Cărţile anului 1964
* * * : De vorbă cu V. Em. Galan........ 3
V. EM. GALAN: Proiecte (fragmente de roman) .... 5
94 de ani de la naşterea lui V. 1. Lenin
DEMOSTENE BOTEZ : Peisaj moscovit......38
★
ADRIAN MANIU : Peisaj alb.........39
ION VINEA : Luptă ; Ruga robilor ; Caedes ; El ; Fira .    . 41
MIHAI NOVICOV : Eliberarea (povestire)......43
NINA CASSIAN : Cinci sonete de dragoste......54
N. ŢAŢOMIR : Strada „Motanul pescar"......50
50 de ani de la moartea lui Ştefan Gheorghiu
ION PAS : Un erou al clasei muncitoare......5?
Scriitori romtni contemporani
LUC-ANDRE MARCEL : Tudor Arghezi......66
Scriitori şi curente
MIHAIL PETROVEANU : Poezia lui B. Fundoianu . . . 87 Cronica literară
MATEI CALINESCU : Geo Dumitrescu : „Aventuri lirice" . 111 Critica şi actualitate
H. BRATU : Ideea poetică şi poezia ideilor — Despre reflexivitate şi rigoare în lirică ........ 120
Cronica ştiinţifică
Acad. REMUS RĂDULEŢ: Dialectica materialistă ca metodologie generală a ştiinţelor fizico-chimice .    .    . 141
Cronica plastică
PAUL CONSTANTIN: Expoziţia N. N. Tonitza ★
V. R. : La aniversarea lui Victor Ef timiu Miscellanea
Zece ani de la apariţia „Gazetei literare" (V. R.) _ pauj Constantinescu (Petre Codreanu) — Antologia unei săptămîni (D. B.) — Acum zece ani (Veronica Porum-bacu) — Anton Pann în atenţia criticii şi editurilor (P. Ruxăndoiu) — Bartalis Jânos, poet al pămîn+ului (Petre Pascu) — O figură interesantă din istoria "cui turii romîneşti (Z.O.) — Completări la ecourile rous-seau-iste în literatura româna (AI. Dutu) — Reclamă şi artă (3.M.).......
157
165
16S
Cărţi noi
Ieronim Şerbu : „Podul amintirilor" (Sanda Radian) — Elena Vianu : „Moraliştii francezi" (Vera Călin) — I Popescu-Puţuri : „Ideile nu mor nici în sicriu" (Suzana Deîciu) — Ştefan Luca : „însemnările unui învăţător" (H Za-îis) — Petru Cireş : „Sfat în cumpăna nopţii" (Tudor Rotaru) — Adrian Munţiu : „Vîrsta cunoaşterii" (Ro-dica Florea) — Dimitrie Stelaru : „Oameni şi flăcări" (Camil Baltazar).........
Revista revistelor
— din ţară —
„Contemporanul"  nr.  5/1964  (L. D.).......
— de peste hotare —
„Oktiabr" nr. 1/1964 (I. P.) — „Esprit" nr. 12/1963 (P. G.) — „Mercure de France" nr. 1.194/1963 (G. P.) — „La table ronde", ian. 1964 (E. P.)......" ,    .    . 202
Cărţi străine 20s
Ilustraţia de pe copertă : N. N. Tonitza — Autoportret Foto : Florin Dragu
185
20»
-Director: MIHAI EALEA-
Colegiul redacţional: Acad. TUDOR ARGHEZI, AUREL BARANGA (redactor-şef adjunct), Acad. MIHAI BENIUC, Acad. GEO BOGZA, DEMOSTENE BOTEZ (redactor-şef, membru corespondent al Academiei R.P.R.), LUCIA DEMETRIUS, PAUL GEORGESCU (redactor-şef adjunct), Acad. IORGU IORDAN, Acad. ATHANASE JOJA, Acad AL. PHILIPPIDE, Acad. ZAHARIA STANCU, D. I. SUCHIANU, Acad.
TUDOR VIANU
Redacţia : Bd. Ana Ipătesou nr. 15, teletfoin 111.68.85 —Raion „30 Decembrie," — Bucureşti
CĂRŢILE ANULUI 1964
De vorbă cu scriitorul V. Em. Galan
Ce părere aveţi despre dezvoltarea prozei noastre de la Eliberare pînă în prezent ? Care sînt principalele succese obţinute în acest domeniu şi ce deficiente socotiţi că ar mai fi de îndreptat ?
1 '
| De la Eliberare "încoace, proza noastră a cunoscut, mi se pare, o dublă dezvoi-
| tare. Pe de o parte — bazele realismului socialist. Pc de altă parte, unele curente
progresiste precedente Eliberării şi-au dat paginile „de culminaţie" abia in anii aceştia, sub influenţa evidentă a ideilor realismului socialist, in genere a socialismului. Această „dublă dezvoltare" poate li urmărită chiar la un acelaşi scriitor — de la carte la carte. (Fireşte, proces nelinear). Poale li urmărită şi într-aceeăşi carte. (Am ocupat cîndva destulă hirtie tipărită cu argumentarea acestor păreri — parţial "• | chiar in „Viaţa rominească".) Cred că s-ar putea urmări şi la nivelul întregii proze mondiale contemporane — inclusiv proza dramatico-cinematogralică — modul cum, de relativ multe decenii, principalele orientări progresiste işi realizează momentele „de culminaţie" sub influenţa fertilă a ideilor comuniste, a umanismului comunist, iar „in stare pură" cad la ori sub nivelul mediocrului. Nu totdeauna autorii respectivi cunosc aceste influenţe ,■ unii, chiar, combat cu vehemenţă cine ştie ce sloganuri reacţionare prezentate lor drept „esenţa comunismului şi a realismului socialist" ; şi e de subliniat aici, in primul rind, tocmai forţa legică prin care, în chiar asemenea condiţii, influenţa ideologiei comuniste pătrunde tot mai departe.
în continuare, deci, aş răspunde că succesele principale in proza noastră aici şi sînt: 1) bazele construite, 2) înflorirea oarecum retrospectivă pomenită, 3) contribuţia la influenţele exercitate.
Dintre „deficienţele de îndreptat" aş numi o singură familie (întrebarea următoare îngăduindu-mi, văd, cîteva precizări absolut necesare). Anume, imă gîndesc la deficientele cu care dăm piept cină. nu ştiu de ce, ne încăpăţînăm să credem că tot ce am t&aris ide la Eliberare — sau din 1948, eînd am votat statutul noii Uniuni a Scriitorilor — reprezintă pur şi simplu realismul socialist „însuşi". Sau, altfel spus, cînd despre orice carte nou apărută vorbim cu aerul că de n-am izbutit să-i atribuim calitatea de „produs realist socialist sută la sută" am 'aduce autorului Insulte grave. Şi, de aici, .„deficienţa" practică: ne pomenim Încă prea deseori
3
abordînd realismul socialist (în studii şi articole critice, In meditaţiile premergătoare scrisului) nu ca pe un proces — spre a cărui, înţelegere, promovare si dezvoltare acţionăm iolosind în iiecare nou moment mijloace înnoite — ci abordîndu-1 ca pe-un ,,sistem" ideologic închis, cristalizat o dată pentru totdeauna ; „sistem" despre a cărui nu tocmai certă arie de cuprindere încercăm apoi să demonstrăm că poate ii lesne extinsă pînă la deplina acoperire a tuturor cărţilor noastre. Or, această atitudine, lăsîndu-i deoparte discutabila contribuţie la difuzarea literaturii, subminează de multe ori discuţiile privind procesul dezvoltării realismului socialist în proza noastră, (tmi claritic gîndurile răspunzind întrebării următoare].
Ce părere aveţi despre căile de dezvoltare ale romanului şi despre discuţiile ce se poartă în legătură cu această problemă ?
Deocamdată (scriu la 29 ianuarie) discuţiile despre roman nu au în vedere ansamblul căilor de dezvoltare, ci, mi se pare, numai — sau, in tot cazul, mai ales — „modalităţile" lor mei de expunere.
E, oricum, un punct de pornire. Dar eu, ca — de bine, de rău — practician al romanului, aş ii interesat în lărgirea dezbaterii teoreticienilor specialişti. Am în vedere citeva lapte — după mine, determinante astăzi pentru dezvoltarea tuturor genurilor literaturii, artei în genere. Formulez cit pot mai concis :
a) în ultimii zece-douăzeci de ani, conţinutul noţiunii realitate (obiectivă) s-a îmbogăţit mai mult decît altădată in cine ştie cite secole. Procesul continuă într-un ritm tot mai accelerat — şi mi se pare evident că el lace parte, iiresc, din „condiţia umană" a viitorului (prin vremea noastră inaugurat). Pentru omul acestei vremi, realitatea cuprinde nenumărate tenomene (concrete, obiective, verificate experimental) sesizabile nu direct prin cele cinci simţuri, ci graţie unor ingenioase unelte mînuite de specialişti, strategi şi eroi a cunoaşterii. „Unelte" materiale şi spirituale, prelungindu-ne (nouă tuturor, întregii omeniri) atît pătrunderea simţurilor cit şi puterea de interpretare a raţiunii. E vorba aici, de exemplu, despre atîtea fenomene naturale situate în zonele denumite cu cite un prealabil inifra, sau ultra, sau micro, macro etc. E vorba, tot aici, despre fenomene ca legile obiective ale istoriei (şi în general despre realitatea tot mal bine cunoscută a raporturilor om-lume-istorie), de asemeni despre dialectica existenţei sociale sau a psihologiei individuale etc. Subliniez : noţiunea realitate figurează necesar in denumirea literaturii oe care tindem s-o practicăm ^realismul socialist) — şi, după mine, de înţelegerea la zi a acestei noţiuni depinde în mare măsură modul cum abordăm tema „căilor de dezvoltare", a ,,modalităţilor" etc.; ia fel, modul cum mînuim importante noţiuni complementare — „concret", „real", „obiectiv", „abstract" ş.a. Acest „mod de mlnuire" poate fi de asemeni la zi, efectiv contemporan — sau eminamente anacronic.
b) Noţiunea socialism (al doilea termen geamăn in denumirea realismului socialist) a cunoscut în anii din urmă un proces de îmbogăţire corespunzător. (Clasicii marxismului au prevăzut — se ştie : cu fiecare nouă descoperire a ştiinţei...) Practic, avem exemplul în lată : de-a lungul acestor cîţiva ani, in mişcarea comunistă mondială s-au elaborat programe înnoite ale partidelor, s-au iormulat ţeluri superioare, orientări strategice şi procedee tactice la zi, îmbogăţite în pas cu dezvoltarea vieţii-gîndirii, istoriei contemporane.
4
c) Nu se poate aiirma, după mine, că, pe parcursul aceluiaşi interval, noi am contribuit destul la îmbogăţirea necesară, corespunzătoare, a teoriei realismului socialist. De aceea, pesemne, uneori vorbim la modul vagului şi generalului despre „lărgirea ariei" sale de cuprindere, atribuind în subtext acestei arii o îngustime apar-tinlnd de iapt vederilor noastre, nu ei. O îngustime pe care, după cit pot eu înţelege, practica ne arată tot mai desluşit că o depăşim — trecînd în inlinila arie reală şi obiectivă, prea puţin explorată încă artisticeşte, deschisă înainte-ne de realismul socialist contemporan — o depăşim numai cînd şi numai în măsura in care abordăm realismul socialist şi problemele dezvoltării lui ca pe-un proces istoric ale cărui elemente fundamentale (realism, socialism), cer înţelegere la zi (ca şi celelalte elemente dealtiet inclusiv „modalităţile").
Ce loc ocupă în creaţia d-stră romanul la care lucraţi în prezent ? Cînd credeţi  că  o  să reveniţi la romanul  „Bărăgan"  a  cărui  continuare  este  aşteptată ?
Cit timp scriu, nutresc speranţa — de nemărturisit îndeobşte — că respectiva carte va li sub toate aspectele mult deasupra celor scrise anterior. Dar, pe măsură ce mă apropii de sllrşit, pe măsură ce public fragmente şi le parcurg eu însumi cu ochi de cititor, constat că din speranţele iniţiale m-am ales doar cu certitudinea (mereu renăscută) că — „totuşi!" „în orice caz!" — cărţile plănuite pentru viitor vor izbuti să lie ceea ce, din păcate, cu ultima încă n-am izbutit... Apoi, de la capăt.
Continuarea romanului intitulat „Bărăgan" ? Aici, din punctul meu de vedere, lucrurile stau oarecum altfel decît mi le prezintă întrebarea: nu-i vorba să revin, ci abia să ajung la ; deci, prin cite izbutesc să încerc ori să realizez, caut între altele, să-mi tai drum şi într-acoic
Proiecte *}
de V. Em. Galan
5.
upă atâta rîs şi gălăgie, liniştea brusc aşternută îţi ţiuie în urechi a alarmă...
Motru a pus receptorul în furcă.
Te priveşte — vă priveişte, pe toţi — ca un căzut din lună : uşurat, dar ruişinînldu-ise ide uşurarea 'lui ca de-o meschină 'trădare. Ridică jalnic din umeri: îi pare sincer rău — vrea să spună — dar n-a avut rezistenţă destulă., deşi, probabil, dacă mai făcea faţă convorbirii cîteva minute, apuca să vorbească şi cu Mănescu. Scuze inutile : nu-1 învinovăţeşte nimeni. Totuşi !
* Fragmente dintr-un roman în lucru.
5
Stau împrejurul tău, toţi, ea opăriţi. Fiecare ou paharul lui înţrj0
mână.
„Ca la priveghiul morţilor, cu luminările!" îţi trece prin minte...
Motru, împiogîndujşi în sus ochelarii, de sub ramă, încearcă să vadă prin- marginea lentilelor, ca printr-un telescop, ce anume s-o fi schimbat, ce nu merge, de ce atâta obştească muţenie după atîta gălăgie. Privirile-i trec în revistă oamenii... paharele...
— A, da, exact! face când dă de tine.
Amintindu-'şi că are şi el pe undeva un pahar, se apleacă asupra mesei să-1 caute. îl găseşte... îl înhaţă., apoi, neştiind ce să mai facă, înţepeneşte, asemeni celorlalţi, cu paharul în mână. Iar lentilele ochelarilor lui stidlesic mereu pe furiş către tine — a nedumerire, a finldemn, a S.Q.S.!...
între voi, vreo douăzeci de oameni — conducerea uzinei plus „invitaţii", inclusiv Balaban-bătrînul — aşteaptă. O tusa încurcată ici... alta nervoasă colo...
Pricepi: habar n-au cum s-o-nceapă! Sau, mai bine zis, cum s-o sfârşească.
... Iar în sufletul tău se cască un gol de-ţi vine să urli: abia acum înţelegi!
Abia acum înţelegi: eşti — la sărbătorirea ta — un soi de cui al lui Pepelea!
„Sărbătorirea" nu-i decât un punct suplimentar în programul de azi al conducerii. Şi programul conducerii, cu punctele suplimentare cu tot, e respectat — ca-n orice uzină — în limita posibilităţilor :
S-au întrunit la ora dinainte hotărâtă; probabil, jumătate de ceas înaintea începerii lucrului. Au stabilit, în linii mari, totul: cineva s-a gîndit la câteva fraze „din inimă"... cineva a transmis bufetului cuvenita comandă... altcineva a schiţat o pavoazare ad-hoc (probabil Ernest Rotam, şi probabil „şarje prieteneşti" — încă n-ai izbutit să le descifrezi, deşi ţi-au căzut de câteva ori privirile asupra lor)... centrala telefonică a primit sarcina ca „la ora H" să te scoată „din pământ, din iarbă verde"...
Cînd pregătirile erau în toi, s-a ivit însă, căzut cu hîrzobul din cer, dosarul albastru: reconstrucţia Halei C şi Linia L 4 — aprobate-avizate cu aproape un trimestru înainte de termenul prevăzut.
Evenimentul 1-a scos din apele lui pînă şi pe Motru: el, care, cu siguranţă, în viaţa lui n-a strâns cum se cade barem mina cuiva, s-a pomenit — o susţine Lenţuca Ştie-tot ! — îmbrăţişînd curierul ministerului „de mai-mai să-i rupă oasele" !
Entuziasm, zăpăceală — şi conducerea uzinei grămadă pe dosarul albastru : pentru a se lămuri până unde merge aprobarea, de unde încep sugestiile şi modificările...
Masanbirou fiind mai mică decât un stadion, câţiva au rămas pe dinafară grămezii. Şi careva dintre aceştia s-a consolat punând imîna pe telefon : a dat sfoa'ră-n Hala C... în toată uzina... i-a felicitat cel dintâi pe „părinţii proiectului"...
Imediat, „părinţii proiectului", lăsînd baltă orice vor fi avut în mână, s-au prezentat să-işi admire plodul avizat. (Tu i-ai luat drept „invitaţi": Amza... „cei trei mari"... Mielu iNieu'leiseu...)
6
1
J
Pe scurt: entuziasm, zăpăceală, comentarii gospodăreşti — prohod cu chiuituri la căpătâiul răposatei Hale C. şi uralle llăorămoase la căpătâiul nou-năiscutei secţii „moderne", şi „de prim-nivel mondiali", şi legănată, între coperţile ei albastre, ca-n scutece.
Şi în zarva noii sărbători, toată lumea a uitat de sărbătorirea ta!
... Şi, dintr-odată, te-ai ivit -în uşă. Tu: zăpăcit într-altfel, neştiind la ce să te aştepţi — nu atît din partea lor, cît dintr-a ta — abia stăpînindu-ţi nu ştiu ce talmeş-balmeş de emoţii, fumuri, spaime şi nădejdi nelămurite.
Ai ghicit pe loc, — adu-ţi aminte: — cu siguranţă şi aplomb de adolescent zănatic: conducerea uzinei îşi clădise capetele-n piramidă pe cristalul biroului numai şi numai pentru a-ţi pregăti în taină o ingenioasă surpriză festivă de ultim moment.
Adu-ţi aminte : ai privit spăsit în jo,s — ca un bunic venit să^şi cheme nepoţii la pomul de Anul Nou şi găsindu-i („Ah ! Oh! Dragii de ei!") în complot nevinovat pentru pregătirea altui pom, al lor, pentru bunicu'... Subtil şi binevoitor, te-ai prefăcut a nu înţelege nimic.
...Şi ai reuşit anie-n sută: efectiv, nimie-rciimic n-ai înţeles ! Adu-ţi aminte:
întâi a fost un „A!" sec (al lui Motru — ei te-a zărit primul). Pe urmă, şoapte... foşnet de hârtii strînse-n pripă... paşi.. (Recunoaşte! O frântură de secundă ţi-a trecut prin cap că-i vorba de-un brevet... o decoraţie... un ordin... şi anume n-ai vrut să afli dinainte care ordin !)
Nimic n-ai înţeles !... Ai ridicat privirile abia după ce te-ai asigurat că .„nepoţii" s-au depărtat de birou. Atunci te-ai uitat cu nevinovăţie într-o parte, în alta, idiînd nişte târzii bineţe... i(Cu acest prilej ai (descoperit pe perete cele două desene, atârnând fiecare-n cîte-o piuneză. „Pavoazare specială !" ţi-ai spus, urnflîndu-te în pene cu discreţie, fără a-ţi pierde obişnuita .atitudine modestă. Ochii îţi erau împăienjeniţi; n-ai priceput ce reprezintă desenele : recunoscând totuşi mâna lui Ernest Rotaru, le-ai zâmbit şi lor, ai dat din cap şi-n direcţia desenelor — a bineţe, a înţelegere, a aprobare...).
Nimic n-ai înţeles!
Aşteptai să-ţi spună careva ceva; dar nu spunea nimeni nimic.
Ai fi deschis vorba tu însuţi; dar nu izbuteai săjţi aduni gândurile.
iLe-ai luat tăcerea drept emoţie — şi asta te-a topit de-a binelea.
Adu-ţi aminte : cînd ai simţit că obrajii stau să-ţi zvîcnească a plâns, te-ai mâniat pe propria ta slăbiciune, şi — mânia stîrnindu-ţi pesemne alte mânii — ai început să te legi, în gînid, de cine ţi-a căzut la-ndemînă: de firea uscată a lui Motru... de lipsa lui Mănescu... de blajinătatea lui Mielu Niculescu... de felul cum stăteau „cei trei mari"... Pînă ţi s-a făcut lehamite, pînă te-a cuprins ruşinea! Atunci, dosindu-ţi mutra după tava cu pahare, ai început, de bine, de rău, să te reculegi. Rămînănd mai departe — n-aude, n-avede — robul propriilor tale fumuri de mare şi modest sărbătorit : te-ai apucat, în gînd, să^ţi iei angajamente faţă de Mănescu... să ctitoreşti tradiţii... să pregăteşti discursuri... să-1 adaugi da lista „invitaţilor" pe Balaban bătrânul ca oaspete personal... Tot aşa, pîn-ai decretat că nici dosarul albastru nu .poate fi altceva decât un foc de artificii in cinstea ta !
Perfect. Acuma deschide ochii, înţelege: fierbântata-ţi căpăţînă are exact ce-a meritat — o găleată de apă rece.
Trezeşte-te : gândurile tor stau la proiect, nu la tine şi la pensionarea ta ! Iar dacă în alinierea paharelor din mina lor este totuşi nu ştiu ce elan sărbătoresc, asta n-are cu tine nici în clin, nici în mânecă : totul e pentru dosarul albastru... şi pentru Jacob, care a izbutit ,să obţină aprobările cu atâta timp înainte... şi pentru Amza, pentru „cei trei mari", pentru Mielu Niculescu, pentru viitoarea secţie reconstruită... Tu, aici, nu eşti decât un punct uitat Idintr-un program ide mult dat peste cap ! Şi dacă din cînd în cînd careva te priveşte intrigat, dacă prezenţa ta îi preocupă oarecum, asta-i numai pentru că — şi-au şoptit-o sub nasul tău! — ei nu pot cerceta în voie dosarul albastru, decât lichidând mai întâi... da, de bună seamă: unii au şi uitat ce anume trebuie să „lichideze" — „o istorie-ceva în legătură cu pensia lui nea Grigore"...
★
De câtă vreme, totuşi, împrejurul tău — şi-n inima ta — aceste zîmbete tinere ? De cînd, lângă paharul tău, atâtea prieteneşti pahare ? Şi urările... glumele ?
„Tăcerea", „împietrirea", numai in inima ta dăinuiau ?
Ar trebui să cântăreşti totul din nou, de la capăt... Dar cînd ?! Mîna ta. a altuia, ridică paharul tot mai sus. Ciocneşti cu Amza... cu Liviu Balaban... cu Aldea...
Vădit, nimeni nu aşteaptă din parte-ţi altceva.
Cădelniţezi paharul printre paharele lor... ciocneşti... zîmbeşti... Te laşi în voia valurilor !
... Şi, fără a mai şti cum, de cînd, fără a mai sta să despici firul în patru, redevii tu cel dintotdeauna. Tu — şi acasă, printre ai tăi. (Fireşte, acasă nimeni nu ţine discursuri: ad tăi te înţeleg totdeauna, chiar dacă nu-ţi găseşti la timp cuvintele).
Peste pojarurile inimii tale atît de greu încercate, coboară, balsam, o undă de linişte, de bine...
★
Ciocneşti... înregistrezi glume şi urări... zâmbeşti...
Ţine fiecare să-ţi mulţumească: pentru anii oît ai muncit umăr la umăr cu dânsul... pentru anii dinainte, cînd „i-ai pregătit terenul" muncind „aproape de unul singur" în „Horodiţa veche"...
Mulţumeşti şi tu, întorcîndu-le propriile cuvinte : pentru cît au muncit umăr la umăr cu tine... pentru cît vor munci mai departe, fără tine, în „Horodiţa viitoare", umăr la umăr cu „schimbul tău din socialism, din comunism"...
Tocmai ciocneşti cu Motru. Spui „Horodiţa viitoare" — şi privirile-ţi cad asupra dosarului albastru. Cu un gest, îndrumi şi privirile lor spre dosar... Iar frazele ţi se conturează în minte ca de la tine : le vei ura ca pe viitor, ori de câte ori un nou pensionar va părăsi uzina... la 60 de ani, la 55, la 70 sau câţi vor hotărî legile şi tradiţiile de-atunci... paharul de răimas^un isă fie ciocnit sub aceiaşi buni auguri socialişti ai clasei muncitoare — va să zică, lingă oîte-un asemenea plan aprobat-avizat. Mai
8
)
mult de-atîta, cine şi-ar putea dori ? vei întreba ; şi această întrebare-răs-puns va fi ultimul tău cuvânt — după care le vei strânge pe rînd mâna şi vei pleca...
★
Vorbeşti întocmai cum ţi-ai propus — şi nimeni nu bagă de seamă, nici tu, nici ei, că vorbeşti oarecum „din bucăţele".
Din bucăţele —-^pentru că ce spui câteva cuvinte, începe să sune telefonul. Semnal lung, nervos, neregulat ■—• deci al centralei, nu al vreunui post interior: probabil, în sfârşit, legătura cu Mănescu... Dar Motru nu se decide să ridice receptorul; laşi fraza baltă, şi, prin semne, îl obligi să vorbească — „Aşa-i în orioe uzină ! Doar nu-s un străin! Vorbeşte, vezi-ţi de treabă — cum naiba să mă supăr ? Tocmai pentru asta ? Tocmai eu ?! Tocmai acuma ?!"
Cu voce cât poate mai scăzută Motru cere Lenţueăi legătura.
Tu îi atragi pe ceilalţi în ungherul opus al biroului. Continui — de asemeni cu voce cit mai scăzută.
Atenţia ţi-e împărţită : pe de o parte la ce spui şi la cei cărora le spui — pe de altă parte la convorbirea lui Motru cu Mănescu.
La fel eşti şi ascultat: cu atenţia împărţită...
Deschizi gura numai cînd Motru tace şi ascultă. Cînd vorbeşte el, tu taci — ca să ghiciţi cu toţii din răspunsurile lui rostul acestui telefon. (V-aţi asigurat chiar din prima replică — e vorba într-adevăr despre dosarul albastru, despre sarcini urgente ale uzinei: „Primit, da!... Azi, acuma... De-un ceas şi unsprezece minute...'"!
Frazele îmbucătăţite, atenţia împărţită — nimic nu vă stinghereşte, nimic nu te stinghereşte. Dimpotrivă, înjghebat aşa, după obiceiurile vechii voastre conlucrări, micul ceremonial evocă infinit mai puternic, mai emoţionant, ceea ce altfel, în linişte perfect-organizată, cuvintele tale, urările lor, clinchetul paharelor ar fi izbutit cel mult să numească — probabil cam profesoral şi rece... (De cîte ori n-au mers şedinţele conducerii aşa — cu unu sau mai mulţi la telefon, iar ceilalţi, dincoace, dezbătând punctele ordinii de zi prin şoapte, gesturi şi bilete trecute din mînă-n mână!).
Astfel constituit, grupul vostru emană pesemne nu ştiu ce atmosferă tulburătoare de altădată — şi e vădit că însuşi flegmaticul Motru, privindu^vă (şi el cu atenţia împărţită, şi el mişcat!) îşi întârzie uneori replicile mai mult decât ii e obiceiul.
— ... Nu; practic, n-am studiat încă nimic... O informare sistematică nu s-a făcut încă.. Ba da, conducerea este, şedinţa se ţine... Nu; pînă acum, în Hala C. nu cred că se ştie... L-am răsfoit mai mulţi, însă deocamdată, pe baza unui simplu răsfoit colectiv... Nu sînt păreri formate... Nici propuneri, încă...
E clar: dincolo, Mănescu, turc, vrea motivări amănunţite, cu i-urile punctate cum se cade : nu pricepe cu ce-şi pierde conducerea uzinei vremea, cînd, de-un ceas şi unsprezece minute, dosarul albastru e la Horodiţa. A uitat de tine şi de pensionarea ta ! Iar Motru asudă: pe de o parte, jignit în numele tău, abia-şi reţine nu ştiu ce explicaţii tăioase; pe de altă parte, convins că tu n-ai priceput încă ce se petrece şi vrând să te cruţe de-o jignire nemeritată, dibuie bosumflat formula aşa fel cifrată încât Mănescu să afle ce gafă grosolană face şi să schimbe macazul inainte
9
de-a prinde tu firul... între ciocan şi nicovală nu sesizează că dincoace tu nu mai vorbeşti... că v-aţi băut cu toţii paharele pînă la fund... că aţi priceput totul, şi, de multă vreme, faceţi haz pe socoteala încurcăturilor telefonice hărăzite lui cu-atîta dărnicie pe ziua de azi.
Mănescu, dincolo, fierbe : e convins — pare-ise — că proiectul fiind avizat cu aproape trei luni înainte decît v-aţi aşteptat, vâ revine sarcina să daţi noua secţie în producţie cu cel puţin şase luni înainte decît contaserăţi pînă azi. Asta va presupune un mare efort pentru uzină (Hala C va ieşi din producţie, noua secţie nu va lucra încă, planul va trebui totuşi respectat indicator cu indicator etc.) ; dar asta presupune deocamdată fel de fel de noi aprobări, contact cu viitoarele întreprinderi de construcţie şi montaj — iar Mănescu nu vrea să înceapă noua ofensivă prezentîndu-se în nume personal, ca director ambiţios, ci ca emisar al colectivului de la Horodiţa, împuternicit după analize temeinice şi după cel puţin un miting deschis.
Dincoace, spre hazul vostru, Motru e din ce în ce mai flegmatic • —■ Ba înţeleg : şase luni... Exact: dacă obţinem coordonarea tuturor factorilor!... Da: analiză tehnico-economică, miting; deocamdată însă, ordinea noastră de zi prevede altceva... Exact: vom face, dar deocamdată nuii cazul şi nu-i „timp pierdut" dacă respectăm ordinea de zi. Brusc, îşi iese din pepeni:
— Exact: avem, deocamdată, ceva mai important!... Exact: mai important decît proiectul!... Ceasul de întârziere va fi recuperat; dar excesele de zel pot produce daune irecuperabile!... Ca om al tehnicii vorbesc şi eu: cînd cineva, de dragul şi-n numele tehnicii, ajunge să numească „timp pierdut" întâlnirea unor tovarăşi care... Exact!... Exact... contratimp... Exact: renghiurile memoriei îşi au de obicei izvorul altundeva... Exact !... Exact!
Dincolo, în sfârşit, Mănescu şi-a adus aminte. Şi, pesemne, fîstîcit, îşi toarnă cenuşă-n cap. Iar Motru, fioros, de nerecunoscut, îndeasă-n pîlnia telefonului „Exact!" după Exact!" — cu aere de boxer repezind directă după directă adversarului înghesuit la colţ.
Nimănui la Horodiţa nu i-a fost dat, pînă azi, să-1 vadă pe Motru în postură de tribun înflăcărat al vreunei cauze. „Feraşte-mă Doamne de ape dezlănţuite, de furiile focului, de mânia fricosului şi de-ndrăzneala timidului" : are ceva înduioşător izbucnirea lui Motru, dar totodată îţi stârneşte 'râsul...
Voi, ân ungherul vostru, aşa şi reacţionaţi. Iar el, înţelegîndu-vă, încearcă să explice prin semne că, oricât de puţin abil ar fi alcătuită lecţia lui, Mănescu şi-o merită cu prisosinţă.
— Exact !... Exact!....
„Exacturile"-i sînt din ce în ce mai nesigure. Dincolo, se pare, lui Mănescu i-a reuşit o glumă-eschivă — şi Motru, dintotdeauna şi pentru veacul veacului dezarmat în faţa umorului, izbeşte ultimul „Exact" de mântuială, ân gol; după care, abandonând înverşunarea ca pe-o haină de împrumut, zîmbeşte uşurat.
Nu-i nevoie de alte explicaţii. Ce-a trebuit apărat a fost apărat; ce-a trebuit înţeles s-a înţeles. Nu s^a petrecut nimic deosebit: un aşteptat membru al colectivului vostru („Cel mai aşteptat!" recunoşti tu, sărbătoritul, fără pic de gelozie) şi-a ocupat locul cu oarecare întârziere, cu oarecare stângăcie — de unde şi oarecare tărăboi.
10
Continuaţi — acum colectiv sudat, unitar, ca totdeauna : voi, Motru şi, la celălalt capăt al firului, Mănescu.
★
Continuaţi — dar de astă dată la telefon eşti tu. (Cum era de aşteptat, Mănescu vrea să-ţi spună oîteva cuvinte). Vocea lui îţi întăreşte senzaţia de bine, de „toate la locul lor".
Te laşi în voia valurilor — simţind că peste valurile tale suflă cînd şi cînd, în răspăr, nu ştiu ce duh rău al răzbunării; dar nuţi pasă ; te laşi în voia valurilor...
Dialogul merge după cum urmează :
întîi rideţi amîndoi, aşteptând, pîndindu-vă unul pe altul. Apoi, vocea lui:
— Grigore... asta-i: te-mbrăţişez, iţi string mîna. Din toată inima !... îmi pare-al dracului de rău că nu-s acolo... Ai înţeles, nu ? Uitasem de tine... Adevăru-i că şi de mine uitasem : avizarea asta...
— înţeleg, te cred... Mi-era că te-ai dat la fund anume...
—■ Halal!... Lasă, lasă, n-am pretenţii: eu cu uitatul, tu cu bănuitul — sîntem chit. Acord ?
— Deplin... în privinţa asta.
— Ia zi, Grigore: de-aici 'îiainte ce ai de gînd să faci ? Noi., am bătut apa-n piuă cu lagea pensiei, ne-aim dondănit pe teorii iîn general, da la asta n-am stat să ne gîndim... Hm ? Ai hotărît ceva, te pot ajuta cu ceva ?
— Mulţam frumos... N-aş crede să fie nevoie...
— Te-ai gîndit, ştii de ce te-apuei ?
— Mă fac milionar... Alta nu-mi rămîne !
— Ce ?!
— Votezi pentru, contra, sau te abţii ?
— Milionar ai zis ?
—' Ahm !... La Vidra-n colectivă. Povestea veche, ştii tu. Nu-s gata-snscris ? Milionar...
— Ai de gînd să pleci la... ?
— Ahm!
— Ai căpiat!
— Mulţam, Iacob dragă! Mă-ntrebam de ce-mi pare rău că nu eşti .aici. Acuma văd : fără (tine, ekte-irii amintea — în cadru festiv — trebşoara asta ?
— Grigore... aşa, cu telefonu-n contul statului, n-are rost să ne-ntin--dem la sfadă. Poimîine-s la Harodiţa; vorbim atunci! Azi, ori că-ţi vine-a zburda, ori că-i fi cu capsa pusă...
—■ N-ai ghicit. Habar n-am ce m-o fi apucat, da-s de-o linişteee...
—- Fii pîn'la capăt, atunci! Ia-o-ncet cu toate : du-te pe la copii, vîn-tură-te prin ţară, limpezeşte-te. mai stai de vorbă şi cu alţii... Cînd te-ntorci la Horodiţa, îmi dai de veste, ne sfătuim şi...
— N-am avut parte de sfadă destulă ?
— Se vede că nu. Şi dacă trebuie, mai adăugăm una!... Ce vrei, în definitiv ? Vorbe mari, declaraţii ? Ştii şi-aşa: îmi eşti ca un frate...
11
— Frăţiile... ies şi ele la pensie : pe-un frate-1 rugineşte uzura morală... celălalt se-ntîmplă că-i inoxidabil...
— iPeste asta, Grigore, azi, trec cu buretele : N-ai spus-o, n-am auzit-o !... în rest, rămîne pe-a mea : ca un frate ! Şi, vrei ori nu, cînd ajung acasă, vin la tine. C-o sticlă. Tu... numai de pahare să ai grijă: două! Ne-am înţeles ?
— în privinţa paharelor ? Da, două... Noroc, felicitări pentru succesul proiectului!
Ce-ţi răspunde, nu mai auzi: ai trecut receptorul în mina lui Motru, care, după un „Alo" de apel, reia abrupt, hulpav, discuţia pe marginea dosarului albastru.
6.
Practic, pentru toţi cei de faţă, „sărbătorirea" ta s-a încheiat. N-ai altă părere...
Practic, pentru toţi cei de faţă, următorul punct pe ordinea de zi va fi, este consacrat dosarului albastru. Motru s-a aşezat... şi-a pregătit creion-hîrtie pentru însemnări... conducătorii de secţii şi sectoare l-au înconjurat — fiecare avînd a strecura în discuţia cu Mănescu o părere, o întrebare, o> sugestie... Lîngă tine întârzie, nehotărâţi, doar patru-einci inşi.
Bineînţeles, n-are rost să mai rămîi.
Cele cîteva cuvinte schimbate cu Mănescu ţi-au lăsat în inimă un soi de terci pe care nu-1 poţi socoti nici bună dispoziţie, nici rea dispoziţie ; nici măcar dispoziţie. (într-o zi, de mult, copil fiind, te jucai cu un bun prieten. Locuiaţi în aceeaşi curte... era toamnă... erai într-o bună dispoziţie îndrăcită... cineva dăduse foc unui morman de frunze uscate. Vă jucaţi împrejurul focului — şi, dintr-odată, parcă zăpăcit, parcă intoxicat de-atîta „bine" şi „toate la locul lor", te-ai pomenit înşfăcînd căciula prietenului şt zvîrlind-o în flăcări. Te-a trezit strigătul lui — uimire, spaimă, revoltă. Buna dispoziţie ţi s-a topit. O clipă ai rămas — ca şi acum, după nefericita
discuţie cu Mănescu — pustiit sufleteşte ca după un inexplicabil cataclism.....
Cu prietenul de pe vremuri nu mai ţii minte cum te-ai descurcat. Mitu îl' chema...) Cert este că Mănescu va veni, te va căuta, vei fi obligat să-i explici. I-ai vorbit ca unui om străin ţie, pe ale cărui cuvinte nu pul nici o bază — deşi... cu siguranţă... puţini oameni îţi sînt mai apropiaţi... şi în nimeni, dintre apropiaţi n-ai mai multă încredere deoît în el.
Pentru-atîta te-ai repezit la telefon ? Ca să-nşiri gogomănii ? Ca să-ncepî a arunca iarăşi, după atîtia ani. căciuli în foc ?!
★
Plănuiseşi cîteva mişcări. Le execuţi. Mecanic, rece, cu sufletul împietrit în nemulţumiri.
Porneşti spre cele două desene — „pavoazarea fulger", cum le-ai numit. Totul e hotărît dinainte : le vei scoate din piuneze, le vei strânge sui şi le vei lua cu tine.
Autorul desenelor, Ernest Rotaru, bănuind ce vrei, ţi-o ia înainte : ca să; ţi le ofere el însuşi.
Aştepţi...
12
Mecanic, fără nici un gînd, înregistrezi totul:
în primul desen — tu. Caricatură. Cu bundă şi şalvari de şătrar, ţii în palma 'stingă Uzinele Horodiţa, văzute ca din helicopter. Oraşul se întinde către vale, pe degetul tău mare; munţii, în spatele uzinei, par a ţi se sprijini pe piepţii cămăşii, ale cărei petice pot fi luate drept nori; după munţi, ca o lună într-al doilea pătrar, sclipeşte, nu de curăţenie, unghia degetului tău mic; dedesubt, pe poalele cămăşii — jumătate-n şalvari, jumătate atîrnînd pe dinafară — e scris cu literă împodobită chirilic : „Io, tov. Grigorie, Han de Horodiţa din 1944 în 1964"... Totul e făcut aşa fel încît să amintească vestitul tablou-icoană cu Mircea cel Bătrîn şi mănăstirea Cozia...
Grăbindu-se — şi părându-i rău că trebuie să se grăbească — Ernest Rotaru strânge desenul cu foşnete oît mai puţine. Nu vrea să-i stingherească pe cei de la telefon.
îţi ia paharul din mînă... îi iei din mînă sulul...
Al doilea desen, tot caricatură :
O surpătură de baracă, prinsă din cine ştie ce şoldie perspectivă, aduce a făptură omenească. în acoperiş, o pereche de ochi; uşa, căscată ca o gură; hogegele, lungite ca nişte braţe de gorilă, te ţin în palmă pe tine. Scris : „Io, azi han, ieri bulibaşă". Eşti închipuit stând turceşte, în uniformă de locotenent, dar tot cu cămaşa pe dinafară; în urechea dreaptă ai un cercel, iar în mina stingă un pistol pe care scrie „Patent Gr. H.-făr' de gloanţe". împrejurul tău, mormane uriaşe de cratiţe şi cazane sparte. Iar dintr-o cratiţă în care tocmai fierbi ceva — şi pe care scrie „U.C.F. Horodiţa", iese un abur din care se-nfiripă Uzinele Horodiţa aşa cum sînt ele astăzi...
Iei în primire şi al doilea sul, lăsîndu-ţi mina strînsă, îndelung, de Rotaru.
Lingă (Rotaru, Alldea. ii strângi şi lui mina.
...Treci din nou din om în om, şi, dînd mlîna cu fiecare, schiţezi mereu acelaşi gest — un fel de „Sssst! Vedeţi-vă de treabă, totu-i în ordine, eu am plecat!"
Repeţi gestul şi pe prag... şi cînd străbaţi secretariatul... şi la dispeceri...
Pe poartă tocmai intră un camion cu două remorci. Eremia Şuţu, portarul, şi-a părăsit ghereta; strigând de parc-ar paşte zimbri împrăştiaţi pe nouă munţi, pilotează mişcările namilei triarticulate.
O clipă, stai locului nehotărât. S-o iei spre Hala C ? Spre casă ?
„iPoate-ar fi mai cu cap să mă arunc sub roţile camionului!" îţi trece prin minte o glumă macabră; şi porneşti spre casă — brusc, parcă şfichiuit fără veste de-un duşman.
(Şuţu, intrigat, se ia după tine. Face cîţiva paşi, apoi, recunoscîndu-te, se opreşte. îţi strigă ceva, dar nu-1 înţelegi. Azi, o dată mai mult, gestul tău unic se dovedeşte răspuns potrivit la toate : „Sssst! Vezi-ţi de treabă, totu-i în ordine, eu am plecat!")
Capitolul IV
Mergi de la uzină (spre casă, alegând Străzi lăturalnice, cât mai neumblate. Mergi repede, neclintindujţi nici co iotă privirile de pe vîrful pantofilor. Iar acasă urci scara ca un hoţ.
13
„Prostii, fandaxii!" recunoşti furios, mulţumit totuşi că ai descuiat uşa apartamentului fără să faci pic de zgomot. „Nu se poate aşa !" îţi spui apăsat; dar laşi pantofii în antreu, rămîi numai cu ciorapii.
Treci pragul spre hol călcând stângaci pe vârful picioarelor, cu braţele fîlfîind — ca şi cum ai merge pe sîrmă.
„Fă .balet, poftim, umblă-n poante pînă nu-i mai putea ! Caraghioslâcuri !... Curcă beată !"
Treci aşa prin toată casa. La pîndă, cu urechea ascuţită. Pare-se că vecinii nu te-au simţit; ai reuşit măcar atîta...
„Prostii", bineînţeles, „oaraghioslîcuri" şi „fandaxii" — o recunoşti tu însuţi; dar fapt este că, astăzi cel puţin, fie ce-o fi, nu mai poţi sta de vorbă cu nimeni.
Ştii dinainte ce întrebări ţi s-ar pune: „Dumneata ?! Pe stradă, azi, într-o zi de lucru ?"... „Acasă, dumneata ?! Ce sărbătoare-i azi ?"... „Pensionat ? Bravo! Şi de ce te-apuci ?".. întrebări normale: eşti cel dintâi „pensionar legitim" al uzinelor, cel dintîi pensionar al oraşului întreg. în-temeiezi la Horodiţa o stare civilă nouă, o poziţie socială încă necunoscută. Curiozitatea oamenilor poate fi înţeleasă... Dar ce să răspunzi, cum ? Aceste întrebări „normale" te scot din minţi şi aşa, fără să-ţi fie puse de altcineva.
Efectiv:
„încotro ?... Şi mâine, încotro ?... Pe stradă, aşa, mereu, la nesfârşit ?" Pentru moment, o singură soluţie: ascurude-te-n gaură de şarpe şi aşteaptă ! Poate că Mănescu, revenind...
7.
în gaură de şarpe, va să zică :
Tragi storurile, te întinzi pe pat, şi aseultîndu-ţi in scrîbă suspinele, aştepţi somnul.
Nimic... Vine foamea ! Aprinzi aragazul, fierbi apă...
Mănânci fără nici o rînduială : mere... un soi de mămăligă din lapte-praf... pâine... cafea., mezeluri cu telemea... -Somnul — nici gind să vină !
[Numeri răbdător până la zece mii şi înapoi... („Barem ziare să fi luat !") Te închipui treaînid în revistă, pe-un tăpşan nesfârşit, o şi mai nesfârşită caravană de berbeci... („Şi farmaciile-s pline de hapuri pentru dormit! Orice om ar trebui să aibă-n casă câteva: prin lege, stoc obligator!") Treci, indignat, la bibliotecă. Un timp, schimbi carte după carte : ceva cu taigaua orientului îndepărtat... ceva despre călătoriile lui Darwin pe vasul „Beagle"... o brdşură a institutului de documentare tehnică •— „Carbonitrurarea organelor de maşini"... Câteva volume din „Lexiconul tehnic român" ar trebui săjţi lămurească termenii necunoscuţi din broşura despre carbonitrurare ; dar nu fac decît Să-ţi apese pântecele prea plin... Degeaba ! Abia literatura beletristică se dovedeşte folositoare : zăreşti cotorul cărţii lui Capek, „Război cu salamandrele"... îţi aduci aminte de nasul stacojiu al căpitanului I. van Toch... şi, dezgropîndu-te din literatura tehnică, te repezi, glonţ, în cămară. Spirt alb, un litru; cumpărat de răposata nevastă-ta, cinci ani în urmă.
„Afine voia să pună ?"
Bei cu paharul mare : o treime spirt, două treimi apă.
14
#
..jDupă al treilea pahar, băutura începe să ţi se aşeze parcă de-a dreptul pe suflet — cămaşă de gheaţă.
■Frecîndu-ţi nasul de perna înlăcrimată, adormi scrîşnind.
2.
Soneria telefonului tău o fi fost, sau vreun zgomot prin vecini ?... Oricum, te trezeşti plin de energie, cu mintea limpede. O oră să fi dormit ? Două ?
Jos, în stradă, voci cristaline — cor de copii... Şi o maşină care pleacă bîrîind... Se stinge şi corul copiilor. Păcat! Erau chiar în maşină, probabil colindători motorizaţi...
Ceasul de buzunar arată trei şi un sfert; deşteptătorul, şase fără zece. Au stat amîndouă... Cînd te-ai culcat, soarele bătea în ferestrele dinspre stradă; acuma bate-n baie... E dimineaţă ? Ai dormit o zi şi o noapte ?! Aşa, îmbrăcat ?!
„La uzină... ce-o fi ?"
Deschizi aparatul de radio şi aştepţi „ora exactă", în sfârşit.
— La al cincilea .semnal, va fi ora zece. Pufneşti uimit: niciodată n-ai dormit atîta !
„Nervi zdraveni!" constaţi cu oarecare mândrie. „Au trecut, ai dracului, cu de la sine putere, pe poziţii de autoapărare.. Ori, te pomeneşti, am talent, am vocaţie de pensionar... încă din leagăn, lua-m-ar draeu... făr-a şti nimic. Tembelism, nu „nervi zdraveni!... Ce-o fi la uzină ?"
Hala C. e aproape o întreprindere de sine stătătoare; un adevărat „complex" — cum spunea cândva, în derâdere, Amza, declarindu-se „perplex de-atîtea complex anti-tehnologie şi anti-logic". Fapt este că la predarea conducerii unor asemenea hardughii-complexe totdeauna rămâne cîteo chichiţă nepredată. Să aibă oamenii în ce se încurca !... Ar trebui să telefonezi, să-i întrebi...
„Să le ceri rapoarte ? în ce calitate ? Luftinşpector ?"
Mai bine dai o fugă pînă la uzină. Cine are a întreba ceva, întrebe : cine nu, vadăjşi de treabă.
Te dezbraci... te speli... te razi grăbit, drăcuind lama boantă... iei alte haine... îmbuci ceva.
Pînă aici — minte limpede, dispoziţie normală. Cînd însă deschizi uşa, dai nas în nas cu soacra lui Stamate; şi te-nhaţă, pe loc, toate fanda-xiile de ieri ! Dai înapoi, hotărît să te zăvorăşti iarăşi ân bârlog.
Nu izbuteşti: ţinîndu-se după tine, a trecut şi bătrâna pragul. Iar în urma ei, ariergardă în avînt irezistibil — mama lui Bularcea I. Petre.' montorul apartamentul 55. Turuie amîndouă, neispus de fericite că te văd. i    Prins între două focuri, te predai.
★
Şi ce focuri!... Reiese — din ce^i spun ele — că ieri, cînd s-a întors de la lucru schimlbul unu, ai fost căutat „ide-o mulţime de tovarăşi", vecini din bloc sau din cartier. Au sunat — n-ai răspuns ; au plecat. Nici
un motiv de nelinişte : rămăseseşi peste rînd cu schimbul doi — au bănuit oamenii — ori te-ai dus direct la club, poate altundeva... S-a pomenit ceva şi de-o „pensionare"; dar bătrânii blocului n-au văzut într-asta nimic deosebit, pentru că, oricum, de-un timp, oine-ţi pomenea numele, pomenea şi de „pensie", de „legea pensiei" etc... Ieri — atîta.
Astăzi, după ce a plecat la lucru schimbul unu şi blocul a rămas „ca de obicei" (în stăpînirea „celor zece babe", cum spui tu) una din „cele zece" a dat alarma :
— Domnu Han a rămas acasă ?!
Imediat — sfat în zece la uşa apartamentului tău :
Ipoteza că ai dormit în altă parte fu respinsă de la bun început: aşa ceva nu i se întâmplase „domnului Han" niciodată; iar dacă totuşi uneori i se întâmpla, atunci toată lumea ştia că, din motive bine întemeiate, de interes obştesc, „domnu Han" fusese reţinut la uzină. Or, noaptea, trecută uzina nu avusese asemenea motive...
Aşadar : intraseşi neobservat, erai în casă. Concluzia ? ^Cineva — chiar mama lui Bularcea I. Petre — şi-a amintit că ieri, fiu-său, vorbind cu un cunoscut comun dintre cei ce te căutaseră, pomenise de-o „sărbătorire".
Fără a sta să despice firul în patru, mama lui Bularcea I. Petre privea aceste „sărbătoriri" bărbăteşti ca pe nişte inevitabile calamităţi naturale, bântuind cu precădere printre oamenii „nestăpâniţi", dar cuprinzând uneori şi oameni „de la care numai asta n-ai aşteptat-o"... Pe scurt, după mama lui Bularcea, era „mai mult ca sigur" că domnu Han, dacă so fi lungit cu sărbătoarea pînă-n zori, n-a auzit deşteptătorul... ori nici nu 1-a pus să-i sune : dumnealui nu-i deprins cu băutura !"
Sfatul „celor zece", eliminînd amănuntele — „sărbătorire", băutură etc. — luă în considerare numai datele esenţiale ale problemei: „domnul Han", un om atât de punctual, exemplu de conştiinciozitate şi abnegaţie pentru „toată lumea" şi de cînd lumea, era pe cale să«i piardă reputaţia — printr-un accident care, în definitiv, „i se poate întîmpla oricui".
Urmare : între orele şase şi şapte, vecinele şi-au încercat norocul pe rând, bătîndu-ţi la uşă, sunând, strigindu-te pe nume... Te-au sunat şi la telefon. Iar tu •— nimic, nici un semn !
Ca toţi bătrânii în asemenea împrejurări, protectoarele reputaţiei „domnului Han" făcură apel la vasta lor experienţă de viaţă. Cu alte cuvinte, vreme de cam două ceasuri, umblară de colo-colo pe coridoare, înspăimîn-tându-se reciproc prin evocarea detailată a nenumărate accidente, morţi subite, sinucideri şi crime. Aşa, situaţia din apartamentul 53 apăru din ce în ce mai suspectă — şi de la o vreme n-a mai fost vorba despre reputaţia „bietului domn Han", ci despre viaţa lui. Fireşte, „nenorocirea" depăşea atît competenţa cît şi forţele binevoitoarelor. Trebuia cerut cu maximă urgenţă ajutor din afară. întâi şi-ntâi un medic : fie de la spital, fie de la policlinică... Ba nu: mai întâi miliţia!... Da de unde ?! Fără-un lăcătuş... Atunci, la uzină : acolo au şi doctor, au şi lăcătuş... Dar n-au miliţian !
Dezbateri... la nouă şi un sfert încă nu se luaseră hotărâri definitive. Atunci — „Morţii cu morţii, viii cu viii" — echipa de salvare îşi aminti că
16
peste cîteva minute „Skodiţa" grădinii de copii va opri în faţa blocului: nepoţii trebuiau împachetaţi, conduişi, urcaţi pe locurile lor...
★
Fireşte, în timpul îmbrăcării prichindeilor, işoferul „Skodiţei", Matei Lungu, fu informat mai mult decît amănunţit despre „nenorocirea" care. „de bună seamă", îl lovise peste noapte pe „bietul nostru domn Han, de la etajul patru". ,
Matei Lungu — un om „foarte inimos, dacă ţii seamă că-i aproape copil, nimic de spus, dar taaa-are repezit" ! Oînd a priceput cum stăteau lucrurile, a ridicat din umeri, a dat din cap — chipurile negând totul — şi, în aceeaşi clipă, a coborît la telefonul public din faţa centrului de pîine... Acolo, pînă s-a răspuns chemării lui, a trecut oarecare timp. In acest timp, soacra lui Stamate crezu de datoria ei să muştruluiască pasagerii „Skodiţei" conform obiceiului din bătrâni: care n-o sta cuminte, va fi luat de nenea Miliţianu... nenea Şoferu, dacă l-o supăra vreun copil, odată o să-1 înşfece, drept în gaura canalului o să4 arunce, la şoareci... dacă ei, copiii, s-or întrece-n drăcii, atunci, lucru ştiut, nenea Şoferu o să intre cu maşina într-un stâlp ca să-i facă terci-terciuleţ... Bătrâna îşi ţinea cu înfocare apocaliptica predică, iar Nelu, nepotu-său, o privea atent, pe fereastră. Din cînd ân cînd, îi arăta vîrful limbii... Şi dacă ea tăcea, el o întreba plin de curiozitate: „Şi mai ţe?'... „Şi alta ţe ne mai faţe ?"... Drept care Matei Lungu, repezitul, şi-a „dat arama pe tfaţă, domnu Han, cum e mai rău !" lîntîi a „zbierat" la soacra lui Stamate: ,;Hei, tovarăşă, ce te-a apucat? Ia lasă-i în pace!... Treci colea, la zid, lingă vitrină! Repede, repede!"... Pe urmă s-a legat şi de celelalte: „Dumneavoastră, la fel! Rapid ! In maşină-s pe seama mea copiii, eu răspund de dînşii: nu-i înnebuniţi cu...! S-aude ? Tovarăşe, cocoane, doamne, care ce-ţi fi — toate colea, lingă vitrină ! Aaaa-şa !" Pe urmă, copiilor : „Nelu ! Corul imediat! Aia cu maşina — cît de tare puteţi!"
într-o clipă, „Skodiţa" deveni un adevărat instrument muzical dezlănţuit ; strada intră în vibraţie pînă departe...
Copiii la grădină... Trece o maşină: Duce pe umerii săi Copiii ia grădină...
Venerabilele gospodine ale blocului, uitând pentru moment „nenorocirea" de la etajul IV, uitând că fuseseră repezite şi exilate cu brutalitate lângă vitrină, îşi încrucişară pe rînd mâinile deasupra şorţurilor, şi, adânc înduioşate, se pregătiră să deguste uimitorul concert dat de şi mai uimitorii lor urmaşi mezini.
„Repezitul" nu le îngădui această fericire. „Ei?... Vă place; nu?" întrebă provocator. „Atunci de ce-i stricaţi, tovarăşe ? Cu BauiBau şi alte marafeturi răsuflate, năuceşti copilul, nu-1 educi! Cînd o să vă intre-n cap ?"
Foaaa-arte repezit, şoferul grădiniţei! Se adunaseră şi trecători... din magazine ieşiseră vânzătorii fără lucru... copiii cântau, oamenii rîdeau, iar Matei Lupu vorbea la telefon fără a-şi slăbi predica — parc-ar fi avut două capete şi două guri!
—  Viaţa Romînească
17
El, cieă, aducea- în fiecare seară de la grădiniţă „numai copii teferi" • iar a doua zi .„unele tovarăşe" sau „doamne", sau „cocoane"; sau ce-or fi ele — i-i dădeau înapoi „sub formă de diavoli împeliţaţi ori de mormoloci înspăimântaţi". El „sesizase problema" la grădiniţă: educatoarele ţineau conferinţe cu părinţii, nu cu cei care-i cresc de fapt pe copii, şi-i alintă, şi-i sperie, şi-i năueesc, şi-i strică. Dacă „sesizările" nu-i erau luate-n serios, poftim 'rezultatul: in ioc să-şi vadă de maşină, după calificarea lui, trebuia să ţină lecţii de pedagogie cu „tovarăşele" — măcar că el în materie de pedagogie n-avea nici o calificare, măcar că n-auzise să existe pe undeva vreo pedagogie ca lumea „pentru tovarăşe bătrâne". Dar, oricum, ai fi luat-o, „tovarăşele" n-aveau dreptul să saboteze munca grădiniţii.. N-aveau nici interesul. Asta trebuia numaidecât înţeles ! De nu, „tovarăşele" urma să aibă de furcă-n fiecare zi, uite-aşa, cu el, cu nenea Şoferu! Ba şi cu nenea Bau-Buu, la nevoie — pînă so alege, din pedagogia „de tip vechi" a „tovarăşelor", vorba aia, terci-terciuleţ !
în maşină — ai fi zis — îşi vedeau de ale lor cîţiva oameni mari, iar jos, pe trotuar, „tovarăşele" care-i creşteau, care ie crescuseră şi pă rinţii, care nu doreau decît să-şi crească şi strănepoţii, păreau nişte prichindei zurbagii muştruluiţi de-un profesor scos din sărite...
iFoaaa-rte repezit om, acest Matei Lungu ! între timp a vorbit şi la uzină, unde pe Grigore Han nu 1-a găsit; a aflat în schimb că, o zi în urmă, Han fusese „sărbătorit cu ocazia pensionării". A sunat şi la Han, dar, iarăşi, „domnu Han" n-a răpuns.
Mama lui Bularcea I. Petre, care pomenise şi ea oîndva de-o „sărbătorire", văzînkiu-se confirmată ca prooroc infailibil, prinse glas cea dinţii. Pentru d'însa, acum totul era limpede : aşa cum spusese ea de la bun început, „domnul Han" fusese îmbătat cu sila. îmbătat de vreun nemernic „sau, cum se spune acuma, de-un huligan". Or, pe-un om în vârstă, dacă nu-i deprins cu băutura şi cu nopţile pierdute, dacă are vreo hibă ascunsă la inimă ori la rinichi şi dacă „te-apuci să-i îndesi pe gât spirturi după. spirturi", il ucizi cu zile! Asta era — şi „cazul" nemernicului trebuia anunţat imediat peste tot: la uzină, la miliţie, la deputatul „de pe strada. care-1 rabdă-ntre oameni", la sindicat... ori chiar de-a dreptul la partid!
Bucuroase că problemele educaţiei celor mici ieşeau din ordinea de zi, celelalte vecine o susţinuseră ferm pe „madam Bularcea" : nemernicul în stare să se poarte aşa „cu un om ca bietul domn Han" trebuia pedepsit „cât mai repede şi cît mai greu".
Matei Lungu nu le-a dat atenţie : „Ca să vă aflaţi ân treabă, vreţi să-1 faceţi de râs pe nea Grigore-n toată Horodiţa?... închipuiri,!... Ce, eu nu-1 cunosc ?"
iDîndu-ţi-se drept „prieten" — şi încă „vechi" — Matei Lungu le-a. asigurat că tu, mai întâi, nu eşti „nici un fel de bietul", pentru nimeni; şi că, al doilea, tu, „la o adică", ştii şi să bei — adică ştii şi cum, ştii şi cîL ştii şi cu cine.
Urcînd la volanul maşinii lui în plină desfăşurare corală, Matei Lungu Ie-a „trasat" o singură sarcină: să se ducă liniştite la piaţă, după cumpărături. El — le-a anunţat — mai avea de făcut două ture, apoi va reveni, va urca la etajul patru şi „va descurca, personal, totul" ; va fi şi lăcătuş, va fi şi doctor la nevoie... dar, mai ales, dacă „tovarăşele" vor „împânzi lumea" cu „închipuiri care duhnesc a calomnie", va fi, pentru ele, miliţian !'
Eoaaa-arte repezit om! înainte de a porni maşina, le-a mai strigat
18
on „Fără panică!" — apoi, -vrând pesemne isă le dea un exemplu, a început să cânte cu prichindeii:
Peste dealuri, peste văi Trece o maşină...
Dar se vedea cît colo : era furios... era şi îngrijorat...
După plecarea „Skodiţei", elanul binevoitoarelor vecine a scăzut brusc. Cîteva, în cap cu o anume „Niculina-grasa, de la unu" au plecat după cumpărături. (Tu ştii dacă o cunoşti pe Niculina asta.) Celelalte s-au împrăştiat prin etajele lor, prin apartamentele lor... Fusese şi „un caz". Un caz „de să te cruceşti" : al „Nădâşancei, de la doi", care, chiar din primul moment, auzind despre „nenorocirea domnului Han", a spus verde că ea „în istorii dintr-astea nu se amestecă nici picată cu ceară", deoarece „pe mort nu-1 poate învia", dar „îşi aprinde pad-e-n cap" şi „n-are chef să bată judecătoriile ca martoră"... Soacra lui Stamate şi mama lui Bularcea sînt foarte indignate : „Atîta lipsă de omenie-n blocul nostru !" Ele, în orice caz, vor vorbi „cu madam Tomşa de la trei, că-i membră de partid" — şi „cazul Nădâşancei" va fi pus în discuţia cercului lor de femei... Principalul este, oricum, că ele două — soacra lui Stamate şi mama lui Bularcea — revenind, au intrat în bucătării, lăsînd uşile spre coridor larg deschise. Presimţeau amîndouă că de la o vreme, totuşi „domnu Han" va da semn de viaţă...
-Cînd a venit presimţitul semn, cea dinţii care 1-a recepţionat a fost soacra lui Stamate : te-a auzit deschizmd aparatul de radio... semnalul orei exacte...
A ieşit pe coridor... a ascultat pînă s-a convins că „domnu Han", în apartament la el, trăieşte, răsuflă, cască/ tuşeşte, îşi bombăne lama de ras... Odată convinsă,.a zburat la apartamentul 55. Mama lui Bularcea, „avînd greutăţi mai ales cu urechea dreaptă", fu pusă la curent pe această cale.
Altceva n-a mai fost. Au venit amîndouă la uşa ta, şi, neîn-drăznind să ia vreo iniţiativă, au stat alături, aşa cum le-ai găsit, înduioşate pînă la lacrimi de fiecare nouă dovadă acustică a existenţei „domnului Han".,
In bloc, aşadar, fusese îngrijorare „foaaa-arte mare !".
3.
Acum însă „blocul" nu mai este îngrijorat: înaintînd centimetru cu centimetru, vecinele turuie amîndouă pe rupte.
In schimb eşti îngrijorat tu: dînd înapoi centimetru cu centimetru, le explici pentru a cincea oară totul, punct cu punct.
Ele aprobă orice, dâr, vădit, explicaţiile tale pe-o ureche le intră, pe alta ie ies. Fericirea de a te vedea fintregiîntreguleţ, bărbierit şi pe deasupra îmbrăcat ca duminica, le stârneşte un asemenea chef de vorbă încît nimic nu le-ar putea obliga să tacă amîndouă deodată pînă termini tu o frază.
Iar frazele tale, din păcate, sînt şi lungi şi mtortochiate...
Ceea ce te îngrijorează însă, nu-i faptul că vecinele turuie fără a asculta. însăşi avalanşa explicaţiilor tale te îngrijorează : dominat de nu ştiu ce dorinţă de-a părea altceva decît eşti, de nu ştiu ce încăpăţânări copi-
19
lăreşti, bolnăvicioase, amesteci adevărul cu minciunea într-un chip care numai cinste nu-ţi face. Te asculţi ca pe-un străin nevrednic de credit şi stimă ; dar autodezaprobările par a-ţi pune la ambiţie tocmai pornirile pe care le dezaprobi, obligîndu-te s-o ţii una şi bună, din ce în ce mai sistematic, din ce în ce mai apăsat. Pe puncte :
întâi. Ieri, la uzină, s-a sărbătorit altceva, nicidecum pensionarea ta. Au venit, aprobate, nişte planuri, un proiect.
Doi. Cînd un om rămJîne acasă într-o zi de lucru, vecinii săi, dacă-s întregi la minte, se gîndesc deoibicei că-i vorba de concediu. Să zicem, concediu de odihnă. Sau, poate, concediu în vederea unei mutări. Nu ?... Dacă totuşi unii vecini se gîndesc în asemenea împrejurări la beţie, la pensie, la spînzuraţi ori la morţi subite — vina-i a vecinilor. E drept ?
Trei. N-ai auzit cînd ţi s-a bătut la uşă. Fireşte : erai în baie, unde bătăile la uşă se aud ca dintr-altă parte... şi câteodată nu se aud deloc. Deci, crezînd că se bate la altcineva, n-ai dat atenţie... Sînt pline ziarele : problema acusticii în clădirile moderne... Dar ziarele ar trebui să se ocupe şi de problema vecinilor ! Iar unii vecini ar trebui obligaţi să citească ziarele!
Patru. Matei Lungu, şoferul grădiniţei, e într-adevăr prietenul tău: aţi lucrat câţiva ani împreună, la uzină. Un om care, e drept, în trecut a dat dovada de înclinări întrucâtva anarhice; dar acum e foarte calm, foarte aşezat — mai ales dacă te gândeşti !dît e de .'tânăr. E şi talentat. Insă „repezit", nici pomeneală să mai fie ! Doar cînd îl scoate ceva din sărite... Se întâmplă şi asta : mare-i grădina lui Dumnezeu !...
Cinci. Cu atitudinea mătuşii tovarăşului Nădăşan faţă de justiţie nu eşti de acord. Activitatea cercului de femei nu ţii s-o influenţezi. Dar adevărul este că cercul poate aborda cu egal folos o temă înrudită. Tema oamenilor care, sub pretextul că uşa vreunui X. nu s-a deschis cînd le-a trăsnit lor prin cap că ar trebui să se deschidă, vîntură-n tot blocul, ba şi pe stradă, o mie de scorneli: că „X. s-a spânzurat", că „pe X, 1-a lovit damblaua", că „X. a fost scos la pensie", că „uzina 1-a sărbătorit pe domnu X. până 1-a îmbătat criţă"... Dacă cercul de femei vrea să-şi ducă munca bine. are de măcinat destule teme şi probleme ; toate, foaaa-arte importante !
★
Strădanii inutile...
Mama lui Bularcea, prinzând un cuvânt ici, unul colo, te întrerupe mereu :
Ea de mult a spus : bărbaţii, dac-ar merge după ei, numai in sărbători ar sta — de la lucru la crâşmă şi de la crâşmă iarăşi la crâşmă.
Soacra lui Stamate îi ţine isonul, aprobînd-o pe ea cu aerul că te-ar aproba pe tine :
— Daaaa : din crîşmă-n crîşmă ! Are dreptate domnu Han...
Sînt sincer convinse că-ţi bat în strună.
Desigur, încerci să le lămureşti:
Astăzi — le spui — cînd zici sărbătoare, nu mai este cazul să te gândeşti ca pe vremuri la crîşme. Nici atunci, pe vremuri, bărbaţii n-or fi fost chiar toţi beţivi. Acuma însă, putem socoti: într-un oraş ca Horodiţa, oîţi beţivi să fie ? Cel mult, douăzeci-treizeci; tot mai puţini de la an la an... In zilele noastre, aşadar, sărbătorire înseamnă reuniune tovâ-
20
rusească — fie că-i în casa cuiva, fie că-i la vreun restaurant ori bufet, la casa de cultură ori în pădure. De bună seină, sărbătorire pe inima uscată — nu merge. Dar trebuie gândit un pic: băutura, în definitiv, ce-i ? Un aliment ca oricare altul. Să ne lipsim de-un aliment numai pentru că unii îl folosesc drept otravă ? Alţii abuzează de conserve, fac artrite, intoxicaţii, pot da şi-n scorbut; să desfiinţăm conservele ?!... Va să zică nu băutura-i otrava, ci năravul; asta-i de suprimat! Uşor nu-i: e vorba de educaţie, de cultură, de civilizaţie. Dar altfel n-ai cum o lua. Ar însemna să pui carul înaintea boilor, ca americanii pe vremuri: ei au suprimat alcoolul, au instituit' prohibiţia — şi ce-a ieşit ? Gangsteri şi beţivi pe toate drumurile, asta a ieşit!... Uzina, prin urmare, s-a gîndit bine cînd a hotărît să întemeieze, cum ar veni, tradiţia sărbătoririi pensionarilor. După o viaţă de muncă, oamenii au tot dreptul la un cuvânt tovărăşesc şi-o strângere de mînă. Nu ?
—■ Da, daaaa! se grăbeşte mama lui Bularcea. Al meu, răposatul...
„Al ei", răposatul, a fost pensionat „ân 40 pe toamnă". Şi întreprinderea unde lucra 1-a „zvârlit ca pe-o otreapă". Că nu s-au gîndit să-1 sărbătorească, de la sine-nţeles ; dar nici măcar pensie nu s-au gîndit să-i dea!... Opt luni încheiate, omul a bătut din uşă-n uşă; şi-a tot slăbit, a tot slăbit — pin-a murit.
— După patruzeci şi trei de ani serviţi, domnu Han! Ca pe-o otreapă l-au azvârlit!
Intre timp, soacra lui Stamate — voce supraimprimată — s-a apucat să extragă, operativ „miezul şi morala" :
— La uzina de-aici, domnu Han, rânduiala-i mult mai bună. Dacă se face fiecăruia sărbătorire cum zicea dumneaei că i-a spus băiatul despre dumneavoastră, atunci... Noi chiar am vorbit, în bloc...
E cazul s-o iei dela capăt. A şasea oară :
—• Ieri, la uzină, v-am mai explicat: s-a sărbătorit altceva. Nişte planuri, un proiect... Cu pensionarea mea e o poveste întreagă, nu s-a hotărît nimic precis...
...Şi vorbiţi înainte cîteştrei!
★
Oricât de mare o fi grădina lui Dumnezeu, are şi ea un capăt: la un moment dat, sună telefonul.
Mama lui Bularcea tresare fericită :
— L-au reparat! Vjam spus eu...
— Nu răspundeţi ?! te îndeamnă soacra lui Stamate. Le răspunzi mai întâi lor, inspirat, cu toată graba :
— Ba da, numai că mi-e de curent: să nu trântească vreo fereastră sau... Poftiţi! închid uşa după dumneavoastră şi... Poftiţi, poftiţi!
în sfârşit, răsufli uşurat.
4.
La telefon, Matei Lungu, şoferul grădiniţei de copii.
— Nea Griguţă, dumneata eşti ?
— Eu, Mateiaşule... Aud că vii pe-aici: să-mi ridici cadavrul!
21
— Nea Griguţă... eşti bine-sănătos ?
,. u.~. X"r'!a l,ici Pe dracu, flăcăule. Afar-deo; buză: m-am crestat, la bărbierit.. Tu cum o duci ?; Deschizi cică.... nu ştiu: un-soi de .grădiniţă popujara... pe trotuar la noi... pentru persoane-aşa... mature şi răsmature.
' ~' Flii"iu ! fluieră obidit Matei; şi de la fluierătură trece de-a dreptul mtr-o răsuflare, pe înjurături. . '
— Stai, mă, repezitule !
•-—-'Uăăă, ce m-au îmbrobodit ? 1     Ştiu, flăcăule...
' — Ale dracu' babe!... Da şi dumneata! Zău: la usă nu ieşi, la telefon nu răspunzi... • .
—-Eh!... N-am auzit nimic, băiatule... Nici de musafiri nu-mi arde...
— iNea Griguţă... istoria cu... pensia... e-adevărată ?
— Hm?
— Este, Matei... M-au scos; ce să-i faci ? Nu se mai putea
— Ufff! ■
— Mde!
— Mde !
—: Iţi vine greu, nea Griguţă ; înţeleg...
— Hm ?... Greu al naibii; nu?
— Mă Matei! Dacă-neepi cu ogoiala-smiorcăiala, eu, să ştii, te dau afară 1
— De unde să mă dai, nea Griguţă? Nu-s'acolo.; vorbim la telefon...
— Ei, drăcia dracului! Ştiu îşi singur că-is ramolit; nu-i nevoie să-mi aduci aminte...
— Aş! Ramoliţii, cică, tocmai asta n-o ştiu, asta o uită-ntîi şi-ntîi • că-s ramoliţi.
— iNu... Nea Griguţă, eu... mi-a venit o. idee : de azi în patru zile intru-n concediu...
— N-o fă pe şiretul...
— Straşnică „idee" ! Petrecere frumoasă...
'— Mulţam; -nu-i asta. Eu... piîn-atunici am nişte-nlcurcături, da cînd scap vin la dumneata.'
— Uşă deschisă... , ,}.,- ., ,
— Pe uşă iiu-aicap ; vin ou... ai să vezi atunci. Ne-am înţeles ?
— Ai ceva-mpotrivă ?
— jNu. Mă gîndesc numai... să nu iasă vreo poveste: aici în bloc... printre vecini, printre vecine, le ştii cum îs... eu... cu pensia... n-am prea tras clopotele... Ele„. deocamdată... ştiu că-i concediu.
— Grădiniţa? Babele ?... S-a făcut: concediu ! Eu, oricare mă-ntreabă — mucles !
— Deocamdată!... lntr-o zi, le-om lămuri. Da acuma... înţelegi şi tul.
— Am înţeles, nea Griguţă. Le. lămureşti, dumneata.,, cînd vrei.. Eu... le las să moară proaste. - ......
Cu asta, vă luaţi rămas bun. ■...>..,-. - •   ;.'
22
Umbli prin camera— leu în .cuşcă.,.:
Te saturi de umblat — zaci unde nimereşti.
-Nu-ţi afli locul nici aşa, nici aşa.
Discuţia cu Matei Lungu te-a şi alinat, te-a şi împovărat. Alinarea ;
De bine, de rău, ai spart gheaţa : ai spus cuiva adevărul — că eşti pensionar... că ţi-e greu...,.că acasă, în bloc, .te-ai. încurcat singur tăind piroane. O mărturisire cinstită.— un mare hop sărit: de aici înainte, va fi mai uşor să spui „Da, sînt pensionar!"
împovărarea :
în lumina „primului hop" sărit şi-a „primei mărturisiri" făcute, discuţia cu vecinele îţi pare pur şi simpliu un act de nebunie — pe cît de uşor condamnabil, pe-a rit de greu explicabil.
„Cât te duce de nas orice f-andaxie, barem pune-ţi lacăt la gură! Altfel, poftim : ajungi să râzi singur de mila ta !"
Efectiv, râzi — strâmb — de unul singur.
Cîndva, ai şi citit despre asta: „dedublarea eului", cică. Te desfaci în două : un „eu" plus ân'e-un „eu". Şi-ncepi: c-un „eu" zici albă, cu celălalt zici neagră. Şi te frămânţi: apa-n piuă, pe loc. Şi te opinteşti, „eu" ân „eu", itu în tine : una gândeşti, alta-ţi iese pe igură, alta faci, pînă... ori te întregeşti .la loc, ori te depirinzi aşa. (iDacă te-ai deprins, aleluia „dedublat" rămâi îşi-n groapă — „cu eul în două luntri !)      • , .
Ce e filistinul ? E" un maţ uscat ~— doar pofte şi spaime (Domnul 1-a cruţat).
Versuri! Nu mai ştii cînd ţi-au intrat în cap; ramolit ori nu, le ţii minte... Era vorba, atunci, acolo, despre existenţa şi conştiinţa micii burghezii... ,
„Vers! Unde dă el, şi... cine crapă din dedublătură!... Poeziile, pesemne, ca toate-n lumea asta : nu-s numai pentru cine se pregătesc, mai sar şi pe unde nimeresc".
Pe tine, în orice caz, s-a nimerit să te nimerească-n plin.
...Un timp, cu palmele sub ceafă şi privirile în tavan, faci haz de -necaz adulme-cîndu-ţi „eurile" — închipuite cam ca nişte purici căpiaţi, ţopăind zgomotos în spirala unui maţ cristalin, perfect uscat.
Această postură —■ de independenţă condescendentă, în raport cu pro-priile-ţi „dedublări" şi „euri" — îţi dă sentimentul că, în sfârşit, eşti pe calea cea bună. Judecând Ia rece, „fandaxiile" tale nu sînt decît urmarea faptului că treci pe; nepregătite prin aceste atât de importante schimbări survenite în existenţa ta odată cu pensionarea. Ce-ai fost nu mai estice eşti nu ştii încă; de aici,: fireşte, anumite bănuieli nelămurite... într-un caz timidităţi,.. într-altul ifose... lEsenţialyar-fi pa — barem ân comportare .deocamdată, dacă,,nu şi ân gândire — ^să.ai o linie qlarăţ. - ,
„Şi s-o ţii neabătut !" completezi.ân. gînd,.—'parcă ţi-ai-vorbi ţie însuţi, 4e la. tribună, cU:.priiejul. încheierii unui .-miting: ■ u:.- '."•„•
23
Dar linia ta nu poate fi „clară" pînă nu vorbeşti cu Mănescu. Pentru că el, uzina...
(în minte, pe baza obişnuinţei, cuvîntul „uzina" acţionează cu de la sine putere : te pomeneşti la telefon — ai şi format numărul...)
★
Centrala — Lenţuca Ştie-Tot — are mai întîi un car de reproşuri. Dimineaţă ai fost sunat „într-una", de „o groază de tovarăşi". Nu, nu cu treburi. Nu, nu-i nevoie să vii la uzină. Tovarăşii au vrut doar să te întrebe de sănătate — „cum se obişnuieşte". Iar tu, „toată dimineaţa", n-ai răspuns, n-ai ridicat receptorul. Se poate ?!
— Se poate, bre : dacă n-am fost acasă...
— Da unde-aţi fost ?
— La păscut. Ca pensionar, mă duc oricând, oriunde... Hai, nu te bosumfla degeaba : am glumit... Ne-mpăcăm ?
— Bine ! Nu vă mai întreb nimic...
— Dacă aşa vrei tu, mă supun... Dă-mi Hala...
Hala C. — afli însă — e în plin miting fulger. Un miting „mai mult organizatoric", de „pregătiri operative" : la ieşirea din tură, după masă, schimbul unu va ţine, „pe grupe", nişte „consfătuiri speciale de producţie". Ordinea de zi — reconstrucţia, linia L 4...
— Speciale, tovarăşe Han! Ia parte toată conducerea — tovarăşu' director merge la tratamente termice... tovarăşu' inginer-şef Motru merge la...
„Mănescu" ?!
O obligi să-ţi confirme de două ori : da, el. A revenit astă noapte.
— Nu fusese vorba că vine mîine ?
— Dumnealui totdeauna câştigă câte-o zi. Nu-1 ştiţi ?... Unde-am rămas ? A ! Tovarăşul inginer-şef Motru merge la prelucrarea mecanică...
Lenţuca mai are câteva duzini de veşti. Toate, din punctul ei de vedere, mult mai interesante decât cea despre sosirea lui Mănescu. Mai curând din şiretenie decât din filotimie, o laşi să ţi le înşire : ştii dinainte că peste un minut sau două, ca de obicei, grijile centralei o vor obliga să-ţi închidă telefonul în nas.
Se întâmplă întocmai:
— ...pentru că UTM-ul, tovarăşe Han, a propus-o de-acum două luni ; da s-a opus sindicatul... Mna! Nu mai am fir gata, închid ! Sunaţi după ce intră schimbul doi şi vă spun atunci. Da ?
— Bun, fetico. Nici nu ştii ce veşti grozave mi-ai dat! Pe-amindoi obrajii te sărut!
— Vaai, tovarăşe Han! Dumneavoastră niciodată n-aţi umblat cu... dintr-astea.
Pînă găseşti gluma cu care să-i dezminţi romanticele bănuieli-decepţii, Lenţuca a închis telefonul.
Oricum, mai bine de-atîta nu se putea: pentru moment, ai o linie.
Linie provizorie, dar clară : trebuie să-1 aştepţi pe Mănescu.
Trebuie deci să-ţi pui în ordine casa... trebuie să cobori după sifoane şi sandvişuri... nişte vin (rezervă secretă pentru eventualitatea că Mănescu şi-ar uita angajamentul cu sticla)... trebuie să pregăteşti cele două pahare...
24
6.
Ţii linia conform hotărârii luate : neabătut.
In bloc, treci pe lingă vecine ca un bolid. (Dar le saluţi cordial, şi, în gind, le strigi tinereşte, simţindu-te parcă în pielea lui Matei Lungu : „Inc-un bob zăbavă; da ? Pînă-n sear' o lămurim! Nimenea nu moare proastă!")
Pe stradă, la magazine, vorbeşti ori cu cine izbutind să nu spui nimănui nimic: eşti grăbit — precizezi gâfâind — te aşteaptă cineva acasă, ai de aşteptat şi-un telefon important...
Cumperi, aduci, deretici, pregăteşti.
Cele două pahare sclipesc: le-ai spălat în apă fierbinte, le-ai şters cu prosopul, le-ai feţuit cu „pielea de căprioară" pentru ochelari. iNujţi rămâne decât isă aştepţi.
Aşteptînd, scurtezi cît poţi, printr-o mie de pretexte, orice convorbire — fie că eşti chemat la telefon, fie că eşti chemat la uşă.
(Mama lui Bularcea îţi propune să iei masa cu dânşii. Fiu-său, cică, a rămas la uzină: „Azi toată lumea-i reţinută la uzină, domnu Han; ţin şedinţă pentru reparat o hală sau... ce ştiu eu ?!" Fapt e că fiu-său i-a telefonat, propunîndu-i să te invite „pe raţia lui", deoarece altfel „ai sta singur cuc". Bineînţeles, rămâi neabătut la linia ta : de mâncare ţi-ai luat... aştepţi pe cineva care poate pica din clipă în clipă... mulţumiri, dar... imposibil, trebuie să aştepţi!)
Aştepţi, într-adevăr : toată ziua...
★
Urmăreşti din fereastră mişcările străzii, deducând fără greş mişcă-rile-impuls pe care, de departe, viaţa uzinei le determină. ('Cardiologul, pipăind încheietura mâinii, „luând pulsul", urmăreşte de fapt inima.)
Se îndesesc autobuzele, toate cu aceeaşi direcţie: la uzină, curînd, va intra schimbul doi.
Autobuzele revin, mai goale ca de obicei: Hala C Înseamnă aproape două sute de oameni, aceştia mănîncă astăzi cu toţii la cantină, au rămas pentru consfătuirile lor — iar autobuzele au pasageri „răriţi".
La staţie — trei blocuri după al tău, numărând spre Măgura — un autobuz sforăie pe loc. Chiar dacă nu te-ai uita, chiar dacă n-ai distinge ici-colo voci cunoscute, tot ai şti despre ce-i vorba : nevasta lui Tudor Adam vrea să ştie de ce întârzie bărbatu-său... vrea să verifice dacă explicaţiile care i se dau nu-s ticluite... dar, de fapt, nici ea nu ştie ce vrea. Afurisită muieruşcă! Serviciul şi 1-a lăsat, copii n-are — stă toată ziua cu ochii pe bărbatuJsău. Nu-1 prinde niciodată cu nimic — nici n-ar avea cu ce ! — şi, pe această bază, plînge într-una că „fire mai ascunsă ca Adam nici dracu n-are!" Dar, după toate, autobuzul nu stă locului numai pentru ca să^şi termine ea ancheta; partea proastă-i că amărâta, interesindu-se de bărbatu-său, face ochi dulci cui nimereşte — iar pe 24.419 e şofer, după toate probabilităţile, Florea, băiat frumuşel, cu haz, pe deasupra puţintel pramatie... „Taaa-are neisprăvită căsnicie la Adami!" cum ar zice mama lui Bularcea. Chiar aşa şi zice: la cercul femeilor „i s-a trasat să se ocupe de madam Adam", dar, deocamdată, rezultatele „ocupatului" ei nu se văd...
25
Trece în goană maşina direcţiei... După ea, microbuzul. Prin urmare1, la consfătuirile „schimbului unu-hală" au fost chemaţi şi oameni din schimbul doi ori trei al secţiilor. Era de prevăzut : reconstrucţia Halei C. nu-i o glumă, trebuie pregătită de întreaga uzină ! , . ;
De altfel, chiar dacă pînă aici n-ai fi sesizat nimic, tot. pricepeai că .schimbul „unu-hală" — deci majoritatea vecinilor de pe strada. ta — întârzie la lucru : jos e mai multă gălăgie ca de obicei... mai multe mame care-şi strigă copiii la lecţii (ei, profitând de lipsa taţilor, ar fi vrut „să-şi facă de cap")... şi sînt mai multe gospodine care, . nitam-nisam, îşi ba! covoarele (au alocat acestei îndeletniciri jumătatea de ceas cît, altfel, ar fi trebuit să umble în vârful picioarelor, aşteptând ca soţul ostenit „să prindă un fir de somn"). Iar tutungioaica, nevasta lui Scurtu, a luat un „prânz la pachet" de la Gospodina, şi, ca întotdeauna cînd bărbatu-său întârzie prin uzină, a ţinut debitul deschis peste pauza amiezii.
★
Schimbul „unu-hală" revine abia către ora nouă.
iar tu aştepţi mai departe — neabătut — pînă hăt după miezul nopţii.
Nu ţii să te autoînşeli. Aşteptatul din' cursul zilei n-a avut rost: ştiai că Mănescu era ocupat pînă peste cap. Mai (bine zis, a avut un -singur rost: pretext, ca să n-ai a te bîîbîi faţă de nimeni; cită vreme nu ştii pe ce lume trăieşti...
-De la ora zece însă — aşteptat propriu-zis ! Cu totul altceva...
-Iar Mănescu nu vine, nu telefonează — nimic !
La unu fără trei minute, după ultimele măsuri din Imnul Republicii, închizi aparatul de radio definitiv. (Dîndu-ţi seamă abia acum : l-ai închis şi deschis în neştire toată noaptea !)
La unu şi jumătate, respingând :— definitiv -şi aici — ispita sticlei de spirt, te culci.
E posibil... „chiar probabil: Mănescu va fi la,tine aşa cum a făgăduit —• miine.
iE sigur: dimineaţa, abătînldu-se (din drumul spre. uzină.
★
Nu. Ziua trece fără Mănescu.
Trece abia-abia, destrămîndu-şi ân duşmănie clipele — lungi, nesfîrşite. ...Seara aprinzi totuşi lumina cu senzaţia că ziua a gonit pe lingă, tine, nelăsîndu-ţi timp barem de-o răsuflare ca lumea.
★
Veghezi, inert, toată noaptea. Fără a da geană-n geană. Crispat, complă-pîndu-te. ân starea de spirit desemnată obişnuit printr-o sugestivă expresie măcelărească : „oricât ai răsuci cuţitul înt-rânsul, pic de sânge nu i-ar curge". Te măcelăreşti singur, răsucind sistematic presupuneri. şi explicaţii: N-a venit pentru că a uiţat. (Justificări obiective : şi-a eliberat minţea de,-.,price'; preocupări străine uzinei — începând,, fireşte,. cu cele de .minimă importanţă.) .. ■ ..
:., N-a venit pentru că n-^a putut. (L-au furat treburi de ;neamânat. Asta, cine! într-.o parte e vorba de directorul Horodiţei, iar în cealaltă e vorba dfe-un pensionar, se poatelungi pe săptămâni întregi.) /... '•. ;•.     r: v
;26
■N-a venit pentru că n-a vrut. (Minuni nu fac nici directorii uzinelor;;; ilegalităţi, iarăşi nu; practic, îi e peste puteri să te ajute. Prin urmare, de ce şi-ar pierde vremea certîndu-se cu tine, ori stând' să-ţi şteargă lacrimile, făcîndu-ţi şi făcîndu-si de pomană sânge rău ?)
iN-a venit pentru a te obliga astfel să decizi tu asupra soartei tale. (La uzină, soarta iţi era in asemenea măsură una cu a întregului, colectiv, încît, drept vorbind, capitolul „strict-personalelor" îşi ridica parcă singur măruntei e-i probleme — şi tot aşa le rezolva. Dar acum eşti pensionar; acum... din acest punct de vedere... a-nţărcat Bălaia şi... pesemne... trebuie schimbat undeva vreun macaz. Iar Mănescu vrea să te oblige s-o faci cu un ceas mai devreme.)
N-a venit pentru că... Aşa mai departe: presupuneri, explicaţii... şi, printre ele, cu de la sine putere impunîndu-se, altceva :
Să presupunem — îţi spui — că ai lua tu legătura cu Mănescu. Ori să presupunem că Mănescu n-a uitat nimic; că a vrut să vină şi a izbutit să-şi găsească timpul necesar; şi, să presupunem, nu-i arde să-ţi dea lecţii de independenţă ori de altceva, ci vrea din toată inima să te ajute. Ştie — să mai presupunem —• ce-i în sufletul tău: înţelege cît îţi vine de greu să te lămureşti cu tine însuţi, tu, om pentru care de douăzeci de ani, de treizeci, parcă dintotdeauna, a te gîndi la tine înseamnă a te gîndi şi la uzină, Ia Horodiţa, la noi — cu toate obligaţiile şi drepturile decurgând de aici. Pînă te-ai văzut pensionar, pentru tine cuvântul eu a avut în primul rînd înţelesul de noi: prinzând printr-asta contururi şi puteri faţă de care noul eu, rostit cu gură de pensionar — „eu şi-atîta tot", „eu pur şi simplu" —■ îţi pare de-a dreptul o batjocură. Cum naiba să te mai lămureşti — tu cu tine — cînd, poftim, prizăritul tău „eu şi-atîta tot" n-aşteaptă din par-tea-ţi decît o clipă de neatenţie ca să se desfacă în ciurde-ntregi de- „euri" gata încăierate ?
Presupunem aşadar că Mănescu a venit. Şi ştie, - înţelege: deşi ai şaizeci şi aproape patru ani, deşi ca maistru eşti depăşit, deşi în munca direct productivă ai fi probabil şi mai depăşit, tu, totuşi, nu eşti copt încă pentru pensie ; pe tine ruperea asta — trecerea bruscă din viaţa bazată pe noi într-o viaţă bazată pe eu şi-atîta tot, adică pe aproape nimic, te otrăveşte, na, te seacă, te înrăieşte... Te ucide cu zile :
Răspunde : cum, cu ce ar putea Mănescu să-ţi ajute ?
Practic : cu ce ?
...Veghezi, crispat, sub lumina alburie a zorilor. Practic, n-ai ce răspunde.
★
„Ştii de ce-ţi trebuie Mănescu? Pentru că tu... dacă nu-ţi dă careva un brînci cum se cade... mei la Vidra n-ai pleca... nici la Horodiţa n-ai sta... nici n-ai trăi ca lumea...,nici n-ai muri ca lumea... nici...
Asta ţi-o spui pe la cinci : . undeva,. prin vecini, se aude parcă, an deşteptător.
■ între cinci şi şapte, mărşăluind îrt forţă de-a lungul şi de-a latul apartamentului, străbaţi pe puţin zece.kilometri.    . ■
•••••• ...Şi oboseala te' odihneşte,: te surprinzi tot mai rar gândind cu voce
tare, nu mai gesticulezi întir-una... (La început, explicînd naiba mai ştie ce şi cui, ai răsturnat lampa de, .noptieră.,.: ai făcut zob amîndouă paharele pregătite pentru... în sfârşit!)
27
7.
Ora opt te prinde la telefon. Convorbire cu Vidra:
— Alo ! Aş vrea să schimb două vorbe cu un tovarăş din sat de la dumneavoastră. Ghiţă Telegaru: de la Telefoane, a treia curte — peste drum de şcoală. Cu el, sau cu oricare dintr-ai lui. li puteţi trimite vorbă să fie la telefon ? Se obişnuieşte ?
— S-ar obişnui; dacă plătiţi aşteptatul... Numai că Telegaru s-a mutat.
— Cînd ? Unde ?
— Ahă ! De vreo trei ani... în Casa Satului.
— De ce ? Cum aşa ?
— Dacă şi-a făcut casă !
— Şi dincoace ?
—' Dincoace... stătea mai mult pentru pază, ori...
— Şi-acu-i pustiu ?
— Da... Era o proprietară — a murit. A rămas cică unui profesor, sau... Bărbatu-său !
— Grigore Han!
— (Poate ; nu-i de-aici, nu l-am apucat... Dumneavoastră, de fapt, cu cine vreţi să vorbiţi: cu nea Telegaru, sau... ?
— Nu mai ştiu... Cu nimeni.
— Şi-atunci... de ce-aţi dat bani pe telefon, dacă... ?!
— De aia : îmi trebuia o linie şi mie. Nu ?
— O ce ?
— O linie...
— Tovarăşe... de fapt... cine sînteţi dumneavoastră ?
— Eu ? Un... un colectivist. Din Vidra... Zău ! Sîmbătă-s acolo ; ne-om vedea, ne-om cunoaşte — ca-ntre vecini... Mulţumesc mult, tovarăşă ! Noroc !
Depui receptorul cu sentimentul că, tăindu-ţi ultima punte de retragere, te-ai exilat — tu însuţi, şi poate cam pripit — într-un teritoriu necunoscut, străin, ostil.
★
Trei zile în urmă, spunând că vei deveni „milionar", nu te luai nici tu în serios. Strîns cu uşa, ai fi recunoscut: împrejur vorbeau cu toţii despre sat şi colectivişti... în gândurile tale se întreţesuse o vorbă de ici, una de colo... şi cînd Mănescu te-a întrebat ce planuri ai pentru viitor, tu — mî-nios ca văcarul pe sat — ai luat în braţe ideea asta : „Mă fac milionar! Plec la Vidra!" Dacă împrejur s-ar fi vorbit despre Biblie... dacă ai fi declarat că te duci la mînăstire ori te faci mitropolit, ar fi fost acelaşi lucru.
Ba nu, n-ar fi fost „acelaşi lucru"; te simţi singur! Ideea plecării la Vidra s-a „întreţesut" atît de bine cu gîndurile tale pentru că era chiar ideea ta. O idee mai veche, de care, e drept, în ultima vreme uitaseşi. Totuşi o idee mărturisită, cândva, nu numai prin viu grai ci şi în scris. (Doar că atunci nu era vorba să devii colectivist în Vidra; atunci scriai de-a dreptul Comitetului Central, Consiliului de Stat şi Preşedintelui Consiliului de Miniştri, oferindu^le, semeţ. Ia persoana a treia, „pentru a fi folosit oriunde, aşa cum se va socoti de cuviinţă", un „metalurgist cu experienţă în ramura construcţiei de maşini agricole, şi, totodată, cu examen de stat în ştiinţele naturii, deci avînd pregătire teoretică înrudită agronomiei"... şi aşa mai departe.)
28
Prin urmare, să fie limpede : n-ar fi fost „acelaşi lucru" dacă în loc de „Mă duc la Vidra" spuneai „mă duc la mînăstire".
Telefonând la Vidra, n-ai tăiat, va să zică, nici un fel de punte. Dimpotrivă : ai aruncat o punte ! Şi, în orice caz, ţi-ai fixat o linie. De ce, atunci, îndoieli ? De ce ezitări ? Pînă cînd ?
„Iarăşi euri?\" te revolţi. „Nu mai merge! Capac prostiilor — şi dă-i bătaie : pe linia Vidra !"
Numeri zilele pînă sâmbătă.
■Numeri» şi sarcinile de rezolvat pînă atunci:
1. Ai a-ţi asigura mutarea din organizaţia de partid a uzinei în organizaţia colectivei Vidra.
2. A preda Sfatului popular apartamentul; anunţând totodată şi uzina, pentru ca „profilul pe schimb" al blocului să fie respectat. („Dacă repartizează pe careva din schimbul doi sau trei, încep iarăşi scandalurile pentru linişte!")
3. A preda telefonul: aparatul să fie ridicat vineri la prânz, după ce vei'comanda un „furgonet" Getax.
4. La miliţie, formele pe buletinul de identitate; schimbarea adresei la abonamentul radio ; etc...
5. A-ţi împărţi „bunurile şi averile" pe categorii. O parte — grosul mobilei şi covoarele — se împachetează şi se trimit cadou copiilor. Altă parte — vînzare pe loc. A treia parte: se oferă în dar oricui, iar la nevoie se lasă în voia soartei. A patra parte va merge la Vidra.
Ţelul e clar, calea e liberă. Nu-ţi rămâne decît să acţionezi.
8.
Acţionezi — iureş :
Cereri şi para-cereri... coadă din ghişeu în ghişeu... semnături, ştampile, chitanţe, frahturi... tâmplari, scînduri, lăzi... gară, uzină, sfat popular, miliţie...
De unul singur, abia în două-trei săptămâni de te-ai descurca. Dar, fireşte, la Horodiţa nimeni nu-i „de unul singur". Ai în jur un adevărat detaşament de voluntari devotaţi cauzei tale: cineva colindă în locul tău tot felul de birouri... altcineva ţi-a făcut rost de scînduri pentru lăzi... altul ţi-a găsit cumpărător pentru cele două butoaie de murături, a fixat şi preţul... altul a găsit la „Ferometal", pentru împachetarea aparatului de radio, „cutia lui originală"... Cheia apartamentului tău trece din mână ân mînă, buletinul tău de identitate circulă din buzunar în buzunar... (La Horodiţa, în asemenea prilejuri, totdeauna-i aşa: prietenia se dezlănţuie ca un fenomen atotcuprinzător — al naturii umane şi parcă şi-al naturii propriu-zise.)
Odată prins în focarul bunăvoinţei generale, nu-ţi rămîne decât să spui lămurit ce-ţi trebuie, să te agiţi de colo-colo, să mulţumeşti în dreapta şi-n stingă — să faci totul pentru a corespunde pînă la capăt imaginii atitpr prieteni mai vechi sau mai noi despre Grigore Han. Ştii: acest Grigore Han, omul în jurul căruia s-au mobilizat ei cu atîta voie bună, omul cunoscut la Horodiţa ca un cal breaz, nu poate fi decît bărbat dintr-o bucată, năzdrăvan uneori, hâtru de obicei, în fond serios totdeauna — dar, desigur, niciodată babă plîngăreaţă.
29
9.
. Joi seară — victorie dqplină, în termen record. îţi petreci ultimii colaboratori pînă în Piaţa 23 August, asigurându-i că într-adevăr, totul e gata „sută-n sută": mâine nu mai ai nevoie de nici un ajutor, de nimeni, de nimic; te vei odihni; iar sâmbătă — la drum. Averea ţi-e atât de bine împachetată —■ le spui — eşti atât de bine înzestrat şi organizat, atît de înarmat cu vize-documente, încît poţi s-o ştergi nu la Vidra, ci chiar de-a dreptul în pământurile desţelenite din Siberia, ori în Marte ; iar vize... ce mai calea-valea ?... ai atâta, că poţi pătrunde şi-n baza de la Cap Canaveral.
Umpleţi piaţa cu larma voastră veselă — parc-aţi fi un grup de şcolari în ultima zi a vacanţei.
...Şi vă luaţi rămas bun fără sentimentlâcuri de prisos: Vidra-i în raion, la o zvârlitură de băţ... ei, dacă va fi să aibă drum într-acolo, se vor opri poate să-ţi strângă mâna... tu, în orice caz, vei veni deseori la Horodiţa... Lucruri de la sine înţelese !
Mai sânt şi unele lucruri subînţelese. Ei nu-<şi pot închipui că mutarea aceasta a ta s-a hotărît altfel decât se hotărăşte schimbarea soartei oricărui om al uzinei: la Vidra-i nevoie de cineva „provenit din metalurgie"... colectiva s-a adresat raionului... raionul uzinei... conducerea uzinei a chibzuit,, te-a chemat... Simplu : propus — acceptat. Normal: nici prima, nici ultima oară cînd uzina „dă cadre".
Siguri pe subînţelesele lor, horodiţenii nu se gîndesc să-ţi pună intre-bări. Iar tu îi laşi să creadă că te muţi îndeplinind o sarcină. Nu neapărat din dorinţa de a părea ceea ce nu mai eşti; dar, horodiţean şi tu până în măduva oaselor, împărtăşeşti sincer, împotriva evidenţei ştiute, aceste-înţelesuri şi subînţelesuri.
★
Le împărtăşeşti sincer, da : cită vreme eşti printre dînşii şi te simţi una cu dînşii. Dar cînd revii către casă, ascultîndu-ţi paşii singuratici...' întrebîndu-te cum vor suna aceşti paşi mâine noapte, în singurătatea casei de la Vidra... atunci asemenea subînţelesuri nu mai incap... şi, în adîncul sufletului, ungherul îndoielilor, al ezitărilor peste care nu de mult ai Înşurubat nu ştiu ce, solemn capac, îşi strecoară din nou otrăvurile. (Dacă ai fi mărturisit aceloraşi oameni întreg adevărul, ei, probabil, cheltuind acelaşi timp, aceeaşi energie, ar fi izbutit să găsească vieţii tale alt făgaş. Fără, umilinţi pentru tine, fără ilegalităţi şi abuzuri, fără a înlătura din câmpul muncii vreun om mai tînăr, şi mai capabil ca tine, ţi-ar fi găsit un rost în Horodiţa — fie prin administraţia blocurilor... fie în comerţ, poate pe: la Ferometal... Sau chiar în uzină ?) -
Strângând fălcile, înşurubezi „capacul" mai de nădejde :
Un. loc'şor călduţ ?! Pensie plus leafă ?! Ai luat pieptiş şaizeci şi patru; de ani numai ca să-ţi descoperi, în sfârşit, supremul ideal al vieţii un loc'şor călduţ ?"
Te surprinzi, din nou, urcând (Scările blocului, hoţeşte.
Apartamentul — un morman de bagaje, patul pliant, şi, jos, în colţ,, telefonul. Abia acum, în singurătate privindu-L, înţelegi că de fapt nu mai este casa ta; o sală de aşteptare pustie... un călător şi-a depozitat provizoriii' calabalâcul...
30
Ora unu şi douăzeci.
Un singur, gînd să fi ştiut că plecarea se poate organiza atît de-repede/ cereai să ţi se ridice telefonul de astăzi, comandai furgonetul pe mîine dimineaţă, şi...
„Se termina cu... toate !" ,
De altfel — revii'— nici acum nu-i prea tîrziu : mîine, nimic nu te va. împiedica să comanzi furgonetul  „la prima oră". Vei pleca lăsând uşa descuiată... cu Yale-u\ blocat... ân drum spre Vidra vei preda şi ultima cheie... cineva dintre vecini va preda telefonul (nu-i neapărat să fii de faţă bani n-ai a da)... acelaşi vecin va lăsa Yale-u\ să cadă...
Deşteptătorul unde-o fi ?
Este : în geamantanul cu „prime urgenţe".
îl pui să sune la cinci.
Mai bine aşa !
„Să stau ceasuri întregi... uitîndu-mă Ia pereţi... aşteptând câini cu. colaci in coadă... asta ar fi... într-o situaţie ca a mea... ar fi..."
In clipa cînd te întinzi pe pat, osteneala-ţi trăsneşte parcă în moalele capului un coşcogea mai — şi adormi fără a conclude explicit cum ar fi aşteptatul ăsta într-o situaţie ca a ta.
70.
Bineînţeles, te trezeşti înainte ca deşteptătorul să sune.
Bineînţeles, ultimele hotărîri luate ieri îţi par astăzi „prostii curate" nici vorbă nu poate fi de plecare „la prima oră" ! întîi şi-ntîi, pentru că ţi-ai fixat o linie — şi deci ai tot dreptul să rămâi la Horodiţa ancă o zi, până sâmbătă .la prânz. Ai chiar obligaţia!... Şi, tot întîi întîi: un om în situaţia ta. nu va pleca din Horodiţa cu inima împăcată decît după ce-i va spune totuşi lui Iacob Mănescu barem două vorbe. Deşi...
Efectiv, e inadmisibil: orice om din Horodiţa te înţelege, e gata să te ajute — numai el, Iacob, o face pe bonzul! pe sfinxul! pe faraonul!... în. numele lui, fac-o sănătos ! Dar el reprezintă uzina — şi uzinei trebuie să-i atragi atenţia : e inadmisibil ! Deşi...
Exagerări ? Să zicem că exagerezi; dar din vina cui ajungi la asemenea exagerări idioate ? Nu dintr-a lui ?
îi poţi telefona şi fără exagerări: „Alo, Iacob ? Vreau să te rog ceva... eu m-am luat cu zorul, acuma nu mai am telefon... Transmite tovarăşilor, prietenilor... în Hala C. mai cu seamă, un cuvînt bun de la mine. Se poate, sau... ? Mulţumesc, eu aim plecat, noroc !" Va înţelege singur: tot! Esenţialul este să închizi telefonul la timp : pînă nu te-ncolţeşte cu întrebările lui... şi cu celelalte... mă rog, ca totdeauna el! Deşi...
Telefonul te atrage irezistibil — şi tot irezistibil te respinge.
Aştepţi să se lumineze de zi ca lumea.
Aştepţi, simţind desluşit că de la aşteptatul ăsta pînă la cine ştie ce noi fandaxii nu-i decît un pas. Simţind desluşit că din clipă ân clipă acest pas depinde tot mai puţin de voinţa ta.
Se luminează... Auzi cum vecinii pleacă la lucru... Tu, mereu la nas cu telefonul, hărţuit oîineişte de-un „deşi..." care-ţi curmă batjocoritor orice gînd, orice hotărâre.
Când nu mai poţi răbda — cînd nu te mai poţi răbda — evadezi.
31
Evadezi pe coridor — numai nervi, silă şi mînie.
Pe cordior, vîri în sperieţi nişte bătrîne fără vină, urli, bocăneşti, te legi de oricine-ţi iese-n cale ; nu-ţi mai intră-n voie nimic, nimeni. Pentru ca la sfîrşitul sfârşitului — culmea ! — să cazi luat în oîrca omului venit după telefon. Urlând — culmea culmilor ! — la el, nu la tine :
— Nu tinere. Nuuuu !
Situaţie: o viaţă-ntreagă te-ai bătut cu pumnii în piept căznindu-te să-ţi arăţi dragostea-model pentru „schimbul nostru de mâine" ; iar acuma, cînd dai' piept cu „schimbul" ăsta, tu, azi „schimbul lui de ieri", cum i te prezinţi ? Ca o leşinătură prăpădită, numai ţâfne, gelozii şi venin!
— Nu, tinere ! Nuuuu!
MinteJl în numele tău, dacă trebuie. Şi trebuie: aici nu-i vorbă de numele tău, e vorba de numele vostru, al „schimbului său de ieri" — e vorba să-i arăţi adevărul, şi n-ai voie, aici, să te porţi ca un iresponsabil.
Limpezeşte-te, du4e la el şi reia vorba de unde-ai lăsat-o — ca şi cum asta, atîta ai vrut de la bun început să-i spui:
— Nu, tinere, nu; n-are importanţă că ai venit cu un sfert de ceas mai devreme. E drept, socotisem că telefonul îmi rămîne pînă la douăsprezece : aş mai fi avut a schimba cu cineva două vorbe... Dar dac-ai venit, nu-i nimic : dă-i drumul... Fără grijă ! Noi... altădată... ne descurcam şi fără telefon : în treburi ceva mai grele !
Şi pe urmă ?
Pe urmă — văzând şi făcând.
Dar mai întîi văzînd! Cinstit: cu amândoi ochii! Căscaţi! Larg! Altfel...
Capitolul V.
Nedind atenţie lipsei lui Han, tînărul de la Telefoane se apucase de treabă. Pe parchet, deschisă, geanta lui cu multe despărţituri aducea a^ acordeon secţionat orizontal: in fiecare despărţitură — ordine perfectă, farmaceutică. Lingă geantă întinsese un ziar. Pe ziar, aliniate, cîteva scule.
Suflecându-şi mânecile, tânărul trecea ân revistă pereţii goi; urmărea — ca geograful pe-o hartă cunoscută — traseul capricios al cablului telefonic, planificîndujşi gospodăreşte etapele muncii viitoare.
Văzînd probabil în reapariţia stăpânului casei, ca şi ân dispariţia lui de mai înainte, un fapt ale cărui eventuale semnificaţii n-aveau cum îl privi, nu-1 luă în seamă.
1.
Ar fi totuşi pripit ca, luîndu-i în considerare această atitudine, cineva să atribuie tânărului instalator vreo „funciară lipsă de perspicacitate" sau „abominabilă nepăsare faţă de om". Pentru că, nu încape îndoială, oricui în locul său, văzîndu-1 atunci pe Grigore Han, greu i-ar fi dat prin minte că avea a face cu o persoană ţinând morţiş să arate aidoma unui strălucitor monument viu, întruchipând — înaintea Întregii generaţii reprezentate prin tânărul din faţa sa — imaginea pilduitoare a „schimbului lor de ieri"; o momentală imagine emanând, bineînţeles, numai bărbăţie, pondere, avînt, neînduplecare etc., etc.
32
Oricui i s-ar fi întîmplat la fel! Dat fiind că Han, ori cu cât interes, ori cu cîtă perspicacitate l-ai fi studiat, nu arăta prin nimic altfel decît arătase pînă atunci: acelaşi bătrân — înalt, zbârlit, smolit, tîrîndu-şi papucii cu aceeaşi şovăitoare înverşunare.
Oricui i ş-ar fi întîmplat la fel! Cu atît mai mult cu cît bătrânul nu făcu şi nu spuse nimic- deosebit de ce-ar fi făcut ori spus, în împrejurări asemănătoare, mulţi alţii: îşi privi oaspetele... privi geanta, ziarul, sculele... apoi, mormăind un soi de încuviinţare, puse mâinile la spate, şi, dus pe gînduri, începu să umble de colo-colo. Dar după oîteva pendulări, luîndu-şi seama, se opri; izbutind numai pe jumătate să reţină un „Uf!" adânc, se aşeză pe marginea patului pliant; cu coatele înfipte-n genunchi, cu pumnii încleştaţi, cu maxilarele înfipte-n pumnii încleştaţi, părea preocupat de orice pe lume, numai de grija, de-a poza — şi încă în „monument" — nu.
★
Practic, planurile lui Han se prăbuşiseră de la sine, chiar în clipa cînd trecuse pragul.
JDe la sine" : prin dictatul implacabil al intuiţiilor asupra oricăror raţionamente şi planuri prealabile. Un tânăr muncitor îşi sufleca mânecile... o geantă rânduită exemplar... cîteva scule aliniate la îndemână, în ordinea viitoarei întrebuinţări... sub scule un ziar, pentru ca parchetul să nu se zgîrie, să nu se murdărească... Fireşte, asta era mai important deoît orice ; asta avea prioritate înaintea oricăror alte preocupări... în virtutea obişnuinţelor formate de-a lungul întregii sale vieţi, gîndurile lui Han, pînă atunci concentrate ca o boală asupra lui însuşi, cotiră de la sine, cu voluptate, pe larga lor albie din totdeauna.
,yPare ordonat... îi place curăţenia... nu se repede, nu se pripeşte..."
Formulă banală. Ca muncitor experimentat, ca maistru, ca profesor sau activist-conducător, Han o folosise de nenumărate ori — în legătură cu tineri muncitori, ucenici, elevi. Totuşi acum parc-ar fi redescoperil. cine ştie ce blagoslovită formulă magică: unica în stare să-4 râdea bucuria de a tir ăi şi gîndi.
„li place ordinea, curăţenia... nu se pripeşte, nu se repede..."
O dată calificativele enunţate, odată magica formulă regăsită, Han se lăsă acaparat de-o mie şi una de preocupări, în lanţ:
„Problema centrală" ar fi fost să stabilească de la bun început dacă acest tînăr nepripit, iubitor de ordine, mai avea şi „minimul necesar de îndemânare înnăscută"... şi dacă avea „cât de cât, înclinări teoretice"... Trebuia de asemenea stabilit, bineînţeles, dacă „i-a deschis cineva gustul pentru studiu", ori încă nu. Şi dacă tânărul urmărea de pe acum, în viaţă, în profesie, „un ţel mobilizator, onorabil". Şi — lucru foarte important -dacă „la o adică, ştia săişi muştruluiască cinstit firea, temperamentul". Şi dacă... Aşa mai departe — numai „probleme centrale".
Mormăind aprobator, Han tocmai asta îşi subliniase : „centrale", indiscutabil — toate! Iar mai apoi, aşezîndu-se n-a oftat, ci a tras pur şi simplu aer în piept. O simplă „gimniastică respiratorie", dacă vreţi: oricâtă experienţă avea — sau, mai curând, tocmai pentru că avea experienţă! — el, totdeauna cînd aborda „problemele centrale" privind dezvoltarea unui tînăr,
3. —
Viaţa Romînească
33
simţea o clipă greutatea răspunderilor asumate ca pe-o apărare concretă, fizică; şi, totdeauna, depăşea această clipă printr-un inspir asemănător (pe care cu timpul se deprinsese să-1 comprime deoarece, observase, tinerii în cauză îl interpretau uneori greşit, ca pe-un fel de „Of, bătu-m-ar Dumnezeu ! De ce naiba^im pierd eu vremea cu alde tine ?!").
După toate aparenţele, tînărul acum în cauză, emisarul Telefoanelor, nu înregistrase nimic, nu interpretase nimic. în timp ce Han, pîndindu-J. îşi făcea „gimnastica respiratorie", el, instalatorul, întordîndu-i spatele, se aplecase pentru a alege de pe ziar şi a-şi trece într-un buzunar al salopetei cleştele, şurubelniţa şi o cutie de tinichea. Greu de ştiut, prin urmare, dacă între „of"-ul lui Han şi cuvintele rostite atunci de omul Telefoanelor, din poziţia mai sus arătată, a fost ori nu vreo legătură.
— Mai aveţi de dat vreun telefon... — auzi Han. Timp, să ştiţi, este : întîi desprind cablul; legătura o tai la sfîrşit.
înarmat cu uneltele necesare, tînărul trecu la telefon, îngenunchie, şi, în timp ce cu dreapta, mînuind cleştele, înhăţa primul cui, cu stînga repezi aparatul către Han, pe diagonala duşumelei, ca pe-un derdeluş.
— Cel mult, o s-aveţi cînd şi cînd cîrîituri în receptor; dar se poate vorbi.
După această a doua precizare, îşi concentra toată atenţia asupra muncii.
★
Indiscutabil, pedagogia nu-i doar ştiinţă; e şi artă — deci pretinde pedagogului, în afară de cunoştinţe, talent... Se admite îndeobşte că obiectul pedagogiei îl constituie „metodele de educare- instruire a tineretului". Dintr-asta, unii trag concluzia că „prin însăşi firea lucrurilor" educarea-in-struirea constituie un monopol imprescriptibil al, ar veni, bătrînetului; şi că, prin urmare, concluzie din concluzie, în domeniul educaţie-instruc-ţiune, circulaţia ideilor este, ireversibil, dinspre bătrînet către tineret. Ceea ce nu-i sută-n sută adevărat :— dacă, bineînţeles, privim realitatea cu ochi cît de cît pătrunzători, cît de cît contemporani, cum se mai spune, sau, folosind alte cuvinte, cît de cît dialectic... Obiectul pedagogiei îl constituie atît metodele ,4e predare", cît şi metodele prin care se asigură neîntrerupta prefacere a înseşi acestor metode, neîntrerupta lor perfecţionare, îmbogăţire... Mai sînt, din păcate, unii care văd în pedagogie o simplă culegere de dogme — „sfinte" ca toate dogmele, pentru ei, şi aşijderea „definitive". Ăştia, va să zică, înţeleg prin pedagogie un depozit de fosile ideologice păstrate talmeş-balmeş : „dogmagogie" curată ! Nu ?... Dar astăzi ştiu şi copiii: fosilele nu se întrebuinţează (cine dracu, nefiind la balamuc, ar planifica azi ferme de mamuţi, cu preţ de cost şi rentabilitate ?) ; fosilele se ţin sub vitrină, la muzeu, unde-şi justifică interesul tocmai şi numai prin aceea că ne înfăţişează, ceva ce nu mai există. Faţă de fosilele ideologice însă, unii, fără a fi la balamuc, au o slăbiciune inadmisibilă. Păi nu ?... Pedagogia, tovarăşi, e o disciplină vie, iar metodele şi normele ei — ca şi ale oricărei discipline omeneşti privind omul, lumea — nu pot fi privite ca „dat" ci ca proces în neîntreruptă dezvoltare istorică, dialectică: parte integrantă, cum se spune, a minunatului proces prin care generaţiile vechi  predau mereu noilor  generaţii experienţa  de viaţă înmagazinată
34
de-a lungul istoriei de pînă-n momentul respectiv al lumii. Este ?... De bună seamă, în cadrul acestui proces, rolul conducător, titlul de pedagog — cu toate răspunderile şi prerogativele lui — revin celui vîrstnic. Dar tovarăşi, vai de calpul vârstnicului care, fie din comoditate, fie de dragul „purităţii normelor", uită că a aplica normele înseamnă totodată, neapărat, a le verifica, adapta şi dezvolta! Vai de capul şi vai de „pedagogia" pedagogului care uită că a educa-instrui tineretul, înseamnă totodată, neapărat, a se educa-instrui pe sine, ţinând seamă cu toată seriozitatea ■— da! — de nevoile mereu noi, mereu sporite, mereu altele, ale tineretului şi ale fiecărui tânăr ân parte! Nevoile astea trebuiesc dibuite mereu; iar uneori trebuiesc doar auzite, pentru că se-ntîmplă ca vreun tînăr să le strige-n gura mare. Dar e vorba ca pedagogul, dacă-i pedagog, să nu-i astupe gura ! Şi să nu^şi astupe urechile!... Ne e dat uneori, tovarăşi, să auzim in con-sifatuiri „de breaslă" ale peldalgogillor, exprimat cum nu se poate mai lamentabil, un „principiu" cu desăvârşire blamabil. Cică: „înaintea elevului, pedagogul are totdeauna dreptate". Cică: „în şcoală, profesorul predă, în-drulmă şi corectează ; a admite măcar o clipă inversarea rolurilor, a admite măcar în principiu ideea nefastă că uneori şi elevul poate avea dreptate, deci a recunoaşte elevului dreptul de a preda uneori şi el profesorului, deci dreptul de a-1 ândruma şi corecta oarecum el pe profesor, asta înseamnă a introduce în învăţământ germenul debandadei, a transforma pedagogia în anarhie!" Acestea, tovarăşi, principii ?! Or fi fost: pe vremea mastodonţilor. Astăzi, cum naiba să mai fie principii ? Nu-s decât fosile. Autentice, zău: urechile dogmagogiei — intacte. Astăzi, pentru oricine trăieşte-n lume şi nu sub vitrina muzeului, e limpede: nimic nu poate dăuna mai mult relaţiilor profesor-elev, şi pedagogiei în genere, decît asemenea atitudini!... Cînd elevul exprimă un punct de vedere evident mai just decît al profesorului, profesorul-pedagog este obligat să şi-1 însuşească. Deschis, firesc, fără a roşi: nu-<şi face decît datoria — faţă de tineret, faţă de pedagogie; ca să nu mai vorbim de îndatoririle elementare ale oricărui om faţă de ceilalţi oameni şi faţă de el însuşi.
Etc., etc. Păreri! Nu tocmai originale. Cuprinzînd poate şi anumite exagerări, salturi peste cal, excese mai mult sau mai puţin eretice; păreri asupra cărora, vădit, ici-colo şi-au pus amprenta deformantă stringente necesităţi polemice... Sînt totuşi păreri pe care — mai ales în timpul oît a fost profesor — Han, chiar dacă nu le-a formulat el mai întâi, le-a susţinut fără şovăire, atât prin viu grai sau în scris, oît şi prin întreaga-i comportare.
Păreri: invocate aici nu pentru a sugera gândurile cu care Han a urmărit cum luneca spre el, ca pe^un derdeluş, telefonul. (în secundele acelea — lesne explicabil — numai astfel de consideraţii nu-i treceau lui Han prin cap!) Totuşi aceste păreri (s-a spus: susţinute, asimilate, spontan şi conştient traduse-n viaţă) reprezintă unica explicaţie plauzibilă a promptitudinii cu care Han, fără a roşi nici cât, neîmpovărat de sentimentul că ar trăda vreo linie normativă ori că ar îndeplini altceva decît o elementară datorie faţă de „schimbul său" şi faţă de sine însuşi, săvîrşi, simplu, actul socotit pînă atunci, în singurătate, peste puterile lui: ridică receptorul... aşteptă tonul... înfipse arătătorul în disc...
— Ăştia, Getaxul, ştie-d Dumnezeu ce număr au !...
— Unu-doi-doi — îl ajută binevoitor, în treacăt, emisarul Telefoanelor.
35
2.
Convorbire cu Getaxul.
— Alo ! Bună ziua... Spune-mi, te rog, furgonetele Get axului pot circula şa-n afara oraşului ?... în raion: pin' la Vidra... O mutare... Nici trei sute de^ kilograme... La volum stăm şi mai bine... O singură cursă... Nu azi; mîine. La prînz... Să zicem chiar ora douăsprezece... Aştept... Da, notează': Grigore Han, strada... Eu!... Cine ?... Noroc, Dinule L.Ştiu, ştiu : Dinu Angliei. Nu te-am uitat, da nici mult nu lipsea. Te-ai cam dat la fund : Getax, benzinărie, dispecerat — şi-n rest, activitate obştească ioc! Te-nsori ? înveţi ?... Aha !... Bravo ! îmi pare bine... Nici aşa n-o lua. Maturitatea poţi s-o dai anul viitor. A ieşit şi-un proverb: „lăcomia-ţi coace astenia!"... Atunci se schimbă... Da, da... Buuun !... Da... Ai scris ? Grigore Han, strada Karl Marx opt, etajul... Ce?... Cum ,;ţi-a interzis"?... Uzina?!... Are uzina dreptul de a^ţi interzice ţie, Getax, să pui la dispoziţia unui client furgonetul pe care ţi-1 cere ?!... De ce „să mă adresez uzinii" ? N-am nevoie de pomeni... Nu, Dinule : nimeni dela uzină n-are dreptul s-o facă pe dictatorul că... Tu, prin urmare, refuzi să-mi trimiţi furgonetul!... Eu cu tine vorbesc, nu cu uzina ; iar tu refuzi... Ba pe româneşte asta se cheamă că-ţi sabotezi îndeplinirea planului... Dacă-ţi refuzi clienţii!... Eşti salariat al statului, nu rîndaş ia nu ştiu cine de nu ştiu unde !... Ce fel de „Mănescu" ? Faţă de Getax, Mănescu-i un particular şi-atîta tot: întocmai ca mine !... Dacă eu ţi-aş interzice să-i dai un furgonet lui, m-ai asculta ?... Ia lasă-mă dracului cu „bunele intenţii" ! A fost Mănescu la tine şi ţi-a explicat, te-a convins, te-a... Aha ! Şi-atunei de unde-atâta încredere ?... Aaaa !... Bun, dar !... Atunci, Dinule, nu te supăra, oi vorbi şi cu Lenţuca. Eu! Altfel!... Şi cu tovarăşul Mănescu vorbesc ; n-avea grijă !... Ba chiar aşa !... Nu ; nu-ţi port pică, dar nnaş fi crezut-o, din partea ta, pentru nimic în lume!... Perfect, lămurit!... Să fii sănătos !
3.
în continuare, direct, telefon la uzină :
— Alo, Lenţuca! Ia spune!... Care „ce"? Dinu, Getax: ce i-ai spus, cînd, în numele cui, cu ce drept — tot repede, fără zeamă lungă!... Aha!... Nemaipomenit!... Aha! O ţineţi una toţi: „tovarăşul Mănescu-n sus, tovarăşul Mănescu-n jos" — dacă-ţi spunea tovarăşul Mănescu să vâri cuţitu-n mine, îl virai?... Nu glumesc deloc!... Ba decît să transmiteţi dispoziţii ilegale, mai bine-ţi înnodai limba !... Limba oamenilor nu, da a viperelor ţine şi la şapte noduri... Mie-mi pare mult mai rău!... Mă rog, las-o-ncurcată şi tu. Dă-mi-1 pe tovarăşul Mănescu. Le-om limpezi direct; pe toate dintr-o dată !... Cum ?! Care „raion" ?... Va să zică : interzice, lasă vorbă să-i telefonez şi pleacă. Prea-i de oaie ! Dacă-i tta raion, ide ce mă pune să-i telefonez ? Cu cine să vorbesc ?... Cum „cu tine" ?... Ţi-a lăsat... ce „dispoziţii" ? Astea-s „dispoziţii" ? Centrala telefonică pune camioanele uzinei, cu sila, pe gratis, la dispoziţia oricui ?... Da: oricui — ştiu ce-am spus. N-am nevoie de linguşelile tale !... Mă rog, asta, cu „bunăvoinţa", cu „bunele intenţii", am mai auzit-o... Grozav! Dacă-ţi pare că interzisul 1-a costat pe tovarăşul Mănescu atâta timp, atîta bunăvoinţă, admiră-1 cît vrei, compătimeşte-1 cît vrei! Eu
36
însă... Cum?!... Alta! Care „fiică-rnea" ?•... Da, am una... La Beiuş, dă.;. Ce „Mureşan" ? Pe bârbatu-sâu "îl cheamă Mureşan, nu pe dînsa... Bine, treaba îa : Mureşan şi pe fiică-mea. Ce idee!... Şi cu fecioru-meu ?!... Nu. Da-i din ce în ce mai nu ştiu cum : eu, tatăl lor, cînd am ceva cu dânşii, le scriu ; iar el, care barem nu-i cunoaşte, îi bîzîie la telefon dintr-un cap de ţară-n celălalt!... Care „urgenţă" ? De unde „urgenţă" ?... Nu mă interesează !... Procedeu feudal sută-n sută ! Ca-n vremea Ludovicilor : pui omul sub interdicţie, îi convoci consiliul de familie — decrete, bule, Bastilii, edicte... Nu mă interesează ! Pune mâna pe-o carte de istorie şi-o să-nţelegi: la secolul paişpe deschide-o !.*. Ba da : unde scrie despre-mpăraţi, arată-i din partea mea, tovarăşului Mănescu ; unde scrie despre vasali, arată-i lui Dinu Anghel de la Getax: iar unde scrie despre intriganţi, citeşte pentru sufleţelul tău... Degeaba te sclifoseşti: nu mă-nduioşează !... Ba scrie - şi despre mine : la ăia-ntemniţaţi pe nedrept în dracu'ştie ce Bastilii!... Şi ? Dacă-i de rîs, n-am voie să rîd ?... Ba recunosc : uzinali liberă să vorbească ori cu cine, tovarăşul Mănescu la fel... Asta nu ! Dacă-i era grijă de mine, cu mine se cădea să ia legătura : nu cu moştenitorii, că nu-s nici mort, nici nebun... M-ai sunat ori nu, habar n-am : n-oi fi fost acasă, n-oi fi auzit — n-are importanţă... O singură pretenţie am : furgonetul!... De ce să nu fiu bine dispus ? N-am ucis pe nimeni, n-am pus sub interdicţie pe nimeni, n-am dat dispoziţii ilegale nimănui. Nu vreau să folosesc fără drept camionul uzinei — asta-i tot. Şi nu-d o vină, nu-mi simt conştiiniţajmipovărată, nu văd de ce mi-aş pierde buna dispoziţie... Peste-un ceas, fato, nu mai ai cui „face legătura cu tovarăşul Mănescu" : eu tocmai predau telefonul... Am renunţat: dacă mă mut!... Am şi plecat: mîine-s la Vidra... Pe la douăsprezece... O căruţă : dacă nu-mi daţi voie să iau furgonet!... Mă descurc şi fără căruţă : iau trenul pîn-la Vidra şi vin cu vreun camion de-acolo — are destule colective, că-i milionară... Ce-a „ştiut" ?... Cum „tot" ? De unde să fi ştiut el dinainte că eu... ? Adică — normal să ştie : cînd ai a face c-un om de douăzeci de ani... Spune, bre, nu te mai mitocoşi!... Nu mă supăr : dacă zici că aşa ţi-a spus el să-mi spui, n-am de ce mă supăra pe tine... Lasă nazurile ; zi !... Câ-s „un căpăţînds" — 'oista-i tot?!... Aha!... Aha!... Ba da. Cînd vine, spune-i aşa : „Nea Grigore" — sau cum mi-i fi zi cînd tu cînd vorbeşti cu el — „recunoaşte : directorii uzinelor pot merge legal cu camioanele întreprinderii oriunde vor, inclusiv la Vidra, pot face popasuri oriunde, inclusiv pe strada mea, la uşa blocului meu, dar eu mă mut pe cont propriu, dat fiind că-s major, am viaţa mea, am linia mea — iar de comploturi şi dădăceală-s sătul pînă-n gît. Pînă-n gît!" Ai să ţii minte?... De unde „gata-învăţate" ?... Ţi-a spus el c-o să-ţi răspund aşa ?... Cuvînt de cuvânt ?... Ca să vezi: atâta ne-a rămas — să ne jucăm de-a Mafalda !... Ma-fal-da ! N-ai de unde şti ; era pe vremuri o reelamă-n ziare... Aha !... Şi pe tine, dac-a ştiut dinainte ce-o să-ţi spun, ce te-a-nvăţat să-mi răspunzi ?... Topor ?! Ce „topor" ?... Ha-ha-ha-ha! Asta-i adevărat: de cunoscut, cam aşa m-a cunoscut — cu toporu-n mînă. Ha-ha !... Nu, nu. Ha-ha-ha! Ce să-ţi mai spun? Văd că tovarăşul Mănescu ştie dinainte... Bine, bine: dac-o fi şi-o fi să vină, om scoate-o noi cumva la capete. Nu-i întâia oară cînd el, Iacob... tovarăşul Mănescu şi cu mine... In sfîrşit!... Glumă, bre ; ce „topor" ?! O glumă de-a noastră veche... (Da... Da... Bine... Mulţumesc !... Ştiu că-i din inimă... Ne mai vedem, sigur ne mai vedem... La revedere !
37
94 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI V. I. LENIN
Peîsa) moscovit
de Demostene Botez
Zidurile Kremlinului înalţă pînă-n nor
Flancul ars ca de străvechi ulcior.
Pe cupolele de aur, prin crenele,
Ca un roi de foc se-adună stele.
De pe harta mare-a Uniunii
De cu noapte sub zăpada lunii,
Din amurgul auriu de ieri
Au venit kolhoznici şi mineri
Din ţinuturile dimprejur
De pe ţărmul fluviului Amur,
Din Kamciatca, de pe Enisei,
Oameni simpli, singuri, şi femei,
Unii ce-au pornit de săptâmîni
Cu o desagă de merinde-n mini,
Ca sâ-ajungă-aicea la izvor, —
La izvorul libertăţii lor.
Au trecut pe-aicea milioane Strînşi în nesfîrşitele coloane, Ce de ani şi ani tot merg şi vin Spre mausoleul lui Lenin.
Peste marmora lui lucitoare, Raze albe scînteie mereu, Şi nu poţi să ştii de cad din soare, Sau se înalţă din Mausoleu.
Şi oamenii iau toţi şi duc departe, Acea lumină vie, fără moarte.
Peisaj alb
de Adrian Maniu
A pus pe lume stăpînire asuprită gerul. Realul cu imaginarul din natură se complace în coexistenţă. Orbit de albul absolut, descoperi decoloratului, decor aspectul unui doliu tînăr. Steag de pace ?
în adăposturi, trupele se bucură, de parcă-ar fi încazarmate, constrînse la forţată inerţie, prin rigoarea vremii, provizoriu, de un tîrziu decembrie dezarmate.
A nins întreagă noaptea.
Stratul, gros de-o şchioapă, s-a întins, imaculat cuprins, în care orişice obstacol, făr-a mai opune rezistenţă, a fost învins. Din simplul fenomenul iernii, s-a realizat, palpabilă, scamatoria dispariţiei — hocus, pocus! ■— pen-tru-nţepenitul în cearşaful moale, de zăpadă înstelată.
Devine fapt magia albă. Orice alte operaţii de pe teatrul zonei au îngheţat spectacular forţate, cristalizînd lumini. N-a mai rămas aici, în fosta vie, nici măcar cramă, umbră care să mai fie vie. Doar cîţiva bulu-maci, păzind gîrliciul beciului, purtînd, ca santinelele-n ţugui, căciuli de vată, dezmorţire pentru cizma sentinelei, care bocăne, -trop-trop, — Ungă ghereta de privată.
Binoclul de campanie s-a spart; înlocuit prin capturarea unui telescop, imaginea apropie răsturnător dovada: orizontul gol, fără-ntreruperi, albul nou, lipsit de scop.
Din perspectiva unui infinit închis pe vis, imaginea, evocativ, aduce,-n proiectări dimensionate, un aspect de om, un chiulangiu neruşinat, fără de jenă căutîndu-şi loc să se cîrcească. Rîd oamenii să moară cînd, un glonţ de dincolo, l-a nemerit în partea sedentară, ca să~l întărească.
De mama focului înjură ajutanţii:
«Să fie scoşi bătrînii la lopeţi, să facă pîrtie, altminteri, nu ne-ajunge nici azi trenu cu bucătăria manutanţii.'»
Lipindu-se, de cum ating focosul, degetele, degerate, frig. Avem «par-feuri» pentru cine vrea să lingă ţurţurii; te înviorează minusul de frig.
39
Deodată curge noapte, invadînd convoi de-ntunecime din tîrşeli informe.
Minaţi spre linia doua se revarsă prizonierii, monoton, în pirpirii şi subţirele uniforme. Docili ca oile, blegi pin' la nevinovăţia de candoare «neînvinşii» au capitulat. Au şi uitat că pînă adineaori au asasinat. Acum, cu semne expansive, ca de surdomuţi, vor afecţiunea să ne demonstreze'; ca neopacifiştii, cu straşnică însufleţire, se disculpă, arătînd fotografii, dovadă cum că au acasă mame şi iubite, — sau ce-or fi. Pe urmă dau din umeri, vrînd să tălmăcească în stupiditate faptul logic: «Alles ist Kaputt».
Se strîmbă, astupîndu-şi nasul din ce înşişi put.
lntr-o supunere domesticită, cu un zîmbet decalcat, numai cu ochii ntreabă dacă-i voie să culeagă un chiostec călcat.
Îşi simt destinderea pe conştiinţa faptului că au trecut în fine ho pul, pentru orişice primejdii. Prezent aproape fericit absent, simţindu-se, departe, liber de nădejdii, gata fiecare să aştepte chiar şi jugul; pentru orice umiliri a căpătat totalul de indiferenţă-
Cel mai oportunist a înnodat pe-un băţ şi flutură, ca steag, un petec mare de batistă. Se vîntură murdară cîrpa în peisajul alb, în simulată veselie de sclavie, cu obscenitate tristă.
1944
Ion Vinea
Luptă
Doamnă, tu eşti cel din urmă gînd
mergi înaintea mea
cînd mă cheamă steaua cea rea.
şi duşmanul pîndind aţintit la pâmînt.
Singur în noaptea exilului sînt fără arme, fără poruncă, fără pîine. Să mă pierd de mine-însumi aş vrea. dar mă urmează viaţa ca un cîine.
Doamnă, mergi înaintea mea
ca un înger cu sabia de lumină.
Voi sparge prin besnă cărarea grea
pas cu pas : ca un viteaz, ca un drumeţ, ca un tîlhar,
după legile acestui negru hotar
de dibuiri, de încleştări, de viclenie,
pînă la capăt. De un cîntec noaptea va fi plină.
Căile tale toate duc la lumină.
1941
Ruga robilor
Schimbă-ne Suflete soarta grea şi nu ne desbina vieţile. Din şanţ adînc ridică-ne şi vetrele sfinţeşte-le, cătuşele sfarîmă-le, spulberă tablele stăpînilor de slova lor fereşte-ne.
Uită-te jos pe străzile pustii
cum pregetă făclii
pe lîngă năsălii:
verzi le sînt paznicii.
Apleacă-te că moartea nu-nmănunchie
pe cel care-ngenunchie.
ce cotropesc răscrucile, blestemele-nfruntîndu-le.
Poterele de vînători de om, încremeneşte-le şi-n bezna lor trăzneşte-le, să tremure cei vechi şi cruzi călăi şi temniceri juraţi
Sîngele, tu suflet, cruţă-ni-l şi lacrimile-ajungă-se.
Că bîntuie urgia şi restriştea zile şi nopţi, ani închinaţi, muşcînd din noi ca viforul.
4-1.
Caedes
Noaptea prin fulgerele parcului se zbat trunchiurile să se
smulgă, să fugă cînd trece cu pumnalul în mîini cu luna pe ochi Ucigaşul Arborilor.
Inimi de stejar, platoşe de
plopi şi de platani vă ajunge cu o rază rece ura ea despică fluviul alb al sevelor schingiuie crengile, de pălesc frunzele.
Ce mînie spulberă din paşi lacrima de aur a potecilor iureş orb şi ucigaş
trăsnit de fiece columnă, ca lupul cînd intră în stînă 3
Vuiet dă parcul, mîine plin de sînge — — uite-l pădurarule, uite-l stelelor uite-l, uite-l, uite-l, uite-l: el şterge datele, zdrobeşte cuiburile, el sparge fîntînile teilor răstoarnă statuile, altarele mi
le străpunge puneţi mîna pe Ucigaşul
Arborilor, — el scapă cuţitul în şipotul lunii şi fuge şi plînge.
El
Vrăjmaşul meu nu mă pîndeşte, nu-mi bîntuie cărările
puterile nu mi le măsură,
nu-mi numără, nu-mi cumpără prietenii
nu-mi iese la răscruce, nu-i văd în visu-mi chipul
privirile, nu-i simt,
nu se grăbeşte, nu mă-nşeală, nu mă-ndeamnă,
greşelile nu mi le-nseamnă, —
îngemănată-i umbra noastră,
din suflul meu răsuflă, din gîndul meu gîndeşte,
sînt crucii sale trupul,
şi-l port în ritmul inimii, şi-n mersu-ncet al sîngelui, străvechi blesteme, podoabă ruginită din ruga-ntîi la ultimul suspin.
F i r a
Fată cu părul ca seceta cu dorul ca paiul cu inima ca luceafărul, mi-aminteşti satul din chenarul livezilor
cumpăna de lemn şi jgheabul ei verde
marginea pădurilor cu iarbă pitică pe care zăcea cartea necitită.
Fată a trestiilor şi a tălăngilor
In comoara codrului pasărea fluiera,
în trunchiuri ruinate
plugăreau cariile sinul tău strivea busuioc şi mintă gura ta rîdea
risipea inele de apă firul cîntecului, ochii tăi de plantă înfloreau de-un gind-
Fată cu trupul poleit de soare toamna a fost tîrzie, — vitele veneau poticnind şi leneş şi gemînd, acasă. Cum şedeai pe piatră şi tăceai
de lung aveai ochii celor care adorm
spre ziuă. cozile de aramă copleşeau grumazul, gleznele plăpînde se-ngropau în praf
1940
Eliberarea
de Mihai Novicov
n ajun Iacob M., economul şef al colectivului, mi-a cerut să întoc-nesc încă un borderou de bani.
— Dar să treci sume mai mari.. La unii poţi să treci şi cîte ~~       trei-patru imii.
.(In lagăr, banii pe oare internaţii îi primeau ->~ fie de afară^ fie pentru munca prestată — pentru că de la un timp munca a început să ne fie plătită — nu li se dădeau în mînă, Ci se contabilizau la cancelarie, eli-berându-se periodic sume pe baza unor norme pe care tot comandamentul le stabilea. Suma maximă pe care putea s-o primească deodată un internat de la grupa noastră — „boierii" de la grupa La aveau un alt regim — a crescut de la 500 lei în 1941 pînă la 2.000 în 1944. Pentru fiecare plată se întocmeau borderouri. De obicei o dată pe lună. Uneori reuşeam să obţinem şi cîte o plată excepţională).
Acum, în August 1944, obţinusem deja două plăţi, luasem foarte mult1 bani şi totuşi Iacob îmi cerea să mai fac un borderou. Eu mă cam îndoiam că comandamentul îl va aproba. Totuşi, dacă Iacob îl cerea, probabil că se baza pe ceva. Aşa încît n-am stat la discuţie şi, lucrînd pînă seara tîrziu, l-am întocmit. Se făcuse aproape ora 11, eram tare obosit şi m-am culcat fără să mai stau de vorbă cu cineva.
Pe la şapte dimineaţa m-am înfiinţat la Iacob.
— Poftim borderou.
— Nu mai e nevoie.
— De ce ?
— Luăm toţi banii. —• Cum asta ?
Iacob mă privea amuzat. •— Plecăm acasă.
Aşa am primit eu vestea că în ajun se petrecuse istoricul act de la 23 August 1944.
Ce a urmat n-as putea să povestesc după toate regulile naraţiunii epice. Si nici n-ar fi indicat, poate. Nu mi s-au păstrat în memorie întîm-
43
plări pe care să le pot înseila într-o ordine cronologică, ci oridecîteori încerc să 'evoc pînă şi mie însumi ziua aceia retrăiesc doar ,0 atmosferă, o stare de spirit, care, pornind de la îndoială, creştea, cu o iuţeală vertiginoasă, către entuziasm.
De ce isă nu fiu sincer ? La început mă îndoiam, şi nu pentru că aş fi din fire un fel de „Toma necredinciosul", ci pentru că atunci cînd, după zece ani de detenţiune, ţi se spune, aşa, simplu, în două cuvinte, „plecăm acasă", nu poţi să nu te îndoieşti. Zece ani n-ai avut parte decît de surprize neplăcute, după zece ani condiţia de a fi închis devine pentru un deţinut aproape o condiţie firească, iar acum, aşa, dintr-o dată, pe nepregătite, „plecăm acasă !" Cum să nu-1 fi bănuit pe Iacob că mă duce ? în lagăr (ca îşi în închisoare) svonurile erau un fel de componente indispensabile ale existenţei. Fără svonuri mulţi internaţi pur şi simplu n-ar fi putut să .supravieţuiască. Câte svonuri — şi dintre cele mai năstruşnice — şi bune şi rele — n-am auzit în cei patru ani de zile ? ! Uneori — ca la începutul războiului, cînd se răspândeau cu insistenţă „ştiri sigure" despre victoriile fulgerătoare ale trupelor sovietice — svonurile aveau un vădit caracter provocator, alteori aveau o „bază" oarecare, care însă întotdeauna se diforma şi se hiperboliza, de obicei în conformitate cu dorinţele ascunse ale răspînditorilor. (Ţin minte ori de câte ori venea în lagăr câte o comisie de triere, erau foarte mulţi internaţi care se pretindeau informaţi cu precizie asupra numărului de internaţi ce urmau să fie eliberaţi, chiar pe categorii şi .vârste). Tot felul, de isvonuri circulau ân lagăr Işi în vara lui 1944, mai ales referitoare la o „singură" eliberare. Nu cumva Iacob se amuză, poate a auzit Cu câteva minute înainte un asemenea svon şi acuma mi-1 plasează mie ? însă Iacob părea foarte serios. îmi dădea amănunte.
— Dacă nu mă crezi, întreabă şi pe alţii.
Am zbughit-o afară şi imediat mi-am dat seama că „ceva" s-a întîmplat totuşi. Lagărul zumzăia ca un stup. Cu toate că era o oră destul de matinală, toţi internaţii erau în curte. Erau adunaţi grupuri-grupuri şi discutau cu aprindere. M-am apropiat de un grup : plecăm acasă. De un altul acelaşi lucru. Mie însă nu-mi trebuiau discuţii, ci ceva sigur, sigur, în sfârşit, l-am găsit pe Nellu, care era atunci şi secretarul comitetului de baracă din care făceam şi eu parte ca responsabil cultural. 'Nellu făcea pe enigmaticul.
— Din partea conducerii nu s-a comunicat încă nimic.
— Dar tu ai auzit ceva ?
— Ce ai auzit şi tu.
N-aveam răbdare. Am lăsat la o parte toate scrupulele de principialitate şi am pornit să Culeg svonuri. Pe platou un grup mare s-a adunat în jurul lui Tudor Budeanu care se întorsese tocmai de la Cărbuneşti. (El singur a mai fost lăsat la şantierul de acolo, ca autor al proectului, după evadarea celor zece). Butnaru, liniştit şi sigur de el — ca întotdeauna — comunica lista noului guvern. Nu, nu mai era loc pentru nici o îndoială — mu mai era svon — era realitate !
Zadarnic aş mai încerca acum să reconstitui starea de spirit care m-a cuprins. într-un fel, mă simţeam ca şi lovit în moalele capului. După ZECE ani de detenţiune, să ştii că MÎINE vei fi liber... nu, nu, nu e chiar atît de simplu să treci prin asta... Simţeam nevoia să mă izolez, să mă reculeg...  ştiam că deocamdată sîntem doar la începutul eliberării, că
44
)
trupele germane sînt în ţară, că sînt posibile încă defecţiuni şi răfuieli... Dar ciudat lucru, deşi toţi o ştiam, despre asta se vorbea cel mai puţin, se comenta mai ales un singur lucru, cînd plecăm ? Pe urmă am aflat că comandantul lagărului (nu Zărneseu, ci Leontescu, care-i luase locul în 1942) a refuzat la început să ne elibereze numai pe baza ordinului transmis prin radio în ajun. Militarul cerea un ordin scris. I s-a răspuns că pentru noi ordinul noului guvern e obligatoriu, că echivalează cu chemarea patriotică de a ne încadra în lupta antifascistă. Deci noi vom pleca, cu sari fără încuviinţarea comandantului, dar el, Leontescu, va răspunde pentru toate complicaţiile şi eventualele vărsări de sânge care ar rezulta de aici. Colonelul trecu prin clipe grele, dar spre norocul lui, a reuşit să capete legătura telefonică cu Bucureştiul. I s-a repetat răspicat, toţi internaţii politici .antifascişti itrebuie să fie eliberaţi imediat. Leontescu 1-a chemat pe Breazu şi i-a comunicat decizia.
Intre timp în grupă s-a transmis şi comunicatul conducerii. în locul colectivului lua fiinţă o organizaţie mai largă — frontul antifascist al internaţilor politici. în idouăjtrei ore trebuia să asigurăm noile forme organizatorice, noile legături etc. Iar eu, ca furier, cu mare părere de rău, a trebuit să mă retrag în cancelarie şi să completez cîteva sute de adeverinţe de eliberare din lagăr. Cînd m-am reîntors către prînz în grapă, curtea era de nerecunoscut. M-a impresionat îndeosebi cum în cîteva ore s-au prăbuşit toate semnele de autoritate, considerate inalienabile timp de câţiva ani. între grupa bărbaţilor şi cea a femeilor era un şanţ, iar în lungul lui se întindea un gard de sârmă ghimpată. Acesta dispăruse ca prin farmec, iar peste şanţ erau aruncate cîteva podeţe, făcute din soîndurile luate din barăci. Curtea era plină de zdrenţe, cutii, geamantane vechi, hîrtii etc. — tot ceea ce oamenii, firesc, au hotărât să nu mai care cu ei afară. Ofiţerii, soldaţii, nu se rnai vedeau, porţile păzite altădată stăteau larg deschise, fără nici un control puteai merge în ateliere, la comandament, unde vroiai... în lagăr nu mai exista nici o autoritate, în afară de autoritatea partidului comunist.
M-a strigat Breazu:
— Eşti gata cu adeverinţele ?
— Sînt.
— Hai la comandament.
Altă dată, ori de cîte ori te duceai la comandament, aveai de trecut printr-o poartă la care santinela te supunea unui adevărat interogatoriu: la cine te duci ? şi pentru ce te duci ? Iar dacă nu era mulţumit cu răspunsul, gradatul mai cerea şi confirmare la telefon. Acum nu mai era la acea poartă nici o santinelă, doar lîngă gheretă, pe jumătate îngropat în praf, zăcea un lacăt ruginit, aruncat pe jos, ca un obiect de care nimeni nu mai are trebuinţă...
Când peste o jumătate de oră mă întorceam cu adeverinţele ştampilate şi semnate, nu l-am mai zărit. Dar ţineam bine minte locul. M-am aplecat. Lacătul era tot acolo. Sub praf. Picioarele oamenilor l-au îngropat în pămînt...
în grupă am sosit tocmai la timp pentru a asista la evenimentul cel mai emoţionant al zilei. De peste tot se auzea :
— în sala de mese ! Toată lumea în sala de mese !
Peste cîteva clipe curtea a rămas pustie. Nu se zărea în ea nici ţipenie   de  om.   Cei   600  de   internaţi  politici antifascişti s-au adunat
45
în sala de mese. Aceasta era calculată pentru 200, maximum 250 de persoane. (De mâncat se mânca în trei serii). Acum însă au încăput toţi; oamenii şedeau pe bănci, pe mese, pe ferestre, unii pe jos. Cînd Breazu s-a urcat pe o bancă şi a făcut iseomn cu mâna să se facă linişte, toţi amuţiră. Nu se mai auzea nici un foşnet. Breazu se vede că se pregătise. Era emoţionat, dar se stăpânea.
A început prin a spune că în oei câţiva ani pe care noi — adică toţi internaţii — i-am petrecut împreună, lui i-a revenit sarcina de a fi un fel de mijlocitor între ei şi comandament. De multe" ori trebuia să ne comunice diferite înştiinţări şi multe dintre ele nu erau de loc plăcute. Dar a trebuit s-o facă. îl durea, dar n-a avut încotro. Acuma însă e deosebit de bucuros că tot el va face şi această ultimă comunicare.
— Am fost chemat la domnul colonel comandant de lagăr şi acesta m-a împuternicit să vă mai fac o comitnicare, cea mai scurtă dintre toate pe care le-am făcut pînă acum, o comunicare compusă doar din două cuvinte : SINTEŢI LliBERI !
Ce a urmat nu se poate descrie. Aveam senzaţia că acum, acum, baraca de scânduri şi carton va sări în aer, că entuziasmul celor dinlăuntru o va face praf. Dintr-o dată s-au pornit aplauze şi urale, oamenii au sărit cu toţii în picioare, fiecare vroia să arunce ceva în aer, care avea întâmplător o şapcă cu el, arunca şapca, altull haina, altul ise mulţumea cu o batistă şi cu toţii aplaudau frenetic şi strigau, strigau.
Breazu făcea semne disperate că mai vrea să spună ceva. Degeaba. Dacă aplauzele şi uralele se şi potoleau într-o parte, ele reizbucneau mai puternic în alta, antrenând întreaga mulţime.
Cred că demonstraţia a durat câteva minute, cînd deodată, de undeva din mijloc, a ţâşnit ca o săgeată lozinca :
— Trăiască Partidul Comunist Român, organizatorul şi conducătorul forţelor patriotice antifasciste !         ■ ■ - •
Nu, absolut, n-ai drept niciodată să crezi că un fenomen sublim nu poate fi şi mai sublim... credeam că entuziasmul care ne cuprinsese cu câteva minute înainte e de nedepăşit, dar iată că... în prima clipă după ce a răsunat lozinca, cu toţi au amuţit, da, au amuţit, atît de străin ni s-a părut răsunetul ei, după ani şi ani de clandestinitate... dar îndată ne-am dat seama: acuma, se poate ! ! Şi s-a răspuns frenetic. Al doilea val de urale a fost şi mai puternic decât primul...
Către seară au început plecările. Unii, mai înstăriţi, şi-au închiriat pînă una-altă câte o cameră în oraş. Grosul internaţilor politici, urma să plece cu un tren special abia a doua zi, adică la 25 August. Un grup ceva mai puţin numeros, din care făceam parte şi eu şi Breazu, rămânea, pentru încheierea socotelilor gospodăreşti, pînă la 26 august.
...Aşteptam cu nerăbdare momentul să consemnez ce voi simţi în clipa cînd voi părăsi lagărul. Dar pe măsură ce momentul se apropia, o stare confuză mă cuprindea, mă copleşea. Altădată când se eliberau tovarăşii din lagăr, noi le spuneam : trageţi cu piciorul (ca să mai plece şi alţii). Acuma nu mai aveam de ce să tragem — în urma noastră nu rămânea nimeni...
46
Eram circa o sută douăzeci de inşi. Ne-am încolonat, nu pentru că ne-o cerea cineva, ci pentru că aşa ne obişnuisem. Am ajuns la poartă şi — după o verificare mai mult de cît sumară1 — poarta s-a deschis. Am redevenit liber. După zece ani. Ce simţeam? Mulţi tovarăşi astăzi sînt îndreptăţiţi să insiste: da, ce simţeaţi ? Nimic. Glumeam. Ne uitam în părţi: chiar aşa, nu e. nici o sentinelă în urmă ? Nu era. Mergeam spre gară, vorbeam puţin, fiecare se întreba ce4 aşteaptă de-acum înainte. Şi era greu, foarte greu de răspuns.
La gară au început necazurile. (Doar autorităţile au rămas aceleaşi...) Deşi căpătasem asigurări că ne aşteaptă un tren special, şeful de gară ne asigura că i-a fost imposibil să-1 formeze, dar că, peste două ore pleacă un tren reglementar spre Craiova şi el poate să ne ataşeze trei vagoane speciale. Fie şi aşa. Dar vagoanele erau de marfă. Unii susţineau că trebuie să protestăm. Dar n-au fost sprijiniţi. Fie şi de marfă, dar să plecăm odată! Eram mult mai nerăbdători decît în anii lungi de detenţiune. Cineva a procurat un ziar, mi se pare „Curentul", care — spre stupoarea noastră — peste noapte a devenit proaliat. Din ziar am aflat de răscoala victorioasă a parizienilor, de ofensiva fulgerătoare a Armatei Sovietice, cît şi despre primele măsuri ale noului guvern. Totul ne părea încă foarte confuz. Ne-am dat seama cu oîtă neobrăzare oameni care pînă acum două zile nu făcuseră decît să-1 sprijine pe Antoneseu,; deodată începeau să pozeze în rezistenţi... Da, era limpede, ne mai aşteptau lupte şi lupte grele, însă orice, dar această perspectivă nu ne înfricoşa. In definitiv pentru ce ne-am fi eliberat ? Nu ca să luptăm ?
Apoi din nou au apărut svonurile.
Trenul se oprea în fiecare staţie. In vagoanele noastre — ceva mai libere — au început să se urce şi alţi călători şi prin ei am aflat veşti care de care mai alarmante — că nemţii au dezarmat armata română şi au ocupat Bucureştiul... Alţii spuneau că nu, că dimpotrivă, nemţii au fost dezarmaţi la Bucureşti, dar că înaintează dinspre Ploieşti şi au angajat lupte... Unii spuneau că la Craiova nemţii au fost dezarmaţi, alţii nu... Totuşi, din noianul de zvonuri contradictorii, cîteva au început să prindă consistenţă şi să ne apară ca elemente ale situaţiei reale şi anume că aviaţia germană bombardează oraşele româneşti, în ajun a fost bombardată Craiova (un cetăţean a fost atunci acolo), dar că mai ales e bombardat Bucureştiul, şi în orice caz, legăturile de cale ferată între Bucureşti şi restul ţării au fost întrerupte. Cântărind toate acestea, călăuziţi şi de vechea noastră convingere că era de aşteptat o ripostă din partea nemţilor, noi am hotărît cu toţii ca să ne oprim la Craiova, să căutăm un adăpost acolo şi să nu ne reluăm călătoria spre Bucureşti decît atunci cînd situaţia se va clarifica cît de cît.
La Craiova am ajuns târziu de tot pentru că ne-a prins o alarmă pe drum, trenul a stat două ore, în timp ce noi aşteptam, culcaţi în câmp, în apropierea liniei. Şi n-am fost de loc surprinşi cînd în gară ne-au întâmpinat câţiva tovarăşi de-ai noştri dintr-aoei care plecaseră ieri. Au fost trimişi să ne prevină să nu continuăm drumul, căci podul de la
1 Porţile lagărului nu s-au deschis pur şi simplu pentru toţi, întrucât acolo rătmîneau totuşi internaţi, foarte puţini, ce-i drept, idar rătaiîneau: dezertori, cîţiva legionari. De aceea, fiecare internat oaire se elibera, trebuia totuşi să se legitimeze la poartă.
47
Piatra Olt a fost avariat. Cei plecaţi din lagăr în ajun au ajuns pînă acolo, dar au trebuit să se întoarcă la Craiova. S-au prezentat la prefectul judeţului şi acesta le-a pus la dispoziţie internatul unui liceu. Dar acum nu puteam merge acolo pentru că în timpul nopţii circulaţia pe străzi era oprită (oraşul se afla în continuă stare de prealarmă întrueît la Bucureşti se bombarda mereu).
Abia dis-de-dimineaţă am pornit-o spre noul nostru cantonament şi astfel ne-am adunat iarăşi cu toţi la un loc. Spre uşurinţa evidenţei şi a organizării, internaţii s-au grupat tot după vechile barăci, bucătarii s-au dus iar la bucătărie, Breazu a devenit din nou şef de pavilion... Parcă tot am fi încă în lagăr... Doar că puteam circula nestingheriţi de nimeni pe străzile oraşului. Căutam tocmai un loc să-mi pun bagajul (prin „bunăvoinţa" prefectului şi a directorului liceului paturi nu erau destule — mai precis nu erau decît cîteva, restul fiind în reparaţie, aşa încît trebuia să ne culcăm pe jos). Asta nu mă deranja de loc, dar trebuia să ştiu unde este acest loc „al meu", jos, ca atunci cînd mă voi întoarce seara la liceu — pînă seară n-aveam de gînd să mă întorc — să nu-1 mai caut. Dar m-a oprit Nellu.
— Şi aşa nu sînt locuri destule aici, hai la Maria, poate om găsi la ea o cămăruţă pentru noi doi.
— Dar e voie ?
— Da, conducerea a admis, cine are posibilitate să închirieze camere în oraş, are voie.
— Atunci hai, sînt de acord.
Dar dacă e alşa, atunci sînt dator să explic cine e Maria, de unde şi de cînd o cunoşteam ? Din aprilie 1944, cînd Nellu şi cu mine, împreună cu alţi doi internaţi, am fost martori la un proces la Craiova. Cu oîteva săptămâni înainte, Costică Preotescu, bucătarulnşef al grupei se certase urît cu un ofiţer. Atît de urât, încît ofiţerul s-a plîns comandantului, iar acesta 1-a dat pe Costică în judecată la Curtea Marţială. Nellu, celălalt bucătar Radu Ion şi cu mine, era-m de faţă, aşa încît Costică ne-a pus martori. Procesul a venit spre judecată cam pe la începutul lunii aprilie, Cu care prilej noi toţi cei patru, escortaţi de un caporal (şef de escortă) şi un soldat aim fost trimişi cu un tren ide noapte la Craiova, ca să ajungem acolo dis-de-dimineaţă. Am ajuns la timp, dar spre surprinderea noastră am aflat că în citaţii data a fost greşit indicată şi că procesul urmează să se judece abia peste două zile. Ce să facem ? Şeful escortei, cam hapsân, insista să ne întoarcem în lagăr, dtosă nouă nu ne convenea. Eram şi obosiţi şi apoi, de ce să nu profităm de două zile de relativă libertate ? Bani aveam şi le-am propus ostaşilor să închiriem pentru două zile o cameră, noi luînd asupra noastră toate cheltuielile de întreţinere. Caporalul se împotrivea, însă celălalt militar s-a dovedit a fi craiovean, se vedea de departe că e băiat de treabă şi spunea că cunoaşte o văduvă, care o duce greu, ca „vai de capul ei" şi că ar fi bucuroasă să cîştige ceva de pe urma noastră. Noi îl încurajam spunând că vom plăti bine, că avem bani destui ca să ne rămînă şi pentru o ţuică, şi pentru... înţelegi dumneata, îi clipea Costică caporalului. Această ultimă aluzie a înclinat definitiv balanţa, fapt datorită căruia, peste vreo oră băteam la uşa văduvei de ceferist, Aspazia Tudoran.
Femeia s-a învoit imediat. Soţul ei pierise cu două luni în urmă în timpul unui bombardament, fiul, mobilizat pe front fusese dat dis*-
48
părut în 1943. Stătea singură cu o fată — asta era Maria — de vreo 18—19 ani, fără nici o sursă permanentă de cîştig. Fata ştia puţină croitorie şi din cînd în cînd căpăta de lucru, bătrâna era angajată uneori să spele rufe la boieri, dar nu o mai ţineau puterile. Toate acestea femeia ni Ie-a povestit îndată ce ne-am dezbrăcat şi ne-am aşezat cît de cît pe scaune, văitîndu-se mereu că niciodată încă viaţa n-a fost atît de grea ca acum.
— Doar cu casa mă ajut (avea o casă măricică, cu trei odăi, tindă, bucătărie, cămară), e lingă gară şi se întîmplă des acum din cauza bombardamentelor să nu plece trenurile regulat şi atunci, ceferiştii, cu care lucrase împreună răposatul, soţul meu, îi mai îndreaptă pe unii cetăţeni, pe care socot ei că sînt mai de încredere, să mai rămână peste o noapte aici... Unii plătesc mai bine, alţii îşi cam bat joc de noi, două femei neajutorate, dar tot mai rămînem cu ceva.
— N-ai nici o grijă, o asigură cu gravitate Costică, noi o să plătim bine, dar să ne pregăteşti ceva de mâncare şi de ţuică să faci rost...
— Cum să nu, îndată... Maria!
Atunci abia a apărut: o fată mărunţică, slabă, sfioasă. Era mai degrabă urâtă decât drăguţă, dar avea doi ochi mari, negri, speriaţi, care dintr-o dată te îndemnau să ai încredere în ea. Ne arunca nişte priviri curioase, şi — aşa mi s-a părut, cel puţin — pline de admiraţie.
Costică a plătit arvună, văduva i-a dat Măriei indicaţii precise ce şi unde să cumpere, apoi a plecat şi ea să ne pregătească paturile, că, de, după o noapte de nesomn în primul rînd tînjeam să dormim. Ne-am odihnit bine şi cam pe la trei, probabil, Maria ne-a poftit la masă. Mîn-carea a fost excelentă, iar ţuică tare ne-a dezlegat limbile. Şi ca întotdeauna, în acele vremi, discuţia s-a concentrat asupra războiului. Caporalul era un conformist, sau se prefăcea că e, pe el planurile „ălor mari" nu-1 interesau, i se dădeau ordine, el trebuia să le execute. Celălalt militar tăcea. Noi îl cam contraziceam — e drept, cu prudenţă — pe caporal, arătîndu-i doar atît: oare ca militar, nu-şi dă seama că nemţii pierd războiul ?
— Nu mă interesează, dacă pierd, pierdem şi noi, va veni ordin de pace, facem pace...
Era limpede că n-avea nici un rost să discuţi politică în acest fel. Dar ceilalţi — soldatul şi cele două femei — ne interesau. Lor trebuia să le explicăm adevărul. Spre norocul nostru, înfierbântat de ţuică, caporalul adormi iar. Atunci, soldatul, timid, s-a adresat lui Costică, pentru că acesta fusese pînă acum cel mai vorbăreţ:
— Bine, asta se vede că nemţii pierd războiul, asta înţeleg, dar după aceasta ce o să fie ? Vin ruşii aici ?
Cum i-am explicat ce o să fie n-are rost să repet acum. Toate cele despre care noi atunci spuneam că „o să fie", astăzi „sînt" şi cititorii le cunosc. Noi vorbeam pe îndelete, nu ne grăbeam, vorbeam deschis, fără desconspirări, dar şi fără echivoeuri: atunci va începe o nouă luptă. Dintre toţi cu atenţia cea mai încordată asculta Maria. Bătrâna se mai scula, pleca după treburi, se întorcea; soldatul cînd asculta mai atent, cînd mai bea cîte o ţuică, însă Maria nu se dezlipea de scaun, ochii ei mari s-au lărgit şi mai mult, ne urmărea cu privirea pe rînd după cum vorbeam, dar de la un timp parcă ne cântărea pe fiecare. în cele din
- Viata romînească
49
urmă s-a decis. S-a sculat şi s-a apropiat de mine. Mi-a atins uşor umărul cu mina ei. A .şoptit:
— .Domnule, nu ştiu cum vă cheamă — se încurca — vă rog... dacă vreţi... să mergem alătura, să vă spun ceva.
O priveam mirat, dar întreaga ei figură trăda atîta nevinovăţie şi atîta naivitate, încît trebuia să fiu pervers de tot ca să mă gândesc la ceva rău.
— Bine, am zis, unde ?
— Aici, alături.
Nellu s-a uitat cam nemulţumit la mine :
— Nicule, bagă de seamă...
— Fii pe pace !
în camera de alături, Maria întâi mă tot privea încurcată, apoi lăsa ochii în jos. Parcă o părăsise curajul. Apoi, deodată, mi-a apucat mîinile cu mîinile ei, mici, reci, cu palma asudată... îmi frămînta mîinile şi vorbea parcă în neştire...
— Te rog, eu ştiu, voi n-aţi spus, dar am ghicit, sînteţi comunişti (nu m-a lăsat să protestez) ştiu... şi fratele meu a avut prieteni comunişti... poate a fost şi el... Eu am mai auzit de comunişti... S^a oprit. Se vedea că nu ştie cum să continue. Atunci uitând, parcă, de consemnul dat lui Nellu, am aşezat pe umerii ei tremurînzi mîinile mele grele de bărbat şi fata s-a liniştit. M-a privit cu recunoştinţă şi un zîmbet i-a strâmbat gura.
— Spune.
— Si eu vreau... te rog, vreau... nu poţi face ceva... vreau şi eu să lucrez, te rog, fă-mi cunoştinţă cu cineva...
• S-o bănui de intenţii provocatoare era imposibil. Ne-am aşezat alături pe pat.
— Dece? — am întrebat-o. Adică — dece vrei să lucrezi? te consideri comunistă ?
— Da, a răspuns ea simplu.
— Dar ştii ce vor comuniştii, ?
— Ştiu.
— Ce r
— Să fie dreptate.
— Dar ai putea să fii arestată
— Nu mă tem.,
— Vei şti să taci ?
— Da. '
Fata răspundea monosilabic, dar mie mi s-a părut că tocmai această sfială şi această candoare mă îndreptăţesc să mă descoper în faţa ei, adică să accept discuţia în fond. Şi am făcut-o. I-am spus răspicat că acum, evident, ou pot isă fac nimic, sîntem escortaţi şi ar fi o nebunie să caut acum vreo legătură. Nici de promis nu pot să-i promit nimic. Totuşi, voi încerca. I-am memorat numele şi adresa şi i-am dat o parolă. Să iasă în fiecare luni şi joi la o anumită oră într-un anumit loc. Am stabilit totul. Am pus-o să repete de câteva ori parola.
— N-o să uiţi ?
— Niciodată.
50
Maria nu mai putea de bucurie. îmi tot strângea „mîna cu recunoştinţă, însă eu m-am grăbit să ne întoarcem în. camera:. unde stăteau ceilalţi. Cine ştie, dacă mai zăboveam, Nellu era în stare să mă bănuiască de tot felul de prostii. în camera cealaltă discuţia lînoezea. Militarii dormeau amîndoi, bătrîna Aspazia parcă aţipise şi ea. Folosind cuvinte ocolite le-am comunicat tovarăşilor hotărîrea Măriei. Cu toţii au felicitat-o. Discutam liniştit, mai mult răspundeam la diferite întrebări ale fetei, a cărei curiozitate era efectiv inepuizabilă, cînd, deodată, s-au auzit lovituri puternice în poartă.
Aspazia a sărit speriată :
— Vai de capul meu ! Iar nemţii!
— Nemţii ?
— Da, ştiu blestemaţii că aici sînt camere libere şi mereu vin cu rechiziţii.
Ce să ne facem ? Ne-am apucat să-i trezim pe cei doi ostaşi, iar Aspazia a aruncat ceva pe umeri şi s-a grăbit să iasă în curte să deschidă. Maria s-a pitit tremurînd într-un colţ. Nemţii au intrat zgomotoşi, reproşând femeii că de ce i-a ţinut atît la poartă
Erau patru — un plutonier înalt, mătăhălos şi trei isolldaţi tineri. Aspazia le tot spunea pe romîneşte că astăzi camerele sînt ocupate, însă ei nici nu o ascultau. S-au oprit, nedumeriţi, doar în momentul cînd au dat ochii de militarii români. Caporalul, încă buimăcit de somn, îşi tot potrivea centura, iar soldatul, prudent, s-a dat la o parte. Nu puteau să se înţeleagă. Neamţul o dădea pe nemţeşte, caporalul pe romîneşte, dar de priceput ce spune celălalt nici unul nu pricepea.
— Vrea să ne ia camera, i-am şoptit eu caporalului.
— Spuneai cine sîntem, că avem ordin.
— N-are nici un rost, nu e bine să afle că eu ştiu nemţeşte.
— Ba să vorbeşti tu cu ei.
— Nu vreau...
Văzînd că nu pot s-o scoată la capăt, nemţii au plecat, dar s-au întors peste o jumătate de oră cu un tălmaci de la gară. Aflând cine sîntem s-au înfuriat: cum, să fie puşi pe drumuri ei, nişte militari ai „marelui Reich", care merg pe front, din cauza unor nenorociţi de internaţi ? Dar unde ise Cred camarazii români ? Să le fie ruşine! Probabil din cauza ţuicii, caporalul s-a Înfuriat şi el, de discutat nu prea discuta, dar repeta mereu că el de la „aliaţi" nu poate primi ordine, că el are superiorii lui, că aceştia i-au dat ordin, că numai de la ei primeşte ordine şi aşa mai departe.
— Bine, a tunat plutonierul, o să primeşti!
Şi într-adevăr, peste vreo două ore s-a întors însoţit de un furier de la Curtea Marţială, care a transmis caporalului un ordin scris al procurorului militar, ca pînă la proces noi să fim duşi la închisoarea militară. N-aveam încotro, trebuia să ne supunem. Bătrîna Aspazia plângea de necaz, însă Costică i-a plătit toţi banii, ca şi cum am fi stat cele trei zile plănuite. Maria ls^a lipit de mine :
— N-o să uiţi ?
N-am uitat, dar nu ştiam. dacă cele pe care le-am transmis legăturii mele de partid în lagăr au avut vreun rezultat. Toate acestea se întîm-
51
plaseră în aprilie, cu patru luni în urmă. Acum, împreună cu Nellu, dar fără escortă ne îndreptam iar către gară. Probabili o s-o revedem pe Maria — adresa o ţineam minte — şi atunci vom afla dacă a reuşit sau nu să se încadreze în luptă.
Ne-a' deschis chiar Maria, iar cînd ne-a recunoscut, a ţipat de bucurie.
— Mamă, mamă ! Vino să vezi cine a venit!
Deşi aveau în casă încartiruiţi pe bază de rechiziţie, nişte refugiaţi din Moldova, cele idouă femei nu s-au lăsat pînă nu ne-au cedat patul lor, urmînd ca ele să doarmă într-un boschet, sau în adăpost (un fel de tranşee acoperită pe care fiecare cetăţean trebuia să o aibă înlăuntru în curte). Pînă la urmă am cedat. Maria a fugit undeva şi s-a întors cu dulceaţa. După cum mă privea, bănuiam că legătura se realizase, dar doream confirmarea. Da. Aşa a fost. O oră în şir ne-a tot povestit Maria, cum o lună de zile a umblat în zadar la locul acela, şi cum venea şi în alte zile, şi tot stătea şi stătea, cum a vrut la un moment dat să se lase păgubaşă, cum şi-a spus că numai astăzi mai merge şi tocmai atunci a întâlnit o (fată şi i-a spus parola, şi că la fosit atât de emoţionată că aproape a uitat răspunsul, dar şi-a adus aminte totuşi şi cum s-a făcut atunci legătura şi cum a lucrat ea, şi la ce şedinţe a participat, iar acum e la Apărarea Patriotică şi a venit numai puţin acasă să ajute mamei, dar se întoarce, că se duce ou echipele care strâng donaţii pentru ajutoare. Maria ar fi vorbit poate .mai, mult, însă. pe noi ne dobora oboseala. Ea şi-a dat seama,, şi ne-a condus în cameră... In. câteva secunde am adormit buştean.
Ne-a trezit Costică pe la amiază..
— Ştiam că aici sînteţi... să vă întoarceţi, la liceu... Categoric... Dispoziţie generală... S-a aflat că într-o pădure din apropiere s-ar ascunde nişte nemţi şi oişte legionari, vor să atace oraşul... E posibil, chiar probabil că în primul rând ne vor ataca pe noi. Am procurat arme, dar trebuie să ne strângem toţi... Dispoziţie generală.
Nouă nici prin gînd nu ne trecea să ne împotrivim. Ne părea rău doar că nu ne puteam lua rămas bun de la Maria.
Totuşi noaptea nu s-a întîmplat nici un atac. Dimpotrivă, am căpătat veşti bune, liniştitoare. Ni s-a comunicat că în jurul Bucureştiului nemţii au fost înfrînţi, că oraşul a fost complet despresurat, iar legătura feroviară cu capitala restabilită. A doua zi puteam pleca.
Am încărcat toate bagajele într-un camion, iar noi ne-am încolonat pentru 'ultima dată. Am pornit cu cântecul. întâinindu-ne, craiovenii se opreau şi ne urmăreau cu privirile. Mulţi ne salutau. Noi răspundeam cu pumnii strânşi şi oîntam, cântam mereu...
In faţa gării ne-a aşteptat o ultimă surpriză. Caldarâmul era literalmente înţesat de uniforme cenuşii. Prizonierii nemţi se înghesuiau unul în altul, unii erau lungiţi jos, unii şedeau pe pământ. Nici intre ei nu vorbeau. Noi priveam năuciţi şi entuziasmaţi totodată. Iat-o. Invincibila armată ! — la picioarele noastre, învinsă, aruncată în praf. Nu ne săturam să tot privim — era o imagine concentrată a imensei răsturnări de forţe care, pornind de la Stalingrad, se efectua tot mai temeinic în lume.
52
j
Deodată degetele mele au simţit atingerea unor degete de fată. M-am răsucit:
— Mapa !
— Vino să-ţi arăt ceva !
M-a tras de mînă vreo treizeci de paşi, aproape de tot de prizonieri. Un soldat român, care făcea de santinelă, în acea parte, ne-a somat . să ne îndepărtăm, însă Maria 1-a înduplecat:
— Numai un pic... îl vezi ?
— Da.
Era plutonierul neamţ care ne gonise din casa ei în aprilie. Maria încercă să-1 facă atent:
— E, o să mai umbli pe la casele oamenilor ? O să mai trimeţi oamenii la închisoare ?
însă neamţul nici nu se mişca. Şedea pe pămînt, rezemat de o raniţă, cu picioarele răschirate, întinse, nu se uita nici în dreapta nici în stingă, dar nu dormea. '"'
—■ Mă nemernicule, îl tot zgîndărea Maria, Hitler kaput! V-am venit de hac ! Neamţule, auzi ?
Neamţul tot nu se mişca.
— Lasă-1 în plata domnului, doar nu pentru el ai venit.
— Nu, am venit să vă conducem, sîntem o delegaţie a Apărării Patriotice, am adus hrană rece.
Maria radia de bucurie.
Cînd trenul sja pus în mişcare am reuşit să răzbat pînă la o fereastră şi să-i mai fac un semn. Maria flutura batista... mi s-a părut că plînge„. Dar curînd nu mai aveam gânduri pentru ea... Trenul îşi accelera mereu viteza... Goneam spre Bucureşti!
1—2 iulie 1963, Bucureşti
Nina Cassian
Sonete de dragoste
i.
Cu tine, e ninsoarea mai adîncă, au sens pădurile în asfinţit, şi tristele semnale ce-şi trimit planetele necunoscute încă.
Flori triumfale pot ţîşni din stîncă,
fertil e-ntregul lumii circuit,
şi pot zîmbi, cu tine, liniştit,
din mine, moartea, cînd încet mănîncă.
Tu eşti, din toţi, unica mea pereche de frunte, şi de sînge, şi de mers. Cu tine, dăinui în legenda veche, cu tine-n ineditul univers,
străină de urîturi şi rutine şi liberă, o, liberă — cu tine.
II.
Iubesc amarul gurii tale colţ şi ochii-nguşti, minuscule paftale, sub pacea nedecisă-a frunţii tale sclipind verzui ca stelele pe bolţi;
şi genele rapide, inegale, şi-acel surîs pe care îl dezvolţi în clipele de mii şi mii de volţi cînd sîngele-i pornit să se răscoale.
Iubesc candoarea somnului tău lung şi timbrul suspinat, stîrnit de vise pe care, cu săruturi, le alung, întipărind pe buzele-ţi închise
o floare cu petele străvezii — care dispare cînd se face zi.
III.
Tu eşti domestic ca utila sare de cină şi de prînz, lucind egal în cercul ei subţire, de cristal, pe proaspăt aşternutele ştergare.
Tu eşti tăios şi drept ca un pumnal înfipt în carnea clipei stătătoare şi eşti neîntrerupta sărbătoare care-nsoţeşte chiotul vital.
54
De mi-e a somn - tu eşti cearşaful dulce. De mi-e a cintec - tu mi-l dai pe „la" Dm inerţie, gura ta mă smulge şi ma redă spiralei gura ta.
Şi-aşa, eşti pretutindeni unde sînt pe-acest blajin, necruţător pămînt.
IV.
Te merit ? mă întreb adeseori. Eşti cu atîta mai exact ca mine in zilnicile muchii cristaline '■ cu care puritatea ţi-o masori.
Să stau la dreapta ta, mi se cuvine ? Mă mai pîndesc, ca nişte infuzori, mărunţii mei duşmani interiori, vrînd forţa mea unită s-o dezbine.
Acolo unde tu ai triumfat, eu tot mai bat în piatră pioleţii. -Dar scapără, carat lîngă carat, el, soarele de sus al frumuseţii,
pe fruntea mea. Iar tu mă-ndemni să urc Şi-am să te merit, poate. — în amurg.
V.
Slăvesc luciditatea într-atît încît mă uit la lume, îndîrjită, la orbitoarea geniului ispită §i la cadavrul mirosind urît.
Mă uit ia vicii, şi mă întărit cînd egoismu-n mine se agită. Plasată pe-a istoriei orbită, privesc; cînd zîmbitor, cînd mohorît.
Un singur gînd alung, şi4 ocolesc
ca un agnostic, ca un slab de înger.
Mă-mpotrivesc, naiv şi nefiresc,
de-a presupune (sînger! sînger! singer!)
că ai muri... curînd, sau mai tîrziu.
Nu ştiu. Nu vreau. Nu ştiu, Nu vreau să ştiu.
Strada Motanul Pescar*)
de Nieolae Ţaţomir
Cînd vîntu-şi sună-n toamnă metalicul său ştreang Şi limba frunzei roşii pe ramul mort tresare, In poala amintirii ca un motan îmi sare Străvechea ulicioară cu-acustică de gang.
Ca un canal c-o dungă albastră de ulei Pe fundul cărui curge cotidianul freamăt, Sonora stradâ-ngustă se-nfundă ca un geamăt în liniştea fluidă a Senei, Ungă chei.
Ferestre faţă-n faţă-şi amestecă tăcut Răsufletul fierbinte şi intim ca-n taverne — Şi niciodată luna nu se cufundă-n perne, Nici soarele nu intră vreodată-n aşternut.
Sub felinarul roşu, şerpi repezi de parfum Se-ncolăcesc pe umeri, pe sîni şi gîturi albe, Pe-al căror fildeş sună argintii strînşi în salbe Sclipind prin matitatea perdelelor de fum.
De-obsesia aceasta nu pot scăpa decît Sfărmîndu-i amintirii coloanele de templu Şi — dezvelindu-i cerul — azurul să-l contemplu Dator să-i smulg candoarea din marele urît.
*) Paris. Rue du Chat qui Peche.
J
50 DE ANI DE LA MOARTEA LUI ŞTEFAN GHEORGHIU
Un erou al clasei muncitoare
de Ion Pas
I
Pentru muncitorimea din Romania au fost deosebit de triste zilele sfârşitului de veac şi ale începutului cestuilalt. Conducători cărora ea le dăruise încrederea o trădaseră, întoroîndu-se în rîndurile clasei din rîndurile căreia făceau parte şi de care se simţeau legaţi prin mentalitate şi interese.
Faptei lor nevrednice, precedată de reprimările traduse prin suprimarea cluburilor de la sate, i-au urinat întemniţări de oameni ai ogoarelor şi ai muncii din oraşe, expulzări masive ; i-a urmat —- şi aceasta a fost lovitura cea mai grea dată de ei mişcării — starea de descumpănire şi descurajare care îşi făcuse, un titnlp, sălaş în sufletul mulţimii exploatate.
Călcând în picioare steagul pe care îl fluturaseră pînă atunci, năruind tot ce truda, abnegaţia,, eroismul păturii muncitoare de la sate şi din aşezările orăşeneşti clădise, vechii conducători căutaseră să strecoare totodată în conştiinţe veninul îndoielilor. Spuneau, scriau : „Ne-am înşelat în credinţele noastre. Socialismul nu poate si nu trebuie să prindă rădăcină în pămîntul ţării româneşti, astăzi". loan Nădejde, tartorul cel mai vinovat al tagmei renegaţilor, făcea totuşi o concesie, cînd îşi justifica lepădarea de ideile pentru care militase încă de pe băncile şcoalei, declarând că, da, socialismul îşi va avea raţiunea în România şi va triumfa — însă poate peste două sute de ani !
Atunci, tînăr, foarte tînăr, de numai il9 ani, un muncitor din Ploieşti s-a alăturat, întâi printr-o misivă avântată, apoi prin venirea în Capitală, grupului de conducători devotaţi, rămaşi credincioşi idealului socialist. In fruntea lor, lucrătorul tîimpllar I. C. Frimu, tipograful Alexandru Ionescu, taipiţerul Alexandru Con-stantinescu, cizmarul-poet Neculuţă. Ceilalţi — de asemenea muncitori şi, alături de ei, câţiva intelectuali tineri, printre care ziaristul Iosif Nădejde.
„Oricît unii ar dezerta din mişcarea muncitorilor în tabăra exploatatorilor, mişcarea muncitoare nu piere", proclamaseră cu dârzenie, într-un manifest, Frimu şi Alexandru Ionescu. „Socialismul nu moare şi nu poate muri nicăieri... Cine-şi simte inima pătrunsă de aivînturi nobile, cine simte o pornire neînvinsă de a fi părtaş în lupta mare a ideilor noi împotriva prejudecăţilor şi nedreptăţilor învechite, poate să vie alături de noi", mai spuseseră ei.
Munca de reînfiripare a fost lungă şi grea. Fiecare nouă adeziune, adăugată oamenilor ce şe dovediseră statornici. şi , neosteniţi, era consemnată cu sentimente
57
;de 'optimism sporit. Am spus, cu -alt , prilej, -că, - în -1904, la, înmorirniînt-area lui D. Th. Neculută, îtnpărtăşindu-i-se lui Fritmu faptul distribuirii a doua sute de mnduliţe îndoliate, el a exclamat:
—■ Vrasăzică, avem două sute de prieteni ai cauzei! Prin urmare, creştem, ne întărim ! Viitorul este al nostru !
Este de la sine înţeles cît de mult sporită i-a fost bucuria, cînd, peste un an, două mii de cetăţeni răspundeau chemării Cercului „Romînia Muncitoare" venind şi veştejind, la mitingul din sala Eforiei, despotismul care înăbuşise în sînge prima revoluţie a clasei muncitoare din Rusia ţaristă.
La intrarea mea în rândurile tineretului, mişcarea întruchipa o realitate organizată. Prin partidul care abia se reconstituise, prin sindicatele care cuprindeau toate categoriile exploatate, se întreprindeau acţiuni tinzînd să uşureze condiţia de trai a oamenilor din ateliere şi fabrici, din porturi şi din regiunea petrolului,- tinzînd totodată să tfacă educaţia muncitorilor în spiritul ideilor a căror victorie loan Nădejde o prevăzuse şi o acceptase — după trecere de numai două veacuri.
Era pierdută o bătălie ; se încheia, cu izbândă completă sau parţială, alta. Patronatul, guvernele nu precupeţeau mijloacele de corupţie, de intimidare, de calomniere şi ide represiune. Pînă cînd, ceva mai tîrziu, vor trage în -muncitori, foloseau împotriva lor calea concedierilor, a maltratărilor în beciuri de poliţie sau la secţiile -de jandarmi, a arestărilor pe termene -de săptămâni, de luni, a trimiterilor „la urmă", ceea ce însemna alungarea indezirabililor* dintr-un loc într-altul, iar de acolo într-altă parte. ;'
Rănile trecutului se vindecaseră. Lovitura din urmă cu doisprezece ani nu fusese însă nici uitată şi nici iertată. M-ereu-mareu, în cuvântările de la tribună, în convorbirile dintre cadrele mai vechi, în ziarul „Romînia Muncitoare", era amintită cu amărăciune şi indignare trădarea „generoşilor", care, ca răsplată a mişeliei lor, primiseră, unii -posturi de miniştri, alţii funcţii bine remunerate. Condamnat cu deosebire era Nădejde, pu-s acum la conducerea unei gazete a partidului liberal, în ale cărei coloane defăima, -plin de răutate, mişcarea renăscută. El îi denunţa pe muncitori ca pe-o turmă de „rătăciţi", iar pe cei din -fruntea lor drept „străini", „înstrăinaţi", „vînduţi", „agitatori". Prelinse din condeiul lui, etichetările infame erau -preluate de patroni, comisari, judecători, de prefecţi, -de miniştri. Un ministru scelerat, la Interne, era Ferechide, care- se ilustrase şi atunci, cînd, în 1899, pornise vînătoarea împotriva cluburilor ţărăneşti, -care -îşi întărise faima de călău cînd dirijase -reprimarea răscoalei de la 1907; care şi-o păstra şi acum, în 19-11, hăituind muncitorimea organizată.
învinuirea de agitator îi era adusă, de către el şi aparatul său, lui Ştefan Gheorghiu în special. Asupra lui se aflau permanent aţintite privirile păstrătorilor „ordinei", începând cu înaltul dregător, întunecat şi crud, continuînd cu prefecţii şi subprafectii, cu comisarii şi ipistaţii, cu şefii de posturi de jandarmi.
Agitator, în sensul revoluţionar al cu-vîntului, Ştefan Gheorghiu într-adevăr a fost. De lucru orînduirii într-adevăr a dat. Era în alcătuirea lui trupească şi sufletească un neastâmpăr, o clocotire care mărturiseau dorinţa şi voinţa dăruirii totale pentru cauza a-lor săi.
Nici una din imaginile cunoscute astăzi, reproduse, multiplicate, mărite după fotografii ale timpului, imperfecte, şterse, cele mai multe ă Ia minut, nu-i redă expresia reală. îl păstrez, după mai mult de> cincizeci de ani, în amintire, înalt, smead, cu păr negru, bogat, cu umeri laţi, cu osatura pu-ternică. Dacă privaţiunile, detenţiunile, maltratările nu ar fi făcut cuib în plămânii săi- ofticai dobândite în aresturile din-Ploieşti şi Galaţi cînd, în haină militară fiind, redactase un -manifest în apărarea ţăranilor răsculaţi, ar -fi putut să arate, cum se zice,- ca un munte de:'6rn.
,58
li- văd încă şi zîmbetul larg deschis, figura spiritualizată, mobilă, şl mai cu seamă ochii care soînteiau ca tăciunii aprinşi sub sprîncenele -stufoase, arcuite frumos, îi aud vorbirea, cînd înflăcărată şi furtunoasă, cînd catifelată sau aproape şoptită, punctată de ghiduşii pe care le întrerupeau hohotirile unui rîs contaminant.
După ani şi ani de zile, citind mărturisirile lui Gorki despre Lenin, ale cărui explozii de voioşie determinau părerea unui pescar de pe insula Capri că numai oamenii mari şi buni pot să rîdă astfel, eu m-am gîndit la el.
Repet, din punct de vedere al intereselor burgheziei erau întemeiate măsurile neîncetată urmărire şi hărţuire îndreptate împotriva lui Ştefan .Gheorgiiiu. în înţelegere cu' tovarăşii săi din conducere, dar de multe ori din pornire proprie, intrînd cîteodată in dezacord cu unii dintre ei, el cutreiera necontenit locurile unde se găseau muncitori, interesîndu-se de felul cum trăiesc, îndruraîndu-i să se organizeze acolo unde încă nu se întemeiaseră sindicate, întocmindu-le memorii către patroni şi autorităţi, convingiîndu-i, iprintr-un limbaj care era pe priceperea lor şi le mergea la inimă, că tăria clasei muncitoare stă în unire, că nu pot impune stăpîni-torilor dreptul la un trai mai bun şi la respectarea demnităţii umane decît pria organizare şi luptă. Acolo unde existau de mai înainte sindicate şi secţii de partid, prezenţa lui contribuia la întărirea lor
Călătorea în taină, recungînd la toate stratagemele pentru a scăpa ochiului de vulpe al agenţilor.. Abia după ce dispărea, apre exemplu, de la Buhuşi, unde intrase în contact cu lucrătorii fabricii de postav, prindeau de veste autorităţile că. fusese acolo şi că prezenţa lui nu rămăsese fără urmări. Iată-i pe muncitori fră-mîntîndu-se ; iată-d înfăţişîndu-se direcţiei cu-o jalbă redactată după reguli sindicaliste — nu implorând milă şi bunătate, ci pretinzind -, pretinzîrud ca salariile să fie mai mari, ca bruftuluiala să înceteze, ca oamenii să nu mai fie concediaţi după bunul plac al patronilor ; altminteri...
Altminteri, se vor pune în grevă, iar pînă să treacă la această hotărîre dădeau de veste că vor face un sindicat. Mai mult: l-au şi făcut.
Se zburlea direcţia care înştiinţa ide îndată poliţia; se zburlea şi aceasta. Nu cumiva şi-au băgat coada, aci, socialiştii din Bucureşti ? Nu cumva a fost „Agitatorul" ?
Agitatorul fusese, dar plecase la timp.
Telegraful expedia depeşe alarmante : „Căutaţi-1 pe sindicalistul Gheorghiu : arestaţi-1 şi trimiteţi-1 sub pază ostăşească la urmă. Se află în Moldova".
Sindicalistul era căutat la Dorohoi, la Iaşi sau la Bîrlad. Se găsea în realitate la Piatra Neamţ, printre robii fabricii lui Eichler care trudeau, pentru cîţiva gologani, cincisprezece ore din zi. Va primi şi Eichler, nu după multă vreme, o plăcintă cam. la fel cu aceea dăruită exploatatorilor de la Buhuşi ; va afla şi el, dimpreună cu prefectul, că muncitorii s-au organizat; se va pomeni şi el că oamenii au făcut grevă.
Era, se înţelege, uneori dibuit într-un loc sau într-altul, înhăţat, mustrat, după cum devenea cazul, mai cu vorba, mai cu pumnii înghesuiţi în coaste, şi turnat la arest pînă i se vor întocmi formele de-a fi expediat, conform ucazurilor centrului, „la urmă"; cu alte cuvinte la locul lui de baştină.
Dar unde ?
Se născuse la Ploieşti, însă trăise în tinereţe, timp îndelungat la Cîmpina. Prefectul, poliţaiul din Ploieşti, se lepădau de el: „Trimiteţi-1 la Cîmpina". Sărea ars zapciul de aci: „Cum, în regiunea petrolului? Să-mi ridice muncitorii în cap? Ori agitaţia lui, ori o scânteie — tot aia e. De ce nu-1 duceţi la-Bucureşti unde este mai mare printre ai lui, ori în porturi, la Galaţi, la; Brăila, căci se ştie c-a trăit şi acolo ?" > •
59
Era purtat, cu un jandarm în spate, fie cu trenul într-un vagon de marfă, fie pe jos din post în post pînă cînd prefectura din Capitală îl va lua în primire şi, după demersurile conducerii mişcării, după protestarea viguroasă a muncitorilor, va trebui să-i dea drumul ; alteori, pînă cînd, plictisit de şicane, arestatul se elibera singur, scăpînd de sub escortă.
Se, întâmpla ca urma să i-o piardă uneori şi prietenii. Unde o fi ? Era în stare de libertate ? Era priponit prin vreun beci ? Cînd îngrijorarea devenea mai mare se pomeneau cu el, la sediul din Piaţa Amzei, mânjit pe chip de funinginea trenurilor sau de colbul şoselelor, netuns, nebărbierit, flămînd, cu straiele şi cămaşa mototolite, cu încălţămintea spartă, ill înconjurau, îl îmbrăţişau, îi adresau potop de întrebări. El arăta şi mai slăbit la faţă, iar ochii îi ardeau mai puternic decît de obicei sub umbrarul sprâncenelor. Dar era în bune dispoziţii şi râdea în cascade voioase. îl înveselea îngrijorarea din privirile şi de pe figura tovarăşilor săi. Istorisea pe unde a umblat, ce treabă a făcut. Ei da, puţintel a avut şi cu stăipînirea nişte Încurcături. Vreo două săptămâni a fost şi la poprire.
—• Voi cum mai staţi pe-aici ? Este grevă la tăbăcari ? E şi la tipografi ? Mă bag printre ei, mâine. E deseară o Întrunire ? Chiar la „Dacia" ? Nu mai spuneţi ! Ce chestii se vor pune ? Conflagraţia din Balcani ? Repauzul duminical, votul  universal,  legea  meseriilor ?  Am  picat  tocmai  bine.  Deseară  sînt  cu voi.
E, seara, la întrunire şi, mai bine de-un ceas, vorbeşte muncitorilor cu glas cînd tunător, cînd învăluitor, purtându-şi paşii dintr-o parte în,cealaltă a scenei, ridi-cînd deasupra capului un braţ cu pumnul strâns, ridicîndu-le pe-arnândouă, împreu-nîndu-le dup-aceea pe piept. Este ascultat cu suflarea tăiată, cu aprobări din cap, cu ochi scăpărători de mânie cînd el osîndeşte stările sociale din ţara romî-nească, ticăloşia partidelor şi a mai-marelui acestora (nu poate, dar nici nu e nevoie să le spună că-I ţinteşte pe rege); cu priviri mîfmite îl urmăresc în zugrăvirea de către el a tabloului vieţii lor alcătuită din sărăcie, suferinţă şi apăsare. într-adevăr, aşa le este traiul. Dar pînă cînd vor merge lucrurile astfel şi în ce chip se va ajunge la statornicirea unei aşezări drepte ?
întrebarea pe care'şi-o pun ei le-o aruncă în faţă vorbitorul care s-a apropiat în clipa aceea de rampă cu braţele larg desfăcute ca pentru a-i cuprinde pe toţi în înlănţuirea lor fierbinte şi frăţească.
Ei da, pînă cînd şi-n ce fel ? Până cînd se vor simţi uniţi şi vor alcătui detaşamentul tare. ca un zid de piatră al oamenilor muncii ; pînă cînd vor înţelege că de partea lor este şi dreptatea şi puterea ; pînă cînd se vor pătrunde că viitorul este al lumii muncitoare. Calea pe care trebuie s-o urmeze e una singură : organizarea, luminarea minţilor şi lupta conştientă.
Hardughia veche în care încap 5—6.000 de oameni se cutremură sub grindina bătăilor din palme şi-a strigărilor :
—■ Bravo ! Aşa ! Aşa,! Ai zis bine ! Să ne trăieşti ! Să trăiască mişcarea muncitorilor !
I se fac semne discrete, de la masa prezidiului, să-şi curme ouvintarea. E ostenit. Este leoarcă de năduşeală. Pentru beteşugul din pieptul lui sforţarea e prea mare. Li s-a părut prietenilor săi că, în vreo două rînduri, a dus batista la gură, a privit-o şi-a vârât-o grabnic în buzunar. Mai sînt, pe de altă parte, înscrişi alţi cîţiva oratori. .
.-, Va încheia. Nu însă înainte de a înviora sala, spunîndu-i măcar o snoavă cu tîlc, se-nţelege, politic.
, 'O spune pe-aceea cu vulpea şi ariciul.
— S-auzim ! S-auzim ! strigă, rîzînd, mulţimea.
60
— Ascultaţi! istoriseşte el. Un arici găseşte în pădure o căprioară împuşcată de vînător. Cînd să se înfrupte din ea, trece vulpea care glăsuieşte că trebuie să se facă o împărţeală dreaptă. (Şi o face hărtănind căprioara în trei. „Asta e partea mea, asta-i dreptatea mea şi asta mi se cuvine mie căci sînt mai voinică decît tine şi pot să te sfîşii". „Surioară, aşa ţi-e împărţeala dreaptă?" o întrebă ariciul. „Păi da, fiindcă nici partidele din Romînia nu fac alta mai bună".
Hohotiri voioase şi aplauze.
— Staţi, staţi ! n-am terminat, rosteşte povestitorul, imipunînd cu seriozitate prefăcută, tăcere. „Să mergem într-un loc, surioară, şi acolo să juri că partea pe care ai făcut-o e într-adevăr dreaptă", zice ariciul. A dus-o undeva unde se afla o capcană şi a silit-o să pună piciorul într-însa şi să jure. La fel trebuie să faqă şi muncitorii, lămureşte el, spre îraveselirea tuturora, tîlcul istorioarei: să-şi înjghebeze peste tot sindicate şi să-şi întărească partidul, căci ele sînt capcane împotriva nedreptăţii şi a nelegiuirii.
2
Cer îngăduinţa să reproduc dintr-o altă, mai veche, evocare, un moment din viaţa militantului brav care a fost Ştefan Gheorghiu. îi conturează şi îi întregeşte fiinţa. Fragmentul îşi are semnificaţia lui şi prin aceea că înfăţişează • tabloul unor memorabile bătălii duse la vremea aceea de muncitorimea din porturi.
La Bucureşti nu e deocamdată treaibă prea multă. Ce să facă aici ? Are furnicături în tălpi. In timp de o saiptăimiînă a luat cuvîntui la toate sindicatele, s-a băgat printre tătoăcari şi tipografi, a intrat în conflict la Lemetru cu un comisar pe care era gata-gata să-1 arunce în apa Dîmboviţei. Se ţin scai să-1 închidă copoii cei mari ai Prefecturii, inspectorii Cotruţ şi Barabancea.
Două lucruri putea să-ndeplinească : să dea ascultare tovarăşilor de la cîrmă, intrînd în sanatoriu pentru a-şi drege, cum spuneau, cheresteaua, ori să facă pe voia inimii care-1 îmboldea să plece la Brăila, unde era iarăşi grevă în port. . .
Era iarăşi grevă acolo, fiindcă oamenii munceau greu şi n-aveau ce mînca ; fiindcă ivătafii îi alegeau pe sprinceană la lucru şi.-i păcăleau apoi la socoteală ; fiindcă autorităţile îi hărţuiau, neputîndu-le ierta că se organizează şi că sînt mai colţoşi. Acum a căzut pacostea cu elevatoarele care vor înlocui munca braţelor şi vor flămmzi gurile. .Patronii şi-au arătat arama, unindu-se între ei şi dîndu-i pe muncitori afară, şi din port, şi din fabrici, ca să-i înfricoşeze. Asta se numeşte locaut. Maica lor de capitalişti, negustori şi vătafi, maica lui de prefect. Şi-au adus balauri de oţel care fac treaba hamalilor, ipistaţilor, cantaragiilor, lopătarilor, căruţaşilor. Vreo trei mii de inşi rămîn să taie frunză cîinilor, ori să-şi pună ştreangul de gît. ilnsă au acasă părinţi, neveste şi o liotă de copii. Să le pună şi lor ştreangul de gît, ori să-i bage în saci şi să-i svîrle în Dunăre ? Decît asta, mai bine tabără ou ciocanul şi ciomagul pe maşini, să se-aleagă praful de elle, să vîre cuţitul în burţi de antreprenori, de vătafi, de oameni ai poliţiei, să le scoată icrele ca la crap.
El stătea pe-o treaptă de piatră, la sediul sindicatului, întrecîndu-i pe oameni cu un cap, şi-i lăsa în voia lor. Rîdea şi le da ghes :
—• Aşa ! Aşa ! Trăgeţi-i, fraţilor ! Ziceţi-d de mă-sa ceva !
Cei care vorbeau şi bălăbăneau mîinile se opreau descumpăniţi, neştiind dacă tovarăşul sosit aseară printre ei — 1-a adus un gînd bun — glăsuia serios. Nu se dumireau şi se înfuriau din nou şi rosteau, ca omul la mînie, prăpăstii cu duiumul.
El îi lăsa în voie căci le cunoştea firea. Sînt aprigi la necaz.
61
—■ Nu aşa, fraţilor, nu cu toroipanul, cu ciachia şi cu pistolul ! Cu vorba, cu slova din carte, cu organizarea! îi sfătuise el, încă de acum vreo şapte ani. Lăsaţi-le • la pustia de unelte care strică viaţa altora şi nu o dreg pe-a voastră.
Oamenii se lăsau muştruluiţi, fiindcă omul de la tribună se pricepea să le vorbească pe limba lor. Era mai luminat decît ei şi cu mai mult curai.
ll cîntăriseră de mult în fel şi cihip. Era de-al lor şi ţinea cu ei. Era, măcar că lucrător dulgher, cu mai multă carte decît ei şi vorba lui — că pe stăpîn îl baţi cu unirea, cu sindicatul şi cu partida socialistă, mai rău decît cu bîta — se adeverise. Gînd au făcut sindicat, iar pe urmă s-au pus în grevă — au cîştigatl' cînd, mai tîrziu, negustorii cerîndu-le să aibă condicută şi cum nu le-o plăcea ochii unuia, să-i ia condicuţa, adică dreptul la muncă şi la viaţă, au făcut iarăşi grevă — din nou au cîştigat. începeau să intre la idei şi la spaimă guleraţii, boto-şii, gîtoşii, poliţia, procurorii, negustorii, vătafii. De se-atingeau de-un muncitor, sărea tot sindicatul. Cînd era la o adică, muncitorii se-ajutau, ei între ei, cei din port cu cărăuşii din gară, cu lucrătorii de la ciment, cuie şi celuloză, cu birjarii şi cojocarii. „Ce vă băgaţi voi, mă, cu hamalii din port ? Ce-aveţi voi de împărţit cu vătafii, de strigaţi pe stradă : Jos vătafii ?" întrebase prefectul pe muncitorii din fabrici, iar ei răspunseseră că acu s-au organizat şi că toţi muncitorii alcătuiesc o familie, care trebuie să-şi dea ajutor la nevoie.
Pe tovarăşul lor îl cîntăriseră şi-i pipăiseră şi văzuseră că e de-al lor, mai deştept, mai vrednic decît ei. Venea cîte unul la sediu, îi strîngea mîna, aproape să i-o rupă, scuipa într-o parte, trăgea o înjurătură şi arunca pe masă un cuţit, un pistol.
— înscrieti-mă în sindicat ! zicea. Nu mai am nevoie de ele. Ai dreptate, îi batem cu unirea.
...îi lasă ce-i lasă şi rîde, însă cu gura cam aguridă. Mută chiostecul de ţigară de la un colţ al buzelor la altul, îl scuipă, aprinde altă ţigară, o 'aruncă şi pe aceea. Cînd întinde braţele şi rosteşte întîiele cuvinte, obrazul îi este mînios.. încremenesc toţi cei care se grozăviseră pînă adineauri şi bătuseră cîmpii.
— Huo, fraţilor ! huo, tovarăşilor ! huo, nebunilor! răcneşte şi-şi pune mîinile în şolduri, ca o cumătră foc supărată.
Oamenii se privesc nedumeriţi, sfioşi şi ruşinaţi. ,,Ce făcurăm ? se întrebau din ochi. Am luat-o la vale şi am nimerit-o ca Ieremia-n gard ? Bine, dar nu rîse el pînă acu, şi nu dădu din cap, precum că să-i zicem înainte că zicem bine?"
Nu ziseseră de loc bine — ca dovadă, uite că i-a sărit muş tarul şi-i ceartă, şi-i face de două parale, de nu-i mai spală apa.
—• Iar cuţit ! Iar deznădejde ? rosteşte el. Iar bociri muiereşti ? Asta aţi învăţat voi din cîte vi s-a mai spus aici ? Sindicalişti sînteţi voi ? Socialişti sînteţi ? De v-ar vedea guleraţii de la poliţie şi negustorii şi vătafii, cum s-ar mai bucura... Uitarăţi cum acum un an, şi acum doi ani, şi acum trei ani le bîţîiau balamalele ? Da, dar atunci aţi făcut altceva. Aţi pus pieptul la bătaie şi-aţi fîlfîit steagul roşu în vînt, şi-aţi vorbit răspicat şi cu scaun la cap. Acuma îndrugaţi parascovenii. Unul vorbeşte că spintecă burţi, altul că se pune cu ciomagul pe elevatoare. Fraţilor, tovarăşilor, nebunilor, aşa credeţi voi că se lămuresc lucrurile, că o să aveţi pîine şi că veţi băga frica în hoţii de boieri ? Au făcut patronii locaut, adică s-au pus şi ei în grevă I Ce vă supăraţi ! Nu le daţi voie ? Dar ce, voi le cereţi voie cînd vă puneţi în grevă ? Se apără. Îşi apără pungile cu aur, agonisite din munca voastră. Dar şi voi aveţi dreptul — mai mult decît atîta, aveţi datoria — să le smulgeţi pungile şi să-i puneţi la muncă. Şi nu numai pe ei, ci pe toţi puturoşii din ţară şi din lume. Dar treaba asta n-o s-o faceţi numai voi, ci toţi
62
muncitorii de pe faţa pământului. Pînă una alta, trebuie să-i puneţi cu botul pe labe pe toti cloncanii de aici, ca să nu creadă că sînteţi la ■cheremul lor şi că pot să facă din voi cârpe ca să-şi şteargă picioarele. Fâceţi-i să priceapă că nu sînteţi singuri, că alături de voi e clasa muncitoare de aici, din Galaţi, din Constanţa^ de la Bucureşti, din toată ţara. Cu voi pot să fie, dacă este cazul, şi fraţii muncitori din toată lumea. Ho-iho, nu .vă aprindeţi... Unde sînt fraţii care găsiseră ac de cojocul elevatoarelor ? Măi tovarăşi, zăpăciţilor şi iubiţilor, lua-v-ar zgaiba la o sută de ani, oamenii progresului sînteţi voi ? Ce vi s-a cântat şi ce aţi înţeles voi în chestia maşinilor, a maşinlsmului — cum să spun ca să mă pricepeţi ? Noi nu sîntern contra maşinilor, căci ele uşurează munca omului şi sporesc bunurile oamenilor, dar vrem ca. ele să folosească muncitorilor, nu să-i Tobească pe ei şi să-i pricopsească m'ai mult pe stăpîni. Priceputu-an-aţi ? Dacă nu, spuneţi-imi, căci eu sînt ca popa care toacă de nouă ori pentru o babă surdă şi sînt în stare să vă vorbesc de nouăzeci şi nouă de ori despre un lucru, ca să-1 înţelegeţi cum trebuie. Chestia cu elevatoarele o chibzuim între noi şi-o chibzuim şi cu tovarăşii din Galaţi, şi vom cere şi sfaturi de la centru, de la partid, că doar n-o să pretindem că numai noi purtăm pe umeri un cap şi că alţii duc un dovleac.
îi trece prin ape fierbinţi şi reci ca sloiul. Oamenii se scarpină în cap^ schimbă iarăşi priviri. Ce mai încoa-încolo ? Are dreptate ! Şi bat din palme, stri-gînd : „Aşa!", sau se pornesc pe rîs cînd vorbitorul le trînteşte încă una pe şleau.
Peste două zile, cînd patronii renunţă la locaut, muncitorii le dau lecţia cuvenită. între oraş şi capitală telefonul şi telegraful nu mai prididesc. Prefectul se bîlbîie la receptor şi dă explicaţii ministrului. Comandantul garnizoanei a împânzit străzile cu patrule, dar a pus în vedere soldaţilor să stea mai deoparte, mar prin curţi şi prin ganguri, mai pe lîngă ziduri. Să nu se ia la ceartă cu muncitorii.. Cîţiva negustori şi patroni şi-au adus aminte că au treburi în Bucureşti şi au plecat cu trenul. în vreo două cârciumi din afara oraşului s-au îmbătat vătafiir oare, scârbiţi de viaţă, îşi răsucesc ţigări în hârtii de-un pol şi un sutar. Au să rămână aici, beţi, trezi şi iarăşi beţi, pînă li s-o aduce vestea că sindicaliştii s-au potolit. Sindicaliştii, în vremea asta, îşi încrucişaseră numai braţele. Atîta au făcut. Dar nu numai muncitorii din port, ci toţi fraţii lor din oraş. Şi parcă sufla un vînt de tristeţe, de loc pustiu. Va să zică, viaţa, bucuria se datorează oamenilor muncii. Ajunge ca ei să-şi pună pe piept braţele, pentru ca totul să se oprească.
Băteau talpa în port câteva santinele. Dar nici bocănitul lor nu trezea vreun ecou. Vapoarele care trebuiau descărcate aşteptau lîngă chei şi păreau plictisite. Plictisite păreau de asemenea cîteva păsări cocoţate pe coşurile vaselor. Moţăiau. Deodată se înfiorară şi-şi luară zborul. Deodată pe toate punţile se stârni mişcare. Erau multe vapoare străine, acostate acolo, şi oamenii de pe ele nu ştiuseră de ce portul era mort în dimineaţa asta. Au aflat mai tîrziu. Şi atunci, ca la o poruncă nevăzută, neauzită, înălţară pe prăjini steaguri roşii în semn de iubire pentru cei  din oraş, steagurile luptei şi solidarităţii clasei muncitoare  din toată lumea,
3
Multe amintiri ale adolescenţei mele sînt legate de vizitele pe care, împreună cu alţi prieteni din Cercul Tineretului Muncitor, le făceam în Dealul Filaretului la sanatoriul tuberculoşilor. Era locul unde intrau, zăceau şi reveneau nu după multă vreme ofticoşii săraci a căror ultimă plecare era, între patru scânduri, către cimitirul Gtiencea sau Reînvierea — cunoscut cu deosebire sub denumirea de Pătrunjel.
6$
Trist lăcaş, nu de tămăduire, , ci de prelungire şi agravare a suferinţelor unei boli despre care, în condiţiile vieţii celor mulţi de atunci, se spunea-că „nu iartă". Doctorul S. Irimescu, om de inimă, fost în tinereţe socialist, continuînd să păstreze relaţii de prietenie şi cu mişcarea nouă, se zbătea, prin articole de gazetă, prin conferinţe, prin memorii, să dobîndească sprijin oficial. Vorbea surzilor ; bătea în porţi lăcătuite şi la uşi zăvorite. Ajunsese chiar a fi luat în derîdere pentru stăruinţele sale. Bolnavii continuau să poarte halate şi cămăşi rupte, să dîrdîie iarna de frig sub pături destrămate, subţiri, să primească o hrană care-i şubrezea şi mai mult.
Urcam în Dealul Filare-tului deoarece aveam totdeauna acolo un prieten de o vîrstă cu noi, un tovarăş mai înaintat în etate, din partid sau din vre-un sindicat, îi răpunea traiul de lipsuri şi munca grea. Unora le veniseră de hac şi niscai bătăi la poliţie sau niscai poposiri prin aresturi. Le duceam, cotizîndu-ne între noi, o pungă cu mere sau portocale, sau o sticlă cu lapte. Le aduceam salutul prietenilor şi tovari jilor noştri, precum şi toate urările de bine. Căutam să le insuflam încredere, spunîndu-le că ni s-a împărtăşit la cancelarie vestea bună a înzdrăve-nirii lor apropiate. Este sigur că, pînă în două-trei săptămiîni, li se va face foaia de ieşire şi ne vom întîlni din nou la Club. Ei zîmbeau şi clătinau din cap, dîndu-ne a înţelege că le spuneam, cu bună ştiinţă, vorbe neadevărate. Li se făcea, totuşi, pînă la cîteva săptămîni, hîrtia de ieşire .— dar pentru cimitir.
Vizite— am mai consemnat undeva — îi făceam-poetului B. Nemţeanu, prieten statornic al mişcării. Eram cititorii şi/ la şezătorile noastre, recitatorii poeziilor lui delicate. .
In grupuri mai mari veneam să-i vizităm pe Ştefan Gheorghiu atunci cînd starea bolii lui. şi imperioasele îndemnuri ale tovarăşilor săi îl îndatorau să se interneze la Filaret. Se interna doar cînd hemoptiziile îl pridideau şi, spre consternarea tuturora, părăsea totdeauna sanatoriul înainte de vreme. Nu putea să stea tocului. Ştia că' e de lucru. într-un timp tovarăşii din conducere, strîngînd ban cu ban, l-au expediat în Egipt, unde soarele şi odihna ar fi putut să-1 întremeze ; poate chiar să-1 lecuiască definitiv. Era cu prietenul său cel mai apropiat, Panait Istrati, pe care la rîndu-i îl sfredelea acelaşi beteşug. Nu a stat mult acolo.
Tot mai dese deveneau acum şederile lui pe patul sanatoriului şi tot mai scurte prezentele în lumea de afară.
Ne primea înduioşat. între două icniri ale tusei rebele, urmate de ducerea la gură a batistei şi de furişarea ei, înroşită, sub pernă, glumea.
• Ce mai e pe la voi ? ne întreba. Cînd am să ies de-aici am să vin să vă mai ţin o conferinţă.
într-un rînd l-am găsit cu figura mai devastată decît oricînd, cu ochii mai adinciţi şi mai scăpărători de febră. îl chinuiseră insomniile, junghiurile, îl slăbiseră hemoptiziile.
— E greu, măi ! a răbufnit atunci. Durerile mele nu i le doresc nici lui Brătianu.
începutul acela de primăvară era înceţoşat, cu zbiciri de ploaie şi zăpadă. Atunci, la 19 martie 1914, a închis ochii, în vîrstă de numai 30 ani, el, unul dintre cei   mai   buni   fii   ai   clasei  muncitoare.   „O   veste  sfîşietoare :   Ştefan Gheorghiu
64
)
a murit" scria, îndoliată, gazeta" muncitorilor. Cu steaguri rdşii," într-un cortegiu lung, l-au însoţit oamenii muncii de-a lungul oraşului, din Dealul Filaretului pînă în Şoseaua Jianu, acolo unde este astăzi Parcul de cultură şi odihnă. De acolo, într-o maşină, urmată de alte cîteva, în care luaseră loc unii dintre prietenii şi tovarăşii săi de lupte îndelungi, a fost dus şi înmormîntat în oraşul în care se născuse şi unde, în repetate rînduri, desfăşurase bătălii temerare.
Cu flori şi steaguri roşii îl aşteptau pe străzile oraşului şi în cuprinsul cimitirului, îndureraţi, mii de muncitori din Ploeşti, din întreaga Vale a Prahovei şi din întreaga ţară.
A vorbit, îndurerat, dinaintea gropii sale, cel mai vechi prieten şi tovarăş al său, I. C. Frimu, care a spus, printre altele: „Diamantele cele frumoase şi preţioase se scot de jos, din pămînt. Ştefan Gheorghiu este diamantul scos din pământ ■şi şlefuit de cultură".
După trecere de cinci ani, avea să-1 urmeze şi Frimu, pornind spre, veşnicie, nu dintr-un sanatoriu de tuberculoşi, ci din temniţa Văcăreştilor.
Intraţi şi rămaşi pentru totdeauna în istoria luptelor clasei muncitoare şi ale poporului romîn, eroi şi martiri ai cauzei socialismului, amîndoi se găsesc astăzi .alături sub acoperământul grandiosului Monument din Parcul Libertăţii, ridicat de Patria descătuşată întru slăvirea memoriei celor mai buni dintre luptătorii care .■s-au dovedit vrednici de iubirea şi de recunoştinţa ei.
5 —  Viaţa romineaMa
SCRIITORI ROMÎNI CONTEMPORANI
Tudor Arghezi
de Luc-Andre Marcel
In colecţia „Poetes d'aujourd'hui" (editura Seghers din Paris), a apărut, la sfîrşitul anului 1963, sub titlul „Tudor Arghezi", antologia de versuri însoţită de un amplu studiu dedicat de Luc-Andre Marcel creaţiei argheziene. Dragostea cu care autorul antologiei a îmbrăţişat opera şi pe creatorul ei, credem că nu va scăpa nici unuia din cititori. Luc-Andre Marcel nu este numai un critic inteligent şi un analist subtil, ci şi un poet sensibil dublat de un muzician. Şi în ipostaza de critic, Luc-Andre Marcel se lasă învăluit de vraja pe care o exercită asupra sa poezia. Cele 79 de poezii traduse din opera lui Arghezi vin să confirme acest lucru. Traducerea în romîneşte a studiului introductiv, pe care o publicăm mai jos, a omis cîteva pasaje ce cuprindeau elemente inedite cititorului francez, dar cunoscute bine celui romîn.
flff'ff ersanalitaitea1 lui Tudor Arghezi şi importanţa operei sale poetice sînt încă puţin cunoscute în Franţa. Alături de Eminescu, el este cel mai mare poet al Rornîniei şi unul din cai mai valoroşi ai Europei. Antologia de faţă —• deşi de dimensiuni atît de reduse — tinde să repare o ciudată injustiţie. Sarcină destul de complexă. Prima dificultate constă — cum e şi normal — în a traduce ceea ce, în esenţă, e intraductibil.
„Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să lie descuiat cu cheile străine".
Cuvintele acestea, formulate de însuşi poetul    nostru,   ne    avertizau asupra
fatalităţii eşecului. Puteam spera, cel mult, ca lacătele romîneşti să devină, franţuzeşti şi ca aceste ferecate cărţi să ne dezvăluie o serie de taine pe cît posibil echivalente... O altă dificultate o reprezentau ecourile pe care acest volum al lui Arghezi le putea trezi în cercurile poetice actuale ale Franţei, îl descoperim tîrziu. Arghezi are optzeci şi trei de ani. Aici rezidă nedreptatea noastră faţă de el. I se cuvenea mai multă atenţie şi nu atît de tîrzie. Tradus recent în limbile italiană, germană, spaniolă, cehă, maghiară şi rusă, poetul vede, în sfârşit, desehizîn-du-i-se poarta spre o celebritate ce îî legitimează. t
66
Poezia nu poate fi descoperită la- Arghezi decît dacă ţinem seama de complexitatea faptelor care o generează sau pe care ea le generează. Cu neputinţă să izolezi omul de opera sa, nici de mediile diverse în care şi unul şi cealaltă s-au realizat. Descifrarea acestei interacţiuni nu e uşoară Astfel, dacă e adevărat că geniul este o taină a copilăriei, atunci sînt destul de puţine şansele să-1 descoperim în persoana lui Arghezi. Orice întrebare vizînd acest punct este îndată ocolită de poet, chiar şi oînd e fortnuilată de proprii săi copii. Ca şi cum poeziei nu i-ar place cum s-a născut şi ar fi scîribită de opera pe care trebuie s-o zămislească şi de universul pe care trebuie să-1 care. Tudor Arghezi e originar din Oltenia. Se spune că Oltenia e un fel de antiteză a Moldovei. în prima, oamenii sînt duri, scunzi, negricioşi, cu muşchii bolovănoşi şi ochiul sfredelind cu o necruţătoare ironie ; în cea de a doua sînt înalţi, domoli, de o bunătate mergiînd uneori pînă la slăbiciune, bălani şi, cu predilecţie, epici. Primii îşi strunesc agerimea pentru a înţepa şi mai bine, ceilalţi îşi desfac baierele sufletului ca să te strîngă într-o şl mai cuprinzătoare îmbrăţişare... Arghezi, oltean ca nimeni altul, s-a născut la 21 Mai 1880 într-un sat din judeţul Gorj, pe maluî drept a'l Oltului, Ia poalele colinelor subcarpatice. Pe atunci viaţa ţăranilor era aspră în Oltenia, şi în deosebi în acest judeţ al Gorjului, mai aspru, mai nefericit ca celelalte şi stîrnind, din această pricină, în străfundurile psihologiei ţărăneşti, răzvrătiri şi mai imperioase contra nedreptăţii — pe care stema cuţitului simbolizînd acest district le ilustrează atît de viu.
E deajuns să faci o vizită la Muzeul Satului din Bucureşti, ca să-^i dai seama ce însemna viaţa familiei în aceste colibe scunde, uneori din lut, săpate în pămînt ca nişte vizuini de cîrtiţe, cu mesuţele lor joase, cu patul comun din scîn-dură goală şi cu sărmanele, înduioşă-
toarele unelte casnice... Această neagră şi dură vatră natală îl va fascina întotdeauna pe poet, oricît de departe îl vor mîna evenimentele.
Porneşte în larg de timpuriu, după un conflict cu familia, care se crede dezonorată de acest „visător", dar el va da totdeauna glas acelei frământări surde, acelei năpaste şi acelei răzvrătiri pe care le simte mocnind în jurul lui, care îi sîngeră inima, ale căror cauze le înţelege, pe care le urăşte şi le iubeşte totodată. Resimte din plin şfi-chiul contradicţiilor, al tradiţiilor, al avatarurilor vieţii ţărăneşti dar, dincolo de arbitrariul cel mai sălbatic, intuieşte geniul popular şi acea boare proastă care vine de departe... De acolo, se trage, fără îndoială, acea umbră grea, acele lacăte şi lanţuri, acel stil tăios, acele agresiuni verbale, toată această simbolistică a amărăciunii, atît de complexă la el, cu care înarmează o tandreţă de mult timp frustrată, şi acea ironie oltenească, faimoasă în Romînia, căreia îi place să rîdă pînă şi în deznădejde. .„Cînd oi muri să mă ardeţi, iar cenuşa să mi-o puneţi sub ceafă, ca să dorm bine"... Această frază admirabilă şi care spune tot nu e de Arghezi, dar n-o pot evoca fără să-i văd zâmbetul.
Legătura aceasta cu pământul e atît de puternică încît Arghezi îşi va face o datorie —• mai mult, un apostolat — din a transmuta în grai poetic munca seculară şi „desaga trudei sutelor de ani" a ţăranilor. Pe aceştia îi va situa în centrul operei sale, va elabora o lege nouă de evaziune şi de metamorfoză, şi aceasta cu atît mai mult cu cît e silit să realizeze el însuşi această alchimie. Lucru pe care noi, cei de aci, nu ni-1 putem închipui, fiindcă nu putem concepe ca nişte nefericiţi culegători de struguri romîni să mai fi fost obligaţi odinioară să poarte botniţe ca să nu „fure" ciorchini, şi nici ca o feroce fecioară aristocratică să-şi fi tratat servitorii cu biciul. Arghezi mi-a povestit  aceste lucruri,  pe care le-a văzut
67
de sute de ori în tinereţea sa. De aci provine, necesitatea   fundamentală ; a poetului de a prezenta literaturii ţării sale prin izbucniri din cele mai crâncene si prin cuvinte din cele mai încordate, acest pămînt al urgiei. Misiune pe care o înscrie în sufletul său ; de acum înainte nimeni nu mai poate escamota acest pas de început, această grea naştere şi acest document al fenomenului literar  romînesc,  pînă  într-atît poezia sa captează într-o reţea savantă oroarea conflictului.  Acest aspect  al  artei lui Arghezi e unul din cele mai importante.  El  redă,  prin  însăşi  substanfi sa, autenticitatea experienţei — iar cuvântul e concis. De notat predilecţia pentru şocul verbal, care se manifestă deseori   prin   ciocnirea   a  două imagini cu radiaţii afective contrarii — cît se poate de revelatoare pentru psihologia poetului. Negul „dînd în vîrf", „pe o ramură   obscură  ieşită   la lumină" de pildă. Cu neputinţă de redat mai bine şi mai succint  ambiguitatea unei primăveri şi unei priviri încărcate de amărăciune,  nici  zvîrcolirile unei creşteri milenare, care nu e, înainte de a înflori în toată splendoarea ei, decît buboi,  durere şi urîţenie.  Dualism fatal, din moment ce el -apare ca singura consecinţă posibilă a unor cumplite întîm-plări, de nebiruit. Ar trebui să fi orb de tot ca să nu te ciocneşti de atari dezarmonii, sau să ai o minte mai mult de cît superficială.
în Romînia, de nenumărate ori s-au iscat întrebări asupra tendinţelor metafizice ale poetului. Personal, nu văd în acestea atîta mister. Mi se pare firesc ca un spirit supus, de la început, unor atît de grele încercări, să fie înclinat a medita asupra „sublimităţilor" imediate şi a paleativelor pe care ele le propun. Punctul critic rămîne consecinţa grefei religioase şi rezultatul ei. La Tudor Arghezi dualismul a luat de timpuriu această, formă. Ar fi putut lua altele, dar motivul pentru care s-a oprit asupra acesteia' constă în faptul că, pentru a deveni în realitate ce<". ce
era şi virtualmenfe, personalitatea lui Arghezi trebuia să se rupă de frînele condiţiei sale iniţiale. îh afară de aceasta, pentru un ochi de poet, frumuseţea unei discipline şi a unui ritual (destul de înrudit, de altminteri, cu ritualul strofic al poeziei, care cere o ordonare profundă a facultăţilor creatoare) putea trezi un ecou, o compensaţie din care să se aştepte o iluminare interioară. Aceasta arată în ce măsură, şi de la început, poetul s-a născut o dată cu gravitatea conştiinţei de (sine şi cît de puţin a evitat dificultăţile, care, în mod logic, puteau să-1 înăbuşe.
.-. La drept vorbind, calitatea intenţiilor nu putea decît accentua iritarea resimţită în fata realităţii faptelor. „Poemul ecleziastic" s-a revelat, de timpuriu, a fi la antipodul calora de care poetul se preocupa. El a zugrăvit într-una din cărţile sale, Icoane de lemn, această atmosferă de cazarmă trist pedagogică, inchiziţia unui pervers director de' seminar scrutînd suflete, cufăraşe, buzunare, pînă şi paturi... Prea lucid ca să nu vadă - precaritatea unei metode de învăţământ smerit circumscris la alaiuri sacre, mimetismele virtuţilor întîm-plătoare, infiltrarea unor vicii inevitabile, toată acea tălăzuire a unei morale încuiată în sacul de carne al timpului, el nu se poate totuşi abstrage atît de uşor de la fundamentul însuşi al creştinismului...
... Arghezi nu va înceta să acuze tot ceea ce împiedică în jurul lui şi în sine însuşi această împlinire, gratie căreia s-ar putea ivi puţină dreptate după cum nu va înceta să confrunte concepţia sa despre justiţie cu umbra ce ne obsedează. Aceasta, — fără nici un paradox —, i-a sporit, foarte de timpuriu, democratismul funciar. în ideile socialiste el va găsi o posibilitate mai imediată şi mai tangibilă de a se linişti.
Dar,- examinând cu tenacitate obiectivele acestei lupte lăuntrice, Arghezi învaţă de timpuriu să aplice asupra lu-
68
crurilor şi evenimentelor judecăţile cele mai incisive. Nimic nu te ajută mal mult să observi defectele acelora care. te  domină,  decît  faptul  de  a fi fost tu însuţi un sclav, chiar dacă te iluzionezi obsedant asupra propriei tale persoane. Realitatea e că, atunci cînd poetul începe să-şi deplîngă condiţia şi îi coordonează termenii, el se eliberează mult  mai  uşor  decît   alţii.  Faptul de a fi obligat să scrii despre ceea ce te obsedează, înseamnă implicit să te eliberezi. Ne re-prezentăm ceea ce ne impresionează şi, din clipa aceea, apare un început de catharsis. Alt exorcism mai eficace decît creaţia nu există, şi pe  urmă  încă   o  creaţie  ca  să devii ceea ce eşti, dar care rămâne în umbră atîta timp oît poetul nu s-a rostit încă. Argfiezi, de altminteri, e admirabil prin faptul  că nu-şi va idolatriza limbajul într-atît   încît   să-1   îndepărteze   de la faptele cele mai imediate. Nu vom găsi la el nimic din omul turnului de fildeş. După oît ştiu, puţini au fost poeţii care să se fi luat la trîntă ca el, cu necesităţile cotidiene. încă din adolescenţă;-cînd studiile îi dădeau răgazul,. va face tot felul de munci, comic de diverse. Dă lecţii de algebră unui adult ahtiat după ştiinţele exacte, străduindu-se s-o înveţe el mai întîi, ca să i-o poată preda,   în  timpul  vacanţelor şcolare tre-băluieşte ca ucenic la un cioplitor de piatră, aplicînd litere aurite pe inscripţiile funerare. La 16 ani devine secretarul  unei  galerii  de pictură şi compune primele versuri. La 17 ani intră ca   laborant   într-o  uzină  şi,   în anui următor, conduce el laboratorul... Ciudată instabilitate, şi drept vorbind, destul de fatală pentru un poet romîn din acea epocă, dar ea nu e nici delirantă, nici monastică şi, cu atît mai puţin, sacralizată...
Această permanentă nevoie de mutaţie, o regăsim şi în bizara diversitate a pseudonimelor pe care şi le fabrică după necesităţi şi dispoziţie. După primele încercări literare, Theodorescu, adevăratul său nume, e destul de re-
pede  abandonat. Va fi, rînd  pe rînd, Ion Theo, pe urmă Gabriol, apoi Tudor Arghezi (hume pe care-l va adopta şi la care renunţă de cîteva ori, dar asupra căruia se va fixa încetul cu încetul în măsura în care opera sa se dezvoltă;, pe urmă ierodiaconul Iosif — nume ce-i fusese conferit de mitropolit, cînd poetul s-a călugărit ; după ruptura cu viaţa monahală va fi ex-ierodiaconui Theodorescu • pentru cronicile teatrale Stra-pontini, apoi faimosul Coco (papagalul pamfletar)   şi   încă   T.   A.,  B.d.P. sau Rep-Rep... El multiplică neîncetat faţetele dramei sale, se eschivează, dispare, planează,   pentru   ca,   brusc,   să atace frontal. Domină şi se domină. Nimeni nu va simţi mai acut nevoia de a purta o mască, nimeni nu va fi experimentat mai din greu dulcea amărăciune a jocurilor omeneşti, nimeni nu va fi biciuit cu mai multă fineţă prostia-semeaţă sau prostia-plată... Făcîndu-şi educaţia prin nenumărate meserii — şi din cele mai curajoase  —  rănit  pînă  la  sînge de mii  de  suliţi,  din  toate  aceste experienţe va extrage arta de a nu fi păgubit în zadar. Taina lui rămâne intactă, cum rămâne intactă această gingăşie ascunsă cu înverşunare, şi pe care o detectează numai cei ce se apropie de el  după un studiu mai  aprofundat al operei sale. Atunci, în adîncul odhilor săi apare anxietatea dezarmată a unui copil, prodigios de apt să capteze minuni şi să exprime savoarea unei fericiri lăuntrice, şi care nu şi-a zgîndărit iritările cele mai acute decît pentru a măsura şi mai bine, după cum spune Platon : „distanţa care desparte Necesitatea de Binele-suveran".  Căci, toată  drama lui Arghezi constă — ca şi pentru noi toţi — în măsurarea acestei distanţe, cu deosebirea că la el totul capătă un caracter acut, iar problema lui e mai puţin de a discuta în jurul conceptelor cit    de a găsi cea mai bună soluţie efectelor determinate de aceste ciocniri, într-o lume mutilată, unde totul trebuie luat de la început.
69
Arghezi intră în literatura romînă discret, în anul 1896. Spun discret, căci nu sînt mulţi aceia care să se fi grăbit mai puţin ca Arghezi să se înfrupte din glorie. î,n această privinţă e aproape Matlanmeean. După îndoieli şi scrupule nesfârşite, prima sa carte importantă de versuri, prima sa recoltă şi-o culege abia la vârsta de patruzeci de ani. înainte, nu publicase decît în cîteva reviste şi gazete literare...
... Foarte curînd, Argbezi se avântă în larg. Una din caracteristicile poeţilor de origină ţărănească e de a se îndrepta spre antipodul care li-e necesar, cu alte cuvinte estetica cea mai îndepărtată de mediul lor originar. Important e să te afirmi în miezul propriilor tale antinomii. Această expansiune umple ceea ce în noi e o lacună sau o imposibilitate. Dar, „dincolo de ziduri" —• cum spune Bela Bartok — şi aderînd de la început la tot ce scapă retoris-malor prea înrădăcinate. Nu atît pentru că poetul le dispreţuieşte, cît pentru că ele sînt prea realizate în el, chiar şi fără să-şi dea seama, pentru bunul motiv că dragostea pentru actul poetic începe, în mod obligatoriu, cu ele. Un ţăran nu aruncă nimic din învăţătura şcoalei, însă oricât se adapă din izvorul ei, el nu se socoate fixat, un vînt mai îndrăzneţ îl împinge mai mai departe. Aşa dar, pentru Arghezi, e important să frecventeze micul grup de poeţi ce gravitează în jurul lui Ma-cedonski.
Parnasian, acesta, renova tradiţiile unui clasicism, în sensul propriu al cuvîntului, încă prea crud că să nu fie puţintel nesigur. Să nu uităm că istoria literaturii romîne — prin aceasta înţeleg un ansamblu de fenomene scrise şi autonome — este una din cele mai sui generis din Europa. Tradiţia populară, de cele miai multe ori orală, e de două ori milenară, dar cristalizarea în literatură nu s-a produs decît pro-grebiv, cu ajutorul poeţilor, al traducătorilor . şi comentatorilor textelor bisericeşti, şi, îndeosebi, prin cronicari —
unii din ei admirabili, cum de pildă, Di-mitrie Cantemir, ale cărui calităţi de istoric se îmbinau cu o rară cultură filozofică şi ştiinţifică. Toate aceste spirite fixează, mai mult sau mai puţin, caracteristicile naţionale, chiar dacă se folosesc, de preferinţă, de limbile latină sau greacă în locul celei populare. Eliminarea limbilor străine folosite în Biserica ortodoxă, va fi o consecinţă a afirmării naţionale, care creştea pe măsură ce jugul turcesc devenea şi mai apăsător...
O dată cu preponderenţa limbii romîne scrise, foarte curînd se va dezvolta o literatură autohtonă cu tendinţe extrem de variate. însă deabia de un veac şi jumătate ea îşi afirmă deplina autonomie în concernul literaturilor europene, formând un fel de unitate, consecinţă logică a tendinţelor şi curentelor anterioare.
Limba romînă, de o latinitate organică, e bogat colorată cu elemente slave, păstrîndu-şi totodată, prinţr-o funcţiune naturală, aspectele originare esenţiale. Nimic nu explică mai bine acest fenomen decît faptul că, în poezia populară, apar figurile împăraţilor romani, deveniţi mitici, cea a lui Tra-ian, de pildă. Asistăm astfel la o alternanţă de asimilări şi de refuzuri, de schimburi fluctuante şi fructuoase între poli diferiţi, alternantă a cărei varietate de elemente şi contradicţii uneori inevitabile, o fac şi mai bogată. Această latinitate organică, mai mult faptică decît de principiu, explică destul de bine interesul pentru tot ceea ce venea din alte ţări de origină greco-1 aţină, şi, îndeosebi, din Franţa...
Acelaş lucru s-a întâmplat şi cu marile curente etice sau estetice născute în lumea germanică. Marele Eminescu redă admirabil această atracţie pentru romanticii germani, din care a extras o sinteză personală de o mare forţă. în aceasta, de altminteri, nu avem a vedea decît o nevoie de investigaţie sau
7,0
de curiozitate dintre celle mai omeneşti..
Era aşa dar firesc ca diversele mişcări ce agitau Franţa şi Germania să sufere în Romania frecvenţe metamorfoze, ceea ce arată forţa de asimilare a acestui colţ all Europei. Din păcate, ţările mari de unde porneau aceste •curente rămîneau destul de indiferente la aceste prea îndepărtate procese...
...Ajunge să arunci o privire asupra artei populare româneşti, indiscutabil ■una din cele mai bogate ale Europei, chiar dacă, uneori, a suferit amestecuri străine sau alterări. E vădit însă că, mai mult ca oriunde, ţăranii ştiu să dea la iveală extraordinara lor personalitate, înţelepciunea şi calităţile lor artistice, din contactul direct cu pământul şi urgiile sale. Rezultatul e acea 'uimitoare forţă a „vorbelor" lor. Primejdia care ameninţă o literatură „savantă", cînd se lipeşte îndeaproape de atari puternice tradiţii, e precaritatea substanţelor şi a formelor hibride. Primejdie 'pe care Arghezi a intuit-o de la început, pe care a denunţat-o dese ori şi de care a ştiut totdeauna să se ferească, netăgăduindu-şi originile, ci dimpotrivă, proelamînidu-le. Cultura sa nu făcea decît să le întărească.
Acea „lovitură de stat" pe care el o va realiza aproape din instinct, constă în ideea de a alia specificul romînesc ■pe care îl poartă cu dragoste, în simţirea sa, cu exigenţele unei arte rafinate, modelată după tot ceea ce socotea că e mai de preţ în culturile străine.
...La drept vorbind, opera lui Bmi-oescu înscrisese deja, prin sinteza pe care o realizase, această nevoie de a fixa o artă poetică naţională. Mai întîi, prin calitatea limbii, fluidă şi foarte epurată. La el însă, problemele naţionale sînt mai mult gîndite decît încarnate în poetica autorului, dacă mi-e îngăduit să spun astfel. Una e să exprimi într-o limbă de esenţă nobilă greutăţile situaţiei ţărăneşti, de pildă, sau să planezi deasupra maladiilor fundamentale de care suferă omenirea, şi alta e să incarnezi prin geniu înăscut
şi prin mijlocirea texturei limbajului folosit aceste stări antagoniste. Eminescu transcende admirabil şi cu un scrupul şi o demnitate exemplare condiţiile dificile ale unui individ şi ale unui mediu social, rezumând totul într-o viziune de o mare frumuseţe — în vreme ce Arghezi se instalează, ba chiar se vede instalat aproape fatal în punctul cel mai arzător al conflictului. Poemul devine un accident fermecător de ireparabil. El constituie, prin cruditatea sa, însuşi actul de a fi... Teribilă potrivire, în care e cuprinsă întreaga flacără a acestei arte, din care nimic nu poate fi disociat. Limbajul comportă diversitatea caracteristică a poetului, măestria constînd aci în a trece pe sub structurile labirintului ■— dacă mă pot exprima astfel — şi de a le sălta la lumina zilei. E o operaţie inversă aceleia a lui Eminescu, care planează deasupra lor, ambii reuşind, de altminteri, şi nelăsînidu-se înfrânţi... Fapt e că aceşti doi poeţi, cu firi antipodice, sînt cei care au fixat bazele liricei culte româneşti. S-ar putea discuta la infinit asupra întâietăţii, joc destul de steril de altminteri. în ce mă priveşte, poate pentru că lirica lui Eminescu ar corespunde mai bine substanţei mele intime (nu ne acordăm chiar atîta atenţie pe cât ar vrea să ne lase să credem Narcişii noştri lăuntrici), mărturisesc fără înconjur că admir mai mult opera lui Arghezi, tocmai din cauza conjuncţiei, atît oît poate fi ea de diversă, între faptul de a exista şi faptul de a exprima şi de a realiza.
Aşa cum săvîrşeşte şi alte munci care m-aveau nimic poetic în ele, dar care îi educau puternic arta de a fi independent, el va năpîrli conform cu miile de reguli verbale experimentate, începe, deci, cu Macedonski. Acesta, înzestrat cu bogate calităţi, se lăsa tocmai din acest motiv tentat de noile suflări  venite  din Franţa...
.„• Macedonski avea un salon literar unde se discuta mult despre simbolis-
71
mul francez, nu chiar despre ceea ce era mai valoros îţi acest curent poetic, ci despre ultimii săi fii : — Rene Ghil, de exemplu. Textura limbii româneşti împrumuta de la simbolism o muzicalitate necunoscută, ca să nu spunem un muzicalism şi un manierism destul de caraghios, dacă ne gîndim la ceea ce constituie fondul adevărat al geniului papular românesc. Căutări, de analogii rare, preocupări pentru o fluiditate arhitectonică, menită să răpească artei muzicale forţa sa de sugestie, necesitatea unei sincronizări a raporturilor dintre limbă şi fibrele cele mai ascunse ale sufletului, lecturi asidui ale tuturor faimoaselor „corespondenţe" preconizate de Baudelaire... Toate acestea orientate spre ocultism, preocupate de taina metafizică a obiectelor şi de transcendentele interioare. Peladan domnea şi regisa „umbrele", imiboldindu-le să străpungă „arcanele". Poemul năzuia la o terapeutică a „lumii de apoi". Această situaţie ar fi putut lua o întorsătură serioasă, totuşi n-a luat-o.
Aici, în acest salon, tînărul Arghezi, care avea pe atunci numai şaisprezece ani, 1-a cunoscut pe unul din cei mai buni prieteni ai săi, pe prozatorul Gala Galaction, cu un an mai mare decît el...
.... Unul din meritele lui Macedonski e de a fi descoperit foarte de timpuriu talentul lui Arghezi. încă din 1896 publicase cîteva din poemele tânărului, ân ziarul _ său „Liga ortodoxă", însotin-du-'le ou un elogiu entuziast...
Pentru a contrabalansa subtilităţile salonului lui Macedonski şi pentru că trebuie să trăiască, Arghezi intră, în 1898, într-o uzină* ca laborant. O rafinărie de zahăr. El singur spune că intrând pentru prima oară în fabrică a rămas uluit. Ţot „geniul modern" îi sărea în ochi. De acum înainte el va fi totdeauna foarte sensibil în faţa oricărei ingeniozităţi mecanice. Există, independent de utilitatea maşinilor, un „farmec" al „acestui paradis al matematicilor"   —   cum  spunea   Leonardo da
Vinci, o realitate poetică în sensul grecesc al cu.vîntului (lucru avînd formă), a cărei importanţă nu-i scapă lui Arghezi şi pe care o exaltă. A rămas totdeauna foarte ataşat de ideea de progres, cuvânt pe care trebuie să-1 înţelegem aci în sensul cel mai imediat. Aceasta se întâlneşte la el cu nevoia de a schimba „sapa-n condei", cu dorinţa de a înnobila prin cerneală sudoarea care e tema „Testamentului" său, fără a se lăsa înşelat, doamne fereşte ! de neînţelegerile şi de reversibilităţile supărătoare ce pot decurge de aci (toată viaţa şi-a bătut joc de ele!). Dar, în acest timp, faţetele universului său se învîr-tesc, se precizează alte dimensiuni, se dezvăluie şi se prelungesc alte perspective. Nu încetează a sonda pînă în miezul problemelor omeneşti şi a-şi încerca instrumentele, cum am spus, asupra acelor situaţii aparent contradictorii, care ştia el că vor fi pactolul poeziei sale. Frustrat de unul sau de celălalt aspect, geniul său nu ar mai avea acea complexitate şi diversitate care îl caracterizează.
... Arghezi trage după el şi fără voia lui acea nelinişte congenitală caracteristică oricărui creator autentic, al cărui spirit nu poate admite că nu va găsi o soluţie. Şi el, şi Galaction, se gîndesc să se călugărească. Mistica lui Macedonski, cu ceea ce are poate eretic în străfundurile ei, şi deci puţin neliniştitor, dispreţul pentru conformismul burghez şi „fariseismul" lui, nevoia de a te reculege supunîndu-te totodată unor discipline care au anumite virtuţi sînt, fără îndoială, cauzele acestei întoarceri la Biserică : Arghezi devine diaconul Iosif. Iată-1 purtînd o severă barbă neagră, răsfirată după toate regulile-monastice peste sutană, de asemenea neagră, căci trebuie să te lepezi de valorile prea dubios colorate ale acestei lumi pământeşti! Privirea îi e luminată de o tandră smerenie, nu însă prea mare, căci liniştea chiliei, programul liturgic al slujbelor, harul străvechiului „poem" religios, nu fac decît să-i aţîte torturile-
72
lăuntrice, contradicţiile ireductibile şi dorul după un veşnic alt loc... Pe deasupra mediul „fraţilor săi întru Chris-tos" şi „fineţa" spirituală ce-i însufleţeşte îl scot din sărite. Deoarece scrie de preferinţă noaptea (obicei pe care-1 va păstra toată viaţa) ceilalţi călugări îl învinovăţesc că grădinăreşte neghina şi că stă la sfat cu Necuratul. Nu e scutit de nimic şi, în deosebi, de „originalitatea" imaginilor şi a preceptelor !
După şase ani de meditaţii, de îndoieli, de scrupule, cere să fie dezlegat de cin. Cu puţin înainte, călcase interdicţiile canonice, scoţînd, în 1904, o revistă, Linia dreaptă, pe care o redacta singur, sau aproape singur. Trebuie să precizez că, în principiu, cititul ziarelor nu era îngăduit la mănăstire. „Dar — îmi povestea Arghezi — arbitrariul unor atari discipline şi spiritul în ace-laş timp retrograd, caduc şi sofisticat pe care se rezemau, mă precipitau în prea mari suferinţe. Nu mă puteam lipsi de actul literar. Am scos deci această revistă, fiind obligat, pentru a-i asigura apariţia fără a trezi bănuielile şi inutilele trăznete ale Bisericii, să cer unui prieten, Demetrius, să preia conducerea sau să simuleze acest lucru... După o trecere de şase ani, simţind că nu mai pot persevera pe acest drum, am mărturisit naşului meu, mitropolitul, acela care mă botezase cu numele său, Iosif, hotă-rîrea mea de a părăsi mănăstirea, ceea ce 1-a îndurerat profund". E greu de conceput un Arghezi accaptînd fără crîc-nire discipline şi datini ale căror aspecte petrifieate îl transferau la antipodul firii sale, croită pentru luptă.. Tot ce tindea să-1 limiteze, îi era duşman. Ră-miîne faptul că, în această linie dreaptă apare pentru prima oară numele de Tudor Arghezi, alternînd cu acela de Gabriol şi că noile scrieri ale călugărului îndărătnic vestesc profunde metamorfoze. Saltul său înainte e, într-adevăr, considerabil. Descătuşat de influenţa lui Macedonski, trimiţîndu-i pe Ghil şi pe Peladan în negurile lor, el se  întoarce spre  Baudelaire,  din care
traduce cele mai mani poeme, pune din nou problema funcţiunilor poeziei, tonul său devine polemic, agresiv chiar, ceea ce îl erijează în şef de şcoală literară. Agate negre, o nouă serie de versuri publicate în revistă, vădesc evoluţia poetului. Vechile predilecţii nu mai sînt decît palide umbre. Temele se conturează, raptul materiei e mai prompt, marile categorii abstracte (existenţa lui Dumnezeu, raportul dintre om şi absolut, nemurirea sufletului, dualismul trup-spirit) se iau la trîntă cu faptul concret, de o acută sensibilitate, excesul însuşi demonstrînd autenticitatea  conflictelor  încercate  de poet.
Existenţa Liniei drepte va fi, totuşi, efemeră, cum nu sînt poemele lui Arghezi şi diversele articole pe care le-a publicat în paginile ei. Revista stîrne-şte multe sarcasme şi polemici, Arghezi e considerat un opozant. Nici burghezia conformistă, nici simboliştii întîr-ziaţi,— ca să nu mai pomenim de habotnicii ireductibili — nu puteau accepta o astfel de artă şi mărturisiri atît de tranşante. Urmînd sfaturilor naşului" său, Mitropolitul, Arghezi consimte să părăsească Rooiînia. într-adevăr, mitropolitul îl rugase insistent să nu rupă. definitiv cu Biserica, chibzuind, nu fără îndreptăţire, că o despărţire atît de bruscă risca să-1 arunce pe poet în zbuciume şi conflicte greu de rezolvat. ÎI îndeamnă pe Arghezi să plece la universitatea catolică din Fribourg, întru-cît întreţinea relaţii amicale cu episcopul acelui oraş... Trebuie să precizez, pentru a se înţelege amănuntul acesta, că Arghezi aparţinea ramurei greco-cato-lice, de obedienţă vaticană, a bisericii romîneşti, care este, precum se ştie, ortodoxă şi autocefală.
... Ascultînd sfatul mitropolitului, poetul pleacă deci la Fribourg, la universitatea catolică, unde întîlneşte o cu totul altă atmosferă. Acolo îşi exercitau autoritatea o grupă de savanţi iezuiţi, preocupaţi de matematici, de ştiinţă, chiar- de politică sau de estetică... Cît de departe sîntem de mica mănăs-
73
tire bucureşteană... Arghezi duce însă acoio o viaţă destul de retrasă... Pînă şi adresa lui e ţinută secretă. în principiu are de studiat, conform cu ho-tă-rîrea episcopului, istoria comparată a religiilor şi a filozofiilor, pentru a o putea preda Şcolii de ofiţeri. Nimic nu 1-a impresionat mai mult — mi-a spus el rîzînd — decît să audă, chiar la deschiderea primului curs, tunetul foarte sec al călcâielor ofiţereşti salutîndu-1. Avea abia douăzeci şi patru de ani, iar unii din elevii săi erau mai vîrstnici ca el. îşi bâigui deci cursul, cuprins de panică, fără a înţelege în ce consta logica lui... Spaimă inutilă, de altfel, căci ofiţerii veniră să-1 felicite cu entuziasm, în realitate, în contact cu străinătatea, Arghezi e solicitat de o mulţime de probleme noi. Jinduieşte după o libertate pe care n-o putea avea în Romînia acelei epoci. Simte, şi mai imperioasă, dorinţa de a face descoperiri şi, departe de a-şi deposeda arta de obârşiile ei •străfunde, contactul cu o altă lume îi va î-ngădui să infuzeze în ele un sînge nou. Oînd, mai târziu, va aborda marile teme specific rommeşti, oînd, din nou, se va apleca asupra poeziei populare şi va sonda geniul care le răscoleşte, va face acest lucru înarmat şi cu o cultură şi o artă poetică venite din altă parte şi, în deosebi, din acei ani petrecuţi în Franţa şi Elveţia. Acest aliaj ■era pentru el de o extremă importanţă. Lucru pe care îl simţise şi Eminescu. 'Vremurile nu mai erau însă aceleaşi. Formele sensibile se schimbaseră şi ele, se schimbaseră şi raporturile verbale. Singularitatea imaginii argheziene, concentrarea stilului, şocurile neobişnuite şi fineţea duetului, însăşi trama psiholo--gică se leagă, într-un fel, şi de această scufundare în mediul poetic efervescent care exista, pe atunci, în Franţa. Latinitatea poetului se rosteşte atît de clar, încît e destul de greu să găseşti în România o tonalitate identică aceleia a lui Arghezi. Nu poţi nega una din raţiunile fineţii sale. E deajuns să stai de vorbă cîteva clipe cu Arghezi, ca să
ghiceşti de îndată o afinitate electivă cu forma noastră de gândire (franceză N. T.). Obişnuieşte să spună că franceza nu e o limbă ci un stil. Să spui acest lucru atît de just şi numai în cîteva cuvinte, înseamnă să recunoşti o disciplină a spiritului asemănătoare din nenumărate puncte de vedere cu a noastră şi totodată, şi o secretă predilecţie. Lucru ce adaugă limbii române o proprietate nouă. Aceasta nu numai că sporeşte, dar şi confirmă nevoia lui Arghezi de a renova din temelii ţesătura limbii sale, aşa cum s-a întâmplat, pentru limba germană, cu R. M. Rilke. Lumea s-a schimbat, s-au schimbat şi obiceiurile, şi cel ce poate descoperi o asemenea taină, o descoperă. Nimeni nu egalează în Romînia originalitatea lui Arghezi fără a nu fi obligat, mai înainte, să pornească la propria sa redescoperire, trecând prin examenul aprofundat al cuvintelor şi eficientelor lor, miş-aându-se intr-o mie de discipline şi nu fără a medita îndelung asupra pielei năpârlite, care nu încetează de a năzui să fie isingura şi aceaşi.
... Universitatea din Fribourg nu-1 reţine mult timp între, zidurile sale. Nici un ao. După o şedere la Geneva,' pleacă la Paris „acest infern al paradisului, sau — potrivit cu ceasurile sale — acest paradis al infernului" — cum îmi spunea el, glumind. Acolo însă situaţia lui materială e mai mult decît precară. Se ocupă cu negoţul ambulant şi plăteşte destul de scump sentimentul de a vedea că oraşul visat îi trezeşte, în străfunduri, ţipătul Olteniei natale. Alternanţe de exaltare şi dezabuzare, care îi sleiesc puterile. E adevărat că mai toţi poeţii francezi trăiau la fel, de azi pe mâine, îimpărţinldu-şi existenţa intre aşteptarea unor zile mai bune şi pustietatea portofelului.
... Pentru Arghezi, viaţa aceasta e prea grea; Se hotărăşte să se întoarcă în Elveţia. Această ţară, ca o jucărie nouă, e mai accesibilă. Un paradis de cofeturi pentru copiii cuminţi şi deliciile odihnei spirituale ! ' Va vorbi des-
74
ipre aceasta , mult mai târziu, şi cu un .farmec nespus, în a sa Carte cu jucării. Pe atunci se îndeletniceşte cu meşteşugul fabricării inelelor şi a capacelor de ceasornice. Parcă tot era mai bine decît să vinzi bibelouri cu zece centime, bucata, la voia hazardului, sau să fi hamal, cum fusese constrâns să facă fa Paris.
Viaţa în Elveţia se deapănă atît de lin şi Arghezi se bucură de atâta consideraţie încît, o clipă, va şovăi dacă să ■asculte de stăruinţele unor prieteni şvi-ţereni, care-1 îndemnau să rămână acolo. "Dar glasul străbunilor săi era mai puternic. De altminteri, încă din 1907 •atenţia sa se concentrează •— şi nici nu se putea altfel — asupra destinului •poporului român. Anul acela încrustează pe răbojul lui unul din momentele cele mai tragice din istoria României. Izbucneşte răscoala ţăranilor. împilarea boierilor atinge culmea, ca şi cîinoşia vechililor de pe moşii. Foametea e pustiitoare. Zeci de sate sînt rase cu tunul şi unsprezece mii de ţărani sînt masacraţi.
... în 1907, amploarea conflictului şi dezastruoasele lui repercusiuni obligă guvernul să ia măsuri poliţieneşti. Aşa •se face că anumiţi cetăţeni romîni din •străinătate sînt puşi sub observaţie. Orice scrisoare era interceptată. Arghezi era în deosebi vizat. Autorităţile româneşti au mers atît de departe cu absurditatea şi mârşăvia lor, încît, au mituit un funcţionar elveţian al postii din Geneva, cu scopul de „a controla corespondenţa cetăţeanului romîn Ion The-dorescu". Acest fapt, dezvăluit opiniei publice, a stârnit un adevărat scandal în Elveţia.
... în timpul şederii sale în această tară (nu s-a întors în Rornînia decît în cursul anului 1910), Arghezi nu a rămas indiferent la diferitele doctrine sociale vânturate acolo. Frecventează cercurile de emigranţi politici şi ia parte la reuniunile diferitelor grupuri revoluţionare. Va aduce şi acolo acea sete de cunoaştere pe care o manifestă în
toate, nu fără a-şi păstra libertatea de gîndire. îi place să planeze peste priveliştea umană pe care a cunoscut-o de foarte aproape. Nu poate să nu vadă însă, să nu se indigneze de situaţia politică din ţara sa.. Contrastul era prea crâncen şi aberaţia prea vizibilă. La •întoarcerea în patrie, indignarea sa atinge punctul maxim ; e decis să-şi consolideze cu cea mai mare rigoare poziţia de opozant. Dar, la Bucureşti, o „disciplină de coteţ" îl obligă să se închidă în sine, să se chircească oarecum ca să poată trăi. Poetul încape aşadar prin a biciui ceea ce iubise cel mai mult şi care-1 trădase şi anume Biserica uniată. Cu un curaj plin de amărăciune el denunţă tarele, corupţia preoţilor, demască, dintr-un condei, afacerile veroase ale preoţilor, aruncă lumină în penumbra iatacurilor, citează nume. Virulenţa atacurilor sale se accentuează. Acum e rândul regelui să fie ţinta sa. Ironizează tembelismul, falsitatea, prostul gust şi substratul pervers al aşaziselor „măsuri înţelepte". Denunţă înfeudarea presei, stilul ei plat sau gongoric, după cum e barometrul zilei, josnicia curtizană. Atacă poliţia şi în deosebi justiţia, precum şi armata aservită intereselor oligarhiei stăpîni-toare. Pe urmă învăţământul, care nu favorizează decît o mică fracţiune a populaţiei (mai puţin de 20 la sută). Pe scurt, îşi arogă misiunea „de a scotoci cu fierul în tot acest putregai, de a-1 da pe apă şi de a-1 extermina". N. D. Cocea, care conducea o nouă revistă de politică protestatară, îi oferă poetului întreaga libertate de a se dezlănţui. Bl recunoştea făţiş că intrarea poetului în redacţie a fost principalul eveniment din istoria acestei publicaţii, căci violenţa atacurilor şi incisivitatea stilului lui au atras un public tot mai numeros şi imai receptiv. Bine înţeles, Arghezi nu se putea iluziona asupra necesităţii şi absurdei grandori a oricărui Don Quijotte. Îndărătul pamfletarului  se ascundea  poetul, preocupat
75
şi de. altceva decît să-i ciomăgeasca ipe cei oare, meritau un astfel de tratament. Nu încape îndoială că biciuirile, .acestea sînt um fel de a se lafirma, şi.de. a răzbuna „zeii" trădaţi, denumiţi idreptate, datorie, respect al drepturilor omului şi apel la o frumuseţe mai veridică, Prin aceasta poetul se angajează. Dar, şi,acum, trebuie să ne ferim a disocia componentele psihologiei lui Arghezi. E clar că Luând ân răspăr situaţiile odioase şi carenţele prea bătătoare la ochi, poetul îşi extinde forţa de expansiune. Unui gen literar îi adaugă mereu altele. Nu-i displace să fie un fel de Paul Louis Courrier român. Ceea ce stârnea ura confraţilor săi şi, bineînţeles, a acelora pe care-i şfi-chiuia, era înainte de toate neconfor-mismul şi uimitoarea fineţă a inteligenţii sale. Faţade, decoruri, fasturi, toate erau aruncate la pământ. Aproape fără să vrei te gândeşti la acea privire a 'lui Victor Hugo, când cenuşa lui Napoleon a fost adusă în patrie. Privire care, din toată această solemnitate, nu vedea decît reversul ei : imaterialul de proastă calitate al drapelelor, emblemele de carton care se fleşcăiau în ploaie, mulţimea de gură-cască hlizindu-se şi pipi-ul căţeluşului pe stîlpul împodobit cu stindarde. Aşa sfîrş.esc imperiile ! La fel şi pentru Arghezi.
...Tăria de a-şi ascunde durerea intimă de ochii acelora care s-ar fi bucurat s-o vadă îi scotea din sărite pe duşmanii săi. Aceştia, sau se făceau de râs sau se incleiau ân urzeala în oare ar fi vrut să-1 paralizeze pe poet... Teribilă armă să scrii totdeauna mai bine decît... Ceea ce dă zâmbetului lui Arghezi caracterul zeflemitor şi sigur de sine nu e decît consecinţa disciplinei sale artizanale. Mult mai mult decît ne închipuim, căci această disciplină Implică o neîncetată revenire asupra unor nedesăvîrşite întorsături de frază sau a unor idei nu îndeajuns de clare. Fireşte, unul cîte unul retorii ţopăiau pe dinaintea lui ca maimuţele de bîlci.
E iconoclast, dar pentru a construi mai temeinic şi a nu mai trebui să caşte de plictiseală înaintea arhitecturilor şi gloselor acelor domni.
...Unui poet delirant -îi răspunde; „Trebuie să studiezi umbrele unui poem şi să le ordonezi". Mereu, mereu — căci aici rezidă secretul său — marea artă stilistică a lui Arghezi care munceşte după tipicul' arhaic, cu o regularitate neobosită, invrednicindu-se să ţină în mâinile lui exigente, dominante, pluralitatea eului său prin pluralitatea genurilor. Zi de zi, totul iese la lumină. Poem • liric sau satiric, epic sau elegiac, -frescă sau miniatură, roman sau pamflet şi pînă şi poeme didactice sau discursive, tocmai fiindcă poetul detestă genul acesta şi fiindcă, totuşi, trebuie exersat, fie numai pentru a se birui pe sine.
...Activitatea lui Arghezi nu conteneşte să crească. El dă o nouă vigoare ziarului Seara, care se împotmolea, re-dactlndu-1 aproape singur, — cum ci mai făcut — ceea ce îl obligă să seam estece în toate : articole şi comentarii politice, cronici teatrale (semnate Strapontinaj şi studii de estetică, fără a mai vorbi de note şi recenzii. A-eeasta nu-1 împiedică să colaboreze la diferite reviste. Astfel, publică în Rampa traducerea piesei lui Tristan Bernard, Caieneaua mică, care-1 amuză şi-i trezeşte o sumedenie de amintiri. Continuă să colaboreze regulat la revista ieşeană „Viaţa românească", al cărei director, Ibrăileanu, un democrat cu vederi critice foarte pătrunzătoare preţuia mult verva acidă a lui Arghezi. Pe urmă, în 1915, împreună cu prietenul său Gala Galaction scoate revista Cronica, fără vreun program determinat şi care urmăreşte în deosebi să „emoţioneze". în paginile acesteia vor apărea mai puţine materiale de literatură propriu-zisă, cît, mai cu seamă, pamflete, al căror ascuţiş critic şi satiric poetul îl şlefuieşte tot mai rnult., în ajunul primului război mondial luptele  politice din perioada neutralităţii.
76
âşi găsesc în ele ecourile. Şi, • brusc, această intensă şi atît de multilaterală 'activitate —• căci trebuie să trăieşti —• se opreşte îli faţa unei porţi penitenciare, lîmpreună cu un grup de ziarişti, Arghezi e încarcerat la închisoarea Văcăreşti, ,/pentru vina de a fi preconizat o orientare opusă aceleia a politicii de război şi de anexiune a guvernului". Din această experienţă se vor naşte două cărţi: Poarta neagră şi admirabila culegere de poeme terminate mai tîrziu, Flori de mucigai.
■Eliberat din închisoare, se află, de Ia 1922 la il923, în fruntea revistei Cugetul rominesc, apoi, timp de cîteva luni, conduce ziarul Naţiunea, unda diaconul losif îşi povesteşte amintirile. Abia în 1027 poetul se va hotărî să-şi adune poeziile într-o primă — şi una din cele mai importante — culegeri, Cuvinte potrivite, al cărui titlu e, pentru un francez (cum sublinia poetul Claude Sernet într-un studiu remarcabil asupra lui Arghezi, 'apărut în „Cahiers du Sud") intraductibil, şi care va lansa în literatura Roimîniei un lung torent de flăcări. Arghezi împlinea atunci patruzeci şi şapte de ani.
Bine înţeles, «ceasta carte a stârnit o uimire nemaipomenită. Versuri risipite pînă atunci în reviste şi ziare se aflau acum concentrate într-un volum ce dezvăluia de odată amploarea şi noutatea poeticii argheziene. Poetul însuşi .mi-a spus că, în pofida celor publicate anterior, el.nu ieşise din umbră, avea o restrânsă audienţă la public. „Nostim e faptul că —■ a adăugat el — un adversar ■ atît de important ca Ni-colae Iorga a contribuit ©norm să mă facă cunoscut. Trebuia să mă bat şi m-am bătut... Am fost însă susţinut de cîţiva critici entuziaşti, ale căror articole sînt excelente studii de iniţiere în felul meu de a . fi şi de a scrie... Mă refer la Ral ea, Porriipiliu Constantinescu, Şerban- Gioculescu, cu foţii oameni de mare cultură  şi, de mare inteligenţă".
....■Nu e greu; de înţeles resentimentul; fascinaţia,  iritarea şi  perplexitatea pe
care o astfel de personalitate o stîr-nea în rîndurile admiratorilor, şi cu atît mai mult în ale detractorilor săi. Arghezi nu admite, cînd e vorba de el, hiperbola. Prima vorbă pe care mi-a spus-o a fost : ,/Cuvîntul e trudnic iar ucenicia lui lungă". Această economie biciuieşte exuberanţa naturală — de altfel fermecătoare prin spontaneitatea ei —- a limbii române. Elanul afectiv nu priveşte lucrurile chiar atît de îndeaproape. Şi are: dreptate să hu' ' le privească '—• numai că nu şi în poezie. De altfel, în afară de condiţionarea psihologică a poetului şi de evenimentele care l-au solicitat, nu se explică în suficientă măsură de ciîtă prudenţă a trebuit să se înarmeze această artă ■ca să lupte împotriva unei sensibilităţi aproape congenitale şi unei anumite nepăsări care influenţează asupra limbii române. în asemenea măsură, încît unele zone de umbră' care se infiltrează uneori în ţesătura poemului arghezian'şi Care dau destul de furcă traducătorului francez, îmi apar ca nişte sechele'inevitabile ale 'unor stări "pe care poetul nu Ie poate elimina cu iotul, orioît de atent ar fi. Şi aceasta, din cauza texturii .însăşi a limbii rornîne, influenţată de slavă, dar care nu e atît de cristalizată ca a noastră <franoeză N.T.). O limbă  al cărei farmec profund ţinînd
de însăşi ductilitatea ei — cît se poate de concretă — se împerechează anevoie cu abstracţiile noastre.
■Unui poet francez, această operaţie îi apare invers : el trebuie să recurgă la Un echivoc incomod, să întrupeze unele fulguraţii ale «spiritului, în timp ce concreteţele şi avânturile afective ale poetului român urmează a fi discriminate-pe calea logicii mentale. Or, după cum spuneam, calitatea intrinsecă a artei şi a temperamentului arghezian este de a conjuga aceste1 două elemente •în o mie de forme verbale pe care i le 'permite foTţa sa creatoare. în această
privinţă, nu se poate tăgădui că Arghezi, supraveghind neîncetat oscilaţia .acului .balanţei, :are roltil unui fixator
•77
al limbii, tocmai gratie puterii sale de ■emancipare. Bl instaurează nu un neoclasicism, ci un clasicism de tip (nou, ale cărui datum-uri şi consecinţe poezia romînească va trebui să le examineze în deaproape.
...Ceea ce face atît de complexă şi de pasionantă studierea unei atari personalităţi, este că aceasta e, în felul ei, cauza unei istorii a literaturii în însuşi interiorul unei istorii a literaturii. E ca şi cum, abordînd toate genurile posibile, poetul ar realiza un fel de sistem solar verbal, cu legile, planetele, circuitele şi fazele lui, perioadele şi modalităţile, contrariile şi conjuncţiile lui. Adică el populează poezia sa cu tot ceea ce mai lipseşte încă literaturii ţării sale. Ca şi cum o nevoie de cornplectituidine l-ar devora, precum şi pasiunea de a lărgi regulile unui mare joc. Aceasta face din el, chiar dacă nu i-a fost în intenţie, un poet naţional căci, prin el, se revelează o naţiune.
Elogiul nu e exagerat. Cred că de astfel de navoi orice poet adevărat e frămîntat, numai că e greu să fie scoase la lumină. Dacă am insistat asupra importanţei meşteşugarului Arghezi, este pentru că o astfel de experienţă el o realizează şi din cauza unei robusteţi deosebite.
...Limba lui Arghezi a constituit de curînd obiectul unor studii aprofundate în România. Analişti remarcabili ca Ov. S. Crohmălniceanu şi Mihail Petroveanu s-au aplecat cu o deosebită atenţie asupra structurilor şi constantelor tematice ale acestei poezii. Nu e în puterea mea 'de a mai adăuga mare lucru. Un volum cum. e cel al Cuvintelor potrivite ridică mii de probleme pe care e imposibil să Ie dezbaţi în aceste cîteva pagini: Dacă am. risca o comparaţie cu o operă literară franceză, ar trebui să ne gîndim la Florile răului. Ştim că nici; modalităţile, -nici stilul, nici psihologia nu sînt identice, dar repercusiunea, în literatura romînă, a Cuvintelor potrivite şi  „freamătul lor
nou" sînt tot atît de importante. îrs afară, de aceasta, ca şi la Baudelaire, noutatea substanţei provine din severe combinaţii prozodice şi strofice. Mărturisesc că acest lucru mi-a pus şi mie, ca şi, fără îndoială, atîtor altor adapta-tori, probleme de transmutaţie foarte-riscate. Dacă aş fi distrus ordonanţa fundamentală a acestor poeme şi aş fi recurs la o libertate, foarte la modă, în zilele noastre, fiindcă foarte comodă, textura poemelor lui Arghezi s-ar ii disimulat sub o deghizare. Majoritatea exigenţelor fundamentale ale acestei limbi îţi alunecă printre degete. Şi apoi, evoluţia limbii lui Arghezi şi multiplicitatea curbelor şi prerogativelor sale faţă de retorică riscă să se unifice într-un mod greşit. Era şi aceasta o trădare.
Am căutat, aşadar, luîndu-mi toate riscurile, să recurg la un gen de osmoză, încercînd să captez şi să individualizez proprietăţile inerente fiecărui gen, fără a mă iluziona asupra reuşitei tentativei. Nu-mi rămânea decît imposibilitatea, sub pericolul de a mă depărta prea mult de original, de a mă deda jocului atît de savant al rimelor practicat de poet. „Am păstrat întotdeauna — îmi spunea poetul — o deosebită afecţiune pentru rimă. îmi place acest clinchet de clopoţel de la sfîrşitul versurilor şi puterea de incantaţie pe care o degajă".
Principala dificultate rămînea deci în a găsi corespondentele cele mai adecuate cuvintelor şi a le păstra strălucirea originară. In nici un caz nu se punea problema unei adaptări libere, căci însuşi Arghezi şi-a exprimat dorinţa de a selecţiona şi supraveghea o bună parte a muncii noastre. Ceea ce era de natură a ne stîrni temerea... dîndu-ne totodată sentimentul unei neputinţe pe care — s-o recunoaştem — poetul a binevoit să sne-o spulbere.
Cuvintele potrivite abordează majoritatea temelor care vor apărea în întreaga operă argheziană. Mai târziu modalităţile se Vor schimbă, anumite ta-
78
lazuri -vor zgudui problemele, accentul va fi pus cu mai multă vigoare pe cutare problemă, altele vor dispărea, dar această primă carte rezumă toată tinereţea lui Arghezi şi răzbeşte în maturitatea sa, conţine esenţa talentului său.
Bine înţeles, conflictul spiritualist se arată a fi încă destul de puternic. Poetul înmănunchiază, sub titlul de Psalmi, cîteva din (fazele acestui conflict. Ceea ce nu înseamnă că se dezbat în ele argumente teologice. Dumnezeu apare şi dispare: „Tu eşti şi-ai fost mai mult decît în fire / Era să fii, să stai, să vieţuieşti. / Eşti ca un gînd, şi eşti şi nici nu eşti, / intre putinţă şi-ntre a-rnintire". Un presentiment, o chemare a sufletului, umibra unei certitudini care, mai totdeauna, se sfârşeşte asupra unei îndoieli. în consecinţă — şi aceste oscilaţii îl înrudesc cu Baudelaire (fără a putea găsi la poetul romîn „satanismul" cam retoric al poetului francez) — Arghezi tinde să sublinieze aspectul „negru" al firii sale, al oricărei firi. O noapte şi mai densă pluteşte deasupra universului bîntuit de mărturisirile hoţiei, invidiei,, atotputerniciei, de săge-tările şi negările văpăii erotice, de nevoia de a înfiera o lume inospitalieră. Dar, alături de acest dublu curent, iată, evoluând în sens contrar, un alt Arghezi, cel care n-a uitat nici Oltenia, nici obîxşia lui ţărănească. Apar atunci acele admirabile evocări ale trudei ţăranilor, ale luminii scăldînd ogoarele, toată acea forfotă a lucrurilor şi fiinţelor.
Trebuie menţionat că puţini poeţi ştiu să mînuiască, ca Arghezi, şi cu o atît de riguroasă precizie, obiectele universului lor. Tot acest vocabular evocă el însuşi o cosmogonie. în această poezie circulă o întreagă faună: bine înţeles oîini şi pisici, şerpi, mrene, albine, păianjeni, licurici, greeri... Adică speciile principale, având, fiecare,- dreptul la o artă deosebită de a fi dojenită, lan-, dată sau compătimită. Tot astfel şi vegetalele, în poezia franceză copacul — simibo'liziînd într-o  măsură prototipul
regnului - vegetal •— predomină, căci poeţii noştri fac iprea rare incursiuni în botanică. La poetul romîn, dimpotrivă, în opera lui se perindă salcâmi, duzi, migdalii, tei... escortaţi de nenumărate plante, acelea care se mănîhcă sau nu, care au un nume sau nu. Cartofii sînt „gata să nască", „cartofii sînt lehuzi", „li s-au umplut straiele cu lapte". Au dreptul ca ,,Cel-de-Sus" să le facă „descântece", ca şi smaraldele. Mineralele şi solul joacă de asemenea un rol important : cremenea, lutul, marmura, varul, munţii rotunzi sau ascuţiţi, scorbu-roşi sau ghe'boşi, şesurile şi podişurile, pământurile pustii şi pământurile noroioase, prăfoase, îngheţate sau arse. Dintr-o privire Arghezi răstoarnă lumea Sclipitoare a „Hyiperioniilor cereşti" într-o cotineaţă minusculă.
Limbajul e tot atît de complex şi de variat ca şi obiectele pe care le redă. Această sinteză îndrăzneaţă e ou atît mai izbutită şi mai impresionantă cu cît îngemănează sau aliază substanţe sau forme opuse. Arghezi nu refuză nici arhaismul, nici bizantinismul, nici argoul, nici întorsăturile de frază savante. Se foloseşte de cuvintele, nobile ca şi de cele mai vulgare. E singurul poet în viaţă care ştie să utilizeze fără umbră de echivoc cuvinte oa „boaşe", „scârnă", „vintre" etc. Şi, toate, circumscrise în aparatura unei prozodii riguroase. Cei care l-au acuzat de pornografie nu şi-au dat seama că e tocmai la antipodul ei. Una din trăsăturile caracteristice ale lui Arghezi e pudoarea. Dacă îşi incendiază poemul cu anumite cuvinte, pe oare le simte singurele în stare să-i traducă ideea, o face numai pentru ca să dea şi mai multă veridicitate expresiei şi ca să strângă şi mai' în de aproape realitatea în chingi. Şi, totdeauna, unitatea stilului în interiorul poemului e obţinută, ori cît de baroce i-ar fi caracteristicile. D© pildă inversiunile care, la el, sînt extrem de frecvente, aduc întotdeauna un piment original. îi place, de asemenea, să- suprime pronumele sau
79
articolele ce sînt subînţelese şi care n-au de ce să fie repetate. Această trăsătură, de altminteri, o întîlnim în poezia populară la tot pasul şi nu trebuie să uităm că Arghezi îi , închină acesteia o dragoste imensă — ştiut fiind că nu există meşter mai desăvârşit ca arta populară (în deosebi prin calitatea tematică, prin prospeţimea metaforelor şi ecoul lor de o prelungită sensibilitate, ca şi prin exactitatea metrilor şi formelor strofice). Arghezi a plătit scump ca să apere ceea ce el considera că e autentic şi esenţial — frumuseţea artei populare făcând .parte din patrimoniul său poetic. Folclorului, el i-a servit totdeauna drept etalon şi, deseori, drept remediu.
Anumite cuvinte-cheie trădează starea psihică a poetului, avînd uneori, o frecvenţă obsesională. Acela de „lacăt", de pildă, care îl urmăreşte şi îl dezgustă. E acel „nu-ştiu-ce" care ferecă lucrurile şi le interzice, personifică acea nepotrivire dintre dorinţă şi obiectul la care' râvneşti, porţile veşnic oblonite zădărnicind toate posibilităţile de unificare. Această obsedantă căutare a ceea ce ar putea deschide „urechea de fier", fie ea chiar forţa nesperată a unei iluzii, 1-a chinuit îndelung, atunci când el însuşi era „lă-cătuit" într-O puşcărie sordidă. Alte cuvinte îl Obsedează periodic: nufăr, stea, vultur, de pildă, deseori cu sens simbolic, sau acel frumos cuvînt, „majolică", proaspăt şi derizoriu în acelaşi timp, care i-a sunat atît de des în gînd : ochi de majolică, cruce de majolica, gînganie de majolică... Poetul se opreşte uneori cu predilecţie asupra unui subiect şi unei forme care îl pasionează. Mai multe poeme circum-scrdu o temă identică. Ele devin o gimnastică cotidiană, apropierea succesivă de o realitate care îl urmăreşte. Modalităţile variază, întocmai după cum lumina, rotindu-se în jurul unui obiect, îi modifică formele. Se operează o lentă stratificare, după care urmează abandonul   şi,' ' în  sfîrşit,  după   o' mutaţie,
tema reapare într-o coloratură diferită. Cînd e obosit de o dorinţă, poetul caută un alt pol de atracţie, sau, mai exact, se lasă căutat de el (căci poezia e cea care ne face, mai mult decît o facem noi pe ea), găsindu-I uneori la antipodul celui precedent. Antologia pe care o prezentăm redă destul de bine libera sinuozitate a acestui itinerar. De la un psalm trece la moartea unei albine, de la amprenta unei mizerii la somptuozitatea unei reverii, de la un blestem la un cântec de factură populară. Efervescenţa e permanentă ca şi siguranţa „jocului" artistic. Fapt e că Arghezi posedă tonul, stilul, un fel de ă fi în cuvinte ale unui Om ursit să ajungă la o Vîrstă foarte înaintată. Există, într-adevăr, scrieri care, prin structura şi substanţa lor lasă să se prevadă o deosebită capacitate de durată, sau dimpotrivă, iminenţa unei morţi apropiate. Psihismul, pre cît se pare, iradiază atunci în maniere diferite. Nici timpul, nici spaţiul verbal nu mai sînt calculate la fel. Sistemul compensărilor nu rriai e condiţionat de aceleaşi ritmuri şi frecvenţe şi nu mai elaborează asemănătoare activităţi şi raporturi.
...După şocul produs de apariţia primului său volum de poezii şi care a stârnit atîtea aprobări entuziaste diri partea susţinătorilor unei arte noi şi furia unor universitari şi academicieni, Arghezi găseşte o nouă formulă de activitate : lansează o revistă pitică, intitulată Bilete de papagal (faimosul Coco, despre care s-a vorbit atîta). într-un gest de protest împotriva ziarelor ro-mîneşti ale epocii, adevărate bărăgane de hîrtie scăldate în banalităţi, scriitorul dă noii sale reviste un format minuscul, nedepăşind jumătatea unei file de hârtie ândoite în lungul ei: „Asemenea ziar nu s-a mai văzut niciodată, nici măcar la furnici: Nedispunînd de o foaie de hîrtie mai mare pe care să scrie prostii 'pretenţioase, redactorul acestei foiţe se mulţumeşte să publice fragmente zâmbitoare". Puţine ziare au
80
fost • atît de iubite şi atît de hulite ea aceste bilete. Cei mai buni scriitori au colaborat la ele, ca, de pildă, marele prozator Mihail Sadoveanu. Tot tineretul era mândru să scrie în paginile ei. Bogza spune că „vioiciunea, îndrăzneala, necoinformisniul, timidele încercări de protest social — era în 1928 — dispuneau în fine de o tribună. Arghezi primea dîh toată ţara scrisori nenumărate şi orienta tînăra generaţie de poeţi şi de prozatori, scoţînd-o din mlaştina banalităţii. Era acolo cea mai bună şcoală pe oare o puteau frecventa cei din generaţia sa. Tudor Arghezi ne-a marcat cu pecetea unui limbaj nou şi, implicit, a unui nou fel de a gândi..." la drept vorbind, Arghezi preferase întotdeauna dimensiunile mărunte ale „tabletelor", majestuoaselor avalanşe ale articlierilor. Cu o tabletă el îşi putea ţintui mai bine adversarul la ordinea zilei. Dar, nici odată ca pînă atunci nu cunoscuse o situaţie mai de invidiat, în jurul acestei publicaţii au gravitat îndată o puzderie de sateliţi care o imitau, încercînd, dar zadarnic, s-o supraliciteze. Au apărut, atunci, un Cuc ai Prahovei, o Bulniţă a Turnului-Mă-gureile, un Pax şi un Gong, un Secol Nou, Drumuri noi, Cuvinte literare şi Lumini literare şi un Pentru şi contra. O ploaie de fiţuici ce-şi luau zborul din cele patru colţuri ale României, înfuriind pe redactorii marilor ziare naţionale.
în 1930 apar două volume de proză : „Icoane de lemn" şi „Poarta Neagră". Primul e un pamflet violent împotriva vieţii monacale şi a clerului ortodox. El dezvăluie discrepanţa dintre dogmele propăvăduite de adepţii misticismului şi comportările clerului. Era o veche ceartă de familie pe care, lui Arghezi, îi plăcea s-o atîţe. După cum spune în poemul său intitulat „Duhovnicească", Christos trece ca o umbră prin aceste ruini ale unui suflet din care a pierit orice tinereţe, scobind zidul cu degetele lui ca un cui şi stârnind frica. El fuge   de  pe  cruce  îngrozit  de zădăr-
nicia jertfei sale, şi caută să se adăpostească ghemuindu-se la pieptul unui om. Un dumnezeu redat cu totul altfel decît după tipicul acelui simulacru de glorie care-i este atribuit în icoane, conform tradiţiei frumoaselor sale nenorociri... O nouă coborîre în iad şi o altă revenire pe pămînt, după care biciul poate să şfichiuie pe toţi acei neputincioşi ai „divinităţii". Toate acestea nu se deosebesc, în fond, de certurile în legătură cu teatrul dintre Racine şi dascălii săi din Port-Royal !
Al doilea volum, „Poarta Neagră", e povestea experienţei trăite în închisoare. Asistăm, ca de obicefu, la contrastele obişnuite. Apropieri stranii — cum subliniază criticul Pompiliu Con-stantinescu — care învecinează gingăşia cu purulenţa, şarpele cu pasărea, mătrăguna cu crinul, suavitatea cu putregaiul. Dacă aşa e lumea! Nicăieri însă n-a fost zugrăvită mai sugestiv ca în micul volum publicat în 1931 : Flori de mucigai. Şi cartea aceasta e o carte a închisorii, numai că modalităţile literare sînt schimbate. Limbajul devine mai îndrăzneţ, ca şi cum poetul ar fi vrut, prin explozia sa verbală, să se năpustească asupra realităţii ca asupra singurei prăzi dorite. Niciodată nu s-a .apropiat Arghezi cu o privire mai ascuţită de lumea mizeră care îl înconjura. Ca şi cum şi-ar fi aprins focurile de artificiu pentru a o împresura şi mai bine. Totdeauna îţi va stărui în minte vraja ce se degajă din trupul Radei sau al Tincăi (poeme minunate care îţi amintesc de Garcia Lorca, într-un mod cu totul întîrnplătOT, căci trăiesc în altă lumină şi pe un alt pămînt), sau acei ţigani şătrari care nu mai străbat munţii, sau cântecul cobzarilor, încăierările epice cu ruperi de boaşe din pricina Gherghinei, sau acel fătălău „al dracului" cu hoitul mirosind „a tiparoase". Şi, cu atît mai mult, neînduplecatul mecanism poliţienesc, atrocitatea morţilor absurde, pedepsele disproporţionate, simulata sme-
b —
Viaţa romînească
81
renie a preoţilor penitenciari şi sadismul paznicilor... Carte ou atît mai admirabilă cu cît putea să lunece în fiece clipă în pauperismul imaginilor simpliste. Dar Arghezi ajunge la arta cea mai sigură folosind mijloace care, în iprinci/piu, par excluse din artă. Nu -avem în Franţa o carte echivalentă cu aceasta. Din observaţii dureroase, din cuviinţe care and la nivelul pământului, Arghezi eliberează o forţă de sugestie care face, poate, din „Fiori de Mucigai", opera cea mai îndrăzneaţă din cîte s-a scris vreodată. Acuzaţia de pornografie, de la ea i se trage. Totdeauna mi s-a părut curios să văd oameni Indignîndu-se oînd citesc lucruri pe care, totuşi, nu încetează a le face sau a le spune. Arghezi nu poate suferi această atitudine, ştiind prea bine că minciuna şi necinstea complică totul. Dacă, pentru compensaţie, recurge la invectivă, cel puţin aceasta nu se amăgeşte nici de ea însăşi nici de scopurile pe oare şi le propune !
în 1932 apare „Carte cu jucării". E o carte a vieţii de familie, scrisă pentru proprii lui copii, care circulă prin paginile ei jucîndu-se. în voie, carte Înzestrată cu atîta prospeţime încît îi incintă pe toţi copii care o citesc. De altfel, taina lui Arghezi o găsim în acea ambianţă cu grijă cultivată, care e viaţa de familie. în orice caz, nimic nu e mai deosebit de pamfletar decît acest soţ şi tată de o blândeţe dezarmantă şi căruia îi place să se lase dezarmat. Cei care nu l-au văzut pe Arghezi înconjurat de ai săi, cu siguranţă că nu-1 vor putea cunoaşte cum e în realitate. Deşi de o extremă, discreţie, Arghezi e cel mai puţin artificial dintre oameni, dacă se simte în largul său. Deapănă amintiri, suspină, tace, vorbeşte ou prietenii, fără să simţi ia el vreo afectare sau vreo reţinere. Am în faţa ochilor câteva amintiri pe care Arghezi le-a istorisit mai de mult fiului său Baruţu, şi pe care acesta şi le-a notat cu grijă. în ele regăsesc climatul care mi-a fost de la început a-
propiat cînd l-am cunoscut pe poet,. Toate aceste confidenţe ar trebui citate, una din ele însă e deosebit de încântătoare. Arghezi istoriseşte cum 1-a cunoscut pe celebrul Caragiale, atunci cînd tînărul Ion Teodorescu îndeplinea funcţia de secretar al unei expoziţii de pictură. „Citeam o carte în marea sală goală cînd, de odată, năvăleşte un grup de tineri în frunte cu Oaragiale... El mergea adesea urmat de o escortă de feciori de bani gata, eleganţi, cu bastonul în mînă şi gata să aplaude... în glumă, Caragiale lăsa să se creadă că îi plăcea tovărăşia lor... ,4a uitaţi-vă, băieţi — exclamă de odată Caragiale, arătând o pictură cu vârful bastonului — tabloul ăsta e pictat de Pubis de Chavannes !" Toţi au pufnit in râs, dîndu-şi coate şi repetând această glumă de un gust dubios... Mă scol de pe locul meu şi mă îndrept spre Caragiale : „Vă înşelaţi, domnule, nu aşa trebuie citit numele, ci Puvis de Chavannes, cu un v... !" Surprins, Caragiale îmi răspunde: „Ia ascultă, băiete, ştii cine sânt ?..." „Nu". încurcat, Caragiale se depărtează. A doua zi, pe la ora prânzului, revine la expoziţie, dar de data aceasta singur. Ia loc pe un scaun în faţa mea şi mă priveşte drept în ochi. „Hai, mărturiseşte că ştii cine sînt!" „Da, ştiam". „Măi băiete, tu scrii !" „Nu, nu scriu..." „Băiete, nu mă minţi tu pe mine, sînt o vulpe bătrîna.. Tu scrii". „Nu. N-am scris niciodată".. „Ascultă, insistă Caragiale, sînt sigur că scrii. Arată-mi... Trebuie să te înveţe cineva şmecheriile meseriei, pe oare nu le cunqşti". „Nu, domnule Caragiale, dacă nu sînt în stare să le descopăr singur, n-am să scriu niciodată..."' „Tata —• adaugă Baruţu — se opreşte puţin şi se gândeşte... Cîţi ani, câte evenimente i se perindă ■ prin minte ?..„ Apoi: „Abia revenisem din străinătate, lîntre tieip, Caragiale, care , devenise un scriitor celebru, fusese acuzat pe nedrept de a fi săvârşit un plagiat în piesa lui, Năpasta, şi eu îi luasem apărarea... într-o zi Iosif Nădejde, redac-
82
tor la Adevărul, veni în vizită la ziarul la care colaboram. „Caragiale se găseşte acum în redacţia noastră", mă preveni el ; „S-a întors de curînd din Berlin şi vrea să te cunoască"... L-am găsit într-un birou, în faţa câtorva ţapi de bere goliţi, înconjurat de gazetari. Oînd am deschis uşa, Caragiale m-a zărit şi a sărit în picioare : „Ţi-am spus eu, băiete, că" ai să scrii?" Şi se aruncă de gîtul meu..."
jCărticioa de seară", al treilea volum de versuri, publicat în 1935, dezvăluie sentimentele cele mai intime ale lui Arghezi, neliniştile şi duioşiile sale. Rareori poetul a atins atîta limpezime şi atîta prospeţime de-a lungul unor poezii, şi rareori, de asemenea, acel tainic „dor", acea „durere nostalgică" a şoptit versuri mai pure, mai pline de o duioşie atît de amară :
„tnlr-o limbă barbară
Ţi-aş spune poveşti dintr-o ţară.
Vorbele, ca o ţarină
Din şesurile ei ţi le-aş presăra pe mină Şi-n lacrimi se vor trezi Apele ţării dispre miazăzi..."
Mărturisesc că din toate operele lui Arghezi, această cărticică de seară este una din acelea pentru care simt o tainică preferinţă. Desigur pentru că este, în preajma bătrâneţii, o operă născută din „rărunchi". Tonul e mai potolit, dar privirea mai gravă, freamătul lăuntric stăruie mai mult, un echilibru misterios se înfăptuieşte în expresia ver-■bailă, amploarea ei luînd naştere din însăşi această economie de mijloace. în fine, am impresia că Rom inia, farmecul pămîntului romînesc (în înţelesul cel mai profund al ouvîntului), cu tot ce are mai nedefinisabil — acel „nu ştiu ce" care, la noi, de pildă, face să apară „luna albă" la Verlaine ca la nimeni altul, captarea lucrurilor pe cît de simple pe atît de greu de exprimat — se găsesc aci redate ou o intensitate şi o sensibilitate fără precedent. Am impresia că tocmai această forţă, această
subtilitate care dau scrisului arghezian atîta farmec,  atîta savoare, tocmai acestea   fac   atît   de  anevoioasă transpunerea în limba franceză. Traducătorul se ciocneşte de o serie de antinomii, de  imponderabili     proprii  celor două limbi. Aşa  cum, pe bună dreptate, şi atît  de spiritual  a remarcat Veronica Porumbacu : „La schimbarea trenurilor, se pierd totdeauna, Ca la orice trans-bordare, cîteva bagaje". Are dreptate, şi ceea ce e mai curios, e că te pomeneşti cu altele, neprevăzute. Găseşti în valiză un obiect care nu era în bagajul tău sau care nu figura decît în stare de schiţă. Claude Sernet şi cu mine ne-am   amuzat   operînd   această trans-vazare de ceţuri subtile care nu vroiau să se destrame pe solul francez. Ne trebuia soare cu orice chip. La drept vorbind, această treabă nu era cu putinţă fără a recurge la niscai şiretlicuri : echivalenţe asonantice, rime interioare, periodicităţi silalbice şi alte procedee ale prozodiei, ca să fie redată textura însăşi a stilului arghezian, care, după cum am  mai  spus,  necesită   adeseori folosirea unei forme strofice strînse, precum şi menţinerea rimei. De data asta ţi se cere o opţiune, şi nimeni mai bine ca Arghezi nu ştie acest lucru, el neui-tînd niciodată să precizeze că traducerile   sale   din  Baudelaire,  Rimbaud şi alţi cîţiva poeţi nu puteau fi literale, ci doar adaptate liber, pentru a satisface propriile sale exigenţe privind prozodia. Dacă am face acc-iaş lucru, cititorul nu  ar mai  avea în faţa  sa un poem de Arghezi, ci mai exact un poem al  unuia   dintre  cei  trei  autori francezi *, dar numai inspirat din Arghezi. Aşadar, în mod cinstit, am optat pentru o cît mai mare fidelitate faţă de original, această fidelitate însăşi cerînd o mlădiere armonioasă a stricteţii ritmice şi muzicale din original.
* E vorba de Claude Sernet, Hubert Jain şi Luc-Andre Marcel care au tradus din opera lud Arghezi (N.T.).
83
...E indiscutabil că toată complexitatea artei argheziene nu o poţi rezuma la două sau la trei elogii retorice. Această artă se bazează pe schimburi neîncetate între teme şi moduri de expresie contradictorii. De aci fertilitatea ei. Gingaşele miniaturi din „Cărticica de seară", de pildă, ies cu atît mai mult în relief, cu cît sînt asociate unor poeme de o factură mai aspră, mai savant compusă. Fiecare temă cu limbajul ei. în consecinţă, n-am putea oare spune că una din caracteristicile acestui poet e tocmai subtilitatea foarte oportună a mutaţiilor sensibilităţii şi a expresiilor lor ? E admirabil faptul că Arghezi scapă mereu de scleroza în care se închistează atâţia poeţi, dacă ea este prea poleită. Un sînge de o extremă mobilitate curge neîncetat în tot ce scrie Arghezi.
...în 1939 apărea volumul Hore. Toată lumea ştie că hora e un dans naţional foarte iubit de ţărani. Vioiciunea ritmurilor şi a strigăturilor, chiuiturile care scapără între strofe, totul în aceste poeme îl îndemna pe Arghezi să se apropie o dată mai mult de arta populară şi să lase să-i joace în voie mintea şi zeflemeaua. Unele strigături sînt lirice, altele satirice cu finetă, altele necruţătoare, dar totdeauna ţîşneşte din ele prospeţimea, sau, pentru a relua cuvîntul lui Rimbaud, viriditatea de care poetul nu se poate lepăda, căci e oltean, şi am pomenit mai 'sus de această dispoziţie uneori epică pe care orice oltean  e bucuros s-o manifeste.
în 1941, o dată cu intrarea trupelor hitleriste în Romînia, începe pregătirea războiului anti-sovietic. Arghezi, îngrijorat, lasă să se întrevadă limpede ura sa faţă de cotropitori. La 1 octombrie 1943, nemaiputîndu-se stăpâni, dă liber frîu revoltei sale, în acel pamflet rămas celebru, Baroane, publicat în ziarul Informaţia zilei. Pamfletul îl vizează pe baronul von Killinger, gauleiterul trimis de Germania hitleristă. Acesta se înfurie şi-1 internează pe poet în lagărul de concentrare de la Tîrgu-Jiu, de unde Arghezi nu va ieşi decât după
23 August 1944. Pentru a doua oară readus în cea mai grea situaţie, Arghezi compune atunci obsedantul ciclu de poeme care zugrăvesc jalea pământului romînesc şi exterminarea sistematică a nefericiţilor săi locuitori. Mereu acelaş spectacol, încrustat într-un vocabular din cele mai dure, din cele mai monoton amare din cîte a scris Arghezi. Carnea se crapă în bube, oasele se arată, paiaţe derizorii se clatină pe • o cîmpie ' săracă, chelboasă, arsă, unde vaci scheletice pasc cioturi de cruci şi unde femei sleite de puteri îşi pierd pruncii. Toate acestea ţi-l evocă pe Goya. Acelaş duet aspru, sumbru, acelaş exces dramatic, o proliferare a foametei care se infiltrează pînă şi în lexicul poetului, din care a dispărut orice imagine, orice ingerinţă verbală care ar putea să alunge această stare de încremenire.
Apoi, spre sfîrşitul războiului, se produce răsturnarea politică. Colaboraţioniştii fug, lăsîndu-i lui Arghezi grija de a-i ridiculiza în scurte poeme deosebit de usturătoare. Se instaurează puterea populară. în 1946, Editura de Stat publică Culegere de poeme, un Manual de morală practică şi o Antologie din Bilete de Papagal. Studioul Teatrului Naţional îi joacă piesa „Siringa". In 1947, apare o nouă Culegere : O sută si una poeme.
...Arghezi trăieşte acum retras în casa scumpă inimii sale din Mărţişor şi, înconjurat de ai săi şi de animalele sale domestice, îşi continuă opera atît de diversă : o versiune liberă după Fabulele lui La Fontaine şi Krîlov, după Moloh de Kuprin, tălmăcirea povestirilor lui Saltikov-Scadrin, a povestirii lui Anatole France In Iloarea vîrstei, a Suiletelor moarte de Gogol şi, mai înainte, a unor piese ale lui Moliere şi a unor versuri din Rimbaud,..
...Desigur, dacă prezenţa pămîntului e atît de puternică, atît de stăruitoare în opera lui Arghezi, aceasta se datoreşte fără îndoială liniştei şi tihnei pe care i   le   oferă   casa   din  Mărţişor. Acolo
84
transfigurează el dureroasa amărăciune ţărănească a copilăriei. Şi, fără îndoială, Arghezi nu poate fi disociat de această prezenţă atît de apropiată, atît de afectuos iubită. Dacă ar trebui să descriu omul, nu cred că aş face-o altfel decît Baruţu. Departe de a stărui asupra diferitelor aspecte ale polemistului, ale cetăţeanului greu de definit pentru motivele schiţate mai sus, mă voi rezuma a-1 povesti aşa cum mi s-a înfăţişat. Un om simplu, discret, de o vioiciune uneori stăpânită, cu o atenţie totdeauna trează, tandru ironic, dacă mă pot exprima astfel, căci reflexele de odinioară mai vibrează şi azi, ca şi vechile întrebări. Un om în care trăiesc într-atîta pămîntul şi cuvintele pămîntului, încît nu mai ştii care din acestea au întîietate, care atîrnă mai greu în balanţă. Farmec indicibil al artei sale, asemănătoare lui, cu pro-montorii în noapte, cu transparenţe de pîclă, cu mirosuri de ierburi, cu agresivităţi, cu blesteme şi descîntece, cu pleznete de bici, cu arsuri şi, uneori, cu umbre în priviri, dar şi cu o dîr-zenie, cu icneli, cu tenacitatea de a-şi păstra speranţa cu orice chip !
în 1955 Arghezi reia vechea temă a răscoalei ţărăneşti, într-un volum de poeme intitulat atît de simplu : 3907 '(Privelişti). Aditivul e de o cruntă ironie. E, de altfel, una din caracteristicile lui Arghezi de a nu se lăsa niciodată furat de puritatea freamătului lăuntric, desigur fiindcă este prea concentrat şi prea adevărat ca să fie perceptibil şi fără a-1 pune, din instinct, la adăpost, cu platoşa sa de umbră şi cu forţa sa contrarie. în această culegere de poezii, se realizează sinteza dintre poet, povestitor şi pamfletar. Arghezi e un admirabili povestitor în poezie. Dintr-o singură trăsătură de condei, el evocă sau dezvăluie o lume. Nu poţi uita uşor ./pulverizarea" unui boier călcat în picioare de gătre ţărani, nici tăişul cuvintelor din satirele vizînd oligarhia. O rară însuşire de a-ţi schimba mereu înfăţişarea... Aici stilul zboară jos, atin-
gând pămîntul, tonul rămâne voit prozaic şi fără frîu, metrica e liberă, folosind ritmuri interioare contrastate şi dure, iar forţa de sugestie e de o vigoare aproape halucinantă.
Trebuie observat că raţionalismul poetului se accentuează o dată cu vîrsta. Fabulele, de pildă, gen pe care nu-l practicase înainte, deşi capătă turnura familiară şi atît de originală, sînt totdeauna, conform genului, însoţite şi de o morală. Dar nicăieri transformarea nu se face mai simţită ca în volumul de poezii apărut în 1956 şi care va avea în Romînia un mare răsunet : Cinlare omului. Pentru prima oară .— şi cred că Arghezi e singurul în Europa care să fi riscat o astfel de aventură (cel puţin de genul acesteia), poetul atacă un subiect epic : naşterea omului în nebuloasele originii sale, descoperirea focului, născocirea uneltelor, evoluţia şi lupta de clasă. Şi face aceasta în alexandrini ampli, de o rară originalitate, şi ceea ce e cu totul neobişnuit, destul de discursiv, cu o articulaţie precisă, deposedată de „farmecele vechi", mai de grabă asemănătoare stilului acelor minunate mobile ţărăneşti cioplite în lemn tare şi împodobite cu atâta migală. E, pe de departe, cartea lui Arghezi cea mai greu de tradus, deoarece limba franceză ar risca în fiece clipă, să dizolve unicitatea versului românesc, lăsîndu-i în schimb numai pleava unor poncifuri. Tentativă destul de periculoasă, dar necesară poetului. Aici, Arghezi îşi lărgeşte perspectiva şi dă tinerei Romînii, şi lui însuşi, o operă care atinge universalitatea.
Analizată din punct de vedere estetic, această carte propune o obiectivare voită a temelor şi o revenire la regulile prozodice tradiţionale, ceea ce îi conferă un fel de forţă de unanimitate pe care poetul o iscă în ledul lui propriu, regăsind, în tratarea unei teme mai grele, unele procedee de sensibilitate şi investigaţie imaginativă fără precedent. în tot cazul, între taina poetului şi cititorii săi a fost aruncată
85
o punte. Sechelele subtile ale romantismului au fost, sau par, eliminate. Am putea spune că poetul a făcut aici un fel de medie proporţională a esteticelor înconjurătoare, luînd de la fiecare ceea ce i se părea mai bun, eliminînd restul. Clntare omului e cartea cea mai temperată din punct de vedere lexical şi cea mai îndrăzneală din punct de vedere al dificultăţilor tematice din cîte a scris Arghezi. Nu există scriitor care să nu ştie dinainte cîte piedici îl pîn-desc oînd atacă un atare subiect : retorism, lipsă,, de măsură şi de precizie, inerente însăşi dimensiunii acestei încercări. Şi nu mic e meritul poetului care a încercat o asemenea întreprindere, şi aceasta aproape în felul anticilor, oricît de departe ne-ar duce gîn-dul în călătoria aceasta...
Scrierile următoare par să revină, din mai multe puncte de vedere, la stilul primelor sale mari opere. Chiar dacă, uneori, vechiile obsesii reapar (...) spiritul merge înainte, dornic de a sfîrşi cu tot ce a frământat trecutul. Altora le va reveni misiunea de a realiza ultimele deziderate ale poetului. Un frumos apus de soare se arată acum, plin de o duioşie mai obosită şi străbătut de un fior mai nelămurit. Bătrîneţea lui Arghezi a ştiut să se capteze, să ducă mai departe, zi de zi, propria ei
rodnicie. Singura imagine pe care vreau s-o port cu mine este aceea a poetului .adevărat luîndu-se la trântă cu tenebrele, pentru ca să ajungă cu şi mai multă siguranţă la soarele acela binefăcător pe oare n-a încetat o clipă să-1 poarte în suflet.
Nu ne mai rămîne acum decît să mulţumim tuturor acelora care ne-au ajutat, prin erudiţia şi buna lor voinţă la alcătuirea acestei antologii. în primul rînd lui Tudor Arghezi însuşi, care a avut amabilitatea să se aplece, cu o deosebită atenţie, asupra încercărilor noastre'* de traducători şi care ne-a dat nenumărate sugestii preţioase; poetei Veronica Porumbacu, care s-a angajat la această muncă grea cu o fervoare şi o grijă pe care nimic nu le-ar fi putut înlocui,- poetului Claude Semeţ, el însuşi un traducător remarcabil al cîtorva din cele- mai cunoscute poeme ale lui Arghezi, căruia îi datorăm un mare număr de aprecieri, sfaturi, sugestii şi propuneri de retuş, scutindu-ne astfel de destule rătăciri şi capcane, precum şi Uniunii Scriitorilor şi Institutului de Relaţii Culturale cu străinătatea din Bucureşti, care au sprijinit cu o mare cordialitate punerea la punct a acestui volum.
tn romîneşte de L. Daniel
SCRIITORI Şl CURENTE
Poezia
lui B. Fundoianu
de Mihail Petroveaim
desen de 5. Maur
e răsucit destin, imprevizibil pînă în clipa finală ! Poet cu un sigiliu atît de naţional (chiar regional sau „du terroir", ar spune francezii), încît a fost luat şi drept tradiţionalist, B. Fundoianu nu numai că militează aprig pentru modernism dar, aflat pe pragul consacrării, se expatriază fără preaviz, ieşind din literatura română înainte de a fi intrat. „Privelişti", unicul volum de versuri în limba natală, a apărut prin grija prietenilor şi a lui Ion Minu-lescu în 1930 4), la şapte ani după plecarea în Franţa. Pornit, ai fi crezut, să cucerească dintr-odată Parisul, se înfundă, dimpotrivă, în biroul unei societăţi cinematografice, de unde execută incursiuni nu în imperiul literelor, ci pe teritoriul, nedelimitat încă, al filmului. Expediţiile sale în acea Alască a imaginaţiilor creatoare, excitate de mirajul ecranului, ca artă totală, se soldează pentru el cu „Trei scenarii" (1928), o culegere de aşa-numite cinepoeme, ilustrate de fotograful vestit al suprarealiştilor, Man Ray, lipsită de ecou public ca şi de consecinţe pentru evoluţia unui scormonitor nenorocos de aur, dispus să-şi explice insuccesul prin secătuirea filonului. (lntr-un articol, el vorbeşte despre „Grandoarea şi decadenţa cinematografică"2). La răscrucea de vocaţii, bătăiosul propagandist al „revoluţiei" lirice în ţara natală, se rezumă în plin centru al avangardei la legături mai curînd personale cu membrii ei de origine română3) şi la trimiterea de versuri către revistele bucureştene. Ba, după declaraţiile din prefaţă, la editarea volumului „Privelişti" se hotărăşte să se despartă pentru totdeauna de poezie, socotind-o neputincioasă a-i da răspunsul dorit la marile întrebări ale existenţei. Convertit la metafizică, spre a cărei asimilare studiază cu acte în regulă, obţinând şi „agregatul" respectiv, el se semnalează ca eseist în mai multe publicaţii pariziene, provinciale şi belgiene4). A pornit într-o călătorie în America de Sud (1929), dar rodul deplasării, volumul de versuri „Ulysse", gestează câţiva ani (1933). Publicând o nouă culegere de poeme, „Titanic" (1937), şi anunţînd o serie de proiecte beletristice5), pare a activa de aci înainte pe ambele fronturi, literar şi filozofic, de fapt sa concentrează sau cel puţin proliferează în ultimul domeniu, ca discipol al doctrinei disperării şi solitudinii omului în lume6). B. Fundoianu dobândeşte la 40 de ani* -sub numele de B. Fondane, un ascendent francez muncit din greu7), mai degrabă ca interpret al poeziei altora, decît ca autor al propriei lui poezii. Sosită în cele din urmă, reputaţia 1-a ajuns totuşi prea tîrziu. In 1943, nazismul îi smulge
87
maturităţii creatoare, ca să-1 arunce în flăcările de la Auschwitzs). Istoria să se fi răzbunat, prin instrumentul cel mai odios şi cu o sălbăticie oricum nejustificată, pe dispreţuitoirul exigenţelor sale ? Nu ar fi avut nici un temei. Victima îşi recunoscuse de mult eroarea, chemînd omul la rezistenţă împotriva neomului.
în revista „Viaţa studenţească" °), organ al studenţilor romîni de la Paris, Fundoianu publica în 1934 „Apelul studenţimii", ...„Studenţii romîni din străinătate au decis să se rupă din cercul vicios al fatalismului istoric, care ne împinge să imităm astăzi dezordinea şi absurditatea germană. Alte condiţii istorice ne aşteaptă. Fără doară ei au priceput că e in joc viitorul lor de intelectuali tineri, ursiţi să moară de foame mîine, în mijlocul unei Romînii îngenuncheate de teroarea fascistă, primară şi asasină. Dar au priceput de asemenea că lupta nu se poate duce individual,  ci trebuie situată în  centrul  crizei interne  care  bîntuie omenirea...
Vîrstă cavernelor nu e departe ; nu ne mai rămîne să sperăm decît inchiziţia, autodafeul, sclavajul, arbitrarul; iată programul fascismului de mîine, călare pe războiul internaţional...
O activitate izolată de scriitor, plină de neatirnarea ei internă, mi-a îngăduit să cred, pînă mai ieri, că gîndirea şi opera de artă trebuie să rămîie în afară de jocul forţelor sociale. Astăzi, libertatea de gîndire, posibilitatea însăşi a operei de artă sînt supuse la carantină; cum ar putea scriitorul să se dezintereseze de rezultatele unei lupte, în care pielea lui e în joc ?, Dreptul scriitorului la libertate îl confundăm deci dinadins cu dreptul individului la viaţă. Dreptul de a mînca, de a trăi, premerge dreptului de a gîndi... De colaborarea tuturor depinde figura acţiunii pe care-o pregăteşte. Forma unei activităţi noi şi necesare aşteaptă voinţa voastră de. a o forma. Mişcarea ei va fi deci ceea ce veţi fi făcut dintr'însa. Ideilţ ei vor fi ideile voastre. Lupta ce ne aşteaptă e decisivă."
Cauză şi scop al poemului politic scris în colaborare cu Ilarie Voronca, atitudinea nu s-a desăvîrşit însă ca acţiune consecventă în cadrul bătăliei solicitate de el, desfăşurate fără el. Dar apelul fostului student nu s-a stins fără urme 10). S-a depus pe sufletul bântuit din „Vlysse", sub formă de conştiinţă a umanităţii sale, ireductibilă în slăbiciunea ei. A fost singura certitudine a sacrificatului, puntea pe care a trecut dincolo. Din lagărul de la Drancy, anticamera Auschwitzului, se adresează oamenilor, cu braţul pe care mesagerul îl va fi fluturat în semn de despărţire şi regăsire, înspre tovarăşii săi de deznodământ absurd şi monstruos :
„Dar cînd pe drumul vostru voi veţi călca-n picioare
o tufă de urzică, ce-am fost într-un alt veac.
şi într-o altă, veche, istorie, ce vouă
vi se părea trecută, vă rog să v-amintiţi
c-am fost nevinovat, ca voi, care-aţi murit.
şi că obrazul mi-l brăzda şi mie
mînia, mila, ca şi bucuria :
un chip de om şi-atîta tot •'
(„Exod")
Dacă în „ultima etapă" încheiată pe cele mai străine meleaguri ale morţii obrazul îi apărea „brăzdat de mânie, milă şi bucurie", cum arăta acelaşi chip în Romînia, la începuturile sau în prima etapă a poetului ?
88
Prima etapă : „Privelişti"
Născut într-o familie de meseriaşi, la 14 noembrie 1898, în Iaşi Jl), unde a urmat cursurile „liceului-internat", B. Fundoianu s-a ridicat de timpuriu, la virsta deobicei a articulaţiilor intelectuale, în răspărul ordinii artistice constituite. îndărătul unei înfăţişări ingrate pentru totdeauna, cu privirile verzi-albastre pierdute şi trupul firav, liceanul febril alerga de-a dreptul înaintea curentului purtător de vînturi contrarii, de averse oportune, pentru a spulbera printr-o metaforă idila semănător/istă şi a umili printr-o nuanţă pretenţiile epigonilor eminescieni, — dar şi de rafale îngheţate pentru confesiunea directă, patetismul social şi dimensiunile meditaţiei. Am numit simbolismul, patronul adolescenţei poetului şi preocuparea tinereţii criticului din B. Fundoianu. Cît timp, foarte scurt, a fost sedus de exponenţii minori, rebelul se încurca în mimarea unor rafinamente sterile, debuturile propriuzise, neavenite artistic, rămîn un document al simbolismului de toaletă12). Sechestrul se rupe, paradoxal numai în aparenţă, prin lectura simboliştilor... nesim-bolişti, ereticii propriului program. E vorba, deocamdată, mai puţin de Baudelaire 13) şi de Rimbaud, a căror nelinişte este o „romanţă pentru mai tîrziu", cît mai ales de Francis Jammes. In candoarea fermecată a virgilianului modern, îşi descoperă prospeţimea, „naivitatea".
Principalul agent al transformării larvei în crisalidă, al trecerii spre formula „Priveliştilor" îl reprezintă insurecţia lirică românească, pseudo-simbolismul autohton. Pleiada Arghezi—Baoovia—Minulescu—Maniu dă o direcţie revoltei negative de pînă acum. împotriva poncifurilor oficioase şi a prestigiilor cariate, B. Fundoianu, devenit scutier al „artei viitoare", ca să vorbimîn versul minuleseian, îşi apără convingerile „cu terezii de mare spiţer" M şi în primul rînd idolul, Tudor Arghezi, ca poet şi ca persoană lf\ în „Chemarea" lui N. D. Cocea, poate singurul ziar vertical al Iaşilor din anii 1918—1919, la unison cu protestul directorului, al lui Ion Vinea şi al lui Adrian Maniu, vocea din sală a lui Fundoianu cerea stingerea cunoscutului proces intentat lui Tudor Arghezi : „Dacă am fi admis odată că Arghezi e vinovat, că e prihănit şi netrebnic sufletului nostru, ar fi trebuit să ne rupem cu mîinile părul şi să punem cenuşă pe creştet şi să ne văităm pe uliţi ! Ar fi trebuit să lămurim că e rătăcire, că e un punct de psihologie nelămurit încă, dar că Arghezi e al nostru, absolut al nostru... Un Arghezi e o piramidă... bun de pus în ghid... Au imbecilii ştiinţă că el ne-a dat cel dinţii stil romînesc independent, original şi croit din noi raporturi de sintaxă ?" Iar calificarea dată lui Arghezi, de „cel mai mare poet de la Eminescu încoace", bănuită de cîţi şi pronunţată de câţi în atmosfera intolerantă a victoriei, nu brava opacitatea unei autorităţi meschin-vindi-cative ? Naiv poate în indignarea şi în entuziasmul electoral pentru candidaţii săi la nemurire, B .Fundoianu dovedeşte destul de repede că simţul critic, nu circumstanţele sau temperamentul, îi armează criteriile. Sensibil la strălucirea lui Eminescu 1B, îl zguduie în Arghezi tttanismul ţelurilor, temperamentul vulcanic şi arta de faur mitologic.17 însuşiri intuite pe cind vraciul abia îşi fierbea buruienile, formulate în limbajul miezos al poeziilor pe care le aduce sau le scrie în Bucureştii anilor 1920—1922. Aci, în continuarea propagandei inovatoare, îşi întăreşte şi-şi înmulţeşte prieteniile de aspiraţii18, publică la diverse redacţii mai mari sau mai mici, mai statornic sau mai sporadic, şi câştigă o notorietate în baza căreia e şi invitat să colaboreze ca poet, critic şi cronicar dramatic şi de ideiUn timp se opreşte la „SburotorwJ", revistă al cărei şef polariza precaut tendinţe similare pînă la gradul suportat de moderaţia şi incertitudinea sa20. E. Lovinescu, în apropirea căruia a stat ceva mai mult, îi recunoaşte „certitudinea gustului", „combativitatea
89
■vioaie pînă la impertinenţă, curiozitatea pentru ideile generale, o notabilă putere de asociere şi o informaţie destul de întinsă, deşi din izvoare de a, doua mînă", cu adaosul că „nu este exclus însă ca să ajungă mai tîrziu la sursa textelor autentice, despre care tînărul publicist ne informează de pe acum atît de competent şi de familiar" (Critice VII, pag. 127/28). Memorialistul cenzurează însă în colaboratorul său fanatismul estetic, ca piedică în calea comprehensiunii critice largi, şi orgoliul ■de solitar inaccesibil : „Ceea ce domină o astfel de psihologie e, negreşit^ spaima de a fi comun şi banal. Uşor de ridiculizat, noi o preţuim totuşi ca pe un factor de diferenţiere şi deci de progres posibil. Plecînd de la premisa incapacităţii estetice a mulţimii, Fundoianu îşi refuză drumurile bătute şi comode. Prezumţios, porneşte pe potecile solitare. Şi dacă ineditul e aproape exclus, mai rămîn locurile puţin explorate. Agorafobia duce pe cărarea bisericuţelor de avangardă" (op. cit. pag. 126).
Masca, fidelă în notele pe care le-a relevat, e oarecum grăbit mulată, principala omisiune' fiind, în aprecierea criticului, cea a poetului Fundoianu. Ce-1 îndemnase să scrie la „Chemarea" ? în programul ziarului, tinereţea lui confuză citise expresia nevoii de primenire a veşmântului estetic al societăţii, nu şi pe aceea de răsturnare a rânduielilor existente. Geloasă, revendicarea 1-a urmărit în contactul cu mişcările avangardiste. Săpîndu-şi singur limitele, cum îl defineşte în acelaşi articol Lovinescu, mai profund decît în schiţa portretistică propriu-zisă, frondeurul intransigent s-a fixat cu obstinaţie pe poziţia că revoluţia -artistică este apanajul conştiinţei individuale. Transformată în blestem pe viaţă, rigiditatea eulud 1-a împiedicat să adere chiar la „bisericuţele" de avangardă, să contracteze alianţe cît de efemere cu partenerii de aspiraţii. De o sensibilitate fermecătoare, cum ne asigură apropiaţii lui, repede convertibilă în suspiciune şi iritare, inflexibilul a păstrat faţă de propriile fanatisme o distanţă critică. Micul apostol al simbolismului, cel care compusese în maniera lui Wilde şi Gide parabola cu inflexiuni poetice „Tăgăduinţa lui Petru" (1918), trasează la numai oîţiva ani distanţă, cu o minte lucidă, profilurile fetişurilor sale, Baudelaire, Mallarme, Verhaeren, Francis Jarnmes, Gide. Admiraţia nerenegată comportă însă amendamente nu o dată accentuate. Să exemplificăm: „Sterilitatea lui Mallarme e un caz personal, de aceea frumoasă. Formulă, ar deveni primejdie. Mallarme te învaţă sintaxa şi te dezgustă de ea". Gide e considerat pentru „clasicism : acel care curge logic din distilarea imensului material pe care puroiosul decadentism, pe riscul suferinţei lui de procreare, i l-a lăsat moştenire" şi pentru setea lui de vitalitate : „înainte de a încăpea pe mîna lui de administrator abil, pămîntul lui Gide avea puţuri de păcură, izvoare fierbinţi, miraculoase şi pline". Verhaeren, „spectacol dureros al unui. imens barbar, cu o foarte complexă sensibilitate", îi impune prin forţa lui, izbind „în inspiraţie, cum apa de rîu, repede în scoc, ţîşnită din dragostea de viaţă : viaţa altora, a tuturor". Prin contrast, Amiel, confesorul sterilităţii este repudiat : „Amiel n-a putut să fie un artist, şi tragedia lui se mărgineşte aici. Fără realizare în artă, Amiel nu poate fi decît un bolnav curios". Un estet intransigent n-ar fi preţuit intuiţia vieţii, puterea de plămădire a artei, cu o asemenea fervoare, încît să fie gata a o atribui unor autori discutabili din acest punct de vedere, debili. Reflexiile din cronicile de idei, comentariile ocazionale, divulgă o inconsecvenţă salutară. Şi e de mirare că şeful „Sburătorului" nu a surprins-o.
Hiperrafinatul făcea elogiul lui Rousseau, ca doctrinar al întoarcerii la natură, era la curent cu Bergson, spire care îl atrăgea teoria elanului vital. De pe acum dădea ocol lui Nietzsche, anticipând abandonul total, din faza franceză, in mrejele filozofului, şi se interesa de biologie, aflată, îndată după război, în centrul atenţiei, prin promisiunile de universalitate pe care le flutura. însemnările disparate
90
•de spectator al vieţii umile, convergeau către acelaşi magnet. Intitulate „Din dicţionarul meu domestic", răsfăţau arghezian frumuseţile lumii animale, lâsînd să se audă un uşor suspin după sănătatea traiului in vecinătatea ogrăzii şi a păşunii ; iar în vocabularul critic pătrund termeni de comparaţie din zona ştiinţelor naturii, după cum referinţele la legile biologicului servesc drept domeniu de analogii şi îndrumări estetice. Simultan, iconoclastul hrănea nostalgia unei tradiţii autentice, pe care „violul modern", eliberînd-o de impostura oficială, de pseudotradiţie, trebuia s-o reîntinerească : „Eminescu e al nostru" spunea el într-un articol din „Chemarea" (1918), „şi cît ne bucurăm că nu ni l-aţi urîţit pe scenă şi nu ni l-aţi scuipat cu aplauze" (Era vorba de un festival eminescian). Culegerea „Imagini şi cărţi romîneşti", urmând să includă, laolaltă cu Arghezi, pe Maniu, Bacovia, Minuiescu, pe Od-obescu, Creangă, Anton Pann şi Gherea, sub forma predilectă, a medalioa-nelo-r critice, nu a mai apărut. Opiniile semănate cu alte prilejuri, şi preocuparea pentru o „reconsiderare" a valorilor, în loc să confirme nihilismul eseistului, atît de şocat şi pentru Eugen Lovinescu, îl înfăţişează ca un explorator al trecutului, solicitat de aceeaşi năzuinţă. în răscolirea galeriilor, a moştenirii literare, Fundoianu căuta să verifice întinderea şi trăinicia tradiţiei noastre literare. Concluziile sale, aflate în flagrantă contradicţie cu consideraţia pe care o acorda câtorva dintre principalele figuri ale clasicismului naţional, nu pot fi însă acceptate.
Cum a ajuns un spirit, lucid în aprecierea valorilor contemporane, la nesocotirea valorilor trecutului ? Va fi fost lipsa, totuşi, de maturitate a celor douăzeci şi unu de ani, care nu făceau deosebire între interinfluenţele reale, între osmoza firească a culturilor şi caracterul şi structura lor profund osebite ? Va fi fost vraja ispititoare a oraşului-lumină, aidoma flăcării lămpii pentru fluturii ce-i dau târcoale ?21 Indiferent de cauza care le-a generat, o dată încolţite în el, concluziile false s^au răzbunat împotriva sa, născîndu-i de fapt un complex generalizat la limitele poeziei. Acest complex, credem, mai curînd decît neliniştea interioară şi înclinaţia pentru destinul perpetuu de Ulysse, s-ar putea să-i fi determinat gestul plecării22. Nu i-a fost oare dictată iniţiativa de mobilul pentru care, cu oîţiva ani mai înainte (1916) plecase Tristan Tzara şi, mai tîrziu, avea să-1 urmeze Ilarie Vo-ronca şi Eugen Ionescu ? Parisul, laborator central al experienţelor moderniste, aduna atunci iluzii în zeci de limbi, cu privire la crearea unei arte de o fundamentală, absolută opoziţie cu arta constituită.
Totuşi Fundoianu a aşteptat cîţiva ani pentru a deveni Benjamin Fondane, nume sub care îl regăsim pe autorul „Priveliştilor" în dreptul unor eseuri de estetică şi filozofie şi a două volume de versuri franceze23. Era o tăcere determinată de dificultăţile adaptării la o altă cultură şi alt instrument de expresie, sau de un impas prelungit al vocaţiei proprii ? De fapt, o criză de încredere în semnificaţia, în raţiunea de existenţă a poeziei însăşi, i-a impus suspendarea condeiului şi un dispreţ -teoretic faţă -de poezie, de artă, — convingeri considerate definitive. în prefaţa la „Privelişti", trimisă de peste hotare, decizia de adio poeziei' era subliniată în termenii unui act de deces, redactat de poetul oare nu ştia dacă „sînt eu mortul sau eu asasinul" : „Volumul aparţine unui poet mort în vîrstă de 24 de ani, prin anul 1923. De atunci urma lui se pierde pe continent". Aşadar' nu de literatura romînă se despărţea, ci de literatură şi de sine. Gestul aparţine unui Rimbaud romîn, pentru care, paradoxal, Parisul îndeplinea rolul capitalei Abisiniei faţă de copilandrul Arthur. O voinţă de carieră mai puţin feroce, dar anunţîndu-se tenace în obscuritatea ei, face ca analogia să se adâncească : „Cei care l-au desluşit undeva (pe poet — n.n.), într-un studio de cinema sau în biroul unei societăţi de asigurare, au în-
91
fîlnit un om rece şi insensibil pentru activitatea care îi era atribuită, şi nici un fel de lacrimă în privire pentru un trecut în care cheltuise energia unei semnificaţii."
Un divorţ atît de radical presupune o pasiune fanatică pentru poezie şi dezar măgirea unor speranţe învestite în ea, depăşind simpla satisfacţie creatoare : „Poezie, cită nădejde am pus în tine ; cită certitudine oarbă, cît mesianism ! Am crezut că în adevăr poţi libera şi răspunde acolo unde metafizica şi morala şi-au tras de multă vreme obloanele". în comparaţie cu pulsul strict destruetiv care a călăuzit furia dadaistă, vizînd — o dată cu conţinutul — şi limbajul artei, elanul poetului moldovean era constructiv în confuzia lui ; el hărăzea poeziei o menire supremă depăşindu-i puterile, dar nu mai puţin eroică. Poezia trebuia să pătrundă universul şi să sporească puterea de creaţie a vieţii : „Te credeam singura metodă valabilă de cunoaştere, singura raţiune a fiinţei de a persevera. în fiinţă". înţelesul dezrădăcinării voluntare îşi precizează nuanţa. Poetul lăsa în urmă propriul său eu. Fugea de sine, săvîrşind o eroare caracteristică conştiinţelor care înlocuiesc o iluzie nimicită de viaţă, de adevăr, cu o altă iluzie. A te încredinţa de zădărnicia oficiului metafizic al poeziei este o cucerire a lucidităţii. A conchide însă că arta îşi pierde, în absenţa acestei funcţii, orice justificare, că este lovită de o neputinţă organică şi că „Frumosul nu era mai puţin mincinos ca Adevărul şi ca Binele, ca Progresul şi Civilizaţia", înseamnă a aluneca în neantul nihilist pe care voia să-1 evite. Fundoianu a adoptat poziţia individualistului pentru care impostura burgheză a valorilor echivalează cu ruina absolută a oricăror valori, inclusiv propria sforţare. Poezia sa îi apărea ca o mistificare idilică, o formă de autoînşelare în faţa adevăratului destin al omului : „Am înţeles brusc că paradisul meu pămîntean (...) era o minciună ; şi minciună poemul, oriunde ar fi fost... împotriva evidenţei legată la ochi, împotriva destinului, poemul nu aducea decît un ALIBI". Chiar de aici intuim, influenţa ideilor în curs de constituire ale existenţialismului, care, -în tentativa de a făuri un al „treilea drum." filozofic, combătea idealismul tradiţional, în numele unei metafizici a destinului, a angoasei existenţei. B. Fundoianu era astfel victima unei tragice neînţelegeri despre sine.
Totuşi, aceste poezii de care se despărţea (de care „divorţa" am putea spune) prin publicare, au fost trimise de el revistelor avangardiste din ţară, cu care a păstrat tot timpul legătura. într-adevăr, numele lui îl întîlnim atît în „Integral" (1924—1928), din al cărui comitet de conducere făcea parte ca redactor parizian, în UNU (1928—1932) şi în revista „Adam" scoasă de I. Ludo (în care a apărut poezia „Psalmi noi"). Dintre colaborările la „Integral" [printre semnăturile lui Ion Călu-găru, Gh. Dinu (St. Boll), Tristan Tzara, sporadic Ai. Philippide şi Mihail Cosma (viitorul Claude Sernet), Fundoianu publică corespondenţe, cronici cinematografice şi teatrale -'\ portrete literare2r>, versuri din viitoarele „Privelişti", poezii scrise în franceză, precum şi un „Omagiu lui Arghezi" 2G, care dovedeşte tocmai continuitatea aderenţei la literatura ţării natale şi o înţelegere incomparabilă maturizată a fenomenului arghezian : „Toată făptura lui Arghezi e o reacţie, întreg temperamentul lui un cal de bătaie, întreg spiritul lui de o forţă ordonatoare de haos. Acolo unde natura a greşit-o, unde buna rînduială e ştirbită, unde găuri s-au surpat din frecări cosmice, Arghezi e cel dintîi la lucru, cu imaginea şi cu tîrnăcopul... Arghezi e împotriva a tot; în poezia lui, împotriva elocvenţei, pentru restaurarea modestiei, pu-doarei... In proza lui, împotriva laşităţii de expresie, pentru violenţă şi impudoare. Mistic, Arghezi dărîmă biserici, simbolist, A.rghezi surpă, cu imaginile lui, cu sonoritatea lui vătuită, internă, cariatidele născute din muzică şi obscur, ale şcolii... European, Arghezi sparge falsul europeneism... Un artist ca Arghezi... demonstrează că puţuri de păcură mai pot izbucni dintr-un pămînt crezut sterp. O limbă ca a lui Arghezi pledează pentru viabilitatea unei limbi. O poezie ca a lui Arghezi creează
92
ceva care nu se poate rupe între tine şi o bucată de moşie, li doresc lui Arghezi — aşa cum şi-a dorit-o şi el cindva — ca gîndirea lui, în ţarina romînească, să nu fi j'ost,decît un plug „Ce faţa solului o schimbă".
După desfiinţarea revistei „Integral", colaborarea poetului devenit parizian continuă la revista UNU. Printre semnăturile lui Miron Radu Paraschivescu -7, Şaşa Pană, Şt. Roll, Geo Bogza, Maxy, Perahim, etc., Fundoianu publică atît versuri ro-mîneşti28 cît şi franţuzeşti29.
Legătura între poetul moldovean şi UNU e strînsâ. Revista e prima care salută amplu apariţia „Priveliştilor", închinînd numărul din 25 mai 1929, integral, lui B. Fundoianu. 30
★
Oricît de puţin satisfăcătoare, experienţa poetică iniţială, în afară de rezultatul ei artistic deosebit, îi inaugura drumul creator, posibilitatea de a răspunde marilor întrebări ale existenţei, şansa unui destin ce l^ar fi izbăvit de nelinişte. Acolo era o rădăcină a vieţii.
„Privelişti sau popasuri printre virtuţiile naturii" nu reprezintă o ficţiune a inocenţei infantile („un sezon în... paradis !"), ci un popas în viaţă.
„Poezia aceasta — susţine Fundoianu — s-a născut în 1917, pe vremea războiului, într-o Moldovă mică cît o nucă, într-o febră de creştere, de distrugere. Nimic din ceea ce constituie materia primă a acestui lirism nu mai exista în realitate... Scuza poeziei lui descriptive stă înainte de toate în faptul că descripţia lui nu avea un model real, ci năştea din negura minţii, ca o protestare intimă împotriva peisajului m,ecanic, de gloanţe, de sirmă ghimpată, de tancuri." „Privelişti" opuneau astfel viaţa ca „paradis pierdut" priveliştii imediate a unei realităţi de dezolare şi crispare. Poetul nu se înşela asupra îndrumării sale iniţiale. Cîteva din poeziile datate 1917 şi 1918, deci din perioada cea mai apăsătoare a războiului, sînt scrise sub impresiile într-un suflet adolescent ale cortegiului de mizerii, dureri şi boală, purtat de armatele în retragere, în tîrguri şi sate, departe de linia frontului. Teroarea, notă fundamentală, înşfacă versul cu o forţă halucinantă, tocmai pentru că acţiunea ei irupe într-un cadru „idilic" şi acţionează asupra unor oameni ocoliţi de încercările istoriei, hărăziţi parcă, prin conţinutul şi ritmul existenţei lor, unui destin de pace milenară, reglementat de normele muncii şi ale naturii. De aceea coşmarul nici nu mai are nevoie să fie întreţinut cu o încărcătură verbală, cu prestigiul îndoielnic al cuvîntului consacrat. La capătul descrierilor unor drumuri parcurse de care, unor uliţe călcate de „factorul cu glugă" şi pătrunse de un miros „a ploaie, a toamnă şi a fîn", este suficientă o simplă observaţie generală, dar în acelaşi timp foarte concretă, cu privire la starea de catalepsie a tîrgului invadat de spaima războiului :
„Pustiu, din şes, se urcă cirezile de boi,
Şi cum mugesc, cu capul întors, de parc-ar suge —
Cm ochii roşii, tîrgul cuprins de spaimă, muge"
(I, p. 25)
Camil Petrescu, în viziunea lui analitică, simţea coşmarul în nervi şi apoi îl descompunea, îl despărţea în elementele alcătuitoare. însotindu-le de comentarii. Efectul era sporit prin hiperbolizarea detaliului, prin dilatarea cu lupa. Adrian Maniu îl percepea în note de reportaj concis, ici-colo fulgerat de văpăi de culori sinistre,
93
sau adaptîndu-1 la un registru moral, îi înfăţişa semnificaţiile, într-un monolog al conştiinţei indignate, La B. Fundoianu, războiul e văzut ca o generalizare, o cotropire a forţelor inerţiei, a materiei in sensul ei strict fizic şi degradat. E o expansiune a elementelor „primordiale", a stihiei. La înmormântarea unei fete, totul — ţăranii înfometaţi care poartă sicriul, preotul care Oficiază slujba, femeile care muncesc departe, într-un al doilea. plan, şirurile de vite — s-au transformat sub puterea pămîntului, a lutului răzvrătit, într-o materie moale, la dispoziţia capriciilor lui tiranice :
„Cirezi lialucinate mugesc pe după vie ;
femei goale în lanuri cu pielea pămîntie,
şi ai putea pămîntul în pielea lor să-l ai.
Un popă — poote Naiba — cu mintea spre mălai.
peste sicriu, cu braţul întins, blagosloveşte.
Din curba lui, pămîntul s-a-ntins, se umflă, creşte.
şi cheamă către dînsul oamenii de noroi.
Şi oamenii se culcă, cu sufletu-n noroi,
îl scuipă, îl sărută, îl blastâmă, îl iartă, —
Şi bulgării de noapte se prăbuşesc pe moartă''
(Ce simplu, p. 47)
Dar, cum prezenţa elementelor e atît de imediată, ele se proiectează ca nişte abstracţiuni personificate, de o familiaritate stranie, cu ceva apropiat şi caricatural, ca o impostură a forţelor vieţii. Fără hiperbolă sau alegorie, se trezeşte oroarea de război care instalează moartea în viaţă, mimînd-o grotesc. Maniera descriptivă ascunde o convulsie, o grimasă. Apelul la viaţă devine reacţia unui organism, a unei vitalităţi ultragiate în esenţa, în constituţia ei. Spontanul se apără de inert, armoniosul de strident, forma constituită, vie, de inform :
„Cît de departe-ţi pare pămîntul microscopic
de-aici de unde omul e-un măscărici urît,
şi-oraşul îngenunche cu frunzele pe rît,
şi forţa lenevoasă de-a se căta pe sine
şi moartea adormită cu coatele pe şine.
c-ai vrea în tine-o sevă să urci cu ochii-nchişi
şi sîngele prea vînăt şi aspru, de irişi".
(Toca, p. 34)
Intenţiile, aşa cum se întîmplă adesea, sînt depăşite. „Privelişti" sînt mai puţin şi mai mult decît un protest antirăzboinic. Trist privilegiu, războiul este o experienţă a morţii şi a vieţii. Şi, poate, mai mult a puterii celei din urmă. De unde şi dramatismul latent al acestei suite de tablouri, considerate de poet drept inocente şi bucolice viziuni, prea fragile înaintea realităţii.
-ft-
Viaţa se rezumă în ideea de fecunditate. Fiecare din poezii este o „privelişte" de câmp despicat de cuţitul plugului, arat de şirul de plăvani, răsturnat în brazde în care sămînţa umflată de sevă izbucneşte în boabe de grâu. Bucolism într-un limbaj nou, modern ? Oare un Alecsandri —   potenţat graţie unei expresivităţi în-
94
noite, unei plasticităţi in care abstracţiile ţinînd de o atmosferă rurală (liniştea, tăcerea) au o conereteţă fizică, un loc şi o pondere ca o realitate materială dură. şi în care termenul de comparaţie, deşi ales dintr-o sferă mai puţin prestigioasă, din lumea uneltelor şi a obiectelor chiar uzuale, — le sporeşte greutatea, le accentuează prezenţa imediată, fizică ?
,,E ziua cea din urmă de calm, pe muşuroaie,
şi cerul cade, moale, cum ar cădea o foaie,
E cîmpul lins şi-i pace arată pe moşie
şi iepuri trag pămîntul cu ei> în vizuine,
şi s-a pitit în ţărnă cîrtiţăria cîrnă —
pe undeva, în ţară, turmele trec, de lină..."
E oare un Pillat de un metaforism ce îl anunţă undeva pe Voronca ? :
„E toamnă ca-ntr-o pară cu zeamă de răcoare".
Impresia nu ar fi exactă nici dacă am reduce „Priveliştile" la funcţia lor imediată de pastel, de zugrăvire a unui colţ de natură, în care contemplaţia e de rigoare. „Priveliştile" nu au nimic decorativ. Idila cîmpenească la Fundoianu e placidă, greoaie, cu ceva de frumuseţe întunecată, ca într-un peisaj flamand covîrşit de pasta neagră, de humus, dar în care — şi aici intervine nota specifică peisajului romînesc32 — a pătruns o lumină intensă, caldă şi, în acelaşi timp, desfătătoare, aproape exuberantă :
„Boi surzi, fără sprinceană şi cu urechea bleaga, pornesc să ducă plugul în ţelina săracă, să puie-p, ea lumină de grîu, orz pentru cai — şi li s-au prins de coadă cu unghiile, scai"-
Sub calmul agrest, dîndu-i d robusteţe şi o zvîcnire de nerv, ca pe sub carnaţia puternică a unui muşchi, se ascunde o tensiune de proces, de geneză perpetuă. O zi de muncă pe ogor, în vie (ocupaţiile locale !), descătuşează şi îndreaptă spre rostul creator puterile matrice ale firii, emulate de împotrivirea la tot ce e stagnare, uscăciune, vegetaţie moartă, scoarţă putrezită, pămînt impropriu. De observat că regiunea înfăţişată, nu este printre cele mai îmbelşugate. De unde şi efortul fecundării. Ziua este o cheie cu case se descuie lumina. Cînd aceasta se revarsă în şiroaie de lapte solar, e smulsă printr-un fel de presiune, de apăsare a pieptului de Gee al pămîntului, şi apoi de absorbire avidă :
„Izvoarele purcese din ţîla dimineţii bat în pietrişul tare şi sec, de pe şosea. E toamnă de lumină sălbatică şi rea."
Germinaţia, lucrare a universului întreg, se produce cu violenţă sonoră, ca o enormă plesnitură de înveliş :
„Şi iată : noaptea-şi sparge haotica păstaie şi leapădă, prea coapte, seminţele de sus ;"
în adînc, viaţa fierbe şi pămîntul sau cerul saltă sub presiune. Mişcarea secretă poate fi surprinsă, dacă asculţi tăcerea :
„Şi iată : noaptea-şi sparge haotica păstaie' „Nu-i nimeni să asculte cum lucrurile curg ?"
95
încolţixea însăşi a griului poate li auzită. Ce este atunci descriere, idilă ? Pastelul şi-a dizolvat convenţionalitatea dulceagă şi contemplaţia cedează trăirii obiectului, resorbirii în mişcarea interioară a ceea ce nici n-ar mai trebui să numim natură şi materie. Dacă am mai păstra termenul, atunci ar trebui să recunoaştem „Priveliştilor" energia descriptivă a unui Vain Gogh. Curînd Arghezi va exprima la nivelul superior al sintezelor sale, în* care un vulcan aruncă diamante, dinamica universului, schimburile dramatice de energie. Mai elementar şi poate discursiv în raport cu concentraţia argheziană, Fundoianu a avut intuiţia patosului materiei ; o intuiţie de altminteri conştientă de rezultatul ei :
„Dar ăacă poţi, priveşte, ici, în pămîntul copt, sub flacăra-n genunche la căpătîiul nopţii, figura nevăzută, teribilă, a fcrţii."
Fertilitatea îşi exercită imperiul biruitor şi pe căile obscure, prin intermediul fiinţelor inconştiente de vitalitatea pe care o posedă, de omenirea lor în circuitul materiei, — ori chiar prin trupurile ostenite şi în ciuda sufletelor abătute, posomorite, ale truditorilor ţărînei. Trăinicia ţăranului, vigoarea podgoreanului, urcă direct din pâmînt. Pînă şi instrumentele primitive de lucru, obiectele simple, casnice, participă la fermentaţia generală. Purtătoare ale unui sens universal, canale ale acestei seve, de obîrşie geologică, curgînd subteran, fertilitatea irupe într-un jet pînă-n boltă, de unde se întoarce în ploaie reîntremătoare. Cu această misiune, corespondenţele sesizate între un regn şi altul, între animat şi neanimat, între omul legat de univers şi elemente, organizează tabloul într-o viziune armonică :
„Talanga scoate luna şi-o sprijină-n amurg... şi numai murgul singur, legat de un ţăruş, rumegă rotogolul ce iese din, genună şi-şi pune la ureche petele lungi, de lună."
Anticipînd proiecţiile unei viziuni de inocenţă ale unui Adrian Maniu, despre care de altfel va şi vorbi, Fundoianu a ştiut să surprindă şi ceea ce e feerie, candoare, fără artificiu şi langoare. Chiar decorativă ori nostalgică, viaţa e pentru el un flux irezistibil de energie :
,.E-aşa de calmă ora în suflet şi-n coline, că sîngele naturii continuă în tine şi ţelina arată continuă în noi."
Nici amurgul de toamnă, nu numai că nu suscită nevroze, dar nu infiltrează măcar melancolie. Năvălind în torent, e, prin tărie, un alt răsărit :
„Cît sînge ! Ceasul, ceasul se rupe-n asfinţit şi seara-şi fierbe codrul cu energii de vrană."
„Materialul poemului — zice Fundoianu tot în prefaţă — a fost ales cu voinţă static". E adevărat, dar numai pentru a releva puterile fie şi latente, ale elementelor celor mai compacte, mai încremenite în timp :
„Simţi munţii ca un bulgăr de apă în obraz. Şi umezeala-i vîrstă pe care-o smulgi din brazi grei de genunchi, cu coame de noapte în spinare, cai nărăviţi de-atîta nechiez şi nemişcare."
96
Sînt ipostaze egale însă prin semnificaţia lor- de continuitate a materiei.
Pastelul îşi avea sediul preferat la cîmp. E prin excelenţă peisaj. „Priveliştile" au extins spaţiul. Elanul generator năvăleşte peste întocmirile orăşeneşti, atît de precare.în epoca şi în ţinuturile poetului: „Tirgul ticălos cu uliţe şi străzi", invadat, prin zidurile crăpate, de ierburi. Asfaltul e învins de pămîntul care „gras, se-ntinde pentru a doua oară" peste el. E un asalt care-şi celebrează triumful în incinta adversarului. Natura pătrunde în casă :
„Pe sticle sparte se prăjesc şopîrle, de parc-o mină de văzduh azvîrle din pomi greoaie fructe cad în vînt — seminţe, noului pămînt."
Expansiunea vieţii este însă viol regenerator, e lipsită de agresivitate. Ofensiva e de aceea primită cu o bucurie plenară în care, atît cît mai e, durerea şocului e resimţită ca durerea unei naşteri. Violenţa îmbrăţişării sporeşte voluptatea de a fi, de a perpetua, de a spori energia în lume. „învinsul", târgul ,se supune fericit. Natura are la Fundoianu virtutea replămădirii, reîntineririi plăpîndei civilizaţii. Acolo nu se mai poate vorbi de o antiteză, de un divorţ între lumea rurală şi orăşenească. Beatitudinea e generală :
„Porcii mănîncă iarba prin şinele de fier... Tăcerea se aude cum s-a spălat cu apă, şi-aş vrea trîntit de soare, jos în amiezi să dorm, cu inima de piatră ca muntele enorm".
Tîrgul lui Fundoianu aduce prea puţin cu un oraş, e în fond un sat, locuitorii înşişi trăiesc patriarhal. Vagile veleităţi citadine, legăturile de rudenie ale populaţiei cu ţărmuri îndepărtate nu răscolesc vreo nostalgie, nu suscită un apel mai energic spre un alt stil de viaţă. Casele cu livezi de zarzări, caişi şi gutui, cu vechi fotolii moldovene, nu cunosc nici o durere înăbuşită. Condiţia de viaţă e acceptată ca o ereditate blîndă, ca un resort al stabilităţii. Generaţiile decurg fără drame, trecîn-du-şi una alteia un surîs monoton, fără năzuinţe şi fără convulsii. Nimeni nu dă semne de spaimă, de mirare în faţa scurgerii timpului. Vieţuirea în marginea lui e celălalt ax al universului lor. Trecutul e o depanare lentă, o putere moale, irezistibilă în mulcomire :
„Bătrînii de la casa cea veche ne-au ieşit
în poartă, la grilajul de iederă coclit,
şi-aveau în ochi un zimbet de iaz de şes, cuminte.
îţi mai aduci aminte, îţi mai aduci aminte ?...
Şi-atît. Te duci la gardul de iederă coclit:
doi tineri bat în poarta cea veche. Ai ieşit şi ai în ochi un zîmbet încremenit cuminte de iaz de şes, în toamnă. Iţi mai aduci aminte ?"
Poet al roadelor, B. Fundoianu este şi un poet al intimităţii lucrurilor, al vieţii lor secrete, al duratei ponderabile :
„Vremea în jilţ adoarme bătrîneşte — Iţi spui : au dat şi lucrurile-n pîrg, de data asta nu se mai cocleşte toamna atît de rumenă din tirg."
7
—  Viaţa romînească
97
Anexă a naturii, tîrgul „ticălos" nu constituie celula sufocantă, exasperantă prin uniformitate, meschinărie, năzuinţi frînte. Îşi are chiar farmecul toropelii de după amiază, al unui sfîrşit de toamnă îmbelşugată. Fundoianu a resimţit paralizia tocmai in aspectul ei inofensiv, în alunecarea din timp, în dulcea seninătate, în aerul lui Îmbietor la tihnă. Protestul nu va lua forme exprese. îl citim însă în intensitatea senzaţiilor pe care le solicită, în lăcomia de viaţă, în fermentaţia de sevă a materiei pe care o invocă. E forma poetului de a lupta cu inerţia.
Eul concentrat spre unica ţintă a îmbrăţişării universului, a unui univers în expansiune, este omogen, egal cu sine, liber de sfîşieri lăuntrice, de divergenţe ale părţilor componente. Complexul cărnii revendicative, tortura „păcatului" pe care l-ar comite spiritul abdicînd în favoarea trupului, este străină îndrăgostitului de Arghezi şi de Baudelaire, după cum îl ocoleşte încîntarea narcisică exclusivă şi tainică a propriilor delicii. Plăcerile robuste în simplitatea lor se trag din exerciţiul, nemijlocit al vieţii, din executarea acelor acte omeneşti care înlesnesc afirmarea potenţialului creator al materiei şi o reproduc aproape prin intervenţii minime, dar de o sîrguinţă tenace în anonimatul lor. Generozitatea delectării, dorinţa de a întoarce însutit darul ei, conferă euforiei o finalitate, sensul unei anume depăşiri de-sine. Suprasolicitarea senzaţiilor, invocarea exaltată a forţelor generatoare are îrk vedere abundenţa firii, revigorarea fiinţei. Hambar de belşug, lumea trebuie să îndestuleze omul:
„O, ploaia primăverii care-a căzut din timp ! lasă să-mi spăl în line picioarele desculţe, lasă să-mi spăl în tine sufletul meu desculţ... Umflă sămînţa bine şi fă-o să plesnească: sămînţa de lucerna, de popuşoi, de orz, Orz pentru cai, lucerna la vaci şi păpuşoiul să-l ploaie pentru oameni care te-aşleaptă-n tindă cu porci uscaţi de-amiază, cu vişini, cu pustiu şi cu neveste-n care ţipă copiii surzi."
In măsura confundării cu filoanele de energie cosmică — soarele, apa, ploaia, — cu produsele solului („Coace-mă bine, doamne, în cîmp ca pe-un harbuz / Şi spar-ge-mă în toamna aceasta, care vine"), în măsura deci în care se „naturalizează" ca. brad, munte, humus, poetul se vrea plugar, podgorean, mulgător, îngrijitor de vite,, practicant al îndeletnicirilor celor mai apropiate de lucrarea spontană a naturii.. Ţăranul e elogiat direct şi în repetate ori în virtutea sa, în bărbăţia lui creatoare. Ieşiţi din natură („cm plămînul umed de noapte şi de fîn"),o fecundează cu un gest ■de zeitate păgînă :
„îmi plac ţăranii care ştiu arunca seminţe — nu-i nici o bucurie mai marc ca-n fiinţe "
sau :
„Ţă,ranii au plecat în cîmp fiindcă aveau seminţe — (Viaţa, ca puţul de păcură, sare uimitor din seminţe) au sudoarea pămîntului, au vrăjmăşia pămîntului, au curcubeul pe mîini al praşilei ce se ăesnoadă, şi seminţele lor sînt lumină"
(Coincidenţe),
98
Exuberanţa senzorială devine închinare înaintea mersului omului pe cî'mp.
La antipodul voluptăţilor de alcov, erotica mijloceşte comuniunea cu cosmosul. Femeia este exaltată, întrucît manifestă deplin şi perpetuează viaţa. Cu fiecare îmbrăţişare, se cucereşte o nouă zonă, se înaintează în substanţa vie. Menirea ei o obligă la însoţire, la traiul în pereche :
„Înfipţi adine în codru, ca două rădăcini, ne deşteptăm alături şi ne culcăm vecini".
Iubirea îşi asigură împlinirea, destinul, numai dacă se plămădeşte din trup : „In carne ni se naşte destinul". Expresia dragostei are violenţa unei explozii de vinuri într-o vie prea coaptă. Erosul nu poate fi decît semnul maturităţii. Bărbatul şi temeai se unesc rodnic numai cînd viaţa, nemaiîncăpînd în limitele unuia, se cere cuprinsă de celălalt. Fruct al naturii, femeia e plină de aromele pământului. Par-fumurile baudelairiene sînt la Fundoianu esenţele livezii, buchetul strugurelui, şi ameţeala miresmelor nu transportă sensibilitatea ei în vreun paradis artificial; o» umple de vraja tonică a paradisului terestru. O notă baudelairiană izolată răsună o singură dată, cînd dragostea e celebrată într-un obiect nedemn, dar înălţat prin adorare :
„Mo doare gura acră din care au băut
oameni plecaţi asupră-i ca pe-un ulcior de lut -
şi trupul tău în care atîtea mini confuze,
au căutat să-şi uite tristeţea de pe buze...
Dacă mi-ai da surîsul ca un pelin amar.
ai birui pămîntul din celălalt cîntar,
te-aş curăţa de blastăm ca pe-un oţel de zgura
şi aş câdea-n genunche la albia impură".
Bărbatul, cunoseîndu-şi şi valooiicîndu-şi rostul în dragoste, se regăseşte pe sine :
„Şi vreau în ciuda celui ce seamănă-n deşert
nisip şi foc, cu umbra la briu şi soare-n ceafă —
grăuntelui lumină să-i dăruiesc şi apă,
aş vrea să-l ard, să-l seamăn, să-l secer şi să-l macin
şi-aş vrea s-adorm cu grîul cel bun la căpătîi,
pămînt matrice dată din ziua cea dintîi —
în care mă aşteaptă ca-ntr-o oglindă, chipul."
Generozitatea jubilării, nesaţul de a trăi, voinţa de a se împlînta aci, pe pămînt, şi de a da floare şi rod, susţin o seninătaite abia mîhnită de perspectiva sfârşitului, în memorabila odă „hui Taliarh" („capodopera lui Fundoianu", aşa cum o numeşte G. Călinescu), nuanţa crepusculară, infuzia de resemnare melancolică, vine mai. puţin din avertizările asupra inevitabilului. Tonul horaţian al presentimentului aparţine evocării însăşi a plenitudinii toamnei, prea insistente pentru a nu insinua umbra dindărătul amurgului :
„Ca mine, toamna iară se va mări prin grîne
şi vinul toamnei poate nu-l vom mai bea. Ca mine,
poate s-or duce boii cu ochi de rîu în ştiri,
să tragă cu urechea la noile-ncolţiri.
99»
Şi-atuncea. la braţ, umbre, nu vom mai şti de toate ; poate-am să uit nevasta şi vinul acru ; poate... Ei, poate la ospeţe nu vei mai fi monarh — E toamnă. Bea cotnarul din cupă, Taliarh."
Dacă atitudinea e într-adevăr horaţiană (latină !), recomandînd întâmpinarea morţii cu un imn către viaţă, cu o ultimă cufundare a buzelor în cupă, viziunea generală a raportului viaţă-moarte se reazimă pe o intuiţie a trecerii lor osmotice, a condiţionărilor. Moartea e comandată de legea însăşi a vieţii.
Imagistica lui Fundoianu
A ne mărgini la constatarea că poezia lui Fundoianu este imagine ar constitui semnalarea unei evidenţe elocvente de la sine şi azi banală. Primatul imaginii nu este o particularitate inalienabilă liricului, în epoca în care Arghezi îşi impusese relieful imaginii, cel puţin pentru antenele fine .Atunci poate originalitatea imaginilor decernă poeziei lui Fundoianu valoarea ? Numai la prima vedere. Rîul care „îşi spală dinţii de bolovani" sau clapele „cu geamăt de lăuze / întîrziind ca nişte mîini ,pe buze" sînt desigur inedite. Cu B. Fundoianu se aşează la rangul nobil deţinut pînă atunci doar de lucrurile şi plantele tradiţionale, obiecte şi roade „plebee", desconsiderate. El nu cîntă floarea, ci harbuzul, sfecla, ceapa, mărarul, ştirul. Noutatea ca atare a imaginilor nu are decît un efect de şoc, util, necesar ozonificării limbajului poetic, reconsiderării sistemului de asociaţii existente, care, după un anume timp, se istoveşte. Iar meritul încetăţenirii şi calificării estitice a zonei cotidianului sau a unui domeniu de natură ignorată, Fundoianu îl împarte şi cu Pillat şi cu Voranca. Ba chiar, în comparaţie cu cel din urmă, cu miliardarul de imagini Ilanie Voronca, avutul lui Fundoianu se dovedeşte, la un bilanţ, relativ sărac. Filonul, minereul de extracţie, este unul şi acelaşi. Imaginile sînt variaţii ale cîtorva motive fundamentale ,bazinul lor de alimentare e unul singur : pămîntul cu roadele, viţa de vie, soarele şi toamna. Mult mai aproape de explicaţie ne aflăm recunoscînd tăria alcoolică a imaginii fundoiene. O comparaţie cu Pillat şi Voronca ne edifică. La Pillat, efuziunea lirică, provocată de plăcerea poamelor, e autentică, se filtrează prin amintire (o evocare a senzaţiilor) sau se asociază cu sugestii sufleteşti mai complexe (copilărie, nostalgie) :
„Prin iarnă din cămara zăvorită
se furişează calm miros de mere,
readucînd în vremea dispărută
a toamnelor, trecuta mîngîiere,
Copilăria toată dă buzna la uluci.
cînd stă la poartă coşul cu struguri şi cu nuci."
Altă dată( satisfacţia de a mîngîia fructul se transformă în încîntare a ochiului, iar obiectul lor devine element de feerie sau piatră preţioasă :
„Şovăitor ca robul ce calcă o comoară
din basmul cu o mie şi una nopţi mă-nchin:
văd pepeni verzi ■— smaragde cu miezul de rubin —
şi tămîioşi şi galbeni ca soarele de vară.
100
Se-aprind fantasmagoric caise şi gutui: trandafirii lampioane şi lămpi de aur verde. Dar părăsind cămara ce minţile îmi pierde, tot rodul vrăjitoarei cu lacătul încui"
Percepţia concretului este deci mijlocită. La Voroiica, rezultatul e acelaşi, pe altă cale. Roadele sau lucrurile din seria cotidiană sînt expuse într-un etalai enorm şi
— graţie tipului imaginii practicat de Voronca, care este arbitrară, ajungînd prin exces la o orgie de analogii — în locul contactului direct cu ele, ne întîmpină un baraj de asociaţii care mai mult ne îndepărtează decît ne apropie de starea de spirit generatoare :
„Te opreşti la vînzătoarea de legume
îţi surîd ca şopîrlele fasolele verzi
Constelaţia mazării naufragiază vorbele
Boabele stau în păstaie ca şcolarii cuminţi sub bănci.
Ca lotci dovleceii îşi viră botul şi înaintează
Conopidele cît omăt întîrziat pe boschetele şoaptei
Şi sticle cu apă minerală morcovii.
Iată chiar o toamnă : e curtea udă cu o aromă — a lemne ;
Octombrie, în clocot cazane de tomate,
şi umbra în depozit de cherestea te-ndemne
Să recunoşti în cîntec aceste flăcări mate
să recunoşti cum fierbe în bulion un suflet...
Şi în magiun fantoma trecutului răsfierbe".
Imaginea fundoiană, chiar cînd formal e o comparaţie, nu mediază între noţiune şi realitatea fizică, între abstracţiune şi concret, nu plasticizează ca o operaţie separată o idee, o viziune despre realitate, ea sporeşte numai, sau — şi mai puţin
— explicitează termenul pe care-1 întovărăşeşte şi care apare el însuşi în concretul său. Obiectul nu este sensibilizat de imagine, el însuşi e prezent în vers, în integritatea lui sensibilă. Viaţa curge în versul lui Fundoianu cu un gîlgîit şi o exhalaţie de arome de vin răsturnat din sticle ţinute de ani în pămiînt. Numai aşa se clarifică sentimentul de prospeţime, senzaţia de frust subliniată de G. Călinescu33 şi numai aşa — adăugăm noi — poate fi înţeleasă pregnanţa unui vers în care chiar şi lucrurile vechi, „stătute", au căpătat un „buchet" şi sînt în stare să emane o emoţie virginală. Vinul vechi este cel mai concentrat.
In ultimă instanţă însă nu este numai senzaţie a vieţii, ci curent al ei, dinamica materiei. Totul se înlănţuie într-un angrenaj în care, imaginile propriu-zise sînt piesele, motorul cu combustie este verbul. Verbul îndeplineşte mai mult oficiul de concretizare a relaţiilor dintre imagini, este el însuşi imagine. Niciodată nu consemnează pur şi simplu o stare, o situaţie încheiată, cu atît mai puţin nu fixează o legătură convenţională. Dimpotrivă, indică mişcarea în curs, dezvoltarea şi rezultatul proceselor vitale. Ceasul (de amurg) se rupe în asfinţit. Seara îşi fierbe codrul. Visurile de femeie cad la fundul bălţii. Izvoarele bat în pietrişul tare şi sec. Ziua intră în conacul boieresc. Vara aruncă stelele. Noaptea mînâ din spate căruţele cu fîn. Trecutul se surpă şi sîngeră. Amurgul ţipă după cirezile de boi „şi-i bate cu nuiaua din spate, pînă-n sînge". Solidară în toate elementele ei cu impresia finală de acţiune a materiei, de freamăt şi efuzie a vieţii, imaginea este esenţial cinematică şi totalitară. Spaţiul pe care-1 include, deşi restrîns, devine un cîmp de forţe.
103
Dacă deci şi prin nucleul ei, imaginea, poezia lui Fundoianu dezminte pastelul static, descrierea e de fapt act şi contemplarea este participare, conlucrare, trăire. „Poemul trebuie gîtuit" spunea Fundoianu, tocmai pentru ca viaţa să irupă din el
U/ysse şi infernul
De o originalitate decisă, dacă nu de la primele versuri 35, în orice caz, o dată cu producţia relativ ritmică dintre 1919 şi 1922, servit în reputaţie. şi de calităţi eseistice deosebite, tînărul de nici douăzeci şi trei de ani a fost de îndată favorabil comentat30 şi totuşi eontradiotoriu. (Revendicat de moderniştii extremişti ca unul ele al lor, Fundoianu a fost, mai cu seamă la publicarea unicului său volum de versuri în limba romînă, „Privelişti" (1930) anexat tradiţionalismului. Unii îl aşezau lîngă Voronca, prietenul său de altfel, alţii lîngă Pillat, cu toţii fiind desigur convinşi de exclusivitatea referinţei lor. Divergenţa, pentru noi mai mult aparentă, ireductibilă însă după criteriile absolute ale unei epoci labile, a contribuit probabil la neelucidarea situaţiei sale literare, rămasă pînă azi, în ciuda consideraţiei pe cît ştim unanime, echivocă. Iubit de poeţi, preţuit de critica profesionistă, în doze mai mici (E. Lovinescu, Poimpiliu Constantinescu, Perpessicius — „Menţiuni critice"37) sau mai mari (G. Călineiscu38), figurând cu un laur în antologiile vremii, precum importanta „Antologie a poeţilor de azi" de Pillat şi Perpessicius (1925), sanctificat de prietenii avangardişti care, arzînd numeroşi idoli, l-au păstrat pe el39, murmurat de tinerii cunoscători pe dinafară ai versurilor lui, Fundoianu nu a ieşit din cercurile literaţilor în aria publică, a cărei graţie nu ar fi fost nevoie^s-o forţeze. Chiar :şi metaforismul său, aooesibil şi stenic, ar fi sedus-o.
O dată despărţit însă de „Priveliştile" natale, B. Fondane, condamnat la o peregrinare de întrebări fără răspunsuri, se azvîiiă cu o luciditate amplificatoare a ■dezastrului ontologic, in tentaculele unei viziuni disperate a lumii şi omului *°.
De aci înainte, universul, surd din principiu pentru el la bătălia cunoaşterii, încercuieşte insul, constrîngîndu-1 la o penibilă agonie, la o bătălie pierdută, cu neantul. Divorţul esenţial, incompatibilitatea dintre conştiinţă şi existenţă, dintre om şi propria condiţie, fiind irevocabile, deplasările înlăuntrul carcerii, în căutarea supapelor de aer, epuizează, fără măcar o compensaţie estetică, pe prizonierul „destinului" : ce este „Ulysse" prima culegere de versuri în limba franceză, decît confesiunea unei speranţe înfrânte ? Călătoria în America de Sud, făcută în 1920—1930, al doilea experiment de tip rimbaldian, în loc să reechilibreze, să restabilească încrederea în suveranitatea existenţei, extirpînd virusul solitudinii, agravează răul. Respins de ocean, de ţărmurile americane, peregrinul, cu pseudonimul simbolic "Ulysse, nu se întoarce nici cu cît culesese Rimbaud din excursia imaginară : satisfacţia miracolului efemer, beţia transei feerice, cufundarea în vertigiul halucinaţiei. Realitatea abordată cu impetuozitate deznădăjduită, cu o febrilitate maladivă, e un haos de forme, un travesti inabil al spectrului morţii. Sordidul decorului, promiscuitatea relaţiilor, rapacitatea instinctelor, mişunarea de larvă, bântuită de spaima nemărturisită a unei umanităţi arzînd cu fosforescenţe de putregai, în averi fabuloase, orgii fetide sau serbări dezgustătoare, în succese şi prăbuşiri fulgerătoare, iată lumea monstruoasă de care se ciocneşte iluzionatul. O frumuseţe stranie tîrăşte un torent de carne, de surâsuri de bordel şi crispări avide, zbuciume suspecte şi placidităţi terne, triumfuri stridente şi suferinţe gemute, nădejdi stupide şi sple-enuri sclivisite, „în rigola universală" („Americă, Americă, mesaj de noroi şi sînge"). Pîntec spintecat, masă viscerală mestecînd vorace superbele eflorescente vegetale,
102
conglomeratele de roci şi minerale insolite şi răsturnate fără socoteală, şuvoiul unei omeniri în care copil şi adult, bărbat şi femeie, se sfîşie reciproc, înainte de a fi înghiţifi de moloh, pămîntul făgăduinţei fierbe coşmarul unei vitalităţi monstruoase, funcţionând în neştire, în răspărul oricărei ordini. Fascinaţia molohului, momind visele de pretutindeni, împodobeşte un abis (ca să vorbim în termenii exegetului modern) a cărui- pantă este insurmontabilă pentru prăbuşit. Atrocitatea măştii de lumină a ţinutului, de soare „rău" care încălzeşte putregaiul, exacerbează neliniştea venită să se dizolve în senitătatea eternă a oceanului. Basculată între jubilaţie şi spaimă, între atracţie şi repulsie, stimulare şi inhibiţie, conştiinţa se zvîrooleşte ca" un trup martirizat într-un chip internai: dezmembrat spre a fi reintegrat, şi iar îmbucătăţit. Viziune a unui univers macerat şi ţipăt al eului, prizonier al solitudinii iremediabile, „Ulysse" captivează mai puţin prin patetismul tonului adesea verbal, retoric, cît prin alternanţa speranţei cu deznădejdea. în prizonierul vidului vibrează nostalgia plenitudinii vieţii lăsate pe plaiurile natale, amintirea reconfortantă în temniţă, a micului oraş liniştitor în placiditatea lui :
Vin dintr-un orăşel alb
balsam de soare bălăcit în apă,
furnicile călătoreau mult timp de-a lungul mîinii calme, o capră păştea lăptuci — Unde sînteţi proaspete lăptuci ?
Carnea era atît de potolită.
miros de pîine caldă şi de scrumbii sărate,
o baligă jilavă ne aromea iubirea, —
eu le-am cîntat pe toate acestea, dar mi-a venit să plec,
voiam un univers patetic,
voiam oraşele absurde cu soare-ntunecat,
să sfîşii vream cămaşa omenirii,
iar oamenilor să le strig demenţa mea
şi setea mea.42
Tortura însinguratului îndrăgostit de lume („Eu da, iubisem lumea. I Dormeam cu-n singur ochi ca să n-o pierd") duce la victorii — temporare — ale omului, fără nici un sprijin divin. Sentimentul relativei încrederi se izbeşte însă de orgoliul care încearcă gustul fraternităţii amare, al comunităţii de destin cu dezmoşteniţii pă-mîntului. Identitate care, resimţită doar episodic şi ca o coincidenţă de situaţii, închide conturul de exilat spiritual, de dezrădăcinat voluntar, al unei conştiinţe bântuite. Rătăcirea în spaţiu nu a fost decît o experienţă, o verificare a puterii „demonului" dinlăuntru. Pe meridiane diferite, la Paris, în America de Sud şi iar la Paris, B. Fondane rămîne un timp pradă aceleiaşi nelinişti. Cu Hamlet, el ar fi putut exclama : ..întreaga lume e o închisoare".
în „Titanic" 'â deznădejdii îi fac loc întrebările întremătoare : „Am întrebat vulcanii: ce să fac / Şi voi de-aţi fi în locul meu, ce-aţi face ?" Chiar dacă e încă departe de tăria interioară a prietenului său, Ilarie Voronca, din volumul „La Poesie
10£
Commune" scos în 1936, solidaritatea iluminează tenebrele deznădejdii apocaliptice (nu e oare „Titanic" sumbra profeţie a scufundării unei lumi ?). şi îi fondează speranţa 44 :
Mi-am întrebat speranţa : ce-ai cu mine ? De ce mă sfîşii fără încetare ? Pămîntu-mi place, cu unghere dulci. Şi-mi poposeşte norul verii-n ochi ca un suspin de bucurie.
Aceste linii ce coboară şi se-nalţă-nseamnă lumea, această lampă ce se-aprinde şi moare — sufletul înseamnă, vitele astea care suflă din greu în spatele tejghelei, sînt totuşi fraţii mei.
De astă dată, neantului ameninţînd să înghită totul i se opune un peisaj citadin (inedit faţă de „Privelişti") şi stenic. Oraşul tentacular e dur, dar nu zdrobeşte omul, în ciuda statuii enorme a Finanţei „cu ochi de platină, surîsul de aur" •
Voi, zorilor, o, dimineţi, mari caldarîmuri murdărite,
gurile de. metro înghit drumeţii fără apărare,
cu şine, gările despart un om de altul,
lungi trenuri au pornit să care baloturi doldora de febră
spre zone inumane, —
şi rufele se zvîntâ în vînt ca o şopîrlă...
Un ţipăt de cocoş, sirena uzinei zvîrle la amiaz.
Foamea-i stăpînă pe oraş de la un capăt pînă la altul.
Zbirii-şi desfac ventuzele
îşi descleştează a trudei strînsoare,
şi chipurile-şi părăsesc pieliţa moale, ofilită,
treptat, privirea se arată, ca melcul cînd încearcă ploaia.
In peregrinarea sa în sălile de cinematografe înţesate de lume „cu o singură fereastră spre un univers fictiv", în mulţimea trezită de cuvîntul incendiar al mitingurilor, „libertatea, o femeie ne iese înainte ca o insulă, / o insulă curînd înghiţită de ceaţă". Ceea ce însă nu îi mai sugrumă certitudinile. Căci chiar dacă ispita peregrinării îl biciuie, el înţelege — poate şi datorită prieteniei cu Ilarie Voronca — că timpul rătăcirilor a trecut, lăsând locul acţiunii :
E timpul să tot umbli pînă la istovire, e timpul rugii, însă şi timpul de-a striga, un timp al furiei şi nebuniei, un timp al urei pentru om,
un timp să te urăşti pe tine, >■
e timpul să te întrebi ce înţeles e-n om, ce caută pe scoarţa aceasta mişcătoare, de ce-l silim să intre în mine şi-n haznale, cu faţa năclăită-n urină şi noroi, de ce îl asuprim, de ce-l lovim,
104
de ce-l scuipăm în faţă
şi-i smulgem cîntul de pe trup ?
Un timp al nebuniei şi al urii.
Sentimentul apocaliptic cîştigă sensuri precise. Invocaţia însăşi se adresează celor care „deschid un' chepeng furtunii", lăsând fulgerele să brăzdeze prezentul :
Cutremurul pămîntului e-aproape.
Care-i parola ? strigăt sau cîntec sau sesam ?
Viitorul aşteaptă să se nască pentru pămîntul unde se chinuie fraţii săi de suferinţă, şi pămîntul se chinuie să-i dea viaţă „ca o femeie-nsărcinată".
Şi dacă izolarea de oameni şi de istorie îl dusese cu ani în urmă la disperare, sentimentul solidarităţii regăsite i-a trezit, o dată cu înţelegerea, dragostea, pentru răzvrătiri, pentru aceste „surori de lapte". Peste scufundarea lumii vechi, asemenea „Titanicului" se proiectează, pentru prima oară în poezia sa, răsăritul, unei alte orînduiri :
O eră nouă-ncepe să zguduie planeta, şi omul strigă: ascultaţi
chemarea asta sugrumată-n gîtlejul vremilor, chemarea înăbuşită-atîta timp şi care azi, dezlănţuită, scăpată din strînsoare, cere. ea cere... iată ascultaţi o puritate nouă, sălbatică, virgină.
E ceea ce transmit ultimele sale poeme (1940) : „Super fulminae Babylonis" „Glasul in deşert'^ „Boala fantomelor" (Mal des fantomes) şi mai ales poezia intitulată „Iunie 1940". Pe dârele de singe, oamenii nu încetează să viseze cu ochii larg deschişi „un vis ce pîn-acum / e încă vis, dar cu răbdare I şi in tăcere frămîntat", pentru care trebuia să afle în el puteri noi, ca să ducă „pîn-la caipăt clipa înmuguririi". „Mai e o zi şi mîine" suna sfîrşitui poemului. Zorii zilei de mâine, devenit azi, au răsărit după asasinarea poetului,45 la nici 46 de ani. Totuşi încrederea nu 1-a părăsit nici în ultima încercare, luminînd un orizont uman chiar dindărătul sîrmelar ghimpate ale lagărului :
„Azi vouă vă grăiesc, oameni la antipozi,
ca de la om la om,
cu ceea ce rămîne uman încă în mine,
cu vocea — door o umbră — păstrată în gîtlej,
mi-e sîngele pe drumuri, o, de n-ar fi so strige
el însuşi răzbunare !" ,
(„Exod")
Nu ştim ce anume îşi va revendica mîine cultura franceză din moştenirea lui Benjamin Fondane: pe poetul rătăcitor, pe criticul judicios''6 sau pe esteticianul disperării. Dar în istoria lliteraturdii române şi în istoria propriei sale vieţi, „Priveliştile" 47 rămân marea fâşie de lumină a unui destin torturat, prins fără ieşire în conflictul pe care, înainte de a-1 {fi declarat lumii, şi 1-a declarat sie-şi.
105
NOTE
') în editura „Cultura Naţională".
2) Apărut în numărul 3/1930 al revistei „Bifur", condusă de Georges Ribemont-"Dessaignes, în paginile căreia s-au publicat traduceri din Kafka („Verdictul"), Vsevolod Ivanov, Miguel Angel Asturias, şi colaborări ale lfii Giraudoux, Paul Vail-lant-Ooutier, Fr. Hellens etc.
3) Căsătorit cu o franţuzoaică, Genevieve Tissier, care nu îi supravieţuieşte decît scurt timp, B. Fondane întreţine raporturi statornice de prietenie cu C. Brîncuşi (care i-a desenat şi portretul inedit din „Privelişti"), cu Ilarie Voronca şi Tristan Tzara.
4) între 1932—1939 îl găsim în paginile revistelor „Messages", „Bifur", „Corn-merce", revista conclavului P. Valery, P. Fargue şi V. Larbaud „Poesie 43", „Le phare de Neuilly", „Cahiers de l'Etoile", „Journal des poetes" (Dilbeek), din al cărui comitet romînesc face parte împreună cu Tudor Arghezi şi Ilarie Voronca, „Le courier des poetes" (Bruxelles), şi, în primul rînd, în „Cahiers du Sud". în fine, semnătura sa o mai aflăm şi în revista de artă „14. Rue du Dragon". De asemenea, a semnat articole în „Schweitzerannalen" şi în ziarele „Sur" şi „Sintesis" din Argentina.
5) „Le festin de Baltazar" (Ospăţul lui Baltazar), subintitulat în genul spaniol „auto-sacramental" ; „Filoctet", poem dramatic, şi „Proverbe", culegere de poeme.
i;) A publicat următoarele eseuri de filozofie şi estetică teoretică sau aplicată : „La conscience malheureuse" (Conştiinţa tragică), „Rimbaud-le-voyou" (Rimbaud-haimanaua) apreciat de Jean Cassou, în 1935, în volumul său „Pour la poesie" (ed. Correa) ca „pagini de o sumbră şi puternică splendoare", o carte care „arde pe loc" ; „Faux trăite d'esthetique" (Fals tratat de estetică) — 1935 şi „Baudelaire ou l'expe-rience du gouffre" („Baudelaire sau experienţa abisului", apărut postum, în 1944, cu •o prefaţă de Jean Cassou.
7) „La Paris am locuit toţi. trei (Armând Pascal, regizor, şi soţia lui, Lina Fundoianu, sora poetului ,actriţă, oare avea să-i împărtăşească soarta tragică — n.n.), intr-o cruntă mizerie, intr-un subsol netencuit din Rue Monge nr. 19, unde mişunau şopîrle pe podea" se plînge el lui Saşa Pană într-o scrisoare din anul 1925. Iar mutarea o salută ca pe o victorie, în termeni umoristici aproape torpîcenieni, tot într-o epistolă, pe care destinatarul a publicat-o în revista UNU (anul V, nr. 15, •din mai 1932) :
Veuillez prendre note-fy songe que des le 15 avril, enfin ! Je cesse d'habiter rue Monge pour le 6 de la rue Rollin. M'y trouveront journaux et lettres, amis, fâcheux et creanciers, perseveram dans mon etre au faîte de mon escalier.
Luaţi notă — vă rog —
că de la 15 aprilie, în fine,
am încetat să mai locuiesc pe strada Monae.
schimbînd-o pentru strada  Rollin, 6
Aici mă vor găsi jurnale, scrisori,
prieteni, supărători şi creditori
perseverînd să exist
la capătul de sus al scării mele.
De notat că pe aceeaşi stradă, la nr. 2, murise Blaise Pascal, iar la nr. 4, locuise Bernardin de Saint-Pierre, în timpul cît a scris „Paul et Vircinie". Iar în
106
casa în care s-a mutat poetul însuşi, funcţionase cu aproape un veac jumătate mai înainte, pensionatul în care a învăţat în adolescenţă viitoarea M-me Rolland.
In locuinţa sa, mobilată în stil romînesc, înzestrată cu ultimele ediţii ale poeţildr romîni ce le cerea surorii lui, aveau loc ades reuniuni literare, la care participau, alături de Ilarie Voronca, şi mulţi scriitori francezi. într-un articol publicat în „Adevărul" din 15 iulie 1937, Paul Ionescu-Daniel aminteşte pe cîţiva din aceştia : Jules de' Gaultier, autorul „Bovarismului", profesorul la Sorbona Pernoux, regizorul de filme Kirsanoff, criticul muzical Boris de Schloezer, poetele Janette Deletang-Tardif şi Therese Aubray, fiica şi traducătoarea lui Chestov <despre care va scrie mai tîrziu un studiu, inclus în volumul „Conştiinţa nefericită" ■(tragică), şi Flouynet, animatorul de atunci al editurii „Les Cahiers du Sud", care i-a şi publicat volumul „Ulysse".
8) Oricît de obişnuiţi am fi cu arbitrariul nazist, împrejurarea în care s-a produs arestarea poetului 'are ceva de coincidenţă tulbure. După cum relatează •cunoscuţii săi, B. Fundoianu, deprins să iasă periodic din ascunzătoarea sa aflată într-o suburbie pariziană, ea să-şi viziteze locuinţa (cu puţine dar preţioase tablouri), a fost .surprins la 3 Martie 1944 de agenţii Gestapoului, probabil avertizaţi printr-un denunţ.
9) în paginile căreia se întîlnaşte cu Dr. C. I. Parhon, Peter Neaeoe, Victor Eftimiu, Fr. Stork etc.
10) Societatea Scriitorilor francezi („Societe des gens de lettres") 1-a ales membru, şi, la cererea unanimă a confraţilor săi, B. Fondane a obţinut cetăţenia franceză, în oare calitate a şi fost mobilizat în 1939—1940, ca soldat („Poilu"), •cu nr. 216. Ocuparea nordului Franţei a pus capăt scurtei sale etape militare, făcîndu-1 să caute adăpost de vînătoarea nazistă.
u) Şi nu la Her ţa, tîrgul de unde descindea bunicul său, şi care-1 va obseda în „Privelişti".
12) La 16 ani a publicat în numărul 1 din oct. 1914, în „Viaţa Nouă" a lui Ovid Densuşianu (unde îi vom întîlni lîngă G. Bacovia, pe Minai Oruceanu şi pe I. M. Raşcu) poezia „Vin norii ca clipele", ca şi traducerea „Invocării" lui Henri de Regnier, ce avea s-o retipărească în 1922 în „Rampa". După încă o poezie trimisă lui Ovid Densuşianu („Rondel de toamnă") şi apărută la 1 ianuarie 1915, B. Fundoianu atentează cu succes la cutia de scrisori a revistei „Flacăra", pe atunci sub conducerea lui C. Banu, în care publică „Egloga marină", la 23 iulie 1916. La „Flacăra" va reveni şi în anii următori războiului. Pentru fixarea în epocă, amintim că debutul lui B. Fundoianu coincide cu apariţia volumelor lui Pillat („Eternităţi ■de o clipă" — 1914), cu „Figuri de ceară" de A. Maniu (1915) şi ou versurile parnasienilor (Davidescu, Săulescu).
13) Oare în micul poem în proză „Tăgăduinţa lui Petru", tipărit în 1918 la ed. „Chemarea" din Iaşi, tema renegării apostolului nu i-a fost sugerată de lectura unuia din poemele în proză cu aceeaşi idee a lui Baudelaire ?
u) Cum avea să-l caracterizeze F. Aderca în „Revista Fundaţiilor" din octombrie 1945.
15) „In timpurile de crîncenă adversitate împotriva iritantului meu condei" — va scrie Arghezi în evocarea lui B. Fundoianu din „Viaţa romînească" în decembrie 1945 — „pornită din Academie şi universităţi şi patronată de toate marile competinţe ale clipelor fugace, el, Fundoianu, a militat, fără să ne fi văzut la faţă, cu tenacitate şi exagerat, pentru acceptarea unui poet în lirica unui anotimp propice leşinării şi regimului anemic de floare de tei cu zaharină... Nu le-am numărat, dar aş putea să jur că 40 de articole, cu care şi-a compromis poziţia literară, au fost semnate de nefericitul B. Fundoianu."
16) Vezi articolul „Inscripţii" din 22 iunie 1918 apărut în „Chemarea" lui Cocea.
17) Vezi „Omagiu lui T. Arghezi", apărut mai tîrziu în „Integral" (1925), din care vom reproduce.
107
18) Ion Vinea, Ion Călugăru, Stephane Roll (Gh. Dinu), SaşaPană, F. Brunea: (Brunea-Pox), I. Ross, întemeietorii revistelor de avangardă, sînt relaţiile sale constante, cărora le va trimite versuri şi articole din Franţa.
M) „Noua Revistă Romînă (condusă de Vintilă Rusu-Şirianu), seria nouă a revistei „Flacăra", „Contemporanul" lui Ion Vinea, „Cuvîntul liber", „Adevărul literar şi artistic", „Rampa", revista „Clopotul" (H. Gad) şi curierul bibliografic
„Spre ziuă, sînt publicaţiile în care întâlnim numele lui B* Fundoianu între 1920— 1923.
20) Cităm titluri edificatoare pentru problemele abordate (în paginile în care-publica Camil Petrescu şi VI. Streinu, Ion Călugăru şi Victor Ion Popa etc.) : „Clasicism", „Personalitatea", „Probleme de poetică", „Spiritul critic în cultura ro-mînească" etc.
21) într-un interviu dat „Rampei" în 1930, el avea să conteste ispita marei Capitale.
22) Plecarea propriu-zisă a fost declanşată, avea el s-o afirme în acelaşi interviu, şi__de eşecul unui mic teatru de avangardă, „Insula", înjghebat cu cumnatul, său Ârmand Pascal.
23) „Ulysse" şi „Titanic".
'-') Despre „Entracte", filmul lui Rene Clair, despre spectacolul pirandellian-al teatrului L'Atelier „Fiecare cum vede" etc. etc.
25) Profilurile lui Jean Cocteau, Pierre Reverdy etc. în nr. 3, de anul nou, al revistei, 1925.
26) Fundoianu traducea pe atunci, pentru prima oară în franceză, în 1923,. versuri de Tudor Arghezi, în paginile publicaţiei belgiene „Journal des Poetes".
27) M. R. Paraschiveseu a debutat ca licean, la UNU (nr. 45 din mai 1932), cu poemul „Reveniri".
28) Printre poeziile apărute la UNU, se află şi „După ploaie", influenţată de imagismul lui Voronca (anul III, nr. 22, februarie 1930) şi oare a scăpat ediţiei „Priveliştilor".
25) Fragmente din viitorul „Ulysse" scrise pe bordul vasului „Mendoza", în. rada Almeriei, la Buenos Aires, şi publicate sub titlul : „Notes de voyage" ; „Qui Vaura dit ?" şi „Fecondite de Vinsuffisant".
30) Articolul de fond, semnat de Stephan Roll, sesizînd noutatea poeziei lui Fundoianu, care aducea „o lume de înţelesuri noi, cu vorbele în alte chervane, cu alţi telegari înhămaţi la sintaxă", îl caracteriza astfel : „Un ascet se înfruptă din trandafirii bureloşi ai pietrelor, un sfînt punînd cu depăşire nimburi pe viaţa mizeră dimprejur... Fundoianu a adus în acest răstimp vorbei şi cîntecului romî-nesc — cu Arghezi, Vinea, Galaction — o musculatură nouă de dantele, o înflorire alta, săturînd în adînc rădăcina virilă şi feciorelnică a poemului romînesc. Şi recunoşti de atunci, în mulţi urmaşi, pe. versuri ca pe aripile fluturilor, urma degetului său, deget suprapunînd polen, polenul unei sensibilităţi şi al unei pleoape de heruvim". Iar Ilarie Voronca (prietenul, şi la Paris, al poetului) schiţîndu-i „Radiografia", îl aşeza pe prietenul său în aria marilor poeţi, asociindu-1 preferinţelor sale, învăţate pe dinafară în adolescenţă (Arghezi, Bacovia, Minulescu, Pillat)..
31) Apărute în 1929, anul publicării volumelor „Joc secund" de Ion Barbu şi „Stînci fulgerate" de Al. Philippide.
32) Zărit la marginea laşului, dar proiectat în jurul Herţei bunicilor.
33) „B. Fundoianu nu este deci un pastelist, ci un voluptuos în toate ipostazele materiei" (Istoria literaturii romîne, p. 782).
3i) Trimise la „Cronica" lui Tudor Arghezi şi Gala Galaction, deşi încurajate, ele nu au trecut de „Poşta Redacţiei" (1911).
X)) în „Flacăra", „Contemporanul" şi „Zburătorul literar", v. p. 6/7.
36) Gala Galaction I-a salutat entuziast în articolul său „Un Veniamin cutezător" („Adevărul literar" din 26 iunie 1921).
37) Vezi E. Lovinescu : Critice VII (1922) şi Memorii II (1931), p. 151—157,. şi Pompiliu Constantinescu : Critice (1936), p. 56—60.
108
38) G. Călinescu, „Istoria literaturii rornîne" (1941), p. 780—782.
3!') Vezi colaborările la „Integral" şi UNU (p. 18), precum şi nota privitoare la numărul întreg al revistei UNU, închinat apariţiei „Priveliştilor".
v,ft) Neliniştea nu e nouă în poezia lui Fundoianu. Ba s-ar putea chiar spune •că începuturile' lui, poemele biblice, neincluse în volum, poartă incrustate în ele, ca un blestem, sămînţa tragică : „Psalmul leprosului". publicat încă în 1920, poemul biblic „Monologul lui Baltazar" trimis de la Paris revistei „Adam" şi „Psalmul lui Adam".
'A) Apărut în editura „Cahiers du Journal des poetes", 1933, Belgia.
42) Toate traducerile poemelor franceze aparţin lui Virgil Teodorescu.
/i3) Apărut în 1939, ou un an înaintea volumului „La Beaute de ce monde" de Ilarie Voronca, la cinci ani după momentul de răscruce al „Apelului studenţi-mii" din Paris.
44) î.n evocarea poetului, publicată în „Orizont" din noiembrie 1947, Saşa Pană caracteriza poemul ca „al doilea turneu printre oameni".
'■•') „în acea iarnă, — mărturiseşte un frate de suferinţă al lui Fondane, într-o scrisoare 'reprodusă în „Lettres Frangaises" (1945) — Fondane se restabilea încet, neavînd nici hrană suficientă... îmi amintesc net cum se plimba printre paturi, vizitînd pe prietenii lui francezi, internaţi ca şi el, cu o pătură aruncată peste cămaşă (izmene nu reuşise să-şi procure). Rămăsese totuşi foarte demn, povestindu-şi amintirile literare, ăiseutînd despre situaţia internaţională, ca şi cum s-ar fi aflat la Paris într-un salon, printre prieteni. Uneori se aşeza pe patul meu şi vorbeam mult. Printre altele, îmi amintesc că la 17 sept., la aniversarea zilei mele de naştere, a compus un mic poem ce mi l-a dedicat. Mi l-a adus, scuzîndu-se de prezentare. Era scris pe o hîrtie de împachetat margarina. Nu găsise alta. Regret că nu l-am învăţat pe de rost, căci i-am uitat cuvintele exacte şi nu l-am putut păstra. Ţin minte doar că era vorba de cei care luptau pentru o lume mai bună.
La finele lui septembrie 1944, doctorul care îl îngrijea (!) pe Fondane, soco-tindu-l restabilit, îi dădu drumul la baraca (kommando) demuncă grea. Dar Fondane abia dacă era ceva mai puţin slăbit. Vineri 9 septembrie, SS-iştn, temm-du-se de invazia lagărului (ruşii erau la 130 km de Auschwitz, şi totul lăsa sa se prevadă apropiata lor ofensivă), au făcut o selecţie generală, notîndu-i pe toţi — israeliţi sau aerieni — care ar fi fost inapţi pentru un drum lung pe jos. A doua zi dimineaţă, toţi au fost adunaţi la blocul 10 (de trist renume, unde se făceau experienţele pe femei)! Era printre ei. Ştia ce înseamnă asta. Noi ştiam de asemeni, căci locuiam în blocul 9, ce-l părăsise. Ştiam că urma să fie gazat şi Fondane o ştia şi el. Nu-l puteam consola, şi nici să ne facem complicii SS-iştilor, care spuneau că selecţionaţii vor pleca în alte lagăre, cu trenul, către interiorul Germaniei. Fondane nu se înşela dar era curajos, păstrîndu-şi toată demnitatea şi luciditatea. Luni 2 octombrie, după amiază, camionul venise... Ploua. La apelul numelui, fiecare ieşea şi se urca în camion. Erau vreo 700. îl revăd pe Fondane, ieşind din bloc, trecînd drept prin faţa SS-iştilor, încheindu-şi gulerul vestei, să se apere de frig şi ploaie, şi suindu-se în camion. Unul după altul, greu încărcate, camioanele o porniră spre Birkenau".
''") Pomenim câteva mărturii de preţuire. Jean Cassou, cunoscut eseist şi scriitor, şi-a exprimat în două rînduri admiraţia pentru „Rimbaud le voyou", „carte care arde ,toată", şi conţine „pagini de sumbră şi puternică splendoare", avînd „necesitatea şi adevărul ei". Iar- în prefaţa la „Baudelaire et l'experience du gouf-fre", tot el sublinia „analizele acute pînă la ironie, şi de o cunoaştere ferventă, plină de simpatie, a simfoniei forfotitoare a sistemelor". „Cahiers du Sud", revista marsilieză, gazdă constantă, apreciind în mod egal pe interpretul poeziei altora, cît şi pe autorul de poezie proprie, i-a reprodus în volum aparte studiul inaugural al carierei sale speculative, „Martin Heidegger, pe căile lui Dostoievski" (1932), şi i-a închinat un „fronton'-' în 1944 (nr. 282), sub frontispiciul „Benjamin Fondane parmi nous". După război, Paul Eluard avea să-l evoce într-o poezie, printre martirii liricii franceze.
109
/'7) Din acţiunea de reactualizare întreprinsă după 1947, reţinem în afara gestului omagial de admiraţie şi pietate pentru asasinatul de la Auschwitz, cîteva sugestii interpretative. Emoţia a covârşit însă, firesc, simţul critic. Amintim, în ordinea apariţiilor : Tripticul „De la B. Fundoianu la Benjamin Fondane" de Saşa. Pană. „Un leş : B. Fundoianu" de F. Aderca (Revista Fundaţiilor, octombrie 1945) ;. „Benjamin Fondane" de Tudor Arghezi (vezi nota din pag. 124) ; grupajul alcătuit în 1947, în „Revista literară" de Gh. Dinu şi Saşa Pană, redactorii entuziaşti ai. numărului omagial al revistei UNU (la apariţia „Priveliştilor"), cei care, la 3 ani după asasinarea sa, depuneau florile mărturiilor pe mormântul necunoscut al poetului, „Benjamin Fondane" de Al. Philippide („Revue Roumaine" din ianuarie 1947) ; distinsul poet, trecând în revistă destinul literar al lui Fundoianu, caracterizează cu o justă intuiţie „spiritul neliniştit în esenţa sa, al acestui Ulysse modern, un spirit fremătînd la problemele mari, chestiuni şi enigme, în căutarea de chei şi soluţii..."; „Corectorul de noapte", evocare de Adrian Mânau (Steaua no. 1/64)..
Geo Dumitrescu: „Aventuri lirice"
de Matei Călinescu
e oe „Aventuri     lirice ?" Ale-gînd acest titlu Geo Dumi-( trescu atrage atenţia asupra
unora dintre semnificaţiile primordiale pe care le atribuie actului poetic ; căci aventură înseamnă pentru el — cum rezultă din lectura volumului — explorare neobosită a universului, efort şi îndrăzneală virilă; curiozitate mereu vie şi lacomă, dispreţ zdrobitor, afirmat în felul cel mai vehement faţă de inerţie, platitudine, mediocritate lîncedă şi mulţumită de sine. Geo Dumitrescu e un poet al aventurilor cotiidianului, sub aparenţa modestă a căruia pulsează excepţionalul. Misiunea artistului e de a descătuşa, de a elibera acest potenţial, în-făţişînd reflexele spectacularei erupţii. Drumurile lui nu pot fi cele bătătorite, el trebuie să-şi taie, cu uneltele sale de explorator, căi noi de acces spre frumuseţea esenţială şi dramatică a lumii, irespingînd ispita plăcutelor si comodelor itinerarii „turistice".
Sugerată şi prun titlu, reflecţia asupra sensului şi condiţiilor actului liric alcătuieşte o parte destul de întinsă din substanţa cărţii, care se deschide, de altfel, printr-o revelatoare mărturie în această direcţie. „Intrare în atelier" e o ars poetica lipsită de carac-
terul adeseori sentenţios, alteori declarativ, al acestui gen de compuneri. Avem de-a face mai degrabă cu transcrierea unui proces reflexiv, a unui dialog (în care replicile celuilalt interlocutor sînt mute), decît cu notarea rezultatelor meditaţiei asupra temei propuse. Aş remarca, în treacăt, că întreaga poezie a lui Geo Dumitrescu se plasează sub semnul dialogului liric ~r-în sensul că se adresează totdeauna unui interlocutor, individual isau colectiv, (care poate fi şi cititorul), că ţine seama de reacţiile acestuia, deşi ele nu sînt decît presupuse, niciodată înfăţişate explicit. In limbajul critic se foloseşte adesea expresia „monolog liric" şi poate că unii ar fi înclinaţi să vadă în versurile lui Geo Dumitrescu o ilustrare a unei asemenea modalităţi. Tocmai de aceea subliniez că monologul aperent e, la acest poet, un dialog eliptic, constraint după logica adresării directe — împrejurare pe care o voi analiza, în cîteva din consecinţele ei icele mai importante, în altă parte a cronicii. Să revenim, deocamdată, la problema poeziei, aşa cum şi-o pune Geo Dumitrescu în prima dintre aventurile lirice". Accentul principal cade pe ideea de autenticitate. O poezie oare decolorează şi usucă sevele vii
contravine menirii ei fundamentale : „Dar cum ? zicea poetul, cum sa păstrezi I vai, cum, atît de pieritoarea floare ? / Şi aştemîndu-şi sugativa strofei, / zdrobind, usca, decalorînd minunea fragedă... (. . .) O, nu-mi cereţi, j nu pot şi nu vreau să iubesc / tristele flori, tristele frunze presate-ntre file, / nemuritoare schelete, mumii vegetale, / galbene subţirimi, subţirimi străvezii, / dar moarte, moarte, neîngăduind / amintirea dreaptă a freamătului"... Domeniul adevăratei poezii îl constituie aşadar întregul circuit al vieţii unanime, al cărui punct central este omul, simbol al maximei puteri creatoare în natură. Acesta e sensul metaforei neaşteptate a norilor umani, fecundatori, care ar fi congeneri cu poezia : „Dar, domnule, zicea / amicul meu cu suflet de cristal, jia seama, un abur este poezia !... (.. .) Un abur, fireşte, — o, lume e plină de aburi! Pămîntul / pluteşte pe-ntinse culcuşuri de nori... I Dar numai norii oamenilor aduc ploaia, j cei ce rămîn legaţi de soarta I pădurilor şi-a cîmpului, / doar norii oamenilor, norii oalzi / ce se alcătuiesc j din aburul sfînt / al răsuflării oamenilor. / Numai din ei coboară ploaia, I din aburul lor ce păstrează I amintvrea lăuntrică, fecundă, j a roşiei licori ce scaldă / inima, creierul, sămînţa puternică / a oamenilor"... în continuare poemul se axează — luînd-o ca factor oomun pentru asocierile imagistice — pe ideea actului propriu-zis al scrisului. Elementele reprezentărilor poetice sînt aici condeiul, peniţa, călimara, cerneala, hîrtia şi, fireşte, operaţiunea însăşi a scrisului, adică, în sensul cel mai concret, materialele şi uneltele elementare ale oricărui poet, proiectate însă într-o lume a metamorfozelor simbolice. Actul scrisului e o veche temă lirică. Geo Dumi-trescu o tratează modern, printr-o alternare între notaţia voit prozaică, orală şi directă, pe de-o parte, şi metafora revelatoare pe de alta, aceasta din urmă dezvoltîndu-se treptat, pînă
ce atinge dimensiunile unei hiperbole. Această mişcare lirică e specifică temperamentului său :
„E adevărat, uneori / cînd moi condeiul în călimară, / căutînd cu peniţa prin unda albastră / firul ei cel mai limpede, cel mai curat, j căutînd în neliniştea lichidă / sunetul ei cel mai cuprinzător, / dau de grăunţe de pă-mînt, de bulgări, j Oh, oh, mă căinez atunci, / prea mult pămînt e-n călimară ! I Prea mult pămînt se prinde de peniţă, / parcă nu scriu, ci ar ! — căci nu poţi scrie-ntotdeauna, j cum, Doamne iartă-mă, să" scrii I despre suflet, despre vise, / ori despre stele, j cu pămînt !..." Acest pămînt e de fapt materia primordială („Dar, alteori, mă bate gîndul / că şi stelele, florile j sînt făcute din pămînt, că şi munţii / şi oamenii, şi soarele —■ / toate lucrurile şi vietăţile sînt făcute din pămînt / cu ajutorul unor flăcări / de diferite culori şi măsuri"...), în care poetul trebuie să reapriindă, cu „puterea privirilor", „strălucirea îndepărtatelor stele, / ardoarea visului celui mai apropiat". Scrisul mai înseamnă pentru Geo Du-mitrescu şi participare, ardere creatoare. Incandescenţa patetică — printr-o nouă hiperbolă metaforică — se traduce în termeni concreţi, cu notaţia minuţioasă, în stilul cel mai „piro-zaic", a consecinţelor: „peniţa arde", „cerneala fierbe", „hîrtia fumegă" etc. Tehnica aceasta e maâakovskiană şi se bazează pe exploatarea poetică a echi-vocurilor verbale sau a fenomenului de disociere între sensul propriu şi cel figurat al 'cuvintelor. Aşa procedează, de pildă, Mailakovski, în superba metaforă a incendiului inimii („Norul cu pantaloni", I) Poetul îi comunică mamei, la telefon, că „i-a luat inima foc", spunînd apoi : „Dacă adulmeci — / mi-roase-a prăjeală ! / Sînt chemate / în grabă I căşti sclipitoare. / Vin pompierii cu cizmele / bocănitoare. / Dar arde o inimă ! / Nu se intră năvală"... etc. — (trad, de Cicerone Theodorescu). Un transfer similar (unei situaţii mo-
112
rale i se atribuie efecte fizice) observăm şi la Geo Dumitrescu1). Afirmarea incandescenţei procesului creator •are o forţă, de sugestie remarcabilă :
Scriu, visez, ard, mintea se-ncinge pînă la roşu, pînă la abur. Scriu, peniţa arde, sfîrîie scurt de cîte ori o cufund în cerneală. Scriu, pun deoparte peniţa sprijinită
de călimară, :şi din vîrful ei suie un fir subţire de abur albastru, iar pe pagină .se sting uşor licărind literele turnate. Trebuie să mă opresc, cerneala fierbe, hîrtia fumegă, aproape să ia foe.
Finalul „Intrării în atelier" accentuează ideea — fundamentală — că poezia este un act de restitutio. Roadele creaţiei aparţin oamenilor şi poetul întinde ou un gest generos „acest chiorchine albastru, de pămînt", închizând „ochii ca să revăd mai bine chipurile voastre, j ca să vă-nchipui cum vreau, / cum mi-ar fi cel mai drag: / muşcînd ca dintr-o piersică rumenă,, cărnloasă, / muşcînd lacom, cu toată gura, / cu sucul şiroind aromat j pe bărbie, pe piept..."
Sînt toate acestea ideile şi năzuinţele fireşti ale unui poet comunist, preocupat de eficienţa şi autenticitatea omenească a mesajului său. Menirea actului liric este tema şi a altui poem din „Aventuri lirice" — mă gândesc la „Problema spinoasă a nopţi-1 lor". Aici, simbolurile îşi extrag sub-
') Acest procedeu, mai frecvent în literatura umoristică, nu e lipsit — în lirică — de subtile implicaţii ironice. Ne aflăm de fapt în faţa unei interesante interferenţe de modalităţi, explicabilă printr-o reacţie împotriva stilului abstract, retoric, grandilocvent, al romanticilor şi al descendenţilor lor. Exagerând, şarjând chiar — în marginile poeticului însă —, materializând patosul, cei care aderă la o asemenea atitudine lirică resping de fapt convenţiile „nobile" (aici polemica ia aspectul ironiei), reabilitând, în substanţa lui valabilă, stilul marilor declaraţii patetice.
stanţa direct şi explicit din actualitatea socialistă. E imaginată o „adunare a poeţilor, o şedinţă de lucru", în care eroul liric cere cuvîntul spre a dezbate urgenta problemă a nopţilor. Cu o mare varietate de nuanţe — dovedind din partea autorului o ascuţită inteligenţă artistică — e utilizată şi în acest poem tehnica transferului liber de calităţi concrete asupra abstractului. Zilele active, fecunde, impetuoase ale isooiialismului, ritmul entuziast al muncii eliberate, fac nopţile prea scurte, neînsemnate, ca nişte „înguste vîlcele I între munţii înalţi ai zilelor". Dar pentru asemenea zile glorioase, poeţilor le trebuie nopţi mari, generoase, spre a putea „prelucra polenul îmbelşugat, — / sfînta pradă / pe care oamenii o adună j din torentul vertiginos al clipelor". Şi răsare întrebarea „Unde, unde sînt nopţile ?" la oare poetul răspunde printr-un şir de ipoteze, cu o ştiinţă sigură în mînuirea instrumentelor umorului liric: „Poate sînt pe undeva stocuri supranormaii-ve ? I Poate le-adună unii avar şi le-ngroapă / în grădini, la rădăcina pomilor, crezînd / că le vor putea lua cu ei în mormânt, / ca să le trăiască pe îndelete, dincolo, ca şi cum / n-ar fi acolo destule nopţi, prea destule... I Poate e pe undeva o scăpare din vedere, I o greşeală de planificare, de vreme ce am ajuns / să producem mii şi mii de tractoare pe an / şi, mai mare ruşinea!, abia 365 de nopţi!..." Se desprinde din acest poem plin de idei şi o caldă pledoarie pentru ou-noaşterea vieţii. Strălucitoarele zile nu pot fi petrecute de poeţi „cu capul în palme / în faţa hîrtiei", căci cine ar fi în stare să-i despăgubească de pierderile suferite astfel ? „Cine-ţi mai dă înapoi I ce-a scăpat ochiul, urechea, bătaia inimii ?" Cu nepoţolita-i vervă, poetul aruncă din cînd în cînd şi cîte-o săgeată satirică. Dacă sînt nopţi prea puţine pentru poeţi, „...Să se ia măsuri ! I Să se confişte nopţile de la cei ce dorm ziua / zugrăvind-o  în culoarea
8 — Viata romînească
113
întunecată a nepăsării / şi zicînd că e noapte, j de la cei ce-şi plimbă aghioase melancolii / prin birouri şi ateliere, pe lingă unelte, / dormind în post, j în ghereta de gardă a zilei, / de la cei ce trăiesc âSor.mind, / într-un somn perpetuu, I de la cei ce cufundă nopţile-n spirt, j scoţîndu-le albe, stăvezii, împleticite" etc. Soluţia nopţilor, spune poetul în concluzie, ţine de folosirea „resurselor interne". Trebuie sporită „a nopţii productivitate"; trebuie cercetate, „mai ales în partea de răsărit, ! nişte cernoziomuri nedesţelenite / în oare am putea să-nfigem cazmaua cu-vîntului" etc. Imaginea scriitorului e înfăţişată aici în termenii curenţi ai muncii socialiste (se vorbeşte de „inovaţii", de „tehnica riouă", de „metode îndrăzneţe", sau de „furnalele călimărilor" e'tc.) — pe o direcţie inaugurată de Maiakovski. Finalul poemului e o nouă invitaţie la incandescenţă :
Asta v-o spun, nu de la mine — de
fapt e o taină. Am furat-o trăgînd cu ochiul la  oamenii  care  fac pîine,  care fac
oţel...
Vă spun pe cinstea mea, era vorba de flacără, de dogoare — devasta se umfla plinea, rumenindu-se, de-asta fierbea scînteind oţelul... Aşadar, vezi bine, aici e secretul: să lucrăm
cu cerneală fierbinte., etc.
Implicaţii cu privire la îndatoririle şi drepturile poeziei se mai găsesc şi în alte poeme ('în „Obrazul rumen al amintirii" sau „Omul va. fi om", bunăoară), dar o analiză a lor cît de cît nuanţată ar spori peste marginile cuvenite proporţiile acestei prime părţi a cronicii, fără a aduce idei esenţiale în plus. Formulînd idealul unei poezii care să capteze, păstrîndu-le vii, sevele vieţii, care să investigheze zonele majore ale actualităţii, era pe deplin firesc ca Geo Dumiitresicu să-şi extragă filoanele principale ale inspiraţiei din
istoria atît de bogată şi de dinamică a erei revoluţiilor proletare. Poemele cuprinse în „Aventuri brice" ilustrează cîteva mari direcţii — fireşte, fără a implica aici rigide separaţii didactice, căci cartea e, prin ton, tematică, viziune foarte unitară. Există la Geo Durnitreseu o tendinţă spre descripţia lirică (uneori cu elemente de reportaj), ca în încercările de reconstituire „pe viu" a tablourilor contemporaneităţii noastre socialiste („Oraţie la o moară de lumină", „Creierul uzinei", „Macarale la marginea oraşului"). Alteori se vădeşte o marcată înclinaţie spre dezbaterea unor probleme etice („Cîinele de lîngă pod", „Fugarul", „Treptele iertării", „Obrazul rumen al amintirii", „Doar aşa să alergi", „Omul va fi om"). In sfîrşit, există în volum cîteva poeme în sensul bun „ocazionale", ecouri lirice la unele evenimente însemnate pe plan internaţional, cum ar fi „Spre stele" (inspirat, de bună seamă, de primul zbor cosmic al omului, efectuat în aprilie 1961 de I. Gagarin) sau „Balada corăbiilor de piatră", dedicată lui Fidel Caistro şi constituind o remarcabilă pledoarie poetică pentru libertatea popoarelor îndelung ţinute sub jugul colonial. Cum atrăgeam atenţia şi mai înainte, astfel de delimitări sînt însă sortite să rămînă nişte simple aproximaţii, pentru că — pe de o parte — universul tematic al poetului e mai bogat decît reiese din atari precizări generale, iar — pe de alta — fiecare poem conexează sau contrapunctează mai multe serii tematice. Poezia lui Geo Dumitrescu — pornind de la specificul a ceea ce am numit „dialogul; liric" — e digresivă şi arborescentă, din tulpina principală a unei compuneri desprinzîndu-se mereu ramificaţii noi şi neaşteptate. In aceasta constă de fapt originalitatea formulei alese. Sînt ispitit să fac o constatare de un. ordin mai abstract : îmi pare că uni semn al valorii unei poezii poate fi. aflat şi în rezistenţa pe care o opune cînd e abordată cu procedeele curente.
114
convenţionale, ale criticii. în acest sens trebuie spus că Geo Dumitrescu e un poet „incomod" şi că, faţă de distincţiile şi clasificările grăbite, el păstrează mereu superioritatea unui surîs de tăioasă ironie...
Imaginea actualităţii se constituie la autorul „Aventurilor lirice" din acumulări succesive de notaţii „prozaice", descripţii ale cadrului cotidian, în care înfloresc din cînd în cînd, cu un fel de bruscheţă, imagini inedite, de largă sugestivitate. Să ne referim de pildă la „Macarale la marignea oraşului", poem amplu, nu scutit de lungimi şi inegalităţi, dar căruia cu greu i snar putea nega evidentele merite. E reconstituit aici peisajul unei mahalale bucureştene într-o zi în care — cu un duduit continuu, din ce în ce mai profund şi mai puternic, vin macaralele „din trupul oraşului", anunţând, simbolic, extinderea marii cetăţi socialiste şi în această modestă şi prăfoasă periferie, rămăşiţă a trecutului. Zgomotele macaralelor se aud Ia început îndepărtate şi „în mahalaua noastră semi-rurală / viaţa pare să curgă firesc, j în haine obişnuite de lucru". Poemul e conceput aş zice cinematografic, realizîndu-se un fel de contrapunct între imagine şi banda sonoră. Mai întâi dimineaţa „transparentă, de sticlă", deschiderea caselor şi a florilor, „oamenii prin curţi", comparaţi, ca spre a rupe atmosfera de idilism matinal, ou nişte „gingaşe locomotive" : „oamenii... ca nişte gingaşe locomotive sub presiune, / leapădă aburii sonvului, fumegînd / din prima ţigară a zilei, tare ca un rachiu". Imagine poate forţată la prima vedere, pentru că şochează prejudecăţile „calo-file". După debutul „poetic" (transparenţă, flori) al acestui grup de versuri, comparaţia survine neaşteptat, dar cu un accent puternic şi autentic. Făcînd din termenul tehnic, industrial — nu numai aici — termenul evocator al unui trop, Geo Dumitrescu insistă, indirect,   asupra  frumuseţii civilizaţiei,
restituită omului prin socialism. Acelaşi efect îl regăsim adesea în poem : „Bună dimineaţa ! spun arţarii tineri / de pe marginea străzii. / Bună dimineaţa '. spun tramvaiele / cu ochii roşii de nesomn, j Iar mica locomotivă bon-doacă a uzinei / aleargă cu buclele negre desfăcute în vînt". Şi s-ar mai putea da multe exemple. Pericolul folosirii abuzive a unui asemenea tip de construcţie imagistică se cuvine totuşi subliniat : se pot surprinde în versurile lui Geo Dumitrescu accentele a ceea ce aş numi un idilism industrial (şi în poemul discutat, dar mai ales în „Creierul uzinei", unde întreaga concepţie lirică stă sub semnul deficienţei semnalate). în „Macarale la marginea oraşului" simbolul se încheagă într-un „crescendo" lent. După o dimineaţă calmă, după o zi activă, locuitorii paşnicei mahalale devin conştienţi abia spre seară de evenimentul care se pregăteşte. îi cuprinde o febrilitate nemaiştiută. Noaptea cade şi oamenii adorm, cloroformizaţi — spune poetul, căci „...dintr-un salcîm înalt, cu pă-mătuf la vîrf, / speriată, sare noaptea, stvngace în patru labe, j întinzîndu-se cît e de lungă în mijlocul străzii, I şi scăpînd din sin marele ei clondir de cloroform". Abia acum banda sonoră coincide cu imaginea acestui poem — film documentar. „înalte, masive, pu-nînă în mişcare în jur / o mare vibraţie de forţă, / de dincolo de marele pod al căii ferate, vin macaralele..." „şl oamenii la aşteaptă, j întinzînd mîinile I prin apele calde ale somului..."
Meritul cel mai de seamă al poemului „Macarale la marginea oraşului" (şi într-o bună măsură al celui intitulat «Oraţie la o moară de lumină") stă în puterea de a sugera atmosfera, vieţii actuale. Adeseori detaliul aparent neînsemnat capătă un relief nebănuit.. Geo Dumitrescu are un simţ al observaţiei indubitabil şi chiar metaforele cele mai îndrăzneţe au nu o dată, în structura lor, elemente de notaţie minuţioasă, pătrunzătoare. Poetul acesta
115
I căruia îi repugnă „literaturizarea" sub
* toate formele ei descoperă mereu plă-
' cerea detaliului semnificativ şi auten-
' tic, a „documentarului". S-a vorbit la
noi de „reportajul liric", specie hibridă, cu care poezia lui Geo Dumitrescu n-are ni'mic comun, deşi prezenţa unui filon reportericesc se poate consemna. Dar acesta se împleteşte intim, fuzionează cu alte filoane (umorul, meditaţia lirică etc.) şi nu oapătă niciodată preponderenţă.
Suflul contemporaneităţii se face puternic simţit şi în poemele de reflecţie etică. Dintre ele cred că trebuie discutat în primul rînd „Clinele de lîngă pod", poate cel mai închegat artistic din întregul volum. Un lirism al cadrului cotidian (pretextul îl formează o plimbare pe bicicletă şi apariţia unui cîine vagabond, oare se încăpăţînează a urmări pe bioiclistul-poet) devine I punctul de pornire al unei complexe
dezbateri simbolice, de adînci rezonanţe. Virtualităţile diverse ale talentului lui Geo Dumitrescu se realizează aici egal şi armonios : patosul şi autoironia, acuitatea percepţiei şi fantezia liberă, tonul oonfesiv, direct, şi disimu-. lanea sarcastică. I Poemul e un  exemplu elocvent de
I plurivalentă tematică   într-o desfăşu-
j rare liritoo-epiică ale cărei coordonate
sînt extrem de simple. Se cere remar-I cată, oa o calitate definitorie, puterea
i de a infuza substanţă  evocatoare îm-
j; prejurărilor celor mai îndepărtate de
j noţiunea obişnuită a „frumosului poe-
j tic". Ce poate fi mai puţin „liric" (pen-
xru o mentalitate convenţională) decît o plimbare pe bicicletă ? Geo Dumitrescu   „anticalofilul"   descoperă însă i într-o atare situaţie nucleul unui poem
al euforiei şi echilibrului :
i
Şi-acum, pedalînd  liniştit, cu pieptul 1 1 plin
I de puterea aerului pur şi-a luminii,
i de bucuria echilibrului
I şi-a  locomoţiei  libere,  line, pe două
roţi.
privirea mea alerga de-a lungul gardurilor
liberă, dreaptă, lipsită de orice sfială, liberă, energică, materială, ca o nevăzută nuia, făcînd să răpăie bâtrînele scînduri în frînturi de cîntece vioaie, puerile, crîmpeie de   marşuri  încrezătoare, ce
aminteau de vremea surîzătoare, suavă, a impetuosului „sînt soldat şi călăreţ".
Introducerea în poem a simbolicului cîine Degringo e cu totul neostentativă, poetul ferindu-se de artificialitatea rece şi prezumţioasă a alegoriei. Poate tocmai din pricina aceasta eroul liric îşi descrie, cu un fel de minuţie deliberată, reacţiile psihologice determinate de apariţia cîinelui vagabond („o uşoară strîngere de inimă", „dar frică nu-mi era, nu mi-e frică de cîini", totuşi „clinele Degringo îmi dădea o nelinişte, I un fel de teamă potenţială, / mai degrabă sentimentul că lui i s-ar putea părea că mi-e frică" etc.), refu-zîndu-şi — deocamdată — reflecţiile de un ordin mai general. Poetul aplică aici o lecţie a prozei, în care simbolul trebuie să crească din impresia de realitate riguroasă, extrăgîndu-şi forţa toorraai din aceasta, ca o plantă din-tr-un pămînt fecund. Clinele posac se ia după bicicletă, liniştit, fără să latre, „pottrwindu-şi paşii pe paşii roţilor mele, / privmdu-mă ţintă în ochi".. Eroul liric trece prin diferite stări, într-o gradaţie ascendentă, apoi descendentă : intrigare, mînie, înverşunare şi ciudă, tulburare, mirare etc. ; îl năpădesc tot felul de gînduri; se adresează cîinelui, îi ţine lungi discursuri, imperative şi vehemente la început, prietenoase la sfîrşit ; paralel se desfăşoară un dialog interior, cu argumente şi contraiargumente ; — pentru ca din toate aceste acumulări şi fluctuaţii, notate cu exactitate, să se constituie încetul cu încetul structura distinct simbolică a poemului. Ce reprezintă deci eîinele Degringo ? Simph-
116
fieînd, am putea spune că e un simbol al frustraţiei, iar dezideratul etic formulat în poem — tot simplifiemd — ar fi „că mizeria nu e I zestea fatală a vieţii" şi „nepăsarea j nu e legea firească a vieţii" sau, după „învăţătura marelui înţelept" : „nimic nu trebuie lăsat să se piardă / din ceea ce poate fi de folos cîndva". Ar fi însă cu totul greşit să-l considerăm un simbol artistic reductibil la cîteva afirmaţii generale: el este de fapt inepuizabil şi ireductibil, semnificaţiile lui inter-conectîndu-se infinit. Exerciţiul didactic care constă în transpunerea brută a unei imagini artistice într-o formulă explicită unică nu face decît să sărăcească faptul de artă, lipsindu-1 de specificul lui. Merită, în schimb, să acordăm toată atenţia facturii contemporane a gîndirii poetului în „Cuinele de lîngă pod". Geo Dumitrescu întreprinde numeroase incursiuni polemice în domeniul valorilor eticii burgheze. Filantropia, caritatea, umilinţa, falsă âi prilejuiesc virulente izbucniri satirice. Iată, de pildă, cîteva versuri despre caritate : ...„o, voi sentimentali, suflete de gelatină, / duioase inimi caritabile, muiereşti, / plopi tremurători, / voi, furnizori de proteze morale, j duhuri senile j cu creierul înnotînd în lacrimi, I voi ce hrăniţi în suflete slabe / nevoia de ocrotire şi milostenie, j răsfăţul şi tînyala" ; sau versurile despre acele „vietăţi / care ştiu să dea din coadă şi să se gudure / chiar fără să aibă coadă". Spiritul dialecticii etice din „Cîinele de lîngă pod" revine şi în alte poeme — „Treptele iertării" sau „Doar aşa să alergi". Crezul moral exprimat de poet e acela al dinamismului necesar, revoluţionar :
Aleargă, aleargă, nu te opri — iată
legea!
Stagnarea e moarte ! Aleargă, aleargă, între mâine şi ieri, înainte-napoi, între  cer  şi  pământ,   între   tine şi
oameni...
Aleargă, aleargă,
ea o piatră curată, ce curge de-a dura în viul apelor, neputînd prinde muşchi.
(„Doar aşa să alergi")
Acelaşi optimism patetic vibrează şi în „Omul va fi om",, imn al ethosului comunist care încheie în chip semnificativ volumul „Aventurilor lirice". Sensul suprem al comunismului e triumful omenescului : „Şi-ncet, încet, j învăţam să descleştâm mîinile omului-lup I înfipte în gîtlejul fratelui, / învăţam să oprim mina I ce se ridică să înfigă cuţitul. / Şi-ncet, încet, învăţătura cărţii j se înscria adine în carnea I străvechei nădejdi a oamenilor, j în marea lor sete veşnic nepotolită, ' şi-n noi începea să coboare simplu, o bănuială caldă / că anume comunismul e atunci / cînd omul devin? om".
Interesul „Aventurilor lirice" stă şi în varietatea plină de supleţe a mijloacelor artistice foksite de poet. Discuţia asupra lor depăşeşte sfera unor preocupări formale, căci pe această cale se pot lămuri unele importante probleme de conţinut ale poeziei lui Geo Dumitrescu. Atrăgeam atenţia, la începutul cronicii, că ne aflăm în faţa unui poet de dialog. într-adevăr, structura celor mai multe dintre poemele cuprinse în „Aventuri lirice" aminteşte, prin caracteristicile ei cele mai izbitoare, de situaţia-tip în care se află un om care discută. Monologul — în teatru, de unde vine noţiunea — e rostit de un personaj care se află singur pe scenă. în lirică, monologul indică, păstrîndu-şi de altfel însuşirile esenţiale, o tendinţă de interiorizare, spiritul autoconfesiunii, al dezbaterii lăuntrice. Dialogul, invers, . înseamnă exteriorizare, vorbire adresată. Dar te adresezi altcuiva nu numai cînd dialoghezi : poţi rosti un discurs, un apel,, o rugăminte etc. Dialogul presupune schimbul de replici, oralitatea vie şi mobilă, neîntreruptul joc al punctelor de vedere. Modalitatea lirică pe oare' o adoptă, temperamental, Geo Dumitrescu mi se pare a fi cea a dialo-
117
gului, în care însă — cum am mai subliniat — replicile interlocutorului sînt mute. E în această tehnică a elipsei ceva din specificul metaforei. Explicit, dialogul liric în forma sa eliptică e folosit, de pildă, în „Clinele de lîngă pod", unde poetul se adresează unei făpturi nacuvîntătoare, ale cărei replici — cu valoare simbolică — sînt notate prin detalii de comportament exterior (privirea blândă, afectuoasă a cîinelui, cînd i se aruncă „bolovanii ■vorbelor dure" etc.). Dar structura de dialog e mult mai frecventă în versurile lui Geo Dumitresou. Chiar atunci cînd 'se îndreaptă spre. universul lăuntric,» poetul se dedublează permanent, discută, febril cu el însuşi, ,în acel stil discontinuu care e al dialogului. Un monolog- interior are continuitate, o creştere sau o scădere gradată, nu cunoaşte rupturile şi virajele bruşte, aş zice „aventuroase"; ale dialogului (chiar şi interior). N-iaş vrea să spun că e modalitatea unică a poeziei lui Geo Durniitreseu, dar cred că din această trăsătură se poare. deduce un climat generai, un spirit viu, nervos, receptiv şi deschis, prompt şi ascuţit, care domină peste tot în versurile sale. Fiind -vorba de un lirism adresat — pe tonul discuţiei chiar — sînt fireşti numeroasele forme ale expresiei orale (persoana doua singular sau plural, la pronume şi verbe, subjonctivul şi imperativul, oa şi frecventele formule de tipul : „v-am spus", „mi-am zis", „m-am întrebat", „spun" etc.), repetările cu rol emfatic, prozaismele etc. Tonul poetului are o multiplicitate de inflexiuni — pe o gamă oare merge de la gravitatea înfiorată pînă la ironie, glumă, amuzament familiar.
O altă caracteristică distinctivă a stilului lui Geo Dumitrescu, mi se pare a fi utilizarea simbolului şi metaforei dezvoltate pînă la hiperbolă. în tradiţia maiakovskiană, dar nu fără unele rezultate inedite. într-o astfel de tehnică poetică aş zice că lucrul cel mai lipsit de importanţă e noutatea meta-
forelor : îndeobşte sînt preferate chiar asocierile cele mai curente, devenite, în limbă, ceea ce se numeşte „metafore moarte". Elementul de surpriză, de revelaţie artistică, apare abia atunci cînd o astfel de „metaforă moartă" sau un simbol uzat sînt, prin dilatarea şi diversificarea implicaţiilor lor, reînviate. Un exemplu elocvent vi-1 oferă „Obrazul rumen al amintirilor". Unul din simbolurile^cheie, care contribuie la structurarea unitară a întregului poem, dar pe care autorul nu-1 formulează niciodată ca atare (ci doar în numeroase aplicări concrete ale lui) este derivat din lumea şcolară („şcoala vieţii" sau „lecţia vieţii", am putea spune). Amintirile apar. ca un „maculator pestriţ, j cu iile gălbui, doldora ■■/ de paralaxe greoaie şi tenebroase ecuaţii, I de hidrocarburi în ghirlande ciudate I şi neverosimile amoebe „Hard-mut" nr. 2, / prin care mijeşte j mustaţa precoce a poeziei..." Elevul de altădată nnavea „nici măcar. buna deprindere şcolară j de a-şi trece pe curat lecţiile". Poatul mărturiseşte că, într-un „ceas ruşinat, răscolit", voia să-şi renege amintirile („să le ard. cu apă oxigenată, cu iod / ca pe nişte prea corijente coşuri de clasa a 5-a"). Dar, într-Jun moment ulterior, capătă conştiinţa continuităţii lui interioare. Redevenit elev (însă într-o vreme nouă. eliberată),  poetul  mărturiseşte :
Şv totul se aştemea pe curat în fila nouă a vieţii, ca o ecuaţie eliberată de taine, ca o fulgerătoare paralaxă cu mii de
trepte,
aţintită spre inima stelei viitorului, ca o solemnă lecţie, lucrare scrisă, la ora de „Istoria  rotunjimii pămîntului",
Ori de „Anatomia înţelepciunii" etc.
Simbolul „şcolii" — cu sensuri diferite — se dezvoltă de-a lungul întregului poem căpătând, în partea finală, ceea ce snar putea numi profunzime artistică. Fiecare din detaliile asociate
118
- (caci şcoală înseamnă ecuaţii, lecţii, ore obligaţia de a trece pe curat lecţiile etc.), prin lumânarea lui din unghiuri deosebite, e înzestrat cu forţă de ira-diaţie sugestivă.
Universul poetic al lui Geo Dumitrescu este anti-„P.oetic", si afirmînd aceasta nu fac decît un- paradox aparent. Căci, într-adevăr, tot ceea ce ţine de recuzita traditional „poetică" lipseşte de aici. Este prezentă, în schimb poezia cu vibraţia ei specifică, trans-' tiguratoare. In versurile lui Geo Du-rmtrescu     în eele mai ^ ^ ^
majoritare _ trăieşte lumea civilizaţiei socialiste contemporane. Pentru a o denumi erâ nevoie de cuvinte curente _ termeni tehnici şi industriali termeni  intelectuali  şi  morali, multe •expresii oolocviafle, dar şi multe neologisme (fără nici un aer pedant). Adeseori, poetul ştie să  descopere zăcămintele aurifere ale    limbajului zis „prozaic", deşi cîteodată investigaţiile tai un acest domeniu nu   sînt fructuoase.
Autorul „Aventurilor lirice" a publicat, acum două decenii şi mai bine o Plachetă juvenilă, semnată cu pseudonimul Felix Anadam („Aritmetică" în •colecţia revistei „Albatros", oct 1941) Majoritatea versurilor de aici, cărora •li s-au adăugat altele, mai noi, de un • nonconformism amar şi sarcastic au -intrat în volumul adevăratului şi strălucitului debut al lui Geo Dumitrescu ■ .„Libertatea de a trage cu puşca" (1946) Arta tânărului poet marcat psihologic de experienţa tragică a războiului stătea sub semnul frondei totale, al unei revolte det tip rimbaldian împotriva falselor valori burgheze. Cartea e documentul patetic al unei generaţii intelectuale care, convinsă de falimentul •capitalismului, nu aflase încă — în anii marii conflagraţii — drumul luptei revoluţionare. Atitudinea lui Geo Dumitrescu, în acele poeme de tinereţe, este •aceea a  curajului  moral.  Să notăm de pildă, reducţia la absurd şi la gro-
tesc a războiului;    cu d distrugătoare ironie la adresa tuturor fanfaronadelor „eroice" (poezia e scrisă în plină perioadă de dictatură antonesciană, în 1943) : „în groapa neagră, poate chiar mtr-un cimitir, / oamenii, prietenii mei înarmaţi, îşi ascultau propriile şoapteI toţi erau murdari, slabi si patetici ca în Shakespeare, / îşi numărau gloanţele şi zilele şi nădăjduiau un atac peste noapte, j Atunci a ieşit luna, fără casca, de undeva din bezna ghimpată ■ i dar oamenii n-au căzut cu fetele 'la pammt, / ei au aprins ţigările discutînd despre libertatea de a trage cu puşca / '    rezemaţi comod în groapa neagră sau poate chiar pe cîte o piatră de mor-mmt. I Sînt sigur că unul din ei eram eu — / de altfel, astăzi mi-am găsit m sertar, printre   manuscrisele fel de ,    fel, I pistolul meu ghintuit, eu douăzeci si patru de focuri, / cu care am participat la asediul Trebizondei, dacă nu mă înşel / Doamne, ce de isprăvi am mai făcut şi-atunci! / Ca un:erou dir. Sadoveanu, eram viteaz şi crud • /• ţin minte să fi distrus trei sute şaizeci de duşmani într-un singur asalt — / ah răcnetele mele de mînie    şi triumf şi-acum mi le mai aud!... / ha Waterloo eram cu bietul Bonaparte cabotinul, J rostandizînd pe pragul unui veac, I viteaz şi inutil şi grasseiat la culme, I luptam şi-atuncea — ce era să fac ?'• etc. („Libertatea de a trage cu puşca"). A urmat o lungă pauză în scrisul lui Geo Dumitrescu — peste un deceniu — pînă la reapariţia lui în presa literară („Gazeta literară", „Luceafărul", „Viaţa romînească"),   şi,   recent,   în volum. „Aventurile lirice" reprezintă, în biografia spirituală a poetului, aflarea acelor certitudini pe care le  căuta în „Libertatea de a trage cu puşca". Odată cu îmbogăţirea ei în suhstanţă, poezia lui Geo Dumitrescu se diversifică şi în mijloace, firesc, cu   acea bărbătească dezinvoltură care e un atribut (si un secret) al maturităţii.
11.»
Ideea poetică şi poezia ideilor: Despre reflexivitate şi rigoare în lirică
de Horia Bratu
Se poate recunoaşte mai viu, de la o vreme, în ansamblul poeziei noastre, o tendinţă care mai de mult era apanajul numai a câte unui poet izolat sau, rar, a cite unui volum. E vorba de o sporire considerabilă a reflexivităţii în actul liric şi — mai ales — a unei mai severe discipline poetice şi intelectuale. Evoluţie firească, odată cu timpul, a oricărui temperament artistic, eai n-ar ieşi din comun, dacă nu s-ar produce la poeţi diferiţi ca structură şi care se manifestă în domenii diferite. Ar fi astfel profund greşit de a vedea această sporire a reflexivităţii, a lucidităţii şi diseiplinei poetice ca proprie numai acelor poeţi care cultivă prin excelenţă „genul intelectual", — „meditaţia" poetică, filozofică, poezia timpului etc. O asemenea sporire a reflexivităţii o regăsim şi în poezia intenselor trăiri sensoriale a Măriei Banuş, şi în poezia franc ametaforieă, „prozaică" — a lui Geo Dumitrescu, şi în pamfletul liric al lui Eugen- Jebeleanu, apoi în poezia care-excelează în perceperea rafinată sau frustă a universului ţărănesc (păstrîndu-i voluptăţile agreste, însă reliefîndu-i noile dimensiuni — Ion Horea, Tiberiu Utan, Ion Brad). O asemenea sporire a disciplinei intelectuale a dus astfel nu la anularea ci dimpotrivă la o intensificare a percepţiei poetice, a încărcăturii ei emotive: factorul lucidităţii nu a suprimat perceperea intensă a universului elementar ci dimpotrivă a dus la împrospătarea senzaţiei şi la sporirea coeficientului de comunicativitate. Lirismul intelectualizat nu se opune unei viguroase poezii a concretului ci mai de grabă ambele categorii sînt complimentare. Acesta este un aspect fundamental al unei sporite productivităţi poetice care se manifestă astfel în acelaşi timp prin unitate în varietate şi mai ales, la cei mai buni poeţi, printr-o fermitate a calităţii producţiei poetice, prin ceea ce am putea denumi un curs constant al valorilor poetice.
120
■Lirism Si reflexivitate *ată ^e P^ă, Tudor Arghezi la 83 de ani, reprezintă {_     o_" __:•» în continuare unul din fenomenele rare ale literaturii
in „roeme noi
universale, un poet care îşi dezvolta neîncetat creaţia, un Goethe exuberant şi neistovit ale cărui „Poeme noi" pot sta cu cinste alături de piscurile mari de piatră ale poeziei mai vechi. Reflexivitatea argheziană este fundamentală, ca o esenţă a lucrurilor, ea exclude abstracţiunile, impulsurile filozofarde, şi este rezultat al experienţei directe, al aplicării la obiect, este gîndire artistică, în adevăratul înţeles al ouvîntului. Căutările neliniştite, dialogul cu timpul şi destinul, cutezanţa în cugetare, reflecţiile asupra a tot ceea ce ne înconjoară şi ne urmăreşte au fost dintotdeauna permanenţele sufletului arghezian. Simbolurile poeziei argheziene incorporau întotdeauna un dialog al materialismului cu idealismul. Deschis marilor probleme ale omului, nici o întrebare fundamentală privind destinul individual  şi  existenţa  în genere n-a rămas  în  afara  registrului  liric arghezian..
Dar acum, poezia de cunoaştere la Arghezi nu mai este urmărită de îndoielile chinuitoare, de înfruntarea neîncetată a unor principii opuse, de însingurarea semeaţă, ci se întemeiază pe o nouă obiectivare, pe o atitudine lucidă, bărbătească, pe înţelegerea şi acceptarea calmă a necesităţii. Semnificativ este astfel poemul „Marele cioclu" din ultima culegere. Este acest poem un simbol al destinului crud. neîndurător, o reprezentare alegorică a decesului biologic dar în acelaşi timp, şi o energică, înţeleaptă şi totodată eficace replică opusă neantului, care rezumă foarte exact sensul actual, adine şi activ al operii argheziene. Regăsim aici pe de-o parte vechea concepţie asupra morţii atît de caracteristice poeziei noastre populare şi clasice — moartea văzută ca un fenomen natural, ca o ipostază a devenirii materiei, de data aceasta fără prelungiri fantastice eminesciene sau coşbuciene („Moartea lut Fulger"). Iar pe de altă parte, acea persiflare a lucrurilor serioase, violentă în aparenţă, gravă în fond, cu care se înfruntă deobicei în poezia argheziană situaţiile patetice, momentele ineluctabile.
Poemul „Psalmistul" reprezintă aceeaşi acceptare calmă a limitelor destinului omenesc, care-şi are, în ultimă analiză, izvorul în mentalitatea populară, aici realizată în coordonatele tradiţionale ale dialogului arghezian. Poemul reprezintă o rezumare sintetică a durerilor şi căutărilor trecute, o retrospectivă generalizată. Formele concrete ale materiei ii orientează poetului privirea, îl desprinde din mirajul iluziilor pe cel „hirotonisit cu harul gîndirii" care, „ştie, singur dintre făpturi, că moare".. Cu un simţ aşa de pronunţat al elementarului, poemul este eliberat de acea apăsare a unei necunoscute umbre, care înfăţişează momentul ireversibil şi pe care poetul a reuşit, îndărătnic s-o surghiunească într-o aşteptare lipsită de anxietate, colorată de ironie- sarcastică. Reflexivitatea argheziană este adesea disimulată într-un spirit persiflant, în nota umoristică-fantastică, în aparentă detaşare. „Focul şi lumina" este o piesă reprezentativă în această privinţă. Dar această aparentă detaşare cu care sint tratate problemele mari ale vieţii şi morţii nu trebuie să înşele. Sub replica umoristică, uneori absurdă, sub caracterul de snoavă şi farsă burlescă, se desluşeşte gravitatea eminesciană, violenţa, ironică şi amară cu care se comprimă o durere abia, stăpînită, meditaţia gravă asupra destinului individual, amintind prin tehnică ultimele versuri din „De-a v-aţi ascunsele" : „Ai vrea cred, să te răzbuni, / Că şi eu încerc minuni / Cum te-ntorci niţel din spate / iţi văd cheile-nşirate / Şi-ţi fur cînd se-ascunde luna / Din curea tot cîte una, / şi cu ele piepăi toate / Lacătele încuiate... / Să le rup, bătu-m-ar vina, / Nu pot, mînca-le-ar rugina".
Meditaţia filozofică la Arghezi are cîteva modalităţi fundamentale de expresie,, toate în fond disimulante şi în acelaşi timp reliefante : regăsim în poetul „boabei şii fărîmei" sau în poetul „horelor", în aparenta absurditate a jocului infantil sau în
121
viziunea infinitezimală a germinaţiei tot atît de surprinzătoare volute ale ideilor, tot •atita semnificaţie, cîtă dăinuie în gravitatea elaborată, chinuitoare a Psalmilor sau în poetica „Piscurilor mari de piatră". Valoarea ultimului volum apărut („Poeme noi") constă tocmai in faptul că demonstrează unitatea în varietate a tuturor viziunilor argheziene, acea complementaritate a „poeziei ideilor" şi „poeziei lucrurilor", acea conjugare a meditaţiei cu vibraţiile imediate, cu reacţia elementar omenească de care vorbeam la început. Tehnica aceasta, o regăsim închegată în cuprinsul aceloraşi poeme şi fiecare din piesele volumului „Poeme noi" conţine o surpriză tocmai în sensul acestei alternanţe de ton, — precum, de asemenea — şi în persistenţa aproape miraculoasă   a   marilor   teme   argheziene   retrăite   cu   o   intensitate excepţională.
Marii poeţi se caracterizează tocmai prin refuzul de a-şi plafona creaţia, de a se opri la un punct atins Înainte de a nu deschide noi căi.
Poezia Solitudinii SI //-P°ezia filozofică a lui Arghezi reprezintă astfel o con-rismill temelor eterne fesiune urică. precum şi o laudă a creaţiei, în care
efectele patetice sînt convertite fie într-o viziune pan-teistă a universului infinitezimal, fie într-o reprezentare ingenuă alteori ironică a momentului ireversibil. La Al. Philippide regăsim aceeaşi concepţie a poeziei filozofice văzută ca un destin omenesc in zbaterea sa dramatică, însă efect al unui limbaj poetic subtil şi exact, spasmul e învins elinic, disimulat cititorului. Critica a accentuat adesea — atît la Al. Philippide cît şi la Demostene Botez — motivul însingurării, al solitudinii ca principiu al meditaţiei poetice. Într-adevăr, singurătatea este leit-motivul unor culegeri atît de diferite ca „Aur sterp" (1922) şi „Stînci fulgerate" (1930), „Visuri in vuietul vremii" de Al. Philippide sau „Povestea omului", „Zilele vieţii" de Demostene Botez. Nu se poate desigur, izola acest sentiment al singurătăţii de realităţile sociale care l-au condiţional în trecut, de consecinţele existenţei omului intr-o societate ostilă marilor aventuri. Efectele acestora asupra celor doi poeţi au fost întrucitva diferite. La Al. Philippide, dorinţa romantică de însingurare duce la o cerebralizare a poeziei, la un clasicism al substanţelor eterne, la o mare sensibilitate pentru situaţiile fundamentale din univers. Deşi adept declarat al romantismului, traducător al lui Holderlin, Moricke şi Rilke, lirica lui Philippide nu se colorează cu misticismul şi evazionismul de nuanţă religioasă specific romantismului german ci se îndreaptă către o caracteristică dualitate a apolinicului cu dionisiacul, către o îmbinare subtilă între cerebral şi sensual, verificabilă aproape în fiecare vers. în „Aur sterp" şi in „Stînci fulgerate" mai cu seamă in două poeme remarcabile ca „Frontispiciul" şi „Schiţă pentru un autoportret", regăsim semeţia trufaşă a unui Prometeu înlănţuit, imprecaţia trufaşă, poezia grandioasă a rezistenţei umane în faţa ineluctabilului. în culegerea „Visuri în vuietul vremii", ceea ce înainte figura ca problemă, devine situaţie ineluctabilă. Sub acţiunea corosivă a timpului, imboldurile capabile să urnească omul din mediocritate, din inerţie, şi-au pierdut consistenţa originară. Reprezentările întunecate desemnează un univers fără limite, un univers al neantului acţionat de forţe destructive. Viziunii infernale din „Stînci fulgerate", dansurilor groteşti, sălbatice, li s-au substituit o nelinişte halucinantă, o noapte holderliniană sub care se îngroapă conştiinţa euluâ. Şi totuşi, aspiraţia prometheană — care constituie o permanenţă a poeziei lui Philippide — îşi face drum şi in această etapă, şi se străvede în perseverenţa de a lupta :
Ciudată fire pămînteană, care cu mărginită minte e menită să cugete mereu nemărginirea !
122
Cînd credeţi că gindiţi întreaga lume, gîndi ţi doar gindul vostru despre lume, Umanizaţi comod dumnezeirea, iar neamul nostru-a fost întotdeauna flămînd de născociri copilăreşti.
In poemele mai noi această permanentă a aspiraţiei prometeice sau faustice îşi găseşte o interpretare pozitivă; eternitatea ca un concept absolut nu mai joacă rolul de prim plan şi conştiinţa rădăcinii individualiste a pesimismului romantic se afirmă într-unui din cele mai interesante poeme ale acestei perioade : „Tainicul ţel".
Şi peste tot această hărmălaie pornită vifor împrejurul meu o vorbă se-auzea ţîşnind mereu cu ţipătul strident de cucuvaie din toate gurile : Eu ! Eu ! Eu ! Eu !
Avind acelaşi punct de plecare, la Demostene Botez sentimentul însingurării, refuzul de adaptare îşi adînceşte şi aici direcţia critică, într-un sens mai pronunţat polemic. Izvorînd din contradicţiile vieţii reale, poezia lui Demostene Botez opune febrilitatea şi constringerea actului de creaţie infătuit cu răspundere isteriei personalismului şi megalomaniei ambiţiei şi vanităţii exacerbate. însă la Demostene Botez nu mai este vorba de un lirism cerebralizat, meditaţia nu dezbate concepte absolute ci în locul eternităţii şi a rîvnei fantastice de a cerceta este pusă ideea continuităţii umane, setea de a cuprinde experienţa umanităţii.
Dragostea de om anulează senzaţia de panică subiectivă în faţa morţii, dar nu creează o insensibilitate, ci operează un transfer, poetul devenind astfel foarte receptiv la suferinţele celor ameninţaţi sau răpuşi în diferite chipuri, înregistrindu-le ca pe o experienţă proprie.
Astfel mai semnificativă decit poezia timpului apare la Demostene Botez tocmai această sensibilitate ascuţită faţă de suferinţele celorlalţi, tocmai această înregistrare anxioasă a pericolului şi nesiguranţei care planează asupra semenilor săi. „Memorial 1916" nu are astfel numai semnificaţia umor amintiri de război, ci redă acea teroare a morţii pe care războiul o sculpta pe faţa oamenilor simplii, trimişi la măcel, în trenul pecetluit, care înaintează în noapte, fiecare îşi „gândeşte" singur „moartea lui ciudată". încă mai puternică se simte această aşteptare nedesluşită, devenită nesiguranţă in poemul „îngrijorare" unde transferul reprezentărilor, perceperea durerii celui care suferă pe masa de operaţie, (poetul aşteaptă rezultatele unei intervenţii chirurgicale) creează o senzaţie aproape fizică a ameninţării care pluteşte în aer, a timpului care pindeşte „nedescifrat" :
Durerea te cuprinse ca o fiară Şi-n dosul ei ascuns, te aştepta In noaptea ceea pentru-ntîia oară, Nedesluşit şi tainic, cineva"
în timp ce poezia lui Philippide este o poezie a orgoliului solitudinii, a titanis-mului, şi poetul se vrea cronicar al marilor năluciri, proiectate pe fundalul cosmic, prestigiul poeziei lui Demostene Botez stă in absoluta gravitate a destăinuirilor, in limbajul încărcat de speranţe, pentru că, chiar atunci cînd mesajul pare lipsit' de perspective în poezia mai veche (în „Zilele vieţii"  sau în  „Floarea soarelui"), e
123
aducător de înţelegere, de raţiune, este întemeiat pe nevoia de a comunica, pe dragostea de viaţă, în poezia lui iRhiliippide, regăsim marile teme -ale romantismului, spaima întunecată de moartea individuală şi de stingerea universală... La Demostene Botez dimensiunea majoră este cea a umanismului, căci împotriva tuturor filozofiilor rătăcitoare, poetul înţelege că nimic pe lume nu merită mai multă atenţie decît omul..
Timpul şi creafia recentă a lui Arahezi   ^S'e ^ocu^ s^ facem ac* cîteva observaţii cu privire la Pli*f*     'rl      O     ' '   mociul în care este abordată problema timpului şi im-
rnilippiae, tSeniUC plicit problema „fiinţei şi nefiinţei", la cîţiva din poeţii noştri fruntaşi, cum se reflectă în ipostazele cele mai recente, adică în volumele apărute în anul trecut. în creaţiile mai recente, sentimentul morţii care conferea versurilor mai vechi ale lui Philippide o sfîşiere dramatică exprimînd contradicţia între forţa creatoare a omului, aspiraţia spre înalt şi ideea de perisabilitate, prilejuieşte oricum o viziune mai împăcată, călătoria poetului pe malul Styxului închipuind descrierea unei ascensiuni senine în spirit vitalist vibrant :
Atîta ştiu că-n clipa-aceea chiar M-am pomenit hălăduind hoinar, Pe lîng-o apă lină şi domoală Dar nu cu valuri negre ca de smoală Ci străvezii peste prundiş de vad. Să fie-acesta rîul trist în iad ? Voind pe Cerber să-l aud cum latră Zvîrlii pe malul celălalt o piatră Dar peste apa veselă zburară Lăstunii ciripind a primăvară.
Pe urmă am umblat pe ţărm hai hui Dar cum pe-acele locuri vreme nu-i Nu ştiu, trecut-au clipe sau milenii Iar cînd pieriră-aceste ciudăţenii Luai şi eu spre lume calea-ntoarsă.
La Tudor Arghezi, în „Poeme noi", bilanţul rămîne dimpotrivă constant legat de sentimentul foarte limpede că misiunea a fost îndeplinită, că nu e permis bărbatului să se lamenteze, că moartea poate fi privită cu linişte şi demnitate. Arghezi traduce în. termeni foarte exacţi o aşteptare a morţii lipsită de anxietate, ideea că atitudinea omului faţă de moarte nu este univocă, ci poate îmbrăţişa două ipostaze contradictorii care-şi găsesc sinteza într-o înţelegere superioară a dialecticii vieţii: pe de-o parte tot ceea ce este real este raţional, ne bucurăm din plin de această existenţă, atît cît ne este dată, 'încercăm să extragem maximum din ea, o respirăm prin toţi porii. Pe de altă parte, nu putem, nu este drept să supravieţuim la tot ceea ce există, viaţa înseamnă schimbare, devenire. Pe de-o parte, viaţa îşi este propriul scop şi răsplată', suficientă :
O urare strămoşească : Spune vieţii să trăiască Dreaptă-i spusa şi povaţa Nu-i nimic gingaş ca viaţa.
124
Pe de altă parte, este identificată in poezia lui Arghezi o rezonanţă eminesciană, o trecere calmă pe celălalt tărîm, o înfrăţire a omului cu natura :
Tăcerea-şi simte rana cum i-o atinge leacul Pe care crunt, pe suflet, apasă-n noapte veacul. Ecoul se înalţă, cîntarea face lanuri Zăpezi ca liliacul, şi ninge-n somn sub ramuri.
Poezia lui Arghezi traduce astfel in termeni naturişti binomul hegelian, păstrind insă nealterat profilul poetului, ajuns la vîrstă marilor răscruci :
Cuvintul se deşteaptă deodată în moşneag Ar vrea să se ridice de jos fără toiag O mare de durere c-un val de bucurie Tresare ca o zare de după vijelie în vremea de-acuma, o vreme de-altădată.
Şi la Beniuc ca şi la Arghezi, moartea nu este privită ca neant, ca nimic (deşi înfiorarea în faţa necunoscutului există) ci e privită ca o înfruntare, ca o ciocnire, căreia nu i te poti sustrage. A sucomba în faţa ei, a te lăsa pradă terorii necunoscutului echivalează cu a abdica de la răspunderea ce-ţi revine în calitatea ta de fiinţă cugetătoare, a te anihila pe line însuţi ,• următoarele versuri ale lui Arghezi pot fi considerate ca semnificative şi pentru poezia lui Beniuc :
Nu-ţi fie teamă, alta mi-i menirea,
Că te codeşti, mişel sau înţelept,
ţine nevrednicilor crîncen piept,
că porţi în tine toată omenirea
Ai luat de jos poveri. Ţi se cuvine
Şi te mai cere una. Nu-i nimic. E grea.
Ţi-e circa plină, ia-o şi pe ea,
şi-aşteaptă-ţi şi sfîrşitul cu fruntea sus. Că vine.
(„Inscripţie de bărbat")
însă apropierile intre Arghezi şi Beniuc se opresc aici. în poezia argheziană, trecerea timpului consolidează principiul existenţei caline, bucolice, imaginea familiară a poetului înconjurat de păsări şi flori şi în această ipostază analiza iminentei treceri de pe acest pămînt capătă accentul mihnirilor calme ,• dincolo de replica usturătoare, de hohotul sarcastic, regăsim accentele suav elegiace din poezia populară, un optimism masiv, ţărănesc. La Beniuc, trecerea timpului întăreşte principiul luptei, adversitatea deschisă, reflexivitatea vulcanică. Dialogul cu timpul se desfăşoară prin fluxul necontenit al motivelor diverse ca o luptă vicleană şi necruţătoare, în care omul trebuie să se recunoască scrîşnind din dinţi, învins de un duşman neleal.
Motive noi
. Dacă in poezia argheziană, psalmistul încredinţează lui
m poezia beniuciana: , ,   , ; „
,  . .   .„Zamolxe „cheile de-acasa   fa-ra a încerca spaime, cu
«> COurOeie TimpUIUI sentimentul foarte limpede că misiunea sa a fost îndeplinită, la Beniuc, motivul cheilor este legat de ideea luptei cu destinul, de ideea revoltei Specific beniuciana ; o luptă cu moartea pînă în ultimile ei minute. Regăsim aici o permanenţă a poeziei lui Minai Beniuc, mitul „Chivărei Roşii", neînduplecarea faţă de aşazisul inevitabil.
125
Poezia „Cheile" este astfel definitorie pentru dialogul poetului cu timpul. Avem in faţă un poem dramatizat, în care monologul poetului redă de fapt etapele succesive ale unui proces intentat destinului, expus cu o claritate tulburătoare. Prima strofă expune alegoria, am spune — într-un fel — raportul de forţe:
Am devenit casa ta de fier Safe-ul cu tainice-ncuietori Şi m-ai umplut de ani Fişicuri, fişicuri.
Urmează apoi o rugăminte, care face parte tot din „expunerea de motive" vechiul mit al „tinereţii fără bătrâneţe", exprimat cu atîta vigoare de poet în anii trecuţi :
Descuie-mă, timpule, Ia-ţi anii-ndărăt Pe toţi
Sau măcar o parte Vreo cîteva zeci.
Apoi in momentul 3, se enumera ceea ce oferă în schimb poetul. Şi aici regăsim într-o retrospectivă metaforică de a plasticitate uimitoare acele cîteva imagini tulburătoare care rezumă sintetic existenţa unui individ, care exprimă suma îmiplinirillor şi dezamăgirilor, cortegiul reprezentărilor care se imprimă inconştient, solidificate în fibra sa intimă şi care reapar în conştiinţa poetului ca acele „statui ale memoriei" de care vorbea Bacovia.
Bogatele picturi
De pe pereţii sufletului meu
Suferinţele
Petrificate ca la Pompei Subt lava şi cenuşa de foc Din Vezuviul inimii mele Minunatele statui de marmoră Ce mi le-au lăsat în amintire Femeile
O enumerare anxioasă a posibilităţilor pierdute, a temerilor împlinite, o descărcare a supraîncordării paroxistice amintind foarte aproape de arhitectura patetică, cu avalanşa alternativă de patos epic şi autoironie sarcastică -din „O viaţă de erou" de Richard Strauss. Se observă că poetul procedează prin ceea ce se numeşte în poetica modernă „analogia continuă", în care se respectă logica succesiunii metaforice, toate avînd aceeaşi sorginte, aceeaşi matrice., „Bogatele picturi" de pe pereţii sufletului sînt evocate prin analogie cu desenele etrusce din cavernele Romei — care reprezintă o primă fază de afirmare a civilizaţiei, un prim moment în succesiunea istorică a reflectării artistice a propriei imagini a omului. Urmează apoi reprezentarea fundamentală a dualităţii beniuciene, vitalitatea eruptivă, vulcanică, şi memoria aprinsă a suferinţelor care „strigă", intensitatea furtunoasă a actului poetic care converteşte, suferinţa în nestematul poetic, pentru ca imaginea a treia să reia amintirea transformată în marmoră, în forma sculpturală. Beniuc nu este niciodată urmărit de ceea ce Platon denumea idolii cavernei, el plasticizează memoria în sensul originar al cuvîn-tului, o „pietrifică".
126
Momentul următor al poemului dezvoltă relaţia de anxietate pe care nu reuşeşte s-o suprime dialectica beniuciana. Curgerea timpului este privită ca o agresiune disimulată, ca o frustrare şi devastare, în fine ca un contract incorect încheiat între om şi destin. Anxietatea de care vorbeam se împleteşte cu o revoltă, cu dorul de dăruire. Nu este însă mai puţin adevărat că in „Cheile" trebuie văzută nu numai această dialectică a unei conştiinţe cuprinse de teroarea curgerii timpului ci fazele unui ceremonial poetic : „De ce nu-mi răspunzi ? / De ce te faci că nu m-auzi j Şi nici nu te uiţi la mine ? / în definitiv sînt anii tăi / N-am nevoie să mi-i faci cadou / Ştii prea bine că nu sînt zaraf j Şi nu iubesc nici un fel de avere / Ştii prea bine / Că am luptat împotriva bogaţilor / De ce să fiu acum eu însumi / Bogat ? / Nu mă îmbogăţi cu anii tăi / Du-i în altă parte / Descuie casa de fier / Şi pleacă cu ei /' Nici un fel de chirie nu-mi trebuie / Că mi-ai încărcat cu ei / Orice loc liber din trup / Timpule, poate eşti surd, / Ori nu pricepi romîneşte ! / Nu te preface, hai gata / M-am săturat să fiu depozitarul j Acestui mărunţiş al tău / Anii / Vărsaţi în mine / Clipe / Ore / Zile / Luni / Zilnic ore douăzeci şi patru / Anual, vr-o douăspre'ce luni / în total ani j Cinci peste cincizeci / Credeai că n-am să-i număr ? / Aceasta a fost / Doar la-nceput / Cînd mi se părea că glumeşti / Dar văd că te-ntreci cu gluma J Şi anii tăi sînt tot mai grei / Metalul lor e mai întunecat / Zimţii înţeapă / Pajura seamănă a zgripţor, / Iar capu-i de mort. / Nu mai vreau ! / Timpule / Carâ-te cu anii tăi grunţuroşi J Ce sună cînd îmi cad in suflet / Ca bulgării pe raclă-n mormiînt / Descuie odată / Şi ia-ţi-i ! Nu vrei ? / Hai ! Uite, mă pun în genunchi / îţi sărut poalele veşniciei / Mă umilesc / Nu mă lăsa / Ia-ţi anii j Ia-ţi anii, zic ! / Nu mă face să ridic vocea / Ascultă-rnă / Descuie ! / Ah, ticălosul / A pierdut cheile."
Poemul „Cheile" este astfel un mic poem dramatizat, în cinci timpuri. Construcţia-de Scenetă exprimă de minune aversiunea lui Beniuc pentru viziunea apocaliptică, necesitatea de a afirma polemic ideea legitimităţii fericirii pămînteşti şi în acelaşi timp, conştiinţa creseîndă a ireversibilităţii situaţiei, caracterul ei ineluctabil.
La Beniuc, o asemenea idee apare pentru întîia dată în „Coardele timpului", în poezia timpului, creaţia lui Beniuc marchează cîteva constante şi in acelaşi timp unele variaţii semnificative. începînd cu „Mărul de lingă drum" şi mai ales pornind de la ultimul triptic „Materia şi visele", „Culorile toamnei", „Coardele timpului" — unde problema este abordată pieptiş, autorul proiectează ideea perisabilităţii individului pe un plan istoric; ideea stingerii individului impune o atitudine stoică, o-recunoaştere a previzibilului şi probabilului.
Ne amintim astfel ca în „Culorile toamnei" regăseam foarte puternic reliefată ideea că stă în putinţa -poetului nu de a opri circuitul irevocabil al timpului, ci de a-1 întipări în amintirea posterităţii prin creaţie. (Este o ideie pe care o regăsim şi la Philippide). Dar poetul îşi vede destinul de poet proectat nu pe un plan cosmic universal ci legat de viitorul omenirii, de ivirea zorilor comunismului. Poetul tinde-să atingă coardele timpului, însă nu ale tuturor timpurilor posibile, şi nu recurge la speculativism pseudo-filozofic. în posesiunea unei concepţii ştiinţifice despre lume,, timpul încetează la Beniuc de a fi un element subiectiv, ci exprimă o corelaţie : pe de-o parte, timpul ca expresie a vieţii infinite, pe de altă parte, umanitatea ca-totalitate a relaţiilor. însă, la Beniuc, timpul nu încetează de a fi şi o proiecţie a-individualului în universal, expresia, deci, a unui destin. Acesta este motivul poetic care se aude din ce în ce mai puternic în versurile recente. Sentimentul duratei capătă astfel în „Coardele timpului" o semnificaţie mai dramatică, expresia lui devine-mai particulară. în acest sens, nu se poate spune că sentimentul curgerii existenţei, a implacabilei cronologii apare la Beniuc ca o „biruinţă", cum glăsuieşte un şablon din
127
recuzita criticii des folosit în dezbaterea problemei sau că poetul „ar contempla senectutea fără tragism". „Anotimpul în avans" îi smulge poetului, dacă nu lacrimi, cel puţin o înverşunare amară, o nelinişte, evidentă în ultimul volum. Acest sentiment de „tristeţe mînioasă" (pentru a îmbina doi termeni aparent contrastanţi), de melancolie vulcanică este complimentar ideii că poetul se înserează în istorie etc. Dimensiunea personală, de care am vorbit, aparţine întotdeauna marii arte, ea are o tonalitate specifică la fiecare poet în parte. Ar fi greşit dacă am reduce semnificaţia ultimului volum (sau a ultimelor volume) numai la dialogul cu timpul, văzut ca un „căpcăun", „mîncător al anilor". Mihai Beniuc este un „neobosit războinic" şi in ■această calitate, rapsodul luptelor populare nu poate : accepta înstrăinarea omului de esenţa sa şi se dovedeşte cu aceeaşi intensitate un duşman neînduplecat al vechiului. Poemul care reprezintă în totalitatea lui transpunerea plasticizată a luptei împotriva „cuibarelor căldicele" este „Gardul de spini".. Din comoditate, oamenii se mai complac în nepăsare, deşi in fiecare ins dormitează ascunsă undeva, într-un ungher, o firească înclinare spre raţiune („Mă ţin de raţiune / Ca de gardul de spini"). De aceea, îşi propune să-şi trezească vecinii din somnul în care s-au cufundat, să-i smulgă tentaţiei de a abdica de la adevărata condiţie umană. Pentru a-şi atinge scopul, îi face să se ruşineze de laşitatea lor, care aduce cu aceea a vieţuitoarelor din regnul animal sau vegetal, vieţuitoare care nu sînt totdeauna lipsite de o anume frumuseţe, dar care se dovedesc a fi dăunătoare; „Numai şarpele / S-a strecurat liniştit, neatins, / Numai brînduşa-nfloreşte / La umbră sub gard j Şarpele are venin, tîrîtorul / Brînduşa otravă, frumoasă / Nici şarpele, nici brînduşa nu ştiu să zîmbească".
tice ale condiţiei umane : primul enumera într-o manieră alegorică implicaţiile sociale, morale şi psihologice, într-un cuvînt ceea ce poetul numeşte „odraslele" şi „slujitorii morţii" : „Mizeria", „Meschinăria", „Foamea", „Invidia", „Lăcomia". Violenţa pamfletară a poemului este astfel transpusă într-o viziune goyescă, „Monştrii" străjuiesc de data aceasta destinul omului. Pentru a doborî moartea, adică pentru . a delimita raza de acţiune a fatalităţii perfide, — spune poetul — „Noi trebuie să curăţim pămîntul intîi de-odraslele şi slujitorii ei". Celălalt poem, „Ziua cu trandafiri" operînd cu imagini dintr-un alt univers, se reclamă în fond de la o altă •viziune, de la estetica universului armonic, eliberat de spaima întunecată a stingerii individului, un univers întemeiat pe raţiune, pe sensibilitate, pe nevoia de a trăi, pe dragostea de viaţă şi de adevăr. Subliniindu-se arta de filigranist, luciditatea rece care solidifică şi disciplinează în cadrul unei poezii elaborate cu minuţie de artizan — liniile unei inspiraţii în fond descriptive, — s-a reliefat rareori la Jebeleanu un alt aspect semnificativ al creaţiei sale — lirismul vizionar, capabil să ţîşnească nu printr-o metaforă ci printr-un leitmotiv, printr-o imagine-eheie, prin acel Gedanke-symbol, idee-simbol, care luminează peisajul poetic, punind gîndirea în mişcare fără intermediul „meditaţiei" propriu-zise. Leitmotivul apare în poezia lui Jebeleanu nu numai ca un mijloc de exprimare măiestrită, ca un ecou sau „reminiscenţă", nu numai ca un mijloc de evocare a unei persoane, a unei situaţii sau a unei stări sufleteşti, ci ca un factor unificator : leitmotivele alcătuiesc osatura unitară a fiecărei opere, făcînd din întreg volumul un tot organic ca un uriaş arbore fremătător : „Morţii aceştia nu mă iubesc. / Ei mă resping cu fruntea lor j rece ca o lună care
Notaţie şi simbol in poezia
lui Eugen Jebeleanu
Cele două poeme emblematice ale volumului „Cîntece împotriva morţilor" sînt „Prologul" şi „Ziua cu trandafiri", dezvăluind fiecare una dintre laturile caracteris-
128
mă părăseşte. / Ei mă resping cu dinţii lor strinşi. / Ei mă îndepărtează cu frigul / care-i păzeşte ca o nevăzută sabie. / Cu ochii lor închişi, / ei nu vor să mă vadă. / Buzele lor sînt răsfrînte / şi puţin dispreţuitoare ea un pergament de nedescifrat. / Ele spun: — De-acum înainte, / fă-ţi socotelile fără de noi. / Ele spun : nu. / Sau nici măcar atît. / Nu mai spun nimic, / nu vor să mai spună nimic. / Goi ca stîncile, / morţii aceştia se apără de mine / degajînd frigul ostil, / care — mereu crescînd — / porunceşte : / — îndepărtează-te! / ...Morţii aceştia nu mă iubesc. / Pentru că nu- am ştiut cum să-i apăr..."
Prin . sugestie şi prin notaţie, Jebeleanu atinge treapta lirismului intelec-tualizat.
în „Cintece împotriva morţii", Jebeleanu experimentează una din cele mai dificile formule poetice, propunîndu-ne un erou liric foarte personal, care se exprimă direct la persoana I-a, dar la care profunzimea imagistică, poezia lucrurilor, aluzia artistică este supusă unei adevărate rigori artistice. Autorul se învesmântează în propriile sale amintiri ca într-o cuirasă (imaginea scutului încrustat, purtînd întipărite semnele vechilor bătălii revine constant în versurile sale, începînd cu „Inimi sub săbii") şi, pentru a le exprima, găseşte imagini de o mare precizie şi uneori de o rară forţă poetică. Amestecul acesta de subiectivitate lirică şi obiectivitate stilistică în „cheie" parnassiană, conferă poeziei lui Jebeleanu o expresivitate stranie, creio-nind un patetic al vieţii diurne, grotesc sau sarcastic, viguros stilizat. Aplicată la geografia capitalistă, o asemenea formulă dă naştere la imagini halucinante, de o gravitate hilară :
„E Terra Nova, jos. Escală. / O libelulă-i marea sală / de aşteptare, cu cleştare. / Afară plouă ; -n sală-i soare. / Un bar, şi-n bar văd o făptură / ce pare că-i femeie: gură / cu buzele lipite, arse, /' de- ascunsele-i dorinţi, Întoarse / din sufletul ce-ar vrea să pară / de-anahoret, dar e de fiară, / care priveşte către ţapul / ce curte-i face, dîndu-şi capul / pe spate ţanţoş, şi cu care / ar vrea să stea-ntr-o^mbrăţişare / băloasă pînă-n zori, drăceşte, / cînd buza i se umezeşte, / şi-i spune ţapului : „Iubite, / ni-s trupurile împletite, / tu eşti de fier, eu sînt o fiară, / legaţi, noi cucerim o ţară; / de plodurile noastre multe / întregul glob o să asculte / căci o s-avam mii de urmaşi, / mărunţi, cu gheare şi trufaşi, / un furnicar de monştrii mici, / rozînd din oameni, dînd din bici, / şi înmulţindu-se mereu, / iubite şi stăpîn al meu". / I-aud. Şi-n timp ce gură-n gură / ei sorb cîte-o înghiţitură / din culpa largă, rubinie, / eu ies în ploaia cenuşie, / mă urc în avion, şi încă / mai zvîrlu o privire-adîncă J spre-acest aeroport modern, / imens borcan, dar nu etern, / în care monştrii, grei de bani, / fac socoteli pe mii de ani, / în timp ce ploaia din tărie / îi roade-ntr-una, cenuşie "
Este evident că într-un asemenea tip de poezie — în ciuda aşa-zisei simplităţi — interesul cititorului nu mai constă in sezisarea unor corespondenţe formale, a unor analogii din domenii diferite, ci notaţia prelungeşte logic starea de spirit a poetului, selecţia imaginilor fiind dictată tocmai de necesitatea de a oferi concret un ecou expresiv stărilor de spirit. Poemele lui Jebeleanu din „Cintece împotriva morţii" au o tonalitate simbolică, însă pe bază de sugestie, prin notaţii, nu prin metafore. Noi descoperim astfel peisajul dezolant al oraşelor capitaliste în cadrul cărora este proiectată o condiţie de existenţă umană bine determinată. O tehnică a obsesiei ca în poezia simbolistă, împrumută lucrurilor un sens care-1 depăşeşte pe cel obişnuit. însă aceasta nu se realizează prin metafore, prin analogii stilistice ci prin reconstituirea minuţioasă a tabloului. Marile oraşe belgiene devin tîrguri provinciale ca în poezia bacoviană. Liege-ul produce o impresie funebră.
9 —■ Viaţa romînească
129
„Pe unde-apasă plumbul luminii de leşie / şi moartea zilnic prelungită, j treceam, iubito, iţi aduci aminte... / pe strada strîmbă, / cu pietrele ca nişte omoplaţi alăturate, / ca nişte omoplaţi de cocoşat j ce poartă-n spate gîndurile mute / şi seara disperată... / pe lingă zidurile cenuşii în care / luminile îşi aprindeau roşcate / rănile..."
Detaliile obsesive, cu reminiscenţe din Van Gogh reconstituie un caleidoscop plumburiu, o atmosferă sumbră în cadrul unei plimbări halucinante prin „seara disperată" : fantomatic — se perindă o femeie cu „mîinile umflate, atîrnate" ; un copil „cu fruntea grea", „cu barba în pumni", „dus pe gânduri ca un bătrân", urmează apoi o împletire stranie de senzaţii cinestezice, auditive (un geamăt „smuls din bezna unei încăperi", răpăiturile ploii pe acoperişurile care-şi „sună ameninţătoarele tobe"). Totul creiază un tablou halucinant în care realul se împleteşte cu o viziune care-sugerează disperarea: pumnul taie cu deznădejde bezna „ca pe o pline neagră"..
Zola şi Rollinat, într-o versiune mai modernă prezidează şi asupra celuilalt tablou al unui oraş belgian : Anvers-ul. Aici imaginea abrutizării porneşte de la un automatism specific civilizaţiei capitaliste: încremenirea, beatitudinea stupidă, lâncedă, de ore întregi în faţa „juke-box"-ului şi a aparatului de radio, care transmite muzică de jazz. Semnificaţia imaginii-cheie, leit-moti/vul obsesiv (faţa albă de ghilotinat, mîinile care bat neîntrerupt tactul, „despărţite de ceea ce gândeşte omul", sugerează foarte puternic stupoarea, automatismul idiotizant.
Simboliştii nu procedau altfel. Lirica de sugestie a lui Jebeleanu se întemeiază' în fond aici pe ridicarea poeziei de notaţie la rangul de simbol, apliclnd în chip» inediat estetica bacoviană la o realitate socială bine determinată.
Jebeleanu cultivă un lirism vizionar dar în acelaşi timp foarte stilizat, folosind! discursul poetic şi metafora ca mijloace complimentare; larga perioadă oratorică şi imaginea cizelată sînt unite într-un tot unic. Deşi nu cultivă direct „lirica de idei", poeziei lui Jebeleanu îi reuşesc marile imagini definitorii, de o pregnanţă şi un relief.' care amintesc cele mai bune exemplare ale poeziei hispano-americane de astăzi: „Şi-apoi şi Foamea,.. Foamea dirijată, /' şi controlată cu aparate radar, / tăcuta Foame, Foamea ce-i lăsată cu bucurie să se tot' închidă, / Amara Foame, / Foamea ce se-naşte din pîntecul imens de vîlvătaie / şi fum al piramidelor de grîu J şi de cafea,, aprinse la un semn al unui pumn de oameni prea sătui..."
Jebeleanu nu este un creator de mituri (ca Arghezi sau Beniuc) ci un „dări--mător" de mituri; el demitizează tema convenţională. începînd încă de la Baudelaire,.. Eldorado era un pămînt fabulos, o terra incognita a miraculosului terestru, un paradis-artifical care simboliza realizarea tuturor dorinţelor neîmplinite. In poezia lui Jebeleanu, Eldorado reprezintă un univers supus legilor extincţiei; un proces de dezagregare straniu care goneşte sîngele din artere, înlocuindu-1 cu aur lichid ,• pămîntulî făgăduinţii a devenit o roată strivitoare de aur, un vis apăsător, o terra leprosae:-.
o gălbinare stranie de aui
ce dă lucirea, strălucirea şi aparenta
glorie crepusculară.
Nici un om sănătos nu poate
să le rîvnească boala...
O „demistificare" mai subtilă — de data aceasta a fabulei — avînd însă o semnificaţie mai adîncă care angajează o multiplicitate de planuri, o reprezintă acea anti-fabuiă care se numeşte „Oh! animalele" — reabilitarea regnului animal calomniat dec»
130
veche tradiţie fabulistică, de analogia cu universul moral al omului. E aici sugerată o polemică amtieisopică, o diatribă limipiotriva tendinţelor de a atribui naturii defectele şi păcatele venale şi congenitale ale omului. Moralistul concepe lumea după propria sa dimensiune. Pictorul animalier pe oare iii regălsim (întotdeauna sub pana poetului Jebeleanu tinde şă redea animalelor frumuseţea lor originară. Motivul poetic şi în acelaşi timp dimensiunea simbolică, filozofică, este incontestabil prezentă.
Postura care îi reuşeşte cel mai puţin lui Jebeleanu este. aglomerarea de abstracţii, aşa zisa „poezie a noţiunilor", unde mijloacele folosite de poet — repetiţia, obsesia, perioada oratorică, excepţionale în tehnica poeziei de sugestie, conferă aici versurilor un 'aer rebarbativ :
Chiar dacă nu mă iubeşti,
eu o să te iubesc,
cu-atîta mai curat şi mai firesc.
Chiar dacă o să spui:
zadarnic, e zadarnic !
cu-atîta eu mereu voi fi mai darnic.
Chiar de-o să spui : „A fost o fiară", iară
voi spune: „Unde-i blinda-mi căprioară?"
Trăind, de-mi spui să tac, eu o să tac.
Dar de-ai muri, urla-voi veac de veac...
Explicaţia este foarte simplă : Jebeleanu, care reuşeşte să îmbine lirismul vizionar cu disciplina poetică, folosind cu cel mai mare succes cuceririle liricii universale de la fraza hugoliană (poemul Bălcescu) pină la madrigalul lui Eluard, este prea „rece", prea „frigid" în poezia „conceptelor".
Jebeleanu este un poet al lucidităţii reci,, nu un sentimental. Ori, oricît ar părea de paradoxal, o idee abstractă nu se salvează în poezie decît devenind o „noţiune de sentiment", decît atunci cînd este integrată în muzicalitatea discursului poetic. Exemplul eminescian rămine decisiv în această privinţă. Refrenul poetic din „Glossă" sau „S-a dus amorul" este compus în fond din „noţiuni" patinate de vreme, într-o întrebuinţare populară, folclorică aproape, căpătînd o muzicalitate intrinsecă tocmai prin aparenţa lui banalitate. Insă acest „Chiar dacă nu mă iubeşti eu tot te iubesc" (amintind acel „Chiar dacă", refren din celebrul poem „Libertate" al lui Eluard — poet de la care Jebeleanu a învăţat atît de mult în ceea ce priveşte rigoarea versului dificil), reprezintă în poemul lui Jebeleanu mai puţin o locuţiune populară, sentimentală şi mai mult introduce o cazuistică, gustul argumentelor „serioase", ceea ce conferă poemului o gravitate artificială. Un lucru asemănător se întîmplă în parte şi în poemele ,-,în faţa apei" şi „Au fost şi victime". Lui Jebeleanu îi reuşeşte o îmbinare savantă a formelor: repetiţia şi imprecaţia hugoliană („Veac cu pieptul spart") şi frenezia imagistică caleidoscopică a poeziei hispano-americane. Dar trăsăturile veacului sint văzute prea limitativ, patosul negativist este uneori unilateral. în general însă, în „Cîntece împotriva morţii" o dialectică interioară conferă volumului un element de echilibru care scoate şi mai mult în relief această împletire la rece intre exuberanta interioară şi minuţia de artizan.
1.31
Geo  DumîfreSCU SI      O apariţie aparte în cîmpul liricii noastre în ultimii
T/mPU/ CQre 0/60rQ0"an^ eSt;e <^e° '-)um^rescu' care se străduieşte să răs-"    ' < toarne în poezie diverse prejudecăţi, printre care şi
aceea că metafora este un component neapărat necesar lirismului, că poezia se bazează, cu alte cuvinte în mod obligator pe un raport de analogie. Geo Dumitrescu dezvoltă un lirism fluid, cu o exuberanţă conţinută de voluta versului, care pare că săvirşeşte loopinguri şi spirale.
„Aleargă, aleargă ! nu te opri! — iată legea / Stagnarea e moarte! Aleargă i Aleargă!" — pare a fi lozinca întregului volum în care poetul se compară cu un funicular, care îşi urmează cursa neînduplecat, suspendat peste peisajul îmbietor.
Spiritul poetului este iremediabil în mişcare, mereu setos de a cunoaşte, alcătuind un panopticum multicolor, de la „Bistriţa care se ia la întrecere cu vîntul sprinten al Răsăritului" pînă la „clinele Degringo care aleargă după roata din spate a viitorului stăpîn", „în salturi mari atletice, deşirîndu-şi prelunga, scheletica alcătuire" de la „Dulăii de oţel încolăciţi în becurile uzinei" rotindu-se circular pînă la „hergheliile, diafane, galopind prin odaie", de la „strigătul de biruinţă al celui care a cucerit lumea la Bicaz" pînă la „marele bivol al întunericului", totul pare că zboară sau aleargă în această carte, uşor, aerian, ritmat.
Geo Dumitrescu este primul dintre poeţii analizaţi în care curgerea timpului este văzută fără melancolie, fără acceptarea înţeleaptă a devenirii, fără anxietate şi fără revoltă. Poetul jubilează parcă contemplînd apa trecătoare a vremii:
— „Aleargă" ! spuneau literele aprinse, să alergi, să alergi! — iată legea!"... Şi totul se aşternu pe curat în fila nouă a vieţii
adăugindu-se ca un cat înalt, ca o boltă, la clădirea temeinică, încăpătoare, a zilei,
adăugîndu-se puterii timpului viu, dezlănţuit, ce urcă spre noi,
precum se adaugă umilul zero, nimicul nevrednic,
cînd se aşază, cu zestrea-i nebănuită,
năprasnică
amplificatoare
lingă 1, cifra singurătăţii...
Ideea este, aşa dar, că timpul unifică şi amplifică existenţa, devine un accelerator comun, care ne supune aceloraşi legi, ne duce pe acelaşi „conveier" spre regnul comunismului, spre regnul egalităţii depline (în sensul satisfacerii depline a nevoilor şi a folosirii depline a calităţilor umane).
Dorinţa exasperată de egalitate a poetului găseşte în relevarea funcţiei unificatoare a timpului un ţel şi un stimulent. Poetul introduce astfel în această idee a curgerii timpului o semnificaţie umanistă excepţională. Timpul va unifica destinele, J va şterge deosebirile dintre „linia întîi" şi / umilul bordei de pămînt, unde, nebănuite, fierb arzînd / marile magme fecunde ale adîncurilor, / unde, necontenit, clocotind cu liniştită putere matca revarsă pe maluri cristale, cristale, sarea pămîntului, J unde oamenii ieşiţi pe jumătate din pămînt, ridicaţi din genunchi, întind grăbiţi mîinile către lumină..."
Foarte dinamic, fiecare idee curge şi săvîrşeşte mişcări fără bizarerii, conform unei traiectorii pline de naturaleţă. Este într-adevăr un ritm de aventură, narată în
132
limbaj cotidian abia ici colo întreruptă de interjecţii sau de cîte un moment de meditaţie „statică". Această fugă condusă melodic într-un vers suplu, reiese chiar dini alcătuirea frazei, fără stagnări, eliberată de complicaţii .sintactice; versul nu acumulează imagini ci parcă le lasă cu regret din cînd în cînd să picure : „O, pe-atuncă alergam în fiecare noapte / străbătind călare bălţi de sînge şi spirt / cu ochii flăminzi, spre omleta râncedă a lunii" („Omul va fi om"). Patetismul naraţiunii, ori de cîte ori poetul începe să se „ambaleze", este temperat, în contrapunct, de autoironie amintind pe acel: „La dracu, să nu fim patetici!" din „Libertatea de a trage cu puşca''..
Invocaţia patetică este strivită sub interjecţia ironică, este comprimată sub un aer de aparentă detaşare. Poetul care se sfieşte să fie patetic, din teama de ridicol, se preface aparent că ia o alură neserioasă, că nu pune preţ pe propriile sentimente. Există în poezia lui Geo Dumitrescu un sentimentalism de tip superior, exprimat printr-o francheţă pregnantă, nu lipsit de un oarecare retorism şi pe care poetul încearcă mereu s-o convertească prin expresii familiare, uneori cu nuanţe umoriste, prin interjecţii persiflante şi exclamaţii într-un patetism sui-generis, lipsit de afectare. Reacţia imediată, mărturia spontană, directă a sentimentului se aliază într-o pătimaşă combustie cu regretele, cu amintirile pustiitoare, motivul erotic se interferează cu acela al morţii. Procedeul este aidoma cu cel din „Libertatea de a trage cu puşca", cu deosebirea că fronda a fost înlocuită cu atitudinea combatantă, fără ca îndrăzneala — după cum s-a mai spus — să fie astfel văduvită, ci dimpotrivă. „Aventurile lirice" îmbrăţişează noi domenii, se inspiră direct din realitatea luptei pentru construirea socialismului şi apărarea păcii.
Despre ce ne vorbeşte o asemenea poezie ? In primul rînd, despre nevoia fundamentală de comunicare, despre capacitatea omului de a găsi o punte de înţelegere cu semenii, săi, despre învingerea solitudinii şi neîncrederii în oameni. S-ar putea spune — oricit ar părea de paradoxal — că o asemenea poezie se află pe o linie tradiţională în poezia noastră a secolului XX, dar capătă acum accente noi, reflectind poezia muncii desbrăcate de orice egoism („Creierul uzinei"), poezia luptei pentru libertate („Balada corăbiilor de piatră"), poezia fericirii materiale egale pentru toţi (acesta este sensul fundamental al unui poem ca „Macarale la marginea oraşului").
Dar astă-seară
oamenii au rămas în stradă
peste măsura firească, obişnuită, a lucrurilor
au rămas adunindu.se în mici grupuri
in jurul băncilor de la porţi,
depănînd uşor vorbe domoale, de odihnă,
la lumina ţigărilor,
deşertîndu-şi sufletele pline de freamătul zilei
ca pe nişte saci cu grîu rumen
şi întorcînd din cînd în cînd capetele
spre zgomotele ce vin crescînd dinspre oraş,
ce vin apropiindu-se cu iuţeală
de miezul sensibil al lucrurilor...
E remarcabil cum această manieră de a construi versul în perioade larg deschise, prozaice, uneori săltăreţe ca într-o fabulă, are repercusiuni directe asupra con ţinutului. Stările de spirit lirice ni se comunică în. manieră epică, o problemă morală
133
capătă aspectul unui dialog dramatic („Treptele iertării"), refuzul metaforei imediate e compensat de construirea metaforică a întregului. „Clinele de lingă pod" e o istorioară care semnifică în mod simbolic un normativ etic. „Nevoia de cercuri" („Gazeta literară" din 24 Decembrie) e o hiperbolă vizind setea de perfecţiune care se naşte în epoca actuală cu o necesitate crescîndă. Metafora şi parabola nu sînt oferite gata elaborate în fiecare vers, ci se degajă mai ales ca impresie finală, ca un contur remarcat al traiectoriei parcurse de galopul versificaţiei.
Răsuflarea poetului nu e niciodată gîfîială sau bîiguială; poetul îşi dozează cursa, îşi punctează efectele, opririle, revenirile în urmă, pauzele. — Discursul poetic permanent în care ne angajează poetul adeseori alături de un interlocutor este retoric şi construit ca atare. Perioada se lasă compusă din episoade descriptive, care se atrag unul pe altul după regula asocierii cauzale — metonimice, şi nu metaforice comparative. De aceea naraţiunea nu devine retorism, imaginile nu se degradează în „floricele de stil".
O, nu vreau şi nu pot să-nfrîng
hotărîtoarea libertate a poemelor
de a pica de pe ramuri, coapte
reflexe să acot
înnebunind o rază, fugărită,
dintr-o oglindă într-alta
din geam în geam
ibeate
de elixirul doctorului Griffin..."
Secretul construcţiei poetice de acest gen este că valorifică elementele cele mai obişnuite ale mediului, înserîndu-le într-o frază melodică cu un tllc figurat. în „Balada corăbiilor de piatră", poem închinat Cubei revoluţionare, poetul mimează uimirea în faţa formelor ciudate ale acestor insule „spinări bronzate, lucioase, ale unor uriaşe vietăţi marine", defuncte corăbii străvechi eşuate în opeca de piatră". Dar poetul refuză să le compare cu asemenea obiecte, şi, luîndu-le un moment drept ceea ce nu sînt, se corectează imediat şi le neagă identitatea. „O, niciodată n-am crezut / Că Lesbos / e o simplă smochină alintată de valuri"... Refuzul comparaţiei are astfel un sens polemic : refuzul „poetizării artificiale", dar în acelaşi timp afirmarea dreptului poetului de a investi în aceste obiecte un capital de speranţă si de poezie.
Procedeul constă deci în a însera în descripţie stările psihologice, de conştiinţă, ca atare, halucinaţiile, memoria, credinţa şi speranţele. Atunci se angajează o dezbatere interioară, un proces dramatic pe care versul îl exteriorizează, mimîndu-1 cu o bogăţie nestăvilită de amănunte, înlănţuite după bunul plac al fanteziei: „Mai ales de-aici, din aceste uluitoare documente, mi-am dat seama că bănuiala mea. se confirmă căci cercetind amănunţit, conspectînd scrupulos bătrînele membrane, devenite aproape transparente din pricina vechimii caligrafiate cu semne bizare..." (idem.)
Poezia ideilor Acest timbru voluntar, puţin naiv şi uimit în faţa uni-
SÎ fluxul Conştiinţei" versului obiectiv & a propriilor reacţii este extrem de ■   " "        ■        personal şi face să recunoşti identitatea poetului dintr-o
mie. într-adevăr maniera aceasta a discursului sufletesc tradus în descripţie poetică, poate fi mimată dar nu şi structura sufletească ea însăşi. Tocmai de aceea, un ou totul alt gust lasă lectura unei poezii a Măriei Banuş „Diamant", scrisă în aceeaşi
134
manieră. Conştiinţa zbuciumată a poetei trăieşte din amintiri răscolitoare prin precizia aproape cinematografică a imaginii.
Sînt încă sub tifonul îmbibat de cloroform
sînt încă-n fundul sălii de cinema
cu. ronţăit de seminţe
şi şpriţ de lumină şi praf
sub care nu rvăld nimic altceva
decît o gură cu buze frumos arcuite
printre oare lucesc, alb şi cîineşti
dinţii iubitului
şi faţa lui mare mi-acoperă tot universul
Procedeul poate părea anti-poetic, celor neavertizaţi — o pură transcripţie de proză — şi este adevărat că e o transcripţie ,• cu toate acestea, impresia care se deqaiă e foarte puternică. Impresiile olfactivă (cloroformul), auditivă (ronţăit de seminţe), vizuală şi tactilă (şpriţ de lumină şi praf) fixează fondul lugubru al sălii de cinema peste care se transpune pata albă, impresionistă a dinţilor iubitului, în gros prim-plan, în baia de afectivitate crudă. Prozaismul voit, proiectarea neprelucrată a imaginii brute aşa cum ţîşneşte ea din conştiinţa evocatoare ne apropie de procedeele unui cinema-verite, cu mijloace pur verbale. De altfel poeta face singură apropierea desfăşurîndu-şi poemul ca un film : „De-abia prind o secvenţă din filmul tremurător / Cad dîre oblice, ca şiroaie de ploaie / şi iarăşi se rupe dramoleta naivă / Cuplul nostru patetic / în hainele lui demodate / lungi pardesie, beret basc mititel / contemporane cu Chaplin şi Greta Garbo / face cîteva gesturi eterne / -n maniera-nvechită J a deceniului patru / şi filmul iarăşi se rupe".
Ceea ce este absolut inedit în această manieră — lucru pe care Maria Banuş il perfectează cu un simţ al valorii procedeului — este luga decisa de „poetic" In sensul filistin al cuvintului, de ornamentul „nobil" poetic, fie el împrumutat din sur sele antichităţii fie din arsenalul poeziei parnasiene. Imaginile poetice nu mai sînt procedeu de descripţie a lucrurilor (în special la Maria Banuş care e absolut consecventă în maniera aceasta) ci însăşi conştiinţa va deveni obiectul poetic : .„Numai pe voi vă am / imagini, gîniduri credincioase".
Se isăviîrşeşte astfel o înaintare în [procesai de reflectare poetică şi, după părerea noastră se realizează o câştigare a unui teren însemnat lîn poezia modernă. Qfoiec-itele poetice sînt nemijlocit stările de conştiinţă tratate ca fiinţe, ca entităţi obiective ; dar, în acelaşi timp, sensibilitatea modernă este „lipită" de lucruri, contopită cu fluxul proceselor, nu pulsează într-o lume aparte a sentimentului distilat în sine şi pentru sine, ca în perioada romantică. Se. obţine astfel un nou tip de obiectivitate, de fuziune între subiect şi obiect care este specifică unei părţi a artei moderne realiste.
Luînd ca obiect fluxul conştiinţei poetul poate să-i refuze anumite regiuni .şi să-i accepte altele. De pildă Geo Dumitrescu îşi ironizează amintirile („Obrazul uman «al amintirii"):
Maculator pestriţ, cu file gălbui, doldora,
de paralaxe greoaie şi tenebroase ecuaţii
de hidrocarburi in ghirlande ciudate
şi neverosimile amoebe, creioane „Hardmuth" nr. 2
printre care mijeşte
mustaţa precoce a poeziei..."
135
i Obiectele anti-poetice evocate creează ambianta reflectată nostalgic-şi ironic ; dimpotrivă la Maria Banuş amintirile acceptate si tezaurizate, includ cerbi $i diamante, obiecte romantice, care devin adevărate simboluri romantice ale dreptăţii si libertăţii revoluţionare, în inima adolescentei M.
Dar dacă semnificaţiile obiectelor conştiinţei poetice sînt opuse 'în funcţie de autor, la Geo Dumitrescu şi la Maria Banuş structura sintactică a versului este asemănătoare, preocuparea de ritmul intern merge din însăşi încărcătura afectivă a cuvintelor, străine oricărui artificiu sonor, rimă sau alteraţie. De unde reiese atunci poezia ?
Aceste versuri acţionează mai direct, aş spune ,,parasim|patie", altfel decît rafinamentele verbale ale constructiviştilor. Şi cu un efect evident şi explicabil ; timpul aglomerat al omului modern îl face mai receptiv la brutalitatea faptului de viată nemediat, sau la o conştiinţă a imediatităţii care în cazul de mai sus se reflectă direct în discursul poetic. Tot ce ţine de distilarea intelectuală, de raportarea la idei generale, de ilustrarea acestora prin combinaţii verbale menite să sugereze sau să traducă abstractul, cer o cheltuială intelectuală inutilă. Ultimii poeţi pe care i-am examinat procedează prin disciplinarea şi strunirea într-o structură afectivă coherentă a fluxului, a conştiinţei.
T/mp SJ Spaf'lU Spuneam la începutul articolului, că în poezia noastră
în DOGz/O tinerilor eSte evic,entă ° mai mare disciplină poetică şi o sporire a reflexivităţii. Lucrul acesta se vede într-un mod foarte pregnant şi in poezia tinerilor, unde progresele remarcate în alcătuirea volumelor, în profilarea unui contur mai precis şi mai specific al personalităţii artistice sînt evidente. Un avînt liric, o tendinţă de abordare a marilor teme contemporane devine pregnantă astfel intr-o producţie care aparţine unor poeţi atît de diferiţi ca Ni chita Stănescu şi Ion Gheorghe, Grigore Hagiu şi Teodor Balş, Ilie Constantin sau Miron Scorobete, Petre Stoica sau Violeta Zamfirescu, etc. Poezia cosmică şi poezia timpului la tineri au stirnit în general în critică reacţii contradictorii : astfel. într-un articol publicat în „Contemporanul" — şi care poate fi considerat caracteristic pentru atitudinea unei părţi a criticii noastre, Vera Călin saluta marea tematică în poezia tinerilor. Alţi critici văd în abordarea unor teme de anvergură cosmică, a reflecţiilor pe seama istoriei sau a genului meditativ o îndepărtare de la ceea ce poate şi trebuie să constituie „preocupările şi orientările unei poezii specific juvenile". După o asemenea concepţie, în lirică este bine ca tinerii să-şi impună obiective mai moderne, să cultive o poezie mai concretă. In realitate, nu există şi nu poate exista o restrîn-gere a universului poetic după criterii de vîrstă, o delimitare a ariei de inspiraţie după succesiunea generaţiilor. Dreptul tînărului poet de a aborda temele mari, filozofice, de a le trata cu toată seriozitatea, de a oferi eroului lirie capacitatea de desfăşurare în construcţii complexe, care concretizează ceea ce ş-a numit pe drept cuvînt sentimentul timpului, emoţia cosmică ni se pare inalienabil. Maiakovski scria
') în raport cu explozia lirică din „Diamantul" ; unele versuri din „Metamorfoze" — care explicitează sentimentul într-o manieră didactică clasicizantă sînt de o discursivitate supărătoare : „Nimic n-am spus. Şi-atîta gingăşie / Şi-atîta frumuseţe să se piardă ? / Cît nu-i tîrziu, cît viaţa-o să mai ardă, / Despre iubire poate tot voi scrie. / Nu căţeluşă hămăind în zgardă /' Iubirea noastră fu, nici n-o să fie, / O pajură măiastră ce învie / Mereu, ca lăstărişul de sub bardă. / Ştii tot. Tot cei al meu e-al tău, iubite, / Ştii viata mea, ştiu gîndurile tale, / Cu zbor înalt, prin vrem? dobîndite. / O, meargă anii, meargă ei devale... / Cînd toate păreau spuse şi trăite, / O melodie nouă-şi taie cale".
136
.astfel : ,,Vod, cei care a ti venit pe Iunie, acum, în anii Revoluţiei, nu pregetaţi să îmbrăţişaţi planeta,. să vă. avântaţi în depărtările nemărginite ' ale inifinitullui". Diferitele concepţii limitative dovedesc în fond o- anumită neîncredere în forţele tinerilor, o anumită concepţie foarte pedestră despre poezie. Totuşi notele din „Tribuna" pe această temă conţin şi un sîmbure de adevăr, în sensul că dau expresie unei reacţii pe care o provoacă de fapt un fenomen de mimetism ; fenomen care duce la profilarea în rîndul tinerilor a unor motive lirice, mai puţin organic integrate inspiraţiei poetului respectiv. Uneori aşa zisa reflexivitate la unii tineri apare în mod vădit ca efectul unei crize tematice, a unei sărăcii de inspiraţie. Intr-un mod aparent paradoxal, tocmai tema cea mai grea de tratat, care cere originalitate în gindire şi un mare efort liric, apare uneori drept calea minimei rezistenţe. Căci ce condiţii trebuie totuşi să se respecte în abordarea unei tematici legate de explorarea imensităţii nemărginite a cosmosului sau mai ales în poezia „curgerii timpului" şi în general în poezia care meditează pe marginea raporturilor particulare între eroul liric şi istorie, etc ? în primul rînd ea trebuie să fie organic legată de biografia spirituală a poetului, de marile descoperiri intelectuale şi afective care marchează maturizarea unei conştiinţe; ea trebuie să fie condiţionată de o acumulare — nu numai de mijloace poetice — ci de cunoştinţe, care să justifice imixtiunea poetului în tematica respectivă. Dacă am conferi noţiunii de experienţă de viaţă un înţeles mai larg, care ar cuprinde şi ordinea evenimentelor livreşti sau afective, am spune că emojia istorică, sentimentul timpului, emoţia cosmică trebuie să reflecte în acest sens o experienţă trăită. Dar mai este încă ceva. Există o experienţă colectivă, există evenimente concrete prin care trecem ca o colectivitate, sîntem „marcaţi" de o experienţă comună, căreia poetul, indiferent de vîrstă, poate să-i dea expresie. Mai mult, sensibilitatea poetică poate să dea pregnanţă, să confere semnificaţii inedite, să redea timbrul specific şi mai ales să întipărească în memoria generaţiilor rezonanţa unor evenimente sau unor aspecte ale acestei experienţe comune pe care colectivitatea, angajată în efortul cotidian nu le-a inregistrat ca atare. Problema principală este unghiul de abordare a problemei.
Printre tinerii poeţi, Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Cezar Baltag, cultivă în raport cu timpul o meditaţie de graţioasă gravitate asupra nemărginirii cosmosului, despre semnificaţia timpului, marcată de vîrsta adolescenţii, fără să încalce limitele autenticului şi fără a cădea in manierism. La Nichita Stănescu, timpul şi spaţiul stîrnesc idei poetice originale, evocări de o gratie aeriană. Poetul nu „filozofează", meditaţia sa nu este speculativă şi nici contemplativă ci o mişcare foşnitoare de imagini sugestive. „Dreptul la timp" nu este o meditaţie ci o succesiune de viziuni asupra istoriei contemporane (poemul a fost analizat în critica literară, aşa că nu mai revenim asupra lui). La Grigore Hagiu, meditaţia respiră un aer de vibrantă tinereţe,. Ion Gheorghe meditează prin intermediul unor ample poeme epice asupra valorilor morale descătuşate de revoluţia socialistă. Senzaţiile sînt fragmentare însă prin acumulare de detalii şi mai ales prin urmărirea unui fir narativ; ele pun în valoare idei poetice de mare rezonanţă etică şi filozofică ca în poemele „Cariatide" sau „Şarje" (e adevărat, însă, de asemenea, că după observaţia justă a criticului D. Cesereanu, în ultimul timp, in unele poeme, Ion Gheorghe începe să se repete) în general vorbind, la nivelul generaţiei citate, experienţa poemului de „idei", în diferitele sale modalităţi, este pozitivă, ipostazele pur reflexive sînt reduse la minimum şi absorbite pe planul trăirilor nemijlocite. Fenomenul de mimetism de care vorbeam mai sus — apare însă acolo unde hiperbola dintre biografia lirică si Dostura meditativă, a infinitului temporal şi spaţial devine simplu procedeu, unde unitatea originară se rupe, şi asistăm nu rareori la un fenomen de inflaţie poetică. în asemenea cazuri,
137
•curgerea timpului apare în poezia tinerilor fie ca un motiv de speculaţie simplistă, abstractă, unde pseudoistoricul camuflează — ca să spunem aşa — anistoricul dezin-dividualizat, alteori componenta biografică este aceea care maschează abstracţia şi o dizolvă într-o perspectivă pseudo-biologică, de afectată senectute. Poetul se simte astfel „bătrîn", „încărcat de ani", „robit de atîtea gânduri", „amintiri din neguri", cuprins de o sudoare rece (imaginile sint extrase din cîteva volume apărute anul trecut în colecţia „Luceafărului"), poemul ia o alură monotonă.
Poezia VÎrSteî Există şi o poezie a vîrstei, o poezie la jumătatea
si meditaţia POeticâ ^rulmu'(u^ —■ "ne^ mezzo del cămin" — ca a Veronicăi
" '      ' Porumbacu, dar nu putem descoperi o tragedie cînd
•omul este încă în puterea vîrstei, aşa cum apare într-o poezie a lui Victor Felea:
Suspendat între vîrste extreme, oscilînd Intre elan şi resemnare, Ţi se pare uneori că eşti tînăr, Alteori, prea bătrîn.
Este firesc ca poetul să zăbovească, la jumătatea drumului, şi nu i se poate •refuza nota personală, o retrospectivă melancolică a adolescenţei, etc. Dar dintr-o
asemenea matrice poate izvorî o poezie cetăţenească, o lirică a „întrebărilor şi răspunsurilor", chiar o poezie a amintirilor, dar nostalgia poetului Felea pare dispro-iporţionată,   retrospectiva   cuprinde   accente   pesimiste,   sentimentul   de autolimitare
nejustificat:
— Nu te-amăgi. Nu-ţi arunca de pe umeri povara
Ca să nu devii prea uşor.
Lasă-i pe alţii să zboare
Făcîndu-ţi de departe semne cu mîna.
Ţie îţi vine greu să te desparţi
De ceea ce-ntilneşti în drum şi te reţine,
De o nuanţă-n plus, de noi vibraţii,
De dorul unor bucurii răscolitoare.
Iţi vine greu să fii furtunos şi patetic
Şi faci gesturi puţine, doar atît cît să fii înţeles.
Qîgţlfititmul Maniera cea mai frecventă este însă aceea a poetului
metaforic — centrul universului.  Cezar Baltag,  autor al unor
meditaţii de o suavă gravitate asupra vîrstei şi răspunderilor morale, cultivă în genere o poezie personală, dar alunecă uneori într-o grandilocvenţă care înăbuşe emoţia, nedepăşind o anume confuzie între „obiectivarea lirică" şi frenezia imagistică :
Paring sînt, şi Someş, Macin şi zeu al podişurilor,
fildeşul coastelor mele leagă colinele,
liber respiră scutul pieptului meu
sculptat în reliefuri carpatice...
Eu semăn solstiţii, treier constelaţii zodiacale,
cioplesc in marmora toamnei fruntea Istoriei
138
Eu semăn solstiţii, treier constelaţii, cioplesc în marmora timpului nobilul chip al Istoriei.
Poetul urmăreşte să sugereze aici o nouă configuraţie a ţării, creşterea dimensiunilor, dispariţia nenumăratelor hotare între eu şi colectivitate, topirea individualului în contururile geografiei şi istoriei. Cu tot talentul poetului este uşor de văzut că el recurge la „recuzită poetică" : scutul pieptului, constelaţii, solstiţii, istorie. Acelaşi efort către stilul solemn prin punerea la contribuţie a istoriei, geografiei, oosmogoniei, toate pornind de la eul-centripet, îl regăsim în numeroase poeme.
Un alt,gen care falsifică percepţia poetică este gigantismul „metonimic". Se iau cîteva elemente: pămînt, străzi, singe şi se transformă în simboluri nebuloase, echivoce :
Sîngele mi se duce dimineaţa să coloreze zarea de răsărit Şi se întoarce acasă abia după ce şi-a făcut la amurg datoria în aşteptarea lui, ziua mi-o picur pe străzi Ca să mă conving că sub pavaj e pămînt.
Gigantismul metaforic duce la concluzii uluitoare :
„Genunchii mei n-au sărutat nicodată pămîntul"
în poezia imediat următoare, autoarea, talentata poetă clujeană Ana Blandiana, ale cărei reuşite am avut altădată prilejul să le relevăm, ajunge la concluzii diametral opuse:
„Pămîntul iubeşte învăţînd de la mine iubirea".
Aici pămîntul devine simbolul nu al tăriei, al gliei dătătoare de sevă ci al umilinţii.
Poezia mare este poezia de cunoaştere; cunoaştere nu vrea bineînţeles să însemne că artistul se exprimă în termeni discursivi ci doar aceea că imaginile concrete vorbesc direct minţii, fiind şi plastice şi inteligibile. în loc de aceasta, unii poeţi recurg la trucuri dimensionale, la acel procedeu de a privi cu telescopul, direct sau întors, văzînd uriaş de mic sau nemărginit de mare. Amplificarea nemăsurată, tendinţa hiperbolică se repercutează de la un poem la altul, croind atmosfera specifică de inflaţie poetică, de poezie care nu emoţionează şi nu indignează; poezie care se uită imediat după lectură, identică cu ea însăşi şi cu alte o mie de poeme. După un volum de poezii, care ne-a oferit nu puţine surprize poetice, şi în care „soarele" a însemnat un leti-motiv fertil şi nu în puţine rînduri o eficientă metaforă poetică, Radu Cîrneci continuă să se specializeze într-o poezie solară, deloc fierbinte şi pivo-tînd într-o vagă nebuloasă meditativă: „Clopotul de soare" :
Iubim în noi lumina multor vise — şi toate zilele ni-s primăveri, izvoarele albăstruiul deschise, iar sorii clocotesc peste tăceri; cînd vin spre noi pădurile cu muguri.
Atunci, din noi, crescînd peste amurguri, întregul cer e-o creangă-n alb veşmiînt atunci, din suflet, facem albe ruguri, jertfind pentru iubire pe pămînt; şi stelele se-aud cum se sărută.
139
Un capitol însemnat al „poeziei care merge" („merge" PoeZfQ Care    merge" ^n sensm ca este publicabilă la limită, fără să trezească obiecţii sau emoţii), este poezia „Bunădimine-ţilor", de pretinsă inspiraţie franciscană, care face un pseudo elogiu al naturii şi sugerează o tot atît de pretinsă sfială, plină de gingăşii medelenizante :
Bună dimineaţa, prietenul meu soare, tihnite lunci şi plaiuri, bună dimineaţa ; coline-ngindurate de tristele memorii, mesteceni zvelţi cu uniforme albe, cărări pe malul apelor, poeni, trufaşi cocori şi găinuşi de munte, bună dimineaţa !
Bună dimineaţa, vecinul meu soare, brazdă nouă, bună dimineaţa ilău muncit, ciocan cu fruntea boantă, zimţată margine de lună, crin, etc.
Pînă la urmă poetul adoptă chiar o perspectivă „ptolomeică" asupra universului, revenind inevitabil la şablonul analizat anterior :
Sînt soarele. Buzelor voastre, nevăzuţi
Soli ai mei vor lăsa zâmbetul; fiece răsărit
va străfulgera ale irisului unde ;
fiece rază va fi un fir direct cu universul, etc.
Cînd asemenea poezioare depăşesc stadiul reproducerii în extenso la „Poşta redacţiei" şi devin argumente de critică literară sau sînt publicate în serie, se poate, cel puţin spune, că redacţiile îndrumă cam unilateral tinerele talente, căci asemenea poeme sînt — vai ! — pline de o proaspătă vibraţie. E o postură care aminteşte pe Veronica Miele, aşa cum apărea într-un celebru roman biografic scris pe vremuri de Cezar Petrescu :
„Bună dimineaţa, garoafelor !"
Garoafele au răsipuns cu deferentă înfiorată de adierea zefirului :
— Bună dimineaţa panselelor !
Panselele s-au tupiiat, ruşinate sub frunzele creţe, etc.
— Bună dimineaţa, trandafiri!...
Un trandafir a tresărit din somn atît de speriat, încât petalele de catifea vişinie s-au năruit desfiorate în legănări plutitoare pe iarba măruntă.
— Bună dimineaţa, ortensie !"
★
în stadiul actual problemă principală este de a ridica ştacheta la nivelul celor mai bune realizări, care se caracterizează, aşa cum am arătat la începutul acestui articol, printr-o solidă îmbinare a reflexibilităţii autentice cu o disciplină poetică riguroasă. Un asemenea drum nu mai este astăzi presărat cu exemple izolate, ci cu realizări compacte. Pe un asemenea drum, insipirându-se mai puternic din realităţile socialismului, şi renunţînd la speculaţia gratuită, poezia noastră poate păşi cu hotărire.
340
Dialectica materialistă ca metodologie generală a ştiinţelor fizico-chimice
de Remus Răduleţ
Qăile de cercetare sistematică a naturii în vederea dobîndirii de cunoştinţe noi despre ea au început să se contureze încă din trecutul depărtat al omenirii, după ce s-au înfiripat primele frînturi de cunoaştere ştiinţifică. îndreptar în modalitatea acţiunii teoretice, căile limpezite ale metodelor de cercetare juste au grăbit maturizarea ştiinţei, contribuind prin aceasta la perfecţionarea procedeelor de acţiune practică, distilate din efortul maselor prinse în procesul de producţie socială a bunurilor materiale. Judecat astfel dintru început prin prisma eficienţei sale în legătura dintre teorie şi practică, sistemul metodelor de cercetare, adică metodologia — şi în special metodologia cea mai justă —• nu a încetat să frămînte pe gânditori de-a lungul celor cîteva milenii cari au trecut de cînd a apărut ştiinţa în istoria omenirii.
Ca sistem de norme în atitudinea teoretică a omului faţă de obiectul cercetării sale, metodologia nu există sub forma de sistem de legi obiective în
natură ,■ ea există numai în conştiinţa omului. în această situaţie, metodolo gia a , suferit şi suferă urmările limitării de clasă socială a cercetătorilor, în toate orînduirile sociale în cari societatea umană a fost sau este împărţită în clase. Potrivit cu principalele concepţii cristalizate în evoluţia gîn-dirii filosofice din societatea împărţită în clase sociale, — cari s-au grupat în jurul celor doi poli opuşi pe cari îi reprezintă idealismul şi materialismul, — cercetătorii şi-au însuşit în general concepţia idealistă sau cea materialistă despre metodă, după cum s-au situat pe poziţiile claselor sociale stăpîni-toare, respectiv ale celor stăpînite.
în trecutul mai îndepărtat, — dar şi în epoca noastră, — numeroşi cercetători au acceptat sau mai acceptă încă metoda nedialectică, metafizică ; începînd cu mijlocul secolului trecut, gînditorii progresişti adoptă însă deliberat metoda dialectică în domeniul modalităţii de abordare a obiectului cercetării, în adevăr, pe la mijlocul secolului trecut, Karl Marx şi Friedrich
141
Engels au întemeiat metoda dialectică materialistă, prin fuziunea sîmiburelui raţional al dialecticii hegeliene cu concepţia materialistă despre lume, iar în secolul nostru Vladimir llici Lenin a îmbogăţit-o în raport cu noile fenomene economice şi sociale apărute la începutul secolului — şi i-a descoperit noi laturi şi trăsături. Cercetătorul zilelor noastre dispune deci de o metodologie generală avansată, constituită, ca ghid al activităţii sale teoretice în domeniul său de specialitate.
'Conform dialecticii materialiste, transpunere a domeniului constatlv în domeniul normativ, — natura materială stă la baza oricărei dezvoltări ,- natura formează un întreg coerent, în care totul se găseşte în legătură şi interacţiune, ea fiind în stare de necontenită mişcare, schimbare, în care totdeauna se naşte şi se dezvoltă ceva, se distruge şi dispare ceva ; natura se dezvoltă prin procese în cari, în urma acumulării de schimbări cantitative, se trece prin salturi la schimbări calitative, radicale, conţinutal intern al acestor procese fiind lupta dintre ceea ce dispare şi ceea ce se dezvoltă, lupta contrariilor, care duce înainte.
Rîndurile cari urmează consemnează aspecte din modul în care s-au reflectat în conştiinţa autorului incidenţele acestor teze principale ale dialecticii materialiste în ştiinţele fizicochimice, cu arătarea valorii lor de îndrumare, Ide orientare în clîteva iprob'eme de mare generalitate, cum şi a unora dintre felurile în caii tezele au fost confirmate prin dezvoltarea acestor ştiinţe în secolul nostru.
★
Cînd ne îndreptăm luarea-aminte asupra tezei despre matura materială ca bază a oricărei dezvoltări, despre materia unică, — în formele ei de substanţă corporală şi de cîmpuri, — ca izvor al tuturor proceselor din natură, se cuvine să relevăm în primul rînd
rolul ei în dezvăluirea rădăcinilor ex-traştiinţifice ale unor concepţii inconsistente, cari s-ia încercat să se grefeze ipe evoluţia unor probleme ale ştiinţelor fizicochimice, cum şi în maturizarea gînidirii ştiinţifice.
Din timpul gîndirii preştiinţifice, în care omul încă nu reuşise să se ridice la conceptele de proprietate şi materie, ci rămăsese poticnit la cele de forme particulare ale substanţei, — cum sînt apa, aerul şi focul, — omenirea a moştenit o veche substituire de proprietăţi ale materiei, prin forme particulare ale substanţei corpurilor. în acel trecut foarte depărtat, omul nu opera cu proprietatea, ci cu corpul care o poseda cu pregnanţă. Cînd observatorul naiv constata că, prin operaţii adecvate, anumite proprietăţi ale corpurilor pot fi „înlocuite" cu altele, lucrurile apăreau ca şi cînd proprietăţile ar fi substanţe cari pot fi extrase din corpuri sau introduse în ele. Cînd, prin încălzire, de exemplu gheaţa, îşi pierdea soliditatea şi cîştiga lichiditate, devenind apă, aceste fapte păreau a consista în extragerea din gheaţă a substanţei soliditate, îmbinată cu înlocuirea ei cu substanţa lichiditate, pentru a se obţine apă, — aceste două substanţe fiind corporalizaţiile proprietăţilor soliditate şi lichiditate. Extinzînd aceste reprezentări la toate proprietăţile: ce-nuşime, gălbenime, uscăciune, umezeală etc., s-a putut ajunge la reprezentarea că un corp ar fi format din amestecul corporalizaţiilor proprietăţilor sale. Ex-trăgînd de exemplu substanţa cenuşime din plumb — care are densitate mare — şi înlocuind-o cu substanţa gălbenime, ar trebui deci să se obţină aur, —- de asemenea de densitate mare — şi iată-ne ajunşi la una din rădăcinile afchimismului.
Se cunoaşte din antichitate un stadiu mai înaintat al acestor reprezentări, în care se făcea distincţie între proprietăţile necesare pentru toate corpurile şi proprietăţile lor mai mult incidentale. Printre primele aveau un rol deosebit
142
două perechi de proprietăţi opuse : perechile căldură-frig şi uscăciune-ume-zeală. Nici o proprietate nu ar putea surveni la un acelaşi corp împreună cu opusa ei, (fiecare putînd surveni însă împreună cu oricare dintre proprietăţile din cealaltă pereche. Ar exista deci patru cupluri de acest fel: cald şi uscat ; cald şi umed ; rece şi uscat; rece şi umed, cupluri numite esenţe şi reprezentate, fiecare, prin cîte un corp, numit tot esenţă, sau şi element, — iar întreaga natură materială ar putea fi considerată formată prin combinarea acestor patru elemente sau esenţe. Esenţa cald-uscat a fost reprezentată prin foc, esenţa cald-umed prin aer, esenţa rece-uscat prin pămînt, iar cea rece-umed prin apă. Fiecare corp ar conţine unul dintre aceste elemente, reunit cu numeroase proprietăţi de natură specială, cari ar acţiona asupra unor organe de simţ, ca ochiul, nasul, etc.
Cînd alchimiştii nu au reuşit să facă transmutaţia metalelor pe baza elementelor introduse de gînditorii din antichitate, ei au completat elementele in-troducînd corporalizaţii şi pentru alte proprietăţi, cari ar prezenta importanţă în transmutaţie —• şi pe cari le-au numit principii: principiul culorii, pe care l-au numit la început sulf, iar mai tîrziu pămînt gras ; principiul fuzibili-tăţii, numit la început mercur, iar mai tîrziu pămînt lichid ,• principiul infuzi-bilităţii, numit la început sare, iar mai tîrziu pămînt pietros. — Flogisticul, care ar părăsi corpurile în cursul arderii, este un fel de progenitură a atmosferei promovate de această teorie a principiilor,
Pe măsură ce a înaintat cercetarea experimentală în domeniile Fizicii şi Ohimiei, au început să fie corporali-zate, adică reprezentate ca substanţe, numai speciile de mărimi mai importante — şi anume în primul rînd speciile de mărimi cari satisfac o lege de conservare. Masa (inertă), de exemplu, este o mărime conservativă care
aparţine tuturor sistemelor fizice ş» numai lor, aşa încît prezenţa masei poate fi considerată drept criteriu al prezenţei sistemelor fizice — şi reciproc. De aici s-a tras însă falsa concluzie că s-ar putea substitui mărimea masă prin sistemul fizic căruia îi aparţine, adică de exemplu prin substanţa corpului căruia îi aparţine. Specia masă-a fost reprezentată astfel prin însăşi substanţa corpurilor şi, conform vechii obişnuinţe, cu timpul a fost confundată cu însăşi substanţa. Formulări ca „legea de conservare a materiei' în loc de „legea de conservare a masei" şi „atracţia maselor" în loc de „atracţie corpurilor" au rămas în limbă ca mărturii ale acestui stadiu de evoluţie a reprezentărilor; ca şi eiîed mărimile numite mase s-ar putea atrage unele pe altele, sau ca şi când temperaturile, cari sînt de asemenea mărimi, s-ar putea dilata! Nu se atrag masele, ci corpurile cari au masă —• şi nu se dilată temperaturile, ci corpurile se dilată termic.
Această substituire a proprietăţilor prin substanţe nu s-a practicat în cazul mărimilor neconservative. în cazul temperaturii, de exemplu, care este o mărime neconservativă, nu s-a susţinut că ar exista o substanţă specială numită „temperatură". Prin analogie cu substituirea masei prin materie, — cînd s-au descoperit noi mărimi conservative, s-a repetat însă vechea practică. Astfel, cît timp s-a bănuit că şi căldura ar fi conservativă şi că ar „trece" deci numai de la corpuri de o anumită temperatură la corpuri de o altă temperatură, căldura a fost reprezentată printr-o substanţă specială, substanţa căldură, caloricul. Caloricul a dispărut însă din Fizică odată cu descoperirea faptului că specia căldură nu este o mărime conservativă. Doar expresia „degajarea căldurii" mai păstrează în limbă o reminiscenţă a vechii reprezentări inconsistente. Analog, cînd s-a descoperit că se conservă sarcina electrică, s-a imaginat, de asemenea, o substanţă spe-
143
cială care să o reprezinte şi care, cu timpul, a fost confundată cu însăşi sarcina- electrică : substanţa electricitate, sau electricul, sau electricitatea, — şi i s-a atribuit acesteia rolul de a „asigura" conservativitatea sarcinii. S-au inventat astfel probleme fictive, ca de exemplu problema: „care este adevărata natură a sarcinii electrice, adică a substanţei electricitate sau a electricului?", întrebare care nu e mai subtilă decît problema: „care este adevărata natură a substanţei temperatură ?". Urmînd canoanele acestei practici inveterate, Wilhelm Ostwald a imaginat o substanţă specială : „substanţa energie", care să reprezinte energia, noua mărime conservativă, pe care fizicienii au descoperit-o în prima jumătate a secolului trecut. După ce a confundat energia ca mărime cu energia ca substanţă, el a înlocuit substanţa corpurilor cu substanţa energie şi a creat astfel energetismul. Nici teza energetismului nu este însă mai puţin metafizică decît de exemplu teza substanţei gălbenime, sau a substanţei electricitate.
Fără îndoială că nici lidealisimul ■— şi cu atît mai puţin materialismul — nu propune astfel de substituiri grosolane ale unor proprietăţi prin substanţe, cari nu sînt proprietăţi, ci sisteme fizice. Dar teza idealismului că sistemele fizice şi proprietăţile lor ar fi simple construcţii teoretice auxiliare ale intelectului nostru, destinate să ne ajute In orientarea prin noianul şi succesiunea complexelor noastre de sensaţii, prin punerea celor două categorii pe un acelaşi plan de construcţie teoretică, a creat un climat intelectual care nu a împiedicat confuzii atît de grave. Teza materialismului dialectic privitoare la materia unică drept singur izvor al tuturor schimbărilor din natură a împiedicat însă astfel de confuzii. Ea a îndrumat pe materiaiişti să caute în această materie unică izvorul tuturor proprietăţilor ce servesc la descrierea schimbărilor şi nu să construiască noi substanţe    ipotetice, corespunzătoare
noilor specii de mărimi conservative. De fiecare dată, cercetătorii au şi descoperit coexistenţa în spaţiu şi timp — şi anume în domeniile ocupate de materie — a noilor proprietăţi împreună cu proprietăţi cunoscute mai demult, semn al derivării lor din materia unică. Astfel, teze inconsistente, cum sînt cea despre substanţialitatea sarcinii electrice sau teza energetismului, şi-au strîns adepţii în principal dintre apărătorii idealismului.
Confuzii ideologice tot atît de grave au survenit în secolul nostru, în special la cercetătorii adepţi ai idealismului, după ce s-a descoperit cu ajutorul Fizicii relativiste şi s-a confirmat apoi experimental echivalenţa dintre masa inertă şi energie.
Experienţa aiătase, cu precizia pe care a atms-o Fizica clasică prerela-tivistă, că masa (inertă) este o specie de mărimi conservative, că adică suma maselor părţilor unui sistem fizic ră-mîne constantă, oricari ar fi transformările din interiorul sistemului, cît timp acesta este izolat masic. Sistemul se numeşte izolat masic, dacă nu se face transfer de substanţă (de particule corporale elementare, cum sînt electronii, protonii, neutronii etc.) nici din spre el spre exterior şi nici din spre exterior spre el. Experienţa mai arătase că şi energia este o specie de mărimi conservative, că adică rămîne constantă pentru un sistem fizic, oricari ar fi transformările din interiorul lui, cît timp acesta este izolat energetic. Sistemul se numeşte ^zolat energetic dacă, în afară de faptul că nu există schimb de substanţă între el şi exterior, nu există nici un fel de interacţiune între el şi exterior (de exemplu, nu primeşte şi nu cedează căldură, nu efectuează şi nu primeşte lucru mecanic din exterior, nu radiază şi nu primeşte radiaţie electromagnetică, respectiv fotoni din exterior, etc.). Atît masa, cît şi energia, fuseseră recunoscute deci drept mărimi conservative. Conform Fizicii clasice prerelativiste, condiţiile de conservare
144
păreau însă mai severe pentru energie decît pentru, masă : Pentru ca să ră-mînă constantă masa unui sistem fizic, ajungea ca, în aproximaţie clasică pre-relativistă, să se împiedice schimbul de substanţă dintre sistem şi exterior ; pentru a asigura şi constanţa energiei, trebuia însă ca, în plus, să se suprime si interacţiunile dintre sistemul fizic şi exterior. Diferenţa provenea din faptul •că, în aproximaţie clasică prerelativistă, masa unui sistem fizic depinde numai de substanţa, nu şi de starea lui, pe ■cînd energia sistemului depinde şi în această aproximaţie atît de substanţa, cît şi de starea lui ,• de exemplu de viteză, de temperatură, de tensiunile mecanice, etc.
Se ştie însă că atunci cînd, începînd cu sfîrşitul secolului trecut, fizicienii au reuşit să imprime particulelor corporale viteze foarte mari, comparabile cu viteza de propagare a luminii în vid, ei au constatat că, la aceste viteze, particulele nu se mai comportă nici în primă aproximaţie cum arătau legile Fizicii clasice prerelativiste. A trebuit să se întemeieze deci o Fizică a vitezelor mari, din care Fizica mai veche să reprezinte doar o aproximaţie pentru viteze mici, operă care a fost realizată în principal de Albert Einstein, în forma cunoscută drept Fizică clasică relativistă sau Teorie a relativităţii.
Dacă Teoria relativităţii restrînse, întemeiată în anul 1905, este adevărată, trebuie însă ca masa unui corp să fie o mărime relativă, adică o mărime care sâ depindă, ca şi viteza, şi de sistemul de referinţă sau referenţialul faţă de care e considerată. Ar trebui ca masa unui sistem fizic să depindă nu numai de substanţa, ci şi de starea lui ; de exemplu de viteză, de temperatură, de tensiunile mecanice din el, etc. în particular, ar trebui ca masa unui corp să poată varia deci şi fără a se produce schimb de substanţă între el şi exterior. Această dependenţă a masei unui corp de starea lui, care a fost verificată   apoi   şi   experimental,   are o
consecinţă importantă : pentru a asigura constanţa riguroasă a masei unui sistem fizic, nu e suficientă suprimarea schimbului său de substanţă cu exteriorul, ci trebuie suprimate şi interacţiunile dintre el şi exterior, ca şi pentru asigurarea conservării energiei. Variaţiile de masă produse exclusiv prin interacţiunile obişnuite dintre sistemele fizice şi cele din exteriorul lor fiind însă extrem de mici faţă de cele cari pot fi provocate prin schimbul lui de substanţă cu exteriorul, s-a putut admite mult timp că suprimarea schimbului de substanţă ar fi suficientă pentru asigurarea constanţei riguroase a masei.
Din Teoria relativităţii rezultă că, în condiţii în rest egale, masa unui corp are valoarea ei minimă, numită şi masa proprie a corpului, în raport cu referenţialul faţă de care corpul este în repaus — şl că ea creşte odată cu valoarea absolută a vitezei lui fată de referenţialul la care e raportată, pentru a tinde spre infinit cînd viteza corpului tinde spre viteza de propagare a luminii fin vid, — însă fără ca masa proprie a unui corp să poată fi confundată cu masa legată de substanţa lui, fiindcă ea nu depinde numai de substanţă, ci şi de stare; de exemplu, masa inertă proprie a unui corp tensionat e mai mare decît masa iui proprie cînd nu e tensionat. Din această teorie mai rezultă că, la schimbarea referenţialului faţă de care e considerată, energia unui sistem fizic variază după aceeaşi lege ca şi masa lui. Din teorie mai rezultă, în al treilea rînd, o teoremă importantă, conform căreia masa şi energia unui sistem fizic sînt legate indisolubil între ele, în sensul următor: într-o transformare dată a unui sistem, variaţile masei şi energiei lui sînt totdeauna proporţionale între ele şi au un acelaşi factor universal de proporţionali.tate : pătratul vitezei de propagare a luminii în vid. Orice variaţie a energiei sistemului trebuie să fie însoţită deci în mod indisolubil
io —
Viaţa  i oimneasal
145
de o variaţie universal proporţională a masei lui inerte — şi reciproc. Trebuie ca această teoremă să fie înţeleasă cum urmează : Ori e valabilă Teoria relativităţii şi în acest caz trebuie să existe proporţienalitatea cu factor universal — şi deci experienţa să o confirme ,- ori experienţa arată că nu există această proporţionalitate, — şi în acest caz trebuie ca Teoria relativităţii să fie falsă. După ce fusese prevăzută de teorie, proporţionalitatea acestor variaţii a fost verificată însă experimental în toate cazurile examinate, aşa încît astăzi ea poate fi considerată şi ca fapt experimental. — Mai general, în Teoria relativităţii se asociază nu numai variaţiilor de energie variaţii d» masă, ci şi fiecărei energii W o masă M ~ W,/c2 — şi reciproc : fiecărei mase M i se asociază o energie W = Mc2, în sensul următor ; Dacă un sistem fizic are masa M, el are totodată, iîn 'mod necesar şi în 'acelaşi timp, şi energia asociată W = Mc2 —- şi dacă un sistem fizic are energia W, el are totodată, în mod necesar şi în acelaşi timp, şi 'masa asociată M ~ W/c2. Masa care se asociază astfel energiei de un erg e însă extrem de mică; e egală cu aproximativ 1,11.10 21 grame. Pe măsură ce fizicienii au învăţat să suprime perechi de particule corporale elementare, ca electronii şi pozitronii prin transformarea lor în fotoni, adică prin transformarea lor lin clîmp electromagnetic, e: au verificat experimental că proporţionalitatea există în adevăr şi între înseşi mărimile masă şi energie, nu numai între variaţiile lor : ei au constatat că, la suprimarea perechii electron-pozitron, cei doi fotoni cari apar în locul perechii au energia corespunzătoare întregii mase a celor două particule corporale suprimate. Şi această proporţionalitate poate tfi considerată deci astăzi ca un fapt experimentat, cel puţin în toate cazurile în cari se poate produce suprimarea particulelor corporale elementare, — de exerraplu  prin transfor-
marea lor ,în câmp electromagnetic. Fizicienii numesc aceasta echivalenţa dintre masă şi energie — isau apun că masa şi energia sânt specii de mărimi cari fac parte din acelaşi gen.
Din teorema echivalenţei dintre masă şi energie rezultă că, dacă se enunţă ca lege conservarea energiei, urmează ca teoremă conservarea masei — sau că, dacă se enunţă ca lege conservarea masei, rezultă ca teoremă conservarea energiei ,■ ecuaţia care exprimă conservarea energiei se obţine doar din ecuaţia care exprimă conservarea masei, prin înmulţirea celor doi membri ai acesteia cu pătratul vitezei de propagare a luminii în vid. Se conservă deci în parte atît imasa, cît şi energia, însă oricare dintre cele două propoziţii cari exprimă aceste conservări, rezultă ca. teoremă din cealaltă propoziţie, admisă ca lege. Importanţa teoretică a teoremei, echivalenţei derivă deci din faptul că ea reduce cu o unitate numărul de propoziţii independente — adică numărul de legi — ale Fizicii. Importanţa ei practică rezidă în aşa numitul de-iect de masă, care este o consecinţă a ei şi serveşte în Microfizică în determinarea experimentală a energiei de legătură a microsistemelor compuse : nuclei atomici, etc., şi 'anume pe baza măsurării defectului lor de masă.
Creşterea masei unui sistem fizic nu e provocată de primirea de energie de către acest sistem; creşterea de masă este doar un alt aspect al primirii de energie — sau primirea de energie este doar un alt aspect al creşterii de masă; — De aceea formulările că energia s-ar translorma în masă, sau cS masa s-ar transforma în energie, sînt atît fizic eronate, cît şi ideologic inconsistente. Formulările că masa ar avea energie, sau că energia ar avea masă sînt iarăşi inconsistente : atît. masa, cît şi energia sînt proprietăţi cari aparţin sistemelor fizice, în conformitate cu teza materialistă despre materie ca purtătoare unică a lor — şi nu-şi aparţin una alteia. De asemenea, formularea
146
că nu s-ar conserva separat atît masa. cît şi energia, ci numai' „suma" lor, efectuată cu respectarea factorului lor universal de conversiune, este fizic eronată : se conservă separat atît masa, cît şi energia. în sfîrşit, formularea că, fie energia, fie masa, ar fi substanţe, sisteme fizice, este ideologic inconsistentă ; ele sînt proprietăţi ale acestor sisteme.
Evitarea corponalizaţiei proprietăţilor, dezvelirea rădăcinilor extraştiintifice ale unor curente ca energetismul şi clarificarea problemei valabilităţii şi consistentei diferitelor formulări întâlnite în legătură cu semnificaţia mult dezbătut ei echivalenţe dintre masa inertă şi energie constituie, după opinia autorului acestor srînduri, exemple pregnante despre valoarea de îndrumare în probleme foarte generale ale ştiinţelor fi-zico-chimiee, pe care o are teza dialecticii materialiste privitoare ia materia unică, izvor al tuturor schimbărilor.
★
Teza dialecticii materialiste referitoare la conexiunea şi interacţiunea dintre tot ce există în întregul pe care-1 constituie natura e concretizată în ştiinţele fizicochimice în legile lor.
Se obişnuieşte să se deosebească două clase de legi, după cum acestea exprimă conexiuni între evenimente nesimultane, respectiv simultane. Primele se numesc legi de deslăşurare, iar ultimele, legi de stare.
Legile de desfăşurare exprimă interacţiunea dintre evenimente şi deci şi fenomene, respectiv dintre sistemele fizice purtătoare ale lor. Ele reprezintă expresii parţiale ale principiului cauzalităţii în domeniul fenomenelor fizicochimice. în conformitate cu acest principiu, pentru orice mulţime de evenimente dintr-un sistem fizicochimic există o cauză reprezentată de un complex de evenimente anterioare, care o determină în mod necesar, ca elect al său. Legile de desfăşurare sînt expresii doar parţiale ale acestui principiu, în sensul că
una singură dintre ele nu determină univoc legătura dintre cauze şi efecte ; abia un anumit sistem de legi de desfăşurare asigură această determinaţie univocă. Pentru aplicarea efectivă a legilor de desfăşurare, mai trebuie să se cunoască însă direct şi evenimentele dintr-un moment dat, cari constituie starea sistemului fizicochimic în momentul considerat. Aceste evenimente, a căror mulţime într-un moment constituie starea sistemului fizicochimic şi cari trebuie cunoscute direct, adică independent de legile de desfăşurare, si sînt susceptibile de a constitui cauze, se numesc evenimente de stare, iar cele cari nu pot interveni în determinarea stărilor sistemelor fizicochimice se numesc evenimente accesorii. în ştiinţele fiizicoch'knice, în cari evenimentele se descriu cu ajutorul mărimilor, mărimile cari descriu evenimente de stare se numesc mărimi de stare, iar celelalte se numesc mărimi accesorii. Legea de mişcare a punctului material este o lege de desfăşurare. Raza vec-toare şi impulsul sînt mărimi de stare (mecanică), iar acceleraţia unui mic corp faţă de un referenţial inerţial (sau şi neinerţial) este un exemplu de mărime (mecanică) accesorie.
Un sistem de legi de desfăşurare, ca şi mănunchiul de mărimi de stare pe cari le determină ele, se numeşte complet, dacă determină univoc stările viitoare (şi trecute) ale oricărui sistem fizicochimic care e izolat din toate punctele de vedere, în funcţie de o starf; iniţială a lui : determinable cauzală. Altfel sistemul de legi de desfăşurare, ca şi mănunchiul de mărimi de stare pe cari le determină ele, se nu,meşt« incomplet. Numai un sistem complet de legi de desfăşurare reprezintă o expresie integrală a principiului cauzalităţii în domeniul de cercetare la care se referă : numai el exprimă integral interacţiunea dintre toate evenimentele de stare respective.
Conceptele de mănunchi complet şt mănunchi incomplet de mărimi de stare.
147
formidabile numai cu ajutorul principiului cauzalităţii, respectiv al tezei dialecticii materialiste referitoare la interacţiunea dintre toate evenimentele de stare, prezintă mare importanţă în detectarea de noi mărimi de stare şi de noi clase de sisteme iizicochimice.
în adevăr, să presupunem că, într-un moment dat, am cunoaşte numai toate legile Mecanicii şi toate mărimile de stare mecanică ale corpurilor. Dacă acestea ar constitui un mănunchi complet de mărimi de stare fizică ale corpurilor, ar trebui ca, în conformitate cu principiul cauzalităţii, evoluţiile mecanice viitoare ale sistemelor de corpuri izolate să tie egale, ori de cîte ori punem astfel de sisteme de corpuri în stări în cari mărimile lor mecanice de stare sînt respectiv egale. Or, experienţa arată că, în condiţiile indicate, aceste evoluţii mecanice pot să nu fie egale ; de exemplu, dacă, între două aduceri ale unui sistem de corpuri în stări mecanice egale, unele corpuri au fost frecate între ele. Trebuie deci ca, în conformitate cu principiul cauzalităţii, corpurile să aibă şi mărimi de stare nemecanice şi care au fost diferite în diferitele aduceri ale sistemului în stări mecanice egale, pentru a determina evoluţii mecanice viitoare diferite. Aceasta este metoda folosită pentru a descoperi că un mănunchi dat de mărimi de stare fizicochimică nu e complet şi că, deci, sistemele fizicochimice mai au şi alte mărimi de stare, cari trebuie detectate prin cercetare experimentală sistematică
în cazurile în cari,—aducând de mai multe ori sistemele fizicochimice izolate ale unei anumite clase, de exemplu corpurile, în stări în cari toate mărimile lor de stare cunoscut? sînt respectiv egale, — experienţa arată că evoluţiile sistemelor sînt diferite şi nu permite, totuşi, să se descopere noi mărimi de stare ale lor, stările acestor sisteme sînt însă egale în diferite cazuri. Din principiul cauzalităţii urmează deci că trebuie ca starea a ceva diferit de
ele şi care poate interacţiona cu ele să difere în diferitele cazuri. Trebuie adică să existe şi sisteme fizicochimice din clase diferite de ale clasei considerate, cari să aibă mărimi de stare de alte specii decît cele ale acestei clase (ale corpurilor în exemplu nostru), mărimi cari să fie diferite în diversele realizări ale stărilor egale ale vechii clase de sisteme, pentru ca ast-lel stările fizicochimice integrale să fie diferite în aceste realizări, — fapt care să determine în diferitele cazuri evoluţiile diferite ale sistemelor considerate. Dacă considerăm, de exemplu, de două ori sistemul format din Pămînt şi Lună, în stări în cari toate mărimile lor de stare mecanică, termică, electrică, magnetică, etc. sînt respectiv egale, însă o dală fără ca să fi fost emis în prealabil vreun scurt semnal luminos, iar a doua oară la aproximativ o jumătate de secundă după ce s-a emis de pe Pămînt un astfel de semnal îndreptat spre Lună, evoluţia viitoare a Lunii în primul caz, — cînd ea nu va fi iluminată după vreo jumătate de secundă de vreun semnal luminos emis de po Pămînt, — va fi alta decît în cel de-al doilea caz, în care Luna va fi iluminată H incidenţa semnalului luminos pe suprafaţa ei. Cum stările iniţiale ale Pămîntului şi Lunii au fost egale în cele două cazuri, rezultă ca. în afară de corpuri i(Pămîntul şi Luna din exemplu), există şi clase de sisteme fizicochimice distincte de ele, cari au şi mărimi de stare diferite de cele alp corpu-ilor : lumina în cazul considerat. Aceasta este metoda prin care fizicienii au descoperit cîmpul electromagnetic, din care lumina reprezintă un caz particular.
Metoda detectării de noi proprietăţi de stare cu ajutorul principiului cau zalităţii, care a permis să se detecteze proprietăţile termice cu ajutorul celor mecanice, sau proprietăţile electromagnetice cu ajutorul celor termomecanice, prezintă importanţă şi în aprecierea fazelor de   dezvoltare a   ramurilor de
148
ştiinţă cari încă nu au ajuns, într-un moment dat, să-şi detecteze proprietăţile de stare (sau toate proprietăţile de stare) — şi serveşte ca ghid în orientarea asupra căilor de extensiune a ramurilor de ştiinţă.
De exemplu, se poate aprecia că în faza de dinainte de Coulomb, în care încă nu se cunoştea nici mărimea de stare a corpurilor numită sarcină electrică, legile fenomenelor electrice se puteau formula numai incomplet şi indirect, doar cu ajutorul mărimilor mecanice, fiindcă sarcina este o mărime electrică primitivă, adică ireductibilă la mărimi termomecanice. Formularea completă a legilor tuturor fenomenelor fizicochimice exclusiv cu ajutorul mărimilor de stare mecanică ar fi posibilă numai dacă teza mecanicismului ar fi adevărată cel puţin în cadrul ştiinţelor fizicochimice. Or, există astăzi infirmări efective ale ei.
Consideraţiile privitoare la căile de extensiune a ştiinţelor trebuie făcute cu multă circumspecţie cînd se urmăreşte extensiunea şi dezvoltarea creatoare a metodelor şi legilor lor. — lată un exemplu reuşit de extensiune exclusiv a unor legi cunoscute: Înainte de constituirea teoriei fizice a legăturii chimice omeopolare sau covalente, mulţi chimişti erau de părere că teoria structurii chimice reflectă o lege specifică a Chimiei, care este o bază suficientă pentru ea şi că Fizica nu poate să pătrundă în acest domeniu. Or, în aceste probleme ale Chimiei, s-a constatat că legile, inclusiv cele de cuantificare, cari sînt esenţiale şi suficiente pentru  ele, sînt toate legi ale Fizicii
— şi nu sînt specifice Chimiei.
Un exemplu în care există convingerea că nu va reuşi extensiunea exclusivă a unui sistem cunoscut de legi cu limitarea la mănunchiul de proprietăţi   de  stare   cunoscute  în prealabil,
— cum nu se reuşise nici în cazul electromagnetismului, este următorul: Aşa cum proprietăţile de stare mecanice au  servit  la detectarea, cu aju-
torul principiului cauzalităţii, şi a proprietăţilor de stare termice şi electromagnetice, cari sînt ireductibile la ele, e de aşteptat ca proprietăţile de stare fizicochimice să servească la detectarea de noi proprietăţi de state, biologice, ireductibile la cele fizicochimice şi pe cari corpurile le au cînd sînt vii. (Corpurile vii ar avea, în complexitate extremă, numai proprietăţile fizicochimice cunoscute, doar dacă teza mecanicistă ar fi adevărată.) Se speră ca noile proprietăţi primitive, biologice, să poată fi detectate şi studiate prin aplicarea şi eventual extensiunea actualelor metode şi teorii fizicochimice. Problema detectării lor e foarte importantă şi se va putea rezolva, probabili, abia pe măsură ce vom reuşi să producem corpuri vii din corpurile lipsite de viaţă, adică pe măsură ce vom detecta tipurile de transformări prin cari se pot trece corpurile, din starea lipsită de viaţă, în stare vie, — aşa cum proprietăţile primitive electrice au putut fi detectate abia după ce am reuşit să electrizăm corpurile. Este de aşteptat ca abia după depăşirea acestui stadiu să se reuşească să se formuleze direct legile specific biologice, analog cu formularea actuală, directă, a legilor fenomenelor fizice. Pînă atunci, ele vor putea fi formulate numai în măsura în care pot fi exprimate indirect, cu ajutorul proprietăţilor fizicochimice.
După aceste exemplificări ale valorii metodologice a tezei dialecticii materialiste despre interacţiunea dintre tot ce există în natură, este util să aruncăm o privire asupra problemelor ridicate de legile de stare, expresie a legăturilor sau conexiunilor afirmate de această dialectică şi cari nu sînt de natura interacţiunilor cauzale, pe cari le exprimă legile de desfăşurare.
Am arătat că legile cari exprimă conexiuni între evenimentele de stare, respectiv, proprietăţile Ide stare, simultane, ale sistemelor fizicochimice, se numesc legi de stare. Acestea nu conţin deci derivate în raport cu timpul
149
ale mărimilor de stare şi cari să nu fie ele însele mărimi de stare.
Determinaţia dintre evenimente de stare, respectiv dintre proprietăţi de stare, conţinută într-o lege de stare, se numeşte determinaţie de stare. Legile Geometriei sînt exemple de legi de stare; într-adevăr, de exemplu, poziţiile instantanee ale vîrfurilor unui triunghi dreptunghic rectiliniu determină aria lui instananee simultană nu pe cale cauzală, ci în virtutea unei determinaţii de stare. Fiindcă legile de stare ale Geometriei şi Cinematicii ocupă un loc general în ştiinţele naturii, le vom numi legi de structură, spre a le deosebi de celeilalte eventuale legi de stare, pe cari le vom numi legi morfologice.
Legile de stare formează o unitate dialectică, împreună cu cele de desfăşurare, fiindcă abia acestea determină cari evenimente şi proprietăţi sînt de stare, cari pot fi conţinute deci în legile de stare ; de altă parte, abia acestea determină cel mai largi stări iniţiale posibile, cari pot interveni în aplicarea legilor de desfăşurare.
In raportul dintre legile de stare şi cele de desfăşurare interesează în special problema independenţei, respectiv a eventualei dependenţe dintre ele.
Geometria, prima ştiinţă oarecum închegată, conţinea numai legi (axiome) de stare, structurale. Statica celor din antichitate părea a avea de asemenea numai legi de stare ; frînturile de Cristalografie constituite în antichitate conţineau primele legi morfologice, iar studiul organismelor a pus în evidenţă rolul important al claselor morfologice, O dată cu întemeierea Mecanicii s-a formulat exact prima lege de desfăşurare a Fizicii: legea ide mişcare a punctului material, iar sub impresia succeselor Mecanicii s-a încercat demonstrarea „legilor" morfologice cu ajutorul legilor de desfăşurare, adică reducerea lor la situaţia de simple teoreme, — concepînd de exemplu diferitele   clase  morfologice  ca  fiind de-
terminate de soluţii staţionare sau periodice, discrete, ale ecuaţiilor cari exprimă legi de desfăşurare. Această încercare a reuşit parţial în teoria cîm-pului electromagnetic, unde au putut fi demonstrate anumite „legi" de stare chiar şi pentru regimurile variabile neperiodice, cu ajutorul legilor de desfăşurare ale teoriei, completate însă cu aserţiuni simple, cari aveau tot caracterul de legi de stare. S-a demonstrat, de exemplu, că din legea de desfăşurare a inducţiei electromagnetice rezultă ca teoremă „legea" de stare a fluxului magnetic, dacă se adaugă aserţiunea că prin mijloace experimentale adecvate se poate realiza starea în care cîmpul magnetic e nul în orice domeniu din spaţiu. S-a format astfel opinia că în fond ar exista numai legi structurale şi de desfăşurare, „legile" morfologice derivînd din ele ca simple teoreme. S-a afirmat chiar că existenţa legilor morfologice ar fi incompatibilă cu principiul acţiunii prin contiguitate, sau că ea ar implica anomalii ale cau-zaţiei prin contiguitate. De altă parte, nu se întrevedea cum ar putea rezulta din legi de desfăşurare propoziţiile Biologiei referitoare la clasele morfologice, şi s-a produs astfel o anumită înstrăinare între Fizică şi Biologie.
Problema raportului dintre legile de stare şi cele de desfăşurare a luat un aspect nou odată cu începutul studiului microobiectelor fizice — molecule, atomi, etc., — cînd s-a pus problema dacă există şi în microdomeniile respective, spaţiale şi temporale, toate proprietăţile, cari fuseseră detectate prin cercetarea fizică macroscopică. în cursul acestui studiu, fizicienii au ajuns pe cale indirectă la concluzia că există proprietăţi macroscopice cari nici nu există în microdomenii, ca temperatura absolută şi căldura. Proprietăţile consistente şi în microdomenii au fost numite dinamice, ca şi evenimentele descrise de ele, iar proprietăţile consistente numai în 'macroscopic au fost numite statistice, ca şi evenimentele de-
150
scrise de ele. Legile cari exprimă relaţii (exacte) între evenimente dinamice au fost numite legi dinamice, iar cele 'cari exprimă relaţii (exacte) între evenimente statistice au fost numite legi statistice. Principiul al doilea al Termodinamicii este un exemplu de lege statistică, iar legea de mişcare a punctului material este un exemplu de lege dinamică.
Cauzalitatea este deci dinamică, respectiv statistică, după cum sistemul complet al legilor de desfăşurare cari o exprimă conţine numai legi dinamice, respectiv şi legi statistice.
O dată cu apariţia acestor două clase de legi s-au pus şi problemele raporturilor dintre ele, printre cari şi aceea a reductibilităţii uneia dintre clase îa .cealaltă. Încercarea de a deduce „legile" statistice drept teoreme din legile dinamice s-a manifestat pentru prima oară în Mecanica statistică, unde — prin intermediul interpretării căldurii şi temperaturii drept mărimi statistice, derivate prin efectuarea anumitor medii asupra unor mărimi mecanice de natură dinamică, — s-a încercat să se deducă principiul al doilea al Termodinamicii drept teoremă din legile dinamice ale Mecanicii. O importantă teoremă de desfăşurare, demonstrată de Liouville numai cu ajutorul legilor dinamice ale Mecanicii, exprima valoarea pe care o are într-un anumit moment densitatea, în raport cu volumul lazic (determinat de toate coordonatele şi componentele de impulsuri ale tuturor particulelor unui sistem mecanic complex), a probabilităţii de stare ^ a unui sistem mecanic, în funcţie de valoarea pe care această mărime o avea într-un moment iniţial, iar Boltz-mann a arătat că deducerea principiului al doilea al Termodinamicii din legile Mecanicii este posibilă cu ajutorul teoremei lui Liouville, dacă sistemele mecanice au proprietatea numită ergodicitate, adică proprietatea de a trece efectiv în cursul timpului prin toate,  stările  microscopice compatibile
cu condiţiile macroscopice în cari sînt puse. După ce s-a constatat că ergodi-citatea nu e compatibilă cu legile Mecanicii, s-a arătat că deducerea respectivă e posibilă şi dacă sistemele mecanice au şi numai proprietatea numită cuasiergodicitate, adică şi dacă aceste sisteme trec în cursul timpului şi numai prin stările oricît de apropiate de toate stările microscopice compatibile cu condiţiile lor macroscopice.
Problemele ridicate de propoziţia de desfăşurare care exprimă cuasiergodici-tatea prezintă interes teoretic nu numai prin faptul că, — după cum s-ar reuşi, respectiv nu s-ar reuşi să fie demonstrată, — ar arăta reductibilitatea, respectiv ireductibilitatea legilor statistice ale Mecanicii la legile ei dinamice, ci şi fiindcă pune în lumină nouă raportul dintre legile de desfăşurare şi legile de stare. în adevăr, sistemul complet al legilor dinamice de desfăşurare determină univoc evoluţia viitoare a oricărui sistem fizic izolat, corespunzătoare oricărui sistem al valorilor iniţiale ale mărimilor lui de stare. Dacă unui sistem complet de astfel de legi i se adaugă deci o lege de desfăşurare suplimentară, adică independentă de ele, — cum este cazul propoziţiei cuasiergodicităţii în ipoteza că ea nu este o teoremă demonstrabilă ou ajutorul legilor 'dinamice de (desfăşurare, —• existenţa legii de desfăşurare suplimentare nu se poate manifesta decît prin suprimarea posibilităţii de realizare a unora dintre sistemele de valori iniţiale — adică simultane — ale mărimilor de stare ale sistemelor fizicochimice, — şi deci şi a unora dintre sistemele viitoare de valori ale lor —, adică ea are funcţiunea de lege de stare. Această posibilitate nu este însă echivalentă cu reductibilitatea propriu zisă a legilor de stare la legi de desfăşurare, fiindcă prin aceasta s-a înţeles totdeauna reductibilitatea legilor de stare nu la un sistem supraabundent de legi de desfăşurare, ci la un sistem doar complet de astfel de legi, adică
151
la un sistem din care, dacă s-ar suprima o lege de desfăşurare, s-ar obţine un sistem incomplet.
O situaţie asemănătoare a apărut în teoria cuantificării pe model, — folosită iniţial în teoria lui Bohr referitoare la atomul de hidrogen, — în care sistemul complet al legilor dinamice ale Mecanicii a fost completat cu o lege dinamică suplimentară ide desfăşurare, numită legea de cuantificare pe model. Aplicînd unui sistem mecanic sistemul supraabundent de legi obţinut în acest fel, se constată că sistemul fizicochimic care le satisface pe toate — de exemplu un atom cu mişcări multiperio.di-ce ale părţilor sale — nu poate trece prin toate stările iniţiale cari ar fi posibile dacă ar lipsi legea de desfăşurare care exprimă cuantificarea pe model, de unde rezultă că aceasta are funcţiunea de lege de stare.
Pentru ca o lege de stare să fie reductibilă la un sistem chiar şi supraabundent de legi de desfăşurare, ar trebui ca cel puţin mijloacele de exprimare a legilor de desfăşurare să fie independente de legea de stare. Dacă însăşi legea de stare serveşte însă pentru crearea mijloacelor de exprimare a legilor de desfăşurare, se înţelege că reductibilitatea ei la acestea, chiar şi cînd sistemul lor e supraabundent, este iluzorie. Această situaţie nouă a şi survenit în Mecanica cuantică, întemeiată în cel de al treilea deceniu al secolului nostru. Ea se caracterizează în principal (în una din prezentările ei posibile) printr-o lege (statistică) de stare de tipul moriologic, care se numeşte principiul funcţiunii de undă şi, a rămas ireductibilă la legi de desfăşurare, fiindcă abia ea pune existenţa iuncţiunii de undă a oricărui sistem mecanic, care serveşte ca mijloc necesar pentru exprimarea legii (statistice) de desfăşurare, ce are rolul legii de mişcare din Mecanica clasică şi se numeşte legea sau ecuaţia lui Schroedinger. Mecanica cuantică este completată de o lege de stare oarecum exterioară faţă
de bazele ei şi de tipul moriologic., rămasă de asemenea ireductibilă la legi de desfăşurare, aşa-numitul principiu de excluziune al lui Pauli.
Dezvoltarea Fizicii a arătat deci că teza dialecticii materialiste referitoare la conexiunea şi interacţiunea dintre tot ce există în natură se confirmă în cadrul ei prin legi atît de stare, cît şi de desfăşurare, legile cari o confirmă fiind statistice, avînd însă în anumite cazuri limită funcţiunea de legi dinamice.
în adevăr, din studiul radiaţiei termice a corpurilor solide şi din studiul efectelor fotoelectric şi Comptom a rezultat că, în anumite interacţiuni limită ale ei cu corpurile, radiaţia electromagnetică se comportă ca şi cînd* ar avea nu o structură continuă şi on-dulatorie, cum o prezintă interacţiunile în cari se produce interferenţă1, difracţie şi reflexie selectivă, ci o structură discontinuă şi corpusculară, ca, şi cînd ar fi formată din fotoni. S-a mai constatat că, în condiţii de interacţiune cu corpurile, cari sînt intermediare între cele extreme, —• de comportare fie ca-fotoni, fie ca unde monocromatice, — radiaţia electromagnetică prezintă estompat proprietăţi atît de corpuscule„ cît şi de unde, chiar şi cînd radiaţia e atît de slabă, încît ar intra în joc cîte un singur foton. Această structură uimitoare a radiaţiei electromagnetice,, schimbătoare cu condiţile ei de interacţiune cu corpurile şi inaccesibilă reprezentării noastre intuitive, se numeşte dualitatea undă-corpuscul a acestei radiaţii. S-a descoperit apoi că şi micro-obiectele fizice corporale prezintă dualitatea undă-corpuscul, şi anume în aşa fel, încît în anumite condiţii extreme se prezintă drept corpuscule, iar în altele drept unde monocromatice, singure sau împreună cu altele egale şi avînc? aceeaşi viteză. S-a mai constatat că, în. condiţii cuprinse între extremele indicate, microbiectele prezintă estompat proprietăţi atît de undă, cît şi de cor-puscul. Această dualitate conduce la
152
previziuni statistice, cu probabilităţi sub-unitare în toate condiţiile intermediare indicate — şi la posibilităţi de previziune.— e adevărat, parţială, — însă cu probabilităţi ediau-nitare, echivalente cu posibilităţi de previziune „dinamică",— în condiţiile extreme, amintite.
în lumina acestor constatări, teza referitoare la starea de necontenită mişcare, -schimbare, a naturii, — în care totdeauna se naşte şi se dezvoltă ceva, se distruge şi dispare ceva, — apare ca  teză  din  clasa  „legilor" de stare.
★
în domeniul tezei dialecticii materialiste referitoare la dezvoltarea naturii prin procese în cari, în urma acumulării de schimbări cantitative, se trece prin salt la schimbări calitative, ştiinţele fizicochimice dispun de mijloace deosebite de precizare a sensurilor conceptelor calitate şi cantitate, cari servesc în aceste ştiinţe la caracterizarea calitativă, respectiv cantitativă a claselor de evenimente şi deci de fenomene, cum şi a claselor de sisteme fizicochimice.
în definirea precisă a proprietăţilor calitative, aceste ştiinţe folosesc ca punct de plecare categoria de relaţie. Caracterizarea formaţiunilor social-eco-nomice prin relaţiile de producţie, definirea claselor sociale prin relaţiile lor cu mijloacele de producţie, studiul tot mai adînc al relaţiilor dintre oameni în diferitele orînduiri sociale, arată de altfel creşterea rolului categoriei de relaţie şi în ştiinţele sociale, nu numai în ştiinţele naturii, unde relaţiile sînt folosite sistematic pentru definirea speciilor de proprietăţi. Să examinăm deci ce relaţie trebuie să existe între obiectele fiecărei perechi care se poate forma într-o mulţime de obiecte, pentru ca obiectele acelei mulţimi să aibă o proprietate comună, cum ar fi roşu, rotund, etc.
Obiectele unei mulţimi au o proprietate comună, dacă şi numai dacă sînt
echivalente — şi deci pot fi substituite-unul altuia fără a se produce vreo-schimbare — dintr-un anumit punct, de vedere, adică dacă şi numai dacă există între ele, din acel punct de vedere, o relaţie (binară) simetrică şi transitivă, care se numeşte relaţie de echivalenţă. O relaţie existînd între două obiecte a şi b se numeşte simetrică, dacă existenta ei din spre a spre b implică şi existenţa ei din spre b spre a — şi transitivă, dacă existenţa ei din spre a spre b şi din spre b spre c implică şi existenţa ei direct din spre a spre c. De exemplu, există condiţii în cari ochiul, privind simultan două corpuri în contact, omogene şi egal iluminate, nu le poate deosebi unul de altul, adică le găseşte echivalente din punctul de vedere al privirii — şi deci corpurile au o specie de proprietăţi care le este comună : culoarea. Relaţia de echivalenţă a speciei culoare, care se numeşte isocromie, ne asigură că dacă, dintre trei corpuri a, b şi c, corpul a are aceeaşi culoare cu b, şi b a-re aceeaşi culoare ou a {simetria) — şi că, dacă a -are -aceeaşi culoare cu b şi b are aceeaşi culoare cu c, şi a are aceeaşi culoare cu c (transivitatea). Se pune că obiectele între cari există o relaţie de echivalenţă fac parte dintr-o aceeaşi clasă de echivalenţă (de exemplu clasa albastru) şi că ele au o aceeaşi proprietate (cum este albastru) din specia considerată (cum este culoarea). O relaţie de echivalentă permite deci să se împartă obiectele unei mulţimi în clase de echivalenţă disjuncte şi se spune că obiectele din două clase disjuncte (de exemplu unul roşu şi altul albastru) se găsesc în relaţie de alteritate din punctul de vedere al proprietăţii considerate.
Analog, relaţia de echivalenţă a direcţiei dreptelor este paralelismul lor, iar relaţia de echivalenţă a iotmei figurilor geometrice este asemănarea lor.
O transformare a unui sistem fizic consistă deci în trecerea sa din cel puţin una dintre clasele de echivalentă
153
ale speciilor sale de proprietăţi, într-o altă clasă — şi se spune că acea specie a suferit în cursul transformării o variaţie materială. —
O clasă de specii de proprietăţi deosebit    de    importantă    pentru ştiinţe este  clasa speciilor de proprietăţi or-donabile. Aceasta e caracterizată prin Japtu]  că  între clasele de echivalenţă diferite  ale speciilor respective există şi o relaţie de ordonare, care permite ca   diferitele  clase  de  echivalenţă să fie  ordonate  în felul  ordinii naturale a numerelor reale după criteriul „mai mare decît...", sau  în felul ordinii de succesiune a punctelor unei drepte. în acest scop, trebuie ca relaţia de ordonare  dintre  obiectele  din  două clase de echivalentă diferite  ale aceleiaşi specii şi în rest oarecari, să fie asimetrică şi transitivă. O relaţie între două obiecte a şi b se numeşte asimetrică, dacă existenţa ei din spre a spre b implică   imposibilitatea   ca   ea  să existe şi din spre b spre a (de exemplu, din „a e mai mare decît b" rezultă că „b nu poate fi' mai mare decît a") ; din transitivitatea relaţiei de ordonare urmează că, de exemplu, din „a e mai mare decît b" şi „b e mai mare decît c" rezultă şi că „a e mai mare decît c". ■Două obiecte între cari nu  există relaţia de echivalenţă,  însă există relaţia de ordonare, au deci proprietăţi or-donabile   diferite   din   spec:a considerată.
Temperatura, de exemplu, este o specie de proprietăţi ordonabile. Relaţia ei de ordonare se numeşte „mai cald decît" şi există între oricari două corpuri cari nu satisfac relaţia de echivalenţă a temperaturii : un corp a (ale cărui părţi se găsesc în echilibru termic) se numeşte mai cald decît un corp b (care satisface aceeaşi condiţie), dacă, pus în contact cu b, în condiţii în cari cele două corpuri ar putea schimba între ele numai căldură, cedează călduiă corpului b. Relaţia de ordonare a temperaturilor e în adevăr asimetrică : dacă, în condiţiile indicate, corpul   a cedează
căldură corpului b, experienţa arată că b nu cedează căldură corpului a ; ea este şi transitivă : dacă, în condiţiile indicate, corpul a, pus în contact cu corpul b, cedează acestuia căldură şi dacă corpul b, pus în contact cu corpul c, cedează acestuia căldură, — experienţa arată că corpul a, pus direct în contact cu corpul c, cedează de asemenea acestuia căldură. Dacă experienţa nu ar confirma totdeauna acest ultim fapt. temperatura nu ar avea relaţie de ordonare, adică ar fi o specie de proprietăţi ale corpurilor, fără a face însă parte din clasa speciilor ordonabile.
Se observă că direcţia şi forma nu sînt specii de proprietăţi ordonabile: de exemplu, nu există o relaţie de ordonare de tipul „mai mare decît" între două direcţii diferite, sau între două forme diferite (cum sînt formele de sferă şi de cub).
Importanţa speciilor de proprietăţi ordonabile pentru ştiinţă derivă din faptul că pe ele se pot grefa speciile de mărimi  (scalare),  cari  le  pot caracteriza.  Acestea  sînt  entităţi matematice cari asociază, cu păstrarea ordinii, numere reale (numite valorile sau măsurile lor] diferitelor clase de echivalenţă ale speciilor de proprietăţi ordonabile pe cari sînt grefate. O specie de mărimi scalare e caracterizată prin următoarele   elemente:   corespondenţa univocă  In  ambele  sensuri  între clasele de  mărimi  ordonabile    (sau obiectele cari au aceste mărimi) şi numerele reale ; sensul de referinţă în şirul claselor de echivalentă, în care cresc mărimile  speciei  (de  exemplu  sensul de referinţă este sensul „mai cald decît..." în cazul speciei temperatură) ; originea, adică clasa de echivalenţă căreia i se asociază valoarea zero (de exemplu clasa zero absolut în cazul speciei temperatură absolută) ; unitatea de măsură, determinată  prin  alegerea şi  a clasei de echivalentă căreia i se asociază valoarea unu, — şi scara sau scala, determinată de condiţiile în cari diferenţele
154
de mărime (dintre clasele de echivalenţă a două perechi   sînt  puse egale.
Sistemul de operaţii prin cari se determină experimental măsura mărimii scalare dintr-o specie, pe care aceasta o asociază unei clase de echivalenţă date a speciei de proprietăţi ordona-bile pe care e grefată specia de mărimi, constituie procedeul de măsură al speciei considerate, iar efectuarea acestui sistem de operaţii se numeşte măsurarea mărimii i(scalare) considerate. Faptul că măsurarea asociază unei mărimi scalare o singură proprietate or-donabilă are consecinţe extrem de importante pentru ştiinţă : el permite ca procesele şi relaţiile din natură să fie reprezentate prin operaţii şi prin relaţii matematice. Pe o aceeaşi specie de proprietăţi ordonabile se pot grefa însă infinit multe specii de mărimi scalare ; de exemplu, o primă specie de mărimi, iar apoi orice specie de mărimi care este funcţiune strict crescătoare de mărimile primei specii. Qperînd ou speciile de mărimi, se pot face deci aserţiuni mult mai multe şi mai precise asupra naturii, decît dacă s-ar opera numai cu speciile de proprietăţi ordonabile pe cari sînt grefate aceste mărimi, ceea ce sporeşte considerabil mijloacele de deschidere de cari ar dispune altfel ştiinţele naturii.
Pentru a extinde avantajele operării cu speciile de mărimi şi asupra speciilor de proprietăţi neordonabile, se încearcă în ştiinţele fizicochimice să se caracterizeze aceste specii cu ajutorul sistemelor de specii de proprietăţi ordonabile. Acestea permit să se opereze cu sisteme de mărimi pentru descrierea şi a proprietăţilor neordonabile,,, descriere care prezintă mare interes pentru speciile de proprietăţi neordonabile descrip-tibile pe această cale indirectă cu ajutorul unui număr finit de specii de mărimi (scalare). De exemplu, raza vec-toare a unui punct în raport cu o origine, care face parte dintr-o specie de proprietăţi neordonabile, se poate carac-
teriza prin sistemul de trei coordonate scalare ale punctului în raport cu un referenţial care are originea considerată —■ şi cari sînt specii de mărimi ordonabile.
Se poate spune că mulţimea speciilor de proprietăţi [(ordonabile şi neordonabile) esenţiale pentru descrierea unui eveniment sau a unui fenomen constituie calitatea acestuia şi că transformările sistemelor fizicochimice în cursul cărora variază numărul sau felul acestor specii constituie transformări calitative ale lor, legate de dezvoltare. De asemenea, se poate spune că transformările în cursul cărora nu variază numărul sau felul speciilor acestei mulţimi, ci variază numai clasele de echivalenţă ale diferitelor specii de proprietăţi în cari se găsesc sistemele fizicochimice —■ variaţii de clase cari pot ii caracterizate prin variaţii materiale ale sistemelor respective de mărimi, —• constituie transformări cantitative ale lor. De exemplu, dacă, în cursul unor transformări cari au fost exclusiv termomecanice şi deci cantitative din acest punct de vedere, apare într-un anumit moment şi sarcina electrică, aceasta constituie o transformare calitativă.
Mulţimea claselor de echivalenţă critice ale speciilor de proprietăţi ordonabile esenţiale, cu ajutorul cărora se descrie o transformare cantitativă şi la a căror depăşire într-un sens de ordonare sau în altul apare o transformare calitativă, se numeşte în dialectică „măsura" transformării respective, la a cărei depăşire se produce schimbarea de calitate,   răsturnarea   calitativă, saltul.
în dialectica materialistă, conceptul de răsturnare calitativă se foloseşte însă în accepţiune mai generală decît cel de transformare cu schimbarea de specii de proprietăţi esenţiale pentru caracterizarea ei. Se desemnează cu acest concept şi transformări în cari variaţii ale unor mărimi provoacă variaţii discontinue ale altora, fără intervenţia de specii  noi, cum este cazul sarcinii elec-
155
trice a nucleului atomic, susceptibilă ea însăşi numai de variaţii discontinue şi provocînd variaţii discontinue ale celorlalte mărimi caracteristice atomului.
— Teza dialecticii materialiste referitoare la unitatea şi lupta contrariilor apare
— desigur — mai pregnantă la formele de mişcare superioare, decît la formele de mişcare inferioare ale materiei, adică mai pregnantă în societate decît în biologie şi mai pregnantă aici decît in transformările   fizicochimice   ale mate-
riei, fără a fi însă absentă din vreuna dintre aceste forme.
★
Tezele generale ale dialecticii materialiste se dovedesc astfel prezente în cele mai variate aspecte ale muncii ştiinţifice de specialitate, în care ele constituie un îndreptar care contribuie esenţial la promovarea ei, condiţie necesară a progresului social.
Expoziţia N. N. Tonitza
ele Paul Constantin
„Maestre Tonitza, te aşteaptă toate păsărelele şi liliacul candid al primăverii".
TUDOR ARGHEZI
întrebat de Gala Galaotion, într-un intervin, de ce nu pune „mai multă voie bună, mai mult optimism, în pînzele" sale, Nicolae Tonitza răspundea : „Optimism, bunăvoinţă, graţie de fericire! De unde să Ie iau ? Din această lume suptă de nevoi şi de suferinţe, trenţăroasă şi desculţă, ai cărei fii sântem, sau din acea lume parvenită, ridiculă şi jignitoare, care ne sfarmă sub carteluri economice, sub combinaţii politice şi sub roţile automobilelor- ?..." (1)
Acest orîmpai dintr-o profesie de credinţă, pe care artistul a afirmat-o, de alt fel, răspicat, nu numai în pictură sau grafică, ci şi în publicistică, e dea joins pentru a înţelege de ce oficialitatea burgheză a Rornîniei a încercat să îngroape creaţia unei figuri atît de mari şi luminoase a culturii noastre. Acea oficialitate care avea — după expresia lui Tonitza — „un nemărginit dispreţ pentru toate manifestaţiile spirituale libere ce pot dăuna sau numai nu sînt în măsură să contribuie cu nimic la întărirea regimului capitalist." (2)
Tonitza, pictorul cald şi sensibil, artistul umanist Tonitza, ziaristul de o scăpărătoare vervă şi îndrăzneală, in scris şi în desen, Tonitza criticul de artă şi eseistul, Tonitza cetăţeanul conştient de menirea sa socială, a fost privit de oficialitate cu îngăduitoarea bunăvoinţă acordată boemului. Artistului, căruia — după expresia lui Tudor Arghezi — „nu-i era străină nici o problemă a timpului trăit, suferind atit ou nedreptăţile sociale, ca un revoluţionair, oit şi cu problemele personale de expresie şi adevăr pictural." (3), i s-a îngăduit să lupte greu, dramatic, toată viaţa, pentru existenţă. Iar cînd mîinile minunatului artist încetară să-l mai servească, puţin înainte de moarte, aceeaşi oficialitate îi dă lovitura de graţie, suprarnindu-i  salariul de profesor,  unica  posibilitate de trai :  la 22 iunie 1939,
*) Interviu luat de Gala Galaction, publicat în  „Adevărul literar"  din 16 ianuarie 1921.
2) „Arta în noua societate" — „Socialismul" 29 septembrie 1919.
3) „Tonitza — scrieri despre artă". Ed. Meridiane — 1963.
157
ministerul Educaţiei naţionale comunică, printr-o adresă oficială, concedierea profesorului Tonitza de la Academia de Belle-arte din Iaşi, „din cauza bolii".
Punerea acestei puternice şi complexe personalităţi în adevărata şi meritata ei lumină s-a putut face abia în Romînia democrat-populară. 1964 —. anul XX — aduce un nou aport, substanţial, la cunoaşterea operei lui Tonitza : prin unele lucrări noi, în curs de redactare şi, mai ales, prin marea expoziţie organizată de Muzeul de Artă al Republice! Populare Rornîne, cea mai amplă şi mai însemnată expoziţie Tonitza de pînă acum.
în 13 aprilie 1886 s-a născut la Bârlad, Nicolae, fiul lui Neculai I. Tonitza şi al Anastasiei Vasildu. înclinaţiile către desen şi pictură, deosebitele sale însuşiri artistice, s-au vădit devreme. „Am început să desenez — povesteşte artistul —... la vîrstă cînd prinzi a sta -copăcel» şi poţi ţine, în degetele micuţe şi neastâmpărate, o aşchie de cărbune sau un bulgăraş de cretă." (4) Iar prima cutie de culori o primeşte pe la zece ani, de la fratele mamei, Petru Vasiliu, cel care îl va ajuta pe Tonitza, după absolvirea gimnaziului, să plece la Iaşi pentru studii, cu toată împotrivirea părinţilor.
în toamna lui 1902, Tonitza izbuteşte la concursul de admitere al Şcolii de Beăle-Arte din Iaşi, în aceeaşi serie cu pictorii Leon Vioresou, Zamfiropol-Dall, Grigore Negoşamiu, Ştefan Dimitresou, Constantin Baealu, Dimitrie Bavlu şi alţii. In anii de învăţătură, la Iaşi, unde are ca profesor pe pictorul Gh. Popovici, însuşirile artistului se dezvoltă rapid, deşi sistemul de predare al şcolii nu îi este prielnic.
Temperament dinamic, trăind din plin frumuseţea şi poezia naturii, observator profund al realităţii concrete, Tonitza se împacă greu au concepţiile şi falsa disciplină, aoademistă, a şooîii de Belle-Arte din Iaşi. „Aici — povesteşte în 1927 artistul — am pierdut cinci ani de zile, învăţînd să lustruiesc hîrtia cu estompa, după ghipsuri antice, iar la matură vie să transpun pe pânză aceeaşi carnaţie de clisă râncedă a aceluiaşi model murdar şi borţos : o ţigancă nenorocită, recrutată de directorul şcolii din nu ştiu cane mahala suspectă •— şi pe oare o schingiuia penibil, în atelier, silind-o să ia poze clasice de Afrodită." (5) Deşi după aceea, în 1933, Tonitza nu mai acuză atît de categoric studiul academic, afirmând : „Am priceput mai tîrziu..., cînd mereu m-am izbit de dificultăţile disciplinei în meseria noastră... că dragostea, râvna şi atenţia încordată depuse la începutul anilor de studii, au o uriaşă influenţă în tot cursul ulterior al carierei plastice" (6), nu încape îndoială că metodele academdste, de tip munch enez, ale şcolii din Iaşi, nu erau cele mai rodnice.
Tonitza găseşte repede calea fertilă a stadiului liber. împreună cu Const. Baealu şi Şt. Dimitresou — colegi cu care avea să rămână toată viaţa prieten — artistul cutreeră mahalalele şi împrejurimile laşului, schiţând şi studiind cu pasiune. Din păcate, aproape tot ceea ce a desenat sau a pictat pe atunci, a dispărut. Printre foarte rarele lucrări din acei ani se numără şi desenul — în tuş negru şi creioane colorate, datat 1906, reprezentînd „Piaţa Sf. Spiridon din Iaşi". Lucrarea, din fondul Muzeului de artă al R.P.R., prezentată în expoziţie,. este un document valoros pentru cunoaşterea începuturilor artei lui Tonitza. Simţul spaţialităţii, alegerea unui unghi perspectiv sugestiv, expresivitatea liniilor de peniţă şi, în general jSimplificarea sensibilă a întregului desen, vădesc o măestrie depăşind mult
4) „Rampa" 10 ianuarie 1927 — interviu luat de Petru Comarnescu.
5) „Rampa" 10 ianuarie 1927.
6) „St. Dimitresou" — „Arta şi omul", sept. 1933 ; vezi şi „Viaţa Românească" nr. 5 din 1963.
158
nivelul obişnuit al unui ucenic. Interesantă, din acelaş punct de vedere, este şi altă lucrare din expoziţie, „Peisaj cu case", ulei din 1907, imagine din periferia laşului, aparţinînd azi Muzeului regional Arad.
laşul primului deceniu al veacului nostru a însemnat însă şi mediul social — politic în oare s^a conturat orizontal cultural şi conştiinţa cetăţenească a artistului. Ca mulţi alţi tineri ai generaţiei sale, indignat de nedreptatea socială, Tonitza se apropie firesc de mişcarea muncitorească. El descoperă pictura protestatară a lui Băncilă şi frecventează atelierul artistului socialist; colegiul lui Toniitza,. Dimitrie Pa viu, membru al unui cerc socialist, citeşte studenţilor din opera lui Marx şi Engels (7) ; revolta generală împotriva opresiunii burghezo-moşiereşti creşte,, alimentată şi de ecourile revoluţiei ruse din 1905, dar, mai ales, de marea dramă ţărănească de la 1907. în această atmosferă, Tonitza începe să-şi lămurească poziţia sa politică. Atitudinea consecvent protestatară, care îl va caracteriza toată viaţa, se conturează încă din acei ani, prin comportarea sa cetăţenească şi chiar prin tendinţele artei sale. „Pictorul şi profesorul ieşean Otto Briese îşi amintea cum l-a văzut pe colegul său schiţind «în culoare, o întrunire socialistă ou steag, roşu». Execuţia tabloului, după cum relata Briese «nu a mai avut loc deoarece era rost de celulă şi gherlă»..." (8).
Amintirile pictorului Otto Briese stat confirmate de două schiţe mici, de pe spatele dhei pânze aflată azi la Muzeul de artă al R.P.R. în sprijinul aceleiaşi afirmaţii stă şi desenul colonat intitulat „Manifestaţie", de la cabinetul de stampe al Bibliotecii Acad. R.P.R., prezentat în expoziţie. Desenul reprezintă un miting" de stradă, din mijlocul mulţimii se ridică un steag roşu, iar într-un plan mai depărtat se profilează, pe zidul alb al unei case, silueta vorbitorului ou braţele-ridicate.
în primăvara lui 1907, Dimitrie Pavlu este exmatriculat dim şcoală pentru rolul său de conducător a „toată mişcarea de instigaţie, nesubordonare şi revoltă".. Aeeleaiş raport, al lui E. Bardasarc, directorul şcolii, cerea pedepse şi pentru ceilalţi studenţi oare aiu participat la manifestările de solidaritate ou ţăranii răsculaţi sau care au denunţat, public, condiţiile de viaţă mizerabile ale studenţilor. Aceştia erau : Nicolae Tonitza, Şt. Dimitrescu, Const. Baoalu şi Stiavru Tarasov. Ca protest împotriva sancţionării lui Pavlu, Tonitza şi Baoalu părăsesc şcoala, renunţînd la lucrarea de diplomă. (9).
în toamna lui 1907 Tonitea pleacă la Mtinchen, unde, după ce studiază cîteva. luni la pictorul Mageday, este admis, p.rin concurs, la Academia regală de artă, în atelierul lui Hiugo von Haberman. La începutul lui 1909, artistul pleacă din Munichen în Italia, ilar de acolo, spre sfârşitul anului, la Paris, unde va rămâne-pînă în 1911, frecventînd puţină vreme atelierul pietonului Edmcind Jean-Amian.
Contactul cu muzeele şi arta contemporană, cu întreaga cultură a Europei de apus, îi lărgeşte orizontul intelectual şi artistic. Cel dintâi articol scris de Tonitza, în 1908 la Munchen, publicat în revista ieşană „Arta Romînă", arată, limpede maturizarea şi direcţiile progresiste ale gândirii sale. Intitulat — „Importanţa criticii de artă" — articolul pleda pentru rolul pe oare critica trebuie să-l joace în educaţia artistică a maselor, ca „linie de legătură între opera de artă şi public." „Fără această legătură, fără o pregătire a mulţimii, orice manifestare artistică tînjeşte...", critica de artă „trebuie să fie învăţătorul mulţimii." Tonitza era de pe atunci convins de rolul social al artei, idee pe care o va profesa-.
7), s) Barbu Brezianu — „Cîteva ştiri în legătură cu pictorul Neculai N. Tonitza" — „laşul literar" nr. 6 din 1961. 9) B. Brezianu — articol citat.
159-
toată viaţa, afirmînd-o mai răspicat doisprezece ani mai tîrziu la Bucureşti, într-un articol intitulat „Arta se cuvine să fie împărtăşită norodului", publicat în „Avîntul".
Caracteristic este faptul că orientarea sa democratică se concretizează artistic în grafică, înaintea picturii. De la Munchen trimite cîteva desene satirice, publicate la Bucureşti în revista „Furnica". La Paris, este entuziasmat de Daumier — pe care-1 socoteşte „uriaş" şi îl asemuieşte cu Caragiale — şi de Forain, căruia li admiră întreaga operă, nuimindu-1 „procuror năprasnic dublat de un artist genial."
Marea expoziţie organizată de Muzeul de Artă al R.P.R. a prezentat seria desenelor pe oare Tonitza le-a publicat în „Arta Romînă" din Iaşi, între 1910 şi 1912, bună parte din ele fiind trimise taică de la Paris. Chiar dacă începuturile graficei nu sînt încă întru totul definitorii pentru puternica sa personalitate şi pentru modul său original de expresie — lăsînld să transpară ecouri din desenul lui Forain  şi Poulbot — ele lămuresc multe  din  trăsăturile viitoarei evoluţii.
Caracterul social al desenelor publicate în „Arta Romînă", într-un ciclu denumit „Prin lume", justifică explicaţia pe care revista a simţit nevoia să o dea, arătând că autorul nu rîde de semenii săi, oi este „exasperat de bestialitatea oamenilor şi suferinţele lor."
Desenele acestea, cum sînt „Procesul", „Minora", „Fratele", „în ajunul nunţii" şi, mai ales, cel intitulat „De 70 de ani", încep să dezvăluie verva ideilor şi a graficei lui Tonitza.
Spre deosebire de cei mai mulţi artişti romîni oare au publicat desene în presă, Tonitza îşi compunea singur textele, depăşind, de la începutul activităţii, stadiul de ilustrator al unei idei date.
Perioada deplinei maturităţi a desenatorului şi, implicit, cea a afirmării lui Tonitza în grafica politică, este situată lîntre 1919 şi 1924. Dar evoluţia concepţiei sale artistice mărturiseşte un ritm accelerat, încă în desenele create pe vremea primei conflagraţii mondiale, desene inspirate de drama războiului, în general, şi, cu deosebire, de cele trăite de Tonitza în lagărul de prizonieri de la Kîrdjali-Bulgaria. O pante din desenele de război au apărut ca ilustraţii la volumul scriitorului G. Milian-iMaximin, camarad de lagăr cu artistul — cânte intitulată „însemnările unui prizonier, ilustrate după natură de pictorul N. N. Tonitza" — altele au apărut în ziare sau au fost prezentate în expoziţiile de după 1919.
Majoritatea desenelor inspirate de război — ca, de pildă, „Transportul prizonierilor", „Bostănăria militarismului" şi, mai ales, „Ostaşul, cei fără înviere", „O sută de viteji îotr-o groapă", „Convoi de prizonieri" sau „Sărbătoarea eroilor" — conturează din ce în ce mai limpede concepţia originală, puternica expresivitate a lui Tonitza.
Compoziţia este sintetică, reducând elementele la esenţial; punerea în pagină, originală, sugestivă prin şoc vizual saiu prin inedit ; echilibrul desenului nu se bazează pe egalităţi sau simetrie, oi pe contraste şi accente puternice, pe izbituri de linie şi schimbări unghiulare de direcţie ; duetul desenului, nervos, vibrant, clădind o arhitectură a formelor, creează spaţialitate, fără ca expresia să iasă din domeniul mijloacelor bidimensionale.
Grafica politică a lui Tonitza are un caracter esenţialmente plastic. Creator de imagine şi de text, artistul le leagă însă în aşa fel, încît desenul nu devine un auxiliar amorf al cuvîntului, nu conţine tendinţe literaturizante sau retoriste. Mare parte din trăsăturile de bază, concepţionale, ale artei lui Tonitza, se cristalizează încă în desenul politic şi vor caracteriza — minus specificul grafic al viziunii — şi cea mai valoroasă parte a picturii sale.
160
Creşterea luptei de clasă, valul de greve ce se întindea către 1920 în toată România, activitatea sporită a grupurilor comuniste şi ecourile Revoluţiei socialiste din Rusia au înrâurit conştiinţa majorităţii artiştilor. Dintre aceştia, Tonitza a fost poate cel mai activ şi mai consecvent, situînidu-se pe poziţiile înaintate ale vremii, luptînd direct, în grafiieă şi publicistică, pentru cauza proletariatului.
Grafica politică a lui Tonitza, publicată între 1919 şi 1924 în „Avântul", „Cu»-vântul liber", „Hiena" sau în „Socialismul" — ziar ai cărui colaborator permanent devine din septembrie 1919 — marchează un punct cu totul semnificativ în istoria artei româneşti. Continuînd direcţiile progresiste ale şcolii româneşti de grafică, militantă, fundată înainte de război de Iser, Ressu, Mantiu, Şiriato, B'Arg sau Murnu, înrîurit şi de tendinţele revoluţionare ale graficei europene de la Kâthe Kollwitz la Franz Masereel, — Tonitza a creat o mare serie de desene, (aproape trei sute), având, la vremea lor, un larg răsunet în opinia publică ; ele fac parte din fondul de aur al tradiţiei noastre artistice.
Desene cum sînt „Gloanţe ne-aţi dat destule... daţi-ne pîine", „Libertate", dipticul „13 deioemibrie 1918", „Dialogul morţilor", „Votul universal", „Bolşevicul a fost achitat", „Balanţa nu mai minte", „Ce poartă rniuncitoiriui în spate" şi rniulte altele, alcătuiesc o mare frescă socială, gravă pînă la tragism, un adevărat rechizitoriu social. Prin autenticitate, prin puterea expresiei, desenele lui Tonitza şi-au păstrat, de-a lungul celor peste patruzeci de ani ce s-au scurs de atunci, întreaga prospeţime, întregul mesaj, inltrlnld în conştiinţa oamenilor ca adevărate .simboluri ale luptelor .proletare pentru libertate.
Grafica politică a lui Tonitza nu constitoie un domeniu rupt de restul operei ; dimpotrivă, coordonatele de bază ale concepţiei sale artistice definesc deopotrivă şi grafica şi pidtuira. Totuşi împrejurările generale, de ordin material şi spiritual, care i-aiu condiţionat viaţa şi creaţia, i-au impus căi de dezvoltare într-o măsură deosebite în pictură sau în grafica de şevalet. Trebuie de asemenea ţinut seama de faptiul că grafilca sa politică, atît de consecventă şi unitară, reprezintă un capitol relativ scurt — ou o aifânmaire matură, în fond, de patm-ciinei ani ; pe cînd grafica de şevalet şi pictura sânt rezultatul a peste trei decanii de investigaţii artistice, cercetări pasionate, neobosite, de cele mai multe ori dramatice.
Cele mai timpurii lucrări de pictură, din cîteva sute prezentate în expoziţie, mai vădesc experienţele începutului, întâi sub inrâurirea şcolii munioheneze (influenţă datând încă de la Iaşi, prin profesorii de şcoală germană), apoi sulb influenţa lui Daumâer — „Jucătorii de şah", sub cea a lui Fomin — „Ţiciuleana" — sau pe drumul impresâoniştildr : mai ales, peisajiele din Franţa.
Aşa cum povesteşte chiar artistul, aceste experienţe nu 1-aiu putut satisface: „Am cutreerat, cu vopselele în spate, malurile Senei, împrejurimile Parisului, satele şi oraşele din vecinătate. Eram în epoca aceea — nici nu se putea altfel — impresionist, şi mă chinuiam, pînă la durere, să pictez atmosfera. M-am lămurit însă mai tîrziu că „sufletul meu avea nevoie de altceva — şi anume de înţelegerea şi de simpatia omiului." (HO)
în evoluţia picturii sale, Toniitza a parlours un diriuim mai lung, mai lent şi mai inegal, decît în grafică. începuturile precizărilor picturale apar după 1916, an în care a deschis prima sa expoziţie, la Bucureşti, împreună cu bunul său «mic şi viitor coleg în „Grupul celor pătau", pietonul Şt. Dimitrescu.
Spre 19,19—1920, culoarea lui Tonitza începe a se decanta; unele peisaje şi, mai ales, portretele de copii sau scenele cu copii („Copil în pat", „în camera
>) „Rampa" 10 ianuarie 1927.
11 — Viaţa romînească
161
copiilor", „Băiatul fflorăresei", „Fraţii", etc.), anunţă chiar lumina şi coloritul radios către cane va timide artistul mai tîrziu.
Totuşi, pîină îin 1923, pictară sa este, în tonă măsură, dominată de viziunea desenatorului şi de o cromatică sumbră ; cu deosebire, atunci oînd transpune în ulei teme studiate sau chiar publicate înainte în grafică : „Lagărul de la KîrdjaM (curtea prizonierilor)", „Convoi de prizonieri", „Coadă la pîine", „Din viaţa celor umili" (interior II), „Femei sărace la cimitir", „La patul bolnavului" şi altele..
Faptul că în viziunea picturii lui Tonitza dinainte de 1826 apar astfel de deosebiri de paletă nu se explică doar prin stadiul evolutiv. Artistul socotea că mijloacele de expresie nu se pot afla în vreo reţetă preconcepută, oi depind, esenţialtmente, de conţinut. AdMtaiînld — „Crezul meu.... este culoarea"... artistul continuă: „Dar nu culoarea clişeu, dacă putem spune astfel, ci culoarea mijloc variat de expresie a diverselor sentimente... Tabloul meu va fi izbutit sau nu, pentru sufletul meu, dacă Voi izbuti sau nu să stabileşte, fără nici un pic de alterare, acel acord trezit în mine (de) sentimentul prim ce m-a îndemnat la luoru." (UI).
Este adevărat că în anii de care vorbim Tonitza nu şi-a purtat atinge, totdeauna, ţelurile. Totuşi, şi optamilsmul paletei suave din tablourile cu copii — în care artistul mărrburiseş.te a nu fi exprimat „pe pânză decît emoţia unul taită", şi gravitatea crccniatiicei unor tablouri de mare patetism, compoziţii de anvergură sotaială ca „Femei sărace la cimitir", „Convoi de prizonieri" sau „Coadă la pîine", stau, cu eficienţă, în slujba mesajului urmărit.
în general evoluţia picturii lui Tonitza, foarte complexă şi plină de diversitate, se prezintă, ades, contradictoriu. Gânditor şi creator de mare luciditate socială, de severă exigenţă faţă cu finalitatea creaţiei tuturor şi, în primul rînd, cu sine, artistul a trăit drama marilor ţeluri de multe ori neatinse. „...Arta — spunea Tonitza — nu este o îndeletniicire (practică) — cu trepte de meşteşug precise, care încep ou A şi se termină cu Z. De oînd mijeşte în sufletul artistului şi pînă se traduce în formă plastică desăvârşită, emoţia estetică nu cunoaşte decît oulmi. înălţimile toate, în afară de cele fizice, sînt inaccesibile pentru minţile şi simţirile mediocre...." (12). Analizânidu-şi propria expoziţie, din 1921, în articolul intitulat — „Autocritică" —, Scris ca un dialog, Tonitza merge cu exigenţa pînă la asprime, prin cele spuse de personajul fictiv, Georges de Sannbis. Acest alter ego, se adresează artistului : „Ai vizitat şi ai analizat conştiincios expoziţiile tuturora şi celor mulţi le-ai spus : «Arta nu trăieşte prin etalarea stabilă a unor materiale agreabile retinei!, ci prin reveiaţiunea personalităţii voastre creatoare»-... priveşte în junu-iţi. Rezultatul energiei tale istovite şi al pledoariilor tale de avocat al Frumosului — uite-i ! Unde-ţi este pictura ? în fiecare pîinză ai o ezitare sufletească, o rezervă mintală, un oaleui de laborator, care înăbuşă susbtraturile ' emotivităţii Uale — pînă la nirniicire. Nu te văd nicăieri trăind tu, întreg, sincer, sălbatic. Fără aceasta nimic nu însemni. Te zbaţi asemenea sicialvrullui legat în lanţuri grele, să sfărâmi cătuşele tale şi să alergi în largul liber. Nu izbuteşti. Oţelul care te ţine ţintuit de rădăcinile trecutului şi de hipnoza contemporanilor e mult mai vâguiros decffit sutfiletiul tău obosit şi decît haina ta de lut, vlăguită. Arta cere sforţări exitrlaordiniare. Puţini sînt aceia care să nu se prăbuşească sub greutatea ei. Tu nu te-ai prăbuşit. Nu te-ai .prăbuşit încă..." (13)
H) „Rampa" 10 ianuarie 1927.
12) „Expoziţia N. N. Tonitza — Autocritică" — articol scris de Tonitza în „Avîntul" din 14 ianuarie 1921.
13) „Avîntul" — 14 ianuarie 1921 — articol citat.
162
Severitatea excesivă cu care-şi analiza pictura în 1921 nu a însemnat însă renunţare. Pesimismul lui Georges de Samnois a fost ulterior infirmat prin admirabila dezvoltare a picturii lui Tonitza, chiar dajeă istoria ei, dramatică, mu a fost lipsită de refluxuri.
Jaloanele perioadei. următoare, de maturizare în pictură, ce începe prin 1925, sînt marcate de multe pînze prezentate în expoziţie : portretul lui Galaction (1920), „în mahala" (1920), autoportretul din 1923 (col. M. Şeptiliici), „Portret de fată" (1923), unele peisaje, naturi statice, flori şi interioare, create la Vălenii de Munte, două „nuiduri pe fond decorativ" din 1924 (coi. dr. Siligeanu) sau „Fata pădurarului", „Joc de copii" şi „Femei în cerdac", toate din 1924.
Deşi soluţionate plastic diferit, vădind însă aceeaşi emoţionantă căutare de armonie între conţinut şi expresie, între sentimentul general şi paletă — firul roşu al întregii sale creaţii — lucrările acesteia dezvăluie dnuimiul ascendent al artei lud Tonitza spre picturalitate.
Din anii 1925—1933, datează multe dintre cele mai cunoscute şi mai iubite pînze ale artistului, cum sînt: „Vedere din Bucureşti, iarna", „Fetiţa olandeză", „Vatra", „Katiuşa lipoveaMda", „Cap de fetiţă" (de. la muzeul sătesc Topalu); „Femeie ou cămaşe galbenă", precum şi nenumărate peisaje sau studii de figuri de la Mangalia, portete, naturi statice,,ş.aim.d
Evoluţia viziunii lui Tonitza cuprinde în aceeaşi măsură şi grafica : portretul lui Şt. Dimitrescu din 1925—26, „Peisaj bucureştean" (autumnală) (1925), studii de nud şi de portret, peisaje de la Mangalia, (alb-negru, tuş şi laviu sau tuş şi acuarelă), vădesc aceeaşi rotunjire picturală, acelaş echilibru al suprafeţelor mari de lumină şi umbră, aceeaşi poezie înoîntătoare a materiei şi a vieţii, ca şi uleiurile.
Definirea concepţiei picturale a lui Tonitza se face în mod armonic : clădită pe mareia sa putere şi sensibilitate artistică, pe înţelegerea matură pe care omul de vastă cultură modernă o are faţă de tradiţia naţională şi cea universală; Lipsa oricăror ruperi explosive în drumul dezvoltării, lipsa atitudinii iconoclaste, nu contrazice originalitatea pictorului. Ohiar dacă în frământata sa creaţie vor continua să mai intervină unele rezonanţe tîrzii, muncheneze, franţuzeşti sau ecourile pasiunii lui pentru Luchian, Tonitza rămîne un deschizător de porţi în arta românească, tot atît de însemnat (fără a încerca aci vreo comparaţie ■ de valoare absolută), cum au fost un Ressu, Pătraşcu, Pallady, Iser, Şirato sau Şt. Dirni.tresau.
Semnificative pentru continuele căutări ale lui Tonitza, pentru veşnica sa investigaţie în bogăţia artei universale — către o finalitate creatoare proprie, 'autentică — ni se par unele portrete din expoziţie: de pildă,, >,Veneţiană" (11325—26) şi „Femeie pe fotoliu verde" (1926---28). Ambele uleiuri mărturisesc despre sondajul pe care artistul 1-a făcut în pictura spaniolă; mai evident, Goya, fn „Femeia pe fotoliul varde". Dar acesta ceva „goyesc" în ■sentimentul general al tabloului, într-un anume fel de a pune şi a acorda culoarea (fără vreo asemănare de paletă, propriu-zis, cu marele spaniol), nu ştirbeşte cu nimic originalitatea tabloului. Poate şi mai interesant este însă de urmărit felul cum a dezvoltat Tonitza aceste linii de forţă în alt portret din aceiaşi ani: „Portret de fată" (col. M.S.). Deşi evident înrudit ca viziune generală cu „Femeie pe fotoliu verde", acest portret nu mai relevă nici urmă de rezonanţă goyescă.
Creaţia ultimilor ani de viaţă — 1933—1940 — s-a împletit ou munca asiduă, pasionată, de profesor, apoi şi rector al Academiei de Belle-Arte din Iaşi. Din păcate însă, vremea deplinei sale maturităţi teoretice, literare şi artistice, a fost dureros întristată de atmosfera meschină, plină de intrigărie politică
163
din jurul şcolii de la Iaşi, de dispreţul şi persecuţia oficialităţii, de lipsurile materiale efective, de boala oare-i răpea, treptat, energia.
1 Trăsăturile generale, cele mai oaraciteristice pentru pictura şi grafica lui Tonitza din ultima perioadă, ni se par a fi originalitatea simplificării spaţiului, puritatea şi sensibilitatea cromaticei şi puterea sintezei : prin laconismiul întregei concepţii, prin economia mijloacelor picturale.
Legate în mare parte de Balcic, pictura şi grafica acelor ani ating, de cele mai multe ori, punctul maxim al lirismului său activ. Peisajele şi portretele de turci şi tătari de la Balcic dintre care regretăm că nu am văzut în expoziţie cel puţin trei din aceste fermecătoare tablouri — „Tătăroaică citind", (col. St. T.), „Portret de tătăroaică", (col. H. Daniel) şi „Copil de turc", (col. A. Apostol), nuidiurile, naturile statice şi florile — în care Tonitza se apropie de Luchian — vădesc un echilibru artistic exemplar şi o trăire de mare intensitate.
Întreaga dezvoltare a lui ToniitzaHpictonul nu infirmă tendinţele sociale ale desenatorului de presă. în fond, majoritatea mediului investigat rămîne aceeaşi „lume a celor umili", cum îşi intitulează chiar artistul un mare ciclu („Femeie lucrând", „Femeie în odaie", „Interilor IV" şi altele, înainte amintite), din care fac parte, virtual, şi alte multe lucrări : „în azil", „Cina copiilor (orfanii)", „Orbii", „Negustorul cel mic", tripticul „Saltimbancii", „Oarba" sau toată seria de peisaje cu case sărace de mahala buoureşiteană sau din Mangalia şi Balcic — precum şi nenumăratele portrete de ţărani şi ţărance din Dobrogea.
★
Munca depusă de către colectivul Muzeului de Artă al R.P.R. pentru realizarea acestei mari expoziţii, se cuvine subliniată în mod deosebit. Cercetările pentru depistarea lucrărilor — operaţie, amplă şi laborioasă, ce a atins toate muzeele şi colecţiile particulare din ţară, ba chiar şi unele din străinătate („Femeie în cerdac" a fost adus din S.U.A.), munca serioasă de selecţionare, periodizare şi catalogare a creaţiei artistului, elaborarea catalogului-album — adevărat însitriument de cultură — au avut ca rezultat o prezentare aproape completă, competentă, a lui Tonitza. Publicul a putut vedea nu numai marele ansamblu al operei, pentru prima dată reunită, dar şi multe lucrări, in general necunoscute sau nemaivăzute înitr-o expoziţie, de zeci de ani.
Expunerea nenumăratelor dboumente, manuscrise sau tipărituri privind activitatea multilaterală a artistului a completat, susbtanţiai, conturarea acestei mari personalităţi — Tonitza — care, aşa cum notează în catalog şi pictorul M. H. Maxy, directorul muzeului, a creeat „în limitele unei epoci apuse", dar prin „harul unui talent... prin atitudinea protestatară faţă de societatea burgheză şi prin încrederea în frumuseţea şi bucuria vieţii, este aproape de spiritul vremii noastre".
La aniversarea lui Victor Eîtimiu
Sărbătorirea lui Victor Eftimiu, pentru împlinirea vîrstei ide 75 de ani, este dintre acelea oare fac să bată nenumărate inimi de pe tot cuprinsul ţării, in toate straturile poporului nostru. Sînt foarte numeroşi oamenii, astăzi, în jur de şaizeci de ani, care au cunoscut prima şi cea mai puternică impresie despre puterile vrăjite ale poeziei şi teatrului — impresia copilăriei — asistînd acum mai bine de cinci decenii la o reprezentaţie a lui „înşir-te, mărgărite..." şi cu cît scădem vîrstă, numărul celor pentru care botezul tezaurului însemnează Victor Eftimiu creşte vertiginos. Dar cine, din această ţară, nu a citit un roman al său, măcar cîteva poezii, aforismele, cine nu s-a obişnuit să-1 urmărească, de-a lungul anilor, în multilaterala lui activitate scriitoricesc-cetăţenească, de gazetar, propagandist cultural şi conferenţiar, — pecetluită, toată, de originala ascuţime a unui om de spirit şi de spiritul generos, avântat, vizionar, al unui poet ?
Bucureştenii a vreo trei generaţii s-au familiarizat cu făptura lui Victor Eftimiu, încrustată solid în peisajul şi atmosfera oraşului, nenumăraţi oameni care n-au avut niciodată prilejul de a-i strânge mina şi ide a schimba două vorbe cu el îi recunosc silueta şi chipul, ochii limpezi şl asicuţit-nîzători, sub sprânceana bogată şi fruntea enormă, pe care clinul lent o face să pară şi mai largă, obrazul frumos de brun sudic, ou desen şi colorit mai curând dinspre sudul oriental, dinspre Arhipelag şi Levant. [Popularitatea lui Eftimiu — lăsînd la o parte opera, care constituie, evident, sursa decisivă şi cea mai profundă — porneşte ide la prezenta lui permanentă între oameni, o prezenţă cu conţinut de egalitate, disponibilitate şi comunicaţie prietenească faţă de oricine. Mereu în stradă, de dimineaţa pînă seara şi de seara pînă dimineaţa, plimbăreţ — cu piciorul — cum nu se mai află, bătînd oraşul in sus şi în jos pentru simpla plăcere de a observa şi respira fiecare uliţă, fiecare piaţă, fiecare ungher, fiecare mahala (este unul din cei mai buni cunoscători ai Bucureştiului şi a mai tuturor oraşelor şi tîrgurilor ţării), întîrziind prin grădini publice, oprindu-se la colţuri de stradă pentru o lungă conversaţie de maximă participare a curiozităţii şi interesului, cu diferiţi cetăţeni pe care îi cunoaşte foarte bine, dar al căror nume nu şi-1 poate reaminti, poposind, în sfârşit, ore întregi, la cafenea, la berărie, la restaurant, — n-a fost om nnai pasionat de viaţa în mulţime şi în amestec de identitate cu mulţimea, mai fericit şi mai fremătător în această îmbrăţişare reciprocă. Comunicativ, ospitalier, prietenos, simplu, „la vorbă şi la port", temperamentul lui Eftimiu prezintă această trăsătură de om al cărui adevărat mediu de înflorire e strada, e mulţimea, e viaţa publică, în plină lumină, în neîncetat contact cu mulţimea.
Aceasta nu exclude, desigur, într-o natură complexă, cu sensibilitatea foarte ascuţită, anumite unghere şi momente de frămîntare singulară şi chiar secretă, — dar, în mod fundamental, ideea unei vieţi şi creaţii în turn de fildeş trebuia să-î apară lui Victor Eftimiu ca o absurditate. Dacă, în primele sale tinereţi, a putut da unui volum de poezii titlul de „Poemele singurătăţii", dacă, ici şi colo, mai ales în faza de începuturi, şi mai ales (în porţiunea liric-poetică a operei sale, se fac auzite unele sunete de melancolie bolnavă, se simt accente de panică în faţa nu ştiu căror misterioase ameninţări ale „nopţii", se lasă remarcată o spectaculoasă înclinare spre descurajate izolări romantice, — nu e deloc greu de observat că toate acestea au o pondere foarte redusă în ansamblul creaţiei lui Eftimiu. Toate încep şi sfârşesc în stratul cel mai exterior al operei. Privită în totalitate, opera
165
lui Eftimiu este o operă solară, care respiră prin nenumăraţii pori ai diversităţii sale, sănătatea, lumina, bună-voia, încrederea şi echilibrul.
Dar acesta este, într-un fel, începutul, şi un orn cu natura lui Eftimiu trebuia să se îndrepte spre o creaţie populară, avea vocaţia acestui gen de creaţie. Nu există, în uriaşa producţie a sa (aici e nevoie de cîteva cifre, cititorul poate reţine: 45 ide drame, vreo 20 de romane, 10 volume de nuvele, 15 de memorialistică, 2 de aforisme, 5 de critică, estetică şi gazetărie, vreo 20 de culegeri de poezii, — versuri în număr de vreo 70.000, dintre care : oaim o jumătate în dramele versificate, vreo 12.000 numai în sonete, restul în poezie lirică propriu-zisă), nu există, aşa dar, un vers sau riînd în stufoasa creaţie eftimiană care să nu fie accesibil oricui, a cărui condiţionare estetică să nu pornească de la legea şi de la ţelul unei comunicări simple, rapide şi directe, cu recepţie unanimă. Evident că un asemenea ţel, între toate artistic, justifică renunţarea la excesul de invenţie formală şi chiar la o excesiv de subtilă analiză şi dialectică a ideilor, fără ca să implice, sau măcar să tolereze, nici o concesie ide la legea de onoare a artei, a literaturii, a poeziei şi, paralel, ide la forţa, bogăţia, îndrăzneala şi grandoarea ideilor.
Astfel ide concesii Victor Eftimiu nu a făcut şi trebuie să constatăm că, prin fundamentalele caracteristici ale operei, el este exact contrariul a ceea ce au lăsat să se înţeleagă (mai mult decît au argumentat că e) majoritatea opiniilor critice iburgheze în primii aproape patruzeci de ani ai activităţii sale. Şi anume:
în planul iormei, al expresiei, cu deosebire a celei poetice, Eftimiu a practicat, şi a formulat expres, o sumă de exigenţe aproape programatice, un adevărat rigorism poetic. Una dintre devizele sale a fost a parnasianismului (fiind, în problemele profunde, foarte departe de parnasianism): „nu există licenţă poetică!" Şi într-adevăr, în cele '70.000 de versuri scrise de rnlîna sa nu se poate descoperi nici una din acele nepotriviri, siluiri, stridenţe ale ritmului, rimei sau exactităţii lingvistice care se ascund sub această încăpătoare şi elastică scuză. Un asemenea rezultat, în ritmul şi la capătul unei producţii atît de torenţiale, implică — nu e greu de înţeles —• o tensiune autocritică şi o susţinută muncă poetică. Din totdeauna, Eftimiu a lucrat intens asupra prozodiei, a încercat feluritele posibilităţi de versificaţie ale limbii noastre, a scris nenumărate poeme cu vers de optsprezece silabe — realizând remarcabile efecte de retorică solemnă, majestuoasă şi sonoră •— şi este primul care a introdus în drama versificată endecasilabul, cu efecte, iarăşi, foarte substanţiale, pentru firescul, rapiditatea şi supleţea dialogului dramatic. în ultimii ani, el a concentrat, s-ar zice, cea mai mare parte a efortului său poetic în direcţia sonetului. Sonetul implică, mai mult decît orice altă specie poetică, perfecţiune formală-, tehnică înaltă şi chiar, dacă lăsăm la o parte faptul că Eftimiu a lărgit mult conţinutul de sentiment al speţei (de pildă, prin realizarea unui sonet epic, a unuia ironic sau chiar humoristic), a scrie — ca al — peste o mie de sonete, constituie dovada unei permanente situări lîn esenţa poeziei, a unei exigenţe şi a. unei năzuinţe spre chintesenţă. în general, . Victor Eftimiu a lucrat foarte mult asupra limbii, avînd o foarte pură concepţie despre limba „literară", în sensul unei nobleţi, al unei purităţi, al unei investiri superioare, avînd totdeauna de demonstrat şi apărat anumite teze lîn această direcţie, combătînd pentru cutare cuvînt, pentru cutare formă a declinării şi conjugării, pentru cutare Jocuţie sau construcţie, pentru un prefix, în contra unui sufix, lămurind teoria pronumelui sau a articolului definit şi. nedefinit, etc. etc. Tezele sale nu sînt totdeauna de acord cu ale specialiştilor ştiinţei respective, — ceea ce se explică prin aceea că, pentru el, preocuparea lingvistică nu îmbracă forma curiozităţii în faţa unui fenomen strict obiectiv, curiozitate satisfăcută scurt prin descoperirea unui mecanism morfologic sau a unei legi fonetice, ci pe aceea a unei pasiuni arzătoare, ca faţă de o vie (fiinţă adorată, pe care el o vrea mereu mai frumoasă, mereu mai bogată, de orbitoare măreţie, „înalta doamnă, limba romînească", iată cum a numit el, într-un poem, limba noastră, căreia i-a făcut şi o directă, pătimaşă declaraţie de dragoste, „Odă limbii rornîne", titlu al unei poezii şi al unui întreg volum de poezii.
în planul conţinutului, opera lui Eftimiu este, în primul rînd, o operă morală. Toate ideile ei tind spre afirmarea unei concepţii etice despre viaţă, concepţie în centrul căreia se situează credinţa în frumuseţea şi măreţia omului, condiţionate de o dinamică neîntreruptă pe calea perfectibilităţii conştiinţei. Afirmările progresive, toate îmbogăţirile acestei conştiinţe sînt, în concepţia sa, sau mai bine zis, în credinţa sa profundă şi nestrămutată, fructul unei victorii, deci al unei lupte, pe un idrum care nu ipune nici o limită acestei minunate forţe a desăvârşirii omului. Avînd o natură dominată de vizionarismul poetic, ideile fundamentale ale
166
iui Victor Eftimiu au toate caracteristicile unor idei legătură reciprocă şi a căror aplicare la realitatea urmărite cu consecventă, nu  au fost scutite de < impasuri tragice, cu atît mai tragice cu cît rezulta soluţii simpliste şi naive, pe care realitatea le dezi a făcut ca ţesătura de idei a operelor sale să pu sacru să dea, uneori, o flacără mai mică, anumite p şi destrătaîndu-se în vid înainte de a lua contact soarta mai tuturor realiştilor solitari ai epocii burgh acestor    idei    rărmlîne   întreagă   iar   forţa   lor d< Ideile operei lui Bftiimiu îşi afirmă valoarea şi forţa î Bine, Rău, Iubire de oameni, Dragoste de adevăr, slujba unei cauze generoase. iCine oare poate rămîne cine nu (vibrează prin tot ce are mai bun la grava 1< cheamă cu forţa vieţii, cu freamătul şi mirajul unor pează, deopotrivă, drama umanităţii şi forţa ei de a i minunata luptă a unui ideal al omului, — aşa cum n Eftimiu, lupta lui Proimeteu cu tirania, lupta Antigoni de oameni, lupta lui Leonardo da Vinci împotriva obi. Ca şi lupta lui Făt-Frutmos, nu pentru o Ileana Coi pentru fericirea poporului, pentru  aspiraţia de pace, mulţi, a celor apăsaţi, a celor mereu visători ai unei
Un visător al Binelui şi al Frumosului, ca E> populară a vieţii şi de imaginile folclorului, simţea şi a unei vieţi urîte, ca un artist patriot şi cetăţean. 0| liric cuprinde nenumărate pagini de critică şi satiră atâtea de evocare istorică, de cercetare a trecutului, a calităţilor poporului, a creaţiei lui, a luptei lui, pac şi democratice, (foarte valoroase oric'înld, cu atît imai îndrăzneală, cu cît epoca în care au fost scrise a fost < dintre ajunul primului război mondial şi sfârşitul celui de a
Victor Eftimiu a avut neşansa — a cărei impo. de loc exagerată — de a-şi începe cariera, de a se <c celebru — într-o vreme în care critica literară, despărţiri necesităţile organice ale literaturii noastre, îşi stabilise i mai curînd restrictive şi prohibitive decît radiante şi ci •conducătoare 1-a privit acru şi chioriîş pe Fifrtimiu, şi burgheză, ou onorabile dar rare excepţii, i-a aplicat re •curînd de atmosferă şi mentalitate generală, decît de ani tivă, care au condus repede spre o împingere a poetului •ceremonialului critico-literar, într-o zonă oarecum extral; duală fără acoperire, în contact direct cu publicul. Critica fi liniştită: Stimau  a devenit unuî din cei mai celebri ai vremii sale, fără nici un concurs, fără nici un ajutor din
De fapt, tăcerea criticii burgheze avea un sens caracterul popular, caracterul de masă, de largă accesibil: Se subînţelegea anume că : dacă poezia lui Eftimiu este •clasică-tradiţională, de înţeles direct, comunicabilă şi acc< felurile, ea nu era, nu puttea fi poetică ; dacă ideile lui idealuri de totdeauna ale omenirii, idei perene, idei-forţă, tuale colective, opera sa era lipsită de idei.
Falsă şi îngustă mentalitate, strâmbă judecată criti are o operă, prin esenţa ei, de idei, scrisă într-o formă, p: este o operă populară, aşa cum — lăsând la o parte orie opera unui Hugo, este, de pildă, o operă populară.
E de datoria criticii de astăzi a face să se vadă ş: Eftimiu — vastă, multilaterală, stufoasă, inegală — este o pentru literatura şi cultura noastră, o operă vie, aparte, du şi pagini ale sale. La împlinirea vîrstei de 75 de ani, sc de a fi realizat-o, cu atât mai mimdru cu cit îi adaugă, zilnk nostru poate fi mândru de a o fi înscris printre bunurile de a o vedea mereu crescând.
10 ANI DE LA APARIŢIA „GAZETEI LITERARE"
La 18 Martie 1954 apărea primul număr al revistei „Gazeta literară". Paginile unei noi reviste literare reprezintă totdeauna pentru scriitori, ca şi pentru iubitorii de literatură, un nou loc de întîlnire între prieteni, cu discuţii, cu lecturi, cu schimburi de păreri, cu certuri din senin, poate, cu izbucniri de entuziasm ades tot atît de exclusiviste ca şi izbucnirile critice. Iar pentru viaţa literară, o asemenea apariţie înseamnă o înviorare a creaţiei de fiecare zi, un prilej de confruntări şi de cunoaşteri, de contact permanent cu creaţia cea mai actuală, o tribună de îndrumare tovărăşească, de lansare a noilor veniţi, un juriu în vasta competiţie a scriitorilor. Ea e totdeauna aşteptată cu interes şi pasiune.
Ne-aducem aminte febrilitatea curiozităţii de-atunci : Ce profil va avea ? Cum o să arate ? Cînd apare macheta ? Cîte pagini va însuma ?.,. Iar în ziua respectivă, întineriţi parcă, am întrebat din sfert în sfert de oră la chioşcuri: „Gazeta Literară"...
Paginile acelea, prime, ne-aw apărut cu totul deosebite, unice. Era primul exemplar ! Pe urmă ne-am deprins cu formatul, cu profilul, cu stilul ei, cu colaboratorii, ou preferinţele... Niciodată o revistă nu mai poate repeta emoţia primului număr ! Parcă fiecare cititor şi-ar fi îngăduit să-şi cumpere un lucrum nou, pe care ţinea cu pasiune să-l aibă.
18 Martie 1954 ! Sînt zece ani de-atunci. Săptămînă de săptămînă, regulat, nelipsite în fiecare Joi dimineaţa, au apărut astfel 520 de numere, cu articole editoriale, cu schiţe, cu poezii, cu cronici, cu traduceri, cu un material bogat şi variat. Zece ani în care cititorii au căutat revista, au desfăcui-o, au citit ceea ce i-a interesat, şi au strîns-o, în casă, pe birou, pe-un scaun... privind-o ca pe-un prieten care a început să tacă după ce au discutat cu el o bucată de vreme. Un prieten cu care s-au întreţinut despre literatură timp de zece ani. Un vechi prieten, deci. Pe care l-au judecat uneori cu admiraţie, alteori cu severitate, alte ori cu indulgenţă.
Azi, la împlinirea a zece ani de apariţie, experienţa ne îndeamnă să ne gin dini cu prietenie şi căldură la munca imensă, renăscută de la capăt în f ie-care Vineri dimineaţa, a colectivului de redacţie, în diversele lui formaţii, de-a. lungul acestor ani. Numai cine n-a lucrat niciodată într-o redacţie nu ştie cît de exigentă, de neiertătoare este această muncă, subt presiunea apariţiei la timp ! Fiecare săptămînă e o reluare de la capăt. Şi nu trebuiesc uitate o mie şi una de lucruri: Viaţa literară îşi are şi ea protocolul, exigenţele ei imperioase.
Colectivele de redacţie, succesive, au avut şi conştiinţa răspunderii muncii lor, — răspundere mereu acută, într-o epocă de îndrumare.şi de creştere şi a tinerilor scriitori şi a cititorilor de toate vîrstele. Presa literară bate pulsul literaturii ; îl bate zilnic. Ea oglindeşte viaţa vie a unei literaturi. A o îndruma, a o alcătui e în mare parte treabă de cîrmaci.
în aceşti zece ani „Gazeta literară" a format tineri scriitori, mii de cititori, a sprijinit cu succes genuri literare, a analizat sute de opere, a contribuit la
168
statornicirea datelor literaturii noastre contemporane, a apărat poziţii juste, a iniţiat acţiuni meritorii, a sudat frontul unic al scriitorilor, a conlucrat tovă-răşeşte cu celelalte reviste literare...
Ziua aceasta de sărbătoare o închinăm colectivelor de redacţie de ieri şi de azi aie „Gazetei literare", care, timp de zece ani, eonducîndu-se după îndrumările pline de grijă şi înţelepciune ale partidului nostru, au stat în slujba poporului, a construirii socialismului, cu credinţă, cu pricepere, cu rîvnă şi cu succes.
Le urăm frăţeşte, şi de aci înainte, izbîndă în munca lor.
VIAŢA ROMÎNEASCĂ
PAUL CONSTANTINESCU
plecat dintre noi Paul Constantinescu, una dintre personalităţile proeminente ale vieţii muzicale romîneşti contemporane. Creaţia sa, rod a! unei ™~~~ neobosite activităţi, stă pildă generaţiei sale şi celor următoare. Paul Constantinescu a abordat cu succes mai toate genurile muzicale — de la mici piese vocale şi instrumentale pînă la simfoniei operă şi oratoriu. în istoria muzicii romîneşti, numele său stă înscris Ia loc de cinste între discipolii lui George Enescu. ale cărui principii estetice le-a urmat şi aplicat într-un chip personal. întreaga sa viaţă a fost dăruită înălţării edificiului muzicii romîneşti legată Iile melosul popular.
Paul Constanitinesou s-a născut în 1909 la Ploieşti. Studiile elementare şi medii Ie-a făcut în oraşul natal. Urmînd chemarea talentului său, se dedică studiului muzicii, frecventând -cursurile Conservatorului din Bucureşti. De la profesorii săi — Mihail Jora şi George Breazul — capătă, pe lîngă solide cunoştinţe teoretice, dragostea pentru creaţia populară. Studiul metodic şi aprofundat al acesteia, ca şi al lucrărilor înaintaşilor, îi dezvăluie principii şi elemente pe oare le aplică, cu consecvenţă, în opera sa. Desăvîrşindu-şi pregătirea la Academia de stat din Viena (între 1934—1935, cu Joseph Schmidt şi Joseph Marx), Paul Constantinescu cunoaşte temeinic tradiţia muzicii apusene.
Paul Constantinescu s-a afirmat cu strălucire atît în domeniul compoziţiei cît şi în cel al pedagogiei (a fost profesor de armonie şi de compoziţie la Conservatorul „C. Porumbesou"). încă de la primele lucrări, scrise la începutul deceniului al IV-lea, se evidenţiază caracterul popular şi originalitatea concepţiei sale. Limbajul folosit (intonaţii, ritmuri, culori orchestrale) este bazat pe elementele jocului şi cântecului popular, vechi şi nou, atît sătesc cît şi orăşenesc. Identificarea compozitorului cu sensibilitatea populară, cu formele acesteia de exteriorizare prin muzică, este atît de desăvîrşită încît hotarul dintre melodia citată şi cea de invenţie proprie este cu totul dificil de stabilit. Armonia este vie, dinamică, îndrăzneaţă; ritmica variată şi pregnantă se încadrează, îndeobşte, după necesităţile de expresie, în sistemul parlando sau giusto; elementul coloristic este folosit cînid cu discreţie, cînd cu trăsături îngroşate, caricaturale.
Lucrările sale sînt cunoscute şi îndrăgite atît în ţară oît şi în străinătate. De la prelucrările simfonice de dansuri pînă la simfonie, de la mici piese vocale pînă la oratoriu şi operă, de la miniaturi instrumentale pînă la concert, toate poartă pecetea puternicei personalităţi a autorului, putîndu-se vorbi în muzica romînească de un „stil Paul Constantinescu". încrederea şi dragostea de viaţă, umorul stenic şi ghiduş — dar, nu rareori, sarcasmul —, un lirism de o notă. aparte, sînt trăsături după care muzica sa se poate uşor recunoaşte. Piesele corale
169
— mai mult sau mai puţin armonizări de cântece populare — sânt remarcabile prin utilizarea unei scriituri originale, prin rezonanţa de autenticitate. Prin simplitatea mijloacelor şi forţa expresiei, se caracterizează impresionanta frescă epică pentru cor a cappella „Mioriţa", ţesută pe canavaua minunatei balade populare cu acelaşi nume şi cele „Patru madrigale" pentru cvartet vocal pe versuri de Eminescu. Liedurile pe versuri de Arghezi, Iosif ş.a. constituie contribuţia compozitorului la tezaurul muzicii vocale romîneşti.
Prelucrînd pentru formaţia simfonică jocuri populare, orchestrate strălucitor şi pitoresc, Paul Constantinesou a realizat scurte tablouri însufleţite, poeme coregrafice pline de vervă şi umor. Piesele instrumentale se înscriu pe linia valorificării, fie în forme mici, miniaturale, fie in forme complexe (sonată), a potenţialelor expresive originale ale intonaţiilor populare. Acelaşi principiu se vădeşte în lucrări simfonice de seamă cum sînt „Simfonietta" (1937) şi „Concertul pentru orchestră de coarde" (1948). Acesta din urmă are la bază un cvartet de coarde. Multiplicând pînă Ia proporţii orchestrale cvartetul, autorul a conferit lucrării suflu simfonic. Tematica pregnantă, energia nestăvilită, lirismul discret şi parfumat, măiestria facturii instrumentale i-au adus preţuirea unanimă a publicului şi interpreţilor. Atenţia compozitorului s-a îndrepiiat in egală măsura şi către concertul instrumental, solistic. „Concertul pentru pian şi orchestră" (1952) interpretat pretutindeni cu succes, care i-a adus Premiul de Stat; un concert pentru vioară, unul pentru harpă precum şi „Triplul concert pentru vioară, violoncel, pian şi orchestră" — zguduitor cîntec de lebădă, de o forţă demnă de pana unui geniu.
Muzica dramatică românească are în Paul Constantinesou un creator de frunte. Pe lângă oratorii — lucrări mai vechi, în care sînt valorificate intonaţii ale muzicii populare şi psaltice bizantine — trebuie amintită opera în 3 acte „Pană Lesmea Rusaliei" (1955) şi opera comică „O noapte furtunoasă" după piesa lui Caragiale, compusă în 1935. Puternicul suflu inovator şi-a lăsat pecetea asupra facturii melodice. Personajele cîntă o linie melodică izvorîtă din virtualităţile textului, creîndu-se astfel un recitativ aparte. Se poate afirma că aici e prezent principiul mussorgskian grefat pe fondul unei satire deosebit de usturătoare la adresa strâmbelor moravuri burgheze. Limbajul muzical, de un comic suculent, în care abundă intonaţiile cântecelor de mahala ale epocii, constituie un admirabil echivalent al spiritului caragialian. Forţa expresivă a acestuia este întărită d« comentariul orchestral, într-o perfectă concordanţă cu partea vocală. Am putea include în categoria lucrărilor dramatice şi cele „7 lieduri din uliţa noastră", pentru bariton şi orchestră, pe versuri de Cicerone Theodorescu. Amploarea liniei melodice, de un modalism concentrat, acompaniamentul deosebit de evocator şi sobru, diversitatea stărilor emoţionale ale celor şapte piese îndreptăţesc o astfel de clasificare. Zugrăvind momente importante din lupta maselor (greva de la Griviţa 1933), opunînd trecutului sumbru prezentul luminos, folosind mijloace de exprimare originale, potenţate Ia maximum, liedurile „Din uliţa noastră" se înscriu printre cele mai realizate lucrări ale muzicii realist-socialiste romîneşti.
A plecat dintre noi Paul Constantinesou... Pierdere grea pentru muzica noastră: o vastă şi rodnică experienţă de creaţie, un talent puternic şi original, o mare energie secătuită doar de crunta boală, un muzician de o aleasă cultură şi un suflet cald ©are vor rămîne pururi în inimile noastre. Pentru viitorime, va fi unul din marii fondatori ai muzicii contemporane româneşti; pentru noi, însă, artistul a fost un om pe care l-am iubit, şi care a meritat să fie iubit.
PETRE CQJDREANU
ANTOLOGIA UNEI SÂPTAMiNI
HSŞŞien/ru orientarea şi progresul literaturii, presa literară, — uşa cum s-a : , .subliniat în ultimul comitet al Uniunii Scriitorilor, — are cea mai mare importanţă, în păstrarea poziţiilor cîştigate şi cucerirea altora noi, presa 'literară joacă rol de infanterie. Ea pătrunde in masa largă a cititorilor, ţine un permanent contact cu ea. Metafora cu infanteria nu implică decît lupta cu un inamic nevăzut, care-i rutina, indiferenţa, stagnarea, formulele gata făcute, locurile comune.
Presa literară cuprinde literatura cea mai vie, oglinda ultimei noutăţi, cărarea tăiată din nou pe locuri neumblate (uneori!). Urmărirea ei îndeaproape este urmărirea  procesului de  creştere,, isăptărrină   cu  săptămînă,   a literaturii. Conturarea ■noului nu se face in salturi, din 7 "m 7 zile, ci într-un chip aproape nesimţit care liniază pe Încetul un profil necunoscut, inedit.
O antologie anuală a celor mai bune lucrări publicate de revistele literare ar defini mai clar progresul şi transiormările succesive ale unei literaturi active in -continuu proces de dezvoltare şi de definire.
Pînă ce se ya realiza aceasta, cred că nu e rău să semnalăm, din cînd în cînd, atunci cînd se prezintă ocazia, acele culmi care marchează pasul înainte, care bat „recordurile" prestabilite, chiar atunci cînd un asemenea record este întrecut •de acelaş scriitor. Poate că această treabă ar ti mai utilă decît acea de miniaturist •exercitată cu lupa sau cu microscopul în mină, in căutarea unor pete pe haina, altleJ onorabilă, a semenului. Ea mi se pare necesară nu atît pentru îndrumarea şi perfecţionarea autorului care, în general, îşi are o concepţie şi o viziune proprie ■asupra artei în care lucrează, cit pentru miile de cititori. Aceştia, in majoritatea -cazurilor, nu dispun de prea mult timp pentru literatură, oricît de pasionaţi ar fi, şi apoi, revistele publică atît de multe lucrări, atît de variate, atît de inegale, încît pentru 'aceştia devine ioarie greu să se descurce şi să selecţioneze singuri.
Deseori insă în revistele noastre apar opere cu totul deosebite, remarcabile, ■care, datorită fatalităţii egalitare a tiparului, se amestecă în grămadă, şi trebuie multă atenţie să lf descoperi.
Cu acest gînd aş vroi să subliniez cu roşu, In semn de omagiu sărbătoresc, nr. 514 din 1964 al „Gazetei literare", care a oferit cititorilor săi o mare delectare :  poezia  „Pe  o harlă   medievală"   a maestrului  nostru   al  tuturor — Tudor Arghezi, şi poeziile semnate de Nina Cassian care înnoiesc atît de original lirica -noastră.
S-ar putea spune că nu am făcut nimic, dacă mă refer la o poezie semnată Tudor Arghezi. Fireşte că maestrul ne-a deprins cu cea mai înaltă şi mai sensibilă poezie, şi că in creaţia sa nu găsim niciodată diferenţe abrupte de nivel. Dar un .poet nu-şi poate trăi sentimentele la acelaş grad Înalt de tensiune. Ţine şi de ■geniu, posibilitatea de autodepăşire, de realizări care să însemne un „sumum"... ,/Pe-o harlă medievală" mi se pare un strigăt universal al geniului, in faţa tragicei 'condiţii umane. Să nu sară nimeni, spunînd că exagerez, dacă bizuit pe răsunetul ■unui univers întreg, a unei omeniri de la începuturile ei şi pînă astăzi, pe care .l-am resimţit în iiecare vers din această poezie, voi spune că ea e mai frumoasă, mai plină de poezie, mai zguduitoare decît un sonet al lui Shakespeare.
171
E o poezie cuprinzătoare de tragic uman şi lirism cit un tom, in care s-ar ti adunat acest sentiment al vieţii conştiente, din toate veacurile de pînă acum. Poezia aceasta marchează, nu poezia unei săptămlni, ci a veacurilor noastre.
In acelaş număr, ca şi cum poezia maestrului Arghezi nu ne era deajuns pentru a simţi în toată fiinţa şi-n toate gîndurile şi visele destinul nostru de oameni,, şi a înţelege altiel lumea şi pe noi înşine, „Gazeta literară" ne mai oieră In acelaş număr, cinci poezii (iară soţi) ale Ninei Cassian, care sînt expresia lirică a omului, — mai exact, a iemeii, la zenit, — atunci cînd stăplneşte cu visurile sale-universul întreg, translormînd în imagini şi basm, de rară frumuseţe, legile sale mohorite şi milenar monotone. Ele sînt expresia tinereţei cuceritoare, dinamice, temerare, —■ expresia veacului în care omul a cucerit cosmosul — aceasta apărînd totodată aproape de viaţa noastră, de cotidianul ei, de noul ei climat. Cu implicaţii cosmice şi universale, poeziile acestea le aşează laolaltă în trăirea noastră intimă, în odaie, în sinul familiei. Mi se pare deosebit de semnificativ acest nou şi imens, orizont al cotidianului, in care străbate, evident, in forme lirice subtile, ca într-o muzică, concepţia noastră asupra lumii, cu adevăratele ei dimensiuni.
E o poezie într-adevăr modernă, nu prin formele ei exterioare, chinuite, ce lipsesc aci, ci prin conţinutul ei plin de spiritul din acest mijloc de veac XX.
Totul mi se pare nou aici, în gîndire şi sentiment.
Prin vraja lirismului Ninei Cassian, am simţit şi eu că a obosit „urmăritorul slut — „Timpul-Căpcăun" care-mi calcă pe călcîie atît de aproape, — şi că „am ajuns cu bine-n feerie."
Dar, pe tema acestui nou şi modern în poezie, în raport cu ceea ce cred uniP despre aceste, noţiuni, se cuvine scris un studiu. Eu nu sînt însă decît un cititor» necum critic literar.
d. a.
ACUM ZECE ANI
cum zece ani, moartea Iui (Emil Isac S-a ifcnpMntat ca un pumnal fin pieptul Clujului. Ne obişnuisem cu prezenţa poetului în inima „bătrînului Ardeal", şi cînd treceam munţii să-1 vedem, şi cînd vorbeam cu el luni de-a rîndul, doar prin scrisori...
Mai tineri pe atunci, nu l-am apucat pe poet deoît cu o coamă căruntă, n-am poposit decît lîngă „leul rănit" captiv în peşterea saltelelor, pe care o schimba cel mult un ceas sau două pe zi pentru fotoliu sau pentru masa de scris. Veneam în-preajma lui cu o floare ori un fruct, şi plecam cu nepreţuitul dar al cuvintelor sale, al unei prezenţe majore şi calde. „Grozav mă doare infirmitatea fizică, neputînd-lupta aşa cum aş vrea — îmi scria el în toamna lui 1953 — şi, crede-mă, sufletul mi-1 simt şi astăzi tînăr... Cînd n-am crize chinuitoare, citesc ; contrar prescripţiilor medicale, dictez... literatură".
Nu ştiu dacă fiecare om îşi trăieşte biografia inimii sale. Dar sfîrşitul este de cele mai multe ori un corolar al vieţii. Emil Isac a murit de inimă. Căci inima sa nu a trăit doar pentru că s-a ivit pe lume, nu a pulsat sîngele doar dintr-o. inerţie: inima sa a bătut pentru copiii de moţi pe străzile Clujului, pentru soldaţii care „au murit frumoşi şi tineri", pentru suferinţa oamenilor în oraşele „cu case-mari, cu inimi mici", in care „am căutat uriaşi şi am găsit pitici", pentru bucuria
172
îndelung aşteptată, pentru desnădejdile şi nădejdile lumii, trecînd prin poezia sa ca printr-o terestră :
„Sînt de-o mie de ani
Mai bătrîn ca marea, mai urît ca o boală,
'Şi pe atîţia îi port în mine
-Fără să pot scăpa
De povară, de durere, de-ndoială.
Fiecare răzvrătit ce n-a fost ferici! în mine îşi trăieşte plînsul. Tot ce fac e al altuia, Tot ce zîmbesc e al altuia..."
Sensibilitatea e comună fiecărui poet, condiţie însăşi a poeziei. Consecventa, un dar al celor aleşi... Cel care scria încă în 1906 confraţilor săi : „Lucraţi şi de acum încolo pentru binele poporului vostru care este suferind, luminaţi-1 cu lumina voastră", avea să semneze în 1918 apelul lansat de grupul „Clarte" al lui Barbusse. Cel care, în Ardealul încercat de tendinţe literare conservatoare, a irupt în 1918 cu volumul „Poezii —■ impresii şi senzaţii moderne", avea să fie o viaţă întreagă apărătorul unui limbaj contemporan al artei. Cel care a fost, în ciuda asmuţirilor şovine ale burgheziei, bunul prieten al lui Ady Endre, avea să militeze pînă la sfîrşitul vieţii pentru colaborarea culturală, pentru înţelegerea între popoare. Şi, atunci cînd pilcurile copiilor sărmani pe străzile Clujului au început să facă loc imaginilor tonice ale unei lumi libere, poetul care a rămas sensibil la tot ce e copilărie şi inocenţă, avea să ne adreseze nouă, celor mai tineri pe atunci, versurile :
„Veţi fi mai fericiţi de cum eram noi.
Pe voi vă aşteaptă soare şi veţi uita şi ceată şi ploi...
Ochii noştri erau micşoraţi de plîns, ochii voştri
nu vor şti decît să zîmbească. Pe cîmpia voastră, tot ce n-a crescut pentru noi,
pentru voi o să-nflorească... Vremea care pentru noi a tăcut, pentru voi
a-nceput să vorbească."
în odaia lui EEmil Isac, nimic nu s-a clintit din loc; pana se sprijină încă de călimară, scaunul mai e lîngă masa de scris, ca şi cum poetul l-ar fi părăsit cu o clipă înainte ca să se odihnească, numai scrisorile lui răvăşite în timpul vieţii s-au rînduit în sertare, adăugind la trăsăturile de efigie ale poetului cîte o linie, cîte o lumină, cîte o întrebare... iîn casa muzeală deschisă acum un deceniu, totul e 'aşa cum a fost. Peste mormlîntul ce-i leagănă soiruiul, sălciile încă mai plîng cu păr despletit. Dar în Clujul poetului, totul se schimbă la faţă. Cu respiraţia largă a istoriei contemporane, răsare în secularul oraş ardelean, alertul ritm al construcţiilor noi, al fabricilor noi, al noilor cartiere ivite printre zidurile istorice din prejma cărora a plecat — ca să rămînă totuşi ■— Emil Isac. Pentru mulţi, moartea e o lespede definitivă de uitare. Poate din pricina acestei confuzii am fost atît de tulburaţi conducîndu-1 pe ultimul lui drum. A trebuit să treacă timpul ca să-i simţim prezenţa, şi în absenţă, şi să ne dăm seama de un adevăr: pentru poeţi oa Emil Isac, sfîrşitul însuşi e începutul nemuririi...
VERONICA PORUMBACU
173
ANTON PANN IN ATENŢIA CHITICILOR ŞI A EDITURILOR
r, " nton Pann şi-a înscris numele în istoria literaturii rornîne gîndindu-se poate 1 V mai puţin la posteritate '(deşi epitaful de pe piatra funerară de la biserica ^**®*Xuoaci ni-1 arată aţintind privirile iscoditoare spre viitor), şi mai mult la acel public contemporan de „prenumeranţi" care asigura succesul cărţilor sale. Că opera lui a trecut totuşi cu succes marele examen al posterităţii ne-o dovedesc atît aprecierile mai mult decît favorabile ale unora dintre clasici (Alecsandri, Eminescu, Haşideu), clît şi forţa cu care s-a impus atenţiei criticii şi istoriografiei noastre literare. Nu e mai puţin edificator nici faptul că personalitatea lui a stimulat imaginaţia unui creator ca Lucian Blaiga, care i-a dedicat o dramă, alături de care putem aiminti şi recenta operetă a lui Fdlaret Bartou pe un libret scris de Radu Albala.
Nu s-a scris în trecut foarte mult despre Anton Pann, dar cercetarea creaţiei lui a ridicat de la început o serie de întrebări al căror răspuns s-a dovedit a fi greu de formulat. Ceea ce unora li s-a părut simplă activitate editorială sau culegere de material folcloristic, a constituit pentru o serie de cercetători mai atenţi, printre care pot fi amintiţi G. Dem. Teodorescu, M. Gaster, Haşdeu, N. Cartojan, o problemă spinoasă, unică în felul ei, de istorie literară. Nu există în literatura noastră un al doilea autor care să fi semnat scrieri cu un conţinut atît de bogat şi de variat, dar în legătură cu care să se fi pus atît de acut întrebarea : este el un creator sau nu ? Şi cu toate că cercetătorii mai vechi nu s-au îndoit de originalitatea autorului Poveştii vorbii, ei s-au limitat în general la declaraţii elogioase însă lipsite de puterea convingătoare a demonstraţiei, orientmdu-şi studiile mai mult spre cercetarea punctelor de plecare decît spre interpretarea şi definirea creaţiei însăşi.
Ce a determinat acest echivoc ? Dacă opera de identificare a izvoarelor pe care a început-o Gaster ar fi continuată pe plan vast, s-ar ajunge poate la concluzia că prea puţin din tot ce a tipărit Anton Pann, inclusiv Povestea vorbei şi O şezătoare Ia fără, îi aparţine ca fabulaţie şi motive. Si totuşi, considerată în ansamblu creaţia lui Anton Pann relevă o individualitate puternică şi inedită, plină de prospeţime şi fantezie. De ce 2
Iată un mister care a făcut ca cercetarea operei lui Anton Pann să fie reluată în zilele noastre cu mai multă insistenţă şi să capete o amploare deosebită. E o nouă dovadă a vitalităţii acestei opere care, după un veac şi mai bine de la moartea scriitorului, continuă să fie citită cu satisfacţie şi să fie studiată cu interes şi curiozitate crescîndă. Trebuie remarcată mai întîi o destul de bogată activitate editorială, începînd cu cele cîteva ediţii şcolare sau populare, menite să redea maselor largi de cititori scrierile care le-au fost dedicate în modul cel mai expresiv posibil, şi culminînid cu ediţia în trei volume [(aproximativ 1300 pagini) din 1963, îngrijită de R. Albala şi I. Fischer, şi precedată de un bogat studiu introductiv semnat de Paul Cornea, jîn al doilea rînd ne reţin atenţia cele cîteva studii dedicate vieţii şi operei lui Anton Pann, printre care pot fi citate monografia publicată de Ion iManole în 1954, o conferinţă a academicianului Tudor Vianu apărută în 1955, un studiu analitic al lui Ov. Papadima intitulat „Anton Pann, cîntecele de lume şi folclorul Bucureştilor", publicat în H963, fără a mai aminti o serie de articole din diverse periodice destinate a lămuri o serie de probleme mai speciale.
Se impun atenţiei noastre în special aceste ultime lucrări de valorificare a operei lui Anton Pann (ediţia din 1063 şi studiul lui, Papadima) ca unele care reprezintă un moment important în lămurirea problemelor dificile pe care le ridică această operă.
174
Ediţia de ,;Scrieri literare" îngrijită de Radu Albala şi 1. Fischer este prima care încearcă să realizeze o imagine de ansamblu a operei lui Anton Pann, des-ohizînd, astfel perspective noi «cercetării şi interpretării ei. Reuşita acestei încercări se bazează pe selectarea unui mare număr de scrieri, de la Calendarul lui Boni-tatie setosul pînă la Povestea Vorbei şi Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea, menite să pună în lumină toate' aspectele activităţii lui Anton Pann, cu unitatea sensibilă, dar greu de explicat, pe care le-o dă o anumită manieră personală, şi cu izbucnirile creatoare din Fabule şi istorioare, Povestea vorbii şi O şezătoare la ţară. Dacă aceste ultime scrieri scot în evidenţă un creator care nu mai poate fi pus sub semnul întrebării, altele, dintre cele cuprinse în ediţie, par a ne pune în faţa unui simplu editor sau traducător (Hrisloitia, Noul Erotocrit, Năzdrăvăniile lui Nas-tratin Hogea), iar altele par a fi simple culegeri de literatură folclorică sau (mai ales) cvasi-folclorică (Poezii desoebite sau Cîntece de lume, Poezii populare). Şi totuşi în toate aceste scrieri există ceva care-1 reprezintă pe Anton Pann, o tendinţă unificatoare sugerată de un anumit spirit al limbii, de o anumită filozofie cu intenţii moralizatoare deliberate, şi de o anumită sferă tematică ce trădează legătura intimă cu un anumit public şi cu o anumită sferă de preocupări.
Sînt lucruri larg dezbătute în studiul introductiv al lui Paul Cornea, care constituie, la rîndui lui, prima încercare serioasă de a lămuri în strânsă corelaţie toate problemele esenţiale pe care le ridică opera lui Anton Pann, de a da răspuns controverselor create, de fapt, de perspectiva unilaterală care a caracterizat în parte o serie de cercetări mai vechi, lîn esenţă, este prezentată figura unui creator autentic, care a învăţat din propria sa activitate editorială, foirmiîndu-şi treptat o modalitate individuală şi ajungînd la o artă literară proprie.
Problema originalităţii îi preocupă de altfel şi pe editori care, pentru a nu „publica sub numele lui Pann lucrări care nu-i aparţin" nu includ în niciunul din cele trei volume poezii din Spitalul amorului, deşi recunosc în principiu importanta acestei culegeri pentru studiul izvoarelor lui Anton Pann şi al literaturii cîntecelor de lume.
Se iveşte aici o problemă care ne invită să medităm la însăşi noţiunea de „opera lui Anton Pann". Cum trebuie înţeleasă această noţiune ? In cazul unui Alecsandri,. Bminescu, Caragiale, chiar Creangă, lucrurile sînt relativ simple. Totdeauna îl deosebim pe traducător de creator, şi cînd vrem să-i definim opera apelăm la originalitate ca la un criteriu esenţial. La Anton Pann problema originalităţii însă se pune altfel. în sensul strict al cuvîntului, ea reprezintă o caracteristică numai pentru o parte a scrierilor lui, mai globală şi mai definitorie decît ea fiind o anumită mentalitate pe care i-o imprimă însuşi mediul în care a trăit şi căruia i s-a adresat. Originalitatea lui Anton Pann este o originalitate de tip folcloric, ea reprezintă atitudinea creatorului receptiv, care din tot ce aude înmagazinează tot ce i se pare interesant şi potrivit lui însuşi şi apoi retransmite totul într-o formă mai mult sau mai puţin renovată, cu senzaţia că totul porneşte din sufletul lui. Atitudinea selectivă şi inovatoare faţă de materialul preluat reprezintă un proces creator, care capătă o intensitate sporită atunci cînd acest material intră puternic în rezonanţă cu structura intimă a creatorului. Un asemenea creator este şi Anton Pann, dar la alte proporţii, şi o asemenea atitudine explică şl decalajul de realizare artistică dintre diferitele poezii lirice şi proverbe, fabule, istorioare san povestiri.
în acest sens opera lui Anton Pann trebuie înţeleasă în primul rînd ca o mare sinteză şl dacă Ov. Papadima constată că Spitalul amorului cuprinde un veac de poezie romîneasică, am putea spume că în întreaga lui operă se simte ecoul citorva milenii de cultură umană, filtrată prin cel mai autentic spirit balcanic. Şi cînd
175
spunem spirit balcanic nu ne gîndim numai la ingenioasa fantezie orientală care l-a impregnat, ci la o contaminare complexă, fără tendinţe unificatoare, a unor mentalităţi culturale de mare diversitate etnică, capabilă să asimileze neîncetat inovaţiile fără a renunţa la înţelepciunea străveche.
■ Opera lui Anton Pann se defineşte deci pnntr-un anumit orizont cultural cu care scriitorul se confundă şi în care se topeşte întreaga sa creaţie. De aceea Anton IPann nu poate fi definit numai prin scrierile originale, şi nici acestea nu pot fi discutate în afara orizontului cultural în care au apărut. Pe de altă parte, acest orizont cultural nu era numai al lui Anton Pann, ci al categoriilor sociale cărora li se adresa, al mahalelor oraşelor şi Bucureştiului în special. Aici poezia populară cea mai autentică se întîlnea cu literatura cărţilor populare şi cu începuturile de literatură cultă. Dar ceea ce în aceste colectivităţi întinse trăia fărîmiţat, circuited de la unul la altul, în opera lui Anton Pann capătă o înfăţişare globală şi anumite trăsături specifice.
Iată de ce ni se pare nemotivată totuşi excluderea Spitalului amorului dintr-o ediţie de mari proporţii a scrierilor literare tipărite de Anton Pann. Această excludere reprezintă de altfel şi o inconsecvenţă, pentru că sub acelaşi semn al ,neori-ginalităţii" pot fi discutate şi alte volume care apar cel puţin parţial în ediţie.
"în compensaţie parcă studiul lui Ov. Papadima se concentrează tocmai asupra acestui aspect neglijat intenţionat de editori, şi concluziile la care ajunge sînt deosebit de importante nu numai pentru cunoaşterea literaturii cîntecelor de lume, ci şi pentru definirea personalităţii lui Anton Pann şi a individualităţii operei sale. Autorul reconstruieşte mai întîi epocile care au generat cântecele de lume şi confruntă rezultatele obţinute cu concluziile la care l-a condus analiza foarte atentă a textelor incluse de Pann în volumele sale. Comparted apoi aceste texte cu izvoarele pe care le identifică, Papadima observă că nu se poate vorbi, în cazul Spitalului Amorului, de un laborator de creaţie al lui Anton Pann, ci mai de grabă de o activitate editorială. Anton Pann este însă un editor original care scrutează îndrăzneţ conştiinţa generaţiei sale şi surprinde în manifestările ei un fenomen literar viu, ale cărui efecte ştie să le speculeze şi căruia ştie să-i dea o organizare personală. Ca mod de lucru, de aici şi pînă la Povestea vorbii, nu e un drum foarte lung, pentru că tendinţa spre o anumită sinteză e prezentă şi aici.
Cu aceste Studii, cercetarea operei lui Anton Pann nu se încheie. Investigaţii de felul celei întreprinse de Ov. Papadima trebuiesc continuate. Numai după ce toate scrierile' lui Anton Pann vor fi supuse unei analize amănunţite, care să respecte o ţinută riguros ştiinţifică, Se vor putea formula cu mai multă siguranţă concluziile care să-i definească originalitatea si forţa creatoare.
P. RUXĂN1DOIU
BARTALIS JANOS, UN POET AL FAmINTULUI
|*^\^a trecut peste patru decenii de Cînd „Adevărul literar şi artistic" a prezentat un tînăr poet de limbă maghiară : Bartalis Janos. De la prima sa carte, acesta venea cu un nou sunet în lirică, scriind versuri inspirate din viaţa de la ţară. După studii universitare, Bartalis se retrăsese în satul Casei din apropierea Dejului. Se căsătorise, şi făcea — ca un alt Virgiliu — agricultură. Critica a văzut, în poet, un bucolic, şi mare parte din ceea ce scrisese Bartalis îi dădea tot dreptul la o astfel de clasificare. Dar pe lingă idilism, găsim uneori în opera sa şi versuri
176
de adevărată revoltă   rezulta ,
sKwCV"*--s: st? £? - -
în 9,n- ' oameni noi / viţeii «s
rn aslta parte citim-   M  *■ "<-ejr sa
-var - -^r^^-^-^,
* 1-a chi-
"°' Cînd va A un cîntec de alte nrim - •
c ane primăveri ?/"
Critica literară dintre rel« h -a vrut să sesi7P7o i=< doua războaie   afiliata  • *
'-nea voiur l r;yn°ciai5a ^ 1* ^^ înm relor moşiertaii- -
răciune: "Ml P-întul»   din care ^^ «păreste al
iroieie de adrncă arnă-
"Potrivnică, fatală j Nicicum nu merge. Griu nu-i.
Porumbul s-a terminat.
Surele de fîn sînt goaJe_
*Putin pămîntul, doamne.
Sl mci Pămiînt nu rodeşte.
Zadarnic muncesc, mă chinu, nimic nu se vede. Ca şi cum ffli-aşi arUQCa puterea - ca din ^ ^
•Bartalis, adolescent
^t~- F-~a«^ — - promova
„     Satul Casei cînfat cu ard *** * de
Părăsit mai pe urm,  '   " Mdoare ~ precum fon Pillat
-talis, poet al or^ ^ încolo  sTt ^ v^™' ~ 6
Iuspiratia lde     . Va ,putea  vorbi şi  do un
^ nouă a muncii f T * ^ după 'E^erare un alt
turnul „Versuri aîse"   S?^ °U patosuI * exub" ""^ din v:»(>" 0957). (ES,PLA' 1995), cărora ]e urmeaT mare liric
^făptuirile socialist.    - t0tUŞl' Povara
* 'tabs m.*iarvlt,',5' "°P'e"M " « col,bo,e™, „Z. V""S- se ««■
"Sărbătoresc omul nou
Pnetenii mei de prin sate
de care m-a legat, cu fire de-o sută de ani aceeaşi soartă : viata grea,
12 ~ Viaţa romînească
177
strimta brazdă de pămînt.
lăsînd în ea,
sudori şi-atîtea lacrimi."
Sau în altă poezie :
„Dinspre curtea colectivei
curse val de oameni
spre cîmpuri.
Fluerau, cîntau,
răsuna tot cuprinsul.
Mă găseam şi eu printre ei",
Bartalis mai e şi poetul iubirii familiale, ca Tudor Arghezi sau Cicerone Theodorescu. Se pot cita poeziile: „Odă unui nou născut", „Duminică", „Doi pomişori"...
Talent deosebit, cultivînd cu neîncetată pasiune versul liber, pontul la un popas al vieţii sale — a-mplinit <70 de ani — îşi vede rezultatul muncii sintetizat într-o culegere antologică („Versek" — E.P.L. 1963).
înalta distincţie „Ordinul Muncii" acordată recent de Partid şi Guvern, încoronează opera valoroasă a lui Bartalis.
PETRE PASCU
O FIGURĂ INTERESANTA DIN ISTORIA CULTURII ROMÎNEŞTI
JŞSŞSt ontinuator al strădaniilor lui Gh. Lazăr, al cărui elev fusese la Sf. Sava„ I Petnache Poenaru a irulitat 'în calitate de director al Eforiei Şeoaielor naţionale, pentru dezvoltarea şi organizarea pe baze moderne a învăţămîntului superior romanesc. Fastul secretar al lui Tudor Vladirnirescu, a nutrit idealuri progresiste luptînd pentru eliberarea ţiganilor, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a celor sărmani, dar socottind în spirit tipic iluminist că bunăstarea socială a celor mulţi se poate realiza prin culturalizare şi învăţământ. Pe aceste coordonate ideologice se înscriu acţiunile sale sistematice privind dezvoltarea învăţămîntului nostru superior şi elementar, eforturile sale cailturalizatoare, activitatea de gazetar şi întemeietor de ziare („învăţătorul satului", „Muzeul Naţional"), întreaga sa contribuţie pe tărîmul propăşirii culturii, artei şi ştiinţei româneşti din vremea sa.
Din păcate, ■uitarea a acoperit strădania lui Petnache Poenaru. Istoriografia burgheză a eludat aproape sistematic contribuţia ctitorului învăţămîntului superior românesc, acoperind grijuliu opera sa cu vălul tăcerii. în anii noştri, activitatea sa a căpătat preţuirea meritată. Publicând un amplu studiu despre Petraiche Poenaru, („Petraohe Poenaru — ctitor al Învăţământului în ţara noastră"), prof. George Potra a făcut un act de dreptate, restituind generaţiilor de azi profilul real al unei personalităţi nemuritoare din trecutul nostru cultural. Volumul urmăreşte metodic toate direcţiile activităţii şi preocupărilor lui Poenaru. Autorul a depus o conştiincioasă muncă de informare şi documentare, a cercetat efectiv tot ce privea obiectul cercetării sale, a despuiat materialul de arhivă realizînd, cum precizează acad. Ilie Murgulescu îh prefaţă, „cea mai completă lucrare din
178
cîte s-au scris pînă acum despre Petrache Poenaru". E studiată amănunţit pe bază de date şi izvoare noi, copilăria şi adolescenţa viitorului profesor, studiile în străinătate, activitatea pe tărim public şi obştesc. Imaginea e integrală, neomi-ţîndu-se nimic de seamă. Să nu uităm totodată faptul important că studiul nu se limitează la urmărirea stricto seruso a operei şi activităţii lui Petrache Poenaru. Se lămuresc aici şi multe probleme legate de dezvoltarea culturii romîneşti în perioada 1822—1866, sporind astfel utilitatea cercetării şi lărgind sfera cititorilor interesaţi să o cunoască. De mare utilitate se dovedeşte a fi şi compactul capitol „Anexe" care adună material documentar (scrisori, memorii, rapoarte, cuvântări, etc.), în bună măsură inedit.
Fără îndoială, lucrarea lui George Patra e meritorie şi interesantă, dar formaţia de istoric a autorului şi-a spus prea hotărîtor cuvîntul în toate compartimentele lu'crării. Studiul se face „pe felii", urmărinjdu-se fiecare ramură (sau perioadă) de activitate în parte, în 'capitole şi subcapitole distincte. Materialul se fărâmiţează astfel în dauna imaginea de ansamblu. Se acordă prea mult spaţiu unor fapte minore, fără semnificaţie deosebită, fără grijă pentru ierarhizarea valorică a chestiunilor în discuţie. Ideea, de pildă, fundamentală pentru înţelegerea personalităţii lui P. Poenaru, a concepţiei sale iluministe, e pomenită abia la sfârşit, pe o grăbită jumătate de pagină. Studiul ar fi câştigat mult dacă ideea ar fi fost din capul lacului afirmată şi analitic demonstrată, activitatea lui Poenaru fiind explicată apoi în funcţie de această trăsătură definitorie. In acest fel, întreaga cercetare ar fi fost subsumată unei idei centrale, perpetuu mărită. Mirare stârnesc şi unele titluri de capitole. Primul capitol, de exemplu, e intitulat „Viaţa lui Petrache Poenaru". Aici autorul se ocupă însă numai de copilăria şi adolescenţa viitorului profesor, anii de studii şi activitatea multilaterală din anii maturităţii fiind studiate în capitole separate. Dar aceste perioade nu se înscriu tot în traiectoria vieţii sale ? Aceasta accentuează impresia de pulverizare a materialului pe probleme, perioade, subperioade, ramuri şi subrarnuri. De altfel, întreaga lucrare e concepută ca o biografie şi asemenea distincţii sânt nepotrivite.
Cu asemenea nepotriviri, dintre care unele sensibile, lucrarea publicată de Editura ştiinţifică rămâne o contribuţie bine hrănită de fapte şi just orientată despre un domeniu prea puţin cercetat pînă acum..
Z. ORNEA
COMPLETĂRI LA ECOURILE ROUSSEAU-ISTE IN LITERATURA ROMÎNA
** mj§, erie de date depistate în ultima vreme furnizează indicaţii interesante asu-i s vra ariei influenţei exercitate de opera lui Jean Jacques Rousseau în ţara noastră, cît şi asupra semnificaţiei acestei influenţe, date pe care le semnalăm ca o completare la comunicarea ţinută in cadrul Societăţii de ştiinţe istorice şi filologice publicată în revista de faţă nr. 7, 1962.
Astfel, pare semnificativ faptul că referirile la opera scriitorului francez sînt mai puţin frecvente la cărturarii transilvăneni de la sfîrşitul secolului XVIII — începutul secolului XIX, pentru a deveni m.ai puternice la sfîrşitul secolului XIX, în timp ce în ţările romîneşti de dincoace de Carpaţi ecoul scrierilor lui Rousseau este puternic la începutul secolului şi descreşte mai tîrziu. Alături de Paul lorgo-vici şi Ion Budai Deleanu, influenţe rousseau-iste pot fi depistate şi la Aron Flo-
179
rian în scrierea sa „Patria, patriotul şi patriotismul" {) ; desigur că menţiunile sporadice şi puţine pot fi puse pe seama formaţiei cărturarilor transilvăneni orientaţi spre opera de erudiţie istorică-filologică ca şi pe seama şcolilor de peste munţi mai conservatoare şi mai puţin deschise noilor idei decît şcolile din ţările romîneşti'2). Cert este, însă, că în primele decenii ale secolului XIX, ideologia scriitorilor din ţările romîneşti este mai avansată, programul de revendicări sociale mai revoluţionar, şi ca urmare şi apelul la ideile progresiste mai frecvent. In aceste condiţii influenţa „Contractului social" a fost mai mare decît aceea a operelor literare care nu au deschis noi perspective în literatura noastră. Succesul traducerii lui Eliade, reprodusă la Braşov3) şi multiplicată sub formă manuscrisă în Moldova se dato-reşte unui gust deja existent pentru literatura de acest gen, în care sentimentalismul se îmbina cu consideraţiile privitoare la om şi soarta sa, aşa cum apăreau şi in cărţile populare de lungă tradiţie din cultura romînă. De altfel, ecoul operei lui Rousseau nu poate fi regăsit nici în deschiderea unor noi perspective sentimentului naturii, într-o literatură ca a noastră cu puternice rădăcini populare. In domeniul literar influenţa rousseau-istă poate fi depistată mai curînd în scrierile de confesiuni şi mărturii, pe care le va fi încurajat, după cum a putut să procure noi elemente literaturii consacrate temei sal-oraş, influenţă evidentă, aşa cum am arătat, la Slavici.
Alături de Eliade, . Slanciu Căpâţîneanu, B. P. Mumuleanu, Gr. Pleşoianu, I. Negulici, trebuie menţionate şi alte nume de cărturari revoluţionari, în scrierile cărora referirea la opera lui Rousseau se constată a fi atît de frecventă încît se poate afirma că ea a animat întregul grup al paşoptiştilor, devenind un bun comun al lor, fapt lesne de explicat ţ.inînd seama de legătura ce a existat între aceşti scriitori, care se întîlneau în asociaţii şi societăţi recunoscute sau conspirative, unde îşi împărtăşeau ideile — (Evocînd studiile şi lecturile din grupul elevilor de la Şf. Sava, C. D. Aricescu afirmă explicit în poezia „Tribunii poporului": „Citeam pe Plutarh, Corneille, pe Rousseau, pe Moliere / Şi viaţa lui Huss, Morus, "Washington, Robespierre I Toţi martiri ai libertăţii..." — în voi. său „Uă preîmblare pe munţi", Buc. 1872). O înaltă apreciere dată operei lui Rousseau apare la cea mai luminoasă figură a revoluţiei de la 1848, N. Bălcescu, care ocupîndu-se de traducerea lucrării lui Aime-Martin, datorită lui I. Negulici, afirmă că „scrierea d-liii Aime-Martin are multe pagine sublime, care ne aduc aminte de Rousseau şi Ber-nardin de Saint-Pierre", relevînd rolul pe care scriitorul francez îl acorda femeii în familie, acest „centru de civilizaţie" \ Sub influenţa lui Bălcescu a fost scris şi articolul-program al revistei societăţii „Junimea romînă" din Paris, 1851, unde se
*) Influenţe rousseau-iste semnalate de Victor Popa, „Aron Florian", Studia Univ. Babeş-Bolyai, 1956, p. 234.
2) In acest sens vezi studiul lui Victor Papacostea, „Originile învăţământului superior în Ţara Românească", Studii, 1961, 5, p. 1139—1167 şi articolul lui Gh. Pîrnuţă, „Şcoala de la Sf. Sava la sfârşitul sec. al XVII-lea şi sec. al XVIII-lea", Revista de pedagogie 1961, 10, p. 53—62, unde se arată că şcolile romîne rivalizau cu cele mai bune şcoli din Orient, fiind mai receptive faţă de nou decît acelea cenzurate de autorităţile turceşti şi de cele patriarhale. Privitor la rolul reacţionar al şcolilor iezuite din Transilvania în secolul XIX vezi I. G. Bariţiu, J. J. Rousseau, Observatorul, 1878, 10/22 iunie — 14/26 iunie.
a) J. J. Rousseau, Feticza vrednică de iubit, Foaie pentru minte, inimă şi literatură. 1839, p. 149. Reproducere din versiunea lui Eliade, fragment din scrisoarea I, de proporţiile reduse ale unei cugetări, sub care formă va apare, de altfel, şi prima traducere din Shakespeare, fragmentul confirmând atenţia pe care Bariţiu o acorda activităţii tipografice a lui Eliade.
'') N. Bălcescu, Filosofie sotjală, în : N. Bălcescu, Opere alese. Vol. I. Buc. E.S.P.L.A., 1960, p. 126—130.
1Ş0
citează „Contractul social"5). La această revistă colabora şi Al. Odobescu, care într-un articol rămas inedit îl combătea pe Rousseau, lărgind sfera aplicării principiilor democratice : „Credem orice naţie făr-de-ai lua în seamă mărimea, demnă şi susceptibilă de a se bucura de toate libertăţile celei mai depline democraţii"e). De altfel, Odobescu îl. citise cu atenţie pe Jean-Jacques, aşa cum ne demonstrează ediţia de „Oeuvres completes", Paris 1825—1828 din biblioteca sa. Aceeaşi referire la rolul femeii în societate se regăseşte şi la C. Negruzzi7), după cum aprecieri privitoare la Rousseau, respectiv ale lui M-me de Stael, publică şi Cezar Bolliacs). La rîndul său, .C. D. Aricescu traducea din Rousseau, °) după cum idei din „Contractul social" se regăsesc într-un articol al unui prieten al lui I. Negulici şi C. D. Aricescu, cu care a înfiinţat teatrul din Cîmpulung, la acel paşoptist rămas credincios lui FĂiade, dar şi ideilor republicane, retrăgîndu-se din viaţa publică, mai tîrziu, şi scriind versuri (ironizate cu simpatie de Al. Odobescu în „Pseudo-kineghetikos"): Nae Rucăreanui0). Prezenţa concepţiilor rousseau-iste în cercul scriitorilor revoluţionari de la 1848 se explică prin atracţia pe care paginile marelui scriitor francez trebuie s-o fi exercitat asupra tinerilor români înflăcăraţi de ideile egalităţii şi libertăţii răspîndite în lume de revoluţia de la 1789
După 1848 influenţa operei lui Rousseau a început să descrească, dar concepţiile sale au continuat să fie menţionate în presa progresistă. Dacă teoria despre libertatea naturală a omului este combătută într-o conferinţă ţinută la Ateneul Romîna), în schimb citate din opera lui Jean-Jacques apar cu frecvenţă în articolele antidinastice sau în cele cu vederi avansate13).
5) Articol reprodus de Nerva Hodoş şi Al. Sadi Ionescu, Publicaţiunile periodice romîneşti, Tom. I, Buc. 1913, p. 356. Vezi în această privinţă Cornelia Bodea, Din activitatea revoluţionară a „Junimii rornîne" de la Paris între 1851 şi 1853. Studii, 1961, 5, p. 1169—1185.
6) Vezi Geo Şerban, Odobescu inedit. Viaţa Rom., 1962, 7, p. 94.
7) C. Negruzzi, Scrisoarea XXIII, iunie 1848 ; In : C. Negruzzi, Păcatele tine-reţelor, 1857.
8) în revista sa „Curiosul" din 1836, p. 20.
9) Vezi I. Masso-ff, Teatrul românesc, Privire istorică, Vol. I, Buc. ESPLA, 196, p. 493.
10) Articolul „Legea progresului", Trompeta Carpaţilor, 1869, 17/29 aprilie, p. 3 Semnalarea o datorăm lui I. N. Sersea. N. Rucăreanu este autorul unor volume care ar mai putea oferi unele indicaţii în acest sens : „Principe străin sau domn romîn ?", 1873 şi „încercări asupra omului", 1875.
lf) A unei egalităţi în funcţie de libertate şi nu vice versa, libertatea fiind concepută de Rousseau a coincide cu individul abstract. Vezi interesantul studiu al lui Galvano della Volpe, Rousseau e Marx. 3 Ed. Roma. Editori Riuniti, 1963, p. 21—23. Pentru depăşirea acestei concepţii de către unii dintre revoluţionarii romîni vezi şi G. Zâne, L ideologie revolutionnaire dans Ies Principautes roumaines et Ies socialistes premarxistes â Tepoque de 1848. Revue des Sciences Sociales, 1982, 2, p. 191—215.
12) A. Vericeanu, Despre libertate din punctul de vedere economic şi politic Atheneul romîn, 1866, 2—3, p. 39—40.
A. Beldiman, Dinastia română, Suveranitatea naţională, 1871, 17, p. 2—3 (reprod. din „Adevărul"). Instrucţiunea publică în Romînia de Gr. D. P. Oltul, 1874, 12, p. 1—2 ziarul lui Macedonski ; în articol se vorbeşte despre „marele socialist J. J. Rousseau". Anton Bacalbaşa, Socialismul în artă, Democraţie socială, 1892, 48, 50, unde se dă ca exemplu de artă armă de luptă „Contractul social" şi „Confesiunile".
Trimiterea din articolul nostru, publicat anterior (p. 84, nota 24), trebuie corectată astfel : Evenimentul literar, I (1894), nr. 25, p. 1, unde se află un articol
.181
Sărbătorirea bicentenarului a provocat apariţia unei serii de articole: pe lingă articolul menţionai al Izabelei Sadoveanu, se impune atenţiei o traducere apărută la AradM), o amplă cronică a festivităţilor de la Geneva15>, o succintă prezentare 10) şi o apărare a omului şi a opereia). Dar cea mai interesantă contribuţie din acest an este aceea a lui Tudor Arghezi, revenit din Elveţia, care evocă ceasurile petrecute lingă statuia lui Jean-Jacques pentru a încheia cu întrebarea : „Ai auzit tu de Caragiale ? A murit! Acela era un scriitor; el semăna cu tine" 18).
După 1918 fragmente din scrieri au fost publicate în revisteia unde au apărut şi studii, în parte compilaţii2U). Aportul cel mai important la înţelegerea creaţiei scriitorului francez l-au adus N. lorga, care a făcut o prezentare a acestei opere în cadrul literaturilor romanice, insistind asupra legăturii ei cu literatura engleză din anii premergători şi Tudor Vianu, care lărgind cadrul, o explicat locul ei în istoria culturii mondiale. După ce a publicat o prezentare a textelor în care filosofia culturii poate fi studiată în desfăşurarea ei istorică şi în aspectul ei sistematic, subliniind rolul lui Rousseau în crearea noului domeniu al filozofiei culturii -2), T. Vianu a aprofundat ideile rousseau-iste, arătînd că doctrina privitoare la revenirea la starea naturală nu este aceea a unei naturi dinaintea istoriei, după cum a semnalat şi preponderenţa pe care imaginaţia romancierului a căpătat-o asupra prescripţiei logicianului, pentru a releva faptul că „ceea ce Rousseau condamna în civilizaţie nu era aşa dar acea raţiune a cărei măreaţă simplitate el o recunoştea în firea nealterată a omului ci raţiunea care, punîndu-se în slujba pasiunilor, ajunge să-şi pervertească propriul ei caracter" (p. 8)23). Autorul a revenit asupra creaţiei literare rousseau-iste într-un studiu privitor la importanţa
întitulat „Palissot şi palissotism", împotriva comediei : „Les philosophes", 1760, a lui Palissot, în .cane erau denigraţi Rousseau şi Diderot. Mai consemnăm : P. V. Grigoriu, Voltaire şi Rousseau şi Diderot. Ochire comparativă. Familia, 1880, p. 543— 544 ; M. A. Rennert, J. J. Rousseau, Ideile şi influenţa lui asupra sec. XVIII. Noua revistă olteană, 1903—1904, p. 334—342 ; şi traducerea : Influenţa cetirei şi a educaţiei. Revista ideei, 1906, 57, p. 114.
11 Din Emil. Trad, de Adrian Corbu. Românul, 1912, 136, p. 2.
15 Vladimir Ghidionescu, Bicentenarul naşterii lui Rousseau în Geneva, Noua revistă romînă, 1912, p. 313—316, 345—348.
15 P. Locusteanu, Opera lui J. J. Rousseau, Flacăra, 1911/1912, 37, p. 289—290.
17 Dr. Valeriu Seni, Gum a murit Rousseau, Romînul, 1912, 184, p. 2—3, reprodus şi în volumul d-rului Emil Precup, Un om al şcoalei : Dr. Vaier Seni. Cluj, 1939, p. 79—82.
18 Scrisoare deschisă lui Jean-Jacques Rousseau, Facla, 1912, 24, p. 478—479. Numărul revistei are pe coperta din faţă portretul lui Caragiale, iar pe cea din spate portretul lui Rousseau, ambele cu legenda : „Cei care nu mor..."
19 Emil sau despre educaţie, Spicuiri psihologice, Caracal, 1919, cf. Ideea europeană, 1919, 27, p. 4. Fragmente din volumul Pagini alese datorit lui A. Luca, în Revista ideilor, 1925, 3, p. 18 şi 4—6, p. 34 ; Mărturisiri, Adevărul literar şi artistic, 1925, 222, p. 4.
20 N. Em. Teohari, Evoluţia sentimentului naturii în sec.. XVIII : urmaşii lui Rousseau, Vieaţa nouă, 1919, p. 9—15.
21 N. Iorga, Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea şi legăturile lor. Voi. III. Epoca modernă. Buc. 1920, p. 196—211. (Cap. „Filosofia" îndoielilor şi noua literatură engleză).
22 T. Vianu, Filosofia culturii. Indicaţii bibliografice, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, 1929, 1—3 şi extras.
23 T. Vianu, Concepţia raţionalistă şi istorică a culturii. Idem, 1929, 1—3, şi
extras
182
)
acesteia în cadrul preromantismului şi a romantismului european24) şi a precizat locul concepţiei lui Rousseau în şirul teoriilor privitoare la om şi rostul său25).
Tot în această perioadă mai apare şi o documentată biografie a lui Rousseau 2e) ca şi cîteva articole biografice, dintre care unul al lui Jean Bart27); celelalte sînt vădit romanţate.
După Eliberare opera iui Rousseau a fost curînd reluată2a) şi la textele şi studiile amintite anterior mai trebuie adăugate şi cele consacrate aniversării din 1962, sărbătorită de Academia R.P.R. şi în întruniri ale societăţilor culturale ™).
„în orice miini ar cădea aceste foi, spunea Rousseau în introducerea la „Dialogurile" sale, dacă printre cei care le vor citi va mai fi poate o inimă de om, ■aceasta îmi va fi deajuns". Această încredinţare poate să o aibă astăzi opera sa, preţuită şi reeditată în ţara noastră.
AL. DUŢU
RECLAMĂ   ŞI ARTĂ
J^^^n trecut, reclama comercială s-a bucurat sporadic şi de contribuţia unor mari g^^Jartisri. Pot ii reamintite în acest sens afişele lui Toulouse-Lautrec sau anunţurile concepute de Maiakovski în primii ani după revoluţia din octombrie, în lumea capitalistă, prin concurenţa acerbă din industrie şi comerţ, în goana după clientelă, reclama sub toate formele a luat o extindere considerabilă. Pentru perfecţionarea celei tipărite apar in ţările apusene un număr de reviste specializate în tehnica şi arta publicitară. Editate în condiţii de lux, cu texte în mai multe limbi şi ilustraţii în culori, ele prezintă exemplele mai semniiicative precum şi diferite articole în care se studiază latura psihologică a convingerii şi captării cumpărătorilor de mărfuri. Astfel în numărul 8/1963 al revistei lunare Graphik de la Milnchcn .ţ'R.F.G.) este relatată o conferinţă cu titlul „Omul In centrul publicităţii" ţinută de Dr. Wilhelm Lorenz în faţa Societăţii austriace de cercetări de publicitate. în esenţă, ■autorul arată că reclama iiind destinată oamenilor şi nu unor roboţi, trebuie să se lină seama de „emoţiile umane" ; succesul publicităţii ar depinde aşadar de o fustă ■analiză şi apreciere a „caracterului şi personalităţii" individului sau grupului cărora se adresează. în alt articol din revistă e vorba de campania pornită de Asociaţia detadliştilor din Bavaria spre a se găsi mijloacele cele mai potrivite de reclamă pentru a mări încrederea publicului în produsele vîndute de membrii asociaţiei respective şi nu de alţi negustori.
24 Vezi Romantismul european. Conferinţe... Buc.... 1932, 158 p. 23 T. Vianu, Transformările ideii de om, Revista de filozofie, 1942. 1.2, repu-■blicat în volumul cu acest titlu, Buc. 1946.
'23 Eugen D. Neculau, J. J. Rousseau, Omul şi opera. Vol. I, Iaşi, 1930.
27 Jean Bart, La mormîntul lui J. J. Rousseau. Adevărul literar şi artistic, 1925, 329, p. 6 (Alte articole în Idem, 1928, 394, p. 4 ; 1935, 737, p. 68 ; 783, p. 9 ; 1936, «11, p. 2 ; 1937, 23, p. 364 ; Albina, 1937, 8, p. 124 ; Universul literar, 1923, 38, p. 7 : Timpul 1939, dec. 21, p. 2).
28 Mihnea Gheorghiu, Jean Jacques, revoluţionarul. „Flacăra" 1948, 8, p. 11. 20 Cronica conferinţelor şi a studiilor apărute în 1962 la Lucian Voiculescu,
«Comemorarea lui J. J. Rousseau, „Revista de pedagogie", 1962, 9, p. 105—106.
183
Mai interesant decît considerentele teoretice este uneori modul de aplicare a aşa zisei psihologii publicitare. In numărul menţionat din „Graphik" se poate cili o notă critică despre un anunţ apărut în populara revistă notd-americană „Look". lată textul anunţului purtînd cu litere mari titlul „Două lucruri nemuritoare" : „Simfonia a noua a lui Beethoven este de neuitat. O lucrare clasică. Acelaşi lucru este pentru mii de persoane ilanela sportivă „Hanes", o capodoperă de coniort şt bună stare trupească pentru bărbaţi şi băieţi". în frontispiciul reclamei se vede fotografia unui bust sculptat  al compozitorului, îmbrăcat  într-un  tricou de atlet.
Desigur că cititorii revistei „Look" s-au grăbit să imite pe acest Beethoven ; el trebuie să fi fost un om elegant sau poate un contemporan ce-şi cumpără tricouri Hanes la preţul eftin de 85 cenţi.
Comentind anunţul de mai sus care a contribuit nu numai la răspîndirea unei mărci de lingerie ci şi la gloria lui Beethoven, nota din revista „Graphik" constată că modalităţile publicitare din S.U.A. nu sînt totdeauna potrivite pentru alte ţări şi că, dacă europenii au învăţat multe din reclamele nord-americane, în acestea ar trebui să se ţină seama de mentalitatea lumii vechi, chiar cînd Beethoven este lăsat de o parte.
De fapt, astfel de perle reclamistice nu se întîlnesc numai dincolo de ocean. Feste tot unde domneşte setea de cîştig, speculîndu-se naivitatea şi ignoranţa cumpărătorilor se recurge la mijloace \nu odată lipsite de gust, de bun simţ şi de respect lată de cultură.
J. M.
IERONIM ŞERBU : „PODUL AMINTIRILOR" *)
| -' Ui ma lucrare a prozatorului Iero-nim Şerbu continuă preocupările sale pentru viaţa uzinei surprinsă în plin proces de dezvoltare, de perfecţionare a unor metode tehnice moderne. Romanul, purtînd titlul de „Podul amintirilor", se ocupă de o problematică actuală, de oameni ai zilelor noastre care cresc şi se formează o dată cu aşezarea producţiei pe baze din ce în ce mai solide. Totodată, autorul reliefează triumful în muncă al eticii noi, socialiste. Meritul cărţii constă, în primul rînd, în conturarea, în cadrul unei acţiuni ample, plină de meandre, a unor caractere vii cu destine diferenţiate. Personaje felurite evoluează sub ochii noştri, îşi cucerese demnitatea şi intransigenţa. Meşterul Păun, îndepărtat pentru o clipă de căsnicia sa, al cărei climat cenuşiu nu ştiuse să-1 risipească, găseşte iarăşi drumul către soţie şi copil. Liza, divorţând de un bărbat brutal şi înapoiat se angajează în uzină şi devine în scurt timp o bună sudoriţă. Aneta, sora ei, venită de la ţară, parcurge aceeaşi traiectorie de la munca necalificată la cea de strungar. Tosca, tînăr muncitor înzestrat, îşi vede aprobată întîia inovaţie. Iar inginerul Matei Zâne, personajul principal, învinge toate obstacolele pentru a aplica proiectul său de renovare a lucrului la laminoare.
* E.P.L., 1963.
Subiectul romanului adună laolaltă multiple probleme, urmăreşte nenumărate firig, dar o face fără a da senzaţia de aglomerare, de balast, cu spontaneitatea şi neprevăzutul vieţii care antrenează neobosit pe eroi şi îi obligă mereu să ia atitudine, să judece, să aleagă. Ţesătura nu pare prea încărcată şi faptele nu poartă în ele sâmburele unei demonstraţii didactice, ci împlinesc acea bogăţie a autenticităţii. Relaţiile între oameni se nasc firesc, aducînd în desfăşurarea acţiunii alte fiinţe, alte situaţii căre-şi cer rezolvarea. Inginerul Matei Zâne, locuind la o bătrîna mătuşă tributară maniilor şi prejudecăţilor vîrstei, autorul ne familiarizează cu gîndurile acesteia, ne face să participăm la evoluţia ei, tot aşa cum grija chimistei Irina pentru fostul ei soţ, pictorul Anatol, ne pune în contact cu un întreg cerc de pictori. Astfel planul principal al romanului, lupta între elementele noului şi vechiului în uzina „Laminorul Roşu" se întrepătrunde cu alte planuri menite să lărgească fundalul tematicii şi structurii sociale a cărţii. Autorul reuşeşte să pună în lumină sudura existentă între aceste medii diferite. Convorbirile între inginerul Zâne şi Anatol Proca dovedesc, în ciuda rezervelor de început ale boemului pictor — că o concepţie sănătoasă despre lume duce în cele din urmă, cu toată deosebirea de profesie, la b poziţie similară faţă de viaţă.
185
Accentul romanului cade pe efortul de limpezire al  personajelor. Pentru a găsi calea spre adevăratele lor posibilităţi  de afirmare, Anatol trebuie să se smulgă din comoditate şi teribilism, Aneta să-şi înfrîngă sfiala şi închistarea, Stere, resemnarea şi prăfuita rutină. Fără a subestima colectivul care străjuieşte şi stimulează aceste transformări interioare, scriitorul subliniază preocuparea personajelor în a  se  dezbăra  de  poverile trecutului. Sînt bine surprinse etapele prin care trec personajele în împlinirea personalităţii lor. Se vădesc întîi semnele nemulţumirii faţă de ceea ce eroul resimte drept învechit în gîndirea şi sensibilitatea sa, urmează apoi confruntarea cu sine însuşi şi în ultimă instanţă o victorie de cele mai multe ori aspră, dar care îi creează acestuia o calmă plenitudine. Drumul către inima oamenilor nu-i uşor. Secretarul de partid, Menciu,  n-a studiat şi  n-a priceput cazul inginerului Stere, gata să se rateze cu desăvîrşire, şi era aproape să treacă neatent pe lîngă un om cinstit a cărui dezamăgire crispată luase aspectul indiferenţei. însă iubirea, grija faţă de om nu trebuie să degenereze în filantropie. La Irina, preţuirea pentru Anatol s-a schimbat într-o înduioşată servitute care va prejudicia dragostei reale pentru Matei. Liza confundă un timp recunoştinţa faţă de meşterul Păun cu sentimente de altă natură, însă, pînă la sfîrşit, reuşeşte să se clarifice. Ordonarea universului interior după principiile moralei socialiste cu adevărat înţelese şi asimilate se produce în   iureşul întîmplărilor cotidiene, participarea la ele repercu-tîndu-se asupra lumii lăuntrice a fiecăruia, reflectînd-o. Din relatarea faptelor se desprind vibrant noile trăsături psihologice. Cursul povestirii îşi sapă liber, în voia lui, albia, cu ocolişuri   şi  întoarceri,  nezăgăzuit  de o construcţie  rigidă.  Curiozitatea lectorului despre biografia eroilor e îndestulător satisfăcută. Aceasta are avan-
tajul unei determinări limpezi a cauzelor care îi conduce pe eroi, a conflictelor ce-i va pune faţă în faţă.
Pentru a forţa ritmul episoadelor sau a declanşa o soluţionare mai rapidă a înfruntărilor, autorul recurge cîte-odată la mistere cu o deslegare neveridică sau Ia schimbări prea radicale. De pildă, istoria Niculinei care, reîn-carnînd-o pe Anca din „Năpasta", îl caută pe asasinul soţului ei, se termină nefiresc. De asemenea, răzbunarea ştersului inginer Stere ia formele unei acţiuni de o energie şi constanţă improprie trăsăturilor cunoscute ale personajului.
Romanul „Podul amintirilor" ţine trează atenţia cititorului care pătrunde în miezul unor fapte pline de căldura realităţii, între oameni vii, interesanţi.
SANDA RADIAN
ELENA VIANU : „MORALIŞTII FRANCEZI" *)
Opera moraliştilor — cercetătorii sufletului omenesc şi ai condiţiei umane, cei care vorbesc despre rosturile omului în lume şi despre dumul cel mai drept spre fericire — reprezintă o quintesenţă de experienţă individuală şi socială. Acest tip de literatură este rezultatul unei observaţii atente şi multilaterale exercitate asupra moravurilor unei epoci, observaţie ale cărei rezultate le înregistrează o conştiinţă individuală cu trăsături distincte, dar le înregistrează cu înţelegerea unei anumite categorii sociale avînd destin, interese şi deci şi idei morale istoric determinate.
O cercetare a literaturii moraliştilor trebuie să ne plaseze, de aceea, în toiul evenimentelor unei epoci, să ne facă să respirăm atmosfera ei, să ne familiarizeze cu fapte de moravuri şi date de psihologie socială — materia primă din  care  moralistul  a  extras, trecînd
*) Editura  pentru Literatura, 1963
186
iprin etapa introspecţiei, a observaţiei •externe şi a generalizării acea esenţă tare prezentă în maxime, sentinţe, portrete. Această pătrundere în epocă reprezintă o condiţie a unei lucrări marxist orientate despre literatura moraliştilor. Ea este o trăsătură izbutită a studiului Elenei Vianu „Moraliştii francezi".
Autoarea porneşte, în cercetarea sa, de la premiza că morala — adică „totalitatea moravurilor dar şi a judecăţilor asupra moravurilor ale unei societăţi date, într-o anumită etapă a dezvoltării sale" — e constituită din elemente antagonice într-o societate împărţită în clase, „din moravurile deosebite ale celor două clase care se înfruntă şi din judecăţile formulate de fiecare, pe de o parte asupra propriei sale morale, pe de alta, privind morala adversă" (pag. 6). întreaga lucrare creşte din ideia că literatura moraliştilor este o expresie filozofico-literară „a unui lung iduel lîntre burghezie şi feudalitate", în cursul căruia „interesele sînt mascate de vertuismul fiecărei clase, care vorbeşte despre omul in general şi pictează efectiv propriul său portret." (pag. 7). Fie că zugrăvesc „omul în general", cum fac Montaigne, La Rochefoucauld, Pascal, sau vorbesc despre „condiţii", cum înţelege să facă la Bruyere, moraliştii francezi ne comunică o realitate socială, comentată aprobator sau dezaprobator. Sensul acestei aprobări sau dezaprobări încearcă şi izbuteşte să-l descopere autoarea, tot timpul călăuzită de ideia că „într-un anumit moment istoric există două morale: una a oamenilor care apără poziţii cîştigate, alta a celor care vor să cucerească poziţii noi" (pag. 245). întreprinde acest studiu permanent atentă la nota individuală a cugetătorilor, unii preponderent observatori ca La Bruyere sau Voltaire, alţii, dimpotrivă, înclinaţi a se cufunda „în abisurile propriului lor eu" ca Pascal, (pag. 187). Particularităţile caracterologice şi de metodă  ale moraliştilor  impun cerce-
tătoarei o supleţe, care îi dictează să acorde, în conformitate cu personalitatea autorului studiat, un spaţiu mai întins sau mai restrîns biografiei, evoluţiei spirituale a moralistului.
încă din introducere, Elena Vianu circumscrie fenomenul moralismului în interiorul culturii franceze. îl limitează apoi şi istoric. Moralismul francez începe cu Montaigne, adică „în clipa cînd se urcă pe scena istoriei o clasă pe cale de a se elibera" (pag. ,10) şi se sfîrşeşte cu Joubert, ultim exemplar al unei specii pe cale de dispariţie. Moralismul moare, scrie Elena Vianu, pentru că „în al XiIX-lea veac nu mai era loc pentru reflecţia morală". Autoarea asociază acest deces cu dezvoltarea ştiinţei care „cere oricărei afirmaţii făcute precizie şi stricteţe" şi cu afirmarea proletariatului, clasă „al cărei principiu de organizare este colectivist şi nu individualist". în aceste condiţii, „maxima şi portretul apar ca nişte forme vetuste, arme albe în secolul artileriei" (pag. 17)
E adevărat că maxima şi portretul cunosc deplina înflorire în răstimpul amintit, în epoca de afirmare a burgheziei, epocă încheiată odată cu răsturnarea vechiului regim. Această eflorescentă se asociază cu ^raportul de forţe sociale în perioada respectivă şi cu adoptarea raţionalismului de către burghezia în asalt. Să nu uităm apoi că genurile cultivate de moralişti au dat satisfacţie interesului pentru generalitatea umană, interes care a fost al clasicismului. Dar totuşi Cicero, Piutarc, Marc-Aureliu au fost moralişti. Lucrarea Elenei Vianu ar fi cîştigat de pe urma unor comparaţii şi disocieri între  moraliştii  antici şi  cei francezi.
Din punctul de vedere al istoriei literare, cred de asemenea că sînt necesare unele precizări. Dacă moralişti nu sînt decît autorii de eseuri, maxime, cugetări, portrete, limitarea moralismului la perioada amintită se justifică. Dar Elena Vianu nu adoptă acest unghi de vedere.   Autoarea   descoperă atitudini
.187
de moralist — moralist al aristocraţiei — în întinsul roman pastoral „Astreea" al lui d'Urfe, între a cărui morală şi aceea a lui Francois >de Sales stabileşte asemănări; îl caută pe moralist în burghezul transfug Vincent Voiture, podoaba salonului de Rambouillet. Şi, depăşind aria acordată în introducere moralismului francez, pomeneşte, la un moment dat, de Paul Valery, ca de un „moralist al elitelor" (pag. 32). Are dreptate s-o facă, socotesc, pentru că fenomenul moralismului depăşeşte, în literatura franceză, momentul Joubert. Veacul al XIX-lea francez a continuat să fie propice reflecţiei morale, pentru că duelul nobilime-burghezie, practic încheiat pe scena istoriei după 1830 (deşi momente ca cel al afacerii Dreyfus —■ caracterizat prin ofensiva cercurilor aristocratice şi clericale — arată oît de violente pot fi răbufnirile unei clase definitiv intrate în conul de umbră al vieţii sociale) se prelungeşte mUltă' vreme pe plan ideoio/gie. De altfel, scriitorii francezi, cărora reflecţia morală le este atît de familiară, s-au complăcut mereu, pînă în momente foarte recente ale istoriei literare, să însoţească tablourile de moravuri cu comentariul moral. Descqperim fără greutate cugetarea morală în Opera lui St. Beuve — amintit la un moment dat în cartea Elena Viamu — în toată creaţia lui Anatole France i(Vezi cugetările abatelui Jerome Coignard) şi nu cred că exagerez spunînd că există un Proust moralist şi că se poate vorbi de morala „imoralistului" Gide. Oricum, aceşti scriitori şi mulţi alţii sînt într-atît îndatoraţi moralismului francez din perioada studiată în lucrarea „Moraliştii francezi", moralism a cărui succesiune a fost imensă, încît mi se pare că un merit al acestei cărţi constă în studiul unui fenomen ce stă la bazele literaturii franceze moderne.
Din primul capitol dedicat lui Montaigne, Elena Vianu stabileşte raportul just între „condiţia Umană", invocată de cei mai mulţi dintre moralişti, şi condiţia socială care le determină în rea-
litate înţelegerea. De asemenea pe cel dintre individual şi social în creaţia moraliştilor. „între generalitatea ei (a condiţiei umane) şi individualitatea strict limitată a lui Michel de Montaigne, e loc, fără îndoială, pentru o condiţie umană intermediară", aceea întrupată de omul unei anumite ţări, al unei epoci precise şi al unei anumite clase sociale. Pe aceasta o descrie, cu sau fără voia lui, Montaigne în Essais-urile sale (pag. 23). în cadrul acestei concepţii, biografiile spirituale, pe care le trasează autoarea, îşi găsesc locul cuvenit. Chinuitoarele întrebări asupra vieţii şi morţii ca şi răspunsurile date lor de moralişti capătă o explicaţie, care nu simplifică şi nu atenuiază dramatismul dezbaterilor interioare. Relaţia dintre psihologia individuală, experienţa socială pe de o parte şi expresia literară, pe de alta, se stabileşte firesc.
Unul dintre aspectele cele mai interesante ale acestei cărţi mi se pare a fi faptul că ea urmăreşte psihologia şi etica unei clase sociale — burghezia — psihologie şi etică exprimate prin cugetarea moraliştilor ei în diferite momente ale evoluţiei istorice. Montaigne, duşman al feudalităţii şi bisericii, vede, ca fiu al unei burghezii bogate, dar neconsolidate încă, nevoia unor alianţe ce nu exclud compromisul. De aci morala lui, uneori inconsecventă, lipsită, în orice caz, de rigorism, de aci prudenţa care-1 face să afirme că „e gata să susţină cauza cea mai bună pînă la pieire, dar, de se poate, exclusiv nu inclusiv" (pag. 277). în secolul al XVI-lea, raţionalismul lui Descartes „corespunde unei filozofii burgheze, deschisă faţă de progres în genere — sprijinind îndeosebi progresul industrial" (pag. 290). Această filozofie o vor prelua, în secolul revoluţiei burgheze, filozofii luminilor. Motivele ce-l îndeamnă pe Descartes să-şi clădească o morală provizorie, în care desluşim înclinaţia spre compromis — morală aruncată în aer de filozofii veacului următor chiar cu  argumente carteziene —
188
„sînt acelea care-1 îndeamnă pe orice om să-şi clădească un culcuş în aşteptarea, casei temeinice, unde urmează să se aşeze pentru întreaga-i viaţă" (pag. 127j, altfel spus, sînt motivele care dictează burgheziei aliate cu monarhia absolută să nu se atingă încă de religie şi morală.
Dar realitatea socială ca şi manifestările suprastructurale — ambele complicate în epoca descrisă — nu suportă simplificări. Cu grija evitării schematismului, autoarea ne introduce în problemele ridicate de morala unui alt reprezentant al gîndirii burgheze din secolul al XVII-lea, Blaise Pascal. „Curentele idelogice sînt numeroase în Franţa veacului al XVII-lea dar, în linii mari, tabloul rămîne evident acesta: două •clase sociale faţă-n faţă, care se luptă pe toate planurile : economic, politic şi ideologic. Nu .este (însă mai puţin adevărat că realitatea e mai complexă şi mai bogată decît schema care o înfăţişează ; că în miezul celor două lagăre domneşte uneori ura că există influenţe înlre partidele opuse ; că acestea se luptă unele cu altele, dar îşi împrumută uneori şi arme... şi că astfel, ia naştere una dintre acele bătălii în care unii îi lovesc pe ceilalţi fără a şti întotdeauna dacă izbesc într-un aliat sau într-un adversar" (pag. 155). Pascal încearcă să nimicească idealul aristocratic strîns legat de morala catolică, adop-tînid austeritatea janseniştilor, care, dornici „să dezagrege încrederea în sine a marilor feudali, construiesc o metafizică şi o etică a deznădejdii" (pag. 169). Şi, scrie mai departe Elena Vianu : „Dorinţa de adevăr, sinceritatea politică a lui Pascal, deprinderile lui de savant... toate dinamitează «eul glorios» al feudalilor, zguduie temeiurile unei societăţi, a cărei ierarhie îmbătrânise. Neîncrederea în raţiune şi în orice posibilitate de cunoaştere, pesimismul funciar, absurda dorinţă de a pătrunde pînă la adevăr pe calea miracolului nimicesc făptura însăşi a lui Pascal... Şi astfel Blaise Pascal realizează, el ca individ,
destinul marelui burghez jansenist, care îşi distruge adversarul, dar moare, ucis de propriiie-i arme" (pag. 175—176). La Bruyere, cu ale cărui „Caractere" începe veacul al XVIII-lea, „în pofida datelor stricte" (pag. 527) va imagina morala „condiţiilor". Viaţa socială ajunge hotă-rîtoare, în concepţia lui, nu numai pentru atitudinile morale ale omului, dar şi pentru funcţiile sale vegetative. „Omul ... mănîncă, doarme, sforăie, scuipă şi strănută în chipuri felurite după cum aparţine uneia sau alteia din condiţiile sociale. Comportamentul lui psihofizio-logic e modificat în chip substanţial de volumul venitului său" (pag. 272).
Voltaire, burghez practic şi înstărit, recomandă o morală a fericirii, polemizează cu Pascal şi mută decis problema morală din domeniul metafizic în cel social. în spiritul lui „iubirea de sine" denunţată pătimaş de La Rochefoucauld, pentru care orice scop material şi imediat era înjositor, este o virtute, „Filozofia luminilor apreciază ca folositoare nu numai hulita iubire de sine, dar chiar şi vulgarul interes, pe care-1 socoteşte motor al progresului social", (pag. 330). Morala lui Diderot — mai degrabă filozof etician decît moralist —■ prezintă, la fel ca şi întreaga lui filozofie, muguri de gîndire dialectică. Re-lativizînd poziţiile morale, arătînd cît de schimbătoare sînt, după epocă şi realitate socială, ideile despre viciu şi virtute, Diderot este primul care priveşte conceptele morale în lumina istoriei : ...„burghezia propunea în al XVIII-lea veac, valori care aveau pretenţia să fie tot atît de «eterne» precum fuseseră cele impuse de feudalitate timp de secole. Diderot relativizează conceptele morale. El le înfăţişează pe acestea în luptă şi mişcare." (pag. 370). Acest dinamism nu mai poate fi al moralei lui Joubert, a cărui operă, simptomatică pentru ideologia burgheziei instalată la putere, se situiază pe poziţiile spiritualismului creştin, se refugiază în spirit „ca într-o garnizoană păzită de soldaţi", reia argumentele mo-
189
raliştilor aristocraţi, folosind „materiale uzate, rămase de pe urma dărîmături-lor veacului precedent" (pag. 425). Distanţa care desparte etica lui călduţ spiritualistă de vitalitatea lui Montaigne, de pasiunea lui Pascal şi de optimismul scientist al lui Descartes îngăduie să masori drumul parcurs în timp de o clasă socială, de la îndrăznelile tinereţii pînă la confortul vîrstei tomnatice.
Cartea Elenei Vianu întreprinde deci o valorificare istorică a conceptelor morale şi nu numai a celor burgheze. Există forţă în maximele lui La Rochefoucauld, mare senior care extrage la bătrîneţe o concepţie morală din experienţele unei viefi intense. Toate virtuţile, afirmă dezabuzatull nobil, sînt reductibile la viciile echivalente lor şi, mai ales, la interes. Recunoaştem trăsăturile unei categorii sociale în maximele lui La Rochefoucauld, trăsături pe care moralistul le-a descoperit în el însuşi. Dar, remarcă autoarea, „în cele cinci sute de maxime ale lui La Rochefoucauld surprindem chiar clipa în care se stinge încrederea în sine a unei clase" (pag. 243). Un veac mai tîrziu, morala nobiliară exprimată în opera marchizului de Vauvenagues ne întîmpină nu prin forţă, nici prin eficacitate socială, ci printr-o retorică pe alocuri găunoasă. — Pesimismul lui este nefundat. In 1746, găseau în chip firesc ecou principiile morale pătrunse de optimism şi încredere în capacitatea omului de a cîştiga fericirea, formulate de enciclopedişti.
In lumina aceleiaşi istoricităţi, este urmărită evoluţia unor concepte morale, cum ar fi acela de virtute. Pentru feudalul veacului clasic virtute înseamnă temeritate. Pentru Descartes ea se asociază cu scopuri practice. Montesquieu socoteşte •— în spiritul iluminist — că virtutea este capacitatea de a servi, orientată spre binele general. Este secolul cînd „toate conceptele etice suferă aceeaşi schimbare... ies din zona absolutului pentru a se stabili pe pla-
nul relativului — din «revelate» se-preschimbă în «publice»" (pag. 290— 291).
Aceste transformări ale conceptelor etice sînt urmărite de autoare, în trecerea lor de la o epocă la alta, de la un autor la altul şi atent corelate cu evenimentele epocii, cu modificările-de atmosferă socială, cu schimbări în raportul dintre forţele sociale. Corelaţia reflexie morală — atmosferă socială nu se face fără invocarea inelelor intermediare; instituţii, fapte de moravuri, şi fără a se acorda importanţa cuvenită elementului biografic, structurii caracterologice a moralistului. Uneori — rar — aceste inele intermediare sînt minimalizate şi atunci se iscă impresia de simplificare a unor fapte atît de numeroase şi de complexe, cum sînt cele ce duc, în ultimă-instanţă, la afirmarea unei poziţii morale. Morala fericirii şi a echilibrului,, formulată de Montesquieu, venind după criza sfârşitului de veac şi marile reflecţii ale lui La Bruyere, mi se pare-insuficient explicată ţprin prosperitatea, pe care ar fi adus-o cu sine prima jumătate a secolului al XVIII-lea, prin. echilibrul „de o clipă realizat acum datorită prosperităţii crescînde a burgheziei, progreselor realizate de agricultura capitalistă îndrumată de teoriile fizio-oraţilor, extinderii comerţului maritim pe baza lozincii „laissez faire, laissez.: passer", înlocuirea manufacturii prin> industrie", etc. etc. (pag. 309—310).
Deobicei însă Elena Vianu ştie să ajungă, străbătînd toate treptele intermediare, de la realitatea economică-socială la ideile morale şi face acest, lucru realizînd, în fiecare capitol, un sugestiv tablou de moravuri. O carte despre literatura moraliştilor nu poate-trece cu vederea moravurile vremii şi nici problema modelelor umane, pe oare şi le creiază fiecare epocă, şi fiecare categorie socială. Onestul — l'honnete homme — în a cărui compoziţie intră elemente împrumu-
190
tate de la curteanul (ll Cortegiano) lui Castiglione este produsul saloanelor. El este, în , primul rînd „plăcut", dispreţuieşte utilul, 'practică diletantismul, vorbeşte preţios, consideră că viaţa e un joc. Lui i se opune „generosul" lui Descartes, personaj voluntar, lipsit de orgoliu aristocratic, înzestrat cu bun simţ şi îndrăzneală, dar totodată prudent şi modest.* Inteligent, încrezător în forţele raţiunii, el urmăreşte „utilul". Gratuitatea îndeletnicirilor „onestului" îi este străină.
Acestui (model burghez, Elena Vianu i-1 opune pe eroul lui Corneille, „ultimul poet al feudalităţii" — erou ale cărui coordonate nobiliare autoarea le ilustrează mai ales prin referinţe la piesele finale ale dramaturgului. („Ati-la", „Pompei). Referindu-mă la momentul culminant al creaţiei comellene, moment reprezentat de „Ciclul" ■— cred că, deşi bătrînul Don Diego impune fiului său o atitudine ce vorbeşte despre criterii morale feudale, concluzia piesei e concepută în spirit burghez. Morala de stat, intervenţia regală are întîietate asupra conflictului feudal şi, apărîndu-şi ţara, Rodrigo ispăşeşte crima şi e iertat chiar de fiica celui ucis de el. Morala Cidului nu o cred opusă moralei „generosului". Cu acelaş interes pentru faptele de moravuri evocă Elena Vianu modelul uman al secolului luminilor : filozoful.
Este foarte nimerită disocierea întreprinsă ide autoare între modelele umane direct rezultate din realitatea socială şi îndreptarele umane, eroii ideali, pe care moraliştii îi închipuie cu scop terapeutic în prezenţa unei realităţi sociale şi morale dezolante : „Şi Astreea şi Introducerea la viaţa evlavioasă si Madrigalurile lui Voiture nu erau oglinzi, ci îndreptare, nu erau descripţii, ci îndemnuri. îndemnuri şi îndreptare adresate unei lumi aspre, primitive şi grosolane, violente şi instinctive, asupra căreia nu avuseseră priză nici morala curentă, nici înţelepciunea lui Montai-
gne, nici o frînă, în sfîrşit, şi care trăia întemeindu-se pe legile instinctului, ale bunului plac şi ale forţei" (pag. 203).
Există în cartea „Moraliştii francezi" pagini de sugestivă şi concretă evocare a unor medii specifice: atmosfera Port-Royal-ului hotărîtoare în constituirea unei tendinţe morale a veacului, atmosfera unui salon nobiliar,ca acela patronat de marchiza de Sabla, salon care a favorizat o bogată recoltă df maxime pline de pesimism, blazare şi melancolie. Corespondenţa, însemnările oamenilor obşinuiţi ai secolului al XVIII-lea comunică sentimentul de eliberare „de lunga, cumplita apăsare a groazei metafizice" (pag. 313). Stratificarea socială a secolului al XVIII-lea naşte două stiluri artistice. Burghezia econoamă şi vrednică, viguroasă şi optimistă se recunoaşte în „stilul sobru al lui Chardin sau al lui Greuze, pictorii gospodinelor curate, care vin de la piaţă cu coşul plin de zarzavaturi sau al mamelor fericite îmbăind copilaşi trandafirii şi grăsuţi" (pag. 419). Dar mai există „aristocraţia deznădăjduită", care se recunoaşte în pictorii serbărilor galante şi pentru amuzarea căreia „Rivarol stă ziua în pat şi pregăteşte conştiincios glumele pe care urmează să le rostească în aceeaşi seară" (pag. 413). Rococo-ul, asemănător cu „un sfîrşit de bal, cu flori veştede şi parfu-muri de putreziciune", du graţia lui căutată, cu hedonismul lui crepuscular are parte, în cartea Elenei Vianu, de o colorată evocare stimulată de cercetarea operei lui Chamfort şi Rivarol (deşi, în cazul lui Chamfort, caracterizarea de „moralist al rococoului" mi se pare că pretinde unele rezerve şi precizări).
Autoarea studiului „Moraliştii francezi" ştie să stabilească pertinente corelaţii între ,stiluri" şi „morale". Stilul baroc, a cărui somptuozitate e propagandistic concepută, în atmosfera contra-refor-mei, pentru a impresiona şi a capta conştiinţele, îl recunoaştem şi în „morala
191
seducţiei" formulată de Francois de Sales. Prudenţa îl determină pe Montaigne — conştient de îndrăzneala unora dintre recomandările lui morale, — să inventeze un stil (pag. 59), stil în care digresiunile, causeria, amestecul glumei şi paradoxului cu adevărurile primejdioase îşi au rostul şi justificarea.
Analizele 'de text, foarte numeroase, urmăresc de-a lungul unor opere ce ascund adesea adevărul sub o mască, firul reflecţiei morale în labirintul prin oare rătăceşte adesea gîndirea moralistului, reconstituie cu răbdare etapele cugetării şi stabilesc şi ele relaţii revelatoare între concepţiile etice şi valorile de stil.
Intr-o lucrare ce studiază opera moraliştilor şi evocă moravurile unor epoci propice reflecţiei morale, comentariul contemporan cu opera studiată e preţios. Elena Vianu dă cuvînt comentatorului din epocă şi ştie să aleagă opinia sugestivă, revelatoare. Substratul social al disputei dintre iezuiţi şi jansenişti e convingător dezvăluit de sceptica exclamaţie a libertinului Saint-Evremond: „Mare nebunie să-şi închipuie cineva că ne sfîşiem din pricina unor păreri deosebite privind harul divin !" Caracterul penibil şi meschin al spiritualismului burghez inaugurat în epoca Restauraţiei de morala lui Jou-bert, reiese din gluma contemporanei moralistului, doamna de Ohatenay, după care Joubert „are aerul de a fi un suflet care a întîlnit din întîmplare un trup şi se descurcă aşa cum poate".
Astfel de comentarii inteligent spicuite alături de picturile sugestive de moravuri şi de citatele fericit alese imprimă cărţii „Moraliştii francezi" vioiciune şi prospeţime, arătînd că erudiţia poate fi plăcută şi că despre un subiect „serios" se poate vorbi spiritual fără pedanterie, cu vervă şi graţie.
VERA CĂLIN
I.  POPESCU-PUŢUR1 : „IDEILE NU MOR NICI ÎN SICRIU" *)
n băiat de vreo şaisprezece ani, fiu de ţărani de prin părţile Craiovei, este dat afară din şcoală ,(de fapt, eliminat din toate şcolile din ţară) pentru că la ora de filozofie discută iinhr-un imod oare îl face suspect profesorului. în acte, la exmatriculare, acolo unde sie află de obicei calificativul de bună purtare, va rămîne scris pentru totdeauna : comunist. Bineînţeles, elevul exmatriculat nu mai găseşte loc la mieii una din şcolile din ţară. Colindă ţara în căutarea „dreptăţii" '(evenimentele povestirii se desfăşoară în perioada cuprinsă cam între anii 1:927—1980). îi va trebui o bucată bună de vreme ea să constate că această dreptate a lumii burgheze este iluzorie, că sistemul social din Romînia burghezo-moşierească nu admite pătrunderea şi afirmarea în rândurile tineretului a ideilor celor mai înaintate, a adevărului despre Viaţă. Cu timpul, personajul central al cărţii îşi dă seama că adevărul trebuie adilait în altă parte. Frământările sale nu vor rămîne însă fără rezultat. Dinrtr-un naiv căutător al dreptăţii burgheze, tînărul nostru se transformă într-uiri luptător revoluţionar devotat şi intransigent cu el însuşi. Iar verificarea lui, în timp, de către mişcarea rnun.r citorească înaintată, în condiţii deosebit de grele, îi dă adolescentului maturizat politiceşte, dreptul de a intra în rândurile tineretului comunist. Drumul său este aidoma aceluia pe oare, în condiţiile opresiunii burgheze, 1-a parcurs cea mai mare parte a tineretului oare s-a ândreptat spre mişcarea muncitorească. Terna nu este inedită in literaitură. Ea a mai fost tratată, dar această nouă carte rămîne totuşi foarte interesantă, în primul rînd prin felul în care sărat relatate faptele. Lucrurile sînt prezentate cu multă au-
*) E.P.L., 1963.
192
•teraticitate. La această impresie, contribuie şi stilul adoptat de autor. Foarte rar intervine comentariul direct al scriitorului; evenimentele sînt lăsate să vorbească singure, să-şi demonstreze semnifioaţiile. Cu evidenţă, cartea este autobiografică. Totul apare verosimil, faptele poartă amprenta momentului trăit. Lectorul are sentimentul, nu că citeşte o carte, oi că ascultă po-vestindu-i-se o pagină emoţionantă [şi eroică de viaţă adevărată. Motto-ul cărţii, enunţat ou modestie: „Bînduri simple din viaţa tineretului / de ieri /, pentru tineretul minunat / de azi", eslte justificat ou prisosinţă de conţinutul ei. Tineretul de azi are realmente ce învăţa după această carte despre viaţa plină de abnegaţie şi de dragoste a tineretului avansat de ieri, despre lupta «comuniştilor pentru o viaţă mai bună.
SUZANA DELCTU
ŞTEFAN LUCA: „ÎNSEMNĂRILE UNUI ÎNVĂŢĂTOR" *)
oris la persoana întâia şi relatînd amintiri, volumul lui Ştefan Luca are caracterul unui mozaic de instantanee, portrete şi schiţe, construite însă, deşi dau glas unei experienţe personalei după normele clasice ale obiectivării.
Povestitorul relatează întîmplări, parte trăite, parte aflate sau închipuite, vrând să ne fie călăuză în lunga excursie pe oare, cu ajutorul lui, o întreprindem prim. sătuli ardelean Merişor. Şi de fapt nu numai prin Merişor, •ci în chiar universul rural contemporan : observat, e drept mai mult în elemente de pitoresc moral.
Nu ştiu în ce măsură există o ordine deliberată în evocările lui Ştefan Luca. Dacă există una, atunci ea se aşează sub un simbol — simbolul
*) Editura tineretului, 1963.
fînîânii. Printre cele ăintîi desluşiri despre oamenii din Merişor ni se oferă una privitoare, ila Toader Panielimon, „solomonarul". E un bătrîn care s-.o îndirjit să descopere izvoarele de apă din adine şi să le aducă la lumina zilei, aferindu-ile generos consătenilor. De vreo sută de ori şi-a încercat sorţii în astfel de treburi. A fost într-un fel, aventura vieţii lui. Dar nu o aventură oarecare, fortuită, ci una căutată, pregătită, urmărită cu deplina clarviziune a scopului. Fiindcă, precum o spune însuşi autorul, în fapta repetată a lui Pantelimon e năzuinţa de a îndepărta primejdia uscăciunii şi a sterilităţii locurilor. Şi dacă „solomonarul" pricepuse de mult că peisajul pustei secetoase are nevoie de o schimbare, alţi consăteni ajung şi ei la aceeaşi idee în zilele noastre, cînd simt că şi lupta cu ariditatea e o părticică din lupta generală pentru belşug şi lumină.
Cunoştinţa cu aceşti oameni nu prea se face prin intermediul învăţătorului-povestitor, care ar fi trebuit să fie prin naraţiunea sa factorul unificator în sudarea diverselor episoade (din păcate un asemenea fir conducător nu prea există sau, în tot cazul, e greu sesizabil). Pe cît poate, cititorul sa ajută singur să facă rlnduială într-o relatare dominată de fluxul amintirilor. El află că şi în Merişor socialismul a dat o altă înfăţişare vieţii. Autorul, prin numeroase date reportericeşti ne informează cum s-a modificat în bine traiul oamenilor. Sînt cîteva capi'ole scris? cu aplicaţie, din paginile cărora rezultă limpede cum a evoluat mentalitatea ţăranului în direcţia activizării simţului cetăţenesc, a spiritului de întrajutorare, a făuririi unei noi conştiinţe, socialiste. Momente cum sînt cele intitulate: „Marian", „Cinci săptămîni", „Estera", „Decembrie", „Un cer ca sticla" se inspiră din actualitate şi ilustrează cu bune mijloace aspecte ale vieţii în satul colectivist.
13 — Viaţa Romînească
193
Dar autorul greşeşte neinsistînd pe acest drum. Mai întîi fiindcă încercarea de a revela cum a evoluat universul ţărănesc, existenţa individuală ca şi totalitatea raporturilor sociale, morale, etc. l-ar fi constrîns să facă din învăţător o figură centrală a cărţii, ca unul dintre participanţii de bază la transformarea socialistă a satului. Surprinzător, dar cel mai şters, mai inexpresiv, mai greu sesizabil (fiindcă nu are individualitate) e chiar eroul povestitor. Poate că pe lîngă explicaţia de mai sus, sugerată de impresia pe care o creează dispersarea portretului şi copleşirea lui sub povara destăinuirilor de un sentimentalism desuet („In odaia mea") s-ar mai putea afla alta, la fel de plauzibilă. Este vorba de lipsa de unitate în timp a evocărilor. Saltul peste perioade, absenţa „verigii" tocmai acolo unde lanţul secvenţelor şi portretelor se întrerupe, fărîmiţează naraţiunea, creează şi o deplasare spre trecut, în dauna investigaţiilor în realitatea zilelor noastre.
Fără discuţie că schiţe cum sînt „Co-vrigeii" sau „Traista" sînt scrise cu pricepere şi sensibilitate. Dar, ca şi altele, el întrerup fluenţa expunerii, o scot din climatul prezentului, o întorc spre stări de lucruri consumate.
Ponderea unor asemenea pagini e determinată nu numai de numărul lor ci şi de locul unde sînt plasate, de modul în care ele se integrează într-un context dat şi îl întregesc sau, dimpotrivă, îl dezechilibrează. Compoziţional, volumul lui Ştefan Luca trădează carenţe evidente, avînd repercusiuni asupra întregului.
Prin realizarea unor portrete, „Însemnările unui învăţător" certifică insă încă o dată talentul reportericesc şi intuiţia psihologică a unui prozator care se încearcă puţin în genul scurt.
h: ZALIS
PETRU CIREŞ : „SFAT ÎN CUMPĂNA. NOPŢII" *)
lipii niţiativa Editurii Tineretului de a evoca prin mijloacele literaturii momente importante sau personalităţi proeminente din istoria patriei e fără îndoială, binevenită. Din păcate, modafXbatea de realizare a acestei iniţiative o plasează, de cele mai multe ori, în planul mediocrităţii. Cu rare excepţii, volumele intrînd în această sferă,, deşi, mai toate subintitulate roman,, sînt departe de literatură.
Romanul de 430 pagini Sfat în cumpăna nopţii de Petru Cireş, publicat într-un tiraj de 25.000 exemplare, îşi propune să evoce epoca lui Ştefan, cel Mare şi figura luminoasă a marelui domnitor. Dar, din păcate, tînărul cititor va afla aici puţine evenimente din această perioadă plină de-glorie. Iii locul transfigurării artistice a epocii şi a unor personalităţi, istorice cunoscute, autorul a ales calea narării unor fapte de el inventate, creînd ad-hoc personaje din care puţine cu raţiune istorică necesară. In consecinţă, cartea e ocupată cu o inutil* complicată intrigă, populată cu zeci de aroi-famitoşă eare-şi poartă umbra dintr-un capitol în altul. Lupte,, bătălii, ambuscade, intrigi boiereşti,, acţiuni haiduceşti, incursiuni tîlhăreşti ale tătarilor, incendii, omoruri, ocupă, efectiv sute de pagini. Pentru Ştefan autorului îi mai rămîne astfel puţin spaţiu. Nu se poate opri decît asupra, primilor doi- trei ani de domnie, oîndt Ştefan lupta pentru îngrădirea atotputerniciei boiereşti şi pentru întărirea autorităţii instituţiei centraUzate a. domniei. Dar şi aceasta fără intensitate şi profunzime. Autorul e parcă zorit să reia complicatele istorisiri cu voit caracter aventuros (pentru că volumul era destinat să apară în colecţia „Cutezătorii"). în locul evocării unor
*) Ed. Tineretului, 1963.
194
fapte istorice reale, încărcate ou bogată substanţă epică, abundând elemente într-adevăr atractive, autorul a confecţionat tot soiul de istorii legate subţiratic pe canavaua unor fapte de împrumut. Fără îndoială, P. Cireş avea toată libertatea să apeleze la ficţiune, fără de care, cum se ştie, arta nu e posibilă. Numai că el nu se poate feri de un naufragiu iminent pe oceanul furtunos al ficţiunii artistice. De aceea, dacă se mulţumea a relua fapte şi întâmplări reale, consemnate de cronicari, avea mult mai multe şanse de izbândă, cartea putând interesa pe tunarul cititor care, cel puţin, ar fi aflat aici narate, într-un limbaj adecvat, glorioase pagini de istorie. Ambiţionând „să facă" însă un roman istoric „de ficţiune", deşi mijloacele îi sînt cu totul insuficiente, autorul n-a putut evita eşecul, oferind cititorilor o (lectură greoaie.
Spaţiul cel mai mare e acordat unui straniu personaj pe nume Ioil, deopotrivă vraci şi căpetenie de haiduci, cu sediul iîntr-o insulă de lîngă ţărmul Crimeei, dar în virtutea ori-ginei moldoveneşti, mereu preocupat de soarta ţării şi acţionând sistematic între hotarele ei. Acestuia, autorul îi conferă ■ înţelepciune, o supranaturală capacitate de previziune, vitejie aproape nepământească, virtuţi neasemuite de strateg şi diplomat care .ştie tot, fiind omniprezent în toate momentele dificile. Ii bate pe turci, îi prigoneşte şi-i vămuieşte pe boierii vicleni, e la curent cu toată lucrătura diplomatică a curţilor europene şi asiatice, îl sfătuieşte şi-i proteguieşte în acţiunile sale pe tînărul domn, încît fermitatea şi înţelepciunea dovedită de Ştefan în chiar primii ani de domnie se dato-rese aproape exclusiv consiliilor lui Ioil. Deşi contemporan al secolului al XV-lea, înţeleptul şi haiducul Ioil a căpătat din partea autorului convingeri sociale specifice secolelor XVIII-XIX. Unui boier lîi serveşte predici de acest fel: „Tagma din care faci parte
domnia-ta este o adunătură de jefuitori şi ucigaşi care v-aţi făcut adăpost din legi nedrepte, în numele oărora asupriţi noroadele, omorîţi oamenii în războaie şi cruciade, înnecaţi răzrne-riţe'e Sn sânge şi adunaţi averi ce nu-s ale voastre (...}. De ce luaţi pământurile trudnicilor, oare apoi muncesc pentru alţii?" Sau: „dacă te judeci cu nedreptatea, atuncea se cunoaşte că ai trăit şi cumpăna trage către partea obijdui-ţilor, peste veac şi întîmplări" etc, etc. Alături de acest artificial raison-neur care-şi devansează veacul, acţionează o mulţime de personaje, gospodăreşte împărţite în tabăra pozitivilor sau a negativilor. Dincolo de numele cu oare i-a (botezat autorul, alte deosebiri nu se pot semna-a între ele.
Pe lingă bătălii, ucideri, trădări boiereşti şi alte asemenea, autorul crede a realiza culoarea timpului printr-o contrafăcută limbă de epocă. O topică violent contorsionată, şi cuvinte din „vechime" sînt elemente de bază în laboratorul autorului. Dar, toată această trudă nu poate salva construcţia de artificialitate şi platitudine.
în ciuda marii noastre tradiţii în domeniul literaturii istorice (Sado-veanu, Oamil Petresou sînt exemple mereu la îndemână), s-a îndătinat la noi o ciudată prejudecată ou privire la facilitatea acestui gen. Pînă mai anii trecuţi funcţiona chiar o adevărată industrie a romanului istoric în care, ou cîteva expresii „de epocă" împrumutate din dicţionarul lui Adamescu, cu elemente de costumaţie, bătălii, omoruri, tăieri şi lupte cu turcii sau tătarii, unii fabricau romane în unul sau mai multe volume. Intervenţia fermă a criticii literare a pus capăt acestei îndeletniciri şi e de mirare că Eklitura Tineretului o încurajează încă. în acest fel se poate compromite o colecţie preţuită {„Cutezătorii") unde şi-ar putea avea locul lucrări valoroase. Cum ou dreptate observa şi un
395
articol recent din „Setatei a", e greu de priceput la sfîrşitul lecturii de ce s-a irosit atîta hîrtie cînd literatura noastră dispune de o „Viaţă a lui Ştefan cel Mare" datorată lui Sadoveanu?
TUDOR ROTARU
ADRIAN MUNŢIU:'   „VÎRSTĂ CUNOAŞTERII" *)
a poeţi din generaţia sa,
Adrian M un ţiu mărturiseşte o sete nepotolită de cunoaştere, precum şi dorinţa de a infringe inerţia şi a izgoni tot ce mai umbreşte profilul omului nou. Titlul plachetei rezumă lapidar şi sugestiv conţinutul ei liric. Căci, fie că se întoarce spre propria-i copilărie sau se amestecă în forfota creatoare de pe marile şantiere socialiste, fie că evocă ororile fascismului sau se declară „beat de depărtările" anilor de mîine, A. Munţiu e animat în fiecare din aceste ipostaze poetice de un sentiment predominant : dorinţa de a cunoaşte.
Reprezentativ, din punctul de vedere al reuşitei pe plan artistic oît şi pentru această vădită înclinare meditativă care-1 individualizează pe A. Munţiu este, după cum s-a mai remarcat în critică, pimul ciclu al plachetei inti-: tulat „Cîntec pentru o fereastră deschisă".
Impresiile, observaţiile directe din realitatea înconjurătoare, precum şi aspiraţiile de viitor sînt prelucrate şi generalizate în simboluri. Motivul repetat (exprimat şi în ilustraţia grafică) : fereastra înaripată, larg deschisă către zările încă necunoscute — este caracteristică atitudinii poetice a lui A. Munţiu : „Deschideţi larg fereastra. Azi vreau nespus să cînt / Lăsaţi înlături zările să cadă / (...) Mai sînt încă alîtea cărări ce mă străbat, j Şi. pe toate le cunosc eu oare ? / Tot mai
*) Ed. pentru literatură, col. „Luceafărul", 1963.
tumultoase în pieptul meu bat / Zările c-o nouă depărtare" („Certitudine" Poetul se caută pe sine în viaţa din jur, strigîndu-şi cu patos bucuria că face parte din generaţia nouă a patriei sale socialiste : „Azi vreau să cînt. în mine e-un cer albastru pur / Oglinzi, oglinzi în suflet mi se rotesc fugare / De mă ucid o clipă, mă nasc in fiecare, [ în dansul lor sînt chipul văzut jur împrejur / Şi. tinereţea, spadă, vreau să mi-o-nfig în timp / Sub noul arc voltaic ce-mi luminează ţara". („Certitudine").
Poetul a găsit, în acest prim ciclu, drumul către inima cititorului, expresia poetică adecvată oare să-i comunice acestuia emoţia sa vibrantă.
O abundenţă voită de metafore şi simboluri care să sugereze permanenta căutare a luminii — simbolul vieţii noi — colorează poezia lui A. Munţiu. Poetul risipeşte pretutindeni fulgere şi arcuri de curcubeie, cristale, oglinzi şi bronzuri strălucitoare, răsărituri care ard, fulgi de zăpadă dansînd, dimineţi limpezi şi albe, stele, lună şi sori. De atîta lumină poetul se simte vrăjit şi atras ireversibil, „ca un nou Ulisse, dezlegat de catarg". Reprezentînd viaţa şi etica nouă socialistă, lumina •—■ în concepţia lui A. Munţiu — se opune, ca şi la Ion Brad umbrei, întunericului, simboluri ale trecutului. Opoziţia : — lumină-întuneric este itraducerea metaforică a opoziţiei dintre nou şi vechi, dintre viaţa trăită activ şi util şi inerţie : „Dimineţile cad limpezi şi la-come-n mine / ca o ciutură plină de flăcări; şi-mi rup / Umbrele toate ce-mi stăruie-n trup / ... / Fugiţi din drum tristeţi de plumb, amare, / Tot voi roti o forţă-n văzduhul alb de ger" („Dansul fulgilor albi de zăpadă"). A. Munţiu îşi cîntă mereu vîrstă tî-nără, nu cu sentimentul celui care are în faţă un şir lung de ani plini de plăceri, ci cu o matură conştiinţă a responsabilităţii sale, faţă de faptul că e copilul acestui veac, pentru fericirea căruia s-au adus atâtea jertfe. în nu-
196
mele generaţiei pe care o reprezintă, poetul se vrea demn de eroismul înaintaşilor „dezlănţuit asemeni unui Pro-meteu j Hoţind în cer culorile veacului meu" („Adevăratul zbor"). Se simte solicitat, deopotrivă, de prezent şi de lumina întrezăritei ere comuniste : „în jur arunc năvoade ca un pescar mereu I Şi clipe viitoare îşi cern în mine zorii, j Le simt îh păr, pe umeri, le pipăi, le aud".
Necăuitînd îmbinări savante de imagini şi rime, A. Munţiu este credincios mai ales în acest prim ciclu unei „Ars poetica" exprimată simplu şi scurt : „dorinţa ca versul său, să-m-plînte flăcări vii, în noi, în fiecare l" („Cuvîntul").
Dar dacă în primul ciclu cititorul recunoaşte autenticitatea emoţiilor şi adâncimea ideilor, — concretizate artistic, nu rareori, cu stângăcii, dar cu fior poetic veritabil — în urma lecturii celorlalte trei cicluri rămâne deseori cu impresia, dacă nu a contrafacerii sentimentelor, în orice caz a diluării lor prin repetări palide, care nu aduc nimic nou. Ceea ce stînjeneşte mai ales — primejdie asupra căreria cred că e necesar să i se atragă atenţia poetului — este excesul de abstractizare care duce la estomparea ideii. Ciclul „Oa să se facă lumină", menit să fie un ciclu de reportaje poetice, inspirate de elanul muncii socialiste de pe marele şantier al hidrocentralei de la Sadu, se risipeşte într-o imagistică îmbelşugată dar vagă, fără relief. Poetul nu izbuteşte să prindă prea mult din dinamismul muncii colective ci se opreşte la dialogul între om şi natură, dialog în oare abundă personificările, retorismul şi repetarea unor metafore. Monocord, poetul oboseşte în folosirea aceloraşi mijloace de expresie. în primul ciclu de metafore ca : ţărmul de cleştar, scoica de vise, ceaţa de argint, paşi de bronz etc. nu distonau în închegarea acelei specifice atmosfere de lumină şi vitalitate juvenila. Repetarea lor, în reportajul poetic — în care
ar fi fost necesar elementul concret — '• ân evocarea trecutului de suferinţe sau în poemele-inveetivă la adresa duşmanilor păcii, e nepotrivită. Preferinţa pentru un termen ca „licăr" devine supărător de monotonă : licăr de lună, licăr de secure, licăr de vise, licăr de lumină, licăr de spadă, fulgerul cu licăr albastru, etc.
Ciclul „Vînt amar" este construit în jurul unei idei centrale valoroase : ideea continuităţii. Lumina prezentului s-a adunat treptat, din visurile şi jertfele înaintaşilor. Chiar în aceste evocări tragice, evocarea lagărelor fasciste, a nopţilor de la Auschwitz, a camere- 1 lor de gazare, a execuţiilor Annei Frank, Olgăi Bancic sau Zoei, a crimei de la Hiroşima — dominant rămâne optimismul, sentimentul de încredere nemărginită în om, în viitor şi în dreptate, cuprinse laolaltă în simbolul luminii. Valabila substanţă intelectuală este însă uneori diluată în gesticulaţie retorică. Strofe citabile, pentru îmbinarea armonioasă a ideii cu expresia poetică, alternează cu pasaje discursive sau seci, artificiale.
A. Munţiu trebuie să reflecteze asupra acestei inegalităţi artistice din versurile sale,, ou atît mai mult cu cît este un poet care a dovedit că are într-adevăr ceva de spus.
RODICA FLOREA
DIMITRIE STELARI): „OAMENI ŞI FLĂCĂRI" *)
Lipsind multă vreme din arena literară. D. Stelaru reintră în chip fericit în circuit. Volumul „Oameni şi flăcări", evocînd, în unele cicluri, pe fundalul sumbru al trecutului, pe cei ce s-au străduit ca acel trecut să fie sumbru, îi descrie cu un ton de sarcasm ce în*) E.P.L., 1963.
197
fâţişează poziţia critică a poetului. In contrast cu acest fundal, poetul pictează prezentul luminos, plin de bogăţia realizărilor oamenilor muncii din patria noastră. Spunem pictează pentru că Dimitrie Stelaru efectiv foloseşte o paletă somptuos-cromatică în prezentarea omului nou al epocii noastre. El cîntă noile construcţii, şi-n stihuri evoluează în chip cumva solemn flotilele impunătoare ale grandioaselor construcţii monumentale, aşa cum le şi înfăţişează poetul. Poetul se străduie, încearcă a înfiripa profilul omului de azi, acela care a „frînt coarnele viţelului de aur" al capitalismului şi „a trecut munţii durerii şi ceaţa stîncii bătrîne" — cum se exprimă autorul, încadrîndu-se frontului făuritorilor. Folosind modalitatea simbolului şi nu a tonului direcţi poetul nu e totdeauna clar în exprimare ; se observă însă progresul realizat, în conţinutul poeziei sale.
D. Stelaru se vrea un proslăvitor al vieţii fericite a oamenilor, un aed al bucuriilor lor. Insă el nu intră suficient în substanţa subiectului. în locul tonului admirativ, exclamator, faţă de strungar, miner, constructor, descrişi tern, am fi .preferat zugrăvirea directă, bogată a oamenilor şi faptelor. Iată cum vorbeşte pcetul despre un combinat în devenire : „evocînd caterpilere, buldozere şi mîncătorile de putere cu ghiar» oţelite şi gîturi lungi ce sparg pămîntul / constructorii pun temeliile marii cetăţi siderurgice". Am fi preferat să vedem efortul muncitorilor în locul descrierii sau în locul elementului expozitiv, necomunicabil afectiv
Poetul se dovedeşte un autentic pas-telist în multe din poemele sale, cum e în poeziile „Trandafiri", „Seară la niare" şi îndeosebi în poema „O mare şi un fluviu", zugrăvind natura şi avuţiile colectivelor. într-o poezie ca „Minerul", Dimitrie Stelaru e preocupat, de pildă, de ambianţa minei, pe care o vede luxuriant : „Cine zguduie întunericul ? I Cine mă primeşte cu tam-tam-ul dinamitelor ? I încă o galerie îşi
cască devenirea I Peste tot ţipătul sidefat al cărbunelui I Peste tot pikhamerul din figurile înclinate I Şi clocotul abatajelor I Opriţi-vă lîngă pătratele gurilor I Lângă vagonetele încărcate pînă la răsuflu I Să-mi vedeţi femeia şi casa I Cerul şi extazul florilor/Să mă vedeţi în tonele antracitului".
Şi-n ciclul intitulat „Antirăzboinice", cuprinzînd unele din cele mai realizate piese, autorul preferă a sugera oroarea războiului prin accentul pus pe tabloul de atmosferă : „Bocetul" soţiei care şi-a pierdut bărbatul, durerea mamei sau evocarea fantomei ostaşului ucis. Vorbind oamenilor despre aţî-ţătorii la război, spune : „Le e sete de singe nu de apălSînt însetaţi de hărţi şi meridiane/Au submarine în Alaska/. Şi staţii cu balauri atomici sus,IAcolo şi oriunde gura însetată de sînge/Şi-a aflat petecul de pămînt prielnic. / Peste văzduh întind ape murdare/Gîngavi şi siguri, ispitesc degenerarea/Cu merele stricate ale edenului lor/Dar vor isprăvi beţia sîngeluilAtunci cînd oceanul înfuriat al mulţimii/îşi va deschide adîncurile". Aceeaşi concreteţă o aflăm şi-ntr-o bună poezie ca „Nori" : „...Din ruine, peste cimitir de regi/Şi legi murdare, iată primăvara/Cu braţe nu de zei, de oameni/Cu odiseea muncitorului învingător".
îl regăsim pe poet mai ales atunci cînd evocă lupta muncitorimii dela Griviţa roşie — aceasta i-a şi inspirat titlul volumului : „Puşi la roata pămîntului, umerii lor/Ard ca stelele/Cei „mari" le spuneau haimanaleJŞi era praf peste obrajii femeilor de fildeş/ Dar dincolo de mucigaiul străzilor Gri-viţeilde tufele de lemn cîinesc şi cimitire/Lunecau, uite-aşa, spre viitor/... arată-ţi hohotul, topitorule/Impletes-te-ţi ştiinţa şi rîzilca un munte în furtună/Tu eşti creierul oţelului, bronzului, fontei/Ochii tăi sînt gurile soarelui/Şi eşti mereu neastîmpăratul constructor al lumii noi".
Pastelist înzestrat, D. Stelaru se arată ca atare oridecîte ori zugrăveşte
198
'mediul în care se desfăşoară subiectul poemului.
Luînd contact mai direct cu viaţa nouă a patriei noastre şi integrîndu-se mai mult vieţii ei noi, D. .Stelaru va răsfrînge cu patos liric incandescent, traiul plin de biruinţe al poporului nostru.
D. Stelaru face- parte dintr-o promoţie care excela prin mînuirea versului în metru clasic, folosind arareori pe cel liber. Dimitrie Stelaru îl foloseşte acum cu precădere. Aceasta îl duce pe poet de multe ori la dilatare verbală ;şi o diluare a densităţii substanţei poetice. Totodată stângăciile şi exprimă-
rile contorsionate, denotă urme din ar. senalul poetului de altă dată. Cu un mic efort poetul stărilor de atmosferă şi al exprimării frumoase, dar indirecte, se poate descotorosi de balastul contorsiunilor, apropiindu-se de ceea ce învedera că vrea să facă din toată inima : o poezie cu totul accesibilă oamenilor. Dimitrie Stelaru are şi însuşirile şi inteligenţa artistică ce îl pot ajuta să schimbe în elemente autentice, adică în elemente calitative şi concrete, tot ce el a făgăduit şi sugerat în chip frumos şi expresiv în acest volum cu titlul atît de atrăgător.
CAMIL BALTAZAR
din ţară
„CONTEMPORANUL", nr. 5 (903)/1964
Prezenţa lui Geo Bogza cu „Amintiri — schiţă de cosmogonie a Bucovinei" şi a lui George Călinescu cu „Un animalier" face din acest număr al revistei un succes necontestat al publicisticii noastre.
Geo Bogza, şi de data aceasta, e fidel sie-însuşi, lirismului său poetic, amplelor sale viziuni. „Amintrile" sint un poem al Bucovinei, văzută în ciclurile anotimpurilor, cu oamenii şi natura ei specifică, simţită cu fiecare fibră a fiinţei poetului şi, cum singur spune : „de parcă aş fi aparţinut eu Însumi lumii vegetale, de parcă aş li reprezentat sensibilitatea şi conştiinţa ei".
într-o splendidă descriere, scormonind în istoria poporului nostru pînă la „descălecare" şi întruchipînd-o în copilul zglobiu ce-i iese în ântiîmpinare, ară-tîndu-ne o Bucovină şi mai bogată prin contrastul între o toamnă „cîinoasă" şi o iarnă de o albeaţă strălucitoare (adevărat peisaj breughelian, scump inimii poetului) şi între între o vară secetoasă şi una mănoasă — Bucovina lui Bogza capătă dimensiuni mitice, de basm.
Geo Bogza „vede" ca nimeni altul în literatura noastră. Peisajul, oamenii, viaţa capătă la el cu totul alte dimensiuni. Ca să „valdă" mai bine, ca să admire natura, el nu se mulţumeşte numai să se apropie de obiect, impregnîn-du-se de mirosuri şi sunete, ci se şi depărtează de el pentru a-1 cuprinde din
perspectivă, plan'înd apoi un timp deasupra, pentru a-1 îmbrăţişa într-o cuprinzătoare privire. Viziunea lui e comunicativă iar magia artei sale e de a ne face tovarăşi de drum în această călătorie fantastică peste ere şi anotimpuri. Iubind, Geo (Bogza dilată — sufletul lui e un univers : iubindu-1 pe Bogza,. trebuie să ne însuşim viziunea lui, apocaliptică atunci oînd e vorba de un peisaj secetos, edenică atunci cînd bogăţia naturii s-a revărsat peste pămînt şi oameni.
La sfîrşitul poemului, ameţit de par-fumuri şi copleşit de frumuseţea naturii, iată, în descrierea poetului, întâlnirea cu acel copil simlboliziînd puritatea şi ingenuitatea poporului:
„Legănat de vasta tălăzuire a munţilor, învăluit In uriaşa lor mireasmă, era atît de fraged şi de suav încît părea el însuşi o mireasmă a neamului omenesc"... „Părea, cu certitudinile şi-gingăşia lui un mic prinţ, vlăstarul unei-perechi legendare, şi m-am gîndit că aşa ar li trebuit să arate băiatul lui Făt-Frumos $i al Ilenii Cosînzeana".
In decorul somptuos al naturii, „Acest pui de om care în prima clipă păruse un mic cosmonaut, venea în adevăr de departe, dar nu din spaţiu ci din timp. Venea din clipa care n-a putut fi stabilită cu preciziune, dar de a cărei rouă el era plin, cînd pe aceste păminturi, după atîtea şi atitea episoade ale istoriei de demult, s-a ivit, cu chipul, cu basmele şi cu legendele luU
2f0
poporul romîn"... „Aveam In faţa mea plămada dintru început a poporului nostru. Aveam -în iaţa mea cea dinţii mireasmă din dulcea mireasmă ce de un mileniu   stăruie   pe   aceste  pămlnturi".
Priveliştea vastă era de o mare blîn-deţe: „Din toate zările lumii, de departe de tot, tocmai de la marginea cerului, veneau spre mine valuri liniştite de munţi, ca gestul mereu repetat al unei mîngiieri. îmi atingea tălpile şi fruntea, imprimînd întregii mele fiinţe ritmul ei domol şi se ducea mai departe, coborînd şi urcînd, coborînd şi urcind, dezvăluind un ocean nebîntuit de furtuni, un spaţiu paşnic şi armonios".
Plin de fervoare pentru peisaljul şi oamenii patriei sale, poetul line Geo Bogza conchide :
„în acele clipe am simţit atît de bine ritmul interior al acestor pămlnturi, fiorul cel mai adevărat care urcă din ele, încît am îndrăznit să mă gindesc că dacă aş fi trăit mai demult, la începuturile istoriei noastre, m-aş ii numărat poate printre cei ce au dat la iveală Mioriţa".
lAoeaista e virtutea esenţială a poetului. Universul, care i se pare „ca un scrânciob lent şi uriaş" îi leagănă în •timp şi paste spaţii, poezia îl Înfrăţeşte cu naltura şi cu oaimenii, îl poate duce, in euritania ei, plină la leagănul poeziei populare, plină la nesecatul ei izvor de frumuseţe.
Bogza foloseşte în acest poem una din cele mai luxuriante imagistici... bop-ziene. Peisajele şi oamenii devin, sub pana sa o realitate parcă şi mai vie decît cea reală.
Magnoliile scot din somnul lor de peste iarnă „ca din adîncurile mării, si-delurile vegetale, albe sau. roze ale unor mari scoici japoneze" ; din pricina secetei „cît vedeai cu ochii se întindea un fel de cenuşă, o pulbere uscată, un fel de scrum, ceva ca părul de pe faţa morţilor" ; „vîrtejurile de praf ridicau pînă în înaltul cerului coloanele brîn-coveneşti ale unui bizar templu al zădărniciei" ; „Pe cîmp, vacile dădeau să
pască, dar îşi singerau botul în uscăciunea pămînlului. Dacă ar li păscut scînduri nu le-ar ii fost mai rău". Apa Bistriţei e atît de vioaie încît pare „o fată cu genunchi goi şi cu glezne de aluminiu". Apele Bistriţei şi ale Dor-nei, „de sus, păreau monograme de argint pe sinul unei frumoase fele adormite" i bărbaţii şi femeile Bucovinei „aveau obrajii rumeni, într-un fel atît d" puţin obşinuit la cimpie, de parcă mai mult decît oamenii de acolo ar fi fost neam cu merele pe care le scoteau din ■fin şi le adulmecau mireasma".
Participînd „cu toate celulele sîngelui ameţite, bete de atîta voluptate" la spectacolul naturii şi oamenilor care o însufleţesc, Bogza ne-a dat cu acest poem încă o dovadă a puternicului său lirism şi tot odată a patriotismului său.
încadrat în „Cronica optimistului", „Un animalier" este un mic eseu Jules Renard-ian. Scris pentru o interpreta o serie de portrete animaliere redate pe •peliculă de un fotograf, ele sînt de o sensibilitate gingaşă şi de un humor delicat. Insistînid asupra calităţilor fotografului, care a reuşit să traducă psihologia modelelor sale bipede sau patrupede, marele nostru romancier şi critic s-a amuzat el însuşi scriind miniaturi   zoologice.   Iată   trei   exemple :
Vulpea: „Bot acut şi păros, frunte îngustă, ochi sticloşi în care citeşti o anexietate nebună, dar şi un examen al chipului de a ieşi din încurcătură. Nasul1 lin miroase probabil posibile găini, iar aparatul i se reprezintă ca un coteţ cu păsări ori o ţeava de puşcă. E o biată înfometată, trăind din hoţie, păţită, Îndrăzneaţă, gata de a fugi, cu ruşine, necunoscînd eroicul".
Bufniţa: „Priveşte cu doi ochi in eclipsă. Noaptea ei e ziua şi aşteaptă luna ca să iasă din reverie. Probabil nici nu vede pe portretist şi ai impresia că ea-1 fotografiază".
201
Veveriţa: „Rozătoare inoiensivă şi chiar iamiliară, stă pe coada înloială şi despică o nucă. Nu se teme de aparatul apropiat, pe care pare a-1 ignora. Ochii săi sint bllnzi, mina sa dexteră. E industrioasă şi totuşi sugeră fantasticul. Ar roade şi luna crezind-o o alună".
Un „post-scriptum" menţionează valoarea unui alt fotograf, portretist uman, arătînd direcţia către care trebuie să se îndrepte arta fotografică : către „definiţia morală"
L. D.
— de peste hotare —
„OKTIABR" nr. 1/1964 celui aflat în ofensivă, e- fost   internat   într-un os-
voluiază într-un ritm , ac- piciu.   E  alienat   mintal ?
Kocetov redă în a- celerat, pe măsura înain- O anchetă într-o „zonă a
mintirile sale nu tării, dacă   adversarul nu mizeriei" din Virginia de
atît   blocada  Le- este învins, ci se retrage vest, la o exploatare car-
ningradului   cît   preludiul de bună voie cu armatele boniferă, dezvăluie că „ma-
ei („Aşa a fost începutul"), sale, care-şi păstrează forţa rea crimă" a acestui om,
La     începutul     lui  iulie şi vigoarea, dar îl obligă provenit dintr-o familiede
1941, maşina de război a pe cel ce înaintează    să mineri,   constă  în faptul
hitlerasmului  s-a  apropiat plătească cu sînge fiecare de a fi cîştigat un proces
de zona Leningradului. Şi pas,    printr-o    rezistenţă pe  oare  minerii l-au in-
iată-ne în atmosfera crin- continuă,  metodică,   astfel tentat patronilor lor. In a-
cenelor bătălii de la vest încît mişcarea acestuia nu ceasta   „zonă  a mizeriei"
şi sud-vast de oraş. Uni- mai este o simplă urmă- tehnica  „a lovit puternic
tăţile se retrag încet, pro- rire, ci un efort. neconte- în   existenţa muncitorilor,
vocînd pierderi inamicului nit de a-şi  croi  ou greu ...maşina a devenit duşma-
fascist. Unităţi ale armatei drum înainte". Şi mai de- nul  principal  al mineru-
de operaţii,   rezervişti — parte: „Adeseori atacantul, lui...   Fără  maşini   nu se
muncitori, contabili, profe- care se   află la,   capătul poate în secolul nostru, dar
sori, planificatori, gazetari drumului ce şi 1-a propus, cum să împletească folo-
— se bat aşa cum se bă- se trezeşte în situaţia . că sul pe care-1 dă maşina,
teau tot în aceleaşi locuri, o bătălie chiar   eîştigată, cu interesele muncitorului
în 1918, chiar ei dacă nu îl  poate forţa şă  se re- —■  la  asta nu. s-au gîn-
părinţii lor, împotriva ca- tragă..." Klausewitz a par- dit", spune unul din per-
zacilor    guvernului   Kras- ticipat   la   bătălia   de  la sonaje, Shatle. Iar un altul,
nov. Ei luptă ou    acelaşi Borodino.   Cuvintele    sale John   Seymour,   remarcă:
curaj, cu aceeaşi dîrzenie. s-au dovedit profetice peste „Proprietarii minelor ne
într-o bibliotecă din Kin- mai bine de un veac. jefuiesc  nu  numai buzu-
ghisepul  evacuat,  Kocetov Gazetar talentat, specia- narele, ci şi minţile noas-
dă peste celebra lucrarea list în probleme   externe, tre... Ei slăbesc intelectua-
lui Klausewitz, „Vom Krie- Daniil  Kraminov     începe liceşte clasa muncitoare..."
ge". Iată un citat, scos la să publice în acest număr Şomajul  bîntuie  ou furie
întâmplare din volumul 2, un     roman     „Amor    şi în „zonele mizeriei", înso-
cap. XXV: „înaintarea ar- broasca ţestoasă". E un ro- ţii de o corupţie şi o pre-
matei în ofensivă este le- man despre America    de siune patronală, lipsită de
gata de pierderi de forţe azi,  văzută  de un  ziarist orice  scrupule.  Mactaff a
cauzate de înaintarea în- sovietic acreditat la ONU. urcat   în   ierarhia socială
saşi...   Această   slăbire   a Avocatul Neil    Mactaff a şi pentru că s-a răzvrătit
202
împotriva clasei care l-a acceptat, a fost azvîrlit de pe înălţimea scării sociale şi a dispărut fără urmă... într-tun ospiciu. Scris vioi, într-un ritm gazetăresc, romanul anunţă personaje care nu au cedat în faţa presiunii morale şi ideologice (minerul Buneh, ziaristul Copperman şi alţii); sînt oameni ai „celeilalte Americi".
An. Driomor semnează un articol polemic intitulat „Realitate-ideal-ideali-zare". Bl respinge tendinţa de a trata global conceptul de „erou ideal" drept schematic, didacticist, speculativ şi, oa atare, negarea legitimităţii lui în literatură. Eroul ideal, scrie autorul, întruchipează idealurile comunismului, este purtătorul de azi al trăsăturilor omului societăţii viitoare; chipul lui este expresia cea mai concentrată a idealului estetic •al contemporaneităţii. Crearea eroului ideal, a cărui viaţă .să servească drept model de imitat pentru generaţiile tinere mai ales, a fost mereu afirmată de Către scriitorii sovietici. El, acest „Om cu majusculă",, este prezent în ope^. rele cele mai reprezentative ale literaturii realist-socialiste. Desigur, nu poate fi vorba de o clasificare rigidă şi exclusivistă a eroilor literari. Omul simplu şi-a cucerit de mult dreptul şi locul în literatură şi ar fi absurd să i se conteste semnificaţia socială şl estetică. Reamintind cuvintele
lui Cernîşevski despre întruchiparea idealului în chipuri literare şi despre distincţia pe oare o făcea între treptele frumosului, autorul respinge pretenţia unor critici de a rezerva numai omului simplu un loc în literatură, izgonind din ea pe eroii ideali. „Poporul nostru este în totalitatea sa un popor eroic, construcţia comunismului este o operă eroică. Cei care exprimă cel mai bine eroismul înălţător al poporului — sînt cei mai buni fii ai săi, care se află în primele rînduri ale construirii lumii noi, comuniştii". Nu există, fireşte, un zid între eroicul şi obişnuitul în viaţă. Crearea unor chipuri eroice, care exprimă idealul contejmpo-ran al umanităţii — comunismul, este o necesitate istorică, subliniază autorul. Fireşte, nu există vreun etalon al eroului ideal; fiecare se distinge prin trăsături individuale, irepeta-bile. Ceea ce îi uneşte este faptul că întruchipează însuşirile cele mai înalte ale constructorilor comunismului, că sînt expresia celor mai preţioase însuşiri morale ale întregului popor.
P. I.
„ESPRIT" nr. 12/1963
iţind  articolele şi ,: recenziile publicate   în numărul pe decembrie putem înregistra  o   anumită îngrijorare, ba chiar nemulţumire
a criticilor iată de \poezia actuală franceză. Vom da citate dintr-un articol semnat de Georges Haldas şi din cronica la unele volume de poezii nou apărute scrisă de Christian Ande-jean.
Articolul Iui Georges Haldas se întitulează „Despre Nazim Hikmet" şi e plin de admiraţie . şi căldură, faţă de poet şi de poezia lui.
Autorul articolului începe prin a pune problema poeziei traduse şi prin a constata faptul că deşi francezii nu prea ştiu spaniola, rusa sau limba turcă, totuşi, scrie el, „dacă sîntem atenţi, ne dăm seama că poezia lui Blok sau Machado, ca şi cea a lui Nazim Hikmet, ne este aproape, e prezentă. îşi are focarul în noi şi radiază mult mai puternic chiar,, cite o dată, decît anumite opere ale unor scriitori ilâncezi..." „Goethe observase"— scrie în continuare Georges Haldas, „că în poezie, capodoperele rezistă la o proastă traducere. Am putea adăuga: numai ele rezistă. Un exemplu ilustru, — printre altele — este Puşkin. Am fost pur şi simplu asurziţi de nenumăratele afirmaţii după care Puşkin ar fi intraductibil în franceză. Dar iată că oricine îşi dă într-adevăr osteneala să citească în franceză „Evgheni Oneghin", spre exemplu, ghiceşte îndată şi gustă tulburătoarea afluenţă „mozartiană" a acestei poezii. Ba mai mult : percepe cele mai intime vi-
20 3
braţii ale acelei realităţi care s-ar putea numi „viaţa rusească", sau „pămîntul rusesc", realitate care 1-a inspirat pe Puşkin.
Se pare că tot astfel stau lucrurile şi in cazul lui Na-zim Hikmet, tradus azi în ţările de limbă franceză. Chiar fără să-i cunoşti opera în profunzime, îţi dai seama de la început de puterea ei de pătrundere, de eficacitatea şi de unitatea ei de inspiraţie. Căci influenţa unei opere poetice, mai ales atunci cînd este vorba de un poet contemporan, nu este determinată numai de opera propriu zisă. Noi ţinem seama, orice s-ar spune, şi de modul poetului de a-şi trăi viaţa. Şi mai există acea „Idee înaltă", despre care vorbeşte Cehov care, după părerea lui, hrăneşte cu seva ei subterană opera celor pe care-i numim mari scriitori. Ori, atunci cînd trebuie să ne mulţumim, îr cazul unui anume poet, cv aproximaţiile unei versiuni într-o limbă străină, oricit de reuşită ar fi ea, cînd focurile acestei opere nu se prezintă în evantaliul tuturor nuanţelor cu care strălucesc în original, modul poetului de a-şi trăi viaţa şi Ideea, vorbesc, ar ţionează, transmit. Atunci se produce miracolul oricărei poezii adevărate : lipsită de muzica limbii originale, ci titorul străin percepe In mod clar acea muzică superioară a semnificaţiilor, care este universală".
Mai departe autorul re zumă viafa eroică, patetică
a lui Nazim Hikmet, cu luptele politice din Turcia, cu „închisorile care nu se mai isprăveau", un mod de a trăi consecvent, generos şi demn. „Speranţa în socialism şi în victoria socialismului concepută ca o lărgire a capacităţii umane de a trăi şi a crea, iată Ideea".
Ce sau cine 1-a inspirat pe Hikmet ? Ţăranii din Anatolia, „demnitatea lor". Ei au constituit „focarul inspiraţiei sale, al speranţei în Idee, al nostalgiei cînd a lost să vie timpul exilului". Poezia lui Hikmet s-a hrănit din această realitate care 1-a ferit de o „metafizică viciată" şi I-a înzestrat „în schimb cu o reţea mai bogată de relaţii umane"... „tn afară de aceasta şi în virtutea unei ierarhii organice, o astfel de poezie pune limbajul, produs al culturii, în slujba existenţei. Nu face din el un idol. Cu toate acestea, după cum afirmă cunoscătorii poeziei turceşti, limba lui Nazim, din punct de vedere poetic este foarte subtilă, joacă pe dublul registru al resurselor poeziei populare şi al unei savante stilizări a acestor resurse".. „O conjugare, deci, Ia el a unei limbi elaborate şi a unei inspiraţii culese din inima însăşi a existenţei, din realitatea nenorocirii altora".
„Exact invers" — sciie mai departe Haldas „de ceea ce se petrece în 'Franţa şi mai ales la Paris, unde poezia pare a nu trăi decît prin elementul cultură al limba-
jului". Şi urmează o scurtă dar acută critică a poeziei franceze actuale „unde (la Paris) ai lot timpul impresia că poeţii nu pot scrie fără să facă la fiece silabă cu ochiul tradiţiei literare, şi că mica lor îndrăzneală individuală, controlată lot timpul, nu face decît să consfinţească această ortodoxie tacită. Acest fapt care a fost cîndva salutar este astăzi totalmente steril şi plicticos şi de altfel totalmente rupt de existenţă şi de izvoarele existentei". Autorul articolului afirmă în continuare că astăzi „trebuie să cauţi mai ales în afara Franţei, opere valabile create în sensul subordonării limbajului unei realităţi umane". Şi-i dă drept exemplu pe Blok, E-senin, Maiakovski, Antonio-Machado, Umberio Saba şi Vallejo, poezia iiind „o legătură umană veritabilă".
Rccenzlnd cîteva volume de versuri apărute, Christian Andejean face următoarele constatări: „Generaţia tinerilor poe(i actuali nu pare să lie atrasă mai mult decît a fost cea anterioară, de şcoli: nu se grupează în şcoli. Dar ne prezintă operele ei drept rezultat al unor experienţe, ceea ce ar putea să ne facă să credem că are oarecare înclinaţii pentru laboratoare. Poezia riscă astfel să se vadă redusă exclusiv la analizele unui limbaj care nu mai reuşeşte să o capteze şi să o cuprindă. O atare meditaţie, pur intelectuală, asupra poemului, ar putea să-I aducă în vîrte-
204
.™<» 01 tăcem, Poe.
*e cxT'* °riCe care ?i de C0^l-
tec 'h mW0CUl l">* 'rain rom de^°te«. in concluzie, autorul artico-]}UlUl „Descoperim 2 lenoacla actuală mai mu   w decn reaij_
ai' nehu'e să sperăm că ^uiri,  educam şi ^penenţe vor ^ ' *
adevărate creaţii poetice"
G. P.
nr. 1194/1963
ov;--'   publică o .    , povestire (sau nu-
Tn        JeIă) întitulată ..Turnul  de    flldeş.. Tit]uJ
m-a stirnir curiozitatea. Mai apară  oare  cineva  cu înverşunare  inutilă  acest e-Aftciu prăbuşit? Mai vede -CmeVa  un  «^oriu refugiu i" această claustrare? Sau împotrivă, îl reclădeşte ci-"eVa Pent™ a-1 dărirnadin «ou, blestenrînd? î; anate. mizează   cineva amintirea? Damei Boulanger, care semnează  povestirea  (sau nuvela) şi care este erouJ e.
considera că sîntem ireme' *abil  închişi  în s.ngură_
tate,  că   e  foarte  trist că srntem prizonierii ei dar că 111 Schimb- ^ felul acesta »«   Păstram   întregi, dacă ™    noi,    în orice
«1  puţin  aspiraţiile noas-'
f*T.e- E CU fotul regretabil s5
tu srngur, desigur, şi.j cre.
?T pe Dani^ Boulanger Ca s"a  s™«  astfel, dar
m! ne"a Pu[ut convinge de "avarul   concluziei saIe
[IT ÎD Uma un« exponente mediocre cu 0 fe. mfie banală. Scriitorul o lub^e pe Marie, nume su-al Purităţii, dar o Mane care minte - 0 min.
«"na bine intenţionată dar nu mai pu(in g]terare d-arului. Ea îşi ia m a; amant  apoi revine la scrii. V '  P,eacă    ™Preună ]a IZ la o verişoara
;° e maternă; ]itera
,Wr «Preţioasă-, care n Place pe scriitor la un mod ne-matern şi-ţ dă să înîe. leagă acest lucru, cei doi o  Părăsesc pe veri
dar eroul află ulterior că Şi aceasta fusese implicată m vechea aventură a Ma-"61 ?i că Silica şedere la ^sallies sfîşiată în mod Penibil  fusese de
Ja mceput, o înscenare ba'  ™\pe 0 complici,,te des. 1UI  de SOTdidă.  Dea toiul e minciună.
Jn niciun caz in urma unei atari experienţe de o sărăcie flagrantă r„ se Poate trage asemene, con. clnzie. întîmplarea Jui Da_ mei Boulanger e ,,ists dar
CU totul «semnificativă, ea apare de o banaUtate ab! soluta, de o meschinărie toW   ePica  3i personaje  ei. Banalul  e fecund « semnificaţii, dar nu orice ^iitate   e semnificahvăe Mediocritatea poate ^ndioasă în as,ă, cu CQn_ d*Ia  «a  fie  denunţată ca tÎr\ f^r, banali" tea naclaeşte paginile, m„_ diocritatea devorează opera, Sigur. E bine scrisă. 4n-cezu   au   învăţat   timp de
aţîtea sute de ani să scrie Incit orice francez e I;as. ™* sHlist Fraza e concisă, Ridară. Ba chiar sînt folosite propoziţiuniie ceJe mai laconice.
Această sobrietate a .-ti Iul"! salvează sentimentalismUl   ed«icorat,  de  fond, al acestei   povestiri   (sau nn. vele) care fără amintita ţinută stilistică ar fi foSt iu_ zibila. Scriitorul exprimă şi o „artă literară". El se caută Pe  sine  însuşi   pentru a-i Srasi pe ceilalţi. Foarte Mne_ A focut-o   şi Montaigne. 5>ar pentru aceasta trebuie m afară de mult talent şi multă luciditate, şi în oric*e caz  multă experienţă. Căci trebuie să ai multă experienţă a celorlalţi pentru a te înţelege pe tine. Montaigne a avut-o. & nr tre. bui  ca  Daniel Boulanger Pastrîndu-şi bunele intenţii Si   stiloul   alert,  să inverseze  fraza:   să-i  caute pe ceilalţi   pentru, a   se gasi Pe sine. Pînă atunci considerăm că dacă a rămas î„ mod regretabil prizonier al Turnului de fildeş, e ş, din vina lui.
P. G.
»Xa TABLE RONDE"
ianuarie 1964
i-wiărul din ianuarie  publică două articole despre Al-Ired de articole care
T'Ca   ° c^'raoiensivă
'mpotrrva tuturor demarărilor si minimalizărilor poe-*>e<9l Poetului francez. Ber-trand de !a Sa//e>
205
primului articol intitulat „este vorba de o mişcare Uppe de Saint-Robert îl „Mesajul poetului" începe pasionată, de un iei de ca- face, din iraze vibrînd de prin a iace „un bilanţ ra- valcadă a Walkyriilor care emoţie reţinută, un portret pid a ceea ce îi da- zboară pe înălţimile Mont poetului, pe care-I consi-torează contemporanii". Cri- Martre-ului, deasupra ora- deră „admirabil de modest ticul consideră că „Dolori- şuiul, deasupra trudei lui, în orgoliul lui", şi-i citează da" lui Vigny este punctul — e vorba despre munca ceea ce a lost poate de-de plecare al romantismu- oamenilor, despre uneltele viza iundamentală: „Să lui francez.  De  asemenea, lor, o vastă privelişte so- Urn tot ceea ce putem ii,
cială şi politică". să cunoaştem puţinul pe
în continuare, criticul ex- care-1 putem cunoaşte. E raţiei. Romanul lui Vigny, plică unele rigidităţi ale destul pentru puţinele zile „Cinq Mars", scrie in con- poeziei lui Vigny prin lap- pe care le avem de trăit", tinuare Bertrand de la Salle, tul că acesta „caută ca Şi în continuare autorul a lansat în Franţa genul poezia să exprime idei pe scrie: „A crea a lost de-romanului istoric, „Cei trei care ea nu obişnuieşte să sigur pasiunea lui carnală muşchetari" pornind de fapt le formuleze, încearcă să cea mai intimă, cea mai către spectaculoasele lor a- determine Muza a vorbi un exigentă" şi considera că venturi din proza severă a limbaj care o derutează"... orgoliosului poet.
Autorul articolului citează francez din epoca lui care mai departe versuri     din  a avut  conştiinţa clară a
11 consideră pe Hugo debitor lui Vigny în ale inspi-
„cel  mai îrumos moment Vigny este singurul autor al unei opere este cel în
care o scrii". Philippe de Saint-Robert pune apoi în
Vigny,  în special din „O fenomenelor desemnate as- lumină    faptul   că Vigny sticlă   in   mare"   pentru   a  tăzi sub numele de Revo-ne ilustra cît de „baudelai
considera inteligenţa o va-luţie Industrială. El, pe care  loare de bază, o certitudine rean" sună anumite stihuri 1-au înfăţişat  întotdeauna ca esenţială şi subliniază apă-
iiind închis in turnul de sat pe acela „că sufletul fildeş 1. Preocuparea de a său nu se putea însera în exprima cu ajutorul poeziei  valorile artificiale care au
Considerăm ca bine venite
ale lui, fără a afirma însă că Baudelaire ar fi fost in lluenţat de Vigny.
Dar, tot cu ajutorul unor marile realităţi sociale se  exaltat foarte repede spiri-
citate, ne arată influenta lui va manifesta din nou prin  tul Restauraţiei"
Vigny asupra lui Rimbaud versurile despre drumul de
şi Valery. Şi apoi, pentru fier, în „Casa   păstorului".  aceste     pagini de omagiu
a stabili locul, meritele şi Vigny era toarte mulţumit cn;jc adus Unui poet au.
semnilicaţiile   poeziei    lut de  ele,  avlnd sentimentul tentic, unui poet care a
Vigny, Bertrand de la Salle de   a fi copiat   adevărul...   avut cuitul /rfeii şi al o-
ne-o arată ca fiind apărută, „...Desigur, Vigny nu a in- noa[ei umane, cult pe care
aproape  împreună  cu  cea ventat,  în  1842, aerodina-
a lui Andre Ctenier, în i- mica. Totuşi el a simţit că
dezvoltarea   căilor   de co-
mediata apropiere   a ver-
1-a servit cu rigoare şi cu preţul multor renunţări. Jean Căbanis semnează
silicaţiei poetice din seco- municaţie   anunţă o nouă jn aceiaş număr al revis-
lul  al  18-lea,   Chenier   şi eră pentru umanitate", Ber- tej 0 cronică  la volumul
Vigny  refâclnd  primii  le- trand de la Salle îşi încheie ^e memorii ale Simoneide
gătura, pe de-asupra unui articolul aiirmînd că Vigny, Beauvoir   intitulat „Forţa
acest stoic Sără voie, a fost lucrurilor", începînd prin a
veac de exerciţii rimate,
cu poezia, cea a lui Ra- un stoic cu speranţă, căci afirma că cele 700 de
cine şi La Fontaine.
Autorul articolului se opreşte apoi asupra uneia din   „Elevaţiile" poetului,
pagini ale cărţii se citesc cu pasiune ; cu pasiunea cu care, se pare, a lost scris
a avut o certitudine: încrederea în cunoaştere.
în cel de al doilea articol despre Vigny publicat volumul şi cu pasiunea cu
intitulată „Paris", în   care de „La table ronde", Phi- care autoarea a trăit şi în
206
ţeles forţa lucrurilor. După cum reese din cronica lui Cabanis şi conform cu ceea ştim din cărţile anterioare şi din viaţa Simonei de Beauvoir, această iemeie a avut o adevărată furie de a trăi, a Înţelege şi a schimba existenţa, ceea ce pentru ea însemna unul şi acelaş lucru, şi această pasiune eficientă clocoteşte în paginile volumului.
Ea „...nu este niciodată indiferentă, niciodată blazată, îi place să vadă, să întrebe, să cunoască, ştie să sugereze în cîteva trăsături oraşele în care se opreşte, casele care o primesc, priveliştea zărită pe
fereastră şi cea pe care o descoperi cînd hoinăreşti pe străzi, şi mulţimea care nu e niciodată aceeaşi şi oamenii". Preocupările principale ale Simonei de Beauvoir au fost, sînt literatura, filozofia şi politica, care şi ele constituie o strinsă unitate. Prieteniile ei sînt multe, se leagă şi se confirmă datorită afinităţilor şi părerilor comune sau se rup, se prăbuşesc datorită atitudinilor divergente, in special în problema democraţiei. Multe discuţii, multe controverse, multe păreri, dar aceeaşi bună credinţă, aceeaşi dorinţă de a sciam-ba ceea ce în prezent este
încă „un adevăr al condiţiei umane : două treimi ale umanităţii sînt înfometate". Cabanis înregistrează intransigenta scriitoarei în evaluarea valorilor : „...rigoarea agresivă a Simonei de Beauvoir vine de aici şi e demnă de respect. Ea nu poate concepe nici un fel de concesii, cind există atîtea nedreptăţi..." „...Cartea — scrie cronicarul — se încheie cu pagini admirabile". Acest elogiu e cu atît mai interesant cu cît a fost publicat într-o revistă ce nu împărtăşeşte idealurile sociale ale sofiei* lui Jean-Paul Sartre.
E. R