Viaţa romîneascâ Pa». LUCIAN BLAGA : Unde un cântec este ; Cîntecul obârşiei ; Dumbrava africană ; Cântec în doi ; De prodOundis ; Dnuni prin cimitir.......... 3 Cărţile anului 1964 * * * De vorbă ou Pop Simion ....... 6 POP SIMION : Triunghiul (fragmente de roman) ... 8 MIRON RADU PARASCHIVESCU : Echinox ; Zăvozii lui Naistratin (I—II) .......... 63 GHEORG'HE TOMOZEI: Culorile secrete ,• Rîmnicul Vîleii 65 Reportaj PAUL ANGHEL : Moldova de podgorii .... 67 TEODOR BALŞ : Semnalul ; Inimile ; A trecut... ; Groparii 85 URSULA SCHIOPU : Poem .........86 PETRE SOLOMON : Spre cetatea oţelului.....87 WILFRED BURCHETT : Algeria, azi (reportaj) ... 88 Texte şi documente Scrisorile lui M. Sadoveanu către G. Ib-răileanu (II) (prezentare de Grigore Botez şi Mihail Bordeianu) ... 99 Scriitori romini contemporani PAUL GEORGESCU : Originalitatea poeziei lui Eugen Jebe- leanu...............122 Cronica literară RADU POPESCU : Minai Beniuc : „Dispariţia unui orn de rîrad"...............146 Critică şi actualitate NICQLAE MANOLESCU : Alte sdhiţe critice .... 1'63 Cronica ideilor PAVEL APOSTOL: Hegel în româneşte . .... 173 fb.41- v// Cronica plastică PAUL CONSTANTIN : Expoziţia de pictură şi sculptură a oraşului Bucureşti—1963 . ......185 Cronica filmului D. I. SUCHIANU : Temă grea („La vârsta dragostei") ; „Pisica de mare"...........193 MIHAI RALEA : | Ion Marin Sadoveaniu 1.....19& Miscellanea Înalta preţuire a icceaţiei ştiinţifice, literare şi artistice (VjR.) '— Otilia Cazimir (Eugenia Tudor) — Viaţa Românească ia Iaşi (I.C.) — 15 ani de activitate a Editurii Academiei ciorapul de lână pe fluierul piciorului; gestul era minţit, voi să câştige timp, să curgă pe lingă dl şuvoiul celor cu care stătuse în şedinţă (al spectatorilor). Rămas singur, la propriu şi la figurat, îşi dădu seama că nu ştie ce fel de concluzii s-au tras, ce conduită să adopte. Iluţ a spus ceva şi acel ceva a trecut pe lingă înţelegerea lui risipită. Cum vorbirea secretarului n-a fost de-o frază, de două, Chirilă putu săJl asculte, dar nu-1 auzi; i se păru că celălalt vorbeşte de după un geam, vedea cum i se mişcă buzele roşii, dar nu prindea cuvintele. Acestea cădeau la picioarele vorbitorului ca nişte bucăţele de vată. Iluţ privea câteodată în jos, nu după ele, descifra hîrtiuţa pe care o avea ân faţă. Ori de cîte ori ajungi în centru, pe Corso, în zona magazinelor, eşti tentat să cumperi ceva; Chirilă îşi zise că şi-ar cumpăra o curea. Apăruseră în Cubja curele încrustate şi, de cum le văzu, îi plăcură. Curelele se vindeau la tutungerii şi la magazinele mixte, alături de covrigi, pungi nailon, şireturi şi loz în plic; (Cubja fiind ceva între sat şi oraş, n-avea galanterie bărbătească). Chirilă intră la tutungerie şi alese dintr-un smoc de cordoane unul potrivit, îl plăti şi ieşi, fin timp ce îl examina să n-aibă defect. Amurgul era umed, dinspre Gutin cădeau fulare de ceaţă, ceea ce îl făcu să tăndălească pe centru. Se lovea cu cureaua peste pulpa piciorului, apoi se încinse cu ea; o lasă mai pe oasele bazinului, să cadă liber pe burtă, gîndind să fie bună şi cînd va fi el gras. Îşi eliberă mijlocul şi flencăli cordonul violent, tăind cu el aerul, fără a-1 vîrî însă în buzunar ; îl făcu morişcă, bici, îl jucă pe muşchiul piciorului, după care îşi atîrnă în el lampa de carbid şi o purtă ca pe-o desagă. — Să fii iubit, auzi el un glas fonfăit şi se trezi nas în nas cu unul căruia i se spune Bumăsaraşiţigara. Nas în nas e un fel de a spune, pentru că Ghete, vagonetarul de la Nepomuc, nu-i un om înalt, ba chiar mic, priveşte lumea de jos în sus. Fonfăitura îi vine din guşa crescută, beteşug luat din apele Cujbei prea pline de oxizi minerali. Chirilă îi dădu să fumeze şi Ghete trase fumul în piept, lăcomos, apoi 11 dădu afară, ca pe horn. Zise gemut: „Ai, ai, doamne tună-i dohan!" Absent, Chirilă avu impresia că celălalt îl întreabă cum o duce. — Uite, mi-am luat o curea încrustată, informă el şi Ghete rîse, cam prea tare, dînd a înţelege că da, e cât se poate de bine să-ţi iei o curea. — Hai s-o udăm, propuse nepomuceanul. Intrară la Willy. Bodega se numea cândva „Trei papuci" şi avea un dever nebun. Willy, trimis aici, în muncă de jos, o reboteză, o numi braseria „Râul albastru". Willy e, în felul său, intelectual; poartă vestă ân carouri, bea „Cin-zano" şi e abonat la revista „H dramma" pe care o citeşte cu dicţionarul. De două ori pe lună călătoreşte Ia Cluj să asiste la unul din spectacolele operei maghiare şi, să se culce cu Piri, o balerină plină de draci. în prima tinereţe Willy a fost achizitorul unui ziar de scandal, a publicat romanul de aventuri „Crima blondă", pe a cărui copertă îşi pusese o poză personală, prea intimă, era gol-goluţ, apărat doar de frunza adamică. După '44 .a ajuns achizitor la ,£omcar", întreprindere de valorificare a cărnii pe bază de plan. Viaţa lui e alcătuită din renunţări şi începuturi; zbuciumă-rile i-au lăsat o amărăciune pe faţă, iar faţa lui e mică, înghesuită, ca a noilor născuţi care în primele zile seamănă cu maimuţoii. Willy îşi păstrează această faţă dinţii şi la vârsta de 50 de ani, e doar uşor smochinită şi are palori cronice, ca de japonez. Willy însă nu-i japonez, e din Satu Mare. 10 — Dăniie ceva tare, ceru Ghirilă şi bodegaruil aduse o sticlă de rom cuban, atunci la modă. — E de a lui Fidel Castro, se lăudă el, politic. Puse pe masă o farfurioară cu zahăr pisat în care voi să vîre buza paharelor' înainte de a le fi umplut. •—■ Nu te prosti, mă, Willy, că eşti om bătrân, îl lovi Chirilă peste braţ: ia-ţi zahărul şi stai în bancă. Băură, Ghete repetă, turnă iar şi paharele fură golite. Nepomuceanul rîse mînzeşte, se scuză din priviri şi puse din nou mâna pe romul cuban, numit Bocoy. — închină cînd bei cu mine, îi ceru Chirilă. — Să fii sănătos, îi ură acesta. — O să fiu, promise minerul şi dădură paharele peste cap. Cea de a doua sticlă se goli mai degrabă decît ar fi bănuit. La masa lui veniră fraţii Ţuţuianu .şi Zigu, omul de la funicular. Ţuţuienii erau mineri tineri veniţi de pe Tiuar, încă nu-şi învinseseră sfiala lor ţărănească. Aveau un fel speriat de a sta la masă, îşi purtau viaţa interioară pe feţele lor nu îndeajuns stăpânite. Erau chipuri, bălane, uşor chinuite, şi n-aveau expresii intermediare, jucau în ele extremele. Erau în acelaşi timp grave, stăpînite de o atenţie încordată, dar nu le lipsea nici rîsul acela întru totul descoperit, făcut parcă să ceară scuze : „Ei, da, sîntem de aceeaşi părere şi chiar facem eforturi, dar asta-i situaţia..." exprima rîsul fraţilor Ţuţuianu. Lui Chirilă îi plăcu acest râs şi se mută intre ei. Ceea ce se întâmpla ân bodega lui Willy nu era la ândemîna Ţuţuieni-lor din multe motive. Pentru ei băutul, de pildă, nu-i îndeletnicire ; se vîră în local nu că ar voi neapărat băutură. Intră acolo, cer una, alta, numai pentru că în Cubja bea toată lumea şi ei ştiu că trebuie să se deprindă cu obiceiurile. Spre a nu le scăpa ceva din manifestările vieţii de aici, Ţuţuienii se obişnuiseră să umble împreună, de parcă separat i-ar pândi o primejdie, li se termină cuvintele ori n-iau aer destul. Unul din Ţuţuieni spuse că-i flămând, că ar vrea o măslină, o felie de brînză. Al doilea Ţuţuianu încuviinţă, da, la asta se gândise şi el. Willy aduse măsline, pâine şi brînză. — Ce să facem cu prunele greceşti ? vru să ştie Ghirilă şi, nedorind un răspuns, îl împinse mai încolo pe bodegar, vorbindu-i de la o oarecare distanţă: Sîntem mulţi, mă Willy, cit o şedinţă. Dă-ne cincizeci de mititei şi zece halbe de bere. Aud că sindicaliştii din Germania fac şedinţe avînd în faţă domino şi halbe de bere. De nu ie convine ceva, bat în masă cu halba; noi n-avem nimic cu sindicaliştii germani. Spaima de pe feţele Ţuţuienilor se adânci, se săltară în coate şi, îungmdu-şi gîturile, aflară numărul celor prezenţi la petrecere; se mărise mult masa, aşa de mult încît Chirilă îşi permitea să nu ştie numărul celor de faţă, nici să-i ghicească cine sînt, cum le zice şi unde lucră. Pe Ţuţuieni îi împinse de umăr în jos, să şadă pe scaun, ca butucii. Nepomuceanul ajunse pe treapta cînd avea stări depresive; se ridică şi propuse să se bea pentru Hindriş, un prieten de-al său, mort în 1931, la Cavnic, într-o surpare de straturi. Chirilă nu înţelese ce voia omul cel mic; se duce la Ghete, îi strigă „Ce-ai zis, mă ?", dar acesta îi păru mai scund decît se aştepta. Ii ceru să urce pe scaun, avea să-i spună un secret. Secretul fu rostit însă cu glas tare şi cuvintele, odată rostite, vibrară, se 11 dezghiocară pe Ioc, sărind din cămaşa lor de alcool ; sunară curat, ca cristalele. — Prietenul, cînd moare, se duce, nu-1 poţi opri, e mort; de el îţi pare rău ca de unul care s-a rupt normal, prin moarte, îl jeleşti, verşi lacrimi. Dar ce te faci dacă se rupe de tine în viaţă, maica mă-sii de prieten, adică devine un mort viu, unul care te părăseşte fără să fi plecat nicăiri, hai ?... Ghete auzea şi nu înţelegea. —• Eşti prost ca un vagonet, dă-te jos, îl certă Chirilă. în omul mic intră spaima, care îl îndoi, îl făcu ghem, pe scaun. Chirilă voi să scoată spaima din el; şi-1 apropie, luîndu-1 'de un cot şi zise că bea cu el pertu. Luă un pahar, la întâmplare, îşi âncîrligă braţul cu al celuilalt şi, stând legat de Ghete, bău lichidul pînă la fund. Omul mic făcu la fel; cînd înghiţea, cârâia ceva în el, îi tresaltă aluatul guşii, ca la broscoi,. Pe Chirilă îl păli scârba, avea o stare de vomă. Ca să şi-o taie, îşi eliberă braţul, luă sticla şi bău din ea lung, întors cu spatele. A bea pertu e ceremonie şi făgăduială totodată, te pui în situaţia de a rosti cuvinte ca „servus", „mă" şi „tu", adică să fii cu cineva la toartă, să te ţii cu el de curea. Ghete nu era pentru Chirilă nici pe departe un asemenea om ; ei încheiară o prietenie beată, fără istorie, ivită din puiul acela de frică intrat în nepomucean. Avea să dureze cît aburii alcoolului. Zigu era înalt şi avea o faţă care ar fi putut să fie foarte frumoasă. Nu făcuse război dar era mutilat, avea pe obraz un semn urît, ca o crestătură de sabie; semnul atârnă de sprinceană, sare peste găvana ochiului stîng, taie buca obrazului, lunecă pe sub nară, apoi muşcă a doua oară, spintecă buzele oblic şi se pierde, ca o pleaznă de bici, sub bărbie, pe gît. Zigu a fost o vreme podar pe Someş şi 1-a plesnit un odgon de oţel, desfi-gurîndu-1. Face parcă într-una cu ochiul şi se hlizeşte obraznic; dar Zigu nu se hlizeşte nicicând şi nu face cu ochiul pentru nimic în lume, are silă de aceste lucruri pe care nu le-a cerut, însă natura i le-a dat. A venit la mină şi tot la odgoane a tras, s-a angajat la funicular, lucră sub corzi; din mîinile sale ies cupele şi plutesc prin aer. Zigu îşi scoase ţigara din gură, rupse scrumul şi o puse uşor pe marginea mesei, gândind că e timpul să iasă din tăcerea pe care şi-o impusese. Fiind nou pe acolo, se înconjură de un calm care nu era al lui, stătu cu nasul în pahar şi pipăi situaţia. Situaţia era bună, simţea că se ambalează, că prinde gustul societăţii. —• Ştiu un joc, se oferi Zigu şi toţi priviră spre el. 'Povesti regula acelui joc, precizînd că intră în el numai acela care dă o taxă. Lui Chirilă nu-i plăcu acest cuvânt „taxă" şi ridică mîna să-1 oprească. — Lasă-mă, bade Chirilă, că jocul meu e fără pereche, explică Zigu şi cîştigă atenţia tuturor. Se duse pînă în fundul braseriei unde se afla un butoi cu vin, îl ciocăni, cu degetul şi sună a plin. Se duse apoi la uşă unde Willy avea o basculă de cîntărit mărfuri. O apucă de verigă şi-o tîrî lîngă butoi. îi ceru lui Willy un maţ de gumă pe care îl coborî în butoi, prin găurică. — Intră în joc numai cel ce dă o taxă, reluă Zigu explicaţia. Te urci pe cîntar, îţi iau greutatea în kilograme şi grame, apoi apuci maţul 12 de gumă în dinţi. Sugi pînă îţi sporeşti greutatea corpului cu încă un kil; e taxa intrării.... Chirilă aplaudă moale şi se sui pe oîntar. Ţuţuienii fugiră ca iepurii. Ceilalţi -însă nu, îi paraliza curiozitatea. Chirilă făcu ce i se ceru. Urmară la rînd alţii, ca la moară : taxau, iar Willy sta ciucit sub butoi, plimba pietricica, pe acul cântarului şi trăgea linii cu creta, să aibă controlul consumaţiei. Nu se putea clinti din acel loc şi, speriat, o strigă pe bucătăreasă: — Păulină, pune fripturile ! Dar glasul lui Willy era inconsistent, se ţăndări în zgomotul sălii, ca un pahar scăpat pe piatră. Orchestra începu un boston-vals. Era zi albă cînd ieşi Chirilă pe uşa cu clopoţel a braseriei „Rîul albastru". Nu era beat cum sînt beţii, să umble învălmăşit, dus de dulcea agonie pe care ţi-o dă incendiul cărnii, cînd îţi piere vlaga, ţi se oheltuie, nu ştii pe ce; te trezeşti că n-ai reflexe, comenzile bat în gol, acţionează haotic şi stărui în amorţeala aceea a impulsurilor întâmplătoare care îţi face trupul păpuşă, păpuşă de iască, îl lasă deschis tuturor dezordinilor. Beţia lui Chirilă, deşi adîneă, avea un prag. Instinctul de conservare îi da omului o stare de siguranţă înţepenită. Păşea lat şi total, însă prea adînc, nu aprecia bine distanţa dintre caldarîm şi nas. Nefiind stăpîn pe greutatea capului, mergea berbecat, umbla mai iute decît vroia. Bărbia lui avea o trembolenţă, un joc ca acela al cailor cînd li-i sete, bătea în piept. Totuşi Chirilă nu se datina. Muşchii prea îmbibaţi de alcool erau într-o stare de alarmă continuă, ţineau în frîu oasele, să nu se prăbuşească întregul lor edificiu, evitau pendulările, picările pe neaşteptate în fund, într-un cuvânt, răspundeau la acel unic apel emis de forul interior al lui Chirilă: „Vezi că pici!" şi Chirilă nu pica; sprijinindu-se pe ciudatul instinct al mergerii de la sine, el păşea drept şi nemlădios, avea umbletul lupului. Se ţinea de el Ghete; ca să-1 îndepărteze cumva, lovi aerul cu mina, cum faci cînd goneşti o muscă, dar Ghete nu dispărea. Se opri atunci într-un mod cu totul ciudat, se înşuruba în asfalt. — Du-te dracului, broscoiule, zise el şi tăcu; înjurătura îl distra, îl umflă rîsul şi îi ieşi din gâtlej un hămăit bleg, pe care voi să-1 risipească cu mîna, cum ai risipi mirosul de usturoi. Se deşurubă scurt şi se aruncă în umbletul acela care nu-i cerea mare efort, mergea în virtutea inerţiei. Ajunse la arteziană, unde se vînd şi flori, e un veceu subteran şi stau birjile. Angaja una, în care se sui greu, lălăind. Trecu prin centru la trap, apoi bătaia copitelor şi curgerea fluidă a roţilor se mută în străzile înguste de Ia periferie; Chirilă se simţea belfer, ceru birjarului să-1 poarte în dimineaţa albă pe sub Dealul Florilor, prin pădurile de castani. Şedea întocmai cum îşi dorise, americăneşte, cu ciolanele întinse pe capră şi pe felinarele paralele. Nu era ceva in regulă şi se caţără în picioare, pe perne, cu mâinile înfipte în gulerul birjii, în prelata aceea de piele, acum lăsată pe spate, armonică. Dori să spună ceva solemn şi esenţial, dar căzu... pe spate în albia birjii, şi vehicolul icni, făcînd burtă, .gata să fete în şosea. Vizitiul opri şi pierdu timp pînă îl sui la loc pe călător, purtîndu-1 de subsuori. 13 ■— Stai blând, domnule, se rugă el, am arcurile slăbite. — Eu vreau să lupt, îl contrazise Chirilă. Birjarul nu se angaja în dialogul incoherent, ci formulă, pentru satisfacţia personală, o bogată înjurătură de breaslă, în culori şi nuanţe, cu adjective dense şi unele descrieri de natură, o frază cu amplitudini, în care se repeta obsesiv cuvântul „du-te", ansă fără a se preciza unde, în ce condiţii şi cum; neavînd adresă şi fiind emis în surdină, violentul jargon era inofensiv, o supapă a trăirilor momentane, deci se consumă ca atare, fără consecinţe ori regrete vizibile, exact cum ai înjura un stîlp, o motocicletă, ori te-ai răsti la o - piatră kilometrică — ceva nimic şi fără importanţă. Din pădurile de castani Chirilă coborî în zona nouă a oraşului, la blocuri, unde îşi avea locuinţa. Blocurile aveau înălţimea a două etaje, erau dispuse în formă de U, oferind un vast spaţiu verde cu alei pe care se jucau copiii la soare. Zărind birjile, aceştia strigară „vine Chirilă, vine Chirilă" şi curseră buluc spre a-1 întâmpina. Minerul umplu birjile cu copii şi făcu turul Cubjei. Reveni în aleile cu prund, dar nu urcă acasă, în blocul burlacilor. Timpul înclina spre amiazi şi Chirilă îşi zise că trebuie să meargă la mină, va coborî în subteran. Şutul său începea la orele trei. Simţi că-i flămând şi trecu prin piaţă. Nu-şi luă denale gurii, slană, cirnat, cumpără un miel. Era primăvară şi în piaţă sosiseră mieii de paşte, sărbătoare din care minerii reţinuseră nu atât înţelesul mistic, cît tradiţia gastronomică. Portarul Adrian Cuculeţ văzu omul şi mielul dar nu admise că acel cineva care are miel e Chirilă. Ieşi din gheretă şi aşteptă rezemat de poartă; celălalt umbla anevoie, tiptopăind prin tină şi vorbea cu puiul de ovină făcut cocoloş : — Fii, mă, om de înţeles, că eu am dat bani pe tine, nu tu pe mine. Mielul nu dă bani niciodată. Legea ta e să-ţi ieşi din piele, s-o laşi căciulă. Dar tu eşti miel norocos; înainte de toate o să vezi cum ard focurile de la compresoare. Chirilă dădu de portar, tresări cu putere şi privirea i se dilată somnambulic. — Nu-ţi dau mielul, se apără el. Voinţa i se opri aici; nu găsea îndemn nici să umble, nici să vorbească, nici să facă nimic. Scăpă mielul de jos, apoi îl urmări cu degetul, să-1 ajute astfel pe Cuculeţ care voia să-1 prindă. Simţi că-1 doare capul, că se răstocesc în el nişte ape. Intră în ghereta portarului, acolo se afla un pat, era cald şi bine. Ardea talaş de brad într-un godin mic, ca o jucărie. în ziua aceea Ion Chirilă nu coborî sub pământ, cobora într-un somn adânc şi gemut Capitolul II Luni, ferestruica pe care scria ANGAJĂRI se deschise la orele şapte şi în rama ei apăru capul lui Solomonică; faţa lui, părea făcută din argilă roşie, ca şi nasul dealtfel, gros, cu lobii proeminenţi şi cărnoşi deasupra 14 cărora sticleau nişte ochelari fără ramă, două cioburi hexagonale prinse în sîrme suflate cu aur. — Să intre primul, ceru el ou glas cârâit, de pasăre, vibrîndu-şi buzele mulate tot din argilă şi, din pricina efortului, i se dilatară vinişoarele de pe oasele capului, iar în obraji îi înfloriră cuperoze. Un ţăran ciolănos cu priviri negre şi barba crescută, se uită în jur să ştie dacă el este cel chemat; fărâmă între degete capul aprins al ţigării, vâra mucul într-un buzunar al vestei şi, desprins din lumina vânătă a dimineţii, intră. Biroul, deşi mare," lunguieţ, nu-ţi da senzaţia spaţiului/ era înghesuit ca un peron de gară, vara, când se consumă concediile; se aflau îniăuntru o mulţime de funcţionari care, aşezaţi la mesele lor paralele, păreau că dresează şoareci, li se auzeau curgerea peniţelor pe hârtie. — Spune-ţi, bade, numele, vorbi Solomonică popular. — Horincar, zise ţăranul, ştergîndu-se cu limba prin gură. — Şi mai cum ? -— Horincar Petrişor. , , . . „Nume mic la talie mare", gândi funcţionarul, scriind Petrişor. — De unde ? — Din Hodod. Ajuns aci, Solomonică scoase pelicica de căprioară, o trecu peste sticlele ochelarilor şi, după ce âl privi cu ochi proaspeţi, făcu un salt, ca aruncat ân sus de resortul unei idei. — De ce fugi de colectivă ? Ţăranul rămase prostit. — Nu fug, spuse el, dar răspunsul, scurt, banal, prea la îndemână, nu fu luat în seamă de celălalt. Solomonică avea un fel de a discuta de-ţi picau ideile în călcâie ; orice ai fi spus, el trecea ca un tanc peste cuvintele tale, îşi vedea de ale lui, monologa fără punct şi virgulă, înşira vorbe pe aţă cu b voluptate care îţi lua respiraţia. — De ce îţi laşi satul; e colectivizarea totală, tovarăşe ! „Uite, şi eu care nu mi-am dat seama!, tresări ţăranul lovit de o revelaţie pe care nu şi-ar fi bănuit-o. Unde mi-i capul ? Viu la tovarăşul şi de colectivizare n-am habar... Doamne, bată-te, cap sec, parcă eşti o cucurbătă, un dovleac. Bagă-mă, da, vîră-mă în necaz, în încurcături de tot felul....'* Cît se dojeni ţăranul, Solomonică se juca cu creionul, fircăli pe hârtie, făcu cocîrle, fel de fel de desene bizare. îi reuşeau mai ales pomii, fapt pentru care se refugia în rural; realiza acoperişuri ţuguiate, fîntîni cu cumpene, garduri de nuiele, iazuri şi spiritul său plutea ca un peşte în această zonă a liniştii. „Talentul nu-mi lipseşte, mărturisea colegilor, dar n-am idei, mare păcat că n-am idei; aş putea deveni un artist". într-o zi îl găsi directorul desenînd pe o fişă de pontaj. Era o frîn-tură de sat, pe o colină, iar în mijloc, o biserică cu turlă pravoslavnică, în formă de bulb de ceapă. „Alta-i imaginea satului de azi, auzi el vocea de mandolină a lui Hiotu. După cît îmi dau seama, figura centrală a satului e căminul cultural". Solomonică se ridică, desumflat, salută, apoi vîrî creionul după ureche. îşi dădu seama că a făcut o prostie, ticul era negustoresc; deschise pupitrul şi puse creionul acolo. „Cum de nu l-am simţit că vine" se certă el şi, luînd guma, şterse biserica. „Umblă ca b pisică, are pantofi cu talpă de crep", presupuse el şi îl examina cu coada ochiului pe director, de la manşetele pantalonilor în jos. „Tălpi de cauciuc raiat, 15 lei 104, de la expoziţie", aprecie Solomonică, făcu un cămin cultural cu etaj, şi îi dădu cartonul lui Hiotu. Directorul nu se uită la desen, îl întoarse şi identifică numele notat pe fişă, al unuia care îsi desfăcuse contractul de muncă. „Te cam ţii de fleacuri", îi spuse, înapoindu-i cartonul şi funcţionarul înmărmuri. Vru să se scuze, să promită că în viitor nu se va ţine de fleacuri, dar îşi dădu seama că face o nouă prostie; e la mintea cocoşului că nu se va mai ţine de fleacuri, altminteri ce ar căuta el într-un post ca acela pe care îl ocupa Erau mici mizerii pe care şi le îngăduia în perioada din urmă, le accepta pentru că Solomonică dobândise ceea ce un om de vârsta şi priceperea lui nu spera că ar putea dobândi. Visase ani de-a rîndul o linişte profesională şi liniştea aceasta veni, se instala în el, îl făcu alt om ; îl lovi un noroc pe care începuse să-1 ignore, îl trecuse la capitolul dorinţelor neîmpărtăşite. Era, cum s-ar zice, dezobişnuit, n-avea gustul plăcerilor pe care le-ar putea oferi acel noroc, încît ei, norocul, pică pe un teren gol şi Solomnoică nu-1 intui, nu şi-1 explică. Se trezi că norocul există şi avu o spaimă interioară la gândul că, iată, va trebui să-şi schimbe felul de a fi. Solomonică se temea de schimbări. Norocul ce dăduse peste el era ca o dragoste după o lungă văduvie; o ciuguleşti puţin şi o pui deoparte, toropit de somnul simţurilor. E ca şi cum ai avea în faţă un tort şi te-ai lăuda că mănînci acel tort; îi răscoleşti însă bunătăţile cu linguriţa, zici că există întrînsul nucă, cremă, cireşe amare şi gata; te bucuri, in principiu că tortul există. Norocul lui Solomonică nu era un noroc, era un fenomen social. „Sîntem în flux, tovarăşe dragă, oîrîia el ţipat. Cubja exercită o atracţie, câştigăm braţe de lucru cu mai multă uşurătate". Evenimentul îi da o stare de agitaţie, de sporovăială continuă, îi dilata vinişoarele de pe oasele capului şi îâ aburea ochelarii. Părul său aspru, tuns scurt, .nemţeşte, prindea reflexe roşcate, părea că arde lent şi se scrumea. Vioiciunea funcţionarului de la muncă şi salarii venea dintr-un sentiment de despovărare. Lungile lui drumuri luase sfârşit, nu mai bătea satele din jur spre a căuta braţe de lucru. Ceva se modificase in gîndirea ţăranului ; el înţelegea mai exact coordonatele dezvoltării regiunii în care trăia, avea gustul noutăţilor, simiţea cum viaţa de la ţară se interferează cu cea industrială printr-o mie de fire. Mânat de această situaţie, nu de puţine ori ţăranul, mai precis fiul ţăranului, venea la Cubja, cerea de lucru, dornic de a se afla în chiar miezul realităţilor care dinamizează viaţa actuală, pe Întreaga ei suprafaţă. Solomonică îi putea oferi de lucru... în doi timpi şi trei mişcări, era chiar interesat so facă. îşi înfrâna însă impulsul dintîi, lega dialog cu ţăranul, îâ punea o sumedenie de intrebări. Fluxul era o binefacere, mina se putea ramifica pe dedesubt, să ajungă la amplorile pe care le visau inginerii. Aşa se Întâmplă că între anii 1959 şi 1961 numărul minerilor de la Cubja spori cu mai mult de o treime. în viaţa de aici, alcătuită din calm provincial şi zile tăiate în felii de oiţe opt ore cu deşteptătorul, intră un curent de noutate. Pe deoparte, se deschiseră orizonturi, se trimiseră galerii tinere pe urma unor zăcăminte necercetate, iar pe de alta, apărură blocuri de locuit cu multe etaje, mari magazine, edificii ale culturii şi civilizaţiei, deci viaţa îşi construi o albie mai adîncă. Mina, crezută hoaşcă bătrână, reînvie, se aruncă într-o tinereţe pe care n-o cunoscuse încă. 16 Lucrul acesta se întâmplă tocmai cînd Solomonică nu mai spera de la viaţă nimic, aştepta pensia. Avu ambiţia să facă lucruri mari, dar ambiţia îi fu răsturnată de împrejurări. Funcţionar, şi încă funcţionar mărunt, a ajuns dintr-o pură întâmplare. Părintele său, negustor de vinuri, 1-a dorit pe Solomonică medic ; de mic îi studie palmele în speranţa că fiul său va avea mâini mici, cu degetele subţiri, de pianist. Dorea să-i arunce în braţe cea mai bănoasă disciplină a medicinei, meseria de mamoş. Dar mâinile lui Solomonică crescuseră în prostie, nu erau de mamoş, erau de salahor: mari, butucănoase, îmbrăcate în carne roşie. Le dădu o muncă uşoară, de funcţionar, adică scripte, iar în clipe de destindere, una dintre arte, desenul. Sub ochii lui Horincar Petrişor din Hodod, Solomonică făcu o poartă cu deschidere mare, ân semicerc, pe care scrise G.A.C. Era o poartă colectivistă, cum văzuse atâtea prin ziare. îi dădu linie forte, un relief şi conversă în gînd cu ţăranul pe care îl avea în faţă. „N-am ce face, trebuie să te fierb, drăguţule, să te vîr în lapte dulce, apoi să ite ung cu rahat; vreau să ştiu cum te cureţi. Duc cu tine discuţie de la om la om, ca angajîndu-te, să nu lovesc opera de colectivizare. La ţară, la lucru, rămîn, se zice, muierile. Să rămînă ; nouă ne trebuie mineri, facem clasă muncitoare. Aşa că, te angajez, mă, nu fi şleampăt la minte ; înţelege şi tu că trebuie să te pisez, să văz dacă eşti bun de pus pe rană. Nu se intră uşor într-o altă clasă, fiule, şi mai ales în cea muncitoare. Ce, eşti prost ?!..." Cel căruia Solomonică îi spunea „fiule" nu era un prost, dar nici deştept nu era, adică n-avea acea deşteptăciune joasă, mimată, pe care i-o cerea celălalt; de fapt, deşteptăciunea aceea era o deprindere, iscusinţa unui abil social. „Am uitat să-ţi spun, colectivizarea nu-i o noutate pentru satul Hodod, e venită demult, ne-a cuprins, şi-a făcut matcă. Tătîne-meu, fraţii, s-au înhămat şi trag de mine la căruţa acestei colectivizări, în braţele lor zbârnâie ziua-muncă, explică în gînd Horincar. Dar uite că eu sînt dat dracului, vreau să muncesc în industrie". Se îndoi însă de argumentele sale şi, uitându-se în ochelarii lui Solomonică, îşi zise că, venind, într-adevăr a greşit. Poate celălalt n-are nevoie ide munca lui. îşi puse căciula, cînd, brusc, se răzgândi şi zise ântr-o eliberare : —■ Şi ce dacă se face colectivizarea totală ? Ce-i cu asta ? — Iese victorios sectorul socialist in agricultură, opina Solomonică. — Asta-i drept, fu de acord Horincar şi scoase din buzunarul de la piept o năframă in care avea înfăşurate actele cerute de o eventuală angajare : buletin de identitate, livret militar, carnet sindical, certificate ale Sfatului; ţăranul le etala pe biroul funcţionarului ca acesta să aleagă. Solomonică era adîncit în scripte, iar ţăranul sufletist, socotind că a câştigat bunăvoinţa celui cu pana, se crezu dator să-i facă o confidenţă : — Sincer să fiu, colectivizarea mă lasă rece; vreau să-mi ridic o casă de piatră şi îmi trebuie bani. Solomonică făcu o mişcare violentă şi îşi pierdu ochelarii, picară jos ; rămase în situaţia unui om legat la ochi cu o basma. Sări la o parte, ca urzicat, de teamă să nu-şi strivească sticlele hexagonale de care ou se putea lipsi. Se duse în colţul cel mai îndepărtat al odăii, se aşeză în genunchi şi începu să înainteze atent, ştergând podeaua cu mîinile, cu pântecul moale, cu coatele, cu bărbia. Colegilor de birou le era cunoscută scena, se Viaţa Romîncască 17 opriră din lucru şi vînzolindu-se pe lângă coleg în vârful picioarelor, barară calea acestuia cu o tuşieră, maşina de capsat, tubul cu gumarabic, un nasture, fel de fel de obiecte. Acesta le găsea şi, pipăindu-le, ghicea proprietarul pe loc. — ISUaveţi grijă de lucrurile voastre, le risipiţi mereu, îi certa pe funcţionari şi înălţat în genunchi, punea obiectele acelea pe mese, în coşul de hîrtie, ori chiar în antreu, pentru că odată i-au pus înaânte un galoş, în sfârşit, in zona în care se tira Solomonică fu pus ceasul de buzunar al lui Bixi de la contabilitate ; era un ceas mare, din alt secol, îmbrăcat în multe capace, cumpărat chiar din Elveţia ceasornicară. Era masiv, te puteai şi bate cu el. Solomonică il luă de lanţ şl, nevoind să piardă timp, îl târî pe sub mese, ca pe un căţel, cârtind din mers : — Poţi găsi aici fel de fel de lucruri de preţ, iar tu, Bixi, dragă, kni eşti dator cu o bere cu rom. Funcţionarii explodară intr-un rîs fără criterii şi Solomonică tresări, se învîrtâ pe loc ca o broască ţestoasă, adulmecă, pipăi odaia cu fruntea, cu urechile. Careva îi dădu ochelarii, jocul se terminase. El şi-i puse chiţcăind de plăcere şi, lumea îi reapăru în dimensiunile sale fireşti; colegii erau la locurile lor, scriau. Pe Horincar îl găsi purtând masca unei uşoare uimiri şi se supără, îi spuse cu o oarecare asprime, dar pe un ton jos, spre a fi auzit numai de cel căruia i se adresa : — Să părăseşti ideea cu casa de piatră, ori s-o uiţi, în sfârşit, fă cum vrei, dar nu bate toba, că-i apolitic, imâ încurci socotelile. Vei lucra la funicular. Horincar gîndi că a oîştigat deplin bunăvoinţa omului cu ochelari,, se găsi intim cu el, între ei doi se înmormânta un secret care îi lega, îi făcea fraţi. Dintr-un buzunar care trebuie să fi fost foarte încăpător, ţăranul scoase o sticlă de ţuică, uleioasă, gălbuie; avea într4nsa mărgică tăriei, la cea mai mică mişcare se umplea de perle. O agită şi i-o întinse lui Solomonică. — Fă bine şi gustă, tovarăşe, foloseşte. — După orele de birou, -se apără funcţionarul şi scoase dintr-un sertar un pahar de plastic, îl urrîplu [şi îl acoperi cu o foaie sugativă. — După cele opt ore, cînd sună sirena, repetă el. — Minerul bea, pe cît ştiu, pînă apucă leul de ureche, comentă Horincar şi, dezamăgit, coborî sticla în buzunarul lui, mare. — Băutura e moarte curată, combătu Solomonică, e aşa, o sinucidere. — Greu de crezut, se opuse ţăranul. înainte mă bărbieream zilnic, să plac la muieri. Dar m-am însurat şi acuma beau zilnic; înseamnă că mă sinucid în fiecare zi,. Ciudat lucru. Omul cu ochelari îşi pierdu stăpânirea de sine, vorbi precipitat, pe un ton jos şi ţăranul înţelese că-1 ceartă: — Noi nici beţivi nu putem angaja, tovarăşe. Cuvintele funcţionarului avură efect invers, nu acela dorit. înţelese că grija celuilalt e semnul unei prietenii care s-a cristalizat brusc ; făcu greşeala de a-i întinde mina lui Solomonică, fapt pentru care se simţi apoi obligat să dea mîna cu toţi funcţionarii care se aflau in odaia lunguiaţă. Datul cu mina dură şi Solomonică se ridică în picioare să ştie dacă noul angajat nu omite pe vreunul, dacă sînt prezenţi toţi treisprezece; se întîm- 18 plă să mai lipsească unul sau altul, ore întregi, pe motiv că e du» \a ^ * Alteori, dimpotrivă, e cîte unul de prisos, atras o gustare, un prînz, retribuţie oare nu-1 entuziasma; suferea de stomac şi mâncările treceau prin el ca prin raţe. Pieptul, nici el prea sănătos, avea o năbuşeală, ca şi cum ar fi respirat cîlţi, nu aer. Pe unde umbla îl însoţea soarele, se juca în foile de sticlă, imbră-cîndu-1 pe geamgiu în lumină. Copiii se ţineau cîrd după el pentru că era neverosimil ca un om să ducă în spinare soarele şi, pentru a se distra, îi cereau acelui om să strige vorba „ciamuri". De nu voia, ori nu putea din pricina respiraţiei* lui chinuite, copiii, constituiţi în cârduri, mari şi puternice, îl acopereau pe mizerabil cu o ploaie de pietre ; soarele se făcea ţăndări şi Zîmbuc sărăcea subit, j, se topea avutul în aşchii de sticlă pe care le părăsea la marginea şoselii, în şanţ, să nu nimerească în picioarele vitelor. Nu mai avea raţiune să strige „ciamuri", era şomer ; ieşea pe linie să pândească un mărfar şi, ascuns între baloturi cu fîn, ori vârât în cărbuni, cobora în primul oraş, să vadă în ce măsură poate procura marfă, la metru pătrat, pentru că geamul ordinar de trei ţoii era foarte cerut şi se menţinea la preţ ridicat. Geamgiul Iulieş Zîmbuc era părintele lui Ştefan, cel ce avea să devină ■©lej, îi era acestuia tată bun. îl concepuse enigmatic, pe nepusă masă, nu se ştie unde şi cu cine; numele de Clej i se trage de la un oarecare Clej Horaţiu, protopop greco-eatolic de Roma, la care stătu un timp înfiat, „prunc de suflet", situaţie din care evadase, fugind. Prinsese de mic meseria tătîne-său, căruia îi prepara chitul binemirositor, combinat cu alcooluri, spre a-1 păstra cocoloş în hîrtie de pergament. La vârsta de 15 ani Zimbuc îl vesti pe copil că-i va măsura spatele, ceea ce şi făcu, ii luă lăţimea, şi-i construi o lădiţă de geamgiu, dîndu-i totodată unealta cu euarţ, fără de care nuii posibilă meseria. „Bate, zise tatăl, satele de pe Mureş, şi ţine minte să ne găsim peste trei săptămâni, într-o joie, la Alba Iulia, în han la Petcu, unde se poate durmi cu doi lei noaptea". Voia să ştie cum se descurcă în viaţă meseriaşul tînăr. Iulieş Zîmbuc n-a mai sosit în han la Petcu, se prăpădise, iar Ştefan nu voia sa se împace cu ,ideea că rămâne orfan, aşteptă o zi, două, trei, depăşi săptămâna, risipind părăluţele pe pâine şi salam, după care nu mai avu de ales, plecă să-şi dezvolte meşteşugul cu bobita de diamant. Cînd apăruse în Valea Răii avea douăzeci de ani, era proaspăt fugit de la acel protopop şi se chema Clej, nume pe care îl păstra, plăoindu-i cum sună, categoric şi plin. După toate aparenţele, mădularele sale deţineau prin structură modelul mamei secrete, deoarece croiala o aveau generoasă şi crescuseră în consecinţă; Ştefan era ceea ce se cheamă un om ■viguros şi solid, deloc atrăgător, dar nici urît — urît. Avea cap mare, cît baniţa, nişte urechi melancolice şi un nas cu şea ascuţită, ca de cosor, ■cam prea trist şi îndoit în jos. Poate că acesta era chiar farmecul lui pentru că femeile, în mod evident, nu-1 slăbeau din ochi, se excitau în preajma lui şi ţineau foarte mult să aibă fel de fel de geamuri sparte ; rugurile amorului, trupesc se întreţin cu găini sacrificate, ţuică de cireşică .şi vin vechi, fapt de reţinut, pentru că geamgiul trăia ca un grangure. Foamea lui se refugie la limită, dispăru odată cu mizeriile auxiliare, bolile, şi ceea ce era foarte important, nu se semnala bacilul lui Kooh, de care se temea prin ereditate; era perseverent in a-şi cultiva această sănătate 27 de fier, trecând totodată prin foarte numeroase aşternuturi, nu ca afemeiatul sadea, ca unul în preajma căruia roiesc înnebunite muierile, îl mănâncă fără sare, solicitîndu-1 pînă în pînzele albe. Tudorel Şimşi îşi încheia pe atunci construcţia morii de piatră. O plănuise cu douăsprezece geamuri duble, prezente în trei din patru pereţi, şi cu o răsuflătoare în acoperiş. îl angaja pe geamgiu pentru o săptămână, dar el stătu peste; lui Şimşi îi lipseau morarii şi, în cele din urmă, Olej primi, să fie unul din aceştia. Avînd vlagă, purta sacii la subsuoară, pe scări, cu acrobaţie perfectă ori, între un banc şi o palavră, strica rândul, îşi plasa la coş protejatele, făcînd gură mare, dar nu înjura, deşi acesta e apanajul meseriei, şi nici nu practica furtul făinii printr-o mizerabilă potriveală a sitelor mici, ceea ce fac toţi morarii. Al doilea război mondial era declanşat şi cum acesta oprise vieţi, mari uzine şi ţări, lăţindu-se pe întreg continentul, nu-i fu greu să oprească moara lui Şimşi, industrie rurală cu capacitate redusă, treizeci de saci de făină pe zi, plus o modestă presă de ulei. Moara nazistă avea capacitate colosală de a măcina, iar maşinile acesteia erau perfecţionate. Vara era primejdioasă. Mai capricios ca în alţi ani, Someşul se lăţise şi zburda ; la răstoacă îşi construi o limbă de nisip, mutmdu-şi cursul şi tăie o felie din livada popii, micşorând averea ecleziastică. Un prun bătrîn al acestei livezi, frumos rotilat, plin cu roadă, fusese surpat la rădăcină, îşi umpluse tulpina cu nişte lacrimi, protuberante de clei, şi era gata să pice în rîul care îşi pierduse hăţurile. Fructele acelui prun erau coapte peste măsură, însă ţăranilor le pierise cheful să fiarbă magiun şi rachiu, trăiau cu frica în oase. Hristosul de tablă crucificat nu departe de bodeguţa lui Berta Kiş, zdrăngănea în bătaia vîntului, slăbit din piroane. La picioarele crucii, înfipt în straturile de busuioc şi ciclame, un tun nazist îşi deschidea gura neagră în şosea. în acel an ceremonia de Sfîntă Mărie Mică era inoportună, riscantă chiar; la cruce nu se putea veni cu prapuri, lumânări aprinse şi regie de vifleim. De pe Coasta Mâţii cobora un car împiedicat cu o scurtătură, pesemne să nu se repeadă la vale ; eroare, carul avea cea de a patra roată zdrobită, iar căruţaşul, în disperare de cauză, fixase osia pe o tîrşelniţă de spini, ca un măturoi, să nu compromită axul metalic, partea cea mai sensibilă a căruţei. în sforile împletite din coajă de tei erau înhămate dobitoace desperechiate, o văcuţă brună şi un catîr flocos. Căruţaşul, avînd simţul umorului şi fiind conştient de caraghioslâcul sărăciei în care se zbătea, avusese prevederea de a se culca pe spate spre a nu se arăta curioşilor ; şedea imobilizat, într-un gest de splendidă nepăsare, cu ţeasta în paie, îmbrăţişînd codirişca şi, tot ce-i posibil, medita la mizeria pentru care nu era vinovat. Ştirile satului se difuzau ca din radio. Vândalizaţi sută în sută, oamenii verzi puşcau porcii şi-i, frigăreau, gălăgioşi, seara; Victoria Tincului fu mutilată, i se retezase o ţiţă cu baioneta pentru că rănise mîndria unui mascul (opărise.cu apă clocotindă pe un ofiţer al Marelui Reich pentru că acesta voia cu tot dinadinsul fund de muiere) ; se lansase nefericita idee a fortificaţiilor şi bărbaţii trebuiră să sape şanţuri în zigzag, să construiască ambrazuri, adăposturi cilindrice cu gurile de foc la nivelul solului 28 şi alte drăcovenii,, toate fixate în vergele de fier şi beton; mirosea a Stalingrad şi fiihrerul investea speranţe în fortăreaţa dantelată a Carpaţilor. Atunci avu loc mişcarea cu vitele. Mintea ascuţită a lui Tudorel Şimşi presimţi această măsură înainte de a se fi luat, nu cu mult, o zi, două, deajuns să-şi ia măsurile de precauţie, îl invită pe Clej ân odaia dormitor şi-i puse în vedere că va pleca, obligator şi urgent, undeva; cu glas mai încet îi arătă şi motivul acestei plecări. Argatul scoase vitele morarului hoţeşte, noaptea, pe lună, le trecu prin grădini, pînă se întîlni, cu unul Cosoroabă, scăpat de front prin proptele, cu Mura Relu, al cărei soţ era dus la oaste şi un băiat de al lui Tunsu, cel care avea să devină primar democrat. Clej se înţelesese cu toţi aceştia să-1 aştepte într-un anume loc, cu vitele personale, pe care se oferea să le ia din faţa nemţilor, să le ducă într-o zonă lipsită de primejdii. Clej memora numele şi semnalmentele dobitoacelor, apoi îi goni pe ceilalţi, strînse vitele neînvăţate împreună şi se afundă în pădure. îl însoţea baba Chinii, femeie cam şuie, care îşi pierduse omul sub joagăr (acesta era şi motivul beteşugului ei) şi o ceată de trei căţelandri, printre care dulăul lui Chirilă, Hun, pe atunci, tînăr, învăţat cu vagabondajul. Vitele erau treisprezece, majoritatea sure de stepă, cu lapte, în rest tineret, nici viţele, nici junincuţe de jug. Noaptea cu lună îi ocrotea, dar nu îndeajuns şi fugarii preferau să umble pe sub coroanele stejarilor cu ghindă şi pe sub braţele aplecate ale molizilor. în faţă mergeau vitele, flancate de câini, apoi Clej, care le îmboldea, iar după el, baba Chinii, sughiţând ca ciuvica, numele cucuvăii. în potecă ieşeau licurici, semnalizând fosforescent că există. -— Sclipesc ochii de lup, presupuse baba Chinii. — Taci babă, o calmă Clej, că nu-s lupi aceia; sînt boii lui dumnezeu şi o sumedenie de alte gîngănii. Baba îl crezu şi, curînd, se folosi de lumina mijitului de ziuă spre a strânge bureţi şi mere acre. Veveriţele se speriau de zgomotele pe care le stîrnea, ţâşneau din ram în ram, ca nişte flăcări. Clej se plictisi şi stătu de vorbă cu câinii. — Eşti o forţă a naturii, îi spuse lui Hun. Ai umplut Valea Răii cu bunişori de ai tăi; eşti un crai, domnule. — Ham, ham, aprobă acesta canin şi făcu tumbe. —■ Devii jigodie şi, cu timpul, nu mai faci, doi bani, îţi pui sculele în pod. — Mrrr, hau! protestă Hun şi o ochi pe Lala, căţeaua lui Şimşi, care, bine hrănită, era uşuratică din fire; văzînd că i se acordă atenţie, aceasta se mlădia studiat, cu lene şi, printr-un gest de căţea, se răsuci, îşi târî ţâţele prin iarbă. Lui Hun îi sticliră ochii. Zorii îl găsiră pe Ştefan Clej în Preluea Sîlhii, la căşarul Mihai Bîr, un prieten de al său. Se stabili în staulul şi coliba acestuia, pe un mic platou ce oferea iarbă alpină, apă de băut şi un excelent loc de vatră. Cei doi emiseră părerea că nemţii nu vor ajunge în platou, aceştia se avîntă doar pînă unde urcă maşinile, încolo, salut, scuipă o rafală de mitralieră şi se întorc. 29 — Văzuşi că nu pupi vituţe, domnule neamţ ? vorbi Clej nimănui şi totuşi lui Bar, care făcu o grimasă şi debită, într-o singură frază, toată ştiinţa lui de nemţeşte acumulată în celălalt război: Exelenzig meldige horzam recîe frugii kriigli priigli, şi salută ceremonios, după care băură smintiţi şi gălăgioşi. Era clar că bou-vagoanele sosite în Baia nu se vor plumbui prea curînd; treisprezece vite vor lipsi la numărătoare, plus altele, nu se ştie cîte, pe unde şi de cine dosite. Erau întru totul antifascişti Canpaţii din acel nord-vest al ţării, pe ale căror frunţi de piatră, Inăul şi Pietrosul, n-^a urcat cizma nazistă. Baba Chinii se ocupa de mulsori, treabă feminină deloc complicată, însă obositoare prin monotonie şi repetiţie. în cazul dat ea lua timp, se mulgeau zilnic cam treizeci de litri de lapte, în care pluteau mămăligile — o adevărată întreprindere. Laptele însă nu putea fi dovedit, rămânea jumătate. — îl dăm dinilor, hotărî Clej. Găsi un trunchi moale din care croi albie, una mare şi lungă, puteai adăpa vitele în ea. O îngropa în pămînt pînă la dungă şi le dădu clinilor să bea lapte dulce, cît le-o lua pielea. Crescură cît viţeii şi trăiau somno-lînd; se mişcau de ici-colo doar spre a se deşerta. Baba Chinii se ţinea după ooada lor, îi purica, îi alinta cu acest cîntec laic : La Marişca^n poala sugnii Doi păduchi se bat cu pumnii... ■— De unde ştii cântecul ? se informă Clej. •—• De la Franz Jozef, trăiască împăratul, tresărea femeia şi sughiţa ca ciuvica. Sminteala iâ era suportabilă, nu era luată in derîdere; i se da demîn-oare şi Murite jucării, o păpuşă de cîripe, mătănii de ghindă, cioburi colorate îşi puşca de soc cu care împuşca pe nemţi. Cînd nu se aşteptau, sosi în platou Mitru Dac, pădurarul din Vinţ, sat vecin ; venea fără arma profesională. — Ce vînt, Mitrule ? se miră Clej. — Caut iască verde, minţi celălalt şi-1 ghionti amical. Tu eşti cam prea bogat. — Ce te face să crezi i — Arunci laptele clinilor. — N-am ce face, se scuză Clej, dînd din umeri. — Mi-1 dai mie. — De vreau, puse acesta condiţie. — Se înţelege, o găleată pe zi, nu mai mult, se tocmi pădurarul, voind cu tot dinadinsul să icîştige bunăvoinţa celuilalt. Ţi-1 pot şi plăti. — Du-te dracului, banii n-au ,preţ pe timp de război, îl întărită Clej, neînţelegînd rostul insistenţei lui Mitru ; pădurarul avea doar vitele lui şi... — E în regulă, vii de mîine, curmă el orice discuţie. Mitru veni într-adevăr, adudnd cu sine o căldare croită din pînză kaki şi cercuri legate în cureluşe. Obiectul părea a fi militar, găleată de artilerist, bună de adăpat caii şi a le pune ovăz. O desfăcu, armonică, sub. nasul lui Clej, cosor îndoit şi trist. — Laptele, mă, că-i tîrziu. Motiv copilăresc, pentru că tîrziu nu era, dar Clej nu comentă. Vasul lua cam zece kile de lapte, figură ce se repeta zi de zi, iar timpul nu sta 30 locului şi Glej nu-i spunea celui din Vinţ nici du-te încolo, îi accepta enigma. O. trezea pe baba Chinii devreme, la mulsori, măsura, şi Mitru dispărea pe rouă. într-o zi îl prinse de braţ. — Bădiuc ! — Ce vrei ? ■— Unde duci laptele ? — Mă priveşte, îl reduse pe Clej la tăcere, însă acesta nu tăcu : — Te belesc de viu, mă, se lăudă el, fără a fi prea convins şi i se încălziră urechile melancolice, iar nasul i se albi. — Copiii mei sug laptele ca şerpii, pulveriza Mitru discuţia şi chiar se înveseli puţin, să fie crezut. „Eşti un pezevenghi ordinar", se aştepta pădurarul să audă. Clej fu însă blind, nu spuse vorbe injurioase, însă le gîndi şi în capul său începu să umble înnebunit, făcînd bîz, un bondar. Ca să te scoli vara, foarte devreme, trebuie să alungi o anumită lenevie. Cocoşul lui Mihai Bîr, unic şi pintenat, adus pe platou cu desaga, îşi striga cîntecul. Clej, supărat, aruncă după el cu opinca, fără a-1 nimeri;. aceasta se rostogoli aiurea şi, pentru un moment, nojiţa lungă, de piele, păru şarpe în spirală. Proprietarul opinicii căscă pînă obosi. —■ Care te duci după opinca aia ? porunci el impersonal, stînd cu obiala înfăşurată pe laba piciorului. Copiii Birului, beţi de somn, nu se clintiră de sub ţol, iar altă soluţie nu exista; Mihai Bir da oilor grunz, în tirnp ce femeile ameţeau mămăliga în prezenţa unui foc viu. Clej îşi recupera opinca, trăgînd-o de curelele sale lungi, ca pe-o vietate, cînd se trezi nas în nas cu Mitru, însoţit de un necunoscut. Şi-iar fi dorit răgaz să se încalţe, să mediteze asupra situaţiei, dar cîinii săriră să rupă, de-a valma, trei, Hun, Lala şi Dingo; Clej se aruncă între ei, lovindu-i cu încălţămintea. — Marş, zia-hei 1 — Ai zăvozi buni, aprecie necunoscutul. Tot ce se poate, admise Clej echivoc, cleftăind, de parcă ar fi supt o caramelă. — Se ga'tă şi mamaliha, mai zise necunoscutul făcînd un gest spre femei. Ştefan Clej înţelese că străinul ar fi guşat, pricina gîngăvelii lui. Avea. faţă plăcută, nas cîrn, de boxer, şi mustaţă tutunie, parcă pusă cu pensula, îmbrăcăminte uşoară ; straie de doc şi bocanci. — Mămăliga-i doamnă mare, se smulse Clej din muţenie, o fierbem, în zăr, mă rog, frumos, cu făcăleţul, dîrla-dîrla în ceaun, şi ne umplem maţele pînă strivim puricele pe burtă. Necunoscutul era vrăjit de Clej care, din te miri ce, se dovedi foarte zăpăcit: — Nici pita de mălai nu-i raritate; ştiu o poveste cu doi ţărani care, dintr-un, pariu, se suiră în munţi cu pîini subsioara. Au rostogolit la vale, una de grîu şi una de mălai; bun înţeles învingătoare fu cea de 31 mălai, sărăcuţa, he, he, he, erupse el într-un rîs inutil şi gîlgîitor, după care nu mai ştiu ce are de făcut. îşi văzu obiala desfăşurată şi o vîrî în buzunar. — Opincă, explică el străinului şi arătă oe are în mînă. Mămăliga se precipită în bule de aer fierbinte, păcănind ca puşcociul, iar femeile, şi ele căscate, uitau să scoată din flăcări vasul de fontă. Un copil în cămeşoi, ieşit pentru nevoile sale, o tuli înapoi, fără a-şi satisface acele nevoi. îi puse ân temă pe ceilalţi, şi, chinuiţi de tentaţia de a ieşi, se buluciră înafara colibei, unde ântremeniră, ca Ia fotograf. —■ Ne primiţi cu pîine şi sare, observă necunoscutul preliminar, deoarece îl zări pe Mihai Bîr. — Numai cu sare, pită nu-i, îl contrazise căşarul şi puse pe iarbă bolovanul vînat, lustruit de linisul oilor. — Vă recomand un amic, făcu Mitru prezentările iar existenţa necunoscutului nu se lămuri cu nimic. „Amic" e cuvînt din cîmpia Dunării, medita Clej, dînd mîna cu străin nul care trecu pe la fiecare şi se opri în faţa copiilor, cărora le dădu nişte pîinişoare uscate, de mărimea cutiei de chibrituri; Clej recunoscu în pîimi-şoarele date un aliment ostăşesc concentrat, pe nume „ţibok", folosit pe linia frontului, fapt care îl nelinişti. — Nu duc lipsă de aşa ceva, îi scuză Mihai Bîr pe copii. „Tacă-ţi pliscul, Bîrule, se supără Clej pe limbuţia celuilalt. Scapi o vorbă şi pac, pac ! — tie-ai dus, fiule, dintr-o neatenţie". Neputîndu-4 înjura pe Bîr, le ocărî pe femei, care stăteau proaste, ca găinile : —■ Ce staţi cu limba în gură ? le spuse şi ele înţeleseseră că trebuie să pună mînearea, fugiră la oale. împresurară mămăliga fierbinte, iar necunoscutul primi o lingură de lemn neîntrebuinţată, sculptată din inimă de saleă. O mînuia abil, ca ţăranii, ceea ce îl mai linişti pe Clej : „Totuşi nu mi-ai spus cum îţi zice, nume şi pronume", îl certă acesta muteşte, furîndu-1 cu coada ochiului. Scena îl absorbi şi, neatent, răsturnă farfuria cu lapte pe mîneca străinului care, politicos, spuse „iese la spălat", expresie orăşenească, de mahala chiar, şi se şterse cu batista, săltîndu-şi în sus mîneca umezită. Clej îi văzu astfel oeasul-busolă, maşinărie complicată prinsă de braţ, în curea, şi bondarul din capul său începu să bîzîie tare. Bîr îl făcu atent că are o muscă în lapte, degeaba însă, Clej nu pricepu, mîncă preocupat, privind în gol. Isprăviră şi necunoscutul mulţumi. — Fii sănătos partizanule, vorbi Clej gîtuit, aruncându-se în gol; fraza era pospăită şi nesiguranţa ori emoţia, îi da o rezonanţă parşivă, ce şoca. — N-ai un foc ? se interesă omul cu mustaţă, făcînd o grimasă, ca unul care şi-a strepezit dinţii. Cu mişcări moi, somnoroase, el îşi descheie bluza, unde avea tabachera: o căută în aşa fel încît, pe dedesubt, i se zări uniforma. Clej uită să respire şi, încet, încet, urechile melancolice începură a-i ţiui ca antenele de radio trecute prin toate undele. Enigmaticul oaspe îşi aprinse ţigara la un cărbune oferit de Bîr, după care 32 ii servi pe ceilalţi; in tabacheră erau ţigarete de Dresda cu tutun aromat. Clej era fumător de mahorcă, ţigaretele nu-i priau, se înecă şi tuşi. — A luat drum greşit, hi, hi, se întâmplă, • vorbi el convulsiv, apoi râse creţ. Tăcere galbenă. Mitru se scobea în dinţi; Glej îl privi fix în pupile, întrebător, voind să comunice cu el. „— Mitre !" îl strigă mutual „— Hăd. ,„— Te făcuşi curva nemţilor." „— Eşti,un dobitoc", păru a-1 califica celălalt şi plecă să bea apă. Lui Clej nu i^ar fi displăcut un asemenea răspuns. îşi luă cojocul pe care şezuse şi-1 grăbi pe Bîr: — Ia, mă, firezul (apoi necunoscutului, informativ) : doborâm nişte paltini. ■— Nu-s buni de cruci. — Care cruci ? . —• De înmormântare, explică neamţul şi, spre a fi înţeles, încrucişa două linguri de lemn. — Chiar aşa, se miră Bîr prosteşte, din paltin nu se fac cruci. — Ba, dimpotrivă, contrazise Clej, cu severitate, apoi turui în voia cuvintelor: cunosc un cioplitor care-i specialist în a face cruci din lemnuţ de paltin, care se lucră din cale afară de bine şi... Clej sări în spatele neamţului, pe care îl doborî sub greutatea trupului său. — Crucifixul şi dumnezeoaica mă-tii de friţ; din paltin ţi-o fac, cu mîna mea, promise mecanicul morar, gâfâind, apoi îl chemă pe Bîr. Adă, mă, o funie, să scot laptele din el. — Nu te grăbi, îl sfătui cel de jos şi, cu o lovitură scurtă, aplicată !a plex, îl sili pe Clej să se facă ghem. — Neamţul ştie gimnastică, e un bătăuş colosal. îl prinzi, de exemplu aşa, zicînd căJl sugrumi, dar, fără să te aştepţi, el te-a şi lovit de aici, sau de aici, îl instrui necunoscutul pe Clej. Ori, altă situaţie : ia poftim, sari în spatele meu, îl invită. Aţîţat, Clej sări, nu atinse bine trupul celuilalt, că fu silit să alunece peste el ; neamţul, părînd ca de gumă, se apărase dar de lovit nu-1 lovise, făcuse o mişcare de jiujitz. — Se joacă de-a capra, trăiască împăratul, se învioră baba Chinii, făcînd figuri cu păpuşa de cârpe. — Hal, mă, în colibă, că dînsul are o vorbă ou tine, propuse Mitru revenit de la apă, despărţindu-i pe cei doi care erau congestionaţi şi suflau tare. —• Ei, ce e ? întrebă Clej brutal, pentru că era muiat de vânzoleală şi nu ştia dacă merită. Adăpostul lui Clej era provizoriu, de bârne, în care cei trei bărbaţi '(cu Bîr patru) se strecurară greoi, aplecat, intrând unul câte unul, ca indienii. Se aşezară cerc, sub popa colibei, aşa i se zice stâlpului medial, iar Clej, prevăzător, îi spuse nebunei: — Lasă-ne, babă, singuri. ii. — Viata Romînească 33 Capitolul X Plecau. Aveau calabalâc mult, trebuia strîns şi strînsul dură toată ziua. Lipsit de calmul iniţial, der, die das-ul avea nervi, se precipită în comenzi la cataramă. Şoferii pluteau în neastîmpăr, fumau, dînd târcoale maşinilor gata de ducă; aşteptau clipa cînd se vor arunca la volan să prindă loc bun în coloană. Purtau în dubele grele o mulţime de lucruri printre care te orientai cu mirosul, fără să le vezi, ori să pui mîna. Nu-i vorba de mirosurile acelea violent-grosolane de benzină, cauciuc, unsori de armă, cizme de piele de dine; dubele miroseau laic, a prăvălie. Lîngă minele — farfurii, binoclurile Zeiss şi pîinea deshidratată, erau îngrămădite blănuri de vulpi argintii, parfum, butoiaşe cu somon, aurărie măruntă, vreau să zic că nu lipseau obiectele nemilitare şi bineînţeles seria acelor bunuri cu care omori timpul: ţigări, cărţi de joc, şnapsuri, cafea şi frumoasele albume de nuduri editate la Koln, în faţa cărora ostaşii făceau dragoste îmbrăţişaţi de Onan. Ochii lor fugiţi în orbite mărturiseau uşor că în timpul nopţii, ori seara, la lumina lanternelor, aplecaţi asupra acelor plăcute fotografii în culori, visează că fac dragoste cu femei care nu se află în paturile lor de campanie. Timpul era lehuz. Pălite de o brumă prematură, pădurile îşi cereau bronzul anotimpului, deşi mai plutea în lume multă vară disponibilă, ne-consumaită de oameni. Pica deci toamna şi arma cea nouă nu-şi arătase virtuţile, întârzia în grotele laboratorului. Intrat în ceasul morţii, Hitler îşi sorbea armatele verzi înapoi, la Berlin. învioraţi de mişcare, ţăranii din Valea Răii ieşiră în uliţa mare să vadă retragerea pe poziţii dinainte stabilite. Erau supţi de neînfricare şi ciuguleau măcriş de sub garduri; treceau planta prin buricele degetelor şi pentru că seceta o făcuse uscăţivă, lemnoasă, îi luau doar floriţa, muştiucul. Simţindu-1 acrişor, salivau, aveau o împăcare în priviri şi îi fura evenimentul. Leontina îşi aruncă pe ea rochia de dril, lăibăraşul, şi se duse la primărie unde se întâmpla ceva şi ea nu ştia ce. Se adunaseră acolo femei mânate hipnotic de o prevestire, de un simţ al necesităţii acute, împărtăşind surda speranţă că la marginea satului ar putea să apară, ca prin miracol, feciorii şi bărbaţii lor duşi pe fronturi. Şi simţul acesta se instalase în ele atît de adânc şi total, încît nu mai aveau puteri să creadă că aşteptarea lor ar putea fi cumva înşelată şi nici să se întrebe cine şi cum şi de ce a luat în braţe o atît de vie speranţă. îşi mărunţeau aşteptarea umblînd pe loc, privind în trei părţi deodată ori pipăindu-şi îmbrăcămintea să ştie dacă au trup destul pentru dragostea lor întreruptă. Dusul nemţilor deveni fapt divers; femeile nu-şi desiipiră privirile de pe linia zării pînă ce linia aceea incepu să tremure, se împăienjeni, le obosi vederea. Atunci îşi mutară ochii la nemţi să ştie ce se încarcă şi ce se lasă. Se întrebau dacă strînsul cu uşa nu le dă acestora o bâlbâială a gesturilor pe care să nu şi-o poată ascunde. Nu le da; graba lor era calculată, cu ritm, cu metodă şi, duşi de ea, păreau nişte maşini uşor mânuite de zeul războiului. 34 Leon tina văzu cum arată pe dinlăuntru un brand. îl desfăcură bucăţele să-1 spele, să-1 lustruiaseă, să-i pună unsori, apoi îl aşezară la loc, redevenind ceea ce a fost, brand, gata să spurce pămîntul cu icrele lui de oţel. Un om al tunului veni la Leontina să-i dea caramele. Femeia îşi ascunse mîiriile în cutele rochiei. Vecinele o- certară, dîndu-i ghionturi: — Ia4e, nu fii proastă. — Nu rămîi grea de ele. Leontina roşi, nu învăţase în cei 24 de ani ai săi să-şi stăpânească faţa. Supse caramelele rîzînd şi sporovăi, cuprinsă de o- dulce uşurare; în colţurile buzelor i se aduna spumă fină şi ea nu o ştergea cu batista. Prinfere femei trecu Bumbuşcă, scriitorul primăriei, cu o hârtie pe care o puse în afişier, acolo unde se anunţă fiscul, legile şi preţul porumbului. Era un om mărunt, fără pretenţii şi avea însuşirea de a nu răspunde la cea mai uşoară întrebare; consulta mai întîi cerul, ţistuia din buze şi zicea: „Tot oe se poate". Cînd auzea un lucru plăcut îşi lăsa capul pe umărul sting, să rîdă în largul iui; scotea sunete nefireşti, ca un hămăit, ca o- tuse. După orele oficiale era felcer prin vocaţie, punea ventuze, lecuia* o răceală, un muşchi întors. De femei n-aveau habar, ignora legile sexului. Trupul femeii era pentru el un pian, îşi juca degetele pe el fluierând, pentru că elanurile masculine erau inexistente. — Am un junghi, Bumbuşcă; mi-ar trebui o ventuză, se maimuţări Luşca, un nămol de femeie. — Tot ce se poate, spuse omul şi ţistui. Muierile lihotiră şi aerul vibra, ca tăiat de gaiţe. Aveau un rîs cam nebun, se făcea ghem, ord se desfăşura în fuioare, umbla pe sus, plutitor şi, cînd te aşteptai mai puţin, pica iar în piaţă, explodând pe buzele roşii ale femeilor. Era rîsul nervilor. Bumbuşcă fuma o plugară. Deşi scund, se uita, nu ştiu cum, de sus la femei, le dispreţuia veselia. Luşca mai spuse ceva şi nebunia crescu. Scriitorul tistui iar, apoi urlă, cum nu mai făcuse în viaţa Iui: — Tăceţi, bată-vă dumnezeu ! Le privi cu ochi răi şi ieşi dintre ele, purtîndu-şi greu picioarele, că avea o boală a oaselor. Femeile îi auzeau respiraţia. Ajuns în pridvorul primăriei căută ceva în buzunar, tuşi, apoi arătă spre afişier, vorbind moale : — Acolo, ia... să vă ştiţi morţii. Femeile se răsuciră sorbindu-şi rîsul. Fraza veni într-o uluire, ca şi cum s-ar fi surpat primăria peste ele, ori ar fi trecut prin ele un tren scăpat de pe linie, un tren nebun, care a luat-o razna prin oîmp, să le spulbere trupurile flămînde de dragoste, să le tereiuiaseă în mijlocul unui sat care n-are cale ferată. Se strînseră îneet-încet sub afişier. Hîrtia pusă acolo avea o propoziţiune, urmată de nume de oameni din raza comunei. VEŞTI DE PE FRONT : Tudor Leah, mort la Ecaterinoslav Aurel Canăbună, mort. Victor Chină, mort. Sile Vasile a Larului, dispărut Ion Chirilă, mort la Don. 35 Simian Ziman Şi Iliuţă Ziman morţi Fiecare citea pentru sine, refăcînd cu buzele scrisul în aşa fel să nu se tulbure una pe alta. Unele înaintau cu cititul pînă la capăt, după care îşi pipăiau părul, ochii şi cedau locul altora ; pe ele nu le atinsese aripa .morţii. Pe altele da, îşi pierdeau cititul subit, lăsau cuvîntul şchiop, nerostit, sughiţat şi le lipsea aerul. îl căutau ou gura, cu degetele, apoi ţipau ca înjunghiate. Ieşeau duse de subsuori, înghiţindu-şi plânsul. Leontina citi hîrtia şi nu zări numele omului ei. Se uită la celelalte femei cu oarecare mândrie, cu trufie chiar şi vru să le certe de oe sînt nestăpânite, ba se împing, ba se resfiră. Privi iar propoziţiunea, apoi găsi cuvântul Don, îşi duse mîna la gură şi lumea se spălăci; primi ştirea în valuri ritmice şi adinei, o răspândi in simţuri, tropotind pe loc, apoi alergă la întâmplare cu gura deschisă, bătînd aerul cu braţele. Umbra unui plop tăia uliţa "şi ea se opri. Şezu în colbul călduţ pradă acelei lenevii interioare pe care ţi-o dă disperarea. Plopul îşi mută umbra în şanţ, ca un ac de ceasornic. Apăru un copil cu un mînz, iar vîntul răsturnă în sat iz acru de cânepă topită. Fierţi de soarele după-amiezii, cosaşii ţistuiau ca Bumbuşcă, ascunşi în ierburile de fontă. Copilul care avea un mînz se amăgea că merge, tăndălea cu el la o depărtare mică. Se apropie, spuse „sărut mâna, mătuşă" privind-o prostit. Deznădejdea îi răpise Leontinei interesul pentru voci, zgomote, chiar pentru tot sau aproape pentru tot. Copilul zise iar „sărut mîna, mătuşă" ; Leontina se aplecă spre el, viind să-i atingă salutul, dar copilul se sperie, se duse la mînz, ou spatele. Leontina se sculă şi merse pe uliţă. îşi scoaste năframa să audă zgomotele lumii. O trase după ea, jucînd-o din mers şi după câţiva paşi o pierdu. Pe neamţ îl zări când acesta era la doi paşi şi-i spuse cuvîntul şpaţir. Era cel cu caramele. Nu putu altceva decît să-1 privească, să-i poruncească din priviri, să-1 roage să plece. Neamţul îşi pocni călcâiele, îşi duse ;două degete la chipiu şi se înclină sub ochii ei galbeni, ca aurul. — Danke, zise el şi o luă de braţ. Era sergent şi mirosea a cal, deşi nemţii nu mai ies cu cai în războaie, -au maşini. Avea şolduri largi, faţa roşie şi în priviri, în linia buzelor, foamea unui exaltat sexual. Dar, ciudat, acestea erau semne de obezitate, neamţul era nevoiaş în privinţa virilităţii. Suferea încă din tinereţe de o boală a ;băşicii udului, o uretrită, dacă e să rostim cuvîntul medical, şi era devorat :de dureri. De aceea, el iubi femei pe care nu le avu niciodată şi se culcă cu femei pe care nu le iubea, ori, mai precis, n-avea timp să-şi presupună, să-şi cultive iubirea; era cumva descoperit, clipele lui bune prea veneau la întâmplare şl se arunca ân scurtul lor anotimp favorabil cu disperarea jucătorului care vrea să forţeze şansele lozului. Sergentul avea o- asemenea clipă bună şi voia s-o cheltuie, s-o investească in făptura liniştitor de reală a Leontinei. Privi femeia din popor, cu iz de ţărână şi se gîndi că va coborî în vulgaritatea ei aţâţătoare. Mişcările moi, de animal proaspăt, tăcerea cu enigme şi chiar scârba pe care i-o inspira ţăranca valahă, toate acestea ii dilatau poftele şi o sărută pe gâtul alb. 86 Ea nu se feri, mergea pe uliţă, cu mîinile ascunse în cutele rochiei şi nu privea în nici o- parte, ci undeva înainte, aşa cum obişnuise mai demult, cînd lumea putea să • creadă despre ea că-i imposibilă şi foarte plină de sine. Trupul uşor dolofan, mîinile cu pielea mată, umerii, pendularea părului împletit în cozi nu erau ale ei; al ei era doar aerul pe care îl pipăia cu buze subţiri, înaintând ca prin vată. Ştirea se răspândi ca focul prin ierburi. Strînşi la gemuri, ciorchine, ţăranii aveau sentimentul că înţelegerea lor era răsturnată. Se smulgeau din starea aceasta şi vorbeau cu glas jos, iar ocările nu răzbeau în afară; scrise de aburul,gurii, ele palpitau o clipă pe sticla ferestrelor. — Căţeaua ! şopti cineva. şi silabele se proiectară fierbinţi, modulate, pe foaia de geam şi în aceeaşi clipă ţipă şi sticla întocmai ■— căţeaua ! —: sohimonosindu-se în desene hilare. O femeie îşi îmboldi fetele. în casă, zicând că trece Rechila pe uliţă. — Cine trece, mămucă ? întrebară ele. — Blestemata din biblie în care s-a cuibărit — doamne iartă-mă. preaeurvia. — Dar aia ce-i ? •— Gura, că sînteţi proaste şi viţele. , Pe Leontina o supără soarele ce cădea în asfinţit şi trebui să-şi apere ochii. „îi e ruşine căţelei", înţeleseră oamenii. Dar Leontinei nu-i era ruşine, ea pur şi simplu mergea pe uliţă, nici bucuroasă, nici tristă. L-a dus pe neamţ la casa ei. îşi aruncă lăibăraşul din mers şi, fără a-şi lămuri intenţiile, aprinse focul, urmărindu-şi mîinile în care nu tremura chibritul. Rămase apoi în mijlocul casei cu mîinile lipite de fustă; nu mai avea ce face. Se uită la neamţ, care fuma, şi atunci observă că acesta nu are sprâncene, ori poate le avea, dar nu se vedeau din pricina culorii lor spălăcite. în bulbii ochilor îi juca o vioiciune impertinentă; dezbrăca odaia din priviri, mărunţel şi, la un moment dat, rise din genele lui mâncate de conjunctivită. Se oprise lângă icoana cu „Cina cea de taină" in care Hristos balcanic mânca ceapă şi ridichi, nu peşte şi pîindşoare, ca în povestea biblică. Leontina îl întrebă din nimic : — Cum îti spune ? — Was ?' — Cum te cheamă ? Numele... — A, mein Name; Johan Kempe, zise neamţul gălăgios. „Va să zică eşti şi tu Ion", gîndi Leontina alb. Neamţul o prinse de mînă să şi-o apropie. îl refuză istovită, căută un pieptene, se duse apoi în faţa oglinzii şi lucră cu gesturi calme asupra părului său negru, bogat. Şi-1 adună în conci şi îl prinse în andrele lungi, de os. îşi apăsă ou palmele de pomeţii obrajilor să-şi simtă sângele ; sîngele bătea regulat, însă îi tremurau pleoapele. Se răsuci în călcâie, uşoară, şi schiţă un zâmbet uscat. Neamţul o luă de mijloc s-o arunce in pat. Leontina nu se nelinişti nici de data aceasta pe cit ar fi trebuit. îl opri să-i arate în curte o căsulie de lemn ou pridvor, acaret cunoscut in Ardeal sub numele de găbănaş; e un soi de magazie în care stau uneltele perindate prin anotimpuri, seminţele de orice fel, lucrurile ce n-au întrebuinţare continuă şi fructele. îl trase de postav îmbiat, şi neamţul înţelese că acolo se vor iubi: în căsulia de lemn. 37 — Jawohl fu el de acord şi ieşi. Femeia îl urmă vulpeşte, atrasă hipnotic de secera subţire a lunii, dar astrul era nebun, nu-şi păstra ciobitura, deveni obraz de fată, se alungi ca franzela, se făcu băşică, potcoavă, inel, apoi căzu pe pămînt, fărîmîn-du-se în trei şi din fărâmele astea ieşiră nişte purcei care stricară noaptea cu guiţatul lor; nu ştiau cum, cine şi de ce i-a fătat.. Găbănaşul în care intrase Leontina cu neamţul era un fel de arcă a lui Noe ; se aflau acolo funii de ceapă, ludăi, şiţă îngălbenită de timp, cozi de hîrleţe, butii de grîu, site şi ciure, o roată de tocilă, cîlţi, smocuri de urechelniţă cu a căror fiertură se vindecă durerile de urechi, piei de miel, de iepuri şi de veveriţă roşie, nişte pălării slinoase, găurite de şoareci, într-un cuvînt, se aflau de toate, dar mai ales mere, multe mere, un munte întreg, surpat peste trupul neamţului pe care îl învelea pînă la jumătate îl omorâse cu andreaua din păr, ca pe un pui de găină, dar el nu muri îndată, mai zvâcni, se aruncă după ţărancă, apoi căzu pe mere, mai precis între ele, şi merele se surpară, acoperindu-i mîna căzută la întâmplare, ochii fără sprâncene, apoi faţa pe care stăruia o uimire, ca unul care a visat, îi rămase afară torsul strâns în centură, cizmele şi laba mâinii stingi cu ţigara strivită între degete. Moartea i-a fost uşoară, înmiresmată de mere ionathane şi domneşti, care au darul de a te umple de natură, de setea de a trăi. Omul războiului însă nu mai putea trăi, era îngropat în mere, iar mirosul acestor fructe nu răzbea pînă în adormirea iui. Atunci se întîmplă altceva; deşi merele erau sănătoase, roşii, îţi luau ochii, se mişcară viermii în ele, se treziră, spre a se tîrî lent şi sigur spre prada ce le aparţinea. Femeia ce ieşea din găbănaş nu ştia ce cantitate de ideal a pus în fapta sa şi nici că această faptă s-a desprins de mobilul care a declan-şato, că crima s-a transformat în inversul ei; ea ştia că a ucis. Se arătă nopţii şi socotind că 1-a prohodit pe Ohirilă, buzele ei spuseră, foşnind ca hârtia : „Acum, pedepseşte-mă, doamne". Afară erau ceţuri şi prin ele cernea o ploaie măruntă, mai mult auzită decît simţită. Leontina coborî devale, trecând prin cortinele de umezeală cu umerii goi. Satul era în spatele ei, iar în faţă câmpul întins pe care îl străbătea cu capul sus şi mîinile ascunse în cutele rochiei, acum boţită de umezeală. Părul, căzut în neorânduială pe obraji, pe umeri, pe piept, îi era plin de ceaţa ee curgea pe pămînt ca o ploaie de sticlă pisată. Timpul era bizar, prielnic moluştelor; ca să ajungă undeva, femeia trebui să treacă prin zidurile de gelatină ale acelei zile, luînd pe trupul ei ceva din materialul acela dens, lipicios. Leontina părea ieşită din mlaştină. în zona imaşului văzu fîntina comunală cu jghiahuri lungi în formă de V, din care beau vitele ou saţ. Smulse un pai şi închipuirea i-o aduse pe Joiana de la care aştepta un viţel. îşi îmboldi vita, umblând împrejur şi lovi ploaia cu paiul. — Fie vaca lăptoasă, ca fântâna izvoroasă, ură ea lunatic, dar îi fu frig, se văzu bând ceai de coada şoricelului şi cântă, mânată de o zăpăceală a simţurilor: în ia-sarâ pe lumină Te-aştept, bade, în grădină. 38 Auzi zgomotul sec al surpării merelor şi îşi simţi palmele cleioase; dori atunci să plouă deplin şi ploaia porni într-adevăr. Femeia o primi cu braţele deschise, fugi prin ea pînă văzu pădurile şi cînd le văzu, fuga ei deveni mai smintită. Sui spre ele prinzînd în degete apele pe care le vărsa cerul deschis. Capitolul XI Neamţul lui Clej nu era neamţ. — Dânsul ar voi să cumpere un miel, îi puse Mitru în temă şi privi ţuguiul colibei, să vadă răsuflătoarea. Un miel gras, repetă el. Clej îi studie urechile clempete, nasul, gura. („Poate mai are ceva de spus") ; pădurarul tăcea. — Mieii sînt la oiobani, informă Clej plictisit şi contemplativ. — La ce preţ ? vru să ştie străinul şi Clej tresări, prins pe picior greşit. — O sută, rosti el pro'stia ((preţul era triplu), dar adăugă negustoreşte : — Nu te poţi orienta după jocul pieţei, acesta se schimbă mereu. Cît poţi da, domnule dragă ? — Nujs domn, se apără celălalt. — Dar ce ? <— Simulant. — Ce să înţeleg prin asta ? — Că aş putea fi ceea ce nu par, veni răspunsul prudent şi Clej îl rumegă, zicînd „da", apoi comentă : — Oricum, nu-oni place uniforma ta. — Nici mie, fu sincer străinul. — De ce no lepezi ? — îmi mai foloseşte un timp, vorbi el, tot neglijent, dar îl privi pe Clej cu adresă şi acesta avu un gest de destindere, se lăsă pe spate, cu mîinile sub ceafă şi trase aer ca ieşit dintr-o apă în care moţase mult. — De unde ştii limba ţării ? se vîrî Bîr în discuţie. — Am copilărit pe aici. E departe calea ferată ? — Două ore de mers, aprecie Bîr. — De mers întins, partizanule, zise Clej şi-1 sfătui pe căşar să vîndă oaspetelui un miel mijlociu. — Ce înţelegi prin cuvîntul partizan ?, întrebă omul cu mustăcioară. — Unul care, fără a fi militar, dă în neamţ, ca în varză. — E plină lumea de asemenea oameni. — E, zise Clej — Dincolo, în Moldova, nemţii şi-au pierdut bretelele. — In ce sens ? —■ S-au trezit umflaţi de oiviilime; patrioţii romîni au pus mîna pe ei, îi vânează ca pe iepuri, toamna, zise rusul. Tot aşa la întorsura Buzăului, îa Ploieşti, în toată ţara. Există o oarecare întârziere aici, în Ardealul de nord; Horty continuă să aibă relaţii cu Hitler. Dar asta-i altă socoteală. 39 Clej jupui mielul, păzit de câini, despică burta în care îşi vîrî mîna pînă la cot, ca într-un buzunar şi scoase de acolo ficatul roşiatic, pe care îl mărunţi cu lama cuţitului. Rinichii îi crestă în palmă, apoi le puse sare. — Tigaia, ceru el. Atunci apăru Leontina. îi dădură ţuică fiartă spre a-i biciui sîngele, iar baba Chinii îi făcu frecţie la încheieturi şi la tîmplă. Scoaseră astfel răul din ea şi Leontina Chirilă putu să mănînoe măruntaie cu ceapă friptă şi cimbru. Printre îmbucături femeia spuse noutăţi; Tudorel Şimşi e la toartă ou nemţii şi n-are griji, prunii se prăbuşesc sub roadă, iar popa Gurucă, beat, a căzut într-un siloz cu borhot, s-a lovit la cap şi, diliu, ajustează versetele sacre şi spune măscări. — Tu cum trăieşti, Leontina ? întrebă Clej. — Potrivit, zise ea în aşa fel că nu mal vorbiră de asta. Apăru pe cer Găinuşa, iar luna evolua prin molizi, somnolînd — cap de sfînt puhav, ou gravităţi şi palori, refugiat dintr-o bisericuţă greco-catolică. Leontina mai spuse că nemţii-s pe ducă, îşi pun brandurile la punct şi cam atît. Despre dînsa nu vorbi, mădularele o trăgeau în pămînt, la somn. — Aud că-s numeroşi. — Cine ? — Nemţii în sat — Nu te cunosc, se feri instinctiv Leontina. — Mi se spune Matvei, zise acesta şi Leontina înţelese Matei, romî-neşte. Clej confirmă mutual că da, e un Matei acceptabil şi femeia, care n-avea habar de efective ori cifre exacte, vorbi sintetic despre situaţia nemţilor: — Sînt prea răi ca să fie puţini şi prea fricoşi ca să fie mulţi . Limbajul era al bunului simţ, fapt pentru care acesta plăcu şi Matvei găsi ou cale să se întreţină cu femeia isteaţă. — Erau nişte scoruşi lîngă şcoală, dar i-au tăiat bucăţele, să încapă butoaiele cu benzină şi maşinile lor militare, monologa Leontina; Livia Cucului, njo cunoşti, le-a pus nemţilor spînz în clătite, fapt este că ija prins diareea, muneindu-i pe dinlăuntru, i-a fugărit care încotro, ca potîrnichile, tocmai în ziua cînd sub Coasta Mîţii a început săpatul tranşeelor şi desfăşurarea acelui fir telefonic care îi leagă de maim a rele lor... Cu excepţia anecdoticii, rusul cunoştea aceste fapte şi puncta relatarea cu acel tak, tak, confirmînd. —• Ţi se pare că tac ; sporovăiesc, dau comenzi, fac gălăgie, îl contrazise femeia şi în curînd avu sentimentul că vorbeşte cu bufniţele, cu fumul colibei, ori cu somnul clinilor; pur şi simplu se trezi că nu-d ascultată. — Te plictisesc, Matei, presupuse ea; ori le ştii pe toate, ceea ce e foarte posibil. — Să mă ierţi, îl auzi pe străin, şi-i simţi degetele pe obraji, pentru că el se scuză şi prin gest, exagerat de intim, îi cuprinse capul în mîini, iar mîinile lui erau mari şi tari, ca o menghină. „Au !" zise ea şi rusul se scuză iar, tot nedibaci, sărută mîna femeii patetic, afirmînd că îl interesează tot şi toate, fapt pentru care îi stă la dispoziţie. Leontina se plînse ; — Nu ştiu ce să-ţi mai spun. — Cum respiră ei, cîte cafele beau dimineaţa, în sfîrşit... 40 — înţeleg, îl opri ea, afişând o subită desmeticeailă şi vorbi despre casa. domnului Polak, devenită închisoare pentru cei ce refuză săpatul tranşeelor. — Pe asta n-o ştiu, recunoscu Matvei şi, ciupindu-se de mustaţă, deveni atent. •— I-au îngrămădit la subsol, aduse ea precizări; pentru a fi mai bine înţeleasă, luă un vreasc şi, sub lumina inegală a focului, desenă pe pămîn-tul umed o hartă. — Casa-i aci, asta ar fi uliţa, gardu-i pitic, îl sare un copil... — Trebuie scoşi de acolo, zise rusul, dar nu preciza cînd şi în ce chip, iar tăcerea care urmă fu ezitare, incertitudine. într-o tufă apropiată - fiui un botgros şi Clej, fără a-1 zări, îl simţi brun, roşcat pe frunte şi cu pîntece alb. Cîinii ţîţîiau sub roua ce pica din belşug, iar baba Chinii veni să le pună bărbaţilor („trăiască Franz. Josef") pături în spate. — Eu îi eliberez, se oferi Clej. — Cum pătrunzi la ei ? ■— încă nu-mi dau seama. Botgrosul zbură, fiu-fiu şi cei trei bărbaţi îi urmăriră fuga frîntă prin noaptea diluată de incendiul lunii. Leontina adormise epuizată şi somnul ei fu, nu greu, ci curată sinucidere, pentru că i se stârniră din subconştient, ca liliecii, toate spaimele prin care trecuse şi, lucru foarte rar la femei, începu să horcăie ca beţivii, iar convulsiile o străbătură în flux şi reflux, fără icniri dar continuu, din gene pînă în unghiile picioarelor, ■— Ai idee cum arată o frînă de tren ? — Cam, spuse Clej şi rusul îi mai dădu ceva lămuriri, în completare, verificînd totul printr-o cutie cu vergea de oţel, răsucea butoane şi cutia metalică sorbea din noapte ţiuituri, ca de veveriţe roşii care se zbănţuie toamna în jocuri inepuizabile. Se înţelegea Matvei prin aer cu oamenii lui. Un frînar are fluier şi fanion, scule pe care ţi le dă calea ferată cînd te ia în serviciu. Ştefan Clej se voia frînar de ocazie şi obţinu de la Matvei un plus necesar, o verigă cu chei şi cleşte patent cu care se taie sîrma ghimpată. — Fii hărnicuţă, baba Chinii, ură Clej; ţi-oi cumpăra puiul târgului. — La ce tîrg te duci ? — Unde se trage la ţintă şi se învîrte roata norocului, dădu el amănunte şi părăsi Preluca. Un timp îl însoţi Mitru Dac, însă tăcură ca muţii, pînă ce trebuiră să se despartă. ■— Fire-ai al dracului, mă, îl apostrofă Clej. — De ce ? — Mă fierbi şi nu-mi spui. — Anume ? se făcu pădurarul naiv. — Ai legături teribile... — Am, puse punct Mitru, sec, şi îi dădu o ţigară, aprinzîndu-i-O' totodată. —■ A coborât cu paraşuta şi-i bolşevic, continuă şoptit şi flăcăruia brichetei tremură. Frontu-i aproape şi el ţine legătura cu acel front... aşa că... o să te înşele nevasta, îi atrase atenţia în cele din urmă, văzînd că ţigara lui Clej arde pe-o latură. 41 — N-am nevastă. — Cînd vei avea. — Da, da... mulţam pentru foc, vorbi Clej şi coborî fără potecă, prin coridoarele luminii lunare, pe sub arborii grei. Avea o bună dispoziţie şi-i veneau în minte o mulţime de lucruri. Ciupi noaptea cu cleştele patent, făcînd ţac, ţdfi, ca ciocănitoarea, deşi pasărea în cauză n-are activitate nocturnă. Ajunse în luncă, la Cîrţa Todor, omul dorit, fochist pe locomotivă de linie îngustă. Cîinelui, căruia stăpînul îi retezase coada să-1 dezveţe de vagabondaj, îi spuse pe nume, Hector, şi acesta, umil, se gudură, îi linse mîna. Fereastra era înaltă şi Clej bătu undeva sub ea, în perete, cu pumnul, Simţi foşnet de aşternuturi, de dună, îl auzi pe fochist bombănind, apoi âl văzu şi-i zise : ■— Ia-mă frînar. ■— Care eşti, mă ? — Ştefan Clej, vorbi plin cel de afară. — Te-a bătut morarul ou bota. — Nu. — Atunci ce te p... contra vroitului ? întrebă omul căii ferate. Te ■stropeşti. — Nu mă stropesc, spuse Ştefan convins. — Hai mîine în gară, la domnul şef, sfîrşi fochistul discuţia. Poate intri în pîine. E lesne să fii frînar, însă trebuie forţă; învîrţi manivela înainte, napoi, pînă îţi pică mîna din umăr, în rest, te uiţi la lume din mers, liber ca gîndul. Clej corespundea meseriei, ca unul care o- îmbrăţişează pe viaţă. Dormitorul ceferiştilor era situat între gară şi casa domnului Polak. Clej se instala, vorbind zgomotos şi pentru că n-avea un pat al său, un slab îi O'feri loc, pe care acesta îl refuză elegant. — Sforăi, dragule, sforăi, se scuză el, stârnind un rîs colectiv şi slabul, cenunţînd, se vîrî sub pătură. Din culcuşul pe care şi-1 făcu pe podele, Clej ieşi pe la unsprezece, desculţ. Ocoli felinarul de noapte, să nu intre în cercul de lumină, trecu prin gard, tăindu4, şi se piti sub o tufă de porurnbrele. Beciul, deşi la doi paşi, era inabordabil; îi trebuia miezul nopţii cu clipa sa favorabilă, cînd sentinela tîmpită de somn, moşmondeşte prin ghereta de pază, scrie. în caietul de rond, predă pistoletul, lanterna, pîslarii, activităţi care cer timp. Lacătul pivniţei atârna ca un fruct urît, fixînd ranga diagonal peste uşa bătută în flori de metal. „Complită uşă, Poikole, Poikole", convorbi Clej cu proprietarul absent, pipăind cheile din verigă, una cîte una, ca mătăniile. La miezul nopţii nu veni sentinela de schimb şi Clej dîrdîi, clocind în frigul ce-i suia prin fluierele picioarelor. Comprimă timpul, numărînd traversele de cale ferată, infulecînd, mental, vărzarele fierbinţi ale copilăriei, ori lăudîndu-i pe tinichigii, croitorii coşurilor umflate de locomotivă... Paşi; se aprinde sîngele în Clej. Sentinelele îşi fac formele scurt, precis, matematic. Clej e în gura beciului. Lacătul. .Nemţii îşi schimbă cartuşierele. Ranga, uşor. -42 Din hrubă ies prinşii cu paşi de pisică ; sînt anemiaţi, umbre îmbibate de mucegai. Unul vru să vorbească, dar dej îi închise gura. — Treceţi Someşul, ajungeţi în Coasta Mîţii, iar de acolo în păduri, porunci el abia respirând, apoi puse ranga la loc şi sări în porumbrele, prin care se tîrî — pîş, pîş — pînă se zdreli în pietrişul terasamentului şi zări locomotiva, ale cărei cazane mai păstrau căldură. Sui în scara metalică şi intră pe uşiţă, după care se urină în lada cu cărbuni, urmărind prin geamlâcul oval sentinela care se plimba egal, cu lanterna pe piept. Trecu din vagon şi, Ia momentul cuvenit, părăsi trenul; se îndreptă ou paşi siguri spre dormitor. — Halt! strigă neamţul. Clej făcu pe prostul, dar celălalt îi deveni umbră, îi suflă în ceafă şi-i ceru: — Dokument! — Am fost la budă, informă Clej şi făcu gestul aproximativ, dar neamţul nu se gândi la Water-closet, pretinse invariabil: — Dokument! Omul în culpă suferea de frig, că era desculţ şi sumar îmbrăcat; îşi vîrî mîna în sân şi, negăsind documente, se scarpină. Avu de aşteptat într-o odaie cu ferestre mari, camuflate cu pături, unde primi vizita unui ofiţer gras, cu piele albă, care sosi în papuci, cu mantaua aruncată pe umeri, în chip de capă. Fiind foarte somnoros, acesta ordonă ca arestatul să fie dus undeva şi acel undeva fu beciul, pentru că revăzu uşa bătută în flori metalice şi, fără a mânui cheia, lacătul căzu. „Uite, domnule, am uitat să încui", se miră Clej, fapt este că în mai puţin de un minut se repetă întîlnirea cu acel ofiţer, oare deveni furios şi îi cără la palme nefericitului, pînă îşi pierdu mantaua, rămase în neglige, situaţie în care sparse nuci în măsele şi ţipă: -— Alarm! Un subaltern îi oferi mantaua căzută, poonindu-şi căloîiele, însă îşi pierdu echilibrul, deoarece fu pleznit; reveni Ia verticală, înşurubat în cizme şi ţeapăn, poate uşor aplecat cu mantaua pe braţ, pe care superiorul putea s-o îmbrace. Fu dată alarma. Ca să ucizi era prea devreme, iar comandantul nu-şi făcuse toaleta ; dej trebuia deci luat între arme, plimbat sus-jos, dreapta*tînga, să nu stea locului, ceea ce se realiză conştiincios, nemţeşte, după care intrară într-un dormitor cu paturi suprapuse, unde era cafea, unt, multă curăţenie, iar ostaşii se bărbiereau şi mîncau, în timp ce el privi manifestările acelei vieţi flancat de un lungan cu mutră acră, ca ulceroşii. Obosit, prizonierul se aşeză pe prici, lunganul obiectă ceva, dar, neştiind limba, nu se sinchisi, dădu din umeri şi spuse vorba nein; îi traduse alt neamţ, oprit din lustruitul cizmelor: — întrebă la tine dacă ai die Lduse, păduchile. — Personal? — Personal, confirmă neamţul atent. — Să mă pupe în dos, personal, invită Clej şi se culcă în patul de campanie, chircit, împins de oboseală iresponsabilă; chiar împuşcat, el ar fi lunecat o clipă în somn, şi abia apoi în esenţa actului capital. Anti- 43 cipă deci, să fie un mort odihnit şi frumos, fără crispări, nervi inutili. Nemţii erau exaltaţi, gălăgioşi, se strânseră în jurul lui ţinindu-se de bretele şi spuneau vitzuri. Lunganul marca timpul şi pentru că execuţia întîrzia, se aşeză pe' priahiciul ferestrei, unde avea telefon şi vorbi cu glas derutant, ca âl băieţoilor în schimbare de voce ; frazele lui interogative n-aveau ecou iar aparatul, un obiect oarecare, era dizlocat din reţeaua de comunicaţii. Era o-joie, zi fabuloasă, şi dinspre nord-est se auziră katiuşele, acele teribile arme cu explozii masate. In Preluqa Sîlhii bura mărunt, iar zgomotul artileriei se propaga în> păduri, amplificat de vibrarea molizilor. Rusul Matvei îşi încheiase misiunea şi veni să-şi ia rămas bun, aducând ou sine pînza paraşutei cu care ooborîse în munţi. — Croieşte din ea cămăşi copiilor, îi spuse Leontinei. — N-am copii. : — îţi face bărbatul, o consolă el; după război se nasc din cale afară de mulţi copii. — N-am nici bărbat, spuse femeia, pesemne timid şi încet, pentru: că Matvei n-o auzi. Rămase înconjurată de horbota mătăsoasă a paraşutei, ca de o plapumă generoasă. Lui Mihai Bîr, rusul îi dădu ţigări; deschise pachetul şi i le răsturnă în palmă, iar pe învelitoarea de hîrtie îşi scrise numele : Semion Rodio-novici Durda, Tiraspol şi (nebănuind că va muri a doua zi), îi transmise lui Clej să4 caute negreşit, să-i întoarcă vizita, ceea ce nu se mai putu face. Vremea era mohorîtă, umedă, plină de încordare, dar sufletul rusului era destins şi omul cîntă despre meri şi peri ce înfloreau, despre rîuri cu ceţuri lăptoase şi Katiuşe oprite la mal. Rastvetali iabloni i gruşi Rasplîli turnant nad recoi, Vîhadila na bereg Katiuşa... Cântecul era de front, de victorie, avea să se fixeze în auzul copiilor (care învaţă orice), apoi în înţelegerea celor maturi, care vor descoperi în el un cîntec cu priză şi îl vor cînta avântat, în cor. Clej reveni în Prelucă şi o luă pe Leontina de mînă, ca pe femeia lui. — Vom trăi împreună, zise. Bine a fi ? — Bine, răspunse femeia pios şi ieşiră din ultima noapte de război., să intre în prima zi de dragoste, dar se minţeau puţin pentru că Leontina avea voinţa slăbită, nu era pregătită pentru dăruiri esenţiale, iar Clej, care nu era o frumuseţă, ci om comun, greu de urnit, îi putea fi povară şi invers ; îl urmă totuşi cu sentimentul că e inspiratorul liniştii ei, stăpânită de hipnoza care declanşează stimă, ataşament orb şi, uneori, în timp, şi dragostea, ce poate fi devoratoare chiar. Leontina îşi luă deci partea mare a răspunderii şi, în ciuda ruinării ei, avu iniţiativa, găsi puteri să investească mult. Nevoind să-şi cultive "orgoliul recăpătat, de cum intră îh Valea Răii, luă o foarfecă şi croi din paraşută o mulţime de cămăşi pentru soţ şi copilul pe care pântecele său abia îl concepea. 44 Capitolul XIV înţr-o miercure, la prânz, pe adresa Sfatului Popular din Valea Răii sosi o scrisoare pe oare preşedintele Iosif Tunsu o examina îndelung, o iovi pe unghie, o privi în zare, dar nu spuse o vorbufiţă; pur şi simplu ar fi vrut ca scrisoarea aceea să fie fost a lui. Fu o clipă robul curiozităţii sale pentru că, neputînd sta de vorbă cu expeditorul, pipăi plicul lacom, îl citi ca nevăzătorii cu buricele degetelor; dar se supără, azvîrli epistola în braţele iui Marcus, poştaşul jovial, care are burta unui băutor de bere. .Acesta nu înţelese motivul supărării şi rămase locului, stătu în poziţia lui incomodă, călare pe bicicletă, adică pe cadrul ei, susţinîndu-şi cu braţele nu se ştie oe, burta enormă, ori torba profesională. — Ce miJo dai mie, burtosule ? Dă-o adresantului, zise Tunsu cu autoritate. Scrisoarea n-avea caracter oficial, era strict personală, expediată de «n anume Ion Chirilă pentru nişte destinatari cunoscuţi (erau doi), dar a căror prezenţă în zona comunei trebuia socotită vremelnică; era vorba de tovarăşii Ilie Ţuţuianu şi Cornel Ţuţuianu, amândoi ţărani la obîrşie, plecaţi să se facă mineri şi reveniţi acum în calitatea lor muncitorească să ajute munca de colectivizare. Că despre ei era vorba şi nu de alţi Ţuţuieni, confirma şi felul cum era notată adresa pe plic: pentru tov. cutare şi cutare, apoi într-o paranteză „mineri, delegaţi ai raionului P.M.R.", cuvinte subliniate de omul poştei cu creionul muiat în gură. Jovialul Marcus ştia că adresanţii nu-s de găsit în incinta Sfatului Popular şi nici în odăiţa de oaspeţi situată undeva într-o aripă a acelui Sfat; trecu totuşi sorisorica pe sub nasul preşedintelui, nu din linguşală, dintro foame de senzaţional, să afle premierul comunei că şi „burtosul" e câteodată cineva. încalecă bicicleta şi merse direct în uliţa a doua, la o casă cu număr mic, 17, la Ţuţuienii cei bătrâni, unde traseră Ilie şi Cornel; din casa părintească îşi exercitau ei sarcinile politice, acţionând în principal asupra rubedeniilor, fraţi, veri de^a întîia şi de a doua, cuscri, cumnaţi, că o treime din comună era formată din încrengătura neamului lor. Acesta era şi motivul pentru oare sosiseră aici, nu singuri, întovărăşiţi de numitul Octavian Iluţ, secretar de partid la Cubja, de utemistul Popovici şi aşa mai departe. Cei doi nu-şi câştigaseră îndeajuns simţul de clasă, erau molicei prin temperament şi origine, n-avuseseră ocazia să iasă în arena muncii politice şi crescuseră fricoşi, ca iepurii. îi găsi în curte, sub dud, la raţă pe varză, după cum putu deduce poştaşul; vasele erau strânse, mâncatul isprăvit, iar pe masă se afla doar caneeul cu apă şi nişte cîrmoji de pâine pe care Coriolan, bătrânul Ţuţuianu, ââ arunca la găini, ehemîndu-le „pinpica — pinpic", cam mongorojit, că trecuse de optzeci de ani. Ilie citea din Scânteia, rar şi pe înţeles, iar Cornel comenta cele citite, ori refăcea frazele gazetăreşti spre a le mări înţelesul. Marcus le dădu plicul şi gîndi că nu greşeşte presupunând că s-a mâncat raţă pe varză ; prea stăruia ân curte mirosul acela, fapt pentru care in târzie, îl căută cu nările. — Na, mă, de-o bere, îl grăbi Cornel Ţuţuianu, dînduji o hârtie de .trei lei. 45 Poştaşul nu zise nu, dar se miră că dau activiştii bacşiş, ori poate era un mod de a-1 goni. îi scuză, aducîndu-şi aminte că cei doi erau activişti de ocazie şi pedală întins. Ilie părăsi ziarul la o ştire despre un proces complicat, cu reveniri senzaţionale. — Tot nu înţelegi, tătuţă; ia un ţol şi culcăjte în luţennă, spuse băiatul, dîndu-i părintelui o ţigară, ca acesta să meargă împăcat. Scrisoarea lui Ion Chirilă, destul de întinsă, dar miezoasă, suna astfel : „Vă scriu din Hodod, sat cu treisute de fumuri, aşezat peo vale, departe de calea ferată, undeva spre sud; intri în el şi te întâmpină feudalismul, expresie nelalocul ei, stângistă chiar, dar foarte adevărată. La o privire mai atentă vezi că satul se întemeiază pe două familii; o treime din populaţie se chiamă Horincar, şi în rest Pop, deci o mare majoritate, nediferenţiate prin nimic, pentru că toţi sînt o apă şi un pămînt, tuciurii, iubăreţi, buni lucrători, vicleni şi beau cu nemiluita, duc ţuica de prune în ulcioare pe cîmp; au ajuns la această ştergere a deosebirilor prin amestecul sîngelui. De aceea îşi înfloresc numele cu porecle foarte originale, renunţînd total la ceea ce ar trebui să se numească Horincar sau Pop ; îşi zic, de pildă, Ion August, e vorba de un om norocos care a stat la puşcărie o zi în loc de doi ani, beneficiind de o amnistie picată din senin în preajma sărbătorii din august; Vasile Buhănvis, unul care se lecuieşte de sifilis şi are vise cu buhă, ori Clemente Ţurie, numit aşia din clipa cînd cel de al doilea război mondial s-a întors şi omul s-a bucurat, a ieşit în şoseaua plină de nemţi în retragere şi a strigat „ţurie, ţurie", arătîndu^şi dosul; careva a scuipat un foc de armă şi i-a crestat amîn-două bucile. Dar nu-mi pierd vremea dezlegînd porecle, mă aşteaptă sarcinile şi ca să le neglijez ar trebui să fiu nebun. Dar aceste porecle se dezghioacă de la sine, ca nucile toamna, pentru că viaţa omului din întâmplări e făcută, iar întâmplări spunu-se mereu, în casă, pe uliţă, la bufet, în căminul cultural; toate aceste locuri sînt, după mine, puncte de agitaţie şi le folosesc, cu sau fără indicaţie specială. Sufletul ţăranului e ca o vioară, depinde cum ştii să mînuieşti arcuşul, ai posibilitatea să scoţi cele mai curate sunete. De aceea, munca politică n^aş zice că-d prea grea în Hodod, unde are preţ omenia, arta de a şti vorbi cu omul, de a te face înţeles, încolo, Horincarii şi Popii îşi creapă pieptul în două şi îţi oferă inima, ca pe o jimblă. îi propun tovarăşului Darida să facem o consfătuire care să fie o sumă a punctelor noastre de vedere, fiind păcat să se piardă atîta bunătate de experienţă politică acumulată de muncitorii trimişi să ajute opera colectivizării. Voi cum faceţi faţă cerinţelor ? Aveţi avantajul că lucraţi într-o zonă natală; cele mai politice lucruri sînt abordabile şi pe o coardă sentimentală. Ori greşesc ? Scrieţi-mi cum se mişcă satul în aceste zile, ce zic oamenii, care sînt argumentele voastre şi care ale lor. închipuirea nu mă mai poate ajuta, că Valea Răii s-o fi schimbat mult de cînd am plecat în streini. Un rînd de oameni or fi murit, lăsînd locul unui rînd de copii, băieţandrii se făcură, bagseama, bărbaţi, sînt în floarea vîrstei, iar fetele au avut timp să devină neveste şi mume ; satul şi-a mai tocit memoria, ţine minte doar evenimentele noi, nu poate fi atent la lucrurile comune, adică cine cu cine se ia, care moare şi care se naşte, cui i se scot. vorbe şi din ce cauză, cine pleacă şi nu mai soseşte; atenţia 46 satului o fi îndreptată spre mişcările din care se naşte noua faţă a ţăranului, asta trebuie să-i preocupe în cel mai înalt grad pe ţăranii de acolo. Ori nu-i aşa ? Serieţi-mi că nnaş vrea să am o părere greşită. Cîndva am cunoscut' foarte bine satul acela..." Cornel Ţuţuianu se opri din lectură, istovit de acest fel de a scrie scrisori. Se uită la fratele său mai mare, la Ilie, pe care îl văzu nedumerit; şi el observase că frazele sînt puse pe hîrtie cu furca. — Zi-d mai departe, ceru Ilie voluntar, sperând să prindă cheia scrisorii mai încolo. Şi Cornel citi: „...Gata şă uit; mi-a făcut o vizită Solomonică de la muncă şi salarii. Daţi-i brînci, daţi-i brînci, că ne aşteaptă sarcini profesionale, zise, ca şi cum n-am fi conştienţi de ce avem de făcut. Un oircar, şobolan administrativ a cărui inteligenţă stă în ochelari. Voi sînteţi cu alianţa, zice, făuriţi destinul ţăranului, dar pierdeţi din vedere interesele clasei, a muncitorimii angrenată în industrializare. îmboldiţiJl pe ţăran la colectivă, nu zic nu, dar strecuraţi o vorbuliţă şi despre Gubja, despre tovarăşul Solomonică, ce cîntăreşte ziua-onuncă în bani, nu în fasole şi castraveţi. Voi puteţi, mă, sînteţi ostaşi ai Partidului, aveţi în mînă pîinea şi cuţitul, vorbea nătărăul, un negustor de braţe de muncă. N-a fost cumva şi pe la voi ? Goniţi-l ca pe cotoi, să meargă să se vîre în scripte. în altă ordine de idei, m-ar interesa ce mai face familia Clej încît, voie bună vă doresc şi mai jos mă iscălesc Ion Ghirilă". Acest sfârşit brusc le întări Ţuţuienilor sentimentul iniţial; întregul ours al scrisorii era de natură să-ţi inspire o zăpăceală, cu oare cei doi nu erau obişnuiţi. Aveau însă în mîini o scrisoare şi scrisoarea aceasta cerea un răspuns. — Vină tu, Clariţă, să ne scrii o scrisoare, avu iniţiativa Ilie şi nepoata veni cu toc şi cerneală. — O să-ţi dictăm şi tu o să sorii ceea ce auzi, fără să faci greşeli, mai spuse acesta, după care îşi luă timp de gândire. Ţuţuienii se treziră însă că n-au idei şi Ilie, mai furios decît fratele său, scuipă prin strungăreaţă dinţilor. Despre ce ar putea scrie ? Nu le trecea prin cap, ori, ceea ce le trecea, nu se potrivea cu intenţiile lor. Rîndurile lui Ion Chirilă îşi pierdeau două treimi din valoare pentru cel ce nu le cunoştea dedesubturile, starea de spirit din care au izvorât, şi Ţuţuienii tocmai de aceştia erau, pluteau într-o totală necunoştinţă de cauză, iar autorul scrisorii miza pe lucrul acesta. Monologul lui Ion Chirilă nu era nici pe departe un joc, o pierdere de timp, deşi cei doi aşa îl calificau, joc şi pierdere de timp, lucru pe care iar îl dorea autorul scrisorii ; voia ca această corespondenţă să fie o supapă a amintirilor. Prin temperament şi inteligenţă, Ţuţuienii n-aveau de unde ghici că scrisoarea aceea ar putea avea înţelesuri secrete şi apoi vîrsta lor, că mai erau încă tineri şi cruzi, nu le permisese să cunoască ruptura aceea care a survenit imediat după război, cînd Ion Chirilă a trebuit să-şi ia lumea în cap, pierind de-acasă cu cîinele Hun, pe o noapte neagră şi o ploaie cu bulbuci. Autorul scrisorii ohiar dorea să se folosească de această situaţie; oamenii cărora se adresase în soris, deveniseră bărbaţi în vreme de pace, nu poartă în ei drojdia şi mutilările pe care le aduce războiul, le ignoră, înţelegerea lor s-a conturat după aceea. 4-7 — :Dictaţi-mi odată, am obosit aşteptând, ie aduse aminte Ciariţa şi Ţuţuienii se desmeticiră. Prin Mul lor de a fi cei doi erau înclinaţi spre umor. Aleseră deci partea m'ai superficială a actualităţii săteşti, peste care, prea luaţi de chemările zilnice, oamenii trec cu tăvălugul. Zic superficială, pentru că e vorba de anecdotica acelui timp populat de păţanii şi psihologii, pe care activiştii nu le prind în dările lor de seamă şi nici gazetarii nu le toarnă în plumbul gazetei. Ţuţuienii povestiră despre ciudatul fenomen al opoziţiei feminine, cu care ei se întîlneau mereu şi era actual în Valea Răii, se răspîndise ca rîia. Era vorba că unii ţărani luau ân braţe expresia : ,jNu vrea muierea şi pace, o sting în bătăi, ea însă nimic, n-are nivel, nu-i încadrată". Era o convenţie tacită ca femeile să accepte cite un toc de bătaie, apărînd în acest fel ideea de a nu se schimba nimic ; erau chiar popularizate aceste bătăi teatrale, ca să se ştie, să se cunoască la raion şi omul în cauză, -să aibă spatele acoperit. Ţuţuienii, mai precis Ootavian Iluţ, acel secretar de partid cu care se aflau ei în muncă politică, descoperiră mecanismul ■straniu al acestei comportări ţărăneşti şi îl demascară tenace, cu tact şi zâmbetul pe buze, încît cei vizaţi se treziră în pielea goală. Despre aşa ceva merita să scrii. Scrisoarea destinată lui Ion Ghirilă aborda, aşadar, nişte istorii ivite din fantezia acelui timp în care se consuma fenomenul amintit, nişte portrete, ori mai degrabă caricaturi, fixate în epopeea colectivizării. Ei nu dădeau a se înţelege că lucrurile narate lor ii s-ar fi întâmplat, ori unui •colectivist pe care să-1 indice cu nume şi prenume. Ei povesteau ori repovesteau peripeţiile activistului ce acţiona în condiţiile acelui timp comprimat, personaj anonim cu care se identificau perfect. Dictînd, ei aveau faţă de subiect un mod de a fi detaşat şi, chiar dacă relatau întâmplări de-ale lor, că ale lor erau, le puneau in sarcina unei terţe persoane, fapt pentru care autorul nu ţine cont de detaşarea lor. Echipa se afla aoasă la unul Relu şi acest Relu se trezise că-i fuge pământul de sub picioare, argumentele lui cădeau unul după altul, fuseseră slabe, lipsite de consistenţă, cînd, brusc, el mută cursul luptei, îşi declină competenţa şi trecu răspunderile pe umerii femeii sale, Mura, care deveni opoziţie. Agitatorilor le deveni simpatică acea Mură, preocupată doar să se apere, era o plăcere s-o combaţi, să te lupţi cu da în cuvinte. Urmărindu-i zbaterea, repetatele salturi în gol, ai fi voit ca Mura Relu să nu se epuizeze, să mai ia în braţe un motiv, fie ohiar fals, stimulând astfel puterea de replică, făcînd triumful adversarului mai categoric. Dar ţăranca nu mai avu argumente şi, pentru a nu ceda chiar pe gratis, se trezi în situaţia de a fi şireată, calitate care nu-i lipsea nicidecum. — Mă înscriu, zise ea, dar să vină o Volga în bătătura mea. De cînd mă ştiu n-a fost o gioarsă de maşină pe aici. Cei din echipe nu erau oameni de Volga, cel mult de un Gaz, o Po-bedă; era vorba de doi-trei ţărani cu prestigiu ân sat, câte un instructor, teritorial de partid, care umblă cu I.R.T.A., cu căruţa de ocazie ori cu autostopul, doi mineri (pentru care nu se pune problema), învăţători şi câte un activist de U.T.M., ân cazul dat unul pe nume Popovici, băiatul cu mustaţă, oare era proprietarul unei biciclete. Acesta din urmă trebui să iasă în şoseaua naţională unde, după puţină aşteptare, zări limuzina care exercita fascinaţie asupra Murei Relu şi o opri. — întârziaţi câteva minute pe frontul luptei pentru colectivizare, îi ceru Bopovioi şoferului şi totdată celor ce se aflau în maşină. Le explică în ce consta pretenţia lui şi intră cu vehicolul (era o Volga de un gri argintiu) în curtea strimtă, plină de bălării. Radioul fu pus să cânte la maximum şi Mura Relu îşi luă familia, o culcă sub botul maşinii, în iarbă, de unde urmări cântecul, cam zbanghiu, dar la modă pe atunci, E primăvară în ianuarie. Bărbatul Murei mărturisi că l-ar fi preferat pe Ion Luiean în acel Am început să-mbătrînesc, care te ia pe sus. Ai fi zis că ţăranca aceasta din Valea Răii îşi satisface o toană, dar Mura Relu era serioasă şi gravă. .Bumbuşcă răspîndi despre sine vestea că femeia îl pune în situaţia de a se înscrie în colectivă numai forţat. Ştirea stîrni senzaţie, deoarece el n-avea pămînt, acareturi şi vite, avea doar şoarecele peniţei pe care îl chinuia pe nîrtie şi nişte corni, pomi cu roadă semisălbatică din care faci ţuică, iar din vergelele elastice tai codirişti de cea mai bună calitate. Poziţia lui Bumbuşcă nu se născu din spirit de contrazicere, ori din convingere, voia să fie mai ferm, să-şi impună un punct de vedere, dacă-i posibil original, să intre astfel în atenţia publică, ceea ce reuşi („De ce să nu treacă agitatorii şi pe la mine ?" se întreba el. îi aştepta). Era deci vorba de un şiretlic, de o cursă, preţ prea greu spre a-1 putea trece în contul său; îl trecuse ân contul soţiei sale care primi sarcina să ducă discuţia de principiu. Dintre agitatori vorbi Ţuţuianu Cornel, cu care Bumbuşcă fusese coleg de bancă. Gazda îi servi cu ţuică de coarnă, glumiră un pic, se cufundară în amintiri, dar hotărârea şi-o ţinu tare. Echipa îşi pierdu răbdarea şi agitatorii se înţeleseră din ochi să fie ceva mai categorici. Cornel părăsi zona sentimentelor şi întrebă olar: ■— Nu vrei, mă ? — Nu. — Te vei înscrie, las pe noi, simula el politica de pe poziţii de forţă. — Dacă eu nu mă înscriu, matale de ce zici că mă înscriu ? respinse Bumbuşcă această politică. —■ Atunci dă în scris refuzarea, i se spuse ■zîmbifld. — în nici un caz, se opuse Bumbuşcă speriat. Să dea femeia dacă îi convine, pe ea s-o lămuriţi, ea deţine principiile. ■—■ Eu cu tine discut, nu cu femeia, preciza fostul coleg, nevoind să părăsească terenul. Eşti, după cît îmi dau seama, un intelectual sătesc, n-avem motiv să te mişcăm din tagma ta. De ce nu te scrii ? ■— Pentru că nu-mi trebuie bunăstare şi belşug şi cale sigură, vorbi el ca din foaie, răsturnând însă termenii. Eu sînt partizanul mizeriei şi in di vidualismului. — Eşti hoţ, aprecie Cornel, călăreşti pe liberul consimţământ. — Călăresc ori nu, asta-i convingerea mea înapoiată, preciza Bumbuşcă, şiret. Mă înscriu numai dacă mă forţezi, aşa da. —; Atunci scrie cererea, se angaja în joc Ţuţuianu. Eu, cutare şi cutare, mă înscriu în gospodăria „Pintea", forţat... 'Bumbuşcă scrise, dar în stilul său: ,;Eu, cutare, fost scriitor la primărie pînă în 1947, în timpul Guvernului Dr. Petru Grozâ, avînd un domiciliu stabil cunoscut, cer să fiu primit..'' Viaţa Romînească 49 — Ei forţează-mă, surise intelectualul sătesc, altminteri pierdem vremea, îmi surpi autoritatea în faţa muierii... Bumbuşcă era aproape convins că obţinuse un post de referent la Sfat, ori ceva asemănător. Ca să serie într-o scrisoare despre ceva ce nu cunosc, ar fi însemnat ca Ţuţuienii să fie neserioşi. De aceea nu pomeniră de existenţa familiei Clej, ea nu intra nicicum în vederile lor; pe de o parte Clej şi Leontina deveniseră colectivişti de puţină vreme, e drept, dar înaintea sosirii lor, deci înainte de iureşul cel mare, iar pe de alta, situaţia lor prezenta o neclaritate care era de competenţa raionului. Cert e că destinul acestei familii nu era asemănător cu acela al majorităţii ţăranilor din Valea Răii. — Pune, Ciariţă, punct şi dănne să iscălim scrisorioa, ceru unul din fraţi, nebănuind că pecetluieşte astfel un mesaj şchiop, că nu dă răspuns tocmai la ceea ce îl interesa mai intens pe acel Ion Chirilă, miner aflat provizoriu la o azvîrlitură de băţ. Capitolul XV Adevărat, destinul familiei Ştefan Clej nu era asemănător cu acela al majorităţii ţăranilor din Valea Răii. Deosebirile însă erau de conjunctură, trăgea la oîntar o împrejurare, pe cît de nefericită la prima vedere, pe atît de bogată în soluţii cu perspectivă. E vorba de anul 1956, de Pavel Bică, un om lipsit de discernămînt şi raţiune politică, de Leontina răpusă de boală, adică de ceea ce va urma. împotriva firii sale care nu cunoaşte furtuni şi explozii, Pavel Bică, pe atunci lider sindical raional, luă o hotărîre cu totul neaşteptată. Părăsi înainte de vreme Valea Răii, locul unde se afla pentru contractări şi achiziţii, sui în cutia unui autocamion, voind cu tot dinadinsul să ajungă în după amiaza acelei zile la centrul raionului. Faptul era nefiresc şi surprinzător pentru că Pavel Bică e un ins care nu atrage atenţia prin inteligenţă, dar nici prost nu e, n-are verva unui entuziast prin vocaţie, dar nici blazarea nu-1 atinge, nu-i un fricos, dar curajos nici pe atît, mai degrabă toate acestea laolaltă, îl salvează aparenţele ; lui îi lipsesc nu atît cuvintele, cît gîndirea. în ciuda acestora, cetăţenii oraşului Baia s-au obişnuit cu ideea că Pavel Bică se pricepe la multe; e nelipsit de la recensămîntul populaţiei, comisia de judecată tovărăşească, organizarea de consfătuiri şi altele deoarece profesiunea lui îii îngăduie să călătorească, să frecventeze medii variate, e lucrător în domeniul cooperaţiei. „Sînt tovarăşul Bică de la raion, se recomandă el prin comune, mulţumit de persoana lui care posedă o delegaţie. O viză, mă, tovarăşe preşedinte şi, ca să fiu în clar, problemele mele sînt următoarele"... Simte nu o dată plăcerea de a fi multilateral şi îşi depăşeşte atribuţiile ; aşa se face că isprăvind o anumită treabă pentru dare venise, atacă domenii care n-au legătură directă cu cooperaţia. Se interesează, bunăoară, de febra aftoasă, de acţiunile prin autoimpunere, de munca pompierilor volun tari, apreciind că problemele, de orice natură ar fi ele, se înlănţuie dialectic în perioada de trecere, exprimă o interacţiune de nedesfăcut (expresii culese la cercul de învăţămînt Baza II). 50 In Valea Răii Pavel Bică se crezu dator să cunoască nivelul la care se află colectivizarea. — Cum staţi cu transformarea, îl întrebă el pe iBumba, reprezentantul de atunci al puterii locale. (Tunsu deveni după aceea preşedinte de Sfat). — Merge, da de ce întrebi ? — Pun şi eu umărul, se oferi delegatul; terminaţi ou un ceas mai devreme. — Cliestiunea e delicată, cere perseverenţă şi exclude hei-rupul, explică Bumba şi tăcu. — Nu mă învăţa pe mine cum se pune problema agrară, se mînie delegatul, hotărât să persevereze. Cam ci ţi stau deoparte şi fac pe niznaiul ? — Du-te, mă, la Berta Kis să-ţi facă ratotă din ouă de raţă, găsi o soluţie Bumba, însă celălalt nu primi să meargă la unguroaica ce ţinea bufet în comună. — Va să zică, tu, tovarăşe Bumba încurajezi, după câte înţeleg... se plinise vag Pavel Bică, şi avu o iniţiativă nelalocul ei; se duse în sat să pipăie situaţia pe concret. Aşa îl cunoscu pe mijlocaşul Ştefan Clej, în casa căruia nu stătu mult, ohiar puţin; ieşi furios şi o tăie peste cîmpuri să ajungă ân şoseaua naţională, mâniat de hotărârea lui neaşteptată de a părăsi înainte de vreme Valea Răii. îşi puse Ia îndemână o monedă de cinci lei şi opri Întâiul autocamion ce apăru pe panglica de asfalt. Coborî în Baia, fără a<şi ângădui să treacă pe acasă; flămând, legănând din mers servieta plină de rufe murdare, el se grăbi să ajungă la Comitetul raâonal ăl partidului. — E tovarăşul prim ?, îl întrebă din mers pe Şuşter, bătrânul portar. — Parcă mă mai întrebaşi o dată azi, o lungi omul, că se plictisea. — N-am vreme de fleacuri, Şuştere, ordinea de zi e încărcată, i-o reteză liderul sindical. Cum să te fi întrebat dacă viu acuşica din Valea Răii ? ! Zi, mă, tovarăşe portar, e sau nu e ? — Nu înţelegi că nu-i ?, se miră omul din gheretă. Parcă n-ai şti că dumnealui apare din teren cam pe seară, bunînţeles dacă apare. Bică făcu un semn a lehamite, adică: „Dă-o în gaie, mă Şuştere; tocmai pe mine mă documentezi ?" şi dispăru dezarmat, dar cu paşi ţepeni, pe ulicioara colbăită, îmbrăcată în covoare de frunze tomnatice „E nervos, n-o să trăiască mult", hotărî portarul, însoţkidu-1 pe Bică prin sticlele ochelarilor. Ar fi voit să-i poată opri la parolă; de mai bine de o săptămână sediul raional de partid stă de fapt în doi oameni, portarul şi activistul de serviciu care dă toată ziua lămuriri prin telefon. Şuşter dă lămuriri de la om la om, că la sediu curg toată ziulica oameni, baţ drumurile ştiind că aici e sursa tuturor clarificărilor. Şuşter nu prea stă în ghereta de lucru, şi-a scos un scaun în faţă stă sub soarele lui octombrie să tragă din lulă, cum îi zice pipei. Telefonul nu-1 supără, n-au oamenii ce discuţia pe sîrrnă, tot nu se aud ca lumea, urlă de-şi pierd glasul şi înjură de anafura. Preferă viul grai, că se privesc în faţă, îşi dau mâna şi se cântăresc din ochi câte parale face fiecare. ,Aşa înţeleg munca de activist, domnule, vorbi cu convingere Şuşter şi se uită peste drum, la plopul cel tânăr ca la un partener de dialog. Spune şi matale; 51 zaci pe fotei, dai îndrumări telefonic, pretinzi situaţii! Du-te, domnule, în popor şi întreabă-1 pe om ce-1 doare !" se înfurie Şuişter, numindu-1 pe plop oînd matale, oînd domnule. — Un caz grav în Valea Răii, informă Pavel Bică, aţinînd calea primului secretar al raionului de partid ; o manifestare... în loc să tresară, după ourn era de presupus, Darida se opri, îşi scoase briceagul şi îşi tăie o floare, un trandafir de pe alee. — Eşti nebărbierit, spuse acesta şi reluîndu-şi mersul, mirosi floarea mereu ; Pavel Bică se fistici şi spuse involuntar : — Desigur, nebărbierit... Darida îl luă ide braţ, lucru ce-1 incintă pe Bică şi acesta pluti pînă la întîiul etaj, unde fu poftit să intre primul apoi din nou poftit să se aşeze într-un fotoliu verde, ceea ce el primi bineînţeles. O pendulă veche, masivă, aşezată lingă portretul lui Lenin arăta orele unsprezece din noapte. Primul secretar se instala la biroul său, se rezemă cu coatele de servieta pe care o avusese în mînă şi stătu aşa pînă ce Bică ridică ochii spre el. , — Te ascult, tovarăşe, hai povesteşte, îi ceru. Era un „te ascult" obosit, letargic, fapt pentru care Bică nu se grăbi săi îmbrăţişeze invitaţia; căută ou ochii ţigări pe masa lui Darida, îşi aminti că acesta nu-i fumător şi renunţă, deşi avea pe undeva, prin buzunare ceva mărăşeşti. — Mă mir că nu l-am luat în pumni pe bandit, vorbi el voit exaltat, cu ochii ţintă la Darida. Prea expus în conul de lumină al lămpii de birou, capul primului secretar exprima oboseală şi bătrîneţe (obosit avea de ce fi, lucra mult şi cu oameni fel ide fel, dar bătrân nicidecum, vârsta lui nu atinsese cincizeci de ani). „Se smochineşte, încet încet", observă Bică şi împinse, la o parte lampa cu picior. — Pic, aşadar, în Valea Răii continuă el, în sudul raionului şi — nu ştiu în ce măsură cunoaşteţi problema — eu am un principiu... — Pe scurt,, zise Darida. — Scurt, scurt, tovarăşe prim, se grăbi să accepte celălalt şi făcu o pauză ; trebuia să spună ceea ce avea să urmeze. Spuse dintr-o bucată: — Cetăţeanul Ştefan Clej înjură partidul... — Din senin ? vru să ştie Darida. — Ce să mai discutăm ? — Ba, discutăm, o ţinu secretarul şi aruncă trandafirul pe masă, chiar sub nasul lui Bică. Acesta nu puse mina pe trandafir, ar fi vrut oa fotoliul să fie mai adine, se mai vîrf în pernele lui şi îşi coborî umerii; vorbi, aju-tîndu-se cu mîinile, desenînd oarecum cuvintele prin aer : — A avut o ieşire tipic duşmănoasă, asta e, mimă el iritarea; da astfel a înţelege că a cam terminat cu ce avea de spus, iar dacă celălalt mai vrea lămuriri, el nu prea are chef să i le dea, în orice caz, nu înainte de a fi rugat. Darida nu-1 rugă, Darida îi ceru să răspundă la aceste întrebări: — Cine-i omul ? 52 — Din ce punct de vedere ? — De clasă. ■— Fost chiabur. — Imprecis ; cînd, cum şi de ce ? ■■.<:;. ■— Chestie încurcată şi veche. — Cît de.încurcată şi cît de veche ? — Un ghem de contradicţii de-a lungul anilor. — Ce contradicţii şi ce ani ? Fapte şi timp concret. — Prin 52' nu eram cadru îndrumător. — Ai scăpat o ocazie mare. ■— In te sens ? —■ Aveam inflaţie de chiaburi, ei se năşteau peste noapte ; nu cumva omul tău e unul dintre ei ? ■— Eu sînt de la cooperaţie, nu-s competent, eu informez, se scuză Bică umil. Ii enumerăm avantajele şi omul acela şi-a dat arama pe faţă... Darida făcu o mişcare violentă, se sculă şi începu să umble prin odaie, călca des şi adine; expresia „şi-a dat arama pe faţă" e o expresie idaoaţă, fără conţinut, cel puţin aşa o consideră el şi pentru că prea o aude des, pentru că prea o folosesc toţi ca nişte papagali, avea o intoleranţă faţă de expresia asta. li va scrie unui academician: „Cum s-a născut expresia a-ţi da arama pe faţă şi dacă nu eumva-i inaptă pentru limbajul ştiinţific". Politica e ştiinţă şi limbajul acestuia din urmă trebuie să fie şi all politicii, precum şi viceversa. — Hai, mă, Bică, să mîncăm un măr, avu chef Darida şi cel invitat sughiţă uimit, apoi văzu briceagul de buzunar, fructa ionathană, un gest, iat-o despicată în două şi acum va trebui să mînînce; muşcă din jumătatea de măr şi nu-i simţi gustul, simţi o toropeală şi o dragoste de cîine pentru acel tovarăş Darida care la miezul nopţii, mînca, lacom, zgomotos, ddntr-un măr ; secretarul sta rezemat în coate şi, mestecînd, bătînd.din fălci, îl privea pe omul de la cooperaţie, care nu rezistă să se uite drept, 'se refugic pe pereţi. Atunci observă că acesta are cearcăne de mîncău, ceea ce înseamnă că visează mult şi urît, că are come digestive. Primul secretar avea ochii mici, cenuşii, de pasăre inteligentă, nişte ochi ce priveau mărunt şi foarte nuanţat, cînd concentrat, ca într-un focar, cînd risipitor, dispersat, cum faci cînd te afli în starea de relaxare, adică te uiţi ca prin sticlă; şi pentru că omul la care privea în modul acesta era, după aprecierile lui, un ins cu gîndire îngustă, grosier şi lozincard,'Darida îşi luă în cîrcă o sarcină de pedagog; grosierul avea în cap un caz, o- întâmplare pe care Darida dori s-o scoată intactă din ţeasta acelui om, despuind-o de întregul ei înveliş superficial, şi toate acestea printr-un simplu joc. — La ora asta tot n-am ce face, se concentra Darida, nu atît în priviri, cît în zonele, spiritului, deşi îi luci în ochi şiretenia. Sînt prea ostenit şi nervos, de mă culc, nu adorm; ce-ar fi să-ini spui cu de-amănuntul cum l-ai descoperit pe ăla... cum îi zice ? — Ştefan Clej, îl ajută Bică. ■■■<■• — Să-mi spui cum ai intrat în casa acestui Ştefan Clej, cum i-ai dat bineţe, cum te-ai aşezat pe scaun, care au fost întîiele cuvinte şi oe ţeluri îţi propuneai... Să zicem că eu sînt ăla, duşmanu; intră tu în casa mea şi lămureşte-e'ce, mă ? — Cel în cauză nu-i pirpiriu: Ştefan Clej e o matahală de om, lat în umeri, cît uşa, are oase de cal... — Lasă asta, uite sînt şi eu ca el, se lăudă primul secretar şi, înviorat se umflă ca un curcan, voind cu tot dinadinsul să fie Ştefan Clej din Valea Răii. — Dar muierea ? Dumneavoastră n-aveţi muiere, se înveseli Bică. Tocmai muierea aţi uitat-o. — Care muiere ? — A lui Ştefan Clej. Are muierea bolnavă, geme în pat. — Bolnavă, zici ? — Pe moarte, îl asigură celălalt. — Pe moarte, repetă Darida fără culoare, aproape silabisind, încît Bică avu impresia că a spus o prostie; se temu că primului secretar îi va pieri cheful de joc, se înşelă însă, acesta deschise o uşă spre odaia alăturată, acolo era un pat şi cineva sforăia în acel pat. — E şoferul care n-a dormit de patruzecişiopt de ore, explică activistul; să zicem că el e persoana aceea bolnavă. în regulă ? Începem. Bică nu se clinti, îi plăcea că primul secretar se amuză molipsitor şi nemaipomenit; zise moale : — Vreţi, mi se pare, un fel de teatru. — Nu, protestă Darida. îţi cer să-mi arăţi cum ai lucrat în mod real. Bică primi, în sfîrşit, şi intră greoi în rolul pe care îl părăsise abia de cîteva ore. Plecă pînă la uşă, să aibă de unde veni. — Bună ziua, cinstiţi gospodari, ură el, atent să apară firesc în vorbă şi mişcări. „Dacă-i rol, rol să fie. îţi arăt mai ceva ca artiştii din Bucureşti; întocmai realitatea", se lăudă el şi dădu mîna cu cel care era, chipurile, Ştefan Clej. — Bună, răspunse istovit falsul Clej şi pentru că avea o silă, făcu un gest vag; puteai înţelege fie să pleci, fie să şezi pe scaun. Bică cel adevărat alese ultima soluţie şi se ţinu de ea cu dinţii. — Aprinde o mărăşească, oferi el, pipăind terenul. — N-am vremea ta, că se ţin necazurile de mine, ca clintii, vorbi Clej rece, luă ţigara o puse după ureche şi tăcu. — Vă plîngeţi necurmat, îl dojeni delegatul; dar gospodăria o ai mă-ricea, apoi vitele, pămîntul de luncă... — Avem, străine, zicu-ţi aşa, că nu-ţi ştiu numele... — Pavel Bică, delegatul raionului, se prezentă el. — Ei, da, io-s Clej; Bică înseamnă taur pe ungureşte, numele omului nu arată întotdeauna şi felul — filozofă ţăranul, apoi îşi continuă fraza frîntă; avem cu siguranţă lucrurile amintite, dragă domnule Bică, dar nu-i sănătate cît ar trebui. Muierea mi-i dincolo, bolnavă în pat, de o lună se tot stinge, iar copila, că avem o copilă, creşte sălbăticuţă, bate vîntul prin ea. — Necazuri de individualist, aruncă Bică un argument în cîntar, dar îi fu dat să se mire, ţăranul nu-i acordă atenţia cuvenită, nu-i onoră cu răspuns. 54 Scuipă în palmă, îşi stinse mucul ţigani, lua o oaia cu apă şr o duse dincolo, muierii bolnave. — Nu mînîncă, dar de băut bea, se regăsi ţăranul vorbind. Zice că o mistuie un foc, bea şi strigă la nişte căţelandri care-i rod mărutaiele. îmi cere ceai de coada-şoricelului. '— Trăiţi în întuneric, spuse Bică sever, vă mai ţineţi de rânduieli vechi şi iată, viaţa vi-i anapoda. — Du-te, mă şi te culcă, nu mă necăji, se feri ţăranul să se tragă în deget ou unul despre care nu ştia de ce îi vine în casă şi unde vrea să ajungă. Delegatul ţinu însă struna întinsă : — Aşa sînteţi voi, ai dracului, vine omul să vă arate calea sigură, şi aimic, ca muţii în tîrg, refuzaţi avantajele colectivizării, bată-vă dumnezeu, şi le-am enumerat dragă tovarăşe Darida pe toate unsprezece, ieşi Bică din rol, dar porcul de Ştefan Clej m-a înjurat de mamă, zicînd că bagă în acel loc inclusiv raionul care m-a trimis. Bică tăcu, foarte mulţumit de cum au decurs lucrurile ; în mod firesc trebuia să urmeze comentariul lui Darida, concluzia lui formulată, punctul de vedere al unui for; Darida însă nu formulă, Darida avea mutra pocită, ca a unuia bătut la box, respiraţia întretăiată, ochi de japonez şi îşi strivea cu dosul mîinii buzele, ştergînd nişte bale iluzorii; îşi deschise gura între două asemenea ştersături şi, seuturîndu-şi ţeasta bătucită, vorbi răguşit, că din pămînt. Era vocea unui somnambul: — Cazul e grav, foarte grav şi tu, Bică, pus în faţa lui, ce-ai făcut ? — Lnam demascat. — Nu mjai înţeles ; ce-ai făcut cu bolnava ? _ •? — Ce măsuri ai luat ? — La asta nu m-am gîndit, dar am întocmit o informare pentru foruri... — Eşti un neisprăvit!, îşi pierdu calmul Darida. Era palid şi ochii lui cenuşii căpătaseră o strălucire de febră. Vorbi din nou, articulînd sunete foarte joase, nişte şoapte baritonale : — Femeia aceea trebuie să primească ajutor medical; vei lua măsuri chiar în noaptea asta. — Eu mă ocup cu schimbul dintre oraş şi sat, tresări Bică, cu alianţa. ■— Şi asta e tot alianţă, preciza primul secretar. A lucra cu ţăranii nu înseamnă doar a le da maşini cîeălău, conferinţe duminicale şi cîte un program chior de naiba ştie care fanfară; înseamnă şi un pic de grijă pentru un caz ca acesta, înseamnă grijă în general, muncă răbdătoare asupra acelui lucru gingaş care se chiamă conştiinţă, altfel transformarea noastră nu valorează niimic. Clar, tovarăşe Bică ? Şi-acum ridică-te din fotoliu, am terminat. Dimineaţa mă informezi cum ai reparat această situaţie în care, fără să te fi rugat cineva, te-ai vîrît ou bocancii. Pavel Bică purta o încălţăminte uşoară; mirat, îşi mişcă degetele picioarelor, neînţelegînd de ce pantofii lui au fost numiţi de Darida bocanci. Nu-1 corectă, voi mai degrabă să constate că4 aproape imposibil de ajuns în Valea Răii la ceasul acela de noapte, că n^are mijloace, şi că, în generai, 55 el are o hernie de disc, stare mai delicată, incompatibilă cu hamali cui, cu munca în asalt, cu... Dar renunţă, era zăpăcit. înainte de a părăsi odaia, luă din cuier pălăria de pai a lui Darida. Reveni s-o pună la iac, nu nimeri însă braţul cuierului şi o scăpă în lada cu lemne. — Pălăria, se scuză el, apoi se vîrî cu capul în ladă. O scutură de rumeguş, o puse în cap, zise „noroc" şi ieşi. „Are sisilică la cap", gîndi cu tristeţe Darida şi îşi dădu seama că celălalt este un neajutorat, nu va rezolva niciodată nimic şi în nici un fel. Puse mîna pe telefon şi spuse aceste cuvinte : — Tovarăşul care iese acum va pleca numaideoît ou avionul sanitar în Valea Răii; să-4 însoţească doctoriţa Vlad. Avionul sanitar putu să decoleze abia în zori, la cinci, iar doctoriţa, Vlad era o fetişcană de douăzeci şi ceva de ani, mică, brunetă şi foarte zgribulită. Prin capota de celuloid care îi acoperea, cerul evolua de la mov la gri, în orice caz avea o culoare bolnavă, iar dedesubt, împrăştia sub formele clare ale fuselajului c'asele, arborii, drumeagurile înguste de ţară, pogoanele nesudate încă, fîntmile cu cumpene, toate acestea goneau undeva, îndărăt şi, antrenate într-un joc rotitor, se fixau în ţesătura unui covor-romînese care se derula mereu. — E mama dumitale ?, întrebă doctoriţa Vlad, aplecată mult spre omul, care o însoţea. — Da, desigur, se ivi prostia din gura lui Bică, după care îl cuprinse-o ciudă tardivă, un soi de silă pentru fiinţa lui bîjbîită, plină de complicaţii. „Sînt un mic burghez împuţit", îşi puse el diagnosticul şi pentru că. scaunul în care se afla era alonjabiJl, îi coborî spătarul încet; palmele mari de măcelar, le fixă deasupra capului, pe chelia cu pistrui şi privi intensa: strălucire a luceafărului de ziuă. Nu suportă statul la orizontală, stomacul, său începu să facă gimnastică şi se ridică în capul oaselor urgent; îşi lăsă. fruntea pe foaia* răcoroasă de plexiglas, crezu că va voma, dar se autosugestiona, atenţia îi fu captată de îngrămădirea aceea de lucruri şi forme,, care se numea sol. — A avut mulţi copii ? vorbi iar doctoriţa Vlad. — Cine ? — Mama dumitale. — Io^s din flori, mugi Bică şi dîndu-şi seama că informaţia ar putea deruta, adăugă : Pe bolnavă o cheamă Leontina, mi-ar putea fi mamă maşteră, dar nu-mi e, şi arboră un zâmbet sinistru; (mie îmi place să glumesc», hă, hă, îmi plac glumele... „Idiosincrazie galopantă", îl cataloga fata şi în aceeaşi clipă se modifică şi relaţia în care se găseau cei doi; el nu mai era partener de călătorie, era pacient. Prezenţa şi mediul favorabil maladiei sale, particularităţi pe-care le indica literatura de specialitate : tip sangvin, încheieturi îngroşate, obezitate, gută. Norocul acestui om era că porcăriile susamintite se fixaseră pe un corp de o robusteţă de fier. — Nu simţi dureri aici, întrebă fata profesional şi-i puse mîna la cerebel. Sjar putea să ai ameţeli. —■ Eu n-am fost bolnav, medicina mi-e necunoscută, eu mănânc, mărturisi, el rîzînd bălos şi pentru că avea o gură urîtă (dinţi măcinaţi, ruginiţi 56 de tutun) iar.fata de lingă el era ca o păpuşă de porţelan, îşi puse mîna la gură cu delicateţă. Doctoriţa Vlad simţi că are nevoie de trusă, o deschise şi scoase de acolo o sticluţă cu alcool, pe care o mirosi lung. „E însărcinată" gîndi Bică expert şi o înveli pe fată cu halatul sanitar aflat acolo fără întrebuinţare; fata făcu din cap că nu şi Bică nu insistă, reţinu pentru sine halatul, zise „permiteţi" ? după care îl îmbrăcă. — Arăţi ca un doctor adevărat, îl lăudă fata mimînd o bună dispoziţie anemică. „Io-s cu alianţa" avu Bică gata răspunsul dar se ivi soarele pe neaşteptate şi omul acela cioplit grosolan o se înspre el; avionul sanitar trecu prin nişte nori alburii care se zdrenţuiau uşor, fapt care mări interesul lui Bică pentru ceea ce se întîmpla în cer. Stătu încordat pînă îl durură luminile ochilor, iar zgomotul avionului îi obosi creierii. îl cuprinse un frig plăcut şi o stare de reculegere, în timp ce norii aceia lăptoşi se destrămau la cea mai mică atingere. Adormi iPavel Bică, zbura cu un AVIASAN raional şi visa. Se făcea eă-i uşor şi zboară pe deasupra pămîntului cu braţele larg desfăcute, aşa cum îşi dorise în copilărie. Cerul e împodobit ou halate albe, în timp ce doi căţelandri urîţi şi suri se ţin pe urmele lui; pîndesc momentul cînd să-1 îmbuce, să4 scoată măruntaiele. Iar vîntul suflă pe sus şi umflă halatele ca pe nişte pînze de corabie, însă el nu-i marinar, e pantofar, face bocanci grei de teren şi dă în cîini cu scaunul cu trei picioare ; ba nu, e pălărier, face pălării de pai, ie vinde ieftin prin tîrguri, să aibă lumea pălării, pălării... — Unde aterizăm,? îl trezi pilotul, dîndu-i un ghiont. — Depăşim Someşul... sălcii — ... Valea Răii pe dreapta... aici se ară tîrziu... miriştea e cea mai bună soluţie, indică el poziţia incoherent, dar sub impulsul unor reflexe logice, făeînd un efort de voinţă, ca să evadeze din somn. . Avionul liliputan se roti de cîteva ori (senzaţia era de vals, că plana), căutîrid un unghi şi un sol favorabil. Bică aţipi iar, îmbrăţişat de un somn scurt, de numai cîteva minute, timp destul să mai vadă cerul împodobit cu halate. Capitolul XVI După trei săptămîni, într-o joi, Ştefan Clej din Valea Răii veni la muierea lui la spital, îi dădu legăturica de pînză cu de-ăle mâncării, ulcica de lut cu supă de pasăre şi îi spuse oarecum îngrijorat, grăbit: —■ Trebuie să te faci sănătoasă urgent. Voi veni să te iau cu căruţa, tot am o treabă la raion... Femeia nu ştiu ce grabă-i aceasta şi nici nu ghici ce înţelege el prin a avea treabă la raion. Nu dădu faptului importanţă, se mulţumi să laude mmeatrea : — N-am mîncat demult supă de cocoş. El se grăbi să-i facă plăcere : — E bună supa de. cocoş, chiar foarte bună, spuse .şi i se uită în lingură, doar cu bulbii ochilor, nu şi cu privirile.; în rest era cu desăvîrşire absent. 57 Femeia mîncă ţinînd oala de lut pe genunchi, atentă totodată la Clej care pălăvrăgea acum. — Are carnea dulce, ducă-1 gaia, pentru că n-a fost bătrîn, trecea gardul să calce găinile vecinului. Rău îmi pare că nu i-am cerut taxă acelui vecin ha, ha ; ce spui, să-i fi cerut taxă, nu ? Ea zîmbi alb, nu de hazul spuselor, ci la gîndul năstruşnic că Clej se ■ocupă de nimicuri. îşi coborî pleoapele a somn subit, a sfârşeală, şi pentru că bărbatul ei se găsea foarte aproape, îşi sprijini creştetul pe pieptul acestuia, apăsîndu-1 uşor, pînă simţi osul sternului tare ca un scut. Clej o îmbrăţişa ca pe o vietate mică şi o mîngîie pe păr, cu drag, însă nedelicat .şi fără tandreţe, că mîna lui era din topor, prea puţin aptă pentru gest nuanţat şi felin, iar părul Leontinei, bolnav şi el, abia putea fi atins, durea la rădăcină. Femeia proaspăt ridicată din moarte, era ameţită de pulsaţia vieţii, iar gesturile lui Clej îi făceau bine, o molipseau cu ceva tonic, vital, fapt pentru care ea se cuibări în aceste gesturi, se tăvăli în ele cu neruşinată plăcere şi le îmbrăcă avidă, pe trup, pe carnea ei cu miresme, gest cu gest, ca pe nişte bluze pe care le-ar fi dorit mult. Leontina îl cuprinse pe bărbat de mijloc, să-1 frîngă, însă nu-1 clinti ; îşi refăcu puterile stîrnite eăţărîndu-se, mîţă, strîns lipită de pieptarul lui aspru, mirosind a nutreţ, prin care îi auzi zgomotul bogat al sîngelui şi zise admirativ; — Eşti sănătos şi puternic. în Clej reapăru graba şi nerăbdarea de adineaori, povesti veşti de acasă şi ea îl urmări greu, nu pentru că mintea lui ar fi fost prea sclipitoare, în stare să zburde sărind de la un lucru la altul; nu. — Lia-i bine, iar drumul de asfalt a înaintat pînă la şcoală; cum de nu ţi-am adus murături ? Mi^am luat cizmele, că bocancii mi-s glodoşi de prea multul umblet cu tăvălugul prin Poiana Vulpii. „Ce fel de tăvălug ?", se opri mintea ei. „Şi de ce în Poiana Vulpii ? Ce «ă caute el acolo ?" Lui Clej nu i se părea de fel că ar fi spus o prostie, continuă: — Ţărîna aceea se macină ca o cenuşă, loc bun de ierburi medicinale, care se plătesc cu bani grei. Vine funcţionarul băncii la tine: „— Ce nu trimiţi delegatul să încaseze sumele din cont ?" ia el la rost. „— La cît se ridică?" te informezi. „— Suta de mii", zice curierul. „— Mai ţine banii o zi, două, că plantăm livezi şi n-avem timp de bancă, îl linişteşti. Găsim noi «ocazie să trimitem pe careva să pună iscălitura..." Mai ia, femeie, friptură de cocoş, să te pui pe picioare... Derutată, ea nu izbuti să se integreze în istoriile bărbatului ei, mintea i se opaciza şi se trezi că nu pricepe esenţialul. Ce ierburi medicinale şi de unde livezi ? Funcţionarul acela de bancă e un prostănac dacă vine în Valea Răii, la Clej, pentru că sutele de mii figurează doar în ziare, iar iscălitura .unui oarecare nu valorează nimic. Friptura de cocoş deveni fadă, ca prin farmec, adică Leontina pierdu gustul acelei fripturi cu pesmet de secară şi ou, nu-i sezisă frăgezimea şi avu impresia clară că mestecă fîn. — N-aţi păţit ceva, nu te doare nimica ? se interesă ea docil, dornică de clarificări; era viciată de buimăceala din care nu putea evada. — Să ieşim în curte, la soare, o chemă Clej. — N-am vlagă, mă plimbă sora cu căruciorul. r m • — Taci, că nu eşti oloagă, o certă el şi o luă în braţe, ca pe o păpuşă mare. N-ayea pe ea cămaşa modelată cu acul, avea un capot ieftin, îmbibat de cloroform şi apă oxigenată, prea înflorat şi prea ţipător; Ştefan adună faldurile acelui capot şi le vîrî între pulpele femeii, să le ţină aşa, iar părul, pe care ea îl avea liber şi în care se puteau încurca, fu azvârlit pe piept, ca un fuior de in în evantai. — Nu mi-ai luat papucii, îi aminti ea pe cînd coborau scările. Ar fi însemnat să facă drumul întors cu ea în braţe, să urce două etaje, ceea ce- Clej nu făcu, zări omul cu banderolă şi chipiu de postav cu litera P, iniţiala profesiunii. — Fii bun, ceru Clej şi puse femeia în braţele portarului. — Ce să fac ou ea ? întrebă acesta. Ţăranul fugi după papuci, sărind cîte două trepte, şi nu4 auzi. întors, îi puse femeii încălţămintea de spital şi mulţumi: — Să fii sănătos ; cam ce leafă ai ? Ei, da, la anii dumitale... Măi, Ţundrea, ia dă-i tovarăşului portar o pălărie de mere, strigă Clej în stradă, prin gardul de fier. Leontina recunoscu în Ţundrea pe delegatul întreprinderii Fructexport, un achizitor. Nu înţelese ce-i apropia pe cei doi care, în mod clar, erau veniţi împreună. Ţundrea sări din căruţă şi-i oferi portarului mere domneşti. — Am adus cinci cară, pe bază de contract, explică Clej soţiei şi, purtînd-o de subsuori, o învăţă să umble. — Aşa, curajoasă, parcă ai călca pe ouţe, hai, hai. — Ce mere vinzi tu ? se nedumeri Leontina oprită locului. — Merele satului, afirmă Clej, absorbit de noua lui îndeletnicire. „S-Buda, un responsabil de cadre atemporal, ruginit, purtând fizionomie ştaif, masca aceea de grav social, adică figura acrită a unuia care suferă de constipaţie. Funcţiona la sfatul popular ăl raionului şi purta în buzunar nişte chei yale cu care ţinea la safe 73 de dosare personale, minus cele ocazionale, care intră şi ies, au regim provizoriu, de trecere, poposesc cîteva zile, timp în care Buda le consultă filă cu filă, ca un botanist aplecat cu penseta peste un ierbar rar; astfel, el le promovează ori le clasează. Acordând ideii de vigilenţă un. înţeles nedorit, el îşi pierduse ceea ce s-ar fi putut chema pura şi nobila şi neistovita încredere în semeni; se obişnui să fie un bănuitor de profesie şi vedea foarte uşor în cineva un duşman. Avea adesea acest Buda strania senzaţie că e un magazioner de monstruozităţi, că el ţine în safeuri numeroase lighioane, şerpi, lilieci, molii, muşte ţeţe, viermuşi, ouă vii de lăcustă, un viespar care trăieşte, palpită şi mişună pirin dosarele acelea groase, numerotate de la A la Zet şi legate în panglicuţe violet, culoarea bănuielii. Nu o dată se întreba dacă n-ar trebui să-şi lipească urechea de cotoarele lătăreţe ale acelor dosare de carton, spre a prinde zgomotul vieţii secrete închise acolo. Nu realiza gestul dintr-o falsă pudoare, dintr-un respect tembel faţă de propria lui persoană, pentru că starea de luciditate nu-i era proprie acestui Buda de la Sfatul popular al raionului. Din asemenea pricini ori altele particulare şi de amănunt, oamenii intrau la Buda jenaţi, ca cei ce presimt că-i va apuca diareea. 60 — Unde-ai fost, mă ? — Am fost la budă. Birocratul contemporan e un specimen social foarte periculos şi abil, ar fi putut cugeta Ştefan Clej în acea clipă de bruscă depresiune morală, în stare să producă exagerări, dar nu şi contrafaceri şi falsuri. Birocratul acela, lucru vizibil, nu părăseşte scena uşor, se adaptează asemenea unui „hopa mitică" modern,- e ca pecinginea pe un trup sănătos, ori mai exact ca planta aceea turtită, ţepoasă, supranumită rîia deşertului, fixată pe sol asemeni unei căpuşe ; uraganele trec pe deasupra, stîrnesc nisipurile, le răsucesc, le fac suluri şi pîlnii, le toacă, le pisează, le cern, jucîndu-le între cer şi pămîrit, pe verticală, dar alunecă mai departe, cheltuind puteri colosale spre a smulge diabolicul mărăcine, care are facultatea de a se piti la pămînt — în asta constă forţa şi geniul său — de a se face mic, lat, îngust, cenuşiu, banal, aproape inexistent, după împrejurări. Nefiind un ins elaborat, predispus meditaţiilor şi necunoscînd amănuntele vieţii acestui omTmărăcine, Clej nu avu secreta plăcere de a face studii sociale, ori de a construi filipice contra lui Buda, ca tip. Fiind o existenţă dinamică, activă, îl înfruntă într-o ciocnire directă, la scara unu pe unu, aşa cum se întîmpiă în viaţă, fiindu-i superior în toate privinţele. — Ţi-am găsit o muscă-n dosar, îi puse în vedere Buda. — Muştele sînt felurite. — Cînd vorbeşti cu mine să taci, îşi îmbrăcă autoritatea şeful de cadre. Ai o muscă şi gata, nu ţi-o şterge nici Isus Hristos. Clej gîndi atunci că va urca pe pereţi, ori ceva apropiat, începu să i se zbată o pleoapă, stînga, parcă ar fi avut o scamă înlăuntru şi albuşul ochiului i se făcu roşcat, pleoapa i se închise puţin, în vreme ce urechile-i melancolice zvîeniră, iar nasul, în genere trist, se trezi la viaţă, pălind mai întîi, apoi năvăli în el sîngele şi-d înegri. — Tu n-auzi că muştele sînt felurite ? întrebă Clej cam prea tare, şi funcţionarul se adună în el ca un burduf de armonică, însă urmărindu-1 pe celălalt cu o curiozitate vie. — îi găseşti cuiva o muscă în dosar, mă rog frumos — muscă ! urmă Clej mai domol. Dar nu sări ca nătărăul; musca poate fi de o mie de feluri, una care trage la stîrv şi pute, alta care trage la dulceaţă, în sfârşit, poate fi otrăvitoare, muscă verde, şi dintr-o dată se schimbă situaţia, ori pur şi simplu poate fi o muscă bleaga, de toate zilele, cum că ai fluierat în biserică, ori te-ai culcat cu o damă. Hai să vedem întîi şi întîi ce fel de muscă e, nu ieşi cu dînsa în piaţă, ca prostul. Ei, ce fel de muscă are tovarăşul Clej ? se pune întrebarea. Tu răspunzi, să zicem : Tovarăşul Clej înjură Partidul. Chestie deloc simplă, încît revine întrebarea : în ce fel înjură Partidul tovarăşul Clej şi de ce ? Iată că nu mai poţi răspunde ca papagalul. Aproape, ce fel de muscă am eu, mă, ca să nu rămînem la presupuneri ? — Eşti fost chiabur, replică Buda. — Ce înseamnă cuvîntul fost, că trebuie să fii la curent ? fu izbit Clej de o nouă nelămurire. —■ Denumeşte un trecut murdar, compromis, detaila Buda, adică, fost, o expresie consacrată. — Atunci să nu mi-o aplici, că nu se potriveşte. Ce te faci dacă ai de urmărit, să zicem, linia vieţii cuiva — că doar asta ţi-i meseria ! — să 61 mergi pe acea linie, răbdător, delicat, cu simţ de răspundere, adică să studiezi un proces, cu dedesubturile, încîlcişurile şi cauzele adinei care îl modifică într-una. Ce te faci, mă, muceo ? în ce mă priveşte, sînt într-adevăr un fost, un chiabur inventat; salutare. Obosise şi de aceea ieşi; cât timp făcu drumul întors, la Valea Răii, îl copleşi un fel de zădărnicie, proprie firilor închise. Deşi n-ar fi trebuit, el îşi pierdu respectul pentru sine şi simţi cum, treptat, se răceşte faţă de gospodăria colectivă. Din nimic, i se păru că el este un colectivist foarte caraghios, că ar trebui să intre în pămînt de ruşine. Nu intră în nici un pămînt, intră lucrător la o carieră de piatră, apoi la şosele şi drumuri, iar în cele din urmă, la vararia aceea de ţară; era muncitor cu ziua, un flotant, denumire mizerabilă pentru cineva care trăieşte într-un regim socialist. Dură asta pînă într-o seară lucidă, plină de aspiraţii, cînd Clej veni cu gîndul să^şi găsească familia acasă, pe nevastă şi fiică, dar întâmplarea nu-1 favoriza, cele două tocmai plecaseră să se scalde în Someş ; flotantul ]e căută şi pe cine cum întîlnea, trimitea vorbă ca muierea şi fiica, oriunde s-ar afla, să vină acasă urgent, pentru că se vor muta din satul acela, chestie de zile. Miion Radu Paraschivescw Echinox Te-am aşteptat atent. Ştiam că vii Ghicită printre nopţi şi galaxii. Al meu ţi-e trupul răsunînd în mine Ca o vioară-n pieptul cui o cîntă, Lumina scapă ca să ne îmbine Iar vîntul ca ,pe plante ne-nveşmîntă Şi-alungă dintre noi singurătăţi. Scheletul ni-i acelaşi, împărţit Părelnic, între două entităţi. A fost o clipă-n care ne-am simţit Chemările suind către izvoare Ce azi sînt fluviu unic şi unit. Tu, gurii mele gură-i eşti, şi boare, Cu ochii mei vezi cerul de cicoare Iar palmele-şi au locul pregătit Din vreme : ale tale pe-al meu umăr, A mea, căuş pe sînul tău rotund, Cealaltă-ncinge coapsele domoale. Cu tine-ncep şi isprăvesc să număr. In părul tău ca-n unde mă scufund, Sîntem topiţi aceloraşi metale Iar cînd ne-atingem în îmbrăţişare Acelaşi sunet naştem amîndoi. Venim din depărtări ce-au fost egale : Acum înfrînte se-ntîlnesc în noi Şi lor le proiectăm aceeaşi zare. Ne sîntem, unul altuia altoi, Aceeaşi veghe ne-a sporit apoi Unind acelaşi lut şi-acelaşi cer în două mlădiate verticale. Nici zîmbet nici cuvînt avem stingher : Tu visu-mi spui iar eu tristeţii tale 63 Zlmbesc şi-i rîd : ne-au împărţit vecii Dar astăzi, cer, pămînt, şi foc, şi apă Sînt ale unei vaste-mpărăţii Unice. De aceea spre zenit Cînd tu priveşti, privirea mea se-adapă La pîntecul pâmîntului rănit Pe care-l sap prin tine mai departe Şi un vulcan ne zguduie nainte De-a ne lua zborul dintre lucruri moarte Spre-un tînăr astru care ne presimte. Variaţiuni pe aceeaşi temă Zăvozii lui Nastratin (I) Un paşă care-avuse îmbelşugat destin Drept logofăt şi-l luase pe Hogea Nastratin. Zăvozi la curte-acesta îi puse, de nădejde, Ca să-i păzească paşei avutul de primejde. Cînd, într-o bună zi, s-a întîmplat să vie Chiar pe nepusă masă, paşaua la moşie, Ce vede cîinii-n zgardă lătrînd cu gură mare, Şi îi făcu lui Hogea această întrebare : — Cum, zice el, păi astfel îmi vezi tu de moşie, Dulăi atît de harnici, ce-s gata să sfîşie Un bou, îi ţii în zgardă în loc să-i laşi prin curte Ca să alunge hoţii ce au picere scurte ? Iar Nastratin îi spune : — Zăvodul bun, stăpîne, Se ţine-n lanţ, că altfel, de-l laşi de capul lui, Se-apucă de-o răzneşte şi umblă tot haihui, Ba nici în bătătură să ţi-l mai ţii nu poţi; Se moleşeşte capiu, nu se mai dă la hoţi Şi-n loc să ai de pază, cum trebuie, dulăi, Ajung pînă la urmă doar javre şi potăi: Se gudură tot timpul, cerşesc şi-şi pierd din vlagă, De-i chiu şi vai atuncea de bieţi urmaşii tăi Că din agoniseală nimica n-au să-aleagă. Zăvodu-i paznic bun doar cui îl leagă. Zăvozii lui Nastratin (II) Un paşă ce-avea multe hectare cu pontat Pe Nastratin al nostru şi-l luase logofăt. Zavozi la curte-acesta îi puse, de nădejde, Ca să-i păzească paşei avutul de pnmejde. Cînd, într-o bună zi s-a întîmplat să vie Chiar pe nepusă masă, paşaua la moşie. Zăvozii nestiindu-l, s-au repezit la el •Să-l sfîşie, crezîndu-l că e vr'un hoţ mişel. Noroc că logofătul ieşi numa-n cămaşa De-a dat în clini, că altfel mi ţi-l mîncau pe paşa. — Hei, zice ăsta, apoi aşa-mi vezi de moşie, Că pui dulăi ca lupii, ce stau să mă sfîşie 7 S-au repezit turbaţii la barba mea deadreptul, Nici nu mă ling pe poale şi nici nu-mi dau respectul !.. Iar Nastratin răspunde: — Zăvodul bun şi harnic E aprig, prea-mârite, nu slugarnic ! — Ba, zice paşa, cată să pui altfel de cîni Ca să se dea la alţii, dar nu şi la stăpîni Iar pe-ăstilalţi prea aprigi în lanţ sa-i legi, fa bine, Că-au sfîşiat aproape giubeaua de pe mine . — Păi, spune logofătul, de pui numai potăi, E chiu şi vai, stăpîne, de bieţi urmaşii tăi Că din agoniseală nimica n-au să-aleaga. Zăvodu-i paznic bun doar cui nu-l leagă. Gheorghe Tomozei Culorile secrete Alb al nopţii de an nou în care, imperceptibil, toate clopotele se zbat în turla cu grinzi de gheaţă a unei singure secunde si verde-al clipei cumpănă „;„uhn ' în care avem vîrsta zăpezii, a crengilor de brad şi a vinului. Ros» al soarelui coborînd în carnea cireşelor . 5Z şirelor vacanţei, desenate pe buze cu văratica stoniac*. galben al griului tînăr, violet al catargelor mării şi albastru-al amiezii de vară ; culorile toate pîlpîie în cupa surîsului... 65 5 _ Viaţa Romînească Dar mai e o culoare, caldă oglindă a emoţiilor, culoarea unică, tulburătoare, secretă, a fiecăruia dintre noi, pe tare o vom purta spre a ne recunoaşte prin spaţii şi o vom risipi în pulberi cosmice. Fie să nu moară o dată cu trupurile noastre culorile nemaivăzute, să ne continuie în alte lumi fiinţa, să săgeteze văzduhurile în ţăndări lucii * şi să se caute cu setea şi disperarea pămîntenelor nopţi cu iubire, să se tînguie, palide şi să se redescopere apoi fierbinţi, omeneşti, definitive! Rîmnicul-Vîlcii C-un sac de terfeloage şi toamnă, Anton Pann bucoavnele viclene-şi purta prin iarmaroace şi-a cunoscut oraşul în miezul unui an îmbelşugat de ploaie, cu vin şi dobitoace Călătorind spre nucii îmbătrînitei Cozii sub bolţile veciei îşi risipi firescul rostind cu jale, cîntec cu busuioc şi bozii în miezul unui secol amar, Alecsandrescu. Ultimul bard, ori poate întîiul ce-a trecut oglinzile tăcerii să-nvie sub învoitul acoperiş de ramuri al codrilor de lut şi-a liniştii stăpînc peste oraş, e Oltul. ...In aerul ca griul văratic strîns în piuă, cu schimbătoare chipuri, lumina s-a răsfrînt. Cînd într-un strop al apei cu peşti se face ziuă. In altul parcă se-nnoptează blînd... Moldova de podgorii — reportaj — de Paul Anghel După codri, după bogăţiile subsolului, după marile industrii care le corespund, după monumentele de artă, va trebui să ne oprim şi în podgorii, nu pentru a întregi o enumerare ci pentru faptul bine întemeiat că podgoria — viticultura — reprezintă un important capitol de viaţă moldavă. Am putea zice chiar că viticultura reprezintă aici mai mult decît un compartiment al vieţii, o îndeletnicire, de vreme ce produsul ei — ca şi în Franţa — dă o anume culoare obrazului, stimulează cheful de a trăi, îşi prelungeşte prezenţa peste tot, parfumînd nu arare pînă şi paginile de literatură. Moldovenii nu sînt băutori de alcooluri tari. Deşi pămîntul lor e aşezat mai la nord, spre sfîrşitul latitudinei vinurilor, ei se dovedesc nişte meridionali. Ei preferă nu ameţeala violentă ci aroma, nu beţia ci chieful. Vinul înlesneşte un unghi mai colorat asupra lumii şi e recomandabil, zice moldoveanul, ca băutura să nu întunece privirea, să n-o tulbure, (('să-jţi bei minţile !), potenţînd doar percepţia lucrurilor, scurtînd drumul către înţelesuri şi, în cazurile cele mai fericite, favorizînd elevaţia. Omul care nu cugetă atunci cînd gustă din pahar, nu cugetă niciodată şi înseamnă deci că zvîrle paharul cu preţiosul nectar în deşert. Cugetarea fiind pe aici o instituţie veche, la fel de veche pare a fi şi instituţia corolară. Cupele, zice-se, n-au fost niciodată zvîrlite în deşert, — au fost mereu deşertate, dar cu înţelepciune ! Drept care. pretinde tot legenda, Buerebista, prigonitorul viilor şi băutorilor a dat dispensă pentru cultivarea perpetuă a viţei, numai acestor daci de la nord. Dintr-un asemenea unghi privite lucrurile, nu mai poţi într-adevăr să socoteşti vinul — vin şi podgoria — podgorie. Intrînd pe aici, pe această poartă îmbietoare de străveche cramă, se deschid alte porţi succesive spre meditaţie, filozofie, muzică, dans, vers, iar din boltă în boltă şi de sub bolţi spre alte bolţi, mai în adînc, poţi rătăci cu 67 desăvârşire firul ce reconstituie şi pe această cale Moldova, rămînînd prizonier în subterana cu butoaie, fără a mai nădăjdui să vezi vreodată lumina. Să te fereşti de aşa ceva ! Este capcana în care se prinde mai ales un străin de loc, oaspetele, iar această capcană dulce vădeşte perfidia unui joc de-a omul, acesta fiind .silit să-şi developeze singur clişeul, nu în sânge, ci în plăcere. Trebuie deci să găseşti, şi pentru acest capitol, măsurile moldovene — nu ocaua, cofa, vadra,' sau antalul, —■ ci măsurile de ritual, cu tot aparatul ce se include chefului, în care intră filozofia, gastronomia, civilităţile moldovene. Viticultura e foarte veche. Primele ştiri despre cultura viţei de vie pe aici ţin de primele ştiri scrise despre Moldova şi moldoveni. 'Nişte documente probează că Odobeştii ar fi existat ca localitate încă de la anul 1306, deci cu mult înaintea Descălecării. Alţii pretind că numele acestui centru viticol faimos, vine de la Vraricea Odoabă, unul dintre fiii Vrîncioaiei, dăruit de Ştefan Voievod cu „moşie" pentru vitejia lui. S-a dedus, de către alţii, şi o etimologie turcească a numelui — „Oda-beş" — „cinci case", ceea ce înseamnă că bazinul viticol, împotriva prescripţiilor Coranului, i-ar fi interesat chiar 'şi pe otomani. Cetatea Crăciuna se afla pe aici, pe aproape. Numele „Cetăţuia"dat unei ridicaturi de pe culmea Şarba, stă mărturie că viile au intrat în strategia războaielor vechi, fiind apărate de moldoveni şi râvnite de străini ca pe un bun de ordin suprem. în listele de mărfuri ale vechilor domni vinul este, de altfel, un articol important al exportului moldovenesc. Ştefan înnobilează cultura viţei, creînd un nou centru, mai aproape de Curte, la Cotnari, aducînd viţă mediteraniană_ şi viticultori de prestigiu din centrele europene. Dacă aurarii saşi de la Braşov sau Bistriţa vin la Suceava să-1 înveţe pe moldovean a şlefui pocale, călugări franciscani se opresc la Hîrlău învăţîndu-i pe aceiaşi moldoveni să prepare cu rafinament licoarea nobilă. Faima vinului creşte, preţul iui urcă, taberele cu antale trec peste munţi în Ardeal, străbat, căi pînă la Cracovia, sau Kiev, şi chiar mai departe, pînă în Crimeea. Mulţi călători străini fac aici popas. Ei nu omit decît prea arare ori să noteze printre laudele ce le dau acestui pămînt mulţimea viilor şi calitatea vinurilor. Episcopul Bandini, uimit de fertilitatea pămîntului („Numai să tai pămîntul cu plugul, şi dă grîu sau orice altă sămînţă din belşug"...), spune că şi viile trebuie săpate aici doar o dată pe an, iar cele care sînt legate pe pari la trei-patru ani o dată. Laudă vinul de Cotnari, cel de Huşi, cel de Faraoani, lîngă Roman, cum şi Vinurile din ţinutul Bacăului, deci cele de Panciu sau Odobeşti. Jean Louis Carra, la sfârşitul veacului următor, scria : „Viţa de vie es!c o cultură foarte importantă şi pentru comerţ în această ţară. Aici vinurile sînt uşoare şi limpezi, cu un giist agreabil şi de bună calitate. Vinurile de la Odobeşti, din Moldova, ca şi vinurile de la Piatra, din Vaîahia sînt' cele mai bune". Lista călătorilor şi oaspeţilor e lungă, s-ar putea întocmi cu ea un adevărat protocol pe decenii şi veacuri, alăturând — pentru culoare1 o altă listă, adiacenta,'-eu soiuri de vinuri şi cu localităţi viticole. Jariştea, VîrteşCoi, Odobeşti/ Coteşti, Panciu; Ţifeşti, Păuneşti, Rugineşti,- Suraia, Nicoreşti şi multe altele sînt ) nume fiecare cu o rezonanţă aparte pentru urechea moldoveanului, evocînd la simpla rostire o anume culoare şi o anume aromă. Aceste culori şi arome s-au impus şi aiurea. Vîrteşcoiul, Suraia, Raneiu, sau Rugina, Nicoreştii, Odobeştii sau Cotnarii, nume bolovănoase sau mătăsoase, s-au unit cu nume exotice ca Montpellier, Eirfurth, Freiburg, Lyubliana, prin gravarea dor în aur şi argint la marile concursuri internaţionale de azi. Vechile răspîntii internaţionale unde era cercetat vinul moldovenesc au sporit cu noi răspîntii, Moldova însăşi fiind o răspântie de drumuri ale vinurilor, iar la răspîntii, ca instituţie de faimă, se află hanul. Ca să ne orientăm mai bine în multitudinea de cărări ce duc spre soiuri de licoare sau spre podgorii, cade-se deci a ne opri mai întîi la un han. „ÎNTR-O TOAMNĂ AURIE AM AUZIT MULTE POVEŞTI LA HANU-ANCUŢEI" Mihail Sadoveanu Maşina zboară pe pîrtia de beton, urmând din nou spre nord drumul Şiretului, fiindcă hanul se află acolo, la răspântia între două tărîmuri — cel de fapt îşi cel de vis —, între Ţara de Sus şi Ţara de Jos, între istorie şi legendă. Zburăm spre 'HanuiAncuţei, prin fumul industrial de pe valea Şiretului. Dar unde să fi aflat un mai bun loc de popas ? „Porţile — ni se spune — stăteau, deschise ca la Domnie. Şi prin ele, în zilele line de toamnă, puteai vedea valea Moldovei cît bătea ochiul, şi pîclele munţilor pe păduri de brad, pînă la Ceahlău şi Hălăuca. Iar după ce se scufunda soarele înspre tărâmul celălalt şi toate ale depărtării se ştergeau şi luceau în tainice neguri, — focurile luminau zidurile de piatră, gurile negre ale uşilor şi ferestrelor zăbrălite. Contenea cîte un răstimp viersul lăutarilor şi porneau poveştile..." Se montează din loc în loc, pe coclauri, stâlpi de înaltă tensiune. Par stîlpi de fântâni, — ne gîndirn la vechile cumpene de fîntîni din zări dezolante, de care atîrnau ca greutăţi cranii de cal, — iar la înălţimea cumpene-lor de odinioară sînt suite acum, pe stâlpii electrici, talgerele albe de porţelan. într-un loc, pe marginea şoselei, operatorul care monta eleganta văsărie tocmai sus, în înălţime, a .scăpat din mină un teanc ce s-a făcut ţăndări, deşteptînd un ecou: „Ş-atîtea oale au fărmat băutorii, de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la tîrg, la Roman ..." Zburăm spre HanuiAncuţei şi tot ce se petrece pe parcurs trezeşte o rezonanţă, învie o amintire, deşteaptă un ecou. — Se înalţă acuşi-acuşi si centrala electrică de la Bacău, spune Tică, şoferul nostru, iar nouă ni se paie că vorbeşte despre o cetate, pe care o scoate din viitor, folosind cuvinte consacrate dintr-o poveste : „Avea nişte ziduri groase de ici pînă colo, si nişte porţi ferecate cum n-am văzut în zilele mele". Camioane fug pe lingă noi, încărcate cu materiale, cu mărfuri, chiar şi cu butoaie de vin. 69 — încotro ? Nu rn-ar surprinde să aud: — La Hanu-Aneuţii. Povestea lui sună iar în urechi : „Taberele de care nu se mai istoveau. Lăutarii cîntau fără oprire. Cînd cădeau unii doborîţi de trudă şi de vin, se ridicau alţii de prin cotloane". Tică a potrivit scala aparatului de radio şi se transmite o muzică — întîmplător în rimă cu evocarea. Iar comisul Ioniţă ... Iar moş Leonte Zodierul ... Iar dumnealui conul Neculai Isac, căpitanul de mazili ... Iar meşterul Ianache Coropcarul ... Şi dumnealui Jupîn Damian, negustor de lipscanii, umblat pe sleahu-rile nemţeşti şi leşeşti ... şi moş Zaharia fmtînarul ... şi Constantin Motoc ... şi cănăreţul orb ... trec în umbe pe la fereastră, îşi spun aleanul şi păsul, gustă „vin vechiu din oală nouă", aici ... ... La Hanul Ancuţei. Ne-am oprit la han, care se află chiar la marginea şoselei de asfalt: „Ancuţa cea tînără sta în prag, rezemată de uşor; şi-o bătea soarele de toamnă pieziş, aurindu-i jumătate de obraz". Am bătut la poarta ca de cetate. Vedenia Ancuţei, cu zîmbetul ei, s-a spulberat. Hanul e pustiu şi în risipă. Se va reconstrui desigur şi el, ca toate cele vechi. 'Deocamdată stă singur şi stingher, ca un rest de navă aruncată la mal. N-au mai trecut de mult, pe aici, călători. Ultimul a fost Mihail Sadoveanu, care chiar în vara ultimului său an, a bătut din nou, la poarta veche, iar poarta s-a deschis — numai pentru el ... „în vale, aproape, sticlea Moldova printre zăvoaie, şi departe se prevedeau munţii, talazuri de cremene sub pîcle albastre". Stăm în reculegerea pe care o cer aducerea aminte şi vechimea: „Au fost vorbe care au zburat ca şi frunzele de toamnă ..." încotro să pornim ? Hanul este intact într-o carte şi le purtăm. —■ han şi carte — în noi. Putem să le ducem cu noi şi aiurea, oriunde e chef, oriunde e veselie, oriunde se toarnă vin proaspăt în cupe : „Tare mă bucur să văd chef şi voie bună în ţara Moldovei". Să pornim deci, chiar de la acest izvor de chef şi voie bună, de pe măgura Odobeştilor. Pentru drumeţul din Ţara de Sus, obişnuit cu amfiteatrul obcinelor împădurite, priveliştea dealurilor masive care coboară şi se string dinspre apus spre est, în albia Şiretului, nu pare să aducă o notă inedită. înălţimile descresc la fel, în dulce unduire, talazurile masive devin colnice şi dîmburi, iar Şiretul le mărgineşte la orizont cu dunga iui metalică. Aici în ţara viilor, te afli într-o împărăţie de albastru. Şi poate nicăieri în Moldova, acest albastru sadovenian nu e mai delicat şi mai suav, decît pe dealurile cu vii. Acolo sus spre nord, verdele pădurilor de brazi se converteşte în albastrul munţilor şi al cerului, care împrumută pînă la urmă această tonalitate mai mult ghicită întregului peisaj. E un albastru metaforic, luat parcă din zugrăveala de la Suceviţa şi Voroneţ, şi tencuit pe cer. Dar aici, în ţara vinurilor, albastrul este adevărat, este culoarea dominantă a întregului 70 tablou care se confundă prin dînsa cu cerul. Ţi se pare că cerul coboară în trepte din măgurile de la asfinţit, unde înălţimile se topesc în albastru, şi pînă în şes, în dunga de lumină a Şiretului. Acest'albastru e pregnant, metalic, la fel cu zeama chimică împroşcată pe frunzele de viţă. Şi abia toamna, înainte ca frunzele să se îngălbenească, aerul parfumat şi răscopt filtrează culoarea, convertind-o într-o nuanţă de pastel. Atunci parcă tot cerul moldovenesc se răstoarnă peste podgorii, iar acest văzduh albastru e dulce şi aromat ca mustul. Intri fără să vrei în protocolul locului, cuvîntul se catifelează, se ritmează galeş, obosit de lumină, auzi poezie : „Prietene, prietene, e toamnă — un sfert de ceas şi calul ne azvârle la via veche unde, lingă cramă, e anotimpul cald pentru şopîrle, Nu-i nimeni în hambare şi în şură. Pustiu. E-o circiumă aici. Vom cere în sticle vechi, cu lacăte la gură, puţină reverie şi tăcere. A trebuit deci să ne oprim aici. O primă sticlă, destupată la gura zăcămîntului subteran al gospodăriei de Stat Odobeşti, cu Frîncuşă. Am ales Frîncuşă, între Rlăvaia aurie şi între Băbeasca cea vîrtoasă ca sîngele, fiindcă veneam din Ţara de Sus, şi fiindcă această Frîncuşă are gust şi nume de fruct gingaş de pădure. Înainte de a sui în pădurile ele vii, trebuie să începi cu Frîncuşă, oprindu-te să-ţi capeţi răsuflu la gura zăcămîntului subteran. Arcada de piatră desparte în două lumea vinurilor ca şi Purgatoriul lui iDante, Infernul de Paradis. La deal, deasupra arcadei, urcă pădurile înmiresmate de viţă, tot mai sus, pînă pe măgura Odobeştilor sau de-a dreptul în cer; jos, prin arcadă treptele de piatră te conduc în adînc, unde duhul pădurilor de strugur geme închis în antale. în fiecare bolgie se află cîte un falnic vas cu vin. Sînt şi lacuri, în pereţi de sticlă, şi „mări" subterane. Licoarea e irînduită după tării şi arome [(ispite !), pînă la ultimul cerc din „infern". Paznicul, un tînăr Caron cu cheile la brîu, îţi toarnă un deget de Frîncuşă : E o podgorie întreagă-n cupă — ascult ca-n vremuri vechi şi cunoscute cum fierbe vinul copilandru, după cuiele puse-n cea din urmă bute. Ridicăm în lumină cupa. 0 închinăm, pentru acest pămînt, pentru oamenii lui harnici şi blajini, pentru irodul toamnelor care vor veni. Se deşteaptă, fără să ştii cînd, în oaspete, un suflet copilandru, pus pe hîrjoană. Ce-ar fi să răsturnăm tot cerul în pahar ? în cupa asta udă, Amintirea, imagini, amintiri mai false, cearcă să puiesn via veche însorirea şi sufletul cel tînăr, de la poarcă. 71 Pînă şi arcul Mnt al bolţii îşi îndulceşte căderea liniilor, desenînd acum o sprinceană de-asupra unui ochi cunoscut. Clipeşte. Din ochiul sticlei s-a prelins o lacrimă. E Frîncuşă. O sorb. Dar braţul se moleşeşte, vorba se înmoaie, ochii clipesc într-o blândeţe amăgitoare ca somnul si, de nu ştiu unde, se deşteaptă 'din crisalida ei — Amintirea ... Tii, ce fluture prefăcut şi făţarnic, parcă l-ar fi muiat toamna în tescovinele ei! îmi zboară pe sub gene, dau să-1 prind. ... îmi amintesc, îmi amintesc bine de o alta toamnă petrecută pe aici, cum şi de un necaz mai vechi al acestor pământeni vieri. Unul din ei îmi spunea cele de mai jos, ca să explice fertilitatea toamnei şi a butucului de vie : — Pedeapsa noastră, cinstite oaspete, este să n-avem apă Ne canonim aici în toate zilele anului, şi de post şi de sec, şi de trudă si de sărbătoare numai cu vinul, ... Cît vezi cu ochii, nici strop de apă. Toată apa o strânge viţa în bobitele ei. Aici omul nu găseşte apă nici să-şi fiarbă mămăliga ■ ş-am văzut bieţi sărmani siliţi, nenorociţii de ei, să-şi fiarbă biata lor udătură tot cu vin, cu vin alb. Numai iarna e apă, dar podogreanul nu-i jivină să lingă omăt, iar de necaz şi supărare tot cu vinul se îndeletniceşte. într-adevăr, ca într-un somn al fiinţei, revăd acest teritoriu pe care l-am străbătut cu pasul în atâtea rînduri, pustiu de izvoare. Tata e acolo lîngă crama veche, îl văd cum chibzuieşte cu vierul (cu fierberea din vrană la ureche) % dacă sînt semne că se schimbă cerul. Seceta prieşte viei. „în acel an de secetă, roadă ţarinei a fost puţină, în schimb s-a arătat belşug mare la viţa de vie şi veselie la hanuri". iPutna şi celelalte ape seacă cum dă primăvara. Apa devine scumpă, mai scumpă decît vinul, şi mi s-a întâmplat într-o dimineaţă, dormind în podul cu fân al unui podgorean, cînd am încercat a-mi limpezi ochii într-un butoi cu apă de ploaie, să dezlănţui fără să vreau un adevărat cutremur în toate gospodăria. — Ce faci, domnule, eşti nebun ? Acolo-i apă ! ! ! Du-te jos, în pivniţă, şi clăteşte-ţi gura cît pofteşti". Povestea spune că, pentru amăgirea setei, omului de aici i s-a lăsat numai butucul de vie. L-ar fi descoperit, zice-se un voinic urmărit de vrăjmaşi. Voinicul, chinuit de sete, s-a repezit cu buzele la ciorchini, a căpătat puteri, a bătut în război, lăsînd ca diat pentru urmaşi cultivarea acestui butuc tămăduitor. Nepoţii n-au mai cerut ploaie, nu s-au mai plîns de lipsa izvoarelor, s-au mulţumit cu darul şi au umplut toate dealurile şi coastele cu vii. Podgorii cît vezi cu ochii. Pînă şi satele «şi casele s-au pitit sub-, butucii şi frunzele de viţă. Podgorii cît vezi cu ochii... într-un singur an, luat la întâmplare, 1958, s-au produs în această regiune, care este cel mai mare bazin viticol al ţării (peste 25% din viile Romîniei) aproape 300.000 de tone de struguri, (Anul acesta, 1963, numai în podgoriile raionului Focşani, cu cele 5633 ha de vii, s-au cules peste 10.000 vagoane struguri.) Dar viile cer grijă şi osteneală mare. Fertilitatea lor trebuie bine ve-ghiată de podgorean, ele âmbătrînesc, butucii şi viţele se usucă şi mor, 72 şi nu cu mulţi ani în urmă, la naţionalizare, moştenisem mari suprafeţe cu goluri sau butuci slab roditori. Lingă marile podgorii ale foştilor moşieri, trecute mai apoi în stăpînirea poporului, se aflau viile micilor podgoreni, cîte treipatru şiruri de butuci, eăţărîndu-se pe coaste şi rîpe, despărţite cu liaturi. Cele mai multe din aceste vii erau cu viţă hibridă,direct producătoare, zaibăr şi nohan sau „moartea gîtului". Cei mai gospodăriţi cultivau cu timiditate şi viţa nobilă, ■ dar cheltuielile de îngrijire şi investiţiile pe care le pretinde o asemenea cultură făceau aceste podgorii nerentabile pentru micul proprietar. Gospodăria colectivă a deschis podgoriilor adevăratele perspective de bogăţie şi belşug. Se modifică văzând cu ochii întreaga geografie a acestui ţinut, fiindcă viile devin într-adevăr pădure, acoperind pămîntul din zare în zare cu mantia lor. In 1960 s-au pus bazele dezvoltării sectorului pepinieristic pentru extinderea plantaţiilor de vii şi completări de goluri, iar în 1961 s-a înfiinţat la Doaga, în raionul -Panciu, o .pepinieră mare, care furnizează cîte 2 milioane de butaşi de viţă altoită anual. Cele peste 80.000 hectare de vii ale Moldovei de sud, sînt numai vie compactă, în masiv, un codru în care fiecare coardă şi frunză trece prin mâna omului. Podgoriile urcă pînă sus pe dealul Şarba, aproape de cota 1001/ şi n-ar fi deloc exagerat dacă am afirma că Moldova posedă azi un Ceahlău de vii. Un Ceahlău de vii ! Un Ceahlău, pe coastele căruia, fiecare palmă de pământ a fost desfundată, săpată, plantată cu viţă de soi bun ; fiecare palmă de pămînt devenind aici un ghiveci de bogăţii. Gospodăriile colective au completat într-un singur an, peste 370.000 de goluri, care vor însemna mii şi mii de tone de struguri. La gospodăriile colective „Viaţa nouă" şi „1907" din Sârbi, la Suraia, la Jariştea, la Tifeşti şi Călimăneşti, la Vîrteşcoi, s-au înlocuit sute de hectare de vii hibride şi bătrîne, slab productive, cu plantaţii tinere de viţă aleasă. Traminerul, iRieslingul, Furmintul, Merlotul, Sauvig-nonul, Aligote-ul, sau Pinot-urile au înlocuit zaibărul, nohanul, terasa, spre o deplină desfătare a noilor colectivişti şi a oaspeţilor lor. Gospodăriile colective din podgorii au devenit multimilionare încă din primii ani de ia înfiinţarea lor. Veniturile pe un singur an la trei gospodării colective luate la întâmplare, Vîrteşcoi, iPădureni, Călimăneşti, depăşesc 20.000.000 lei. Valoarea zilei de muncă sporeşte de la an la an, casele, pivniţele, satele se umplu de belşug. Cultivând cele mai nobile viţe, aceşti vieri devin Ia rîndu-le nişte oameni cultivaţi. Pe dealul Şarba funcţionează o şcoală pentru viticultori, preconizată de altfel cu un veac în urmă de savantul progresist Ion lonescu de la Brad. Este prima şcoală de viticultură înfiinţată în ţară '(visul lui Ion lonescu de la Brad a căpătat fiinţă abia la 1900), pe lîngă care s-a creat şi o staţiune experimentală, foarte modestă pe atunci, lîn prezent, aceeaşi şcoală a căpătat extinderea cerută de nevoile marelui bazin viticol. Funcţionează acum, aici, trei şcoli: o şcoală profesională de ucenici viticoli, o şcoală tehnică pentru maiştri viticoli, o şcoală de calificare pentru viticultorii din gospodăriile colective (preşedinţi, brigadieri, şefi de echipe, etc) Podgoria staţiunii experimentale ocupă cîteva sute de hectare, aici lucrează cercetători ştiinţifici de înaltă calificare, aici se fac interesante experienţe pentru ameliorarea soiurilor şi mărirea productivităţii viţei de vie. în laboratorul, excelent dotat, de ameliorare a viţei de vie s-au obţinut hibrizi de elită, atît pe calea hibridării sexuate cit şi pe calea selecţiei. Cităm: „Aromatul de Odobeşti", un hibrid cu calităţi excepţionale, cu boaba aromată de la 73 pieliţă pînă în miez; apoi hibridul „Merlot x Băbească neagră", de mare productivitate şi cu coacere uniformă, cum şi alţi 'hibrizi de mare valoare şi înalt randament care au adus staţiunii, prin vinurile produse aici, peste 50 de medalii de aur şi argint la concursurile internaţionale. înainte de a intra în masivul de vii, — refuzând prudent ispita de a coborî spre bolgiile infernale, — sorbi ultima picătură de iFrîncuşa, aducînd încă o dată laudă viticultorului şi viticulturii moldovene. Tînărul cerber al lumii subterane pune lacătul, îi mulţumeşti, dai să pleci, dar te opreşte în loc o voce cu bubuit de tunet: — Staţi, unde plecaţi ? Te întorci cutremurat. Vocea a fost înălţată ca pe o falnică spadă de un bărbat mărunţel, vesel, plin la obraji. Este dumnealui, directorul acestui nobil aşezămînt, care nu poate suferi ideia că un oaspete ar putea atît de simplu dispare, fără a primi în prealabil toate explicaţiile şi toate probele necesare despre „problema viticolă". Tot ce urmează ţine de un mic roman al toamnei, deci al vinului, deci al gastronomiei şi rivalităţilor moldovene, un roman sadovenian, drept care îl vom secţiona în nişte capitole de miniatură, intitulîndu-le după maestru: UNDE NE 1NTÎMPINA UN VECHI VIER,k CU ŞTIINŢI SAVANTE DESPRE VIE ŞI VIN... Omul acesta mărunţel, mânuind vocea ca pe un falnic paloş, ne-a oprit deci în loc, cercetîndu-ne cu ochi încruntat. Am rămas pe loc, fascinaţi, sub puterea acestui ochi şi sub puterea celuilalt ochi — şi mai sumbru — al zăcămîntului. Dar cînd a aflat că dorim a cerceta via — ne-am exprimat această dorinţă la fel de îndârjit! — omul acesta şi-a schimbat subit înfăţişarea, văitîndu-se a nu şti să primească oaspeţi: — Aracan de mine, tovarăşi, cine ştia că chiar la noi vreţi să faceţi popas î Ochii mici şi umezi ne înduioşau să rămînem, dar glasul îndruga scuză după scuză, după un tipic demult consacrat: •—• Dacă vreţi dumneavoastră să faceţi o treabă cinstită, nu vă opriţi aici la mine, în sărăcia asta — uriaşele recipiente de beton căptuşit cu sticlă, însumând sute de vagoane de vinuri, se întindeau pe sub pămînt cale de kilometri ! — Nu vă opriţi la mine, în sărăcia asta ! s-a apărat el, zbu-ciumîndu-şi braţele ca un nevolnic. — Suiţi-vă dumneavoastră mai întîi, dacă aveţi plăcerea, şi trebuie să aveţi plăcerea, fiindcă aşa e datina, suiţi-vă dumneavoastră mai întîi, oricâtă osteneală şi sudoare ar cere truda asta, acolo sus, pe măgura Odobeştilor, ca să vă desfătaţi privind via noastră cea mare şi cea întinsă de la un capăt la altu] ... — Asta chiar dorim să şi facem, am întărit noi. —■ Cum, singuri?.', s-a speriat bărbatul. Să vă rătăciţi, să nimeriţi cine ştie unde, la cine ştie ce cramă cu vin prost ? Dar noi unde ne aflăm ? A intervenit însă alt bărbat, ou păr cărunt, care asculta alături: —■ (Lasă, n-avea dumneata grijă, nu se rătăcesc dumnealor că doar nu-i . ţara pustie ! ... iTJite, eu sînt cu şareta, mergem întîi pe la noi pe la gospodărie şi apoi om tot urca la deal. 74 —• Curii, cu cine să urce ,1a deal, cu voi ? ! Să-i piară omului şi de viaţă ? Şi spre noi, explieîndu-ne : Căci nu se cade a sui acolo nici călare, nici cu maşina, nici cu elicopterul. Ci se cuvine a sui de-a dreptul cu piciorul, din butuc de viţă în butuc de viţă, din boioboc în boloboc şi din cramă în cramă, fără ocol şi fără împleticire, ca să ajungi acolo sus cu 'mintea limpede şi văzul senin. Cei doi bărbaţi prind să se certe amarnic, aruncîndu-şi învinuiri de neştiinţă şi necunoaştere a locului. (îmi permit să compun din datele mai multor preşedinţi şi directori de gospodării viticole pe care îi cunosc, un singur portret care este cel al moldoveanului podgorean). Datele disputei, foarte îngroşate şi întortodhiate, se pot rezuma pe scurt da următoarele : — Bine, i-adevărat, dacă omul vrea să vadă via, nu poţi să-1 tîrăşti cu de-a sila în pivniţă. Dar important este ce vie îi arăţi! — Bine, bine, toate viile sînt bune, toate au fost temeinic muncite şi au rod frumos. Găsesc mai important a vedea cum îi arăţi această vie, în ce condiţii! Nu înţelegeam. Am dedus, din această ceartă, că protocolul cere a se oferi oaspetelui, lingă fiecare butuc de un anume fel şi felul anume de vin pe care îl dăruieşte lumii acel butuc. Ceea ce înseamnă că trebuia pornit la drum cu o anume armătură de sticle, mai noi şi mai vechi, o povară destul de grea ce se cuvenea succesiv lepădată, metru cu metru, ca în oricare ascensiune. Dar aici interveneau alte dificultăţi, pe care protocolul le complica infinit. Cine se ocupă de preparative, preşedintele sau directorul? S-au declinat însuşirile fiecărui titlu şi acoperirile în zestre din cele două unităţi. Preşedintele pretindea că are un cocoş ce-i tulbură noapte de noapte somnul şi că s-a hotărît să sacrifice acel cocoş chiar azi. Ne-a conjurat să începem excursia de la el. Dar directorul a protestat: — Cine are timp de cucoşi, tovarăşe ? îi drum lung, trebuie să ne grăbim, acuşi se întunecă, nu mai vedem nici viile nici butucii. Cînd vrei dumneata să ajungem sus ? , A intervenit o nouă problemă. Am deslegat-o însă ca şi Alexandru cel Mare, tăind nodul dilemei cu sabia, hotărînd adică să plecăm imediat. A început graba. Grabă mare. Uşile de la casa gazdei s-au izbit vijelios de pereţi, ferestrele s-au deschis, dinii au început a hămăi, orătăniile a cotcodăci prin coteţe. —■ Haideţi, domnule, odată, ce naiba ! Dar ne-a ieşit în cale gospodina. („Cum vrei să plece omul la drum cu inima goală ! E atîta caile...") Argument redutabil şi înduioşător mai ales „cu inima goală" ! Dar bărbaţii sînt nestrămutaţi în ho.tărîrea lor. Nu e timp, nu e timp de loc! Cu o asemenea grabă şi înverşunare strămoşii lor plecau probabil şi la războaie. Drept care, gazda, amfitrion-ul adică, dă la o parte femeia, împrovizînd o gustare sumară '(ceapă spartă cu pumnul, brînză, pastrama, ardei iute şi nişte „chitici prăjiţi") ca să scurtăm drumul ce ne desparte de ţinta călătoriei şi sa ne întărim inima gustînd dintr-un vin acrişor. Mîncăm şi bem, în picioare, „la botul calului", ou un ochi la pahar, şi cu celălalt ochi pe fereastră, la soarele care e călător şi el, ceva mai grăbit! Amfitrionul trage cu urechea la preparativele din interior, fulgerînd din cînd în cînd nevasta, care intră şi iese aducînd gustări, cu un ochi aspru şi cercetător : „Mai repede, nu vezi că sîntem grăbiţi!" '(Ştiu că se prepară 75 capitolul gastronomic al acestui fals roman, capitol ce se cuvine a fi cercetat la faţa locului). — Dar mai staţi o leacă, oameni buni, doar nu dau turcii... Dau turcii! Ne smulgem foarte hotărîţi din loc, preluând povara de arme şi plecăm înainte, la deal. Aud în urmă o şoaptă interogativă (e amfitrionul) : — Cînd crezi că e gata ? Se rupe din grup şi preşedintele. E 'hotărât să execute acel cocoş tulburător al liniştii şi să ne ajungă din urmă. — Unde vă găsesc, în tarlaua de Merlot sau în tarlaua de Riesling ? Spuneţi-mi, precis, unde faceţi popas ? — Unde să mai facem popas, omule, âl ceartă primul amfitrion ■—•■ nu vezi că-i noapte ! Trecem în revistă repede toate parcelele şi facem, popas sus, pe culme... Ne găseşti pe culme. Şi soarele e foarte grăbit. Toate se petrec, la acest ceas, cu cea mai mare grabă. Ne vom reîntâlni deci, pe culme. CHEF CU VIN BUN ŞI VECHI SI CU TREI OASPEŢI FANTASTICI APĂRUŢI DIN TREI ZĂRI Şi cum stăm aici, pe măgură, aici sau în altă parte, dar tot între vii, umbrele înserării se zidesc în juru-ne ca nişte păreţi zdraveni şi vechi de han. Se aud în văi glasuri, omenirea aceasta paşnică de lucrători şi podgoreni colectivişti se retrage spre vetre, iar în sate se aprind focuri şi lumini,, ca şi cum cerul, pe care s-au aprins stelele, ar fi coborât definitiv în ţara de vii. Stăm tot la un pahar de vin şi singurul sprijin ferm în întuneric este totuşi ulcica. Am ridicat-o, dar am rămas cu ochii uimiţi, măriţi de uluire pe cerul palid al nopţii. Din Cer pogora un Om. Am tresărit cu înfiorare. Nu cumva încurcasem soiurile sau paharele ? Din Cer pogora un Om ! Şi în urma Iui, acolo sus, pe locul unde se afla cocoţat, s-a aprins o stea mare, cît o lună. Mi s-a părut că a scos luna dintr-o servietă ciudată şi a bătut-o acolo, într-un cui de diamant. M-am frecat la ochi, dar luna aceea stăruia în noaptea caldă, fără să se clatine. Am coborât ochii şi am regăsit-o in ulcică. Deci era aeve. Nu eram intr-un vis. Hai s-o bem ! Am dus ulcelele la buze, dar înghiţitura ni s-a oprit în sec. — Sara bună. S-au cutremurat toţi mesenii de pe măgură. Omul din Cer vorbea cu glas domol şi limpede de moldovean. — Sară bună, Vasile... Ai terminat ? Ia de colea şi gustă un pahar. — Am terminat, tovarăşe director — a răspuns cel cu luna, întrupîn-du-se lingă noi în carne şi oase, sub înfăţişarea unui flăcău voinic şi bălan. A aruncat de pe umăr o cunună de sîrme de cupru şi o servietă cu scule. Cum de nui remarcasem în această călătorie a mea, cum de nu-i alesesem obrazul dintre atâtea chipuri şi obraze pe care le-am cercetat ? — Apoi eu stau mai mult pe cer — a început flăcăul. Stau mai mult pe sus işi pogor noaptea, după ce agăţ cîte o lună în fiecare stîlp. Eu sînt electrician instalator — se recomandă Omul din Cer — iar noi, increduli şi înclinaţi spre taină, ne-am ferit săjl contrazicem, dar am zâmbit. 76 — Am pus cîte o lună de astea cu lumină fluorescentă, — '(iar lumina fluorescentă este albă şi rece ca lumina lunii) — am pus cîte o lună de asta peste tpt unde ni s-a cerut... — Da, e drept — l-am aprobat noi, înclinaţi spre taină, — n-ajungea o singură lună pentru toată ţara vinurilor. Fiecare podgorean vrea să aibă luna lui, deasupra mesei şi în paihar. — Să trăieşti, flăcăule ! Să trăieşti, Vasile ! —■ Să trăieşti, măi băiatule! Duci cu tine un meşteşug care nu s-a mai pomenit în Ţara Moldovei, breasla ta nouă să prospere şi să ne lumineze zîmbetul! » Am sorbit lunele răsturnate în pahare, iar peste ele, unul dintre prieteni a turnat vin din proaspăt. — Vedeţi să nu le amestecaţi! ne-a prevenit Vasile. Nu glumiţi cu electricitatea ! încă un pahar şi iese scurt circuit! A mai gustat puţin, ca un pricepător în ale energiei, apoi s-a ridicat .nemulţumit de ceva. S-a ridicat la cer ? •— Măi, Vasile, stai! ■—■ Măi, Vasile, unde eşti, băiete, tovarăşe ? iNe ameţisem ? Cum se putea ? Stăm unii înaintea celorlalţi, cu paharele-n mină şi ne vedem limpede în lumina rece, argintoasă, lunară. Se făcuse o poiană de lumină în jurul nostru, stăpînită de globul sideral atîrnat în stîlp. Nu putea fi decît aeve. Şi totuşi, Vasile nu se mai afla. Dispăruse în negură sau poate din nou în cer, dar ni s-a părut, peste podgorii şi crame, că luna s-a multiplicat, pînă dincolo de zări, sporind misterul dulce al butucilor de vie. Flăcăul scotea din servietă cîte una şi le atîrna deasupra noastră, peste toată această ţară a vinurilor, ca să ne vedem mai bine veselia. ...SOSEŞTE CEL DE AL DOILEA OASPETE, IVIT PARCA DIN PĂMÎNT ...Ni s-a părut într-o vreme că ne înălţăm în sus cu pămînt cu tot. Dacă nu s-ar fi clătinat pămîntul, am fi avut încredinţarea că picioarele noastre şovăie, lipsite de sprijin, dar nici unul dintre noi nu se clintise din loc. De ce oare să te clinteşti ? E un anume ceas al petrecerii, cînd oaspete şi gazdă găsesc înţelept să şadă cuminţi, cu cea mai bună rînduială a trupului, astfel încît paharele să nu se spargă, iar butoaiele să nu pornească singure la drum peste meseni. Am şezut cu toţii deci, neclintiţi, dar pămîntul se mişca. — Care cutremură, măi, pămîntul ? a strigat cineva foarte supărat. — Care cutremură acolo pămîntul; şăzi cuminte, omule!... —Vrei să răstorni paharele şi băutorii, iar din amestecul acesta să nu se mai aleagă, nimic ? — Cine v-a pus să aşezaţi petrecerea aici ? ne-a răspuns, o. voce din pămînt. V-aţi aşezat pe prelată. — Care prelată ? Ce prelată ? Stăm pe iarba verde !, , f,. v } <. — Staţi1'., pe. o, prelată verde! ne-a răspuns aceeaşi voce din pămînt. — Nu vezi, măi omule, că-i lumină ca ziua ? !, vede şi orbul.,dar mi-te un om teafăr la văz. Avem aici chiar, şi o, lună, poftim, uităjte la ea ! — Uitaţi-vă mai bine la dumneavoastră, în pămînt, pipăiţi pămîntul, pipăiţi adică prelata, căci e:.prelata noastră ! Era să se iste mare încăierare, căci noi, oameni teferi, care nu ne lăsăm cu una 'cu două bătuţi, nu vroiam să cedăm pămîntul de sub noi, consimţind că ar fi o prelată, iar vrăjmaşul nostru, sfruntând până şi adevărul orbilor pretinde dimpotrivă că prelata lui n-ar fi nicicum de pământ. Nu ne-am putut înţelege decât cu mare osteneală şi desigur, la un pahar de vin. Dar după ce ne-am înfruntat cu paharele, cu foarte multă vrăjmăşie, şi după ce tovarăşul nostru nou a uitat cu totul de prelata pentru care venise iar noi de pămîntul pe care stăteam, ne-am supărat iarăşi. — Bine, măi, tovarăşe ! au protestat directorul şi preşedintele, care venise într-un suflet după ce lichidase cu acel cocoş buclucaş. — Bine, măi tovarăşe, se poate ! — Ce să cauţi, .Dumneata aici, în creştetul dealului, cu o prelată de la o remorcă de tractor ! Aici nu urcă nici pasărea, aici nu urcă decît acela care-i vrednic să se caţere din butuc în butuc, din cărare în cărare şi din tarla în tarla, pînă la înălţimea la care ne aflăm noi acum. Numai acela e vrednic, dacă are mintea limpede şi privirea senină... — Dumnealui e vrednic ! am hotărât noi, cu vrednicie. Are mintea limpede şi privirea senină, deşi poartă ochelari (iNe-ar fi trebuit poate şi nouă, celor de la această nevinovată întîlnire, nişte ochelari care să ne facă privirea senină). — Bine-bine, cu asta sînt de acord ! — a consimţit amfitrionul nostru — tocmai de aceea am şi ciocnit cu dumnealui cîteva pahare. Dar întrebarea este ce caută dumnealui aici, în creştetul dealului, la o vreme ca asta ! — Tovarăşi! — s-a supărat atunci noul oaspete, uimindu-ne cu mărturia lui. — Eu fac aici arătură. — Auzi, dumneata, aici-arătură ! Amfitrionul nostru, ca şi preşedintele, nu rîdeau, deşteptându-se ân ei nişte griji profesionale, pe care ni le-au destăinuit. Părea surprinzător, dar chiar şi aici, foarte sus, pămîntul era desţelenit. Drept care ne-am hotărât să mai desţelenim o bute ân cinstea noului nostru tovarăş, atât de brav. Căci cine a mai pomenit, să se facă arătură aici, pe dealurile astea cable, pe unde nu trece in zbor nici păsărea, şi unde cine era vrednic să urce, urca din butuc în butuc, din cramă în cramă cu osteneală mare, pînă în creştetul sterp ! — Da, facem arătură, pe curba de nivel — ne-a destăinuit omul cu voce din pămînt —. încercăm să facem din calcarul ăsta un pământ şi mai fertil. Pentru că să ştiţi dumneavoastră, Moldova aceasta a noastră este o... — Da, ştim, este o ţară a vinurilor ! am strigat noi în cor, ridicând paharele spre luna cea nouă. — ...este o ţară destul de aspră — a continuat cu gravitate tovarăşul nostru. — Aici, la noi, în Moldova, şesul e abia cît bătătura din faţa prispei, cîmpia nu-i mai mare decât ograda, întinderile sânt o raritate, iar când le prinde moldoveanul sub mînă, face din ele grădină de flori. Şi cu aceeaşi gravitate melancolică : — Da, tovarăşii şi prietenii mei, această Moldovă dulce şi plină de haruri este totuşi o ţară de dealuri, de eorhane, de rîpi, de coline şi de multe ori, pe multe dintre aceste dealuri şi coline, fertilitatea aceea proverbială despre care atîtea s-a scris în cărţi, nu-i decît un accident. Necăjitul n-o putea provoca, nici cu vitele lui costelive, nici ou plugul de lemn. După ce toţi aceşti necăjiţi de ieri şi-au strâns puterile în gospodării colective, după ce au lepădat rutina şi deprinderile vechi, am venit noi, cu ştiinţa, să-i învăţăm legea rodniciei... Tractoarele noastre merg pe cumpăna coas- 78 telor ea oile; dealurile nu se mai surpă, torenţii şi puhoaiele nu le mai şuvoiesc, plantele prind rădăcini zdravene, închegând, cu ajutorul nostru, solul fertil de care are nevoie agricultura modernă. S-au făcut lucrări pe mii de hectare pentru combaterea eroziunii solurilor, s-au aplicat amendamente cu călcări şi îngrăşăminte chimice. Am plantat perdele de protecţie, am barat drumul şuvoaielor, am fixat pămîntul cu puieţi şi ierburi perene, am creat terase pentru livezi şi vii. N-avem şesuri, dar fertilitatea nu este numai o lege a şesului. Să poftiţi să vedeţi grădinile noastre peste câţiva ani, cînd vor fi mai fastuoase decît grădinile Semiramidei. — Să bem pentru aceste noi grădini ale Semiramidei! am aprobat noi cu elan, ridicând spre luna care nu asfinţea, dunele din cupele noastre. — Şi acum, daţi-mi prelata ! a cerut oaspetele cu gravitate. Tractorul trebuie, să plece devale şi altfel mă văd silit să vă cobor cu petrecere cu tot. Ne-a ispitit ideea de a remorca la tractor acest han provizoriu şi de a-1 muta într-o altă zare a acestui pămînt. — Mergem devale ? — Staţi! Unde plecaţi ? Ajutor ! ...UNDE SOSEŞTE CEL DE AL TREILEA OASPETE, MAI CIUDAT DECÎT CEI PRECEDENŢI. — Săriţi! Ajutor!... Era să mă lovească Vodă cu ciubucul! Era să rupă ciubucul de mine ! Omul care strigase venea gâfâind la deal, spre pajiştea de lumină unde se bănuiau ajutoarele. Ne-am înspăimântat şi i-am ieşit înainte. Trecea peste noi o clipă de adevărată uimire şi buimăcire ca în faţa unei vedenii. Era o vedenie. — Staţi, tovarăşi, deşteptaţi-vă! — ne-a somat cel mai realist dintre noi. Sîntem în 1963 ! Ce să caute pe aici un Vodă care să asuprească un biet pământean ? Nu vedeţi că-i absurd ? E de-a dreptul absurd. Să fim cuminţi la minte, pe aici nu mai sînt demult nici voievozi, nici bieţi pământeni! Dar omul care s-a apropiat de masa noastră, părea că are zugrăvite pe chip toate culorile spaimei. Am desluşit pe obrazul lui şi nişte culori adevărate, adică roşu, galben, verde, violet, ca şi cum noul sosit ar fi fost zugrav. — Gata ! — a mai răcnit el către noi, mărindu-ne fiorul. — L-am prins! Ieri, i-am descoperit botforii, iar azi, canalia a dat în mine cu ciubucul! Era limpede că ne aflam în faţa unui personaj fantastic şi l-am considerat după cum se cuvine : — 'Pieri de aici, piază rea! — a strigat cineva. îţi imaginezi că poţi aduce aici peste noi, un vodă din întunecatul ev mediu, tulburând petrecerea noastră blajină ? ! Să pieri de aici!... Omul şi-a frecat palmele mânjite de uleiuri şi vopsele, arătând în lumină un obraz de data aceasta fericit: — Gata! — a exclamat el, culminând extazul în care părea că se află. — L-am prins ! De câteva luna mă lupt să-1 aflu pe acest vodă, şi l-am găsit ! Am pus chiar adineaori mîna pe el. Am îndreptat spre dânsul un proiector de 300 de waţi, iar el a tresărit, ridicînd spre mine ciubucul. 79 — Poate buzduganul... — Nu, sînt convins» ciubucul. La un beţivan, la un muieratic, la un parşiv ca domnia sa, nu se potrivea nici sabie, nici buzdugan. II prinde mai bine ciubucul. Mîine dimineaţă coşcovesc tencuiala mai departe, şi am credinţa căjmi voi aprinde ţigara de la ciubucul lui... — Fii, tovarăşe, serios ! a protestat unul dintre noi. Cum să se afle ciubuc în mîna unui vodă răstignit într-un tablou votiv, într-o biserică ! Vorbea amfitrionul nostru, care cunoştea secretul: noul oaspete era un restaurator de monumente istorice, care lucra în prezent la consolidarea unei bisericuţe din secolul XVIII, atribuită ctitoriei unui Vodă obscur. —■ Nu se putea să nu găsesc ceea ce căutam ! — a mai strigat el, fericit. S-au restaurat la 'Suceava zeci de monumente. Se ridică din nou teafără cetatea de scaun a lui Vodă Ştefan. — S-au înălţat într-o şi mai aleasă strălucire, Voroneţul şi Putna. îşi încordează oerbicea din nou, ca un zimbru, cetatea în care a bătut Sobiesky cu tunul... Moldova cea veche, cu monumente şi relicve legendare, renaşte sub lumina acestei zile, ca un reper al istoriei faţă cu noile zidiri. — la stai, prietene, ia stai! — am strecurat noi în peroraţia eroică a zugravului, o clipă de popas, clipă în care să-şi liniştească răsufletul şi săjşi astâmpere bătăile inimii mult prea înfierbîntate. — Ia stai ! Linişteşte-te puţin şi te odihneşte. „Căci, ce sînt recile mademuri, Cu aur, pietre şi sidef ■— Pe lîngă vinul copt de vremuri, Pe lîngă-un haz, pe lîngă-un chef !" — Ia şi gustă din această cupă, ca să înţelegi cum se cuvine descoperirea pe care-ai dat-o la lumină azi! Ne-a ascultat şi a băut în tăcere. Dar nu 1-a răbdat prea multă vreme inima : — Nu se putea ca aici, — a început el — aici în patria vinurilor, să nu caut şi să nu aflu un monument legat într-un fel de datina viticolă. Fiindcă de aici, dragii mei, pornea odinioară spre Ţara de Sus şi spre toată Moldova, voia bună şi veselia. ■—• Porneau şi de la Cotnari. — Da, e drept, porneau şi de la Cotnari. ■—• ...şi se întâlneau... — Se întîlneau... — Da, se întîlneau la Hanu-Ancuţei. Prietenul nostru cel nou şi-a continuat dizertaţia : ■—■ Nu se putea, vă zic, şi am mărturisit-o chiar în comunicări savante, ca pe aici, pe undeva, să nu se afle măcar o piatră funerară închinată vreunui băutor vestit, un simulacru de monument al lui Baohus — sau măcar vreun tablou votiv amintind într-un fel sau, altul, fapta pe care o .săvârşim cu toţii acum.' — Şi l-ai aflat ? — Sper că l-ara. aflat. Nădăjduiesc orişicum să adaug la vechile monumente ale.Moldovei unul mai nou, descoperit în aceste părţi de ţară. «ao Am intrat pe cărările ipotezelor, în negurile şi hrubele timpului, călău-zindu n" Srf ev, ca din butuc de viţă în butuc de viţa, spre reverie . wPe ziduri negre bate lună, Prin vechi icoane, numai pete —-Sub mine-aud un glas ce sună, ^ Un glas adînc zicând „Mi-e sete". _ Să-i turnăm şi lui din ulcior, sau măcar să stropim ţarina cu o picătură din cupă. Şi văd ieşind o umbră albă, Moşneag bătrân, purtând coroană, Pe pâeptul lui o sfântă salbă, Pe umeri largi o scumpă blană — Ea mîna-ntinde blând : „N-ai grijă, Ce zic, nu trece la izvod, Eu sânt vestitul Domn Dabijă, Sînt moş Istrate Voevod !" Prietenii au alungat fantasma cu palmele, contestîndu-i identitatea dar maestrul zugrav şi restaurator 1-a somat, pe cel evocat, in numele nostru, al contemporanilor, cu instrumentul acestui ceas : — „Măria Voastră va să-ndemne Pe neamul nostru în trecut ?" Că el cu mîna face semne Că nu-nţeleg ce el a vrut, — Poftim, vedeţi ? — exclamă cineva. — Vrea să se mute lîngă noi la acest prezent! — „Măria Voastră-nsetoşează De sânge negru şi hain ?" El capu-şi clătină, oftează : — De vin, copilul meu, de vin." — Mai turnaţi! Turnaţi-i şi lui! — a îndemnat amfitrionul. Turnaţi-i Vodă devenise palavragiu. Se aşternuse la taclale : „Cînd eram Vodă la Moldova Hălăduiam pe la Cotnari, Vierii toţi îmi ştiau slova, Şi-aveam şi grivne-n buzunar — iPe vinul greu ca untdelemnul Am dat mulţi galbeni, venetici, Aici lipseşte tot îndemnul: în lume mult, nimic aici. — Conduceţi-1 la staţiunea viticolă Panciu sau la cea de la Odobeşti -a dat soluţia cineva, pătruns de milă. 6 — Viaţa Romînească Vodă s-a burzuluit: „Cînd de minerul lungii săbii Mă rezemam, să nu mă clatin..." Dar zugravul, adică stăpînul umbrei, care ne prezentase această umbră sub forma unei schiţe în creion a tabloului votiv, s-a ridicat grăbit, strîn-gînd sulul şi punîndu-1 ia subsuoară. — Vă las. Noapte bună. Mai am încă mult de furcă. Meseria aceasta a mea e gingaşă şi plină de neprevăzut. Trebuie să-mi păstrez mintea limpede, fiindcă după cum vedeţi, domnul de sub coşcoveală s-a ameţit. Trebuie să-1 duc tot eu acasă. A plecat cu Vodă sub braţ, ţinînd foarte drept drumul încurcat printre butuci. Ne-a urat o seară limpede de zaiafet. Dar toţi ne trezisem, ca dintr-un somn, ca dintr-o vrajă. — Spuneţi-ne — l-am întrebat pe prietenul şi amfitrionul nostru — aceşti oameni care au poposit la HanuAncuţei în noaptea asta, sînt aevea, ori sînt nişte fantasme ale acestei clipe, ca şi Hanul pe care îl tot căutăm, aşezîndu-1 provizoriu aici ? — Bine-înţeles ! ne-a răspuns el. Aceşti oameni sînt tot atît de vii şi tot atît de adevăraţi ca mine şi ca dumneavoastră. — Este totuşi ceva fantastic la mijloc ! am zis noi, tulburaţi. — Fantastice sînt îndeletnicirile lor pentru vechea Moldovă. Dar oriunde veţi aşeza hanul, în orişicare zare a acestei ţări, vor poposi lingă dumneavoastră oaspeţi ca ei, sau alţii cu meşteşuguri şi mai neprevăzute. S-a schimbat din temelie Moldova, e o altă Moldovă ! ...Dar comisul doniţă! Dar ciobanul de pe Rarău, frate bun întru faptă de sînge cu Vasile cel Mare ? Dar dumnealui Neculai Isac, bătrînul căpitan de mazîli ? Dar jupîn Damian Cristişor, stăpîn peste chervane cu lipscanii ? Dar orbul cel necăjit şi sărman, rămas în beznă, ca şi pămîntul ?... „Şi Aneuţa cealaltă şedea ca şi asta, tot în locul acela, rezemată de uşorul uşii, şi asculta ce spuneam eu... Ce voi fi spus atunci nu ştiu, — au fost vorbe care au zburat ca şi frunzele de toamnă..." Căci s-au întemeiat alte sfaturi, cu altfel de oaspeţi şi poate cu altfel de Ancuţe... Se iviseră zorile şi luna din stîlp se topise de-acum în aurul zilei. UNDE SE VEDE CĂ TICĂ, ŞOFERUL NOSTRU ESTE ŞI EL UN VREDNIC MOLDOVEAN ŞI UN TOVARĂŞ DE ISPRAVĂ Trebuia să zburăm către Milcov. ,Ne-am pus încă o dată în rînduială bagajele. Ce luam deci, ou noi, din Moldova ? Ce prefaceri scăpaseră ochiului nostru, fără de care noua hartă a acestei ţări, chiar şi pe firul Şiretului, nu s-ar putea alcătui ? — Nu, Tică ! — protestez eu, văzîndu-1 pe şofer tăbărcînd la maşină o damigeana. — Vin nu luăm ! Fiindcă ar trebui atunci să luăm din fiecare soi. Şi Frîncuşă, şi (Plăvaie, şi Galbenă, dar şi Pinot şi Furmint, şi Riesling 82 italian, şi Merlot. Dar s-ar supăra atunci Băbeasca neagră de Nicoreşti, Tămîioasa şi Grasa, şi ar protesta, dînd zvon mare voievodul vinurilor, Cotnarul. .Aceste vinuri nu le vom lua cu noi, decît poate ca amintire şi aromă, fiindcă licoarea o putem găsi şi la Bucureşti, şi la Budapesta, şi la Moscova, şi la Paris. De patru veacuri aceste vinuri au răzbătut în lume şi şi-au făcut dreptate între vinurile continentului covîrşindu-le pe multe dintre ele prin puterea, prin buchetul, prin poezia lor. —■ Asta e benzină ! îmi explică Tică. Aici şi benzina se cară cu damigeana ! Sîntem în ţara vinurilor. — Nu cumva e apă ? Aici în sdhimb apa se cară cu şipul! M-a trecut un fior de nelinişte la gîndul că Tică ar fi alimentat cumva radiatorul maşinii... cu vin. Ar fi fost în tradiţia locului, căci mi-adue aminte de nişte nunţi grozave, la care şi armăsarii au fost cinstiţi în cofe, cu zeamă de strugure. M-am apropiat de şofer, am scos dopul damigenei şi am mirosit. Era apă. Apă chioară şi banală, apă fără nici o personalitate, aşa cum e apa de aici, de la deal. Ni se făcuse deci o mare cinste, dîndu-ni-se şi apă, şi cunos-cînd sărăcia locului din acest punct de vedere am apreciat gestul în toată semnificaţia lui. — Totuşi, n-aţi făcut un sacrificiu prea mare ? — mă adresez eu cu îngrijorare gazdelor. V-ar fi fost desigur mai la îndemînă să ne oferiţi o cisternă cu Furmint! Gazdele au rîs şi s-au veselit: — Avem acum şi apă berechet, deşi frunţile se limpezesc — să ştiţi dumneavoastră bine, oriunde v-aţi duce, la oricare podgorie — tot cu vin. Am mulţumit pentru sfat şi am plecat mai departe. ...Trebuia să zburăm către Milcov, dar scurtul popas în care ne-am pus în rînduială amintirile, nu ne îngăduise să socotim tot. Ce pierdusem ? Ce scăpasem printre zile, printre popasuri, printre răspîntii de drumuri, printre întîmplări ? Ca să ne reculegem, ar fi fost potrivit să ieşim iar la drumul Şiretului şi acolo, numărînd undă cu undă şi val cu val, să socotim din nou. — De aici, Şiretul apucă spre cîmpia cea mare — îmi spune un tovarăş de drum. — De din vale de Mărăşeşti, Şiretul se stinge în cîmpia cea mare a ţării şi nu mai este deoît un nume de rîu moldovenesc, aşa cum Sadoveanu nu mai este un scriitor moldovean decît prin amintirea copilăriei lui. Maşina s-a oprit brusc, gata să ne dea peste cap. Solidaritatea de drumeţie 1-a făcut pe Tică să oprească şi să vadă dintr-o ochire că în dreapta noastră, pe şosea, cineva se află în pană. iNu poţi trece pe lîngă nişte tovarăşi în pană, chiar dacă ar fi să pierzi o noapte lîngă ei, chiar dacă ar fi să răstorni rostul unei călătorii. Tică a fluierat scurt de două ori, necăjit, ca un căruţaş de odinioară oprit lîngă osia ruptă. A dispărut cît ai clipi sub giganticul agregat. Era o maşină uriaşă pentru presat şi aşezat şoseaua. Şi cum şoseaua interesează călătorii, nu puteam să nu fim interesaţi în buna funcţionare a acelei maşini. Flăcăul a ieşit, nu peste multă vreme, lac de sudoare, uns de funingine şi ulei. Celălalt băiat, conducătorul agregatului, a ieşit şi el, pe brînei, în urma lui Tică, la fel de tăvălit şi uns, şi a repetat gestul, fluierînd dezolat de două ori. Dar Tică s-a întors la maşina lui. A răscolit în lada de scule şi a scos de acolo bila strălucitoare a unui rulment. A ţinut-o cîteva clipe în palmă. 83 a frecat-o cu mâneca, s-a uitat iar ia ea, apoi la agregat, s-a hotărât, în sflrşit, cu greu, cu greu şi cu ciudă. Dar legea drumeţiei e lege. Nu poţi să-1 laşi, pe orişicine-ar fi el, in mijlocul drumului. N-a scăpat însă prilejul de a face morală : — Dumneata, măi bădie, ştii ce-i un rulment ? Asta se aducea o dată din Germania, sau din Anglia, sau din Suedia. Şi dacă aveai o pană la maşină, cum ai tu acu, aşteptai aici în mijlocul drumului, pînă-ţi venea rulmentul de acolo, de peste ţări şi mări. Şi fiindcă celălalt zâmbea : — iHai, nu râde, vino cu lagărul încoace ! Asta e rulment moldovenesc, de Bârlad ! N-ar fi trebuit să ţi-l dau, să ştii. Te văd eu după mutră că eşti de dincolo de Milcov. Au rîs amândoi şi şi-au văzut de treabă. Litigiul s-a încheiat ca în vremea Unirii: „Hai să dăm mînă cu mână..." L-a bătut pe umăr prieteneşte, a urcat la volan şi am pornit-o cu toată viteza. Şi din zborul maşinii : — O să vă fac eu moldoveni, n-aveţi grijă ! O să vă învăţ eu cum să mânuiţi volanul, cum să faceţi rulmenţi, cum să faceţi penicilină, cum să toarceţi relon, cum să distilaţi petrol... — Petrolul se distilează şi în Muntenia ! — am replicat eu. — Şi nii se pare că moldovenii au învăţat cum să distileze ţiţeiul tocmai de la cei de pe Prahova. — Asta n-are importanţă ! — a încheiat flăcăul posomorât. Nu trecuseră poate decât vreo cîteva sezoane de cînd acest flăcău părăsise coarnele plugului sau ciomagul de minat turme, trecînd la volan, într-un atît de scurt răgaz, moştenise însă întreaga nouă mândrie moldovenească şi poate conştiinţa aportului Moldovei la tabloul general. Ne-am mai oprit pe drum de cîteva ori, ajutând şi pe alţi călători. Treaba s-a făcut pe tăcute, fără formule protocolare, fiindcă munte cu munte se întîlneşte, dar mi-te şofer cu şofer... — Uite acuşi, acuşi sîntem aproape de Milcov, — mi .s-a adresat el, fericit. — Ei, v-a plăcut Moldova noastră ? ■— Cum să-ţi spun... — am murmurat eu. — Desigur, dar... — Dar ce ? m-a somat flăcăul, subit rezervat faţă de persoana mea. — Mai am şi unele... unele propuneri... unele idei pentru... Tică m-a măsurat din cap pînă-n picioare : — Se cunoaşte că nu sînteţi moldovean !_ — Dar sînt moldovean ! am protestat. Şi tocmai fiindcă sînt moldovean mai un popas de făcut. Rămîn aici. Vreau să mai văd o dată valea Şiretului şi apoi să cobor la Mărăşeşti. Maşina a virat scurt înapoi, depărtîndu-se şi descrescînd în zare, tîrînd după ea o coadă de balaur care s-a stins treptat la răsărit. Semnalul Bătaia ciocanelor în tampoane a fost semnalul grevei dela Griviţa — De ce baţi, bătrîne-n tampoane ? — Mi-e foame ! — Şi mie; şi eu sînt flămînd! — Bate cu mine la rînd şi cere simbrie că-i drept să trăim omeneşte; oţelul lovit îndîrjeşte. Inimile Teodor Balş In hala fără tavane ţipăt prelung de ciocane: — Mi-e foame ! — Mi-e foame! — Mi-e foame! Masive, ziduri negre ies din ceaţă. Stăm cu cetatea grevei faţă-n faţă — Carabinele n-o înfioară. Tace — şi ne-nfruntâ de aseară. Ne-am citit o noapte-ntreagă soarta. Intre noi stau poarta, ofiţeri de pază. Spre Ateliere nevăzute inimile noastre dezertează. A trecut... A trecut o pasăre de sunet prin pădurea neagră, de petrol, şi-a rămas pe dealurile albe între vînturi stinse, codrul gol. Negre, râdăcinile-mpietriră ancorate-adînc pe sub pămînt lîngă bălţi închise în argilă. Oamenii prin codru nu mai sînt. Coborîră la oraş în stradă front în marş pe urma-acelui sol. A trecut o pasăre de sunet prin pădurea neagră de petrol... 85 Groparii Trec dubele pline cu morţi spre morgă — în spaima vitezii. Curg dîre de sînge pe roţi, pe umerii albi ai zăpezii. La morgă cresc stivele man de oameni — mormane de bracuri. Dar tot muncitorii-s gropari stăpînilor, — foamei de veacuri. Şi-au fost muncitorii gropari, — stăpînilor, foamei de veacuri. Poem de Ursula Sehiopu Pe-aici, pe sub maluri cioplite de vînturi Incrucişate-n urme de ciute speriate, Lîngă privelişti vechi, verzite de vreme, Cu colbu-ncremenirii statornicit în toate, Cu dalta-nfiptă-n stînci am făurit balade Nervos croite-n timp şi-n zarea de opal Şi, răscolind peisajul de ape şi de munţi, L-am reînfăptuit din piatră şi cristal. Se-ndantelează fumul cînd iese din cuptoare Şi-mi prinde brazi cocliţi în noul ritual, Un foc ascuns preschimbă aceste minereuri Călind contemporan cel mai curat metal. Doar sevele continui mai redizolvă săruri In circuit de pulsuri tăcute de arini. Vom strînge visuri calde şi fericire-n rime, Ca să captăm cu ele noi ape-n rădăcini. re cetatea oţelului de Petre Solomon Treceam, deunăzi, printr-o largă vale, Printre porumbii ce-şi zvîrleau spre cer Puzderia de săbii vegetale Purtînd rugina toamnei pe miner. Nu se-auzea nimic în jur. Doar vîntul, Ce mătura, din cînd în cînd, pămîntul, Cu nevăzutu-i tîrn muiat în ploi — Sau scutura cîte-un copac de joi. Deodată, m-am oprit. Şi vîntul, parcă: ' La orizont, printre porumbi, plutea Un fel de navă stranie, o arcă Şi încă una, şi-alta lîngă ea, O flotă-ntreagă, cum mi se părea. Nedumerit de zveltele corăbii Cu linii dantelate-n chip şi fel, Am mers pe o cărare dintre săbii Spre-ncrîngătura ceea de oţel. Se legăna în jurul meu porumbul Sub bolta ce-şi topea în soare plumbul, Ca valurile unei mări gălbui. Şi cum mergeam aşa pe cîmp, hai-hui, M-am pomenit în faţă cu acele Ciudate nave, ce stăteau pe loc — întinse, încă, unele, pe schele Sub. fulgerele unei ploi de foc. Jur împrejur, roiau escavatoare Şi macarale grele. Uluit, Priveam baletul lor neasemuit, De uriaşe paseri migratoare. Şi parcă desluşeam şi-un glas, sau poate Era chiar vîntul, care îmi vorbea, în şoaptă, despre falnica cetate Ce se-ntindea acum în faţa mea. Necutezînd să-i trec, ca vîntul, pragul, Stăteam printre porumbii gălbejiţi Care-şi plecau — învinsă oaste — steagul, Cu ciucuri de mătase zdrenţuiţi... v Algeria, azi — reportaj seris special pentru „Viaţa romînească" — de Wilfred Burehett I ;eria nouă nu s-a născut în urma unei loviturî de stat, după modelul Americii Latine sau al Orientului Mijlociu, ci în urma unei lupte înverşunate şi profund revoluţionare, a unui război de eliberare naţională care a durat şapte ani şi jumătate şi a costat aproape 1.500.000 de vieţi din-tr-un popor de circa 10 milioane. Lupta naţională din Algeria, pentru a curăţa ţara de colonialismul francez, s-a îmbinat cu lupta de clasă împotriva reacţiunii externe şi interne, căci logica luptei a îndreptat poporul împotriva moşierilor şi capitaliştilor în general. Lupta naţională n-a fost suficientă căci era prea strînsă solidaritatea între reacţiunea franceză şi cea internă algeriană, devenită tot mai puternică pe măsură ce războiul continua. Muncitorii, ţăranii şi intelectualitatea progresistă algeriană au cerut ca revoluţia socială să meargă paralel cu lupta naţională de eliberare. Nu toţi algerienii care au luat parte Ia lupta naţională au fost de acord cu revoluţia socială — unii urmăreau alte scopuri. Cei mai mulţi dintre aceştia din urmă favorizau lupta naţională, pentru ca bogăţiile ţării să intre în mîinile lor, odată francezii expropriaţi. Ei doreau ca moşierii algerieni să-i înlocuiască pe moşierii francezi ; capitaliştii algerieni să-i înlocuiască pe capitaliştii francezi ; democraţia burgheză şi parlamentarismul algerian să existe paralel cu democraţia burgheză şi parlamentarismul francez ; doreau drepturi politice şi economice pentru burghezia algeriană, dar nimic pentru muncitorii şi ţăranii algerieni care duseseră greul luptei de eliberare. Acesta este motivul pentru care oameni ca Ferhat Abbas, fost preşedinte al Adunării Naţionale, Francis, fost ministru de finanţe şi alţii au trebuit să plece. Ei stăteau în calea revoluţiei sociale şi poporul algerian luptase prea multă vreme, îndurase suferinţe prea mari, pentru ca să îngăduie să i se fure roadele adevărate ale luptei sale. Nu e vorba de un simplu capriciu al Iui Ben Bella sau al vreunui alt conducător faptul că au vrut să aleagă această nouă cale în Algeria. Era dorinţa întregului popor. Şi cine nu îndeplineşte dorinţa lui, va cădea. Această alegere făcută de poporul algerian a fost hotărîtă în pădurile şi în munţii unde s-au desfăşurat luptele -r- şi problema era să se pună capăt regimului monopoliştilor străini, moşierilor şi capitaliştilor străini şi indigeni. 88 . De curînd am străbătut cu maşina vreo 4.000 de km .în Algeria, o călătorie care a cuprins cele mai mari oraşe de pe fîşia de coastă fertilă unde locuiau înainte circa un milion de francezi ; regiunile mărginind deşertul Sahara unde trăiau cei mai mulţi algerieni ; şi Sahara pînă în sud, la Hassi Messaud, marele centru francez de petrol şi gaze. A fost o experienţă instructivă. » Pentru vizitatorul care soseşte pe mare sau pe calea aerului din Europa, Algeria oferă o minunată imagine de frumuseţe şi culori armonioase. îţi iau ochii mai ales viile rîzătoare cu liniile lor strălucitoare şi geometrice, coborînd de-a lungul povîr-nişurilor pînă la malul Mediteranei scîn-teietoare. Cascade verzi, unduitoare, pînă jos la malul mării, presărate de vilele cochete, cu acoperişuri de ţiglă roşie, ale „coloniştilor" francezi. O faţadă frumoasă, cu aspect prosper, aşa sînt oraşele moderne, de coastă, triumfuri arhitectonice de beton, crom şi sticlă, construite exclusiv pentru francezii care reprezentau 10% din populaţia ţării. Producţia de vin reprezenta 50% din valoarea exporturilor Algeriei în Franţa şi 30% din producţia totală a agriculturii. Pe aceste provîrnişuri de pe malul mării şi pe aceste dîmpii au locuit mulţi algerieni înainte de venirea francezilor, acum 130 de ani. Politica franceză a urmărit să-i extermine, aşa cum au fost exterminaţi Pieile Roşii în America şi Aborigenii în Australia. Douăzeci de ani după invazia franceză populaţia de aproximativ 10.000.000 a fost redusă la 2.500.000 şi chiar şi aceştia au fost împinşi de pe caline şi cîmpii îndărăt pînă la munţii sţîncoşi, care se ridică neiertători, paralel cu coasta, pînă la regiunile aride ce mărginesc Sahara. Bogatele păşuni de pe coastă unde algerienii îşi creşteau turmele de oi şi de capre au fost transformate în vii ; milioane de hectare de păduri au fost distruse, deoarece copacii ascundeau insecte dăunătoare viţei de vie: izvoarelor de apă li s-a schimbat cursul ca să răcorească pivniţele proprietarilor de vii — modul de viaţă algerian a fost Ţăran algerian distrus. Cei care, după cîteva generaţii, se întorceau înapoi în regiunile fertile de coastă, o făceau ca lucrători neplătiţi ai proprietarilor francezi pe pământurile pe care strămoşii lor le stăpîniseră în comun. în timp ce francezii puneau mîna pe toate bogăţiile din nordul ţării, algerienii deposedaţi duceau o luptă disperată pentru traiul zilnic, la marginea deşertului şi pe povârnişurile aride ale munţilor dinspre Sahara. Nu aveau dreptul să pătrundă spre nord deoît acei necesari pentru muncă necalificată şi pentru treburi mărunte în slujba francezilor. Ceea ce-1 izbeşte pe călător în regiunile de coastă este completa lipsă a satelor algeriene. Există numai oraşe franceze mari şi mici, cu blocuri moderne şi, la periferie, ou ceea ce se numeşte „bidonvilles", aglomerări de cocioabe mizerabile în care nici un fermier francez nu şi-ar ţine nici măcar porcii. Aici trăiesc algerienii. La ţară, există înfloritoare viile cu acoperişuri de ţiglă, toate cu vedere la mare, şi dependinţe sărăcăcioase unde locuiau muncitorii algerieni. Pentru lucrările de sezon, ei veneau cu corturile lor şi erau plătiţi la sfîrşitul secerişului, ou cîţiva saci de grîne şi fructe. Nu există sate algeriene pe fîşia bogată de coastă în care se producea copleşitoarea proporţie a bogăţiilor agricole. Dar astăzi algerienii trăiesc în vilele cochete şi în cele mai bune dependinţe. Ei sînt aceia care conduc acum fermele cooperatiste. Toate aceste acţiuni s-au petrecut tot atît de firesc ca şi în natură. în timpul perioadei atrocităţilor săvârşite de OAS şi în timpul fugii populaţiei franceze (acum nu mai există decît 135.000 de francezi în Algeria, 850.000 au fugit), administraţia franceză a încetat să mai funcţioneze şi guvernul provizoriu algerian se mai afla încă în exil. Aceasta a fost perioada din iunie pînă în septembrie 1962. Proprietarii şi arendaşii francezi îşi părăsiseră fabrioile şi fermele. Recolta de grîu şi de fructe zăcea pe cîmp fără ca nimeni să organizeze strîngerea ei. Cel puţin aşa se părea. De fapt, muncitorii şi ţăranii algerieni au luat lucrurile în propriile lor rnîini. Pe fermele părăsite, muncitorii agricoli s-au strîns în grupuri şi au organizat „Comitete muncitoreşti de administrare", revizuind maşinile care fuseseră părăsite, organizînd mîna de lu-oru disponibilă, pentru a se începe secerişul. De la răsărit, de pe cîmpurile de cereale de la Constantine, pînă la apus, în viile de la Oran, această acţiune spontană s-a întins cu iuţeala vîntului. In cele patru luni critice din vara anului 1962, „Comitetele Muncitoreşti de administrare" s-au ocupat de economia ţării, în special de sectorul vital al agriculturii. Cu un bun simţ uimitor şi bazaţi pe vechea lor tradiţie de muncă în comun, au transformat fermele în cooperative mari, contopind adesea două sau trei proprietăţi mici pentru o folosire mai economică a maşinilor şi a mîinii de lucru. Cînd guvernul provizoriu a sosit în Algeria, a găsit spre mirarea tuturor, un trust organizat, cel puţin în ce priveşte agricultura. Secerişul era terminat şi în mare măsură regiunile fertile ale ţării erau în mîna „Comitetelor Muncitoreşti de administrare". „Ce trebuia să fi făcut atunci ?" a spus dl. Maachu, eare conduce Serviciul proprietăţilor vacante în guvernul algerian. „Să le spunem ţăranilor că au făcut treabă bună organizînd strîngerea recoltei în lipsa guvernului, dar că acum trebuiau să dizolve comitetele lor de administrare şi să dea înapoi fermele proprietarilor particulari ? Nu puteam face aşa ceva. Ţăranii n-ar fi acceptat niciodată, în al doilea rînd, ceea ce ei făcuseră în mod spontan era în complet acord cu politica agrară, aşa cum o stabilisem în programul de la Tripoli (programul oficial economic, sooial şi politic, adoptat de conducererea Frontului Naţional de Eliberare din Algeria, în mai-iunie 1962). De sigur, nici unul dintre noi nu se aşteptase ca această politică să fie pusă în aplicare atît de repede, dar asta era si- 90 ) tuatia creată în mod spontan de înşişi muncitorii agricoli. Guvernul a luat măsura justă de a încuraja „Comitetele de administrare". Serviciul pe care-1 conducea domnul Maachu se numea „Serviciul proprietăţilor vacante", dar în mai 1963 au fost promulgate o serie de decrete, prin care se naţionalizau fostele proprietăţi franceze — inclusiv unele domenii mari oare nu fuseseră părăsite — şi prin care se confirmau oa legale „Comitetele muncitoreşti de administrare". Toţi muncitorii de pe un domeniu alcătuiesc Adunarea Muncitorilor ,oare alege un Consiliu ; acesta la rîndul său, alege Comitetul de administrare. Preşedintele ales de acesta din urmă este ajutat de un tehnician cu calificare tehnică, numit de stat oa să se asigure că planul, producţia fermei este în concordanţă cu planificarea întregului stat. Toate întreprinderile părăsite, de la fabrici pînă la cinematografe şi teatre au fost de asemenea naţionalizate şi sînt conduse de „Comitete muncitoreşti de administrare" care constituie un factor major în drumul Algeriei. Nu toţi membrii guvernului algerian au aprobat măsurile de naţionalizare. Unii miniştri, ca Preşedintele de atunci al Adunării Naţionale Ferhat Abbas şi fostul ministru de finanţe, Franois, au refuzat la început să semneze decretele. Ei vroiau să frîneze revoluţia socială. Mai tîrziu, Ferhat Abbas şi-a dat demisia ; Francis şi alţii din aripa de dreapta au căzut din guvernul pe care Ben Bella 1-a format după ce a fost ales preşedinte la 15 septembrie 1962. Pentru ca să se înţeleagă semnificaţia istorică şi politică a acestor măsuri, recomand o vizită la domeniul de la Trappe, unde se producea vestitul vin ce poartă acest nume. Era proprietatea d-lui Henri Borgeaud, al cărui nume este sinonim ou tot ce era mai odios în legile coloniale franceze. Din castelul său de la Trappe, Borgeaud — fostul senator Borgeaud — controla vreo douăzeci din cele mai mari întreprinderi din Algeria : bănci, mori, companii de asigurare, companii de vapoare — un întreg imperiu economic, răspîndit dincolo de Mediterana, în Franţa şi chiar mai departe în străinătate ,în fostele şi actualele colonii franceze. Printre cele mai valoroase atou-uri ale sale erau 55 de voturi în Adunarea Naţională Franceză. Borgeaud se considera un mare patriot. Trei batalioane de paraşutişti staţionau pe proprietatea lui în timpul războiului de eliberare. Transformase chiar splendidele sale cocini de porci din beton — infinit mai salubre decît colibele mizere şi cocioabele acoperite cu paie în care stăteau muncitorii lui — în închisori, amenajate ou camere de tortură şi de execuţie, în care soldaţii îi ucideau pe cei ce susţineau lupta de eliberare înăuntrul şi în afara domeniului. „Regele viilor", cum era cunoscut, se socotea invulnerabil. Cînd alţi „colonişti" francezi, mari şi mici, au fugit, Borgeaud a continuat să stea în castelul său cu un corp de gardă francez, gata la orice, plătind acestuia o gratificaţie „de periclitate" ca să rămînă să-1 apere. Dar la cî!eva zile după decretele de naţionalizare .fostul senator, privind afară pe fereastră, în zorii zilei, ca să vadă intrarea castelului şi vilele soldaţilor înconjurate de trupe —• n-a aflat acolo pa-raşutiştii francezi, ci unităţi ale armatei algeriene de eliberare. înainte de a-şi reveni de pe urma uimirii, un subprefect a păşit înăuntru, însoţit de gărzi şi de funcţionari pentru a-i acorda înspăimântatului Borgeaud cîteva minute în care să-şi facă bagajele şi să părăsească castelul şi domeniul de la Trappe, pentru totdeauna. A plecat cu ce a putut strînge într-un mic geamantan, în timp ce funcţionarii d-lui Maachu porneau să întocmească un .inventar al tuturor bunurilor de pe domeniu, de la scrumiere pînă la tractoare. în aceeaşi zi, a fost numit un „Comitet de administrare" provizoriu, care să conducă ferma şi să pregătească alegerea unui comitet permanent. 91 în ziua cînd Consiliul a ales Comitetul Permanent, Ben Bella îi îmbrăţişa pe fiecare din cei nouă membri, pe măsură ce se anunţau rezultatele. Ca preşedinte, muncitorii fermieri l-au ales pe Uali Djellali, în vîrstă de 32 de ani, care fusese închis cinci ani pentru vina de a fi încercat să se alăture forţelor populare vietnameze după ce fusese înrolat în armata franceză din Indochina. Născut pe domeniu, Djellali s-a întors din închisoare, pentru ca să organizeze muncitorii lui Borgeaud în lupta de eliberare. Numele domeniului de la Trappe a fost schimbat în acela de Amar Buchaui, primul muncitor de la fermă care a căzut ca luptător în războiul de eliberare. Şi una din primele măsuri luate a fost aceea de a se distruge cocioabele murdare, mizerabile, unde multimilionarul Borgeaud îşi adăpostea muncitorii algerieni şi de a-i muta în casele solide de cărămidă, rezervate pentru administratorii, tehnicienii francezi, soldaţii din corpul de gardă, etc. Cînd am vizitat domeniul, în iulie, -era înfloritor, ca niciodată înainte. Se culegeau tocmai primii struguri din anotimpul acela, camioane încărcate cu roşii şi cu tot felul de zarzavaturi ieşeau la scurte intervale din depozite, îndreptîn-du-se spre pieţele algeriene ; viile şi grădinile de lămîi arătau minunat ; era o veselie, un entuziasm şi o încredere — ca într-o familie fericită şi unită în muncă. „Cînd luoram pentru bătrînul Borgeaud", spunea Abdelkader Mishri, un tînăr cu faţa smeadă, cu o expresie deschisă şi un stirîs oald, tipic pentru ţăranii algerieni, „făceam atîta dît să nu mă dea afară. Acum orele nu mai au importanţă. Dacă un tractor trebuie să fie reparat, stau toată noaptea. Acum pămîntul se află în mîna noastră. Producem pentru noi înşine şi pentru oamenii noştri, nu mai asudăm ca să umplem buzunarele unui Borgeaud. Toţi simt la fel aici". Zîmbetele şi semnele prietenoase cu care eram întîmpinat pretutindeni însemnau o confirmare grăitoare. Şi tot aşa era în toate „Fermele populare" pe care le-am vizitat. Gastelluil lui Borgeaud, din întîmplare, a rămas ca înainte. împreună cu parcul înconjurător va fi transformat într-un punct turistic, oastelul urmînd să devină un muzeu oare să arate cum trăiau exploatatorii poporului algerian. Am sugerat ca unele dintre cocioabele mizerabile să fie de asemenea păstrate ca parte a expoziţiei. Nici un fermier din vest n-ar construi asemenea adăposturi nici măcar pentru animale. O singură despărţitură de 2—3 metri pentru familii de zece şi de douăsprezece persoane, silite să doarmă pe podeaua de pămînt, strivite una lîngă alta, oa sardelele în cutie; un acoperiş de paie prin oare pătrundea apa şi atît de jos, încît un om nu putea sta în picioare — aceasta era „cazarea" pe oare Borgeaud o asigura lucrătorilor săi. Aceste cocioabe şi „bidonvilles"-urile ţineau locul satelor pe oare te aşteptai în mod firesc să le întîlneşti într-o ţară oa Algeria. Nici dincolo de munţii care despart nordul bogat de sudul arid al Algeriei, nu se află sate. Dacă „bidonvilles"-urile sînt caracteristice oraşelor de coastă, cocioabele de pe lîngă proprietatea lui Borgeaud, tipice pentru cazarea de pe domeniile franceze, — caracteristic pentru „hinterland" este „mirador"-ul şi „centrul de regrupare". Un „mirador" este o lortăreaţă pătrată, ghemuită, urîtă, cu creneluri înguste pentru puşti automate, care te privesc din fiecare colţ şi de pe fiecare vîrf de munte, oriunde ai călători prin ţară. Eşti tot timpul urmărit de privirea sinistră a acestor ochi crenelaţi. Sînt în aşa fel aranjate, scrutînd peste dealuri şi munţi, încât să acopere fiecare bucăţică de şosea ; există cîte un crenel care să supravegheze fiecare pod şi tunel, de-a lungul liniilor de cale ferată — apoi . mai există cîte unul care domină fiecare „centru de regrupare". Acestea din urmă sînt sate-lagăre de concentrare în care întreaga populaţie rurală era dusă cu forţa — precursoare ale aşa numitelor „sate strategice", unde regimul die-mist din Vietnamul de sud a încercat să închidă întreaga populaţie rura'ă din 92 Vietnamul de sud. Toate satele tradiţionale au fost distruse, acei locuitori care n-au putut să scape au fost siliţi să se mute în' îngrădiri de sîrmă ghimpată sub puştile „miradorilor", şi au fost scoşi la muncă pentru moşierii francezi, sub escortă înarmată. Aceasta, pentru a preveni orice posibilitate de contact cu patrioţii mişcării naţionale de eliberare. Pe sute şi mii de, kilometri, îndărătul munţilor care despart regiunile de coastă de restul ţării, nu există sate propriu zise — numai un amestec de acoperişuri de paie, cocioabe de pămînt, îngrămădite la un loc sub ochii crenelaţi ai „miradorilor". Francezii n-au izbutit să concentreze toată populaţia rurală în „centre de regrupare", dar la sfîrşitul războiului cam 2.000.000 de stafii descărnate — îndeosebi femei, copii şi bătrîni — au ieşit poticnindu-se din aceste lagăre, pentru a face cale întoarsă spre ceea ce mai rămăsese din satele lor. Bărbaţii în putere îşi găsiseră, cei mai mulţi, drumul către rezistenţă, în munţii Kabyliei sau Aures, sau în regiunile muntoase de frontieră. ★ De la Alger se merge spre sud, peste lanţul munţilor Atlas, lăsînd în urmă verdele străluioitor al viilor, în schimbul severităţii aride a munţilor, cu vegetaţie din ce în ce mai rară, pînă cînd se ajunge la Bugara, unde dispare cu totul şi începe nisipul. Eucalipţi australieni piperniciţi mărginesc strada principală din Bugara, tot mai mici şi mai mărunţi cu cît ne apropiem de pustiu, în suburbiile de sud ale oraşului. Pe următoarele cîteva mii de kilometri nu sînt copaci deloc, exceptînd oazele întâmplătoare. Rezervoarele de apă sînt pline ochi şi maşina înaintează în căldura dogoritoare a deşertului — nu încă un pustiu desăvârşit, ci cu o umbră rară de desişuri de salvie şi alte plante cu ţepi pe care caprele şi cămilele le ronţăie cu plăcere. După briza marină din regiu- nea de coastă şi după răcoarea munţilor, căldura pare insuportabilă. Dar este numai începutul. După o călătorie de trei ore prin deşert, drumul începe să urce din nou — sus pe platoul fertil al oazei Djelfa. Din nou totul este răcoros şi verde, străzile mărginite cu arbori europeni umbroşi, parfumul florilor europene şi tropicale aromeşte aerul serii. Oamenii mărşăluiau pe străzile Dj elf ei, în timp ce maşina noastră se îndrepta spre un loc de parcare ; femei cu văluri grele, în grupuri izolate, purtau lozinci viu colorate, în scriere arabă; bărbaţi bărboşi, cu sombrero-uri înalte, tineri şi copii — toţi îndreptîn-du-se spre sediul subprefecturi!. Am aflat îndată că era un miting, pentru a exprima solidaritatea cu poporul din Africa de Sud — de o săptămână asemenea mitinguri se ţineau In toată ţara. Era ceva foarte emoţionant în aceste rîn-duri strânse de feţe grave, emaciate — un secol şi mai bine de opresiune, adînc întipărite pe feţe şi pe trupuri — reacţionând cu indignare mîndră la spusele oratorilor despre represiuni şi ticăloşii, despre bestialităţile rasiste suferite de fraţii lor la celălalt capăt al continentului african. Mai erau cîteva zile pînă cînd poporul algerian avea să sărbătorească prima aniversare a independenţei sale, dar ei veniseră acolo din toate oazele, ca să-şi exprime solidaritatea cu fraţii lor din Africa de sud. Un strigăt de aprobare s-a ridicat, cînd unul dintre oratori a spus : „Nu vom -putea niciodată să ne socotim cu adevărat liberi, atîta vreme cît fraţii noştri sînt înrobiţi de rasiştii din Africa de sud". Oaza Djelfa — mai mare decât Belgia — ne-a asigurat subprefectul — este o regiune bogată în păşuni şi de asemenea în iarbă alfa şi sparta, din oare se exportau anual în Franţa sute şi mii de tone pentru industria de hîrtie. Un monopol virtual asupra recoltei de alfa îl avea cel de-al doilea „colonist" al Algeriei, după Borlgeaud, un anume domn Blanchette. Alfa nu cere nici o investiţie, este o plantă a deşertului care creşte în 93 mod natural, poate fi recoltată de două ori pe an şi creşte din nou. Blanchette deţinea monopolul a sute şi mii de hectare, pentru care nu plătea nimic. Cheltuielile lui constau numai în minimumul de salariu pe care-1 dădea nomazilor ce coseau iarba — salariu de obicei plătit în grîne — şi oostul transportului în Franţa. Tezaurul algerian se îmbogăţea u oîţiva dolari la suta de mii de tone şi Blanchette încasa averi în fiecare an, fără să investească un ban. Fără doar şi poate că monopolul ierbii alfa va trece în cu-rînd în mâinile poporului algerian şi atunci tezaurul algerian va beneficia în consecinţă. Corturile scunde ale păstorilor nomazi stăteau risipite prin păşunile din oază, turme de capre şi de cămile păşteau printre tufele de laur — o caracteristică a deşertului algerian — cînd am vizitat 'împreună cu sub-prefectul cîteva tabere nomade. Era pentru prima dată după şapte ani cînd nomazii putuseră să se întoarcă la aceste tradiţionale păşuni de vară. Djelfa este o încrucişare de drumuri între răsărit şi apus, între miazăzi şi miazănoapte şi francezii îi suspectau pe nomazi că furnizează în timpul mi-graţiei agenţi de legătură şi de aprovizionare pentru mişcarea de eliberare. Oaza Djelfa a fost declarată „regiune interzisă" şi, în consecinţă, nomazii au fost strînşi şi concentraţi în „centre de regrupare". Cum turmele nu puteau fi concentrate, nomazii le-au dat drumul, să se descurce singure în deşert, pierzînd sute şi mii de capete de oi, oapre şi cămile. Şefii clanurilor şi triburilor pe care le-am vizitat în ziua aceea ne-au vorbit despre greutăţile vieţii nomazilor, închişi şi iarnă şi vară în colibe de pămînt; despre copiii care mor de tuberculoză şi subnutriţie ; de greutăţile în a porni din nou cu turmele lor risipite sau confiscate ca să hrănească armata franceză. Am vizitat o comună, înfloritoare odată, alcătuită din cîteva sute de clădiri solide de piatră, care fusese bombardată pînă la temelii de avioanele franceze, în cadrul programului de des- populare a oazei Djelfa. Nu, am prevăzut suma de 70.000 lei. Taxa aceasta producea netto deci 210.000 lei cel puţin. Fostul director al Teatrului Naţional din Bucureşti angajează însă sume mari în cheltuielile de montare. Sumele prevăzute în budgetul acelui teatru nu mai ajung. Atunci se preface budgetul în două rinduri şi deficitunile se acopăr, cu aprobarea ministrului, din taxa timbrelor. Vrasăzică, tot fondul a fost cheltuit, mai rămînînd încă o datorie de 35.000 lei, deficit asupra anului viitor. Deci rata Teatrului Naţional din Iaşi, pe trimestrul octombrie, de cel puţin 22.000 lei nu mai poate fi încasată, deşi ne-a fost garantată printr-o lege şi suma de 70.000 lei, cît era partea noastră, fusese prevăzută chiar de minister. Această sumă de 22.000 lei e un deficit enorm pentru un teatru sărac ca al nostru. Cum să-1 acopăr ? Ce e de făcut ? Brătescu-Voineşti îmi scrie că teatrul din Bucureşti nu mai poate face nimic, a mîncat lupul oaia, s-a isprăvit! Pot trage juridiceşte la răspundere direcţia acelui teatru şi ministerul ? Ori este cu putinţă ca Ministerul Instrucţiei să găsească undeva acest fond pentru teatrul nostru ? Te rog fă tot ce-ţi stă în putinţă ca să am o soluţie. Pentru mine, deşi nu sînt eu vinovat, chestia aceasta e o adevărată nenorocire. Sînt în stare să fac o nebunie dacă nenorociţii pe care-i conduc nu vor avea ce mînca trei-patru luni de zile. 7 august 1914, Fălticeni Iubite prietine, Am trimis astăzi la Teatru3) o delegaţie pentru d^ : să mă înlocuieşti ca director pe tot timpul mobilizării şi al războiului. Fii bun şi ia osteneala, din cînd In cînd, de vezi ce mai este pe-acolo, iscăleşte cîte-o hîrtie şi ia cîte-o dispoziţie. 4) Carte poştală care are antetul: Armata de operaţiuni. Nu e datată, dar pare a fi fost scrisă la începutul lunii august a anului 1913, în timpul campaniei din Bulgaria. 2) Acest fragment de scrisoare nedatat pare a fi făcut parte dintr-o scrisoare mai lungă trimisă probabil lui Const. Stere, care era profesor de drept constituţional, este important pentru istoria Teatrului Naţional din Iaşi prin cifrele şi datele pe care le conţine. 3) Teatrul Naţional din Iaşi, unde era în acel timp director Mihail Sadoveanu. într-adevăr, în timpul războiului din 1914—1918, Ibrăileanu a girat, în locul lui Sadoveanu direcţia Teatoilui Naţional din Iaşi. 114 După cum vei fi ştiind, fusesem iar mutat şi acum concentrat, la Piatra N. Stere a trecut pe la Minister şi acum iarăşi, m-am întors între ai mei. Voi pleca deci cu Reg. 16, având şi pe frate-meu în acelaşi batalion cu mine. Cum însă acţiunea noastră, dacă va începe, nu va începe decît la finele lui august, am mai avea timp să ne scriem cîte două vorbe din cînd în cînd. îndată ce pasiunea evenimentelor a sporit, toţi s-au risipit parcă ş-au tăcut. Scrie-mi două vorbe, ca să ştiu cum te afli. Topîrceanu unde se află ? D-ta vei sita în Iaşi, ori vei pleca undeva ? Cu dragoste, Mihail Sadoveanu. * P.S. Fii bun şi scrie două rînduri lui Duca şi Diamandy ca să trimită nota timbrelor pe trimestrul Aprilie, teatrului, ca să se poată plăti salariile pe august. 3 februarie 1916, Fălticeni Iubite prietine, în urma schimbărilor intervenite în „ordinea de bătaie", iată-mă comandant al companiei a 3^a la Movileni *), ceva mai depărtişor decât Ciurnuleştii2), unde mă aflam mai înainte. Aşteptînd iarăşi un ordin de congediu (sic), mă gîndesc ce să dau pentru numărul viitor din „Viaţa romînească". Te rog fii bun şi mai vezi ce este pe la teatru. Vinerea mai ales, la consiliu. Te rog să vii. Altfel se apucă d. Momuleanu cu mîinile de cap. îţi string mîna cu dragoste, Mihail Sadoveanu. 16 februarie 1916, Fălticeni Iubite prietine, în pustietăţile de la Movileni am primit scrisoarea d-tale cu privire la Teatru, (îţi mulţămesc !), şi cu privire la biblioteca nouă Steinberg3). Mi-a scris şi H. Sanielevici să trimit ceva. Dela d-ta aflu că plata unei broşuri de 100 pagini e 200 de lei. Cu acest preţ nu-mi convine, — aşa că... am să răspund în acest sens d-lui Sanielevici. încolo, — bine, şi iau în primire o companie, cu oamenii ei, ciorapii, batistele, raniţele şi toate efectele dintr-o magazie cu felurite bunuri mari şi mărunte. încă n-am primit „Viaţa romînească". Am să caut cîteva ore de răgaz ca să trimit ceva pentru viitorul număr. Cu dragoste şi prietenie Mihail Sadoveanu. *) Comună lîngă Strunga, aproape de Paşcani. 2) Comună lîngă Fălticeni. 3) Adolf Steinberg, ziarist şi publicist, proprietar de ziare, a fondat ziarul „Universul" a fost proprietarul agenţiei de publicitate „Presa", era şi editor. 115 t, . ' 1 mai 1916, Fălticeni '. Iubite prietine, . Fără'îndoială că nu-i decît o neînţelegere.' Cum s-ar fi"putut să declar eU •lui Ducă 1) că „nu ţin numaidecît la numirea lui Topîrceanu", cînd Chiar eu îi scrisesem că numai această numire îmi convine, şi că alta ral pot face, dedarece Topîrceanu 2) e singurul om in care pot aVea încredere deplină ? Dupâ plecarea mea din Iaşi, acum în urmă, i-am scris din nou, stăruind, şi i-am trimis şi articolul din „Opinia"3) cel ou chestia, ca să-1-. conving că nu aici trebuie căutată opoziţia unor ieşeni. E adevărat că n-am stăruit pentru numirea „imediată" — deoarece Duca mi-a cerut un răgaz, cum ţi-am mai. spus. "DUpă ce voi veni la Iaşi mă voi înţelege cu Iancu Botez ca să meargă împreună la Duca. De la mijlocul lui mai sînt desconcentrat şi liber însfîrşit. Pînă atunci trebuie să dau în primire compania. Iată cum şi năcazul d-tale are sfîrşit, ca toate pe lumea asta ! Mai rămîne o mică chestie : Am avut impresia citin-du-ţi scrisorile, că în jurul d-tale s-au rostit cuvinte de bănuială la adresa mea în chestia de mai sus. Nu-Mi închipui că chiar d-ta ai putut o clipă să-mi bănu-ieşti lealitatea. Prietenia noastră e veche acum de zece ani, — şi nădăjduiesc că mă cunoşti îndeajuns. Am relevat acest lucru deoarece ţin la o desăvîrşită fran-cheţă de raporturi între noi. • ■ Te rog, dacă e! nevoie,' fă şi ulti'mul act de director; Pe Urma, cată să-mi "reiau drepturile mele. iaio. Cu prieteneşti şi cordiale salutări Mihail Sadoveanu 12 septembrie 1916, Bucureşti, Popa Savu 43. Iubite prietine, îţi mulţămesc că eşti aşa de bun şi te ocupi, în lipsa mea, de mersul teatrului. Că activitatea d-bale va face onoare instituţiei, nici nu mă îndoiesc. Aici s-au luat măsuri pentru aducerea în Bucureşti a lui Tapirceanu % însă pe aici, el, personal, n-a dat veşti. Acolo a scris? - ' ' •• Cu cele mai prieteneşti salutări, .... - " ' ' ' " Mihail Sadoveanu '••'-'•'■■•< • ' ' 24 ian. 1917 Iubite prietine, Fii te rog bun şi * împrumută-mi pentru cîteva ore yblumul „între vis , şi viaţă" al" lui Delavrancea. *' 1 Cu dragoste: şi friulţămiri Mihail Sadoveanu ') I. G. Duca (1879—1933), politician. A pubhcaţ la „Viaţa, r&rnînească" „Cronici externe". Pe vremea cînd a scris Sadoveanu această scrisoare era ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. 2) Topîrceanu solicita în acea vreme postul de sub-director la "Teatrul din Iaşi. ■ . 3) „Opinia", ziar conservator. Iaşi 1897r — a continuat pînă după cel.de al doilea război mondial (cu mici întreruperi). . , ." *'" * '* <) To&îrceaiiu era în acel timp prizonier în Bulgaria' (prins în luptele de la Turlueăia). u- • ,- - ■ - ' '■ ■■ ' 116 - 6 april. 1918, (Iaşi) Iubite prietine, Azi toată după-arniaza am umblat prin Iaşi căutând o casă. Era tîrziu cînd m-am întors şi n-am mai avut timp să mă raped (sic) pînă la d-ta să te văd înainte de plecare. Mă duc la Folticeni (sic). Poate voi putea să lucrez ceva pînă în Paşti, pentru „Viaţa romînească". Cu dragoste şi prietenie Mihail Sadoveanu 16 V. 1918, Fălticeni Iubite prietine, Am aşteptat, după ultima noastră întîlnire, încă o zi două, sosirea lui Mehedinţi'), ca să-i vorbesc de doamna Rozina Buşilă. N-a venit şi a trebuit să plec brusc, chemat acasă. Nu ştiu ce-oi face cu d-na B. Dacă ai putinţa să treci cuiva dintre cei ce au putinţa să ceară acest deziderat, fă-o te rog. Era vorba, într-o zi, să vie pe la mine Demostene Botez ca să rînduim ceva cu revista2) săptămânală proectată. Fireşte, n-a venit. Sosit în Fălticeni, am chemat pe Saidman3) şi i-am cerut desluşiri. Poate tipări bine şi punctual atît „Viaţa romînească" cît şi „Din Moldova". îi trebuieşte hîrtie. Cerneală bună are. Condiţiile acceptabile, cu mult mai bune decît la Iaşi. La revedere. Cu dragoste. Mihail Sadoveanu 17 V. 1918, Fălticeni Iubite prietine, Ieri ţi-am trimis, prin Vasile Savel, o scrisoare şl-un volum : un exemplar din „Foi de toamnă". Astăzi, cu aceste rînduri, îţi trimit pe d. Louis Saidman, tipograf din Fălticeni, care poate tipări în condiţii bune tehnice atît „Viaţa romînească" cit şi „Din Moldova", dacă i se dă hîrtie. El zice că cere pe 10.000 exemplare, sau 10.000 coaie din „V.R.", 500 lei. Cu hîrtia 200 lei ar fi pentru revista săptămânală 700 lei, 750 lei 10.000 exemplare sau 7-7,50 bani foaia. Pentru „V.R.", ar fi 8 coli vreo 5000—5500 lei numărul. Nu ştiu care sînt ofertele — dacă sînt — tipografilor din Iaşi. Nici unul nu poate însă tipări aşa de curat ca această tipografie. Pentru „V.R." zice că are şi hârtie pentru copertă, f. bună. Dacă te hotărăşti, ceva se poate face, fie cu „Din Moldova" fie cu „V.R.". îţi strînge cu prietenie şi cu dragoste mîna Mihail Sadoveanu *) Simion Mehedinţi (pseudonim literar Soveja) (1869—?). Fost membru al Academiei Române, profesor universitar, ministru, opera capitală ca geograf este „Terra", vol. 1—2. La data redactării acestei scrisori era ministru al Cultelor şi Instr. publice. 2) Se pare că ar fi vorba de p revistă săptămânală „Din Moldova", rămasă în proiect numai. (A nu se confunda cu „Din Moldova" (2 nr. pe săptămână), Iaşi, 1862—1863. Redactor B. P. Haşdeu. 3) Tipograf în Fălticeni. 117 24 mai 1918, Fălticeni. Iubite prietine, Oricît am cercat să concentrez, „cocostîrcul" — şi vei vedea cît e de concentrat, n-am putut scăpa fără trei pagini de-ale mele. Copia e făcută mai lung pentru culegători şi corectură. Ţi-a plăcea, bine ; nu, dumneata eşti vinovat, căci de dragostea d-tale am făcut-o. Nu ştiu cum aţi rînduit cu tiparul. E necesar însă ca revista să aibă o înfăţişare artislică, cu o literă frumoasă. Dacă nu se poate aşa, mai bine s-o amî-năm pînă ce găsim. Administraţia ? tirajul ? căci, după cît mi-a făcut aici socoteală Louis Saidman, trebuie să se câştige la un tiraj de 8—10 inii. Cu dragoste Mihail Sadoveanu . 9 iulie 1918, Fălticeni Iubite prietine, Am aflat un lucru neînsemnat care însă, probabil, îţi va face oarecare plăcere. _La Paşcani, locul meu de naştere, lumea mînîncă, se culcă, se întîlneşte, se duce la cinematograf după, vechiul orar al acestui pămînt. Gara, (?) unele autorităţi au fost forţate să aibă amiaza la 13 ceasuri4). Vechii mei concetăţeni au rămas însă recalcitranţi faţă cu această neînţeleasă şi arbitrară reformă. Spiritul acesta „frondeur" se manifestă şi în alte privinţi. Un oarecare „şef" al unei coloane, iezit2) de împrejurări în partea locului, s-a gîndit să-şi întrebuinţeze oamenii într-uh chip mai folositor obştei. Deci, adunînd materiale de construcţie, a întreprins, pe un loc dăruit anume, construcţia unei case de sfat şi petrecere, cu grădină, bibliotecă, popiei, tir, etc. După cîte ştiu, acest „şef" — neapărat moldo-van, din alt neam decît obişnuiţii refugiaţi, şi-a mai avut strămutaţi penaţii3), pînă acum, de vreo patru ori. Şi-n patru colţuri ale Moldovei, pe unde a mai fost, a mai. făcut patru „case" la fel. Materialele costă foarte ieftin, braţele tot aşa ; şi au avut parte şi Păşcănenii de osîrdia şi dragostea lui de mai bine. Ţi-aşi spune şi cum îl cheamă ; cum însă secretul scrisorilor nu mai este garantat, mă tem să nu se afle, să păţească,..bietul om, ceva. De obicei, „şefii" militari mari şi mici îşi întrebuinţează vremea cu totul altfel şi sînt sigur că maffia4) lor ar grămădi fulgere de răzbunare împotriva acestui necugetat Romîn 5) oare îndrăzneşte să se facă plăcut şi folositor semenilor săi. De aici am putea deci trage concluzia că e bine să fie amiaza la 12 ceasuri şi că cei ce-şi închipuie că progres înseamnă cînd o faci să fie la 13, se înşeală. Acest conservatorism orar cade probabil direct în sarcina acelei paseri6) rare, ce s-a abătut o clipă la malul Şiretului, în locul naş- *) Obiceiul celor de la căile ferate de a număra orele de la 1 la 24 şi nu de la 1 la 12 cum se obişnuieşte în general. 2) „Propriu înseamnă a fi făcut dig de iaz ; aici a fixa într-un loc oarecare pe cineva" (n.n.), ' ' . ' 3) „Zei ai casei la romani". „Organizaţie secretă din Sicilia şi sudul Italiei pusă în ' slujba marilor latifundiari, Maffia, pedepseşte sau ucide, deobioei fără a. putea fi descoperiţi, făptaşii, în semn de răzbunare,, pe,. toţi, cei indezirabili ei". 5) Ortografia lui Sadoveanu. •. ... - 6) Adică a ofiţerului de care vorbea mai sus Sadoveanu. 118 terii mele. Nu-1 cunosc, am însă o mare prietenie pentru dînsul şi aşi vrea să-1 întîlnesc odată la ora 12, să-i string mîna. De la Rîşca am destul de bune ştiri. Aurel Băeşu') s-a răpezit (sic) într-o zi acolo. A văzut în fugă mănăstirea. A suferit greu în anii aceştia de pribegie şi refugiaţi. Se pare c-a fost, dacă încă nu mai este, „un repaire de bandits". Se •ţine totuşi bine. Clopotele şi icoanele n-au fost furate şi călugării n-au fost siliţi, ca odinioară la năvala Tătarilor, să se caţere cu caprele şi cerbii pe vîrfurile tainice ale Deleleului. S-a dus şi a văzut pîrăul (sic) Moişei şi a zugrăvit ceva. Pe urmă, ou Savel2) (căcd era ou Savel) au intrat într-un loc care a fost odată erîşmă. Au mîncat ouă, brînză cu smîntînă, mămăligă — şi au plătit — mirare ! 3 lei. S-au întors tîrziu, în lumina unui sfert (sic) de lună, c-o căruţă care hodorogea şi c-un cal care avea ciudata tendinţă de a se întoarce mereu îndărăt, apucînd pe drumurile vicinale, cînd la dreapta, cînd la stînga. Probabil a văzut întăi soarele în poenile cu iarbă bogată de sub Pleşu. în curînd o să mă raped (sic) şi eu pînă la Moldova şi la Rîşca şi o să-ţi spun mai multe. Pînă atunci îţi string cu dragoste şi prietenie mîna. Mihail Sadoveanu P.S. Ţi-aşi fi scris mai curînd, însă îndată după ce am ajuns acasă, m-a lovit „mult aşteptata" gripă spaniolă. Eram sigur că mă va ajunge. Cum însă luasem precauţiunea să mă chininizez şi eram la al optulea praf, am avut o formă uşoară, care se manifestă printr-un fel de oboseală şi îngurgitură a spatelui şi picioarelor ş-o enormă dispoziţie de somn. Vreo trei zile deci mi-am strămutat cerga, după poziţia soarelui, cînd supt un tei, cînd supt un mesteacăn şi cercam să citesc, printr-un fel de pîclă de vis, cîte-o pagină din „Originea speciilor"3) ... — Acuma mi-i bine. Ieri am fost chiar, cu copiii, la raci la balta Şomiuzului. Am prins vreo sută. Pot să-ţi atestez şi eu, ca şi răposatul moş Calistrat Hogaş, că într-adevăr una din plăcerile acestei trecătoare vieţi e să mînînci raci rasol cu mujdei. în 23 iulie 1918, Fălticeni Iubite prietine, Se pare că războiul european are o curioasă influenţă asupra femeilor. Nu vorbesc de feluritele nebunii mărunte ale celor „de rînd", care sînt mai aproape de natură şi mai robite de instinct, ci de cucoane „de familie", cu educaţie, cu reputaţie. După ani şi ani de căsnicie, după ce văd în juru-le crescînd şi înflorind rodul cu care au fost blagoslovite, iată-le băgînd de samă (sic) că soţul căruia i-a jurat credinţă e un om inferior ; abia poate lega două vorbe, se tîrăşte ca un -vierme pe pămînt, pe cînd în lume se trîmbiţează atîtea idealuri, atîtea jertfe, atîta înfrigurată vrednicie. îşi lasă odihna şi casa, rudele şi amicii şi fug în lume ca Nora4). Aşa a făcut astă-primăvară doamnaM., ş-acuima, foarte de curînd,doamna V. îţi închipui ce vorbe, ce scandal în pitorescul şi liniştitul nostru Fălticeni. Ieri, *) Aurel Băeşu (1897—1928). Pictor născut în Fălticeni. A pictat peisaje, naturi moarte, etc., dar mai ales figuri de ţărani amărîţi. 2) Vasile Savel. 3) Originea speciilor a lui Charles Darwin. 4) Nora, dramă a lui H. Ibsen. 119 pe cînd se vorbea de asta, mă miram cum de-au putut cîndva femeile acestea, care nu sînt nici urîte, nici proaste „să urmeze pe bărbat şi să se teamă de el".-Cineva, o femeie, observa cu drept cuvînt că abia acuma au deschis ochii şi au privit în juru-le. Atunci m-am gîndit la războiul european, care creiază pentru femei în lume un nou ideal de bărbat. Ar fi aici poate ceva adevăr — dacă cucoanele în chestie n-ar fi fugit ca nişte Nore amorezate. De unde se : vede că şi eu şi mai ales Ibsen, am uitat un lucru simplu şi de cînd lumea. Da. Dar din investigaţiile mele, se vede că bărbaţii după care au pornit în pribegie şi zdruncin burghezele noastre erau oameni asupra cărora tragedia actuală, războiul, nenorocirile, se reflectau ca lucrarea unui amurg romantic. Alte ştiri din Fălticeni nu pot să-ţi dau, — decît că a venit la noi, de Sînt-ilie, în Tîrgul-Vitelor, Vasilache. Săracul iarmaroc de Sîntilie, pe care 1-a descris cu uimire şi dragoste Kotzebue ! *). Ce tristeţe şi ce pustiu ! A venit numai Vasilache şi s-a instalat într-un cort mititel de pînză. Flăcăii şi fetele din satele din împrejurimi, parfumaţi cu busuioc, potrivit Unei vechi tradiţii, au venit să vadă iarmarocul. Şi n-au găsit decît ciulini, o fotografie „â la minute" şi acest spectacol străvechi al păpuşilor. S-au hotărît să petreacă şi cu atît şi s-au grămădit rînduri-rînduri ca s-asculte pe acest minuscul scandalagiu, cu nasul lung şi voce subţirică. Ş-au aflat cîteva lucruri nouă. Au aflat că domnu Vasilache a fost în Basarabia. Că acolo s-a însurat cu una Mărioara. Pe vechea Mariţică, aşa de frumuşică, a abandonat-o, nenorocitul, — cum se vede, tot din pricina războiului european. O mîngîia acuma pe aceasta, cu mîinile lui de şindrilă ş-o prezenta publicului. O bătea acuma pe aceasta, cu-n băţ mare şi noduros, şi, nu ştiu de ce, spectatorii nu mai puteau de bucurie. A mai arătat Vasilache ş-un cal furat, tot din Basarabia. A mai arătat şi felurite exerciţii militare şi păsuri (sic) de defilare. Ş-a luptat, ca şi odinioară, cu-n cîne cu capul de crocodil şi cu dracul, care-1 lua în coarne, ş-a ieşit victorios. Şi-a arătat din nou vechile isprăvi. Eu sînt însă indignat, întăi că ş-a lăsat pe Mariţica, al doilea că lumea se arăta cu totul indiferentă faţă de acest act imoral. Iulie, pe la noi, a adus zile foarte frumoase, mai ales dimineţi şi amurguri splendide. De multe ori în amurg mă duc cu Aurel Băeşu, care pictează, într-o dumbrăvioară tainică şi liniştită, pe pîrăul Buciumenilor. Apa curge tăcută prin flori, pe sub sălcii străvechi. Aşezarea răzăşească, dela Alexandru-Vodă-Cel-Bun, se întinde pe costişe şi-n vale. O bisericuţă săracă de lemn parcă dormitează, singuratică şi tristă, în apropierea noastră. Stăm în tăcere şi singurătate. Au amuţit ţărcile şi graurii. Mişcarea ultimelor lumini a (le) zilei în sălcii şi-n firul de apă al pîrăului par (sic) ultimele pulsaţii ale vieţii. Pe urmă parcă ne găsim într-o împărăţie ou morţii, a amintirilor trecutului. Tîrziu, pornim spre oasă. Deasupra asfinţitului se simte numai, aşi putea zice, o slabă lucire viorie ; iar înspre Bistriţa munţii pierduţi pun o dungă violetă, posomorită, pe cerul curat. Peste cîteva zile îţi voi scrie ceva despre expediţiile noastre din zori de ziuă la iazul Şomuzului, unde ne ducem să pescuim raci. Cu dragoste şi prietenie Mihail Sadoveanu J) Wilhelm de Kotzebue (1813—1887). A fost consul rus la Iaşi şi a scris „Bilder und Skizzen aus der Moldau", Leipzig, 1862 şi romanul „Laskar Vioreseu", Leipzig, 1862. A tradus unele poezii populare romîneşti (din colecţia Alecsandri) ; „Rumănische Volks-poesie", Berlin 1857. 120 , 16 august 1918 (Iaşi) .....Iubite prietine, Am sosit de la Şomuz. Aşi vrea să te văd şi voi trece pe la d-ta azi sau mini (sic) sara. Cred că te voi găsi acasă. Cu dragoste. M. Sadoveanu. Marţi ' Iubite prietine, Dacă poţi, fă-mi plăcerea şi vină mîni, miercuri, pe la 7 ore sara la mine (Sf. Mihai), cu unii dintre tinerii noştri amici. Mihail Sadoveanu Topîrceanu sănătos O telegramă din septembrie 1916, din Bucureşti. — prizonier Bulgaria. Sadoveanu. SCRIITORI ROMÎNI CONTEMPORANI Originalitatea poeziei lui Eugen Jebeleanu de Paul Georgescu P . at ura poeziei lui Eugen Jebeleanu ! e romantică, un romantism selenar, cu tensiuni răsucite dureros înăuntru, crispat, atras spre locurile nule ale marilor dezastre. Dacă izbutiri'le sale artistice sînt incontestabil realizarea tensiunii interioare în teme tragice, dialogul dintre nădejde şi deznădejde reprezintă o diagramă complicată ce este însăşi traectoria sen-sibiltătii poetului. Eugen Jeibeleaaiu evoluează între imagism şi retorism, Scylla şi Carybda, între abundenţa revărsată de imagini şi discursivitatea sonoră, primejdii pe oare le înfruntă şi ie învinge mereu printr-un echilibru în tensiune. Realitatea e că poetul e inaderent la cotidian, că numai temele tragice pot produce acea ciocnire incandescentă intre un temperament şi o problemă gravă, rezolvată prin flacăra poemului. în faţa obişnuitului, exasperarea la rece (expresia e a M G. Călineseu) curge în retorism sau se-moillceşte în baroc imagistic. Că poezia lui Jebeleanu nu este egală, aceasta e de la sine înţeles, fiindcă nici nu există poet adevărat egal mereu, decît numai meşteşugarii aceiaşi în mediocritatea lor conştiincioasă ; remarcăm doaT afinitatea electivă şi selectivă a unui temperament romantic tumultuos, pentru marile teme grave, dureroase. în aceasta constă şi contemporaneitatea lui Jebeleanu într-un secol fertil în fapte dramatice şi probleme fundamentale. Aceste determinante l-au îndreptat pe Eugen Jebeleanu spre o poezie de viziune. ★ Primul volum al poetului — „Inimi sub săbii", 1934 — ne oferă numeroase capcane semnificative. Aparent, adîn-cul ev mediu, aparent, tot, un peisagist aproape parnasian prin răceala programatică aproape hermetică. Dar dacă hermetistnul e o dorinţă de a încifra, a ascunde bine, ne întirebăm ce ascundea debutantul cu atîta grijă. Influenţa lui Ion Barbu e doar sintactică, aparenţă iarăş, o paralelă nu ne-ar duce nicăeri. „Gîntece barbare", da, dar o paralelă cu Leconte de Lisle sau, în genere, cu parnasianisoiuiL ar fi o goană după aparenţe. Să descifrăm ce fusese încifrat, „enigma ne'splioată", să pornim de la conţinut. O enigmă ? Nu, o durere; o suferinţă ce se ascundea de alţii şi de ea însăşi, ce nu se cunoştea în cauzele şi în natura sa şi se 122 proiecta în vizuali, în tablouri cu. natură sau în temporal, în tablouri cu cavaleri incerţi. Dar, în analiză, tabloul nu trebuie luat nuimai în el însuşi, oi interpretat, căici dacă aparenţele apar cititorului, oricui, .criticul e cel ce trece de vălul aparenţelor. Titluri: „Ciumă", „Stîrşit princiar", „Anotimp armat", „Arc", „Moarte", „Bai de moarta" — semnificativ. Şi altele: „în zori, vedenie", „Nelămurit", „Necunoscut" şi „Tălmăcire". Primul ciclu e numit „Ev", un ev armat, cu moarte şi molima. Volumul apărea în 1934, ziarele vorbeau de înarmare, de fascism, de agresiuni, de război. Moartea era în aer şi avea să vină -.„Lidice", „Hiroşi-ma", „Cînlece împotriva morţii". Dar totul era încă o vedenie ce trebuia să fie tălmăcită, totul îi apărea, încă, nelămurit, necunoscut. Alt titlu: „Timpul mort". Moartea pătrunsese în prezent, pînidea în viitor, timpul încremenise, tî-nărul poet privind viitorul avea viziunea unui ev armat, incert (titlu : „1.186"). Ev armat, incert, leat 1,934 ; static ; nu-s bătălii, încă nu-s : armaţii apar, încremenesc: aşteaptă ! (Nu vor aştepta mult!) „Văd timp de bătălii. Leat mediu. Cu alţii-n fier şi-n gînduri grave, Dădu şi prinţul un asediu, Pe undeva, prin mlaştini slave." (pg. 16) Ev incert, asemeni celui trăit, atunci ; poetul fugea de un viitor înarmat într-un trecut pe care-1 regăsea incert, înarmat, într-atît e de adevărat că nu poate exista fugă de prezent. Dar armaţii nu se raiş-caseră (înlcă) în prezent (pândeau), de aceea nu se mişcau nici în viziunile de la 1.186 : „în evul sur. (Domn: Dagobert), Lucea un principe incert; Cu ochi de ape si victorii, Calm braţu'n şold, în unghi de glorii". (pg.15) încremeniţi: fiindcă poetul îi fixase spre a-i face neprimejddoşi : „El plînge-n smalţ şi-n veşnicie" (17). „Senior de ceaşcă" — poetul îi opreşte în trecut fiindcă vroia să-i oprească în viitor, el care fugea de un viitor incert într-un trecut incert, dar privind trecutul, vedea viitorul : înarmaţi pentru război, pentru moarte : „Patruzeci de goarne tari. Slavă''n fiecare. Toţi Poartă'n munţi frunţi de cezari, Totuşi, cîntec li-i de hoţi." (9) Totul e static nu pentru că debutantul ar fi fost parnasian (emailuri şi camelii), un peisagist, colorist, dar dorind să oprească un viitor încărcat de moarte (Lidice, Hiroşima), tânărul oprise timpul : „Iar umbra care se reîntorcea, / Cu minutarul unui ceas, pe tîmple, / A stat acolo, să nu se întimple / O vestejire în palori de nea". (22). Toti au încremenit : oei patruzeci, din 1.186, vin în faţa noastră şi se opresc ; seniorul incert încremeneşte colorat pe ceaşcă („Senior de ceaşcă"); cineva moare în toamnă auzind o goarnă de vânătoare ce nu mai răsună („Siirşit princiar"); cineva moare de ciumă, „Hori de aramă, negre răsar pe pînlec", „ochi de venin cresc ca o halucinaţie", „tricile galopează, cad, se înnalţă", „un trup cimpoi", „un ium de boală şi de cărbune" („Ciuma"); cerul e o spadă, „încremenitul cavaler sub ea. Bronz înverzit" („îndemn") cînteoul poetului se va fringe, prietenii lui o ştiu : „Cîntec ce-o să se irîngă lîngă / Turn lung lucind, va ii ceas mort. / La ora fără număr pllngă I Cei ce-au ştiut că n-o să-1 port." („Sc'him--bare finală"); cu gura-n ruini poetul su-rîde „Viaţă, pierdută pe-o stea", refuză iubirea — „Nu, să nu mă săruţi" — soarele are lepră, („Autoportret"); un spânzurat, în pom, „ca o caisă capul se desprinde in tăcere", trupul atîrnă sus, fără cap („Se întreceau pădurile"); o generaţie osândită: „osindiţi in umbre toţi, I Poposim pe ţărmuri ude. / Soarele să-1 prinzi de roţi / Vrei. Şi fuge şi n-aude", ireală fiindcă fără viitor: „trup ceţos", „toţi necunoscuţi. Şi sin- 123 guri. Nu mai e nici plins" („Moarte"); iarna nemulţumirii trece printr-însul, lă-sîndu-1 „alb de spaime", printre „morţi de brom" cu „o trenă de urît" (,(Cîntec cu mine"); poezia nu e eliberare, cântecul e „hohot de corolă" „cînd vin paji negri", funebri — cântecul e sarcofag („Strofe"). încercarea de a se recunoaşte, deci de a se depăşi, comunicând cu cineva fie el acesta chiar el însuşi, e anulată — aceasta transpare în motivul semnificativ al oglinzilor: „In iiecare-albeam şi eram el: Fereastra nu putea să mă cuprindă, încremeneam în umbra din oglindă, Sub estuar cu frigul de oţel." (86) Şi altădată, oglinda apare opacă, însoţită de aceeaşi senzaţie de frig (reci, gfaiaţă): „Oglinzi, domoale'n rotogol albeau Şi aburite fiecare-n parte. Ca toate dimineţile, aceleaşi, moarte Şi reci şi mătăsoase, calm, pluteau. Străbaterea-i curată'n mar mori, reci Ca sinul narilor în zori de ghiaţă." (59) Oglinzile, ferestrele sînt mijloace poetice de comunicare; aici, imaginea încremeneşte, fereastra n-o cuprinde, oglinda o îngheaţă, oglinda e aburită, opacă. Trecerea dincolo e oprită de un estuar de ghiaţă şi oţel, strălbaterea-i blocată de marmori reci. Oînd viitorul, ameninţătorul, e blocat, cînd trecutul-refugiu arată aceeaşi faţă armată — fiindcă trecutul reia imaginea viitorului, iar aceasta e o proecţie a prezentului —„ poetul îşi vizitează copilăria. Copilăria e o grădină: „Stelele au patine şi sparg, trecînd ferestre. E'n orişice caisă cîte-un opus cu liră. Toată grădina cîntă. Păsări tac şi se miră. Arcuşul stelei plînge pe viola din poveste." (93) Grădina cântă, apusul e oa o caisă, stelele se dau cu patinele... Dar deja un vînt rece se stârneşte, „părul pădurii umilă cimpoae", „umbre mor ca preşurile", flautul mestecenilor plînge: „e holeră'n toamnă". Gopilăria cu sfera ei afectivă a murit, cu pădurea ei cu tot: cuvintele sînt „reci brăţări" pe oasele unui leş. Trecutul e iremediabil trecut: „Cucul a luat parfumul copilăriei cu j Văzduhul, smuls din urmă repede ca o puică". (94) Poezia despre copilărie se numeşte „Timpul mort". în „Amintirea", cea de a doua poezie de invocare a copilăriei, apar „cîmpia cu caii tot moi depărtaţi", codrul diminuat, vulturul ce se prăvale „şi nu se mai vede", „orele moarte"... îndepărtare, micşorare, dispariţie. Rămâne doar un sunet, din copilărie : „In ochi, ca'n ghiocuri cu oceane, stă strîns- Sunetul doar, ca un bucium de mase Al somnului florii fără deşteptare, AI paşilor dusului mînz." (93). Volumul se încheie cu „Apoi", concluzie a celor două eşecuri — refugiul, în trecut, în copilărie — risipirea totală: ochii stinşi, chipul „cu mască de luturi", flori pe scuturi, urechile se vor rememora în scoici. Nici o salvare... Poate Arta? Nu : „Fără glas fi-vor soliile" Om-nis rnoriar, nimic nu va rămîne : „Nu-mi va rămîne pasu'n lespede, Nici cît pantoful lunii'n foi de ape, Cînd balul cerului veşted e. Sprîncenele în muşchi or să se'ngroape". (101). Versurile acestei cărţi exprimă o tinereţe pusă-n faţa unui teribil măcel, a unei morţi crude şi stupide, fără acea busolă ce putea da un sens vieţii explicând cauzele sociale ale morţii. Fără-, un mesaj de speranţă, arta lui Bugen Jebeleanu caută doar să prindă vizual momente, să fixeze în tablouri iremediabila curgere: 124 „Găsindu-mă fără chimval, Mă voi vrea, de groază,'n tablouri, Spre ă lua din culdrî st&agUri $i ecouri, Pentru timpul rămas singur pe cal. Aşadar, timpul se rezolvâ-n vizual, timpul oprit devine spaţiu înrămat, trecutul pierdut, copilăria stinsă, spaimele albe şi galbenele nelinişti devin tablou —, imagine fixă —, nu dintr-un parnasianism oarecare, ci din dorinţa de a opri un chip, o clipă, o senzaţie, un sentiment — timp, mai stai I Că peisajele sînt stări de spirit, se ştie; Jebeleanu face acuarelă cu simboluri psihologice: Cele mai adesea o grădină, un parc. Aproape totdeauna e toamnă — căci moartea pîndeşte — iar toamna e roşie, ruginită. Anotimp animat, ultim. Prinţul moare în toamnă : „Şi pajurile de rugini întoarnă / O primă toamnă". (2i) Toamna leagănă fesuri — ceşti roşii —• în grădină, e o scuturare roşie, cerul de cărămizi trece-n garoafe, limba cerului e de sfeclă, pădurile de-amurguri sînt în foc, zările sînt grele de tăciuni, spre apus se sting reci garoafe, seăra-i o coamă de-ararnă. Toamna — apus de soare, final! Anotimpul ruginiu ' dă culoare pletelor femeii : părul roşu de'ntomnări. Altădată, finalul vizUal hu e apoteotic ,-e toamnă beată, e holeră-n toamnă. într-un singur tablou apare purpură-n zori. O altă dimineaţă e moartă, rece, mătăsoasă, curată-n rriarmori reci, zori de ghiată (59).-E o dimineaţă de iarnă. Iarna mai apare o dată cu palori de nea, iarnă deştele, " zid, albă pădure. Noaptea, „o catifea iîrzie", „tuci de umbre", e şi ea rară, ca' şi' zorile, Cerul, doar odată „trist • de-albastru", e verde: „păduri de aer verde", „aerul ca o ferigă", „palmieri în vînt", vîntul: „harpe de sticlă Verde", „cer cianură", „cer cocleală", „boltă de cobalt". Apele sînt şi ele verzi : cu „băni cocleală". Deci tablourile lui Eugen Jebeleanu reprezintă, în marea lor 'majoritate, o toarrină ruginie, într-o grădină, cu un spectaculos apus de soare, sub un cer' verde. „Scutura- rea roşie' în seară, / Printre-argintarii din fag de cer" ascunde întrebări, nelămuriri, suferinţă: „Vechile, întrebătoare şoapte I întretaie spade şi rănesc". („Tălmăcire", 39). Faptul că fiecare poezie1 din acest volum e un tablou, nu trebuie să ne facă să vedem în Eugen Jebeleanu un pictor, un descriptiv, fiindcă' pentru- el toamna crepusculară e o metaforă vizuală, un decor („Ştergeţi aquărela" — va striga îii ,-,Nelă-murit"), aşa cum goana cavalerului de bronz coclit' („îndemn") e tot o metaforă a Timpului mort. în „Inimi sub săbii" răsună goarne tari, apăr suliţaşL sticlesc. săbii, flutură steaguri de muzici veştede; havuzul e spadă, întrebările întretaie spade, mărul cade, ca o ghioagă, izvorul e cu hangere, flăcări scot armele-n cearta, degetele' sînt sufliti, stelele sînt de fier, sprâncenele: reci suliţi de tuşuri, raza e spadă, o camee are un bot de goarnă, brazii sînt în zale verzi, iarba dă soldaţi — anotimp armat, nu al seniorului de ceaşcă,. însă, cum s-a crezut, oi al războiului ce-, avea să vie. O parte însemnată a universului său poetic e din metal,; cu oameni în fier, snopi de aur crud, flori de aramă, cavaleri de bronz, fagi de argint, stele de fier, oglinzi de • oţel 'sau din substanţe dure, feci: cer do cobalt, codri de marmoră. Pe de altă parte întâlnim materiale fragile, casabile, delicate :" pbrţelan, smalţ, sidef, oglinzi, ceşti roşii; sau ţesături fastuoase (brocarte, purpură) $i pietre" preţioase (opal, diamant). E în acest contrast, rJoate, şi o sugestie parnasiană, dar mai curînd aş vedea contrastul însuşi al fragilităţii vieţii, al frumuseţii, intr-o vreme de fier. în registrul lucrurilor gingaşe vom înscrie neapărat florile' (crin, garoafe), fructele (măr, caise), şi vegetalele, cu menţiunea capacităţii ciudate a delicatelor de ă se transforma în contrariul lor, ca într-im basm rău în- care Ileana Oosînzeanâ ar deveni Baba Hîrca, iar Făi-Frumos, un porc. Şi, într-adevăr, mărul cade din pom ca o ghioagă," cameea devine goar- 125 nă, brazii au zale, crinul e plin cu cenuşă, florile sînt oxidate, garoafele reci, caisa e capul unui spînzurat ce pică, iarba dă soldaţi şi caii sînt de ghiaţă, stelele sînt de fier. E în hidoasa metamorfoză strecurată o neîncredere în valori, o nelinişte faţă de viitor. Ciudat e tratat şi corpul omenesc. Ochii sînt scoici, ghiocuri, sau de venin, de otravă ; zborul e de cretă, sinul femeii e alb, mat, de gips; buclele, melci de var ; chipul ou mască de luturi, urechile, scoici de ceară; palma, stea verde; sprâncenele: reci suliţi de tuşuri, zâmbetul, în staniu ; arterele, coarde de harfe. Aşa cum natura era un decor, adică o anti-natură, corpul uman era şi el o imitaţie, în gips, friabil şi neauitentilc, ,,iaţă de clown voalată sub calcaruri", sau o continuare a timpului de fier. Natura e un decor pentru ce piesă ? Inutilă, fără semnificaţii : „Terestra toropeală, stelara agonie. Cum zarea — braţe irînte — nu le cuprinde-n cleşte. Purpură'n zori, în noapte o catifea tîrzie, Spre slava cui, cind încă luceafărul sticleşte ?" (In zori vedenie). In „Nelămurit", apare mai lămurit sentimentul de insatisfacţie —■ „grele'ndoe-lile" — proectat asupra naturii oa decor inutil. Aspiraţia spre puritate, înşelată, cerul e o „cortină de eter" ce „fuge şi minte" : „Tălmăcitori de semne sunt prea mulţi. / Grele'ndoelile; apar ca faruri" /. Multiplicat acelaş glnd asculţi, — / Faţă de clown voalată sub calcaruri. /J Vreau purităţile din ape şi din cer. I Albastrul depărtat fuge şi minte. I Cînd haiduceşte Înflorite flinte j Descarc, nu cad cortine de eter. // în diamant, incendii. Stinse,'n noi. / Sufletele răstoarnă şi sluţesc." Bv armat, apus însângerat, viitor refuzat, timp oprit în tablouri-, natură nenaturală, corpuri fragile între obiecte de fier, spaimă ascunsă, înlcifirată : „Nedumerite aripe / Las întrebărilor mele („Necunoscut") * Dar Timpul nu putea fi oprit. Viitorul ameninţător, purtător de umilinţe şi moarte, avea să se năpustească, totuşi, asupra tineretului, avea să devină prezent, apoi trecut. Eliberarea de fascismul frânt, de ameninţarea depăşită, avea să ţâşnească într-un poem — „Ceea ce nu se uită" —• scris în August 1944, tipărit în 1945. Viitorul devenise acum posibil şi necesar. în numele lui, poetul îşi întorcea faţa spre trecut, blestemând : „Dacă voi uita tot ce-am îndurat, Nu voi mai urî niciodată. Dar cum singurul meu bun e memoria, O memorie de optsprezece carate, Şi cum ura-i singura iubire Cu care m'aţi învăţat voi, capete'ngră- şate, N'am să uit niciodată nimic. Sub luna aceasta, şi ea îndopată." (9) Suferinţele unei întregi generaţii trebuiesc răzbunate, ţipate: „Nimic, niciodată — e tot ce aţi dat / Tinereţii noastre scuturate de friguri, I Clătinată de foame ca marea'ntre diguri," (10). Trebuiesc răzbunaţi tinerii morţi de mizerie: „Prin voi să răzbun în veci de veci I Plînsul acela din ochii reci j Ai mortului tînăr în albe sandale" (13). Ce nu se uită ? Saltul în gol, de la mansardă, al Stelei, ochii arşi ai mecanicului de locomotivă, tinerii duşi, cot la cot, minaţi de-un răpăit de darabane, risipindu-se în fumul amar al morţii. -Şi mai ales foamea, umilinţa: „Un ceai de soare, luam c'un corn de lună I Şi-apoi, mai strătveziu decît un geam, / In zările ce abureau a pîine" (18). Apoi în mansarda înaltului ziar, poetul vorbea la megafon mulţimii: „Suflete, nu te fringe cînd — superb — / Răsună glasul meu, străin de mine, / Şi-mparte lumii pe sub stolul stelelor / O pleavă de reclame comerciale 1" (84) Spaima a devenit mînie, suferinţa nu se mal ascunde ci ţîşneşte, rostogolimdu-se inteligibil, vizualul nu mai încremeneşte 126 în tablou ci devine imagine largă, în mişcare : „Crunt orator al veacului de zgură, Priveam în jos talazurile-oraşului De umbre illiîind, de zbateri mute, Un uriaş ocol de blănuri ninse Purtate legănat pe umeri goi, Mlini mlădiate scăpărînd comete, Pîntece grase ferecate-n aur, — Un rîu fosforescent de putregaiuri" (27). „Ceea ce nu se uită" este al doilea debut al lui Eugen Jebeleanu: poezia socială, a mâniei răzbunătoare, în care romantismul zăgăzuit, se revarsă. Densitatea metaforelor se răreşte, poetul urmărind imaginea de ansamblu, pregnant vizuală, tabloul colorat devine viziune în (mişcare. Poezia lui va fi, în tensiunile ei supreme, o poezie de viziune. ★ în „Poeme de pace şi luptă" (1944— 1950), versul lui se impregnează de social, devenind tot mai mult verb mî-nios, acuzator, lansând imprecaţii. E semnificativ de observat că viitorul temut din 1934, devenit trecut detestat în 1944, circumscrie o sferă temporală ce va atrage atenţia afectivă a poetului, în marea lor majoritate, poemele sale vor evoca această sferă, cu faptele şi oamenii ei, — Sabia, Lidice, Hiroşima, etc. — iar în măsura în care vor fi solicitate de prezentul respectiv vor fi atrase ca de un magnet de războaie, jertfe, torturi, martiri ai libertăţii, tot ceea ce amintea ceea ce nu se uită, epoca traumatizantă a războiului şi fascismului. Bl vede oraşul vuind sub bombe1) („Drum de 23 August"), pădurile şi inimile explodează, martirii libertăţii cu palide feţe lunare călăresc *) „Vuind, căzură bombe. Să nu mai văd nimic / Aş ii voit şi, totuşi, prin codri de pămînt j Zvîrliţi în sus, zărisem..." („Versuri alese", 1954, pg. 8 Citatele ce urmează sînt din aceeaşi ediţie. pe cai de vânt, fulgerându-i pe tirani: „Feţele voastre nu mai sînt terestre, / La iei de palide-s ca iaţa lunii, / (...) J Nalţi călăreţi ai cailor de vint, / Vă ridicaţi pe şeile de aer / Şi ascultaţi: mai suie din pămînt / Spre voi un plîns şi-un vaier. J\j Fulgerul vostru-arunce-n prai scufia I Satrapilor cari mai răsuflă încă, J întinşi pe şapte perne, în trufia / Lăţită peste lume ca o brîncă!" (pg. 14—1'5) („Celor căzuţi pentru libertate"). Pacea şi primăvara se identifică într-o unică alegorie, tânăra femeie surâzătoare, a cărei scenă e întreg pămîntul. 2) Aţâţătorii la război apar tot alegoric, (înclinarea către simbol şi alegorie se manifestase încă de la debut); Lupii n-au pierit: „Stau dincolo de ape, sub cerul de cenuşă, / Pindind cu ochi de gloanţe, în blănuri pînă-n gît." (25). Aţâţătorul la război e duşmănit cu ură rece, încordată, ce ţîşmeşte din stratuJ depus în vremea războiului. Vechiul plantator de arme este exponentul morţii: „Secerători de oameni, vechi plantatori de trestii / De-oţel, prin care moartea se plimbă fluierînd, / Vreţi iar să faceţi cerul, cu stele smulse-o groapă, j Şi din pămîntul lumii să faceţi un mormîntl" (26). („Scutul păcii"). Marile mase îndîrjite, în marşul lor sobru, îi inspiră o poezie („Tobele negre") ce impresionează prin ritm: „Un ropot, e-un ropot de bulgări / Şi nu-1 poate ascunde distanţa. / Ascultă şi-auzi cum răsună I Greu, tobele negre din Franţa." (34), prin tensiunea cu care înaintează minerii, „tăcutul lor fluviu de piatră" (35). Expresia firească rămâne viziunea, imaginea globală şi te-rifică. Pe ţărmul mării, poetul ridică uriaşa pânză verde, arătându-i iubitei '2) „Păşeşte primăvara cu'ntîiul Mai, senină, J Trecînd printire copacii troznind din oase, pali. / Ce-asoultă cum din palme le cresc, zbucnind în aer, / Mii seminţii de-albaştri mari fluturi vegetali." (23). „Curg apele din munţii cu aburi, peste care / trece-un nisip de păsări alunecînd tăcut". (24). 12T ^morţii (acuţi de dedesubt"; nenumăratele cadavre1 ale celor ucişi în război: 3) Poezia cea mâi reprezentativă a vo-llumului rămîne totuşi „Lidice", în care tensiunea gravă a lui Jebeleanu se desfăşoară cu solemnitate. Războiul, fascismul, se manifestă în deplina lor consecvenţă, distrugerea absolută. Drumul ou maşina, prin câmpii înzăpeziţi e povestit sobru. Maşina, fără veste, opreşte-ri câmpul gol. Povestirea capătă accente dramatice, amintind de corbul lui Poe: „şi se opri. „Ce e ?" —- dm prins să-ntreb. / Ce căutăm aici pe clmpul sterp ? / (Spre Lidice mergeam, j De ce-am oprit ?" (52). Eugen Jebeleanu are, ca nimeni altul dintre poeţii noştri, atracţia locului gol, tragic, a faptei în care - criminalul se manifestă în mod absolut, făcând să ţişnească suprema mânie4).; S-ar părea că poetul urmează programul strigat în gura mare în zilele Eliberării, reamintind cu tensiune tragică, tot ceea ce nu se uită, selectînd şl din prezent — crimele agenţilor morţii, care nu trebuiesc uitate. Poetul a părăsit închistarea, a făcut a sa cauza celor mulţi, ta numele cărora protestează mînios; a părăsit imagismul — excesul de imagini — pentru un vers sonor, amplu, limpede, excesiv descărcat de imagini, urmărind imaginea globală, unică, adesea halucinantă. Romantismul dezlănţuit provoacă uneori hiperbole. Cînd tensiunea nu se menţine („De pază"r „Duşmanilor păcii", părţi din „Scutul păcii" etc.) poezia cade în retorism şi price- 3) „Cu-o mină ridica-voi a mării pînză verde / şi-o să privim la morţii tăcuţi de dedesubt. / Şi-o să privim la morţii-n sicriele lichide, / la morţii-n ale căror orbite zboară peştii, / la tot ce nu vă-zut-ai şi trebuie să ştii". (45). 4) „Privirăm pină-n zare amîndoi: / ţesea ninsoarea harnic, p'mze noi. / Pustietate. Corbi. Pomi arşi. Şi vîntul. / Sub noi un sat întreg şi-avea mormin-{01." (53) „N-am mai spus niciun cuvînt. I Un zid eram toţi trei şi, peste Vint, I peste zăpezi, peste pustietate, / suiau din ura noastră ziduri late, / ne-nvinse ziduri, mari pereţi de ură..." (45). perea tehnica ■ incontestabilă' a1 lui 'Jebeleanu nu o poate salva de platitudine. Discursul versificat e în asemenea cazuri Uii simplu act cetăţenesc, stimabil doar ca atare; Volumul „Pădurea "tînără" (1953), oe aburtdă în asemenea versificaţii, a trecut — pe drept — neobservat. ' ' "' ; Printre cele oe trebuiau să nu se uite era şi figura lui Sania, prietenul din tinereţe, a cărei incandescentă şi dramatică existenţă se încadra în sfera afectivă a lui Eugen Jebeleanu. Amplul '. poem (1952) cuprinde . două părţi. Prima evocă viaţa luptătorului cu sobra îndurerare, mediul mizer al copilăriei, în vers popular, greutăţile pe care Sabia le-a avut de înfruntat şi marele său devotament pentru cauza dreaptă a partidului. Versurile profilează silueta delicată a luptătorului, fragilitatea lui de neînfrânt. Jebeleanu ne prezintă- un Sania romantic, încordat spre un viitor a cărui viziune o avea, permanent în faţă. Reţinem momentul întâlnirii ou Partidul: „Era urn om. Ci, singur stînd, Făcut e omul doar să plîngă. Din neamuri de scîntei crescînd , Şe-nalţă ilacăra adîncă. Era un om blind şi tăcut, Nu prea voinic, adus de spate, Cînd întîlni în drumu-i mut . Pe cei ce-n lume lac dreptate." (73) Sau momentul morţii şoptit cu gravitate, cu dureroasă concentrare: „Slăbise. „O fereastră"-ai fi zis. Vedeai , prin el. Trist tîsîia pe cîmpuri un amărît porumb. Mari braţe muncitoare-1 luară-ncetinel, Dar umerele toate-1 simţiră ca de plumb." (83) Partea a doua e un bun reportaj Versificat despre satul lui Sabia - în vremea noastră, cu oarecare dilataţie ver- 128 bală, oarecari versuri regretabile5), dar şi ou portrete schiţate cu umor, ou o afectuoasă descriere a unor realizări aie noastre. E, dealtfel, una din foarte puţinele încercări ale lui Eugen Jebeleanu de a realiza o poezie a cotidianului, interesul său concentrîindu-se asupra, cum am spus, altor zone ale realului. Nici nu vom găsi în această parte a doua calităţile specifice poetului •— tensiunea dramatică, marile viziuni, imaginea răsucită dureros, clamarea răzbunătoare. Cu „Băleescu" (1952), poetul face, de fapt, experienţa epicului. Aparent, el iese acum din sfera preocupărilor sale, în ordinea temporală, dar din dorinţa de a realiza, oa şi cu Sahia, o figură de înaltă tensiune dramatică, dăruită tot unei idei, trăind în numele viitorului ce trebuia să vină. Şi tocmai în realizarea acestei figuri romantice stă .şi iz-butirea poemului, foarte lung, cu 18 cînturi, un epilog şi un prolog. Unele cântece, descriind suferinţele poporului, sînt scrise în vers popular; altele, în deosebi cele dedicate revoluţiei, marilor mişcări de mase, amintesc de „Împărat şi Proletar". Versul e în genere «irnipUu, cu prea puţine metafore. Natura creează, de la început, un decor romantic : „Din peşteri tună-ale lor glasuri, Din stînci de trăznete-moşite. Ei povestesc nu despre ceasuri, Ci despre lupte nesiîrşite. Străjeri 11-s brazii uriaşi, Cu iumegîndele lor scuturi. De veacuri cresc aceşti ostaşi Şi cînd vorbesc, vorbesc prin vulturi". (132) Acelaşi cadru romantic, dramatic, apare şi in ciotul şapte, unde Băleescu, în 5) „Aia e Gospodăria. / Du-te, vezi-o neapărat. I Numele ii e Sahia. / Ce mai om a lostdin sat... / (...) / Hai, noroc! (Şi urcâ-n car). / Da-1 mincară iript ciocoii..." (87) Sau : „Intră-acum pe uşă-jn zbor I Şi adjunctul zimbitor." (94). codrul zgâlţâit de furtună, sub lună, îl întîlneşte pe clăcaşu! Mihail sin Radu. Ace'laş dramatism romantic cuprinde şi drumurile Bălcesioului în Transilvania sau puternicul oînt al 17-lea, finalul apoteotic al marelui luptător. Urmărind cronologic viaţa lud Bălloesce, poetul o împleteşte strâns ou momentele marcante ale mişcării de la 1848, ou care viaţa istoricului s-a contopit în aceeaşi flacără, căutând să surprindă, cu răbdare, şi scene din viaţa maselor şi — în firească opoziţie — din huzurul boieresc. Cum spuneam, descrierile sociale sînt, în genere, în vers popular, „Pe drumeag de Bărăgan I Duc zapciii la ţărani, / Că-n bordei nu-i pui de ban. / Ţăranii în urmă cată: / Bordeiul n-o să-1 mai vadă, j Că-s în lanţuri şi obadă. / li duc zapciii pe drum / Să-i pună la ca-se-n turn." (157). Revolta maselor izbucneşte în versuri eminesciene, amintind de „împărat şi proletar" : „Se-ntinde foamea-n lame, amarnică şi goală, Cu trupul lung şi palid, cu sinii grei, de plumb. Ea zămisleşte-n zdrenţe copilu-i cel mai scump Cu plete-nflăcărate şi numele : Răscoală." (162) Lui Jebeleanu îi place să cuprindă mari -spaţii, să alerge, asemeni vântului, pe suprafeţe uriaşe: „E iarnăi-n Europa colindă o fantomă Cu ne-mblînzită faţă şi plete fîlfîinde, Din Dunăre la Sena şi pîn-la vechea Romă — Şi unde ea păşeşte, zăpada se aprinde." (163) Parisul arde-n flăcări, Cezarul a fugit, Băleescu luptă alături de revoluţionari, — Viaţa Romînească 129 cu gîndul la ţară, la revoluţia ce avea să Vină. 6) Eugen Jebeleanu manifestă aceeaşi 'capacitate plastică, vizuală, de a înfăţişa nu numai mase în mers oi şi grupuri7), armii rostogolite pe suprafeţe mari8), portrete schiţate repede, pregnant, cum ar fi — cele mai reuşite — ale mitropolitului cu „ochii-n cearcăne de fier", pânditori, sau, „sprîncenat şi smead Ma-gheru", fulgerând pe cal, cu sabia trasă. Din pătate, Eilâade, această personalitate contradictorie dar impresionantă, e caricaturizat — ca şi-n piesa lui Camil Petresou — apărând nu numai ridicai, ci şi trădător. Nu pot fi de acord cu această simplificatoare şarjă neprietenească a unuia din fondatorii culturii romiîne. Peste acest tablou de epocă domină, spuneam, incandescenţa vizionară a luptătorului patetic prins mai puţin în latura sa de cărturar lucid, cât în per-sonalitatea-i romantică de mânios justiţiar. Poetul şi-a ales aici modalitatea cea mai simplă şi neaderenfă poetic a epicului, narativul, prop.unându-şi inadecvat sarcina istoricului, ce reface minuţios şi deapănă cronologie toate datele subiectului. Or, poetul nu e ţinut să facă istorie în versuri şi nici biografie romanţată versificată : Cîteva momente semnificative ar fi fost suficiente pen- 6) „E-n rînd cu muncitorii, care-au ieşit în stradă / Cu pruncii lor din fabrici, tăcuţi şi-nfometaţi, / Cu ei alături, iată-1 înalţ-o baricadă, j Privind către palate, cu ochii încruntaţi." (164) „Se-mpurpurează norii, se-neaeă-n fum oraşul, I Tuşesc, pocnind, pistoale, prin norii fumurii j Troznind se fringe scutul ce apără vrăjmaşul, / S-apropie furtuna, vuind de Tuilerii." (165). Prin sălile-.n. mătăsuri şi-n marmoră-mbrăcate, / Talaz născînd talazuri, poporu-şi taie drum. I Bărbaţi cu chipuri aspre şi mined suflecate, / Eemei cu gene grele de-al bătăliei fum." (166). 7) „Tineri, în surtucuri / Moi, de pln-ză-albasiră, / Şi-n nădragi vărgaţi, / Vini iac din jobene..." (214). *) Trec oştirile osmane. I De la Dunăre pe şesuri, I Bărăganu-i doar turbane, I Doar şalvari şi lănci şi fesuri." (263). tru a transmite mesajul revoluţiei, suferinţa şi speranţa maselor şi caracterul arzând al marelui patriot. Nu caracterul epic, ca atare, al poemului, supără, ci descriptivismul inutil încărcat, ce duce fatal la repetiţii plate şi oboseli. în anumite pasaje rima galopează monoton prin câmpii de proză. Acestea nu trebuie să ne facă să uităm numeroasele momente de tensiune, pasaje şi chiar Ciuturi izbutite, şi mai ales imaginea globală din care se desprinde, arzând măreaţa umbră. ★ în „Surîsul Hiroşimei", această „cantată tragică" (Mihail Petroveanu), în care se desfăşoară o adevărată „dialectică a ororii" (Ov. S. Orohmălnioeanu), construcţia dramatică e organizarea firească a patetismului tematic, o expresie proprie dramatismului de conţinut. Hiro-şima se înscrie în sfera afectivă a poetului — dezastrele războiului — şi tema locului, nul, a cruzimii absolute, dă posibilitate de expresie celor mai semnificative calităţi artistice ale lui Eugen Jebeleanu, le potenţează la maximum. Căci nu e vorba aici de o atrocitate posibilă în orice timp, ci de crima atomică, premeditată, caracteristică unei vremi precise şi unei societăţi determinate. Vechii inamici ai omului — Moartea, violenţa sadică, timpul armat, bestialitatea socotită — apar determinate social, istoric, cu figura lor concretă, în esenţa de clasă, alegoriile eterne poartă veştmintele secolului nostru, de neoonfundat. Bombardamentul atomic al Hiroşimei nu a fost pur şi simplu un. dezastru mai mare, o cruzime mai întinsă, ci însemna calitativ altceva. ,/Reducerea instantanee a operei omului la pulberea informă, a omului la umbra lui, ca la vestigiui ultim şi inconsistent al prezenţei sale pe pămînt, nimicirea oricărui germen de viaţă căsca brusc vidul înaintea conştiinţei. Adversari neîmpăcaţi prin vocaţie ai neantului, poeţii s-au cutremurat în fata golului în care aţâţătorii la războaie 130 ameninţă. să arunce planeta". (Mihail Petroveanu — „Profiluri lirice contemporane", pg. 73). Acest „apocalips romantic" (M.P.) nu putea să nu-l fascineze pe acest romantic. Poetul extremei limite a fiost atras de experienţa neantului. Poetul apare aici oa exponent al conştiinţei umane, scena tragediei, care e întîi oraşul damnat, se lărgeşte cuprinzând planeta, personajele, oare sînt ■la început 'persoane, devin apoi simboluri vaste, chintesenţe a'.e forţelor antagonice ale lumii. E dealtfel util să precizăm că lirismul lui Jebeleanu — a reeşit şi din cele spuse pân-aici — a căutat totdeauna o depăişire a Eului, întîi o obiectivare vizuală, plastică, în pictural („Inimi sub săbii"), devenind martor-nariator („Satul lui Sahia") sau simplu narator („Băleescu"), abolin-du-se pe sine. „Comentând direct dezolarea în „Lidice", scrie Mihail Petro-veanu, Eugen Jebeleanu o interpretează în „Surâsul Hiroşimei" prin intermediul unor personaje simbolice" (81). Poetul oare în „Ceea ce nu se uită", „Scutul păcii", sau „Lidice", e vocea mâniei justiţiare, devine in „Surîsul Hiroşimei" regizorul ce cheamă pe scenă Vocile, dă şi retrage cuvântul, ordonează artistic creşterea dramatică a teribilei acţiuni. Caracterul scenic, dramatic, aii acestei tragedia în versuri e ou totul nou în creaţia poetului şi deosebit de original şi caracteristic în contextul poeziei noastre. Posibili text de oratoriu sau de operă modernă, „Surisul Hiroşimei" îşi păstrează caracterul său de tragedie în versuri, ce corespunde conţinutuuui şi viziunii poetului. Regizor şi autor, poetul îşi păstrează însă dreptul de a interveni în acţiune ca personaj, comentator — exponent al conştiinţei, indignării şi speranţei. Dacă drama e lupta • incertă a contrariilor, lupta îndoelnică al cărei final e neprevăzut, iar tragedia e lupta al cărei deznodământ e dat ân premize sau chiar reconstituirea unei catastrofe cu deznodământul cunoscut, atunci, neîndo-elnio/ Hiroşima nu e o dramă ci o tra-> i ' gedie, iar Jebeleanu un poet tragic. Romantismul său hohotitor, scrâşnit şi exasperat, lunar şi demonic, s-a cristalizat pe teme de preferinţă tragice. Şi cum tragicul e o categorie estetică a-vînd afinităţi pentru clasicism, aceste valenţe clasice au contribuit de timpuriu la o disciplinare artistică, la o condensare a substanţei poetice — care, la romantici, tinde spre destrămări şi disproporţii — cât şi la o proecţie obiectivă a Eului, precum şi la o esenţiali-zare a epicului. Tendinţa epicului de fcraoslare de la descriptivism la esenţia-lizare, Ia semnificativ, caracteristică secolului nostru (atât în proză cât şi în dramă şi poezie) e de natură clasică. In „Surîsul Hiroşimei", clasicismul a funcţionat cu aceste rezultate ordonatoare şi esenţializatoare, fără a anula însă izbucnirea propriu romantică, violenţa sentimentelor. In oontextul organic al realismului socialist, ideologia noastră esenţial optimistă acţionează în sensul depăşirii tragicului. Dacă optimismul facil, constând în ignorarea sau ocolirea momentelor negative, este iritant de neaonvingăitor, se dezvoltă o artă realist socialistă ce înglobează şi depăşeşte prin lăuntru dramaticul şi tragicul. Iată de ce „Surisul Hiroşimei" — voiri reveni asupra acestui aspect important — nu cade în desperare, ci suie în surâsul speranţei. Oglindirea artistică e selectivă, iar-artistul nu face concurenţă 'stării civile, operaţie absolut inutilă (meritul-lui.Balzac, care a lansat asemenea nefericită formulă, e de a nu o fi aplicat-o sie-şi), el extrage semnificaţii şi reliefează fe7 nomene, nu înregistrează, versificat sau nu, întâmplări şi anecdote. Superioritatea asupra lui „Băleescu", „Surîsul Hiroşimei" o manifestă, între altele, prin aceea că a reţinut din epica acelei catastrofe valenţele ei adecvate liricei (vom reliefa aceasta la analiză). Reţinem sensibilitatea la semnificaţii, tendinţa spre esenţializare, efortul spre tipleitate şi universal. Procedeele, variate, sânt adecvate unei orchestrări simfonice, or- 131 donată însă pe o idee centrală, permanentă, obsesivă. Imaginea, oare în „Satul lui Sahia" şi „Băleescu" trecuse prin-tr-o eclipsă, reînvie cu o vigoare nouă în jerbă dureroasă, fără excesul şi în-cifrarea din „Inimi sub săbii". Imaginile, purtate de fluxul tragic, se subsumează ideii ordonatoare ; arare — vom indica pe text — vechiul retorism se umflă în goi, antrenând imaginea în gongorism. Forţa imagistică a lui Eugen Jebeleanu e cu totul remarcabilă. Caracterul vizual, plastic,, al imaginii nu şi-a pierdut nimic din prospeţime, dimpotrivă ; elementul caracteristic, spuneam, îl constituie la Eugen Jebeleanu imaginea de ansamblu, globală, formată dintr-un complex de metafore şi comparaţii, viziunea dilatată, esenţială — şi acestea tocmai îl făceau pe Mihail Pe-troveanu să-şi subintituleze studiul despre Eugen Jebeleanu, din volumul citat, „Viziunea grandiosului". într-adevăr, Eugen JebeHeanu nu este un poet al cotidianului ca, să zicem, Maria Banuş, ci un poet de viziune ; iar în „Surîsul Hiroşimei" apare o imagine densă şi necesară, o viziune încărcată de tensiune şi semnificaţie. Gînd poemul se deschide, acţiunea se înerfelase; şi dacă poetul va reface, periitru noi, desJfăşurarea evenimentelor, aceasta va fi —• ca în tragedia antică —■ pentru a ne emoţiona util; într-adevăr, eroii dramei luptă şi mor (sau înving) în faţa noastră,, fădînd să ne vibreze atenţia şi curiozitatea, în timp ce eroii tragediei sînt morţi la ridicarea cortinei şi, dacă umbrele lor revin pentru a reface îiruttmplaraa sângeroasă pe oare o trăiseră, oroarea pe care o suscită ne transmite emoţional adevăruri asupra naturei umane. Ceea ce nu se uită He comunică zguduitor ceea ce nu trebuie să se mai întâmple şi e, prin aceasta însăşi, mobilizator de energie mânioasă. Tensiunea poemului tinde să zguduie conştiinţa noastră, să ne ridice întreaga noastră capacitate de luptă împotriva războiului atomic şi celor ce-1 pregătesc. 132 Gînd poemul se deschide, catastrofa se consumase. Sarcina artistică a poetului este extrem de grea, fiindcă el are să evoce Nimicul, locui abolit : „Mormînt / inexistent... Vînt... vînt... vint... vînt..." (1) („Surâsul Hiroşimei", Ed. Tineretului, 1958,, pg. 7). Gum poate fi evocat Nimicul, hecatomba de cadavre fără cadavre, fără mormînturii, fără urine, fără nimic : „O, cimitire / fne-xistente... inexistente... / De vrei să plingi să nu poţi stringe-n braţe / măcar o urmă, un mormînt măcar..." (8). Antigona ce nu are ce îngropa, Antigona cu o sută de mii de fraţi, H'roşima e împietrită de durere, iar Prologi '., „în-tîlniiea cu Hiroşima", îşi pune tocmai această întrebare, a transmiterii unei tensiuni ce depăşeşte imaginaţia, a redării dureroasei absenţe: „Oh, aripi dă-mi, văzduhule de smalţ, să iiu uşor ca tine, să mă-nalţ, să nu ating cu pasul nici o rană, să taie-aripa-mi cerul, îngereşte..." (9) Omeneşte vorbind, poetul avea să facă —• şi dorinţa sa este de a ne antrena şi pe noi, cititorii — experienţa vidului, a inimaginabilei non-existenţe, în care ritualul meticulos şi spectaculos al morţii îşi pierdea obiectul. Dar, înainte de a exista Nimicul, a existat ceva şi acel ceva se numea Hiroşima. Iaită-ne în oraş, e „sfârşitul zilei", sîrutem în 5 august 1945, în Europa războiul s-a sfârşit de două luni, în A-sila războiul e spre sfârşit. Sîntem în 5 august 1945 şi nimeni nu bănuieşte nimic. Dar noi, cititorii, ştim! Tot acest cânt e bazat pe o imagine de ansamblu : „Printre coline, — oraşul stă privind... I O mamă e oraşul ce priveşte I şi vrea să vadă totul..." Şi: „Lin Îşi roteşte-ora-şul ochii lungi I ca nlşte-aripi de umbră, desfăcute. / (...) / şi vrea să ştie de-s la locul lor." (14). Tabloul e descriptiv. Toate sînt la locul lor. Ziua fierbinte „infern portocaliu", pleacă, „Desculţă, umbra de pe munţi coboară" (13). Oraşul stă privind: marea, pe ţărm pescarul, pe chip i se prelinge „plumb topit, plumb, boabe ale trudei", în timp ce-n mare forfotesc „peşti de mătase, peşti pumnale-albastre, I peşti de opal, de vînt, peşti lungi de-oţel..." (15). Trudit, pescarul tîrăşte spre casă o vană plasă, „o pinză de paing de-argint curat." (16). Sub raza lunii, Hiroşima priveşte şi vede : „Umbre şi oameni. Umbre gîrbo-vite I ce poartă în spinarea lor o stîn-că", vede bătrîoii din aziluri „ţinîndu-se de mîini cum tac capiii / speriaţi şi muţi iară copilărie", vede „oameni înhămaţi I trăgîndu-şi rikşele de plumb" şi „umbre iuţi de roti " ce sticlesc într-un „lung iulger diavolesc..." Sub raza lunii, Hiroşima priveşte şi vede „lungi umbre de oameni — umbre. Umbre adinei" (17), temple lucind „cu solzi de-aurării şi lac roşcat", îl vede pe bătrânul şomer : „Cu pumnii descărnaţi e-un zeu de fildeş, I de lumi făuritor şi părăsit...", „E haina-i şah de petece", Hiroşima priveşte : „Nisip de oameni curge din uzine... I Se trag obloane, scrlşnete de fier..." (19). Da, toate sînt la locul lor, Hiroşima poate să adoarmă. E 5 august 1945. Toti aceşti oameni vor muri. Ei vor muri a doua zi, dar nu ştiu nimic, dorm, visează. Ce visează un oraş care a doua zi nu va mai exista ? Ce visează oamenii ? Iată al doilea cânt : „Noaptea, Somnul". Oraşele lumii dorm gemând, în timp ce poetul romantic zboară deasupra lor, oraşele lumii „Dorm I cu nările-n somn dilatate / de-nebunitoarea / duhoare-a cadavrelor, I cu coastele frînte de bombardamente, / cu chipul slîşiat de reflectoare..." (23). In aşteptarea bombardamentelor, „copacii înnebunesc de spaimă" şi „îşi blestemă vitriolaţi / rădăcinile" (24). Hiroşima adoarme „pe-o rogojină de culoarea lunii..." (25). Şi iată acum: „Visele oraşului". Fiindcă în cea mai adâncă mizerie, şi în cea mai profundă desperare, oamenii pot încă visa, iar visele lor sînt speranţele lor, iar visele lor sînt visele oraşului. Fiindcă oamenii nu sînt numai ceea ce fac, ci şi ceea ce visează. Mai întîi : e „Visul pescarului bătrîn" care, evident, visează peşti, şi marea, iar pe mare este el: „O luntre sînt, / de oase... I alunecă pe lingă mine peştii / şi mă ating / şi eu răsun / din toate fluierele albe" (34). Apoi simte cum îi apasă pieptul „clătinătoare fiară verde..." iar bătrânul îi strigă mării : „Fiară, o, fiară, fiară, fiară! / Dă-mi peştii mei puţini I în veci neprinşi" (35), bătrî-nul doarme blestemând marea. Oamenii visează, iar poetul planează solemn deasupra lor şi le vede visele. Iată „Visul mutilatului de război" aare, evident, visează picioare şi războiul unde şi-a pierdut picioarele. Visul transfigurează iar poetul îşi poate desfăşura fantezia ca într-această de remarcat imagine: Ripi de oglinzi ce curg, ripi de oglinzi / cu line riuri unde poţi să prinzi / argint, din care ies păuni cu ochii / de şerpi, de floare, de femei, cu rochii I de pajişti roze-albastre, surizînd / ca marea..." (42). Poate cel mai impresionant e „Visul omului-cal", omul ce trage burduihănoşi, în rikşe, la galop. Noaptea, e printre oai: Cai, fraţi ai mei... copite, cai... copite... voi care mergeţi zi şi noapte, cai... copite... cai, ochi care nu privesc decît doar înainte..." (47). El e omul-cal, căruia nu i-au rămas decît căloîielle-coipite, „nepotcovite şi îndurerate I şi scăpărind ca pintenii de stele" (48) pe lîngă care trec neîndurătoarele maşini, ca nişte leoparzi, omul-cal ce aleargă toată ziua, fiindcă are acasă „şase mînji", şi care noaptea le spune cailor: „Luaţi-mă-,ntre voi / şi-a-dăpostiţi-mă în grajdul vostru, / alături/ de scuturile crupelor lucioase / Nu cer nimic, j doar, poate, un pumn de-ovăz" (50). „Visul negustorului" e fireşte, aurul. Frunzele ce pică, toamna, sînt de aur, stelele-au zimţi, oa monedele (55), iar ploaia, pe acoperiş „în ropot de tobe 133 căzând"/ pe-acoperişul casei de fier", se preschimbă-n ploaie de aur, şi războiul „e un rapot de tobe, de tobe", şi „dăruie-o ploaie de oase, I de cranii, de tibii" şi toate se preschirnbă-n aur, iar casa de fier creşte şi cade pe ea „o ploaie de-orez şi de perle", o ploaie „de lacrimi, de lacrimi, de lacrimi"... şi totul se transformă in aur (56—57). Şi chiar obuzele, căzând pe uriaşa casă de bani se preschimbă „în grele pungi rotunde I ce zumie şi se rostogolesc / ca nişte capete" (59). In oraş trăia, fireşte, şi un poet —• căci în care oraş nu trăieşte un poet — şi fireşte, poetul visa nu numai ziua, ci chiar şi noaptea, iar visul lui elogia Muntele „închis în graniţa lui I cu o putere aceeaşi într-una, j iară siîrşit" (63), Muntele care e forţa şi stabilitatea şi sensul eternităţii : „Nelogodit, I în lumină, / muntele stă neclintit I sie-şi egal, j pururi acelaşi, bătrln / şi totuşi de-a pururea tînăr j cu pletele lui de cascade / pletele lui de zăpezi, revărsate / pe umeri... / Statornicie a pietrei, salut 1" Şi fiindcă poemul e romantic, era firesc să se audă şi „Glasul demonului din a XX-a Vale", glasul negaţiei din secolul XX. El îi răspunde Poetului la un mod hohotitor, aruncând asupra lumii, „blestemul dezolării". (69) „Urăsc tot ce e munte" (67) declară demonul romantic, „Urăsc ce suie", „pereţii verticali, / oglindă sclipitoare (...) spre care milioanele de oameni I privesc reînviate / şi-şi regăsesc / surisul" (68). El este aţâţătorul ia un nou război, agentul morţii, eternul negator, nesăţiosul de masacre : „Sînt cel ce cască pîlnii-n epiderma / planetei", (66), „Fosforescentul plantator sînt, / al codrilor stufoşi de dinamită...", „al palmierilor exploziilor" (67). Recele vizitator al nopţii îşi laudă noua lui forţă, pe care, a doua zi, avea să o încerce asupra Hiroşimei: „Pot să prefac orice munte / într-un nimic răsturnat / o piramidă a golului / cu creştetu-n jos, / o colosală I cupă de besnâ!" (65) „cel care poale'să preschimbe / un munte / într-un monstru / de gelatină / medu- ză I ce tremură pe-o plagă muribundă..." (66). Iar cînd pescarului bătrân marea i-a dat belşug de peşte, oînd mutilatului de război i-au crescut picioare noi, cînd omui-ical a reânvăţat să respire asemeni oamenilor, ilar poetul a prins — înlăturând blestemele, — să surîdă, cînd speranţele au spulberat durerile, atunci s-au ridicat zorile, oamenii s-au trezit în robia cea veche, şi odată cu zorile — simbol al speranţei — s-a ridicat deasupra Hiroşimei zilua de 6 August 1945. Iar altă zi n-a mai fost. în „Visele oraşului", poetul reuşeşte să reînvie un complex de existenţe, folosind, de fiecare dată, un motiv obsesiv ca fixativ al tipizării. Nici simbolul, nici oniricul nu scad din valoarea realistă a evocării ci, îndepărtând monotonia narativismului plicticos, reliefează esenţa; altfel zicând, simbolul şi oniricul au funcţia, aici, de a sublinia tipi; citatea şi a spori pregnanţa realismului. Poetul reuşeşte, de asemenea, să satisfacă o dublă valenţă : dureroasa existenţă a celor exploataţi, dar şi ataşamentul faţă de viaţa pe care o vor pierde ; existenţa pe planul real, dar şi pe planul visului, ai speranţei. Nerealizat, dintre personajele-s'imbol, mi se pare doar poetul, despre oare in-aş putea spune exact ce reprezintă şi care e uşor redus lâ tăcere în dialogul cu demonul neantului; n-aş împărtăşi însă obiecţia lui Mihail Petroveanu, după oare demonul n-ar fi un simbol valabil fiindcă nu ar fi exact determinat social istoric, căci, nu numai că el exprimă aoea sete de criminală distrugere ne s-a manifestat prea des în a XX-a vale, dar şi această expresie, artistic vorbind, e deosebit de sugestivă. De altfel, imaginea e — s-a văzut şi din exemple — mai totdeauna sintetică, de o mare forţă artistică. Dar, cum am mai spus, fiece cînlt, în parte, este el însuşi o imagine sintetică, globală, o viziune; iar imaginile particulare sporesc sugestia viziunii, cum s-a putut vedea, cel mai bine, în „Visul negustorului". Alternarea între realitate şi vis, 134 ce simbolizează bivalenta umană pentru suferinţă şi nădejde, e realizată ou precizie ^ artistică, fără a înnegura planul real. Jebeleanu a demonstrat că, folosit cu pricepere, oniricul chiar nu numai că mu estompează, abureşte realul, dar poate ajuta la esenţializarea lui. Socialul, de altfel, e foarte violent, mizeria ■extremă strigă dreptate, tema vieţii şi morţii nu ne face să uităm pe aceea a exploatării. Sînteim în zorii zilei de 6 August 1945, în Hiroşiima („Zorile"). Dimineaţă senină: „foşnind îşi spală marea mătăsu-rile-albastre I din oare ţărmul smulge lungi broderii de astre..." (73). Oraşul se deşteaptă, muncitorii au pornit spre uzine, maimele grăbesc cu pruncii somnoroşi în spinare, ambulantul bătrân şi flăimiînd îşi împinge căruioioxull cu penibilă marfă, oameni aleargă pe biciclete, tăietorii au reintrat în păduri, pescarii îşi despică tăcute cărări pe mare... Oraşul trepidează de mişcare: „Ca de-un ■galop, sonore, pavajele răsună" (74). Stat zorile, e zi-ua — şi altă zi nu va mai exista ! Nimic nu va mai exista în Hiroşima, oare nu va mai fi, şi nimeni nu ştie nimic. Ba da : ştiu „Călăii". Ceea ce ■îngrozeşte în mod deosebit e (şi în barbaria fascistă) nu numai crima în sine — istoria e plină de singe ! — ci şi premeditarea, oroarea pregătită meticulos, exact. Ce fel ar fi călăii aceştia de un fel necunoscut altor secole? Ei, probabil, îşi beau cafeaua acum „cu gesturi măsurate, de echere," (81); călăii locuiesc în „cetăţi fără de stele, / imense orgi de piatră-n care suie / un singe monoton de ascensoare..." ; ei şi-au pierdut omenia şi semnul ei, surâsul], nu le mai luminează fata : Nu-i unul să zîmbească, nu mai poate nici unul să zîmbească, de demult... fiece zimbet costă o avere," Călăii au devenit un soi de maşinării perfecţionate : Un singe ordonat le-mbujorează arareori, cu mare chibzuinţă, profilurile de metal armat" (82) O tensiune tnagică urcă încet de la început, în capilarele poemului, în aşteptarea acelei clipe teribile ; şi în vreme ce oamenii din Hiroşima aleargă, suferă, speră, trăiesc, câţiva domni de crom, din cetatea de piatră, îşi sorb cafeaua şi privesc la ceas, aşteaptă momentul crimei : Acum îşi beau cafeaua şi privesc, toţi în acelaşi timp, din oind în cînd, tăcuţi spre cranometre, privesc din cînd în cînd spre oronometre" Crima nu e însă gratuită : călăii cronometraţi vor „să nu mai fie om în univers I ce-ar îndrăzni să ni se-arate altfel I decît sub chip de fiară-ascultătoare..." (83); şi „magul cifrelor", „monstru tăcut", privind cu „ochiul de metal" oronioniietrul crimei „vesteşte calm: / — Mai au întocmai încă trei minute" (85). Crimă cu premeditare. Tensiunea tragică a crescu! la maximum. Vîntdl aleargă „deznădăjduit", cară „nori de piatră", „luceafărul de zi e mut şi palid", aripa morţii străbate văzduhul. Poetul foloseşte marile mijloace ale roMant'isrnuilui, — oceanul, vântul, norii, văzduhul se zbuciumă, gem, hohotesc : mai start trei minute. Şi atunci, în faţa celei mai teribile crime pe care a ounoscut-o istoria, atunci, ca în Shakespeare, cînd omul e bufonul vieţii, ca în „Posedaţii" cînid Kiritov descoperă fericirea, ca în „Fauist", cînd savantull înţelege sensul vieţii, atunci — Timpul se opreşte: Opreşte timpul! E un urlet cerul. Opreşte timpul! Dar timpul zboară, stelele pălesc, şi-s toate cronometrele cu el şi toate cronometreîe hătînd la fel, la fel, la fel, la tel, la fel" (84). 135 Nu, Timpul niu s-a oprit; oele trei minute au trecut. Urmează — „Noaptea soarelui". Bra, fireşte, extrem de greu pentru poet să surprindă momentul dezastrului, fiindcă literatura are mai multe mijloace să detecteze nuanţele, modificările sentimientelor, iar temele teribile, ce aparent par mai uşor de tratat fiindcă creează emoţia prin ele însele, sînt în realitate cele mai rezistente la artă prin suprimarea distincţiilor, a individualului, a nuanţelor. Despre viaţa unui oraş se poate scrie nelimitat, oe se poate spune despre brusca şi totala lui dispariţie? E ceva de ne-âmchipuit, de ne-descris. Şi, totuşi, acest lucru trebuie spus, trebuie strigat. Momentul a fost bine pregătit artistic, el nu poate fi ocolit: poetul se aruncă-n gol. Mai lîntîi, la orizont, se arată un punct: „Ca un pumnal ce sfîşie o piele / un avion alunecă pe cer". Domnii cromaţi din cetatea de piatră privesc cronome-trul: opt şi un sfert! „Un trăsnet 1 I Deodată, toate ceasurile-au stat," „Tim-pu-a murit" (90). Romantismul de viziune apocaliptică, demonică, al lui Euigen Jebeleanu îşi azrvîrle toate forţele spre a striga indicibila oroare pe care Dante, nici Shakespeare, n-au putut-o imagina : Urlînd, încovoiat, împotrivindu-se, văzduhul zămisleşte sicrie de cenuşă, mari dricuri ce se surpă, flăcări şi cenuşă, şi leagă cerul şi pămîntul cu stîlpi de flăcări şi cenuşă. Plouă cenuşă pe oraşu-n flăcări". Oraşul cunoaşte o moarte nemaicunoscută, redată prin imagini de rară plasticitate ; piatra „se umflă, putrezeşte", e „un animal ce-agonizează, topindu-se" (91), râurile „au plesnit ca nişte artere", „un sânge negru-nfunecă văzduhul" iar văzduhul „la faţă vînăt" îşi „caufd prin iadul I de ilăcări negre", „Pierdutu-i ochi de aur", soarele, care nu maie(92î. „OraşuJ nu mai e..." Nimic nu mai e. Oroare. „Taci, nu striga... / Ţi-s buzele de scrum", „ecourile toate de cenuşă..." Dar soarele reapare, ştergîndu-şi tîm-plele „de năduşeală şi de singe", luminează chipul oraşului ucis şi desvăluie „faţa crimei" (94). Un strigăt de oroare ? De groază ? Nu! De hotărâre. Cei ce au vrut să ucidă oraşul, l-au ucis. Dar toţi ceilalţi oameni pe care călăii, prin crima lor, fără nume, au vrut să-i înspăimânte, au fost sguduiţi de indignare, în a doua parte a poemului, vom auzi „Vocile" lor mînioase, hotărâte. Ultimele trei cânturi — „Zorile", „Călăii", „Noaptea soarelui" — ce încheie prima parte a poemului constituie un triptic al ororii: victima, călăul, asasinatul. E o gradaţie a tensiunii dramatice atingîndu-şi apogeul în „Noaptea soarelui". Dar Eugen Jebeleanu e un poet al speranţei şi, dacă el strigă în poemele sale distrugerea desăvârşită a unui sat, asasinarea lui Sahia şi a lui Băleescu, asasinarea integrală a Hiroşimei, tot ceea ce îl îngrozea în „Inimi sub săbii", crimele ce pîndeau atunci instalate-n viitor, tot ceea ce nu se uită după război, pentru ca să nu se mai repete, dacă mânia lui justiţiară strigă aceste nedreptăţi, orori, crime, fără de legi, e pentru a trezi forţa conştiinţelor, pentru a înarma speranţa. Poemul lui e o tragedie, dar tragedia lui e optimistă. „Surâsul Hiroşimei" urmăreşte nu să înspăimânte, să umiliească omul, ci să înarmeze speranţa. „Surîsul Hiroşimei" urmăreşte speranţa: „Oh, pomeniţi-! pururi pomeniţi-i I pe morţii neştiuţi din Hiroşima... I Si nu uitaţi pe cei ce i-au ucis" (100). Pe locul unde fusese Hiroşima e nimic şi e întuneric. Şi totuşi, se aud „Vocile". Cea dintâi voce e a unei mame, cea mai umilă dar şi cea mai tenace, ea îşi vrea copilul îndărăt „oricum ar U", chiar de i-ar fi chipul de fiară, ea l-ar face să zâmbească şi, oricum i-ar fi ohipul de schimbat, îşi va recunoaşte 136 copilul după zâmbet. Se aude apoi „Corul copiilor ucişi" : Ce deasă ceafă, vai, ce ceată deasă... Nu mai cunoaştem drumul către casă... Sintem uşori şi ceaţa e ca fumul. Vai, unde-o fi, unde s-ascunde drumul? Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă mare. Unde-i cărarea, doamnă-nvăţătoare ?" (113) Din păcate, în această atmosferă dramatică, o paranteză distonantă, „Vocj7e păsărilor din Hiroşima" care, prin efectele ei onomatopeice, e neserioasă, deci ne la locul ei (115—117). Vocea mamei, care-a murit, vocile copiilor ucişi, se aud, totuşi, în lume. Şi iată-1 pe poet, pînă acum regisor îndurerat, dîndu-şi la o parte personajele, vocile şi simbolurile şi strigîndu-şi furios indignarea : „Cine-a văzut ?..." Călăii, agenţii morţii, urmăriseră să ne-nsipăirnlînlte, să ne transforme în sclavi prin frică. Dm nu ! Au trezit mânia. După Vocile celor uicişi, se aud acum Vocile celor vii, ne-ndupileoaite. Nu, nu ne-au îngrozit, dimpotrivă. Cu hotărâre răsună „Glasul celor optzeci de milioane", „Cuvîntul japonezului către asasini", „Glasul muncitorului", glasul mulţimilor („se-nalţă oceanul"), în sfârşit, glasul poetului („Surîsul peste moarte"). „Glasul cenuşii" — al victimelor — şi-ar fi avut locul în prima parte a „Vocilor", alături de „Glasul unei femei" şi de „Corul copiilor ucişi", iar nu printre protestele celor vii. De altfel, această parte nu izbuteşte deoît arar să se ridice la tensiunea înaltă a poemului şi aceasta fiindcă autorul i-a dat prea multă extindere. „Glasul celor optzeci de milioane" şi „Cuvîntul japonezului către asasini" reiau aceeaşi indignare a poporului lovit, apoi ocupat de cei ce distruseseră Hiroşima. Din pricina repe tlţiei, există o oarecare oboseală a fam teziei poetice, de aceea, pe alocuri, rea pare retorismul şi acea „exasperare le rece" de .oare s-a vorbit, sau imaginea barocă (uriaşul cu trupul gol ce-şi spin- tecă pe obraz cincizeci de guri ce devin cincizeci de peşteri infinite (?) şi, prin, fiecare strigă ; pg. 155—156). Retorismul şi imagisrnul, provocate de scăderea fanteziei poetice — la unii poeţi ele sânt expresia lipsei de talent — provin din extinderea nejustifioată a textului mai mult decât putea suporta substanţa poetică. Această parte a poemului (pg. 125—145) ar fi câştigat mult printr-o masivă concentrare. Ceea oe deloc nu înseamnă că această parte a poemului nu conţine pasaje de înaltă tensiune, cu fulgerări de imagini, cu viziuni sugestive. La Eugen Jeheleanu mânia face versuri, ţîşneşte imagini, creşte viziuni, goarna justiţiară răsună patetic. Poetul apără viaţa, îi blestemă pe ucigaşi, cheamă la acţiune pentru ca asemenea crime să nu se mai repete. Japonia îi cunoaşte pe asasini, ea îi urmăreşte cu optzeci de milioane de ochi neîndurători. Asasinul, cel ce odinioară a stîrpit bizonii „cu bărbi de magi asi-rieni", ce i-a stîrpit pe indieni lăsînd în urmă „un fluviu lung de singe şi de pene" (120), el e „acel ce face / din nervii-ntinşi, cînd vrea / sîrme ghimpate, coarde / cu spini, / pe care. cîntă moartea / cu-arcuşul ei de-obuze, şuie-rînd", el cel ce face „giulgiuri foarte ieftine I din voaluri moi de gaze-asti-xiante" (128), e asasinul de ieri, aţîţă-torul la masacre de azi, pe care poetul îl denunţă mereu cu o nouă energie. Impresionant e şi buesternul cenuşii de la Hiroşima : „Uşoară sint şi grea ca un blestem, / sint piatră şi sînt viaţă neajunsă". Ea îi urmăreşte pretutindeni pe călăi cu ura-i proteică: Fugiţi! Căci sint cenuşă, pot intra ca umbra lunecîndă pe sub uşă, şi să mă cern pe chipul vostru-n somn şi să vă dau sârutu-mi de cenuşă" (133) „Cuvîntul japonezului către asasini" merită citat în parte ca un antologic blestem romantic, original într-o literatură care, pe linia Bolintineanu-Emines- 137 cu-Arghezi, a dat atîtea exemplare reuşite : Nu pot să iiu prieten eu tine,-n veci nu pot 1 Mi-ar creşte, dac-aş face-o lungi gheare, aspru bot, mi-ar creşte colţi de fiară prădalnică, , mi-ar creşte la cele patru labe, apucătoare cleşte — şi m-aş Urî cu ele-n păduri, şi aş pîndi an după an, şi lună după lună, zi de zi... Urlînd aş sta acolo, sub mutul corn de lună cu inima-mi ca iadul în care jalea sună şi-n care, despletite, scrîşnesc tăcute furii ce propria lor carne şi-o dau mincare gurii..." Cu ochii mei de fiară lungi aş sta la pîndă şi — în slîrşit — cînd falnic mi te-ai ivi în şea, lin m-aş tîrî spre tine, mi-aş tace blana blinda, şi, surîzînd, la pieptu-ţi căzînd, — te-aş siîşia !" (137—138) "Ura care ţâşneşte de-aiei e teribilă. Prietenia ou asasinul, l-ar transforma pe om în fiară, iar aioeaslta... l-ar sfâşia. Colaborarea e imposibilă. Metamorfoza omului în fiară, ura transformată în răbdare pânditoare, urletul sub lună, făpturile oe se hrănesc cu propria lor carne, surâsul de fiară ce se pregăteşte 'Să sfâşie — sânt «puse eu o sugestivă concentrare. întreaga rachizită romantică e adusă aici şi rein/ventată cu o ferocitate nouă. „Glasul muncitorului" e forţa constructivă, lucidă, ce transformă dezastrul în victorie, dă sens urii şi durerii şi desperării, dă sens morţii şi vieţii. „Se-nalţă oceanul..." de oameni, ridi- cindu-se din „iadul de furnale", din uzine, „dragoni de-aprins metal ce-şi ondulează I solzi de pucioasă, de venin şi fier..." (147). Scena luptei se lărgeşte extrem cuprinzând umanitatea-ocean într-o imagine romantică : „Şi hohoteşte marea cea mai mare" (148). „Şi-şi zvir-le-n hohot armele la mal!..." (149). O tragedie optimistă : o spaimă ce se schlmbă-n mânie, o crimă oribilă urmărind să provoace panica şi care mobilizează la luptă, o armă a războiului oe devine un stindard al păcii, o deznădejde ce devine un simbol al speranţei, o mutilare ce se transformă într-un surâs. „Surîsul Hiroşimei" e un poem grav, de tensiune şi amploare, mobilizator ; o realizare de seamă a literaturii noastre reallist-socialiste. O tragedie clasică scrisă de un romantic, colaborare fericită în care plusul imagistic e in-diguit, viziunile terifice ordonate de un regisor cu simţ dramatic. ★ Tendinţa lui Eugen Jebeleanu de a-şi constitui momentele lirice în mari ansambluri dramatice se manifestă, cel puţin ca intenţie, şi In ultimul, său volum, „Cîntece împotriva morţii" (1963). Cele cincizeci de poezii cuprinse în carte, şi care dezvolta teme destul de variate, sânt precedate de un „Prolog" cu intenţii unificatoare. Judecând după titlu, ar fi fost de aşteptat ca poetul ce strigase împotriva asasinării lui Sahia şi a lui Băleescu, a copiilor de la Lidice şi Hiroşima, cel ce denunţase săbiile ameninţătoare şi inimile primejduite, să încerce acum un atac frontal împotriva duşmanului nostru comun, moartea. Prologul foloseşte un procedeu la oare Jebeleanu mai recursese înainte, destul de des: alegoria, care presupune un grad mai mare de generalizare. Personajele Prologului sînt Moartea (personajul central), Mizeria, Tirania, Perversitatea, Meschinăria, Foamea, Invidia, Lăcomia, care terorizează Candoarea şi. Naivitatea. Personajele alegorice apar, fireşte, 138 cu atribute generale sau cu epitete de acelaş ordin. Tirania, „trăieşte doar uci-gind", Perversitatea are „labe inmănu-şate",- „de aur şi argint" ; Meschinăria e zbîrcită, cu trup de gnom „ce-ar vrea să chircească, să siărime orice", „să Iacă ploşniţe cu-aripi din toate aceste „rîndunele roşii" care sînt inimile omeneşti ; „Foamea - dirijată şi controlată cu-aparate radar" de capitalism; Invidia verde, „ca iierea, verde şi Înecăcioasă I cum e pupila verde a pucioasei", „cum e verde cocleala" (10; 12); Lăcomia ou „roze fălci" şi obraji lustruiţi, „ca două uriaşe / şi însorite calde hemisiere" (13). Toate ateste personaje malefice sânt aliaţii supuşi ai marelui inamic al genului uman pe care, pentru a-1 zdrobi, trebuie mai întâi să-i lichidezi: „Ştiu, Moarte, nu eşti singură. Atîtea tj odrasle ai, şi-atlt de credincioase, I şi-atlţia slujitori, Încît adesea J te pierzi în ei sau printre ei — sau ei J se pierd in tine. Nu poţi ii lovită I şi doborită-atîta de uşor. Statura / ţi se întinde uriaşă-n văi, I şi ca să te privim în ochi o dată / pe tine, doar, teribilă, dar una / noi trebuie să curăţăm pămlntul J întîi / de-odraslele şi slujitorii tăi" (13). E ideea cenftratlă a volumului. Din motive de tactică generală, deci, poetul no va lovi aici in principala alegorie negativă, ci în principalul ei aliat — Mizeria. Prin majoritatea poeziilor sale, volumul s-ar fi putut numi, mai de grabă., Onteoe împotriva Mizeriei. E, ântr-un fel,, o revenire la tema din „Ceea ce nu se uită" : foamea de altădată, care nu vrea să fie uitată, foamea celor din ţările capitaliste, azi, şi umilinţa copilului flămând de azi, ce-i serveşte în restaurante pe burghezii îmbuibaţi. Mizeria de altădată e încă neîmpăcată cu copilăria ţinută „între pereţii-aceştia nu cu mult mai largi j declt un dric", „între pereţii-aceştia orbi" (24), cu tavanul jos, spre care „rahitici îngeri de funingine / suiau cununi de scrum legănătoare", ierni încălzite doar de alegorii: „numai de buna zină Febra / şi unda-nîlăcărată Scarlatina şi Igrasia palidă / mă-nvă-luiau I în focuri şi-n mătăsuri curgătoare..." (26). Acolo, în „Strada Gării 30" trebuie — blestem! — să nu mai locuiască nimeni niciodată ! Şi-n vreme ce bogaţii îşi construiau cavouri luxoase, ceilalţi locuiau în încăperi „cu spar-te-acoperişuri, / prin care ghilotina toamnelor îşi lasă-n voe I cuţitele vibrante ale ploilor... ,/ în mahalalele unde piatra e-atît de rară, încît / o foloseşti drept pernă... I în şubrede colibe care stau I cu boturile pe labe, ca nişte ij dulăi ce fumegă de umezeală..." (67). Nu e uitat nici un alt aliat al Morţii, Războiul, cel denunţat mereu, cu patetism nestins. Ca să poată apăra viaţa, poetul invocă victimele transparente din camerele de gazare ce ies „c-un foşnet surd de groază prin / gîtlejele oribile-ale coşurilor j de crematorii", ultima spaimă a lor (18), „lacrima explozivă", sângele lor „ca nişte cai sălbatici", surâsul pruncului înainte de a fi ars (18), ultima suflare a bătrânilor „tîrîndu-se in patru labe j cu deznădăjduitele lor bărbi" în hohotele de râs ale paznicilor, sau -pletele „a patruzeci de iete-asasi-■nafe", plete ca râul, oa secara (19) sau ca un cântec de „flaut negru" (20). Şi să nu uităm, chipurile asasinilor fascişti ! („Ca să pot apăra"). Războiul n-a fost -uitat şi în acest volum se mai aud „Ecouri..." „De undeva, de departe I simt bubuit greu de tunuri". „Un arbore se apropie / de umărul meu ] ciulindu-şi urechile / Zarea-mi arată sînii-i de obuze, 1 pulpele grele, de plumb, I acoperite c-un şal lung de umbră" (75). Războiul a marcat adânc viziunea poetică a lui Eugen Jebeleanu, pătrunzând în strecura imaginii. Un om, într-o crâşmă, la Anvers, ascultă muzică la radio, mâinile-i bat ritmul dansului, „Mîinile J despărţite / de ceea ce gîndeşte omul J Si faţa-i albă de ghilotinat". („Civilizaţie" 106). O imagine pregnantă a alienării în societatea modernă capitalistă. Pe ţărm., poetul priveşte în zare : „acolo-} oceanul. / L-aud I cum îşi ascute 139 cuţitele" (110). Anotimpul armat a exercitat un traumatism oe s-a exprimat atît în selecţia tematică, în specificul patetismului cît şi structura imaginii (asupra acestui ultim aspect, vom reveni) doar că, la lumina ideologiei noastre, spaima s-a transformat în mînle, deruta, în spirit militant. De altfel, şi mizeria, cu umilinţa ei impusă, face parte din acelaş complex, din aceeaşi sferă afectivă formată in anii fascismului. De aceea şi întâlnim idiosincrasii şi reacţii asemănătoare la scriitori atît de diferiţi între ei, oum ar fi Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, Miron Radu Paraschivescu, Geo Bogza sau Mihai Beniuc, dar formaţi în aceeaşi epocă a violenţii, foametei şi războiului, epocă a tuturor flagelurilor cu nume unic — fascism. Cele mai bune poezii ale lui Eugen Jebeleanu se impun, spuneam, printr-o viziune unică subsumând imaginile particulare, o tensiune tragică adecvată unei teme grave. Am amintit de „Ca să pot apăra", imagine sintetică a sadismului fascist, arzând de o indignare neobosită. Tema apărării vieţii nu e, fireşte, nouă la Jebeleanu, ea se-mple-teşte cu aceea a urii faţă de război, în acest volum ea apare însă într-un mod deosebit, aş ziioe ca o uimire în faţa (miracolului vieţii : „Atîta timp cît pulsul încă-mi bate, / e o minune. / E o minune cînd se zbate liniştit / ca un pui de tipar / sub apa zorilor / ce curge lin în toamnă" (48). Dar nu numai viaţa domoală e o minune ci şi cea ^înfrigurată", cînd pulsul „chemat de cornul roşu al inimii-n alarmă I zvîcne-şte I ca un atac" (49). Oricum, pulsul e o „brăţară mîndră", semn al vieţii atît de fragile („Brăţara"). Uluitoare e tocmai fragilitatea vieţii; copilul doarme neştiutor în camera întunecoasă, sărutat pe lobul urechii, i „s-a aprins trupul de aur / feeric" (130). Fragilă, viaţa, se vrea apărată şi femeia suscită tocmai această dorinţă de protecţie: „Sînt iluviul ce-ţi înconjoară şoldul, / sînt iluviul cu priviri verzui, cu negre adîncuri / in care-mprăştii legănîndu-ţi pletele / seminţele de astre parlumate" (143). Dar nu o viaţă vegetativă — ci impetuoasă, cu spontaneitatea copilăriei —■ temă ce nu mai apăruse din „Inimi sub săbii", unde semnifica însă dezolarea — : „un ultim tunet al turtunii, j deschide-un trandalir, o clipă-n, cer. I Şi-aud cum inima-mi ca un / mic mînz roşcat I cu zgomot de potcoave mici de îier, / porneşte să-1 întîmpi-ne" (150). E cea dintâi furtună de primăvară. Una dintre cele mai frumoase poezii ale cărţii e „Cocoşii oraşului". Jebeleanu (foloseşte şi ailci simbolul. Cocoşul e cel ce vesteşte ziua : „creasta voastră pune-n mişcare / spiţele soarelui / smul-gîndu-mă din apa de plumb / ca pe-o săgeată neaşteptată" (51), e cel ce îndeamnă la muncă, îndeamnă la curaj, la luptă : „sans-culoţi, / vestitori / rebeli impetuoşi" (52), iar în oraşele noastre, sus, pe cea mai înaltă schelă, cîntă în cinstea constructorilor. întreaga poezie e o avalanşă de imagini îndrăzneţe, cooase, înflăcărate, ciudate, dar croind, împreună, un flux unitar, dinamic, de viaţă bătăioasă, o imagine unică ce se constituie din mişcarea continuă axată pe o idee poetică. în „Flămîndul care-mparte pîini", de asemenea, o cascadă de imagini cristalizează pe o idee unică, formează o imagine globală. Evocându-I pe Joszef Attila, poetul revoluţionar, Eugen Jenelleanu se reîntoarce Ia tipul pe care urmărise să-1 creeze prin Sahia şi prin Băleescu, omul dîrz, arzînd de o febră interioară, caracter incandescent, căzut ân lupta inegală cu o societate inumană. El e „cel care-a luat pe umeri J durerea lumii-nlregi", este „cei pe-a cărui iată plînsul I a devenit un orbitor cristal de săbii" (73). Şi aici, atmosfera e dramatică: „respirînd văzduhul greu de ium şi fulgere j al unui timp cumplit" (72). Iată o imagine sintetică a poetului-revoluţionar, imagine 140 imitară, deşi formată dintr-o multitudine de metafore : cu atica ta maşină de scris ou mitraliera ta civilă, din care degetele tale lungi şi tremu- rînd de electricitatea loamei tuturora, nasc ploi, semnale, salve, cai în tropot, lungi herghelii de grîne cu coame ră-' coroase, arteziene linii de-uzine adinei, solare, şi rotitoare milioane de plini pe care ni le-mparţi iierbinţi planete una după alta" (73). Tensiunea teribilă a creaţiei, forţa ei, valoarea centrării pe idealul revoluţionar, generozitatea activă a ficţiunii artistice, toate acestea sint spuse concentrat, fără retorism, fără să se rimeze noţiuni, dar cu atît mai pregnant, în imagine. „Copilul pierdut" e o poezie mai deosebită în registrul! artistic al lui Jebeleanu. Vorbind despre „Inimi surpriza unei schimbări de identitate, şi apoi a unei a doua, ca în romanele romantismului aventuros ; senzaţionalul poliţist al unei femei „fatale" şi pierdute, care îşi îmbrobodeşte soţiil, apoi îl spionează în slujba poliţiei, apoi se răzbună împotriva rivalei sale denun-tînd-o siguranţei fasciste şi trimiţind-o la moarte; pamfletul şi anecdotica Vieţii 149 de cazarmă de pe vremuri ; pateticul crud al unor episoade de război; în sfîrşit, fiorul unor fenomene aparent fantastice, dedublări, încarnări, apariţii şi dispariţii, cu părelnica înifrlîragere a legilor fizice, etc., etc. Şi nu în acest scop el a organizat toate acestea într-o construcţie biplană, cu povestire epică şi comentariu exterior, cu contrapunct şi înaintare a diferitelor episoade la distanţe de patruzeci, treizeci sau douăzeci de ani, şi cu trecerea naraţiunii cînd la persoana a treia, cînd la persoana întîia. Nu pentru a căuta şi găsi mereu noi formule de variaţie şi stimulare a interesului, a utilizat Beniuc, din plin şi fără nici o limită, libertatea de construcţie şi viziune, privilegiu al acestor cărţi în care conţinutul epic se poate dezvolta în orice direcţie, nefiind stînjenit de necesităţile închegării şi deslegării unui conflict şi ale urmăririi paralele a mai multor destine omeneşti. Nu, ci pentru a exprima cu maximum de forţă, pentru a cerceta pe toate feţele şi pentru a argumenta cît mai stringent, ideea de bază a cărţii sale, filozofia de viaţă prin oare e interpretată biografia lui Avram Proţap, şi pe care această viaţă o pune în lumină. Să vedem care este această idee, odată cu învelişul epic din care se desprinde. Beniuc imaginează un cetăţean al zilelor noastre, avînd profesiunea anonimă şi obscură de contabil, care este preocupat de existenţa şi sensul moral al „omului de rînd", cărui violon d'In-gres el îi consacră toate „loisirs"-urile şale, cu pasiunea proprie diletanţilor. Considerîndu-se, în aceste cercetări laborioase ale sale, om de ştiinţă, contabilul lui Beniuc a găsit şi un nume pentru ştiinţa nou creată de el, amuzantul nume de rîndologie, definind obiectul ei drept cercetarea comportărilor „omului de rînd". Omul de rînd este, fireşte, încă de definit, formula sa fiind deocamdată absolut negativă, fiind, adică, tot ceea ce nu e omul de excepţie, personalitatea majoră, individualitatea genială şi ilustră, eroul. Acesta din urmă fiind, de cînd lumea, obiectul tuturor analizelor şi omagiilor, contabilul lui Beniuc are sentimentul din ce în ce mai accentuat al unei nedreptăţiri a omului de rînd, adică a aceluia care rămîne necunoscut, care nu atinge treapta numelui şi renumelui celebru, al recunoaşterii unanime, şi care îngroapă cu sine, în anonimatul atît al vieţii cît şi al morţii sale, o serie de virtuţi specifice şi proprii, tocmai şi numai condiţiei sale şi demne de a fi scoase la lumină. Deşi originalul contabil a adunat un enorm material de studiu, pe care 1-a fişat, clasat şi grupat cu minuţiozitate după cele mai riguroase reguli ale muncii ştiinţifice, rezultatele nu par să demonstreze încă, în mod neîndoelnic şi definitiv, ipoteza sa, fapt pentru care el e mereu în căutarea unei speţe, a unui exemplu cu totul concludent. Pe urmele acestuia, i se pare, în sfîrşit, a se afla prin descoperirea întimplătoare, în filele unei cărţi cumpărată la anticariat, a uinei scrisori ou vechime de peste un sfert de secol, adresată de un anume Avram Proţap unei femei iubite. Această scrisoare dezvăluindu-i „rîndologului" nostru elementele psihologice şi morale ale unui om de rînd, el procedează de îndată la cercetări intense şi neprecupeţite, al căror rezultat, înscris pe fişele sale de laborator, constituie viaţa lui Avram Proţap. Operaţia de reconstituire cuprinde biografia acestui om de rînd de la copilăriea destul de fragedă pînă în ultimele zile ale celui de al doilea război mondial, toate cercetările contabilului ducînd la concluzia că Avram Proţap a murit pe frontul din Cehoslovacia, ca ostaş al trupelor romîne care, după Eliberare, luptau, alături de trupele sovietice, împotriva armatei hitleriste. Ajuns la această concluzie a cercetărilor sale, concluzie care confirmă întru totul calitatea de „om de 150 rînd" a lui Avram Proţap, se produce prima lovitură de teatru : în casa contabilului, apare un celebru poet al zilelor noastre, „academician, preşedinte, laureat, deputat, etc.", om purtînd toate atributele unei existenţe de excepţie, «are îi declară bietului' contabil că adevărata sa identitate nu este a numelui şi a renumelui şi onorurilor consecutive, pe care îl poartă, ci că, în realitate, el este... Avram Proţap ; că nu acesta a murit pe front, în Cehoslovacia, ci un camarad al său de arme, — purtînd numele, astăzi ilustru, dar pe atunci cu desăvîrşire obscur, al „academicianului-preşedinte - laureat - deputat etc.", ale cărui haine, cu acte cu tot, el le-a îmbrăcat, atunci, din greşală, în marea zăpăceală a unui episod de front, îm-brăcîndu-i astfel şi identitatea, —• transformare nebăgată în seamă şi chiar verosimilă, dată fiind asemănarea fizică ■dintre cei doi. Stupoare şi confuzie a bietului contabil, care nu mai poate vedea în destinul lui Avram Proţap confirmarea teoriei „omului de rînd", din moment ce, sub un alt nume, acesta a devenit o personalitate notorie şi un om de excepţie ! Acum, însă, prima lovitură de teatru o atrage pe cea de a doua : în timp ce bietul contabil luptă pentru rezolvarea contradicţiei izvorîtă din contrastul celor două ipostaze ale vieţii omului de rînd, se constată că el poartă exact acelaş nume ca şi defunctul poet al cărui nume a fost luat şi dus la celebritate de către Avram Pro-tap, şi nu numai atît, dar că el seamănă fiziceşte, ca două picături de apă, cu Avram Proţap, exact cum acesta semăna cu defunctul. Consecinţa cu totul neaşteptată a acestei de a doua în-tîmplătoare geminalităţi, este că ilustrul poet - acedemician - preşedinte-laureat - etc. îl invită, şi aproape îl constrânge, pe bietul coutaibil-rândolog să procedeze la o nouă şi reciprocă substituire de identităţi, acesta luiîndu-i locul şi rolul de celebritate, şi conti-«uîndu-i opera io toate funcţiunile sale, inclusiv aceea de poet, şi cedîndu-i-o pe aceea de necunoscut icontaibil. Fapt care se şi întîmp'lă, astfel că finali romanului ni-1 arată pe obscurul contabil, creator diletant al ştiinţei „rîndo-logiei", în rolul de „academician - preşedinte - laureat - etc." ducînd mai departe opera, munca şi renumele acestuia, în timp ce primele două ipostaze ale lui Avram Proţap, se retrag şi dispar, odată cu acesta, în taina, parcă, a primului lor mormînt. Şi nimeni, absolut nimeni nu remarcă nimic din această a doua substituire, după cum nimeni nu a observat-o nici pe prima... întrucît pe linia de demonstrare a ideii sale filozofice, romanul lui Be-niuc recurge la soluţia unor fapte cu totul neverosimile şi chiar ireale, desigur că formula sa de bază este a unei parabole largi, al cărei sens s-ar desprinde mai greu, şi cu totul indirect, prin numeroase deducţii, din concretul vieţii şi destinului lui Avram Proţap, care constituie partea cea mai masivă a povestirii. Sensul şi explicarea acestei parabole sînt foarte limpezi, cu un substrat, totuşi, de complexitate, asupra căruia trebuie, şi merită, să insistăm. Noţiunea „omului de rînd" este, literar vorbind, de apariţie destul de veche, creaţie, fără îndoială, a literaturii burgheze, pe una din cele două mari direcţii ale sale, opuse şi contradictorii. Clasicismul francez, de pildă, ,n-a creat numai lumea de sublimităţi a tragediei, ci, printr-o tendinţă mai nouă, i-a opus acesteia o literatură a tihnei şi dulceţii vieţii omului de rînd, înţelegînd prin aceasta pe omul exclus, prin situaţia sa socială, de la gloriile şi prăbuşirile clasei conducătoare. Boileau însuşi, legislator al canonului clasic, a zugrăvit, în opera sa de poet, tablouri ispititoare ale mediocrităţii burgheze, ferită de strălucire, dar şi de riscul amar sau crud al patimei de putere, de vanitate şi de ambiţie. Pictura epocii, mai ales a anumitor ţări de intensă consolidare eco- 151 nomică a burgheziei, a abundat în acest sens, zugrăvind interioare şi scene de atmosferă ale familiei burgheze, prosperă, liniştită şi surîzătoare. Spiritul acestei întregi reacţii anti-sublime este al mediocrităţii de aur, şi termenul horaţian este cum nu se poate mai potrivit, căci, în fond, acest spirit este întemeiat pe aur, adică pe bună stare materială şi pe un egoism fără răspundere. Mai tîrziu, ca opus al gigantismului personalităţii romantice, imaginea omului de rînd s-a perpetuat, în mare, ca imagine a aceluiaş om mărginit în anonimatul egoismului şl nulităţii sale, fericit prin lipsă de calităţi individuale majore, cu conştiinţa din ce în ce mai adormită. Am avut şi imaginea dramatică a omului de rînd, scufundat în mizerie şi marasm, devenit pietriş şi pleavă al măcinişului capitalist, imagine care a dominat viziunea realistă a literaturii sfîrşitului sec. XIX-lea, reversul întunecat a! ideilor de începuturi. Ideea unei reacţii antiindividualiste, pe bază de psihologie şi morală majoră, nu s-a născut, însă, şi nici nu se putea naşte, în limitele concepţiei literare burgheze despre omul de rînd, care (indiferent dacă prin „oameni de rînd" s-a înţeles uneori marea masă a poporului) a rămas definitiv legată de imaginea anonimatului mic-burghez, a insului gregar şi interşanjabil, caracterizat prin lipsa de calităţi şi capacităţi distinctive, resemnat în nulitate, opus insului excepţional, „personalităţii" geniale, cea care „iese din rînd" prin forţa puterilor sale enorme şi îşi afirmă superioritatea prin caracteristică de individualitate dimensionată aparte, în exemplar unic. Beniuc porneşte de la o altă viziune socială a omului de rînd şi dă termenului un nou conţinut. Nu e greu de înţeles că temeiul filozofic prim şi solid al concepţiei sale este acela al filozofiei marxiste în problema personalităţii, al raporturilor dintre masele populare şi individualităţile excepţionale — conducători şi eroi. Teza conform căreia po- porul este făuritorul istoriei, depozitarul, continuatorul şi transmiţătorul tuturor virtuţilor care, în planul moral, reprezintă adevărul vieţii şi devin forţe sufleteşti ale transformărilor istorice, constituie premiza fundamentală a tuturor ideilor privitoare la „rîndologie" ale contabilului biograf şi analist al lui Avram Proţap. Că omul de rînd, văzut acum ca om din popor, ca membru al imensului tot al maselor populare, reflectă o parte din uriaşul tezaur colectiv de virtuţi şi forţe, aceasta este implicit în punctul de plecare al bazei filozofice a romanului Iui Beniuc, undeva în substratul cărţii, şi, ca să zic aşa, precedînd dezbaterea propriu zisă pe care aceasta o conţine. Căci nu aci, în cadrul direct şi strict al acestei sfere de idei, îşi urmăreşte Beniuc demonstraţia sa, ci în unele consecinţe care ţin de planul moralei individuale şi sociale. Ei pleacă anume de la ideea că deosebirea dintre omul de rînd şi omul de excepţie nu stă în inegalitatea de calităţi şi capacităţi individuale, ci în diferenţa concepţiei despre misiunea omului şi în natura idealurilor respective. Morala celui dintîi pune în mişcare generozitatea şi simţul solidarităţii omeneşti — a celui de al doilea stimulează egoismul şi autoafirmarea. Omul de rînd se conduce după interesul masei, al poporului din care face parte, după legea solidarităţii umane. Omul de excepţie e obsedat de propria sa valorificare, e hipertrofiat de tirania egoismului, halucinat de obţinerea satisfacţiei individuale. Desigur că toate acestea au consecinţe directe şi imediate asupra comportării individului, şi proectează, obiectivează aceste comportări pe ecranul societăţii respective, prin evidenţierea şi consacrarea individului de excepţie, sub forraa tuturor succeselor sociale: carieră, ranguri, funcţii, onoruri, notorietate, celebritate, lauri, recompense materiale, etc. Cum s-ar zice, calitatea de excepţie se confirmă prin- 352 tr-o promovare socială excepţională, printr-un succes, care satisface aspiraţiile individuale (deosebit de interesantă şi de concludentă, în această direcţie, este analiza fenomenului făcută de Minai Ralea şi T. Hariton, în „Sociologia succesului", carte de ştiinţă şi idei, din toate punctele de vedere pasionantă). Este absolut indispensabil de menţionat, pentru înţelegerea parabolei lui Beniuc, că toată această sociologie şi psihologie a succesului, a. omului de excepţie, este o cristalizare a filozofiei şi moralei sociale a burgheziei, întemeiată pe opoziţia esenţială individ-masă, şi pe exaltarea dreptului de afirmare a individualităţii. Promovarea socială burgheză, consacrarea personalităţii în burghezie au confirmat şi răsplătit această opoziţie şi această separaţie a individului de masă, ca întoarcere a individului împotriva masei, a poporului, în sensul cel mai direct al intereselor burgheziei, clasă exploatatoare şi oprimatoare. Acordarea laurilor glorioşi ai „excepţiei" atestă, în ultimă analiză, trădarea interesului, cauzei, idealului poporului. Fidelilor acestei cuaze, oamenilor confundaţi cu spiritul şl aspiraţiile populare, burghezia ie bara, ca o primă măsură, calea oricărei promovări majore/a oricărei consacrări sociale: de unde, imposibilitatea, lipsa oricărei valorificări publice, a oricărei notorietăţi, într-un cuvînt, condiţia de „om de rînd", adică mediocritatea şi obscuritatea socială. De unde, de asemenea, şi faptul că zdrobitoarea majoritate a inşilor care se bucurau de supremele şi multiplele încoronări ale societăţii burgheze erau, pe scara valorilor obiective ale direcţiei lor de afirmare şi consacrare, pseudo-valori şi false valori, umflate în mod artificial, pentru altfel de merite, cam inavuabile, dar despre care avem diferite mostre în cartea lui Beniuc : de pildă în persoana „unchiului" Dianei, soţia de o clipă a lui Avram Proţap, care unchi, om de o imoralitate dezgustătoare, abjectă, şi de o mediocritate intelectuală corespunzătoare, este, totuşi, o „ţMc- sonalitate" de vază a burgheziei, profesor la universitate, om politic, ministru, ambasador, etc. Ideea că succes, notorietate, excepao, implică egoism, vanitate, lăcomie, carierism, cu preţul indispensabil al unei trădări, măcar prin pasivitate, al intereselor populare, era atît de înrădăcinată în spirtul acelei epoci, încît contabilul cercetător al „omului de rînd" consideră că Avram Proţap, în care el văzuse un tip reprezentativ al „speciei" umane pe care o studiază întocmai ca un entomolog, trebuie cu totul eliminat din sfera cercetărilor sale, în momentul în care află că acesta, sub un alt nume şi cu o altă identitate, a devenit o „personalitate" notorie, că a fost consacrat şi răsplătit de societate cu diverse funcţii, titluri şi distincţii, care confirmă calitatea de om de excepţie. Opoziţia ireconciliabilă „om de rînd" — „ora excepţional" este încă vie, indiscutabilă în conştiinţa bietului contabil, care a apucat vremurile de altădată şi s-a format în atmosfera şi mentalitatea lor. „Poetul - academician - preşedinte - laureat - etc." trebuie să depună multe, străduinţe şi să argumenteze îndelung pentru a deschide ochii contabilului şî a-1 face să vadă că promovarea, cu toate semnele succesului, a lui Avram Proţap s-a produs în societatea socialistă, care promovează tocmai meritele anti-egoiste, an ti-carieriste, anti-individua-liste, meritele omului care tocmai a rămas credincios idealurilor şi intereselor poporului, care munceşte şi luptă tocmai pentru biruinţa lor, indiferent la perspectiva satisfacţiei subiective, de vanitate, ambiţie şi auto-afirmare. (Vezi şi in această direcţie, pentru o amplă şi documentată analiză ştiinţifică, „Sociologia succesului", — teoria „sancţiunilor premiale"). Societatea socialistă selectează şi răsplăteşte, în primul rînd, iubirea faţă de popor, devotamentul, generozitatea, abnegaţia, credinţa statornică şi activă în idealul celor mulţi, munca neprecupeţită şi dezinteresată în slujba colecti- 153 vităţii libere care construieşte o viaţă rnai bună. Insă acestea sînt tocmai calităţile morale care altădată sorteau obscurităţii, rămînerii „în rînd", sînt, mai profund privite, tocmai calităţile „omului de rînd", calităţile fundamentale ale masei, ale poporului, răsfrînte într-un individ. Deci, societatea socialistă răsplăteşte tocmai pe „omul de rînd", <:a reprezentant fidel şi simbolic al poporului, og'indit şi cristalizat într-o personalitate cu mari daruri. Căci există, evident, şi problema ■calităţilor, a capacităţilor individuale, adaos indispensabil la poziţia morală, pentru desăvîrşirea unui chip propriu al personalităţii. Dacă Avram Proţap are comportamentul unui „om de rînd", calităţile lui de temperament, inteligenţă şi intelectualitate nu sînt deloc oarecare, nu sînt de loc ale unui om de serie. De-a lungul întregii sale existenţe obscure, el manifestă o mulţime de daruri care-1 ridică deasupra nivelului obişnuit. începînd cu cinstea, energia şi curajul, trăsături care se cristalizează din vîrstă mai fragedă, şi pe care .■el le dovedeşte în situaţiuni care-1 deosebesc de masa obişnuită a copiilor : fie în împrejurarea „trenului blindat" al armatei revoluţionare din 1918, cînd, alături de tovarăşul său de joacă, Marcus Braunfeld, el simte nelămurite, aproape instinctive chemări ale luptei poporului, ale „răivoluţiei", căutând o participare cît mai intensă la dramaticul episod, de partea comuniştilor ; fie cînd, elev de liceu abea pe pragul adolescenţei, el îşi riscă viaţa, la trecerea în căruţă a Crişului revărsat, pentru a salva rochia „goverezită" a sorei sale Sultana, şi justifică această periculoasă acţiune prin legămîntul moral contractat odată cu faptul de a fi „făgăduit" să aducă această rochie, de la oraş pînă acasă, în sat, — consecvenţă şi cinste morală de care îşi va aminti, peste cîţiva ani, comunistul ilegalist Pavel Soîiodolan, cînd âi va lîmcreidkiţa o misiune clandestină de partid. Aceleaşi calităţi el le va manifesta şi în vîrsta tinereţii, cînd, de pildă, înfruntă, în cadrul unor relaţii foarte particulare, pe hitleriştii din Hamburg, unde se află la studii de specialitate şi încă mai tîr-ziu, cînd duce activitate ilegală comunistă, cînd înfruntă pericolele frontului, cînd exercită o individuală acţiune de pedepsire a unor ofiţeri bestiali, etc., etc. Acestor trăsături de caracter li se adaugă calităţile intelectuale, inteligenţa, cultura, dotaţia multilaterală, ştiinţifică, poetică, politică, originalitatea ideilor şi a gîndirii, vibraţia sensibilităţii, totul într-o formulă, într-un stil ide incontestabil farmec organic, spontan, sincer, dar în acelaşi timp, surprinzător şi complex, relevînd, în orice împrejurare o natură puternică şi bogată, croită dintr-un oţel foarte nobil. La începutul cercetărilor sale cu privire la viaţa şi portretul lui Avram Proţap, contabilul povestitor se loveşte mereu, în toate direcţiile investigaţiilor sale, de faptul că mai toţi cei interogaţi spun despre „omul de rînd" că era suspect şi considerat suspect, fapt care îl intrigă nespus şi care se dovedeşte a izvorî, în parte, din simpatiile manifestate de Avram faţă de comunişti, dar nu în suficientă măsură pentru a justifica epitetul, căci, în acea epocă, eroul era încă foarte tînăr şi nu avea nici o activitate revoluţionară propriuzisă. Dar acest suspect dovedeşte, în profunzime, — şi Beniuc o sugerează cu multă fineţe, dar cu discreţie — o reacţiune a oamenilor şi mentalităţii medii, faţă de o personalitate deosebită. Aşa dar, o personalitate deosebită, plă madă a unei îmbinări de calităţi excepţionale, poate fi foarte bine apanajul unui om de rînd, noţiune în oare se reflectă calităţile morale ale poporului, şi Avram Proţap ne oferă acest caz mai mult decît frecvent, mai mult deeît curent, adevărat caz de masă în condiţiile burgheziei. Se ştie prea bine ce ne-a dovedit că posedă, în materie de „calităţi excepţionale" şi de „personalităţi", poporul, de îndată ce i s-a dat posibiltatea de a se manifesta liber 154 şi nestinjenit, odată cu sprijinul necesar pentru cultivarea acestor calităţi multiple şi pentru cît mai deplina înflorire 'a personalităţilor. Nu încape vorbă că Avram Proţap este un exemplu, care a rămas numai promiţător în con-diţiunile societăţii, statului şi mentalităţii burgheze, adevărat „om de rînd" din punctul de vedere al obscurităţii obligate al acelor condiţiuni. Astăzi însă omul nostru de rînd poate beneficia de noile condiţii, ale statului de democraţie populară şi ale societăţii socialiste, şi astfel poate să-şi valorifice, sub un alt nume şi cu o altă identitate toate calităţile sale. Natural, societatea socialistă pune şi ea o condiţie la această trecere din categoria „om de rînd" în categoria „om de excepţie", personalitate individualizată la maximum: condiţia păstrării şi cultivării în continuare, şi în mai intensă măsură, a calităţilor morale ale omului de rînd. încît, nu e greu de văzut, că în ultimă instanţă, a fi om excepţional şi personalitate de frunte, nu însemnează, în lumea socialistă, decît a fi om de rînd. Acesta este paradoxul, aparent, în faţa căruia trebuie să se incline con-tabilul-rîndolog, cercetător al vieţii lui Avram Pioţap, şi nu numai atît, dar pe care trebuie să-1 trăiască direct, atunci cînd el însuşi ia locul şi identitatea pseudonimului lui Avram Proţap şi-i continuă munca şi opera. De ce a fost nevoie, pentru demonstrarea acestei idei, de trei oameni şi de două substituiri succesive, care subliniază neverosimilul concret şi sensul parabolic al romanului ? Del a ipostaza Avram Proţap, la ipostaza „poet - academician - preşedinte - laureat, etc.", trecerea este, în definitiv, posibilă, în raport cu datele povestirii : autorul ne spune că între Avram Proţap şi „tizul" defunct al contabilului există o serie de afinităţi, în afară de asemănarea fizică, printre care aceea că şi Avram Proţap e poet, deşi „mai puţin talentat" decît consăteanul, prietenul şi tovarăşul său de arme. Nevero- similul acestei prime substituiri păs-trîndu-şi întreaga forţă în planul vieţii civile, dezvoltarea talentului lui Avram Proţap pînă la o treaptă foarte înaltă şi pînă la crearea unei opere de mare valoare, capabilă să asigure autorului său o bine meritată notorietate şi glorie, se poate admite, e chiar plauzibilă. Dar dela ipostaza contabil-rîndolog la aceea de „poet-preşedinte-academician etc.", substituirea se produce în condiţii Un toate punctele de vedere imposibile ; în toate ocaziile care marchează relaţiile sale cu „tizul" poet şi academician, contabilul se apără cu extremă violenţă de ideea că ar putea fi un scriitor, afirmînd că lucrarea sa e de natura ştiinţei, că el nu are nici o înclinaţie literară, că nu cunoaşte meşteşugul, că nu a scris în viaţa sa un vers, şi nici nu a fost vreodată ispitit s-o facă, etc. etc. ; cînd el îl substituie pe „tizul" său, în continuarea operei şi în situaţia socială, acesta e un om notoriu, cu vastă activitate publică, şi în plină producţie poetică de nivel înalt, spre deosebire de poetul cu totul începător şi omul cu desăvîrşire obscur care era acest „tiz" în momentul morţii sale şi al substituirii prin Avram Proţap ; în plus, contabilul-rîndolog are şi o soţie, pe care autorul o trimite, în mod foarte oportun, să îndeplinească o misiune peste hotare, şi pe care, în noua sa situaţie şi identitate, soţul o uită, total şi candid, cum, de altfel, îl uită şi ea pe el, după cîte rezultă din ultimele pagini ale cărţii. Autorul este pe deplin conştient de enorma cantitate de neverosimil introdusă în articulaţiile principale ale romanului, şi a introdus-o, şi a făcut-o să crească, în chipul cel mai deliberat, cei mai responsabil. Dar, încă o dată, de ce ? Pentru a sublinia, pentru a afirma cît mai categoric, la modul unei simbolis-tici străvezii, şubrezenia iluziei de absolut, de autonomie şi unicitate inebran-labilă a mitului individualităţii şi personalităţii geniale. Voluta acestei pa- 155 rabole a omului de rînd ss încheie în concluzia morală că orice creaţie majoră izvorăşte din fondul unui ideal popular şi din participarea morală intensă la opera colectivă. Cauza decisivă a creaţiei individuale stă in ceea ce ne aseamănă, în ceea ce ne apropie şi ne confundă, în conştiinţa colectivă a datoriei, a misiunii pe care o avem de îndeplinit faţă de popor, de patrie, de socialism. Totul porneşte dintr-un fond comun, totul e operă comună. De aceea, creaţia individuală e, în fond, permanentă conlucrare, continuare, preluare. Expresia individuală e pasageră, e fragilă, e străvezie, durabilă şi valabilă, numai în măsura în care porneşte din adîncul fecund al substanţei comune şi tinde numai spre îmbogăţirea acesteia. Dacă spiritul poporului, al „omului de rînd", al Partidului, este prezent în toţi şi constituie cauza decisivă a întregii activităţi creatoare, atunci apare clar că indivizii se preiau şi se continuă în lanţ neîntrerupt, un poet mai slab poate continua pe un poet mai valoros, iar un contabil poate prelua şi duce mai departe opera poetului. Este oare adevărată, în mod practic şi cu aplicare la fiecare caz concret în parte, această teză ? Cine pune întrebarea astfel, plecînd dela veridicitatea concretă a cazurilor povestite de Beniuc, este alături şi de operă şi de spiritul cărţii, precuim şi de substratul ei 'filosofic. Ca viziune morală a filoso-fiei şi a epocii noastre, ceea ce demonstrează Beniuc prin cercetarea „omului de rînd" este adevărat, este frumos şi este de adine efect educativ. „Dispariţia unui om de rînd'" este, prin ideea pe care o ilustrează, o subtilă şi viguroasă dezbatere a problemei personalităţii, o ascuţită critică a durabilei şi periculoasei iluzii a autonomiei şi supremaţiei individualităţii atotputernice, o contribuţie masivă şi binevenită la rezolvarea unuia din cele mai delicate, mai complexe şi mai spinoase procese din cite se petrec .în conştiinţa noastră, în acest moment istoric de transformare a omului. # Întreagă această parabolă, toată această demonstraţie simbolică a unei filosofii critice a individualismului, rezultă dintr-un conţinut sau dintr-un înveliş epic, care trebuie privit, acum, deosebit Trebuie spus, din primul moment, că între această idee şi acest material nu există o adecvare egală şi perfectă pe toată întinderea romanului. Cea imai masivă şi cea mai epică porţiune a materialului epic al cărţii este consacrată vieţii lui Avram Proţap, pînă la presupusa sa moarte pe front! E partea cea mai bună, cea mai vie, cea mai captivantă a romanului, care, de altfel, ar putea constitui prin sine însăşi un roman, — romanul vieţii unui intelectual, fiu de ţărani din Ro-mînia dintre cele două războaie. Linia vieţii şi profilul acestui tip ne sînt în generalitate sociologică şi tipologică, destul de bine cunoscute, pentru că din categoria lor socială s-a recrutat zdrobitoarea majoritate a intelectualităţii romîne, devenită temă a unei vaste literaturi în epoca istorică bur-ghezo-moşierească. într-un fel, ea este o derivaţie, o prelungire a literaturii noastre ţărăneşti, cu o nuanţă în plus faţă de aceasta, şi cu o nuanţă deosebită faţă de literatura propriu-zisă a oraşului ca domeniu al unei drame proprii a intelectualităţii, de tipul de pildă, al lui Camil Petrescu (cu eroi tipic mic-burghezi, priviţi într-un singur mediu şi într-o singură condiţie, a oraşului burghez). Copilul plecat de la ţară, purtînd în traistă modestele merinde ale sărăciei, şcolit prin internatele mizere ale oraşelor provincia] e, apoi devenit „proletar în haine negre" pe baza unei diplome obţinută prin uriaşe privaţiuni, este un erou cunoscut nouă de mult, încă de la Slavici, şi pe care îl ţinl încă în actualitatea literară mulţi scriitori de astăzi. Totuşi un scri- 156 itor cu calităţi excepţionale, cutn este Beniuc, ne dovedeşte că sursa este încă departe de a fi epuizată, sau că materialul, reînviat de un suflu dătător de viaţă, poate stîrni încă un interes captivant. Nici nu e de mirare! Fenomenul intelectualului -de origină ţărănească a fost constitutiv şi specific al întregii epoci moderne a Romîniei, din această categorie cu destinul modelat de condiţiile burgheziei s-a ales tot ce a fost mai bun, şi mult din ce a fost rău în cultura noastră trecută şi în atmosfera vieţii de atunci. La drept vorbind, Beniuc nu zugrăveşte în mod minuţios şi sistematic acest fenomen, prin viaţa şi destinul lui Avram Proţap, ci mai curînd îl evocă, pe o linie Îndelungată — de la copilărie pînă în pragul maturităţii —, însă prin momente disparate, întrerupând brusc scurgerea cronologică a acestei vieţi, şi, în acelaşi timp, dispunînd-o în mod cu totul arbitrar, adică situînd momentele în ordine amestecată: asistăm la episoade situate la Cluj, cînd Avram Proţap lucrează ca asistent la un institut universitar de psihotehnică, înainte de a-1 cunoaşte în cadrul unor episoade de copilărie, pentru ca apoi, după ce am sărit în perioada din ajunul izbucnirii celui de-ai doilea război mondial, să ne întoarcem din nou la epoca studiilor de specialitate în Germania, în clipa luării puterii de către hitlerişti, şi aşa mai departe. Această tehnică, aparent şi voit dezordonată, corespunde necesităţii reconstituirii tardive a vieţii eroului, de către biograful său, cu inerenta descoperire întâmplătoare a documentelor, mărturiilor şi informaţiilor verbale pe care acesta le culege din toate părţile, unmărindu-le în contratimp. Pe de altă parte, această viziune fragmentară a vieţii eroului se justifică prin faptul că nu această viaţă, în sine, constituie tema şi materialul romanului, ci că ea dă numai punctul de plecare al unui alt plan al acţiunii, —■ planul întîmplărilor din epoca noastră, adică al celor două substituiri şi al consecinţelor lor. Viaţa lui Avram Proţap este, deci, numai un moment, o treaptă, a desfăşurării generale a romanului, dar, după cum spun, momentul dominant ca întindere şi acumulare de fapte, şi cel mai viu, cel mai bogat, cel mai captivant al povestirii şi al întregului lanţ de întîmplări. Dacă, după cum iarăşi am mai spus, diferitele episoade sînt intervertite în ordinea cronologică, şi aceasta se explică prin respectarea tehnicii unei reconstituiri ulterioare, care lasă multe alte momente ale vieţii eroului în umbră totală, este mai greu de explicat criteriul după care se acordă ponderea respectivă fiecărui episod şi moment în parte. Se poate spune că e foarte clară intenţia autorului de a ne înfăţişa numai acele împrejurări din viaţa lui Avram Proţap care sînt apte să reliefeze în mod foarte categoric, trăsăturile şi comportările sale de om de rînd : un eşantion, sau mai multe, al raporturilor cu familia ţărănească şi cu întîmplările survenite în timpul copilăriei şi adolescenţei; un altul, sau mai multe, al orientării sale spre lupta comunistă : un al treilea al conduitei sale in cadrul universităţii şi intelectualităţii burgheze din Cluj ; un al patrulea al reacţiilor sale în atmosfera germană a revărsării lavi-nei hitleriste; un al cincilea, în legătură cu îndelungatele sale concentrări în cazărmile armatei burgheze; un al şaselea, al purtării sale pe front; un al şaptelea, al activităţii revoluţionare de comunist şi ilegalist; un al optulea, al nouălea sau al zecelea, cele mai numeroase, ale relaţiilor sale cu femeile, ale comportării în erotică şi dragoste ; etc., etc. Toate acestea constituie o alegere pe care nimeni n-o poate pune în discuţie, pentru că toate împrejurările pot servi la formarea şi relevarea unui caracter, şi în ultimă instanţă, aceasta este ceea ce urmăreşte Beniuc, pentru dezvoltarea întregii sale teze: desemnarea unui caracter, a caracterului lui 357 Avram Proţap, om de rînd. Dar tocmai în lumina acestei necesităţi şi a acestui ţel, în care alegerea se arată inatacabilă, — şi nici nu poate fi altfel, din moment ce nimeni cu cunoaşte altceva din viaţa lui Avram Proţap, — tratarea diferitelor eşantioane se arată dezechilibrată. O singură pildă : prezenţei, activităţii şi relaţiilor lui Avram Proţap în cadrul universităţii din Cluj şi a relaţiilor cu lumea universitară şi intelectuală a oraşului, li se acordă doar cîteva pagini (în care intră şi relatarea unor fapte ca, de exemplu, încercarea de asasinat comisă de o bandă legionară asupra profesorului-director al institutului, — fapt real al epocii) ceea oe este fără îndoială, oarecum sumar şi neconoluldent. în schimb, autorul acordă multe pagini, poate zeci de pagini episoadelor de concentrare a lui Avram Proţap în armata burgheză, prilej al unei excelente anecdotice satirice a armatei de altădată, al creionării foarte savuroase a cîtorva tipuri de ofiţeri corupţi şi imbecili, al unui amar pamflet antimilitairist, — dar pagini care în dinamica romanului, în procesul de dezvăluire şi completare treptată a caracterului lui Avram Proţap, adaugă mai puţin ca nu ştiu oare altă singură pagină, euprin-zînd o scurtă tresărire a eroului în faţa unei femei, a unui peisaj, sau a unui fapt; aş putea să adaug la acest al doilea termen al exemplului, că episodul cu rochia „goverezită" a Sultanei, cu inundaţia, cu trecerea rîului şi căderea eroului în apă, este la fel de disproporţionat faţă de ceea ce dă cititorului ca cunoaştere a eroului. Şi cititorului ca cunoaştere a eroului. Oricât am vrea să credem în legea deplinei libertăţi a construcţiei şi a ritmului de ansamblu ale unui roman, există o exigentă a ideii şi a temei fundamentale, există o logică organică a realizării unui scop, al unui ţel final, —■ ales, acesta, şi declarat de către autor în cea mai deplină libertate —, peste care nu se poate trece. Beniuc înfrânge deseori această logică şi dă cu tifla exigenţei organica, şi aci se manifestă, din nou, poetul, dominat mereu de o impresie, de o senzaţie izolată, obiar de o pluralitate de senzaţii şi impresii, izolate sau disparate, fiecare din ele sursă a unui univers şi punct de plecare al construirii unei lumi, indiferent, sau aproape indiferent, de corelarea şi realizarea lor, după importanţă, în cadrul unei ierarhii de ansamblu, al unei construcţii ample. în realitate, Beniuc se lasă sedus, furat de forţa cutărei senzaţii sau impresii, care, dată fiind enorma capacitate de înmagazinare şi conservare secretă a naturii sale poetice, nu a scăzut de loc prin trecerea timpului, ci a crescut, devenind mai vie în amintire, şi încă mai vie prin faptul că acum o retrăieşte în libertatea absolută a fanteziei şi povesteşte. Povestirea îi provoacă o nouă plăcere, căci e momentul în care intră în mişcare fantezia (am spus că ar fi o greşeală să se creadă că natura lirică exclude capacitatea de scornire, numai că acţiunea aceasta e condiţionată de o impresie subiectivă directă, adică, într-un fel, de o prezenţă directă), şi pe aripile povestirei, el uită de faptul că episodul respectiv trebuie să se integreze într-un edificiu echilibrat şi să servească direct o idee a întregului. Acest mecanism şi joc al resorturilor poetice se poate urmări, am impresia, în toate direcţiile, în toate nuanţele şi la toate treptele povestirii. De pildă, ca orice om, Beniuc povesteşte cu mai multă plăcere, întîrzie mai mult asupra amintirilor luminoase sau hazlii, decât asupra celor dureroase şi amare. De unde, faptul că toate capitolele oare cuprind relatări de copilărie, cu farmecul lor nestins sau comilc-ilariante, sînt mult mai abundente decât capitolele care ne relatează despre fapte negre, despre întâmplări dureroase: astfel, capitolele din copilăria şi adolescenţa lui Avram Proţap, cu episoadele petrecute în sat, sau capitolele vieţii de cazarmă, nesecat 158 rezervor de anecdote ilariante pentru toţi cei ce au cunoscut armata burgheză, sînt mult mai întinse decît capitolele care evocă eşecurile amoroase ale lui Avram Proţap, sau cele care ne vorbesc despre tristeţe, suferinţă, moarte, cum ar fi episodul dragostei eroului cu ilegalista Ileana, arestată şi executată în mod bestial de către siguranţa fascistă, sau episoadele de prizonierat, de front, etc. (Pentru a formula această impresie a mea, pe care, evident, trebuie s-o confirme şi impresia altora, plec dela ideea enunţată în primele rînduri, aceea că, în mare, Beniuc se povesteşte pe sine, că, în mare, povestirea nu face decît să treacă la persoana a treia un fond, cel puţin un solid fond autobiografic). De asemenea, în cadrul aceluiaşi episod viziunea poetului pune anume accente care, iarăşi, sînt provocatoare de dezechilibru. Astfel, capitolul în care ni se povesteşte că Avram Proţap, încă elev de liceu, îşi ia sarcina de a transmite un mesaj de grevă din partea lui Pavel Sohodolan, misiune pentru îndeplinirea căreia el ia drept pretext o excursie în munţi, împreună cu un prieten inocent, pentru ca itinerariul acestei excursii să facă a părea absolut întîmplătoare prezenţa sa în locurile unde e aşteptat mesajul : Beniuc porneşte la relatarea îndeplinirii acestei misiuni, dar drumul trece prin pădure, traversează un munte, natura e minunată, intervine şi o furtună de noapte în pădure, cei doi sînt înconjuraţi de trăznete şi sufocaţi aproape de violenţa ploii, prin aceasta natura devine şi mai fascinantă, iar poetul, care trăieşte prin senzaţii şi vede lumea în imagini aparte, se opreşte asupra descripţiei de natură, insistă, reinsistă, şi rezultatul e că descripţia furtunii şi a naturii, în general, e de o mare frumuseţe (Beniuc e unul din foarte rarii prozatori ţărani care simte, vede şi observă natura, şi aceasta, iarăşi, din cauză că e poet.) în capitolul intitulat „Infernul alb", în care Avram Proţap se deplasează la Bucureşti pentru informaţii despre „căderea" şi executarea Ileanei, şi pentru o întîlnire conspirativă pe linie de partid : de fapt, întreg capitolul este o descriere a viscolului năpraznic care s-a dezlănţuit asupra „...şului şi a rătăcirii solitare a eroului, în luptă cu uraganul şi troienele, pe străzile pustii (descriere, de asemenea strălucită). Astfel se produce dezechilibrul între diferitele părţi constitutive ale cărţii. Lăsiîndu-l însă la o parte pe Avram Proţap, ca studiu de caracter, toate paginile privitoare la viaţa lui îşi păstrează un interes propriu şi obiectiv, fie prin descripţie, fie prin atmosferă, fie prin informaţie, fie prin ha? sau dramatism, înlvăluie într-o aură de distanţare şi spectacol dintre cele mai comlplexe : paginile referitoare la aventurile lui Avram Proţap în armata burgheză sint printre cele mai bune care s-au scris în acest capitol al literaturii noastre, cu o vioiciune a caricaturii neforţate, cu o filtrare a pamfletului în ironie savuroasă, de tip oarecum popular, cu atmosferă de autenticitate incontestabilă ; capitolul privitor la epoca petrecută de Avram Proţap în casa capitalistului provincial Farcaş, ca meditator al celor doi copii ai acestuia,, cu seducerea tinărului preceptor, abea elev de liceu, de către soţia patronului, şi cu dragostea voit pură a lui Avram şi a Iuditei, fiica mamei seducătoare (contabilul biograf şi comentator face o comparaţie, ajuns la acest punct al cercetărilor sale, între comportarea de-om de rînd a lui Avram Proţap şi comportarea, de om de excepţie şi campion al individualismului, a lui Julien Sorel), este de o mare frumuseţe, de o magistrală îmbinare a psihologiei adolescente cu critica socială, ascuţită dar discretă — rapid, concentrat şi dens (de altfel, e de remarcat şi subliniat, că întocmai că şi Atanasie Mustea, le mal-aime, Avram Proţap este totdeauna sensibil la chemarea eternului femenin ca şi la ispita femeii în carne şi oase, şi că exploatînd acest 159 amestec de bărbăţie şi timiditate, de sănătate erotică violentă şi de aspiraţii sentimentale, Beniuc realizează unele dintre cele mai substanţiale trăsături portretistice ale eroului său, care-1 fac viu, original, convingător şi deosebit de simpatic, fără beneficiul vreunei intervenţii artificiale de idealizare, de flatare, sau măcar de indulgenţă, — după cum se vede din comportarea uşuratecă a lui Avram faţă de iubita sa Marie, din Hamburg, sau din aceea nemaipomenit de naivă, faţă de soţia sa, infama Diana); capitolul în care ni se povestesc câteva foarte fugare episoade de război şi de front, deşi foarte sumar (încît nu se poate vorbi chiar de o calificare a lui Beniuc ca scriitor de război), e totuşi deosebit de sugestiv, prin concretul crud al câtorva observaţii şi prin enunţarea sobră dar ascuţită a câtorva manifestări de paroxism ale naturii armatei burgheze. Dar, în general, ce excelent povestitor se arată Beniuc, ca biograf al lui Avram Proţap, şi aceasta rezultă, în primul rînd, după cum am sugerat mai sus, din plăcerea evidentă, nesleită, de â povesti, în atitudinea voluptuoasă' a unui povestitor popular de amintiri, de taclale inocente dar pline de miez, de întîmplări ciudate, pasionante, — pasionante, înainte de orice, pentru povestitor, care-1 răpeşte pe ascultător, din prima clipă, în pasiunea sa ! Cele mai bune rezultate ale acestei plăceri a povestirii, se realizează în paginile privitoare la viaţa satului, şi la cele privitoare la adolescenţa lui Avram Proţap, copil de ţară şi fiu de ţărani, fie direct în mediul său natal, fie transplantat la oraş, ca licean. E aproape de necrezut că un scriitor mai poate scoate efectele de inedit şi de -captivant pe care le scoate Beniuc dintr-un material atît de exploatat, atît de cunoscut nouă prin pana atîtor scriitori. Adevărul e că, aci, ca şi în alte direcţii, Beniuc dă dovada unui instinct foarte lucid al orientării în cuprinsul materialului său, şi că frag- mentarea materialului, trecerea în fugă şi în tangentă, staţionarea neprelungită asupra cîte unui punct ales din zbor sau a cîte unui moment izolat, a servit evocarea satului, care nu e monografică, etnografică (cu excepţia vorbirii), de masă şi de frescă, ci, în deplină potrivire cu natura autorului, de instantaneu, de ecou şi de parfum. Cît adevăr istoric şi social, profund şi de ordine generală, poate releva acest mod al descrierii satului, aceasta ţine de intuiţia, de capacitatea scriitorului, care se dovedesc majore; căci în certurile teribile dintre Ion şi Vîrvoara, părinţii lui Avram, în conflictul, prelungit pînă în zilele colectivizării şi stins numai prin efectul ei, dintre Solomon şi Sultana, fratele şi sora eroului, în vitregia bătrîneţii şi morţii Vîrvoarei, şi mai ales în contactul lui Avram, oarecum ieşit din circuitul strict al vieţii de familie şi al condiţiei ţărăneşti cu realităţile satului, cu conflictul dintre chiaburi şi ţărani săraci sau mijlocaşi, cu disperările sărăcimii sau cu dezlănţuirile demente ale „bocotanilor", şi cu teroarea jandarmerească, în toate acestea se dezvăluie în mod convingător reala imagine a satului şi a ţărănimii, şi explicarea limpede a datelor fundamentale ale vieţii lui Avram Proţap. Este inutil, căci ar fi zadarnic, să încercăm o analiză exemplificatoare a faptelor şi a chipurilor prin care se realizează această puternică, vie, autentică imagine a familiei, a satului şi a vieţii ţărăneşti, văzute una printr-alta şi toate într-una, căci aci e vorba de o imagine globală, realizată prin pete de culoare, a cărei unitate e realizată în substrat. E suficient a spune că Ion, bătrînul Novac, Vîrvoara, Sultana, cu al său soţ, croitorul lulius, Solomon cu a sa soţie, se înscriu în categoria aceloraşi tipuri, nu zugrăvite cu pastă groasă, prin straturi suprapuse şi sudate biografie, portretistică şi analiză, ci creionate, desenate în peniţă rapidă, de un contur sesizant, dar cu o viaţă 160 şi o dinamică de mare portret. . Cum spun, e o realizare de parfum şi de ecou, de sugestii neprecise, dar mânuite cu mare artă, din care, dacă e vorba — şi nu se poate să nu fie vorba — a desprinde încă un element de bază, ne vom opri asupra limbii, a vorbirii ţărăneşti. O nouă, mare, foarte plăcută surpriză ! E iarăşi de necrezut că, pe de o parte, la gradul de exploatare şi de valorificare a limbii ţărăneşti la care a ajuns încă de mult literatura noastră, se mai poate realiza o inedită şi masivă operă în această direcţie; iar, pe de altă parte, că la stadiul actual al limbii noastre literare, care pare să . se fixeze definitiv, la limba şesului dunărean, un scriitor mai poate realiza o formulă lingvistică de mare artă, şi impune o injecţie masivă de limbă ţărănească ardelenească în circulaţia vie a limbii noastre. Hotărît, Beniuc e un mare rnînuitor de limbă şi această latură a artei sale constituie una din cele mai mari calităţi ale romanului „Dispariţia unui om de rînd" 1 Un instinct de mare ascuţime al cuvîn-tului şi expresiei dialectale şi locale care pot fi propuse înţelegerii imediate a cititorului din toate regiunile ţării; în alegerea acestora, o tehnică extraordinară a lămuririi înţelesului prin contextul frazei; în sfîrşit, un gust şi un simţ fără greş în cernerea lexicului local, pentru descoperirea cuvintelor şi expresiilor cu mare forţă sugestivă şi literară. Căci, ceea ce e mai ales demn de semnalat în această operă lingvistică a lui Beniuc este luciditatea, prudenţa şi chiar rezerva lui faţă de o limbă pe care o cunoaşte la perfecţie şi pe care se simte bine că o iubeşte. El nu face greşala pe care au făcut-o în ultima vreme o mulţime de scriitori ardeleni, de a lua în bloc diferitele regionalisme şi localisme dialectale, de a căuta cuvîntul necunoscut şi expresia neinteligibilă, cu mică rază de acţiune, numai pentru efecte de noutate şi pitoresc pur lexical. Beniuc, se simte, operează o permanentă şi exigentă selecţie, şi arta lui constă în a da senzaţie unei limbi ţărăneşti foarte locale, pe oare, ciudat, o înţelegem şi o gustăm ou toţii, ori de pe unde am fi. Dacă însă faci o mică şi sumară operaţie statistică (şi eu am făcut-o), constaţi că, numeric, cantitativ, bagajul dialectal este foarte, foarte redus. Aceasta dovedeşte că scriitorul a ştiut să aleagă numai acele cuvinte şi acele expresii care unesc calitatea de inteligibilitate facilă cu o mare* forţă de pigmentare, cu mare rezonanţă literară, încît senzaţia cititorului e a unei cantităţi mult superioare realului. E foarte regretabil că spaţiul nu ne îngăduie să dăm exemple, căci acestea ar fi cu mult mai concludente, mai convingătoare, dar e cazul să subliniem că din punct de vedere lingvistic şi stilistic, romanul lui Beniuc merită un studiu aparte. Această limbă îşi realizează efectele ei nu numai în forţa şi în autenticitatea imaginii vieţii ţărăneşti, dar şi într-o altă direcţie, pe care au realizat-o mult mai puţini scriitori. Mă refer la limba pe care, în cartea lui Beniuc, o vorbesc intelectualii ardeleni, şi în primul rînd cei care au încă legătura foarte directă cu satul, şi care, prin vîrstă, nu au optat încă pentru o limbă abstractă, obiectivă, de pură intelectualitate. Conversaţiile şi discuţiile lui Avram Proţap, licean, cu diferiţi colegi ai săi în aceeaşi situaţie, au o autenticitate fermecătoare, într-o nuanţă mai puţin cunoscută. Băieţii, care sînt şcoliţi, care se află în faza lecturilor intense, sînt încă nişte ţărănuşi, vorba şi viziunea lor despre lumea de dincolo de sat o arată cu prisosinţă, după cum aceeaşi vorbă şi aceeaşi viziune arată că ei păşesc într-o altă lume a spiritului, că limba satului nu mai e destul de încăpătoare pentru conceptele şi ideile pe care le manevrează: conversaţia lui Avram Proţap cu prietenul său Lazăr, ambii stînd pe malul pîrîului cu picioarele în apă, despre organizarea capitalistă a averilor şi despre ierarhizarea capitaliştilor după averi, este un ames- 11 — Viata Romînească 161 tec viu de limbă ţărănească şi limbă intelectuală, documentul organic şi spontan al unui moment dintr-un îndelungat şi complicat proces de evoluţie şi transformare socială, văzut şi pătruns în doi băieţaşi, în cadrul unei scene de un farmec crud, dulce şi violent în acelaşi timp... Cu astfel de elemente, din întreaga viaţă a lui Avram Proţap se desprinde şi urcă încăodată spre noi, de-a lungul evocării fugitive a „vipturilor" (gazdelor) mizere ale elevului de liceu, care doarme în bucătăria îngheţată, se înveleşte cu paltonul, şi-şi face, în ascuns de zgripturoaica de gazdă, clătite fără grăsime, a camerelor mobilate, cu pă-mînt pe jos, în care se adăposteşte un asistent universitar, doctor în filosofie, a serviciului militar şi concentrărilor, a iubirilor pasionate şi repede eşuate, — se desprinde, zic, şi urcă încăodată spre noi, parfumul amar, atmosfera acră, care au fost ale vieţii grele, dureroase, neîncetat amestec de entuziasme şi melancolii, de iluzii şi decepţii, de descoperiri şi rătăciri, a intelectualului român de origine ţărănească din epoca tulbure şi între toate mizerabilă dintre-cele două războaie. Alte schite critice*3 de Meolae Manolescu iberiu Utan nu e dintre poeţii preocupaţi să se autodefinească, dar cf'id o face, intuiţiile sînt surprinzătoare, într-o poezie din volumul de debut, după ce declară a fi un spontan („Uşor un cîntec, pe peniţă / Cînd pun mina, s-a şi născut"...) poetul îşi formulează foarte limpede arta. Poezia e emanaţia vieţii înconjurătoare, „a grînelor de pe ogor", a dealului „plin de struguri", a „sirenelor de la Cugir". Cu urechea plecată la cântecul vieţii, poetul e un interpret simplu, firesc, al sensibilităţii pqporului : „Aud ca-n vis o melodie I De fluier, cetera, coral, I Şi ştiu că rima o să vie / Cum primă-verile-n Ardeal". El ascultă frumoasele versuri pe care le „spune ţara / de dimineaţa pînă seara", umplîndu-şi sufletul de arome : „In inimă le-aduni pe toate I le vezi cu inima, le ştii; I se cer şi-n alte inimi date / şi te îndeamnă să le scrii". In sfîrşit, într-un *) Tiberiu Utan, „Chemări", 1955 ; „Versuri", 1961 ; ciclu G.L. 45/1962 ; Ion Horea, „Poezii", 1956; „Coloană în amiază", 1961 V.R. 2/1962 ; ciclu G.L. 33/1962, Ion Brad, „Cincisutistul", 1952 ; „Cu sufletul deschis", 1954 ; „Cântecele pământului natal", 1956; „Cu timpul meu", 1958 ; „Mă uit în ochii copiilor", 1962. recent „Cîntec", poetul spune că a cântat „busuiocul-floarea / la îndemâna tuturor" şi, asemeni lui Lae Chiorul din poezia lui Goga, nu s-a închinat nici unui stăpân, colindînd hanurile şi storcind lacrimi oamenilor simpli: „Plîngeau la cîntecele mele I pălmaşi bătrîni şi cărăuşi / şi-au rîs de-am vrut să-i fac să rîdă, / şi n-am stat nimănui la uşi". înrudit cu St. O. Iosif în muzicalitate şi spontaneitate, în nota sentimentală, Utan nu e un poet tentat a se confesa. El observă farmecul realităţii scoţînd poezie din lucrurile cele mai banale. Primul său volum, „Chemări", fără să îngăduie propoziţii definitive asupra naturii lirice a poetului, încă şovăitoare, nu desminte ideea. Aceste dintîi poezii au, mai mult decît altele, factură populară. Citabile, pe motive de baladă, sînt „Chemări" şi „Kainazarova". în stil de doină, „M-au trimis ortacii mei" şi „Cîntec" au frăgezimi de lemn crud. Tratarea motivului popular e inteligentă, fără alterarea structurii. Poetul se duce într-o vîlcea, spre a găsi lemn de tei pe care să încrusteze numele proaspetei gospodării colective. Nucul de pe deal aude şi se amărăşte : „Frunzele şi le-a foşnit I Şi mi-au spus cu jale-n git: / — Bade, bădişorul meu, / Vreau să fiu scîndură eu, I Am lemn tare şi lucios f\ 163 Şi aduc la sat folos". Din baltă, strigă acum salcia şi, din munţi, brazii „verzi şi teferi", arinul stufos, nodurosul gorun, „valea toată se ruga / Să tai scîn-ăurâ din ea". Poezia e mai mult un prilej pentru poet de a cînta esenţele lemnoase ale pădurii şi utilitatea lor : nucul e bun de masă, bradul de grindă pentru case şi aşa mai departe. Stilul e foarte folcloric, intervenţia artistului fiind în uşoara preocupare de compoziţie şi în găsirea unor expresii care, populare şi nu prea, produc în-cîntare: „Boabă vînătă de mure, / Pusei mina pe secure ..." Nu fără graţie sînt două-trei poezii erotice („Scrisoare de dragoste", „Cîntec"), în acelaşi stil popular : „Nu-i fi dat uitării / Dragostea dinţii. I Ca şi busuiocu-i / Dragostea dintîi / Legene-mi-o vîntul, / Mi-o lovească ploi, — / Tot mai pli-nă-i parcă I de arome noi". Utan e, încă din acest prim volum, poet autentic, cu o intuiţie foarte concretă a lumii. Iubita e comparată cu un crin : „Să zicem cum că s-ar preface-n flori / Femeile, ca-n basme, uneori, / Şi fiecare floare de alt soi; / Te-aş recunoaşte, după cum te-ndoi / în crinul mlădios ..." Imaginea e plastică, delicată, ca într-un balet feeric. Sau această largă privelişte a unui platou alpin, izvorît parcă din legendele orientale, acoperit de iarbă măruntă, de firele apelor, de turme: „Dacă-aş uita vreodată uriaşii munţi Tian-Şan / Cu văluri schimbătoare de ierburi ca mă-tasa I Cu ape-ntretăiate şi dese cum îi plasa I Cu turme răzleţite şi cu-nţelepţi ciobani..." în „Versuri" încă, personalitatea poetului e greu de redus la o singură formulă. Influenţele (Bsenin, Arghezi) au fost în general asimilate, chiar dacă „Valea plîngerii" sau „Declaraţie la un act de deces în 1945" sînt prea argheziene, iar această bucolică evocă uşor pe Pillat : „Am să te iau cu mine prin marile podgorii / să rătăcim, de mînă, pe deal la Crăciunel, / cînd frunzele tivite cu roşu funigel / descriu în vîn- tul toamnei ciudate traiectorii. // Şi-am-să-ţi arăt lumina cernută-n crengi de ceri I cînd nucile vor iia prea strimtă să şi-o spargă / şi dorm în aşteptare' mustind solara vlagă / ciorchinii de tra-miner, pe sîrme-spalieri. // Să-asculţh apoi, în hatul cositelor otave, / aluni-şuri, vrăbii sfâtuindu-se nerod... // Un gînd mai vechi îmi strigă v'ăzînd atîta rod : j Să intri-n poezie ca toamna pe Tîrnave..." Nefixarea, fertilă pînă la un punct, se vede bine în „evocările lirice" din ciclul „Cărbune roşu". Uneori tehnica e a graficii, poetul desenând în linii puţine, cu o singură culoare (roşu sau negru) mari panouri. Iată arborarea steagului : „Vrînd sus să strălucească de-aici pe toată ţara / un steag de libertate şi neîngenuncheat, / un utecist la Jiuri tăie spre turnuri scara / iar steagul stă de veghe de-acum pe toată ţara, I pumn roşu ce înfruntă robia grea, amara / în Augustul cu cer întunecat". Pictural e reţinută demonstraţia şomerilor. Ca-in imagistica bizantină, poetul lungeşte figurile, creşte umbrele, exagerează ochii : „Trec şomerii. I In rînd sînt muieri cu prunci slabi; j Nu s-au găsit încă zugravi I pe ziduri de biserici uitate / să-nscrie-astfel de chinuri subţiate". Alteori dăm de gravuri, între care citabilă e mai ales aceasta : „Aşa cum stau ca muntele de drepţi, I nu ştii spre care ochiul să-ţi îndrepţi. / Nu ştii de stînca-i apără, în chin, / ori ei pe umeri muntele îl ţin..." Mina explodată, scoţînd „prin guri de iad" fum groaznic şi miros de came arsă, e iarăşi o gravură admirabilă : „Nu uita, copile, cum arată, I ca-n jertfelnic, flacăra curată, f bice roşii cum pocnesc şi curmă / viaţa celor dragi, făcînd din mină, urnă". Câteva poezii din ciclu sînt schiţe de atmosferă : „La Cazinou / nimica nu e nou. I Se bea... I Nu beau domnarii / beau astăzi militarii / din Deva şi din Alba, — I ei vor deschide salva. / înceţoşaţi la minţi / să uite fraţi, părinţi, I să-şi uite plug şi coasă / şi 164 doina de acasă..." în sfîrşit, impresia vine în „Balada nopţii" din repetiţii şi din valoarea incantatorie a cuvintelor : „Despletită noapte, fugi, / pietre-arunci şi buturugi I şi cu-al trupului tău tremur / sapi. în roci şi-n noi cutremur. Ij Nimenea nu ţi-a culcat j părul negru, şoldul lat, // muşchii de cărbune lungi / genele cu care-m-pungi... // , Fulger negru coborîm / spre-al cărbunelui tărîm j şi cădem, cădem, cădem, j nopţii aăucînd blestem". în lirica intimă, Tifoeriu Utan arată mare aplecare către lucrurile gingaşe, delicate. Se cîntă busuiocul, macul, fră-garul, păpădia, mielul crud, hulubii albi în cerul albastru, scatiul fugar din colivie, copilul „pipăind sub tălpi, în-tîie, lutul". Universul e paradisiac. Macii plutesc peste cîmpuri ca nişte candele, sună cintezii, lăstărişul crud invadează luncile: Nu-i departe vara. Norii or să-şi - piardă umbra măslinie, totul o să ardă şi va creşte-n luncă, ne-mpăcat, pieptiş, chinuit de doruri, noul lăstăriş. Vor suna cintezii. Florile de mac or să umble-n grîne, candele pe lac, şi-o să-mi calce pragul ăăruindu-şi harul cil răcoare-n frunze, vechi căsean, fugarul. Clar, de-acuma rîul pare că-l aud. Şi-am să dorm în păru-ţi răvăşit şi ud... Teiul dă-n vîrf „mladă cit nuielele", spărgînd „in creştet, stelele", şi ninge flori albe peste „globul liniştit". Floarea îşi scoate din huma impură albul, diafanul strai : Floare albă, ai deschis ieri, învoit, peste ulucă, gene lungi, pe ochi de vis limpezi ca un dor de ducă. Unde ai găsit atît cîntec gingaş ? în petale şi pe-al meu l-ai zăvorit prins în aripile tale. Din adîncuri mai ales, minerită a culorii albul ce în strai şi-l ţes destrămaţi, pe fugă, norii. O, de-aş şti câ-ai răzbunat în grădina fiecărui, sol de linişte, alb scut, — să-nfloreşti mereu, să stărui... Simbolul pasării albastre evocă pe Maeterlinck : Deschide o fereastră spre noapte şi stai mut: o pasăre albastră îşi ţese aşternut. Ademeneşte-n slavă o lună ca de zmalţ spre care, — prins din aripi, iţi vine să te-nalţi. Poeziile sînt imateriale, cu ecouri simboliste pline de muzică suavă : „Tremurîndu-şi chipul între unde I lu-na-n apa mării se ascunde. // în lumină lină legănată j barca se dezmiardă, aur toată, l[ parcă-i un scrînciob ce-n loc de funii / s-o legat de cer prin raza lunii..." Iată o .melodie, verlainiană în decor oriental : „Kira, Kira, fata mea lezghină / noi şedeam în barcă mînă-n mînâ ? \IVîntul se-ncîlcise în vîntrele... / Noi şedeam îndrăgostiţi sub stele ? // Marea-ntunecase toată zai-rea... / Noi domneam, ca zeii, toată marea ! // Noaptea-aceea binecuvînta-tâ I spune-mi, spune-mi, poate fi uitată ? // Spune-mi, spune-mi, poate fi uitată ?".■ Utan a scris şi cîteva inscripţii lapidare (Arghezi, Sadoveanu, Cînd sînt copiii, Permanenţă, începi să fugi de mine, ş.a.) zmălţuite, delicate: „începi să fugi de mine, copilăria mea, / ospăţul tău sfîrşit e, paharele-s deşarte,/ în păr furişează potecile de nea, I s-'a rupt în urmă-o punte, un fluviu ne des- 165 parte / şi te destrami ca fumul pe marile văpăi. I Sfîrşit îţi este drumul, dar lasă-mi ochii tăi ..." Bucata absolut remarcabilă de pînă acum a lui Utan e „Motiv de primăvară", cu vagi reminiscenţe din Blaga, dar mai purificat de miresme şi de senzualitate într-o savantă orfevrerie : In mirosul de cuşme şi tutun, un scîncet, o-ntrupare din zăbun — Uite un miel! Haide la miel l Dai trei parale şi săruţi botul ud şi tremurul moale din trupul prea crud, 11 zmulgi sărutînd al corniţelor boţ şi-ţi vine-n ninsoare, afară sâ-l scoţi, sâ-l pui să alerge, fulg-alb între fulgi ... ţ,Uite un miel! Haide la miel!" Cite inele de vată pe el! Şi cît de grăbit ■a venit ■chemat-nechemat, de toţi aşteptat cu scîncetu-i de clopoţel... Parcă-i un mugur ce-n pahar ţi s-a spart cu pocnet de gheaţă, cu ţipăt de Mart, cu mari bucurii ce te dor. Parcă se-ntoarse întîiul cocor. ★ Ion Horea a făcut de la început, fără dibuiri, ispitit numai întâmplător de alte teme, o poezie a pămîntului şi a roadelor, a viei, a livezii, a gospodăriei de ţară cu vite de muncă, a unei naturi văzută nu atât în farmecul ei, cît ca mediu de activitate umană. Tradiţia autohtonă a acestei poezii nu e greu de găsit. Bucolicul, voluptăţile agreste, amestecul cu vegetalul vin din Blaga, Voronca şi Fundoianu. Evocarea sentimentală şi uşor idilică, peisajul deluros cu vii, nuci şi duzi, sînt din Pillat, pe care-1 cheamă-n minte atîtea versuri : „Ce linişte sub viţa de vie şi-n văzduh! / Mi-e inima-ncărcată de-al vinurilor duh / Şi-ar fierbe ca o toamnă tîrzie în butoi..." „Copilăria strigă dintre gutui şi duzi I Şi parcă-mi simt obrajii de mustul toamnei uzi..." Sînt şi alte influenţe, mai ales la început, din Arghezi şi Beniuc, însă superficiale. Care e nota poeziei lui fon Horea ? E o poezie de senzaţii pline, robuste,, cu miros de glie reavănă şi de ierburi crude, cu muget de vite, aromată ca fructele şi dulce ca spicul: ... „Vreau — zice însuşi poetul — vinul toamnei să-l aud cum fierbe / împrejmuit de holde vreau să fiu". „Vreau spicele cu boabe de grîu şi de lumină / Şi cren-gile-ncărcate de fructe dulci şi moi j Să văd în ceasul zilei sub vînturi cum se-nclină I Ca nişte braţe albe întoarse către noi". Pastelul e concret şi foarte obiectiv, fără impresii : „Prin tuleiştea sură trecu un vînt uşor / înconjurînd hotarul în toamna timpurie. / înfriguraţi, bostanii, de Ungă viţa lor, / De aur, sub înaltul acoperit de nor, / Se uită către dealul cu via arămie. // Cu frunze de aramă împrejmuiţi, mai sus,' Stau parii strînşi de viţe culese şi uşoare I Şi împlîntaţi în norii ce vin dinspre apus, I Rîvnind parcă aroma butoiului ascuns, I Ar vrea, la uşa cramei din vale, să coboare /,/ Zburlin-du-şi spinii galbeni sub ierbi şi uscăciuni, I Un măcieş, din vară, uitat printre răzoare, I Adăposteşte-n taină, pierdut în rugăciuni / Un iepure cu ochii aprinşi ca doi tăciuni, / Pe care toamna-şi lasă întîia ei răcoare". însă Horea nu e un descriptiv : pastelul e depăşit într-o poezie a bucuriilor oîrn-peneşti : Hotarului asemeni, mi-e sufletul prea plin De lumea vegetală, de pasări şi insecte, De forma animală spre care mă înclin Mereu în căutarea mişcărilor perfecte ... 166 Civilizaţii strînse şi arse în deşert ;Şi forme viitoare de piatră şi metale Xe bănuiesc în lumea cîmpiei, şi, pe sfert, Încerc să le alătur luminii vegetale. Din rădăcina prinsă de brazdă şi din spic, Şi din păsiaia coaptă închisă ca o carte, Cum şi din ciucălaie cu bobul des şi mic Pămîntul îşi desprinde noi forme, mai departe. E o poezie, aş spune, gospodărească, plină de farmecul vieţii agreste, nu atît în pitoresclil ei, cît în latura de activitate umană. Horea ne oferă nişte georgice în versiune socialistă. Starea de spirit dominantă e a omului-stă-pîn care contemplă roadele naturii, vă--zînd în ele şi rezultatul efortului său. Sînt descrise uneltele: „Plugul, făptură ciudată / Nu se odihneşte nicio-■odată. Toamna şi primăvara I Se ridică peste toată ţara / Ca un împărat peste împărăţie / Şi-şi împlîntă sceptrul greu în glie". Se relatează, după anotimpuri, muncile cîrnpului. La. venirea primăverii, omul iese „pe hotare : De astăzi vom ieşi pe hotare Şi pe dealuri să dezgropăm viile. Primăvara, ca o esenţă tare Inundă păpădiile drumului de ţară (...) In această naştere care nu doare Mugurii înfioară livezile Oile ies în ciopoare Şi vitele cu cirezile Pe păşune la iarbă. Tu împlîntă plugul în ogoare Că s-au topit toate zăpezile. Astupă mirişti şi cotoare Şi seminţele curate vezi-le Cînd germinarea începe să fiarbă. Vara e anotimpul prodigios : N-o auziţi cum cheamă din fiecare mugur Necunoscută, floarea de poamă şi de strugur ? Nici noaptea nu mai ştie de somn şi de visare, Pămîntul se trezeşte şi pasărea tresare Şi holda din adîncuri dă foaie după foaie... Toamna, după ce s-au strîns bucatele, se fac ultimele pregătiri de iarnă în gospodărie : „Fasolea vînturată ai adunat-o-n ol? / Cu voavele vom ar-de-n cuptor la iarnă, poate / Ori cînd va fi fînarul la primăvară gol / Şi oile-or începe să fete în ocol / Le-om arunca acolo să roadă peste noapte. // E tot mai mică ziua, otăvile-s cosite, / Oari n-o fi vremea serii ? Mă duc să dau la vite!" însă poetul oîntă mai ales bogăţiile toamnei, roadele. Nunta e un ospăţ fabulos, ou bucate nesfârşite, de fapt pretext pentru a se înşira toate bogăţiile pământului cu indicibilă voluptate : „Grădinile mele au poamele coapte. I Sărută-le coaja şi miezul mustos I Sînt pere de aur ca luna în noapte I Şi mere ca jarul în iarbă jos. / Dar prunele-acestea priveşte-le bine, / Cum brumele toamnei pe ele rămîn I Au miezul ca fagurii dulci de albine..." Multe poezii n-au alt scop decît numirea voluptoasă a roadelor, a bucatelor, pepenii preacopţi, strugurii, spicul plin de lapte, nierele arămii, prunele vinete. Acest „Cîntec din frunză" e un inventar, ca în Samain, dar mai savuros, cu o notă de senzualitate: JVe strigă iarăşi vremea ştiută din toţi vecii Să semănăm pe cîmpuri porumbul şi dovlecii ( ...) Celor ce ies pe dealuri la vii să le dezgroape Li se cuvin ciorchinii mai dulci şi mai aproape. 167 Şi piersicile coapte, gutuile în jerbe Căzînd, cînd în butoaie şi mustu-nce- pe-a fierbe. Celor ce au în seamă livada, li se pară Că simt aroma crudă a merelor de vară (...) Şi cei de la prisacă să-asculte în tăcere Cum luna-şi varsă noaptea butoaiele de miere. Peisajul e mirosit, pipăit, ascultat şi din forme, miresme şi culori se construieşte un univers nou, contemplat cu încântare : Sînt cel ce ia lumina şi rotunjind-o-n boabe In fiecare toamnă dă lumii noi podoabe. Sînt frunza scuturată a viţelor de vie Sînt cel ce vede-n strugur un strop din veşnicie. Şi-n mărul prins pe creangă şi-n vinul din ulcele Eu ştiu să văd oglinda ăesăvîrşirii mele. Cînd iese mîţişorul pe creanga de răchită Sînt cel ce strînge lumea la piept ca pe-o iubită ... Lumea toată e o livadă. Stelele sînt „ca nişte gutui aruncate la întîmpla-re", lumea e dusă „în corfă" la un loc cu „pepenii preacopţi", ni se vorbeşte de „carnea zilei" şi de „vinul nopţii", de „anotimp tescuit". Această ordine de lucruri pretinde o iniţiere meticuloasă, plină de savori : Dau mîna celor care nici n-au ieşit din vară Şi nu ştiu ce-i răcoarea otăvii din livezi, Şi nu cunosc nici creanga-ndoită de povară, In care şi tu însuţi te bănui şi te vezi. Ei n-au trecut aceste hotare lungi şi praguri Unde-i oprită clipa în fruct şi poţi s-o prinzi,'' Şi n-au gustat din cerul de miere, strîns în faguri Şi n-au privit în lumea fîntînilor- oglinzi. Insă de la o vreme lucrurile se repetă. Poetul e mereu senin, niciodată anxios, iritat. Existenţa individuală e calmă, imperturbabilă, ca rotirea anotimpurilor. Există primejdia absolutizării unui mod de viaţă aproape patriarhal şi a unor idealuri gospodăreşti cam limitate. Socialismul chiar apare construit gospodăreşte, ca o mare grădină de flori şi zarzavaturi (Pămîntul). Simbolul e limitativ. Nu fără interes, dar oricum sub nivelul bucolicelor, sînt cîteva compuneri închinate proceselor tehnicii moderne (Ciment, Chimie, Deasupra tuturor, Roata olarului), cărora poetul le asociază mari simboluri cosmice. Prepararea cimentului sugerează o (modestă, dar) cosmogonie : „Cred că aşa s-a-n-tîmplat I şi la-neeputul lumii: / materia incandescentă / rotindu-se în spaţii infinite, I pentru ca, răcindu-se treptat, I pulberea pămîntului cu apa f să-şi găsească-n univers / echilibrul lor şi rezistenţa". Mărunte operaţii de fabricaţie — a sării, a sodei — sînt privite în latura lor miraculoasă. Poetul vorbeşte — proiectând mereu planul banal într-un plan cosmic — de „soarele pulverizat I cărat în saci şi-n butelii", de „butelii" cu sodă caustică de-vorînd „sîngele crud". între cîntăreţul roadelor, al muncilor agricole şi cel care descoperă în procesele industriei moderne subiecte de meditaţie asupra materiei şi existenţei, distanţa e aparentă. Ce e bun în poezia agrestă a lui Horea e, dincolo de tentaţia absolutizării rusticului, lipsa descripţiei. Roadele, bucatele sînt subiecte de poezie în măsura în care ne stârnesc imaginaţia, întoroînd-o spre marile fenomene universale, creaţia, proliferarea enormă. Nişte gutui pe o poliţă pot fi motiv de pastel, de natură statică, dar emoţia e profundă cînd sîntem îndem- 168 naţi a vedea în banalele fructe expresia rodniciei materiei, a procesului miraculos de prefacere a sevelor humei în fructe. Nu alta e, din acest punct de vedere; situaţia compunerilor cu teme „industriale". A trata reportericeşte fabricarea cimentului nu e interesant în poezie, dar a vedea în proces o posibilă relaţie cu răcirea pământului, altădată incandescent, cu condensarea materiei cosmice, e o dovadă de fantezie lirică. Simbolurile poetice definesc, în ultimă analiză, unitatea fundamentală a materiei, a universului, dincolo de varietatea ipostazelor. Horea are o fină Intuiţie a poeziei, a unghiului din care, considerată, orice temă e poetică. L-aş preveni însă asupra unei oarecari monotonii a mijloacelor. Versurile curg domol ca rîurile de şes, vorbele sînt rotunde, spălate de asperităţi, ca pietrele de pe fundul apelor. ★ Ca şi Andriţoiu *) şi Utan (pentru a vorbi doar de poeţi apropiaţi în vîrstă), Ion Brad îmi trezeşte bănuiala că e, la al nu ştiu câtelea volum, capabil de surprize. Dacă Horea apare definit de la început (volumul al doilea, sistematizând formula, fără a o înnoi substanţial), Brad are o evoluţie mai înceată. El nu arată, la o lectură superficială, nici imaginaţie foarte originală, nici mare virtuozitate. La Horea ori Andriţoiu plăcerea de a face versuri e izbitoare, ca şi ispita unor expresii inedite. Ce altă legătură decît vocaţia noutăţii e între Andriţoiu, poetul social din atîtea volume şi graţiosul madriga-lesc Constelaţia Lirei ? La Brad efortul înnoitor nu e observabil numaide-cît, pentru că se desfăşoară în straturile mai profunde ale poeziei. Versurile din Cu timpul meu, volumul lui cel mai bun, nu au mai multă strălucire exterioară decît cele din Cîntecele *) Vezi „Trei schiţe critice", „Viata Ro-mînească" Nr. 9/1963. pămîntului natal. însă e un progres, în percept lirică a realităţii şi în nuanţe. Primejdia cea mai mare a poeziei lui Andriţoiu e superficialitatea (exercitarea în gol a unei virtuozităţi ieşite din comun), în vreme ce, ierte-mi-se paradoxul, Brad e ameninţat de un anume didacticism, prin ţinuta mereu exemplară, prin refuzul aventurii lirice. Cum a observat încă G. Călinescu, nici o temă actuală nu lipseşte din primele volume ale lui Brad (Cu sufletul deschis, Balada împuşcaţilor, Cîntecele pămîntului natal). în Cu sufletul deschis domină însă evocarea trecutului de luptă : Doja, Horia, Iancu, 1877, 1907, ilegalitatea. Poetul exprimă chiar, într-o beniuciană Ars poetica, dorinţa de a fi purtătorul de cuvînt al iobagilor de altădată, azi oameni liberi : „De veacuri lungi iobagii semănarâ / Cu bob de aur un pămînt străin. / Sînt glasul lor acum, cînd liber ară j Cu cinci brăzdare plugu-n adîncimi." Ceea ce izbeşte de la început în poezia lui Brad e, cum s-a spus nu o dată, conştiinţa istoriei. Poetul e cântăreţul unui timp precis şi rădăcinile lui cresc din „pămîntul natal" al Ardealului. El nu evocă un trecut de luptă general, ci unul integrat propriei sale biografii. El simte — ca Beniuc — curgîndu-i în vine sîngele iobagilor traşi pe roată ; el e rudă cu Doja şi cu Iancu. Istoria poporului e istoria familială a poetului, în • Balada ceasornicului îndreptat din Cîntecele pămîntului natal e evocat destinul familiei ţărăneşti a poetului. Ceea ce surprinde e tipicitatea : istoria întreagă a poporului în ultimele două veacuri e condensată aici. Străbunicul, mărturiseşte poetul, avu o dată ideea să-şi cumpere un ceas cu pendul. „Şi s-a dus el om bătrîn / Prin noroaie, ploi şi zmîrc, / Ca să-şi cumpere din tîrg / După placul dumisale j Ceasul cu pendul şi zale". Ceasul acesta e simbolul timpului care mistuie soarta mai multor generaţii. El bate scularea la muncă-n zori, încetarea muncii sea- 16& Ta, evenimentele esenţiale ale vieţii, -nunta, botezul, moartea. într-o zi, „într-o dimineaţă sură I Triste orele bătură", cînd bunicul e dus de jandarmii lui Frantz Iosef la război. Străbunicul, cărînd cu sacul -porumbul boierului, •caută semne pe cer : „Primea el anume ştiri I De la stelele subţiri". Ceasul bate întoarcerea bunicului din război, apoi „ora de argint j Cînd a fost, după citanii / Nunta tatei şi a mamii". „Ceasul cu pendul şi zale I a rostogolit apoi I Mersul lung al vieţii sale. / Ceasul cu pendul şi zale / Ne-a văzut cres-cînd pe noi, I Şapte semeni-rînd pe pe rînd. / Ofta tata : „Nu-i pămînt" ! / Ca necazul să nu-l prindă / Ne suia ■bunicu-n grindă". Tatăl pleacă şi el îa alt război, de unde se întoarce cu Revoluţia. „Ceas bătrîn, pe vechea limbă I Tu cînţi vremea ce se schimbă. / Astăzi noi umblăm în lume / O cîn-4ăm şi o clădim. / Tu la locul tău anume I Poate ne-ai uitat pe nume... I Cînd şi cînd ca un alin / Moşu-ţi spală în oţet — ZaZeZe şi-ţi spune-ncet: / „Bate, ceasule, chindia I C-au sosit Ion şi Lia !". Aceeaşi valoare tipică, în ordinea destinului familiei, o aduce poemul Scrisori de-acasă din ultimul volum : „Mi-au scris de-acasă bunicul şi tata — zice poetul găsind o surprinzătoare imagine : Parc-ar fi risipit nişte brazde / Cînd aliniate, cînd strîmbe / De ierburi cu flori zmălţuite / Pe faţa ■cîmpiei..." în sat, aflăm, a fost înfiinţată gospodăria colectivă Ogorul roşu •şi scrisoarea se opreşte cu candoare a--supra numelui : „Spune-ne, ce-nseam-nă asta ? / Că doar nu semănăm pă-mîntul cu maci..." Culoarea îi evocă poetului destinul amar al „bătrînilor scumpi", al iobagilor care au sângerat ;pe „ogorul pustiu" şi au mers cu jalbele la împărat, „pe jos, pînă în Via-na, vicleană". Conştiinţa solidarităţii cu istoria e mereu prezentă. Chemat acasă de foile scrisorii cu „miros de grîu şi trifoi I De porumb înalt ca plopii, umbros", poetul se identifică cu acti- viştii de partid, cu „responsabilii cu fericirea", cum îi numeşte altundeva: „Sînt gata de drum, aşteptaţi-mă, tată,/ Nu ştiu cînd o să-ajung, / Acuma, iată I Mă cheamă / O mie de sate deodată : I — Haide, dragul nostru, acasă la noi!" Ridicarea individualului la general, la social, poate fi urmărită la Brad, ca la n'iciun alt poet contemporan şi în lirica intimă : „Spun unii, şoptit, c-am ajuns monoton / De cînd am tot scris I Pentru pace" — observă poetul undeva cu secretă mîndrie — „Cică bine-ar fi, Brad, să mai scrii despre om I Şi sufletul lui, pe manuscris j Să-l faci să joace." Peisajul uman şi natural are mereu o dimensiune istorică precisă, revelată într-un detaliu: „In miezul primăverii, pe dealuri lin ar-cate I Ce dragi mi-s podogorenii cu vermorelu-n spate / Cînd zeci de sori minusculi s-aprind din sfîntul soare /j în boabele, pe frunte, de aur şi sudoare". Prin grădini a venit primăvara, se ard buruienile : „Le ard în flăcări pionierii". Ochiul poetului surprinde necontenit în peisajul satului tradiţional noul : „Dar mirosind a faguri, în stupină I Trebăluind a răsucit bunicul I Butonul mic şi s-a făcut lumină". Din familia spirituală a lui Beniuc, Brad are un viu sentiment al originii ţărăneşti şi ardelene. El e, în cea mai mare parte a creaţiei sale, poet prin excelenţă social şi militant. Ceea ce mă face să cred că Brad e capabil de surprize sînt mai ales ultimele două volume. Păstrîndu-se interesul pentru actualitate, în toate planurile ei (tematic, poezia lui rămîne la fel de diversă), poetului îi reuşesc specii mai variate. Pe lîngă bune compuneri cetăţeneşti, în stilul cunoscut, dar cu mijloace superioare (Tară, Monolog, Balada luminii, La moara blestemată, Sînteţi voi, Scrisori de-acasă, etc.) găsim pasteluri mai personale, câteva erotice, elegii suave, o admirabilă artă poetică (Pe foi brumate) şi două compuneri simbolice, amândouă exce- 170 lente (Apă-vie, Ciudatul'fluture). Pastelul e uşor „neserios", ca un joc de copii: Cum, te lasă inima, vară, să fugi ? Rămîn singuratici bunicii — nuci •Să se certe cu vîntul — balaur ■Să-şi plîngă nucile — lacrimi mari de aur. Pentru Brad elementele naturii sînt făpturi familiare, care-i stîrnesc asociaţii surprinzătoare. E peste tot o intenţie de depoetizare, care nu poate ;scăpa, cu efecte graţioase,: Vin ca mîine ploi pe catalige. Limpezimea verii încă-n suflet frige. -Nu ştiu ce iubire, poate prea tîrzie, Soarele-l trimite, vagabond, prin vie. Scrie — strofe oare ? — viţelor pe frunză. Întristat gutuiul cearcă să se-ascunză. Stă, ciudat, de vorbă, lung, cu oţetarii. Nucii spovedescu-l, marii şi amarii. L-am văzut o dată linguşit de vulpe, Ca să-i zvîrle luna bumerangu-n pulpe Coborît pe cîmpuri, prea adeseori, .Auzii bostanii că şi ei sînt sori. pivolii ca dracii au cercat o dată £ă-l înghită, bietul, prins într-o găleată. Numai cerbii mîndri sub pădurea Gruii îşi apleacă ramul frunţii, cu vătuii; .Numai eu pe urma lui, pierdut în vie, Mă mai cert cu-aceeaşi dragoste tîrzie. foarte bună e Tîrg de ţară, prin tra-•tarea fabuloasă a uriaşelor animale, asa ■cum răsar din amintirile copilului : Cînd şi cînd mai nechează caii de smoală, Şteampurile copitelor bat. Pe Ungă mînji foieşte marea mulţime, Le cearcă mersul, zvelteţea de cerbi, Numai de bivoli nu-ntreabă nime, Diavoli domestici în care visuri preistorice fierb. Guiţă porcii ca pricolicii, Nu visează bobotaia, sîngerosul cuţit. (____) Tristeţea bătrînelor vaci privirea ţi-o- nmoaie, In amurgul bănuit al viţeilor cu picioare subţiri. Ce le pasă flăcăilor cu drăgăleşenii greoaie Rotiţi, peste chiocotul fetelor, la r'vn- ghişpir. Vătmasala creşte, se clatină... O, tîrg de ţară, Ştiut de copil, aşteptat zile-n rînd. Pun caii aăucerii-aminte-n hamuri, că-i seară, Şi bem aăălmaşul, şi mergem cîntînd. Le fel de remarcabile sînt câteva erotice (Primăvara, Simplitate etc.) cu senzualitate plină, de fruct mustos. Iubita are „în săruturi vin şi miez de nuci I Şi miere grea de aur", e fragedă ca „boarea" răcoroasă din iazuri şi arzătoare ca „arşiţa" soarelui : Grădina toată-n cîntece mi-aduci, Privirile-zigzaguri pe ape, ca lăstunii. Ai în săruturi vin şi miez de nuci, Şi miere grea de aur, din fagurele lunii. Genunchii dragi prin iarba amurgului îndoi Precum o ciută lină scăpată-n jocuri clare. Mă răcoreşti cu boarea din iazuri şi din ploi Mă toropeşti cu-arşiţa de dăruiri solare. Iubirea e senzuală, frenetică: Dezgropăm viţa de vie de sub pămînt, Mugurii să-i plesnească în lumina ce cîntă. Ah, ciocârlia rîsului tău în vînt 171 Şi limpezimea lui sfîntă! înfăşură-te-n jurul meu — viţă pe- arac — Cu palme de frunze să pipăim soarele, Pînă cînd pe pămînt şi-n văzduh se desfac Strugurii busuioceşti, şi-n triunghiuri, cocoarele. Mijloacele de care dispune Brad sînt surprinzătoare. Un cîntec delicat e suflat la flaut: Cu gheare de pisică Vîntul îi suflă cerului mătasea veche. S-a ghemuit ziua, e mică, Tobele ploilor îmi bat la ureche. Visez flori şi cîntece — focuri Ale zilelor mele. Ce mă tot plîngeţi, Ce-mi tot faceţi cu ochiul, stele ? Nisipu-n părul meu ca fulgi de sare Şi mai aud furtuna, mai ard în ochi sahare ... întîile cămile, trist una cîte una, Tîrîte în genunchi, r&băînd de sete, Se poticneau prin noaptea în care numai luna Le însemna căderea-n pustiile caiete. Izvoarele, zgîrcite, ca lacrima sărate, Pînă-am ajuns la drumul jumătate. Găsită, apa-vie, cum s-o mai las uitării 7 Cu buzele crăpate i-am sărutat izvorul... Şi soarele dă muguri de foc în geana zării, Şi cîtă mai lumină îndeamnă călătorul! La cumpăna aceea de lume, ca-n aprile, Miragii noi chemară nou şirul de cămile.,. Dar poeticul fluture, intrat pe geam „c-o gingăşie. de mireasă" ? Imaginea nocturnei zburătoare are fineţuri de mătase japoneză : Pe aripi, fluturele are Stele de aur şi de sînge, Podoabe reci, tulburătoare, Şi ochi ciudaţi ce nu pot plînge, Izvoare neajunse-n soare. Mireasa parcă vrea să-mi spună Un cîntec vechi, nemaicintat. îmi şade-n palme, ca pe lună Şi mute aripile-i bat. Versul e imaterial şi diafan, nu fără ur> uşor accent arghezian : La miezul nopţii — ca-ntr-un vis — Ce inimi stinse au trimis Să vină spre lumina mea în care te-nvelesc, iubire, Această îndoliată stea De netrăită amintire ? Hegel în romîneşte,} de Pavel Apostol ntâia ştire despre intenţia de-a năei în grai românesc „Bn- "''HS l':''-°Pec^ia" hegeliană „a ştiin-u.-. ţejor fii0lZOfice" datează din 1846 : o găsim în planul „bibliotecii universale" a lui Ion Eliade Rădulescu. Monumental în proiecte şi aspiraţii, Eliade Rădulescu nu izbuti să-şi realizeze gândul. Cu excepţia unor fragmente apărute în diverse antologii, nici o operă hegeliană nu fusese tradusă la noi înainte de instaurarea puterii populare. Exeget hegelian, apreciat şi dincolo de graniţele ţării, D. D. Roşea nu reuşise, nici el, pînă de curînd, să dea o transpunere în limba română a scrierilor marelui dialectician 2). Publicarea Operelor lui Hegel de către Editura Academiei R.P.R. a început ') G. W. F. Hegel, „Enciclopedia ştiinţelor filozofice". Partea întîi, Logica, traducere de D. D. Roşea, Virgil Bogdan, Constantin Floru şi Radu Stoichiţă, Editura Academiei Republicii Populare Române, (Bucureşti) 1962, 372 pp. : G. W. F. Hegel, „Prelegeri de istoria filozofiei", vol. I, traducere de D. D. Roşea, membra corespondent al Academiei R P.R., aceeaşi editură, 1963, 663 pp. (Confruntarea traducerii a fost făcută de Virgil Bogdan şi Constantin Floru). 2) Cu toate calităţile recunoscute ale tălmăcirii franceze a Vieţii lui Isus, cu „Logica" Enciclopediei, urmată, după un an, de primul volum din „Prelegerile" lui Hegel de „istoria filozofiei". Ea va fi continuată, în anii următori, cu celelalte lucrări fundamentale : „Ştiinţa logicii" (3 vol.), „Prelegerile de istoria filozofiei" (voi. 2 şi 3), „Fenomenologia Spiritului", „Estetica" (3 vol.), „Filozofia naturii" (partea a doua), „Filozofia Spiritului" (partea a treia a „Enciclopediei") e'..c. Inaugurată cu „Logica „Enciclopediei", traducerea scrierilor lui Hegel împlineşte una din directivele cuprinse în testamentul filozofic al lui V. I. Lenin. Cunoscutele „Reflecţii asupra însemnătăţii materialismului militant" afirmau necesitatea „studierii sistematice a dialecticii lui Hegel din punct de vedere materialist"... „Sprijinindu-se pe modul în care Marx a aplicat dialectica lui Hegel, interpretată din punct de vedere materialist, — spunea Lenin — putem de Hegel, apărută ca teză complimentară a valoroasei sale dizertaţii : De l'influence de Hegel sur Taine theori-cien de la connaissance et de l'art (Paris, 1928), nici un editor, nici măcar vechea „Societate Românească de Filoso-fie" nu s^a gîndit să-i încredinţeze lui D. D. Roşea şi să finanţeze traducerea vreunei opere hegeliene. 173 şi trebuie să analizăm această dialectică sub toate aspectele... 3)". Filozofii din ţara noastră depun eforturi să orienteze cercetarea critică a dialecticii hegeliene, în lumina poziţiei • principiale expuse de K. Marx, la care se referă şi indicaţia lui Lenin. în textul hegelian, trebuie descoperită, prin urmare, „forma de bază a oricărei dialectici" (s.n.-P.A.), dar în acelaşi timp, trebuie respinsă denaturarea ei idealistă I Dintr-un (manuscris, rămas de la Mir-cea Florian, citez : „gîndirea romînească s-a arătat în genere rezervată faţă de opera lui Hegel...". Afirmaţia este în linii mari, valabilă pentru trecut. Cauza acestei reţineri vom căuta să o punem în lumină. Fireşte nu se poate admite existenţa unui curent hegelian în filozofia romînă'»), dar problema în-rîuririi unor idei ale filozofului fusese rezolvată cu autoritate, în substanţiala cercetare a lui Tudor Vianu, „Influenţa lui Hegel în cultura romînă" (Buc. 1933). C. Rădulescu-Motru5) relevase deja în 1912 ecouri ale gîndirii hegeliene în Romînia, însă, pînă la studiul lui Tudor Vianu, problema nu-şi găsise formularea precisă. Rădulescu-Motru înţelegea prin „hegelianism" ansamblul locurilor comune ale şcolii hegeliene, cu putere de circulaţie în ideologia liberalismului german6). O asemenea influenţă indi- 3) V. I. Lenin, Opere, voi. 33, E.S.P.L.P., Buc. 1957, p. 225 4) Cum susţinea I. Brucăr („Bericht liber rumănischen Arbeiten zur Ge- schichte der Philosophie", în „Archiw fur Geschichte der Philosophie", voi. XLI, 1932 şi în „Recherches philoso-phiques", 1932. 5) C. Rădulescu-Motru, „Elemente de metafizică" (1912), Buc. 1928, pp. 57 şi urm. 6) în „Revista de filosofie", vol. X. (seria veche) p. 3—4 ; la fel şi St. Ze-letin, „Romantismul german şi cultura critică română", în „Minerva" (cit. după Vianu). rectă şi difuză nu poate fi pusă la îndoială, dar nici nu epuizează problema. Tudor Vianu îşi propusese să demonstreze influenţa lui Hegel „ea un izvor literar precis" 7), controlabil. In această perspectivă, presupunerea formulată de I. F. Buricescu despre influenţa lui Hegel asupra teoriei „trinitare" pe care se întemeiază doctrina conservatoare eliadistă a „echilibrului între antiteze" (Buc. 1859—1860) nu rezistă la un examen critic. G. Oprescu 8) şi apoi T. Vianu 9) au stabilit că ideile hegeliene au. putut înrâuri gîndirea lui Ion Eliade-Rădulescu doar prin intermediul lui. J. P. Proudhon. Situaţia nu e diferită nici în cazul lui Radu Ionescu, care în „Principiile criticei" publicate în 1861 (în „Revista Romînă") se inspiră din distincţia hegeliană dintre filozofie şi artă. Deşi nu este exclusă lectura „Esteticii" hegeliene, apărută între 1840—1850 în traducerea franceză a lui Oh. Be-nard, ar . fi mai prudent să admitem şi în acest caz, mai de grabă, o influenţă indirectă 10). O certă influenţă au avut, după părerea noastră, ideile lui Hegel asupra lui T. Maiorescu, însă în spiritul interpretării lui F. Th. Vis-cher, după cum reiese din cercetarea-lui T. Vianu, „Ideile estetice ale Iui Titu Maiorescu"u). M. Eminescu au- r/) T. Vianu, op. cit. p. 3. 8) G. Oprescu, „Eliade Rădulescu şi-Franţa", Cluj, 1924, p. 101. 9) T. Vianu, op. cit. p. 15. 10) în opera lui M. Kogălniceanu, se manifestă, de asemenea, după constatarea lui Vianu, influenţa istorismului juridic al hegelianului Gans. Nu poate fi admisă însă ipoteza lui I. Lupaş despre o asemenea înrâurire la Bălcescu („Influenţa lui Hegel în scrisul lui Ni-colae Bălcescu şi Mihai Eminescu", în „Universul" din 7 februarie 1932). Identificarea libertăţii cu dumnezeirea nu este specific hegeliană; în opera lui Bălcescu ea poate proveni, mai curând,, din surse iluministe italiene sau franceze (în special Mazzini şi G. Cantu,. cum menţionează şi G. Călinescu, în, „Istoria literaturii rcanine", 1941, p. 180) ") T. Vianu, „Arta şi frumosul"» Buc. 1931. 174 diase prelegerile lui Aithaus asupra, filozofiei lui Hegel, lăsând în manuscris fragmente de inspiraţie hegeliană neîndoielnică, ' după cum au stabilit în mod definitiv, T. Vianu şi Al. Dima 12). O înrîurire hegeliană directă în filozofia burgheză din veacul nostru poate fi relevată la sociologul G. D. Scraba („La Dialectique historique", Bucarest, 1922) sau la St., Zeletin („Evanghelia naturii", I. 1915). Privită în conţinutul său, influenţa lui Hegel se manifesta în cultura burgheză din România mai ales pe linia aspectelor sale conservatoare. Elementele autentic dialectice, în concepţia lui Nicolae Bălcaseu sau a unor naturalist! s-au constituit, aproape în toate cazurile, fără influenţa directă a filozofiei hegeliene, iar după pătrunderea ideilor socialismului ştiinţific, sub influenţa evidentă a materialismului dialectic şi istoric. Filozofii burgheziei reacţionare au prezentat opera lui Hegel ca un impas în cugetarea omenească. Ou totul caracteristică este, în această privinţă, atitudinea lui C. Rădulescu-Motru, care respingea dialectica pentru consecinţele ei revoluţionare. în Personalismul energetic 13) el scria : „Karl Marx ajunge dar unde inima sa cerea : la înălţarea proletariatului (care mai pe urmă avea să justifice dictatura proletariatului). Ar fi putut ajunge la orişice, fiindcă „dialectica hegeliană este o metodă de justificare, iar nu de cercetare obiectivă" (subl. noastră — P.A.). Nae Ionescu socotea, în Istoria logicii1'*), că Hegel „e un filozof pe care nu-1 citeşte mai nimeni şi pe care-1 înţeleg şi mai puţini", oferind, pe loc, dovada propriei sale neputinţe df a-1 n) T. Vianu, „Influenţa lui Hegel...", capitolul consacrat lui Eminescu ; Al. Dima, „Motive hegeliene în scrisul eminescian", Sibiu, 1934. A se vedea si G. Călinescu, „Antihegelianismul lui Eminescu", în „Viaţa Românească", 1933. 13) Bucureşti, 1927, pp. 189—190. 14) Ed. a H-a Buc, 1943, pp. 4 şi 195. înţelege pe Hegel, susţinîod că ân concepţia acestuia „logica nu mai este o ştiinţă de constatare sau de cercetare". Un alt filozofastru al burgheziei menţiona, la rîndul său : „...Din toată construcţia rece şi masivă, a unui Hegel, nu răimîne azi decît um bra spăimoasă a ceea ce nu trebuie şi nu poate fi drumul gândirii..."15). Mircea Eliade consideră dialectica o „justificare a suferinţei istorice" le), iar la E. M. Cioran^ Hegel devine un „adevărat flagel"17).. Adversitatea împotriva metodei hegeliene a fost şi este determinată de implicaţiile revoluţionare ale dialecticii. Or, tocmai datorită presupoziţiilor unei concepţii şi metode revoluţionare cuprinse în ea, dialectica (hegeliană a devenit unul din izvoarele teoretice ale-marxismului 18). II Cu toată orientarea sa conservatoare de ansamblu, în filozofia hegeliană se conturează o viziune nouă asupra dezvoltării ca luptă a forţelor, tendinţelor contrare. „Deşi personal Hegel fusese-un admirator al statului prusian absolutist în serviciul căruia se afla... — scrie Lenin cu referire la acest aspect esenţial al cugetării hegeliene — doctrina lui Hegel a fost o doctrină revoluţionară" 19). Principiul fundamental aii filozofiei hegeliene că în univers are loc un proces permanent de schimbare-şi dezvoltare, — argumentează mai departe Lenin, — însemna pentru cei care nu vroiau să se împace cu realitatea că. şi lupta împotriva acestei realităţi, împotriva răului care domină, îşi are rădăcina în legea universală a dezvoltări* eterne. 16) P. P. Ionescu, Iubire şi cunoaştere, in „Saeculum", Sibiu, 1943, nr. 6. p. 2ft (subl. noastră, — P. A.). 18) Der Mythos der ewigen Wieder-kehr, Diisseldorf, 1953, p. 213. ") E. M. Cioran, Syllogismes de l'a-mertume, Paris, 1952, p. 79. 18) V. I. Lenin, Opere, voi. 19, p. 4... 19) V. I. Lenin, Opere, voi. 2, p. 7. 175 întemeietorii marxism-leninismului au văzut însemnătatea istorică a operei lui G. W. F. Hegel în descoperirea şi, — în măsura permisă de idealismul său, — în evidenţierea faptului că dialecticul constituie structura dinamică esenţială, universală şi necesară20) atît a realităţi obiective, a practicii sociale, cît şi reflectării realităţii obiective în cunoaştere (gîndire). Dialecticul este felul în care fiinţează în fapt, adică există în mod concret, tot ce există. Orice fiinţează în fapt, — deci şi lumea ca totalitate concretă infinită a unor lucruri, procese şi relaţii concrete, finite, — constituie o 2°) Spre a evita confuzia dintre expresiile „dialectica reală, obiectivă", „structura dialectică obiectivă", pe de o parte şi „teoria despre această dialectică real-obiectivă", sau „reflectarea dialecticii obiective în gîndire sau cunoaştere", pe de altă parte, acolo unde contextul nu permite folosirea acestor expresii compuse, vom întrebuinţa : „dialecticul" pentru „dialectica real-obiectivă", iar „dialectica" pentru „reflectarea dialecticului" şi pentru „teoria despre dialecticul real-obiectiv". Ceea ce înţelegem noi prin „legile dialecticii", în concepţia lui Hegel nu reprezintă şi nici nu puteau reprezenta legi. El înţelegea prin „lege" o categorie abstractă, exprimînd doar laturi izolate ale concretului, nu esenţa acestuia. La nivelul raţiunii dialectice legile îi apăreau ca forme generale. Termenul de „structură dinamică" pare să fie cel mai indicat pentru desemnarea conceptelor fundamentale hegeliene : unitatea şi lupta contrariilor, negarea negaţiei, trecerea, în salt, a transformărilor cantitative în schimbări calitative (şi invers). Aici, „structura" nu este luată în înţelesul curent (modalitatea în care se dispun părţile într-un tot, sau totalitate), ci într-un înţeles înrudit cu cel din matematica superioară (V. Glivenko, O. Ore, N. Bourbaki etc.) : „schemă de construcţie a unui ansamblu, potrivit unor legi" (ap. A. Lalande, Vocabulaire technique et critique de la philosophie, Paris, 1956, p. 1246) — Se va înţelege deci prin „structură dinamică" — în cazul de faţă : schema de autoconsti-tuire şi de mişcare a unui lucru, proces, relaţie. unitate concretă a contrariilor aflate în luptă. Modul de fiinţare a realităţii este procesualitatea, auto-mişcarea, dezvoltarea... Dialecticul este „forma de bază" a tot ce există. Acesta este miezul descoperirii făcute de Hegel. De aceea, dialectica lui Hegel este — după cum spune Marx — forma de bază a oricărei dialectici. Pînă la apariţia filozofiei hegeliene, nicicînd dialecticul nu fusese înţeles în acest fel, deci ca structură constitutivă universală. Opera lui Hegel înseamnă o grandioasă încercare de a demonstra structura dialectică a existenţii şi cunoaşterii, în privinţa elaborării unei concepţii dialectice asupra lumii precum şi a constituirii unei metode şi logici dialectice, .Hegel a făcut descoperiri geniale, formulînd numeroase anticipaţii, surprinzătoare prin noutatea şi rodnicia perspectivelor deschise, atît în direcţia teoriei ştiinţifice a dialecticii, cît şi în ce priveşte dialectica formelor logice. Situîndu-se pe poziţiile proletariatului revoluţionar, Marx şi En-gels au pus în lumină esenţa revoluţio-nar-practică a dialecticii, miezul său raţional, curăţit de denaturări idealiste. Acest miez constă în faptul că Hegel „a elaborat o metodă de gîndire revoluţionară", bazată pe constatarea „că nu există nimic în realitatea lucrurilor şi a vieţii sociale care să nu fie supus mişcării, care să nu poată fi transformat" 21). Descoperirea semnificaţiei revoluţionare a dialecticii a înarmat clasa muncitoare cu o invincibilă metodă de cunoaştere şi de acţiune socială. Concordanţa miezului metodei hegeliene cu trăsăturile necesare obiective ale dezvoltării sociale a constituit veriga esenţială în aprecierea dialecticii de către Marx şi Engels. Dialectica devine însă cu adevărat ştiinţifică numai 21) Fr. Engels, în „Opere alese în două volume", vol. II, E.S.P.L.P., Buc. 1955. 176 cu condiţia criticii formei sale hegeliene, pătrunsă de idealism. Aceasta echivalează cu elaborarea unei noi dialectici, materialiste, şi nu înseamnă o simplă remaniere sau ajustare. De a-eeea, dialectica marxist-leninistă este radical opusă celei hegeliene. „Metoda mea dialectică", — spune Marx în „Postfaţa" la ediţia a doua a „Capitalului", — „nu, numai că este — în «ceea ce priveşte baza ei — deosebită de ■cea a lui Hegel, dar este exact contrariul ei (...) Mistificarea pe care dialectica a suferit-o în mâinile lui Hegel, n-a împiedecat cîtuşi de puţin ca el să fi expus pentru prima oară în mod cuprinzător şi conştient formele ei generale de mişcare. (...) In forma ei raţională, dialectica inspiră burgheziei şi ideologilor ei doctrinari mînie şi oroare, pentru că în înţelegerea pozitivă a realităţii existente ea include şi înţelegerea negării acestei realităţi, a pieirii ei necesare, pentru că orice formă realizată ea o concepe în fluxul mişcării, adică privită şi sub aspectul ei trecător, pentru că nimic nu-i poate impune, .pentru că prin ■esenţa ei ea este critică şi revoluţionară" 22). Opoziţia radicală a dialecticii marxist-îeniniste faţă de cea hegeliană rezidă aşa dar, după Marx : a) în opoziţia radicală a rădăcinilor de clasă şi în consecinţă a funcţiei sociale a celor două concepţii asupra dialecticii şi b) în opoziţia radicală a fundamentului lor teoretic. In adevăr, dialectica hegeliană reflectă poziţia burgheziei germane în ascensiune, progresistă, în anumite limite, dar şi subordonarea ei faţă de reacţiunea feudală din Prusia ; dialectica marxistă, în schimb, reflectă revoluţionarismul consecvent şi intransigent al proletariatului. 22) K. Marx, Capitalul, E.P. Bucureşti, 1960, ed. a IV-a, vol. I, p. 54, Pe baza celor arătate, motivul alegerii va fi uşor de înţeles. înainte de toate, Logica „mică" reprezintă ultima redactare a Logicii hegeliene35), definitivată de autorul ei cu un an înainte de moarte. Ea oferă, în consecinţă, formularea finală şi, ca atare, cea mai autentică a ideilor sale. în al doilea rînd, ea face parte din Enciclopedia ştiinţelor filozofice — singura expunere de ansamblu a sistemului hegelian. Prima parte cuprinde Ştiinţa logicii, a doua Filozofia naturii, iar a treia şi ultima, Filozofia spi- stituit) ca nedespărţită unitate cu acesta (conceptul). Obscuritatea textului provine din voinţa lui Hegel de-a capta dialectica gîndirii în ' tiparele limbii, constituite în structura sa gramaticală, In etapa de predominare a metodei metafizice. Semnificativă este în această privinţă şi atitudinea lui Marx şi Engels care deşi s-au eliberat de influenţa lui Hegel, totuşi, recurg la folosirea terminologiei sale pentru desemnarea unor procese şi categorii economice. Aceasta se face din necesităţile interne ale expunerii propriului lor punct de vedere dialectic. Evident nu e vorba de un simplu împrumut de limbaj, ci de folosirea terminologiei create de Hegel, considerată din anumite puncte de vedere cea mai adecvată pentru exprimarea dialecticii reale. Faptul va fi atestat. în repetate rînduri, chiar de către întemeietorii marxismului. Astfel, în legătură cu traducerea Capitalului, Engels atrăsese luarea aminte că transpunerea în limba engleză a terminologiei hegeliene, folosită de Marx, „nu este uşoară, dar e indispensabilă" (Briefwechsel, ed. Dietz 1948, vol III, p. 474) (sublinierea noastră — P. A.). 35) Numai primul volum din Ştiinţa logicii fusese revăzut înainte de moarte de Hegel, pentru a doua ediţie. ritului. Nu intră în atribuţiile acestor note să prezinte ansamblul doctrinei hegeliene, deşi cunoaşterea sistemului împlineşte înţelesul Logicii şi anume în direcţia precizării funcţiunii logicului în filozofia hegeliană. Logicul reprezintă începutul sistemului şi, în anumit înţeles, încheierea lui. In concepţia hegeliană, dezvoltarea lumii nu e altceva decît totalitatea dinamică a modalităţilor de a fi şi de a se realiza ale logicului, — mişcarea lui dialectică de împlinire. întrucît Absolutul se recunoaşte pe sine ca Sens-absolut a tot ce există în Ştiinţa logicii a lui G. W. F. Hegel, aceasta reprezintă întregul sistem, privit în esen-ţialitatea lui pură. Tocmai, de aceea, Logica „Enciclopediei", integrată în expunerea de ansamblu a sistemului hegelian, este preferabilă celorlalte versiuni pentru limpezimea cu care pune în lumină rolul logicului în constituirea idealismului absolut. „Introducerea" cititorului în Logica lui Hegel, — formularea cea mai înaltă a dialecticii sale, — cere din partea acestuia o receptivitate critică îndreptată simultan în două direcţii. Pe de o parte, se solicită efortul lui de a desprinde ceea ce e raţional în definiţia hegeliană a dialecticului ca structură esenţială, generală şi necesară a tot ce există. Aceasta, deoarece — aşa cum arată Marx în „Sfânta familie" — în-lăuintrul expunerii speculative, Hegel dă o expunere a dialecticului, deci o reflectare obiectivă a dezvoltării. Pe de altă parte, i se cere lectorului să descopere mistificarea idealistă a dialecticului la Hegel: transformarea dialecticii real-obiective în dialectica Ideii sau Spiritului absolut ce se produce pe sine, din sine şi prin sine, exteriori-zându-se în propria sa activitate, care produce lumea ca totalitate a determi-naţiilor Spiritului absolut. Conceptul de „logică" la Hegel apare, aşa dar, de la bun început, viciat de denaturarea fundamentală care îi defi- 181 neşte sistemul şi drept consecinţă metoda. Actul prin care Spiritul se re-cunoaş-te este identificat cu actul prin care se constituie totul, cu dialecticul. Cum însă, actul de autoconstituire a Spiri-tijggi absolut ,deşi în mod ipostaziat, este tocmai dialectica gândirii, Logica hegeliană surprinde că a) structura universală, necesară şi esenţială a tot ce există este dialectică, creînd astfel forma de bază, premlza, bineînţeles, abstractă şi mistificată, — a dialecticii, ca ştiinţă a legilor dezvoltării în natură, societate şi gîndire ; că b) structura formală a gîndirii noastre şi funcţionarea ei este — în conţinut — dialectică, proclamând, astfel, necesitatea unei logici dialectice care să fie în stare să demonstreze cum mişcarea, concretul şi contradicţia pot fi gîndite cu stringenţă, fără a submina prin aceasta coerenţa structurii formale şi a funcţionării gîndirii noastre; că c) astfel, ştiinţa despre formele gîndirii devine ştiinţă a formelor în raportul lor cu conţinutul, a formelor întrucît exprimă conţinutul. Astfel logicul se reaşează în totalitatea existenţei şi cunoaşterii, văzute în dinamica lor istorică şi structurală ; logica coincide cu teoria cunoaşterii şi cu dialectica înţeleasă atît ca metodă, cît şi ca teorie a existenţei. In toate aceste descoperiri şi anticipaţii, „Logica" hegeliană rămâne însă, în esenţă, idealistă. Supunînd unei critici intransigente mistificarea dialecticii la Hegel, marxismul vede în opera lui, totodată, „forma de bază", „presimţirea" dialecticii : 1) ca ştiinţă a legilor generale ale mişcării şi dezvoltării, 2) ca teorie a procesului de cunoaştere, 3) ca ştiinţă a gîndirii (logica dialectică), 4) ca metodă a) de cercetare, care permite conceptualizarea mişcării, a dezvoltării, a proee-sualităţii, a infinitului şi a contradic- ţiei imanente oricărei totalităţi concrete şi b) de acţiune. Cu condiţia respingerii critice şi intransigente a oricărei mistificări idealiste ,opera lui Hegel — şi în deosebi Logica — aduce în toate aceste domenii o contribuţie de valoare excepţională. La acest miez de actualitate nepieritoare se gîndea Lenin, notînd în Caietele sale filozofice: „Nu se poate înţelege pe deplin „Capitalul" lui Marx... fără a fi studiat profund şi fără a fi înţeles întreaga Logică a lui Hegel". Desigur, miezul ştiinţific şi revolution nar al dialecticii hegeliene, implicat în forma ei miistificată, nu poate fi redus la o simplă schemă. El se desprinde la o „citire materialistă", critică, a Logicii, gîndind, paralel cu lectura, soluţia ma-terialist^dialectică a problemelor abordate, aşa cum este formulată ea în opera lui Marx, Engels şi Lenin. Un ajutor de nepreţuit înseamnă, mai ales, notele lui V. I. Lenin pe marginea Ştiinţei logicii (Caiete filozofice, p, 57— 208). Traducătorii (D. D. Roşea, V. Bogdan, C. Floru şi R. Stoiehiţă) au dat versiunii româneşti a Logicii „Enciclopediei" o formă literară care redă originalul, păstrînd subtilitatea analizelor conceptuale hegeliene şi valorile expresive ale stilului hegelian în mod autentic, cu precizie şi rigoare. Traducerea lui Hegel în limba romînă nu este o simplă operaţie de translaţie, ci presupune (a) o înţelegere profundă şi o interpretare a concepţiei hegeliene precum şi (b) un efort de a o gîndi din nou în tipare româneşti, creând forme lingvistice corespunzătoare. Sub raportul exactităţii şi fidelităţii faţă de original tălmăcirea românească este vădit superioară traducerilor în italiană (A. Novelli, 1863), franceză (A. Vera, 1859, 1874 ; J. Gibelin, 1952), engleză (W. Wallace, 1874, 1892) ungară (S. Szemere) sau rusă (în ediţia „Operelor" lui He- 182 gel), rivalizând cu cea a lui Benedetto Croce (1906, ed. a IlI-a 1951), pe care, în unele privinţe, o depăşeşte36). IV. Publicarea primului volum din „Prelegeri de istoria filozofiei", ţinute de Hegel la Heidelberg şi la Berlin, pe baza unui manuscris datând din 1805,-revăzut şi editat de Michelet, marchează începutul tipăririi traducerilor semnate de D. D. Roşea37). Desfătarea intelectuală produsă de lectura acestei adevărate recreări a textului hegelian în limba noastră mărturiseşte despre reuşita strădaniei filozofului romîn de a găsi forma potrivită, care poate asigura circulaţia acestei scrieri timp de mai multe decenii. De bună seamă, în comparaţie cu „Logica „Enciclopediei" — concepută într-un limbaj riguros — textul acestor prelegeri are avantajul accesibilităţii sporite. Datorită măiestriei tălmăcitorului „Prelegerile de istoria filozofiei" evocă în limba romînă cititorului şi imaginea profesorului Hegel, aşa cum s-a întipărit în mintea contemporanilor săi. De pe filele textului ramînesc parcă se desprinde din nou chipul lui Hegel aşezat „cu capul plecat, prăbuşit în sine", ros-tindu-şi lecţiile într-un fel cu totul personal : „fiecare frază sta însingurată şi ieşea cu încleştare, îmbueătăţită, fiecare cuvânt, fiecare silabă se desprindea silit, spre a dobândi, apoi, în largul dialect şvab, prin vocea metalică, spar- 36) Fireşte, aprecierea calităţilor traducerii nu ne poate obliga să renunţăm la obiecţiile de fond pe care le avem de pildă în legătură cu folosirea termenului de „fiinţă", pentru hegelianul „Das Sein" (vezi, „Probleme de logică dialectică în filozofia lui G. W. F. Hegel", vol. I, Editura Academiei R.P.R., p. 13—14). 37) Vezi despre concepţia traducerii, D. D. Roşea, „De la signification de certains termes hegeliens", în „L'Homme et la soeiete contemporaine", Bucarest, Ed. Acad. R.P.R., 1963. tă, o intensitate deosebit de puternică... El extrăgea gîndurile cele mai puternice din temeiurile ascunse ale lucrurilor", creând „impresia de ceva viu". Aceste cuvinte prin care H. G. Hotho relatează impresiile iui de la cursurile lui Hegel s8), cititorul romîn le retrăieşte cu ocazia lecturii textului elaborat de profesorul D. D. Roşea. In aceste note, nu ne putem opri asupra valorii intrinsece a aprecierilor lui Hegel asupra filozofiei antice 39). Această operă hegeliană poate fi studiată paralel cu indicaţiile lui V. I. Lenin din „Conspectul cărţii lui Hegel „Prelegeri despre istoria filosofiei" 40). Fapt este că „Prelegerile" hegeliene de istoria filosofiei (textul lui Michelet a fost revăzut şi completat în 1940 de J. Hoffmeister) pun capăt concepţiilor primitive, care vedeau în istoria filosofiei un pomelnic al opiniilor diferite foirmulate de-a lungul veacurilor. Sesizând existenţa unei legităţi în istoria sistemelor filosofice, deşi o răstălmăceşte idealist, considerîndu-le drept trepte ale cunoaşterii „esenţei lui Dumnezeu" (p. 13), Hegel are meritul nepieritor de a fi înţeles şi de a fi încercat să demonstreze că succesiunea sistemelor filosofice nu depinde de arbi-trariul subiectului gînditor, ci reprezintă momente în progresul istoric al s*5) H. G. Hotho, Vorstudien zu Leben und Kunst, 1835, cit. după H. Glockener, Hegel, vol. I, Stuttgart, 1929, pp. 440— 441. 39) Despre această temă, vezi J. Sten-zel, „Hegels Auffassung der griechisehen Philosophie" (1931) în actele primului congres Hegel, Tubingen 1932 şi replica, lui L. Sichiirollo, „Antropologia e dia-lettica nella filosofia di Platone", Milano 1957 ; precum şi cunoscutele monografii despre formaţia intelectuală a lui Hegel, datorate lui W. Dilthey (1907), R. Kroner (1921), Th. Haering, (1929— 1938), J. Wahl, 1929), H. Glockner (1929—1940), J. Hyppolite (1946), G. Lu-kacs (1948), iar pentru influenţa lui Ari-stotel, lucrarea lui G. R. Mure (1940). 40) V. I. Lenin, Caiete filosofice, pp. 221 şi urm. ia* cunoaşterii umane : fiecare sistem neagă pe cele anterioare, în limitarea lor (în erorile lor), pentru a păstra şi a confirma prin depăşire, într-o sinteză mai largă, adevărul relativ cuprins în ele. Astfel, sistemele exprimă treptele procesului istoric de apropiere de adevărul absolut, care, în concepţia lui Hegel, coincide întru totul cu dezvoltarea, pe plan logic, a determinaţiilor conceptuale ale Ideii absolute. De aici, desigur, unele construcţii forţate (fiecare categorie în ordinea în care le analizează Hegel în „Ştiinţa logicii" este atribuită unui anumit gînddtor etc.), dar şi imaginea grandioasă, întîia oară realizată de un istoriograf al filosofici, al succesiunii sistemelor ca istorie a. devenirii concrete a adevărului. Intrucît, însă, el considera propriul său sistem drept împlinire a conştiinţei de sine a Spiritului absolut, îşi închipuia că „ultima filosofie (a lui) cuprinde pe cele premergătoare, include în sine toate treptele, este produsul şi rezultatul tuturor celor precedente", după cum scria el însuşi, pe ultimele file ale Prelegerilor de istoria filosofiei (voi. III). In pofida limitelor concepţiei autorului lor, Prelegerile hegeliene comunică cititorului de azi, împreună cu ideea intimei conexiuni dintre filozofie şi viaţa spirituală a omenirii, patosul încrederii în raţiune : „Esenţa universului, arată Hegel într-o prelegere de la Heidelberg, trebuia să se descopere în faţa cunoaşterii". Traducătorul acestor Prelegeri ne-a pus la îndemînă un instrument de a discerne valorile viabile din trecutul gîndirii umane, uşurînd generaţiilor să preţuiască în „faptele" „eroilor raţiunii",, „ceea ce le-a fost de ajutor în viaţă".. Traducerea în româneşte a lui Hegel îmbogăţeşte cultura noastră naţională, punînd în circulaţie, într-un veşmînt demn de ele, ideile sale, „formă de bază a oricărei dialectici". Expoziţia de pictură şi sculptură a oraşului Bucureşti, 1963 de Paul Constantin a în fiecare decembrie, artiştii bucureşteni şi-au prezentat creaţiile, în cadrul tradiţionalei expoziţii anuale. Deşi activitatea artistică se întinde pe întreg anul prin expoziţii personale, speciale, sau prin lucrări de artă monumentală, expoziţia din sălile fundaţiei Dalles a însemnat, într-un fel, o verificare a nivelului forţelor plastice ale Bueurestiului. Marea majoritate a artiştilor s-^au afirmat cu simţul răspunderii creatorului faţă de nivelul mereu sporit al cerinţelor şi înţelegerii publicului. încercînd să analizăm cîteva aspecte mai caracteristice ale acestei mari expoziţii, ce conturează în bună măsură profilul plasticei româneşti în al douăzecilea an de la eliberare, ne dăm din nou seama ce îngrădit e spaţiul unui articol. O analiză cît de succintă, capabilă de a discerne spre lămurirea publicului şi spre folosul artiştilor ceea ce e ascendent şi ce reprezintă anchiloză într-o astfel de manifestare, implică o dezbatere mult mai amplă şi o cercetare din cît mai multe puncte de vedere. ★ Creaţia artistică, aidoma celei literare sau muzicale, nu se poate dezvolta în sine, ci doar într-o fuziune organică şi armonioasă cu evoluţia culturală a maselor, înflorirea excepţională a artei şi literaturii româneşti în ultimii douăzeci de ani s-a produs concomitent cu creşterea necesităţilor culturale ale poporului. Faptul e confirmat zilnic, de întreaga ambianţă a vieţii noastre : oraşe sau cartiere noi, armonioase ca siluetă şi culoare, decoraţia arhitecturală a construcţiilor publice, a parcurilor, afluenţa în sălile de spectacol, de concert sau expoziţie, epuizarea rapidă a marilor tiraje de carte şi presă, iată fenomene tot atît de evidente ca şi amploarea atinsă de mişcarea artistică de amatori. în acest proces, foarte complex, de stimulare reciprocă (între creatori şi consumatorii de artă sau literatură, între dezvoltarea artei şi cea a educaţiei estetice a maselor) critica a adus un aport însemnat : ca punte între creaţie şi public. 385 Unul dintre puţinele domenii în care critica nu a izbutit încă să atingă nivelul impetuos al creşterii generale, este cel al artei plastice. Din acest punct de vedere, şi artiştii plastici şi publicul larg, sînt nedreptăţiţi. Cea mai superficială comparaţie între dezvoltarea de azi a criticii literare sau teatrale şi a celei plastice, arată un serios decalaj ! Munca scriitorilor este larg comentată în presa zilnică şi în cea de specialitate (şi ea dezvoltată), în cadrul unor cronici speciale sau al unor articole ce dezbat probleme generale. Dar o expoziţie colectivă, ca cea de care vorbim, în care apar creaţiile a sute de artişti, lucrări selecţionate din nenumărate pînze sau sculpturi realizate într-o perioadă lungă, beneficiază, în cel mai fericit caz, de cîte un singur articol, în două sau trei reviste. Oum sănşi atingă critica plastică ţelul ? Cum să izbutească, în această condiţie, să pomenească măcar nenumăratele probleme pe care le ridică creaţia mereu nouă a sute de artişti ? Cum să ajute publicul la receptarea noului din artă, nu totdeauna atît de lesne de asimilat ? Trebuie să recunoaştem că tribuna plastică din presă nu a fost la înălţime tocmai în ultimii ani, cînd arta noastră a parcurs un drum pe o direcţie accelerat ascendentă. Or, critica trebuie să surprindă şi să popularizeze ceea ce e viu şi fertil izant în creaţie, mai ales în momente de însemnate prefaceri ale concepţiei. Treapta artei realist^socialiste spre care tind azi pictorii şi sculptorii noştri este caracterizată de un procent din ce în ce mai rnare de gîndire filozofică, de exprimare a ideilor şi idealurilor socialismului, prin mijloacele specific artelor plastice. Finalitatea educativă a artei plastice nu presupune predicarea unei dogme sau fidelitatea fetişistă, descripţia îngustă a lumii înconjurătoare. Imaginea picturală sau sculpturală, deşi statică, instantanee, are nebănuite posibilităţi de adâncire a fenomenelor şi de redare a dinamismului. Modul specific în oare imaginea plastică acţionează asupra conştiinţei privitorului constă în a-i trezi curiozitatea analizei. Satisfacţia comparării elementelor sau ideilor cunoscute de privitor, cu transpunerea artistică a acestora sau cu adeziunea pasionată a artistului la un .anume mod de a gîndi, este incomparabil mai bogată decît mediocra satisfacţie a recunoşterii unui univers, aprioric cunoscut. Unul din rezultatele esenţiale ale educaţiei artistice este tocmai plăcerea de a zăbovi în faţa operei, de a participa activ la descifrarea sensurilor multiple ale picturii sau sculpturii, de a colabora astfel, prin elaborare intelectuală, ou artistul. Există şi în artele plastice, ca şi în muzică, de pildă, domenii diferite, cores-punzînd unor trepte deosebite de accesibilitate. Şi aşa cum iniţierea muzicală merge de la muzica uşoară, de la concertele populare, spre muzica simfonică, şi drumul de la genurile cele mai populare ale plasticei — ca afişul, caricatura sau chiar ilustraţia de carte — spre arta de şevalet sau alegoria statuară, presupune o dezvoltare corespunzătoare a culturii artistice în rîndurile publicului. Dar mai mult decît atît: chiar transpuneri artistice ce ni se par de mult fireşti, foarte populare azi, au fost ostracizate la vremea apariţiei lor, din neînţelegere. Să nu uităm că recunoaşterea noii concepţii, artistice a lui Nicolae Grigorescu sau cea a lui St. Luchian, a cerut multă vreme. Pictura sau sculptura pot oglindi realitatea concretă atât printr-un limbaj mai apropiat de formele naturii cît şi prin evidentă convenţie sau ficţiune artistică ; în orice caz, însă, opera de artă transpune şi nu copiază direct realitatea. ★ Una din calităţile cele mai evidente ale expoziţiei de sculptură şi pictură ni s-a părut tocmai marea varietate a modurilor în .care artiştii exprimă realitatea 186 zilelor noastre. Nenumăratele lucrări — abia încăpînd în spaţiul larg al sălilor Dalles _ demonstrau că modurile de expresie nu sînt limitate şi că valoarea artistică nu constituie apanajul unei anumite viziuni sau al unei anumite generaţii. 'In general, „maeştrii noştri consacraţi au fost amplu reprezentaţi în expoziţie, prin opere de prestanţă, ce stăteau în bună armonie cu ansamblul acestei manifestări colective în care, fireşte, marea majoritate a expozanţilor aparţineau generaţiilor mai tinere. Verificată printr-o lungă carieră artistică, valoarea lucrărilor semnate de Ion Jalea, Cornel Medrea, Boris Caragea, Corneliu Baba, Lucian Grdgorescu, •Oscar Han, Marius Bunescu, Dtr. Ghiaţă, H. Oatargi, C. Baraschi, Ion Irimescu, M. H. Maxy, Gh. Labin, R, Iosif sau Catul Bogdan, a susţinut ou succes în expoziţie competiţia amicală cu tineretul, servind ca exemplu de seriozitate şi profunzime în creaţie. Exemplele concrete care să susţină tezele de mai înainte sînt nenumărate. Iată, de pildă, în peisajul de la Mogoşoaia şi natura statică, Lucian Grigorescu îmbină exuberanţa şi discreţia, practioînd o pictură de adînoime spaţială, evocatoare de atmosferă ; planurile şi formele se subliniază sau se învăluie pline de lirism ; penelul sau cuţitul modelează cu mult rafinament, îmbinând suculenta pastei cu muzicalitatea cromaticei. Un alt interesant reprezentant al generaţiilor vîrstaiee, M. H. Maxy, practică o pictură vie, de spirit contemporan, deosebindu-se de mulţi colegi de vînstă. Dezvoltând în ultimii ani trăsăturile caracteristice picturii sale din tinereţe, Maxy este si acum partizanul unei arte-manifest, în care răsună bucuria vieţii libere, socialiste. Marea compoziţie prezentată în expoziţie „Despre rafinăria Brazi", se numără printre cele mai reprezentative lucrări, inspirate în ultimii ani din aspectele industriei noastre ; cromatica optimistă, din tonuri vii şi limpezi, împărţirea suprafeţei pictate în acelaşi ritm alert ca şi arhitectura, adâncimea spaţiului care se simte bine, deşi desenul nu îl sugerează perspectivAc, transmit o intensă senzaţie de viaţă, lumină şi tinereţe. Artistul a subliniat adeziunea sa la tumultuosul complex al actualităţii noastre, prin includerea propriei sale figuri venind în întîmpinarea grupului de muncitori pictaţi în registrul inferior al compoziţiei. Pînzele lui Ion Pacea, unul din reprezentanţii generaţiilor din jurul a patruzeci de ani, au o monumentalitate sobră. Concepţia spaţială bidimensională şi expresiva cromatică nu sînt alese arbitrar, ci poartă amprenta unei profunde meditaţii folklorice. Şi în „Natura statică cu unelte de miner" şi în „Cântăreaţa amatoare" cît, mai ales, în compoziţia „Femei discutând", Pacea transmite un mesaj plin, sonor, bogat în sensuri. Un alt fenomen, tot atît de caracteristic şi de îmbucurător ca şi diversitatea modurilor de expresie, este cristalizarea personalităţilor artistice. Acest proces lung şi anevoios, nu întotdeauna egal ca ritm de desfăşurare, este din ce în ce mai răspândit în ultimii ani. Expoziţiile de prin 1959 şi pînă azi — şi, cu deosebire, ultima expoziţie a tineretului — ne-au înfăţişat mereu mai multe figuri de creatori în proces de maturizare. Interesul deosebit pe care lărgirea fenomenului îl prezintă constă în faptul că aceasta rămîne cea mai certă dovadă a gradului de dezvoltare a mişcării noastre plastice contemporane. Printre tinerii artişti care se reliefează în ultima vreme (fără să intenţionăm stabilirea vreunei scări ierarhice în enumerare) se află, de pildă, pictoriţele Lucreţia Szas şi Elena Greculesi. Prima, era prezentă în expoziţia orăşenească cu două lucrări, caracteristice pentru felul cum se conturează personalitatea sa : „Portret de fată" şi „Fata şi florile". Mai ales aceasta din urmă, este o pînză de reală puritate picturală, în care acordul delicat, cald, redus la câteva tonuri, susţine un desen sim- 187 piu, foarte echilibrat. In general Lucreţia Szas urmăreşte în ultimii ani poezia aspectul ui simplu de viaţă, într-o pictură lipsită de ostentaţie. Dar în „Fata şi florile" ni se pare că pictoriţa a înlăturat ceea ce era de prisos şi, printr-o rafinată aiternare-de forme modelate şi suprafeţe plane, izbuteşte să comunice, cu tensiune lirică, emoţia trăită. Caracteristic se profilează şi pictura Elenei Greculesi. Cele două muncitoare-de la şantierul naval, aşezate pe un tronson roşu („In pauză") sau figura veselă a ţăranului din regiunea Suceava, ne introduc într-o lume în care firescul capătă gingăşia basmului, fără ca artistul să ne lase sentimentul că ar fi tins să îndulcească, realitatea. Există în pictura acestei artiste un potenţial latent, o preţiozitate a pastei,, o discreţie plină de profunzimi, care ne transmit un mesaj de viaţă şi caldă umanitate, depăşind cu mult anecdotica propriu zisă a subiectului. In cele trei pînze expuse, pictorul Ion Gheorghiu se prezintă sub aspecte-diferite. Lucrarea ce ni se pare că dezvoltă ferm poziţiile cîştigate de artist pînăi acum, este compoziţia intitulată „în atelier". Temperatura contrastelor de culoare,, ritmul inteligent alternat al planelor — de la modelul nud, din prim plan, pînă la fundalul pe care se desenează parţial figura pictorului — sînt tot atîtea evidente-progrese ale concepţiei. Peisajul din Praga şi cel din Constanţa, realizate într-o viziune ce recurge şi la gramatica decoraţiei şi la cea a ilustraţiei, plăcute la vedere-şi sugestiv colorate (evoeînd bine cromatica atît de diferită a celor două latitudini geografice), rămîn situate, poate, în registrele unei virtuozităţi mai de suprafaţă. O pildă de transpunere foarte elaborată a peisajului, conţinînd însă un mesaj? bogat, este peisajul constănţean al lui Ion Biţan. Pictorul asociază şi ridică elementele compoziţiei la valoare de simbol ; siluetele generoase ale noilor construcţii,, printre care se vede portul, tentele de culoare mari, luminoase pe care sînt grafi-cate macarale şi vapoare, redau monumental atmosfera specifică primului oraş al Dobrogei. Pline de farmec sînt şi „Garoafele" aceluiaşi artist: florile nu sînt văzute-ca o temă de strict exerciţiu pictural, ci capătă o multitudine de sensuri, îndeamnă, la meditaţie, tocmai prin tehnica adecvată, inventivă, subliniind delicateţea sentimentului. Un cu totul alt mod de transpunere a imaginii din natură, ce presupune însă un tot atît de profund proces de elaborare, se citeşte în „Peisaj dobrogean" al pictorului Şerbănescu Şerfii. Cadrul larg, panoramic, în care se înscriu şeile dealurilor,, proectate pe un cer vast, cromatica severă dar plină de atmosferă, în culoare aşternută subţire, evocă ou putere ideia Dobrogei de azi, creind implicaţii mult maii cuprinzătoare decît ale unui obişnuit „fragment de natură". Pînza lui Şerbănescu. Şerfi ni se pare că se situează printre cele mai bune peisaje din expoziţie. Domeniul peisajului a fost şi de astă dată larg reprezentat, prin pînze numeroase, variate şi ca preocupări tematice şi ca mod de expresie. Printre acestea se-, înscriu monumentalele peisaje industriale ale lui Eugen Popa („Borzeşti" şi „Nocturnă la Oneşti") pictură de mare strălucire; peisajele din aceleaşi centre industriale ale Simonei Vasiliu-Ohintilă, imagini de o pondere arhitecturală în formă, şi culoare ; „Peisaj" de Al. Cumpătă, „Peisajul industrial" al lui Vladimir Şetran,. pictură severă dar preţioasă, totodată, solicitîndu-ne printr-o materie deosebit de-nobilă, sau peisajele de o exuberantă atmosferă, prin puritatea pastei şi limpezimea,, acordurilor cromatice cum sînt: „Pe litoral" de Costin Ioanid, „Macarale la Galaţi'' de Vasile Celmare, „Livada" de Viorel Mărgineanu, „Toamnă aurie" de Const. Blen--dea, „Cărămidăria Străuleşti" de Th. Simionescu, şi altele. în domeniul peisajului, socotim că s-au înscris semnificativ şi pînzele piine-de vervă ale Ginei Hagiu-Popa — unde ritmul viu şi inteligenţa ou care se alter--nează liniile şi petele de culoare, redau foarte plastic spaţiul, atmosfera şi senti-- 188 meritul tabloului, peisajul dominat de un sever romantism al lui Demetreseu-Duval sau cel intitulat „In parc", de Const. Niţescu, în care arhitectura ogivală a copacilor uriaşi, contrastează elocvent cu micile siluete ale copiilor care se joacă. ★ Un progres vădit marchează pînzele pictorului Petre Achiţenie; faţă de ultima sa prezenţă, în expoziţia tineretului, artistul a adus lucrări ce vădesc o gîndire plastică mult mai profundă şi un acord superior al mijloacelor de expresie. Policromia sobră, de acorduri grave, răsună amplu şi plină de poezie, creând sugestia vastei spaţialităţi a peisajului marin („în amurg") sau a belşugului şi căldurii interiorului (în „Natură statică cu peşti"). Un drum mai echilibrat şi mai autentic îşi găseşte şi pictorul Ion Sălişteanu. In compoziţia „Punctul pescăresc al gospodăriei" şi în „Ulcelele de lut", pictura lui Sălişteanu s-a umanizat mult, înlăturând tendinţele mai vechi, de elaborare exagerată, de supraraţionalizare, ce l-au dus de multe ori în sfera artificialului. Dominanta concepţiei sale rămâne luciditatea ; filtrul cromatic prin care se exprimă e rafinat şi cu inteligenţă ales, mijloacele picturii rămân laconice, dar artistul a cîştigat acum trăirea reală a emoţiei, găsind astfel cumpăna între conţinut şi formă. Drumul pe care 1-a străbătut Brăduţ Covaliu însă, ni se pare opus ca sens celui parcurs de Sălişteanu. Pictorul Covaliu a început prin a practica o artă de sentiment puternic, mergînd apoi treptat — din teama de idilism, probabil — spre o raţionalizare prea severă a imaginei. în pînzele prezentate de artist la ultima expoziţie i-am regăsit prea puţin sensibilitatea ; atît în „Peisaj napolitan" şi în compoziţia „Colectivişti", cît, mai cu seamă, în „Visul realizat", bucuria senzaţiei plastice este, în cea mai mare parte, substituită de un mesaj pur intelectual. Personajele lui Brăduţ Covaliu, exprimând viziunea sa asupra lumii, reţin dar nu pot atrage : rămân undeva străine şi reci. Probleme similare credem că există şi în pictura lui Spiru Chintilă, captivat poate excesiv de interesante strădanii spre o organizare viguroasă, geometrizantă, a formelor. Potenţialul artistic al creatorului este însă o garanţie că faza aceasta va fi depăşită, spre un acord mai cald al tuturor mijloacelor sale de expresie. Nu aceeaşi certitudine de viitor o inspiră pictura lui Camilian Demetrescu, care rămâne de mai mulţi ani cantonat în zone artificiale. Lucrarea expusă la ultima expoziţie, o mare compoziţie intitulată „Studente", aparent foarte elaborată în simplificarea formelor, este de fapt foarte săracă în mesaj. Personajele pozează, dis-tingfindu-se doar prin atribute vestimentare ; tinereţea şi căldura vârstei sînt schiţate cu stângăcie. O pictură în care procentul de creaţie raţională este mare, practică şi Vin-cenţiu Grigorescu. Totuşi, în compoziţia „Lecţia de geometrie" (prelucrare a unei idei realizată de artist şi în grafică), mesajul pictorului nu pierde legătura afectivă cu privitorul; şi faptul e cu atît mai remarcabil, cu cît gama cromatică a tabloului e cit se poate de sobră. Un alt exemplu de pictură foarte inteleotualizată, dar care împleteşte armonic raţionalul cu afectivul, este şi compoziţia lui Victor Cupşa : „Omagiu lui Enescu". Ritmul simfonic al formelor şi al succesiunii planelor cromatice, construcţia întregii teme — complexe ca idee — exclusiv din elemente simbolice, sînt o mărturie grăitoare despre posibilităţile de gîndire artistică ale autorului. .Dar faptul că pictura e „una cosa mentale" nu se demonstrează doar printr-o anume viziune artistică ! Aşa, de pildă, marea compoziţie „Chimia în industrie", a lui Pavel Codiţă, dominată de un puternic sensualism coloristic, compoziţia „Inte- 189 rior" de Eugen Crăoiuin, construită în forme ample şi concepută în tonuri calde dar severe, fermecătoarea „Prisacă" a Constanţei Crişan, sau compoziţiile lui Ion Pană — în care figura omului întruneşte şi vigoarea arhitecturală a muncii şi poezia vieţii libere — nu sînt rezultatul unui joc pictural, întâmplător. în toate apare evidentă dezvoltarea gîndirii profunde, artistice, singura cale de reală fertilizare a contemplării vii. ★ Articolul nostru referitor la Expoziţia tineretului din toamna aceasta (vezi V. R. nr. 11/1963) ridica o serie de probleme în legătură cu maturizarea evidentă a celor mai mulţi dintre tinerii pictori sau cu dispariţia aproape completă a poziţiilor rutiniere. Dacă am inserat aci atîtea exemple (şi mărturisim că mai sînt încă multe pe oare a trebuit să le omitem, din pricina spaţiului restrîns) este pentru a demonstra că expoziţia orăşenească a confirmat ipotezele îmbucurătoare ale întregului an artistic. în expoziţia de care vorbim au mai existat însă şi multe lucrări nerealizaite, amorfe sau direct artificiale. Unele dintre acestea sînt doar nereuşite, necaracteris-tice pentru întreaga concepţie a artistului. Altele însă, indică un simptom de continuă orientare confuză. Astfel, pentru a nu da decît puţine exemple, am asistat în ultimii ani la o practică cu totul sterilă a unor pictori, cum ar fi P. Atanasiu, Santha sau Eeait. Zăinescu, care schimbau în fiecare expoziţie o altă reţetă ce nu le aparţine, practicată, evident, în contradicţie cu posibilităţile lor artistice. Printre cei ce socotesc facil drumul spre o artă sintetică, de expresivă simplificare a formelor, se numără şi Ion Mairariu. Din păcate, rezultatele întrebuinţării pripite a unor soluţii găsite de-a gata, rămîn artificiale. ★ Cu toate că destui dintre pictorii expozanţi au creat, în ultima vreme, lucrări de artă monumentală (amintim doar mozaicul lui Ion Biţan de la mag. Muzica din Bucureşti, mozaicurile pavimentare de la Iaşi, de Gh. Şaru şi Olga Porumbaru, mozaicul de la Casa de copii Posada de Fiorin Pîrvulescu, Patraş şi Sanda Stratulat, sau zgrafito-ul de la şcoala C. A. Rosetti-Floreasca, de Simona Vasiliu şi Mihai Danu), cum era şi firesc, în expoziţie acest domeniu a fost în foarte mică măsură reprezentat. Se pune totuşi întrebarea : oare nu ar fi fost interesant să vedem expuse proecte şi detalii de artă murală ? Una dintre lucrările de pictură monumentală, expuse în cadrul manifestării orăşeneşti, aparţinînd lui St. Szoni („Chemare 1514") evocă lupta iobagilor ardeleni răsculaţi împotriva grofilor. Panoul e foarte limpede compus, pe două registre, în care valorile şi scara dimensională deosebită precizează foarte plastic nu numai două momente esenţiale ale faptului istoric, dar îmbină admirabil simbolul răscoalei cu acţiunea propriu zisă. St. Szoni, care dă, nu pentru prima oară, măsura ştiinţei sale de a compune şi forţei sale de desenator, se păstrează aci într-o armonie colo-xistică generală rece (adecvată gravităţii evocării, cu rezonanţe de mit) în care doar o pată roşie, flacăra răscoalei, arde viu. Un perete întreg al expoziţiei a fost acoperit de marea tapiserie datorită lui Ion Nicodim. Această lucrare pune probleme foarte complexe, şi prin ea însăşi, dar mai ales pentru faptul că domeniul atît de însemnat al tapiseriei, cu posibilităţi atît de mari în decoraţia de azi, este încă foarte puţin abordat la noi. Socotim că 190 munca deosebit de grea — îrutr-un fel, de pionier, — pe care artistul a depus-o, este remarcabilă .şi că, în general, apariţia unor astfel de lucrări va influenţa dezvoltarea ulterioară a artei noastre decorative. Pictorul Ion Nieodim şi-a propus o temă amplă şi dificilă : crearea unui adevărat imn al lumii contemporane, cum şi precizează prin versurile din „Cântarea omului", de Tudor Arghezi, aşezate în centrul registrului inferior al tapiseriei. Compoziţia, îmbinând într-un ritm variat şi expresiv elemente foarte diferite — de la figura omenească pînă la stilizări din faună şi floră, sau detalii pur ornamentale — realizată într-o gamă coloristică sobră, in acord cu amploarea ideilor, impresionează. Nu încercăm aci analiza aspectelor discutabile ale lucrării ; mai ales cele în legătură cu echilibrul general al compoziţiei, cu rezolvarea inegală a greutăţii elementelor în cîmpul întregului panou sau privind felul cum se leagă sau nu elementele tratate în suprafaţă cu cele puternic reliefate în racursiuri ostentative. Sînt greutăţi inerente începutului ; tânărul artist nu are incă certitudinea pe care o dă monumentalistului experienţa. Tapiseria lui Ion Nieodim ridică însă şi probleme de orientare generală, ce merită, credem, a fi luate în consideraţie. Cea mai înseamnată dintre ele e cea a surselor de inspiraţie. Probabil că dacă artistul s-ar fi inspirat din tradiţia atît de bogată şi expresivă a folklorului românesc, în loc să recurgă la opera — ori cît de valoroasă — a unor artişti francezi ca Lurcat, Picasso sau Leger, rezultatele ar fi fost. mai rodnice şi, desigur, mai autentice. Dacă este de urmat exemplul remarcabil: al tapisierilor francezi de azi, trebuie să examinăm însuşi procesul lor de creaţie. Or constatăm că şi Marc Saint Saens şi Jean Picart Ledoux şi Lurgat, departe de a importa viziunea generală, tipul de stilizare sau motivele decorative, prelucrează tradiţia naţională a tapiseriei franceze, urcând uneori pînă la izvoarele goticului. In afară de aceasta, ni se pare că nici pe linia inspiraţiei adoptate, artistul nu a găsit soluţia cea mai creatoare. Preluând uneori direct, neprelucrat, motive stilizate de Lurcat, îh concepţia sa de tapisier {amume stilizări din floră sau faună — cu deosebire, peştii, atît de numeroşi în lucrarea lui Nieodim), şi alăturîndu-le figurilor ce amintesc perfect de concepţia (picturală de data asta) a lui Picasso sau Fernand Leger, artistul nostru nu a putut ajunge la acea fuziune generală, esenţială pentru echilibrul ansamblului, elementele compoziţiei, trăind o viaţă antagonică, rămînînd străine între ele. ★ Vorbind despre sculptură, trebuie să amintim, mai întâi, din nou, că multe opere, şi mai ales rondbosurile, suferă în expoziţiile noastre din pricina expunerii defectuoase : nu au distanţă suficientă de privire, nu pot fi văzute din toate părţile sau — şi mai grav — sânt atît de înghesuite încât sau se (concurează între ele, prin suprapunerea formelor, sau sînt anihilate de policromia picturii pe care se pro-ectează. Multe lucrări nu sînt suficient luminate ; ba unele dintre ele — reliefurile ■în metal expuse în supanta cu ferestre spre stradă — au devenit aproape invizibile fiind expuse exact contra luminii. în expoziţia orăşenească a artiştilor bucureşteni, sculptura a fost şi ea larg reprezentată, prin lucrări variate ca preocupări tematice şi ca mod de expresie. Sculptorul Ion Irimescu, interesat de mai mulţi ani de problema portretolui-sinaboL a prezentat acum două lucrări în bronz — „Portret de ţărancă" şi „Portret de muncitor" — ce par să marcheze o concluzie superioară a căutărilor sale. Cele două capete, monumental construite, într-o arhitectură severă, alcătuese un diptic expresiv, sugerând puterea poporului liber. 19-1 O altă operă ce sintetizează idei profunde este figura alegorică în lemn, intitulată „Recolta", de Ion Vlasiu. Concepută în formă de coloană, tăiată în planuri •ce se întretaie prin muchii ascuţite, lucrarea reprezintă expresiv măestria artistică •originală şi gîndirea matură a sculptorului, care transpune tradiţia folklorică într-o viziune cultă, contemporană. Pe linia lucrărilor cu pronunţat caracter alegoric, ce evocă munca paşnică a •constructorilor socialismului, au mers mai mulţi artişti, printre care Mara Bîscă Neleanu, autoarea unei figuri monumentale în piatră, intitulată „Podgoreanca", realizată în forme sinuoase, de o frumoasă armonie, sau Lelia Zuaf, care a expus un diptic denumit „Slăpînii" : două figuri alăturate — ţăranca şi muncitorul — de un ■clasic echilibru. Poate numai că atributele-simbol, pe care cele două persoane le arborează ostentativ (snopul de grîu şi cleştele oţelarului), răpesc ceva din laconismul grupului. In aceeaşi ordine de idei, ni s-a părut originală compoziţia decorativă „Con-jstructori", a lui Petre Balogh. Cioplită în piatră, în tehnică de trafor îmbinată ou relief, lucrarea are un ritm viu şi echilibrat totodată, sugerând fără exagerări de patos uriaşul efort edificator din ţara noastră. O altă concepţie, mai dinamică, a alegoriei ne-o arată lucrarea lui Vladimir Predescu („Oţelar"), artist care izbuteşte să caligrafieze în spaţiu forme elegante, fără să piardă prin aceasta arhitectura monumentală a întregei figuri, lucrarea Ioanei Kasargian („Crescătoare de păsări") în piatră trandafirie, plină de putere, -de ritm coregrafic şi de gingăşie, sau „Maternitate", de Ernest Kaznovski, artist ce •confirmă acum, la un stadiu matur, speranţele anunţate la începuturile activităţii -sale de creaţie. O prezenţă ce nu dezminte puternica personalitate a artistului a marcat Ion Vlad, atît prin relieful intitulat „In Oaş", cît, mai cu seamă, prin portretul lui Ijuchian, evocare de reală vibraţie artistică, atît prin admirabila caracterizare tipologică cît şi prin sugerarea profundei spiritualităţi a marelui nostru pictor. Printre expozanţii ce vădesc o maturizare a concepţiei şi un punct de vedere mai original în transpunerea realităţii se situează şi Rădulescu-Gir, cu „Fata din Bihor", lucrare în aramă cu incrustaţii de sticlă, plină de pitorescul folklorului, Ada ■Geo Medrea, cu compoziţia „Joc", caligramă fină şi echilibrată, Victor Roman, cu lucrarea simbolică intitulată „Compoziţie", Ostap Andrei ;— autor al unei mici lu-•crări în piatră intitulată „Viaţă" — o maternitate abia dezghiocată din blocul compoziţional, sau Kondrak Carol, Paul Vasilescu, Alex. Călinescu şi alţii. ★ Expoziţia din 1963 a pictorilor şi sculptorilor din Bucureşti — ca şi cea a graficienilor, ce va urma — sînt, de fapt, preludii ale expoziţiei jubiliare, închinate -celei de a douăzecea aniversări a eliberării patriei. Jaloanele marcate sînt de pe acum îmbucurătoare ; mişcarea plastică romînească se află în plin avînt, chiar dacă mai dăinuesc încă anumite confuzii în concepţia unor creatori. Adevărata eflorescentă de talente şi trăirea pasionată a contemporaneităţii, sînt chezăşiile viitorului. Temă grea — Cîteva consideraţii pe marginea filmului „Vîrsta dragostei" — de D. I. Suchianu iernă grea, amorul. Aşa de grea încît, ou excepţia dramei Romeo şi Julieta, ea înu a prea lost tratată în literatura mai veche. Iar în literatura, drama, cine-matograiia occidentală nouă, poveştile de dragoste sînt în fond poveşti de simpli îndrăgostiţi. In ele intră, în proporţie de cel puţin 90%, lucruri secundare sau chiar străine de dragoste, precum sînt excitarea sexuală, sentimentul de proprietate, posesiunea fizică (gelozia e corolarul ei firesc), tirania asupra acţiunilor şi gindurilor altuia, ideea eminamente economică că în (amor unul dă şi celălalt ia. Adevărata dragoste, amorul pur, purgat de toate impurităţile aduse de sentimentul proprietăţii, este cu totul altceva. Este o fuziune în care ambele fiinţe dau. A lua, în dragoste, înseamnă a lua cunoştinţă, a cunoaşte pe celălalt, a-1 învăţa, a-i putea umbla prin forul său interior iasă cum am face-o cu al nostru propriu. Este o isete de a şti, de a şti cum e celălalt, nu pentru a-1 folosi, ci pentru a-i. face ,lui pe plac. Cronicaiii care au recenzat filmul lui Francisc Munteanu („Vîrsta dragostei") au simţit asta clnd i-au reproşat că cei doi îndrăgostiţi nu ştiu mai nimic unul despre altul, ba chiar că nici nu se arată doritori să afle. In realitate, şi dacă ne gîndim mai bine la ce ia vrut să facă Francisc Munteanu, are dreptate... Francisc Munteanu... Din păcate, o dreptate exprimată imperfect echivalează cu o vinovăţie. In filmul său, sau mai exact în intenţiile autorului, a fost înţeles un lucru foarte adevărat şi rareori înţeles, anume că acea sete maladivă de a scotoci (trecutul celuilalt, nu pentru a-1 cunoaşte pe el, ci pentru a şti pe cine să fii ,gelos este o falsificare a funcţiei utile a biografiei, devenită instrument de gefozie şi corolar al instinctului de proprietar. Conduitele trecute care compun istoricul vieţii noastre pot fi dealtfel interpretate in chipuri diierite, ba chiar opuse şi nu raie\ari greşite. Dar mai există şi un alt izvor de cunoaştere a altuia. Sînt reacţiile .noastre prezente la reacţiile prezente ale celuilalt. O inflexiune de voce, o tăcere lungă sau scurtă, b vorbă aparent absurdă ne fac uneori să învăţăm sufletul cuiva mai bine decît un pomelnic de înlîmplări moarte. Amintiţi-vă că în „Romeo şi Julieta" nu găsim nici gelozie, nici eiecte ale geloziei, nici dorinţa de stăpînire, posesiune, apropiaţie a persoanei celuilalt, nici înfierbintare sexuală. Este o transvazare oontinuă a două suflete, unul în-tr-altul. Aceasta e esenţa dragostei. Temă grea şi pe care Francisc Munteanu, trebuie s-o recunoaştem, a înceroat-o ; el nu e deci decît pe jumătate vinovat dacă a eşuat. 13. — Viaţa Rommească 193 Iată un pasaj interesant, insuiicient tratat, dar care arată că autorul era preocupat de acea deosebire dintre informarea biografică şi cunoaşterea reciproc trăită, care este însăşi esenţa dragostei jpure, epurată de orice sentiment de siăpînire şi proprietate. Iată pasajul: Ea :Dar tu, în !ond, nu ştii nimic despre mine... El : Cît ştiu îmi este de ajuns. A vrut să pică desigur că acel minimum de dale biografice banale, pe care Ie cunoaşte sînt suficiente, fiindcă în fond au mai putină importantă decît ceea ce află el direct, din purtările ei prezente, vii, de la om la om. Unul din recenzenţii filmului a regretat că nu s-a dezvoltat mai mult epizodul cu „ceaiul" din oasa unde locuieşte emul. Aici, ca în toate, Fr. Munteanu a avut o idee bună realizată greşit. Atît cît a arătat el în \scenele de twist de Ia acea petrecere ne ajunge cu prisosinţă Ic a .să aflăm că avem aici de a face cu un [tineret de proastă calitate. Calomnia (insinuarea că Mihu fusese condamnat pentru furt de automobile), snobismul decadent (e nostim să dansezi cu un excroc şi ex-convict) şi alte cîteva mici reacţiuni \sint deajuns ca să explice de ce Anei, suflet curat şi drept, îi ■■este silă de aceşti tineri, refuză să. danseze cu ei şi pleacă acasă. Este excelent felul cum culminează toate aceste întimplări. Ieşind, îl vede pe „delicvent" aşezat pe treptele scării. El nu o cunoaşte pe Ana. Dar, intrigat, o întreabă de ice pleacă aşa de curînd de la petrecere. Ea îi răspunde sibilinic: „Din pricina dumitalie". Admirabilă, instantanee solidarizare cu ofensatul. Deşi ea nu-1 cunoştea deloc, un instinctiv simt al juslifiei o face să întoarcă spatele zgomotoşilor şi superficialilor ei companioni. Aceasta explică, brusc şi larg, atit psihologia ei cît şi \pe aceea a veselilor dansatori. Pînă aici, secvenţa este condusă cu mină de maestru. Dar deodată, cu o singură frază, totul se strică. Ana ii spune : „Ştii, ei n-au voit să te ofenseze". Ceea ce-i o minciună şi, lucru încă mai grav, o 'contradicţie, o solidarizare în sens invers, nu cu victima, ci cu vinovaţii. Şi asta anulează lot ce fusese bun in acea secvenţă. S-a mai reproşat filmului că n-a „tratat" îndeajuns „Intîmplarea care 1-a dus pe Mi hai Ia închisoare". Foarte curios. Scurta secvenţă care, ca un prolog, deschide povestea ,tocmai că ta fost magistral lucrată. A lost eliptică şi plină. Bogată în (înţelesuri, ba chiar şi în sugestii pentru mai \tlrziu. într-o seară Mihai se dusese cu nişte prieteni la un restaurant unde băuse şi se cam imbălase. Ieşind de acolo, are o idee fixă de om băut : tine morţiş să conducă automobilul unuia din companionii de petrecere. Se sune repede la volan, demarează, şi izbeşte maşina de vitrina unei prăvălii. Mai tirziu, după ieşirea din puşcărie, aflăm că Mihai [e orfan, că nu are nici-o rudă, că nu are nici-un ban. Atunci cum putuse el ajunge în anul al patrulea Ia Politehnică ? Singura explicaţie e că învăţa foarte bine îşi avea bursă. Iar prietenia cu oameni capabili în profesiunea lor, de vreme ce îşi iputeau cumpăra un automobil, persoane mai în vîrstă decît el, toate astea dovedesc că era apreciat şi că i se căuta compania. Dar atunci cum ise mai explică oare că, după ieşirea de la închisoare, nici-un prieten nu-1 caută ? Şi nici el pe ei ? Iarăşi, singura explicaţie este că păţania îl învăţase minte şi că nu voia să reia vechile relaţii decît după ce îşi va fi normalizat viaţa. Desigur şi înainte era oarecum băiat serios, de vreme ce învăţa aşa bine. Totuşi, acum, el e hotărit să înceapă o viaţă nouă, mult mai serioasă decît cea precedentă. Toate acestea ne vin in minte graţie laconismului cu oare slntem Informaţi asupra „întîmplârii care 1-a dus la închisoare". Dar iată că şi aici, un lucru bine făcut este stricat printr-o replică proastă. Cînd el se recomandă : „Am 21 de ani, un metru şaptezeci şi opt înălţime şi nu-mi place 'cafeaua cu lapte", asta anulează tot ce crezusem noi pînă atunci despre convertirea lui la o viaţă gravă 194 şi rezonabilă. Acea replică de „blouson ■noir", \anost teribilistă şi ieitin decadentă "arată că rămăsese tot atît de irivol ca şi înainte ide închisoare... Ceea ce dărîmă toată povestea. Desigur, dorinţa de a cunoaşte prezentul mai mult decît trecutul fiinţei iubite este o temă delicată şi interesantă. Dar să nu se .exagereze, cum face Francisc Munteanu, al cărui erou, după luni de zilnice întîlniri şi kilometrice hoinăreli cu iubita, nu ştie nici măcar cum c chiamă 1 Şi asta de ce? Pentru ca scenaristul să poată introduce un ieitin qui-pro-quo de vodevil: băiatul nu trebuie să ştie că tatăl ietei e şeful lui de pe şantier. Regizorul a transformat astiel în inadvertenţă de regie ceea ce, lucrat cum trebuie, ar fi putut să fie iceva extrem de poetic, delicat şi original. Se putea „trata" artistic această dorinţă a lui de a nu cunoaşte numele ei de familie. Asta \ar li dat ceva edenic şi atemporal amorului lor. Mă gîndesc, de pildă, la un patetic dialog în care a este o performanţă actoricească originală şi uimitoare. Tot cu privire la interpreţi, unul din recenzenţi a găsit că Sandina Stan jaacă piea „teatral". Nu pricep. Această actriţă vorbeşte cu o naturaleţă şi cu un adevăr puţin întilnite la actorii noştri. Şi ca să revenim la Baranga. Repet că acest tinăr actor, bine „lucrat", poate da creaţii interesante. 197 .Pisica de mare Sînt foarte fericit cînd pot semnala progresele unui autor. Scenariul din „Pisica de mare" aparţine iui Luscalov şi marchează o evidentă ameliorare faţă de scenariile sale anterioare. „Pisica de mare" este o poveste de aventuiri, un roman de spionaj. Siîntem în-cîntaţi că, de astă dată, iregia şi montajul sânt corecte, iar actorii joacă bine. Deosebit de asta există în urzeala intrigii cîteva „trouvailles-uri" de bună calitate. De pildă, faptul că hoţul documentelor este însuşi deţinătorul lor legal şi că, deci, misiunea lui cea imai importantă e isă creeze cît tnai multe piste false. iDe asemenea, foarte interesant este faptul că eroina lucrează pentru undi, fiind convinsă că lucrează pentru ceilalţi. în sfârşit, există un (moment când detectivul e obligat să ghicească, într-o clipă, o enigmă, cu riscul, dacă nu ghiceşte, să fie lîimpuşcat pe loc. Cu această ocazie, e drept că se âmtîmplă ceva destul de curios. Detectivul — căpitan de securitate — se dă drept agentul spion anunţat şi aşteptat. Ştie ice să răspundă, căci adevăratul agent fusese prins şi spusese tot ce iştia. între altele, el informase pe cei care Sil cercetau că „un foarte important răspuns depinde de cifra 5". Aflăm despre ce era vorba cînd falsul agent e verificat în felul următor. I se ia trevolveruil, i se scot cele şase gloanţe din încărcător şi i se vorbeşte aşa : „unul din cartuşe este gol. Spune care !" Cartuşul gol va ifi [reintrodus în revolver şi se va trage cu el lîn agentul supus la verificare. Acesta înţelesese fulgerător sensul enigmaticii fraze: „un (foarte important irăspuns depinde de cifra \5"... Ghicise. Şi va da răspunsul corect : „al cincilea cartuş". In telul acesta, verificarea identităţii lui este făcută. Toate acestea isînit biume îşi frumoase. Dar euim se explică oare că o bandă ide spioni, cînd îşi trimite un agent în misiune, îl expune Ide bună voie la 'moarte, ne-explicîndu-i clar ce să facă, ci pufflîndu-1 să deslege şarade?!... Să zicem ansă că agentul nostru („Pescăruşul" e mumele lui secret) e un om teribil de deştept şi că poate dezlega pe loc orice şaradă. 'Partea absurdă insă este că acest mesaj cu cifra 5, Pescăruşul nu-1 primeşte, ci trebuie să-1 transmită el, altuia ! Iar acest altul e un agent care n-are nevoie de verificare, (dimpotrivă, toamai el (verifică pe alţii ! Căci el ştia dinainte chestiunea cu al cincilea cartuş gol. Şi atunci, nimica nu mai are nici un sens... Dar iată ceva încă şi mai grav. Agentul (veritabili, care dezvăluise tot, este capturat încă de la începutul poveştii. Aşa că, din oapul locului, Securitatea ştie tot ce se (întâmplă în banda spionilor. N-are decît să întindă mina, ca să-i culeagă pe toţi. în imod mormăi, într-o poveste Ide spionaj, interesul e axat tocmai pe peripeţiile care duc la aflarea secretelor adversarului. Aceasta se produce către sfârşitul poveştii. Din acel moment prinderea' acestuia devine un corolar obligatoriu, ceva de la sine înţeles, uşor şi simplu, care se rezolvă în cîteva pagini. Urmărirea palpitantă, „suspense"-ul durează numai dacă — şi atîta vreme cît — nu am aflat secretele bandei. Im filmul nostru, atît moi cît şi Securitatea ştim totul de la început. Şi mai e ceva. Şeful bandei, un inginer cu o mare suprafaţă socială şi care se bucură de încrederea unor organe de stat, este in realitate um fost foarte important comandant fascist, care acum -cincisprezece ani săvârşise diverse orori. Cum se face că cincisprezece ani Securitatea n-a ştiut nimic? Şi cum se explică oare că acum, în cîteva zile, a (aflat despre el totul ? Dar să lăsăm cusururile şi să irepetăm ce spuneam la început. Scenariul lui Luscalov este un mare progres faţă cu scenariul publicat de el, în i957, în numerale 10, 11 şi 12 ale revistei „Filim". 198 Ion Marin Sadoveanu ~""|şezat la masa de lucru, cu ochelarii pe nas, cu fruntea sprijinită pe o carte ^ * j deschisă, — astfel l-au aliat pe Ion Marin Sadoveanu, ieri dimineaţă, cei câţiva .ti.*" prie|enj care au pătruns în apartamentul lui de bătrân solitar, alarmaţi de o tăcere prelurigită, după multe apeluri telefonice. Murise cu cîteva ore înainte, şi se poate afirma, fără nici o hiperbolă, că a murit aşa oum a trăit, cu cartea în mînă, cu condeiul pe hîrtie, — muncind. A fost un mare muncitor, tăcut, disciplinat, tenace, iubindu-şi atît de mult munca, încît, in public ca şi îm singurătate, îi dădea înţelesul unei misiuni solemne, al cărei spirit şi al cărei stil învăluiseră şi impregnaseră comportarea lui de fiecare clipă — mereu elegantă, ceremonioasă, plină de o solemnitate neobişnuită. Ion Marin Sadoveanu face parte dintr-o generaţie oare a avut de îndeplinit o misiune importantă în istoria culturii romîne : din generaţia care, după primul război mondial, a luat asupra sa introducerea culturii noastre în circuitul unei problematici contemporane universale, în atmosfera unei actualităţi de plan mondial. Misiune care, desigur, nu putea da roade decît pe calea unei îmbogăţiri a tradiţiilor realiste şi progresiste ale culturii noastre în achiziţiile gîndirii modeme, şi mai ales, prin legătura cu problemele istorice cele mai noi ale poporului nostru. O asemenea misiune, a cărei îndeplinire nu putea fi decît rezultatul unei concepţii ştiinţifice asupra artei şi culturii, nu se putea săvîrşi, de către o intelectualitate de formaţie burgheză şi ruptă de adevărurile clasei muncitoare, decît cu multe şi întortochiate căutări, şi, uneori, cu preţul unor dureroase rătăciri şi erori. Ion Marin Sadoveanu a fost unul dintre numeroşii intelectuali ai acestei căutări, şi unul ale cărui căutări au fost mai dificile, mai ocolite decît ale altora. Tocmai de aceea, deşi a fost un om cu talent multilateral — poet, dramaturg şi prozator epic —, deşi a avut marea capacitate de muncă pe care am pomenit-o mai sus — opera sa din toată această epocă de peste douăzeci de ani e relativ redusă : un volum de versuri „Cîntece de rob" ; trei drame, ..Anno domini", „Fiul", şi „Molima" ; la care trebuie adăugată, evident, activitatea lui din presa literară, aceea de cronicar literar şi teatral, de eseist şi istoric al teatrului, care a umplut, la acea epocă, vreo două volume. Producţie deosebit de promiţătoare sub raportul talentului şi informaţiei intelectuale, dar şovăielnică din punctul de vedere al concepţiei şi al perspectivei istorice. Abia în anul 1944, Ion Marin Sadoveanu dă la iveală o operă majoră, romanul „Sfîrşit de veac în Bucureşti", a cărui viziune complex critică în analizarea fenomenului de destrămare a boerimii feudale sub presiunea neiertătoare a burgheziei, a cărui forţă evocatoare de atmosferă, moravuri şi chipuri de epocă, au decis situarea autorului în primele rînduri ale prozatorilor realişti-critici ai generaţiei sale. Cu „Sfîrşit de veac în Bucureşti", Ion Marin Sadoveanu a afirmat nu numai marile calităţi ale maturităţii sale literare, oi şi pornirea pe iun drum nou, pe care el se va afirma mai ales ca prozator: e drumul unui realism din ce în ce mai larg ,ai evoluţiei sale spre realismul socialist, adică spre situarea din ce în ce mai riguroasă în perspectiva legilor istorice care determină procesele cele mai intime ale conştiinţei omeneşti. Pe acest drum, el face un pas înainte cu romanul „Ion Sîntu", continuare ciclică a romanului „Sfîrşit de veac în Bucureşti", în oare 199 atacă problema acelei intelectualităţi a burgheziei care avea să-şi spună cuvîntul în perioada dintre cele două războaie. E însăşi intelectualitatea din oare a făcut parte Ion Marin Sadoveanu, cu speranţele ei, cu erorile şi prăbuşirile ei, apoi cu înălţările pe oare i le-a favorizat noua eră istorică începută în ţara noastră, o dată cu prăbuşirea burgheziei şi instaurarea regimului de democraţie populară. In acest moment, în oare 1-a surprins moartea, Ion Marin Sadoveanu lucra la cel de al treilea roman al ciclului, şi e o mare pierdere pentru literatura noastră că el nu a apucat să-I ducă la oapăt: cu marea stăpinire a meşteşugului la oare ajunsese, cu vastele cunoştinţe şi experienţe de viaţă pe oare izbutise să le topească în sinteze literare pline de adâncime şi autenticitate, nu încape vorbă că acest ultim roman ar fi fost un document de seamă asupra unei probleme şi a unei epoci dintre cele mai complexe şi mai interesante ale istoriei noastre moderne. Ca un fel de exerciţiu al muncii cu istoria, Ion Marin Sadoveanu a scris între timp un roman deosebit de interesant, romanul „Taurul mării", evocare a luptelor populare din apusa Histrie a Dobrogei, — oarte care adaugă o valoare certă la capitolul încă destul de sărac, în literatura noastră, al istoriei trecutului îndepărtat. Opera literară a lui Ion Marin Sadoveanu este relativ redusă din punct de vedere cantitativ, şi aceasta se explică prin mai multe motive : In primul rînd, prin marele său scrupul intelectual, care îl făcea să studieze îndelung şi minuţios materialul tratat. Cărţile lui au un substrat şi o densitate de cultură pe oare puţine opere le au şi care se datoreşte adevăratei erudiţii pe care o poseda în mai toate domeniile umanismului, — de la filozofic şi istoric, pînă la artă. A fost un mare cărturar, un adevărat savant al literaturii şi aceasta s-a reflectat totdeauna în forţa intelectuală a scrisului său. In al doilea rînd, Ion Marin Sadoveanu a sacrificat foarte mult din timpul şi efortul consacrat creaţiei literare, pentru o neobosită activitate de animator, propagator şi organizator cultural A fost un activist al artei, redactor de reviste, fondator de societăţi culturale, pasionat de teatru, căruia i-a închinat foarte mulţi ani de muncă intensă, fiind director al Teatrelor şi Director al Teatrului Naţional. Multe din progresele neştiute, din ameliorările de fiecare clipă ale acestei arte, prin excelenţă populară, i se datoresc lui, dragostei şi muncii lui neobosite. De treizeci de ani încoace, Ion Marin Sadoveanu a desfăşurat o neobosită activitate de conferenţiar şi, punând în aceasta un talent de vorbitor ales, — elegant, spontan, limpede, — conferinţele lui au fost printre cele mai populare şi cele mai căutate. In fiecare lună venea la televiziune pentru un curs de istorie a teatrului universal, şi nu sînt, cred, nici puţine săptămâni, de oînd mii şi mii de spectatori l-au ascultat cu aceeaşi atenţie şi simpatie, neştiind că-1 ascultă şi-1 văd pentru ultima oară. In sfîrşit, Ion Marin Sadoveanu a fost un harnic traducător, mai ales de literatură dramatică. Literatura noastră îi datoreşte traduceri strălucite din Shakespeare, Goethe, Schiller, Kleist, Hebel, Grillparzer, şi alţi mulţi, traduceri de adevărat poet şi de mare mânuitor al limbii noastre literare. Ca şi în creaţia sa, el mai lasă neterminat încă un manuscris : traducerea faimoasei opere a lui Thomas Mann, „Muntele vrăjit", şi e încă o pierdere pe oare moartea sa o provoacă în bilanţul muncii noastre literare. A fost un scriitor de mare talent, un intelectual de vastă stăpînire a culturii, un muncitor pasionat pentru idealul unei culturi romîneşti din ce în ce mai bogate, mai strălucite. Opera şi viaţa lui sînt un exemplu de abnegaţie intelectuală, care va valora întotdeauna. MIHAI RALEA ÎNALTA PREŢUIRE A CREAŢIEI ŞTIINŢIFICE, LITERARE ŞI ARTISTICE La sfârşitul lunii ianuarie a acestui an a avut loc în sala mare a Palatului R.P.R. solemnitatea înmînării unor titluri şi ordine unui însemnat număr de slujitori ai artei, ştiinţei şi literaturii, academicieni, scriitori, actori, interpreţi, artişti plastici, pentru succesele numeroase dobînditc în activitatea lor, pentru aportul adus la dezvoltarea vieţii culturale din patria noastră. Dintre scriitori, maestrul Victor Eftimiu, Aurel Baranga, Marcel Breslaşu şi Nîcolae Deleanu au primit înalte distincţii pentru merite deosebite în munca lor. Iată o nouă şi evidentă dovadă a interesului deosebit şi a preţuirii adevărate pe care o acordă conducerea statului şi a partidului oamenilor de cultură şi artă, oamenilor de ştiinţă din ţara noastră, unde munca este apreciată şi răsplătită cum se cuvine ! La solemnitate au participat membri ai guvernului şi alţi reprezentanţi ai puterii de stat, activişti ai Partidului Muncitoresc Romîn, în frunte cu tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, care a ţinut să felicite personal pe cei distinşi cu înaltele titluri şi ordine. în cuvîntul său tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej a vorbit de : „preţuirea deosebită de oare se bucură în patria noastră creaţia literară, artistică şi ştiinţifică", subliniind faptul că azi poporul şi statul nostru socialist acordă o înaltă aprec'iere muncii creatoare a slujitorilor artei şi ştiinţei. Felicitînd cu căldură pe cei prezenţi Ia solemnitate, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej a subliniat atitudinea deosebită pe care statul şi guvernul o au faţă de intelectualitate, dragostea şi atenţia cu care aceasta este înconjurată azi, în efortul său de a contribui Ia ridicarea şi desăvîr-şirea edificiului socialist. în înalta apreciere pe care conducătorul statului nostru a dat-o travaliului artistic şi ştiinţific se desprinde limpede preţuirea şi dragostea de care se bucură azi această muncă, altădată dispreţuită sau ignorată în statul burghez. „Partidul şi guvernul dau o înaltă apreciere activităţii rodnice şi laborioase a oamenilor noştri de ştiinţă, a cărei valoare este recunoscută şi peste hotarele ţării", a spus în cuvîntul său tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej. In continuare d-sa a arătat că succesele oamenilor de ştiinţă, literaţilor şi artiştilor din patria noastră sînt un prilej de mîndrie pentru intreg poporul deoarece „în munca fiecăruia este o părticică din munca plină de abnegaţie şi eroism a întregului popor pentru desăvîrşirea construcţiei socialiste". în ţara în care altădată generaţii întregi de slujitori ai ştiinţei, literelor sau artei îndurau mizeria, erau umiliţi de către burghezia îmbuibată sau se stingeau neştiuţi de nimeni, astăzi intelectualitatea îşi are locul său preţuit şi indispensabil în torentul uriaş al muncii întregului popor. Şi aceasta datorită politicii înţelepte a Partidului Muncitoresc Romîn, datorită statului nostru socialist care a pus pe 201 intelectual în drepturile sale legitime. „Titlurile şi decoraţiile conferite, a spus tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej, încununează bogata activitate creatoare a unui numeros detaşament de scriitori, compozitori, pictori şi sculptori, actori, solişti vocali şi instrumentişti făuritori de opere ce întruchipează artistic imaginea vremurilor pe care le trăim, răspînditori ai comorilor nesecate ale artei". Solemnitatea care a avut loc Ia Palatul R.P.R. este încă una din multele dovezi ale grijii părinteşti pe care Partidul Muncitoresc Romîn şi guvernul Republicii Populare Romîne o poartă azi celor ce, cu condeiul sau cu penelul, cu strălucirea minţii sau a talentului lor clădesc cultura nouă într-o ţară noiuă. V. R. OTILIA CAZIMIR im aproape cinci decenii debuta în paginile revistei „Viaţa romînească", ce ,'jt W apărea la Iaşi sub conducerea lui G. Ibrăileanu, o şcolăriţă sfioasă, care avea să devină o reprezentantă de seamă a scrisului feminin din ţara noastră. Naşii literari ai timidei colaboratoare — Mihail Sadoveanu şi G. Ibrăileanu — au botezat-o Otilia Cazimir. Poeta şi-a purtat cu cinste noul nume, înscriind în istoria poeziei romîneşti un capitol de suavitate. Sub înrîurirea climatului revistei ieşene Otilia Cazimir a scris o poezie profund umană, autentică, inspirată din viaţă. în volumele de versuri „Lumini şi umbre" (1923), „Fluturi de noapte" 0926), „Cîntec de comoară" şi „Poezii" (1939) Otilia Cazimir a brodat pe tema iubirii poeme de o rară frumuseţe. Din ţesătura migăloasă a cuvintelor, din frăgezimea imaginilor, din limpezimea versului său se prefigurează şi capătă contur o mişcătoare monografie a iubirii pătimaşe şi sincere. Prin lirismul lor nestăvilit unele din versurile sale, închinate dragostei simple şi adevărate, trec dincolo de hotarul universului intim al poetei, dincolo de simpla consemnare a unei stări afective, căpătînd valoare de generalitate. Filtrate printr-o afectivitate specific feminină, sentimentele capătă în versurile Otiliei Cazimir întruchipări învoalte şi fragede ca ale plantelor. Iar din ^luminişul cuvintelor", cum ar spune maestrul Tudor Arghezi, răsare miracolul iubirii. Poeme ca „Ploaie de primăvară", graţioasă schiţă dramatică in versuri, pictată cu o paletă bogată pe care Ga-rabet Ibrăileanu o cita în întregime pentru „realismul ei psihologic", „Natură moartă", „La primăvară", „De vrei să mor", „Ură" sau admirabilele „strofe risipite" din volumul „Fluturi de noapte", al căror ton oscilează între gravitate şi glumă, între amărăciune, resemnare şi bucurie tinerească, sînt numai cîteva dintre sugestivele capitole ale amintitei monografii a iubirii pe care o alcătuiesc versurile Otiliei Cazimir. Aci femeia este parteneră sinceră şi încrezătoare, fericirea ca şi suferinţele dragostei sînt mărturisite fără înconjur. Bucuria se manifestă prin risipă de culori şi arome — în întîmpinarea celui drag grădina îşi împrăştie „parfumul" şi „lumina", trimite sol în cale-i „puful ei de păpădii" şi „întinde pe-nser at [braţe moi şi parfumate" de lilieci; iubita îi adună într-un paner, ofrandă; Un maldăr cald de fructe-n care vara Şi-a îngropat mireasma ei postumă" („Natură moartă") 202 ) Sensibil la cele mai uşoare vibraţii, jocul copilăros al dragostei poate să se transforme în amărăciunea sinceră de a nu putea evada din circuitul lui: „Cînd vreau să fug, mă ţii în loc cu un cuvînt Aşa se zbat copacii în furtună: Ca pentru fugă crengile-şi adună, Dar răăăcina-i leagă de pămînt..." sau capătă accente de resemnare, o resemnare pe care poeta picură un strop de ironie delicatq : „Am vrut în ciuda zîmbetelor tale, Din ochii sterpi, o lacrimă să storc, Şi am plecat să nu mă mai întorc, Dar azi de dimineaţă-ţi umblu-n cale"... (Strofe risipite) Alteori din dialectica iubirii poeta transcrie notaţii de o gravă melancolie, lunecînd arareori însă, în explicaţii fataliste („Pîrîul", „Reculegeri între zi şi noapte"). Uneori in poezia Otiliei Cazimir ca şi în lirica altor scriitori moldoveni precum Demostene Botez sau Bacovia se fac auzite ecouri ale unor momente de impas în care sentimentul pustietăţii, al singurătăţii copleşitoare este obsedant. Tonalităţile acestea se oglindesc în volumul de „Poezii", apărut în 1939, în titluri ca : „Penumbră", „Singurătate", „De dincolo", „Amintirea" cînd poeta, contrar firii sale optimiste, comunicative, ascultă doar glasul amar al amintirilor. Poezia relicvelor e insă îndreptată în primul rînd spre sugerarea de atmosferă, spre evocarea unei lumi blînde, patriarhale : „Ulcica albastră de lut", „Gravura în lemn", „A fost o fată la fîntînă" etc. In articolul său despre volumul „Fluturi de noapte" criticul G. Ibrăileanu releva, alături de realismul psihologic al poemelor Otiliei Cazimir, frumuseţea intrinsecă a „strofelor risipite" „prin puterea imaginii, prin cruzimea ei, prin culoarea ei izbitoare". Ideea este îmbogăţită de acad. G. Călinescu în a sa „Istorie a literaturii" care găseşte că nota particulară a poetei o constituie „o mare prospeţime de senzaţii în perceperea şi a înfloririi şi a dezagregării". Merite incontestabile pe care ! lirica poetei le-a adus ca zestre literaturii noastre, atît în versurile erotice cît. şi în [ acele memorabile poezii din care se desprinde sentimentul delicat al unui paradis miniatural („Viaţă", „Ninsoare", „Intre flori"), ş.a. Evocînd lumea patriarhală şi idilică a copilăriei cu grădini în paragină şi cu camere vechi care exală arome de fructe sau de tutun, poeme ca „Pelerinaj sentimental", „Vacanţă", „Gravură în lemn", „Icoana sfintei Caterina", etc., aduc aminte \ de lirismul sadovenian şi se înrudesc cumva cu acele cărţi ale copilăriei, scrise de un s alt scriitor moldovean, colaborator al vechii „Vieţi româneşti" : Ionel Teodoreanu. j Dar se deosebesc totuşi printr-o vibrare suavă, delicată ,prin optica particulară asu- j pro universului, care aparţine numai Otiliei Cazimir şi care dă relief şi fizionomie [ specifică liricii sale. „Cu glas tremurător şi uşurel Bunicul m-ar chema-n iatac la el, Cu mîini subţiri m-ar ridica în braţă. Aş aştepta să iasă din scrinul vechi de nuc Feliile de pine cu dulceaţă t |i 203 Şi vrafurile cărţilor cu poze In care-aş regăsi, subt scoarţe moi de piele. Poveştile copilăriei mele. Şi pe divanul cu cretonul înflorit cu roze Aş adormi-n iatacul cald şi bun, în miros de gutui şi de tutun.. " (Pelerinaj sentimental) Lirismul vibrant al poetei de la „Viaţa romînească", parfumat cu miresme de floare sau cu aromele fructelor s-a infuzat şi in acele poeme în miniatură despre gîze şi flori, destinate copiilor. Volumul „Jucării" apărut în 1939 — care alături de cărţile cu jucării ale maestrului Tudor Arghezi erau printre primele de acest fel dedicate copiilor, s-a îmbogăţi ullerior şi, după 23 August, s-a metamorfozat în acea fermecătoare „Baba iarna intră-n sat", care s-a tipărit în atîtea ediţii. Prozatoare remarcabilă, Otilia Cazimir s-a aplecat cu afectuoasă înţelegere către suferinţele celor mici şi neajutoraţi, dînd la lumină două volume de miniaturi: „însemnările unei doctorese" şi „Grădina cu amintiri". Aceste w.ici drame scrise de pe o poziţie umanitaristă atrăgeau atenţia asupra suferinţelor nemeritate pe care le îndurau copiii din clasa dezmoşteniţilor, a celor exploataţi. Alteori însă aceste instantanee, de un puternic realism social, vădeau şi o orientare profund democratică pe care poeta, ca şi atiţia alţi scriitori grupaţi în jurul revistei ieşene, o afirmau în opera lor. Ne referim, de pildă, la o minatură extrem de semnificativă pentru mesajul ei social, „Gata, coapte gata", (din voi. „Grădina cu amintiri"). Cu discreţia sa caracteristică, poeta îşi manifesta totuşi protestul faţă de un fenomen nociv, ca acela al infiltrării ideilor fasciste în mintea fragedă a copiilor. Critica literară a menţionat în repetate rînduri farmecul feminin al versurilor Otiliei Cazimir, discreţia, delicateţea şi suavitatea universului său poetic. Printre cei care au apreciat-o s-a numărat şi maestrul Tudor Arghezi. într-un portret pe care i-l făcea în „Bilete de papagal" seria din 1928, maestrul Arghezi scria: „O poezie de Otilia Cazimir e o batistă, eu două picături de lămîiţă. Poeta o scoate dinlăuntrul mănuşii în care podul palmei zvîcneşte ca o pasăre prinsă în liliac." După eliberare poeta a continuat să lucreze cu rîvna care-o caracterizează dînd la iveală noi opere de valoare şi totodată tălmăcind în limba romînâ scrierile unor autori ca Cehov, Leonov, Alexei Tolstoi ş.a. în anul 1959 poe'.ei îi apare la Editura pentru literatură o culegere de poezii, iar în 1961, la Editura Tineretului placheta de versuri: „Partidului, de ziua lui", emoţionantă mărturie a tinereţii artistului eliberat de servitute şi a devotamentului său faţă de Partid. Poeta a mai publicat pentru cei mici o culegere de miniaturi intitulată „Albumul cu poze" (Ed. Tin., 1957). De asemenea în anul 1960, îi apare la E.P.L. cartea de evocări şi amintiri intitulată „Prietenii mei scriitorii"... în care figurile lui Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Topîrceanu, Demostene Botez, Panail Istrati şi a altor scriitori din jurul vechii „Vieţi Romîneşti" sînt evocate cu delicateţe şi căldură de către o prietenă nedezminţită. Azi, cînd poeta îşi serbează a şaptezecea aniversare şi atiţia ani de activitate artistică statornică îi urăm ani mulţi, roditori şi tinereţe veşnică suavei cîntăreţe a florilor şi a iubirii, a cărei inimă tînără ,.dăruită-i demult, tuturor..." EUGENIA TUDOR 204 VIAŢA ROMINEASGA LA IAŞI """ upă mai bine de un sfert de veac, o şezătoare a „Vieţii româneşti" în oraşul ei de baştină şi de glorie, s-ar înscrie ca un eveniment. Dacă poetul George Les-»»,,:■>>,:«:.: nga îşi aminteşte bine, la o ultimă şezătoare, înainte de al doilea război, Ionel Teodoreanu s-a adresat, începîndu-şi cuvîntul de deschidere, cu „onorate scaune goale". Participau şi atunci personalităţi ale literelor noastre, şi întâmplarea, nuanţată de timp, se comunică astăzi ca o ironie. Dar, de data aceasta, plecaţi din Bucureştiul unei toamne întîrziate şi sosiţi parcă pe un alt? .continent, al zăpezilor şi al fluviilor de ciori, în liniştea iernii ieşene, redactorii şi colaboratorii revistei bueureştene, constituiţi ad-hoc într-un grup, aveau să cunoască un climat al tinereţii oraşului, al dragostei de poezie, al simpatiei. Deci, la 15 decembrie trecut, în aula „Mihail Eminescu" a Universităţii, Demostene Botez, Aurel Baranga, Nina Oassian, Radu Popescu, N. Tertulian, Horia Bratu şi Matei Că-linescu s-au întâlnit cu studenţii facultăţii de litere şi cu cadrele didactice ale aceleiaşi facultăţi. A avuit loc o discuţie substanţială şi critică, în care au participat profesori, asistenţi universitari şi studenţi, în care s-au reliefat atît contribuţia revistei noastre la elaborarea capitolelor de istorie literară ori la dezbaterea problemelor literaturii contemporane, cît şi limitele ei. S-a subliniat necesitatea lărgirii numărului de colaboratori, necesitatea ca revista să includă în paginile ei colaborarea unor critici şi cercetători valoroşi din toate centrele de cultură ale ţării. Dezideratul ieşenilor era, evident, pe deplin justificat. Contribuţia unor cărturari de prestigiu ca Al. Dima, membru corespondent al Academiei R.P.R., Constantin Ciopraga, N. I. Popa şi a multor altor intelectuali ieşeni trebuie intensificată şi lărgită continuu. Dar, multitudinea problemelor dezbătute cu seriozitate şi competenţă de către toţi participanţii la discuţie, nu e cazul să se rezume într-o notă, ci aşteptăm ca cititorii revistei să le descifreze din ţinuta numerelor viitoare. E de presupus că spiritul critic şi autocritic, sentimentalizat în inima Moldovei, nu va rămîne doar în amintirea unui poet, peste cîteva decenii. întîlnirea poeţilor cu publicul a avut loc a doua zi, după amiază, în sala Casei de cultură a tineretului. Deschisă de academicianul Mihail Ralea, şezătoarea a fost un neîntrerupt dialog între public şi poeţii Demostene Botez, George Lesnea, Eusebiu Camilar, Aurel Baranga, Victor Tulbure, Nicoiae Ţaţomir şi Ion Horea. în atmosfera entuziastă a sălii neîncăpătoare, participarea lui Mihail Ralea şi Demostene Botez n-a însemnat numai o garanţie a reuşitei şezătorii ci mai cu seamă un argument al continuităţii valorilor şi al prestigiului de care revista se bucură în rîndul cititorilor ieşeni. Cuvîntul de deschidere al directorului revistei a cuprins nu atît scurtul istoric al „Vieţii rornîneşti" ori precizarea tendinţelor ei ideologice, cît mai cu seamă o evocare în tonul cunoscut al memorialistului, a unor condee de prestigiu care au susţinut revista de la început pînă în anii noştri. întâmpinat cu dragostea mărturisită în aplauze repetate, poetul Iaşilor de odinioară, Demostene Botez, a adus, după evocarea în versuri a lud George Lesnea, încă o mărturie lirică a unei lumi trecute, dar mai ales mărturia lumii de azi. Prezenţa tuturor poeţilor a constituit în seara aceea faţă de publicul ieşean exprimarea dragostei şi simpatiei reciproce. I. C. 205 13 ANI DE ACTIVITATE A EDITURII ACADEMIEI R.P.R. ăptămîna cărţii Academiei R. P. Romîne organizată între 23—30 noiembrie ^ja, marcat aniversarea a 15 ani de Ia înfiinţarea Editurii Academiei. întemeiată în 1948, Editura a depus eforturi stăruitoare pentru a edita şi valorifica contribuţia romînească la dezvoltarea ştiinţei şi culturii, publicînd numeroase lucrări în cele mai diferite domenii. Activitatea de cercetare a Institutelor Academiei a fost în acest fel pe deplin pusă în valoare, cele mai de seamă lucrări devenind publice în ţară şi apoi in străinătate. Avind un profil distinct in complexul nostru editorial, Editura Academiei a cunoscut în aceşti ani o dezvoltare continuă. Cifrele sînt elocvente. Dacă, în primul an de activitate, au fost editate 46 de lucrări totalizînd 140 coli editoriale, în ultimii ani s-a ajuns la 332 titluri cu 6 000 coli editoriale elaborate de cercetători ai institutelor Academiei şi de specialişti cu înaltă calificare din învăţămîntul superior şi din alte instituţii. în perioada 1949—1963, editura a pus la îndemîna cititorilor interesaţi nu mai puţin de 3 403 titluri într-un tiraj de 6 700 000 exemplare. Tipăriturile Editurii Academiei acoperă variatele domenii ale cercetării ştiinţifice, egală atenţie acordîndu-se ştiinţelor naturii şi celor sociale. Cataloagele editurii prezintă cu acest prilej aniversar un bilanţ rodnic. Se remarcă operele unor clasici ai ştiinţei romîneşti ca Dim. Pompeiu, Al. Pantazi, Gh. Marinescu, S. Stoilov, O. Babeş, D. Danielopolu. Apoi lucrări elaborate în anii noştri, unele din ele, de circulaţie mondială : „Aerodinamica vitezelor mari" de acad. E. Carafoli (tradusă peste hotare şi în limbile engleză şi germană), „Porumbul" în redactarea acad. Tr. Săvulescu şi colaboratorilor, „Elemente de inframicrobiologie generală" de acad. St. S. Nicolau, „Nomenclatura chimiei organice" de acad. Gh. Mihoc şi V. Urseanu, lucrări privind teoria proceselor de comandă automată de acad. Gr. Moisil, „Rinichiul de şoc" de prof. dr. T. Burghele şi V. Rugendorff, „Proprietăţile ţiţeiurilor romîneşti" de C. A. Rădulescu, „Studii de logică" de acad. A. Joja, „Istoria artei feudale în ţările Romineşti" de V. Vătăşianu, „Etimologii romîneşti" de Al. Graur, „Studii de istoria literaturii comparate" de Tudor Vianu. în Editura Academiei au apărut în ultimii ani opere ştiinţifice de importanţă naţională ca „Istoria Romîniei" (primele două volume), „Monografia geografică a R. P. Romîne", „Gramatica limbii romîne", „Dicţionarul limbii romîne moderne", „Ampelografia R.P.R." (5 volume), „Fauna R.P.R." (14 volume), „Flora R.P.R." (14 volume). Sînt de asemenea în curs de apariţie primele volume din „Istoria literaturii romîne", o nouă ediţie a „Gramaticii limbii romîne", „Istoria gîndirii filozofice şi sociale din Romînia" etc. Excelente sînt mai totdeauna condiţiile grafice, de o sobră distincţie, ale volumelor tipărite de Ed. Academiei. în sarcina Editurii Academiei stă şi publicarea operelor clasicilor literaturii noastre în ediţii ştiinţifice ca şi a unor lucrări de exegeză ştiinţifică cu caracter monografic în domeniul istoriei literaturii. La acest capitol însă, trebuie spus, contribuţia Editurii Academiei a rămas mult sub posibilităţi. în afara monumentalei ediţii Eminescu datorată acad. Perpessicius, cataloagele editurii nu mai semnalează nimic important în acest domeniu al valorificării fondului de aur al literaturii naţionale. Editura Academiei trebuie să-şi sporească eforturile şi în acest sector, pregătind ediţii critice, dotate cu un bogat aparat ştiinţific, ale clasicilor literaturii noastre. Este în acest sens forul cel mai competent. în acest fel, Editura pentru literatură îşi va putea concentra eforturile pentru pregătirea şi publicarea ediţiilor de nivel mediu şi ale celor de largă accesibilitate (B.P.T.), lăsînd în grija Ed. Academiei preocuparea pentru ediţiile monumentale. Tot aici ar trebui să apară şi 206 volume de documente literare cărora le simţim atît de mult lipsa. Sînt oarecari indicii că în anii viitori această lacună din activitatea editurii va fi remediată. Planurile pe 1964 anunţă publicarea unor ediţii ştiinţifice din operele clasicilor culturii- romîneşti şi universale. Reţinem ediţia Opere — Odobescu pregătită dc acad. Tudor Vianu, vol. III din ediţia Opere N. Bălcescu pregătită de Gh. Zâne. Bibliografia literaturii rominc (1948—1960) sub redacţia acad. T. Vianu şi Bibliografia literaturii romîne (1948—1960) sub redacţia acad. T. Vianu şi Bibliografia operei lui George Coşbuc alcătuită de G. Scridon şi I. Domşa. Aceeaşi observaţie se impune, din păcate, şi la capitolul lucrărilor de exegeză literară pe care editura ar fi trebuit să le publice. Cataloagele editurii semnalează foarte puţine apariţii de acest fel. Cititorii interesaţi sînt îndreptăţiţi să aştepte de la Ed. Acad. monografii ale clasicilor literaturii, lucrări de estetică, volume — eventual colective — privind curentele literare importante. Plănui pe 1964 înscrie în sfîrşit două monografii (D. Păcurariu — „Viaţa şi opera lui Ion Ghica" şi O. Papadima — „Cezar Bolliac"). Evident, însă, că titlurile acestea anunţate pentru 1964 trebuiesc considerate numai ca începuturi ale unei preocupări sistematice privind publicarea lucrărilor de istorie şi teorie literară. O. Z. TRISTAN TZARA HHŞBPî veste laconică si un patetic discurs pronunţat de Aragon la mdio Paris, ne-au tăcut cunoscută moartea, la şaizeci şi nouă de ani, a poetului, de iaimă mondială, Tristan Tzara. S-a născut în Romînia unde şi-a petrecut copilărUa şi adolescenţa, unde a încercat primele zboruri lirice. Cercetătorii arhivelor Academiei pot găsi o publicaţie cu titlul semnificativ „Simbolul", apărută în jurul anului 1911, sub direcţia lui Ion Vinea. In această revistă, şi în altele cu aceeaşi orientare, îşi publică cele dintîi exerciţii poetice, înrîurite de acela \ce avea să dea o nouă con-iiguraţie poeziei romîneşti, Tudor Arghezi. Anii primului război mondial îl surprind în Elveţia şi tînărul emigrat şi poet asistă la divorţul cumplit dintre arta academică, lilistină, snobă şi indiierentă a vremii, şi irealitate. Aspirantul la un nou univers etic şi intelectual nu putea ti de acord cu o artă intoxicată de clişee şi prejudecăţi, sleită pînă la epuizare şi dezgust — literatura d'„avant-guerre" îşi Ura pretutindeni obosită o trenă zdrenţuită — şi nu putea aproba atitudinea unor scriitori „atemporali" şi „decolaţi", în timp ce pe timpurile de luptă piereau milioane de iyieţi omeneşti. Din această revoltă legitimă dar coniuză avea să se nască „Dada". Istoria ulterioară a literelor avea să stabilească dacă drumul luat de grupul artiştilor tineri de la Zilrich era şi cel mai potrivit. Fiindcă, deşi sinceră, insurecţia de la „Cabaretul Voltaire" s-a angajat doar pe drumul unei negaţii absolute, al unui [nihilism 'neîmpăcat, al unei anarhii intelectuale, puţind exercita amuzante seducţii, dar numai atît. începînd cu numele mişcării „Dada", ales la întlmplare dintr-un dicţionar, cu scandaloasele conferinţe şi manifestaţii menite să-i „epateze pe burghezi", cu noua „metodă lirică" preconizată, şi constînd în iabricaiea de poeme din cuvinte decupate din ziare şi lipite intre ele la întlmplare, întreaga mişcare n-a reuşit şi nici nu şi-a propus să realizeze altceva decît o prestigioasă, prin inteligenţă, frondă "a unor elevi îndrăzneţi. Se cuvine însă să facem o precizare, pe care, de altminteri, o consemnează la epoca respectivă Gide în jurnalul său. Dincolo de aparenţele zvăpăiate, şi de rezultatele nule sub aspectul creării unei literaturi autentice, „Dada" marchează in- 207 tenţia de a smulge masca de pe obrazul obosit al artei academice, retrograde, oficiale, irînă detestabilă in calea dezvoltării unei arte reale şi eliciente. Mişcarea „Dada", cu toate limitele ei lunciare, cu toate erorile ei grave, a contribuit la eliberarea literaturii de arte-iacte, de acel permanent inamic al literaturii care este poncitul. Mişcarea a reuşii să ralieze virtualităţi poetice — ne gindim la Eluard sau Aragon — a căror evoluţie ulterioară a demonstrat că treceraa prin „Dada" n-a lost lin simplu amuzament. Iar Tristan Tzara, autor al celor „7 maniiestes Dada", a lămas toată viaţa un intelectual prob. N-a putut li corupt de ispitele literaturii comerciale, crezînd pînă la slîrşitul vieţii lui într-o artă eficientă şi salubră, liberă de implicaţiile înjositoare ale literaturii de tarabă. Anii războiului al doilea mondial i-a petrecut în rezistentă, în rindurile partidului comunist francez. Atitudinea sa politică 1-a ajutat să-şi depăşească îşi multe confuzii estetice. în vremea din urmă pregătea o ediţie critică Rabelais, văzut şi interpretat dintr-un unghi inedit. A fost un poet de limbă franceză, apreciat şi comentat .amplu şi contradictoriu. Tzara n-a uitat însă niciodată că e romîn şi păstra primei sale patrii o dragoste nesfîrşită. L-am primit în anul 1946 acasă la mine şi ne-am întreţinut, discutînd literatură, dar mai ales vorbind despre viaţă şi oameni. Era fericit că se află în Ro-mînia. Era greu atunci aici, dar se bucura din inimă de iiecare victorie a [poporului eliberat. L-am. revăzut, anul trecut, în luna mai, ia Paris. Locuia modest, era singur cu volumele de versuri pe masă. Nu trăia decît prin şi pentru poezie. Intenţiona să vină din nou, cum spunea el, „acasă". Acest vis a rămas fără urmaie. Şi-mi sîngeră inima gindindu-mă că n-am să-1 mai văd niciodată. Şi — aşa cum spunea Aragon —n-am să-i -mai aud niciodată risul. Fiindcă rîdea ca nimeni altul, cu voluptatea supremă a omului care adoră viaţa şi Oamenii. îmi rămîne mîngiierea cărţilor lui, preţioase, chiar dacă n-au însemnat decît un Ierment. Dar un ferment nobil stîrnind vocaţii şi nelinişti poetice. AUREL BARANGA CRONICA TELEVIZIUNII J"7"^ "Hârcă pentru a dezminţi toate pronosticurile (inclusiv, uneori, cel al subsem-<( '! natului) emisiunea de „Varietăţi", datorită mult recomandatei infuzii de vitalitate şi unei vădite risipe de ingeniozitate rodnic cheltuite, recîştigă în ultima vreme tot mai multe simpatii. Cea intitulată „Nu e rolul meu" a însemnat sub acest raport un real succes. Sub aparenţa unei improvizaţii, am asistat la un spectacol oferit de numeroase forţe artistice al căror „violon d'Ingres" este recitarea sau cîntul. în noua postură, a fost o plăcută surpriză să-i descoperim pe gravii maeştri ai scenei în chip de oupletişti, iar pe o zglobie interpretă a pieselor pentru copii în acela de cîntăreaţă dramatică. Satisfacţii îndreptăţite a produs şi transmisia programului muzical-distractiv susţinut de colectivul de estradă al Casei de cultură a studenţilor din Bucureşti. Ceea ce s-a impus din capul locului în spectacolul realizat de artiştii amatori a fost prospeţimea, lipsa de afectare, antrenul bazat pe o degajare, aş spune, profesională, dacă nu mi-ar fi teamă de anumite implicaţii ale noţiunii. Căci aici, în acest context, 208 profesional vrea să însemne deplină înţelegere artistică a partiturii, integrarea în ansamblu, tonalitate caldă şi nu blazare, relief tocit, dicţiune neclară, vedetism. Pentru a încheia acest capitol să remarcăm şi selecţia prezentată sub titlul „Varietăţi diri varietăţi" cu multe momente amuzante şi convingătoare. Dacă ar fi să exprim o rezervă aş trebui să atrag atenţia asupra unui pericol pe care înaintea mea 1-a semnalat, în treacăt, Ileana Costin cînd a urat colectivului televiziunii să nu se repete. în ce mă priveşte aş preciza că e de dorit să nu se repete insuccesele, iar în materie de reuşite să nu se confecţioneze şabloane, ci să se tindă mereu spre soluţii noi, captivante, constante în originalitate. ★ O impresie bună a lăsat activitatea colectivului ce răspunde de scenarizări. Evident, în frunte se cuvine menţionată dramatizarea lui Nicolae Motorie după nuvela şi scenariul radiofonic „în pană" aparţinînd lui Friedrich Durrenmatt. Adaptarea sa a ştiut să prefacă o farsă cu situaţii groteşti într-o dezbatere de acut interes psihologic şi moral. N. Motoc a imprimat desfăşurării dramatice un ritm trepidant şi, mai ales, vigoare demascatoare. Concluzia, la îndernîna oricui, s-a detaşat cu forţă : în lumea banului, adevăraţii vinovaţi se plimbă nepedepsiţi fiindcă legea nescrisă a acestei lumi este lipsa de scrupule. Demne de cele mai bune aprecieri sunt şi miniaturile „Esculapi rurali", după A. P. Cehov (cu un Const. Rauţchi, din nou, excelent) ca şi „Uşa dinspre terasă", după o povestire umoristică de Saky cu Mircea Grişan în rolul titular. Multe concerte populare în această iarnă, ceea ce nu e rău. Transmisia cu Alan Loveday în concertul de vioară de Beethoven a fost o remarcabilă iniţiativă pentru care datorăm mulţumiri organizatorilor. Ar fi bine ca atunci cînd se va ivi un prilej similar, camerile de luat vederi să fie din nou prezente. ★ „Vitrina literară" a înmânuncniat cîteva volume puse în discuţie cu vervă şi cunoseuta-i claritate, de Paul Georgescu. Criticul a reunit, pentru prima dată în emisiunile micului ecran cărţi de facturi foarte diverse şi cu o cuprindere istorică amplă, discutând dezinvolt eseuri despre clasicii francezi, versurile Ninei Cassian, monografii critice şi volume de proză inspirate din actualitate. O experienţă valoroasă ce se cuvine repetată. ★ Singura nemulţumire pe care o avem s-o exprimam, provine din felul în care a fost alcătuit programul de filme. Nu vreau să citez titluri sau să caut motivele pentru care o serie de producţii mai vechi nu s-au bucurat încă de atenţia televiziunii. Cert este că trebuie evitat principiul de lucru după care filmul „umple un gol". Trebuie tins spre prezentarea acelor filme care să merite timpul ce li se consacră de către masa largă a telespectatorilor. h. zalis 14. — Viaţa Romînească 209 PĂRERILE UNUI CLOVN espre noul roman al lui Heinrich Boli „Părerile unui clovn" (Niepenheuer el "Witsch, Koln, 1963), criticul literar Johann Siering publică un amplu articol immm j.n revista „Neue deutsche Hefte". Ceea ce este izbitor în acest volum, după cum remarcă Siering, este spiritul violent polemic împotriva catolicismului, împotriva bisericii şi a partidului democrat-creştin. Nu atît doctrina religioasă a catolicismului este atacată (Boli rămîne credincios convingerilor sale religioase) cît formele oficiale ale cultului, sursă de opresiune şi ipocrizie socială. Ideile polemice sînt exprimate de-a lungul romanului de un clovn, căci — după cum notează cu umor cronicarul — „oficiul de prooroc şi de reformator îl fac astăzi saltimbancii, copiii şi nonconformiştii". Ca motto al romanului, Boli oferă un citat din profetul Isaia : sensul de avertisment şi de anatemizare a unor moravuri considerate reprobabile — capătă astfel o expresie programatică. Deşi critica vest-germană se lasă ispitită de interpretări abstracte (dacă fondul cărţii e în ultima instanţă creştin sau nu), conţinutul protestat ar nu poate fi escamotat. O sumară relatare a subiectului e elocventă : un tînăr dintr-o familie foarte bogată, socotit însă de către ai săi un renegat, părăseşte şcoala şi casa părintească. Tînărul s-a împrietenit încă din vremea cînd era elev cu o fată care 1-a însoţit în peregrinările sale prin oraş, ajutîndu-1 să-şi ducă la bun sfîrşit spectacolele de clovnerie. Nu s^a căsătorit oficial cu fata iubită pentru că îi era silă de ceremonialul dublei cununii, o dată la biserică şi o dată la oficiul stării civile. Pata ajunge însă din nou sub influenţa cercurilor catolice (ea provenea dintrwun mediu foarte religios) şi pînă la urmă abandonează „legătura păcătoasă", ca să încheie o căsătorie, după toate regulile, cu un catolic proeminent. Hans Sohnier, clovnul, nu poate şterge din suflet durerea acestei pierderi şi se dedă beţiei. Decade din ce în ce mai rău, iar scrisorile către femeia iubită rămîn fără răspuns. Angajamentele se răresc, îl copleşeşte mizeria, iar împrumuturi nu mai are de unde obţine. încercările de a smulge un ajutor de la familia lui eşuează. Astfel clovnul sfîrşeşte pe scările gărilor din Bonn, cîn-tînd din ghitară : „Der arme Papst Johannes / hort nicht die CDU / Er ist nicht Mtillers Esel / Er will nicht Mullers Kuh". („Bietul Papa Johannes / nu ascultă de PDC (partidul democrat-creştin) / El nu-i măgarul morarului / şi mu vrea vaca morarului" (o variantă dintr-un vechi joc de copii). Nu trebuie omise din sumara reconstituire a acţiunii cărţii episoadele de o semnificaţie aparte. Să amintim astfel incursiunile biografice incluse în aşa zisele „mono-loguri repetate ale eroului", cînd clovnul îşi rememorează cei douăzeci şi şapte de ani de existenţă. Un exemplu : „Vremea copilăriei şi a naziismului, ororile în sînul familiei, cînd din „patriotism" mama îşi trimite fiica, aproape o copilă, să moară ca o agitatoare a Wehrmachtului, cînd puştii se joacă de a „Werwolf" (vârcolacul, totodată denumirea organizaţiei tineretului hitlerist, înfiinţată la sfârşitul războiului), iar tatăl, cinicul familiei, îşi salvează totuşi vecinele de primejdia de a fi împuşcate de către apăi'ătorii sălbăticiţi ai patriei. Pe scurt este evocată din nou toată mizeria din timpul războiului, ornată cu paradoxele demenţei, pentru ca, după un minim interludiu în care timp scena se schimbă rapid, să se prăznuiască, cu mentalitatea „miracolului economic" o voioasă stare primitivă. „Pentru Boli", adaugă cronicarul, „această perioadă e identică cu cealaltă" (epoca „miracolului economic" şi cea a nazismului odios). „Monologurile clovnului" nu sînt doar ornamente cu caracter auxiliar faţă de acţiunea principală, după cum le califică cronicarul, ci reprezintă centrul de gravitate al romanului : în toate cărţile lui Boli răzbate năzuinţa scriitorului de a descrie fără 210 menajamente crimele înfăptuite de nazişti şi consecinţele dezastruoase ale acestei epoci pe care nu o poate şterge din amintire nici „miracolul economic", nici demagogia guvernului federal. Avertismentul lui Boli adresat conştiinţei germane presupune evocarea continuă a fărădelegilor comise de nazişti, dar stigmatizează deopotrivă fariseismul ca şi spiritul revanşard dominant în cercurile conducătoare din Republica Federală Germană. Cronicarul revistei „Neue deutsche Hefte" subliniază vigoarea cu care acest motiv protestatar nutreşte cele trei sute de pagini ale cărţii. Siering stăruie şi asupra temei teologice, dar relevă ironia cu oare Boli tratează normele practicei religioase (bunăoară observaţia dintr-un pasaj al cărţii, că de fapt nu există decît trei adevăraţi catolici : Papa Johannes, Alec Guinness şi Gary Cooper). Hans Sohnier, clovnul, este comparat în mod sugestiv cu Felix Krull (erou al unui roman de Thomas Mann) „fiindcă amîndoi îşi extrag părerile şi convingerile din împrejurări umilitoare şi înjositoare". Prea mult se ocupă însă autorul articolului de latura „amuzantă" a cărţii, voind parcă să estompeze radicalismul critic al romanului. Fără a-i acorda lui Boli deplina consideraţie pe care o merită (cronicarul refuză pe nedrept să-1 integreze pe Boli printre imarii scriitori vestgermani contemporani), articolul pune totuşi în evidenţă caracterul demascator al ultimului roman al lui Boli, spiritul său acut- polemic la adresa ideologiei religioase şi politice care guvernează astăzi Germania occidentală. D. LUDOVIC ÎNSEMNĂRI DESPRE LITERATURA CONTEMPORANA CEHOSLOVACA liVll r01- Jan Mukarovsky, un renumit estetician cehoslovac publică în numărul 5 '63 al revistei „Plamen" un interesant eseu intitulat „Aria contemporană şi realitatea.". Mukarovsky este recunoscut ca un cercetător al stilului literar în sensul larg al cuvântului. Printre studiile lui cele mai cunoscute se numără analiza caracterului inovator al prozei lui Karel Capek prin care celebrul scriitor ceh a deschis calea reînnoirii şi diversificării modalităţilor prozei cehoslovace. Aspectelor cu caracter inovator din proza socialistă contemporană le este dedicat şi prezentul eseu — în care autorul încearcă o privire de sinteză asupra acestei probleme. Obiectul eseului îl formează caracteristicile comune ale noii literaturi realist-sooialiste, deoarece aci sînt reunite strădaniile spre pluralitate gnoseologică cu cele spre unitatea ideologică. Să ne oprim puţin asupra primelor observaţii. „Acum, cînd în artă atenţia principală este îndreptată spre cunoaşterea veridică a realităţii, care trece prin prefaceri rapide şi substanţiale, obiectul principal care solicită interesul cititorilor şi oamenilor de artă nu este nici pe departe schimbul de mijloace artistice, ci pătrunderea artei spre noile tărîmuri ale realităţii. De aceea trebuie să fim conştienţi de importanţa pe care o au nu atît diferitele procedee artistice utilizate, ci ceea ce tind ele să exprime. De îndată ce aruncăm o privire asupra literaturii contemporane din punct de vedere al ţelului comun al creaţiei artistice, ne apare limpede şi trăsătura fundamentală a întregii producţii literare contemporane : atitudinea ei faţă de viaţă. Treptat, bariera dintre literatură şi viaţă începe să dispară". Prima frază din acest fragment stabileşte o premiză justă pentru argumentarea ideii călăuzitoare a eseului, cum că literatura cehoslovacă contemporană este întoarsă cu faţa spre realitate. Totuşi, adversitatea atît de categoric formulată în 211 cea de a doua pante a frazei nu este menită sâ clarifice eforturile pe care în mod evident le fac scriitorii realist-socialişti din Cehoslovacia, dar şi din alte ţări, pentru aflarea unor forme noi, a unor căi noi de acces către „tărâmurile" realităţii. Cît priveşte problema barierelor dintre literatură şi viaţă, ţinem să facem o precizare. într-adevăr, între artă şi realitate s-au interpus în trecut — fără ca fenomenul să fi fost integral lichidat nici astăzi — concepţii ideologice care mistificau realitatea. Dar literatura, de la începuturile ei, luptă să străpungă acest zid mistificator şi, cu fiecare act de creaţie, fenomenul viu de viaţă înregistrează o nouă izbîndă. Cu alte cuvinte, bariera dintre literatură şi realitate a început să dispară încă de la începuturile literaturii. Este adevărat însă că în secolul nostru ideologia burgheză a izolat literatura de fenomenele vieţii. In faţa scriitorilor realist-socialişti nu mai există o „barieră" ideologică, marxismul creează posibilitatea unei cunoaşteri adecvate, nefalsificate a realităţii. Dar între literatură şi realitatea vieţii va rămâne veşnic o barieră şi aceasta va fi impusă de însăşi dinamica cunoaşterii şi a realizării fenomenului de creaţie artistică. Demnă de reţinut ni se pare ideea după oare arta nu se poate dezvolta numai din ea însăşi, fără existenţa unei corelaţii fireşti cu celelalte fenomene ale vieţii sociale. Ţinta necamuflată a acestei aserţiuni — altfel destul de răspândită în estetica realismului socialist — o constituie acei „teoreticieni" oare absolutizează experimentul literar (formaliştii). Nu putem să nu fim de acord cu autorul atunci cînd afirmă că marile schimbări în artă se produc întotdeauna ca urmare a modului de a aborda realitatea, a unei atitudini noi faţă de aceasta. Coincidenţa dintre schimbările care snau produs, în succesiunea istorică, în societate şi în cultură, confirmă pe de-a-ntregul adevărul de mai sus. Modalităţile artistice, o dată create, au darul de a se perpetua, supravieţuind epocii care le-a dat naştere. Acesta este elementul de bază al continuităţii — adăugăm noi — fără de oare evoluţia literară ar fi imposibilă. Un singur exemplu : Bertholt Brecht a ajuns să revoluţioneze dramaturgia modernă pornind de la necesităţile pe care i le dictau atitudinea lui comunistă, militantă, de a se apropia de public, şi în acest sens a ales modalităţile care i-au convenit. Plecând de la premiza că ideea operei dramatice trebuie să fie comunicată spectatorului nealterată, dramaturgul german a găsit în comedia populară şi medievală multe procedee menite a destrăma mirajul scenei. Pe I. Mukarovsky îl preocupă însă în cea mai mare parte a eseului său şi noile procedee artistice, cel mai des folosite în proza cehă şi slovacă. Una din trăsăturile specifice prozei cehoslovace contemporane este rolul important pe care îl joacă subiectul. Spre deosebire de proza realistă a sec. al XIX-lea, proza de astăzi nu ascunde prezenţa subiectului, a epicului. Nici măcar nu se încearcă crearea iluziei că nu ar exista un povestitor. De aici preferinţa pentru povestirea la persoana întâia. Sublinierea subiectului, conchide autorul, aşa cum se manifestă în proza actuală prin naraţiunea la persoana întâia, „este deci mai mult decît un simplu procedeu artistic: este o manifestare şi totodată un instrument al abordării nemijlocite a realităţii". O altă însuşire frecventă a prozei noi cehoslovace este aparenta ei „neter-minare". Povestirea pare să înceteze înainte ca acţiunea să se fi sfîrşit. Totuşi, după părerea lui Mukarovsky, nu este vorba de acelaşi procedeu amintit mai înainte, de a lăsa anumite lucruri în suspensie pentru a amplifica emoţia. în proza nouă „neterminarea" este o chestiune de structură, pe care Mukarovsky o raportează din nou la dorinţa prozatorilor contemporani de a se încorpora realităţii complexe, care se ramifică la infinit. în proza contemporană se pare că şi personajele sînt utilizate într-un mod deosebit. Fără a renunţa întru totul la împărţirea tradiţională între personaje prin- 212 cipale şi secundare, prozatorii realist-socialişti din Cehoslovacia recurg adesea la procedeul situării personajelor cam pe acelaşi plan. Aceasta atrage după sine modificări în compoziţie. Evoluţia personajelor capătă o anumită independenţă şi povestirea urmează mai multe canale. In cititor s-^ar întări astfel impresia că priveşte realitatea „dinlăuntrul ei", că o vede simultan din mai multe unghiuri. Literatura contemporană tinde să reflecte multilateral fiinţa umană. A o privi numai ca pe o realitate psihologică (aşa cum se procedează în proza psihologizantă) este incompatibil cu zugrăvirea veridică a realităţii. Reflectarea „sintetică", multilaterală a personajelor se referă şi la aspectul moral, şi la spaţiul dintre personajele pozitive şi cele negative. Pozitivul şi negativul sînt doi poli între care sînt posibile numeroase nuanţe. Epica cehoslovacă contemporană redă evoluţia personajelor de la negativ la pozitiv, de la zbucium interior la echilibru, evitând caracterele „terminate", perfecte. Eroii preferaţi sînt aceia care luptă cu ei înşişi pentru a se depăşi şi împlini moraliceşte, lupta lor oonvergînd totodată spre ţelurile mari pe care societatea le vizează în mod obiectiv. Literatura cehoslovacă de astăzi se străduieşte mai mult ca oricînd să cuprindă prin mijloace cît mai nuanţate realitatea în intregul ei, dar ea nu năzuieşte ca această reflectare să fie identificată cu realitatea însăşi. Intre literatură şi viaţă este menţinută „o tensiune dialectică şi nu ficţiunea identităţii". însuşirile prozei cehoslovace contemporane enumerate în studiul său se constituie — după părerea lui Mukarovsky — într-o metodă unică, corespunzătoare epocii noastre socialiste. Dar procesul este abia la început. „Procesul de formare a metodei artistice se află încă la început şi ar fi zadarnic să se caute toate modalităţile existente la fiecare scriitor în parte sau să se presupună că toţi scriitorii contemporani evoluiază în acelaşi ritm". C. BARBU MARGINALII LA O EDIŢIE: «COMENTARIU LA „DIVINA COMEDIE" a un preambul al celui de al şaptelea centenar al naşterii lui Dante, Co-J, , f'A., mentariul lui George Coşbuc, apărut recent, într-o ediţie care tinde spre superlativul noţiunii de artă grafică, în îngrijirea şi tălmăcirea a doi pasionaţi cercetători, Alexandru Duţu şi Titus Pîrvulescu, vine să completeze studiul exegetic al marelui poet italian şi să spulbere tot odată o legendă nefastă creată arbitrar în jurul numelui poetului romîn. Acest comentariu e rodul unei munci uriaşe, competente, care a durat aproape 20 de ani. Paginile lui Coşbuc sint un document grăitor al preocupărilor sale intense, după moartea fiului său Alexandru. Publicarea lor spulberă legenda consemnată pînă şi în Enciclopedia italiană, litera C, pag. 567, unde se afirmă că sfârşitul vieţii poetului, după acest tragic eveniment, este stigmatizat de. „patima beţiei". Şi în acelaşi timp vin să şteargă imaginea unui Coşbuc cunoscător idilic al lui Dante şi să creeze, chiar dacă nu total, imaginea unui erudit pasionat, cunoscător direct al operei lui Dante. De la început trebuie arătat că materialul cuprins în acest volum e numai o parte a manuscrisului lui Coşbuc, (primele trei capitole) ; în volumul al I.I-lea editorii ar urma să prezinte restul materialului care cuprinde mai ales probleme de fond (date ştiinţifice). *) George Coşbuc : «Comentariu la „Divina Comedie"». Ed. pentru literatură, colecţia „Studii şi documente". 213 Aşa cum se arată pe larg în introducerea lucrării, acest comentariu n-a fost cunoscut în timpul vieţii poetului ; puţine persoane, printre care profesorul de literatură italiană, prieten al poetului, Ramiro Ortiz, unul din „ambasadorii" culturii romîneşti în Italia, au frunzărit paginile inedite. După moartea lui Coşbuc, de-abia la publicarea traducerii Divinei Comedii, în introducere, Ortiz vorbeşte despre acest comentariu. Numai după 23 August, cînd manuscrisele poetului ajung în patrimoniul public (Academia R.P.R.), cercetătorii (Alexandru Balaci, Gavril Scridon şi Alexandru Duţu) au publicat între 1954—1960 contribuţii la cunoaşterea comentariului. Comentariul lui Coşbuc debutează printr-o discuţie a „problemei cronologice" pe care opera lui Dante a pus-o în faţa comentatorilor săi. Pe baza materialelor consultate, dar mai ales pe baza investigaţiilor proprii, Coşbuc ajunge să s'abi-lească o cronologie a viziunii danteşti. Azi, această problemă nu mai frămîntă pe dantologi, dar în epoca lui Coşbuc studiile danteşti se preocupau de stabilirea epocii istorice în care este cuprinsă viziunea lui Dante. Interesant de notat e faptul că poetul romîn s-a informat în materia pe care o discută şi anume cunoaşte diferenţele de stil calendaristic. Deşi problema cronologică este subiectul principal al comentariului expus în cele trei capitole, Coşbuc atinge şi alte probleme importante ale operei danteşti. Remarcabilă este poziţia cercetătorului Coşbuc în interpretarea operei comentate şi anume faptul că deşi discută o problemă aparent singulară, cronologia viziunii danteşti are în vedere în permanenţă ansamblul Divinei Comedii, sau chiar ansamblul întregei opere a genialului poet. Poziţia lui Coşbuc este net realistă, dar contradictorie. Pe de o parte nu e de acord cu mai toţi dantologii consultaţi care, printr-o erudiţie sterilă, comentează fragmentar marea operă a poetului florentin, pe de altă parte, fără să cunoască bine condiţiile istorice ale epocii lui Dante, îi atribuie acestuia o apartenenţă ideologică scolastică. G. Coşbuc a luat contact cu Dante de timpuriu, poate din adolescenţă, dar studiul pe texte originale este fructul maturităţii şi mai precis al ultimelor două decenii de viaţă. Chipul lui Dante apare luminos, în comentariul lui Coşbuc, măiestria artistică a marelui florentin este considerată ca o moare cucerire spirituală. Poetul trece cu vederea zonele de penumbră din concepţia lui Dante despre lume. Deşi inegală ca valoare ştiinţifică, lucrarea lui Coşbuc poate fi considerată totuşi o contribuţie certă la cunoaşterea operei lui Dante. Fie că e vorba de dezlegarea cronologiei danteşti, problemă de erudiţie şi de amănunt revelator, fie că e vorba de lumina în care este proiectată Divina Comedie, comentariul lui Coşbuc interesează într-un mod surprinzător pe cititorii de azi. Prin acest comentariu poetul romîn ni se dezvăluie ca istoric şi critic literar, care mânuieşte cu măiestrie argumentul teoretic şi care posedă o cultură şi. o informaţie vastă, lucruri mai puţin cunoscute. Coşbuc învaţă italieneşte cu multă sîrguinţă, încă înainte de 1902, merge în Italia, cercetează bibliotecile mari din Florenţa, adnotează toate ediţiile importante ale Divinei Comedii, consultă ediţii traduse în 1. franceză şi germană. Ca să-1 traducă pe Dante face studii asupra întregii literaturi italiene, adâncind literatura Renaşterii, e fermecat pînă la obsesie de stanţele operei danteşti. Comentariul de faţă trădează o apropiere stilistică de Dante şi dovedeşte din plin talentul de polemist al lui Cosbuc. Editorii şi traducătorii acestei opere critice au dovedit pricepere şi pasiune în stabilirea unor texte risipite şi încurcate. Publicarea „comentariului" se face cu texte paralele, încît lucrarea ar putea fi utilizată ou succes şi peste hotare. 214 Italieniştilor. noştri le revine sarcina de a se ocupa de traducerea „comentariului" care pare uneori prea literală (p. 297, 307) ; o traducere mai liberă ar fi fost mai indicată şi ar fi scos mai bine în relief caracterul polemic al lucrării. Lectura ■este. uneori îngreunată, mai ales în notele ce aparţin lui G. Coşbuc, deoarece nu toate citatele folosite în text sînt date în cursiv (pag. 310, nota /144/,1 311 nota /144/3 etc.). Deşi editorii dau indice şi liste de citate de nume, de materii etc. au omis să dea şi o listă a materialului iconografic, care, în treacăt adăugăm, e cam sărac. Editura pentru literatură inaugurează prin această ediţie, alături şi de aceea a Cărţilor populare, o colecţie valoroasă ca nivel ştiinţific şi ca prezentare grafică. Aşa cum se prezintă, Comentariul lui Coşbuc la Divina Comedie e un reuşit preambul la sărbătorirea celui de al şaptelea centenar al naşterii lui Dante, sărbătorire mondială la care cultura noastră participă cu o lucrare majoră. EMIL MÂNU MARIN PREDA : „FRIGURI"*) liar prin natura proprie, de • len proteic şi „universal" orientat spre o imagine de totalitate a vieţii, romanul are o structură comiplex-eterogenă care (cu rare excepţii) încorporează nu numai aspecte prin excelenţă „artistice", zone de evidentă „transfigurare", dar şi multiple elemente oarecum extra-ar-tistice, digresiuni publicistice, filozofice, manifestări directe ale „punctului de vedere" îmbrăţişat de scriitor, derogări — într-un mare sens — de la tehnica obiectiv-artistică. De această particularitate se leagă uneori forţa romanului şi prin ea se explică permanenta sa extensiune. Nuvela, în schimb, este un gen eminamente „artistic", şi care nu suportă, precum romanul, prezenţa aspectelor eterogene. Nuvelistul este prin definiţie un artist al prozei, un „stilist" (nu în înţelesul curent!) al tipicului, al realităţilor generale şi obiectivate. „Autenticul" (care implică şi destule elemente accidentale, adică netipice, neconvenabile stilizării, transfigurării artistice etc.) îl interesează mai puţin, oricum în mai mică măsură decît pe romancier. în acest sens, „Friguri" de Marin Preda este, — prin gradul înalt al obiectivitătii, prin maxima stilizare (în spirit sadovenesc — oriental) a tipicului, prin caracterul de universalitate, prin refuzul aspectelor eterogene, prin felul ceremonios al co- *) Ed. Tineretului, 1964. munieării conţinutului în formele sale cele mai generale, prin excluderea particularului prea pronunţat, a pitorescului (în cazul de faţă pitorescul exotic), prin hotărfrea de a spune totul cu mijloace „artistice" şi numai cu astfel de mijloace, în sfârşit prin tonul ei particular — este o caracteristică nuvelă, foarte reprezentativă pentru genul „artist" al prozei. Marin Preda a vrut parcă să demonstreze că este în-trutotul posibil un conţinut foarte larg, o problematică de mare interes contemporan, şi care în multe puncte tinde să se identifice cu problematica însăşi a revoluţiei — în forme „artistice", sau numai artistice, în formele extreme ale stilizării inefabile, ale „transfigurării", fără a face apel la concursul factorilor auxiliari şi chiar re-nunţînd în bună măsură la mijloacele clasice de caracterizare a realităţii şi tipurilor ei reprezentative. Dar nu e vorba doar de un izbutit exerciţiu de virtuozitate, susţinut aproape fără abatere pe coarda „sugestiei", a tonalităţii secrete, etc. „Demonstraţia" bine condusă, şi împinsă pînă la capăt, pînă la ultima limită posibilă dincolo de care s-ar profila ceţurile ininteligibilului (dar scriitorul ştie să păstreze „măsura" şi nu face pasul fatal) ilustrează nu numai. înclinaţiile particulare ale unui scriitor într-o anumită fază a experienţei, a evoluţiei sale, dar şi acest adevăr general adesea pus la îndoială de adversarii ideologici, că metoda de creaţie, principiile realismului socialist constituie un stimul al con- 216 cliţiei artistice, că ele nu sînt în nici un fel incompatibile cu cerinţele transfigurării oriioît de personale, oricîţ de „departe" duse, cum se întîmplă în recenta nuvelă a lui Marin Preda. Această demonstraţie se produce la limita extremă a transfigurării realului şi este, de aceea, într-un anumit sens, cu atît mai concludentă. Nuvela desfăşoară o modalitate posibilă, e drept mai puţin încercată, oarecum inedită (şi, sub acest raport, foarte interesantă) a literaturii inspirate de ideile şi realitatea revoluţiei. Şi ar fi dificil să afirmi că ineditul, specificitatea pronunţată a nuvelei, sau chiar ambianţa ei puţin neobişnuită, accentul puţin bizar al relatării, voinţa scriitorului de a asocia atenţiei concentrate asupra obiectului o tonalitate a destăinuirii făcute „pe jumătate", cu intenţia de a menţine unele lucruri într-un con al penumbrei, de a nu le „dezvălui" decît tangenţial, lăsînd o margine pentru interpretările „subiective" ale cititorului, de a asocia formulărilor răspicate şi amănunţite anumite tăceri studiate, de oarecare potenţial „sugestiv" (cum sînt acelea din finalul — de un mister voit — al nuvelei) ar fi, aşadar, dificil să afirmi că această „formulă" artistică s-ar aşeza în calea conţinutului, ar împiedica fondul umanist şi revoluţionar să se manifeste în libertate, să aibe răsunetul scontat de autor. Tehnica relatării urmăreşte, dimpotrivă, să imprime conţinutului un relief afectiv mai puternic. La o analiză mai răbdătoare s-ar putea extrage interesante concluzii privind adaptarea tehnicii narative la conţinut, prin delimitarea precisă a zonelor dense, asupra cărora privirea se concentrează cu un fel de obsesie îndârjită, încetinind ritmul relatării şi dezintegrând „timpul" în parcele microscopice pentru a scoate la iveală şi detaliul de o concreteţe halucinantă — de zonele rarefiate, din care concretul aproape lipseşte şi care rămîn învăluite în tăcere. Asupra lor se trece cu o privire uşor absentă. Oare sînt aceste zone rarefiate, şi ce „cuprins" sugerează sau pur şi simplu trec sub tăcere, ca neinteresant sub raport artistic ? Pentru că, am mai spus, scriitorul nu include în nuvelă decât ceea ce socoteşte a avea interes pronunţat artistic, vrînd să comunice conţinutul printr-un tur de forţă, numai prin mijlocirea „artisticului" în sensul riguros (şi uneori îngust) al cuvântului. în aceste sectoare, în care atenţia scriitorului refuză brusc să funcţioneze, trecând intenţionat pe deasupra lucrurilor, am putea include mai întîi „caracterele", luate în accepţia lor clasică. Intr-o atare accepţie, ele nu există în nuvela recentă, cum există — totuşi — în „Moromeţii", „Desfăşurarea", „Risipitorii". Ce ştim, în definitiv, despre eroul naraţiunii, despre comunistul Nang ? Despre persoana sa fizică — nimic, despre „caracterul" său — aproape nimic, despre felul său de a fi — că este un om tenace. în legătură cu ceilalţi — încă mai puţin. Unul plimbă ceaiul prin gură înainte de a-1 înghiţi, şi scriitorul, cu un fel de ostentaţie, ca pentru a sublinia cît de puţin ştim despre el ca persoană strict individuală, repetă de vreo două ori, spre a ne aminti despre cine e vorba, e cutare, cel oare plimbă ceaiul prin gură înainte de a-1 înghiţi ; sau : este cutare, cel care... Şi spune numai atîta cît trebuie spre a ne evoca, într-un stil aproximativ, persoana cu pricina. Suferă în esenţă nuvela pentru că nu cunoaştem prea multe date concrete despre Nang, Mong etc. ? în raport cu sentimentul dominant, cu finalitatea nuvelei, cu sugestiile ei de conţinut privind marile „simboluri" ale revoluţiei, tăria morală a luptătorilor, umanismul lor, strategia lor revoluţionară, puritatea lor, comunicarea lor aparent inexplicabilă cu starea de spirit a maselor, forţa cu care acţionează timpul istoric asupra revoluţiei şi în sprijinul ei ş.a.m.d. — toate" acele zone de tăcere sau de „inefabil" care împresoară 217 persoana fizică a eroilor, cunoaşterea limitată a concretului existenţei lor în accepţia „clasică" a cuvîntului (aşa cum o ilustrează romanele lui Balzac sau Tolstoi) nu au un efect restrictiv. Fireşte, dacă excludem cele cîteva situaţii în oare am avut impresia că scriitorul cade în exces de mister, re-fuzînd (cu prea vizibil „program") să .apeleze la acele elemente de caracterizare ce i-ar fi fost, poate, de folos şi n-ar fi constituit o impietate la adresa tonalităţii, a ambianţei încărcate de electricitate sugestivă. Tot la acest capitol ar intra şi formele conflictului „clasic", ale „dramaticului" în accepţia curentă. De acestea, scriitorul, iarăşi, se dispensează, ;sau le evocă doar în treacăt, aruncînd "în direcţia lor, a situaţiilor în care „conflictul" este izbitor, numai o fugară privire oblică. S-ar putea obiecta, dacă ne situăm din unghiul de vedere al literaturii de tip balzacian, că nuvela nnare — în fond — conflict, nu e dramatică, nu are putere de şoc, etc. Dar se pune întrebarea dacă formele nemijlocite ale „conflictului", înfruntarea evidentă, violentă, angajînd caractere şi poziţii deschis antagonice, reprezintă singura cale, o cale obligatorie, de a realiza literar tensiunea dramatică şi de a produce şocul emoţional, impresia de puternică, tipică încordare ce zguduie deobicei conştiinţa cititorului şi o determină să se restructureze. Refuzînd dramaticul ostentativ, f erindu-şi privirea de spectacolul adesea exterior (mai puţin „artistic", pentru că e prea brut, prea pedestru şi e imposibil de „stilizat" — cel puţin aşa pare a fi judecat, aici, scriitorul, şi ra-portându-ne la formula îmbrăţişată cred că are dreptate să judece astfel) al cazurilor — acute, al situaţiilor — limită (elocvente prin ele însele, deci mai puţin interesante pentru artist), Marin Preda a urmărit să dea o confirmare acestei idei, că problematica profundă şi dramatică a vieţii contemporane poate fi evocată cititorului nu numai şi nu neapărat printr-o viziune dreaptă, perpendiculară, dacă se poate spune aşa, dar şi prin ducerea unei tangente abia simţite ce pare a trece mult prea departe de adevăratul fond al lucrurilor, la apreciabilă distanţă de focarul problematic şi dramatic, în zone rarefiate la oare s^ar zice că puternica radiaţie a acestui focar nici nu mai străbate. Dar în realitate radiaţia aceasta se comunică, cu toate că i-au fost puse „piedici" tehnice, spre a-i verifica tăria, ea se comunică şi în astfel de zone, filtrată, purificată de detaliile prea „terestre" — şi cu antene sensibile (de felul celor puse în funcţiune de Marin Preda în „Friguri"), ea se poate capta, se poate reţine, se poate difuza. Este ceea ce a realizat, cu un efect artistic indiscutabil, Marin Preda în ultima sa nuvelă, confirmând aptitudinea sa într-o direcţie deosebită faţă de literatura sa de pînă în prezent, şi în acelaşi timp resursele extrem de variate, disponibilităţile creatoare, posibilităţile de experimentare şi valorificare, de înnoire artistică substanţială pe care principiile realismului socialist (străine, în esenţa lor, de îngrădirea de tip dogmatic, de abstractizarea şi canonizarea ca atare a unei anumite formule literare recomandate drept infailibile) le autentifică, le stimulează. Prin teritorii de sugestie şi inefabil artistic, care nu poartă marca foarte apăsată a „ideilor" scriitorului, dar se impregnează totuşi de radiaţia lor, impresiile realităţii, continuă să se difuzeze, într-un fel specific, fireşte, dar se difuzează, stabilind un climat de comunicare afectivă, de subtilă intimitate cu cititorul cărţii. Ele au şanse să cîştige în poezie (poezie a purităţii şi intransigenţei comuniste, a tenacităţii încordate, eroice, atot-străbătă-toare, care pe căi ascunse privirii superficiale conduc implacabil la victorie) ceea ce riscă să piardă (şi riscul acesta este în „Friguri" cunoscut, premeditat) ca .forţă de. şoc nemijlocită, 218 zguduitoare. Şi este mai mult decît evident că adîncimea cunoaşterii, a revelaţiilor de ordin etic, forţa însăşi a conţinutului —• umanist şi revoluţionar — se pot manifesta şi în acest mod, pe calea originală urmată, aici, de Marin Preda, cu „tehnica" aceasta care, la urma urmelor, trebuie experimentată pentru a verifica ce poate să dea. Cu atît mai mult în cazul discutat, cînd iniţiativa n-a rămas ,într-un stadiu experimental, oi s-a cristalizat pe măsură într-o valoare autentică şi convingătoare. în explorarea de soluţii noi, care să încerce un tip inedit de adaptare a tehnicii narative, cu tonul ei particular, la conţinutul astfel revelat (universalitatea „ideii" de revoluţie, dovedită literar dintr-un unghi dificil, prin aplicarea la o geografie neobişnuită ochiului nostru), intuiţia de artist a dictat lui Marin Preda să nu se abandoneze întru totul experienţei sale şi să-şi păstreze rădăcinile în pămîntul deacum bătătorit al „tradiţiei" reprezentate de cărţile sale anterioare, să menţină soluţiile verificate prin „Moromeţii", „întâlnirea din pământuri", „Desfăşurarea", „Risipitorii". Aceasta spre a evita saltul riscant în straturi ce se pot dovedi sterile. Astfel că zonelor de sugestie de care am vorbit, li se asociază altele, tratate cu o tehnică verificată, generatoare, in mîn-a sa, de rezultate strălucite. Sînt zone de atentă fixare la obiect, zone ale realului supus unei priviri proaspete şi insistente, pentru a i se des-vălui esenţa în toate legăturile ei concrete. Nang, eroul povestirii, uneşte în structura sa cele două aspecte semnalate ca fiind caracteristice structurii ansamblului. El acţionează pe de o parte condus de sugestiile (neexplicate de scriitor) ale unui „instinct" revoluţionar şi de om al pămîntului său, oare face totdeauna exact ceea ce trebuie să facă, încrezător în rezultatele mişcării secrete a timpului ; de altă parte, el este stăpînit, în momente decisive, de o dispoziţie concentrată, atent-refle-xivă, concret-analitică, cu imediate şi exacte concluzii în legătură cu ceea ce e nimerit să întreprindă pentru succesul misiunii sale (i se încredinţase sarcina de a pregăti o acţiune extrem de importantă : elaborarea pre-mizelor unei operaţiuni militare şi conducerea ei efectivă pînă în faza finală). Atenţia astfel concentrată pînă la epuizare asupra obiectului surprinde lucruri intrate în cursul obişnuit al existenţei şi asupra cărora nimeni nu gîn-deşte cu tot dinadinsul. Mişcarea realului e „descompusă" cu un ochi proaspăt, apoi recompusă energic, într-o formulă de sinteză ce include şi atitudinea faţă de ea, şi soluţia imediată care se impune. Cadrul „oriental" al naraţiunii este prielnic observaţiei care se opreşte lent asupra obiectului pentru a-i surprinde mecanismul secret şi a-1 lăsa apoi, o dată mişcarea reluată, să se desfăşoare, fără ca observaţia lent-analitică să-i fi răpit poezia. Preda se opreşte asupra unor gesturi devenite mecanice, făcute de mii de ori. Se păstrează mişcarea rituală, natura ceremonioasă, dar el vrea să ştie foarte exact de ce se petrec aşa şi nu altfel. Dincolo de gesturile acestea rituale, ţărăneşti, armonioase şi monotone, neschimbate parcă de la începutul lumii, se ascunde mişcarea, sensul şi scopul vieţii. Scriitorul şi-a propus aici să descopere sensul activ al vieţii, modificarea conştiinţelor tocmai într-un cadru static, monoton, somnolent, parcă refractar schimbării. Pentru că aici, sub toată această nemişcare, se întâmplă ceva. Iată ce îl interesează pe scriitor. Ce se întâmplă aici şi cum şi în ce sens şi pentru ce şi ce înţeles are aici noţiunea de progres. Cum se face aici istoria şi ce conţinut are şi ce fel de oameni sîn't aceştia şi care e calitatea lor morală, şi ce este umi- 219 versal în această lume perfect sinonimă cu ea însăşi, rotundă, închisă. Ce este nou în acest univers care mai mult ca oricare altul produce impresia de eternitate — şi cum se realizează noul, revoluţia ? In astfel de condiţii neobişnuite privirii noastre sensurile se desenează pure şi capătă un relief cu totul particular. Eroul povestirii are senzaţiile unui ţăran care nu mai este ţăran şi care priveşte acum lumea ţărănească din afară. Ca şi în cazul scriitorului, această distanţare îi permite să adauge cunoaşterii intime a ţăranului amenin-ţînd să dea în rutină şi neatenţie — o perspectivă nouă, care-1 face să fie surprins de orice gest (totuşi !) cunoscut. Dar acum îl cunoaşte prin ce este el în prezent, a doua oară? mai bine. Am început prin a vorbi de structura prin excelenţă artistică a nuvelei, de refuzul declarat aspectelor eterogene, de voinţa scriitorului de a destăinui totul prin tonalitatea relatării, prin „atmosfera" ei, prin planul ei sugestiv — şi ne-am izbit, fără tranziţie marcată, de elemente de conţinut. Aste înseamnă că scriitorul şi-a realizat intenţia aşa fel încît n-a sacrificat nimic fundamental din ceea ce a vrut „să spună". Cînd ai în faţă o operă de factura „Frigurilor" în care realitatea se comunică în formele stilizării artistice deosebit de pronunţate, ispita este aceea de a te referi la conţinutul cunoaşterii realizate şi la mesajul etic, punînd „arta" între paranteze. O astfel de tentaţie (dar de sens contrar!) încerca Paul Zarifopol cînd voia să demonstreze factura înalt artistică a „Sonatei Kreutzer" de Tolstoi, făcînd abstracţie de „teza" acestei opere, socotită de foarte mulţi numai tezistă şi fără „valoare artistică". LUCIAN RAICU ZOE DUMITRESCU BUSULENGA : ION CREANGA" *) 7V"y , morul este poezie şi poezia 1 «;, este metaforă. Din cîte studii există asupra lui Ion Creangă, dintre care cele mai însemnate sînt ale lui Jean Boutiere şi G. Călinescu (fără să se poată trece cu vederea contribuţiile N. Iorga , G, Ibrăileanu, Tudor Vianu şi, ultima, Zoe Dumi-trescu-Buşulenga), nu ştim să se fi pus pînă acum întrebarea : care e metafora umorului lui Ion Creangă ? Scriind cândva despre acest mare autor atrăgeam atenţia, între altele, asupra conduitei bifurcate, pe care o urmează totdeauna la el exprimarea. Ziceam atunci că nu arta scrisului, ci arta spunerii, observată felurit de mai toţi criticii, înşirue un fel de pozne stilistice de la cuvîntulJoalambur pînă la fraza sau perioada oare, desfăşurîn-du-se normal pînă la un punct, se întoarce pe neaşteptate în contra sensului firesc sau, dacă spune acelaşi lucru, îi dă mişcarea formală de a spune contrariul. Tipul mai complex al acestei bifurcări pe bază de şiretenie sintactică îl arătam in exemplele : „Şi să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvântul de joi până mai deapoi, pentru că aşa am fost eu, răbdător şi statornic la vorbă în felul meu ; şi nu că mă laud, căci lauda-i în faţă : prin somn nu ceream de mâncare ; dacă mă sculam, nu mai aşteptam să-mi deie alţii ; şi cînd era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. Şi-apoi mai aveam şi alte lucruri : cînd mă lua cineva cu răul, puţină treabă făcea cu mine ; cînd mă lua cu tainişorul, nici atîta". Sau : „în sfîrşit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată !? Ia, am fost şi eu în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită, din Humuleşti, care nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci şi nici bogat *) E.P.L., 1963. 220 pînă la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac aşa ca în. anul acesta, ca în anul trecut şi ca de cînd sînt, niciodată n-am' fost". Plăcerea de a înşela pe cititor cu ştrengăria sintaxei apare pînă şi în descripţia obiectivă, care e destul de rară şi, chiar aşa, numai schiţată în opera lui. Ca să dea imaginea vechimii Cetăţii Neamţului, o descrie ca,fiind „îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger... şi străjuită de ceuce şi vinderei..." într-o ediţie, „îngrădită cu pustiu" a apărut „îngrămădită cu pustiu". Greşeală a editorului sau poate numai a zeţarului, modificarea arată că autorul ei nu cunoştea paradoxul formal, de .care stilul lui Creangă nu se leapădă nici în descripţii, în orice caz, autorul „îndreptării" trebuie să fi fost un cititor şi nu un ascultător al povestaşului. în adevăr, Creangă avea nu atît un condei cît un glas pe care şi-1 sonoriza cu condeiul. De nenumărate ori, scrisul lui atrage atenţia într-un sens, pe oare inflexiunea vocală îl contrazice. Chemarea călugărească se trezise astfel în el, fiindcă auzise „toată vara" cum, pe lingă mînăistirea de maici Agapia, cînta „un glas îngeresc" : «Ici în vale la pîrău / Mieluşa lui Dumnezeu" şi altul „gros" cum răspundea : „Hop şi eu de la Durau, / Berbecul lui Dumnezeu !..." Şi continuă mai mult cu glasul decît cu condeiul! : „Căci, fără să vreau, aflasem şi eu, păcătosul, câte ceva din tainele călugăreşti, umblând vara cu băieţii după... bureţi prin părţile acelea de unde prinsesem şi gust de călugărie... Ştii, ca omul cuprins de evlavie". Metafora umorului la Creangă se construieşte prin urmare în spaţiul dintre hîrtia pe care scrie şi modulaţia orală cu care îşi însoţeşte scrisul. Fără s-o numească în vreun fel, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, ultima cercetătoare a operii lui Creangă, îi cunoaşte fără lipsuri speţele, o ilustrează, o clasifică şi o explică în cel mai substanţial capitol (VI. Izvoarele rîsului în opera lui Creangă) al lucrării sale. Poate că ceva de zis ar fi numai în privinţa explicaţiei sociale pe care o dă autoarea acestei conduite stilistice. Arăbîndu-ni-se că marele scriitor aparţine unei spiţe de răzeşi, ni se aminteşte că răzeşii erau ţărani „liberi", cu oarecare stare în acareturi şi pămînt, strîmtoraţi adesea de lăcomia acaparatoare a boierilor şi a minăstirilor. Şi este cu totul adevărat că scriitorul era neam de răzeş, cum se vede încă din aşezarea ' gospodărească de la Humu-leşti, ridicată din nimicire de statul nostru democrat-popular şi declarată „Casă memorială" ; e tot atît de adevărat că răzeşii erau ţărani liberi, avînd oarecare cuprindere, cum se ştie din atîtea documente ; iar în ceea ce priveşte rapacitatea boierească şi monastică, sînt acte de tărăşenii juridice, care arată limpede aceasta şi în deosebi risipirea răzeşilor acelei regiuni din cauza unor apucători fără milă ca sturzeştii. Aşa dar, luptă a existat şi încă dintre cele mai deschise şi curajoase, răzeşii fiind ţărani liberi pe bază de avut propriu. Ei acţionau făţiş cît primejdia putea fi înfruntată, cu plângerea la autorităţile vremii şi chiar cu toporul la hotarul pământului ; cît nu, lichidau totul şi porneau de vale, strămutîndu-se mai la lărgime, unde îşi salvau astfel libertatea răze-şească. Autoarea afirmă totodată că acel echivoc scriptico-vocal, de care am vorbit mai sus, şi pe care l-am propus ca metaforă a umorului lui Creangă (arătat cu alţi termeni la Zoe Dumitrescu-Buşulenga) ar fi provenind din condiţia socială a stirpei scriitorului, adică din răzeşia neamului său. în acelaşi timp, ni se afirmă că duplicarea registrului expresiv e caracteristică vorbirii poporului romîn şi autoarea stăruie îndelung asupra originii populare a acestui mod de expresie, stăruie cu exemple prototipice luate din gura poporului şi cu analize convingătoare ale psihologiei oprimaţilor, în spatele exprimării duplicate a ţăranului e de presupus deci un 221 foarte depărtat orizont de noapte, încărcat de temerea de a vorbi deschis. Şi explicaţia nu este neadevărată. Dar din punctul de vedere al autoarei rezultă că „poporul" ar fi fost în întregime o imensă colectivitate de răzeşi, ceea ce nu mai este adevărat ; şi mai rezultă că răzeşimea, această categorie de ţărani liberi, care se luau de piept şi cu boierii şi cu egumenii, cînd aceştia se atingeau de temeiul libertăţii lor, adică de pămîntul propriu, vorbeau nu făţiş, .cum acţionau, ci temător, retractil, echivoc şi chiar ermetic, ceea ce de asemenea nu e adevărat. Dacă un vlăstar răzeşese, cum era Creangă sau Moş Ion Roată, vorbeşte în aluzii şi eehivocuri, acoperirea pe oare şi-o ia astfel vine din noaptea istorică a spiţei, cînd strămoşi poate nebănuiţi erau simpli şi bieţi „vecini", adică robi temători de biciul stă-pînului. Aceştia sînt de văzut la origina vorbirii implicate, care specifică arta spunerii lui Creangă, şi nu răzeşimea liberă pe fapta şi cuvîntul ei. Iar, dacă este aşa, dacă poporul sărac-lipit, căruia înşişi răzeşii, de pe treapta lor ţărănească, îi ziceau „prostimea", deşi boierii îi amestecau chiar pe ei în marea „prostime" a poporului, dacă acest popor sărac-lipit este adevăratul autor al discutatului tipar stilistic, atunci orice referinţă cărturărească, dată ca izvor fie şi suputativ, contrazice izvorul autentic. In legătură cu o anumită formă a expresiei glumeţe, Zoe Dumitrescu-Buşulenga scrie : „N-ar fi exclus oa acest procedeu să fi fost însuşit şi folosit de Creangă după lectura povestirii lui C. Negruzzi „Toderică", atît de asemănătoare cu „Ivan Turbincă" şi în care epitetul bunişoară este atribuit Morţii- S-ar putea oa tot din aceeaşi sorginte să fi venit şi asocierea determinantului cinstit cu cele mai nepotrivite lucruri, ca de pildă holera sau crîşma. Atributul acesta conferitor de respectabilitate face din holeră o persoană venerabilă şi din cîroiumă un locaş întrutotul onorabil. La fel de comică e alăturarea o drăguţă de raclă. De aci pînă la a acorda crîşmei chiar un caracter aproape sacru prin epitetul binecuvîntată sau a reuni epitetul de iZen.es cu slăvit şi poftele cu lucru sfînt nu e decît un pas..." Coincidenţa arătată dintre Creangă şi Negruzzi nu e nici pe departe raport de ia autor la autor ; e numai raportul de la doi scriitori de aceeaşi limbă la izvorul comun, care în ocurenţă este graiul popular. Dar cu atît mai legitimă devine precizarea şi repetarea izvorului autentic, cu cît referinţa se face la autori străini şi încă în termenii oarecum neclari. De la Torga asocierea, sub unele aspecte, a lui Creangă cu Rabelais se face mereu, nu fără îndreptăţire. Şi o face de asemenea Zoe Dumitrescu-Buşulenga destul de stăruitor, în forma că soriito-rul romîn „aminteşte" de scriitorul francez. Cuvîntul cel mai nimerit ar fi fost, poate, „seamănă", „aduce" sau „se înrudeşte", fiindcă „a aminti" s-a întrebuinţat prea mult cu sens de „derivă" sau „provine". Şi chiar pentru cei care înlătură sigur din „a aminti" ideea adăugată de derivaţie sau provenienţă, orice paralelisme de expresie sau atitudine cu scriitori străini sînt neinteresante, dacă nu şi indicatoare de erori genetice, cînd se fac fără a se spune că e vorba de scriitori care, ca Rabelais şi Creangă, se alimentează din geniul popular. Că în „Ivan Turbincă" se află comparaţia „ca tăunul cu paiul în c..." şi în Rabelais, vorbind de un măgar, „că are în c... vre o streche ori o muscă ce-il pişcă", paralela autoarei, în măsura în care e una, nu spune nimic, dacă nu e raportată nu-maidecît la geniul popular comun ambilor scriitori. Căci există un tezaur popular multinaţional, un fel de rădăcină spirituală a tuturor popoarelor care, dincolo de particularităţi etnologice, e identică cu sine pe orice punct al planetei, cum tot atît de reală e identitatea psihologiei infantile pe orice meridian ca rădăcină a pishologiei plu- 222 rinaţianal adulte. Acest fond comun face posibile toate paralelismele dintre autori ca Rabelais şi Creangă ; iar faptul 'nu strică să fie mereu menţionat, ca să nu se poată înţelege altceva. E deasemeni cel puţin nesemnificativ ca autoarea, privind din perspectivă exclusiv livrescă, să observe că „bun la inimă şi milostiv", cum cere Dumnezeu în „IjVan Turbincă" să fie omul, „seamănă... cu faimoasa definire de către Goethe a idealului neo-clasic omenesc... Edel sei der Mensch / Hilfreich und gut („Nobil fie omul, săritor şi bun") ; că o frază din Creangă, cum e aceasta : „Dar cînd să aţipească... deodată se aud... mulţime de glasuri, unele rnionlăiau ca mîţa, altele covi-ţăiau ca porcul, unele orăcăiau ca broasca, altele mormăiau ca ursul" se asociază cu pictura flamandului H. Bosch, „amintind unele imagini din Tentaţiile Sfîntului Anton" ; că încă şi în sfîrşit „stilul satiric al lui Creangă, ca şi acela al lui Rabelais, Fischart, Steme, alcătuit din toate procedeele caracteristice, se întregeşte şi prin comicul fonetic..." Cînd Zoe Dumitrescu-Buşulenga are atîtea bune mijloace de analiză şi mai cu seamă de coordonare şi clasificare, ce valoare critică speră ea de la referinţa livrescă ? Aceasta, pentru Goethe. Cît priveşte pe Bosch (adesea şi Brueghel), asocierea e pură eroare. Creangă are o ureche subumană, ureche deci superioară de sălbăticiune, care se orientează în viaţă după modificările mediului sonor. Literatura lui este de aceea dezvoltarea onoma-topeii pînă la forma muzicală a povestii. Oamenii lui nu au chip (şi întru aceasta e asociabil cu Caragiale) şi lumea în care el se mişcă n-are culoare, compunerile fiindu-i mai de grabă componimente. Dar să lăsăm pentru oine ştie cînd absenţa de fizionomii, de pitoresc, descriere şi culoare din opera sa, plină în schimb de aousti-citate şi fantezie eomponistă, şi să examinăm ceea ce autoarea numeşte „stilul satiric" al lud Creangă. Studiul des- pre care vorbim şi căruia trebuie să, i se vadă valoarea sub obiecţiile ce-i facem, pune în vedere cu neobosită stăruinţă satira anticlericală şi lecţia moralizatoare a operei. Pe 234 de pagini, autoarea variază în toate felurile formula „spiritului satiric" : „artă satirică", „viziune satirică", „stil satiric", „registru satiric", „geniu satiric" etc... Pe aceleaşi 234 de pagini, abea pg. 121 pomeneşte cuvîntul „umor", pe care îl mai găsim tot atît de prizărit pe alte trei pagini (128, 148 şi 174). Prima dată cînd apare, „umor" e corectat repede prin „ironie amară", astfel încît cititorul îşi poate zice pe drept cuvin t că, după autoare, „satiră" şi „umor" sînt cuvinte cu acelaşi conţinut critic. E o eroare. în deosebi opera lui Creangă, ieşită din cea mai irecuzabilă matrice populară, contaminant şi mai cu seamă eliberator optimistă, învaţă pe oameni dragostea de viaţă chiar sub forme de oare putem rîde. Creangă rîde din toată inima, dar dintr-o inimă bună, largă şi îngăduitoare, rîde de semeni, de fiinţe care îi seamănă lui însuşi şi rîde de sine, cum ar rîde de oricine altul. „Satira" lui dezvăluie condiţia omului, de 'care nu omul e vinovat, fiind de aceea demn de iubit şi de salvat. Mijlocul lui Creangă de a-şi salva semenii se numeşte „umor" şi el a preluat acest mijloc direct din mîinile crăpate de muncă ale ploporu-lui romîn, ale acelui popor care se elibera în spirit de ceea ce nu se putea elibera altfel. Povestitorul nostru nu crede în vinovăţia oamenilor de care rîde, cum cred toţi autorii satirici. Originalitatea lui cea mai adîncă, venită de lîngă o filozofie care e mai mult înţelepciune şi echilibru moral, stă în puritatea umorului, nealterat nici de cea mai fugace intenţie satirică. Aşa i se explică succesul în patria marilor satirici ca Swift, Sterne, Moliere, Gol-doni, Cehov ş.a. şi chiar în limbile extremului orient, unde grija statului nostru muncitoresc a făcut să-i ajungă opera. Satiricii sînt totdeuna exteriori 223 lumii pe oare o satirizează, în timp ce Creangă face parte ou trup şi suflet din comunitatea eroilor săi. El este poetul umoristic prin definiţie şi puritatea formulei sale străluceşte chiar lingă un Rabelais, fată de care deosebirile sînt artistic mai semnificative decît asemănările. Cititorul va fi observat ca nu i-am dat recenzia pe care o aştepta şi la „care Zoe Dumitrescu-Buşulenga avea tot dreptul. O veche dragoste şi admiraţie pentru geniul unic al lui Creangă, dragoste şi admiraţie retrezită prin lectura ultimului studiu, ne-a dus la altceva decît la prezentarea unei cărţi în care învăţătura şi cunoaşterea proprie se întrec cu metoda. Cu atît mai mult, cititorul va căuta cartea personal. El va găsi la autoarea ei întinse cunoştinţe de specialitate, o metodă totdeauna profitabilă, aptitudinea critică a formulărilor clare, spirit analitic acut şi plăcuta vervă intelectuală, care ispiteşte dialogul şi chiar contradicţia. VLADIMIR STREINU STELbj?fUMBACU: "MEM0RIA , ^ deea de a cînta cuvintele o .Javea poeta încă îin,tr-o poezie din volumul „Visele Babei Dochia" (1947), unul din cele mai bune ale ei. Găsim exprimată acolo uimirea în faţa dezghiocării cuvintelor, semn de înlăturare a pudorii juvenile : „S-a spart coaja cuvintelor / nici eu nu ştiu cînd (...) I J Miezul e proaspăt şi crud, I ca primii struguri în vii / clinchetul altfel l-aud: /.are zimţi aurii, j / Şi^au scos plumbul cu tot ce le tinea sa nu zboare. / Cîteodatâ îşi scot / şi fusta de fată mare". Ciclul care dă titlul acestui din urmă volum al poetei conţine cîteva poezii remarcabile. Aspectul general e de meditaţie asupra cuvintelor ca realităţi materiale. Poeta *) E.P.L., 1963. le caută „în amiază ori în noapte J în foşnetul stelelor tăcute sau în banii / de umbră ai frunzelor în soare, căzînd I fara clinchet pe jos..." Cuvintele sînt „fluide şi imponderabile / grele si blînde, aspre şi dulci, fără vîrstă ~ ca vremea". Originar ea vedea graiul ca un arbore „cu rădăcinile-n magmă / cu trunchiul în vreme, / cu crengile-n cer" şi cuvintele ca frunze şi fructe ale copacului. Graiul a fost totdeauna oglinda gîndurilor omului „sfidător de pur", legănînd în braţele sale „amintirile — / Vise de ieri si visele — / amintirile de mîine"... Poezia însăşi nu e altceva decît grai, un copac ce-şi scoate puterile din humă şi pe care anotimpul rodnic al comunismului îl umple de roade : „Şi bate vîntul nou m crengile mele / şi-aprinde obrajii poamelor / şi coace sîmburii-n mere ■ j sămînţa surîsului de pe buzele voastre". Excelente sînt mai ales „Cuvintele vin nechemate" şi „Coborire în cuvinte", în cea dintîi, simbolizînd poate inspiraţia, poeta găseşte asociaţii foarte frumoase. întîi dăm de inerţia sufletului, cînd toate cuvintele par „spuse ştiute, uitate de mult". Peisajul e scurs de culori şi de sunete, carbonizat : Unde s-au dus culorile despletite în arbori, unde nimburile din jurul frunzelor, unde pulberea de aur a lui septembrie? Cînd şi-a pierdut castana dinţii, luciul pieliţei proaspete ca un obraz brăzdat de ploaie, uscat de vînt şi zbîrcit de vreme? Sufletul se umple apoi de mister. Cuvintele se-ntorc în ramurile vechi în amurg, furişe, cu îndepărtate fîlfîiri de aripi, precum zmeii din poveste în pomul cu mere de aur, sub care veghează Prîslea : Şi, dintr-odatâ, în tîrziul de toamnă, o fîlfîire de aripi răsărite-n amurg, o tresărire a vîntului poate, si cuvintele vin nechemate, neaşteptate, să-mbrace-n culori nuditatea ramurilor 224 să populeze-nnoptarea cu stele — o, ce luminos întuneric, ce catifelată umbră, mi se aşterne pe faţă ! Nu mai puţin interesantă e „Coborîre în cuvinte" (întâmpinată, la apariţia în revistă, ou o tristă lipsă de gust). Ideea {înrudită de foarte departe ou acea Introducere la „Intima comedie" a lui Labiş) trebuie pusă în legătură cu amintita „Poezie" din „Visele Babei Do-chia". Acolo era etapa renunţării la reticenţele juvenile, cînd se descoperea ou uimire miezul cuvintelor. Acum e vorba de o experienţă de profunzime, poeta căutînd sensul cel mai adînc, taina zăoînd în cuvinte, ca pretutindeni în univers : „E timpul să cobor în cuvinte — aşa îmi spuneam / De-ajuns le-am zărit din afară, de-ajuns le măsor şi le ştiu I ca tabla înmulţirii; j vreau să intru înăuntru să le sparg, să văd lumea la naşterea lor, / sau la zenitul zilei de mîine. / Nu-mi mai ajung irizările / vreau sensul întreg al ouvîntului /universul infim cu latente explozii"... Cum ar spune Arghezi : „Vreau tîlcul plin să-l capăt". Veronica Porumbaciu se apropie de cuvinte ca de nişte realităţi obiective şi o surprindem făcînd poezie de idei. Materialele sînt luate din lumea vegetalelor, nu fără legătură cu poezia lui M. R. Pa-raschivesciu, dar mai fără senzualităţi. Cuvîntul e frunză nesunătoare, fructă dulce, mustoasă, plină de miez. Poezia e dezghiocare voluptuoasă sau coborîre în canalele cuvîntruliui, unde zac sîm-burii, adică esenţele. Există şi altfel de poezii de idei în volum, abstracte în felul Ninei Cassian, ca această meditaţie asupra vârstei : „Sînt o nuia înfiptă în propriul cadran solar, / şi um-bra-n nisip —ca un punct în amiază j se alungeşte-naintea mea, / întrecîn-du-mă tot mai mult, / întinzîndu-se tot mai mare pe cadranul rotund. / Dar am băut atâta lumină / din oameni, din arbori, din stele, / din semitonurile speranţelor, din muzica plină a dragostei / încît, şi-n lumea umbrelor intrînd / eu însămi voi lumina-o...". Limba chiar ia pe alocuri înfăţişare abstractă, manevrând noţiuni goale : semitonurile speranţei, fluviul invers al sufletului, răgaz invers. Lipseşte , acestor meditaţii, spre a fi bune, o mai mare tensiune intelectuală. O poezie cu idei, ou abstracţii, e perfect posibilă (deşi mai ingrată), dar la temperatura la care ideile să devină emoţii. Veronica Rorumbaeu e mai mult o ascuţită sensibilitate care, cînitînd obiecte în aparenţă banale din peisajul familial, intuieşte efluviile lirice ale lucrurilor, aura poetică a ceasului, a bibeloului, a dulapului cu cărţi, a caietului de şcoală, a covorului pătat cu cerneală, a păpuşii. E o poezie mo-zaicală, de notaţie şi, cînd lucrurile nu rămân moarte, ele pot fi purtătoare de simboluri. Fără nimic fantastic, întruni aer normal, o păpuşă veche poate reprezenta nemişcarea, ca expresie neschimbătoare a unei copilării pietrificate în amintire: „Şi timpul curge peste lumea cea mică, /peste lumea cea mare; / din toţi ai casei, numai păpuşa rămîne asemenea sie-şi, / peste-o zi, peste-un an, / zeitate preistorică naivă, j născută înaintea eternităţii..." Cel mai superficial ciclu e de aceea „Cuvînt despre cele patru vîn-turi" unde poeta, cu mîini deprinse a pipăi obiectele, nu fără voluptate, şi a asculta respiraţia bărbatului cufundat în somn, tiic-'tacul ceasornicului, susurul peniţei pe hârtie, se pierde în mari declaraţii, înfiorător de abstracte : „Voi, marinari, / faţa v-o sculptează mâinile vîntului / culoarea v-o dăruie soarele Sudului / visare — lumina zăpezii din Nord; / Şi totuşi nimeni nu păstrează în ochi mai mult decît voi / pă-mîntul natal, marinari!" „Aş vrea să-ţi spun: eşti al nostru ! / Revino la noi cum te-^ai întoarce acasă, j Acasă ? / Deodată mă fulgeră lama cuţitului / ce fără voie-l împlîntă un singur cuvînt / în pieptul exilului tău. I Acasă ?" etc... Pastelurile, ou ritmuri şi peisaje ce evocă pe Baoonsky (zăpezi ascunzând 15. — Viaţa Romînească 225 germinaţia pămîntului, cîmpii lunare, plecarea culorilor şi a sunetelor din vegetale) dezvăluie la Veronica Porum-bacu voluptăţi coloristiee. într-o mai vecne poezie, „Paleta", din volumul „Lirice" se căutau, pe urmele simboliştilor, culori corespondente obiectelor şi sentimentelor: „Galbenă este toamna, floarea soarelui, ciuda, / chilimbarul, nisipul, I aurul, j soarele greu. / / Albă e sarea, zăpada, / ochiul orbului, nalba / vîrsta omului, / giulgiul / şi nopţile Polului Nord. I I Violet, ameti'stul, şi seara, / vitraliul, toparaşul, / tăcerea..." ş.a.m.d. în „Heraldică" poeta dă impresia că descrie blazonul cu flori al „casei fără trecut", cînd de fapt plăcerea e de a mîngîia culorile şi formele catifelate : „Noi, primele petunii, / impri-mînd în balcoane albastrul robust / crăiţe catifelate, în galben, cu feston cafeniu / zorele sunînd din trîmbiţe albe spre albastrul înalt, / glicine re-vărsînd pe frunzarul verde flori liliachii, I gura leului, în toate nuanţele de la galben la roşu / mirate că răsar la-nălţime, / roz-albi trandafiri sălbatici — în decorul domestic — / regine-ale nopţii, vestale cu sfială de soare j muşcate înalte, aprisnzînd mireasma frunzei cărnoase — / toate ne-am ivit deodată cu zidul, durînd / în albul primar al caselor noastre / blazoanele noii no-bleţi". Frumoase sînt şi „Despre lună şi soare" şi mai ales „Polenizare", tipică pentru sensibilitatea delicată a poetei, înclinată către feeric. Miracolul transmiterii polenului e văzut ca un balet graţios al unor fecioare-preotese, cu trupul vegetal, oficiind cununia naturii: In straniu dans ritual evoluează feiele-n cîmp, mlădioase, âomoale, printre zveltele flori după soare-ntor-cînd privirile veşnic. Cărui zeu păgîn i se roagă, pe rînd atingînd farfuriile florii, ca dairale de-wramă ciudate şi veşnic nesunătoare ? Ori poate răsună şi totul e neauzit, în clopotul verii, poate că şi dairălele-nchipuie numai sacru, sărutul buzelor florii-femeie ce-aşteaptă polenul înfiorată, în timp ce fetele înseşi sînt azi preote-sele ce le cunună ? N. Manolescu TAMARA GANE: „LERMONTOV" * n alcătuirea unei monografii consacrată unui scriitor, elementele bigrafiee şi elementele de analiză literară trebuie să se îmbine in aşa fel incit partea anecdotică, privind viaţa exterioară, să nu covîrşească partea de analiză literară, cu alte cuvinte să se insiste asupra vieţii numai în măsura în care ea poate să explice opera. Orice insistenţă peste această limită este mutila pentru caracterizarea operei şi deci pentru definirea scriitorului ea scriitor. în lucrarea sa despre Lermontov, Tarwara Game dă atenţie im egală măsură vieţii îşi operei poetului. Folosin-du-se de bogattul material biografic existent, autoarea se referă, pentru caracterizarea omului, la operă, spri-jinvndu-şi comentariile cu ample şi dese ,citate. Ace&t echilibru între anecdotă şi operă este destul de greu de păstrat cînd e vorba de Lermontov, din cauză că viaţa lui scurtă a fost agitată; plină Ide întâmplări senzaţionale, bogată deci şi în oe priveşte faptele exterioare nu numai *im ce priveşte creaţia sa literară, care este, în raport cu o viaţă atît de scurtă, extrem de bogată şi ea. Desluşind de la început, şi înlăturînd multe exagerări de ale contemporanilor precum şi multe caracterizări su- * Editura Tineretului, 1963. 226 perficiale făcute pe baza acestora, Ta-mara Gane expune în acest spirit de punere la punct, icîteva trăsături fundamentate pentru un portret moral al lui Lermontov ■: b,Pentru mulţi contemporani... Mihail Lermontov a fost un om ciudat, asemenea eroului său din piesa cu acelaşi titlu : o fiinţă interesantă, poate, prin talentele şi prin viaţa sa ieşită din comun, dar de care nu era indicat'să te apropii prea mult". „Era un demon — formula trebuia să capete o largă circulaţie prin saloane într-o vreme cînd demonismul încetase de a mai fi apanajul pitoresc al cîtor-va -poeţi, pentru a deveni o modă". „Poetul părea a fi damnat". „Aşa să fi fost oare Lermontov ? Ni s-au păstrat despre et destule mărturii din care rezultă că zofice>i respectăm totuşi ţpe luptătorul antifascist şi pe militantul pentru pace şi democraţie 235 reală, pe prozatorul deosebit de interesant, şi-l admirăm pe marele dramaturg. G. P. „ESPRIT" nr. 11/963 O ufo titlul „Intelec-O tualii spanioli şi represiunea", numărul din noiembrie al revistei „Esprit" .publică o scrisoare semnată de o sută doi intelectuali, artişti şi profesori universitari spanioli, prin care autorii ei protestează împotriva 'torturilor la care sînt supuşi minerii arestaţi de poliţia franehistă şi toţi cei bănuiţi a fi comunişti. Scrisoarea este adresată Ministrului Informaţiilor şi Turismului şi constituie încă o demascare a regimului de teroare firan-chist. Dar şi un document ai luptei antifasciste duse de intelectualii cei mai valoroşi. Dăm extrase din această scrisoare. Excelenţă, Deoarece începusem cu Excelenţa Voastră un dialog în legătură cu unele fapte care nouă, ca Spanioli, ne provoacă o vie îngrijorare, am dori să vă atragem din nou atenţia asupra celor ce se întâmplă în Astoria, conform măr-turiiloir unor corespondenţi benevoli cari ni s-au adresat nouă, probabil datorită calităţii noastre bine cunoscuite şi ferme de intelectuali care au manifes- tat în multe împrejurări poziţia lor umanistă. Iată faptele : 1) Moartea minerului Rafael Gonzalez, în virstă de 36 ani, în urma torturilor la oare a fost supus în ziua de 3 septembrie la postul de poliţie Sama de Langreo. 2) In aceeaşi zi, în a-ceiaş loc, a fost castrat minerul SilVino Zapioo, după oare a trebuit spitalizat. Soţia sa a fost rasă în cap. 3) Minerului Vicente Ba-ragana, din cartierul Lada (Sarua de Langreo) i-au fost arse testiculele. 4) Un vechi miner din Fondon, bolnav de silicoză, numit Alfonso, actualmente angajat la o întreprindere din Bilbao, a fost maltratat după ce fusese legat de sergentul Perez. Acestea se petreceau în prezenţa soţiei lui Alfonso care s-a aruncat asupra sergentului pentru a-1 împiedica să mai continue;" dar acesta o bătu şi îi rase părul din cap în prezenţa soţului, al cărui corp svîiiit şi părăsit în stradă a fost ulterior transportat de un coleg al său la casa torturatului, în Lada. Doctorul pe care l-au chemat „şi a cărui identitate este trecută sub tăcere din motive de securitate" a declarat „că nu ştia de unde să înceapă" din cauza nenumăratelor răni prezentate pe corpul lui Alfonso. 5) Minerul Alfonso 2a-pico, din Lada, a fost torturat pînă cînd i sa sfărâmat maxilarul. 6) Minerii Jeronirno Fernandez şi Jesus Ramon Ta-vera, precum şi alţi zece care sînt împreună cu ei la închisoarea din Oara-banchel (Madrid) au fost maltrataţi. 7) Everardo Castra, căsătorit, cu trei copii, suferă de dezechilibru mintal în urma torturilor la care a fost supus şi a fost internat la azilul provincial „La Cadellada". El fusese arestat pe cînd scria pe un zid „poporul se va răzbuna". 8) Constantina Perez Martinez din Jocara şi Anita Brana din Lada, au fost torturate şi rase în cap. Soţul Constantinei este închis din timpul grevelor precedente. 9) Juan Alibertii, din Lada, şi un alt miner a cărui poreclă este „Cioco-latina" au fost siliţi să se bată între ei, la postul de poliţie din Sarna de Langreo. Deoarece ei simulau numai lupta, au fost bătuţi cu brutalitate; căpitanul Caro care veni ulterior să-i vadă le spuse: „Proşti mai sînteţi de vă bateţi aşa! Ia uite în ce hal aţi ajuns". 10) O femeie, a cărei identitate nu o cunoaştem, a fost lovită în pântece tocmai pe cînd încerca să evite maltratările afirmând că este însărcinată. Căpitanul Caro i-a spus pe cînd o bătea „O să fie un comunist mai puţin". Această scrisoare oare înfăţişează fapte „care a-eoperă de ruşine" pe autorii lor este semnată de 102 intelectiuali din Spa- 236 nia. şi intelectuali spanioli care trăiesc în alte ţări ale Europei şi Amerioei, deoarece aceştia consideră că dacă nu ar interveni pentru a împiedica săvîr-. şirea unor fapte atît de „josnice", „ruşinea ar cădea şi asupra lor". Dintre semnatarii scrisorii cităm pe : Vicente Aleixandre (de la Academia Spaniolă), Pedro Lain Entralgo (de la Academia Spaniolă, fost rector al Universităţii din Madrid), Valentin Andres Alvarez (fost decan al facultăţii de ştiinţe economice şi politice din Madrid), Jose Luiz Aranguren (profesor de etică la Uni-veritatea din Madrid), Jose Sureda (profesor de economie la Universitatea din Barcelona), Gabriel Gelaya, Juan Goytisolo, Jesus Pacheco, Alfonso Sastre, Antonio Biuero Vallejo, Rafael Aliberti, Max Aub, Fernando Avra-bai etc., etc. In acelaşi timp au fost .arestaţi la Madrid sub a-cuzaţaa de a forma o reţea de „opozanţi": Angel Fer-naindez Santos — licenţiat ta litere şi critic literar; .Javier Pradera, avocat şi director pentru Spania al ■editurii mexicane Fondo de Cultura; Doamna Ga-briela Sanchez Mazas de Pradera, soţia precedentului ; Jose Sanchez Mazas, licenţiat în filozofie şi soţia lui; Fernando Sanchez Drago, lector de spaniolă la Universitatea din Pa--dova (Italia), Julio Mates-.sanz, economist. Ni se pare deosebit de semnificativ faptul că Gabrielaşi Jose Sanchez Mazas sînt copiii lui Rafael Sanchez Mazas, scriitor şi fondator al „Falangei" franchiste, iar Javier Pradera e ne-potiul lui Victor Pradera, teoretician reacţionar. G. P. „COMUNITA" nr. 114/963 im număr mono-\ tematic, consacrat în întregime problemelor ţârilor recent eliberate de sub jugul colonial şi luptei de eliberare naţională. Termeni ca „anticolonialism" sau „mişcare de eliberare naţională", afirmaţii privind rolul sti' mutator al Revoluţiei din Octombrie în desfăşurarea luptei anticolonialiste sau opţiunea capitalism ori socialism în faţa căreia se află ţările eliberate etc., — pot părea curioase îtntr-a revistă care are legături cu monopolul Olivetti şi nu poate fi suspectată de simpatii pentru stingă. Oricum ar fi, e un tribut plătit realităţii faptelor. Anticolonialismul a devenit o categorie politică majoră a timpului nostru, se spune în editorial, iar mişcarea de eliberare naţională — un factor important „de transformare a raporturilor interne şi internaţionale", factor care contribuie la stimularea „revoltei celor oprimaţi şi la lichidarea tuturor formelor de asuprire şi discriminare". Lupta de eliberare naţională continuă : unele popoare încă nu au scuturat cătuşele imperialismului, iar cele care şi-au făurit state naţionale se află în faţa unor probleme icomplexe-jpolitiae şi economice —• de rezolvarea cărora depinde perspectiva dezvoltării lor. In această luptă ele înfruntă presiunea neo-colonialismului, a moşteni/rit grele lăsate de dominaţia imperialistă, precum şi a relaţiilor complicate interne între clasele şi păturile sociale existente. Referindu-se la popoarele africane, Georges Ngan-go scrie că „accesul africanilor la suveranitatea naţională nu înseamnă încă moartea colonialisnvuiui". Într-adevăr, travestit în mantia neo-colonialismului imperialismul ameninţă independenţa economică şi politică a noilor state. „El nu va putea fi combătut în mod real, continuă G. Ngango, decît în măsura în care popoarele vor fi puternice în interior şi rezistenţa lor împotriva forţelor externe va fi mai fermă". Cu eforturi şi jertfe s-au scuturat aceste popoare de „mentaMtatea inferiorităţii africane" şi s-au ridicat la „conştiinţa demnităţii naţionale şi umane, la dezalienare". Sub presiunea luptei maselor populare, a sprijinului ţărilor socialiste şi al mişcării muncitoreşti şi democratice mondiale, pu- 237 terile colonialiste sînt nevoite să acorde independenţă fostelor colonii. în faţa noilor state se ridică obiective noi, legate de subdezvoltarea lor. „Adevărata decolonizare, scrie Ch. Robertazzi, va trebui să facă „tabula rasa" din situaţia colonială preexistentă pentru a crea premisele unei situaţii noi. Dacă acest lucru nu se va înfăptui, dacă lupta pentru maturizarea conştiinţei popoarelor va fi prea limitata, orice schimbare va fi aparentă". Constatînă că participarea maselor, a ţărănimii, la administrarea noilor state este încă insuficientă, Robertazzi subliniază faptul că „puterile europene continuă să conducă prin intermediul „elitelor" tribale şi feudale corupte", urmărind astfel să-şi menţină poziţiile şi să continue, sub alte forme, exploatarea colonială a popoarelor. în această ordine de idei, vorbind despre instituţiile politice din noile state naţionale ale Asiei, Michael Edwardes consideră că ţăranii şi muncitorii, odată cu creşterea conştiinţei lor de clasă, vor pretinde să participe ei înşişi la hotărârea propriilor lor destine şi vor cere instituţii adecvate pentru a-şi exprima şi înfăptui revendicările. Desigur, în miezul preocupărilor noilor state naţionale se află problemele economice, lupta pentru consolidarea şi dezvoltarea economiilor lor pe baza suveranităţii şi independenţei naţionale. Problema agrară,* scrie Le Thank Khoi, este „una din problemele cele mai explozive ale lumii zise simb dezvoltată"' Factori economici (în egala repartiţie a proprietăţii agricole, concentrarea unor terenuri imense în mâinile minorităţii deţinătoare a puterii politice, dijmele şi arenzile apăsătoare etc.), precum şi factori naturali, tehnici şi demografici, contribuie la menţinerea agriculturii într-o stare de stagnare. Situaţia gravă din agricultură se reflectă asupra întregii economii, dacă ţinem seamă că 60- -80% din populaţia acestor ţări e ocupată în agricultură. Condiţia esenţială pentru dezvoltarea viitoare, economică şi socială, este reforma agrară şi totuşi puţine ţări au î/nf&p-tuii-o pînă acum „atât de puternice sînt rezistenţele interne şi externe". Iar acolo unde au fost legiferate, reformele agrare au dus la accentuarea tensiunii sociale la sate, oare ia adesea forme insurecţionale. „Oameni fără pământ, pămîmt fără oameni .'" — aceasta este imaginea 'socială de pe întinsul teritoriu ce se întinde „din Filipine pînă în Madagascar, din Iran pînă în Brazilia, unde masele ţărăneşti, conştiente de mizeria lor, se ridică, adesea cu arma în mină, pentru a-şi cere dreptul la echitate şi demnitate". Dar acesta nu e decît un aspect ai complexei problematici economice şi sociale din aceste ţâri. Charles Bet-telheim schiţează un tablou economic şi social al continentului african. Africa neagră o moştenit un nivel scăzut al forţelor de producţie, o piaţă internă slabă, o densitate redusă a populaţiei, oraşe puţine şi slab dezvoltate, enclave industriale bazate pe exploatarea bogăţiilor subsolului, Burghezia băştinaşă este slabă, predomină micul comerţ, schimburile comerciale externe şi interne fiind în esenţă în mâinile străinilor. Mecanismul preţurilor este o pîrghie importantă în ex-plotarea maselor producătoare. O reţea complicată de relaţii tribale, feudale şi semifeudale continuă să acţioneze cu efecte de frînâ, în toate compartimentele vieţii. Africa dispune de imense bogăţii naturale, dar e lipsită de mijloace pentru valorificarea lor spre binele popoarelor. Capitalismul a fost şi rămâne obstacolul principal în dezvoltarea forţelor de producţie. Ceea ce apare ca un ajutor ce li se acordă din Occident, se transformă de cele mai multe ori, şi dincolo de anumite limite, în contrariul său, într-o formă nouă a ex- ? ploatării coloniale. Desigur, Africa neagră are nevoie de mijloace tehnice, de cadre, pentru a-şi dezvolta economia pe baza suveranităţii şi independenţei naţionale. Dar ga- 238 ranţia principală a succeselor sale în perspectivă nu se află în domeniul tehnicii, ci în acel al politicii. Se fac eforturi de „a integra" Africa în Piaţa comună, cu scopul evident de a deschide larg porţile ei capitalismului străin. Ori, Africa trebuie, înainte de orice, să lichideze sechelele colonialismului, şi să închidă orice cale pentru menţinerea sau reapariţia lor sub forme noi. Bettelheim consideră că numai industrializarea, monopolul comerţului extern şi intern, planificarea economică vor crea premisele unei reale independenţe economice, chezăşia progresului social. Africanii se află în faţa aceleiaşi opţiuni, comune tuturor popoarelor din epoca noastră — isocialism sau capitalism, iar dezvoltarea economică a continentului aflat într-o necontenită efervescenţă nu poate fi, scrie Bettelheim, decît o imensă operă colectivă a maselor înseşi. America Latină a devenit un important centru al luptei antiimperiWliste. După cum spune Sergio De Santis, revoluţia cubană a determinat un reviriment „co-pernickm", în sensul că latino-americanii nu se consideră „occidentali", ci mai aurind o parte a „celei de a treia lumi", avînd greutăţi, probleme şi perspective comune cu ale acesteia. în ce priveşte viitorul acestor ţări nu li se mai poate aplica termenul de „evoluţie", ci acela de „eliberare" (de fapt, cea de-a doua eliberare, după aceea de sub jugul spaniol la începutul secolului trecut). Progresul economic şi social al sub-continentului, scrie De Santis, nu mai poate fi înfăptuit în înţelegere cu imperialismul, ci împotriva acestuia; iar o politică antiimperialistâ eficientă este acum posibilă datorită prezenţei lagărului socialist, care se află alături de aceste ţări şi sprijină rezistenţa lor împotriva încercărilor imperialiste de a le înăbuşi economiceşte şi de a le împiedica prin mijloace violente de a păşi pe calea emancipării. Ceea ce caracterizează fenomenul „anti-colonialis-muiui" este faptul că el constituie o parte integrantă din procesul general de transformări istorice pe care-l trăieşte societatea contemporană şi al cărei conţinut principal este trecerea de la capitalism la socialism. Omis aproape de toţi cei ce semnează articolele din waest număr special al revistei milaneze, acest aspect esenţial al problemei se impune oricui încearcă să descifreze perspectivele luptei anticolonialiste de eliberare naţională. Opţiunea între capitalism şi socialism, de care vorbeşte M. Mettelheim, este ceea ce îngrijorează cel mai mult puterile imperialiste. Şi pe bună dreptate. I. P- „ENCOUNTER" — decembrie 1963 ' rarnaiturgia brita- pLUi n'c^ ^ azi bate turns