Viaţa romîneascâ Cărţile anului 1964 pag. * * * De vorbă ou Aurea Mibale 3 AUREL MIHALE : Primul asalt; Trenul de seară ; Sfirşitul bateriei 4 40 de ani dela moartea lui Vladimir Ilici Len'm VERONICA PORUMBACU : D e cîte ori ..... 6 1 ŞTEFAN IUREŞ: Lenta ' 61 VIKTOR BOKOV : Lenin la Razliv (în rom. de Al. Andritoiu). 62 RAUL GONZALEZ TUNON : Schiţă pentru un cîntec lui Lenin (în rom. de Romulus Vulpescu) 63 ION VINEA : Ţintarul (fragment din romanul „Lunatecii") . 64 MARIA BANUŞ : Ce tare rîdeam; Noapte senină; Bătrânească. 82* AL . ANDRITOIU: Vîrsta ; Ştiu; Schiţă 84 Texte şi documente * * *: Scrisorile lui Mihail Sadoveanu către G. Ibrăileanu (I) — (prezentare de Grigore Botez şi Minai Bordeianu) . . 86 Cronica literară RADU POPESCU : Demostene Botez: „Oglinzi" .... 113 Scriitori romîni contemporani VICU MINDRA : însemnări despre teatrul lui Horia Lovinescu- 128 Critică şi actualitate MflHAI GAFIŢA: Probleme ale romanului contemporan . . 146 35.-fW Cronica ideilor CRIZANTEMA JOJA: Orientarea materialistă a antropologiei filozofice Miscellanea Spania toridă (Claudia Samoilă)—Materiale noi (J.M.) — Cronica televiziuni (H.Z.) — Casa lui Calistrat Hogaş (Petre Pascu) 164? Cărţi noi Vera Călin : „Evocarea istoriei şi curentele literare" (Sanda Radian) — I. Barai: „Heraclit din Bfes" (FI. Neagoe) —-Violeta Zamfirescu: „Liniştea vuitului" (S. Delciu) — loan Slavici: „Teatru" (H. Zalis) — Victor Tulbure: „Poezii" (Emil Mânu) — Tudor Măinescu: „Florile vieţii" (Z. Ornea) 17* Cartea străină Frederic Boyer : „Panorama ilustrată a sec. XVI francez" (D.B.) 182: Revista revistelor — din ţară — Cartea în revista „Flacăra" (S.R.) 184¬ — de peste hotare — „Voprosî literaturi" nr. 11/1963 (P.I.) — „Mencure de France" — octombrie 1963 (G.P.) — „La table ronde" nr. 190/1963 (P.G.) — „Wort in der Zeit" nr. 11/1963 (D. Ludovic) . 186 Caleidoscop 192: Ilustraţia de pe copertă : I. Petrovici: Polenizare (gravură) Foto : Florin Dragu Director: MIHAI L EALE A Colegiul redacţional: Acad. TUDOR ARGHEZI, AURE L BARANG A (redactor-şef adjunct), Acad. MIHAI BENIUC, Acad. GEO BOGZA, DEMOSTENE BOTEZ (redactor-şef, membru corespondent al Academiei R.P.R.), LUCIA DEMETRIUS, (PAUL GEORGESCU (redactor-şef adjunct), Acad. IORGU IORDAN, Acad. ATHANAS E JOJA, Acad AL . PHILIPPIDE, Acad. ZAHARIA STANCU, D. II. SUCHIANU, Acad. TUDOR VIANU Redacţia: Bd. Ana Ipătescu nr. 15, telefon 11.88.85 — Raion „30 Decembrie",—Bucureşti CĂRŢIL E ANULUI 1964 De vorbă cu Aurel Mihale — Vă rugăm să ne spuneţi dacă povestirile publicate în acest număr al „Vieţii romîneşti" şi altele publicate recent în presa literară sînt o completare a volumului „Nopţi înfrigurate" sau fac parte dintr-un nou volum ? — Cele trei povestiri publicate în acest număr al „Vieţii Romîneşti" fac parte dintr-un nou volum, mai mic, care va apare la Editura militară. Volumul, intitulat „Podul de aur" şi scris în întâmpinarea celei de a XX-a aniversări a Eliberării, este închinat cu deosebire insurecţiei armate din august 1944, organizată şi înfăptuită de Partidul Comunist. fdeia de bază a cărţii este susţinută de fiecare povestire în parte (şi de toate la un loc) în sensul unei demonstraţii artistice tinzînd să arate că, la chemarea comuniştilor şi în condiţiile ofensivei sovietice din Moldova, într-o singură noapte, întregul nostru popor s-a ridicat ca un singur om, pe tot întinsul patriei, la oraşe, la sate şi pe front, împotriva cotropitorilor hitlerişti, Cartea este într-un fel o completare a volumului „Nopţi înfrigurate", urmărind să adîncească şi să lărgească problematica eroicului moment al insurecţiei armate. î n acelaşi timp însă, ea prefigurează unele aspecte ale unui alt roman din ciclul pe care vreau să-1 închin revoluţiei noastre '•, populare. — Aţi început să lucraţi la continuarea ciclului al cărui prim volum esie „Fuga" ? în ce stadiu vă aflaţi cu lucrul ? Care este titlul volumului al doilea şi ce cuprinde el ? — Din păcate am întrerupt lucrul la ciclul de romane început cu „Fuga". Unul dintre motive este şi acela că nu-mi este încă suficient de clară tema artistică a viitoarei cărţi. Acest lucru îmi este foarte necesar, pentru că vreau să închin romanul următor anilor 1943—1944, adică luptei partidului iiostru în ilegalitate, luptei poporului nostru împotriva războiului antisovietic, pregătirii insurecţiei armate din august 1944. 3 Este, desigur, prematur să dezvălui titlurile la care mă gîndesc. In ce măsură critica v-a ajutat în creaţia dumneavoastră ? în general, critica literară rn-ia ajutat, cu deosebire în uMifcnuil timp, dar cu totul inconsecvent şi inegal. Mi se pare că una din lipsurile actuale ale criticii noastre literare este şi o oarecare insuficientă obiectivitate ştiinţifică marxist-leninistă, un oarecare subiectivism, manifestat uneori şi sub forma unui voluntarism întârziat, în aprecierea atît a realităţilor oglindite de unele cărţi, cît şi a fenomenului literar, care are legitatea lui ce trebuie respectată şi pe a cărei bază trebuie sprijinit şi îndrumat. Primul asalt Povestirea unui sergent Aurel Mihale n seara zilei de 23 august 1944, şi eu şi Pascu Nicolae aim trăilt o mare spaimă, de care am scăpat cu adevărat doar în clipa cînd s-a dat alarma. Simţiserăm încă de dimineaţă, cînd ieşiserăim pe răcoare la instrucţie, sus la Cotmoani, că locotenentul Duniitriu, comandantul pietonului nostru, se uitase cam ichiorîş la noi, măsurîndu-ne pe furiş, prevăzător. Dimineaţa am .tot alergat printre nişte ruine de la marginea oraşului şi-am tot asaltat pereţii încă neprăbuşiţi ai unor case distruse de bombardament, aruneînd grenade fără focos şi trăgind cu puşca mitralieră din mers, sau cu pistoalele şi puştile lipite de şold, ca isă ne învăţăm ou lupta în localităţi. iDumiitriu ne întorcea mereu, nemulţumit, şi ne punea să ne tîrîm din nou ca nişte rime printre cărămizi sau de-a dreptul pe caldarîm, pînă ce i ise părea lui că apropierea noastră de ruine nnar fi putut să fie văzută de-un inamic ce s^ar afla acolo. Soarele se ridicase repede destul de sus şi ardea cu puterea lui din august, aşa că noi ne tăvăleam pe jos scăldaţi în năduşeală, ou feţele aprinse şi cu vestoanele de doc verzui umezite la subţiori şi-n spate. Obosise şi Dumitrii!, ide curgea iapa pe el, dar tot nu se lăsase şi alergase de la unul la altul, apă^Spdu-d corpul cu vîrful cismed, pînă ee4 lipea cu desăvirşire de pământ:'alfitr Kohle nicht... Was ser nicht... Locomotiva defectă... — Hinauf! a strigat unul dintre cei de jos, un ofiţer, şi 1-a împins cu pistolul pe scară, pînă sus pe locomotivă. N-am avut ce face şi-a trebuit să tragem locomotiva lîngă pompă, •ca să luăm apă. Dar am făcut asta atât de încet şi meşterul a tot sîcîit locomotiva — cînd înainte, cînd înapoi — că a trecut mai mult de-o jumătate de ceas pînă ce-a oprit tenderul in dreptul pompei. Nemţii au mustăcit şi-au răbufnit în limba lor, ameninţînduHne şi tot ridicând pistoalele neînduplecaţi, în coasta meşterului. Meşterul însă lucra nestingherit, la fel de domol şi c-o siguranţă care mă uimea. — Să nu faci plinul, mi-a şoptit el, cînd am sărit pe tender, ca să potrivesc burlanul de apă în gura bazinului. Cu mine a urcat însă şi unul dintre nemţi şi nu m^a lăsat să pun capacul pînă ce apa n-a plescăit în buza bazinului. Şuvoiul de apă fusese însă gîtuit de meşter jos şi-am mai pierdut şi aici ca la un ceas. La fel am făcut şi cînd am tras la cărbuni. Nemţii ne-au pus mai întâi pe noi să încărcăm, dar nu puteam face asta decît cu lopeţile, şi pînă aruncam o lopată în tender, cu câţiva cărbuni, trecea o vreme. Nemţii au răbufnit din nou şi subofiţerul acela spălăcit, care ne păzea cu pistolul de pe scară, a trimis un soldat după ajutoare. în curînd au sosit cineisprezece-douăzeei de nemţoi, care au tăbărât ca ciorile pe grămada de cărbuni şi în mai puţin de un ceas au şi vârfuit tenderul. Ne-am Întors apoi în gară, tot aşa de încet, încît nemţii care mergeau pe jos se puteau ţine destul de uşor de noi. Cînd să plecăm, nemţii au vrut să părăsim vagoanele noastre, dar cînd au auzit că sînt cu muniţie s-au bucurat şi s-au răsgândit. Unul dintre ofiţerii care ne^aşteptaseră nerăbdători la capătul garniturii s-a apropiat de meşter şi 1-a bătut recunoscător pe umăr : — Gut... ,sehr gut! — Ia uite, mă, se căina meşterul, frămîntînidu-ise ca de ceasul morţii... le-am adus şi muniţie ! Ofiţerul acela a dat apoi ordin de plecare şi toate umbrele nemţilor au dispărut în vagoane, ori s^au căţărat sus, pe acoperişuri. Subofiţerul, care se tot ţinea de noi, a salutat cu mâna la cască şi s-a întors •de-a urcat cu meşterul, iar, pe locomotivă. Tot lîngă meşter a rămas şi în •cabină, sus, pîndindu-i fiece mişcare, iar pe ceilalţi doi soldaţi i-a aşezat mai înapoi, într-o parte şi alta, aşa ca eu să pot arunca cărbunii printre ei. La plecare, şeful de gară a venit şi cu comandantul postului militar din gară, un sublocotenent tânăr ca un copil, — care njavea decît optzece soldaţi pe care-i împărţise de cu seară pe la colţurile gării, s-o apere de nemţi —, şi-au şoptit împreună câte ceva, sub ochii iscoditori ai neamţului. — Comunicaţi înainte, pe linie, situaţia în care plecăm, a cerut meşterul, şefului de gară... Iar dumneata, sJa adresat el sublocotenentului, anunţă armata... Neamţul a devenit insă nerăbdător şi 1-a zorit pe meşter, să încheie discuţia şi să ia foaia de parcurs. Meşterul a strâns mâinile celor .doi şi le-a răspuns la salut cu mâna la şapcă, aproape milităreşte. Apoi a apăsat încet maneta şi-am părăsit gara ascunsă de întuneric, smucind vagoanele burduşite cu nemţi şi însoţiţi de geamătul sirenei, jalnic şi cutremurat, prelung, ca de primejdie... • .In zori ieşeam din Brăila, cu locomotiva gâfâind, trăgînd anevoie şirul acela nesfârşit de vagoane. Trenul se tira ca un şarpe cenuşiu printre căsuţele pitice de la marginea oraşului, apărând treptat din umbrirea nopţii care se destrăma. Cerul era limpede, dar vânăt, închis, căci zarea răsăritului nu se umpluse incă de lumină. Din când ân cînd mă urcam pe cărbuni şi priveam în urmă, la vagoanele năpădite ide nemţi ca de muşte j şimi făceam înfricoşat socoteala că nu vom putea scăpa aşa de uşor de ei. Feste noapte, nemţii instalaseră pe vagoane mitraliere, care stăteau cu benzile puse, gata să tragă, iar pe platforme pregătiseră câteva tunuri antiaeriene, mici şi cu repetiţie, cu ţevile negricioase îndreptate în sus sau înlături. în jurul lor ivegheau grupuri-grupuri de soldaţi cu căştile pă j trate şi cenuşii, strânşi în curele ca-n hamuri şi înghesuiţi unul într»ltul oa nişte sălbăticiuni de pădure încolţite. Câte unul stătea cu binoclul la ochi minute în şir şi cerceta atent cerul şi zările care se luminau treptat, câmpia care ni se deschidea în faţă, netedă şi pustie. Nemţii de pe locomotivă nu mă lăsau însă să mă uit prea mult şi-mi făceau semn să cobor şi să arunc mai departe cărbuni în focar. Focul de sub cazan creştea încins şi răbufnea câteodată cu vâlvătăi negre spre noi, sau cu valuri de fum, groase ca de dohot, pe coş. Cazanul duduia, gata să pleznească, aşa încât, dac-ar fi vrut meşterul am fi putut zbura cu locomotiva. El însă o stăpânea cu dârzenie şi grijă şi-o ţinea mereu într-o fugă înceată, că n-am fi putut ajunge nici a doua zi la Ploieşti. Din timp in timp, deschidea supapele şi risipea aburii fără de rost,, in câmp, dar nu mă oprea să arunc cărbunii, după cum eram silit de nemţi.. Subofiţerul acela spălăcit, obosit de încordare şi nesomn, căci stătuse tot timpul ca o umbră lângă meşter, se supăra că prăpădeam aburii; dar n-avea ce face, pentru că meşterul îi tot arăta linia roşie de pe cadranul manoinetrelor. Eu pricepeam însă, că el urmărea să rămânem cît mai curând fără apă şi să oprim — dacă se putea — în cîmp. Tot pentru asta lăsase în timpul drumului de noapte, de la Galaţi la Brăila, un robinet de sub tender deschis, pe care se scursese aproape jumătate din apă. Iar acum, după ce nici tovarăşii de la Brăila, de la care aşteptaserăm un ajutor, nu ne putuseră spune cine ştie ce, se cerea şi mai mult să întârziem apropierea nemţilor de Ploieşti şi capitală. La Brăila, ne ieşiseră înainte şeful gării şi un căpitan, comandantul postului militar. Ei vorbiseră deschis, fără să se ferească de nemţi, dar într-un fel în care abia mai târziu am înţeles, că era bine că nemţii se găseau înghesuiţi în tren, pentru că aşa erau în mâna noastră şi nu rămânea decît să li se pregătească o capcană, undeva, într-un anume loc. — Fiţi liniştiţi, ne sfătuise şeful gării... Ni s-a comunicat să mergeţi mai încet, c-o să primiţi dispoziţii pe drum... Căpitanul cercetase trenul cu privirile şi a întrebat apoi, care-ar putea fi puterea nemţilor. — Două batalioane, îi şoptise meşterul, cu siguranţă. Apoi îi comunicase nişte date, despre care m-am minunat că le cunoştea : opt-nouă sute de oa meni, patruzeci de vagoane, dintre care douăzeci şi şase platforme cu maşini, şi alte şase cu tunuri... muniţie puţină, ceea ce au pe oameni... — Şi unde vor să ajungă ? mai întrebă căpitanul. —. La Ploieşti... diseară vor să fie acolo... — Asta în nieiun caz, spuse celălalt... avem informaţii că la Ploieşti se dau lupte şi că Gara de sud e în mâinile lor... Iată de ce mergeam acum cu atâta încetineală şi strângere de inimă, căci cu fiecare clipă îi apropiam pe nemţi de ţinta lor. Ne dădeam seama de ce aleseseră ei Ploieştiul; de acolo puteau face orice; se puteau uni cu cei din gară, ca să stăpânească nodul acela de căi ferate ; puteau, tot odată, veni în ajutorul celor care se zbăteau să ocupe oraşul, rafinăriile şi regiunea petroliferă ; cum, de asemenea, puteau să năvălească spre Bucureşti sau să fugă în sus, pe valea Prahovei, către Ardeal. — Dac-aş avea în faţă o apă, — mi-a ispus meşterul în clipa răsăritului, cînd soarele aprinsese parcă câmpia Bărăganului —, aş da drumul locomotivei şi-aş închide ochii... într o singură clipă i-aş duce la fund... Am început apoi să pierdem timpul prin gări. încă de la prima gară, de la Lacu Sărat se ştia că trebuia să ne mişcăm cît mai încet, cu mers de melc. La semnalul şefului de gară, meşterul a oprit trenul departe de peron şi-am aşteptat pe linie, cu locomotiva pufăind, pînă ce nemţii şi-au pierdut răbdarea. Subofiţerul acela spălăcit lna pus pe meşter de a tras de cîteva orj sirena, dar şeful gării tot nu s-a arătat. Abia într-un târziu, cînd ofiţerii din vagonul de după vagoanele noastre cu muniţii au apărut urlând la geamuri, a ieşit un impiegat care ne^a dat plecarea. La fel s-au petrecut lucrurile şi-n gările următoare, la Traian şi la UrleasCa. La Ianca, însă, nemţii n-au mai aşteptat bunăvoinţa şefului de gară şi-au trimis de la început un ofiţer cu cîţiva soldaţi la ,/biroul de mişcare", de unde l-au scos pe impiegat ântre pistoale. Din nerăbdarea şi neliniştea nemţilor, din felul cum l-au împins pe impiegat pînă lângă locomotivă şi l-au silit să ridice discul, am înţeles că-şi pierduseră siguranţa aceea teutonă şi li se făcuse frică. — Arde pământul sub picioarele lor, Manolache ! mi-a şoptit meşterul. Nici în flăcările de sub cazan, nu s-ar simţi aşa de prost... Nemţii s-au repezit şi-n gara următoare după impiegat, căci şi aici ne uitaseră cei de la „mişcare" pe linie, însă meşterul n-a mai putut urni locomotiva. A răsucit înciudat cîteva robinete, a tras în fel şi chip manetele, s-ia zbătut, dar degeaba; locomotiva duduia, roţile se învârteau de cîteva ori pe loc, în gol, şâ totul se liniştea. Meşterul s-a scărpinat la ceafă, pe sub şapea-i de piele lucioasă, şi a coborît, cu neamţul după el. A înconjurat de câteva ori locomotiva, a mai strâns nişte şuruburi sau robinete şi sna întors iar la manete. Degeaba, însă ; a trebuit să mai coboare de cîteva ori, spre indignarea subofiţerului acela spălăcit, oare tot alergase după el şi carenşi pierduse iarăşi răbdarea. Abia într-un târziu, după ce se adunaseră lângă locomotivă şapte-opt ofiţeri, care tot sporovăiau ameninţător în limba lor, meşterul s-a îndurat şi-a pornit locomotiva, făcindu-i pe nemţi s^alerge speriaţi la vagoane. Aşa s-a făcut că tocmai pe la prânz am ajuns la Făurei, tîrîndu-ne ca o rimă rănită. La intrarea ân gară am tot sărit peste linii, pînă ce ne-am pomenit pejo linie de garare secundară, pe Care ne-am oprit... „Ăştia sânt hotărâţi să ne ţină mai mult, mi-am spus, dar nu ştiu că nemţii au turbat de-a binelea şi no r să mai înghită asta"... Dar numai ce-am oprit şi, peste linii au apărut oa la două sute Ai ! a exclamat Schultze, satisfăcut... Gut... sehr gut!... S-a apropiat apoi şi mai mult de mine, cu faţa aprinsă şi cu Ochii strălucind : Aber Mur-fat4ar ?! — Este şi Murfatlar ! Inam asigurat. Ne-am despărţit, înţelegîndu-me să mă caute el peste cîteva zile, ca. să stabilim unde şi cind o să ne întâlnim. Schultze s-a simţit destul de măgulit de vizita şi prietenia mea şi ova condus pînă afară, la lumină,, unde mi-a strâns mîna îndatorat şi m-a dat în primire sentinelei care mi-a arătat cenuşiul aleii, spre poartă. Eu eram mulţumit, văzusem din nou tot ceea ce puteam să văd şi. recunoscusem la faţa locului, pe teren, obiectivele cele mai importante de pe schiţa statului major. Schiţa aceea mai trebuia completată cu poziţiile calei de a doua linii de apărare şi cu distanţele aproximative dintre tunurile şi adăposturile bateriei. în acest scop, am numărat şi paşii pe clare i-am făcut de la ieşirea din adăpost pînă la poartă, la limita exterioară a dispozitivului lor de apărare. Ajuns la şosea am sărit din nou în ataşul motocicletei şi am zburat iar la statul major, de-am completat schiţa noastră, cu amplasamentul bateriei „Tirpitz" povestind şefului de stat major despre cele văzute şi despre conferinţa ofiţerilor de la comandamentul german al bateriei. Socotisem că în ziua aceea îmi făcusem datoria pe deplin şi am plecat mai devreme ca de obicei în cantonament la Palas, să mă spăl şi să. mă odihnesc. Camera în care stăteam avea în dreptul uşii şi al ferestrelor o boltă de viţă de vie; verdeaţa acesteia păstra tot timpul verii o umbrire răcoroasă ân care adesea mă desfătam citind ziarul. Am rămas în halat, şi-n papuci şi mnam aşezat la masa de sub boltă, cu ziarele in faţă, căci în ziua aceea n-apucasem încă să le desfac. Seara veni curând, umedă şi sărată, mângâiată de briza mării, care se simţea până la cantonament. Eram obosit şi am renunţat să mă mai duc la popotă ; am trimis un soildat să^mi aducă ân sufertaş mâncarea, iar eu am început să răsfoiesc ziarele, cu ochii după comunicatele de front. Ştiam de la statul major că sovieticii începuseră de câteva zile ofensiva, la Iaşi şi Chişinău, dar nu m-aşteptasem să văd acest lucru anunţat aşa de repede chiar în comunicatul Marelui nostru sltat major. Mă gândeam că acolo lucrurile s-au încurcat poate destul de rău, dacă am fost nevoiţi să recunoaştem asta şi-am început să răsfoiesc şi mai atent ziarele. N-am mai apucat însă, nici să citesc şi nici să mănînc. în poartă s-a oprit o motocicletă, duduind, şi-n curte a năvălit un agent de la divizie care mi-a înmînat un plic sigilat. Am rupt plicul cu degetele tremurând, încercat de-o presimţire care mi se cuibărise în inimă fără sănmi dau seama, încă de peste zi. Ordinul nu cuprindea decît câteva indicative, stabilite anterior şi pe care eu le cunoşteam. Prin el se declara starea de pre-alarmă, în cazul ipotezei la care noi lucraserăm pe ascuns la statul major. Cum, însă, unităţile nu cunoşteau sub nici o formă ceea ce aveau de făcut în cadrul acestei ipoteze, fiecăruia dintre ofiţerii statului major ni se repartizase cîte un sector şi nişte unităţi pe oare trebuia să le punem în temă la momentul potrivit. Aşa de pildă, numai eu cunoşteam misiunile operative ale unităţilor din port şi-n starea ordonată de pre-alarmă trebuia să fiu în cel mai scurt timp acolo. Minam tras repede pantalonii, am sărit deJa dreptul în cizme, mi-am pus casca şi vestonul şinam alergat la motocicletă cu centura de care .atârna pistolul, în mînă. Nasturii vestonului mi i-am încheiat pe drum, în timp ce motoclicleta vîjâia, turbată, pe străzile oraşului. • Am coborît malul înalt şi pustiu, râpos, pe o cărăruie pe care-o bătu seră soldaţii printre mărăcini şi ţepile galbene, căci urcau în oraş de-a dreptul, ca să scape de ocolul pe care-1 făcea pe departe strada. Motocicleta am lăsat no pe mal, intrno curte în care motoeielistul a rămas să mă .aştepte, pregătit de plecare. Am trecut pe lîngă nodul de apărare al marinei militare, oprit din loc în loc de sentinelele care-mi cercetau permisul şi-mi arătau îndatorate drumul. Pe mare şi in port, înserarea cădea pe nesimţite, uşoară, liniştită. Dintmacolo venea o boare umedă şâ sărată, răcoroasă. Cînd am ajuns sub mal, am dat de umbrele transmisioniştilor •care începuseră să caute cablul nemţilor, tăind ţărmul înspre apă. Săpau tăcuţi şi repede, lipiţi aproape de pămînt, ascunşi de întunecimea care se şi aşezase sub mal, aşa încît la o depărtare de opt-zece paşi siluetele lor dispăruseră şi nu se auzea decît hîrşîitul înăbuşit al lopeţilor. La cazemata din faţa cisternelor de petrol mnam oprit cîteva clipe, de-am cercetat câmpul de tragere pe care sergentul Şerban cu oamenii săi şi-1 deschiseseră şi înspre poziţiile nemţilor de ia silozuri şi spre gara maritimă. Am luat-o apoi de-a dreptul către staţia de. petrol, la postul de comandă .al companiei a zecea, urmat de agentul care mă însoţea, nelămurit şi puţin speriat din clipa cînd eu desfăcusem plicul. în port era linişte şi întuneric ; un întuneric subţire şi rar, destrămat la faţa apelor şi înnegurat, opac în dreptul siluetelor înghesuite de pe ţărm sau dinspre silozuri şi gara maritimă. Aici se simţea şi mai aproape umezeala şi răcoarea mării, unda răcoroasă a văzduhului care tresaltă uşor, ca • o răsuflare abia împlinită a pământului scăpat de arşiţa de peste zi. Din loc în loc, ferite, tremurau luminiţe albastre-cenuşii, lipite de pămînt. Era ; linişte şi în fund, la nemţi, aşa încît, uneori, se auzeau destul de clar paşii •sentinelelor de pe chei. Căpitanul Penescu mă aştepta în uşa adăpostului, îngrijorat, căci mă căutase şeful statului major Ia telefon. Am luat legătura ou divizia şi ani raportat că am ajuns în sectorul care mi se indicase prin ordin. — Şi care-i situaţia ? am fost întrebat. —• E linişte., linişte peste tot... — Dar nemţii... .ce fac ? — Nici nu se simt... —• Staţi cu ochii pe ei, gata de orice !... Radio aveţi ? — Da ' —• Deschideţi-!... Şi să nu te deslipeşti nici o clipă de telefon... Dacă a văzut că dau drumul la radio, Penescu a crezut că primejdia — simţită şi de el — trecuse şi a scos din nou sticla aceea de coniac „Metaxa" pe masă. Apoi s-ia uitat pieziş şi lung, pe sub sprîneene — oînd. la mine, cînd la sticlă, dar nu s-a atins de ea. — Dă pre-alanma, i-am sipus, şi vino iar încoace... Am aşteptat apoi Ca Ha un ceas, lângă telefon şi aparatul de radio-şi trăgând din icînd în cînd cu urechea, la nemţi. într-un rând, cînd mi s-a părut că s-auid 'zgomote înăbuşite înspre doeuri, am trimis agentul la unităţile noastre din partea aceea, să le întrebe despre nemţi. Nu se întâmplase însă nimic deosebit; răbufnise idoar văzduhul, forfotind, căci briza mării tresărise şi ise întărise şi mai mult. Şi-n liniştea care s-a aşezat din nou,, după aceea, 'am auzit aparatul de radio bârfind, şi Imuzica s-a ântrerupt. Vocea crainicului a răsunat peste câteva clipe, răspicat şi gravă, tulburătoare. Am ascultat astfel, împreună cu iPenescu şi agenţii care se înghesuiseră fin uşă, comunicatul prin care se anunţa încetarea oricăror operaţiuni ide război împotriva sovieticilor şi ruperea noastră de oerniţi. încordarea, — oare mă stăpânise toată ziua aceea şi care crescuse în acel ultim ceas, aşa încît începusem să-mi simt imobilitatea gîndMi —, mi se des-trămase dintr-odată... „Ne vom bate deci cu nemţii!" mi-am zis. Comunicatul nu spunea asta, dar îmi dădeam seama că într-o asemenea situaţie altă scăpare nu avieam. M-am uitat la soldaţii din uşă. şi le^am văzut ochii aprinziridu^e şi strălucind, înfioraţi de-o bucurie nesperată; erau însă încercaţi deopotrivă de nelinişte şi teamă, de frica de necunoscut. — Eh ! ia oftat unul dintre ei, cînd vocea crainicului s-a stins. — Alarmă ! am ordonat eu, căpitanului, dare s-a şi repezit la telefon. Am hotărât apoi, împreună, ca la orice încercare a nemţilor de a pătrunde în dispozitivul noistru sau în port să ripostăm irapid şi hotărât cu foc, până lla distrugere. în acelaş timp am luat un ţpfloton de pe linia cazematelor şi l-am taapins cît mai adânc înspre nemţi, către silozuri. Oamenii s-a,u tîrîit pe nesimţite, ca nişte umbre lipite de pământ, şi şi-au căutat în linişte adăposturi bune pentru ei şi mitraliere. Totodată, am alarmat plotonul din rezervă, precum şi compania care (se găsea pe coastă, în curţile caselor de pe mail. Nu aveam încă ordin să începem lupta şi trebuia să facem totul în cea mai deplină siguranţă, fără ica nemţii să prindă de veste. Liniştea aceasta a fost însă repede tulburată de ei. întunericul' din partea lor a prins să forfotească de umbre şi noaptea s-a umplut de duduit de paşi şi de strigăte seci, înăbuşite. în clipa aceea ne-aim trezit la postul de comandă cu şapte-opt muncitori din port, de 'Ia doeuri şi silozuri, de la calea ferată şi de lla staţia de petrol, înfondîndu-cie uşa. — Se simte mişcare la nemţi, domnule maior! ne-a anunţat unul', mai ibătrîn, cu salopeta mânjită şi hărtănită, cu obrazul tras, înnegrit. Din spatele lui au mai apărut câţiva, cu cîte-o armă în mină sau cu. grenade cu coadă, nemţeşti, la cingătoare. Unul dintre aceştia a murmurat,, îngrijorat: —• Poate mai aveţi şi pentru noi nişte arme... N-aim apucat nici isă mă dumiresc ce e cu ei şi nici isă le răspund... în partea nemţilor, în fund, către gara maritimă, noaptea a foşnit ca. o pădure răscolită de vînt şl s-a aprins deodată de-un roi multicolor de rachete. Luminile au plutit pe sus, dezvăluind aşezările portului din partea, aceea şinau coborît apoi, liniştite, scufundîndu-se în mare. Portul s-a umplut din nou de întunecime şi iar am auzit mişcările înăbuşite ale nemţilor. Căpitanul Penescu n-a mai aşteptat încuviinţarea unea şi-a tras de sub masă două lăzi de grenade pe care tot el lena desfăcut şi lena dat muncitorilor.. — Deocamdată luaţi astea... o să facem noi rost şi de arme !... Apoi i-a privit o iclipă, nedumerit, şi iJa întrebat: —• Dar Istrate unde este ? —• A fost chemat pâoă-ntr-un loc, a răspuns muncitorul cela mai bătrân, care împărţea grenadele... da' vine dl ! Am Înţeles că Penescu se cunoştea mai demult ou ei şi n-am mai intervenit, când el i-a trimis pe linia plotonului pe care noi îl împinseserăm spre nemţi... ,J)ac-o fi nevoie, ne pot fie 'de folos !" minam zis, pentrucă nici atunci nu pricepusem că între ei şi civilul văzut de mine la şeful statului major era o adâncă legătură... Gândurile minau fost întrerupte însă dentin alt roi de rachete, carenau aprins din nou văzduhul... „Ăştia vor să atace !" am bănuit şi-om ordonat ca şi plotonul din rezervă să facă front spre ei. Am înţeles însă mai apoi, că nemţii de la comandamentul din gara maritimă nu făceau decît să semnalizeze ceva, după un cod al lor. Şi chiar în clipa aceea snau înălţat alte roiuri de rachete, deasupra ţărmului, tocmai dincolo de oraş, la bateria „Tdrpitz"... „Le-au tăiat ai noştri cablul şi-au rămas fără legătură !" mina ţipat gândul, înveselit... Nu-mi idau seama nici acum cum s-a ântîmplat, dar ai noştri au început să tragă apoi, pe neaşteptate. Poate snau iSperiat, căci nemţii din port au tras al treilea rând de rachete pe jos, pe deasupra noastră; poate n-au mai putut suporta jocul ăsta al nemţilor sau poate muncitorii oare abia ajunseseră între soldaţi şi-au pierdut răbdarea, căci focurile dintâi erau nesigure şi seci, împrăştiate. Nemţii au ripostat energic, clănţănind cu cîteva mitraliere; ai noştri însă n-au mai aşteptat ordinul de atac şi s-au năpustit ispre docuri şi silozuri, amestecaţi cu muncitorii. Pînă ce-a ajuns Penescu acolo, ca să-i oprească, nemţii fuseseră scoşi din docuri şi silozuri şi înghesuiţi la gara maritimă, ila comandament. Ştirea ieşirii noastre din război îi surprinsese şi tot fără de veste îi luaserăm şi noi, aşa că n-au mai avut timp să iasă din zăpăceală. Acuma mă gândesc că dacă ne-am. mai fi năpustit o dată, i-am fi scos poate şi din gara maritimă şi i-am fi aruncat în mare. Dar a sunat telefonul şi divizia nena oprit. —- Ce e la voi ? — Nenam încăierat cu nemţii... — Opriţi-vă !... N-avem nici un ordin isă^i atacăm... numai dacă ei âneep ! Din păcate, nemţii n-au mai, început; s-au mulţumit că-i lăsăm in pace acolo, la gara maritimă, unde s-au strâns cu toţii şi s-au organizat. Pe mare, vasele lor semnalizau neliniştite, cu faţa spre port, iar rachetelor trase de la bateria „Tinpitz", le răspundea acum cealaltă baterie de coastă a nemţilor, de la capul Midia. Ai noştri au năvălit şi pe vasul cu prizonieri sovietici, pe care nemţii îi foloseau da anuncă ân port, şi-apoi focul s-a stins şi totul s-a liniştit. Penescu s-a întors puţin alarmat de situaţia care se oreiase, dar l-am sfătuit s-aducă plotonul din rezervă şi mai aproape, precum şi tunurile care se găseau pe chei, între cazemate. Atunci a apărut şi Istrate, Cu şapteopt muncitori înşiruiţi după el, fiecare cu 'câte un snop de arme sau o ladă cu muniţie în spate. I-am auzit numai vocea, stăpânită şi gravă, puţin încordată, căci vorbea icu iPeneseu din întuneric şi nu Inam văzut la chip. După ce-au plecat .şi ei tot înspre docuri şi silozuri, în port s-a aşezat cu adevărat liniştea, pe care-am păstrata cu sfinţenie, vreme îndelungată, şi noi şi nemţii. Le dăduserăm nemţilor paste bot din prima încăierare şi asta îmi plăcea. Pe noi evenimentele din seara aceea ne prinseseră mai pregătiţi, iar planurile din mapele noastre de la statul major aveau acum în spate puterea întregului popor. Era însă clar că nemţii vor ieşi curând din zăpăceală şi că de ciocnirea aceea inevitabilă şi disperată pe care o aşteptasem nu vom scăpa. Iată dace eram convins că liniştea de mormânt care a dăinuit apoi o vreme, nu era decât liniştea înşelătoare dinaintea furtunii. Şi ântr-ade-văr, către [miezul nopţii s-au auzit de sus, din oraş, focuri răzleţe, moi şi singuratice 'de armă. Câteodată, rar de tot, răbufnea şi câte^un pistol-mitralieră, dar amuţea destul de repede şi tăcerea oraşului creştea. Atunci am primit un ordin nou de la divizie, din care am înţeles că bateria „Tirpitz" a intrat dintr-odată în atenţia specială a statului major. Cel de al patrulea ploton 'din rezerva companiei din port trebuia să intercepteze şoseaua şi calea ferată, la marginea ide sud a oraşului, întrerupând astfel orice legătură a nemţilor de la bateria „Tirpitz" cu portul sau cu oraşul. 'Am mars cu soldaţii pînă sus, ide unde ei au luat-o în pas întins spre bariera Mangaliei, iar eu am sărit ân motocicletă şi am alergat la divizie, căci fusesem chemat. Şpre disperarea mea însă, drumul pînă la divizie a durat aproape un ceas. Oraşul era de acum compartimentat şi întru totul ocupat de trupele noastre. La încrucişarea străzilor, în piaţă şi în faţa instituţiilor publice erau instalate 'mitraliere, tunuri uşoare şi posturi ide control; iar pe străzi circulau într-o parte şi alta echipe ale gărzilor muncitoreşti şi patrule româneşti de 'infanterie sau marină. în felul acesta oraşul era complet blocat; fără încuviinţarea noastră nu se putea mişca nimeni, nici rnăcair un pas. Nemţii s-iau trezit astfel, dintr-odată, sechestraţi în caritonlamentele lor, fără putinţă de a se deplasa, de a lua legătura între ei, de a fugi sau de a se concentra într-un loc, pentru luptă. După distrugerea liniilor lor de legătură şi ocuparea neaşteptată a portului, asta a fost surpriza cea mai amairă a nemţilor. încerearea unora mai îndârjiţi, şi mai ales a „stăncuţelor" şi a ,;corbilor", de a riposta şi a nesocoti reţeaua noastră de posturi şi patrule de control iia costat viaţa sau libertatea. în piaţa Ovidiu, sub zidurile prefecturii — ocupate în aceeaşi seară de gărzile muncitoreşti — am văzut grupuri compacte de nemţi, dezarmaţi şi păziţi, cu străşnicie, ide sentinele româneşti. Cei care se pregătiseră să âncereuiaseă comandamentele noastre şi-şi notaseră până şi adresele ofiţerilor noştri erau de acum fărâmiţaţi, încercuiţi şi blocaţi. Cantonamentele pe care şi le aleseseră cu atâta minuţiozitate deveniseră pentru ei înşişi nişte cuşti încercuite de ai noştri. Din ele nu puteau iaşi decât ori cu mâinile ân sus, ori cu mâinile pe armă. După primele încercaţi însă, nemţii îşi dăduseră seama că nu puteau face nici una, nici alta şi-atunci s^au hotărît să aştepte liniştiţi desfăşurarea evenimentelor, sperînd — desigur — într-un ajutor din afara oraşului. Ori, locul de unde puteau primi în acel moment un ajutor mai însemnat era unul singur : bateria „Tirpitz". Iată de ce- crescuse atît de rapid •însemnătatea bateriei şi de ce devenisem neliniştit şi voiam sa ajung cit mai repede la-comandament. Am fost însă oprit chiar în dreptul statuii de O' echipă a gărzilor patriotice şi de o patrulă comandată de un sublocotenent. Eram grăbit să ajung cît mai repede la statul major şi am ordonat moitociolistului să treacă pe lîngă cei care ne opriseră. Unul dintre muncitori a sărit însă înaintea motocicletei, cu automatul întins, iar sublocotenentul s-a apropiat salutând, şi mi^a cerut legitimaţia.* I-am întins-o, supărat şi nervos, intrigat mai ales de faptul că ajunseseră să controleze pînă şi pe ofiţerii statului major. — Domnule maior, am onoarea să vă raportez, a salutat sublocotenentul, cu respect, dar şi cu fermitate... Vă lipseşte viza de liberă trecere şi nu mai puteţi circula ! — Asta-d bună ! am izbucnit eu. Apoi i-am smuls legitimaţia din mînă şi m-am întors, autoritar, către mato'ciolist: — Dă-i drumul, sergent! Motocicleta a fost însă repede înconjurată şi de muncitori şi de militari, iar sublocotenentul sna apropiat şi mi-a şoptit îngrijorat la ureche : — Vă rugăm să nu vă împotriviţi.. Sînt ordine de ultimă oră !... Astă seară au fost prinşi nişte „corbi" îmbrăcaţi ân uniforme româneşti, ofiţereşti, şi s^au luat măsuri suplimentare... Legitimaţia dumneavoastră trebuie vizată şi de comandamentul gărzilor muncitoreşti! — Unde adică ? am răbufnit eu, încă supărat. -—- Mergeţi cu mine, s-a oferit miuncitorul care sărise în faţa motocicletei... Am coborît din ataş şi am intrat însoţit de el în clădirea prefecturii. Acolo am trecut, datorită lui, printre nişte muncitori şi soldaţi înarmaţi şi am pătruns într o încăpere mare şi puternic luminată, unde chiar aproape de uşă ne-am întâlnit cu muncitorul acela cu haine de doc, pe care-1 văzusem peste zi la şeful statului major. Dădea tocmai să iasă, urmat de alţi cîţiva tovarăşi de ai săi, când noi iJam ieşit in faţă. — Ce este ? 1-a întrebat el pe însoţitorul meu, un muncitor osos şi ars de soare, aproape arămiu. — Domnul maior, a explicat acesta, nu are încă viza noastră... — A! a făcut cel cu hainele de doc, surprins, cînd şi-a întors ochii aceia mari şi albaştri, uimiţi, înspre mine... Pe domnul mlaior îl cunosc eu, 1-a încredinţat el pe celălalt, zîmbindu-mi... Permisul dumneavoastră, v ă rog ! Inam întins legitimaţia încă nelămurit şi chiar acolo, pe marginea uşii deschise, muncitorul acela a trecut şi numele lui alături de iscălitura generalului. Apoi ne-a salutat, zîmlbind încă, a coborît în fugă scările înaintea noastră şi a sărit de-a dreptul într-o motocicletă care-! aştepta. Abia afară rn-aim întrebat, uimit, care era înţelesul prezenţei lui şi aici şi acolo, în biroul statului major. Dar nu minam putut încă răspunde şi am plecat şi mai grăbit către comandament. Şi cu toate că aveam de acum legitimaţia în regulă, drumul a durat nespus de mult, pentru că a trebuit să oprim la fiecare post de control. După un timp, am coborît din motocicletă şi am luat-o supărat înainte, la pas, cu legitimaţia în mînă. 4. — Viaţa Romîoească La comandament am dat în acel ceas de cumpănă peste toţi ofiţerii statului major. Eu lîntîrziasem cel mai mult, pentru că a trebuit să traversez oraşul de-a Haitul şi să trec prin toată reţeaua posturilor de control ale' gărzilor muncitoreşti şi ale trupelor noastre. Fiecare din nod îndeplinise cu succes misiunea pe care o avusese în această primă fază a luptei împotriva ocupanţilor hitierişiti. în condiţiile creiate prin ieşirea ţării noastre din război şi ruperea noastră de nemţi, unităţile noastre au fost din prima Clipă orientate asupra acestei situaţii şi tot atunci au primit primele lor misiuni de luptă. Colonelul Ursu, şeful statului major, era de aproape un ceas la general. Acolo nu pătrunsese deck comandantul companiei de 'transmisiuni, cel care tăiase cablul nemţilor în port, ca să-i informeze despre ultimele ştiri. De la el am aflat şi noi că pe tot teritoriul diviziei, — care era întinsă de la mare pînă dincolo de Dunăre, ispre Feteşti, — unităţile noastre se rup-seseră cu succes de nemţi şi ia primele lor încercări de a se regrupa, ele ripostaseră puternic, hotărîte. Situaţia devenea însă îngrijorătoare la Hîrşova şi Oa Medgidia, dar mai 'ales la Cernavodă. Ai noştri păstrau încă podul, ocupaseră comandamentul german, luând prizonier pe comandantul trupelor germane de uscat din regiunea Dobrogei, dar nemţii concentrau forţe superioare, pe uscat şi apă, urmărind isă pună mina pe pod. Şi totuşi, tot mai grea era situaţia de fapt a portului şi a oraşului Constanţa; şi asta din cauza bateriei „Tirpitz", icare-şi păstra intactă întreaga capacitate de luptă, şi asupra căreia noi nu puteam încă interveni. Tot el ne-a spus că la Bucureşti izbucnise insurecţia armată şi că 'după miezul nopţii începuseră luptele, pe străzi, sau la barierele oraşului, cu nemţii. Iniţiativa era oricum de partea noastră, în toată ţara, şi-n noaptea aceea lucrul acesta ni s-a părut a fi cel mai important. Curând însă a ieşit colonelul din cabinetul generalului, co hartă în mînă şi cu muncitorul acela cu haine de doc decolorate, alături. Dacă ne-a văzut pe toţi strînşi acolo, nerăbdători să primim ordine noi, lumina aceea albastră din ochii lui a strălucit şi mai aprins, şi nena salutat din mers, cu şapca ridicată. Apoi a strâns mîna colonelului şi a ieşit grăbit, aşa cum îl văzusem la prefectură, la motocicleta care pîrîia lingă scări. Ne-am uitat: cu toţii după el, o clipă, şi ne-wm îngrămădit apoi, ciotcă, pe colonel. — Trebuie să izolăm bateria „Tirpitz", gata de a o lua cu asalt în orice moment, a început colonelul... Altfel n-o să putem salva portul şi oraşul... în acellaş timp, trebuie să fim în măsură de a interveni masiv în orice punct all teritoriului ocupat de noi. Aceasta era foarte pe scurt ideia de bază a 'noilor noastre planuri de luptă, care ne-a însufleţit, şi ne-am aşezat grăbiţi la lucru. Pe parcurs, insă au mai intervenit şi alte fapte, dare au îngreuiat şi mai mult situaţia noastră şi ne-au impus să ne întocmim planurile cu o economie de forţe primejdioasă. După ultimele informaţii se prevedea posibilitatea unei afluente de înseninate forţe hitleriste din nord, care fuseseră încercuite de trupele sovietice în Basarabia şi căutau acum scăpare peste Dunăre, în Dobro'gea, precum şi a unei intervenţii puternice dinspre sud, din partea trupelor nemţeşti aflate în Bulgaria. în acelaş timp, Comiitatul Militar de la Bucureşti ne ceruse să fim în măsură de a trimite un puternic detaşament la Otopeni, pentru a se angaja de urgenţă în luptele ce trebuiau duse pentru despresurarea capitalei de nemţi. în socotelile noastre a trebuit astfel să intre şi forţa populaţiei civile înarmate, cu deosebire a muncitorilor din port, precum şi cea a recruţilor care primiseră abia ân vara aceea arma în mînă. Şi-h timp ce noi lucram la planuri, atuneea, noaptea, două batalioane de infanterie şi şase baterii de tunuri grele au ocupat o poziţie nouă de atac, în jurul bateriei „Tirpitz". Am întărit de asemenea plotonul care interceptase şoseaua, cu tunuri anticar, am concentrat trupe de infanterie la toate barierele şi-am pregătit unităţile pentru asalt asupra gării maritime, unde era masaţi nemţii şi comandamentul marinei militare germane din Marea Neagră. în zori, lupta trebuia începută de unităţile care înconjurau reduitul bateriei „Tirpitz". La prima vedere lucrul acesta era aproape imposibil, dar altă soluţie — mai sigură şi definitivă — nu aveam. Trebuia în primul rînd distrus acest punct puternic de apărare al nemţilor, spre a salva oraşul işi portul şi a lipsi. unităţile lor din regiunea aceea de posibilitatea unei concentrări masive la Constanţa. La încercarea noastră de atac, nemţii ar fi putut însă riposta printr-un bombardament distrugător, şi-ar fi rezistat poate, pînă ice alte unităţi din Dobrogea, din Moldova sau din Bulgaria le-ar fi venit în ajutor. De aceea comandamentul nostru a revocat ordinul de atac şi-a rămas ca cele două batalioane să strângă cît mai mult cleştele din jurul bateriei, dzolînd-o astfel definitiv «de restul unităţilor nemţeşti, în acelaş timp, cineva trebuia să meargă la bateria „Tirpitz", ca să le ceară nemţilor să se predea. Misiunea aceasta mi-a revenit tot mie, ca unuia care cunoştea îndeaproape amplasamentul bateriei. Aşa s-a făcut că zorile m-au apucat, străbătând din nou drumul către baterie; oraşul nu se trezise încă şi pe străzi nu răsunau decît paşii obosiţi ai patrulelor noastre. Plotonul de la barieră capturase şi dezarmase peste noapte cîţiva agenţi de-ai nemţilor, precum şi pe nişte „stăneuţe" şi nişte „corbi" care încercaseră să se strecoare spre baterie. Comandantul pietonului îi ţinuse pînă dimineaţa înghesuiţi într-o casă şi-acum îi trimitea sub pază la cazarma Regimentului 34 infanterie, unde strângeam prizonierii. Tot peste noapte ai noştri ocupaseră turnurile de veghe de la abatorul de export şi de la pompa de apă de la Agigea, lipsind astfel bateria de observatorii eare-i puteau regla tragerile asupra oraşului sau a portului. Dar nemţii puteau folosi totuşi legăturile radio, aşa că eficacitatea tragerilor bateriei lor putea fi, oricum, asigurată. Am trecut apoi prin dispozitivul de atac al unuia dintre cele două batalioane care încercuiseră bateria, însoţit de adjutantul comandantului de batalion care fusese înştiinţat de misiunea mea. Am ajuns la baterie cînd soarele se ridica din mare. De data asta nemţii nu mai m-au lăsat să intru. De o parte şi alta a porţii şi de-a lungul aleii de asfalt erau postate mitraliere şi tunuri şi nemţi — cu duiumul — îngropaţi în adăposturi pînă la gît. Căştile lor pătrate şi cenuşii, cu fundul ca ide ceaun, umpleau tot amplasamentul bateriei, de parcă fuseseră semănate... „Numai printr-un bombardament de distrugere, masiv şi îndelungat, îi vom putea scoate de aici !" îmi făceam eu socoteala. Sentinelele telefonaseră între timp şi, din baterie, a fost trimis chiar Schultze ca să discute cu mine. Neamţul era înnegurat, cuprins de ură şi nu mina răspuns la salut. M-a privit o clipă pe sub sprâncene, cu ochii înveninaţi, şi a scrâşnit, aproape tremurând, cu scârbă : — Rumănen... ptiu! •N-am mai aşteptat să se liniştească; i-am spus solemn şi rece, c-aveam misiunea să lie cer să se predea. Neamţul a sărit în sus, urlând şi strigând vorbe fără de şir, ameninţîndu-mă eu pistolul întins. L-am speriat însă că dacă nu-comunică lucrul acesta comandantului bateriei şi nu am un răspuns în. cinci minute, trupele noastre vor începe atacul. Sehulitee a amuţit dintr-odată, neîncrezător şi timp, de pareă-şi pierduse şi graiul şi minţile şi, din roşu cum era, a devenit vînăt-albăstrui şi apoi galben, cu faţa lipsită de sânge. S-a răsucit pe călcâie şi-a intrat în ghereta sentinelei, la telefon. Nu ştiu ce a vorbit cu comandantul, dar a întârziat acolo destul şi-a ieşit cînd îmi pierdusem răbdarea, cu capul în pământ. In faţa porţii din plasă de sârmă care ne despărţea, s-a oprit şi a murmurat solemn, cu mina la cască. Comandantul bateriei nu putea da răspunsul decît după amiază, la orele şase. — Sechs... sechs! repetă Schultze, cu degetele răsfirate. I-am spus oă voi comunica asta comandamentului nostru, avertizându-l în acelaşi timp că orice nerespectare a angajamentului pe care ei singuri şi l-au luat ne va pune în situaţia de a trece la atac. —• Sîntaţi de altfel complet izolaţi, I-am speriat pe neamţ, şi nouă nu ne rămâne decât să dăm ordinul... Eram convins că nemţii au amânat răspunsul, ou gînd ascuns. Distrugerile pe care ni le-ar fi provocat însă, prin deslănţuirea unui bombardament asupra portului şi oraşului, nu ne îngăduiau să ne grăbim. Mă întrebam numai, în drum spre oraş, de ce au ales ei toiomai ora şase şi ce au de gând să facă până atunci, care mai sânt speranţele lor nespul¬ berate ?... Desigur că nemţii de la baterie aveau un plan al lor, pe care noi i-am înţeles abia către prînz şi care ne-a dat destul de mult de lucru. Ei aveau nevoie de timp şi pentru asta lăsaseră, anume, să se înţeleagă că răspunsul lor de la ora şase nu putea fi decît afirmativ... • Ziua de 24 august a fost cea mai grea pentru noi. Nemţii îşi reveniseră din zăpăceală pe tot teritoriul şi începuseră să se mişte agresiv şi iute. Frontul idin Moldova se prăbuşise şi cei care nu putuseră fugi către Ardeal umpluseră drumurile ţării spre sud, în Dobrogea şi câmpia Bărăganului, urmărind să se concentreze undeva şi apoi să atace. Cunos-eîndu-le oît de cât mişcările, din informaţiile culese de unităţile noastre, am desluşit întrucâtva şi intenţiile lor din dimineaţa aceea. Obiectivele lor principale erau: capitala, regiunea petroliferă, portul Constanţa şi Dunărea în raionul Călăraşilor, pe unde voiau sănşi asigure un drum de trecere în Bulgaria. Către prînz, intenţiile lor de a se regrupa ne-au fost pe deplin confirmate ide activitatea nemţilor din port şi de la baterie. Telegrafiştii noştri au prins şi au descifrat apelurile lor disperate, transmise prin radio, către toate unităţile hitleriste din Dobrogea şi de dincolo de Dunăre, precum şi către cele de peste graniţă, din Bulgaria. Unele apeluri erau transmise în numele comandantului bateriei „Tirpitz" ; altele sunau ca nişte adevărate ordine de luptă şi erau semnate de amiralul Brifeman, comandantul marinei militare germane din Marea Neagră, care mai era încă în. port, la gara maritimă. Ele cereau tuturor unităţilor hitleriste din Dobrogea să se îndrepte de urgenţă către Constanţa şi bateria „Tirpitz". Şi într-adevăr. în câteva ceasuri toate trupele nemţeşti din regiune se puseseră în mişcare. Cele din Constanţa, care încercaseră să ridice capul, au fost imediat dezarmate şi înghesuite în cazarma Regimentului 34 infanterie. Cele din teritoriu însă' se grupaseră rapid în coloane puternice şi-şi începuseră marşul, grăbite, către noi. Situaţia generală a forţelor nemţeşti era în acel ceas, cam aceasta : la Cernavodă se dădeau lupte înverşunate pentru pod, căci nemţii urmăreau să pună neapărat mina pe dl, .ca să-şi asigure libertatea de mişcare necesară pentru flotila lor de pe Dunăre, precum .şi posibilitatea deplasării trupelor dim.4 Bărăgan, care se tot ibudueiau turbate, să treacă în Dobrogea. în acelaşi timp, începuseră luptele şi ia Hirşova; aici se grupaseră nemţii fugiţi de la Brăila şi Galaţi, cu cei trecuţi din Muntenia pe la Giurgeni, cu gînd să pornească şi ei înspre Constanţa. Tot către Constanţa mărşăluia o puternică coloană motorizată, plecată peste noapte de la Tuleea, pe care, însă, unităţi de-ale noastre o aşteptau la barieră, la „Cişmea". Coloana aceasta trebuia să ajungă la marginea oraşului cam în acelaş timp cu alta, plecată de la Medgidia, pe care alte trupe de ale noastre o aşteptau la Valul lui Traian. Şi în sfârşit, o altă coloană de-a nemţilor •— care trecuse în zori graniţa cu Bulgaria — fusese oprită de trupele noastre de grăniceri la Negru Vodă, într-o luptă crâncenă, nedecisă încă. In acest fel, cinci-şase coloane inamice se apropiau de noi într-un dispozitiv radiar, ca al unei stele uriaşe ale cărei raze se întâlneau toate da Constanţa. Nemţii aveau nevoie de timpul necesar apropierii lor şi tocmai asta fusese cauza pentru care ei amânaseră răspunsul lor pentru ora şase. Statul nostru major se găsea astfel ân faţa unei situaţii noi. Planurile noastre euprinssseră numai forţele hitleriste ide pe litoral, din Dobrogea, de pe Dunăre, şi de pe mare. No i nu prevăzusem şi posibilitatea unei afluente masive de trupe nemţeşti .din Moldova, Muntenia sau Bulgaria, căreia trebuiau să-i facem faţă acum.. Prăbuşirea frontului din Moldova şi începutul insurecţiei armate la Bucureşti schimbaseră într-o singură noapte nu numai situaţia noastră, ci îşi situaţia generală a tuturor fronturilor din România şi împrejurimi. Ne-am aşezat din nou, înfriguraţi, la lucru, căutând să desluşim până la capăt intenţiile nemţilor. Dintr-un singur punct de vedere, situaţia noastră era mai .clară decât ân ajun; victoria insurecţiei armate din capitală făcuse să primim ordinul precis, atît de mult aşteptat, de a< ne ridica la luptă totală împotriva cotropitorilor hitlerişti. De aceea noile noastre măsuri trebuiau să ducă nu numai la dejucarea planurilor diabolice ale nemţilor, ci la ânsăşi capturarea sau distrugerea trupelor şi a armamentului lor. Dar, cu cât intram mai adînc în analiza situaţiei noi care se creiase, cu atît înţelegeam mai bine că în aceste zile nemţii acordaseră Dobrogei o formidabilă importanţă. Tocmai de aceea nu se grăbiseră nici ei să distrugă oraşul şi portul, pentru că, potrivit planurilor lor, ar mai fi avut nevoie de ele în viitor. în fond, ce urmăreau hitleriştii ? Urmăreau ca, menţinând cel mai puternic nod de apărare de pe litoral şi din Dobrogea, bateria „Tirpitz" să pună mina cit mai repede pe port şi pe oraş şi apoi, aducând forţe proaspete, să se întindă în toată regiunea. Prin poziţia ei naturală, înconjurată din trei părţi de apă, asigurând în acelaş timp legătura nemţilor cu rezervorul lor de 'trupe din Bulgaria, precum şi prin relieful ei variat şi accidentat, Dobrogea putea fi transformată într-un adevărat reduit na tural, aproape imposibil de cucerit, precum şi într-o bună bază de atac, înspre Moldova — către cotul Carpaţilor, sau înspre Bărăgan — către Bucureşti. Tot aici puteau fi concentrate şi salvate trupele lor fugărite din Moldova, din sudul Basarabiei şi regiunea Odesei, precum şi flota lor militară de pe (Dunăre şi din Marea Neagră. Comandamentul hitlerist ar fi avut astfel posibilitatea să înfăptuiască vechiul său plan strategic, acela al stabilirii unui nou front de apărare pe linia fortificată Fooşani-tNămo-loasa-Brăila, închizând astfel „poarta Focşanilor", prelungind războiul pe teritoriul nostru şi expunîndu-ne unei distrugeri totale. Iar pe deasupra tuturor, stăpînind Dobrogea, nemţii închideau trupelor sovietice în ofensivă, „poarta" înaintării lor către Balcani. Iată de ce trebuia să acţionăm cu toată capacitatea de luptă a forţelor noastre, oît mai rapid şi distrugător. în această situaţie am hotărît ca în prima fază, care trebuia să se termine la miezul nopţii, cu o parte din trupe să menţinem situaţia creată în oraş, în port şi la bateria „Tirpitz", iar cu cealaltă parte să atacăm, să capturăm sau să distrugem toate coloanele hitleriste care afluiau spre Constanţa. Urma apoi, în restul nopţii, să concentrăm noi trupe în jurul bateriei şi în port, iar în zori să dezlănţuim ultimul asalt, asupra ambelor obiective deodată. Am trimis astfel întăriri trupelor din port şi le-om dat misiunea, ca la orice încercare a nemţilor de a ataca, să treacă imediat la asalt şi să-i arunce în mare. Trupelor din oraş le-am ordonat să treacă treptat la dezarmarea nemţilor care fuseseră blocaţi în cantonamente, fără prea mare zgomot, aşa ca nemţii de la baterie şi din port să nu prindă de veste. Cea mai mare atenţie am acordat-o însă, cum era şi firesc, bateriei „Tirpitz". Pe nemţii de acolo trebuia să-i ţinem .deocamdată cu botul pe labe, în orice situaţie care s-ar creia după aceea, împiedicîndu-i astfel să dezlănţuie bombardamentul de care ne temeam cel mai mult. Ori, acest lucru nu era posibil decât ţinindu-i sub o permanentă ameninţare de bombardament şi ide atac. Am hotărît astfel să concentrăm asupra bateriei toată puterea de distrugere a forţelor noastre de artilerie. Pe lingă cele şase baterii grele care ocupaseră poziţie în jurul raduitului încă din zorii zilei, am îndreptat într-acolo toată artileria diviziei, bateria de coastă a marinarilor, artileria antiaeriană şi antitanc, precum şi grupul român al aviaţiei de j bombardament de la Ciocârlia. Desigur că, şi întro asemenea situaţie, nemţii itot ar fi putut bombarda un timp portul şi oraşul, dar şi soarta lor ar fi fost pecetluită. Deocamdată, cel mai înţelept lucru pe carenl puteam face, şi noi şi ei, era acela ide a aştepta desfăşurarea evenimentelor. Eram astfel convinşi că şi nemţii ânţeleseseră asta, mai ales că ei se bazau acum cel mai mult pe ajutorul coloanelor lor care se apropiau in marş forţat de oraş. Noi, cei mai tineri, ne pierdusem însă răbdarea şi-am fi dorit să-nce-pem mai întâi cu bateria „Tirpitz", considerind c-am fi putut folosi apoi forţele de infanterie şi artilerie masate în jurul ei, în lupta pentru apărarea oraşului. — Şi dacă bateria rezistă şi în timpul ăsta sosesc şi coloanele pornite spre oraş ? întrebarea şefului de stat major a rămas fără răspuns. Era clar că nu puteam face faţă unui atac general al nemţilor. — Aseuitaţi-mă pe mine, a stăruit şeful de stat major, cu încăpăţî-narea care4 caracteriza... Pe nemţi, care sânt risipiţi acum în toată ţara, nu trebuie să-i lăsăm să se concentreze... trebuie să-i batem peste tot, pe tind şi cu bucăţica... Situaţia era însă atît de schimbătoare şi dispozitivul trupelor noastre atît .de amestecat cu cel al nemţilor, încît n-am putut da unităţilor nişte ordine prea precise. iNe bazam mai mult pe orientarea spontană a comandanţilor în fiecare situaţie nou creiată, dar şi acest lucru trebuia făcut potrivit intenţiilor generale ale statului major. Şi cum numai noi cunoşteam în amănunt aceste intenţii, şeful de stat major a fost nevoit să ne împartă iar pe la comandamentele unităţilor din dispozitiv. De data asta. mie mi-a revenit sarcina să răspund de bateria „Tirpitz". Măsurile privind .concentrarea tuturor tragerilor noastre de artilerie asupra reduitului bateriei le-am luat chiar de la statul major, ân numele comandantului, aşa încît după orele patru, înainte deci cu două ore de sfârşitul răgazului cerut .de nemţi, bombardamentul nostru asupra bateriei „Tirpitz" putea fi dezlănţuit ân orice .clipă. Iată însă, că nemţii au acţionat într-un mod cu totul neprevăzut de noi, încercând astfel să preia iniţiativa încleştării aceleia surde, înăbuşite, pe care pînă atunci o avuseserăm numai noi. Căpitanul Penescu •ne-a telefonat că nemţii din port se retrag de bună voe, că s-au îmbarcat .cu toţii pe vasele lor de război şi că chiar în clipa aceea părăsesc portul .şi ies în larg. —• Urmăreşte-i şi raportează din cinei ân cinci minute ce fac! i-a •ordonat şeful statului major, alarmat. Era destul de olar; nemţii nu intenţionau nicidecum să se predea, -cum de altfel ne şi aşteptaserăm. Ei se pregăteau să atace şi să bombardeze mai întîi portul şi oraşul. Şi, pentru a muşi expune propriile trupe, au socotit că este mai bine să părăsească singuri portul. Aveau deci de gând să dezlănţuie un bombardament de distrugere, total şi nimicitor, asupra •portului şi poate chiar şi asupra oraşului, deodată. Acţiunea aceasta a nemţilor ne-a pus în încurcătură; a urmat un moment de oarecare derută, în care bîjbîiala şi nehotărîrea noastră s-a resimţit repede în oraş. Văzând că vasele de război nemţeşti au părăsit portul şi s-au oprit în larg, în linie, pregătite şi ele de bombardament, — cum de altfel ne raportase şi Penescu —, populaţia civilă a intrat în panică. •Grupuri încă răzleţe, de femei şi copii mai ales, cu braţele pline de boarfe -şi cu legături pe mînă, apăruseră speriate pe străzi şi grăbeau spre bariere. Faptul acesta ne-a trezit dintrodată, ca un duş rece, biciuitor. Dacă nemţii ar fi văzut asta, ne-ar fi simţit slăbiciunea şi-ar fi trecut desigur la bombar dament. Atunci l-am văzut pentru a patra oară pe muncitorul acela oare venea ia noi din partea partidului comunist şi a gărzilor muncitoreşti. A intrat destul de grăbit la general şi, nu mai peste un minut, a şi ieşit, făcându-ne -semne din mers, ou mâna. A venit apoi între noi generalul ou fruntea umilită , întunecat. — Trebuie să facem imediat o demonstraţie de forţă ! a ordonat el. Aşa s-a făcut că am trecut mai repede ia acţiunile pe care le pregăteam pentru ora şase, fără să mai aşteptăm răspunsul bateriei. Am dat .ordin căpitanului Penescu să ocupe imediat gara maritimă şi să cureţe portul în întregime de nemţi. Am alarmat trupele pregătite pentru ocuparea aeroporturilor şi depozitelor nemţeşti şi la aceeaşi oră am atacat şi ocupat: iaeroportul de la Palas, aeroportul de la Carol I, centrul de hidroaviaţie de la Mamaia, -depozitul de muniţie pentru marina militară ide dincolo de Pa'las, depozitul de muniţie de la „Cişmea", precum şi şirul depozitelor nemţeşti de alimente şi efecte de eazarmament de la Obor. în acelaşi timpam grăbit -dezarmarea nemţilor din oraş şi am interzis circulaţia pe străzi, blocând oraşul şi pentru populaţia -civilă. Măsura cea mai spectaculoasă însă, dar în acelaşi timp absolut necesară, trebuia s-o iau personal ia faţa locului, cu numai o jumătate de ceas. înainte de ora şase, limita răgazului cerut -de nemţii de la baterie. Am. alergat cu motocicleta pe străzi, învăluit în praf -şi scăldat într-o năduşeală. slinoasă, căci soarele ardea teribil şi nu bătea nici o suflare de vânt. Am. lăsat motocicleta la pio tonul care interceptase şoseaua la bariera Mangaliei şi m-am îndreptat -spre turnul de veghe de la abatorul de export, în care se instalaseră acum observatorii artileriei noastre. Comandantul pietonului s-a ţinut după mine pînă ce-am intrat în curtea abatorului, spunîndu-mi că nemţii luaţi prizonieri peste zi ţipă de foame şi cer de mâncare. — Voi aţi mâncat ? l-am întrebat. — De ieri seară n-am pus nimic în gură... — 'Cînd v-o aduce vouă, Ie daţi şi lor... Am urcat scările turnului în fugă, cu respiraţia tăiată. De acolo,, de sus, aşezarea bateriei „Tirpitz", cu adăposturile şi amplasamentele ei», cu reţelele de sîrmă şi câmpurile de mine, se vedea ca în palmă.' Am cercetat cu binoclul, pe rând, adăposturile de beton ale celor trei tunuri, navale ide mare calibru. Nemţii le îndreptaseră spre oraş şi port, trăseseră, plasele de sîrmă de pe ele şi le scoseseră manşoanele de pe ţevi. Tot aşa,, pregătite de tragere, erau şi tunurile celorlalte baterii de artilerie, antiaeriene s-au antitanc. în jurul lor, în şanţuri şi-n faţa adăposturilor, stăteau, nemişcate, încremenite parcă de -căldură, siluetele cenuşii ale nemţilor. în. incinta bateriei nu se mişcau decît sentinelele de pe ţăr m şi cele din capătul' aleii de asfalt care dădea în şosea. La ora cinci şi treizeci de minute fix, am dat ordinul cuvenit şi unităţile celor două batalioane de infanterie, care încercuiseră bateria pestenoapte, -s-au retras demonstrativ, în văzul nemţilor, pe alte poziţii, cu. două-trei sute de metri mai înapoi. Totodată am scos în linie toate tunurileartileriei noastre antitanc şi antiaeriene, iar pe sus au apărut, rotindunse-şi bâzîind, cîteva avioane de recunoaştere ale grupului nostru de bombardament de la Ciocârlia. în acest fel le-am dat nemţilor -de înţeles că.şi noi eram pregătiţi de bombardament... „Dacă începeţi, vă topim !" le spuseserăm, cu alte cuvinte. Nemţii au înţeles, desigur, pentru că în aceeaşi clipă siluetele, lor au dispărut ân adăposturi, ori s-au grupat, grăbite, pe lângă tunuri. Situaţia aceea tulbure şi grea, nehotărâtă, de pândă încordată şi plină de ură intrase astfel într-o fază decisivă. Am rămas apoi cu ochii, cînd la ceas, cînd la baterie, aşteptând înfrigurat hotărârea nemţilor. Aveam ordine precise, să nu dezlănţuim bombardamentul mai înainte de a începe ei. Pe mare, vasele lor de război şi vedetele rapide se desfăşuraseră în linie, pregătite desigur — şi ele — de tragere. Şi iată că, numai peste cîteva minute, nemţii din jurul tunurilor începură să se agite, mînuind ţevile lungi şi grele şi tîrînd cutiile joase şi lungi de muniţie. Proiectilele tunurilor mari veneau de sub pămînt,. în mod mecanizat, pe şine, aşa -că acolo mişcarea era mai greu de observat, mai redusă. Am dat ordin observatorilor artileriei de lângă mine, să se pregătească şi tunurile noastre de executat primele lovituri. După primul. proiectil, al nemţilor, noi trebuia .să reacţionăm masiv, distrugător, cu orice risc. Dar nici nemţii şi nici noi n-am mai deslănţuit bombardamentul., înainte de ora şase, .în cealaltă parte a oraşului, au răbufnit bubuituri de tunuri şi clempănit turbat de mitraliere. Am rămas cu auzul aţintit şi-am. întrebat la telefon permanenţa statului major... Ce se întîinplase ? Intraserăm pe neaşteptate în cea de a doua fază a noului nostru plan de operaţii. începusem lupta cu nemţii din teritoriu, „pe rină şi cu bucăţica" — cum spusese colonelul Ursu. Coloana hitleristă care venea dinspre Tulcea ajunsese la barieră, la „Cişmea". Nemţii refuzaseră să se predea şi-ai noştri au fost nevoiţi să deschidă focul. Vuietul bătăliei, care traversa ameninţător oraşul şi pe care îl auziseră cu siguranţă şi nemţii de la „Tirpitz", se întrerupse pentru cîteva clipe şi răbufni apoi iar, înverşunat. Clocotul lui crescu şi se întinse, apropiindu-se, pînă cînd se frînse .deodată şi liniştea se reîntregi.. După un timp am întrebat iar la telefon şi am aflat că ai noştri capturaseră toată coloana aceea de maşini şi tunuri şi că-i dezarmaseră pe nemţi până la unul... Era prima noastră victorie adevărată împotriva, nemţilor. Ideia tactică a planului de operaţii a statului major se dovedise a fi strălucită. Trecuse de ora şase şi nemţii de la bateria „Tirpitz" n-au. mai dezlănţuit bombardamentul. Ei aflaseră desigur şi ceea ce noi încă nu ştiam, că trupele noastre obţinuseră victoria şi în ciocnirea cu nemţii de la Hîrşova, că la Negru Vodă trupele de grăniceri baraseră definitiv drumul nemţilor care năvăliseră din Bulgaria, după lupte grele şi eroice, disperate, că la Cernavodă, podul şi oraşul erau încă în niîinile noastre, că primul atac al .vaselor nemţeşti de război fusese sfărâmat de flotila noastră de pe Dunăre şi de unităţile de grăniceri, de pionieri şi infanterie care apăraseră cu îndîrjire podul şi împrejurimile şi că una dintre cele mai puternice grupări nemţeşti, care cobora din nordul Dobrogei spre Medgidia, fusese încercuită la Tartoman. Peste o jumătate de ceas, cînd am aflat şi noi aceste lucruri şi cînd vestea acestor prime victorii a străbătut unităţile noastre, electrizîndu-le, trupele din jurul bateriei au început să ise mişte. Comandanţii celor două batalioane de infanterie precum şi ai artileriei mi-au cerut să le obţin de la comandamentul diviziei ordinul ide a ataca bateria. Mărturisesc că m-a cuprins şi pe mine entuziasmul lor şi-am telefonat şefului de stat major, să-mi îngăduie să transmit ordinul de atac. — Dumneata ce eşti acolo, m-a luat la rost colonelul Ursu ...ofiţer de stat major sau iepure ? Am înţeles că comandamentul avea motive care! împiedicau să aprobe cererea noastră de atac şi am rămas în aceeaşi aşteptare mistuitoare, cu ochii ia nemţi. Aşteptau şi nemţii, măcinaţi poate de aceeaşi încordare, dar la fel de liniştiţi ca-n prima olipă. Şi-abia atunci mi-am dat seama că speranţele lor nu fuseseră întru totul zădărnicite. în Valul acela ds entuziasm, uitasem că una dintre cele mai puternice coloane hitleriste, plecată spre prînz de la Medgidia, nu fusese încă interceptată şi capturată. Ea era însă aşteptată la Valul lui Traian, de unităţi ascunse într-o pădurice de salcîmi. La căderea serii au răbufnit tunurile şi în partea aceea şi tot aşa de turbat şi de scurt au ţăcănit şi mitralierele. Nemţii au încercat să se apere, aruncîndu-se în şanţuri sau ascunzîndunse după maşini, dar n-au mai avut nici puterea îşi nici răgazul cuvenit. Am intrat în legătură directă cu comandamentul detaşamentului de pe şosea, nerăbdător să aflu cit mai repede rezultatul. —• Ei, ce faceţi ? l-am întrebat. — li dezarmăm! mi-a răspuns el, grăbit, şi mi-a trîntit receptorul în furcă. Am crezut că, în sfârşit, venise şi rîndul nostru să atacăm. Dar şi de data asta şeful de stat major m-a domolit, supărat de nerăbdarea mea. —• Acuma de ce te-oi grăbi ?! m-a dojenit el. Am aflat mai apoi că şi el şi comandantul diviziei erau ocupaţi cu pregătirea şi îmbarcarea primului detaşament care trebuia să plece chiar în seara aceea la Bucureşti, astfel că zorile zilei de 25 august să-1 găsească pe poziţie, fin faţa nemţilor grupaţi la Băneasa şi .Otopeni. Am urmărit din turnul de veghe de la abator căderea înceată şi liniştită, alinătoare a serii. întunericul cuprinsese mai întâi orizonturile pustii şi îndepărtate, alfoastre-eenuşii, ale mării şi apoi pământurile pârjolite de căldură din împrejurimi. Portul, oraşul şi marea, Dunărea şi întreaga Dobroge cu toate căile ei de acces şi punctele obligatorii de trecere, jinduite cu atîta putere de nemţi erau de acum în mâinile noastre. Bateria „Tirpitz", atît de puternică şi de temută, era încercuită şi complet izolată. Desigur că, în nebunia şi disperarea lor, nemţii ar mai fi putut face destul rău, dezlănţuind ca răzbunare un bombardament general, dar soarta le era pe deplin pecetluită, aspră, necruţătoare. La ordinul diviziei, unităţile noastre de infanterie au ocupat din nou baza de atac din jurul bateriei şi au rămas de veghe şi în noaptea următoare. Eu am mai întârziat o vreme în turn, cu privirile pierdute în întuneric, de parcă număram stelele ide pe cer. Eram învăţat, totuşi, să judec obiectiv şi rece desfăşurarea evenimentelor, ca sănmi dezvălui esenţa legăturii dintre ele, înlănţuirea lor, lucru obişnuit pentru un ofiţer de stat major, a cărui logică trebuie să fie întotdeauna strânsă, de nezdruncinat... „Care a fost factorul principal care a determinat prăbuşirea atât de rapidă a nemţilor ?" m-am întrebat. — Şi tot eu rni-am răspuns : „Insurecţia armată, dezlănţuită pe neaşteptate la Bucureşti, imobilizarea generală şi totală, imediată, a armatei şi a poporului împotriva nemţilor, victoria ofensivei sovietice de la Iaşi şi Chişinău... Nemţii au fost astfel fărâmiţaţi şi izolaţi, izbiţi de pretutindeni, înfrânţi de cine nu se aşteptau şi-n locuri necunoscute, străine lor. Ei n-au mai avut cum şi nici timp să se dezmeticească, să se adune, să se organizeze îşi să se desfăşoare, căci nu şi-au mai revenit întru totul niciodată, după lovitura primită în seara zilei de 23..." Atunci nu cunoşteam încă cine organizase insurecţia şi mişcarea aceea atît de largă a poporului şi a armatei şi-mi spuneam că undeva trebuia să fie un stat major, — de care depindea şi muncitorul acela care avusese legătura cu şeful nostru de stat major —, care mai întâi a gîmdilt şi a pregătit toată această răsturnare istorică, care a avut capacitatea, răbdarea şi curajul să o dezlănţuie Ia timpul potrivit şi în aşa fel, încît într-o singură noapte, un întreg popor să se ridice ca un singur om împotriva cotropitorilor... M-a trezit din gânduri telefonul diviziei şi-am coborât ân fugă, căci eram chemat de urgenţă la comandament... • Peste noapte a fost până la un timp o oarecare linişte. La Constanţa, nu mai aveam acum decât grija prizonierilor înghesuiţi în cazarma regimeritului din oraş şi mai ales a bateriei „Tirpitz". In teritoriu se duceau însă lupte încă îndârjite pentru podul de la Cernavodă, precum şi cu nemţii încercuiţi la-Tartornan. Dar trimiseserăm între timp şi alte unităţi într-acolo, aşa că înfrângerea nemţilor era oarecum asigurată. în oraş mai răsunau cîteodată, arar, focuri răzleţe de armă, după cîte vreun neamţ care stătuse ascuns pînă atunci, sau împotriva bandelor de huligani şi derbedei care dădeau târcoale depozitelor nemţeşti de alimente şi băuturi de la Obor. După miezul nopţii însă, am fost înştiinţaţi că nemţii de pe mare schimbă din cînd în cînd, cu cei dela bateria „Tirpitz", cîte o rachetă. —• Au rămas singuri şi li s-a făcut frică, a zis unui dintre noi... îşi ţin de urît! Se pare însă că lucrurile nu stăteau tocmai aşa, pentru că a mai trecut o vreme şi unităţile noastre care închiseseră iar cercul din jurul bateriei, ne-au raportat că înăuntru, la nemţi, se simte oarecare mişcare... „Ce pregătesc ? ne întrebăm... Vor încerca să iasă din cerc ? Păi nu o pot face decît cu mâinile ridicate !... Sau vor să dezlănţuie, totuşi, bombardamentul asupra portului şi oraşului ?!"... într-o clipă de nebunie puteau face, desigur,. şl asta. Acum însă aveam forţe destule şi i-am fi putut decima pînă la unul ! Am primit ordin şi m-am întors din nou în turnul ide veghe de la abator. Ceilalţi ofiţeri de stat major au rămas să termine planurile deplasării unităţilor noastre pe noile poziţii de luptă din Ardeal. Din turn, amplasamentele şi adăposturile nemţilor din reduitul bateriei se vedeau ca nişte pete ceva mai negre decît umbrirea pământului. Se auzea într-adevăr un zgomot tern, înăbuşit, dar nu se desluşea nici o mişcare, totul fiind ascuns de plasa întunericului. Am coborât şi m-am dus în prima linie, la ostaşii care vegheau netulburaţi lîngă mitraliere şi tunuri. Zgomotul se auzea aici ceva mai clar, ca un hârşâit de lopată care săpa neîncetat, aproape, în pămînt. Şerban ne-a adus ştirea că nemţii săpau într-adevăr, grăbiţi pe lîngă cazemate şi în jurul amplasamentelor de beton ale tunurilor. Totodată, văzuse şiruri de soldaţi care cărau în şanţurile proaspăt deschise cutii joase şi lungi, ca de muniţie. Dimineaţa am primit ordin să merg din nou la nemţi şi să le cer pentru ultima -dată să se predea. M-am întâlnit iarăşi cu Schultze în faţa porţii din plasa de sîrmă, păzită acum de tunuri şi mitraliere. I-am arătat că situaţia era acum definitiv în mâinile noastre şi că pentru ei totul era cu desăvîrşire pierdut. Schultze a rânjit cîineşte, stăpânit, dar în locul sclipirii aceleia de dezgust şi de dispreţ din ajun, ochii lui erau acum umbriţi de amărăciune şi-1 încerca un fior de desnădejde, pe care şi4 ascundea. Nemţii au refuzat şi de data asta să se predea. Sfîrşitul pe care noi îl amânaserăm atâta timp, —• spre a scăpa cît de Cit, portul şi oraşul de bombardament şi a evita pierderea altor vieţi omeneşti —, era acum inevitabil. Peste cîteva clipe numai, trebuia să dezlănţuirn atacul general şi bombardamentul acela distrugtăor, pregătit cu minuţiozitate atîta timp. N-am mai aşteptat să plece Schultze mai întâi, cum făcusem în ajun ; am sărit grăbit în ataşul motocicletei şi-am ieşit repede la şosea, apăsat de zădărnicia unei bătălii Care-ar fi putut fi, totuşi, evitată. Dar nici n-am ajuns bine la ai noştri şi nici n-am apucat să comunic statului major refuzul nemţilor, că în 'spatele meu a izbucnit o explozie puternică şi grea, cutremurătoare, înăbuşită de pământul care se zguduia din temelii şi care zbucoise în sus, înegurînld văzduhul... Au trecut numai câteva clipe şi alte explozii, tot aşa de puternice şi ide adinei, rupte parcă din inima pămîntuluL au izbucnit, detunătoare, zvârlind ţărână şi praf albicios de beton sfărîmat,. împrejur. Exploziile au continuat apoi, asurzitoare, pînă cînd tot reduitul. bateriei a rămas învăluit într-un nor de pulbere, de zgură şi de fum... Nemţii îşi aruncaseră singuri în aer, tunurile şi cazematele, amplasamentele şi adăposturile de beton, orăşelul acela subteran, pregătit pentru o rezistenţă, sigură şi îndelungată, inexpugnabilă. Cînd totul s-a liniştit, pe alei a care dădea în şosea a apărut coloana lor, lălîie şi destrămată, care răsărea treptat din pulbere şi fum, Iun-gindu-se la nesfârşit. Nemţii ieşiseră fără arme, numai cu raniţe sau gea-mantanaşe de soldat în mînă sau cu cîte-o legătură cu puţine lucruri, socotite a fi strict necesare în captivitate. Cînd a ajuns în dreptul trupelor noastre, coloana a fost luată în primire de nişte sentinele care au îndreptat-o, fără prea multe vorbe, către cazărmile din oraş. Acelaşi sfiîrşit au avut şi vasele de război ale nemţilor, precum şi vedetele lor rapide, care s-au scufundat singure, în aceeaşi dimineaţă,, pe mare... -Seara am început îmbarcarea unităţilor noastre pentru Ardeal. în câteva zile numai, toată divizia trebuia să plece într-acolo, cu aproapecincizeci de garnituri de trenuri. Pe peroane era o forfotă şi un vacarm nestăpânit, plin de veselie. Şi totuşi, căpitanul Penescu de la compania a zecea, din port, care placa şi el pe front, m-a găsit după o îndelungată, căutare în hărmălaia primului detaşament. Era cu sticla aceea de coniac „Metaxa" în mînă, începută de noi cu două zile în urmă. — -Domnule maior, am onoarea să vă raportez! a salutat el, ară-tînd sticla... Vă aparţine ! Am strâns mâinile ofiţerilor care urcau din mers în vagoane şi-am urmărit împreună, înduioşaţi, depărtarea trenului. Apoi m-am întors ou Penescu la garnitura în care se îmbarcase compania lui şi acolo m-am întâlnit cu ceilalţi ofiţeri care ne aşteptau cu păhărelele pregătite. Alături de noi, pe un vagon platformă, se închegase o roată de ostaşi,, cuprinşi de-o hărmălaie care tresărea eîteodată şi se spărgea în chiote şi strigături. Unul, mai iute şi mai mucalit, umbla cu ţeava unui brandt de infanterie în braţe şi se tot ţinea de cei care aveau sticle de vin luate din depozitele nemţilor -de la Obor. — Goliţi-le aicea, fraţilor! se ruga el... Cu brandul ăsta am tras primul proiectil în nemţi... Se cuvine să-i -botezăm şi să bem cu toţii din el,, pe rând, ca să ne poarte de noroc !... Pînă la urmă sticlele au fost într-adevăr răsturnate în ţeava aceea, de brand şi ea a trecut apoi ca o ploscă, din mînă în mînă, în chiotele deslănţuite ale soldaţilor. După primele înghiţituri din vinul acela cu miros, de iarbă de puşcă şi cu gust de metal, unul dintre soldaţi a început să cînte,, cu capela pe-o ureche, înveselit: Pleacă trenul în Ardeal, încărcat de militari, anăăi... Pleacă trenul în Ardeal,, încărcat de militari, măăi... Sfârşit 40 DE ANI DE LA MOARTEA LUI VLADIMIR ILICI LENIN De cîte ori.. . de Veronica Porumbacu De cîte ori nu l-au sculptat, cu braţul întins, cu fruntea mare, cu pădurea sprîncenelor! De cîte ori n-a fost subiect de imn, solemnul mîinii gest ce-i însoţea cuvîntul! Dar vedem, şi dincolo de gestul său, vedem ce mîna Revoluţiei sculptase în marmor, şlefuind, purificînd un sîmbur nou, o trăsătură-n timp, un suflu-n piatra rece, un cuvînt... Pe toate le simţim şi toate sînt pe faţa noastră şi pe-acest pămînt! Leni n de Ştefan Iureş Oamenii îşi ţintuiesc eroii pe solemne, grele piedestale, numai el cu noi îşi taie cale prin zăpezi, pe ger, sub biciul ploii, el, mai sprinten decît toţi la drum, mai oprind cu pieptul şi acum trăznetele vieţii ancestrale. Despre toţi spun pietrele : „a fost" şi arată lutul, mut, vreo urmă, numai timpul său, ce nu se curmă, lacrima o face fără rost, el, vibrînd în clipă şi în veac, nerv central din care se desfac secolele care vin pe urmă. Are toată lumea doi, sau trei, sau o sută de prieteni poate, numai el din om în om străbate — vîrf de silex, mii de volţi-idei — el, legînd luceferi şi pămînturi, ne uneşte-n gînduri şi avînturi pînă devenim umanitate... Lenin la Razliv de Viktor Bokov Zise noaptea : astrele-mi se sting, cugetarea lui cînd se-nfiripă. La Razliv, sub paşi, cu glas de zinc prundul se-auzea, lîngă-o colibă. Zori şi raze mi-l trezeau cumva ? Sau refrenul brav al Marseillezei ? Rîul faţa io împrospăta Sau ulcioru-n aurul amiezei ? El cosea. Şi ierburi, în genunchiu Se-aplecau frumos, pe brazde late. Şi vibrau cuvinte-n el, mănunchiu ca mulţimile desfăşurate. Iată doarme finul odorant, pinii proaspeţi dorm nemărginirii, tncă-un pas şi vom muta-n neant şandramaua veche-a omenirii. El cosea. Privea Emilianov un mecanic, •— cum, cu gest firesc, peste coasă-şi mişcă Ulianov umâru-i de acum muncitoresc. în romîneşte de Al . Andrdţoiu Schiţă pentru un cîntcc lui Lenin de Raul Gonzalez Tunon (Argentina) Alt om nu-i mai statornic, nici mai fratern ca tine ; şi iar, desăvîrşit ca tine — nimeni; mai dens eşti decît cuprul, mai străveziu ca boarea, ca rîul de făină mijind de ziuă-n pline. Ca inima-ţi de-albinâ în veşnic zbor, pe lume^ nu freamătă nimica să-ntreacă al tău freamăt. Un licăr eşti, şi stărui, cînd adumbri lumina, — Tu, unic în mişcare şi unicul statornic. N-a zămislit viaţa pe lume încă, moarte, precum ţi-e moartea : moarte fără de moarte, vie ; ca moartea stelei care, departe mai e sclipăt şi, deşi stinsă astăzi, mai străluceşte încă. Eşti om croit ca omul: pe-a omului măsură; eşti tuturor asemeni şi eşti ca nimeni altul. N-ai tihnă nici în moarte, fiindcă nemurirea înseamnă-nsufleţire, nu ţeapănă statuie. Vladimir Ilici Lenin, tovarăş, frate mie, ^ cenuşa ta lucrează mult mai presus de sînge, Flori, lacrimi şi stindarde peste defunctul trup : în timp ce amintirea-ţi, în zori, răsare zilnic. în româneşte de Romulus Vulpescu Ţintaru l 9 9 de Ion Vinea mi în cameră... Pe biroul lui Fane o havană, cu un capăt strivit de fundul unei 1 scrumiere de jad, fumega mistuindu-se în tăcere. Printre draperiile aurii şi peste fotoliile şi canapeaua de piele, de culoarea zaţului de cafea plutea o mireasmă dulceagă de oumarin. Ca într-un sanctuar fumul capitos al ţigării părea închinat unei tainice aşteptări. Cu toată nerăbdarea care îl mânase aci, lui Lucu îi păru bine că e pentru câteva clipe singur. Privi împrejurul lui eu o lacomă curiozitate. Nimic nu-i mai amintea de odăiţa rece şi mizeră a hotelului deochiat de lîngă gară. Numai un cuieraş de lemn, bătut în perete lîngă sobă şi o pălărie veştedă de fetru, cu panglica dungată de un praf soios, spînzurînd acolo de cine ştie cînd, contrasta cu luxul căutat al încăperii. Masa de lucru din stejar lustruit în tonul întunecat şi cald al mierii de viespe, îi atrase atenţia. Era o mobilă florentină din veacul al şaptesprezeoilea. Lucrată cu o rustică şi parcă voită stângăcie, cu balamale rudimentare de tier la un pupitru ce putea fi tras mult in afară, ici şi colo cu pene din •acelaşi metal înfipte pe la încheieturi şi cu rozete de tablă oxidată aplicate la broaştele sertarelor greoaie, ea părea scoasă, restaurată şi adusă dintre rămăşiţele unui castel în ruină. Pe un ceaslov cu & oarţele lucioase şi pleznite, un sfeşnic scund, de o formă uitată, alcătuit c1 intr-un taler negricios cu marginea încreţită de ciocan, şi cu o luminare scurtă de ceară gălbuie înfiptă într-o ţeapă crescută din centrul lui, părea şi acesta dezgropat din hrubele altor veacuri. Nici un tablou, afară de cîteva icoane de sticlă şi de lemn, chipuri pământii scăldate în purpură, în soare şi argint, în schimb, o tapiserie franceză, cu arbori, cu cerbi, cu haite de copoi, de prepelicari, ide ogari, şi basseţi, cu vîntători cu goarnele în vânt, călări pe cai cabraţi sau în plin galop, acoperea în întregime şi fără zgomot un perete. Pe parchet un covor „savonnerie" de un alb de ivoriu, se întindea mătăsos peste tot mijlocul odăii. Silion clătină din cap... îşi aminti din nou de profesorul Înfrigurat şi neras, în halatul său fibros, plimbîndu-se slab ca un lup pe poteca decolorată a covoraşului destrămat al chiliei lui *) Fragment din romanul „Lunatecii". «64 pe care o măsura din trei paşi pe cînd de pe palierul scării pătrundea pe sub uşă un iz iritant de pisici. Din camera vecină îl trezi la realitate glasul cavernos al lui Fane. După tonul răspicat şi olar, după debitul ciocănit, după accentele suspensive oare invitau auditoriul la nişte completări ce nu veneau, Lucu înţelese că profesorul făcea o expunere şi un rezumat. Dar între timp, în sala de aşteptare izbucni cu furii reînnoite soneria. Tot mai lung, mai des, mai stăruitor. Uşa se deschise şi capul lui Fane, triunghiular şi seofîlcit: „niciodată nu-i găseşti cînd îi cauţi..." Şi în aceeaşi clipă Lucu se pomeni faţă în faţă cu fostul său profesor. Cu toate că nu-1 văzuse de atâta vreme Chiriac nu se arătă câtuşi de puţin surprins că-! găseşte tocmai acolo. „— Fii bun şi adu-mi-1 pe Ifrim. Pofteşte-i şi pe domnii redactori. Vi i cu ei". •Şi fără măcar să-i fi strîns mîna, Fane dispăru în cabinetul patronului, trăgând uşa după el. în amiaza aceea petrecută în biroul lui Androne, Lucu Silion a fost destul de uimit de cele văzute şi auzite Se găsea acum într-o încăpere spaţioasă, somptuos mobilată eu tot ce putea oferi mai de preţ fabrica lui Szekely şi Retty: totul imitaţie, totul de-a gata : camera de lucru a unui birocrat. Intrase la director cel mai din urmă, numai după ce-şi îndeplinise însărcinarea dată de Fane. Căpătase dintr-odată drept de cetate : nu mai era un străin şi un nepoftit în redacţie, de vreme ce aduna lumea la o conferinţă la care lua parte şi el. Devenise unul de-ai cash. Dar nici acum apariţia lui n-a fost luată în seamă. „— Pe semne că m-am înşelat: nu sânt un om interesant..." La Oficiul de Turism sânt o pasăre rară, o apariţie bizară, pe cînd într-o sală de redacţie nimeni nu se uită la mine : chiar dacă mi-aş lăsa cioc..." Cei de faţă se strânseseră în jurul lui Androne şi mesei lui, un birou trandafiriu cu picioare înalte şi recurbate şi cu aplicaţiuni de bronz aurit. Peste capul şi umerii directorului colaboratorii cercetează din ochi un exemplar al „Opiniei" desfăcut şi întins dinainte-i. Febril şi ascetic, profesorul Fane, cu un creion colorat în mînă îşi continua expunerea. Lucu, mereu hărţuit de imagini picturale se gîndi la „lecţia de anatomie" a lui Rembrandt. Căuta asemănări între capetele din faimosul tablou şi mutrele celor de faţă. Coala de hîrtie tipărită ţinea locul cadavrului asupra căruia se înclinau capetele atente ale ciracilor. Se uită la Androne. înfundat în fotoliu, directorul părea un prizonier încurcat şi plictisit. Nu se simţea ia largul său printre aceşti lefegii parazitari şi pretenţioşi, care semănau aşa de puţin cu slujbaşii linguşitori şi cu frica stăpânului, aşa cum îi ştia el de la căile ferate şi de la întreprinderile inginereşti. Se silea totuşi să pară la largul său. Din cînd în cînd tuşea sec şi înfundat, trecîndu-şi batista parfumată peste mustaţa neagră, retezată scurt şi peste buzele roşii care contrastau cu paloarea catifelată a obrazului său uscăţiv. Se prefăcea că ascultă cu mult interes expunerea lui Fane, ca şi cum ar fi fost ceva cu totul nou pentru el, şi moţăia în semn de aprobare la fiece sfîrşit de frază, fără să-1 privească totuşi. — „Se gîndeşte la madam Resoh" — şopti Vareli la urechea lui Kiriazi. ŢinînduHse cu dinadinsul în afara grupului, Răzvan Casapu sta rezimat de soba de teracotă, de culoarea vişinei putrede, lîngă uşă. Se străduia în zadar să-şi alcătuiască, din trăsăturile largi şi neregulate ale figurii lui oa — Viaţa Romîneasci cheşe şi expresive, încadrată de o coamă rebelă, masca nepăsării suverane. Pe buzele întunecate şi cărnoase îi întârzia un rânjet dureros. în ochii lui bulbucaţi şi focoşi, lumini suferinde se fugăreau cu fulgere scurte. Spre a-şi stăpîni pornirile de mînie care îi străbăteau, din cînd în cînd, trupul j vânjos, Răzvan se alipea tot mai tare de soba de plăci răcoroase, dînduşi. capul pe spate şi aplecat niţel spre un umăr, într-o poză de răstignit. O ţigaretă stinsă îi atârna de colţul gurii. I se părea că e osîndit să^şi aculte prohodul. Era furios şi amărât mai ales din pricina lui Androne, spre care holba fără voie priviri de ură şi dispreţ. — Un gangster fără scrupule, — gîndea el, — asta eşti... Şi un idealist în orele de digestie. Un aventurier cincantenar, pe care l-am găbuit din neant, să-1 fac patron de gazetă. (Cu Androne, el avusese, totuşi, o înţelegere clară, deşi alcătuită numai din jumătăţi de cuvinte şi de înţelesuri:) „tu învesteşti în „Opinia" două sau trei milioane, ca să-ţi reoîştigi cîteva zeci pe care guvernele refuză să ţi le plătească, în ciuda Curţii de Casaţie, pentru că guvernele cunosc tariful înaltei Curţi, iar miniştrii ştiu cum se amină la calende plata unei creanţe asupra, statului, prin simpla ei neânscriere în buget. Eu vin şi-ţi pun la îndemână, o armă veche pe care cu niţel praf de aur o cureţi de rugină şi taie ca briciul..." Acum, graţie mie, ai ajuns un om de temut şi eşti pe cale să-ţi capeţi banii toţi. Nu ţi-am cerut nimic. Mă mulţumeam cu ce aveam: conducerea de fapt a gazetei. Şi tocmai acum îţi calci cuvântul. Te-ai aliat cu jezuitul de la Dunăre, cu Fane Chiriac şi pînă ,1a urmă tot Fane o să-ţi mănânce capul... Canalia !" Sprijinit mereu de plăcile de teracotă, capul lui Samson, zbârlit şi creţ,, continua să se clatine bolnăvicios la dreapta şi la stînga ca şi cum s-ar fi legănat pe nişte perne de spital, pe cînd ochii lui basedovieni, pe al căror-luciu sticlos părea că se oprise o lacrimă îngheţată, galopau divergent caE doi cai nărăvaşi: semn de indignare greu stăpânită sau de jale abia ţinută în Mu . Răzvan totuşi nu-1 urăşte pe Fane. Nu poţi urâ un şarpe, — îşi repeta el — cu toate că bucuros i-ai slei creierii sub călcâi". — Colegul Răzvan nu se poate să nu fie şi el de aceeaşi părere ! Răzvan tresări. Afirmaţia pornise tot de la Fane. Debitul lui egal şi-ţăcănit, de belfer deprins să vorbească în buiestru, aproape că-1 toropise.. Se uită la cei din jur. Urmăreau expunerea lui Fane cu o rece atenţie profesională. Sub ochii lor neutri se desfăşura, fără spectacol, una din luptelecare duceau la stăpânirea gazetei. Ştiau că Răzvan Casapu urma să fie scos,, fără zarvă, dintr-una din ,poziţiile-icheie" ale acesteia. Poziţie conturată, precis, cu creionul albastru, drept în mijlocul paginei întâi a „Opiniei", desfăcută sub nasul de vulpoi al lui Androne. Loc păstrat cu sfinţenie pentru articolul zilnic, tipărit cu „aldine" groase al lui Răzvan, care, tot aşa de bine ca şi ceilalţi ştia şi el despre ce e vorba. Nu se simţea părăsit, darnici susţinut. Ca un cor antic strânşi în jurul protagoniştilor redactorii asistau la acest spectacol unic fără să ia partea nimănui deocamdată. „Neutralitate şi expectativă", le şoptise, la venire, Kiriazi, care îşi compusese un chip de piatră, cioplit pentru eternitate. Lîngă el, Plahida cu rictusul său strunit şi dezgustat urmărea scena cu coada ochiului. în dreptul unei ferestre, Lucu îi regăsi pe cei trei piraţi al căror prizonier fusese. Foarte încălzit, Mareş îşi trecea la răstimpuri dese, pe obraji şi pe tâmple, veşnica-lui foiţă pudrată, apoi o mototolea, zvârlind-o cu energie, în coşul de hîrtii.. Ardea de dorinţa de a lua parte la discuţie, dar pentru el scena era prea-, interesantă ca să-i tulbure desfăşurarea. Ceilalţi doi ascultau cuminţi ca.t la leturghie... Ceva mai departe, Cyrus se reziimase.de peretele din fund, lingă harta strategică a gazetei, o Românie pe a cărei suprafaţă nişte stegu-leţe tricolore, cu prăjini minuscule de ac, arătau pătrunderea „Opiniei" pînă în cele mai anonime cătunuri. Adulmecând atmosfera însorită, plină de spirale de fum şi de snopi moleculari de praf, Dini Vareli, cu năsucul său şugubăţ, părea că face haz de tot ce se petrece. —- Ce importanţă mai are părerea mea ? sună deodată glasul răguşit al lui Răzvan. Răspunsul lui întîrziat căzu în tăcerea penibilă a celor ăq faţă ca un bolovan într-o baltă stătută. Cu o mişcare înceată, de dascăl plin de răbdare, şi care se adresează unui elev îndărătnic şi aiurit, Fane se întoarse spre el, să4 lămurească. Ţinea în mînă o foaie de hârtie. — Precum spuneam, — reluă el rotunjind cu grijă cuvintele, direcr torul nostru a hotărît să pună capăt monotoniei acestei gazete. —• Hîk, hîk! îşi drese vocea Androne înclinat peste foaia de ziar — Elogiile directe dau tignafes, — şopti Kiriazi către Vareli. — Depinde de gâtlej — răspunse tot în şoaptă Vareli: — chestiune de perimetru. — Directorul nostru şi cu mine, — reluă Fane, am căzut de acord, şi cred că Răzvan va fi de aceeaşi părere, — că „monotonia" gazetei se da-toreşte mai ales felului cum este paginată. — Exact! sări de lîngă fereastră Mareş, înălţându-se pe vârfuri: — Am spus-o din capul locului. Paginaţia noastră e sinistră ! E ţeapănă, e mereu aceeaşi. Să trecem la una mai variată, mai mobilă, mai vie ! O paginaţie modernă ! Se opri, răsuflă, şi peste obrazul smead şi transpirat îşi mai trecu o fiţuică pudrată. — în ruptul capului! protestă Fane, respingând, spre uimirea lui Mareş, ajutorul acestuia, — „Opinia" nu va deveni niciodată un ziar de bulevard. Nu ne interesează construcţiile fanteziste, eşafodajele savante, echilibristica titlurilor şi textelor care se încalecă, se întretaie în pagina întîia şi-1 trimit pe cititor să bîjbîie continuarea unui articol printre coloanele de reclamă de la coada gazetei. Nu ne preocupă nici pozele nici fotomontajele. Numai şi numai textul. Gazeta noastră e de citit, nu e o gazetă de „abţusbilduri". Cei de faţă îl priviră nedumeriţi. Chiar şi Răzvan se opri din legănarea lui occipitală aşteptând continuarea. —- Dar atunci, cum ? întrebă Mareş, opărit. — Cum ? repetară câteva glasuri. — Foarte simplu! rosti Fane, subţiindu-şi glasul şi însoţindu-şi exclamaţia cu un gest de scamator gata să repete o demonstraţie, — rămânem la paginaţia fixă, paginaţia noastră cu cele şapte coloane de gazetă pe care apar invariabil cele şase articole ale noastre, plus foiletonul. Dar de azi înainte, — continuă el punând pedală glasului său redevenit cavernos. — noi ăştia, cei şapte articlieri, vom face cu rândul, adică ne vom perinda cu semnătura noastră pe la toate cele şapte rubrici. Pe la toate fără excepţie. Asta e deosebirea. E clar ? Privirile tuturora se îndreptară spre Răzvan. Pauză grea. Redactorii aşteptau nemişcaţi. Cu coatele pe birou şi capul între mîini, absorbit parcă în geometria desenată cu linii albastre pe pagina „Opiniei", Androne îl cerceta pe Răzvan pe sub sprâncene. Primise lovitura în plin. Dar clocotul dureros pe care-1 citi pe figura crispată a redactorului, îl nelinişti : — ăsta coace ceva... nu se poate altfel. Căci toată reforma paginaţiei avea un singur scop: să-1 scoată pe Casapu din aşa zisul „mijloc" al gazetei, „mijloc" în care articolul său dădea zilnic tonul „Opiniei". Răzvan ridică din umeri. — Mie mi-i tot una ! Puneţi-mă unde vreţi. Omul sfinţeşte locul! Tăcu şi-şi muşcă buzele vineţii şi cărnoase. I se părea că vorbise prea mult, că glasul i se despotmolise anevoie din răguşeala unei emoţii rău ascunse. Nu găsise nota justă, dorita notă a nepăsării auguste, ci dimpotrivă, orgoliul lui exasperat se trădase prin anumite piţigăeli de care cel puţin el îşi dădea bine seama. Pe sub sprâncenele lui circumflexe, Fane se uită pe rînd la toate chipurile, ca şi cum le-ar fi luat de mărturie, într-o gravă clipă. Reluă : —• Eu nu mă îndoiesc, că temperamentul impetuos al lui Răzvan se va afirma cu aceeaşi vigoare şi în rubricele din care a lipsit pînă acum. Ceea ce va pierde în amploare, va cîştiga prin „raocourci". Desigur, un „cursiv" nu oferă posibilităţile de desfăşurare ale unui „mijloc". Dar adesea un torent e mai primejdios decît un fluviu. — Mi se pare că ai impresia că m-ai îndatorat, — zise Răzvan cu o ple căciune. Scoase batista şi-şi tampona fruntea. Era furios mai ales pe sine. Fane clătină din cap cu o amărăciune de profesor : —• Nu mă înţelegi, Răzvan! Eu n-am ambiţii de gazetar. Mă aflu doar în trecere prin gazetărie. Vreau numai să realizez o economie de timp şi de forţe pentru toată lumea, într-o oît mai mare varietate a gazetei. — Ba te înţeleg mai bine decît crezi. Nu eşti atît de indescifrabil, — rânji Răzvan. Fane se întoarse spre Ifrim. li întinse foaia de hîrtie pe, care o ţinuse tot timpul în mînă : —• Am schiţat aci un fel de ţintar, un program săptămînal văzut şi aprobat de directorul nostru. E de ajuns să te uiţi la el şi afli ce anume articol ai de scris în ziua aceea... N-ar fi rău să-1 afişezi la secretariat şi în sălile de redacţie. Ifrim se înclină cu demnitate şi supunere şi începu să examineze „ţintarul". — Teologii ăştia sînt nişte maeştrii ai reverenţei, — spuse Kiriazi, în şoaptă, lui Vareli: — Se ploconesc exact oît trebuie. — Şi tocmai cînd trebuie. —• Extraordinar ! exclamă încîntat Ifrim cînd sfârşi de parcurs „ţintarul" : — Simplu şi ingenios ! Şi pornind de la Ifrim, „ţintarul" călători din mînă în mînă, pe sub mimica redactorilor, stârnind cuvintele lor de laudă : — Minunat ! Nemaipomenit! Ajunse în cele din urmă în mîna lui Răzvan care-1 restitui, fără măcar să-1 fi privit. Lucu îl cercetă cel din urmă. Era un lucru într-adevăr simplu şi îndeajuns de ingenios. Un dreptunghi mare, cuprinzînd, în lungime, şapte dreptunghiuri despărţite între ale prin cite o linie orizontală. Cinci verticale împărţeau suprafaţa întreagă în casete mici, dreptunghiulare şi ele. în afară, pe latura din dreapta, de sus în jos, zilele săptămânii. Deasupra laturii de sus, titlurile de rubrică, şapte la număr. Numele articlierilor, unul cîte unul, umpleau lăuntrul casetelor. Citind pe marginea din stingă, ziua şi pe marginea de deasupra, rubrica, fiece redactor ştia ce are de făcut. Nu-i mai lipsea decît „subiectul" şi inspiraţia, care, — se ştie, — vine scriind. — Ţintarul ăsta, — declară Ifrim, — mă face muţii. Ma scoate din pîine. Androne dădu semnalul felicitărilor, strîngînd, cel dintîi, mîna lui Fane. Ceilalţi îl imitară pe rînd. Răzvan şovăi o clipă. Să-şi arate rnînia şi necazul, înseamnă să facă pe placul duşmanilor lui făţarnici. Să se stăpînească, şi apoi cu o seninătate olimpică să-i strîngă şi el mîna lui Fane, ar fi ceva forţat şi nefiresc : i s-ar strîmba obrazul, i s-ar încăleca privirile a turbare. — Ar trebui săiţi brevetezi invenţia, — zise, — şi îşi muşcă buzele. Se întoarse apoi cu spatele şi începu să urmărească pe steguleţele hărţii din perete, progresele „Opiniei" în satele din Ardeal. Rămase aşa pînă ce momentul felicitărilor trecu. Un claxon nevăzut strănutând năpraznic sub ferestre, puse capăt acestei solemnităţi. — Mi^a venit maşina! sări Androne, ridicîndu-se din fotoliul directorial. Ifrim se repezi pe culuar şi cît ai clipi din ochi se întoarse cu pardesiul directorului pe braţ. — Iată cum se aduce un pardesiu patronal, cînd nu eşti un ingrat,, — şopti Kiriazi. — Promptitudinea gestului, îi anulează slugărnicia, — tălmăci tot lîngă ureche, Vareli. — Aş dori să ştiu ce-am de scris pe luni, — după ţintar, fireşte ! se răsfaţă Androne, supus şi cuminte. Ifrim îşi aruncă pardesiul pe un umăr. îşi potrivi ochelarii, consultă ţintarul: —• Aveţi „mijlocul", domnule director. Şi să fie într-un ceas bun. Cei trei piraţi de lîngă fereastră bătură scurt din palme. Urarea lui Ifrim sublinia înfrângerea lui Răzvan. Androne îşi va scrie astăzi primul „mijloc". —• Am înţeles, spuse acesta pe un ton de supunere militară, şi care-1 scotea din încurcătură. Pomeţii lui catifelaţi se rumeniseră uşor. Adăugă : — Plec la fermă. Articolul, ţi-1 trimit mîine cu şoferul. Şi luându-şi pardesiul pe care M îmibia, cu un egalitar respect, secretarul de redacţie, se înclină ceremonios şi dispăru. Ceilalţi se grăbiră să plece. Fane se uita la ei cu o privire care lui Lucu i se păru a unui repetitor mulţumit de felul cum i s-au purtat elevii la curs şi în recreaţie. Cu ţintarul în mână, Ifrim, vădit amuzat de noua sa jucărie, comunica fiecărui scrib, ce rubrică avea în seamă pe ziua de luni. Trebuia să ajungă la Răzvan. îl căută din ochi. îl găsi stînd tot lîngă sobă, cu ochii în tavan, cu sprâncenele crispate pe un gând neadormit. — Domnu' Casapu are de dat un „cursiv unu". Răzvan tresări. în câteva clipe recapitulase lungile luni de luptă surdă care se incheiau pentru el cu un eşec. „Opinia" îi scăpase din mîini. Din „leader" al ziarului, ajunsese un simplu redactor, prăvălit printre ceilalţi lefegii, ca un hultan într-un fund de poiată. în faţa lui se desfăşurau cotiturile, multe şi anevoioase, ale unui nou urcuş. îşi drese glasul şi rosti cu nepăsare : — Mîine seara, îl ai negreşit. — Stai' o clipă ! '• ' Ifrim îşi duse un deget ia '.tâmplă.¬ —• Aşteaptă până la qpt. Dacă pînă atunci nu ţi-am telefonat, scrii „cursivul". Dacă însă îţi telefonez să scrii „mijlocul", înseamnă că directorul n-a avut răgaz să-1 scrie. — Dama voalată! — exclamă Vareli făcând ştrengăreşte cu ochiul. —• Plăcerea primează, datoria dă pasul, — întări Kiriazi. ; — Dacă e aşa de ce să-mi stric eu Dumineca ? — protestă cam moale Răzvan. — Pune-1 pe Cyrus. Cu toţii îl căutară din ochi pe Cyrus. Cyrus plecase. ; —• L-ai scris totdeauna dumneata. Eşti cel mai indicat. Ifrim şi Fane schimbară o privire pe furiş : . — Sînt mulţumit de tine ! spusese privirea lui Fane. — Sluga durni tale ! răspunsese privirea lui Ifrim., Vădit încurcat, Răzvan se adresă lui Ifrim : — Mă duci cu zăhărelul. Fie ! Dac-o trebui, am să-1 fac. Şi fără să mai dea mîna cu nimeni, părăsi grăbit încăperea: Paşii lui duduiră pe scări. — .Nu-ţi plac execuţiile capitale, — spuse Kiriazi. —- Preferi să tai coada cîinelui în rate, — îl completă ca un ecou, Vareli. * Zîmbind cu modestie, Ifrim îşi plecă privirile în pământ : — Caut să împac lucrurile. — lată-ne singuri ! suspină teatral Fane, cînd rămase faţă în faţă cu Silion : se retrăseseră amândoi în cabinetul profesorului. Cu mâinile proptite de marginea mesii de lutru, Fane îşi împinse de perete fotoliul pe care şedea, întinzându-şi peste vetustul birou florentin picioarele încălţate în pantofi de antilopă şi şosete cu romburi bicolore „cubiste". — Ce zici de ciorăpeii ăştia ? întrebă el, desmierdîndu-i cu buricele degetelor. — Ia pune mîna : sînt londoneji. Lucu se apropie şi ciupi ciorapii cu băgare de seamă, încercîndu-de elasticitatea. — Excelenţi, dar cam fistichii... ăştia se poartă în Montparnasse. Prefer ciorapii Derby. Fane făcu ochi mari: '•<• — Derby ? adică cum ? ! -Drept răspuns Lucu îşi săltă pantalonul, apuoîndu-l gingaş cu două degete, de dungă. Fane putu să-i admire nu fără invidie ciorapii Derby, tricotaţi din fii d-Ecosse de culoare - tutunie, cu baghete subţiri de o nuanţă mai: deschisă. Apoi îşi ţinti acuzator spre ei arătătorul: ...i —Norocu l tău că eşti sinecurist şi nu profesor ! eu sînt ţinut să fac pe năzdrăvanul ca să: mă depărtez de gravitatea solemnă a belferiei. Ca pentru a face pe loc o demonstraţie de năzdrăvănie, exclamă pe un tfon de copil răzgâiat : .* .r. — Dar nici nu vezi că am hăinuţe noi! Ce naiba ! Ia te uită, ştofă ! Lucu se apropie mai tare de el, îi pipăi-reverul hainei:' —¬ •fol — Lînă australiană, ţesătură englezească, model francez, pictor Delauney, — spuse el pe nerăsuflate, dînd debitului său verbal monotonia unei expertize fără importanţă. — Ştiam că te pricepi! aprobă Fane. Suspină adînc — Numai cu tine mai pot discuta de marafeturile astea... Dar vii atît de rar pe aici! ia loc, te rog. 'Dintr-o cutie plată de lemn parfumat şi subţire, îi oferi lui Luiou o ţigară de foi. Lucu refuză. Fane îşi alese o ţigară, muşcă scurt din ea de la un capăt, scuipă apoi cu graţie şi scăpărindu-şi bricheta de aur, aprinse şi pufăi alene şi prelung. Executase tot şirul acesta de mişcări cu o precizie rituală şi cu voluptatea unui fumător de opium Care îşi prepară o pipă. Volute de fum. Priviri de reverie. Fane zâmbi unui gând: — O făcui şi p-asta ! — N-am înţeles mare lucru. Fane se îndreptă şi se uită la el pe sub sprâncene. Era ca şi cum î-ar fi zis : — te credeam mai deştept! Luă cuvîntul : — Nu e o problemă. Trebuie să înţelegi doar atît că Răzvan se plasase dintr-o dată şi for ever pe centrul de gravitate al paginei întîi. Cu semnătura lui parcă ne lua pe toţi pe garanţie. El , cloşca, noi, puişorii. Dar l-am dislocat. De azi înainte sîntem cu toţii şi cloşcă şi puişori, rând pe rând. — Şi în poiata asta cocoşul vei fi tu. — Aşa va fi, dar nu pentru că sînt mai breaz. Eu n-am talentul lui Răzvan. Poate că n-am talent de loc. (îşi duse un deget la frunte). Dar în schimb am cap ! —• Mi se pare că Răzvan a cedat cam repede. — N-avea încotro. Prea era singur. în faţa lui, eu apăram interesele întregii redacţii. Mai trase un fum, se îndreptă niţel în fotoliu, îşi drese glasul: —• Să nu lucrezi niciodată numai pentru tine: te izolezi! Io mă plasez totdeauna din punctul de vedere al colectivităţii: şi ce-i al meu e pus de o parte ! — Se prea poate. Dar Ifrim a ştiut ce-o să se întâmple şi fără teoria asta. — Ce spunea ? — Că lui Răzvan îi sar pernele, una cîte una. Pe figura lui Fane se despică un surîs de satisfacţie. Nu era frumos cînd rîdea. în zîmbet, chipul lui făcut pentru meditaţie şi concentrare, —- se schimonosea. —• Tactica asta, cum îi zici tu, îmi pune în mână cartea cea bună. Joc la sigur, fără să trişez. — Vrei să spui că Răzvan... — Răzvan îşi vede de micile lui operaţii extra profesionale. Mendicitate şi gangsterism. Şantaj şi marşandaj. Te văd, te văd! Dă şi mie că te spun. —• Asta e presa. Toţi fac la fel. Fane înălţă din umeri. — Chestie de perdea. Cînd am venit la ziar, am văzut şi am tăcut M-am pus pe lucru. Mi-am câştigat încrederea patronului. Pe urmă l-am făcut om. — L-ai făcut, om ! îngăimă Lucu : — Ce enormitate ! 71 — Chiar aşa ! susţinu Fane. — Ce era el la început ? Un biet elefant : „barosanul" care acoperă paguba. El plătea, ceilalţi încasau. îl costa scump cinstea de a figura pe frontispiciul gazetei. Dar nimeni nu „cas-chează" la infinit. Nici în presă, nici în politică, nici la curse, nici la dame. Pînă la urmă barosanul se lasă păgubaş. Şi s-ar fi lăsat şi Androne, mai ales că şantajul asupra căilor ferate nu prea dădea roade. Fane se întrerupse şi scoase din buzunar o batistă imaculată. Apoi,, cu opintiri minuscule şi stoarceri repetate îşi extirpă un punct negru de pe nas. Cînd termină dureroasa operaţie avea ochii înlăcrimaţi. — lartă-mă, zise, nu e frumos ce fac. Unde am rămas ? A, da, directorul ! încet, încet, m-am furişat în destinele lui. Pe uşiţa din dos. M-am insinuat. Şi din ziarist diletant, am făcut din el un profesionist. Adică tocmai ce nu-i convenea lui Răzvan et comp. — I-ai dat cumva lecţii de ziaristică ? — N-a fost greu. Elevul nu e chiar un nătărău, "iar profesorul necunoscînd meseria şi-a îngăduit să devină inovator. Obişnuit cu acest fel de a vorbi, Lucu surise. Lui Fane îi plăcea să se declare un ignorant fără pereche, ca să poată apoi arăta cit e de spontan şi de meşter oriunde şi ori ia ce treabă l-ai pune. în realitate era un laborios şi un căznit care şe trudeşte pe tăcute. — Şi din lecţie în lecţie... — Nu mă lua repede, — îl întrerupse Fane. — Curând după intrarea mea la gazetă, directorul şi-a putut da seama, că n-am in mine nimic dintr-un boem sau dintr-un artist de teapa celor ce-i împuiază redacţia. Io ştiam că după doi ani de deficite, trebuie să se fi săturat pînă-n gît de hibridul ăsta, cabotin şi parazit, care e gazetarul. împrejurările m-au ajutat să-1 conving că io sînt făcut din altă plămadă. — Cred că nu ţi-a fost greu. — Io nu dispreţuiesc succesele uşoare. — Numai proştii umblă după dificultăţi. — Adică cei care fac pe deştepţii... —• Destul. Să ne întoarcem la Androne. — Androne e-lacom de ştiri. Trăim vremuri grele — toate vremurile au fost grele. Situaţia se schimbă din zi în zi, din ceas în ceas. Războiul bate la uşă, evenimentele se precipită, cum spun dumnealor gazetarii. Nu e deci de mirare că vrea şi Androne să fie informat. Mai ales că afaceriştii din jurul său îl iau drept director de ziar. Şi-i cer mereu noutăţi. —• N-are daoît să le spună pe de rost din „Opinia". — N-ajunge. Trebuie să le cunoască mai nainte de a fi apărut : aşa cere prestigiul ! — înţeleg. Şi n-ar fi rău să le ştie chiar mai nainte de a se fi întâmplat. — Tocmai. Dar redactorii îl ţineau departe de izvorul informaţiilor. Adică de foile agenţiilor. Pentru ei, un director ideal e acela care habar nu are de nimic. — Dar tu, cei interes aveai să-i tulburi fecioria ? — Să-i curăţ pe ceilalţi ! — Şi pe urmă ? — Văzînd şi făcînd. —- Nu te temi că un director prea „iniţiat" te poate curăţa şi pe tine ? Eşti departe de a fi un sfetnic de tout repos! — Mai e pînă atunci! Vorba poetului: je ne saurais prevoir des malheurs si lointains ! Cine-a spus asta ? Lucu făcu un gest de nerăbdare. Fane înţelese. Vorbi. — Cu venirea mea, lucrurile s-au schimbat la „Opinia". Dacă nu pentru toţi, cel puţin pentru Androne. De cîte ori zbîrmîia telefonul, îl întâmpina mereu aceeaşi voce : — ordonaţi domnule director! — da' cine-i acolo ? întreba. Mă lăsam în beregată : — profesorul Chiriac. Veşnic profesorul Chiriac. La orice oră din zi şi din noapte, profesorul Chiriac. Cu sepulhralul său : — ordonaţi domnule director. Că Androne, ca orice nevropat, .suferă de insomnie. E obsedat de atentate, incidente de frontieră, insulte la drapel, ultimatumuri şi conflagraţii. Poate că are şi nevoie de aşa ceva pentru combinaţiile lui la Bursă. Dar nu-1 puteam servi: n-aveam în buzunar războiul şi pacea. Stam însă ca un Cerber neadormit la datorie. Ham-ham ! Şi adesea Cerberul i-o lua nainte. Venea, de pildă, o informaţie, sau vreo telegramă mai importantă în cursul nopţii. Vreun Havas, vreun Reuter, vreun Tass, sau mai ştiu eu ce. Ham-Ham ! cerberul la telefon. Chema pe director. îl scula de la masă. îl scotea din pat, noaptea, de lîngă damă, şi-i da textului citire. — Ce zici directore ? nu-i aşa că ştirea asta merită un comentar ? — Hîk-hîk, — tuşea directorul adormit şi afirmativ. —• în ce sens ? întreba Cerberul. îl silea respectuos să-şi dea cu părerea. Abia desmeticit, Androne bolborosea în pîlnie cîteva banalităţi inevitabile. —• Aşa, chiar aşa ! îl aproba Cerberul: — ai aruncat 0 fîşie de lumină asupra situaţiei. Trebuie să-1 somăm pe agresor să-şi retragă trupele din regiunea litigioasă. — SăJl somăm, — întărea directorul, —• chiar ăsta trebuie să fie sensul cornentarului nostru. — Fă-1 dumneata, domnule director. — Hîk-hîk ! de ce nu l-ai face dumneata ? se apăra, măgulit, Androne. Cerberul nu-1 slăbea: — Numai douăzeci de rânduri, domnule director. Nimeni nu le poate face ca dumneata... Avem nevoie de formularea dumitale concisă şi lapidară. Avem nevoie de numele dumitale în coloanele ziarului. Mare păcat! Eşti cel mai mare gazetar ! — Hîk-hîk! dar de ce păcat ? — Fiindcă nu-ţi dai drumul. Din modestie nu-ţi valorifici darul pe care ţi 1-a hărăzit providenţa. Te implor, domnule director, ce atâta timiditate. Trimit chiar acum curierul. Dumneata redactezi uşor : pînă ajunge băiatul, gata şi manuscrisul. Sau poate preferi să dictezi la telefon! —• Nunnu! se împotrivea Androne, prefer să vie curierul. VrCau să redactez mai pe îndelete. E o problemă dintre cele mai grave. — Grave, domnule director. Fane se opri. îşi schimbă trabucul dintr-un colţ al gurii în celălalt şi-şi adinei privirea de îmblânzitor de şerpi in ochii lui Lucu. — Mi-am dat seama, după acest adaos din coadă, cu problema din cele mai grave, că vorbea în acelaşi timp şi pentru o gingaşă făptură care, parc-o văd, îl asculta despletită şi âmbufnată, cu coatele adâncite in perne şi cu bărbia sprijinită în palme. Mare plăcere trebuie să-i fi făcut io lui conu Androne scoţîndunl din aşternut în noaptea aia. I-am dat prilejul să facă pe bărbatu' de stat în faţa iubitei. Măcar atît! Cred că de-acolo 1 se trage. De unde la început se mărginise să inspire cîte un articol financiar, cât se poate de anost sau să procure materiale pentru o campanie despre furnituri şi comenzi de stat, iată că omul nostru a prins gust, sub oblăduirea mea, de politică externă. AI meu e ! Polemizează astăzi cu Downingstrectul, cu Kremlinul şi cu Casa Albă. Dă sfaturi miniştrilor şi-1 ia de sus pe Preşedintele de Consiliu. Am făcut un „Presseleiter" 73 dintr-un inginer de poduri. Şi articolele lui nu-s mai rele, decît ale oricărui scrib cu renume, — crede-mă. j Şi luînduşi un aer de modestie ipocrită, Fane tăcu. Aştepta un cuvânt de laudă. — Şi cum a devenit cazul cu Răzvan ? — întrebă Lucu, vădit interesat şi dîndu-işi seama că, fără să vrea, imită vorbirea apăsată, sfătoasă şi cu subînţelesuri, a lui Fane. — Nimic mai simplu:. când i-am deschis ochii patronului asupra veniturilor lăturalnice ale ziarului, de care . el, fireşte, habar n-avea, a căscat ,gura şi a început să se încredinţeze că jucărioara asta de hîrtie îl costă cam scump şi ca s-o poată duce mai departe îi trebuie un vătaf serios. Am uitat să-ţi spun că între timp, încurajasem, prin toate mijloacele, spiritul de anarhie şi de chiul în redacţie. Vrea unul să nu scrie nimic în ziua ceea ? Avea sigur izbăvire de la mine şi făceam eu articolul în locul lui. Vrea un altul să plece acasă pe două, trei zile, îi dam binecuvîntarea şi pleca. Le făceam rost de parale pe la ministere, bani pentru vreo carte, vreo lucrare, vreun raport confidenţial şi câte şi mai câte. Cînd ziaristul are bani, chiuleşte mai uşor. De ce făceam asta ? întîi, ca să pot lucra mai liber. în al doilea rînd, ca să fie şi mai vădit că sînt singurul om de nădejde în complexul „Opiniei". în sfârşit Androne mi-a dat depline puteri. I-am adunat atunci pe articlierii ăştia fuduli care îşi umpleau buzunarele pe tăcute, şi pe găinarii ăia de reporteri şi le-am spus ritos : sau facem de-adevăratelea pe nebunii şi devenim oficiosul lui Vlad Ţepeş dincoace de mormânt, atunci basta cu dijmuirile, cu sporturile şi subvenţiile de tot felul, sau ne punem serios pe jaf, dar sistematic şi căutând să nu ne compromitem. Dar dacă ne-am hotărît să jefuim, să fim barem gogeamite tâlharii, nu manglitori şi borfaşi de duzină. Să jefuim •cu metodă şi în stil mare. Fane se încălzise vorbind. Se opri să-şi stîmpere răsuflarea şi reluă, măsurat şi tacticos : — Să ne croim, — le spusei, — o traistă încăpătoare în care să-şi toarne fiecare aportul de pradă, dar nu tot: trei sferturi la traistă, adică pentru gazetă, şi un sfert pentru individul oare a venit cu pontul şi cu biştarii. Iar împărţeala cea mare la sfârşitul anului, ca la orice incheiere de bilanţ. Lucu se uită la el nedumerit: — Parcă ziceai că nu te pricepi în meserie ! — Cest une fagon de parier! în tinereţea dintâi am robotit o vreme la „Cotidianul", marele ziar de atitudine. La început corector, pe urmă ajutor de secretar de noapte, apoi de zi, pînă m-am pomenit, din treaptă în treaptă, reporter şi articlier de pagina întîi, însărcinat cu Camera şi Senatul, plus contactul cu două ministere, cele mai grele: finanţele şi industria. Un fel de femeie la toate, Nu mai pridideam. îmi ieşea sufletul. Acolo am învăţat eu ceea ce numeşti tu meserie, într-o împrejurare pe care să-mi dai voie să ţi-o povestesc. . . — Ce leafă aveai ? îl întrebă Lucu, încurajându-1 să continue printr-un semn din cap. — Nouă mii de lei. Cât să mănânc o singură dată pe zi, dar cu măsură. Şi aveam o foame de lup. Nici nu e de mirare. Serile insă, mă aciuiasem la masa unor evrei cu dare de mână, unde aveam tacâm. Eram în dragoste păcătoasă cu domnişoara casei şi părinţii mă socoteau viitor ginere cu 7.4' toate că habar n-aveau. Prejudecăţi religioase, ioc. Iar eu cu atît mai puţin.. Dar n-aveam de gînd să mă însor. La vârsta aceea prea băteau darabanele în capul meu o şarjă eroică şi ameţitoare. Nu-mi plăcea să. fac pe escrocul sentimental. Nu4i mai descriu în ce hal erau vestmintele şi cămăşile mele. într-o bună. zi m-am hotărât să vorbesc. La urma urmii nu riscam decît un simplu refuz. M-am dus la Petrişor Vrabie, directorul. „'Cotidianului", ziarist ide talent, conducător dibaci, om de spirit, de convingeri şi de inimă. Şi delicat. Şi grăsun. Şi grăsun şi delicat! ..Toate, .guvernele şi opoziţia veneau la el ca la Mafalda ghicitoarea, să-i ceară sfatul. Parfcănl văd ! rotofei şi îndesat, cap spin de prelat, în care ironia--corecta solemnitatea, două guşi una peste alta, ochii niţel basedovieni şi blânzi, răsuflarea scurtă, glasul catifelat şi duios! M-a poftit, să stau,., — Ce te aduce la mine ? în aşteptare se tot juca cu manşetele, le băga şi le scotea din mânecă-maşinal, cu unghiile mari, şlefuite ca ale unui cartofor. Mi-am dres glasul; am uitat toate frazele de efect, pregătite, şi i-am spus, pe nerăsuflate, necazurile mele. I-am spus şi cît de multă treabă făceam zilnic la Cotidianul. Ştia tot. — Unde mai pui, a adăugat el, că gazeta noastră trage cinci ediţii, şi la fiecare „schimbare" trebuie, să mai dai manuscris. — Aşa e ! oftai eu — Lucrezi de fapt la cinici gazete, pentru un singur biet salar ! m-a jeluit Vrabie. Şi s-a uitat la mine cu ochii lui boboşaţi şi sentimentali. — Ce leafă ai acum ? — Nouă mii. — Puţin. Şi cît ai vrea să ai ? Ce om înţelegător, — gândii eu. O să mă majoreze cu cel puţin cinci zeci la sută. Şi ca să-i las satisfacţia de a se arăta mărinimos, mi^am plecat fruntea şi am răspuns, mironosit: — Zece mii ! ' A căzut pe gânduri. Reflecta desigur la modestia cererii mele. — Nu-ţi dau ! — Poftim ? Crezusem că n-am auzit bine. Nu mă aşteptasem la un astfel de răspuns. — Sînteţi nemulţumit de mine ? l-am întrebat, cu oarecare nedumerire. — Dimpotrivă! Răspunsul acesta trezi în mine o curiozitate care mă ajută să mă stăpînesc. — Atunci de ce nu mi-aco-rdaţi mia de lei în plus pe care vi-o cer ? — Fiindcă nu ţi-ajunge ! Parcă îmi tăiase respiraţia. Individul ăsta, — mi-am zis, — e. uns cu toate alifiile. Ce-o fi vrînd să, Înţeleagă cu vorba asta: nu-ţi ajunge!? Şi nu m-am ridicat să plec. Venisem hotărît să capăt un drept al meu: — Atunci... atunci daţinmi... unsprezece... i-am răspuns, cu pauză între.- cuvinte. ., A dat turceşte din cap, de jos în sus : 7$ — Nu-ţi ajunge ! — Daţi-mi douăsprezece ! Aeelaş gest al zădărniciei : — Tot nu-ţi ajunge ! Începusem să sper. îl judecasem greşit. îl priveam cu recunoştinţă : — ce om minunat! — Daţi-mi... (am ezitat cu ipocrizie)... daţi-mi paisprezece... cincisprezece. Văzîndu-1 că ride părinteşte, eram sigur de izbîndă. îl băgasem în cofă. — Nu-ţi dau, — mi-a zis. Nu-ţi ajunge. Nici şaisprezece, nici douăzeci. Ar fi de altfel prea puţin pentru serviciile dumitale. Nu, nici chiar treizeci. Asta e blestemul salarului: să nu-ţi ajungă niciodată, oricât ar fi de mare. Uită-te la mine: am o sută cincizeci de mii. Nu beau decît apă, nu mănânc deoît tăiţei: sînt la regim... Cărţi nu joc, femeile nu mă interesează, nevasta se îmbracă numai în stambă, nu mă duc la băi, insulina nu mă costă mai nimic... Nu sânt filantrop, nu sînt bibliofil, nici filatelisit, nici colecţionar de tablouri, nici fumător, nici toxicoman şi leafa tot nu mi-ajunge. Cu un glas subţiat de emoţie şi de mânie, l-am întrebat de pe culmile disperării: — Ce e de făcut... atunci ? Aveam totdeodată o poftă straşnică să mă ridic, să-1 las şi să ies trîntind uşile. Dar curiozitatea mă ţintui pe loc. Şi unde pui, că bun sau rău, nu ţineam de fel să-mi pierd postul. Mi-a vorbit încet şi confidenţial, pe un ton de sfat şi de imputare blajină, cu pauze pline de reticenţe şi de subînţelesuri: — Eşti redactor la Cotidianul. Semnezi în pagina întâia. Ai Camera şi Senatul, ai Finanţele şi Industria. Şi îţi mai pui probleme de salar... Spunând acestea îşi lăsase buza în jos cu seîrbă, şi clătina din cap amarnic. Pierdusem în ochii lui orice prestigiu. Eram un pigmeu, era un gigant. Poate că avea dreptate. Continuă : — Dar salarul durnitale nu-ţi ajunge nici pentru maşini. Nu trebuie să-ţi ajungă! E un biet simbol, e o simplă expresie contractuală, bună doar pentru declaraţia la fisc. Am crezut că sânt de o abilitate diabolică dacă mă umilesc şi-1 înduioşez prin inexperienţa şi tinereţea mea : — .Nu ştiu ce să mă fac ! Şi astăzi încă regret acest răspuns sfios şi dezolat, care i-a prilejuit un mic triumf uşor, trădat printr-o îngîmfare de guşă. Dar oamenii in vîrstă îmi impuneau încă un fel de respect. Mai puteam încă avea un tată şi eram un orfan. Treacă de la mine ! S-a ridicat încet şi mi-a întins, cu un zîmbet onctuos, mâna lui moale, catifelată, cu degete grăsune cu gropiţe, mîna lui de cardinal. Dar nu mi-a dat-o nici so string, nici s-o pup, nici nu m-a binecuvântat. A lăsat-o s-atîrne în aer ca un adio. A pus surdină glasului, ca nu cumva cuvintele să sune marţial, ca din goarnă : — Trage umerii napoi, scoate pieptul, capu' sus... aşa... aşa... (Am executat fără voie, ca un hipnotizat, porunca iui dulceagă). — Şi acum, descurcă-te ! m-a îndemnat el cu aceeaşi moderaţie., nu te mai milogi, nu mai gunguri ci pune pumnul pe masă : revendică, protestează, exige ! iar dacă nu te simţi în stare de aşa ceva, renunţă, resem-nează-te, fante funcţionar, dă lecţii 'de limfei moarte. Sau mai ştii ! spîn-zură-te ! M-a văzut că tresar, a şovăit, şi-a pironit privirea serafic în tavan şi a rostit ca numai pentru sine : — Nu, nu ! nu trebuie să ţi-o dau ! ar fi să-ţi fac un rău serviciu. Nu-ţi dau mia de lei. Descurcă-te. Şi mi-a vîrît în palmă două degete adipoase în semn că audienţa s-a sfîrşit. — Iată care a fost prima mea lecţie de gazetărie, — încheie Fane stingîndu-şi trabucul de rundul scrumierei de jad, culoarea ochilor lui diavoleşti. — Şi acum te întreb şi eu întocmai ca Petrişor Vrabie : ce te aduce la mine, — afară, bineînţeles, de simţul datoriei ?... Punînd întrebarea, Fane se ridică o clipă de pe fotoliu şi-şi potrivi pantalonii, cu gestul caracteristic al cavaleristului pe care cutele pantalonilor îl jenează la stinghie. Se reaşeză, îşi întinse iarăşi picioarele peste masă, luiîndu-şi cea mai comodă poziţie pentru ascultat: cu mîinile sub cap. —• Părerea mea, dacă ţii s-o cunoşti, începu el, după ce luă cunoştinţă de necazurile lui Lucu, — e că Amidon are dreptate. Zicînd acestea, îi înapoie adresa emisă de Oficiul Intercultural: — Voi ăştia de la Oficiu, sînteţi o clică de bugetivori cocoţaţi în vîrful piramidei sinecuriste. Amidon, mulţumită legăturilor sale, vă duce în cîrcă pe toţi, ca un atlet de iarmaroc. în cîrcă, pe braţe, pe creştet, pe bărbie, — cum poate. Mişcările tale dezordonate riscă să-i năruie tot eşafodajul. De ce n-ai astâmpăr ? — Eu n-am venit la avocatul lui Amidon, eu am venit la maestrul meu să-mi dea o mină de ajutor. —• Tu vrei să practici un superparazitism în dauna unui organism el însuşi parazitar. Nu merge ! —• De ce nu ? Păduchii de trandafir n-au şi ei paraziţii lor ? Pasărea crocodilului n-are şi ea păduchi ? Te dezminte natura! protestă Silion. — Dacă te-ai pune pe lucru şi ai semna zilnic într-una din paginile „Opiniei" sânt sigur că Amidon s-ar purta cu tine mai cu mânuşi. —• Ar însemna, să-mi asum o corvadă grea în locul alteia care nu-i decît plicticoasă. — îi dai zor cu ideea ta fixă : să fii liber dar altoit pe alţii. —• Formula nu e rea şi mă exprimă destul de bine. — Eşti un trîntor dublat de un şantagist, ambii într-un burduf de băiat simpatic. —• E unul din puţinele mele avantaje în viaţă. — Cînd mă gîndesc că minai fost elev! Şi vrei să4 terorizezi pe Amidon pentru că, vorba ovreiului, ştii de afacere ! • .. •> — Fiecare cu tehnica lui. / ..'•'•*. — Şi Amidon cu a lui. Glasul lui Lucu se făcu rugător şi insistent: — Vreau să-i ţiu piept. înwaţă-mă cum să fac. — Eşti prea izolat: cântă şi tu într-o strană. — N-am glas. — Şi vrei să faci pe altul să cânte ? — De ce să n-am şi eu niţică bucurie ? — E odios ! — E şi mai odios s-ajungi pe rogojină ! — Uiţi că nu-ţi datorează nimeni nimic. în răspunsul lui Lucu se simţi acum o hotărâre fermă de a vorbii răspicat dar calm: . — Nu m-am născut ca să mă chinui. Nu vreau să fiu la porunca nimănui. Şi nu pot îngădui unui gangster vulgar să mă ia de sus... Fane aştepta tăcut continuarea. Nervos, Lucu scoase din buzunar adresa mototolită a Oficiului, o netezi şi o desfăcu : — Ia te uită : „pentru neglijenţă în serviciu", aşa scrie aici. Dar ce înseamnă neglijenţa într-un serviciu care nici nu există ? Ce fel de, serviciu e ăsta în care domnul preşedinte iscăleşte două trei hârtii pe zi, dă telefoane doamnelor din societate, pelotează dactilografele şi rezolvă-cuvinte încrucişate cînd se încuie în cabinetul lui somptuos ? — Fă şi tu la fel în modestul tău cabinet; el nunţi pretinde mai mult. — Să nu-mi pretindă nimic. Să fie totul ca înainte ! Din poziţia lui răsturnată Fane întoarse capul spre el şi-1 privi în adâncul ochilor : — îl ai la mână. Ca să vorbeşti aşa, trebuie să-1 ai cu ceva la mână. S-auzim! — Umblă să vândă statului, fără licitaţie, palatul în oare e instalat Oficiul. Vrea să cumpere, tot fără licitaţie, adică prin surprindere, tipografia în care se tipăreau afişele şi broşurile Oficiului. Are de gînd să achiziţioneze, din străinătate, cîteva autocare, pentru extinderea Oficiului. Toate de la Resch sau prin Resch. Fane îşi lăsă din nou capul pe speteaza fotoliului. Se luminase la faţă. Cât timp vorbise Lucu, îl ascultase în tăcere, punctîridu-i numai fiecare frază cu un „aha-aha" plin de îndemnuri şi de înţeles. Acum, cu ochii în tavan, părea un demon care meditează. în sfârşit, declară : — Ei , atunci se schimbă lucrurile. Am să te ajut. Şi sprijinindunse pe mânerele fotoliului, se invîrti în capul oaselor ca pe. un compas şi după o amplă mişcare giratorie îşi aduse picioarele pe pămînt. Se uită la „patekul" de aur de la mînă şi tresări: — Trecut de două : sînt aşteptat. Lucu se ridică. Obţinuse o făgăduinţă şi era aproape recunoscător — Merci. De o mie de ori mergi. Şi iartă-mă că am abuzat. Fane se apropie de el şi îi puse mâinile pe umeri: — Nu pui destul preţ pe tine : aici e buba. Lucu îşi lăsă privirile în jos, ca un elev prins asupra faptului. — N-am nici un preţ. Nimic n-are preţ. -Fane zîmbi compătimitor — Nu vrei nimic serios în viaţă. Mai mare jalea ! — Vreau să-mi menţin linia de plutire : nu e asta ceva serios ? • — Cest la politique du chien creve au fii de l'eau, dragul meu. Lucu făcu un gest de renunţare neputincioasă. Fane se uită din nou la ceas, înălţă nerăbdător din umeri, dar rămase locului, nehotărât. Nu putea, să plece şi să-1 lase chiar ân Clipa aceea, trebuia să-i mai spună ceva, dar ce ? Unul in faţa celuilalt în lumina orbitoare a după amiezii, în acea singurătate a sălilor de redacţie pustii, care le amintea de tăcerile claselor goale în vacanţele de vară, ochii li se întâlniră îndelung. Şi in privirea lor reînvie atunci o încredere veche, uitata comuniune a trecutului lor abolit. Fane îşi adună gîndurile izgonind înduioşarea care-1 încercase chiar şi pe el. Se retrase încet şi merse de se aşeză la masa lui de scris, fără să-şi ia ochii ide la Lucu, parcă păstrând astfel cu el o legătură de taină, o idee care-i venise dena dreptul din sufletul celuilalt. în cele din urm ă începu să tragă treptat şi cu un fel de precauţie sertarul, ţinîniduişi mereu privirile aţintite asupra lui Lucu. — Nu cumva vrei să dai drumul la vreun porumbel sau la vreo dropie ? — E tot o scamatorie şi asta, — sună cavernos răspunsul lui Fane, care scoase la iveală ca pe un lucru rar, de preţ, un vechi ivoluni bine păstrat, legat în piele de viţel castanie, cu muchea dungată transversal şi în re}ief, şi presărată cu floricele şi litere de aur. îl deschise şi îl răsfoi, ne-tezindu-i paginile cu luare aminte şi ou o satisfacţie de îndrăgostit. Rămas în picioare, Lucu înainta şi-i privi peste umăr. După legătură, după formatul îngust şi slova foarte neagră, citeaţă şi clară, şi după majusculele ornamentale din începuturile de capitol, el recunoscu una din acele tipărituri elegante, trainice şi luxoase care apăreau la Paris pe la începutul celui de-al optsprezecilea secol. —• Cartea asta... fac prinsoare că e din teascurile de lemn ale lui Prault-tătăl, librar şi tipograf pe Quai de Greves, cu firma la Paradis. —- Exact. E poate prima ei traducere franţuzească... E o carte aridă şi aspră pe oare am practicat-o îndelung... O mai recitesc din cînd în cînd, aşa cum recitiţi voi pe Baudelaire şi pe Rilke. Ia-o şi oiteşteHO . Te mai poate salva. — De cine e ? — De Sfiîntul Ignat! De un om al cărui nume nu înseamnă încă nimic pentru tine. Un om care a fost la un pas de înfrângere şi prăbuşire... Fane se opri şi de teamă să nu declame îşi stinse glasul, eoborîndu-1 într-un tremur înăbuşit de violoncel: — ..dar s-a ridicat mai presus de sine, adică de rănile şi de beteşugurile lui, oucerindunşi lumea şi veacurile care i-au urmat. Asta e o carte scrisă cu măduva şi sângele lui. Te învaţă filă cu filă cum să-ţi aduni şi să-ţi creşti puterile şi să le năpusteşti înainte ca într-un bolid. Lucu îi luă din mînă volumul pe care Fane i-1 oferea cu un fel de solemnitate, dar îl depuse imediat pe marginea biroului: — Mai crezi în minuni ? —• Nu vreau să fac din tine un sfânt. Nici eu nu sînt unul. Dar vreau să devii „cineva" ! —• Graţie acestei bucoavne ? Fane se întoarse de-a binelea spre el, aruncîndu-şi piciorul peste minerul fotoliului. Cu palma apăsată pe copertă, îi vorbi ca un clinician care. explică pacientului întrebuinţarea unei reţete. — Mai întîi, o citeşti toată, din scoarţă în scoarţă. E un text care o să ţi se pară ciudat... — E o carte plictisitoare ? —• Pentru unul ca tine. —• Atunci ? —• O citeşti totuşi, spuse Fane, pe un ton apăsat. Şi pe urmă o reci teşti. Şi zi cu zi, la o oră pe care ţi-ai ales-o singur, execuţi cu sfinţenie, tot ce-ai citit. — Şi de ce ? — Ca să te desbari de slăbiciuni, de patimi şi de viţii. Să termini cu zăpăceala şi dezordinea vieţii tale... Să ştii să taci, să aştepţi, să cumpăneşti, să-ţi faci loc, să înaintezi pe nesimţite... Să placi, să inspiri încredere, să vrăjeşti, să îndupleci, să conduci şi să porunceşti fără să se bage de seamă... Să-ţi potriveşti conştiinţa după legile naturii sau dacă preferi, ale divinităţii, cum scrie aici. — Toate astea, au un iz de predică... — Scopul cărţii ăşteia e să te facă stăpîn pe voinţa ta, să te folo seşti de ea ca de o unealtă in mîinile tale... Fane se opri şinşi împlântă privirile în el, ca pe două pumnale. —• Şi la ce-ar servi atît a osteneală ? Punîndu-i întrebarea, Lucu nu-şi dădea bine seama dacă e sincer sau dacă nu vroia deoît să^şi sîcîie magistrul. Nu-i plăcea să se simtă dominat şi călăuzit ca un ucenic la vîrsta lui, — fie chiar şi de fostul său profesor. îl supăra ceva mai cu dinadinsul: că Fane ştia tot ce se petrece în el. Făcea să vibreze întrînsul struna tainică a temerilor lui nemărturisite. Şi tocmai atunci Fane îl pofti mai aproape : — De ce stai în picioare ? Lucu îşi alese un loc pe o margine de fotoliu. Fane reluă : — Autorul acestui manual incomparabil îţi porunceşte să te duci cu voinţa ta la biserică şi ca un cavaler cu platoşă şi spadă să i te dăruieşti pe viaţă. Dar numai cînd eşti gata. Nu rînji, — rogu-te, — ştiu că asemenea perspective nu te încîntă. Dar tu, cînd ai ajuns un om care s-a biruit pe sine, un om care să nu poată fi nici surprins, nici intimidat, nici ispitit sau scos din ritmul lui, nici... Fane căută un cuvînt hotărîtor pe care negăsindu-1 trecu pe lingă el asvîrlindu-1 cu un gest în balanţa infinitului, — tu, atunci îţi bagi voinţa în buzunar (Fane, cu o mimică fioroasă făcu mişcările cuiva care-şi vîră un revolver în taşca de la spatele pantalonilor) •— te întorci apoi cu dosul la biserică (Fane îşi răsuci trunchiul în fotoliu ca să sugereze o întoarcere de 180 de grade) şi înarmat pînă în dinţi porneşti cu paşi siguri în viaţă şi în lume. Rostind aceste finale cuvinte, în glasul adînc şi teluric al profesorului răsună un ecou wagnerian ca de orgă, şi totuşi, în ochii lui de cocleală se aprinse o vîlvătaie palustră iar pe figura lui triunghiulară fîlfîi o expresie suspectă şi vicleană de derbedeu care-ţi face cu ochiul. —• Puteai să fii un teribil actor, — îi spuse Lucu, — poate că ţi-ai greşit cariera. Fane expiră plictisit: — Cu sfertul sfertului din făptura mea poţi construi un personaj complect de o individualitate excepţională. . — Şi atunci ? (Cu o privire Lucu îl făcu să se întoarcă la cartea miraculoasă). — Şi atunci, — îl îngână Fane ridicând un deget, — atunci „it must follow as the night octombrie 1906, Gara Bărboşi Iubite domnule Ibrăiieanu, De cîteva zile sînt aici la Bărboşi 62), pe malul Şiretului, şi mă ocup cu vînatul, vînatul de baltă mai ales, care este slăbiciunea mea. Cu tot guturaiul tătărăsc pe care l-am căpătat, nu mă dau ; sînt hotărît să mor luptînd. De aici voi pleca la Bucureşti sîmbătă-seara. Dacă ai ceva să-mi sorii cumva, la Bucureşti, îmi scrii tot pe adresa veche, în alela Blank, sau în strada Regală nr. 6. Cînd apare n-rul 8 ? Pentru n-rul 9, dacă aveţi loc, vă trimit o bucată a unui prieten de prin aceste locuri, care mi-a plăcut şi pe oare m ă grăbesc să v-o trimit ca unora ce sînteţi amatori de aşa ceva *). Comunică la toţi salutările mele. D-tale îţi string mîna. Mihail Sadoveanu P. S. Cînd mă întorc spre Fălticeni de la Bucureşti, peste două sau trei săptă-mîni, nădăjduiesc să mă opresc şi la Iaşi. 9 noiembrie 1906, Fălticeni Iubite domnule Ibrăiieanu, Doamna M. 63) cere caietul: de două ori mi-a scris. Nu ştiu dacă d-ta ai făcut răspunsul de care era vorba, ca să înţeleagă că de la mine nu mai are ce cere. Te rog foarte mult s-o linişteşti în această privinţă. NuvelaM) pentru nr. ddn decembrie am făeut-o. M-am întors de la Iaşi, aci, în bune dispoziţii şi naşterea a avut loc în fericite condiţii. Cînd mă va mai necăji vreun, subiect, o. să, vin şi eu la Iaşi. Şi tocmai mă gîndesc că pe la 15 a lunei ar fi bine să vin. Să aduc atunci nuvela, ori s-o trimit de pe acum, mai din vreme ? Primeşte o prietenească strîngere de mînă. M. Sadoveanu Fălticeni, 27 noiembrie 1906 Iubite domnule Ibrăiieanu, La Iaşi cred că o să vin pe miercuri. De mult mă tot hotărăsc să vin, de la 15 a lunei, şi tot am amînat. Acuma voi veni însă negreşit : a treia oară nici nu se poate, trei e număr fatal. Altfel pe aici bună pace. Iarna cam întîrzie, avem vreme frumoasă. Mă găseşte înserarea de multe ori pe cîmp şi mă uit, cu puşca în spate, cu privirile în asfinţitul rumăn şi rece. 62) Lîngă Galaţi. *) Se pare că Sadoveanu are în vedere nuvela „Urlătoarea" a lui N. D. Cocea, publicată în „V. R.", nr. 10 (dec.) 1906, p. 553—562. 63) Constanţa Marino-Moscu, care i-ar fi dat lui M. Sadoveanu un caiet sau mai multe ce cuprindeau un soi de jurnal intim al acestei scriitoare şi pe care Sadoveanu nu 1-a mai restituit, se pare. C-ţa Marino-Moscu i-a trimis cîteva scrisori lui Ibrăiieanu în care îl .acuza pe M. Sadoveanu că lucrarea acestuia din urmă intitulată „Mariana Vidraşcu" ar fi o prelucrare sau o stilizare a propriului ei jurnal intim, împrumutat lui Sadoveanu. 64) „Codrul" publicat în nr. 10 (dec.) 1906, p. 485—493, în „V. R.". Copii îmi sînt sănătoşi, iar „Romînul" lui Caion, deşi insinuiază despre „un mare scandal literar"85) oare ar privi pe „fecundul Sadovianu", ni-a lăsat de data asta absolut liniştit. La revedere, fără tragedii daci. Al dumitale, cu toată prietenia. Mihail Sadoveanu 7 decembrie 1906, Fălticeni Iubite domnule Ibrăileanu, Dacă voi putea, voi trimite A nins şi pe aici, dar grozav a nins, să fie pe o iarnă întreagă ! Cînd apare numărul, exact ? , Ai primit un exemplar din „Mormântul unui copil" ?66) Am trimis şi lui d-nul Stere şi d-lui Kembach. Cu toată dragostea. Mihail Sadoveanu Fălticeni, în 13 decembrie 1906 Iubite domnule Ibrăileanu, Trimit negreşit o bucată pentru numărul viitor, zilele acestea. Vă anunţ că în a doua expediţi e vînătorească pe care am fâout-o cu puşca cea nouă, lunea trecută, am împuşcat doi iepuri. In cea dintîi, acu sâmbătă ce vine sînt două săptămâni, am împuşcat o potîrniche. Pînă acu deci se arată a avea „her bun, la care trage vînatul". Cu salutări prieteneşti. Memento Raşca ! M. Sadoveanu 23 decembrie 1906, Fălticeni Iubite domnule Ibrăileanu, îm i pare bine că nuvela07) a sosit la timp, deşi nu ştiu dacă va fi ceea ce am nădăjduit eu să fie. îm i pare rău însă că te pronunţi cu asemenea cuvinte despre venirea d-tale la Fălticeni, despre drumul la Rişca şi despre dumneata. 65) Este vorba, credem, de insinuările scriitoarei C. Marino-Moscu care pretindea că „Mariana Vidraşcu" (roman), publicat în „V. R." nr. 8 (oct.) 1906, p. 165—183 ar fi fost inspirat de jurnalul ei intim de care am .pomenit mai sus. Caion este pseudonimul literar al lui Const. A. Ionescu, mort în 1918, care a înfiinţat în Buc. mai multe reviste printre care şi „Romînul literar" pomenit aici de Sadoveanu. A cîştigat o tristă faimă prin acuzaţia de plagiat adusă dramei „Năpasta" a lud I. L. Oaragiale. 66) „Mormântul -unui copil", apărut în 1906 la Minerva. 7) „Casa veche" (vezi nota referitoare la această povestire, în scrisoarea imediat următoare). 103 Din ce pricină n-a apărut încă numărul 10 ? Socoteam că va apărea între 10 şi 15 a lunei, şi iată că intrăm în sărbătorile de iarnă şi el nu se mai arată în pustiurile fălticenene. Pe aici, iar a început a ninge. Deşi vremea a dat în moloşag, drumul de sanie încă e bun, şi un drum la Rişca nădăjduiesc încă să-1 facem împreună. Te rog să primeşti cele mai prieteneşti salutări ! Al d-tale Mihail Sadoveanu Fălticeni, în 4 ianuarie 1907 Iubite domnule Ibrăileanu, întăi şi întăi vreau să-ţi spun că-mi pare rău de stăruinţa dumitale de a nu mai. veni pe la noi acu, în sărbători. Dar dacă zici că vii după vacanţă, tot e bine. Afacerea cu calendarul „Minervei" m-a necăjit înainte de toate pe mine. De aceea te-am tot întrebat prin scrisori cînd apare nr. 10. Eram sigur că întăi va apărea revista, ca deobicei, la 15 ori 16 a lunei. Cînd colo, m-am înşelat, şi am făcut fără să vreau, un rău. A fost chestie de o zi sau două. Nici nu-ţi închipui cu cîtă nelinişte aşteptam apariţia revistei şi cu ce dezamăgiri venea zilnic curierul. Dacă ştiam, trimeteam altceva la calendar08. Mi-a cerut Filip ceva, şi după ce am trimis revistei corectura, manuscriptul rămas l-am trimis la Bucureşti. Mîngîiaţi-vă cu un lucru : sînt greşeli mari de tipar în calendar ; sînt vreo două de care am rămas mulţămit, gîndindu-mă că în revistă nu sînt. Cu „Casa veche" °9) fă tot aşa cum s-a făcut ou celelalte bucăţi ; dispune să mi se trimită mie o corectură ; aici voi vedea eu ce lipseşte, dacă zici că lipseşte ceva. Am primit şi eu „Luceafărul". De tonul lui Tăzlăuanu am rămas, mă crezi, şi surprins şi indignat. La aşa ceva din parte-i nu m-am aşteptat. Articolul lui Rîmniceanu 70) îl citesc zilele acestea, după ce voi reciti articolul dumitale. De filuit l-am filuit şi am văzut şi coloanele şi solilocul. Ştii că-ţi spuneam într-un rînd, la Iaşi, că pe mine mult mă uimeşte tonul oamenilor în publicistica noastră. Aşa ieişiri grozave din partea amândurora pentru mine nu era de prevăzut. Pe semne nu cunosc îndeajuns oamenii. Numărul acesta va apărea la 15 ianuarie ? (Acu nu te mai teme, că nu se mai întîmplă nimic). De puşca cumpărată de la Iaşi sînt mulţămit. îm i pare rău că vinarul se închide la 15 ianuarie, pe deoparte îmi pare rău, iar pe de altă parte îmi pare bine, că atunci liniştindu-mă, mă voi pune să lucrez poate un lucru ou care nu mă pot lăuda acum. <*) în nr. 10 (decembrie) 1906 al „V. R." Sadoveanu a publicat povestirea „Codrul" la p. 485—493. Aceeaşi povestire a apărut şi în „Calendarul Minervei" pe anul 1907. m) Povestirea „Casa Veche" a apărut în „V. R." II, nr. 1 (ianuarie), 1907, p. 87—92. 70) M. Simioneseu-Rîmniceanu şi Oct. C. Tăslăuanu, redactori la revista „Luceafărul" îl criticau pe G. Ibrăileanu pentru studiul „Probleme lierare" publicat în „V. R." nr. 7 (sept.), 1906, în „Luceafărul" de pe luna dec. 1906. G. Ibrăileanu va face victime din amândoi în articolul „Polemică" publicat în „V. R." nr. 1, 1907, p. 169—177. Polemica dintre ei era dealtfel mai veche. 104 Cînd am fost ultima dată la Iaşi, vorbeai despre remanierea de la „Convorbiri literare" şi ziceai că totul va fi tot d. Mihail Dragomirescu71). Voiam să-ţi scriu îndată ce am ajuns la Fălticeni şi am aflat (acu poţi şti şi dumneata), că d. Dragomirescu scoate singur o revistă, intitulată „Convorbiri" şi s-a despărţit cu totul şi de d. Maiorescu şi de convorbirişti, care i-ar fi dat a înţelege că vor să lucreze fără el. D. Dragomirescu mi-a propus şi mie colaborarea. înaintea Crăciunului am fost pe la Bucureşti şi am aflat că la revista aceasta nouă vor mai colabora: D. Nanu, Eim. Gîrleanu, Corneliu Moldovanu, V. Pîrvan, R. D. Rosetti ş.a. Că ,*,Viaţa literară" a încetat, ştii, şi ai aflat că Chendi72) scoate o revistă, adică continuă pe aceeaşi cu alt titlu. Auzeam, apoi, între altele, că Vlahuţă şi Brătescu-Voineşti s-ar fi înţeles să scoată o revistă literară. Lucrul nu mi se pare însă de crezut. * A m fost pe la Coşbuc şi spunea că va tipări curînd pe Dante întreg. Despre un volum nou de poezii, la Sfetea, ştii. Ce să-ţi mai spun. Ceva cu privire ia Chendi. Ştii că, după retragerea lui Iorga, a intervenit prin ai lui şi a încercat o împăcare cu redacţia Sămănătorului ? A zis că el nu are nimic cu noi. Astfel s-au pus ultimile umbre pe portretul său 73). Micei noastre prietene, din partea mea şi a Liei, complimente multe74). Sărutări de mînă doamnei. Anul nou cu bine, cu somn bun şi cu poftă de mîncare, Cu toată dragostea Mihail Sadoveanu ianuarie 1907 75), Fălticeni Iubite prietene, Azi am trimis urmarea la „Apa morţilor"76). Te-am rugat de mai multe ori să dispui şă mi se trimită mie printre cei dintăi revista căci deobicei o primesc după ce-o anunţă gazetele şi e plin Bucureştii de ea. Nădăjduiesc să vin în curînd la Iaşi, căci mi-i dor de prietenii de-acolo. Aşi voi să găsesc şi pe Stere. El e la Bucureşti ,ori stă cîteva zile pe săptămînă şi în Iaşi ? 71) Mihail Dragomirescu, n. 4 aprilie 1863 lîngă Bucureşti, fost profesor de estetică la Univ. din Bucureşti (oct. 1906—1938). A înfiinţat şi condus revistele : „Convorbiri" (revistă literară bimensuală, Buc. 1 ian. 1907—25 dec. 1910 şi 1 ian.— 1 april 1935). „Convorbiri critice" (revistă literară bimensuală. Buc. 1 ian. 1908— 25 dec. 1910) autorul cărţii „Teoria poeziei". 72) Ilarie Chendi era redactor şef al revistei „Viaţa literară". 73) Chendi era extrem de „ţepos" şi în articolele sale a reuşit să supere pe multă lume. A fost însă un polemist plin de nerv dar şi de multă agresivitate. "''•) Este vorba de fata lui Garabet Ibrăiieanu, Maricica. 75) Scrisoarea a fost udată şi data ei nu poate fi citită cu uşurinţă. 76) „Apa morţilor" va apărea mai tîrziu, în nr. 9, 10, 11 şi 12 din 1909 şi în nr. 1—2 din 1910 ale „Vieţii romîneşti". 105 Te rog, răspunde. Am citit scrisorile deschise către Gherea77). O clipă am aşteptat un gest din partea lui, o declaraţie aşa cum trebuia, cum adevărul adevărat o cerea... dar... Tinerele generaţii au totdeauna dreptate cînd cer sfărâmarea idolilor. Vom mai vorbi cînd voi veni la Iaşi. Cu dragoste multă Mihail Sadoveanu Duminică, 17 ianuarie, serbări în cinstea lui Creangă...,8) în Humuleştii Neamţului... Nu vii ? 30 ianuarie 1907, Fălticeni Iubite domnule Ibrăiieanu, Chiar acuma am isprăvit de citit revista. Acest număr plin, 1, al anului II n-are decît cusurul de a fi apărut prea tîrziu, lucru ce-i va fi iertat numai cînd viitorul număr va apărea la vreme. E foarte bogat şi cu multe lucruri frumoase. Nota întâia din Miscellanea — mişcătoare79) : mi se pare a fi a domnului Stere. Despre „Polemică"80) nu mai zic nimic. Atîta trebuia ; prea îndestulătoare pentru o definitivă lămurire. Aşa cum e, revista are o înfăţişare formidabilă : e groasă de două degete. Are. ce citi un om puţin obişnuit o lună în capăt dintr-însa. Aştept cu nerăbdare sfârşitul articolului despre Brătescu-Voineşti. >E frumos; stilul mi se pare mai elegant ca deobicei8'). Tot am aşteptat de la dumneata veşti o bucată de vreme. Probabil că ai fost mult ocupat ou revista. Trebuie să ştii că, în ceasurile cînd nu fac nimic, cînd stau răsturnat pe pat cu faţa în sus şi ascult vîntul din livezile de-aproape, mă gîndesc să mai ies din singurătatea mea şi îmi vine gîndul să mă abat încolo şi încoace. Aş a se face că m-am gîndit să mă mai abat în luna ce vine pe la Iaşi, dacă prezenţa mea pe-acolo nu v-ar mai împovăra. Mă mai gîndesc şi la datoria mea cătră revistă, care, îţi tochipui, mă cam apasă. Pe urmă mă mai gîndesc la planuri grozave de opere care te rog să nu te înspăimânte, cum mă înfricoşează pe mine cînd mă gîndesc că n-aşi putea să le fac niciodată. Pentru pofta de lungi sfaturi ce mă apucă din cînd în cînd şi care mă mai despovărează de multe, aici. n-am decît pe nevasta-mea. Am început a simţi singurătatea, cînd petrec vremea numai cu gîndurile, fără să scriu. în sfârşit sezonul vinarului s-a închis ; a venit şi vremea mea. Am avut oarecare bucurii sufleteşti. Am citit „Filosofia artei" (cursul (.începutul) de la şcoala r') Sadoveanu are în vedere suita de articole ale lui C. Stere avînd drept titlu : ^Social-democraitism sau poporanism ?" publicate în nr. 9—11 (1906) din „V. R." şi nr. 1, 4 (1907) din „V. R.", articole în care Stere făcea teorii sociologice poporaniste. 7S) Se serbau 70 de ani de la naşterea lui Ion Creangă cu care ocazie M. Sadoveanu a ţinut şi o conferinţă. 79) Un răspuns dat lui N. Iorga referitor la nişte studenţi din Basarabia care studiau la Iaşi şi pe care Iorga îi cota drept duşmanii ai „neamului". 80) Articolul „Polemică" a fost citat mai sus într-o notă de a noastră. î n acel articol G. Ibrăiieanu îl ataca pe Marin Simionescu-Rîmniceanu, care susţinea în revista budapestană „Luceafărul" teoria, considerată de Ibrăiieanu reacţionară, „a artei pentru artă". Articolul „Polemica" este de fapt o continuare a studiului lui Ibrăiieanu intitulat „Probleme literare", citat de noi mai sus. 81) Articolul lui G. Ibrăiieanu poartă titlul: „loan Al . Brătescu-Voineşti" şi a apărut în „V. R." nr. 1, p. 93—109 şi nr. 5 (mai) p. 271—297 (anul 1907). 106 de arte frumoase) a lui Taine82), şi minunatele Essais despre care pomeneşti la sfîrşitul „Polemicei"83). Acu citesc filosofie materialistă. Pe urmă o vreme am avut neliniştile şi suferinţile faeerei, în care un oarecare Neculâi Manea84), profesor de gimnaziu în provincie, şi-a debitat necazurile în nişte'însemnări care alcătuiesc un mic roman, pe oare mă gîndesc să-1 dau Revistei. Ar ocupa vreo cinci numere. Dacă mă mai gîndesc la o serie de impresii, din care ai citit „Humuleştii" şi altele în „Albina", şi „Poiana Ţigăncii" în „Sămănătorul"85). Şi la multe altele mă mai gîndesc despre care nu-mi vine să te mai plictisesc. Mă gîndesc şi la ele cu grijă ; şi cu strângere de inimă gîndesc la acel nenorocit 15 aprilie, cînd mi se sfîrşeşte congediul (sic) (despre care mă întrebi). N-aşi mai putea să intru în ocna aceea în care îmi am aşezat biroul8B). Totuşi demisia — pe care ar trebui s-o dau — va însemna o scădere simţitoare în budgetul (sic) meu ; şi stau la îndoială, nu ştiu ce să fac. De lucrul acesta, de grija cumplită, dac-aşi putea odată să .scap, cred că ceasurile mi-ar fi mai pline şi munca sufletească mai senină şi mai sigură. Altceva, ştii şi dumneata cît sufăr creştinii din pricina iernii vrăjmaşe din anul acesta. De-ar veni odată primăvara, să dea iar frunza în codru verde ! Nu mi-a plăcut iarna nioiodată. Primeşte o strângere prietenească de mînă. Şi oa răspuns la burghezia dumitale oarecum, te rog sărută pe duduia, prietena mea, şi din partea mea şi a nevestei şi a Liei87). Sărutări de mînă doamnei. Al dumitale prieten. Mihail Sadoveanu 16 februarie 1907, Fălticeni Iubite domnule Ibrăileanu, Iţi mulţămesc pentru cartea lui Maynial ^ despre Maupassant. Am citit şi romanul d-lui Christide89). Alătur o pagină, care ar putea sluji, dacă e nevoie, de recenzie. Pe la noi vremea de primăvară stăruieşte încă. Abia aştept să iasă viorelele şi toporaşii în luncile dinspre Oprişeni şi Rădăşem. Nu ştiu de ce aştept cu aîta dor primăvara aceasta ! Socot că ai citit nr. 3 al revistei d-lui Dragomiresou90). Dacă prostia ar produce suferinţă, atunci acest critic romîn ar trebui să urle ! Socot că ai înţeles întrucîtva rezultatul tratativelor neizbutite în ceea ce priveşte colaborarea mea la „Convorbiri". In adevăr, dacă după un asemenea început d. Dragomiresou dovedeşte 82) Hippolitte Taine, mare critic şi filozof pozitivist. Sadoveanu se referă la lucrările : Philosophie de Part şi Essais de critique et d'histoire. 83) Articolul „Polemică" („V. R." nr. 1, p. 169—177), pomenit şi în nota despre Marin Simionescu-Rîminiceanu. fÂ) Neculai Manea (Sadoveanu îi spunea „un mic roman") a apărut consecutiv în „V. R." în numerele 5—8, anul 1907. 85) Publicată în „Sămănătorul" nr. 4 (an VI), 21 ianuarie 1907, p. 60—65. SŞ) Subşefia de birou la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. 8T) Una din fetele lui M. Sadoveanu. 8S) Edouard Maynial, ,.La vie et l'oeuvre de Guy de Maupassant", Paris, Mercure de France, 1906. 8S) In nr. 2 (febr.) pe anul 1907 apare în „V. R." o recenzie a „romanului" lui Şt. Christide, „Amăgiţii", semnată A . B. ; la p. 391—392. 90) Este vorba de nr. 3 (1907) al revistei „Convorbiri". . autuc scriitor, — „.,u ,imcii pare a-i preocupa în special pe d. Dragomirescu. Mai aflăm că „în lumea dreptăţii"m) a d-lui Brătescu-Voineşti e deslînată (din pricină că s-a tipărit în „Viaţa romînească" ?) Tot aşa cu mult inferioară bucăţii „Sfîntul" din „Convorbiri" e bucata „Sfîntul Vasile" din „Viaţa romînească" 9'!,> un subiect inspirat „dintr-un fapt real, cunoscut în nordul Moldovei". Cînd socoti că va apărea revista ? Iată că înclinăm înspre 20 a lunei. Pe-aici deocamdată toate bune. Sănătate este, şi asta-i lucru de căpetenie. însfîrşit ţin să te mai întreb dacă mergi. (Ştii, la munte, pe Valea Bistriţei). Şi îţi string mîna cu dragoste, Mihail Sadoveanu Fălticeni, în 2 martie 190? Iubite domnule Ibrăiieanu, Am început a nădăjdui că vei merge. Ştii, pe valea Bistriţei ! De-acu s-a sfîrşit. Dacă am scris cuvîntul acesta, te-am neliniştit. Pe Valea Bistriţei, domnule Ibrăiieanu ; la schitul Tarcăului, domnule Ibrăiieanu ; la Horaiţa, domnule Ibrăiieanu ! Dar iată că se face primăvara şi iar mă gîndesc că pînă una, alta, ne vedem în curînd. Dar pe-aici, aşa nitam-nisam, văd că s-a pus pe viscolit. Cercetînd, văd că nr. 3 din revistă îmi lipseşte, nu 2 cum spuneam. Cred că 3 se găseşte în depozit. Dacă nu te superi, dispune să mi se trimeată, ca să pot să dau la legat volumul întăi. Şi altfel ce mai faci ? Am citit pe nerăsuflate cartea despre Maupassant94). Cu toate că nu-mi era necunoscută chestia din cronica internă 9S) a nr. acestuia, citind-o am rămas emoţionat; şi m-am gîndit, ştii, la 1793 %), minus vărsarea de sînge. Şi m-am mai gîndit la o călătorie în munţii Sucevei şi-n munţii Neamţului, domnule Ibrăiieanu !. Şi rămîn al d-tale prieten, cu dragoste Mihail Sadoveanu 16 martie 1907, Bucureşti Iubite domnule Ibrăiieanu, De cîteva zile sînt în Bucureşti. Tot am vrut să te înştiinţez dar împrejurările acestea grozave 97), care se desfăşoară, ştii prea bine cum te scot din minţi, cum te turbură. Nu ştiu cînd se vor sfîrşi ; probabil că o să fiu şi eu chemat dacă urmează concentrările şi dacă armata din nordul Moldovei e trimisă să pacifice88) judeţele 91) Sadoveanu. 92) „în lumea dreptăţii" a lui I. Al. Brătescu-Voineşti a apărut în „V. R." în numerele 5—6, 1906. 93) Publicat în nr. 6 din „V. R.", p. 386-394, în anul 1906. 94) M. Sadoveanu se referă desigur la lucrarea lui Edouard Maynial: „La vieet l'oeuvre de Guy de Maupassant", Paris, Mercure de France, 1906, recenzată în „V. R.", nr. 2, 1907, recenzie semnată de C. V. 95) „Viaţa romineasca" nr. 2 (1907), conţine o „cronică internă" semnată de C, S. (Const. Stere), care, plecînd de la lucrarea lui Radu Rosetti : „Pământul, sătenii şi stăpînii în Moldova", arată situaţia mizerabilă şi de netolerat a ţărănimii lipsite de pămînt şi exploatate. i '6') Revoluţia burghezo-democratică din Franţa. 97) Vezi în legătură cu această scrisoare şi : Radu Negru, „Mihail Sadoveanu despre răscoala ţărănească din 1907" în „laşul literar", nr. 2, 1962. *) Sublinierea lui M. Sadoveanu. răsculate din Muntenia şi Oltenia. Iţi închipui în ce mizerabilă stare sufletească sînt dacă va trebui să plec şi eu, şi dacă mai ales se va declara starea de asediu. Pe-aiei apoi circulă zvonurile cele mai extraordinare, de la o agitaţie provenită de la Bulgari, pînă la o ocupaţie străină. In Vlaşca — asta ştii — s-au ras două sate. La primăvară se va trece cu plugul prin acele locuri. Se vorbeşte despre starea de asediu şi camera izbucneşte în aplauze ! î n ce vremuri, în ce vremuri trăim... A fost în sfîrşit explozia despre care vorbeam noi în ianuar cînd am fost la Iaşi, dar nu o socoteam aş a de apropiată. Nici nu ştiu ce-o să fac. Am venit pentru interese şi n-ajung la nici un rezultat. La ministerul de finanţe azi nu s-au făcut plăţi pentru particulari ; se eliberează numai lefile., Filip ") deci nu are bani, şi din pricina aceasta deodată sufăr şi eu, şi cu groază mă gîndesc la ai mei cei de-acasă. Pe urmă guvernul trecut100) m-a suprimat prin budget, — şi acuma nu pot să mă duc să vorbesc cu ministrul101) ; în asemenea împrejurări nu pot să-i vorbesc despre interesul meu, al unui individ, cînd o ţară întreagă e în flăcări. Aşa stau. Doar o leacă de bucurie am, că la noi în Moldova s-au mai liniştit lucrurile şi mai ales că mişcarea a avut caracterul pe care-1 ştim. Dacă poţi mai scrie-mi ce este şi pe-acolo. Cu dragoste, al d-tale prieten. Mihail Sadoveanu 28 martie 1907 Iubite domnule Ibrăileanu, E adevărat că am fost concentrat la 21 a lunei. Azi-mîni însă ne desconcen-trează. E adevărat iarăşi că mi-a făcut procurorul percheziţie în urma denunţului unui moşier pe care-1 cheamă Stere (!), un căpitan reformat şi cam ţicnit. Am de gînd să-1 dau în judecată. Şi iarăşi, îţi închipuieşte prin cîte emoţiuni am trecut ; cîte lucruri dureroase şi înălţătoare am descoperit în împrejurările care ne-au cutremurat în sfîrşit din toropeala în care zăceam. Iţi aduci aminte de ce susţineam eu cînd am fost la Iaşi, în ianuarie ? Credeam că sînt inevitabile mişcările agrare; dar cine şi le putea închipui aşa de apropiate ? Dacă te vei ţinea de făgăduială, ne vom întîlni curînd, şi socot că vom avea multe să ne spunem. Pot să-ţi mai spun în ceea ce mă priveşte, că am citit în „Universul" de ieri că am fost numit inspector al cercurilor culturale în locul d-lui Duţescu-Duţu, dar nu ştiu dacă trebuie să cred ori nu această ştire 102). Dacă e adevărată, mă bucură ; poate voi putea face şi eu cît de oît bine, venind în contact direct cu învăţătorii şi cu sătenii, mai ales cu cei din Moldova noastră, cari au făcut această extraordinară şi fără precedent mişcare agrară, fără omoruri şi fără foc I S9) Filip pare a fi proprietarul editurii „Minerva". A mai fost pomenit şi va mai fi, în cuprinsul acestor scrisori, numai aşa : Filip. 10°) Guvernul conservator. 101) Ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice în guvernul imediat următor (liberal) era Spiru Haret (1851—1912). 102) Ştirea era adevărată şi Sadoveanu a fost mai mulţi ani inspector al cercurilor populare, cu care ocazie a călătorit mult prin ţară. 10& Te rog scrie-mi, pină duminică, în Fălticeni. Zici că ai a-mi spune mai multe. Zic pînă duminică, fiindcă de primesc veste că în adevăr sînt numit, plec pe luni ori pe marţi la Bucureşti. Cordiale salutări de la prietenul d-tale Mihail Sadoveanu Cînd apare numărul ? 3 aprilie 1907, Fălticeni Iubite domnule Ibrăiieanu. Astăzi plec la Bucureşti. Cînd mă voi întoarce, peste o săptămînă, mult zece zile, cred că voi avea bucuria să găsesc aici pe la noi, vreme frumoasă de primă 103) vară, şi să ne întâlnim. Aşi voi — ţin mult — să-ţi citesc şi micul roman pe care vreau să-1 dau revistei. Să nu te înspăimânţi, căci nu e cu mult mai mare decît „Crîşma lui Moş-Precu". Atunci îl voi citi şi atunci ţi-1 voi da. Te rog scrie-mi şi la Bucureşti. Poate să am nevoie de ceea ce mă întrebi : nervus rerum gerendarumm). Ar putea acuma Revista să-mi dea ceva ?, — poate ce mi s-ar cuveni pentru roman (parcă nu mă pot deprinde să-i zic aşa). Aştept, aşa ori aşa, răspunsul d-tale. Dar te mai rog ceva. Pe-acolo, prin comuna Paşcani, locul meu de naştere, se petrec lucruri sălbatice. Prefectul judeţului este un grozav reacţionar ; a ajuns să ceară bombardarea unui sat, Lunca m) , în care aproape nimic nu s-a petrecut, învoielile între arendaşi şi ţărani nu s-au făcut, căci n-au fost înlesnite, şi mă tem că imediat ce se retrage armata, ţăranii se vor mişca ; o spun ei singuri. N-ar putea să-şi întindă d. Stere106) influenţa şi într-acolo, în partea cea nenorocită a ţinutului Sucevei ? Un prieten al meu din copilărie, C. Moţit, a pus în curent pe d. Stere despre toate acestea. Şi 1-a mai rugat de ceva : să mijlocească să i se dea undeva un post de inspector comunal. E un băiat şi cu inteligenţă şi cu cultură, şi foarte democrat. E prietenul meu cel mai vechi, însfîrşit. Ar putea fi de folos undeva în vremurile acestea cînd e nevoie aşa de mare de funcţionari ou inimă, nu de zbiri, nu de duşmani ai populaţiei. Te rog mult, vorbeşte cu d. Stere. Cred că ai aflat că s-au arestat, la Paşcani, mulţi lucrători din atelier107). Se caută pretutindeni instigatori. Eu sînt sigur că nicăieri nu se vor găsi. Tot ceea ce se face, pe această cale, e în contradicţie cu manifestul guvernului. Ah ! domnule Ibrăiieanu, multe sînt de spus, multe sînt de scris despre lucrurile petrecute în vremea din urmă. De-aşi putea să fixez măcar o parte din faptele, petrecute în Moldova, care caracterizează firea ţăranului nostru! După mine, deşi în Muntenia s-a ucis şi s-a dat foc — adică a fost o adevărată, o firească revoltă agrară — în Moldova mişcarea a avut şi are încă un m) Sadoveanu se referă la „însemnările lui Neculai Manea". 104) „Bani". m) Lîngă Paşcani ; i se mai spune chiar Lunca Paşcanilor. 106) Const. Stere, directorul revistei „Viaţa Romînească", era un om cu multă influenţă şi ocupa atunci postul de prefect de Iaşi. 10'7) Aceşti muncitori eliberaseră din vagoane o parte a ţăranilor arestaţi din judeţul Suceava, ţărani ce luaseră parte la răscoala de atunci. caracter,108) cu mult mai grav. Mi se pare că e primul exemplu de mişcare fără sălbătăcii, afară de foarte rare cazuri, în care, în cea mai mare parte, de vină au fost mahalagii, ca la Vaslui şi Botoşani. Şi ori unde caut informaţii, găsesc aproape pretutindeni o conştiinţă, de care de sigur că se vor mira chiar şi cei ce l-au cunoscut anai bine pe săteanul nostru. Ca inspector al cercurilor culturale, dacă voi putea circula prin ţară, mă voi pune să adun fapte şi vorbe caracteristice, şi poate va ieşi ceva m) , poate nu literatură, în ori ce caz, o contribuţie la psihologia poporului moldovenesc, nu a uo) lui Drăghicescu ! • Salutări prieteneşti. Mihail Sadoveanu 7 aprilie 1907, Bucureşti Iubite domnule Ibrăileanu, Corectura cred că s-a primit. Am luat-o cu mine de la Fălticeni şi n-am apucat a o citi a doua oară decît în Bucureşti. Iţi mulţumesc că ai pus cuvînt pentru Moţit şi pentru ce se va face mai ales satrapuluim) de la Fălticeni. Aici, în Bucureşti, mai stau, cred vreo săptămână, cel mult, pînă ce isprăvesc de tipărit volumul de nuvele „La noi, în Viişoara" 112). Cu lectura vom face cum va fi mai bine. îndată ce va da soarele şi verdeaţa sînt sigur că vei fi dispus să te abaţi pe acolo, pe la noi. în cartea poştală cea din urmă pe care am primit-o la Fălticeni zici că „numai decît" trebuie să vii. Va trece şi această „f.f.f." mare ocupaţie — şi cred, tot cred că vom face un drum „spre" munte ; iar la vară rămîne cellalt de făcut : „la" munte Ou „nervus" 113) chestia stă aşa : dacă dau romanul, ar urma după oarecare norme (la urma urmei cum credeţi ; asta nu e treaba mea), că eu îmi plătesc datoria şi revista îmi mai datoreşte vreo 300 de lei. în primăvară acum, am de făcut cîte ceva pentru săhăstrda de la Fălticeni şi altele. De aceea ziceam... Dar dacă se poate. Dacă nu, faceţi cum credeţi că e mai bine. Dacă se poate să-mi dea d-1 administrator trei sute, bine ; dacă nu, măcar două, şi tot e bine. Pe la Iaşi tot o să mă abat, fără ca să-ţi pot citi romanul114), căci nu-1 am la mine. E la Fălticeni. Zic că o să mă abat întorcîndu-mă din Bucureşti. Vin dimineaţa şi plec seara. Aceasta se va întîmpla pe la sfârşitul săptămânii viitoare. A m nevoie acuma să mai stau de vorbă cu d-ta, să mai punem ţara la cale acuma, în urma viforului care a fost115). Prieteneşti salutări. Mihail Sadoveanu 108) Informaţia lui Sadoveanu concordă cu modul cum a descris răscoala ţăranilor din Moldova în 1907 Ldviu 3ftebreanu în romanul „Răscoala". 109) A scris „Un instigator", Bucureşti, 1912. 110) Sadoveanu face aluzie la lucrarea lui D. Drăghicescu, „Rasa şi clima ca factori determinanţi ai psihologiei popoarelor", recenzată în nr. 6 (august) (1906), în „Viaţa Românească". U1) Prefectul judeţului Suceava de atunci, cu sediul la Fălticeni. 112) „La noi, în Viişoara", a apărut într-adevăr la începutul verii anului 1907. Atragem atenţia aici că Sadoveanu scrie întotdeauna Viişoara şi nu Viişoara. 113) „Banii". 114) „însemnările lui Neculai Manea". 115) Răscoalele ţăranilor. 28 aprilie 1907, Fălticeni Iubite domnule Ibrăiieanu, Ieri te-am întrebat — îţi aduci aminte — dacă eşti în bune relaţii cu comandantul şcolii militare, colonelul Lupan. In faţa răspunsului d-tale, am rămas descurajat. Pe urmă apoi m-am gîndit că tot poate vei avea puterea să faci ceva, prin cineva care stă bine cu acest colonel. Iată despre ce e vorba. Cumătrul meu, locotenentul Marinescu Iulian, din regimentul Şiret, nr. 11, ar voi să vie la Iaşi, permutat sau în detaşare. Ţi-am vorbit eu odată de dînsul. E un om care nnare decît cusurul uniformei ; dar acest cusur îl am şi eu din cînd în cînd, la concentrări, ba şi la potoliri de răscoale... Acest cumătru ar putea veni, dacă colonelul Lupan ar cere printr-un raport Ministerului de război un ofiţer inteligent şi instruit, — care să fie, — bine înţeles, locotenentul Marinescu Iulian. Dacă este cineva care să stăruiască şi să convingă pe colonelul Lupan, lucrul se face cu uşurinţă. Marinescu ar fi cel mai potrivit meditator al şcolii pentru română şi istorie. Una. Al doilea, acest poporanist ar fi un element foarte folositor pentru tinerii elevi cari urmează să fie odată ofiţeri. Chiar numai asta dacă ar fi şi tot ar trebui să punem un om cu ideile noastre acolo. Dacă crezi că e bine să faci acest bine, strică acolo o vorbă, cătră cineva, sau şopteşte o vorbă autocratului nostru directorU8), pentru care socot că nimic nu e cu neputinţă. Salutări prieteneşti. Noroc la milioanele lui Pătrăşcanu şi a fraţilor Botez. Cred că bolnavul nu e în nici-o primejdie. Aştept răspunsul. Prietenul d-tale Mihail Sadoveanu 5 mai 1907, Fălticeni Iubite domnule Ibrăiieanu, Cred că s-au primit la tipografie corecturile „însemnărilor" w) . In privinţa numelor despre care-mi vorbeşti în cartea poştală ce-am primit la Bucureşti, ai dreptate. Am căutat să îndrept. Tot stau la îndoială dacă trebuie şi în revistă tipărită notiţa aceia... Dar dacă zici dumneata... Pe săptămîna viitoare cred că va fi gata volumul de traduceri din Maupassant 118). Voi pune un alt volum sub tipar şi cred că în acelaşi timp voi face tipărită notiţa aceia... Dar dacă zici dumneta... Ştii că pe jumătate s-a risipit visul milioanelor. Teodorescu îmi vorbea despre Nicol — dar, mai ştii, poate să fie şi Nicol. La externe, nimic oficial. Cred că eşti mai în curent cu aceasta decît mine. Dacă nu te superi, mijloceşte te rog să mi se trimeată 100 de lei zilele acestea, cît stau prin Fălticeni. Cred că stau pînă miercuri săptămâna viitoare. Ce mai zici de Valea Bistriţei, — ori tot la Grippenstock 12°) ţi-i gîndul ! Multă sănătate şi dragoste dintr-o zi de primăvară, căci pe-aici e primăvară. Mihail Sadoveanu va urma m) Constantin Stere, directorul revistei „Viaţa Romînească". ll7) „însemnările lui Neculai Manea". m ) „Povestiri alese", trad, din Maupassant, Bucureşti, 1907. 110) Ediţia I-a a apărut în 1904. 12°) „îmbolnăvire de gripă" ? Demostene Botez: „Oglinzi4' de Rad u nt numai cîteva luni de atunci, întreaga noastră lume literară,. şi nu nu mai cea literară, 1-a săr bătorit şi omagiat pe Demostene Bo tez pentru împlinirea vîrstei de şap tezeci de ani. Tăcut, atunci, — poate trist, poate numai melancolic, — De mostene Botez pare că ia cuvîntul abea astăzi, rostindu-se cel din urmă, •cum se cade oricărui sărbătorit. Răs punsul său nu este retoric, ci poetic — nu este de ceremonie, ci de acţiune, de înfăptuire : răspunsul său este un act, un fapt de creaţie, — un nou volum de versuri. Cine cercetează indicaţia bibliografică a editurii, vede că volumul Oglinzi a fost dat la cules, în tipografie, aproape o dată cu momentul aniversării, exact în epoca sărbătoririi, în lunile de vară ale anului acesta, apariţia urmând la foarte scurt răstimp după. Temperamentul lui Demostene Botez este al unui om care nu s-a mărginit niciodată la efortul minim şi care nu se complace în imobilitate şi odihnă pasivă (După cum aminteam mai sus, Demostene Botez a fost sărbătorit, ou •ocazia septuagenarului, şi de o altă lume, mult mai vastă, decît cea literară, pentru energica, multilaterala şi devotata sa activitate ce- •3 — Viaţa Romînească Popcsc u tăţenească în slujba statului şi a ob-ştei). A fost totdeauna un om al muncii active, cu sentimentul gospodăresc al utilului şi durabilului, şi aceasta încă de pe vremea cînd poezia sa ni-1 arăta melaneolizat pînă la neurastenie de atmosfera lâncedă a tîrgurilor provinciale, paralizat de tristeţi „ancestrale", încremenit în contemplarea fără rezistenţă a nesfârşitelor ploi tomnatece. „Poţi fi poet chiar dacă te tunzi regulat", spunea Jules Renard: Demostene Botez dovedea că poţi fi poet melancolic şi contemplativ fiind, în acelaşi timp, un om energic, aotiv şi metodic. Cu atît mai mult, astăzi, cîn d s-a înfăp tuit o unitate solidă şi organică între existenţa cetăţenească şi cea individuală, între poziţia obştească şi cea lirică, nu e greu de loc să ne imaginăm procesul său de creaţie poetică în ipostaza muncii de folos obştesc, să-1 recunoaştem în momentul autoportretistic al uneia din poemele ultimului volum : „Pe biroul meu, Pe ogorul meu, Ar şi ar mereu. Eu aicea ar Şi samăn, şi iar Pe-acelaş loc ar." Un răspuns, deci, de acţiune, iată cum poate fi interpretată apariţia volumului Oglinzi, în coincidenţa ei cu împlinirea şi cu sărbătorirea împlinirii unei vîrste venerabile. Pour une reponse •— spun francezii — c'en est une !... La vîrsta aceasta, poezia tinde să capete, din punctul de vedere al sentimentului generator, o anumită fixaţie, aş spune chiar o fixaţie Obsesivă. Cu cît sentimentul viitorului biologic apare învăluit de ceaţa unei anumite incertitudini, cu atît senzaţia prezentului, sub semnul efemerului:, devine ea însăşi de o maximă fragilitate. Dar prin aceasta, cu atît mai acută. Nici o vîrstă nu preţuieşte prezentul mai mult decît îl preţuieşte bătrâneţea, nici una nu-1 trăieşte cu mai muâită dăruire şi lăcomie, în acelaş timp. Ea ştie să primească, întocmai ca pe un dar unic, fie ce zi, oră şi secundă, nu lasă nici una să treacă neînregistrată, cunoaşte dimensiunea, ponderea şi conţinutul substanţial al fiecăreia, şi le onorează, una după alta, ou adoraţia şi slava cuvenite forţei eterne a vieţii, sorbind miraculosul filtru. Se crede, sau se spune, în mod obişnuit, că trăirea, prin excelenţă, a prezentului, este apanajul tinereţii, după cum se afirmă că bă-trînii trăiesc mai mult în trecut, în amintiri. Eroare, întemeiată pe o concepţie dominant biologică a vârstelor. Tinereţea, căreia moartea îi apare îndepărtată, uită aproape, prin lipsa sentimentului de iminenţă, că este muritoare, şi trăieşte viaţa în porţiuni largi, de ani şi decenii, cu o conştiinţă globală foarte vagă a scurgerii timpului. Vîrstele înaintate cunosc valoarea timpului, se înrădăcinează în fracţiunea infinitezimală, au senzaţia ameţitoare, plină de farmec şi de spaimă, a insezisafoilului, a prezentului absolut. Viaţa îşi relevă frumuseţea şi unicitatea în simpla ei prezenţă, în permanenta şi repetata plăzmuire pe care o opune morţii. E minunată în sine însăşi, atât de minunată pentru ochii acestei vîrste, încît bătrânii se simt îndemnaţi să strige fiecărei clipe trecătoare: „verweile doch, du bist so schon !" Acest proces subiectiv în faţa vieţii, a morţii, a timpului creator de viaţă, dar aducător de moarte, este şi al lui Demostene Botez, care exprimă cu o deosebită claritate şi nuanţare toate ideile mai sus expuse, şi în tonul, cu melodia sa foarte personală : Viaţa ca dar, clipa ca miracol nesperat şi precar, presentimentul amar al posibilei încetări a miracolului : „Trăiesc şi văd o nouă primăvară, A citea ? Trist mi-i sa le număr. Îmi cad petale de cais pe umăr: Mi-ar mai cădea la anu-a doua oară? Şi data asta o speram ca-n vis. Mă uit la ea, uimit, ca la un dar, Pe care timpu-o să mi-l fure iar. Deja ning rar petale de cais." în ciuda atmosferei visător-melan-colice, a tonului potolit, sentimentul poetului tinde spre exaltare, realizarea nesperată a acestui „vis" dîndu-i impulsul gingaş, deosebit de emoţionant, de „a mulţumi" pentru această generozitate „cuiva", şi chiar unui om : „Stau şi ascult la fiecare pom, Cui aş putea să mulţumesc acum ? Mergînd, aşa, printre livezi, pe drum, Poate-ntîlnesc vn calea mea un om. Să-i mulţumesc. De ce anume lui ?... Nu am nici un răspuns în astă seară Dar vreau ca pentru-această primă vară, Să mulţumesc, să mulţumesc oricui". Evident că timpul, ca atare, nu este vid de felurite sugestii şi impulsuri, aceasta find condiţia timpului ca viaţă. Poetul îl umple, îl valorifică prin mulţimea gândurilor şi afectelor sale, printre oare unele pot fi foarte specific tinereşti, ca de pildă sentimentul dragostei. Dar şi aci, ca în toate, răzbate acest sentiment, această conştiinţă a timpului precar şi inestimabil, care pune nota sa specifică, o notă patetică, orioît poetul o reţine de la dilatări egoiste, profund zguduitoare. Poezii în care clipa de afbsenţă a iubitei pare lungă oît „un veac", poezii în care lipsa fiinţei adorate face ca viaţa să fie „sfârşită", „moarte", „neant", s-au scris şi se scriu mereu, mal ales de către tineri. Dar iată aceeaşi temă într-o poezie de azi a lui Demostene Botez (e foarte interesant de observat că acest profund „sentimental", acest melancolic, acest afectiv, a scris mult mai puţine poezii de iubire în tinereţe decît la o vîrstă îna intată) intitulată Pentru nimic, şi în care, din nou, în ciuda unui ton de reţinere, se simte vibrând coarda unui sentiment subiectiv care depăşeşte cu mult motivul concret al efuziunii lirice ; „Eu toată ziua ieri nu te-am văzut ! Din lumea, de aici, în veşnicie O zi întreagă, lungă, a trecut Fără această mare bucurie..." Sensul adine, de existenţă, de pierdere vitală, de supravalorificare a timpului, sparge cadrul tematic, adevărata temă a poeziei devenind, în fond, trecerea unei zile : „A fost o zi în vreme mai puţin, Cu timpul gol de amintiri pe lume — O fi fără de vis, fără declin, Şi fără nume." Sentimentul se dilată pînă la proporţiile unei adevărate catastrofe şi tragedii cosmice, şi e foarte normal, căci subiectivismul senzaţiei de viaţă este, la o anumită vîrstă, atît de ascuţit, încît îşi impune legea sa universului întreg : „Cosmic sistem de varii constelaţii Cu Antares, luceferi, carul mic, A lunecat pe drumul lui în spaţii Pentru nimic..." Ca punct de plecare subiectiv, aceasta este, deci, starea sufletească fundamentală, nota psihologică iniţială a volumului Oglinzi: bucuria şi valorificarea maxim ă a vieţii. Dacă ar fi numai atît, sau dacă acest sentiment nu s-ar înălţa peste nivelul imediatei, spontanei şi necercetatei sale manifestări, ar fi, însă, cam puţin. Ne-am găsi, într-adevăr, oricît poetul ştie să umple senzaţia specifică de viaţă cu sentimente accesibile şi altor vîrste, şi oricât ştie s-o exprime ascuţit şi nuanţat, — ne-am găsi, zic, în faţa unei poezii a unei atitudini restrânse, din punct de vedere larg omenesc. Un egoism care nu interesează, de altfel, la nici o vîrstă, şi nici o ipostază a vieţii omeneşti. Că senzaţia de viaţă se manifestă ca prea plin sau ca minus, ca încredere exuberantă sau ca panică lancinantă, este, î n definitiv, tot atît de biologic şi, din punctul de vedere al asimilării colective, tot atît de neinteresant, şi, în definitiv, tot atît de netransmisibil. O vorbă mult citată, a lui Valery spune : „la mort, cette chose qui n'armve qu'aux autres". Ea poate fi întoarsă pe dos, în două feluri : „La vie, cette chose qui n'ar-rive qu' â moi", sau chiar, într-un al treilea fel: „la mort, cette chose qui n'arrive qu'â moi". Viaţă, moarte, — iată categorii care nu interesează decât în măsura în care -depăşesc poziţia şi senzaţia individuală, înălţîn-du-se pînă la formula unei rezolvări superioare, adică general şi încurajator valabile. Psihologia vârstelor, în raport cu senzaţia subiectivă, oricât de subiectivă, a efemerului individual, poate fi o sursă inepuizabilă de poezie, dacă se însoţeşte cu o filozofie de dincolo de individual şi împotriva efemerului, o filozofie comunicabilă tuturor şi convingătoare pentru toţi, o filozofie victorioasă asupra tuturor acelor forţe care, izvorînd din condiţia noastră biologică, tind spre însingurare şi claustrare egoistă, fie sub forma bucuriei vitale, fie suto forma incertitu dinei şi a panicii. O asemenea filozofie a început să se afirme, încă de mult, în poezia lui Demostene Botez, căci, evident, ea nu se naşte şi nu e primită în mod determinant, pe linia evoluţiei biologice — ca un medicament, ca un anesteziant, — ci în cadrul unui proces cu mult mai vast şi mai adânc, care angajează întreaga problematică morală şi intelectuală a poetului, — procesul de luptă pentru depăşirea şi înfrângerea poziţiei individualiste în faţa vieţii, a concepţiei individualiste asupra omului şi destinului său. Ca mai toţi poeţii şi intelectualii generaţiei sale, Demostene Botez a avut de purtat o luptă grea împotriva viziunii, senzaţiei şi concepţiei individualiste de sine însuşi. într-o poem ă din 1957, cînd acest proces putea fi considerat de multă vreme închis prin, victoria con cepţiei ştiinţifice antiindividualiste, poetul scrie un epitaf ironic, aproape batjocoritor, al individualismului său : „toamna-n văzduhuri nalte, pe creastă, la zenit, Vn Eu în jurul cărui roiau mii de constelaţii; Nu concepea nici moartea decît ca pe un mit, Nici nu putea să-ncapă în cosmicele spaţii" în esenţă, sinceritatea acestei strofe este absolută, dar în expresie intră o importantă doză de exagerare : individualismul lui Demostene Botez nu a fost niciodată marcat de senzaţia megaloman ă a poetului-prinţ, a rasei superioare poetice, la modul care a făcut ravagii în epoca dintre cele două războaie, după cum nici nu s-a caracterizat vreodată prin sumbra retragere din viaţa zilnică, prin negrul refuz al realităţii exterioare, de tipul „mormînt închis la cele din afară". Dimpotrivă, dacă aruncăm o privire cît de rapidă, cît de sumară asupra operei sale din epoca primului război imondial, şi apoi, dintre cele două războaie, — dacă, deci, aruncă m această privire spre trecut, vom constata că Demostene Botez a fost, desigur, un individualist, prin tendinţa accentuată de a concepe şi de a trăi termenul individual ca pe un fenomen despărţit şi autonom de termenul colectiv, dar că individualismul său nu se susţinea şi nu se apăra prin rigide bariere de ordine filozofică, fiind ipenetrabil, pe calea observaţiei lucide şi a sensibilităţii generoase, la numeroase chemări ale realităţii istorice obiective ale vieţii şi frământărilor colective ale oamenilor. Adevăratele sale prime afirmaţii poetice se produc în timpul primului război mondial, ca o expresie directă şi de loc diferenţiată prin subiectivism izolat şi închis, a acestei tragic*» experienţe, şi poartă dublul caracter al unui patriotism autentic, deloc şovin, cu un substrat popular, şi al unei sensibilităţi ascuţite, al unei profunda vibraţii faţă de suferinţele nu numai ale soldaţilor de rând, dar ale maselor populare ân general, victime nevinovate ale conflictului imperialist: ca reacţie individuală, ca mod de a privi şi resimţi drama războiului, Demostene Botez se situează, alături de Camil Petrescu, pe poziţia cea mai avansată şi cea mai uman ă din cîte s-au manifestat în poezia de război a acelei epoci. După încheierea războiului, ân epoca deosebit de tulbur? care a urmat, s-a conturat cu deosebire profilul „melancolicului", al obsedatului de „tristeţi atavice", ai poetului descurajat, retras în sine, pasiv în faţa vieţii şi speriat de dinamica energică a frământărilor istorice. Nu încape vorbă că pe linia aceasta s-a cristalizat o masiv ă parte a operei lui Demostene Botez, în care. a exprimat un moment foarte important al evoluţiei sale. Dar, iarăşi nu încape vorbă că pe acest profil s-a apăsat, prea mult, că acest profil a fost cu s predilecţie selectat de către critica burgheză şi, în general, de către atmosfera •specifică a literaturii burgheze din acea epocă. Demostene Botez nu are numai profil, iar opera sa. văzută din faţă, prezintă anumite trăsături care fac ea portretul autorului să apară mai complex, şi care fac ca „profilul" să nu fie concludent pentru întreaga expresie, definisabilă, mai curând, prin elemente eterogene, dacă nu chiar contrastante. în această epocă, şi mai ales începând de prin 1930, sub influenţa a numeroşi factori de toate felurile, pe care nu e locul a-i analiza sau măcar a-i aminti aci, Demostene Botez scrie numeroase poeme, care se grupează în cicluri ou tematica ordonată, despre suferinţele maselor, despre nedreptatea socială şi, mai ales, şi mai precis, şi mai concret, despre soarta mizerabilă a celor cărora exploatarea capitalistă agravată prin criza generală, le transformase viaţa întaMin infern, despre şomaj , despre desperare şi haos social. E şi revoltă în acele poeme, dintre care multe („Moartea şomerului", „Cîntecul Crăcinului", „Apostrofa săracului", „în mină") păstrează încă o fierbinţeală, o vibraţie pe care cititorul o va simţi mereu aparte şi intensă, şi care a fost a acelor ani atît de neasemănători cu alţii. Dar e, mai ales, în acele poeme, generozitate şi dragoste faţă de oameni, care, însoţite de o tendinţă spre meditaţia adîncă, deşi încă destul de confuză, asupra destinului uman sub legea existenţei istorice, fac ou totul uitate, minus o anumită nuanţă de tristeţe difuză dar permanentă, trăsăturile poetului solitar, deprimat şi amar. încît, se poate afirma categoric că individualismul lui Demostene Botez nu a fost niciodată exclusivist, impenetrabil şi egolatrie, cum şi-1, şi ni-1, înfăţişează poetul, rememorativ, cu o exagerată pornire auto-flagelantă, în acea poemă intitulată atît de solemn „Eliberare". însă descoperirea adevărului, adoptarea pasionată a unei noi filozofii, cu sens de radicală transformare morală, de adevărată resurecţie, mai ales cînd sînt relativ tardive, iau totdeauna caracterul exaltării, al negaţiei violente, distrugătoare, a erorilor trecute, astfel că e de înţeles şi gestul exploziv prin care poetul a pus capăt, după cum ne spune continuarea aceleiaşi poeme, obsesiei sale individualiste: „...Dar am sfărîmat cu pumnu-al oglinzilor miraj", după care urmează, firesc şi simplu, începutul traducerii în viaţă a noii concepţii : „...Şi m-am pierdut de voie-n mulţimea fără număr". în orice caz, drumul unei evoluţii spre o filozofie a depăşirii individualului şi a tuturor problemelor sale era cuprins, măcar în sensul unei direcţii, încă în prima fază a creaţiei lui Demostene Botez, pornind de la această dragoste de om, de la această nobilă generozitate, pe poarta cărora' au putut ajunge pînă la el atîtea ecouri şi atîtea chemări ale unei vieţi de dincolo de „eu". Poetul nu avea decît să-1 urmeze pînă la capăt, sau pînă cît mai aproape de capăt, şi 1-a urmat (ceea ce nu e, şi nu a fost, de altfel, deloc simplu şi uşor). Acest drum 1-a dus în. noua, fundamental noua, şi a doua mare fază a creaţiei sale, la universul poetic al concepţiei materialist-dia-lectice şi marxist-deniniste, la viziunea realistă a vieţii şi a istoriei, la poziţia umanistă şi combatantă, la tot ceea ce a caracterizat numeroasele volume de versuri sorise şi publicate cam de prin 1946 încoace, în aproape douăzeci de ani. Din toate acestea, şi ca un rezultat direct al lor, noi să reţinem numai efectul pe care îl poate avea depăşirea individualismului asupra subiectivismului individual în problema vîrstelor, a tinereţii sau a bătrâneţii, a timpului implacabil şi ireversibil. Dacă individul se eliberează de ideea tiranică şi tiranizantă că este un fenomen unic, nerespectabil şi neânlocuibil, că este centrul universului, dacă nu chiar creatorul lui, că toate forţele obiective ale naturii şi toate tainele creaţiei au conlucrat timp de mii şi milioane de ani pentru a izbândi acest produs care este făptura sa individuală, coinvingîndu-se, dimpotrivă, că plămădirea şi plămada sa sînt un efect al unui uriaş şi infinit proces de dialectică a materiei, că reprezintă cristalizarea momentană a unei neîncetate lucrări obiective, fiind prin aceasta un produs încadrat unef legi generale, — este clar că pasiunea exaltată faţă de sine însuşi şi auto-preţuirea nefirească vor scădea, vor căpăta dimensiunea conştiinţei lucide a necesităţii obiective, lipsind de suprajustificare şi supraalimentare subiectivă, atât oarba vitalitate a tinereţii, cât şi panica atentă bătrânească. Aceasta ansă nu e de ajuns, căci în hotarul acestei conştiinţe nu e greu, şi e aproape inevitabil, să se instaleze sentimentul zădărniciei, ideea că, fiind numai un detaliu infim al aplicării unor legi materiale netransgresibile, „totu-i praf". Este absolut necesar să înţelegem, să ştim, să simţim, că dacă, în calitate de invidizi sîntem trecători şi neeficienţi, ca particule ale umanităţii sîntem permanenţi şi stăpîni. Lupta individului împotriva morţii este o iluzie, dar existenţa umanităţii mereu vie şi în neîntreruptă continuitate, este, prin ea însăşi, o victorie a vieţii, care, prin înălţare neobosită a conştiinţei de sine a umanităţii, poate deveni Chiar o înfrângere a morţii. Cine vede numai individul născîn-du-se, trăind şi dispărând cu iuţeala fulgerului, e pierdut şi va fi întotdeauna falsificat şi inutil, atît în faţa vieţii cât şi in faţa morţii. Cine vede umanitatea, o vede numai trăind (căci atît ideea de început, cât şi cea de sfârşit, de naştere şi moarte, a ome nirii, oricât de inteligibile ca ipoteze pentru sensibilitatea noastră), o vede într-o eternă frământare vitală care trece biruitoare peste toate accidentele, peste toate calamităţile, pestetoate capcanele naturii, ea însăşi ca o forţă primordială, ea însăşi ca o lege obiectivă, — şi prin aceasta este pe poziţia adevărului, adică a libertăţii, atît în faţa vieţii cît şi în faţa morţii. Dar ceea ce caracterizează colectivitatea umană ca umanitate, ceea ce constituie esenţa ei, nu este identitatea gregară, ci conştiinţa luptei solidare pentru o neîncetată transformare, o nelimitată ameliorare a condiţiei sale de viaţă — luptă pe care o poartă atît ân afară, împotriva naturii, cît şi ân sânul său, împotriva piedicilor izvorâte din însuşi dinamismul său. Caracteristica vieţii umane este, aşa dar, prin excelenţă istorică. A participa la umanitate însemnează, deci, a participa la conştiinţa colectivă, — iar a participa la conştiinţa colectivă implică participarea la conştiinţa istorică, la sensul istoric al acestei conştiinţe, care este căutarea, în solidaritate, a unei condiţii omeneşti mereu mai bune. Sărind o mulţime din treptele consecutive ale acestui silogism, rezultă că depăşirea individului se înfăptuieşte prin participarea la conştiinţa unei misiuni colective, a unei datorii faţă de colectivitate, datorie în care nimeni nu poate fi înlocuit, de care nimeni nu poate fi dispensat, şi care restituie omului o dimensiune uriaşă, din moment ce contribuţia individuală e strict necesară pentru îndeplinirea operei colective, care a început o dată ou omenirea şi nu se va sfârşi decît o dată cu ea. Prin îndeplinirea acestei datorii, individul se salvează de teroarea efemerului absolut, a detaliului mizerabil şi zadarnic, căci conştiinţa sa realizează dacă nu nemurirea, cel puţin supravieţuirea în continuitatea umanităţii, care 1-a întegrat pentru totdeauna în dimensiunea ei, prin ceea ce el i-a dăruit. Astfel conceput, omul devine o valoare în sine, care însă se realizează prin participarea lui la viaţa colectivă, valoare obiectivă. Mei ignorarea dispreţuitoare a individului, •cu minimalizarea bucuriei existenţei sale terestre (ca în creştinism) dar nici megalomanie a unicităţii, orgoliu şi exaltare de fenomen unic, traectorie de planetă solitară şi egoism mizantropic, hipertrofiate vulgar în plendtu- •dine biologică sau prăbuşite lamentabil la arătarea morţii. De unde o filozofie dătătoare de încredere, sursă a unui -optimism grav, căci ea deschide cele mai vaste perspective spiritului, fără a pretinde anularea sensibilităţii subiective, a bucuriei de a trăi, a gustului savuros şi inepuizabil al vieţii... Toate acestea, sau aspiraţia spre ele nu lipsesc din nici o operă poetică a poeţilor noştri de astăzi, căci noi n-avem două filozofii. Nu alta este poziţia fundamentală a lui Demostene Botez, exprimarea sentimentului subiectiv al viratei înaintate, despre care am spus că este punctul de dislocare lirică a actualului său moment de creaţie, în cadrul unei filozofii de depăşire a individualului constituind sinteza majoră a volumului „Oglinzi". Se poate urmări cu multă precizie cum o seamă de senzaţii şi probleme ale sentimentului şi senzaţiei individuale în faţa necruţătoarelor sentimente ale timpului cedează la punctul de plecare egoist şi subiectiv, pentru a se înălţa şi transfigura pe o treaptă transpersonală, în sentimente cu valoare colectivă. Prima formă a acestei sublimări este dragostea de oameni, necesitatea şi dorinţa de dăruire, corespunzătoare acelei confundări cu umanitatea veşnic vie, care nu cunoaşte ameninţarea timpului, care nu stă sub semnul unei încremeniri definitive şi dizolvante. Poetul cheamă oamenii spre el, cu o dorinţă de îmbrăţişare care se exprimă în imaginea gospodarului al cărui simţ de ospitalitate îl îndeamnă să deschidă uşa casei sale oricărui şi de oriunde călător, adăpostindu-1 ţărăneşte, fără întrebări indiscrete : ,,Orice limbă-ai şti, ne-om înţelege Din privire, ca nişte copii; Nici n-am să te-ntreb de unde vii, Nici de ce ţi-s zilele pribege..." („Ctitorie") Poetul este, însă, um. gospodar, un om a cărui ospitalitate procedează dintr-un principiu moral de superioară generozitate umană, nu un hotelier absolut indiferent la calitatea umană a pasagerului de o noapte. De aceea, ospilitatea lui e condiţionată superior de sentimentul unei simpatii umane similare a călătorului : „..Vino slobod, -fără de desagă, Doar în suflet cu un dor de om" („Ctitorie") Aceasta este poema de deschidere a volumului, un fel de emblemă a ciclului şi sentimentul său va sta, într-adevăr, la baza celor mai multe poeme ale volumului, chiar dacă ieşind din declaraţia lirică general-morală, el se va concentra în anumite teme precise şi se va modula după necesităţile fiecăreia (tema luptei pentru pace sau tema colectivizării, poeme de Ziua femeii sau poeme de război). Poetul simte identitateai lui esenţială cu umanitatea pînă la gradul unei anumite senzaţii de consangvinitate, acest sentiment de frăţie îmiboldindu-1 spre o sete de a cunoaşte direct pe toţi oamenii pămîntului, cu convingerea că în trăsăturile fiecăruia va descoperi replica propriilor sale trăsături, ca în faimoasele poveşti ale gemenilor care se caută peste mări şi ţări, reounoscîndu-se de la cea dintâi privire : „Vreau să cunosc toţi oamenii din lume, Să-i. ştiu şi după grai, şi după nume, Şi n-o să-mi fie feţele străine... Că-n fiecare e ceva din mine...'' Poezia din care am citat poartă chiar numele de „Identitate". Poetul vibrează la suferinţele fizice ale celorlalţi, e plin de duioşie, totul este generozitate şi totală uitare de sine, dar acuitatea cu care surprinde ameninţarea posibilă a morţii, capacitatea de a imagina procesul neliniştii morale a celui suferind vin din zona acelei supra-atenţii personale, intime, pe care am semnalat-o la început ca sursă a valorificării fiecărei clipe. Această sensibilitate deosebită dă o profunzime şi o emoţie cu totul afară din comun unor poeme ca, de pildă, foarte interesanta ^îngrijorare", al cărei punct de plecare este neliniştea poetului în împrejurarea unei intervenţii chirurgicale pe care urmează să o sufere o fiinţă apropiată, desigur foarte iubită. Poetul pare să se adreseze acesteia, şi în conştiinţă o şi face, dar ascuţimea sfredelitoare şi imaginaţia pătrunzătoare a imaginilor vine parcă din experienţa proprie : „Durerea te cuprinde ca o fiară Şi-n dosul ei, ascuns, te aştepta în noaptea ceea pentr-ntîia oară, Nedesluşit şi tainic cineva..." De altfel, poetul trece repede pragul celor două situaţii diferite, vorbind în numele lui şi al bolnavului, de fapt numai în numele său. Faptul maladiei şi durerii fizice în sine este notat, totul trecînd în sfera panicii psiholo-.gice a celui care simte planted asupra sa o primejdie nedifinită, fără cauza concretă. De îndată, intră în acţiune însăşi forţa imprevizibilă a timpului • ...„Iar timpul ne pîndea nedescifrat. Cu ornicul lui mut bătvnd în tîmple: Pe urmă, la o vreme, parcă-a stat. Că nu ştia nici el ce-o să se-ntîmple"... Presiunea acestei incertitudini, ascunsă în timpul crud şi ucigaş, se accentuează într-o imagine deosebit de frapantă, concretă pînă la fiorul de groază ; ...„Nesiguranţa tot ţipa strident, Ca o trompetă, fiecare clipă, Iar timpul sta alăturea, atent, Ca uliul aplecat pe o aripă..." Panica unui dezastru oricând posibil goleşte lumea de conţinut, realizînd un vid în care, împotriva legilor fizice, se încrucişează stranii întrebări ţipate, proiecţie halucinatorie a tumultului interior : ...„Din vid se repeta o întrebare : Ce-o să fie oare ? Ce-o să fie ? Şi-un diavol răspundea: cine să ştie Ce-o să se-ntîmple-n clipa următoare...?" Finalul este sumbru, cu coloraţia spectrală a imaginilor de nocturnă veghe desperată, cu mecanica repetărilor sleitoare ale aceleiaşi întrebări zadarnice : ...„Pe tot pămîntul lumina livid, Un cer verzui cu luna cununat, Şi întrebarea iar venea din vid, Şi nu era răspuns adevărat." „îngrijorare" este una din cele maî interesante poezii ale volumului, deosebit de originală şi emoţionantă, cu atît mai interesantă cu cît prin tonul ei sumbru, prin nota de dramatică jfrămîntare psihologică şi nervoasă, ,apare cu totul izolată în ansamblul senin, blind şi ponderat al vo-lmului [„Oglinzi". Păstrînd autenticitatea unor senzaţii subiective care sînt specifice vîrstei, poetul le-a dat o semnificaţie superioară, prin transferul de sentiment dinăuntru în afară, prin iniţiala orientare generoasă a poemului. Timpul constituind principala sursă de senzaţii şi reflecţii a poetului, acesta încearcă, plin de curaj, o se • parare a propriului său caz de tiranicul fenomen, şi procedează la o contemplare obiectivă, de interogaţie filozofică, dar şi de calificări imprecative, în remarcabila poemă intitulată „Timp". întrebarea dramatică : „Ce este ?", adresată acestei forţe mis terioase, vine după sublinierea cunoscutelor constatări că totul se naşte şi moare în scurgerea eternă a timpului, timpul fiind în fond „veşnica mişcare". Originalitatea şi valoarea emoţională a poemului nu stă în fondul său filozofic, ci în mirarea sinceră, patetică, cu care poetul trebuie să se încline în faţa faptului că senzaţia fixităţii şi a duratei, pe care se întemeiază imaginea noastră primordială despre viaţă, este o sărmană iluzie care se spulberă oît ai clipi sub „suflarea" timpului : „Te uiţi, asculţi, şi parcă tot în jur E împietrit în pace şi azur, Şi în tăcerea lungă şi adîncă Te simţi înfipt cu durităţi de stîncă. Stai nemişcat, abia suflînd, şi crezi Că-s nemişcate toate cîte vezi. Nu-l simţi că vine ! Şi curge totuşi, singur, fără tine. Oricît ai sta El trece prin fiinţa ta Te ia, Ca hula unei nevăzute mări, Ce se ridică pînă-'n cele patru zări..." In staul şi în sensul acestei fantastice şi irezistibile curgeri, poetul pătrunde însă sensul necontenitei înnoiri a materiei şi a vieţii, chiar dacă denumirile pe care le aruncă Timpului, cu o nestăpînită indignare hugoliană par să contrazică această constatare : „Gigantic asasin, Neobosit, universal Cain..., In ritmul fără sunet şi ecou, De cosmic metronom, Ucizi un om Şi naşti în locul lui un altul nou. Din frunza toamnei, moartă în noroi, Urci sevă proaspătă în muguri noi..." Din cînd în cînd, în desperata încercare de surprindere a naturii Timpului, poetul constată, cu o fermecătoare naivitate, lipsa unor trăsături pur omeneşti : „Regrete n-ai, nici ţinere de minte ; Nu te opreşti la vechile morminte, Şi mergi privind mereu tot înainte..." Ceea ce merge de minune cu faptul că, cedînd aceleiaşi porniri de umanizare şi personificare, poetul vede Timpul conform imaginaţiei populare, sub forma unui „monstru", a unui „zmeu atotputernic din poveşti", înaripat, a cărui descriere e între fantasticul de groază şi humorul uşor topîrcenian : „Nu-l simţi că mişcă; Parcă-ar sta în loc —• Nu-i simţi suflarea de morişcâ Nici nara lui de foc". Dar meditaţia asupra Timpului nu se opreşte aci, căci, învingînd, smulgînd cazul său din simpla dilemă moarte-viaţă individuală, poetul e capabil să pătrundă departe în viitor, aruncând peste epoci o privire plină de certitudini, de bucurie, de lumină. Reluând imaginea eminesciană • „Lumina stelei ce-a murit încet pe cer se sue, Era pe cînd nu s-a zărit Azi o vedem, şi nu e" poetul imaginează, într-o grandioasă fantezie cosmică, stingerea, o dată cu victoria comunismului, a însăşi hărţii astrale sub care s-a desfăşurat şi consumat întreaga istorie trecută a omenirii : „Dar simt că la izvoare lumina-i moartă-acum, Şi ce mai văd e-o diiră ce-a mai rămas pe drum, Mereu ca o părere, să stăruie, să-nşele, Cînd stelele din ceruri de mult nu mai sînt stele..." Ce se întâmplă ? Poetul vede în viitor biruinţa comunismului, sub imaginea unui cer spuzit de noi stele, constelaţiile Comunei, care iau locul străvechii galaxii pe care omenirea a contemplat-o pînă astăzi : „...Această galaxie mi-a fermecat penaţii Dar în cenuşa-i sură văd alte constelaţii. Lumina lor ne vine de mult şi de departe Să lumineze noaptea în locul celei moatrte, Nu le vedem şi totuşi, le presimţim în cale, Cum presimţim în noapte parfumul de petale. Vin încă nevăzute cu mii de ani lumină, Dar ştim acum cu toţii că ele or să vină"... Dacă, trăind astfel în idealul umanităţii şi făcând din el propriul său ideal, sursă de multiple satisfacţii şi sursă a sentimentului de siguranţă a existenţei, poetul izbuteşte să înfrângă forţa timpului sub raportul duratei sale individuale şi să-şi prelungească prezenţa calculând-o ân „ani-lumină", transferul iindividual-colectiv se dovedeşte poate şi mai fecund, din punctul de vedere al senzaţiei subiective, atunci când bătrânul visător, fericit de a vedea minunatele realizări ale regimului nostru, de a trăi începuturile erei istorice a socialismului, are viziunea unei lumi a tinereţii, se simte înconjurat de un popor care îşi numără anii de la eliberarea patriei, se simte el însuşi integrat în generala adolescenţă : acest miracol se întâmplă, de pildă, în poezia „Aniversare", scrisă în cinstea zilei dfe 23 August 1962. La procesul de identificare în timp, a poetului cu marşul umanităţii spre idealul comunist, nu se putea să nu se adauge şi procesul de identificare în spaţiu : Demostene Botez are viziunea uriaşă a tuturor oamenilor pămîntului păşind convergent, din spre cele patru zări ale globului, spre un singur punct, care este denumit „piscul" Comunei. De fapt, cu toate că poetul vrea să precizeze momentul fenomenului în prezent, şi prin „timpul" gramatical la care e scris poemul, şi prin sugerarea simultaneităţii acţiunii pe întreg pământul: „Vin din Indii, urme, ies în cale, Şi din jungla Africii centrale, De pe NU prădat de faraoni, Şi Pe gheţuri, urme de laponi...", coordonata principală a ideii poetice este tot Timpul, căci imaginea este a „urmelor" de paşi care au tăiat „făgaş", ceea ce presupune şi sugerează uni proces îndelungat, o repetare de la generaţii trecute spre generaţii viitoare. Că spaţiul se transmută în timp, aceasta ajută forţei de sugestie a poemului, in care principală, decisivă, rămâne ideea că toată aceas1#» îndelungată, grandioasă lucrare a umanităţii îl cuprinde pe .poet, îl Integrează şi 4 identifică cu ea : „Urme milioa)ne mă-mpresoară înspre steaua lor polară... Urme, urme, Mă ajung, ies înainte..." în general, însă, viziunea poemelor din „Oglinzi" nu e de ordinea grandiosului şi uriaşului, ca în cele sus citate, în care dimensiunea e dictată şi de imaginea solemnă a Partidului {vezi, de pildă, „Uriaşul", „Eu te cunosc"), imagine tutelară a mai tuturor poemelor "din categoria respectivă. în „Oglinzi", Demostene Botez e mai curînd dominat de viziuni simple, aş zice locale, de proporţii şi atmosferă senină, terestră, gospodărească, adevă rate poeme moldovene, prin calmul lor interior, prin ritmul domol, prin caracterul blând, cald şi învăluitor al sentimentului (Pentru a regăsi viziunile sumbre, nervozitatea ascuţită sau tonul solemn, va trebui să ne întoarcem spre (poemele de război, mai vechi sau mai recente, cărora autorul le-a acordat, pe merit şi pe bună dreptate, posibilitatea de a fi retipărite, în parte, în acest volum, precum şi să ajungem la unele, foarte rare, poeme satirice din epoca actuală). Imaginea satului colectivizat şi a binefacerilor agriculturii socialiste poartă, î n general, această pecete. La eşirea în primăvară, ogorul are aspectul cunoscut, străvechi, tradiţional : „Musteşte terra de belşug, Căldura umflă-a ei plămadă Pe care o frămîntă-wn plug, Cu mustul proaspăt de zăpadă" dominantă e impresia de creştere a dimensiunilor, prin dispariţia nenumăratelor hotare ale proprietăţii individuale : „Şi terra mai întinsă este, Ogoarele sînt astăzi lanuri, Crescute ca într-o poveste : Şi-s fără margini şi limanuri..." însăşi forţa mecanică a tractorului, instrumentul prin excelenţă al agriculturii socialiste pe întinderi mari, pare insuficientă faţă de atîta spaţiu productiv : „...Cît vezi cu ochii cîrwp şi cAmp, Doar un tractor îi taie-o dungă, Pornit de la stejarul strîmb, Şi parcă n-o să mai ajungă..." î n „Primăvară 1962", imaginea, tonul, sînt aceleaşi r „Răsuflă greu pămîntul, ţărna udă, Şi-adînca lui suflare-acum miroase A colţ de grîu, a fir de iarbă crudă, Şi parcă-a pline proaspătă de casă..." î n „Peisaj contemporan", care este un tablou al sentimentului interior, de ohietudine imorală, al gospodăriei colective, poetul creionează un pastel cu tendinţă uşor humoristică, evocatoare a unei linii care merge de la Aleesandri pînă la Topîrceanu : „Sub lin acoperiş de stuf, Tot rumegă gîndind alene Un cird de vaci elveţiene, Adăpostite de zăduf. Îngrămădite pe-un urcuş Pasc oi cu capul în pămînt: Tâlăngile încearcă-un cînt Ce-l meditează-un măgăruş". Elementul noului, prosperitatea care dă un conţinut acestui peisaj patriarhal, e sugerat cu claritate, dar cu mare discreţie, ca o întârziere mai apăsată a pensulei, pe o culoare mai vie, în cadrul acuarelei : ...„Trec care pline ca de zestre, Şi se afundă ca-n nisipuri. Un zîmbet flutură pe chipuri Şi panglici roşii la căpestre". în general, în poezia colectivităţii şi în viziunea agrestă, sentimentul poetului e de linişte voluptuoasă, de împăcare senină, oare respinge agitaţia şi tumultul, dar în care răsună o chemare spre oameni, o dorinţă de împrăş-tiere a tuturor dintr-o binefacere definitiv câştigată. „Ceas de seară" exprimă cel mai exact şi mai convingător această stare psihologică şi morală. E momentul amurgului, clipa inefabilă de odihnă dinaintea somnului, cu conştiin. ţa trează, dar pusă sub surdină, — moment cunoscut în poezia noastră sătească : „...Pe sat, în vale, înserarea lasă. Din fum, şi ceaţă, o albastră dună, Şi parcă-un văl subţire de mătasă, Şi parcă zorii unui clar de lună. Ţărani de bronz pe prispe stau la rind : E ceasul de odihnă-al înserării, Şi gfîul copt le joacă-n ochi, în gînd, Cît ţine nesfîrşitul depărtării..." Senzaţia, şi încărcătura ei simbolică, a liniştii, se accentuează, creşte pînă dincolo de pragul la care i se mai putea afla o comparaţie sau o măsură : „...E-o linişte, adîncă, fără nume! In oameni gîndu-i calm şi împăcat..." Dar tocmai această (linişte a împăcă rii, ca senzaţie, stîrneşte întrebarea şi revendicarea conştiinţei, care nu uită niciodată ţelul ei uman : „...Aşa e Pacea pe la noi în sat. De ce nu este-aşa-n întreaga lume ?"... Un întreg ciclu al volumului, purtând subtitlul „Fata Morgana", ne vorbeşte de sentimentul foarte intim al dragostei, luminîn d prin aceasta o altă formă a capacităţii de intensă participare la viaţă a poetului vîrstnic. Nu este, fără îndoială, cel mai bun ciclu al volumului, nu pentru că i-ar lipsi sinceritatea, care este ca în toate poemele lui Demostene Botez simplă şi cuceritoare, dar pentru că poetul nu a găsit aci o formulă de fond, de substanţă, pentru înnoirea expresiei sale lirice. E un ciclu care ne aduce un Demostene Botez cam vechi, cam de altădată, şi chiar un răsunet poetic de aceeaşi natură. Poetul adresează o amăruie întrebare iubitei, un „pentru ce ?" cu sensul că sentimentul tineresc reînviat în sufletul său tulbură o linişte greu dobândită, după presupuse experienţ e mai mult sau mai puţin fericite. Nu e vorba de banalitatea în sine a sentimentului şi a ideii, ci de vetusteţea imagine! poetice, precum şi de această neaşteptată stilistică minulescia-nă, cu care, chiar pe vremuri îndepărtate, poetul a avut foarte incidentale tangenţe : „Pe fereastra unei case \ Cu perdele Grele, Trase. Şi cu ochiuri zăbrelite — Pe fereastra unei case părăsite, Note vin De clavecin, Cu motiv de menuet. " „întâlnirea", „Paradox", „Surpriza" (republicată), „Din amintiri", „Metamorfoză", „Scrisoare" nu aduc nimic nou — nimic nou, să ne înţelegem, faţă de un Demostene Botez de acum treizeci sau chiar patruzeci de ani, care, acela, aducea ceva nou şi era un poet pentru epoca de atunci, —• ca şi Demostene Botez, cel de azi, pentru epoca de azi, — absolut remarcabil. Remarcabile sînt însă şi în acel ciclu trei poeme, ceea ce dovedeşte că dacă poetul şi-ar modifica, sau poate adinei, însăşi concepţia despre poezia de dragoste (specie de poezie în care sentimentul cade cel mai uşor pradă inerţiei), el ne-ar da încă, nu încape vorbă, multe poeme valoroase ân această direcţie. Mă refer, în primul rând, la „îngrijorare", analizată de noi mai sus. Apoi la „înserare", in care se realizează o excepţional de acută sensibilizare a senzaţiei de dublu şi de unic în dragoste, ou atmosferă deosebit de puternic condensată şi cu unele imagini de o forţă memorabilă, cu un fior irezistibil, în sfârşit, e vorba de „Vis". în cuprinsul căreia se afirmă un sentiment de mare noutate şi forţă, pe linia fundamentală a filozofiei şi sim ţirii acestui volum. Poetul se află, împreună cu iubita sa, pe o navă care întreprinde" o călătorie a dragostei spre o •„Cyteră" a visului. Toate senzaţiile şi sentimentele pe care le resimte poetul sînt împotriva cursului obişnuit, cunoscut în poemele de dragoste din trecut, în care tendinţa este spre evadare, spre însingurare egoistă în. doi, spre taina erotică departe de lume. în clipa plecării, poetul mu simte entuziasm, ci o strîngere de inimă : „Pămîntul, ca o insulă de-acum (!) pustie, Tot dispârea-ntr-o ceaţă aurie, Cu oamenii pe care eu mă tem Că niciodată n-o să-i mai vedem..." Strângerea de inimă persistă, se transformă în teamă, depărtarea de „pământ" naşte incertitudini şi panică, o scădere a freneziei, un fel de proces anteic în erotism : „Ne simţim mai singuri dintr-o dată, Şi fiecare gînd ni-i tot mai vag. In care -ndepărtat arhipelag O să ne fie nava ancorată ?..." In sfîrşit, survine însăşi pierderea senzaţiei de viaţă, transmutaţia de substanţă spre lumea fără vitalitate a umbrelor, tot ceea ce poate atrage pierderea principiului fecund al legăturii intense cu viaţa, al prezenţei înrădăcinate în colectivitate : „...Şi parcă-am rătăd-n necunoscut Ca-n nişte existenţe neprecise, Rupţi de noi înşine şi de trecut Şi metamorfozaţi în vise..." In ciuda anumitor defecte lexicale, a câtorva clişee poetice prea uzate, poema e foarte interesantă, afirmă o nouă atitudine morală în dragoste şi marchează organicitatea şi plenitudinea filozofiei de viaţă a poetului. Dacă ne-am lăsat surprinşi de dificultatea poetului de a se înnoi masiv în tema dragostei, cu atît mai surprinzătoare poate părea vigoarea şi forţa pe care el le dovedeşte în direcţii mai puţin compatibile cu firea unui „sentimental". Ciclurile intitulate „Memorial 1916" şi „Război şi Pace" aduc, amestecate, poezii vechi şi poezii noi. E păcat că nu putem insista asupra poeziilor de război ale poetului, căci se presupune că ele ar fi cunoscute, deşi nu sînt cercetate în-deajuns şi subliniate ia adevărata lor valoare. Este însă imposibil să trecem peste poeziile recente, închinate luptei pentru pace, printre care se găsesc piese cu adevărat antolo gice ca „Rănitul", „Pămîntul grăi", „Noapte în Tatra", pline de forţă a sentimentului, de o autentică şi mereu vie emoţie a dragostei de oameni, de adevărată solemnitate a chemărilor adresate umanităţii, întru idealul convieţuirii paşnice şi al în frăţirii în creaţie folositoare. Voi cita, la loc aparte, „His master's voice", pentru că aci se manifestă, cu originală putere, o notă nouă în gama poetului, nota satirei şi a sarcasmului pamfletar — transformare şi înălţare, poate, a ceea ce pe vremuri a fost ironia dulce şi fină, deseori remarcată, a lui Demostene Botez. Aci, poetul vorbeşte prin gura unui imperialist aţîţător la război şi seriozitatea simulată, sinceritatea cu care acesta îi dezvăluie intenţiile, mentalitatea şi sentimentele faţă de masele populare, simbolizate printr-un biet soldat al trupelor sale, e de un efect inedit, excepţional : „îţi pun în mîiini o armă minunată, Priveşte numai ţeava ei rotundă! C-un singur deget dacă-apeşi o dată, U'n lan de oameni seceri pe secundă" Ideea că războiul imperialist nu corespunde unui sentiment al popoarelor, după euim munca maselor în exploatare nu corespunde intereselor lor, totul fiind comandat de beneficiarii şi ai vieţii de muncă şi ai morţii în război, este exprimată cu un cinism, rece, dispreţuitor, care încreţeşte pielea de oroare şi dă senzaţii de spaimă şi greaţă : „O să omori cînd eu voi da poruncă, Alţi sclavi ca tine, nu duşmanii tăi, Şi crima o să-ţi fie tot o muncă, Alegere n-ai între buni şi răi." Educaţia şovină pe care o dă marele armator, „le 'bourrage des orânes", se demască în tonul aceleiaşi sincerităţi stupefiate, cu scopul ei infam: „Eu te-am crescut îm lanţuri ca pe-un dine Să muşti, să urli şi să rupi cu gura, Eu ţi-am făcut virtute mare, ura, Şi ţi-am zvîrlit bucăţile de pîine." Finalul acestui discurs, al acestei proclamaţii a, crimei internaţionale se încheie după toate regulile retoricii maiestuoase, prin reluarea exordiului, într-o culme convingătoare a sincerităţii criminale: „Ia, sclavul meu, această armă-n mînă, , Ea-fţi dă şi drept, şi cinste şi onoare, Orgoliu şi iluzii şi mîncare... Ea-i peste morţi şi peste vii, stâpînă!" La capitolul poeziei noastre satirice anti-imperialiste, „His master's voice" reprezintă o realizare de seamă şi trebuie să figureze printre piesele de frunte ale speciei. Dacă însă îi recunoaştem poetului, fără nici un rabat din partea noastră, merite excepţionale în tratarea temei, atât de largă şi de importantă, a luptei cetăţeneşti, nu se poate să-i ascundem, şi nici să trecem cu vederea că, unele poeme, ca, de pildă, „în zare", >,Ceas de seară", contrastează în mod supărător, detona chiar, în ansamblul volumului, oare este o concentrare poetică de sinceritate, de sobrietate, de pasiune puternică dar bine echilibrată cu expresia ei. Sînt şi alte defecte, care nu se leagă de concepţia şi structura unei anumite poeme, ci sînt presărate, cu mai mare sau mai mic efect negativ, pe întinderea întregului volum-. Din punctul acesta de vedere, cititorul^e surprins, uneori, de reducerea exigenţei, ba chiar de indiferenţa poetului faţă de actul lingvistic al poeziei. La. un om cu rafinamentul intelectual şi ou îndelungata experienţă poetică pe care le posedă Demostene Botez, nu se poate să nu nedumerească lipsa de efort lexical, o anumită monotonie a vocabularului, cedarea rapidă întru confortul călduţ al cuvîntului bine cunoscut şi de utilizare personală îndelungată, spre care Demostene Botez se îndreaptă cu preţul fie al unor siluiri antipoetice a cuvintelor („urmencinerate"), fie prin adaptarea lor în forme denaturate („fîligrame") şi ştiute astfel (deoarece în alt loc cuvântul e întrebuinţat în forma lui corectă „filigran") ; fie prin cacofonii inadmisibile chiar pentru cei care nu au prejudecata cacofoniilor i(„ca cristalul") ; fie prin forme noi, dar nereuşite poetic („argintină", „reniiniscinţi"). Demostene Botez s-a format în atmosfera primelor două decenii ale „Vieţii Romîneşti", care n-a fost o şcoală de stil şi de limbă, căci concepţia Inalt-pedagogică şi populară a lui Ibrăiieanu tindea spre un stil fără strălucire şi subtilitate verbală. Totuşi, la acea „Viaţă romînească" s-au afirmat cîţiva foarte mari stilişti şi lingvişti literari, printre care marele Mihail Sadoveanu, maestrul de literatură şi de suflet cel mai apropiat al lui Demostene Botez. Dacă, deci, pe urmele încântătorului moldovenism sadovenian, preluat de la Eminescu, Demostene Botez utilizează pluralul neutrului în „ă" („forată", „izvoară"), limba nu are nimic de suferit, dimpotrivă. Dar dacă el introduce şi abuzează, în 'poezie, de sinistrul „deacum", construit eu verbe la timpuri prezente sau trecute, limba poetică şi limba în general protestează violent. Şi aşa mai departe, nu e nevoie să-i mai atrag, eu, atenţia unui atît de încercat maestru şi poet asupra acestei delăsări confortabile a limbajului şi invenţiei poetice ce se mani festă în cîteva poezii. Iată care este, oarecum, detaliul a¬ nalitic al volumului „Oglinzi". Care poate fi concluzia? Masiv pozitivă. „Oglinzi" e un volum interesant, cap tivant, conţinînd numeroase piese excepţionale, chiar antologice. E un volum care ne dezvăluie un poet din a cărui capacitate creatoare nimic nu s-a atrofiat, nimic, sau mai nimic nu a slăbit. Din contra, sensibilitatea fundamentală a poetului, de mult verificată, capătă noi posibilităţi de înflorire, prin asimilarea organică a unei filosofii închegate, armonioase, de vastă perspectivă asupra vieţii şi a lumii. In aceste condiţii, desigur că activitatea creatoare a lui Demostene Botez ne este cu deosebire preţioasă, şi e firesc să aşteptăm, cu sporită nerăbdare, viitoarele ei afirmări. SCRIITORI ROMINI CONTEMPORANI însemnări despre teatrul lui Horia Lovineseu de V. Mîudra ipărindu-şi lucrările dramatice într-un volum antologic, Horia Lovineseu a lăsat în afara culegerii prima sa piesă ^ - „Lumina de la Ulmi". Credem că s-ar putea lesne atribui acestei omisiuni un sens programatic. Debutul teatral al scriitorului, cu toate că mărturisea intuiţie scenică şi oarecari aplicaţii tipologice, se înscria — de fapt — printre acele compoziţii precare în care bunele intenţii educative înmărmuresc într-o construcţie artificioasă. La puţină vreme după reprezentarea „Luminei de la Ulmi", autorul a meditat cu o autoexigenţă relevabilă asupra slăbiciunilor acestei piese şi a avut tăria să-şi rectifice punctul de pornire. Pentru aceasta el a întreprins cel puţin două operaţii paralele. S-a străduit să descopere ciocnirea ideilor într-un material de viaţă cunoscut şi — totodată — a încercat să-şi găsească stilul propriu plecînd de la o tehnică dramatică verificată. Astfel, a doua sa piesă („Citadela sfărîmată"), fără a părăsi nici o clipă sfera marilor probleme contemporane a fost construită — în bună măsură — pe un bagaj de impresii şi întîmplări autobiografice, datînd din zile mai îndepărtate dar şi din anii aflaţi în imediata apropiere a gestaţiei. în acelaşi timp această piesă care-şi concentra acţiunea în microcosmosul familial s-a adresat firesc experienţei dramelor ibseniene, cu un respect care n-a exclus încercările de modificare a vechilor formule. Cu aceasta episodul uşurinţelor juvenile pare a fi fost depăşit. „Citadela sfărîmată" a adus în faţa publicului un autor inedit, care n-a încetat de atunci să-şi pună complicate probleme de creaţie, inegal, derutant cîteodată, dispus să ia totul de la început cu fiecare nouă piesă, atras stăruitor spre drama de idei.') ') îndoiala care s-ar ridica cu privire la legitimitatea acestei titulaturi ni se pare că ar fi gratuită. Fireşte, oricare lucrare dramatică serioasă cultivă ideile, dar acele piese care se angajează demonstrativ în dezbateri ideologice supunîndu-şi — în acest sens — convenţiile teatrale şi tehnica simbolurilor se înscriu într-un capitol propriu, care merită a fi tratat după specificul său. încercînd să fixăm cîteva puncte de reper în dramaturgia lui Horia Lovineseu, pornim de la convingerea că scriitorul se află încă în căutarea stilului său propriu. Etapele pe care acest autor dramatic le-a parcurs în ultimii opt-nouă ani departe de a înfăţişa o simplă linie ascendentă, se compun dintr-o aglomerare de drumuri şi bifurcaţii. Poate că nu greşim dacă vedem în Horia Lovineseu un polemist cu gesturi calme şi un iubitor al teatralităţii care gustă savoarea cuvîntului ales. Privite cu atenţie piesele sale de pînă acum, pornind mereu şi mereu de la temele acute ale actualităţii, au încercat virtuţile principiilor consacrate ale dramaturgiei, tatonînd şi în direcţia sporului de expresivitate pe care-1 bănuia în unele noi modalităţi ale genului. Scriitorul are de comunicat lumii, societăţii noastre socialiste în primul rînd, lucruri extrem de serioase. Iată de ce — dînd la o parte tentaţiile minore — el măsoară lungimea de undă a fiecărei direcţii de creaţie în drama realistă, reţinînd ceea ce i se pare încă viu, respingînd uneltele tocite de vreme, şi — urmărind o sinteză proprie, originală. în „Citadela sfărîmată" reia elementele esenţiale ale tehnicii ibseniene pentru ca apoi — pe măsură ce conflictul ia forme necunoscute vechilor tipare — să polemizeze cu canoanele bătrînului norveg. în această revizuire — care caracterizează mai ales ultimele acte — un rol neaşteptat îl joacă introducerea în construcţia tipică dramei de idei, a caricaturii caragialiene, într-o versiune revăzută şi (sumar) adăugită. în „Surorile Boga" replica la Cehov este mărturisită, dar nici modelul pieselor „de familie" ale lui Gorki, evident aci ca şi în „Citadela", — nu este contemplat fără rezerve şi amendamente. „Hanul de la răscruce" •— cum vom vedea — relua procedeul recluziunii temporare a unor caractere variate, dar într-o tratare esenţial modificată de patosul unei filosofii învingătoare. Foarte puternic s-a manifestat în ultimele piese ale lui Horia Lovineseu atracţia spre •drama epică brechtiană. Doctrina autorului „Cercului de cretă caucazian" a fost asimilată însă de un temperament dramatic dispus mai curînd să rafineze intelectual efectele spectaculosului, decît să se stabilească în rama didacticismului deliberat, fie el elevat. Această grăbită trecere în revistă a apropierilor de marile modele este, desigur instructivă, căci ea semnalează nu inconstanţa ci atitudinea exigentă ' a acestui dramaturg încă tînăr, dornic să verifice valoarea utilă a testamentului înaintaşilor. Horia Lovineseu caută neîntrerupt şi se descoperă treptat într-o efervescenţă impresionantă. Dacă am privi frămîntările acestui autor ca simple căutări ale unui talent în formaţie, am pierde însă din vedere esenţialul şi anume că factorul decisiv în această laborioasă operă de auto-formare îl constituie impulsul problematicei majore a epocii. Centrul de interes al preocupărilor scriitorului se află în mişcarea de idei a actualităţii, iar ţelul urmărit este acela al exprimării ideologiei clasei muncitoare, în transcrieri artistice cît mai vibrante. Am riscat mai .sus afirmaţia că Horia Lovineseu stăruie în direcţia realizării unor revelatoare drame de idei. Dar pentru a susţine aceasta este nevoie să distingem ansamblul ideilor pe care piesele sale le subliniază. Trebuie să observăm cu acest prilej şi densitatea ideologică a acestor lucrări teatrale atît de variate :şi disparate. • Ca parte integrantă în munca de creaţie a unui scriitor realist-socialist •selecţia faptelor reprezentative, caracteristice unui amplu proces istoric, a ocupat un loc important în elaborarea pieselor lui Horia Lovineseu. Interesul viu pentru faptul nemijlocit de viaţă s-a conjugat firesc cu ambiţia desluşirii — Viaţa Romînească 129 9 formelor multiple pe care le îmbracă lupta de idei. Totodată, potrivit caracterului dominant al conflictului de concepte în dramaturgia lui Horia Lovinescu, s-a ivit şi obligativitatea unui raport strîns între fapte şi idei, a unei fine relaţii interioare dintre întîmplările succesive ale dramei şi formele corespunzătoare ale demonstraţiei filozofice. Cînd aceste exigenţe au fost satisfăcute, s-au obţinut laturile cele mai izbutite ale scrierilor acestui autor. Desprinderea argumentaţiei de elementele acţiunii (ca în unele momente din „Hanul de la răscruce") şi, mai ales, transcrierea de fapte nude, scăpate din contextul dezbaterii de idei (ca în două din tablourile „Surorilor Boga"), indică parţiale imprecizii ale construcţiei dramelor şi produc nete coborîri de nivel în planul artistic. \ Urmărirea acestui echilibru obligat dintre imaginile spectaculare de prim plan şi subtextul lor ideologic merită toată atenţia. Dar pornind la o asemenea discuţie trebuie să începem prin a observa datele caracteristice ale agendei de probleme în creaţia lui H. Lovinescu. Am putea începe, reamintindu-ne că opera acestui autor dramatic s-a născut, sub impulsul înţelegerii legilor istoriei, la confluenţa a două mari capitole ale acesteia. Scriitorul a început prin a explora situaţii şi simţăminte, controverse şi cataclisme sufleteşti iscate în anii din jurul Eliberării. De la prima sa piesă pînă la cea mai recentă, Horia Lovinescu s-a concentrat asupra problemelor înnoirii conştiinţei umane, analizînd cu precădere, în ipostaze variate, despărţirea de individualism. Tema, extrem de frecventă în literatura de astăzi, implică o tratare variată, urmînd nuanţelor multiple ale acestui proces. în ceea ce-1 priveşte, Horia Lovinescu s-a obligat să ducă mai departe problema mai veche a inadaptării intelectualului. Eroii săi (Matei, Irina, Petru din „Citadela"; Iulia Boga, Alee Gorăscu şi Mereuţă; Toma din „Febre") au trecut — într-un fel sau altul — prin flăcările reci ale „jocului ielelor". Participanţii la simpozionul din „Hanul de la răscruce" detaliază — pe două mari categorii — laturile constitutive ale celor două poziţii ireductibile, în fond, autorul „Citadelei" supune mereu unor probe de foc, inspirate de istoria imediată a victoriilor socialismului, rezistenţa „valorilor absolute", rezolvînd în mod logic şi fericit opoziţia oarbă dintre ideal şi real. Neîncetînd nici o clipă să întreprindă atacuri violente la adresa capitalismului rapace, scriitorul adaugă la acestea (şi aici se află linia sa majoră) actul de acuzare al intelectualităţii individualiste, redactat ca un capitol important în respingerea caracterului nociv al ideologiei burgheze. Fie că stabileşte vini şi răspunderi pentru „fascinanţii" de tipul lui Matei Dragomirescu, fie că îşi îndreaptă obiectivul asupra luptei cu rămăşiţele vechei formaţii la intelectuali de tipul lui Toma sau Mereuţă, scriitorul rupe lăncii împotriva individualismului. Opoziţia limitată faţă de societatea burgheză, proprie eroilor din ultima parte a operei lui Ibsen, izolarea mîndră dar stearpă a lui Ladima şi Gelu Ruscanu sînt denunţate în consecinţele lor periculoase pe plan social. Aspru cu simulanţii, dur cu miopii însinguraţi, autorul „Citadelei" ridică, în faţa acestora figurile muncitorilor revoluţionari, ca reprezentanţi ai ginii irii eliberate de dileme sterile. Afirmînd că în centrul lucrărilor dramatice ale lui Horia Lovinescu stă. problematica raporturilor intelectualului cu societatea, nu înţelegem că aceste drame se restrîng la preocuparea pentru personajele de profesie cărturărească. Nici la Camil Petrescu categoria intelectualităţii nu era suprapusă totdeauna unei anume sfere profesionale, (vezi Pietro Gralla). înscrierea cu drepturi egale la amplul colocviu despre raportul dintre om şi istorie include cu necesitate în piesele lui H. Lovineseu muncitori care unesc practica revoluţionară cu frecventarea familiară a lumii ideilor (Pavel Golea, Muncitorul din „Hanul...", mai puţin Frîncu), alături de alţi oameni luminaţi care aduc în febra discuţiei o clarviziune înviorătoare, opusă simplificărilor (Bunica, Dan Pleşa, Iulia Boga, Mereş). Despre ce discută aceşti oameni ? Fireşte despre înţelesul exact al noţiunii de libertate a individului în societate, despre cerinţele răspunderii colective, despre fericirea omului şi drumurile care duc către atingerea ei. Dacă am întocmi un grafic al incursiunilor pe care piesele Iui Horia Lovineseu le iniţiază în dezbaterea problemelor, am putea să observăm că el atinge" linia de nivel necesară deslegării întrebărilor puse numai atunci cînd ţine neîntrerupt contactul cu zona preocupărilor capitale ale filozofiei. Atitudinea eroilor faţă de chemările imediate ale societăţii capătă relief cînd sînt luminate şi punctele de vedere ale fiecăruia faţă de problema vieţii şi a morţii, cînd apare — dincolo de vorbe — sensul exact pe care personajele il dau aspiraţiei spre libertate, văzută într-un anume raport cu condiţia necesităţii. Cum este şi firesc, un spaţiu important îl ocupă în unele piese ale scriitorului, elemente de filosofie a artei, încercînd să răspundă unor frămîn-tări ale autorului care-şi formulează nu o singură dată profesia sa de credinţă. • După opt ani de la prima reprezentare a „Citadelei sfărîmate", ne apare ciudat că în unele cronici a putut fi socotit drept un păcat faţă de cerinţele autenticităţii modul în care a fost conceput, ca personaj dramatic, Matei Dragomiresou. De fapt tocmai acest erou tragic lipsit de eroism, constituie, caracterologic vorbind, şi reuşita cea mai deplină a autorului. Puerile ni se par şi observaţiile cu privire la o presupusă influenţă nefastă a înfăţişării destinului acestui personaj. Numai o pedagogie cu totul schematică poate ignora valoarea educativă a analizei exemplelor rele, atunci cînd se dezvăluie cauzele adînci ale rătăcirilor şi urmările oribile ale acestora. Horia Lovineseu şi-a dezvoltat piesa pe nucleul dilemei ibseniene, care — după cum se ştie — desemna în culoarea negrei neputinţe ciocnirea dintre real şi ideal. întregul careu iniţial al dramei coboară din moştenirea marelui nordic, reluînd discuţia despre familie, ca teritoriu al salvgardării individului. Aceste elemente ale unui arsenal prestigios dar îmbătrînit în tristeţe au fost absorbite de o viziune principial nouă şi conduse astfel către alte concluzii, dincolo de ceţurile de la Rosmersholm. Recunoaştem — iniţial — în „Citadela", polemica întreprinsă la un moment dat de Ibsen, cu o nestinsă slăbiciune, împotriva familiei burgheze, dar punctul de vedere marxist şi cunoaşterea ibsenienilor din ultimele decenii au subţiat influenţa marelui dramaturg, îndreptînd-o — după exemplul altor dramaturgi realist-socialişti — către o accepţie mai complicată a problemei şi — în cele din urmă — spre rezolvarea tonică a marilor întrebări. De factură ibseniană este — în primul rînd — drama individualistului exacerbat Matei, care duce la ultima sa expresie credinţa în valoarea absolută a liberului arbitru. Aproape nimic din luminozitatea lui Brand n-a mai rămas în acest naufragiat care-şi prelungeşte agravant rătăcirea înainte de a-şi aplica soluţia Heddei Gabler. Autorul „Citadelei sfărîmate" trecînd, în virtutea unei alte filozofii, peste pragul denunţului ibsenian cu privire la sfînta familie, se preocupă de fixarea extrem de concretă a destrămării nucleului familial burghez ca moment istoric legat de prăbuşirea unei societăţi întregi. Drama lui Matei este contemplată în contextul unei perioade decisive, în fulgerarea trecerii de la un ev la altul. Astfel „cazul" acestui învins pernicios capătă termeni de comparaţie zdrobitori şi o tălmăcire filosofică convingătoare. Dilema ibseniană este denunţată la rîndul ei ca fragmentară şi insuficientă, în vreme ce destinul lui Matei, acest Solness care nu mai construieşte nimic, este înglobat într-un tablou larg de frescă socială, alături de alte tipuri vii şi situaţii caracteristice, care ajută considerabil la înţelegerea problemelor. Critica familiei, ca celulă a societăţii burgheze, este concepută în „Citadela sfărîmată" pe două compartimente despărţite şi etajate calitativ. Pronunţarea verdictului de condamnare se sprijină astfel, pe de o parte pe persiflarea ridicolului burgheziei mercantile, pe de altă parte pe sublinierea capitulării tragice a „elitei" spirituale aparţinînd aceleiaşi clase. Cele două planuri polemice se interferează abil în acele puncte în care tragicul devine lamentabil iar comicul eşuează în derizoriu. Linia binecunoscută a comediei tragice romîneşti inaugurată în primul deceniu al veacului şi ilustrată deplin de creaţiile dintre 1920—1945 izvorîse, cu un surîs amar, dintr-un teribil impas al cunoaşterii. „Citadela" reţinînd sugestiile înaintaşilor, are meritul de a fi încercat — alături de alte piese noi — o nouă reunire a tragicului cu comicul sub auspiciile unei înţelegeri superioare a raporturilor dintre om şi istorie. Aşezaţi în primul act la poluri aparent opuse, (aristocraticul Matei dispreţuieşte adînc grupul Costică et comp.) pionii clasei condamnate sînt urmăriţi în degringolada care-i aduce pe trasee diferite în acelaşi punct obligat. Acţiunea este dirijată de o privire critică mereu mai accentuată, vizibilă şi în reacţiile unor personaje (Bunica, Dan Pleşa, Caterina) dar mai cu seamă în distanţa sensibilă a autorului faţă de desfăşurarea planului tragic, expus cu o minuţie psihologică care n-are nimic comun cu înţelegerea împăciuitoare. Spectatorul înţelege din primul act (după declaraţia grandilocventă a avocatului Dragomirescu) că este chemat să asiste la prăbuşirea mitului familiei burgheze, la sfărîmarea „citadelei". După buna tradiţie ibseniană, prima ridicare de cortină găseşte conflictul în preludiile crizei finale. Discuţia dintre Matei şi fratele său mai mic Petru, comunică spectatorului (împreună cu alte cîteva asemenea rememorări) antecedentele problemei. Considerînd — pe bună dreptate — că perioada de stabilitate a citadelei Dragomirescu poate fi numai amintită rezumativ într-o piesă care se ocupă de vechi pentru a sublinia victoria noului, scriitorul a urmat cu convingere experienţa ibseniană, chiar dacă nu în toate compartimentele dramei. Dacă privim atent piesa, distingem cel puţin trei „cazuri" individuale de prim plan care nu se reunesc într-o acţiune unică, ci se interferează în limitele aceluiaş conflict de idei, fiecare păstrîndu-şi itinerariul distinct. La început pionii planului grav al piesei sînt concentraţi în jurul lui Matei care reţine în cercul său magic atît pe Irina cît şi pe Petru. în actul doi Petru părăseşte (nu fără o scenă explicativă) ţarcul străjuit de fascinaţia fratelui său şi-şi descrie propriul său cerc de acţiune, în care apare ca element potenţial învăţătoarea Caterina. Scenele următoare desluşesc din ce în ce mai limpede desprinderea Irinei din zona. tragediei lui Matei pentru a-şi clarifica drama sa particulară, în care aviatorul Pleşa consemnează schimbările de derivă. Astfel conflictul individ-socie-tate de la care plecase piesa se divide şi se complică atestînd posibilităţile unui număr variat de finaluri şi ajungîrtd nu la deplîngerea condiţiei umane (ca în repertoriul ibsenian) ci Ia rechizitoriul minuţios al familiei burgheze ca formă de viaţă concret-istorică iremediabil condamnată. Ce s-a modificat în structura acestei piese faţă de schema dramelor ibseniene ? Tocmai faptul că luîndu-se în discuţie relaţiile dintre om şi societate, aceasta din urmă a fost investigată profund şi minuţios, în perspectiva, unei poziţii politice angajate. Nu mai este vorba de a utiliza elemente ale orînduirii capitaliste ca argumente într-o dispută generală a individului cu orice formă de stat, ca în dilema Rosmerilor şi Solnessilor, ca în duelul donquijotesc, al cavalerilor absolutului din dramaturgia lui Camil Petrescu. Privind cu intens respect monumentala operă a lui Ibsen şi admirînd desigur vibraţia intensă a dramelor despre soarta „Sufletelor tari", Horia Lovineseu. a abordat, cu modestie şi hotărîre, problema sub auspiciile unei ideologii infinit superioare. Păşind pe' tărîmul dramelor de idei, acest scriitor format în spiritul realismului socialist a dat politicii un alt loc şi în primul rînd o altă înţelegere. Scepticismul intelectualului izolat, care-şi contemplă cu mîndrie rănile a fost înlocuit cu dinamica participării la opera de transformare socială, la încrederea în eficienţa luptei politice, văzută aci lămurit în perspectiva ciocnirii intereselor de clasă. în ,;Citadela sfărîmată" găsim inclusă, desigur, şi o tipică dramă ibse-niană, dar aceasta este aşezată sub un clopot de sticlă pentru a fi confruntată cu întîmplări şi destine care-i subliniază tragismul şi-i desemnează net limitele. Iată de ce spuneam că piesa întreprinde o polemică cu galeria eroilor ibsenieni, polemică ce transpare vădit în înfăţişarea avatarurilor lui Matei: Dragomirescu. Este meritul autorului „Citadelei..." că în acest comentar contemporan al unei poziţii depăşite, nu uzează de mijloace simplificatoare, nu caricaturizează excesiv. Matei este un partener posibil pentru Hedda Gabler, un „aristocrat al spiritului" care îşi plasează existenţa într-o orgolioasă izolare, încercînd să planeze „dincolo de bine şi rău". în societatea burgheză poziţia lui Matei nu este totuşi invidiabilă căci — în ciuda calificărilor grăbite ale unor critici — din postura sa de parazit subtil el nu încetează să dispreţuiască sincer venalitatea celor ce-1 înconjoară. După caracterizarea mătuşei Adela, Matei „împuşcă francul- şi ouă cîte o broşurică de 20 de foi pe an", trăind pe seama unei familii care-1 oripilează. Pînă a ajunge aci eî a suferit urmările cîtorva ciocniri penibile ale „idealului" cu „realul". O zguduire memorabilă i-a. produs-o la 16 ani certitudinea că tatăl său, pe care-1 admira, este un imbecil. Prăbuşirea soclului paternei 1-a condus la prima încercare de sinucidere. Tînăr, cu studii universitare strălucite, se simte repede în dezacord cu „mica burghezie plată ca un cap de pioneză" şi jin-duieşte vădit „tinereţea" spirituală a Bunicii, a cărei consecvenţă democratică i se pare a fi demnă de stimă. De timpuriu se simte foarte singur în lumea Dragomireştilor, are nevoie de „un g'ind bun" din partea fratelui său pentru că „uneori îl ia cu frig". Nu este un arivist care mimează oroarea faţă de societate, căci a refuzat un post la universitate şi declară în plină dictatură fascistă că „nu vrea să facă pe cruciatul pentru civilizaţia nazistă". Politică îi apare acestui mizantrop confuz ca o activitate futilă care n-are nimic cu problema „realizării umane", dar preferind „un comunist unui afacerist" el acordă — pe de altă parte — exploatatorilor „de anvergură" laudele ce se cuvin oamenilor „îndrăzneţi". Eroarea se fundează pe înţelegerea greşită a „curajului" văzut ca reprezentare a răfuielii individului neînfricat cu omenirea întreagă. Transformarea drepturilor fiecărui om de a-şi apăra conştiinţa de 133 atacurile unei organizări de stat represive, în exaltare anti-socială şi mai ales abstragerea întregului conflict din contextul luptelor de clasă, conduce neînţelegerea dintre Matei şi etica burgheză în prăpastia scepticismului incurabil, înfruntarea convenţiilor burgheziei se sublimează în cinism sterp, în vreme ce fronda individualistă eludează cerinţa răspunderii sociale a fiecărui om. Predicînd evadarea din mediocritatea dominantă. Matei devine — fără să-şi dea seama — apostolul aventurii gratuite, servind cu o inconştienţă condamnabilă tocmai pe cei mai cumpliţi inamici ai culturii, briganzii fascişti. în faţa hotărîrii lui Petru de a „evada" din cotitdianul tern, înrolîndu-se în aviaţia antonesciană, Matei se cutremură, îşi pune întrebări înspăimîntate („Ira, crezi că eu sînt vinovat 7") dar, neizbutind să înţeleagă cît de adînc s-a rătăcit, îşi continuă opera de mentor nefast atrăgînd-o pe Irina într-o altă tentativă de fugă din faţa realităţii. Cînd zidurile vechii societăţi cad, conştiinţa sofisticată a lui Matei nu mai poate să găsească drumul spre oameni. Efectele neînţelegerilor sale cu o lume ostilă omului s-au transformat, lipsind înţelegerea istoriei, în cauze perpetue ale unei izolări sălbatice. Individualismul generat de înfrîngerea unor porniri generoase a devenit cronic şi incurabil. încolţit de propriile sale îndoieli, Matei seamănă din ce în ce mai puţin cu rudele sale din piesele marelui nordic. încercarea de a întreţine evaziunea fantastă într-o „mistică a dragostei pentru cei aleşi" ascunde — de fapt — nevoia acută de sprijin a unui naufragiat înfricoşat de viaţă. De Ia întîia noastră întîlnire cu Matei (primele scene ale actului I) şi pînă la sinucidere, autorul urmăreşte parcurgerea distanţei dintre credinţa sinceră a eroului în adevărul absolut şi îmbrăţişarea treptată a minciunii, într-o rostogolire care se precipită pe măsură ce depărtarea faţă de societatea vie se accentuiază. Luîndu-şi viaţa, Matei lasă să cadă ultimul paravan de carton ridicat în faţa „palatului de cristal" promis, şi îşi recunoaşte falimentul moral. Cu multă vreme înainte, în discuţiile Petru-Matei şi Irina-Matei din actele IT şi III, în sublinierea spasmelor sufleteşti care însoţesc intervenţiile Irinei pe lîngă Dan pentru a-1 determina să accepte ideia ruşinoasă a dezertării, se acumulează elementele care anunţă momentul clarificării finale a cazului Matei Dragomirescu. Scriitorul a construit cu un remarcabil aparat de argumente şi probe dosarul spiritual al acestui trufaş consumator de filosofie existenţialistă. Iresponsabil şi fermecător, perorînd cu dezinvoltură despre un adevăr desprins de rădăcinile realităţii sociale, Matei se îneacă în valul de minciuni poleite, pe care le ticlueşte în primul rînd spre a se înşela pe sine. Cînd descoperă actul laş al sinuciderii, Irina rezumă într-un singur cuvînt esenţa acestui mistificator automistificat. Matei este stigmatizat ca mincinos, deoarece adevărul nu poate fi în negarea existenţei iar legenda despre „logica destinului" nu poate înlocui conştiinţa răspunderii omului pentru faptele sale. In „Citadela sfărîmată", tocmai comentarea cazului lui Matei deschide discuţia despre conţinutul noţiunii de libertate. Pentru acesta, libertatea este condiţionată de „afirmarea eului" prin „lipsa constrîngerii". Respingînd existenţa obiectivă a necesităţii, el excludea implicit obligaţiile morale şi cădea astfel într-un dezacord total cu realitatea. Treptat Matei trece de la polemica însufleţită cu „mediocritatea" din ordinea capitalistă, la divagaţia difuză, iar contururile lumii îi apar din ce în ce mai puţin distincte, mai puţin sigure. Cînd Matei transformă dragostea sa pentru Irina într-o beţie detaşată de existenţa empirică, partenera sa de evaziune propune cu disperare reluarea vieţii de la început. „Dar eu nu accept că a fost o beţie" precizează Irina, începînd să-nţe-leagă că „mirajele" lui Matei au înflorit trist şi vremelnic din ceţurile unei lumi osîndite şi că vor pieri odată cu aceasta. Principalul personaj pozitiv al piesei, Bunica, va interveni în cîteva rînduri pentru a pune ordine în discuţie. După ce va respinge sub capitalism (actul I) diversiunea „evadării" — fie ea „în lumea ideilor" şi va sublinia că salvarea se află alături de oameni, în regăsirea umanităţii, aceeaşi va da teoriilor lui Matei cu privire la libertate răspunsul categoric. „Singura libertate a omului este să aleagă. Intre bine şi rău!" spune Bunica, polemizînd cu Matei dar şi cu Ibsen, lăudînd frumuseţea realului şi demonstrînd — totodată — că teoria curajului de a trece „dincolo de bine şi de rău" este dezertare Jaşă, neputinţă tristă. „Citadela sfărîmată" ne apare, astfel, ca o dramă de idei, aşezată anume la o răscruce de istorie, într-un context de fapte care favorizează o clarificare a poziţiilor. între cei doi poli ai dezbaterii, reprezentat unul prin focurile de artificii ale lui Matei, celălalt prin fraza dură a Bunicei (la care se alătură apoi în intenţia autorului — Caterina) se angajează o dispută vie, ilustrată în scenă de un mare număr de personaje cu sarcini precise, derivate din necesităţile demonstraţiei. Astfel tipurile cele mai respingătoare ale burgheziei îşi micşorează scenă cu scenă distanţa morală care le despărţea iniţial de teoreticianul superbei izolări, pentru ca — în ultimă instanţă — să se confundă pe plan etic cu Matei Dragomirescu, suprapunîndu-şi poziţiile. Personajele indecise, captate iniţial de vraja sofismelor înşelătoare punctează cu jaloane colorate drumul către adevăr al conştiinţelor nealterate total. Actele istorice ale proletariatului victorios intervin în dezbatere cu forţă catalizatoare. • Scriind „Hanul de la răscruce", Horia Lovinescu a întreprins o experienţă cu ample consecinţe în creaţiile sale următoare. Faptul că o parte a criticii nu i-a acordat acestei piese atenţia cuvenită este, desigur, regretabil'). După diatriba adresată familiei burgheze în „Citadela sfărîmată", scriitorul a simţit nevoia să-şi continue căutările artistice, trecînd în spaţii largi, dincolo de limitele dramei de tip ibsenian. Cu „Hanul de la răscruce", Horia Lovinescu urcă drumul spre compoziţia tragică în forme care convertesc rigorile clasicismului Ia dimensiunile sensibilităţii moderne. Pretextul pe care se construieşte piesa a fost — în variante multiple — utilizat de numeroşi autori dramatici din ultimele patru decenii. împrumutînd artificiul arhitectonic al cataclismului care reuneşte oameni feluriţi în aşteptarea morţii iminente, Horia Lovinescu a mobilat spaţiul emoţional al apropierii de infinit cu teze şi noţiuni, opinii şi rezolvări proprii umanismului socialist. Viziunea ideologică fundamental nouă a cerut o corespunzătoare modificare a situaţiilor dramatice şi prin urmare o netă originalitate a expresiei. în ce măsură a izbutit autorul „Hanului" să treacă acest examen dificil ? înainte de a răspunde la această întrebare, pentru a stabili unele preliminarii necesare, vom încerca să caracterizăm pe scurt două dintre cele mai ') într-o notă apărută, nu de mult, în revista „Contemporanul" se reproşa unui articol din săptămînalul „Tribuna" faptul că a făcut consideraţii pozitive cu privire la piesa „Hanul de la răscruce" care „după cum se ştie" ar fi fost un eşec. Această reluare neargumentată a unor opinii care n-au fost niciodată unanim acceptate, ca şi în general ideia că anumite puncte de vedere în materie de gust literar pot fi transformate în decizii definitive, nu pot produce decît un sentiment de uimire. izbutite drame străine cu un acelaş numitor procedural: grupul eterogen de personaje nivelat brusc de o ameninţare comună. în „Potopul" de H. Berger, piesă care a cunoscut, mai ales în montările expresioniste, o largă notorietate, iminenţa morţii provoacă relevarea unui trist adevăr: aproape toţi clienţii barului inundat de ape sînt ticăloşi fără scrupule. Certitudinea sfîrşitului apropiat desfiinţează însă barierile sociale şi o dată cu acestea dispare tot ce e ră u în om. Cînd primejdia dispare, cei mai mulţi revin mecanic la vechile măşti, fără de care viaţa într-o lume dezumanizată nu li se pare posibilă. Jocul simbolurilor se desfăşoară simplist şi sumar, în ciuda tragismului real al situaţiilor. Demonstraţia străvezie exprimă un punct de vedere iremediabil sceptic şi se decide greu să creioneze o prezenţă umană care se exceptează de la regula ticăloşiei generale. în compoziţia grupului de oameni scoşi pentru cîteva ore din ambianţa lor vitală, nu se disting nici tipuri individualizate dar nici caractere generice, ci mai curînd scheme abstracte, mutate din întuneric la lumină (şi invers) cu o gestică obosită şi resemnată. O altă piesă, cu mult mai valoroasă, „Pădurea împietrită" de Robert Sherwood — organizează un schimb de vederi, de o particulară intensitate, în care superioritatea morală aparţine reprezentanţilor individualismului, ameninţat de spiritul comun al mediocrităţii agresive. Gangsterul Duke Mantee, a cărui forţă interioară se bizuie pe refuzul aclimatizării la o societate artificioasă îl va ucide — la cerere — pe poetul Allan Squier, apostol trist al individualismului agonic, după care va fi ucis la rîndul său. Banditul singuratic ca şi intelectualul derutat se sting în acelaş crepuscul al „libertăţii" individualiste. împărţirea oamenilor din hanul iui Sherwood în două categorii arbitrare, individualii mîndri şi conformiştii obtuzi, strîmtează fatal orizontul unei discuţii în care, deşi se spun cîteva adevăruri şi în ciuda capacităţii excepţionale de nuanţare a scriitorului, valoarea de cunoaştere a investigaţiei este limitată considerabil. Nu ne propunem să comparăm riguros opere scrise în momente şi în locuri deosebite, de scriitori atît de diferiţi. Ceea ce ne interesează este să distingem originalitatea piesei lui Horia Lovineseu, sunetul ei distinct, conturul specific. Vom observa astfel că tot într-un han şi tot în vecinătatea directă a morţii scriitorul romîn descrie un cerc extrem de larg, în care dezbaterea nu cunoaşte presiunea prejudecăţilor derivate dintr-o filosof ie pesimistă. în primul act al „Hanului de la răscrice" lectura piesei lui Sherwood apare evidentă, dar elemente iniţial comune celor două drame capătă la Horia Lovineseu o culoare inedită, schimbîndu-şi esenţial sensul. Filozoful vagabond obsedat de ideea sinuciderii, gînditorul cinic care n-are cu ce să-şi plătească masa parcurge în „Hanul..." drumul spre încredere şi renaştere sufletească. în vreme ce electricianul cu opinii revoluţionare din „Pădurea împietrită" părăsea scena înainte de dezlănţuirea propriuzisă a conflictului, Muncitorul ia parte activă la dezbaterea din sala „Hanului de la răscruce" şi oferă soluţiile majore ale problemei. Horia Lovineseu şi-a construit drama în lumina raportului strîns dintre om şi istorie. Nu avem de a face cu pritocirea aceloraşi vechi dileme, ci cu un colocviu despre viaţă şi moarte întemeiat pe dezbaterea extrem de actuală despre război şi pace, despre înlăturarea pericolului atomic. Ofensiva anti-individualistă din „Citadela sfărîmată" este aci reluată cu ambiţia ridicării la universalitate. Lista personajelor a fost alcătuită după cerinţele stricte ale demascării formelor de izolare egocentrică. Autorul a avut în vedere o prezentare nuanţată a problemei şi de aceea a imaginat prezenţe variate ale aceleiaşi erezii, de la scepticismul ratatului la orgoliul capitalistului rapace. Nu lipsesc nici variantele joase ale individualismului repugnant: egoismul meschin al Logodnicului sau suficienţa micului burghez versatil (Agentul comercial). însingurarea Femeii urmărită de imaginile grozave ale tragediei care i-a ucis copiii este deplînsă cu înţelegere, în vreme ce balsamul predicilor rostite de Călugăr, supus unui examen critic, Se dovedeşte naiv şi inconsistent. De cealaltă parte a baricadei se află Muncitorul chemat să pronunţe un punct de vedere înaintat, izvorît din concepţia despre lume a proletariatului. Forţa de atracţie a acestei poziţii este accentuată de adeziunea sufletului neîntinat al Logodnicei, de înţelepciunea Bătrînului, om simplu de o cuceritoare onestitate. Autorul a dat personajelor nume generice, desemnînd categorii sociale şi — în cadrul acestora — serii tipologice largi. închizînd într-un cerc simbolic acest joc de şah cu figuri alegorice, piesa deschide procesul războiului ca expresie a urii şi dispreţului pentru om. „Pe mine personal nu mă interesezi ca om, ci ca ideie", îi spune unul dintre eroi Magnatului, dar cititorului îi apare clar că autorul n-a intenţionat să mişte pe tabla de joc idei uscate, personaje seci, lipsite total de individualitate. Despre cele mai multe dintre personaje aflăm date intime revelatoare. Cunoaştem drama ratării Profesorului şi a unei alte ratări, mai complicate, a nefericitei Actriţe. Putem alcătui fişe sumare caracterologice pentru cei doi logodnici ca şi pentru Agentul comercial. Ascultăm cu emoţie povestea tragică a Femeii, într-un monolog aspru şi cutremurător, care atinge punctul cel mai de sus al dramei ')• Figurative rămîn personajele care desemnează cel mai precis, poziţiile adverse. în realizarea Muncitorului şi a Magnatului, autorul piesei a dorit — probabil — să păstreze o liniaritate care i s-a părut necesară pentru conturul de generalitate al acestor figuri principale. S-a creiat însă astfel obligaţia atingerii unui înalt nivel în tensiunea înfruntării ideologice dintre cei doi preopinenţi, pentru a-i ridica pe această cale la o prezenţă scenică cel puţin egală cu a celorlalţi pasageri ai hanului. Dar dacă nu se poate contesta o delimitare limpede a punctelor de vedere, trebuie spus că intervenţiile personajelor în cauză nu capătă destulă adîncime, nu se disting prin subtilitate. Din această pricină, după ce este minuţios pregătit în primele acte, procesul Magnatului cunoaşte o tratare grăbită, neîngăduindu-i Muncitorului să capete ponderea cuvenită într-o piesă de idei în care tocmai el deţine cheia de aur a dezlegărilor. Originalitatea „Hanului de la răscruce" nu rezidă în soluţii scenice neaşteptate. Ea trebuie să fie descoperită în construcţia simfonică a discuţiei, ii i savanta alternare a replicilor reunite într-o orchestraţie complexă, în acelaş. timp pătimaşă şi acidulată. Autorul stabileşte climatul psihozei atomice în cîteva acorduri care conduc relativ repede către declanşarea schimbului viu de opinii şi argumente. Asistăm apoi la o întrepătrundere de declaraţii pasionate şi observaţii cinice care, plecînd de la obsesia războiului, ajung la cercetarea sensurilor existenţei. Reuşita artistică ţine aci, într-o mare măsură, de faptul că în relatarea discuţiei, în loc să se amestece limbile, se clarifică relieful fiecărei poziţii în parte. ') După reprezentarea „Hanului de la răscruce" Horia Lovinescu a dezvoltat drama femeii într-o piesă scurtă, care a urmărit, în limitele unui. singur act, faptele cumplite zămislite de o ură ignobilă. Este de înţeles că. autorul „Hanului" a dorit să recompună analitic povestea mamei care şi-a ucis un copil vinovat de asasinarea fratelui său. S-a întîmplat însă că dimensiunile tragice ale acestui episod s-au diminuat, detailîndu-se în cercetarea psihologică aproape cazuistică a infirmului Oswald. Monologul din „Hanul de la răscruce" rămîne net superior piesei scurte, cu toate că meritele dramatice ale acesteia nu sînt neglijabile. 137" în primul act, după ce aproape toate personajele s-au strîns în sala hanului, punctele de vedere, extrem de disparate, alcătuiesc un conglomerat viu în care culorile nu se amestecă. Fronda nihilistă a Profesorului, raţionalismul naiv al Logodnicei, fatuitatea inconştientă a Logodnicului, seninătatea agnostică a Călugărului se încrucişează cu mărginirea infatuată a Agentului comerciant şi comentariul simplist al Hangiului. Emiţînd pe unde de o intensitate intelectuală inegală şi vorbind despre viaţă în virtutea unor credinţe contradictorii, toate aceste personaje alcătuiesc un mozaic al derutei ideologice în gradaţii variate. Intrarea Muncitorului în han şi intervenţia sa în dezbatere urmează să opună acestui Babei străbătut de fiorul groazei, mesajul umanismului autentic. La începutul actului II este întors un comutator magic şi personajele sînt recercetate în lumina rece a ceasului suprem. în anticamera trecerii spre nefiinţă se produce o erupţie puternică a egoismului, ca urmare a exacerbării instinctului de conservare. La acest nou examen sînt promovaţi puţini dintre participanţi (în afară de Muncitor, numai Logodnica, Actriţa, Bătrînul şi în cele din urmă Profesorul) dar ideile încep să pălească, controversa se sentimentalizează şi ciocnirea ultimă a poziţiilor capătă forme schematice. Singurele personaje care-şi păstrează dimensiunile iniţiale sînt Călugărul şi Femeia. Se cuvine să remarcăm că figura hieratică a monahului filozof •obţine un contur deosebit care se sprijină pe echilibrul artistic al personajului, pe unicitatea organică a manifestărilor sale. Călugărul evoluează în afara fluxului de simţăminte al vieţii, ca unul ce a trecut — virtual — marele prag şi, mort de multă vreme, glosează în limita unei filosofii (sumare) care-1 mulţumeşte. Dispreţul său pentru viaţă, compasiunea pentru condiţia umană vin dintr-o teamă de multă vreme sublimată în izolare şi tăcere. Obligîndu-1 pe acest apostol al inacţiunii să se îndoiască de existenţa divinităţii, la numai lin pas de moarte, autorul consemnează încă o înfrîngere a individualismului. Această înfrîngere ar fi cîştigat în adîncime dacă s-ar fi precizat în cadrul •dezbaterii de idei, de pildă în schimbul de replici cu Muncitorul. Unitară este şi imaginea Femeii, care — în final — îşi urmează consecvent destinul, ucigînd incă o dată în numele unei dreptăţi, înţeleasă parţial dar frenetic. Răspunzînd întrebării puse mai sus, cu privire la originalitatea piesei lui Horia Lovineseu, este necesar să subliniem că ea izbuteşte, cu toate asperităţile sale, să rostească răspicat chemarea la lupta pentru apărarea păcii, tocmai prin efortul artistic al conturării dimensiunilor universale ale problemei. Străduinţa scriitorului de a găsi procedee adecvate unei piese-manifest, chiar dacă n-a cunoscut împlinirea în toate direcţiile, a înregistrat destule victorii dificile. Atrage atenţia, astfel, încercarea reuşită de a acorda la o problematică de actualitate o fabulă care atinge, într-o nouă accepţie, linia tragediilor antice. Femeia este o altă Medee care, acţionînd în numele dreptăţii, nu se supune Destinului, simte nevoia de a se adresa oamenilor, de a căuta împreună cu ei pe marii vinovaţi. Vibraţia marilor dureri, captată în această intervenţie cu un fior autentic, conferă momentului respectiv un ecou amplificat, spri jinind tendinţa de subliniere a sensurilor largi ale dezbaterii. • „Surorile Boga" confirmă, prin concepţia sa generală, caracterul polemic al dramelor lui Horia Lovineseu. într-adevăr, pentru a afirma puncte de vedere noi, scriitorul pleacă frecvent nu numai de la negarea opiniilor adverse dar şi de la contestarea unui întreg tip de construcţie a conflictului, a unei modalităţi de expresie specifice unui orizont filozofic caduc. Am văzut că „Citadela sfărîmată" efectua o derogare marcată de la canoanele evangheliei ibseniene şi că „Hanul- de la răscruce" relua, într-o configuraţie modificată, tiparul unei formule îndelung experimentate. „Surorile Boga" ilustrează, desigur, cel mai deplin tendinţa aceasta de revizuire paralelă atît a tezelor perimate cît şi a formelor artistice legate de tristeţea întrebărilor care nu-şi pot căpăta răspunsul. Piesa reia, de astă-dată, schema iniţială a celor „Trei surori" într-o polemică, am spune cordială, cu Cehov. Primul act întreprinde o situare a datelor dramei în condiţiile social-politice ale Romîniei din 1943. „Interiorul modest de casă provincială" în care ne introduce autorul găzduieşte o discuţie aprinsă, cu zeci de amănunte* şi implicaţii menite să fixeze coloratura timpului şi locului în care este mutat terţetul cehovian. încetul cu încetul devine limpede că autorul priveşte cu un ochi critic deruta Iuliei, frivolitatea tristă a Valentinei, puritatea neajutorată a Ioanei. în scenă pătrund ecouri ale unor opinii înnoitoare şi celebrele tăceri cehoviene dispar pentru a face loc febrilităţii care anunţă apropierea unui moment istoric decisiv. Elementele conflictului depăşesc repede, faza durerilor înăbuşite în vreme ce personajele ies din rezervă, determinîndu-şj poziţia cu o ardentă neaşteptată. Profesorul Mereuţă — de pildă — dă dovadă de o însufleţire care, în ciuda umanitarismului său dulceag, anunţă din primul act părăsirea espectativei. Iulia Boga, la cîteva minute doar după ce a constatat că pluteşte ca o frunză pe apă, pune comunistului Pavel o întrebare încărcată de nădejdi, cu privire la eficacitatea acţiunilor revoluţionare. Actul întîi izbuteşte să concentreze în cîteva scene nu numai caracterele dramei dar şi atmosfera lunilor care preced marea cotitură din August 1944. Reanimată la o altă răscruce a istoriei, povestea celor trei surori îşi modifică astfel şi punctul de plecare, pregătindu-se profund pentru a consemna mai tîrziu înfrîngerea destinelor nedrepte. Remarcabilă este şi realizarea specificului romînesc al tîrgului de provincie, subliniat atît în aspectul caracteristic al relaţiilor sociale cît şi în nota temperamentală a raporturilor dintre personaje. în actele următoare surorile Boga se întîlnesc cu istoria în situaţii de un puternic dramatism. Deschizîndu-le perspectiva unor transformări fundamentale ale existenţei latente din vechea „baltă a liniştii", autorul urmează logica strînsă a evenimentelor sociale. Tocmai pentru a nu se depărta de adevărul vieţii, el nu le refuză eroinelor piesei dificultăţile inerente zilelor în care se aleg apele. în final surorile se află la capătul unor experienţe răscolitoare. Drumul spre fericire se dovedeşte a nu fi o promenadă idilică, dar jertfele au căpătat un preţ care le justifică. Piesa înfăţişează astfel, în aspecte veridice, modul în care cele „trei surori" capătă convingerea că fericirea nu poate fi atinsă decît prin lupta împotriva inamicilor omului. Ideile socialismului îşi dovedesc superioritatea şi trăinicia în devenirea uimitoare a acestor femei care au învăţat de la comunişti care este sensul existenţei. Horia Lovineseu a încercat să dea acestui drum spre lumină un context istoric mai amplu şi mai concret. Zilele eliberării sînt descrise cu multe amănunte ilustrative. Acţiunea piesei însăşi este scoasă în stradă pentru a întîlni coloanele de manifestanţi şi — în general — mişcarea maselor. O joncţiune profundă a analizei psihologice cu imaginile revoluţiei în mers ar fi ridicat — desigur — pe o altă treaptă întreaga piesă sporind — totodată — sensul „polemic" al reluării temei cehoviene. Decalajul de calitate dintre primul act şi cele următoare, dintre scenele de interior şi cele din stradă împiedică însă realizarea acestor intenţii la temperatura care se cere. Este de văzut, de asemeni, dacă structura cehoviană a primului act, care deschide — cu toate schimbările -de viziune — o piesă psihologică de atmosferă, permitea trecerea bruscă la tehnica unei drame epice, cu secvenţe multiple şi categorice schimbări de cadru. Ceea ce atrage atenţia este faptul că personajele cele mai izbutite sînt cele care se definesc din primul act, şi mai cu seamă în dezbaterea de idei. Cum, mai apoi, acţiunea directă lasă puţin spaţiu reluării la aceeaşi profunzime a discuţiei fundamentale, se produce o alunecare de terenuri care minează unitatea artistică a piesei. Există, neîndoielnic, şi în ultimele două acte momente bune, dar, concentrarea artistică şi ţinuta ideologică a primului act (încheiat cu substanţiala scenă în limbaj esopic dintre Iulia şi Pavel) nu mai sînt atinse» Insatisfacţia ţine, într-o mare măsură, de tratarea insuficient de adîncită a acelor personaje care aduc în conflict punctul de vedere al eticii noi, socialiste. Unii dintre aceştia (Simion, Panait) trec meteoric prin scenă, cu sarcini convenţionale, de minimă însemnătate. Pavel Golea promite însă în finalul primului act să se definească ca un personaj complex, ca un om viu şi interesant. Replicile sale scurte respiră, în scena aceasta, demnitate şi forţă interioară. Mai tîrziu personajul ne rămîne simpatic dar nu cîştigă mult în reliefarea caracterului.. Deşi apare des între ceilalţi eroi, Pavel rămîne un „raissonneur" fără strălucire, care urmăreşte din marginea scenei evoluţia acţiunii, intervenind activ mai ales în culise şi participînd doar în limitele unei poveşti de dragoste, exterioară conflictului. în „Febre", activiştii Frîncu şi Danilov repetă, în forme agravante, această insuficienţă caracterologică, îndeplinind din nou o funcţie retorică, cu cîteva pete de culoare desprinse din rezerva de pitoresc a Deltei. în aceste cazuri cauza nereuşitei pare a sta în situarea acestor eroi cu covîrşitoare sarcini pozitive dincolo de ciocnirea centrală, ca elemente care fac legătura între conflictul intim al piesei şi confruntarea de forţe din planul istoriei, dar într-o formă care nu-i angajează ca individualităţi sensibile. Aşezarea acestor „pozitivi" pe o perpendiculară dusă din exterior nu explică însă total tensiunea lor scăzută. In această privinţă trebuie să observăm că în „Citadela sfărîmată", unde învăţătoarea Caterina patinează mereu în afara miezului dramei, capătă dimpotrivă, contur, un alt personaj pozitiv: Bunica. Savanta Dinescu îndeplineşte şi ea, în ultimă instanţă, oficiul unei „raissoneur", dar comentariul său are savoare şi o puternică amprentă personală. Participarea bunicii la acţiune nu se face prin implicarea sa nemijlocită în conflict, ci prin intervenţia promptă în aprecierea unor gesturi, în judecarea sensului moral al întîmplărilor. Ce anume dă viaţă şi timbru propriu acestui personaj ? Pe de o parte o sumă de reacţii, accente şi inflexiuni de neconfundat care alcătuiesc farmecul său inalterabil şi pe care autorul le-a izbutit, printr-o atentă observare a unor tipuri similare din viaţă, tipuri pe care le-a cunoscut foarte bine. Pe de altă parte, bunica îşi valorifică aceste date personale în exerciţiul unei inteligenţe subtile., cu o capacitate de nuanţare deloc inferioară lui Matei sau lui Petru. Nu ne îndoim că o cunoaştere mai aprofundată a muncitorilor comunişti, a bogăţiei lor spirituale, a marei varietăţi de tipuri din rîndul celor mai înaintate elemente ale societăţii noastre îl va conduce pe Horia Lovinescu la posibilitatea de a sublinia potenţialul intelectual al acestora. Pe măsură ce eroii săi pozitivi purtînd distinct un bagaj de trăsături puternic individualizate se vor ridica, ca în viaţă, la un grad de spiritualitate superior negativilor şi indecişilor, ei vor dobîndi în condiţiile dramei de idei dimensiuni artistice corespunzătoare. Este acesta, fără îndoială, un nou prilej de verificare a valorii criteriului estetic al confruntării cu realitatea. • Există o zonă de umbră în scrierile lui Horia Lovineseu. Tărîmul neguros al miturilor şi misterelor exercită o vădită atracţie asupra dramaturgului care, rămînînd un raţionalist, cochetează cînd şi cînd cu elemente ale Infernului, în ipostaze materializate şi într-o accepţie, în esenţă materialistă. Aceste întîlnlri înfiorate sînt stîrnite de problema capitală a vieţii şi a nemuririi pe care eroii lui H. Lovineseu o frecventează cu o anume pasiune. în „Citadela sfărîmată", Matei predicînd despre mirajul „palatului de cristal din ţara celor fără de moarte", îşi însoţeşte cuvintele, (în prima parte a piesei), cu un extaz sincer, o incantaţie autentică. împreună cu Irina el trece, la un moment dat pe un tărîm imaginar, sub semnul unei vrăji care-1 face pe logodnicul fetei să se retragă ca în faţa unei întîmplări „inexorabile" (v. finalul actului I). Evident, scriitorul a redactat aceste pasaje de coloratură magică cu un limpede subtext critic. Evadarea cuplului Matei-Irina, cum am mai văzut, este denunţată, evidenţiindu-se eroarea crasă a saltului în abis. Pentru a favoriza, însă, relieful adînc al acestor pasaje de viaţă, în construcţia „Citadelei sfărîmate" iluzia refugiului într-o ţară care se află dincolo de timp cunoaşte un antren liric adecvat, care dă exact măsura exaltării eroilor rătăciţi. Astfel fuga laşă a lui Matei în „planul ideilor platonice" ne apare, mai convingătoare, ca o nefericită încălcare a •drumului drept prin atingerea unui teritoriu malefic, cu forme atracţioase care se risipesc ca un abur cînd vrei să le certifici consistenţa. Mitul lui Tristan şi al Isoldei este chemat să patroneze beţia rece a celor doi îndrăgostiţi care •despart, în virtutea unei triste erezii, fericirea de viaţa printre şi pentru oameni. Legenda apare astfel ca o variantă edulcorată a singurătăţii orgolioase. în această legendă Matei vede o indicaţie către zona „misticei pentru aleşi", şi o invitaţie subînţelească la o eternitate care trece prin moarte. în această viziune, pentru a depăşi „jugul destinului" omul trece dincolo de existenţa terestră în valea „iubirii totale". Faldurile eposului legendar acoperă aci o spaimă adîncă •de viaţă. Cînd Matei vorbeşte despre „legendele de dragoste şi moarte" legînd distinct o noţiune de cealaltă, Irina simte alunecarea în gol şi are un recul care o deosebeşte de la început de partenerul ei. „Dragoste şi moarte... Nu, dragoste şi viaţă, viaţă", scandează apăsat eroina, refuzînd să participe la legendă altfel decît ca un emisar pămîntean, convins că frumuseţea se află în miezul •exis tentei. Zona de umbră care-1 cuprinde total pe Matei şi îşi încearcă tentaţiile asupra Irinei este conturată de autor cu luciditate, dar nu fără emoţie. O altă raportare a existenţei noastre la umbrele legendei capătă — mai tîrziu într-unui din cele mai izbutite tablouri din „Febre" — un înţeles cu totul deosebit. Toma şi Anca, soţia învăţătorului Mereş, se află între ruinele vechii cetăţi de la Histria. Cei doi eroi, dominaţi de emoţii diferenţiate, întîlnesc în liniştea adîncă a vechilor aşezări elene o „vrajă grea" care pare să-i invite la •evadarea din timp şi — prin urmare — la o depreciere a vieţii contemporane, pentru o clipă micşorată de dimensiunile istorice milenare. Improvizaţiile romanţioase ale lui Toma dau —fără vrerea sa — un contur extrem de precis dragostei ascunse pe care i-o poartă Anca. Decorul antic pare a oferi un cadru potrivit părăsirii răspunderilor morale dar, brusc, realitatea invadează acest spaţiu tăcut şi o cheamă pe eroină înapoi la îndatoririle sale omeneşti. Fabula trădătorului Skyles, evocată liric de Toma, se desprinde din legendă şi capătă un sens moral extrem de actual. întîlnirea cu legenda străveche devine, după numai o clipă de revenire, un prilej de reconsiderare critică a îndeplinirii obligaţiilor de ordin etic. Predilecţia pentru zona de graniţă care desparte existenţa terestră de 'lumea eresurilor cunoaşte însă în piesele lui Horia Lovineseu şi implicaţia cultivării anomaliilor psihice. Matei Dragomirescu este urmărit, în ultima fază. a degringoladei sale sufleteşti, de imaginea unei fotografii din copilărie. Privirea tristă a băiatului cu haine de catifea îi apare ca o stafie neîndurătoare care-i cere socoteală. Halucinaţia cu program simbolic, iniţial utilă construcţiei dramatice, capătă prin insistenţă o spectaculozitate forţată. Umbra lui Banquo este aci dilatată şi îngroşată, pierzîndu-şi distincţia simplităţii. Indroducerea unor elemente de patologie nervoasă, în spirit strindbergian, întunecă brusc unele personaje, adaugă pete violente de culoare reliefului unor situaţii, proceselor sufleteşti ale unor personaje. Ioana Boga este urmărită multă vreme de o frică „inexplicabilă" în vreme ce soţul ei Radu este stăpînit de o monstruoasă durere de cap care cere un consum nefiresc de buline antinevralgice. Suferinţa fizică introdusă cu sarcini diferite în toate dramele scriitorului (adeseori, *'"pmitele firescului) atrage atenţia prin stăruinţa cu care revine. în „Suro^ţ ţ Boga" întîlnim trei cazuri clinice alarmante: o dementă obsedată de erotisn^jan sadic apăsat de o nevralgie acută, un alt bolnav care amină — din spirit d^ubnegaţie — o operaţie grea. în toate cele trei cazuri, simptomele patologice sînt iniţial chemate să amplifice ecoul dramatic al unor poziţii şi atitudini. Demenţa Eleonorei accentuează imaginea unei clase în descompunere, ferocitatea spasmodică a lui Radu tinde să sublinieze ura unei clase muribunde. în ceea ce-1 priveşte pe Pavel Golea, acesta este „umanizat" prin comportarea sa eroică faţă de boala care-1 ameninţă, procedeu reluat în realizarea figurii lui Mareş din „Febre", care-şi rosteşte sentinţele pe fundalul unei suferinţe ucigătoare. Această aglomerare de personaje suferinde trebuie pusă, desigur, în legătură cu dorinţa autorului de a împinge dezbaterea problemelor în ambianţa controverselor capitale. Implicînd în acţiune oameni care se află în imediata apropiere a morţii, H. Lovinescu intenţionează să creieze situaţii-limită în care disputele morale capătă o suplimentare a dramatismului. Personajele din „Hanul de la răscruce" sînt transportate împreună (chiar dacă temporar) la linia de hotar dintre viaţă şi nefiinţă. „Surorile Boga" debutează printr-o discuţie aprinsă despre viaţă şi moarte. Eroii din „Febre" se purifică în ambianţa unei epidemii cumplite. „Boala rea" cu reflexe bizare, cîştigă adeseori însă un spaţiu nejustificat, stimulînd melodrama şi simplificînd psihologia. Pe de altă parte reluarea asiduă a încercărilor de a descrifra tainele morţii nu duce, întotdeauna, la concluzii limpezi, oprindu-se pe pragul unor fenomene „misterioase". Stăruinţa scriitorului de a distinge malul opus al Styxului, îl va conduce, desigur, într-una din lucrările sale viitoare, la o abordare frontală a problemei morţii şi nemuririi, în sensul respingerii anxietăţii şi a promovării unei viziuni optimiste întemeiată pe conştiinţa îndeplinirii datoriilor faţă de obşte şi umanitate. • O anume îmbinare a expresiei sobre cu spectaculozitatea dă un farmec particular dramaturgiei lui Horia Lovinescu. Autorul „Citadelei" ocoleşte culorile vii şi pune surdină accentelor patetice, fără a le neglija. Pe de altă parte el acordă o anume însemnătate efectelor teatrale care pot fi elaborate în carnea acţiunii însăşi, în mişcare şi nu numai în cuvînt. Sînt pregătite meticulos intrările şi ieşirile, sînt filate abil momentele de intensitate emoţională, nu este admisă neglijenţa în izbutirea finalurilor de tablou şi de act. Conflictul este dezvoltat cu mijloacele unei teatralităţi de ansamblu, care nu îngăduie efervescenţa replicii izolate. Ni se pare caracteristic faptul că într-un articol relativ recent1), manifestîndu-şi dezacordul faţă de cultivarea predilectică a „replicii de efect" (care extinsă ca mijloc de expresie ar duce la o „senzaţie de mistificare,, de neant") H. Lovineseu se arată preocupat — totuşi — de realizarea unei replici „cu accent personal". înţelegem că scriitorul priveşte cu neîncredere focul de artificii al acelui dialog care se întreţine din strălucirea fiecărei replici în parte. Valoarea de cunoaştere a replicii aforistice i se pare a fi îndoielnică, simpatia sa mergînd către rostirea unor fraze simple şi grave. Este în dramaturgia lui Lovineseu o năzuinţă către formele clasice, corectată de predilecţia pentru situaţiile excepţionale. în ceea ce priveşte tehnica dialogului, acest inamic al „poantelor" verbale aspiră la realizarea unei originalităţi a replicei, care să plece de la încărcătura interioară a cuvintelor, de la nuanţarea prin propoziţii sever stilizate, a unui subtext psihologic bogat. Deocamdată această concepţie superioară despre rostul dialogului este urmată inconsecvent. Cele mai bune pasaje ale pieselor se sprijină însă pe o asemenea construcţie, în care intervenţiile personajelor nu sînt redactate într-o limbă „frumoasă" şi nu pot fi gustate cînd sînt extrase din text. Se caută, în schimb, obţinerea unui dialog, care să ducă acţiunea mai departe, înscriind cercuri concentrice într-o compoziţie unitară a dezvoltării conflictului. Scriitorul izbuteşte mai ales în „marile scene", îndelung pregătite, căci anticalofilia lui Horia Lovineseu nu se împotriveşte, bineînţeles, frumuseţii efectelor de teatru. Excelente sînt acele secvenţe în care dramatismul se sprijină pe un echivoc tragic. Memorabil este momentul în care Irina (Cit. sfărîm. act. III, tabl. I) îl minte cu disperare pe Dan pentru a-1 determina să înlesnească fuga lui Matei. Aci autorul insistă, în alcătuirea dialogului, pe indecizia sfîşietoare a eroinei, care, propunînd o mîrşăvie, o semnalează cu fiecare cuvînt. Frazele pe care le debitează încep prin a fi telegrafice şi artificiale, cu un sunet mecanic care acuză nesinceritatea. Apoi cuvintele capătă brusc o altă sacadare, de data aceasta incandescentă, purtînd pecetea autenticităţii. în alte „întîlniri" izbutite este căutat conturul pe care problemele grave îl dobîndesc într-un context vesel, de o aparentă destindere. Primul acord grav răsună în „Citadela sfărîmată" în plină voioşie: Petru glumind, aruncă naiv o frază despre „necredinţa" Irinei care izbeşte în plin, printr-un ricoşeu neaşteptat. Mai tîrziu, Irina „glumeşte" pe socoteala obsesiei lui Matei pentru fotografiile sale din copilărie, cu o dezinvoltură care răspunde dureros în conştiinţa tulbure a iubitului său. Uneori rîsul intervine în pasajele sumbre cu o altă misiune: pentru a respinge primejdia melodramatismului sau sub forma unui reflex autoironie care ascunde o sentimentalitate timidă, ca în discuţia dintre Valentina şi Mereuţă din actul III al „Surorilor Boga". Surîsul pătrunde, astfel, cu scopuri stilistice variate, în materia dramatică propriu zisă, căci — altminteri — în teatrul lui Floria Lovineseu comicul autentic este planul în care se mişcă aproape exclusiv personajele condamnate de istorie şi care nu simt nici măcar nevoia evadării din mediocritate. Comicul este aşa dar mai ales satiric, iar satira cu deosebire caricaturală. Aci irupe în dramaturgia lui Horia Lovineseu tradiţia caragialiană, în doze modeste şi cu modificări inerente. în „Citadela sfărîmată" este surprins crepusculul Farfurizilor şi, poate de aceea, tipurile comice sînt liniare pînă Ia artificialitate, iar humorul însoţeşte în contururi subţiri caracterul derizoriu al „foştilor". într-o piesă cu un singur act („Revederea"), care se ocupă cu seriozitate de probleme capitale, Horia Lovineseu înfăţişează prăpastia care s-a creiat între doi oameni, din ') „Teatru şi stil" în „Gazeta literară", an X, nr. 14, 4 aprilie 1963. pricina faptului că unul, depărtîndu-se de idealurile înalte, îşi supravieţuieşte propriei sale morţi morale. Personajele comice din „Citadela sfărîmată" (bătrînul Dragomirescu, Costică, Adela, Găttescu) acţionează ca nişte spectre, ridicole prin pretenţia de a trece drept oameni vii. Hazul pe care-1 stîrnesc aceşti decedaţi emfatici este, desigur, uneori cam sumbru, şi — de cele mai multe ori — de scurtă respiraţie. Nu lipsesc aforismele „â la Venturiano" („Modestia este virtutea tinereţii şi tăcerea... un semn al modestiei"), tiradele sforăitoare (v. demonstraţia strategică a lui Grigore Dragomirescu care se prevalează de antecedentele de „la 77 la '913, la '916...") şi nici chiar parafraza după formulele caţavenciene („Avem şi noi unchii noştri"). Dar caragialescul este cel mai adesea introdus cu o ostentaţie livrescă, ca şi cum autorul arrf: surîzînd complice publicului, asemănarea personajelor sale cu ilustreie^ijăij unanim cunoscute ale marelui înaintaş. Scriitorului îi lipseşte vîna comicului gras şi generos. Atunci cînd părăseşte schema caricaturală, ca în realizarea (singulară în ansamblul operei sale) a Eufrosinei Grosu din „Surorile Boga", el cultivă ilustraţia veselă, exterioară datelor principale ale conflictului. Personajul 3a care ne-am referit, o delicioasă schiţă portretistică, aduce în planul comicului tristeţea unui suflet pur. Rîsul este provocat de decalajul dintre obişnuinţele perimate ale acestei ingenue cu păr cărunt şi atracţia sa puternică spre viaţa nouă, care o salvează de singurătate. Autorul îşi exersează cu plăcere condeiul, realizînd această figură de fundal dar nu înţelege să extindă procedeul. Cînd comicul reapare în „Surorile Boga" (vezi replica ultimă a flaşnetarului) sau în „Febre" el ţine, mai ales, de notaţia ironică. Nu ne îndoim că Horia Lovinescu ar putea să scrie satiră cu peniţa subţire a ironistului. Dar, în ceea ce priveşte tipologia, contrastul dintre bogăţia personajelor din sfera dramei intense, şi schiţarea firavă a siluetelor comice, indică nu numai limitele unui temperament, ci şi o cerebralitate care intimidează pornirile comicului şi se dezvoltă firesc în direcţia disputelor grave. Este momentul să subliniem, în legătură cu cerebralitatea dramaturgiei lui Horia Lovinescu, tendinţa vădită, deşi discontinuă, de relevare a universalităţii conflictelor, de subliniere a sensului generalizant al întrebărilor pe care şi le pune şi al răspunsurilor pe care le formulează. în „Hanul de la răscruce", această aspiraţie s-a tradus printr-o construcţie alegorică, populată cu perso-naje-simbol, care sînt confruntate în focul unei dispute de vie actualitate. Celelalte piese au păstrat forme apropiate de tiparele teatrului ibsenian, cu deplasări din ce în ce mai vădite către drama de tip brechtian. Unele elemente de construcţie anunţau încă din „Surorile Boga" tendinţa spre lărgirea cadrului acţiunii prin fragmentarea în episoade, care să reprezinte alternativ intriga restrînsă şi tablourile istoriei vii, ce încadrează şi explică substanţa conflictului. Ideea, excelentă în principiu, a fost în acest caz aplicată grăbit, survenind intempestiv după un prim act de prezentare în vechiul stil. în ceea ce priveşte piesa „Febre", aceasta a adoptat explicit osatura epică,, pe convenţia experimentată a unei povestiri retrospective. Aici a apărut distinct dorinţa de a extrage prin comentarea secvenţelor, într-o succesiune anume chibzuită, înţelesul general al lucrurilor, valoarea exemplară a drumului străbătut de doctorul Toma. De această dată experienţa n-a beneficiat încă de o corespunzătoare adîncire a materialului de viaţă cuprins. Pătrunderile idilicului, ca şi imixtiunile melodramatice au grevat puternic asupra construcţiei epice, care cere concentrare extremă, o deosebită profunzime filozofică şi sobrietate. Dar şi în „Citadela sfărîmată" se anunţau preocupări pentru evidenţierea înţelesurilor generale .ale moralei conţinută în fabula piesei. Aci a putut fi observată prima dată atenţia acordată de scriitor tehnicei simbolurilor, prezentă în evoluţia cuplului Irina-Matei şi în alte compartimente ale dramei. Merită să amintim compoziţia în filigran- simbolic a descompunerii avocatului Grigore Dragomirescu. Paralelă în falset, caricatural a decăderii lui Matei, tatăl acestuia sfîrşeşte şi el prin a evada în ireal, dar la o scară degradantă. Uh simbol („Lumina întîrziată") este vehiculat cu sarcini educative şi în „Febre". Impresia de generalitate este realizată şi prin absenţa preocupării pentru individualizarea limbajului. De altminteri, individualizarea personajelor se realizează — în general — nu prin acumularea de caracteristici insolite, ci prin trăirea interioară, cale care nu îngustează drumul către precizarea conturului simbolic. Dramaturgia lui Horia Lovineseu înfăţişează, într-un peisaj variat, cu înălţimi certe şi brusce depresiuni, un drum de neostenite căutări, în care ambiţia deşartă a excentricităţii este cu desăvârşire absentă. Scriitorul se simte puternic obligat de transformările uluitoare din jurul nostru şi de aceea nu-şi permite să ocolească greutăţile experienţelor inovatoare. Bineînţeles că rîvna •exploratorului nu capătă preţ decît în condiţiile îndeplinirii unei reale chemări, dar Horia Lovineseu este un talent indiscutabil iar cercetările sale duc nu o •dată la zăcămintele aurifere ale genului. După trecerea unui număr de ani de la apariţia „Citadelei sfărîmate", ne amintim surîzînd de aprecierile unor critici care vedeau în autorul acestei piese un meşteşugar cuminte, credincios canoanelor stabilite ale dramaturgiei. Ca şi alţi colegi ai săi, Floria Lovineseu este un entuziast al victoriilor noului în viaţă şi un inamic dîrz al formelor perimate în artă. Cultivînd cu o constanţă nealterată înţelegerea dramei ca literatură şi manifestîndu-şi deschis preferinţa sa pentru conflictul de idei, scriitorul nu tolerează în acelaş timp dispreţul pentru condiţia scenică pe care o consideră — pe drept cuvînt — inerentă dramaturgiei. Cu un activ de realizări care i-a dobîndit respectul exigent al spectatorilor, cu o experienţă bogată în învăţăminte, autorul „Citadelei sfărîmate" se află în pragul unei etape hotărîtoare pentru destinul creaţiei sale. însemnările de faţă au încercat să surprindă elemente distincte ale unui proces de maturizare artistică încă în plină desfăşurare. Volumul apărut recent este, poate, numai o substanţială prefaţă la operele pe care le aşteptăm încrezători, după o activitate în care pasiunea teatrului a fost înnobilată de tensiunea gîndirii. so Viaţa Romînească Probleme ale romanului contemporan d e M . Gafiţ a intre romanele recente, cu teme aparţinînd vieţii actuale, şi anume perioadei celei mai apropiate de zilele în care ne aflăm, patru au reţinut mai mult timp asupra lor atenţia criticilor şi este de presupus că — inegal", probabil — o vor mai reţine încă şi de aci înainte, o vreme. Este vorba, luate în ordinea în care au apărut, despre Cosa de Vasile Rebreanu, Risipitorii de Marin Preda, Aceste zile şi aceste nopţi de Teodor Mazilu şi Cordovanii de Ion Lâncrăn-jan. Imprăştierea lor la intervale cam egale pe spaţiul unui an — toate au apărut între iulie 1962 şi iulie 1963 — le-a detaşat în destul unul de altul, pentru a nu se suprapune pe masa de lectură, atît a cititorului, cît şi a criticului literar; dar aceeaşi durată, de aproximativ un an, le-a şi apropiat în suficientă măsură, le-a făcut să se înscrie în acelaş moment literar, pentru a ne da posibilitatea ca privindu-le împreună, să obţine m cîteva judecăţi despre problemele mai noi ale romanului cu tem ă contemporană. Aceasta cu atît mai mult, cu cît cele patru romane sînt atît de deosebite între ele, începînd cu formula compoziţională şi imergînd pînă la tipul problemelor abordate şi pînă. la modalităţile stilistice ale autorilor, încît este din capul locului înlăturată, primejdia unor comparaţii nedrepte,, care să avantajeze sau să defavorizeze pe unul faţă de celălalt. Romanele amintite au fost scrise şi publicate fiecare sub auspicii diferite. Casa este primul roman al unui nuvelist înzestrat, care străbătuse drumul, firesc, obişnuit al prozatorului, de la compunerile restrînse, către cele ample. Vasile Rebreanu publicase anterior mai multe nuvele şi schiţe, remarcate la vremea lor între cele mai bune dintre lucrările de acest gen ale scriitorilor tineri. O parte din ele au fost adunate în volumele In plină zi (1959) şi Dimineaţă de toamnă (1963) ulterior ro manului. Casa reprezenta deci o carte de maturitate şi, nu mult după apariţie, adică la începutul anului 1963, a şi fost distinsă cu premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatura de actualitate. Maturizarea scriitorului trebuie subliniată şi altcum. Volumul în plină zi cuprinde şi nuvela Pămînt amar, constituită din povestirea lui Isaia Iota, unul din personajele centrale ale roma nului ce avea să apară peste trei ani. Dezvoltată în Casa pe larg, şi proiectată pe fundalul întregului sat, întîmplarea apăruse în Pămînt amar ca o confesiune a eroului însuşi, redusă însă la analiza cazului de conştiinţă al acestui ţăran sărac ajuns slugă la Iroftei, prin însurătoarea cu fiica acestuia, urîtă şi proastă. Această linie a conflictului va apare în ,roman ou datele ei de bază din nuvelă, adică Isaia va fi şi într-o parte şi în cealaltă din ce în ce mai detaşat de familia lui Iroftei, de practicile şi aspiraţiile ei, privirile lui se vor ridica adesea la frumoasa nevastă a vecinului, Solomia, iar în final va avea parte de aceeaşi sălbatică deslăn-ţuire a socrului său, ca urmare a faptului că s-a apropiat de gospodăria colectivă. Cadrul vieţii săteşti dobîndeşte însă amploare în roman, Casa fiind în principal o carte despre gospodăria colectivă, nu romanul unui om, al lui Isaia Iota. Este de presupus că autorul va urmări mai departe desfăşurarea evenimentelor din satul respectiv, dezvoltarea gospodăriei şi noile ei probleme, căci, pe ultima pagină a romanului Casa se arată că acesta e abea primul volum. încheierea întrucîtva ne-decisă cu privire la soarta lui Iota — nu e destul de clar dacă el moare sau e numai cufundat î.ntr-un leşin — se poate limpezi într-o măsură cu ajutorul nuvelei : ciclul lud Isaia nu s-a sfîrşit, devreme ce, în nuvelă, el îşi povesteşte singur odiseea, astfel încît e de aşteptat ca, în al doilea volum, legă tura, acum încă fragilă, între cele două planuri ale acţiunii — viaţa lui Isaia Iota şi viaţa gospodăriei colective — şi intensitatea diferită în conturarea personajelor şi faptelor legate de gospodărie şi a acelora privind povestea lui Iota, vor cunoaşte întăririle corespunzătoare. Primul dintre aceste două planuri rămîne aoum inferior, oa realizare literară, celui de-al doilea. Romanul Casa a făcut faţă şi unei alte probe, de natură deosebită de trecerea autorului şi a eroului de la nu velă la roman. Venind după Front fără tranşele de Petre Sălcudeanu, apărut numai cu un an mai înainte, romanul lui Vasile Rebreanu avea o epică nu mult diferită, la prima vedere, în ce priveşte tocmai planul adăugat celui din nuvela Pămînt amar, cu alte cuvinte viaţa şi problemele gospodăriei colective în cursul procesului de consolidare şi de cuprindere a întregului sat. Interesul cărţii s-a fixat, deci, asupra preşedintelui Patie, a instructorului de partid Dura, ale căror traiectorii îşi aveau echivalente vizibile în Zolovie şi în Lică Mureşan, din romanul lui Petre Sălcudeanu. Totuşi, elementul care iese mai mult în relief în Casa, şi prin care acest roiman se deosebeşte în esenţă de Front fără tranşele, este Isaia Iota, erou în stare să suporte el singur substanţa unui roman. în adevăr, dacă de-a lungul paginilor mai toate personajele de prim plan îşi păstrează în general o conduită lineară, fără să înregistreze o cotitură fundamentală în ce priveşte destinul lor, Isaia Iota urmează una sinuoasă, cu neaşteptate înclinări într-o parte şi în-tr-alta, dar cu un statornic sens pozitiv, întruchipînd cu autenticitate şi în chip original o tipologie cu explicabilă frec venţă în literatura noastră actuală, aceea a mijlocaşului aflat în faţa problemelor socialismului. Plasarea acţiunii într-iun moment relativ recent al mişcării progresive a satului, cam prima parte a anului 1959, sporeşte interesul cărţii şi prin faptul că surprinde forme şi aspecte dintre cele mai noi ale procesului de colectivizare, ajuns în faza sa finală. Un an mai tîrziu se înregistra încheierea acestui proces pe întreaga ţară. Deosebirea faţă de cartea lui P. Sălcudeanu rezidă însă nu numai în prezenta şi destinul unui erou ca Isaia Iota, dar în însăşi problematica preşedintelui Patie şi, prin aceasta, şi a obiectivelor care stau în faţa instructorului de partid Dura. în adevăr, pe cîtă vreme Zolovie din Front fără tranşele ^ iici i^xj juste în cadrul caleotivei şi numai de la un moment dat el începe să străbată un drum invers faţă de acela al colectiviştilor, înfumurîndu-se, umplîndu-se de patima conducerii autoritare, a bunului plac, modifieîndu-şi comportamentul iniţial şi îngăduind, înconjurîn-du-se cu orbire de oameni rău intenţionaţi, care însă îl adulau, — Patie din Casa rămăsese un duşman ascuns al colectivei în fruntea căreia ajunsese şi pe care o sabota cu îndemânare. Sarcina lui Dura este de a descoperi un duşman abil, de a-.i. demasca fărădelegile şi de a-1 înlătura. Pe aceste coordonate principale, dar fără să se reducă la ele, se va mişca acţiunea romanului, plină de întâmplări interesante şi semnificative, mai dramatică şi mai profund umană în latura privitoare la Iota, mai precipitată în unele momente în latura consacrată vieţii gospodăriei colective şi altor oameni din sat. Casa este o construcţie în general solidă, căreia chiar obiecţia — reală — a unei suduri mai slabe între cele două planuri, trebuie să-i fie făcută cu rezerva cuvenită unei cărţi aflate la primul volum. In chip firesc, viaţa lui Iota se manifestă convergent faţă de cea a colectivei, dar întîlnirea lor se produce abia către final, astfel că, pentru majoritatea paginilor cărţii, cele două planuri rămîn separate, deşi se apropie. Cînd se vor interfera, Iota va avea de întâmpinat agresiunea socrului său Iroftei şi cu aceasta cartea se va încheia. Obiecţia mai întemeiată ce se poate aduce cărţii este dată de ' o anumită schimbare nedorită de ritm, de profunzime a analizei în partea privitoare la gospodărie şi la oamenii satului, faţă de aceea a sbuciumiului lui Iota. Capitole puternice din roman alternează cu altele ce se îndepărtează prea puţin de schiţă, iar uneori de reportaj, cu deosebire în jumătatea a doua a cărţii. Recent, autorul a anunţat intenţia de a aduce la un nivel aproximativ egal cele două planuri ale romanului, realizînd un ritm stabil şi o minuţie analitică egală evenimentelor ce privesc cadrul general al satului, care, în acest fel, se va apropia pe tot parcursul său de prim planul întîm-plărilor lui Isaia Iota. Romanul Casa, împreună cu Front fără transele (în versiunea refăcută, publicată la începutul lui 1963) şi cu Cordovanii, apărut la mijlocul acestui an, trebuiesc socotite, dintre romanele mai noi, cele care fixează cea mai avansată etapă istorică din dezvoltarea satului contemporan, anume încheierea procesului de colectivizare a agriculturii. Un întreg trecut se încheie, al satului oare a decis definitiv, cu convingere, şi la proporţiile masei în totalitatea ei, între economia capitalistă şi cea socialistă. Casa şi Cordovanii oferă — primul mai succint, al doilea pe plan cu mult mai larg — nu numai tablouri realiste, ci şi argumentele de ordin social, economic, politic şi general uman, care au vorbit conştiinţelor, determinînd profunda schimbare. Vom face aşadar acum cîteva însemnări, tot cu caracter de ansamblu, ca şi în cazul romanului Casa, — despre Cordovanii. Ion Lăncrănjan intră în literatură în tr-un mod mai puţin obişnuit. O face cu acest stufos roman de o întindere ce nu are încă un echivalent în proza noastră, decît în frescele — cu multe laturi paralele de acţiune, pe care le-au realizat Camil Petresou în Vn om între oameni sau Zaharia Stancu în Rădăcinile sînt amare. Spre deosebire de acestea, Cordovanii are o structură lineară, cu tot noianul de episoade aparent laterale care-1 compun. Elementul care apropie şi ordonează tot ce se petrece în satul Dunga de sus, teatrul acţiunii din roman, este prezenţa eroului povestitor Lae Cordovan, personajul central, prin intermediul căruia cunoaşte şi cititorul faptele şi oamenii ce populează cartea. Cu excepţia cîtorva momente mai puţin explicit legate de cunoaşterile lui Lae, toate evenimentele satului, toate tribulaţiile sumedeniei de personaje, fră-mîntănile, succesele lor, — toate apar în roman în măsura în care ele intră în sfera de cuprindere a eroului amintit, fie trăite de el, fie văzute, deduse sau aflate de la alţii. Se pot face — şi s-au făcut — anumite obiecţii relativ la o prea minuţioasă reconstituire a fiecărui episod, ca şi cînd el s-ar fi produs, în acel moment, deşi Lae doar îşi aminteşte faptele, deci fatal ar fi trebuit să treacă peste foarte multe amănunte, deşi în forma existentă a cărţii ele au într-o măsură, explicaţie, logică interioară. Lae îşi deapănă romanul mai puţin ca o confesiune de felul celei a lui Darie din ciclul Desculţ care transmite cititorului experienţa sa trăită — mai puţin ca o auto justificare de felul celei a eroului din Veneam din întuneric de Nicolae Jlanu, — care se explica, se apăra de eventuala învinuire (sau de remuşcările) că şi-a denunţat fratele; confesiunea lui Lae este o autocritică de o excepţională profunzime. Personajul nu numai că nu lasă la o parte nimic din ceea ce-1 poate învinovăţi pe el, cel de mai înainte, pe el care s-a lăsat stăpînit monstruos de simţul micului proprietar individual, dar scoate la iveală fapt după fapt în acest sens, insistând asupra lor, dilatîndu-le, îngroşîndu-le, nu doar cu voluptatea retrăirii suferinţelor trecute ci din necesitatea ruperii desăvârşite din fiinţa lui a tot ce a constituit trecut, din patima adevărului, într-un ceas de cumplită ispăşire morală. îngrămădite în acest suflet aprig, totuşi curat, dornic de o viaţă omenească, toate frământările iscate de instinctul stăpînirii pămîntului în generaţiile de înaintaşi, pîn ă la el, sînt reluate de autor şi verificate încă o-dată prin soarta eroului său. Ceea ce compoziţional nu e îndestul de rezolvat, e faptul că trecerea lui Lae prin încercări, stări sufleteşti şi experienţ e parcurse altădată de eroii lumii satului, se desfăşoară în zilele noastre, deci î n con diţii schimbate şi anume în profunzime. Episoadele corespunzătoare din roman, situate în primul volum, aproape toate, păstrează însă, pînă la un punct, atmosfera caracteristică operelor realismului critic, care au abordat problemele respective. (Aceasta şi o insistenţă, .totuşi, prea mare în detailarea «multor episoade, în descrierea şi reluarea unor scene, stări sufleteşti, tablouri, etc., constituie principalele părţi slabe ale romanului.) Zguduitoarea reconstituire nu-l doboară totuşi pe erou, ci el iese cu fruntea sus din flacăra ei, pentru că nu o face ca pe o simplă spovedanie, ci ca pe o autocritică, în numele unei întregi categorii sociale, şi din perspectiva unei vieţi noi, ceea ce face ca însăşi atmosfera amintită să dobândească o anumită coloratură contemporană de ansamblu. Ion Lăncrănjan se află cu această carte, practic, la debutul său, căci, în. afara unor nuvele publicate prin reviste mai demult — între care şi una care conţine sîmburele romanului — şi în afara unor mici fragmente ale prezentului roman, el nu are o carte tipărită. Pentru cititorul iubitor de literatură şi de amănunte de istorie literară, poate nu e de prisos menţionarea faptului că autorul Cordovanilor a făcut în acest roman dovada unei capacităţi neobişnuite de elaborare, ală turi de mobilitatea imaginaţiei, a puterii de a reproduce din realitate. Fiecare formă nouă a cărţii din cele mai multe, pe care le-a avut acest roman, reprezenta şi o treaptă succesivă în maturizarea sa ca scriitor şi-i impunea lui însuşi o elaborare la nivelul nou atins în dezvoltarea literară. Cartea cuprindea tot mai multe fapte din viaţa satului, o problematică tot mai complexă, analiza eroilor se adîncea din ce în ce mai mult, aşa cum o avalanşă, adăugîndu-şi mereu tot alte straturi de zăpadă, pe măsură ce se rostogoleşte, sporeşte dar se şi consolidează, într-o asemenea construcţie sînt M 9 oarecuim inerente şi inegalităţile, totuşi acestea nu-şi pun amprenta pe capi tole sau părţi întregi ale lucrării. Cordovanii este, pînă în prezent, cea mai cuprinzătoare sinteză din literatura noastră a problematicii ţărăneşti, privită în elementele fundamentale discutate anterior de la loan Slavici şi Liviu Rebreanu, pînă la contemporanii Titus Popovici şi Vasile Rebreanu. Apărut ulterior romanelor Setea şi Casa — Cordovanii s-a închegat mai demult în laturile sale de bază, în problematica sa centrală, astfel încît, cronologic vorbind, nu numai le urmează, dar le şi precede în egală măsură, cu toate că forma finală a cărţii a fost definitivă la sfîrşitul lui 1962. In fond, acţiunea acestui roman se întinde între Setea şi Casa, adică de la întoarcerea eroului din război şi reforma agrară, (momente concretizate de destinul lui Mitru Moţ în Setea) pînă la intrarea în gospodăria colectivă (episod cu care se încheie tribulaţiile lui Isaia Iota şi a altora ca el în Casa). Dar prin retrospective bine plasate, privitoare la tatăl şi bunicul lui Lae, ajungem la pătimaşele şi semeţele firi haiduceşti înfăţişate şi de Slavici, la pornirile in stinctuale de tipul lui Ion al Glanetaşu-lui din romanul lui Rebreanu, toate concentrate, adunate în figura tragică a lui Lae Cordovan, care le va întruchipa şi retrăi din nou pe toate, subliniind — şi încheind — un trecut, pentru a începe o viaţă nouă, în socialism. Experienţa celui mai tînăr dintre Cordovani realizează o confruntare a tuturor experienţelor trecutului cu ceea ce e în realitate etalonul suprem al umanităţii : spiritul de dreptate, setea după o viaţă mai bună ; dar drama lui e cu atît mai mare, cu cît el străbate acest ciclu de confruntări nu în epocile cînd o făceau eroii lui Slavici, Rebreanu sau Titus Popovici, ci în perioada socialismului ; individualismul lui. intră în luptă nu numai cu alte individualisme, ci se ciocneşte de spiritul şî practicile socialismului şi anacronis mul poziţiei lui Lae este cu atît mai evident, drama sa cu atît mai puternică. Şi tocmai pentru că intră în concurenţă nu numai un individualism cu alt individualism, ci se ciocneşte simţul individualist cu acela socialist, înfrîngerea lui Lae, care vede eşuîndu-i, falimentîndu-i toată sbaterea de pînă atunci, este numai aparentă, ea se transformă în victorie a personajului asupra sa însuşi. Socialismul a făcut să triumfe ceea ce e uman şi pur în Lae, asupra a ceea ce moştenise el de la orânduirea şi viaţa trecută, — a lui şi a înaintaşilor lui. Fiindcă spovedania Cordovanului se desfăşoară din perspectiva poziţiei lui socialiste, ea este autocritică şi nu simplă confesiune, este victorie, nu înfrîngere, personajul analizează, apreciază, nu se lamentează, nu se apără, ci acuză trecutul şi pe el însuşi, cel care aparţinuse, şi în măsura în care aparţinuse, trecutului. Cu aceste limite şi din această perspectivă îşi dobîndesc dreptul la o prezenţă în roman amplă sau restrînsă, factorii care au determinat, influenţat şi condiţionat drama lui Lae Cordovan — membrii familiei sale, în primul rînd tatăl şi fratele său, soţia acestuia, rudele apropiate, toate deslănţuite împotriva sa în lupta pentru un petec de pămînt care să le asigure o îmbucătură mai bună ; lor li se adaugă unii reprezentanţi locali ai autorităţilor, proprietarul moşiei, alţi duşmani ai noii orânduiri care, direct sau indirect, pun în mişcare resorturile ce-1 fac pe Lae să scapere, să treacă la ofensivă sau să se retragă în apărare. Romanul realizează adevărate tururi de forţă, atunci cînd desfăşoară, prin povestirea unui erou — prin natura împrejurărilor, subiectiv — o expunere în aşa fel făcută a întâmplărilor satului, încît imaginea o-bieotivă ce se încheagă este reală, adevărată. Instinctiv, chiar în momentele cînd Lae triumfă asupra fratelui său Simion, asupra tatălui său, asupra coaliţiei rudelor acestuia, personajul se află pe o poziţie funciarmente pierdută ; el se situează, instinctiv, împotriva adversarilor socialismului, chiar cînd li se alătură temporar şi, chiar în aceste momente, el se află virtual mai aproape de comuniştii Mitru, Indreiu lui Susan, Nica lui Indreiu, decît de cei în hora •cărora se află prins. Este interesant de subliniat că Lae are mereu conştiinţa răspunderii lui în luarea unei hotărîri, aceea de a adera la socialism — de a intra în . gospodăria colectivă ; el nu aşteaptă lămuririle lui Mitru şi ale altor colectivişti — în clipa cînd a rămas în afara gospodăriei Lae ştie bine, sau intuieşte, în orice caz, avantajele pe care le-ar avea dacă ar fi în interiorul •ei. Se amestecă însă în această hotărîre nu numai simţul de stăpîn al micului petic dej pămînt, abia dobîndit, cu luptă — dar şi ostilitatea faţă de fratele .şi tatăl său deveniţi colectivişti, o anumită îndîrjire de a se socoti independent, fără să înţeleagă că tocmai acea-.stă iluzorie independenţă este o curată robie faţă de pămînt, faţă de trecutul, .cu care ar vrea dealtminteri să o rupă. Permanenta contradicţie care-i bîntuie -existenţa, Lae o proiectează şi asupra satului întreg, atribuindu-i acestuia spectrul propriei sbateri. (Uneori, totuşi, evenimentele, faptele aduse de autor în loc să infirme tendinţa personajului de a dramatiza, par s-o verifice, printr-o sporire artificială a tensiunii în viaţa satului). Tonalitatea romanului rămîn e însă optimistă pentru că, dincolo de avatarurile eroului central, cresc şi capătă proporţii, chiar din relatarea lui, forţele pozitive ale satului, care-1 cuprind în cele din urmă şi pe •el, ca o adevărată lege obiectivă a dezvoltării vieţii în condiţiile noastre. Prin Cordovanii, tematica drumului ţărănimii spre socialism dobîndeşte o apariţie de prestigiu, nu lipsită de părţi • discutabile şi inegalităţi, însă în an-.samblu o lucrare solidă, durabilă, — iar literatura noastră înregistrează un scriitor autentic şi cu mari resurse, confirmat ca atare de la prima sa «carte. Intr-un fel şi Marin Preda ar fi trebuit să încerce la apariţia Risipitorilor emoţia unui debut. După Desfăşurarea, Moromeţii şi îndrăzneala, care continuau tematica satului, inaugurată chiar de primul său volum, Intîlnirea din pă-mînturi, creîndu-i autorului o faimă de scriitor specializat în viaţa ţărăni mii — Risipitorii constituie primul roman al lui Marin Preda consacrat unor medii diferite — al muncitorilor şi al intelectualilor orăşeni. Povestirea Ana Roşculeţ (1949), reprezenta mai mult o experienţă şi mai puţin o realizare, cu tot interesul problematicii. Cu toate că un amplu capitol al cărţii îşi plasează acţiunea în mediul sătesc, Risipitorii rămîne, predominant, un roman citadin, cu probleme ale intelectualilor, în primul rînd, şi ale muncitorilor. Eroii principali, inginerul Valeriu Sterian şi sora sa, Constanţa, provin dintr-o familie de muncitori, pe larg înfăţişată în roman, ei îşi duc în mare parte activitatea de asemenea în uzină, printre muncitori, sau în afara ei, dar tot în legătură cu aceştia. Cartea deşteaptă deci interesul legitim şi prin această lărgire a cercului de investigaţie din partea unui scriitor deosebit de înzestrat, cum este autorul Moromeţilor. într-un interviu care a premers cu puţin apariţia romanului, autorul spunea că tema şi mediul în care trăiesc eroii cărţii sînt cu totul diferite de lumea scrierilor sale de pînă atunci. De data aceasta, arăta el, hotărîtoare în determinarea conţinutului era nu amintirea copilăriei, ca în Moromeţii, ci aceea a adolescenţei şi-a primei tinereţi, iar acestea se petrecuseră în mediul citadin. Autorul însuşi locuise, în perioada oglindită în roman, în cartierul unde se află casa Constanţei Sterian, străzile care porneau de aici străbăteau cartierul ceferiştilor şi se opreau în Calea Griviţei, în faţa Atelierelor. Cu Risipitorii, Marin Preda devine un scriitor preocupat deopotrivă de toate clasele şi straturile societăţii, şi cu o capacitate evidentă de a le ex plora multilateral, complex. Trecerea de la universul lui Moromete la acela al muncitorilor din uzină, al intelectualilor specializaţi în diferite ramuri (ingineri, medici, artişti, lucrători în aparatul de partid şi de stat), şi de la aceştia la funcţionarii mărunţi sau la unele tipuri pe care trecuta orânduire le declasase, degenerîndu-le şi abruti-zîndu-le — s-a realizat cu apreciabil succes, chiar dacă în planul reuşitei literare Moromeţii îşi păstrează fără discuţie locul de vîrf în ierarhia operelor lui Marin Preda. Romanul are anumite decalaje în construcţie, unele inegalităţi, dar elementele sale constitutive şi arhitectura l-au situat firesc între cele mai interesante cărţi ale ultimei perioade. Socotit de unii cronicari drept 0 „răscruce" în activitatea scriitorului, de alţii un „eveniment" în planul întregii literaturi, romanul nu a fost însoţit însă de aşteptatele dezbateri vestite în primele studii care i-au fost consacrate. Chiar un articol mai recent din „Luceafărul", invitînd la reluarea discuţiei în jurul acestei cărţi şi propunînd judecăţi mai întemeiate — şi mai severe — decît cele iniţiale, nu aduce argumente sau demonstraţii noi în ce priveşt e aprecierile emise. Risipitorii este însă o carte interesantă, complexă, şi dincolo de cele ce 1 se pot imputa, atentă în abordarea unei ample problematici sociale şi umane, cu o compoziţie închegată foarte iscusit, inedită în investigarea de medii, probleme, tipuri, deşi neatingînd nivelul „Moromeţilor" în şlefuirea literară şi în profunzimea caracterologică. „Risipitorii" — eroii cărţii — sînt mai cu seamă tineri, aparţinînd diferitelor straturi ale intelectualităţii, care, cuprinşi în complexul vieţii noii societăţi, îşi dăruiesc, îşi cheltuiesc energia într-un fel sau într-altul, îşi descarcă disponibilităţile, îşi valorifică potentele. De la distanţă, orice astfel de cheltuire, descărcare, etc., poate părea risipă — dar autorul pune sub un microscop activitatea fiecăruia pe o porţiune de 152 timp, şi o analizează minuţios, nuanţat, pentru a distinge ce şi din ce pricină e veritabilă „risipă", şi ce e valorificare, dăruire, contribuţie la un scop înalt. Latura aceasta a cărţii, adică analiza psihologică, în care Marân Preda e demult recunoscut ca un virtuos, este şt cea mai constituită, mai puternică a. cărţii. în centrul acţiunii se plasează, curînd' după capitolele prime ale cărţii, învăţătoarea Constanţa Sterian cu cei doi fraţi ai ei, activistul politic Anghel Sterian — prezentat indirect — şi inginerul Valeriu Sterian, prin intermediul căruia sînt comunicate o mare parte din faptele cărţii privitoare şi la alţi. eroi, apoi medicul Nicolae Sîrbu, un alt inginer, Gabriel Sterian, văr cu pri rndi, şi un al doilea medic, George Munteanu, primul soţ al Constanţei, în sfîr-şit prin intermediul fiecăruia din aceste personaje, sînt introduse în acţiune-mediile cele mai diverse în care ei se poartă în virtutea profesiunii, rudeniei, prieteniilor, etc. Eroii convorbesc, în trei ei, îşi povestesc întîmplări, amintiri, pentru a-şi defini universul de preocupări şi lumea în care trăiesc — şi de aici alte prilejuri pentru autor de¬ a îmbogăţi substanţa cărţii sale. Tehnica primordială constă în a porni de-la o întîmplare oarecare, de o importanţă mai mare sau mai mică, dar, fără-a aştepta consumarea sau rezolvarea ei, ci numai eăutîndu-i implicaţiile,, corelările sau cauzele, autorul descoperă o mare bogăţie de fapte, cu semnificaţiile cele mai surprinzătoare. Nu. înfăţişarea unui fir epic, a unor eroi,, a unei probleme — ci urmărirea unei porţiuni din viaţa reală, sugerîndu-i. întreaga complexitate, acesta este principiul care stă la baza construcţiei romanului „Risipitorii". Nu considera că, o dată cu străbaterea unor capitole din. carte sau a cărţii întregi, ai epuizat şi cunoaşterea destinului unor oameni, a obiectivelor şi problemelor care-i fră-mîntă, îi mîn ă într-o direcţie sau alta,, îi adună sau îi despart, îi coboară saut ii înalţă ; dincolo de ceea ce ai aflat există încă viaţa multă, bogată, spre care te îndreaptă cu ochii deschişi pentru, a o afla şi a-i pătrunde sensurile. Tot timpul, citind romanul „Risipitorii" ai senzaţia reacţiei în lanţ — a faptelor şi a psihologiei eroilor. O întîmplare cheamă pe alta, aceasta o a treia, o a patra şi aşa mai departe — iar fiecare din ele, la rîndul său declanşează' sau e capabilă să declanşeze cîte o nouă serie de reacţii, de acelaşi tip, dar diferită în amănunte, toate stăpânite şi proporţianate bine de scriitor. Unele din aceste linii de acţiune se vor întretăia, se vor compune cu altele, pe parcursul romanului, dar destule vor rămîne deschise. Autorul nu şi-a propus să examineze decît unele din acestea, celelalte urmând să sugereze multiplicitatea planurilor vieţii. în acest complex, figurile centrale amintite aduc fiecare cu sine o problematică umană diferită, un profil distinct. Preocuparea scriitorului a fost aceea de a urmări tribulaţiile eroilor, psihologia lor şi numai ca un fundal, ca un cadru, problemele sectoarelor de viaţă în care ei activează — deşi, chiar în aceste limite, mediul ştiinţific, mediul uzinei, mediul sătesc, etc., apar zugrăvite cu mult mai amănunţit decît nişte simple decoruri, dimpotrivă, este abordată în fiecare caz chiar o problematică acută a respectivelor sectoare, independentă de cea care animă pe eroul datorită căruia se pătrunde în interiorul lor. Nici o clipă, problema unui domeniu de viaţă nu e redusă la capacitatea de cuprindere şi rezolvare a e¬ roilor, ci, dincolo de ei, mai presus de ei, există în permanenţă un ansamblu de cauze şi efecte care aparţin vieţii în general, şi din care eroii înşişi ating doar o mică porţiune. Pe această porţiune ei sîn t caracterizaţi cu agerimea specifică scriitorului, dar implieîndu-se în măsură cu mult mai mare decît viaţa lor socială, aceea individuală, proprie, adesea cu totul în afara celei sociale. Existenţa societăţii este uriaşă dincolo de ceea ce cuprind şi trăiesc eroii — pare a spune autorul — dar şi existenţa eroilor are un vast capitol dincolo de participarea lor la exercitarea unei profesii, a relaţiilor cu societatea în care se mişcă. Iar uneori aceste planuri sînt nu numai distanţate între ele, ci chiar divergente, aşa cum se întîmplă în cazul Constanţei — răvăşită de o acută dramă personală, de un dezechilibru interior — în cazul lui Gabriel Sterian — a¬ meninţat cu ratarea din cauza unei uşuratice filozofii care-1 face să-şi „trăiască clipa", pierzînd marile obiective — sau în cazul medicului George Munteanu .urmăritorul unei ascensiuni lesnicioase în scara socială prin exploatarea dibace a contribuţiei altora. Aici vedem principalul merit al romanului „Risipitorii", în sugerarea, complexităţii vieţii sociale şi a aceleia, a eroilor — dar de la felul cum se conexează planul individual şi cel social al existenţei eroilor vedem ivindu-se un decalaj cu efecte defavorabile pentru carte. Reacţiile interioare ale eroilor, aflate în cercul de preocupări ale scriitorului, rămîn pe o foarte mare întindere a lor în afara atingerii cu viaţ a socială care le-a dat primele impulsuri, sau se ating într-o măsură relativ restrânsă. Odată declanşate, reacţiile personajelor se continuă în lanţ şi ele — ca şi cele din domeniul social — insă alimentindu-se din propria lor substanţă, iscindu-se unele din altele, intensificîndu-se sau scăzînd, implicând stări şi frămîntări interioare puternice, dar în acelaşi timp dimdnuîndu-se legătura lor cu realitatea exterioară care le generase. Aceasta pare să-şi înceteze influenţa ulterior, sau să o facă în chip sporadic, întâmplător, numai asupra unora din noile faze ale mişcării interioare a personajelor. A privi realitatea obiectivă ca desfăşurîndu-se şi independent de personajele cărţii, este un lucru nu numai firesc, dar indispensabil justei înţelegeri a raportului om-societate : dar a detaşa în măsură prea mare mişcarea interioară a eroi ..j^iw. in . ^i . oi^^LcU-*^, C I < J Ul- mări prea insistent în mecanismul reproducerii ei continui, aceasta scade interesul epic al cărţii şi începe să comunice prea puţin despre însăşi problematica centrală în oare ei sînt angrenaţi. Autorul a construit în mod intenţionat cartea pe probleme de conştiinţă, •determinate de viaţa nouă, socialistă, acordînd spaţiu larg proceselor care nu implică decît îndepărtat raporturile eroilor cu domeniile unde activează profesional — aceasta este o latură pozitivă în oare se afirmă pregnant originalitatea romanului. Societatea e constituită de întreaga ambianţă în care trăiesc eroii, iar procesele lor sufleteşti sînt Influenţate de toţi factorii oare o compun. Tocmai în relevarea acestei influenţe pe parcursul nnora din procese, se iveşte decalajul amintit. Autorul are o explicaţie de fiecare dată : Constanţa Sterian e bolnavă de o astenie primejdioasă şi impresiile din afară trec pe lîngă ea fără s-o impresioneze, uneori chiar fără să le înregistreze ; doctorul George Munteanu, cu ochii aţintiţi la treptele rîvnite în ierarhia socială se dezvoltă fără obstacole oare să-i creieze probleme, pînă la un punct, cînd ascensiunea îi e brusc retezată, dar şi pînă atunci şi după aceea — deşi în chip diferit — psihologia lui se desfăşoară neted, sinuoase sînt numai procedeele lui, nu procesele pe care le parcurge, ele primesc puţine condiţionări exterioare ; la Gabriel Sterian, oarecum asemănător, totul decurge lin, iarăşi pînă la un punct, cînd toate se împotmolesc. S-ar putea înţelege că societatea nu acţionează permanent, în formele cele mai diferite, dar cu continuitate asupra psihologiei eroilor, ci numai din cînd în cînd, dar atunci au o intensitate care schimbă soarta eroilor. Este evident că se ivesc astfel de puncte nodale, cînd evenimentele exterioare aduc determinări fundamentale, neaşteptate, dar înainte ca să se producă CJCBSI iei ae „şocuri" exista o neîntreruptă, veritabilă presiune a realităţii — a societăţii — asupra eroilor, care influenţează procesele interioare, reacţiile în lanţ alimentate din propria substanţă, şi pregătesc uneori marile schimbări sau fac mai pregnant contrastul faţă de elementele intervenite prin surpriză. Sub acest raport, al urmăririi modului cum este influenţată continuu ^psihologia eroilor de acţiunea neîncetată a realităţii noi, cum se modifică şi ce devin stările sufleteşti ale eroilor în cazul succesiunii de reacţii psihologice cînd intervin numeroase fapte exterioare, în aceste direcţii recentul roman al lui Marin Preda ar fi putut să aducă mai multe contribuţii de valoare. După Bariera, amplă povestire întâmpinată în 1959 şi un timp după aceea cu o bunăvoinţă care nu-şi avea în întregime acoperire în lucrarea însăşi, a apărut noul roman al lui T. Mazilu, Aceste zile şi aceste nopţi. Construit mai cu seamă din scene, din episoade cu puţină comunicare între ele sau fără nici o comunicare între ele, Aceste zile şi aceste nopţi e vizibil creaţia unui autor de schiţe, mai mult decît a unui romancier. Nu ar fi justificate obiecţiile în privinţa unei astfel de modalităţi, dacă în interiorul fiecărui fragment, comparabil cu o schiţă sau ou o suită de schiţe, lucrurile s-ar petrece bine şi intenţiile ar fi clare. Dar apar nu numai inegalităţile şi inconsecvenţele între fragmente, ci şi o anumită facilitate în tratarea întâmplărilor şi personajelor în episoadele înseşi. Romanul, constituit în acest fel, dintr-o suită de secvenţe care se întâlnesc între ele întâmplător şi numai pe alocuri, schimbă procedeul de la o suită de fapte la alta, predominantă rămî-nînd satira violentă, dar făcînd loc şi unei uşoare şi binevoitoare ironii. Este, prin urmare, un roman satiric. Lumea în care se poartă întâmplările este a unei uzine din zilele noastre, dar, prin cîte un personaj, se iveşte prilejul ca obiectivul autorului să se mute şi în alte medii, cu deosebire în acelea aflate în agonie. De aici, împărţirea pe capitole şi subcapitole, plasarea unei scene înaintea sau în urma alteia, concomitenta sau distanţa unei acţiuni faţă de alta sînt cel mai adesea perfect arbitrare, după simpla regulă că, în sumarul unui volum de schiţe, aproape fiecare din lucrări poate foarte bine ocupa locul alteia. Ca atare, neexistînd o acţiune unitară, personajele nu sînt memorabile, în schimb sînt memorabile numeroase scene, atitudini, îngro-.şări satirice, care dau un umor de bună calitate. împrăştiate la început, capitolele se organizează către final, dînd prioritate cantitativă personajelor negative, în tablouri şi scene de un grotesc apăsat, de un comic suculent, atît de caracter cît şi de situaţii sau de cuvinte, în ansamblu, cartea e scrisă bine, genul nu poate fi contestat, deşi un ax central care să ordoneze mai bine suita de episoade ar fi fost evident necesar pentru a elimina arbitrariul aproape desăvîrşit al construcţiei. Rolul autorului în această ţesătură rămîn e cel fundamental, el aste cel care prezintă, disecă, analizează, comentează, relevă sensuri, îngroaşă cu ostentaţie scene, îşi rîde cu satisfacţie de personajele negative, etc. Aceasta apropie adesea scenele de pamflet, căci nu o dată ele se compun dintr-un fapt simplu, comentat de autor cu anticipaţie sau după ce el s-a consumat, însă cu o capacitate deosebită de a releva latura de comedie a lucrurilor. Psihologiile sînt posibile ; absurdul dobîndeşte rol însemnat, dar pentru a sublinia realist unde duce diformarea umanului, siluirea naturalului, forţarea nechibzuită a logicii. Doi eroi, a căror existenţă e un infern, încep să se suporte, împăcaţi, unul pe altul, încep să fie fericiţi chiar, în clipa cînd recunosc amîndoi că nu se pot suporta; cînd Adriana e profund încredinţată de dra gostea lui Matei, pe care-1 iubeşte, — se culcă cu Grosu ; cînd Irina e aproape de căsătoria cu Tabarcea, se logodeşte cu altul, etc. Faptele sînt neverosimile, dar acceptabile Ia nivelul convenţiei literare, şi cititorul va şti să le reducă la proporţii fireşti — ca pe deformări caracteristice satirei. Pactul ou scriitorul e încheiat, reducţia se va efectua, firesc, dar cartea nu cîştigă prin aceasta în realism, fiindcă problemele esenţiale ale acestor personaje şi în special ale celor pozitive vor rămîn e pe un fundal îndepărtat, autorul uniformizînd personajele, redueîndu-le la scheme contrăgînd în formule simplificate ceea ce în viaţa reală e complex, de aseme nea dilatînd, complicînd ceea ce în practică e limpede, fără echivoc. în ansamblu, cartea urmăreşte triumful oamenilor pozitivi ai unei uzine, în raport cu ed sînt examinate traiectoriile celor ce aparţin lumii în des compunere. Aceste zile şi aceste nopţi este, totuşi, un roman legat de lumea clasei muncitoare, dar problematica acestei lumi, intuită cu exactitate în unele din laturile ei, rămîne numai sugerată, căci verva autorului se revarsă exclusiv în depistarea negativului, aceasta devine obiectivul central al cărţii şi-i ocupă cea mai mare parte a paginilor. „Cea din urmă fază a unei forme istorice este comedia ei", spunea Marx. în romanul lui Teodor Mazilu elementele 'mic-burgheze care provoacă rîsul satiric, elementul de comedie, fac, prin contrast, ca directorul Tabarcea şi lumea lui să ne apară ca purtătorii ideii de nou, ocupă centrul cărţii în uzină, centrul vieţii noii societăţi, dar nu şi locul central în carte. în roman se stabileşte pe locul cel mai vizibil — şi din toate părţile vizibil — rîsul, cu diferitele lui trepte şi variante. Preocupat de latura de comedie a vieţii sociale, adică de elementele în dispariţie, autorul nu relevă suficient iniţiativa noului, rolul său, extensiunea şi puterea pe care le dobîndeşte, ceea ce face ca vechiul să apară ca stingîndu-se într-o măsură de la sine, sufocîndu-se, consumîndu-se nepericulos, izolat. Personajele pozitive sînt de un schematism dezolant. Roman inspirat din lumea muncitorilor, legat de problemele lor, în intenţie, Aceste zile şi aceste nopţi aduce însă o contribuţie ou totul redusă la cunoaşterea pe calea literaturii a acestei lumi. • După aceste consideraţii despre fiecare din cele patru romane, luate separat, socotim necesare cîteva constatări de ansamblu. Prima dintre acestea, cu o aplicare mai largă ce depăşeşte cele patru lucrări amintite, priveşte structura compoziţională a romanului actual, ceea ce s-a numit cu un termen oarecum mai specific, modalitatea literară. Abordarea tematicii actualităţii în cadrul realismului socialist, permite practic posibilităţi nelimitate scriitorului, de a alege între diferitele formule de organizare a materialului literar, cu alte cuvinte de a-şi hotărî arhitectonica romanului său. Casa, Risipitorii, Aceste zile şi aceste nopţi, Cordovanii sînt cît se poate de diferite sub raportul construcţiei, al manierei de a integra personajele în acţiune, al perspectivei au tarulud, al participării sale pe parcursul desfăşurării faptelor, etc. Marin Preda schimbă, practic, de la Moromeţii la Risipitorii modalitatea compoziţiei, folosind una din variantele romanului clasic, întemeiată pe o pluralitate de planuri ale acţiunii, iar, în cadrul fiecăruia, .accentul cade pe portretizare, realizată prin relatări obiective, prin urmărirea eroului pe parcursul unor întâmplări şi, mai cu seamă, prin analiză psihologică. Autorul însuşi, în mod direct, sau uneori prin intermediul personajelor sale, prefigurează prin naraţiuni şi descrieri profilurile protagoniştilor. Doctorul Sîrbu îl pictează cu agerime pe prietenul său doctorul Munteanu într-o lungă prezentare pe care o face, la începutul romanului, în faţa inginerului Valeriu Sterian ; Munteanu însuşi va completa în finalul cărţii imaginea despre sine însuşi, cu ajutorul unei auto-portretizări, mai mult fişă psihologică,, — un fel de „caracter", — decît naraţiune despre propria-i biografie. Pe Constanţa, pe tatăl şi pe mama sa îi; înfăţişează pe larg autorul însuşi, ta portrete cu valoare de sine stătătoare,, la fel pe inginerul Gabriel Sterian, pe-soţia sa temporară Mimi Arvanitache: şi familia ei. Procedeul se va extinde: şi asupra unor personaje ou rol şi prezenţă secundare în carte : Angliei Sterian, Lungu, cîţiva dintre colegii doctorului Sîrbu, etc. In Cordovanii, astfel de portrete vor figura într-o mică măsură la începutul cărţii, privind pe înaintaşii, eroului principal, anume pe tatăl şi pet bunicul său. Mai departe, cartea îş i lasă eroii să se desfăşoare singuri în faţa cititorului, istorisind întâmplările lor, cu obiectivitate, deşi prin intermediul celui mai personal, mai subiectivdintre eroii ei. însuşi povestirea faptelor la persoana întîi este una din modalităţile pasibile ale romanului, folosită de autor cu îndemînare. Lae Cordovan reconstituie cronica satului pe o anumită perioadă, nelăsînd nimic în. afara cunoaşterii sale, în scene ce acuză, adesea stilul obiectiv, nu pe acela al. confesiunii la persoana întâia. în Ace-- ste zile şi aceste nopţi participarea autorului este permanentă, prin comentar propriu, prin polemică directă cu. personajele, prin evaluări şi precizări fără de oare acţiunea cărţii ar rămâne, pur schematică. Personajele îşi joacă, rolul ca nişte marionete, purtate demâna autorului, care insoţeşte de explicaţii comportarea lor, traducînd cu con-, secvenţă simbolurile, alegoriile, avertizând pe cititor asupra a ce a fost şi ce va urma, restabilind proporţii, etc. Un. procedeu ce apropie lucrarea, în bună. măsură, de publicistică, — dar aceasta, în cadrul unei construcţii din episoade? afoarte disparate între ele, mai mult schiţe alăturate decît roman, fiecare mai puţin de două secole adistanţă şi dispunînd de opera întreagă a lui Hera-clit sau măcar liberă, de interpolările şcolilor decadente greco-romane, şi în special ale părinţilor bisericii, un gigant ca Aristotel se plîngea că rîndurile efesianului „întunecat" nu te lasă să-ţi tragi răsuflarea, că simpla opera¬ *) Ed. Ştiinţifică, 1963. ţie de desfacere a textului în propozi-ţiuni se dovedeşte o muncă grea: nu e dintr-odată limpede succesiunea gramaticală a cuvintelor, de cine se leagă un cuvînt dat — de cel precedent sau de cei care urmează ? Filozofia lui Heraclit aminteşte într-adevăr de un tablou al cărui sens se dezvălue cînd, după ce te-ai apropiat de detalii, te îndepărtezi şi le integrezi în ansamblu — singurul care nu înşeală. Cu atît mai grea este sarcina pe care şi-o asumă istoriograful marxist cînd îşi propune să expun ă în plină lumină acest tablou, cu cît a fost prost privit — deşi îndelung şi meticulos — de şirul de idealişti care-1 tot interpretează, de fapt adaptează, din sec. XVIII încoace : Schelling, Hegel, Schleiermacher, Lasalle, iată doar cîteva nume dintre cele celebre în sec. XIX , Spen gler, Jeanniere, Kirk, Chevalier — dintre cele mai cunoscute în secolul nostru. Prof. I. Banu, autorul monografiei despre Heraclit, a înţeles că dificultăţile pe care le ridică studierea filozofiei efesianului sînt variate şi numeroase. De aceea a început, judicios, prin a-şi preciza poziţia faţă de principalele tendinţe ale istoriografiei neştiinţifice şi prin a-şi prezenta instrumentele de lucru cu care avea să ajungă la clarificarea unui important moment din istoria filozofiei : primul capitol este intitulat „Diversitatea interpretativă în istoriografia burgheză a filozofiei" iar al doilea — „Imperative ale interpretării materialist dialectice". După ce desemneaz ă primejdiile, oare devin fatale pentru cel neînarmat cu dialectica materialistă, — arhaizarea, modernizarea, reproducerea metodică, literal exactă dar neapreciativă a gândirii filozofice dintr-o perioadă dată, — I. Banu începe o analiză minuţioasă a componentelor filozofiei heraclitiene: ontologia, problemele cunoaşterii, problemele ştiinţelor naturii, problematica socială. Nu-l vom urma în această Întreprindere laborioasă; lăsăm cititorului satisfacţia de a cuprinde, după o ascensiune grea, deşi pe o cărare bătătorită, diversitatea gîndirii, uneori poetică, alteori greoaie, uneori profundă, alteori naivă a uneia dintre cele mai remarcabile minţi din antichitate. Ceea ce ne interesează aici este mecanismul care a făcut posibilă această descifrare. Autorul monografiei a înţeles că cercetarea istorico-filozofică se loveşte, in ansamblu, de două dificultăţi : neidentitatea dintre adevăr şi reflectarea lui în concepţia dată, reflectare istoriceşte limitată, şi dezacordul dintre fondul real de idei şi formularea acestuia în sistemul respectiv. I. Banu îl înţelege şi-1 explic ă pe Heraclit în primul rînd pentru că îl apreciază „de la înălţimea ştiinţei noastre de azi" (p. 15). Aceasta îi permite ca, de pildă, în dialectica dedublării unitarului în laturi contradictorii să despartă durabilul, adevăratul (prin care Heraclit a devenit „unul din întemeietorii dialecticii" V. I. Lenin, Opere, voi. 38 ed. politică, Buc. 1959, pag. 348), de încărcătura primitivă, adică să reţină dedublarea oa proces, ca principiu al dinamicii lucrurilor (p. 63). în afară de aceasta autorul monografiei semnalează existenţa celeilalte contradicţii, specifice, între terminologia religioasă şi conţinutul materialist, antiteist al concepţiei lui Heraclit. I. Banu consacră în mod întemeiat un paragraf dezbaterii funcţiilor terminologiei religioase folosite de efesian, pentru a ajunge la concluzia că „într-o perioadă în care aparatura filozofică de exprimare a abstracţiilor este încă foarte rudimentară, simbolul (termenul religios n.n. FI. N.) reprezintă un refugiu comod. Ce e drept, el nu face decît' să sugereze ceea ce abstracţia indică în mod net; dar el are drept de cetăţenie în limba şi gândirea timpului, pe cînd abstracţia, nu" (p. 97). Autorul arată deci că această substituire este istori ceşte inevitabilă dar o caracterizează riguros, ca pe o inconsecvenţă a materialismului lui Heraclit (p. 99). Pentru a aprecia ştiinţific locul lui Heraclit în istoria filozofiei (aprecierile particulare, răspândite peste tot, sînt înmănuncheate sintetic în două capitole — „Momentul heraclitic în procesul maturizării gîndirii teoretice" şi „Caracterizarea treptei heraelitiee"), prof. I. Banu desemnează pe de o parte problemele noi pentru punerea cărora erau coapte toate condiţiile, pe de altă parte răspunsurile noi pe care le-a dat Heraclit unor probleme deja încetăţenite în gîndirea filozofică. Din prima categorie fac parte, între altele, problema cunoaşterii, a începuturilor distincţiei social-cosmic, a unităţii şi opoziţiei contra riilor, din a doua — problema materiei, a mişcării, a psihicului uman. Autorul rezervă pentru încheiere, analiza determinantelor şi funcţiei sociale a sistemului filozofic al lui Heraclit. Şi aceasta în mod întemeiat. Căci numai în felul acesta putem evita prezumţiile anticipării, ne putem explica legătura — mijlocită sau nu — dintre ansamblul concepţiei teoretice (înţeleasă în specificitatea şi în relativa ei independenţă) pe de o parte, sorgintea socială a acesteia şi rolul său activ, pe de alta. în acord cu cercetătorul sovietic F. H. Kessidi, I. Banu optează pen tru plasarea gîndirii politice a lui Heraclit pe orbita ideologică a aristocraţiei moderate, ostilă atît demosului cît' şi aristocraţiei funciare. Urmărind tripla legitate a mişcării filozofice (de care s-a ocupat pe larg în altă lucrare), anume condiţionarea ei obiectivă de clasă, opoziţia dintre orientări şi progresul cunoaşterii materialiste ^şi dialectice a lumii, prof. I. Banu arată în ce constă concretitudinea istorică a acestor legi. Se subliniază astfel că lupta dintre materialism şi idealism înperioada preclasică are particularităţile ei specifice care nu trebuie identificate cu opoziţia dintre cele două concepţii în perioada clasică, necum a celor din epoca modernă. Astfel, de pildă, toţi - filozofii preclasici din Grecia credeau că psihicul are caracter corporal, ceea ce nu în seamnă că opoziţia idealisni-materia-lism se dizolva într-o filozofie unitară. Cei care confereau primordialitate fac torului care azi îl numim subiectiv,, indiferent de natura sa, se defineau ca idealişti, ceilalţi — ca materialişti. p e Nevoia cercetării concrete 1-a determinat pe autor să întreprindă analiza terminologiei cu care operează azi istoriograful şi să introducă noi noţiuni : „faza precategorială" pentru prezenţa, disparată sau parţială, în texte, a elementelor componente ale unei categorii, „faza antiteistă" ca moment al rupturii de reprezentările religioase şi al apropierii (dar numai atît) de ateism. în felul acesta dezvoltarea progresivă a gîndirii filozofice ne apare, într-adevăr ca un proces intern contradictoriu, ca o treptată acumulare a elementelor unei noi calităţi — fie aceasta o categorie dialectică sau o poziţie nouă faţă de cutare sau cutare bagaj de reprezentări şi noţiuni. Lucrarea prof. I. Banu este profundă, erudită. Permanent atent la precizia terminologică, autorul optează pentru acele traduceri în limbile moderne care sînt cel mai mult apropiate de textul antic. De exemplu, lui „Kopos" nu-i corespunde „saţietatea" ci „prisosul" ca suprasaturare, ca surplus ce devine izvorul unui nou dezechilibru (p. 78) iar prin preclasicul „physis" nu se desemna încă, arată autorul, universul în ansamblul său (P. 46). în acelaşi timp I. Banu corectează deficienţele unor traduceri romîneşti care au ignorat sensul unor termeni folosiţi de Lenin în „Caiete filo zofice" („edinnoe" înseamnă „unitar" în contextul dat şi nu „unic" (p. 63). „nacialo" — „element" nu „principiu" (p. 173). . Alteori, cînd definirea unor noţiuni şi traducerea unor termeni ameninţă cu sărăcirea de implicaţii, autorul preferă: să descrie noţiunea respectivă — de exemplu, logos-ul heraclitic (p. 45). Se mai întâmplă însă ca prin multele rezerve pe care, din grija de a nu se îndepărta de adevăr, autorul le aglomerează, să se producă gîtuiri temporare, stagnări în succesiunea elastică a raţionamentelor. Să luăm un exemplu: „Deşi, din motive care au fost arătate, nu sîn tem de acord cu F. H. Kessidi, după care ideea de unitate a contrariilor, aşa cum e înţeleasă la Heraclit, are caracter metafizic, totuşi reţinem şi noi, aici, o oarecare nuanţă parţial metafizică, parţial pur şi simplu primitivă" (şi, desigur, parţial dialectică — după cum rezultă din întreg paragraful n.n. F. N.) (pag. 74). O singură rezervă exprimată prin trei termeni limitativi : „oarecare", „nuanţă", „parţial" ! Urmărirea firului logico-istoric (altfel accesibil printr-un stil viu, plin de surprize) este îngreuiată uneori şi prin polemica sau solidarizarea ou cîte doi, trei autori în acelaşi aliniat. Citim la pag. 55 : „Pe plan ontologic : logosul apare ca principiu al „mişcării şi schimbării... ca lege a materiei însăşi" — după observaţia lui Archibald Robertson. Este „legea după care se desfăşoară devenirea", notează A. Frenkian. M. A. Dînnik arată că logosul este legitatea „opoziţiei, a luptei şi a unităţii contrariilor" ; în adevăr, dacă nu am reţine mai mult decît relatarea lui Hipolit din fr. 50..." Am fi preferat ca, în această privinţă, autorul să fi desprins, spre a se referi la ele în corpul lucrării, cîteva, majore, din mulţime a interpretărilor (căci la acestea se şi reduc în ultimă instanţă toate) condensând restul la subsol (foarte bogat şi aşa). Monografia ar fi fost, astfel, mai aerată. Lucrul acesta a fost făcut doar la început (cap. I „Diversitatea interpretativă în istoriografia burgheză a filozofiei") şi la sfîrşit (cap. XI „Cărări heraclitice în istoria ulterioară a filozofiei"). „Heraclit din Efes" are un bogat aparat ştiinţific. Atrage atenţia grija de a pune la dispoziţia cititorului, compact, la sfârşitul monografiei, referirile clask cilor marxism-leninismului la gânditorul antic, atitudinea ştiinţifică faţă de traducerea fragmentelor heraclitice şi a celor doxografice care urmează fotocopiilor ce reproduc aceste texte ca şi critica de text, aşa cum au apărut în lucrarea H. Diels — W. Kranz „Die Fragmente der Vorsokratiker" Ed. IX-a, 1960. Traducerea textelor heraclitice, făcută cu remarcabilă competenţă de către Adelina Piatkovski (în colaborare cu I.Banu) reprezintă prima traducere în limba română ânzestrată cu însuşiri oa : fidelitatea faţă de lexicul heraclitic combinată cu aceea faţă de contextul logic ; păstrarea echilibrului just între preocuparea de a reda cu exactitate în romîneşte termenii simbolici folosiţi de Heraclit şi preocuparea de a evidenţia semnificaţia filozofică a simbolurilor ; grija de a completa traducerea cu explicaţii filologice şi istorice ; distincţia clară între termenii folosiţi chiar de către Heraclit şi aceia ai autorilor antici care-i redau ideile, etc. Au apărut astfel, pentru prima oară în romîneşte toate fragmentele lui Heraclit care au ajuns pînă la noi, au apărut toate, (şi nu „o selecţie judicioasă" cum se afirmă în recenzia apărută în revista „Steaua" nr. 9, sept. 1963, pag. 76), într-o traducere serioasă şi însoţite de un studiu de certă valoare ştiinţifică. FL . NEAGO E VIOLET A ZAMFIRESCU : „LINIŞTEA VINTULUI " *) eea ce caracterizează poezia Violetei Zamfirescu este optimismul, dragostea de viaţă. Violeta Zamfirescu scrie despre lupta partidului, despre colectivizarea agriculturii, de-pre marile construcţii etc. Iată ce spune în poezia „O columnă, o stea" : „Pe columne, pe stele, / Pînă-n clipa mea cea mai tîrzie, / Pîn-oi fi doar pămînt, / Sau ecou, / Voi zbura şi voi scrie / *) E.P.L., 1963. Cîte-o faptă a veacului nou". Trăind şi scriind despre poezia vieţii noi din ţara noastră, poeta nu poate insă uita pe acei care încă mai au de parcurs un drum pînă la această viaţă nouă : mie mi-e sete cu toţi care-nchişi gem de sete / Mi-e foame cu cei ce mai rabdă-n robite pământuri. / Mi-e somn. / Aş lipi de pietre obrazul, / Dar ţin ochii deschişi / Cu toţi luptătorii, / Biciuită de vînt, / Pîn-or zbura albatroşii, / Cântând libertatea-n savane -n preerie, / Peste rotundul pămînt comunist", spune poeta în „Vor zbura albatroşii", una din poeziile cuprinse în suita despre libertatea popoarelor. Nici din acest volum, deşi aici predomină poeziile cu tematică socială şi politică, nu lipseşte poezia erotică, dar ea este integrată ansamblului de preocupări ale poetei, mult lărgit faţă de volumul precedent: „Ceasul de slavă". Unul din reproşurile aduse volumului anterior precum şi unora dintre poeziile scrise între aceste două volume (poezii pe care Violeta Zamfirescu a avut buna inspiraţie să nu le includă în volum), era diluarea imaginii artistice. In „Liniştea vântului", cuvintele sînt alese cu mai multă grijă, incluse cu mai multă zgîrcenie în poezie, în scopul ca fiecare să exprime cît mai mult. Sînt în acest volum poezii de cîte două, sau chiar o singură strofă, ceea ce se întîlneşte foarte rar în poezia ei anterioară. Violeta Zamfirescu se arată în acest volum mult mai atentă la tot ce se petrece în viaţa ei interioară, în raport cu lupta înconjurătoare, este mult mai în putere să-i descifreze sensurile profunde şi să le exprime poetic. Receptivă la ce se petrece în jurul ei, poeta este preocupată de însuşirea unei etici noi: „Nu sculptez în tăceri / Zeul iubirii de mine" ; sou: „Mă vreau tot mai dreaptă, mă vreau tot mai bună" („înălţare"). După cum spuneam, grija pentru alegerea cuvîntului, pentru o exprimare cît mai originală şi mai poetică, este evidentă. Cu regret, însă, mai trebuie constatate unele neglijenţe, de pildă versul: „Să-mi merit frumuseţea prin zbatere totală" („împlinire"). Ce vrea să spună zbatere totală ? Această alăturare a unor cuvinte care n-au ce căuta unul lîngă altul creiază o impresie neplăcută. Cu atît mai mult cu cît poeta n-a urmărit decît rezolvarea destul de facilă a unei necesităţi de rimă (rimă la osteneală). Sau: „Şi pe rotundu-i cerc fiinţa-mi zboară". („Prezenţă"). Dacă Violeta Zamfirescu ar fi fost şi mai atentă la imaginile pe care le creiază, şi-ar fi dat cu siguranţă seama că în nici un caz cercul nu poate fi altfel decît rotund şi că acest sens este inclus în însăşi noţiunea de cerc. Mai trebuie spus şi cîte ceva despre felul în care sînt introduse în imagine artistică noţiunile tehnice noi, moderne. De pildă, în poezia „Inginerul cîmpiilor", întâlnim expresia: „telefoanele inimii", iar în „E frumuseţea la-nceput de vară", următoarea strofă: „Sonorul grîu, cu spice neegale / Glorifică întrecerea-n spirale. / Sensibil, gîndul, detector de unde, / Cu lungi antene ştiinţa o pătrunde". Datorită folosirii improprii a unor termeni şi neintegrării lor într-un context poetic adecvat, cele spuse apar prozaice, neinteresante. Nu este vorba de eliminarea lor din limbajul poetic, ci de folosirea lor cît mai proprie, aşa cum procedăm cu toate celelalte cuvinte. Cu toate cele spuse mai la urmă, „Liniştea vântului" marchează în evoluţia poetei Violetei Zamfirescu un sensi bil progres. S. DELCIU IO AN SLAVICI: „TEATRU" *) ublicarea unui volum din dramaturgia lui Slavici esle un prilej pentru mai buna cunoaştere a întregii opere a scriitorului. Ideia editorului ni se pare fericită şi sub un alt raport: acela al legăturilor ce se dezvăluie istoricului literar între anumite *) E.P.L., 1963. motive de critică socială sau de evocare patriotică, cu circulaţie în literatura epocii. Prefaţatorul şi îngrijitorul ediţiei, , I. D. Bălan, fixează cu siguranţă sursele de inspiraţie ale lui Slavici şi, corelîndu-le cu cele ale înaintaşilor sau contemporanilor săi, indică apropierile, în linia satirei savuroase, cu comedia lui Haşdeu, „Trei crai de la răsărit" sau cu comediile lui Alecsandri. tn teatrul istoric, pe' de altă parte, observă criticul, predilecţia pentru dezbaterea umanistă şi eroic exemplară îl duce pe Slavici la explorarea Evului-Mediu romînesc, din considerente mai puţin romantice ca ale lui Delavrancea şi Victor Eftimiu, şi mai făţiş militante, ca cele din „Despot-Vodă" al lui Alecsandri sau „Vlaicu Vodă" de Alexandru Davilla. Examenul critic al începuturilor lui Slavici în dramaturgie descoperă înilurirea pe care Eminescu a exercitat-o, la Viena, asupra Iui Slavici. Această înrîurire i-a deschis Vinarului său prieten drumul spre înţelegerea folclorului şi a tradiţiilor popular-naţionale. Dintre cele cinci piese include în selecţia de faţă fiecare ilustrează cîte un aspect, cu plusurile şi minusurile inerente ale dramaturgiei lui Slavici. „Fata de birău", spre exemplu, se distinge prin remarcabila autenticitate a psihologiilor ţărăneşti conturate. Intriga e simplă şi pe canavaua tradiţională a momentului respectiv. în spiritul unei estetici moraliste şi moralizatoare, Slavici scria pentru un public încă ingenuu, care trebuia iniţiat şi îndrumat cu deplină seriozitate — scriitorul face loc în piesă şi omului din popor, ale cărui virtuţi contrastează cu lipsa de bun simţ a farsorului. Re-ierindu-se la opoziţia dintre Tănase-a-Popii şi onestul Mitru Florii Cucului, Iorga, citat de I. D. Bălan toarte adecvat aici, defineşte piesa ca „o sumă de moravuri, o nuvelă dialogată". Ca şi „Toane sau vorbe de clacă", „Fata birăului" ne duce cu gîndul spre prozator. Se întrevăd calităţile nuve 12. —• Viata Romînească listului, ale povestitorului, atît în maniera de a dezvolta subiectul cît şi in portrete, unde mai lesne autorul îşi mărturiseşte preocupările educative, decît în propriile comentarii. Totuşi verva unor schimburi de cuvinte, cursivitatea replicilor sau suculenta cîtorva momente ne îndreptăţesc să credem în vocaţia pentru teatru a lui Slavici. „Polipul unchiului" vine să confirme aceste însuşiri. Textul denotă o frecventare a marilot clasici, Moliere, Shakespeare, Goldoni, asimilată fără a umbri resursele de originalitate ale creatorului ardelean. Pe schema operei bufe a lui Cimarosa, Slavici schiţează o întîmplare asemănătoare, cu deosebirea doar că aici cel care taie nodul gordian nu este un doctor veritabil ci unul travestit, care, pentru a face bună impresie, vorbeşte mereu păsăreşte. Slntem cu un deceniu înaintea debutului Iui Caragiale, însă o serie din tipurile comediilor sale se lasă presimţite. Comediile lui Slavici amuză prin anecdotica lor accesibilă şi, pe alocuri, sprinţară, dar trezesc interesul mai ales prin gravitatea de subtext cu care scrutează problemele existenţei şi ale raporturilor dintre oameni. Slîngăciile în dialog, slăbiciunile de construcţie, imobilismul unor scene sînt lipsuri vizibile, dar ele nu justifică de fel interesul minor manifestat pînă acum pentru teatrul lui Slavici. Afirmarea disponibilităţilor sale pentru textul reprezentabil îşi găseşte o convingătoare împlinire în dramele sale istorice. Cea mai interesantă dintre ele este „Gaspar Graţiani", jucată la Teatrul Naţional din Bucureşti în stagiunea 1887—1888. Este o tragedie cu puternice elemente de observaţie socială şi politică şi cu interesante implicaţii polemice. Abordarea unei problematici istorice nu ia la Slavici caracterul unei evaziuni din prezent ci dimpotrivă racordează evenimente şi acte petrecute demult la fondul de sensibilitate al actualităţii timpului său. Vehemenţa pe core o manifestă autorul la adresa şovinismului, pledind pentru o înţelegere Intre oameni dincolo de deosebirile religioase şi etnice, este egalată doar de intransigenţa cu care se rosteşte în favoarea sentimentelor curate, ferite de calcule ariviste sau de prejudecăţi. Piesa atribuie multor personaje, în diverse momente ale desfăşurării ei, rolul de port-voci ale autorului. !nsă dincolo de caracterul tezist al unor replici, respiră încrederea în frumuseţea morală a omului, convingerea că discriminările între oameni sînt păcate la fel de mari ca trădarea, corupţia, laşitatea. Bine condusă ca intrigă şi construită strîns, cu o logică fermă a caracterelor, „Gaspar Graţiani" evocă o pagină din lupta pentru putere a boierimii moldovene din prima parte a secolului al XVII-Iea. Adevărul istoric e respectat în mare măsură, ceea ce denotă un efort documentar apreciabil. Atmosfera de epocă, sugestiv prinsă, se datoreşte mai ales tensiunii cu care se înfruntă dragostea cu calculul arivist, prietenia cu mercantilismul, spiritul retrograd şi cu cel luminat. Slavici a mai scris şi o altă dramă istorică, „Bogdan Vodă", pentru prima dată tipărită acum. Este o piesă închinată cutezanţei şi lucidităţii populare, marilor valori tăinuite de eroul anonim. Tendinţa ei socială şi patriotică a făcut ca ea să fie respinsă de redactorii „Convorbirilor literare", cărora li se adresase Slavici. De altfel ei nu puteau ignora răsunetul proaspăt al acţiunii, aluzia ei la realităţi imediate. Slavici însuşi spunea făţiş: „Am ales această epocă fiind cea mai asemenea cu a noastră". Şi, explicîndu-se, insista asupra finalităţii ei, oricîte rezerve de ordin estetic ar putea stîrni rezolvări ce ies din făgaşul clasicităţii: „Este o dramă romînească (se referă la „Bogdan Vodă" — n. n.) ce în fel şi chipuri nu are a face nici cu Shakespeare, nici cu Schiller, e, dacă îţi place, o şcoală rea, dar o şcoală deosebită, o şcoală fără viitor, dar o şcoală populară. Această popularitate consistă în temeiurile etice ale dramei". Slavici simţise nevoia să se explice,, ba chiar să-şi apere opera, întrucît prin răceala cu care o întîmpină cei de la „Junimea" el simte o dezaprobare, dacă nu chiar o ostilitate, la adresa sensului ei social protestatar. Denunţarea exploatării şi a instituţiilor feudale exprima implicit o condamnare ai practicilor boiereşti de spoliere a ţărănimii, a păturilor nevoiaşe. Ca şi în alte scrieri ale sale, Slavici laudă omenia, propagă cu îndrăzneală idei democratice, tn lumina lor îl pricepem mar deplin pe scriitor şi ii preţuim orientarea literară de ansamblu. I. D. Bălan, îngrijitorul ediţiei şi semnatar al unui serios studiu introductiv r ne călăuzeşte atent şi informat pe căile întinsei activităţi literare a lui loan Slavici. Comentariile sale referitoare la opera dramatică a acestuia se impun cu osebire acolo unde stabileşte relaţii de întrepătrundere între scrisul său pentru scenă şi proza care 1-a consacrat. Exactitatea notaţiei se însoţeşte de ferme şi pătrunzătoare judecăţi de valoare, ca aceea din finalul prefeţei, definitorie pentru loan Slavici. H. ZALIS VICTOR TULBURE : „POEZII " *) r . ntinsă pe distanţa a peste L** J cincisprezece ani şi cu prinzând tot atîtea volume şi plachete, poezia lui Victor Tulbure oferă din plin posibilitatea unei retrospective lirice. Din acest punct de vedere culegerea recent editată în colecţia „Cele mai frumoase poezii" constituie un adevărat bilanţ critic. î n intenţia editurii a fost în primul rînd ideea de a întocmi o antologie care să-1 reprezinte pe plan valoric dar '*) Victor Tulbure: Poezii, colecţia „Cele mai frumoase poezii", Editura Ti neretului, 1963, 263 pagini. şi cronologic pe poet. Victor Tulbure e un poet activ, din pleiada creatorilor contemporani a căror operă constituie o cronică lirică a vremii noastre. De la „Vioara roşie" (1948) şi pînă la „Aur" (1963) este o evoluţie incontestabilă dar nu o diferenţiere de structură care să-1 proiecteze ca pe un autor inegal. Tulbure s-a căutat mai puţin sau mai exact s-a găsit mai repede. Acest fapt nu-l prejudiciază cu nimic. Pentru o caracterizare a poeziei sale nu putem face apel la „autoportretele" lirice din volume. Aceste poeme programatice nu au valoarea dianoetică a „Testamentului" lui Arghezi sau a „Artei poetice" a lui Beniuc. Tulbure „pozează" de multe ori în poet cu durităţi antiestetice, cu asperităţi declarate : Iubiţii mei, eu de la voi purced Cu glasul zgrunţuros ca bolovanul. î n aceste „poze" e numai o reacţiune la adresa poeziei intimiste, diafane, apolitice. Esenţial, din punct de vedere tematic, Tulbure cuprinde o cronologie a luptei pentru socialism, trecînd uşor, chiar în cadrul aceluiaşi volum, de la manifest la notaţia cantabilă în care sînt explorate dimensiunile candorii, cuprinse desigur într-un context politic. Oţelarii îi spun poetului : „...Aici ţi-i locul! Versul tău ne-ncinge focul. Cîntă-ne să ardă focul!" Meşterii cîmpiei îi spun • „'Nalt cît se ne-ntreacă brîul, Versul tău ne creşte griul, Cîntă-ne să crească griul!" Acest ton de manifest liric, conceput ca un elogiu al uzinei sau al lumii agreste, se converteşte uşor în notaţia de sonatină a versurilor „pentru Raluoa" : ...Să mai creşti — să-i zicem — pînă Cu căpşoru-ajungi uluca Şi-om pleca la drum, de mînă Soare mic şi cîm, Raluca. Caracterizarea poeziei lui Tulbure ca o cronică lirică a vieţii noastre noi se poate uşor documenta chiar la o sumară inventariere tematică : lupta în ilegalitate a comuniştilor („Balada tovarăşului care a căzut împărţind Scînteia în ilegalitate"), ecouri mai vechi ale luptei pentru libertate („Bălcescu"; „1907"), lupta unită pentru Eliberare („Vişinul lui Vania"), momente din lupta pentru construirea socialismului („Pragul de aur", „Amintire", „Ţării mele", „Poruncă", etc.), tablouri de călătorie (însemnări lirice din U.R.S.S., R. P. Bulgaria), portrete ale luptătorilor de azi, etc. Din cele cincisprezece volume apărute, cele mai reprezentative pentru creaţia lui Victor Tulbure sînt : „Lauda Patriei" (1935) şi „Cornul pădurarului" (1959). Dar şi în restul creaţiei sale sînt multe piese de rezistenţă ca acea „Vî-nătoare domnească" din perioada debutului sau din creaţia recentă „Balada chenzinei din 1933". înclinarea spre tonul baladesc nu-l prejudiciază pe Victor Tulbure. Nervul liric străbate prin toate „baladele" sale şi face sudura organică a acestor piese epice compuse pe fragmente sau tablouri. Putem afirma fără să greşim că toate baladele lui Tulbure sînt lirice. Forţa epică este depăşită de cea descriptivă, de constatările afective, ca de exemplu : Şi trece-o noapte cruntă, năpraznică şi grea Şi zorii dau năvală cu viscole-n ferestre, Plesnind în giurgiuvele ori nechezînd prin nea Ca herghelii scăpate din căpestre. („Balada chenzinei din 1933") Chiar atunci cînd tonul este evocativ, ca^n „Fetiţa cu chibrite", principală este prezenţa lirică a eroului şi subsidiară povestirea. Este uimitor cum din cuvinte obişnuite, aproape din materiale de gazetă, Tulbure reu şeşte să facă „poezie" cu mijloace sim pie. Deşi „pozează" în autor de „versuri cu lozinci şi salopete", poetul a renunţat la această manieră de care debutul său n-a fost scutit. Cursiv, cu rime pline, ocolind metafora contorsionată, Victor Tulbure oferă „consumatorilor" de poezie o comunicare directă şi caldă: Toţi anii mei ca nişte zurgălăi La pragul amintirii tale-i sun... Prietenă, batista-n pumnii tăi Mai flutură ? Drum bun ! Drum bun! Drum bun ! („La o despărţire") Un aspect al versurilor lui Tulbure, trecut cu vederea uneori, e poezia care reflectă un umor subtil, bine dozat ; Zacharie Zugravul nu mai pictează în biserici sfinte bizantine, cuvioase, uscate, ci femei după prototipul băciţe-lor cu sînii tineri încît : Pocăiţi monahi bătrîni Plescăind satanic buza Vor cu ochi ca nişte miini Să-i descheie Maicii bluza. Domnul Savaot şi el, Ca prin gaură de cheie, Din triunghiul isoscel Se tot uită la femeie. („Zacharie Zugravul") Din lectura acestei culegeri rămîi cu imaginea unui panteism politic consemnat fără stridenţe ; patria e în toate peisajele, în toate lucrurile, în toate întîmplările : La praznicul culesului de struguri Imbii cu cofe pline anii mei, Te desluşesc şi-n plopii din amurguri Şi-n părul dragei şi în ochii ei. CŢării mele") Acest panteism politic e caracteristic poetului care se vrea soldat în orice ipostază ; în „drumul către mîine" cronicarul liric „plămădeşte cuvîntul ca o pîine", pentru cei „flămânzi de frumuseţi", dar pentru vrăjmaşi „îşi ascute" condeiul „de baionetă". Şi aici predomină tonalitatea cantabilă. Chiar în reportajul liric din „Vară fierbinte", unde acţiunea e mai destinată, tonul baladesc are aspect de oîntec. „Cîntece şi balade" îşi intitulează fără să greşească poetul unul din volumele apărute în 1963, spun unul, pentru că numai în acest an au apărut trei volume semnate de Victor Tulbure. Poetul a debutat la „hotarul dintre beznă şi lumină", adică imediat după Eliberare. Cei douăzeci de ani, plini de emoţie, au cîntat pe strunele unei „viori roşii", apoi au început să colinde cuprinzînd în volumele ce au urmat o colorată „însemnare a călătoriei mele", in aceste notaţii de călătorie se poate remarca o certă emancipare de reportajul liric şi o continuă concentrare descriptivă. Tulbure e un liric prin structură şi un comentator activ al epocii noastre ; poezia sa e plină de sonorităţi luminoase proiectate în linii simple, are calităţi recitative. Pe acest drum al concentrării notaţiilor, cu suflul liric de care dispune, Victor Tulbure, poet cu o bogată experienţă artistică a reuşit să treacă de la ipostaza marşului şi manifestului la comentariul liric închinat patriei: Sub colţul ierbii m-oi culca odată, Cu holda ta m-oi contopi deplin. O viaţă doar pe lume ne e dată — Chiar viaţa de ţi-o dărui e puţin. („Ţării fnele") EMIL MÂN U TUDOR MĂINESCU: „FLORILE VIEŢII " *) lorile vieţii" e un volum îtologic al poetului sep tuagenar. Din travaliul poetic al unei vieţi, autorul a ales cu grijă piesele socotite reprezentative, repunîn-du-le astfel la îndemîna cititorului de azi. A rezultat un volum bogat, dezvăluind adecvat conturul unui univers particular creionat cu acidul ironiei şi al rîsului. *) E.P.L.. 1963. Tudor Măinescu, poet prolific, a folosit de regulă mijloacele comicului, într-o lume strîmb alcătuită, abundînd în năravuri, în care filistinismul făcea casă bună cu ipocrizia gravă, poetul a sancţionat prin rîs urîţeniile acelei lumi. A ştiut să evite modalităţile facile ale distracţiei de salon, n-a pervertit spiritul în glumă, mînuind cu inteligenţă ceea ce Minai Balea numea „rîsul atitudine în faţa vieţii". Poezia sa e nutrită deobicei din discreţie şi surîs, preferind în locul poeziei lăbărţate şi descriptive versul care sugerează şi evocă. Primul său volum (în 1929) era chiar semnificativ programatic : „acest volum atît aş vrea să fie: / O picătură numai de parfum... / ...Un strop, atît, dar cînd îl pici ,să-nvie / Defunctele garoafe şi narcise". Sau tot aici : „As vrea să fie versul meu un vag, / Un vag parfum de roze-aş vrea să fie". Nu e aici atît exprimată modestia unui poet ce îşi cunoaşte puterile, cît o indicaţie privind fizionomia mijloacelor sale. Pentru că, previne Demostene Botez într-un cald cuvînt înainte, „Universul lui Tudor Măinescu e optimist, în culori delicate, pastelizate, fără lumini orbitoare... Tudor Măinescu e vesel, dar nu rîde, nici nu te face să rîzi". Operează cu subtilitate, fără a diminua însă accentele caustice ale persiflării şi ironiei aplicate deopotrivă ,ieri ca şi azi, unor moravuri care se cer înfierate. Don-juan-ul mereu la pîn-dă e fixat — prin cîteva linii — parcă pe un panou alb, relevîndu-i-se turpitudinea şi zădărnicia unei existenţe, cheltuită între „eleganţa senilă" şi „vorba veche şi abilă". („Siluete"). Scriitorii preocupaţi numai de evocarea trecutului, dar surzi faţă de clocotul actualităţii sînt prinşi în vîrful peniţei şi admonestaţi cu o ironică bonomie: „Trecutul îl evoci cu artă rară, / Pe cronicari îi ştii pe dinafară I Scrii întîmplâri de-acum un veac sau două, / Pe tine nu te-atrage lumea nouă. I Te-ntorci în timp, pe file de roman; I De ce nu eşti cu noi, contem¬ poran?". Efecte menţionabile obţine au torul şi în epigrame ca „Unui scriitor curajos", „Unui meloman", „Unui carierist", „Avertisment", în fabule ca „Vînătorul şi pădurarul", în cronici rimate ca „Muzica uşoară". Aplicaţie dovedeşte poetul în surprinderea atmosferei, a cadrului unui mediu observat. Cîteva linii sugestive dau locului culoare şi relief, subliniindu-i trăsăturile definitorii. „Cronică de vară" e în acest sens elocventă : „Sărbătoare, I Plictiseală şi soare... j Pe străzi o¬ bloane trase şi pustiu... / Forfotealâ şi praf I In Cişmtgiu / Film prost la cinematograf". Pe acest fond de zăpuşeală stătută, de monotonie şi urît, se zbat cîteva existenţe tragice, eşuînd fără speranţe. Servitoarea roabă, bătrînă şi fără nimic viu „stă-n poartă şi se uită-n pustiu". Nevasta ftizică a unui ofiţer „tu-şeşte-ntr-o batistă parfumată", soţul îndurerat îşi alungă alături gîndurile negre, urmărind înfrigurat rubrica diverse a unui ziar iar baritonul de peste drum, o fostă celebritate, „cu picioarele paralizate, / Stă fix, ca la un fotograf" şi priveşte cu deznădejde în gol. Poezia capătă tonuri de pastel, lucrat într-o cromatică întunecată, de crepuscul, potrivită lumii capitalists. Volumul adună şi ceea ce s-ar numi cu un termen nepotrivit, şi „producţiile serioase" ale poetului. Autorul a fost generos la alcătuirea sumarului, ineluzînd multe piese de acest fel, ţi-nînd parcă să demonstreze cititorului toate ipostazele versului său. Impresionează plăcut efortul poetului de a surprinde într-un ciclu anume noua faţă a satului („Se schimbă faţa satului"), apoi strădania de a zugrăvi în imagini „chipul patriei", jertfa luptătorilor căzuţi în bătăliile pentru mai bine, conturul luminos al viitorului făurit din fapt şi gînd („Viitorul"). Din păcate, în cele mai multe din aceste bucăţi se întâlneşte versificarea prozaică a unor idei, rămase în planul con ceptului. („Teatrul", „Unul mai mult", „Căminul cultural", „Zidarii", „Ca-ntr-o 181 oglindă clară"). Era bine ca poetul să fi îngustat mult spaţiul acordat acestor producţii voit lirice. De aci uneori impresia de sărăcie tematică în capitolele consacrare poeziei satirice (cronică rimată, epigramă, fabulă etc.), unde mai toţi ţepii sînt îndreptaţi împotriva — Cartea străin ă — FREDERI C BOYER : „PANORAM A ILUSTRAT A A SECOLULU I XV I FRANCEZ " *) primul volum dintr-o colecţie iniţiată de Editura Seghers care îşi propune să prezinte, pe secole, evoluţia, litera turii şi artei în decursul istoriei Franţei. O colecţie care nu e nici de literatură, nici de istorie, nici de istoria artei, care îşi propune să pună în lumina lor adevărată originile, evenimentele istorice, etapele, marile mişcări literare şi artistice, compartimentate arbitrar pe secole şi etichetate ca atare, după specificul dominant în cultura unui secol. Precum se vede, o colecţie de cultură generală, oare nu aprofundează nici evenimentele istorice nici cele literare sau de artă, ci le relevă după profilul şi importanţa lor în dezvoltarea statului şi culturii franceze, înlesnind astfel o privire sintetică asupra dezvoltării prin secole a culturii şi artei franceze. Evenimentele istorice, multe la număr în epocă, şi de.mare importanţă nu numai pentru Franţa, sînt enunţate cronologic, doar atît cît să se înţeleagă baza. socială a mişcării literare şi artistice care, în realitate,' constituie preocuparea principală a cărţii. Ilustrată bogat în culori cu o artă grafică de mare ţinută, colecţia este un minunat instrument de popularizare, de cultura lizate; de familiarizară şi iniţiere a omului obişnuit cu istoria şi cultura franceză. *) Ed. Seghers,'.Paris. 182: confraţilor de breaslă, a criticilor şi re dactorilor de reviste şi edituri. Dar, reprezentative pentru profilul poetic al lui Tudor Măinescu sînt rîsul. şi surîsul, în care umorul se materializează în poezie. Z. ORNEA Meritul cel mare al colecţiei, ca şi scopul urmărit desigur, nu este atît ştiinţific-istoric, cît de informare exactă, plăcută şi sintetică. Istoria sec. al XVI-lea este precedată de o foarte limpede prefaţă şi de o concluzie care îmbrăţişează aproape didactic evenimentele care au caracterizat acest secol drept secolul Renaşterii. în prefaţă, autorul îşi precizează concepţia sa . despre istorie, şi asta este esenţial pentru a cunoaşte criteriile şi determinantele oare l-au îndemnat să reţină cutare sau cutare eveniment. De aceea e şi bine de citat în substanţa ei, această prefaţă explicativă : „Istoria e făcută din evenimente şi viaţă zilnică, de evoluţii şi revoluţii, individul ca şi mulţimea, omul excepţional ca şi cel de rînd intervin mereu, opunîndu-se sau colaborînd. De multe ori hazardul înlocuieşte regula, neaşteptatul se substituie previzibilului. Puterile care agită această materie omenească scapă uneori controlului omului. Marii savanţi, marii artişti, marii scriitori, marii oameni politici, atunci cînd apar, deranjează totdeauna mai mult sau mai puţin ordinea stabilită, obiceiurile înrădăcinate şi prejudecăţile. Se mai întîmplă ca propriile lor descoperiri să-i depăşească, să fie pre-, luate de alţii şi duse mai departe de cît ar fi putut ei să presupună. Istoria constituie viaţa însăşi a omului colec-, tiv: ea este expresia complexă şi de neînlăturat a existenţei sale". încercări destul de aproape de adevăr pentru un autor ne-marxist. Mai departe, autorul, în aceeaşi prelat ă pledează defalcarea sec. al XVI-lea, ,şi în genere, defalcarea colecţiei pe secole ca o necesitate de a da un calendar mai mult sau mai puţin precis şirului de evenimente, fără de care este greu de avut o viziune clară asupra evoluţie i subterane a ideilor şi faptelor. Izolarea, în istoria Occidentului şi mai ales î » aceea a Franţei a secolului al XVI-lea o impun înseşi faptele. Bine înţeles că el cuprinde multe aspecte şi multe figuri de seamă variate .•şi că de-a lungul lui au fost multe conflicte religioase, politice sau estetice. Dar acest secol al 16-lea e dominat de noţiunea remarcabilă a Renaşterii, tot atît de bogată ca semnificaţie ca şi noţiune a de „secol al luminii" care defineşt e secolul 18 — şi mai precis în orice caz, decît definirea de clasicism impusă secolului al I7-lea. Aş a dar, numai prin ideea de Renaştere se va putea cunoaşte cu adevărat realitatea concretă a sec. 16-lea. Ba uniformizează şi unifică punctele de vedere, diversitatea şi bogăţia acelui secol. Ce înseamnă Renaşterea ni se arată succint dar clar încă în primul capitol. E, aşa cum se cuvenea, punctul de plecare, fundalul care apare apoi luminat de tot şirul de evenimente. Autorul vorbeşte apoi de filologii şi filozofii, de arhitecţii şi pictorii care au fost precursori, de asaltul scolasticii, de noul misticism, de poeţii francezi ai pre-renaşterii, de Villon „care nu mai aparţine Evului Mediu, fără ca să fie totuşi un om al Renaşterii." Condiţiile sociale nu sînt nici ele omise din determinantele secolului. Epoca lui Francois întîi (regele elegant în vestminte şi spirit), „Marea epocă" şi „Ultimul act" sînt cele trei mari capitole, în continuare. In primul din aceste trei capitole, dup ă fixarea peisajului istoric atît de frămîntat, apare chipul lui Rabelais, — monument de imaginaţie, umanism şi comic, — şi Calvin, — papă al pro testantismului şi semnalarea lui Platon şi Petrarca, drept cele două izvoare ale poeziei epocii. In cel de-al doilea, apar sîngeroasele şi îndîrjitele conflicte religioase cu noaptea sfîntului Barthelemy, iar ca figură Du Bellay şi poezia nouă, Ronsard, — primul poet al timpului său, — Montaigne şi diferite curente literare. E vorba de un secol care a văzut sfîrşitul şi începutul multor mişcări politice, literare, de gîndire şi de artă. Concluzia face o sinteză a evenimentelor istorice care cuprind multe războaie, dominate pentru Franţa de politica economică a lui Sully şi Proclamarea edictului de la Nantes. Umanismul preluat de Franţa din mîinile Italiei, îmbogăţit şi personalizat, a încetat repede de a mai fi o pură disciplină filo zofică, penitirtu a deveni totodată o disciplină universală şi orientată spre cunoaşterea libertăţii individului. Au fost savanţi şi artişti, filozofi şi scriitori, întrutotul originali şi legaţi prin toate fibrele lor de oamenii timpurilor, individualişti şi angajaţi (în sensul nostru, de astăzi). Cu Ronsard şi du Bellay, poezia a văzut născîndu-se acest fenomen decisiv, din punct de vedere literar şi psihologic: lirismul, — adică expresia sentimentului personal fondat pe libertatea cuvîntului şi a imaginaţiei. în schimb, poezia secolului se limitează la istorioare cavalereşti şi o anecdotică inspirată din teme vechi. Astfel, Renaşterea artistică şi literară, în ansamblul ei, a lichidat racilele spiritului scolastic în decadenţă şi a ştiut să-şi preia propriile ei materiale din antichitate şi prezent, procedînd la o adevărată creaţie, pornind de la modele de care a ştiut să se degajeze, punînd bazele culturii franceze ale timpurilor moderne, luminîndu-i calea. • Scrisă simplu, clar, cartea izbuteşte să fie nu numai deosebit de instructivă, dar şi deosebit de plăcută. D. B. — din ţară — CARTEA ÎN REVISTA „FLACĂRA" \u ne-am fi aşteptat ca o revistă ilustrată cum e „Flacăra" să se preocupe cu precădere de probleme literare. Un asemenea gen de publicaţie, al cărei profil trebuie să înglobeze o tematică foarte largă şi variată^ nu are posibilitatea să dea preferinţă unui domeniu sau altul. Dar nici lipsa de atenţie pentru anume sectoare importante ale culturii nu este îngăduită. Rolul revistei de a pune la curent prin text şi imagini publicul cititor cu noutăţile sociale, politice, ştiinţifice şi culturale de la noi şi din lumea întreagă nu poate fi cu seriozitate împlinit dacă aria însemnată pe care în educarea maselor o constituie literatura e atît de superficial reprezentată. Nu e vorba, desigur, ca „Flacăra" să publice materiale diverse de critică literară, aşa cum face presa de specialitate. Dar, conform specificului revistei, informarea despre cărţile apărute şi îndrumarea în lectură, deschiderea unor perspective asupra şantierului literar dm ţara noastră, prezentarea unor opere dm literatura universală ar trebui făcut* cu mai multă grijă şi pe baza unui plan bme chibzuit. In prezent singura rubrică care se ocupă de literatură şi se intitu lează destul de angajat „Cartea", e for mată de obicei din 15-20 de rînduri, dar nici ea nu se bucură încă de o apariţie regulată. Oare atît de săracă să fie pro- ducţia literară încît să nu poată furniza „Flacărei" comentarea a patru volume pe lună ? Ori spaţiul .atît de reslrîns a¬ cordat „Cărţii" să pară totuşi prea mare ca^ să poată fi respectat în fiecare săplă-mînă? Nu ştim ce determină redacţia la parcimonia de care dă dovadă în ce priveşte locul oferit cărţii, dar constatăm ca^ de la începutul; lui iunie şi pînă la sfîrşitul lui noiembrie nu au apărut decît nouă articolaşe despre noutăţile literare. Ca formă de prezentare ele sînt adesea, prin concizie, foarte apropiate de informarea tematică a fişierului bibliografic, de pildă nota despre „Umanitas" de George Demetru Pan din nr. 30/63. Cîteodată revista renunţă total la recenzarea lucrării şi se mulţumeşte cu fişierul bibliografic profniu-zis, în care, e adevărat, sînt incluse mai multe apariţii. In numărul 37 sînt astfel enumerate două volume de versuri de Nina Cassian, „Inimi fierbinţi" de Eusebiu Cornilor, „Liniştea vîntului" de Violeta Zamfirescu şi romanul „Amar" de Troian Filip. Bine înţeles, dacă enunţarea titlului şi problematicii cărţilor ar avea drept scop să aducă la cunoştinţă ce s-a difuzat recent în librării, ca apoi să se revină asupra acestor lucrări ajutînd la orientarea cititorului, cum se întîmplă în alte organe de presă, procedeul ar fi foarte bun. Dar odată ce o carte a fost pomenită într-un fel sau altul la rubrica de note a „Flăcării", redacţia nu va mai reveni asupra ei. Alte cărţi îşi aşteaptă rîndul şi spaţiul e mic. In aceste condiţii nejustificat de precare ar trebui măcar să existe un criteriu precis de selectare a volumelor care să fie recenzate. Acest criteriu, fie valoric, ţie legat de preocupări speciale ale revistei, ne-ar oferi cheia de înţelegere pentru ce o serie de cărţi sînt recomandate de revistă iar altele ignorate. De ce, de exemplu, culegeri ca „Preludii" de Maria Ar sene sau „Umanitas", în care e preponderentă evocarea trecutului sînt discutate, pe cînd un roman istoric amplu ca „Pîrjolul" de O. W, Cizek e omis ? De ce alături de cartea de memorialistică a lui Ion Pas nu se acordă atenţie şi unor volume de reportaje ca cel al lui Ion Grigorescu sau Sergiu Fărcă-şan f Dacă în ultima vreme au fost semnalate, în „Flacăra" romane mai interesante, cum sînt „Cordovanii" şi „Al 5-lea anotimp", pe tărîmul poeziei în ultimele şase luni numai culgerea de poeme a lui V. Nicolescu a fost analizată. Alegerea cărţilor prezentate, făcută cu atîta zgîrcenie şi, se pare, la întîmplare, dă fireşte lectorului o impresie de sărăcie a peisajului literar, impresie cu totul neconformă cu realitatea. Tocmai într-o revistă ca „Flacăra", unde îşi găsesc răspuns preocupări foarte variate, publicul caută oglindirea acestor preocupări şi în operele literare recomandate de această publicaţie ca, depăşind nivelul unui articol, să poală aprofunda cu ajutorul literaturii problemele ce-l solicită. De aceea ar fi fost îndreptăţit să găsească în paginile revistei indicaţii şi îndrumări cu privire la literatura de călătorie, biografii ale oamenilor de seamă, lucrări ştiinţifico-fantastice, etc. pe lîngă principalele opere de poezie şi proză. De asemenea, popularizarea operelor din literatura universală ar trebui să-şi aibe locul într-o publicaţie unde în materie de ştiri senzaţionale aflăm pînă şi de revenirea accidentală pe micul ecran, după ani de zile de absenţă, a cuplului Judy Garland-Mickey Rooney. Pe acelaşi plan cu o serie de actori celebri de cinema ar avea dreptul să fie cunoscuţi şi creatori de reputaţie mondială ca Alexei Tolstoi, Thomas Mann, Hemingway, Aragon, Lampedusa, etc. „Flacăra", într-o mai mare măsură decît „Magazinul", dat fiind condiţiile grafice optime, ar putea utiliza metode variate de introducere şi familiarizare a diferitelor categorii de lectori cu universul literar. Fotografia poate fi un auxiliar deosebit de folositor în interviuri luate scriitorilor, în care cititorul ar putea vedea pe artist în laboratorul său de creaţie, la fel cum îl urmăreşte pe actorul de teatru în cursul repetiţiilor. Sau, însoţind prezentări mai ample ale cărţilor, cu reproduceri de coperţi şi ilustraţii, revista ar atrage privirea publicului asupra noutăţilor literare cu mai multă acuitate. Acestea sînt doar cîteva sugestii în tentativa de lărgire a orizontului literar al revistei, care pot fi desigur completate de redacţia „Flăcării". Şi în cadrul recenziilor de cărţi ce se publică acum, conexat cu specificul revistei, cronicarul ar trebui prin comparaţii, analogii şi referiri să pună în relaţie opera analizată cu ansamblul literaturii. Autorul notei bibliografice, neadresîndu-se unor specialişti care urmăresc fiecare nouă apariţie din activitatea unui creator, ar ţi bine să amintească succint drumul parcurs de acesta, să-l situeze în peisajul literar din care face parte.r Ştim că, natural, toate acestea ţin în primul rînd de spaţiul acordat recenziei. Dar, cum poate profita de asemenea materiale critice cititorul lăsat pradă doar cîtorva generalităţi ? O cît i mai mică amănunţire analitică necesară duce la măcar două coloane, pe care, de exemplu, Silvian Iosifescu le-a cucerit cînd s-a ocupat de „Carte despre vremuri multe". Cel puţin atîta ar trebui să se impună ca text şi cînd este vorba de alte lucrări. Neîndoielnic însă că posibilitatea intrării mai adînc în miezul cărţii nu trebuie irosită în consideraţii cu argumentarea vagă, ne fundamentată, care nasc numai confuzii, ca afirmaţii de acest tip: „Poetul se doreşte un romantic focos şi multe din piesele volumului ni-l prezintă ca atare. Patosul lor e real, vi ziunile sînt fantastice si au grandoare ciere a valorilor literare şi a însemnătăţii s e v a citi : I» I S «e i t1' ""/V 1 *** : Moment istoric (nr. 3) - Cella SUS S e Va' dti : La pa f M?'„ 1 i • f i 5e' SANDULESCU AL . • I. Cringukanu : SUS' S C V a dti : SEVER AL-: Ivan Bunin : La oaî 2-ffi rni I j i L d5 -Nuvele" (nr. 4) dc sus- s e La oaf HI' r„i IT TA"1, ? 4 . ™ citi: SORESCU MARIN : Mircea Radu lacoma pag. 250, col. II, rîndul 4 de jos. se va citi : CALEIDOSCOP (nr. 3, 5, 8, 10, 11) J U N PORTRE T LITERA R A L LU I MIHAI L SADOVEANU . Analele Universităţii din Budapesta, secţia filologică, publică în tomul IV din 963 un succint dar bine conturat studiu intitulat „Mihail Sadoveanu — portrait de l'homme et de Fartiste", semnat de profesorul universitar Dr. Endre Pâlffy, un cunoscut cercetător al fenomenului literar romînesc, autorul unei istorii a literaturii romîn e apă rute în limba maghiară în anul 1962. „A face bilanţul carierei lui Mihail Sado veanu desfăşurată pe un interval de timp de 60 de ani şi al multilateralei sale activităţi de scriitor, mai ales în cuprinsul acestor pagini, — scrie dr. Pâlffy — ar fi o încercare temerară", de aceea d-sa se rezum ă la „evocarea unor imagini" care redau sintetic trăsăturile esenţiale ale „vieţii exemplare" de artist şi cetăţean a autorului atîtor opere „purtătoare ale unui mesaj uman nobil şi ale unor aspiraţii oneste şi pure." înfăţişînd , deopotrivă, datele esenţiale ale biografiei prozatorului romî n cît şi trăsăturile literare artistice şi lingvistice ale operei sale prin caracterizări rezultate dintr-un studiu aprofundat, autorul portretului reuşeşte să ofere cititorului şi cercetătorului străin o imagine justă despre valoarea o¬ perei scriitorului romîn, precum şi despre forţa sa de plasticizare, de descriere a naturii şi de înfăţişare a sentimentelor şi caracterelor. Studiul profesorului Pâlffy contribuie substanţial, atît prin conţinutul său cît şi prin locul unde a apărut, la expansiunea prestigiului operei marelui nostru scriitor. O EXPERIENŢĂ TEATRALA extrem de interesantă încearcă tînărul regizor polonez Jerzy Grotowski {în vîrstă de numai 30 de ani!) la teatrul din Opale pe Oder, un orăşel industrial de 50.000 de lo cuitoii situat în Silezia Teatrul lui Grotowski so numeşte „Teatr Laboraloriuim 13 Rzedow" şi se pro tinde a fi teatrul „arhitipurilor", în sensul noţiunii familiare filosofului Joung de „reprezentaţii collective, mituri cu valori de metaforă care concretizează un aspect elementar şi esenţial al condiţiei omului". Grotowski, constată criticul Raymonde Temkine care-i consacră un studiu în „Europe" (nr. 9/1963), nu crede că aceste „reprezentări* trebuie să rămînă îngropate în subconştientul individului. Mai mult chiar, regizorul îşi propune să le facă sensibile spectatorului prin mijlocirea unei arte teatrale înnoite. Grotowski, în conformitate cu enunţul .tot ce este artistic e artificial", a unificat sala ou scena, a desfiinţat machiajul („spre a restitui fetei omeneşti integralitatea puterii sale expresive"), supune textul unor intervenţii multilaterale suprimînd pasaje, transpunând situaţii, reconstruind conflicte ba chiar intenpolînd replici întregi — şi aceasta mai ales în operele clasice — („spre a le întineri şi a le da o nouă semnificaţie, ca ele să nu mai fie doar o mărturie asupra trecutului, ci o armă de „demistificare" demnă de problem atica epocii noastre"). Repertoriul teatrului pe anul în curs cuprinde „Strămoşii" de Mi'ckiewiez, „Akropolis"de Wyspiansky, „Faust" de Marlow, precum şi o piesă care se va fixa abia de acum înainte, de Shakespeare. VEJNO LINNA, personalitatea cea mai prestigioasă a literature! finlandeze de astăzi, deţinător al „Premiului literar al Nordului" (de o valoare monetară a¬ proximativ egală cu premiul Nob el) a publicat recent două noi romane întitulate „Sub steaua nordului" şi „Soldatul necunoscut". Al doilea dintre romane, conceput cam în genul „Soldatului Sweik", a atins un tiraj record în mica patrie a scriitorului, fiind tipărit pînă acum în peste trei sute de mii de exemplara. A . B.