Viaţa romînească Anul XVII Cuprins Anul XX pag. VIAŢA ROMÎNEASCĂ : 23 August 1944—23 august 1964 3 EUGEN BARB U : Şoseaua Nordului (fragmente de roman) 6 VICTOR EFTIMIU : Meşterii fauri 48 RADU COSAŞU: Două vieţi din „Vieţile paralele în toamna lui '44" (fragmente de roman) 51 NINA CASSIAN : Memoria adolescenţilor (evocări 1944) 100 AL ANDRIŢOIU : Drumuri 107 Scriitori rotnîni contemporani MATEI CĂLINESCU : Poezia lui Miron Radu Paraschivo';cu 110 Critică şi actualitate Ov. S. CROHMALNICEANU : Proza noastră în ultimii douăzeci de ani 122 PAU L GEORGESCU: O privire asupra prozei romineşti contemporane i 34 M. PETROVEANU : Mesajul umanist al poeziei contem porane 172 DEMOSTENE BOTEZ ; Socialism înseamnă cultură 187 •C. PRISNEA : Radioteleviziunea — tribună a milioanelor 198 Cronica ideilor •CONST. CIOPRAGA : Fundamentarea ştiinţifică a istoriei literaturii 202 Cronica ştiinţifică COSTIN MURGESCU : ldeea industrializării în gândirea economică din RomîniaAL . GRAUR : Studiile de limbă în ţara noastră 227' A. P. SAMSON : Aprecieri despre cultura romînească peste hotare 2321 Ilustraţia de pe copertă: Emilia Dumitrescu: „Fierari be-tonişti" — din ciclul „Galaţi" Foto : Florin Dragu — Director: MIHA I BA L E A Colegiul redacţional: Acad. TUDOR ARGHEZI, AUREL BARANGA (redactor-şef adjunct), Acad. MIHAI BBNIlUC, Acad. GEO BOGZA, ) DEMOSTENE BOTEZ (redactor-şef, membru corespondent al Academiei R.P.R), LUCIA DEMETRIUS, PAUL GEORGESCU (redactor-şef ad junct), Acad. IORGU IORDAN, Acad. ATHANASE JOJA, Acad AL. PHILIPPINE, Acad. ZAHARIA STANCU, D. I. SUCHIANU _ — • - , Redacţia : Bd. Ana Ipătescu nr. 15, .telefon 11.88.85 — Raion „30 Decembrie" — Bucureşti 23 August 1944 — 23 August 1964 Istoria poporului nostru, de la începuturile ţinerii de minte, şi de la cele mai vechi însemnări cioplite în piatră, de-ai lungul veacurilor, nu este decît înşiruirea luptelor pe care le-a dus cu dîrzenie şi neatinsă speranţă, pentru Eliberare. Pentru eliberarea naţională de sub jugul apăsător al străinilor, ca şi de sub exploatarea dinăuntru, nu mai puţin apăsătoare. Căci aceste două năzuinţe de eliberare au fost totdeauna înfrăţite în sufletul şi în aspiraţiile poporului. Dacă poporul a luptat vajnic cu turcii, el a avut la fel de furcă şi cu tagma boierilor, cu divanurile lor, cu legile şi învoielile lor. Uneori domnitorul s-a sprijinit pe popor şi atunci a dus luptă contra împilatorilor din afară, şi pe aceştia i-a învins, dar a căzut răpus de intrigileboierilor, atunci cînd domnitorul n-a fost prevăzător să le taie capul mai înainte, ca unor trădători de ţară ce erau. Alteori domnitorul, adus de aiurea pe tron cumpărat, s-a alăturat boierilor şi, laolaltă, cu puterisporite, au jecmănit şi mai sîngeros poporul. Ei nu făceau război în afară, că doar ei înşişi erau creaturile străinilor, ci înlăuntru, în contra ţăranilor. Dar, şi sub unii şi sub ceilalţi, poporul nu şi-a pierdut niciodată nădejdea şi, cînd i-a venit la îndemînă, a pornit la lupta pentru libertate, cu ce-i ieşea în cale : cu coase, cu furci, cu ţăpoaie, cu topoare, cuciomege. Cele mai multe din aceste lupte au fost pierdute, dar ele nu au fost zadarnice. Ele au ţinut trează conştiinţa poporului, simţul lui de solidaritate, năzuinţa lui mereu reaprinsă de visul nepieritor al eliberării. Şi astfel, mereu călit în lupte, mereu avînd în faţă acelaşi ştiut ideal al libertăţii, el a cîştigat, chiar din înfrîngere, cite un pas măcar spre libertate. în luptele poporului pentru dezrobire, trebuiesc socotite şi lupteledomnitorilor poporeni pentru scuturarea jugului turcesc, ca şi luptelelui Tudor Vladimirescu, ale lui Doja, Horia, Cloşca şi Crişan, luptelede la 1877 şi răscoala de la 1907, laolaltă cu toate luptele clasei muncitoare, de cînd a luat cunoştinţă de puterile ei, în lumina marxismleninismului şi apoi a revoluţiei de la 1917, cu Lupenii, Griviţa şi celelalte etape ale luptei contra capitalismului. în aceste bătălii, multe au fost victorioase şi au cîştigat teren spre marea libertate, dar lupta cea mare, cea hotărîtoare, cea care a încununat cu victorie şirul secular de lupte şi a deschis şirul unor noi victorii a fost cea pe care o sărbătorim în ziua de 23 August 1944. E ziua simbolică a eliberării poporului nostru. Idealul, visul de multe veacuri al poporului nostru obijduit, acum, la 23 August, îşi serbează realizarea. 23 August e o sărbătoare nu doar a generaţiei noastre de astăzi, ci a zecilor de generaţii din îndepărtatul trecut şi pînă acum, care au luptat fără să întrevadă măcar victoria din zilele noastre. 23 August 1944 împarte istoria poporului nostru în două : o primă parte, care începe de la o dată ce se pierde în negura vremii şi pînă la 23 August 1944, epocă a luptelor necontenite pentru libertate; şi a doua parte, care porneşte de la această dată şi pe care o caracterizează cucerirea deplină a libertăţii poporului şi lupta pentru construirea socialismului, la fel de eroică, dusă pentru marele ideal al eliberării de sub exploatare. Se înţelege bine astfel de ce 23 August este cea mai mare sărbătoare a poporului. E sărbătoarea momentului istoric care a pregătit poporului preluarea în mîinile sale a propriului său destin. Ceea ce poporul a realizat în aceşti 20 de ani de la eliberare a crescut, an cu an, importanţa acelei sfinte zile, arătînd lumii întregi de ce entuziasm şi eroism este în stare, cînd i s-au dezlănţuit mîinile şi mintea. Atunci, la 23 August 1944, bucuria nespusă a clipei a întrevăzut, a intuit viitorul strălucit al patriei noastre, dar cu precizie, realist, conştient, nu-l văzuse decît Partidul Comunist şi înţelepţii săi conducători. Ei purtau în minte şi în suflet şi imaginea ţintei noastre, şi calea, şi planul pentru a o atinge. Importanţa zilei de 23 August 1944 a crescut în sufletul tuturor, an cu an, nu numai prin aducerea unui sfîrşit la ceea ce a fost dureros şi criminal în trecut, dar şi prin ceea ce s-a realizat şi prin viziuneaclară a unui viitor fericit. Această victorie a luptei pentru Eliberare nu s-a desăvîrşit, în întregime, în acea zi, într-o singură zi, dar ea i-a deschis drumul, a cucerit condiţiile pentru marea victorie, definitivă şi deplină. Ea a fost îndelung pregătită de către luminatul Partid Comunist, şi s-a realizat prin victoria insurecţiei armate care a dat un neînchipuit de puternic avînt luptei maselor populare, deschizînd drumul succeselor răsunătoare pe care le vedem azi cu ochii şi de care ne minunăm nu doar numai noi, care le sîntem făptaşi, sau martori, dar şi străinii care, pentru a le numi, cred că e vorba de un miracol. Miracolul acesta se cheamă pe limba şi în concepţia noastră lucidă în descifrarea realităţilor: învăţătura marxist-leninistă, Partidul Muncitoresc Romîn, Comitetul său Central în frunte cu tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, eroismul clasei muncitoare, legătura nezdruncinată între partid şi popor... Devenind stăpîn al ţării şi bogăţiilor ei, poporul nostru a desfăşurat o uriaşă activitate creatoare pentru făurirea unei orînduiri superioare, orînduirea socialistă, după un program de dezvoltare economică, punînd temelia bazei materiale a socialismului. 4 Prin entuziasmul şi eroismul clasei muncitoare, acum, după 20 de ani de la eliberare, ţara noastră este o ţară cu o industrie 'multilaterală şi modern] utilată, cu o agricultură colectivă mecanizată, cu o înaintată cultură, tot atîţia factori care asigură oamenilor muncii îmbunătăţirea sistematică a condiţiilor de viaţă. Pretutindeni, din hotar în hotar, se construieşte mereu, se înfrumuseţează mereu. Peisajul patriei, harta ei, sînt în continuă transformare. Nu mai recunoşti cîmpul cu ogoarele devenite lanuri fără sfîrşit; nu mai recunoşti satele cu casele noi acoperite cu ţiglă şi cu antene de radio deasupra, nu mai recunoşti oraşele cu blocurile lor vesele, nu mai recunoşti oamenii, azi demni şi voioşi. Ziua de 23 August a însemnat şi eliberarea scriitorilor, laolaltă cu întregul popor, integrarea lor în munca uriaşă, comună, pentru construirea socialismului. In sfîrşit, scriitorii au putut să-şi pună de acord credinţele şi aspiraţiile lor cele mai înalte, visurile lor cele mai cutezătoare, cu scrisul lor. Şi nu puteau fi liberi atîta vreme cit tiparul şi hîrtia era în mîinile exploatatorilor, — purtători ai unei ideologii odioase de forţă şi oprimare, — cît instrumentele meşteşugului lor erau în mîini duşmane celor mai sfinte idealuri ale lor. Scriitorii noştri, tineri şi vîrstnici, s-au alăturat oamenilor muncii, poporului care construieşte lumea socialistă, lumea cea nouă, lumea celor mai frumoase năzuinţe ale noastre. Şi simţindu-se urmaşi ai marilor noştri clasici, şi reluînd spre a duce mai departe înaltul lor mesaj,înfrumuseţat nemăsurat de înălţimea noului ideal uman, au pornit curîvnă şi entuziasm şi credinţă, la făurirea unei literaturi noi, altoită pe trunchiul cu rădăcini adînci al literaturii populare şi al literaturii realistcritice. Şi prin aceasta s-au alăturat operei creatoare a tuturor oamenilor muncii. Au ştiut bine de la început la ce operă uriaşă şi-au angajat sforţările, şi au închipuit cu puterea imaginaţiei lor sensibile, întreaga ei frumuseţe şi măreţie. Planurile de făurire a lumii noi, ca nişte frumoase planuri de arhitect, alcătuite exact, cu preciziuni matematice, au căpătat în ochii lor contururi reale care le-au dai avînt şi aripi. Le-a fost îndemn în muncă, credinţa nestrămutată de a contribui la o patrie a fericirii tuturor celor cu o justificare înaltă a existenţei. I-a înarmat în muncă şi cunoaşterea odiosului şi umilitorului regim din trecut, care le-a dat puterea exasperată a mîniei pentru dărîmarea minciunii lui din temelii, pentru instaurarea adevărului, clamat în gura mare şi pentru înfierarea tuturor ipocriziilor şi falsităţilor. 23 August a descătuşat puterile de creaţie. Aşa, cu încredere, cu conştiinţa idealului înalt pe care îl servesc, •—• umanismul socialist, •— scriitorii au creiat în aceşti 20 de ani de la eliberare, o literatură nouă, contemporană, care oglindeşte sub semnul adevărului adevărat, viaţa nouă a patriei noastre, omul nou. Măreţele realizări ale oamenilor muncii în toate domeniile le-au fost pildă şi îndemn. Şi în uriaşa operă de construire a socialismului, scriitorii nu s-au considerat martori ci părtaşi, laolaltă cu toţi. oamenii muncii. VIAŢA RQMÎNEAiSCĂ Şoseaua Nordului roman — fragmente inedite — de Eugen Barbu PARTE A A DOUA î . spesctorul MizdraCihe idin Siguranţa Generală a Sta ilui avusese o noapte grea, adică băuse pînă în sori, la Colorado, cu câţiva prieteni, şi după aceea sărbătorise împlinirea a 40 de ani într-o garsonieră din strada Doamnei, împreună cu două femei necunoscute, culese atunci dintr-un bar, bete moarte, înjurând birjereşte pînă adormiseră de-a buşilea, dar nu mai înainte de a face tot ceea ce sânt în stare să facă două astfel de fiinţe pornite pe petrecere şi desfrîu, adică să spargă pahare, să cînte în gura mare cu geamurile deschise, să se idespoaie una pe alta şi să se ia de păr, să ragă mai rău decât animalele şi lîn cele din urmă să zacă pînă spre ora unsprezece de dimineaţă pe covoarele lui, sculate mai apoi cu picioare în spate şi aruncate pe scări, cu rochiile îmbrăcate la repezeală peste restul de rufărie sumară, uitată şi aia prin baie, spre groaza lui care trebuia să-şi primească prietena, poate peste un ceas sau două, cînd aceasta intra aproape smulgând uşa din ţîţîni şi trăgând pe nas mai totdeauna un parfum strein. Acum, singur de aproape uri eeais, ou capul încă plin de alcool, auzea un sunet insistent de sonerie şi nu^şi dădea seama dacă e vorba de telefonul aseunis sub o plapumă galbenă sau de apelul unui om aflat dincolo de uşa de la intrare. în odaia spaţioasă bătea soarele unei zile frumoase de toamnă, senină şi rece, cum sînt atâtea şi atât de frumoase în Bucureşti şi prin ferestrele lăsate larg deschise nu ieşise încă tot fumul de ţigară. Mizdraohe se trezi dintro-dată privindu-şi ceasul de la mînă. Era 12 şi un sfert. Ziua nu se anunţa prea aglomerată, aşa că lăsă telefonul să sune, pentru că telefonul suna, străbătu norul uşor de fum verzui şi deschise uşa de la baie, contemplmd faianţa azurie, bine lus truită, căsteând vesel la un gând numai al lui cînd descoperi pe o sfoară ceva mătăsos, moale şi cald încă, pe careul aruncă în cupa de faianţă a closetului, trăgând de lanţ cu un gest definitiv şi eliberator... Deschise mica ferestruică care dădea spre o stradă pustie, înălbită de soarele violent şi tragic de-afară, privi trotuarele pustii un minut şi se aruncă sub duşul rece. Apa îl înţepa plăcut şi-i făcea bine, se privi în oglindă şi constată cu îngrijorare că începe să se îngraşe. După ce se frecă bine cu un imens prosop pe tot trupul vlăguit, ridică dintr-un colţ două haltere şi făcu puţină gimnastică. De alături telefonul suna insistent, dar se prefăcu că nu-1 aude. Ştia el despre ce era vorba. Se spălă deci pe dinţi după ce termină cu obligaţia neplăcută de a încerca să-şi pună sîngele în mişcare, scuipând cu voluptate în chiuvetă, îşi bărbieri rapid, după o veche îndeletnicire obrazul dur, plin ide riduri şi simţi în dreapta înţepătura statornică a ficatului periclitat de atâtea coniacuri repetate. Avea cearcăne, începuse să încărunţească, gura i se veştejise puţin de atâta fumat, numai în ochi îi mai sclipea un rest de inteligenţă, cum o numea, inteligenţă căreia ştia că-4 datora totul şi pe care unii o numeau, pe drept cuvânt, cinism. Se îmbrăcă mecanic, eăutîndu-şi o cămaşă albă, bine apretată, apoi •costumul de lînă moale, deschisă, se necăji că nu găsea o cravată potrivită, îşi înjură în1 gând şeful pentru că avea idei stupide ca aceasta de a-1 obliga să treacă în fiecare zi pînă în unu pe la birou, se imai uită deci la ceasul de aur de »la mână şi cînd socoti că poate răspunde la telefon, îl căută sub ceairşafull alb. Apelul încetase.. Dădu din umeri nepăsător, se mai învîrti o dată prin odaie, se uită în oglinda şifonierului şi mai strânse un furou, uitat după o canapea, mic cît să intre într-iun plic. Privi afară. în faţa intrării aştepta buikul Bău negru, turtit ca un batracian, văzut de aici, de sus, de 'la etaj. Ah, de n-ar pica Dora tocmai acum, că o ştia de ce e în stare dimineaţa ! Nu avea nimic sfânt, şi mai puţin de o jumătate de oră tot trebuia să întârzie cu[ ea, deşi o să-1 simtă şi iar o să-1 zgîrie şi-or să4 vadă sulbalternii, şior sănşi râdă în barbă, ca dobitocul 'de Ciripoi ! Cel mai bun lucru era s-o şteargă şi chiar în minutul acela, pînă n-atista, s-o arunce pe asta, plină de ruj ieftin, s-o ascundă undeva în •sacul cu ciorapi de unde spălătoreasă culesese şi alte dovezi ale infidelităţii lui faţă de prietena sa Cea mai bună, pe care, la drept vorbind; o iubea, dar de înşelat nu se putea să n-o înşele, pentru că asta aproape intra în obligaţiile meseriei lui. Atunci se auzi din nou telefonul. Mizdrache vru să-1 lase, dar prea era insistent, sunând a alarmă. Se aruncă îmbrăcat de-a curmezişul patului si ridică receptorul. — Alio... întâi nu se desluşi nimic la capătul celălalt al firului. Parcă cineva ar fi vrut să-i facă o farsă. —' Alio ! repetă insistent şi enervat Mizdraohe... —• Dormi, dobitocule ? gâfâi o voce atât de furioasă încît inspectorul se ridică întâvun cot. — Cine e ? Ce-i porcăria asta ? — Nu mai laşi curvele de la Continental, ai ? se auzi iar grohăitul, acela atît de cunoscut, pe oare Mizdrache nu voia încă să-1 recunoască; deşi4 ştia bine. —• Cretin, neam de scroafă înţărcată ! Acum să te văd ce-ai să-om răspunzi ! — Domnule inspector şef, să ştiţi... — Ce să ştiu, mă, dobitocule ? Ce să ştiu ? Tu trebuie să ştii, nu eu ! — Domnule inspector şef, nu permit să-mi vorbiţi astfel, nu înţeleg şi ar fi bine să-mi explicaţi despre ce este vorba... Celălalt, pentru că Mastaoan era, se monta, furia lui creştea din ce în ce, asta se simţea prin telefon, omul nu mai poruncea, nu mai reproşa nimic, mugea, era indignat, nu se mai putea stăpâni. —• Te caut de azi dimineaţă, sun şi nu răspunzi de parcă te-au înmormântat de viu. Ce p.. . măştii faci tu dimineaţa, mă ? Cînd ar trebui să fii treaz, să afli ce se intîmplă pe lumea asta ? Mizdrache asudă dintr-odată, simţindu-şi cămaşa leoarcă. Se întâmplase ceva grav, nu mai mergeau falsele demnităţi jignite, falsa indignare. Erau în poliţia secretă amândoi şi aici cînd dai un chix nu poţi să spui pardon ! şi cu asta, gata, totul s-a încheiat ! — Domnule inspector, îmi permiteţi ! —• Să-ţi permită mă-ta ! Nu ştii nimic ? —• Pentru dumnezeu, ce să ştiu, domnule inspector ? Se făcu un minut greu de tăcere. De dincolo se auzi iar gîfîiala greoaie a lui Mastaoan care-şi rumega lovitura. —• N-ai aflat că azi noapte în timp ce erau duşi la execuţie patru, comunişti, doi au încercat să evadeze ? —• Nu ştiu nimic, domnule inspector şef ! Şi... — Şi... urmă o înjurătură teribilă, una din acele vorbe imense carete acoperă de murdărie pe o zi, dacă nu pe mai multe, o vorbă pe care ani de zile n-o mai spală nimic. — Şi... unul n-Ja mai fost găsit. E liber î — Dar, îmi permiteţi să raportez, asta ţine de serviciul penitenciarelor, eu nu-mi pot asuma răspunderea ducerii la capăt a unor acţiuni, cu care, aşa cum v-am mai spus îri cîteva rânduri, nici nu sânt măcar de acord... Eu, dumneavoastră, facem parte din serviciul de cercetare, de anchetă, ori asta, ce aud, e o altă bucătărie; ei sânt organe militare, tribunale, organe executive, noi, ce amestec avem noi în treaba asta ? — Nu mai întreba nimic, ureă-te în maşină şi să-mi fii aici într-un sfert de ceas ţ La vaci am să te trimit, băgate-aş ! — Îmi permiteţi, am o idee ! •—• Ideile nu stau în capete seci ca ale tale, mişcă ! •Se auzi un clanc ! violent şi Mizdrache se trezi năuc în mijlocul odăii pline de soare, privind uluit la femeia care tocmai intrase pe uşă într-un 'taior mov de lână, foarte strâns pe corp, cu o pălărie cu voal pe chipul brun, mic, strâns ca o1 alună, din care scînteiau nişte ochi verzi, geloşi, pentru că nările avântate ale musafirei presimţiseră totul şi-acum scotocea cu privirile in jur şi se pregătea să-şi joace mica scenă zilnică : —• Iar au fost femei la tine ! Mizdrache nu-i răspunse, privind-o ca pe un obiect şi ea vru să spargă ceva, ca să-i atragă atenţia că intrase, că există şi încă cum exista ! — Gemi, nu-mi răspunzi ? A u fost sau n-au fost femei la tine ? . Bărbatul se apropie, îi ridică parcă meticulos voalul de pe ochi şi îi dădu două palme la repezeală : —• Şterge-o repede la bărbat-tău, că dai de dracu, rn-auzi tu ! Să. nu te mai prind pe-alci că m-am săturat de atâtea istericale ! O întoarse cu spatele la el, deschise larg uşa şi imai că nu-i făcu. vânt pe scări. O găsi jos, pe ultimele trepte ale scării, plângând mototolită dar n-o privi, n-avea timp, şi se urcă în maşina care-1 aştepta. —'• Să trăiţi ! spuse şoferul Costea. Unde mergem ? — La inspectorul general, dar repede c-ani rupt-o-n fericire ! — Ceva în neregulă ? Omul nu întreba prea des, era obişnuit să tacă, dar acum Mizdrache nu mai avu timp să se mire de curiozitatea însoţitorului său. tăcut şi discret. —• Nu mai scap de curvele astea păguboase ! se scuză inspectorul fără să ştie de ce. — Simt şi bărbaţi puţini, domnule inspector, şi-apoi cineva şic ca. d-voastră are căutare... Un vechi reflex de poliţist înnăscut îl făcu pe Mizdrache să ciulească urechile. — Mă, tu te-ai dezlegat la limbă, de cînd ai învăţat să faci com plimente ? —• Cîte nu învaţă omul ! se miră celălalt cu o veche naivitate. Costea se angajase în '40 la ei, adus nu se ştie de cine cu recomandaţii şi de doi ani îl căra unde era nevoie pe inspector, fără un protest, fără să pară obosit, deşi uneori şofa cîte 32 de ore în şir, noapte-şi zi, acolo unde cereau nevoile serviciului. Nu întreba niciodată nimic, nu zîmbea cînd auzea glumele; celor din maşină, părea surd şi orb la toate cîte se petreceau alături, deşi Mizdrache îl bănuia că e un spion de-al lui Mastacan, fapt pentru care se purta cu el cu mănuşi, adică fără să-i poruncească, fără s-o facă pe autoritarul cum o făceau alţi deştepţi ce-şi pierduseră pâinea de multă vreme, încercând chiar din cînd în când să se împrietenească cu omul de la volan, făcîndu-i adică mici. confidenţe sau lăsîndu-i bacşişuri pe perna automobilului, totdeauna restituite de celălalt, fără o urmă ide ironie în glas : „Mi se pare că v~aţi uitat nişte bani aseară în maşină..." Mizdrache credea despre el că e adventist, şi i-o spusese, mai în glumă, mai în serios, dar Costea negase :. „Nu-i adevărat !" Dar nimic mai mult. Nu bea la nici un popas, nu primea decât o mâncare ieftină şi atât. Intrigat, într-o vreme, inspectorul făcuse la rândul său o anchetă discretă, vrusese să ştie unde locuieşte omul de lingă el ; aflase că avea nevastă, doi copii şi şedea undeva la Străuleşti, pe o stradă dosnică, cu nume de preot ori de arhiereu. Avea rude undeva în provincie, la Craiova, cu care nu se prea vedea. Lucrase la Malaxa, tot ca şofer, părea un om econom şi cam atît... Ajunseră. Mizdrache urcă scările de la intrare în goană. Clădirea sumbră cu mai multe etaje i se păru îngrozitoare în dimineaţa asta strălucitoare de toamnă. îl întâmpină Ciripoi, numai miere şi ochi dulci cum e orice subaltern într-o situaţie gravă. — Să trăiţi ! spuse uşor, căutând dreapta inspectorului. —• O feştelirăm, Ciripoi ! — Şucăr a-nare ? —* Şeful im-a trimis în aia maniii de-am crezut c-o să-1 înjur şi-ini dau demisia. Ce facem, ? — li string pe toţi comuniştii, îi bat măr şi îl aflăm noi pe ăla care a întins-o ! — Ii bat, îi string, îi snopesc ! Idiotule ! Asta-i poliţie ca pe vremea lui Gavrilă Marinescu. Cretinule ! Uite că de bătut i-^am bătut şi ce-am făcut ? Am aflat ceva de la ei, că n-am aflat... —• Atunci ? Să-i iertăm, să ne facem că plouă ? —. Mă, Ciripoi, ce nu-mi place mie la tine e faptul că n-ai ieşit încă din găoacea mă-tii, mă ! Tu eşti făcut la şapte luni, mă ! Tu nu gîndeşti, mă ! Cum o să-i iertăm ? Dar nu-mi place, mă, brutalitatea. Eu lucrez cu inteligenţa, mă ! Acum te las, mă duc să dau ochii cu balaurul. Roagă-te pentru mine ! Mastacan îl lăsă însă să aştepte zece minute în faţa uşii sale capitonate ,şi asta în mod intenţionat,: pentru a-1 înspălmînta şi mai mult, deşi, la drept vorbind, lui Mizdrache îi cam trecuse frica. Cînd in sfîrşit i se permise să intre era calm, aproape obraznic, pentru că încă de multă vreme se credea indispensabil şi mai ales pentru că ştia că fără el, celălalt era legat de mâini şi de picioare. — Să trăiţi ! spuse, cum mai devreme puţin spusese Ciripoi, dar fără acea umilinţă a gradului inferior. Bărbatul masiv de dincolo de biroul de stejar, acoperit cu un cristal verzui, nu-i răspunse. Nu dormise, se vedea bine, avea ochii tulburi, grăsimea ameninţa tot mai mult să-1 îngroape într-o masă de came, umbla puţin, hainele trebuiau date mereu la refăcut, părul cărunt, tuns scurt îi împrumuta înfăţişarea unui buldog. Gura punguită şi vînătă îl făcea antipatic, dar ei chefuiseră de multe ori împreună, Mizdrache îi procurase femei, şi încă ce femei, şi un fleac de evadare nu avea să strice o prietenie veche şi încercată în care numai aparenţele şi o anumită ierarhie mai punea niţică ordine. —' Deci ! tranşă inspectorul direct, să intrăm în subiect. Nu mi s-a spus încă nimic, voi afla totul de la dv... Vremea injuriilor trecuse. Mastacan scoase o ţigară imensă de foi dintr-un sertar, îi aruncă o scurtă privire ce s-ar fi vrut cit mai supărată -şi-i zise rece : •—' Stai dracului jos ! Celălalt se aşeză într-un imens fotoliu de piele, privi figura tristă a mareşaliului Antoneseu din perete şi făcu să scânteie o brichetă de argint, tocmai la timp ca să-i aprindă trabucul lui Mastacan. —i Chestiunea nu-i chiar atît de simplă... Evident că pe noi nu ne priveşte cum' l-au scăpat de sub escortă pe individ. Dar ne priveşte altceva. Ministrul întreabă dacă nu cumva evadarea a fost organizată, dacă nu cumva aici există complici... Pe cei patru îi cunoşti ? —• Evident, sper ca eu să fi contribuit cel mai puţin la condamnarea lor, pentru că aşa cum v-arn mai spus, sânt împotriva execuţiilor. 'Bătăile, chestiunile astea de serviciu, fac parte din nefericirile meseriei noastre, dar execuţiile nu-mi plac ! Militarii sînt nişte idioţi îndeobşte cunoscuţi ! —' Lasă aprecierile şi-ascultă. Pe baza unui ordin legal, în urma unor vini bine stabilite... •—• Să lăsăm fleacurile, domnule inspector-şef ! Care vini recunoscute ? Doar eu i-am anchetat. Nu s-a stabilit nimic. Sentinţa era hotărâtă dinainte. Judecătorii ăia în uniformă n-aveau decât s-o pronunţe. E vorba de o acţiune de intimidare. Aşa cred organele noastre de represiune că îi vor opri pe- comunişti din acţiune ? Permiteţi-mi să vă spun că e •o prostie... în timpul Revoluţiei franceze... Mastacan îi tăie vorba cu un gest : •—• Lasă-mă cu rahaturile tale din cărţi. Mă piş pe revoluţia franceză şi "pe toate fleacurile ! Ministrul mă chinuie de azi dimineaţă cu telefoanele, mi-a scos sufletul. Trebuie să-1 prindem viu sau mort pe evadat. — Cine e ? Mastacan scotoci în sertarul biroului şi scoase de acolo o fotografie, -aruncând-o pe cristalul strălucitor. — îl cunosc. Dar vorbeaţi parcă de încă unul... —• Celălalt, Lupu Marcel, a fost găsit rănit într-o porumbişte şi i-au făcut felul. I-au îngropat pe toţi trei în zorii acestei zile la cimitirul Jilava. Pe-al patrulea, parcă 1-a înghiţit pământul. S-a dat alarma, jandarmii bat satele pas cu1 pas, nici o urmă. Telefoanele sună din jumate în jumate de oră. Ciripoi all dumitale a făcut în pantaloni, dar numai .atît. Mie îmi trebuie omul, viu sau mort. Ministrul mi 4 cere în 24 de ore... Mizdrache înjură gospodăreşte în gînJd pe ministru cu liota lui de civili cu tot. Ce ştiau idioţii ăştia cum se prinde un om şi încă unul •care a scăpat de sub gloanţele plutonului de execuţie. Mastacan tot mai vorbea : — Garda a fost înaintată Curţii Marţiale în frunte cu ooma^ant cu tot. Asta e o chestiune care-i priveşte pe ei, nouă ne revine saVina să descoperim pe complicii acestei evadări... —• Nu e prea mult spus complici ? Mastacan îi povesti cu răbdare îimprej urările în care avusese loc -evadarea celui de^al patrulea condamnat. Ceea ce rămânea curios era faptul că în maşina oare apăruse întâmplător sau nu în luminişul unde avea loc execuţia nu fusese găsit nimeni, şoferul acestui vehicul dis părând şi el. —> Nu ţi se pare nimic suspect în asta ? —• Dacă mă gândesc bine, parcă da, acceptă Mizdrache. Prea multe întâmplări de genul ăsta la un loc fac un roman poliţist prost, dar aici e vorba de o afacere serioasă. O să mă gândesc... —'• încurcătura e alta, că ministrului nu-i convine să existe un martor in viaţă al acestei nopţi şi de aici furia, ordinele şi toate neplăcerile pe care o să le am ! —• Bizuiţi-vă pe mine ! Celălalt rânji cu gura lui mare, plină de dinţi de aur. —< în meseria noastră nu te poţi bizui decît pe tine însuţi, lasă fleacurile, Mizdrache. Dacă nu4 dăm omul pe tavă, ministrul ne trimite pe front ca ofiţeri de rezervă şi n-am nici un cherf să-mi pun pielea în saramură numai pentru că s-a găsit un idiot de şef de gardieni care a dormit pe el cînd trebuia să facă o treabă bună... Mizdrache căzuse într-un fel de somnolenţă, închisese ochii şi se gândea la ceva foarte îndepărtat şi nedesluşit. Nu era obosit, convorbirea asta îi dădea idei. —• Domnule inspector şef, spuneţi-mi de unde porneşte cu adevărat toată chestia cu execuţiile ? în general sentinţele capitale s-au evitat pînă acum, deşi ne aflăm în al doilea an de război. Trebuie să existe o explicaţie reală, de ea am nevoie. Ştiu ca şi dv. unele lucruri, dar ar trebui să aflu totul. Mizdrache îi cerea un lucru destul de greu, dar situaţia era fără ieşire dat fiind termenul scurt pentru rezolvare cerut de ministru. Ezită puţin, dar cum nu bănuia că celălalt e chiar strein de unele realităţi ale afacerii, preferă să vorbească deschis, recunoscând în felul acesta că fără acest subaltern preţios pe oare-l înjurase şi-1 făcuse de două parale la telefon e ea şi mort. —' Ştii bine că între comunişti avem. un om de-al nostru. Mai cunoşti că grupul ne-a fost dat pe tavă de către omul despre care-ţ: vorbesc. Ceea ce nu ştii e faptul pentru care noi am ales tocmai acest moment pentru a trimite pe lumea cealaltă câţiva... — Bănuiesc... — Eşti băiat deştept. Războiul nu merge tocmai cum trebuie, mareşalului îi e frică de o rezistenţă internă. Or, cine să opună această rezistenţă decât elementele cele mai active : comuniştii. In partidul lor s-a ivit chiar ideea acestei rezistenţe, avem informatori care ne-au vorbit direct despre treaba asta, numai că noi, prin omul pe care-1 ştii, am. infiltrat ideea de a se opune cineva creării de grupuri de sabotori, de oameni care să ne dea bătaie de cap. Ştii bine că o poliţie bună, şi aici nu e vorba de găinari, de curcani, e vorba de poliţia secretă, evită atît cît poate dificultăţile mari. Care ar fi acele dificultăţi ? Angrenarea lucrătorilor şi în general a populaţiei în acţiuni ostile regimului. Circulă destule anecdote, războiul, ou toată Tramsnistria asta, nu e popular, oamenii au rude care mor pe-acolo prin Rusia, au fraţi, au surori care rămân văduve... Şi-atunci, ajunge o scânteie şi gata tămbălăul. 1 —• înţeleg. Dar comunicatele privitoare la execuţiile elementelor antinaţionale nu vor avea un efect invers decît cel pe care scontăm noi? — Propaganda face restul. E vorba de cauza romînismului, de neamul nostru, domnul Minai Antonescu e un om priceput în astfel de baliverne... — îmi permiteţi să cred că anecdotele fac mult rău propagandei domnului Antonescu, chiar un rău mai mare decît tunurile. Atîta timp cît nu e mălai pe piaţă, aceşti executaţi apar în ochii mulţimii ca eroi ce luptă pentru o masă ca lumea, oentru pace, pentru linişte, iată de ce sânt împotriva exceselor... Mastacan îşi tăia alt trabuc cu o foarfecă. — Eu cred că tu ai dreptate, Mizdrache, dar noi am organizat acest ultim proces tocmai pentru ca să-i ântimidăim pe comunişti... — Da, înţeleg. Deci omul nostru va demonstra că mergând pe calea rezistenţei, partidul va pierde cele mai bune cadre ale sale. Şi de aici linişte şi pace. E niţel cam simplist, dar merge ! Mastacan nu părea mulţumit de cele ce auzea. — Ai vreo bănuială ! —• în general trădările merg pînă la un anumit punct şi numai o vreme... —* Ştiu asta, dar ce putem face ? •—• N-ar fi mai firesc să aflăm de la omul acesta, care după cîte :ştiu eu cunoaşte pe mulţii dintre conducătorii partidului, numele celor mai bune cadre şi să le distrugem deodată, fără multe scrupule ? — M-am gândit la asta, dar situaţia e foarte curioasă. Cei mai buni dintre ei sânt în închisori, au fost strânşi la vreme. Numai că acest partid, ca orice organism a crescut la loc, ajutat poate şi de împrejurări, de război, de chiar cei care au murit pentru el... Pe cei mai noi, datorită măsurilor luate, omul nostru nu-i cunoaşte îndeajuns şi la el •orice mişcare suspectă se termină cu moartea. Nu avem nici un interes să-1 pierdem. Ştii bine ce greu se recrutează un astfel de element şi de cîtă vreme e nevoie ! Mi-este greu să risc să-1 pierd. —• Vă înţeleg, făcu Mizdrache atent la praful uşor şi alb care întră pe o fereastră deschisă. —> N-am stabilit însă ce facem cu cel care ne-a scăpat. El este un martor foarte periculos, şi mai tîrziu un acuzator al omului care ni i-a dat pe mînă... — Mai târziu, cînd ? — Mai tîrziu cînd va înţelege că a fost trădat... —• Pricep... —< Şi ce-i de făcut ? Mizdrache tăcu puţin, rozîndu-şi o unghie cu dinţii. —• Nu există decât două căi : ori să 4 facem să dispară, dacă punem mâna pe el, ceea ce e puţin probabil, ori să 4 compromitem... — Mă, tu nu eşti prost, mă Mizdrache, nu eşti prost deloc î constată deodată, senin şi înveselit Mastacan. —• Vedeţi, şi azi dimineaţă îmi vorbeaţi atît de urât ! — Furia, mă, furia, am şi eu un ministru pe cap, mă freacă şi pe mine, ce vrei, sîntem robii administraţiei, scuză-mă şi tu dacă am exagerat ! Şi pentru ca să uite amîndoi neplăcerile acestei dimineţi atît de agitate, Mastacan sună să i se aducă o sticlă de coniac vechi. „Toţi cei care intră în biroul meu", gândea cu 2. voluptate Mizdrache, „îşi pierd imediat personalita tea". La drept vorbind ce fel de personalitate putea avea cel din faţa lui, cu faţa asta osoasă, galbenă, cu privirile şterse de şobolan încolţit, cu tremurai abia perceptibil al mâinilor, cu mereu căutatul batistei în buzunarul de la piept care trăda şi mai bine neliniştea ce-1 stăpânea. Mizdrache vorbise de câteva ori cu el şi numai în câteva probleme secundare, omul nu-i aparţinea. Acum, Mastacan i-l 13 dăruise. Şi celălalt ştia asta şi căuta de la început să capete un dram de independenţă, o cît de mică libertate, cu ajutorul căreia să-şi mai salveze ceea ce se mai putea salva dintr-o demnitate terfelită de atâtea ori. Inspectorul şef se purta altfel, oaspetele lui Mizdrache simţise de la început, Mastacan îl ţinea totdeauna în picioare, nu-1 înjurase niciodată, îl trata ca pe un funcţionar al lui cu care lucra mai rar, dar tocmai curiozitatea politicoasă a noului partener de lucru îl îngrijora. Stătea de un sfert de ceas în fotoliul inspectorului şi privea cum Mizdrache se joacă cu ascuţitoarea sa verde ce închipuia o broască cu ochi bulbucaţi,, ţopăind mecanic pe deasupra dosarului răvăşit, cu hîrtii numeroase, scrise cu mâna sau bătute la maşină, hîrtii ce cuprindeau, oaspetele era sigur, viaţa sa, în amănunţime. Mîinile fine ale inspectorului întorceau meticulos cheiţa de aluminiu şi o ascundeau, pe urmă palmele se deschideau şi jucăria aceea începea să funcţioneze şi el nu mai era în stare să judece exact, gînldurile i se învălmăşeau, .parcă i se lăsa o pîclă pe ochi şi-i venea ameţeală. Vizitele acestea la Siguranţă aveau loc totdeauna seara tîrziu, ca şi acum, şi se făceau rar. De obicei, cînd era ceva important de raportat, informatorul scria cîteva scurte rînduri adresate unui necunoscut şi, dacă existau dubii şi cerinţe de amănunte suplimentare, i se răspundea la poste-restante, la o căsuţă poştală. Invitaţiile la Siguranţă îi creeau totdeauna omului acestuia o indispoziţie firească şi de cele mai multe ori bănuia că nu se va mai întoarce acasă, aşa încît îşi lua unele măsuri, inutile de altfel. Era însurat, soţia lui nu bănuia ce meserie murdară .avea, cînd lipsea de acasă fusese sfătuită să nu întrebe unde se duce, aşa încît din punctul acesta de vedere, omul. credea că trăieşte oarecum liniştit. Avea bani destui, dar n-o arăta ; Mizdrache ştia de-acum totul despre el ; îi plăcea să bea, era laş ca un şoarece şi fusese deaj uns să fie prins odată cu un lucru inconvenabil ca să se arate dispus să facă orice : la început, un timp, trădând bineînţeles lucruri mici şi pe urmă, pe măsură ce primejdia de a fi descoperit creştea, căutând să afle şi să divulge chiar mai multe, totdeauna mânat de ceea ce face regula trădării : creşterea vinei în timp şi spaima de a nu fi descoperit. Lui Mizdrache, informatorul îi convenea din toate punctele de vedere. Fusese pe vremuri un orator mijlociu, folosit de social-demo-craţi la unele întruniri, pentru că sub cumsecădenia şi mediocritatea lui de fost funcţionar se ascundea şi un oarecare humor, şi grupurile acelea de oameni îndârjiţi, adunate în săli întunecoase şi înghesuite, pline de fum, reacţionau pe loc la glumele usturătoare pe care le făcea la adresa autorităţilor şi asta îi crease chiar un ascendent în partid. Odată interzisă activitatea legală, odată cu arestările, Vigoarea şi humorul dispăruseră de pe aceste buze, omul şovăia şi poliţia simţise unde se află trădătorul căutat. I se crease situaţia în care trebuia să greşească, fuseseprins, bătut hine şi pus în| alternativa de a pâra pe organizatorii unei întruniri clandestine. La început rezistase şi bătăilor şi presiunilor morale, pentru că un rest de demnitate păstrează chiar şi asemenea indivizi şi într-o trădare cel mai greu lutru este începutul ei, adică renunţarea la acest rest de demnitate. Omul fusese deci înfometat. Căutase de lucru doi ani şi nu găsise. Nevasta era gata-gata să-1 lase, cum fac deobicei în situaţii din acestea, femeile, se obişnuise chiar cu un fel de a trăi, modest - pe atunci, la_ care cu greu se putea renunţa, aşa că în momentul cînd fu chemat de un .necunoscut la o discuţie confidenţială, se duse pe jumătate convins că nu va mai rezista ofertelor. Cel însărcinat cu recrutarea lui avea ordin să nu se grăbească. I se cerură mici informaţii şi i se dădu o sumă considerabilă pe care fu sfătuit s-o cheltuiască cu prudenţă, adică puţin cîte puţin, ca să nu aibe neplăceri. Inventă pentru tovarăşii cu care mai lucra pe atunci-şi care aveau încredere în el, o mică antrepriză ce-i aducea cîte ceva şi chiar "îi ajută pe unii dintre ei. Pe atunci nu-1 bănuia nimeni şi răbdarea poliţiei îi aduse foloase însemnate. Avea reputaţia unui om cinstit, chiar i se încredinţa de către partid, dirijarea unor fonduri pentru cei din închisori şi, sfătuit de cel careJl recrutase, spori sumele fără să arate cum şi le procurase, făcîndu-şi din asta un merit deosebit. Cît se putu află pe cei care ajutau partidul şi pe cei ce primeau ajutorul lui, dar fără mari eforturi care să-1 trădeze. în general cei ce cotizau nu se foloseau de acte de evidenţă, pe vremea aceea hârtia era duşmanul cel mai mare al ilegaliştilor, aşa încât el nu putea procura decît numele celor ce strângeau şi predau cotizaţiile de partid, aceştia erau urmăriţi şi, din cînd în cînd, cîte unul dintre ei era surprins ca din întâmplare, arestat şi dat Ia fund pe veci. Poliţia avea grijă ca nu cumva vreo urmă de bănuială să atingă reputaţia acestui om care îşi vedea mai departe de treburile lui, distribuind sumele adunate cu o cinste exemplară. într-o asemenea meserie trebuie să te mulţumeşti cu triumfuri mici dacă vrei să ai mai tîrziu triumfuri mari. Cineva veghea ca acest informator discret, prezentând atâta încredere, să fie ocolit de greutăţi şi de capcane, împreună cu cei ce lucra, dar despre care se ştia totul. Odată pornit pe drumul acesta ireversibil, omul îşi dădu seama că nu mai poate face nimic, aşa încît primi să ia de la viaţă tot ceea ce se putea lua. Apărură femeile, totdeauna în locuri discrete, neştiute de nimeni, pentru că reputaţia că e un soţ cinstit şi un om serios trebuia apărată cu străşnicie ; chefurile, amicii, toţi veniţi de unde trebuia, cu urechi foarte atente, gata să desluşească şi unele nuanţe ce scăpau anai greu la spovedaniile rare din birouri unde spaima, prezenţa şefului Siguranţei însuşi, crea o anumită timiditate greu ide învins. Apropierea războiului înăsprise colaborarea dintre omul acesta şi poliţie. I se cerea mai mult şi el făcea totul ca să afle mai multe, dar şi în partid metodele se perfecţionaseră, unele căderi avertizaseră pe cei aflaţi în libertate că exista un trădător şi atunci posibilităţile de a şti totul sau aproape totul se reduseseră considerabil şi la presiuni, omul răspundea cu bâlbâieli penibile şi cu o spaimă mereu in creştere, pentru că atîtai lucru învăţase şi el : atunci cînd nu mai eşti bun, un accident oarecare curmă orice activitate şi nu e vorba de un accident Obişnuit : nu, eşti lăsat în ghiarele celor pe care i-ai vîndut şi ei au grije de tine, ori această spaimă te face zelos, te face inventiv, te face activ şi de asta avea nevoie acum Mizdrache, de zelul şi de inventivitatea omului din faţa lui. Convorbirea începuse în urmă cu un sfert de ceas şi ca deobiceî în asemenea ocazii, Mizdrache îl Întrebase cu cine se mai văzuse, când anume şi dacă existau bănuieli împotriva lui. Bănuieli existau. Mai ales după căderea acelui grup. 15 — Bănuiam, spusese el cu o remuşeare accentuată, că treburile nu se vor isprăvi aşa. Nu înţeleg de ce aveţi nevoie de asemenea excese ? se mirase el cu o naivitate jucată, pentru că de fapt într-o discuţie anterioară cu Mastacan, acesta îl prevenise pe ocolite că-i trebuiau nişte victime care să-i intimideze pe ceilalţi. Aş vrea să vă rog .să vă lipsiţi pe viitor de serviciile mele, nu pot accepta aşa ceva... Inspectorul surîsese secret, chiar cele mai mari lichele îşi închipuie că pot să facă orice sub o mască oarecare a respectabilităţii, şi nu spusese nimic, întorcea mai departe cheiţa în ascuţitoarea de tablă, privind-o cu atenţie. —• Sînt bolnav, nervii mei încep să slăbească, nu mai pot rezista... .spunea mai departe cît se poate de umil informatorul, îndreptîndu-şi . •cu degetele lui galbene de tutun o meşă rebelă de păr care-i tot cădea pe frunte. Gîndiţi-vă apoi şi la soţia mea, mereu mă întreabă de ce nu dorm şi ce fac la urma urmelor ? Chestia cu lucrările particulare pe care le am a căzut, a trebuit să inventez altceva. E greu de închipuit . •că se mai poate construi ceva în timp de război, acum totul se dărîmă. Afirm cunoscuţilor mei că trăiesc din vechi economii, dar ei bănuiesc că fur din cotizaţiile pentru partid... — De ce nu laşi pe altul să facă treaba asta, ca să nu mai fii suspectat ? zise moale Mizdrache, parcă indiferent, atent la zgomotele nopţii de afară şi avînd grijă să-i aşeze şi mai bine becul veiozei drept în faţă, ca să-1 aibe tot timpul sub observaţie, să vadă ultimele reacţii ale chipului obosit şi înspăimântat. —- E în interesul tuturor să nu fiu bănuit, pentru asta trebuie să mă dau la fund, altfel nu se poate, stărui celălalt. Mizdrache apăru în cercul de lumină al lămpii, pentru că pînă atunci nu lăsase să i se vadă decît mîinile fine, chinuind broasca de metal. —• Spune-mi ce se întâmplă practic într-o asemenea împrejurare în partid, cînd patru oameni sînt prinşi... —• Se taie orice legătură cît de mică a celor care aveau contacte cu ei, se părăsesc Vechile adrese şi se schimbă identităţile. —• Pînă aici e bine. . Mizdrache îl fixa cu ochii lui vii, arzători. —• Ai putea să-mi procuri pe unul din aceştia care fabrică buletine oficiale, scutiri de front, adeverinţe şi certificate medicale, nu să-1 arestăm, vreau ceva mai mult de la el, să-I facem prietenul nostru. —• înţeleg, dar mi-e foarte greu. De la începutul războiului liniile de activitate s-au separat. Eu am rămas într-un sector periferic. —• Păcat că nu ne-am gândit mai demult la asta, cotizaţiile sigur că sînt foarte importante, dar... „Nu e prost, nenorocitul !" gândi inspectorul. în general pe oamenii de genul acestuia mai mult îi admira decît îi dispreţuia pentru că-i semănau şi undeva se întâlneau în îndeletnicirile lor. Ba, mai mult, dacă se gândea bine, informatorul se descurcase bine timp de aproape zece ani, nelăsînd urme şi făcând servicii importante poliţiei secrete. —• Dar vorbeam de retragerea unea, domnule inspector, reluă el destul de hotărât, pe neaşteptate. . — Ţi s-a făcut frică ? . — Cred că da. —• Asta-i foarte prost pentru dumneata. După cîte ştiu eu, în meseria pe care o ai nu se scot pensionari. Sînt două posibilităţi de a o termina, cianura sau confruntarea cu proprii prieteni. Sper că nu doreşti nici una, nici alta... Celălalt asudase. Ştia că cererea lui nu va găsi nici o milă la inspector, dar dintr-0 speranţă absurdă încercase să audă măcar o încurajare. Deveni patetic pe neaşteptate : —• Domnule inspector, dar n-am vrut să-i trimit la zid, dv. ştiţi că nu mai dorm de cînd am aflat sentinţa ? N-am omorît un pui de găină — şi-acum ? ^ ^ Voia să plângă, să-şi dea palme, să facă câteva gesturi definitive, dar braţele parcă-i încremeniseră. Era rece"ca un sloi de ghiaţă pe dinăuntru şi pe urmă celălalt zîmbea atît de ironic ! —• Vreau să te liniştesc, zise Mizdrache, oamenii dumitale au fost executaţi acum două nopţi... —• Nu ! urlă omul sărind de pe scaun. Nu, nu se poate ! Acum îi era frică cu adevărat, o frică de moarte, o frică fără măsură care-1 făcu să se zbată pe duşumelele pe care se prăbuşise, cuprins de un acces de isterie. Apăru ca din pământ Ciripoi cu încă un agent, îl pălmuiră, îl udară cu apă şi Mizdrache îi întorsese spatele, privind prin fereastra deschisă într-o curte neagră şi pustie deasupra căreia stăpînea întunericul dens al unei nopţi reci de septembrie. îl cărară afară, inspectorul făcu numai un semn cu mîna şi-I readuseră după un sfert de ceas, parcă micşorat în propriul trup, scurs ca o rufă stoarsă, palid, fără viaţă, eu mîinile tremurând ca de friguri, cu buze vinete pe oare şi le muşca cu furie încă, bolborosind ceva neînţeles, terorizat, căzut, prăbuşit, nemaiavând nimic omenesc în el, pentru •că era foarte uşor să te gândeşti că ai săvârşit o mârşăvie, dar nu să şi afli că ea se terminase aşa cum se terminase această afacere, adică cu patru oameni ucişi. — Dă-i puţin coniac, ceru Mizdrache şi Ciripoi deschise un sertar întunecat, turnă în trei păhărele, unul şi pentru sine, făcu cu ochiul agentului care-1 ajutase s-o şteargă pentru că nu mai avea nevoie de el şi dîndu-şi importanţă le întinse pe rând băutura roşcată. Mizdrache nu bău. Informatorul se uită lung la păhăruţul din faţă şi in cele din urmă sorbi, întâi fără poftă, abia stăpinindu-şi tremurul degetelor, apoi cu o sete repetată. într-adevăr, Ciripoi îi mai turnă de două ori la rând coniac, făcându-i cu ochiul : —• Haide, nu mai fă pe muierea cu noi că aici nu sântem la pension. Este, dom'şef ? Mizdrache îl găsea mitocan pe subaltern, deşi cu un oarecare haz. Acum Ciripoi era de o grosolănie perfectă, dar foarte binevenită, pentru că nu putea suferi astfel de scene care aveau în ele ceva trivial, de nesuportat. — E chiar adevărat ? întrebă cu ochii cârpiţi, plini de lacrimi oaspetele. Inspectorul se cabra deodată, era încă lingă fereastră, privind noaptea neagră şi ascultând tainicul zgomot al unui copac ce-şi mişca frunzele ca în somn, alături de ferestrele luminate. Se întoarse şi-'l con 2 — Viafa Romîncască 17 cedie pe Ciripoi cu un gest. Acesta ieşi pe vîrful picioarelor cu ochii încă pe sticla de coniac la care râvnea sincer. —i iSă fac îşi două cafele ? mai întrelbă din uşă. —• Nu e nevoie ! încheie brutal Mizdrache. Lasă-ne ! După aceea ocoli ca o fiară scaunul în care se afla prăbuşit omul acela ticălos şi-i spuse : — Uite ce e, să încheiem cu scenele astea de prost gust. Nu-mi plac zdrenţele şi dumneata eşti o zdreanţă. Noi te plătim aici pentru ceea ce faci şi nu ne putem •permite să avem milă, chit că ceea ce plătim e sînge omenesc ! Adevărul îngrozitor fusese spus cu o răceală care-i îngheţă spinarea celuilalt. — Nu-mi plac lacrimile şi toate- smiorcăielile astea. Pentru mine nu reprezinţi mai mult decît fotoliul în care stai. Iată ce am să-ţi spun : am nevoie de dumneata, cum şi dumneata ai nevoie de noi, mai mult decît orioînd de noi, şi vei vedea de ce. Trebuie să vorbim deschis, fără ascunzişuri. Noaptea trecută unul dintre cei patru oameni care erau duşi la execuţie a evadat! Se făcu tăcere. Informatorul înlemnise, Mizdrache crezu că criza de epilepsie de andineauri se va repeta, dar celălalt nu se mişcă. Privea fix covorul vişiniu cu desene orientale, căutând să desluşească ceva de: neînţeles. —' Nu se poate, rosti încet, cu o îndoială prelungă, convins că bănuiala i se va confirma, nu se poate, cum poate să scape cineva din faţa unui pluton de execuţie ? —'• Uite că s-a putut. Toată poliţia şi jandarmeria îl caută la era asta, dar n-a putut fi găsit. —• Nu cred o iotă din ce spuneţi ! Omul ridică privirile lui şterse de şobolan încolţit căutând în ochii celuilalt ceva, o urmă de şiretenie, dar nu găsi nimic. 1 — Nu e adevărat, nu e adevărat ! repeta îndobitocit, nevrînd să creadă în cele ce auzea, pentru că prea ar fi fost teribil. Şi curiozitatea, de a şti numele evadatului se ivi abia mult mai tîrziu. —• Cine e cel care a scăpat ? întrebă în cele din urmă, cu voce pierdută, şovăitoare. Mizdrache i-1 spuse şi iar se făcu 'o tăcere înfiorătoare, lungă, interminabilă. —• Nu se poate, nu se poate, repeta într-urna cel din fotoliu. Nu se poate, doar o execuţie e o execuţie, cum poate scăpa cineva de o execuţie ? Avea pe faţă jumătate din nebunia care trăieşte în fiecare om şi oare iese la suprafaţă abia în momente ca acestea. —• Nu e adevărat, nu e adevărat, spuneţi-mi că n-a scăpat nimeni, că au murit cu toţii... Inspectorul se aşeză iar în umibra veiozei şi parcă scuipă cuvintele care urmară : —> Parcă îţi părea rău după ei, şi-acum Hai vrea cu ţărîna în gură. Să mai crezi în remuşcările oamenilor ! Nu spunea toate astea cu tonul teatral pe care cîteodată îl avea, era în glasul lui un dispreţ sincer, total şi nedisimulat. Omul din faţă, de multă vreme, încă înainte de această convorbire, căzuse într-o altă condiţie decît cea umană. Mizdrache avea senzaţia că discută cu un cîine de circ, aşa încît urmă rece şi indiferent : —' Pentru dumneata nu rămîne să joci decît o carte. E ultima dumitale carte. Nu-ţi ascund că poţi să-ţi frângi gatul şi în cazul acesta noi nu putem să intervenim cu nimic, pentru că te-am trăda. Ai avut ghinion şi-atâta tot. Iată despre ce este vorba. Anumite interese cer da să apari în postura de om care protestează împotriva actelor nebuneşti săvârşite de către unii membri ai partidului căruia i-ai aparţinut, pentru că odată aflat aici, îmi închipui că nu-i mai aparţii decât formal, înţelegi despre ce vreau să-ţi vorbesc ? Celălalt Înţelesese foarte bine. Acum toate faptele se legau foarte logic între ele.; I se ceruse la început un lucru foarte obscur. Numele celor care se arătau cei mai dispuşi la o rezistenţă violentă âmpotriva autorităţilor, pentru că poliţia ştia că în partid exista şi o tendinţă spre lupta deschisă. El era cunoscut ca un pacifist, ca unul ce sfătuia pe toţi să lase -aventurile şi să-şi vadă de treburi pînă cînd timpurile se vor mai linişti. Căderea acestui grup avea să-i înveţe minte pe ceilalţi să se astâmpere, restul era foarte simplu. Se găsise pretextul, numele celor prinşi, el le furnizase fără să-şi dea seama spre ce sfârşit îi împingea, totul era încheiat de-aeum, numai că se ivise ceva neaşteptat : salvarea unuia dintre cei aruncaţi Sn braţele morţii şi anume a celui de care jse temea ceî mai mult, pentru că era unul dintre cei mai neînfricaţi oameni pe care-i cunoscuse. Mizdrache se juca iar cu broscuţa de metal, părea amuzat sincer de salturile jucăriei şi vorbea cu pauze, căutîndu-şi mereu cuvintele. —• Dacă noi îl prindem pe omul care a evadat e foarte bine pentru dumneata, ultimul martor al acestei afaceri va dispărea. Ai tot interesul să afli unde se ascunde şi să ni-1 dai în mână, dar eu ştiu foarte bine că e foarte greu, pentru că eu îi cunosc pe oamenii aceştia poate mai bine dedat dumneata. —'• Şi-atunci ? făcu celălalt distrus, fără vlagă, fără speranţă, chinuit de o spaimă ce creştea odată cu scurgerea minutelor interminabile ale conversaţiei lor. —i Mai există o şansă. El trebuie să fie împiedicat să ajungă iar în rândurile partidului, să-şi pledeze cauza, să explice, să-şi găsească dreptatea. Dumneata trebuie să-1 calomniezi, să arăţi că nu a put at să scape de sub gloanţele plutonului decît cu voia noastră, că între el şi noi a existat o înţelegere, că ştii bine că omul acesta i-a vândut pe ceilalţi ân schimbul vieţii pe care noi i-am dat-o ! Totul era atât de simplu, doamne, dumnezeule ! Omul din fotoliu vru să se prăbuşească la picioarele lui Mizdrache, dar se stăpâni pentru că ştia că acestuia nu-i plac astfel de gesturi. . — Domnule inspector, cum să vă mulţumesc ! Cum să vă mulţumesc ? . — Stai, că n-am terminat. Nu eşti atât de naiv încât să crezi că totul va merge ca pe roate. Lor, celor din puşcărie, pentru că şi ăştia ştiu totul, nu am aflat încă cum, dar ştiu tot, şi celor de-afară le trebuiesc dovezi. Omul acela va fi ucis dacă nu dovedeşte că nu a trădat, după cum dumneata vei fi ucis dacă nu vei dovedi că el a trădat. E o chestiune de viaţă şi de moarte şi mila, fleacurile, lacrimile, nu folosesc ia nimic, pentru că eu îţi cer ceva şi mai mult. îţi cer să-1 calomniezi şi pe Ion Petre. —• Nu se poate ! exclamă automat informatorul. El era un sfîrit, un om în oare toţi cei din partid credeau ca în lumina zilei. Nu are nimic pe conştiinţă, a muncit de mic, şi-a ţinut fraţii prin şcoli, a ajutat pe toţi cei lipsiţi de mijloace, s-a zbătut, era cel mai frumos om pe care Ham cunoscut... Mizdrache auzea un glas nou, neobişnuit la indivizi de genul acestuia. 1 — Cu atît mai bine ! zise. —• Nu pot, cereţi-mi orice ! Omul ăsta mi-a dat pîine să mănînc, s-a zbătut să mă angajeze cînd n^aveam de lucru, m-a cununat chiar, el m-a cununat, dacă aş fi ştiut că~l trimit la moarte m-aş fi lăsat mai . •curând ucis decît să vi-1 dau. Am crezut că veţi proceda ca şi altă dată doar cu intimidări, chiar mă bucuram că în felul aceste îl feresc de un rău m-ai mare. Stând în închisoare nu mai făcea cine ştie ce grozăvii. De .altfel, nici pînă acum n-am aflat de ce au fost condamnaţi oamenii ăştia. După câte am înţeles, ei transportau nişte manifeste. Cum poate fi cineva . •condamnat la moarte pentru atît ? —• O să afli mai tîrziu amănuntele. Deocamdată mă interesează . •memoria acestui om. Ea trebuie terfelită, pentru că îţi dai seama că n-avem nici un chef să facem din nişte cadavre eroi. Nu este logic :şi nici moral. —• La ce vă foloseşte distrugerea reputaţiei unui om, tot nu înţeleg ? Mizdrache abandonase jucăria de tablă şi se apropiase iar de fereastra deschisă. — Ce suflet ciudat au unii ! reflectă el cu glas tare. Ţi-a venit foarte uşOr să nu ţii seama de nimic atunci cînd a fost vorba să dai aceste patru nume, ba chiar ai făcut ceva şi mai mult, şi-acum cînd e vorba despre ideea celorlalţi despre unul care a murit, ai îndoieli, remuşcări, prostii ! Să încetăm ! N-aim chef deloc să mă tocmesc cu dumneata, to^cmai pen tiu că eşti puţin rudă cu el, tocmai de aceea vei fi mai convingător ! Asta o să potolească multe elanuri. Cît despre rest, nu mă priveşte. Tot ce mă interesează este să n-o termini prost. N-avem nici un interes, crede-mă ! De data asta, celălalt adăugă : — Nu-i cunoaşteţi pe domunişti, spuse rar, parcă vrând să dea un avertisment. Cred că nu-i cunoaşteţi deloc. E foarte uşor să minţi, dar e foarte greu să-i minţi pe ei. O să credeţi că vreau să mă apăr. Mi-am dat seama că scăpare pentru mine nu mai există din momentul acesta, decît dacă reuşesc sau nu în această minciună, aşa că eu sînt legat de această minciună prin viaţa sau prin moartea mea şi n-am să renunţ atît de uşor la viaţă. Voiam numai să vă spun că uneori, în toată murdăria în care poate trăi un om ca mine, există un prag peste care nu poţi trece... —> Fleacuri, replică inspectorul. Dumneata bănuieşti că am timp gă mă înduioşez, ba, mai mult. să cred ceea ce spui ? Calomnia e tot o formă de a ucide şi de îndată ce ai omorât o dată, restul vine de la sine.. Bea mai bine un păhărel de coniac cu mine, în cinstea acestei afaceri,, pe care, să sperăm că o vom duce cu bine la capăt... Nu lipsea decît gestul final : o strângere de mână ca la încheiereai oricărui pact, dar el lipsi, pentru că erau amândoi atît de ticăloşi, încît din oroare unul faţă de celălalt nu se mai priviră, băură ca doi streini, într-o gară şi se despărţiră fără un cuvânt. Dumitrana visa că nu-şi mai găsea camera de la hotel 5. Adlon, din Berlin. Nu mai ştia în ce an se află şi avea impresia că din clipă în clipă, doi civili îmbrăcaţi în haine negre de piele aveau să-i bată în uşă şi să-1 poftească la. sediul Gestapoului. Coşmarul dură câteva ore. Revăzu lungile coridoare' luminate numai de o lampă gălbuie, sus, în tavan, şi uşile nesfârşite de la etajul II sau III, asemănătoare între ele, aceleaşi uşi roşii de lemn de cireş sau de stejar, lustruite, şi bara scării, de alamă, treptele reci şi înguste, şi simţi că asudă abundent de oîteva ori. Intrase pe rând în câteva odăi necunoiscute care semănau intre ele în mod ciudat şi toate aveau ferestrele deschise spre peluzele din jurul porţii Brandenburg, şi el vedea clădirea sinistră cu vulturi şi qvădrige a Reichstagului şi parcă auzea pe scările de fier urcând paşii grei ai agenţilor. Se ascunsese într-o baie cu aer înăbuşitor, plină de aburi, şi în oglindă zărise prin uşa întredeschisă chipurile urmăritorilor şi pe urmă intră într-unui din acele dulapuri imense între două rânduri, de haine de seară, dar ei scotoceau la nesfârşit şi-i venea să ţipe de spaimă, dar se abţinea. Pe coridoarele abia luminate de becurile palide se auzeau paşii încurcaţi ar unei mulţimi care năvălea spre paliere, ar fi vrut să sară de la fereastra prin care intra aerul rece al parcurilor din apropiere şi se pomeni pe Unter den Linden în mulţimea nepăsătoare din faţa vitrinelor şi revăzu într-o clipă parada cămăşilor brune, cu facle, pentru că noaptea asta nu se mai sfârşea şi totul se strângea iar în jurul său, absurd ; dar primejdia, nu scădea şi iar reîncepu urmărirea pe coridoarele nesfârşite de la Adlon, obsesia paşilor tîrşiţi pe covorul roşu, măturat cu grije, apoi reapărură candelabrele micului bar de la mezzanin, nenumărate lumânări gălbui, ascuţite, arzând intens şi obscur, în acelaşi, timp lăsînd umbre pe pereţii albaştri palizi. Sta la o masă cu Werner, un tovarăş german cu care luptase mai apoi lângă podul Toledo, în Spania, parcă într-un timp imemorial. Auzea focurile rare ale artileriei şi vedea micile autocamioane sovietice (Molotovuri puternice care urcau o coastă pietroasă şi. de undeva se trăgea cu mitraliera şi ei se ascundeau după nişte tufe). Apoi imaginea se umbri şi se trezi tot sub candelabrele Adlonului, sub privirea' severă a unor chelneri cu mutre de poliţişti care îi ascultau atent şi ei încercau să vorbească foarte încet, dar nu reuşeau şi aveau impresia că din clipă în clipă vor fi înşfăcaţi de gulere şi aruncaţi într-o maşină. Luminile se stingeau unele după altele şi nu se ridicau de frica acelor oameni îmbrăcaţi în smokinguri negre, rânjind ân spatele perdelelor... O sudoare rece îl inundă şi i se păru că se trezeşte acasă, într-una din numeroasele case în oare locuise în ultimii ani. Ina răsufla uşor, die afară venea o lumină puternică, prin perdelele rărite. Stătu oîteva clipe cu faţa în sus, vru să fumeze şi se răzgândi. „Iar o iau de dimineaţă cu luleaua..." se dojeni. „De unde dra'cu obsesia asta a Adlonului ?" Locuise o singură noapte acolo sub un nume fals, e drept, suspectând pe toţi chelnerii că sînt agenţi ai Gestapoului, dai' de atunci trecuseră câţiva ani... Delira. Într-un minut se revăzu în mica şi uscata cafenea Benito din Madrid şi simţi boarea râului Jarama, lângă care dormise o noapte sub pânza unui cort, totul se învălmăşea, avea fierbinţeli, îi era sete, ar fi vrut să fugă undeva pentru că auzea iar trosnetul puştilor şi acele gloanţe ce trebuiau să-1 ucidă venind din spate spre el, se întreba încă nedumerit : asta să fie moartea ? O muşcătură fierbinte sau rece în carne şi pe urmă nimic sau o lungă agonie ? Cineva îi aşeza o pânză rece pe, frunte, gemea înăbuşit încă cu spaimă să nu fie auzit de către vecinii Terezei. într-o semi-conştiinţă îşi dădu seama că se află iar în cafea unguroaicei şi nu înţelese nimic. Timpul şi spaţiul se amestecau, retrăia zile trecute, ceva apăsător şi implacabil îl urmărea, nu scăpa de obsesia că va fi în cele din urmă înhăţat şi dus iar într-o pădure care n-avea semeţia, liniştea şi mirosurile subtile ale crângurilor de -.pini, aflate unde ? A, da, Spania, răcnetele maurilor fioroşi, atacând, c;i ântr-un război de operetă, dar, vai, atît de real... — Te-ai trezit ? Era glasul nevesti*sai şi chiar o văzu, puţin mai slăbită, cu acea pecete vânătă a grijii pe faţa încordată, privindu-1 cu grijă şi cu o dragoste severă. Apoi totul prinse contur, florile de toamnă din odaia Terezei, părul negru al Inei, privirile ei puţin îndepărtate parcă de lume, de unde ea parcă sosea totdeauna târziu spre lucruri, gpre ceea ce o înconjura. —• Ina, spuse mai mult .şoptit, cînd ai venit ? —' Taci, încearcă să mai dormi ! — Ei, asta-i bună ! se oţărî el cu o bărbăţie revoltată, dar simţi un junghi sub omoplat şi recăzu pe perna încălzită. Din mica încăpere alăturată se auzea un mers furiş de copil şi chiar şoapte. Tereza vorbea cu fata ei şi în cele din urmă o văzu şi pe ea, aducând un ibric roşu şi întrebând din priviri ce se mai întâmplase. Pe urmă lui Dumitrana i se făcu dintr-odată frică, tresări şi se ridică într-un cot, luînd mâna femeii de lângă el : —1 Spune-mi cînd ai venit aici ? —' De două zile ! Puteai s-o păţeşti 'dacă mai întârziam. . — Singură ? —> Doar atâta lucru am învăţat şi eu ! —> Nu te-a urmărit nimeni ? —1 Fi i liniştit ! De cînd te-au prins am schimbat trei adrese. —> Cu „amicii" noştri cum te-ai descurcat ? . — Nu mai mă întreba !... Tereza zîmbea mulţumită lingă ei. —' înseamnă că e sănătos, bucură-te ! Dumitrana o îmbrăţişa stângaci pe Ina. Totul fusese atât de învălmăşit < Nu mi-au dat voie să vin să te văd. Am făcut-0 fără ca ei să ştie... — De ce ? Ina tăcu, bărbatul o cunoştea bine, nu putea minţi, avea să-i spună foarte repede şi foarte deschis adevărul. — Te bănuiesc de trădare... Asta era ! Dacă nu pot să te omoare, atunci te distrug în felul ăsta. Ce simplu, ce idiot de simplu... La început încă nu-şi dădu seama de imensitatea nenorocirii sale, nu putea încă să-şi închipuie că oamenii cei mai apropiaţi lui puteau să creadă într-o astfel de minciună. Tăcu o vreme, judecând soldăţeşte. învăţase atâta lucru în toată viaţa lui : în clipele cînd trebuie să iei mari hotărîri sau cînd simţi că pielea ta nu mai face doi bani, e necesar să stai puţin să te gândeşti, dar nu înainte de a nu te gândi la nimic o clipă lungă, imensă, grea şi tocmai de aceea foarte preţioasă. în clipa asta îşi aminti de traversarea unui câmp de mine, noaptea, lângă Irun, când grupul său fusese aproape ân întregime nimicit, cînd în dreapta şi-n stânga lui auzea cum moartea smulge pe neaşteptate, violent şi triumfător maţele din nişte oameni vii, din prietenii lui, încăpăţînaţi şi tenaci, dar nefiind în stare să mai aibe vreun cît de mic instinct de conservare. Asudă, simţind că-i vine să verse. Poţi să te fereşti de orice, de glonţ, de schije, de mine (iată, el scăpase, ocolind "moartea în noaptea aceea parfumată, privind la moartea altora) dar acum o senzaţie de primejdie totală şi fără scăpare ii făcea să -se clatine, ii golea mintea şi trupul de orice conţinut. Femela îi luase mîinile între ale ei şitimid, privindu4 neclintit în ochi, bărbăteşte. —•• Spune-mi, Ina, şi tu crezi lucrul ăsta ? —• Dacă l-aş fi crezut, nu eram aici. i le strângea încet, parcă 23 Parcă se liniştise, dar nu era deloc liniştit. Ştia că ei vor afla că nevastă-sa 1-a căutat. De ieri, de alaltăieri de cînd călcase pragul casei. Terezei, însemna că n-o mai cunoşteau, că n-or să-i mai dea să facă nimic, n-o vor. mai cunoaşte şi asta era mai rău decît moartea. . — Poate n-ar fi trebuit să vii să mă vezi, spuse cu o îndoială dureroasă Dumitrana. . — Nu se putea face altfel. Eu te cunosc mai bine decît ei. Şi ei te cunosc bine, dar le este frică de tine şi asta mi se pare foarte firesc. Şi-acum, spune-mi mie cum s-^au întâmplat toate. Vreau să ştiu... Bărbatul nu putea să povestească nimic, era enervat şi scârba şi ura pentru cineva necunoscut, mare şi puternic izbucni pe neaşteptate. —• N-am să stau aici în pat, să zac ! N-am să întârzii un minut,, să ştii ! Şi pe acela care mi-a dorit moartea şi n-a reuşit să mi-a dea şi care acum mă murdăreşte, îl voi găsi şi-am să-1 strivesc ca pe o muscă ! îl durea îngrozitor umărul, dar se stăpâni, strânse din dinţi şi vru să se îmbrace. Femeia îl potoli. —' Ai răbdare. Trebuie să mai stai cîteva zile în pat. Pînă se vindecă rana. După aceea vom vedea ce ne rămâne de făcut... Ea spusese totul. Erau singuri, trebuiau să se descurce cum or şti, şi asta nu părea lucrul cel mai important. Cel mai important lucru rămânea ca el să găsească pe cineva căruia să-i spună totul şi care, mai ales, să 4 creadă. Loviseră bine, nu se putea 'închipui ceva mai josnic şi mai laş. Statură împreună pînă spre prânz şi el îi povesti totul, simţind puţin cîte puţin cum îi trece enervarea. Cînd termină, mîngîie obrazul femeii, spunându-i : — Doi oameni pot să dovedească adevărul. Unul a fost lângă mine cu câteva minute ânainte de a fi prins şi-al doilea s-a împotrivit acţiunii în care noi am căzut. Cel care mă stropeşte cu noroi şi oare ar fi vrut ca eu să dispar este unul din cei doi. îmi va trebui foarte mult timp ca să mă conving care dintre ei a trădat şi cu siguranţă că şi cel oare mna trădat mă caută pe mine. Nu ştiu ce am de făcut de aici înainte, trebuie să mă gândesc foarte mult. Ina, acum trebuie să pleci. O vreme o să trăim, despărţiţi. Ştiu, ştiu, n-o să vrei, dar aşa e mai bine pentru amândoi. Dacă te cheamă la ei, spune-le ce crezi despre mine, nu-i minţi. Spune-le că pînă nu-mi voi dovedi nevinovăţia n-am să-i caut, dar să ailbe încredere în mine, aşa cum ai avut tu... Dacă se iveşte ceva, caut-o pe Tereza.' Ea o să mă găsească. Sânt într-o mare încurcătură. Niciodată nu mi-am închipuit că lumea poate fi atât de neîncăpătoare pentru mine. Acum, te rog să pleci fără lacrimi şi fără alte cuvinte. Vorbele n-ajută la nimic. Femeia plecase. în mica odăiţă de paiantă era linişte. începuse să plouă, Tereza nu se întorsese. Privi o vreme florile sărace din ferestre şi ascultă târâitul burlanelor. Prin curtea plină de chiriaşi nu mai trecea nimeni. Nu adormi, nu era obosit, se gândi mult şi înde lung la viaţa lui, la tot ce lăsase in urmă şi se întrebă unde greşise, în care moment al vieţii şi mai ales se întrebă asupra;: cărui om se înşelase atît... în biografia unor oameni ca Dumitrana se găsesc mai totdeauna acele explicaţii reale ale drumului lor în viaţă, drum inexorabil, dacă te gîndeşti taine, fără putinţă de a avea alt făgaş. Fiul unui hamal din portul Brăila, pînă la 7 ani nu ştiuse ce-i foamea. Taică-său, cit fusese încă sănătos, câştiga foarte bine şi-ar fi adus acasă şi lapte de pasăre dacă ar fi vrut cineva. Trăiau, el, maică-sa şi o soră oare murise de mică de o pneumonie, într-o casă joasă de mahala, curată şi bine îngrijită, fără să le pese prea mult de vecini, de săracii din jur, de lumea, aceea pestriţă şi amestecată a tuturor porturilor, lume în care foarte uşor poţi să confunzi nenorocirea cu ratarea, ghinionul cu lipsa pregătirii în faţa vieţii nemiloase. Fusese pînă la anii de şcoală bine hrănit, îmbrăcat mai altfel decît ceilalţi puşti zdrenţăroşi, mirosind totdeauna a mizerie şi sărăcie prelungă, a odăi igrasioase, uitindu-se la o bucăţică de pâine cu miere, ca la ceva nemaipomenit. într-o zi venise însă nenorocirea. iSe rupsese o schelă, şi cm şi un balot imens căzuseră în apă şi era în februarie, cînd Dunărea abia. se dezgheţa. Pe taică-său îl scoseseră dintre sloiuri, mai mult mort decît. viu, sufocat, dominat de o spaimă pe care copilul nu avea s-o uite. Două săptămâni zăcuse între viaţă şi moarte şi după aceea nu se mai însănătoşise niciodată.. Muncea puţin, slăbise la jumătate, mînea mult, dar degeaba. Era palid şi tuşea groaznic, trezind toată casa, noaptea. 'Nu-i mai dădeau, de lucru şi câştigul scăzuse în mod simţitor. Toată acea mică -bună stare, cât o poate avea vreodată, în vreo perioadă a vieţii, un om modest — pierise, era numai o amintire de demult. începuseră 'certurile în familie şi se născuse mai ales o ură fără motiv a bolnavului faţă de copilul ce devenise dintr-odată, o povară dacă nu de nesuportat, în orice' caz chinuitoare, fără ca pentru asta să existe temeiuri adevărate. Băiatul crescuse şi îi trebuiau haine, şi nu orice haine, pentru că maică-sa era foarte mândră şi -ambiţioasă, îi trebuiau cărţi ,şi chiar mai. multă mâncare. Femeia intră chelneriţă într-un restaurant de pe malul Dunării şi de aici înainte totul se otrăvi. Taică-său devenise gelos, o bătea în fiecare seară pentru că bănuia că răspunde invitaţiilor hamalilor din port şi mai ales propunerilor marinarilor de cursă lungă, sosiţi cu bani şi cadouri într-un scurt concediu. O pândea până noaptea, târziu, o scotocea prin buzunare, toată viaţa lor părea o lungă 'ceartă,, curmată de mici epoci liniştite. După patru ani, atît timp -cît el putu. să urmeze clasele primare, maicănsa rezistă pumnilor şi insultelor, pe urmă dispăru fără să mai ştie nimeni de ea, într-o seară. Se spunea, că o luase un matroz la Viena, alţii ziceau că se aruncase în Dunăre, nici poliţia şi nici nimeni -pînă în ziua de astăzi nu aflase şi nu pricepusenimic din toată afacerea. Pe taică-său îl chemaseră la poliţie, îl bătuseră pînă-1 stîlcis-eră pentru că îl bănuiau amestecat în dispariţia asta, dar nu putuseră să scoată nimic de la el. întors acasă nu mai era bun de nimic, sta toată ziua şi gemea, începuse să-şi vîndă din lucruri, multă 25; lume crezu că va cădea) la darul beţiei, dar i se întâmplă un lucru şi mai rău, deveni biserioos, intră într-o zi în altarul popilor şi mu-1 mai scoaseră de acolo. De mila lui,! preoţii îl lăsară isă ajute la strângerea luminărilor şi la curăţenie, hrănindu-se cu turtele aduse de credincioşi şi cu interminabilele rugăciuni adresate sfinţilor. Uriaşul de altă dată, omul care căra cîte patru saci de grâu în spate, devenise un bărbat fără vlagă, cu ochii mereu înlăcrimaţi, cerşind icoanelor o îndurare ce nu mai venea. Un vecin, plutonier major reangajat, făeîndu-i-se milă de singurătatea şi de lipsa de viitor a copilului, scrisese o scrisoare lungă unui prieten de la Fălticeni,, tot reangajat civil, şi Duimitrana Vasale, cum scria, de atunci în matricola lui militară, (deveni Copil de trupă la un regiment de artilerie cu tracţiune hipo. Amintirea scurtei prosperităţi, de demult, cu casa lor aproape îmbelşugată, cu chipul luminos al femeii curate şi vesele, cu duminicile când tatăl îi ducea pe amândoi cu un şlep pînă la Galaţi sau mai aproape, drumurile lungi pe apă, lumea aceea amestecată a portului, cu marinari, mecanici, pescari şi prostituate blânde, generoase, rămase undeva ân memoria băiatului trist şi nedumerit de întorsătura vieţii. DeObicei sufletul copiilor puşi în faţa unor astfel ide împrejurări, se feminizează, ei devin nişte mici fiinţe fără apărare, gata să cadă uşor în cele mai teribile ispite. Dumitrana moştenise ceva din firea din tinereţe a tatălui său. -Nu-i era uşor să se obişnuiască cu viaţa 'brutală de 'cazarmă, cu sculările de la ora 5 şi jumătate în zori, iarnă-vară, cu comenzile răstite ale tuturor : ofiţeri, sergenţi, caporali,. pînă şi soldaţi care nu vedeau în copiii de la 10 şi 12 ani decît nişte mici servitori, buni la toate : adică la corvezile cele mai umilitoare, începând cu curăţatul cartofilor şi terminând cu spălatul latrinelor, cele mai abjecte locuri din lume. Imensa curte, cu manejul plin de cai nărăvaşi, neîmblânziţi, avînd ei înşişi o bestialitate de nepotolit în priviri şi în apucături, mirosea veşnic a bălegar şi a fasole, a varză murată, lepădată primăvara de împuţită ce era într-un loc fără canalizare, a leşie şi a borhot, a urină încălzită la soare şi îngheţată iarna şi iar dezgheţată de anotimpul cald, adică a un lucru unic ce te urmăreşte toată viaţa, pentru că îl întâlneşti, aşa cum îl întâlnise el, pretutindeni ân lume, unde se află cazărmi, soldaţi şi destulă nesimţire. Mâncase bătaie pe săturate, auzise cele mai cumplite înjurături ce pot fi auzite de o ureche omenească, asistase la crime premeditate, nepedepsite de lege şi la cele mai îngrozitoare disperări. Trăia într-o lume de majuri, năpăstuită şi jalnică, de trupeţi veniţi de la ţară, încă vorbind despre alţi soldaţi care trăseseră în 1907 ân taţii lor care se răsculaseră, trăind mereu cu groaza ordinelor care trebuiau să-i ducă poate încă o dată ân faţa părinţilor ca să-ii ucidă cu puştile pe care le minuiau stângaci ca şi tunurile Bofors, cu chiulata sudată pe care nu le mai Învăţau niciodată cum trebuie, fapt ce făcea ca săptămânal dricul regimentar, adică o căruţă grosolană, cu roţi mari, necioplite, să ducă undeva, ân dealul din spatele regimentului cîte trei-patru morţi cu falca spartă sau cu ochii scoşi, pe ultimul drum, in sunetele tragice şi neverosimile ale unui marş. Şi nu erau numai cei nepricepuţi, accidentaţi de lipsa lor de atenţie, de neputinţa de a învăţa mânuirea complicată a acestor tunuri nesigure (analfabeţi ce nu puseseră fin viaţa lor anina decît pe coamele plugului), mai erau spânzuraţii din latrinele fără uşi, cei . •care nu primeau învoiri ca să-şi vadă nevestele cu 'burta la gură de paşti, pentru cine ştie ce răspuns dat imajurilor sau pentru că nu lustrui-.seră cizmele locotenenţilor ca lumea, şi atunci o jignire imensă îi hotăra . •pe flăcăii de ţară, în stare să dărâme un bou cu spinarea să facă gesturi copilăreşti de domnişoară de pension, adică să-şi lege cureaua de cînepă în jurul gâtului şi să se agate de câte uni căprior şubred de lemn "ce mai avea tăria înainte de a se prăbuşi să mai ţină un trup de ostaş tânăr, supărat pe viaţă şi pe nedreptate. Dar cînd intri pe mâna unei brute la 12 ani şi aceasta te pune să âogenunehi chiar cum intri pe poarta cazărmii şi te unge icu gaz şi îţi spune că âţi face of Onoare pentru Că-ţi tunde capul rîios şi te ohinuie cu o maşină ruginită, vârâtă şi aia în gaz şi pentru toate acestea trebuie să-i mai cumperi şi ţigări a doua zi şi să-1 slugăreşti, cărîndu-i de la popotă cîte o chiftea proaspătă sau cîte o murătură scăpată dintr-un "butoi plin de şoareci înecaţi pentru că odată şi odată iar îţi vine rândul la tuns şi nu ai mamă, nu ai tetă oare să te ducă la un frizer în oraş ci tot pe aceste mîini brutale de sergent încapi — parcă nimic nu te mai doare atât de mult, parcă nu te mai miri de nimic şi primeşti toate lucrurile foarte firesc. Nu-ţi mai pasă de dormitorul împuţit în care asudă laolaltă 30 de inşi, sforăind cumplit, nu-ţi mai pasă de mâncarea mereu aceeaşi ; adică macaroane fierte (laolaltă cu gândacii) care, după o zi de curăţat grajdul, de curăţat chiulase, de frecat ţevi de puşcă cu cîlţi şi cu unsoare, ţi se par cel mai bun lucru de pe pământ. Te obişnuieşti pînă şi cu cele mai porcoase vorbe, cu glumele cele mai deşu- •chiate, cu rigâielile satisfăcute ale vecinului de masă, cu bestialitatea privirilor, cu palmele şi pumnii primiţi pentru cele mai nevinovate greşeli, pentru că în jur se ridică ca un zid obişnuinţa tiranică, singurul lucru care a salvat lumea şi civilizaţia de la distrugere şi pieire şi care garantează că şi în viitor, în orice condiţii, această fiinţă unică, omul, va supravieţui. Pune lângă toate acestea şi bătăile sălbatice luate de către dezertorii prinşi in prima sau a doua gară, pentru că fugeau fără să anunţe pe nimeni, sătui până în gât de comenzi răstite, de căratul apei ân hârdaie de la trei kilometri, sătui că nu au femeie, speriaţi de deşteptările neaşteptate la miezul nopţii, de alarmele cu cărat de echipament de război în spate, pe orice timp, orbecăind în întuneric, pierzându-şi efectele şi cartuşierele şi plătind din solda lor mizeră totul, cu preţ împătrit, adică rămînînd literalmente fără ţigara ieftină, averea ultimă şi singură a soldatului, prietenul de cinci minute în vreun loolţ întunecat de cazarmă, adică puţină speranţă că totul va trece şi totul nu trecea, devenea coşmar şi erai silit să fugi peste gard, riscând să fii împuşcat de sentinele, numai pentru a gusta o oră sau trei sau o zi din nemaipomenitul sentiment de libertate şi apoi urma trezirea brutală, adunarea companiilor în curte, pe ninsoare, citirea unei foi şi ascultarea unui discurs răstit în care se anunţau măsuri disciplinare şi se înfiera nebunia celui fugit şi trei sute de oameni priveau cum un bărbat în toată firea era silit, fără o vorbă de protest, să-şi lase pantalonii în vine şi era înşfăcat de alţi doi soldaţi şi trântit peste o capră şi-şi arăta fesele în hazul grosolan comandat de majuri ca, să sgîndăre plăcerea comandanţilor abia sosiţi de la chefuri, şi auzeai (fiecare ştiind că la rându-i va fi silit vreodată să-şi lase pantalonii ân vine) loviturile centurii de piele pe pielea subţire şi râsul gros şi neruşinat al soldaţilor din jur... Pune carcerile şi ploşniţele şi foamea permanentă, setea de curăţenie pentru că dimineaţa cearşafurile arătau ca Împuşcate cu sînge. (şi aici 4;ă făcea atîta Caz de curăţenie !) pune bătăile între camarazii de dormitor pentru o cutie de cremă de .ghete furată şi regăsită, cu. pumni sălbatici în obraz şi în ochi, bătăi ciobăneşti, pune in sfârşit în această înşiruire fără sfîrşit de mizerii omeneşti onania şi plînisul adolescenţilor de 16 ani care visau la o 'femeie şi nu ştiau înfcă cunî arată, pune deşteptarea brutală noaptea cînd doi bărbaţi se băteau într-un pat pentru un copil abia venit în mijlocul edeeurilor de regiment, nevinovat, pur, cu un obraz ca laptele şi i se dăduse cîteva zile la rând mai multă mîncare şi i se adusese magiun de la bucătărie şi el primea toate astea fără să bănuiască ce trebuia să dea în schimb, sub privirilecomplice ale tuturor stricaţilor din companii, taueurîndu-se secret că le picase ceva nou... Apoi procesele, scandalurile, raporturile doctorilor care vorbeau în limbajul lor ştiinţific, devenit cunoscut acum : rupere de rect, imoralitate, şi iar chemări la raport şi glasuri răstite şijnebunia acelei vieţi Întunecate, cu sclavajul majurilor ce te chema acasă) la ei de Crăciun, la pîrlitul porcului, unde pentru o bucăţică de şorici, cărai lemne, le ţspărgeai, făceai focul şi-ţi pierdeai ceasuri întregi, ascultînd petreicerea_ din casă unde erau invitaţi, superiorii cu nevestele, cu fete deşuchiate, cu soacre şi socrii^erminate toate) eu scandaluri crâncene, chiar cu focuri de revolver, urmate de" mutări în alte garnizoane la fel de nenorocite... In toată această bestialitate prelungită o singură lumină : la capătul acestor ani, adică atunci and împlineai vîrsta de 18 ani aveai dreptul să te înscrii în şcoala de voluntari, adică să mai faci trei ani de instrucţie-pentru a primi gradul de sergent şi a te putea reangaja, visul oricărui copil lepădat, fără părinţi, fără nimic. Timp de cinci ani, .Dumitrana crezuse că acela va fi viitorul lui.. Lucrase la armurăria regimentului, avea chiar o îndemânare care-1 scutea de alte corvezi. Repara arcurile şi percutoarele, învăţase tîmplăria şi ştia să înlocuiască un pat de puşcă spart în timpul cine ştie cărei manevre ; unii dintre superiorii lui îi mai scăpau chiar cîte o sumuliţă cu care-şi cumpăra ţigări, pentru că nu se putea să nu fumezi în atîta unsoare şi întuneric şi miros de gaz şi curent şi iz de closet puturos... Pe urmă, odată ce mai crescuse, îl trecuseră afară, la zidărie. învăţase-cum se fac instalaţiile, meşteri se găsesc pretutindeni, oamenii îl ajutau cu bunăvoinţă pentru că nu era leneş şi avea un cap ager, prindea repede orice. Cînd treburile se îndeseau la magazie pentru că totuşi, făcuse cele patru clase primare, îl chemau şi 'la alcătuirea devizelor, la facerea preţurilor de cost şi acolo memorase toate numirile de cuie, de_sublere, de mortar, de ciment şi cîte sorturi de lemn intră într-o-schelărie. Prindea repede, avea îndemânare, asta fu prima condiţie spre o viaţă mai bună. Aşa scăpă de brutalitatea soldaţilor mai vechi în stare să-1 pervertească şi pe dumnezeu, aşa scăpă de corvoada latrinelor, de bătăile fără motiv din partea majurilor şi înţelese încă de mic că între lucrători există un respect al muncii fiecăruia, că ei nu se duşmăneau fără motiv, le ascultă poveştile triste de acasă, cu bolnavi, cu copii; care nu aveau destule şi erau ameninţaţi de inaniţie. Era pe timpul războiului din Bulgaria, unde secera tifosul şi glonţul. Avea, 15 ani şi auzea pentru prima oară de război, cei din regiment chiar se bucurau că plecau pa front, pentru că se saturaseră de instrucţie de geaba, se saturaseră' de corvezi şi ide comenzi. Soldatul de rând vedea în război puţină libertate. Pericolul morţii însemna mai puţin decît bătăile la spate în faţa trupei, însemna poate o femeie streină, însemna tutun mai mult, şi poate chiar o decoraţie. Pe vremea aceea Dumitrana ştia mai puţine lucruri despre război decît despre altele. Fusese mutat în compania administrativă tocmai pentru că se arăta isteţ şi priceput la toate şi deveni un fel de milsit, avînd de-a face cu artelnicii şi furnizorii regimentului, certîndu-se cu ei, căutînd să scoată preţuri cît mai mici, spre bucuria majurilor care înţeleseră că fuseseră multă vreme traşi pe sfoară de hoţii de negustori. Dar asta îi aduse şi (multe necazuri pentru că unii dintre aceşti superiori mici văzuseră în el pe un viitor ofiţer (lucrul era posibil dacă dovedeai atfita minte cât dovedise el) şi asta nu le mai convenea pentru că era de neacceptat ca omul care le cărase oala acasă, lemnele şi rufele la spălat, omul care spălase latrinele şi le ţesălase caii, le purtase şeile dimineaţa în zori pînă în şoseaua care ducea ân afara oraşului, să ajungă vreodată eel-care să-i comande, aduoîndu-şi poate aminte ide toate umilirile la care-1 supuseseră. Aşa! că se găsi unul care îşi dădu seama că nu e respectat, şi îl consemnă într-o duminică deşi el nu avea ce face în târgul împuţit de afară, dar asta îl revoltă şi o spuse. Fu chemat şi învinuit că instigă la revoltă pentru că pune la îndoială dreptatea hotărârilor luate de către comandanţi. Se mânie şd mai rău. Era un băiat îndesat de. 16 ani, tîrşit prin toate, ştia că ân viaţă există şi o supunere şi o disciplină, se revoltase de multe ori pentru nedreptăţile pe care le suferiseră alţii, dar, iată, că acum cel nedreptăţit era el, şi nu rabdă şi o spuse. Era vreme de război, pedepsele se aspriseră, câţiva ii luaseră apărarea, dar fu în zadar. îl aştepta carcera şi Închisoarea soldaţilor, pâinea cu apă, pâinea mucegăită şi apa stătută, şi afară era soare şi ar fi muncit, ar fi făcut ceva, dar îl ţinură 3-0 de zile la întuneric şi făcură din el, nenorociţii, un revoltat ! în vara următoare dezerta împreună cu un alt brăilean cu care se împrietenise în regiment, tot băiat de trupă, tot aprins la minte, gata să lase această mizerie pentru ceva mai bun. Nu-i prinseră şi ajunseră în oraşul lor, noaptea, se ascunseră bine la un cunoscut de-al prietenului său şi peste alte trei zile plecau cu un remorcher spre Constanţa. Aici spălară vase într-un restaurant vreo lună, până se ivi un vapor grecesc : Caliopi, al unui armator care trebuia să-i ducă pe amândoi la Oran, unde aveau să găsească un cunoscut, dispus să-i pună in legătură cu cineva care să-i angajeze ân Legiunea Străină. Fu o experienţă amară pentru că armatorul îi debarcă dintr-un capriciu sau de frica poliţiei internaţionale la Alexandria, în Egipt, şi se treziseră singuri într-o ţară streină, căutând de lucru. Lucrară pe mai nimic în port, ca hamali, pe urmă găsiră un măcelar care-i luă cu el pe la târgurile din jur unde ise vindea carne de măgar şi de cămilă. •Cărau cu o droagă halci împuţite, dormeau în colibe de lut pline de muşte şi o luau din zori de 'la capăt. învăţaseră limbajul internaţional 29 al portului, format din ceva (spaniolă, ceva franceză, engleză şi greacă şi se simţiră bine. Erau oricum liberi, nu aveau bani prea mulţi, dar cu puţină deşteptăciune se treziră negustori în bazar, acolo unde se aduna o lume 'lacomă de plăceri, streini. ghiftuiţi de bani şi femei frumoase, bine îmbrăcate. Vîndură nimicuri pe preţuri de nimic şi gândul plecării în Legiunea Streină nu-i părăsi. Trebuiau să ajungă la Oran, dar nu ajunseră niciodată pentru că pierdură ce bruma strânseseră la un joc de cărţi şi se treziră iar faliţi şi căutând pe la hoteluri de pe coasta Mediteranei loc de oameni de serviciu sau de ajutori de bucătari. Ii primi un gălăţean stabilit acolo care-şi cam uitase limba şi dacă n-ar fi izbucnit războiul, cine ştie ce li s-ar mai fi întâmplat. Se întâlniră cu mai mulţi români care se Întorceau în patrie, chemaţi de dorul de ţară şi-i lăsară pe englezi şi pe felahi. România încă nu mobilizase. în ţară se născuse un spirit insufle-ţitor şi foarte mulţi credeau în discursurile frumoase, alimentai o cu marşuri, cu vorbe bine ticluite şi mai ales cu acea proză sforăitoare a ziarelor Care împinge totdeauna realitatea dincolo de limitele ei. Pentru un om care trecuse prin cîte trecuse el, cuvintele parcă nu mai aveau aoelaş răsunet. îşi căută tatăl şi îl găsi la fel de închisnovat în rugăciunile lui, un bătrân palid şi alb la faţă, bolnav de tuberculoză, care aproape nu-i mai recunoscu, De atunci nu se mai întâlniră niciodată pentru că în 1917, fostul hamali muri de tifos. Dumitrana se înscrise voluntar aşteptând să i se recunoască anii de ucenicie soldăţească, dar un majur cu suflet îl povăţui să uite perioada aceea de vreme, dacă nu vrea să i se amintească cumva că dezertase. Primi, şi canid România intră în război se afla undeva pe lângă vechea graniţă a Ardealului cînd fu lovit de un glonţ şi internat în spital. îi perforaseră un rinichi şi pînă se vindecă trecu multă vreme. Ajunse cu celelalte trupe ân refugiul din Moldova şi înţelese în sfîrşit toată comedia războiului. Nu era făcut pentru aşa ceva, vechile euvinte brutale din trecut reapărură, ofiţerii .petreceau la Iaşi cu domnişoarele, el ajunsese la gradul de sergent major, avea chiar şi o decoraţie dată de regină în spital, o femeie la jumătatea vieţii, cam rece şi cam nepâ-sătoare, mirosind a parfum în mijlocul puroaielor şi al sângelui soldăţesc. Fusese rănit a doua oară şi iar urmă o convalescenţă cu plimbări laolaltă.cu soldaţii ruşi de la care învăţa limba lor monotonă şi cîntătoare. Se vorbea de o revoluţie, chiar văzu actele de netolerat în armata română ale bătrânilor caporali cu barbă şi disciplina se aspri. Fură Împuşcaţi câţiva soldaţi pentru indisciplină şi Dumitrana simţi din nou revolta alceea faţă de absurditatea ordinelor comandanţilor. Din. fericire pentru el lucrurile nu luară o întorsătură mai gravă. Nu-1 cunoştea nimeni, dacă cineva ar fi reamintit măcar un cuvânt despre vechea ? dezertare şi cele ce făcuse cît aparţinuse vechiului său regiment, nu se v ştie cum ar fi terminat. •în Rusia izlbucni într-adevăr revoluţia. La început nimeni nu pricepu această dorinţă de a arunca armele, entuziasmul nebun al soldaţilor ruşi ide a se întoarce acasă. Se vorbea despre laşitate, despre caracterul acestui popor paşnic, dar nimeni nu voia să spună adevărul. Acolo săracii îşi făceau singuri dreptatea şi aici toţi voiau ca lucrul 30 să nu fie afle. Apărură socialiştii, se ţinură discursuri, ceva nu era în regulă, parcă lumea ar fi înnebunit subit, dar el înţelegea foarte bine că după acest măcel îngrozitor, ceva trebuia schimbat prin forţa, prin puterea armelor. Trecură câţiva ani grei şi tulburi. Rana îl făcuse bolnăvicios,, avea să-1 chinuie multă vreme, lipsinldu-1 de energie, dînldu-i o lene pe care căuta s-o înfrângă cu orice mijloace, dar nu reuşea. Seîncheiase pacea între timp, începuseră primele lupte muncitoreşti. Pământul, dat ţăranilor în condiţia destul de umilitoare şi după multe târguieli, oprise puţin revolta soldaţilor întorşi acasă, tot săraci şi nemulţumiţi. Pentru guvernul din anii aceia fusese mai greu să facă faţă. grevei generale din 1920. Dumitrana, schimbând spital după spital, bolnav şi fără familie,, într-o lume streină şi nepăsătoare, nu avea încă conştiinţa unui luptător,, pentru că, de fapt, nu aparţinea niciunei grupări de oameni. Trăise între militari şi chiar se mira că armata nu face faţă acelei dezordini generale, cum i se păreau pe atunci grevele repetate şi de pretutindeni ale lucrătorilor. -Nu înţelegea esenţa acelor nemulţumiri, deşi văzuse chipul strâmb al inegalităţii şi nedreptăţii chiar pe front, unde s-ar presupune, că în faţa morţii, toţi ar fi trebuit să fie egali. Faptul că servise în hoteluri de mâna a treia sau că o făcuse pe conducătorul de cămile pe drumurilemereu aglomerate din jurul oraşului Cairo, deghizmdu-se în haine de arab (şi putea să pară un arab pentru că era ars de soare şi mereu nemîncat), nu-i dădea încă sentimentul unui proletar mereu pus în situaţia de a căuta de lucru şi de a protesta, atunci cînd braţele sale-nu găseau nici o întrebuinţare. Citea ziarele apărute cu greutate din. cauza tipografilor şi credea aproape ân protestul sincer al celor ce se dădeau drept apărătorii naţiunii şi care vorbeau despre pericolul dezordinii şi al bolşevismului venit de peste graniţă. Ca fost militar chiar credea într-un guvern militar, gata să facă ordine, cînd autorităţile acestea civile, formate din parlamentari, huni numai de gură, dar fără fermitatea cazonă, se dovedeau neputincioase. Ideia că toată lumea muncitoare încrucişase braţele şi că refuzase să intre în uzine, că tramvaiele, fabricile şi chiar frizeriile erau închise âl revolta profund. In zilele lui octombrie 1920 nu înţelegea ancă măreţia acelei hotărâri generale, a realizării unităţii proletare pentru care, abia peste câţiva ani avea să luptecu o hotărâre in care intra şi niţică remuşcare tîrzie. Citea lacom discursurile lui Averescu şi-i plăcea hotărârea cu care acesta anunţa măsuri represive. în ceasurile cînd zăcea pe un pat tare de spital credea că naţiunea este ameninţată, nu de un grup de politicieni şi moşieri fără. scrupule ci de oamenii lângă care se bătuse pe front, de meseriaşii, ţăranii şi subofiţerii săi, porniţi pe un drum greşit. Tăcerea şi spaima oraşului amorţit, răzbătând pînă pe coridoarelepustii ale spitalului de la Malmaison, îi rămăsese peste ani de zile în urechi. Ceva murise parcă în jur, un sentiment de pustietate şi de zădărnicie îi încerca pe toţi, de la sanitarii militari până la doctorii cu trese pe umăr, ce declarau că erau gata să iasă în stradă şi să-i ucidă pe cei care periclitau soarta ţării. In acele zile tulburi aleunei toamne frumoase, cu soare auriu, mort şi el parcă undeva la marginea lumii, văzuse de la fereastra spitalului coloanele muncitorilor de la fabrica de tutun, aflată în apropiere. Sute de femei palide, ou copii de mână şi de lucrători tineri, cu obraji de tuberculosa, treceau intr-o defilare mută pe lângă gaidul de cărămidă roşie al MalmaisonvÂui. Nu strigau nimic, ţineau numai nişte pancarte de carton în niîini pe care le ridicau şi le coborau la o comandă. Acolo se cereau lucruri revoltătoare pentru militarii de lingă el ; desfiinţarea curţilor marţiale, egalitatea în drepturi a femeilor la salarii, ziua de lucru de opt ore, trimiterea copiilor acasă... Un sentiment 'contradictoriu îl încercase pe Dumitrana, Ii privise pe toţi, le văzuse hainele ponosite, rărite de atîta purtare, feţele de bolnavi şi oboseala mersului. Ei nu aveau aspectul unei mulţimi violente pornite pe calea anarhiei şi-a bunului plac, ei cereau ceva ce într-adevăr nu se mai putea suporta. începu de atunci să citească şi gazetele socialiste spre mirarea subofiţerilor din salonul în care se afla. Acolo •erau multe fraze frumoase şi chiar discursuri înălţătoare, dar ceva nu-i plăcea lui Dumitrana, tonul teatral al unor astfel de pagini, tipărite neglijent şi la repezeală, cu mari tăieturi în mijloc, cu spaţii goale, locul unde intervenea cenzura brutală. Lunga convalescenţă luă sfîrşit şi se duse la regimentul căruia aparţinea pentru a-şi relua locul în rândul reangajaţilor. Luptase pe front, era decorat, credea că va fi primit cu urale. Cînd colo, un ina jur .gras, asudîrad de atâta efort, căutând printre hârţoagele regimentare, scotocind în trecutul său ca într-un vas vechi de noapte, îi aduse la cunoştinţă, că din cauza sănătăţii sale precare este reformat cu o pensie, la al cărei calcul sumar, constată că nu va avea nici cu ce să-şi cumpere ţigări. Sergentul major Dumitrana ar fi vrut să se ântoareă Ia meseria lui, adică să fie angajat la armurăria unui regiment sau la un serviciu de aprovizionare, să capete un costum de haine la începutul fiecărui an, o pereche de cizme şi o leafă cu care să-şi ţină zilele. Voia să se însoare, credea că atîta ajunge unui om ca el. Şi iată că un majur necunoscut îi aducea la cunoştinţă realitatea brutală, nu mai era bun pentru corvoadă, pentru tras, pentru oase frânte —, trebuia să se ducă acasă — unde o fi fost casa asta a lui ? şi să .aştepte lunar suma de nimic care reprezenta drepturile lui după anii de slugărit, după războiul pe care-1 făcuse fără voia lui. Ceva nu era în regulă, ceva îl scotea din sărite. Tatăl său murise între colacii săi de biserică, aproape nebun, după ce cărase saci şi baloturi, după ce fusese un om voinic, vesel şi iubăreţ. Societatea asta ciudată, adunătura de oameni în mijlocul căreia se născuse îl arunca şi pe el de o parte ca pe un sac oarecare ; dar el nu se simţea deloc un infirm. Rana cea veche se vindecase şi degeaba buletinele doctorilor îi spuneau să se ferească de eforturi prea mari pentru că un rinichi care a fost atins de un glonţ nu mai e un rinichi sănătos, el ar fi cărat şi pietre, numai pentru a nu se numi şomer, adică un om silit de împrejurări să taie frunze la cîini, să ia drumul •cîrciumii sau să bată la toate porţile în căutare de lucru. Şi-atunci făcu ceea ce ar fi făcut orice om în situaţia lui : il luă de gît pe majur şi-1 sili să aducă în strâmtul birou pe altcineva, pe un mai mare în grad capabil să-i răspundă cum este lepădat la gunoi la 22 de ani, numindu-se în mod absurd pensionar, cînd nici nu începuse viaţa, cînd nici nu ştia că pe lume sînt o mulţime de feluri de a arunca la gunoi pe alţi oameni şi dacă existau aceste feluri de a se termina .atît de devreme cu alţii, cine tolera asta şi cine putea să rabde asta ? Fu dat în judecată, i se arătă că e un element nesigur pentru că dezertase şi că chiar dacă ar fi fost în stare să dovedească că mai poate munci, nu mai putea fi angajat cu nici un chip, pentru că părăsise ţara şi mai ales cazarma, deci călcase jurământul militar şi nu mai putea servi .sub un drapel in care nu credea, mai ales în aceste vremuri .atît de nesigure, când inamicul de peste graniţă seamănă discordia în mijlocul naţiunii... Procesul se termină cu o scurtă condamnare a numitului Vasile Dumitrana pentru insulte aduse armatei şi pentru lipsă de loialitate. .Stătu doi ani în închisoare şi ieşi de acolo parcă înzdrăvenit pe neaşteptate. Locuise în celule cu anarhiştii iviţi după război, cu socialişti şi cu dezertorii de pe front, cărora li se comutase pedeapsa, dar se reapucaseră de rele, adică intraseră în rândul unei opoziţii •organizate, formate din grupuri politice care desfăşurau o activitate vie, prin mitinguri şi agitaţii în fabrici. Prietenii din închisoare îl chemară la ei, Dumitrana participă la câteva întruniri, dar zgomotul şi mulţimea cuvântărilor foarte contradictorii, nu-1 atraseră. I se dădură cîteva cărţi vechi, roase pe la colţul paginilor, le citi cu lăcomie şi simţi că în ele se găsea ceva adevărat, numai că drumul pînă la o împotrivire organizată era destul de lung şi departe de manifestările spectaculoase ale liderilor socialişti care vorbeau patetic şi frumos de la .tribunele lor, dar se duceau cu regularitate la cluburi, 'uitîndu-lse mereu la ceas, ca nu cumva să întârzie de la orele dejunului sau ale •cinei. Ceva nu se potrivea aici cu revoluţia descrisă ca -ceva imperios, mare, fundamental, fără întoarcere, fără mese fixe, fără orar şi fără gândul la reuşită sau nereuşită. în jur era şi o atmosferă de falsă prosperitate, de căpătuială, aşa cum se întâmplă după orice război cînd averile se risipesc sau se adună, cînd lumea petrece cu nepăsare fără gând la viitor sau la trecut. Atmosfera de încordare, de armă la picior şi de spaimă la anumite categorii de îmbuibaţi, trecuse. Trebuia făcut ceva. învăţă câteva meserii, un prieten mai descurcăreţ, lonaşeu, îl jsfătui să lucreze cu el. Avea o mică antrepriză. Spoia şi repara imobile ! 1 .ale instituţiilor, făcea contracte pentru mici instalaţii, şi avea nevoie deun om cinstit şi priceput care să ţină în mână pe cei câţiva lucrători, \ gata să-1 părăsească pentru o plată mai bună.' Vechea experienţă de jartelnic de regiment âl ajută şi chiar începu să-i placă această viaţă cu : sculări de dimineaţă, cu aerul proaspăt de pe schele, cu lunga şi cunos-j cuta bătaie a ciocanelor pînă la amurg, cu mica petrecere de seara, Ia \ o ţuică, cu meşterii şi zidarii, cu duminici lungi, leneşe, însoţind vreo \ lucrătoare cunoscută în tramvai sau la reuniunile micilor meseriaşi de I pe Lipscani unde se aduna o lume amestecată de meşteri şi calfe, de f croitorese şi lucrătoare la Regia de tutun sau la fabricile de textile. I Prin 1924 se îndrăgosti de o premieră care lucra la un mic atelier de pe strada Buzdugan, unde exista un club al lucrătorilor pe unde mai i trecea câteodată ea să capete cărţi şi broşuri socialiste. Era o femeie jînaltă, frumoasă, subţire, căreia îi plăcu bărbatul cu priviri hotă-jrate ce o aştepta seara la 8 în gangul unei clădiri cu două. etaje. Aceasta 1 fu singura perioadă din viaţa lui Dumitrana cînd dori să câştige bani |şi să-i risipească, pentru că după aceea pierdu plăcerea cheltuielii. Umbla P — Viaţa Ronrnească 33 prin vechi cafenele cu ea de braţ, se duceau duminica să se plimbe spre marginea oraşului şi crezu că se vor însura şi el chiar căută o casă ca lumea, nebănuind că viaţa i se va schimba foarte repede. După un an şi jumătate, mica antrepriză a prietenului său, fali-mentă pentru că preţurile materialelor începuseră să crească şi contractele, mici, cum erau, dar numeroase, trebuiau respectate. După procese lungi şi plicticoase, lonaşeu se spânzură ca să scape de creditori şi Dumitrana se văzu silit să caute ceva de lucru. Urmă o lungă peregrinare prin provincie pentru că în Bucureşti se găsea mai greu cîte ceva de încropit mai ales pentru un om .fără o meserie precisă. Şase luni Dumitrana munci ca salahor la fabrica de zahăr din Giurgiu, după care termen fu concediat pentru că îndrăznise să se opună unui şef de echipă care ţinea oamenii peste orele de serviciu şi lua şi şperţ sâmbăta la plata săptămânală a salariilor. Se întoarse în Bucureşti şi cîteva săptămâni stătu degeaba, dormind pe la vechii tovarăşi de puşcărie, şomeri, şi ei, aciuiaţi pe la rude sărace, în cartiere mărginaşe. După aceea se angaja la fabrica de tutun, cărător cu spatele, deşelândunse 12 ore pe zi, la încărcatul pachetelor de ţigări. Aici cunoscu primele forme ale organizării muncitoreşti şi începu să aibe sentimentul că aparţine acestei familii de oameni năpăstuiţi ce-şi căutau între orele lungi de-trudă şi cîteva minute pentru întemeierea unui cor mixt cu un repertoriu de cântece revoluţionare. Viaţa lui se schimbase ân mod neaşteptat şi îşi aducea aminte de zilele cînd privise tăcuta manifestaţie de la ferestrele Malmaisonului, nebănuind că peste patru ani va îngroşa şi el aceste rânduri ce revendicau în mod paşnic îmbunătăţirea condiţiilor de trai. Intră în sindicatul lucrătorilor de la RMS şi după câteva ântruniri la fel de agitate ca şi acelea cunoscute încă din tinereţe, unde se spuneau şi multe lucruri inutile şi era gălăgie şi zarvă şi ohiar puţină plictiseală, descoperi că poate afirma lucruri interesante şi că lumea îl ascultă. Legătura sentimentală cu femeia care cosea rochii elegante pentru, femei de bogătaşi şi pentru marile familii ale Bucureştiului se sfârşi ânoet şi sigur, după câteva duminici, în care el îi spuse Soniei, parcă aşa a. o chema, nu mai ţinea bine minte, că trebuie să meargă la întrunirile socialiste care aveau loc la sala Dacia şi că deci o roagă să înţeleagă situaţia şi să-1 aştepte abia seara cînd acelste întruniri luau sfîrşit şi. putea să vină s-o vadă. Un timp femeia înţelese, îl aşteptă cu masa pusă în mica sa odăiţă în care trăia cu soră-sa, dar orele întâlnirilor întârziind repetat pentru că lui Dumitrana i se dădeau mereu alte sarcini : să strângă cotizaţii, să scrie chiar mici articole pentru ziarul organizaţiei de Bucureşti, să meargă în delegaţii la diferiţi miniştri, Sonia se plictisi şi într-o seară de Mai găsi uşa închisă. Nu mai reveni şi nici femeia nu-1 mai căută. Multă vreme crezu că a uitat-o, dar din când în cînd b. o tulburare ciudată îl stăpânea şi-1 apuca un dor s-o vadă, s-o aştepte în gangul acelei clădiri răpănoase cu două etaje din strada Buzdugan. După un an şi jumătate, după ce-şi dădu seama că vorbeşte bine şi că e primit totdeauna cu interes de către lucrătorii de la regie şi din alte unităţi industriale din Bucureşti, fu delegat la o conferinţă a sindicatelor şi la şase luni după aceasta i se propuse să devină membru al partidului social-democrat. Urmă o epocă de muncă intensă, fu arestat de cîteva ori, i se făcu cazier şi în prevenţiile numeroase pe care le suferi (de fiecare dată, la 1 Mai erau arestaţi în mod demonstrativ toţi liderii muncitorilor pentru a se preîntâmpina orice încercare de a se manifesta cu steaguri roşii şi cu pancarte, lucru care avea totuşi loc) cunoscu pe comunişti. Aceştia nu semănau în general cu lucrătorii delegaţi de socialişti". Nu aveau aerul lor profesoral, nu vorbeau ca din carte, erau în general oameni tăcuţi, punând mare preţ pe cuvântul scos din gură şi arătând că sânt mult mai hotărâţi să schimbe intolerabila situaţie politică din ţară. Când se ajunse la formula de a activa la suprafaţă ca social-democrat sau fără voia legii ân cadrul partidului comunist, Dumitrana, trecut de-acum de 30 de ani, cu o experienţă politică înaintată pentru că ani de zile ascultase plângerile muncitorilor împotriva patronilor şi cunoscuse pe pielea lui toate umilirile şi batjocurile la care puteau să-i supună aceştia, aptă pentru activitatea clandestină, declarând celor care-1 cunoşteau că se lăsase de activitatea sindicală şi că voia să înveţe o meserie. Fu sfătuit să intre în Calea Ferată unde învăţă meseria de tapiţer, pe care şi aşa o ştia oarecum. Organizaţia ilegală care pregătea greva din 1933 îl folosi la muncile organizatorice pentru că avea un cap făcut special pentru aşa ceva. Urmară întrunirile săptămânale şi demonstraţiile de la Ateliere, unde avu un mare aport la declanşarea mişcării din 16 februarie. Din motive lesne de înţeles, se dădu la fund o vreme, sohitmbându-şi mereu numele şi scăpă de arestările care urmară acelei zile sinistre când ceferiştii fură împuşcaţi de către soldaţi. O vreme munci în nordul Moldovei la gatere, ca pădurar, unde organiză o grevă care afectă toate fabricile de prelucrarea lemnului. Simţindu-Se urmărit de poliţie părăsi şantierul silvic şi pentru că avea de îndeplinit unele munci de partid mai delicate, în 1935 se angaja crupier la Sinaia. Cunoştea puţin cîteva limbi streine, chiar învăţă să se descurce cît se poate de bine şi pînă la plecarea Iui în Spania cunoscu o lume amestecată de bogătaşi, pierde-vară, excroci internaţionali şi femei fără viitor sau tocmai de aceea cu un mare viitor, perioadă de vreme în oare învăţă foarte mult, dar rămase cu un dispreţ definitiv pentru lumea politicienilor, latifundiarilor şi bogătaşilor, împotriva căreia lupta de fapt de multă vreme. Despre această perioadă stranie din viaţa sa vorbea câteodată lhei, amuzîndu-se să constate că orice societate îmbătrâneşte din luxură şi că în mod sigur, totdeauna, ignorând ce-i în jur, îşi pregăteşte în mod fatal, călăul. în Spania stătu doi ani şi jumătate. Nu-i plăcea războiul şi nu-1 făcu cu plăcere. Ţinea de fapt de un grup de tehnicieni care aveau alte misiuni decât acelea de a trage cu tunul sau cu puşca. Trebuia să procure arme pentru republicani şi asta impunea o viaţă aventuroasă, plină de riscuri, pe care Dumitrana o detesta, dar n-avea ce face. Cunoscuse sute de indivizi, începând cu contrabandiştii şi cu trădătorii de ţară, era hârşit ân toate, se hotărâse încă de mult să se obişnuiască cu orice, fără să comenteze, fără să sufere sau să se bucure de ceva în afara acelor victorii triste, din ce în ce mai rare, ale comuniştilor, trădaţi aici de către nişte politicieni iresponsabili, neânstare să se opună cu acea violenţă ce-ar fi trebuit să-i pună pe gânduri pe fascişti. Cînd trebui să părăsească Spania crezu că nu va mai putea ţine niciodată o armă în mină, deşi în sufletul său dorea acest lucru din toată inima. Văzuse bombardamentele teribile de la Salamanca, cimitirul de la Carabanchel, unde fuseseră înmormântaţi piloţii brigăzii internaţionale, auzise zgomotul înspăimântător al Heinkelurilor deasupra capului, se întorcea în România într-un tren oarecare plin de călători ghiftuiţi, cu un paşaport, foarte bine falsificat, cu o tristeţe fără margini în suflet. Nu credea în victoria fascismului, ci în nebunia lui care era lăsată să se întindă şi să-şi facă de cap, ştia încă de pe atunci că în Spania avusese loc numai repetiţia generală a dezastrului ce avea să cuprindă toată Europa. Nu obosise, dimpotrivă, mâncând bătaie de-abia aştepţi să-1 baţi pe adversar, dar se mira de atîta nepăsare, de neputinţa democraţiei şi chiar nu. înţelegea atîta flexibilitate diplomatică. Ceea ce în urmă cu 15 ani, cînd abia începea să înţeleagă unele lucruri din viaţa lui, nu-1 interesa, de-acum îl revolta. La 18 ani, Ina era o fiică săracă a Griviţei, 8. copilul unui birjar şi al unei femei pe care n-o cunoscuse pentru că murise ia naşterea ei. învăţase pe apucate clasele primare, pe urmă ca să nu fie o povară pe capul tatălui său, intrase ucenică la un atelier de croitorie, pe undeva, pe lângă Gara de Nord, unde cosea zece ore pe zi, până o durea capul, căra pachete la clientele patroanei (nişte neveste de negustori, zgârcite şi veşnic nemulţumite, repetând probele şi blestemând că stofele şi mătasea nu reuşeau să le ascundă grăsimile şi formele trupurilor schiloade şi atunci se răzbunau pe fata de 14 ani, cît avea atunci Ina, frumoasă şi înaltă, cu un păr lung şi strălucitor şi un chip frumos şi pur, vestind una din acele frumuseţi ale locului care terminau totdeauna sau în patul unui angrosist cu parale, ori în bordelul lui Madam Ana, de la hotelul Tranzit.) Numai că, în ceea ce-o privea pe ea, socotelile nevestelor de negustori sau chiar ale patroanei se dovediseră greşite. Ina ştia de la 7 ani viaţă aspră a Griviţei, se născuse între copiii săraci ai ceferiştilor de la Haltă şi de la Ateliere, devenind un fel de băieţoi, cu apucături bărbăteşti, pentru că astfel îi era mai uşor să se apere de zdrahonii de mahala, apucători şi fără nimic sfânt; ascunzând dincolo de asprimile nefireşti, un suflet speriat de fată, încercând să nu se lase strivită într-atâta singurătate pentru că crescuse aproape sălbatică : tatăl ei păzea muşteriii de la Clasa a IlI-a a gării, cerşind, mai ales în vremea crizei, o cursă, ca să aibă ce să idea de mâncare celor doi cai răpciugoşi, singura lui avere, iar mătuişi-sa, care luase locul maieă-sii, era plecată toată ziua după treburile ei, colindând fabricile in căutare de lucru şi cînd nu mai găsea, oferindu-şi braţele pentru orice fel de muncă : de la curăţatul latrinelor la restaurantele din jurul gării şi pînă la spălatul rufelor . •cucoanelor cu ţâfne, prqprietărese de magazine sau restaurante mari -cum erau : La Italianu (tocilărie de lux) sau La roata lumii, unde cânta o orchestră de balalaici. Ina intrase în toate casele acestea, le ştia scările întunecoase şi nemăturate, curţile pline de igrasie de dincolo de zidurile falnice, unde nu ajungea soarele, balcoanele cu grilaj de fier pe . •care-şi atârnau rufele, uşile deschise (ca să intre puţin aer) ale bucă- y tăriilor pline de fum1 şi de miros de grăsimi, pentru că aici se raîncs. pe săturate, nu ca în curţile mărunte şi sărace ale celor ce locuiau lângă Ateliere. Cărase baloturi cu cearşafuri fine de olandă împreună cu mătu-şă-sa, ori rochii abia croite, prinse cu ace de gămălie, gata numai să fie probate, văzuse odăile de dormit ale negustorilor, pline de mobilă bună şi câteodată primise fără plăcere şi cîte un bacşiş, numai de la. bărbaţii (femeile n-ar fi dat un sfanţ !) băuţi, gata să o mângâie în întunericul vestibulurilor, la plecare, fapt care o umplea de scârbă, pentru-că aici oricât te-ai obişnui cu ceea ce e murdar în viaţă şi neobrăzat, sufletul îţi rămâne curat şi dornic de ceva pur şi înălţător. Ina strângea pe vremea aceea bani pentru ca să-şi dea liceul în particular şi reuşi chiar să urmeze trei clase la un curs seral, mai mult moţă-ind pe bănci pentru că după atâtea ore de pigălit cu acul sau de-alergătură, când în odăile doamnei Elena Domnişor, când în salonul albastru cu două oglinzi veneţiene ale nevestei marelui negustor Niculae Curcuman, nu-ţi mai ardea de învăţat şi a doua izi te aştepta iar sculatul de la ora 6, iar lighianul cu apa îngheţată iarna, iar frigul de afară şi ceaiul fără lămâie, o leşie scârboasă de apă pe care o inghiţeai mai mult ca să te încălzeşti. Trebuia apoi, ca între toate aceste drumuri (du-te colo, du-te colo), să-şi facă timp cît de cît să-i pregătească ceva bătrânului birjar care aştepta ceasuri întregi in sloata iernii (ninsoare şi lapoviţă şi ploi) în faţa scărilor Gării de Nord pentru ca să facă o cursă pînă în Rahova sau până în, Pantelimon pentru câţiva: lei. Şi în jur era mirajul Griviţei, marele bulevard al săracilor, cu cinematografele lui, cu restaurantele pline de o clientelă zgomotoasă şi petrecăreaţă, cu magazinele de stofe şi cu vitrinele strălucitoare, cu manechine şi podoabe. Lîngă biserica Sfântul Mihail, într-o dugheană cu trei scări tocite de vreme, exista domnişoara Aurica Cârlan care îmbrăca mirese şi avea doi cîini împăiaţi în vitrină, şi-acolo, vreodată şi-odată trebuia să ajungă şi ea să-şi comande rochia de mireasă şi un voal de Luxemburg cu o cununiţă de flori de ceară... Mai erau misterioasele hoteluri din gura gării, cu femeile lor vopsite şi triste, ţistuind seara bărbaţii tineri abia întorşi de la Ateliere, era nebunul de Gică-hau-hau, împăratul Griviţei care vindea ziare şi-şi bătea joc de negustori, strigîndu-le sub ferestre ca o cobe : „Ai să mori ! Ai să mori !" La 16 ani cînd îşi dăduse seama că nu mai poate să-şi câştige-acei bani de care avea nevoie şi să ânveţe ân acelaşi timp, pentru că s-ar fi îmbolnăvit, un vecin îl sfătuise pe taică-său s-o înscrie la un curs de surori de caritate. Nu era cine ştie ce, dar scăpa de împuţitul de atelier de croitorie, de vorbele grosolane ale patroanei şi de umilinţa de a. căra rochii prin oraş. Se duse, dădu examenul şi după doi ani primi un halat şi o bonetă scrobită, trezindu-se într-o lume de doctori tineri care glumeau porcos despre organele omeneşti, ajutându-le să prepare serurile, curăţind cabinetul şi făcând injecţii muncitorilor accidentaţi, femeilor de serviciu care alunecaseră pe scările vagoanelor şi mecanicilor degeraţi din cauza drumurilor lungi. Era o muncă plăcută, nu prea Obositoare deşi uneori trebuia să facă noaptea de gardă. Luă primul salariu, altceva decât mizeria de bacşiş dat pe furiş de bărbaţii negustoreselor grase (pentru că patroana leafă nu plătea) şi parcă, i se schimbă şi viaţa. Putu să cumpere o pereche de şoşoni nenorocitului de taică-«ău( şi să îi ducă chiar acolo, în gura gării, şi să-1 silească să-i încalţe, pe urmă luă la rînd toate dughenele Griviţei şi nu se potoli pînă nu cheltui aproape tot, intrând în toate ospătăriile din Buzeşti în căutarea unei brînzoaice la care poftise ani de zile, cărând marfa patroanei. Griviţai mirifică exala în ziua aceea a gogoşi atunci prăjite în untdelemn şi prin uşile deschise ale frizeriilor îngropate în trotuarele sparte năvălea în stradă parfumul de ojă (o, cît visase să-şi facă măcar o dată unghiile, dar nu cu vopsea roşie stridentă, ca fetele lui madam Ana, ci cu ceva roz şi delicat şi să-şi spele părul sălbatic cu şampon şi să simtă pe haine,» tot ceea ce forma ispită în viaţa ei săracă şi fusese mereu amânat" şi dorit la nesfârşit !) Tîrgui în sfîrşit şi acele mici cadouri pentru mătuşa ei (adică pacheţele cu năut care ţineau loc de cafea sau o sticlă de secărică pentru bătrâna ce obosea deasupra closetelor sau a cazanului cu rufe) şi timp de o jumătate de an, Ina crezu că va trăi uşor, de atunci înainte, împlinise 18 ani dar nu-i arăta, bărbaţii din jurul ei nu o băgau în seamă cu un an înainte, pentru că avea ceva de copil şi mirat şi dîrz, şi rău şi nesfârşit de bun. Deodată ceea ce era femeiesc în ea îi învinse vfirsta şi doctoranzii aceia spelbi, totdeauna bărbieriţi încă de dimineaţă şi spălîndu-şi mâinile de patruzeci de ori pe zi din obligaţia meseriei, observară că sub halatul bine apretat şi totdeauna de o albeaţă nenaturală, apăruseră doi sâni tineri şi gura acelei fetiţe obraznice avea o umezeală ciudată şi otihii, un întuneric ispititor. Lucra cu patru sau cinci medici, între care unul destul de în vârstă, pedant şi serios, dar care se dovedi cel mai îndărătnic şi periculos în stăruinţele lui de a folosi situaţia de şef de dispensar. Multă vreme dincolo de ochelarii cu sticle concave, ochii morţi şi apoşi dor-miseră, chiar răţoielile sale fuseseră sincere şi Îngrijorate atunci cind ea Încurca medicamentele şi nu aducea la vreme tinctura de iod, dar acestea trecură, dincolo de ramele de baga ale ochelarilor începuseră să pândească doi| ochi de bărbat însurat, sătul de o femeie cicălitoare, sau poate bună, sau poate acceptabilă, dar cu care te-ai obişnuit şi aici, lîngă tine se ivise o codană neagră, cu ochi aprinşi ca doi cărbuni şi o tinereţe neinfrrnată, şi trebuia încercat ceva, trebuia spus acestei fete de optsprezece ani că o calitate cum era aceea de şef de dispensar îi dădea dreptul la anumite drăgălăşenii sau măcar la unele speranţe pentru mai tîrziu, pentru că desigur, domnişoara obscură de mahala voia să se mărite şi n-avea dotă cuim aveau nevestele doctorilor şi singura ei avere era lucrul la care el râvnea cel mai mult. Urmă o perioadă grea în viaţa Inei. Cu tinerii doctoranzi termina repede, într-o noapte o palmă băieţească aplicată cu sete pe obrazul bărbierit al unui astfel de coleg de serviciu puse capăt primelor încercări de a se Obţine ceva de la ea. Cine nu cunoaşte mentalitatea fetelor Griviţei se poate înşela asupra unui zâmbet, asupra gestului împărţirii gustărilor aduse de acasă, asupra camaraderiei spontane. Acei bărbaţi puteau să spună în gura mare măscări şi ea să se facă a nu le auzi şi chiar să nu roşească pentru că pe aici nu se vorbeşte totdeauna despre roze şi trandafiri, ci se spun lucrurilor pa nume, dar asta era una şi ceea ce doreau ei în secret şi cu destulă stăruinţă, altceva. O altă încercare se termină cu o explicaţie blândă pentru că al doilea pretendent era mai timid şi chiar încercă .să facă o mică declaraţie care-1 pierdu. Fata îl luă repede peste picior şi totul se termină înainte de a începe, dar urmă omul acela bătrân oare începuse să lucreze noaptea fără să i-o ceară nimeni şi care, pe deasupra mai avea şi răbdare şi tact, un oarecare tact, pentru că ântr-una din acele nopţi de iarnă, -cînd afară hăuia viscolul şi în haltă nu se auzea decît lucrul sacadat ia osii al frînarilor şi al lăcătuşilor de serviciu, el îi spuse direct, că o pofteşte, dincolo, în micul cabinet unde uneori sta singur. Ina părăsi imediat încăperea şi nu se mai întoarse decît a doua zi, însoţită de taieă-«ău care ajuns în faţa doctorului îl scuipă în faţa cîtorva mecanici, veniţi atunci să capete scutiri medicale sau medicamente. Bine înţeles că urmă un scandal, se auzi la direcţia generală a căilor ferate despre cele întâmplate şi din fericire se găsi soluţia : doctorul fu mutat la spitalul Wiling iar fata admonestată pentru o vină imaginară. Sigur că toate aceste lucruri, oricât de neînsemnate în aparenţă, lăsară o zgură oarecare în sufletul acestei fetişcane, dar ea zâmbea mai departe doctoranzilor care-i luaseră frica, Împărţind la miezul nopţii cînd erau de gardă împreună, bucata de .pâine ou magiun sau cu parizer şi îşi recapătă liniştea. © pândea ansă primejdia de a fi concediată fiindcă peste tot, locurile de muncă se Împuţinau şi de la incidentul acela nu era bine văzută, socotindu-se că făcuse prea mult caz pentru un lucru destul de obişnuit" * Dar nu asta o nefericea pe Ina, ar fi fost în stare să meargă oriunde să muncească, i-ar fi dat dracului pe toţi doctorii, cu toate cabinetele Jor sanitare şi s-ar fi dus să măture podelele sau să coasă iar cu acul (atât lucru mai ştia), dar aici văzulse lumea necăjită a lucrătorilor de Ia trenuri, lucrase cu ei noaptea, îi ştia sosind degeraţi de la drumuri sau cărase cu targa vreo nenorocită de spălătoreasă care alunecase sub o şină şi venise o locomotivă de undeva din noapte şi îi retezase un picior, şi acasă, dincolo de porţile înalte de fier o aştepta o familie, lipsită a doua zi de pâinea 'trebuitoare pentru că direcţia căilor ferate îi dădea un ajutor de nimic, dacă nu cumva avocaţii acestei instituţii nu se băteau pentru a o scoate vinovată pe victimă şi a o pune pe drumuri, fără pensie şi fără ajutor, pentru neglijenţă în serviciu. Pe urmă în cabinetul acela în care se strângeau muieri şi bărbaţi laolaltă ea auzea cîte ceva despre curbele de sacrificiu, despre pâinea ce nu mai ajungea acasă şi despre mizeria generală, despre lipsa de lemne, despre odăile puturoase cu pereţii de lut, pentru care se cereau chirii foarte mari, despre proprietarii nemiloşi, gata să te arunce în stradă dacă nu le plăteai oît cereau şi, pe urmă, apărură şi micile bileţele găsite prin buzunarele halatului şi alte paltonului rărit de stofă verde, citite pe nerăsuflate, rupte şi aruncate ca să nu le mai vadă cineva. Ceferiştii organizau întruniri după întruniri, cerându-şi drepturile şi se vorbea despre o grevă care trebuia să aibă loc cît de curând, câţiva o chemară şi pe ea, âneorporând-o celorlalţi salariaţi şi ea auzi cuvinte necunoscute : „exploatare", „luptă de clasă", „drepturile clasei muncitoare". Mergea mai curând la Locomotiva sau la Dacia decât ân saloanele de dans de sâmbăta seara unde mirosea a mititei şi a transpiraţie şi nişte tineri vulgari şi îndrăzneţi îi cereau să danseze rând pe rând cu ei pînă simţea că-i înţepenesc picioarele şi fugea acasă devreme ca să scape de urmărirea lor turbată pe străzile întunecate din jurul', haltei de la revizia de vagoane. îi plăceau mai mult cuvintele înflăcărate ale oratorilor, pentru că simţea dincolo de vorbele lor, o dreptate de neclintit. îl cunoscu pe Mareş, un tânăr înalt, cu o privire deschisă şi un. zâmbet timid şi-i plăcu sfiala lui şi chiar tăcerea aceea gravă care nu ascundea un suflet oarecare. Se întâlneau la mitinguri şi plimbările lor se repetară. înoet-încet el îi vorbi despre revoluţia proletariatului, îi arătă cum era alcătuită societatea în care trăiau, şi Ina începu să simtă, că ceva trebuia schimbat şi că ar fi ân stare ea ânsăşi să ajute la această, schimbare. I se dădu un pachet să-1 ascundă şi îl ascunse, cu toate că în. casa aceea strâmbă a lor, cu cotrobăitul curios al mătuşii aflate la vârsta, când se recade în copilărie, era destul de greu să ascunzi ceva, şi când află că fusese numai încercată deocamdată, se supără la început, dar pe urmă înţelese că şi timpul de cînd se cunoşteau îi apropiase şi sosi vremea primelor sărutări, a plimbărilor pe Griviţa sau la Ciurel, dincolo de uzina de la Grozăveşti,; cu farmecul lor, cu dorinţa de a-1 revedea în fiecare zi pe omul acela tăcut şi serios, deşi nu se putea, şi atunci săptămânile treceau mai greu. Apoi venise epoca pregătirii grevei; greva aceea despre care se vorbise atît, dar care trebuia să aibă loc pentru că direcţia căilor ferate nu înţelegea să cedeze cu nimic. îl cunoscură pe Dobre, tipograful, însoţiră amîndoi coloanele tăcute de şomeri care defilau cu pancarte umezite pe umeri prin faţa palatului şi a ministerelor la începutul iernii lui 33, acele marşuri vii ale foamei, cînd pentru prima oară în v;aţa ei Ina simţi că exista o solidaritate a năpăstuiţilor, dovedită de acele forţe spectrale, adunate la un loc de mizerie şi lipsuri, gata să se opună autorităţilor. Ziarele anunţau cu texte zgârcite că tratativele dintre reprezentanţii ceferiştilor şi ai direcţiei generale a cefereului mergeau greu, se împotmoleau. Descoperise în sfârşit şi locul unde se tipărea ziarul Ceferistul roşu (fusese de cîteva luni primită în UTC şi Mareş se lăuda că e fina lui), acum chiar ea căra într-o poşetă largă de piele exemplarele mici şi mirosind încă a cerneală proaspătă, scoase de sub teancurile de anunţuri ale domnului Ionică Pară, directorul gazetei Căsătorii, monitor al căsătoriilor, 2 lei cuvîntul, imprimate şi ele tot în tipografia Coresi a lui nenea Ddbre-nunţi-botezuri. Viaţa ei se schimbase pe neaşteptate, deţinea secrete de partid cum îi spunea cu gravitate Mareş şi putea fi arestată în orice clipă, dar asta în loc s-o înspăimânte, âi dădea o mândrie ciudată, pentru că mergea cu prietenul ei la întruniri zburătoare, la abator sau la fabricile de textile şi câteodată nu scăpau decât fugând sau sărind gardurile şi ea binecuvânta faptul că trăise în mahalaua ceferiştilor unde şi fetele făceau de nevoie pe băieţoii... întâlnirile conspirative erau atrăgătoare, Ina căra abecedare pentru cursanţii de marxism, cursuri care se ţineau mereu in altă casă, în odăi străine, şi oamenii despre care se ştiau puţine lucruri din prudenţă. Apăruse anticarul Samuel, băiatul acela palid care citea totdeauna, în picioare lîngă raftul lui cu cărţi vechi şi cu broşuri totdeauna vîrîte bine după tomuri groase, cu foi zdrenţuite, mirosind a vechi şi a praf. Ce ştiuse ea înainte de asta despre viaţă, despre adevărata viaţă a Griviţei care se pregătea să protesteze ? Existau două lumi ce se opuneau una alteia, eu forţă, fără milă : lumea celor cu firme pe care se scria capitalul depus : vezi magazinul La omul de fier sau magazinul La Italianu sau restaurantul Dumitru Domnişor & fiii, vezi toate aceste hoteluri şi hardughii, faţă în faţă cu nenorociţii ce munceau de dimineaţă pînă seara, ca să nu fie aruncaţi în stradă la prima curbă desacrificiu, ca să nu mai vorbim despre viaţa de vierme dusă de societatea fetelor bătrâne, a rentierilor şi a bărbaţilor care voiau să se ajungă („Domnişoară cinstită, serioasă, venit sigur, caută domn serios. Răspundesub Floare de lotus sau : Titrat, anonime refuză, doresc mariaj cu doamnă, serioasă, venit frumos, răspunde sub Foyer din gazetele lui Ionică Pară).. Trebuia o mătură, un măturoi cum. spunea Mareş, să cureţe această pleavă, să pună târnăcopul pe toate, dar, deocamdată, guvernele păreau puternice, poliţia neîndurătoare şi lupta se anunţa grea. Venise februarie, conducătorii greviştilor fuseseră arestaţi, dar muncitorii de la atelierenu se opriseră la mijlocul drumului. Vremea lipirii fluturaşilor pe geamurile magazinelor de pe Griviţa, a corespondenţei pe peretele tipografiei lui Ddbre-nunţi-botezuri, trecuse. Se anunţă o zi gravă, o zi nemaipomenită şi ea sosi într-adevăr. într-o dimineaţă sumbră de iarnă, cînd' Griviţa toată dormea încă pe labele ei de piatră şi nebunul de Gkyi-hau hau anunţa veşnica catastrofă de la New-York se auzi sirena atelierelor sunând lugubru. Mareş lipise toată noaptea afişe cu alţi cîţiva tovarăşi şi dimineaţa îl găsise înfrigurat la uşa cabinetului sanitar, aşteptmd-o. Ina lucrase toată noaptea, ii era somn, s-ar fi dus acasă să se culce ca deobicei, dar sunetele apropiate ale sirenei şi larma îndepărtată a ceferiştilor ce se adunau în curtea atelierelor o opriră. Se primi un ordin telefonic de evacuare a incintei haltei de revizie şi afară, cum spuneau femeile sosite atunci în schimb, se adunau jandarmi şi soldaţi. De departe, pecaldarâmul îngheţat răsuna .ameninţător un marş soldăţesc : Rap ! Rap ! Rap ! Rap ! Rap ! Rap ! Rap ! Rap ! Rap ! Clopotele bisericii Sfântul Gheorghe băteau rar şi înfundat. Doctoranzii erau palizi şi agitaţi, spuneau cu o falsă nepăsare că la Ateliere se vor întâmpla lucruri neplăcute, pentru că o să vină armata şi o să tragă în încăpăţînaţii care ocupaseră curtea şi nu voiau să iasă afară. Mareş plecase repede, acolo unde se aflau ceilalţi tovarăşi ai săi, slrîn-gîndu-i în fugă mîna şi spunîndu-i să nu-1 aştepte, că dacă totul se va termina cu bine, o s-o caute el. Ştia unde locuia/fusese de cîteva ori acolo, bînd un ceai fierbinte cu mătuşi-sa şi cu taică-său, dar acum acel trecut comun, atât de scurt se sfârşea, rămânea numai ameninţarea ceasurilor următoare. Un cor grav de bărbaţi răzbătea de pe acoperişurile atelierelor şi toţi auzeau cuvintele din ce în ce mai desluşit, sfîşiirtd dimineaţa de februarie şi reuşind să nu fie acoperite de către sunetele sirenei . —•• Pace ! Pîine ! Libertate ! . — Pace ! Pîine ! Libertate ! . — Pace ! Pîine ! Libertate ! Cuvintele se repetau la .nesfîrşit, mereu mai puternice, sub cerul tăcut şi mohorît al Griviţei atît de liniştite altădată. Şi peste aceste strigăte iar rap ! şi iar rap ! şi rap ! ca într-un coşmar fără sfîrşit. La 10 sau la 11 spre prânz sosi poliţia, îi goni pe doctoranzi din dispensar şi ocupă birourile. Halta era la doi paşi de Ateliere, dar acolo nu puteau pătrunde pentru că locurile erau păzite şi jandarmii şi cu agenţii secreţi voiau să-i izoleze pe tâmplarii şi pe revizorii de vagoane de ceilalţi şi reuşiră, ori arestînd câţiva care nu aflaseră încă nimic despre această acţiune, ori trimiţîndu-i acasă pe cei ce păreau mai neprimejdioşi, adică pe femeile de serviciu, pe curăţitoarele de vagoane şi personalul sanitar. Ina se trezi astfel în mulţimea de oameni care mergeau hotărâţi spre mica piaţetă a bisericii Sfântul Gheorghe. De unde apăruseră miile astea de lucrători, mergând ordonat ca să le arate celorlalţi că nu sînt singuri ? Herdanul, fabrica de tutun, Saturnul, Lemetrul, cum spuneau nişte muncitori bătrâni, erau aici în păr. Pentru prima oară şi pentru toată viaţa, Inei îi rămase în minte imaginea acelei mulţimi negre de femei în broboade groase şi de bărbaţi cu căciuli sau cu pălării umezite şi paltoane jorţăite care strigau jandarmilor insulte, în gura mare. Nu mai era o grămadă pestriţă şi dezordonată această mulţime agitată şi vie, cu feţe dârze şi gata de a strivi soldaţii, speriaţi ei înşişi că ţin în mâini arme şi că vor trebui să le folosească în cele din urmă. "Ceea ce mai rămăsese încă în ea copil (adică amintirile întâlnirilor cu Mareş şi imaginea odăii sale în care mai ţinea vechile păpuşi de croitoreasă, cu rochii de mătase frumoasă, luată din resturile croielilor de la atelierul patroanei şi micile secrete încredinţate acestuia : un portret al lui Lenin, lipit de fundul unei cutii de pudră pe oare n-o întrebuinţase niciodată", pentru că de cînd îl cunoştea îi fuSase ruşine să se mai gândească la vechile dorinţi : oje roz şi păr făcut cu şampon ca vânzătoarele de magazin care voiau să fie frumoase dincolo de tejghelele lor cînd vindeau pentru că doar-doar le-o vedea cineva şi le-o plăcea şi se vor mărita — .idealuri mici-burgheze de fată neroadă !), muri în acea dimineaţă de februarie. Ziua se scurgea încet şi ameninţător pentru că dinspre Gara de Nord se auzeau ropote de cai, soseau autocamioane şi pe cabina şoferilor se zăreau ţevile ameninţătoare ale mitralierelor, dar nimeni nu pleca. Ii era foame şi somn, dar ceva o ţinea aici, nemişcată în mijlocul celorlalţi •—• atenţi cu toţii la ce se întâmpla încet şi meticulos : aşezarea soldaţilor, a sergenţilor cu capelele pleoştite, ordine auzite cînd de -aproape, cînd de departe, urmate de presiunea zadarnică a baionetelor, care nu mai speriau pe nimeni. Şi iar glumele muierilor bătrâne aflate parcă la o petrecere : —• Dă-te mai încolo, soldăţelule, că dacă te string niţel în braţe te pupă mă-ta rece ! —i Mă, Machenzan, vezi că-ţi curge nasul de frig ! — Să vă arză un foc mare cu porcii voştri de ofiţeri cu tot ! Dar ce vină aveau ţăranii ăia băuţi puţin ca să prindă curajul de a auzi toate astea şi de a sta ca şi ei în frig toată ziua pentru un lucru pe care nu-1 înţelegeau încă ? înghesuiala creştea, se auzeau scâncete de copii şi cînd aceştia fură trimişi acasă spre seară, Ina pricepu că sfârşitul era aproape. Frigul se înteţise, nu mai treceau nici tramvaie şi nici maşini pentru că mulţimea muncitorilor de la celelalte fabrici crescuse şi nu mai putea fi clintită cu nici o ameninţare sau cu ordine. Şi de dincolo de gardul Atelierelor iar se auzea sirena lugubru ;şi prelung : — Uuuuuuuuuuuuuuuu ! Uuuuuuuuuuuuuuuu ! Şi iar izbucneau strigătele acelea repetate de mii de voci : —• Pace ! Pîine ! Libertate ! —: Pace ! Pîine ! Libertate ! —> Pace ! Pîine .' Libertate ! —•• Jos exploatarea ! Jos ! Jos ! Jos ! răspundeau din piaţeta bisericii alte mii de voci. Lunga amiază fumegoasă de iarnă trecu şi veni •o noapte şi mai ameninţătoare. Mai plecară, dar rândurile erau tot atât de compacte şi armata abia reuşise să evacueze strada largă. Ina îngheţase, simţea că nu mai are picioare, privea întunericul negru şi ar fi vrut să ghicească unde se afla omul ei, cum gândea în clipa aceea ca o lucrătoare oarecare. Peste câtva timp, în dispensarul rece, după 24 de ore de nesomn, se găsea în cabinetul doctorilor şi dădea primele ajutoare celor răniţi de gloanţele mitralierelor care trăseseră în zori. Făcuse o nebunie, putea să fie împuşcată de soldaţii beţi şi inconştienţi, dar ştia că nu putea decît să se ducă acolo şi să lege primele răni, să audă acele gemete ale tinerilor cazangii, loviţi în stomac sau în umeri, să vadă cum unii mor sub mîinile doctorilor. De afară se auzeau comenzile poliţiştilor şi ale ofiţerilor şi încă răsunau împuşcături şi cineva spuse că în curtea Atelierelor zăceau cu sutele în zăpada îngheţată... Pe Mareş îl văzu după trei ani, slab, bolnav, străin parcă. în tot acest răstimp se dusese deseori la mătuşă-sa, căutând să mai păstreze ceva din aerul ei de băieţoi de altădată şi poate chiar că mai păstra, dar în vremea aceea, parcă se simţea ucisă de o povară apăsătoare, de ceva care o strivise iremediabil. Dacă nu l-ar fi cunoscut pe Dumitrana, pe omul acela, mai în vârstă ca ea, cu zâmbetul lui niţel obosit pe buze, poate s-ar fi întors la atelierul de croitorie. Mareş părea neschimbat ; tot tăcut, parcă ceva mai palid şi arătând ca un suferind de plămâni, deşi spunea că nu are nici pe dracu, din mândrie şi încăpăţânare. Era silit să se ascundă din motive conspirative, dar nu-i lăsă adresă şi rămăsese să se vadă mai mult din întâmplare. Era tare singură în vremea aceea : Dumitrana plecase în Spania, îi scria lui nenea Tfobre-nunţi-botezuri scurte cărţi poştale şi ea îl Întreba ce fac oamenii ăştia, bărbaţii ăştia de nu mai termină cu bătăliile lor care se desfăşurau în toate locurile din lume şi nu se mai isprăveau ? —• Ai să înţelegi vreodată, o liniştea tipograful, dar singurătatea nu mai putea fi suportată. Se întreba ce se lîritfmplase cu Mareş, pentru că explicaţia că e urmărit de poliţie, nu-i ajungea (cînd e vorba de o judecată femeiascâ ce înseamnă poliţia, chiar poliţia secretă, Cînd e vorba de o întâlnire, de stat împreună sub cerul de vară sau într-o odaie caldă care-ţi amintea de zilele de demult, cu ceaiul la gura sobii şi cu curiozitatea mătuşii care-şi făcea planuri de nuntă, de petrecere, în sfîrşit, o petrecere încasa asta tăcută şi fără petreceri, după atîta muncă şi mizerie şi disperare !?). Cînd Dobre o văzu slăbind, întrebîndu-se ce se va întâmpla cu ei doi, pentru că viaţa îi legase unul de celălalt, aproape fără voia lor, tipograful îi spuse brutal, că el se însurase, pe undeva pe lîngă Braşov, cu o femeie, dar asta numai pentru că aşa cerea munca de partid şi în. inima ei se petrecu o zguduire îngrozitoare care-1 sili pe nefericitul, bătrîn să spună, în sfîrşit, adevărul, pentru că astfel de minciună mai. mult rău făcuse decît bine. Mareş era într-adevăr bolnav de plămâni şi trebuia să stea la un preventoriu de lîngă Predeal pînă se va vindeca. Acesta era cu adevărat ordinul partidului : să se vindece, să nu facă nimic altceva decît să se vindece ! Dar spune aşa ceva unei femei după ce ai minţit-o şi mai spune-i că nu are voie să-1 vadă pentru că ar punecopoii Siguranţei, pe urmele lor şi în astfel de chestiuni nu e bine să te jo'ci, pentru că dacă te joci, pui vieţi de oameni în primejdie, şi se va întâmpla ce se întâmplase cu ea : iubirea muri încetul cu încetul şi nici scurtele lui scrisori inexplicabile, nesemnate din motive lesne de înţeles, n-o mai reînvie decît puţin cîte puţin şi cu totul întâmplător. Mareş fu arestat a doua oară în 1938 şi ea află unde avea loc procesul, şi-1 mai văzu o dată, şi cînd auzi sentinţa de condamnare âşi spuse că viaţa se lupta cu ei ca să-i despartă pentru totdeauna. în vremea aceea muncea ca un robot, de dimineaţă pînă seara, numai ca să nu se gândească la nimic altceva decât la ziua de mâine care venea în fiecare dimineaţă cu o ameninţare. Cerea să i se dea cele mai grele munci, sperând că va fi arestată şi că va putea să stea şi ea într-o închisoare, plătind o libertate pe care n-o merita. Dumitrana se întoarse din Spania, încărunţise, dar ciudat lucru, nu îmbătrânise. Războiul se terminase acolo cu o înfrângere, învingători deocamdată erau fasciştii. Umblase cu el pe străzile Bucureştiului (era nevoie mereu de o femeie oriunde se ţineau cele mai restrânse şedinţe ilegale, ca să nu bată la ochi) şi prin cafenele, ascultând povestea luptelor de la Guadalajara sau înfiorătoarea descriere a Madridului asediat. Numele oraşelor necunoscute erau psalmodiate cu o ciudată şi secretă părere de rău : Bilbao, Santander... Morţi şi răniţi sub zidurile înconjurate de palmieri, treceri nocturne peste graniţă, descrierea Valenciei, oraş cu nume de tangou, ce ciudat ! forţarea râului Nervion, într-un zăduf de nedeseris şi iar atmosfera Madridului, ticsit de o lume amestecată : catolici, anarhişti, germani şi italieni, faţă în faţă cu alţi germani şi italieni, aflaţi în tabăra celorlalţi — ca într-un basm nesfârşit... Dumitrana povestea cu uşurinţă, făcea haz de necaz, rătăcise prin lume fără să înţeleagă, după cum declara, mare lucru, în afara faptului că exista o categorie de oameni pe care nici o înfrângere militară nu putea să-i sperie : comuniştii. Comuniştii de pretutindeni ! Nu-i spunea niciodată ca alţi oameni mai în vîrstă decît ea : fetiţo ! adică cu puţină privire de sus, puţin aer că las că o să am eu grijă de tine dacă ai să fii cuminte şi ai să mă asculţi şi ai să mergi cu mine te ..să te plimbi într-un parc, şi aşa mai departe. Nu, nimic din toate acestea : avea nevoie de ea, trebuia să înţeleagă că în munca asta păcătoasă cu fuga de poliţie şi cu păcălirea urmăritorilor, o fată deşteaptă cum era ea, putea să facă foarte multe. Avea o mie de meserii, învăţase să nu întrebe nimic despre nimic (cu cît ştii mai puţine, cu arăt e mai bine), îl urma în case necunoscute, urca scări nesfârşite, schimbau tramvaie, umblau numai în clasa a H-a, ca să poată vedea dacă în urma vagoanelor supraaglomerate nu venea vreo maşină sau vreo motocicletă, toate treburile lor încurcate aveau farmec; stăteau ceasuri întregi în ceainăriile de pe Văcăreşti, lângă o perdea, pândind pe cineva cunoscut numai da el, uneori Ina credea că Dumitrana e doar un misit sau un antreprenor de •case, pentru că îl auzea toemindu-se pentru o cantitate imensă de cărămizi sau de var sau de nisip şi ce tocmeală ! ca şi cînd ar fi fost un .afacerist oarecare ; îl găsea însă a doua zi pe schele, cu planuri de calc pe genunchi (era încă în '38, când se mai construia, pentru că Reânar-Tnarea şi împrumuturile tâlhăreşti ridicase o întreagă categorie de afa- •cerişti, de sperţari, de generali care-şi ridicau vile ca şi cînd nu venea războiul, ca şi cînd de aici înainte în România trebuia să se trăiască ca în sânul lui Avraarn). îl găsea cu o scufiţă de zidar, pusă la şmecherie pe frunte, pătată toată de var şi lumea din jur îl întreba în gura mare : „Domn Dumitrana ce facem cu cuiele, cu popii (popii erau nişte stâlpi imenşi de susţinerea schelelor) şi el lăsa totul de o parte, o uita şi alerga undeva unde .se prăbuşise schela, şi cineva îşi rupsese o mînă, şi era silită, atunci, să scoată, pe loc, din larga-i poşetă un pachet de pansament ca să lege acele oase frânte, pînă cînd, în. sfârşit, după ore întregi de aşteptare (când nu era in tură la haltă) o ântreba : „Parcă voiam să te rog ceva" şi •o ruga să ducă undeva un mie bilet, strecurat cu grijă : Dar ai grijă. Şi avea grijă, Învăţase totul, îi ţinea chiar unele socoteli când el nu mai reuşea să o scoată la cap : „Trebuie să par celorlalţi un om cu o meserie bine văzută". Şi reuşea pentru că încă nu avusese neplăceri, dar pentru asta cîte nopţi pierdute, ce griji, pentru că deodată guvernul se schimbase şi ceva ameninţător şi rău şi de neînlăturat se ivi ; tonul discursurilor politicienilor aflaţi la putere nu mai semăna cu polemica sterilă de altă dată, avea în el ceva care-ţi vorbea despre moarte. în închisori, regimul pentru comunişti se asprise, al doilea război mondial începuse încă din Spania, cum spunea Dumitrana, luptele din Cehoslovacia şi Polonia erau numai o continuare. îi arăta coloanele de refugiaţi polonezi de pe străzi, o ducea la cinematograf şi vedeau împreună jurnalele de actualităţi, înfăţişând bombardamentele Stukasurilor nemţeşti, groaza de pe feţele celor ce erau siliţi să fugă pe şoselele de evacuare. Trăise răz-taoiul, îi vorbea defepre el ca despre un lucru familiar, fără să o îngro zească, deşi era foarte îngrijorată. Cuvântul precauţie era repetat la nesfârşit. începea cea mai grea perioadă din viaţa lor, nu mai era glumă. Un val de moarte şi groază cuprinsese Europa. Unii inconştienţi încă nu înţelegeau folosul politicii, al unei anumite politici. Citeau zia rele, totul era încă abstract şi îndepărtat : o foame de avere, de bani mulţi câştigaţi uşor, îi mâna înainte. Muncitorii intrau în fiecare dimineaţă tot mai îngrijoraţi în ateliere. E drept că aspectul şomajului, anii cumpliţi : '32, '33, erau undeva în urimă, dar ce trebuia să aducă viitorul ? Sindicatele fuseseră desfiinţate, mitingurile lor de altă dată rămăseseră numai o amintire. Pe atunci era uşor, îi adunai pe aceşti oameni într-o-sală şi le explicai ce au de revendicat, dar acum o singură vorbă, doar atât, aducea după ea puşcăria neagră, dacă nu ceva mai rău, în viitorul apropiat. Ina ar fi vrut să meargă câteodată la vorbitor, să-1 vadă pe Mareş, să se dea drept o rudă mai îndepărtată, dar ei, toţi ceilalţi, cu carelucra, nu-i dădeau voie, repetîndu-i ceea ce ştia mai demult : că asta ar face-o suspectă şi ei ar pierde un om foarte necesar. Se simţea pe atunci foarte vinovată de ceva, de care, la drept vorbind, nu era vinovată. Poate ar fi trebuit să se poarte ca o femeie, dar când avusese ea timp pentru aşa ceva ? Prietenia cu Dumitrana îi da remuşcări şi parcă în privirile ascunse ale lui nenea D,6bre-nunţi-botezuri era o mustrare rea şi repetată. Nu vorbiseră niciodată despre Mareş. Ea trebuia să treacă o dată la două săptămâna la tipografie şi să scoată afară din atelier, cu mari precauţiuhi, manifestele partidului care erau împrăştiate ân oraş de cine ştie cine. Vedea acel zid vechi, nespoit, ca un calendar al vieţii sale trecute din care nu fusese ruptă ultima filă, dar cum puteai să te împotriveşti farmecului acelui glas uşor şi învăluitor al lui Dumitrana, cum să nu-ţi placă faptul că el îşi aminteşte că duminica era o zi plicticoasă şi că trebuia cineva să o ducă să se plimbe, undeva la şosea sau în parcul Carol şi pe urmă să întârzie puţin într-o circiumă mărginaşe ? SfîrşituL tragic al anului 1939 îi legase foarte mult. Sosea iarna pe neştiute şi începeau zilele petrecute în cafenelele asudate de pe Văcăreşti, locuri ciudate 'de întâlnire cu cei mai suspecţi oameni din lume pe care-i văzuse vreodată Ina, dar asta făcea parte din viaţa lor, nu se putea să nu înţeleagă că, de pildă, unul dintre ei, un bărbat politicos şi şiret, îi procura omului de lîngă ea un anumit fel de ştampilă de care aveau nevoie pentru scutiri de mobilizări, pentru concentrări şi în cele din urmă pentru scutiri de-front de mai tîrziu. Trebuiau bani, pentru asta Dumitrana nu dormea nopţi în şir, întîrzimd pe schelele lui, certindu-se şi tocmindu-se cu clienţii, săi care se sgîrceau când era vorba de plăţi ori amânau aceste plăţi şi de aici scandaluri repetate şi rugăminţi şi chiar un anumit teatru : „Ce vrei domnule, am nevastă (nevasta ea era, o arăta), trebuie să-i dau să mănânce, s-o âmbrac, pentru ce am muncit ? Ei, asta-i bună !''. Anul următor chiar se hotărîră să facă ceea ce trebuia numai închipuit. Dumitrana era un timid în vârstă, un om care cunoştea femeile,, dar nu avusese nevoie de ele. O ceruse de nevastă intr-un chip neaşteptat, parcă silit de împrejurări, mai mult ca să stingă o situaţie neplăcută : Tovarăşii ne văd mereu împreună şi dumneata eşti de-acuim la vârsta măritişului, ar trebui făcut ceva ca să nu le dăm prilej de vorbit. Dar mă gîndesc că ai_ putea fi fiica mea... (El credea privind-o că nu are mai mult de 18 ani, deşi anii ăştia trecuseră de mult ) Vrei ? Ii luase uşor mina era sfios, neîndemânatic, cît o socotise o prietena mai mica cu care fusese silit să lucreze se purtase curajos, făra vreo urma de stinghereala pe chip sau în purtări, dar acum totul se rasturnase şi asta parcă o distra puţin pe Ina şi-1 necăji la început prefacindu-se ca-i va veni foarte greu să se obişnuiască cu el (poate că spunea adevărul, pentru că pe Mareş îl iubise totuşi, în felul copilăros sau necopilaros ce seamănă mai mult cu nehotărîrea pe care o a^ u /ragmen* «fo x A ~~ fragment rowaw d e ««.Iu Cosaşn W/co/oe Bucur 4 airectOTa t 1935) unui n * decembrie 1901 ~-, 43 de ani 7' Ş 1 |1 V-lea al An^îei a» c" George Peste 50 de anf ^ • Va o seannifiStg^^Sf* ^e a aici, e « aceea ţm£f^f d memorabilă . ' d m n,a?terea lui Sha kes, pe2™ t Galileu şi " •in aeelaş an (1564 după y Cnristos)" Bucur, iritat de stunida ,w Ie Angliei ? «um scrisei mtr ^ " ^^ie , într-adevăr tiî 5X —' Sânt cele mai bune versuri ale mele, nea Bucure, zău, nu mă lăsa !... îi boci suprarealistul, pe umăr. Zău, te implor... îţi dau o bere diseară... te rog... —• Bine, dom'le, cum îndrăzneşti să-mi faci reclamă fără să mă întrebi ? ricana Bucur, îndepărtîndu-1 ; constată însă, mişcat, tremiirul feţei lui Domnişoru. —: Nea Bucure... —• Aţi înnebunit cu numele astea... în şase rînduri, cinci nume, în cap cu tine... —* Dacă vrei, te schimb !... soluţiona, simpatic, poetul, la cei 23 de ani ai lui. Spune ce nume vrei... şi-1 pun ! —• Nu aşa... învaţă măCar să susţii ce scrii !... şi Bucur îi culese „Atenţiune !" „In fond — se obiectivă Bucur, — nu-i chiar atît de rău ca un tipograf să devină la fel de important ca un rege. Ideea e bună, el deocamdată nu o înţelege..." Seara, la „Gambrinus", poetul îi dădu două halbe, însoţit de o tată gălbejită, cu pleoapele învineţite de rimei prost şi un tânăr suspect în eleganţa lui vestimentară, dublată de un inel de aur (blazonat cu un dragon) în degetul mic, cu unghia lăsată să se lungească la infinit; intră mâncând un covrig şi după ce dădu chelnerului comanda „unei fripturi", îşi curăţă singurii trei dinţi din faţă — cariaţi şi ei — cu unghia-i trivială. Domnişoru îl prezentă pe Bucur drept „cel mai cult tipograf din Bucureşti", „singurul care gândeşte la linotip", „singurul care are obiecţii"... etc., etc. Fata ceru „un rom", pe care-1 bău, rar, în tăcere, ca mută, privind tot timpul friptura devorată de tânăr, cu o rapiditate bine punctată de bătaia inelului în marginea farfuriei. —• Scriitorii n-au înţeles încă ce înseamnă tipograful... îl stăvili Bucur, cu chef de vorbă după o zi de: muncă şi o bună sorbitură din halbă ; de aia te miri ! Dar noi sintem primii oare vă încercăm gândurile cu degetele... —• Frumoasă metaforă ! clipi Domnişoru, mângâind fata pe păr. —•• Aiurea ! Slabă ! Gogol stătea in tipografie, cînd i se culegea o carte... dacă zeţarii râdeau, era fericit! Zeţarii erau criteriul... —-> 'Care Gogol ? Rusul ? întrebă elegantul, culegând ultimii cartofi prăjiţi din farfurie. Bucur îl lăsă în pace. „Numai dacă răsuflu, îl dau peste cap..." (Era cu adevărat voinic, lat în spate, cu o ceafă „bulgărească" după spusele amicilor — un pumn greu, terminat cu degete mari cît două clape ale linotipului, toţi mirîndu-se cât de uşor „culege"... „Pian n-ai putea face" — râdeau aceiaşi. „Ba da, dar n-am ureche muzicală" — răspundea el, indicând delicat, organul auzului) . —> Nu ştiu ce înţelegi dumneata prin cultura mea, se adresă în continuare poetului. Ai trântit un cuvânt, cum ai trînti o friptură la halba asta ! — Nea BuCure... —• NUHS cult ! fu categoric tipograful. Vreau să fiu şi am să fiu ! (fără să bată în masă, braţele puternice încrucişate pe piept) — cum scria un poet pe care l-am „cules" anul trecut... —• Im... icni, a dubiu, Domnişoru. Nu-i cine ştie ce : „vreau să fiu şi..." —• Măcar de a-i scrie şi dumneata un vers pe care să-1 ţin minte... .şi privi cum fata duce la gură „romul", tremurând — de foame, desigur. . — Asta nu-i cel mai important... nu scriu ca dumneata să mă ţii minte ! . — Atunci, de ce... mă-sa ? se îndârji Bucur, revenindu-şi imediat şi şoptind către fată : Pardon ! —i ... ridică, încet şi interesant din umeri Domnişoru. -Celălalt îşi: scobea dinţii ; mai ceru Chelnerului o friptură. -—' Ce ? Nu ştii de ce scrii ?... Păi atunci de ce vrei ca omenirea să ţină minte, peste 50 de ani, că Nae Bucur s-a născut odată cu regele Angliei ? —> Asta-i în poezie... se arătă îngăduitor în explicaţie, poetul. Nu trebuie s-o iei mot-a-mot... Trebuie să uimim, poezia e uimire, nea Bucure... —i Ce vorbeşti, domnule ? Dacă-i numai atît, să-ţi spun eu una mai bună... şi după o clipă în care-şi frecă bărbia nerasă (nu se bărbierea în „ziua apariţiei") începu să scrie în aer, cu arătătorul, marcând fiecare capăt de vers : „Nu sînt uimit că m-am născut (vers nou) în aceiaşi zi cu George al cincilea (cap de rând) ci (cuvânt singuratic) că în timp ce el, neculegînd niciodată („de la cap") un sonet de Shakespeare (chelnerul aduse friptura comandată) e rege, eu, care-1 tipăresc pe George Domnişoru (surâs şi pe chipul fetei) nu-s nimic şi n-am un franc !" Poetul izbucni în rîs, culcându-şi faţa pe umărul lui Bucur şi îm-brăţişîndu-1; fata continua să surîdă, până şi elegantul Încetă să mănânce, ca să se uite mai atent la tipograf. —• Asta-i poezie ?... întrebă Bucur, îndepărtând capul lui Domnişoru. —> De ce nu te apuci să scrii, nea Bucure ? Zău... ai talent... exclamă euforic. Linotipistul nu căzu în veselia suprarealistului şi emise sever, dornic de rigoare în demonstraţie : . — Ce-i aia talent ?... (sorbind din halbă) Talent are tot românul... cum descrie unul un apus de soare care cade nu ştiu cum pe omăt... sau pântecul unei femei... sau mirosul unei gutui... dacă încearcă să-ţi rupă gura scriind că „Maica Domnului e maica curvelor" (privire rugătoare către fată, în sensul, din nou, de „pardon" — dar ea îl fixa, mmgîindu-şi faţa cu degetele galbene de nicotină) gata, are talent... Sigur că are ! Şi ce-i cu asta ? Pentru mine e prea puţin ; pentru mine, talentul trebuie să schimbe lumea •— şi nu te apuci de scris decît dacă ai văzut ceva mai mult de un răsărit de soare Ia viaţa ta. . — Fii , dom'le, serios... talentul e un mister, nici nu ştii cînd apare... —' Sigur că e un mister, nene Georgică ! aprobă, cu inima deschisă perfid, Bucur. Dar asta-i cu totul altceva... Eu pot să-ţi spun însă mai mult. Ai citit „Iţic Strul, dezertor"... ? Eu l-am cules primul, în '21, aveam 20 de ani, dacă făceai apropierea asta, nu mă supărai... l-am cunoscut pe domnul Rebreanu... —• Rebreanu ? — avu un rictus ostentativ de dispreţ, Domnişoru. (Cel elegant depuse tacticos cuţitul şi furculiţa, încrucişate, pe farfurie) Mai departe de pagina 27 nu se poate citi... —• Să ai dumneata atâtea sute de lei, pînă la ce pagină se poate citi „Răscoala"... fu rândul lui Bucur să se arate îngăduitor. — Te exprimi ca un Ştrul, nea Bucure... ruse poetul, imitînd accentul tărăgănat : să ai atâţia ani buni... —< Nuvelă ca aia nu mai culeg toată viaţa !... âl respinse linotipistul. Dacă n-ai citit-o, ce să mai discutăm ? Sătulul avu o mişcare imperceptibilă pe scaun. —i Zi ! insistă pentru prima oară, încordat. —' Ce să zic •? se prefăcu plictisit, pentru a-1 fixa, pe sub sprâncene. Tot n-o să înţelegeţi.... rosti, fals, această propoziţiune străină de el, căci el era convins că Domnişoru va înţelege odată şi odată. In aceeaşi clipă, fata întinse un deget galben şi culese de pe faţa de masă cîteva firimituri de pâine ; Bucur sări de pe scaun, veni lingă ea şi o trase, cu toată puterea de mină ; ea se ridică uşor, ca un fulg, fără împotrivire, privindu-1 ân ochi, tristă, un fel de „ce vrei ?" blând, supus, care aproape că nu cerea răspuns ; nici nu primi vreun răspuns, căci fulgerător, interzicând orice ripostă a celor doi, Bucur, strângând-o de încheietura mâinii, o scoase din restaurant şi ea, neîmpotrivindu-se in continuare, îl urmă, fără să încerce măcar o dată să se smulgă din strînsoarea degetelor lui. Ea nu simţea însă tremurul interior din Bucur şi, de altfel, el ştia să nu i-1 comunice, mergând rapid şi hotărât; trecuse pe lîngă o provocare, era convins — nu, nu din partea Iui Domnişoru... Tipul se trădase printr-o mişcare imperceptibilă, printr-un singur cuvânt, rostit prea „hămesit", mai ales după friptura, din. care ei nu-i dăduse nimic.:. Bucur era mulţumit de instinctul său — de aceea, fiinţa lui vibra atât de intens — dar de ce naiba nu-i dăduse importanţă de la început tipului ? Tânăr ilegalist, — abia de doi ani, după moartea fratelui său, la „Ateliere", in '33 — Bucur nu avusese încă de-a face cu provocatorii, cu agenţii ascunşi, deşi i se atrăsese atenţia şi ştia foarte bine că aceştia acţionează chiar în redacţii şi în tipografii... Ştia, i se spusese, dar „nu-i încercase", şi în acest domeniu al luptei, poate mai valabil decît oriunde, dacă nu-i încerci tu însuţi, cu cele cinci simţuri, prin-zându-le mişcările cele mai mărunte, accentele cele mai secrete, — a-i şti doar că există se dovedeşte prea puţin. Când lucrase la „Vremea", „culesese" un articol al lui Sahia în care acesta relata o discuţie cu Liviu Rebreanu, idolul lui de la „Iţic Strul" încoace : Rebreanu lucra la „Răscoala" şi nu ştia că „în sânul comunităţii noastre scriitoriceşti, şi mai ales ân sânul generaţiei mai tinere, există tipul „moudhard", agentul siguranţei pus să spioneze pe acei care din necesităţi pur sufleteşti văd mai altfel decît ceea ce ne cere absurditatea oficialităţii..." („Culegea" prima oară cuvântul acela francez dintre ghilimele, ii ceru iui Sahia traducerea exactă în româneşte : provocator ? Nu chiar... Sahia îi explică formarea cuvântului in franceză, de la „mouche" — muscă... Bucur era pasionat de naşterea cuvintelor, avea talent în găsirea explicaţiilor privind lărgirea sensurilor ; Sahia râdea şi-i spunea că-i va da odată cursuri de lingvistică. Bucur hotărâse mai. de mult să înceapă studiul limbei franceze.) „Rebreanu se mirase", scria Sahia ; fusese uimit : „La orice m-am aşteptat, dar absolut la orice, acest lucru însă niciodată nu mi-a trecut prin cap. Este o ruşine !"... Şi la plecare, in uşă, întrebase încă o dată : „— Şi zici, zici cu adevărat că sânt mulţi ?"... Bucur fusese dezamăgit, de naivitatea idolului său şi ii trecuse prin minte să-i scrie. -„Cum:vine asta, domnule, gândi el vehement, pe moment — după ce-mi descrii in „Pădurea spânzuraţilor" ce spaimă avea fiecare de ce gândea... '54 după ce mi-l descrii pe... care-1 arestează pe Bologa (cum îi spune ?), mai poţi trăi cu capul în nori şi să crezi că totul s-a mărginit la armată •şi la război ? Şi cine ?"... Dar după „Răscoala", îl „iertase" pe Rebreanu iar atunci, pe stradă, ocolind prin Calomfirescu să ajungă acasă, pe Lueaci, .se simţi solidari în naivitate cu marele scriitor : „Şi unde mai pui, că eu ştiam, ştiam că există de ăştia... Şi tot era să mă' prind ! „Schimbarea lumii", ai ?" El se opri, o trăise sub un felinar şi-i cuprinse capul în palmele lui mari; o sărută şi ea îi răspunse la fel de supusă, cu plăcere, liniştită, apoi Bucur o privi în ochi. Era urâtă, fără îndoială : slabă, osoasă, cu maxilarele lungi, ceva de ogar, pielea uscată, trădându-i imediat oasele tari, dar in priviri descopereai cu puţină atenţie o lumină tânără, sinceră, nestinsă ; o duse la un birt „bine căptuşit", pe Sabinelor şi-i dădu să mănânce tot ce dorea : mamite, friptură, salată de castraveţi •— nu mâncase de două zile. Ea era „fata-Magellan", nu ştia de ce, aşa-i spusese Domnişoru, deşi toată lumea ştia că o cheamă Carolanda Mieşu-nescu şi „iese" de cele mai multe ori cu celălalt, Tancred... Nu în fiecare seară, dar de multe ori ; deveni limbută, încântată de momite ; urîţenia iniţială se topi într-un zâmbet fără complicaţii care-i dădea graţie. Poza. Mai bine spus : pozase, până la accident... Începuse prin a inspira pictorilor melancolia, dar cu vremea pozase şi „Luciditate", .şi „Amurg uscat", chiar şi „Anatomie severă"... . — înţelegi, nu ? . — Sigur că înţeleg... fu grav Bucur. Anatomie, înţelege oricine... 1 ; — Dar „severă" ? „Anatomie severă"... •—• preciza Carolanda, cu o curiozitate derutantă. 1 — Şi severă... admise din politeţe, suspicios totdeauna cu asemenea „profunzimi". Dar ea izbucni imediat în râs, liniştindu-1 ; nu era proastă, nu credea nici ea in „anatomie severă" şi celelalte. „Scotea un ban" ; pînă făcu o eczemă urâtă pe spate, doctorii o trataseră cu nişte injecţii a căror reacţie o „distrusese" şi adio „luciditate" şi celelalte. Nimeni nu se mai uita la ea, doar Tancred îi promitea „c-o s-o bage într-un film". Tancred vroia să pună pe picioare cinematografia română ; avea bani, „aşa cum îl vedeai tînăr", avea bani, relaţii, posibilităţi şi celelalte; n-o interesa, nu-1 iubea, tipul nu vroia să-şi îngrijească dinţii, asta nu-i plăcea... Carolanda nu făcea nici un efort în sporovăială, părea că vorbeşte fără virgule, toate afirmaţiile i se înşirau egale în jurul poftei de mâncare şi acestui cuvânt : „celelalte". Degetele nicotinizate rupeau nervos din pâinea albă ; apoi, lăsând furculiţa şi cuţitul, linse cu bucăţi mari de pîine sângele lăsat de friptură în farfurie ; bău zeama salatei de castraveţi, ţinând farfuria în palme, ou degetul mic ridicat în sus, ca „doamnele" ; nu mâncase de două zile, aşteptându-1 pe Tancred cu un regizor care trebuia „s-o vadă" pentru un film cu George Vraca şi Toni BulanJdra • n-o interesau nici filmul, nici pictura, nici arta, nici celelalte ; de aceea tăcea la masă cu ei ; dorea să trăiască simplu, să scape de ei, să fie apărată de un bărbat care nu se ocupa cu arta ; de aceea îi plăcuse că el o luase de mână „aşa cum o luase" şi nu se închina în faţa talentului de care „ăia fac atîta caz" ; „şi ea crede că talentul"... Dădu peste cap, risipind graţia, ultimul pahar cu vin, încît Bucur i-1 .smulse de la gură. Ea, de pildă, era convinsă că are talent să îngrijească un asemenea bărbat, „să-1 coase, să-1 calce, să-1 îmbrace..." Aşa că să n-o cicălească, s-o lase să bea cînd vrea şi cît vrea, s-o lase să... 1 . — Cîţi ani ai ? o întrerupse Bucur, cu braţele strînse la piept,, rezemat de masă, respirând mai plin ca niciodată superioritatea sa, în care credea. . — Cum întrebi vîrsta unei femei ? ripostă din nou serioasă, din nou încurcîndu-1. Cer politeţe !... . — Ştiu... aşa cum i-ai cerut mâncare ăluia !... se încăpăţînă el. — Dă-mi mîna ! şi brusca schimbare a tonului îl obligă într-adevăr să-i întindă palma. Sînt la vîrsta cînd îţi pot cere mîna... şi îşi culcă, obrazul osos în palma lui. Trebuie să-i ceri voie mamei ? îl întrebă, de acolo, încet, înfiorindu-i degetele grele cu şoapta ei. —• De ce spui mereu „şi celelalte" ? o întrebă, stăpînindu-şi emoţia.. . — Am să-ţi spun altădată... şi îi simţi mişcarea buzelor, în palmă. E mai scurt ! —• Nu-mi place, dă-1 dracului. Şi mie mi se pare Magellan mai scurt decît Carolanda... dar am să-ţi spun Carolanda ; se aplecă şi o. sărută pe păr. Să mergem ! Pe drum, Bucur se gândi că poate nu face bine... „poate că nu fac bine, luînd-o cu mine... pe ăla l-am prins deajuns de greu, ajunsesem la „schimbarea lumii" ; pe ea, s-ar putea să n-o prind deloc şi să mă ducă... M-a luat cam repede în căsătorie..." (Magellan tăcea din nou şi nu făcea altceva, în mers, decât îşi potrivea încheietura mâinii între degetele lui care o ţineau uşor.) „Nu, dac-o să vedem în fiecare un mou-chard, ne batem degeaba... Sigur, mă căsătoresc cu ea, doar dacă văd... Noroc că a plecat Stuparu"... (Stuparu era un student comunist din Iaşi. pe care-1 găzduise în ultimele 10 zile la el, în Lucaci; luase „filozofia" anul trecut, într-un stil care făcuse vâlvă : îşi susţinuse lucrarea „Bergson şi mecanismele râsului" fără greşeală, impresionând corpul examinator ; primise, cu toate elogiile, aprecierea maximă; după anunţarea căreia, ceru în plenul profesoral să i se permită să discute „din punctul de vedere al filozofiei marxiste" întreaga concepţie bergsoniană. Uluiţi, ii permiseră, îl ascultară şi nu-i modificară notarea. Bucur, rareori intimidat de lipsa sa de cultură fu zece zile în defensivă ; mergea în vârful picioarelor să nu-1 trezească pe tânărul filozof, ca şi cum l-ar fi avut ân. casă pe Marx ; căzuse adică in extrema cealaltă. Stuparu râdea şi-i cerea să se comporte „ca la el acasă...") După prima noapte cu Magellan (minţise — nu-i putuse spune Carolanda), îşi dădu demisia din tipografia revistei suprarealiste (şi a altor câtorva publicaţii insipide) ca să nu-i mai vadă pe Domnişoru şi ceilalţi; „legătura" fu de acord. Intră, deci, undeva pe strada Pitagora — lîngă Lucacii lui — la o editură de cărţi şcolare, care, după cum se gîndi imediat, „aveau să-i aducă ceva cunoştinţe" ; culese însă, din primele zile, geometrii, algebre şi trigonometrii — astea nu se prindeau, de el. Fu fericit cînd trecu la o „zoologie" — scrisă foarte bine — din care află fenomene uimitoare ca acelea din lecţia despre castori : masculii,, cînd simt că-ns căutaţi de vânători, cînd înţeleg că sânt definitiv incol-ţiţi, îşi mănâncă testiculele, ştiind parcă ce preţ au pentru oameni, care-fac din ele un celebru ulei, despre care, de altfel, scrisese şi Cervantes, în „Don Qujotte" — amintea profesorul. „Ce vorbeşti domnule !" — se miră bine Bucur, care nu ţinea în mod deosebit la animale „cu excepţia cailor şi nevăzuţilor elefanţi", patrupede care-1 impresionau la gândul. 56 că sânt ultimele rămăşiţe ale marilor animale din epocile Întunecate ale geologiei. (Tot aci află că timpul de gestaţie la elefanţi este de 605 zile !),;Ce vorbeşti ? Ce frică s-a întins pe pământ! De unde să ştie castorii ce fac oamenii cu ei ?... Numai din frică ! Le-a ajuns frica pînă la c..." Acasă, vru să-i spună imediat lui Magellan ce-a aflat, dar ea — mai uimitor decît adevărurile zoologiei — era plânsă, trîntită pe divan ; dupâ 5 zile, Domnişoru o găsise şi venise din partea lui Tancred să-i comunice „că dacă nu se întoarce — Bucur poate fi făcut praf"... (Nici suprarealistul nu ştia cum...) Bucur se enervă cumplit : •—< De ce nu te-ai dus ? Chiar acum să te duci ! Cu frică şi plîns, n-ai voie să stai lîngă mine ! De ce nu te-ai dus ? Ea îi spuse că orice s-ar ântâmpla, de aici nu pleacă, fiindcă-i place cu el, îi place camera, îi place să-1 aştepte şi să-1 îngrijească şi... şi toate celelalte. —> Dacă te mai aud cu cuvântul ăsta, te omor — âi spuse Bucur, potolit, spălându-se pe mâini pentru prânz. Seara, iubindu-se, el ii mărturisi că, de fapt, de cinei zile, de cînd a plecat de acolo, lucrează cu teamă... cu teama că venind acasă n-o va mai găsi. —• Numai dacă mă vei înşela, te las... îi spuse ea, din nou cu obrazul in palma lui. —' De ce să te înşel ? murmură el, mutîndu-i capul pe pieptul lui. în săptămâna următoare, el lipsi cîteva nopţi — dar nu consecutive — având de lucru ân tipografia „Tânărului leninist" (unde fusese trecut la începutul anului) la noile manifeste ale Comitetului Central al Partidului către tineri; reţinea paragrafele patetice •— memoria lui avea „o slăbiciune" pentru formulările decisive — pînă „la expresie", pînă la „caracterul" literei : „...Poate fascismul barbar să fie un ideal sau o ieşire pentru tânăra generaţie ? Nu ! Tovarăşi, (cu cursive !) locul vostru este alături de întreaga clasă muncitoare, ân lupta pentru distrugerea puterii capitaliste, pentru cucerirea puterii de către clasa muncitoare, pentru civilizaţia socialistă". „Civilizaţia socialistă" îl însoţi pînă acasă... Nu de fiecare dată o anunţase că va lipsi, dar de fiecare dată, revenind acasă, nedormit, obosit — deşi căuta să pară vesel, — citea pe chipul iui Magellan textul acela de necitit al neliniştii femeieşti, al neîncrederii care nu vrea să se umilească în întrebări. „Dacă mă iubeşte, va înţelege ceva, cel puţin că n-o înşel..." gândi Bucur, la început, fără sofisticărie (ceea ce, se ştie, nu e singura garanţie pentru adevăr), hotărât să se opună, cu orice risc, ispitei de a-i divulga secretul vieţii sale. Bucur nu cunoştea necesitatea ocolirii oamenilor, prudentele faţă de ei — fie ele „afectuoase", cum auzise pe cineva exprimiîndu-se — plictisul, dezinteresul, blazarea în faţa lor ; îi plăcea să discute cu oricine, îl interesa ce spuneau patronii,, femeile de serviciu, popii şi cerşetorii —• chiar şi oamenii care nu munceau „propriu zis" — şi continua dialogul cu ei în gând, „lântorcîndu-d pe dos", răsturnându-le argumentele, râzând de multe ori în sinea lui. ÎI frapau, chiar şi după depăşirea „fazei democratice" — adică după descoperirea mecanismului exploatării capitaliste — două defecte omeneşti „de cea mai mare circulaţie" : prostia şi egoismul... „E atîta egoism, domnule, că-ţi vine să plângi de emoţie, zău" — spunea, fără teamă că se repetă. Dacă „prindea" un scandai pe stradă, îl urmărea nesăţios, pînă la epuizare. în discuţii nu se ferea să spună 57 direct ce gândeşte, fără ocolişuri şi „fraze" (dar cu ironii) ; îi plăcea să ridice tonul, să strige chiar, socotea că fără aceste „-tonuri înalte" o discuţie nu face nici două parale, devenind plicticoasă. Şi •— mai ales — ţinea grozav să convingă; „punctul meu de vedere" îi era scump ca lumina ochilor şi pînă nu-1 transmitea, clar, celuilalt, pînă ce acela nu şi-1 însuşea, Bucur n-avea linişte. „Dacă un om. nu are un punct de vedere"... Reciproca era, de asemeni, valabilă : dacă o discuţie mergea „ca două paralele, la infinit" — proaspătă aplicare a geometriei în vocabularul lui — adică unul spunea una, celălalt alta, fără nici o tangenţă cu ce se spusese înainte, Bucur căsca ostentativ, se prefăcea că moţăie şi mai punea şi bărbia în piept. Explica, însă, cu patos : —• Sânteţi ca-n Gogol, domnule ! „Cum e vremea ? Umezeală, excelenţă !" Cele mai tâmpite discuţii •— nu spui nimic şi-ţi dai cu părerea dac-o să plouă. Mersi ! Mă duc să iau o carte în mână... ! Citea enorm şi obişnuia să aibă polemici interioare cu autorii şi eroii. îi invidia pe tipografii lui Balzac ; citise într-un almanah ilustrat că marele romancier îşi trimitea nuvelele la tipar, lăsând spaţii mari cu indicaţia ca „aici, să se culeagă articolul meu din ziarul..., apărut în ziua de...". N-avea timp să recopieze articolele (autorul din almanah susţinea că Balzac intercala articole ân nuvele ca să lungească opera şi să capete astfel mai mulţi bani, tot aşa cum Alexandru Dumas-tatăl lungea la nesfârşit dialogul, romanele fiindu-i plătite „la rând" ; calomnii, după părerea lui Bucur, care — „poate sînt eu incult, domnule... explică-mi !" — nu înţelegea de ce un om ca Balzac trebuia să se 'gândească la a câştiga mulţi bani) N-avea timp şi se încredinţa tipografilor, avea încredere că ei vor şti cum „să-1 culeagă". Bravo lui ! Cum ar fi aşteptat el în tipografie, romanul acela scris de Balzac în 25 de nopţi, fără să doarmă ! („Fără să doarmă, domnule ! Şi dumneata mă baţi la cap că intercala articole !") El i l-ar fi cules în cîteva nopţi, tot aşa, fără să se ridice de la linotip... Şi când mai află •—• dintr-o discuţie despre moarte şi sinucidere între doi studenţi, prinsă întâmplător la birtul „Tuslarnaua regală" de pe strada Romană — că pe patul de moarte Balzac ceruse să-i fie adus spre consult unul. din personajele sale, un medic celebru, Bucur fu în al şaptelea cer şi interveni exploziv în discuţie, fără să le mai ceară permisiunea : — Ce mai discutaţi, domnilor, despre sinucidere, dacă aduceţi ase menea exemple ? —• Balzac nu s-a sinucis, ce te bagi ? se încruntă unul din studenţi. —• Stai, dom'le, în banca dumitale... — Ştiu, dragă., se arătă liniştit superior Bucur... nici n-avea de ce să se sinucidă... când creezi viaţa cu atâta putere de convingere, ce nevoie... 1 — Fi i serios, dom'le... e o simplă transcendenţă de gradul paradoxului mânam... . —• Asta-i cu totul altceva, replică Bucur, sobru dintr-odată, chelnerul apropiindu-se cu ciorba de burtă, „specialitatea casei". Paradoxal sau nu, asemenea exemple ii dădeau curaj într-o direcţie în care numai curaj nu se cere : să nu sicrie. Tentaţia era mare : ceva îi spunea că ar putea să scrie mai bine decît mulţi din jurul său, dar comparaţia cu aceştia nu-1 mulţumea, pentru că — intuia el — arta, literatura nu e o comparaţie, un clasament (ăla scrie mai bine decît -celălalt pe un teritoriu de cîteva zeci de kilometri pătraţi) ci un adevăr şi revenea ia puterea de convingere. Nu era sigur că scriind ar avea acea minunată putere — dată câtorva într-un veac — de a schimba părerile oamenilor, de a-i convinge să-i dea dreptate şi să-1 urmeze ; şi altfel nu înţelegea de 'ce un om „se face" scriitor. Pentru bani ? „Mai cinstit e să-ţi omori călăuza pe drumul spre o mină de aur necunoscută din Alaska !" Pentru glorie ? „Nu iese nimic şi nu vine nici gloria ! Aia vine numai cînd nu o cauţi, pramatia naibii, mulţi au murit pentru ea !" Alte argumente întâlnite prin tipografii, — în afara banilor şi gloriei — nu erau, de asemenea, de natură a-1 incita să scrie : unul „avea ceva de spus" — ăştia îl enervau mai rău ca toţi ceilalţi, deoarece cu expresia aceasta „foarte serioasă" făceau să se uite dacă „ce aveau de .spus" era important sau nu. Altul „pur şl simplu dorea să evadeze într-o epocă indefinită" ; şi i se aduceau la linotip, cum i se întâmplase odată, la o editură de mina a doua, amintirile din copilărie ale unui tânăr de 24 de ani... —• Ce amintiri are ăsta la 24 de ani ? asalta * Bucur, un corector mai volubil. —• De ce, nene ? Ciudat, i se spunea „nene" şi „nea" de la 28—29 .de ani. —• La 24 de ani n-ai amintiri din copilărie, îţi spun eu... fu .mai categoric ca niciodată. La 50, la 60, pe patul de moarte, da... —• N-ai dreptate, nene Bucur. Ion Creangă... 1 •— Asta-i cu totul altceva... rămase neclintit. Altul dorea „să amuze şi nimic mai mult" etc. Bucur „culesese" cu atîta plăcere „Bluze albastre" pentru că găsise, în sfîrşit, clarificarea cea mai deplină, — pînă ia ora aceea •— a ceea ce abia zvâcnise în mintea lui, cu privire la „scris" ; ţinea acasă „la colecţie", decupate : manifestul revistei din Nr. 1, cu aldinele acelea culese ca versuri, sărind din pagină „literatura activistă literatura critică literatura proletară" ; articolele adresate „cititorilor" în care el se regăsea la fiecare rând : „în această revistă, noi am dori ca muncitorimea să găsească o bucurie adevărată"... — adică exact ce se întâmpla cu el „culegând-o" ; polemiciie lui Sahia, nu numai cele din „Bluze", dar şi din alte reviste, ca acel răspuns dat lui Panait Istrati, cu cuvintele care-i plăcuseră atît de mult, invidiindu-l pe cel oare le-a „cules" la „Floarea de foc" : „Ce mare canalie eşti, tovarăşe Panait" ; şi printre atâtea altele, articolul unui poet care i se păruse lui că exprima cel mai clar ceea ce el, Bucur, se canonea de mult să explice corectorilor, colegilor de linotip şi, uneori, poeţilor debutanţi. „De ce scriu ? spunea poetul. Fiindcă văd, fiindcă aud, fiindcă nu sînt laş. Fiindcă ştiu că lumea poate fi schimbată cu. mult în bine". De la acesta luase expresia „talentul înseamnă schimbarea lumii", pe care o folosea cît putea de des, fără să se jeneze că aparţine altuia. N-avea orgoliul semidoct; dorea întotdeauna să convingă, se arăta categoric, dar îl căută de cîteva ori pe acel poet acasă, ca „să-1 cunoască"... „să-1 întrebe"... „să afle"... Nu-1 găsi ; de fiecare dată, era trimis la altă adresă unde „precis locuieşte, acum o zi s-a mutat"... Condiţia aceasta de viaţă poetică îl impresiona acut şi zile de-a rândul se gândi, copilăreşte, că dacă omul acela i-ar fi spus că n-are unde locui,, el, Bucur, l-ar fi convins să împartă patul din Lucaci împreună... în februarie '35 trecu în tipografia organului central al U.T.C.-ului. — „deşi ai cam depăşit vârsta, dar avem nevoie de cadre serioase în. mişcarea de tineret"... •—• Nici o grijă, e o hotărâre care mă va obliga să-mi grăbesc, nunta... glumi pentru a-şi ascunde emoţia. Primul text „cules" îi cam strânse inima : era un apel al Comitetului Central al U.T.C.-ului către tinerii mineri din Anina, învinşi şi trădaţi într-o grevă de amploare (2.000 de muncitori susţinutţi de solidaritatea metalurgiştilor de la Reşiţa). „Culese" încruntat aceste cuvinte grave — acolo, în „adânc" deprinzînd, pe nesimţite, dificila meserie de a reflecta imediat evenimentul pe chip (şi ar fi râs dacă cineva,, atrăgîndu-i atenţia, i-ar fi spus că acesta e un semn de naivitate) : „Lupta voastră nu e pierdută, ea e numai dezarmată pentru moment... Răspunsul vostru nu poate să fie decât greva... Aveţi înaintea voastră o cale şi numai una singură : calea frontului unic de luptă". în luna. următoare — martie, când afară „primăvara îşi făcea de cap", conform, miilor de afişe ale companiei Tănase care anunţau noua revistă cu acest titlu şi cu muzica „reputatului Ghexi Mărculesou" •—• Bucur „culese" articolele şi manifestele U.T.C.-ului, chemând insistent ia crearea frontului unic al tineretului muncitoresc „în lumina învăţămintelor trase în timpul eroicelor lupte din 1933, al căror ecou nu s-a stins şi nu se va stinge". Lucra bine, tovarăşii erau mulţumiţi, „corectura" nu prea avea ce face in jurul iui, memoria reţinea toate argumentele, toate întrebările şi toate afirmaţiile, cu toate era de acord („bun... bun... bun" — admitea în timpul muncii) Dar mai presus de orice, el dorea rezultatul, schimbarea — altfel... ca şi în cazul „scrisului"... altfel, ce ? Nu,, nimic. Ştia că nu trebuie să fie nervos, nerăbdător, •—• însă dorinţa lui. neânfrînată de a convinge, supusă acum la o nouă încercare, nu vroia să accepte întârzierile, şi se trezea blestemând „social-demacraţia asta ghelerteristă... şa neghelerlteristă... care stă şi se scarpină... şi se screme..." în sfîrşit, în aprilie, pentru „numărul 4, anul X" , „culese" declaraţia, secţiunii social-democrate de tineret din Bucureşti care („bine c-aţi înţeles !") adera la frontul unic propus de U.T.C. precum şi articolul redacţional salutând respectivul succes dobândit „peste capul liderilor de dreapta, neputincioşi să înăbuşe glasul tineretului muncitoresc"... Nesofisticînd, Bucur vibra la eficienţa luptei complicate (bucuria e viaţa desfăşurată eficace) şi aceasta nu putea rămîne fără urmări în echilibrarea, vieţii sale ilegale şi legale. I se consolida, de pildă, gustul pentru discuţii, plăcerea de a. convinge, de a-şi impune „punctul de vedere" (chiar bătând cu pumnul în masă, din când ân când), pasiunea pentru „problemele literare", febrilitatea abordării lor cu corectorii, secretarii de redacţie, fie şi cu suprarealişti ca Domnişoru — sperând, dat fiind că „nu sînt proşti şi sînt tineri, domnule...", să-i convingă „să se lase de prostii". Apărea cîte unul din redacţie, indignat — şi plictisit — de încăpăţânarea cu care un cunoscut scriitor îşi lua apărarea fiecărei opere, acuzînd sistematic: opinia publică de miopie. -—• Face pe deşteptul ! Ia să ne mai slăbească... — Cînd atâţia' fac pe proştii, măcar unul să facă pe deşteptul, intervenea „cu draci" Bucur (purtând încă în el focul articolului polemic „cules" cu o zi înainte, provocat de recenta excludere din P.S.D. a secţiunii de tineret din Bucureşti — „sancţiune" pentru aderarea ei la frontul unic cu uteciştii). Nimeni nu îndrăznea, chiar dintre redactori, să-i închidă gura; în ochii lor, el era „muncitorul cu prestigiu" şi „te făceai de baftă" dacă •ocoleai replicile lui. Bucur ştia, admitea situaţia şi — în această direcţie, a „prestigiului" lui — „îi lăsa să moară proşti". — Artistul vorbeşte prin operă, poate n-o ştiai... căuta indignatul să fie şi „superior", indignarea părându-i-se, probabil, insuficientă. —> Asta-i cu totul altceva... para Bucur •— ca oridecîte ori ii apărea in discuţie şi celălalt „punct de vedere" just, dar mai puţin just decât •cel al lui. —• Cum e altceva ? —• Adică e şi nu e, în acelaşi timp... n-ai văzut situaţii de astea ? Vorbeşte prin operă şi mi-o şi explică... Foarte bine, mă interesează, o înţeleg mai bine, eu îl culeg cu plăcere ! . — O operă mare se înţelege din prima clipă... —• Ţi se pare, dragă... . — Nu e mare — n-o înţeleg ! N-am nevoie de explicaţiile lui !... . — Tot aşa-i şi cu braga... nu e rece — n-o bei ! —• Să fie modest! —• Br r ! se scutura Bucur. De aia e artist ? Ca să fie modest ? Să nu fie modest, domnule... să nu fie ! Orice să fie... doar criminal şi modest să nu fie ! Modest să fii dumneata că-i înţelegi, opera din prima clipă ! —• Nea Bucure, eşti ân formă ! Hai la o braga !... De două ori pe săptămână se ducea la eumnată-sa, ân Giuleşti, şi împrumuta bani în dreapta şi stânga ca să aibă în acele două zile buzunarele pline ou bomboane pentru nepotuHsău. Vasilica nu admitea să aducă altceva „în casă", decît bomboane pentru lonaş. 1 — N-ai nici pentru tine... Mai bine ţi-ai găsi o fată cu zestre cît de cât... specifica văduva, maternă faţă de el, în pofida celor numai 27 de ani. Să-ţi găsesc una la filatură ? Sau ai vrea tot una de-a ta, din tipografie ? Zi ! —i Nu vreau încă nici una... şi în tipografie, nu-s... —• E, nuns... Ea nu-1 ascultă şi într-o bună zi îi făcu „o vedere" cu fata unui linotipist de la „Universul", Angela, o fetiţă de fapt, nu mai mult de 17 ani, cu ceva „croitorie la bază" şi „ceva pus de o parte", plăcută ca înfăţişare, ţinîndu-se tare serioasă dar alergând tot timpul, ca o veveriţă, •cu ochii în jurul lui... Lui nu-i plăcu. De ce ? Aşa. Nu-i plăcea „Universul" şi prea îl iscodea. Părea foarte fricoasă. Şi, la urma urmei ce-i trebuia iui o fetiţă de 17 ani? Cît îi lăsă Vasilica singuri, „să.mor dacă am avut ce discuta cu ea... las-o să mai înveţe... să mai ia o carte în mână..." — se dezvinovăţi el, în faţa cumnatei. — Da' ce, tu-ţi iei nevastă ca să discuţi cu ea ? —; O vorbă nu strică niciodată... se arătă evaziv, Bucur, intrigat de „ce-o fi în capul ei", că n-o cunoştea aşa. —• O iei să-ţi caloe, să te-mbrace, să-ţi ţese... apăsă Vasilica. 61 —' Aşa făcea şi Ilie ?... se grăbi ei, cu morală. 1 — Da' ce, ai ajuns tu să ai nevastă ca Ilie ? şi un zâmbet trist îi dădu pe faţă neputinţa de a continua gluma... „Am ajuns !" zvâcni în el un răspuns, şi naiv — ca unui copil căruia i se umflă limba şi capul şi picioarele forţîndu-se să ţină un secret (cum. citise odată într-o povestire idioată semnată de N. Batzaria) — îi apărură în faţa ochilor miile de manifeste „culese" de curând pentru manifestaţia de 1 Mai. Ca să tacă, luă o bomboană din punga lăsată de Ionaş, pe masă. („Asta la 33 de ani, domnule ! La vîrsta lui Danton !") Dar cu Magellan, pe măsura desfăşurării zilelor şi mai ales a nopţilor — puterea de a nu-i împărtăşi bucuriile lui „ilegale", succesele ca şi îndoielile, începu să-1 părăsească. Femeia nu-i spunea că-1 iubeşte, nu-i cerea nici lui „declaraţii" •— lui îi plăcea tocmai lipsa aceasta de „declaraţii", n-aveau nevoie de ele — era însă deajuns s-o privească în clipele întoarcerii acasă, să-i vadă neliniştea din priviri, hotărârea cu care-şi încleşta maxilarele lungi, străvezii sub pielea slabă şi palidă, pentru a nu. se umili „întrebîndu-l" —, ca el să-şi dea seama nu numai că-1 iubeşte, dar că ajunsese repede să sufere aseultîndu-i „explicaţiile" şi spulbe-rîndu-i-le din cîteva respiraţii. Şi, în fond, ce putea el să-i „explice" ?' „C-a băut cu nişte prieteni pînă la ora asta", „c-a avut treabă" ? Minciuni inofensive, banale, „de mîna a patra", — demne de orice Mitică în almanahurile umoristice de la sfârşitul anului. Ei bine, nu le suporta şi simţea cum aceste minciuni — mici, mărunte, oarecari, nevinovate — aoumulînldu-se, îi întunecau şi viaţa din tipografie şi viaţa cu ea, cu Magellan. Poate că exagera ; conspirativitatea avea legile ei, mult timp el ie respectase fără greutate, de ce s-ar încurca acum, dând o prea mare importanţă unor probleme care în nici un caz nu se comparau cu marea lui răspundere în faţa partidului ? (Ba chiar o primejduiau.) Nu se comparau ? Atunci de ce lucrase atât de prost, cu atâtea greşeli la numărul special „mai-iunie" al Buletinului U.T.C.-ului (consacrat prelucrării şi popularizării de către U.T.C. a rezoluţiei CC . al P.C.R. privind crearea frontului unic) ? Pentru că, pur şi simplu, nu se gândea decît la „ce-i va spune ei, acasă", cum va motiva noua întîrziere ! Iar „c-a băut cu...",, iar „c-a fost la..." — nu mai avea minciuni ! Nu mai vroia s-o mintă, căci simţea cum după fiecare „explicaţie" a lui, necrezută desigur, noaptea, şi iubirea Ii se urâţea ; „poate c-ar fi mai bine să se despartă ?" îi trecu prin minte. Să găsească un motiv — o minciună, deci •— ca s-o- părăsească, şi să poată dormi liniştit, fără remuşeări în faţa tovarăşilor, ferindu-Jse de imprudenţe. Să-şi găsească o femeie, două, atâta succes poate avea şi el... ea să-1 şi vadă cu ele, să fie geloasă şi să se ducă... „Brrr", se scutura la acest gând, prinzîndu-se singur în flagrant deiict de demagogie. Căci Ia „discuţiile de halbă" cu diverşi, el lansa, sus şi tare, că „nu poate suferi bărbaţii cu succes la femei"... (— Ce-i aia succes la femei ? Zi-mi şi mie, ce-i aia succes la femei ? Ceri mare scofală să treci de la una la alta ? Asta poate orice prost ! Să te văd să rămîi la una şi s-o iubeşti toată viaţa, asta zic şi eu... —> Nea Bucure, eşti împotriva firii. . — Cum, eu sînt... . — Da, da... omul e născut bigam, trigam, citeşte istoria... Căsătoria a venit mai tîrziu... 62 —' Înseamnă că oamenii s-au deşteptat la cap, încet, spre diferenţă de tine, care ai rămas bigam, în stadiul de pitecantrop, sau puţin după aceea...) Dar de unde ideea c-ar fi o imprundenţă, că ar ieşi neapărat rău,, dacă i-ar spune totul despre el — şi necesitatea aceasta, „ispita" de a-i aparţine cu totul, creştea cu fiecare noapte, altfel ce devenea dragostea, lor ? De ce trebuia să pornească orice judecată a lui despre ea — de la neîncredere ? Oare prima reacţie a unui om cinstit faţă de un comunist este să-1 dea pe mîna poliţiei ? „Atunci de ce mai tipărim manifeste,, de ce mai vrem front unic, cu cine facem front unic şi pentru ce înfruntăm atâtea primejdii ? Omul, prin el însuşi, e antifascist !" Ştiind din teorie că ,fcmunca stă la baza oricărei bogăţii" şi, mai larg vorbind, la baza „oricărei înţelegeri", se interesă dacă la legătoria de lîngă tipografia lui din Pit agora sînt ceva locuri libere ; află că da„ inclusiv pentru femei şi imediat veni acasă cu propunerea ca ea, Magellan, să înceapă să muncească ; ea îl respinse, de la bun început, mai întâi zîmbindu-i cu graţia aceea atotputernică, apoi ironică, în cele din urmă „nesuferită, zău aşa". —• Nu eşti mulţumit cu mâncarea pe care ţi-o prepar ? Nu-i mai bună decît cea de la birtul tău ? —' Nu te îngrijora tu că stau toată ziua în casă... Sînt plictisită, pînă peste cap de Bucureşti, ţi-am spus că la tine mi-e cel mai bine.... —• Ce, dragă, ţi-e teamă c-ai făcut o mezalianţă ? —1 Te costă prea mult mâncarea mea ? Spune, nu te jena... N-am luat un gram de cînd sânt cu tine... uite fusta ! şi îşi strângea, în talie,, fusta — gestul feminin care face inutil orice cântar. —• In fond, ce vrei ? Să mă ai toată ziua lîngă tine, ca să nu fug ?' Ţi-am spus că nu fug ! — Eu te aştept, pînă la două noaptea, tac şi nu te întreb nimic, pic de somn... ştii că ai tupeu, domnule Bucur ? —• Bine, sînt de acord, mă duc la legătorie, dar cu o condiţie :: nu mai „ieşi" nicăieri fără mine ! —• Uf, dar cicălitor mai eşti ! Dacă ţi. se pare că lenevesc, ia-mă. şi aruncă-mă în Dîmboviţa, ca pe un pisoi... ce mai aştepţi ? Adevărul e că lui nu-i. displăcea cum îl aştepta ; o găsea de cele mai multe ori întinsă pe spate, cu picioarele pe pereţi dar citind ; constată că-i luase la rând toate cărţile din bibliotecă, care nu erau puţine ; odată, venind mai de vreme, ce-i drept •— o „prinse" concentrată, şi în lectura unei cărţi de bucate, cine ştie cum rătăcită la el : — Ce faci, nu te-ai culcat ? —• Pregătesc un sufle de dovlecei... ai mîncat vreodată sufle? (Cînd el venea devgerne, ea era volubilă.) —• Nu, se prefăcu Bucur posac, adică : „adică"... —• Nici eu. Mâine facem sufle. Există mâncăruri extraordinare... Ostrogonov, escalop cu ciuperci, ciuperci a la grec, limbă în sos de vin, sau în sos remoulard... şi toate celelalte. —1 Mie îmi place brânză cu ceapă şi musaca, îi tăia aspru fraza,, pedepsind-o pentru recidiva lingvistică. —• Asta-i cu totul altceva, îi răspundea ea, cu convingere gravă, obligîndu-'l să surîdă la imitarea atât de exactă a expresiei lui. Magellan „ieşea" numai oa să „facă piaţa" şi asigura o aprovizionare satisfăcătoare, fără a dezechilibra bugetul. „Foarte bine — gândea Bucur, dar de ce nu vrea să muncească ?" Pe de altă parte, zâmbea în sinea lui —• „culegând" în Pitagora, aridele demonstraţii geometrice şi algebrice — la imaginea ei în piaţă, printre cartofi, roşii şi vinete. „Precis că se tocmeşte. Altfel nu se explică"... La prânz, — servindu-i în deobşte mâncărurile preferate, cartea de bucate rămânând o simplă ipoteză — femeia evita orice referiri la „viaţa ei comercială" şi îi comunica pe larg, impresiile literare, şi asta-i plăcea lui Bucur, căci Magellan, în linii generale, avea „gusturile" lui ; începuse, bine înţeles, cu „Iţic Strul" (ediţia din 1921) care „o înnebunise" — folosea mult în aprecieri superlativele, termenii înflăcăraţi : „colosal", „formidabil", etc. — dar lui, prinzîndu-i sincera strălucire a ochilor în acele clipe, nu i se părea suspectă de superficialitate şi o aseulta'cu o mare mulţumire, mâncând rar, atent doar la ea, ceea ce o obliga să se Întrerupă şi să-1 întrebe stăruitor „de ce nu-i place borşul"... sau şniţelul... El o asigura să n-aibă griji, ea continua atunci cu literatura ; „Răscoala" de pildă : —• Tu ai observat cum porneşte răscoala ? De la ce ? îl întreba apleoîndu-se spre el, competentă, — avea competenţa foarte rapidă, el observase aceasta de cîteva ori, şi se amuzase, fără nici o răutate: „Totu-i să nu spună prostii. Aşa eram şi eu în faza mea democratică"... . — N-am observat, făcea pe prostu', ca să vadă dacă a înţe1es şi ea. . — De la o urecheală, de la urecheala pe care o primeşte puştiul ţăranului... De la o urecheală, ajung să dea foc conacelor ! . — Ai dreptate... murmura el, mestecând bine. Nu mi-am dat seama... —> Bine, — o îmbrăţişa după masă întinşi pe divan, în timp ce soarele de vară decolora hârtia albastră de la ferestre — da' de ce nu vrei să munceşti, asta să-mi spui... Ea se răsucea ager şi ridicîndu-se într-un cot deasupra lui, îi vorbea cu harţag — atingîndu-1 des pe păr cu bărbia prelungă : —> N-ai înţeles nimic din „Iţic Şirul"... după cum strigai acolo, credeam c-ai înţeles, dar n-ai înţeles nimic. El, luat prin surprindere, făcu, desigur, ochii mari — conform însuşirii deprinse „în adînC", ca faţa să-i exprime in aceeaşi secundă ce simte. Naivitatea lui psiho-fizionomică nu o înduplecă : —• Tu crezi că dacă Iţic incepea să-i bată capul, celuilalt, tot dramul : „nu mă omorî, lasă-mă să trăiesc, am copii"... şi toate celelalte, crezi că ăla nu-1 împuşca ? îl împuşca, te asigur eu. Tot aşa, în schiţa aia cu scriitorul la care vine una să-i citească o dramă in cinci acte... El o ascultă de la un cap la altul fără să mişte, şi la sfîrşit ia tamponul de pe masă şi-i dă în cap. Justiţia îl iartă. —• Aia e o schiţă comică, o corectă diafan Bucur, fără să încerce a intra în conţinutul straniei ei asociaţii. Pe cînd Iţic Ştrul e tragic şi... Ea se enervă, încercând să-1 domine : —> De ce nu mă laşi să vorbesc ? Discutăm despre Iţic Ştrul, da ? El 1-a convins pe celălalt, fiindcă a tăcut. Da sau nu ? Tu de ce n-ai încredere în tăcere ? Face mai mult decît o mie de fraze... — Auăleu ! închise ochii Bucur, unde dracu ai auzit prostia asta ? şi —• din acelaşi dulce stângism, care-i cerea să aplice tot ce „culegea" acolo, — ii trecu prin minte să-i explice relaţia „spontan-conştient", 6i conform ultimului articol teoretic ajuns sub degete. Dar nu avu timp, căci ea •— „naiba ştie ce mâncase la prânz"... — se precipită din nou : . — iE, ce-i ? Ce ai dat ochii peste cap ca o fecioară ? . — Nu i-ani dat peste cap, i-am închis... ~> De ce ? Intenţia lui teoretică se transformă într-o întrebare mult mai laconică : —' Păi tu, tu mă duci la moarte ? Se compară situaţia ? Da — îi răspunse Magellan, liniştită. Dacă ne iubim — şi glasul îi scăzu pînă la şoaptă — eu te duc la moarte. El pufni fără sâ gândească prea mult : —• Ce-mi vii cu chestii de astea ? Ce-ai mîncat azi ia prînz ? şi se răsuci pe o rână, întorcându-i spatele. —• Dacă ne iubim •— şi ea tăcu, brusc, pentru că acest cuvânt apărea prima oară între ei, ziua, cînd se puteau privi. De aceea, emoţionat, nici el nu-i putu răspunde „aşa cum ar fi meritat scorneala as'ta", rămânând cu faţa la perete. în minutele următoare însă, ea se .reabilita, emiţând câteva idei „care nu erau rele... nu erau rele deloc..." 1 — Vrei să schimbi lumea, bine, nu ştiu cum, nu mi-ai spus-o niciodată... (poate că eu ca femeie, mă rog...) N-am nimic împotrivă, am întâlnit mulţi bărbaţi care tot aşa spuneau, dar nu puteai să ai încredere ân ei, fiindcă nu ştiau ce vor... Unul dintre ei îmi propusese să mergem până la Paris, pe jos, cu o Cruce mare în spate, ca toată lumea să vadă cum am luat toate păcatele ân cârcă şi să aibă, aşa, o imagine... înţelegi ? Vroia să începem cu pocăirea Europei şi pe urmă să trecem Cu crucea Atlanticul... Zicea că pînă leînd religia nu va aduce imagini clare, de aici, de pe pământ... Un idiot !... E, tu nu eşti aşa, .am văzut. Poate că n-ai încredere ân mine... zici şi tu, ca toţi bărbaţii, că femeile sînt proaste, nu ? (Bucur, încordat, nu se clinti aşteptînd...)'Crezi că diateă nu pot deosebi tragicul de comic, gata, sînt proastă... Te înşeli. Ce, viaţa se reduce la atît ? Dacă ai înţeles arta, tu eşti sigur c-ai înţeles şi viaţa ? Şi dacă ştii ce-i aia comic şi ce-i aia tragic, crezi •c-ai înţeles şi arta ? — insistă, căci ironia lui o supărase. Eu am văzut oameni eare-ţi puteau explica un film, sau o piesă... că rămânea! cu degetul în gură... dar habar n-aveau Să fie şi ei odată, generoşi, veseli, plăcuţi... şi toate celelalte... Tot grosolani şi răi rămâneau, parcă n-ar fi trecut nimic pe lîngă ei... Noi avem intuiţie, asta au femeile — intuiţie... Ştii ce-i aia ? (şi—il trăise de umăr, să se întoarcă spre ea, să-i explice ea „ce înseamnă"... El rezistă.) Tu ştii care-i diferenţa dintre inteligenţă şi intuiţie ?... Atunci, ce faci pe nebunul ! ? Intuiţia e mult mai mult, decît inteligenţa voastră... Tu poţi pricepe fără să înţelegi ? Eu, ca femeie, pot ! Eu pot pătrunde în nişte lucruri, fără să-mi dai vreun element. Numai cu intuiţia ! Cînd stau şi te aştept noaptea, tu crezi că nu mi ;se învârteşte capul ? N-am niciun element de la tine, — dar uite, ştiu că nu mă înşeli, că nu eşti cu altele ! Intuiţia mă opreşte să fiu geloasă şi să-ţi fac scene... Pe urmă, când am venit cu tine, de la „Gambrinus"... atunci. De ce te-am urmat imediat? Poţi isă-mi spui — tu, care ştii să deosebeşti comicul de tragic ? Te întorci sau nu cu faţa la mine ? Bine, nu te întoarce. Toi n-ai să mă faci să cred că discut cu un perete... De ce am venit după tine ? Pentru că am intuit că o să-mi fie bine cu S — Viaţa Romîjnească tine... Şi n-aveam niciun element, nu ştiam nimic despre tine, bagă de seamă. Şi ce, m-am înşelat ? Spune ! —' Tu ai puterea asta de a Convinge, continuă mai liniştită — asta-t adevărat. Dacă cineva te-ar duce să te împuşte ca-n „Iţic Strul" — eu văd cum din două vorbe, l-ai face pe ăla să arunce puşca... zău ! Da' ce se întâmplă ? Vrei să schimbi lumea, să-i aduci pe toţi la părerile tale... şi ai început-o cu mine. .Bine, eu sînt de acord, admit, fiindcă... fiindcă: te iubesc, te ascult... şi toate celelalte. (Bl oftă ostentativ : nu se mai termină cu cuvântul ăsta ?) Uite, ai să vezi, intru la legătorie, cum vrei, n-am să mai spun aşa, dacă nu-ţi place... (Bucur se răsuci, cucerit, o. cuprinse de talie, vru s-o tragă spre el, dar ea — neabdicînd de la „demonstraţie" —• rămase inflexibilă, stînd turceşte). Sînt încă obosită, mai vreau să lenevesc, ţi-o spun sincer, nu ştii ce înseamnă să stai înţepenită ore întregi pe un scaun, ca model... Dar ce-ai să faci cu ceilalţi ?' 1 — Cum ? murmură el, Strîngînd-o. —' Tu crezi că toţi vor tfi ca mine ? Habar n-ai ce greu e să schimbi un om... Omul se schimbă, deobicei, în rău... El râse, ea se enervă, ca la început. 1 — Riîzi, sigur că rîizi... niciodată nu vrei să ţii seamă de ce spune celălalt... asta va fi moartea ta ! Crezi că numai tu ai dreptate... eşti cicălitor, foarte cicălitor, să te vezi doar cu ce mutră intri în casă : „iar leneveşti madam..." Şi ai să ajungi să plictiseşti ca un popă !... Mie nu-mi place religia... şi nici altora. 1 — Taci ! Si spuse, printre sărutări. „Nu, gândi Bucur, simţindu-i mâna adormită pe umăr şi ascui-tîndu-i respiraţia pe umărul lui, ultimile liniştiri ale patimei într-un somn totdeauna senin şi adânc. N-aş dormi de loc liniştit fără ea lângă, mine. Şi de unde drateu' a apărut la mine, dorinţa de a-mi provoca singur dureri ? (Ou asta trebuie să mă ocup acum ? Să-i iau duşmanului meseria lui ?) Şi ce, sânt catolic, am ajuns japonez, să practic foarakiri ?' Ea ara dreptate, dar nu-şi dă seama, săraca, comunismul — nu eu — are o mare putere de convingere, avem instinctul ide a convinge Oamenii, dar nu in calitate de preoţi, de sfinţi. N-avem nimic comun cu religia care-i cere omului să uite de el pentru cai verzi pe pereţi. Facem politică, nu religie. Şi dacă transformăm oamenii... dacă-i vom transforma, nu ne vom transforma şi noi ? Totu-i, în ce direcţie. (Orgolioşi ?' Ipocriţi ? Puritani ? Sectari ?) Oricât de aspră ne e viaţa, sînt sigur că partidul nu e de acord ca legile conspirative să ne facă din oameni — neoameni. Dac-o să omoram cele mai frumoase sentimente, Cum o să mai cucerim puterea, cum o să mai construim civilizaţia socialistă ?" Nu, exista o altă soluţie, şi anume : s-o pregătească pentru a-i putea, dezvălui, cît mai repede (dar în deplină siguranţă, tot ce se întâmpla cu el. Era un gând frumos, dar prea chibzuit şi de aceea nu avu prilejul să-1 realizeze. La sfârşitul toamnei lui '35, Bucur fu arestat, seara^ aproape de casă. „Instrucţia" se desfăşură timp îndelungat — din lipsă de dovezi, chinuitor, ân perioade alternative : unele, în ritm susţinut, initerogatoriii peste interogatorii, dimineaţa şi seara, cu bătăi, brutalităţi, martori necunoscuţi şi provocări peste provocări — altele, mai lungi, de total dezinteres din partea lor, în oare-1 „uitau" săptămâni şi săptămâni in celulă, lăsîndu-1 să creadă că ce au avut de „scos" de la e] au „scos" şi altceva decât să-1 ţină aici, nu mai doresc, li era clar că la mijloc fusese o trădare ; mult mai târziu, aproape peste un deceniu, avea să afle cum, die ce şi de cine fusese trădat; acum, ân lupta cu durerea — deşi, abia acum îi descoperea „latura fizică", ceea ce, dialectic, tot spre binele lui era — îşi spuse de la bun început o idee cu care o Obliga să cedeze pas cu pas : nu Magellan îl trădase ! Era, mai degrabă, o „intuiţie" — cum ar fi spus ea — bazată pe un singur element : singurele dovezi pe care ei puteau să le aibă, de necontestat, erau cele de la el de acasă, „colecţia" lui ; orice minte, cît de cît vioaie, era capabilă să descopere, printre articolele acelea, firul roşu ; iar în cazul în care nu era „vioaie", i se oferea, tot acolo, un document pe înţelesul oricărui orb : dintr-un sentimentalism imprudent, dar conştient, imposibil de înfrânt, Bucur păstrase primul manifest „culefe" de el în strada Eroului, semnat in „16 cristal" : Partidul Comunist Român. Ori dacă nu-i puteau „da în cap" cu nici o dovadă, înseamnă că la descinderea lor ân Lucaci — obligatorie —• ei nu găsiseră „colecţia" ; şi n-o găsiseră, pentru Că Magellan avusese grijă s-o ascundă. Era convins. Magellan se comportase bine în timpul percheziţiei — şi acest gând era atât de puternic, încât — ân ipoteza absurdă că ea s-ar fi comportat prost — gândul acesta, trecând prin intensitatea lui zidurile închisorii, ar fi ajuns la ea şi ar fi ajutat-o, retroactiv, să refacă descinderea şi să se Comporte bine in fata lor. Cu puţină imaginaţie, trezită de dor, el o vedea ascunzând colecţia între coperţile cărţii de bucate ; îşi aminti şi ide la cine o avea : ide la soţia unui tip, Măridă-rescu, căruia, prin '27 el âi .„culesese" aproape pe gratis, o broşură : ,,i25 70 de calambururi pentru domni şi doamne"... Soţia, în acelaşi an, „scosese" la o editură din Iaşi acea „carte de bucate" — dezolată de tăcerea aşternută în jurul debutului ei poetic... în vara lui '36 Bucur fu condamnat la 8 ani. Procurorul regal strigase în finalul patetic al pledoariei sale : —•• Opt ani îi vor fi suficienţi acestui individ subversiv — ca şi tuturor celor de teapa sa — să^şi dea seama că nici o revoluţie nu poate clinti ţara; îl văd ieşind pe poarta închisorii în augustul lui '44, îl văd faţă ân faţă cu câmpurile pe oare ţăranii continuă să are senini, aşa cum au apucat de la iBuerebista şi Mireea Vodă... 51 văd lapidat de muncitorii serioşi care, la trecerea lui pe lîngă ei, nici nu vor ridica privirea, etc. etc. 1 — Mamă, dar idiot e ! avu puterea să se amuze o clipă, în faţa celor „i8 ani". Dar, cu „spiritul lui de contradicţie" — cum îi plăcea să glumească, mai tîrziu, prin 1960 — „nu admise să stea în închisoare mai mult decît timpul de gestaţie a trei elefanţi" (adică 605 zile, cît afirma zoologia „culeasă" în Pitagora, înmulţite cu trei, egal 1800 şi ceva de zile, să zicem, şase ani...) Vorbind însă serios1, — ân toamna lui 1942, conform instrucţiunilor primite „de afară" într-un colet cu îmbrăcăminte de iarnă, evada cu prilejul transferării din închisoarea de lîngă Ploieşti la o alta, de la poalele Carpaţilor. Biletul — strecurat între două izmene groase, de molton, — se încheia cu cuvintele biblice : „Iubeşte-ţi aproa 67 pele, ca pe tine însuţi!" însă de la prima privire, gardianul — o namilă ciupită de vărsat, cu o mustăcioară „a 'la Hitler" —• nu-i inspiră de loc încredere ; părea o brută fără nimic în căpăţînă şi multă vreme drumul acesta în dubă, alături de „malacul" ăsta care dormita cu puşca strînsă între genunchi, îi aduse în minte drumul lui Iţic Strul din clipa când descoperea că celălalt nu-i este prieten şi de fapt îl duce la împuşcare... Nici ăsta nu avea Chipul unui comunist şi, zău că nu putea fi iubit !... Neexercitată atîta timp, forţa lui de convingere îl îndemnă, deodată, sâ-i dea un brînci celui de alături, să-1 trezească şi să afle ce fel de om e, să controleze dacă e „de-al nostru". Şi dacă nu e, să încerce în cîteva minute, pînă va trage, „să-1 facă", să4 convingă ! Rămase însă neclintit, privind moţăiala gardianului, mişcarea mustăcioarei pe palma care acoperea ţeava puştii; nu-1 trezi, hotărât, fie Ce-o fi, să respecte porunca biblică transmisă „de afară". Acoperişul maşinii era încins, în memoria amiezei de toamnă juca soarele greu al verii (despre care citise undeva, cândva, că „ar apăsă decisiv asupra soartei oamenilor"...) în căldura sufocantă a dubei, care nu-i permitea nici lui vreo stagnare a memoriei, o asociaţie de idei i-o aduse aproape pe Magellan — ciudat, poate că din pricina primejdiei înăbuşitoare, mai aproape decît în toate nopţile petrecute în celulă : scena aceea nu mai departe de ieri, — tot cu un soare greu la ferestre, acasă, pe divan •— cînd el încercase, îmbrăţişînd-o, să-i întrerupă demonstraţia — deplasată, i se părea lui atunci — înlocuirii religiei printr-o singură poruncă : să nu cicăleşti! Expresia — care, tot ieri, i-ar fi sunat superficială, lipsită de gravitate, — acum (începuse să plouă, ploaia duruia pe acoperişul dubei) îi apăru adâncă, serioasă, ca o ultimă amintire din partea lui Magellan ; mu se despărţi multă vreme de ea, îl obseda până se surprinse formulând : „Iubeşte-ţi aproapele şi nu-1 cicăli !" Şi nu-1 trezi pe gardian. Ajunsese ca Magellan să-i dea putere pentru a respecta instrucţiunile de partid ! Cînd începu să se întunece, omul deschise ochii, lăsă puşca şi fără cuvânt, îi desprinse Ccilm cătuşele de la mâini, âşi lipi, apoi, faţa de fereastra maşinii şi privi, un timp, afară, prin ploaia care şiroia pe geam. încordat, muşcîndu-şi buza de sus de parcă ar fi vrut să-şi înghită mustăcioara compromiţătoare — tipul căpătă un) sens, nu mai puteai spune că n-are nimic în căpăţînă. Pe faţa-i ciupită începură să alunece razele unei bunătăţi naive şi stranii. Deodată, se trase de la fereastră ; bălăngănindu-se ân jocul maşinii, incovoindu-se să nu se lovească cu capul de acoperiş, străbătu duba şi deschise portiera : —• Sări ! îi spuse aspru lui Bucur, aruncindu-i pe umeri o manta peticită. . — Şi tu ? . — Sări ! strigă, şi îl împinse brutal. Bucur sări prost, căzu pe spate, maşina se pierdu în aburii ploii descătuşate după zăduf. Ştia unde trebuie să aştepte ; şoseaua era pustie, cenuşie, prinsă între munţii împăduriţi roşcat, ca toamna ; intră, la dreapta, în pădurice şi desluşi bine — prin culorile amurgului şi ale copacilor — peretele de calcar al carierii, se apropie prudent, strângând mantaua pe corp. Cariera părea părăsită, Observă cele patru vagoane răsturnate de pe şine, indicate în bilet ; ieşi din păduricea rară, cu pas şovăitor şi se îndreptă spre ele. O siluetă neagră se desprinse de lîngă peretele alb şi, din doi paşi, veni lîngă el : Cană ! Se âmbrăţişară strâns, auzind amândoi cum, undeva, în munte, bolovanii alunecă în taină. Ploaia se înteţi, îşi puseră mantaua lui Bucur peste cap şi porniră. Două zile, Bucur aşteptă în casa pădurarului, omul lui Cană care urma să-1 conducă in oraş ; după 6 ani de ânohisoare, această aşteptare în mijlocul naturii îl enervă, dîndu-i chiar dureri de cap. Era prea multă linişte, prea era adâncă tăcerea, n-avea răbdare să asculte ţîrîitul ploii pe streşini, vântul prin ramuri, gâzele foşnind prin iarbă, etc. etc. Pădurarul îi propuse să-1 ia în zori la pârâu, să-i arate căprioarele adă-pîndu-se ; îl refuză, cît putu mai politicos, ca să nu-1 jignească. Pădurarul îl ascultă cuminte, închizând un ochi într-un zâmbet ironic. —' Cîţi ani ai ? îl întrebă brusc. — 41 ! —• Eşti încă tînăr... şi plecă, potrivmdu-şi geanta pe şold. El .aştepta „legătura" — şi altceva nu-1 interesa ; omul nu apărea şi Bucur, iritat, privea pădurea numai din. acest punct de vedere — vine sau nu, se apropie sau nu ? Zgomotul îl deruta, ceea ce i se părea „gata... a sosit... auzi-1 !" se dovedeau ramuri frânte din senin, dracu' ştie cum... Alteori ciripitul (păsărilor îi împiedica să asculte — şi, atunci, pe bună dreptate, spiritul lui polemic se exercita cu tot seriosul împotriva „naturii astea care nu Înţelege nimic. Să mor că mă simţeam mai bine acolo decât aici... ştiam toate 'zgomotele coridorului, veştile de afară veneau la timp, de cîte ori le presimţeam — veneau... orice bătaie in perete imi era cunoscută, nu ? Pe când aici... ce să fac cu căprioarele ?" Şi asociind rapid, pe căi abrupte : „Avea dreptate Hegel : gândurile oricărui deţinut sînt mai interesante decît orice răsărit de soare... Poate, exagerez !"... Ziare — pădurarul nu primea, nu aducea. Avea câteva, Îngălbenite, puse pe poliţe, sub /borcanele cu murături şi marmeladă. Cît lipsea din cabană, Bucur lua fragmentele de jurnal de sub borcane şi le citea : găsi ceva din relatările de la înmormântarea Reginei Maria în 1938 la Minăstirea Curţii de Argeş — reportajul încheindu-se cu versuri din „Balada meşterului Manole" ; află că Miss Europa 1938 îl caută pe Mister Europa 1938, un tânăr polonez care fugise cu briliantele ei, întreaga poliţie marsilieză fiind în stare de alarmă ; sub un strat uscat de marmeladă, rămas de la ştergerea unui cuţit pe ziar, citi că la Bucureşti a sosit cel mai mare colecţionar de autografe din lume, un sîrb care... Ziare mai proaspete, din lunile războiului nu găsi. Seara, după ce aţîţa jăratecul '(începuse să se presimtă iarna) —• pădurarul, lăsîndu-se greu pe patul lui, îi povestea ce minunăţii apar în pădure, odată cu zăpada, cum ias lupii la pradă, cum se joacă veveriţele, ş.a.m.d. şi-i promitea să-1 ducă a doua zi lângă pârâu, unde-şi alesese locul pentru mormânt. Lui Bucur îi venea să urle. Cană îi spusese că omul e de încredere, dar în nici un caz să nu se întindă cu el la vorbă. Bine, dar dacă era de încredere, de ce-1 chinuia cu prostiile astea ? Ce-1 interesau pe el veveriţele şi, mai ales, de ce nu înţelegea ăsta că pe el nu-1 interesează nici lupii, nici veveriţele, nici mormintele ? De ce n-avea ziare, de ce nu-i povestea nimic din cele ce se petrec în afara pădurii lui ? In fiecare seară, căutând să adoarmă, Bucur jura că „dacă nici mîine nu pleacă — atunci, iseara va sta de vorbă cu el". Şi nu-i va trebui mai mult de o noapte să-i convingă că „dacă e un. om cinstit, trebuie să dea dracului orice apolitism". In timp ce jarul se stingea şi podelele barăcii scirţâiau scurt, de la sine — fenomen acustic de asemenea necunoscut lui, după 6 ani de convieţuire cu cimentul taciturn — un greier întîrziat începea să ţîrîie dintr-un ungher, spre marea satisfacţie a pădurarului care vedea în aceasta „un semn al schimbării lumii". •—• Dacă... perora căutându-şi un loc pe patul tare, dacă greierul nu mai simte că vine iarna şi nu se mai duce la jupîniţa furnică, atunci să ştii că... —• Fiţi-ar jupîniţele în puşcărie !... şi Bucur îşi trântea perna peste cap, să nu mai audă greier, jăratec, bârne, fabule, „toată natura aista" care-l îmbolnăvea. In sfârşit, în a cineea noapte, omul lui Cană apăru, aducîndu-i haine noi şi groase. înainte de plecare, pădurarul, voios, le dădu să bea un vin straşnic, ţinut pentru clipele „cînd o fi să se ducă de pe lumea asta şi dumnealui n-o să vrea..." —•• Ia, gustaţi — ăsta-i vin să laşi bunătate de lume ? —' Şi cu locul de mormînt, ce faci ? zvâcni polemistul din Bucur. —' Lasă-l să ruginească ! iNoi să if im sănătoşi... Bucur bău cu plăcere licoarea funerară, zicânldu-şi din nou că „în fond, n-are rost să cicăleşti oamenii cinstiţi". în oraş — dat fiind greutăţile în instalarea tipografiei ilegale, unde urma să lucreze — aşteptarea se prelungi, fiind silit să schimbe în şapte zile două adăposturi. Nervozitatea îi creştea şi constata aceasta cu nemulţumire ; nimic nu-1 satisfăcea, stagnarea îl chinuia, indiferent de decor : în atelierul fotografic •— primul adăpost — îl tracasa liniştea, atelierul fiind părăsit de două luni, cu obloanele închise la fereşti, tovarăşii folo-sindu-1 printr-o Înţelegere tacită cu patronul plecat la băi, prelungind sezonul estival ; pe pereţi zăceau în rame zeci de miri şi mirese, cap la cap, şi Bucur le ghicea în penumibră privirile bleg-zâmbitoare încărcate de acea fericire egoistă şi primară, proprie evenimentului. Pustietatea îi readusese imaginea lui Magellan, visul căsătoriei cu ea, „după ce i-a:c fi explicat ce este el"... Ziua, prin crăpăturile obloanelor, vedea peste drum zidurile cenuşii ale unei catedrale şi chiar în faţă, atârnată pe zid, o tablă neagră pe care,' din cînd în când, la diverse ore, un preot scria cu creta oîte un rând ; încerca, încordîndu-şi privirea prin crăpătură, să citească ce scria acolo şi de oîteva ori i se păru că desluşeşte titlul vopsit în roşu, al tablei : „Azi au murit". Pe urmă, obişnuindu-se cu gândul că acolo într-adevăr sin't scrişi morţii, — nu mai văzu pe tablă decât un singur nume : Magellan, şi minute lungi, poate chiar ore, nu se despărţea de crăpătura oblonului, spunîndu-şi tot timpul „că i se pare" ; trebui însă să ptece din atelierul fotografic, patronul telegrafiind unui vecin — după cum îi explică „legătura" •— că ise întoarce, căci „nimeni nu mai vroia să ise fotografieze, în ţara asta..." In a doua ascunzătoare, — dimpotrivă, ceea ce-1 enervă fu un pian la care se cînta toată ziua, de dimineaţa până în amurg. Era casa unui acordor de piane, Mihai Simion, vechi simpatizant al partidului, —• vechi „în sensul că în '33 dirijase un concert în folosul greviştilor de la Griviţa, în '36 dăduse „Ajutorului Roşu" beneficiile altui concert, pentru Spania ...acum îl adăpostise şi pe Cană..." „Bine, dar nu e suspectat ?" întrebase Bucur. Ba da, — mai exact, fusese, deşi înaintea primului război se numărase printre marii pianişti ai ţării („dar pe front pierduse palma dreaptă, acum purta proteză") şi oraşul din totdeauna „îl privea cu alţi ochi"... Totuşi la începutul războiului, îl înde 70 părtaseră din liceu, unde era profesor de muzică ; el se retrăsese fără zgomot, demn, „se dăduse la fund" redevenind acorfdor, şi după citva timp, „iar luase legătura ou noi"... Pe de altă parte, nevastănsa — pînă murise, anul trecut, dintr-un cancer — dădea lecţii de franceză în casele unor oficialităţi, ea însăşi fiind sora „cuiva mare de la Bucureşti... A cui, nu ştiu", se scuză omul lui Cană, care, după tonul său, părea că socoteşte de datoria sa, să ştie totul. Din prima zi, de la primele fraze rostite de „gazdă" : — Aceasta e camera soţiei mele... a murit anul trecut, n-am schimbat nimic, nimeni nu intră aici, fiţi sigur... Cheia rămâne la dumneavoastră, deschideţi numai la semnalul meu... la pian, cîntă fiica mea, cred că nu vă va deranja... —' ide la prima observare a tipului, Bucur înţelese că între ei doi nu se va lega nici un dialog „Ca lumea" ; dar această Constatare nu-i trezi nici teamă şi nici nesiguranţă. în ciuda dorinţei lui — marcată pînă şi în tăietura buzelor extrem de subţiri şi conformate parcă să se mişte cît mai-puţin („aşa cum aparatul bucal al albinelor e conformat pentru rupt şi supt", îşi aminti Bucur expresia din zoologia de pe Pitagora) —• Simion trăda rapid apartenenţa sa la acea categorie de oameni — pe «cît de restrânsă, pe atît de expresivă — în care te poţi încrede imediat şi definitiv, sfidând bine cunoscutele apeluri ale scepticilor, de genul „nu merită să bagi imîna-n foc pentru nimeni", „nimic mai înşelător ca privirea omului", etc. Chipul lui uscăţiv, nu lipsit de răutate, avea ceva lemnos în el — ca şi cum o aceeaşi rădăcină, puternică, dinăuntru, ar fi reuşit să se exteriorizeze deplin prin proteză, la o extremitate a corpului, dar dincolo, pe faţă, cu acelaşi material, încercarea nu izbutise şi din ea nu rămăseseră decît cîteva urme pregnante, oe-i drept, în fibraţia pomeţilor. Aceştia formau două negre şi neobişnuite adîncituri, în colţurile buzelor ; acolo lucrase forţa câtorva înfrângeri dureroase, dornice să smulgă prin sCobire fiecare lacrimă cursă pe Obraji şi fără îndoială, în oele din urmă, victorioase. „Da, aşa-i, spuneau ochii lui — dar aceste înfrângeri nu vă interesează... principalul e să plecaţi de la mine mai departe, şi veţi pleca !"... Venea o dată pe zi-, noaptea, cînd casa se liniştea, — aducîndu-i mâncarea pentru ziua următoare ; taciturn, sever, negru — ieşea repede, fără prea multe întrebări şi, în orice caz, doar din cele banale, politicoase, ca între burghezi. '„Nici nu e comunist — perora Bucur, în sinea lui, intrigat — e un simpatizant, iar ca simpatizant nu-i pot oere mai mult". Dimineaţa, îi auzea glasul autoritar şi limpede, întrerupînd melodia pianului (oare lui, personal, la începutul zilei, nu-i displăcea) : — Ascultă ! Ce icînţi tu, nu e Schubert... e un fleac ! li cânţi, aşa cum îl înţeleg toţi proştii, mic, drăguţ, strivit de ghinionul că a venit imediat după Beethoven ! In artă nu există ghinion, auzi ? Schubert nu a avut nici un ghinion. IE plin de forţă muzicală şli putea spune ca Bruckner după fiecare simfonie : „BeethoVen ar fi mulţumit !" Vreau de la tine un Schubert în forţă, beethovenian, să înfrunte şi să răstoarne tot ce se spune despre el... Poftim ! Pianul reîncepea, Bucur surprindea cumva diferenţa de interpretare, dar, repede, îşi pierdea răbdarea şi renunţa la urmărirea muzicii, mereu întreruptă de sfaturile bărbatului. „Ăslta mă taie în cicăleală !" îşi spunea, trîntindunse pe pat. Patul era singura mobilă distinctă din camera aceasta, complet albă. Restul — poate fotolii, poate o sofa, poate un dulap, cel puţin ca înălţime — era complect acoperit în cearceafuri albe, mulate pe obiecte şi legate de ele, la colţuri, prin şireturi maronii, discrete. „Cine dracu' a avut răbdarea asta — în plin război ?" se gândise-Bucur, inspectând odaia, neîndrăznind însă să ridice niciun cearceaf pentru a dezlega taina măcar a unui singur obiect; un gînd încăpăţînat —• opus spiritului lui îndeobşte realist, — îi cerea să lase totul din jur aşa, deformat, nesigur, straniu, cufundat parcă într-o apă specială a morţii. Era, de fapt, certitudinea că a pierdut-o pe Magellan, care, în sfârşit, îl ajunsese din urmă şi-i impunea acest doliu alb. Apoi, şi această stare se risipi, din pricina aceleiaşi nervozităţi care — în niciunfel — nu puitea fi limitată. în a treia zi, descoperi sub giulgiul de pe noptieră — da, desigur, noptiera de lîngă pat — conturul unor cărţi, letrase cu grijă la lumină — una era „J'apprends le frangais" a profesosorului Candrea, un manual pentru a învăţa singur limba, care-1 bucură, dintr-odată, ca o veste bună ; Cealaltă — fără copertă, nici o pagină-titrată, toate filele roase pe margini, — un studiu, după toate •aparenţele tiparului; pasionant de la primele pagini; nu lăsă cartea din mină până seara. Autorul pornea de la bolile lui Beethoven şi Napoleon, unanim acceptate drept cauze ale morţii lor; surzenia, respectiv — ulcerul ; le studia pas cu pas, în toate ipostazele naşterii lor din punct de vedere medical, aducînd documente — dintre care unul, dîndu-i fiori lui Bucur, purta titlul : „Proces verbal de autopsie a lui Ludwig van Beethoven" şi cuprindea descrierea interiorului cranial, după moarte. (Cuprindea precizări, de ordinul acesta : .„Creierul avea o consistenţă mult mai fermă şi conţinea o mai mică proporţie de apă decît e cazul în general. Cir-cumvoluţiunile apăreau de o adâncime dublă şi mai numeroase ca de obicei"). După care, autorul răsturna diagnosticele medicale — deşi părea, la rândul lui, un doctor — şi studia „adevăratele cauze ale morţii" lor, care, după părerea lui, nu se găseau nici în ureche, nici în Stomac ci mult mai adânc, în ei înşişi, în geniul lor. în viziunea lui — foarte frumos descrisă — Beethoven surzise din pricina uriaşei concentrări intelectuale, „idUsă pînă la sălbăticie", iar „rivalul său, acela cu ca^e nu admisese să împartă gloria lumii, cel în faţa căruia nu acceptase să ângenuncheze" (autorul sCria că ..Beethoven a fost cel mai valst teritoriu uman nectucerit de împărat") sucombase pe Insula Sf. Elena din imposibilitatea exercitării forţelor sale, mai exact : dintr-o imensă plictiseală care-i distrusese întregul organism. (Cu o precizie de doctor, istoricul fixa şi ziua declanşării .acestei crize psihice „mai violente decît oricare presupus cancer" : ziua cînd reprezentanţii puterilor aliate — 30" noiembrie 1818 — au hotărît într-un Congres, că Buonaparte nu mai are nici măcar drepturile prizonierului de război, căruia i se oferă, deobicei, o şansă de graţiere). Bucur citi totul pe nerăsuflate, hotărît să ceară gazdei cartea, s-o ia cu el „pentru colecţie", pentru noua colecţie. Cea veche dispăruse, desigur, odată cu Magellan... în seara aceea însă Simion întârzie apariţia lui ; pianul tăcea, în toată casa nu tresărea nimic, „pînă şi la pădurarul meu trebuie'să mai târâie greierul, dacă n-a şi nins... nu mai ştiu ce se petrece cu natura..." forţă Bucur un simţ al pitorescului, care nu-i aparţinea, dar folositor, probabil, în alungarea spaimei care se furişase de afară prin întunericul camerei albe, îuîndu-i cartea din mână. După mult timp, gazda semna 72 liză, el îi deschise şi, odată cu mâncarea, primi explicaţiile cele mar împleticite : —j Iartă-mă, ţi-e foame, nu ? Am trebuit s-o aştept pe Marta, a fost la operă, opera e lîngă gară şi la gară, ştii ? La orele 9... n-ai auzit pompierii ? Bucur, rnînca, hămesit, i se făcuse foame. —• Au ars nişte vagoane nemţeşti, şopti pianistul, în picioare. —> Şi ? îi scăpă lui Bucur, întrerupîndu-se. Şi ? Spune ! insistă,, ridicînd privirea. —• Şi am trebuit s^o aştept... răspunse Simion. Mîine... ini s-a comunicat, plecaţi. E totul gata, puteţi dormi liniştit ! Nici vorbă de somn ; tipografia era gata, urma să înceapă lucrul,, ardeau vagoane hitleriste în gară... — se perpeli, multă vreme, în pal. A doua zi, pe seară, într-adevăr plecă, gazda îi dădu cele două cârti, glumind pentru prima oară că „doreşte să fie cit mai bine păstrate..." Din toamna lui '42 pînă în primăvara lui '44, Bucur trăi sub pământ, „culegând" mii de manifeste antifasciste — permiţîndu-şi în cîtevalungi clipe de răgaz să deschidă franceza lui Candrea şi să deprindă conjugările „avoir", „etre" şi „toate celelalte". Sosi în Bucureşti în aprilie '44, dar nu avu cum să ajungă în Lucaci ; intră din nou imediat „în adînc" — activitatea partidului intensifieîndu-se, conform instrucţiunilor noului Comitet Central. în luna „visată" de .procurorul regal, la sfârşitul' ei, ieşi la lumină, în plină insurecţie, numit în Comandamentul Militar al forţelor patriotice bucureştene. înarmat, ordonând, organizând, fu în. o mie de locuri ale Capitalei :— numai în Lucaci, nu. Chiar dacă ar fi putut însă, nu s-ar mai fi dus, fiindcă ştia (mai exact : intuia) şi-i era-, teamă ; descoperea această teamă în timpul luptelor, sub canonade şi era mulţumit că poate dormi prin sediile Apărării Patriotice, obosit mort. Dar nu se putea abţine să n-o caute pe Magellan peste tot, la toate colţurile de stradă, pricepând, în fine, şi durerea fără speranţă ;. ajunsese s-o caute până şi pe pânzele unei pictoriţe din Armenească, împins de ipoteza că Magellan i-ar fi putut poza acelei artiste ; se duse până acasă la Angela Mihailopol, chiar în noaptea de 23 august, nu: găsi nici un portret din care să tresară Magellan şi se prefăcu interesat la culme de un tablou pe care, sincer vorbind, nu-1 Înţelegea. Pictoriţa i-1 promise dar şi ea muri in bombardamentele hitleriştilor... La cîteva zile după alungarea definitivă a hitleriştilor din Bucureşti, se duse în Giuleşti, la cumnată-sa. Era în a şaptea lună de doliu după Ionaş, căzut într-o împărţire de manifeste în noaptea de revelion. Vasilica, energică, intratabilă, îi ceru să locuiască — „pînă se căsătoreşte şi el, c-a venit vremea" — în casa lui Hie. Ea era toată ziua „la Apărare", aşa că nu avea cum să-1 „deranjeze"... La începutul lui octombrie fu chemat de-la Judeţeană P.CR. — lucra la Propagandă, din nou cu Cană — în Aleea Alexandru, la CC ; îl primi Stuparu — vesel, uşor brumat pe păr — se-recunoscură şi rămaseră îmbrăţişaţi cîteva secunde lungi. în două cuvinte — „pentru că nu mai era timp", — el, Bucur, trebuia să Se ocupe de apariţia şi conducerea noului ziar al U.T.C-ului... —> Ai cam depăşit vârsta, dar asta e... avem nevoie de cadre serioase la tineret... 73: Parcă mai auzise fraza asta. Dar nu mai răspunse : „foarte bine, asta foni va grăbi nunta !"... Aşa ajunsese Nicolae Bucur, redactorul-şef al „Flăcării tineretului". La mijlocul lui octombrie, se duse, in sfîrşit, în Lucaci — dar nu găsi absolut nimic : proprietarul murise, cu fata acestuia „care tinea casele", o femeie la vreo 50 de ani, nu se putea discuta : —• Am surzit în timpul bombardamentelor, domnule. Am surzit şi nu vă cunosc ! In camera lui locuia o familie de evrei cu trei copii — tatăl îi spuse că „în '38, când au descins în Capitală, au găsit locuinţa goală", iar mama încercă să-1 mângâie cu ideea „că şi ei au venit din Dorohoi, goi puşcă şi în 6 ani au trei copii... cu tot războiul" ; nu observă, într-adevăr, nimic de al lui în gospodăria familiei BlumentJhal. Doar copiii îşi făceau vaporaşe dintr-o carte de bucate, din care rămăsese coperta de carton („Sofia Mărdărescu — buna gospodină", titlul tipărit peste o -cratiţă mare) şi vreo câteva zeci de foi; vru să le-o ia, dar copiii începură să plângă. Le-o lăsă şi plecă. Acum trebuia să-1 dea afară din birou, pe acest Tancred Zvoriş-teanu. De 10 minute — din clipa apariţiei — Bucur îl privea stăruitor, fără să-i poată spune un cuvânt. Mia îl anunţase^ scurt, că „afară, aşteaptă tovarăşul Crăciun !", el îi făcu semn secretarei că „ştie, s-aştepte". Şi rămase, mai departe, „in observare". Deşi trebuia să-1 dea afară. Trebuia să-1 dea afară de cum intrase ; o ştia şi tipul — din aceeaşi clipă a apariţiei în birou, uimit de întâlnirea aceasta la care nu se aşteptase ; intrase îndrăzneţ şi sigur pe el, prezeritîndu-se lejer, introducând imediat recomandarea „tovarăşului Pascal din Slătineanu" care-i spusese că „Flacăra tineretului" caută un .administrator şi n-ar fi rău... în sfîrşit, privirea lui Bucur îl străpunse printre cuvinte — adică : —• Tovarăşul Pascal nu ţi-a spus cine e aici redactor-şef ? Tancred strânse bine buzele peste dinţii cariaţi din faţă. rămaşi oribil la jumătate ; adică : —• Ba da. dar nu mi-am închipuit că tovarăşul Bucur... Se prefăcu, în următoarea secundă, că nu 1-a recunoscut şi încercă .să-şi recâştige verva ; cuvintele, parcă lovite în centrul vital, se mişcau sub ochii lui Bucur, aiurea, fără putere ; că „el are experienţă", că „nu i-ar displace", că „experienţa lui"..., că „relaţiile lui"... că „în ansamblu"... „ca şi toate celelalte"... Electrocutarea fulgerătoare a acestui cuvînt îi obligă pe Bucur la forţarea unui zîmlbet, în sensul de „continuaţi"... - Dar dumnezeu ştie ce apăruse pe faţa lui, căci Tancred, din momentul acela, tăcu lăsând expresia cunoscută — singură, suspendată, vibrând cu atât mai stăruitor ; rămase ou ochii pe braţele lui Bucur, încrucişate la piept — obişnuitul gest al superiorităţii sale (cum fusese şi la „Garrabrinus" cînd rostise : „Vreau să fiu şi am să fiu"... — dacă domnul Zvo-rişteanu ar fi avut o memorie ceva mai dispersativă...) Tăcerea dura, deci, de mult, de vreo 10 minute. Bucur îl privea -drept, fără umbre, fără gânduri ascunse, lipsit de orice dorinţă de a-1 ierta pe cel! din faţă. Ştia că nimic nu l-ar bucura pe Zvorişteanu ca irostirea unui singur cuvînt; oricare. .Nu-i făcea acesta plăcere. Constată absenţa inelului cu dragon în degetul mic ; constată că unghia degetului mic nu mai are lungimea aceea, „de frizer", -hainele, de asemenea, nu .mai erau impecabile (ce, impecabile ? să-i fi văzut manşetele...), strălucirea, siguranţa -(cu care mâncase cartofii prăjiţi repede şi adâncit în gânduri, „uitând"- ide 'foamea lui Magellan) apuseseră. Avea gâtul scurt, îndesat, ochii mari, verzi, puţin bombaţi, fixându-1 încordat, admitea, fără împotrivire, să fie privit — şi asta, numai asta, îl irita pe Bucur („Cum draiou' admit să fie umiliţi în halul ăsta ?") Avea ceva de batracian — ca în -desenele din zoologie — stând pe o foaie de nufăr, prins — indecis şi temător —• între două -salturi; ceva vâscos. „(Dacă l-aş atinge, nu ar sări, m-ar lăsa...' şi i-aş simţi pielea ca la broaşte"... Bucur desfăcu braţele de la piept, întinse cotul drept pe masă şi îşi puse bărbia în palmă, părând că ia o poziţie mai destinsă ; dar nu-1 scăpa din ochi, prelungind liniştit chinul. Tăcerea continua. Tancred nu mişca, se lăsa chinuit — ceea ce era suspect. Dintr-odată :— observându-i lipsa de împotrivire la „jocul" său — Bucur simţi o oarecare neîncredere în eficienţa metodei, nu însă până la a ceda : probabil că nu era suficient de tăioasă, dacă tipul o putea suporta. Şi încă ceva : „(Nimeni nu se umileşte fără să urmărească o compensaţie... Mă lasă să-1 privesc ca pe un broscoi, să-1 întorc cum vreau şi aşteaptă... Aşteaptă să-1 întreb de Magellan... Să m-audă îndurerat, cerîndu-i eu ceva, la rândul meu"... Bucur se înfurie, strânse bine bărbia ân palmă — era adevărat : nu se îndura să-1 dea afară, fiindcă aştepta de la Zvorişteanu o veste despre Magellan. „Nu-1 întreb nimic, n-o să m-audă plângând" — şi o clipă, închise ochii, pentru a strânge puteri. Atunci anunţă Mia că, dincolo, ..aşteaptă Crăciun şi el, tresărind, âi făcu semn, din cap, că „ştie, s-aştepte"... Şi rămase, mai departe, ân „observare". —. Bine, şopti deodată, Tancred. Am Să-ţi spun... şi, spăşit, coborî privirea pe manşetele -cămăşii sale albe, tivite de jegul zilei. —• Nu ţi-am cerut -să~mi spui nimic... rosti clar Bucur. . — Aşa am avut impresia... —• După atâţia ani de muncă, ai ajuns să lucrezi pe impresii ? 'Trist ! —• Când am aflat de arestarea ta, continuă, inflexibil, şoapta („Aha ! .Ai aflat... n-ai organizat-o !") ...am -anunţat-o, imediat, să fugă ! Nu mai ;ştiu nimic de ea... şi se ridică în picioare. —i Mulţumesc, ai fost foarte drăguţ... '(.Imediat, cît mai scăzut, cu un efort greu ascuns) : Administrator, avem !... Şi ca un aristocrat care-şi concediază majordomul, îi făcu semn, cu două degete ale dreptei, să se depărteze, să plece. (Nu-1 mai urmări ; âl auzi ajungând la uşă : —• Stai ! âi porunci, din nou nemulţumit de „metoda" sa. Tancred se opri şi se întoarse cu faţa spre Bucur. -Redactorul-şef •despături o „Scânteie" .aflată în colţul stâng al biroului şi îşi plimbă privirea peste titlurile primei pagini. Cu ochii pe ziar, fără să ridice o clipă capul, mişcând nervos genunchii sub birou, vorbi pe acelaşi ton, coborât, voit calm : —' Pentru dumneavoastră, denunţătorii, vin zile grele, ţi-o spun sincer. Te-aş sfătui să te gândeşti... îmbunătăţeşte-ţi măcar sistemul de informaţii... (dând dracului orice „metodă", strigă aspru) : Ieşi ! Ieşi afară ! Rămase singur, inmărmurit de el însuşi; fixa pe pagină fotografia din dreapta, — o fată distribuind ieri, primul număr al „Flăcării tineretului". „Nu mai ţin la ironii ! Am terminat cu ele !... Trebuie să-1 chem pe Pascal... cum de 1-a trimis pe1 ăsta la mine ?" Nu făcu, însă, nici o mişcare spre telefon, încercând să asculte, cât mai atent, ce se petrece' înăuntrul fiinţei lui. Vladimir S. Imediat după terminarea liceului, în vara lui '37, Vladimir S. citi opera unui cunoscut scriitor francez care-1 influenţă covârşitor; spre diferenţă de Andre Gide, — acesta, mai tânăr, nu mai făcea cultul aventurii gratuite, asociale, ci încerca aventura concretă în istoria tumultoasă a mişcărilor revoluţionare. Scriitorul nu mai cerea norme morale, propovăduia forţa i„eu"-lui în cucerirea destinului ; nu mai preconiza vreo credinţă, ci necesitatea unui şir de experienţe energice la. limita paroxistică dintre viaţă şi moarte, dintre banal şi eroic ; vedea terenul acestor experienţe Sn mişcarea comunistă, singura, după părerea lui, care oferea un decor corespunzător pentru angajarea energiei umane într-o aventură cu sens. Nu-1 interesau ţelurile acestei mişcări, nu vroia să se pună în Slujba ei, sub controlul ei, dorea s-o folosească el, pentru împlinirea lui, (pentru o descoperire superioară a morţii, — unicul ţel al intelectualului care vrea să se rupă de mediocritatea şi platitudinea burgheză; reducea comunismul la o revoltă antiburgheză pe plan filozofic, exploatarea capitalistă nu4 interesa decât ca o „problemă", înlăturarea ei i se părea imposibilă, avînd în vedere caracterul etern al naturii umane de a stăpâni şi domina. Victoria unei revoluţii, cucerirea puterii politice — după cum arătase într-o carte apărută în 1927, dar devorată de Vladimir zece ani mai târziu, — erau străine de experienţele lui, eroii săi, în clipa unei izbânzi, fugeau din rândurile comuniştilor, pentru a putea continua aventura, pe alte tărâmuri, cît mai aspre, căutând, înnebuniţi, ânfrîngerea, sacrificiul „eroic" oare să le dea măreţia după care alergau, însetaţi. Dispreţuia mulţimea, dorinţele ei, o calomnia in numele inteligenţei supreme, a intelectualului permanent nemulţumit de ceea ce i se oferă, obsedat de el Însuşi, de complicaţiile lui, de paradoxurile existenţei. Exprima lipsa de credinţă, se justifica, minţea, trişa, convingea, 'entuziasma într-un stil literar ameţitor, plin de forţă estetică, în imagini oare tăiară respiraţia adolescentului transfug. Vladimir S. renunţă la orice carieră burgheză, se aruncă în aventură, exact cum îi cerea „maestrul" : îmbrăţişând absurdul cu atenţie afectuoasă, — mituire subtilă pentru a-i dezvălui moartea. Hotărî — ca interpretare personală, adolescenţa fiind un echilibru instabil între idolatrie şi spirit critic independent — evitarea oricărui contact cu oamenii politici care, aşa după cum îi descria scriitorul, nu erau deloc receptivi la frământările intelectuale, deşi el, intelectualul nuanţat, le acorda rolul hotărâtor în societate. Alese un om simplu, apolitic, de o uriaşă forţă fizică — semigreul Schneider, fără adversar în acea parte a Europei. Şi, ca iîn romanele autorului francez* plecară în doi — mai exact, în trei, căci era şi managerul, un italian, Da Ponţi — direct în aventură. Absurdul îl constituia obişnuinţa boxerului de a se antrena în ritmul unei tolbe. Lovirea sacilor de nisip, în sală, sărirea •corzii, boxul cu umbra şi oglinda nu se puteau desfăşura decît însoţite de un tam-tam foarte marcat, executat de Vladimir cu o măiestrie pe cît de rapid însuşită, pe atît de greu de conceput la fiul unei pianiste romantice. Le spuse părinţilor că pleacă la mare; după trecerea frontierei îi anunţă că se îndreaptă spre Franţa, ţara. mult visată şi comentată ; invocă, inteligent, argumentul că această călătorie le aparţine, e rodul educaţiei lor; le cerea să nu-1 caute, le promitea o corespondenţă regulată. Pînă la sfîrşitul anului 1937, efectuară turnee strălucite în Franţa şi Belgia. Afluxul la Expoziţia Universală de la Paris, în acel an, le asigură ^contracte cu duiumul; toată lumea era dornică de luptă, de senzaţii tari şi Schneider, cu arta lui ide a învinge, satisfăcea publicul, organizatorii şi bookimakerii. Cîştigară mulţi bani, cumpărară o tobă nouă, Vladimir dădu şi trei interviewuri unor ziare de mare tiraj — explicând ce rost are el în succesele lui Schneider. într-o gală la Marsilia, în. noaptea de revelion, boxerul fu -knock-out-at, în repriza a treia, de un uriaş german care se pregătea să atace titlul suprem deţinut de negrul Joe Louis. 'Semigreul campion obişnuia, pentru deliciul victoriei, să îngenuncheze în a treia repriză, prefăcîndu-se sfîrşit ; lumea urla, el făcea cu ochiul lui Da Ponţi, se ridica şi în următoarele două, trei reprize, îşi dobora adversarul. Acum, de revelion, rămase la podea şi muri la vestiar, sub ochii lu i Vladimir. Petrecu singur noaptea veselă, pe cheiurile marelui port. 'Da Ponţi plângea la hotel. Vladimir nu plânse, ân numele eroismului viril, •celebrat pe atîtea pagini nemuritoare de zeul literar francez. Pe străzi, pocneau sticlele de şampanie, aruncate din case pe caldarâm. Hotărî să nu se întoarcă acasă. Dorul de aventură urla în el ca marea. într-un bistro, se aşeză la o masă — pe la două dimineaţa — şi urmări partida de belotă dintre doi marinari asiatici şi doi africani; se decise ca în cazul victoriei africanilor să plece la Alger; dacă vor cîştiga „galbenii" să rămînă în Franţa. Vroia, de fapt, să ia vaporul şi să treacă în Africa. Dar rămase pe continent căci asiaticii aveau „o carte" fantastică. Se angaja, pentru o perioadă, la un patron de pompe funebre, ân Marsilia ; făcea toaleta solemnă a cailor, le îmbrăca halatele negre, avea zilnic de lucru şi-i plăcea pentru că era într-un contact lucid cu moartea. Pregătirea animalelor pentru înmormântări destrăma orice mister în jurul decedatului, a dramei lui. Perierea halatelor cavaline ştergea orice dramă. .Moartea putea fi privită în faţă. în ziua cînd nu înhăma caii la dricul elegant era trist, ca orice şomer. Pe urmă, mulţumită râvnei lui — a cărei mediocritate nu-i scăpa, dar o socotea ca un răgaz necesar Înaintea unor noi zboruri — fu avansat la însoţirea, lîngă vizitiu, a dricului, pînă la cimitir în fruntea coloanei mortuare. Chipul lui distins, de tânăr efeb, palid şi prelung se împodobi cu bicornul lunguieţ, negru, cu penaj bogat, al cioclilor, ceea ce-i dădea un efect straniu; asistă la multe înmormântări, auzi bocete, suspine, anecdote ale celor din cortegiu, fanfare şi bulgări de pământ peste sicrie. Nimic, desigur, nu-1 mai impresiona, ducea cosciugele pe umăr, ca pe nimic ; le acoperea sau le descoperea cu capacul, după cum cerea ritualul, şi privea morţii cu linişte, drept pe pleoape. Apoi, întors de la înmormântare, ajuta vizitiului să dezbrace caii, se ducea la grajd, le dădea apă, îi bătea pe crupe, se bucura sincer de forţa şi frumuseţea lor. Privind caii, simţea că trăieşte, că viaţa e frumoasă pentru că e la fel de clară ca moartea. Căpăta putere pentru a-şi construi un destin, şi abia aştepta noile ciocniri cu absurdul. Pompele funebre fuseseră o experienţă sufletească fertilă. In primăvara lui '38. fu distins, la Nisa, cu un premiu de frumuseţe şi decretat „Mister Europa". Distincţia chipului său, sugestia de nobleţe scăpătată, dar ineîngenun-chiată, inclusiv metafizica carierii sale de cioclu — cuceriră juriul. O tînără spanifiloaic|.,< Lolita Marcia, câştigă celălalt titlu — „Miss Europa" ; avea 26 de ani, o frumuseţe brună meridionala, cu ochi verzi, un temperament violent, orientat spre bogăţie, rapacitate şi lux. Era fiica unui mare capitalist, ridicat dintre contrabandişti, principalul susţinător financiar al generalului Franco în rebeliunea sa fascistă. Lolita îl invită pe yaohtul ei „Famagusta", îi făcu cunoştinţă cu tatăl arhimilionar care sărbătorea regeşte în fiecare seară victoriile decisive ale protejatului său asupra comuniştilor (în rândurile cărora luptase, pînă la Înfrângerea finală, descoperind în ea, desigur, o speranţă — directorul de conştiinţă al lui Vladimir. Milionarul avea să moară în 1962, miliardar, unul din marii potentaţi ai lumii, îmbogăţit în ultimul război mondial prin servirea atît a aliaţilor occidentali cît şi a hitlerismului. Germanilor le indica poziţia vaselor engleze şi invers !). Vladimir, în spiritul operei, nu suferea femeile,1 nu-1 interesa dragostea; respinse avansurile ei insistente, ducînd o viaţă de prinţ pe „Famagusta". învăţă să bea de dimineaţă pînă seara, să se culce cu orice femeie fără să o iubească ; deprinse ruleta, bacara, chemin de fer ; într-o seară fură un colier superb de perle, trimis de prinţul Aga Kahn „excelentului său prieten" Jose Marcia, dăruit de tată, fiicei. „Famagusta" ancorase în Corsica, Vladimir vîndu colierul la Ajaccio, o. parte din bani îi expedia acasă. Lolita se prefăcu că nu observă lipsa perlelor, „Mister Europa" avea o ştiinţă a patului inegalabilă. într-o altă. noapte de vară a aceluiaşi an, Vladimir contractă de la ea, (sau de la alta...) s o stupidă boală venerică ; doctorul milionarului îl trată discret şi operativ,, cu atenţia cuvenită unui viitor ginere — dar acest accident suscită în tînăr remuşcările pentru pierderea perspectivei în aventură. „Famagusta"» petrecerile, jocurile de noroc, Lolita, femeile, marea — totul îi apăru ca o închisoare ai cărei pereţi şovăielnici — mai exact, valurile — îl împiedicau să se realizeze. După ce descoperise lipsa de mister a morţii, cum mai putea să vegeteze în luxul banal şi stereotip ? Fu prima sa. criză sufletească, incheiată cu un jurământ deajuns de patetic : să nu se lase niciodată corupt de banal şi normal ! Navigau pe Atlantic, epre insula Sfânta Elena ; nu mai trăia cu Lolita, justificând plictiseala prin tratamentul medical. Ea nu ştia nimic şi-i imputa, tot mai violent, că n-o mai iubeşte, fireşte. Debarcară pe insulă, vizitară celebrele locuri napoleoniene care-i dădură un uşor fior. Oricum, fusese geniul aventurii. Dacă trebuia găsit în ceruri un protector al lor, al aventurierilor, numai Bonaparte putea fi ales, sfântul Bonaparte. Iar măreţele „o suită de zile" ale întoarcerii lui — cînd cetăţile franceze i se deschideau la simpla bătaie cu tabachera în porţile ferecate — trebuiau decretate „postul cel mare" al sectei lor. Pe insulă eunoseură un iugoslav, Radoslavievici, care-1 urmărea pe «Marcia pentru un autograf. Sârbul trecea drept cel mai mare colecţionar de autografe de pe glob. Colecţia sa fusese evaluată la 100.000 de dolari ; Marcia ii oferi semnătura sa pe eticheta unei sticle de Cinzano. Radoslavievici 31 solicită şi pe Vladimir . — „Mister Europa". Ca atare semnă într-un caiet special — cel consacrat laureaţilor concursurilor de frumuseţe din ultimul deceniu şi jumătate, întreaga „operaţie" a sîrbului îl interesă pe dată : Radoslavievici, —• la 45 de ani, gras, rubicond, vorbind limbile principale ale lumii, — fu încântat să-i dea explicaţii, mai ales că înainte cu o săptămână primise autograful lui Bernard Shaiw la capătul unui bileţel oarecare : „îmi pare rău că nu s-a instituit pedeapsa capitală pentru colecţionarii de autografe..." Semnat : G. B. Shaw ; deţinea autografe de la 4534 de personalităţi ale lumii, (politice, financiare, artistice, etc.). De la urmaşi ai lui Bismark şi Saint-Just pînă la cel mai bătrîn cetăţean al lumii. (Un indian din Statele Unite, oraşul Des Moines, care atinsese vîrsta de 111 ani, pe nume Luis Carafales, fiul lui „Cal Alb". La 58 de ani văzuse primul om alb. La 84 de ani se căsătorise a doua oară. în prima căsnicie, cu o englezoaică, învăţase să scrie şi să citească în engleză, italiană şi franceză căpătând ansă doar un singur copil, o fată ; 'din al doilea mariaj . — desfăcut după zece ani, la 94 ide ani — obţinuse şase copii. îi trimisese lui Radoslavievici semnătura sa la capătul unei „reţete" pentru longevitate : „Să nu bei alcool. Să nu fumezi. 6—7 pahare de lapte pe zi. Somn de la 12 noaptea la 3,45 dimineaţa. Zilnic — marş de 40 kilometri. Multă carne. Muncă pe brânci. Să şezi mult, după muncă. Nu să mergi, ci să alergi cînd traversezi străzile printre maşini. Să te interesezi continuu şi activ de sexul frumos...") Sârbul vroia să ajungă Ia cifra de 10.000 — şi punea „la bătaie" intreaga avere moştenită de la taică-său, mare moşier în Muntenegru. Vladimir ii propuse ajutorul său ; se descrise elogios — de la fizic pînă la facilitatea cu care lega relaţii. (îi surîdea noua faţă a absurdului, perspectiva unei călătorii în doi, cu un bărbat care căuta stupidul, asemănarea cu situaţia din cartea de debut a „maestrului" — unde doi bărbaţi se duc în Indochina să caute aurul depozitat în mormintele unor regi asiatici...) Sîrbul se gîndi că ajutorul unui „Mister Europa", frumos, original, distins, nu-i de lepădat. Cînd „Famagusta" ridică ancora, Vladimir se afla ascuns cu Radoslavievici la farul insulei.. Se dezlănţuise o furtună cumplită, casa paznicului — un strănepot al unui servitor al generalului englez care-1 veghiase pe împărat şi de, la care ne-a rămas descrierea ultimelor nopţi, teribile, ale Tiranului '.— troznea, dar la lumina reflectorului se putea vedea yaehtul spaniol lup-tindu-se, în larg, cu valurile. Ca şi în cazul colierului, Lolita Marcia nu dădu proporţii absenţei lui Vladimir ; presupunea că tânărul va apare pe punte la Marsilia, peste două săptămâni... Atunci, âl va pedepsi, închi-zîndu~l ântr-o cabină specială, lîngă camera ei, iar cheia va fi tot timpul la ea... (Numai noaptea, se -gândea, totuşi, să-1 viziteze...) Dar după două luni, la Le Havre, în drum spre Marea Nordului, de pe „Famagusta" se telegrafia poliţiei din Paris să pună sub urmărire pe Vladimir S. „Mister Europa 1938", pentru furtul unui colier de perle în Valoare de 65.000 de lire sterline. Ziarele pariziene de scandal apărură cu titluri mari : -„Domnul Chamberlain e convins că va cuceri pacea"... „Mister Europa 1938 — un veritabil hoţ de bijuterii. Senzaţionala tele gramă de pe yaohtul „Famagusta", „Generalul Franco anunţă victoria finală..." Vladimir ocoli inconştient Franţa. Radoslavievici avea ca itinerar, pentru toamnă, Iugoslavia, — controlarea afacerilor privind recolta — urmând ca iarna să viziteze .România. Vladimir învăţase să nu aibă indignarea facilă în faţa contrastelor lumii, să nu se sperie de catastrofe, să le aştepte, să le savureze, curios doar de ceea ce-i putea oferi imprevizibilul lor. Ştirile privitoare la pericolul care plana peste Europa nu-1 impresionară şi, în niciun caz, nu avea de gând să se ducă acolo unde nu i s-ar fi putut înfăţişa decît imaginile normale ale unuii război. Citise sute de cărţi despre războaie, ştia cum se moare sub focul mitralierelor, cam ce se gândeşte atunci şi chiar înainte... Nu admitea să sfârşească normal, într-o explozie, alături de mama şi tata. încît a culege autografe în timp ce lumea se zbătea în chinul speranţelor pentru o pace iluzorie, îi apăru original, pe linia aspiraţiilor lui. In Iugoslavia, la moşia din Muntenegru, petrecu o toamnă bogată, cu vin mult şi fete simple, foarte sănătoase ; trimise ilustrate acasă. Mama îi răspunse înlăcrămată, subliniind că de cînd a plecat el, nu mai contă la pian...1 în ianuarie '39, sosiră în România. Principalele „obiective" ale lui Radoslavievici erau : amanta „en titre" a regelui Carol al 'doilea — o femeie din topor, după indicaţii, dar care ajunsese o adevărată doamnă de Pompadour —, apoi eroina unui caz unic în justiţia epocii, o escroacă, Cecilia Mătăsăreanu, care reuşise să se căsătorească dîndu-se drept bărbat cu o doamnă naivă pînă la inuman, adică timp de un an şi jumătate. în afară de aceasta, Buoureştiul, capitala ţării, era considerat „Parisul orientului"... într-adevăr, lui Vladimir îi plăcu oraşul, sub zăpada groasă, cu sănii cu zurgălăi în locul trăsurilor, ou o băutură necunoscută — ţuica — ou un preparat culinar delicios, din porumb, mămăliga, servit la mâncăruri grele, cu sos mult. Se vorbea frecvent franceza şi, pentru primele dialoguri, se descurcă. Noaptea de revelion o petrecură cu femeia-bărbat intr-un restaurant murdar, la o barieră, •—• ei doi, ea împreună cu amantul ei, un domn bogat, elegant, Cezar Murnu. Mîncară bine, băură — sârbul era foarte gurmand — spre dimineaţă li se servi ciorbă de burtă ; pînă la şase dimineaţa le cântară, la ureche, patru lăutari. Vladimir — cu o mare facilitate lingvistică — desprinse primele cuvinte ale şlagărului la modă în zilele aceleia : „Cu lăutarii după mine... pronunţia sa fiind îndelung lăudată de domnişoara Mătăsăreanu (căci după divorţ, şi după patru ani de închisoare, redevenise, la 40 de ani, domnişoară). Femeia avea într-adevăr un cap de bărbat, fără a fi însă lipsită de sensualitatea necesară sexului ei ; era tunsă scurt şi i se vedea clar ceafa neagră. în general, era păroasă şi, probabil, sensualitatea de aici apărea; avea ochi negri, o privire energică, fixată, fără echivoc, pe chipul palid, rasat, al lui Vladimir ; vorbea franceza şi engleza. Era încântată că dăduse un autograf celui mai celebru colecţionar din lume. Chelnerii şi 'lăutarii erau per «tu ou ea. Murnu o aproba în tot oe spunea. în zori, Vladimir, interesat vizibil, îi puse, pe sub masă, mîna pe pulpă. Ea acceptă şi-i strânse degetele ; Vladimir •— ca ori de cîte ori în faţa absurdului — se simţi transportat de bucurie ; cum reuşise această femeie să apară în faţa altei femei, în pat, un an şi jumătate, bărbat ? Hotărî 80 să rămână la Bucureşti, oricît, să afle misterul, chiar de la ea, eventual în,pat cu ea. Pînă la amiaza zilei de 1 ianuarie 1939^ cînd plecară la Murnu acasă, stătu cu mîna pe piciorul ei. Hotărârea lui fu, inspirată, în dimineaţa zilei de 6 ianuarie — de bobotează, cînd de pe cheiul rîului care străbătea oraşul, Dîmboviţa, se arunca, de către patriarh, în prezenţa regelui, o cruce în apă îşi un om se cufunda, sumar îmbrăcat, în frig, s-o scoată şi s-o dea Majestăţii Sale pentru a o săruta •— Radoslavievid fu găsit împuşcat în camera sa, dintr-un hotel central, lîngă Palatul Regal. Cînd Vladimir se întoarse acasă, de la serviciul divin, — „patronul" era purtat pe o targa, acoperit cu un cearceaf, pe scările hotelului spre maşina care avea să-1 ducă la morgă, pentru autopsie. Vladimir fu uşor intrigat ; se gîindi imediat, dacă coleicţia de autografe — patru caiete, şase dosare legate pur şi' simplu cu o sfoară subţire — mai era sub pernă, unde Radoslavievici avea obiceiul s-o pună ân timpul nopţii. (Ziua o purta la el, intr-un ghiozdan de şcolar la subsioara). Colecţia, fireşte, dispăruse. Ziarele nu făcură un scandal deosebit, deşi în occident un asemenea furt, ca să nu spunem crimă, ar fi fost comentat în presă timp de două-trei săptămâni. Vladimir văzu în această reacţie, o înţelepciune proprie oraşului •—• care, ca şi el, nu mai dădea importanţă morţii, chiar celei mai spectaculoase. Era o dovadă de bun simţ care-1 legă mai durabil de aceste locuri. Peste două săptămâni — la 24 ianuarie, la radio se cînta „Hora unirii" —• Cecilia, în pat, după amiază, âi dezlegă calmă misterul împuşcării lui Radoslavievici. Regele, aflând de la amanta lui, de prezenţa iugoslavului celebru la Bucureşti, îl chemase urgent la Palat. îi oferise o sumă considerabilă, regele era un colecţionar pasionat de mărci, —• „poseda un cap 'de bou", „cea mai veche marcă românească", ţinu să precizeze Cecilia, in franceză, lămurindu-i şi jocul de cuvinte care se năştea involuntar. (Vladimir surise, înţelegând, mângâindu-i piciorul). Radoslavievici refuzase cu încăpăţânare, regele se înfuriase, 11 ameninţase, iugoslavul nu ţinuse seamă de ameninţări. Normal, regele Încercă să-i fure colecţia, dar nici un om al său, •cu toată experienţa, nu izbuti să ia colecţia din mîna şi de sub perna proprietarului. (Vladimir trebui să admită în sinea lui, că nu observase nimic). Atunci, fireşte, regele trecu la măsura extremă, ceeace şi reuşi. Aceasta era explicaţia pentru care nici un ziar nu dădu proporţii asasinatului. Legăturile de rudenie cu curtea de la Belgrad asigurară şi tăcerea autorităţilor sîrbe. Toate acestea, Cecilia le ştia prin biroul ei de detectivi particulari. Fără prea multe fraze de trecere, între îmbrăţişări pătimaşe, îi propuse lui Vladimir să intre în acest birou, bine cunoscut deja în Bucureşti. Ar fi avut succes, avea experienţă europeană, avea distincţie, era „făcut" pentru detectivismul particular. Şi ar fi avut şi un mod de a-şi cî'ştiga admirabil existenţa. Elogiul fiecărei calităţi avu, desigur, o latură fizică, de deplin rafinament feminin. Vladimir acceptă. Dar în privinţa enigmaticului ei mariaj, Cecilia păstră — indiferent de forţa mijloacelor de convingere folosite de Vladimir — cea mai adîncă taină. Femeia care fusese bărbat 18 luni ştia foarte bine cum poate fi stăpânit un mascul. Primăvara, vara şi toamna anului 1939 le petrecu, deci, in calitate de detectiv particular, „la ziar sub X 45", în Bucureşti şi în staţiunile . •climaterice celebre — Sinaia, Balcic, Băile Herculane ; după cum pre- •6 — Viaţa RomJnească riizau anunţurile «„Micââ publicităţi", avea ca specialitate legăturile extraconjugale, „preţuri convenabile, accesibile şi familiilor sărace". întreaga lui experienţă funerară se dovedi preţioasă pentru această nouă meserie, îşi dădu seama — la QO de ani — că acela care a privit liniştit, fără cutremurări, chipul unui mort, nu mai are probleme în urmărirea celui mai stupid şi mai răspândit sentiment de pe pământ. Rezolva fără greş. fiecare „indicaţie", din cîteva informaţii şi cîteva observaţii putea anunţa,, la biroul din calea Victoriei, fiecărui „disperat" şi fiecărei „disperate" cum, cu cine şi. de ce e înşelat „în cele mai frumoase 'sentimente". Explicaţiile acestea date celor înlăcrimaţi îi făceau o plăcere mai mare decît primirea onorariului, totdeauna achitat de solicitant Ceciliei. Fiecare succes era sărbătorit cu ea, la restaurantul din barieră —- Murnu neprotestînd. Mai mult — în iulie, o doamnă, Blanche Vintilă, îl convocă, prin ziarul „Patria", la cofetăria 'Nestor şi-i ceru să-1 urmărească pe domnul Cezar Murnu, la Sinaia. Vladimir o anunţă, ca deobicei, pe Cecilia, iar ea telefona la hotelul Palas, lui Murnu, înştiinţîndu-1 că „nebuna nu se linişteşte". După patru zile, detectivul comunică doamnei, în limba franceză, acasă, în strada Minotaurului 6, în prezenţa a doi pechinezi, că nu are nici o şansă, domnul vizat fiind impotent, conform diagnosticelor medicale. (Era rezolvarea găsită de Cecilia). Onorariul pentru informare fu suficient pentru trei zile, în „trei" la Sinaia, unde la ruletă, în cîteva ore, Vladimir îşi asigură şi o sumă respectabilă, expediată tot acasă.. în toamna aceluiaşi an, legăturile dintre Vladimir şi Cecilia evoluaseră pînă acolo încît mărturisirea enigmei putea surveni dintr-o clipă într-alta. In afară ide acest aspect, afacerile biroului mergeau minunat, ca înainte de orice catastrofă socială. Vladimir avea de urmărit cîte 6—8 relaţii extraconjugale pe zi. Spectacolul vieţii în preajma unui. război, este, orice s-ar spune, mai absurd decît cel al războiului însuşi, învăţase binişor limba romiînă. 'Iată de ce el nu se grăbi să plece din Romania ; părinţii îi scriau, cu maximă reţinere, că .„sînt foarte îngrijoraţi" ; reafirmă, în sine lui, hotărârea de a nu sfârşi aventura în banal, j oricâte sacrificii i sar fi cerut. Cezar Murnu îi făcu cunoştinţă cu familia generalului Popescu, unde tânărul Nelson, student la medicină, i se impuse prin fermitatea certitudinilor politice ; nu Întâlnise niciodată un om la 21 de ani- atît de versat în jocul partidelor (ceea ce-i explica depăşea româneasca lui) şi atît de precis în convingeri (dictatura militară). Spre uimirea lui, în septembrie 1940, ceea ce preconiza studentul se înfăptui, regele abdică şi se institui un guvern militar care, prin măsurile luate, restrânse brusc activitatea biroului lor. Cecilia ii explică, tot în pat, că „generalii ăştia pregătesc războiul şi vor trece la absurdităţi." în ianuarie 1941, Nelson îl luă la pogromul legionar, unde viitorul medic devasta, împreună cu „Camarazii săi", prăvălii, case, temple, etc. —> Vino să vezi cum curge sângele ! Să vezi cum se face curăţenie ! O să-ţi folosească... într-adevăr, noua experienţă îi folosi. De la contemplarea deceselor paşnice trecu, în elanul bandelor dezlănţuite, la provocarea morţii., Cunoscu în două zile furia superbă pe care ţi-o dă asasinatul făptuit în colectiv, curajul ameţitor al împuşcării unor oameni, fără vină, fără mo-- ,82 tiv, plăcerea liberului arbitru, bucuria distrugerii. Erau forţe adormite în, el, amăgite prin fel de fel de justificări, .acoperite livresc chiar cu ideile unui mare scriitor care, totuşi, nu avea de unde să ştie care-i natura exactă a unui tânăr cosmopolit. Fu contactul icel mai deplin cu el însuşi. în sînge, Veritas ! Descoperi pînă şi că e antisemit şi se înfurie că despre pogromuri nu citise decât în cărţi... Trecând din casă în casă, mereu alături de Nelson, trăgînd, pînă în stradă, bătrînii, lovind, pocnind, strigînd, — „lucră" cu o ură fierbinte împotriva a tot ce-1 împiedicase să ajungă la el însuşi. Intrară, de pildă, într-un templu, peste drum de morgă, şi cineva anunţă tare : „asta e sinagoga spaniolilor". în penumbra zorilor de iarnă, cîteva siluete se rugau pe altarul unde argintăria strălucea stins. Oamenii nu le qpuseră rezistenţă ; în frunte cu Nelson, îi împinseră cu pistoalele pînă în curte şi le idescărcară în piepturile lor. Şi ca o ultimă lovitură de daltă, participă la spargerea magazinului de pompe funebre „Niculescu şi fii", de peste drum de templu, pentru că dricarul — după cum urlă un alt „camarad" — a cotizat la comunişti... După această beţie a sângelui, fu silit din nou să întrerupă contactul cu forţele secrete din el, cele mai autentice, care se semnalizaseră atît de strălucitor. Trebui să se ascundă de poliţia guvernului militar, care, lăsând nepedepsiţi capii rebeliunii cu care era în bune relaţii, fugări executanţii minori, pentru a da cît de cît impresia că vrea să restabilească o ordine. îi fu cîteva zile frică, frică de închisoare, de o execuţie stupidă în zori, dar, Nelson îl adăposti bine şi nu i se întâmplă nimic. Totuşi, încercarea fricii nu trecu fără urmări, în sensul că-i ceru o frînă în pornirile destructive pline dej prospeţime ale sufletului său. Plecă de la Nelson exact în ziua Unirii Principatelor -Romîne, doi ani de la prima noapte cu 'Cecilia, cînd primise dezlegarea morţii lui Radoslavievici ; acasă, femeia era în comă ; Cezar Mumu era lîngă ea şi—i explică liniştit lui Vladimir : 'Cecilia făcuse, eu trei zile înainte, unf,cure-tajy la un medic evreu, pe Labirint; operaţia nu reuşise pentru că doctorul lucra înspăimântat de infernul de pe Văcăreşti, ale cărui zgomote sinistre pătrundeau pînă în cabinet; o expedia, după un raclaj superficial ; operase, mai mult ca sigur, cu ustensile nedezinfectate, în condiţii neigienice, înnebunit de groază, altfel nu se explica napida evoluţie a infecţiei ; Cecilia pierduse sînge din abundenţă, eforturile medicilor trimişi de Mumu fură vane ; nu mai avu putere să spună decât că doreşte an sărut de la Vladimir şi muri. Cezar îi închise pleoapele. Vladimir fa solicitat din nou de absurd : femeia care se dăduse bărbat un an şi jumătate murise dintr-uin raclaj ! în martie 1941, Cezar Murnu, coasociatul Ceeiliei, desfiinţa biroul de detectivi şi propuse (dacă nu ordonă) o nouă orientare, pentru care stabilise deja relaţiile necesare : trecerea celor cinci salariaţi la aparatul informiativ al Siguranţei. După ce insistă pe aspectul financiar, Mumu arătă şi aspectul social : „ţara" se pregătea pentru o mare campanie militară, era necesară reprimarea oricăror mişcări, în primul rând comuniste, care ar fi încercat s-o abată de pe drumul drept. Cei patru — pe care Vladimir nici nu ştia cum ii cheamă, într-atît îi dispreţuia — admiseră repede. El ezită două zile. [încercă şi foamea. Foamea, literalmente, îl sperie şi se consolă, la o masă copioasă, cu Murnu, la „Carul cu bere". Fu de faţă şi fiul acestuia, Gaby, care la 14 ani, în ciuda fizicului debil, fuma liniştit şi bea bine ; îi părăsi, după patru halbe, plecînd la lecţia •m de vioară. Murnu, în afara argumentelor financiare, insistă în posibilitatea imediată a aranjării — chiar prin Prefectură — a rămânerii în Romînia. La Siguranţă —• recomandat favorabil de Murnu —, fu primit călduros, mai ales că ştia atâtea limbi, ii se indicară legături, sarcini, oameni, cartiere, etc. ; i se repartiza, pentru început, o muncă „de stradă" : cartierul Dorobanţi—Ştefan cel Mare i(unde ide altfel şi locuia, exact în blocul cinematografului „Volga", la intersecţia celor două căi.) Avea Obligaţia sezisărilor operative, la orice oră de zi şi de noapte, şi a unui raport scris săptămânal. Vreo două luni vegeta, primind un salariu minim ; Nelson îl introduse într-un grup de tineri ai bunei societăţi bucureştene, unde strălucea talentul pianistic al lui Narcisse Rolea, fiul unui fabricant de articole de menaj. Nelson •— ca „violon d'Ingres" —- avea saxofonul. Cântară muzică de jaz, ceilalaţi dansau. într-o seară, urmărind plictisit perechile in frecarea duioasă a trupurilor — Vladimir incepu să bată in lemnul unei mese de nuc, in ritmul cerut de pianul lui Rolea. Fu senzaţional; la ceaiul următor, cineva aduse o tobă şi Vladimir fu consacrat „regele ritmului", lîşi aduse aminte, nostalgic, de Schneider şi „Mister Europa" ; în lumina acelor ani, îşi dădu seama că se pierde, că totul îi scapă printre degete, că nici un echilibru nu e posibil. Dar din primele zile ale războiului, vara anului 1941, nostalgia dispăru ; găsi în cartier pe pereţii caselor, pe garduri, pe stîlpi, nenumărate etichete şcolare cu inscripţii : „Jos războiul, trăiască Partidul Comunist Romîn ! Afară cu nemţii ! Jos Hitler şi Antonescu ! Vrem pace !" Forţa lui destructivă fu resuscitată. Rapoartele săptămânale privind găsirea sistematică a etichetelor pe străzile cartierului nu-1 mulţumeau. (Nu ştia că după moartea lui la marginea unui banal sat românesc, aceste rapoarte, singurele care aveau să-i mai amintească existenţa, vor constitui bucuria ştiinţifică a cercetătorilor istorici comunişti, pasionaţi în reconstituirea luptei eroice a U.T.C.-ului.) Oamenii aceia trebuiau găsiţi, loviţi, distruşi. îi pândea ziua şi noaptea, înainta cu cercetările pînă spre depoul S.TiB.-ului, puse ochii pe .câţiva tineri, dar nu forţă imediat lucrurile ; ii făcu să creadă că nu are nimic cu ei ; treceau pe lângă el, fără suspiciuni. De două, trei ori îi lăsă să lipească etichetele, în liniştea amurgurilor. Fu primul succes ; văzu duba, plină de tineri, gonind spre Calea Victoriei. Experienţa lui se dezvoltă, pe baza cuceririlor detectivului particular ; urmări întâlnirile îndrăgostiţilor ; se ascundeau astfel „legături", predări de sarcini, documente, manifeste. Cu ochiul format de şcoala atâtor amanţi — nu-i fu greu să descopere „rendez-vous"-urile inocente. O pereche se întâlnea de două ori pe săptămână la cofetăria de lingă velodrom. Miercuri şi sâmbătă, la orele 17. Ea lua o prăjitură, el — fursecuri. Ea âl mângâia pe păr, pe faţă, dar degetele âi tremurau şi fizionomia lui nu exprima nicidecum îndrăgostitul. Ea scotea pudriera şi rujul din poşetă şi o lăsa .deschisă ; nu ştia să se rujeze, nu ştia să ţină pudriera. în acest timp, el îi punea în poşetă trei pacheţele roz. De fiecare dată, el uita să-i sărute mîna la despărţirile prea repezi după închiderea poşetei. Şi ea îi atrăgea atenţia vîrîndu-i grosolan mîna sub buze — gest care, evident, vroia isă amintească jocul. La' a patra întîlnire, însoţit de un agent special, intră în cofetărie şi-i somă să-i urmeze (văzuse de afară introducerea pachetelor). Ei se prefăcură neştiutori, bărbatul fu scandalizat ide mitocănia intervenţiei : —• Cum, domnule, n-am voie să mă întâlnesc cu fata pe care o iubesc ?... Vladimir smulse poşeta din mîna fetei. îi urcară într-o maşină, oprită după colţ. Pe banchetă, cei doi îndrăgostiţi se îmbrăţişară şi el o sărută pe obraz, tot drumul, pînă la Prefectură. în oglinda volanului, Vladimir văzu cum fata îmbrăţişată primeşte sărutările — fără să răspundă, încremenită, ca o frigidă. îi era teamă. Iar el folosea,aceste sărutări lipsite de patimă pentru a-i şopti cuvinte de încurajare. La prefectură amanţii fură despărţiţi ; Vladimir asistă în biroul IV, lângă comisarii Cristea şi Vasilache, la interogatoriul succesiv al celor doi. Mai întâi intră fata ; se jură că-1 iubeşte pe tînăr, de doi ani, şi părinţii nu-i iasă să se căsătorească, pentru că el nu are situaţie. —' Trăiţi de mult împreună ? întrebă surâzător Cristea. —• Te-a dezvirginat de mult, vreau să spun. —• Poate că eşti fată mare... Hai să vedem... şi se ridică de pe scaun. Fata ţipă şi se repezi la uşa capitonată; Vladimir, rezemat, în picioare, o prinse şi o strânse la piept. Simţi palpitaţia ei înfrigurată — de fecioară, de bună seamă. —J Te-ai speriat degeaba... spuse Cristea. Noi nu ne permitem murdării, domnişoară. Trebuie să verificăm adevărul. Era o dragoste platonică sau nu ? —• Să intre tînărul... ceru anchetatorul. Bărbatul intră, numai în cămaşă, mîneca sfâşiată : fata încercă să alerge spre el, Vladimir o reţinu, strîngînd-o mai puternic. —i Domnule, iubita dumitale zice că vă iubeaţi de mult. Vrem dovezi... —• De pildă, sărut-o !... Sîntem între bărbaţi, putem să ne dăm seama ce-i aia un sărut din dragoste... 'Bărbatul înainta, hotărât, spre uimirea tuturor ; Vladimir simţi din nou tremurai fetei, o eliberă. Bărbatul veni în faţa ei, îi ridică cu gingăşie bărbia, o privi o clipă în ochi şi o sărută lung, pe buze. Nimeni nu îndrăzni să rîdă. Sărutul avea o frumuseţe fulgerătoare, neaşteptată. Cristea îşi reveni primul : —» Ăista-i un sărut platonic, tinere ? Altfel ! —• Ne-am iubit platonic, domnule comisar. —1 Ei, pe dracu... sînteţi un fenomen ! Cine se mai iubeşte azi platonic ?... —• Aşa ne-am iubit, spuse bărbatul calm, înălţînd capul. Nu, Elena ? —| Da, şopti fata şi-1 luă de mînă, cu gingăşie. —• Vasăzică aţi făcut platoneală... reluă, concluziv. Dar asta tot platoneală e ? Şi asta ? Şi asta ? şi aruncă pe ibirou, din poşetă, pacheţelele roz. Rupse sfoara unuia dintre ele, şi apăru un stoc de etichete : „Jos Hitler". Cei doi, ţinindu-se de mină, ca în idilele pastorale, priviră corpul delict, tăcuţi. Nu mărturisiră nimic, tot mai încăpăţînaţi — pe măsură ce Cristea ridica glasul. (înfuriat, zvârli poşeta pe covor, rujul, pudriera, batista, cîteva hârtii alunecară şi calcă -peste ele, înjurînd, strigând, ameninţând. Cu moartea fireşte, dacă nu mărturisesc totul. Bărbatul îmbrăţişa fata după umeri şi o sărută delicat pe păr ; fură despărţiţi brutal, scoşi în ghionturi din birou. Vladimir se aplecă şi strânse mărunţişurile, punându~le ân buzunar, cu un instinct al mediocrităţii, prima oară apărut atît de evident. Timp de trei ani, in decursul activităţii sale, acest instinct se dezvoltă, năpădindu-i toate gesturile, toate gândurile. Căpătă manii de funcţionar oarecare ; perioadele în care nu descoperea nimic, rezumîn-du-se la rapoarte — deşi inscripţiile în cartier nu dispăreau — îl oboseau cu atît mai mult cu cît le caligrafia din ce in ce1 mai îngrijit pe o hârtie dictando, cu bară la margine, ca şcolarii. Salariul i se părea prea mic, banii deveniseră o problemă importantă, mâncarea — de asemenea ; începu să-1 invidieze pe Rolea, averea lui, mesele lui îmbelşugate, acasă, unde era invitat o dată pe săptămână ; îl asculta orbeşte, fără nici o împotrivire pe Nelson, pentru că începea să simtă nevoia unei protecţii, unei supuneri ; tăcea mult. Apăru melancolia, dorul după „Famagusta", după traiuLacolo. Căutarea absurdului — încetă. Uită de literatură, de scriitori — lecturile lui nu mai depăşeau „Dox"-urile, Edgar Wallace şi ziarele în care urmărea avid, interesat la culme, victoriile germane. Nu le mai găsea ; în acelaşi timp comuniştii — cu experienţa ilegală tot mai sigură — îi îmbogăţeau insuccesele. La începutul toamnei lui '42, fu mutat într-un oraş de munte, foarte curat, dar vechi şi fără haz ; niciun succes ; alergară după un comunist evadat, ascuns bine — nu reuşiră să prindă decît un acordor de piane, infirm, şi doi adolescenţi neinteresanţi, în iarna lui '43, fu rechemat la Bucureşti — intră într-o echipă care supraveghea Gara de Nord. Nici aici nu reuşi mare lucru. Doar în luna Mai, pe peronul liniei spre Predeal, prinse un utecist care încerca să transmită manifeste unui ceferist, într-un paner ordinar, plin cu pâine ; fu ajutat de mărturisirile indignate ale dnnei Ghexi Mărculescu şi ale fiicei ei cu care pleca la Predeal, — amândouă asistând ântâmplător la operaţia transmiterii panerului. (Cunoştea familia Mărculescu din relaţiile cercului lui Rolea cu compozitorul.) îl transportă la prefectură, unde, ca de obicei, comunistul negă totul; îl lăsă pe mîna lui Cristea, ale cărui excese în.ultima vreme îl enervau. (Ajunsese să dea dispoziţii pentru aruncarea de la etajul V a celor care „refuză să răspundă şi se ţin mândri".) Priveliştea unui mort nu-1 mai lăsa indiferent, îl impresiona ca pe orice superstiţios ; mergea pe stradă, paria cu el însuşi că numărul bordurilor? pînă la colţ e cu soţ ; dacă va fi un număr impar, la gară, în ziua aceea nu va avea succes ; trecea pe lîngă cOşari, îşi învîrtea un nasture şi exprima în gând o dorinţă. Dorinţele deveniră foarte banale, lipsite de măreţia metafizică : germanii să nu piardă nu ştiu oare orăşel rusesc, să: mănînce bine în ziua aceea, să câştige la pocker în noaptea aceea. Juca pocker zilnic — ceea ce fireşte, mărea spaţiul pentru superstiţii. Strângea lucrurile cele mai insignifiante din jurul său : chibrituri, lame, ţigări, chitanţe, cărţi poliţiste, pînă şi scobitori şi pioneze. Fura discret, fără dezinvoltură : tabachere de ale lui iNarsi, corzi de vioară de ale lui Gaby (băiatul lui Murnu intrase în mica lor orchestră care susţinea matineele dansante de la sala Roxy, pe Lipscani), broşe de duble, coliere de perle false, ale fetelor cu care, din cînd în cînd, dansa. Domnişoarele încă îl plăceau, deşi îmfoătrînise, spatele i se curbase puţin, constată şi un început de „platfuss" ; îl necăjiră hemoroizii (din pricina şederii pe scaun la partide interminabile de pocker) şi părul începu să-i cadă, o -uşoară chelie apărând deasupra frunţii; acest fenomen îi prelungi faţa palidă, mărind atracţia asupra sexului slab ; se mai adăuga tăcerea lui în timpul dansurilor, în timpul flirturilor tactile ; sărutările zgomotoase, în general, îl iritau ; perioada bombardamentelor o suportă greu. Denunţă vecinii săi ide apartament — o familie inofensivă de contabili — care, în fiecare seară, ascultau radio Londra, enervîndu-1 cu semnalul acela obstinat, al simfoniei „destinului". Cu părinţii coresponda afectuos, fără promisiuni — ce ar fi putut face într-o Europă distrusă cînd în România şederea sa era rezolvată pe timp de 20 de ani, prin vize sus puse ? Le trimetea fotografii făcute în Cişmigiu, â la minut, la Roxi, pe bulevard, Împreună cu Nelson. Nici ei nu insistau să se întoarcă, mulţumiţi că-1 ştiu departe de ruine şi mizerie ! 'Noaptea de 23 august 1944 fu groaznică ; în primul rînd, catastrofa îl surprinse dormind ; se trezi pentru că din camera de alături se auzea puternic, la maximum, departe de orice prudenţă, semnalul de la radio Londra, acordurile „destinului" ; vecinii se întorseseră acasă direct din arestul Prefecturii şi primul lor gest fu să deschidă aparatul; apoi, febrili, trecură la radio (Bucureşti şi, din pat, Vladimir auzi glasul împleticit al regelui anunţând întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Crezu, naiv, că visează. Dar contabilul intră în cameră, aprinse lumina şi-i spuse, fără grabă, scoţând cheia din broasca uşii : —! Bună seara, domnule Vladimir ! Ne-am întors ; mi ine te duci să ne iei locul... Nu încerca să fugi ! Ieşi şi închise uşa pe partea cealaltă. Din stradă, veneau strigătele mulţimii; distinse şi un cîntec : „Hai să dăm mină cu mînă Cei cu inima română..." Privi de la fereastră : la lumina torţelor — la intersecţia dintre Dorobanţi şi Ştefan cel Mare — se încinsese o horă, care se rotea pînă în dreptul intrării la cinematograf. Trase hainele repede, îşi îmbrăcă pardesiul, uşa era închisă şi dincolo, bătea din nou „destinul" ; deschise fereastra în dreptul căreia era litera „O" din reclama cinematografului „Volga" ; se prinse de metalul literei, puse piciorul pe capătul verticalei lui „L", cu atenţie disperată nimeri pe „G" şi cu chiu cu vai, ajunse pe acoperişul îngust al intrării în cinema. Cei de jos îl luară drept nebun de fericire, îi strigară să se arunce pe braţele lor. O făcu şi, după treipatru ridicări ân aer, scăpă cu bine. Fugi la Nelson in strada Tokio, Prietenul era calm şi, fără să ezite, 11 luă cu el spre adăpostire la familia •campionului de ping-pong al ţării, Mutzel, un bun cunoscut de la „Roxy" -care susţinea meciuri înaintea matineelor lor. Campionul stătea în spatele Tribunalului, pe strada Poenaru Bordea. Sora lui era amanta lui Narsi, solistă a posturilor de radio. Sonia Mutzel, un fel de Rosita Serano bueureşteană. Străbătând capitala, trecură prin Piaţa Universităţii unde Vladimir — eu ochii dilataţi — recunoscu pe soclul statuii lui Mihai Viteazu, pe tânărul comunist pring în gara de Nord — singurul lui „succes" din ultimul timp şi, ca atare, memorabil. întîlniră numeroase perechi, băieţi şi fete, care se sărutau în plină stradă ; se îmbrăţişau, cîntau şi iar se sărutau ; se temu ca, la cine ştie ce colţ de stradă, să nu apară perechea de îndrăgostiţi din cofetăria de lîngă Velodrom. Mergea tremurând, îl luă de braţ pe Nelson •— toţi aceşti oameni erau cei pecare el nu reuşise să-i distrugă, fiecare, probabil — gândea în mintea lui, dilatată şi ea de spaimă — lipise etichete, fusese urmărit de el... La Relu (de la Aurel) Mutzel — era adunată toată familia, cu excepţia tatălui, domnul Peter (Petre) Mutzel, cunoscut angrosist de instalaţii sanitare (bideuri, W.C.-uri, băi, etc.) furnizor al Curţii Regale ; străbunicul său venise din ^Germania în Romînia, cam pe vremea instalării lui Carol I de Hohenzollern, în această branşă de civilizaţie. (Palatele regale de la Cotroceni, Sinaia, Bran şi Balcie aveau closete marca „Silvia" — P. Mutzel) Tatăl era plecat spre consult la o mare personalitate din anturajul monarhic. în jurul doamnei Teodoreseu-Mutzel, leşinată, erau strânşi copiii — Sonia şi Aurel, necăsătoriţi, Lilly, fata mai mare, „luată" de doctorul Ovidiu Burada, unul din marii oculişti ai capitalei şi Cora, măritată cu Wunschel de la „Wagon Lits". Ginerii erau în camera alăturată şi, pentru a-şi dovedi tăria sentimentală, jucau, tăcuţi, table. Ca să nu facă zgomot, aruncau zarurile dintr-o ceşcuţă pe masa pluşată ; rămînea doar un -clinchet care, în nici un caz, nu deranja îndemnurile liniştitoare ale copiilor pentru trezirea mamei. Vladimir şi Nelson — părăsiţi repede de Relu, după ce le prezentă rudele —. „chibiţară", în neştire, fără să comenteze nimic cu privire la viitor. Wunschel obosi pe la două noaptea, Vladimir se oferi să-i ia locul ; oculistul admise, mulţumit că „mai sînt -oameni rezistenţi în casa asta". De la primele zaruri, Vla-dimir hotărî : —• Dacă-1 'bat, nu-mi va mai fi frică şi va fi hine... Avu un ghinion rar întâlnit; îşi îmbogăţi vocabularul romînesc cu cuvîntul : „gherlă". Oculistul numea zarurile în şoaptă, în terminologia turcă : dubeş, epiec, etc. Dar mai mult de „gherlă", Vladimir nu putu reţine, înspăimântată agitaţie interioară mărindu-se prin apariţia unui fenomen necunoscut în viaţa lui pînă atunci : neşansa, „gherla". La trei dimineaţa, domnul Mutzel sosi şi anunţă grav, că „lucrurile stau prost". Doamna îşi revenise, dar leşină înlcă o dată. Sfârşiră partida de table. Vladimir puse zarurile în buzunar. Bombardanientele germane le petrecu acolo, în Poe-naru-Bordea ; toţi sperau, printre bufnituri şi tunete, că „situaţia se va restabili". Burada vru să reia partidele, socrul se opuse. Vladimir găsi o soluţie între zaruri şi bombardamente. Cînd bombardamentele scădeau în intensitate, miza astfel : „Dacă dau de trei ori la rând cu soţ, vor reîncepe... Dacă nu"... şi arunca zarurile pe pluşul mesei, de unul singur —toată lumea, inclusiv Nelson, roind în jurul doamnei Mutzel. Zarurile se încăpăţînau în a-1 nelinişti; ore în şir nu-i dădeau nici o satisfacţie, nici o rază de optimism ; cînd bombardamentele reîncepeau, căuta între logica lor abracadabrantă şi zaruri, un alt sens : —> La unul fără soţ, două cu soţ... Aşa, vor ţine ! In pofida pariurilor cu el însuşi, teroarea hitleristă — în care se regăsea, foarte sublimată, vechea lui -dorinţă -de distrugere — nu dură. O noapte înainte de intrarea sovieticilor în capitală, Sonia Mutzel plecă spre graniţă, în maşina unui tînăr regizor bulevardier ; volanul era încredinţat unui ofiţer german. Sonia îi rugă pe Nelson şi Vladimir să-i explice lui Narsi, s-o ierte, dar nu putea face altfel... Leşinurile mamei se transformară într-o lungă letargie. Toţi conduseră tînăra artistă pînă în vestibul, Vladimir rămase lîngă doamna nemişcată, în dormitor, şi-i luă uşor acul de aur de pe reverul capotului. în sfîrşit, familia se reîntoarse la căpătâiul îndureratei, domnul Mutzel depunînd într-un colţ, pe o sofa, două costume ofiţereşti germane şi unul rusesc, — după cum intui Vladimir trăgîndu-se imediat într-acolo. întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste aruncă pe Vladimir în cea mai complicată experienţă a vieţii sale : lupta cu nenorocul. Nici una din experienţele precedente nu-i putea folosi : pompele funebre, detectivismul particular, desfriinarea, Siguranţa, — toate se dovedeau neputincioase în înfrîngerea ideii teribile care i se înfipsese în minte din noaptea „tablelor" cu Burada : tot ce va dori nu se va împlini. Dorinţele-i cele mai mărunte vor fi împiedicate, de neşansă, să se realizeze. Nu un c-hip de mort, nu urmărirea sarcastică a unei legături extraconjugale, nu sticlele de şampanie în frumuseţea şi nimicnicia lor, şi nici absurdul pur al femeii-bărbat decedată într-un curetaj •— ci imaginea împotrivirii, minime şi grandioase, a unor elemente necunoscute, independente de fiinţa ta, legate prin forţa aceea numită nenoroc, iată ce începea să se contureze. în acest 'domeniu, Vladimir avea dreptate — însăşi viziunea morţii nu te poate ajuta la nimic. Popular vorbind, la moarte te poţi uita, dar la. nenoroc ba ! Dacă ar mai fi păstrat ceva din pornirile iniţiale ale adolescenţei, ar fi găsit aici cel mai fertil teren pentru jocul cu aventura, cu absurdul. Dar îmbătrânise de mult, pe nesimţite ticăloşiile omeneşti îl uzaseră pînă la atrofierea totală a simţirilor tinere. Nu mai visa la aventură, la absurd, 3a construirea unui destin. Erau perspective prea îndepărtate, după cum departe, în urmă, rămăsese epoca lecturilor tulburătoare. Reacţia lui fu imediată : furia oarbă încăr^ cată de superstiţie împotriva acestui duşman apărut din senin. Bucur f//J Bucur nu făcu nici o introducere : — Ai venit la ţanc, tovarăşe. Aveam nevoie de dumneata, mare nevoie. Ai citit, nu ? şi-i indică „Sănătatea", pagina treia. —• Nu, răspunse, prudent, Miihailopol, încercîrid să menţină un echilibru faţă de febrilitatea cu care Bucur vroia să-1 aducă în mijlocul unui vîrtej necunoscut. —> Păi ce-ai făcut de dimineaţă ? Un administrator al unui ziar comunist trebuie... —• Care administrator ? —• Dumneata ! Bucur trepida. De azi ne administrezi, nu ştiai ? —•• De unde să ştiu ? 89 —1 Foarte rău. Un administrator trebuie să ştie tot ce ţine de ziar înaintea redactorului-şef... Izbucni într-un (hohot de rîls sănătos şi reveni, mai rar, pe un ton mai liniştit : — Te-ai speriat... Un administrator nu trebuie să se sperie. Dar aşa-mi place să lucrez : cu oameni aruncaţi imediat în probleme. Altfel nu facem gazetărie... —> Ce gazetărie, tovarăşe Bucur ? Ce probleme ? se apără, tărăgănat, Anton. —' Te^am văzut ieri difuzând „Flacăra" noastră... mi-a plăcut. Ai suflet, ai cap, ţii la ziar... Ce mai vrei ? —1 Să vorbeşti desluşit... —1 Desluşit : n-avem administrator. Căutam un utecist cu cap şi imaginaţie. Te-am găsit. Am discutat cu Ciobanu, cu Paul şi cu Staicu, toţi de acord. De azi treci la noi... —1 Habar n-am ce-i aia o administraţie. —1 iSe învaţă .' —: Ce fac cu Lemaitrul... cu instructajul ? —> Auăleu, glumi Bucur, anunţând o nouă accelerare a dialogului. Ţi s-a urcat de acum la cap... Nu poţi fi înlocuit, nu ? Nu mai avem instructori ? Dumneata eşti singurul care poţi instrui fabrici ? — Şi pentru administrator aş fi singurul ? Bucur se prefăcu serios, luă şi o secundă de tăcere înainte de a rosti o replică importantă, dar toată manevra fu simţită de Anton şi această secundă „regizată" prost, îl aduse definitiv ide partea celuilalt, tocmai pentru că-i simţi farmecul şi naivitatea : —• iîţi spun, dar mi-e teamă că devii şi mai încrezut... Mihailopol se prefăcu şi el covârşit de un asemenea viitor catastrofal, rosti grav : • —' Spuneţi-mi, nu voi deveni şi mai încrezut... —• Bun — rupse jocul Bucur şi bătu, muneitoreşte, cu palma în „Sănătatea". Prima sarcină... Prima sarcină era de o limpezime echivalentă cu un cer de primăvară : domnii de la „Sănătatea" se lansaseră în apărarea marelui brutar PăsculesCu, Un articol semnat S. Murnu („dracu să ştie cine-i ăsta, un pseudonim... că i-^am cules la viaţa mea pe toţi apaşii, pînă la Stelian Popescu şi-napoi"...) se indigna că un şofer 1-a bătut pe stăpînul „Franzelei de aur". —1 Crăciun. E acum la noi... —' Ştiu... —> Bravo, tovarăşe administrator, aşa-mi placi ! Aseară, când „Sănătatea" se „trăgea", la „Franzela de aur" a dom nului Păsculescu s-a efectuat o descindere şi s-au găsit ascunşi 6000 de saci cu făină. Bucur fusese acolo cu echipa poliţiei economice. Articolul era deja în pagina întîia a „Flăcării" care apărea a doua zi. Era necesară o difuzare „fără precedent" — în primul rînd la brutării... •Clar ? „Scânteia" oricum urma să ajute „Flacăra tineretului" in această acţiune — dar „acum avem şi noi o administraţie şi un administrator, aşa că trebuie să arătăm partidului că merităm încrederea". Lui Anton îi plăcu cum îl mobilizează Bucur, cu câtă uşurinţă şi încredere îi pune răspunderile pe umeri, hotărît într-adevăr să-1 arunce cât mai adânc şi mai repede in „probleme". 90 Mia apăru şi-1 anunţă pe Bucur că a venit un puşti de la „Franzela de aur" care zice c-a fost chemat... . —i. A, tovarăşul Dridea — sări redactorul-şef şi străbătu biroul repede în întâmpinarea oaspetelui. Mia se dădu deoparte, surîzînd cuminte şi-i făcu loc tovarăşului Dridea care intră, în pantaloni scurţi, cu picioarele roşii de frig, dar cu un fular petrecut la gît. Bucur vru să-1 prezinte pe ucenic lui Mihailopol, dar Anton, în locul politeţii clasice m asemenea momente, îl întrebă aspru : —i Ai venit ? Unde mi-ai umblat ? —• Aseară am venit... şopti respectuos, Dridea. Am picat tocmai la descindere... întrebaţi-l pe tovarăşul redactor-şef... ridică glasul. —• Şi pe ăsta îl cunoşti ? remarcă, mulţumit, Bucur. 1 — De două zile te aşteptăm... Unde ai fost ? îşi făcu datoria de instructor, Mihailopol, fără să cadă în umorul noului său şef. Dridea întoarse puţin capul, să vadă dacă Mia mai e în cameră. Nu putea, adică, discuta în faţa unei femei... Mia observă gestul şi închise uşa, cu un surîs şi mai larg pe chipul ei uscat. Dridea scoase din buzunar repede cîteva foi făcute sul şi le desfăşură, cu palmele roşii, pe birou, peste „Sănătatea". Erau şase caricaturi în care desenul încă pueril dădea efecte pline de farmec : toate îl vizau pe Păseuleseu oare, în contradicţie cu adevărul vieţii, apărea totdeauna saşiu şi cu mustăţi lungi, răsucite în sus, ca la marii grofi — enigmatică reminiscenţă a cine ştie cărei lecturi... —• Că are mustăţile aşa, înţeleg... — remarcă Anton, impresionat de aplecarea spre humor a ucenicului. Dar de ce-i saşiu ? —i Păi... adevărul 1-a lovit în cap şi i-a amestecat privirea... explică, serios, Dridea, viziunea sa. Poantele nu erau însă prea strălucite, dar la caricatura „făcută chiar aseară, după descindere", proza de sub desen avea haz : Păseuleseu, în magazia unei închisori, — rafturile, văzute exact ca acelea din magazia lui Niculeseu erau pline cu „costume" dungate alb-negru — stătea în faţa unei oglinzi, cu un croitor alături, care-i făcea proba noii sale îmbrăcăminţi, din aioeeaşi „stofă" în linii alb-megre. „Croitorul : Nu vă strânge la umeri ? Păseuleseu : Nu ; pantalonii sînt cam scurţi..." Într-adevăr, manşetele pantalonilor lăsau să se vadă o pereche de cătuşe îngrijit desenată. Desigur, nu era vorba de publicare, căci „intriga" caricaturii se născuse dintr-o întâmplare prea personală... Dridea întrebă cu convingere : —' Cînd o publicaţi ? La asta ţin cel mai mult... —' Dac-o vede Păseuleseu, te dă afară... opinia, ca să-1 incite, Bucur. —i .Şi ce ? Nu mă tem de patronat... „Cei doi oameni mari" râseră sincer. Dridea înţelese : —i A m ş i nişte versuri... —' Vorbeşte cu tovarăşul Nicolau, pentru poezii. Dar mai vrem caricaturi, tovarăşe Dridea... Bucur Începu să-i explice ucenicului arta caricaturii : puterea ei de generalizare, contrastul dintre esenţă şi aparenţă, — în cuvinte foarte accesibile. Mihailopol urmărea pe redactorul-şef cu o plăcere din ce în N-am tremurat niciodată, tovarăşe Ciobanu — se apără Anton. —- Adio memorie ! Trăiască libertatea, nu ? îl aţîţă Ciobanu. Anton se şterse pe gură, înghiţind în sec. Erau ironiile cele mai plăcute ; ironiile fertile, cele care nu fac decît să consolideze ceea ce eputernic în om. —' Adevărat — îl atacă şi Bucur. Nu are memorie. Pe mine nu m-a recunoscut, deşi noaptea de 23 August am făcut-o împreună... Nu. ştiu ce-o să ne facem cu un administrator fără memorie... — V-am recunoscut, se despresura Anton, dar n-am vrut să intru cu. „pile"... Aţi fost primul om pe care l-am văzut beat fără să bea vin... Rîseră cu toţii, creind acea atmosferă aparent destinsă, folosită deseori de o^amendi încercaţi pentru protejarea unui eveniment emoţionant, a cărui frumuseţe o trăiesc încordaţi şi lucizi, înăuntrul lor. Apăru şi Avasilichioaiei anunţînd gîfîind că tovarăşul Nicolau şi Crăciun sînt jos, la garaj, şi în cinci minute vor fi sus... „Bandiţii" trăseseră după ei la ieşirea din uzină, au spart geamurile „Fordului", au atins şi* caroseria, dar nu-i grav. Ţăndările de sticlă l-au zgîriat pe Nicolau, uşor, floare la ureche... îl pansează Crăciun... Tînărul, în acea exaltare de eroism juvenil, totdeauna simpatică, căuta să sfideze cît mai vizibil pericolele, apelând la clasica diminuare a urmărilor lor, dar Bucur se aplecă spre Ciobanu şi-i şopti : —i Trebuie vorbit la CC să primim cîteva revolvere... măcar pentru drumurile cu maşina. Ciobanu aprobă. Insfîrşit Nicolau şi Crăciun apărură şi cerură scuze pentru întîr ziere, dînd mîna cu toţi. — Ce s-a întîmplat ? întrebă Bucur. —•> Nimic — spuse doctorul. Cîteva zgîrieturi... Avem o moţiune tare de la „Mărgineanca"... Trebuie să intre în numărul ăsta... —• Vorbim după aceea. Tovarăşul Ciobanu din partea CC.-ului are cuvîntul. Ciobanu tresări şi îşi luă ochii de la Crăciun ; fu foarte concis în idei. Esenţa lor consta în necesitatea ca noua celulă — „chiar atît de puţin numeroasă" (şi ca de obicei, cu ajutorul fiecărui deget de la mîna dreaptă, numi câte un membru al celulei, exact cinci !) — să asigure îndeplinirea angajamentului luat în faţa partidului, în primul număr al „Flăcării tineretului". Reaminti solemn, pe dinafară : „Ziarul tuturor forţelor tineretului, alături de întregul popor, pentru o Românie liberă, independentă şi democratică." Şi, ca de obicei, strânse degetele într-un pumn ou care marcă fiecare cuvânt din finalul propoziţiuinii. Propuse ca secretar — nimeni nu mişcă — pe tovarăşa Mia Vanghele. Nu avu nimeni nici o obiecţie ; ridicară mîinile, privindu-i faţa ei lungă şi uscată împurpurată feciorelnic. Ea rămase fixată pe palma bandajată a lui Nicolau, ridicată odată cu celelalte. După vot, Bucur luă cuvîntul şi ceru tuturor eforturi — „pînă la uitarea de sine" — pentru a putea face faţă sarcinilor, la nivelul grijii partidului pentru U.T.C. Nu spuse mai mult; adevărul şi emoţia încăpeau în această singură expresie : „pînă la uitarea de sine" şi orice comentariu în plus ar fi dus la acele momente penibile cînd se exprimă mai mult decît totul (pe care luptătorii inteligenţi şi sensibili le resimt la fel de dureros ca şi marii artişti), în picioare, privindu-se unii pe alţii, cântară încet, cu accente apăsate, „Internaţionala". Magellan îi apăru, fulgerător, în anticamera unui cabinet al Prefecturii. Dimineaţa, devreme, citi în biroul său de la redacţie presa, de la „Dreptatea" ocoşă până la senzaţional-umilul „Tempo" (cu toate rubricile lui stafidite : furt, răpiri, sfaturi matrimoniale, sinucideri şi astronomie.) La orele nouă fără ceva, sări ca ars, — la nouă urma să fie la prefectură ; dădu indicaţii Miei ca Fordul să aştepte la zece şi urs sfert în faţa intrării din Beldiman. La li , după calculul lui febril, trebuia să fie acasă în Giuleşti, să-şi ia cele două geamantane cu lucruri; unul cu haine, altul ou cărţi şi „să zboare" în strada Agricultori casă ia în primire o cameră din noul apartament al lui Berlovan, repartizat acestuia, cine ştie cum, printr-un ordin expres al Internelor. Un apartament rămas intact, „fără să se fi mişcat un scaun", lăsat aşa de un specialist german în căi ferate, fugit din ţară imediat după~ evenimentele din august. Berlovan — fostul „paznic" al închisorii, care răspunsese în '42 de evadarea din dubă, pe drumul acela de munte — îl chemase cu o zi înainte de la CC , unde lucra în secţia administrativă şi-i propuse fără introducere : —• Mi-ai spus că stai prost... ai o cameră separată, cu birou, bibliotecă, a lăsat şi cearceafuri... nu trebuie decît să te aduci pe tine... n-o să te bată nimeni la cap... puştoaicele mele, după ce fac curat în casă, fug la U.T.C.... sporovăia Berlovan în aparat şi Bucur asculta cu plăcere cum omul acesta care atunci „numai a tată nu arăta", cu mustăcioară â la Hitler şi greoi la minte, se lansează în elogierea celor două gemene ale sale, cele mai mici uteciste, atît ca vîrsta, cît şi ca statură ; „două piticuţe", zicea : 1,40 la 14 ani ! Dar le cunoştea tot U.TjC.-ul, „fără ele nu se jucau scenetele agitatorice în uzine şi la sate !" —1 Spune-mi, tovarăşe Berlovan — îl întrerupse Bucur, amuzat — cum făceai să apari atît de antipatic, pe atunci ? .—' Ce antipatic? rise Berlovan. Mă superi. Ţelul meu nu era să. apar antipatic, ci idiot ! E o tehnică întreagă, n-am de ce s-o mai. împărtăşesc. Da' spune drept, nu am reuşit ? —• Mîine la 11, sînt la tine. Agricultori 16... tăia, în sfîrşit, scurt, poate prea scurt, discuţia. La Prefectură, în cabinetul generalului Manolescu, după ce-şi preciza funcţia, ceru să fie introdus la comandant. „In ce chestiune ?" se holbară cei trei comisari din anticameră, luaţi prin surprindere ; înţelese imediat că mişcarea lui nu trebuie să piardă nimic din caracterul ei expeditiv : „în chestiunea eliberării unui grup de 85 de arestaţi pentru a-şi petrece acasă noaptea sfinţilor Mihai şi Gavril". i(iîşi înfrîna greu ironia.) Cei trei se priviră, clipind sincron, şuşotiră cap la cap, unul dintre ei dispăru, ceilalţi doi îl invitară „să ia loc şi s-aştepte" ; îi indicară să se aşeze pe un scaun aflat sub portretul Reginei Mame ; se aşeză şi timp de un minut, două, privi, cu gîtul strîmbat, chipul reginei, plasat deasupra sa. Cei doi — într-un elan comun — îi oferiră „presa de dimineaţă". îi era limpede „că-1 vor sabota" şi-1 vor lăsa să aştepte, pînă-şi va pierde răbdarea. Dar el nu avea de ce să-şi piardă răbdarea, pentru că „mişcarea" lor se întorcea — cu fiecare minut de aşteptare — împotriva lor : cu cît îi prelungeau aşteptarea, cu atît recunoşteau acuzaţia şi dificultatea de a-i oferi explicaţii. Iar a nega acum, după ce-i oferiră şi „presa", era prea tîrziiu; atacul prin surprindere reuşise ; urma să-1 consolideze în tăcere; aceste minute, aparent goale pentru ei, aveau în interior un suc dulce, plăcut, care trebuia savurat încet, încet. (Şi ca o revanşă neaşteptată, asupra lungilor clipe din închisoare, unde deprinsese obiceiul acesta — al contemplării încordate, „în gol".) Pîndea fiecare sunet, fiecare mişcare; totul se dilata : urmări pluşul de pe uşa capitonată care reţinea orice zgomot de afară, de pe coridor ; în dreptul clanţei, pluşul avea o gaură, ca ars cu ţigara. Galoanele comisarului din dreapta erau cenuşii. Scaunul pe care şedea avea un picior-şubred. De dincolo, de le general, nu se auzea niciun zgomot: Celălalt comisar avea urechile clăpăuge şi-1 privea mereu, pe furiş, pe sub sprâncene. Pentru a mări savoarea clipei, mai aruncă o bombă — de mic tonaj : —^ Domnilor, nu trebuie să vă simţiţi... nu ştiu cum. Vreau numai să verific dacă se îndeplineşte promisiunea doiminului general... (Cei doi ridicară capetele, deodată, tîmpi — ca şi cum le-ar fi cerut: „Sus mâinile !" şi ei, înfricoşaţi, ar fi executat comanda.) Domnul general a declarat presei că arestaţii din Prefectură vor fi trataţi conform rafinamentului lor... nu ? Asta-i tot ce vreau să verific... şi, plăcut impresionat de turnura frazei sale, îşi puse uşor piciorul drept peste cel stîng (atent, instinctiv, să nu-şi deranjeze dunga pantalonilor, călcaţi recent de Vasiliea). Cu o mişcare bruscă, deschise primul ziar din teancul oferit — acelaşi „Tempo"... Nu citea nimic : asculta, în liniştea anticamerei, tăcerea lor, neputinţa de a-i răspunde, de a se apăra ; lăsă această clipă să curgă lent, cît mai lent, încîntat — ca pe front, cînd după ce ai scos din luptă un cuib de mitraliere, te laşi furat de pacea vremelnică a câmpului de bătălie, legănat de iluzia păcii definitive. (Pe pagina întîia-. . — literele unui titlu „cules" ţipător : „Banditismele şoferilor şi birjarilor". Un subtitlu^ in corpul „materiei" : „Şi birjarii îşi fac de cap !"' Le urmări mecanic şi întoarse pagina.) Dar în prelungirea acestei clipe1 minunate, surprinse în auz, un sunet neliniştitor : prăvălirea, parcă, a. unor pietroaie uruind, departe, ân liniştea unui munte incremenit ântr-un amurg de toamnă. („Sfaturile Leliei"... „Azi, la Băneasa — Trap..." — titlurile se citeau singure.) în încordarea întregii sale fiinţe — de ciută, veşnic la pândă — îşi aminti fulgerător de apariţia acelui sunet — acoperit, aici, în anticameră, de scărpinatul violent al unuia din comisari, aplecat să găsească sub pantalon un purice, probabil. (Ii vedea, peste marginea ziarului, şireturile albe ale izmenelor.) Îşi aminti de întâlnirea cu Cană, în pădure, după evadarea din dubă : îmbrăţişaţi sub mantaua aruncată pe umeri de Berlovan, auziră cum din munte, în mare taină, se desprind bolovani, rostogolindu-se. în seninătatea cOborîtă din această fidelitate a memoriei, i se înfăţişă, deodată, sub priviri, următorul text „cules" în „16 cristale" : „....simplă haină de casă, pantaloni negri şi o femeie în vîrstă de 30—35 de ani, şatenă, în rochie de voal, pantofi de lac, doi negi mari, negri, pe şoldul drept. Rudele, prietenii..." într-un galop vizual, sări la prima frază a textului : „Institutul medicolegall anunţă că azi noapte au fost aduse două cadavre"..., apoi închise ochii şi Magellan îi apăru imediat, conform imaginii triviale a anunţului mortuar. Memoria, de data aceasta, nu-i fu numai credincioasă, ci şi încăpăţînată şi nu vroia să se despartă de această imagine, atîta timp' neatinsă, nevăzută. Obiectele din jur i se păreau mai nete decât i-iainte . — fixa, de pildă, şireturile albe ale izmenei peste care se ridicase cracuî drept al pantalonului, trecea şi izbutea să se prindă de pluşul găurit al uşii, etc. — dar, ca în supraimpresiunile dintr-un film, in fracţiunea următoare de secundă, Magellan, redusă exact la ceea ce observaseră, ei, acolo, dezbrăcîndu-i rochia de voal, acoperea totul. Era obscen, şi •mai ales umilitor. (Umilitor — după o clipă de triumf ! Cea mai amară dintre umiliri.) Comisarul plecat „să-1 anunţe" — se întoarse aferat şi-i comunică, pe un ton superior (sau aşa i se păru lui) că „domnul general îl invită pentru orele prânzului cînd va avea mai multe precizări asupra insubordonării unor subordonaţi"... Bucur nu reţinu decît „ora prînzului" şi avu puterea să murmure : — Bun, voi fi aici la prânz !... Vru să iasă, dar în clipa aceea, în uşă, apăru o doamnă, însoţită de un sergent, care-i baricadară ieşirea ; o privi exact cum privise titlurile „Tempo"-ului, pînă, la citirea anunţului : constată că poartă o haină de astrahan, iar mîinile le ţinea într-un manşon negru mânjit cu sânge, paralel cu fermoarul : —Domnilor — spuse ea răspicat, făcând un prim pas în anticameră şi rămînînd cu umărul drept mai sus decît cel sting — domnilor, de trei ore caut să mă adresez cuiva... e un haos la dumneavoastră... dumnealui — şi cuprinse, spasmodic, mîna sergentului, postat solemn lîngă ea —e primul bărbat drăguţ... 1 — Zice că 1-a omorât pe domnul Cezar Murnu... — replică milită- reşte sergentul, luând în consecinţă poziţia de .„drepţi". —' Ce ? sări înspăimântat comisarul care se căutase de purici. Bucur, profitând de înaintarea celor doi, ieşi ameţit pe coridor, se aruncă pe bancheta maşinii şi, dumnezeu ştie cum, se ţinu drept şi nu se întinse, cum îi cerea rana adâncă (poate hemoragia) pe care o simţea sângerând în el. Nici un dumnezeu : era instinctul de conservare care-i spunea, fără glas, că trebuie să se ţină drept, să nu se frângă ; se observă ridicând mîinile de pe abdomen (unde i se părea că e rănit)şi încrucişîndu-le la piept — gestul lui reflex cînd se încredinţa Raţiunii, soarelui ei negru ca sângele unei hemoragii interne. Închise ochii şi-lupta începu, o luptă lungă desfăşurată în spaţiul câtorva minute şi cîtorva secunde. Mai întâi, avu de învins trivialitatea ou oare venise încărcată imaginea lui Magellan. Ar fi fost foarte bine să învingă acest prim obstacol (superficial, e drept). Nu reuşi şi nici nu -gândi prea departe, căci acelaşi instinct de conservare îi cerea să nu-şi risipească gîndurile în bătălii superficiale, — aşa cum se cere uneori, pe front, să faci economie de 1 muniţie. (Dacă ar fi gândit mai departe, aruncindu-se ân urmărirea trivialităţii, pas cu pas, •— ar fi obţinut o primă izbândă, însă uşoară, superficială, pe măsura obstacolului. Ar fi constatat că trivialitatea — nu pornografia — e un fenomen adiacent, de foarte multe ori inerent în naşterea durerilor sufleteşti, după cum boli grave de plămâni încep însoţite de guturaiuri enervante. Trivialitatea, chiar cea mai brutală, nu trebuie să ne sperie în momentul apariţiei suferinţei, suferinţa omenească rareori se poate dispensa de ea, aşa cum un Institut medico-legal trebuie să dea semnalmentele cadavrelor sale ; suferinţa nu se confundă cu trivialitatea şi cu atît mai puţin se poate epuiza prin consumul ei. De aceea, lozinca multor umanişti bine intenţionaţi care vor să înalţe omul proclamând : „suferinţa e trivială, omul deci nu e făcut pentru suferinţă", nu are eficienţă, nu rezolvă mai nimic. In al doilea rînd, în cazul unor oameni curaţi, integri — mult mai mulţi decît ne închipuim — forţa cu care urăsc urîtul vieţii şi-1 reprimă, naşte din partea acestuia, o contraacţiune de o putere egală, sentimentul reprimat te urmăreşte perseverent şi te loveşte, ca un om care se răzbună pe alt om. Aşa se explică de ce, să zicem, un mare scriitor satiric, stigraatizînd ca nimeni altul sentimentalismul cretin, lipsit de vrajă, al spiritului mic-burghez, a trebuit să treacă prin cea mai banală melodramă, spre bucuria foarte multor proşti care, rîzînd acum mai mult de el decît de comediile lui, observau satisfăcuţi că „tocmai lui i se întîmplase aşa ceva"... Răzbunările sentimentului reprimat nu nasc în minţile proştilor mai mult decît acest raport „fatalist" : „tocmai lui, ha, ha" — cînd de fapt nu e vorba de nici- o fatalitate ci de o luptă corp la corp din marea încrengătură de lupte care cresc din arborele vieţii. Şi tocmai lui Bucur, tocmai lui care nu putea suporta nici cea mai simplă anecdotă „cu unul care agaţă pe stradă una...", tocmai lui i se „întîmplase"...) „Nu, nu aveau cum face altfel... trebuia să-i dea semnalmentele"... se gîndi, concesiv, pentru a ocoli cu cît mai puţine dureri primul obstacol. (Acelaşi instinct de conservare avea grija şi de cheltuirea cît de cît eficientă a durerii, nu numai, a gîndurilor). Dar această mişcare nu-1 ajută de loc : dacă acestea au fost semnalmentele, înseamnă că au dezbrăcat-o, că au privit-o, că au întors-o, cu mîinile, pe o parte şi pe alta, ca să vadă ce are această femeie, deosebit... S-au oprit la aceşti negi în urma unei aprecieri, comparîndu-i şoldul cu sinii, genunchii cu umerii, urmărindu-i liniile corpului, s-au oprit pe şold, fiindcă... Gelozia era proaspătă, viguroasă — nu trecuse nici o zi, nici o seară de la ultima lor îmbrăţişare ; dimineaţa, exact azi dimineaţă, plecase de acasă acoperind-o cu plapuma, ca de obicei, căci ea se dezvelea în timpul somnului şi el trebuia s-o învelească ; nu din pudoare puritană : ea dormea în braţele lui fără cămaşă de noapte, dar dacă ar fi lăsat-o dimineaţa, dezvelită, cine ştie prin ce „măgărie", vreun vecin ar fi putut s-o vadă, privind în cameră... Ori, acest amănunt precis — atît de precis încît sub pleoape îi apăru scena întreagă a plecării lui de acasă : ridica plapuma, un curent.uşor de aer o înfiora şi ea singură se strîngea în braţe, cerînd, printr-un mormăit să fie învelită ; el o acoperă pînă la bărbie, lăsîndu-î afară piciorul, o săruta pe călcîi, apoi întindea plapuma şi peste picior —• acest amănunt al lor dovedea că n-o învelise bine, „probabil uitase", sau mai exact : „nu avusese grijă de ea", cum îi plăcea ei să-1 cică-lească. Strînse bine pleoapele, — şi-i văzu în jurul ei, îngrămădiţi în jurul ei, libidinoşi, încîntaţi de limpezimea cu care apăreau negii sub voal. „Pentru că o femeie, chiar moartă, continuă să placă bărbaţilor, mai ales cînd e goală... sau în rochie de voal şi se vede totul"... Dar, imediat, în virtutea vechiului mecanism bărbătesc — nesuferit ei — încercă să se disculpe şi găsi, fulgerător : „De ce purta o rochie de voal ?" Ea ştia foarte bine că lui nu-i plac rochiile de voal, — prea transparente, după părerea lui, prea indecente... „Nici nu-i de mirare — raţiona, desigur mai liniştit, avînd o justificare — că pentru o femeie în rochie de voal au găsit asemenea semnalmente... Nici n-a fost nevoie s-o dezbrace... Şi cînd i-am spus..." Bine, dar Magellan îi jurase că „n-o să pună rochie de voal pe ea"... Oînd discutaseră cum va fi la căsătoria lor ; ea dorea rochie de voal, el protestase, ea încercă să-i arate rîzînd, cu mimica ei, ce se pune sub rochia de voal „ca să nu se vadă nimic..." Singura lui concesie — seara, culcindu^se — fusese admiterea la Ofiţerul stării civile a rochiei pregătite pentru filmul cu Tony Bulandra. Atunci, plingînd, în întuneric, deodată îi promise încet, în şoaptă, că „ea nu va face 7 — Viaţa Romînească 97 niciodată nimic care să-i amintească lui, că ea, înainte"... El îi acoperise gura cu palma — şi acum, în maşină, instinctiv, strânse pumnul drept,, căutând să înfrângă durerea instantanee cu imaginea. Magellan avea trei rochii '(le vedea precis, în dulap — lîngă (hainele lui) toate trei de stofă : una verde, în care „o luase", cu toate petele bucătăriei, cea pe care îi arăta — strtogînid-o pe şold, — cu cit a slăbit... Alta albastră, pentru filmul cu Toni Bulandra, a treia... Nu, „cit timp fusese cu el, Magellan nu-şi cumpărase nici o rochie de voal" — şi abia acurn, gândind aoealsta, lovindu-se deodată de acest : „cît timp", gîndind asupra unei rochii şi nu la trupul ei, surprinse distanţa dintre ei doi, golul celor 8 ani cu. care se jucase — câteva secunde, inadmisibil ! — pradă unei iluzii ; se simţi îngenunchiat şi prins într-o cursă ; era, probabil, punctul maxim al durerii — reuşise să se înşele cu propriile-i iluzii; şi mai mult : se ameţise, ise pierduse într-o căldură artificială de a cărei stupiditate „nu-şi dăduse seama". Nu admitea „să nu-şi dea seama" ; nu accepta, jocurile acestea, pomenile vieţii „pentru cîteva secunde", îl dezgustau, himerele trăite prea intens, până la pierderea minţii, a terenului de sub. picioare. Pierderea minţii — îl îngreţoşa. Nu avea timp să analizeze, să. despartă efectele geloziei de cele ale spaimei trezite de Institutul me¬ dico-legal; intreaga-i fiinţă se cabra pentru o replică pe măsura umi-linţii la care fusese supus. Deschise ochii, înSfîrşit, şi văzu drept în faţa maşinii, peste parapetul Dîmboviţei, peste tramvaie, frontispiciul cu, litere negi^e : „Institutul Medico-iLegal" (deşi era mult mai departe decit credea el). Ea nu era acolo. Ea nu era acolo, chiar dacă semnalmentele corespundeau. Ea nu! era acolo, cum credeau ei, fiindcă ea nu murise cum credeau ei, dezbrăcînd-o, sau doar privind-o prin rochia de voal... Fiindcă ea nu purta rochie de voal. 'Cât timp fusese cu el, ea nu avusese rochie de voal, iar după aceea, îi jurase că nu va purta rochie de voal. Deci femeia de acolo nu era Magellan. Deci, nu avea de ce să se ducă s-o vadă... Iar dacă era ea, într-o rochie de voal... adică o femeie care uitase de el şd-şi călcase jurământul, nu-4 mai interesa, şi nu mai avea ce afla despre ea. Dar nu era ea, fiindcă Magellan murise cum stabilise el (de cîteva ori) în mintea lui, neîntrebînd niciodată, nimic, nicăieri; pentru că nu mai avea nevoie de vreo confirmare a ceea ce mintea lui vedea foarte limpede : Magellan pierise — nu în acelaşi timp, ci rînd. pe rînd, la distanţă de luni de zile — împreună cu pădurarul, cu fata aceea care cânta toată ziua la pian. Şi cu tatăl acelei fete... Pieriseră pentru că nu-1 trădaseră la timpul potrivit, şi nu-1 trădaseră pentru că. el, „cu puterea lui de convingere", îi făcuse să creadă în el, să-1 apere şi să nu-1 trădeze. Fuseseră gazaţi sau împuşcaţi, fără să-1 blesteme, fără să le pară rău de ceea ce făcuseră pentru el ; părîndu-le rău, l-ar fi trădat. Iar el, la rândul lui, nu-i trăda şi le apăra singura imagine adevărată lăsată de ei lumii — imaginea lor în el. Fuseseră gazaţi sau împuşcaţi (cum ? de ce ? amănuntele nu aveau greutate) şi ar fi trebuit să-i caute doar în norii de pe cer sau sub primele arături făcute în pământul gropilor comune... Caborându-şâ cu un milimetru privirea care fixa morga, observă în oglinda maşinii fizionomia extrem de speriată a lui Crăciun : jocul ochilor, în jos, spre volan, ân sus, spre oglindă, ân oglindă, în căutarea., chipului lui. Ridicând din nou privirea spre morgă — „mergem acolo,. dar nu am ce căuta acolo... eşti laş ! ţi-e teamă că ai s-o găseşti... nu, dimpotrivă, acesta e singurul curaj : să impui tuturor, şi ţie însuţi, ceea ce crezi... ceea ce vrei ! Magellan nu e acolo... ai putea fi rezonabil, să intri măcar, şi să te uiţi"... —- constată însă că printr-un joc al perspectivei, oglinda lui Crăciun, cu toată panica feţei, se proiecta exact pe frontispiciul clădirii cenuşii, care se apropia ; se apropia, aiducîndu-i nu imaginea lui Magellan, moartă, ci un clipit nervos al genelor, de copil speriat, combinat cu ridurile din jurul ochilor, cîteva prelungite pînă pe pomeţi, de om care îmbătrâneşte, acum, privindu-1 ; o clipă, se întâlniră ân oglindă. Crăciun Încercă să surîdă, dar faţa-i rămase Ia cumpăna dintre spaimă şi linişte, dintre cunoscut şi necunoscut. Bucur avu o senzaţie unică : că de el depindea lumina de pe faţa unui om, că urma să decidă asupra unei mişcări imperceptibile a vieţii, infinit mai complicată decît ceea oe-i cerea Institutul medico-legal (căci urma să decidă cum să trăiască un om viu o clipă, o singură clipă a vieţii sale, nu cum se pierduse un alt om în eternitate). Niciodată, lumea — chip tânăr care nu ştia, deocamdată ce să facă : să rîdă sau să se întunece, să plângă sau să îmbătrânească — nu aruncase uni asemenea reflex de lumină stranie şi fundamentală — de soare negru — asupra răspunderilor sale de comunist. —> întoarce ! îi spuse încet lui Crăciun ; durerile geloziei, ale iluziei, ale certitudinii în dragoste şi moarte se topiră într-un efort, mai exact : în icnetul dinaintea eforturilor decisive, când ai de ridicat pe umeri soarele acela negru, pe oare numai oamenii oei mai puternici pot să-1 rupă din soare şi să-1 pună în cârcă ; ridică imensa greutate, repe-tându-i în şoaptă „să întoarcă şi să-1 ducă acasă..." —1 Asta-i cu totul altceva... replică tânărul, şi aceste cuvinte ale lui, această glumă dintotdeauna a lui Bucur, căruia Crăciun' vroia să-i redea pînă şi intonaţia cunoscută rămase în ©1, ca sunetul stăruitor şi monocord care anunţa sfârşitul alarmelor : „Asta-i cu totul altceva... Asca-i cu totul altceva". Nu exista decât o singură condiţie, simplă şi atotcuprinzătoare, pentru ca acest efort — al responsabilităţii de comunist — să nu-i pară zadarnic, neomenesc şi dificil. (Vanitatea, in această clipă, ar fi fost o autoprovocare pentru a cădea mai uşor in labele trivialităţii). O singură condiţie : „oamenii lui" să-1 iubească, iar el — prin tot ce făcea, prin tot ce reflecta în oglinzile sufletelor lor — să merite a hotărî luminile imperceptibile de pe feţele lor. Atât. Memoria adolescenţilor — evocări 1944 — de Nina Cassian Utecistului Sandu Pitaru. Era o primăvară secetoasă, ameţită de cruzime cu străzi decăzute sub paşi invadatori,în cofetării, prăjituri cu margarina şi miere, pipernicite, uscate, fără culori, şi pîine puţină şi carne deloc, şi Dîmboviţa curgînd ca'mînjitul sînge al unei jivine, şi haosul cerului, şi ordinea noastră ilegală, şi tot ce se-ntîmpla, paralel, între mine şi tine... O, sfîrşit timpuriu al adolescenţilor ! Prietenii mei, şuviţe cărunte şi frunţi încordate, învătînd de pe-atunci principalele silabe-ale vieţii : pa-c'e, răz-boi, iu-bi-re, foa-me, drep-ta-te... Era o primăvară cu cerul palid la amiază, cu nopţi opace, sfîşiate de ţipete, şi înstelate, cu albe inscripţii de cretă-n cartiere industriale — şi mîinile mele foşnind între mîinile tale ; si arta ascunsă în mine ca şi cum încercam să-mpăturesc un arc de triumf în portofel; şi nobleţea răspunderii noastre, şi idealul înalt care ne lungea trupurile şi ideile către el... Da, creşteam frumos în celula vremii aceleia, noi, insubordonaţii, urmăriţii, executaţii; certitudinea noastră dilata anotimpul pe străzi, respiraţia noastră anunţa viitoarele-ovaţii. Atunci căzură primele bombe-n oraş. Căzu zidul din faţă al caselor, cel cu ferestre, şi apărură odăile goale,-n dezordine, şi-n mijlocul lor, desfăcută impudic, lada de zestre ; şi rochii şi cărţi şi leagăne, suspendate la etaje, ca-ntr-o moarte cu rafturi, şi-un negru chenar de durere-mbrăcînd panorama cetăţii, şi-o populaţie-ntreagâ schimbată-n cortegiu funebru. O uriaşă elice se rotea peste-oraş; era un duh al distrugerii, un văzduh vibrator — dar noi încercam să oprim absurda rotaţie şi să pregătim, în alt aer, un altfel de zbor. Pentru prelungul cortegiu funebru de generaţii, lupta de Partid, şi cu el, noi, ucenicii lui; Partidul, cu braţ de bărbat şi cu braţ de femeie, Partidul, cu ochii albaştri şi'verzi şi căprui, Partidul, cu degete arse de răsuflarea metalelor, Partidul, cu degete arse de-acizi şi cerneală, Partidul, acordînd în mîini ciocanul cu secera, Partidul, ţinînd Ungă frunte o carte genială... Vai, cercurile reci ale elicei răneau adolescentul april. în casele sparte, locuia vîntul orfan şi fără urmaşi — şi aşa am învăţat şi silabele : moar-te, O, în cîntec m-aş fi dus ca o pasăre pe vînt. Nu puteam ajunge sus, nici pleca de la pămînt. O povară, o rumoare, o răspundere, un jind, pe aripa mea de-argint apăsau, cerînd să zboare. Fi-vei gata, trup subţire, să cedezi terestrul mal pentru triplul salt vital — artă, luptă şi iubire ? • (Simţeam că toate gesturile mele aveau, la capăt, arta. Dă, trebuia să fac dovada a ceea ce am trăit, să las semnul dinţilor mei pe umărul frumos al materiei, — semn de patimă şi semn de putere ; să las urma sîngelui meu în marea cea mare, o deltă cu un braţ de poezie şi unul de muzică şi încă alte braţe avide şi iscoditoare. Desfăceam spectrul solar în rîuri separate ca să le fac apoi să curgă în delta unui soare nou. Trebuia să fiu o ploaie de gesturi de pe urma căreia cresc statui, o cascadă de seminţe, un brîu de emoţii, prin strimtele maluri de-atunci ale lumii. Laolaltă cu luptătorii care-şi marcau trecerea prin explozii deschizînd în istorie, tunele, la sărbătoarea eliberării mele, — arta urma să explodeze în jerbe şi în drapele !) • Deşi elicea ne asurzea cu şuierul ei, am decis să prindem pe pieptul primei zi de mai ' cocarda prezenţelor noastre. Eram toţi foarte tineri în autobuzul ticsit care mergea la marginea oraşului, la marginea lumii. Ne deosebeam de ceilalţi călători. Conspiraţia noastră, vizibilă doar pentru noi, ne dădea o melodioasă elasticitate. La curbele violente ale şoselei, noi rămîneam în picioare, aşa cum, la curbele violente-ale timpului, noi rămîneam în picioare. Şi-aveam ceva-ncăpăţînat, surîzător, care ne deosebea de ceilalţi călători. Oraşul curgea înapoi, cu trotuare, cu vitrinele lui pline de mătăsuri cu luciu sîngeros, pline de manechine diforme, pline, de raiuri meschine, murdare... La marginea lui, la marginea lumii mergeam, cu tîmpla lipită de umărul tău, de pînza veche şi curată a cămăşii tale, fără culoare sau, poate, de culoarea serii — nu mai ştiu, dar îţi simţeam umărul triumfător, şi ridicam ochii şi-ţi vedeam ochii de un verde intens, de un verde-auriu, sau, poate, de-un verde electric, de-un verde profund, ca muşchiul pădurii sub ploaie — nu mai ştiu... Cînd am ajuns — era o zare-atît de vastă încît ne puteam închipui că sîntem primii sportivi sosiţi pe-un stadion înainte ca acesta să se umple de lume, dar ştiam că va fi odată o mare mulţime urmărind performanţele noastre. Mingea, bătută cu sete, şi palmele mele umflîndu-se-ncet, devenind pneumatice parcă, roşcate, prăfuite, usturătoare; inima-mi bătea în palme, în tîmple,-n toţi muşchii, în pămînt şi în cer, şi mingea era însuşi soarele pe care-l azvîrleam dintr-o emisferă într-alta, şi mîna ta în jurul taliei mele era ecuatorul îmbrăţişînd mijlocul pămîntului şi mă roteam, cu continente şi oceane, într-o desăvîrşită siguranţă a existenţei. Elicea enormă sfîrteca văzduhul cu aripile ei rigide, fals invizibile — încît eu vedeam doar apa fîntînii •curgînd pe gîtul tău, croşetînd argint în părul tău, şi părul tău întunecîndu-se ca să coincidă cu venirea serii. Ne-am întors, a fost un drum lung, reintram în oraş. în faţa unor clădiri ursuze, păzeau sentinele. Prima stea se sparse tăcut pe cerul omogen şi am simţit ciobul ei gingaş între mîinile noastre şi nu le-am mai deslipit, apăsînd în carne muchiile stelei, unindu-ne sîngele într-un desen luminos care ne-a înlocuit sărutarea. Cine-a spus că-i vreme încă ? Cine-a amînat sărutul ? Ne pîndea necunoscutultimp, cu gura lui adîncă. Timpul îţi vîna făptura, o, trufaş adolescent! Totu-n jur era urgent •: arta, dragostea şi ura. Buze dulci, buze cu dor, — sărbătoare amînată — n-am să aflu gustul lor niciodată, niciodată. * (Vă cer iertare — nu sint o bună oglindă a acelor timpuri; eram atît de tînără şi de lacomă; într-un parc cu stejari mă adăposteam de război; vedeam, uneori, numai o frunză mare, verde, vie, şi umblam pe nervurile ei ca pe drumurile lumii, ca în palma stîngă-a pămîntului, pe un destin firesc şi etern ; setea de bucurie îmi aburea lentilele ochilor şi mi se păreau desăvîrşite, uneori, amiezile, amurguril smulgeam de pe ele, ca de pe statui, pînza de sac a mizeriei zilnice, groaza, durerea, lăsînd goală, pură, frumuseţea lor. Vă cer iertare — uneori, alergam pe străzi ciocnindu-mă de trecători, făcînd loc tinereţii mele, sau cîntam, suind apoi pe propriul meu glas ca pe-o coloană fără sfîrşit, cercetînd, de sus, ameţită, rotitoare privelişti, culori centrifugale ; de fapt, priveam printr-un văzduh primejdios, prin acel aer rotund descris de hidoasa elice, acel aer tăios, circular, compus din morţi vertiginoase, acel aer mai dens, înşelător, dincolo de care priveliştea continuă cu o stranie linişte... Vă cer'iertare — eram atît de tînără, atît de tînără...) • Doar noaptea, cu o cretă-n mină, umblam pe stradă ; ziduri triste, ca de argint întunecat, căldura şi-o pierdeau treptat; şi porii pietrei i-astupam cu, simplă, creta mea de şcoală, şi-n limpezimea-acelui scris, puterea mi-o spuneam deschis. Gîndind la tine, gîndurile ca spini de platină sclipeau în jurul frunţii mele-ncît, sub camuflajul mohorît, mi se părea că mă demască. Spini ascuţiţi în jurul frunţii purtam — lăsînd pe case sumbre, schiţa ciudatei mele umbre. Sau, altădată-n mahalaua cu-acele garduri scufundate, cu lemnul mocirlos pe care alunecau bucăţi de zare, cînd ne schimbam fotografia şi numele, pe buletine, intrînd în ilegalitate, sub arcul vremii încordate — şi-acolo, ochii tăi, de-un verde electric, sau ca iarba-n ploaie, îmi promiteau un timp condus pe drumuri spiralate-n sus ! ...Şi-acolo, într-o seară dulce, mi-au spus ceilalţi că ai căzut. Doar timpul continua să urce, necunoscut şi cunoscut. * O, dacă-aş fi ştiut — m-aş fi uitat la tine cu-atîta lăcomie, în fiecare por al tău aş fi pătruns, pîn-la esenţa ta, ca printr-o galerie, şi genele ţi le-aş fi numărat şi ţi-aş fi pipăit obrazul, dinţii, tot tiparul tău unic, nerepetat. Acuma era noapte-n lume, şi stăteam torcîndu-ţi firul vieţii ca o Parcă şi încercam să-l stăpînesc — era un fir mai iute şi mai ager ca un tăiş de lamă, crestîndu-mi podul palmei, dar nu era un ciob de steag ; şi dintr-odată, vedeam că torc doar sînge. Era un fir de telefon, prin care vestea că te-au ucis, curgea ca un destin spre aşteptarea mea; era sinistrul şuier al elicei intrînd adînc în tînărul tău tors. Ciudate gesturi am făcut cu mîinile — şi m-am oprit din tors. Ce să spunem despre moarte ? Ce puteam să spun, să fac ? Cerul vîrstei — prea sărac. Poezia — prea departe. 10& Şi, în mine — o durere ca un fel de om străin, care căpăta putere, care devenea destin. Nu mai pot să-aud, din toate, decît vocea ta din mai cînd cu mîinUe-nserate ciobul stelei mi-l treceai. • 'Vom pune, spuneai, pe degetele Dunării, inele, şi va fi un Palat al Republicii, fără vîrfuri trufaşe, colorat cu nuanţe de apă şi floare. Spuneai: vom sparge limitele stelelor, vom schimba forma focului ca să nu ne mai simţim greutatea trupului ca pe-un duşman nedespărţitşi să ne mişcăm, muncind, asemenea păsărilor. Spuneai: pămîntul va avea fertilitatea solidarităţii pentru că vom smulge din carnea milenară a omului tumoarea cumplită : Proprietatea Privată. Milioane de oameni vor ţine în mîini cărţi deschise şi versurile tale vor fi recitate de îndrăgostiţi, la zilnice sărbători. Spuneai: ţara noastră va semna cu numele ei pe sonde — uriaşe filigrane gravate în cer, şi navele vor grava în apă numele ei şi tractoarele îi vor ara semnătura : cu uimire şi stimă va privi lumea miracolul romînesc dar, pînă atunci, trebuie pregătită întîi insurecţia, şi-aceasta, în curînd, iubita mea, poate chiar înainte ca gongul de aur al verii să bată pentru ultima dată, poate încă în anul acesta, iubita mea, în august, o mie nouă sute patru zeci şi patru... (Îmi va lipsi în veci statura ta, mersul tău, oricîte iubiri am mai clădit de-atunci încoace, îmi vor lipsi în veci silabele tale, mîinile tale, oricîte cuvinte şi gesturi mi-au adus anii de pace, te voi imagina în veci Ungă aceste coloane care ţara mi-o-nalţă — biografia ta, în toate aceste construcţii lucide o voi integra, în toate performanţele noastre umane. Nu pot trăi fără tine, morţii nu i te dau ; iată, scriu pentru tine — pentru a cita oară ? tu, comunistul tînăr pe care l-am iubit cum iubesc comunismul tînăr iradiind peste ţară. Şi oriunde-aş zbura, oricît de departe m-ar purta anii mei trecători, întîlni-voi în cale, fără bătrîneţe şi fără de moarte, statura ta, mersul tău, mîinile, silabele tale...) Drumuri de AI. Andriţoiu Săpate-n lut şi-n piatră, de veacuri cu piciorul, aceste drumuri surde la chinul omenesc, le-am luminat cu ochii, le-am netezit cu dorul, le-am măsurat cu umbra cu care mâ-nsoţesc. Mai totdeauna ape veneau de ele-aproape anume să le cînte ciudatul lor exod, şi pomi de ginţi pestriţe, cu verzi şi multe pleoape stăteau de strajă-n margini, bătrîni şi fără rod. Da. Apele cu torsul sucit ca de balaur, malaria cîntînd-o ţîrcovnicii ţînţari. Ci mîlul dat prin sită lucea, punctat de aur, şi mreana moleşită zvîcnea-n năvoade iar. Vai drumurile mele de stirpe păcătoasă, în tină năclăite, înăbuşite-n praf, voi riduri pe natura suavă şi frumoasă vă pun, pe liră, strune, pentru poemul grav. Poteci de mult uitate, cărări de-un cot şi şleauri, alei duminicale,.drumeaguri de pripas, încolăcite-n mersul spre pisc sau spre coclauri, cu grijă sărutate de ostenitu-mi pas. Cu mult mai încîlcite decît, în fag, frunzarul, nedesemnate-n hartă şi fără îndreptar, îmi mai vuiţi, în suflet, şi astăzi ca viesparul amarul amintirii să-mi fie mai amar. Mă-ncolăciţi, din glesne spre frunte, cu încrederi în mersul meu spre-un mare domeniu de idei, parcă din şerpi năpraznici v-aţi fost schimbat în iederi grăbindu-mă să puneţi găteli pe anii mei. Cine v-a scos din sluta şi oarba-vă stihie ? Cine v-a dat impulsul de-a vă sălta frumos Mutate din noroaie în frumuseţe vie lăsînd ce-i jos să fie din ce în ce 'mii jos ? Ca-^n jocu-n care pruncii fac, din hirtie, smeie săltîndu-le-n tărie, cu sfoara lor de tort, acum vă ţin în mină, vă-mping în spre-o idee şi zborul către cerul ideilor vi-l port. Prea mult aţi stat în spaţii, cu-o inerţie slută, prea mult aţi stat ferestre, voi drumuri de demult, Cu vechea lui mîndrie azi cerul vă sărută şi sunetul de aripi puternic vi-l ascult. E timpul să se mute din spaţiu drumul nostrv în zonele fecunde ale acestui timp, ca logodindu-şi metrul cu clipa bine rostul să se îmbrăţişeze în îndoitul schimb. întoarce-vom deci drumul prin vîrste şi durate^ răscruci de generaţii azi se vor săruta. Să salte bariere în sus, înduplecate, căci ne sărută fruntea, din plin, o altă stea. Durerea tipărită în drumuri şi mulată în glodul lor netrebnic s-a dus spre nicăieri. Nu kilometri, ora acum e dat să bată plecarea noastră mîndră spre pure primăveri.. Din obcini către Mare, din Mare către Rodna, în ample verticale noi trecem spre frumos. Alţi naşi aleşi şi altă suflare e-n logodna pe care, ca pe-o perlă, din prunduri o am scos. Şi drumurile noastre se laudă-n lumină şi ape vin aproape de ele, cu colori. Şi pomul, fiecare, descoperă-o grădină şi fiecare sunet se plimbă prin viori. Şi drumul fiecare îşi şterge, tînăr, ridul, uitînd că-a fost odată obositor şi trist. Ne-nfăţişăm în suflet şi-n drumuri cu partidul^ în mers către nucleul, de aur, comunist, în noi atîtea drumuri deplin se neteziră, prin spaţii şi prin suflet. în suflet cînd privim,, stau drumurile-drepte ca nişte corzi de liră, în care credem, tineri. Spre care năzuim. Mă-ncolăciţi, din glezne spre frunte, un tezaur de căi, poteci, drumeaguri şi proaspete cărări, cu marginea înscrisă-n litografii de aur, mereu în adevăruri, mereu spre căutări. Eu am văzut la mare şi-n munte, cum, prin ape,. se vede prund şi piatră, prin limpezimi. Şi eu văzut-am cum e prundul mereu de cer aproape? cu steaua şi nisipul alăturea mereu. Aşa şi-n noi sînf ceruri şi sînt pămînturi una, într-un sărut al vremii pe care punem preţ. E timpul, dragi tovarăşi, să ne jucăm de-a luna, şi să săltăm în mînă plenare frumuseţi. Ah, drumuri, ori pe ceruri, pe sub pămînt, pe mare, prin vise şi prin doruri, prin secol şi pămînt, eu vă absorb cu fală bogatele chenare, prin care comunismul îmi dă mandat să cînt. Plecînd mereu din mine, întoarse către mine, sînteţi mereu pleiada a mea şi-a tuturor, către desăvîrşire şi către prospeţime, voi treceţi prin prezentul ce-l am, spre viitor. Deschid deci bariera, cu grijă şi mîndrie, Voi drumuri către care alţi secoli se deschid Aţi fost lungime numai, deci fi-veţi poezie necetluită-n aur de marele partid.' S « î » Poezia lui Miron Radu Paraschivescu de Matei Călineseu •pMk redinţa într-o misiune care •UW transcende experienţele eu-H™ i i individual pentru a ex u prima sensul unei fraternităţi universale, pentru a reprezenta umanitatea în aspiraţiile ei fundamentale, a constituit nucleul artei poetice a tînărului Miron Radu Paraschivescu. Un profetism social cu ample viziuni simbolice, o înflăcărată oratorie poetică (repetiţii în cascadă, enumeraţii, hiperbole, apostrofe, ton liturgic) erau semnele exterioare ale unor mari şi imperative certitudini, ale unei adeziuni „pornită cu toată ardoarea tinereţii la cauza şi lupta poporului" (Cuvîntul editorului la Declaraţia patetică). De la primele manifestări literare Miron Radu Paraschivescu s-a înfăţişat aşadar ca un poet care-şi găsise idealul, fiind ferit de ezitările şi rătăcirile rezervate multora dintre artiştii formaţi în acea epocă tulbure (1934—1940). Plecată din convingeri filozofice şi politice inflexibile — care l-au făcut pe autor să intervină adeseori în presă, în cadrul unor însemnate campanii inspirate sau conduse de Partidul Comunist în ilegalitate (întîlnim numele lui în mai toate revistele antifasciste dinainte de război : Cuvîntul liber, Era nouă, Azi„ Lumea romînească, Reporter etc.), — poezia lui Miron Radu Paraschivescu transcria, cu dezvoltările ei retorice şi cu dinamica ei solemnă, acea „realitate sufletească, ridicată la un act de conştiinţă cu putere de legămînt... : o declaraţie patetică" (Cuvîntul editorului). Lectura volumului Declaraţia patetică, apărut în 1960 dar grupînd, în majoritate, versuri scrise pînă în 1945. revelă un poet oare, cu un aer sacerdotal, predică insubordonarea faţă de legi, „surda şi rodnica învierşunare" a luptei : „Viu acum în faţa voastră, oameni, cu îndoita misiune de agitator şi duhovnic... Am deprins pentru voi legile retoricei,, * aspre şi savante, ca să vă înflăcărez şi să vă aprind, ca să vă ridic pe înaltele vîrfuri de munte pînă la cerul albastru, semeţ, iar de acolo, cu grijă să vă cobor în voi,. să priviţi în adîncuri şi să vă întrebaţi : oare sînteţi în stare pînă la capăt să duceţi lupta ?..." etc Whitmanianul profet al Căii virgine (1935) conferă ideii de luptă — prin-tr-un transfer metaforic, fără îndoială, — un sens eschatologic, căci : „...drumul luptei şi al mînţuirii / sînt două căi pe veci nedespărţite" şi mulţimile trebuie să păşească pe „Calea virgină... a mînţuirii omului prin luptă." în această fa-ză a evoluţiei sale Miron Radu Paraschivescu este eu deosebire preocupat de menirea artistului în lume, ceea ce explică frecvenţa cu care motivul e reluat, în contexte şi din unghiuri diferite, subliniindu-se însă mereu necesitatea unei sincere confruntări a creatorului cu oamenii. „Eu nu sînt decît ecoul şi (uneori) prevestirea faptelor voastre" declară poetul în Prefaţă. Punctul de plecare al procesului liric trebuie căutat într-o stare de comuniune, într-o revărsare a eului în marele flux colectiv, într-o atitudine de cuprinzătoare generozitate. în Singura lumină (1936) poetul cu obrazul „îngheţat în singurătăţi" se gîn-deşte o clipă să-şi cheme fraţii „sus în piscuri", dar îşi dă seama cît de slab îi răsună glasul :. „Fraţii mei, fraţii mei, ce sărace mi-s vorbele, chemarea !" Ieşirea din eu, coborîrea din regiunea solitudinii glaciale şi contopirea cu oamenii, ou năzuinţele lor, reprezintă singura soluţie pentru poetul adevărat, însufleţit de incandescentul patos unanim. Semnificaţia simbolurilor folosite este îndeajuns de clară : ...„Apoi văile se umflă şi pornesc, / hohotind, către voi, către şesuri... / Vînturile reci ale singurătăţii cîntă / şi inima mea se-nfierbîntă ca o rumenă pîine, / ca o palmă călduroasă, mîngîietoare, / cînd trec peste viscole, vîrfuri şi zăpezi, / din străfundul vostru, chemările, căldura, / cînd clipa mică sporeşte cît un veac / (doar viscolele reci rămîn pe-afară, şuieră mai departe), / -cînd mă aplec peste voi, peste liniştea voastră de somn, / deschisă cu' grijă fiecărui oaspe..." etc. în finalul poemului Singura Lumină, o aluzie la „clipa cît un veac din nopţile conspi raţiei" accentuează ideea unei participări active a poetului la făurirea revoluţionară a istoriei. Dacă aici sau. în alte poeme ale Declaraţiei patetice tonul poate părea nebulos şi simbolurile uneori prea vag conturate, aceasta se datoreşte, după cum e lesne de bănuit, condiţiilor create de existenţa cenzurii burgheze, care însă n-au putut zăgăzui nici o clipă tumultuosul elan creator al tînărului Miron Radu Paraschivescu. Dezbaterea în legătură cu misiunea poetului este reluată în Bună ziua! (1942), poem de un vizionarism whitmanian, conceput în tonul marilor exclamaţii. Aici se vorbeşte despre „clipa unică, electrică, spectaculară" a creaţiei, despre gravitatea actului estetic („ctoteoul... pe viaţă şl pe moarte"), despre răspunderea morală a artistului (...„eu nu cînt ca să mă distrez, / eu am răspunderea acestor cîntece, după cum am răspunderea tuturor cântecelor lumii" etc.). Un astfel de program poetic nu este unilinear: tonul solemn, formulele cu răsunet liturgic,, fervoarea democratică şi marele spirit afirmativ, adeziunea pasionată la valorile vieţii unanime îşi găsesc uneori o contrapondere firească în manifestările unui nepotolit demon polemic, în propensiunea spre ironie sau chiar invectivă la adresa închistărilor şi prohibiţiilor filistine, la adresa suficienţei şi ferocei stupidităţi burgheze. Acest echilibru între exaltare şi ironie este caracteristic unei părţi din poemele ce compun Declaraţia patetică. S-ar putea cita pe linia celor discutate Prietenii de la miezul nopţii (1942) sau Ars poetica (.1943), asemănătoare într-o măsură prin spiritul lor de frondă violentă şi prin causticitate versurilor pe care avea să le adune în volum, mai tîrziu, Geo Dumitrescu (Libertatea de a trage cu puşca). Mărturia conţinută în Ars poetica e importantă şi din alt punct de vedere : mă gîndesc la acel sens al abnegaţiei necesare artistului revoluţionar, sens care dramatizează mesajul lui Miron Radu Paraschivescu, inte grîndu-1 reliefului moral căruia, implicit, îi aparţinuse întotdeauna : „...dar nu e timpul meu să vorbesc de pîcla înserării căzînd peste sate ca o răsuflare, nici de muzica lunecînd pe sub burta viorilor lucitoare, ca peste oglinzile apelor, plîngătoarele sălcii. O, cîte mierle, cîţi cintezi şi pietre rotunde, povestitoare, n-am sugrumat în fundul inimii mele ! (Şi chiar de-aceea mi-e sîngele mai greu, mai fierbinte şi nepotolit.) Şi mie mi-a plăcut — vă jur ! — să mă bucur de miresme şi de licurici, stelelor le stă doar atît de frumos aici pe pămînt, dar trebuie să mă grăbesc, să-mi ajung tovarăşii de drum, să vorbesc limba lor. Nu-i nimic dacă n-am să fiu poet celebru : numirea mea nu e-n mine, ci-n ei." Mai mult decît o perioadă de creaţie — aceea a tinereţii — versurile din Declaraţia patetică circumscriu una din modalităţile esenţiale ale poeziei lui Miron Radu Paraschivescu, una din faţetele personalităţii sale. în acest sens — cu excepţia unor poezii care poartă într-adevăr pecetea debutului, ca : Sfîrşit (1934), Vita nouva (1935), Reîntaarcerea la elemente (1935) şi alte cîteva — Declaraţia patetică nu reprezintă o experienţă literară depăşită de poet, de vreme ce filonul lirismului de solemnă şi amplă vibraţie se continuă cronologic, chiar înlăuntrul culegerii discutate, pînă în 1959 (Maternitate.) Putem aşadar spune că modalitatea Declaraţiei patetice este, în creaţia lui M. R. Paraschivescu, paralelă cu aceea a Cînticelor ţigăneşti, chiar mai durabilă, în nici un caz o simplă expresie a juvenilităţii literare — cum au avut unii critici tendinţa s-o considere. Căci, la urma urmelor, Onticele ţigăneşti apar în 1941, iar majoritatea poeziilor din Declaraţia patetică sînt ulterioare acestei date. Aşa cum excelent 1-a intuit el însuşi, lirismul declarativ-patetic — în sensul cel mai direct şi mai nobil al cuvîntului — îl situează pe Miron Radu Paraschivescu în constelaţia poetică a succesiunii lui Walt Whitman. înzestrat cu capacitatea proiecţiilor hiperbolice, poetul descoperă în gestul simplu, cotidian, în vorba obişnuită şi tocită de atîta întrebuinţare sau în obiectul comun şi de aparenţă modestă, vastele şi perenele semnificaţii. în Buna Vestire (1943), — poem axat pe tema fundamentală a maternităţii — Miron Radu Paraschivescu scrie la un moment dat, definind orientarea de care vorbeam : „...Fiindcă fiecare din noi purtăm o solie, avem ceva precis de făcut în lumea asta, ceva măreţ, unic, de-ndeplinit pe lume, (şi chipul cum fiecare din noi zîmbeşte, priveşte, se mişcă, gesturile cele mai neînsemnate în aparenţă, tot ce e mai aparte sau mai nebăgat în seamă la fiecare din noi conţine lucrurile cele mai importanţe şi mai esenţiale)." Poemul mai amplu Bună Ziua! va fi aşadar o explorare a multiplelor sensuri ascunse sub crusta banală a acestor cuvinte „pe care orişicine le spune de zeci de ori pe zi / dar care-s totuşi fără pereche în lume", în consemnarea lirică a fulgurantelor intuiţii pe care i le prilejuieşte contactul cu viaţa unanimă, Miron Radu Paraschivescu se înalţă la starea de spirit propice pentru rostirea unor laude. Aceste laude (ale maternităţii, fructelor, pîinii) nu sînt însă asemănătoare celor pe care poetul le-a scris în ultimul deceniu şi care vădesc, într-un stil liric dominat de idealul lapidari taţii, o tendinţă spre reflexivitate şi stricteţe formală de «cristal cizelat. Potrivit cu atmosfera modală sugerată de titlul culegerii — Declaraţia patetică — poetul se apropie aoum de oîteva din marile sale teme permanente, cu vaste exultări, cu mari strigăte jubilative şi mărturii ale unei profunde fervori. Concretul e lărgit, dilatat pînă la o relaţie universală. Mărul devine un simbol cosmic, o expresie sintetică a veşnicelor legi ale firii. Stilistic vorbind, poetul adoptă formele adresării directe, care apar încărcate de o solemnitate imnică : „Iar eu iubesc în tine, măr împlinit, expresia pură, cristalină, a lucrurilor perenii ; mierea şi rotunjimea pămîntului, lumina soarelui şi-a lunii, sîmburii negri ai nopţii, geometriile universale, pămîntul însuşi, schema şi rodul lui. Şi, univers solar, tu gravitezi spre miezul pămîntului, spre legile veşnice, de rotaţie şi revoluţie : în mîna lui Newton, tu revoluţionezi fizica, în cea a Iui Paris, iubirea, măr dintotdeauna, rod al fecundaţiei pămîntului şi soarelui, al soarelui cu luna, al zilelor cu nopţile." Să comparăm acest ton (care e aî adeziunii şi în care atitudinile eului transpar fără echivoc) cu tonul uneia din ulterioarele laude, tot a mărului. E vorba de poezia Mărul din Laude şi alte poeme: „Priveşte acest măr : e mai aprins / Decît obrazul tinerei fecioare / Al cărei braţ gingaş ţi 1-a întins / Ca ramura din pom, fremătătoare. // Sămînţa prinsă-n carnea lui adîncă / îi împlineşte calma strălucire / Cînd el, tăcut, spre lume îşi aruncă / Acea egală, paşnică privire // A unui astru viu care stră $ — Viaţa Romîocască bate / Sub semnul unei certe gravitaţii, // Asemeni mumei tinere ce ştie / Că-n arcuirea pîntecului poartă / Durata unui timp ce o să vie / Prin coapsa ei boltită ca o poartă". Se observă, în primul rînd, o obiectivare a tonului. Obiectul elogiului, mărul, nu mai e numit cu persoana a 2-a, a adresării directe. Efuziunea a fost înlocuită cu expresia unei atitudini contemplative. S-a păstrat perspectiva largă, tendinţa spre stabilirea unor relaţii cosmice, dar ţipătului de entuziasm şi desfăşurărilor de hiperbole li s-a substituit tonul calmei reflexivităţi şi succesiunea de imagini sobre, de o evocatoare densitate. Impresia estetică diferită cu care întîmpinăm cele două poezii atît de apropiate tematic provine desigur şi din faptul că Mărul din J945 e scris în vers liber, pe cînd textul ulterior adoptă forme prozodice stricte, aspirînd spre . idealul riguros al unei poetici muzicale. Apoi, se poate afirma că, dacă în primul poem sintaxa lirică are un caracter întrucîtva liber, e mai laxă, în cel de-al doilea cuvintele se grupează după legi severe şi de o secretă precizie, tinzînd spre o condensare aforistică. Avem de aîace aşadar cu două tipuri deosebite de a concepe actul poetic şi căile sale. Gustul individual îşi poate manifesta preferinţa pentru unul sau celălalt, dar o ierarhie valorică obiectivă e greu de stabilit. La Miron Radu Paraschivescu, cele două atitudini au coexistat o vreme, după ce lirismul profetic cu desfăşurări simbolice dominase începuturile poetului. Activitatea sa mai recentă stă sub semnul concentraţiei lirice şi al rigorii formale, vădind asimilarea creatoare a lecţiei lui Ion Barbu. Revenind la Declaraţia patetică, trebuie reafirmat că — într-o formulă lirică specifică, tumultoasă şi spectaculară — sînt tratate aici cîteva din marile teme ale poeziei lui Miron Radu Paraschivescu: fraternitatea cu mulţimile, munca şi creaţia, puterea de rodire. Totul se cosmicizează, intră în tr-o dinamică grandioasă. Dăruirea . — valoarea fundamentală în etosul lui . M. R. Paraschivescu — e asemănată unei revărsări torenţiale (Cîntecul apelor mari): „Prin degetele mele de flautist, subţiri, / trec rîuri mărunte, fi rave,/şi urcă şi coboară printre oase, prin carne, / şi, iată-le, acum se adună. / Luaţi seama, / rîurile din mine au pornit / pe drumul lor sigur, de neoprit, / s-au adunat şi cresc încruntate ; uneori, uneori, în luminişuri, / se limpezesc şi rîurile mele. (...) Aceşti armăsari au pornit-o din mine,/sînt rîuri mari care grăbesc spre marele fluviu, / luaţi seama ! rîurile astea sînt eu, / şi-n curînd vor izbucni peste cîmpiile voastre..." într-o asemenea viziune poetică, pîinea (Pîinea unanimă) capătă semnificaţia unui element primordial, ea păs-trînd „acest echilibru / între materie şi spirit, / între pămînt şi cer, / între muncă şi odihnă". Cu „preţul sîngelui" pîinea păstrează „balanţa justiţiei între oameni". Poetul descrie cu voluptate universul fructelor, renunţînd uneori la hiperbola spaţială în favoarea unei enumerări revărsate, în care surprinde bogăţia şi graţia senzuală a determinărilor concrete : „Din primăvară pînă-n gerul iernii, pomii au stat mereu la datorie ; au indurat omida, gîndacii, albina, vermii, melcii băloşi ori cărăbuşii de nichel, fără nici o trufie, şi au primit ciorchinele de grindeni tot ei, care-au aprins din ele, mai tîrziu incendiul rumenului măr, pleoapele pudrate ale caisei, pelticele, rotundele alune, gutuile sugace, mătăsoasele prune, piersici de catifea cochete, cerceii cireşelor şirete sau lungi coliere de nuci, de vişine şi pere." în chip simbolic, Declaraţia patetică se încheie cu poezia Maternitate (1959) ilustrare a ideii triumfului vieţii. E un monolog liric al eternei mame, leagăn primordial al existenţei, — marea seninificînd forţa continuităţii cu inepuizabilele ei resurse. Cîntice ţigăneşti, apărute în 1941,. relevă o altă modalitate poetică a lui Miron Radu Paraschivescu, paralelă cu aceea a lirismului unanimist de largă respiraţie din Declaraţia patetică. O atare împrejurare este în măsură să contrarieze pe criticul obişnuit să caute la un scriitor acea qualite maîtresse de care vorbea Taine. într-adevăr, nimic din Declaraţia patetică nu lasă să se întrevadă în gravul sau vehementul profet al cântecelor „pe viaţă şi pemoarte", pe suavul şi dezinvoltul evocator al universului gitan, în melodii de o remarcabilă savoare şi prospeţime folclorică. Plecînd de la Federico- Garcia Lorca (mai multe moto-uri folosesc versuri ale acestuia şi, uneori,, poezii întregi, cum ar fi Nevasta mincinoasă, recurg la împrumuturi tematice), Cînticele ţigăneşti ale Paraschivescului derivă, în substanţa lor cea mai intimă, dintr-o bogată tradiţie autohtonă, ale cărei începuturi culte trebuie căutate in opera mereu surprinzătorului Anton Pann, „finul Pepelei".. Folclorul mahalalei, al cîntecelor de lume, al baladelor lăutăreşti, în care circulă nenumărate motive purtătoare a unei peceţi „balcanice", a mai fost valorificat în literatura noastră din prima jumătate a secolului XX , în sensul pitorescului. Matei Caragiale (şi el citat în motoul Cînticelor de lume),. Ion Barbu cu Isarlîcul său au construit un adevărat „mit" al balcanismului li terar, spaţiu hilar şi fascinant, proiectat printr-o viziune estetizantă în afara timpului istoric şi „dincolo de rău şi bine", cum spunea poetul Jocului secund. O asemenea perspectivă asocială deformatoare a fost abandonată de Miron Radu Paraschivescu.. Acesta a ştiut să restituie „ţigăniei" dimensiunea istorică, insistînd asupra dramei umane, asupra frustraţiei la care era supusă o populaţie socotită „paria". Cînticele ţigăneşti — . comparabile într-o măsură cu Florile de mucigai ale lui Arghezi — au aşadar o semnificaţie polemică, reprezintă o curajoasă acuzare implicită a unei întregi orînduiri în care dispreţul social şi discriminarea rasială fuseseră ridicate la rangul unor principii de stat. La antipodul elogiului* estetizant al mahalalei pestriţe, cu aspre parfumuri de maidan, care puteau înfiora nările unor rafinaţi sastisiţi de esenţele supradistilate, Cînticele ţigăneşti ale lui Miron Radu Paraschivescu — ca şi arghezienele Flori de mucigai — reprezintă efortul unei conştiinţe generoase, receptivă la tot ce e umanitate autentică şi demnă sub aparenţele declasării şi mizeriei morale, — de a reabilita o categorie desconsiderată şi vitregită. Poetul Onticelor ţigăneşti se află, în acest sens, în continuitatea unui bogat filon al etosului romantic, căruia i se datorează literatura marilor reabilitări (va¬ . gabondul, ocnaşul, femeia pierdută etc.). într-un Cuvînt al editorului, pus în fruntea ediţiei din 1957 a Onticelor ţigăneşti, poetul însuşi atrăgea atenţia asupra semnificaţiei pe care o acorda poeziilor sale : „încercam astfel cu prea slabe mijloace să ridic pe de o parte un protest şi să semnalez pe de alta calităţile unui neam care în anii aceia, la fel cu alte neamuri socotite „paria", era deportat şi ucis în lagărele transnistriene. Poporul ăsta al ţiganilor, care n-a fost pînă-n jumătatea a doua a veacului trecut decît gloată de robi ciocoimii noastre, şi-a împodobit viaţa numai prin cîntece. (...) N-am căutat... să adun şi să reproduc aici după o sistemă riguros exactă cînticul sau oraţia populară ; am vrut doar să aduc un omagiu sufletului atît de bogat al mahalalei noastre, dintr-a cărei creaţie am şi împrumutat multe subiecte în cărticica de faţă". Şi, în spiritul acelei modestii antonpaneşti, Miron Radu Paraschivescu îşi reducea opera la o simplă „tălmăcire", citîndu-1 pe „nepreţuitul nostru înaintaş, maistru şi model : de la lume adunate şi iarăşi la lume date". Ieşite dintr-o astfel de atitudine, Cînticele ţigăneşti sînt — în pofida declaraţiilor exprese ale autorului lor — de o certă originalitate, rezultatul aplicării asupra materialului de circulaţie orală, a unei inteligenţe artistice coordonatoare de o remarcabilă fineţe. O sentimentalitate frustă, candidă şi spontană, cu melancolii mocnite şi izbucniri violente se mărturiseşte într-o caldă revărsare muzicala. Registrul poetului, fără a fi larg, cunoaşte alternări subtile de nuanţe. Romanţa de început modulează sonuri eminesciene : „De cîte ori pe înserat / în tîrgul mic te-am aşteptat/Cînd tremurînd că n-o să vii/Umblam pe străzile pustii?.../ / Se însera — şi-n cîte-o poartă / Pica domol o floare moartă / Ce risipea un stins parfum / De liliac sau. de salcîm/ / Prin case, albe, cu zorele / Clipea o lampă sub perdele / Şi răsuna un vechi pian /' Prin vălul serii, sub castan". Fol^ clorul de mahala, cu sonorităţile lui specifice, se distinge adeseori, deşi tot timpul ai impresia de rotunjire artistică, de stilizare discretă dar eficace. Onticul de lampă are o subtilă pendulare între folclorismul lăutăresc („Lampă cu flacără mică / doar de tine mi-a fost frică / noaptea pe şoseaua-n-tinsă / că nu te-oi vedea aprinsă..."), rafinamentul ingenuu prerafaelit (...„cum stăteai ca o lalea, / ca o lacrimă şi-o stea...") şi accentul argotic „tare" („...în geam la gagica mea"). Tonul liric lasă să se ghicească clocotul senzual al tînărului atins de flacăra erotică : „Şi de cum intram în casă îţi lăsai geana sfioasă, prin perdeaua de mireasă ; ca să nu te uiţi la noi, să nu-i vezi, cînd o despoi, coapsa dulce, sinii goi ; Pielea ei, de crin şi lapte i-o-nvelea părul cu noapte, şi tu străluceai senină lampă, martor de lumină !" Alteori stilul argotic e rnai apăsat, ca în Rică (...îl făceau toţi barbugiu, / dar altul ca el nu ştiu:/ă l mai prima barbugiu / cuţitar, caramangiu, / ca un fante de spaţiu...") Se recunoaşte, în unele poezii, un melos tărăgănat şi banal — solieitînd parcă a fi „zis" de vocea spartă şi în permanent falset a lăutarului din mahalalele de altă dată — ca în Hanny („El îi oferă braţul său / Dar ea-i răspunse: «Domnul meu, / N-am trebuinţă»"). O ureche muzicală excelentă şi un instinct artistic sigur îl feresc pe Miron Radu Paraschivescu să cadă vreodată în vulgaritate sau să supere prin stridenţă, remarcabilă fiind tocmai fineţea şi graţia consumată a acestor evocări poetice. Graţie care nu anulează impresia de vitalitate aspră, de naturaleţă şi forţă, care se degajă din ele. Deşi ocult, topit în simboluri difuze, sensul social, protestatar al Cînticelor ţigăneşti se comunică fără echivocuri. „Raiul beteag" al ţigăniei e ameninţat şi mereu sfîrtecat de jandarii care reprezintă o orînduire crudă şi apăsătoare, în memorabilul Cîntic de fată neagră e reconstituit episodul halucinant al morţii unui călăreţ rănit de jandarmi şi urmărit de aceştia. Ajuns în faţa unui bordei, muribundul imploră adăpost, cere o cergă în care să se învelească sau un pat ca să moară în linişte. Răspunsul pe caro-l primeşte subliniază condiţia mizeră a celui solicitat: — „Văz pe cămaşa albă / ţi-a-nflorit la gît o salbă / de trandafiri stacojii / de mă mir cum te mai ţii ; / / Şi sîngele te-a încins / cu un brîu roşu aprins. Dar nici eu nu mai sînt eu, / nici bordeiul nu-i al meu". în continuare, rugămintea rănitului de a fi lăsat să se urce într-un pom e de un puternic efect poetic: „— Lasă-mă, dar, să mă sui măcar la tine-n gutui, lăsă-mă, pînă nu mor, să-i urc verdele pridvor pînă-n vîrf u-ntins spre lună, s-auz gîrla cum răsună !" Suiră cei doi cumetri pînă sus, pe prispa vetrii, unu' lasă-n urmă sînge, altul lacrimi, fiindcă plînge". Acest cîntic de moarte reia, cu mereu sporită sugestivitate, refrenul : „Drag mi-a fost de cînd mă ştiu roşu-aprins şi stacojiu luntrea roşie pe unde, calul roib suind la munte." E cert că poetul foloseşte — şi nu numai aici — o simbolistică a culorilor, în care semnificaţiile fundamentale le concentrează, cum arăta Paul Georgescu odată, negrul şi roşul. în cînticul citat, roşul mîniei şi al revoltei pluteşte ca o ameninţare : „Mi-a fost drag de cînd mă ştiu roşu stins şi roşu viu, vinul tare, rubiniu, vînt roşu, pom stacojiu." Negru], care de multe ori e o culoare neutră, cu valoare pur plastică, dobîndeşte şi el un sens moral cînd e asociat brutalilor poteraşi, de pildă, simbolizînd ferocitatea şi moartea : „Negre sînt toate pe ei : / flinta scurtă, caii zmei, / sufletul şi ochiul strîmb / cizma naltă în carîmb, / capul împietrit, de plumb. / / Şi cum vin pe drumul mare, / cu inima-n cingătoare, / răsuciţi, iscoditori, / lasă-n urma lor fiori / şi presară groaza neagră / peste noaptea mută-ntreagă" („Cîntic de poteraşi"). Tema principală a Cînticelor ţigăneşti . rămîne însă erosul. Lumea frustă a mahalalei rezervă mari intensităţi pentru trăirea dragostei şi, surprinzînd poetic diversitatea de nuanţe pe care o cunoaşte acest sentiment la eroii săi, Miron Radu Paraschivescu izbuteşte să realizeze acea reabilitare de care vorbeam mai înainte. Dar fără să sacrifice nimic unui idilism desuet, unei viziuni romanţioase cu exaltări sentimentaloide. De aici, poate, însemnătatea unui filon de umor popular în Cînticele ţigăneşti, de aici speciala atmosferă de ironie poetică, menită a sublinia forţa şi naturaleţea sentimentului erotic. Eroul liric al Cînticelor este aşa dar tînărul robust şi viril, de o sănătoasă candoare (care presupune şi posibilitatea autoironiei), de o senzualitate aspră şi delicată în care trebuie descifrată o inepuizabilă dragoste de viaţă. Tulburarea erotică e violentă („boala de iubit"), dar fără complicaţii metafizice, fără idealizări. nebune. De aceea, expresia dragostei e directă, fie că ia forma lamentaţiei (Cîntic de dor şi of), nu lipsită de o secretă undă de umor vindicativ, fie că ia forma beţiei senzuale (ca în Nevasta mincinoasă), prilejuitoare de memorabile metafore ca : ...„şi treceau prin ea fiori / ca mireasmele prin flori" sau „Şoldurile ei, prin deşte / îmi scăpau să zici că-i peşte ; / şolduri mici, de fată mare, / cînd de foc, cînd de răcoare". Dintre factorii constitutivi ai lirismului Cînticelor ţigăneşti trebuie menţionat şi acela al fantasticului, sursă de efecte sugestive remarcabile. Miron Radu Paraschivescu — pe linia lui Lorca mai ales, dar şi pe aceea a lui Ion Barbu din Domnişoara Hus — foloseşte cu o artă sigură elemente de folclor magic, superstiţii, etc. Ca în Romance de la luna a poetului spaniol (prezentînd înrudiri tematice cu faimosul Crai al ielelor de Goethe), băiatul fascinat de o lună cu atribute vampirice moare, bocit de ţigani în Cîntic de lună. Viana a fost vestită de o cucuvea, pasăre de rău augur, „că bărbatul n-o mai vrea / şi s-a hotărît s-o vînză / pe-o snamie de balcîză". Predicţiunile optimiste ale cărturăresei n-o pot consola şi, nebună, ţiganca îndrăgostită începe un dans frenetic sub bolta nocturnă, proiectat în dimensiuni fantastice: „Plimbă-n pînza nopţii, rară, / sînii ei de jar şi ceară, / se înalţă, se coboară, / undă limpezită-n seară, / fum şi pasăre ce zboară, / se cufundă-n noaptea-ntreagă / albă um- bră-n umbra neagră, / şi se pierde-n depărtare, / umbră mică-n umbra mare ; / frînge-n legănatu-i joc, / subţirelul ei mijloc ; / fără cîntic, fără strună, / sub încremenită lună, / Viana-. joacă nebună : / o grădină în furtună". Şi-n mai înainte citatul Cîntic de fatăi neagră elementul halucinatoriu joacă un rol important : lumea Cînticelor ţigăneşti cunoaşte, aşa dar, alături de dimensiunea pitorescului, a umorului colorat, şi pe aceea a marilor despletiri fantastice, sursă de vaste metafore sugestive. Anii socialismului au fost întîmpinaţi de Miron Radu Paraschivescu, poet profund legat de aspiraţiile maselor, cu-mărturia participării sale entuziaste la ' edificarea noii societăţi. Cîntarea Romîniei din 1951 e un amplu poem al istoriei ţării în care retrăieşte, în panorame succesive, trecutul de asuprire şi eroică răzvrătire a poporului şi în care se înfăţişează, totodată, înfăptuirea secularului său vis de libertate prin victoria revoluţiei socialiste. Poetul evocă în versuri de o varietate prozodică remarcabilă, imagini ale împotrivirii spontane şi dîrze a haiducilor faţă de boieri şi de „ciocoii" odioşi imagini ale răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan, ale răscoalei pandurilor lui Tudor din Vladimiri, ale revoluţiei de la 1848 (mai fugitive) şi, foarte pe larg, ale însîngeratului an 1907. Cîntecul al doilea reconstituie tabloul patetic al luptelor din perioada interbelică, culminînd cu biruinţa de la 23 August 1944 (...„Atunci, în August douăzeci şi trei, / Cînd toamna am schimbat-o-n primăvară"). Poemul se încheie apoteotic, cu partea intitulată Drumul mare, imn înălţat Romîniei socialiste, eliberată de exploatare şi stăpînă pe viitorul ei : „Pămîntul ţării l-am umblat ades Din munţii vineţi pînă-n linul şes. Din piscuri pînă-n galbene ogoare, Văd ţara nouă cum se-nalţă-n soare, Liberă azi şi înfrăţită-n muncă, Furnale roşii văd cum îşi aruncă Tulpinele, ca plopii, către cer, Curg din cuptoare tonele de fier, Largi, albe, case cresc peste ruine, Pe şine de oţel merg trenuri pline De muncitori, cu feţe luminate ; Din tîrguri pînă-n sate depărtate, Un freamăt viu al muncii o străbate. Te-am revăzut, o, ţara mea cea dragă, Născînd din umilinţă şi din jale, Poporul tînăr, vîrsta lui întreagă Toate le văd pe drumurile tale, Un sînge proaspăt care-ţi curge-n vine Ga o putere străbătînd prin tine!" Un suflu generos străbate această epopee lirică, un intens patriotism care au fost pe bună dreptate asociate spiritului vizionar al paşoptiştilor (de la Alecu Russo la Bolliac, Alexandrescu, Vasile Alecsandri, ş. a.). „Ceva din entuziasmul grandios, — observă Radu Popescu în prefaţa la ediţia din Biblioteca pentru toţi a poeziilor lui M. R. Paraschivescu, — din vizionarismul de ctitori de ţară şi de lume nouă, care au caracterizat toate manifestările marilor paşoptişti, reizbuc-neşte în poemul lui Miron Radu Paraschivescu, dîndu-i un accent şi o atmosferă fermecător desuete, dar captivante, care însă ar rămîne desuete dacă pOetul nu ar valorifica filonul pentru â înălţa sentimentul pe o treaptă superioară, treapta patriotismului socialist". Ecourile paşoptiste se pot verifica şi în plan Stilistic, în construcţia unor imagini, în unele forme prozodice, în frecventa folosire a tiparelor folclorice etc. Câteodată M. R. Paraschivescu se lasă contaminat de o limbă cu uşor parfum arhaic, scriind cu graţioasă stângăcie, în tonul lui Alecsandri: „Prin cel lan bălan, un trufaş cosaş, / Mijlocul subţire avîntă ca-n horă / Ar-cuindu-şi coasa prin lan lucitoare / Şi adună braţul, scurt, a-mbrăţişare" etc. Cu fragmente de reală inspiraţie şi de remarcabilă ţinută artistică, poemul rămîne totuşi inegal, cu reluări inutile, cu momente de uh retorism exte rior, cu facilităţi care nu-şi află scuză în pastişa folclorică practicată la tot pasul, în Cîntecul întîi mai ales. în 1956 apar Laudele, republicate în 1958, cu adausuri, sub titlul de Laude şi alte poeme, titlu sub care figurează şi în culegerele antologice, cum ar fi cea de Poezii (în colecţia Cele mai frumoase poezii, 1961) sau cea din Biblioteca pentru toţi (nr. 190/1963). Laude e, în chipul cel mai direct şi elocvent, o definire a nucleului esenţial din care, ca nişte calme unde concentrice pornesc desfăşurările lirice ale poetului matur, rămas pe planul sensibilităţii de o surprinzătoare frăgezime receptivă (Un fapt curios, autorul a ţinut să precizeze într-o notă din Contemporanul, prilejuită de un articol asupra poeziei sale, că Laude e un titlu împrumutat, şi anume de la scriitorul spaniol Joam Maragall, la fel ca şi Cîntice ţigăneşti, sugerat de Romancero Gitan al lui Lorca !) Deşi Laudele presupun o dispoziţie spirituală expansivă, Miron Radu Paraschivescu recurge cel mai adesea, cum s-a mai arătat, la o formulă poetică al cărei ideal în ordinea expresiei îl constituie concentrarea, extrema lapidaritate translucidă. Tonul e al unei oficieri liniştite, stăpânită în gesturile lirice evocatoare ale afectivităţii, obiectivată deci. Un astfel de „comportament" se potriveşte de minune structurii intime a însuşi poetului, de o sensibilitate vibrantă în faţa marilor probleme umane care se integrează sferei inepuizabile, eterne a naturii : femeia (în ipostaza maternităţii de cele mai multe ori), dăruirea în folosul speţei, efortul uman proiectat într-un. anonimat sublim (Semănătorul). Motivul rodniciei e dintre cele mai frecvente, împletind simboluri care ilustrează forţa de perpetuare a celor două mari regnuri ale vieţii. Roadele bogate, revărsatul belşug autumnal îşi asociază aşa dar ideea maternităţii, ca-n splendidul sonet intitulat Toamna : „Grădina e-acum o cireada JLăuză, cu ugere pline : Xtogprile n-au să-i mai cadă In creştet; nici, roiuri, albine. Îşi umple cu dulci fructe poala O fată, sub crăngile joase Din care, o clipă, beteala Fugarelor plete jucase. Astfel încărcată, îşi este Ei însăşi maternă icoană, Dar tînărul piept dă de veste Că toamna ei încă-i departe Iar rodul grădinii emană Doar taina de oare-o desparte." în Laude, motivul rodirii are, simbolic vorbind, semnificaţia unei împliniri care nu trebuie disociată de întregul climat stenic, larg optimist, al socialismului biruitor în ţara noastră. I(PJ-O pace, Totuşi, Octombrie, Recoltă, «te). în chip firesc, gîndul poetului Laudelor se îndreaptă spre forţa istorică datorită căreia a fost posibilă, printr-o luptă aspră, de o lucidă tenacitate, înflorirea contemporană a Romîîiiei, — Partidul. Scrise cu prilejul celei de-a treizecea aniversări a înfiinţării P.C. din Romînia, cele Cinci toasturi de ziua Partidului se înscriu printre cele mai izbutite poezii animate de patos politic din întreaga noastră lirică nouă. Virtuţiile concentratei limpezimi la care a ajuns arta poetului sînt strălucit reprezentate, de pilda, în cel dintîi dintre Toasturi, Paharul, construit pe subtila dialectică a rememorării şi a aspiraţiei vizionare : .,,Cînd ridicăm paharul plin în cinstea marei sărbători, Prin unda lui stsrabat lumini •Ca raza soarelui prin nori. «Şidacă dintre anii grei Alegi ce-a fost de ce-i acum, Lumina strălucind în ei IE tot ce-n noi a fost mai bun." Trecutul şi viitorul se întrepătrund în clipa festivă a prezentului şi cristalul paharului devine un simbol al certitudinii cucerite prin luptă. E o laudă a energiei comuniste, în versuri de o severă simplitate : „De anii cei trecuţi, e bine în astă zi să ne-amintim, Oînd ard în inimile pline De zvonul celor care vin. Fiorul limpede-1 păstrează, Din vechea luptă, aşadar, Să fii, cînd te pătrunde-o rază Strălucitorul ei pahar." Carte a deplinei maturităţi şi a plenitudinii interioare, Laude şi alte poeme aduce mărturia, alături de a seninei împliniri, a unor momente de patetism interior reţinut, care dau poeziei lui Miron Radu Paraschivescu o dimensiune de special dramatism, exprimată în forme clasice ; ascunsă sub imagini de o riguroasă construcţie, cu volute bogate, sub fine decantări muzicale, pierzînd deci în extensiunea observabilă direct, zbaterea intimă capătă nebănuite adîncimi. O astfel de împrejurare intervine mai ales în poeziile pe temă erotică. Un timbru grav, al unei conştiinţe rănite de sentimentul ireversibilităţii timpului interior, se descifrează de pildă în Stanţe de dragoste : „Dacă prin anii sumbri care-mi izbiră nava / Am plîns şi am trecut, / Şi din iubirea dulce rămase doar otrava / Coclită ca un scut, / / Şi dacă tot mă apăr, cînd nici o grea durere / Nu-mi fuse de ajuns, / Cînd orice amăgire mă spintecă şi piere / în pieptul nepătruns, / / Aşa cum pe-o cetate se-nalţă doar ruine / Pe- care cresc bureţi, / Anume grămădite, să apere mai bine / Tot ce-a rămas de preţ, / / Nu-i asta chiar dovada că e într-una trează / Secunda de atunci, / Precum un iute fulger / prin nopţi, mai luminează / Grădinile adinei". Ireversibilitate care — şi aici trebuie văzut sensul patetic al versurilor — . nu, contrazice ideea de continuitate, de statornicie în mijlocul devastărilor produse de timp. Imaginile acestei poezii se axează pe un simbol — latent — al luptei. Revin mereu, cu o secretă sarcină sugestivă, termeni legaţi direct sau indirect de reprezentările cu care se însoţeşte noţiunea de luptă : iubirea a trecut într-o otravă „coclită ca un scut", eroul liric se „apără", amăgiri îi „spintecă" pieptul, sînt evocate metaforic „ruinele" unei „cetăţi" care au funcţia de a „apăra" ce „a rămas de preţ". Totul, converge spre a comunica sensul unei rezistenţe, al unei defensive în faţa unei oculte, lente şi încăpăţînate agresivităţi : aceea a Timpului. Cine cîştigă această luptă ? într-un sens exterior, timpul. — căci scutul cocleşte, cetatea cade u; ruină... Dar ruinele apără şi ele, ceva mai de preţ, comorile tăinuite în străfunduri. Pe plan interior, conştiinţa umană învinge, prin durabilitate, secunda supremă a dragostei brăzdează memoria ca un fulger, mereu şi mereu „trează". E o victorie dureroasă, de un dramatism grav, pentru că pierderile pe care le presupune sînt mari, dar nu lipsită, aşa cum şi-o reprezintă poetul, de o undă de optimism, pornită din sentimentul că valorile specific umane sînt şi rămîn inalienabile în esenţa lor. O confesiune cu accente patetice este şi Ca printre mari prăpăstii. Poetu! trăieşte într-un climat al furtunilor, cutreieră ameţitoare spaţii abisale, ca un erou romantic al cunoaşterii. Poemul este de fapt un imn înălţat statorniciei femeii iubite, care veghează zborul „prin vitregi depărtări" al eroului liric, care apare acestuia ca un „reazim sigur", ca o „nădejde tutelară" : „...Tu ştii în aşteptare, ca printre mari prăpăstii întoarcerea tîrzie, cu praful pe sandale, Sau poate chiar căderea ca piatra unei praştii Pe care mîna ta o va culege moale, Cînd, ostenit, la tine, pe coapsa ta domoală Şuviţe destrămate pe frunte-o să-mi împrăştii, Şi-mi vei culege-n palme privirile de smoală, Tu, fragedă ferigă crescută-ntre prăpăstii. Poezia dezbaterilor interioare îşi găseşte un specific orizont etic la Miron; Radu Paraschivescu, orizont care are puritatea şi adîncimea certitudinii. Mă gîndesc la poezii, străbătute şi ele de fiorul dramatic de care vorbeam, cum ar fi Drum în pădure sau lapidara Aere perenius, atribuind faimosului motiv horaţian nu obişnuitul sens estetic, ci unul etic : „Ca prin oglinzile de apă, Dintr-un obraz iubit, ades Privirii mele simt că-i scapă Un nestatornic înţeles. Minciuna, ura, sila poate De-al lor taifas, ce-n taină scurmă. Pe mîndrul frunţii arc se zbate Să lase prihănită urmă. Sumbre trufii sau rîvne hîde Ce mă pîndiţi în clipe grele, Sub voi statornic ştiu că rîde Curatul os al frunţii mele. Fără a fi, poate, ultima (căci Miron Radu Paraschivescu este capabil de reînnoiri derutante), modalitatea din Laude şi alte poeme apare, sub raportul izbutirilor artistice pe care i !e permite poetului în coordonatele ei,, cea mai fecundă. Numărul poeziilor antologice din Laude este mare. Fie că e vorba de cunoscuta Laudă tomatei (în care trebuie descifrată o replică dată Oului dogmatic al lui Ion Barbu), fie de Mărul, Haos şi precizie, Ploaie de vară, De toamnă, Nud la plajă» Suvenir, Unei flori, Zăpezi, Pe un album, Mangalia etc. se poate afirma că — în ciuda unei mari varietăţi de idei poetice — un flux liric unitar se mărturiseşte în ele, o viziune solidară şi organică. Ar fi greşit însă ca imaginea asupra personalităţii lui Miron Radu Paraschivescu să fie plasată exclusiv sub semnul Laudelor. Ne aflăm de fapt în faţa unui caz rar de polivalenţă artistică. Poetul Declaraţiei patetice coexistă cu acela al Cînticelor ţigăneşti 'şi, mai tîrziu, cu acela al Laudelor. Pare-se că modalitatea Cînticelor ar fi fost, cronologic vorbind, depăşită în biografia creatoare a poetului (deşi, în 1963, într-o pagină dc poezie din „Gazeta literară" a mai fost publicat un Cîntic ţigănesc !). Ceea ce a tipărit în presă M. R. Paraschivescu în decursul ultimilor ani dovedeşte aceeaşi polivalenţă de care vorbeam. Din filonul Declaraţiei s-a desprins unul nou, al lirismului cotidian. Un ciclu mai amplu, publicat în „Viaţa romînească" (nr. 6/1961) vădeşte o astfel de tendinţă (Dimineaţa, Fotografie, Telefon), care păstrează forma versului alb, stilul enumerativ aparent „prozaic" din Declaraţia patetică, lexicul obişnuit, cu multe neologisme „anticalofile", eliminînd însă tonul sacerdotal şi marile proiecţii hiperbolice, făcînd din patetismul exterior o dimensiune interioară (Dimineaţa). în unele versuri de aci (Narcis), ca şi în altele apărute între 1962—1964 în „Gazeta literară", poetul pare a relua, eu mijloace proprii, experienţa lirică a lui G. Ungaretti, din care, de altfel, a şi tradus (Giuseppe Ungaretti, în colecţia Cele mai frumoase poezii, în romîneşte de Miron Radu Paraschivescu şi Alexandru Balaci, Editura tineretului, 1963). Dominantă rămîne însă, în activitatea din ultima perioadă, modalitatea lapidară şi dens muzicală din Laude. Dacă din punct de vedere cronologic se pot constata, alături de paralelisme, preferinţe mai marcate în direcţia unei formule poetice sau alteia, corespunzătoare unor epoci de creaţie diferite, în planul propriu-zis artistic e greu să spui care dintre ele este definitorie pentru personalitatea acestui poet. Intensitatea creatoare e aceeaşi, şi originală, în toate orientările amintite, deşi ele sînt uneori atît de deosebite. Ceva rămîne totuşi comun între ipostazele pe care i le face accesibile lui Miron Radu Paraschivescu marele său talent polivalent : o fervoare pentru obiect, pentru concret, pentru ceea ce aparţine sferei vieţii unanime, străbătută de sevele primordiale, o pasiune pentru imediat, tangibil şi contingent, însoţită de un orgolios refuz al transcendentului. Diver-sificîndu-se neaşteptat în domeniul expresiei, personalitatea lui Miron Radu Paraschivescu vădeşte — şi nici nn s-ar putea altfel la un poet de valoarea lui — o puternică şi adîncă unitate a atitudinii. în Declaraţia patetica, în Cîntice ţigăneşti, în Laude şi alte poeme, în versurile mai noi se exprimă un acelaşi fond sufletesc, cu marile lui constante : generozitate (care implică obiectivarea, fie în sensul unui anti-individualism polemic, fie în acela al calmei laude a vieţii în ce are ea general, permanent, meta-indi vidua 1\ cult al energiei umane, tendinţă de integrare în grandiosa dinamică a naturii, care la Miron Radu Paraschivescu n-are nimic opus civilizaţiei, creaţiei omului. Mişcarea fundamentală a poeziei lui este aşadar aceea de deschidere şi revărsare a eului în afară. Poetul se identifică simbolicului Se mănător : „...Belşug din sine lumii trage cu forţa calmă, hotărîtă, A marelui risipitor ce-şi dă sămînţa nevăzută Spre ample veşnicii deschise, sfîrşin-du-se biruitor." Proza noastră în ultimii douăzeci de ani de Ov. S. Crohmâlnieeanu m oroare de bilanţurile literare. Ele sînt nădejdea talentelor debile, care măcar într-o înşiruire de mume, într-un registru tematic tot izbutesc să se strecoare şi încep să aibă senzaţia că există. Două decenii sînt un răstimp destul de mare ca realele valori să se impună, şi orice concesie făcută mediocrităţii, chiar prin simplă citare, duce la aplatizarea peisajului literar. Relieful lui adevărat n-are •cum apărea, dacă înălţimile de carton «create din mărinimiile criticii nu sînt date la o parte. Literatura noastră nouă a devenit, apoi, în aceşti douăzeci de ani, o realitate prea evidentă, cu o înfăţişare a ei proprie, distinctă, ca să aibă nevoie spre a se defini de trudnice înşiruiri complezente. Primul omagiu pe care-1 merită este de a o privi astfel. Iată pentru ce mi-am luat libertatea să fac pe marginea prozei noastre din ultimii douăzeci de ani consideraţiile următoare, poate nesistematice, fără pretenţii, dar cu această optică. Ce-1 izbeşte, aşadar, pe orice observator, imediat, atunci cînd se opreşte asupra unui asemenea capitol nou de istorie literară ? Cred că în primul rind sentimentul de conlucrare a genera ţiilor scriitoriceşti. El e dat, fireşte, şi de literatura mai veche, dar nu într-o egală măsură. Dorinţa de a aduce o mărturie esenţială, unică, pe care o anumită experienţă omenească a prilejuit-o, stă acum la originea celor mai izbutite opere. Scriitorii par a-şi fi împărţit, spontan, după acest criteriu, cîmpul de investigaţie al realităţii. Nu vreau să spun că toţi au respectat un astfel de îndemn lăuntric. Dar operele majore au apărut acolo unde el a funcţionat, iar eşecurile s-au produs, nu de puţine ori, tocmai acolo unde el a lipsit. Faptul spune ceva. Proza acestor douăzeci de ani se caracterizează printr-un acut simţ al istoriei. într-o realitate definită de profunde răsturnări revoluţionare, ideea fixării printr-o mărturie cu caracter propriu, special, a unei experienţe omeneşti elocvente se impune oricărui scriitor autentic. Dar mai e nevoie ca el să capete credinţa că prefacerile social-morale din jurul său sînt cu adevărat ineluctabile, să-1 atragă mişcarea vieţii şi să învingă tentaţia evadării în antemporaiitate, dobândind sentimentul că depoziţia sa particulară, dacă e sinceră şi dreaptă, e aşteptată de toată lumea, întrucât are calitatea de a lumina un -mare proces al umanităţii întregi. E meritul politicii culturale înţelepte a Partidului nostru de a fi creat un climat spiritual în care această atitudine scriitoricească să 'triumfe. Ea s-a concretizat însă în mai multe - chipuri. .Scriitorii cu o operă de o viaţă îndărătul lor s-au simţit împinşi să-şi reia temele "care i-au obsedat, dar dintr-un punct de vedere nou, superior ca înţelegere. Cel dinţii exemplu 1-a dat Mihail Sadoveanu. în ultimele lui cărţi se poate remarca o netă intenţie de (dialog cu sine însuşi a autorului. .Acesta nu pare a ţine atît Bă adauge monumentalei sale opere încă un şir •de pagini admirabile, cît să aducă în sfîrşit răspuns întrebării dureroase pe care ea o ridicase o jumătate de veac : „cum ar fi cu putinţă ca norodul nostru, fixat în formele lui antice de viaţă, să fie câştigat pentru lumea nouă", cum „să transportăm în Europa de azi această insulă a trecutului, care-i ţărănimea romînă", fără să pierim sub „plugul progresului". E un loc comun azi că „Păuna Mică", „Mitrea Cocor", „Nada Florilor" se înscriu într-o lungă dezbatere a literaturii sadoveniene ca nişte concluzii edificatoare. Dar nici din „Niooară Potcoavă" nu lipseşte .această nobilă strădanie de împlinire măreaţă. Cartea face „suma" reflecţiilor rapsodului asupra istoriei noastre, .aduoînd sub înfăţişări diferite pe toţi reprezentanţii eposului naţional al luptei pentru libertate şi dreptate în trecutul neguros şi. mitic. Sînt aici întruchipaţi în viteazul Strămurare hoţii cu funcţii justiţiare, ca Vasile cel Mare, Ilie Siminicaru sau Cosma Răcoare, în •Ghiţă Botgros ţăranii cu suflete înecate de obidă ca şerbul Constantin Motoc, în Alexe Tobîrnac răzeşii „pustiiţi în lume" din pricina lăcomiei -boiereşti ca Şoimăreştii, în Cubi Lu-biş depozitarii înţelepciunii străvechi .ca Mehmet Caimaean, în presvitera •Olimbiada femeile cu fire bărbată ca Vitoria Lipan, în mezinul Alexandru feciorii cu sîngele înfierbântat de toate nesăbuinţele tinereţii ca Jderul cel mititel. Şi printre ei, dotat cu o clarviziune melancolizantă, '• Niooară Potcoavă, omul care-şi depăşeşte epoca şi trebuie, in consecinţă, asemenea lui Chesarion Breb, să aleagă calea renunţărilor;' în nici un alt roman istoric al său, Sadoveanu n-a înfăţişat mai limpede cum se leagă „slobozenia" din afară de cea dinăuntru. Povestea lui 'Niooară Potcoavă oîştigă o valoare simbolică exemplară, cu o forţă de iradiere excepţională asupra unei înfregi epoci zbuciumate şi tragice din istoria noastră. Impulsuri asemănătoare animă şi creaţia de după 23 August a lui Cărnii Petrescu. Nuvelele lui „Mănuşile", „Turnul de fildeş" şi „Cei . care plătesc cu viaţa" tind iarăşi să -ontinue o dezbatere oprita înainte de eliberare în faţa unor dileme, aparent fără dezlegare. Luciditatea la care a ţinut atâta romancierul poate fi însă împinsă mai departe —• iată lecţia epocii. Şi Camil Petrescu a căutet cu o nobilă consecvenţă să şi-o însuşească. în „Cei care plătesc cu viaţa" există- un episod cu o semnificaţie tulburătoare : momentul cînd Ladima asistă, noaptea, la transportul pe furiş al cadavrelor muncitorilor asasinaţi în Piaţa Teatrului Naţional. Mă tem că înţelesul mai profund în ordine simbolică, al scenei, a scăpat comentatorilor. Eroul ia cunoştinţă de acest act atroce exact atunci cînd îşi dă seama că prietenul pe care-1 însoţeşte, un actor, şd-a pierdut auzul pentru că nu receptează somaţiile sentinelelor. Coincidenţa dă cheia nuvelei. Lumea lui Ladima, a intelectualităţii, s-a aflat la un pas de cea înfrăţită firesc cu ea, a proletariatului revoluţionar. A existat, izbuteşte să sugereze scriitorul, un paralelism .. tragic . într-o luptă . cu ţeluri comune. Doar o opacitate blestemată, echivalentă cu miopia, i-a împiedicat pe oameni ca Ladima şi prietenii săi,., eroii" lui Camil Petrescu, să^şi. descopere mai devreme fraţii ade văraţi, pe cei care în bătălia împotriva unei lumi monstruoase, duşmană inteligenţei, plăteau „cu viaţa". Nu s-a stăruit, cred, îndeajuns, nici asupra ideii majore implicate în trilogia închinată de autor lui Bălcescu. Masivul roman „Un om între oameni", ca şi „Nicoară Potcoavă", ţinteşte să fie şi o judecată asupra anumitor momente ale istoriei naţionale cu ecouri ulterioare în întreaga noastră viaţă so-' cială. Multe personaje par în mod bizar cunoscute. în Scarlat Turnavitu orice ochi mai atent îl descoperă pe Rică Venturiano, junele cu inima rănită de un „angel radios". Tudor Fîr-şerotu, cu neamurile lui nenumărate, are instinctul de familist al jupînului Dumitrache şi cultul acestuia pentru respectabilitatea persoanei sale, temute în tot Oborul. în sfîrşit, numeroase asemenea identificări se pot stabil! de-a lungul romanului. Uimitor e că în el personajele caragialeşti apar într-o ipostază eroică. Scarlat Turnavitu Ie ţine soldaţilor discursuri în stilul „Vocii Patriotului Naţionale" : „Nu ne omorîţi, fraţilor... Nu trageţi, fraţilor.... Sînteţi şi voi fiii patriei... Ascultaţi glasul lui Mircea, al lui Ştefan cel Mare, al lui Mihai Viteazu...", dar se aruncă efectiv asupra tunurilor în tr-un gest sublim. Parola lui Fîrşerotu, trimisă sutelor săi de fini, să coboare cu calfele şi tejghetarii din prăvălii asupra Bucureştilor e comentată iar ca în „Noaptea furtunoasă" : „— Dumitriţă, pune obloanele numaidecît! . — Dă ce, jupîne ? . — Dă ce, dă nece ? Pune obloanele, mă, şi veniţi toţi în uliţă la nea Tudor... Ai la Costituţie ! . — Cu steagul, jupîne ? . — Cu steagul, mă !" Marşul Oborenelor, nu mai are însă nimic ridicol, dimpotrivă capătă dimensiuni epice. Cine cunoaşte pasiunea pe care a pus-o Camil Petrescu în rea bilitarea lui „Mitică Popescu" nu se va mira. Ba mai mult, va avea revelaţia obiectivelor mari ale acestui admirabil roman al revoluţiei de la 1848. A existat un moment istoric — vrea să dovedească autorul — cînd personajele caragialeşti nu cunoscuseră încă, decalajul rizibil dintre vorbe şi fapte, dintre aparenţă şi esenţă. Degradarea, eroilor săi în ordine adînc umană, la. o scurtă distanţă de timp, ilustrează iarăşi tulburător, prin contrast, ceea. ce a însemnat, concret, omeneşte, trădarea burgheziei. Pentru o bună bucată de vreme, destinul unui popor a stat. atunci, la 1848, în cumpăna istoriei, reuşeşte să sugereze cu o rară putere-persuasivă romancierul prin textura asute de întîmplări banale şi excepţionale, prozaice şi dramatice, hilare-şi cutremurătoare. Tendinţe asemănătoare de a preciza în sensul experienţelor capitale ale epocii noastre preocupări caracteristicepentru opera lor mai veche conţin şi romanele pe care le-au scris după eliberare Ion Călugăru, Ion Marin Sadoveanu şi Oscar Walter Cisek. Şi în ele istoriei i se cere să vorbească,, să-şi dezvăluie lecţiile ascunse. Ton Călugăru arată cum „Lumina Primăverii" pune în mişcare trei feluri deseve : ale naturii în ghetto-ul micului tîrguşor moldovenesc, ale eroilor cărţii,, intraţi într-o dificilă vîrsta de impulsuri tulburi, de nostalgii chinuitoare şi ale vremii, peste care trece viatul neuitatului an 1917. în „Ion Sîntu". un intelectual e confruntat cu evenimentele hotărâtoare pentru formaţia Jui. totul dând o speţă de „Bildungsroman'' socialist, chemat să explice prin alcătuirea sufletească a eroului, elanurile de generozitate ca şi miopiile-generaţiei sale. în „PîrJQlui". autorul urmăreşte fascinat modui cum. îndărătul lui Horia, Cloşca şi Crişan,. fără ca ei să bănuiască vre-o clipă, istoria urzeşte umbre uriaşe, legendare. George Călinescu a împins cel mai departe acest dialog cu opera sa anterioară. Acţiunea romanului „Bietul; ioanide" se desfăşoară în anii fascis mului şi războiului, iar a „Scrinului Negru" îmbrăţişează, într-o bună măsură, chiar vremurile noastre. Afirmaţia mea, că tema gravă şi secretă în „Enigma Otiliei" e paternitatea, cu diversele ei implicaţii, a întîmpinat rezistenţe. Dar noile romane vin să-mi •confirme observaţia. „Enigma Otiliei" dezbătea problema paternităţii sub aspectul ei economico-social : cine va •avea.grije de cei doi orfani? cum va îndeplini lumea, în care se mişcă eroii, •o astfel de funcţiune universal-umană ? Acum problema e urmărită mai departe în implicaţiile ei etice (care sînt răspunderile unui părinte în formaţia copiilor săi ?) şi estetice (poate creaţia artistică să suplinească omeneşte •actul firesc al perpetuării prin urmaşi ?) E de remarcat că Scrinul Ne-•gru începe cu înmormântarea Caterinci Zănoagă şi cu disputa organizată . •de clanul Hangerliilor pe tema tutelei fiului eroinei, tînărul Filip. Acesta e iarăşi un orfan ca Felix şi Otilia, şi soarta lui apare grevată de o paternitate încărcată. Băiatul e odrasla nelegitimă a prinţului Max Hangerliu, cu care Caty avusese o pasageră aventură adulteră. Rubedeniile aristocratice îl revendică pe micul Filip. Ele îl . •consideră, după maniile lor nobiliare, unicul prinţ „rumân", pretendent la domnie şi, în ciuda decăderii sociale pe care o trăiesc, fac din băiatul firav şi precoce obiectul a noi vise nebuneşti şi rizibile de „restauraţie". în jurul viitorului lui Filip se desfăşoară o întreagă cursă grotescă de vanităţi şi speranţe deşarte. Aceasta-i dă romancierului prilejul de a reconstitui •cu o vervă carageliană universul spiritual al unei clase scoase din scena istoriei. Tema tragică a cărţii e destinul copilului împins pînă în pragul sinuciderii de ambiţiile demente ale „părinţilor" săi adoptivi. Totodată romanul Caterinei Zănoagă, cu existenţa pasională, zănatecă şi lipsită de sens a eroinei, e un preludiu al soartei pe care ea i-o va croi lui Filip. în alt plan, Ioanide trăieşte drama părintelui pedepsit prin copii, pentru greşelile sale trecute. Detaşarea arhitectului de evenimentele sociale, de ecoul lor în viaţa indivizilor nu e privită deloc necritic, cum s-a spus, deşi prezentarea „obiectivă", ba chiar amuzată a dispreţului eroului pentru „dobitocii" din jur poate creea o astfel de falsă impresie. Desfăşurarea acţiunii şi sensurile mai adinei ale cărţii în direcţia preocupărilor grave ale autorului, demonstrează însă dimpotrivă că Ioanide plăteşte crunt indiferenţa lui superioară. Din pricina ei copiii săi, Pica şi Tudorel, ajung sub influenţa „centurionilor" şi sfîrşesc ignobil. La capătul romanului, eroul rămîne înfrînt, împuţinat, cu sufletul devastat. De aici şi titlul : „Bietul Ioanide". „Scrinul negru" prezintă, o dată cu înţelegerea, acum, a răspunderii paterne într-un chip dureros, ca o remuşcare, şi încercarea arhitectului de a învinge prin creaţia liberă, într-o lume a elanurilor constructive, obsesia dispariţiei fără urme în hăul vremii. Romanele lui G. Că-linescu se reîntorc, aşa cum se vede, la o idee-cheie a operei sale şi, fapt deosebit, o confruntă nemijlocit cu realităţile vieţii noastre sociale din ulti mele decenii. O caracteristică a prozei romîneşti din aceşti douăzeci de ani este şi vizibila ei strădanie de a demitiza înfăţişarea lumii înconjurătoare. Iniţiativa operaţiei, cum era de aşteptat, a aparţinut tot generaţiei vârstnice. Ea avea în primul rînd a se răfui cu un şir de prejudecăţi, care o împiedicase să privească lucrurile în faţă fără nici o fetişizare de clasă, din perspectiva gîndirii înaintate. Tărâmul celor mai îndărătnice tendinţe de mitizare a realităţii în literatura noastră rămăsese satul românesc. Chiar geniul realist al lui Rebreanu nu reuşise'să distrugă aici toate icoanele convenţionale, deşi înfăptuise o operă uriaşă de salubritate. Pentru demoliţia integrală a reprezentărilor idilizante era nevoie de o înverşunare polemică, de o furie aproape iconoclastă. Cântăreţ altă dată al amarului/ din coaja nucilor crude, din ierburile Bărăganului şi din ochii robilor pămîntului, Zaharia Stancu şi-a descoperit-o în structura intimă a fiinţei sale.. Nici un prozator rornîn n-a dat o ase^-menea cutremurătoare viziune „dinăuntru" a infernului lumii rurale, supuse pînă mai ieri unei exploatări sălbatice, bîntuite de mizeria cea mai neagră, de foame şi ignoranţă, silite .să adopte în raporturile umane o asprime inimaginabilă. în universul reconstituit cu o minuţie halucinatorie, de romancier, nu mai e loc pentru nici q iluzie. Totul stă sub cruda şi nemiloasa lege a luptei pentru existenţă. „Desculţ" e o carte de o tragică poezie, în care sensibilitatea infantilă învaţă „să nu uite", deoarece condiţia frustrării se gravează în fiecare act uman elementar. „Pădurea Nebună" extinde viziunea aceasta necruţătoare a eroului, încorp.orîn.du-i şi lumea micilor tîrguri de provincie dunărene. Falsul lor aer de ' patriarhalitate se spulberă sub privirile ironice ale vagabondului decis să nu facă prea mulţi purici aici şi învăţat să lovească dacă nu vrea să fie lovit. O întreagă zonă de inspiraţie a prozei noastre intră o dată cu aceste pagini ale lui Zaharia Stancu într-un climat nou. El face să treacă o arşiţă devastatoare peste hectare de literatură dulceagă şi idilică, in'cenidiindu-le şi pustiin-du-le. Romantismul naturist în toate prelungirile sale mărturisite şi nemăr¬ turisite devine imposibil după o carte ca „Desculţ", şi dacă el mai reapare sub o formă sau alta îşi dovedeşte automat completa desuetudine prin comparaţie cu ea. Aspectele sub care timpurile de ieri dobîndo.se o maximă actualitate sînt desigur acelea în stare să dezvăluie elaborarea tenace, obscură, dar inexorabilă a prezentului. Conştiinţa scriitoricească era firesc să caute în trecutul apropiat urzelile istoriei, să în cerce a răspunde întrebării : care a fost sarea pămîntului capabilă în ordine umană să pregătească recolteledin August '44 ? Lupta comuniştilor, care, în ilegalitate, au înfruntat teroarea întregului aparat de stat burghez, închisorile, lagărele şi plutoanele de execuţie, organizînd neobosiţi masele, desehizîn-du-le ochii, educîndu-le şi conducîn-du-le la victorie s-a impus prozatorilor ca o dimensiune fundamentală a realităţilor contemporane. Revelarea ei a fost obiectul mai multor cărţi cu o netăgăduită valoare documentară, lipsite însă de forţa care conferă printr-o-viziune proprie, originală, viaţă faptelor şi oamenilor. Lucru ciudat, aceasta i-a reuşit în special unui poet. Mihai Beniuc are meritul de a fi dat jurnalul emoţionant al participării intelectualului la mişcarea ilegală. Romanele sale „Pe muche de cuţit" şi „Dispariţia unui om de rînd" se disting mai cu seamă prin autenticitatea reconstituirii . ambianţei şi reacţiilor sufleteşti.. Vibraţia, adâncă o aduce aici intuirea, condiţiei umane într-o astfel de bătălie-subterană. Autorul face sensibil universul oamenilor nevoiţi să meargă „pe muche de cuţit", să îmlbine, printr-o-mare stăpînire. morală, viaţa obişnuită la lumina zilei, cu cea secretă, de luptă împotriva ordinei existente. Un capitol cu totul inedit al prozei ultimilor douăzeci, de ani priveşte însuşi procesul transformărilor umane. Aioi, mărturia principală au adus-o-scriitorii care, ca Marin Preda, Eugen Barfou, Titus Popovici, V. Em Galan, Aurel Mihale sau Francisc Munteanu s-au format oarecum în două lumi.. Afirmaţi în anii puterii populare, ei au apucat să cunoască şi vechea societate, atingînd încă înainte de eliberare vîrsta înţelegerii ; de aceea literatura lor e prin excelenţă tabloul unei astfel de experienţe. Romanul lui Marin Preda, .„Moromeţii", reconstituie cu o uluitoare autenticitate viaţa zilnică a satului romînesc, aşa cum se desfăşura ea în preajma războiului. Dar tot acest univers apare problematizat în direcţia viitorului şi cartea dezbate practic chestiuni înscrise pe primul plan ai construcţiei socialiste. Spiritul revoluţionar se vădeşte de la început Ideea reducţiei sufletului ţărănesc capătă din primele pagini o lovitură mortală. - Romancierul reuşeşte să susţină o proză de sondaje psihologice abisale, de reacţii morale ambigue, demonstrând cu o obiectivitate totală, fără să dea nici o clipă impresia că urmăreşte ceva, cum se năruie iluziile de independenţă ale . micului proprietar agricol, cum încercând să se apere de lumea banului printr-o permanentă disimulare, printr-o dedublare sufletească, acesta işi automutilează practic existenţa, trăieşte o dramă dezolantă a Însingurării. Cartea creează nu numai unul din marile tipuri ale Întregii noastre literaturi dar, o dată cu el, o formulă umană de extraordinară expresivitate naţională, comparabilă doar cu cea a ţăranului lui Creangă sau Sadoveanu. Nu este o întâmplare că se vorbeşte acum curent de humorul mo-romeţian. Personajul a făcut sensibil un stil, ceea ce nu se petrece în fiecare zi într-o literatură. O problemă contemporană de extremă acuitate ajunge să fie pusă în termenii ei radicali şi luminată printr-o experienţă specifică a poporului nostru cu o rară pregnanţă. „Moromeţii" se înscrie astfel, am mai spus-o, printre operele cu răsunet mondial pe teme similare, fără să pălească în faţa.lor oîtuşi de puţin — şi cînd spun aceasta mă gândesc la „Fructele mâniei" de Steinbeck sau la „Pogonul (Lui Dumnezeu" de Caldwell. Procesele transformării vieţii, Marin Preda le^a urmărit şi în legătură directă cu prefacerile revoluţionare. în nuvelele lui, „Desfăşurarea", „Ferestre întunecate", „îndrăzneala", intră sub raza reflectorului sufletele cărora inechitatea şi lipsa de tandreţe a lumii vechi le-a paralizat avînturile şi le-a obligat la o retractibilitate dureroasă. Autorul dezvăluie cu fineţe cum are loc aici înfrângerea reţinerilor şi indiferenţei prin închegarea unor relaţii noi umane, cum, nu uşor şi nu fără dramatism, energii nebănuite sparg puternice închistări morale ţâşnind întîi timide, apoi impetuoase la suprafaţă. Experienţa acestei umanităţi face-evidentă o anumită concluzie rnoral-socială de extremă actualitate. Socialismul, demonstrează convingător autorul, îi redă omului puterea de a crede într-o ordine bazată pe triumful adevărului, binelui, frumosului şi dreptăţii. Orice perpetuare a mecanismelor vechii lumi sub firme noi, atrage-atenţia Marin Preda, prin natura sensibilizată la astfel de fenomene a eroilor săi, are un caracter monstruos şi inspiră o imensă şi legitimă revoltă. Asupra aspiraţiei adinei de a izgoni pentru totdeauna din raporturile omeneşti neîncrederea, precauţia, insistă şi romanul „Risipitorii", "care, având' de astă dată ca obiect în mod nemijlocit realitatea socialistă, e o excelentă carte consacrată prieteniei. Mărturie-de prim ordin a unui scriitor apărut de asemenea la hotarul a două lumi se dovedeşte şi creaţia lui Eugen Barbu. Oricît ar părea de paradoxal,, dar. calităţile celui mai bun roman al său, „Groapa", se manifestă exact acolounde opacităţile criticii a văzut slăbiciunile naraţiunii. S-a spus astfel că autorul dăruie proporţii de haiduci eroilor lui, hoţi ordinari, şi exaltă pitorescul mahalalei în spirit romantic Dar Eugen Barbu are tocmai meritul de a fi părăsit primul imaginea idealizată şi livrescă a periferiei. în locul' figuraţiilor vagi, cu tot felul de implicaţii simbolice din cărţile lui G. M. Zamfireseu, apare un admirabil tablou realist, fascinant prin mulţimea şi precizia detaliilor sugestive şi poezia pulsaţiilor sălbatice ale vieţii. Din „Groa¬ pa" dispare umanitarismul dulceag,, care îmblânzea totul pentru liniştea conştiinţelor mic-burgheze şi intervine 127" curajul de a privi datele acestui univers în întreaga lor cruzime. Cartea „demitizează" şi ea o lume, nesfiindu-se să-i arate faţa fără fard. I s-a reproşat de asemeni „Groapei" că se menţine, după vorba poetului, într-o,„slavă stătătoare", rămînînd egală sieşi, sustrasă din dinamica istoriei. Dar ceea ce atîţia comentatori ai cărţii au ignorat e că ea reprezintă în fond istoria trecerii de la un stil de hoţie la altul, de la domnia oarecum bonomă, „tradiţională" a lui Bozoncea (botezat, nu fără rost „starostele") la regimul cruzimii şi violenţei, care nu cunoaşte absolut nici o lege, la banditismul disperat al lui Paraschiv. Fostul şef al bandei fura numai cînd avea nevoie, se îngrijea într-un fel de soarta „şuţilor" şi „caramangiilor" din jurul său, exercita asupră-le un soi de oblăduire părintească, severă, dar şi protectoare. „Ucenicul" pradă şi ucide dintr-o înverşunare sălbatică, antiumană, urmărind plăcerea primejdiei şi trăind beţia afirmării puterii, pînă chiar la neglijarea profitului. între Bozoncea şi lumea înconjurătoare fiinţează un fel de pact tacit. Hoţul se înscrie oarecum în distribuţia socială şi negustorii îi dau adesea de bună voie tributul. Paraschiv intră în divorţ nu numai cu ordinea, dar cu oamenii în genere. E dincolo de orice dubiu că, în această evoluţie, de care practic cartea se ocupă, apare surprins cu o strălucită intuiţie poetică, un proces'istoric simptomatic, de sălbăticire a lumii capitaliste, de intrare a ei tot mai mult sub imperiul neomeniei şi violenţei. Paraschiv este omul vremurilor noi de.după primul război mondial. Foarte curînd ele îi vor transforma odată cu instaurarea fascismului „filozofia" în raţiune de stat. Iată deci că şi acest roman, aparent al imobilismului istoric, se vădeşte o carte a unui univers în mişcare. Prefacerile lui structurale, dislocările morale pe care le va suferi prin răsturnările revoluţionare de la 23 August 1944 se întîlnesc 12 8 astfel surprinse în multe din nuvelele autorului. „O canistră cu apă", poate cea mai izbutită dintre ele, urmăreşte cu încetinitorul, chiar un astfel de moment al „alegerii". Eroul trebuie să se decidă în ceasul al doisprezecelea şi ţinînd degetul încordat pe trăgaci. Aşa cum la Marin Preda satul era zona socială care intra prin reprezentanţii săi cei mai autentici în seismele istoriei, contemporane, la Eugen Barbu cartierele muncitoreşti, mahalalele din preajma atelierelor (de căi ferate sau marilor uzine alcătuiesc mediul transformărilor, care-1 reţine pe narator.' Faptul că are de a face cu o umanitate incomparabil mai înaintată sub raportul conştiinţei, nu-1 împiedică, spre meritul său, să fie atent la deplasările morale, la momentele sufleteşti cheie, semnificative pentru un proces interior. Drept exemplu, stau majoritatea nuvelelor din volumul „Oaie şi ai săi" şi mai cu seamă neuitata „Muncă de jos". Cu ea, ca şi alţi colegi ai săi de generaţie, prozatorul îşi extinde mărturia şi asupra realităţilor noi socialiste. Romanul „Facerea lumii", cum indică şi titlul, este îndreptat integral în această direcţie şi izbuteşte, cel puţin, să înfăţişeze cu o desăvîrşită atenticitate reacţiile unui simplu lucrător tipograf devenit director de întreprindere, în faţa multiplelor probleme politice, economice şi morale, pe care i le ridică munca de conducere. Titus Popovici pare a asculta şi e! de acelaşi imperativ interior. „Streinul" este o carte a căutărilor şi totodată a revelaţiilor succesive în conştiinţă, trăite de un tînăr intelectual care rasimte foarte viu convulsiile societăţii burgheze, înaintea agoniei ei. „Setea" devine, în schimb, romanul răsturnărilor revoluţionare, actul nou al „dramei pămîntului" cu un conţinut istoric exploziv. Ca şi la Marin Preda, ca şi la Eugen Barbu, mărturia îm-brăşiţează concomitent realitatea celor două lumi. Tendinţa lui Titus Popovici este a se situa exact în punctul lor de interferenţă, acolo unde, ca la o pornire de sloiuri pe un fluviu, ghiaţa pîrîie peste tot, apele ţîşnesc la suprafaţă învolburate, tulburi, furioase, re-vărsînldu-se peste maluri. Epica „Streinului" ca şi a „Setei" e stăpînită de o febră a momentelor cînd mişcarea istoriei se* precipită, antrenează destinele într-un vălmăşag uriaş. Romancierul izbuteşte la rândul lui să se ridice peste simpla înregistrare a acestei senzaţii copleşitoare şi să o obiectivizeze în destinul câtorva personaje memorabile, printre care primul loc îl ocupă, incontestabil, Ana Moţ, în sfârşit, un alt capitol distinct at mărturiei colective aduse asupra realităţii de proza ultimilor douăzeci de ani aparţine generaţiei tinere. Aproape toţi reprezentanţii ei au lucrat în redacţii de ziare, au cutreierat ţara în lung şi în lat, au stat o bucată de vreme pe şantierele socialiste, au cunoscut adesea gospodării colective şi de stat, îndeaproape, asistând la înfiinţarea lor, urmărindu-le apoi sistematic dezvoltarea. Mulţi au fost, o vreme, chiar brigadieri pe şantierele de la Salva-Vişeu, de la Bum-foeşti-Livezeni sau de la Bicaz. Lumea constructorilor socialismului le-a devenit o realitate cotidiană, viaţa centrelor industriale recent ridicate, familiară, a satului complet colectivizat, de asemenea. Nota distinctă a prozei lor e că ea pleacă de la o realitate nouă, dar considerând-o un cadra firesc, în raport cu care urmează a fi examinate problemele curente ale existenţei. Dimensiunea momită a actelor ome.neşti capătă astfel o însemnătate deosebită la prozatori ca D. R. Popescu, Tn. Mazilu, Fănuş Neagu, N. Velea, N. Ţie, Pop Simion, Vasile Rebreanu, Ion Băieşu, Sorin Titel, Ştefan Bănule'scu, Raldu Cosaşu ş.a. Există o proză a marilor evenimente contemporane şi modelul ei e „Setea" lui Titus Popovici. Un asemenea roman eş i „Fuga" lui Aurel Mihale, naraţiune 9 — Viata Roaiaeasei zguduitoare prin autenticitatea ei ca şi prin tensiunea dramatică sub care se desfăşoară. Aici obiectul cărţii e războiul cu toate ivieisifadinile sale. Autorul năzuieşte către o definire pilduitoare de destine în raport cu nişte împrejurări social-istorice decisive, şi dacă romanul amintit îşi coagulează întreaga substanţă pe primele admirabile trei sute de pagini în jurul unui singur erou, confesiunile din volumul ..Nopţi înfrigurate" urmăresc ţeluri monografice, arătând cum evenimentul marchează simultan diferite destine, imprimîn!du-le deodată o desfăşurare dramatică imprevizibilă. în asemenea reconstituiri epice ale unor momente capitale din istoria noastră contemporană, şi-au dat măsura talentului şi alţi prozatori din generaţiile scriitoriceşti, despre care am vorbit : Eusebiu Camilar cu „Negura", Nagy Istvan cu „La cea mai înaltă tensiune", Astalosz Istvan cu „Vântul nu se stîrneşte din senin", V. Em. Galan cu „Bărăgan", FT. Munteanu ou „Un oraş de pe Mu reş" şi „Statuile nu rîd niciodată", N. Jianu cu „Cumpăna luminilor'-, Al . I. Ştefănescu cu „Al cincilea anotimp". Romanele lor tind să capete epitete legate nemijlocit de evenimentele vremii, sâ fie romanele războiului, naţionalizării, înfunţă.rii primelor unităţi socialiste în agricultură, industrializării ş.a.m.!d. Ceea ce rezistă mai ales în ele, dincolo de părţile friabile pe care vremea a început să le supună demoliţiei, este atmosfera unui anumit moment istoric cu temperatura lui ridicată, imaginea vieţii colective scoase din matca ei obişnuită şi îndreptate spre acte istorice " hotărâtoare. în schimb, o serie de nuvele şi schiţe aparţinând ultimei promoţii de prozatori aduc în bătaia reflectoarelor planul existenţei individuale. Eroii lor sînt oamenii care au participat direct sau indirect la înfăptuirea unor mari prefaceri revoluţionare şi le continuă azi, clădind edificiul lumii noastre noi. Cum se desăvîrşeşte umanitatea socialistă, ce chimie interioară îi determină structura, de la astfel de întrebări pleacă £n special literatura tinerilor scriitori. Diversitatea ei e destul de mare şi ţine întâi de varietatea tipologiilor omeneşti studiate. N. Ţie şi N. Velea, pe terenurile defrişate de Marin Prada se simt înclinaţi să exploreze firile închise, pe care le apasă greu un trecut umilitor. Personajele lor au să-şi învingă reţineri, anxii, neîncrederi şi să-<şd vindece leziuni momle grave, câteodată incurabile. Nt« cuţă Tănase, acolo unlde nu alunecă în industrie literară, („M-am făcut băiat mare", „Derbedeii") surprinde la rândul său o psihologie caracteristică tinerilor fără căpătîi, certaţi cu orice formă de disciplină socială, recuperabili însă într-o lume care le arată încredere. Pe Th. Mazdlu îl atrage procesul raţionalizării vieţii afective, prin-tr-o înţelegere sporită a necesităţii actelor omeneşti. Eroii lui descoperă în socialism o simplitate umană profundă, susţinută de criterii morale clare ca niş'te axiome. în comparaţie cu ea, răsucirile sufleteşti îi apar autorului lovite de o zădărnicie totală, de o complicaţie artificială şi deci ridi-culă. De aici, atunci cînd nu cade în reducţii vulgarizatoare, capacitatea sa deosebită de denunţare a imposturii morale, a pozei. D. R. Bopescu şi Fă-nuş Neagu, mai aproape de Eugen Banbu, preferă firile voluntare, impulsive sau excentrice. Gestica joacă în manifestările acestor oameni rolul definitoriu, pentru că rezumă adesea atitudini generale în faţa vieţii. Humorile lor depind nu în mică măsură şi de aspectele naturii ; o convieţuire intimă cu ea a făcut din astfel de suflete aparate sensibile la toate modificările peisajului, iar înfăţişarea acestuia le dictează, nu o dată, dispoziţiile morale. Pe Vasile Rebreanu îl interesează alunecările psihice care au loc în subconştient şi nu se trădează aproape prin nimic în comportările umane, pînă cînd deodată hotărârile apucă un curs neprevăzut. La Sorin Titel observaţia se concentrează pe nuanţele delicate, aproape imperceptibile ale-schimbării peisajului sufletesc subefectul deciziilor dictate de etica nouă. în ansamblul ei, proza noastră a. izbutit să năruie in ultimii douăzeci de ani o îndărătnică prejudecată literară, părerea că mediile sociale avute, „civilizate" şi „culte", cum credea Lovinescu, au singure o adevărată viaţă interioară, că o umanitate supusă vicisitudinilor luptei pentru existenţă nu oferă nici un câmp investigaţiilor psihologice profunde, fiindcă n-are probleme complexe de conştiinţă. De-la „Moromeţii" la povestiri ca „Poarta" şi „în treacăt" de N. Velea, „Pădurea" şi „Nabucodonosor" de D. R. Popescur „Păpuşa" şi „Drum întins" de Fănuş Neagu, înfrângerea acestei optici constituie implicit o victorie a realismului consecvent asupra unei mentalităţi in tetectualiiste şi totodată o reabilitare meritată a oamenilor simpli, făuritorii istoriei. Faptul că ei au devenit eroi literari cu o bogată viaţă interioară, a cărei autenticitate se dovedeşte incontestabilă, că populează cu problemele lor de conştiinţă serioase şi complicate romane, nuvele' şi povestiri excelente, ilustrează mai viu ca orice caracterul revoluţionar al prozei noastre noi. O astfel de biruinţă a concepţiilor înaintate nu trebuie compromisă -prin fetişizări străine realismului. înlăturând prejudecata care-i interzicea omului derînd să aibă o psihologie complexă, marxismul nu ignoră specializarea vieţii intelectuale. A crede că toate problemele spirituale şi morale se pun cu o egală acuitate la orice nivel de conştiinţă înseamnă a cădea în absolutizări naive. Spun aceasta pentru că victoria amintită pare a fi însoţită şii de unele limitări care se resimt. Interesul acordat de proza noastră nouă formelor superioare ale vieţii intelectuale e încă slab, susţinut doar de puţine opere citabile : „Bietul Ioanide" şi „Scrinul negru", „Străinul" şi „Risipitorii", „Pe muche de cuţit" şi „Dispariţia unui om de rând". Astăzi, chiar simplii constructori ai socialismului sînt adesea oameni cu o conştiinţă ri dicată, se mişcă printre nod într-o sferă înaltă de idei politice, economice, morale şi ştiinţifice. Idealizarea tipului uman, care cu câteva vorbe de duh, o bătaie amicală pe umăr, un instinct elementar de clasă şi două lozinci rezolvă toate dilemele existenţei, ascunde o optică semănă-toristă, reactualizată şi travestită în haină contemporană. Investirea sufletelor primitive cu toate calităţile viciază câteodată pagini de proză valoroasă, imprimîndu-le o suficienţă iritantă. . O operă epică, nelipsită de certe calităţi, cum e romanul lui Ion Ruse „în portul de pescari" suferă efectele unei asemenea viziuni. Pînă şi reconstituirea amplă, cu arhitectură masivă, trilogia „Cordovanid" de Ion Lăcrăn-jan, plăteşte un tribut serios acestei tendinţe, cînd autorul, aşa cum critica a arătat, îi dăruie eroului său, ultimul ţăran intrat în gospodăria colectivă şi omul apucăturilor violent individualiste, capacitatea de a analiza cu o excepţională clarviziune politică fenomene sociale complicate şi contradictorii. Jjnventariile tematice, utile, întrucât indică zonele de viaţă neexplomie încă, au cusurul că scapă asemenea aspecte nu mai puţin importante. în era marilor dezbateri social-filozofice pe tema viitorului umanităţii, a cuceririi cosmosului, a chibenneticii şi maşinilor electronice, proza noastră e datoare să-si învingă timiditatea faţă de formele cele mai înalte ale vieţii intelectuale şi să extindă investigarea lor cu îndrăzneală fiindcă însăşi viaţa i-o cere. Poezia epică -a dobîndît în aceşti douăzeci de ani şi remarcabilă varietate sub raportul expresivităţii. în privinţa tehnicii de a nara un fapt, de a descrie o situaţie, de a face analiza reacţiilor sufleteşti sau a le sugera doar prin comportamente, de a desfăşura firul acţiunii, etc. preferinţele autorilor sînt deosebite, ilustrând marea multitudine a stilurilor cărora realismul socialist le oferă posibilităţi largi de afirmare. 0 Arta veche a povestirii, cu voluta savantă a frazei construită astfel incit să vrăjească auditoriul, răpindu-1 din realitatea imediată şi purtîndu-1 în lumea ficţiunii, îşi găseşte continuatorul principal în Eusebiil'' Camilar, devotat unui gen de proza ' lucrată, desfăşurată fără grabă în perioade ample, după o eufonie anumită. Tradiţia sadovehiană a naraţiei, susţinută în primul rîrad de cel care istoriseşte şi nu urmăreşte deloc să dispară îndărătul faptelor evocate, ci dimpotrivă îşi afirmă mereu prezenţa prin accentul ironic sau înduioşat, prin inflexiunea lirică, o continuă şi V. Em. G'alan. Cu o alcătuire poematică, proza lui Zaharia Stancu, e şi ea puternic subiectivi zată. Aici, însă, fraza construită dispare cu desăsvîrşire. Naraţia se transformă într-un lung monolog rostit „la cald", adică prin retrăirea scenelor narate. Lirismul e atît de intens şi de direct încît imprimă propoziţiilor, acolo unde e necesară sublinierea, simpla repetiţie a cuvintelor, cu o stăruinţă obsesivă, cînd nu cade în manieră, de utn mare efect. Originală e şi -tehnica proustiană după care Zaharia Stancu îşi desfăşoară naraţiunea, fără nici o planificare prealabilă, în-creddnţîndu-se spontaneităţii asociative, aducând- episoade şi 'figuri în funcţie de mişcarea capricioasă a memoriei. Nota foarte personală o dă un soi de îndârjire interioară, o luptă cu sentimente copleşitoare şi cu materia ver-brală găsită mereu insuficientă. O formulă tot lirică, dar de cu totul alt ordin aduce proza lui Geo Bo,gza, adoplând de la început o viziune poetică specială. Autorul îşi alege o perspectivă neobişnuită, geologică. Ceea ce pare deobieei înzestrat cu atributele veşniciei (cadrul geografic : munţii, apele, câmpiile), devine pentru el materie în mişcare, supusă transformărilor. Cotidianul dobândeşte astfel o dimensiune senzaţională şi Geo Bogza descrie o fată mâncând un măr ca şi cum ar fi martorul cine ştie cărui eveniment cosmic. Electrificarea satelor o vede în perspectiva luptei omului cu bezna ancestrală. Hiperbolele acestea îndrăzneţe, poetul, cum s-ar cuveni mai drept a fi socotit, le susţine prin mari falduri retorice. Fraza lui ia o înfăţişare arhitecturală, închipuie pentru imagini pieţe, esplanade, portaluri, şiruri de trepte, întrno intonaţie gravă lautreamontescă. George Călinescu practică fără dificultate o mulţime de formule epice. „Scrinul Negru", cum atrăgea atenţia cu pătrundere Al . Piru, e şi roman balzacian clasic, şi roman poem, şi roman epistolar, şi roman eseu, şi roman analitic, şi roman reportaj, care include piese brute documentare, ca proza lui John Dos Passos. Structură in'timă a stilului o dă pînă la urmă o mare frenezie imaginativă, stăpânită, un patos adus prin distanţare spirituală la materialitatea lavei împietrite. Camil Petrescu e un analist. Toată viaţa s-a războit cu calotfilia. Proza lui dispreţuieşte orice pieptănare în dauna autenticităţii, a transcrierii directe, li minare, dar electrizate de neastâmpărul intelectual. Un analist e şi Marin Preda, dar cu mijloacele prozei obiective. Tehnica lui e a naraţiei indirecte — libere, (Erlebte Rede), care reproduce viziunea subiectivă a unui fapt, aşa cum se reflectă el în conştiinţa personajului respectiv. Modelele sînt aici Dosloievski şi Faulkner. Formula de naraţiune a acestuia din urmă pare să-1 fi atras îndeosebi, nu însă în raocour-ci-urile ide timp prea dese şi schimbările de perspectivă fulgerătoare. Marin Preda utilizează cu măsură tehnica faulkneriană a istorisirii, adaptînid-o în mod original preocupărilor lui. Pe acelaşi drum merge deocamdată N. Velea, in cîteva povestiri sub formă de confesiune, mai recente, Al . I. Ghilia şi într-o măsură V. Rebreanu, care a deprinls insă arta conexării unor planuri de viaţă disparate şi a descripţiei paralele amănunţite, astfel încît . •pînă la urmă întîmplările să depăşească natura lor propriu-zisă şi să . •câştige o aură simbolică. Eugen Barbu practică o proză' nervoasă de fapte, de montaj cinematografic. Interesant e că autorul nu dispreţuieşte deloc atmosfera şi-şi susţine întotdeauna textul printr-o poezie foarte pregnantă a cadrului. Aceasta o idă epitetul de o rară frăgezime, senzaţia trează a culorilor şi miresmelor ca la Matei Caragiale. De asemenea prozatorul introduce cu abilitate monologul interior de factură heming-way-ană, atunci cînd crede de cuviinţă. Proza lui Fănuş Neagu, pe o linie în¬ rudită, acordă o atenţie şi mai mare sensitivităţii. în el se recunoaşte de pe acum un bun creator de atmosferă. La Ştefan Bănulescu cadrul natural capătă prin pînze mari pictate în tonuri sumbre, o prezenţă obsesivă, apocaliptică. D. R. Polpescu, într-o direcţie paralelă, conjugă proza de acţiune din decupaje cu cea de reconstituire a filmului vieţii interioare şi de transformare a anumitor elemente din povestire în simboluri. Textul ia la el o alcătuire poematică foarte originală. Un gen de naraţiune obiectivă „fac-tică", modernă, de mărturisire blazată, ..rece", a diverselor întâmplări atroce trăite, îl cultivă Fr. Munteanu. Către o relatare zgîrcită, cu mişcarea psihologică în subtext pare a se îndrepta în ultima vreme Pop Simion, pe cînd Al . Simion caută efectele de atmosferă prin acumularea răbdătoare a elementelor cadrului ambiant. Din arta solidă de creator a lui Liviu Hebreanu, din facultatea pe care o avea el de a face să trăiască sufletul mulţimii, descinde proza lui Titus Popovici. 'Către acelaşi tip de reconstituire obiectivă, sobră, atentă la mişcare, tinde şi Aurel Mihale, şi în nuvelele sale eliberate de o sfătoşenie cam desuetă, Remus Luca. Printre tineri, de o asemenea formulă se apropie uneori N. Ţie şi cu mai multă culoare Petre Sălcuideanu. Narator dotat, Petru Vintilă îşi caută încă un stil propriu între distanţarea ironică de obiectul istorisirii („Mister Pinkerton în ţara uriaşilor") şi reconstituirea de biografii rezumative pentru o întreagă lume („Mărirea şi decăderea Păunei Varlaam"). Capacitatea de a trăi poezia livrescă a vagabondajului pe întinsul fără margini al apelor dăruie, cred, vibraţia cea mai autentică literaturii lui Radu Tudoran, în largul său atunci cînd se lasă purtat de vîntul aventurii cu „toate pîn zele sus", după cum gustul prelungirii ipotezelor ştiinţifice prin tulburătoare speculaţii imaginative conferă povestirilor fantastice ale lui VI. Colin nota lor originală. Fenomenul cel mai îmbucurător în proza nouă îl constituie, fără îndoială, via emulaţie. Ea face autorii să-şi dispute permanent domeniile şi formulele. Cunoscătorul atît de profund al universului ţărănesc, Marin Preda, a scris un roman despre intelectuali şi acum în urmă o povestire „exotică", dar de fapt cu substrat filozofic, „Friguri". Eugen Barbu, iubitor al prozei de acţiune, încalcă în „Facerea lumii" tărâmul literaturii analitice. Numeroşi autori tineri specializaţi în povestirea scurtă, ca N. Velea, Fănuş Neagu, Pop Simion, Radu Cosaşu, ş.a. se pregătesc să înfrunte dificultăţile romanului. Alţii ca Vaisile Rebreanu, Alecu Ivan Ghilia, Ion Lăncrănjan, D. R. Popesou, N. Ţie, au şi dat piept ou ele. Căutările acestea neobosite sînt o imagine concludentă a climatului în care proza noastră nouă îşi sărbătoreşte douăzeci de ani de experienţe rodnice. O privire asupra prozei romîneşti contemporane*' de Paul Geargescu O imagine multilaterală a trecutului *' iecare epocă -vede altfel trecutul, reţinând din desfă- .""• şurarea seculară a istoriei . .îndeosebi acele elemente la care ea însăşi este sensibilă.. Aflat .pe o treaptă superioară a evoluţiei, trăind din plin revoluţia cea mai radicală pe care o' cunoscuse societatea romînească, lăsînd în urmă un război teribil şi o .lume bazată pe exploatare care-1 făcuse să sufere, scriitorul vremii noastre reflectează cu gravitate asupra istoriei patriei. El foloseşte acum o metodă de cunoaştere ştiinţifică, ştie că motorul societăţii este lupta de olasă, ştie să discearnă esenţialul de secundar. Cu ajutorul concepţiei revoluţionare despre lume a clasei muncitoare, folosind metoda materialismului istoric, el nu mai priveşte istoria ca o aglomerare sîngeroasă şi haotică de fapte, care rătăceşte bezmetic de la o bătălie la alta, ci îşi dă seama că trecând adesea prin teribile perioade, ea merge " totuşi înainte, are un sens. Marxdsmleninismul a dat scriitorilor posibilitatea să stabilească şi raportul just dintre * fragment dintr-o lucrare dedicată literaturii noastre noi. 134 masă şi erou, ca expresie a uneia din clasele în luptă, deci să tipizeze. între numeroasele cărţi ce-şi propun să învie trecutul pentru ă-1 înţelege mai bine, putem stabili trei categorii : romanul istoric ce foloseşte documentele ; evocarea aproape memorialistică a unor experienţe de viaţă; descrierea luptei partidului nostru pînă la Insurecţia Armată. Evocarea istorică a lui Eusebiu Camilar relevă calităţile morale ale poporului asuprit („Turmele" 1946), descrie cu vibraţie patriotică acte de. bravură din istoria luptelor pentru independenţa naţională („Poarta furtunilor", 1955, „Povestiri eroice", I960). Lirismul solemn predomină asupra desfăşurării epice, atmosfera asupra descrierii sociale, legenda se substituie psihologiei. C. Ignătescu sadovenizează excesiv în înfăţişarea luptelor unor colectivităţi rurale, pentru apărarea drepturilor sociale vechi, răzăşeşti, de poftele latifundiarilor („Moşia oamenilor Slobozi", 1950 ; „Mitruţ al Joldii", I., 1953, II, 1954). Faţă de aceste evocări mai mult lirice, alte romane preferă naraţiunea descriptivă, de cele mai multe ori cen trată în jurul unei figuri istorice, a unor, evenimente reale. Dintre acestea amintim : /. D. Muşat — „Răscoala iobagilor" (1952), D. Almaş — „Neculai Milescu-Spătarul" (1954), Radu Teodorii : „Brazdă şi paloş" (I., 54 ; II, 56), JV. Deleanu: „Nedeia din Poiana-Mi-resei" (1955), Mihnea Gheorghiu : „Ucenicia cărturarului" (1955), Vlalcu Bîrna : „Romanul Caterinci Varga" (1960). Ion Marin Sadoveanu reînvie cu multă culoare antichitatea pe pământul dac, într-un episod dramatic al luptei de clasă din Histria. Aceste romane, în general destul de bine orientate din punct de vedere social-istoric, caută să descrie cît mai documentat şi .exact •epoca în concretul ei, să reconstituie întreaga structură socială şi insistă asupra tipici taţii eroilor, asupra caracterelor sociale generale, fără a reuşi îndeajuns în individualizarea lor. Acţiunea epică se confundă aproape cu desfăşurarea evenimentelor social-politice. Dintre evocările lirice se detaşează „Nicoară Potcoavă" (1952) iar dintre romanele istorice bazate pe epica obiectivă „Un om între oameni" (1953— 1957). în „Niooară Potcoavă", Mihail Sadoveanu povesteşte cu mijloacele marei arte un moment tragic din zbuciumata istorie a Moldovei cînd, după moartea lui Ioan-Vodă cel Cumplit, echilibrul de forţe era în folosul celor ce> oprimau. Niooară, răzbunătorul lui Ioan-Vodă, expresie a năzuinţelor populare de libertate naţională şi socială, îşi ia, conştient de situaţia reală, ce-i era nefavorabilă, sarcina pedepsirii boierilor trădători, pentru a marca în felul acesta o continuitate necesară, chiar dacă nu imediat rodnică. Iar după ce Nicoară va cădea pradă uneltirilor, un alt erou se va ridica din popor: Ghiţă Botgros. . Apare astfel, pentru întîia dată în literatura romînă ideea istoriei ca necesitate înţeleasă. Folosind epica obiectivă, Camil . Petrescu narează amănunţit, pe baza do cumentelor, evenimentele revoluţionare de la 1848. Construit pe mai multe planuri, romanul analizează nu numai fiece clasă socială, stabillindu-i poziţia faţă de revoluţie, dar şi nuanţează cu precizie categoriile sociale din cadrul fiecărei dlase. Desfăşurarea acţiunii urmează îndeaproape dinamica luptei de clasă. Comportarea eroilor şi destinul lor sînt tipice pentru categoria socială pe care fiecare o ilustrează. Dintre eroii cărţii, domină impresionanta figură a lui Nicolae Bălceseu. Păcat doar că scriitorilor paşoptişti li.se acordă în roman o importanţă inferioară celei pe care au avu t-o în realitatea socială a vremii, iar Eliade Rădulesou e caricaturizat fără a se ţine seama de multiplele şi marile lui merite culturale. Printr-o impresionantă documentaţie, prin claritatea şi forţa lui tipologică, prim. crearea impresionantei figuri literare a lui Nicolae Bălceseu, „Un, om între oameni" rămîne cel mai bun roman istoric românesc realizat cu mijloacele prozei obiective. Tot un roman istoric, fiindcă e alcătuit pe bază de documente, trebuie considerat şi „Zorii robilor" (1950), de V. Em. Golan, carte care, pentru prima dată zugrăveşte evenimentele sângeroase de la 1907, punînd accentul pe •colaborarea proletariatului revoluţionar cu . ţărănimea răsculată. Germeni ai acestei alianţe surprinde şi Mihail Sadoveanu în ediţia mult îmbogăţită (1950) din „Nada florilor". Ou „Desculţ" (primul volum în 1948), urmat de „Dulăii" (1952), imagine deosebit de impresionantă a satului exploatat, debutează proza de evocare aproape memorialistică a trecutului apropiat. Zaharia Stancu reface monografia satului vechi, înfometat, exploatat de moşier, terorizat de primar, jandarm şi perceptor, ameţit de crîşmar şi de pqpa Bulbuc. Descrierea tăioasă, minuţioasă, insistentă a mizeriei, impresionează, în raport cu anterioarele evocări ale satului de altă dată, scriitorul pune un accent deosebit asupra deter minantelor economice, asupra răzvrătirii sociale, reliefează furia mocnită dar nestinsă împotriva împilatorilor. Răscoala de la 1907 e oglindită cu o participare psihologică nemijlocită. De altfel, întreagă această carte cu totul remarcabilă apare ca realizarea unui angajament moral, luat în urma bezmeticelor represiuni moşiereşti : „Să nu uiţi, Darie !" Ion Călugăru, în „Lumina primăverii" (1948), continuă destinul lui Buiumaş, eroul din neuitata „Copilărie a unui netrebnic". Devenit adolescent, Buiumaş trăieşte,. în acelaşi hîrbuit târg moldovenesc, mizeria sporită a primului război mondial, dar şi bucuria vestirii Marei Revoluţii din Octombrie. Adolescentul îşi sporeşte orizontul, cunoaşte dramaticele relaţii rurale. Talentul portretistic incisiv ai lui Ion Că-lugău e aici nesecat. Tot din lumea apăsată a satului ne vine şi „Aşa am învăţat carte" (1955) şi „Puntea" (1964), povestiri lirice pline de revoltă, adesea dramatice, ale poetului Dimitrîe Cor-bea. I. Puţuri publică în 1952, pe aceeaşi temă, romanul „Orbecanii". Ion Istrate evocă şi el, într-un stil popular şi excesiv regional, sub influenţa puternică a lui Creangă, suferinţele satului vechi („Din neagra ţărănie", 1957), amintire a copilăriei, în care tonul hazliu diminuează din dramatism. După remarcabilul roman realist, publicat la capătul războiului, „Sfîrşit de veac în Bucureşti", Ion Marin Sadoveanu urmăreşte mai departe evoluţia eroului său, acum adolescent, „Ion Sîntu" (1957) în începutul de veac, pînă la izbucnirea primului război mondial. Acţiunea se petrece mai ales în mediul intelectual, dar autorul subliniază cu grijă interferenţele cu muncitorii revoluţionari, influenţa socialismului asupra, tineretului în formaţie. Chiar dacă tocmai . acest aspect nu e cel mai realizat epic, el e semnificativ pentru evoluţia scriitorului. Numeroase romane publică I. Ludo („Domnul general guvernează", 1953 ; „Starea de asediu", 1957 ; „Regele Palaelibus", 1957, etc.) ce se ocupă 136 cu vervă ziaristică de politicienii burghezi şi mediul gazetăresc între cele două războaie. în acest lung pamflet cu tendinţă simplificatoare, primează anecdota. O evocare lirică a satului, cu accentul pe răzvrătire, realizează Ion Pas în ciclul „Lanţuri" (1950), în vreme ce un ciclu paralel de nuanţă memorialistică („Zilele vieţii tale", 1949), apoi „Cartea de vremuri multe" (1963), evocă îndeosebi episoade din mişcarea muncitorească. Povestindu-şi copilăria, Marin Preda reface într-un roman memorabil, „Moromeţii" (1955), imaginea satului imediat antebelic, demonstrează artistic şubrezenia micii gospodării ţărăneşti, urmăreşte influenţa nocivă a pătrunderii capitalismului în agricultură. Perioada descrisă de Marin Preda era inedită : sîntem înaintea ultimului război mondial; altele sînt şi problemele. Cu drama lui Boţoghină, ţăranul bolnav de plămîni care^şi vinde pă-mîntul pentru a putea încerca să se vindece, scriitorul aduce şi el în scenă foamea endemică apăsînd secular satele noastre; Ţugurlan este eroul revoltat ce nu mai vrea să-şi suporte situaţia şi în care descifrăm pe comunistul de mîine. Dar dacă exploatarea este şi în „Moromeţii" fenomenul caracteristic şi dominant al satului de ieri,, modul ei de a se exercita s-a schimbat; mijlocaşul Ilie Moromete are pămînt dar e asaltat din toate părţile de presiunea capitalului. Agenţii specifici ai oapitalismului (Aristide, Bă-losu) constituie un element nou în viaţa satului tradiţional, folosind metode noi. Ilie Moromete, mijlocaşul, simte din plin şubrezenia micii proprietăţi rurale, paralel cu măcinarea familiei şi eroziunea valorilor. Lăsînd acum de o parte fireştile deosebiri de valoare artistica şi inerentele particularităţi literare ale acestor cărţi, reţinem două caracteristici comune. în primul rînd pregnantul caracter autobiografic ce dă forţă concretului, relief faptelor şi uiiansmite senzaţia de autentic, de trăit, ce impresionează. în al doilea rînd, dacă aceşti prozatori descriu mizeria şi suferinţa maselor, nedreptatea vechii orânduiri, ca. Şi romancierii realişti critici din trecut, prozatorii noi aduc faţă de anteriorii lor, şi uneori faţă de ei înşişi, nu numai o perspectivă a viitorului justiţiar, dar şi o atenţie sporită faţă de revolta maselor, insistenţa asupra năzuinţelor populare şi a dorinţei de răsturnare violentă a orânduirii burgheze bazate pe exploatare. Eroii acestor cărţi caută căi de ieşire şi uneori le găsesc. Autorii doresc să stabilească legătura cu proletariatul revoluţionar chiar dacă se ocupă de medii foarte deosebite de cel muncitoresc. Prin speranţa ce străbate cele mai negre pagini, aceste evocări se deosebesc de proza antebelică, aduc un suflu cu totul nou în proza romînească. Marile mişcări sociale care au transformat ţara trebuiau descrise nu numai in modul acesta oarecum indirect, ci şi prin înfăţişarea însăşi a mişcării revoluţionare, a forţei ei conducătoare, Partidul Comunist Român. Fără oglindirea luptei partidului în condiţiile grele ale ilegalităţii, fără evocarea fi gurilor de eroi ai clasei muncitoare, de luptători încercaţi ai partidului, reflectarea trecutului apropiat ar fi fost lipsită tocmai de elementul ei esenţial, dinamic, revoluţionar. Unele romane evocă perioada antebelică. A. G. Vaida depune o mărturie dramatică a cărei valoare e diminuată de voinţa de „literaturizare" („Scîntei în beznă", 1953 ; „Clocote", 1955). Tânărul Al. Simion, aflat la primul său roman, („La marginea oraşului", 1962) descrie într-un concret sugestiv lupta organizaţiei de partid dintr-un oraş moldovenesc pentru organizarea unui sindicat forestier, pentru transformarea unui conflict economic într-o grevă politică. Se reţine prezenţa, evoluţia şi acţiunea masei muncitoreşti, cît şi atmosfera de la clubul socialist. în „Poveste de dragoste" (1962), Remus Luca sintetizează o jumătate de veac de lupte în destinul unui activist, Vidrăsan. Primele sindicate so cialiste, trădarea liderilor social-demo-craţi de dreapta, criza politică provocată de atitudinea faţă de primul război mondial, întemeierea partidului nostru, apoi ilegalizarea lui de către partidele burgheze, organizarea şi desfăşurarea de greve muncitoreşti, împletirea muncii conspirative cu aceea în mijlocul maselor constituie episoade semnificative ce tind să refacă, în momentele ei esenţiale, cinci decenii, de luptă muncitorească. Nu se poate spune că epoca războiului nu i-a preocupat pe scriitori, prozatorii căutând să descrie aspecte cât mai semnificative. „Negura" (1949) de Eusebiu Camilar, „Eroica" (1958) şi „Steaua bunei speranţe" (1964) de Laurenţiu Fulga sînt cărţi patetice, sităpînite de o atmosferă sumbră, cu pasaje dramatice dar şi -cu altele năpădite de comentarii retorice şi grandilocvente. Interesant prin ineditul observaţiei este „Jurnal de front". (1954, 1959) de H. Zincă, autor de altfel al mai multor schiţe şi nuvele inspirate din lupta antifascistă. Alte cărţi, în formula romanului de aventuri, descriu antrenant îndeosebi acţiunea de detectare şi surprindere a unor spioni furişaţi pe teritoriul republicii noastre. Haralamb Zincă a debutat în 1950 cu nuvela „Primăvara" şi are o activitate-literară bogată : „Cazul R.—16" (1953)7 „Urmele" (schiţe, 1954), „Amintire" (1956), „Ultima toamnă" (roman, 1958), „Un civil în tranşee" (1959), „Dintre sute de catarge" (roman, 1961), „Palma lui Hercules" (nuvele, 1963), „Sfârşitul spionului fantomă" (1963) etc. Acţiunile unor detaşamente de patrioţi în spatele frontului hitlerist şi evoluţia morală a unor eroi în focul luptei sînt descrise cu dinamism de Radu Lupan în „Războiul ascuns" (1961). Hotărârea unui soldat de a nu mai lua parte la un război ce nu era al său e urmărită dramatic,, emoţionant de Aurel Mihale („Fuga", 1963), autor ce surprinde de asemenea aspecte din războiul antifascist, într-un. volum de nuvele dintre care cîteva remarcabile („Nopţi înfrigurate", 1957). 13T Ma i imilţi scriitori îşi aduc de asemenea contribuţia fragmentară la un fenomen complex şi pe care nici un romancier nu 1-a cuprins încă în ansamblul său. . •Cole mai multe cărţi de proză dedicate acelei perioade şi-au concentrat însă atenţia asupra marilor transformări ce se pregăteau în ţară, unde^ lupta maselor largi era condusă de partid în ve-'derea răsturnării dictaturii fasciste, a¬ lungarea ocupanţilor hitlerişti şi eliberarea patriei.' Pregătirea şi desfăşurarea Insurecţiei Armate constituie, evident, o mişcare de prea vaste pro-poirţii şi e prea complexă pentru a fi . •cuprinsă "într-o rsingură carte. Aspecte .ale mişcării ;de eliberare organizate şi . •conduse de partid au fost reflectate însă în numeroase romane. Bine organizată, cu o dinamică epică surprinzând ritmul acţiunii, „Şoseaua Nordului" (1959) de Eugen Barbu pune accentul pe aspectul conspirativ în . •dăuna caracterului de masă al luptei partidului. Romanul' are însă calitatea •de a-i caracteriza bine pe eroi în acţiune. „Ieşirea din Apocalips" (1960) •de Al. I. Ghilia reuşeşte să sugereze atmosfera de încordare, de tensiune a momentului anterior Insurecţiei Armate. .„Pe1'muche -de cuţit" (1959) şi „Dispariţia unui om de rînd" (1963) de Mihai .Beiiiuc surprind aspecte semnificative •din acţiunile partidului în rândurile intelectualilor, evoluţia unor intelectuali •de OHgine ţărănească spre comunism. Este, de asemenea, cea mai viguroasă -şi convingătoare denunţare a sadismului '-fascist. Interesantă prin autenticitatea şi pregnanţa amănuntelor, „N-a fost în zadar" (1960) de Al. Şiperco descrie activitatea studenţilor u/tecişfi în plină teroare fascistă, reuşind să refacă - starea de spirit, mentalitatea şi atitudinea unei colectivităţi luptătoare. Fără a avea deosebite merite artistice, . •cartea impresionează prin adevărul vieţii şi dramatismul obiectiv al situaţiilor. Vladimir Colin descrie cu lirism .acţiunile antifasciste ale unor muncitori din Constanţa („întoarcerea pescă ruşului", 1959, 1961). Vladimir Colin, născut în 1921 în Bucureşti, debutează ca poet (primul volum „27 Poeme", 1947) ; ca prozator îşi păstrează lirismul („Soarele răsare în deltă", 1952), fantazia („A zecea lume", 1964), calităţi ce fac ca şi scrierile sale pentru copii („Basme", . 1953, 1955, 1963, „Basmele Omului", 1958, 1962 ; „Legendele ţării lui Vam", 1961), să cunoască succesul şi să fie traduse în multe limbi străine. Teodor Mazilu surprinde atmosfera unui cartier muncitoresc în anii împotrivirii („Bariera", 1960). Şerban Nedelcu de1 scrie acţiunea antifascistă în mediul învăţătorilor săteni, schiţînd în Nisipaş un personaj contradictoriu, interesant („învăţătorii", 1962). Ben . Corlaciu debutează ca poet („Manifest liric", 1945), scrie proză fantastică („Moartea lîngă cer", 1946), apoi după cîteva nereuşite abordează epica obiectivă descriind lupta comuniştilor în mediul medicilor cu pasaje grandilocvente ce dăunează psihologiei („Cazul Doctor Udrea", 1959). Horia Panaitescu povesteşte episoade dramatice („Arderi", 1959 ; „Zâmbetul", 1961) cu sunet autentic din aceeaşi perioadă. Mărturii interesante a publicat şi Maria Ar&ene, Tot de oglindirea acelei epoci, fără a se concentra îndeosebi asupra luptei comuniştilor, dar luminând aspecte inedite ale evoluţiei unor categorii de cetăţeni, se preocupă şi alte romane, printre care „Rădăcinile Sînt amare" (I—V, 1959) de Zaharia Stancu, „Străinul" (1953) de Titus Popovici, „Veneam din întuneric" (1962) de Nicolae Jianu, „Terra di Siena" (1962) de Francisc Munteanu, „Al cincilea anotimp" de Al. I. Ştefănescu (1963) etc. Petre Sălcwdeanu, în „Strada Lux", înfăţişează un interesant caz de involuţie politică şi morală — efect al bunătăţii neselective. Un reportaj retrospectiv despre crimele naziste („Ninge peste Ucraina", 1945), scrie dramaturgul Aurel Baranga. Tot cu mijloacele reportajului retrospectiv sînt scrise şi schitele lui loan Grigorescu („Obsesia", 1960), despre atrocităţile de la Auschwitz. Cîteva schiţe sînt remarcabile. Reiese ..chiar din această simplă enumerare, ce nu poate fi completă, şi care nu-şi propune o judecată estetică, varietatea de. aspecte din luipta partidului, reflectată în numeroasele episoade dramatice, varietate cu ajutorul căreia se poate compune o imagine în general fidelă. Nu mai este necesar să subliniem noutatea temei, fără precedent în literatura română, bogăţia ei inepuizabilă de subiecte,, idei, .aspecte, situaţii complet noi. Chiar dacă nu- s-a scris încă un roman al Rer zistenţei,. al Insurecţiei Armate şi , mai .ales al eroicei contribuţii româneşti la înfrângerea totală a fascismului, (şi aceasta se explică prin complexitatea însăşi a unei asemenea sarcini), contribuţia literaturii la cunoaşterea acelei epoci teribile nu e deloc de neluat în seamă, mai ales în ansamblul ei, dar. şi prin fiecare realizare în. parte. Să reamintim de asemeni că scriitorii noştri au reuşit să îmbogăţească literatura română ou numeroase figuri remarcabile de eroi comunişti, dintre care cei mai des amintiţi sînt Atanasie Mustea, nea Viţu, Vidrăsan, Mareş, Lieu. Oroş, Avram. Proţap, Ardeieanu, Dumitrana, Toma Voican, etc. Critica literară s-a ocupat pe larg de fiecare dintre aceste cărţi, diseutînd . adesea in contradictoriu, dar dincolo de lipsurile,, de multe ori reale, semnalate în cronici şi articole, nimeni nu poate nega că, împreună, ele constituie un capitol cu totul nou şi original al literaturii române, absolut indispensabil în înţelegerea uriaşelor transformări revoluţionare ce au urmat şi pe care le trăim. Proza satului rominesc Proza romînească s-a preocupat, în trecut, . cu o stăruinţă îndurerată, de viaţa satului, acordând ţăranului o atenţie „măsurată cu tragica lui soartă", cum spunea Mihail Sadoveanu, evocator neobosit al suferinţelor ţărănimii exploatate, creator al unor capodopere ca „Baltagul", „Hanu-Ancuţei" ş.a. Numeroşi sînt prozatorii ce şi-au adus contribuţia zguduitoare la dosarul „Gestiunii agrare", din care reamintim capodoperele lui Liviu Rebreanu — „Ion", „Răscoala" —, dramatica evocare a lui Ion Slavici — „Moarla eu noroc", romanele lui. Duiliu Zamfiresou („Viaţa la ţară", „Tănase Scatiu") sau Cezar Petrescu („Comoara regelui Dromichet", „Apostol", „1907"), din care, cu . toate limitele şi confuziile ideologice, răzbeşte seculara şi neistovita revoltă a lucrătorilor. plugari. Cu o atît de bogată şi strălucită tradiţie, scriitorii noştri, cei mai mulţi de origine ţărănească, în orice caz buni cunoscători ai realităţilor rurale, şi-au îndreptat privirea spre viaţa satului, într-o nouă perspectivă, liberaţi de limitele ideologice ale trecutului, călăuziţi de lumina 'marxism-leninismului. Am amintit in capitolul anterior cîteva romane ce evocă trecutul de suferinţă al satului, o evocare realistă realizată în epoca rezolvării fericite a prezentului socialist. Mihail Sadoveanu îşi aduce contribuţia sa de mare prestigiu deschizând drumul cu „Mitrea Cocor" (1949). Eroul cărţii este figura clasică a ţăranului sadovenian, -cristalizând în el valorile omeniei şi neînduplecarea ; numai că aici, scriitorul a subliniat mai puternic energia şi răzvrătirea eroului. Trecut prin şcoala' urii (mizeria pe moşia boierească şi chinurile războiului), fierbând de o seculară mânie împotriva împilatorilor, Mi trea Cocor nu mai ia însă calea codrilor, ca părinţii săi. Cunoscând partidul, ţăranul răzvrătit a devenit revoluţionar ; întors, după victoria împotriva fascismului, la Malul Surpat, el va conduce acţiunea îndelungat aşteptată, de expropriere a odiosului Treinăsuri, prin care ţăranii deveneau adevăraţii stăpâni. Cartea uneşte, opunându-le, trecutul cu viitorul ; se încheie cu per specti'va luminoasă a colectivizării, pentru care mai rămânea însă „de străbătut drumul spinos al înţelegerii". Mitrea Cocor constituie o figură memorabilă prin tipicitate a literaturii noastre rea-Jist-socialiste. Dacă „Mitrea Cocor" încheia cu reforma agrară, „Setea", 1958, remarcabilul roman al lui Titus Popovici se concentra asupra acestui eveniment important. Condiţiile revoluţionare în care are loc actul de dreptate determină caracteristici specifice care-1 deosebesc profund de alte împroprietăriri din trecut, ciunte, incomplete, abundînd în nedreptăţi. Lupta pentru reforma agrară e dusă de masele populare în frunte cu comuniştii (Ardeleanu, George Teodorescu); lor li se opun partidele istorice, care folosesc o politică duplicitară (baronul Papp de Zerind), dscilînd între teama de a-şi pierde cu de-săvîrşire orice suport în masa ţărănească şi rolul de exponenţi ai claselor exploatatoare ; de aici folosirea diversiunilor (aţîţarea şovină din faţa prefecturii, ciocnirea dintre Luncani şi Mo-ţogani). Lupta ia însă un tot mai accentuat caracter revoluţionar, astfel încît partidele istorice, ce se solidarizează deschis cu moşierii, se demască definitiv în faţa maselor. Meritul scriitorului este de a fi surprins condiţiile concrete, sociale şi istorice complet deosebite în care se desfăşoară evenimentul. Originalitatea cărţii stă, în primul rînd, în conţinut. Mitru Moţ este, ca şi Mitrea Cocor, ţăranul dîrz, pe care suferinţele şi condiţiile specifice ale-războiului l-au exasperat, l-au radicalizat, făcîndu-1 apt de a înţelege îndată cuvîntul partidului. Mitru Moţ era un revoluţionar care se ignora. Procesul de radicalizare a ţărănimii muncitoare e de altfel surprins şi de alţi prozatori ce explică tocmai această nouă îndrăzneală, în „îndrăzneala" (1959), Marin Preda creează, cu Anton Modan, în felul său original, un tip înrudit cu Mitrea Cocor şi Mitru Moţ. Dincolo de particularităţile artistice fireşti, cele trei figuri marchează un proces istoric : radicalizarea maselor ţărăneşti în condiţiile războiului, transformarea unei largi categorii de revoltaţi în revoluţionari, în condiţiile reformei agrare, sub influenţa directă a ideilor partidului nostru. Aurel Mihale tratează în „Ogoare noi" (1952) probleme ale alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, sub aspectul concret al activităţii SMT-urilor, iar în „Destin" (1958), sub aspectul exemplului înaintat al GAS-urilor. Munca în aceste unităţi reprezenta o dublă sarcină politică, fiindcă realizarea sau eşecul aveau nu numai o înrîurire directă asupra economiei socialiste, dar şi un ecou ho-tărîtor asupra maselor ţărăneşti în problema colectivizării agriculturii. Aşa se explică aspectul etic al muncii, devenit o problemă de conştiinţă pentru eroii cărţii. De un incontestabil merit de pionierat se bucură „Temelia" (1951) de Eusebiu Camilar, „Pâine albă (1952) de Dumitru Mircea, „Trandafir de la Moldova" (1953) de Ion Istrati. Dumitru Mircea a publicat în continuare schiţe, din viaţa satului nou şi volumul de nuvele „Oameni şi pămînturi" (1960). Dincolo de stângăciile, idilismul şi schematismeie acestor prime romane, lipsuri * provenite, în parte, din lipsa unei experienţe umane mai largi, aceste romane atacă, pentru prima dată în li teratura noastră, o temă fundamentală nouă, o experienţă socială şi psihologică cu totul inedită. Colectivizarea reprezenta lepădarea unor deprinderi străvechi, un alt mod de viaţă, noi relaţii între oameni, pe alte baze. Reflectarea literară a unor asemenea probleme şi mentalităţi cerea curaj şi de aceea ne amintim cu simpatie de Cocoran, Onufrie Ochi-de-Vulpe sau Toma Gavrilaş, eroi îndrăzneţi, ce apăreau pentru întîia dată în viaţă şi în literatură. O carte însemnată realizată pe această temă este „Bărăgan" (I. 1954 ; II, 1959) de V. Em. Golan. Autorul urmăreşte pe de o parte ridicarea unev gospodării de stat dintr-o stare jalnică la o situaţie înfloritoare, pe de alta înfruntarea de clasă din satul Lespezi ; cele două planuri nu sînt paralele ci se influenţează reciproc. Ceea ce asigură superioritatea acestei cărţi faţă de cele amintite mai sus si dedicate aceleiaşi teme este îmbinarea spiritului de observaţie cu spiritul critic ; descrierea se desfăşoară într-un cadru social precis, concret, şi aceasta contribuie la impresia generală de realitate, de viaţă ; iar spiritul critic al autorului, ce se manifestă faţă de toate personajele, inclusiv faţă de eroul pozitiv, Anton Filip, sporeşte impresia de autentic, de veridic. Cele două volume se opresc însă înaintea actului colectivizării, deşi se poate spune că-i sta bilesc solid premizele. Descrierea întemeierii unei gospodării colective avea să fie realizată într-un mod memorabil în „Desfăşurarea" (1952), nuvela, încă neîntrecută, pe această temă, a lui Marin Preda. Scriitorul reuneşte dramatismul şi precizia cu care e redată lupta de clasă în acel moment istoric, concentrarea artistică şi adîncimea analizei psihologice. Acţiunea, care se petrece într-o singură zi, dezvăluie în mod neaşteptat, dar clar, forţele sociale în luptă, surprinde deplasările sociale petrecute în ultimii ani în satul românesc (de aici şi elementul de surpriză), ca şi modificările petrecute în conştiinţa oamenilor. Motivarea socială a psihologicului e ri -iguroasă, fără a umbri din fineţea nuanţelor cu care ne-a obişnuit Marin Preda, în „Cuscrii'* (1958), Al. I. Ghilia, pro-puniînidu-şi de asemeni să descrie întemeierea unei gospodării agricole colective, împleteşte în mod original problema centrală cu aceea a mijlocaşului Petre Istrate, în jurul căreia se polarizează' şi se înfruntă forţele noului şi ale vechiului. Paralel cu sporirea şi întărirea cre-scîndă a sectorului socialist al agriculturii, fenomen istoric ce avea să ducă Ia victoria totală şi definitivă a socia lismului la oraşe şi sate (Martie 1962), prozatorii au " urmărit să oglindească acest fenomen de întărire palitico-or-ganizatorică a unităţilor agricole socialiste, însoţite de creşterea nivelului cui-tural-ipolitie al maselor ţărănimii colectiviste, obţinut în lupta noului împotriva vechiului. Amintim dintre acestea „Ana Nucului" (1953) şi „Liniştea iernii" (1957) de Remus Luca, „Zilele săptămînii'1 (1953) şi „Vara oltenilor" (1964) de D. R. Popescu, „Drum deschis" (1960) de Şerban Nedelcu, „Lenta" (1954) de Francisc Munteanu, „Casa" (1962) de Vasile Rebreanu ş.a. Dacă „Lenta" şi „Ama Nucului" reliefează creşterea tipică a unor conştiinţe în satul nou iar ..Zilele săptămînii" evidenţiază eroisimul în lupta de clasă (Matei Călă-raşu), romanul lui Vasile Rebreanu, ..Casa", analizează condiţiile colectivizării întregului sat, legând acest fenomen de înţelegerea servitutilor ce însoţesc mica proprietate. IE cazul să amintim din numeroasele reportaje pe acelea ale lui Petru Vintilă, Al. 1. Ghilia şi Paul Anghel („Victoria de la Oltina", 1961). De menţionat sînt şi reportajele lirice ale lui Traian Coşovei, cu certe valori de sensibilitate şi poezie, dar înecate adesea de un imagism sentimental şi grandilocvent. Deasemeni, proza viguroasă a lui Ion Ruse („în ijjortul de pescari"), din care se reţine primul volum. Se poate remarca - în aceste cărţi descrierea diferenţiată a forţelor sociale ce acţionează în colectivitatea sătească, înfăţişarea acesteia ca o realitate dinamică, în mişcare, împletirea problemelor politice şi organizatorice cu interesul faţă de modificările petrecute în conştiinţa oamenilor, cu dezbaterea nuanţată a problemelor morale. Creşterea pomderei problemelor etice şi sporul de nuanţare psihologică, înregistrate cu vremea, nu s-au făcut în dauna socialului, dimpotrivă, sînt rezultatul unei mai bune cunoaşteri a lealităţii, a unei mai atente cercetări a dinamicii sociale a satului nou. înlăturarea schematismului n-a putut fi de cît rezultatul unei mai adînci cercetări a vieţii noi, originală în manifestările ei necunoscute altor epoci. Profundele transformări prin care a trecut satul românesc în ultimele două decenii şi care nu-şi află precedent în nici o altă perioadă a istoriei noastre, i-au atras pe unii scriitori în crearea unor opere masive, cu o viziune globală, ce cuprinde desfăşurarea cascadei uimitoare a unor evenimente de mare însemnătate. Lucia Demetrius (fiica scriitorului Vasile Demetrius, născută la 29 septembrie 1910, a publicat înainte de război nuvele), a scris — în afara cîtorva piese care au impus-o printre dramaturgii fruntaşi — mai multe volume de nuvele („Album de familie", 1945 ; „Oameni şi jivine", 1956 ; „Oglinda", 1957 ; „Nunta Ilonei", 1960) din viaţa micii burghezii (remarcabilă este „Ultima Tauber", 1956) şi a satului nou, în care se vădeşte amănunţimea analizei. Ciclul „Primăvara pe Trînave" din care au apărut pînă acum primele două volume (I, 1960 ; II, 1963) caută să surprindă transformările petrecute în satul nostru după Eliberare. Cel de-al doilea volum se încheie desohizînd perspectivele colectivizării. Romanul are o cuprindere monografică şi se remarcă prin precizia şi meticulozitatea descrierii şi prin •— cu toate condiţiile particulare ale cătunului respectiv — tipicitatea personajelor principale, care ilustrează atitudinile sociale principale în faţa evenimentelor noi. Soluţia psihologică a eroilor, relaţiile dintre ei, modificările în conştiinţă, sînt urmărite cu migală pricepută. Ion Lăncrănjan debutează dintr-o dată cu un roman masiv. Această operă de o concepţie amplă, cuprinzătoare, este romanul în trei volume „Cordovanii" (1963). Prin intermediul eroului său, Lae, întors de pe front acasă, în sat, autorul descrie amănunţit marile prefaceri sociale şi psihologice care s-au desfăşurat în ultimele două decenii în viaţa ţărănimii noastre. „Căci, poves 142 tindu-şi viaţa Lae Cordovan o scrie, obligator, şi pe aceea a satului său Dunga-de sus de lîngă Alba Iulia"? spune Dumitru Mieu Şi : „Avem în „Cordovanii" istoria contemporană a satului ardelean şi romînesc în genere, adunată în biografia unui ţăran care traversează de la înapoierea din război pînă în ziua cînd îşi redactează cererea de intrare în gospodăria agricolă colectivă". Apoi : „Cursul acestora (al evenimentelor), co şi, în general, al existenţei satului, e urmărit din interior, problematica socială, istorică, e trăită profund, cu intensitate". I. Lăncrănjan împleteşte conflictul mare, social, din sat, cu conflictul personal, dar nu mai puţin tipic, ce-1 opune pe Lae, mai întîi celorlalţi Cordovani, apoi colectiviştilor. Cu toate particularităţile satului transilvan şi cu toate caracteristicile pregnante ale naratorului erou, valoarea tipicităţii nu scade, fiindcă tipicul nu se realizează prin îndepărtarea condiţiilor ci este expresia necesităţii ce-şi face drum, fără greş, printre particularităţile concrete. Critica a remarcat violenţa, pasiunilor, răsucirile sufleteşti ale lui Lae Cordovan, duritatea înfruntărilor lor şi ritmul narativ pe alocuri prea lent ce îngreunează îndeosebi ultimul volum. Puterea de cuprindere monografică a cărţii, bogăţia conţinutului social ca şi reuşita figură a lui Lae, fac din „Cordovanii" o carte însemnată. Schiţe din mediul ţărănesc („Seri albastre", I960.; „Luna beată", 1960), dovedind pricepere în povestire dar, pe alocuri, şi un anume idilism, a scris Costache Anton, care publică acum fragmente dintr-un roman dedicat satului nou. Cea mai urgentă sarcină pe care viaţa o pune acum în faţa prozatorilor noştri este aceea de a cuprinde problemele specifice ale satului colectivizat, în epoca victoriei totale şi definitive a socialismului la oraşe şi sate. Cel dintîi roman care a răspuns 1 D. MiCu : „O epopee a satului contemporan", Viaţa românească, 1963 (oct. 1964, 310). acestei chemări a vieţii este „Vara Oltenilor" (1964) de Dumitru Radu Popescu, 'ce analizează cu fineţe relaţiile din satul deplin colectivizat. Uzina şi marele şantier in literatura; proza citadină Deşi clasa muncitoare constituia forţa dinamică în lupta poporului pentru democraţie reală şi socialism, totuşi prozatorii progresişti de la începutul secolului s-au preocupat prea puţin, î« raport cu importanţa ei obiectivă, să reflecte artistic viaţa muncitorimii noastre ; aceasta s-a întâmplat fie datorită originii ţărăneşti a celor mai mulţi prozatori, fie prin influenţa nocivă a se-mănătorismului, apoi a poporanismului, care fie că îndepărtau pe scriitori de la descrierea vieţii citadine, fie că le insuflau oroare de ea, in bloc, deter-minîndu-i să o reflecte trunchiat, limi-tînd-o doar la mediul burghez. Dar evenimentele istorice care au urmat au reliefat atît de puternic rolul hotărîtor al clasei muncitoare conduse de partidul ei de avangardă în alungarea fascismului şi eliberarea patriei, apoi în construirea unei societăţi noi, liberate de exploatare, încît ignorarea pe mai departe a factorului esenţial, îndrumător al societăţii, a devenit imposibilă. Vom împărţi proza pe tematică muncitorească în trei categorii : evocarea, trecutului de suferinţă şi luptă al clasei muncitoare, proza uzinei socialiste, proza marilor şantiere. In ceea ce priveşte evocarea vieţii din trecut a clasei muncitoare, trebuie să menţionăm ciclul lui Ion Pas „Zilele vieţii tale", descriere înduioşată a copilăriei şi tinereţii petrecute în mediul muncitoresc, carte care pe lângă interesul ei documentar deosebit, reţine prin concretul sugestiv ce creează impresia autentică a vieţii (prianul volum apare în 1949). „Cartea de vremuri multe" (1963) de acelaşi autor — cea mai reuşită carte a sa — ne dezvăluie un portretist şi un memorialist talentat ce ştie să selecteze esenţialul, ca şi amănuntul semnificativ. „Oaie şi ai săi" (1958) de Eugen Barbu şi „La marginea oraşului" (1962) de Al. Simion se disting prin aceeaşi impresie de autentic pe care o dă concretul, amănuntul de viaţă. Existenţa zilnică a unor muncitori ceferişti în condiţiile grele ale societăţii capitaliste este evocată de Remus Luca în „Dimineaţa de Mai " (1953) şi „Poveste de dragoste" (1962). Şi Remus Luca şi Al . Simion se preocupă îndeaproape de lupta revoluţionară, dînd astfel o imagine cu totul nouă a oraşului de provincie; ambii romancieri descriu, de asemenea, pentru prima dată, cu amploare şi forţă, pregătirea şi . organizarea de către partid a unor mari greve. Fără a fi o prezentare monografică a periferiei bucure-ştene, „Bariera" (1959) de Teodor Mazilu reuşeşte să surprindă sugestiv atmosfera din vremea ultimului război şi să creeze artistic chipuri de muncitori conştienţi. : Marcând trecerea spre vremea noastră, Geo Bogza cuprinde in „Oameni şi cărbuni pe Valea Jiului" (1947) imaginea puternică a minerilor care, în condiţii extreme, dădeau ţării devastate cărbunele fără de care aceasta nu s-ar fi putut reface. Remarcabila nuvelă „Moartea lui Iacob Onisia", încorporată apoi în volumul de reportaje citat, surprinde un accident de muncă provocat de neomenia patronilor ce se mai menţineau încă. Pornind de la un „fapt divers", Geo Bogza se ridică la general şi, ou un dramatism zguduitor, atinge probleme majore. Luptând din greu cu o boală ce avea să-1 răpună prematur, Ion Călugăru scrie primul roman dedicat" efortului oamenilor din industria socialistă de a grăbi reconstrucţia; ţării —- „Oţel şi pâine" (1962), al cărui merit de pionierat este incontestabil. Dragoş Vicol în „Valea fierului" (1954) şi Nicolae Jianu în „IzvorUl roşu" (1955) caută să redea avântul minerilor în aceleaşi condiţii excesiv de grele ; M 3 tot N. Jianu dedica în 1952 un roman —• „Cumpăna luminilor" — constructorilor unei hidrocentrale. Prozatorul, la încăput ziarist, debutează cu nuvela „Ucenicul Năsturaş descoperă viaţa" (19.49). în afară de romanele semnalate şi de nuvele a publicat „Veneam din întuneric" (1962), evocare a copilăriei şi adolescenţei antebelice într-un tîrg moldovenesc. N. Jianu are forţă epică, ştie să creeze situaţii încordate, o atmosferă sumbră ce impresionează ; din păcate, relaţiile cuprind adesea o doză de neverosimil iar epicul e diluat printr-un sentimentalism verbios. Surprinzând tipuri fundamentale, căutând să definească în concret conflictul dintre nou şi veohi, scriitorii noştri au dedicat vieţii din unităţile noastre industriale numeroase romane şi nuvele ample, dintre care amintim: inegala dar interesanta „Ana Roşculeţ" (1949) de Marin Preda, „în oraşul de pe Mureş" (1954) şi „Statuile nu rîd niciodată" (1957) de Francisc Munteanu, „Oţelul" (1961) de Constantin Chiriţă, „Podul amintirilor" (1963) de leronim Şerbu şi „Dunărea revărsată" de Radu Tudoran (1961), în care autorul surprinde aspecte semnificative din viaţa unui şantier naval în zilele noastre. Radu Tudoran, autor al cîtorva romane înainte de Eliberare, se dovedeşte în cartea amintită ca şi în „Toate pînzele sus!" (1954) un prozator antrenant, cu calităţi epice, capabil să creioneze figuri interesante, deşi prea adesea face concesii unui sentimentalism îndoielnic şi şabloanelor literaturii ieftine („întoarcerea fiului risipitor", 1946). E de reţinut un roman solid din lumea petrolului („Flăcări, 1945), un „Aurul negru" mult mai sobru, mai concentrat, mai reuşit. leronim Şerbu a început să publice înainte de război. în ultimele două decenii a scris romanele „Rădăcinile bucuriei" (1954) şi „Podul amintirilor" din' viaţa unei mari uzine bucureştene. Prozatorul îşi dovedeşte calităţile de analist şi în nuvele, dintre care merită îndeosebi a fi menţionate „Hoţul" (1957), „Izgonirea din rai" (1958) şi „Nuntă în stepă" (1955). Am putea menţiona la acest capitol reportajele cu problematică largă ale lui Horia Liman, cele monografice, minuţioase ale lui Vasile Nicorovici, cele cu imagini sugestive ale tânărului Romulus Rusan, sau pe cele adesea interesante ale lui V. Vîntu, Tita Chiper ş.a. încercarea interesantă a lui T. Mazilu „Aceste zile şi aceste nopţi" (1963) dea prezenta cu ajutorul humorului lupta dintre nou şi vechi într-o uzină, a reuşit doar în satira vechiului. Reprezentanţii noului apar schematici, obtuzi şi antipatici. Lupta clasei muncitoare condusă de Partid pentru înlăturarea clasei exploatatoare şi cucerirea puterii e redată de Corneliu Leu în „Puterea" (.1964). Acţiunea se desfăşoară îndată după Insurecţia Armată, în trei zile, şi ise petrece într-un oraş de provincie. Sînt de reţinut îndeosebi asediul primăriei ocupată de comunişti de către bande de huligani ai partidelor „istorice", figura muncitorului Drăgan şi a ofiţerului patriot Vasiliu, chipuri de politicieni liberali ; din păcate, majoritatea personajelor pozitive sînt neindividualizate iar psihologia lor prezentată sărac. Corneliu Leu a mai publicat două romane („Ochiul dracului", 1956 ; „Vârsta de aur", 1957) în care dovedeşte vervă satirică. O 'altă categorie tematică, foarte înrudită cu precedenta, a format-o proza marilor şantiere socialiste, cu elanul, cu forfota lor uriaşă, cu relaţii între oameni complet necunoscuţi ce statornicesc între ei prietenii intense. Drumul 1-a deschis Geo Bogza cu preţuitul său reportaj „Porţile măreţiei" ; vibrant este patosul creării din nimic, plin de solemnitatea începutului. în romanul „Cumpăna luminilor" (1952), Nicolae Jianu caută să închege o construcţie epică în jurul ridicării unei Hidrocentrale. Reporter al avîntului („Energii" 1960) ce se orientează spre schiţa de observaţie psihologică („Nopţile tovarăşilor mei", 1962), Radu Cosasu caută feă surprindă ou pricepere psihologică trăsăturile caracteristice constructorului. Eroii săi, îndeosebi adolescenţi, sînt stăpâniţi de un entuziasm realizat în •concret, febrilitatea lor, uneori ver-bioasă, se traduce însă in construcţii trainice. Un alt tînăr prozator, încă inegal, ce s-a concentrat asupra acestui tumult creator este Nicolae Ţie. în cîteva romane — „Ora 6" (1960), „Anii tineri" (1961), „Un vals pentru Mariciea" (1963) şi numeroase schiţe el e preocupat de relaţiile noi, specifice, stabilite pe marile şantiere. Eroii săi sint tineri muncitori (Pavel Oniga, Bănică, Modoran) dornici de a se depăşi, de a trăi în spiritul eticei proletare. Cărţile amintite deşt suferă de inegalităţi în realizare şi au o construcţie deficitară, nu rar de schematism, '(fireşte, nu-1 includem aici pe Geo Bogza !), reţin totuşi atenţia atît prin noutatea tipologiei, a relaţiilor, cit şi prin entuziasmul tineresc care le insuflă. Ştefan Gheorghiu debutează cu o nuvelă, „Rotiţa" (1948), dedicată unui inovator, în schiţele publicate după aceea se preocupă cu precădere de viaţa muncitorilor. Volumul „Brăţara" (1964) cuprinde nuvelele „Singur", „Amăgiri", „Brăţara" şi „Dimineaţă de august". în ele e urmărit drumul vieţii unui tînăr, deşi autorul îl botează în fiecare nuvelă altfel, din copilăria sa mizeră pînă în momentul Eliberării care coincide cu al maturizării sale politice. Amintim şi schiţele-reportaj, entuziaste, ale tânărului Ion Băeşu. Prozele ce descriu viaţa clasei muncitoare, contribuţia ei hotărâtoare la construirea socialismului, nu sînt, fireşte, egale ca realizare artistică, ele au însă cîteva caracteristici şi merite comune. Mai întâi aducerea în literatura romînă a unui mediu social nou, şi nu a oricăruia ci al aceluia esenţial, fundamental pentru înţelegerea epocii noastre. Cu prea puţine modele artistice, scriitorii şi-au propus să reflecte viaţa şi lupta clasei muncitoare şi aceasta tocmai în momentul în care 10 — Viaţa Romînească „clasa în atac", revoluţionând întreaga societate, îşi modifica însuşi modul său de existenţă. Deci scriitorii au avut de înfrânt importante greutăţi provenind din faptul că destui dintre ei nu cunoşteau dinainte mediul muncitoresc şi au trebuit, deci, totodată, să se şi documenteze. în al doilea rînd, cărţile amintite au reuşit să creeze tot pentru întâia dată în literatura romînă un complex tipologic, isă creeze literar tipurile fundamentale ale mediului social reflectat. Unele figuri — cum ar fi Vidrăsan, Horvath, nea Viţu, Pavel Oniga — au îmbogăţit literatura noastră pe o latură esenţială. Tabloul nostru nu ar fi însă complet dacă am uita figurile de muncitori, cu roluri importante, răspândite prin cărţi cu alte teme: Anton Filip („Bărăgan-1'), Mareş („Şoseaua Nordului"), Ardeleanu („Străinul" şi „Setea"), Emil („Ieşirea din Apocalips"), Bochiş („A venit un ani") etc. etc. Am lăsat îndeosebi de o parte „Risipitorii" (1962) de Marin Preda, fiindcă romanul îmbină descrierea familiei muncitoreşti, Sterian, cu aceea a evoluţiei unor personaje din alte medii. Deşi „Risipitorii" are tendinţe cuprinzătoare de frescă, totuşi baza epică a romanului o constituie destinul familiei Sterian : Petre şi Toma, vechi activişti de partid şi copiii lor: Constanţa, care e profesoară, inginerii Vale şi Gabi, activistul Anghel. Prin evoluţia acestor fii/ ca şi a doctorului Sîrbu, de origine ţărănească, scriitorul analizează probleme specifice ale intelectualităţii de tip nou. Desigur, compoziţia socială a romanului e mai complicată, dar atenţia se concentrează, spuneam, în cea mai mare parte, asupra acestor medii. în „Risipitorii", înitîlnim o caracteristică destul de generalizată la romanele pe temă muncitorească, anume problematica etică, preocuparea specială pentru modificările petrecute în conştiinţa personajelor, ca reflex moral al revoluţiei. Recuperarea elementelor şovăielnice, confuze, asoci ale, constituie o grijă permanentă a eroilor pozitivi, îmbinată cu atitudinea intransigentă, combativă faţă de manifestările vechiului. Meritul lui Marin Preda, în „Risipitorii", constă îndeosebi în bogăţia şi acuitatea problemelor etice şi caracterologice, în condiţionarea lor socială, nuanţată în interdependenţa complexă a personajelor. Cura era şi firesc, problemele specifice ale intelectualilor au suscitat interesul scriitorilor. Dacă Marin Preda, în „Risipitorii", pune accentul asupra intelectualităţii de tip nou, alţi prozatori discută îndeosebi problema opţiunii, a aderării sau nu a revoluţiei. Aproape toate cărţile amintite pînă acum la acest capitol introduc în acţiune intelectuali, îndeosebi ingineri, dintre care unii, pasionaţi ai meseriei lor, sfîrşesc prin a înţelege dreptatea comuniştilor, alţii însă, sabotori înrăiţi, înhăitaţi cu duşmanul de clasă, se dovedesc irecuperabili. Fără a ignora că au existat asemenea tehnicieni ostili socialismului, ni se pare totuşi că unii prozatori, din dorinţa de a-şi fabrica un conflict, au exagerat cu mult peste marginile realităţii, introducând mecanic „inginerul sabotor". Menţionăm printre intelectualii eroi de romane şi grupurile de pictori, frământaţi de destinul artei lor din „Terra di Siena" (Francisc Munteanu) şi „Podul amintirilor" (leronim Şerbu); de asemenea figura bine conturată a învăţătorului comunist George Teodor eseu, factor activ în viaţa politică a satului nou, dublat de labilul Suslănesou, reprezentant literar al oportunismului („Setea"), sau prezenţa lui Andrei Sabin („Străinul"), figură remarcabilă a adolescentului răzvrătit. „Bietul Ioanide" şi „Scrinul negru" de G. Călinescu întruchipează, în arhitectul Ioanide, pe creatorul de excepţie, confruntat întâi cu realităţile teribile ale fascismului şi ale războiului, apoi cu opera monumentală de construcţie a socialismului, la care aderă total. Pus în primul volum să aleagă între fascism şi o democraţie burgheză demisionară surprinsă cu un sarcasm teribil — dar, din păcate, necunoscînd ideea comunistă — Ioanide se retrageîn apolitism. Aderarea apoliticului laicomunism nu ne e descrisă, astfel încît în al doilea volum ne aflăm de o dată în faţa unui Ioanide antrenat în opera, de construcţie ; dar tocmai opera de-construcţie este, din păcate, lăsată pe un plan secund, apărând ca un decor oarecum convenţional, valoarea incontestabilă dînd-o şi aici excelenta satiră a vechiului. Nu e mai puţin adevărat că cele două romane ale lui G. Călinescu aduc o mărturie a preocupărilor şi frământărilor prin care a trecut vechea intelectualitate romînească în ultimele trei decenii, la un înalt nivel intelectual şi artistic. De intelectualitatea revoluţionară, legată de lupta partidului înainte de Eliberare, s-a ocupat Mihai Beniuc, la început în primul volum al romanului „Pe muche de cuţit" (1953), apoi în voluminoasa carte „Dispariţia unui om de rînd" (1963). Deşi în primul volum imaginea luptei partidului nu era foarte cuprinzătoare, iar atitudinea autorului faţă de eroul principal nu era totdeauna critică, totuşi „Pe muche de cuţit" rămîne romanul care aduce pentru întîia dată în literatura romînă figuri de intelectuali comunişti, luptînd în condiţiile cumplite ale ilegalităţii. Cartea impune de asemeni atît prin situaţia originală şi interesantă în care se află eroul, cît şi prin impresia puternică de autenticitate, de viaţă, pe care izbuteşte să o comunice povestirea ; iar Atanasie Mustea rămîne un erou de care te ataşezi, pe care ou-1 uiţi. Dis-tingîndu-se printr-o construcţie extrem, de originală, „Dispariţia unui om dorind" exprimă o concepţie polemică faţă de teoria omului excepţional. „Romanele lui Beniuc — scrie Radu Popescul) — au acest caracter pasionant,.,. *•) Radu Popescu, Cronica literară di» „Viaţa românească", nr. 2, 1964. atît prin autenticitatea pătimaşă cit şi prin observarea critică da pe o poziţie transpersonală, — interesul şi plăcerea cu care se citesc depăşesc cu mult tot ceea ce poate fi defectuos în construcţia, în analiza, în echilibrul lor interior". Cu ajutorul unei parabole greu de rezumat aici, Minai Beniue fundamentează excelenţa individului prin marile" valori modeste : abnegaţia, devotamentul, statornicia ş.a. — subsumate idealului comunist. Măreţia omului stă deci nu în ceea ce-1 desparte de mase ci în capacitatea de dăruire faţă de un măreţ ideal 'universal. Deşi realizarea nu este egală pe toată suprafaţa, — remarcabilă e îndeosebi reconstituirea vieţii lui Avram Proţap, care este de fapt o reconstituire sugestivă a epocii — romanul impresionează prin bogăţia faptelor, prin forţa de acuzare a fascismului, prin interesul comentariilor eseistice, prin varietatea stilurilor literare şi prin aceeaşi comunicare directă a sentimentului de viaţă, de autenticitate. în roman se întretaie, de fapt, într-un mod cu totul neprevăzut, două acţiuni, două planuri : există un roman al lui Avram Proţap, care e, ziceam, o evocare bogată a epocii, ou satul transilvan, mediul universitar, cazarma burgheză, societatea germană după venirea lui Hitler, etc., şi activitatea de partid ce se opune eroic la presiunea fascistă, conduce masele spre răsturnarea revoluţionară a situaţiei ; există de asemeni un roman al romancierului, care e parabolic, eseu al actului de creaţie literară. E de semnalat humorul care -gâlgâie în această carte plină de situaţii dramatice. Construcţia demonstrează ideea că viaţa e plină de surprize, de neprevăzut, iar romancierul trebuie să urmeze sinuozităţile realităţii, nu o schemă prefabricată, în ansamblu, cartea e remarcabilă prin originalitatea de conţinut şi expresie. Cu „Bietul Ioanide", „Scrinul negru", „Pe muche de cuţit", „Dispariţia unui om de rînd" şi „Risipi torii" — romanul citadin romînese, destul de vitregit în trecut, se îmbogăţeşte ou noi opere valoroase. Evident, şi alte romane amintite în acest capitol îşi desfăşoară viaţa la oraş, dar fie e vorba de mici şi paşnice aşezări provinciale („Străinul", „în oraşul de pe Mureş", „Statuile nu nîd niciodată", „La marginea oraşului", „Poveste de dragoste", etc.) — fie se concentrează asupra unui mediu izolat, a unui cartier anume („Groapa", „Bariera"), fie se li mitează aproape exclusiv la o unitate de producţie, tratată amănunţit („Podul amintirilor", „Aceste zile şi aceste nopţi"), lipsind astfel cartea de caracteristica principală a citadinismului, întrepătrunderea multiplană ce corespunde complexităţii sociale ; ceea ce, fireşte, nu constituie o judecată de valoare, ci numai una de situare tematică. în orice caz e de subliniat că zugrăvirea vieţii muncitoreşti e legată strîns de marile aglomerări umane. O privire asupra Capitalei aruncă şi Al. I. Ştefănescu în „Al cincilea anotimp" (1963), carte ce-şi distribuie atenţia între mediul muncitoresc, intelectual, şi cel burghez în vremea războiului şi în primii ani de după Eliberare. Dacă mediul muncitoresc şi rapacitatea burgheză sînt descrise doar corect, romanul reţine însă prin evoluţia lui Justin Rădulescu, absolvent al Facultăţii de Filozofie, personaj caracteristic pentru deruta unei părţi a tinerei intelectualităţi în anii fascismului ; dorinţa iui de neangajate dovedeşte atît ostilitatea faţă de fascism cit şi neputinţa de a găsi o soluţie. Evoluţia acestui tînăr cam apatic şi apolitic 'spre o poziţie de angajare activă e urmărită cu simţul nuanţelor. în ansamblu, romanul constituie un proces reuşit al apolitismului şi impune figura inedită, originală literar, a lui Justin Rădulescu. Şi alte medii sociale au fost oglindite în proza ultimelor două decenii. După „Golanii" lui Liviu Rebreanu şi 147 ) „Bariera" iui George Mihail Zamfiresou, Eugen Barbu reia în „Groapa" (1957 ; 1963) descrierea mediului pitoresc şi sordid al borfaşilor periferiei bucu-reştene. Cartea se remarcă prin mari valori stilistice, care au revelat un prozator liric cu deosebită acuitate. în volumele de nuvele nu aduce nimic nou, din ;păcate, sub aspectul ideilor şi al perspectivelor sociale. în volumele de nuvele „Oaie şi ai săi" (1958) şi „Prînzul de duminică" (1962) — ce cuprind cîteva nuvele remarcabile — trecem de la un proletariat rural la periferia urbană, rămînînd astfel într-o zonă de interferenţă bine surprinsă. O mică burghezie de mahala, pitorească şi cam sordidă îşi face afacerile mărunte în mijlocul unei lumi proletare, de oare se teme şi pe care o detestă. în nuvele, ca şi în „Şoseaua Nordului", despre care am vorbit, mediul muncitoresc apare într-un concret al cotidianului ce impresionează prin senzaţia puternică de adevăr al vieţii. Mişcările dezordonate ale micii burghezii în epoca noastră sînt înregistrate cu mijloace analitice de Lucia Demetrius, în volumele amintite (nuvela „Ultima Tauber" este remarcabilă), de Iuliw Soare („Familia Calaff", 1956) şi Cella Serghi („Surorile Barată", 1958, „Cad zidurile", 1950) ; sau cu o vervă uneori cuceritoare, de multe ori excesivă, de Ury Benador în „Gablonz" (1961). Petru Vintilă scrie nuvele despre mica burghezie provincială, dintre care se remarcă în mod deosebit „Mărirea şi decăderea Păunei Varlaam". Prozator fecund, Petru Vintilă a scris numeroase reportaje („Dobrogea în marş", 1961 ; „Şoseaua milionarilor", 1961), schiţe, nuvele din viaţa minerilor („Salamandra", 1949), a satului („Ciobanul care şi-a pierdut oile", 1954), a târgului provincial („Oraş de provincie", 1954), etc. Scriitorul a debutat în 1948 cu povestiri şi versuri,. tipărind apoi multe cărţi de proză („Revolta", 1949 ; „Brazde în luncă", 1950 ; „Nepoţii lui Horia", roman, 1951 ; „Moştenirea", 1955 ; „De 148 zertorul", 1956 ; „Eroul necunoscut", 1957 ; „Linia vieţii", 1958 ; „Drumul dragostei", roman, 1963 ; etc.). Cele mai bune nuvele au fost strânse într-un volum („Pe scena vieţii", 1962). Bun povestitor, adept al prozei obiective, adesea cu scene dramatice, ştiind să "rezume sugestiv un întreg destin, Petru Vintilă are însă, adesea, tentaţia dilua-ţiei şi a naraţiunii nesemnificative, inutil încărcată. Tot din mediul mic burghez, Stefan Luca în „Balul intelectualilor" (1961) obţine efecte satirice. Integrarea intelectualului în colectivitatea satului socialist e analizată de Ştefan Luca („însemnările unui învăţător", 1963) şi Florin Mugur („Nopţile în sectorul Nord", 1964). în proza satirică obţin succese Nicuţă Tanase („M-am făcut băiat mare", etc.), Sergiu Făreăşan („Micul televizor", 1961, „Războiul Cesiumiştilor", 1963). Mediului provincial antebelic Zăharia Stancu îi dedică o carte remarcabilă — „Pădurea nebună" (1963), cu o viziune artistică originală. Dacă tradiţia literară era de a înfăţişa tîrgul de provincie ca un loc putred al plictiselii şi ratării încete, Zaharia Stancu creează un roman al lăcomiilor cumplite şi al ciocnirilor dure, peste care suflă un negru vînt romantic. Contribuţia generaţiilor virstnice Considerabilă în toate sectoarele li teraturii şi artei, contribuţia scriitorilor care, la Eliberare, creează o operă cunoscută şi recunoscută, s-a manifestat, evident, şi în domeniul prozei ; această contribuţie trebuie cercetată separat, pe de o parte fiindcă trăsăturile caracteristice ale prozatorilor vîrstnioi, azi, au fost examinate în secţiunea consacrată literaturii dintre cele două războaie, şi deci nu mai e cazul să revenim, pe de altă parte fiindcă şi problemele literaturii lor au un specific provenit din experienţa de viaţă, necesitatea unei au.to-reconsiderări etc. în anul Eliberării, Mihail Sadoveanu împlinea 64 de ani de viaţă şi crease o operă monumentală'. Iată însă că scriitorul, ce folosise presa pentru a demasca fascismul, îşi reia activitatea publicistică întreruptă în -anii războiului, militând , pentru ideile- păcii şi socialismului.-Activitatea publicistică a marelui scriitor este nu numai foarte semnificativă pentru atitudinea sa civică dar are şi o deosebită valoare artistică. In lumina transformărilor revoluţionare pe care le trăia, însuşin-du-şi concepţia despre lume a clasei muncitoare, Mihail Sadoveanu a înţeles mai profund anumite. probleme ce-1 preocupaseră -din totdeauna. Bucurîn-du-se de victoria ţărănimii muncitoare asupra vechiului ei asupritor, moşieri mea, scriitorul a consacrat reformei agrare o carte, „Mitrea Cocor" (1949), ce a cunoscut o mare popularitate atît în ţară cît şi în străinătate, fiind'distinsă cu Medalia de aur a păcii. Eroul reuneşte trăsăturile ţăranului răzvrătit din opera sadoveniană, numai că acum el nit- se mai trage în codri, ci cunoaşte drumul acţiunii juste, drumul revoluţiei. „In „Mitrea Cocor" —' scrie Dumitru Mieu *) — vrăjmăşia dintre eroul -principal şi prigonitorii hii nu mai e o simplă destăinuire în şoapte înfiorate, între două veşnicii • de , tăcere (...) Pentru întîia oară, uri erou sadovenian dabîndeşte biruinţă asupra potrivnicului nu răpunîndu-l şi logodin-du-se, apoi, cu tăcerea codrilor, ci în-genunchindu-l prin forţa unită a celor năpăstuiţi, întemeind împreună cu aceştia — în mijlocul societăţii organizate, iar nu în taina sălbăticiei — o aşezare care să cinstească numele omului". Fiindcă Mitrea Cocor nu este numai primul ţăran din literatura română ce devine revoluţionar-; întâlnind partidul, devenind comunist, el Înţelege de asemeni ceea ce răzvrătiţii de altă- iD. Micu, „Romanul romînesc contemporan", 1959, p. 81. dată din opera sadoveniană nici nu bănuiau, şi anume că soluţia definitivă a problemei ţărăneşti în epoca mecanizării agriculturii nu putea fi risipirea micii proprietăţi individuale, ci proprietatea colectivă. De aceea romanul se încheie ou perspectiva colectivizării socialiste. Mihail Sadoveanu a încercat el însuşi să scrie despre această realitate a viitorului („Păuna Mică", 1947), să o ia înaintea, timpului. Caracterul de anticipaţie a făcut ca opera sa să conţină multă aproximaţie şi fantazie sociologică,, iar epica să fie rarefiată, fără consistenţa obişnuită ; dar iubitorul de literatură sadoveniană descoperă şi aici pagini de o mare frumuseţe, ce ţin. mai ales de descrierea naturii. E de remarcat, de asemeni, că neîncrederea veche a scriitorului faţă de tehnică, asociată de el dominaţiei burgheze, face loc în „Păuna mică" unei atitudini noi, prin înţelegerea faptului că tehnica va fi acum în folosul şi în puterea oamenilor muncii. „Aventură în lunca Dunării" (1954) e într-un fel un reportaj dintr-o gospodărie agricolă de stat, o relatare a scriitorului, gospodar priceput şi atent la realizările practice, dar plină de o fantazie graţioasă şi o voie bună rar întîlnită în literatura sa. Dominantă în ambele cărţi e dorinţa de a populariza cu mijloacele literaturii această formă superioară de muncă în colectiv, pe care scriitorul o îmbrăţişează cu entuziasm. Reluînd o fermecătoare evocare a adolescenţei sale, „Nada Florilor", marele scriitor o perfecţionează artistic şi introduce amintirea primelor întîlniri cu proletariatul revoluţionar. în 1952 apare povestirea istorică „Ni-coară Potcoavă", una dintre capodoperele literaturii romîne. La baza cărţii stă textul uneia din cărţile debutului, „Şoimii" (1904), dar modificările sînt mari şi profunde. Scriitorul elimină romantismul juvenil, intriga amoroasă ce conducea acţiunea devine acum secundară, tabloul social al epocei se com 140 pletează, se îmbogăţeşte. Proslăvirea eroismului militar trece în umbră, se reliefează în schimb eroismul interior, al răspunderii faţă de istorie, faţă de popor. Scriitorul foloseşte simbolul pentru a da naraţiunii de o mare densitate poetică maxime semnificaţii. Bogăţia de idei, tensiunea trăirii, perfecţia artei povestirii dau o excepţională valoare acestui grav imn al libertăţii, concepută ca necesitate înţeleasă. în lumina marxism-leninismului, acest epi sod tragic pe care-1 trăieşte cu luciditate Niooară, devine un moment necesar în dialectica istoriei ; iar răzbunătorul Ion Vodă cel cumplit, simbolul eroului ce, în faţa •viforului advers, ţine trează făclia libertăţii. Mihail Sadoveanu s-a stins pe neaşteptate la 19 octombrie 1961, cu douăzeci şi şase de zile înainte de a fi împlinit 81 de ani, lăsând neterminate două romane, „Lisaveta" şi „Cîntecul Mioarei". Paginile scrise au fost publicate în presa literară. Poporul a cinstit devotamentul marelui artist pentru cauza poporului. Prezent în toate acţiunile care au marcat drumul nostru spre socialism, academicianul Mihail Sadoveanu a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor, vicepreşedinte al Academiei R.P.R., deputat în Marea Adunare Naţională a R.P.R. şi vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, preşedintele Comitetului român pentru apărarea păcii, membru în Consiliul internaţional al păcii, Erou al Muncii socialiste (1953) ; în 1961 i s-a decernat premiul Lenin pentru pace. în anii noştri, opera lui Mihail Sadoveanu s-a bucurat şi se bucură de o largă difuzare, semn al unei mari preţuiri, între 1954 si 1959 s-a tipărit ediţia de Opere în 18 volume. Nemulţumit de o societate pe care o detesta, şi de el însuşi fiindcă nu o putea doborî, monologînd neobosit cu pasiune si recompunînd lumea din monologul său, analist obsedat de luciditate dar neputînd să-şi depăşească subiectivitatea, urând minciuna, ipocrizia, laşitatea şi mai ales conformismul, Ca mil Petrescu a găsit în concepţia despre lume a clasei muncitoare răspuns la întrebările chinuitoare pe care le trecuse eroilor săi, fără a fi reuşit nici prin ei să le afle soluţia. Noua tinereţe a scriitorului, ce împlinise în anul Eli berării 59 de ani, s-a manifestat printr-o fertilă literatură regăsită. Bun polemist şi mânuitor de idei, Camil Petrescu scrie numeroase articole pe teme politice şi culturale, unde aduce Stringenţa argumentaţiei, putere de asociaţie şi mai ales o credinţă pasionată în idealurile socialismului. Prima nuvelă, — „Cei care plătesc cu viaţa", 1949 — redă un episod dramatic din lupta clasei muncitoare şi anume represiunea sângeroasă de la 13 Decembrie, din Piaţa Teatrului Naţional. în celelalte opere, s-ar putea spune că scriitorul îşi reia eroii şi problemele lor în acelaşi context intolerabil, al vechii sociefăţi, dar cu deosebirea esenţială că, acum, aceşti eroi nu se mai izbesc de zidul opac al neînţelegerii, ci acţionează conduşi de un ideal. Faptul că scriitorul şi 1-a ales drept principal erou pe Bălceseu este foarte semnificativ, fiindcă el reprezenta strălucit acel ataşament faţă de idei, acea tensiune teribilă, permanentă, ce i-a caracterizat totdeauna pe eroii lui Camil Petrescu ; în acelaşi timp el reprezenta şi pe luptătorul lucid, ce-şi pune întreaga pasiune în folosul unei cauze logice şi juste, intelectual de înaltă valoare ce a găsit în acţiunea utilă maselor dezlegarea propriilor sale probleme. Scrierea remarcabilei piese „Bălceseu" (1948), i-a prilejuit lui Camil Petrescu, om de' o scrupulozitate exemplară în domeniul ideilor, să cerceteze amănunţit nu numai viaţa revoluţionarului paşoptist ci şi întreaga epocă, în implicaţiile ei multiple. Rezultatul acestei covârşitoare documentări îl constituie romanul „Un om între oameni" (1,1953 ; II, 1955 ; III, 1957). Această vastă frescă a epocii de la 1848, ce depăşeşte două mii de pagini, nu a putut fi terminată, din pricina morţii fulgerătoare (14 mai 1957) ce 1-a doborît pe scriitor la 63 de ani, în plină forţă creatoare. Cam.il Petrescu, cel mai strălucit reprezentant al prozei romîneşti de analiză, supune .acum calităţile sale de. analist rigorilor prozei obiective. într-adevăr, „Un om Intre oameni" este o frescă socială în toată puterea cuvântului, în care sînt reprezentate, prin personaje ilustrative nu numai toate clasele sociale, ci şi categoriile care le compun. Prozatorul a dat o mare atenţie tuturor elementelor concrete ale epocii, îmbrăcăminte, mobilă, obiceiuri etc., căutând, asemeni lui Balzac, să sugereze situaţia socială .-şi chiar caracterul personajelor prin asemenea descripţii concrete. Fireşte, nu numai prin acestea atitudinea e fi xată, în principal, de atitudinea de «lasă faţă de revoluţie. în compunerea frescei sale, prozatorul a utilizat mişcările de masă, discuţiile, monologul interior, etc., folosind un ton îndeosebi .expozitiv, epurat de lirism şi de acea •exasperare incandescentă caracteristică romanelor anterioare. Cartea e lipsită «de un conflict central propriu, urmărind .Îndeaproape mişcarea revoluţiei, ce-i amprumută propriul său dinamism. .Dacă Bălcescu rămîne principalul personaj al romanului, el e înglobat în .epocă într-o măsură mai mare decît în piesă. „Bălcescu rămîne singurul erou Mn opera lui Camil Petrescu — scrie :B. Elvin — care optează in deplină cunoştinţă de cauză şi a cărui consecvenţă nu se datorează fixităţii sentimentelor, ci unei lucide educaţii de energie şi nestrămutare. Bălcescu nu •arată ca celelalte personaje ale scriitorului, ora şi secunda propriului lor mecanism, ci indică pe aceea a evenimentelor produse în istoria umanităţii *şi căreia i se integrează deplin conştient" 4). „Un om între oameni" rămîne un roman monumental al literaturii -noastre realist-socialiste. Marele prozator a mai publicat, în afară de cărţile ') B. Elvin, — Camil Petrescu", 1962, .pg. 177. menţionate, un volum de „Nuvele" <1953) şi piesa „Caragiale în vremea lui" (1957). Activitatea lui G. Călinescu se desfăşoară pe mai multe planuri. In afară de publicistică — „Cronica optimismului", rubrică săptămînală în revista „Contemporanul" — de un volum de poezii („Lauda lucrurilor", 1963), de opere critice şi monografii erudite de care ne vom ocupa la locul cuvenit, G. Călinescu a publicat şi două romane („Bietul Ioanide", „Scrinul negru"), — şi acestea ne interesează îndeosebi aici. Totuşi, activitatea multilaterală a scriitorului nu trebuie considerată drept o simplă calitate formală, fiindcă ea corespunde unei varietăţi de mijloace înglobate într-o viziune unitară, umanistă. Urmarea acestei caracteristici în proza lui G. Călinescu este aceea că romanul său participă la eseu, la consideraţiile asupra artei, foloseşte asociaţia erudită etc., sporindu-i astfel bogăţia de idei. Dacă „Enigma Otiliei" fusese un roman cu temelie şi schelărie clasice, în noile cărţi creşte substanţial rolul analizei psihologice şi al consideraţiilor eseistice, ceea ce era de altfel necesar ţinând seama că acţiunea se petrece în mediul intelectual, artist. „Bietul Ioanide" face procesul •unei democraţii burgheze capitularde în faţa presiunii fasciste, denunţîmd la intelectualitatea veahe laşitatea, oportunismul, meschinăria. Pentru a sublinia asemenea vicii, aliate cu sterilitatea intelectuală, autorul dublează confruntarea politică printr-o acţiune paralelă, lupta pentru succesiunea unei catedre, denunţând astfel micimea personajelor şi dintr-un alt unghi. Eroul iranianului, arhitectul Ioanide, dezgustat de mediul în care se afla, pierzîndu-şi cei doi copii ce intraseră într-o aventură de dreapta, se refugiază într-o seninătate apolitică, nerezolvând, de fapt, iniei una din problemele sale. Romanul constituie însă, neîndoielnic, o acuzaţie puternică adusă inumani taţii fasciste şi laşităţii intelectualilor aserviţi burgheziei. „Bietul Ioanide" constituie de asemenea o galerie de portrete literare admirabile, de o concentrare sugestivă rar întîlnită. Există numeroase situaţii clasice, rezolvări cu humor de calitate şi, în general, ţinuta intelectuală a cărţii o situează la un loc de cinste în proza romînească. „Scrinul n;gru" continuă existenţa lui Ioanide în condiţiile construirii socialismului. Ideea politică a cărţii este că socialismul, orânduire prin excelenţă constructivă, creează condiţiile optime intelectualului creator, constructor prin excelenţă. Acţiunea urmează trei direcţii : romanul, reconstituit prin scrisori, al Katiei de Zănoagă, care descoperă incisiv viaţa trecută a burgheziei ; romanul „foştilor", în condiţiile revoluţiei socialiste, de satiră fină ; romanul arhitectului Ioanide, ce se vrea, pe o anume latură, o carte a geniului fecund. Dacă în primele două direcţii G. Călinesou excelează în portrete, îndeosebi satirice, evocînd cu sarcasm elevat lumea stafiilor sociale, portretul bogat în sugestii al lui Ioanide nu satisface totuşi pe deplin. Impresia provine din aceea că romancierul e preocupat mai ales de monologul interior al lui Ioanide, care nu se confruntă suficient cu realitatea. Stilul bogat, sugestiv, nuanţat, e de o expresivitate excepţională. ,,Scrinul negru" este, îndeosebi prin aspectul său satiric, ca şi prin varietatea sugestiilor intelectuale, unul • dintre cele mai interesante romane apărute . în ultimele decenii. Să reţinem, de asemeni, din „Scrinul negru", în afara tradiţionalului dispreţ pentru burghezie, dorinţa entuziastă a intelectualităţii de a se integra util în măreaţa operă de construcţie a socialismului. în afara unei bogate activităţi publicistice (unele articole au' fost strânse ân volume : „Despre scris şi scriitori", 1953 ; „însemnări de cititor — Reflecţii de scriitor", 1958), piese de teatru („Pârjolul", 1954) şi reluarea în spirit critic a principalelor sale cărţi dinainte de război, Cezar Petrescu a publicat nu 152 meroase volume noi. Printre acestea amintim : „Războiul lui Ion Săracul" (1945), condamnare a sîngeroasei aventuri . antonesciene, „Vino şi vezi" (1954). nuvele despre realizări ale socialismului, episodul „Ajun de revoluţie 1848" (1958), romanul „Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mîine" (1955), pe bază de memorialistică şi observaţii reportericeşti. A murit la 9 martie 1961, la 69 de-ani,: lăsând neterminat romanul „Vădim sau Drumul pierdut" din care au apărut fragmente în 1962. Se ştie că eroul literaturii anterioare a lui Cezar Petrescu era tânărul sărac dar ambiţios ce reuşea să urce prin mari eforturi -în ierarhia vechii societăţi ; dar ajuns acolo unde dorise, el privea în jurul său şi făcând procesul lumii burgheze o condamna, el simţindu-se un învins, lipsit de soluţii şi perspective. Acum, în lumina socialismului, romancierul face procesul burgheziei din afara ei şi o condamnă în bloc, reface critic evoluţia eroului său, văzîncf cauza eşecului în Compromisul acestuia cu societatea capitalistă. „Descoperirea! cea mare a scriitorului, — scrie Mihai Gafiţa1) — temeiul ataşamentului său faţă de noul regim, stă în constatarea modificărilor aduse de socialism în sistemul de relaţii dintre individ şi societate". Şi : „Scriitorul devine preocupat să afle un drum al intelectualului în cadrul acestei societăţi noi, pe măsurat modificărilor intervenite". Din păcate, diluarea, verbozitatea ziaristică vizibilă încă de la sfârşitul deceniului al treilea, . diminuează valoarea prozei sale, care rămîne mărturia evoluţiei unui scriitor altă dată în derută, spre soluţia salvatoare a socialismului. Ion Pas se impune în aceste două decenii prin două. cicluri de romane '.¬ „Lanţuri", evocare a suferinţelor trecute ale ţărănimii şi „Zilele vieţii tale", prima descriere mai amplă a mişcării !) Mihai Gafiţa : „Cezar Petrescu", 1963, pg. 318, 319. muncitorimii bucureştene. Proza, pe bază memorialistică a lui Ion Pas e predominant lirică şi se remarcă îndeosebi prin portretistica sa („Carte de vremuri multe", 1963).. Aşa cum s-a mai spus înainte, Ion Pas are de.asemeni meritul de a fi realizat cea dinţii evocare mai cuprinzătoare a vieţii şi luptei clasei'muncitoare în primele decenii ale secolului nostru. Ion Marin Sadoveanu îşi continuă ciclul început cu „Sfîrşit de veac în Bucureşti" (1942) printr-un „Bildungsroman", în care povesteşte formarea intelectuală şi morală a unui tînăr la începutul secolului („Ion Sîntu", 1957). Se reţin îndeosebi paginile ce evocă atmosfera intelectuală a vremii cît şi cele ce analizează influenţele artistice exercitate asupra eroului, iar mult mai puţin reconstituirea mediului socialist. „Taurul mării" (1962), reînviere a anticei Histrii, are pagini plastice, sugestive, cu deosebire cele închinate mării. In Ion Marin Sadoveanu se remarcă un colorist dens, un liric al senzaţiilor ce se supune disciplinelor prozei obiective. A murit în februarie 1964, la cîteva luni după ce împlinise 70 de ani. Dintre scriitorii vîrstnici care şi-au adus contribuţia la dezvoltarea prozei noi, reamintim pe regretatul Ion Călugăru, stins prematur la 54 de ani (a murit la 22 mai 1956), care a publicat romanele „Lumina primăverii" (1948) şi. „Oţel şi pîine" (1949 ; 1952), scenariile dramatice „Ion şi Salomeia" (1947) şi eseul „Clovnul care gândeşte" (1949) , nuvelele „Am dat ordin să tragă" (1948) şi „Măseaua stricată" (1949) ; în presa literară au apărut postum fragmente dintr-un interesant jurnal intim. Poetul DemO'Stene Botez a fost prezent şi în proză. în afara cîtorva însemnări de călătorie prin ţări străine, reamintim romanele psihologice „Obsesia" (1946) şi „Oameni de lut" (1947). Cel dintâi înfăţişează două cazuri de obsesie erotică (medicinistul Costel şi aşezatul conu Ghiţă), celălalt descrie ou amănunţime o dramă ţărănească, petrecută într-o familie tiranizată de bă- trînui beţiv Vasile Volcu. Ulterior, câteva volume de nuvele descriu viaţa nouă a satului şi a intelectualităţii. Scriitorul surprinde întâmplările semnificative pe care le cercetează cu .mijloacele analizei. Amintim de asemeni pe Ionel Teodoreanu, cu o sobră şi interesantă carte de potretistică („La porţile nopţii", 1946), pe poetul Ion.Vi-nea (au apărut fragmente din romanul dedicat presei din trecut, -— „Lunatecii"), Vry Benador. („Gablonz", 1961), Henriette Yvonne Stahl, cu partea a doua la romanul „Voica" şi fragmente dintr-un nou roman ; I. Peltz („Vadul fetelor", 1949). Poetul V. Voiculescu a scris în ultimele două decenii, pe lîngă versuri, numeroase proze ce vor fi publicate postum. Cîteva schiţe, apărute pînă acum, sînt relevabile. Lucrări interesante a publicat şi Felix Adercă. Surprins de Eliberare ia vîrsta patriarhilor (născut la 19 sept. 1882), vigurosul prozator Ion Agîrbiceanui găseşte energia de a lua atitudine civică progresistă, îndeosebi ca luptător pentru pace. Prozatorul îşi îmbogăţeşte monumentala sa operă cu noi pagini: „In ultimele decenii •— scrie Mircea Zaciu — scriitorul a îmbinat satira cu lirismul amintirilor, dînd, din acestea, cîteva volume noi de o iiimitoare prospeţime şi intensitate a poeziei, „Din copilărie", „File din cartea naturii". Eugen Barbu în 1957, romanul „Groapa" • revela brusc un talent-deosebit. Scriitorul, născut în Bucureşti la 20 februarie 1924, debutase în ziaristică în 1945. Cartea, situînidu-se în tradiţia „Golanilor" lui Rebreanu şi a „Barierei" lui G. M. Zamfirescu, înfăţişa lumea pestriţă şi adesea interlopă a periferiei bucureştene. în groapa Cuţarida, trăiesc laolaltă hoţi, ca Paraschiv şi Bosoncea, cîrciumari speculanţi ce fac afaceri dubioase,-dar şi oameni, cumsecade ce îşi câştigă cumplit de greu o existenţă precară. Criîicată pe drept pentru lipsa de perspectivă socială, cartea a mai suferit şi atacuri neîntemeiate privitoare la stil, vocabular, etc. Scriitorul a remediat, într-o nouă ediţie (1963) lipsurile remarcate, ocupîndu-se şi> de mediul proletar, pătruns de revoltă faţă de «rânduirea burgheză. Capacitatea de . •creare a atmosferei e cu totul deosebită ; portretul rapid şi sugestiv, vorbirea violent colorată, obiceiurile inedite, adesea crude ale celor de „la i'und", stilul bogat şi elegant, dovedind un artist priceput, au situat „Groapa" printre cele mai frumoase cărţi ale ultimelor două decenii. Prozatorul s-a impus, de la început, printr-o remarcabilă acuitate a senzaţiilor, forţă ce apare, deasemeni, în volumele de reportaje („Pe un picior de plai", 1957 ; „...Cît în 7 zile", 1960) în care prozatorul ia contact direct cu realităţile construirii socialismului, în reportaje, scriitorul îmbină fericit eseistica şi lirismul. Alte lucrări în proză („Tripleta de aur", 1956 ; „Unsprezece", 1956) consacrate sportivilor, nu sînt de reţinut. Paralel . •cu apropierea directă de viaţa nouă, prin reportaj, prozatorul trece la investigarea trecutului apropiat al clasei muncitoare prin nuvele („Oaie şi ;ai săi", 1958 ; „Prînzul de Duminică", 1962) şi roman („Şoseaua Nordului", 1959). în nuvele apare o lume de interferenţe, periferia bucureşteană şi proletariatul satului (Oaie şi ai săi sînt ceferişti, locuind în sat, legaţi încă de munca pământului). E deci un mediu de tranziţie între sat şi oraş. Eroii săi .sînt oameni paşnioi, blajini, care, exasperaţi de mizerie şi suferinţă — efecte ale exploatării — sfârşesc prin a se revolta cu o îndîrjire neaşteptată. Remarcăm, dintre nuvele, „Tereza", „în lumina lunii" (episoade din lupta comuniştilor pentru doborîrea fascismului, înglobate apoi în romanul „Şoseaua Nordului"), „Munca de jos" şi „Oaie şi ai săi" ; din al doilea volum, „înmormântarea lui Dumitru Alexandru", „Domnişoara Aurica" şi „O canistră cu 154 apă". Naraţiunea e concentrată, dramatică, evocarea surprinde concretul vieţii, redat plastic. Pilonul liric nu a dispărut, dar e difuzat discret în epic. O situaţie dramatică („Pe ploaie") se încheie, din păcate, meschin, o alta („Un pumn de caise"), degenerează în umanitarism dulceag şi neverosimil. Prin forţa concretă a evocării, prin acuitatea senzaţiilor şi 'dramatismul conoentrat al expunerii, nuvelele reuşite ale lui Eugen Barbu constituie o bună descriere a periferiei bucureştene anterioară eliberării. Cu „Şoseaua Nordului" (1959), prozatorul experimentează epica obiectivă. Acţiunea strânsă a romanului antrenează o serie de episoade, emoţionează. Eroii cărţii trăiesc vremea apăsătoare a ocupaţiei fasciste ; comunişti, ei întreprind acţiuni folositoare dar primejdioase. Dumitrana, Mareş, Ina, Niculescu se reliefează pe planul acţiunii, foarte puţin, însă, pe cel al conştiinţei, care rămîne insuficient investigat de autor. „Şoseaua Nordului" constituie una din realizările romanului nostru ce evocă lupta maselor, condusă de comunişti, în vederea pregătirii Insurecţiei Armate. „Facerea «lumii" (1964) se petrece în zilele noastre. Nucleul romanului îl constituie o întreprindere de curând naţionalizată, şi acţiunile noului director, fost muncitor, pentru transformarea locului său de muncă într-o întreprindere socialistă. Treptat, însă, sfera ide interese se extinde, cuprinzând personaje din medii variate. Ca şi cărţile anterioare, „Facerea lumii" dovedeşte posibilităţile scriitorului în surprinderea autentică a vieţii muncitorimii noastre. „Reuşita o m㬠soară înainte de orice faptul că Filipache, noul director, membru de partid din ilegalitate, trecut prin şcoala închisorilor politice, reuşeşte să devină personajul cel mai interesant din roman", scrie Ov. S. Cro'h mâini ceanu, în judicioasa lui cronică („Gazeta literară", XI , 19 (529), 1964). Şi, tot acelaş : „Restul lucrătorilor din tipografie e lăsat însă aproape în întregime să facă figuraţie (...) Sentimentul reacţiilor ina-sei. nu dispare totuşi pentru că regia e bună şi fiecare apariţie se produce la timpul potrivit, iar replica individualizează figurile atîta cit trebuie"... „Adversităţile, frământările nu izbutesc să sugereze o înfrîngere de principii, de sisteme morale, de concepţii diferite asupra omului. Prea se raportează totul la necinstea citorva indivizi, a căror comportare detestabilă e de altfel evidentă aproape oricui..." „De lipsa unei acute problematizări suferă şi toată istoria fetei lui Filipache". Autorul îşi utilizează din plin „paleta picturală într-o serie de evocări şi tablouri admirabile. Eugen Barbu se dovedeşte încă o dată un prozator-poet, atras de pitoresc şi de culoare..." „Acesta e alt aspect solid al cărţii după prezentarea figurii lui Filipache, reliefată viguros pe fundalul clasei sale..." Geo Bogza Debutând ca reporter, pamfletar şi poet, Geo Bogza îşi unifica, după Eli berare, cele trei filoane, astfel încât ceea ce fuseseră direcţii şi preocupări, devin caracteristici ale artei sale. Geo Bogza a dat prestigiu literar -eportajului, pe care proza burgheză îl degradase, inlfuzîndu-i un lirism patetic, grav, cu imagini memorabile. Aproape toate scrierile sale au /ioienţa pamfletului direct, chiar in obiectivele sale social-tpolitice. De la reportaj, scriitorul a reţinut atît promptitudinea în atacarea temelor celor mai actuale, obişnuinţa de a scrie doar despre ce a cunoscut prin experienţă directă, personală, cît şi atenţia extremă la aspectele realităţii, la viaţa cea de toate zilele, la faptele diverse. Prozatorul nu inventează, nu afabulează întâmplări, personaje, acţiuni, ci are o încredere desăvârşită în elementele realităţii observate şi transcrise ca atare. Fantezia sa poetică e totuşi remarcabilă şi ea constă în capacitatea scriitorului de a descoperi extraordinarul sub aparenţa banalului. Căci ceea ce pare altora obişnuit sau chiar banal, ascunde, pentru Geo Bogza, o mulţime de relaţii ce integrează faptul într-un context inedit. Spre deosebire de reporterul burghez care aleargă după fapte senzaţionale, Geo Bogza descoperă în cele mai neînsemnate, aparent, fapte, legi istorice. De aici obişnuinţa de a prezenta cotidianul sub aspectul senzaţionalului. Caracteristicile literaturii lui Geo Bogza constă într-un anume echilibru între realitate şi fantezie, între fapte şi semnificaţia lor. în cele mai bune pagini ale sale, reporterul şi poetul se echilibrează, se completează, scriitorul redă cotidianului poezia pe care o extrage din cotidian. Cînd faptele se rarefiază, poezia nu mai e substanţială, comentariul se dilată, grandiosul devine grandilocvent, gravitatea melancolică devine emfază monotonă. Fantezia poetică foloseşte mai multe procedee pentru a ne dezvălui sensul, semnificaţiile vieţii de fiecare zi. în primul rînd, se descoperă dimensiunile adânci, in timp, ale faptului relatat. în valea Jiului, minerii văd întipărită, în stratul de cărbune, urma unei frunze, amintire străveche a pădurilor carbonizate; atunci, imaginaţia poetului reînvie cadrul şi freamătul lui se simte în galeriile subpămîntene. Alteori, se stabilesc •relaţii spaţiale, faptul concret e înglobat într-un context uriaş, capătă proporţii epopeice. Contemplând efectele luminoase ale unui bec electric instalat într-un sat, Geo Bogza reintroduce acest fapt izolat în contextul măreţ din care făcea parte, în acţiunea iniţiată de partid de a scoate pământul românesc din străvechiul întuneric. Printr-o suită vertiginoasă de asociaţii istorice, în timp şi spaţiu, faptul concret capătă un ecou colosal. O altă caracteristică a prozei lui Geo Bogza, un alt mod de manifestare a fanteziei artistice, e raportul dintre om şi natură. Pentru el, natura e o dina mică dramatică, un cîmp uriaş de bătălie, Ceea ce altora le apărea drept static şi pictural, lui Bogza îi apare ca dinamic, dramatic. Munţii sînt cetăţi luate, cu asalt de furtuni, , rîul îşi taie drum prin lupte grele, filoanele de-aur nu- sînt „zăcăminte" ci aurul, „lichefiat şi zăpăcit", fuge, se strecoară, se ascunde, hărţuit, urmărit, filoanele aurifere se răspîndesc în masa muntelui ca sistemul nervos într-un corp omenesc, etc. Deci natura nu e un dat static ci o permanentă transformare, o devenire, nu este un etalon al eternităţii ce ar strivi fragila şi trecătoarea fiinţă umană, ci o neîncetată şi violentă ciocnire între contrarii, o bătălie permanentă, de unde şi senzaţionalul titlurilor. Pentru ca natura să nu mai fie eternă, statică , şi pitorească, ci dinamică, violentă, patetică, a fost necesar ca prozatorul să o privească la propria ei scară geologică, de unde necesitatea amintitei coborâri în timp, în trecutul străvechi. în această perspectivă geologică şi universală, orice descriere de natură devine un reportaj dintr-un război în curs, pe care-1 urmărim cu emoţie. Bogza nu opune naturii individul izolat, ci umanitatea. în lupta sa străveche şi glorioasă, intrată acum în faza ei superioară, socialistă, raţiunea umană domoleşte şi fertilizează natura : de aceea el va lăuda munca minerilor şi în genere a muncitorilor ce fac materia lentă să fie folositoare omului, îndiguirea şi canalizarea apelor, electrificarea.... Pentru Bogza, toate, cuceririle tehnice sînt semne ale. biruinţei raţiunii umane asupra naturii neraţionale. Motorul acestei evoluţii explozive, lupta de clasă, a dus la biruinţa socialismului, cea mai mare descătuşare de energii din istorie. Prozatorul laudă îndeosebi capacitatea omului comunist de a prevedea viitorul şi de a-1 organiza raţional. Cum am văzut, printre mijloacele de plasticizare şi concretizare a realităţii, de transmitere a unei puternice emoţii, Geo Bogza foloseşte, pe lîngă integrarea faptului concret într-un context de mari proporţii spaţiale şi temporale, şi procedeul descrierii materiei ca pe un proces viu, dramatic, procedeu ce exprimă o viziune dinamică. Dar această etapă analitică de concretizare plastică nu este şi ultima. . Scriitorul descoperă, în concret, simbolul, întîl-neşte, în cazul particular generalul, transmite deci idei încărcate de o mare forţă emoţională. Aceasta se datoreşte concepţiei scriitorului ce reface unitatea dialectică a lumii. în toţi aceşti ani, Geo Bogza a rămas un pamfletar, în cel mai nobil înţeles al cuvîntului ; ziaristul ce a demascat cu vehemenţă artistică vechea orînduire bazată pe monstruoasa exploatare, a participat, în anii noştri, cu aceeaşi pasiune contemporană, nu numai la biruinţele socialismului, dar şi la toate etapele luptei pentru pace. Gravitatea sa fundamentală se manifestă în fraze ample, ce se desfăşoară solemn, cu repetiţii poetice avînd drept scop sublinierea ideii, cu imagini vii, sintetice, adesea memorabile. In primul an după Eliberare, Geo Bogza publică (1945) „Cartea Oltului", reportaj masiv ce însoţeşte rîul de • la izvor la contopirea cu Dunărea, carte a frumuseţilor ţării, dar şi denunţare a sălbaticei mizerii în care oamenii noştri, pe atunci, erau ţinuţi. „Cartea Oltului", prin viziunea sa dinamică a naturii, este însă şi lauda energiei, a curajului şi perseverenţei, o poetică Simfonie Eroică. „Pe urmele războiului în Moldova" (1945) e un reportaj despre dezastrele războiului, în timp ce „Oameni şi cărbuni în Valea Jiului" (1947) descrie vitejeasca luptă a minerilor cu natura, cu urmările războiului, cu exploatatorii ce mai dăinuiau, pentru a da ţării devastate cărbunii de care avea o. imperioasă nevoie. Alte reportaje, scrise cu aceeaşi forţă artistică; („începutul epopeii", 1950 ; „Porţile măreţiei", 1951 ; „Tablou geografic", 1954), aflate împreună cu alte lucrări în proză (Reportaje,, pamflete, articole) în cu prinzătorul volum „Pagini contemporane" (1957), dovedesc aceeaşi pasiune combativa pentru actualitate. între timp, Geo Bogza a continuat să publice, sporadic, poezii, pe. care nu le-a strâns în volum. în 1960 au apărut cinci volume de opere intitulate „Scrieri' în proză". Născut la 6 februarie 1908 în Ploieşti, Geo Bogza a debutat în 192"7. Scriitor al realităţii nemijlocite, al actualităţii, el a dat reportajului virulenţa pamfletului şi concentrarea plastică a poeziei, riidilcîndu-1 la nivelul marei arte. Eusebiu Camilar S-a născut la 7 octombrie 1910, în Udeşti (Suceava) dintr-o familie de ţărani. Cunoscut, la Eliberare, şi ca poet, dar mai ales drept povestitor, publică un volum de nuvele „Avizuha" (1945), în care continuă atmosfera sumbră, violentă, cu viziuni prăpăstioase din „Cordun" şi „Prăpădul Solobondei", cărţi ce pornesc de la denunţarea indignată a mizeriei ţărăneşti. Apoi, prozatorul scrie' două romane: „Negura" (I, 1948, II, 1948 ; ediţia revăzută, 1961), carte ce acuză în aceeaşi tonalitate sumbră, vineţie, într-o atmosferă de furtună acumulată, suferinţele ţărănimii (Coston Cimpoieşu), minate de neoameni ca Vartic, într-un război ce nu era al poporului nostru. „Temelia" (1951), primul roman despre gospodăriile colective, ce exprimă dragostea autorului pentru ţărănime, deşi are pasaje realizate, suferă de pe urma unei acţiuni stîngace şi a personajelor schematice.' Deşi a scris romane, Eusebiu Camilar rămîne un povestitor, evocînd într-o atmosferă de baladă voinicească („Valea Hoţilor", 1948) răzvrătirea ţărănimii împotriva exploatării moşiereşti, întâmplări dramatice de pe vremuri („Inimi fierbinţi", 1963), sau vitejia străbunilor în apărarea vetrei („Poarta furtunilor"). Uneori, povestitorul e duios şi sentimental („Nopţi Udeştene", 1960), alteori de un patetism învolburat, sau de o solemnitate cam rigidă. Talentul său de povestitor autentic şi de poet i-au îngăduit să facă excelente traduceri din „1.001 de nopţi" (1956) şi din poezia clasică chineză. în tradiţia povestirii moldoveneşti, Eusebiu Camilar s-a situat ca discipol al lui Creangă şi Sadoveanu, stilul său mergînd spre valori populare, regionale şi orale, cu căutarea calofilă, uneori excesivă, a vorbelor vechi, cronicăreşti ; uneori însă, influenţa stilistică a lui Sadoveanu merge pînă la pastişă (unele file din „Povestiri eroice", 1960 şi „Pămîntul zimbrului", 1962). Dacă proza lui e surpată pe alocuri de emfază şi grandilocvenţă, iar stilul frumos e ros cîte o dată de manierism, dacă epica de fabulaţia de largi proporţii nu-i e la îndemână, Eusebiu Camilar este un povestitor cu mari posibilităţi în proza de atmosferă, care reuşeşte să dea naraţiunii un aer grav de legendă. Această atmosferă de legendă se întîlneşte şi în „Turmele" (1946), carte ce realizează cel mai bine echilibrul calităţilor lui E. Camilar. „Turmele" e povestea unor sate de ciobani maramureşeni care, spre a nu se supune apăsării grofeşti, transmi-grează în Moldova, unde înfruntă cu dîrzenie lăcomia boierească. Povestitor liric, cutremurat în faţa naturii, creator de solemnă atmosferă legendară şi practicant al stilului frumos, Eusebiu Camilar rămîne, ân primul rînd, un evocator al suferinţelor trecutului, un elogiator emoţionant şi solemn al frumuseţii patriei şi al marilor virtuţi morale ale poporului. V. Em. Ga/an Debutând ca ziarist (după Eliberare, lucrează la „Victoria" lui N. D. Cocea, din 1946 e redactor la „Scânteia") şi ca prozator satiric (nuvela „Calul tui moş Eftimie", 1950, pamfletul „Memoriile agentului Teică Pasăre", 1947, majoritatea schiţelor din volumul „De la potop încoace" 1958), V. Em. Galan şi-a păstrat multă vreme, drept compo nente ale literaturii sale, obişnuinţa de a porni de la fapte reale, observate direct — ca în „Bărăgan" — şi filonul satiric, care uneori ţâşneşte mai puternic. în primul său roman, „Zorii robilor" (1950, 1961) e înfăţişat un episod inedit şi semnificativ al revoltelor din 1907, acţiunea de solidarizare a muncitorilor ceferişti din Paşcani cu ţăranii răsculaţi ; sînt de remarcat, de asemeni, reuşitele pagini ce satirizează mediul politicienilor burghezi. Ironia se manifestă şi în comedia de moravuri „Prietena mea Pix" (reprezentată în 1960 ; în volum 1953). Dintre. nuvelele şi schiţele prozatorului se reţine îndeosebi „La Răzeşi", foarte frumoasa evocare de atmosferă a unui sat izolat, încremenit sub apăsarea mizeriei şi a prejudecăţilor speculate abil de chiaburul Iosub Prisăcaru ; ridicarea înceată dar oefinitivă, în condiţiile revoluţiei socialiste, a ţăranilor, e descrisă cu o atenţie nuanţată şi pricepută. Prin densitatea atmosferei şi precizia psihologiei sociale, „La Răzeşi" e una din cele mai bune nuvele apărute în ultimele două decenii. Mai amintim volumele de povestiri („Mesajul lui U-Iun-Tuo", 1955 ; „Vecinii", 1955) despre -viaţa nouă a ţăranilor chinezi, pe oare scriitorul a cunoscut-o într-o călătorie mai îndelungată. Dar opera cea mai populară a prozatorului este romanul „Bărăgan", din care, pînă acum, au apărut două volume (I, 1954 ; II, 1959). în anul publicării primului volum al romanului, V. Em. Galan împlinise 33 de ani (s-a născut la 15 februarie 1924, în Săveni—Dorohoi, regiunea Suceava) ; se afla, deci, la începutul maturităţii sale artistice. „Bărăgan", a cărui acţiune se petrece în 1948, povesteşte procesul transformării unei gospodări; agricole de stat situată în Balta Ialo-miţei, dintr-o fermă falimentară într-o bogată unitate socialistă. Cel ce conduce această acţiune este directorul nou numit al G.A.C.-ului, Anton Filip, muncitor cu experienţa muncii de partid, om cinstit şi întreprinzător. Acţiunea înglobează de asemeni viaţa satului vecin, Lespezi, cuprins treptat de tumultul revoluţiei. Dacă primul volum insistă asupra acţiunii lui Anton Filip, cel de-al doilea — ale cărui fapte se desfăşoară într-o singură noapte — se preocupă îndeosebi de frămîntările din sat, frămîntări întreţinute de elemente reacţionare. Anton Filip e un om de acţiune, ale cărui hotărîri repezi, descumpănesc uneori pe colaboratorii săi, deşi ele sînt solid gîndite şi se dovedesc juste. Caracterul său se dezvăluie şi în acţiune, ca o energie neistovită, îndrumată de un spirit practic, gospodăresc, atent la amănunte, dar fără a pierde din vedere obiectivele principale. Anton Filip este unul dintre cei mai realizaţi eroi pozitivi ai prozei noastre realist-soeialiste. Simpatia cititorului se îndreaptă şi spre inginerul agronom Matei, fire năvalnică, uneori pripită, dar stăpânită de pasiunea muncii sale, om cu intenţii excelente şi capabil de perfecţionare. Printre personajele negative se reliefează chiaburul Erhan, care, în volumul al doilea, devine aproape figura din prim plan a cărţii. Deosebit de abil, Erhan îşi dă seama că forţele revoluţionare nu vor putea fi învinse şi trece alături de ele ; dar interesele sale de clasă, cît şi mentalitatea achizi-tivă, îl trag înapoi, spre duşmanii socialismului. Contradicţiile lui Erfian sînt analizate minuţios, cu spiritul nuanţelor. V. Em. Galan practică proza obiectivă, deşi în al doilea volum ponderea analizei psihologice creşte mult. Povestitor minuţios, el are o deosebită grijă faţă de amănunte, notează toate faptele, gesturile, vorbele personajelor, eomentîndu-le, ceea ce contribuie la o cit mai exactă reflectare, dar în acelaşi timp generează şi o anume încetinire a ritmului narativ. Carte ce reflectă începuturile transformării socialiste în agricultură, „Bărăgan" rămîne ca unul din cele mai reuşite romane pe teme actuale. Al I. Ghilia Debutează în publicistică în 1948, Ia 18 ani (născut la 1 martie 1930, în satul Ghilia, Dorohoi), îşi tipăreşte primul volum — povestirea „Fraţii Huţulea" în 1955, iar primul roman — „Cuscrii" — în 1958. Al . I. Ghilia a practicat intens reportajul literar („Cântece de drumeţie", 1958 ; „Scrisori din Bărăgan", 1960 ; „Asaltul timpului", 1961), descriind realizări ale oamenilor muncii, la început într-un ton liric, adesea impregnat de sentimentalism, apoi mai viu, mai dinamic. Ultima carte de reportaj — „Insula speranţei" 1963 —. ne vorbeşte despre viaţa nouă, liberă şi eroică a poporului cufoan, folosind o compoziţie cinematografică, alternând descrierea concretă, la faţa locului, cu texte oficiale, telegrame, tăieturi din ziare, poeme în proză — proprii — monologuri interioare etc. Cu unele repetiţii şi lungimi, impresia generală e vie, trepidantă, reuşind să transniită cu emoţie entuziasmul constructiv ce însufleţeşte insula speranţei. „Cuscrii" (1958), e un roman al satului de azi, descriind conflictul între forţele noului, ce doresc întemeierea unei gospodării agricole colective, şi cele retrograde, ale vechiului, ce se opun acestui proiect. Lupta pentru colectivizare e îmbinată firesc cu un alt conflict, ce-i opune pe doi tineri care se iubesc, părinţilor încâlciţi în tocmeli. Figura cea mai nuanţată a romanului e a mijlocaşului Petre Istrati, ţăranul cinstit ce s-a convins cu greu dar temeinic de necesitatea colectivizării ; personajul negativ cel mai reliefat e Marchidan, oportunist strecurat în partid, a cărui firească eliminare duce la succesul colectivei. Cartea suferă de un ritm narativ prea lent, pricinuit, între altele, de lipsa de dinamism a comuniştilor din roman. Cea mai bună carte a tânărului prozator este „Ieşirea din Apocalips" (1960 ; ed. revăzută, 1962), evocare dramatică, de o intensă atmosferă, a anilor ultimului război. Sugerînd pregătirea Insu recţiei Armate şi starea de-spirit generală din ţară ce i-a făcut posibilă victoria, autorul urmăreşte trei personaje principale : muncitorul comunist Emil, ce acţionează în sensul organizării Eliberării patriei, fratele său, ţăranul soldat Gheorghe, care trăieşte experienţa frontului, şi mama acestora, ce-ândură mizeria şi suferă pentru fiii ei. Cele trei personaje simbolice marchează evoluţia opiniei publice, radicalizarea politică a maselor. Cartea nu intenţionează atît să ne relateze o acţiune (sub aspect epic, ea are unele inconsecvenţe-şi obscurităţi), cît să ne transmită o-stare de spirit, ceea ce reuşeşte bine, cu mijloacele prozei de atmosferă, ale unor imagini simbolice, ale ritmului tot-mai accelerat. Evoluţia prozei lui Al . I. Ghilia de la reporterul liric, cam sentimental, şi de la o naraţiune-domoală, către o proză dinamică, de esenţe, Îndreptăţeşte, ân ceea ce-1 priveşte, cele mai bune speranţe. Remus Luca Autor de schiţe (volumele „Povestiri",. 1955 şi „Cămaşa de mire", 1958) şi denuvele, dintre care unele ating aproape-proporţii de roman, Remus Luca se dovedeşte un povestitor care ştie să analizeze cu răbdare toate datele problemei înfăţişate, să pătrundă pe-nde.lete-în toate ascunzişurile sufleteşti ale eroilor săi, oameni ce se lasă greu cunoscuţi, opun interlocutorului o rezistenţă pasivă, anevoie de înfrânt. Prozatorul este preocupat, încă de la început (născut la 25 mai 1923 la Târgu-Mureş, intră în ziaristică după Eliberare), de probleme etice. „Ana Nucului", (1953), ute-raistă dintr-un cătun, numită directoarea unui cămin cultural, se pasionează de munca ei şi se dezvoltă vertiginos oa om, ca personalitate, ceea ce o pune în conflict cu soţul ei, tînărul Petre-Nucului, băiat harnic dar care nu suportă situaţia de inferioritate intelectuală şi socială în care se află faţă de 159' femeia lui. „Liniştea iernii" (1957) e semnificativă pentru modul de a povesti al prozatorului căci, alegînd anotimpul aparent liniştit al iernii, el urmăreşte cu migală înfruntarea ascunsă dar energică între nou şi vechi, înfruntare ce duce la întărirea colectivei, prin înfrângerea vechiului. „Dimineaţă de mai". (1959), nuvelă bună, analizează multilateral sentimentul de vinovăţie pe care-1 resimte personajul principal, Ion Cînidea, mecanic de locomotivă, pentru că nu s-a alăturat luptei partidului în cele mai grele vremi. Deşi nimeni nu-i reproşează nimic, totuşi el are remuş-cări, încearcă sentimentul iremediabilului.. Autorul reface filmul întâmplărilor; şi astfel se desfăşoară în faţa noastră j sugestiv, viaţa unui muncitor şi a familiei sale, în cadrul oraşului de pro vincie. Pornind tot de la o problemă morală, pledând pentru constanţa sentimentelor in dragoste, romanul „Poveste de dragoste" (1962) descrie sintetic viaţa unui muncitor comunist care străbate adversităţile secolului cu un impresionant ataşament faţă de partid. Romanul e... o conferinţă, pe care vechiul activist, Vidrăsan, o ţine utemiştilor din T., ce devine, de fapt, o evocare dramatică, sobră, pe alocuri doar cam seacă, a eroicei lupte duse de comunişti în condiţiile ilegalităţii. în afară de numeroase episoade remarcabile (în deosebi al grevei de la Bradu), de scene de masă bine conduse, se impune figura lui Gheorghe Vidrăsan. Ceea ce asigură reuşita romanului — cea mai bună operă a lui Remus Luca — este tocmai figura eroului central, cuceritor prin' firescul eroismului, întruchipare a fidelităţii şi stabilităţii idealului şi sentimentelor ; imaginea lui Gheorghe Vidrăsan se elaborează lent dar sigur, atingînd o tipicitate memorabilă. Ultimul volum de nuvele („Ziua întâlnirilor",-1964) discută tot probleme etice, analizând diferite situaţii mai complicate ale căsătoriei. Uneori ritmul nara tiv al prozei e prea lent, conflictul dra matic neconcludent, fiindcă unul din cei doi poli ai conflictului lipseşte, personajul aflîndu-se într-o falsă dilemă. Monologul eroinei din nuvela „Ziua întîlnirilor" rămîne interesant prin minuţia psihologică. Ca prozator, Remus Luca a realizat în lucrările sale bune un anume echilibru între proza obiectivă şi o atentă analiză psihologică. Aurel Mi/ia/e Cu toate că a scris şi nuvele („Vin apele", 1960 ; „în pragul primăverii", 1952 ; „Judecata", 1952 ş.a.), Aurel Mi-hale e un talent epic căruia-i sânt necesare construcţiile vaste, cuprinzătoare. Autorul preferă fresca, descrierea socială amănunţită, multilaterală, pe cit se poate completă. Autorul se orientează către sectoare importante ale societăţii contemporane. încă de la primul său roman, „Ogoare noi" (1951), scriitorul, care nu împlinise încă 30 de ani (născut la 7 august 1922, în comuna Spanţov (Olteniţa), dintr-o familie de ţărani săraci, a urmat Facultatea de Litere şi Filozofie ; în calitate de comandant de companie a făcut toată campania anti-hitleristă pe front; debutează în literatură în 1948), dovedeşte bune calităţi de compoziţie, precum şi capacitatea de a se orienta just în probleme actuale. „Ogoare noi" descrie cu o amănunţime inutilă şi cam greoaie munca neobosită a unei brigăzi de tractorişti, condusă de Mihai Zaharia. Din •păcate, scriitorul rămîne la suprafaţa lucrurilor, psihologia oamenilor e săracă. Aceeaşi metodă descriptivistă duce şi în „Floarea vieţii" (1955) la schematismul personajelor şi la convenţionalismul previzibil al acţiunii. O variantă nouă, concentrată şi oarecum îmbunătăţită („Destin", 1958), reuşeşte într-o mai mare măsură să dea imaginea vieţii unor tineri ingineri agronomi, devotaţi cauzei socialismului. Cu „Nopţi înfrigurate" (1957), prozatorul face un brusc salt calitativ. Momentele semni •ficative ale războiului nostru antifascist, cuprinse în nuvele, sînt ordonate cronologic, iar volumul are o unitate organică. Dramatismul obiectiv al situaţiilor, tensiunea firească a naraţiunii, modul concret, plastic şi selectiv în care sînt dispuse amănuntele, şi — în general — realismul povestirii, creează o impresie puternică. Autorul descrie 'convingător" eroismul armatei noastre în războiul deosebit de greu dus împotriva hitleriştilor. Din volum se reţin în" mod deosebit „Nopţi înfrigurate" şi „Casa de piatră". Prozatorul a publicat apoi „Fuga" (1963), roman ce izolează un episod din războiul din Est. „Fuga" este odiseea sergentului Dragomir Jigâ, ţăran săiac, exasperat de un război al cărui scop nu-1 înţelegea, care în 'toamna lui 1942 porneşte din cotul Donului pentru a sosi, în primăvara âhtliui următor — după ce trecuse prin nenumărate încercări şi primejdii — tocmai în satul său de lîngă Dunăre'; ajuns acolo, îşi dă seama că primejdia n-a dispărut. Calităţile lui Jiga fac din' el un personaj tipic pentru masele de ţărani-soldaţi, sătui de un război ce nil era al lor, dar care vor dovedi eroism în războiul just antihitlerist, unde ştiau că luptă pentru pămînt, pentru o viaţă nouă. Neprevăzute, dramatice, episoadele (cu excepţia celui odesit, "prea lung şi destul de neverosimil), ţin trează atenţia cititorului, îl impresio-"riează puternic. Autorul, care-se dovedeşte un bun constructor, a manifestat o mare severitate selectivă, evoluând "astfel, hotărît, de la o proză descriptivă 'spre o literatură de semnificaţii. „Fuga" este unul dintre romanele remarcabile "apărute în ultimele două decenii. Fran c/s c Munteanu . Proza lui Francase. Munteanu, în cea mal întinsă parte a sa, îşi extrage seva din bogata experienţă de viaţă a scriitorului. Născut la 9 aprilie 1924, în comună Veţel, regiunea Hunedoara, din îl — Viaţa Romînească tr-o familie săracă, el trebuie să-şi câştige, singur existenţa, drept care e ucenic lăcătuş la Reşiţa, ucenic la un pictor de firme, marinar între Brăila şi Bratislava, apoi muncitor într-o fabrică textilă din Arad. Activitatea ziaristică o începe în 1946, la 22 de ani, la „Patriotul" din Arad, cu reportaje şi schiţe, iar în 1950 îşi tipăreşte primul grupaj de schiţe. în ultimii ani, Franeisc Munteanu s-a dedicat mai ales cinematografiei, ca scenarist, apoi şi ca regizor. Inspirată dintr-o experienţă de viaţă foarte variată, într-o epocă de mari transformări, literatura lui Franeisc Munteanu descrie mai ales întîmplări dramatice din vremea ultimului război şi evenimente semnificative, petrecute în primii ani după Eliberare. Romanul apărut în 1954, „fn oraşul de pe Mureş", mult discutat şi care 1-a făcut pe autor cunoscut maselor de cititori, descrie procesul de recalificare morală şi tehnică a unui tînăr, Mircea Rotaru, într-o mare uzină socialistă ; nuvela de proporţii „A venit un om" (1956), surprinde problemele noi ale unui muncitor, Mihai Bochiş, trimis cu muncă politică într-un sat ; „Fericitul negustor" (1957) arătă degringolada lui Lau-renţiu Bârna, odrasla unei familii bogate, care nu se poate împăca de Ioc cu munca ; „Statuile nu rîd niciodată" (1957), cel mai bun roman al său, povesteşte evenimentele semnificative petrecute într-o mare fabrică, în primii ani după război. Eroul cărţii, Horvath, bine schiţat, e un muncitor comunist ce ,cucereşte simpatia cititorului - prin aliajul; original de combativitate şi jovialitate, mobilizează masele la lupta politică şi economică. „în oraşul de pe Mureş" şi „Statuile nu rîd niciodată" se.!>î$i'scriu, 'cu toate inegalităţile lor, cu tributul plătit schematismului, printre .primele romane realizate pe tema vieţii .murei toreşti. -Tot inegal, cu-episoade nerealizate (discuţiile despre pictură), pierzând ideea. artistică a cărţii într-un final confuz, este şi ultimul roman al lui Franeisc Munteanu, „Terra dî Siena", oare povesteşte totuşi antrenant tinereţea lui Torna Voican ce, luptând din greu cu sărăcia, reuşeşte să devină pictor, apoi sub presiunea evenimentelor, în anii războiului, se apropie de comunişti. Autentic in descrierea mediilor cunoscute, Francisc Munteanu ştie să dea neprevăzut naraţiunii, prin brusca întorsătură pe care o iau faptele. Calităţile sale se manifestă îndeosebi in schiţe, în cele trei volume de schiţe („Hotel Tristeţe", 1957 ; „Cerul începe la etajul 3", 1958 ; „Prietenul meu Adam", 1962), prozatorul relatează fapte adesea dramatice din viaţa aceluiaşi erou — care povesteşte la persoana întâia — mânat de neprevăzut, 'mizerie şi de hazardul sîngeros al războiului. Acest erou continuu e un tînăr tăcut, aparent flegmatic, cu reacţii neaşteptat de violente ce trădează o sensibilitate ascunsă, cu atitudini bruşte de îndrăzneală ce-i pun mereu viaţa în pericol. El observă cu mînie că, în societatea capitalistă, şi îndeosebi în vreme de război,, voinţa lui e anulată de forţe pe care nu le cunoaşte, şi care^şi rîd cu brutalitate de toate proiectele sale ; de aici atracţia către comunişti, ce ştiu să-şi construiască propriul lor destin, supunîn-du-şi prin cunoaştere legile obiective ale societăţii. Prozatorul povesteşte cu aparentă indiferenţă fapte dramatice, obiectiv impresionante, mărginindu-se aproape numai la descrierea comportamentului şi la relatarea seacă a dialogului esenţial. Cînd situaţiile sînt dramatice — şi de cele mai multe ori, sînt — acest mod de relatare sporeşte emoţia transmisă; dar cînd situaţiile sînt obişnuite, uneori chiar nesemnificative, iar autorul nu poate îmbogăţi faptul prin analiza psihologică stângace şi superficială, atunci schiţa e fără valoare, în deosebi volumul „Prietenul meu Adam" suferă de manierism. în general, însă, în cărţile de schiţe se găsesc cele mai incontestabile realizări ale prozatorului. Titus Popovici Apariţia romanului de debut,' „Străinul" (1953), 1-a impus de la început pe Titus Popovici ca pe un prozator interesant, plin de forţă epică, atacînd direct aspectele sociale şi politice ale epocii noastre. Romanul a impresionat şi prin tinereţea scriitorului care, născut în 1930 la Oradea, după ce a absolvit facultatea de Filologie din Bucureşti, semnaliîndu-ise literar prin cîteva schiţe, avea ân anul apariţiei primului său roman doar 25 de ani, vârstă ce contrasta cu maturitatea sa literară. Trei ani mai tîrziu, Titus Popovici publică un nou roman, „Setea", care dovedeşte creşterea masivă a calităţilor artistice, în 1960 se reprezintă piesa „Passacaglia", evocare" a luptei pentru Eliberare, ân care se confirmă capacitatea lui de organizare epică şi atracţia către discuţia de idei. Un amplu reportaj despre Cuba („Cuba, teritoriu liber al Americii", 1962), e informat şi bine scris. De asemeni, Titus Popovici s-a dovedit foarte activ în domeniul scenariilor cinematografice şi a scris interesante articole pe teme politice şi literare. Titus Popovici continuă proza obiectivă, pe care, între cele două războaie, a ilustrat-o cu atîta forţă Liviu Rebreanu. Romanele tânărului scriitor dovedesc o mare putere de cuprindere a realităţii, înfăţişând aproape monografic diversele aspecte ale mediului descris, ceea ce presupune densitate epică şi ştiinţă a tipizării. într-adevăr, personajele sale principale sînt reprezentative pentru clasa şi categoria socială respectivă, ele se conturează într-o acţiune stringentă, veridică, bine condusă. Faptele alese sînt semnificative pentru problema centrală discutată, conflictul e în genere dramatic, amănuntele sugestive. Aceasta nu înseamnă că prozatorul refuză posibilităţile analizei psihologice, dimpotrivă, le foloseşte cu pricepere, ca şi discuţia de idei revelatoare mai ales pentru acele personaje cu o structură mai complicată (George Teodorescu) sau altele abia în formare (Andrei Sabin), sau labil contradictorii (Suslănescu) ; numai că aceste procedee sînt complimentare, subsumate desfăşurării epice, astfel încît spre deosebire de un analist ca Marin Preda, Titus Popovici a excelat în proza obiectivă, predominant epică. O altă caracteristică însemnată a epicei lui Titus Popovici este capacitatea remarcabilă de a mişca mase cu un sigur simţ a! ansamblului, în care amănuntele, bine selectate, au forţă sugestivă. Scenele ce descriu bombardamentul oraşului, sau exodul populaţiei în faţa armatelor fasciste („Străinul"), cucerirea prefecturii de către mase sau ciocnirea dintre Luncani şi Moţogani („Setea"), dovedesc un talent deosebit în această direcţie esenţială pentru romanul contemporan. O altă caracteristică o constituie forţa satirică în prezentarea personajelor negative (directorul liceului, baronul Papp de Zerind, prefectul colonel Belega, ziaristul Vîslan etc. — în „Străinul" — Suslănescu, Cloambeş, etc. — în „Setea"). „Străinul" descrie perioada ultimului război mondial într-un oraş de provincie situat la graniţa de vest, în-cheindu-se cu zilele Eliberării. Pe primul plan se află un grup de adolescenţi, pe care epoca îi sileşte, foarte devreme, să ia o poziţie politică : socialism sau fascism, să opteze pentru sau împotriva demnităţii umane şi a civilizaţiei. Specificul epocii transforma fiecare act individual într-o asemenea luare de poziţie în chestiunile fundamentale. Critica şcolii burgheze, făcută cu o vervă cam juvenilă dar simpatică, se întregeşte cu portrete vii de profesori (Crăioc, Petra) şi elevi (Andrei Sabin, Lucian, Sonia). Portretele politicienilor burghezi sînt bine reuşite, iar jocul duplicitar, de o fină grosolănie, al lui Papp de Zerind (personaj ce-î aminteşte bine pe Iuliu Ma niu) e redat excelent. Păcat doar că figurile muncitorilor comunişti, a lui Ardeleanu în special, sînt destul de convenţionale, deşi descrierea acţiunilor de masă ale muncitorilor îndrumaţi de comunişti, impresionează. Personajul căruia autorul îi acordă cea mai mare importanţă este Andrei Sabin, elev de liceu care se ciocneşte de duritatea societăţii respective, ceea ce îl obligă să gîndească serios asupra ei şi să adopte o atitudine determinată de inteligenţa, de firea lui cinstită şi de generozitatea vîrstei. Uneori, însă, autorul i-a împrumutat eroului prea mult din propria sa înţelegere ulterioară, astfel încît Andrei Sabin înţelege de la început atît de multe, încît ne mirăm de ce evoluţia sa politică mai întîrzie până la sfârşitul cărţii. Totuşi, în numeroase episoade, Andrei Sabin reuşeşte să ne intereseze şi pînă la urmă să ne cucerească simpatia ; el rămâne în literatura noastră nouă ca un tip reprezentativ al adolescentului, format în cea mai grea epocă a istoriei, cu o gravitate prematură, ce constituie specificul respectivei generaţii, gravitate altoită farmecului şi graţiei acelei vîrste. „Setea" impresionează prin vigoarea cu care romanul a fost clădit. Calităţile s-au dezvoltat, au devenit predominante. Se remarcă uşor un robust talent epic, cu bune calităţi de portretizare, de obiectivare psihologică şi de mişcare a maselor, cu un simţ sigur al ansamblului dar şi al detaliului. Constatăm, în acest roman, care e replica rurală a „Străinului", capacitatea scriitorului de a se mişca uşor în medii diferite, calitate preţioasă pentru evoluţia unui prozator. „Setea" este romanul reformei agrare, desfăşurată în condiţii revoluţionare, sub conducerea comuniştilor. Scriind romanul reformei agrare, Titus Popovici a înţeles că acest important moment istoric înseamnă atît sfârşitul victorios al secularei şi dramaticei lupte duse de ţărănimea muncitoare pentru pământ, cât şi începutul unei noi etape în viaţa satelor noastre ; aşa dar, că reforma agrară constituie un moment al unui proces evolutiv şi nu poate fi redus la el însuşi. „Cum "se va transforma această colectivitate, dintr-6 masă amorfă, uşor de manevrat de duşmanii ei, într-un aliat al clasei muncitoare ? scrie Dumitru Micu. *) Masele se călesc, dobîndesc conştiinţa revoluţionară în focul luptei. Autorul romanului „Setea" a înţeles acest adevăr, reitşind astfel să dezvăluie, în cupriiisvl unor episoade de o impresionantă forţă • epică, procesul tipic de radicalizare a ţărănimii sărace, în condiţiile luptei pentru pămînt duse în libertate, sub • conducerea partidului' cla-seim,uriciibdre". Jri, „Setea", problema pămîntului rămîne'aceea în jurul căreia se dezlănţuie patimile şi în raport cu care Se definesc oamenii. Bătrîna Aha, figură dîrză, plină de energie şi violenţă, ad-mirăbii descrisă, reamiritindu-ne ''de 'Vidra" (Haşdeu)," Mara (Slavici) şi Vitoria Lipan (Saidoveanu), reprezintă vechea'atitudine faţă" de păfnînt, determinata istoric. Pămîntul eşte "pentru ea valoarea supremă. Setea de pamînt nu apare deloc în carte ca o funcţie meta' fizice "a ţăranului" şi nici măcar ca o sete"'de" avere, ci reprezintă1— în condiţiile1 'vechii societăţi —"singura posibilitate de a fi luat în seamă, de ă 'i f ..'iii rîndul oamenilor".'Printr-o ''"dialectică' a pasiunilor însă, "obţinerea acestei valori supreme o face să piardă tot ce merita strădania depusă, "fiindcă în condiţiile proprietăţii: private,1- valorile posesive se transformă, 'pe- plan uman; îritr-o 'rion-valoare. Mitru Moţ, " sărac, fără pămînt, se întoarce de pe front cu o ură la început fără obiect ; dar devenit Comunist, Mitru se "simte plin de forţă şi îşi pune mărea lui energie în folosul colectivităţii. O personalitate complexă, remarcabil realizată este Gavrilă Ursu, al cărui echilibru familial şi sufletesc, bazat pe proprietate, se prăbuşeşte. Dacă 'Ardeleahu, activistul de partid, rămîne, ca şi în „Străinul", aceeaşi figură ataŞantă; dar, • *) D. Micu,-op.' cit.,-pg: 153. din păcate, depersonalizată, ideile noastre sînt susţinute convingător de George Teodorescu, personaj bine realizat, ce reprezintă intelectualitatea devotată cauzei partidului. învăţătorul George Teodorescu, om integru şi cu sentimentul răspunderii, reuşeşte să dobândească, preţ al suferinţelor prin care trecuse, conştiinţa [necesităţii istorice. Prin atîtea calităţi, „Setea" se dovedeşte una dintre cele mai remarcabile realizări ale literaturii noastre noi. Marin Preda Născut la 5 august "1922, in Siliştea-Gumeşti, lîngă Roşiorii de Vede, regiu ' nea Bucureşti, într-o familie de ţărani, Marin Preda, după ce urmează şcoala Normală, se stabileşte în Bucureşti, unde intră în ziaristică şi: începe să •publice schiţe pe care: le strânge," în "1948, într-un volum,- „întâlnirea din pământuri". Cu toate neclarităţile ce se manifestă în cîteva schiţe, acest prim volum e remarcabil prin forţa şi precizia artistică, dovedind o personalitate literară cu totul neobişnuită la un debutant. -.De atunci, prozatorul a publicat numeroase nuvele ce au reţinut i îndelung atenţia, cititorilor şi a criticii :„ An a Roşculeţ" (1949), „Desfăşurarea" (1952), „Ferestre întunecate" (1957), „îndrăzneala" (1959), — reunite apoi în volum (1960), — iar recent, „Friguri"'(1963) ; de asemenea, în. 1955, apare primul roman al iui! Marin Preda, „M'oromeţii", iar în 1962, cel de-al doilea,' „Risipitorii". Fireşte . că . valoarea acestor lucrări nu este egală, însă chiar şi în" cele-mai puţin, izbutite cititorul recunoaşte tensiunea naraţiunii, fineţea analitică excepţională, acea viziune artistică atît de specifică, într-un cuvînt originalitatea cu!'totul deosebită a,lui Marin Preda. Cartea care a suscitat cele'mai multe comentarii -şi:,cele mai justificate aprecieri este „Moromeţii", descripţie amplă, amănunţită şi exactă a satului romî nesc înaintea celui de al doilea răzbai mondial. Ea s-a impus, in primul rînd, prin .noutatea problemelor. în literatura noastră, care a descris cu forţă artistică, în numeroase opere, suferinţele ţăranului lipsit de pămînt, Marin Preda aduce pentru întîia dată drama micii proprietăţi rurale în cadrul societăţii -'burgheze. Această trăsătură fundamentală, instabilitatea'; şi preea-, ritatea micii proprietăţi ţărăneşti, determină .structura „psihologiei personajelor ,şi -a problemelor. _ noi. în acest sens,., „Moromeţii" constituie, p .replică-egală Ia.. ,-;Ion'V., celebrul roma4, al lui Liviu Rebreanu. Evoluţia psihologică a, iui Ilie Moromete, disoluţia familiei sate, drama cuplului, Birică-Poljna, nenorocirile, răzvrătitului Ţuguplan. sau ale lui Boţoghină, cel silit să-şi vîndă pămîntul ca să-şi salveze viaţa, etc. toate acestea sînt determinate în fond de caracteristicile noii etape în care pătrunsese satul românesc şi care nu. mai fuseseră descrise în literatura noastră, „încadrată in tabloul realităţilor complexe ale comunei, gospodăria Mo-romeţilor — scrie Dumitru Micu *) — reflectă, exemplifică un. proces socialistoric inevitabil. în , condiţiile capitalismului". Dacă se. poate afirma, pe drept, că „Moromeţii" constituie o monografie a saţului antebelic, trebuie să se aibe în vedere, în acelaşi timp, eă autorul nu s-a mărginit la simple descrieri, ilustrate cu personaje semnificative, ci a ştiut să exprime, cu ajutorul analizei psihologice, bogata viaţă sufletească a ţăranului nostru. Critica a comentat atent problematica etică a 1 cărţii. . ,-Figura centrală a romanului este Ilie Moromete, mijlocaşul al cărui echilibru sufletesc se bazează pe poziţia sa economică şi socială, aparent independentă. Precaritatea micii proprietăţi, loviturile pe care le primeşte, .una după alta, provoacă o mare tulburare în conştiinţa lui tulbure, surprinsă'eu un *) D. Micu, op. cit., pg. 133. simţ al nuanţelor şi al gradaţiei excepţionale, în acelaşi timp, însă, Ilie Moromete este, ca. şi eroii lui Sadoveanu, exponentul valorilor morale populare: dispreţul faţă de lăcomia chiaburească a lui Bălosu, neîncrederea absolută în statul claselor exploatatoare, preţuind omenia, buna cuviinţă manifestată ceremonios, spiritul de într-ajutorare, un anume echilibru sufletesc exprimat prin sobrietate şi pondere etc. Spre deosebire însă de lumea sadoveniană, relaţiile sociale sînt mai dure şi mai întortochiate (ne aflăm în altă etapă a dezvoltării societăţii), oamenii sînt mai aspri (ne aflăm în Cîmpia Dunării), iar autorul pune un accent deosebit pe valorile inteligenţei. Ilie Moromete e un spirit ascuţit, îi plac glumele, are vervă asociativă etc., Ironia, ascunsă dar extrem de vie. e de altfel una din caracteristicile importante ale prozei lui Marin Preda. în afară de aceasta, Marin Preda e un fin analist, în timp ce eroii sadovenieni sînt prezentaţi sintetic, în sfîrşit, Alarin Preda nu e un povestitor, el înglobează psihologia, prozei obiective. Prozatorul nu-şi idilizează deloc eroul, -are faţă de el o atitudine lucidă, deşi plină, de simpatie. Moromete, cu toată inteligenţa sa, nu înţelege legile, sociale cărora le este victimă, de unde şi zbaterea sa tragică ; în acelaşi timp, el e marcat de individualismul micului proprietar, nu are sentimentul ds solidaritate activă al proletariatului, vrea să rezolve singur sarcini istorice care-1 depăşesc cu mult. Ov. S. Crohmălni-ceanu a observat şi caracterul său disimulat, rezultat al secularei apăsări sociale, al îndelungatei experienţe colective, în care a fost obligat să-şi domine reacţiile şi să-şi cenzureze vorbirea. Toate acestea fac din Ilie Moromete un personaj . tipic pentru vremea şi categoria sa socială, profund semnificativ pentru numeroase caracteristici ale mentalităţii ţărăneşti. Semnificaţiile acestui tip . complex sînt însă, şi,, mai numeroase; critica a vorbit, între al tele, de faptul că Moromete îşi păstrează şi îşi apără o zonă de disponibilitate adolescentină, o anume tinereţe sufletească. Ilie Moromete, personaj tipic şi în acelaşi timp singular, rămîne unul din eroii cei mai interesanţi ai prozei româneşti. Dacă figura lui domină romanul, aceasta nu înseamnă că cititorul nu mai reţine şi alte personaje şi întâmplări : răzvrătitul Ţu-gurlan, drama lui Boţoghină, sarcasticul Cocoşilă, tenebroasa Guica, iubirea dintre Birică şi Polina, suferinţele sensibilului Nicolaie al lui Moromete sau tipuri de reprezentanţi ai „albăstrimii" satelor, Aristide Bălosu. Din desfăşurarea cărţii se realizează imaginea complex dramatică a satului românesc antebelic. S. Damian *) a observat cu dreptate că „Ideea armoniei interioare in desăvîrşirea umană rămîne un motiv fundamental al cărţii". Cu excepţia „îndrăznelii" — care analizează modificările petrecute în conştiinţa unui ţăran, Anton Modan, în cursul ultimului război, transformarea revoltei anarhice în conştiinţă revoluţionară — nuvelele pe care Marin Preda le publică după 1948 sînt consacrate realităţilor socialiste. Eroul lui Marin Preda a suferit cumplit în vechea societate şi primeşte cu încredere socialismul, trecînd de la o stare de prudentă expectativă (explicabilă prin faptul că, în trecut, fusese mereu înşelat), la o atitudine de încredere activă. Pentru acest erou, principala .problemă este aceea a demnităţii cucerite, cu reversul ei, umilinţa din trecut; de aici, reacţia lui violentă, ori de cîte ori elemente ale vechiului încearcă să-1 repună într-o situaţie de inferioritate morală, în istorica acţiune de colectivizare a agriculturii, acest erou (care se numeşte în „Desfăşurarea" Ilie Barbu), vede nu numai o ridicare masivă a nivelului său de trai ci şi stabilirea unor noi relaţii între oameni ; *) S. Damian : „Direcţii şi tendinţe în proza nouă", pg. 31. baza noilor relaţii nu mai e proprietatea, care implică lăcomie, avariţie şi neomenie, ci munca şi, în genere, calitatea morală a omului. Eroul prozei sale ascunde sub aparenţe aspre o mare sensibilitate, încă retractilă, şi dorinţa de afecţiune. Dintre nuvele, cea mai rezistentă şi cuprinzătoare se dovedeşte „Desfăşurarea". înfiinţarea unei gospodării agricole colective reaprinde vechi conflicte cu substrat social, ascute contradicţii existente şi, în focul luptei, se călesc caracterele, se demască vechiul, se consolidează noul. Eroul acestei nuvele, Ilie Barbu, despre care am vorbit, e o figură remarcabilă a prozei noastre ce reflectă realitatea socialistă, figură semnificativă pentru li teratura lui Marin Preda. „Dar amestecul original de ironie şi candoare, de interes limitat pentru problemele materiale şi de dor, de contemplare, această unitate a reacţiilor, rămîne o particularitate a literaturii rurale a lui Marin Preda" — scrie S. Damian **). Scriitorul care încercase cu nuvela „Ana Roşculeţ" să descrie mediul muncitoresc, nu fără observaţii interesante, părăseşte, cu „Risipitorii", satul, dîn-du-ne fresca, până acum cea mai cuprinzătoare a oraşului socialist. Construit pe mai multe planuri, romanul aduce în scenă muncitori, activişti de partid şi de stat, medici, învăţători, etc. — ca şi elemente ale fostelor clase exploatatoare. Critica a subliniat numeroasele probleme etice (ale criteriilor de valorificare sooială, ale muncii socialiste ca împlinire a personalităţii umane, precum şi ale prieteniei, iubirii, etc.) ridicate de prozator. Bogat în idei şi sugestii, romanul e dominat de problema muncii, de atitudinea faţă de muncă într-un stat socialist, de sentimentul de răspundere morală faţă de colectivitate. Problema centrală rămîne însă, ca şi în celelalte cărţi ale scriitorului, aceea a demnităţii umane : socialismul a dezrobit omul de exploa **) Ibidem. tare şi, ca un corolar, instituie între oameni relaţii umane. Aducînd cunoscutele calităţi de analist ale lui Marin Preda, — prin care e superior altor realizări pe această temă — îmbogăţind substanţial tematica şi universul său problematic,' romanul nu are însă o construcţie prea solidă, comportarea personajelor nu e totdeauna riguros motivată, iar psihologia eroilor nu are, totuşi," profunzimea şi fineţea psihologică excepţională din „Moromeţii", Marin Preda are, ca şi Caragiale, urechea fină, vorbirea eroilor e surprinsă cu un autentic inedit şi savuros. Particularităţile artistice frapante, ca şi unghiul de vedere moral, a influenţat adînc asupra tinerilor prozatori. Teodor Mazilu, N. Ţie, N. Velea, D. R. Popescu, cel puţin într-o etapă a creaţiei lor, îi sînt tributari. în plină forţa creatoare, Marin Preda s-a impus de pe acum printre cei mai buni scriitori ai noştri, prin bogăţia şi profunzimea problemelor etice, prin tensiunea psihologică, prin deosebita fineţe analitică şi, în general, prin modul original în care reflectă artistic societatea contemporană. Zaharia Stancu S-a născut la 9 octombrie 1902, în comuna Salcia, dintr-o familie de ţărani săraci. A debutat după primul război ; cel dintâi volum — „Poeme simple" — e din 1928. Zaharia Stancu publică, în 1957, o selecţie cuprinzătoare din poeziile sale, cu titlul „Poeme simple", în 1955 o culegere în două volume din pamfletele dinainte de război : „Sarea e dulce" şi „Cefe de taur" ; în 1948 publică „Zile de lagăr", apoi „Secolul omului de jos", „Călătorind prin U.R.S.S." (1950) ; în aceste două decenii e foarte activ în publicistică. Cunoscut la Eliberare ca poet şi pamfletar, Zaharia Stancu îşi va da măsura în 1948 ou „Desculţ", carte ce a cunoscut un deosebit succes, nu numai în ţară ci şi în străinătate. Ulterior, prozatorul îşi va amplifica vechea versiune prin introducerea unor episoade publicate („Dulăii", 1952 ; „Florile pământului", 1954), altele inedite (între care emoţionantul episod „Costandina"). Noua versiune în trei volume (I „Clopote şi struguri", H „Printre stele", III „Carul de foc") este urmată de „Jocul cu moartea" (1962) şi „Pădurea nebună" (1963). Paralel cu ciclul „Desculţ", Zaharia Stancu a mai tipărit romanul în cinci volume, neterminat, „Rădăcinile sînt amare" (1958—1959) ; înrudit cu celălalt ciclu prin prezenţa eroului-na-rator, Darie, acest roman ce tinde să cuprindă medii diverse dinaintea şi după cei de-al doilea război mondial, conţimnd numeroase episoade impresionante şi multe îndrăzneli tehnice, a fost aspru criticat în presa literară, fiindcă în pofida unor portrete originale şi a episoadelor emoţionante, vădeşte inconsecvenţa construcţiei şi o prea mare inegalitate a realizării artistice. Izbutirea de seamă a lui Zaharia Stancu rămîne ciclul „Desculţ", din care au apărut pînă acum cinci volume. Eroul povestitor, Darie, evocă anii copilăriei şi adolescenţei sale, ca şi mediile pe care le-a cunoscut: satul mizer ăl copilăriei, Bucureştiul în anii primului război mondial, călătoria dramatică, forţată, în vremea acelui război printr-o peninsulă Balcanică înfometată şi însângerată, pentru a se reîntoarce, în primii ani postbelici, într-un tîrg de provincie din câmpia Dunării. Firul epic e in genere cronologic, deşi numeroase episoade fac un salt în timp, înapoi, reamintind întâmplări trecute. Zaharia Stancu face parte din familia povestitorilor, situîndu-se — cu caracteristici originale importante — într-o strălucită tradiţie ilustrată de Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu. Naratorul ne transmite doar întâmplări trăite, care l-au emoţionat, drept care literatura sa are un caracter pronunţat autobiografic, amintindu-ne prin aceasta de Panait Istrati — iar din literaturile străine, de „Universităţile mele" a lui Maxim Gorki, sau de unele cărţi ale lui Knut Hamsun. Termenul de memorialistică vine de la memorie şi, într-adevăr, nu numai că întregul ciclu e un flux al memoriei construit pe logica afectivâ-asociativă, dar capacitatea scriitorului de a readuce în prezent întîmplări de mult trecute, cu.evocarea exactă a vechii atmosfere şi cu pregnanţa amănuntelor, este cu totul remarcabilă. Forţa de evocare a lui Zaharia Stancu stă tocmai. în această capacitate de a retrăi şi a ne. comunica trecutul ca pe un prezent intact, în violenţa emoţiilor şi acuitatea'percepţiilor. O altă caracteristică a. literaturii sale, strîns legată de puterea emoţională a memoriei, este fuzionarea lirismului cu violenţa pamfletului ; tonul amar al naraţiunii e zguduit adesea de energice izbucniri. Lirismul se manifestă uneori autonom — anumite pasaje sînt poeme în proză ; alteori însă el inundă şi îmbibă textul dînd amărăciune, nostalgie, disperare, exasperare, naraţiunii. Cînd pamfletarul e dublat de un liric, impresia artistică a puternică ; dacă el rămîne singur, tonul e sec, ziaristic, violenţa de limbaj nu e susţinută artistic — aşa cum se întâmplă mai ales în unele, pasaje din „Rădăcinile sînt amare". Am amintit cîteva asemănări literare ; se cade să şi disociem : violenţa şi amărăciunea tonului îl deosebesc de bucuria şi exuberanţa povestirii lui Creangă, modul direct, personal, nedistant, îl deosebesc de naraţiunea sadoveniană, iar lipsa patetismului sentimental al solidarităţii, îl distanţează de Panait Istrati. Zaharia Stancu excelează în descrierea stărilor de mizerie extremă. Lunga sa povestire e o evocare mînioasă, gâlgîind de indignare cînd reţinută, cînd revărsată, a vechii societăţi burghezo-moşiereşti, bazată pe exploatare, pe nedreptate, împilare, umilire. Scriitorul reţine, în mînia sa demascatoare, uimitor de multe fapte, întîmplări ce demonstrează artistic acest adevăr fun damental. Dacă. alţi -prozatori. (Rebreanu, Camil Petrescu ş.a.) ce au criticat vechea societate porneau de :1a aparenţă spre esenţă, îndepărtînd încet şi treptat falsele speranţe cu care clasele exploatatoare căutau să ascundă, să mascheze, durerosul adevăr, în schimb Zaharia Stancu merge direct la esenţă, face abstracţie de ceea ce vrea să pară un personaj, îl. prezintă aşa cum este în fond. De aceea, jandarmul, primarul, politicienii burghezi, negustorii, şi în general exponenţii aparatului de opresiune burghez, nu caută, la Stancu, să-şi mai ascundă - esenţa de clasă ci vorbesc, şi se poartă aşa cum le sînt intenţiile ascunse. Ei vorbesc cinic, se poartă dur, relaţiile sociale sînt de o brutalitate neacoperită. Spre deosebire de Geo Bogza — de care-1 apropie fuziunea lirismului cu arta pamfletului —• Zaharia Stancu pune accentul principal pe fapte şi întîmplări dense, pe care nu le comentează decât rar (şi atunci lapidar), spuse sec, concentrat, dur. „Zaharia Stancu narează, — scrie Dumitru Micu*) — cu o durere reprimată,-scrîşnită parcă din dinţi, neîngăduin-du-şi sie-şi şi cititorului nici o lacrimă, stîrnind nu înduioşare, ci o indignare crescîndă, o explozie de ură împotriva celor vinovaţi de suferinţa abrutizantă a desculţilor". E o abundenţă în „Desculţ" de fapte dramatice, legate epic între ele doar: prin traectoria zigzagată a 'lui Darie, fapte ce converg însă în acelaşi sens demascator. Prezenţa ce dă unitate ciclului este aceea a lui Darie, mai întâi copil apoi adolescent, martor sensibil, tăcut, îndârjit, al tuturor acestor intîmplări teribile, pe care, acum, ni le povesteşte. Faptul că „Desculţ" e un monolog imens al unui singur personaj, nu dăunează însă caracterului obiectiv, de largă frescă socială, al cărţii : dimpotrivă, monologul tinde să devină o evo *) D. Micu,- op. cit., pg. 89. care aproape monografică mai întâi a satului, apoi a târgului de provincie, cu largi incursiuni în alte medii; Personajele ce apar pe parcurs sînt extrem de numeroase, câteva-revin, cele mai multe sînt însă episodice ; toate au însă o tipicitate marcată, un pronunţat caracter de clasă, fiind reprezentative pentru categoria socială respectivă, în prezentarea acestor personaje episodice, scriitorul nu a folosit metoda analitică, dimpotrivă, a subliniat apăsat la fiecare erou o singură" trăsătură fundamentală de caracter, relaţiile sociale sînt dure, brutale, bazate" pe exploatarea cea mai cinică. Evident, o operă atît de vastă nu poate fi egală în realizarea ei, unele episoade suferă de diluţie, le lipseşte tocmai acea densitate caracteristică lui Zaharia Stancu. Izbutirile cele mai depline sînt primul şi al cincilea volum. în afară de acestea sînt de remarcat numeroase episoade memorabile, cum ar fi „Costandina" (în vol.- II), „Florile pămîntului" etc. în evocarea vechiului sat, exploatat şi terorizat, a vieţii, obiceiurilor şi mentalităţii ţărăneşti, Zaharia Stancu a reuşit (şi aceasta într-o literatură atît de bogat reprezentată în tematica ţărănească) să aducă o viziune artistică nouă, profund originală, asupra lumii satelor. „Jocul cu moartea" — al patrulea volum al ciclului — e un roman picaresc -ce dezvăluie în felul aspru al prozatorului dezastrele războiului. într-un Bucureşti ocupat de nemţi (primul război mondial), Darie e ridicat de o razie împreună cu alţii şi silit să însoţească un convoi de vite pentru frontul german de la Salonic. Darie străbate pământul violent al Balcanilor, calcinat de mizerie, însângerat de lupta popoarelor neînduplecate. Acţiunea e plină de neprevăzut, stăpînită de hazardul negru al războiului. Reţine prietenia ciudată, ambiguă, cu Diplomatul, individ sordid şi corupt. Din păcate, aici, figura morală a lui Darie balansează între o amărăciune eclesiastică şi un cinism afişat, faţă de care autorul nu ia atitudine în nici un fel. Remarcabil este românul oraşului provincial în anii următori primului război mondial — „Pădurea nebună". Şi aici acţiunea urmează peregrinările lui Darie. Cartea are o construcţie solidă, de un epic concentrat, personajele, chiar cele secundare, sînt creionate sigur, precis. Eroii lui Zaharia Stancu sînt caractere, în sensul clasic. Moartea unchiului Tone, iubirea cu Uruma, plimbarea prin pădure cu Valentina sau tragedia Despei sînt episoade •memorabile, de o mare forţă artistică. în ansamblu, ciclul „Desculţ" constituie una dintre con strucţiile însemnate ale prozei romî-neşti, operă durabilă în care toate procedeele şi caracteristicile literare amintite se concentrează într-o acuzaţie dramatică' împotriva unei societăţi nedrepte, iremediabil condamnate de istorie. Tineri prozatori ' CU rare excepţii, tinerii prozatori au crescut la şcoala reportajului, adică" a experienţei "directe, a legăturii 'nemijlocite cu faptele semnificative, a operativităţii tematice, a sensibilităţii 'a nou. Evoluţia lor literară incipientă se îndreaptă mai" ales către problemele etice ale formării omului nou, spre ecoul pe care faptele îl au în conştiinţă.' Despre alţi tineri scriitori — I. Lăncrănjan, Paul Anghel, Radu Cosaşu, H. Rohan, V. Nicorovici, "Petre Sălcudeanu, Al Simion, Ştefan Gheorghiu, I. Băeşu, Costache Anton, Nicolae Ţie, Corneliu Leu, R. Rusan, am discutat în altă parte. Teodor Mazllu, prozator mai ales satiric, debutează cu portrete în care personajele negative sînt întruchiparea câte unui viciu („Insectar de -buzunar", 1956 ; „Galeria palavragiilor", 1957). „Bariera" - (1959), e mai puţin un roman al periferiei în anii ultimului război, cît mai ales un excelent portret al lui nea Viţu, personaj pozitiv, de data asta caracterizat prin calmul muncitorului ce nu se lasă doborît de greutăţi, ironia ce provine din conştiinţa superiorităţii de clasă faiţă de burghezie, inteligenţa şi bunătatea selectivă. Din păcate, trecînd la .acţiune, Viţu e mai puţin viu iar cutremurul epic din final pare forţat, uneori chiar neverosimil. „Aceste zile şi aceste nopţi" (1963) conţine bune capitole satirice, care nu reuşesc însă să ee închege ântr-un roman din pricina unui epic neverosimil şi a unor personaje pozitive schematice, de un puritanism agresiv, antipatic. Caracteristic satirei lui T. Mazilu e, pe lîngâ capacitatea portretistică, idiosincrazia faţă de rămăşiţele societăţii burgheze, travestite pe plan moral. Scriitorul elogiază simplitatea, firescul, spontanul în relaţiile dintre oameni. . Povestitor talentat, al cărui epic violent se îmbină cu lirismul — în felul lui Panait Istrati, dar fără setea de spaţiu şi umanitarismul acestuia — Fă- •nuş Neagu a publicat pînă acum trei volume de schiţe, ascendente ca valoare :. „Ningea în Bărăgan", 1959, „Somnul de la amiază", 1960, şi „Dincolo de nisipuri", 1962. Dintre schiţe se reţin mai ales „Cantonul părăsit", „Dincolo de nisipuri", „în văpaia lunii", „Păpuşa" ş.a., remarcabile prin intensitatea lor. Patetismul sentimentelor elogiază fiinţele integre, curajoase, temperamentele tumultoase ce se exprimă integral în acţiunile lor cam haotice. Acest temperament impulsiv e receptiv la nuanţele naturii, natură de care se foloseşte pentru a exprima afectivitatea personajelor. în ultima vreme, tînărul prozator a început să publice fragmente interesante dintr-un roman. Reporter original al realităţilor noastre („Paralela '45", 1958 ; „Anul 15", 1959) sau al realităţilor din alte ţări socialiste („Pieton în Cuba", 1963), Pop Sirrdon se caracterizează prin contopirea unei sensibilităţi afectuoase, calde, cu o gravitate aproape solemnă. Cău-tînid în deosebi persoanele ce se disting în muncă, el apreciază, la eroii săi, cu precădere, entuziasmul, capacitatea de a se dărui eficient. A debutat în 1955 („Călători cu bucluc"). Cu „Afişe de bal" (1960), „Ore calde" (1962) şi „Oameni ai zilelor noastre" (1963), tînărul prozator face reuşite fişe caracterologice, pregătite — evident — pentru apere de mari proporţii, loan Grigorescu debutează în 1954. Autor de schiţe („Cinema Madagascar", 1957 ; „Unde vîntul miroase a petrol", 1961) şi reportaje („Cocteil-Babilon", 1963), loan Grigorescu îşi menţine nealterate calităţile literare ale ziaristului : atenţie mereu trează, o vervă polemică neîncetată, o mare sete de fapte, de concret, o compunere multiplană dinamică şi atractivă. „Obsesia" (1960) cuprinde o serie de nuvele, bazate pe documente şi relatări autentice, care reuşesc să creeze o impresionantă imagine a vieţii din lagărul de la Auschwitz. Patosul denunţării, atracţia către întîmplări dramatice şi priceperea în selectarea şi dispunerea gradată a faptelor, îl caracterizează pe scriitor. A publicat cîteva cărţi de călătorii cu însemnări interesante din U.R.S.S., R. P. Polonă, S.ILA. ş.a. Ştefan Luoa debutează în 1954 cu volumul de nuvele „Cişmele şi noroi". Se remarcă apoi, în continuare, ca nuvelist („Din satul meu", 1956 ; „Lala", 1957 ; .„Drumul trece prin pădure", 1960; „Itinerar neobişnuit", 1962) tratînd subiecte din viaţa satului nou. Cele mai bune volume sînt: „Balul intelectualilor", 1961 şi „însemnările unui învăţător", 1963. H. Rohan debutează în 1949 ' şi publică mai multe volume în care îmbină reportajul cu proza de observaţie („Echipa 53", „Uşi deschise", 1961). Dumitru Radu Popescu debutează cu schiţe („Fuga", 1958), dintre care unele — „Păpuşa spânzurată", „Cutia de conserve", „Singuri" — dovedeau un talent deosebit. O încercare epică mai mare, „Zilele săptămînii" (1959) este dedicată întăririi gospodăriilor colective. Se reţin unele episoade dramatice şi figura lui Matei Călăraşu, ţăran cu o men talitate înaintată, capabil să-şi jertfească viaţa pentru cauza colectivităţii. Ultimul volum de nuvele, „Umbrela de soare" (1963), îl impune în conştiinţa . •cititorilor prin tensiunea la care ajunge naraţiunea în cîteva lucrări („Căruţa cu mere", „Ploaia albă"). Cele mai bune reuşite le are tînărul prozator, pînă acum, într-o proză densă, străbătută . •de o tensiune lirică şi cu folosirea judicioasă a simbolurilor, prin care se comunică direct idei grave. Cu menţiunea lirismului bine temperat, a simbolului şi a analizei psihologice fine, D. R. Popescu e, mai ales, un adept al prozei obiective, cu situaţii dramatice. Romanul „Vara Oltenilor" (1964) descrie noile relaţii din satul complet •colectivizat. Preşedintele gospodăriei e un Ilie Moromete, în condiţii cu totul noi. Inteligent, cumpătat, muncitor cu pricepere, el exprimă calităţile morale ale ţăranului nostru, reuşind să devină una din figurile cele mai ataşante ale prozei noastre. Intrigile şi zîzaniile unui .grup de meschini afacerişti împotriva lui sînt urmărite cu atenţie. în genere, eroii cărţii sînt bine creionaţi iar vorbirea lor complicată, sinuoasă şi abundentă e redată cu un firesc cuceritor. Calităţile de analist se confirmă, vă-dindu-se, acum, şi acelea de bun constructor. Deşi unele pasaje suferă de diluţie, acţiunea e antrenantă. Autorul a reuşit să sugereze notabile modificări în conştiinţa ţărănimii colectiviste. Debutând tot printr-un volum de sohiţe, — „în plină zi" 1959— oarecum invadat de lirism (volum din care se reţine fragmentul „Pămînt amar"), Vasile Rebreanu obţine succes cu romanul „Casa" (1962). Cartea împleteşte povestirea colectivizării integrale a unui sat, cu întâmplările familiei Iroftei. Dacă naraţiunea colectivizării e mai puţin închegată, reţinîn-du-se mai ales episoade şi portrete (activistul Dura, mijlocaşul Pompiliu Graneea, ajutor de şofer, Salomia), în sahimb „romanul" familiei Iroftei este remarcabil. Autorul reuşeşte bine să transmită presiunea socială pe care revoluţia victorioasă o exercită asupra „casei" Iroftei, atmosfera de ostilitate ce domneşte în casă. Personajul principal, bine realizat, Irimia Iota, ginerele nătângului viclean Iroftei, e un Ion în cu totul alte condiţii, ce sfîr-şeşte deci prin a intra în conflict violent cu noua sa familie, chiaburească, şi a înţelege utilitatea colectivizării. Schiţele lui Nicolae Velea, reunite în volumul „Poarta" (1960), s-au bucurat de un succes îndreptăţit. Analist de o mare fineţe, prozatorul urmăreşte procesul formării omului nou, surprinzând momente semnificative, sau 'aminteşte întîmplări dureroase ale unei copilării rurale întunecate de sărăcie. Sentimentul proprietăţii alterează relaţiile dintre oameni, distruge chiar dragostea (nuvela remarcabilă, „întîlnire târzie"). N. Velea apără, ca şi M. Preda, o zonă interioară de puritate, pledează pentru menţinerea unor valori ale copilăriei — fantezia, delicateţea sentimentelor. Mai ales primele sale schiţe, transmit dureros sentimentul copilăriei furate, în vechea societate nedreapta.-în lucrările mai noi, (volumul „Opt povestiri" 1964) tînărul prozator surprinde cu subtilitate analitică deosebită şi cu un humor discret, ascuns, ecoul pe care-1 au în conştiinţă, faptele contemporane. Cele mai bune schiţe din ultimul volum sînt „Noapte indispusă", „întrerupere" şi „La groapa de fumat", care-1 situează printre talentele cele mai originale. Izbitor este faptul că sensibilitatea acută a scriitorului se exprimă printr-un stil de o voită impasibilitate, cu imperceptibile modulaţii ironice. Cîteva schiţe ce ivesc nădejdi a publicat Nicolae Breban. Fireşte că tinerii prozatori nu şi-au dat încă măsura talentului, nu s-au definit pe de-a-ntre-gul, astfel încît şi caracterizarea lor e supusă modificărilor ulterioare. E. de reţinut că ei, ân primul rând, reprezintă viitorul prozei romîneşti. O tradiţie strălucită le creează obligaţii. Mesajul umanist al poeziei contemporane de M. Pel rove arm vanpost aii unei literaturi dedicate în mod deliberat cauzei omului, beneficiind de privilegiul exprimării directe a sufletului, poezia actuală ilus¬ trează- mai evident decât oricare dintre genurile „obiective" imaginea influenţei regeneratoare exercitate de revoluţia socialistă asupra conştiinţei ar tistice. O privireiectată din acestcedentelor poezieide ani, va înlesni lui ei Conţinut. cit de sumară, pro ungni asupra ante din ultimii douăzeci însă aprecierea nou '"• - STIHIA SOI.ITUDIXII Triumfătoare în cursul secolului al XIX-lea aproape pretutindeni, orânduirea burgheză şi-a dezvăluit şi în ţara noalstră tarele iremediabile. Violentată în „voia ei de bine, frumos şi adevăr" de duplicitatea unei clase care drapează 'Opresiunea în faldurile libertăţii şi egalităţii, poezia a sfâşiat, începând cu Eminescu, vălul imposturii burgheze, denunţînd adevărul amar al muncii exploatate şi al vieţilor frînte în mizerie. Chiar poezia care nu a îmbrăţişat ne mijlocit idealul social, s-a arătat deosebit de sensibilă la consecinţele profund nocive pentru esenţa umană ale-împărţirii societăţii în clase antagoniste, indiferent de modalitatea reflectării acestui* proces, cei mai reprezentativi pOeţi care, de la acelaşi Eminescu. pînă la Arghezi, s-au aflat pe un plan sau altul în opoziţie cu societatea, au cristalizat durerea însingurării fără ieşire în limitele sociale date. Devenită una din componentele intrinseci ale scriitorului în genere şi în special ale poetului, solitudinea a ajuns, să decidă de destinele înseşi ale versului., pînă în ajunul epocii noastre,, tot aşa cum sigiliul ei întunecat marchează în continuare, evoluţia poeziei,, în lumea dominată de spectrul alienării omului. Mărturiile despre ravagiile în-celulării morale abundă. Istoria literară le-a consemnat şi continuă să leconsemneze. O reinventariere ar depăşi prea mult scopul acestei incursiuni în trecut. Mai importantă este sublinierea voinţei prin care poezia .a încercat să conjure propria sa stare de Spirit, să reziste blestemului unei atitudini aparent inexpugnabile. Desigur, succesul tentativelor a depins pe de o parte de adâncimea „rănilor" provocate ide către agresiunea, spirituală, dar deseori şi materială, a burgheziei, pe de altă parte de tăria asediatului, de măsura în care acesta a recurs la sprijinul poporului şi al forţelor lui avansate, sau, cel puţin al valorilor umaniste de „gîndire şi sensibilitate. Prodigioasa personalitate a lui Tudor Arghezi şi-a extras prestigiu] poate în primul rînd din energia cu care, ridicînduHse din bolgiile deznădejdii, din tenebrele neantului şi din spai mele mistice.: Singuri, acum, in marea ta poveste, Rămîncu tine să mă mai măsor... Fără să vreau să ies biruitor. Vreau să te pipăi şi să urlu : „Este '." •lupta" Cu'îngerul de umbră, în numele setei • de: absolut, al armoniei şi puri¬ " taţii; ăl pasiunilor şi artei poporului -Bău : • Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, ' după moarte, " Deoît un nume adunat pe-o carte. "In seara răzvrătită care vine De la străbunii mei pînă la tine. Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite Eu'-hm ivit cuvinte potrivite. li n Ba'oovia, conştient de originea socială a răului ce-1 devora, prooroc al prăbuşirii „burghezului",, nu a dispus însă de tăria necesară convertirii unei aşteptări desnâdâjduite („O, vino odată, măreţ viitori"), într-o credinţă atît de trainică încît să. fie un instrument eficient de luptă. De aceea, principala •sa formă de opoziţie o constituie confesiunea martirajului, plînsul • însuşi al solitudinii atroce : Sînt solitarul pustiilor pieţe, Sînt cel mai trist din acest oraş. Sentimentul, comun, purtătorilor de „tristeţi fără motiv" ca Demostene Botez : Stau în întunericul nopţii oa în pămînt. Nu se aude nimic şi mi-i frică de mime... Viaţa mea mă înspăimântă, înstrăinaţilor de sine, oa Emil ISac : Tot ce fac e al altuia. Tot ce zâmbesc e al altuia. Sînt străin de mine însumi, căutătorilor fără busolă ai Eului,. ca Otiiia Cazimir :. In noaptea rea care-o simt cum vine, Mă caut singură pe. mine... :;.: Pe unde-i încă pîlpiirea vie .'. A sufletului care-a fost al meu'? • modulează „Hauturje de mătase", ale lui Camil Baltazar 'şl bîhtuie neliniştea sufletească -a ţinui A. M. Sperber,-cînd nU-işi arogă funcţia „destinului cu inula" (G. Lesnea) ori se zbate în tentaculele spaimei (Horvăth Imre). Pe un făgaş paralel, Alexandru Philippide, respingînd orice contact cu o lume descalificată şi care îi exasperează senzaţia de „viaţă alături": şi „marile singurătăţi din mine", se închide ' într-o mîndrie intratabilă, de unde* se dedă exerciţiului goethean al cunoaşterii „mumelor" (esenţelor) şi proiecţiilor de ficţiuni romantice, în genul lui Holderlin şi mai ales Edgar Poe. La capă tul; extrem al orgoliului artistic, Ion" Barfou decantează pînă şi aroimele folclorice, spre obţinerea unei poezii sustrase devenirii socotite corupătoare, încremenită într-o „slavă .stătătoare" ori într-un „balcanism" făbu-io's '-de pitoresc. Prin el, poezia a' experimentat limita . fatală, impasul '"mobilei" sterilităţi pe care-1 atinge olausstrareâ dispreţuitoare, şi numai vigoarea ' temperamentului, ardoarea unei vitalităţi refractare esteticii mallarmeene, asigură marelui talent »al lui Ion Barbu incandescenţa. Peste barierele unei filozofii regresive, hrănite de mistica trecutului anistoric, a comunităţii pastorale şi a tainelor cosmice impenetrabile, Lucian Blaga revarsă spectacolul tonic al freneziei vitale, al prospeţimii unui spirit fecundat de tumultul dragostei, al sufletului simplu şi al naturii. Nu la mare distanţă de paşii „printre spice" ai lui Blaga, Adrian Manlu se leagănă în iluzia eludării contradicţiilor generatoare de suferinţă, prin virtutea unei arte deduse exclusiv din cultul trecutului, al naturii şi folclorului stilizat, precum Pillat se apără de morbul existenţei alienatoare, prin ataşamentul la peisajul şi tradiţiile ţării. Dacă la un pol, poezia se retrage dan faţa prezentului ostil în refugiul precar al individualismului, în seducţiile evazionismului în timp şi în spaţiu, în furtuna vieţii elementare, asociale, la celălalt pol, ea trece sub impulsul exasperării populare şi în special al clasei muncitoare, călăuzită din ilegalitate de comunişti, la înfruntarea ordinei capitalului. Asaltul se desfăşoară fie împotriva convenţiilor morale şi artistice, a tabuurilor oficiale şi a apigonismului patriotard, şovin sau post-semănătorist, fie împotriva temeliilor societăţii ca atare. în primul caz, rebeliunea se consumă mai mult negativ, întreţinând exclusiv aversiunea faţă de rutina academică şi conformismul burghez, printr-un limbaj de şoc, provocator şi un umor feroce, „negru" sau absurd. Este direcţia grupurilor moderniste, de la dadaism la su prarealism, a lui Urmuz, Geo Bogza, Voronca, Şt. Roll, Saşa Pană. în al doilea caz, opoziţia înrădăcinată în viaţa şi lupta maselor evoluează rapid către baricadele revoluţiei, de unde flutură deschis, în măsura posibilă atunci, flamura răsturnării edificiului burghez şi a înlocuirii lui printr-o orînduire într-adevăr umană. Apelând la „discursul" democratic cu gesticulaţia largă a lui Whitman, la formele în acelaşi timp savante şi populare ale lui Lorca şi la cântecul lăutăresc, plin de culoare, vervă şi foc sentimental, Miron Radu Paraschivescu preconizează un lirism accesibil, atât prin „'Cântecele ţigăneşti", cît şi prin versurile de genul „Declaraţiei patetice" : Vin in faţa voastră, oameni, în îndoita misiune de agitator şi du hovnic... Am deprins legile tovărăşiei, pe care nici o lege nu le scrie decît în ochii şi-n zimbetul vostru ome nesc. Am deprins legile luptei ascuţite, dirze... Obiective identice slujeşte încă mai adecvat poezia promotoare a comunităţii de destin între „eu" şi „noi", între artist şi colectivitate, pe tonul de profet înarmat cu secure şi coasă, a lui Goga şi Coşbuc, ori în spiritul cântecului de jale şi mânie populară. Cu o notă predominant ţărănească (Dumitru Corbea in voi. „Războiul" sau „Sânge de ţăran"), cutreerată de nostalgii esseniniene şi speranţe mesianice (Zaharia Stancu din „Poemele simple", în special în „Poemul roşu" şi „Buna-Vestire") ou un timbru de protest tulbure („înfricoşatul judeţ" de Em. Giurgiuca) sau mai limpede („V-nm dat o doină nouă, juraţi, de vreţi, pe ea!" sună un vers de Emil Isac), lirica revoltei îşi cucereşte cu Minai Beniuc o elocvenţă contagioasă, răzvrătită chiar ân durere : Hei, fraţilor, la mine-n sînge, Istoria contemporană plînge ! Rezultat al transformării unei insurecţii pe jumătate individuală, pe jumătate ţărănească în conştiinţă revoluţionară, poezia lui Mihai Beniuc este, în anii războiului şi imediat după eliberarea ţării, emanaţia cea mai reprezentativă a uneia din revendicările fundamentale ale umanismului militant: sfărâmarea exploatării şi a asupririi de clasă. în împrejurările în care ţara, batjocorită şi aruncată de hitlerism într-un război nedorit a fost silită să-şi iredabînideasică prin luptăindependenţa naţională, această trăsătură se completează organic cu o puternică conştiinţă patriotică : Sînt feciorul unui neam sărac, — bieţi romîni ce răscolesc pămîntul unde-şi au părinţii lor mormîntul. Tare-mi este neamul ăsta drag. Trebuie relevat însă că tendinţa de afirmare a idealului revoluţionar a solicitat şi aripa modernistă a frontului literar antiburghez, chiar dacă într-un chip veleitar şi prin intermediul unui limbaj impropriu accesibilităţii inerente liricii sociale. O retrospectivă fidelă va îngloba intenţiile de depăşire a negaţiei pure pe care le manifestă, Sporadic sau mai apăsat, Gellu Naum şi Virgil Teodorescu dintre suprarealişti, Eugen Jebeleanu dintre ermetici, Radu Boureanu, dintre evazionişti, fascinat de viziunea premonitoare a „Calului Roşu", sau Marcel Breslaşu, cu aspiraţia sa de a răspunde prin luptă loviturilor a ceea ce el numea destin impenetrabil. Tot astfel nu se poate să nu se evidenţieze chemarea de un umanism specific feminin lansată de Magda Isanos, strigătul ei de speranţă în triumful vieţii asupra morţii, al omeniei asupra barbariei, al generozităţii asupra egoismului opac. „Anul Unu" augu-rează una din tradiţiile poeziei feminine de astăzi : confesiunea răscolitoare a sentimentelor civice, alături de aceea a pasiunilor intime, prefigurate mai de mult de Maria Banuş în „Ţara Fetelor". PROCESUL TiRECUTUiLlUI ŞI AL DUŞMANILOR OMULUI Dezvoltată nemijlocit din impulsul revoluţionar, asimilînd marea experienţă de artă şi cunoaştere a poeziei de rezistenţă la virusul individualist, lirica nouă a devenit treptat un instrument de propagare a valorilor „etern-umane", din perspectiva superioară a umanismului socialist. în lupta pentru recîş-tigarea esenţei umane, era inevitabil ca poezia să intenteze vechii societăţi un proces cu care pînă la eliberarea ţării de sub fascism putea numai să o ameninţe. Dosarul cu depoziţiile victimelor îndepărtate sau mai recente ale trecutului stă deschis, iar rechizitoriul se pronunţă cu pasiunea şi autoritatea dictată de o cauză dreaptă şi biruitoare. Stăpânită de o ironie glacială („Patronul" de Maria Banuş), critica la adresa spolierii şi împilării izbucneşte în torente de revoltă corosivă în vestitul pamflet arghezian „1907". Şarja, despuind eroii de masca umană îndărătul căreia se convulsionează, monstruos de vii, patimile setei de profit („Corau Alecu", „Duduia", „Ciocoiul") îşi găseşte corespondenţa în violenţa amară a descripţiilor mizeriei colective : Pruncii la sin le smulg, să morfolească ţîţele maicii, ca de cîlţi si iască, parcă hrănite numai cu bozii şi ciuperci, sugacilor le unge limba cu zer şi terci. Prin priviri panoramice sau tablouri de masă („Cântarea iRomîniei" de Mi ron Radu Paraschivescu, „Povestea Poveştilor" de Mancei Breslaşu), a căror generalitate se bizuie pe reprezentări de eroi istorici sau legendari, în maniera folclorică a baladelor, prin simboluri vaste din lumea naturii sau a omului, („Sângele popoarelor" de R. Boureanu) evocări de episoade tipice, ori numai de atmosferă, prin confesiuni pur lirice, rezumative adică a experienţei proprii, poezia pune într-o evidenţă acuzatoare racilele ale căror rădăcini lena smuls definitiv puterea populară. Lirica polemică proiectează suferinţa tinereţii epuizate, manevrată ca un obiect de schimb sau oa o miză în jocul de calcule sângeroase al capitalului, în viziuni de un grotesc tragic, precum „Ceea ce nu se uită" de Eugen Jebeleanu. Exhortaţie halucinant de ucigătoare în pomenitul „1907" de Arghezi („I-al pe ciocoi ca hreanul şi dă-l pe râzătoare"), sancţiunea pe care poezia o reclamă împotriva orînduirii dezumanizate se însoţeşte cu angajamentul luat în faţa viitorului, în faţa generaţiilor de mîine : Dacă voi uita tot ce am îndurat, nit.voi mai muri niciodată... Dar cum singurul meu bun e memoria, o memorie de paisprezece carate... N-am să uit niciodată nimic (Bugen Jebeleanu) sau : N-ăm să vă uit niciodată, ucigaşi ai pădurii de oameni, ...panoplii uriaşe ale deşartelor glorii (Badu Boureanu) Acţionat de un puternic resort revendicativ, dialogul cu trecutul opune — .şi aceasta este semnificativ —., spectacolului'crispânt al speranţelor nimicite, imaginea elanului neîngenunchiat care a „galvanizat de-a lungul vremii pe luptători. Ne.'.; gândim la „Chivără Roşie" (de Mihai Beniuc). închipuind „judeţul cel drept al poporului", „judeţul cel greu", care a continuat spiritul răzvrătitului tras pe roată ;. la Horia (din ciclul lui Vlaieu Bîrna din „Tulnice in munţi"),-lărDoja (din-Tpoemul „1417" de L, Meliusz), la Tudor din poemul cu acelaşi nume al lui,Mih u Dragomir şi din „întâmplări din marea răscoală" de Mihnea Gheorghiu, la Bălcescu şi .Sahia (în amplele portrete epice ale lui Eugen Jebeleanu), la. eroii anonimi ai: răscoalei ţărăneşti din „Descântece" de Demostene Botez, şi .i,1907" de Teodor Balş, la marinarii solidari cu.-răscoala de pe vasul „Potemkin" („Rapsodia '.-marinarilor" de George. Dan), lă. Fi liman Sîrbu (din „Lumini ce nu se. sting", de Vjrgil :Teq-dpreşcu) şi. Donca. Si mo (evocată, cu o rară gingăşie lirică în „Cîntec de leagăn pentru Donca" de Marcel Breslaşu), 'a Lazăr de la. Rusca din balada cu acelaşi nume a lui Dan Deşliu, sau la profilurile de luptători comunişti, schiţaţi- în „Copiii cartierului" de Cicerone Theodorescu, în „Doftana" de Dumitru Corbea, în „Balada împuşcaţilor" de Ion Brad. Războiul antifascist e văzut de mulţi dintre poeţi ca o experienţă crucială pentru destinul personal. Ecran sau. fundal al dezbaterilor interioare ori resimţit ca experienţă vitală („întoarcerea armelor" de Mihu Dragomir, „File dintr-un, carnet de campanie" de Victor Tulbure, „Stînca de pe Tatra" de Nicolae Ţăutu), războiul se identifică cu un proces de conştiinţă, la capătul căruia insul iese regenerat : "t'Arma se răsuceşte sing"ură,ca un "•• răspuns 'km murit de ajuns. Acum, am ieşit din morminte. -- (Mihu Dragomir) Urmărită în incarnările ei paroxistice, în hecatombele în masă („Peisaj de'iarnă la Buchenwald" de Ion Bă-nuţă), ori în travestiurile perfide, cum este teroarea subtilă, generatoare de „copii bătrâni şi lucizi" („Pogrom" de Măria Banuş) — mutilarea omului lovit de fascism şi războiul său şi-a aruncat jumbra şi asupra generaţiei de poeţi afirmaţi" în ultimii ani. Grevaţi la vîrsta amintirilor confuze şi firave, un Nichita Stănesou ori Cezar Baltag deplâng puterea de infiltraţie a spectrului în cea mai fragilă şi lmai pură ţesătură a sufletului. E vorba de candoarea strivită : Copilărie, netrăită minune, îţi izbiră pămîntul cizmele brune, basmele tale şi anii otrăviţi cu sunete stranii (Nichita Stănescu) de visurile arse : Aproape fără vîrsta am rătăcit atunci. Subţire caravană plutind în ceaţa mată, lăsam în lutul unor carbonizate lunci, copilăria mea carbonizată. (Cezar Baltag) E adevărat" că întâlnirea cu incarnările istorice ale idealului social şi naţional, necesitatea de a cuprinde acţiuni ample şi pline de consecinţe imediate sau ulterioare, au impus poeziei recursul insistent la modalităţile epicului, uneori de provenienţă folclorică. Stimulator pentru tot ce este străduinţă de concretizare a marilor proiecte, genul epic deţine aptitudinea de a trasa exemple, de a propune într-iun personaj colectiv sau individual modele de comportare în faţa obstacolelor inerente luptei, în faţa vrăjmaşului de clasă şi a sacrificului suprem. în sfîrşit, prin trecerea comodă a graniţelor dintre autentic şi fictiv, dintre istorie şi legendă, genul în cauză conferă faptelor şi autorilor acestora nimbul de glorie şi fabulos care a fost totdeauna răsplata cea mai înaltă a devotamentului social şi patriotic. Tot atît de adevărat e că încurajarea legitimă a diverselor specii epice a dus la încercări de absolutizare dogmatică şi, dintre numeroasele întreprinderi de această factură, multe nu au răspuns exigenţelor «artistice din lipsă de suflu, de virtuozitate sau de inventivitate, reprezentând simple adaptări, localizări ale prototipurilor moştenite. Timpul a selectat insă o serie de poeme, demonstrative atît pentru. vocaţiile epice autentice, cît şi pentru vivacitatea genului în condiţiile potenţării dimensiunilor omului, şi sub rezerva investirii sale ou capitalul ideilor noi. „Lazăr de la Rusca", de exemplu, emană forţa caracteristică conduitei militantului comunist. Jertfa sa se săvârşeşte ca un ultim act de luptă. Eroul, deşi piere singur şi în chinuri, opune inchizitorilor îndârjirea senină pe, care i-o trans- V; i2 — Viaţa Romînească " (.H jit* \. it mite conştiinţa solidarităţii cu poporul şi a invincibilităţii crezului său. Departe de a monopoliza domeniul, genul pe care nu trebuie în orice caz,să-1 reducem la baladă, căci cuprinde numeroase variante narative, îşi dispută întîietatea cu formele confesiunii şi meditaţiei., .Lupta comuniştilor în ilegalitate, insurecţia armată şi începuturile revoluţiei populare, de la mişcările de masă pentru cucerirea puterii, la marile acte revoluţionare, fac obiectul ciclurilor cu multiple faţete lirice, ca de exemplu : „Toasturi de ziua partidului" (Miron Radu Paraschivescu), „Poem despre tinereţea noastră" (Gellu Naum), „Calea Griviţei" (Cicerone Theodorescu), „Scrisoarea către anul 2000" (Ion Bă-nuţă), „Pîclă" (Al. Şahighian), „Scrisori de condamnaţi la moarte" (Nina Cas-sian), „Cărbune roşu" (Tiberiu Utan), „Generaţia mea" (Veronica Porumbacu), „Inima muntelui" (T. G. Maiorescu), etc. în acelaşi timp, se observă că poezia cu punctul de plecare direct în istorie nu perpetuează servil mijloacele tradiţionale. Alternanţele dintre liric şi epic, dintre anecdotic şi patetic, intervenţiile eului liric, sub formă de comentarii la contextul narativ, dramatizările obţinute prin Scene de masă şi confruntarea protagoniştilor, incursiunile în 1 mit şi ân * fantastic, asigură primenirea continuă a acestui domeniu. Ba, interesant e că epicul e suspectabil de "evoluţie, de aspecte inedite. „Balada ţăranului tînăr" a lui Ion Gheorghe reprezintă o replică creatoare la balada „Lazăr de la Rusca", energia specifică a poemului, său provenind din lucrarea pîrghiilor sufleteşti, din dinamica, pasiunilor contradictorii angajate într-un ţel unic. în orice caz, modalităţile zise epice împlinesc serviciul, indispensabil unei literaturi ou un registru complex, de a fi colaborat la redeschiderea „porţilor măreţiei", la renaşterea monumentalului şi la reactivarea funcţiei cetăţeneşti a artei. RĂZBOI ŞI PAC E Una din ipostazele cele mai active ale poeziei contemporane este aceea de protectoare a vieţii însăşi, a păcii. Precedată de o lungă carieră artistică, tema intrată în repertoriul constant al poeziei, oarecum de la sine (Arghezi, Camil Petrescu, Adrian Maniu, Ion Vi nea, Perpessicius, etc.) a trezit vibraţii, răscolitoare cred fără exagerări de circumstanţă, aproape la oricare dintre poeţi. Din . punctul de vedere al problemei discutate, hotărâtoare este însă optica prin care e scrutată una din problemele socotite fără soluţie ale societăţii omeneşti. Denunţată în interesele de acaparare care o dictează, blamată prompt oriunde se declanşează sau ameninţă numai, — cum au arătat versurile de apărare a Cubei de ex., — agresiunea este stigmatizată ca un atentat dirijat nu numai asupra unei civilizaţii, a unor valori sau anume zone de umanitate, ci împotriva omului ca entitate şi vieţii ca atare. Conştientă de adâncimea primejdiei, poezia antirăzboinică şi-a sporit spaţiul de rezonanţă cu o dimensiune cosmică, iar patosul ei tradiţional, elegiac, dramatic ori polemic — a primit accentul cutremurător, hamletic, cum observa Geo Bogza, al opţiunii între a fi şi o nu fi. Evocarea a ceea ce se numeşte ororile războiului, a simţit nevoia depăşirii reprezentărilor de tip goyesc sau hugolian, muiate ân culorile de sânge ale unui câmp de bătălie, ale unui ţinut bombardat, ale unui fundal localizabll undeva şi acoperit de imaginea trupu rilor ucise : Pămîntul grăi: Mi-i încă plină ţarina de sînge Mi-e greu încă lutul de-atîtea mor minte, de oameni tăcuţi, de oseminte. (Demostene Botez) în momentul în care cadrul este planeta şi victima omenirea întreagă, plastica masacrelor devine fantastică : O ghiară-a scăpărat Şi-a sfîşiat din creştet pîmă la talpa lui albastră muiată-n apa mărilor văzduhul. Urlînd, încovoiat, împotrivindu-se, văzduhul zămisleşte sicrie de cenuşă, mari dricuri ce se surpă, flăcări şi cenuşă. (E. Jebeleanu) Poezia antirăzboinică apelează la forme menite să sugereze simboluri, alegorii şi „visuri" („Visul omului-eal", „Visul pescarului bătrîn" din „Surâsul Hiroshimei"), „eaşmare" („16 coşmare hitleriste" de Geo Bogza), „glasuri" („Glasul cenuşiu", „Glasul femeii care şi-a pierdut copilul" dim „Surâsul Hiroshimei"), ori „suflete" plutind undeva ân văzduh, ca în „O viziune a pălcii de Niohita Stă-nescu. Centrul de greutate se deplasează fatal asupra stărilor de conştiinţă sau de spirit, exprimând imperativul meditaţiei asupra destinului uman. In sfârşit, lirismul antirăzboinic se alimentează din straturile pasiunilor elementare, plămădite în carnea şi sângele omului. A te adresa universului şi comunităţii umane, în numele fiinţei surprinse în postură maternă, de soţie sau iubită, este modalitatea preferată de Maria Banuş : Da, voi striga cu strigătul adine, pătimaş, al femeii care-şi apără puii, şi cu strigătul Umpede-al omului ce urmăreşte atent, înfiorat cum în ochii copilului său creşte o flacără... ELOGIU L MUNCII ŞI VISUL ACTIV în poezia nouă, omul nu este numai ceea ce este, dar şi ceea ce poate să devină : stăpînul condiţiei sale. Virtua li ta te care, actualizată rareori în is- ,torie, în imomentele ide coincidenţă fericită dintre visul omului şi cerinţele societăţii, constituie în socialism o realitate în mers, şi nu o ipostază privilegiată. Datorită noilor condiţii omul îşi imprimă pecetea voinţei creatoare asupra elementelor. în poezia consacrată construcţiei socialiste, accentele se diversifică în raport cu gradul acestei tensiuni prometeice care urcă de la îndemnul exprimat eu mijloacele liricii publicistice către o activitate imadiat-utilă, pînă la dezlănţuirea entuziasmului vital înaintea spectacolului oferit de creaţia omenească în ansamblu. Asimilată unei ofensive continue, în care zidirea uzinelor şi întemeierea de gospodării colective echivalează cu o tranşee smulsă iar omul cu un ostaş, edificarea socialistă conferă poetului un rol de comandant în front şi poeziei timbrul mobilizator la o încleştare cu atît mai contagioasă cu cît e paşnică. Ritmurile ei se precipită, tonul devine viril şi sentimentul propulsiv este acela al unei fraternităţi totale, de corp comun. Atributele sufleteşti accentuate vor fi entuziasmul, îndârjirea şi eficienţa acţiunii colective îndreptată către o singură ţintă : „Aceasta-i legea frumuseţii, vie: j un pisc ai cucerii, te-aşteaptă altul, / căci niciodată nu-i sfîrşit înaltul" (Eugen Frunză). O dată cu reactualizarea muncii în expresiile ei tradiţionale precum lucrarea câmpului, poezia scoate în relief sensul muncii industriale, al tehnicii în genere, ca formă de dominare a ma- •*eriei rebele. Năvălind masiv în poezie, obiectele modelate prin intermediul maşinii suscită „lauda lucrurilor" — cum spune G. Călinescu — elogiul destoiniciei şi inventivităţii, în ultima instanţă, al spiritului. Producţiei bunurilor de civilizaţie i se acordă un impuls generic şi eforturile corespunzătoare sînt asimilate proceselor de gîndire ştiinţifică şi artistică, ale cunoaşterii. De vreme ce atinge, în exerciţiul muncii stăpîne pe fructele ei, treapta pe care stă gânditorul şi artistul, omul transformă munfca în creaţie. Creaţie, munca lasă în urmă trecutul de servitute, este o formă a libertăţii cucerite. Triumful omului este una din cele mai valoroase şi mai fecunde achiziţii ale poeziei, datorită căreia se reîncarnează cu un conţinut nou, vechea nostalgie eminesciană a Ititanismului. In spiritul ei, poemul arghezian „Cântare omului" reface, precum marile sinteze de genul „Legendei secolelor" sau „Tragedia omului", devenirea prometeică a Umanităţii, mişcarea sa dureroasă pe scara progresului : Trecerea îşi oprise şi suflul şi-aştepta : Va birui pământul sau zvîrcolirea ta ? ...11 vezi, căzut în trîntă, că iar zvîcneşte drept ? S-ar zice că e-n luptă cu cerul, piept la piept. ...Se răscoleşte firea, adine, în măruntaie, s-a mai muncit şi rupe-ncleştarea, se-nconvoaie, şi ocrotinău-şi sinul cu palma şi rărunchii, se fring din nou şi iarăşi i s-au deschis genunchii. Aşa e înălţarea şi preţul se plăteşte, cu chin şi suferinţă şi slavă, omeneşte. G. Călinescu difuzează ide pe un fundament materialist concepţia lansată în Renaştere, a 'Corespondenţelor organice dintre forţa expansivă a omului şi energiile cosmosului, a armoniei dinamice, implieînd unitatea şi „lupta" dintre universul uman pe de o parte şi universul fizic (infinitul mare şi mic), pe de alta. Sarcina poeziei este a da „Raport" despre dialectica noilor relaţii dintre om şi cosmos : Sub sticla groasă care arde, în mîini c-un instrument de coarde, veghez sub Cancer şi sub Leu, pletos ca şi Orfeu... E tarea lor maşinărie ; rezistă orice schelărie, putem clădi alte cetăţi, şi-ara pustietăţi. Se stinge-ncet la afelie această fină vijelie. Cînd, se destramă negrul cort, cintînd, eu dau raport. Simbioza dintre civilizaţie şi natură, trezeşte entuziasmul perpetuu al poetului, care, o dată cu lucrurile, proclamă şi pe creatorul ei, omul. Himeric în cadrele romantismului vizionar şi, de aceea, condamnat la ineficientă, proiectul existenţei după legile visului se întruchipează. Abisul dintre halucinaţie şi realitate e acoperit. A trăi conform visului tinde să fie nu numai o simplă ipoteză poetică, o temă (Mihai Beniuc îşi aşează un volum sub acest semn), dar un mod de viaţă „cosmic", o zilnică „desprindere de ţărm" (Ilie Constantin), o optică naturală („Ochii" de Leonida Neamţu), conform cu reprezentările modeme ameţitor de abstracte şi totuşi concrete ale materiei. Solemnă, plină de fervoarea gravă pe care o implică stadiul iniţierii în stilul cosmic de existenţă, la Cezar Baltag : Ajung materia. Ca dintr-un turn sonor, pe tîuri în soirală mă cobor, şi propagîndu-mă, aştern în zare filtrate straturi de argint, fecund azurul suplu, căile stelare... Canalele realităţii le desfund, atitudinea apare ca o stare de spirit spontană, trăită cu un elan aerian de JMicbita Stăneseu : Pentru că înot şi zbor în sus, abia mă mai ajung din urmă amintirile, ca nişte bule de aer. Undele verzi, mişcătoare... Pentru că înot şi zbor în sus, voi îmbrăţişa luna sau poate un trup de-al meu viitor căruia îi sînt amintire, urcînd şi arzînd. întoarsă în vesmînt de conchistador din cosmosul unde „aruncătorul de .'180 aştri" a sondat infinitul, poezia reabilitează, paralel cu iniţiativa constructivă, visul plastic : Eu ţi-am aflat spirala-n care sîntem fluid şi matcă, stea şi giuvaer; cu mii de ochi ţi-am răscolit adîncut (Vasile Nicolescu) PATRIOTISMUL — IZVOR DE ARMONIE A OMULUI CU 'LUMEA Condiţia cosmică nu epuizează formele acordului dintre om şi lume. Aceleaşi armonii răsună între ramele geografice şi istorice ale ţării. într-o accepţie mai bogată decît lăsa să se înţeleagă cuvântul, patriotismul nu e numai legătura cu pământul „ţării mele şi al meu" din ultimul volum arghezian, „Cadenţe", ci descoperirea patriei socialiste, a celei ce şi-a cicatrizat rănile haturilor, duşmănind atîta vreme pe truditul lor stăpân şi orgoliosul lor rob. Prietenie cu pământul devenit o pavăză a omului : Doct?- lungile meridiane li mai brăzdează nevăzut, Cu ireale filigrame încovoierea lui de scut. (Demostene Botez) identificare cu istoria lui : De vrei să ştii nepoate, cine-am fost, Istoria învaţ-o pe de rost. (Mihai Beniuc) e sentimentul de recunoştinţă pentru partidul care : Ne-ai dăruit aoeastă Primăvară care şi-n miezul iernii poartă flori... Prinos de flori ţi-aduce-ntreaga ţară. (Marcel Breslaşu) Peisajul şi sufletul viu al ţării s-au integrat deci în sensibilitatea şi meditaţia generală, în ţesătura eului. Desigur, interpretările sânt diferenţiabile, după amploarea ecourilor deşteptate de con sonanţa dintre poezie şi ambianţa na tală. Fior.-aproape feciorelnic la tot ce e delicat in natură şi în organizarea vieţii actuale, la mugure şi mladă, crîng şi pădure tînără, plantă şi vietate plă-pîndă, la. portul şi simţirea discret-sărbătorească : In gardul de nuiele, statornică şi-naltă, tu, poartă de pe Iza, mi-ai răsărit sub . daltă, şi le-am cioplit cu grijă, de drag, nu pe simbrie, în jurul casei mele punînd statornicie... Să mă şoptească apa, să mă dorească ţara (Tiberiu Utan) Melodie învăluind într-o atmosferă de basm noua ţară : Am limpezit fîntina de nămol şi fluerul izvoarelor ne cântă în albii seci cîndva pe cîmpul gol... Oglinzi de lacuri ţi-am întins, pădure, pădurea-i fermecată. O ramură doar, frînlă, dac-o atingi, dă clocot de lumină... (Ion Brad) Colind pe plaiurile ţării, cu popasuri la hore şi clacă, furişări pe lingă îndrăgostiţi, cu; însoţirea ţăranilor la muncă şi distribuţia roadelor,, cu. zile şi nopţi petrecute la, stână, printre-ciobani şi turme : , -, Cînd pleci din bărăganele arşiţei cu turmele spre munţi, chitind din nai, unCheş mi-l dai pe baciul Mioriţei, şi-mi sui poemul pe-un picior de plai. (Victor Tulbure) Bucurie a recoltelor de aur (G. Lesnea şi Eiragoş Vrîneeanu), optică nouă a priveliştei altădată „zbîrcită" de haturi, a ogorului nefărămiţat, care seamănă astăzi cu „o frunte descreţită de ţăran" (Nicolae Stoian), cumul de senzaţii robuste, provocate de rodnicia cîmpului şi de transmutaţii industriale ale materiei şi imn noilor alchimişti : în preajma focului, oameni puţini, incendiaţi şi învăluiţi de praf, sînt valenţele ce leagă materia în componenţa ei, : • formulele ce închid în ele sensul acestor transformări uluitoare (Ion Horeai Tinereţe perpetuă, plină•• de o; voioşie exuberantă înaintea cartierelor ora-, şului, a şantierelor şi marilor construcţii încinse de o jerbă de culori ;şi sunete, de chemări şi răspunsuri,- ân -care spontaneitatea reacţiilor explodează ca un joc de artificii: . < Aurăria, cerul şi zăpada de pe-o paletă care le alintă împodobesc palatului faţada. . Apoi zugravul intră în incintă. El stă pe scară logodind culori ' : şi-amestecînd cu pensula minuni. Din mîna lui ţîşnesc fazani uşori şi-i poposesc pe antebraţ păuni.,.,:;. (Al. Andriţbiiry"" Simfoniei elementelor i se opuniFcoh ; trapunetui-uneltelor şi maişâniTor;-'1'ăl:li-maţia din marile centre' 'industriale („Hunedoara" de" Em. Giurgiuca^ '„Reportaj" de Dimitrie Steîaru), ritrrlul nou al vieţii rurale („Floarea muncii", „Fată frumoasa", de Dumitru- Cortiea"; „Bărăgan" de Florenţa Albu), pulsaţia galeriilor !de"mină' („Intrarea în'- metropola'subterană", de Ion. Rahoveanu, „în abataj" de Ion Acsah), forfota şantierelor („Stelele sînt aproape" de Radu Gîrneci, „Dimineţi la Bicaz", de Dim. Rachici, „Luminile oraşului" de Const. Abăluţă), mândria constructorilor tntr-o zi, braţele noastre tinere au. proptit rigla de cer şi echerul ....>•.. de. lună şi am imaginat în inima Reşiţei. agregate moderne. :> 'i (Anghel Dumbrăveanu) imperativul irezistibil al faptei ca formă de luptă : Eu mă desprind din noaptea cu adîncimi de plumb Nu ştiu decît să lupt... Eu sînt întreg şi liber, şi irump. (M. Scorobete) In fine peisajul atestînd prin geometria, prin „frumuseţea preciziei", omniprezenţa armului („peste tot unde erau oameni mulţi şi voiau să înalţe ceva, / ceva trainic pentru cetatea viitorului" — V. Felea), dăruie eului liric posibilitatea de a ise oglindi în natură ca persoană cetăţenească, ca fiinţă istorică („Pe dealurile tale... m-am regăsit pe mine / prin rezonanţa gravă, de bronz, a Nicolinei" — FI. M. Petrescu) şi de a absorbi forţa inspiratoare : Cuvintele şi ritmurile mele vreau să aibă-n sâmbure şi temperatura cuptoarelor tale, Reşiţa. (Al. Jebeleanu) Dispoziţia activă, rezemată pe ideea intervenţiei directe a Omului în natură, alternează cu contemplaţia gravă a operei lui şi a scenei pe care aceasta se înalţă. Străbaterea căilor ţării, cuprinderea în privire a vechilor aşezări şi a edificiilor socialiste, sînt acte ale unui ritual laic, oficiat cu mari gesturi patetice, cu invocări murmurate şi reculegeri în tăcere. Potrivit acestei reprezentări, ritmurile noi nu bruschează, oricât ar fi de dinamice, cadenţa do-moală a anotimpurilor, mişcarea imperceptibilă a marilor cicluri cosmice : lată, pe aripi subţiri omul s-a ridicat şi pluteşte peste suliţele turlelor. Iată-l, uitînd povestea cu iad şi rai, sus, ca un nou demiurg, la fereastra stelelor. Teama de regi şi întuneric abur s-a făcut, mîinile lui duc în cer seminţele griului, firul de praf dă căldură şi sens soarelui (Aurel Rău) sau : Umbra timpului îşi retrage trena învechită şi eu mă contemplu astăzi şi alăturea sînt cu gestul zidarului, cu fîntînile arteziene, incovoind în scuaruri lungi săbii de ape. A mea e respiraţia blînzilor arbori şi mă cuprinde liniştea lor roditoare şi încrederea cu care cresc din pămînt şi adaugă cercuri înţelepte cu trecerea anilor. (Aurel Gurghianu, „Tot mai mult") Iar pentru un debutant ca Platon Par-dău, elementele de compoziţie a pastelului nou se aşează în straturi succesive, cu o statornicie potolită, blîndă, simbolizând creşterea echilibrată a ţării : Umblu prin fosta albie a rîului, ca printr-o vîrstă mai veche a mea, (Platon Pardău) Dar, prin iniţiatorul ei, A. E. Baoonsky, atitudinea s-a cristalizat într-un sistem de fuziune organică a naturii şi civilizaţiei, a satului şi oraşului, a prezentului şi trecutului. Contemplaţia stilizată, simultan încrezătoare şi nostalgică, pierdută în reverie pe marginea spaţiului şi itimpului, înitro istorie aburoasă că o legendă şi un viitor ea o lumină de orizont, modulează „cântecul acestui pământ" cu o fervoare vrăjită : Şi va fi numele tău legat de August şi de mîndrul Octombrie; muzici puternice răspîndite în văzduh şi mulţimi revărsate vei visa cînd furtuna gemînd va goni peste cîmp, herghelii rătăcite de arbori şi vor scoate norii din teacă săbii cu miner aurit 4i te va învălui răsăritul cu tandrele-i raze, aici, totdeauna aici, unde zilei ce trece visele tale i-au fost trenă de argint DESCOPERIREA UNIVERSULUI COTIDIAN Coborâtă în sfera cotidianului, armonia râvnită se dezvoltă din intimitatea cu obiectele casnice, de uz şi decoraţie publică, cu acelea fără utilitate, hărăzite jocului copilăresc ori petrecerii adulte, sau chiar cu acelea care -şi-au pierdut sensul, dar nu substratul afectiv. într-un univers restrâns, se reflectă dominaţia unor valori sufleteşti, inaccesibile înstrăinatului de sine sau mângâiate ca un refugiu faţă de lumea unde nu puteau înflori. Spre deosebire de poezia în care omul, asimilat el însuşi unui lucru, e covârşit şi terorizat de obiecte, sau se comportă neutru şi indiferent faţă de ele, în noua viziune lucrurile îi atentă prezenţa învăluitoare. Prin mijlocirea lor, tandreţea de orice sursă, a maternităţii, a femeii îndrăgostite, a soţiei, dogoreşte potolit: Privirile noastre ştiu să brodeze fluturi pe pmza cenuşie a zilelor, •aşa cum lumina poate înmulţi cu o sută 41 diviza printr-o mie — bucuria mare, unică, a vieţii (Veronica Porumbaeu) Universul cotidian recuperează ingenuitatea dispărută („Constructorilor tineri" de Grigore Hagiu şi „Ora candorilor" de Florin Mugur), favorizează menţinerea candoarei infantile, surprinsă cu o graţie de pictor naiv : Am crescut cu înălţarea oraşelor noastre moderne... Umerii mei ,s-au prefăcut în catarge puternice, •multe păsări se aşează cu amurgul pe ele aducîndu-mi lumina plajelor străvezii ca strugurii... (Petre Stoica) şi sporeşte sentimentul de miracol citadin : Sub ferestre, din zece în zece paşi, copacii tunşi par foşnete stilizate. Iar după un colţ, imprevizibile, parcurile rostogolesc sunete verzi şi cataracte de răcoare (St. Augustin Doinaş) Pîrghii ale unei vitalităţi acut senzoriale („Descântec de ploaie" de Ana Blandiana, „Somnul iubitului" de Constanţa Buzea) sau domesticite cu gingăşie („Liniştea vântului" de Violeta Zamfirescu, „Stanţe de seară" de Mihai Nagulescu, „Univers pe calea ferată" de Ion Crînguleanu, „Primele semne" de Sina Dăneiu'leScu, „Descop'erirea lumii" de Mioara Cremene, „Poema citadină" de Ştefan Iureş, elementele ce alcătuiesc domeniul cotidian devin simboluri ale bucuriei de a trăi şi apropierii dintre semeni. „Să ne facem daruri", poemul Ninei Cassian este o invitaţie la înţelegerea socială şi conştientă a fericirii. „Sărbătorile zilnice" se cuceresc în fiecare ceas, ca tot atâtea victorii ale conştiinţei asupra inerţiei. E motivul pentru care poeta ridică o odă supremei însuşiri a omului, luciditatea : Dacă mi-aş pierde mîinile şi picioarele, pe tine n-aş vrea să te pierd, luciditate. Eu ştiu că dimensiunea ta dă adevărata cunoaştere, aşa cum în unele după amieze, cînd exuberanţa luminii a trecut, şi seara ambiguă e încă departe, totu-i uimitor de precis şi de curat, uimitor de intens şi de nou. în concepţia autoarei, dragostea, nealte-rîndu^şi puritatea, îşi expune cursul în faţa lumii, fără timiditate sau discreţie cu privire la piedicile sau eşecu- 183 rile întâmpinate, ba chiar cu ostentaţie şi nerv polemic, ca o lecţie administrată nu atît .altora, cît sieşi („Spectacol în aer liber"). Mod de a preveni asupra necesităţii de a apăra fericirea, ân fiecare clipă a vieţii. Apărarea cea mai eficace este, ne, învaţă strategia, atacul. împotriva cui ? împotriva prejudecăţilor restante, . a mentalităţii egoiste încă persistente, împotriva a tot ce întârzie progresiunea Spiritului socialist în raporturile, dintre indivizi şi în ei înşişi. De unde coloratura etică a noii poezii „intime". Poezia nu abandonează modalităţile clasice, didactic-gnomice, ale reflexiei:'morale, ale căror convenţii sânt însă inovate structural („Fabulele" lui Marcel Breslaşu). înlocuind acidul satirei, rondelelor reputate ca lirice („Ani luat rondelul, nu.o spadă. / Cu el nu fulger pe tîlhari /.../ E pentru cei rămaşi în coadă, I Un . bici, cu noduri mici şi tari", "spune Cicerone Teodorescu), folosind parodia (Marin;Sorescu), epigrama (Tudor Măinescu) în slujba criticii vechiului , angajează în bătălie şi modalitatea nouă a confruntărilor etice în plină stradă, aşa dar tot în* cadrul cotidian. Iscată' din situaţii banale, din „aventuri zilnice", lipsite de o semnificaţie aparentă, polemica purtată de' Geo Dumitrescu cu inumanitatea, laşitatea, ignoranţa pretenţioasă şi cu valorile perimate, aparţinând cla selon defuncte, coboară normele codului etic socialist de pe podiumul exigenţelor abstracte, într-un concret viu, aproape dramatic. (Compuse în stilul „discursului" liric, intersectat de fragmente scenice, descripţii şi relatări, comentarii pline de asociaţii, versurile sale nu pot fi ilustrate în maniera lor specifică printr-un citat ori altul). SENSUL FERICIRII Expansiunea completă a fiinţei, — scopul ultim al comunismului şi domeniul celui mai adânc lirism — reprezintă unul din marile bunuri ale poeziei actuale, şi preţul ei îl măsoară poate în primul rând confesiunile celor care au resimţit în „carnea şi sîngele lor" otrava proceselor de alienare. Izbitoare este, în astfel de glasuri, ardoarea de a trăi, biciuită de amintirea vieţii mutilate. Cerând „armistiţiu" vechilor dureri : Opreşle-ţi alăuta, lăutare, Ceva-n suspinul ei mă doare Şi nu vreau să mi le mai ştiu, Fantome vechi cu vălul plumburiu, Mîhnirile de-odinioară. Arghezi reclamă irăgaz pentru o nouă existenţă : Sînt poate desfăcut, sînt poate ostenit Călcînd pe aripi şi pe punţi de iassă ? Nu, insul meu se cere însutit. Daţi-i răgazul să renască. în „Frunze" ca şi în „Poeme noi" şi „Cadenţe", spectacolul lumii e privit cu vibraţia'originară, iba cu o apetenţă mai lacomă : " Daţi-i năvală uriaşă robului vostru cel de voie bună. Elan calm în versurile noi ale lui Lu cian Blaga, sentimentul împlinirii eului — sentiment câştigat, cu sprijinul îndrumătorului conştiinţelor care este partidul —• echivalează, pentru De^-mostene Botez, ou o descoperire a propriei umanităţi, după o lungă călătorie în întuneric : Prin galerii cu nalte bolţi de dom, Acum, tîrziu de tot, am dat de-un om,. Ce m-a-nvăţat că steaua mea polară.. De-abia acum începe să răsară, iar Omu-acela ce-am găsit sînt eu. Drumul regăsirii îl atestă şi poeziile postbelice ale lui PWlippide. După o. rătăcire „Cândva, la Styx", poetul conchide „când pier-aceste ciudăţenii", Luai şi eu spre lume cale-ntoarsă, De nici un fulger fruntea mea nu-i •1 arsă.. Certitudinea respirară . de ultimele poezii ale lui Emil Isae, de sonetele Iui Victor Eftimiu („Nu pot vedea în jurul meu .tristeţe"), de „Cântecele noi" ale lui Zaharia Stancu : O, voi, cîntece, scuturaţi-vă de roua neagră-a tristeţii, de versurile lui A. M. Sperber ca şi de lirica postbelică a lui Horvăth Imre : Am şcoala suferinţei şi-a urgiei. Azi studiez registrul de voci al bucuriei, sentimentul întoarcerii din. bolgiile subterane în radiaţia prezentului eliberator îl trăieşte acut Minai Beniuc : Vin către voi, măi fraţii mei de mine Ca Dante ce se-ntoarce din infern. Geologia sufletului meu Oriunde o atingi suspină-adîncşi greu. Temperamentul său combatant" şi-a aflat în socialism ambianţa ideală. Purtând pe trup. „înstelările . muşcăturilor de fiare", urmele rănilor.de ieri, toboşarul timpurilor noi e voluntar în prima tranşee. în punctul său cheie lupta constituie pentru el suprema "expresie a vieţii, pielreă eventuală neproVooînd autorului poemului „Mărul de lîngă drum" decît mândria uşor melancolică a celui oare s-a dăruit pe de-a-n-tregul tuturor. Poezia armoniei interioare mature deţine atributul convingerii, al artei autentice, tocmai fiindcă nu ignoră durerea sentimentelor neîmpărtăşite, a dragostei fulgerate ori eşuate lent, tensiunea sforţărilor zadarnice de a lua în posesie absolutul, neliniştea infiltrată de cariile timpului, ide spectrul morţii, zbuciumul insului ispitit de demonul singurătăţii. Umbrele existenţei sînt nişte inamici „familiari", nişte prezenţe împotriva cărora poezia îşi încordează vitalitatea funciară pe care i-o asigură trăinicia idealului comunist, certitudi nea resurselor eterne ale umanităţii şi propriului popor, ale vieţii. De..aceea, dialogul cu umbrele nu se identifică cu o capitulare înaintea spaimei şi tenebrelor, ci cu o încleştare triumfătoare cu îndoiala, cu tentaţiile resemnării şi neantului. Violentă pînă la mânie viforoasă, cu accente de furie tinerească, de luptă corp la corp :sau trîntă descinsă din basm sau baladă, bătălia cu- epuizarea, bătrâneţea şi moartea, cu voluptăţile refuzate şi Ispita dezertării în izolare înveninată împrumută la Beniuc înfăţişarea ciocnirii fizice cu un- adversar şiret şi. neînduplecat : ani i tăi sînt tot mai grei, metalul lor e mai întunecat, zimţii înţeapă, pajura seamănă a zgripţor, iar capu-i de mort. Nu mai vreau ! Timpule, cară-te cu. anii tăi zgrunţuroşi ce sună cînd îmi cad în suflet, ca bulgării pe raclă... Nicolae Labis, căruia fantomele vechiului şi. spaimele vieţii zadarnice,,'i se configurează, potrivit superbei lui'candori, ca un vis rău, ca o convorbire,impusă de un „străin" misterios, 'în"somn („Copilul mişcă buzele şi-ngaimă : / Eşti rău, străine, — te-am văzut şi-n vis I Şi buzele îi tremură a spaimă — / Eşti rău, străine, pleacă I"), polemizează cu slăbiciunile şi scepticismul, spre a-şi regăsi speranţa, încrederea în viziunea acelei „trepte superioare", cum spune el : Mă deşteptasem şi-atunci am pornit printre blocuri semeţe cu-antene pe ţeasta bombată, blocuri dansînd după muzica dură a tramvaielor muzică ameţitoare şi multiplicată, soră cu muzica sobră de unghiuri şi planuri,armonia metropolei, jerbă de fier şi elanuri. 185 Dar nu m-am legat de nici un ungher, de nici o fereastră aprinsă în seară, stingher, de la toate ferestrele-o rază am prins şi am strîns, pentru mine. Fără a substitui imaginii omului de astăzi, tabloul unei umanităţi ideale, perfectibile în viitor, poezia fixează dualitatea insului în ours de autode-păşire, luptînd cu ceea ce e încă vechi în el. Omului i se trasează un portret realist, indiferent dacă aspiră la înfăptuirea unui nou oupiu, a unui nou tip de dragoste : Aşa sîntem noi, Aşa sînt iubirile noastre în metamorfoză. în avlntata noastră mişcare ...asemeni unor statui pe jumătate create după legea frumosului, pe jumătate-ngropate încă în blocul inform al materiei. (Maria Banuş) sau, în general, către o armonioasă alcătuire morală : lată profilul tău care seamănă jumătate cu luna, jumătate cu şirul de cai dispărlnd în trecut. Vremea ţi-a dat această-alcătuire de centaur. Ai poate mersul uneori greoi, dar paşii tăi se^aud în alte lumi, treoînd cu urme mari, fosforescente. (A. E. Bakonsky) Graficul complet al destinului uman, spre cuprinderea căruia poezia tinde prin cele mai lucide şi hărăzite dintre talentele ei, îl sintetizează însă tot conştiinţa ei artistică, pe nume Tudor Ar ghezi. Acesta, consecvent problematicii specifice, oontinuînd să pună întrebările devoratoare ale condiţiei umane, consumă, în Ultima şi nu mai puţin strălucită fază a creaţiei sale, fiecare din actele ce compun 'problema existenţei, iluminate pentru prima oară de perspectivele umanismului socialist. Identificarea marelui creator cu silinţa poporului său de a capta visul, de a-1 transforma în viaţă, potoleşte teroarea solitudinii, a timpului şi neantului, inspirând nostalgia plenitudinii, a începuturilor şi dragostei, contemplarea senină a miracolelor firii : Mai simt ca un stihar de voevod Ţesut încet cu degetele calde Ale întregului năpăstuit norod. Atît îs de bogat şi-n adhicime, Atît îmi mişună mătasea împrejur, Că-mpletiturile rămase din vechime Şi-aduc aminte fostul lor murmur. Socialism înseamnă cultură de Demostene Botez ţ|8HWft ieeare popor, oricît de tî jg> y|f|năr , are o cultură proprie, , ;; u un specific anume, şi anumite limite. Pînă la eliberarea po-poarelor-colonii, s-a crezut aproape unanim că ele nu au o cultură. Acum însă, iată că ies la iveală nu numai mărturiile unei culturi autohtone ci şi relicvele unor vechi civilizaţii. în concepţia noastră, cultura unui popor este totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de el în procesul muineii sociale, desfăşurată de-a lungul istoriei sale. Natura şi limitele ei sînt determinate de condiţii şi subiective şi obiective, de însuşirile şi înclinaţiunile acelui popor, dar mai ales de condiţiile sociale, economice şi politice în care a trăit şi s-a dezvoltat. Cultura se defineşte, se întregeşte într-o anumită direcţie sau îşi schimbă conţinutul, după transformările social-istorice ale vieţii poporului. Condiţiile istorice vitrege în care a trăit poporul nostru nu au permis, secole de-a rîndul, dezvoltarea culturii sale, prin mijloacele înaintate ale vremii şi prin mijloacele de expresie specifice vieţii culturale. Dacă cîţiva privilegiaţi erau familiarizaţi cu cultura greacă şi cu literatura latină şi degustau rafinamentele lui Rabelais, milioane de romîni nu ştiau nici măcar a citi romîneşte. Cultura lor a rămas, vreme de secole, folclorul, tezaur artistic în care se exprimă bogăţia vieţii sufleteşti a po porului. A fost nevoie de eroismulneraţii de adevăraţi patrioţi,revoluţiei de la 1848, pentru a o cultură romînească. Atuncide intelectuali, în care era unei ge de suflul se defini o seamă puternică şi trează conştiinţa naţională, au pus temeliile solide ale culturii romîneşti. Savanţi, scriitori şi artişti de seamă, de-a lungul deceniilor celei de-a doua jumătăţi a secolului al 19-lea şi începutul secolului 20, au promovat ştiinţa şi cultura romînească şi le-au făcut cunoscute şi prezente peste hotare. Au fost ctitorii culturii romîneşti. Dar nici acest efort nu a putut duce la crearea unei culturi produs al întregului popor, din pricina regimului bur-ghezo-moşieresc şi-a menţinerii poporului în analfabetism. Căci, nu se poate numi cultura unui popor doar suma aportului câtorva intelectuali, ci suma creaţiei de valon materiale şi spirituale ale întregului popor în procesul muncii sociale. „De jos", adică din masa oamenilor muncii pe care capitalismul — şi in mod făţiş, prin violenţă, prin făţărnicie şi înşelăciune — îi înlătura de la învăţătură, ţîşneşle o puternică năzuinţă spre lumină şi ştiinţă. Sintem în drept să ne mîndrim că sprijinim această năzuinţă şi o slujim" (V. I. Lanin : ..Despre cultură şi artă" ; ESPLP, Buc, 1957, pg. 371). Despre o asemenea cultură a maselor, a poporului nu se poate vorbi decît după eliberare, cînd toate forţele creatoare care zăceau înăbuşite în acest popor s-au descătuşat. - Această cultură, care se constituie constant, în toate elementele, ei, începînd de la 23 August 1944, de-a lungul acestor douăzeci de ani, şi care-şi urmează drumul ascendent, nu este deosebită doar ca întindere, ca difuzare în masă, t ci şi ca specific, fiind calitativ, superioară şi ne mai servind ca mijloc de exploatare,, , Cultura este astăzi un bun al maselor. Dar nu numai atât. Ea este o anumită cultură, bazată pe fundament materialist, avînd o concepţie marxist-lemnistă despre lume, despre viată, despre societate, slujind ideile cele mai înaintate ale vremii, pentru progresul întregii omeniri. Tot Lenin a definit şi întinderea şi finalitatea culturii unei singure clase, şi viziunea viitorului . in cuvintele: „înainte, întreaga inteligenţă, întregul geniu al omenirii, creea numai pentru a asigura unora toate binefacerile teT*-nicii şi ale culturii şi a lipsi pe„ ceilalţi ,de lucrul., cel mai necesar —: cultura şi progresul. Acum însă, toate minunile tehnicii, toate cuceririle culturii vor deveni un bun al întregului popor şi de azi înainte inteligenţa şi geniul oamenilor nu vor mai fi transformate în mijloace de constrîngere, în mijloace de exploatare". (V. I, Lenin : „Despre gultură şi artă", ESPLP, Buc, 1957, Pg.;,244). ; Este vorba., de o cultură socialistă, fără speculaţii idealiste, — o cultură a poporului concepută ca bază a dezvoltării societăţii contemporane, ca o forţă ce contribuie la sporirea bazei materiale a socialismului, la formarea conştiinţei socialiste ; ca un ajutor de mare preţ, indispensabil, pentru realizarea condiţiilor care să asigure tuturor un nivel de trai din ce în ce mai bun ; ca o parte a revoluţiei de eliberare a omului din ghiarele exploatării. O asemenea cultură nu s-a putut concepe şi naşte decît în condiţiile socia'l-istorice de după eliberare, de instaurare a socialismului, decît în anii luptei pentru construirea socialismului, care nu se poate concepe fără cea mai largă cultură a . oamenilor muncii, care creează în condiţiile ştiinţifice şi tehnice moderne. Revoluţia culturală face parte integrantă din revoluţia socialistă. Ea trebuie să ţină pasul cu toate marile transformări sociale, economice şi politice, cu măreţele realizări materiale în toate ramurile de producţie, cu ritmul progreselor uluitoare ale ştiinţei şi tehnicii ce caracterizează acest secol, Socialism înseamnă cultură. Revoluţia culturală a trebuit să-şi înceapă munca în masă, de foarte de jos, — nu de la zero, ci de sub zero, — adică de la analfabetism. Căci moştenirea unei culturi, de masă, lăsată de clasa dominantă din trecut a fost dezastruos de'" deficitară. Era vorba de - milioane (e^adevărat !), dar de milioane de... analfabeţi. Peste 4 milioane. La care trebuiesc adăugate alte milioane de adulţi care, deşi urmaseră în copilărie cele 4 clase primare, — rămaşi fără nici un contact cu orice umbră de cultură uitaseră eurînd şi ce bruma mai învăţaseră. Revoluţia culturală a stârpit radical analfabetismul, care ne apare astăzi doar ca un material de studiu istoric, un episod dintr-un capitol de mult închis. Alfabetizarea nu a constituit un scop în sine, ci un punct de plecare, un instrument de cultură. In munca de culturalizare ce a urmat, au contribuit mai mulţi factori : îndrumarea partidului, sprijinul guvernulul, munca neprecupeţită, obştească In ' mare măsură', a tuturor intelectualilor, iar la succesele obţinute un aport . •.hotărâtor 1-a constituit dorinţa avidă . •de cunoaştere -a poporului, voinţa lui de . •a recâştiga secolele pierdute, de a înţelege problemele epocii pe care o trăieşte, lumea înconjurătoare, legile naturii şi âle dezvoltării societăţii. . •A urmat astfel, reforma învăţământului, statornicit pe baze ştiinţifice şi legat de viaţă şi de cerinţele construirii . •socialismului ; reforma Academiei, organ suprem de ajutorare prin noi şi Înaintate mijloace ştiinţifice a muncii poporului de industrializare, de sporire -a producţiei, de agricultură mecanizată, intensivă, — în locul forului de altădată, de speculaţii mai mult sau mai puţin... academice, dar perfect inutile prin caracterul lor idealist. Şi a venit o largă organizare pe întreaga ţară a culturii de masă. Astfel, la îndemnul şi din îndrumarea partidului, în anul 1949 un grup de intelectuali de seamă : academicieni, profesori universitari, conferenţiari, cercetători, oameni de cultură şi de artă, au constituit o organizaţie obştească : „Societatea pentru răspândirea ştiinţei şi culturii", bine cunoscută de-a lungul unui deceniu sub denumirea prescurtată : S.R.S..C. în. această formă ea a desfăşurat o activitate rodnică timp de 13 ani, adică pînă în iunie 1962, cînd a luat fiinţă •Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, în sinul căruia Consiliul pentru .răspândirea cunoştinţelor cultural-ştiinţifice a preluat sarcinile fostei S.R.S.C. pentru a le îndeplini de aci înainte pe linie de stat, pe-o scară mult mai largă şi cu mijloace mult superioare. Acest nou mod de organizare a activităţii de răspândire a cunoştinţelor •cultural-ştinţifice a dat cele mai bune rezultate. în primul rînd a lărgit cadrul activităţii prin. trecerea întregii munci de răspândire a cunoştinţelor culturale şi ştiinţifice, atît la oraş cît şi îa sate, în atribuţiile Consiliului pentru răspândirea cunoştinţelor cultural-ştiin-ţifice, ceea ce a dus la înlăturarea paralelismelor. A creat condiţii pentru o mai bună şi operativă colaborare cu celelalte foruri conducătoare în domeniul artei şi culturii, prin concentrarea în cadrul Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă a Consiliilor teatrului, artelor .plastice, cinematografiei, editurilor, cît şi a Consiliului aşezămintelor culturale. A creat condiţii mai bune pentru colaborarea cu - celelalte instituţii culturale, ştiinţifice, de învăţămînt superior etc., în vederea atragerii unui număr sporit de intelectuali la activitatea de răspândire a cunoştinţelor cul-tural-ştiinţifice. A creat o largă reţea organizatorică, menită să asigure desfăşurarea activităţii de răspândire a cunoştinţelor cultural-ştiinţifice pînă în cele mai îndepărtate sate şi cătune. Au fost create comitete de cultură şi artă. în regiunile, raioanele şi oraşele ţării, pe lîngă sfaturile populare, iar în cadrul acestora, comisii pentru răspândirea cunoştinţelor ştiinţifice, ca organe de specialitate ale comitetelor, a căror sarcină este răspândirea cunoştinţelor politice, ştiinţifice şi cuituralartistice. Astfel, pînă jos, la raioane şi oraşe, există organisme care asigură desfăşurarea unei intense şi sistematice munci de popularizare, a ştiinţei şi culturii. Caracteristica acestor organisme este faptul că în cadrul lor se,îmbină într-un mod original conducerea pe linie de stat cu activitatea obştească a intelectualilor. Atît Consiliul pentru răspândirea cunoştinţelor cultural-ştiinţifice, cit şi comisiile de răspândire a cunoştinţelor ştiinţifice sint formate dintr-un mare număr de intelectuali, care în total însumează zeci de mii, şi care desfăşoară o activitate voluntară,, obştească, participînd în mod nemijlocit la conducerea, organizarea şi desfăşurarea muncii de răspîndire a cunoştinţelor. în raioane şi oraşe au fost create pe lîngă comisiile de răspîndire a cu neştiutelor ştiinţifice, colective largi de lectori grupaţi pe domenii mari de specialitate (ştiinţe sociale, ştiinţe naturale, ştiinţe tehnice, ştiinţe agricole), care asigură desfăşurarea continuă şi la un nivel superior a acţiunilor de răspândire a ştiinţei şi culturii, îndeosebi la sate. Ca urmare a acestor măsuri, autoritatea şi prestigiul activităţii de răspândire au crescut, creîndu-se toate condiţiile pentru desfăşurarea unei munci mai (corespunzătoare, mai bine organizată, sistematică, multilaterală, de un nivel calitativ superior. însăşi componenţa Consiliului pentru răspândirea cunoştinţelor cultural-ştiin-ţiifice şi a comisiilor regionale şi raionale le conferă acestora o mare disponibilitate de valori creatoare, care asigură o activitate permanentă de înaltă ţinută ştiinţifică şi ideologică. Prezenţa în aceste organisme a unor specialişti de cele mai variate profesii, care beneficiază de o experienţă psihologică mai vastă şi de o pregătire competentă, a creat premizele favorabile pentru o orientare mai judicioasă a muncii, pentru un studiu mai atent, mai ştiinţific, pentru o analiză măi temeinică a fenomenului de cultură şi, ca atare, pentru acţiuni mai eficiente de influenţare spirituală multilaterală a auditorilor în spiritul socialismului. Asistăm astfel la un fenomen pozitiv din ce în ce mai răspândit, care constituie un alt aspect al apropierii muncii cultural-educative de viaţă în multiplele sale expresii, de munca şi preocupările oamenilor : manifestările culturale „tip", valabile oricând şi oriunde, lasă tot mai mult locul unor acţiuni care au ca punct de plecare profilul economic, social şi cultural specific al diferitelor raioane şi oraşe sau fizionomia spirituală caracteristică diferitelor vîrste şi profesiuni ale participanţilor. Tendinţa caracteristică merge spre abandonarea vechilor metode empirice, bazate pe rutină, în activitatea de răspândire a cunoştinţelor culturai-ştim-ţifice, în folosul unei înţelegeri superioare a acestei activităţi ca pedagogie socială. Ori, acesta este în primul rând rodul participării intelectualităţii. înfiinţarea Consiliului pentru răspîndirea cunoştinţelor cultural-ştiinţif ice şi a comisiilor pentru răspîndirea cunoştinţelor ştiinţifice, a creat cadrul necesar pentru participarea cu adevărat de masă a intelectualităţii la opera de difuzare a culturii în popor. Este semnificativă din acest punct de vedere următoarea situaţie statistică privind numărul de expuneri făcute de intelectualii din oraşe : NT* d@ CO it- Anul ferice expuse Nr. de auditori 1956 43.000 4.400.000 1958 70.000 8.000.000 1960 145.000 17.000.000 1963 332.000 43.000.000 Dar aceste date nu dau imaginea completă a activităţii în acest domeniu. Trebuie să adăugăm marele număr de conferinţe expuse în căminele culturale de către intelectualii satelor. în anul 1963 numărul total de conferinţe expuse la sate atît de către intelectualii trimişi de la oraşe, cît şi de către intelectualii de la sate însumează 445.000. Numai în lunile iernii trecute s-au deplasat la sate, din Bucureşti, din centrele regionale şi raionale pentru a le vorbi colectiviştilor cea. 90.000 de infelectuali, dintre care mulţi academicieni, cadre universitare, cercetători ştiinţifici, oameni de artă şi cultură. în zilele noastre apare evident că ideologia, cultura, ştiinţa se transformă tot mai mult în factori de sporire a producţiei de bunuri materiale, — prefacerile revoluţionare din conştiinţa oamenilor reflectîndu-se în mod nemijlocit în transformările revoluţionare din viaţa socială. E o interdependenţă reciprocă atît de strânsă, încît face o unitate. Societatea socialistă se caracterizează printr-un înalt nivel tehnic. Ea făureşte o bază tehnico-materială calitativ deosebită şi superioară. înseşi necesităţile creşterii continue a producţiei şi productivităţii, a introducerii tehnicii celei mai noi şi a folosirii unor metode bazate pe cele mai avansate cuceriri ale ştifnţei, impun o ridicare tot mai mare şi în proporţie de masă a nivelului cultural-ştiinţific şi tehnic al celor ce muncesc. în acelaşi timp, caracterul conştient pe care 1-a căpătat dezvoltarea istorică, munca fiecărui om, în condiţiile socialismului, presupune o conştiinţă politică înaintată şi o pregătire eultural-ştiinţifieă ridicată, la fiecare om al muncii. Izgonind sărăcia şi lipsurile, revoluţia socialistă a creat condiţiile pentru realizarea unui ideal către care oamenii muncii din ţara noastră au tins de milenii : acela de a se bucura de cuceririle geniului omenesc. Socialismul cere oameni culţi, bine pregătiţi, cu un înalt profil moral, conştienţi de sensul şi înţelesul marilor prefaceri la care participă. Toate acestea sînt coordonate principale ale revoluţiei culturale ce se desfăşoară în ţara noastră. Aplioînd cu fidelitate, în mod creator, învăţătura marxilst-leninistă, şi ţi-nînd seama de condiţiile concrete de dezvoltare a ţării ' noastre, Partidul Muncitoresc Romîn a condus înfăptuirea revoluţiei culturale ca o parte de cea mai mare însemnătate a transformărilor revoluţionare care au dus R. P. Romînă la socialism. Cu acest caracter de cultură în slujba omului şi a nivelului său de trai, de viaţă şi materială şi spirituală, noua cultură are în prim loc un caracter umanist. Revoluţia culturală şi-a propus să creeze din omul muncii un om nou, multiplu dezvoltat, un om „total", — cum spunea Marx, — cu o dezvoltare amplă şi integrală a personalităţii umane : intelectuală, ştiinţifică, afectivă, fizică... Noua cultură implică o concepţie nouă despre om, un umanism integral, socialist, şi ea nu se limitează, în lumea socialistă, doar la perfecţionarea individului, ci creează condiţiile absolut necesare ale perfecţionării integrale a tuturor indivizilor în cadrul societăţii fără exploatare. Concepţia şi învăţătura Partidului nostru leagă nemijlocit perfecţionarea omului de perfecţionarea întregii colectivităţi. Nu este vorba să se transmită oamenilor muncii o moştenire culturală imuabilă, ci datele unei civilizaţii noi, în continuu progres. Experienţa cîştigată în decursul acestor ani în activitatea de răspîndire a cunoştinţelor cultural-ştiinţifice este bogată, ea aoumulîndu-se îndeosebi pe teren, unde situaţiile multiple şi concrete au născut mereu nevoia a noi practici adecvate. Dar această experienţă poate folosi cu deosebire în activitatea mai departe în interiorul ţării, ea fiind generată, şi perfectată de spiritul specific al poporului nostru, de temperamentul său, de stadiul culturii sale, de o mulţime de alte condiţii care ţin de felul de a gîndi şi a recepţiona al poporului nostru. Asemenea experienţă într-un domeniu în strînsă legătură cu psihologia şi structura spirituală a maselor unui popor nu este pe de-a-ntregul susceptibilă de a fi împrumutată de alte popoare, în bloc, fără adaptări la condiţiile şi stadiul de cultură al acelor popoare. Nici chiar în sînul aceluiaşi popor, experienţa acumulată ca o totalitate de norme şi metode, nu-şi poate avea o aplioaţiune generică, ea variind ca eficacitate după gradul de cultură al maselor cărora se adresează, şi ceea ce este bun pentru sat, nu poate fi bun uneori pentru oraş. Dacă iniţiativa şi scopul sînt aceleaşi, metodele trebuie să fie diferite şi nu numai atît, ci şi variabile, ele modiiioînidUHse mereu chiar faţă de acelaşi auditoriu pe măsură ce creşte nivelul său cultural. Astfel, masele înseşi devin primul îndrumător în activitatea aceasta de răspîndire a cunoştinţelor ştiinţifice şi culturale, ele stabilind cu timpul, după preferinţe şi interes, şi tematicile acestei activităţi ca şi metodele pe care le agrează. în această' selecţionare şi inventivitate de jos în sus, se dovedeşte şi eficacitatea în timp a revoluţiei culturale, şi interesul tot mai viu al maselor pentru cultură, şi contribuţia lor permanentă, indirectă, la ameliorarea acestei munci. Dar în activitatea de răspîndire a crescut nu numai auditoriul, ci şi colectivul intelectualilor care şi-au dedicat mare parte din timpul lor liber acestei onorabile şi patriotice activităţi. Numărul intelectualilor care s-au angajat- în această treabă a crescut constant, depăşind astăzi cifra de o sută de mii. Şi aceştia lucrează cu toată conştiinţa răspunderii pe care şi-au asumat-o şi, fără a socoti întrucîtva atins amorul lor propriu, iniţiază singuri metode de instructaj, de îmbunătăţire sistematică a activităţii lor, născând astfel în lumea lectorilor o nouă şi specifică şcoală pedagogică. Munca de răspîndire a cunoştinţelor cultural-ştiinţifice s-a desfăşurat persistent .şi continuu de-a lungul celor 20 de ani de la eliberare. Ea a însemnat o parte, — şi nu cea mai puţin importantă •—, a revoluţiei culturale din ţara noastră. Această muncă a prilejuit crearea şi descoperirea multor oameni şi a multor aspecte noi de viaţă, de raporturi omeneşti, însufleţite de o etică şi o concepţie nouă. Cultura formează în om generozitate şi spirit de dăruire. în faţa marilor adevăruri ale lumii, în faţa conştiinţei frumuseţii şi grandorii ei, în faţa marilor, ei taine şi a victoriilor omului în dezvăluirea lor, se deschide în ochii omului de cultură un orizont imens care prin dimensiunile lui impune un sentiment de solidaritate între oameni, o conştiinţă colectivă în lupta cu natura, o înălţime de gîndire purificată de egoism şi meschine interese. Nu:e deajuns să fii conştient că, în definitiv, cultura pe care ai agonosit-o cuprinde o mare moştenire a minţilor şi strădaniilor din trecut, că eşti un produs eminamente social al unui lung şir de generaţii, pentru desăvîrşirea căruia a contribuit într-o formă sau alta geniul permanent al poporului, creaţia lui acumulată, patrimoniul său spiritual întreg. Şi că deci, astfel, eşti purtătorul unui avut care nu-ţi aparţine şi pe care trebuie să-1 îmipărţeşti poporului. •Nu e deajuns nici să ai doar această conştiinţă din care izvorăşte simţul unei mari. Şi permanente datorii patriotice. Trebuie să împărtăşeşti cunoştinţele tale cu pasiune, cu dragoste. Şi treaba aceasta, chiar iniţiată şi susţinută de cele mai bune intenţiuni, nu e uşoară. A şti, este doar un punct de plecare. A şti să împărtăşeşti altora, e, cum spuneam, o artă. Una care cere contribuţia şi a minţii, şi a inimii, şi a cunoaşterii drumului spre inimile oamenilor, şi o învăţătură acumulată pe viu, conferinţă cu conferinţă, printr-o îndelungată şi atentă practică. Trebuie să fii. om de, ştiinţă desăvârşit în domeniul tău, să ştii a vorbi, să cunoşti bine _ limba poporului, să fii un bun psiholog şi un încercat pedagog, să ai „ştiinţa oamenilor", să fii . fizionomist, să emiţi pe lungimea de unde a sutelor de aparate de recepţie individuală care aşteaptă fiecare cuvînt, să ştii a sesiza de îndată nedumeririle, neliniştile, să ai darul de a preveni orice deficienţă, nu numai a ta, dar şi a celor din sală, să ai: tot ce cer sutele de ascultători pentru a te urmări cu interes şi plăcere. Să fii clar, simplu, să fi ales bine esenţialul din bogăţia ta de cunoaşteri, să... •Sînt mulţi intelectuali care, prin tenacitate, conştiinciozitate şi experienţă au strîns în practica lor formula complexă a unei perfecte conferinţe. Aceştia sînt pasionaţii donatori de idei, «are fac de ani şi ani acest lucru, cu înălţimea etică a donatorilor de sînge. în prezent nu se mai poate vorbi numai de o simplă participare, ci e . •vorba de o activitate proprie profilului intelectualităţii socialiste, care se încadrează în mod organic în definiţia noului inteleotuial legat de popor. în acest context ne apar mai profunde, mai pline de semnificaţii cuvintele rostite de tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej : „Este într-adevăr o cinste şi o bucurie pentru fiecare om de cultură de a se şti participant al operei creatoare înfăptuite strument de cunoaştere a vieţii, valorificarea pe scară largă a marilor creaţii devine o raţiune politică, socială şi culturală. Deprecierea capodoperelor trecutului în favoarea inovaţiei cu orice preţ, a „modernismului", poate atrage după sine un rău imens. Nici o mare literatură nu s-a construit pe loc gol. „Frumosul trebuie-păstrat, trebuie să fie luat ca model, trebuie să pornim de la el chiar dacă-i «vechi». De ce oare să întoarcem spatele frumosului auten 1 Op. cit., p. 145. 2 Op. cit., p. 83. 3 Op. cit., p. 198. tic, să renunţăm la el ca la punctul de plecare pentru dezvoltarea ulterioară, numai pentru că e «vechi» ? Moştenirea literară, în rodnica formulare leninistă, porneşte de la teza că «arta aparţine poporului». „Prin rădăcinile ei cele mai adinei ea trebuie să pătrundă în însuşi grosul maselor largi muncitoare. Ea trebuie'să fie pe înţelesul acestor mase şi iubită de ele" *). Indicaţiile privitoare la preluarea critică „a tot ceea ce ne-a dat ştiinţa anterioară", pentru a trece la dezvoltarea ştiinţei noi, sînt perfect valabile şi pentru literatură. Ideile marxiste au început să fie aplicate în cercetarea literară de pe la 1885 încoace. Engels se referise tangenţial la cărţile populare germane ; Paul Lafargue dă o interpretare marxistă folclorului în legătură cu funcţia lui socială. După căutări destul de lungi, criticul german Franz Mehring se face cunoscut prin studiile sale marxiste consacrate lui Lessing, Schiller şi Heine. De subliniat sînt contribuţiile lui G. V. Plehanov, teoretician al marxismului, umbrit însă de confuzii de nuanţă narodnică sau menşevieă. Renumitul militant politic a cercetat cu perspicacitate raporturile dintre literatură şi viaţa socială, argumentând că structura nu acţionează direct asupra literaturii, ci prin mijlocirea ideilor şi conştiinţei sociale generate de structură. A definit cu claritate rolul personalităţii în istorie (1898), a sesizat dogmatismul de la baza criticii „universitare" a lui Lan-son, iar în consideraţiile despre secolul al optsprezecelea francez a formulat explicaţia că diversele curente sînt expresia tendinţelor sociale contradictorii. însă întâietatea in cadrul criticii ştiinţifice europene îi revine lui Dobro-geanu-Gnferea, care, pornind de la democraţii revoluţionari ruşi, afinmîn-'du^se apoi ca marxist, a suferit la urmă o regretabilă involuţie ideologico-ipolitică. Toţi ceilalţi critici marxişti *) Op. cit, p. 248, 249. îşi încep activitatea după Gherea. Meritele lui ca întemeietor al criticii ştiinţifice româneşti sînt mari. Căci el, cel dintîi, a precizat legăturile de cauzalitate care explică operele literare, a văzut în „păcătoşenia vieţii noastre sociale" cauzele pesimismului din literatura sfârşitului de secol, a elucidat problema tendinţei în literatură. Lupta criticului pentru o literatură cu baze sociale şi realiste corespunde idealurilor sale socialiste. Lupta împotriva esteticii metafizice, a „artei pentru artă" e purtată în numele doctrinei materialiste, însă criticul a fost subjugat, cum remarca G. Ibrăileanu, de explicarea „cauzei primare", de rolul determinismului social, nestăruind suficient asupra valorilor estetice, lăsate „pe ultimul plan"'). A interpretat mai bine curentele, grupările, adică ceea ce se sprijinea pe explicaţii sociologice, decît scriitorii luaţi în parte. L-a influenţat, într-o măsură, comparatistul danez Georg Brandes (la rîndul lui înrâurit de marxism) cu lucrarea mult citată pe vremuri Die Literatur des neunzehnten Jahrhunderts in ihtren Hauptstromungen (Literatura secolului al nouăsprezecelea în principalele sale curente, — 1872—1874). încercând să explice tipurile de scriitori cu note asemănătoare (de-cepţionişti, optimişti), Gherea demonstrează că asemănările de mediu duc la asemănări de psihologie, de idei. Dintre continuatorii lui Gherea. G. Ibrăileanu s-a străduit în prima etapă a activităţii sale să facă „critică ştiinţifică, adică a cauzelor", să explice fenomenul literar în toată complexitatea. Şi după îndepărtarea de socialism, ideile directoare marxiste sînt totuşi aplicate cu destulă insistenţă. îl preocupă mereu cauzele, condiţiile specifice care determină schimbările. „Toate trebuie analizate, controlate, constatate, văzute care sînt cauzele (...) Fiind date anumite cauze, trebuie să se producă ') C. Dobrogeanu-Gherea, în Viaţa ro~ minească, 1920, nr. 3, pp. 439, 441. anumite efecte". Astfel „literatura de la 1900 trebuia să fie o literatură caracteristică vremii, fiindcă a ieşit din-tr-o stare sufletească şi socială caracteristică", deosebită „de cea de la 1880" 4). Fenomenele caracteristice unei epoci nu dispar în mod absolut la o anumită dată, unele reminiscenţe pre-lungindu-se în epoca următoare. întrepătrunderile, consideră cu dreptate G. Ibrăileanu, dau culoare epocilor de tranziţie. Ca şi la Gherea, la Ibrăileanu se remarcă năzuinţa de a generaliza, de a găsi în istoria literaturii serii de fapte legate de factorii sociali. în timp ce critica literară — spunea el în cursul de Estetică — se ocupă de individ, istoria literară stabileşte serii de epoci, de grupe, de indivizi, cercetează evoluţia unei literaturi şi evoluţia genurilor. Ca metodă, istoricul literar trebuie să utilizeze pe larg procedeele criticului, acesta fiind mai puţin ţinut să uzeze de acelea ale istoricului literar. Altfel spus, în istoricul literar se află, mărtu risit sau nu, un critic. De la „embriogenia" unei opere de artă, de la erudiţia biografică, de la istorismul paseist pînă la istoria literară ştiinţifică de astăzi, ducând la explicarea multilaterală, istoriografia li terară a parcurs o cale lungă. Datorită marxism-leninismului dispunem astăzi de o istorie literară ştiinţifică, avînd atît o metodă cît şi un limbaj tehnic adecvat. Erorile de aspect schematic, tendinţele de a forţa explicaţia pentru a corespunde criteriilor dogmatice, ca şi efectele sociologismului vulgar, acestea din urmă antrenând supraevaluarea *) Istoria literaturii roraîne moderne,Epoca Eminescu, 1928, — curs litografiat, prelegerea Vlil-a. factorului social în detrimentul esteticului, au fost combătute in spiritul principialităţii marxist-leniniste. Aprecierea unilaterală a fondului ideologicosocial, aşa numitul conţinutism, constituia o practică ce nu putea găsi ascultare, fiind contrarie specificului istoriei literare, înţelegerii ştiinţifice a •unităţii dintre fond şi formă. Valoarea şi limitele sînt privite cu toată seriozitatea, în contextul istoric, ţinând seama de aportul operelor la reflectarea veridică a realităţii. Studii privind raporturile folclorului cu literatura scrisă, valorificarea tradiţiilor realiste, sublinierea rolului Contemporanului, cercetarea diverselor curente literare (semănătorism, poporanism, simbolism), ediţii critice, reconsiderarea unor critici ca Titu Maioresou şi E. Lovinescu, precum şi diverse studii comparative constituie cîteva direcţii în care istoriografia noastră li terară actuală înscrie contribuţii de preţ. .Pe la 1900, Ilarie Chendi lansa în pustiu un apel judicios : „Daţi-ne /monografii de scriitori !" Putem spune că majoritatea scriitorilor noştri sînt reprezentaţi astăzi în monografii temeinice, unele excelente. A sosit timpul sintezelor vaste. Ca mărturie a fecundei activităţi de istoriografie literară concretizată în volume şi periodice, elaborarea primului Tratat de istorie a literaturii romine în cinci volume — în redacţia acad. G. Călinescu — încoronează eforturile celor mai buni specialişti. Perspectivele istoriografiei noastre li terare sînt luminoase şi Încurajatoare. Experienţa anilor de la eliberare, formarea unui lot de cercetători marxişti şi condiţiile propice de studiu îndreptăţesc cele mai frumoase speranţe. îdeia industrializării în gîndirea economică din Romînia de Costin Murgcscu leterminarea caracterului eco-i nomiei naţionale şi a direc| ţiilor spre care aceasta urmează să fie orientată a reprezentat, după ce unirea Moldovei cu 'Ţara Romînească a pecetluit actul de naştere a Romîniei moderne, preocuparea fundamentală în jurul căreia :s-a dezvoltat gîndirea economică ro mînească. în acest cadru, încă din primii ani >de existenţă a noului stat, pe primul plan al dezbaterilor economice începe să treacă problema rolului rezervat industriei. Dacă pînă la înfăptuirea reformei agrare din 1864, principalul criteriu de demarcare între gîndirea . •economică progresistă şi gîndirea economică reacţionară era determinat de poziţia faţă de cerinţa lichidării relaţiilor feudale şi a împroprietăririi clă-/caşilor, după reformă, principalul criteriu de demarcare devine poziţia faţă . •de cerinţa dezvoltării unei industrii naţionale. Fireşte, această delimitare de ordin fistoric — reforma agrară din 1864 — I. nu trebuie înţeleasă în mod schematic şi simplist. Chiar înainte de 1864, necesitatea dezvoltării industriale a alcătuit o preocupare importantă pentru o seamă de economişti. Vom menţiona, de exemplu, scrierile atît de semnificative în acest sens, şi din păcate atît de puţin cunoscute, ale lui Carol Mihailic de Hodocin, care a pus cu tărie şi claritate problema dezvoltării industriale a ţării încă din prima jumătate a veacului trecutVeni t din Transilvania, C. Mihailic s-a stabilit în Moldova, undetări geologice, aal şcolii de arteşi a desfăşurat o a întreprins cerce fost primul director şi meserii din Iaşi apreciabilă activitate în domeniul industrial. „Este prea cunoscut — scrie el — că toate ţările *. Vezi, în această privinţă, lucrarea : „Carol Mihailic de Hodocin despre economia Moldovei şi perspectivele dezvoltării ei industriale" de Gh. Dobre în „Buletinul Institutului Politehnic", ilaşi, Tom IX, fasc. 1—2, 1963. Citatele din C. Mihailic se fac după această lucrare. ce se mărginesc numai cu lucrarea pămîntului, sînt foarte înapoiate în privinţa avutului, a culturii şi a industriei", teză din care trăgea concluzia că „Avutul Moldovei şi cultura, chiar şi lucrarea pămîntului, se pot dezvolta prin introducerea industriei manufacture".2 Cu o adîncă înţelegere a cerinţelor dezvoltării economice, C. Mihailic arătase în 1842 că „Nu ar fi numai de folos, dar încă şi neapărat de trebuinţă a înfiinţa în sfîrşit şi aice în Moldova, după putinţă, manufacturi de tot felul şi cele mai neînsemnate producturi fabricate din ţâri străine"3 Militînd pentru dezvoltarea diferitelor ramuri industriale, C. Mihailic a acordat o atenţie specială industriei metalurgice ; în lipsa unei „fabrici de fier" el vedea „cea mai de căpetenie pricină" a rămînerii în urmă a industriei şi agriculturii, de unde şi strădaniile sale spre a demonstra necesitatea dezvoltării industriei metalurgice deoarece „Temeiul, şi cum am zis muma tuturor industriilor manufăc-tuitoare pămîntene... sînt fabricele de fier în ţară".4 Aşa cum ideia necesităţii dezvoltării industriale apare încă înainte de unire, persistenţa puternicelor rămăşiţe feudale în agricultură şi relaţiile dintre moşieri şi ţărani au continuat să reprezinte şi după 1864, datorită caracterului limitat al reformei, terenul unor aprige dispute între economiştii progresişti şi cei reacţionari. Conexiunea strînsă dintre „problema agrară" şi „problema industrială" în procesul dezvoltării capitaliste a Romîniei, face ca — în general — principalii militanţi pentru reforma agrară din 1864 să fie şi primii militanţi ai curentului „industrializaînt" în formare, 2 „Gazeta de Moldavia", nr. 84 din 22 octombrie 185,1. 3 . „Despre lucrarea minelor de metal şi observaţii asupra pădurilor din Valea Bistriţei", Iaşi, 1842, pag. 28. 4 . „Gazeta de Moldavia", nr. 84 din 22 octombrie 1851. 216 tot astfel cum pe economiştii adversari ai reformei îi găsim apoi printre adversarii dezvoltării industriale. S-a observat, pe bună dreptate, că atitudinea faţă de toate celelalte probleme care se puneau dezvoltării economice a Romîniei decurgea inevitabil din atitudinea faţă de aceste probleme fundamentale. 5 Curentul industrializam s-a cristalizat şi dezvoltat în focul unei lupte deschise împotriva teoriei conservator-reacţionare a „Romîniei, ţară eminamente agricolă", în care îşi găseau reflectarea, în primul rînd, interesele marii moşierimi. Potrivit acestei teorii, rolul Romîniei în diviziunea internaţională a muncii urma să fie limitat la producţia şi exportul de cereale, produsele industriale urmînd să fie importate din ţările mai dezvoltate din punct de vedere economic. 5 . Gh. Zâne, în „Prefaţa" la „Textedin literatura economică a Romîniei,Secolul XIX", vol. I, Bucureşti, 1960, pag. XIV. Pe baza atitudinii adoptate faţă de problemele principale în funcţie de interesele diferitelor clase sociale, prof.. Gh. Zâne delimitează astfel literatura economică a secolului trecut : „De o parte literatura care a stat pe poziţia menţinerii „statului quo" sau a unor transformări neînsemnate, adică menţinerea marii proprietăţi latifundiare, chiar dacă ar fi fost vorba de restrîngerea unor drepturi feudale, cu simpla eliberare a olăeaşilor, cu menţinerea caracterului „eminamente" agrar al economiei româneşti şi cu o politică economică corespunzătoare în domeniul creditului, comerţului etc., de altă parte literatura care s-a situat împotriva „Statului quo", deci pentru lichidarea proprietăţii feudale şi a privilegiilor acesteia, pentru emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor, pentru transformarea caracterului agrar al economiei româneşti în economia agrar industrială şi pentru întemeierea unei mari industrii naţionale, militînd totodată pentru independenţa economică, adică pe de o parte literatura cu caracter conservator şi reacţionar şi pe de altă parte literatura cu caracter democrat şi înaintat". Invocând diferite considerente de „rentabilitate", adepţii teoriei menţionate se opuneau măsurilor de stimulare a industriei naţionale şi preconizau concentrarea eforturilor de politică economică spre susţinerea producţiei cerealiere a marilor gospodării agricole, fie de tip feudal, fie de tip capitalist ;* pe planul relaţiilor economice externe, ei promovau o politică liber-schimbistă, prin intermediul căreia năzuiau să ajungă la ziua în care : „Principatele Unite vor forma din întregul lor teritoriu, sub un regim de libertate absolută, un vast antrepozit comercial deschis produselor lumii", „o piaţă permanentă, nu numai europeană dar şi cosmopolită".6 In concepţia unor astfel de teoreticieni, Romînia nu trebuia să-şi fundeze o industrie naţională proprie, ci să devină un „antrepozit comercial cosmopolit", ceea ce echivala cu menţinerea ei în stare de inferioritate faţă de marile puteri industriale şi de dependenţă faţă de importul de produse industriale din aceste ţări. In teoria ţării „eminamente agricolă" interesele marii moşierimi se îmbinau astfel cu cele ale marilor state industriale care începeau să pătrundă, după Unire, în economia romînească, încercînd să şi-o subordoneze. îmbinarea strînsă de interese la care ne referim apare deosebit de evidentă la propovăduitorii cei mai zeloşi ai unei asemenea direcţii de dezvoltare, Alexandru D. Moruzi şi Ion Strat. Situîndu-se în general pe o poziţie similară, alţi adepţi ai ţării „eminamente agricole" şi ai liberului schimb, ca Nicolae Şuţu şi Ion Ghica, recunoşteau totuşi necesitatea unei dezvoltări industriale, dar restrângeau această dezvoltare numai la anumite e . Al. D. Moruzi, „Progres et liberte", Galaţi, 1861 ; citat după textul republicat de Victor Slăvescu în volumul „Viaţa şi opera economistului Alexandru D. Moruzi", Bucureşti, 1941, pag. 176. ramuri ale industriei uşoare, întemeiate pe prelucrarea materiilor prime agricole de pe moşii. Dominantă în prima perioadă după Unire, teoria de care ne ocupăm avea să exercite o influenţă nefastă în tot cursul existenţei regimului burghezo-moşieresc, bine înţeles cu nuanţe şi intensităţi diferite, în funcţie de interesele de clasă ale diferiţilor economişti şi de evoluţia generală a capitalismului în Romînia. Orientarea „eminamente agricolă" şi lifoer^sohimbistă 'contravenea nu numai intereselor vitale ale dezvoltării economiei naţionale, dar şi intereselor burgheziei industriale. Compromisul încheiat între burghezie şi moşierime,, împletirea de interese dintre cele două clase exploatatoare, au făcut ca această, din urmă contradicţie să se manifeste mai lent, treptat. Totuşi, opoziţia n-a putut să nu apară; ea a căpătat o acuitate deosebită în condiţiile efectelor distrugătoare pe care le-a avut asupra tinerei industrii româneşti Convenţia comercială încheiată cu Austro-Ungaria în 1875 şi şi-a lărgit posibilităţile de manifestare prin dobîndirea independenţei naţionale în 1877. în acest context istoric se afirmă cu tot mai multă vigoare curentul de opinie în favoarea dezvoltării industriale a ţării, curent iniţiat de Dionisie Pop Marţian şi Bogdan Petriceicu Haşdeu şi care-şi găseşte o amplă întruchipare în lucrările economice ale lui M. Kogălniceanu, P. S- Aurel ian şi mai ales Alexandru D. Xenopol, pentru a nu cita decît pe cîţiva din cei mai reprezentativi economişti şi istorici ai veacului trecut. Desigur, făuritorii curentului industrializam abordau problema din unghiuri de vedere adeseori diferite şi preconizau uneori soluţii diferite ; ceea ce îi uneşte în acelaşi fir de gîndire, deasupra unor inerente deosebiri de care nu ne vom ocupa aici, este conştiinţa faptului că fără întemeierea unei puternice industrii naţionale devin de neconceput dezvoltarea forţelor de producţie ale ţării, progresul ei economic, social şi politic, asigurarea şi consolidarea independenţei naţionale a Romîniei. Ridicîndu-se împotriva tezelor liberalismului economic, cu ajutorul cărora adepţii ţării „eminamente agri- •cole" încercau să-şi fundamenteze poziţiile, partizanii dezvoltării industriale au subliniat cu tărie pericolul pe care-./ .generează tratarea abstractă, dogmatică, a legilor dezvoltării sociale. Pentru Dionisie Pop Marţian, adoptarea unei anumite politici economice trebuie să se întemeieze pe analiza atentă a etapei de dezvoltare în care se află o ţară sau alta. „Nu tot ce este bun, în faza dezvoltării lor actuale — scria el, referindu-se la tendinţa libernschimbistilor de a copia mecanic politica ţărilor avansate din punct de vedere industrial — ar fi fost bun şi într-o perioadă de dezvoltare mai primitivă. Pentru aceasta dar, dacă studiind cu atenţie împrejurările noastre economice, printr-o judecată sănătoasă nu am putea afla soluţia unei chestiuni, exemplul model nu trebuie să luăm din actualitatea popoarelor înaintate, ci din comparaţia practicii mai multor popoare din timpul cînd se aflau în împrejurări economice ca ale noastre. FIECARE ETATE ÎŞI ARE TRATAMENTUL EI!"7. Tentativa reprezentanţilor marii mo-şierimi de a-şi înfăţişa interesele drept cerinţe care decurg din concluziile „ştiinţei", stîrneşte indignarea nestă-pînită a economistului romîn: „Mă scandalizez numai că perfidia a străbătut şi în sanctuarul ştiinţei, aceasta 7 . „Despre salinele ţării" în „AnaleEconomice", 1861/1—IV. Citat după textul republicat de Victor Slăvescu în „Viaţa şi opera economistului Dionisie Pop Marţian", vol. II, Bucureşti, 1944, pag. 232 (în continuare, trimiterile la opera lui D. P. Marţian se fac după această ediţie). 2.18 mă sili să probez: cîntecele economiştilor cosmopoliţi sînt adesea cîntece de Sirene".8 Pe aceeaşi linie de preocupări, B. P. Haşdeu face o minuţioasă incursiune în istoria doctrinelor economice şi subliniază că invocarea cerinţelor legilor economice obiective devine „o pură speculaţiune" dacă aceste cerinţe nu sînt confruntate cu condiţiile concret-istorice ale societăţii;9 de pe această poziţie, el nimiceşte, un an mai tîrziu, tratatul de economie politică al lui Ion Strat care „nu prezintă nici măcar meritul de a aplica din cînd în cînd, încai în treacăt sau într-un chip eronat, absolutismul ştiinţei către condiţiunile concrete ale Romî niei". 1 0 împingînd şi mai departe analiza, A. D. Xenopol arată că întreaga teorie a liberului-schimb nu reprezintă altceva decît un instrument prin care ţările industriale urmăresc să-şi menţină situaţia privilegiată. „Economia politică a Franţei şi a Angliei — scrie el — nu merită numele de ştiinţă; ea este teoria pusă în serviciul unei practici şi fiindcă practica este profitabilă ţărilor acelora, teoria trebuie să vină să susţină, pe baza unor aşa-numite principii, interesul curat material al acelor state, spre a-i da astfel o aparenţa mai puţin urîcioasă. Fiindcă Franţei şi Angliei le convine de minune a exploata lumea, de aceea scriitorii ei — conştient sau inconştient — susţin că statele cele mai înapoiate trebuie să urmeze sistemul lor, acela al libe 8. Ed. cit., pag. 296. 9 . „Agricultura şi manufactura" în „Traian" nr. 79/1869, Citat după textul reprodus de Victor Slăvescu în „Economistul Bogdan Petriceicu Haşdeu",Bucureşti, 1943. Trimiterile la lucrările lui Haşdeu se fac, în continuare, după această ediţie. m . Recenzie la tratatul lui Ion Strat în „Columna lui Traian", Nr. 40/1870. Ed. cit., pag. 132. rului schimb... Pentru ce aceasta ? Pentru că Anglia şi Franţa, fiind foarte înaintate în industrie, comerţ şi agricultură, popoarele cele mai înapoiate, lăsate numai cît în v propriile lor puteri, nu vor putea niciodată să concureze cu dînsele şi deci neputînd produce lucruri tot aşa de bune şi de ieftine câ dînsele, vor rămîne pentru totdeauna în o atîrnare faţă de ele".11 In aceste împrejurări, pentru Al . D. Xenopol, „susţinerea ideilor liberschimbiste la noi în ţară este un adevărat .act de trădare naţională. Liberul •schimb împiedică dezvoltarea industriei în ţările cele mai înapoiate, ce nu pot concura cu cele mai înaintate. Liberul schimb osîndeşte pe un popor a se îndeletnici vecinie cu agricultura, deci numai cu munca cea mai grea şi cea mai rău plătită şi a rămînea pentru totdeauna sclavul nafurei în Ioc *a el să comande acesteia".12 Condamnând fără cruţare liber-schim-.bismul, gînditorii progresişti ai secolului XI X se ridică cu energie împotriva teoriei „ţării eminamente agricolă". încă la 1862, D. P. Marţian cercetează „Cauza principală a neputinţelor noastre economice şi sociale", ajungînd la concluzia că „In ziua de astăzi, care este a solidarităţii intereselor internaţionale — existenţa unui popor sterp în industrie este precară".1 3 Criticînd pînă şi pe unii precursori .ai săi industrializanţi, cînd constată la ei anumite inconsecvenţe în această privinţă, B. P. Haşdeu ironizează cu sarcasm faptul că nu există reprezentant al claselor dominante „care să nu fi repetit pe toate tonurile: „Ro-.mînia a fost, este şi trebuie să fie o ţară agricolă", spre a continua: „Şi totuşi nimic nu este nu numai fals, A. D. Xenopol, Studii economice, Bucureşti, 1897, pag. 47—48. 12 „Convorbiri economice", din l.IV. 1877. 13 „Analele economice", 1862/1—IV, nr. 9—12. Ed. cit., pag. 259—260. dar încă mai periculos pentru existenţa naţională decît această prosternaţiune excepţională sub altarul Ceresei".14 Pentru el, concluzia întregii istorii a gîndiriî economice „se reazemă în pieirea oricărei naţiuni curat agricole dacă nu face cu energie şi la timp tot ce-i stă în putinţă spre a deveni cît mai curînd un popor manufacturat".15 Aceeaşi idee călăuzeşte pe M. Kc~ gălniceanu care arată că : „Astăzi popoarele fără industrie sînt peritoare de foame, sînt sleite de acelea care o posedă şi Ie face să plătească scump ceea ce ele nu pot să producă".1 6 Subliniind rolul industriei în dezvoltarea forţelor de producţie ale unei ţări, E. Winterhalder scria cu patosul epocii : „Industria manufăpturiale, care completează şi încoronează civilizaţiunea unui popor, este nemărginită în rezultatele sale. Ea aduce la cea mai înaltă treaptă puterile producătoare, individuale şi sociale. O apatie fizică şi intelectuală, o învechită rutină, neştiinţa şi servitutea sînt mai - totdeauna tristul cortegiu al regimului agricol ; o necontenită activitate; un progres neîncetat, luminile şi libertatea caracterizează regimul industrial şi comercial". Bl arăta apoi : „Industria întinde imperiul omului asupra puterilor producătoare ale naturii. Vînătorul nu întrebuinţează nici a mia parte din ele, păstorul nici a suta ; sub regimul agricol curat zis, risipa acestor puteri este încă mare : apa şi aerul sînt încă puţin întrebuinţate ca puteri mişcătoare; feluritele minerale, cari sub mîne industrioase dobîndesc o valoare atît de mare, sînt nebăgate în seamă ; materialele de foc (combustibilile) se risipesc, piatra, varul şi nisipul sînt puţin întrebuinţate la construcţiuni".1 7 14 . Ed. cit., pag. 68. 13 . Op. cit., pag. 114. 10 . „Monitorul" nr. 62 din 16.111.1874. pag. 404. 11 . Citat după „Texte din literatura economică în România", pag. 253—254. Pe o linie similară se dezvoltă gîndirea economică progresistă şi în Transilvania, într-un articol publicat sub titlul „Dela Buzăul romînesc", Gh. Ba-riţ se ridică împotriva împărţirii Europei în ţări industriale în apus şi ţări agrare în răsărit „tributare fabricilor, intereselor şi plăcerilor" celor dinţii. „Cînd cheltuim cu toţi în afară şi nu cîştigăm de la străini nici pe cît cheltuim — scrie el — atunci şi eu, şi oricare altul, ca parte a totului, avem dreptul a reflecta la răul ce întâmpinăm pe toţi paşii". Respingînd tezele celor care susţineau că „luxul naintează industria", Bariţ sublinia în 1852 că noi n-am ajuns încă în situaţia în care „fabricile se află înăuntrul patriei şi productele crude se lucră aici pe loc, prin urmare şi cîştigul rămîne tot acasă".1 8 Pentru un alt gînditor transilvănean, Partenie Cosma, „Industria este în timpul de astăzi măsura cu care se cumpăneşte valoarea unui popor. In care măsură se dezvoltă industria la un popor, în ceea ce înaintează toţi ceilalţi factori de la care se condiţionează bună starea lui, — comerciul, agricultura, artele, ştiinţele etc... pentru că le nutreşte şi le încălzeşte pe toate".19 Punînd cu toată tăria problema industriei, economiştii şi istoricii de frunte din a doua jumătate a sec. XI X dezvoltă în opera lor o gamă largă de argumente în slujba ideii progresului industrial. Ei subliniază rolul industriei în dezvoltarea tuturor ramurilor economiei naţionale şi — respingînd încercarea moşierimii de a opune industria, în mod artificial, agriculturii — leagă indisolubil creşterea producţiei agricole de creşterea prealabilă a industriei, în special a ramu la . „Gazeta Transilvaniei", nr. 28/1852, Citat după volumul George Bariţ, „Scrieri isocial-'politice'S Bucureşti, 1962, pag. 148. 19. „Gazeta Transilvaniei din 1/15 septembrie 1881. rilor sale mecanice, chimice şi de prelucrare a produselor agricole. Observînd cu perspicacitate implicaţiile so-cial-politice ale industrializării, ei relevă că teoria ţării „eminamente agricole" este nu numai o teorie a menţinerii economiei naţionale în stare de inferioritate, dar, în acelaşi timp, o teorie a reacţiunii politice şi a împiedicării [progresului cultural-ştiinţi-fic al ţării. Pentru B. P. Haşdeu, prima consecinţă a „ţării agricole" este „despotism înăuntru",20 iar pentru Xenopol : „In zadar se strigă după libertate în o ţară curat agricolă, căci ea nu este cu putinţă decît acolo unde sînt oameni liberi, iar oameni liberi nu se află decît într-o ţară în care şi industria joacă un rol însemnat".2 1 în alt loc, marele istoric subliniază că „Dezvoltarea industriei în ţara noastră ar da un avînt şi altor ramuri de ocupaţie care zac în cea mai mare lîn-cezeală şi care sînt iarăşi esenţiale civilizaţiei : ştiinţa, arta şi literatura".22 Dar ceea ce preocupă, în primul rînd pe partizanii dezvoltării industriale din sec. XI X sînt gravele consecinţe de ordin economic şi politic extern care decurgeau din intrarea Romîniei, ca ţară agricolă, în sistemul pieţii mondiale capitaliste. Ei acordă de aceea o atenţie deosebită schimburilor comerciale externe inechitabile la care o ţară agricolă este condamnată. Naţia agricolă, scria Mihai Eminescu, „păgubeşte dublu toate ! tranzacţiile ei, la vînzarea productelor ei, la cumpărarea celor străine. Apoi e cumplit de mare diferenţa între valori. Incărcînd 500 vagoane de grîu, capeţi în schimb o jumătate de vagon- de obiecte de lux. C-un cuvînt, naţia agricolă e expusă de a fi exploatată de vecinul industrial".23 20 . lEd. cit., pag. 73. 21 . „Studii asupra stării noastre actuale" în „Convorbiri economice" din 1.IV.1877. 22 „Studii economice", pag. 132. n . „Paralele economice" în „Timpul" (1877). Ideea aceasta este prezentă la toţi partizanii promovării industriei naţionale. Tot Al . D. Xenopol este, poate, acela care o formulează în modul cel mai amplu: „Primul pericol la care va fi expusă ţara curat agricolă este acela că ea va vinde ieftin şi va cumpăra scump obiectele trebuitoare traiului", 24 spre a arăta apoi că în relaţiile de schimb cu ţările industriale, ţările agricole „Vor da cantităţi enorme de muncă brută, pentru o cîtime foarte mică de muncă inteligentă. Cîte kile de grîu nu sînt oare cuprinse într-un ornic de Geneva? Sute de ţărani au asudat sub arşiţa soarelui, luni de zile pentru a produce ceea ce ornicarul din Geneva a produs în puţine zile cu o osteneală mai mult intelectuală decît fizică. De aci urmează că ţara agricolă îşi dă toată munca locuitorilor ei în schimb pentru o mică porţiune din munca ţărilor industriale. Acesta este însă un rău foarte mare, căci un popor nu poate propăşi decît în porţiune cu ceea ce produce. Dacă producţiunea sa va fi aşa de proastă încît să trebuiască (a fi) întrebuinţată, toată, pentru a plăti o porţiune minimă din munca altor ţări, atunci ea nu va putea aplica puterile sale în alte direcţiuni şi anume în acele ce dau naştere progresului şi deci va rămîne îndărăt. încît vedem că chestiunea industriei în o ţară nu este numai decît o chestiune de cîştig, ci şi o chestiune de civilizaţie". 25 Preocupaţi nu numai de relaţiile comerciale, dar şi de ansamblul relaţiilor economico-politice care se stabilesc între state inegale ca grad de dezvoltare economică, adepţii dezvoltării industriale insistau cu energie asupra faptului că aceasta este singura cale prin care poate fi întărită independenţa economică şi politică a ţării. „Singurul fundament puternic al in-depenţei politice a unei ţări este eman- A . Op. cit., pag. 14. 5. Op. cit., pag. 26—27. ciparea sa economică".26 afirma P. S. Aurelian, care a desfăşurat timp de aproape o jumătate de veac o prodigioasă activitate pusă în slujba fundării industriei naţionale în Romînia. Pentru considerente similare, B. P. Haşdeu socotea că o „naţiune curat agricolă, după cum ne-am deprins cu toţi a ne numi pe noi înşine, fără a înţelege greutatea vorbei, nu poate a nu se şterge de pe faţa globului pă-mîntesc. Manufactura pentru Romînia este o chestiune de viaţă sau de moarte". 2 7 în numele acestor interese fundamentale ale dezvoltării Romîniei, Al . D. Xenopol face un rechizitoriu necruţător regimului burghezo-moşie-resc: „Cea dinţii datorie a unei ocîrmuiri inteligente şi patriote va fi să-şi pună toate silinţele spre a da cît mai curînd naştere unei mişcări industriale". Pe temeiul acestei constatări de principiu, el acuză : „Facem o crimă reprezentanţilor naţiunii, Camerei şi Senatului, că nu s-a găsit încă nici o voce în corpurile legiuitoare care să propună ceva în favoarea dezvoltării industriei".28 Spaţiul nu ne permite să menţionăm întreaga bogăţie de idei pe care o cuprinde literatura industrializantă din sec. XIX , literatură atît de puţin studiată şi încă neanalizată critic în lumina materialismului istoric, deşi reprezintă unul din capitolele cele mai fecunde şi moştenirea cea mai de preţ din întreaga istorie a gîndirii economice romîneşti. Ne vom mulţumi să menţionăm că în măsura în care răspundea intereselor burgheziei industriale şi posibilităţilor ei practice de a-şi promova aceste interese în cadrul coaliţiei burghezo-moşiereşti şi al dependenţei faţă de capitalul monopolist străin, curentul industrializam şi-a adus contribuţia la subminarea teoriei ţării „eminamente agricole" şi Ia abo- „Economia naţională" nr. 12/1887. '. Ed. cit., pag. 73. I Studii ... pag. 59, 60. lirea politicii liber-schimbiste, în locul căreia se trece, începînd din 1887, Ia o politică de proteguire a industriei. Această politică a înlesnit dezvoltarea anumitor ramuri industriale în Romînia, dar n-a corespuns nici pe departe aşteptărilor pe care le legaseră de ea pionierii industrializării. Mai mult încă, de pe urma ei au beneficiat din plin şi capitalurile străine investite în Romînia, ceea ce a făcut ca odată cu dezvoltarea industrială să se întărească nu independenţa economică şi politică a ţării, ci dependenţa ei faţă de marile monopoluri imperialiste. Prin extinderea anumitor ramuri industriale s-a format şi dezvoltat însă în Romînia clasa muncitoare care avea să preia apoi steagul industrializării, iar în vremea noastră, să înfăptuiască practic această idee. în perioada la care ne referim, Partidul social-democrat al muncitorilor din Romînia (P.S.M.D.R.) a înscris, în Programul adoptat la Congresul de constituire, în 1893, ca un obiectiv al său „Proteguirea industriei prin vămi, întrucît acestea nu vatămă interesele consumatorilor muncitori", (art. 13)29). Ideia de dezvoltare industrială se îmbină în felul acesta cu cerinţa de apărare şi promovare a intereselor celor ce muncesc. roblema dezvol-,tări i industriale a Romîniei a dobîndit o perspectivă mai largă după ce — la 1 decembrie 1918 — s-a desă-vîrşit unitatea naţională a statului romîn. în condiţiile lărgirii sensibile a pieţii interne, burghezia romînă a căutat să folosească conjunctura internă şi internaţională a primilor ani postbelici, spre a-şi întări poziţiile economice şi politice. 20) „Munca" nr. 7 din 11 aprilie 1893. 222 Tendinţa aceasta şi-a găsit una din / expresiile sale în politica „prin nor înşine" promovată de Partidul national-liberal, sprijinit pe cele două citadele financiare ale sale — Banca Naţionala a Romîniei şi Banca Romî-nească. „Naţionalizarea" burgheză a capitalului inamic, crearea unor noi întreprinderi cu capital „naţional", legea minelor din 1923, au jalonat primii paşi ai politicii prin „noi înşine", care avea să domine în perioada de stabilizare relativă a capitalismului. Călăuzită de goana după profituri cît mai înalte, această politică hrăpăreaţâ (întemeiată pe intensificarea exploatării proletariatului şi pe adîncirea exploatării satului de către oraş) şi anarhică (prin orientarea investiţiilor spre ramuri şi regiuni care făgăduiau o rentabilitate imediată) n-a reuşit să deschidă o epocă de reală industrializare a ţării. De altfel, faptele au demonstrat că burghezia romînă îşi supraapreciase forţele în inevitabila ciocnire de interese cu capitalul monopolist din occident ; acesta a ştiut să utilizeze cu abilitate firele dependenţei | financiare în care prinsese regimul burghezo-moşieresc spre a impune — către sfîrşitul perioadei de stabilizare relativă — abandonarea politicii „prin noi înşine". Venirea la putere a partidului na-ţional-ţărănesc, în 1928, a pus capăt încercărilor făcute de marea burghezie romînă în primul deceniu postbelic, f cu scopul de a reîmpărţi în favoarea ei „sferele de influenţă" deţinute în economia noastră naţională de capitalul financiar din occident. Mai mult, noul guvern a inaugurat o politică a „porţilor deschise", care a înlesnit adîncirea dependenţei economice a Romîniei faţă de marile monopoluri bancare din occident, monopoluri a căror poziţie faţă de problema dezvoltării industriale a ţării era definită cum nu se poate mai clar în raportul întocmit în 1932 de către controlorul instalat de finanţa internaţională pe lingă Banca Naţională : „este de dorit, scria el, ca în viitor Romînia să-şi orienteze exportul către produsele agricole", deoarece industria ar fi costisitoare.30 Această concepţie corespundea întru totul doctrinei oficiale a guvernului naţional-ţărănesc, doctrina „statului ţărănesc", continuatoare — în condiţii istorice- noi — a teoriei ţării „eminamente agricole". Poziţia adepţilor „statului ţărănesc" faţă de problema dezvoltării industriale a Romîniei era definită astfel de principalul exponent al acestui curent : „Baza existenţei noastre de stat este agricultura : sîntem, orice am fi şi orice am face, un stat de ţărani... Organizarea producţiunii naţionale înseamnă, înainte de toate, crearea condiţiu-nilor pentru ridicarea producţiunii naţionale a agriculturii"; aceasta deoarece „condiţiunile de existenţă naturală ale ţării noastre nu deschid perspective dezvoltării dintr-un stat agrar într-un stat industrial". 3 1 O teorie care neagă faptul evident că dezvoltarea industrială este pîrghia hotărîtoare a oricărui progres al întregii economii, inclusiv al agriculturii, reprezintă, în orice ţară a societăţii moderne, o absurditate teoretică şi are în ultimă instanţă un caracter reacţionar. A încerca să frînezi dezvoltarea industrială înseamnă a încerca să frînezi de fapt dezvoltarea forţelor de producţie ; ori, tocmai această dezvoltare a forţelor de producţie reprezintă criteriul suprem al progresului social. împotriva teoriei „statului ţărănesc", s-au pronunţat atît vechea burgheziei liberală, cît şi exponenţii ideologici ai noii grupări a burgheziei şi finan-ţei naţionale care, după ieşirea din criza anilor 1929—1933, dobîndea şi îşi consolida poziţii monopoliste în eco 30 . Citat după „Probleme Economice" nr. 6/1959. 31 . Virgil Madgearu, „Agrarianism, capitalism, imperialism", Bucureşti, 1936, pag. 101, 115. nomie, cu sprijinul comenzilor finanţate prin bugetul statului. Ideologii a— cestui grup monopolist au desfăşurat o-acţiune sgomotoasă în legătură cu problema industrializării Romîniei ; în. această acţiune ei n-au ezitat să in voce şi să reia unele din argumentelecurentului industrializant din sec. XIX,, spre a-şi promova interesele egoiste de grup şi a justifica profiturile fabuloaserealizate pe seama bugetului. Cît de departe erau „industriali-zanţii" pe care-i promovau în arena ideologică aceste grupuri monopolisteîn anii 1933—1940, de curentul industrializant din sec. XIX , se poatevedea dintr-un singur exemplu. Aşa^ cum am menţionat, pentru gînditorii progresişti ai veacului trecut, dezvoltarea industrială a ţării trebuia să. reprezinte nu numai pîrghia dezvoltării forţelor de producţie, dar şi un instrument pus în slujba progresului democraţiei şi al consolidării independenţei naţionale. Pentru „industrializanţii"" deceniului al IV-lea din acest secol, dezvoltarea industrială trebuia să accelereze întărirea capitalismului monopolist de stat şi să se întemeieze pe dictatura fascistă. Mai mult încă, principalul exponent ideologic al unei asemenea linii de-„industrializare", Mihail Manoilescu, a (devenit adept al „Grossraumwirt-schaft"-ului european, pe care năzuia să-1 realizeze Germania hitleristă. într-un articol publicat în revista hitleristă „Volk und Reich", M. Manoilescu făcea chiar inventarul resurselor naturale pe care Romînia urma să le pună la dispoziţia „Europei unite" : ţiţei, gaz metan, energie electrică — în special prin folosirea resurselor energetice ale Dunării, la Porţile de Fier —, cereale („Şi aici Romînia .ocupă un loc de onoare cu grîul, porumbul şi ovăzul ei", scria el), grăsimi vegetale-şi animale, lemn. După acest inventar suficient de edificator, M. Manoilescu se întreba : „Care sînt speranţele — ba chiar pretenţiile 223' ^— Romîniei faţă de noua Europă ?", spre a răspunde: „Ceea ce ne făgă duieşte Europa unită este o revalo rizare a produselor agricole şi o sta bilitate a preţurilor. Amîndouă vor aduce o ridicare a productivităţii muncii. ...Preţurile interne europene drepte şi stabile pentru produsele agricole, debuşeul asigurat precum şi PRODUCŢIA AGRICOLA după „COMANDA", care sînt deja în curs, de pildă pentru soia şi floarea soarelui, vor ajuta la crearea unei ţărănimi sănătoase şi independente. Pe o astfel de piaţă internă sporită poate să se înrădăcineze şi să se dezvolte organic marea industrie locală". 3 2 Aşa dar, toată „industrializarea" despre care vorbeau exponenţii fascismului romînesc, urma să se reducă, în cadrul „Grossraumwirtschaft"-ului hitlerist, la exportul de combustibil, energie electrică şi diferite materii prime şi la dezvoltarea unei agriculturii „după comandă". Oricît de concludente în esenţa lor, direcţiile de dezvoltare la care se referă Mihai Manoilescu nu spun nici pe departe tot ceea ce se pregătea Romîniei prin „noua Europă", în cadrul căreia colaborarea urma să se desfăşoare astfel încît diferitele ţări — cum afirma ambasadorul Ulrich von Hassel, preşedintele Consiliului economic al Reichului pentru Europa centrală — „nu vor pierde din libertate decît ceea ce se cere absolut în interesul acestei colaborări". 3 3 După cum se vede, prima trăsătură .a „industrializării" pe care ne-o rezerva fascismul în cadrul „noii Europe", consta în pierderea unei părţi din in 3 2 „Economia Romîniei în Europa unită" în „Volk und Reich", nr. 2/1942, reprodus, în traducere romînească, în revista lui M. Manoilescu, „Lumea nouă", nr. 1—6/1942. 3 3 „Sporirea puterii economice prin colaborare" în „Excelsior" din 11 ianuarie 1942. dependenţa naţională ; este drept, ne asigura von Hassel, nu toată libertatea, ci numai atîta cîtă era necesară colaborării ! Un alt teoretician al „Grossraumwirtschaftului" hitlerist intra în detaliile acestei limitări. Este vorba de prof. Hudo Hassinger, preşedintele Institutului de Geografie al Universităţii din Viena, care într-o amplă lucrare dedicată „spaţiului vital al popoarelor din sud-estul european", arăta că Romînia trebuie să-şi dezvolte industria extractivă a petrolului şi gazelor naturale şi agricultura „dimensionînd producţia după nevoile Germaniei", din care ar urma să primească maşini agricole. 3 4 în schimb, arată acelaşi autor, „Politica industrială a statelor din Sud-Est nu va trebui să se desfăşoare prin promovarea nediscriminativă a tuturor ramurilor industriale la adăpostul unor înalte ziduri vamale, ei ea se va îndrepta mai întîi către valorificarea produselor subsolului şi producerea mărfurilor agro-alimentare, ca şi către mărfuri finite ieftine produse în masă. Exportul ţărilor industriale va rămîne încă multă vreme un cîmp de activitate pentru produsele cu o valoare ridicată şi pentru sortimente speciale, printr-o raţională diviziune a muncii; în * special este vorba de exportul Reichului german care va avea să creeze împreună cu statele din Sud-Est organizaţia unui mare spaţiu economic, care este întemeiat pe baze naturale şi se realizează prin întregire reciprocă şi diviziunea muncii". 35 Pentru atingerea obiectivelor pe care şi le propuseseră, economiştii hitlerişti elaboraseră teoria „comunităţii economice europene", pe care o defineau drept „o ţintă politică ce trebuie susţinută prin măsuri economice impor 3 4 H. Hassinger, „Lebensraumfrage der Volker der lEuropăisoben Sudostens", în colecţia „Lebensraumfragen Europăischer Volker", Band I, Leipzig, 1942, pag. 611. 35 . Op. cit, pag. 612. tante". în mod practic, aceste „măsuri economice importante" tindeau la li chidarea suveranităţii naţionale a statelor europene şi la contopirea economiilor lor naţionale într-un mare „spaţiu vital", în slujba Germaniei hitleriste. Este concludent, în acest sens, un articol publicat în 1943 de un specialist hitlerist de la Universitatea din Berlin care sublinia neajunsurile pe care le creează existenţa mai multor „spaţii mici despărţite prin restricţiuni vamale", spre a susţine apoi că : „Dezvoltarea industriei nu trebuie să se fărâmiţeze în spaţiul european după punctele de vedere ale unei autarhii naţionale de mici spaţii, ci trebuieşte îndrumată în sensul unei cît mai largi contopiri a aprovizionării bunurilor". După părerea acestui specialist, în dezvoltarea economică, în primul rând „TREBUIE SA SE ŢINĂ SEAMA DE PUNCTELE DE VEDERE CONDUCĂTOARE TOTAL-EUROPENE", punctele de vedere naţionale ale diferitelor ţări fiind restrînse la aspecte subordonate. Pe temeiul acestor consideraţii, el împărţea pieţele naţionale ale diferitelor ţări „între pieţele care rămîn la dispoziţia producţiei locale şi între pieţele care trebuiesc deschise întregii producţii europene. în legătură cu aceasta poate deveni (actuală (n. n.) — afirma el — şi ideea unor complexe pe mari spaţii, un însemnat factor pentru reglementarea condiţiilor de producţie şi vînzare în cadrul unei ordine economice interstatale".36 Care urma să fie rolul Romîniei în acest „complex pe mari spaţii" ? Răspunsul îl găsim într-o declaraţie pe care Adolf Hitler însuşi o făcea colaboratorilor săi: „Romînia ar face bine să renunţe pe cît posibil de a avea propria sa industrie. Ea ar îndrepta bogăţia pămîntului său, şi în special griul său, spre piaţa germană. Ea ar primi de la noi, în contra partidă, 3 6 Dr. Reitinger, „Economia industrială europeană", în „Excelsior", din 11 aprilie 1943. E55 — Viaţa Romîneasca produsele industriale de care are nevoie... Astfel, ar dispărea acest proletariat romîn contaminat de comunism". După cum se vede, legînd „industrializarea" Romîniei de încadrarea ei in „Grossraumwirtsehaft"-ul european preconizat de hitlerişti, ideologii fascismului romîn pregăteau de fapt atît lichidarea independenţei economice şi politice a ţării, cît şi desfiinţarea întregii industrii făurite în Romînia în decurs de un secol. lupta împotriva ]n .. ,# teoriilor reacţio nare care, sub diferite forme, încercau să nege posibilitatea dezvoltării industriale a Romîniei sau să limiteze aceste posibilităţi la cîteva ramuri izolate şi pentru fundamentarea necesităţii vitale a industrializării Romîniei, un rol hotărîtor 1-a jucat Partidul Comunist Romîn. „împotriva acestor teoreticieni reacţionari, care căutau să facă din ţara noastră un apendice al marilor state industriale — arăta tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej în 1945 — ne-am ridicat din totdeauna noi, marxiştii, comuniştii, susţinînd că progresul ţării noastre este în directă şi nemijlocită legătură cu progresul industrializării ţării şi că de tăria industrială a ţării depinde în mare măsură însăşi independenţa statului nostru"37. Consecvent poziţiei sale de principiu, partidul clasei muncitoare, continuatorul celor mai înaintate tradiţii de luptă ale poporului nostru, 1-a condus spre înfăptuirea acestei vechi năzuinţe a sale: crearea unei puternice industrii proprii, temelie a dezvoltării economice şi a ridicării nivelului de trai. Realizarea industrializării pe baza învăţăturii marxist-leniniste, în proce 37 Articole şi cuvântări, ed. IV, Bucureşti, 1955, pag. 62. sul unor profunde transformări revoluţionare care au cuprins toate domeniile vieţii, în procesul lichidării exploatării omului de către om şi al construirii societăţii socialiste ; transformarea industriei socialiste, înzestrată cu tehnica cea mai modernă, în pivot al dezvoltării complexe şi multilaterale a întregii economii naţionale care creşte armonios, echilibrat, pe o linie mereu ascendentă şi în ritm rapid ; orientarea ei spre valorificarea superioară a resurselor naturale şi ridicarea tuturor regiunilor ţării — toate acestea fac ca industrializarea României să se înfăptuiască în anii noştri pe o treaptă şi la un nivel superior, la care nici cei mai înflăcăraţi precursori ai ideii industrializării n-au putut să viseze vreodată. în lupta pentru industrializarea socialistă, Partidul Muncitoresc Romîn s-a călăuzit de cerinţa folosirii tuturor posibilităţilor interne de care ţara noastră dispune, prin mobilizarea intensă a propriilor forţe şi maxima valorificare a resurselor ei naturale. în acelaşi timp, în înfăptuirea progresului economic şi tehnico-ştiinţific ţara noastră, ca şi celelalte ţări socialiste, se sprijină pe relaţiile de colaborare şi într-ajutorare statornicite între statele socialiste. Succesele înregistrate în cei 20 de ani trecuţi de la eliberare, succese apreciate în întreaga lume, unde se vorbeşte despre economia naţională a Romîniei ca despre una din cele mai dinamice economii contemporane, oglindesc justeţea acestei politici. Studiile de limbă în ţara noastră de Al , Graur ingvistica noastră are o lungă şi glorioasă tradiţie, începând din secolul trecut, cu Bogdan-Petriceicu Haş- deu, cu PI. Tiktin, Al . Pihilippide, L. Şăineanu, continuând In prima jumă tate a secolului actual cu Ov. Denisu- şianu, Sextil Puşcariu şi alţii, studiile asupra limbii noastre au căpătat o bază solidă pe care s-austrui o gramatică, untorie a limbii române.tate a secolului al putut lesne con dicţionar şi o is în prima jumă XX-lea făclia a fost dusă mai departe de invăţaţi de frunte, printre care e destul să citez pe Iorgu Iordan, Al . Rosettl şi E. Petrovici. Eliberarea patriei noastre, acum douăzeci de ani, n-a rămas fără efect nici asupra studiilor de limbă. Libertatea, revoluţia culturală, orientarea nouă a cercetărilor, sprijinul permanent din: partea forurilor superioare au făcut ca lingvistica românească să se dezvolte impetuos şi să depăşească ân toate direcţiile nivelul la care se ajunsese în trecut. Patru caracteristici mi se par cele mai însemnate cînd e vorba să apreciem rezultatele obţinute şi în general starea actuală a ştiinţei. 1. Caracterul de masă. Dacă pentru intervalul de pe la 1860 pînă pe la 1940, la cele cîteva nume pe care le-am pomenit s-ar mai adăuga cîteva, am epuiza lista lingviştilor romîni din trecut. Cu totul alta a devenit situaţia după eliberare. Reforma învăţământului, ân 1948, înmulţirea rapidă a facultăţilor (universităţile şi institutele pedagogice cuprind astăzi vreo douăzeci de facultăţi de filologie), crearea institutelor de lingvistică ale Academiei R.P.R. (de curînd s-a organizat un colectiv şi pe lîngă baza din Timişoara), înfiinţarea Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice cu zeci de filiale şi subfiliale, apoi a Societăţii de Studii Clasice, a Asociaţiei Slaviştilor, a Societăţii Romîne de lingvistică, dau posibilitatea de muncă ştiinţifică unui număr tot mai mare de tineri. Astfel dispunem astăzi de peste 200 de specialişti capabili de creaţie independentă, ceea ce înseamnă de cîteva ori mai mult deoît toţi cei care au publicat lucrări în cei 80 de ani dinaintea eliberării. Alături de ei mai sînt cîteva sute de tineri care, îndrumaţi de colegii lor ceva mai în vîrsta, îşi fac cu succes primii paşi în ştiinţă. Dar caracterul de masă al lingvisticii se manifestă şi în alt chip. Mă refer anume la cei cărora le sînt destinate lucrările noi. Numeroase lucrări se ti 227' păresc în mii de exemplare, şi nici tirajele de zeci de mii nu mai constituie o raritate. Dezvoltarea învăţămîn-tului mediu, înmulţirea numărului studenţilor şi, de asemenea, a particularilor care vor să se cultive au avut efect şi în materie de lingvistică. S-au înfiinţat rubrici permanente în reviste, în ziare, la radiodifuziune. Numai emisiunile prin radio consacrate problemelor de limbă atrag în fiecare an mii de scrisori din partea ascultătorilor. 2. Caracterul omniprezent. în trecut, cu rare excepţii, ' lingviştii noştri nu se ocupau decît de limba romînă şi nici măcar de toate aspectele ei. Trebuie adăugat că lingvistica nici nu era încă atît de ramificată cum e azi. în ultimii ani, odată cu lărgirea colectivelor de cercetători, şi domeniul de cercetare a devenit mai variat, cu tendinţa de a se forma specialişti pentru toate ramurile lingvisticii şi pentru cît mai multe familii de limbi. Astfel se cercetează la noi problemele de fonetică şi de fonologie ale limbii romîne şi ale altor limbi. La Cluj, unde aceste preocupări datează mai de mult, îndrumătorul este acad. E. Petrovici, care a elaborat acum câţiva ani o teorie originală privitoare la consonantismul limbii romîne. La Bucureşti, s-a creat de curînd Centrul de cercetări fonetice şi dialectale, sub conducerea acad. Al Rosetti. Citez printre lucrările apărute aici Cercetări asupra sonorităţii în limba romînă, de Andrei Avram. Vocabularul este studiat în primul rînd la Institutul de lingvistică din Bucureşti, condus de acad. Iorgu Iordan. După ce s-au publicat mai multe dicţionare de uz curent, acum se pregăteşte, cu concursul Institutului de lingvistică din Cluj şi al unui colectiv din Iaşi, marele Dicţionar al limbii romîne (o primă fasciculă a fost dată la tipar). Din toate aceste trei centre şi de la Societatea de ştiinţe istorice şi filologice provin volume de lexic regional, materiale preţioase pentru elaborarea dicţionarului nostru complet. De un mare ajutor în această privinţă sînt şi dicţionarele pe specialităţi, printre care trebuie amintit în primul rînd Lexiconul tehnic romîn. Ca un exemplu de lucrare cu caracter special utilă în acelaşi sens, mai citez Păsările în nomenclatura şi viaţa poporului romîn, de Mihai Băcescu. După o scurtă perioadă de întrerupere, au fost reluate studiile asupra etimologiei, în special pentru a răspunde la necesităţile Dicţionarului Academiei. Se înţelege că studiul vocabularului cuprinde în sine şi studiul înţelesurilor cuvintelor. Totuşi semantica are şi problemele ei aparte, legate de gîndire, de evoluţia societăţii etc. Şi acestea au început să fie studiate : citez, printre altele, lucrările profesorului Ion Co teanu. Formarea cuvintelor mai prezintă destule aspecte necunoscute. în ultimii ani s-au publicat în acest domeniu numeroase articole de reviste şi, în vederea elaborării unui tratat, care mai întîrzie, s-au editat trei volume colective conţinând studii speciale. Gramatica nu s-a bucurat în trecut de multă atenţie (deşi, ce e drept, au fost editate cîteva volume ştiinţifice). O noutate importantă în ştiinţa noastră a fost constituită de Limba romînă contemporană a acad. Iorgu Iordan (ediţia întîia în 1954, ediţia a doua în 1956). în ultimii ani, se pot cita ca lucrări valoroase Locuţiunile verbale în limba romînă de Florica Dimitrescu şi Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente conjuncţionale în limba romînă de Mioara Avram. Un colectiv al Institutului de lingvistică din Bucureşti a elaborat de curînd, în a doua ediţie, Gramatica limbii romîne, care pe de o parte reprezintă un progres faţă de lucrările din trecut şi pe de altă parte constituie o bună bază pentru îmbunătăţirea viitoare a gramaticii noastre. Dialectologia şi geografia lingvistică sînt în atenţia lingviştilor de la Cluj, sub directa conducere a acad. E. Petroviei, şi, mai de curând, a celor din Bucureşti, unde colectivul este condus de profesorul Boris Cazacu. S-au pus bazele unor noi atlase lingvistice ro-mîneşti şi s-au elaborat atlase pentru graiurile minorităţilor conlocuitoare. Ca o lucrare aparte trebuie citată Elemente de dialectologie a limbii romîne de I. Coteanu. Preocupările de stilistică sînt relativ noi. Din trecut nu avem decît lucrările acad. Iorgu Iordan. în anii din urmă s-au publicat mai multe volume colective sub conducerea regretatului Tuidor Vianu, care a dat el însuşi exemplul bun. Din Îndemnul lui s-a pregătit, şi este pe cale de a fi terminat, un dicţionar al limbii poetice a lui Eminescu. A apărut un prim volum al Istoriei limbii romîne literare, de Al . Rosetti şi B. Cazacu şi două volume de teorie generală : Studii de limbă literară, probleme actuale ale cercetării ei, de B. Cazacu, şi Romîna literară, problemele ei principale, de I. Coteanu. Studiul numelor proprii a luat o mare dezvoltare. în trecut se puteau cita numai lucrările de toponimie ale acad. Iorgu Iordan (recent a apărut volumul lui de privire sintetică, Toponimia romînească) şi E. Petrovici. De curând a apărut Dicţionarul onomastic romînesc de N. A. Constantinescu, iar la Cluj s-au publicat numeroase articole ân acest domeniu. Trecutul limbii noastre găseşte o bază de studiu în două lucrări asupra inscripţiilor latine din regiunea noastră (un volum de H. Mihăescu, altul de S. Staţi). S-a retipărit, în traducere romînească, Istoria limbii romîne a lui Ov. Den-suşianu, al cărei original francez nu se mai găsea de multă vreme în li brării. O Istorie a limbii romîne, de la origini pînă în secolul al XVI-lea, a fost publicată mai demult de acad. Al . Rosetti şi în ultimii ani este mereu retipărită în ediţii noi. Sub conducerea aceluiaşi, s-a pus în lucru un vast tratat colectiv de istorie a limbii romîne, care trebuie să ajungă pînă 'a vremea noastră (primul volum, cuprinzînd evoluţia limbii latine, a fost dat la tipar). Mai e de menţionat cartea lui N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice romîneşti. Problemele de limbă au fost abordate din punct de vedere psihologic (de Tatiana Slama-Cazacu) şi din punct de vedere logic (ide Henri Wald) ; cu sprijinul lingviştilor, matematicienii au atacat problemele de lingvistică matematică (acad. Gr. Moisil, S. Marcus). Mai mulţi tineri aplică metodele structuraliste (Em. Vasiliu, Maria Manoliu) ; au fost discutate meritele şi lipsurile giotocronologiei (Valeria Guţu-Romalo, I. Rizescu). In sfîrşit, n-aş vrea să uit lucrările, numeroase, de popularizare a ştiinţei. S-au publicat lucrări privitoare ia istroromînă (Traian Cantemir) şi aro-mînă (T. Papahagi, Matilda Caragiu-Marioţeanu), un manual de lingvistică romanică de acad. Iorgu Iordan şi, sub conducerea aceluiaşi, o crestomaţie romanică, operă colectivă, din care un volum a apărut, al doilea e sub tipar şi al treilea e gata redactat. în domeniul limbilor clasice avem o publicaţie periodică şi importante lucrări de limbă (I. Fischer, C. Poghirc), la care mai putem adăuga o lucrare intitulată Limba traco-dacilor de I. I. Rusu, în materie de slavistică, menţionez lucrările lui I. Pătruţ, Fonetica graiului hu-ţul din valea Sucevei, Gh. Mihăilă, împrumuturi vechi sudslave în limba romîna, P. Olteanu, Limba povestirilor slave despre Vlad Ţepeş, şi manualul de limba rusă, în trei volume, sub redacţia Ecaterinei Fodor. Maria Ră-dulescu a publicat o gramatică română pentru bulgari. Un colectiv de la Sibiu pregăteşte dicţionarul graiurilor săseşti şi, tot în domeniul germanisticii, a fost publicat studiul lui B. Capesius despre graiul Landlerilor. Colectivele de limbă maghiară de la Universitatea din Cluj şi de la filiala din Cluj a Academiei R.P.R. au publicat numeroase lucrări asupra limbii maghiare vorbite în ţara noastră şi au elaborat atlase lingvistice ale acestor graiuri. Pentru prima oară s-au înfiinţat la Bucureşti cursuri de armeană clasică (ţinute de regretatul VI. Bănăţeanu), de limbi tunco-tătare, arabă, hausa, chineză şi pe această bază au început să apară lucrări şi din aceste domenii. N-am putut înşira numele — foarte numeroase —• ale celor care au publicat articole în reviste sau în culegeri, unele deosebit de valoroase, şi m-ara mulţumit, cu puţine excepţii, să pomenesc pe cei care au dat volume, în primul rînd mari lucrări de sinteză. Este totuşi cazul să subliniez că apar la noi un mare număr de periodice : la Bucureşti, din unităţile Academiei, Studii şi cercetări lingvistice, Revue roumaine de linguistique, Limba romînă, Revue des etudes sud-est europeennes şi, pînă de curînd, Revista de filologie romanică şi germanică ; la Cluj, Cercetări de lingvistică şi Nyelv- es irodalomtu-domănyi kozlemenyek, la Sibiu Forschungen zur Volks und Landeskunde, la Iaşi, Studii şi cercetări ştiinţifice, seria filologie. La acestea trebuie adăugate : Studii clasice, publicaţia Societăţii de studii clasice, Limbă şi literatură, editată de Societatea de ştiinţe istorice şi filologice, Romano slavica, a Asociaţiei slaviştilor, apoi revistele universităţilor, care comportă toate serii de filologie. în sfârşit, au apărat mai multe serii de culegeri neperiodice, articole grupate pe subiecte : Studii de Gramatică, Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în romî-neşte, Fonetică şi dialectologie, Contribuţii la istoria limbii romîne literare în secolul al XIX-lea, Cahiers de linguistique theorique et appliquee şi altele. Marele număr de specialişti în activitate explică de ce toate aceste reviste şi publicaţii neperiodice pot apărea fără să se pună problema lipsei de .materiale. 1. 3. Caracterul teoretic. Rare au fost în trecut lucrările care au dezbătut orientarea cercetărilor şi mai ales concepţiile care le stăteau la bază. în ce priveşte în mod special pe lingviştii romîni, date asupra vieţii şi operei lor se pot culege din lucrarea Lingvişti şi filologi romîni, de prof. D. Macrea. Avem şi lucrări privitoare la marile curente internaţionale : Lingvistica romanică, de acad. Iorgu Iordan (reluarea, pe baze noi, a unei lucrări mai vechi, editată în forma ei primă şi în Anglia, iar în forma actuală şi în Germania) ; în ciuda titlului, această lucrare eşte de fapt o cercetare critică a metodelor folosite de diversele şcoli. La aceasta se adaugă mai multe lucrări colective, ca Introducere în lingvistică, Scurtă istorie a lingvisticii. Printre autori, se cuvine să amintesc pe Lucia Wald, Al . Ionaşcu, Paul Miclău. De asemenea s-au publicat mai multe volume de lucrări cu caracter general, traduse din diverse limbi străine. 2. 4. Caracterul practic. în trecut lingviştii noştri erau preocupaţi de probleme de cercetare, căutând să stabilească date noi în evoluţia limbii, dar se interesau foarte puţin de nevoile marelui public în materie de limbă. Rareori un lingvist cunoscut a redactat vreo gramatică, socotind că aceasta este treaba celor care vor să cîştige bani, nu glorie ştiinţifică. De vreo zece ani Încoace au început să apară lucrări cu caracter normativ, ca îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie (amintesc şi broşura Scrierea cuvintelor compuse, de Fulvia Ciobanu), Dicţionarul limbii romîne literare contemporane, în patru volume, din care apoi s-a extras Dicţionarul limbii romîne moderne, ântr-un singur volum, în sfîrşit Gramatica limbii romîne, de care am mai vorbit. La aceasta se adaugă rubrica Cultivarea limbii, în revista Limba ro-mînă, şi altele, la care m-am referit mai sus. în general normele stabilite în aceste lucrări sînt acceptate şi aplicate în presă şi în edituri, ceea ce contribuie nu numai la eliminarea unor erori, frecvente în trecut, ci şi la unificarea limbii noastre literare. Caracterul practic al lucrărilor se mai reflectă în corectarea defectelor de pronunţare, de care se ocupă 'Institutul de . lingvistică din Cluj, şi în încercările, făcute la Timişoara de a traduce cu maşina. 'Succesele obţinute de lingviştii romîni au făcut ca pe plan mondial să se acorde mai mare atenţie atît studiilor lor, cît şi limbii romîne. S-au ţinut la noi reuniuni internaţionale: Colocviul internaţional de civilizaţii, li teraturi şi limbi romanice, la Bucureşti, în 1959 ; Conferinţa internaţională de studii clasice, la Eforie, în 1960. în ultimii ani, ân fiecare vară se adună la Sinaia romanişti din toată lumea pentru a asculta expuneri asupra limbii romîne şi a face schimb de experienţă. Căci astăzi se dă atenţie limbii romîne în toate continentele. La toate universităţile importante se ţin cursuri şi seminare de limba romînă şi ca urmare apar şi lucrări privitoare la istoria sau la situaţia actuală a limbii noastre. Cele expuse mai sus arată, cred, că nu sîntem inferiori po ziţiei care ni se acordă. Aprecieri despre cultura romînească peste hotare de A. P. Samson Un critic francez, cu pasiunea incursiunilor în istorie şi filozofie, a încercat să explice „prin ceea ce s-a gîndit şi s-a scris într-un interval minim de timp" succesiunea perioadelor de lungă durată ale „conştiinţei europene". Dacă această concepţie este mai mult deoît discutabilă, în schimb, istoria atribuie, uneori, unei perioade de numai câţiva ani, un rol decisiv în înflorirea culturii unui popor ca şi în puterea ei de pătrundere în circuitul mondial. Unul din cele mai izbitoare exemple îl oferă Romînia ultimelor două decenii. Nu e multă vreme de cînd, o prezentare a realităţilor romîneşti, destinată unui străin, implica adesea, noţiuni elementare, completări cu caracter didactic Se va recunoaşte că această fază este astăzi depăşită. Din munca şi experienţa imensă a celor 20 de ani, desfăşurată sub impulsul marilor idei ale socialismului şi materializate In forţa industrială a ţării, în colectivizarea şi mecanizarea agriculturii, în dezvoltarea învăţământului, în răspîndirea culturii în masele largi, în înnoirea oraşelor şi satelor, în profunda schimbare din viaţa oamenilor, — s-a degajat, treptat, imaginea unei Românii care trezeşte pretutindeni un viu interes. Elanul constructiv al epocii noastre a însemnat un stimulent puternic pentru creaţia ştiinţifică, o sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru artist, şi dacă ritmul progresului economic al R. P. Romîne este considerat a fi unul din cele mai dinamice din Europa, nu mai puţin reţine atenţia noile ei valori spirituale, în politica de pace şi de colaborare între popoare, practicată activ şi consecvent de statul nostru, care a dat României un prestigiu tot mai mare în lume, un loc important revine lărgirii continui a schimburilor economice şi culturale. Ar fi, fără îndoială, deosebit de interesant, din punctul de vedere al preocupărilor unei reviste ca „Viaţa românească", un studiu asupra evoluţiei, atât de rapide, a acordurilor culturale încheiate de ţara noastră. S-ar putea vedea astfel, că pe lângă creşterea lor numerică, pe Hngă extinderea lor geografică, aceste acorduri au căpătat de la un an la altul un conţinut tot mai bogat, reflex al unei realităţi incontestabile: Romînia are astăzi ce oferi, şi pe plan cultural, chiar unor ţări cu veche tradiţie în acest domeniu. Dacă H. M. R. Keyes, secretar general al Asociaţiei Universităţilor, constată că „de sus până jos, de la guvern pînă la sate, se acordă o excepţională importanţă învăţământului, educaţiei, instrucţiunii publice", — directorul general ad-interim al UNESCO, Rene Maheu, formulează, după o vizită în ţara noastră, o concluzie ca aceasta : „Rezultatele Romîniei în dezvoltarea culturii populare pot constitui şi pentru alte ţări, chiar dacă nu aparţin aceloraşi regimuri poli-tico-sociale, experienţe omeneşti perfect valabile". * Valorile spirituale ale poporului român intră astăzi în conştiinţa străinătăţii într-un ritm deosebit de rapid şi ele produc, cum se exprimă prof. Louis Michel (Montpellier) „o puternică impresie". „Ştiinţa romînească — constată prof. Jakobson de la Universitatea din Harvard — îmbogăţeşte ştiinţa mondială prin contribuţia sa de idei fecunde, prin observaţiile şi descoperirile sale". Un savant ca Jean Roche, rector al Universităţii din Paris, profesor la College de France, recunoaşte că „scriitori, savanţi şi artişti români au adus civilizaţiei noastre contribuţii dintre cele mai originale". Constituie, într-adevăr, un titlu de mînidrie, sutele de aprecieri de acest gen înregistrate în anii din urmă. Ele au fost făcute după vizite în ţară, după contactele cu reprezentanţii culturii româneşti la numeroasele congrese internaţionale, după cunoaşterea atâtor lucrări, traduse in limbi străine, după spectacolele sau expoziţiile româneşti în străinătate, — de personalităţi proeminente, deprinse, prin însăşi formaţia lor, să dea cuvântului dimensiunea exactă a âdeii. Cifrele care pot exprima, in vremea noastră, orice realitate, au elocvenţa lor şi in acest domeniu. Am putea menţiona, de pildă, că numai în cursul unui an — 1963 — aproape 1 000 de oameni de ştiinţă, artă şi cultură, precum şi ansambluri artistice au dus dincolo de hotare, la circa 200 de manifestări internaţionale, mărturia continuei înfloriri a culturii în Republica Populară Română. Sau că peste 100 de savanţi, scriitori sau artişti din ţara noastră au fost aleşi, în ultimii ani, membri în circa 200 de academii străine. Rândurile de faţă nu au, însă, în genere, intenţii statistice. Ele îşi propun, doar, să reproducă unele fragmente de declaraţii, de articole etc. ale unor personalităţii străine, orânduite după criteriul marilor domenii de creaţie. • De la Gheorghe Asachi, care a neglijat înclinaţiile poetice în favoarea „Elementelor de geometrie", de la Gheorghe Lazăr, autorul unor manuale care vădesc încercări de originalitate, şi pînă astăzi, ştiinţa matematică romînească a parcurs un drum strălucit, reuşind să se impună pe plan mondial. Acum cîţiva ani, unul din cei mai mari matematicieni ai veacului nostru, Jacques Hadamard, evoca memoria unui Ţiţeica, a unui Lalescu, a unui Pompei, pe care i-a cunoscut la Paris, adăugând cuvinte afectuoase la adresa „savantului şi prietenului meu" Stoilov, ca şi a matematicienilor cu care a avut prilejul să se Întâlnească la Congresul de la Bucureşti. „Cunosc de mulţi ani — scrie matematicianul japonez Makoto Ohtsuka, prof, la Universitatea din Hiroşima, realizările matematicienilor români. Le urmăresc in revistele de specialitate. Dar Întâlnirea mea cu remarcabilul matematician Simion Stoilov, in 1957, la Colocviul internaţional de la Helsinki, a fost deter minantă... Mi-am dat seama că „Mecca" europeană a teoriei funcţiilor se află în Romînia". într-un studiu prezentat în 1948 la Institutul tehnologic din California, savantul american John von Neumann, cunoscut pentru lucrările sale în cibernetică, deplîngea faptul că „nu dispunem încă de o teorie logică a automatelor". O contribuţie importantă la dezvoltarea acestei teorii au adus-o, în ultimii ani, acad. Gr. C. Moisil şi colaboratorii săi. Cunoscute în întreaga lume, lucrările de logică matematică ale savantului romîn formează obiectul unor capitole speciale în Tratatele matematicienilor din diferite ţări. Lucrările acad. E. Carafoli, în domeniul aerodinamicii, se situează printre cele mai importante din lume. „Teoria aerodinamicii supersonice — scrie M. J. Lightill, membru al Academiei Regale Engleze, este tratată în mod cu totul complet şi satisfăcător. Sînt sigur că această carte („Aerodinamica vitezelor mari") va avea numeroşi cititori în ţările de limbă engleză unde s-a simţit în ultimul timp nevoia unui singur volum cuprinzător care să trateze teoria matematică de bază şi să indice aplicaţiile cele mai importante". Un interes deosebit l-au stârnit recent comunicările prezentate de geometrul romîn Gr. VrÎMeeanu în diferite centre universitare din Italia. Se ştie că istoria matematicii oferă nenumărate exemple de tineri care au dat lucrări, uneori geniale, înainte de a fi atins 20 de ani de viaţă. Cu toate acestea, un savant ca Rene de Posel, —- ca şi atîţia alţii — şi-a exprimat uimirea faţă de „asaltul tinerilor matematicieni romîni spre noile domenii ale matematicii", în 1962, la Congresul internaţional de matematică din Suedia, tânărul Valentin Poenaru a fost invitat în mod special pentru a prezenta o dare de seamă asupra lucrărilor sale de topologie care, cu un an în urmă, au format obiectul unor discuţii în colocviile organizate la Paris, Bologna şi Praga. O mare editură din R. F. Germană a tradus cartea tinerilor matematicieni romîni A. Cornea, şi C. Comstantinescu, despre „Teoria frontierei ideale a suprafeţelor riemanienne". Sînt exemple ilustrative, desprinse din multe altele. Se cuvine să înregistrăm şi două aprecieri cu caracter de concluzie generală : „Am vizitat Institutul de matematică şi Institutul de mecanică aplicată din Bucureşti. Amlbele institute au nivel mondial", scrie acad. polonez J. Kozesnike. „Importantele Contribuţii ale matematicienilor romîni care s-au făcut remarcate în comunicări originale, ca şi rapoartele de activitate pe care le-au desfăşurat în ultimii ani, constată savantul italian Benjamin Segre, sînt indicii ale noului spirit care îi animă". întrebat de Paul Valery „cum îşi notează ideile", Einstein a răspuns că un fizician este fericit dacă găseşte, în cursul întregii sale vieţi, o singură idee şi, ca atare, problema procedeului de notaţie nici nu se pune. Această unică idee — a adăugat savantul, cere însă laboratoare foarte costisitoare. Cei câţiva oameni de ştiinţă romîni, care în trecut şi-au fixat un loc în istoria fizicii, au luptat, după cum se ştie, cu dificultăţi adesea insurmontabile. Unii au fost nevoiţi să renunţe la proiectele lor, iar alţii ca de pildă Proca, deschizător de drumuri în domeniul fizicii nucleare, să-şi continue cercetările în străinătate. Dacă ţinem seama de existenţa condiţiilor neapărat necesare pentru cercetările de fizică, atunci fizica românească trebuie considerată ca foarte tînără. Datorită mijloacelor ce i s-au pus la dispoziţie în ultimii ani, ea a reuşit însă să se orienteze către problemele fundamentale ale vremii noastre, înregistrând rezultate remarcabile. Realizările Institutului de fizică atomică al Academiei R. P. Romîne sînt în această privinţă deosebit de elocvente. Savanţi sovietici de reputaţie mondială au apreciat nivelul înalt al cercetărilor făcute la acest institut. Fizicianul Goneiarov% de pildă, a subliniat marele interes pe care-1 prezintă lucrările privind studierea amănunţită a caracteristicilor fizice şi tehnice ale rea'ctorilor, măsurarea temperaturilor elementelor generatoare de căldură în reactor, care au dus la creşterea continuă a.puterii reactorului. Mai recent, academicianul sovietic Vexler, aduoînd un elogiu savantului atomist român acad. Horia Hulubei, a adăugat : „Am avut ocazia, după vizita la Institutul de fizică atomică, să văd în laboratoare aparate extrem de variate, de la dispozitivele de măsurători geometrice până la aparatura de cercetări şi la maşinile electronice construite în întregime la institut după proiectele unor ingineri români. Nu e lucru uşor să creezi maşini electronice de calculat ; consider că această aparatură atinge un înalt nivel tehnic". Academicianul sovietic a subliniat de asemenea participarea oamenilor de ştiinţă români la lucrările în legătură cu descoperirea de noi particule sau cu interacţiunile particulelor, care prezintă un interes ştiinţific special. Savantul indian Raman, laureat al Premiului Nobel, consideră că „centrul de cercetări nucleare din Bucureşti poate fi un promotor serios al fizicii nucleare în general", — iar rectorul Universităţii Saitamanaa din Japonia, fizicianul Fujioka a declarat : „Am fost foarte impresionat de nivelul deosebit de înalt al cercetărilor ştiinţifice din ţara Dvs. Viitorul cercetărilor în domeniul energiei atomice are perspective foarte frumoase în România. Am găsit multe lucrări interesante şi în domeniul spectroscopiei". De o unanimă apreciere se bucură lucrările unor chimişti ca acad. I. Murgulescu, C. Neniţescu. Savanţi de renume ca dr. H. P. Fritz şi dr. H. Keller, de la Institutul de chimie anorganică din Munohen, prof. I. F. W. Mc Omie de la Universitatea din Bristol sau prof. N. Sheppard de la Universitatea din Cambridge, şi-au exprimat dorinţa de a colabora cu C. Neniţescu pentru a face noi determinări asupra ciclobutadienei, izolată pentru prima oară, după cum se ştie, de savantul român. Se cuvine să menţionăm aci un succes recent în domeniul ştiinţelor aplicate. „Teoria lubrificaţiei" de prof. N. Ţiţei, membru corespondent al Academiei R. P. Romîne, a obţinut diploma de merit la expoziţia anuală de cărţi tehnice de la New-York. Lucrarea, apreciată ca fiind printre cele mai bune din lume, a fost tradusă în limba engleză la Universitatea Stanford din California. Semnalăm, de asemenea, aprecierea de care se bucură lucrările cercetătorilor romîni în domeniul ştiinţelor agricole, importanţa pe care prof. dr. Jose Vallega, directorul diviziunii producţiei vegetale şi proteoţiei plantelor din F.A.O. a Organizaţiei Naţiunilor Unite a acordat-o „rezultatelor obţinute în cercetările privind ameliorarea şi agrotehnica porumbului". In mod firesc, rândurile rezervate aci medicinii româneşti vor cuprindă multe omisiuni. Locul pe care ştiinţele medicale din Romînia îl ocupă în medicina mondială este bine cunoscut. Există o veche tradiţie în acest domeniu, creată de figurile unor străluciţi înaintaşi ca Babeş, Marinescu, Levăditti, Cantacuzino, Toma Ionescu, etc. Ne vom mărgini doar la oîteva mărturii aparţinând ultimelor două decenii. Prof. O. Pouipa, directorul Institutului de fiziologie din Varşovia, scria acum •câţiva ani : „Dezvoltarea fiziologiei în R. P. Romînă este uriaşă". Iar mai departe : „Endocrinologia romînească şi-a căpătat o faimă mondială prin numele lui Parhon. Institutul condus de acad. Milcu întruneşte toate condiţiile pentru a se număra printre primele institute din lume în acest domeniu. înaltul nivel de dezvoltare a ştiinţelor fiziologice, a fost sublimat şi de cunoscutul savant chinez acad. Hsiani Thung-chiang, profesor la Institutul de fiziologie din Şanhai. Lucrări ale savanţilor romîni sînt publicate în traducere în cele mai mari edituri străine de specialitate. Menţionăm între altele „Pneoconeozele profesionale"-de acad. dr. N. Lupu şi dr. Velican, „Injframicrobiologia" de acad. St. S. Nicolau,. „Epilepsia" de acad. N. Kreindler. O imagine a prestigiului de care se bucură şcoala romînească de medicinăt şi de chirurgie s-a desprins cu putere la cele două Congrese naţionale, în domeniile respective, ţinute recent la Bucureşti. „Rezultatele cercetătorilor romîni au un, caracter şi o valoare mondială, aducând preţioase contribuţii originale în rezolvarea unor probleme actuale ale medicinii", a declarat după Congresul Naţional, de medicină internă profesorul E. Perlick de Ia Universitatea din Leipzig. Prof. F. G. Uglov, de la Institutul medical din Leningrad, consideră că Congresul Naţional de chirurgie „a constituit prin nivelul ştiinţific înalt la care s-a desfăşurat,, un eveniment important nu numai în viaţa medicală romînească, dar şi în chirurgia mondială actuală". Oîteva scurte notaţii despre alte domenii ale ştiinţei, aşa cum se reflectă ele în aprecierile specialiştilor străini : încă în 1955, arheologul francez Charles. Parain, scria în revista „La Pensee" : „este meritul R. P. Romîne de a fi făcut ca arheologia să realizeze un nou şi decisiv salt înainte". Prof. Jean Piaget vorbea, nu de mult de cercetările Institutul de pedagogie din Bucureşti care „deschid perspective noi". Diverse reviste de specialitate au consacrat numere speciale-Studiilor publicate în ultimii ani de filologii romîni. „în România — constata savantul sovietic S. K. Saumian — lingvistica a avut întotdeauna un înalt nivel de dezvoltare. Sînt larg cunoscute lucrările acad. Al . Rosetti, Iorgu Iordan, Al . Graur,. E. Petrovici". • Am cercetat de curând un repertoriu al autorilor romîni ale căror opere au fost traduse în străinătate. întocmit la sfârşitul anului 1962, el este, desigur,, incomplet. Repertoriul numără 132 de scriitori. Operele multor scriitori au apărut, în zeci de limbi străine şi au atins un mare număr de ediţii. Dacă am da, in această privinţă, cu referire la fiecare scriitor în parte, indicaţiile exacte, am parcurge de nenumărate ori harta politică şi lingvistică a unei bune părţi din cele cinci continente. Un fapt tot atît de important, care arată gradul de universalitate atins de literatura română, îl constituie numerele speciale pe care i le consacră revistelede prestigiu şi, mai cu seamă, antologiile de poezie şi proză, apărute în ţări precum Italia, Grecia, Brazilia, U.R.S.S., Franţa, Argentina, R.A.U., sau antologia poeziei universale editată în Japonia, care rezervă un loc de seamă poeţilor romîni. Antologiile reprezintă un mijloc mai rapid de a oferi cititorilor o privire deansamblu asupra producţiei literare a unui popor şi, din acest punct de vedere,_ numărul lor este semnificativ. Profesori de specialitate, oameni care au locuit mai multă vreme în trecut. în Romînia sau cărturari cu pasiunea unor investigaţii literare mai largi, au cunoscut şi în trecut opera câtorva dintre marii noştri scriitori. Dar prezenţa, lor în preocupările unei mase mai largi de cititori străini a devenii evidentă», în anii din urmă, ca parte integrantă a procesului de expansiune a culturii româneşti în totalitatea ei. Abia în anii noştri, un profesor universitar canadian, Robert Anty, a putut scrie : primul contact cu bogata moştenire literară a acestei ţări — versurile pasionate ale lui Eminescu, inteligenţa satirică a lui Caragiale, expresiva blîndeţe moldovenească a lui Creangă — ne-au arătat ce tezaur ascunde Romînia". Lui Mihail Eminescu, tradus pînă în prezent în circa 30 de limbi, i s-au •consacrat valoroase studii, dintre care menţionăm pe acela semnat de Rosa del Conte, prof, de literatură romînă la Universitatea din Roma. Autorul îşi propune .să explice fenomenul lui Eminescu ca o „mărturie a unei civilizaţii tinere şi noi, dar cu adinei rădăcini într-un trecut de veche cultură şi tradiţie". Apare azi ca inutilă, credem, etalarea unor date documentare care să ilustreze interesul viu manifestat peste hotare pentru Caragiale. S-a dovedit — cum sublinia Tudor Vianu — că proza şi teatrul marelui scriitor pot fi asimilate de toate popoarele, ele fiind ancorate în curentele generale ale literaturii. Regizorul sovietic Iuri Zavadski consideră că opera lui Caragiale stă alături de marile creaţii ale lui Gogol şi Scedrin. Un critic francez, Marcel Capron, remarca după reprezentarea „Scrisorii pierdute" la Festivalul de la Teatrul Naţiunilor din Paris : „O reprezentaţie ca aceasta e deajuns ca să justifice festivalul". Caragiale ţine afişul săptămâni de-a rîndul în multe capitale ale lumii şi figurează în programele de televiziune. I. Creangă, considerat de mulţi ca intraductibil, este, totuşi, tradus în peste 20 de limbi. Alţi scriitori ca Alecsandri, Coşbuc, Delavraneea, Vlahuţă, Rebreanu, Jean Bart pot fi găsiţi în librăriile sau secţiile de literatură romînă create în numeroase mari biblioteci din străinătate. Dar marele Sadoveanu ! Din operele sale s-au tipărit pînă în prezent peste hotare cea. 120 de ediţii. Iată oîteva citate, concludente în ce priveşte locul pe care străinătatea îl atribuie lui Sadoveanu în literatura universală. Mario de Micheli scrie în introducerea la un volum de Sadoveanu în traducere italiană : „Citindu-1, se va observa că Sadoveanu face parte dintr-o mare tradiţie narativă europeană, o tradiţie în care îşi găseşte locul, cu o fizionomie proprie şi cu un accent de o rară autenticitate. Pe bună dreptate, prin această tradiţie, el poate fi considerat un clasic". Pentru Laura Rocca, altă traducătoare în italiană a marelui nostru scriitor, „Opera lui Sadoveanu este susţinută de un larg suflu uman, de o încredere neolintită în cei umili şi în aceasta constă esenţa optimismului care o caracterizează". ' Klaus Heitmann, de la Universitatea din Marburg scrie : „Literatura romînă merită cu prisosinţă să-şi croiască drum spre recunoaşterea universală. Mihail Sadoveanu, ca să aleg un exemplu reprezentativ, este, după opinia mea, printre cei mai mari povestitori contemporani. Ca poet al naturii n-ar« egal în occident". Este cunoscută marea popularitate de care se bucură opera lui Sadoveanu în Uniunea Sovietică. Cu prilejul înmînării „Premiului internaţional Lenin pentru întărirea păcii între popoare" acad. D. V. Skobelţîn a spus, adresîndu-se laureatului : „Lucrul cel mai caracteristic şi cel mai important în creaţia Dvs. este dragostea neţărmurită faţă de popor, faţă de oamenii simpli ale căror gînduri şi năzuinţe le-aţi concretizat atît de strălucit şi desăvârşit în tipurile artistice create de Dvs.". Publicaţia belgiană „Le Journal des poetes" revendica de curînd onoarea de a fi publicat, în urmă cu cîteva decenii, primele traduceri din poeziile lui Tudor Arghezi. De atunci şi pînă astăzi, mulţi scriitori şi-au făcut un titlu de merit din tălmăcirea liricei argheziene. Printre aceştia figurează poetul italian Salvatore Quasimodo, laureat al Premiului Nobel, care în prefaţa unui 237 volum antologic, consacrat poeziei româneşti, scrie : „O poezie tânără care, născută din inspiraţia populară, a dat literaturii europene în mai puţin de un secol, numele lui Eminescu şi Arghezi". Caracterizarea lui Anghezi ca „unul din cei mai mari poeţi contemporani" aparţine unor poeţi ca Aragon, Saint John Perse, Rafael Alberti, Luc Andre Marcel, unui filozof ca Gaston Bachelard. Poezia românească actuală este cunoscută în numeroase ţări prin traducerile de poeme din M. Beniuc, Demostene Botez, Maria Banuş, Eugen Jebeleanu, Marcel Breslaşu, M. R. Paraschivescu, A. E. Baconsky, Veronica Porumfoaeu, Nicolae Labiş. Proza este bogat reprezentată prin Zaharia Stancu, — ajuns astăzi la peste 30 de ediţii, G. Călinescu, Marin Prada, Titus Popovici, Eugen Barbu, Aurel Mihale şi alţii. Dintre dramaturgi, Horia Lovinescu, Aurel Baranga, Al . Mirodan, Al . Voitin, Lucia Demetrius, Paul Bverac, sânt în fruntea celor care promovează peste hotare teatrul românesc de astăzi. în revista „Arts", Claude Benefoy constate că „Viaţa literară in România este extrem de intensă. Cărţile se vând cu repeziciune 'surprinzătoare". într-un volum consacrat „Romîniei de azi", apărut în India, şi semnat de P. N. Bhandari şi S. K. Bhandari citim : „Arta şi cultura sînt în R. P. Română o expresie lucidă a vieţii. Scriitorii îşi propun să trezească şi să întreţină dragostea pentru frumos şi bucuria de a trăi". într-o altă lucrare apărută în America Latină se constată că „opera scriitorilor romîni este dintre cele mai profunde şi mai avansate a timpurilor noastre, nu numai prin caracterul ei viu, ci şi pentru calitatea formulării estetice a problemelor". Vasko Popa, scriitor iugoslav, a exprimat, cu prilejul unei vizite în Romînia „adevărata stimă pe care scriitorii din patria mea o manifestă pentru literatura română". • Acum câţiva ani, scriitorul francez Jean de Beer, pe atunci secretar al Penclubului, asistând la câteva spectacole de teatru la Bucureşti, a spus că nu este surprins de numărul mare al actorilor romîni care „posedă o foarte bună tehnică dramatică" deoarece a cunoscut la Paris actori remarcabili ca Yonnel, Maria Ventura, Elvira Popescu, Alice Cocea. S-ar fi putut spune, desigur, acelaşi lucru şi în ce priveşte pe artiştii lirici. în multe capitale europene, actorii romîni au contribuit la strălucirea unor scene de teatru sau de operă. Ultimele două decenii au oferit, însă, unui mare număr de străini posibilitatea de a cunoaşte mai îndeaproape teatrul românesc în totalitatea lui, arta regizorală, interpretativă, căutările şi realizările în domeniul scenografiei. Se pot desprinde astfel, în momentul de faţă, nu numai aprecieri cu caracter individual, ci şi unele viziuni mai ample. într-un studiu apărut în revista „Theater der Zeit" din R. D. Germană semnat de Martin Liridser, se poate citi între altele : „în domeniul punerii în scenă şi al interpretării, oamenii de teatru romîni au obţinut mari succese în valorificarea resurselor realismului. Numeroase încercări au fost făcute pentru a exprima, prin stilizarea cea mai accesibilă, poezia şi atmosfera fiecărei piese". Sărind peste ani, vom da aci un citat, dintr-un număr foarte recent al ziarului „Times". „Autorităţi occidentale pe cît de diferite pe atît de perceptive, ca D-na Peter Brook, Dl. William Gaskiel şi Dl. Michel Saint Denise au fost multilateral şi adânc impresionate de rezultatele Obţinute de teatrul românesc. România are un teatru care nu urmăreşte scopuri comerciale — este sprijinit, după cum se pare, de un minister, şi dintr-o recentă discuţie cu Dl. Radu Beligan, unul dintre actorii de frunte roinmi, au reeşit o seamă de lucruri oportune pentru viitorul propriului nostru teatru". In intervalul de timp care separă cele două declaraţii, s-au produs cîteva manifestări ale teatrului românesc în străinătate, cum ar fi de pildă spectacolele date cu piesele „O scrisoare pierdută" şi „Ultima Oră" în Franţa, sau „Bădăranii" pe câteva scene italiene. Referindu-se la spectacolele prezentate la Teatrul „Sarah Bernhard" din Paris, criticul ziarului „Le Figaro", Jean Jaques Gauthier, scria că „în afară de jocul de„ o fineţe şi o fantezie foarte personală a unor actori — Radu Beligan, Vasiliu Birlic, Marcel Anghelescu", a apreciat „perfecta şi dinamica punere în scenă"... In ziarul „Le Monde", Robert Kemp, membru al Academiei Franceze, felicita călduros pe actori şi pe regizori, iar Andre Paul Antoine scria că el consideră trupa de actori romîni „probabil una din cele mai bune din Europa la ora actuală". Aplauzelor cucerite pe malul Senei li s-au adăugat acelea ale publicului Venetian, unde artiştii primei noastre scene au jucat „acasă la el" pe Goldani. „Românii au prezentat la Veneţia — scria. cronicarul ziarului „II Diario di Mi lano" — cea mai convingătoare reprezentaţie a Festivalului bienal." Din numeroasele turnee întreprinse în Uniunea Sovietică, desprindem pe acela cu piesa „Revizorul" de Gogol. „Am venit la spectacol — a declarat artistul poporului din Uniunea Sovietică V. Toporkov — cu oarecare îndoială că voi fi satisfăcut. Consider că „Revizorul" este într-o asemenea măsură o capodoperă încît şi nouă, sovieticilor, nu ne este uşor să o realizăm. La spectacol am întâlnit mulţi colegi interesaţi, ca şi mine, să vadă „Revizorul" românesc. Şi nu greşesc exprimând o părere mai generală : Teatrul Naţional a înregistrat un succes strălucit". Iată şi o opinie a profesorului Liiffi Ay — Ankara : „Importanta dezvoltare pe oare a cunoscut-o în România, într-un timp scurt, teatrul îndeosebi şi artele în genere, este astăzi o realitate". Recenta expoziţie românească de scenografie de la Sorbona a dat prilej revistei „Arts" să constate „uimitoarea diversitate stilistică a scenografilor romîni". încheiem aceste rânduri cu un ecou de la reuniunea internaţională a oamenilor de teatru care s-a desfăşurat la Bucureşti : „Sînt puţine oraşe ân lume, — a declarat Rene Hainaux, redactorul şef al revistei „Theatre dans le monde" — unde repertoriul teatrelor să numere atît de multe piese bune ca la Bucureşti. Nu cred că există în străinătate un teatru care să poată prezenta o astfel de diversitate de piese". Muzica lui George Enescu, care cunoaşte o răspândire tot mai largă, şi-a găsit în străinătate străluciţi interpreţi în orchestra simfonică din Filadelfia, dirijată de Eugen Ormandy, orchestra de stat a Uniunii Sovietice dirijată de Ghenadi Rojdestvenski, în celebrul violonist Yehudi Menuhim, în artiştii Teatrului de Operă din Bruxelles. Prezentarea la Paris de către Teatrul de Operă şi Balet al R. P. Romîne, a operei „Oedip" a constituit un important eveniment muzical. Edmond Fleg, autorul libretului, a avut bucuria, după cum s-a exprimat, să vadă „opera lui Enescu, redată admirabil de compatrioţii săi, triumfând la Paris după 27 de ani de la naşterea ei". Printre cronicile publicate în presa franceză, remarcăm pe aceea semnată în „Figaro" de Olivier Alain, care şi-a exprimat entuziasmul pentru „reprezentarea lui „Oedip", capondoperă lirică, partitură bogată, cu o forţă dramatică de necrezut şi a cărei punere în scenă este remarcabilă". Audiţia tot mai largă de care se bucură creaţia muzicală pe?te ho-are se vădeşte din aceste cîteva exemple: au fost prezentate în străinătate „Preludiul simfonic" de Ion Dumitrescu în interpretarea şefului de orchestră vienez Hans Swarovski ; „Trei dansuri rornîneşti" de Teodor Bogalski în interpretarea şefului de orchestră elveţian Richard Schumacher; Preludiul şi Fuga pe o temă de Bach de Alfred Mendelsohn in interpretarea marelui violonist David Oistrach, Concertul pentru orchestră de instrumente de coarde de Paul Cbnstantinescu şi Concertul pentru orchestră de Anatol Vieru, în interpretarea orchestrei Radioteleviziunei franceze dirijată de Jean Paul Kreder, Quatuorul pentru instrumente de coarde de Ion Dumitrescu în interpretarea quatuorului Amedeo Roldan din Cuba. Sînt doar cîteva exemple şi ar fi desigur imposibil de menţionat aci numeroasele audiţii de muzică romîneaseă pe care posturile de radio străine din atîtea ţări le oferă ascultătorilor. Reamintim că Anatol Vieru a obţinut în 1963 la Geneva marele premiu la concursul internaţional de compoziţie cu Concerto pentru violoncel şi orchestră care, după cum a spus compozitorul Andre Francois Marescotti, vice-preşedintele juriului, „a cucerit publicul prin caracterul său original, plin de vitalitate" iar Wilhelm Berger, recent, marele premiu la Concursul internaţional de la Monaco. Ar fi greu să selecţionăm fragmente din sutele de cronici consacrate de ziarele şi revistele străine interpreţilor romîni, în frunte cu marele nostru George Georgescu, considerat unanim ca unul din cei mai mari dirijori ai epocii noastre. Ion Voicu, despre care David Oistrach a spus 'că „ilustrează excelenţa şcolii romîneşti de violonistică", Ştefan Ruha, apreciat pentru sensibilitatea lui de către Yehudi Menuhim, Valentin Gheorghiu, pianist de înaltă clasă, cum a subliniat presa din Londra, Viena, Milano, etc. şi întreg ansamblul Orchestrei filarmonice de Stat „George Enescu", a cărei perfectă omogenitate şi forţă de expresie a frazei muzicale, a cărei căldură au fost remarcate de ziare ca „Guardian" şi „Times", constituie valori consacrate în viaţa muzicală internaţională. Credem că nu e nevoie să mai stăruim asupra succeselor răsunătoare pe care le-au obţinut în ultimii ani artiştii noştri de operă, căldura cu care publicul din atîtea ţări a aplaudat creaţiile unor interpreţi ca Nicolae Herlea, Zenaida Pally, Arta Florescu, Elena Cernei, David Ohanesian, Dan Iordăchesou şi atâţia alţii. Cît despre succesele înregistrate de marile noastre ansambluri folclorice, e suficient să ne referim doar la recentul turneu al „Rapsodiei Romîne" în Europa şi în America. Felicitat călduros de celebrul dirijor Leopold Stokowski, ansamblul a prilejuit în presa americană ecouri ca acesta : «„Rapsodia Romînă" a atins perfecţiunea» ; „niciodată nu am petrecut o seară atît de emoţionantă" ; „am înţeles că arta pe care o reprezentaţi reflectă viaţa unui popor vesel, plin de optimism şi moralmente sănătos". In lucrările tot mai numeroase apărute în ultima vreme despre Brîneuşi, considerat pretutindeni ca unul din cei mai mari sculptori ai veacului nostru, se stăruie mult asupra faptului că opera sa îşi are rădăcinile în Gorjul natal, în tradiţiile artistice ale poporului romîn. Aceeaşi idee se desprinde şi din aprecierile făcute în străinătate asupra artiştilor plastici romîni care s-au afirmat în ultimele decenii. • Două decenii de creaţie spirituală au însemnat, în acelaşi timp, două decenii de apropiere între popoare prin intermediul valorilor în domeniul ştiinţei, literaturii şi artei. O perioadă extrem de scurtă, dacă o raportăm la unităţile de măsură ale istoriei, dar o perioadă fecundă pentru afirmarea culturii romîneşti prin aportul adus la patrimoniul culturii umane.