n-au nici o acoperire. La  conversaţii, Gaittany participă prin rotaţiile şi serpentinele efectuate cu degetele mîinii : spirala ascendentă indică euforia, cea întoarsă, descensivă, compătimirea.  De la adeziunea superlativă trece, influenţat de o altă replică, la o tensiune mai moderată, ca apoi efuziunea să se stingă total. Vădit sugestionat de o idee spirituală a lui loanide,  Gaittany începe să descrie în aer arabescuri cu degetele, dar mişcarea imperceptibilă de persiflare a gurii lui Pomponescu întrerupe pirueta, o temperează subit. După cum cer uzanţele, Gaittany nu spune decît „da" sau „perfect", însoţind aprobarea de exclamaţii şi de rîsul lui radios. Nu acordă unei vizite mai mult decît o jumătate de ceas protocolară. îşi consultă ceasul, îşi ia rămas bun în termeni de o exuberanţă  devenită proverbială, şi cu o afectare teatrală se urcă în maşină, unde tolănit în fotoliul reconfortant, desface agenda şi bifează vizita efectuată. La adresa următoare, Gaittany apare proaspăt, complet aerisit de impresiile culese cu puţin înainte. Ca şi Swann al lui Proust, el frecventează sfere suprapuse, complet izolate, între care nu stabileşte nici un contact. Fără această capacitate de primenire şi purificare n-ar mai putea îndeplini cu atîta aplicaţie obligaţiile sociale. Spre deosebire de Swann, nici un impuls amoros nu-1 conduce în incursiunile etajate (de altfel G. Călinescu ocoleşte deocamdată viaţa sentimentală   a lui   Gaittany). El   se dăruie pelerinajului monden cu satisfactia.de a îndeplini un ceremonial. Ca un nou Stanică Raţiu, el are arta înăsoută a mistificaţiei. Talentul păcălelii îl exercită însă cu o decenţă oare aparţine castei (familie  aristocrată). Lui Gaittany îi place să înjure, să facă scandal, să poruncească numai la el acasă unde oricum nu invită pe nici unul dintre amicii  săi. în public poza distincţiei voioase nu poate fi niciodată clintită. Din arsenalul lui demagogic nu face
84
parte debitul verbal (Stanică Raţiu) ci gestica, descrisă mai înainte. G. Călinescu stăruie asupra planului social şi etic al automatismului. Gaittany învăluie cele mai memorabile compromisuri într-o pînză a buhelor maniere, are grijă să creeze aparenţe de loialitate şi corectitudine. Nu se devotează niciunei credinţe, cu toate că e în contact cu fiecare. De aceea nu poate fi surprins în flagrant delict. Deşi sprijină pe legionari şi obţine avantaje de pe urma lor, în anchetele care urmează vinovăţia lui nici nu e pusă în discuţie. Gaittany are deliciile urzelii, dar nu suportă ordinele, slujbele ierarhice, alege instituţii cu caracter autonom, de preferinţă posturile de director care evită dependenţa de o autoritate superioară şi birocraţia. Visul lui este sinecura. Pentru Gaittany, suprem este cultul succesului, al reuşitei practice în viaţă. Voluptatea cu care se răstoarnă în pernele maşinii, dispreţul cu care priveşte spre pietoni intră în regulile jocului de-a puterea pe care-1 agreează Gaittany.
Automatismul e armonios, egal în toate fazele, calchiat în întregime pe fiinţa vie. Nu totdeauna se poate desluşi mobilul intervenţiilor lui Gaittany. Uneori el se informează, comunică ştirile, sugerează soluţii fără a fi direct mteresat. Ascultă atunci de plăcerea de a se afla în toate misterele, de a obliga de fapt pe toată lumea, de a cunoaşte iţele fiecărei acţiuni. Funcţionează astfel o inerţie a mişcării reflexe.
Pentru G. Călinescu, Gaittany este materializarea lipsei de dramă, a seninătăţii absolute. Universul în care se deplasează uniform e închis, netulburat. Fiindcă reacţiile se subordonează continuu unui oportunism organic care nu cunoaşte vreo tresărire a conştiinţei, automatismul convenienţelor la Gaittany are mari resurse de subsistenţă.
Ca şi Gaittany, Pomponescu este şi el omul uzanţelor. Al căror uzanţe ? Pomponescu nu joacă rolul omului de
lume radios, „misitul" de salon, ci rolul ministeriabilului. Dacă Gaittany, prin tradiţie şi ereditate este spontan în efectuarea ritualului, cel de al doilea, cu o obîrşie socială mai modestă, a avut nevoie de îndelungi repetiţii, de asimilări sîrguincioase. La vîrsta descrisă în roman, aparenţa a acoperit total pentru un ochi străin sforţarea iniţială. Bărbat înalt, bine legat, cu mustaţa forfecată, mîncată de caniţie, îmbrăcat cu smoking tivit, Pomponescu este ceremonios, important şi solemn, de o infatuare discretă. Oficiază grav în toate clipele, acordînd parcă audienţe chiar în discuţiile între prieteni, în conciliabule intime.
Pe Pomponescu 1-a sedus arta reprezentării : poza rituală, impecabilă, aerul distant uşor melancolic, sobrietatea decoroasă şi plină de tact, zîmbe-tul cînd enigmatic spre a insinua complexitatea problemelor şi trebuinţa de a examina un material, deocamdată, nedivulgabil, cînd grav, spre a sugera că destăinuie adevăruri elaborate în zone de înaltă radiaţie, accesibile doar unui număr restrîns de persoane. Retorismul lui Pomponescu nu cunoaşte acute, este temperat cu ponderea oratorului, care condescinde la confidenţe faţă de subalterni.
G. Călinesicu explică în adîncime personajul prin antecedentele biografice revelatorii. Toată viaţa Pomponescu a acordat o însemnătate excesivă relaţiilor, prestigiului practic, imediat. Premiile, decoraţiile, avansările, anticamerele, aplauzele auditoriului — i-au hrănit orgoliul. Personajul exprimă spiritul coruptibil, cu păstrarea aparenţelor, al politicianului burghez.
Dar Pomponescu e departe de a atinge seninătatea în oportunism a lui Gaittainy. în fond, el nu e un echilibrat şi un satisfăcut moral. Un sentiment ascuns de suferinţă şi de ură îî macină lăuntric. Lucid, el intuieşte mascarada vieţii publice. Este dornic uneori de o laudă spontană, necoruptă şi
85
nu se lasă atunci inclus în eroare de respectul protocolar al cedar din jur. Sensibil la adulaţie, Pomponescu ştie în acelaşi timp cum e pus în acţiune resortul intereselor în statul burghez. Preţul on-oiTurilor sociale este o renegare. Pomponescu, specialist în beton armat, ou posibilităţi de afirmare în domeniul arhitecturii, preferase calea succesului de emfază. Niciodată, ministrul nu se consolează îinsă de ratarea omului de artă.
Instigat de ajutorul său Butoiesou, loanide clasifică indivizii în metafizici şi pragmatici. în categoria metafizicilor se include pe sine, în sensul că trăieşte într-o sferă abstraotă, urmăreşte liniştea gînduirilor sale şi pare a se coborî în prezent doar spre a-şi apăra această izolare. Diligentele în concretul vieţii constituie doar o protecţie pentru deliciile intelectuale gratuite. „Omul metafizic e viclean, îţi rîde, -se face că te ajută, trece pe stradă uitând-u-*e în dreapta şi-n stînga, în fond e absent. Se preface ca să scape de contingenţe". Pe ceilalţi : Gulimănescu, Sămărăndache, Gavrilcea, arhitectul îi aşează pe diferite trepte -îih categoria pragmaticilor, care trăiesc numai fenomenal, în sfera întâmplărilor zilnice. Pompanescu pendulează între cer şi pămînt. „Un caz tragic, spune loanide, un oscilant între două puncte cardinale. Pomponescu aspiră la abstracţie şi nu se -poate smulge din efemer. Cînd nu e în guvern suferă de a nu fi ministru, cînd e ministru suferă că a părăsit arhitectura". Tragic, e un fel de a spune, fiindcă autorul nu insistă atît pe destrămarea omenescului cât pe colectarea de ridioul prin acceptarea convenienţelor. Pînă şi iminenţa catastrofei (moartea) e descrisă cu infime elemente de tragedie şi cu enormă doză de comic grotesc.
Să privam oscilaţia cootinuă a lui Pomponescu între cele două emisfere. Ca om de stat el nu renunţase complet la ideea de a face un lucru excepţional în arhitectură şi din cînd în
cînd, în momentele de mizantropie, de decepţie politică, Pompanescu se închide în biroul lui şi lucrează la planurile unei Catedrale. într-una din escapadele lui în mijlocul poporului, un copil îi pune o întrebare (ce meserie are ?) care-1 descumpăneşte. Pompanescu se simte stînjenit să răspundă că e ministru iar arhitectura n-o mai profesa de mult. Pentru a aprecia exact situaţia lui Pomponescu, trebuie spus că politica pe care o promovează este de un conformâsm degradant, de -pactizare cu toate partidele burgheze numai din dorinţa de a intra în lista guvernului şi de sprijinire chiar a legionarilor în calitate de avocat la primele procese judiciare (pe Gavrilcea, dirijor de asasinate, îl recomandă ca pe un element tânăr, foarte inimos, dotat ou vocaţia organizării şi cu un simţământ religios exemplar). Din naţionalismul său oportunist pe plan politic pleacă şi concepţiile estetice în domeniul arhitecturii. Lucrîmd la proiectele unei Catedrale a Neamului, -pe care n-o construieşte de fapt niciodată, Pomporesou profesează un tradiţionalism -mistic, retrograd : „tradiţia noastră religioasă ne-a obişnuit cu un tip de biserică potrivit peisajului nostru -românesc, o biserică -în acord ou -natura şi ou smerenia poporului nostru". loanide are cuvinte aspre la adresa teoriilor lui Pompanescu, de umilitate filistină şi conservatoare.
Pentru G. Călinescu rivalitatea lui Po-m,paneseu cu loaaiide este o cale de dezvăluire a nemulţumirii ascunse a ministeriabilului. Invidia lui Pomponescu creşte cînd constată exaltările pe care le declanşează preopinentul său. fiindcă, iubit sau detestat, loanide există prin însăşi agitaţia stârnită. Bineînţeles antipatia se exteriorizează la Pomponescu în forme învăluite, lipsite de ostentaţie, amendate de nenumărate justificări pentru propria con-, ştiinţă (ca să motiveze persecuţia rivalului, Pomponescu simte nevoia să-1 califice cinic, fanfaron, lipsit de mora-
86
litate şi ideea că aşa zisa lui dezinteresare la «moruri e o formă perversă de parvenitism îl satisface cel mai mult). Evoluţia conflictului loanide—Pomponescu formează un ax al romanului. Caracterul încleştării e' determinat de structura psihologică a eroilor. Complet străin de -brutalităţile verbale şi fizice, Pomponescu e omul limbajului diplomatic, al manevrelor subterane, amortizate prin eleganţa formulărilor. Nu ia singur măsuri împotriva Iui loanide, nu sanctifică iniţiativele celorlalţi (care ştiu însă prea bine că-i fac plăcere ,po-rjegrind-u-1 pe rival). De fapt, Pompo-jiesou nu-şi permite să facă măcar o insinuare, evită orice atac deschis. Sugestiile lui sânt abia perceptibile, dar anturajul are deprinderea de a ghici ordinele tăcute şi represaliile împotriva lui loanide se ţin lanţ.
Traiectul pe care-1 parcurge. în roman Pompanescu este acela al urnei iritări crescânde, care zdruncină la un moment dat poza cecemiinioasă. Pomponescu e mereu -contrariat şi face eforturi să convertească surâsul dureros în cel protocolar, al melancoliei distinse, al modestiei pompoase. Arhitectul îl jignise prin seducerea Ioanei, prim ridicarea basili-cei, .prin reputaţia pe -care şi-o câştigase în lumea specialiştilor şi în cercul de amici. Voinţa lui Pomponescu de a fi în toate împrejurările elegant, şi senin nu rezistă la greaua încercare a competiţiei cu loanide. Dd-n prea îndelungata reprimare, ulceraţiile lăuntrice se întipăresc pîină la urmă pe chipul ministrului, care capătă o găl-bejeală de icter şi ticul mişcării mustăţii se accelerează încît se preface în spasm. Sentimentul rivalităţii şi al înfrîngerii, spectrul ratării de care nu se poate apăra din pricina lucidităţii, eşecul carierei politice distrug eşafodajul clădit cu trudă.
Momente antologice ale romanului sînt dedicate fazei de decădere a. omului de stat. Pomponescu nu mai poate trăi fă-ră jocul convenienţelor, dar nici nu le mai poate aproba. Automatismul
e dereglat. Scos din minister, ameninţat ou asasinatul, părăsit de „curtenii" politici, boicotat de amici, Pomponescu are convingerea -că a făcut o eroare gravă şi că prestigiul îi e total compromis. După timide tentative de a relua uneltele de arhitect, cade într-o cumplită descurajare. Proiectele vechi i se par banale, înzorzonate şi acum, fără greutate, le găseşte cusururi. Nu mai simte entuziasm ca să rectifice şi să recupereze. Pomponescu are viziuni catastrofice şi priveşte cu un groaznic scepticism viitorul.
Convulsiile derutei au numai aparent o formă tragică. Pomponescu e zbuciumat de o falsă dilemă, -ceea ce măreşte efectul ridicul. De raportul cu mulţimea, cu publicul (de 1-a ministeriabil la solicitanţi) depinde liniştea lăuntrică a personajului. Prin structură şi educaţie, Pomponescu nu poate trăi în umilinţă. Chiar melancolia lui, e sociabilă şi ministrul era văzut deseori -plimbîndu-se pe jos, peripatetazîmri, cu sentimentul că opinia publică înregistrează pînă şi indispoziţia sa morală şi caută să-1 răsplătească printr-o sporită deferentă.
Canform opticii lui asupra aspectului decoros al vieţii, Pomponiescu simţise totdeauna nevoia oamenilor şi casa lui fusese deschisă nenumăraţilor amici şi solicitanţi. Chiar cînd nu se afla în mijlocul oaspeţilor, prezenţa lor -în vecinătatea biroului său de lucru. îi crea un regim moral de bună dispoziţie. în perioada dizgraţiei, tăcerea telefonului îi provoacă o stare gravă de nelinişte. Lipsa vizitatorilor, muţenia casei, nepăsarea trecătorilor, atitudinea puţin reveranţioasă a unor vechi cunoscuţi produc o criză nervoasă acută. Pomponescu, omul ţinutei selecte, intră într-o apatie surprinzătoare, nu se mai bărbiereşte, poartă aceleaşi vestminte mai multe zile, tace distrat şi neglijent în timpul meselor. I se -pare că ziduri groase de plută îl separă de restul umanităţii şi aerul mut începe să-i cânte la ureche, geamurile, mobilele vibrează, zuruie, nu mai poate distinge
87
între zgomot şi linişte. Ieşirea din, automatism îi dezvăluie o privelişte de neîndurat.
După ee se surpă faţada, Pompanescu constată un vid interior, absenţa umanului atrofiat şi alungat de-a lungul anilor. Ultimul efort este acela de a relua inerţia ceremonioasă, convins de astă dată iremediabil de golul din adînouri (deşertăciunea ambiţiilor, superficialitatea prestigiului neîntemeiat pe o opinie statornică). Conştient, îşi joacă rolul comic pînă la capăt. Toate prerogativele cotidiene le îndeplineşte acum, dim nou, cu o linişte care celorlalţi nu le prevesteşte nimic. Familia, fascinată din totdeauna de prestanţa lui, e bucuroasă că ritmul spectacolului a fast regăsit. Conform ritualului zilnic, seara, după ce săruta mîna doamnei Pompanescu-mamă, ministrul se retrăgea în dormitor. „Aici sta cîtva timp întins pe spate, cu mâinile pe deasupra plăpumii într-o poziţie de reverie şi în aşa fel încît nimic nu se clintea în toaleta sa, şi o batistă fantesie pe care o purta în buzunarul de sus al pijamalei se păstra îndoită exact ca într-un smoking, aipoi întorcea comutatorul şi adormea în această postură solemnă".
Acum., în ultima seară, după ce toată ziua respectase toate uzanţele, se înclină ca de obicei în faţa mamei, îi sărută mima, apoi sărută pe tîmpiă pe madam Pomponescu. Trece apoi ca de obicei la geam unde priveşte termometrul şi alături pe perete, barometrul. „— Timpul e umed, Mamy. Să ştii că are să ningă abundent". Cu aceste cuvinte, repetate de atîtea ori, Pomponescu păşeşte impunător, deschide uşa sufrageriei, încovoindu-se foarte puţin.
A doua ai e găsit mort, otrăvit în patul său.
Situaţia lui Gonzalv Ionescu, profesor de geografie, are o asemănare cu cea a lui Pomponescu : şi el sucombă, prin accelerarea la maximum a mecanismului. La Gonzalv Ionescu, toate energiile sînt concentrate spre o -unică ţintă: ocuparea   unei   catedre universitare.
Aici, G. Călimescu examinează într-o formă pură, finală, monomania arivistă. Atît de intensă este fixaţia personajului, încît el nu mai recepţionează mimic în afara obiectivului ales. Despre loanide nu ştie nici unde locuieşte, nici dacă e căsătorit, fiindcă arhitectul nu intră in vreun fel în sfera solicitărilor pentru obţinerea catedrei. Abia mai tîrziu geograful va lua informaţii amănunţite, crezând că tatăl lui Tudorel îi poate înlesni o întrevedere utilă. Apropierea războiului, ştirile despre ■bombardamente îl lasă nepăsător pe Gonzalv Ionescu, cu totul stăpîmit de unica preocupare.
Pe G. Călinescu îl interesează nu mumai caracterul de separare şi concentraţie pe o singură dimensiune, dar şi însuşirile pe .care patima le pretinde ; rîvmă, perseverentă, obstinaţie.
Gonzalv are râtoemit um tabel cu numele profesorilor, completat cu notaţii amănunţite asupra vîrstei, sănătăţii, antecedentelor de familie, operelor publicate, într-o servietă impozantă a strains toate lucrările sale pînă la cele mai neînsemnate notiţe, gata să le ofere spre consultare celui care-i poate favoriza planurile de avansare.
O coordonată esenţială a parvenirii este pentru G. Călimescu conceptul denaturat asupra culturii. Ştiinţa devine pentru Gonzalv o operaţie contabilicească : înregistrarea pîmă în amănunt a tot ce a apărut îm materia respectivă, efectuată după toate prescripţiile unui aparat critic. Lui Gonzalv îi e indiferent actul de creaţie, opinia personală, deschizătoare de drumuri. O eroare în fişa bibliografică, omiterea unei păreri implică însă descalificarea autorului studiului respectiv. Aceeaşi febrilitate ca îm supravegherea posturilor pasibile de a deveni vacante o manifestă şi în urmărirea ultimei realizări îm disciplina geografiei pentru a fi la curent bibliografic. De fapt ştiinţa rămăsese doar un termen fără comţinut. real, fiindcă Gonaalv inversase raportul („Gonzalv mu vedea In specialitatea lui decît „catedra" şi în ştiinţă um şablon
88
expozitiv"). Cunoştinţele le utiliza acum numai spre a-i găsi îin culpă pe eventualii candidaţi la funcţii universitare. Orice obiecţie sau aluzie care putea fi interpretată ca o suspiciune la adresa acurateţii ştiinţifice a articolelor sale, il azvîrle într-o stare de panică, în asemenea clipe este extrem de primejdios, fiind capabil să scornească infamii pe seama celui în cauză. Prin Gonzalv Ionescu, scriitorul fixează raporturile arivismului cu normele eticei, aici în stadiul deplinei transparenţe.
Ca să elimine pe concurenţii posibili, geograful se pretează la cele mai meschine procedee : insinuări, calomnii, denunţuri. Sistemul de valori etice e subsumat în întregime interesului obsedant.
Prin urmare, G. Călinescu prezintă un caz de maximă diforţmare, o dată ou includerea în mecanismul arivismului. Nici o reţinere nu temperează înverşunarea. Chiar ideea de patrie i se pare lui Gonzalv insignifiantă faţă de eventualele perspective pe linia lui de preocupări. Cînd Gaittany îi prezice o ocupaţie germană, Gonzalv declară: „— Lasă, domnule, că aşa ne trebuie, prea ne-am făcut de cap. Numai nemţii au să ne arate cum se organizează o universitate".
Ca o comportare normală, de la sine înţeleasă, Gonzalv caută să se facă agreat de puternicii zilei, uitînd repede de convingerile sale de ieri. Cel mai mult scontează pe legionari, care pot răsturna dintr-odată ierarhia universitară.
Pentru loanide, Gonzalv ajunge un obiect de studiu : întruparea abjecţiei perfecte. îl califică „maimuţă", „gorilă". După loanide, cîinele Stoiţ, de altfel ca mai toţi oîinii, are o moralitate superioară lui Gonzalv, fidelitatea lui fiind un imperativ categoric şi nu un sentiment interesat. în stilul său paradoxal, arhitectul vorbeşte de... subcantitatea evidentă a geografului.
După ce remarcă degenerarea lui cinică, loanide conchide că Gonzalv e un
diletant al arivismului, folosind instrumente de epocă romantică. El depune o insistenţă sîcîitoare, animalică, intenţiile stat uşor de descifrat şi de combătut. De altfel, Conţescu, titularul catedrei, care-1 suspectează, îl supune sadic la diferite verificări, prevăzând exact reacţiile pretendentului. Există însă o tărie în înverşunarea lui Gonzalv, în, demonismul patimei. încă odată scriitorul relevă forţa inerţiei în automatism.
Dacă la început catedra simboliza pentru Gonzalv autoritatea ştiinţifică, posibilitatea -de ia pătrunde îmtr-un corp închis, căpătînd parcă un rang nobiliar (el împărţea lumea în universitari şi public indiferent, iar exerciţiul puterii îl vedea în manoperele din consiliu, în deliciul de a amîna un candidat, de a-1 îndemna la umilinţe, de a-1 amăgi cu făgăduieli), mai tîrziu investiţia incalculabilă de energie se transformă aproape într-un scop în sine. Gonzalv e intoxicat, nu n/iai poate trăi fără otrava surescitantă, durerea şi plăcerea lui ţin de dificultăţile ivite în cale.
Asaltul pe care-1 desfăşoară geograful pentru cucerirea catedrei lui Conţescu, cum îl descrie autorul, este premeditat o parodie la adresa îndîrjirii ariviste, temă predilectă a prozei romî-ne. Comicul apare din multiplele nuanţe ale singurei patimi, din repetiţiile inepuizabile, din năucitoarea întoarcere de situaţie din final.
La un festin în casa lui moş Costa-Che, Stanică Raţiu povesteşte că a păzit odată un unchi trei zile şi trei nopţi în şir, pînă a picat jos de oboseală şi bolnavul nu mai murea. Cînd s-a sculat, a patra zi, l^a găsit rece. Acesta e probabil embrionul întrecerii pe viaţă şi pe moarte între Gonzalv şi Conţescu.
Din primul capitol al Bietului loanide se întrevede pînda lui Gonzalv la căpătâiul lui Conţescu, iar ultimele pagini anunţă tocmai sfîrşitul inopinat: moartea pretendentului.
89
Cu o ştiinţă a surprinderii ridiculu-lui pînă la acumulările exasperate, .scriitorul înfăţişează hărţuiala între rivali, tergiversările şi subterfugiile, manevrele duplicitare, teribila încleştare a două voinţe. Una refuză să moară, celaltă se mobilizează să impună moartea. Intîia oară cînd aude de atacul de apoplexie al lui Conţescu, Gonzalv nu-şi poate stăpîni bucuria, ca o explozie. La presupunerea că se poate ivi un contracandidat, se face alb ca varul şi porneşte îndată la discreditarea tuturor competitorilor posibili. Conţescu traversează diverse stări maladive şi fiecare remisiune amînă realizarea intenţiilor subalternului său. Dacă la Pomponescu oscilaţia între ceremonia succesului şi năzuinţa spre un prestigiu real, datorat talentului, efortului creator caracteriza situaţia comică, de astă dată la Gonzalv ea provine din alternanţa boală— sănătate. Cînd titularul catedrei e imobilizat în pat, Gonzalv se înviorează şi prevesteşte zgomotos implacabilul final. Face agitaţie, deplînge neglijarea cursurilor, dezorientarea studenţilor, periclitarea procesului de învăţămînt. „într-atît îi intrase în cap lui Gonzalv Ionescu pretextul solicitărilor lui, încît acum credea sincer în el, uitînd a-1 mai comunica şi altora, ca un lucru de la sine înţeles".
Cînd Conţescu se întremează şi vădeşte dispoziţie de muncă imediată, Gonzalv spumegă de furie. Nimic nu-1 disperează însă şi se arată gata să reînceapă pînda de la capăt. Se pretează la cele mai năstruşnice combinaţii. Acceptă soliile cele mai nedelicate (o avertizează pe madam loanide că soţul ei o înşeală) socotind că obligă astfel pe cei interesaţi să-i îndeplinească revendicarea. Pe de o parte pune la cale un atac general asupra operei lui Conţescu ca să-i dovedească erorile, plagiatele, lacunele şi mai ales carenţa bibliografiei, pe de altă parte îi face propuneri de colaborare şi admite chiar ideea de a divorţa de cea de a treia nevastă ca să pătrundă în clanul Con-
ţescu. Fiindcă numele noii soţii nu e încă stabilit, Conţescu trebuind să se decidă între o nepoată a lui sau Ermi-nia Hergot, Gonzalv aprobă din principiu pe amîndouă şi le peţeşte sub rezerva de a primi pe oricare din ele, la momentul hotărît.
De îndată ce boala revine şi organismul lui Conţescu face acum sforţări enorme de a birui depresiunea, Gonzalv anulează toate angajamentele, stă atent, religios lîngă patul rivalului şi urmăreşte ca o piază rea toate reacţiile. La încrucişarea privirilor, în ochii lui, Conţescu citeşte exact gîndul criminal. Dar şi rezistenţa celuilalt e granitică şi Gonzalv începe să capete, datorită bruştelor deplasări de la speranţă la decepţie, umbre uşoare în jurul ochilor şi arată mai bolnav decît Conţescu însuşi, rumen la faţă după ieşirea din-tr-un acces. Progresia invers proporţională se dezvoltă ca într-no demonstraţie matematică. Demenţializat de tensiunea aşteptării, Gonzalv îşi închipuie la un moment dat un Conţescu maliţios care se îmbolnăveşte dinadins ca să trezească nădejdea în el şi care se face bine ca să-şi bată joc.
în sfîrşit, Conţescu pare a fi răpus de un atac frontal şi Gonzalv trăieşte o stare de excitaţie răscolitoare. Aşezat în preajma muribundului, asistă la stările consecutive de inflamaţie, gripă, pneumonie, anemie acută, criză de uremie, fază de prostraţie şi toropeală dureroasă, paralizie aproape completă a braţului şi a graiului şi nu crede că mai poate fi împiedicat procesul de disoluţie celulară. Totuşi, adversarul său e tenace. „— Cum te simţi ?" întreabă Gonzalv cu o faţă obosită şi cu ochii încercănaţi de îndoieli şi nesomn. „— Niţeluş mai binişor !", şopteşte în diminutive Conţescu..
După fiecare relativă ameliorare a lui Conţescu, Gonzalv resimte el acum sughiţuri în vorbire, pricinuite de încordarea interioară, febră nervoasă, crampe stomacale. Ultima redresare a titularului nu o mai poate superta şi, ironie
<)0
cumplită a destinului, Gonzalv este cel care moare.
Atît Pomponescu cît şi Gonzalv au un sfîrşit fatal, dar pentru scriitor decesul în aceste cazuri nu este un izvor al tragicului. Comicul lui G. Călinescu este jovial, de tip molieresc şi nu dureros, convulsiv, de genealogie să zicem, fiindcă am pomenit de „suflete moarte", gogoliană. Autorul Bietului loanide nu smulge masca hilară, ca să dezvăluie spasmul de suferinţă umană. Zbuciumul şi sfîşierile comunicate se înscriu riguros în demonstraţie. O teoremă e descompusă în toate articulaţiile şi ramificaţiile ei, cu simţul suveran al armoniei. Nimic gîfîit în notaţia satirică, nici un indiciu al unor com-bustiuni imprevizibile, care să tulbure desenul. Viziunea e simetrică (oscilaţia lui Pomponescu încheiată cu ritualul automatizat, dialectica pîndei între Conţescu şi Gonzalv Ionescu, cu surpriza minuţios calculată. La unul rotaţia boală-sănătate, la celălalt succes-dizgra-ţie). Prin alegerea postului de observaţie scriitorul stabileşte o distanţă între el şi personaj, distanţă de unde e posibilă contemplarea, percepţia abaterilor de la frumos, de la ordinea normală a lucrurilor. De mai multe ori reapare descrierea morţii în Bietul loanide (Hangerliu, Tudorel, Dan Bogdan, Cioa-rec etc) şi scriitorul nu părăseşte totuşi perspectiva comică. Omul de ştiinţă observă impasibil fenomenul, distinge de îndată elementul degradant, ridicul, şi accentuează în relatare asupra proiecţiei groteşti. Voi reveni asupra acestui aspect al artei epice la G. Călinescu.
Nu înseamnă însă că scriitorul face abstracţie de conţinutul omenesc implicat. Analizînd Enigma Otiliei am subliniat că unghiul investigaţiei nu luminează în special această latură, dar nici nu o ignoră. Neîndoios că e posibilă şi o suprapunere a stărilor (tragic, comic), că hotarele nu sînt rigide, dar în viziunea artistică a lui G. Călinescu aportul tragediei e mult mai puţin important.
însuşi cadrul autentic în care se petrece reacţia comică din Bietul loanide presupune substratul, cît de minim, de umanitate. Romancier realist, G. Călinescu nu simplifică relaţia dintre omenesc şi automatism. Altminteri marcarea procesului de acumulare n-ar fi posibilă. Pînă şi reducţia etică a lui Gonzalv, cea mai violentă, nu e văzută nediferenţiat. Scelerat în comportare, geograful rămîne un. părinte grijuliu şi neliniştit. Tată a trei copii de la soţii diferite, el îi ţine pe toţi la el acasă, le veghează instrucţia, se ocupă de sănătatea lor şi la orice simptome alarmante convoacă toate mamele ca remediile să fie eficace. Cînd copiii capătă febră, Gonzalv nu mai mănîncă, şade pe marginea unui scaun şi-şi trosneşte mîinile, în vreme ce fălcile i se mişcă, mestecând în gol. în timp ce doctorul împachetează pe unul din copii într-un cearceaf ud, Gonzalv scînceşte în camera vecină : „îmi mor copiii, ce mă fac eu !".
La Pomponescu şi Gaittany, raportarea la etică e mult mai manifestă. în primul rînd ei respectă aparenţele. Au, apoi, impulsuri sincere de bunătate, cu o intensitate şi durată condiţionate într-adevăr în cele din urmă de motorul principal al preocupării lor. Faţă de loanide, Pomponescu păstrează undeva în adâncuri o secretă consideraţie, recu-noscînd valoarea lui. înţelege apoi, cu o sfîşiere lăuntrică, falsitatea felului de trai la care s-a conformat toată viaţa. Scriitorul notează că loanide, aflat în grea cumpănă, apelează la Gaittany, care în ciuda superficialităţii e în stare de o solicitudine reală. Atît era însă de fals şi de convenţional din obişnuinţă încît emoţia lui adevărată şi compătimirea sinceră nu mai sînt uneori detectabile. Ele însă există într-o oarecare cantitate.
Pe o altă treaptă a arivismului intelectual se situează Sufleţel şi Hagienuş, specialişti de înaltă calificare în domeniul lor (cultura antică). Ca om de ştiinţă, Sufleţel vădeşte cunoştinţe vaste
91
şi ar fi in stare să execute lucrări ireproşabile. Lenea îl împiedică însă să se dedice activităţii creatoare. In doi ani n-a aşternut mai mult de două coaie, în restul timpului Sufleţel a făcut scandal, a cerut volume, a alcătuit epistole.
Funcţionar superior în minister, doctor în limbi orientale, bibliofil, Hagie-nuş îşi rezervă orele cele mai plăcute cărţilor sale despre Chaldeea şi Hitiţi, medaliilor orientale. Dorinţa e sinceră de a-şi apăra liniştea, de a cîştiga o situaţie (un post sigur, relaţii bune cu toate partidele, ieşirea la pensie în condiţii optime) spre a se putea deda preocupărilor favorite. Extrem de versat în disciplinele orientale, oral e în stare să descifreze orice ihscripţie dificilă, să dea referinţe de maximă competenţă. Oonstrîns să redacteze nu poate trece însă de titlul lucrării. Ce subliniază autorul este că atît Sufleţel, cît şi Hagienuş au abdicat de la menirea omului de cultură, în sensul unei munci creatoare, care revendică dăruire, îndrăzneală, personalitate. Deşi studiul textelor antice continuă să fie una din voluptăţile existenţei lor, ea rămîne un fel de plăcere ascunsă, clandestină, un viciu aristocratic.
Cînd se scoală de dimineaţă, Sufleţel nu se îmbracă îndată ci umblă prin odaie cu o cămaşă de noapte de pînză ţărănească de o grosime neobişnuită. în timp ce i se aduce ceaşca cu lapte cu două degete de frişca deasupra, recită soţiei sale Aurora şi chiar mamei sale versuri greceşti sau latineşti. Soarbe o lingură de lapte, se şterge de frişca, vîră în gură o prăjitură şi exclamă : -„— Minunat, minunat". Admiraţia vizează versul despre mugetul boilor şi siesta sub arbori, întîlnit în Virgiliu. După reprezentaţia de dimineaţă, Sufleţel se consacră ocupaţiilor de ordin public : căutarea înfrigurată a unei noi ocazii de profit, intriga, bîrfeala, detec-tivismul amator. Ca şi Gonzalv Ionescu, Sufleţel se zbate pentru obţinerea unei funcţii ; direcţia pinacotecii. în acest
scop mobilizează cunoştinţele, face demersuri şi uzează de toate presiunile.
Intre delirul lecturii şi prozaismul incursiunilor din timpul zilei, relaţia e bizară. Plecînd de la exemplul lui Sufleţel şi Hagienuş, loanide consideră că epoca dintre cele două războaie prelungeşte era fanariotă şi indivizii nu vor altceva decît să parvină. Fiindcă nu mai există boieriile şi alte dregătorii sonore, aventurierii caută titlurile veacului : profesor universitar, doctor, arhitect, cînd nu-1 pot obţine pe cel de ministru. „Voluptăţilor orientale li s-au substituit altele : plăcerea de a citi, de a călători. Strămoşul lui Hagienuş vorbea poate turceşte şi mînca friganele cu migdale şi scorţişoară. Acum Hagienuş devora muşchi la frigare şi se ocupa cu misterele Cabire. Cine-i vedea spunînd anecdote cu făina lui Conţescu şi pisica saltimbancă ar fi zis că are de a face cu nişte semidocţi. Dimpotrivă, Sufleţel, Hagier-uş erau putrefiaţi de cultură".
Fireşte că G. Călinescu e încîntat de comicul savuros : deviaţia culturii într-un obiect de voluptate sterilă, dubla existenţă a colecţionarilor maniaci (activă, febrilă, ipocrită, pe planul zbaterii pentru bani şi privilegii, conspirativă, euforică, indolentă de planul lecturilor preferate). Cu Sufleţel şi Hagienuş scriitorul prezintă manifestările arivismului neliniştit, nesigur. Cu o doză mare de naivitate şi puerilitate porneşte Sufleţel în turneul său prin oraş pe la cunoscuţi lovind impetuos cu bastonul de argint în trotuar. El n-are harul convenienţelor, nici instinctul succesului, ca Gaittany. De aceea departe de a arbora zîmbetul senin, este într-o continuă panică. Nu are încredere în nimeni, bănuieşte pe toată lumea. Incapabil de a adopta o atitudine moderată, Sufleţel emite replici sarcastice atunci cînd situaţia îi e favorabilă şi se bîlbîie, e umil şi neîndemînatic cînd simte o ameninţare. La vederea unui indezirabil, Sufleţel ,laş, fuge fără a bîigui nici măcar
92
o scuză de circumstanţă. Cînd i se pare că loanide e în dizgraţie o zbugheşte pe uşă fară să-1 salute, iar cînd află că Pomponescu a părăsit ministerul, Sufleţel veşnic solicitant, îl ocoleşte pe stradă.
Cu răceală ştiinţifică, dar şi cu amuzament, G. Călinescu demontează mecanismul spaîmei în arivism. Amicilor, Sufleţel le oferă des înscenări de laşitate. In nerăbdarea parvenirii, Sufleţel nu poate reprima accesele de frică <pînă la urmă le foloseşte în scopurile sale interesate, dilatîndu-le, simulînd alienarea). Cum îi intră în cap ideea că e în primejdie (venirea la putere a legionarilor) nu mai iese din casă de la orele patru după amiază spre a nu fi prins în întuneric. Renunţă la un domiciliu stabil şi pe drum cînd îl opreşte un cunoscut, Sufleţel evită să dea vreo indicaţie asupra locuinţei şi strigă: „— Ce, mai avem acum case ? Ne ascundem în grote, ca troglodiţii, în catacombe. Vin bestiile apocaliptice !". Strînge precipitat mîna interlocutorului şi se îndepărtează repede, pierzîndu-se pe o stradă laterală. Ia un tramvai într-o direcţie opusă cartierului său, ca urmăritorii prezumtivi să fie induşi în eroare şi se dă jos la staţia următoare ca să revină pe o cale întoitochiată la tramvaiul pe care îl foloseşte de obicei. Cînd aude acasă sunetul soneriei şi vede o maşină oprindu-se în faţa porţii, Sufleţel se ascunde în pod. Poarta e închisă, clinele latră de zor, servitoarea deschide o fereastră ca să întrebe cine este. Apoi se duce spre gura podului ca să primească instrucţiuni de la stăpînul casei. Anxietatea lui Sufleţel e absurdă, fiindcă el face servicii „Mişcării" şi nu pregetă să comită acte de trădare tot în vederea postului rîvnit.
Dacă Sufleţel atrage imediat atenţia prin contrastul dintre părul alb, vîlvoi şi obrazul tînăr, Hagienuş are şi el o înfăţişare ieşită din comun, cu pielea fălcilor căzută prin îngrăşări şi slăbiri alternative. în timp ce rosteşte frazele
cele mai agreabile, faţa păstrează un mic aer de viclenie şi de complicitate încît interlocutorul rămîne încurcat. Asemenea lui Sufleţel, îi suspectează pe cei din jur de intenţii ostile. Numai că Hagienuş are răgazul să contemple tortura altora şi să stoarcă mulţumiri diabolice din privelişte. Mai puţin temător ca Sufleţel, e un expert al şantajului (minor, fără ca adesea să aibă un obiectiv serios). Pe Sufleţel îl înşeală astfel metodic cu fluctuaţia postului de la pinacotecă, post care depinde de el. G. Călinescu notează că Hagienuş nu-şi ţine niciodată cuvîntul, decît cînd nu mai are încotro.
Cu o teribilă intuiţie c®mică, descrie scriitorul deliciile personajului în pertractări, afaceri ilicite, ducere cu vorba. Atît de captivant este pentru el spectacolul mistificaţiei, încît admite sâ joace chiar un rol de victimă. Maliţios, Hagienuş petrece în sinea lui, prevă-zîncl repercusiunile promisiunilor şi amînărilor sale (unele se întorc chiar împotriva lui). Sadismul şi reversul său se găsesc la el într-o formă benignă, în- casă, copiii îl persecută fiindcă sînt convinşi că el risipeşte moştenirea care le revine. îl supun la suplicii, de la şarjă, glume familiare, somaţii trec la măsuri drastice : îi sechestrează cărţile, îi reduc porţia de mîncare, îl împiedică să se întâlnească cu guvernanta, amanta lui de bătrî-neţe.
Deşi om în vîrstă, cu tabieturi, pe Hagienuş îl încîntă într-un fel procedeul, se erijează în martir şi perseverează în tranzacţiile clandestine care-i irită pe copii.
Poreclit după izgonirea din casă de copiii săi Regele Lear, Hagienuş continuă o ipostază a lui moş Costache, al cărui sentiment patern era mereu hărţuit de avariţie. Pe Hagienuş nu zgîrcenia îl împinge spre manevre josnice, ci pasiunea pentru complicităţi şi subterfugii. Lupta endemică degradantă se desfăşoară în familia Hagienuş pe o bază de iubire. Copiii îşi res-
93
pectă în fond tatăl, pe care-1 consideră şiret, iar  orientalistul nu poate trăi fără ei. Veşnicele certuri şi incitări reciproce rezumă formula lor comică de existenţă.   încă odată   scriitorul consemnează dialectica subtilă de la uman la mecanism, concesiile pe care se clădeşte armistiţiul. Stările de înduioşare nemimate coexistă cu penibilele tertipuri. Hagienuş trece iute de la exultări sincere de afecţiune pentru copii, pentru fosta soţie, la meschine negocieri subterane făcute fără o nevoie imperioasă. Ca şi Stanică Raţiu care profită de sincerul lui sentiment familial, Hagienuş, după ce păstrează un moment de reculegere în memoria soţiei, nu  ştie cum să vîndă mai  cu cîştig cavoul ei şi vrea la un moment dat să trimită un anunţ pentru ziar, formulat astfel : „Cavou monumental, în stilul epocii lui August, de marele arhitect de  renume internaţional loanide, cu splendid monument funerar de sculptorul Hansen, reprezentînd un arhanghel ducînd de mînă un simbol al celor morţi, se vinde numai cunoscătorilor". Dacă orientalistul se răzgîndeşte şi nu rnai utilizează simţămintele familiale ca un obiect de reclamă, avocatul familiei Tulea compune şi publică pateticele rînduri în amintirea copilului său de trei luni, Relişor.
Două mobiluri îl animă simultan, sau într-o succesiune imediată pe Hagienuş : respectul real al paternităţii şi dorinţa aproape patologică a sabotării, a torturării celor apropiaţi (pe linia afacerilor) şi chiar a autotortu-rării. Plăcerea de a fonrna un obiect de interes şi de a scoate un profit sporeşte cu timpul (la vînzarea cavoului şi a colecţiei de medalii Hagienuş are momente de grotesc sinistru). Punctul de jos al dezintegrării va fi atins în Scrinul negru. Recapitulînd, Bietul loanide fixează mai multe stadii ale adaptării la automatismele vieţii burgheze : omul de lume cu distincţia lui radioasă (Gaittany), ministeriabilul în exerciţiul ceremonios al puterii (Pom-
ponescu), ambiţiosul pe linia ierarhiei universitare, cu fixaţia satanică (Gonzalv), arivistul neliniştit, panicard (Sufleţel) etc.
Fiziologia arivistului
Parvenitismul este un fenomen pe care proza romînă 1-a zugrăvit insistent. Dintre tipurile literare parvenitul concurează, în frecvenţă, cu inadaptabilul. Ca orchestraţie de sunete, literatura romînă cunoaşte tonurile ex^ treme : urletele de satisfacţie ale celor ce urcă treptele privilegiilor şi gemetele învinşilor. De la Dinu Păturică (Ciocoii vechi si noi), Tănase Scatiu (ciclul Viaţa la ţară, Tănase Scatiu) pînă la Urmatecu (Sfîrşit de veac în Bucureşti) victoria apare ca un rezultat al vitalităţii, al dîrzeniei, al perfidiei şi al lipsei de scrupule. Exponenţi ai noilor relaţii, parveniţii manifestă însuşirile necesare străpungerii formelor rutiniere. Majoritatea cărţilor l-au zugrăvit pe ambiţiosul burghez în sfera ocupaţiilor economice specifice (arendaş, negustor, etc.). Nu e locul aici de a prezenta detailat graficul arivismului, aşa cum el e înregistrat de un secol şi mai bine de literatură.
Subliniez doar extinderea ariei sale de acţiune, oglindită în proza ultimelor decenii. Stanică Raţiu îşi exercită vocaţia pe tărîm matrimonial, fiind un agent al tranzacţiilor familiare. După consolidarea averii şi a funcţiei publice, eroul lui Ion Marin Sadoveanu îşi scrie firma : „G. Urmatecu — avocat". Numai că în ultima perioadă pe care o străbate e derutat, strategia loviturilor mici şi îndesate, aplicate adesea uniform, prin ameninţări brutale, nu mai e rentabilă. Analfabet, Tănase Vasilescu (Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război) nu ezită să înfiripe afaceri în stil mare. Totuşi epoca revendică o cizelare a manierelor, o perfecţionare a mijloacelor de ajungere. Debitul retoric al lui Stanică Raţiu   este   acum  mai  eficace decît
94
viclenia primară şi pumnul viguros al lui Tănase Scatiu. Gore Pirgu şi-a însuşit cîteva fraze („mais, voyons, mais, voyons..." sau „Ei, oricum, Montaigne e drăguţ, are părţile lui") .dar distinşii săi companioni de petreceri îl strivesc sub dispreţul lor.
Pînă la G. Călinescu (Bietul loanide) literatura romînă n-a înfăţişat stăruinţa parvenirii la oameni solicitaţi de problemele spiritului, cunoscători de limbi străine, „putrefiaţi de cultură". Cu Camil Petrescu, romanul romînesc cunoaşte figuri de ambiţioşi intelectuali, dar autorul Patului lui Procust n-a năzuit spre o imagine de anvergură a decăderii moravurilor în cultură, în ciclul Hortensiei Papadat-Ben-gescu voinţa de putere, atunci cînd e descrisă, are şi un caracter biologic, în afara interesului special pentru artă sau ştiinţă.
în schimb, în Bietul loanide găsim toate racilele parvenitismului intelectual, pe care o sociologie ştiinţifică le-ar depista, clasificîndu-le apoi pe categorii. De la un tip la celălalt trăsăturile se accentuează şi se ajustează, alcătuind un tot unitar. De aceea Bietul loanide, conferă, cum am spus, descripţiei realiste o amploare de cronică.
.întîi de toate, scriitorul susţine incompatibilitatea dintre cultură şi parvenire. Odată cu deplasarea interesului spre alte zone, veleităţile serioase dispar. Scriitorul refuză lămurirea sofistică pe care o propune la o masă prietenească Pomponescu. „Eh ! oftează el, multe ar face omul dacă n-ar fi greutăţile vieţii, opera creatoare cere libertate, bună stare". Şi oratorul depiînge apoi deturnarea silită de la intenţiile mari iniţiale, elogiază eroismul generaţiei sale care a pregătit, cu jertfele ei, drumul celor mai tineri. Ceilalţi îl aprobă pentru că teoria le e favorabilă, îi pune sub semnul unei condiţii fatale. Numai loanide e agasat. Indignarea lui exprimă punctul de vedere al autorului : „Sufleţel citea
pe Homer în greceşte, hilarul Hagienuş descifra cuneiformele, Pomponescu nu era de loc un om fără pricepere în specialitate (beton armat), Dan Bogdan era un profesor cu reputaţie. Toţi într-un fel sau altul găsiseră în viaţă mari înlesniri şi erau acum cel puţin oameni lipsiţi de orice griji materiale. Ce-i împiedicau de la creaţia la care se simţeau obligaţi ? Ca să scrie o mică notă arheologică în zece ani, Hagienuş, omul cu gusturi bibliofile, care poseda cărţile cele mai rare şi călătorise de atîtea ori în străinătate, se văi ta la toată lumea de dificultăţile studiului, de lipsa de concurs. Pentru acea notă, extorca mereu aconturi,, ajutoare, delegaţii în străinătate şi, lucru curios, mei un oficial nu se credea mistificat, toţi îi dădeau dreptate". Un alt amic din cercul lui loanide, Gulimănescu, ocupă numeroase posturi decorative şi remunerative, obscure şi disparate : cenzor într-o bancăr lector la o editură, consilier juridic al unei întreprinderi, multe venituri fără nici o activitate — doar prezenţa la cîte o întrunire festivă. Bineînţeles că la solicitările importante, care presupun investiţie de forţe spirituale, Gulimă-rescu răspunde negativ. Eroii Bietului loanide dezertează de la îndatoririle lor creatoare, fiindcă înţeleg afirmarea cu totul altfel. Ipostaza lor de laşitate şi inerţie a spiritului e cu atît mai penibilă cu oît se Conturează pe fundalul ascensiunii fasciste..
Ca să dea un diagnostic precis arivismului intelectual, G. Călinescu acordă o atenţie majoră presiunii evenimentelor politice, raportului de forţe-existent. De la Enigma Otiliei încoace se poate constata preocuparea sporită a romancierului pentru judicioasa reflectare a epocii în configuraţia ei complexă. (Unele inadvertenţe în prezentarea legionarilor au fost înlăturate în Scrinul negru, iar accentele de îngăduinţă nemotivată — despre care voi vorbi într-un capitol următor — nu pot contrazice imaginea de ansam-
95
blu, de verdict implacabil). Fiecare din eroii romanului leagă de fluctuaţiile politice o speranţă personală. Deşi proferă în cerc intim blesteme împotriva „Mişcării", avînd oroare de bestialităţi, în taină ei intră în legătură cu reprezentanţii ei, îi închiriază localuri, îi cer sprijinul pentru săltarea politică, în acelaşi timp, Gulimănescu, Sufleţel şi Dan Bogdan tratează pe ascuns cu reprezentanţii legionarilor fără să se destăinuie unul altuia. Din prudenţă şi nu din ruşine acţiunea lor e în mare măsură clandestină şi se eschivează să dea pe faţă adeziunea.
Acapararea privilegiilor burgheze depinde nu numai de jocul intereselor politice, dar şi implicit de trăinicia legăturilor de rubedenie, de protecţia clanului căreia eroul îi aparţine. Undeva tema culturii (Bietul loanide) se intersectează cu cea a familiei (Enigma Otiliei). încă din descrierea avatarurilor Otiliei, reiese cît de profund intuieşte romancierul un canal al parvenirii în epoca burgheză.
în Bietul loanide tema e amplificată, cu un orizont politic mai vast. în jurul puternicilor zilei se constituie cohorta de susţinători, reuniţi pe acelaşi arbore genealogic, care-şi repartizează între ei treburile de stat, controlul vieţii publice, catedrele universitare, saloanele mondene, cercurile de intelectuali. Clanul e adesea deasupra rivalităţilor politice, un organism capabil să conserve sub oriCe guvernămînt poziţia familiei. în acelaşi trib există şi exponenţi ai oficialităţii dar şi ai opoziţiei, astfel că la orice perturbare protecţia e asigurată. Atît membrii familiei Gaittany, de provenienţă aristocrată, cît şi cei ai familiei Conţescu, originari din clasele mijlocii, sprijină activ, prin unii din interpuşii săi, mişcarea legionară, păstrînd totodată aparenţele de neutralitate şi posibilitatea de a se scutura de orice răspundere în cazul unui eşec. Vedem deci că scriitorul pătrunde perspicace mecanismul social-politic al epocii.
Clanul Conţescu, privilegiat în era burgheză, e sistematic organizat şi se bizuie pe concentrarea răbdătoare a puterilor, pe evitarea oricărui hazard. Familia e astfel distribuită încît totdeauna unul din membri deţine o funcţie politică şi facilitează celorlalţi accesul la autoritatea publică. Funcţionează un instinct al adaptării la situaţie în aşa fel încît membri mai tineri ai familiei pot cocheta cu legionarii fără dezaprobarea celor mai în vîrstă înscrişi în partide de tradiţie istorică. La sărbătorirea geografului, participă reprezentanţi ai tuturor departamentelor (directori şi secretari generali), iar numai Conţeştii puteau constitui, remarcă G. Călinescu, un adevărat aparat de stat. Reţeaua de fire familială exclude obstacolele parvenirii. La cele mai umilitoare atitudini (pînă la urmă eficace) recurge profesorul Dan Bogdan, ca să solicite mici avantaje pentru numeroasele sale rude, smulgînd prin îndărătnicia lui consimţămîntul celui la putere.
Cum G. Călinescu tratează aici tema familiei ca itinerar de promovare a intelectualităţii, interesează tocmai accepţia dată culturii în cercurile burgheze. Pentru cei care decid asupra destinului castei sugerînd încuscririle convenabile, factorul valorii spirituale are o însemnătate cu totul relativă. Pînă şi Gaittany, care îl admiră în felul lui pe loanide, nu-şi închipuie vreodată că l-ar putea include în familie. Madam Valsamky-Farfara, care frecventează mediile intelectuale şi se remarcă prin fineţe în maniere şi totală discreţie în afaceri, nu posedă nici un fel de cunoştinţe sigure în materie de artă şi literatură. Noţiunea de notorietate nu are pentru familia ei vreo semnificaţie decît raportată la tabloul corelaţiilor sanguine. Personalităţile sînt evocate prin unghiul rudeniei. Eminescu e mult mai puţin cotat decît Alecsandri, în cercul familiei Valsamaky, fiindcă se poate dovedi cu scrisori şi alte documente că bardul din Mirceşti se înru-
96
deşte într-un grad oarecare cu madam Farfara.
Evident! ariviştii intelectuali nu desconsideră de loc resorturile puterii de clan. Observaţia scriitorului e adîncă, nuanţată. In relaţia amoroasă cu Ioana, fiica doamnei Valsamaky, Pomponescu mizează şi pe o pătrundere în- ^ tr-o tagmă cu   rădăcini viguroase şi ' întinsă zonă de desfăşurare. Oameni politici de teapa lui Pomponescu ştiu cît de trainice sînt asemenea raporturi şi în vremuri senine, dar mai ales în cele de  restrişte. Oricît de importanţi, pe vizitatorii din anticameră îi preţuieşte mai puţin,  prevede labilitatea lor, şi se străduie să strîngă în jur familiali permanenţi, cei care nu pot să denunţe legăturile. „Ar fi vrut să aibă „rude" aşa cum avea Gaittany, iar în sfera burgheză Conţescu".
Ceea ce subsistă în fiziologia parvenitului, chiar în stadiul rafinamentului cultural, este pofta de a înhăţa prada. In cercul lui loanide, toţi stau într-o veşnică pîndă şi adulmecă posibilităţile de profit. Dacă obstinaţia e mai puţin făţişă, mai puţin grosolană, ea se menţine, la adăpostul aparenţelor, tot atît de feroce. E adevărat că în opoziţie cu exemplarele  clasice  de parveniţi, la eroii lui Călinescu puterea şi, oricum, cheful de muncă au dispărut. O moliciune, o lipsă de vlagă caracterizează, cum am văzut, activitatea lor profesională. Dar vînătoarea de posturi nu cere efort intelectual şi, în   orice caz, pe acest făgaş, proviziile lor de energie sînt destule.
Ca şi ia predecesorii lor, în ciuda ifoselor, absenţa scrupulelor morale e flagrantă. Nimic nu-i stînjeneşte pe eroii romanului în compromisurile jalnice. (Cazul Gonzalv Ionescu e pilduitor). Terenul pentru corupţie e asanat. Pentru un avantaj cît de mic convingerile, normele etice sînt repudiate. Şi inerent, cum observă necontenit loanide, sensul constructiv, umanist al culturii, ai cărei profesionişti erau.
7 — Viaţa Romineaseă
Bietul loanide este o proiecţie sar-castic-nimicitoare şi, în esenţă realistă, a spiritului de coruptibilitate de care s-a făcut vinovată în anii dintre cele două războaie, o parte a intelectualităţii burgheze.
Ce schimbare s-a produs în procedeele parvenirii ? Aţintiţi spre obiectiv, în starea caracteristică de pîndă, eroii romanului,  obişnuiţi ai saloanelor şi restaurantelor,    reeditează indiscreţia înaintaşilor. Dacă Stanică Raţiu cotro-băieşte prin toate ungherele casei lui moş'costache ca să descopere banii ascunşi şi-1 pironeşte pe patul de suferinţă cu ochii săi iscoditori, — iată că şi Gaittany, într-o locuinţă străină, inspectează curios interiorul, înregistrează orice modificare, se informează conştiincios, îşi ia chiar note. Cu spionajul se ocupă fervent Sufleţel şi Hagienuş. Cînd îl vizitează pe loanide pe schelă, amîndoi se strecoară tiptil, dornici să surprindă un moment palpitant. înainte de a intra la Gaittany, Sufleţel aude zgomote şi vede din dosul perdelei umbre mişeîndu-se. Atunci se ascunde între ferestre ca să asculte. La Hagienuş acasă, metoda supravegherii prin gaura cheii este atît de uzitată, încît guvernanta simţind  un obstacol în calea vederii, dă cu mătura prin broasca uşii şi-1 înţeapă la ochi chiar pe stăpîn. Ancheta, scormonitul, descusutul — este ocupaţia preferată a tuturor.
Indiscreţia incită spiritul de intrigă. Manevrele de culise au fost din totdeauna o armă de temut a parveniţilor. Dacă insinuarea murdară, prea transparentă este oarecum anacronică (doar „romanticul"  Gonzalv Ionescu o mai întrebuinţează), clevetirea îmbracă în mediul intelectual un veşmînt monden, e de o virulenţă mai potolită. Cu aerul său ceremonios, Pomponescu ascultă cu plăcere cancanurile, fără să se amestece direct. Anticamera în care îşi face apariţii austere e un fel de redacţie de ştiri, un centru de informaţii asupra comportării intelectualilor, amici
97
sau adversari. Chiar pe soţia lui, Pomponescu o urmăreşte cu amabilitate îngăduitoare, cînd îndrugă vrute şi nevrute despre cercul lor de cunoscuţi.
La cei din jurul lui Pomponescu, savurarea intrigii e mai vizibilă. Cînd ştie un fapt de ordin confidenţial (a surprins îmbrăţişarea lui loanide cu Sultana, fiica lui Saferian), lui Hagienuş îi sticlesc ochii. Plăcerea complicităţii şi a umilirii victimei e pentru el mai mare adesea decît plăcerea de a abuza de situaţie prin delaţiune. Demonul intrigii şi al clevetirii îl instigă pe Andrei Gulimănescu, care e de-a dreptul înfricoşat cînd nu e la curent cu ultimul incident petrecut. Singur îşi asumă rolul de a transmite mai cleparte cele aflate. E considerat un emisar al veştilor neplăcute, iar loanide pe care-1 întărită cu proorociri sumbre, îl porecleşte „cucuvea".
în traiul placid, vegetativ, audierea unui cancan ţine loc de eveniment, de aventură. Cînd asistă la o întîmplare, Gulimănescu se înfierbîntă, salivează, priveşte pe păgubaş cu o mare curiozitate, simulează compasiunea, distrîn-du-se în sinea lui de nenorocirea altuia. Tolăniţi în fotolii, digerînd mîn-cărurile alese, eroii Bietului loanide au excitaţii sedentare. Bîrfa se supune de aceea unui ceremonial de pregătire, de expunere, de comentare. Nimic din ce e senzaţional nu trebuie ratat.
Spiritul de intrigă găseşte o întruchipare mai decentă, în limitele convenienţelor, în anecdotă. Descinzînd din Stanică Raţiu, eroii Bietului loanide îmbină şi ei parvenitismul cu miticismul. De la schimbul hazliu de replici din berărie, caragialenismul este transplantat acum în cenaclul intelectual. Nu e de mirare că virtuţile latente ale amicilor lui loanide se valorifică în conducerea conversaţiilor. Anecdota se subţiază şi se rafinează, străbate prin alambicul culturii, al instrucţiei. Contează tîlcul glumei, succesiunea ei, felul cum e supusă. Un maestru al debitării anecdotelor e Smărăndache. Nu e un
colportor oarecare : „El rotunjea ştirile, le dădea aspectul unor ficţiuni, le prevedea cu o poantă şi cu o sociologie, transfonmîndu-le în documente pentru uzul intelectualului, ştiind cu toate acestea să retragă orice aparat ştiinţific cînd ascultătorul gusta anecdota simplă". Răsfăţat de numeroase rude, revendicat de toate cercurile selecte, invitat pretutindeni, el nu mai poate să stea de Ioc acasă. Nu reuşeşte să citească o carte în întregime şi mai ales să se apuce de scris. Ca un nomad citadin el trece de la o masă la alta, şi întreţine auditoriul cu cele mai noi poante. Decorul salonului şi al anticamerei, intimitatea aleşilor zilei îi trebuiau lui Smărăndache ca să-şi justifice lenea intelectuală. în schimb consoarta lui, Smărăndăchioaia, îl însoţeşte în colind fiindcă înţelege viaţa în chipul unui carnaval continuu. Ceea ce lansează Smărăndache, spre deosebire de Gulimănescu, e spus cu tact, cu respectarea uzanţelor, fără insistenţă deplasată. Denumirile lui Smărăndache au putere de circulaţie : „excomunicarea lui loanide" (după discursul ostil al lui Pomponescu), „catedromania" (despre agitaţia obsesivă a lui Gonzalv Ionescu), „bazarul lui Pomponescu" etc.
Pretutindeni, rostul lui decorativ şi de condiment al discuţiilor e apreciat : — „Toate le ştii, zise rîzînd Pomponescu. Nu vii să iei masa cu mine ?" Smărăndache răspunde că bucuros, însă a lăsat-o pe Smărăndăchioaia într-un loc, şi cere permisiunea de a o preveni.
„— Să vie şi doamna! propusese Pomponescu, care se recrea în prînzuri de acestea în cerc restrîns, cu oameni fără malignitate, distractivi dar respectuoşi, acceptînd o eternă distanţă".
în locul rapsozilor din taberele luptătorilor antici, Smărăndache celebrează la modul său performanţele de vitejie din saloane. Aventura relatată,
98
cu poante şi calambururi, e pe măsura ascultătorilor. în timp ce loanide cheamă la' cucerirea Troiei, la temerare incursiuni ale spiritului, aheii moderni zac pe canapele pluşate şi se bat, cu vorbe meşteşugite, cu glume din vreme preparate, pentru o sinecură. Hagienuş este chiar numit în derîdere Ulisse, fiindcă uzează de o savantă şiretenie pentru vînzarea unui cavou cu supra-preţ.
Dacă Joyce a parodiat Odisseia, istorisind rătăcirile unui   mic funcţionar într-o zi oarecare, Bietul loanide este o Iliadă bufă. Cum decurge o întrunire a taberei de luptă ? După timide controverse pe subiecte savante, discuţia alunecă repede   pe o albie domoală, reconfortantă. Legănaţi de  frazele de efect şi de calambururi, eroii Bietului loanide se simt în elementul lor. După ce Smărăndache istoriseşte cum Gonzalv Ionescu consultă în fiece dimineaţă rubrica morţilor la Universul, să vadă dacă n-a decedat un profesor universitar şi angajează convorbiri telefonice cu fiecare titular de catedră ca să aibă evidenţa lor sanitară, Hangerliu le vorbeşte  comesenilor despre jocul cu turca şi declară că va trimite cumnatului  său, contele  Assheton Jones, băţul ascuţit la cele două capete, indi-cîndu-i totodată regulile   jocului. Tot la propunerea lui Hangerliu se organizează o competiţie — „trasul  în degete", din care Sufleţel iese zdrobit. La o altă reuniune, amicii fac Ihaz nebun pe seama lui Conţescu, care luase o pisică acrobată rătăcită de circ, drept un animal rar, obiect de studiu etc., etc. Beatitudinea e totală cînd se desface ghemul anecdotelor. Pînă şi într-un cavou, la  un festin ad-hoc, Hagienuş spune aneotode cu un sarcasm bonom, fără oroare de imaginile mortuare.
E o dimensiune esenţială a dezertării intelectuale pe care scriitorul o evidenţiază.
Particularităţi ale structurii narative
Bietul loanide este un punct de cristalizare maximă a viziunii romaneşti la G. Călinescu, o construcţie sintetică, cu o originalitate de netăgăduit chiar pe plan internaţional. Despre Enigma Otiliei s-a vorbit îndelung că descinde din universul balzacian. Şi atunci, prizma comică a naraţiunii, de tip caragialian, reliefa o artă de romancier distinctă. Nu mai reviu acum asupra interferenţelor menţionate în articolul trecut. Noul roman pare mult mai permeabil infiltraţiilor eterogene. Totuşi edificiul în totalitatea lui e armonios, asocierea elementelor din regnuri literare deosebite dă o senzaţie neaşteptată de coerenţă.
Nu poate fi lipsită de interes invocarea unei polemici rezistentă la trecerea  vremii : într-un   articol care a căpătat un caracter programatic („Cărnii Petrescu, teoretician al romanului" — „Viaţa romineaseă" nr. 1/1939) criticul  G. Călinescu nega valabilitatea unora dintre tezele emise de autorul Patului lui Procust. Reţin argumentele prin care se dovedea inconsistenţa opiniei împărtăşită pe atunci şi de Camil Petrescu, asupra inferiorităţii lumii rurale faţă de cea citadină, ca obiect de inspiraţie a romanului. Pe baza deosebirii  dintre reacţia rectilinie şi reala complexitate (care nu se supune unor ierarhizări fixiste), G. Călinescu fundamenta cu rigoare un aspect al tipologiei realismului. O altă latură a discuţiei îmi solicită însă acum atenţia. G. Călinescu arăta că ar fi o problemă interesantă de dezlegat cum se face că romancierii romîni nu sînt nici balzacieni, nici dostoievskieni, nici flaubertieni, dar au devenit toţi dintr-odată proustieni. Criticul pleda implicit pentru dezvoltarea unei tradiţii clasice a romanului, şi lansa un avertisment scriitorilor ameninţaţi de contagiunea formulelor moderniste,  tentaţi  să  sară  peste nişte etape cruciale de sedimentare a genului.
99
Să nu uităm că afirmarea impetuoasă a romanului se produce în literatura romînă abia între cele două războaie cu Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-JBengescu, Cezar Petrescu, Gib Mihă-escu. Ce salutăm astăzi în intervenţia lui G. Călinescu ? Lucida ripostă dată încercărilor de dezagregare a romanului, de rarefiere a contactului său cu viaţa socială, riposta dată subiectivismului exacerbat şi sterilelor experimentări formaliste. Că adevărata înflorire a speciilor epicului se obţine în primul rînd printr-o continuitate a direcţiilor în spiritul marilor clasici ai romanului, creatori de tipuri, profunzi observatori ai dislocărilor petrecute în existenţa unor largi categorii umane sub influenţa mişcărilor istoriei, adepţi ai construcţiilor ample, echilibrate, de o arhitectură clară, — ideea aceasta n-a putut fi demonstrată practic, în întreaga ei amploare, decît mai tîrziu, în epoca socialismului, cînd s-au creat condiţiile înnoirii tematicei şi a orientărilor estetice. Continuitatea pe care o propune realismul socialist este o dezvoltare creatoare prin înţelegerea în adîncime a raporturilor sociale, datorită concepţiei ştiinţifice a materialismului istoric, prin legătura mai strînsă între scriitori şi Itraiul, aspiraţiile oamenilor muncii. Fiindcă am invocat punctul de vedere adoptat de G. Călinescu în Viaţa romineaseă în 1939, amintesc şi o exagerare vizibilă în pledoaria criticului. Se poate subînţelege din articol că G. Călinescu nu recunoaşte o înaintare a romanului, pe o traiectorie esenţială, care să fi succedat personalităţilor proeminente ale secolului XIX. Experienţele noi, înseşi cele fecunde pe anumite planuri, el le reduce la formule consacrate. „Cît e viabil în Proust este obiectiv şi organic şi prin aceea clasic, deşi aglomerat cu încetineală. Restul, adică trăirea concretului, a eului absolut, nu e, vai, decît un album de senzaţii, de impresii, de
opinii, de maxime", scrie G. Călinescu în acelaşi articol.
Nu e de mirare că criticul Dumitru Micu, în valoroasa lucrare de sinteză Romanul romînesc contemporan, transcrie citatul şi-1 arborează în mod inteligent ca deviză în combaterea dezintegrării prozei. El trage concluzia că G. Călinescu aproba la Proust balza-cianjsmul şi dostoievskismul şi refuza adausurile. Oricît de drastic pot fi apreciate unele tendinţe spre recluziune din proza lui Proust sau mai ales a mărunţilor săi imitatori sînt, de necontestat, implicaţiile adînci de critică socială pe care In căutarea timpului pierdut le cuprinde : analiza arborescentă (cu mijloace noi) a convenţionalismului şi ipocriziei de castă proprii marei burghezii, dar şi revelaţiile în explorarea zonelor de conştiinţă şi din vecinătatea conştiinţei, dialectica originală a rememorărilor în cercuri concentrice etc. Modul inedit de tratare a problemelor spaţiului şi timpului în unele mari romane de la începutul secolului XX, deşi a nutrit după aceea, prin extindere, formule ale decadentismului în proză — de fărîmiţare, de destrămare a tipologiilor, de estompare a observaţiei sociale — anunţa, într-una din coordonatele sale şi o experienţă fructuoasă. Cel care a ostracizat structurile neomogene, imixtiunea substanţelor străine în roman, cel care a clădit un model clasic al compoziţiei realiste, Enigma Otiliei, îşi reconsideră ulterior Unele păreri, ca şi cum ar acorda, cu întîrziere, circumstanţe atenuante şi preopinentului său. în ce fel ? O dată cu episoadele bizuite pe analiza tradiţională a sentimentelor şi o suită de portrete, rod al vocaţiei de constructor de tipuri, întîlnim reproduse, atît în Bietul loanide cît şi în Scrinul negru, fapte diverse de gazetă, fişe de jurnal, scrisori, comentarii ştiinţifice, materiale de arhivistică. Tehnica derivărilor şi a detalierilor — „prin notele care subţiază şi concurează textul principal" — relevată la Camil Petrescu (mărturisi-
100
rea autorului Tezelor : „nu-i nimic, fac un 'soi de paranteză"), "o detectăm acum'şi la G. Călinescu într-o altă osmoză a modalităţilor, dar în aceeaşi căutare a autenticităţii. De îndată ce acceptă postura de referent al adevărului, scriitorul se simte îndemnat să iasă idin circuitul simetric, riguros, în favoarea unei anumite dezordini, atribut al firescului. Există şi aici o stringenţă, o unitate, dar de un alt calibru.
De la Balzac şi Tolstoi, pe calea largă a romanului, s-au produs inevitabil şi imodificări în natura obiectului, modificări de organizare, de ritm. Respingem teoriile decadentismului despre metamorfoza firii umane, teorii oare duc la pulverizarea legăturii dintre om şi societate, la dezarticularea imaginii în proză, la părăsirea liniilor de boltă ale epicului, prin tot soiul de inovaţii ţipătoare : anticaracter, antieroic, anti-subiect. Dar le respingem nu dintr-o perspectivă de imobilitate, de împietrire. După abisul fascismului şi al celor două războaie mondiale, după victoria pe a patra parte a globului a revoluţiei socialiste, este normal ca schimbările ivite în realitate să marcheze şi psihologia şi sensibilitatea oamenilor. Literatura reflectă aceste mutaţii.
G. Călinescu subordonează în ultimă instanţă formulele noi (proză a documentului, a autenticităţii) viziunii sale raţionaliste, de tip clasicist. Aduce o infuzie de noutate aliajul de tehnici narative ? Să urmărim cîteva aspecte ale artei romancierului. Aparent, intrarea în subiect este mult mai abruptă decît în Enigma Otiliei. Cititorul nu mai beneficiază de o încadrare prealabilă în timp şi spaţiu a acţiunii. Din   primul   paragraf,    secţiunea e
bruscă şi transversală. „Cînd Gaittany aminti lui loanide că a doua zi
urmau să se-ntîlnească la cinci, la ceaiul oferit de Saferian Manigomian, loanide protestă cu o vehemenţă cres-cîndă (— Dar ai spus că vii ! — obiectă
zîmbind deconcertat Gaittany). Nu înţelesese bine, sau aruncase vorba din politeţe, fără a medita mai mult, pretindea el" etc. Totuşi, destul de repede, aceeaşi piloni trainici ai descripţiei balzaciene sînt înfipţi în pămînt. Treptat, personajul este integrat în decor, în ambianţa specifică. Primul popas al cercului lui loanide este casa lui Saferian. „O scurtă topografie a locului nu-i de prisos", declară — cum. era de aşteptat — autorul. Şi aflăm că încăperea e mare şi înaltă, că de tavan atîrnă un gigantic lustru de alamă, că pe o latură se întinde o sofa lată şi scundă, învelită cu un covor oriental, că în jurul a două mese rotunde de metal încrustat se îngrămădesc o sumedenie de fotolii, că. pe pereţi sînt prinse numeroase mici picturi de ulei, reprezentînd peisaje orientale şi două mari portrete de femei, în rame de stuc poleit, că pe o ladă de formă italiană se înalţă un maldăr de cărţi îmbrăcate în piele, cu cotoarele imprimate în aur, ediţii din secolul al XVIII-lea. Nu e greu de conturat pe urmă portretul blajinului negustor Saferian, gazdă primitoare a intelectualilor.
Observăm că de la început, ca şi în Enigma Otiliei, personajele principale sînt strînse în jurul unei mese, înlesnind recomandarea lor către cititor. Chiar dacă fizionomiile unora dintre ele sînt desenate mai tîrziu (profilul lui Gonzalv, p. 118, „Cei trei Dioscuri" — Sufleţel, Dan Bogdan, Gulimănescu, p. 225—241 etc.) prezentarea iniţială, chiar sumară, e un ghid suficient pentru urmărirea întîmplărilor. Din primele schimburi de replici se întrezăreşte un resort de bază al cărţii (tema : cine este loanide, ce înseamnă cultura veritabilă), după cum în Enigma Otiliei,. cina la care participă întîia oară Felix îl pune direct în contact cu întrecerea pentru cîştigarea averii lui moş Costa-che şi cu grijile iscate de viitorul fetei.
La romanul, precedent am constatat înceată demarare a subiectului şi carenţa invenţiei epice. însuşi obiectivul
101
explorării (lăcomia de avere) justifica stăruinţa pe planul observaţiei psihologice şi al comicului de moravuri. Relativa stabilitate şi precipitarea situaţiilor mai spre final (odată cu căderea la pat a lui moş Costache) — aceeaşi gradaţie revine şi în Bietul loanide, unde evenimentele politice, agitaţia legionarilor accelerează aproape de încheiere ritmul povestirii. Numai două capitole sînt saturate de materie epică: unul (XV) care reconstituie asasinatul lui Dan Bogdan, al doilea (XX) care descrie fuga Pichii, urmărirea din cimitir, schimbul de gloanţe, retragerea lui Gavrilcea etc. (G. Călinescu se exersează şi în romanul poliţist, cochetează cu procedeele naraţiunii de senzaţie, păstrînd, în subteran, un curent al persiflării, al parodiei).
Celelalte capitole se desfăşoară cu un minimum de fapte, înregistrate mai mult prin ecoul lor. Cadrul romanului este cînd salonul lui Saferian, cînd casa lui Conţescu, cînd anticamera lui Pomponescu. La intervale, unul dintre amici (Gaittany sau Pomponescu) oferă o masă la un restaurant, unde este invitat întreg cercul. Este firesc ca plasma narativă a cărţii să fie absorbită de conversaţii —, înainte şi după siestă. Harul vorbei îl au, cum am avut ocazia să vedem, aproape toţi convivii, şi deliciul lor cel mai mare este de a se lăsa în voia fluxului, fără intenţia de a ancora şi de a zăbovi la vreun ţărm.
Pornită de la tema fructelor, convorbirea ajunge astfel la saramuri pe care madam Valsamaky nu le gustă, elogiind însă mîncările cu zahăr. Atunci Hagienuş îşi aminteşte de o reţetă veche de mîncare de morcovi cu o litră de zahăr pisat şi cu zeamă de la două lămîi, pe care madam Valsamaki o califică extravagantă şi incriminează pretenţia bărbaţilor de a interveni în chestiuni culinare. Fiindcă e evocată o slugă bătrînă versată în arta bucătară, se trece iute la tema fidelităţii. De aci, prin transfer, e abordată problema tratatelor de pace, a cuantumului de în-
credere ce li se poate atribui. Smărăndăchioaia întreabă atunci, adresîn-du-se lui Pomponescu, dacă o să fie război. Acesta, apelează la aerul său oficios şi face o declaraţie evazivă care sugerează: complexitatea problemei, neputinţa de a divulga unele date cunoscute doar în sfere mai înalte, ponderea cerută de contingenţa cu astfel de preocupări. Multe pagini din Bietul loanide urmează cursul sinuos al colocviilor între amici. Nimic nu se schimbă din substanţa lucrurilor, scenele se repetă în fondul lor, spectacolul are loc mai multe „stagiuni" la rînd, părerile fiind în linii mari ştiute de dinainte, poziţiile demarcate („musafirii lui Saferian, scrie Călinescu ,erau inamici care aveau nevoie unul de altul").
Materia cărţii este de fapt scenică : reprezentaţiile jucate fără plictiseală de aceiaşi parteneri. Ei îşi cunosc roiurile, aşteaptă doar prilejul ca să apară la lumina rampei. La adunarea de la Conţescu, Sufleţel descinde cu părul vîlvoi, în culmea indignării, strigînd : „— Nu ştiţi isprava. — Ce ispravă?" întreabă de îndată Gulimănescu, specialistul discuţiilor neplăcute. întrebarea este de o prefăcută ignoranţă, spre a savura, ca de obicei, necazul altuia. Sufleţel nu poate spune decît: „— Canalia, monstrum horrendum", în timp ce Gaittany rîde satisfăcut spre cei din faţă, în semn că reprezentaţia se anunţă foarte reuşită.
Chiar mediul abulic explică puţinătatea faptelor. Naraţiunea se sprijină pe soliditatea tipurilor şi pe reţeaua de fire care-i reuneşte. în seria romanelor fără acţiune care strălucesc prin valoarea replicii şi a portretului, prin adîncimea reflexiilor, Bietul loanide concurează opere Celebre ale literaturii universale.
Ca să facă ligamente între situaţii scriitorul nu are nevoie de preliminarii: „Abia sosit în Bucureşti, loanide fu apucat de braţ pe stradă de Bonifaciu Hagienuş,  care,  tremurîndu-şi fălcile,
102
cu zîmbetul cel mai captivant, îi zice : — De cînd ite caut, domnule loanide, am să-ţi fac o rugăminte".
Capitolul XVIII începe fără vreun preaviz, printr-un dialog : „— Ia spune-mi Pica, ce fel de om este Gavri-lescu? întreabă loanide.
— Mi-e foarte greu să-ţi spun, tată"
etc.
Cu toate«acestea, la o analiză mai scrupuloasă, se vede că orice episod e construit pe o succesiune riguroasă. Autorul desfăşoară o demonstraţie în spiritul Caracterelor clasiciste care revendică inerent portretul personajului, biografia cu seriile ei cauzale, relaţia lui cu mediul, mici întîmplări care ilustrează caracterul, opinia despre personaj a amicilor sau adversarilor. Arta portretului e suverană în proza lui G. Călinescu (figurile analizate ale lui Gaittany, Pomponescu, Gonzalv Ionescu stau mărturie).
Faţă de Enigma Otiliei survin şi forme noi de caracterizare. Dacă profilul lui Sufleţel, prin desele adăugiri, nu cîştigă decît în detalii, imaginea iniţială rămînînd ca un nucleu invariabil, în cazul altor personaje autorul scontează pe efectul confruntărilor de impresii consecutive, lăsînd o dîră de ambiguitate. Datele se luminează prin alăturarea unor oglinzi prismatice. Despre Gavrilcea cunoaştem şi opinia exaltată a fiicei lui loanide şi cea dispreţuitoare a arhitectului. Procesul lui Gavrilcea este reluat cu elementele dosarului : rechizitoriul procurorului, interogatoriul, pledoaria avocatului, declaraţiile unor martori, dezbaterile din presă, profesiunea de credinţă a acuzatului. Utilizând abil procedeele literaturii de autenticitate, scriitorul reface o pistă a cercetării, extrage din înşiruirea de supoziţii, unele contradictorii, o concluzie de netă reprobare. Prin straturi suprapuse, prin dezvăluiri făcute la intervale se alcătuieşte şi portretul Pichii.
Alături de laborioase investigaţii psihologice, întâlnim aprecieri de o sim-
plitate voită, degajată : „Alt bărbat dintre cei patru, om în vârstă, cu mustaţa tăiată englezeşte, urmărea cu mare emoţie explicaţiile criticului, muitîn-du-şi ochelarii cînd asupra monografiei, cînd în direcţia tabloului de pe scaun. Acesta era inginerul Nacu, colecţionar de artă, în măsura economiilor sale". Atît. Scriitorul se amuză creionînd sumar şi aproape naiv figuri episodice. Unele referinţe capătă voit o turnură banală :
„Saferian oftă adînc : — Of, of, vin ani grei, s-au dus vremurile de acum treizeci de ani".
După acest sondaj superficial, premeditat anost, urmează pătrunzătoare disecţii sufleteşti. De unde vine aprehensiunea armeanului Saferian ? El nutreşte un sentiment statornic că orice întreprindere e periclitată, o frică atavică din vremea cînd corăbiile erau atacate de piraţi şi bazarele de oşti duşmane. Saferian multiplică măsurile de precauţie, duce vieţi paralele, ca să conserve la primejdie o parte a averii. Jos, în magazin, instinctul comerţului îl face să vîndă cu mult mai scump decît a cumpărat şi sus, în salon, amiciţia cu oamenii spiritului îl îndeamnă să dea în dar acelaşi obiect, fără înscris şi fără murmure.
Descompunerea reacţiilor, cu nuanţe infinitezimale, atestă rafinamentul scriitorului în proza de observaţie psihologică. Prin diferenţieri subtile, stările de spirit se particularizează şi definesc natura unică a personajului. De pildă, iritarea e de mai multe feluri. Stilat, ceremonios la modul cordial, Gaittany îşi stăpîneşte nervozitatea cînd sînt alte persoane de faţă, şi indispoziţia psihică se manifestă pentru un ochi informat doar prin bătăi mărunte cu degetele pe masă, prin ventilaţia cu un evantai improvizat. Hohotele de rîs şi exclamaţiile estompează contrarietăţile. Sufleţel, însă, are furii zgomotoase, materializate în expresii latineşti. Pleacă singur pe jos, într-o agitaţie hilară, izbind cu nelipsitul baston în trotuar. Pompones-
103
cu păstrează un calm impus de ritual şi nemulţumirea poate fi descifrată în mişcarea buzei de sus, inclusiv a perilor din mustaţă. Cînd e surprins nepregătit (o laudă ditirambică la adresa lui loanide), rămîne o clipă perplex, pradă celei mai penibile stări. Apoi, îndată zîmbetul ceremonios ascunde paloarea mortală. Crispaţia de amărăciune care se citeşte pe figura lui Ganzalv Ionescu, mereu deziluzionat în efortul de obţinere a catedrei, se aseamănă cu expresia feţei lui Pomponescu. „Numai că ultimul îşi făcuse din blazare un gest monden, în timp ce Gonzalv, lipsit de orice diplomaţie şi scrupule, exprima deschis lamentaţia".
Şi entuziasmul diferă de la un personaj la altul. Gaittany se aprinde uşor, dar la cea mai mică suspiciune de eroare, se temperează şi acceptă fără tranziţie opinia nouă, preocupat doar de ceea ce consideră că e prestigiul său de perfect om de lume. Nici profesorul Dan Bogdan nu are convingeri proprii, recepţionează şi el opinia curentă, dar odată inoculat, vrea să judece singur, să consolideze entuziasmul căpătat prin contagiune. Grimasa de ironie întipărită neîntrerupt nu lasă să se vadă fermentaţia interioară. La Conţescu exuberanţa e puerilă, n-are nimic prefăcut şi pedant; e veritabil pasionat şi cam naiv în desqoperirile sale geografice („Uimirea unui om din prima generaţie de cercetători ai naturii pentru care ştiinţa e o religie şi universul un continuu miracol").
Pentru G. Călinescu „clasicul începe vizionarea fenomenului printr-o ordine morală prestabilită". Calea reprezentării este deductivă, incidentul ilustrează justeţea teoremei. „Adevărul clasic nu se ridică de la particular la. universal, făcînd sforţări inutile de a da semnificaţie evenimentului, el exemplifică doar universalul, cînd acesta pare întîmplător, aproape formulat într-un eveniment". Raţionalismul viziunii căli-neseiene trebuie înţeles în datele artei. Ceea ce echivalează cu „ilustrarea" în
Bietul loanide înseamnă încorporarea organică a legii în individual.
Analizînd romanele Ana Karenina şi Război şi Pace, G. Călinescu precizează : „Ceea ce e particular la Tolstoi, ca şi la Cervantes sau Balzac, este ruperea proporţiilor zilnice, ceea ce, cu un termen înţeles just, se cheamă : „caricatură"... Şarja este procedeul clasic al marelui creator, oonidiţionînd însuşi realismul său. Muşchii michelan-gioleşti sînt ca nişte funii de corabie, capul lui Hercul e o nucă pusă pe umeri de stîncă, figurile lui El Greco sînt văzute Ca la lumina a zeci de luminări aprinse sau printr-o vitrină cu apă, alungite, asimetrice, tremurate... Realitatea este diformă, disproporţionată, singulară şi geniul are această putere de a privi în faţă particularul gravid de universalitate, în vreme ce omul comun vede abstracţii" *). Schema, în sensul superior, clasicist, apare continuu în Bietul loanide. „Şi unde este schemă este şi şarjă", spune tot Călinescu.
Nimic din esenţa artei romancierului nu poate fi receptat, fără recunoaşterea viziunii comide primordiale. Atît imaginea de asamblu, cît şi fiecare moleculă a naraţiunii e îmbibată de atomii satirei. Voinţa de caricare la G. Călinescu este invincibilă. După Caragiale cele mai suculente scene şi tipuri comice din literatura romînă le întîlnim aici.
Ca şi în Enigma Otiliei, eroii au gustul farsei, fără să-şi dea seama că şi lor ea li se poate aplica perfect. Scenele de farsă sînt qhiar mai abundente în Bietul loanide. Ele acum au o respiraţie mai scurtă, urmează una alteia, şi protagoniştii lor depăşesc în varietatea invenţiilor pe neostenitul Stanică Raţiu. Humorul răzbate de exemplu din descrierea vizitelor (surpriza primelor contacte). Apariţia lui Sufleţel la Hangerliu e  de un comic
*) G. Călinescu : Studii şi conferinţe. Tolstoi.
104
burlesc (el ştie că Hangerliu are legături strînse cu legionarii şi vrea să-i obţină graţiile). Gazda il întîmpină foarte familiar, deşi îl vede pentru întîi a oară şi-1 întreabă dacă mănîncă seminţe. Fîstîcit, Sufleţel ia în mînă un sfert din roata de floarea soarelui şi face eforturi să nu contrarieze. Hangerliu îl invită pe canapea, se urcă şi el cu picioare cu tot şi-i spune : — E frig al dracului, domnule. — B-oreu devine pervers ! răspunde Sufleţel. Hangerliu rîde gutural deşi nu pricepe aplicaţiile mitologice ale oaspetelui. Clnd Sufleţel îi declamă că simpatizează cu popoarele tinere, că a făcut studii în Germania, în Italia, Giovinezza, giovinezza...,, Hangerliu continuă cu vocea lui groasă, cîntecul —■ ...prima...ve...ra di bel-le-e-e-ez-za !, Sufleţel dă şi el din cap şi buze ca şi cum ar intona marşul. Pînă la urmă Hangerliu se invită la Sufleţel la masă, ca să guste ciorba de potroace. Laşitatea, panica, umilinţa unuia, calmul, nonşalanţa, mitocănia distinsă a celuilalt întreţin verva comică.
Cînd loanide intră la Hagienuş, revelaţiile sînt de domeniul umorului buf. O odaie cu mobile uzate e căptuşită mai toată cu rafturi de cărţi. între tomuri, pe postamentul rafturilor de jos, luceşte un chivot de metal. Arhitectul află că e sicriul soţiei lui Hagienuş pe care acesta îl ascunsese în casă fiindcă vînduse moşia unde fusese şi mor-mîntul. Mulţumit de întrevederea cu loanide, care primeşte comanda de a-i construi un mausoleu, Hagienuş îl cheamă pe arhitect în faţa unui volum gros, bine legat, şi-i arată fără comentarii o colecţie de reproduceri de desene japoneze, înfăţişînd teribile scene sexuale. Cînd loanide împinge uşa să iasă afară, o femeie fuge spre fundul coridorului. El bănuie guvernanta care privise în odaie pe gaura cheii. Din concentrarea elementelor bufe, pînă la urmă viziunea e grotescă. Ridiculul nu ia la G. Călinescu proporţii fantastice, de mit, ca la Cervantes. Peste tot el se integrează în universul mic, în vero-
simil. Asta nu înseamnă că proiecţia totală nu produce un fior cosmic (vezi destinul lui Pomponescu şi Gonzalv).
Cererea în căsătorie are adesea un aspect hilar. Nepoata lui Conţescu îl supune pe Gonzalv unui interogatoriu franc, practic pentru a verifica trăinicia propunerilor.
Pînă şi moartea este un obiect de farsă (comicul jovial călinescian). înainte de execuţie, în celula sa, Hangerliu rupe o bucată de unghie de la degetul mare al unui picior şi o pune într-un plic, de-asupra căruia scrie în franţuzeşte o inscripţie, ca istoricii să ştie că unghia îi aparţine prinţului Hangerliu. După împuşcare, lîngă cadavrul prinţului se găsesc coji de seminţe.
Pronosticurile diferite cu privire la starea sănătăţii lui Conţescu sînt consemnate în sfîrşit, într-un rămăşag. Dacă moare, Hagienuş îi dă lui Gulimănescu douăsprezece sticle de vin negru vîrtos, dacă trăieşte, Gulimănescu îi dă lui Hagienuş capul lui Hermes pe care 1-a cumpărat în Sicilia.
Ştim că Hagienuş ţine ascuns în casă sicriul soţiei sale, şi în cimitir nu se sfieşte să verse din tolba cu anecdote. Chiar loanide face socoteli cu plaivazul pe o lespede mortuară.
încă odată unghiul scriitorului acoperă în cea mai mare măsură tragicul şi permite dilatarea pînă. la grotesc a comicului. Totuşi, romanul se numeşte Bietul loanide. Nu îndură eroul principal, arhitectul, un calvar ?
Cu loanide, romancierul opune ari-visitului polul contrar : inadaptabilul, loanide este o replică la filistinismul burghez şi o chemare spre înălţimile umanismului şi aletcreaţiei nepieritoare. Ca inadaptabil, eroul lui G. Călinescu e construit dintr-un material neobişnuit. Rămîne să dezvoltăm acum analiza semnificaţiilor lui loanide şi să apreciem încrucişarea celor două planuri în roman.
(continuarea în nr. viitor)
105
„Poemele verii" de Emil Giurgiuca
de Mihail Petroveanu
xpansiune Itontuoasă a unei vitalităţi elementare în „Anotimp  1928", poezia lui Emil
Giurgiuca s-a prefăcut în strigăt de tristeţe, o dată cu „durerea românească" la răpirea Ardealului de Nord. Poetul semnalat de G. Călinescu, printre confraţii lui de la „Abecedarul", îşi aduna cîmitacul „din lacrima plânsă, din multul amar" oare hrănea pe atunci şi lirica explozivă a lui Minai Beniuc. Cînd invocaţie: „Mîhndtă ţară — nu mai lăcrăma" („Crez"), eînd bocet: „Unde-i cărarea, fumul să-mi spună despre voi ? / Rămas-aim fără aripi în temniţă de lut" („In memo-riam"), lira sa îşi căuta accentul profetic : „Şi cântecele mele vestitoare / Vor bate-aprinse cerul larg, ca' merii /, Numai să sune tulnicele verii".
După un răstimp în care poezia a circulat ca apa subterană prim viaţa lui Emil Giurgiuca, bucuria a pus iarăşi stăpânire pe poet, devenind o condiţie Sitatormică şi conştientă de noile rădăcini:
„M-a smuls din zvonul foilor subţirii al cărţilor ce mă împresurară ca un ecou al propriei gândiri, nestăvilitul freamăt de afară."
Tumultul de energii obscure, lipsite de un făgaş, s-a filtrat, s-a limpezit, în beneficiul unui echilibru interior, impenetrabil la ademenirile „ielelor" de odinioară, hotărât a se învolbura numai împotriva ameninţărilor de a-1 frânge, împotriva umbrelor vechiului : „Aş vrea să-mi fie pumnul stei,/să darm ce-a mai rămas din anii grei, / care-au furat lumina a lor mei." (Acum vei şti). Depozitar al mâniilor amare şi revoltelor zdrobite, Emil Giurgiuca aparţine unui popor prea încercat, pentru ca să r/u caute decît ceea ce îi confirmă şi nutreşte dorinţa de împlinire Versul său nu lasă însă să se simtă direct ardoarea de a trăi. Obiectivată, aspiraţia s-a condensat în crochiuri de peisaj, în instantanee de călătorie, în reflexii scurte în jurul acţiunilor şi profilului moral al omului contemporan, în glosele unei paternităţi mândre de destinul şi de statura copilului sau în consemnările, la fel de avare, ale momentelor de răgaz diurn, de contemplaţie fără un ţel imediat. Comprimarea efuziunilor, reticenţa în faţa culorilor abundente şi verbului suculent, tăietura scurtă a frazei, grija pentru ca fiecare sernn înscris să nu prisosească,  gustul  pentru  versul definitoriu
106
sau Chiar sentenţios, acuză vaiiniţa de evidenţiere prim contrast, a sentimentelor- temeinice. Predilecţiei foarte ardeleneşti pentru natura compactă, stîn-coasă sau silvestră, pentru vegetaţia stufoasă şi întunecată de desime, i-a luat locul dragostea pentru priveliştea zonelor deschise, a luminişurilor, a soarelui invadând plaiul, a plajei („Plaja în munţi" se şi intitulează o poezie). Ora preferată este amiaza, petrecută în interioare ferm amenajate, fără ostentaţie gospodărească, expuse luminii. Ferestrele dau spre perspective nu atât vaste, pierdute în zări ondulate, cît bine corfigurate, înglobând întregul relief, inspiratoare de certitudini şi mijlocind vecinătatea simbolică cu ţara :
„Ou zaua în nămiezi vă stau pe prag, Drept ca un fag şi nu mă încovoi. Şi pare-o depărtare dintre aştri Văzduhul vioriu ce umple spaţiul
dintre noi Şi vă apropie, vănndepărtează,
vă apropie, munţii albaştri.
Pe-o culme stau. Şi -case, văi, păduri
pe poale
în aerată linişte transpar.
în raza frunţii, voi. De aş striga,
voi aţi răspunde şi cristale Ar înflori sonore din înalt, din olar."
(Cu ziua în nămiezi).
Poetului îi place să poposească pe malul pariului, cînd „soarele trecuse de cumpăna nămiezii" şi pădurea din preajmă emană o afecţiune atît de calmă, încât preia trăsăturile femeii aşteptate :
„Ridicai privirea : mîndră privea
Pădurea pînă sus-, luminând poiana —
Venise aproape, eram fericit.
Şi braţul mi l-am deschis
S-o string Ia piept, cu păru-i auriu.
Căci dreaptă taina şi:o purta, ca Ana".
(Pădurea)
îm acelaşi loc şi -ceas al zilei, prielnic meditaţiei, auto-examinării, măsurării
anilor depănaţi cu rost, se savurează senzaţia vieţii orânduite, al cărei martor e un bărbat ou identitate neprecisă, poate prietenul de nădejde, şi al cărei continuator vrednic e feciorul :
„Pe-un pârâu de munte stau la soare. E-n nămiezi. Ţin odhiinndhişi şi număr Din urmă anii. Şi mîna m-o
întind,
în iarbă dau în stînga de un umăr Fierhinte. E un băiat la şaisprezece
ani.
în dreapta, un bărbat privind
în depărtare. Ridic privirea : munţii, cer şi stei. Şi o lumină în văzduh, de rouă, Pîiâul sună îm, frunziş de parcă plouă, Un flutur zboară şi-1 privim toţi trei."
(Pe un pîrîu de munte)
Proiectată pe  um fundal protector, această trinitate vie personifică un tip de înrădăcinare deosebit faţă de trecut. O implantare firească, potolit-radioasă, determinată nu de torentul unui elan cosmic, contopind mineral, plantă şi fiinţă, — dovadă distanţa relativă dintre personaje şi cadru — ci de omogenitatea pulsului moral. Ideea transpare şi se enunţă mai categoric în versurile de factură similară, miniaturală cum nota şi Eugen Simon (dar miniaturi simbolice, prinse numai în ramele naturii), în care Giurgiuca se manifestă ...la largul lui : „Băiat pe plajă", „Mai e lumină", „Sîmiburul luminii", „Ştiu să   înalţ",   „Convalescenţă", „Gândul pierdut", „Dimineaţă în munţi", „Ceasornicul". O dată cu plăcerea legănării imaginare în braţele băiatului, silueta zveltă a acestuia garantează părintelui respectul   şi   fructificarea moştenirii sale, a idealului încredinţat:
„Acest efeb ce-n visu-mi trăgea în
■capricorn,
Pe plaja înfoiată de corturi m-a, ivit. Smead, de pe faţă-i lunec pe coapsele
de corn
Şi sânt de braţe-ascunse luat şi
răsplătit.
107
Căci el, urmaşul, poartă ce dezrobise
itatăl :
Privirea neumbrită, pe umeri galbena
sori."
(Băiat pe plajă)
Alinarea, într-o încercare grea, o procură sprijinul tăcut, de o fermitate delicată, al făpturii dragi. Concurentul tradiţional, natura, este exclus din competiţie :
„Şi gândul, ca s-adorm, nu mi-1
strămut
pe holde care curg în lin dezmierd — ci strâng, brăţară, dimineaţa oe-a căzut desprinsă de la mîna ta, să nu te
pierd"
(Convalescent ă).
Nu vom conchide că universul se opune acum omului. Termenii -coexistă, sdhimbă între ei mesaje, omul îşi extrage din. plenitudinea şi din mecanismul de funcţionare a partenerului, modele estetice şi etice, lecţii de armonie şi de finalitate creatoare. O revărsare argintie de ploaie în munţi, pe un cer despicat fulgerător de un .avion, deşteaptă odată cu pornirea ingenuă de a-1 saluta, un îndemn la viaţă. Câmpurile pe care -ariile, mirosind a azdmă, intră într-un dans amplu, aprind impulsul la activitate fecundă. O încrucişare de -drumuri, fluturând din depărtări mesaje de libertate, aminteşte discret de datorii -cetăţeneşti. Un colţ de grădină -şi o „vedere" cu parcuri, pline de culori ameţitoare şi pomi orbitori de lumină, depunînd pe feţele mulţimii, străzilor şi chiar pe autobuze surâsul unei -line euforii, face pendant ritmului „aprins al oraşului". Pacificată sau emulativă, natura oferă prin înţelesul ascuns -al formelor sale o cale de urmat lucrării poetice :
„In orice-i dat, e-as-cuns un înţeles, Şi pentru om sânt toate eîte sînt. Şi nu rămâne sterp şi necules, Nici sâmburul luminii din adînc.
Iar dacă săpătorii taie cale,
în munţi de piatră unde-s aţipite,
în roci străvechi surâsuri siderale
ca să le-ntoancă lumii înmiite,
poeţii scot din inimile lor,
în care-ţi regăseşti şi tu surîsul,
mărgăritarul mare, orbitor,
cristalul pur, rodit în vreme, visul."
(Sîmburul luminii)
E adevărat că, venite din -adâncurile firii, răzbat şi apeluri mistuitoare, doruri aţâţate. Dar emisia lor e rară şi exaltarea se sublimează de îndată, clocotul asurzeşte. Şi în acest caz natura joacă un rol purificator, ispititul fiind izbăvit de frenezii prin foşnirea catifelată a bolţilor nocturne, alunecarea stelelor pe direcţii neclintite, şi curgerea şipotuiui cristalin din fundul pădurii. „Mă-ndrept către izvor" e -poezia, perfectă în felul ei, a decantării energiei :
„Mă^drept către izvor, de negură
mă scutur.
Şi sîngele mi-1 flutur, în arbori mari de dor. Pe unde nu era, nici vis, nici aşteptare, cărări în depărtare deschide steaua mea. Şi -unde n-a fost zi nici rouă nici senin, un iezer cristalin în noapte înflori. Mă-ndrept către izvor, de negură mă scutur, şi sîngele mi-1 flutur în arbori mari de dor."
Ovid S. Crohmăliniceaniu avea dreptate să constate că vechea frenezie de sorginte sau afinitate blagiană — pa-nismul — este dominată.
Influenţată de tendinţa generală a poeziei noastre -spre umanizarea raporturilor dintre om şi natură, epurată -de neguri, dar şi adversară impetuozităţii, evoluţia poetului se exprimă în extracte lirice împărţite între descripţie şi meditaţie, în tablouri însoţite de o
108
mică „legendă", de un tîlc în genere absorbit, sau dezvăluit cu spontaneitatea unei senzaţii. Uneori intenţia e expusă totuşi cam prea sec, uşor didactic. In poemul „Sfîrşit" din volumul „Dincolo de pădure", Emil Giurgiuca exclama : „Spre codrul meu de hoho-
te-n pieire / Ou umbre-nspăimîntate încărcat. / Din alte luminişuri de iubire, / O, sună-mi iar, izvor îndepărtat." /
Izvorul sună astăzi. Intensificarea acestui sunet ar tulbura zenitul sufletesc al poetului, plenitudinea atinsă ? Sîntem convinşi că ar favoriza-o.
„Jocul de-a stelele" de Aurel Rău
îmbrăţişând ou o privire circulară lucrurile, Aurel Rău este o natură încrezătoare în temeiurile lor. Alunecările sale afară din istorie,, pe urmele soite ori sarmate, fără să fi fost o simplă poză poetică, reprezentau mai curând tentaţia unui neo-exotism, a unei originalităţi înşelătoare, şi nu o convingere structurală. O dată ce a devenit conştientă de riscul ostentaţiei şi inconsistenţei, pornirea s-a dizolvat făcând loc contemplării transparente şi solidare cu viaţa.
Dacă în recentele „Staimpe" notaţia picturală îi apropie, cum arată N. Ma-noleseu, de maniera lui Adrian Maniu, în „Jocul de-a stelele" e vizibilă intenţia depăşirii orodhiurilor de peisaj în stare să evoce, singure sau însoţite de indicaţii sumare, o stare de spirit. Aurel Rău nu o face însă atît în favoarea unei poezii organizate într-un întreg definit, cît cuprinzătoare de orizonturi vaste şi sugestii pentru multiplele ipostaze ale devenirii. De aceea poetul practică incursiuni întinse în trecut, deschide larg ferestrele spre viitor, întreţine dialoguri cu lumea lui familiară, vîrtul şi apele, norii şi timpul, ou oamenii la începutul şi declinul vârstei. Adresează invocaţii solemne, postulează făgăduinţe, angajamente, ori face expuneri domoale, întrerupte de precizări şi referinţe la propria sa altitudine şi dă un fel de avertismente   cu   privire   la caracterul
neobişnuit („straniu", „enigmatic", „mitic") al evenimentului poetic, dar oare, treptat, se învederează liniştitor :
„Noaptea prin somn au venit la mine apariţii stranii, derutîndu-mă la
început.
— „Noi sîntem arborii !" decretară
cuvinte
şi se băteau de drumuri ea lungi aripi
negre...
— „,Noi venim de sub munţii Rodinei,
şi-1 căutăm pe \hoinarul de ieri care alerga desculţ pe sub bolţi .
enigmatice : „într-adevăr, dacă mi-aduc aminte, voi sînteţi arborii Riodnai ! Cunosc Chiar locul din care v-aţi rupt, lunecând pînă-aci."
(Fructele pădurilor)
Misterul este astfel elucidat, fără să-si -dizolve şi fina lui ţesătură de vrajă. Pregătirile protocolare, decorul străvechi, şoapta rapsodică cu inflexiuni înfiorate de tînguire sau de slavă sînt menite să seducă, să asigure captarea ascultător,ului, ca la înigîiniairea unor legende. Autorul rau relatează fapte, el tinde, dimpotrivă, să ne concentreze asupra farmecului pe care-1 suscită în conştiinţă sedimentările lor lente, ecourile lor de bucium. (Instrumentul arhaic este dealtfel, alături de cel tehnic, frecvent utilizat).
109
Ţara, şi cu ea întreg pămîntul, spaţiile siderale şi timpul, natura şi omul, se perindă încet, expunîndu-şi pe rînd feţele. Mişcarea decurge într-o cadenţă egală ,orga;nizată după legea imperturbabilă a transformării eterne şi imperceptibil ascendente, în oare se integrează atît traiectoria stelelor şi istoria omenirii, cît şi insul pieritor :
„...Vălurese neamuri după neamuri, lasă corăbii ţărmurile. Revarsă stepele mulţimi în oraşe. Sînt puse stăvili sfielii
şi antene în soare.
Căci fiecare în felul său îşi aprinde steaua înainte de căderea nopţii."
(Jocul de-a stelele)
Oţelarii şi coşmar, auţii, olarul şi lucrătorul ogorului, combatantul pentru libertatea poporului său şi poetul însuşi, chemat să cînte iritmui -universal, îşi topesc contururile într-o procesiune, purtătoare în tăcere, a mesajului vieţii unice :
I-am observat pe oameni în serile dulci ( ale câmpurilor
Cînd osteniţi se-ntorc cu sănătatea
ierburilor în sînge. I-am observat zburând peste stânci
şi conducând plutele Albi de crispare prin vijeliile albe — Şi în săli -de concerte i-am observat,
demiurgic stăpînind Răscoalele subtile ale elementelor
trezite prin sunete. O ceaţă ciudată năpădeşte ochii, zări
necunoscute, Dar presimţite mereu, spărgeau
dintr-odată, ca nişte fulgere Dincolo de tot ce se poate cuprinde
în cuvinte. Şi totuşi ceva rămânea, ceva mai
puternic
Se vestea în posibil. Viaţa e din
drumuri nestrăbătute. (Sonata lunii)
în această dezvoltare în unde cu amploare tot mai întinsă, eforturile se îm-
pletesc peste obstacole, nu se produc viziuni grandioase sau tensiuni teribile, cu toate că reflexia poetului cântăreşte preţul plătit armoniei cucerite: jertfele personale sau colective, rătăcirile printre himere, frângerea elanurilor. O dată topite rezistenţele, triumful nu e eruptiv. Impresia globală este aceea a unei lumi înaintînd spre viitor au o gravitate senină, despărţindu-se de trecutul „absurd", cu o calmă fermitate :
„Noaptea la masa mea, am vrut să-mi
amintesc de o ţară tristă, de păstori, cu
obscure tîrguri, pe care -aş fi trăit-o cândva, cu
drumeţi pierduţi, îm cîmpie, cu solomonari, cu mocnite
(hamuri —
dar totul îmi părea imposibil, foarte
depărtart,
absurd şi străin de albastrele coame ale Oarpaţilor."
(Noaptea cînd)
Survenită la capătul unui periplu autobiografic, chemarea lumii la ocrotirea păcii şi libertăţii, — ca o garanţie a împlinirii de sine, pe care socialismul o condiţionează şi cucerirea cosmosului o stimulează, — este un imperativ murmurat parcă de destinul uman. Condiţia efemeră a insului obligă ea însăşi la veghe :
„Veac douăzeci, anii sosesc şi pleacă. Plutim împreună şi împreună trăim cîtă vreme un om pe pământ sau aevea
trăieşte.
...îmi lipesc faţa de armele celor
ce înfig
gloanţele lor în ultimul zid al robiei, îmi adâncesc cântecul meu în visul
Comunei
ca o pajură albă, pe largi cununi
purpurii."
(Veac)
110
A scoate o concluzie activă şi a proclama un legământ exigent dintr-o considerare înţeleaptă a vieţii, generează o însufleţire lină, ca un val înălţat fără zgomot. Drumurile tatălui în câmpia Ardealului, pierdute parcă în taina unei osiîrdii sisifice, de vreme ce nu aduceau nici o satisfacţie, nici o lumină în existenţa cărăuşului de ieri, sînt răsoumpărate prin rostul creator al „drumurilor" bătute de urmaşii săi către noile aşezări ţărăneşti sau către oraşul binevoitor. Mişcarea de odinioară a vieţii, ciclică, închisă, se desface pe nesimţite — poetul refuză răsturnările brusce de planuri — transformîn-du-ise într-o spirală :
„Acum, anii aceia s^au dus, au crescut
copiii,
Părul a prins şuviţe de zăpadă, drumurile s-au strâns ca firele de aţă pe un ghem, s-au
întors acasă. $i rosturile acelor ani s-au închis
ca poveştile cu hanuri. Unul din băieţi pe caii de metalj
iuţi ca. vîntul aduce acum printre munţi miracolele
oraşelor."
(Tata se ducea în cimpia Ardealului)
Aurel Rău face poezie ori de cîte or1 relevă formele discrete de afirmare a vieţii, ascensiunea gradată a speranţei, fructificarea unui impuls latent, într-un stil al tumulturilor descrescîode, absorbite într-un edhilibru de apă întinsă, nu lipsită de o surdă agitaţie, de o mişcare, cîteodată polemică, împotriva rezistenţelor dinlăuntru. El despoaie de nimb miracolele prin simpla lor enunţare sau, dimpotrivă, solemni-zează banalul.
Căderea ploilor este un avans continuu şi muzical, o progreisiune simfonică în palpitaţia oraşului, colaborând la înteţirea ei şi mijlocind contopirea ou freamătul uman :
„Şd iată-le acum între blocuri, în
marile pieţe
Întind terasele albe petunii şi crizanteme.
Vuiesc ventilatoarele halelor ca morile
de rîu.
Se aprind luminile în teatre, unde
nervii freamătă.
Ploi, ploi ale toamnei, plod ale primăverii !
Cu această muzică în mine mă întorc
spre casă.
Repareurg ani depărtaţi — şi înainte ca să sosesc,
mă întorc brusc şi mă mai pierd o dată în mulţime."
(Ploile prin oraşe).
în „Firavele fete", una din cele mai bune poezii, o tenacitate conţinută, brăzdată de cîte un. accent nostalgic sau impetuos, încearcă să sustragă neantului adolescenţa, fixând-o în memorie. Aci, „nervul" liric e demonstraţia zădărniciei unei încercări care se bizuie exclusiv pe puterea de amintire, pe captarea vocilor trecutului. Acţiunea nu izbuteşte decît prin abandonarea ân> fluxul continuu al vieţii. Timpul fură totul, dar şi dăruie totul, e una din ideile poetice scumpe lui Aurel Rău :
„Cu încetul, anii au trecut. Pe nesfîr-
şite drumuri
vîrstele pun sure cercuri.  în largul
şuvoi
al vieţii, sînt mândre împliniri. înso-ţindu-ne trecerea firavele fete de atunci azi duc alte
văpăi
în privirile lor. în această extatică
noapte
cînd stau la fereastră şi numele lor
îl ascult,
le salut generos, cum aşi sta pe un chei în amiază."
(Firavele fete)
Continuităţii în timp îi răspunde continuitatea în spaţiu, relaţia nevăzută
111
dintre elemente. Caracteristică este „Sonata lunii", unde motivul beethovenian, răscolind pornirile generoase şi reveriile blînde, unifică într-o singură mişcare lentă, de zbor planat, pămîntul şi bolta, lăsînd să se perceapă vibraţii alternative, stinse ori marcate :
„Iar deasupra, la mijlocul bolţii,
în slavă
se clatină luna. In cearcăn: divin planează ca o. pasăre de aur.
Inima omului s-a deschis şi a revărsat nasfîrşirile dorului peste fire. Mult răscolit, sufletul nu ştia cine ca să-1 asculte, visul să-i poarte, cine-1 va smulge din ţarină, din ceas, şi-1 va ridica peste moarte ?''
într-o serie de poezii, precum „Există un oraş", „Dintr-o vară", „Sărut ora apropiată", „Ninsă poveste", „Lună în August" şi „Ploaie deasupra stelelor", se constată un decalaj între implica-
ţiile meditative, gravitatea tonului, şi semnificaţia redusă a reflexiei. în asemenea poeme, manierismul, o anume afectare poetică şi stilizare ostentativă, gesticulaţia retorică şi comentariul abuziv, dizolvă substanţa, rarefiază un lirism care, în spiritul unui Sandburg este al înţelepciunii şi spectacolului vieţii. „Jocul de-a stelele" conturează un poet care a cucerit un unghi matur de vedere, ce-i îngăduie să-şi rostească, în peisajul liricii noastre, ouvîntul propriu. Peste pauzele de emoţie versul său curge cu un farmec difuz, caracteristic aceluia care îşi săpa „Portretul" „în arborii / .cu coaja crăpată" :
„Aş vrea, moartea să nu mă găsească Pierdut în aleanuri tomnatice ; Ochii mei prin care pătrund culorile, Auzul meu, prin leare lumea cîntă, Mîinile mele prin care toate s-au făcut Să umplu preajma de focul fără
margini
Al dorului vechi de mai bine."
„Cartea mareelor" de Şt. Aug. Doinaş
Deşi publică de mult (primele versuri datează, cred, din 1943), Ştefan August Doinaş se află la primul volum. Poetul se anunţă o alcătuire închegată, vizibilă chiar din organizarea culegerii. Acoperind principalele direcţii inspiratoare ale liricii actuale, dar ierarhizate în raport cu ponderea lor pe „harta" tematică, motivele sale se grupează într-nun repertoriu relativ întins, cu toate că discreţia titlurilor şi moderaţia tonului nu ar trăda-o. Se vorbeşte despre oraş şi sat, trecutul de luptă şi prezentul deschis către viitor, mişcarea de emancipare a popoarelor şi suferinţa celor încarcerate, se rostesc cîmtece de dragoste şi se evocă natura, în special marea ; ni se încredinţează rodul meditaţiilor asupra destinului in-
dividual şi istoric, după cum se debitează, cu aceeaşi lipsă de emfază, profesii de credinţă. Intenţiile se realizează întocmai. Fiecare motiv e supus unei dezvoltări proportionate, în aşa fel încît ideea corespunzătoare să se contureze fără nici un echivoc şi în acelaşi timp în beneficiul nuanţelor, cărora li se asigură transparenţa şi rolul exact în distribuţia de faţete ale unei lucrări de giuvaergiu. Versurile, bine şlefuite, perfectate cu o precizie delicată în imagini impecabile, culese de preferinţă dintre materiile preţioase (marmură, sticlărie, bijuterie), sau din momentele privilegiate ale naturii (oraşul solar, florile învoite, aerul translucid), se ordonează .în simetrii savante. Chiar  atunci  cînd ritmul   se fringe,
112
rima absentează şi fraza îşi înmulţeşte membrele, devenind rămuroâsă. Respiraţia e, egală, măsurată după un metronom a cărui prezenţă nu irită şi nici nu poate fâ detectată cu uşurinţă, artistul stăpîninidu-şi perfect mijloacele, care, la rînidul lor, nu sînt puţine. O privire atentă identifică elemente de evocare, de peisaj şi portret, sondaje în fabulos şî apeluri epice, circulaţii de simboluri de origină antică, elenă, aluzii folclorice, afară de formele con-fesive propriu-zise. Liric disimulat ? Nu, căci poetul se absoarbe complet în obiectul făurit. Pasiunea, fervoarea pusă în lucrarea acestuia scoate poemul din descriptiv, îi impregnează o scânteiere ce-1 situează într-un plan de feerie sau de „cult" al frumosului. Poeziile par toate, aproape toate, fie aşezate pe un mic postament, fie înscrise într-un chenar aurit, zugrăvit sau gravat ca o emblemă. In Ştefan Aug. Doinaş vibrează supraveghiat un răsfăţat al modelajului.
Idealul mîngîiat e chiar sculptural, monumental. Poetul se vrea un MichelAngelo : „Să sparg un lanţ de munţi, să plăsimuiesc giganţi, statuii vibrante ale viitorului."
Există numeroase atestări ale acestei năzuinţe. Un decor estival stă înmărmurit în piatră :
„Vara soulptată. Pe coloane de virat ridicate din pietre albastre, norii stau nemişcaţi ca o friză. O daltă a cioplit în berii foşnetul gîtuit al copacilor, o daltă risipitoare : aşchiile scânteiază încă pe pajişti.
(Omul cu dalta)
Cosmonauţii, înainte de a fi „vulturii pe care Octombrie i-a smuls din nemişcare", reprezintă stîlpii universului, omenirea în temelia ed. Amintirea lui Lafoiş reînvie ca o coloană şi mai albă de „soare". Vocaţia lui Doinaş rămîne totuşi a plasticului de dimensiuni res-strînse, a ornamentaţiei destinate să înnobileze obiectul, să desfete ochiul.
In ipostaze evoluate, metafora îndeplineşte vechiul rol al decorării lumii, potrivit de altfel concepţiei după care actele constitutive ale omului contribuie la înfrumuseţarea ambianţei, altminteri goale. Dacă viitorii cuceritori ai cosmosului sînt „grădinari fanatici de spaţii liberate", fazele muncii agronomilor redau pe rând diversele genuri de artă, ilustrează desenul, pastelul, pictura. încununare a efortului, recolta dă replică incendiului cromatic din pînzele lui Van Gogih şi disitrdibuţia roadelor ce se oferă singure parcă, so-lemnizează voios cadrul, îl transformă într-o festivitate generală : „livezile salută sub soarele enorm / întîiul vostru zîmfoet cu frunţile plecate". Noile cartiere, semănate cu coloşi de piatră neavîrd nimic strivitor, invitînd, dimpotrivă, la o linişte zâmbitoare, prelungesc bulevardul ceresc al Căii Lactee. Defilarea coloanelor de demonstranţi, pornite „ca apele izvoarelor de munte născute din luceferi care cad", se revarsă precum „fluvii ou talaz nomad". Dar cum fluviile confluează „în sfera mării de azur şi jad", iar pe umerii participanţilor se grămădesc flori, alaiul îşi .comprimă proporţddle la scara unei vdgmete în dreptul unui text, ca un gest omagial. Tabloul unei nopţi citadine posedă premize de viziune : strada e un şuvoi neîntrerupt, troleibuzele au ochi ciclopioi şi siluetă preistorică, lămpile se aprind şi se sting cum cad paraşutele, glasurile plutesc în beznă ca pe şalupe aeriene. De îndată ce fantezia e pe punctul de a zbura, perspectivele se îngustează voit, dezvoltarea e oprită la limita unei dio-rame sau a unui spectacol pe un ecran de cameră, caleidoscopic, fosforescent, fără să răscolească.. înclinaţia o sintetizează versurile :
„E o ţâşnire din stihia sumbră cum au într-un acvariu, peştii mici spre mîna albă ce le^arumcă pîine."
(Noapte fluidă)
H — Viafa Romineaseă
113
Privit de sus, din eter, globul terestru apare ca un „ochi albastru cu irisul de pară". Aşa dar imaginea, cele mai adesea o comparaţie, magniîiază potolit. Curgerea timpului, împotriva căruia „eu sînt ca stînca goală şi-ndrăzneaţă", nu are cum stîrni fiori, şi nici nu solicită rezistenţa virilă afirmată, devreme ce amprentele sale madaliază, mobilează în loc să sape ridul teribil :
„Zadarnic timpul ,mă împroaşeă-n faţă cu stropi de pară şi polei de stea."
(Sonetul timpului)
Maniera cultivată se pronunţă din plin în domeniul eroticului. în cinstea iubitei, „fiecare iarnă e-o verigă / topită de pe trupul omenesc" (semn că piedicile se înlătură instantaneu), şi iubitul i se ofleră „solar, cu propriile-i giuvaere". Pentru cuplul unit, lumea întreagă se prinde ca nestemate în lobul urechii. Ciclul corespunzător este, alături de grupajul ce dă titlul volumului („Cartea mareelor"), cel mai proeminent, repracmoînd, îndărătul unei vitrine de cleştaruri, o istorie a episoadelor dragostei. Aşteptarea bărbatului e o „imaculată, aspră frumuseţe" de curenţi albaştri de pe fundul mării; dorinţa vine alegoric „ou arbaletă de foc în mîini, ţintind din stea în stea" ; înfrigurarea temătoare sau îndoiala ascute sensibilitatea pînă la perceperea „propriei umbre căzute în zori pe acest nisip sonor" ; despărţirile se identifică ou deşertarea florilor de culori ; rechemarea e o promisiune de maturizare a firii, de rodire „a tot este dulce şi luminos,/acum şi peste timp". în fine, garanţia dăinuirii senitimientului o reprezintă solidaritatea activă ou omenirea sub zodia păcii. Acţiunea comună a perechii este simbolizată prin grija pentru ocrotirea inimii lumii :
„O singură imagine a lumii — prielnică iubirii. Ne-ncetat, o curăţim de idoli şi de mumii, ştergînd păienjenişul desenat pe faţa ai, cu dîre lungi de sînge.
Apoi, pe braţe o purtăm mereu. Cînd o răneşte-un fulger negru, plînge — de spaimă — gura ta eu glasul
meu.
Şi unul altuia ne-o dăm în seamă să n-o ştirbească nici măcar o scamă..."
(Aşteptarea)
Unei tentative meritînd să fie continuată răspunde suita „Cîteva minuni ale străzii". Utilizîndu-se aceleaşi mijloace plastice, într-iun chip mai econom, mai concentrat, se suscită atmosfera senin^eufiorică a oraşului, pe baza unei serii de decupaje operate cu o singură mişcare. Spaţiile delimitate sînt aerate, elementele de peisaj citadin respiră în voie, cu o libertate, o dezinvoltură uşor fantezistă, punctată de uni umor cordial :
„Sub ferestre, din zece în zece paşi, copacii tunşi par foşnete stilizate. Dar după cîte un colţ, imprevizibile,
parcurile rostogolesc tunete verzi,
şi cataracte de răcoare...
Ah,
să-ţi colorezi în baia asta de linişte salopeta albastră a zilei de lucru !"
(Copaci şi parcuri)
Sugestiile implicate sînt deseori grave, căutîndu-se trecerea de la aparenţele graţioase, de la impresiile fugitive, la interpretări bogate în consecinţe. Un afiş sau o placardă smulge accente iimnice :
„Voi, litere ce ridicaţi marmura în
picioare
şi o sprijiniţi ! Voi,
frunze pe care timpul se face rouă
şi picură !...
O,
cînd vom ajunge pe-o altă planetă, voi găsi acolo de mult, silabe ale visului."
(Lozincile noastre)
114
Comentariul se dilată însă disproporţionat  ou  semnificaţiile  limitate ale imaginii slujind oa punct de plecare : Unul   peste   altul, / balcoane   egale, / identice, / etape  ale aceleiaşi aseensi-umi, / ritmată prefigurare, / a unui asalt milenar, / abia astăzi încununat!" (Florile din balcon). Era suficientă, pentru relieful ideii, sublinierea finală : „Prin asemenea pîlnii gingaşe — trîmbiţe ale culorii   —, /strigăm   continuu,/ spre soare, / Ca să se ştie, / că nu worn pleca de pe pământ, / decît ou o garoafă roşie între buze,"
într-un echilibru delicat, aproape cochet, stă „Vitrina cu jucării". Deducţiile ou privire la miracolele severe ale frumosului zilnic nu contravin deloc descrierii iniţiale, semănate ou hiperbole gălăgioase în limbajul baroc al tîrgulud Moşilor :
„Veniţi, a început târgul din Liliput ! Dincolo de cercul polar al sticlei, o mie de provincii de mătase, fiecare cu capitala ei de zahăr ars, pe malul drept al unui colier de
perle...
în jur, în jalma celor ce le-au ţesut
şi şlefuit,
toate minunile erau egale, severe, incoruptibile."
Stilizarea şi pregnanţa ideii se dovedesc deci compatibile ou spontaneitatea. Evoluţia poetului depinde de acordul dintre aceste însuşiri. Ar fi singurul mijloc de protecţie împotriva concesiilor amintite de Aurel  Martin şi caire sînt de mirare la un poet al exigenţelor. Avem în  vedere facilitatea, ilustrarea ideilor gata făcute, preluate ca atare : „Acum ou frunze clare şi rădăcini opace,/din bezr.efe ţărânii, pă-durile-au crescut / într-un văzduh statornic   de   dragoste   şi   pace",   sau : „Bine a-i venit în orchestra harfelor libere, /reîntregită câmpie, corn al belşugului ! / Alături de fluvii şi mine, de codri şi stele,/sunetul tău e un glas dinitr-un cor unanim". Şt. August Doinaş are nevoie de o mai mare încredere în virtuţiile elanului, factor în stare să copleşească dispoziţia, prea puţin diferenţiată pentru, orice motiv liric, a unui poet de tipul artist. Expusă direct soarelui, „vitrina   cu minuni" ar dobândi prospeţimea impetuoasă a vieţii.
O privire asupra poeziei noastre contemporane
de Paul Georgeseu Contribuţia generaţiei vîrstnice
eno-menul ce se desfăşoară după eliberare este unic în poezia lomînească fiindcă, spre deosebire de alte genuri literare, lirica e un produs, mai ales, al tinereţii ; or, nu numai că generaţia de poeţi care la eliberare îşi adusese o contribuţie remarcabilă continuă să fie activă, de o fecunditate necunoscută altor epoci, dar ea reuşeşte să se regenereze artistic încît, fiecare poet păstrîndu-şi specificul, şi-a reînnoit tematica şi problemele, şi-a îmbogăţit mijloacele de expresie, olardfi-cîndu-şi totodată concepţia. Această nouă tinereţe şi vigoare reflectă fertil atît uriaşele transformări revoluţionare din ţară, cît şi înţeleaptă îndrumare de partid, grija faţă de valorile reale ale artei româneşti.
In zilele Eliberării, Tudor Arghezi împlinise 64 de and. Marele poet îşi publică în volum „Una sută una poeme" (1947), ca şi în presă versurile scrise în anii războiului, dintre care numeroase denunţau ocupaţia hitleristă, protestau împotriva aventurii sângeroase în oare
ţara fusese tîrîtă, descriau viaţa din lagărul de la Târgul Jiu, unde poetul fusese închis : „Domnii cu căşi de geam din Bucureşti, / Sînt bucuroşi, pe un-te duci, / că ţara s-a umplut de cruci" (Intr-un judeţ)). Tudor Arghezi continuă intens activitatea publicistică prin acele „Tablete", a căror artă desăvârşită le-a asigurat un loc de cinste în literatura românească. Marele scriitor dezvălue ou sarcasm viciile vechii lumi, elogiază cu bucurie măreţele realizări ale sociiaiismului, subliniind, ca totdeauna, valoarea muncii folositoare şi meritul real, obijduite altă dată, -cinstite în societatea noastră („Din drum", 1957, „Lume veche, lume nouă", 1958 ; „Tablete de crondioar", 1960 ; „Ou bastonul prin Bucureşti", 1961). Poetul e mereu fecund, cu o artă mereu uimitoare : „1907 — peisaje", 1955 ; „Cântare omului", 1956 ; „Stihuri pestriţe", 1957 ; „Frunze", 1-961 ; „Poeme noi", 1963 ; „Cadenţe", 1964. Azi, la o vârstă venerabilă, ca Goethe şi Hugo, e la apogeul creaţiei sale. Ultima culegere an-
116
tologică de versuri este „Scrieri", în cinci volkime (1962—1964).
P6et al suferinţelor şi răzvrătirii ţărăneşti, era firesc ca Tudor Arghezi să sorie marele poem al lui 1907.
Im ansamblu, marele poem „1907 _
peisaje", ou structura sa dramatică, relevă un salt calitativ în concepţia poetului. Tragicele evenimente sînt văzute la lumina marxism-4einindsmului, răzvrătirea veche a poetului devine expresia unei conştiinţe revoluţionare. Reiese nu numai ticăloşia laşă şi crudă-a exploatatorilor, mânia exasperată şi dreaptă a răsculaţilor, dar şi limitele anarhismului ţărănesc, neputinţa lui de a se constitui în revoluţie şi de a doborî astfel orânduirea crudă şi nedreaptă. Represiunea, zugrăvită în imagini zguduitoare, nu încheie pe o notă depresivă oi, reflectând strălucirea conştiinţei de clasă proletare, poemul jalei ţărăneşti se ridică la o nouă speranţă, aceea a victoriei definitive a poporului exploatat : „Aşa pe neştiute,  pe ia un miez de noapte, / Răspunde din  (bordeie alt Nouă-sute-şapte. / Mai chibzuit, mai crîncen, nu lînced ca o turmă. / Să nu cumva să fie, vedeţi, şi cel din urmă. / Că poate şi armata în slujbă la ciocoi, / Trezită la dreptate, să fie-atunci cu noi". („Epilog, 1907").
Pentru   întâia   dată, liricul Arghezi creează un vast poem epic, cu o organizare interioară  complexă. Evocarea e compusă din momente ce urmăresc cronologic desfăşurarea evenimentelor, tablouri cuprinzătoare („Punga", „Doină pe fluier", „Doină pe nai", '„Doină din frunză"), portrete („Gueoinu Aleou", „Duduia", „E avocat", „Cucoana mare")' ca şi naraţiuni dramatice, dialoguri, izbucniri lirice. Tabloul narativ, dramatic, are o concentrare expresivă maximă.
Uneori, versul lapidar loveşte ca o sentinţă : „Nu căuta dreptatea domnească, frăţioare. / Ia pe ciocoi ca hrea-nul şi dă-1 la râzătoare". („Pe râzătoare, 1907"). Sau: „Vezi, dacă ceri tot mila tuturor? / Dumitre, pune mîna
pe topor!" („Arenda", 1907). Această bogăţie de mijloace de expresie se organizează într-o viziune unitară, spriji-nindu-se reciproc în reconstituirea vastă şi dramatică a teribilului 1907.
S-a arătat în capitolul respectiv care au fost contradicţiile între care s-a zbătut dramatic lirica marelui poet. Mihail Patroveanu arată că tendinţa de cunoaştere şi transformare a lumii, vocaţia omului către unitate şi totalitate, către fericire —1 concomitent cu protestul social şi rigoarea spiritului critic faţă de tot ce favorizează alienarea omului — străbat permanent lirica argheziană". i(„Tudor Arghezi — poetul", pg. 104). Poemul „Cântare omului" semnifică o depăşire revoluţionară a respectivelor contradicţii sub influenţa ideologiei proletariatului, aduce răspunsuri la vechile întrebări. Amplul poem filozofic este un elogiu al omului, al raţiunii umane, al muncii trudnice aliate cu spiritul inventiv, ou mîndria prometeică niciodată satisfăcută de rezultatele obţinute. Marele poet observă, într-o viziune materialistă, colaborarea dintre forţele spirituale şi muncă, între raţiune şi tehnică. De aceea, Arghezi   închină un splendid imn mâinii : „Gîndeşte mintea dar ce-ar putea să facă / Fără gîndirea mîinii, / închisă şi săracă ? / In scoica ei lipită şi-ar duce în zadar, / Pe funduri, strălucitul curat mărgăritar". („Să ţi-o sărut"). Acest poem faustie reuşeşte să surprindă momentele esenţiale de salt calitativ ale evoluţiei umanităţii, văzută ca o eliberare de spaimele iniţiale, de fantomele terifiice ale religiei, de tiraniile exploatării, cucerirea eroică a demnităţii umane în deplinul sens. Prin concepţie şi forţă artistică, poemul „Cîntare omului" se înscrie în linia glorioasă a sintezelor poetice — „Despre natura lucrurilor"   (Luereţiu), „Faiust" (Goethe), „Legenda  secolelor" (Hugo), „Memento mori" (Eminescu) — ce caută  să-şi  explice  cu mijloacele mardi arte, destinul omului. Examinând poe-
117
mul în această lumină, eruditul critic Tudor Vianu demonstrează că Arghezi aduce, dincolo de  profunda originalitate a versului său, sporul de înţelegere rezultat din însuşirea ideologiei revoluţionare a proletariatului. Tudor Vianu, în  cartea  „Arghezi,  poet   al omului" (1964)   încheie analiza  exhaustivă a „Cruţării omului" cu această concluzie : „Arghezi este, în opera analizată aici, un scriitor dezvoltat dimtrnun vorbitor şi dintr-un cîntăreţ, adică dintr^un om al  manifestărilor orale, şi   opera lui este o cînitare". Arghezi nu re-a dat astfel legenda scrisă a omenirii, ci rapsodia ei. A procedat astfel ca toţi marii înaintaşi ai tradiţiei noastre literare, ca Alecsandri,  Emdnescu,  Creangă, Oara-giale, Sadoveanu, genii ale oralităţii în primul rînd, scriitori a căror forţă şi valoare provine din felul în care au ştiut să ducă pînă la o treaptă îraltă a expresivităţii graiul  tuturor, graiul poporului întreg. Aşa a făcut şi Argheai într-un  moment  în   care socialismul, punîndu-i la dispoziţie o concepţie generală asupra lumii şi a istoriei, i-a dat posibilitatea să intoneze în limba strămoşilor,  adusă la o putere superioară a expresiei, imnul de proslăvire al înălţării umane. In „Cântare Omului" : „Geriiul vizionar al lui Arghezi adună   milioane de ani din evoluţia umanităţii  în   măreţe clipe dramatice de salt". (Ov. S. Crctaălnicaamu : „Tudor Arghezi", I960). Lirica argheziană se desfăşoară ou o fecunditate ce nu e depăşită decît de forţa de expresie artistică, atingând cele mai diverse teme şi cele mai înalte culmi, cu caracteristicile arătate în oapitolul consacrat lui Tudor Arghezi   şi asupra cărora nu mai revenim. Deosebirile decurg din împrejurarea că poetul nu mai e în tăgadă   cu   lumea (cea veche)  ci în acord ou cea nouă, socialistă. Marele poet adaogă la vechile teme altele noi, cântă frumuseţile noi ale patriei datorite sporului socialist, buouridle şi tristeţile viratei,  meditează asupra artei, transfigurează vechea baladă populară
118
dîndu-i    semnificaţie    contemporană : „Viteazul îşi opreşte calul / Unde se-n-tunecă de noapte malul, / însetoşaţi de goană,   de două  vieţi  întregi, / Prin ţările uscate, de rîpi şi ghimpi, pribegi. // Ia, vuietele undei sînt aproape, / Şi calul Pînă-n şolduri intră-n ape. / Albastrul nu stingher / E plin de stelele din cer" Izbânda viteazului asupra forţelor răului aduce şi poetului eliberarea : „Fusesem  mort  viteazule,   şi-am înviat." („Viteazule" — hi „Cadenţe"). Patriei socialiste i se înalţă jmr.ur; de slavă • „Am tras şi eu în tine o brazdă, nu degeaba. / Mă asuprea nevoia, mă-n-ghesuie graba. / Am pus altoaie-n spin şi mărăcine. / Primeşte-mă, Pămîntu-le, cu bine." („întoarcere la brazdă").
Poporul suveran îl cinsteşte pe marele său poet: deputat în Marea Adunare Naţională, Preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor, el are bucuria să vadă recunoaşterea deplină a excepţionalului său talent, in ţară şi peste hotare.
G. Bacovia (1881—1957) deşi grav bolnav, marele poet îşi marchează prezenţa prin volumul „Stanţe burgheze" (1946) şi salută „eroica lume muncitoare" („Armindeni"), viaţa nouă, socialistă, pe care o visase : „Mi-am realizat / Toate profeţiile / Politice. / Sînt fericit... / Frumos / Este cerul / Senin, sau mînios." („Cogito").
Ion Barbu (1895—1962), abstras de mulţi and în matematicele superioare, publică totuşi cîteva poezii în care arta cuvîntulud se împacă bine ou o limpezime nouă. Dintre aceste poezii reamintim „Bălcesou trăind" : „Al-mult-ursuzei tagme glanabeţi / Cu oftica-nţe-leşi şi cu exilul / Un veac avar te vrură sub peceţi / Iar zveltei libertăţi suciră trilul. // Ce-nseamnă ! Astăzi piatră esti, din unghi / Republicii Romîne Populare. / Adeveritul mare, singur trunchi: / Bălcescu, început de calendare."
Lucian Blaga (1895—1961) traduce mult din. lirica universală, de asemenea, ne dă o versiune românească a lui „Faust" de Goethe. în volumul postum
„Poezii" (1962), tipărit prin grija lui G. Ivaşcu, dovedeşte din plin respectul faţă de înaltele capacităţi ale omiului descătuşat. „Noile sale poezii aduc — scrie Ov. S. Crohmălnieeamu — o reprezentare înseninată a lumii sub semnul iubirii. Transformările' revoluţionare ale vieţii din jur alcătuiesc, incontestabil, cadrul moral obiectiv, în care sufletul poetului cunoaşte un sentiment de renaştere, o sete mistuitoare • de tinereţe şi viaţă, o surdă părere de rău după anii pierduţi pînă acum" (Ov. S. Croh-mălniceanu ■— „Lucian Blaga", 1964). „Miraibila\ sămînţă" e poemul fecundităţii permanente şi al neîntreruptei deveniri, pe care Blaga le simbolizează prin boabele de grâu ce ascund într-însele forţa germinativă. Semnificaţia înnoirilor revoluţionare este exprimată cu claritate: „Mi-ai dibuit aplecarea firească şi gustul ce-1 am / pentru tot ce devine în patrie, / pentru tot ce sporeşte şi creşte-n izvorniţă. / Mi-ai ghicit în-cîntarea ce mă cuprinde în faţa / puterilor, în ipostază de boabe, / în faţa mărunţilor zei, care aşteaptă să fie zvârliţi / prin brazda tăiată în zile de martie." („Mirabila sămânţă"). Poetul exaltă munca paşnică a poporului prin care talentele se transformă în creaţie, forţele latente în realizări, posibilităţile în premise. Pentru îndrăgostiţi, lumea se înfrumuseţează, insul se desăvîrşeşte înflorind precum pomul („Focuri de primăvară"), şi chiar legile universului se schimbă : „In ceasul acela înalt, de-alchimie cerească, / silirăm luna — şi alte vreo eîteva astre, / In jurul inimilor noastre / să se-nvîrtească." („Legenda noastră"). „Iubirea — scrie Ov. S. Crohmălnioeanu — le restituie îndrăgostiţilor ţara pierdută a copilăriei, îi reinstalează în candoarea, acesteia, opreşte timpul, îi sileşte să rămînă într-o veşnică, neschimbată primăvară edenică." Astfel, dinamica afectivă a versului încetează a fi la Blaga spaima de moarte şi devine bucuria de a trăi. Noul echilibru luminos pe care-1 cucereşte   marele   poet   nu   devine însă
niciodată stagnare împuţinată, linişte toropită ci, poezia sa zvâcneşte mereu de căutări aprinse, setea e nestinsă de orice în sfera artei sale. „Evoluţia lui Blaga în acest timp — sorie George Ivaşcu într-un „Cuvînt înainte" la volumul „Poezii" — este certă, demonstrează prin ceea ce creează. Culegerea de faţă oferă un peisaj poetic, deasupra căruia ceţurile metafizice s-au risipit, dhdar dacă pe .alocuri transparenţa la orizont e încă uşor umbrită". De altfel, Luciar Blaga a depus el însuşi mărturie explicită, în repetate rînduri, de modificarea săvârşită în conştiinţa sa. La 19 august 1960, el scria în „Contemporanul" : „Timpul istoric, fie lung, fie scurt, poate dobîndi profil de epoiă datorită realizărilor umane care îl umplu, îl circumscriu şi îl definitivează. Cei 16 ani care s-au scurs, cu impresionanta multitudine de înfăptuiri, de la 23 August 1944 încoace, fac desigur figură aparte în istoria poporului românesc." Şi : „Intr-un răstimp relativ scurt dar foarte liniar desfăşurat, s-au înregistrat în patria noastră atît ea prefaceri şi realizări, că, privind, te miri pe alocuri cum spaţiul, ou coordonatele sale verticale şi orizontale, le încape pe toate."
Demostene Botez (n. 1893) continuă, după Eliberare (în August 1944 împlinise 51 de arii), o bogată activitate în domeniul poeziei, prozei şi publicisticii. Alăturmdu-se luptei poporului pentru construirea socialismului, poetul desfăşoară, de asemeni, o activitate intensă în domeniul vieţii obşteşti. Dintre volumele de versuri publicate în ultimele două decenii, amintim : „Floarea soarelui" (1953), „Oameni în lumină" (1956), „Prin ani" (1958), „Carnet" (1961), „Oglinzi" (1963) ; iar dintre cărţile de proză : „Obsesia" (roman, 1946), „Bucuria tinereţii" {roman, 1957), „Noaptea luminată" (nuvele, 1962), „Document" (1964) — cît şi însemnări din călătoriile în ţări străine. Pentru meritele sale literare şi cetăţeneşti, Demostene Botez a fost ales deputat în Marea Adunare Naţională,
119
membru corespondent al Academiei R.P.R., vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, preşedinte al Consiliului pentru răspândirea ştiinţei şi culturii, redactor şef al revistei „Viaţa românească", din a cărei redacţie făcuse parte multe decenii.
în volumul „Floarea soarelui", poetul declară solemn că se îndreaptă cu faţa spre viitor, ca floarea soarelui : „Mă-n-torc acum spre viitor cu faţa. / Lumina lui îmi trece-adînc prin pleoape. / Şi oamenii îmi sînt şi mai aproape, / Şi parcă m-a luat de mînă, viaţa". El dheamă la luptă pentru pace („Tu ce~ad făcut ?", „Pămîntul grăi"), slăveşte memoria eroilor comunişti („Acesta e Ilie Pintilie"), cîntă noua viaţă din gospodăriile colective („Metamorfoza", „La grădinărie", „Cules de vii la colectivă"), îi cheamă pe poeţi în mijlocul vieţii („Poezia în toate"), îi sf ătueşte pe tineri să scrie despre oamenii noi, pentru oamenii noi („Ştafeta generaţiilor").
în anii noştri, versurile lui Demostene Botez se cuprind tot mai mult de spirit combativ, de o atitudine activă în faţa problemelor realităţii. Poetul e partizan al versului clasic, al poeziei clare, accesibilă maselor, cu metafore viguroase şi convingătoare. Aceste calităţi pe care Demostene Botez le cere poeziei decurg din concepţia sa generală despre rolul activ şi rostul pedagogic al liricei în societatea noastră. Poetul tristeţilor provinciale şi al sensibilităţilor mortificate, ţine acum pasul cu istoria contemporană, priveşte viitorul cu optimism, vede în omul nou creatorul istoriei, .cuceritorul naturii şi al cosmosului.
De aceea, în „Oglinzi" (1963), Demostene Botez îşi reafirmă cu o caldă, dar fermă convingere, încrederea în idealurile coniuniis'rnului („Convergente în-spre-un pisc anume, / Ridicat de geniul unui om în lume. / Vin de pretutindeni, se-mpreună, / Urme, / Urme, / Urcă, urcă spre Comună." („Viziune"). Partidul e forţa ce regenerează („Eu te cunosc", „Uriaşul"). în această lume de construcţii, de efort creator, poezia e
un mod de comunicare direct, simplu, între oameni : „Ca să ajungi la mine, nu-i nevoie / Paşii tăi de om trudit să-nfrunte / Nici adîncuri, nici pripor de munte ; / Pot să meargă liniştit, în voie." („Ctitorie"). Poet eu pudoarea emoţiei, cu treceri delicate de la ironie la melancolie, de un patetism sobru, interiorizat, Demostene Botez a rămas, ca şi în trecut, sensibil la suferinţa umană, la comunicarea între oameni ; modificarea constă doar (şi ea este importantă) în transformarea compătimirii în solidaritate activă, adică o formă dinamică a simpatiei. în ultimul volum, poetul lasă un loc mai larg meditaţiei asupra vîrstei, asupra trecerii timpului, asupra dăinuirii creaţiei artistice. Poemul „Timp" e remarcabil prin senzaţia de fluiditate a wemii, insesizabilă şi foarte .materială, simultani. Scriitorul dăinuie în cărţi, doar, iar fosta lui casă, din care s-a retras viaţa, e un loc încremenit, străin : „De-atunci aicea-i parcă tot statornic, / Şi totu-ncremenit la lor cui lui; / Un univers rămas al nimănui, / Ce-a stat din mers ca un ceasornic". („Casa memorială"). Emoţionantă e şi „înserare", de o sensibilitate deosebită la vibraţiile liniştii. Demostene Botez e un poet ce a ales viitorul, trecutului, optimiismul, melancoliei, iar compătimirii i-a opus solidaritatea activă.
G. Călinescu (n. 1899) sja preocupat, într-o mai mică măsură, totuşi relevabilă, de poezie. După volumul „Poezii" (1937), al cărui ecou a fost însemnat, scriitorul şi-a strâns versurile sorise în perioada 1938—1963 într-un nou volum, intitulat /sugestiv „iLaiulda Juorurilor" (1963). Faţă de cartea anterioară, cea nouă mardhează o atitudine civică mai activă, mai limpede. „Eram bărbatul care..." declară hotărît identificaiiea artistului cu lupta maselor, cu cauza socialismului : „Descălecai. Le-am zis: în obşte mă prenumăr, / Lăsaţi-mă buşteanul să-1 ţin şi eu pe umăr, / Din moară să scot sacii, albit de tot de făină, / Să trag cu voi din balta de peşte
120
plasa plină. / Veghea-voi turma noas-tră-n ocolul de nuiele, / Cu plumb şi cu mistrie urca-mă-voi pe schele. / Frăţeşte xni-au strî-ns mîna : — Tovarăş fii cu noi, / Un fluier simplu taie-ţi şi fă-ne cînturi noi." Artistul e şi el un muncitor care, alături de ceilalţi, îşi dă „Raportul", la baza activităţii sale creatoare stă^ încrederea în forţa omului („Omul"). Vechiul e ridicol, fiindcă vremea merge „Tot înainte!" Numeroase versuri laudă fertilitatea agrestă, ogorul socialist în care s-a făcut „o rîo-duiială nouă". Caracteristic noului volum este optimismul. Poetul cîintă bucuriile simple, laudă recoltele şi munca, soarele, fructele, focul şi zăpada. Această seninătate activă îl sdituiază pe scriitor în tradiţia umanistă, în care s-a încadrat încă de la începutul activităţii sale, aduoîndu-i în anii noştri sporul înţelegerii socialiste. G. Căltaes-cu laudă obiectele reiumanizându-le prin artă, adică resitituindu-le omului care le-a creat. De aceea, pentru el, nu există obiecte nepoetice : tractorul ca şi pepenele pătrund în conştiinţa estetică. Poetul cîntă maicroicosmosui şi microcosmosul, unitatea lor dialectică, sugerează osmoza, comrmicarea planurilor ; natura şi arte, munca şi frumosul, delicatul şi colosalul, realitatea şi visul, toate aceste peredhi dialectice se află în comunicare, participă la marele tot („Electrificare", „Rochia de moar", „Călimara").
Otilia <Jazimir (n. 1894), în afară de apreciate versuri pentru copiii („Baba iarna intră-n sat", 1954 ; 1957 ; „Albumul cu poze", 1957 ş.a.), scrie o poezie limpede, luminoasă, în oare-şi exprimă încrederea în viaţa nouă, socialistă („Versuri", 1957 ; „Poezii", 1959 ; „Partidului de ziua lui" ; „Poezii", 1964). Otilia Cazimir a mai tipărit şi însemnări memorialistice, articole politice şi culturale.
Victor Eftimiu (n. 1889) continuă să fie foarte activ nu numai în domeniul poeziei („13 Decembrie şi alte poeme", 1947 ; „Oda limbii romîne" — reluare
sporită a unei cărţi din 1927), ci şi al prozei („O nuntă aristocratică", 1952), al dramaturgiei („Sfîrşitul pămîntului", comedie, 1947, „Teatru", 1956) şi literaturii pentru copii („Păunaşul codrilor", 1952 ; „Basme", 1955). Vedhi democrat, Victor Eftimiu ia atitudine în probleme politice privind lupta pentru apărarea păcii şi construirea sociialismului în numeroase articole ; unele din ele sînt reunite în volumul „Akademos" (1955). Poezia lui Victor Eftimiu se îndreaptă tot mai mult spre o factură clasică, aproape parnasiană, -cu valuri retorice, o poezie deolamabilă, constînd în deosebi în tablouri de natură în care poetul descifrează o idee contemporană. în 1964 apare un volum antologic intitulat „Poezii".
Emil Isac (1899—-1954) salută cu entuziasm noua arîihiduire bazată pe dreptate socială, lichidarea mizeriei seculare a satului, pe- care o- daplînsese, instaurarea -unor relaţii prieteneşti îm mult frământata Transilvanie, căreia-i în-chină versuri de dragoste : „Tu m-ai învăţat să plîng şi să cînt, / Pămîntul tău este mai mult decît pămînt, / Eşti fîntînă de aur / Şi piatra ta, noaptea scînteiază / Al meu eşti, al nostru eşti ! Povestea cea mai frumoasă dintre poveşti". (Ardealul). Doinelor sale, acum nu de jale ci de bucurie ,le-a pus capăt o boală îndelungată. Primul volum de versuri alese, cuprinzând şi poezii noi, a fost publicat în 1946 ; noi ediţii apar în 1954, 1956, 1960.
Adrian Maniu (1891), poet de seamă între cele două războaie, publică şi acum versuri, ia atitudine civică în presă şi pregăteşte o ediţie de opere (I. „Versuri în proză", „Cântece tăcute" ; II. „Cartea Păcii", „Cerul deschis").
Al. Philippide (1900) tipăreşte în 1962 ura volum antologic — „Poezii" — la care adaugă şi versuri noi de o sensibilitate inteligentă şi erudită : „Venit peste prăpăstii de milenii, / Un glas în mine pîlpîie domol. / Ca zîmbetul de ceară al Selenii / Plutind în spaţiul îngheţat şi gol". Iubind natura, poetul
121
crede într-un panteism generos : „Cu duhul vechiului Proteu, / Prin vii şi nevăzute fire / Care pornesc din pieptul meu / Mă simt legat de-ntreaga fire". Al. Philippide este extrem de activ în publicistică, traduce numeroase opere de valoare.
Tudor Vianu (1897—1964) publică în 1957 un volum de „Versuri". Eruditul critic aduce şi în acest domeniu un gust cultivat şi o vitalitate oalmă.
Ion Vinea (1895—1964) îşi tipăreşte un volum antologic — „Ora fîntînilor" (1964).
Zaharia Stancu (n. 1902) aste, între cele două războaie, poet remarcabil („Poame simple" ; „Albe", 1937 ; „Clopotul de aur", 1938 ; „Pomul roşu", 1940 ; „Iarba fiarelor", 1941). După Eliberare optează pentru proză, creind celebrul ciclu „Desculţ". Totuşi, mai publică uneori versuri amărui de O' aforistică dialectică : „Joacă-te, omule, cu moartea, / într-o zi s-o răpui o să poţi. / Luna se plimbă prin cer cu sania, / Soarele într-un car cu opt roţi. // Joacă-te, omule, cu viaţa, / Lungeşte-o, prelungeşte-o frumoasă. / Pădurile bătrîne cad sub securi, / Lucerna şi trifoiul sub coasă". în 1957 tipăreşte o culegere antologică — „Poeme simple" — la oare adaugă şi versuri r.oi.
Camil Baltazar (n. 1902) părăseşte poezia suferinţei şi a diafianităţilar pentru o atitudine activă : „Acum mi-e drumul clar nămiez / Partidu-n fruntea lui străluce. / Prin el aflai al vieţii miez,/Făgaşul care către oameni duce." („Cinstire omului"). în 1948 tipăreşte „Poeme vechi şi noi", în 1957 „Versuri" noi. Proza memorialistică („Contemporan cu ei". „Amintiri şi portrete", 1962) prezintă interes.
George Lesnea (n. 1902), autor al volumelor „Cîntec deplin" (1934), „Argint" (1938) ş.a. publică versuri limpezi şi line în „laşul literar" : „Toate-s parcă mai bătrîne... / Doar cărarea ou petunii / Parcă-i urma unei zîne, / Par-că-i un suspin al  lunii" („Grădina").
Tipăreşte în 1962 „Treptele anilor" şi face remarcabile traduceri din Eserin.
Tudor Măinescu (1892) publică „Flori şi ghimpi" (1956), „Florile prieteniei" (1959), „Bagaje uşoare" (1961), „Muzică uşoară" (1961), „Florile vieţii" (1962). Practică satira blinda, excelând în fabule, cronici rimate, epigrame.
G. Demetru-Pan („Urnanitas", 1963 ; „Iubirea iubirilor", 1964) insistă asupra ideii de solidaritate frăţească între oamenii muncii, referindu-se în deosebi la valorile de comunicare prin acţiune utilă : „prin noi grădini visate şi noi clădiri, zi, noapte / gîndite şi aduse în viaţă. Sînt mari febre/ ee-abia le pre-simţisem. Ca mierea-n piersici coapte" („Construind"). S-ia născut în 1911.
Saşa Pană. După război părăseşte suprareaiismul pentru o poezie socială, militantă („Pentru libertate", 1945 ; „Placări fără ancoră", 1946 ; „Poeme fără imaginaţie", 1947). Saşa Pană scrie piese într-un act, sub influenţa lui G. Brăescu şi proză satirică despre viaţa cazonă de altă dată („Tîtbîe, Tureatcă & Comp.", 1948).
Cristian Sîrbu, poet cizmar, debutează între cele două războaie sub influenţa lui Th. Neouluţă, dar şi a lui Arghezi („Tablouri şi cîmtece din călătoria mea", 1938 ; „Slove desculţe", 1939 ; „D. Th. Neculuţă" — poem — 1940). După Eliberare, versul său devine mai combativ, mai optimist: „Nu ştiu de-aş fi putut să urc cărarea/ Pînă-n amiaza vieţii-mi ce apune / De n-ai fi fost tu, tînără minune, / Tu, Patrie, ce-mi îndrumezi cîntarea." („Odă patriei", „Oîtntece pentru Sanda", 1956 ; „Dragoste de viaţă", 1956). S-a născut în 1897, a murit în 1961. Ultimul volum antologic — „Paşi spre lumină" este din 1963.
AI. Şahighian (1901), vechi poet militant, scrie teatru şi versuri pentru cei mici („Rici-Rici", 1947 ; „Dacul cu raţe", 1951 ; „Dacă numeri pîn-la zece...", 1953 ; „Ursul", 1954). Un volum antologic, cu versuri veChi şi noi, pline de entuziasm, „Pasărea măiastră", 1961.
122
Noua poezie
Mihai Benluc (m. 1907). Cercetând poezia liui Mihai Beniuc, încă de la începuturile ei antebelice (1934—36) şi de la primul volum, „Gîntace de pierzanie" (1938), caracteristica ei este dinamismul. Substanţa acestui dinamism a fost asociată, fie, la început, răzvrătirii ţărăneşti, fie, după aceea, spiritului revoluţionar. Revolta beniucdară cuprinde vechea societate în ansamblul ei, negîind-o cu violenţă. ■ Poetul vesteşte prăbuşirea lumii burgheze, e tribunul şi agitatorul ce cheamă la atac, răstoarnă Carpaţii peste burghezie, anunţă în versuri inspirate venirea lumii noi, drepte, socialiste. în anii de după Eliberare, Beriuc reînvie ades .aceste ipostaze ale Poetului, reamintind tumultuos trecutul de luptă. Mai mult, el coboară adînc în istorie pentru a smulg© de acolo minereul însângerat al luptelor de Clasă, din care extrage, după expresia lui Maiacovski, uraniul poeziei. Evocarea istorică, fie că e vorba de lupta comuniştilor pentru răsturnarea burgheziei, fie de ades evocatul Horia, fie de alte episoade dramatice, nu se face prin tablouri descriptive oi prin impetuoase ţâşniri lirice care le dau violenţa plastică a trăirii prezente.
Intimitatea ou istoria nu trebuie să ne facă a-1 considera pe Beniuc un paseist, nu numai din pricina modului combativ în care e amintit trecutul, ci mai ales fiindcă el este solicitat în egală măsură de viitor. Poetul ce căuta să descifreze, îndurerat, în anii războiului, viitorul patriei, nu a încetat nici în ultimele două decenii să scruteze timpul, căutând să-i imprime prezentului cît mai mult ritm, să grăbească venirea viitorului. „Cu un ceas mai devreme" — nu e numai titlul unui volum ci şi o adevărată lozincă de luptă a poetului. Optimismul profund al lui Beniuc, poet adesea dramatic, uneori tragic, constă tocmai în desăvârşita încredere în viitor. Viitorul
a însemnat socialismul, accelerarea timpului înseamnă tocmai intrarea cît mai devreme în epoca visată a comunismului. De aici şi violenţa poetului în izbirea obstacolelor : duşmanul de clasă, făţiş, apoi cel ascuns, şi vechiul, ceea ce ne leagă încă de un trecut urât, ceea ce ne poate încetini mersul nostru înainte. Rezultă că poetul ne aduce în faţă imaginea trecutului atît pentru a ne arăta cît de mult am mers înainte, cît şi pentru a ne spori dorinţa de a ne îndepărta şi mai mult de el. Se poate spune că Beniuc e contrariul unui poet paseist, e un poet al viitorului.
Liric prin excelenţă, Beniuc se inspiră din experienţa sa de viaţă, exprimă sentimente şi idei ale sale, notează liric reacţii proprii. Acesta este, de altfel, specificul lirismului. Dar chiar lăsând de o pante un număr considerabil de poezii ale sale ce exprimă experienţa istorică a poporului român şi discutînd doar lirica de sorginte autobiografică, vom observa tendinţa marcată a poetului de a surprinde generalitatea fenomenului, de a se ridica la valoarea tipică. De aceea putem afirma că în covârşitoarea majoritate a poeziilor, EU trebuie citit NOI. Mihai Beniuc este un poet revoluţionar nu numai fiindcă atacă violent societatea burgheză în ansamblul ei şi proslăveşte lumea nouă, lipsită de exploatare, dar şi pentru că subsumează toate temele, sentimentele şi ideile poetice, marilor obiective de luptă ale partidului nostru, integrează orice fapt, orice senzaţie, sarcinilor generale ale socialismului. Dacă tematica poeziei sale e diversă, unitatea operei stă în atitudinea militantă. Fie că scrie despre Horia, despre toamnă, despre moarte sau despre copii, Beniuc manifestă o atitudine comunistă, de participare activă. Poezia lui Mihai Beniuc are puncte cardinale precise şi vizibile.
Poetul foloseşte adesea alegoria şi simbolul. Opoziţia noapte-zi, întunerie-lumină, frecvenţa flăcărilor şi a tem-
123
paraturilor incandescente (magmă, lavă, erupţii vulcanice etc.), duritatea materiei (piatră, fier), proporţiile uriaşe ale unităţilor de măsură (munţi, codri) etc., sânt elemente statornice elocvente ale universului său poetic. Printre motivele poetice caracteristice este acela al drumului. Nu numai că multe titluri sînt variaţii ale acestui termen, dar eroul liric e mereu pe drum, străbate spaţii imense neîncetat, expresie simbolică a dinamismului de oare am amintit. Un alt motiv poetic foloseşte o metaforă contrarie, copacul strajă, ce revine în diferite variante. El simbolizează statornicia idealurilor, legătura organică a creaţiei ou pămîntul ţării, cu poporul. Poetul-soldat e un alt motiv frecvent, metafora transpune scrisul combativ, la propriu, pe câmpul de bătălie, cu spade, gloanţe, mitraliere, canonade, asalturi etc., iarăşi expresie a unei atitudini militante. în 'sfîrşit, un motiv extrem de caracteristic este acela al trăiniciei, ridicînd problema rostului pe oare artistul îl are în societatea contemporană. în. arte poetice sau meditaţii lirice, Beniuc se întreabă asupra misiunii poetului, a valorii poeziei, asupra trăiniciei operei sale, dialoghează aspru ou moartea. Optimismul beniucian nu ignoră momentele depresive, nu ocoleşte marile întrebări, ci le atacă direct, în felul său bătăios, răsturnîndu-le. Mişcarea dialectică foarte fină şi dramatică a neîntreruptei meditaţii nu e rezumaibilă, dar domină totdeauna optimismul istoric al poetului, credinţa lui comunistă. Matei Călinescu vorbeşte de un „optimism patetic" şi referindu-se la atitudinea poetului : „Ea implică o negare a pasivităţii contemplative, indică postura unui om în permanentă efervescenţă, căutare, sfidând orice inerţie, avid de cunoaştere şi de a transforma în acţiune datele acestei cunoaşteri." (Cronica la „Pe coardele timpului" V. R. 1963, nr. 9).
Universul poetic al lui Mihai Beniuc este extrem de coherent, bine înche-
gat în datele lui fundamentale, dovedind astfel o unitate de concepţie şi de viziune artistică. Coordonatele universului poetic, spaţiul şi timpul, s-a arătat, sînt de mari proporţii : poetul coboară adînc în istorie, ca Dante în infern, apoi îşi proiectează fantezia, departe, în viitorul comunist, şi între acel infern şi acest paradis se desfăşoară timpul devenit istorie, timp în care omul este măsura tuturor lucrurilor. Spaţiul este nelimitat, poetul îmbrăţişează ou privirea pămîntul, ravighează cu uşurinţă printre astre, fiindcă, se ştie, poeţii au fost primii cosmonauţi. Dimensiunile universului poetic sînt deci enorme. Beniuc nu e un descriptiv (culorile au la el doar valoare simbolică), nici epic, rareori retoric (şi atunci discursurile versificate sînt fără valoare artistică), şi nici un liric al cotidianului sau un metaforic. Lirica beniuciană e dramatică, adică implică violente ciocniri ale contrariilor şi se bazează pe viziune, adică pe o imagine globală amplă; viziunea e totodată imagine-simbol, comunică printr-un simbol o idee fundamentală. Alte imagini, metafore, simboluri, alegorii, în genere mijloacele poetice, servesc imagdnea-viziu-ne, îi întăresc şi explieitează semnificaţiile. O puternică personalitate artistică unifică teme şi -chiar specii şi genuri diverse (roman, poezie, comedie, dramă, publicistică sau critică literară), descoperind acelaşi EU grav, patetic, plin de credinţă în ideile socdaiisrou-lui. Patriot autentic, om contemporan-, care argumentează, exemplifică, desperă şi speră şi oare, vorbimdu-ne de el însuşi, ne vorbeşte despre noi, despre problemele veacului  şi ale viitorului.
Poezia beniuciană e un exemplu elocvent al modului dialectic de îmbinare a tradiţiei cu inovaţia. Pe de o parte, Beniuc continuă tradiţia eminesciană nu numai în formele clasice pe care le practică adesea, oi şi în atracţia pentru poezia de idei, de viziuni grave, în interogarea patetică a trecutului spre a afla căile viitorului... Regăsim,
124
de asemenea la el, lumea ţărănească a lui Coşbuc şi Esemim, impetuozitatea amară ă. lui Goga şi Jaszef Attila, ritmurile revoluţionare ale lui Maiakov-s'kd... Influenţa unui folclor asimilat şi reelaborat alimentează simbolistica şi miturile poetului. în acelaşi timp, Beniuc este um artist eminamente contemporan în primul rînd prim partinitatea comunistă şi — decurgând din aceasta —■ prin problematică, prin intensitatea ritmului, prin substanţa şi tehnica imaginii-simbol, uneori şi prin dispunerea versului. Prin structura şi caracteristicile sale, Mihai Beniuc e poetul vremii noastre, al acestei epoci pline de dramatism, de tensiune şi de optimism.
Poezia acestui liric prin excelenţă este legată deosebit de strins de biografie. Născut în anul răscoalelor ţărăneşti, 1907, în Sebiş, dintr-o familie ţărănească, poetul nu şi-a uitat niciodată obîrşia, obsedat de asemeni că era moţ, „din ţara lui Horia şi a, lui Iancu". Liceul 1-a urmat la Arad, Universitatea la Cluj, 'Specializarea în Germania-, unde Hitler începuse lupta pentru putere ; s-^a întors în ţară au oroarea de fascism şi ia legătura cu comuniştii. Asistent de Ştiinţe Naturale la Cluj, apoi la Sibiu, — Beniuc şi-a păstrat totdeauna în publicistică rigoarea ştiinţifică — tînărul scria versuri şi ducea activitate politică în mediul intelectualilor ardeleni. După Eliberare, Mihad Beniuc îndeplineşte numeroase sarcini de răspundere. Acum este academician, deputat în Marea Adunare Naţională, Preşedinte al Uniunii Scriitorilor. în afara unei prodigioase activităţi poetice, a publicat numeroase articole, unele strînse în volum („Despre poezie", 1953 ; „Poezia noastră", 1956 ; „Meşterul Manole", 1957) ; a scris două piese de teatru („îm Valea Cucului", 1959 şi „întoarcerea", 1961) şi două romane („Pe muche de cuţit", I, 1959 ; „Dispariţia unui om de rînd", 1963), despre care am vorbit. Dintre volumele de poezie publicate după Eliberare, amintim
cîteva : „Un om aşteaptă răsăritul", 1946 ; „Steaguri", 1951 ; „O samă de poeme", 1953 ; „Mărul de lîngă drum", 1954 ; „Trăinicie", 1955 ; „Azimă", 1956 ; „Inima bătrânului Vezuv", 1957 : „Călători prin constelaţii", 1957 ; „Ou un ceas mai devreme", 1959 ; „Materia şi visele", 1961 ; „Culorile toamnei", 1962 ; „Pe coardele timpului", 1963 ; „Ou faruri aprinse". Această fertilitate cu totul deosebită e într^un fel condiţionată de o sensibilitate contemporană ce. vibrează neîncetat la marile probleme ale veacului, la evenimentele interne şi internaţi anale, profund angajată în lupta pentru socialism şi pace. Critica a observat că în fiecare volum, pe lîngă poezii excelente, există şi versuri slabe, sorise în grabă, neîngrijit. E adevărat, dar strînse laolaltă, poeziile bune formează un volum impresionant, ce-1 sifcuiază pe Mihai Beniuc printre cei mai de seamă poeţi romîni.
Maria Banuş. Poetă a prezentului, a realităţii imediate, Maria Ban-uş este reprezentanta de frunte a poeziei cotidianului, prop.unîn:du-şi (ca şi Geo Bog-za în proză) să descopere frumosul în viaţa de toate zilele, semnificaţiile ascunse ale actelor obişnuite, aparent banale. Poezia cotidianului aste una din modalităţile liricei, fertilă în măsura în care ridică obişnuitul la semnificativ şi nu se lasă ea însăşi să alunece în platitudine şi banal. O altă caracteristică a versurilor sale o constituie cita-dinismul, faptul adică de a descoperi frumosul în viaţa oraşului, de a transcrie artistic "specificul lui, ceea ce se observă şi în structura, imaginii, în termenii de comparaţie şi metafore etc., lărgind astfel sfera de surprindere a poeziei noastre. Versurile sale s-au făcut remarcate, încă de la început, prin intensitatea senzaţiei transmise ; percepţia acută a obiectelor le smulge pe acestea din inerţie, le dă valoare poetică, restabilind drepturile celor mai umile şi neînsemnate lucruri de a pătrunde în lumea poeziei. O excepţională memorie a senzaţiei readuce în
125
prezent orice evocare. Poezia Măriei Bam-uş este deci prin excelenţă a concretului, a senzaţiei acute. Toate acestea sint desigur mijloace spre a transmite mesajul său poetic, ce poate fi definit foarte pe scurt drept al bucuriei de a fi, al bucuriei vieţii în socialism.
Să urmărim acum etapele mari ale evoluţiei   acestei   opere.   Născută în Bucureşti la 10 aprilie 1914, poeta debutează foarte timpuriu în „Bilete de papagal"  (1928) .apoi în „Azi" (1932), strîngîndu-şi versurile   de adolescenţă în volumul „Ţara fetelor"  (1937). Remarcabil prin amintita acuitate a percepţiei,  volumul  aduce pentru întâia oară în literatura noastră nu poezia pentru copii, nu evoicarea nostalgică a primei vârste,   ci  copilăria însăşi, cu universul său specific. Ciclul adolescent este exclusiv erotic,   cu meritul confesiunii   directe,   total   lipsite de sentimentalismul dulceag, al -autenticităţii şi intensităţii trăirii, dar lipsit de un orizont mai larg. In anii fascismului, tânăra poetă trăieşte primejdia, posibilitatea morţii, şi astfel  învaţă preţul vieţii.    Cunoscând,    atunci, mişcarea muncitorească, poeta învaţă lupta, solidaritatea, speranţa. Versurile de după Eliberare, strînse apoi în remarcabilul volum „Bucurie" (1949), exprimă aceeaşi bucurie de a trăi, aceeaşi pasiune pentru viaţă, dar acum orizontul ideologic s-a lărgit mult, conţinutul afectiv al noţiunii  s-a îmbogăţit substanţial, poeta ştie nu numai că viaţa trebuie trăită intens, dar şi apărată cu vigoare împotriva duşmanilor ei.
Poezia adolescenţei devine a maturităţii, nevoia de a fi ocrotită se transformă în necesitatea de a ocroti. Maria Banuş se simte reprezentanta unei categorii umane şi în numele ei ridică vocea, în cîteva poezii memorabile („La masa verde", „Chemare" — în „Bucurie" ; amplul poem „Ţie-ţi vorbesc, Americă!", 1955) în apărarea păcii,.împotriva duşmanilor vieţii, aţîţătorii la război („Patronul" — în „Bucurie"; poemul „Despre pământ", 1954). După iu-
birea adolescentină din „Ţara fetelor", apare dragostea vârstei grave a răspunderilor, a solidarităţii în luptă („La porţile radului", 1957 ; O antologie a poeziei sale de dragoste — „Metamorfoze" — apare în 1963). într-un anume sens, specific artistic, versurile Măriei Banuş constituie o poezie a cunoaşterii ce, pornind de la senzaţia şi universul domestic, trecând printr-o etapă conceptuală, le fuzionează în cele din urmă într-o imagine unică ; e vorba deci de o treptată cuprindere artistică a lumii („Se arată lumea", 1956). Dacă poezia senzaţiei avea un univers prea limitat, versurile conceptuale ce exprimau ritmat un unic discurs cădeau une_ ori în retorism, ieşeau din sfera arted. Cele mai reuşite poezii sîrrt de aceea cele ce reunesc ideea artistică şi expresia ei sensibilă, plastică.
Ultimul volum, „Magnet" (1962), reprezintă tocmai această etapă şi este cel mai bun prin cuprindere tematică şi forţă de expresie. El constituie, în principal, o confruntare lucidă ou trecutul, o retrăire înţeleasă a celor odată trăite neînţeles ; „Magnet" este deci un moment necesar în evoluţia dialectică a poeziei Măriei Banuş. E vorba nu numai de un trecut retrăit, ci prin forţa concretă a imaginii, realizat ca realitate, autobiografic (deci apropiat), evocând prin tipizare geneza dramatică a contemporaneităţii. în afara ru-meroaselor poezii frumoase cuprinse în volum, semnalăm „Turnul" şi „Oglinzi". Se poate spune că prin aceste două remarcabile poeme, Maria Banuş a realizat unitatea dialectică între universul domestic (specific) şi cel cosmic ca reprezentare artistică. Poeta a mai scris două piese de teatru („Ziua cea mare", „îndrăgostiţii") despre realităţile vremii noastre, articole şi reportaje („Din cronica acestor ani", 1955), a tradus din Rilke, Puşkin, Goethe, Browning, Neruda ş.a. în ultimul timp a publicat în presa literară fragmente dintr-un -amplu poem „Diamantul". Universul poetic unitar al Măriei
126
Banuş, afflait îm neîncetată extindere ideologică, manifestă o personalitate artistică' puternică în neîncetată evoluţie, în plină 'Creştere artistică, transmi-ţîrd idei ale omului comunist cu mijloace specifice poetei.
Geo Bogza (n. 1908) nu a renunţat niciodată la poezie. Marele prozator, în opera căruia lirismul gâlgâie şi care e adesea un poet în proză publică după „Poemul ir.vectivă" (1934) şi „Ioana Maria", pladheta „Cîntec de revoltă, de dragoste şi de moarte" (1945), corabie ale cărei pînze solemne sânt mişcate de vîntul aspru al libertăţii. Poemul e de o aspră frumuseţe. în ultimii ani, Geo Bogaa a tipărit în „Contemporanul" poezii pe oare nu le-a strîns încă în volum.
Radu Boureanu (n. 1906). Volumul „Sîngcle popoarelor" (1948), oare însumează versuri publicate după Eliberare, este caracteristic pentru poezia lui Radu Boureanu, marcând, în acelaşi timp, importantul progres realizat în concepţia sa artistică. Dacă în volumele anterioare anului 1944 („Zbor alb", )193:2 ; „Golful sângelui", 1936 ; „Căi de apocalips", 1939), istoria se reflecta mitic, evenimentele îşi pierdeau conţinutul concret, soeial-istorie, totul tindea spre nedetermimat, în schimb acum poetul reflectă evenimente contemporane cu vizibila lor structură politică. în domeniul legendei, al viziunii, Radu Boureanu realizase încă mai de mult poezii remarcabile („Anna Maria de Valdelieve", „Calul roşu") ; el îşi păstrează capacitatea imaginilor cuprinzătoare, pe care o aplică acum evenimentelor istorice contemporane. Luînd apărarea popoarelor ţinute în sclavia colonială, atacînd direct imperialismul, poetul ouprinde în tablouri largi lupta unor ţări, a unor continente întregi, tinzând spre un „cîntec general" în felul lui Pablo Neruda. Aceste mari tablouri istorice sînt realizate în culori tari (Boureanu e un vizual), cu funcţie simbolică (poezia „Culoarea roşie şi neagră").   Apăsînd  oarecum pe
culoarea locală, el culege numeroase nume istorice şi geografice, cu efecte sonore, uşor exotice.
Posibilităţile picturale ale poeziei, puterea sa vizuală de evocare, Radu Boureanu le solicită din plin în „Cîm-tarea cetăţii lui Bucur", 1959, istorie în versuri a Capitalei, mai exact album poetic de stampe şi tablouri. Momentele se succed în ordine cronologică, pînă în zilele noastre. Trecutul nu mai e golit de istorie, ca în vechiul ciclu, „Povestea voievodului Mrejer", ci poetul e atent la contextul social, la etapele luptei de clasă şi foloseşte bine amănuntul semnificativ (excepţii : „Gaamala" (pg. 70), „Tîrgul moşilor" (75), „Cînd s-a uns domn Garagaa" (82) şi „Ciuma nebună", confuze ca înţeles, covîrşite de superstiţii şi pitoresc). Precizia social-dstorică n-a micşorat însă linteresul poetului pentru legendă, capacitatea sa de a recrea atmosfera vremilor vechi, într-o evocare viu colorată. Radu Boureanu are plăcerea vorbelor rare, de epocă, folosite aiici cu măsură artistică. îi place să spună : peşcihir, gheced, ocaicsire, dănoşi, orîrri, taxidari, hamap, culpeş, gelep, vipii, mademuri, jăcaşi, seraş-cher, capeş, cirjalii, neferi, belacoasă, virenea etc., — îi place să scrie asemenea versuri: „Ticăiţi, mutafiţi, de istov,/ Mangosiţii, boieri veliţi" (pg*. 68).
în evocarea istorică, Radu Boureanu foloseşte două procedee : tablourile colorate, de epocă, şi nararea retorică, în tabloul sugestiv de epocă, poetul însumează cele mad mari izbutiri artistice, manifestînd deosebita sa forţă vizuală, simţul culorii, ştie să condenseze mişcarea gata de a se declanşa. Iată-1 bine surprins pe negustorul flamand din Gand, venit pe plaiuri valahe : „Pe straiul de filender, cu guler de dantele, / Se legăna în şaua adusă din Braşov, / Văzînd cum îl imită deasupra cerul mov / Purtînd pe larga haină dantelării de stele..." („Caravana"). Sau această imagine de stampă a vechiului tîrg : „Cetatea răscolită de
127
soarele amiezii /se lăfăia balcanic cu toate la vedere ; / Bâtuse-o archebuză pe ziduri cu putere./In tîrg chervane grele opriră genovezii." Asemenea imagini plastice la propriu, reuşesc să transmit;! imaginea unor epoci trecute. Pentru a reda evenimentele dramatice care au însîngerat secolul nostru, Radu Boureanu formează grupuri statuare sau tablouri simbolice, ce ilustrează idei generale. Procedeul se dovedeşte însă insufcient, nu lasă să treacă decît în parte conţinutul specific epocii noastre.
Alteori versul lui Radu Boureanu, în genere clar, devine declamatoriu, trece în naraţiuni rimate; retorismul, cu toate valorile lui recitative şi teatrale (Boureanu a fost şi actor) este lipsit de invenţie epică şi alunecă în gol, nu comunică nimic esenţial. De aceea, asemenea pasaje, deşi corecte, sînt exterioare. Radu Boureanu, născut în Bucureşti, la 9 martie 1906, a mai publicat versuri („Culoarea roşie şi neagră", 1948 ; „Moartea morilor de vînt", 1961 ; „Inima desenată", 1964), proză („Viaţa spătarului Mdlescu", 1937; „Enigmaticul Baikal", 1938, „Ceaşca" 1956), piese de teatru („Cazul Beninet", 1954), a realizat remarcabile traduceri din Blok, Ostrovski, Verhaeren etc. Ultima culegere antologică („Vioara roşie", B,p.t.) este din 1963. Poezia lui, bogată în imagini, ou tablouri colorate şi vederi panoramice, stabileşte o relaţie fecundă cu artele plastice, dovedeşte forţă de evocare vizuală şi bun simţ al culorilor. Iubitor al folclorului, poetul reconstituie trecutul ţării cu patriotism, se ridică hotărît pentru libertatea popoarelor, cântă solemn viitorul nostru socialist.
Marcel Breslaşu, născut la 7 septembrie 1903, îşi ia licenţa (1924) apoi doctoratul în drept (1926), debutând (1919) (paralel în poezie şi muzică. Activ în publicistică (întîi la „Vremea", „Reporter" etc. după Eliberare la toate publicaţiile Uniunii Scriitorilor), scrie poezie („Cîntarea cîntări-
lor", 1938 ; „Cîntec de leagăn al Doineai", 1953 ; „Fabule", 1954 ; „în tîrg la Iaşi", 1955 ; „Dialectica poeziei", 1957 ; „Alte „nişte fabule", 1962) ; e compozitor ; scrie numeroase cărţi bune pentru copii, preocupat de asemeni de problemele artei dramatice (un timp, rector şi profesor al Institutului de Artă), scriitorul se dovedeşte deci solicitat în variate domenii ale frumosului. Deci, Marcel Breslaşu nu s-a limitat la un singur mod de expresie, oi a folosit cît mai multe din artele artei sale, a înţeles a sluji înaltele idei ale socialismului nu numai ou toate puterile, ci şi cu toate mijloacele breslei. Şi oum aceste mijloace sânt, spuneam, multiple, pluralitatea expresiei constituie prima caracteristică a operei sale. Din această pluralitate, desprindem două direcţii principale : fabula şi lirica ; dar cele două filoane nu au fost izolate, ci au comunicat între ele. Liric şi satiric, meditând critic în vers asupra lirismului şi fabulei, Marcel Breslaşu practică un transfer între două genuri considerate, înainte, incompatibile, infuzmd fabulei, lirismul, iar versurilor lirice — acolo unde e cazul — verva satirică. De altfel, chiar în lirism, poetul nu se spune pe el însuşi, ci practică lirismul altora, lirismul celorlalţi, pe care caută nu să-d descrie ci săni exprime. Acest transfer este o altă caracteristică a poeziei sale.
îngheţată în rigori formale, fabula părea un gen depăşit. Marcel Breslaşu a trezit-o la viaţă, printr-o colaborare fertilă a tradiţiei cu inovaţia. De la defectele general-umane pe care le critica, fabula a fost mutată la acele defecte manifestate social-istorie şi care trebuie să fie izbite ACI şi ACUM, ruine fără glorie ale unei foste lumi, ruine nu romantice ci sordide, ce trebuiesc înlăturate numaidecât. în afară de concretizarea sooal-istorică a fabulei, mai precis tocmai în acest scop, Breslaşu introduce pe poanta fabulei eroi noi, nici măcar deghizaţi — cum se cerea pînă acum — în animale. Iată
128
deci că, în genul cel mai tradiţional al literaturii, alături de lei, vulpi şi iepuri, iau loc atomii, colonialismul, paiaţa comună etc. Mai mult, fabulistul aduce termeni ai cotidianului, ai ocupaţiilor şi preocupărilor noastre zilnice, cuvintele sar din ziar în fabulă. Neologismele se adună, într-o codordstieă festivă a auzului, cu vorbe vechi, savuroase, populare; renghi şi pezevenghi stau lingă „Scop şi mijloace", hidrogenul e „ţîfcios", iar alături de sobor, smerit, cutră, lălîiie, praznic, tignafes — stau timorate, perimate, notoriu, excesiv, vexaţii. Se poate spune, deci, că Marcel Breslaşu a reluat fabula, înoind-o, insufleţindu-i mai multă contemporaneitate. Prin concretul ei etic, fabula încetează a mai fi excesiv aluzivă,... esopică), devine mai direct politică, agitatorică.
Poetul păstrează, totuşi, cerinţele esenţiale ale fabulei, cerinţele ei de totdeauna, mereu actuale. Una dintre ele este concentrarea sugestivă, capacitatea de a transmite plastic, lapidar, idei. Cînd fabula lui Breslaşu nu e izbutită, aceasta se-ntîmplă în cazurile în care, în loc să fie concentrată, ea se diluează, prin dorinţa poetului de a introduce prea mult, prin reveniri, prin morala moralei etc., ce încarcă prea mult corabia fabulei. De asemenea, în unele cazuri, poetul se iasă tîrît de plăcerea jocului de cuvinte sau a rimei rare. în genere, lipsurile poeziei sale, cînd sînt, apar nu dintr-o sărăcie, ci dintr-un exces al mijloacelor poetice ; din secundare şi auxiliare, ele tind să domine, acoperind astfel, uneori, în parte, sensul, ideea pe care ar fi trebuit s-o reliefeze. O deosebire ce trebuie remarcată, faţă de fabula de ieri, este nu atît optimismul (care exista şi la înaintaşi), cît mai ales dispariţia amărăciunii. Picătura de venin mizantropic, difuză în opera vechilor fabu-lişti, a făcut loc — în societatea noastră, în care binele triumfă, inevitabil — risului plin de voioşie. Breslaşu e surîzător şi fiindcă, în deobşte, el nu
loveşte în oameni ci în acele deprinderi vechi, pe care chiar purtătorii lor doresc să le lepede. Spiritul critic nu exclude simpatia. De aici o lirică a eroului pozitiv („Cîntecul de leagăn al Doncăi"), una dintre primele şi cele mai reuşite creaţii de figuri de luptători comunişti cu mijloacele liricei, care coexistă cu schiţarea portretelor satirice, de o vervă incisivă („în tîrg la Iaşi"). Iar „Dialectica poeziei", aceste „Cîntece despre cîntec" e tocmai introducerea spiritului critic în lirism, contribuţie originală la dezvoltarea poeziei de idei.
Eusebiu Camilar (n. 1910), prozator liric, a practicat poezia („Chemarea cumpenelor", 1937 ; „Poezii", 1964) solemnă, uşor hieratică, de o melancolie gravă : „Pulsează marea vremii profund în tîmpla mea... / Ascult tîrziu în noapte şi o cunosc că-i ea — / Cînd urcă prin artere şi prin plămînii grei / Imense perioade din adîncimea ei !" „Pulsează marea vremii! înfiorat ascult, / Cum se perindă evii şi secoli de demult". Eusebiu Camilar este şi autorul remarcabilei traduceri din vechea poezie dliineză.
Dumitru Corbea s-a născut la 6 septembrie 1910, într-un sat din regiunea Suceava, dintr-o familie de ţărani. A urmat liceul la Botoşani cu mari dificultăţi materiale, după care s-a înscris la Facultatea de litere şi filozofie; această perioadă a fost sugestiv descrisă în cartea de proză autobiografică „Aşa am învăţat carte" (1955). Dumitru Corbea debutează în 1929 ; primul volum de versuri apare în 1936 — „Sînge de ţăran" —, urmat de „Război" (1937) şi „Nu sînt cântăreţ de stele" (1940). După Eliberare, publică „Balada" (1946), „Hrisovul meu" (1947), baladele „Doftana" (1949), „Balada celor patru mineri" (1949) şi, în continuare, cărţile de versuri „Anii tineri" (1951), „Pentru inima ce arde" (1955). Un volum antologic — „Nu sînt cîntăreţ de stele" (1960), adaugă şi versuri,mai noi (1955— 1960). Afară de poezie, D. Corbea pu-
*>j> — Viaţ,i Romineaseă
129
blică articole şi reportaje: „Anotimpuri", 1956 ; „De peste ţări şi mări" 1959, proză cu pronunţat caracter autobiografic („Singura cale", 1954 ; „F.e-cruţid", 1956 ; „Puntea", 1963), în deosebi din lumea satului. Ca poet, Dumitru Corbea începe printr-o lirică aspră, de revoltă ţărănească, exprknînd viaţa grea a satului exploatat. în anii noştri, viaţa nouă a satului alternează cu evocarea luptei eroice a comuniştilor. Versul său devine mai calm, mai plin, mai luminos : „încrustam pe răboj verile care trec, / Urmărind stolurile de păsări călătoare ; / Descifram glasul şuvoaielor de munte / Şi drumul fulgerelor care brăzdează norii ; / Călătoream prin ostroavele albastre ale cerului / Pe închipuite întruchipări / Trîntit în mijlocul unui lan, beat de fericire..." („Cîntec fără lacrimi"). în epică se remarcă în deosebi prin „Balada celor patru mineri", în lirică prin poeziile „Fata frumoasă" şi „Ciritelul", de o autentică inspiraţie folclorică.
E. Giurgiuca. Născut în 1906, într-un sat transilvan, ».i debutat, ca poet, înainte de război. Comentînd acest debut în „Istoria literaturii romîne", G. Călinescu semnala că bucuria de a trăi ia uneori proporţia unui panteism gigantic. „Poemele verii" (1964) exprimă anotimpul psihologic al împlinirii, al unei linişti creatoare, vremea rodirii calme. Poetul e în echilibru cu sine, cu lumea, ou timpul. Versul s-a curăţat de expresii chinuite, de termeni locali. Mutaţia cea mai notabilă s-a realizat pe planul conţinutului : viaţa are un sens, în socialism, uriaşe perspective se deschid tineretului şi omul matur se bucură cu patriotism de realizările majore din ţara noastră. „Poemele verii" exprimă şi o deschidere tematică apreciabilă, o varietate de preocupări : „Vreau să cuprind frumuseţea mare a lumii". Poemul trebuie „hrănit" eu o realitate cît mai bogată („îmi hrănesc poemul"). Emil Giurgiuca închină versuri Partidului, marele constructor, cîntă Griviţa
roşie din anii 1933 („Griviţa"), noile blocuri, dezvoltarea socialistă a agriculturii („Vestea", „Poetul ţăran", „Şcoala de muzică"), laudă pe muncitorul creator al unei noi civilizaţii („Hunedoara"), sau trecutul eroic al poporului. Sentimentul cosmic apare în „Parabolă" : „Cerul foşneşte ca vuitul. — Orele trec pe cer rare./Trece în cursă pămîntul / Pa şleauri stelare."-Umanitatea crează un pod uriaş între pământ şi stele („Cosmică"), poetul contemplă rotaţia perfectă a sputnicului („Sputnic"), încearcă el însuşi senzaţia marelui zbor. Lirismul discret ou tendinţa de obiectivare, al poetului, ne? vorbeşte puţin despre el însuşi ; totuşi, există şi mărturisiri : „Marile legături" e poenrul solidarităţii umane regăsite.. „Acum vei şti" vorbeşte de rădăcinile ţărăneşti ale scriitorului ; de acolo, din sat, s-a transmis amărăciunea vechii dureri, blestemul de veacuri al apăsării sociale ; de acolo, setea de noua viaţă, dreaptă: „Acum vei şti: sufe. dunga gurii-amară / De ce e-n mine atîta dor de vară / Ca firului de iarbă ud de rouă,/De ce mi-i dragă mie viaţa nouă."
Eugen Jebeleanu. Debutând în 1927,. la 16 and (s-a născut la 24 aprilie 1911, la Cîmpina), Eugen Jebeleanu devine cunoscut prin volumul „Inimi sute săbii" (1934) în care, în ciuda unui anume ermetism de expresie, se manifesta, la un mod alegoric, oroarea în faţa războiului pe oare burghezia îl pregătea şi care avea să se declanşeze-peste cîţiva ani, azvîrlind umanitatea într-o teribilă încleştare. Imediat după Eliberare, apare poemul „Ceea ce nu se uită" (1945), protest violent, emoţionant, pe care Jebeleanu îl adresa, în numele tineretului înfometat, umilit,, tîrît prin tranşee, împotriva burgheziei profitoare, a „capetelor îngrăşate". Versul combativ al lui Jebeleanu a lovit cu mîpie în aţâţătorii la un nou război, a reamintit ororile războiului, a îndemnat la apărarea hotărâtă a păcii („Poeme de pace şi luptă" 1950 ; Cm-
ISO
tecele pădurii tinere", 1953). Dintre acestea se reţine în mod deosebit „Ii-dice", .prin forţa lui dramatică şi intensitatea protestului. în două mari poeme epice („îm satul lui Sabia", 1951 ; „Băleesiou", 1952) evocă, printr-o descripţie versificată, figurile revoluţionarilor : Alexandru Sahia şi Nicolae Băl-cesou. Tensiunea dramatică a poetului ridică mărire scene romantice (în deosebi în al doilea poem) — deşi nu totdeauna — deasupra prozaismului, impune figurile celor doi luptători consecvenţi, pe plan literar. Partea referitoare la satul contemporan din „în satul lui Sahia" nu depăşeşte însă reportajul versificat. După o călătorie în Japonia, Eugen Jebeleanu scrie marele poem „Surîsul Hiroşimei" (1958), evocare a teribilei crime atomice. Compus sub forma unei tragedii, cu personaje simbolice, poemul impresionează prin patetismul grav al protestului, prin înalta tensiune a mîniei, prin atmosfera dramatică, constituind una dintre realizările însemnate ale poeziei noastre realist-socialiste.
Preţuirea pe care acest liric o arată organizării epice se vădeşte şi în „Oratoriul Eliberării" (1959), text pentru o compoziţie muzicală. Producţia ultimi 7 lor ani a fost strînsă în volumul „Cîn-tece împotriva morţii" (1963). Se remarcă aceeaşi vehemenţă protestatară, aceeaşi atitudine împotriva aliaţilor morţii. Mizeria, Tirania, Foamea, Invidia, Lăcomia etc., sînt inamicii vieţii, duşmani împotriva cărora se ridică mima poetului. Şi în acest volum apar versuri retorice, discursive, sau în care excesul de imagini acoperă înţelesul ; se reţin însă prin valoarea lor multe poezii, dintre care menţionăm „Ca să pot apăra", „Brăţara", „Ecouri", „Copilul pierdut", „Rue Pierreuse", „Civilizaţie", „Moment", „în faţa apei", „Primăvara", „Ziua cu trandafiri" — şi, în mod /deosebit, „Cocoşii oraşului", „Flămîndul care-mparte pîini" şi „Marţii aceştia". Să amintim de asemeni, aici, activitatea ziaristică a lui
Eugen, Jebeleanu, atît înainte cît şi după Eliberare; o parte din articole au fost strînse în volum : — „Din veacul XX", 1956. A realizat traduceri remarcabile din Rilke, Petoffi, Ady, Attala, Guillen. Ultima culegere antologică de lirică originală este din 1961 —- „Poezii şi poeme", B.p.t.
Temperament romantic, liric tumultuos, Eugen Jeîbeleanu nu exprimă, totuşi, ou precădere, stări proprii, ci alege mai ales situaţii dramatice, eroi înflăcăraţi, expune cu reţinere gravă fapte zguduitoare, unindu-şi abia la urmă indignarea cu a noastră. El nu e un liric al cotidianului ci selectează fapte dramatice, pentru a protesta împotriva crimelor burgheze, a exploatării, a războaielor. Uneori, tensiunea interioară scade şi atunci versul cade în retorism discursiv (multe din „Cîn-tecele pădurii tinere"), în descriptivism şi prozaism (unele capitole din „Satul lui Sahia", cîteva episoade din „Bălcesou"), alteori se observă o exasperare la rece, cu abundenţă de imagini crispante. Caracterdsitică pentru poezia lui Jebeleanu este însă tocmai tensiunea cu oare transmite ideile, forţa cu care atacă obiective majore ale epocii noastre. El se afirmă ca poet de viziune, creind adică imagini globale, plastice. Imaginea de ansamblu e susţinută atît prin atmosfera generală, cît şi prin succesiunea imaginilor particulare. Forţa expresivă a crescut îndeosebi în ultimele două volume („Surîsul Hiroşimei", „Cîntece împotriva morţii"), ca şi plasticitatea imaginii. Iată, de exemplu, viziunea oraşului în flăcări : „Urlind, încovoiat, î rnpot ri vi ndu-se, / văzduhul zămisleşte / sicrie de cenuşă, mari abisuri ce se surpă, / flăcări şi cenuşă, / şi leagă cerul şi pămîntul / cu stîlpi de flăcări şi cenuşă. / Plouă cenuşă pe oraşu-n flăcări." (...) „Piatra — blestem! — se umflă, putrezeşte", „Un animal e-acum şi ea / cu pori, un animal ce-agoni-zează,/topindu-se sub apăsarea morţii.../ Lungi rîurile toate au plesnit / ca nişte-
131
artere", „Un sînge negru-ntune'că văzduhul... / — şi caută prin iadul / de flăcări negre / ochiul, / pierdutu-i ochi de aur." („Surîsul Hiroşimei", pg. 91—92).
Poet al viziunilor teribile şi al situaţiilor dramatice, Eugen Jebeleanu nu cedează totuşi stărilor depresive. Optimismul său trece adesea prin tragic, dar îl depăşeşte, urcă dincolo de el. De aceea e un poet al speranţei.
Gelu Naum (n. 1915) debutează ca suprarealist („Libertatea de a dormi pe o frunte", 1937), procedeu formalist pe care-1 continuă, un timp, şi după Eliberare („Teribilul interzis", 1945, „Castelul robilor" 1946). Dîndu-şi seama de eroare, adoptă realismul, publicînd mai întîi proză pentru tineret („Filonul", 1952, „Tabăra din munţi", 1953) şi Versuri pentru copii, între care „Cartea cu Apolodor" (1959) e plină de fantezie şi graţie. Poezia lui mai recentă („Poem despre tinereţea noastră", 1960 ; „Soarele calm", 1961), constituie un început fecund şi original cu vervă imagistică dar, cîteodată, şi prea puţină exigenţă.
Constantin Ni ipeanu a făout şi el parte, la început, din grupul suprarealist („Metamorfoze", 1934 ; „Spre ţara închisă în diamant", 1937 ; „Femeia de aer", 1943), pe care 1-a părăsit pentru o poezie inteligibilă, calmă şi şoptită („Cartea cu oglinzi", 1962).
Miron Radu Paraschivescu. Născut la 2 octombrie 1911, la Zirnmicea, regiunea Bucureşti, într-o familie învăţă-torească, urmează — după terminarea liceului ■— Şcoala de Arte Frumoase şi cursurile Facultăţii de Drept. Debutează în 1934 cu articole de atitudine democratică în presa de stingă („Cuvântul liber", „Reporter") şi versuri pe care le strânge în volum abia după Eliberare („Declaraţia patetică", 1960). în plin regim fascist publică curajosul reportaj „Pâine, pământ şi ţărani" (1943), în care pledează pentru drepturile ţărănimii, cerând exproprierea moşierilor ; de asemeni tipăreşte remarcabilul volum  de poezii  „Cântece ţigăneşti",
1943, retipărit în 1957, laudă a revoltei şi libertăţii. în anii noştri, M. R. Paraschivescu îşi continuă activitatea, întemeind „Revista literară", apoi „Almanahul literar-Cluj" (devenit „Steaua") şi descoperind numeroase talente dintre tineri poeţi, prozatori, critici. în 1959 îşi culege înrtasum volum poeziile publicate în presă („Laude", 1953), volum pe care-1 sporeşte cu noi creaţii („Laude şi alte poeme", 1959). O culegere cuprinzătoare de versuri apare în 1963, în „Biblioteca pentru toţi". M. R. Paraschivescu a ridicat tălmăcirea la un înalt grad de artă ; amintim volumele „Tălmăciri din opt poeţi europeni" (1945) — printre care remarcabila transpunere din Robert Desnos —, „Ruslan şi Ludmila" de Puskin, „Poeme" de Nekrosov, „Pan Tadeusz" de Mickiewicz etc. A scris şi o piesă de teatru — „Asta-i ciudat ?"
„Declaraţia patetică" se adresează direct omului simplu, glorifică viaţa de fiecare zi, actul obişnuit, în care poetul vede cristalizate marile semnificaţii ale vieţii. Poetul rupe bariera izolatoare a Eului, fraternizează ou masele, se contopeşte whitmanian cu umanitatea. Exaltând viaţa cotidiană, cu marile bucurii simple, Miron Radu Paraschivescu adresează un apel patetic de generozitate şi demnitate umană. în-tavun poem semnificativ, „Bună ziua", el caută sensurile de adîneă fraternitate cuprinse în această formulă obişnuită, totuşi atît de cuprinzătoare. în alt poem, „Vita nuova", îi explică iubitei că în poeziile sale se exprimă „Oamenii anonimi şi mereu prezenţi ai oraşelor, oamenii trudei şi-ai vrerii neclintite". Pentru poet, cea mai fantastică fantezie e conţinută în realitatea cotidiană : „Va fi o poveste ieşită din mitologie, o fantastică poveste, ca un crud adevăr, / O poveste adevărată şi simplă ca un fapt divers". în „Cîntice ţigăneşti", umanitarismul, generozitatea fraternă şi lirica obişnuitului cotidian fac loc romantismului dezlănţuit. Aici este elogiată pasiunea,
132
setea teribilă de libertate, viaţa îm afara obişnuitului, valoarea actului excepţional. Sub semmul lui Lorca, poetul exprimă vitalitatea elementară a pasiunilor într-un decor de un pitoresc în culori tari (negru, roşu, verde), în forma baladei populare. Faptul divers e ridicat la valoare lirică (de exempli* în memorabila baladă a periferiei, „Rică").
Cu „Laude" (1953), apoi „Laude şi alte poeme" (1959) — Miron Radu Pa-rasahivesou trece de la romantismul impetuos, de un patetism pe alocuri grandilocvent, la o poezie concentrată, în care tumultul e riguros controlat iar mişcarea sufletească e interiorizată. Volumul e o laudă a creaţiei în diferitele ei ipostaze : munca producătoare de bunuri, maternitatea — creaţie a vieţii, fructul-simbol al colaborării creatoare soare-pămiînt etc. Aceste ipostaze simbolizează esenţa societăţii noastre socialiste, care este construcţia, creaţia în toate domeniile, societate sub semnul fertilităţii şi abundenţei pentru toţi creatorii de bunuri. Poetul foloseşte în ultimele două volume, într-o măsură mult mai mare decît în trecut, simbolul pentru a transmite idei. în ciclul „Cinci toasturi de ziua Partidului", poetul laudă pe inspiratorul tuturor victoriilor noastre, pe marele constructor — partidul.
Ce este comun unor modalităţi ce se schimbă la fiecare volum, în ce constă, adică, personalitatea artistică a lud Miron Radu Paraschivescu? Să observăm, mai întîi, că dacă romantismul a însemnat, în general, o explozie, o expansiune a eului, M. R. Paraschivescu, în chiar momentele sale de romantism evident („Cîntice ţigăneşti", 1943), afirmă o renunţare la eul poetic, interpretează pasiunile altora. Constanta operei sale poetice este tocmai exprimarea sen-timentelor masei. El caută să refacă 'liric realitatea, să recreeze cu mijloace personale aspecte ale acesteia. Miron Radu Parasdhivesou se încadrează în acel lirism obiectiv, repre-
zentat la noi, înainte, de Anton Panm şi Coştouc, în care poetul exprimă liric sentimente colective, se face traducător, interpret al sentimentelor maselor, după ce le-a trecut prim propria sa sensibilitate. Evident, accentul social politic este mult mai marcat faţă de predecesorii săi la M. R. Paraschivescu, pasiunile mult mai clocotitoare. Poezia lud Miron. Radu ParasiChivescu este o lirică a cotidianului, un elogiu al muncii creatoare, o reabilitare a omului simplu, a bucuriilor elementare, într-jun sens, versurile sale trebuiesc văzute ea o polemică împotriva decadentismului : falsului rafinament i se opune simplitatea, claritatea. Şi, mai ales, o poezie a valorilor morale : solidaritatea, pasiunea nemistificată, curajul. Poetul este o transparenţă prin care se văd oamenii.
Virgil Tcodorescu (n. 1909) debutează înainte de război cu poezii suprarealiste, orientare literară pe care, îm pofida atitudinii sale civice progresiste, o păstrează un timp şi după Eliberare („Butelia de Leyda" 1945), cu toate lipsurile ce decurg din acest curent de pseudofrondă îmbătrânită precoce. Talentul său autentic a depăşit impasul formalist angajîmdu-se într-o poezie civică („Scriu negru pe alb", 1955 ; „Drepturi şi datorii", 1958) de o simplitate voită, aluneoînd însă uneori în prozaism. Versurile scrise în ultimii and, ce vor fi strînse în volum, se remarcă prin prospeţimea imaginii : „Şi ce-a fost mort văd că învie iarăşi, / ce-a fost pălit de somn tresare iar, / şi văd polipul retezat de paloş / din trupu-i ciuruit sum suflă rar, mai rar" („Centrifugala cursă"). Vdrgil Teodorescu a făout de asemeni numeroase şi valoroase tălmăciri.
Cicerone Theodorescu, fiu de ceferist bucureştean, s-a născut la 9 februarie 1908 ; debutează ca ziarist în 1925, iar primul volum, scris sub influenţa hermetismului — „Cleştar" — e din 1936. După Eliberare, versul său se darifică treptat, deşi păstrează încă,
133
uneori, o imagistică inutil complicată. Poetul scrie despre vremea cumplită a fascismului („Cîntece de galeră", 1946), despre viaţa veche şi nouă a muncitorilor din Griviţa Roşie : ...„Le caut fapta şi povaţa. / Voi povesti de ei mereu. / Mi-au fost alături toată viaţa. / Era-ntre ei şi tatăl meu." („Calea Griviţei", 1949 ; „Un cîntec din uliţa noastră", 1953 ; „Făurari de frumuseţe", 1954), bucuriile simple ale vieţii de familie, ale paternităţii („Oameni şi dragoste", 1958" ; „Copiii cartierului", 1961) ; versuri de dragoste („Povestea Ioanei", 1963). Alte volume şi plachete : „Focul din amnar", 1946 ; „Din toamna lui '39...", 1949 ; numeroase cărţi pentru copii, dintre care: „Gogu Pintanogu", 1953 ; „Păunită a crescut", 1954 ; „O şcolăriţă în pădure", 1955. O antologie a poeziei sale erotice apare în 1961 („De dragoste"). Ultima culegere antologică („Poteca lumii") e din 1964. Poetul a compus multe versuri dedicate muncii literare pe care o compară cu aceea a minerilor : „Vin literele-n şiruri ca nişte vagonete... / Nişte cărbuni va scoate şi el, muncind cu sete. / El e de-ai noştri... / Scoate în slove, pe hîrtie, / Unelte noi pe lume şi lumii bucurie." („Munca de noapte") sau : „Cu fluturele ei de aur greu / In aripi stinse lampa veştezi. / Lumină depărtată, pe hîrtii, / Polen şi aur scutură mereu." („Noapte de lucru"). E de subliniat şi contribuţia în domeniul poeziei satirice, ironizând cu vervă aspecte ale vedhiului ; unele dintre aceste rondele, din ciclul „Cocoşi de tablă", sînt remarcabile : „Şi fie-n zeamă de dulceaţă, / în apă simplă sau sirop, / Din, fără caznă, filantrop / Fă tot ca mine... te învaţă//.Plutind uşor — isteţul dop." (Rondelul dopului isteţ). Dintre traduceri, vom aminti în deosebi pe acelea, foarte numeroase, din Maiakovskl.
N. Ţaţomir (n. 1914) tipăreşte în 1936 „Lebede negre" ; după război publică în „laşul literar", remarcându-se prin versuri satirice („Satire", 1955). E solicitat şi de fabulă şi de lirică („Răs-
coala", 1957, „Un om pe promontoriu", 1961, „Tainicul arhipelag", 1964) luminată, de obicei, de un uşor zîmbet: „Cu fruntea grea, asemeni unui om / Iluminat de-a-nţelepchmii rază, / Pe fiecare ram savantul pom / Sintetizează." („Fructele").
Antol E. Baconski. S-a născut la 16 iunie 1925, a urmat paralel cursurile Facultăţii de Drept şi ale Facultăţii de Litere şi Filozofie, pe care le încheie la Cluj în 1949. încă din 1945 începe sâ publice poezii în ziarul „Tribuna nouă" din Cluj, iar primul volum — „Poezii" — apare în 1950. Urmează volumele de versuri : „Copiii din Valea Arieşului" (1951), „Itinerar bulgar" (1954), „Cîntece de zi şi de noapte", (1954), „Două poeme", (1956), „Dincolo de iarnă", (1957), „Fluxul memoriei", (1957), „Imn către zorii de zi", (1962). Paralel cu poezia, dezvoltă activitatea sa de traducător (îndeosebi remarcabile sînt volumele din Quasimodo şi Lunds-qvist) şi de eseist („Colocviu critic", 1957). Aceste două activităţi — de traducător şi eseist se îmbină în „Poeţi şi poezie" (1963).
în prima etapă a poeziei sale, A. E. .Baeonskd însoţeşte lirica de practica poemului epic. „Frasinii de la răscruce" şi „Copiii din Valea Arieşului" descriu în versuri aspecte din viaţa satului. Epicul şi liricul fuzionează în „Lucrări şi anotimpuri" (1956), poem al belşugului socialist, în care faptele muncii agricole se integrează în mişcarea generală a vieţii noi. în „Dincolo de iarnă", A. E. Baconski se descoperă ca unul dintre cei mai buni pastelişti, îndrăgostit de frumuseţile patriei. „Fluxul memoriei" (1957) reprezintă pe de o parte maturizarea artistică, stăpî-nirea mijloacelor de expresie, pe de alta o anume îndepărtare de realitatea socială, o anume alunecare paseistă spre un trecut vag, deficienţă ce se manifestă într-unele din poeziile cuprinse în acest volum. Cu „imn către zorii de zi" (1962), cea mai bună carte a poetului, creşte puterea de expresie
134
.artistică şi se fac progrese hotărâte în ■eliminarea lipsurilor pe care critica i le semnalase. „Din ce în ce mai reliefată în universul poetului — scrie Mihadi Petroveamu —, coordonata timpului a înregistrat o înţelegere tot mai adecvată. Timpul e sesizat în devenirea lui concret-istorieă, în dezvoltarea sa spre un viitor previzibil, deşi maleabil de" mâna omului socialist". O severă autoselecţie este antologia din „Cele mai frumoase poezii" (1964).
Versul melodios al lui E. A, Baconski nu se bazează pe imagism, pe metaforă, ci caută o apropiere directă de lucruri, încearcă o expresie simplă. Poezia formează o imagine globală ce se reţine prin crearea unei sugestive atmosfere poetice de o senină melancolie. Lirismul său autentic e asociativ, fluxul solemn al memoriei aduce, în jurul realităţii, amintiri, întâmplări uitate, constituind, printr-o atmosferă unitară, o imagine deosebit de plastică. Poetul colindă străzile, umblă pe câmpuri sau visează la fereastră, îndeosebi seara, pe vînt, pe ploaie, pe ceaţă. •(„Noaptea trece prin cartierele joase"). Această ambianţă creează o impresie gravă, de meditaţie. Alteori însă, faptele de viaţă sânt îndeajuns de elocvente, pentru ca să irumpă în poezie : ciclul „Imn către zorii de zi", dedicat minerilor, „Glasul războinicului de pe Rin", „Primăvara în Westflalia", emoţionantă condamnare a războiului, „Meditaţia în ritm de maree", „Spun adio pădurilor", „Harpe electrice". E de remarcat că A. E. Baconski meditează liric asupra misiunii artei şi a ( sa proprie („Linişte nouă") cu sinceritatea poeziei autentice. O atitudine clară faţă de problemele contemporaneităţii („întotdeauna aici") nu face decît să sporească forţa de expresie a artei sale.
Ion Kănuţă (n. 1914), deşi publică versuri de multă vreme, a trecut la întocmirea de volume relativ tîrziu („Izvoare", 1956 ; „La hotarul dintre lumi",   1960 ; „Am rechemat iubirea",
1962). Versul său, adesea de inspiraţie folclorică, îşi asimilează influenţa argheziană ; alte ori, însă, imaginile sînt nepotrivite, confuze. Temele, variate, se inspiră din opera de construire a socialismului, într-un „Cuvânt înainte" la „Cele mai frumoase poezii" (1964), Acad. G. Călinescu precizează că Ion Bănuţă „are o inimă care zvîcmeşte sonor", şi îl caracterizează prin „ingenuitatea unui poet care-şi alege um vers solid şi cărnos". Ultimul volum, „Scrisoare către anul 2000" (1963), îşi propune o evocare lirică a vremilor crude ce-au precedat Eliberarea. Eroul, Vladimir, băiat de ţărani dintr-un sat de pe Argeş, cunoaşte viaţa mizeră a ţărănimii, apoi suferinţa dar şi lupta muncitorimii, prilej pentru autor de a face o descriere a stărilor de lucruri de la sate, apoi de la oraş, de a evoca lupta muncitorimii noastre, eroica grevă de la Griviţa (1933), rezistenţa activă şi demnă a comuniştilor în temniţele fasciste, în sfîrşit, Eliberarea. Evocarea lirică se încheie cu versuri de recunoştinţă către Partid, conducătorul şi organizatorul victoriei populare, cu o viziune a victoriei comunismului în univers : „Toate steagurile roşii / pe toate meridianele / şi paralelele multicolore, / pe cer, pe Calea-Lactee / contrast de aîb şi roşu în nemărginire / pe toate planetele albe,/ pe Iună.pe Venus, / pe Marte, pe Jupiter / Toate steagurile roşii / pe toate turnurile reale, / pe toate turnurile virtuale, / pe toate turnurile Universului."
Vlaicu Bîrna s-a născut în 1914 ; primul volum e din 1936. După Eliberare publică : „Turnuri", 1945 ; „Tulnice în munţi", 1950 ; „Cerbul roşu", 1956 ; „Arcul aurorii", 1962. Poezia lui e urmărită de priveliştile munţilor Apuseni şi de viaţa minerilor transilvăneni, de ieri şi de azi : „E ceru-n ogivă cu stelele-i ude. / Urechea lipită de ziduri aude/Cum bate ciocanul în noaptea adincă / Scînteia de aur s-o smulgă din stîncă.". «
135
Nina Cassian. Născută la 27 noiembrie 1924, la Galaţi, Nina Cassian a debutat îndată după Eliberare. Dacă în „La scara 1/1" (1947), dorinţa de a cuprinde teme contemporane era, în mare parte, acoperită de o expresie inutil complicată şi abuziv confuză, primele volume ce urmează manifestă această dorinţă într-un mod direct, clarificat („Sufletul nostru", 1949 ; „An viu nouă sute şi şaptesprezece", 1949 ; „Horia nu mai este singur", 1952 ; „Tinereţe", 1953). Asemeni celorlalţi poeţi ea exprimă gîndurile şi sentimentele noii lumi ce prinde contur, ia atitudine împotriva aţîţătorilor la război, a exploatării, manifestîndu-şi adeziunea la eroismul construirii socialismului, la înaltele principii etice ale omului nou. Printre izbutirile din acea vreme, subliniem „Balada femeii care şi-a pierdut iubitul în război", îndemn emoţionant la lupta împotriva unui nou război, cît şi ciclul satiric din „Versuri alese" (1955). Dar poeta nu-şi descoperise încă deplin modul propriu de a cânta epoca noastră.
„Vîrstele anului" (1957), volumul de maturitate artistică, marchează bine o etapă nouă, mereu ascendentă, a evoluţiei sale („Dialogul vântului ou marea", 1958 ; „Sărbătorile zilnice", 1961 ; „Spectacol în aer liber", 1961 ; „Să ne facem daruri", 1963). Nina Cassian elogiază valorile morale ale comunismului, apără chipul omului nou de ceea ce vrea să-1 mutileze, manifestând în transpunerea poetică a ideii un deosebit simţ al concretului. Atracţiile etice, fericirea sau moartea, exploatarea, umilinţa etc., se transformă, sub bagheta poetei în obiecte familiare, admirabile sau ridicole, dezgustătoare, după semnificaţia pe care o poartă. Natura, spaţiile cosmice şi istorice, sînt de asemeni materializate, diminuate, încadrate într-un univers umanizat, adus la proporţiile omului. Deci, poeta reabilitează frumuseţea ascunsă a vieţii de fiecare zi. Ov. S. Crohmălniceanu a insistat îndeosebi asupra lucidităţii,
136
considerînd-o drept componentă esenţială a versului ei, înţelegîndu-se prin aceasta un mod- direct, deschis, uneori tăios de a se apropia de teme, de idei, de oameni.
Poetă a cotidianului citadin, prin structura metaforei, Nina Cassian are darul de a dezvălui feeria vieţii obişnuite. Bucuria, fericirea există, în societatea noastră socialistă, în viaţa de fiecare zi ; trebuie să le descoperim, pretutindeni să le folosim din plin („Spectacol în aer liber"), dar şi să le apărăm cu luciditate şi vigilenţă împotriva degradării („Să ne facem daruri"). Spiritul feeric şi cel asociativ i-au ajutat să scrie cărţi pentru copii, unele remarcabile („Nică fără frică", 1950 ; „Prinţul Miorlau", 1957). Uneori, abstracţia nu are acea vibraţie ce provine din participare şi atunci poezia e abstractă, uscată, rece ; sau semnificaţia faptului concret îi scapă şi atur.ci poezia e minoră, nesemnificativă. Prin ceea ce o reprezintă artistic, poezia Ninei Cassian este o feerie a cotidianului, cu pasiunile păzite de luciditate, cu un feeric şi fertil spirit asociativ şi cu o preocupare marcată pentru valorile etice ale socialismului.
Traian Coşovei (n. 1921), prozator cu o puternică vibraţie lirică, scrie şi versuri grave, ou o mişcare lentă („Oceanul", 1962).
George Dan (n. 1916) publică mai multe volume: „Bună dimineaţa", 1949; „Rapsodia mar marilor", 1954; „Dunăre, Dunăre...", 1955; „Flori de mare", 1957; „Hamalii", 1957 ; „Goarna şi sirena", 1959 ; „Pui de lună", 1960 ; „Cîntece de luptă", 1962. Talentul său se exprimă firesc în balada marinărească, avînd inflexiuni de cîntec de port ; din păcate, multe din poeziile lui suferă de platitudine şi sentimentalism ; există însă versuri autentice la George Dan.
Dan Deşliu. Primele succese le obţine poetul în epică, povestind episoade semnificative ale operei de construire a socialismului în patria noastră, Dan Deşliu  subliniază îndeosebi caracterul
eroic al celor- ce plătesc eu viaţa. Lazăr Cemescu, ţăranul propagandist al colectivizării, ucis de chiaburi („Lazăr de la Rusca"), eroismul unui sergent omo-rît de duşmani („Cuvînt despre sergentul Belate Alexandru"), devotamentul unui miner ce salvează, pe^un drum accidentat de munte, un moto-compre-sor util colectivităţii („Minerii din Maramureş"). Poetul reuşeşte mai ales în balada eroică, de tensiune dramatică, într-o atmosferă de legendă („Lazăr de la Rusca", 1949), în acest domeniu, un poem remarcabil. In „Minerii din Maramureş" (1951), episoadele dramatice compensează pe cele plat descriptive, unde humorul încearcă să reţină atenţia. „Cuvînt despre sergentul Belate Alexandru" (1956) e o nuvelă versificată, lipsită de calitatea specifică poeziei. „Cîntec de ruină" (1957), prezentare simbolică a lumii capitaliste, marchează o înnoire a mijloacelor lirice, cu efecte satirice puternice.
Dan Deşliu, născut la 31 August 1927, în Bucureşti, a studiat la conservatorul de artă dramatică, pregătindu-se pentru cariera de actor. El debutează, cu versuri, încă din 1945. Ultimele sale volume („Ceva mai greu", 1953 ; „Cercuri de copac", 1962), şi mai ales ultimul, dovedesc că poetul se află în căutare fertilă. Viziunea sa asupra lumii s-a lărgit, noi probleme ale contemporaneităţii se exprimă în versul său tot mai bogat, mai nuanţat. Dan Deşliu e un peripatetician, un drumeţ însetat de spaţiu, de locuri şi de oameni noi. Totul îl atrage în lumea noastră socialistă : „Ca un copac e lumea, plină de-o adiere de lumină..." („Cîntec de drum"). în drumurile sale, poetul e preocupat aproape totdeauna ik stabilească o corelaţie între ceea ce a fost — trecutul mai apropiat sau mai depărtat — şi ceea ce e nou, caracteristic socialismului. Uneori, comparaţia e polemică, directă ("Cîntec pentu măgăruşii din Medgidia"), alteori e o incursiune adâncă în -trecut, tot pentru a reliefa prin contrast forţa revoluţionară
a noului, ca în versurile dedicate combinatului de la Oneşti—Borzeşti. Aici, dacă poetul reuşeşte să sublinieze elementul de continuitate, tocmai noul e cel ce apare, din păcate, palid, convenţional. De semnalat, ca un fapt îmbucurător, descoperirea copilăriei („De-a-tunci", „Vacanţa" etc.) şi apariţia poeziei de dragoste („Cîntec de taină", „Ecou", „Umbra iubirii" ş.a.) ce aduc un sunat nou, propriu, liricei sale. Caracter dramatic, Dan Deşliu reuşeşte în deosebi în poeziile străbătute de o emoţie puternică („Grevă în Brooklin"), cînd priveşte prezentul din perspectiva viitorului poetul proiectează asupra prezentului o lumină de legendă („De profundis").
Ştefan August Doinaş (n. 1922) e un virtuos al versului. Volumul său, „Cartea mareelor" (1964), dovedeşte că poetul e solicitat multiplu, rezolvând cu pricepere şi gust teme diverse, compunând cu ştiinţă artistică în tonalităţi variate. E prematur de afirmat ce univers îşi va constitui Şt. Aug. Doinaş. Un exemplu din atâtea, posibil : „Sufletul contabil al zăpezii / tot mai licărea pe câmpuri, cînd / am simţit miresmele şi iezii / către jgheaburi albe co-borînd, / iar pe cuhni, topindu-se pe rînd, / transhumanta gingaşe de frezii." („Rustică").
Mihu Dragomir. Născut la 24 aprilie 1919 în Brăila, urmează cursurile Academiei comerciale din Bucureşti şi debutează în poezie şi ziaristică în 1936. Primul volum de versuri, după Eliberare, se intitulează „Prima şarjă" (1950). Urmează publicarea mai multor volume printre oare : „Stelele păcii" (1952), „Războiul" (1954), „Tudor din Vladimiri" (1954), „Pe struna fulgerelor" (1953), „Oda pământului meu" (1957), „întoarcerea armelor" (1953) ş.a. Mihu Dragomir scrie de asemeni nuvele şi schiţe (volumul „La-<nceput a fost sfîrşitul", 1962), povestiri ştiinţifico-fantastice etc. Mânuitor priceput al stilului, poetul versifică în cele mai diverse moduri, încercând poemul epic („Tudor din Vladi-
137
miri"), lirica de intensitate („Pe struna fulgerelor"), evocarea lirică organizată epic („Războiul", „întoarcerea armelor") etc. Dintre diversele modalităţi pe care le-a încercat în poezie, reţinem îndeosebi două direcţii în care scriitorul a înregistrat succese : pasteluri şi evocarea lirică.
Mihu Dragomir   este îndeosebi un vizual, un peisagist al Bălţii Brăilei şi al Bărăganului, pe care le evocă fie în poezii („Balta"), fie în poeme largi cu structură epică („Războiul"). Natura e surprinsă în tablouri colorate, ce sugerează spaţiile imense ale stepei. „Pe struna fulgerelor" încearcă o lirică de înaltă tensiune, cu viziuni largi şi cu preocupări filozofice dar,  dincolo de anume reuşite, volumul e minat de retorism declarativ, de o anume exasperare la rece. Reuşita poetului rămîne evocarea  emoţională  a  unei tinereţi otrăvită  de fascism, mutilată de război,  cu elanurile risipite („Războiul", „întoarcerea armelor"). Noua conştiinţă şi înţelegerea lucrurilor se face prin presiunea dură a realităţii, este preţul unor   mari  şi   îndelungate suferinţe. Adresîndmse copilului său, generaţiilor viitoare, poetul îi lasă mărturia durerilor unei generaţii, roadele amare ale unei   dramatice experienţe de viaţă. Poemele constituie  o acuzaţie adusă fascismului    provocator    de război, moarte şi suferinţă:  „Suit fiul unor vremi de foc şi sînge / şi-aeuzatoral-aceîor zile sînt". în acelaşi timp, se urmăreşte pregătirea psihologică a Insurecţiei Armate, din păcate cu mai puţin succes literar, fiindcă figurile de comunişti sînt reflectate palid.
„Războiul" conţine 34 de fragmente orânduite cronologie, ou evocarea copilăriei sărace, a unei adolescente umilite şi a tinereţii însângerate. „întoarcerea armelor" conţine poemul „Războiul", continuîndu-il cronologic pînă la ziua victoriei antihitleriste, evidenţiind contribuţia eroică a armatei noastre la în-frîngerea armatelor fasciste. Deşi unele pasaje sînt versificări plate, cele două
poeme reuşesc, în ansamblu, să formeze o imagine dramatică a vremii aceleia. Mihu Dragomir a murit pe neaşteptate, în aprilie 1964, cîteva zile înainte de a împlini 45 de ani.
Geo Dumitrescu (n. 1920) a publicat încă în timpul războiului o plachetă („Aritmetică", 1941), semnată cu pseu-donismul Felix Anadam şi versuri de protest, de o ironie ascunsă şi subtilă, pe care le-a strâns în volumul semnificativ pentru atitudinea antifascistă a tineretrdui, „Libertatea de a trage cu puşca" (1946). Deşi lirismul de expresie originală 1-a situat de la început printre cei mai bum reprezentanţi ai tinerei generaţii, el îşi întrerupe activitatea poetică — limitându-se la publicistică şi muncă obştească •— pînă acum cîţiva ani, cînd reîncepe să publice versuri. Volumul ce strînge ultimele poeme, „Aventuri lirice" (1964) este remarcabil.
Geo Dumitrescu face parte din familia poeţilor ce descoperă miracolul cotidianului, lirismul obişnuitului. Raportarea gestului oarecare la coordonate solemne, prin proiecţia spaţială fantastică, îl apropie de Geo Bogza, de care îl separă însă faptul că busola lui Geo Dumitrescu arată totdeauna prezentul. De asemeni, poezia lui e o „declaraţie patetică", fireşte, cu ceva din melancolia albastră a „jocului de-a vacanţa", cu deosebire că Ia Geo Dumitrescu ironia funcţionează permanent, ca un autocontrol asupra sentiimentalismului, patetismului şi grandilocvenţei. Poet cu evidentă originalitate, Geo Dumitrescu e preocupat îndeosebi de probleme etice, la care frumosul şi binele fuzionează, într-o structură ce păstrează caracteristicile încântătoare ale adolescenţei. Poezia lui simulează reportajul, proza simplă, folosind expresii uzuale în presă şi vorbirea curentă ; totul e însă un pretext, fiindcă poemele Sînt străbătute, cel mai adesea, de un suflu ironic capabil să transfigureze cotidianul. Unele poezii însă sînt diluate cu pasaje prozaice.
138
Metafora are, la Geo Dumitrescu, o iuncţie oarecum deosebită, poetul porneşte- de la o noţiune căreia îi dă un sens figurat: de exemplu, cînd va spune că în călimara sa găseşte prea des pământ, care se ia pe' peniţă („Intrare în atelier"), cititorul înţelege că e vorba de teluric, de antaic, de real. Jn genere, poeziile se desfăşoară pe •două planuri : unul, al povestirii simple, reportericeşti, care e cel aparent, şi cel simbolic, al ficţiunii artistice, adi->că cel esenţial. Simbolul nu e o echivalenţă, o identitate, ci e compus, bogat în nuanţe, are armonicele sale. Această pluralitate a tonurilor şi semnificaţiilor, altemînd, conitrazicîndu-se, fuzionând, face ca poezia lui Geo Dumitrescu să aibă rezonanţe multiple. Din volum reţinem: „Intrare în atelier", „Creerul uzinei", „Balada corăbiilor de piatră", „La ghicit", „Fugarul", .„Macarale la marginea oraşului", „Două discursuri lirice despre apa trecătoare a vremii", „Spre stele", şi — în .mod .cu totul deosebit ■— impresionantul poem „Cîinele de lîngă pod".
Eugen Frunză. Deşi a debutat încă înainte de război (născut la 3 septembrie 1917), îşi tipăreşte primul volum în 1950 („Sub Steagul vieţii"), după oare urmează alte cărţi de versuri : „Zile slăvite", 1951 ; „Faţănn faţă", 1954 ; „Vă chem !", 1955 ; „Liberi şi stăpîni", 1956 ; „Cîntece de veghe", 1959 ; „Oameni şi cărţi", 1959 ; „Cupa ou garoafe", 1960 ; „Fîntîna soarelui", 1963 : .„întoarcerea tinereţii furate", 1964. Eugen Frunză a împletit activitatea de publicist şi pamfletar cu aceea de poet, versul său fiind cel mai adesea ecoul • evenimentului politic. Reflectarea directă, promptă, a faptelor, entuziasmul faţă de momente ale construirii socialismului, verva polemică faţă de aţîţă-torii la război, comstituiesc calităţile .acestei poezii. Vehemenţa polemică .antiimperialistă dă mişcare lirică unora •din versurile sale. Altele, însă, nu se ■ridică, din păcate, deasupra faptului ca ;atare, nu ajung la semnificaţia lui mai
adîncă. Versurile lui Eugen Frunză se caracterizează printr-o retorică direct agitatorică, nu lipsită de puterea de a convinge, uneori emfatică însă. Scrise în formă clasică, dar nu. totdeauna îngrijit ea stil, poeziile, sale folosesc adesea ironia aspră, se bazează de obicei pe contrast: „Rănită pasăre apoi / trecu, prin ere lungi de zgură, visul — /minune hăituită ori captivă / în colivia zeilor, pe culmi / implătoşate cu mistere... // Azi, visurile noastre / îşi do-bîndesc pe rînd / luciditatea formelor rîvnite : / coloane sînt, de marmură, pe care / sc-nalţă, pentru oamenii ce trec, / multicolore arcuri de triumf" („Azi, visurile noastre" din „întoarcerea tinereţii furate").
Al. Jebeleanu (n. 1923), debutează ca ziarist; după Eliberare publică versuri mai ales în „Scrisul Bănăţean", pe care apoi le selectează în volume („Oglinzi sonore", 1946, „Certitudini", 1958 ; „Frumuseţi simple", 1962). Poetul cîntă cu precădere cansitruiotorul socialismului, minerul şi furnalistul, mar-cînd preferinţă pentru tonul solemn şi versul sobru, Chiar în erotică : „Ai sirius suflarea verii şi farduri din zăpezi, / Subtile mlădieri din zboruri, rînd pe rînd. / Le-aud aci-n odaie. Prezentul mi-1 dezmierzi / Şi-mi despleteşti cu mina-nceputul unui gînd" („Doruri").
Victor Kernbach (n. 192.3). Bun traducător de versuri şi reporter a publicat şi versuri proprii, („Rime", 1957), în care o sensibilitate fină îşi caută expresia : „Vezi cit de scurtă oră şi cît de scurt pămînt, / Şi steaua cît de-aproape căzută-n semafoare ?/Dc-aici pornim, ca mîine, pe vînt şi peste vînt / în lumile-nstelate de dincolo de soare". („Tren de noapte")
loanichie Olteanu (n. 1 923) e cunoscut îndeosebi ca un excelent traducător (din Horvarth Imre : „Versuri alese" ; din Aldşer Navei : „Versuri alese" ; din Ed. Bagriţki : „Versuri" etc.) totuşi, a publicat şi versuri originale : „Şi intră lumea-ntr-un tipar, / Visat prin secoli de-ncordare, / Luind
139
treptat şi necesar / înfăţişarea viitoare./ Oţel se cheamă-acest efort / De separare şi sudură. / Oţel acest tocit acord / între voinţă şi natură". („Deasupra bălţilor").
Veronica Porumbacu. Născută la 24 octombrie 1921, la Bucureşti, licenţiată în litere şi filozofie, publică poeme îm 1946 îm revista „Lumea". Im afară de reportaje şi literatură pentru copii („Fata apelor", 1954), etc. a tradus foarte mult dim .Louise Labbe, Sdhiller, Attila, Scipaciov, Aragom, etc. Amintim antologia: „Din lirica feminină" (1960) şi „Poeţii Nordici". După un debut nesemnificativ în proză („La capătul lui 38", 1947), tipăreşte, în acelaşi an, primul volum de poezie („Visele Babei Dochia"), în care bucuria Eliberării se manifestă printr-o vitalitate trepidantă, o dorinţă de participare, o frenezie a cunoaşterii sensibile, exprimate printr-un imagism uneori confuz. După ce se căutase pe sine ca sensibilitate specifică, Veronica Porumbacu, în volumele următoare („Anii aceştia", 1950; „Mărturii", 1951 ; „Ilie Pintilie", 1953 ; „Prietenii mei", 1953), se estompează ca subiect, şi vrea să devină cronicar al vremii sale, consemnînd în versuri actele acelor eroi care realizează istoria — comuniştii. Devenit unitate de măsură socială, faptul devine poezie. Poeta se dă la o parte în faţa acţiunii eroice, lăsînd faptele să vorbească, expunîndu-le, extrăgînd, în final, semnificaţia. De aici, marele număr de portrete care consemnează o atitudine etică. Reţinem din perioada respectivă depăşirea subiectivităţii, clarificarea imaginilor, înţelegerea etică a faptelor, tendinţa spre epic ; există însă în destule poezii un retorism plat şi cultivarea anecdoticului cu poantă, a faptului mărunt. Poeta depăşeşte etapa amintită cu „Generaţia mea" (1955), volumul său de maturitate, în care se remarcă o expresie personală a experienţei generale. Acum, ea nu se mai neagă pe sine, înlocuindu-se cu lumea obiectivă, ci se trăieşte în
faptele istoriei, se înglobează unei acţiuni colective, se clădeşte clădind. Construcţia socialismului nu mai este descrisă, ci trăită. Tema fundamentală a volumului e ideea responsabilităţii etice şi politice a poetului.
Cu ultimele volume („întreg şi parte", 1959 ; „Dimineţile simple", 1961 ; „Memoria cuvintelor", 1963), Veronica Porumbacu devine tot mai mult o poetă a cotidianului, părăsind în şi mai mare măsură anecdota versificată, îndepăr-tîndu-se de retorismul generalităţilor rimate. Se realizează o sinteză a elementelor anterioare : sensibilitatea primordială, obiectivitatea dobîndită, certitudinile cucerite fuzionează într-o interpretare sensibilă a cotidianului. De remarcat din ultimul volum mai ales „Numai păpuşa", „Mîtnzule", „Trag ancora" ş.a. Poezia ei — în ceea ce are mai valabil — reînvie vibraţia sensibilă, culoarea, sunetul, cuvîntul, dînd relief cotidianului contemporan. E caracteristică poeziei sale o alianţă între pasiune şi delicateţe ; necesitatea de a participa la contemporaneitate, de a se exprima pe sine căutîndu-se tocmai în această participare la construirea unei lumi noi. Trăirea intensă a cotidianului înţeles ca manifestare a istoriei, face din poezia sa o lirică a eroismului civil.
Nicolae Tăutu s-a născut în 1920 ; primul volum e dim 1943 („Mătănii pe zăpadă"). In ultimele două decenii a publicat multe volume („Şi s-au întors pădurile-mapoi...", 1949 ; „Mîmdrie", 1954 ; „Inscripţii", 1955 ; „De la inimă la inimă", 1957 ; „Cînd au plecat cocorii", 1956 ; „Rapsodia romînă", 1960 ; „Carnet de cazarmă", 1962). Multe poezii se inspiră din viaţa nouă a ostaşilor de azi, altele tratează teme variate. Versul său sonor e declarnabil, limpede, cu afecte teatrale; imaginile nu sînt totdeauna adecvate. „Mă dărui ca Bobrogea în Deltă la Sulina, / m-absoarbe-n larguri marea cu spumă albă-n-plete, / şi înnoptează-n cîntec de stele nicotină / atîtor vise plînse pe-un
140
ţărm cu minarete..." („Portret interior"). A scris şi piese de teatru.
Victor Tulbure. încă de la primul volum — „Vioara roşie", 1948 — Victor Tulbure (născut la 28 martie 1925, debutează în 1947) a fost recunoscut ca un liric spontan, cu vers clar, melodios, cu univers poetic constituit. Poetul şi-a găsii, de lâ* început o tonalitate proprie, fără dibuirile şi rătăcirile altor debuturi, iar evoluţia sa literară a fost lineară, egală ca sferă de preooupâri, vocabular poetic etc. Obîrşia Iui literată e în tihnita poezie a belşugului, a lui Ion Pillat, cu influenţe din „Poemele simple" ale lui Zaharia Stancu (fără amărăciunea acestora), cu acf-cente beniuciene (fără violenta acestora). Victor Tulbure publică mai multe volume de versuri, ce precizează din ce în ce universul său poetic, fără a-1 spori ; amintim, dintre ele: „Holde", 1949 ; „Vişinul lui Vania", 1951 ; „Versuri", 1952 ; „Lauda patriei", 1955 ; o încercare epică nereuşită — „Vară fierbinte", 1956 ; „Cornul pădiu-arului", 1957 ; „Eu nu cânt că ştiu să cînt", 1959; „Aur", 1963. Ultima culegere antologică i-a apărut în 1963, în colecţia „Cele mai frumoase poezii". Poetul a tradus cu talent „Cobzar" de Taras Sevcenko, „Primăvara în colhozul Po-beda" de N. Gribaciov, o amplă culegere din Hristo Botev, a alcătuit o reprezentativă antologie a poeziei bulgare, etc.
Volumul de maturitate al lui Victor Tulture este „Cornul pădurarului" (1957), în care temele preferate sînt reluate cu putere de expresie sporită. Poetul îşi caută obîrşia („Obîrşie"), îşi examinează trecutul („Autobiografie"), îşi afirmă încrederea în propriile sale forţe („Am să fiu"), îşi afirmă părerile literare în mod polemic („Cornul pădurarului"). Poezia cea mai semnificativă în această direcţie este „Amiază", care consemnează trecerea de la tinereţe la maturitate: „Jumătate drum în urmă las/Trec de-acu hotarul tinereţii". Poetul îşi cheamă anii la sfat:
„Azi îi chem şi ţin cu ei divan / să aleg ce-i aur, ce-i rugină". „Mîndrie" e o poezie remarcabilă prin tensiunea pe care i-o provoacă sentimentul de răspundere al maturităţii.
Acum, Victor Tulbure e mai puţin hoinar, colindă măi puţin decît în cărţile anterioare. Se-inchipuie gospodar la casa lui de ţară cu cerdac, livadă, vie, primind oaspeţi de omenie şi închinând cu ei, iarna, la căldură, vin în ulcele de lut. Poet al ogorului, al şesului, al stepei, Victor Tulbure este şi al abunr denţei vegetale. Dacă poporul e „codrul omenesc", ţara apare ca o casă cu livadă, ca un ogor cu spice sau ca o „mamă bună". Postul e luptător şi ziditor : stă de strajă siuflînd din corn, la nevoie mânuieşte barda, paloşul şi baltagul, în pace „durează casă", „ctitoreşte". Reiese că universul poetic al lui Victor Tulbure este stilizat, agrar şi vegetal. Din păcate, într-însul au pătruns prea puţin imaginile satului nou, socialist, iar cale ce sînt par prea mult o continuare a unei bune tradiţii şi prea puţin o modificare adîncă, revoluţionară.
Tînâra poezie
Cum este şi firesc, tînăra poezie se caracterizează prin optimism, avînt, luminozitate dar, trebuie să adăugăm că în poezia noastră realdst-socialistă, izvorâtă din realităţile revoluţionare, îndrumată cu înţelepciune de partid, nu există ruptură şi opoziţie între generaţii, ci continuitate creatoare. Deosebirile, cîte există, provin pe de o parte din faptul că aflîndu-se la începutul unui drum lung, tinerii nu au putut încă să se definească pe deplin în originalitatea lor artistică; pe de alta, chiar dacă umbra dureroasă a războiului şi a trecutei suferinţă apasă asupra copilăriei lor, dhiar dacă uneori ei se întorc pentru a «saluta pe eroii ce au clădit temeliile prezentului, totuşi, lumea lor, în care s-au format, în care şi-au trăit adolescenţa şi în
141
care îşi proiectează viitorul este aceea socialistă. Prin natura lucrurilor, deci, ei aparţin cu tot sistemul lor de reprezentări, realităţii socialiste.
AI. Andfiţoiu debutează în 1949 la „Almanahul literar" din Cluj. Primul său volum, „în ţara moţilor- se face ziuă" (1953), descoperea un poet năvalnic, colţuros, ivit sub semnul învolburatei poezii beniuciene şi surprdnzînd momente ale revoluţiei în ţinutul său natal <(s-a născut la 8 octombrie 1929, la Vaşcău, la poalele ţării moţilor). Scrie foarte multe poezii prea inegale pe care le selectează apoi insuficient în volume : „Dragoste şi ură" (1957), din care se desprind un talent autentic care însă nu şi-a dat încă măsura. Alexandru Andrdţoiu a evoluat de la versul colţuros spre o poezie a bucuriei calme, a împlinirii : „Vibra în jur ceva melodios, / trecea prin toate o mişcare lină/Obiectele suflate în lumină/ aveau, ca fructe, sevă şi prinos./Căci era totul mare şi frumos". Euforia vieţii e îmbibată de armonie şi de claritate, uneori apare o melancolie uşoară, repede risipită : „O! Clasicile limpezimi de mări/îmi inundau etatea creatoare / Şi-am dat tristeţii o vacanţă mare/cu perspective lungi, de depărtări. / O ! Clasicile limpezimi de mări" („Reverie"), Sentimentalismiil, cînd e bine strunit, produce o poezie melodioasă, aproape cantabilă, în care recunoaştem romanţa ou valenţe numules-ciene. E însă un poet al prezentului, fără nostalgia trecutului, nici a viitorului. Uşoara melancolie alternează cu o ironie blândă. Poezia lină, limpede, melodioasă, e vizuală, adesea ou o exuberanţă a culorilor tari, uneori însă de pastel estompat: „Şi-un ruginiu de steme care nu-s, / şi-un violent de Cosmos infinit,*/ şi-un roşu greu de soare-n spre apus / ce se re-ntoarce dinspre răsărit" („Zugravul"). Tematica e foarte diversă ; se desprinde în deosebi elogiul muncii. Prin cele mai bune versuri ale sale, Andriţoiu se înscrie prin-
tre cei mai talentaţi reprezentanţi aii tinerei poezii.
Teodor Balş ,(n. 1924) — scrie o poezie inspirată din folclor („Pe-un picior de plai", 1957), de un dramatism aspru („1907", poem, 1957). Poetul caută simplitatea ardentă : „într-o zi, / ostenit de zboruri şi spaţii, / poposi-voi, ca pa-sărea-n timp, /pe o stea —/şi rotin-du-mă, voi lumina / pămîntene ostroave-cătrc noi constelaţii" („Sens").
Ion Brad s-a născut la 8 noiembrie 1929 în coamuna Pănate din Transilvania, a urmat cursurile facultăţii de litere din Cluj şi a debutat în, presa: clujeană în 1950. La început, eforturile-sale se-ndreaptă mai ales spre poemul epic („Cincisutistul", 1952 ; „Cu sufletul deschis", 1954 ; „Tânărul mecanic",. 1954 ; „Balada împuşcaţilor", 1955) după care se orientează îndeosebi spre lirică („Cântecele pământului natal", 1956 ; „Cu timpul meu", 1958 ; „Mă uit în. ochii copiilor", 1962). Volumul „Cîntecele pămîntului natal" cuprinde instantanee din viaţa nouă a colectiviştilor de pe Tîrnave („Brigadierul", „Potco-vanul", „Brigada Gurăidulce", „Sandu din vecini", etc., ce aduce elogiul jertfei celor căzuţi în. lupta contra fascismului. „Cu timpul meu" marchează interesul multilateral pentru realitate: versuri dedicate minerilor („Spre dnima< pămîntulm"), elogiul patriotic al belşugului 'socialist („Cronica Transilvană")»-al avîntului pe marile şantiere („Magistrala de Est"), lauda cuceririi cosmosului de către omul comunist („Lună, lună nouă") etc. „Mă uit în ochii copiilor" e volumul de maturitate a poetului, dovedind participarea intensă la evenimentele epocii, stăpânirea mijloacelor de expresie. Ion Brad e un liric al cărui Eu se multiplică prin obiectivare, poetul caută să se identifice cu lupta, munca şi bucuria celorlalţi, astfel încît versurile sale să-i exprime pe cei ce construiesc o lume nouă : „Singur, / Aş fi fost stropul de apă din mare / zvîrlit pe uscat / Din. care / Ar fi rămas doar o pată de sare /
142
ca o lacrimă zvîntată pe obrazul crăpat / Dar eu cutreier oceanul... / La amiază,, ori scara, / în vis cobor / Precum mi-i rostul şi firea / Privesc în inimă ca-n adîncul oceanului". (..Responsabilul cu fericirea").' Poet al prezentului, dar în care vibrează încă durerosul trecut transilvan, el este sensibil la multiplele aspecte ale vieţii, cu o dorinţă intensă de participare : „Eu sînt doar şoapta ţarinii, / Firul de iarbă/ Aburul piinii / Cîmpul cu spice în barbă / Martor de Ia început / Al acestei istorii / Scrisă pe pagini de lut, / Şi-n mine trăiesc / Agitatorii". („Oraţie în zi de lucru"). Versul lui Ion Brad se remarcă printr-o tonalitate gravă şi o sensibilitate trecută prin filtrul reflexivităţii.
Victor Felea (n. 1923) publică versuri în revista clujană „Steaua", pe care le reuneşte în volume („Murrrîurul străzii", 1955 ; „Soarele şi liniştea", 1958 ; „Voci puternice", 1962). Poezia lui, de atmosferă fluidă şi luminoasă, tinde spre simplitatea expresiei : „Umblă uşor peste case / Lumina de aur a toamnei / Atinge copacii şi scutură frunzele / Şi paşii ei nu se aud / Nu se aud / Decît la mine în suflet-". Este ameninţată însă, uneori, de minor şi manierism. în ultimii ani scrie şi critică literară cu încercări de teoretizare a poeziei cotidianului.
Aurel Gurghianu (m. 1924). Poezia lui se caracterizează printr-o îmbinare a gravităţii cu delicateţea, astfel încît gravitatea împiedecă de obicei delicateţea de a deveni sentimentalism. După primele cărţi de versuri — „Drumuri", 1954, „Zilele care cîntă", 1957 — volumul său de maturitate este „Liniştea creaţiei" (1962), elogiu al liniştei, condiţie a muncii creatoare, repudiind violenţa sentimentelor şi furtuna afectivă. Poetul laudă intimitatea camerei, florile, fata tăcută şi visătoare, plimbările prin parcuri sau la marginea oraşelor. Numeroase poezii se ridică, solemn, împotriva războiului distrugător. Cântând construcţia socialistă uneori cam con-
templativ, exterior, poetul liniştii elogiază gingaşa sticlă, eleganta mobilă şi culorile de pastel ale noilor blocuri. A. Gurgihianu e -un auditiv deosebit de sensibil ; el aude „vocile materiei" „cîntînd", sunetele din munţi, „acordurile profunde ale minereului". Uneori, însă, echilibrul 'dintre gravitate şi delicateţe se rupe, astfel încît unele versuri sînt năpădite de sentimentalism, atitudirea lor faţă de realitatea revoluţionară este excesiv de contemplativă, pasivă. Universul poetic al lui A. Gurghianu e bine conturat, versurile sale izbutite sînt melodioase, cînitănd cu gravitate frumuseţi ale zilelor noastre.
Ion Horea s-a născut la 10 mai 1929 în Petea de Cîmpde — regiunea Mureş-Autoromă-Maghiară — urmînd liceul la Aiud, Turda, Cluj şi Tg. Mureş, debutează în 1949. Publică volumele „Poezii", 1956 ; „Coloană în amiază", 1961 ; pentru copii — „Flori de păpădie", 1962. E mai ales un poet al pă-mîntului fertil, ai toamnelor cu rod, al holdelor şi fructelor, al serilor tăcute, al liniştei împlinite : „Ascult, şi-n pacea nopţii mă înfior şi tac, / Şi-mprejmuit de umbre şi de bucate coapte / Desă-vîrşit în sine-mi mă simt ca un copac / Sub lună petrecîndu-mi cu păsări mari de noapte" („Agreste"). Ruralismul său e vegetal, superioritatea avînd-o fructele, a căror rostogolire pilatiană celebrează fecunditatea pământului socialist, în alchimia belşugului, rodul pământului e simbolul reînoit al vieţii. „De farmecul grădinii nu pot să mă mai mîntui" — farmecul e, în parte, reîntîlnirea copilăriei. Poetul descoperă periodic veşnicia în ciclurile fertilităţii agrare, fructul e timpul materializat: „Şi iar atîrnă ziua rotundă ca o poamă/ Dcsăvîrşită-n totul, pe creanga ei de sus". Poet melodios şi clar, Ion Horea realizează o poezie a belşugului şi holdei, cu sensibilitate reală.
Ştefan Iureş s-a născut în 1931. A publicat volumele: „Cuvînt despre tinereţe", 1953 ; „Fructe îm mai, 1956 ; „în preajma lui Lanin", 1957 ; „Pe acest
143
pământ", 1959 ; „A voastră e lumea", 1963 ; „Poema citadină", 1963. Scrie o poezie combativă, militantă, dar in care entuziasmul nu-şi găseşte totdeauna expresia armonioasă.
Nicolae Labiş. Un accident tragic a curmat brusc şi ou totul prematur un avînt liric excepţional. Nicolae Labiş a murit la 22 decembrie 1956, la trei .săptămâni după ce împlinise 21 de ani {se născuse la 2 decembrie 1935, în Poiana Mărului, din regiunea Suceava). A debutat la 15 ani în „laşul nou", iar cele dintîi cărţi („Puiul de cerb" — pentru copii ; „Primele iubiri") i-au fost tipărite în anul în care a murit. Un alt volum, „Lupta cu inerţia", ce se afla în pregătire, a apărut postum. O culegere reprezentativă, ccciţinând versuri din volume, din reviste şi ziare, precum şi inedite, a fost publicată în 1962 cu titlul „Primele iubiri".
Războiul şi-a lăsat pecetea peste sensibilitatea infantilă, tulburând dureros o copilărie limpede dintr-4in cătun de sub munţi („Zurgălăul", „Ion", „Blestem", „Versuri de dimineaţă"). Evenimentele de după război înregistrează pe această placă sensibilă primele lupte şi primele bucurii : satul ce se bucură grav cînd o ploaie fecundă alungă marea secetă ce arsese Moldova („După secetă"), ridicarea oamenilor la luptă („100". „Prietenul Glad", „Comunismului"), primele victorii ale socialismului la sate („întâlnire cu tractoriştii") ca şi tristeţile vîrstei („Moartea căprioarei", „Liliacul -timpuriu"). în ciclul „Sadove-niene" mărturiseşte o influenţă subterană. Pentru poet, Sadoveanu era expresia scriitorului : un om prin care vorbesc oamenii, prin care vorbeşte un popor. Pe linia tradiţiei lui Erni-nescu şi Sadoveanu, tânărul simţea vuind pădurea romineaseă, adăpost al limpezirilor şi loc al izvoarelor („Rap-.sodia pădurii"). Formula poetică spre care se îndrepta Labiş era îmbinarea dintre tradiţia progresistă a poeziei româneşti şi cerinţele specifice vremii .noastre socialiste.
în „Lupta cu inerţia", „nărăvitul lacom de idei" se îndrepta spre o poezie de conţinut, înlocuind pasiunea pasiunilor cu pasiunea ideilor. Poet, la început, al naturii, al munţilor cu codri şi pîraie iuţi şi reci, el devenea tot mai mult un poet al naturii umane şi al privirii lucide asupra propriului său tumult {„Confesiuni", „Am iubit", „Bilanţ"). Matei Călinescu avea dreptate să facă o paralelă cu Rimbaud, strălucitul poet al confruntărilor cu sine însuşi. Capacitatea de a integra ideea în imagine atinge un. grad de artă înaltă : „Nemişcat dansam, şi-n mine/Ea-n acelaşi trup dansa, / Se sorbea în lungi dulbine / Ori în trîmbe se-asvîrlea ; / Era rupere barbară / Dinăuntru în afară, / Izbucniri de fum şi sori- / Şi-n tenebrele ceţoase / Cred că faţa-mi le-pădase / linii curbe şi culori". („Măriră"). Poezia lui Nicolae Labiş e revoluţionară, înţelegând prin aceasta nu nu numai înaltul ei coeficient de contemporaneitate, ci şi permanenta confruntare cu propriile idealuri, oare sînt principiile socialismului în atac. Idealul omului nefiind acela de a se târî, ci de a zbura, „Omul comun" trebuie să lupte cu „forţele inerţiei", aşa cum orice navă aeriană nu poate zbura decît înfrîngînd forţele gravităţii. Era noastră este „Era entuziasmului", ea e un „Ev aprins" în care virtutea fundamentală este elanul revoluţionar („Entuziasm"). Vitalitatea lui Labiş izbucneşte de la început — dar ea nu e primară, ci secundară, filtrată prin întrebări, nostalgii şi tristeţi depăşite : „Ce larg mă simt şi lacom şi niciodată plin. / Sorb prin pupile lumea şi-n taină cu auzul..." („Confesiuni") şi „Am fost stup de pofte, şi de miere, / îmi frîngeam spre stele-n clinchet un genunchi, / Gîndurile, mîinile ridicau tăcere/Şi melancolia densă şi putere/ Spre multiplicata faţă ce mă cere/ Pentru veşnicie, pentru înviere- / Veveriţe albe Iunecînd pe trunchi" („Confesiuni" 2). Poet al naturii, el devenea însă tot mai mult un- poet al naturii
144
umane, al pasiunilor, dar şi al privirilor lucide asupra propriului său tumult. Nicolae'Labiş, a lăsat poeziei româneşti versuri de mare valoare.
Toma George-Maiorescu s~a născut în 1928. Bun reporter, scrie şi versuri : „Initoarcerea în patrie", 1955 ; „Ritmuri contemporane", 1960. încearcă o poezie a oraşului modern, a uzinei, cu ritm trepidant: „Duminică, plămînii Reşiţei respiră ozon / Pădurile îşi dezbracă halatele de ceaţă / şi arborează rochii cu păsări".
Leonida Ncainţu (n. 1934) dă impresia unui poet al cotidianului, care vibrează în fete. oamenilor şi a lucrurilor pe un ton simplu şi discret. El este însă mai degrabă un liric obiectiv ce scrie despre oamenii de azi şi faptele lor cu o modestie mirată, eu un entuziasm liniştit, simplu ca într-o baladă. A debutat acum aproape zece ani în „Steaua", unde continuă să -publice. Au apărut, pînă acum, volumele „Cântecul constelaţiei", 1960, „Ochii", 1963. Uneori, el alunecă spre o poezie minoră, stinsă, nesemnificativă. Celor mai bune versuri le este caracteristică o certitudine senină a viitorului. Reuşitele sînt mai ales în baladă : „Coborând prin suitor", „Muritorii, a noastră e patima mării", „Peste o clipă gărzile roşii pornesc" ş.a.
Gh. Tomozei (in, 1936) a debutat extrem de tînăr printr-o poezie de factură clasicistă, limpede şi uşor melodramatică, îmdreptindu-se acum spre un vers mai dramatic, cu o imagistică bogată. A publicat volumele : „Pasărea albastră", 1957 ; „Steaua polară", 1960 ; „Vîrsta sărutului", 1963, „Noapte de echinox", 1964. Fiind solicitat de o tematică foarte variată, Tomozei e în pri-imul rînd un peisagist priceput. Cântăreţ al cotidianului, puţin melancolic, puţin ironic, prezenţa visului, a viitorului sporesc puterea versului său melodios, deşi apare încă uneori o înclinare spre sentimentalism şi minor. Tomozei ne apare, mai mult decît înainte, ca ur, imagist fecund în metafore,
pe care le rostogoleşte dimtr-un corn al abundenţei, uneori excesiv de plin : „Ca o piramidă de piatră ce fuge-n deserturi cu criptele goale, / ca o cîm-pie chemîndu-şi florile moarte-n pă-mîut / rătăcesc prin anotimpurile hunii, agale,/fără de linişte sînt".
Tiberiu Utan vine din Maramureş ; s-a născut la Sighet, Ja 21 martie 1930, a debutat în ziarul „Lupta Ardealului" din Cluj în 1948, cu poezii şi reportaje. Primul volum de versuri, intitulat: „Ghemâri", apare în 1956 şi conţine două cicluri : „Poruncile de la Şugag" şi „Jurnalul unei călătorii". în primul ciclu, poetul cîntă înfiinţarea unei gospodării agricole colective, prima zi de scoală a tinerei învăţătoare, dragostea dintre tinerii ce trăiesc în vremea noastră, socialistă, celălalt ciclu cuprinde impresii din Uniunea Sovietică („Kai-nazarova"). Următorul volum, „Versuri" (1981), marchează un vădit progres artistic. El este compus din mai multe cicluri : „Zborul de lumină" elogiază patria noastră socialistă („Versuri", „Mîndria", „Cincisprezece flăcări", „Bioaz", „Cîntec la Dunăre" etc.); „Cărbune roşu" evocă 'amintirea minerilor ce şi-iau jertfit viaţa la Lupani în 1929 ; „Triptic rural" surprinde trea episoade din lupta ţărănimii împotriva boierilor ; „Pământul visează" cuprinde impresii lirice despre viaţa oamenilor de la sate şi oraşe, în zilele noastre („Hamalul", „Sanie", „Zbor de hulubi", „Oraş primăvara", „Burg ardelean"). Poezia lui Tiberiu Utan evoluează sub semnul luminii delicate şi matinale („O, zborul de lumină al stelelor pe cer"). Poetul vede viaţa socialistă ca izvor de lirism, munca deplin creatoare a oamenilor conţine şi degajă nu numai valori emoţionante ci poezie propriu-zis, pe care poetul nu ar face decît să o capteze. Calitatea esenţială a poetului este receptivitatea, acea atenţie creatoare oare e şi participare. Tiberiu Utan e sensibil iar poezia lui, un echilibru între lirica obiectivă .şi expresia unor stări poetice fulgurante.
30 — Viaţa Romineaseă
145
Altă dată e un poet al rodului : „Şi-am să-ţi arăt lumina cemută-n crengi de ceri / cînd nucile vor iia prea strimtă să şi-o spargă / şi dorm în aşteptare, mustind solara vlagă, / chiorchinii de traminer, pe sîrme-n spalieri". „Un gînd mai vechi îmi strigă văzînd atîta rod : / Să intri-n poezie ca toamna pe Tîrnave..."
Aurel Rău s-a născut la 9 noiembrie 1930 în. satul Josenii Bîrgăului din raionul Bistriţa, a debutat cu poezii în 1949 în „Almanahul literar" din Cluj, şi a publicat cel dimtîi volum de versuri, „Mesteacănul", în 1953. Tipăreşte în continuare volume de poezii („Focurile sacre", 1956 ; „Unde apele vorbesc cu pămîntul", 1961 ; „Jocul de-a stelele", 1963) cît şi o carte de reportaje : „La marginea deşertului Gobi" (1960). Aurel Rău se remarcă de la început ca un pastelist, căutînd mai mult să surprindă atmosfera pe care peisajul o degajă, decît să descrie natura cu mijloacele plasticei, fiindcă nu este un descriptiv. Prim pastel, poetul exprimă mai ales stări afective, desfăşurând, de la realitatea priveliştei, meditaţii lirice („Unde apele vorbesc cu pămîmtul"). în cel mai recent volum — „Jocul de-a stelele" — care este şi cel mai bun, se observă o mai mare atracţie către realitatea umană, socială, căreia îi preferase oarecum peisajul. Poet sensibil al cotidianului, vibrând delicat în faţa realităţii contemporane, Aurel Rău practică o poezie meditativă, uşor melancolică, de impresii estompate, uneori vagi, simple, cu renunţarea la metafore. Asemenea lirism de atmosferă nu reuşeşte însă totdeauna să cuprindă toate aspectele vieţii, cele mai dramatice ajungând la moi, ziceam, estompate, ca şi, de altfel, marile pasiuni ; în schimb, Aurel Rău ştie să descopere semnificaţia actelor zilnice şi să transmită artistic vibraţii imperceptibile multora. El nu se distanţează de obiecte, nu planează asupra lor, dimpotrivă poetul se contopeşte în mulţimea oraşelor („Ploile prim oraşe", „Există un
oraş") fratermizîmd ou constructorii („Blocuri pe litoral"), îmbibîhidu-se de privelişti severe, pure („Poiană cu mesteceni"). Din volum se desprinde o tendinţă de concentrare pe obiect, o alta vastă, sintetică, o privire spre trecutul biografic şi o alta de integrare în universul industrial. Poetul se apropie cu gravitate de oameni, de lucruri, trăind clipa de maximă intensitate, izolând-o oarecum de tot ce nu e ea însăşi, aşa cum un tablou e înconjurat de liniştea ramei.
Cei mai tineri poeţi
Cel mai nou val de poezie se anunţă extrem de fertil. Noua promoţie ale cărei trăsături caracteristice le-a anunţat Nicolae Labiş, a crescut şi s-a format în patria noastră socialistă. Activitatea tinerilor a primit un sprijin substanţial, dacă n-ar fi decît să menţionăm că o revistă (la început „Timarul scriitor", apoi „Luceafărul") şi o colecţie a Editurii pentru literatură („Luceafărul") le-a fost pusă la dispoziţie în exclusivitate. Este încă prematur să-ncercăm o caracterizare a fiecăruia cît timp fantezia e încă în fierbere,, universul artistic nu s-a canslituit. Poo-zia câtorva pare, totuşi, mai conturată. Florenţa Albu (n. 1934) — practică o naraţiune simplă, nu odată prozaică, uneori reuşind însă să creeze o atmosferă gravă, din elemente ale cotidianului („Fără popas", 1961 ; „Intrarea în anotimp", 1964). Cezar Baltag, n. 1939 — „Comuna de aur", 1960, îşi elaborează treptat un univers poetic original, cu o mare pasiune ce ştie să se echilibreze. Cel de-al doilea volum, „Vis planetar" (1964) marchează o netă evoluţie ascendentă, primtr-o viaţă interiorizată profundă. Ilie Constantin — n. 1939 („Vîntul cutreieră apele", 1960 ; „Desprindere de ţărm", 1964), manifestă um lirism autentic oare-şi caută expresia specifica. Angliei Dumbrăveanu, n. 1933 — („Fluviile visează oceanul", 1961) are un vers   luminos şi fluid.
146
„Pământul şi fructele" (1964), arată uin talent în creştere. Ion Gheorghe — n. 1935 — e dramatic, violent, şi cu înclinaţii epice. („Pâine şi sare", 1957). Versul lui foarte inegal se ridică la frumoase intensităţi („Căile pământului", 1960). Florin Mugur, („'Romantism", 1956 ; „Visele de dimineaţă", 1961) e un poet sensibil, un imagist sentimental ce aspiră la simplitate. Rusalin Mureşanu tipăreşte multe volume („Puiul de moţ", 1954 ; „Coboară munţii", 1955 ; „La marginea câmpiei", 1957 ; „Amiezile veacului", 1961 ; „Cartea cu prieteni", 1961 ; „Era incandescenţei", 1963 ş.a.) insufficient selectate. îşi caută o formulă proprie de expresie. Vasiîe Nicolescu, n. 1929 — („Enesou", 1958 ; „Poeme", 1963) are o sensibilitate rafinată, cu preocupări intelectuale şi izbucniri pasionate. Miron Scorobete — n. 1933 („'Manuscris", 1962), de un lirism sobru, schiţează peisaje ce evită descriptivul, sugerând expresiv sentimente. Nichita Stănescu, n. 1933 —, poet de viziuni 'impresionante, imagist de o fantezie deosebită, depăşind unele confuzii iniţiale, îşi creează un univers poetic extrem de original („Sensul iubirii", 1960 ; „O viziune a sentimentelor", 1964). Nicolae Stoian, — n. 1935 scrie versuri dinamice („Fierul dracului", 1957 ; „Fişă personală", 1963). Se defineşte ca „poetul lucrurilor categorice", „poet al zilelor oare devin istorice" şi „Entuziasmul — veşnic postura mea firească". Un talentat poet al cotidianului, Petre Stoica — n, 1932 („Poeme", 1957 ; „Pietre kilometrice", 1963) sugerează cu ton grav şi scăzut frumuseţile simple, aluneoînd însă uneori în prozaism. Violeta Zamfirescu, pornind de la o gesticulaţie sentimentală dezordonată se îndreaptă spre o poezie a
vitalităţii. (N. 1928 ; Volume: „Inima omului", 1955 ; „Iarba dragostei", 1957; „Rodul pământului", 1957 ; „Ceasul de slavă", 1960 ; „Liniştea yînitului", 1963).
Numărul poeţilor începători e însă cu mult mai mare: Ion Acsan („Primăvară cosmică"), Ion Alexandru („Cum să vă spun", 1964), Ana Blam-diana, („Persoana întîi plural", 1964), Constanţa Buzea (scrie o poezie robustă cu timbru personal, „De pe pămînt", 1963), Aurora Cornu („Studenta", 1954 ; „Distanţe", 1962), Mioara Cremene (după ce scrie mulţi ani pentru cei mici debutează ou versuri pentru cei mari, „Adevărul şi inima", 1964). Ion Crînguleanu (cu o sensibilitate încă dezordonată în „Anotimpurile Griviţei", 1962), Grigore Hagiu (are un vers concentrat, capabil de imagini globale: „Autoportret ân August", 1962) ; Sina Dănciuleseu, Adrian Munţiu (în „Vârsta cxmoaşterii" e capabil de imagini sugestive), Mihai Negulescu (trece cu graţie tinerească de la izbucniri, romantice la duioşie şi stări delicate în „Nopţile albe ale oraşului", 1962; „Jocul soarelui", 1963), Platon Pardău (poet cu surprinzătoare imagini în „Arbori de rezonanţă"), Adrian Păunescu, Florin Mihai Petrescu, („Stele roşii"), Ion Pe-trache, Ion Rahoveanu („Creanga de măslin", 1961 ; „Strada mică", 1964), Victoria Ana Tăuşan („Cadenţe"), Marin Sorescu (a publicat parodii inteligente : „Singur printre poeţi", 1964), Horia Zilieru („Florile cornului tînăr", 1933). Versurile tinerilor sînt adesea inegale, se poate observa uneori un metaforism excesiv, dar schimbul de mâine al versului românesc se inspiră din realităţile noastre socialiste, cântă cu entuziasm bucuriile vieţii, ale prezentului. Viitorul le este deschis.
însemnări despre proza sovietică contemporană
de Tatiana Nieoîescu
i evoluţia sa din ultimii ani a sovietică înregistrează , lise şi rodnice căutări şi alarmări, ce prilejuiesc vii dezbateri şi schimburi de opinii, atît printre critici, cît şi printre cititori. E un proces de frământări şi totodată de creştere, care nu ocoleşte experienţele, încercările de a găsi soluţii inedite, de a deschide drumuri încă nebănuite, de a înnoi unele procedee şi mijloace, de a infirma altele, perimate sau banalizate prin uzură. E un proces în care aflăm colaborând şi conlucrând alături de scriitori cu prestigiul lui Konstantin Fedin, Leonid Leonov, Konstantin Pau-stovski, Konstantin Simonov, prozatori care au debutat încă în anii războiului sau imediat după terminarea acestuia, dar care cunosc acum o activizare a forţelor lor creatoare (Oles Goncear — re cent laureat al premiului Lenin, Vădim Kojevnikov, Victor Nekrasov, Iuri Trifo-nov, Serghei Antonov, I. Naghibin, V l.Li-din etc.) şi o serie de prozatori care nu sînt prea departe de momentul debutului (D. Granin, V. Tendriakov, I. Kazakov, V. Axionov, I. Bondarev, G. Baklanov, A. Kuzmeţov, V. Koneţki, Iulian Semionov, G. Vladdmov, Gheor-
ghi Semionov, V. Rosldaikov, Boris Baiter, I. Kuranov etc.) şi ale căror rîn-duri se înmulţesc şi se completează mereu, într-un ritm intens, cu nume şi talente noi. Preocupările lor s-au îndreptat spre cele mai felurite sectoare ale prozei, cultivînd cele mai diferite specii ale ei.
Se vorbeşte adesea despre revirimentul pe care-1 cunoaşte în ultimii ani nuvela în literatura sovietică şi afirmaţia nu este câtuşi de puţin neîntemeiată. Mulţi dintre prozatorii sovietici contemporani manifestă o predilecţie vădită pentru literatura „scurtă", pentru nuvelă, pentru schiţă.
Iuri Bondarev practică „romanul scurt" (Linişte şi Cei doi). Iuri Kazakov nu a scris şi nu scrie deocamdată decît schiţe şi nuvele, mărturisind că „nu cutează încă să devină romancier", în domeniul ruveliisticii se menţin cu consecvenţă Serghei Antonov, G Baklanov, I. Naghibin, VI. Lidim, Gheorghi Semionov, V. Rosliakov etc.
Schiţa, ale cărei dimensiuni variază mergând pînă la „miniaturile" lui Iuri Kuranov, are ca reprezentanţi mai de seamă pe Iulian Semionov, I. Zverev, Gleb Gorîşin,  Anatoli Pristavkim etc.
148
De fapt disputa în jurul dimensiunilor prozei are un caracter mai profund privind stilul, caracterul estetic cel mai adecvat genului epic în epoca modernă. „Epoca noastră e o epocă impetuoasă şi noi n-avem dreptul să scriem romane lente" — spunea I. Bondarev într-un interviu acordat revistei „Secolul 20". „Noi trebuie să consemnăm epoca... iar ceea ce caracterizează vremea noastră este dinamismul, pulsul iute al vieţii".1 Pe drumul acesta al prozei dinamice, rapide, în ritm parcă cu ritmul vieţii contemporane,, merge V. Axionov în cele mai bure creaţii ale sale şi în primul rînd în romanul Colegii.
Dar totodată nu se poate spune că s-ar neglija romanul amplu, romanul înitr-jun fel tradiţional, de genul lui Tolstoi sau Şolohov, romanul-epopee. Ne-o dovedeşte succesul unor creaţii ca Bătălie în marş de Galina Niko-laeva, împotriva furtunii de Danii] Granin, sau Rugul de Konstantin Fe-din. Se fac încercări de a realiza formule noi, „intermediare" între tipul clasic de roman şi nuvelă sau schiţă, prin îmbinarea organică într-un tot „epopeic" a mai multor nuvele sau schiţe. Astfel, ultimul roman ai lui Ar-kadi Vasiliev Nu mai sînt întrebări este construit dintr-o suită de schiţe, sudate într-un întreg unitar, pe baza comunităţii de personaje şi de acţiune, obţinîndu-se în final, ca impresie de ansamblu, o anumită mobilitate în timp şi spaţiu, o vivacitate sporită a intrigii, un ritm mai alert. O realizare mult mai interesantă pe acelaş drum de căutări ne oferă recenta creaţie a lui Oles Goneear Clopote în stepă, în care nuvele independente ca structură şi atmosferă, cu o coloratură poetică proprie, legate prin unele personaje şi elemente de acţiune comune, formează un roman exprimînd cu succes dinamica vieţii contemporane şi mai ales
*) „Secolul 20", nr. 10/1962, p. 114
mentalitatea, dinamismul psihologic al omului contemporan.
O compoziţie liberă, cu o mobilitate destul de mare a planurilor de acţiune şi frecvente digresiuni lirice, au folosit în ultimele lor romane Vădim Ko-jevnikov (Vi-l prezint pe Baluev) şi I. Trifonov (Potolirea setei).
Pin aspect pe care de asemenea nu se cuvine să-1 ignorăm este interesul spoilt pe care-1 trezeşte în ultima vreme proza memorialistică. Memoriile lui Ilya Ehrenburg, ale lui Paustovski, Ni-colai Tihonov, Olgăi Bergholţ se înscriu printre realizările cele mai de seamă ale genului în literatura sovietică şi totodată şi ale prozei sovietice din ultimii ani. Recent a început să publice memorii, debutînd în felul acesta ca prozator, A. Stein, pe care ani de activitate rodnică l-au consacrat ca dramaturg. Situîndu-se într-o sferă literară foarte apropiată de cea a Amintirilor şi cugetărilor lui A. I. Her-ţen, memoriile scriitorilor sovietici sînt mai puţin fixări de momente pitoreşti din trecut, simple rememorări ale vieţii proprii, cît mai ales „cugetări", meditaţii pe marginea istoriei trăite, la care au participat ca făuritori, pe care au înregistrat-<o ica martori oculari. De aceea, datorită desigur şi talentului de naraţie şi evocare al autorilor respectivi, aceste memorii produc pe alocuri impresia unor romane cu o compoziţie mai liberă năzuind şi reuşind să devină fresce viguroase ale societăţii sovietice.
Desigur că în interiorul acestor orientări, compartimentate pe specii, se desvăluie alte căutări şi drumuri, proprii unui scriitor sau mai multor, reuniţi prin afinităţi temperamentale, prin predilecţii artistice comune. Proza densă, bogată în meditaţie filozofică şi de mare substanţă intelectuală a lui Leonov diferă de creaţiile ample, îm-brăţişînd arii istorice vaste, evocînd dinamica, mişcarea procesului istoric, realizate în ultima vreme de Fedin şi Simonov. Proza de mare fineţe şi sen-
140
sibilitate lirică a lui Iuri Kazakov cu o coloratură poetică puternică, apelînd frecvent la subtext, la sugerare, la aluzii, contrastează cu proza sobră, severă, poate puţin cam austeră, a lui V. Tendriakov. Romanele şi nuvelele concise, alerte, dinamice, rapide, ale lui Vasili Axionov diferă de cele ample, multiplane, cu o desfăşurare mai lentă ale lui Daniil Granin. Există desigur şi puncte de interferenţă, de întâlnire între Kazakov, Iulian Semionov, Iuri Kuranov, Gheorghi Semionov, Gleb Gorîşin, între I. Naghibin, Vasili Ros-liakov, între I. Bondarev şi G. Bakla-nov etc. Acestea sînt determinate de apropieri tematice sau tipologice, de preferinţa pentru anumite procedee compoziţionale, de selectarea anumitor mijloace de expresie, de predilecţia pentru anume rezolvări stilistice. S-a discutat pînă nu de mult, cu destulă aprindere, despre viziunea nouă asupra temei războiului pe care au adus-o unele dintre romanele şi nuvelele din ultima vreme. Cu acest prilej s-au situat alături numele lui Bondarev, Bak-lanov, Bikov, adeseori şi al lui Simo-nov. în disputa despre proza „lirică" s-au citat numele Olgăi Bergholţ, al lud Cinghiz Aitmatov, Oles Goncear, .Iuri Kazakov, etc.
Desigur că a inventaria şi categorisi toate tendinţele şi orientările ce definesc dezvoltarea prozei sovietice contemporane ar fi greu şi oţios şi într-o anumită măsură prematur, fiind vorba de un proces în plină mişcare, creştere şi înaintare, care respinge deocamdată bilanţurile şi. concluziile definitive. Dar oricum caracterul de căutare, străduinţa de înoire nu pot fi ignorate şi trecute sub tăcere. Aceste căutări se manifestă atît orizontal (lărgirea tematicei, reluarea într-o lumină nouă a unor teme mai vechi, — ca cea a războiului, a muncii etc. — descoperirea unor sectoare tematioo-geografice inedite, împrospătarea tipologiei etc.), cît şi vertical (aprofundarea tehnicei, desăvîrşirea măiestriei artistice etc.), ambele pla-
nuri fiind deopotrivă de importante, condiţionîndu-se reciproc şi contribuind deopotrivă la progresul literaturii sovietice contemporane.
Căutările şi înoirile nu se fac cu ignorarea realizărilor şi cuceririlor literaturii din trecut — naţionale şi universale — ci în temeiul lor, cu preluarea şi prelucrarea lor creatoare în condiţiile unei realităţi sociale noi şi a unui crez estetic nou. Critica literară a vorbit destul de mult despre tradiţiile prozei sovietice contemporane, citind nume ca Gorki, Tolstoi, Cehov, Bunin, etc. Opiniile ei sînt întemeiate şi confirmate de mărturiile multor nu-velişti şi romancieri, mai ales dintre cei mai tineri, care au arătat şi nu o dată firele ce-i leagă de creaţia unora dintre înaintaşi, de la ucenicia literară şi pînă la afinităţi temperamentale sau înrudirea de principii artistice. „Dascălii mei literari au fost Lev Tolstoi, Cehov, Alexei Tolstoi" — declară Gri-gori BaklanovJ. „Scriitorii mei preferaţi sînt Lev Tolstoi, Anton Cehov, Ivan Bunin, Alexei Tolstoi, Mihail Şo-lohov, iar dintre scriitorii occidentali —- Ernest Hemingway şi Heinrich Boli" — spune I. Bondarev manifestând aproape aceleaşi predilecţii ca Iulian Semionov. Unele talente noi s-au afirmat sub semnul şcolii tolstoiene în proză, cazul lui G. Vladimov (Marele zăcămînt), al lui Victor Koneţki (Istoria radiotelegrafistului Kamuşkin, încă odată despre război).
Nu rareori se vorbeşte despre tradiţia cehoviană în proza contemporană : la Vera Panova, la Gheorghi Semionov, dar mai ales la Iuri Kazakov, considerat cel mai „cehovian" dintre toţi nuveliştii sovietiai din zilele noastre. De altfel în ultima sa nuvelă Nordul blestemat, Kazakov declară deschis şi am putea zice programatic prin gura unuia dintre eroii săi : „îl iubesc pe
*) „Secolul 20", nr. 10/1962, p. 113. a) Idem, pag. 115.
150
Cehov, ştii asta ? îl iubesc cu atîta gingăşie... A fost un om puternic, un om adevărat. îl iubesc cum nu iubesc pe nici un alt scriitor, nici chiar pe Tolstoi". în nuvelă există repulsia, ura cehoviană faţă de trivialitate, de plaţi tu dane care vine să mînjească tot ce e poezie şi înălţare spirituală. Dar totodată în nuvelă există şi o replică a contemporaneităţii la tristeţea cehoviană, la acea melancolie nuanţată uneori de pesimism cu care marele scriitor privea lumea din jur, strîmb orînduită, replica omului sovietic care cunoaşte dincolo de înegurările trecătoare sau chiar de pierderile definitive, dincolo de durerile de care viaţa nu-1 scuteşte Mici pe el, certitudinea menirii sale pe pămînt, certitudinea de truditor, de făuritor, de creator. Şi acest punct luminos îl poate scoate din orice impas. Asemenea unitate dialectică rodnică — preluare, dar şi replică de pe poziţiile contemporaneităţii — defineşte atitudinea prozatorilor contemporani faţă de înaintaşii lor clasici, dintr-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat. Sub acest semn se poate vorbi şi despre filonul dostoievskian în creaţia lui Leonid Leonov, independenţa şi replica fiind cu atît mai puternice, mai îndrăzneţe şi cu adevărat originale, inovatoare, cu cît şi talentul e mai mare, mai autentic, cum se îh-tîmplă în cazul autorului „Pădurii ruseşti".
Nuvela, schiţa, romanul sovietic de astăzi cîştigă pe de o parte în bogăţie şi amploare tematică, abordează probleme noi şi variate, includ în sfera lor de dezbatere noţiuni şi idei, preocupări noi, îşi lărgesc tot mai mult orizontul de cuprindere a vieţii spirituale şi intelectuale a omenirii, iar pe de altă parte îşi multiplică şi ascut uneltele de lucru, îşi diferenţiază şi desăvîrşesc mijloacele de zugrăvire, de „recreare" a lumii şi oamenilor, îşi sporesc măestria artistică.
Leonid Leonov scria nu de mult: „.Evenimentele pe     care le cunoaşte
epoca noastră — nu numai cele politice, dar şi ştiinţifice, şi etice — sînt atît de multe şi de consistente, încît mintea şi imaginaţia nu le pot însuşi dintr-odată. Treptat, treptat se adună rezerve uriaşe de gînduri şi sentimente ale oamenilor care au trecut prin 1914 şi 1917, prin 1941 şi 1945, care au văzut şi au trăit şi multe alte date memorabile ale veacului nostru. Pentru a merge în pas cu experienţa spirituală a veacului arta are datoria de a făuri rezerve care să păstreze amintirile omenirii. Dar intensitatea senzaţiilor pe care. le cunoaşte omul şi greutatea amintirilor ce-i grevează memoria sînt atît de mari, au crescut într-atât, încît e foarte greu, ba chiar imposibil, să le redai cu vechile mijloace. Un centimetru pătrat de suprafaţă utilă a artei vechi nu poate suporta presiunea marilor evenimente ale erei noastre..."
Tendinţa de a se ridica la nivelul cerinţelor epocii noastre şi de a corespunde exigenţelor ei istorice, intelectuale şi emoţionale, tendinţa de a cuprinde cît mai larg viaţa contemporană şi de a-i sonda cît mai adînc străfundurile, poate fi urmărită în toate căutările scriitorilor sovietici contemporani, ca mobil şi stimulent de prim ordin.
Aspiraţia spre autenticitate, spre redarea cît mai veridică, mai completă şi mai precisă a realităţii contemporane a determinat într-o primă etapă cultivarea exactităţii documentare, faptice. Proza documentară sau semi-documentară, reportajul au jucat în ultimii ani în contextul literaturii sovietice un rol foarte important, pe care nu l-au pierdut nici astăzi. Mulţi dintre scriitorii de prestigiu au publicat în aceşti ani reportaje de mare succes (Vera Panova, Boris Polevoi, Vădim Kojevnikov, Victor Nekrasov, Iuri Kazakov, K. Paustovski etc.), după cum mulţi dintr* tinerii de talent, care au intrat în literatură în vremea din urmă au debutat cu reportaje (Iulian Semionov, A. Kuzneţov, V. Voinovici,
151
G. Semionov etc.). Mulţi dintre aceştia din urmă au căutat să introducă peisaje inedite, zone geografice neabordate, de cele mai adesea chiar regiunile lor natale. în această privinţă se poate spune că Siberia este în ultima vreme una din regiunile favorizate, datorită lui Iuri Kuranov, Vasili Axionov, Iuri Kazakov.
Un alt drum pe care s-a mers pentru realizarea aceleiaşi autenticităţi a fost folosirea largă a experienţei proprii de viaţă, recurgerea la amintiri şi impresii directe, la perceperea personală a faptelor şi evenimentelor, în afara unor factori intermediari. Pe această linie s-a ajuns însă şi la unele exagerări, la un anume „egocentrism", la declararea şi afirmarea permanentă a „eu"-lui scriitoricesc şi recepţionarea vieţii exclusiv prin această prizmă, care se observă în unele din creaţiile de început ale lui Iuri Kuranov, Boris Sergunenkov, Gleb Gorişîn. De aici o anumită amprentă de lirism — exterioară, am putea spune — care pare să se estompeze în ultima vreme, atît datorită maturizării şi „obiectivizării" talentului unora dintre cei ce promovau această tendinţă, cît şi datorită intrării în literatură a unor talente noi, refractare subiectivismului exagerat, liricităţii ostentative, care, dealtfel, nu este ferită de primejdia idilismului şi a împodohirii realităţii. Desigur că nu este vorba mei un moment de confundarea cu adevărata proză lirică, de înaltă ţinută, în care elementul subiectiv, decurgînd din însăşi atitudinea, temperamentul şi viziunea scriitorilor devine parte integrantă, structural organică a operei literare, aşa cum se întîmplă la Olga Bergholţ (Stele în plină zi), Vladimir Solouhin (Picătura de rouă) şi îndeosebi Iuri Kazakov, care rămîne, incontestabil, unul din exponenţii cei mai de seamă la etapa actuală a prozei lirice în literatura sovietică, în asemenea cazuri liricul nu îngustează şi nu deformează viziunea asupra vieţii, şi am putea cita ca un
alt exemplu elocvent scrierile lui I. Smuul Cartea gheţurilor şi Marea Japoniei.
Gheorghi Semionov scria nu de mult: „Proza din ultimii ani a împrumutat mult de la poezia lirică şi această do-bîndire nu e un lucru rău. Şi totuşi ar fi de dorit să privim lumea printr-o prizmă mai largă şi să nu ne bizuim numai pe simpatiile unora sau altora dintre scriitori. Proza trebuie să fie mai obiectivă decît poezia. Proza înseamnă cercetarea vieţii".1
Asupra relaţiilor dintre epic şi liric în cadrul prozei contemporane se discută mult în critica sovietică. Unii critici, cum e Z. Kedrina, văd în „îmbinarea elementului epic şi liric" una din străsăturile inovatoare ale prozei sovietice de astăzi. Alţii, ca de pildă A. Marcenko, socotesc că e necesară şi rodnică predominarea epicului asupra liricului. Adoptînd un punct de vedere întrucîtva absolutizant, L. Iaki-menko vede în romanul-epopee o treaptă superioară de proză spre care trebuie să tindă orice scriitor epic. Desigur eliminarea cu desăvîrşire a lirismului din proză nu e posibilă şi nici logică. Prezenţa lui e determinată în unele cazuri de înclinări şi preferinţe personale ale scriitorilor, în altele de înrîurirea unor tradiţii naţionale (ca în cazul literaturii ucrainiene, kirghize, letone etc.), sau de întîlnirea ambelor condiţii (cazul lui Oles Goncear, al creaţiilor lui Cinghiz Aitmatov — Dja-milia, Primul învăţător, Ogorul mamei etc.).
Făgaşul principal de dezvoltare a prozei contemporane sovietice merge totuşi pe linia „obiectivării", a drepturilor depline ale epicului, fără ignorarea totală a liricului. Succesul şi preţuirea de care s-au bucurat opere ca Bătălie în marş de Galina Nikolaeva, Vii şi morţii de K. Simonov, Vi-l prezint pe Baluev de Vladim Kojevnikov, Colegii de V. Axionov, Zăcămintul cel
») „Znamia" nr. 9/1962, p. 195.
152
mare de G. Vladimir, Amintirea pă-mintului de V. Fomenko, A treia rachetă 'de V. Bîkov şi mai recent Clopote in stepă de O. Goncear, Împotriva furtunii de D. Granin, Linişte şi Cei doi de I. Bondarev, Pe Irtîş de S. Za-lîghi, La noi acasă de A. Kuzneţov, Nimeni nu se naşte soldat de K. Si-monov au arătat că indiferent de dimensiunile lor, fie ele romane-epopei sau romane „scurte", nuvele sau schiţe, creaţiile literare realizează cu maximum de veridicitate, vigoare şi pregnanţă tabloul complex al contemporaneităţii, „cercetarea" vieţii, dacă urmăresc condiţionarea istorică şi socială a faptelor şi evenimentelor, determinarea obiectivă şi concretă, istorică, socială şi psihologică a tipurilor umane.
Omul pe fundalul epocii şi epoca exprimată prin destine umane, iată cele două coordonate pe care se sprijină proza sovietică în tendinţa ei de a zugrăvi tabloul cît mai complet şi mai complex al societăţii din zilele noastre. Implicit problema omului, a „eroului timpurilor noastre" devine centrală. Cine este el ? Care-i sînt virtuţile şi idealurile, mentalitatea, atitudinea faţă de viaţă ? încotro năzuieşte ? Ce-1 frămîntă ? Deslegarea problemei „eroului timpurilor noastre" înseamnă într-o bună măsură rezolvarea numeroaselor căutări întreprinse pe alte planuri ale creaţiei literare pentru a ajunge la nivelul exigenţelor înalte — intelectuale şi emoţionale — ale epocii noastre şi a le da întrupare şi glas în opere literare. Căci, oamenii, fiecare cu individualitatea sa bine distinctă, cu destinul său, exprimă mai pregnant — prin faptele lor, prin reacţiile lor psihologice, prin mentalitatea lor — spiritul şi atmosfera epocii pe care o reprezintă, decît cele mai desă-vîrşite documente sau monumente ale culturii materiale. Nuvelistul Igor Zo-lotuski remarca : „Epoca înseamnă oameni. Fără oameni nu poţi descrie epoca, ea rămîne un teren gol, o listă de   evenimente, — nimic mai mult.
Numai cu ajutorul oamenilor poţi înţelege epoca".1
Nu de mult Gheorghi Semionov îşi exprima dorinţa de a scrie despre contemporanii sai : „fără mănuşi, de a le spune adevărul în faţă, fără a-i linguşi şi fără teama de a-i supăra. Nu trebuie să uităm că scriitorul e conştiinţa poporului. Iar orice conştiinţă e totdeauna necruţătoare".
Prin prizma „conştiinţei necruţătoare" este tot mai mult privit astăzi eroul literaturii sovietice. Tutarinovîi „ideali" au dispărut pentru a face loc unor oameni reali, exigenţi cu sine şi cu alţii, cu un univers spiritual bogat şi complex, cu o viaţă lăuntrică clocotitoare, cu o Conştiinţă înaltă, demnă de epoca pe care ei o reprezintă. Oameni care nu trec prin viaţă însoţiţi de baghetele fermecate ale unor zîne ce îndepărtează din calea lor orice piedică, semănîndu-le drumul cu victorii şi lauri, oameni care cunosc mari greutăţi, care luptă şi nu biruie întotdeauna, dar ale căror izbînzi sînt cu atît mai preţioase cu cît sînt şi reale şi convingătoare. în proza sovietică din ultimii ani îşi face tot mai mult loc omul care nu trăieşte pur şi simplu, care nu se mulţumeşte a lua viaţa „ca atare", chiar dacă aceasta e departe de a fi trîndăvia oblomoviană, presupunînd neapărat contribuţia şi participarea la munca generală. Eroul literaturii sovietice devine tot mai mult omul care gîndeşte şi analizează, care nu acceptă nimic „de la sine", dat din afară, care trece totul prin filtrul inteligenţei şi raţiunii sale, care preţuieşte şi cumpăneşte, aprobă sau respinge, dar oricum nu-şi însuşeşte nici un punct de vedere fără a cerceta, fără a raţiona, nu-şi dă adeziunea decît pe baza unei ferme convingeri intime. „Unde este contemporanul nostru, omul cu suflet complex, omul care gîndeşte şi simte adînc ?" se întreba acum cîţiva ani acelaş Gheorghi Semionov. Putem
*) „Znamia" nr. 9/1962, p.' 189.
153
spune că astăzi acest „om contemporan" cu „suflet complex", care „gîndeşte şi simte adînc" este din ce în ce mai des şi mai puternic prezent în proza sovietică. El poate purta numele lui Krîlov şi poate fi un tînăr savant (împotriva furtunii de D. Granin) sau medic ca Zelenin şi Maximov (Colegii de V. Axionov), el poate duce o viaţă tristă, bolnav, singuratic ca Fedor Ka-muşkin (Istoria radiotelegrafistului Ka-muşkin de V. Koneţki) sau dimpotrivă agitată, continuu în călătorii pe mări furtunoase, ca Gleb Volnov (Grijile zilei de mîine de V. Koneţki) sau străbătând cu avionul văzduhul spre îndepărtate regiuni polare ca Strumilin {In serviciu comandat de Iulan Semionov). El poate fi un ostaş încercat ca Serpilin (Vii şi morţii şi Nimeni nu se naşte soldat de K. Simonov) sau adolescent, care abia îşi începe drumul în viaţă ca Volodia (La revedere băieţi! de Boris Baltev), el poate avea o biografie împovărată de încercări ca Za-vialov (Lumina stelei îndepărtate de A. Ceakovski) sau un destin mai puţin complicat ca inginerul ce visează să construiască „oraşe albastre" în inima taigăi (Tovarăşi de cort de Iulian Semionov). Oricare ar fi elementele biografice, istorice şi sociale care-1 definesc, el este totdeauna un „filozof", o individualitate care cerne prin concepţia şi viziunea sa despre viaţă tot ceea ce cade în raza lui de cunoaştere sau acţiune, de percepere sau intuire. Pasivitatea şi indiferenţa intelectuală, spirituală îi sînt străine, după cum străină îi este şi nonviolenţa, impasiblitatea faţă de tot ceea ce vine în contradicţie cu principiile şi idealurile de viaţă superioare, comuniste care-1 însufleţesc. Evghenii Vinokurov spunea acum cîţiva ani că „o trăsătură distinctivă a poeziei sovietice contemporane este... încercarea de a interpreta, din punct de vedere filozofic, epoca în care trăim şi poziţia noastră în această epocă".1
>) „Secolul 20", nr. 8/1962, p. 158.
Am putea afirma că această caracterizare se potriveşte pe deplin şi prozei sovietice de astăzi.
'Ar fi greşit să se creadă însă că înclinarea spre „filozofare", atitudinea raţional şi intelectual activă în faţa vieţii şi a istoriei este un apanaj al eroilor dotaţi cu un plus de virtuţi spirituale, întrucîtva „superiori", „aleşi". Ea este prezentă în aceeaşi măsură şi la oamenii „de rînd", neînarmaţi cu cunoştinţele ştiinţifice înalte ale lui Krîlov sau cu experienţa politică a lui Serpilin, cum ar fi colhoznicii, eroii lui Oles Goncear (Clopote în stepă) sau ţăranul Stepan Ceauzov din ultimul roman al lui I. Zalîghin Pe Irtlş sau Raisa din nuvela lui I. Zverev Ea şi el. Tocmai opoziţia între cele două feluri de a privi viaţa, indiferent, conformist, fără nici o încercare de a înţelege şi judeca lucrurile, acceptând totul, al lui Piotr, şi străduinţa, chiar dacă naivă a Raisei de a căuta adevărul, logica, raţionalul, şi a respinge ceea ce apare lipsit de sens — stabileşte diferenţa dintre cei doi soţi şi condiţionează evoluţia lor eu totul diferită. Raisa creşte, devine un om activ, folositor, un om în adevăratul înţeles al cuvîntului, Piotr se închistează, se usucă sufleteşte, se automatizează în gîndire, devine sclav al unor formule învăţate pe de rost şi nu mai poate nici înţelege viaţa, nici nu i se mai poate acomoda. Eroul lui S. Zalîghin din romanul Pe Irtîş, Stepan Ceauzov rosteşte o frază foarte semnificativă : „nu moartea mă îngrijorează, mă îngrijorează viaţa — cum s-o trăiesc ca un om adevărat!" Şi Stepan Ceauzov reuşeşte să devină om cu adevărat tocmai pentru că priveşte viaţa conştient, caută să-i afle sensul, gîndeşte asupra ei.
înţelegerea sensului şi a semnificaţiei vieţii, a mersului ei înainte sporeşte sentimentul răspunderii pe care-1 au eroii. Unul din eroii romanului lui Boris Baltev, La revedere băieţi, mărturiseşte : „sînt om şi de aceea răspund
154
în faţa conştiinţei mele pentru toate ticăloşiile şi crimele care se petrec pe pămînt". Acest sentiment îl trăiesc cu acuitate şi Krîlov şi Serpilin şi Sinţov. Amplificat de împrejurări biografice dramatice el apasă puternic pe umerii lui Fedor Kamuşkin. 11 cunosc deopotrivă şi cei ce abia păşesc în viaţă, tinerii ca Valia Ciunchina care respinge cu hotărîre ddeea că „oamenii văd uneori nedreptatea şi o suportă, ba îi mai caută şi justificare". ",Dacă ar fi aşa — spune — nici hu ar mai merita să trăieşti". Simţul de răspundere faţă de propria soartă, dar şi de a celorlalţi, de colectivitate, defineşte deopotrivă preocupările tinerei colhoznice Galia (La noi acasă de A. Kuzneţov), lupta lui Saşa, Lipatov şi Pavel (Altfel nu merită să trăieşti de Vera Ketlinskaia) împotriva carieriştilor, a birocraţilor care încearcă să submineze acţiunea lor inovatoare, atît de utilă şi de necesară industriei miniere sovietice, a lui Ermasov şi Karabaş împotriva rutinei şi inerţiei. (Potolirea setei de I. Tri-fonov).
Universul spiritual al eroului contemporan e bogat şi complex. în el îşi află loc idealurile şi aspiraţiile cele mai înalte ale epocii noastre, ţeluri nobile de luptă pentru adevăr, pentru triumful dreptăţii şi al binelui pe pămînt, de afirmare a umanismului adevărat, năzuinţele de a crea şi făuri, de a înălţa o lume nouă. Dar întruparea in viaţă a acestor idealuri nu se poate face de la sine, fără a îndepărta piedi-cele, fără a desţeleni calea spre societatea comunistă. Lupta se desfăşoară sub semnul unor norme etice superioare pentru biruinţa moralei de tip nou, a relaţiilor cu adevărat umane, a sentimentelor celor mai pure şi mai ■nobile.
Se vorbeşte adesea în critica literară sovietică despre interesul subliniat pe care-1 manifestă literatura din zilele noastre şi îndeosebi proza faţă de problemele etice. Acest lucru este o realitate  incontestabilă. E deajuns  să ne
gîndim la nuvelele La lumina zilei de Em. Kazakevici, Judecata de V. Ten-driakov, Omul trăieşte ! de V. Maxi-mov, Kira Gheorghievna de V. Nekra-sov, la romanele Vi-I prezint pe Baluev de Vădim Kojevnikov, Potolirea setei de I. Trifonov, ca să nu cităm decît cîteva titluri mai reprezentative dintr-o suită destul de impunătoare. De altfel ţinînd seama tocmai de preocuparea susţinută pentru dezbaterea problemelor etice ne explicăm accentul puternic pe care proza sovietică de astăzi îl pune pe analiza psihologică, pe cercetarea cît mai adîncă şi mai temeinică a lumii lăuntrice a eroilor.
Etapele istorice parcurse şi victoriile înregistrate de poporul sovietic în făurirea unei societăţi noi au schimbat caracterul conflictelor. în mai mică măsură vom întîlni în literatura de astăzi conflicte ca cele din Cimentul, Hidrocentrala, Soti, în care lupta se dă între forţele sprijinind construcţia lumii noi şi cele adverse lor, o luptă aprigă economică, politică, socială. în zilele noastre conflictele, fără a pierde din ascuţime, se situează de cele mai adesea pe tărîmul eticei, al moralei, al relaţiilor dintre oameni care convieţuiesc într-o societate socialistă şi scrutează orizontul unei lumi şi mai înalte, comuniste. Dacă în literatura de la 1920—1930 lupta se ducea împotriva sabotorilor şi diversionisţilor, a agenţilor contrarevoluţionari, acum lupta se duce împotriva elementelor morale corupte, a factorilor care pot submina rezistenţa morală a omului sovietic, pot contribui la infiltrarea unor apucături, atitudini, mentalităţi străine de etica sovietică. Mulţi scriitori îşi propun să scoată „la lumina zilei" — ca să folosim expresia lui Kazakevici — pe toţi cei ce în viaţa lor personală, în atitudinea faţă de colectivitate, în relaţiile cu cei din jur, mai plătesc încă tribut moralei vechi, burgheze. Operaţia nu e de loc uşoară, căci e vorba adesea de manifestări care nu pot fi încadrate şi urmărite după vreun cod de legi, care zac
155
adesea ascunse în adîncuri şi izbucnesc doar în anumite condiţii sau pot fi pur şi simplu mascate şi prezentate ca perfect corespunzătoare normelor de viaţă noi. De aceea e nevoie de o sondare pînă în străfundurile sufletului omenesc, de o cercetare atentă şi amănunţită a cutelor sale cele mai ascunse, de o intuire şi apreciere fără greş a ceea ce este bun şi rău. Cine ar putea bănui egoismul îngrozitor care zace în sufletul Olgăi Petrovna Necaeva, (La lumina zilei de Em, Kazakevici) o femeie desigur respectată de toţi şi care ar protesta vehement împotriva celui ce ar spune că nu este la înălţimea normelor etice ale comunismului ? Dar odată adus „la lumina zilei" de analiza fină şi pătrunzătoare a lui Kazakevici, sufletul Olgăi Necaeva apare în toată meschinăria şi uscăciunea sa, care se învecinează cu neomenia. Cu un bisturiu nemilos disecă Victor Ne-krasov sufletul de un egoism feroce al Kirei Gheorghievna, care nu cunoaşte altă normă de viaţă decît pro-pria-i comoditate, propriile-i plăceri. De dragul unui „mie să-mi fie bine" această femeie poate călca în picioare iubire, respect, recunoştinţă, poate trece senină, dacă nu peste cadavre, dar în orice caz peste dramele şi" suferinţele celor din jur. Un reproş nemărturisit, dar sugerat, trece prin schiţa lui I. Kazakov Iată fuge un eline la adresa mecanicului Krîmov, care în bucuria sa nu a simţit, nu a ghicit durerea mută a necunoscutei cu care a mers în autobuz, rămînînd surd la suferinţele altui om. Reproşul devine o condamnare fără rezerve — deşi în maniera caracteristică a lui Iuri Kazakov ea este mai mult sugerată decît declarată — în schiţa La haltă. E condamnarea egoismului îmbinat cu cinismul care îşi bate joc de o victimă naivă, lipsită de orice apărare.
în lupta pentru „asigurarea morală a comunismului" — după expresia atît de sugestivă a lui Tvardovski — unul din adversarii cel mai des întîlniţi este spiritul filistin, mic-burghez, care poate îmbrăca forme şi manifestări variate. Katia, nevasta lui Bahirev are o mentalitate mic-burgheză, dar şi individualistul, înfumuratul Valgan — cu toate diferenţele dintre ei — este un spirit mic-burghez. Filisitinismul îl defineşte deopotrivă pe Alîmov (Altfel nu merită să trăieşti) ca şi pe UvarOv şi Bîkov (Linişte de I. Bondarev). Dar cine ar putea crede la prima vedere că Semion Nagaev (Potolirea setei de I. Trifonov), muncitorul fruntaş, mîndria şantierului, este în adîncul sufletului lui un mic-burghez stăpînit de patima banului, de lăcomie, de dorinţe de înavuţire ?
Biruinţa normelor etice superioare, biruinţa moralei comuniste înseamnă afirmarea spiritului puternic de omenie, ce defineşte viaţa în societatea socialistă. Această biruinţă nu. este un „happy-end" forţat, ea decurge în mod firesc din atmosfera psihologică, socială şi morală în care-şi duce existenţa omul în lumea nouă. De altfel ea nici nu este totdeauna proclamată în final, cum ne-o dovedesc, între altele, nuvelele Cruzime de P. Nilin, Străin în casa lui de V. Tendriakov sau Rîpa neagră de V. Lipatov. Dar totdeauna reiese că în ultimă instanţă, chiar dacă nu pe loc, ci cu întîrziere, izbînda va fi de partea omeniei, a dreptăţii, a binelui.
în bucuria de a descoperi tot ce-i mai bun, mai înălţător, în om, în conştiinţa că omul este raţiunea principală de existenţă a lumii, că valorificarea deplină a puterilor, talentelor, capacităţii sale este ţinta supremă spre care tindem, se desvăluie înaltul ideal umanist al societăţii noi: „omul — iată un cuvînt care răsună mîndru".
3
AMINTIREA LUÎ MIHAIL SADOVEANU
e gîndim că (şi fără statul acela) lucrurile s-ar fi întimplat la fel.
S-a uitai cine, pe la început ide secol, îi reproşa lui Sadoveanu şi prolificitatea scrisului. Era, ce-i drept, un an în care tînărul Mihail Cobuz, devenit de la un moment dat şi mu tocmai de mult Sadoveanu, apăruse în vitrine cu al patrulea volum de proză. Şi atunci glasul intuitiv aî Ini Nicolae lorga s-a ridicat protestatar şi îmbărbător contra argumentului ridicat de nu so prea mai ştie cine, că — publîeînd exagerat de mult — marele povestitor al acestui neam se va irosi prea repede şi nu va mai avea nimic de spus. Dimpotrivă, îl îndemna îorga — şi l-am citat pe ilustrul savant, fiindcă destinul (cu sau fără voie) îi va mai apropia, prin adversarii îor, deseori în viaţă' — dimpotrivă îi sugera el, cită vreme e încă în vigoare şi gîlgîie de robusteţe, să dea tot ce poate da. Chiar dacă i s-ar imputa şi mai mult. Şi ori de cîte ori va şti că are de transmis frumuseţi din frumuseţile-i lăuntrice, s-o facă degajat, fără prejudecăţi, cu naturaleţe şi generozitate, neglijînd copios mofturile, scorneala ori năzăririle feluriţilor critici, care dacă nu spun una, trebuie să spună alfa.
Nu din vreo înclinare de a ucenici la poveţele „Sămănătorului" (de unde a şi plecat, spre a se ataşa „Vieţii Komîneşti"), ci dintr-o întâmplătoare coincidenţă 1-a ascultat Sadoveanu : cu anticipare, sugestia istoricului se axa perfect pe direcţiile structurii sale şi se   potrivea cu ele.
De aceea şi ziceam că lucrurile, probabil, la fel s-ar fi întimplat şi fără sfatul acela...
Iar de spus, d:»;ă e să ne întoarcem şi la capitolul acesta, mimai el singur îşi da seama cît şi cite are de spus, cum numai singură fintina cunoaşte •cîtă apă i-a mai rămas şi cită poate o mai fi avînd  de primit.
Cu generozitatea, de asemenea, este bune cunoscut adevărul că, pe lîngă producţia sadoveniană, opera oricăruia dintre confraţii săi de îndemânări şi de breaslă răspunde, cantitativ, cu multe fiorduri mai jos.
Mitologia chineză, îndărătul mileniilor ei de viziuni şi de prefaceri, ar fi imaginat — zice-se — odinioară, ridicat pe tăpşane de cuget un, pare-mi-se, templu al regretelor... Cel mult la uşile unui atare lăcaş, fictiv pentru noi, ara zăbovi mîhniţi că viaţa lui (multiplă în împliniri şi încercări) mu i-a prilejuit o şi mai prăselnică zestre literară decît aceea — masivă şi nepieritoare totuşi — pe care ne-a lăsat-o spre bucurie. Inmulţind-o ca pe talanţii din parabolă, îi gătim prin vocile celor ce vor veni din ce în ce mai trainică durată şi oglindire in noi, iar în spiritul uman — răsfrîngere fidelă a ordine! materiale din jur, continuu zămislitoare de miracole — ii păstrăm luminos jilţul pe care 1-a meritat.
157
Pentru a fi insă văzut numai din perspectiva operei sale proteice, grea de sensuri, omul Mihail Sadoveanu, de la a cărui dispariţie numărăm patru ani, e   prea bogat.
Conţinutul original şi esenţialul vieţii lui rezida în colosala capacitate de a servi. Prin credinţă, prin iubire şi devotament, el s-a subordonat integral aspiraţiilor poporului, definîndu-se (într-o epocă de groază şi demonie abătută, odată cu, invazia nazistă, peste obidita noastră istorie) drept „instrument al durerii" populare.
Pentru Mihail Sadoveanu n-a putut exista libertate fără conştiinţă. El s-a simţit legat de pămint prin toate rădăcinile şi n-a divagat, căutînd paleative abstracte. Cît de nimerite ar fi sunat, într-o astfel de concepţie vitalistă, versurile lui Lermontov: „De aceea sînt nefericit, / oameni buni, fiindcă stelele şi cerul / sînt stele şi cer ! iar eu sînt om..." Şi ca om, a onorat atributele noţiunii ou participări desăvîrşite, confundat cu sineşi în oricare dintre manifestările ce i se cunosc. De aceea şi lipsesc dintre pereţii lumii lui ezitările şi capitularea înaintea pericolelor care i-au pîndit viaţa şi independenţa morală. Primea pericolul în faţă, ca pe mistreţii şi ca ,pe lupii din cărţile sale de vînătoare, şi a înfruntat ineşovăelnic primejdia atunci cînd, cu condeiul de aur pe care i-1 ştim, luiml partea răscoalelor din 1907 şi legat de realităţile epocii, ajunge pe lista neagră a „instigatorilor".
Nici mai tîrziu viaţa sa n-a fost o viaţă în siguranţă şi stricătorii de dreptate ori practicienii violenţei nu l-au iubit, nu i-au iertat nici liniştea, nici cărţile. într-o vreme de adâncă pierdere şi îngenunchiere pentru ţară, tincturîndu-i cu tristeţe seninul ochilor blînd albaştri, insultele şi ameninţarea morţii nu l-au clintit. în faţa acelora care făcură cu opera sa autodafeuri şi care lesne ştiau trece de la agresiune la asasinat, Mihail Sadoveanu a refuzat să se lase constrîns de rigori. Privind către lăcomia secetoaselor contingente de exaltaţi care transformaseră noţiunea de om într-un teren de făcut exerciţii cu gloanţe, intuia organic trebuinţa lHptei şi a răspunderii cetăţeneşti, convins că orice pieire e din lăcomie, după cum (pentru cei oîţi vrură să întoarcă apele din drumul firii lor, îndemnîndu-le să curgă la deal) s-a văzut că ea a şi fost.
Destule şi diverse erau tribunele care-şi aşteptau retorii. Pentru a trasa civic prefiguraţia viitorului unei culturi, în miezul orientării şi armoniilor intime ale căreia pătrunsese cu o profundă cunoaştere, nu la oricare din acele tribune şi nu lîngă oricine va urca Sadoveanu.
Ceea ce afectiv au fost Shakespeare şi Dickens pentru Anglia, Victor Hugo şi Balzac pentru Franţa, Tolstoi pentru Rusia, este Sadoveanu pentru noi — chintesenţă, împlinire, vastitate, obligaţie, reflectare şi sens : „Da „Viaţa românească'^ am fost chemat în 1905, ca să fac parte- din comitetul de redacţie ; Ibrăileanu îmi spunea să colaborez la o revistă care era organizată pentru a servi ridicarea poporului şi democratizarea ţării. M-am simţit dator să răspund chemării, întrueît dim punct de vedere social mă socoteam străin la „Semănătorul", oare n^avea alte preocupări decît arta literară şi era înclinat către un patriotism sterp". Sînt cuvinte de unde rezultă deschis aversiunea faţă de gogoriţele şoviniste ale vremii şi unde îşi mărturiseşte legătura de nezdruncinat cu această revistă, încă de la începuturi' întreţinută cu focu-i sacru şi mepârăsită de el în anii revoluţiei socialiste decît în ceasul din urmă.
Luminând o parte sau alta a operei sadoveniene (atentă la mersul vremii şi la pulsurile conştiinţei majoritare, cu tinere cutii de rezonanţă pentru ritmurile înnoitoare ale răsturnărilor intervenite), exegeţii, criticii şi Istoricii literari s-au consacrat întinderilor ei mănoase şi de o inepuizabilă capacitate de a răsplătt
158
investigaţiile. (Dominarea in această operă e vasta reţea de voiajuri întreprinse imaginativ în tainiţele hrisoavelor, codicelor, depărtării şi legendei. Cea mai mare parte a producţiei sale literare e ocupată, indiscutabil, de asemenea palete cu intîm-plări şi profiluri pierdute în ceaţa secolelor de durere şi de istorie romineaseă.
Dar oare profilul literar gigantic al lui Sadoveanu numai din matricea unui creator de lumi fictive şi neguroase să se desprindă ? Nici pomeneală. Cine oare s-ar opri la aparenţe, ca să ignore «senţa ? Tocmai de aici izvorăşte complexitatea.
Trecutul e intuit de Sadoveanu ca un alt tărîm, cu legi şi durate crîncene, cu retractilităţi şi desfoiieri agil sublimate în proverbe, de unde — ca un ecou necontenit — parvine la noi totuşi mesajul umilinţelor şi nădejdilor celor din vechime, suferinţele, suspinele şi răsvrătirea asupriţilor. Dintre contemporani, nimeni altul n-a izbutit ca el să se apropie cu atita fantezie şi iubire de umanitatea cronicilor, să lanseze antene (ca într-un spaţiu nou) în trecut, să-şi reconstituie perioadele de vitregie ale voievodatelor şi nimeni n-a găsit adâncimea, nici dexterităţile gingaşe de a releva într-o lumină atît de încărcată de surprize chipurile unei succesiv-seculare desimi de oameni, care şi-a durat istorie peste umiliri şi s-a păstrat prin voinţe megieşe cu duritatea pietrei ori cu implicaţiile de frenezie duioasă ale eternităţii din cîntec :
îmi cîntaî durerea mea
Şi  cîntind trecui prin ea.
Absorbirea lui Sadoveanu în negura evurilor, gravitatea cu care s-a aplecat, peste ele, iscusinţa scăpărătoare cu care Ie-a decis la viaţă şi le-a convertit la trebuinţe, născocind în carnea lor popasuri, fabule, balade şi pilde, nu ţin de altceva decît de intuiţia colosală cu care mintea talentului său ştiau să surprindă secretul arhitecturilor istorice. Iar cînd, aparent refugiat în timpuri perimate, printre zăcăminte şi sedimente, arheolog al condeiului care veghează treaz lîngă un imperiu de pietre, de fantome şi de oase, el pare cu totul captivul acestora, de fapt Sadoveanu descifrează în ele logaritmii viitorului, îmblînzînd misterul, umanizând u-I. Şi de la asimilarea de o manieră expresiv de personală, pe căi cu totul seducătoare, a procesului evolutiv marcat de istoria naţională şi socială, inegalabilul nostru' rapsod saltă direct în nucleul de grandori ou care evenimentele epocii acesteia au pavoazat cele patru puncte cardinale ale noii geneze. Astfel că, mult comentatul trecut sadovenian devine pe nesimţite prezentul cel mai viu şi colectează cu nesaţ multiple faţete din faţetele realităţii imediate. Alimentat de văzduhul străvechilor vremi, Sadoveanu întrezăreşte cu regularitate în acestea prefigurafia timpurilor de mîine şi-şi scoate din turbincile cu steme şi colb, prilejuri uluitor de proaspete de a interpreta revoluţia socială şi de a-i străbate etapele, din care îşi sculptează mereu noi ţinte şi — pe urmă — răgazuri de încercat alte salturi în cunoaştere. Talentul său nu e decît o gară (ziceţi-i enormă!), cu nespus de multe peroane, la care însă trenurile sosite dintr-o sumedemie de direcţii pitoreşti nu vin din trecut ca să se întoarcă iar — blazate — acolo, îndeplinind doar un circuit de materie moartă, ci ele descarcă întotdeauna idei deschise ca estuarele către progres şi duc statornic spre forfota de idealuri ce înnobilează demnitatea umană, aspirînd la apo-geele şi nemărginirea acesteia.
Dealtminteri problematica operei în cauză şi-o defineşte însuşi autorul ei; şi din definirea Ia care noi ne referim, e lesne de defalcat cam cît datorăm creatoarei sale puteri şi personalităţii vizionare ce a acoperit peste o jumătate de secol din literatura unei ţări : „Dacă am izbutit să dau ceva valabil neamului meu, aipoi toate
•15»
laudele pe care le primesc -cu recunoştinţă vreau să le întorc umiliţilor şi ofensaţilor vieţii, acelora ce s-a.u petrecut ca frunzele si florile anotimpurilor şi care totuşi mi-au transmis depozitul sufletului lor, ca să-1 pun îm faţa lumii nouă, mărturie pentru nedreptatea imensă pe care au suferit-o şi pentru crima săvîrşită asupra lor de către asupritori. Din .umilinţă, durere, foame, boli sociale şi mizerie fiziologică, acest popor abea acum s-a eliberat. încredinţarea mea că acestui popor i se cuvin toate laudele este desăvârşită şi absolută. Eu nu sînt decît instrumentul durerii lui. Dacă am astăzi o bucurie, aiu o am pentru laudele ce aduceţi foilor pe care le-am înnegrit ; am bucuria că, exprimând sufletul acestui popor, am putut ajunge la ceasul dezrobirii lui."
Iată de ce opera iui Mihail Sadoveanu este ca. o frescă Ia care trebuie să revii mereu, să te întorci şi să tot priveşti, s-o străbaţi pasional, în întregime, să pleci şi să revii, nimic din viaţa ei organică să nu-ţi scape şi nimic din coloritul ei viu. Să nu-ţi scape, fiindcă în opera sadoveniană fiecare amănunt îşi are funcţia sa proprie, originală chiar şi cînd e imperceptibilă, indiferent că întregeşte părţi de evocare, de portret, de dialog, de naraţiune sau de descriere a naturii.
Iată de ce...
V. R.
GEO BOGZA, PREMIUL INTERNAŢIONAL AL O.Î.Z.
„Cartea aceasta nu este o carte ; cine o atinge,  a  atins  un om"
WALT WHITMAN
* 'oate altă dată ar fi sunat bizar la o personalitate care încă din adolescenţă, prin intempestiva ei natură, a însemnat permanent o direcţie de conştiinţă, o vocaţie la protest şi invectivă, o vertiginoasă necesitate de împotrivire şi de vehementă demascare a minciunii şi_a noţiunilor înrudite cu bălăria aceasta.
Prietenii, admiratorii şi cunoscuţii lui de odinioară, Bogza însuşi cel de acum 35 de ani nu s-a, nu şi l-au imaginat niciodată la Academie, nici pe creştet cu laurii simbolului ori surîzînd sub canafii vreunei cununi.
La Academie atunci se intra deseori printr-un gang de complicităţi cu tot ce s-a definit burghez şi nu numai o dată după ce cuvântul a crea încetase de a se mai rosti la vreuna din formele prezentului.
De-abia azi, după ce socialismul a remaniat conţinutul noţiunilor şi le-a încărcat de ,un miez dinamic, afectiv şi moral, Bogza academician şi Bogza premiat de un tor internaţional devin un fenomen firesc.
între cele două emisfere ale dragostei şi urii lui Bogza, fascismele au semnificat pentru el violenta capacitate a hidoşeniei, bîlbîielilor şi dezechilibrului uman de a lăsa oamenii să se plimbe „liberi" într-o cuşcă de aur (însă cuşcă !), meşterită şi aceea clin sudoarea mulţimii extorcate şi batjocorite.
El e din mănunchiul acelor nobili scriitori de inubliabilă atitudine şi demnitate cetăţenească, pe care nimeni în anii fascismului nu i-a întâlnit semnând. O sin. gură dată, sub regimul legionaro-antonescian, a intrat Geo Bogza într-o redacţie (era o seară tîrzie de iarnă şi de război...), iar atunci numai pentru a spune cîteva cuvinte de lavă unui confrate mai tînăr, pe care nici nu-1 cunoscuse pină-n acea
160
seară, dar în frazele căruia citise depozitate convingeri aidoma cu ale lui despre soarta barbariei naziste şi despre scadenţele care aveau s-o pască.
. Omul acesta neamator de ceaacle decadente, cu cancanuri şi bîrfă, ostil pălăvrăgelilor sterile din cafeneaua literara ; inima aceasta de Icar şi de copil, care nu aplauda „dreptul pietrelor contra templelor, nici drepturile cuvintelor contra poemului" a ştiut să fie de o consecvenţă exemplară. Drumul orientării lui Bogza, aator a sute de pagini de valoare antologică, în profilul său stenic şi clasic, serveşte de lecţii generaţiilor şi de avertisment celor care mai au nostalgia scorburilor.
-De la Eminescu la Iorga sau de la Cocea la Călinescu — ziaristica lui (poezie si pedagogie concomitent) închipuie un  moment statuar.
Nici o incoerenţă, nici o dezordine în această conştiinţă, In acest caracter. Inflexibil analist al omului şi al condiţiei sale sociale ; departe de vocaţia conjuncturilor şi de oportunisme ; masiv în tot ce a tăcut şi crează, masiv la propriu şi la figurat; cu greutăţi de tone în cîte un cuvînt, cu vaporozitate şi străvezimi în silabele altuia ; decis la o cantitate colosală de fioruri pentru acele concepte celebrate şi de Walt Whitman (despre care a scris la un med unic şi din a cărui rasă şi esenţă tare se simţea coborî tor) ; eliptic de infirmitatea invidiei ; contemporan cu matinalele triumfuri ale erei atomice şi cu primele zboruri în cosmos ; insurect, revoltat cu matrozii şi solidar cu minerii pînă la accente de adorare, pînă la confluenţa cu imnul şi cu rugăciunea ; patetizînd cu peisajele şi-n frenetica-i adeziune la călătorie dezlănţuind parcă vigoarea erelor geologice şi determinînd-o să-1 însoţească solemn docilă ; de la vorbele brutale pînă la cele transparente şi gingaşe, — în scrisul său se decantează harfic o infinitate de nuanţe şi de posibilităţi.
Dificil să întîlneşti un alt scriitor (fiindcă ziaristul Bogza e indiscutabil scriitor) de talia aceasta, lîngă a cărui speţă de eternitate să poţi pronunţa o gamă atît de divers copleşitoare de nume şi de valori de acasă şi ele pretutindeni (Bâl-cesou, Hogaş, Arghezi, Homer, Victor Hugo, Walt Whitman, Vladimir Maiakovski, Exupery, Ehrenburg, etc.), suind fiecare din eternitatea ei aparte, fără însă ca originalitatea lui plurală să se clatine sub prestigiul vreuneia, dar totdeauna înso-tindu-le cu majestuoasă decenţă.
Am vrea să nu se ignoreze un lucru de esenţialitate şi apogeu : că Bogza este unul dintre acei torenţiali deplasatori de sentimente ou ale cărui cărţi se poate face revoluţie, aşa cum petrolul — această neagră şi rîvnită hemoptizie a pămîn-tului, desfiguratoare de hărţi şi de semantică — modifică în erupţiile sale şi-n per-petua-i gamă de distilări şi prefabricate o economie naţională sau cîteva sensuri diplomatice.
■ Fraza lui Bogza, de o blîndeţe cu adîncimi amintitoare de aparentul calm •ce dă mării şi oceanelor o semeţie solitar gravă ; fraza lui ca o corosivă desfăşurare de nuanţe şi arderi, cu toridul şi acidulatul ei verb, cu evantaiele sale de tresăriri somptuos trimise în infinit (Afară, la cîmp, era numai ţară...) dizolvă încremeniri cordial milenare şi corupe vastitatea la competiţii stranii : căci fraternizează în paginile lui epoci, regnuri, civilizaţii şi rase, unite să-i discearnă la rîndu-le un ■premiu şi mai unic : emoţia de a le fi fost descoperit cifrul.
Adevărul nu cere costumaţii, poleială şi zorzoane, iar Bogza a procedat chirurgical, cu impecabilul instrumentai al conştiinţei şi cu. bisturiile acesteia ; sclipind de tăişuri multe (iar multe neprevăzute), moneda climei lui s-a chemat şi ieri şi se cheamă şi azi : adevăr.
V. R.
J1 — Viaţii Romineaseă
161
t.N'CA O MĂRTURIE DESPRE CARAGIALE
Ebine cunoscută pasiunea pentru muzică a lui Caragiale, devenită notorie mai ales după publicarea corespondeniţed cu Paul Zarifopol'), ca şi spontaneitatea şi farmecul conversaţiei sale. O nouă mărturie în acest sens, poate una dintre cele mai complete, competente şi obiective, ca şi o Scurtă caracterizare a familiei găsim în corespondenţa încă inedită a pianistei Cella Delavrancea, printre alţii eu Margareta Miller-Vergini (fiica Elenei Miller-Verghi, directoarea „Institutului nou de domnişoare" unde au predat Barbu Delavrancea şi Al. Vlahuţă). Aflată în turneu în Germania, în anul 1910, Cella Delavrancea e primită cu o deosebită solicitudine de Caragiale — ca prieten al tatălui şi ca meloman — şi face asupra tinerei artiste, care desigur îl cunoştea dinainte, o impresie extraordinară, reflectată în scrisori. „Je n'ai pas eu un moment ces jours — passes delicieusement avec Caragiale" îi scrie la 20 oct. lui Zoe Axion 2). Cea mai interesantă rămîne însă scrisoarea din 11 noembrie către Margareta Miller-Verghi, pe care trebuie s-o reproduceam aproape în întregime în traducere rcmriîmească 3) :
11 noembrie 1910, in drum spre Planen
Şi acum, imaginează-ţi că citeşti pe un mare scriitor care ţi-ar povesti cele două zile petrecute cu Caragiale, la el V. N-am cuvinte să-ţi descriu încîntarea, stupefacţia, gravitatea admiraţiei mele în faţa unei inteligenţe ca a lui. Nu l-am văzut decît acasă, unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu 4) ; eu nu. deveneam activă decît la pian. Dar aceste două zile petrecute la el într-un apartament delicios aranjat (rempli), înecat în covoare turceşti, am putut să-l cunosc şi binecuvîntez destinul care m-a făcut să-l cunosc. Este o fiinţă colosală. Abordează totul cu aceeaşi perfecţiune — filozofie, muzipă, artă dramatică — şi cînd, pentru a ne face plăcere imită pe... Conu Leonida Condeescu, Const. Disescu etc. etc., el este cel mai mare comic al acestei epoci. Nu vreau să-ţi vorbesc mult despre felul său de a judeca muzica. M-a stupefiat, absolut. Imaginează-ţi că i-am cîntat temele cu variaţiuni ale lui Faure şi imediat mi-a disecat bucata pe care o auzise pentru prima oară Jăcînd să iasă în evidenţă frumuseţile şi defectele, arătîndu-mi trucurile de modulare cu efect: în sfîrşit, numai printr-o vorbărie fără sfîrşit aş putea să-ţi povestesc toate impresiile mele. La concertul meu, ieri, a fost încîntat şi mi-a zis : „Cellico, cîntat de tine, am înghiţit şi pe Chopin". în după amiaza asta la 4.50 om plecat cu el la Planen, căci vrea să mă asculte cîntînd Concerto de St. Săens care îi place mult, mai ales Scherzo şi Tarantella finală. Apoi, duminecă, vom pleca din nou împreună la Berlin. Bar, în loc să mergem ca doi nenorociţi să ne plictisim la Hanovra cinci zile, căci nu cînt decît vinerea următoare, ne întoarcem la ei să le petrecem cu dna Caragiale care este uimitor de frumoasă şi graţioasă, cu fiul său.
') Corespondenţa dintre I. L. Caragiale şi Paul Zarifopol (1905—1912) publicată de Şerban Cdoculescu, Buc. 1935.
2) Soţia lui Virgil Arion, profesor de sociologie la Iaşi în acel timp.
3) Scrisorile inedite menţionate aici fac parte din colecţiile Bibi. Centrale de Stat, fondul St. Georges.
'') Barbu Delavrancea ; aici se referă desigur la îmtîlmiri dinainte de plecarea lui Caragiale din ţară.
162
„Lucki", tînăr american care discută despre tot ca un savant în ciuda celor 17 ani ai săi, cu fiica sa „Tuki" (Ecaterina n.n.) care e creatura cea mai frumoasă şi mai tulburătoare pe care am văzut-o vreodată — un tip de regină egipteană. Aş crede că aşa a fost Cleopatra ; în sfîrşit, mă voi bucura timp de încă cinci zile de inteligenţa extraordinară, de formidabilul simţ de observaţie, de muzicalitatea mişcătoare a acestui original care, după părerea mea, este tipul cel m,ai perfect al unei civilizaţii..."
Dovadă a admiraţiei lui Caragiale pentru artistă a rămas şi o carte de vizită, de asemenea încă inedită, către aceeaşi Margareta Miller-Verghi. Cartea de vizită, cu numele I. L. Caragiale în centru şi adresa (Schoneberg-Berlin, Innsbruckerstr. 1) în dreapta jos, poartă următoarele cuvinte : „Trăiască Celtica ! Trăiască Cellica ! (I. L. Caragiale) sărută mîinile D-şoarei Marg. Myller. Şi... încă odată : Trăiască Cellica !"
Caragiale se interesa efectiv de succesele Cellei Delavrancea ; într-o scrisoare trimisă la 12 noembrie din Planen îi scria lui Horia Petra-Patreseu : „Drăguţule, rogu-te, nu uita să-mi trimiţi şi gazetele cu dările de seamă despre concertele domnişoarei Delavrancea..." iar peste două zile, întors la Berlin, aşa oum am văzut şi din scrisoarea Cellei Delavrancea, îi scrie : „Drăguţule, ţi-am scris din Planen, unde domnişoara Delavrancea a obţinut, în faţa unui public amator, foarte cult, un succes triumfal"*). Scrisoarea pe care am publicat-o ne dă explicaţia prezenţei lui Caragiale în acest moment la Planen, lucru deja consemnat dar neexplicat, şi ne oferă încă o imagine evocatoare a figurii marelui nostru clasic.
MIRCEA ANGHELESCU
BERTHA VON SUTTNEB
La 21 iunie anul acesta s-au împlinit cincizeci de ani de la moartea scriitoarei austriace Bertha von Suttner, a cărei faimă trecuse, încă din timpul vieţii ei, dincolo de hotarele fostei monarhii austro-ungare, pînă în cele mai depărtate colţuri ale globului. Gloria acestei prime femei din lume distinse cu Premiul Nobel pentru pace, a fost mai puţin rezultatul creaţiei ei literare, cît mai ales rodul neobositei lupte pe care a dus-o, prin presă şi activitate militantă, în sprijinul organizării mişcării burgheze pentru pace, din deceniile premergătoare primului război mondial. într-adevăr, din cei şaptezecişiunu de ani, cît a trăit, Bertha von Suttner a închinat o bună parte din ei luptei pentru pace, într-o epocă în care statele europene se grupau în alianţe războinice, ce urmăreau stăpinirea lumei, şi în care naţionalismul şovin îţi intensifica acţiunea împotriva socialismului şi internaţionalismului proletar, care se dezvolta impetuos în multe state europene.
Această pacifistă convinsă, pe care prietenii o sărbătoreau ca scriitoare şi o sprijineau ca luptătoare pentru pace, în timp ce adversarii belicişti şi reacţionari o combăteau aprig ca „sufragetă a păcii" şi o reprezentau în caricaturi ca „Bertha păcii" cu o frunza de palmier în mînă, n-a fost nici fantastă şi nici minată de un romantism exaltat. Fire profund realistă, ea a studiat temeinic viaţa contemporană, ajungînd să cunoască profund toate curentele social-politice sau artistice ale vremii, şi a dus lupta împotriva războiului, înarmată cu bogate cunoştinţe
*) I. L. Caragiale — Scrisori şi acte. Ediţie îngrijită de Şerban Cloculescu, Buc, 1963, p. 147.
163
şi totdeauna bine informată, pentru a putea preveni şi combate numeroasele atacuri a căror ţintă era. Comparată cu celelalte scriitoare ale vremii, ca Gabriela Reuter, Clara Viebig, Helene Bohlau, Richarda Huch sau compatrioata ei Marie von Ebner-Eschenbach, Bertha von Suttner nu apare ca un mare talent literar sau ca o puternică personalitate artistică ,ci mai degrabă ca „mintea cea mai cuprinzătoare, mai universală" dintre toate femeile ce s-au dedicat scrisului spre sfîrşitul veacului al XîX-lea. Stăpînind cu multă uşurinţă meşteşugul, condeiului, dispunînd de o imaginaţie fecundă, de un puternic spirit de observaţie şi de un acut simţ al realităţii, ea a excelat mai ales în jurnalistică şi eseistică, iar talentele ei organizatorice şi diplomatice i-au adus — în cadrul mişcării pentru pace şi al prietenilor — epitetele de „notre general en chef" şi „conciliatrix". Fără a fi o militantă pentru drepturile femeilor, în genul sufragetelor engleze din acea vreme, ea a afirmat activ rolul şi posibilităţile femeii, in nenumărate lupte politice, în care nu şovăia să se angajeze şi să se expună cu toată convingerea şi cu tot elanul. Deşi aristocrată prin naştere, n-a ezitat să critice necruţător aroganta şi închistată mare nobilime austro-ungară ,ca şi pe semenele ei de clasă. Astfel, într-unui din primele ei romane, intitulat High-Life, eroul principal, un american călătorind prin Europa, caracterizează aristocraţia feudală din statele europene : „Aristocraţia engleză mi s-a părut trufaşă, cea franceză vanitoasă ,iar cea austriacă îngîmfată". Fire liberă şi independentă, Bertha von Suttner a trăit dincolo de convenţiile rigide ale clasei ei şi a luptat împotriva tuturor prejudecăţilor tradiţionale, chiar şi împotriva celor mai „sacre", atunci cînd le considera că sînt învechite şi că împiedică progresul. Dotată cu o voinţă de neînfrînt şi cu o energie inepuizabilă, ea ştia să se stăpînească şi să-i domine şi pe cei din jur, nu fără a exercita asupra lor, totodată, o adevărată fascinaţie.
Romanul ei Jos armele, singura din creaţiile Berthei care a recoltat un mare succes, a devenit una din cele mai populare cărţi ale vremii. Subiectul romanului îl constituie povestea vieţii unei femei, Martha von Tilling, şi relatarea suferinţelor ei de-a lungul a piXru războaie : în 1859, îşi pierde primul soţ în bătălia de la Magenta; al doilea soţ participă la campania austriacă din 1864 împotriva danezilor din Schleswig-Holstein, apoi la războiul austro-prusian din 1866, cînd cade rănit în Boemia; rămasă fără veşti de la soţ, eroina îl caută pe eîm.pul de bătălie de la Koniggrătz, unde asistă, fără să vrea, la ororile războiului şi la tragedia răniţilor care mor cu zile, din cauza lipsei de îngrijire. în cursul unei epidemii de holeră, care pustieşte Austria îndată după război, îşi pierde rudele cele mai apropiate. Apoi, după cîţiva ani de pace, eroina este surprinsă de războiul din 1870, la Paris, unde este blocată împreună cu soţul ei de asediul trupelor germane. Ca austrieci, ei nu erau amestecaţi în război, dar poporul revoltat îl confundă pe soţul Marthei cu un spion şi, după. o judecată sumară în faţa unui tribunal patriotic, îl execută în 1871.
Deşi, sub aspect artistic, cartea nu este chiar o capodoperă, îndrăsneala şi actualitatea ideii centrale i-a asigurai, chiar de la început, un frumos succes, cu toate că mai mulţi editori şi redactori de jurnale şi reviste refuzaseră publicarea sau ceruseră schimbarea titlului şi eliminarea pasajelor prea „agresive". Bertha a impus, însă, publicarea romanului aşa cum îl scrisese şi, după o primă ediţie în 1889, cu modestul tiraj de 1000 exemplare, cartea ajunge pînă în 1905, cînd i se decerne autoarei Premiul Nobel pentru pace, la a 37-a ediţie, cu tiraj de masă. Pentru a zugrăvi cît mai realist atmosfera diferitelor medii în care se petrecea acţiunea, Bertha întreprinsese, după exemplul lui Zola, studii prealabile minuţioase. Titlul Jos armele şi numele autoarei devin acum simbolul revoltei împotriva vechii societăţi, pentru care războiul era un fenomen necesar şi inevitabil al isto-
164
riei popoarelor. Proclamarea ideii unei păci durabile, zugrăvirea cu pastă intenţionat groasă a celor mai oribile aspecte ale războiului, demascarea patosului făţarnic şi găunos cu care erau glorificate noţiunile, burgheze de erou şi eroism — toate aceste au reprezentat un act de mare curaj, care a precedat cu mai bine de două decenii violenta şi corosiva explozie a scriitorilor expresionişti împotriva războiului. Dar concepţiile idealiste ale autoarei, care stau la baza romanului, au împiedecat-o să pătrundă mai adînc şi să înţeleagă adevăratele cauze ale războaielor imperialiste, determinînd-o totodată să apeleze exclusiv la „bunăvoinţa" stăpînilor pentru înlăturarea războaielor.
Fireşte că n-au lipsit atacurile şi manifestările de revoltă împotriva unei asemenea „nemaipomenite terfeliri a adevăratului eroism", iar ostilitatea s-a concretizat în numeroase scrisori de ameninţare, articole defăimătoare sau în elucubraţiile unor poeţi burghezi reacţionari şi şovini, ca Felix D.ahn. Dar toate acestea n-au împiedecat ca romanul să se bucure de un mare succes In rîndul' maselor, sâ fie tradus în nenumărate limbi şi să întrunească adeziunea minţilor luminate şi progresiste din întreaga lume. Mărturie stau numeroasele dovezi de apreciere şi admiraţie venite de la personalităţi proeminente ale vremii. Alfred Nobel îi scria in 1890 : „Tocmai am terminat lectura acestei capodopere vrednice de toată admiraţia. Se spune că există pe lume. 2000 de limbi — dintre care 1999 sînt inutile —, dar sînt sigur că nu există nici-o limbă în care n-ar trebui tradusă această operă excepţională şi în care n-ar trebui cetită şi supusă reflecţiei". Iar romancierul rus Lew Tolstoi îi spunea într-o scrisoare din 1891 ; „...Abolirea sclaviei a fost precedată de celebra carte a unei femei R. Becher-Stowe. Dea domnul ca operei dumi-tale să-i urmeze abolirea războiului". Iar prozatorul austriac Peter Rosegger, după ce-şi exprimase entuziasmul într-o scrisoare din 1891 : „Cartea aceasta este o înfăptuire. A fost un mare eveniment in viaţa mea !", îi consacră o recenzie în revista „Der Heimgarten" din acelaş an, unde recomandă: „Cînd am terminat lectura, n-am avut decît o singură şi vie dorinţă, aceea ca această carte să fie tradusă în toate limbile de cultură, să fie inclusă în toate bibliotecile, să fie introdusă în toate şcolile. Există societăţi pentru răspîndirea Bibliei; ar trebui să se constituie una şi pentru difuzarea acestei cărţi surprinzătoare, pe care sînt înclinat s-o numesc O operă epocală". Iar Wilhelm Liebknecht, redactorul şef al ziarului „Vorwărts", organul central al social-ăemocraţilor, o roagă în 1892 pe Bertha von Suttner să-i îngăduie publicarea romanului în foileton, oferindu-i un onorar, pe care autoarea îl cedează, însă, pentru scopurile de luptă în favoarea păcii ale partidului.
Incepînd cu anul 1891, Bertha von Suttner îşi închină viaţa exclusiv activităţii militante pentru organizarea mişcării burgheze pacifiste. Contribuie la înfiinţarea „Societăţii austriace pentru pace", a cărei preşedintă este aleasă în 1893, apoi devine vicepreşedintă a „Biroului internaţional al păcii" din Berna; iar în 1894 înfiinţează, sub conducerea ei, revista „Armele Jos", care apare pînă în 1900. De asemenea participă, ca oratoare sau conferenţiară,, la diferite congrese ale păcii, ţinute la Berna, Anvers, Budapesta, Hamburg, Haga, Paris, Monaco, Boston, Lucerna etc. pînă in ultimul an de viaţă. întreţine relaţii cu diferiţi factori de conducere din Austria şi din celelalte ţâri ele lumii, printre care regele Hakon al Norvegiei, regele Danemarca, William Taft, Theodor Roosevelt.
în 1892, fiind invitată cu soţul ei la Zurich de către Alfred Nobel, are o memorabilă convorbire cu acesta, în cursul unei plimbări cu barca pe lac, convorbire ce stă la baza celebrului testament prin care Nobel lasă o bună parte din avere pentru instituirea premiului pentru pace, care-i poartă numele.
în ultimele trei decenii de viaţă, Bertha von Suttner dezvoltă o intensă activitate publicistică şi jurnalistică, ale cărei proporţii surprinzătoare nu se explică
165
decît prin excepţionala uşurinţă cu care mînuia condeiul, prin bogata informaţie de care dispunea şi prin energia ei debordantă, pe care şi-a păstrat-o pînă în ultimele clipe ale vieţii. In aceşti ani, publică numeroase broşuri şi volume de eseuri cultural-filozof ice (Inventarul unui suflet, 1883 ; Şah chinului, 1898 ; Epoca maşinilor, 1908 ; Gîndul înalt al omenirii, 1911 ; înarmare şi supraînarmare, 1912 ; Glose pe marginea istoriei contemporane, publicate după moartea ei, în 1917), şi abordează în articole de ziar, cele mai variate probleme, de la conflictul dintre Spania şi S.V.A. pentru Cuba, şi demonstraţia navală din faţa coastei Muntenegrului, pînă la salutarea intrării Chinei în arena politicii internaţionale şi la sublinierea importanţei pe care o avea pentru pace reînfiinţarea jocurilor olimpice în 1894. Dar în toate aceste scrieri se conturează, ca un fir călăuzitor, aceeaşi neobosită luptă pentru pace şi pentru aplanarea tuturor conflictelor pe calea tratativelor. Pentru această activitate — prin care se situează, ca precursoare, pe linia străduinţelor de mai tîrziu ale Societăţii Naţiunilor sau ale Organizaţiei Naţiunilor Unite —, mai mult decît pentru valoarea propriu-zisă a creaţiei sale literare, Consiliul Mondial, al Păcii a înscris, printre marile cinstiri din acest an, şi comemorarea unei jumătăţi de veac de la moartea Berthei von Suttner.
MIHAI ISBĂŞESCU
ÎN LEGĂTURA CU O EXEGEZĂ BRÎNCUŞIANA
e la un (timp se manifestă o preocupare susţinută în legătură cu opera um» vi?*  viaţa  iui Brîncuşi,  preocupare  pe  care  o  socotim  cît  se  poate de bine venită.
Orice studiu despre marele sculptor romîn este deci, binevenit, cu condiţia să nu se nesocotească realitatea şi să nu se născocească lucruri ue la locul lor cum, de pildă, cele ce au apărut în articolul „Brîncuşi şi poezia" („Luceafărul", nr. 16) unde s-a emis ipoteza că, sub influenţa tibetanului Milarapa, artistul a „sculptat o statuă simbolizînd ideea unei spirale", statuă care — zice autorul — a fost sculptată pentru James Joyce, după cum tot lui i-a fost făcut şi portretul..."
De fapt nu e vorba de nici „o statuă" (sculptată ori nesculptată) — ci de patru portrete-desene ale romancierului irlandez : primele trei, figurative, care, tocmai fiindcă semănau, l-au dezamăgit pe model şi l-au determinat pe Brîncuşi să-i facă un al patrulea portret, nefigurativ, simbolic: acea stranie spirală, nu se poate mai nimerită pentru evocarea autorului lui Dedalus, desen apărut în fruntea volumului „Tales Told of Schem and Shaun", După acest desen abstract, Brîncuşi a realizat în 1929, şi aşa zisa statuă sculptată, care de fapt nu este decît un simplu fir metalic spiralat.
Ni se pare de asemeni ciudată împrejurarea. că, atunci cînd i s-ar fi cuvenit sculptorului toată lauda pentru faptul de a fi ilustrat versurile romîneşti ale lui Ilarie Voronca, autorul articolului „Brîneuşd şi poezia" în loc să găsească afinităţi şi consonante între imagine şi vers —■ găseşte că desenul e, ba (cităm): „o vacă, gîndită parcă pentru poemele lui Fundoianu" — ba (alt desen) ca îl „trimite pînă la Ion Barbu" — în timp ce, credem noi, Brîncuşi se gîndise „parcă" să-l trimită pe cititor doar la tulburătoarele metafore ale lui Ilarie Voronca... ! Ni se mal explică amănunţit că în acelaşi desen ar fi vorba de cinci nori ce plutesc „stilizaţi ca într-un covor oltenesc" — cîtă vreme este vorba de zborul a cinci păsări ce pot mai frecvent fi găsite pe scoarţele olteneşti decît nori...
Dar aceasta e mai mult o problemă de interpretare.
166
Aan dori insă să aflăm cu preciziune un lucru mult mai interesant: de unde se ştie oare că legătura lirică a lui Brîncuşi cu patria sa era întărită de „citatele din, poezia lui Lucian Blaga, afişate mural"... ?
Dacă s-ar adeveri aceasta, ar fi um omagiu „mural" adus poeziei, care ne-ar •emoţiona în cel mai înalt grad şi care ar merita o adnotare în plus.
B. B.
MADACH ŞI „TRAGEDIA OMULUI" — 100 DE ANI DE LA MOARTEA
LUI EMERICH MADACH
La 5 octombrie 1964 se împlinesc o sută de ani de la moartea lui Emeric Madâch, unul din autorii prin care poporul maghiar a pătruns în literatura universală. Opera lui principală, căreia îi datoreşte celebritatea, Tragedia omului, — un poem dramatic — este tradusă astăzi în treisprezece limbi, şi numai în limba germană se cunosc vreo zece versiuni diferite. Publicul nostru cititor a avut prilejul să cunoască această operă prin traducerea magistrală a lui Octavian Goga, apărută în editura Fundaţiei pentru literatură şi artă în 1934, purtînd şi o scurtă prefaţă a autorului, care se îndeletnicise cu lucrarea aceasta încă în tinereţile sale. în ultimii ani ai vieţii lui, Tragedia omului a lui Madâch preocupase şi cercetările comparatiste ale regretatului Tudor Vianu, care în aprilie 1962 a citit o comunicare la Institutul de Literatură al Academiei maghiare de "Ştiinţe din Budapesta sub titlul Madâch şi Eminescu, aducînd contribuţii originale la înţelegerea marelui poem şi a razei lui de influenţă, — stăruinţă reluată şi în cartea sa apărută postum, Arghezi poet al omului, în care înserează lucrarea lui Madâch între sociogoniile moderne, insistînd şi aici asupra personalităţii poetului şi a însemnătăţii acestei opere magnifice. în amîndouă, Tudor Vianu remarcă, pentru prima dată în critica noastră, influenţa pe care lectura acestui poem a avut-o asupra schemei literare a romanului arheologic şi istoric al lui Liviu Rebreanu Adam şi Eva. Liviu Rebreanu, cunoscător profund al literaturii maghiare din anii săi de tinereţe, de la Madâch a împrumutat revenirea cuplului Adam şi Eva de-a-lungul istoriei, — fapt pe care critica noastră literară a omis să-l înregistreze pînă acum.
Emeric Madâch — cum e cunoscut în literatura universală — sau Madâch Imre, cum îi sună de fapt numele în limba maghiară, a fost o apariţie insulară în cuprinsul literelor ungureşti, un solitar care a trăit departe de luptele literare ale «pocii, avînd şi cu viaţa publică puţin contact, datorită firii sale contemplative şi meditative, inclinată din tinereţe a reflecta asupra problemelor grave privind rosturile vieţii şi omului.
în mişcarea revoluţionară 1848—49 nu ia parte, şi din cauza sănătăţii sale ■şubrede, dar în 1852 este arestat şi osîndit la închisoare, deoarece adăpostise în •casa lui un refugiat politic, de fapt o rudă de a sa care fusese secretarul particular al lui Kossuth. După ce se întoarce din închisoare, convieţuirea cu soţia sa devine imposibilă, din pricina purtărilor ei din timpul detenţiunii. Se desparte deci de ea în 1854 şi, frînt de durere, se mută cu copilaşii săi la mama sa, în vechiul castel familial din comuna sa natală, unde, într-o izolare sumbră, se dedică meditaţiilor sale pesimiste, al căror rod va fi marele poem dramatic Tragedia omului. Nu se apucă de redactarea acestui poem decît în 1859, şi-1 termină într-un an, dar tot ce a scris în perioada aceasta şi tot ce a gîndit constituie o pregătire în vederea acestei opere, care reprezintă de fapt rezultatul reflecţiilor vieţii sale întregi.
în 1861 trimite manuscrisul tragediei poetului Arany la Budapesta, cu care nu se cunoştea, dorind ca această cea mai înaltă autoritate literară maghiară să
167
se pronunţe asupra lui, fiind hotărît ca în cazul cînd judecata marelui poet va fi negativă, să arunce manuscrisul în foc ca „flăcările purgatoriului să mistuie visul lui Adam". Arany recunoaşte geniul autorului şi într-o scrisoare caldă, datată la 12 septembrie 1861, îi face cunoscut că, după aprecierea lui, „Tragedia omului, atît din punctul de vedere al concepţiei, cît şi în privinţa compoziţiei, este o operă eminentă", pe care se oferă el s-o prezinte Societăţii literare „Kisfaludy", reco-mandîndu-i doar unele retuşări stilistice, —. unde rezidă de fapt latura mai slabă a lucrării. Societatea Kisfaludy primeşte cu entuziasm lucrarea lui Madâch, pînă atunci un nume necunoscut în viaţa literară ungară, — o tipăreşte pe contul ei, acordînd şi un onorar autorului, pe care se grăbeşte să-l aleagă printre membrii ei activi. După apariţia poemului, în ianuarie 1862, Academia îl cooptează printre membrii ei corespondenţi. Discursurile de recepţie pe care le rosteşte poetul, devenit dintr-odată celebru, la Societatea Kisfaludy şi la Academie, tratează teme de estetică filozofică, demonstrînd lărgimea cercului de preocupări al marelui poet. încă în 1861 Madâch scrie o nouă dramă, intitulată Moise (Mozes), în cinci acte, în care dezvoltă unele idei din Tragedia omului. Este o lucrare fără îndoială interesantă, dar, care nu se ridică la niveiul artistic al Tragediei omului.
Pesimismul ce străbate versurile Tragediei omului a fost prezentat de istoriografia literară magTiiara ca izvorînd în bună parte din curentul decepţionis-mului determinat de prăbuşirea revoluţiei din patruzeci şi opt. Cel puţin aşa se pare că 1-a înţeles publicul cititor al vremii, care a considerat finalul dramei, în care Domnul îi spune lui Adam „Omule, zis-am, luptă-te şi crede cu tărie" ca 6 rază de nădejde, ce începu să mijească în zare prin anii şaizeci ai veacului trecut, anunţînd zorile unei vieţi mai bune. Anume, se convocase, la Pesta, Dieta ungară, şi Emeric Madâch, care pînă atunci stătuse în rezervă, fu ales deputat al circumscripţiei Balassagyarmat, reşedinţa comitatului Nograd. Deputatul care n-avea încă patruzeci de ani, a ridicat cuvîntul său hotărît în noul sfat al ţării alături de liberali, care reprezentau atunci aripa progresistă. Intervenţia îl făcuse cunoscut ca pe un vrednic patriot în clipa în care i se adresa lui Arany. Celebritatea literară şi preţuirea cercurilor patriotice nu i-au putut însenina însă timp mai îndelungat sufletul mult încercat, deoarece, agravîndu-i-se vechea boală de cord, Madâch moare, în vîrstă de 41 de ani, la 5 octombrie 1864. Operele lui vor fi editate în 1880 de către criticul literar Gyulai Pâl, în trei volume. Mai tîrziu, la începutul secolului nostru, ele vor reapare, într-o ediţie nouă, sub îngrijirea esteticianului Alexander Bernât, ou un studiu introductiv, considerat pînă astăzi valabil în liniile lui generale. In 1883 are loc la Teatrul Naţional din Budapesta premiera Tragedia omului, în adaptarea pentru scenă a dramaturgului Paulay Ede, versiune în care se reprezintă pînă astăzi.
Poemul lui Madâch are ca punct de plecare, ca şi Paradisul pierdut al lui Milton, epizodul biblic al căderii omului în păcat. Şi asemenea lui Faust al lui Goethe, începe şi el cu un prolog în cer, unde Dumnezeu se odihneşte în splendoarea creaţiei sale, ascultînd corul de laudă al îngerilor.
Tragedia omului se deosebeşte de Faust al lui Goethe printr-o anumită orientare pe care Faust, operă de fapt anterioară idealismului german, încă n-o putea avea. Deşi cuprinde numeroase elemente desprinse din istoria lumii, Faust totuşi nu este şi nici nu tinde să fie o ilustrare a istoriei, cîtă vreme Tragedia omului urmăreşte tocmai aceasta : destinul omului privit în perspectiva devenirii istorice. (Vianu, în recenta lui carte, nici nu consideră Faust-ui lui Goethe o operă socio-gonică.) Filozofia istoriei este un produs al idealismului german, cu deosebire al lui Hegel, care a pus la temelia ei ideea libertăţii, întrezărind astfel finalitatea omului în cucerirea treptată a libertăţii sale.
168
Această idee o împărtăşeşte şi Madâch în poemul său, şi un cercetător mai nou ca Jânoshâzi Gyiwgy arată convingător că, deşi poemul a fost scris acum un secol şi mai bine, totuşi ideea libertăţii e concepută de Madâch în accepţia pe care i-o dăm noi astăzi — de libertate a poporului, de libertate socială. Ceea ce insă constituie particularitatea acestei opere este împrejurarea că ideea aceasta a libertăţii, formulată în filozofia istoriei mai întîi de Hegel, se îmbină cu concepţia tocmai opusă ei, cu pesimismul schopenhauerian, — de asemenea un produs al romantismului. Este adevărat că unii comentatori maghiari, în frunte cu Alexander Ber-nât, au încercat să conteste sau cel puţin să diminueze semnificaţia acestei Inrîuriri în opera kii Madâch. Nu cunoaştem însemnările sale, dar ne este greu a admite că un spirit atît de cultivat ca autorul maghiar să nu fi cunoscut Lumea ca voinţă şi reprezentare, — carte care pe la mijlocul secolului trecut constituia lectura favorită a multor spirite melancolice şi atinse de valul deeepţiondsmului ce cuprinsese atmosfera vremii în urma eşurării mişcărilor revoluţionare din 1848, cînd mai ales în Ungaria se instaurase un regim politico-social fără perspectivă. Că firea melancolică a lui Madâch n-a mers pînă la concluziile ultime ale filozofului german este limpede, — aceasta rezultă din însuşi finalul Tragediei omului, — dar tot atît de limpede ni se pare şi înrîurirea schopenhaueriană în însăşi compoziţia lucrării. Vianu a arătat în cele două studii ale sale privitoare la opera poetului maghiar că însăşi conceperea istoriei ca vis este o idee schopenhaueriană. „Ceea ce povesteşte istoria — spune Schopenhauer în Lumea ca voinţă şi reprezentare (volumul II, cartea a IlI-a, cap. 38) — nu este, în realitate, decît lungul vis, coşmarul greu şi confuz al omenirii." Aceasta duce la negarea istoriei, şi o anumită negare a ei întîlnim şi în opera lui Madâch, altfel contaminată de concepţia istoristă a lumii.
în visul lui Adam, adică în succesiunea tablourilor istorice, Eva reprezintă în mod constant pasiunea, dar şi sentimentele mai nobile, încît acuzaţia de misogin ce i s-a adus lui Madâch din pricina decepţiilor sale conjugale, nu i se potriveşte. Eva îi cere Faraonului să dovedească înţelegere pentru suferinţele cumplite ale poporului, — ca Lucia, vrea să aducă alinare durerilor lui Miltiade, acuzat pe nedrept de trădare de către mulţimea aţîţată de demagogi, — ca Iulia, deşi cocotă în societatea tîrzie a Romei antice, ştie să-i insufle lui Sergioius sentimente mai nobile, — în Bizanţ, ca Isaura, călugăriţă intrată în mănăstire numai ca urmare a unui jurămînt al tatălui ei, ea îi descoperă lui Tancred toată strîm-bătatea lumii cavalereşti, — la Praga, la curtea împăratului Rudolf, cu toate că se lasă sedusă de un curtean, ştie să respingă cu indignare îndemnul ticălos al acestuia de a-şi ucide soţul, pe învăţatul astronom Kepler, şi cînd seducătorul îi face reproşuri că-1 lăsase să aştepte, răspunsul ei e hotărît: „Cum? Ţi se pare mare jertfa ta / In vîntul rece al serii să aştepţi, I Cind eu înşel un om atît de vrednic?" în scena Revoluţiei franceze, Eva apare în două chipuri, odată ca marchiză păşind cu demnitate pe eşafod, apoi ca ţărancă aprinsă, dorind să se însoţească cu Danton-Adam : „Tu eşti bărbat, eu tînără femeie ! / Cinstea ta de mare bărbat mă atrage." Iar la Londra, în bîlciul dezgustător, unde totul este de vînzare, pînă şi morala publică, pînă la urmă toate personagiile se aruncă în groapa morţii, ea singură-şi azvîrlă doar vălul şi hlamida prăfuite, şi se înalţă simbolic, împrejmuită de slavă, cîntînd „Mi-te deschizi prăpastie adîncă / Dar noaptea ta, să crezi, nu mă înfioară j îţi dau doar praful ce-am cules în cale / Fiinţa mea în tine nu coboară ! / Cu dragoste şi mîndră tinereţe I Eu mă cufund în veşnicie / Surîsul meu ca razele de soare / în suflete senine, reînvie."
Dacă Eva, ca întruchipare a femeii (das Ewig-Weibliche), reprezintă aici simbolul vieţii afective, intuitive şi mai mult iraţionale, Lucifer nu are caracterul cu desăvîrşire negativ al lui Mefisto din Faust-ul lui Goethe, ci constituie
169
expresia raţiunii, ce e drept, adesea cinice, totuşi nu lipsite de lumină. E reprezentantul unei concepţii vulgar-materialiste, calculate. Spre deosebire de Adam, iremediabilul idealist moral, Lucifer nu iubeşte frumosul, ci preferă lumea stîl-cită. Prezintă mai degrabă asemănări cu Lucifer din Cain-ul lui Byron, — opera care a avut o influenţă negreşit puternică asupra poemului dramatic al lui Madâch. Astfel Lucifer nu e atît spiritul negaţiei, asemenea lui Mefisto, cît mai degrabă îndemnul etex-nei decepţii, şi ca atare învinsul de totdeauna.
Critica literară maghiară a deplins faptul că partea mai slabă a poemului stă în latura lui stilistică. Alexander Bernât a arătat că realizarea acestei opere din punctul de vedere al limbii artistice nu izbuteşte să se ridice la înălţimea patosului gîndirii, deşi pe alocuri, ca de pildă în monologul apostolului Petru sau al lui Kepler, exprimă destulă energie. Madâch n-a fost un artist al limbii asemenea lui Arany. El a pus mai multă greutate pe exprimarea — totuşi poetică — a gîndirii filozofice decît pe prelucrarea ei artistică. în Faust-ul lui Goethe, ambele laturi sînt în mod egal realizate ; Faust, Mefistofel, Margareta, sînt personagii vii, individualităţi tipice bine conturate ; Adam a lui Madâch este construit puţin abstract, Lucifer e prea alegoric şi Eva nu e suficient închegată ca personagiu. Nici tablourile nu sînt realizate cu egală putere artistică, totuşi nu se poate nega bogăţia ideilor, caracterul lor sugestiv, intuiţiile fine şi ou deosebire patosul întregului. Şi mai presus de toate nu se poate contesta puterea elevatoare a poemului, care învinge mereu atmosfera pesimistă. Cititorul simte precis că autorul recunoaşte valorile vieţii, şi vede cu satisfacţie cum Adam, în ciada decepţiilor pe care le încearcă mereu, se aprinde neîncetat în faţa frumuseţii şi iubirii.
VICTOR IANCU
MOZAICURILE ÎN ARHITECTURA DE AZI
rganic legate de construcţie, compoziţiile decorative în mozaic accentu-cd/ă monumentalitatea clădirilor publice prinlr-un mijloc plastic dintre cele mai accesibile maselor. în R.P.R., în ultimii ani, ia unele instituţii culturale, în întreprinderi, în hoteluri si diferite localuri de consum s-a folosit mozaicul spre a se împodobi interioare şi pe alocuri faţade, raportîndu-se inovaţiile în materialele şi tehnica acestei arte la cerinţele tematicei actuale. O serie de alte lucrări sînt în proiect sau în curs de realizare.
După înflorirea din Orient şi din antichitatea romană, după apogeul bizantin, mozaicul căzuse odată cu sfîrşitul Renaşterii într-un declin prelungit. De cîtăva vreme el a cunoscut pretutindeni o reînnoire. Aceasta, datorită deosebitei sale capacităţi de a se adapta, de a se integra arhitecturii contemporane într-o unitate de stil. întinerită ca imagistică şi spirit, vechea modalitate decorativă îmbogăţeşte pereţii edificiilor, azi în general despuiaţi de ornamentaţii în relief.
★
Mai mult decît in arta reprezentativă, materialele ,şi tehnica executării au un rol însemnat în decoraţie, unde acţionează ca factor limitativ al concepţiei. în procesul laborios al mozaicului, plasticitatea lucrării derivă in mare măsură din particularităţile pieselor alcătuitoare. Gama acestora s-a extins. lEa cuprinde azi in afară de cele obişnuite (cuburi de piatră şi marmoră, tăbliţe de gresie sau ceramică emailată, laşele gen MUR ANO, bucăţele de sticlă opac colorată sau cu irizări metalice sau sidefii, scoici, pietricele rotunde) şi o serie de produse artificiale. Dintre ele se pot menţiona plăcuţele din substanţe sintetice vitrificate şi bilele plastice  iar  pentru  fixare,  masticuri  şi  paste  din  răşine poliesterice pigmentate.
170
«Ca tehnici noi mai atrag atenţia intarsiile din bucăţele de metal prinse în vinyl ■şi cele din lemn diferit colorat prin impregnare.
Şi artiştii romini ( experimentează sporadic, izolat, materiale noi pentru mozaicuri. Se resimte totuşi lipsa unui centru de cercetări unde artiştii să colaboreze cu arhitecţii şi cu tehnicienii ceramişti. în cadrul „Fondului plastic" un astfel de laborator artistic ar fi de mare foîos, spre a se găsi tehnici decorative inedite.
Azi, ca şi altă dată, calităţile esenţiale ale mozaicurilor murale rămîn : •simplitatea compoziţiei, desenul clar şi punerea în valoare a Imaterialului, evitîndu-se -suprafeţele calme ce par vopsite cînd textura e prea măruntă şi rosturile înguste, invizibile. "O iormulă originală ia naştere ;lăsindu-se lucrările neîncadrate, cu înfăţişarea de mari vignete pe un fond neutru de unde ies în evidenţă figurile din material preţios. Spaţiile goale şi rosturile late de mortar participă astfel le efectul decorativ, iîmpreună cu plăcile componente a căror formă neregulată diferă de geometria celor uzuale.
•*
O deosebită importanţă ca factor urbanistic monumental au mozaicurile pavi-mentare din spaţiile publice, completînd împreună cu plantaţiile cadrul decorativ al unor ansambluri de construcţii. Un model de astfel de integrare plastică oferă Piaţa Unirii din Iaşi, de curînd reclădită. Pe pavajul acesteia piciorul Gh. Şaru şl •sculploriţa Olga Porumbaru, colaborînd cu arhitectul Gh. Hussar au conceput o serie •de mozaicuri de amplă desfăşurare. Ele au fost executate din calupuri de granit alb, cenuşiu şi negru de Labrador, alternînd cu pavele roşii de (granit de Silezia şi roz ■de Baveno. E vorba de nişte frize pe teme istorice — în mijloc apare „Descălecarea lui Dragoş Vodă" — cum şi de şiruri de panouri cu motive din folclor şi altele, ilustrînd bogăţiile naturale, specifice regiunii: prin diferenţa de înălţime de 7 metri .au luat naştere terase denivelate, despărţite prin trepte impresionant de lungi. Laolaltă compoziţiile pavimentare din Piaţa Unirii constituie o valoroasă realizare de decoraţie a unui spaţiu urban, unică în ţară.
Tot acolo, pe lîngă mozaicurile orizontale mai ipot fi văzute şi alte două verticale, pe faţada noului cinematograf. Din plăci de ceramică smălţuită ele au ca subiect diferitele arte.
Printre ultimele lucrări în mozaic împodobind exteriorul unor edificii publice, cea mai vastă acoperă întregul front principal, spre plajă, al Casei de Cultură din Mangalia. Centru de greutate al arhitecturii propriuzise a clădirii, decoraţia măsoară vreo 400 metri pătraţi, fiind executată din plăci de faianţă. Autorii, pictorii Jules IPerahim şi Ştefan Conslantinescu au dezvoltat tema „Revoluţia culturală". Se poate aprecia aici deopotrivă tratarea compoziţională şi simţul materialului. în piaţeta din faţa clădirii a fost recent realizat un mozaic pavimenlar din marmoră cu motive inspirate din trecutul antic al Mangaliei.
în parcul din centrul oraşului Galaţi, noua fîntînă arteziană are marea cupă •decorată cu figuri în poze expresive în mozaic de Mac Ccaistantiaiescu.
★
în interior, problema vizibilităţii mozaicurilor (ca de altfel a tuturor decoraţiilor murale) este esenţială. Colaborarea dintre artiştii plastici şi arhitecţi ar trebui să înceapă încă din prima fază a proiectării, spre a se rezerva din vreme •suprafeţe destul de întinse şi potrivit aşezate. Studiindu-se în comun raportul dintre decoraţie şi elementele structurale, se asigură o împletire, o sinteză reală, deplină, -o fuziune estetică şi nu o simplă adăugire ulterioară a compoziţiei plastice, cum -este cazul de multe ori. Fireşte, paleta coloristică a mozaicurilor urmează a fi armonizată cu finisajul sălii, cu zugrăveala şi draperiile dimprejur.
171
O deosebită înflorire a marcat în ţară arta mozaicului prin programul de lucrări decorative pus în aplicare pe litoral, mai ales la complexul hotelier de la Mamaia. Interesante sînt în acea localitate panourile datorite grupului de artişti condus de Mac Constantinescu precum şi cele două, tratînd sporturile nautice, ale lui Paul Miracovici.Uneori s-au folosit tasele mici, ca de pildă în compoziţiile „Fizica" şi „Medicina" de la hotelul Tonus, concepute de A. Anastasiu, Gh. Po-pescu, V. Almăşanu şi Const. Dipşe, sau în „Sportul" de M. Cilievici şi I. Lazăr de la hotelul Histria. Din material ceramic mărunt şi mijlociu sînt lucrările colectivului V. Celmare, I. Biţan, I. Pacea şi Emil Anitei reprezentând „Artele" pe pereţii interiori al hotelului Central. I. Minoi însă, la hotelul Tomis, a recurs la plăci mari, neregulate, în compoziţia neîncadrată „Pescuitul". Pentru „Cules de fructe", decoraţia de la restaurantul Albatros, autorul, Gh. Spiridon, şi-a ales ca tehnică încrus-tarea unor bucăţi de piatră naturală în tencuială. La crama hotelului Continental din Constanţa se remarcă mozaicul din cristal lucrat după un carton de Florica Vasilescu şi Bd. Markovitz.
In general, lucrările enumerate ca şi altele de pe litoralul maritim se situează la un nivel plastic lăudabil. Artiştii mai noi în meşteşug au început să stăpîneaseă materialele şi tehnica execuţiei, ajungind la creaţii viabile. Bar nu la toţi se vădeşte o viziune cu adevărat monumental-decorativă, integrată în ambianţa arhitectonică, de oare se face uneori abstracţie, după cum numai unii se disting prin fertilitate de invenţie sau forţă de expresie, caracteristică genului.
Din păcate, predomină un decoratism atemporal, lipsit de substrat ideologic. Arsenalul de elemente simbolice este sărac. Puţinele motive semnificative se repetă. Se cere mai multă fantezie la sublinierea conţinutului, căci transmiterea emoţională a unui mesaj e mai dificlă în mozaic decît in pictură.
Condiţii foarte favorabile decoraţiei a găsit Perahim în holul hotelului „Ambasador" din Bucureşti, unde se poate admira un mozaic al său ocupând uri perete (întreg, din (pardoseală până în tavan, fără nici un fel de ancadrament. Lucrarea cuprinde scene pline de vervă din viaţa pe stradă, independente dar articulate între ele. Figurile sînt stilizate cu un humor nelipsit de poezie. Totul este tratat în culori deschise, delicate, pe fond alb, materialul constând din pătrăţele de ceramică lucioasă.
împreună cu Ştefan Constantinescu (neobosit cercetător de noi tehnici decorative) Jules Perahim a conceput şi mozaicul de la Fabrica de Radiatoare, de curînd ridicată la marginea Capitalei.
în somptuosul magazin „Muzica" din Calea Victoriei, lîngă Palatul Republicii se văd de pe trotuar, prin vitrine, două mari panouri în mozaic în nuanţe albăstrui, cam închise. Mult prea înalte faţă de lăţimea lor, aceste lucrări nu pot fi privite în totalitatea lor dinăuntru căci spaţiul interior îngust nu oferă vizibilitatea necesară.
Arh. JEAN MONDA
SEFERIS
f,;ţ Momitetul din Rc«rianda al „Asociaţiei internaţionale de studii sud-est euro-<■'-;, '; pene", care redactează trimestrial un buletin de activitate, 1-a invitat la ki'l... :„• începutul anului acesta pe unul din vicepreşedinţii săi, profesorul francez Andre Mirambel, director în acelaşi timp al Institutului Neohelenic din Sorbona, să conferenţieze la Bucureşti despre personalitatea lirică a poetului contemporan grec George Seferis, căruia i s-a decernat în 1963 premiul Nobel Primul număr pe anul în curs al buletinului Asociaţiei găzduieşte la loc de cinste şi integral textul comu-
172
nicării prestigiosului helenist, acordîndu-i în chip explicabil cel mai mare număr de pagini.
, Competenţa în întrecere ou subtilitatea, esenţialul şi generalităţile făcând rafinată concurenţă analizelor care particularizează detaliul ţi nuanţa, larga incursiune ân teritorii care ţin de indeletniciri ale morfologiei culturii, iată fugitiv cîte ceva doar din profilul expunerii profesorului Mirambel.
Lupa cu două focare sub care e aşezat Seferis plimbă atenţiile asupra a două universuri : european şi helenic, în egală măsură constructurale poetului, definitorii pentru el şi concurând unitar la lumina şi rotunzimile siluetei sale literare, de trubadur, „suficient de original şi de profund". Zicând trubadur, fireşte ne-am gândit nu neapărat la accepţia istorieistă şi medievală conţinută de termenul nostru, fiindcă ar fi fost dacă nu un risc deplasat, cei puţin o încercare de a exceda —t forţîndu-le — înţelesurile. Insă ne-am gîndit la accidenţii întîlniţi pe portativul său biografic, la acolada şi parantezele intervenite în viaţa autorului şi care l^au purtat, începând încă de la 14 ani, pe meridiane şi sub climate diferite. E de la sine înţeles, că n-a călătorit fără cîntecul din el nicăieri, aşa că poezia sa se ospătează cu savori, zăbave, reflexii şi harpe din felurite cetăţi, ciuguleşte de la osebite seminţii cu diverse concepţii şi diversă viziune asupra existenţei, problemelor şi devenirii, le rezervă prilejuri, le conferă impulsuri. Vom spune că a rătăcit sau că a voiajat; e altceva decît în situaţiile Villon, Byron, Rimbaud, Eminescu, Shelley, Kleist. Vom spune că pribegea, că peregrinase, că a gustat exilul sau autoînstrăi-narea ; e altceva decît Puşkin, Keats, Lorca, Ovidiu, Thomas Mann, Dante, Brecht sau Neruda. Sau spune-vom că, ambasador al idealurilor, şi ale sale dar şi ale ţării lui, a trăit ca refugiat în cutare sau cutare stat; nu e ceea ce s-a petrecut cu Hikmet, Alberti, Jorge Semprun. Ei, şi ? Şi toate acestea, dacă au, vor avea importanţă doar sub un unic aspect : Seferis a văzut...
Cîntăreţul de la Sud s-a născut odată .ou veaoul (1900) pe însoritul pământ dogoritor al Asiei Mici. într-un mediu cosmopolit şi suprem pestriţ, la Smirna, port oriental cu greci, turci, sirieni, armeni, evrei, a gustat risipa de posibilităţi a acestor oraşe-răspîntii, a acestor oraşe-iarmaroacs, care îngăduiau (mai ales înainte de primul război mondial) fel de fel de vagabondaje fanteziei, rămînînd statornic deschise sumedeniilor de influenţe şi care, fiind de .toate, erau ele însele tocmai prin mereu paradoxala lor mixtură de bizarerii şi de nespecific. Singularizarea lor consta în diversitatea lor ilimitată. Specifică era doar coca, doar amestecul gras de orice şi, adesea, de oricum. Citind pe un alt biograf, d. Andre Mirambel se alătură opiniei că pe atunci, la Smirna ca şi-n alte escale 'din Levant, se vorbea una dintre cele mai pure limbi franceze.
în orice caz cînd, obligat de tradiţionalul convoi de ciocniri sângeroase cu turcii, părăseşte la 14 ani locul de naştere, retrăgîndu-se cu pariaţii săi în Grecia, la Atena, tinărul era dintre familiarii limbii în care vorbeşte azi despre sine profesorul de la Sorbona şi-1 citise pe Victor Hugo în întregime. Consum rodnic şi de substanţe. Câţiva ani mai tîrziu, în 1918, cînd încă flăcările războiului nu sfârşiseră de carbonizat complet vieţi, hărţi, imperii, de Incinerat sisteme sociale, pleacă spre a studia dreptul la Paris, unde o să stea pînă în 1924. Acolo se va împrieteni cu creaţia marilor poeţi de atunci şi unii chiar de mai tîrziu ori de totdeauna ai Franţei, după cum se va bucura de a-i cunoaşte pe alţii personal şi de a poposi elegant primit în aprecierea lor.
Fire studioasă şi capabilă de aprofundări, cu pasiuni pe care intelectul Ie-a însoţit permanent de eforturi lucide, sistematice şi neprecupeţind combustiunile. rafinat prin travaliu, cînd domicilia în idei domiciliind prin conştiinţa ostenelii de a şti ce e urcuşul, cărei etici aparţine îmbogăţirea de criteriu cultural, şi prieten
173
cu conceptele filozofice prin voinţa deliberată de a le frecventa asiduu, ucenicind,' lîngă opere cu care se va face complice şi-i vor deveni scumpe (bunăoară La Jeune Parque a lui Valery şi-o va transcrie de mînă, după un exemplar rarisim, descoperit în rafturile Bibliotecii Naţionale), electrizat de Gide şi amator de Edmond» Rostand, întreg fluxul acesta de absorbţii, de acumulări se va răsplăti generos pe sineşi ulterior, cînd o constelaţie de traduceri din cei mai deosebiţi poeţi francezi va izvorî în vecinătatea operei sale originale.
După şapte ani de maturizări, după şapte ani de participare la viaţa artistică* a Greciei, de întoarcere „la pămîntul limbii", după ce fructificase cît de cît în contacul cu realitatea rezultatelor studiilor, iată-1 primit în 1931 în Corpul Diplomatic şi trimis la Londra.
Ajungînd pînă la aceea de consul, în diplomaţie deţine succesiv diferite funcţii. Pe linia ascensiunilor sale, de prin preajma celui de al doilea război mondial, perturbaţiile abătute atît asupra instituţiilor cît şi asupra oamenilor, intervin şi-1 ambalează, odată cu catastrofe, noului flagel. Pentru întîia dată, dar de o-manieră care nu-1 va dezechilibra ; pentru întîia oară, dar nu pînă la devorare şi tragism, încep contorsiunea, meandrele, panica, incertitudinile. începe... „lupta cu îngerul", dar cu un înger negru, de tuci şi de crimă, cu monstrul. Lupta cu tenebrele. Viscolul de surpări, succesiunea de perplexităţi şi catastrofa survenită asupra patriei sale nu-i vor tulbura numai cariera, numai creaţia, ci şi văzduhul respiraţiei de la o oră la alta. Fidel guvernului atenian din acei ani, îl va însoţi în exal, stră-bătînd (cu etape de optimism £au debusolare, de crispări şi interogaţie) Creta,. Africa de Sud, iEgiptul, Israelul şi Italia. Partizanatului care a succedat rezistenţei militare, Seferis îi opune modul acesta de a pleda principiile....
Poet-diplomat ca (apropierile nu sînt şi de valoare estetică) în urmă cu o» jumătate de secol Duiliu Zamfireseu la noi sau ca Paul Claudel în Franţa, vibrant la irizările supleţei, George Seferis îşi reia după 1944 îndeletnicirile adiacente poeziei ,deţinînd posturi de reprezentant al Greciei în mai multe state (Turcia, Libanul, Iordania, Irakul şi Anglia).
Opera sa care, pe lîngă versuri, se alcătuie din note de călătorie şi din numeroase eseuri (unele redactate direct în franţuzeşte, altele primind ospitalitate prin mari reviste britanice), n-ar avea un portret întreg, de-am exclude din încăpătoarele ei cuprinsuri capitolul remarcabil al unei suite de traduceri din lirica universală, ca de pildă : La soiree avec Monsieur Teste de Paul Valery, Je vous ecris. d'un pays lointain de Henri Michaux, un capitol din L'experience poetique de Roland de Reneville, Sans âge de Eluard, Les quatres cavaliers de Pierre Jean Jouve, The waste land şi alte poeme de T. S. Eliot, Mythology de Durrell, The second coming de Yeats, The Wilderness de Sidney Keyes, etc.
Pentru că îndeobşte poeţii obţin întotdeauna abea postum ceea ce în egalai măsură cu semenii lor din alte profesiuni, mai norocoase, ar merita măcar din cînd în cînd în viaţă : gloria, negreşit că distincţia de mare prestigiu a premiului Nobel, ce 1-a încununat anul trecut pe George Seferis, răsfrînge o parte din reverberaţiile ei de lumină şi satisfacţie, compensativ parcă, asupra întregului spaţita geografic din latenţele şi lupta căruia el s-a ivit.
S. D.
CARTEA STRĂINĂ
Chipul de azi al Romîniei văzut de scriitori de limba spaniolă
de Paul Alexandru Georgeseu
xistă — spun istoricii şi logicienii — un proces firesc şi inevitabil prin care se impune evidenţa. Există puterea de convingere a faptelor, capacitatea de iradiere a adevărului. Era deci firesc ca noua viaţă şi noile rîn-duiri făurite de poporul romîn în ultimii douăzeci de ani să trezească interesul străinătăţii, să iradieze peste hotare. Proprietăţile şi formele iradierii nu sînt mai puţin vrednice de a fi remarcate. Numele Romîniei circulă acum pe spaţii imense, înainte inaccesibile nouă, în America Latină, în Asia, în Africa, iar ţara noastră e cunoscută în cele mai îndepărtate părţi ale lumii. Şi este cunoscută nu prin extravaganţele unor moşieri de-soeuvres, ci prin calităţile adinei şi curate ale poporului nostru: hărnicia, înţelepciunea, omenia, libere astăzi de oprelişti şi asupriri. Ne spun acest lucru, în diferite feluri, numeroasele mărturii de simpatie şi înţelegere care ne sosesc de peste graniţe şi care ne sînt, toate, preţioase. Dintre ele, desigur, au dreptul la deosebita noastră recunoştiinţă cele care unesc adevărul şi frumosul sub semnul înalt al artei.
într-adevăr, este un prilej de aleasă bucurie să vedem cum scriitori de faimă mondială se apropie cu înţelegătoare dragoste de realităţile de azi ale patriei noastre şi scriu despre ele cărţi care, prin emoţia vibrantă şi cuvîntu! înaripat, dau cititorilor impresia unei noi şi mîndre Cîntări a Romîniei. Ne referim la cartea în curs de apariţie a scriitorilor spanioli Rafael Alberti şi Maria Teresa Leon, intitulată Umbral de Rumania (Din pragul Romîniei) şi la aceea pe care romancierul hispasio-american Miguel Angel Asturias a denumit-o Rumania, su nueva imager* (Romînia, noul ei chip) şi care, la această dată, se află, probabil, în librăriile din Mexic.
Intîlnirea acestor mari scriitori care sînt totodată eminenţi luptători pentru pace şi progres social cu ţara şi poporul romîn are o îndoită însemnătate. Pe de o parte, experienţa lor de' scriitori s-a îmbogăţit prin cunoaşterea formelor noi de viaţă dintr-o ţară unde, cum spune unul din ei, „totul este ordonat în vederea viitorului", iar această „experienţă romineaseă" a dus la crearea unor opere care îmbină în mod original emoţia poetică şi observaţia so-
175
cială, descrierea pitorească şi reflecţia morală, edificatoare. începutul, poate, al unui nou gen literar, situat între reportaj, jurnal personal şi mărturie. Pe de altă parte, a dobîndit strălucire artistică într-o limbă de circulaţie universală, chipul de azi al Homîniei cu tot ce îl alcătuieşte şi caracterizează : frumuseţea armonioasă a peisajelor, rodnicia muncii libere şi demne, avîntul culturii întemeiată pe dragostea de om şi încrederea în viitor.
în timbral de Rumania Rafael Alberts şi Maria Teresa Leon au ştiut să descopere şi să înfăţişeze pregnant toate aceste trăsături, surprinzrndu-le nu numai în realizările impunătoare şi în împrejurările solemne, ci şi în faptele mărunte, în viaţa zilnică, la oamenii obişnuiţi. Călătoria celor doi scriitori spanioli prin ţara noastră şi cartea care o povesteşte emoţionează de foarte multe ori tocmai prin căutarea valorilor umane în regiunea cotidianului şi prin darul de a nota amănuntul semnificativ, revelator. Ceea ce nu împiedică deloc pe autori să fie permanent sensibili la măreţia trecutului şi la vrednicia prezentului, găsind pentru lauda lor tonul înalt şi cadenţele ample, fireşti la cei care au evocat, în pagini de neuitat, lumea Cidului şi Madridul, capitala gloriei. Dacă adăugăm faptul că Rafael Alberti şi Maria Teresa Leon sînt deopotrivă de capabili să umanizeze materia, as-cultînd vocea lucrurilor, ghicind ghidul arborilor sau aflînd păsul norilor, şi să materializeze umanul, dînd culoarea şi palpitaţia vieţii unei idei, unui nume istoric sau unei simple etichete de muzeu, ne dăm seama de ce călătoria lor în Romînia este pentru cititori un neîntrerupt Deleitar aprove-chando l.
Aceştia sînt iluştrii călători, acesta este echipamentul lor literar. Ce itinerar urmează şi ce impresii culeg ? Ne-o
i Folositoare, instructivă desfătare, titlul unei scrieri de Tirso de Molina.
spune,   desigur,  Umbral   de Rumâni;!
care se deschide cu un admirabil reportaj liric despre străzile Bucureştilor-. „Sînt străzi fără orgolii extra-irrnane. $Tu sclipesc excesiv, nu-ţi viră în ochi ostentaţia bogăţiei, nu clipesc nervos din anunţuri de neon, nu te trag de mînecâ, nu te umilesc". Sînt bogate, totuşi, în tipuri şi feţe umane. Iată fete „trecînd în ziua plină de lumina profundă a verii care le permite să-şi arate frumuseţea. Merg cu grije, ajung în umbra colţului de stradă şi cînd dispar, graţia fermecătoare a pasului lor stăruie încă" ; iată la şosea, „copilaşii iscoditori şi prudentele grădinărite care îi îndepărtează, dar cu o floare pe care le-o dăruiesc pentru ca lanţul relaţiilor omeneşti să nu se întrerupă". Cum explică scriitorii spanioli liniştea surîzătoare pe care o văd pe feţele trecătorilor ? „Aceşti trecători liniştiţii ştiu că' individul nu a fost uitat, fiindcă — aşa cum spun toate camioanele cu care ne încrucişăm •— s-a respectat viteza legală. Respectaţi viteza legală pentru bună starea omului ! Nu salturi, ci paşi — paşi hotărîţi în cadenţa vitezei constructive, căci existenţa umană este la baza tuturor progreselor. Datorită acestui, respect, Bucureştii sînt un oraş surîzător".
Din Capitală spre mare, drumul puţin ocolit —• coborîre pe Dunăre, popas în Deltă — este cel mai indicat. Autorii se îmbarcă deci pe Plaur, „vapor pitic, blînduţ, făcut pentru călătorii, fericite". Buni cunoscători ai folclorului romînesc din care au tradus în spaniolă o culegere de Doinaş y bala-das, prietenii noştri îngână : Danubio, Danubio, camino sin p.olvo... Delta e descrisă în magnifica exuberanţă a naturii, dar şi în efortul productiv, civilizator al omului. Capitolul următor, Coasta aurorii, e dedicat, fireşte, Lho-ralului, plajelor noastre care „păstrează încă amintirea argonauţilor căutători ai linei de aur, privirile dacilor, paşii sciţilcr,  aroma  Greciei,  masajele Ro-
176
mei..." Paginile în care autorii reînvie cu uimitoare plasticitate viaţa apusă a Istriei, „fiica toamnei" sau aşteptarea exilatului Ovidiu sînt demne să figureze în cea mai exigentă antologie a literaturii spaniole contemporane. Nu lipseşte din intermezzo constănţean nota de voioşie (vizita la moschee), nici aceea de înaltă, limpede emoţie în faţa „seninilor ochi fără privire ai statuilor antice" (vizita la Muzeu). După o scurtă oprire la Murfatlar — abia îndeajuns pentru ca Rafael Al-berti, cetăţean al Câdizului şi, deci, cunoscător al vinului de Jerez, să închine o doină în versuri spaniole „sufletului de zahăr" al viţei dobrogene — călătorii pătrund, prin Galaţi, în Moldova, în Ţara zimbrului, a lunii şi a stelei. Atîtea lucruri le cheamă, aici, atenţia ! Cum se vor împărţi între industria modernă, arhitectura medievaiă şi' literatura clasicilor ? Asemeni lui Descartes, vor seria — nu dificultăţile, ci plăcerile. Capitalul intitulat Marea Bieazului va vorbi chibzuit, explicativ, despre hergheliile de cai putere ai Bistriţei, domesticite şi trimise în uzifte de inteligenţa omului. Alte pagini vor înfăţişa mînăstirile Bucovinei cu graţia naivă şi în culorile unei inluminuri strălucitoare de aur, roşu şi azur. In sfîrşit, vizitele la Ipoteşti — să nu uităm că autorii au tradus în spaniolă poeziile lui Eminescu — şi la Humuleşti vor prilejui întâlnirea cu Ijuceaf arul poeziei romîneşti şi cu „tatăl poveştilor", evocaţi primul printr-^un patetic monolog interior, ultimul printr-o delicioasă vorhire indirectă liberă. „Este un miracol popular să te naşti pe aceste meleaguri şi să ai prieteni ca aceia ai lui Naică, în stare să intre în rîu de-a-buşelea, să vâneze păsări şi să ghicească vârsta 'viatului". Şi mai departe: „Desigur fiecare copil din Romania îl înconjoară cu dragoste şi încredere căci Creangă este călăuza închipuirii lui, aşa cum Cervantes este mentorul copiilor spanioli, cu diferenţa că aceştia s-ar adresa ilustrului autor cu „Dom-
nule" Cervantes, iar băieţaşii romîni i-ar spune lui Creangă al lor, Ion sau
Naică".
Al doilea braţ al călătoriei se întinde spre apus şi nord — Oltenia, Banat şi Transilvania — schiţînd astfel, împreună cu primul — Dobrogea şi Moldova — o simbolică îmbrăţişare a hărţii Romîniei. Trecerea prin Tîrgu-Jiul lui Brîncuşi şi contemplarea coloanei fără sfârşit îi fac pe călători să schiţeze figura marelui sculptor din epoca începuturilor cînd, tînăr, sărac şi necunoscut, se prezintă în faţa celebrului Rodin. Timiditate, tăcere prelungită. Şi cînd, în sfîrşit, maestrul îl întreabă dacă a adus vreo lucrare, flăcăul oltean scoate din buzunar două pietre rotunde de rîu, de la ei de acasă, le mîngîie şi le aşează alături după un ritm revelator pentru el, neînţeles pentru Rodin. — Şi acestea ce sînt ? — Tatăl meu şi mama mea, răspunde Brîncuşi. Curînd apar însă şesul Banatului şi Timişoara. Vizitare de fabrici, convorbiri cu scriitorii relatate cu o vervă care nu dăunează cu nimic semnificaţiilor morale sau politice — dimpotrivă le fac mai plăcute şi mai convingătoare. Sub ochii scriitorilor spanioli cade aici un document care atestează stabilirea în Banat a unui grup de compatrioţi — vreo sută de familii aduse către 1730 din îndepărtata peninsulă iberică de către Casa de Austria. Imaginaţia creatoare a autorilor trece cu acest prilej un strălucit examen. Din cîteva nume şi puţine date, prind corp şi viaţă cavalerii spanioli, învăluiţi într-o atmosferă de vitejie, violenţă şi pasiune desprinse, parcă, din piesele lui Lope de Vega. Şi filmul călătoriei continuă, la fel de colorat şi atrăgător. Se succed Deva şi Hunedoara, încărcate de istorie, Sibiul evocat în graţioasa stampă. „Acest oraş îşi lasă probabil adînc întipărită pecetia asupra copilăriei. Trebuie să fie curios să trăieşti sub cascada acoperişurilor  de  olane  care  se pleacă
12 — Viaţa Romineascâ
177
aşa de tare, privesc tot ce se întîmplă jos şi povestesc mamei".
Itinerariul  transilvan   care   îi duce pe călătorii noştri la Cluj e pus sub semnul folclorului şi al dîrzeniei istorice. Scriitorii întîlnesc băieţandri cu pălărie verde şi cu pană la o parte. „Ultimul semn — notează ei — al unui imperiu  care  a  durat  pînă  în 1918. Cînd  s-a   destrămat,   urmaşii dacilor, cei care înduraseră mai mult de două secole dominaţia austro-ungară, răsu-flară de uşurare. în tot acest timp, ei care se născuseră în leagănul răbdării, trebuiseră să rămînă pe treptele de jos ale societăţii, mulţumindu-se să murmure în  intimitatea   căminurilor lor dulcea limbă latină, cea care nu poate fi uitată. Nu în palate s-a păstrat vie comoara limbii  romîneşti, ci în sate. Din  acest murmur  secular a răsărit ideea latinităţii Transilvaniei, promovată de Samuel Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior. Lung  e drumul Clujului... Şi tocmai de aceea, atît de iubit," Iubirea aceasta, esenţială sufletului ro-mînesc, e simţită şi notată de scriitorii spanioli în toate manifestările ei. Rafael Albert! şi Maria Teresa Leon, ridică astfel o adevărată laudă a Transilvaniei, „ţinut de nobile metale : aur, argint, fier... regiune de păduri şi livezi,   presărată   de   castele romane... ţară de munteni aprigi care, împilaţi peste măsură, nu şovăiau să aprindă cocoşul roşu pe acoperişurile bogaţilor hapsîni. De multe ori au lucit pe aci secerile  şi  securile.  In   1784  au fost acelea ale lui Horia, Cloşca şi Crişan. Trei oameni neînfricaţi. Cîntecele populare le păstrează încă numele..." Dar ţară totodată de veche şi multilaterală tradiţie   culturală  —  observă autorii care vorbesc cu înţelegere de arta zugrăvirii pe sticlă a meşterilor de la Necula, de arta cuvin tui ui înflorat în vers de poetul ţărănimii, Coşbuc, de realizările ştiinţifice actuale. Nici localităţile din apropiere nu sînt uitate. Autorii ţin să cunoască şi să facă cunoscută Gherla, unde odinioară erau
întemniţaţi luptătorii pentru libertate, iar astăzi se ţes covoare înflorind de toate culorile vieţii...
în sfîrşit, îmbogăţesc Umbral de Rumania capitolele cu caracter general. Cu competenţă şi subtilitate, autorii trasează un tablou al literaturii ro-nrîne contemporane (în capitolul Convorbiri la Mogoşoaia), oferă un florilegiu folcloric, caracterizează noile construcţii, urmăresc munca tineretului în fabrici. Cartea (care sîntem siguri că ar pasiona pe cititorii noştri dacă ar fi tradusă în romîneşte) se încheie cu mişcătoare cuvinte despre vîrsta Romîniei de azi, „un adolescent frumos şi înţelept care creşte cu fiecare zi". Şi trebuie să fie aşa, de vreme ce farmecul tineresc al modalului a trecut, cuceritor, în portretul lui.
Avînd în linii mari acelaşi subiect şi aceeaşi atitudine, cartea lui Miguel Angel Asturias se deosebeşte totuşi du aceea a lui Rafael Alberti şi a Măriei Teresei Led'n prin orientarea interesului, prin tehnica de expunere, prin procedeele stilistice. Această concordia discors este uşor explicabilă : marile spirite se întîlnesc ca spirite, dai- se deosebesc ca talente. Atenţia romancierului guatemalez oscilează între diferitele locuri, persoane, fapte, dar revine, cu constanţa unui ac magnetic, spre problemă. Autorul vorbeşte cu mulţi oameni, dar mai ales pentru a descoperi omul nou; discută cu scriitorii pentru a-şi da seama de libertatea creaţiei, de eficienţa operei literare. Expunerea are de asemenea un ritm mai întretăiat, o construcţie mai contrastantă. Asturias îşi pregăteşte cu răbdare o platformă . amplă de date şi cifre, pentru a lansa de pe ea, la un moment dat, concluzia fulgurantă. Finalele capitolelor îmbracă chiar forma solemnă a sonetului şi cartea cuprinde patrusprezece compoziţii poetice de acest fel — toate admirabile. Deci nu curgere melifluă, ci punctare viguroasă şi izbucnire, acesta mi se pare a fi procedeul preferat al autorului, pro-
178
J
cedeu cunoscut de altfel cititorilor noştri din cele două ediţii ale romanului Domnul Preşedinte. In sfîrşit stilul, de obicei aproape de obiect, destul de strîns, dobândeşte în momentele importante ale descrierii sau relatării, o mare îndrăzneală metaforică şi o rară putere de sugestie.
Astfel fiind, itinerariul străbătut de Miguel Angel Asturias, oarecum asemănător cu acela din TJmbral de Rumania, are o importanţă secundară. Cartea se structurează după probleme, urmăreşte procese, scoate în relief perspective. Să o deschidem... După ce dă o viziune a duminicii de vară bucu-reşteană printr-o ghirlandă de substantive esenţiale („pîine şi marmoră... ciment şi crini... grădini şi fabrici... şcoli şi trandafiri roşii, de iulie..."), Asturias se angajează în descrierea oraşului pe care o întrerupe din cînd în cînd strălucirea unei figuri poetice. Astfel autorul îşi duce lectorii pe străzi, în librării, magazine, cofetării, dar cînd le arată şirul lung de blocuri în culori luminoase, rosteşte: orchestraţie muzicală. După ce străbate în lung şi-n lat oraşul, rezumă astfel nota dominantă: este encontrar flores por todas partes (această întîlnire de flori pretutindeni).
Care sînt problemele care îl atrag pe autor în primul rînd ? Crescut în satele indiene din Guatemala, specialist în vechile civilizaţii americane, Asturias e pasionat de problema culturii populare. Comentariul amplu pe care îl consacră Muzeului Satului este pe cît de entuziast pe atît de competent. Casele, mobilierul, uneltele şi obiectele de podoabă îi par un minunat compendiu al ingeniozităţii şi muncii romîneşti, îi confirmă convingerea că „nu există cultură în afara poporului". Dar, pînă a ajunge la această concluzie, găseşte vreme să zăbovească în „fenomenul" prispei, acolo unde „se păstrează mereu un fel de lumină aţipită". Şorţurile romîneşti îi amintesc de huipil-ul indian, covoarele
îi comunică o veselie de sărbătoare, sînt „carnavaluri de culori". Obiectele se perindă, — icoane pe sticlă, ouă încondeiate, ştergare, ulcioare — dar nu pentru a se aglomera pitoresc ci pentru a susţine şi argumenta concluzia : „Departe de a părăsi artele populare în voia sorţii, ceea ce In cele din urmă le-ar condamna la dispariţie, guvernul actual le acordă, prin intermediul institutelor specializate, o atenţie preferenţială." „încă un caz, adaugă autorul, în care „ceea ce era luminos în trecut se prelungeşte în prezentul unui popor în marş". Acelaşi lucru ar putea spune şi despre mînăstirile bucovinene pentru definirea cărora Asturias recurge la celebrele cuvinte ale lui Ber-nal Diaz del Castillo în faţa Tenochti-tlanului: Cosaş de encantamiento ! (lucruri de vrajă). Admiraţia artistică nu îl împiedecă să observe particularităţile naţionale de pe picturile exterioare ale Voroneţului: regele David se acompaniază liniştit nu cu harfa, ci cu cobza, iar îngerul cheamă la judecata de apoi sunînd dintr-un magnific bucium ciobănesc. Peisajele ţării (munţii de la Poiana Braşovului, Dunărea şi marea), trecutul ei (Ovidiu, „Cidul" Moldovei, Ştefan cel Mare) şi înfăptuirile prezentului (cetatea albă a Oreştilor) sînt tot atîtea motive de continuarea entuziasmului. Există, totuşi, la masă, şi lucruri care nu-i plac. „Am întrebat de ce obişnuiesc romînii să bea vinul cu apă. — Pentru că aşa îl beau grecii, ne răspund. Orieît de grec o fi obiceiul, mie îmi face milă să văd introducîn-du-se lichidul potopului în sîngele zeilor". Surâsurile de acest fel nu sînt însă aşa de dese cît ar dori cititorul. Asturias este un spirit înclinat spre gravitate umană. îl interesează numărul de fabrici noi, cifra invenţiilor, coeficientul de depăşire a planului — şi le c&munică şi cititorilor — dar hotărâtoare i se par modificările în conştiinţa oamenilor, noile trăsături psihologice vizibile mai cu seamă la generaţia   tînără:   prospeţimea gîndirii,
170
simplitatea, ambiţia de a şti. Ultima caracteristică explică de ce în Ramînia „motorul lumii noi" este cartea despre care Asturias dă multe şi binevenite amănunte. Condiţia scriitorului şi rolul intelectualului în construirea vieţii noi sînt pe larg discutate. Asturias crede ferm că „masele au nevoie de scriitori pentru a se exprima mai ales cînd se află în proces de transformare socială, iar scriitorul la rîndul său are nevoie de masele care îi vor prilejui motivele de creaţie poetică şi modurile de interpretare a realităţii". Autorul, traducător a două antologii de proză romineaseă, poate afirma cu drept cuvînt că în Romînla această dublă şi rodnică legătură există din plin.
Desigur, nu putem urmări pe Miguel Angel Asturias în toate locurile vizitate şi în toată gîndurile pe care i le-a trezit călătoria. Ne mulţumim sâ desprindem dintr-un interviu pe care a avut amabilitatea să ni-1 acorde, impresia finală, la părăsirea ţării noastre. „Mi-am dat seama că în succesiunea epocilor o lume nouă înaintează aici cu paşi de gigant. O lume nouă
care îşi datorează vitalitatea tocmai organizaţiei sociale care permite înflorirea darurilor umane într-o atît de armonioasă îmbinare". Şi ca un omagiu adus acestei lumi noi, Miguel Angei Asturias a scris, cu prilejul zilei de 23 August sonetul Steagurile, care exprimă elocvent sentimentele sale faţă de noul Chip al României :
In Romînia m-a pătruns iubirea poporului pentru cuvîntul măiestrit. Puteri de mag, sporite, am simţit şi-am dus prin ţară, -n vers şi proză,
ştirea
despre poetica izbîndă ce-a rodit în fabrici, pe ogoare. Căci trudirea hulită ieri, îşi află azi cinstirea în steagul nou, cu mîndru fîlfîit.
Sînt ale mele steagurile-acestea, credinţa-n om se află-n ele-ntreagă, credinţa-n demnitatea muncii, vestea
dreptăţii pentru toţi. Măreţ purtat, simbol al vieţii ce pe toţi ne leagă, înaltul steag de vise-i constelat.
din ţară —
„Revista de etnografie şi folclor"
Cea de a doua revistă romineaseă de iolclor. Revista de etnografie şi folclor, a ajuns în al nouălea an de apariţie, urmărind, alături de publicaţia Institutului de istorie literară al Academiei, analiza creaţiei populare. Spre desebire de publicaţia Institutului condus de G. Călinescu, publicaţia livstitutului de Iolclor urmăreşte Înrudirea dintre poezia populară şi celelalte genuri artistice, lărgind de asemenea cadrul etnograiic. Astiel, tema unui studiu îl constituie legătura dintre dansuri şi colinde. O altă cercetare, datorită lui Remus Vulcănescu vizează cartogralierea etnograiică a transhumantei In Oltenia de vest, urmărind drumurile trasate şi utilizate de-a lungul secolelor de către păstori, pe baza unor metode moderne in care intră aiit analiza unor documente tipărite cit şi a lolclorului. Unele lucrări se avlnlă lntr-o serie de analize detailate, pentru a ajunge plnă la urmă la concluzii tradiţionale. Astiel, Al. Am-zulescu inlr-o comunicare nu lipsită de elemente interesante, ajunge plnă la urmă la constatarea destul de banală că poezia cultă ioloseşle tipuri şi lorme de versilicaţie rămase necunoscute lolclorului şi că versul popular excelează prin asonante. Unde sint rezultatele noi pe care le implică tolosirea  metodei  structuraliste    şi a
punctului de vedere evolutiv istoric preconizate de autor ? Se pune Întrebarea dacă studiul sistematic al lolclorului poale fi lipsit de perspectiva estetică, atît de deficitară, în mai toate studiile publicate in revistă. într-un studiu intitulat „Caracterul istoric ak epicii populare"de Mihai Pop indicaţiile metodologice ni se par prea simple, iar clasificările didactice prea cunoscute (Cîntece de vitejie, Cîntece-de haiducie etc.). Problema care se pune este de a conleri materialelor publicate în „Revista de etnograiie şi folclor" un cadru mai adecvat pentru a publica studii de mai largă respiraţie, care să răspundă unor preocupări ce depăşesc limita pur lactologică a iolcloristicii.
M. F.
„Orizont", nr. 6/1964
Linia ascendentă, din punct de vedere al valorii artistice, pe care o urmează revista Orizont este clară. Se poate vorbi chiar de un salt calitativ în evoluţia acestei reviste, care are acum o ţinută deosebit de interesantă. Numărul şase, spre exemplu, impresionează prin diversitatea şi nivelul artistic al poeziilor publicate. Sonetele postume ale lui V. Voiculeseu, mai  ales primul,  sînt grele de afec-
181
tivi tate, şi scrise în vers opulent şi îndelung lucrat :
„Dintre   atitea   chinuri, venite-asup-pră-mi hoarde, Păstrez  dureri  de   care   nu   pot să mă despart,
Tot  sufletul  mi-e-n   ele   ca sunetul
In coarde
Ce încă vii vibrează vioara cînd s-a
spart.
Şi   astăzi,   mari   otrăvuri   cu care m-am deprins, Dispreţul tău, trădarea îmi sînt trebuitoare ;
Intrate-adînc   în  came-mi  fin viaţa de ne-nvins,
Cil lipsa lor mi-ar li mai ucigătoare".
: Nina Cassian are trei poezii în care sinceritatea de înaltă tensiune devine artă : „Autoportret", „Ca Gulliver", „Pasărea Kivi". în ele o profundă autenticitate vibrează intens şi frumos.
Dintre poeziile publicate de A. E. Baconski reţinem mai ales întunecata frumuseţe a „Naturii moarte". Ceea ce mi se pare deosebit în aceste versuri este faptul ,că precizia deschide umbre lungi, şi ,că rarelor sonuri le răspund   îndepărtate   ecouri:
, .....0 masă pare şi vioara veche
plină de iluturi morţi şi de cuvinte de mult uitate. Nici o amintire n-a mai rămas — păianjenii şi prutul au  devorat  portretele, orbiră cernitul   candelabra   şi fereastra,
...Cadrele de argint
de mult băură  lacrima oglinzii.
...Picură calcarul
silabisind în gol. Nedesluşite
cresc stalactitele..."
în „Jocul de Noapte", ca în genere în poezia lui Baconski, gestul simplu devine act ceremonial, efectuat cu gravitate, caligrafic şi încărcat de sarcini poetice.
„Noaptea străbat bulevardele oblice, odihnindu-mi   privirea în orbitele lor.
Noaptea-ntîinesc trecători singuratici grăbind  către casă
şi c-un gest nevăzut le tur umbrele".
Iată că în „Madrigal", acest dispreţuitor   al  metaforei   care   e Baconski, foloseşte ca  nucleu   al  acestei poezii un  exemplar foarte  fertil  în sugestii din hulitele de bard metafore : „...Răscolit de patimi eram — şi mi-au rămas nenumărate urme de braţe albe ; amintirea le   poartă   lermecîndu-le   ca vechii îmbUnzitorl   de şerpi".
Dintre cele două poezii semnate de Ion Horea mi-a plăcut mai ales „înainte de lupte", cu delicata ei vibraţie, care este  de altfel  caracteristică  poetului :
„In asemenea clipe strig după mine şi nu mă aud,
alerg şi nu-mi pol desprinde tălpile
de lutul cleios,
ca într-un vis cunoscut
în nopţi de coşmar, ia porţile Troiei
şi de Ahile cel iute de picior".
„Excelsior" a lui Vasile Nicoleseu mărturiseşte o tensiune în câutare, de factură argheziană.
Cu „Desen animat", lirica lui Ni-chita Stănescu scoate un sunet nou — tremurul unei clape ce nu a fost încă vibrată de el : e vorba de un humor suav, o parodie candidă şi fantască, de un. farmec indicibil.
Poezii de dragoste semnează Al. Jebeleanu :
„Daruri  şi  Frumoasa adormită".
Petre Stoica trasează, un portret de dragoste :
„Pielea îi luceşte ca spatele mimului ca nucile crude in ploaie".
„Poemul sunetelor" şi „Impresie de primăvară" aparţin talentului în plină dezvoltare al lui Anghel Dumbrăveanu.
Lucian Valea scrie „Soarele", iar N.   Ţaţomir,   „Lebăda roşie".
P. G.
182
— de peste hotare —
«.Znamea", nr., 8—11/1964 ; 1
Rev/s/a „Znamea" publică in numerele 8—11/1863 şi 1—5/1964 romanul lui ■Constantin Simonov „Omul nu se naşte' soldat", care Încheie un ciclu de trei romane început cu „Tovarăşi de arme" (1953) şi •continuat cu „Vii şi morţii" (1959).
C. Simonov este astăzi un om de aproape 50 de •ani, a atins deci o virstă la care se impune o concluzie, mai ales că este ■vorba de un trecut literap •de mai bine de un slert ..de veac.
E drept că în literatură .aspectul cantitativ n-a lost .niciodată determinant şi n-a însemnat întotdeauna geneza unei calităţi. La Si-monov insă, evident, nu .este vorba doar de o cantitate.
C. Simonov este autorul ••celor mai diverse lucrări •de poezie, proză, dramaturgie, deci esle puţin juobabil ca vre-o carte nouă să însemne revelaţia .unei laţele necunoscute a talentului său, tocmai .datorită multitudinii ipostazelor in care s-a mani-jestat.
Aceasta nu înseamnă • desigur că viitorul nu ne poate oferi o carte de o iactură inedită — o asemenea posibilitate nu este niciodată exclusă, — dar în ceea ce a realizat scriitorul pînă acum nu se tvdd   elementele   unei ior-
—5/1964
muie artistice noi. Şi în acest sens recentul roman este deosebit de semnificativ.
De o structură apropiată de „Vii şi morţi", romanul „Omul nu se naşle soldat" urmărind peripeţiile a trei personaje (cunoscute Încă din precedenta lucrare — Serpilin, care devine aici comandant de armată, ziaristul Sinţov, devenit comandant de batalion şi Masa, trecută prin încercările vieţii de partizani) în perioada şi în condiţiile bătăliei de pe Volga, cuprinde slere iaarte dilerite, atit militare (de la viaţa de toate zilele a unui batalion plnă la comandamentul suprem), cît şi civile (Moscova, Taşkent). Apelînd la medii atît. de diverse ale eroilor săi centrali, Simonov nu ajunge totuşi la o confruntare a opticii tor, care s-ar părea firesc că ,ar trebui să fie diversilicată, Inlrucît evoluţia lor ori cît de tipică ar fi, rămîne pînă la un punct şi înlre nişte limite, singulară.
Din această pricină personajele centrale sînt complementare, ceea ce cre-ază romanului un criteriu unic in aprecierea evenimentelor (descrise în general prin perceperea celor trei eroi sau prin mărturiile culese de ei), dar îi lipseşte într-o oarecare măsură de o colizie dra-
matică, dramatismul fiind mai curînd unul exterior, de situaţie — situaţie de război, evident.
Aceasta nu înseamnă desigur că personajele centrale sînt lipsite de nişte  drame proprii.
Simonov de regulă îşi circumscrie personajele odată .pentru totdeauna într-una din cele două grupe mari de luptători sau de pmiitori. O asemenea delimitare, care trădează o retrospeefie activă, pasionantă, este fără îndoială justificată, dar tot fără îndoială nu este exhaustivă şi accentuarea ei prea insistentă lmu.lt mai vizibilă taici decît în „Vii şi morţi" şi în „Zile şi nopţi") face ca toate personajele să aibă o aceeaşi funcţie — ilustrarea apartenenţei lor. O consecinţă a acestei stări de lucruri este monotonia unor capitole (mai ales celor în care se descrie Taşkentul, lipsite pe un spaţiu lung de trepidaţia echilibrantă, in cazul de faţă a vieţii de pe front), în ciuda folosirii unor procedee apropiate de romanul de aventuri — suspensiile, abundenţa întll-nirilor neaşteptate (in capitolele amintite, însă, aceste procedee sînt absente).
In „Omul nu se naşte soldat" sînt unele episoade scrise    excelent — scena
183
de dragoste dintre Maşa şi Simţov, care lntr-uniel culminează evoluţia acestora, intilnirea dintre Serpilin şi Stalin şi alte cîteva. Un merit indiscutabil al autorului este — in ori ce caz pentru publicul larg — cel al informaţiei   militare inedite.
Această   ultimă calitate ţine probabil de faptul că In recentul său roman, ca şi în „Vii şi morţi", Constantin Simonov a vrut să lie  un  cronicar  al războiului.   Şi   a   reuşit. Dar lntr-un sens a reuşit prea mult. în romanul său este o  abundenţă   excesivă de fapte şi evenimente, peregrinările   celor   doi eroi insemnlnd   de   cele mai multe ori acumulări de noi fapte.     Faptele   cu toată atracţia pe care o reprezintă cite odată prin senzaţionalul  lor,  ca  şi prin siguranţa cu care sînt închegate în subiect, inundă In ultima instanţă ori ce drum  care  duce  Ia relevarea zguduitoare  a unui destin,   la  o   sinteză general umană sau la o autodeterminare complexă faţă  de fenomenul centra! — războiul.
Din această cauză descrierea războiului în „Omul nu se naşte soldat", ca şi în „Zile şi nopţi", sună pe alocuri tehnici-zant, aproape ca o lecţie de tactică militară. Simonov a simţit probabil o anume tentă de reportaj şi a căutat s-o contrabalanseze cu scene de o rezonanţă naturalistă (descrierea mormanului de ca-
davre  — dintr-un lagăr de prizonieri recent eliberat — pe care Maşa este obligată   să   calce   ca să ajungă   la  cei  rămaşi în viaţă, ceea ce parţial i-a reuşit şi a generat cîteva scene de calitate, mai ales cea amintită care sună ca un ţipăt   in   peisajul sumbnu al   oraşului transformat în ruine. Autenticitatea pe care Simonov o realizează cu  atlta uşurinţă  şi care relevată   sobru, bărbăteşte li  este   atît  de specifică, declanşează aici un mecanism care  împinge lucrurile pînă la ultima lor consecinţă.
Unele   personaje epizo-dice (o femeie bătrînă pe care   Maşa  o   anunţă de moartea   surprii  ei, Ivan Alexeievici   —  , prietenul iui  Serpilin)  se dezlipesc de  peisajul  uman  al romanului prin contactul om-război realizat mai ir.iim. Sînt şi unele scene ca de pildă  cele  amintite mai sus,  care     depăşesc prin semniticaţia lor restul materialului, dar  toate acestea nu reuşesc să capete o  pondere     deosebită în economia romanului, rămi-nînd   nişte   detalii reuşite sau   chiar  foante reuşite, dar   totuşi   nişte detalii.
Simonov şi-a .încercai forţele în aproape toate genurile literare, volumul lucrărilor sale este impresionant, dar poate că toate acestea n-au însemnat decît căutarea unei formule pe care încă n-a găsit-o şi pe care o va găsi cîndva in viitor.
..Partisan review", nr. 2/1964
LEONIDA TEODORESCU
Prilejuită    de declinul abstracţionismului şi de   revenirea   la anumite forme de realism sau de   neo-realism   în artele plastice,   controversa dintre   tradiţionalişti   şi promotorii    modalităţilor expresive   de   avangardă e acum în S.U.A. mai vie ca oriunde.   Disputa   şi-a găsit   ecou   în. cîteva cărţi recente şi continuă în numeroase   reviste. Publicaţia    trimestrială Partisan Review editată la Universitatea   de  Stat   din Rutgers (New Brunswick, New Jersey) de către „Comitetul american pentru libertatea  culturală"  şi-a propus  să  dezbată  teme ca: „Ruptura cu trecutul", „Tradiţia şi societatea" şi aHe asemănătoare,   sub formă de   interviuri   cu diferite personalităţi competente. Primul,   intitulat „Tradiţia şi arta nouă", a apărut iii fascicolul de primăvară al revistei,  sub  semnătura lui Frank KERMODE, a cărui lucrare  de  critică literară „Imaginea    romantică" a fost  apreciată  oa  una dintre   cele   mai importante din   ultimul   deceniu. în interviu    sînt    redate cu comentarii,  părerile a doi autori.   Primul   e Harold ROSENBERG.   Acesta scriind   cartea   „Tradiţia noului"   apare  ca un paladin al aşa numitei „picturi de-acţiune", curent foarte discutabil  din  plastica actuală   norcl-americană. Oponentul    său    este Ernst GOMBRICH, istoric de artă, cunoscut prin cartea sa „Artă şi iluzie". în ea, autorul expllcmd că arta nu poate   copia   natura dar produce „echivalentele" acesteia,   susţine   că deşi din orice tradiţie urmează a   fi   înlăturate   unele lucruri ca depăşite, continuitatea    nu    trebuie întreruptă ; iar ceea ce asigură» continuitatea este limbajul.
184
plastic. Bl condamnă, cu drept cuvînt, ignorarea trecutului artistic şi începerea de la capăt. Recunos-cînd că ştiinţa a schimbat perceperea spaţiului şi a adus cu sine noţiunea de spaţiu vizual condiţionat de timp, Gombrich combate pictura de acţiune ca avîtiid substrat existenţialist. Rosenberg se declară împotriva principiului ilu-zionistic; pornind de la ideea că în artă există acum o criză, el spune că oamenii nu mai reacţionează emoţional în faţa picturilor şi operelor sculpturale de altă dată. între atitudinea radicală a artiştilor nord-americani de azi şi mişcările europene de avangardă, Rosenberg face totuşi o distincţie netă.
•Problema relaţiilor dintre tradiţie şi nou este fireşte acută în artele plastice. Dar chestiunea unei crize şi a unor schimbări fundamentale se ridică pe alocuri şi în poezie şi în muzică. Despre acestea intenţionează Frank Ker-mode să se ocupe în conversaţiile viitoare.
Numărul menţionat din Partisan Review mai . cuprinde primul capitol din-tr-un eseu critic de Steven Marcus, tratînd despre modul cum era privită viaţa sexuală în Anglia secolului trecut şi consecinţele înregistrate în literatura ştiinţifică şi beletristică. Maniera contradictorie, confuză „subcul-turală" cum se considera problema a dat naştere atunci unor scrieri aparţinând unui sistem de gîn-dire calificat de autor drept pornografic, fie că e vorba de literatura medicală, socială sau de ficţiune.
Articolul despre Doamna Bovary din acelaş fascicol constituie nota introductivă la editarea unei noi traduceri  americane  a capo-
doperii lui Flaubert. In el se examinează — nu pentru prima dată — raportul dintre adevăr şi imaginaţie, urmărindu-se tipurile reale luate de romancier drept model pentru unele personaje şi reia tîndu-se fapte efectiv petrecute, care au servit drept punct de plecare pentru anumite episoade.
J. M.
„Cahiers   du sud", mai-iunie 1964
Revista anarsilieză relatează despre deschiderea Salonului de poezie din Paris care a întrunit o serie de poeţi şi pictori doritori să-şi prezinte admiratorilor operele.
Pierre iMathias Ocupîn-du-se de această manifestare artistică regretă faptul că salonul fiind arhi-tixit de cele două sute de poeţi şi de amicii .'or, lectura lucrărilor expuse (po-tezii, poeme) se face în condiţii anevoioase.
Mathias ne evocă îndeosebi, personalitatea lui Vincent Monteiro, poet şi pictor brazilian, care din copilărie s-a statornicit la Paris.
într-adevăr, născut în anul 1899 la Recif, el trăieşte de la vîrsta de 12 ani în capitala Franţei.
Aici a venit să înveţe sculptura  şi pictura.
Pierre Mathias susţine că Monteiro este un pictor de foarte mare talent („tres grand talent"), remarcat ca atare în Franţa ca şi în Brazilia, cu toate că nu i
se acordă încă locul pe care îl merită.
Ziarist, tipograf, director de revistă, scriitor . de limbă franceză, — Monteiro şi-a consacrat toată viaţa poeziei...
în Brazilia a alcătuit şi publicat o antologie a poeţilor francezi, îneepînd cu cei din evul mediu pînă la cei din zilele noastre, în anul 1942 a publicat un foarte emoţionant omagiu închinat lui Mallarme. în Franţa el e de vreo zece ani animatorul Salonului de poezie şi prin două reviste pe care le-a editat a făcut cunoscut publicului un anare număr de poeţi francezi.
Acest literat n-a trăit, însă, niciodată de pe urma poeziei. Şi astăzi, după ce a făcut ceea ce i-a plăcut, iată-1 la vîrsta sa, obligat să fie cînd profesor, cînd funcţionar ,să predea desenul la universitatea din Recif şi să vie în timpul vacanţei de vară, la Paris.
Principala, eminenta calitate a pictorului şi a poetului Monteiro, afirmă Mathias, o constituie economia mijloacelor sale de expresie.
P. I.
„L'express", nr. 629/1964
rub semnătura lui Ol. F. Revel, revista publică uncie consideraţii, şi juste, şi discutabile, asupra noţiunii de avangardă. Articolul e intitulat „Codul avangardei",
185
dar el cuprinde ceva mai mult decît atît.
Contrar obiceiului, — în Occident bine înţeles, — autorul constată că creatorii din rîndurile avangardei ating, după război, mai uşor apogeul gloriei. Avangarda, în orice domeniu al creaţiei se bucură de favorurile unei preocupări atente şi largi. „Times Literary Supplement" îi consacră două numere consecutive, August şi Septembrie.
Asupra acestui fenomen «are se arată a fi relativ de masă, I. F. Revel are multe observaţiuni interesante, care privesc lucrul în sine, deopotrivă aplicabile şi la literatură şi la plastică. EI constată just că „Avangarda nu era pînă la război decît o etapă în evoluţia tuturor genurilor literare ; azi, ea a devenit un gen literar prin ea însăşi, chiar fără un academism împotriva căruia să lupte. Ea nu mai anunţă un stil; este un stil. Ori, noţiunea de avangardă este, prin definiţie, relativă : ea nefiind de conceput deoît în raport cu un academism dominant, şi are doar semnificaţia de „a precede", „a o lua Înainte", „a pregăti" ceva nou.
Autorul fixează şi un cod al avangardei, aşa cum promitea în titlu. Paragrafele acestuia nu sînt numeroase, în schimb, ideile sînt.
Primul paragraf ar fi: în artă contează numai ceea ce renovează, ceea ce are un caracter de căutare. Opera de artă este ceea ce
nu se poate repeta „prin opoziţie cu estetica clasică a imitaţiei cîtorva modele care definesc frumosul fix —imuabil".
Asistăm însă la o frecventă falsificare a acestei idei juste. De la ideea că orice operă interesantă este prin natura ei nouă, s-a trecut la semnele exterioare ale noului, foarte şcolar încremenite.
Plecînd de-aici d. Revel face o scrie de reflexii: „Azi, toată 1 um ea se sileşte să reintroducă imitaţia în chiar, interiorul avangardei, ca şi cum noutatea ar fi o calitate imanentă, etern ataşată de o anume manieră de a scrie sau a picta".
Al doilea paragraf, în concepţia autorului, ar fi „obscuritatea", „dificultatea", ca unul din aspectele fundamentale ale acestei noutăţi.
Şi aici „ideia este justă la plecare, căci orice operă nouă e dificilă, accesibilitatea ei nefiind dinainte uşurată de nici o obişnuinţă. Dar această dificultate nu priveşte în mod necesar mijloacele de expresie sau de construcţie. într-un cuvînt, se confundă două lucruri : obscuritatea care ţine de noutate, consecinţă a faptului că publicul dintr-o anumită epocă nu are pregătirea necesară, şi ermetismul voit".
Ermetismul expresiei nu e legat esenţial, structural, de noutate. El este o estetică printre multe altele. Referindu-se la poezie, d. Revel   constată   că: „din
Evul Mediu, se observă al-ternînd perioade de poetică «obscură» şi de poetică «clară». De pildă: şcoala de la 1660 contra barocului şi preţiozităţii; Apoilinaire după simbolism. între 1660—1670 erau «cei clari», era Racine care era de avangardă".
Al treilea paragraf al codului avangardei actuale, care e recent şi ciudat, este acela că se tinde spre plictis, semn distinctiv al valorii; orice operă nouă ar trebui să plictisească.
Şi aci d. Revel adaugă cu o savuroasă ironie : „E adevărat că de vreo 15 ani am intrat în era plictiselei, adică a respectului pentru tot ce este plicticos, şi publicul cel mai neînsemnat a atins o capacitate de resemnare entuziastă, ale cărei margini sînt încă necunoscute".
în general, codurile, prin definiţia şi rostul lor, cuprind formulări succinte, sintetice. De aci marea lor capacitate de a genera comentarii.
Mi se pare că cele trei paragrafe ale codului Revel merită largi comentarii. Ele sînt extrem de bogate în idei şi bun simţ, şi ar putea desmetici puţin confuzia esteticii din Occident, care prinde şi pe Ia noi în vraja ei preţioasă mulţi naivi dornici de avangardism cu orice chip.
însăşi noţiunea de avangardă cere, prin importanţa şi circulaţia ei contemporană, o clarificare.
De-ar fi să se exemplifice concret, prin opere şi
186
J
autori, paragrafele codului, şi încă s-ar înţelege mult mai bine o'serie de digresiuni de o mare importanţă negativă.
D. B.
„Esprit", mai-iunie 1964
In acest număr special revista se ocupă de problema învăţămintu-lui superior, — mai precis de reforma învăţămîn-lului superior (universitar) irancez.
Mai bine de o mie de pagini cuprind achela deschisă de această publicaţie şi In cuprinsul ei îşi expun părerile diteriţi oameni  de cultură.
Ce-i de tăcut cu numărul mare al studenţilor care dau năvală, an de an, Ia diversele {acuităţi ?
Să se limiteze accesul la universitate ?
Să se Îngăduie, dimpotrivă, tuturor solicitanţilor să urmeze cursurile diverselor  {acuităţi ?
La această anchetă participă zeci de personalităţi care se Înscriu pentru un răspuns sau altul, sub diverse motive.
Părerile sînt împărţite şi dezbaterile —■ cum s-ar zice — continuă.
Dar, in legătură cu această anchetă, o colaboratoare americană a universităţii Iranceze — Suzanne Nielsen — publică, in acelaşi număr special, observaţii asupra modului în care se conduc diieri-tele instituţii de învăţă-mînt superior, şi care sînt deosebit de interesante prin acuitatea cu care prezintă atmosfera din învăţămln-tul  superior francez.
Mai întîi constată o stare de confuzie care pare să domnească la intrarea în universitatea franceză. Eşti tentat să crezi că studentul care a reuşit să se înscrie fără prea mari difi-
cultăţi într-o facultate, îşi şi merită, datorită acestui succes, licenţa.
Autoarea constată inexistenţa unei organizaţii administrative.
...Nu există un birou central de informaţii care să dea posibilitatea studentului să afle nu numai unde vor avea loc cursurile, dar nici măcar ce gnume cursuri se fac.
Studentul, străin sau francez, este obligat să facă faţă singur acestor dificultăţi şi silrşeşle prin a pierde trei sau patru săptămini, dacă nu mai multe, înainte de a începe să lucreze serios.
El are impresia că perseverenţa sa e aceea cate contează mai mult decît inteligenţa şi buna sa voinţă.
Din momentul în care studentul începe să asiste la cursuri, constată că sălile sînt ticsite, restaurantul universitar insuficient faţă de numărul consumatorilor, biblioteca incompletă ; mai constată că librăriile nu posedă destule exemplare din lucrarea recomandată ■— dacă profesorul şi-a dat cumva osteneala să i-o recomande. Contactele cu prlolesorii sînt rare — dacă sînt. Sînt mai curînd distanţe sociale tradiţionale decît intelectuale, care îndepărtează atit de mult pe profesor de auditor, încît studentul nu cutează să întrebe nimic, cînd n-a înţeles ceva din lecţie, sau să-l contrazică dacă e de altă părere, sau măcar să-I roage să vorbească mai tare cînd cuvintele sale se pierd într-o sală supra-încărcată.
Spre deosebire de climatul care domneşte fn universităţile americane, autoarea constată că studenţii francezi nu se ajută ei între ei cînd e vorba de  asimilarea prelegerilor.
Autoarea mai face diferite observaţii critice asu-
pra chipului în care s-au comportat cu dinsa cole-gii-prolesori şi studenţii.
In concluzie, susţine că actuala criză a învăţămîn-tului Irancez nu se datorează exclusiv lipsei de localuri, a profesorilor, a materialelor şi a numărului mare de studenţi.
Problema e mai serioasă. Ea nu va ii rezolvată decît în momentul în care profesorii vor recunoaşte şi accepta adevăratele responsabilităţi faţă de studenţii lor şi cînd studenţii vor recunoaşte şi accepta adevăratele responsabilităţi   faţă   de   studiile lor.
I. P.
„Diogene", aprilie, 1964
In    numărul    său din aprilie 1964, sub sem-nătiua lui Paul Henri Michel,   revista   publică un studiu   intitulat Probleme ale creaţiei artistice
Autorul începe prin a aminti de observaţia făcută de Leon Baptiste Al-berti (numele exact al marelui arhitect-artist florentin este Le'o Battisti Al-berti) în tratatul său despre pictură scris in anul 1435. E vorba de Zeuxis care, considerînd că tablourile saie sînt de nepreţuit, refuza să le fixeze valoarea în bani. Nobleţea artei şi interesele artistului sînt, în acest fel, apărate într-o operă care exprimă, înainte de orice, tendinţele unei generaţii noi, dar care constituie, în acelaşi timp, primul semnal al unei campanii de opinie, ale cărei scopuri vor fi din plin atinse un
187
secol mai tîrziu. Artistul-pictor va ii, în siîrşit, respectat, i se va .răsplăti munca, întocmai ca literatului, va deveni celebru şi se va convinge că-şi merită gloria.
Fără îndoială, spune mai departe Paul Henri Michel, valoarea artei s-a aiirmat şi a lost recunoscută cu mult înainte de demersurile făcute în această direcţie de un Vasari sau de un Albert!
Demnitatea, măreţia artistului conştient de frumuseţea artei sale sauvă-dit  în toate secolele.
In secolul al XVI-lea, un Pacchiarotto, pictor din regiunea Toscanei, legat de vechi iormule, executa comenzile unei clientele retrograde.
Indiferent la creaţiile timpului său ca şi la exemplele celor mai mari maeştri contemporani cu el, — pictorul se complăcea să confecţioneze pînze cu subiecte religioase.
In pofida aceston teme neinteresante, pictura lui rămine, crede Michel, prin frumuseţea ei — adică prin valoarea  ei artistică.
în continuare, ieoreti-zînd asupra picturii, autorul spune că valoarea unui tablou rezidă în faptul că traduce in mod sincer* viziunea unui om, că reflectează gîndirea sa, geniul său propriu.
Problemele artei încetează să preocupe exclusiv pe profesioniştii paletei. Ele interesează din ce în ce mai multe stra-
turi de preţuitori ai artei.
După ce tace o serie de consideraţii istorice asupra dezvoltării picturii şi sculpturii de-a lungul secolelor, citind din abundenţă pe Michel Angelo, stăruie asupra unei opinii a genialului artist: „singurele figuri bine pictate sînt acelea în care nu se vede efortul creatorului" (della quale era cravata la tatica).
I. P.
„Preuves", nr. 160/1964 „A spune indicibilul"
Autorul articolului, Jean Bloch-Michel, încearcă să fixeze cîteva criterii, pentru ca pornind de la ele să se poată lua, în cunoştinţă de cauză, o atitudine fată de arta contemporană (occidentală), „artă tulburătoare, ce pare atît de diferită de ceea ce a fost din totdeauna, şi atît de puţin preocupată de a se face înţeleasă sau, măcar, iubită". în strînsă legătură cu aceasta, el caută, fireşte, şi raportul ce se poate stabili între rea'ism şi arta neformală, precum şi modul în care s-a evoluat de la unul la cealaltă.
Realismul, noţiune căreia în occident i se atribuie în ultimul timp o multitudine de accepţii diferite, ades opuse, este definit, într-un mod anume ales, suficient de larg, pentru a îngloba toată arta de pînă la Începutul secolului al XX-lea drept procedeul de a transporta în opera de artă un cît mai mare număr de elemente ale realităţii. Deşi aceste elemente suferă astfel o transformare, opera de artă rezu'tată aparţine şi ea realităţii ,•    fără îndoială,
unei realităţi de alt ordin, supusă criteriilor estetice şi avînd intenţia manifestă de a imita sau inventa, dar rămînînd tot timpul homoloagă realităţii pro-priu-zise.
Există, — şi aici autorul remarcă un nou paralelism între arte, — limite caracteristice fiecăreia. Numai în cadrul lor valoarea estetică a unei opere de artă poate exista. De pildă, pentru poezie, limita inferioară, punctul zero, este confundarea cuvîntului cu înţelesul lui, iar limita superioară este dată de maximumul distanţei care, se-parînd într-o metaforă cu-vîntul de semnificaţia poetică, permite încă urmărirea sensului.
Autorul consideră că din clipa în care, în pictură, Cteanne descoperă că semnul, păstrat încă de către impresionist! ca un element constitutiv al realităţii, poate avea o valoare intrinsecă, din clipa în care muzica dodecafonică şi serială eliberează arta sunetelor de „condiţionarea ei faţă de cultură şi aduce compozitorilor elemente utilizabile sub semnul extremei libertăţi", din clipa descoperirii de către Mal-îarme a unui nou herme-tism, din acea clipă, realitatea estetică abandonează pe de o parte orice homologie cu realitatea lucrurilor- şi sentimentelor, iar pe de alta începe o explorare experimentală a propriilor   ei limite.
Această dublă caracteristică este, spune Jean Bloch-Michel, specifică tuturor artelor; şi astfel arta contemporană se angajează pe drumuri cu totul noi, direrenţiindu-se din ce în ce mai mult de ceea ce ea fusese pînă atunci. Atitudinea poeţilor îşi schimbă sensul : dacă,, mai înainte „vrînd să ex-prims o sensibilitate originală ei erau conduşi necesarmente   să stabilească.
188
raporturi noi, astăzi ei caută să descopere noi raporturi, în scopul de a experimenta cu ele resursele pe care acestea sînt susceptibile să le furnizeze poeziei şi în scopul de a descoperi astfel expresija unor semnificaţii neprevăzute"* Muzica, — şi ceea ce se întîmplă cu ea este valabil şi în privinţa celorlalte arfe, — încetează să mai existe pentru public, fiind preocupată să -existe miami pentru sine, în raport doar ou propriile ci legi, făcînrî totală abstracţie de public. Sînt citate : muzica concretă şi experienţele lui Webern, Boulez, Xenakis. Action-painting-ul, dictedl automat sînt amintite ca apar-ţinînd acelei atitudini şi mai extreme în care creatorul, după ce renunţase în prealabil la public, renunţă el însuşi să-şi mai înţeleagă   propriile opere.
Autorul încheie obser-vînd că refuzul faţă de cultură al artei occidentale, abandonarea caracterului din totdeauna al ei, ce consta în a arăta realitatea lucrurilor, o îndepărtează tot mai mult de public, care a fost şi rămîne în interiorul culturii. „Distanţa ce separă astăzi pictura, muzica şi literatura de public n-are nimic de-a face cu surpriza în faţa unaei avangarde. Ba provine din faptul că arta refuză un sistem de gîn-dire şi de sensibilitate care •este încă propriu omului şi care, chiar, e cel al artistului din momentul în care acesta se desprinde din rolul său de creator".
După cum rezultă din cele de mai sus, consideraţiile lui Jean Bloch-Michel sînt adeseori interesante, mai ales în ceea ce priveşte paralelismul şi similitudinile în evoluţia artelor occidentale: de cele mai multe ori însă aceste consideraţii sînt sau aproximative  sau   eronate, fie
din cauză că autorul lor nu este, după cum singur mărturiseşte, „un specialist", fie din cauză că, inconştient sau conştient poate, el încearcă să judece fenomenele artistice contemporane dinlăuntru! propriilor lor aberaţii. într-adevăr, pentru el domeniul estetic este în mod axiomatic un domeniu autonom, iar opera de artă nu este decît un ansamblu premeditat de forme. Pe de altă parte, impasul fără ieşire în care s-a angajat arta occidentală datează, consideră el, numai din momentul abandonării homologiei cu realitatea, moment situat pe la începutul sec. XX. De fapt, nu este aşa: arta occidentală a sec. XX nu e decît concluzia logică şi previzibilă a evoluţiei celei a sec. XIX, care se posta pe poziţia artei în sine, poziţie pe care, cerc vicios, se găseşte autorul însuşi şi de pe care, fireşte, mu poate întrevedea nici o soluţie.
Jean Bloch-Michel afirmă că arta contemporană occidentală duce la neant ; deci, adăugăm noi, această artă, ca şi orice demonstraţie încheiată ca un rezultat absurd cu ipoteza, — arta în sine şi pentru sine, — era falsă.
VI. S.
„La table ronde",
iunie 1964, nr. 197
î n articolul înţelepciunea în vlrsia tehnica, existenţialistul Gabriel Marcel, pornind de la observaţia că tehnicizarea tot mai accentuată a societăţii occidentale exercită presiuni din ce în ce mai mari asupra forului interior al individului, se întreabă dacă înţelepciunea — valoare meta-tehnică, după cum spune el, — mai este astăzi posibilă, avînd în vedere că ea a existat în-
totdeauna tocmai Jn funcţie de autonomia insului faţă de societate. Se arată că acum, ca o consecinţă a extremei tehnicizări, — termen prin care, pare-se, autorul înţelege, în ultima analiză, organizarea socială unde, fireşte, fiecare element este indisolubil legat de celelalte, — nu mai este cu putinţă nici „înţelepciunea surîzătoare a dezangajării confortabile*, nici măcar atitudinea stoică. Citînd o anumită comunitate de indivizi, existentă în momentul de faţă în Franţa, şi care, izolîn-du-se într-un voit anacronism, pretinde a-şi fi suficientă, autorul observă că refuzul total faţă de tehnică este practic imposibil. Astfel, o izolare nefiind realizabilă, această înţelepciune este obligată să fie militantă ea va fi simultan şi tragică, după cunoscuta formulă existenţială, ca o consecinţă, -— spune Gabriel Marcel, — a insecurităţii continue, a primejdiei unei distrugeri atomice şi a faptului că ea nu poate găsi nici o soluţie. Ea va fi tragică, în opoziţie cu optimismul antropocentrismului care, în concepţia lui G. Marcel este „credinţa naivă în posibilităţile nelimitate ale omului" ; antropocentrismul, afirmă el, e în fond punctul de plecare al oricărei tehnocraţii, adversara declarată a lui Gabriel Marcel.
Numai aparent autorul atacă acel tehnicism abrutizant, sufocant, specific capitalismului; de fapt protestul lui se îndreaptă, vehement, împotriva oricărei organizări sociale, împotriva ştiinţei pe care o identifică cu şarlatania. în mod hilar, el decide că înţelepciunea poporului este derutată, de pildă, de radio şi televiziune. După părerea lui Gabriel Marcel, punctul tragic în care s-ar găsi omenirea este datorat
189
progresului ştiinţei, raţionalismului şi aşa numitului antropocentrism, prin intermediul cărui termen autorul atacă de fapt marxismul.
Recunos.înd mai departe că poziţia unui adevărat înţelept nu poate fi totuşi tragică, el încearcă, pornind de la nişte formulări ale lui Heidegger, să înlocuiască sloganul existenţialist al disperării cu o înţelepciune pe care o propune, şi pe care o defineşte ca fiind lirică şi or-fică. Ceea ce lipseşte epocii moderne, crede autorul, este o religie; în consecinţă Gabriel Marcel propune ca soluţie un misticism confuz şi, azi, ridi-cul, avînd ca postulat umilinţa, dătătoare de speranţă.
Mozaic hibrid şi pretenţios în care se oglindeşte perfect tot absurdul derutei intelectualului burghez în faţa fenomenului de descompunere a burgheziei, înţelepciunea care naufragiază în apele negre ale misticismului, —- iată marea tragedie a lui Gabriel Marcel şi a intelectualităţii occidentale, dezorientate.
Dacă nihilismul, această furie a negării şi auto-ne-gării, — „fenomen universal al epocii noastre", după cum spune Janz, — este extrem de evident în manifestările lui, în filozofia şi arta occidentală, în situaţiile individuale el a fost mult mai puţin studiat ; meritul articolului constă tocmai în contribuţia pe care o aduce în această direcţie.
Nihilismul, observă autorul, este dirijat pe de o parte către negarea şi distrugerea anarhică a ordinai exterioare, iar pe de altă parte el este cauza unor anumite forme de dezintegrare a personalităţii individului ; din acest punct de vedere el constituie o problemă psihopatologică.
Bine înţeles, explicaţiile pe care Janz încearcă sâ le găsească nihilismului, deci, indirect, efectului clinic al lui, sînt mai mut decît discutabile ş,i, dealtfel, împrumutate. Adevărata explicaţie a acestui fenomen caracteristic occidentului, anume descompunerea capitalismului, este ocolită. Totuşi, dincolo de interpretările autorului, faptele prezentate de el sînt edificatoare.
în acelaş număr, în articolul : Nihilismul modern ca problemă psihopatologică, H. W. Janz, definind nevrozele ca fiind evoluţii patologice sau atitudini anormale ale personalităţii, care pornesc de la un defect ori o negare a sensului existenţei, trage concluzia că nevrozele actuale au în cea mai mare parte drept cauză aşa numitul nihilism al epocii moderne. Termenului de nihilism, el îi atribuie accepţia pe care i-o acorda Nietzsche şi, anume, devalorizarea tuturor valorilor considerate drept ' superioare, ca o etapă pe drumul răsturnării lor.
V/. S.
„Le Figaro litteraire",
nr. 955/964
Din numărul 955 al revistei reţinem cronica inteligentului critic Robert Kanters la cartea scriitorului german Heinrich B6U — „Strâmbătura". Robert Kanters consideră pe dirept cuvînt că Heinrich B511 e un scriitor care se impune rnai ales prin „soliditatea talentului său" şi prin .seriozitatea preocupărilor sale', prin gra-
vitatea cu care se apropie de probleme şi nu prii originalitate şi strălucire. Cinste şi forţă. Acestea i se par lui Robert Kanters, în mod justificat, calităţile fundamentale ale scriitorului german.
Despre ce este vorba în „Strâmbătura?" Despre un tînăr clown, Hans Schnier. O seară, conirapunctatâ de episoade retrospective, din viaţa unui om în pragul dezastrului interior. O seară de martie în care un om se reîntoarce în oraşul în care s-a născut — \a Bonn — pe care l-a părăsit, o seară în care vorbeşte la telefon, îşi aminteşte, primeşte o vizită, încearcă inutil să se agate da orice i se pare a avea o  oarecare soliditate.
Haos Schnier e un tînăr dintr-o înstărită familie burgheză protestantă. El s-a rupt de mediul său' si a plecat împreună cu Maria, o adolescentă pe care o iubeşte definitiv, să "colinde oraşele dînd reprezentaţii, poate nu atît de clownerie cît de mim satiric. Are talent şi succes. Sau mai curînd a avut succes, deoarece Maria părăsindu-1, se alcoolizează, decade.
Desnădejdea amoroasă este descrisă cu „o simplitate toarte patetică" < — scrie Robert Kanters, dar nu suferinţa din iubire constituie preocuparea fundamentală a cărţii. Răul care-1 devastează pe Hans Schnier este de fapt absenţa oricărei certitudini, oricărei soluţii  şi chiar a
190
oricărei prezenţe umane integre. Teiefonînd mamei sale, fratelui său Leo care s-a convertit la catolicism şi urmează seminarul, prietenilor săi dintr-un cerc pios catolic, pe care-i frecventase în trecut împreună cu Maria, primind vizita tatălui său, căutînd să facă rost de bani şi mai ales de un sprijin, Hans Schnier îşi aminteşte. îşi aminteşte „micile comedii ale egoismului şi vanităţii dar şi tragediile minciunii şi ale cruzimii". Familia lui acum solid instalată în noul regim federal fusese, i-o spun amintirile, foarte docilă regimului nazist. Maică-sai, actualmente preşedintă a Comitetului Central al asociaţiilor pentru abolirea antagonismelor rasiale, se înverşunase pînă în ultima clipă împotriva „îu-deo-iankeilor", privise cu satisfacţie gravitarea copiilor ei în jurul hitler-jugend-ului, „Cutare sau cutare personaj astăzi cu vază, iusese cîndva, în copilărie sau adolescenţă, un mic lanalic, călău imbecil al micilor iui colegi cind ii bănuia a ii evrei sau deletişti. Adică, în lata clownului, o întreagă societate se strîmbă".
„Şi", scrie mai departe Robert Kanters, „desigur că această ipocrizie este atlt de banală încît indignarea clownului nostru riscă să pară naivă. Dar în Germania de la Bonn, această, ipocrizie a primit într-un anume sens botezul, este acoperită de latura  confesională   a parti-
dului politic la putere. Suficientă, plutind cu satisfacţie în devoţiune, mica lume democrat-creştină re-inventează cu naturaleţe egoismul înfricoşător şi neprevăzător al pioasei burghezii din secolul trecut". Redresarea economică a Germaniei federale nu coincide cu o reînviere morală. Aceasta este semnificaţia fundamentală a cărţii lui Heinrich B611. Pentru că „ruinele sufletului sînt mai greu de reedifi-cat decît cele ale oraşelor bombardate, pentru că se găseşte mai uşor ciment pentru case decît ciment pentru o societate".
Heinrich BOII este un scriitor care îşi asumă responsabilitatea de a participa la dramatica reconstrucţie morală.
G. P.
„Mercure de France",
nr. 1210/1964
Semnalăm din numărul 1210 o interesantă recenzie a lui Jacques Demougin la cartea lui Jean Bloch-Michel, „Prezentul indicativului". „Prezentul indicativului" este un studiu despre noul roman, o analiză a acestuia situată la finele unei recapitulări exegetice a evoluţiei romanului. Reţinem dintre ideile lui Jean Bloch-Michel pe care le menţionează Jacques Demougin, aceea că romanul- modern s-a născut atunci cînd căutările lui Tristan, al căror obiect unic era pasiunea, s-au extins asupra totalităţii omului. Datează de la Sfîrşitul Evului Mediu, de la criza Reformei. Elementele  sistemului cul-
tural medieval şi creştin se disociază. Divinitatea nu mai este măsura tuturor lucrurilor. Omul porneşte, pelerin fără credinţă, spre explorarea „spaţiilor imaginare". Eroi rătăcitori, Panurge şi Don Quijotte sînt primii eroi „problematici" ai universului romanesc.
în legătură cu atitudinea lui Jean-Bloch Michel faţă de obiectul studiului său, faţă de noul roman, Jacques Demougin îşi manifestă insatisfacţia. El consideră că atitudinea „conciliatoare" a lui Jean-Bloch-Michel este incompatibilă cu înseşi afirmaţiile teoreticienilor noului roman. în ce constă această atitudine conciliatoare ? Jean Bloch Michel consideră că romanul tradiţional, a cărui supravieţuire tenace şi senină nu pare de loc turburată de sarcasmele noii şcoli, şi noul roman nu sînt decît două-aspecte ale aceluiaşi fenomen literar. Romancierii, după opinia autorului: cărţi, şi-ar fi „împărţit munca". Cei care urmează tradiţia continuă să considere Tomanul ca istoria-unui destin personal, unic, pe cînd romancierii noului val pun accentul pe fidelitatea faţă de real, înţe-legîndu-se prin aceasta,, după cum vom vedea, un naturalism optic.
Ornul şi lumea, două laturi ale aceluiaşi diptic. Şi unii şi ceilalţi se-opun de altfel „uniformităţii cotropitoare".
Suportul filozofic al noului roman, suport la care-se referă în mod conştient autorii noului val, este fenomenologia. Nu fenomenologia husserliană care extrage esenţe, ci fenomenologia existenţială, care-descrie mediul concret, lumea naturală în care ne aflăm imediat". Scopul pe care şi-1 propune noul roman  ar  fi  asemănător cu
191.
cel pe care-1 conferă Mer-  lui t™ <=u propr iile a, n^- ^P"^
SST.   eSeS   1 Ik^veSM;
îurnii, un contact cu lumea lulm   cu^ care  sintem   ^ ^ de
care precede once gindire ™^acăCUnoi   socotim culturale,
asupra   lumii"    Situat    yri P"napm ^                 care de        fe roteşt
mod irevocabil in exteno- rupturii ire- arunci omul în jurul său?
rut lucrurilor, omul ar tre- sa .pom            i ^ >obiectlvî.
bui să se limiteze la fap- F^*£ f°s\ Neo-romancierii au înţeles
tul de a le înregistra .pre- lume   ca lais          ^ ^ ^ fasdnaţig
zenţa.  Percepţia  nu  poate     „j-u Robbe-Grillet.  jmaninii  în civilizaţia imo-
fi decît vizuala   Personajul  gu -«ne ^o       ţ Jaj>  jmj^ ^ e.  yor s_ im.
devine   un    obiectiv .   u Demougin, o evidenţă pri,me o viziune cinemato-
lume  fără  5dmC™tnc^e care nu este cîtuşi de pu- grafică   a   lumii,   să facă
durată,   fără   semnificaţie, care nu y                 ^ de
pe care o de imiteaza im tui^snnpi^ ^ ;m;,gira vizuale. însă după
vocabular   „optic,  care   se ^ surprinde  realita- cum nu poate atinge obi-
mulţumeşte sa măsoare, sa uei^                 -n continu. ectele   cu   ajutorul cuvrn-
situeze". are "autorul recenziei. Chiar telor, tot  astfel romancie-
Datul    fundamental     al ar^      alUeprediea- !rui   nu   poate   ajunge la
noului   roman   ar   f>   con ob;ect implică inumana    imparţialitate a
ştiinţa lucida a waposib ti uva       .    ă   t ăUă    ime. aparatuiui fotografic. Omul
taţii abolirii dista nţ fflţ ^cest caz subiec- vede  ceea  ce  îi restituie
tre om şi  lume   ^mtorml diata     ^ ^ de pu_ şi  apoi scnsul
nu  mai  este un           a .    abolit  Omul  este cel nu eS;te făcu.t din imagini
comunicare   ci   un   mstru ^                          instanţă, îriteperiite. Sintaxa este di-
Wei^sSsul? Tsuiim poale   refuza   o   interpr^ ^   şi   orientată. lar
^nrafată  de  proiecţie,  se tare     antropomorfista     a interzice „obiecti-
rXce^ttarea lltiplă -^jg- vit^    Ha  implic, -
a   obiectelor   izolate. Cea mai elemen- punct de vedere, o atitu
Jacques Demougin u re- f^eplia c     om  civilizal dine   fată   de lume.
proşează    lui    ^an-Bloch tara a^ unui   ° rfe
Socman   pe 'pro^ut  ficaţii   predicative mai