Viaţa romîneascâg
MU4
10
Anul XVI
Cuprins
Pag.
VICTOR EFTIMIU: Noi vom zidi; Avatarii 3 MARIA BAMUŞ : Cutremur 4 AL. ANDRIŢOIU : Trandafirii ; Stampa vie 5 PETRE SOLOMON: Memorie 6
Cărţile anului 1964
* * * De vorbă eu Eugen Barba 7 EUGEN BARBU : Facerea lumii (fragment de roman) 10
Poeţii lumii
VLADIMIR MAIAKOVSK1 : Poftim!; Vioara şi un poco nei-voso; Războiul a fost declarat; Imn prîtizului ; Vorovski (în romîneşte de Cicerone Theodorescu) 63
IONEL POP : Primii paşi ai lui Sadoveanu pe Valea Frumoasei 08
KISS JENO : Viaţa mă inundă (în romîneşte de Petre Pascu) 75 ION HOREA : Murmurul luminii 75
Reportaj
ROMULUS RUSAN : Introducere în lumea triajelor 77 Scriitori şi curente
N. TERTL'LIAN : Lucian Blaga (111) 88 Cronica literară
M1HAJL PETROVEANU: Nina Cassian : ..Cele mai frumoase
poezii" 110 ♦
Critică şi actualitate
RADU POPESCU: Poezia tinerilor şi actualitatea 118 DUMITRU MICU : O epopee a satului contemporan 146
Cronica ştiinţifică
I. MARCULESCU : Cibernetica si literatura 162
Cronica filmului
D. I. SUCHIANU: „Codiri" Miscellanea
Doi ani da ia stingerea lui Mihail Sadoveanu (V.R.) — Săp-tămîna poeziei (R.P.) — Două expoziţii de grafică : Angi Pe-trescu şi Clarette Wachtel (Paul Constantin) — Georges Bra-que (Marina Vanei) — O nouă publicaţie : „Viaţa economică'' (Z.O) — Marcel Breslaşu la şaizeci de ani (I.H.) — Telerno-zaic (H.Zalis) — Scrisorile lui Cehov (R.) —. Două scrisori inedite ale lui Victor Ion Popia (S. Albu) — Cîteva aspecte ale prozei italiene de azi (J.M.) — Gînduri la muzeul memorial Emil Isac. (P.P.)
Cărţi noi
C. Chiriţă : „Drum bun, cireşari" (G. Naidin) — Mihai Gafiţa : „Cezar Petrescu" (Z. Ornea) — C. Măciucă : „Ditnitrie Cante-mir" (Alexandru Sever) — Radu Albala : „Antim Ivireanui" (Sanda Radian) — Erwin Wittstok: „Salba miresei" (Cornelia Ştefănescu)
Revista revistelor
— din {ară —
„Viaţa literară sovietică" nr. 7/1963 (S.L.) — „Secolul XX", nr. 5—6—7/1963 (S.L.)
— de peste hotare —
„Voprosî literaturi" nr. 8/1963 (I. P.) — „II contemporaneo" nr. 61/1963 (Dragoş Vrînceanu) — „Le figaro litteraire" nr.-eie 902—903—904 (L.D.)
170
172
Caleidoscop
189
198
202 206
Ilustraţia de pe copertă : Franz Massereel (gravură) Foto : Florin Dragu
____-Director: MIHAIL RALEA-
Colegiul redacţional: Aoad. TUDOR AEGHEZI, AUREL BARANGA (redactor-şef adjunct), Acad. MIHAI BENIUC, Acad. GEO BOGZA, DEMOSTENE BOTEZ (redactor-şef, membru corespondent al Academiei B.P.R.), LUCIA DEMETRIUS, PAUL GEORGESCU (redactor-şef adjunct), Acad. IORGU IORDAN, Acad. ATHANASE JOJA, Acad. AL. PHILIPPIDE, Aoad. ZAHARIA STANCU, D. I. SUCHIANU, Acad.
TUDOR VIANU
Redacţia: Bd. Ana Ipătesou nr. 15, telefon ll.88.8o — Radon „30 Decembrie", — Bucureşti
Victor Eftimiu
Noi vom zidi
Noi vom zidi cetatea viitoare Cu fier, cu piatră, muzică şi rouă, Cu minte şi cu mîinile-amîndouă, înfăptuind măreaţa sărbătoare.
Mai sus ! Nainte ! Adevăr zic vouă ! De pare-a noastră viaţă trecătoare, Etern e visul, forţa creatoare Ce pregăteşte lumii lumea nouă l
Iluminaţi de focul prometeic, Intr-un avînt neistovit, proteic, In flăcări ne vom oţeli voinţa!
Şi-n locul ereziilor, emblemă, Vom intona religia supremă : Efortul, arta, binele, ştiinţa !
Avatarîi
Egipt. Elada. Roma şi barbarii Halucinînd a lumii panoramă Şi-au scris povestea: comedie, dramă $i s-au închis în vaste columbarii.
Război, şi pace. Trîmbiţe de-aramă Punctează apogeuri, avatarii. In depăşiri de evuri şi fruntarii Străvechi civilizaţii se destramă.
Dar omul nou, stăpîn pe înţelesuri Descătuşat de mituri şi eresuri, In zumzetul de aur şi albine,
In freamătul de aripi întrecute Se nalţă-n slăvile necunoscute, Bolid al năzuinţei spre mai bine.
Cutremur
de Maria Itanuş
De jur împrejurul meu piatră,
era piatră înaltă, armonios chinuită
cioplită, transfigurată în dom.
Eu, un sjînt mititel, cucernic, ide piatră,
într-o firidă,
pe-un brîu exterior,
cu o privire, goală, candidă,
sub arcul de piatră,
priveam furnicarul de jos, de departe,
petale mici, colorate;
uile-i cum trec, mişunînd,
corupţi, pieritori,
atinşi de stigmate.
O pată fugară, un om. . .
Pe cînd eu purtam, în adîncul meu, o senzaţie pură, de dom, de eternitate.
Asta a fost pînă la-niîiul mare cutremur —
cînd, jos, pe trotuarele ude şi maculate, profilul meu sfărîmat, amestecat cu glodul, cu f urnicarul,
s-a replăzmuit într-o blinda, fertilă, fierbinte maturitate.
AI. Andriţoiii
Trandafirii
Se-aprind frumoase ginii de trandafi, din obcini pînăn, Ulpija Trajana, — dur i,h culreerînd, să nu le miri ci zîmbetul su-l vezi în flori, nu rana '.
lnjăşură-le culdă-n jurul meu şi binlue-mă cu păcate scumpe L vatra ţării ca un curcubeu din care jocul de colori irumpe
Şi. parcă neam muta spre orient, rămaşi. într-o nemaisfîrşilă vară, şi parcă-aruncă-un braţ incandescent, cu trandafiri, din colţ în colţ de ţară
Se-aprind, în ginţi bogate, trandafirii din Rodau pînă-n Pontul Euxin. Veniţi, să ne-mbrăcăm luxos ca mirii Şi toţi să fim iubiţi şi să iubim
Stampa vie
Mai stai aşa să te privesc cum dormi prin noaptea ce, ştiindule, petrece Şi cum palpită sinii uniformi loviţi de lună ca de-o frunză rece
Desmesticile, vînturile lac, — din salt fîntînile încet pogoară, si-i ca un cer de mut orice copac iar clipa e cutie de vioară.
Aceasla-i. liniştea în cinstea ta, chiar luna-i poruncită pentru tine. Numai cu sufletul te voi cînla acum, cînd visul sinus, la piept, le line.
Eu cînd te văd dormind, mi-e somnul drag şi tolu-n jur se tulbură ca stampa doar trupul tău se luminează vag ca mina tristă cînd aprinde lampa.
Atunci cînd clarele culori se pier şi-şi creşte noaptea duhul luciferic, statuie eşti de aur şi de cer şi luminezi prelung prin întuneric.
Memorie
de Petre Solomon
îmi caut tinereţea în Timp, şi n-o găsesc. In locul ei e-o vîrslă a spaimelor, ciudată Ca un roman de groază, pe care-l recitesc Spre-a nu uita infernul acela niciodată.
Vreo amintire neagră, ca un răufăcător, îmi dă şi-acum tîrcoale, vrînd liniştea să-mi fure, Mă văd printre ruine, sub cerul arzător, (Jmblînd buimac pe-o stradă schimbată în pădure
Mă văd apoi în beciuri închis, zidit de viu Ca să nu văd cum paseri de fier .sfîşie cerul. Adolescent exotic, vîrîi într-un sicriu, Simt cum mâ-nţepeneşte, în plină vară, gerul.
Oriunde-mi port privirea, acelaşi cap de mort Mi se arată, crîncen, proptii pe două oase. Miop, nu văd în zarea aprinsă nici un port — Oslatec sînt, în cala corăbiei hidoase.
Ştiu cine mia dat drumul de-acolo. N-am uitat. Iar de mai zbor şi astăzi c-un lest amar spre soare, E fiindcă-atîta vreme prin beznă am zburat, Şi pentru că aripa, chiar teafără, mă doare. . .
CĂRŢILE ANULUI 1964
■ 111
De vorbă
cu Eugen Barbu
— De cînd lucraţi la romanul „Facerea lumii" şi ce loc socotiţi că va ocupa acest roman în ansamblul creaţiei dv. ?
— „Facerea lumii", ca toate cărţile pe care le-am scris, are o perioadă de gestaţie de aproape 13 ani. Cum se ştie, am fost corector în două tipografii şi roadele acestei experienţe de viată au apărut pentru prima oară în nuvela „Munca de jos", publicată în revista dv. In 1954. Scrierea unui roman de actualitate despre mediul muncitoresc e o veche obsesie a autorului, persecutat de ideea că nu va reuşi să fie la înălţimea materialului adunat. Spre deosebire de alţi autori, am o prudenţă, cred Justificată, faţă de faptele imediate. S-a făcut cu ani în urmă teoria inspiraţiei spontane în care eu nu cred, pentru că orice proces de creaţie cere un timp de decantare, lată
de ce pa unora niţel vetust, numai pentru că mă ocup, de pildă, de lucruri petrecute cu mulţi ani în urmă (se poale spune că odată cu „Facerea lumii", am ajuns prin anii 1952—60). Scriu repede, de mai multe ori, după o lungă clntărire a faptelor, urmlnd un proces secret de eliminare a faptelor nesemnificative. „Priza directă", explozia epică, cum a numit-o cu bunăvoinţă un coleg, e de fapt rodul unei meditaţii prelungi, permanente. Pîndesc, aştept şi atac. Dacă mă împiedic pe drum, trec la altceva. Iată secretul producţiei abundente : a scrie in fiecare zi şi cîteodată altceva. Unii cred că e superficial să dai mult (le-aş oieri exem-
7
pie ilustre, dar ei le cunosc.) Cred că ei confundă sterilitatea cu înţelepciunea. Trăim o epocă prea dinamică pentru a mai pretexta la nesiirşit să cântărim pe Îndelete laptele. Curios, ob-servind in jur, sint şi unii care scriu mult şi subţire. Nu pe aceştia îi apăr. Cred In migală şi în orievrerie, nu-mi plac diluaţiile şi lipsa de inteligenţă la scriitori. Dar să ne întoarcem la „Facerea lumii". E un roman de producţie, un roman polemic, un roman de analiză (am intrat pe acest teren numai pentru a-i linişti pe criticii mei îndrăgostiţi de investigaţie, cred eu, uşor depăşită de epocă, a suilelului omenesc). „Fazerea lumii" e şi un roman de dragoste, un tragic roman de dragoste. Dacă aş vrea să spun ceva mai mult, e romanul unor conştiinţe. El poate părea la prima vedere lipsit de taple (exact la polul opus a ceea ce tăceam pină acum), dar e mult mai dramatic decît alte cărţi ale mele. „Facerea lumii" vrea să dezvăluie cite ceva din lupta noului cu vechiul în zilele noastre.
Unii bănuiesc că romanul are multe chei şi nu neg că plonjarea în cea mai strictă actualitate (deşi acţiunea lui se deslăşoară, in cea mai mare parte, în anii 1950—52) e reală. La bază rămîn anii de muncă în tipografie, chipurile comuniştilor din acest mediu cunoscut cu de-amănuntul şi, de ce n-aş spune-o, cele trăite pe pielea mea.
Ce  loc  va  ocupa  în  creaţia  mea ?
„Facerea lumii" încheie ciclul lum-penului şi al vieţii muncitoreşti, început cu „Groapa", continuat cu „Strada" (încă în sertar), „Şoseaua Nordului", „Să nu-ţi faci prăvălie cu scară", „Oaie şi ai săi", adică aproape lot ce am scris pină acum. Cred că după „Groapa" este lucrul care-mi place cel mai mult. Bănuiesc că odată cu publicarea acestui roman („Facerea lumii"), se va observa, in sfîrşit, de către cronicari că paginile despre clasa muncitoare nu sini  chiar atit de puţine!
—• Sîntem informaţi că va apare în cu.rînd ediţia a Il-a, revăzută, a romanului „Şoseaua Nordului". în ce măsură şi prin ce anume, socotiţi că se va  deosebi  a  Il-a  ediţie,   de  prima ?
— Rescrierea „Şoselei Nordului" a tost un lucru mai dificil decît mi-am închipuit la început. Nu e plăcut să re-iei ceea, ce credeai că ai terminat odată pentru totdeauna. Unde mai pui că rămîn şi la părerea că critica a exagerat in ceea ce mă priveşte. Oricum, cum nu mă dau îndărăt cînd e vorba de muncă, cred că cea de-a doua aestaţie a romanului a fost lolosiloare. Aş ii putut să scriu ceva nou care ar li evitat greşelile iniţiale, dar eroii mi-au devenit prea dragi ca să-i abandonez. Am scris şi un scenariu ancorat lot pe laptele romanului şi mi-a venit mai usr>r să încerc rescrierea „Şoselei Nordului". Dar mai este oare aceeaşi carte ? Cred că nu. Las cititorului plăcerea confruntării. Practica vieţii de partid îsi va spune oricum cuvîntul, chiar dacă romanul meu se petrece cu 20 de ani în urmă.
Vor apare cu siguranţă unele inadvertenţe şi inconsecvenţe faţă de prima ediţie, dar ele nu voiesc decît să îmbunătăţească volumul care, nu mi-e ruşine s-o spun. a avut cel mai mare succes in librărie după „Groapa". Tovarăşii comentatori uită, vai I de Măria Sa Publicul, necruţător cu produsele mediocre, vîndute mai apai în plicuri.
— Ce părere aveţi despre modul cum se preocupă critica literară de dezvoltarea prozei contemporane ?
— Ia: m-a luat gura pe dinainte şi dv. tocmai mă întrebaţi în ce măsura tovarăşii de muncă ne ajută. Cum s-a remarcat şi, la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, critica literară a rămas mult în urma literaturii. Răminerea aceasta in urmă nu s-a ameliorat prea mult în ultimii doi ani şi-o să vă spun de ce. Unii au văzut în observaţiile aspre ale unor scriitori numai o şicană
8
personală, o răluială măruntă. Dacă ar li aşa, eu aş li liderul acestor oameni, nu setoşi de laude cum bănuiesc şi se scuză aceştia, ci de o judecată dreaptă, cinstită, fără lavoruri.
Unii critici lac amoruri mai solide decit legendarele iubiri ale literaturii şi atunci, cutare este scutit, apărat, împins Înapoi, numai pentru a nu se recunoaşte că nu face numai ouă de aur. Dacă arăţi asta, intri imediat sub lupa
numărul 5 şi de-aici vicierea judecăţii de valoare /
tn ce mă priveşte, trebuie s-o spun, critica literară nu m-a ajutat deloc. Ba a fost contradictorie, elogioasă şi dispreţuitoare în acelaşi timp. Dacă m-rs fi luat după unele opinii, trebuia .'â mă opresc după prima carie. N-am iă-cut-o şi n-am de gînd s-o iac pentru că riscul de a ii contestat, parcă-ţi dă aripi.
Facerea lumii*
— fragmente de roman —
de Eugen Barbu
oamenii răspund în mod neprevăzut la lucrurile neaşteptate. Prima reacţie într-o situaţie nouă va fi măsura inteligenţei acumulate de cel care trebuie să facă faţă unei împrejurări necunoscute, a instinctului sau de apărare în faţa vieţii şi abia mai apoi unei filozofii personale. Iată de ce răspunderea dă o măsură nouă caracterului. Nu există decît trei categorii de indivizi în situaţii noi: aventurierul care crede orbeşte în instinctul său îşi nu se g îndes te de loc la viitor; prudentul, adică acela care bîjbîie şi nu realizează nimic în cele din urmă decît numai diu întîmplare şi, în sfîrşit, vizionarul, cel mai ,greu de înţeles pentru că el are înainte numai sfîrşitul acţiunii sale şi amănuntele îl incomodează.
Pentru un om ca Fdlipache, preluarea conducerii tipografiei lui Bazi-lescu nu fusese o treabă simplă. Undeva, anii de după război îl obişnuiseră cu ideia că într-o zi va trebui să fie generai sau să răspundă de producţia unei fabrici. După cîte ştia, mulţi dintre foştii lui prieteni din închisoare răspundeau la ora aceea de treburi şi mai încurcate^ unii intrînd chiar în diplomaţie, fapt care-1 punea pe gânduri, pentru că aici, în afara unei supleţi a inteligenţii, a cunoaşterii elementare a cerinţelor vieţii politice se mai cerca să ştii să porţi o haină, să vorbeşti cum trebuie şi cîte altele. Frică de viitor nu-i era. Trăise una din clipele cele mai ciudate ale vieţii lui în ziua aceea aurită de martie cînd aflîndu-se în mijlocul mulţimii care cerea plecarea guvernului reacţionar al lui Râdescu, îşi amintise de o altă zi, de ziua iernii iui februarie 33 cînd se afla tot în faţa unui gard străin şi tot în mijlocul unor oameni care revendicau ceva. Aceeaşi forţă îi ţinea pe fiecare unul lîngă altul deşi aceeaşi primejdie de moarte îi pîndea de dincolo de drugii de fier lîngă care se aflau ofiţerii şi soldaţii cu armele încărcate. In asemenea situaţii instinctul de conservare rămâne undeva în fiinţă, ascuns ca un clopoţel orb care sună înfundat, care dă alarma permanent, dar nu mai auzi nimic. La unii aşteptarea se transformă într-o exaltare exagerată, se
* într-o versiune mai veche romanul acesta s-a numit FAMILIA.
10
gesticulează sau sc strigă, totul in jur pare incandescent şi trotuarele ard şi un sentiment de bravură îţi întunecă mintea. Pe urmă se petrece acel fapt neaşteptat care rupe echilibrul fricii şi există o tendinţă de a-1 nimici pe agresor urinată de încercarea de a te salva.
In ziua aceea aurită şi rece de martie, Filipaehe nu simţea nici un fel de exaltare, sufletul său era liniştit şi nepăsător. Sosirea grupului imens de oameni în piaţa palatului se făcuse într-o ordine exemplară. Deasupra rind urilor se agitau pancarte, domnea chiar o uşoară stare de veselie. Căderea guvernului militar apărea tuturor ca o chestiune de ore, nimeni nu prevedea vreo reacţie, pentru că era de neînchipuit ca în veacul acesta să mai existe demenţi care să tragă în mulţime fără somaţii, cum ai înjunghia vite la abator. Iată ce explica în parte această veselie ciudată a miilor de oameni. Sigur, se ştia, dincolo de geamurile de cristal ale palatului vegheau ochii miniştrilor şi poate chiar chipul tânăr şi îngrijorat al regelui, dar protestul celor din piaţă era legitim, părea firesc, lipsită de logică era numai încapăfînarea celor de la conducerea statului care dovediseră incapacitatea lor, cârc aruncaseră ţara în mijlocul unei anarhii de neînchipuit şi se încăpăţînaţi să nu cedeze locul reprezentanţilor poporului.
Statuia ecvestră a regelui Carol I servea de tribună şi oratorii începură să spună ceva celor din jur. Vorbele nu se auzeau mai departe de o rază de zece metri şi cei aflaţi la periferia acelei mulţimi agitate trăgeau eu ochiul spre gardurile din jur, dincolo de care se zăreau căştile verzi ale soldaţilor. Cu cît timpul trecea, liniştea se înstăpânea în imensa piaţă, ca şi-.'cînid atenţia ar fi înaintat pe rând spre epicentrul mulţimii. Se pregătea ceva, dar toţi sperau că nu se va trage cu armele pentru că prea era de neînchipuit să poţi face aşa ceva, gestul nemai fiind pentru, nimeni expresia unei autorităţi iritate, ci o jalnică autoapărare într-o formă ce trebuia pedepsită, pentru că prea era iresponsabilă.
într-una din acele secunde cînd parcă timpul îngheaţă în spaţiu şi devine ceva material, se auziră trosnind dincolo de gardurile ministerului de interne armele soldăţeşti. Pe acoperişurile palatului se iviră gurile mitralierelor şi ameninţătoarele căşti verzi. Filipaehe sta ceva mai în stînga statuii şi în faţa avea câteva ferestre înalte, acoperite cu perdele galbene, grele şi înţepenite. Dincolo de ele se ghicea, o mişcare abia perceptibilă a unor miini nervoase care nu. se voiau trădate şi pânda unor ochi. Ciudat lucru, mulţimea nu se nelinişti de loc. Vorbele oratorului se auzeau distinct, aşa cum se auzise cu o clipă mai înainte mânuirea rapidă a puştilor şi izbitura paturilor pe caldarâm. Cerul albastru de deasupra, umbrele reci de pe faţada palatului şi aburul răsuflărilor plutind deasupra acestei mulţimi, totul avea ceva liniştitor, inexpresiv. Se apropia amiaza, undeva în unele casc din oraş cei de aici erau aşteptaţi cu masa pusă, capiii abia veniseră poale de la şcoală, ce împiedica ziua aceasta palidă, aurie, să fie altfel decât celelalte ?
Sc auzi prima salvă şi nimeni jiu tresări, zgomotul repetat al seriei de gloanţe nu-i sperie pe cei din piaţă. El putea să fie numai un avertisment. Spre margini, mulţimea avu un recul uşor, se încerca o evacuare spre gangurile străzii din apropiere, dar nucleul manifestanţilor, cei de lîngă statuie >ui. se clintiră. Oratorul vorbea liniştit mai departe ca şi cînd nimic nu se întîmplase. Asta îi făcu pe toii să înţeleagă că autoritatea înarmată nu-i mai pirtea speria. Cîţiva care fugiseră în primul moment, se întoarseră ruşinaţi
11
Şi piaţa sc umplu iar, deveni din nou un. ocean negru, mişcător, cu talaze imense stîrnite de o furie imediată. Glasurile bubuiră, umplură cubul acela imens de aer cu zgomote profunde şi vocile luară parcă cu asalt zidurile palatului şi adăpostul armatei. Ceea ce cu cîteva clipe mai înainte era mimai o adunare paşnică de oameni, sc transformă într-o formidabilă catapultă sonoră Rindurilc se agitau, se fărâmau şi se apropiau şi de pe acoperişurile palatului iar se auzi şuieratul zgomotos al gloanţelor, dar din nou nimeni nu se muşcă, toţi rămaseră laolaltă şi parcă glasul prea slab pentru urechile mai îndepărtate, contrazicea forţa şi brutalitatea armelor dezlănţuite. Totul ţinu cam zece minute şi Filipaehe avu sentimentul unei rezistenţe sup-a-omeneşti în faţa primejdiei, pentru că aici se aflau în primejdie mii de oameni şi nu unul singur şi cînd învingi un asemenea sentiment al primejdiei la mii de oameni, frica, orice fel de frică dispare.
Despre ceea ce urmă, maşinistul rămase numai cu o amintire vagă. Se trezi pe nişte străzi laterale, împins cu brutalitate, fierbînd de ură, dar lucru ciudat, de loc înspăimântat, contrariat numai că nu sc începuse o luptă imediată.
Nici pînă astăzi Filipaehe nu ştia de cc îu momentul în care Bazilescu ieşise din biroul lui pentru totdeauna, prodînd cheile seifului, actele, poate nu toate actele de care dispunea, dar cele mai multe, toate adunate într-un lanţ pe care el îl ţinuse strâns în palmă, simţind încă umezeala mâinii fostului patron, se gândise la momentul cînd aşteptase să audă zgomotul rafalelor trase de către soldaţi asupra mulţimii adunate în piaţa palatului. Ce legătură aveau aceste două fapte între ele, nu ştia, dar o legătură trebuia "că există. Nu era o judecată simplă, cum ar bănui poate multă lume: adică acolo s-a încercat să se împiedice luarea puterii de către popor şi aici se văd consecinţele. Nu, Filipaehe simţea aceeaşi lipsă de spaimă ca atunci, deşi instinctul lui îi spunea că din clipa următoare îl aştepta ceva tot aLît de necunoscut şi tot atât de misterios ca în clipa cînd părăsise piaţa palatului.
in realitate era simplu : Bazilescu asudase, încercase să amine semnarea actelor din faţa lui, dar totul trecuse, poate prea repede, poate prea fără vreun protest, cu o fatalitate lipsită de spectaculozitate. Ce simplu fusese: o grămadă de chei, o semnătură, puţină sudoare pe frunte, inimi umezite, o batistă albă ca prima zăpadă a iernii, uşor mirositoare, cu un parfum discret de tutun parcă, chipul palid al fostului patron şi deodată tăcere, omul a ieşit, c dincolo pe coridor, se mai aude o uşă trântită, nu prea tare, şi, exact din momentul acesta începi să te gîndoşti. Ei, de-aeum înainte tu trebuie să hotărăşti totul, dar ce trebuie să hotărăşti? Că sini multe de hotărît. Şi în gând socotise imediat avantajele celui care-i lăsase lanţul cu chei fierbinţi în mâini : dacă ai un capital imens undeva într-o bancă, singura ta grijă este ca să nu te atingi de această sumă, sau dacă te ajuli cu ca, trebuie să ai sentimentul câ-ţi va aduce alte cîştiguri. Lui ce-i rămânea din această instituţie : mai multe maşini şi alea deteriorate, cu piesele mâncate de timp. Existau, e drept, comenzi, piese de schimb şi maşini noi aflate pe drum, dar dacă omul care abia ieşise pe uşă contramanda acele ordine şi nu mai plătea comenzile? Cât mai puteau să funcţioneze unele lynotipe şi rablele de jos? Şi cum va putea el, Filipaehe, să rabde ironiile colegilor de muncă în momentul în care procesul acesta com-
12
plical al muncii nu va mai merge cum trebuie? Nu era greu să înţeleagă nepăsarea patronului. ,.Lasă-i !''' va fi gîndit el în momentul acela, .,eu plec şi vor rămîne ca nişte copii în faţa unui tun, să-i văd..."
Ciudat lucru, după primele griji nu-i mai fu frică. Ce-1 făcea atunci, pentru că mai lîrziu totul avea o explicaţie logică, pe Filipaehe să nu-i fie frică, ee-i dădea liniştea de care dădu dovadă ? Poate că tocmai amintirea acelei dimineţi aurii de martie cînd aştepta să audă puştile lui Rădescu trosnind şi ucig inel de dincolo de garduri. Nu era o mîndrie stupidă, fără fundament: „ei, i-am dat dracului la gunoi pe patroni, de-aeum să te ţii, să vezi ce deştepţi sin torn noi '" Aş, de unde ! Pentru clipa aceasta el se pregătise in închisoare. El ştia ce o să urmeze, el cunoştea linguşirile, vorbele mieroase ale celor ce voiau să se pună de la început bine cu noul director, nu era un copii, cunoştea inima omenească, dar un procent cit de mic de greşeli trebuia să aibă în vedere, pentru că acest procent de greşeli era fatal. Nu. asta îl necăjea pe Filipaehe atunci, în clipa naţionalizării tipo grafiei lui Bazilescu, îl necăjea bănuiala că nu s-a pregătit destul pentru această clipă, pentru răspunderile ce-i reveneau şi cărora trebuia să le Iacă fală imediat pentru că orice întârziere agrava greşelile.
Avea o încredere nemărginită în oameni, pe cei mai mulţi îi cunoştea, erau vechii lui tovarăşi de luptă, la drept vorbind se şi mira de ce îl aleseseră pe el pentru postul acesta de director, maşinistul bănuia că de fapt pe ceilalţi partidul avea să-i folosească în alte munci şi se mira că încă nu-i vede plecind din tipografie. Ei nu-1 invidiaţi, poate puţin necaz la unii exista, de altfel în glumele lor se simţea mai degrabă o autoironie : „Ce ne facem, fetelor?" glumea Cocorea, cam acru, pentru că pe el cifrele contabililor, descurcarea facturilor şi mai ales darea comenzilor î! scoteau din sărite. „Nu sînt făcut pentru aşa ceva !" afirma senin, „pune-mă să desfac o maşină, ţi-o repar la ioc şi iar ţi-o demontez şi ţi-o car cu spinarea, cu bucata, pe urmă o ridic în picioare, dar nu mă lăsa să-mi vîr nasul în liîrjoagele scriptologilor". ,,N-ai carte, n-ai parte!" încheia Pîntea, nici el prea viteaz în scrierea actelor.
Filipaehe ştia că nimic nu este mai simplu în viaţă decît să încerci să-ţi ieşi din piele, să n-asculţi pe nimeni. Primul lucru pe care-1 făcu, fu acela de a-i aduna pe şefii de ateliere şi de a sta de vorbă cu ei. Voia să ştie care e situaţia, ce nevoi există şi cum pot fi ele biruite mai uşor. Din aceste adevăruri mici, avea să aibă foarte curând imaginea generală a moştenirii lăsate de patron. 0 chemă pe Irma, pe vremea aceea încă secretara lui, şi o puse să stenografieze tot ce auzea. Ceea ce i se părea mai însemnat îşi nota el însuşi în carneţelul lui, carneţel care apăru încă din prima oră în buzunarul său, obiect de glume din partea celorlalţi, dar foarte util cum se dovedise mai apoi. Nu erau mulţi, câţiva muncitori slăbiţi de nemîncare, cam îndârjiţi, cam repeziţi, dar Filipaehe îi lăsă să spună totul, cum simţeau, în mare, maşinistul avea o idee despre proporţiile puterii de producţie a tipografiei, dar cifrele deveneau nemiloase o dată adunate laolaltă. Se schimbaseră unele piese, se .făcuseră comenzi, secretara patronului confirma pe loc, dar erau multe găuri, abia după trecerea războiului se sconta pe o renovare a tipografiei, se lucrase mult şi se dăduse mult, dar cu aceleaşi maşini ; şi acum totul, se răzbuna : în unele sectoare gradul de uzură era mare, ceea ee însemna că într-un an-doi de zile se punea problema înlocuirii definitive a agregatelor. Pe urmă, în lume se inventaseră între timp o altă serie de maşini, mai eficace, mai rapide, şi-atunci ce împiedica nona putere să le
comande ? în şedinţele de la • minister nu numai Filipaehe, dar. şi alţi proaspeţi directori de tipografii aduseseră la cunoştinţa organelor superioare aceste necesităţi stringente. Trebuiau credite, investiţii, economia noastră nu strălucea la ora aceea, specialiştii închideau ochii, se prefăceau că sânt neputincioşi,, exista şi un sabotaj bine organizat. Urmară zile lungi de discuţii, oamenii care altă dată> nu îndrăzneau să se plângă cu atîta vehemenţă 'fostului patron, căpătară îndrăzneală, unii chiar aveau şi puţină obrăznicie. Ei nu mai rugau pe nimeni, voiau numaidecât ceea ce ani de zile nu avuseseră. Maşinistul era gata să stea de vorbă cu oricine în privinţa asta, numai că totul trebuia scris, se făceau rapoarte peste rapoarte, banii soseau greu, contabilii sforăiau şi toate se spărgeau în capul lui. Nu mai dormea nopţile şi ajunsese să aibă cu încetul oroare de consfătuirile de producţie pentru că aici, pe lîngă foarte multele idei noi se spuneau şi o serie de baliverne fără nici o legătură cu ceea ce trebuia. Exista o plăcere de a vorbi de pomană pe care la început Filipaehe n-o reprimă pentru că găsea monstruos să nii-i laşi. să vorbească pe tovarăşii tăi de muncă, dar cînd văzu proporţiile timpului pierdut, se hotărî să treacă peste orice şi să amâne cât mai mult aceste şedinţe. Lucrul îl făcu nepopular pentru că totdeauna există mândrii jignite, invidii alimentate cu incidente mărunte, care iau în oeliii unora aspecte teribile. Filipaehe n-avea timp să se gândească la aşa ceva şi chiar dacă s-ar fi gândit, nu-1 interesau micile supărări ale foştilor prieteni, cl vedea înainte numai ideea generală despre mersul producţiei. Pentru asta trebuia să obţină acele maşini, cărora mai întâi trebuia să le ridice adăposturile, adică să creeze noi secţii. Arhitecţii chemaţi făceau planuri fantastice, voiau să dârîme parţial o aripă a tipografiei şi el le râse ân nas. „Dumneavoastră credeţi că v-am chemat ca să-(mi ridicaţi Teatrul Naţional sau Opera Romînă ?" le spuse direct, cu humorul lui simplu şi de bun simţ. „Am nevoie să-mi înădiţi fabrica asta, altceva nu ■— dacă nu sînteţi în stare, — chem nişte ţigani şi mă fac eu arhitect!" Ştia că mai trebuia calculat betonul, trebuia calculată viitoarea greutate a maşinilor, o fabrică nu era o coşmelie oarecare, dar exagerând, ceilalţi îl pricqjură. Trebuia lucrat rapid, fără farafastâcuri. Primi planurile, le studie, nu era ceva prea rău. Cineva îi atrase atenţia că trebuia să aibă grijă de noile măsuri de protecţie a muncii, stabilite prin lege, de instalarea unor noi exhaustoare, pentru aerisire. Acceptă fără multă vorbă sporul de cheltuieli şi lucrul începu. Sumele fură scoase uneori prin artificii contabile şi avertismentele celorlalţi îl lăsară rece.
Filipaehe stătuse toată viaţa lui cu chirie, nu avusese o casă niciodată pentru că nu-1 interesa aşa ceva, şi pentru prima oară când văzu nişte ziduri de cărămidă în curtea lui Bazilescu, avu un sentiment ciudat de proprietate. Era îndemnat să scape la şedinţe cîte un cuvânt care ar fi jignit urechile celorlalţi, era cât pe-aci, de câteva ori, să spună în loc de „fabrica noastră" — „fabrica mea" şi poate că această nouă fabrică cu secţii noi, spaţioase, cu geamuri luminoase, construite împotriva a tot ce se construia pe atunci (nu se renunţase la moda cazarmă) îi aparţinea într-un fel. Mulţi crezură că Filipaehe face lux, când în fosta locuinţă a patronului înlocueşte parchetele şi instalează oglinzi, un lux li se păru şi faianţa care făcu din vechile veceuri un fel de holuri luxoase de spital, dar cine îl înţelegea ştia că toate
14
aceste mici amănunte aparţin unei civilizaţii viitoare, legate inseparabil de ideea de socialism. In general, pe atunci se mai credea de către unii că locul de muncă poate rămâne chiar după alungarea patronilor o ocnă oarecare unde nu interesează decît faptul că acolo se câştigă bani. Bunăstarea, plăcerile, bucuria de a trăi erau dincolo, acasă, jîn oraş, eroare fundamentală pentru cine nu avea conştiinţa politică a lui Filipaehe. Certurile mărunte cu colaboratorii săi nu-1 exasperau pe acest om blând şi harnic, neobosit. El le spunea şi lui Pântea şi lui Cocorea şi lui Petrescu : „Lăsaţi, mă, că o să mă înţelegeţi voi abia mai târziu !"
Filipaehe fu unul dintre primii directori de fabrică care înfiinţa o şcoală de calificare. In primele luni era socotit un despot pentru că nimeni nu admitea că nu cunoştea meseria, şi, la drept vorbind, nici nu se vedea utilitatea recalificării. Vechii lucrători socoteau că în materie de tipografie nu se mai putea învăţa mare lucru de la Gutenberg încoace. „In definitiv, spunea bătrînul Antonică, litera tot aia e, maşina tot aşa merge, ce ne trebuie nouă recalificare ?" Avu mult de furcă mai ales cu bătrânii, care sc considerau insultaţi de cerinţele noului director. Nu lipsiră oîteva demisii şi transferuri. Filipaehe încercă să repare cîte ceva în sensul acesta, dar nu reuşi mare lucru. Oamenii erau ambiţioşi şi nu se lăsau înduplecaţi. Şcolile cereau profesori, profesorii trebuiau plătiţi, pentru asta trebuiau alţi bani. Venea la el Anghel sau Pîntea şi întrebau: „Paralele astea de unde le mai scoatem?" „Nu ştiu" ridica Filipaehe din umeri „ceea ce ştiu e faptul că stau cu maşinile cele noi în secţii şi nu le pot utiliza pentru că maşiniştii noştri au rămas tot la tehnica lui Bazilescu. Degeaba fac ei pe grozavii, uite că privesc ca viţelul la poarta nouă la marfa adusă din Germania. Mai degrabă vin duminica şi repară vechile troace ale patronului decît să lucreze la noile maşini şi dumneavoastră vă place treaba asta ?" Nu le plăcea, dar spuneau că de la un cocoşat atâta poţi să ceri şi cînd e vorba de frumuseţe : o cocoaşă, aşa că nu vedeau ce era de făcut. Filipaehe se încăpăţâna şi în cele din urmă n-o scoaseră la capăt cu el. Fură aduşi tineri cu şcoli abia terminate, lucrul îi îngrijoră pe vechii meşteri şi se creie acea concurenţă care făcu ca, în mai puţin de şase luni să existe în tipografie recalificaţi.
In cele din urmă, în materia asta, Filipaehe triumfă, cei mai încăpăţînaţi simţiră că nu mai pot câştiga tot atâţia bani cum câştigau cei califica ţi şi vrând, nevrând, trebuiră să înveţe, numai că, cu asemenea măsuri, într-un asemenea moment nu mergi prea uşor la inimile oamenilor. Mai veni şi chestiunea cu şcoala de alfabetizare. Cei mai mulţi dintre muncitori ştiau carte, dar rămânea o parte infimă, a celor necalificaţi, oamenii de serviciu, cei de la seeţia cărat hârtie, descarcătorii, tot se adunau 50—60 Ia o socoteală scurtă, unde mai pui femeile care spălau tipografia, măturătorii, oîţi nu se adună.
Măsura îi enervă, li se părea că li se răpeşte timpul şi încă în mod nefolositor, unii erau şi grei de cap, începuseră să cârtească : „Asta-i nebun, Filipaehe al nostru ! Vrea să ne facă bacalaureaţi taman acum. Noi n-avem destule pe masă, trebuie să mai tragem pe unde vedem cu ochii şi el toată ziua cu gura pe noi ca să ne înveţe să citim şi să scriem !" Iar se simţi nevoia.unor măsuri energice pentru că absenţii erau numeroşi şi profesoara angajata raporta săptămânal că lucrul ei merge greu. începură amenzile, ameninţarea cu concedierea. Cineva făcea pe ascuns raport la minister: „Tovarăşul  procedează  cu  otosbiru'l,   ameninţă   oamenii  dacă   nu  vin la
15
cursuri", Filipaehe era chemat mere ii şi mustrat: „Măi tovarăşe, ia-o mai uşor, nu ştii ce-i aia metoda convingerii?'' El iar fi bătut şi pe cei eare-1 mînrau de popou, cum îi spunea lui l'întea între patru ochi, .şi pe îndărătnicii ăştia. „Ce, eu le dau unt de ricin ca Mussolini, ori vreau să-i fac oameni?" Ii chema la el, cîte unul, cile unui, bănuind că rapoartele de la ei pornesc şi-i lua din scurt : „vreasăzică dc scris nu. ştiţi sa şerifi decît să mă reclama fi pe mine că vă silesc să învăţaţi !" „JNu-i adevărat" protestau ci, pentru că, în fond simţeau că nebunul de director avea dreptate. „Atunci cine tot ntîzgăleşie hîrtia ?" se scarpină el. în cap „.şi-mi face mie zile grele, că uite, toată ziua mă cheamă ăia la minister >şi mă freacă". „Ei, ai şi dumneata prieteni care te iubesc al dracului !" spunea cineva ..şi lui nu-i venea să-şi creadă urechilor. „Nu se poate". Nu. se putea să fie aşa...
Primele schimburi de focuri cu Angliei, pe care nu-1 înţelese multă vreme, le avu foarte curînd şi ele izbucniră dc la un fapt foarte mărunt în aparenţă, dar cu consecinţe mult mai nepl-icute decît avea să le bănuiască. Sc ventila ideia acordării unor credite mici sau chiar destul dc substanţiale pentru ridicarea unor locuinţe. Statul se gindisc să facă ceva în direcţia aceasta, pentru că, după război situaţia era jalnică. Se dărîmaseră multe imobile, oamenii trăiau claie peste grămadă şi cu care categorie socială trebuia început? Cu munci lorii !
Totul era nesigur, deocamdată circulau numai zvonuri. Angliei, ca preşedinte ai sindicatului răspundea direct de aceste probleme legale de locuinţe, hrană, şi chiar de problema -aprovizionării cu lemne şi alimente, mai pe urmă chestiunea se rezolvă în alt fel, dar el profită de aceste zvonuri şi sc lansă în promisiuni fără acoperire, îndemnat mai ales de Vasilcseu eare-i spunea că, de cînd sc ştie lumea, o vorbă n-a fost altceva decît o vorbă, şi că, din chestia asia, nu are decît dc câştigai pentru că, dacă zvonurile se adevereau, atunci el devenea foarte popular în rândurile celor din fabrică. Pe vremea aceea duşmănia lui Angliei faţă de Filipaehe nu luase aspecte a tit dc evidente. Preşedintele sindicatului nici nu înţelese la început ce avantaj ofereau promisiunile. Tot contabilul îi deschidea capul. Unii cad, alţii se ridică, se fac alegeri, de ce nu vrei să se vadă că dumitale îţi pasă mai mult de durerile oamenilor decît de interesele fabricii?" „Bine, răspundea Angliei, dar fabrica este tot a noastră, a muncitorilor, adică şi a mea, şi a la, şi a lui Filipaehe, şi a celorlalţi!" „Fleacuri, bune de spus în şedinţele dumneavoastră, eu ştiu un singur lucru, pe ce pune laba statul, se duce dracului. Totul e o convenţie, domnule, nu fii naiv. Dumneata deţii o funcţie administrativă şi a lit, marele patron, că tot patron a rămas, e statul, înţelegi?" Anghcl încercase să-i explice că de fapt, el ca unul din afară nu putea să înţeleagă politica partidului, care era mai complicată şi mai înţeleaptă decît sc bănuia. Vasilescu nu asculta, părea distrat de naivitatea lui Angliei „Domnule, retezase discuţia, ce te costă să le baţi, ca să li se dea credite ? Dumneata ştii cc-i aceea o casă ? E totul. Acolo stă omul, acolo mănâncă, acolo face de toate. Păi cine dă acum bani sărăntocilor, acela poale să le ceară după aia orice, înţelegi? Ce, sînt banii dumitale? Slut banii unei abstracţii, statul, ai unui sistem politic. Te duci în faţa acestei abstracţii reprezentate de un Juncţionar imbecil şi-i ceri bani, el se va scărpina în cap şi va decide ; parcă politica stalului asta urmăreşte : muncitorii să-şi ridice
16
case, perfect, poftim, atîtea milioane. Parcă X sau Z, de la legă tori e sau dc la maşini-plane, ştie el ce-i aia abstracţia numită stat, parcă ştie el de funcţionarul lîmpit numit director care a semnat, ştie că dumneata îl chemi şi-i spui: „Vrei bani pentru o casă ?" „Vreau." „Dacă vrei, semnează !" „Şi cum s-o plătesc ?" „In timp de treizeci de ani". Atîta e termenul de plată, rate lunare. Ratele se mai iartă, se numeşte că i-ai făcut pomană cu o casă şi te mai uită, că nu te mai uită !"
Angliei pricepuse. Se duse la Filipaehe. „Fă o adresă, mă duc să mă bal pentru ea. Oamenii au auzit că sc dau credite pentru case, vor bani, trebuie să-i propunem, pe cutare, şi pe cutare. Or să ne mulţumească toată viaţa". „Eu n-am auzit nimic". „0 s-auzi". „De unde ştii?" „Păi, peste tot se fac case cu credite acordate de stat. Uite, la Laminorul, la Dacia, la nu ştiu mai unde, s-au şi alocat paralele, umblă pe la Bucureştii-Noi, umblă pe la marginea oraşului şi o să vezi că se ridică o mulţime de case."
Filipaehe n-avea nimic împotrivă. El nu văzuse legea, dar devreme ce se vorbea, devreme ce în unele locuri se şi ridicau asemenea case, însemna că şi el, dacă va susţine cererile, va căpăta acele credite de care lucrătorii aveau nevoie urgentă, numai că exista şi un pericol: bun, bani ii dai ; poftim, tovarăşe, cutare sumă, să-i stăpîneşli sănătos, banii dumitale, consideraţia mea, cum o să-i înapoiezi statului, asta o s-o vedem noi mai încolo, dar ce te faci, că rămîi cu banii, ca materialele nu se prea găsesc, şi dacă se găsesc, se scumpesc din zi în zi. pentru că există speculanţi, există oameni care trăiesc din asta şi, atunci, te trezeşti că ai ajuns Ia acoperiş şi nu dai de tablă, sau dacă există tablă, nu mai ai tu bani, pentru că ai cheltuit totul pe uşi, pe ferestre, pe draci şi pe Iaci... „Nu-i nimica" spunea Angliei senin. „Omul dacă începe o casă, o termină el." „Cu ce bani, că doar salariul este salariu, şi atunci, să f tui şi să pui la loc ?" Preşedintele dădea din umeri : „Pe mine asta nu mă priveşte !" „Bine, bine, nu te priveşte, dar să stăm să judecăm..." „Să le cumpărăm noi materiale", s-puse Anghel, sfătuit tot de Vasilescu după două zile. „Ar fi o ideie, clipise Filipaehe, sigur că da, numai că ne-ar mai trebui o sută de funcţionari să umble după materiale, alţii să calculeze, ne-am transforma într-o întreprindere de construcţii, ori noi avem sarcina să tipărim cărţi. Ei?"
Preşedintele nu şe dăduse bătut. Vorbea cu oamenii şi lăsa să se înţeleagă că, credite există, că statul dovedea bunăvoinţă, dar directorul se opune, pentru că, mai spunea el : „Dacă oamenii în loc de materiale, după ce capătă banii se duc cu ei la circiumă şi în loc de case n-o să avem nimic în afară de lipsuri de la serviciu, scandaluri etc. etc...."
Ge-i ce auzeau se înfuriau, pe bună dreptate: „Ascultă dumneata, statul ne dă bani şi vine încuiatul ăsta de Filipaehe şi se opune, nu vrea să ne facem case, el crede c-o să ne bem banii..."
Atmosfera se otrăvi, oamenii începură să-1 ocolească şi să-1 privească cu suspiciune. Filipaehe habar n-avea de toate aceste lucruri. Era prea ocupat şi îndrăzni chiar la o şedinţă comună, cu factori de răspundere, să se împotrivească planului de a se acorda credite pentru locuinţele muncitorilor; „Eu cred că se face o greşeală", spuse fără să se gîridească la ceea ce avea mai tîrziu să i se reproşeze (de altfel el credea că criticile altora, atîta vreme cit nu au un fundament serios, nu. au nici o importanţă, sfidând ceea ce sc numeşte totuşi o opinie.) „De ce?" întrebase cineva. „Pentru că stalul,
Viaţa Romînească
17
peste câţiva ani, în locul acestor cocioabe va construi blocuri sănătoase. Vreţi să-mi spuneţi că se realizează mare lucru ? Eu am stat de vorbă cu arhitecţii (şi el într-adevăr îi chemase pe arhitecţii care-i făcuseră secţiile suplimentare) şi ei tmi-au spus eă măsura de a se acorda credite, măsură ce-a şi fost dusă la îndeplinire la unele întreprinderi este foarte bună in sensul că rezolvă unele cerinţe imediate. Am moştenit o situaţie grea, e drept, oamenii stau claie peste grămadă, dar cu câteva zeci de locuinţe, rezolvăm noi totul ? Aici trebuie să fie vorba de asigurarea acelor condiţii de ridicare în masă a locuinţelor, fapt pentru care, la, ora asta noi nu avem o bază materială". Ceea ce spunea era un lucru foarte îndrăzneţ în vremea aceea pentru că existau oameni (chiar în posturi de răspundere) care doreau ca totul să se facă mai de mântuială, existau funcţionari ai cîrpitului ochilor şi asta se simţea din ceea ce i se ră'spundea acestui director de tipografie, care în loc să-şi vadă de planurile lui la hârtie, se amesteca în treburile constructorilor şi chiar ale urbaniştilor, cum spuse cineva mai târziu, cu o superioară ironie ce fu bine apreciată de către cei care ascultau desbaterea într-o sală lungă şi întunecoasă, de undeva de pe Calea Victoriei. „iCum adică, nu avem condiţiile necesare ?" se iritaseră cei ce conduceau şedinţa şi lui Filipaehe îi fu dat să audă unul din acele discursuri sforăitoare, subliniate des de aplauze, discurs ce căuta să convingă auditoriul că în România mergeau toate ca pe roate şi că numai scepticii şi duşmanii poporului se pot îndoi de aceasta. „0 să avem de toate, şi tablă şi lemn şi furnire", grăia acela, un bărbat bondoc, bine bărbierit, „să lase tovarăşul Filipaehe grijile astea în seama noastră şi să doarmă bine acasă, noaptea" Numai că Filipaehe nu voia să doarmă bine, el aflase de la cei de meserie că statul acorda locuri pentru aceste locuinţe pe credit în marginea Bueu reştiului şi că ele nu puteau (cu suma împrumutată) să fie decît nişte viluţe de trei-patru odăi, chiar se întocmise un plan comun, cu tipuri standard, care asigurau acoperirea cheltuielilor minime, fără a oferi însă mare confort. Filipaehe mersese şi măi departe : el se dusese la Bucureştii-Noi şi văzuse construcţiile-tip, ridicate de salariaţii uzinelor" de fier din apropiere. Casele erau frumoase, orientate spre soare, cu grădiniţe în faţă, dar la o privire mai atentă, şi Filipaehe nu era omul care să se oprească la aparenţe, reieşeau lucruri supărătoare. „Baie aveţi?" întrebase. Oamenii se uitau la el ca la sfîntul Sisoe. „Baie la Bucureştii-Noi? Păi nici apă la robinet nu se poate aduce aici. Ne spălăm la fîntînă!" Ei, asta era, te spălai la fîntînă deşi aveai parchet pe jos -şi lumină electrică (şi asta! numai pe străzile unde era trasă lumina electrică în vremea aceea). Mersi! De mers la closet"mergeai tot în curte şi nu era apă curgătoare şi-atunci ce folos că aveai curte pavată frumos şi gard de fier, dacă n-aveai baie, n-aveai apă curgătoare? „Asta să ţnă iertaţi" spunea el „este spoială, nu civilizaţie şi creditele înseamnă bani aruncaţi pe fereastră !"
Lucrurile păreau mai neplăcute decât voia Filipaehe să creadă, pentru că curiozitatea lui nu se oprise aici. El întrebase şi iar întrebase şi ştia,mai multe decît cei ce-1 ascultau. Creditele pentru a se putea construi clădiri mari, cu mai multe etaje, )în centrul oraşului, nu se puteau acorda dintr-un motiv 'de neînţeles. Se invoca sistematizarea oraşului, studiile încă neterminate în domeniul acesta şi cîte şi mai cîte. Deci, orice întreprindere dacă voia să folosească mijlocul de ajutor acordat ide istat, trebuia să ofere salariaţilor săi locuri de construcţie mărginaşe. Păi de-aici, după mintea lui Fiii-paclie, se ridicau alte greutăţi. Oamenii se îndepărtau de locul de muncă,
18
pierdeau limp mai mult cu drumul, mijloacele de transport trebuiau sporite şi, vezi doamne, chiar -aducerea canalizării piuă Ja Bucureştii-Noi costa enorm, dacă te gîndeai că existau locuri virane chiar în centrul oraşului, numai că pentru acelea trebuia aşteptat! Dracu să-1 ia de birocratism şi de minţi leneşe! Ce te bagi tu Filipaehe? se certase. Aceste (fapte ne depăşesc. „Ba nu. te depăşesc de loc ! se .înfurie tot el. Oraşul se lăbărţează, creşte, trebuiesc mai multe şine de tramvai, trebuiesc conducte pentru apă şi pentru gaze, liniile de telefoane se lungesc şi telefonul va trebui în eurînd să se afle pe masa fiecăruia, doar nu ne putem întoarce la lampa de gaz ! Dacă e vorba de confort, apoi să arătăm, noi comuniştii, despre ce fel de confort este vorba. Adică da/că ai dumneata, Filipaehe, două telefoane moştenite de la Bazilescu pe birou, cu asta s-a rezolvat totul, gata, poate să piară lumea ? Dar dacă-mi trebuie zece lucrători la of set pentru o lucrare urgentă, dacă îmi trebuie cinci maşinişti, de ce să nu .pot să-i sun când vreau, de ce să-i aştept patru ore pînă schimbă patru tramvaie ?"
Ei, funcţionarii ăştia superiori nu vedeau toate astea, ei aveau în faţă numai creditele acordate şi nu ştiau isă le folosească, de fapt căutau să scape de ele, pentru că, ce însemnau aceste credite, aceste milioane, decît griji, hîrţoage şi durere de cap ? Cît despre riscul ca să existe mulţi care să nu-şi ridice casele făgăduite familiilor lor, nici nu mai pomeni pentru că înţelese de la tipografie ce înseamnă să ţi-i ridici pe toţi în cap. Fapt fu, că el refuză creditele şi oamenii de la fabrică aiflară şi de atunci îl priviră cu o ostilitate iieascunsă. Mai venea şi Pîntea şi Angliei şi aruncau gaz peste foc: „Auzi ce zice lumea, Filipaehe; cică de muncit le ceri să muncească pînă nu mai pot, dar n-au unde să-şi pună capul jos şi dacă e aşa, ei nu mai pot munci bine şi dacă nu muncesc bine, numai tu eşti de vină, pe ei să nu-i întrebi de plan îndeplinit, să nu te-audă că ai pretenţii".
Astfel prezentate lucrurile, sigur că o oarecare neplăcere resimţi şi el. Nu puteai să spui la infinit: „Voi o să mă pricepeţi mai tîrziu". Se în-tîuiplă că în cîteva luni acordarea de credite se opri, dar cînd era vorba la sindicat de problema locuinţelor, Angliei dădea din umeri şi îi trimitea pe solicitatori la director; „Filipaehe să vă răspundă la treaba asta!". Oamenii mai îndrăzneau, îi sileau şi nevoile şi el asculta, im cu resemnare, ci iuînd. chiar măsuri pentru că exista un oficiu ide plasare a locuinţelor şi. chiar rezolvă uncie cazuri mai grave, dar nimeni nu-1 pomeni pe Filipaehe pentru asta ; ceea ce făcea el era un fel de cîrpeala, pentru că altceva era să-ţi faci o casă nouă, cu geamuri mari, cu dormitor şi sufragerie, şi altceva să Capeţi cine ştie ce locuinţa veche, e drept cu numărul de odăi care-ţi trebuia, dar locuinţă veche, în cele din urmă. La toate aceste necazuri ce nu puteau fi evitate se mai adăugară şi altele, lucruri poate la fel de neînsemnate în aparenţă, dar care nu aveau darul să-1 liniştească pe Filipaehe.
Pleca de dimineaţă de tot de acasă, avînd grijă să VIII nu-işi trezească nevasta şi pe Eva. Ieşea uşor pe uşă —
deschidea poarta şi se trezea în stradă. Ii plăcea imaginea proaspătă a oraşului, văzut parcă după un geam abia spălat, cu ferestrele argintii, cuprinse de flăcări, arzînd în lumină, cu deşteptarea bruscă a oamenilor dincolo de perdelele umflate de vînt şi chiar cu zgomotul
19
nesuferit al autocamioanelor care frânau lîngă el şi pe urmă se avînt ui pe străzile întortochiate, bîzîind înfricoşător. In urmă ' rămânea un \7l Je <mze arse dc gunoi uitat lîngă gurile canalelor, dar toate aceste mirosuri luite la un loc aveau ceva familiar, ceva cunoscut demult de care nu te poti lipsi. Tipografia nu era prea departe şi el făcea totdeauna drumul pe jos Se auzea zgomotul cunoscut de obloane scoase din chingile lor de fier şi scrâşnetul perdelelor aruncate deasupra tarabelor de zarzavat. Dimineaţa', piaţa din apropiere avea ceva atît de viu, atît de aţîţător că ai fi uitat de treburi şi-ai h rămas lîngă negustori ca să tîrgui ceva. Aici veneau primii cumpărători, femeile, cu coşuri de paie la subsoară, cu glasuri încă adormite şi începeau tocmeala. Grămezile de salate verzi şi lăzile cu primele roşii culese te momeau eu culorile lor violete şi Filipaehe făcea un ocol numai pentru ca să simtă în nări acest parfum unic de piaţă românească, mereu altul, în fiecare anotimp, dar irezistibil, ca un parfum de neuitat. Privea absent la cifrele aşezate deasupra lăzilor, niciodată nu ţinuse seama de preţuri, dar îi trebuia o justificare. Seara, obosit rău de tot, spunea leneş Elenei : „Am trecut şi astăzi prin piaţă. Ce belşug şi ce preţuri! Negustorii ăştia particulari ar trebui plimbaţi cu cântarele de gât prin faţa lumii, îşi fac de cap". Specula era un lucru abstract de care nu-şi dădea seama privind cifrele mînjite de ploi, scrise cu cerneala albastră sau roşie, ea lua forma unei ameninţări mimai din auzite. Mergea de pildă la Plane şi-acolo găsea un nemulţumit care după ce-i înşira cauzele pentru care maşina lui nu mergea cum trebuie (adică n-avea uleiul trebuitor, n-avea piesele de schimb, n-avea răbdare cum se dovedise de cîteva ori şi chiar o pricepere elementară,) trântea un cuvint neplăcut, dar foarte direct şi de aceea foarte convingător: „Dumitale ţi-o fi convenind pentru că ai leafă de director, dar mie? Ieri, cartofii costau atît în piaţa şi astăzi iar s-au scumpit. Ce fac comuniştii dumitale de nu iau măsuri ca să-i mai ţină în frîu pe speculanţi?" Şi fenomenul acesta economic, specula, lua contur, devenea o ameninţare directa, nu atît împotriva lui şi a tovarăşilor lui, ci împotriva acelui nemulţumit care punea lotul în seama comuniştilor. Necăjit intra în biroul lui Pîntea şi se aşeza pe un scaun. „— Ce facem, donrle ?
— Cum ce facem ?
— Am trecut azi dimineaţă prin piaţă şi măgarii ăia de speculanţi iar au ridicat preţurile".
(In realitate el nu ţinea minte preţurile din ziua precedentă, dar căpătase convingerea că preţurile creşteau în fiecare zi în proporţii îngrijoraloare şi că acest fapt nu putea fi oprit de nimeni).
Secretarul organizaţiei de bază, mai flegmatic şi mai puţin îngrijorat de soarta pieţii, îl liniştea cu o vorbă-două :
»— Mă Filipaehe, tu eşti cam alarmist! Dc undc-ai mai scos-o că iar au crescut preţurile ?
— Dacă nu mă crezi, ascultă şi tu oamenii.
— Ii ascult şi te-ascult şi pe tine, dar tu ca şi ci vreji ca toate lucrurile să se bată din palme : gata, peste noapte să-i avem în mînă şi pe ţărani, şi pe (negustori, să f acem inilităric cu ei. Mai există economia -politică, măi tovarăşe, cu asta ce-i facem?"
Filipaehe nu se împăcase niciodată cu raţionamentul simplu al lui Pîntea. Totdeauna se ridica dc pe scaunul în care se aşeza şi punîndu-şi
20
miiiiile 'la «pate se învirtea în jurul vecinului birou, cu fruntea încruntată, neliniştit şi mini os.
„— Vezi tu, măi băiete, spunea el, permittedu-şi să-i spună secretarului „băiete", pentru că era mai în vîrstă, cît stăteam la gherlă, prietenii mei îmi spuneau: „Filipaehe pregăteşte-te să răspunzi de soarta oamenilor. Asta trebuie să înveţi tu ,aici, zi şi noapte". Mă gindeam că treaba e un fel 'dc meserie de 'duhovnic. Adică or să vină oamenii la mine şi or să-mi povestească necazurile şi eu am să le spun : ;fă aşa, fă aşa... Uitam un singur lucru : că mai trebuia să şi acţionez. Tu spui, mai exista şi o economic politică şi cu cam bănuiesc ce-i aia economie politică : nişte legi ale vieţii. Cît sc produce, cît se consumă, etc., etc.... Dar asta mă mulţumeşte pe mine? Pot cu să ascult toată ziua bună ziua cum se plînge cutare şi cutare: iar s-au scumpit cartofii, iar s-au scumpit roşiile şi noi avem acelaşi salariu ! Pot să ascult şi să mă mulţumesc să arunc pe economia politică toată mizeria ? Trebuie să fac ceva, şi nimeni nu-mi spune ce să fac..."
Pîntea se uita în dosarele lui, părea absent, dar tot îi da un răspuns.
„—• Filipaehe, eu te înţeleg, dar noi cu sapa nu putem să dăm. Roşiile Je-aduc la piaţă ţăranii, ei se ocupă de creşterea roşiilor. Eu cred că dacă noi aici o să tipărim .mai multe cărţi, o să contribuim la lămurirea lor şi lămurindu-i vom avea mai multe roşii..."
Celălalt simţea că secretarul simplifica undeva lucrurile.
„Nu raa mulţumeşte explicaţia ta, te rog să mă ierţi, dar cele ce-mi spui poli. să le spui la un uniting, mie trebuie să-mi explici de ce pe ici pe colo sc acţionează cu încetineală, de ce se bate pasul pe loc..."
La punctul acesta al discuţiei, dar de fiecare dată la fel, Pîntea se ridica în picioare şi izbucnea pătimaş :
„Dacă toată lumea ar fi ca tine, nu mă îndoiesc că ar fi şi mai imul te roşii şi mai ieftine, dar uiţi că noi am moştenit un aparat greoi, mii de funcţionari leneşi şi nepricepuţi şi chiar duşmănoşi, oameni care nu ne înţeleg sau refuză să ne înţeleagă. Ce vrei să le facem, să-i omorîm şi s-adxi-cem, de unde, alţii? Trebuie răbdare, răbdare şi iar răbdare..."
Filipaehe clătina din cap :
„Bine, vom avea răbdare, dar de .mineat trebuie să Ie dăm acestor oameni care tipăresc cărţi şi ană întreabă pe mine de ce s-au scumpit iar cartofii şi salariile lor au rămas aceleaşi".
„Asta n-o să dureze o veşnicie."
„Bine, am înţeles", încheia mulţumit numai pe jumătate directorul. .Ştia şi. alte răspunsuri, putea să Ie spună că, în definitiv, aveau cantina pentru care dădea sume însemnate din fondul directorial, dar un răspuns bun nu avea valoarea unei situaţii bune.
Cu aceste gînduri, mereu aceleaşi, în care intra mai ales o straşnică dorinţă de a pune lucrurile la locul lor, Filipaehe trecea de larma pieţii şi o apuca în sus, spre tipografie, treoînd de clădirile cenuşii şi asudate parcă, ale abatorului, atît de urîte că ar fi pus târnăcopul pe ele. Nu se grăbea pentru că drumul era calculat cu o precizie matematică. La 6,30 exact portarul de noapte îl saluta în faţa ceasurilor de pontaj, cu ochii lui apoşi şi enervant de slugarnici. Pînă la tipografie mai erau cîteva sute de metri şi Filipaehe privea cu atenţie caii bine ţesălaţi ai camionagiilor dc la serviciul de transporturi şi trupurile mari ale foştilor geambaşi, moţăind în leagănele căruţelor. Dîmboviţa sticlea în soare şi purta deasupra apelor ei leneşe
21
un abur transparent. Din castani cădeau frunze rare, uscate pretimpuriu. Mirosea a borhot şi a singe proaspăt de animal înjunghiat, pe urmă aerul era ocupat de duhul greoi al plumbului topit, izbucnind prin ferestrele deschise ale secţiei linotype. De jos, de sub ziduri, înainte de a intra pe poarta de fier, Filipaehe asculta o secundă clinchetul ca de chei al braţelor (maşinilor de cules. 20 de ani, în fiecare dimineaţă acest cîntec metalic îl chemase înlăuntru.
Cîteodată, un sentiment de neplăcere îi încerca sufletul. Uita >i de speculanţi şi de fluctuaţia pieţii, o dată ajuns sus în biroul lui, după ce dăduse bună dimineaţa secretarei, care-i de sculase uşa, privea înduioşat vaza cu flori proaspete (în dimineaţa aceea cumpărase nişte flori ieftine şi sălbatice) şi sc apuca de treabă. învăţase să umble cu dosarele, deşi multă vreme bănuise că nu va reuşi niciodată să se descurce în încâlcirile reiteratelor, scrise cu o caligrafie lăbărţată dc către funcţionarii săi atît de meti-culoşi. Cu un creion roşu, totdeauna bine ascuţit, sublinia frazele esenţiale : serviciul cutare, cere tcutare, restul era pălăvrăgeală pe hârtie şi la oile va şedinţe o spusese deschis : „Tovarăşi contabili, tovarăşi şefi de serviciu, dacă aveţi de gând să scrieţi romane despre procesul dc producţie, duceţi-vă cu ele la edituri. Mie să-mi spuneţi scurt pe hîrtie cam ce doriţi şi cui vă adresaţi". Unii mai învăţaseră, cererile erau mai scurte, actele mai clare, dar la cei mai mulţi rămăsese o 'meteahnă dc neschimbat : limbariţa pe hârtie. Pentru sporirea unui tiraj, un funcţionar o lua de la Adam şi Eva, cita câtă hîrtie îi livra lui Bazilescu Lelea în 36, cîtă în 38, câtă în 41. Pe cine interesa asta ? Trebuia spus pe scurt: avem nevoie de atâtea vagoane de hîrtie : dc ce? Pentru că sarcina noastră de plan e dc atît şi atît! Fără vorbărie! N-aveli ? Să vă ia dracul, aţi putea să sporiţi producţia, să faceţi şi voi ceva, toată lumea se sileşte să sporească producţia. Nu era .nevoie de vorbe mari ca să-1 convingi pe directorul de la Lelea. Dacă n-avea hîrtie, oricîte rînduri sentimentale i-ai fi scris, el tot răspunsul ăla ţi-'l dădea : „N-am şi gata !". Ce erau toate astea ! „în urma sarcinei date de către partid, din care reiese clar că noi trebuie să extindem revoluţia culturală etc., etc...." Lucrurile păreau clare, doar liîrtia nu trebuia pentru tipărit cartea de bucate a nu ştiu cui. Atunci ce mai trebuia atîta corespondentă, pentru că pe Filipaehe tocmai mulţimea rezoluţiilor scrise cu. cerneala cînd roşie, când neagră, cînd albastră, îl speria. Pe marginile cererilor apăreau rânduri peste rânduri, aşternute pe margini şi iar parafe şi iar iscălituri şi lui îi venea să înnebunească şi suna pe secretară şi-1 chema pe şeful de serviciu şi-i întreba, cam enervat -deşi se stăpânea cît putea : „Dumneata ai trimis cererea asta ?" „Eu". „Cînd ai trimis-o ?" ..E înregistrată, pe margine, are data..." Se uita la dată: 6 luni, 8 luni, hârtii peste hârtii şi vedea răspunsul simplu : ,vNu avem, nu vă putem livra, cereţi pentru la anul. Adresaţi-vă etc., etc..." Sfaturi în loc de hîrtie. Şi-atunci, 'după atîta experienţă, funcţionarul nu învăţase nimic? Omul -asuda, speriat de faptul că era chemat de director, cu ochii bulbucaţi dincolo de lentilele ochelarilor, întindea cu degetele cozondracii puşi peste o cămaşă plină de apă. Filipaehe nu putea să sufere să stea de vorbă cu oameni înspăimântaţi, tocmai pentru că, niciodată în viaţa lui, nu fusese înspăimântat. Dintr-o dată toată mânia îi pierea şi spunea simplu : „Stai jos". Funcţionarul se codea puţin, apoi se aşeza. „De ce eşti atât de obosit? Munceşti mult?" „Da, stau peste orele de program". In sclipirea ochilor apărea nesuferita aCeea de lumină linguşitoare. Directorul o dată se supără, spre surprinderea celuilalt: „Să nu mai aud că staţi peste orele de serviciu... Orga-
22
nizaţi-vă astfel munca încît să nu fie nevoie de ore suplimentare. Pe mine mi mă conving orele suplimentare şi nici nu-mi place să le plătesc. Acolo unde lucrurile nu se rezolvă în orele de serviciu înseamnă că nu se lucrează bine, ai înţeles ? Nu mă pricep la hârţoage, dar bănuiesc că idaCă v-aţi gîndi mai bine, treaba ar merge pe roate..."
Spaima din ochii funcţionarului creştea şi o dată cu ea creştea şi neplăcerea lui Filipaehe. Nu voia să fie temut, niciodată nu voise să umilească pe cineva. La cîţiva chiar le spusese, mai la început, după naţionalizarea tipografiei, cu o francheţă care îl enervase pe Pîntea : „Nu mai te teme atît de mine, tovarăşe Cutare. Ce bîţîi aşa în fotoliu ? Sînt un om ca şi dumneata. Am lucrat aici, ană cunoşti de ani de .zile, nu sînt nici mai deştept, nici mai al dracului ca dumneata, aşa că vorbeşte-mi deschis". Din nefericire, efectul era contrariu, funcţionarii se speriau şi mai mult şi Filipaehe dădea dreptate secretarului organizaţiei de bază care nu mai termina cu mustrările : „la ascultă, cît o să-ţi mai pui tu cenuşe în cap şi-o să te mai declari prost? Păi dacă erai prost şi neînvăţat crezi că te punea partidul pe scaunul ăsta?"
Şi uite aşa ise pierdea în raţionamente şi convorbirea se încâlcea pînă cînd directorul întreba neted : „Cîte corespondenţe ai făcut, tovarăşe, pe tema sporirii livrării de hîrtie? „Atîtea şi atîtea." „Şi tot n-ai mai băgat la cap că trebuie să faci altceva ?" Ce era acel altceva, celălalt aştepta mură în gură, de la el, de la Filipaehe. „Adică ?" reuşea să îngâne. „Adică să pui roma pe telefon şi să întrebi : Alo, Letea ? Directorul ? Da ? Ai, dom'le hîrtie sau n-ai? Că să vezi că n-am. Păi de ce n-ai? Şi ia-1 îşi freaeă-1 şi dacă nu scoţi nimic de la el, ia Buştenii şi întreabă^mi-i, nit dormi şi nu face la nesfârşit corespondenţe..."
Dar corespondenţele nu puteau să ia sfârşit. Era ca iun blestem. In alte şedinţe, îi certase, reeşea clar : totul se făcea pe baze de referat, trebuia oriunde o hîrtie, la urma urmelor era vorba de milioane, tranzacţiile nu se închei au fără o acoperire. Dar Filipaehe simţea că dincolo de această necesitate imperioasă a actelor exista şi o gândire înceată, o inerţie care-I scotea din sările. De unde venea inerţia asta ? Pîntea îi spusese o dată, tot aşa de neted cum îi spunea toate marile adevăruri, (şi fusese tot atît de nemulţumit pentru că i se păruse că secretarul simplifică totul ca de obicei) : „Filipaehe, trebuie să învăţăm să conducem. Vezi, puterea cînd eşti hotârît şi lupţi pentru ea, se obţine repede, mai important rămâne să ştii ce să faci cu ea, cum |S-o întrebuinţezi. Ia gindeşte-te, cine a condus ţara asta pînă ieri, alaltăieri ?" „Nişte escroci!" simplificase îşi directorul, la rândul lui. „Exact, nişte escroci îi dăduse celălalt dreptate, dar erau nişte escroci cu carte, pentru că banii şi averile nu se fale din /vânt, trebuie să ai un miros, să te pricepi <cît de cît la ceva. Ori pe ce contează reacţiiinea acum? Pe lipsa noastră de învăţătură. Şi tu şi eu, abia deschidem ochii. Am citit destul, dar cînd e vorba de practică, uite de cîte lucruri te izbeşti. Trebuie lucrat cu oamenii, primul lucru cu care trebuie să ,ne deprindem e acela de a avea încredere în noi. Sîntem aici, nu avem de gînd să ,plecăm prea repede îşi trebuie să ştim oît mai curînd cum să conducem. Păi la /o tipografie treaba asta e un fleac, gîndeşte-te că, comunişti ca tine şi ca «mine se califică noaptea, zdrobiţi de oboseală în imunei de inginer, li se dau pe mână uzine nemaipomenite, unde se lucrează cu chimişti, cu draci, cu vrăjitorii, nu alta. Şi ăla care e trimis acolo, trebuie să ştie despre ce e vorba, nu să se bîlbîie, eă altfel, îl întorc şmecherii pe dos şi se duc dracului milioanele. .După aia, trebuie să-i de-
23
i
prindem pe ceilalţi să aibă încredere în ei. Şi-asta e foarte important. Ţi-a dat statul şofer şi tu nici inu te urci in maşină, te-ai obişnuit să mergi cu tramvaiul pînă la minister. Tovarăşii de-acolo te-au criticat (pe bună dreptate că îutîrzii la şedinţe. Ţie ţi se pare că faci lux /şi cînd 'colo, treburile te silesc să te urci în maşină, dar tu «ici ca prostul : nu, nu-mi .trebuie, ce vreţi să mă boieresc? Nu te boiereşti, Filipaehe, n-ai timp!" Ei şi Pîntea ! Prea îl crede naiv.
Ajuns la acest punct, Filipaehe ridica ochii din dosare, adueîndu-şi aminte de faptul pentru care se simţea nemulţumit. într-o bună zi, sună scurt şi secretara apăru repede în uşă.
— Tovarăşă Coca, a venit şoferul ?
— N-a venit încă.
Directorul clătină nemulţumit din cap.
— Cînd vine să treacă pe aici, am să-i spun ceva.
— Am să-1 chem, are telefon.
Acest lucru nu-1 (ştia Filipaehe. Vrasâzieă şoferul avea telefon şi el, cît era de director nu reuşise încă să aibă (cu toate insistenţele celor de la minister, care voiau să-i cheme la orice oră din ,zi şi din noapte, dacă ar fi avut nevoie de dîns'ul. „Poate că omul a făcut .altceva înainte şi-acum e şofer, şi-are telefon de ani de zile, ce mă priveşte pe mine ?" Scuza nu-1 mulţumea, nu era vorba de o invidie, dar în toate ceva părea nepotrivit, nelalocul lui. „Omul ăsta nu poate să mă respecte", gândea. „De unde-ai mai scos-o şi p-asta ? Poate că n-a găsit altceva mai bun şi s-a ifăcut şofer". „N-.ar .£i nimic, dar nu vezi că dacă n-ai nevoie de el, nu vine la timp la serviciu, n-are ore fixe şi câteodată te cheamă unldeva, pe neaşteptate, la o şedinţă şi ia-1 de unde nu-i! 0 întrebi pe secretară, undei dom'le individu' ăsta?" „Nu ştiu". „Nimeni nu ştie, el îşi .face de cap îşi tu te du'ci tot cu tramvaiul şi .îutîrzii şi tovarăşii se uită chiorîş Ia tine, nu-ţi spun nimic şi ţie îţi crapă obrazul de ruşine". îl certase de câteva ori, obligîndu-1 să vină ca toată lumea la 6,30 în curtea .fabricii. Un timp, şoferul se .ţinuse de cuvânt. De cîte ori intra pe poarta fabricii îl găsea moţăind în maşină. După o lună sau mai puţin iar avusese nevoie de el, pe la 11 într-o dimineaţă şi nu-1 găsise. „Unde e ?" „Are puţină treabă", îl scuzase secretara. „Ce fel de treabă ?" „Nu ştiu !" „Trebuie să repare ceva la motor". Filipaehe fusese bucuros că-i găsise o scuză. „Şi-o maşină se mai strică, trebuie reparată, nu e ceas..." Cînd îl întrebase peste citv.a timp da'că a reparat motorul, .şoferul păruse uluit, de unde el, Filipaehe dedusese că nu era lucru curat la mijloc. II întrebase pe Pîntea: „Măi frate, ce-i cu şoferul nostru ? E om bătrân, are părul alb, mi-e ruşine de ruşinea lui. Nu-şi face datoria. 0 să-1 amendez". „Are copii, Filipaehe, o liotă, dacă-i mai iei şi din salariu, îl omori!" „De ce nu stă la datorieV Am foarte rare ori nevoie ,de el şi în general nu pot să sufăr maşina, dar se mai întâmplă că mi sc cere să fiu în 5 minute la o şedinţă şi sînt silit să spun că nu pot. „Păi n-aveţi maşină ?" întreba cîte o tovărăşica dintr-alea de la secretariat. Am, dar vezi dumneata, stai de-i explică..."
Pîntea cercetase cazul, întrebase portarul ce se întâmplase cu şoferul, aflase totul, venise la el : „Filipaehe am cercetat, e cam ticălos. Cară zarzavaturi din piaţă pentru nişte negustori. Tu nu miroşi cînd te urci în Euikul ăsta vechi, parcă e o grădină. S-a dus dracului benzina, .uleiul, maşina noastră miroase ca o seră..." FăVuseră haz de necaz. Filipaehe îl chemase la el. iar Vardughian, slab, osos, cu o figură tragică, cu obrazul căzut, umilinţa
24
8»
in persoană, cam adus de .spate pentru că era prea înalt şi la volan trebuia să conducă aplecat puţin ca să potă zări drumul! prin parbriz, rămăsese lîngă uşa, cu şaptea în •mâini, aşteptând. II poftise pe unul dintre fotoliile lui Bazilescu în care te scufundai ca într-un cupeu de trăsură : „Ia stai, tovarăşe Vardughian". Şoferul se aşezase pe-o bancă, căutînd speriat într-o parte. „Ce-ai făcut dumneata înainte de a fi şofer?" Omul o încurcase (mai pe urmă cercetase la cadre şi aflase că se oeupalse cu comerţul de cafea şi că ,falimentase după doi ani după ce deschisese o mică prăvălioară în pasaj), dăduse nişte explicaţii încâlcite, Filipaehe nu mai insistase. „Bine, nu vrei să-mi spui totul" încheiase directorul fără supărare. „Dar de serviciu de ce nu te ţii ?". Celălalt tresări se cu o mirare care era gata-gata să-1 scoată din sărite pe Filipaehe. „Cum nu-mi văd de serviciu?" Nu avea rost să se certe. Trecuse direct la obiect. „E adevărat că faci transporturi cu maşina tipografici ?" „Ce fel de transporturi ?" întrebase cu o nevinovăţie care-i aduse sângele în obraz lui Filipaehe. „Transporturi de zarzavat". Omul lăsase capul în jos. „Odată am cărat nişte lăzi cu zarzavat pentru .cantină şi mi-a scos lumea vorbe". Vrasâzică recunoştea. ,„Să nu tse mai întâmple ică te amendez". „Bine, am înţeles". Dar nu înţelesese. Iar avusese nevoie de el şi iar nu-1 găsise. Se dusese la Pîntea în birou : „Ce facem cu omul ăsta ? ,Nu vrea să se îndrepte îşi pace". „Trebuie să avem răbdare. Gîndeşte-te că e uşor, îl putem da afară, dar ce fac copiii, nevasta?" „Atunci de ce nu înţelege sănşi facă datoria?" „Vorbeşte cu el, arată-i care e situaţia..." „Bine". îl chemase din nou şi-i vorbise ca .unui om mai in vîrîstă : „Am aflat că ai o familie grea". „Da", recunoscu el. „Cîţi copii?" „Şase". „Şi nu ţi-e milă de ei?" Vardughian tresărise şi o urmă. de desnădejde-i urcase în priviri. „De ce mă întrebaţi ?" „Pentru că nu se mai poate. Dacă nu te astîmperi, te dau afară..." Ciudat lucru, ameninţarea nu-1 speriase prea tare şi-abia mai târziu înţelesese de ce. „Nu cred că o să mă daţi afară" spusese şoferul moale. „întâi că nu vă dă nimeni voie. Sînt şi eu muncitor şi azi muncitorii nu mai sînt lăsaţi pe drumuri..." Filipaehe vrufeose să-i spună brutal că el nu crede că. are de-a face cu un muncitor, dar renunţă. „Pe urmă, continuase Vardughian, din ce vreţi să trăiesc? Leafa nu-mi ajunge, trebuie să mai mă cîrpesc..." „Du-te după orele de serviciu şi angajează-te undeva la un garaj, dar mie, în timpul producţiei să-mi stai la serviciu".
Pe urmă conflictul (se ascuţise. Reclama fiiie curgeau. Vardughian fusese văzut la o înmormântare. Vardughian avea clienţi la ore fixe pe care-i transporta dintr-un punct al oraşului în altul, Vardughian întîrzia... In (şedinţele sindicale, la toate criticile, şoferul nu răspundea, părea mut, ajunsese la o nepăsare în stare să scoată şi pe un sfînt din sărite. Culmea era că îşi găsise şi apărători şi Filipaiohe nu înţelesese manevra dc la încăput. Vasilescu spunea că el e de vină pentru că Vardughian întîrzia şi lipsea în unele zile, pentru că avea nevoie de dînsul ziua şi noaptea. Scuze se găseau destule : aprovizionarea cantinei devenea din zi în zi mai greoaie şi trebuiau făcute drumuri lungi după alimente. Muncitorii ascultau şi-i dădeau dreptate : „Săracul Vardughian, umblă cu Vasilescu după roşii şi noi îl criticăm în şedinţe". Dar scuza asta' nu-1 mulţumea pe Filipaehe. Nu-i plăcea Valsi-lcscu. Mai ales după ultimele zvonuri devenise foarte circumspect. Tot cu Pîntea sc înţelesese. „Măi frate, ia să luăm noi măsuri, să vedem ce s-ascunde după toată treaba asta?" Secretarul mirii: „Ştiu cu ce. s-ascunde, e problemă mare. 0 să te doară capul, Filipaehe". „Las' să mă doară, dar barem să ştiu adevărul.. "
25
După^ trei săptămîni, secretarul intrase la el în birou şi-i spusese neted : ,.E amestecat şi Angliei, preşedintele sindicatului".' „Adică?", „Adică, lasă-mă să fumez o ţigară". Şi-o aprinse şi povestise precipitat: „Dumnealor fac afaceri pe spinarea muncitorilor. Escrocul ăla de Vasilescu învîr leş ic banii şi din ce rămîne pe de lături se duce la chefuri cu Angliei ca să tfie acoperit. Spune lumea că merg seară de seară la „./ ipa-n-drum", o crîşmă pc Pantelimon şi beau şi mănîncă momite şi le cîntă lăutarii şi-au înnădit şi cîtova legătorese de sus, nişte pramatii aduse în producţie tot de Angliei dc la cine ştie ce stabiliment scoase..."
Filipaehe simţise cum asudă. Zvonul că'Vasilescu ,şi cu Angliei îşi fac case în Bucureştii-Noi .nu-1 crezuse de la început. îl ştia bine pe preşedintele sindicatului şi. chiar, atît de prost nu-1 bănuia. Dacă ar fi umblat cu lucruri necurate, nu ieşea el ca viermele în iată, dar chestiunea eu chefurile şi cu femeile, asta-i semănau foarte bine. De cînd îl cunoştea îi plăcuseră cheful şi femeile. Faptul că trebuia /să afle un adevăr neplăcut îl făcea atît de trist pe Filipaehe şi de-aceea nu mai /simţise de loc bucuria dimineţii radioatee dc iunie.
Inlr-altă ,zi, pe la 9 şi-un sfert, secretara îl aduse înăuntru pe şofer. Vardughian era obosit, ea după o noapte de insomnie, avea o faţă răvăşită şi părea foarte bolnav.
— Stai. jos, .îi spuse cu o vd.ee care nu promitea nimic bun, dar ca de liecare dată cînd stăteau de vorbă, şoferul nu părea prea înspăimântat. Coca, clicamă-1 şi pe tovarăşul Pîntea.
Prezenţa secretarului organizaţiei de bază la o discuţie pe care o aştepta îl nelinişti puţin pe Vardughian, dar recăzu într-o somnolenţă prefăcută. Pînă la sosirea celui dc-al treilea, Filipaehe hotărîL dintr-o dată'să ia taurul de coarne, cum îi era obiceiul, ridică Ia întâmplare un dosar de pe niaisă şi, i-i arătă şoferului :
— „Vezi, ăsta-i dosarul dumitale".
Şoferul clipi moale. Ştia că în afară de a4 concedia n-avea ce să-i facă şi un loc dc muncă pentru acelaşi salariu mai găsea el.
— Pairi nepăsător, zise Filipaehe, dar nu e dosarul dumitale de cadre. E un dosar al Miliţiei...
Cuvintele avură un efect neaşteptat. Vardughian parcă atunci se trezise după un duş rece.
— Ce-are Miliţia cu mine? -— 0 să vezi îndată...
Directorul se mira el însuşi de faptul că putea minţi cu atîta uşurinţă.
Intră şi Pîntea. Secretarul se aşeză pe un scaun, mai într-o parte, privind ou linişte la cel din faţa lor, ca şi cînd atunci l-ar fi cîntătrit câţi bani face.
— I-am adus la cunoştinţa cele constatate de Miliţie, zise Filipafche cu o seninătate uluitoare.
Secretarul nici nu clipi.
— Şi ce spune dumnealui ? ■— 0 să vedem acum...
Vardughian căuta cînd la unul, cînd la celălalt, voind să ghicească cu o secundă mai devreme cam ce ştiu şi ce nu ştiu cei doi. Văzînd chipul indiferent al lui Pîntea se simţi pierdut. Totdeauna îi fusese frică de omul acesta, tocmai pentru că toată lumea spunea despre el că este foarte cinstit.
26
Chiar porecla de „adventist" îl făcea să ise simtă ca pe ghiaţâ ori de cile ori trebuise să-i vorbească.
' .— Ai de gînd să spui tot? întrebă neted Filipaehe. Noi nu te mai putem ţine în fabrică, nu ştiu cum ai să scapi de Miliţie, pentru, că e uşor să pleci de-aici 'şi -să te angajezi în alltă parte, dar ,să vedem ce-ai să faci cînd va trebui să răspunzi de faptele tale.
Ceea cc era uluitor, era faptul că pe măsură ce Filipaehe minţea, simţea cum îl cuprinde o veselie ciudată.
„Toată lumea fură aici !" >zise în cele din urma VardtiigWan şi deodată îşi dădu seama că era (pierdut şi că Vei doi il înţeleseseră pentru că era normal, ancheta trebuia să aibă loc ia Miliţie şi nu în biroul directorului, dar pentru că o pornise aşa, 'cel puţin să se dezvinovăţească, să arunce pe ceilalţi cc-i puneau lui în circă.
Filipaehe ghici raţionamentul şi «puse neted :
— Vardughian, dosarul ăsta poate fi oprit, fă în aşa fel ca el să n-ajungă unde trebuie. Dacă s-pui tot o să vedem ce-d dc făcut cu tine, dacă ascunzi ceva, ,şi noi ştim destule, o să vezi ce-o să 'urmeze.
Calmul lui Pîntea îl scotea din să'rite pe şofer. .Acosta nu se mişca'se de loc din sicaun şi. avea aerul că ştia şi mai multe ca directorul. Filipaehe nu se mai stăpîni şi întrebă pe neaşteptate :
—• Ia zi-i, ce-i cu circiuma aia „Ţipâ-n drum" ?
■— Vasilescu e capul răutăţilor, începu Vardughian. El 1-a tras de mî-necă îşi pe tovarăşul Angliei. Dumneavoastră nu prea mergeţi cu maşina. Veniţi primul şi plecaţi ultimul de la tipografie. Ei, seara, pe la 7, gata, o întreabă pe secretară : „Tovarăşă Coca, ce face tovarăşul Filipaehe, mai stă ? — Mai stă ! — Dacă întreabă de maşină, spune-i că a plecat cu tovarăşul Angliei... La început nu mergeam des la circiumă, dar de la o vreme, din două în două seri îi las pe Panteiimon..."
— Ştiu, confirmă Filipaehe cu o linişte care-1 îngheţă pe celălalt. Şi cu fetele cum e ?
— Nişte curve de la legătorie. Le-a angajat tovarăşul Anighel, la sfaturile lui Vasilescu. Nu fac nimic, vin dimineaţa năuce la serviciu. Le pontează una din ele şi ele se duc in pod şi dorm. Dacă le ia la (întrebări şef ui de secţie, ele Si arată cotul. Să le reclame, n-a>re decât, că o să vadă el ! Aista e !
Vardughian voia să ocolească ceva foarte neplăcut pentru el, dar cei doi aşteptau cu răbdare să-1 mai audă.
— Cum scoate Vasilescu banii pentru chefuri ?
— Simplu. Are oameni la grădinăriiie din jurul Bucureştiului, nişte fermieri care mai ţin locuri. Pune preţul dublu. Tovarăşul Angliei ştie, dar închide ochii. La început nu prea voia, dar de oînd cu chefurile... ,
Pîntea ,îi aruncă dirdetorului o privire scurtă. Filipaehe simţi curo ro şeşte piuă în albul ochilor.
-—.Şi cu casele de la Bucureştii-Noi, cum e?
Vardughian tăcu o clipă descumpănit.
■— Le-au pus pe numele nevestelor, nu-i aşa ? ,
•— Numai Vasilescu, tovarăşul Anighel n-a vrut nici în ruptul capului să-şi facă două odăi de zid, după cum 1-a povăţuit celalalt. Zice că să nu bată la ochi. Ii place mai mult petrecerea.
27
Se făcu un minut de tăcere.
— Şi de ce nu ne-ai spus singur toate astea mai devreme? întrebă Pîntea de la locul său.
Şoferul şovăi.
— Pentru că le oşti complice, completă -secretarul, pentru că furi cauciucurile vechi de la magazie, pentru că vinzi pe ascuns hîrtie furată...
Filipaehe nu mai ştiu ce era adevărat din toate astea şi ce nu, dar chipul înspăimântat al şoferului îl făcu să ghicească totul. Pîntea nu isprăvise însă, mai voia să ştie un lucru foarte important şi îl află.
— Spune-mi, cc-i face atît de nepăsători pe Vasilescu şi pe tovarăşul Angliei ?
Vardughian şovăi, pe urmă nu mai putu să înfrunte privirile celor .doi.
— Cînd se îmbată, sc laudă că or isă vă scoată ca pe nişte măsele stricate pe amîndoi. Vasilescu spune că arc un ştab în minister şi că ăsta dc mult v-o coace, pentru ică aţi făcut nişte greşeli pe aici...
— Ce fel de greşeli ?
Omul ştia ceva, dar nu găsea esenţa acelor vini imaginare puse în spatele celor din faţa lui, pe care-i simţea acum foarte puternici tocmai pentru că nu se simţeau /vinovaţi cu nimic.
— Era vorba, cît am înţeles eu, de nişte manifestări nesănătoase, chiar aşa le spunea, nesănătoase. Tovarăşul Angliei rîde cînd e îrtai bine dispus şi zice că tovarăşul .Filipaehe o .s-o ia pe coajă ^pentru că a folosit fondurile nu ştiu care pentru mărirea tipografiei şi asta nu peranit legile. Pe urmă mai zice că s-a făcut risipă de materiale şi că s-au aruncat banii pe fereastră pentru ca să se pună faianţă la closet şi că se ispoieşte de prea multe ori tipografia şi ăsta costă şi cineva o să întrebe vreodată de ce nu se respectă disciplina financiară ?
Spre uimirea lui, şoferul îl auzi pe director cum rîde din toată inima :
— Destul, tovarăşe Vardughian. Ştiu totul. Mai spune că n-am vrut să cumpăr la preţ de speculă mătase pentru pavoazare, mai zice că am sfătuit fetele să vină îmbrăcate cum trebuie la serviciu, nu-i aşa ?
•— Chiar asa ? se miră celălalt, fără să priceapă de ce era atît de vesel Filipaehe.
— E în regulă. Poţi să pleci, să ştii că pentru furtul cauciucurilor tot o să te dăm afară, la noi nu mai ai ce să cauţi, oît priveşte 'celelalte, n-ai nici o vină. De azi înainte nu-i mai duci cu. maşina pe nici unul. Ordin de la mine. In scurtă vreme vom vedea ce-o să fa'cem şi cu ei doi.
Rămaşi singuri, Ţintea şi cu Filipabhe se priviseră în tăcere.
— Ce spui de toate astea? întrebase într-un tîrziu secretarul.
— De dimineaţa eram trist. Parcă aş fi mers la un dentist să-mi scot o măsea. Acum sînt liniştit. Nu mai am nici un prieten. Anghel a murit 'din clipa asta pentru mine. Eu îi voi fi cel mai mare duşman de azi înainte
Pîntea clătinase din cap uşor, eu melancolie.
— Nu-1 cunoşti, e un om periculos.
— Asta a fost greş ala mea, că nu 1-aim cunoscut. Alcum mi-e mult mai uşor, vreau numai să aflu ce s-a întîmplat cu el?sCe 1-a împins spre fnrti-
28
şagurL Crede-mă, mă simt ifoarte bine. Dacă e de luptat, principalul c să ştii cînd trebuie ,s-o Începi...
Şi fără să mai spună ceva se .înfundase în fotoliul de piele al lui Ba-zilcseu, simţind că abia din clipa aceea începe să ,se înftirie.
Filipaehe nu avusese niciodată senzaţia pe care o 'în-IX cercă după citeva luni, într-o dimineaţă, cînd, oprin-
du-ise lingă un lynotip şi voind să stea de vorbă mai multă vreme cu Petreseu, simţi în glasul acestuia o uscăciune politicoasă. Nu era duşmănie, dar nici departe de duşmănie nu se afla. Omul avea în privire o bănuială, lucra şi vorbea cu el cum ar fi vorbit cu cineva care-1 plictiseşte. No spunea, dar din faptul că nu ridica ochii de pe claviatura de metal a maşinii, directorul deduse că îl (încurca şi că ar fi bine să-1 lase în pace. Fetrescu avea ca şi el aproape 45 de ani, manca de ani de zile îl adusese puţin ide spate, un vechi reumatism şau o spondiloză, boală la modă, îl uscase şi-i aplecase coloana vertebrală şi plumbul îi mă cina se faţa dîndu-i culoarea acea specială a feţii tipografilor. Omul din faţa lui îi răspundea rece şi. mîndru. Mîndria se simţea din impersonalitatea răspunsurilor, din. indiferenţa .afectivă la problemele comune (ce putea spune Filipaehe unui lucrător, decil : Ei, cum mai merge? Ce greutăţi aveţi voi pc-aici ? întrebări aproape obligatorii, la un director care, chiar dacă nu e preocupat de soarta salariaţilor săi, este obligat să spună ceva de genul acesta, cu acea repetare obositoare a frazelor din care lipsea mai ales convingerea — dar el nu e'ra un astfel de director şi atunlci, în ziua aceea voia să afle cu adevărat ce greutăţi .întîmpină lynotipiştii şi găsise firesc să se adreseze unui vechi tovarăş de luptă, unui om lîngă care avusese ocazia cu ani în urmă să fie împuşcat de gloanţele trupelor lui Rădescu. Şi deodată auzi glasul acela fără culoare, simţea indiferenţa celuilalt, ostilitatea lui abia ghicită. .,„Ce i-am făcut?" sc gîndi îngrijorat, cu grabă. Ia să vedem. Dc cînd sînt director a venit el vreodată la mine să-mi spună că are vreo greutate sau să-mi (ceară ceva ? Nu. Dar tu ? Tu, ai venit vreodată pînă aici să stai de vorbă cu el şi să-1 întrebi ce greutăţi are?
în minutul următor, Filipaehe avu senzaţia unei singurătăţi dureroase. Ce ciudat lucru, gîndi el. Cei mai buni prieteni ai mei m-au părăsit de o dată. Uite, nici unul dintre ei nu mi-a călcat pragul biroului, nici unul nu mi-a cerut ceva, şi eu, furat de treburi, am uitat de ei şi au trecut luni de zile de cînd, în afara unor întîlniri întîmplătoare, nu ne-ani dat decît bună ziua. Unde este Cocorea ? Pe el 1-ain retrogradat pentru o greşeală, tocmai ca să arăt că în materie de condus fabrica cu uit de prieteni şi că asta este caracteristica principală a unui comunist: faptul că atunci cînd este vorba de munca pe care i-a încredinţat-o partidul, nane mamă, n-are tată, n-are prieten. ,Dar oare numai asta îi caracterizează pe comunişti? "Nu sînt ei oamenii care au suferit cel mai mult în viaţă şi nu siint ei aceia care au descoperit dulceaţa ,prieteniei, a tovărăşiei în suferinţă, acel sentiment înălţător ce merge pînă la primirea morţii cu seninătate, mândria bărbătească de -a fi solidar cu un alt .tovarăş şi că răspunzi şi tu de faptele lui, după cum ,şi el răspunde de faptele tale, de orice greşeală... Cocorea poate că se simte singur şi nedreptăţit, şi tu puteai .să te duci şi să-1 întrebi dacă acest sentiment de nedreptăţire îl l'ace să sufere şi-aUrnei
29
erau bune şi -unele/cuvinte .spuse cînd trebuie. Şi nu era .mimai Cocorea, era şi Petrescu, Săceieanu, Sandu-Gît de la Cartonaje şi încă .dacă ar fi stat să se gândească, .alţii. Oare să se fi speriat .ei 4« «oua ta f "uric-ţie ? Să fie şi puţină invidie Ia mijloc? La ,şedinţele de producţie ' nu prea-i văzuse, deşi nu lipseau, nici nu-i auzise. Tăceau, ocupau .scaunele cele mai din fund, tăceau şi aşteptau să vadă ce face. Dar de ee nu veneau la el, cinstit, ea între prieteni, să-i spună : r„Uite, bă Filipaehe, mie asta nu-mi place, aia nu-mi place, ,ai scăpat caii, ce mai. încolo şi-neoace !" Nu, nimic. Numai dacă era necesar: „Eu, tovarăşe director cred că..." Şi - tot .în .clipa aceasta Filipaehe îşi dădu seama că şi în glasul lor era aceeaşi răceală .şi în priviri aceeaşi bănuială ea In 'ochii linotipistului. Ceva nevăzut, un lucru rău şi de nemiâturat se .aşezase intre el şi oamenii aceştia. Dai- care era acel lucru?
Petrescu continua să .culeagă textul de lîngă maşină şi să-i răspundă mecanic :
— Cum ţi se pare .mâncarea de la cantină ?
-—• Bună .tovarăşe director... (Iar glasul acela ca un fierăstrău ruginit).
— Şi cu plumbul ăsta cum e? Ara auzit că are reziduri, că rablele dc maşini vă dau bătaie de cap...
— Da, ne dau, dar ne descurcăm moi cu ele, tovarăşe director...
— Nu-mi mai spune tovarăşe director, că mă supăr, ce dracu, aţi înnebunit cu toţii? (Privise peste umăr la celălalt şi-şi dăduse seama de bănuiala aceea ironică, parcă ea singură în stare să-i spună: „Las-o şefule! Că-ţi place al dracului să ţi se spună aşa...")
Un minut de tăcere. Afară ningea violent ca şi .cînd norii negri de deasupra oraşului descărcaseră cu furie toată încarcătura lor de zăpadă. Pe geamuri se prelingeau fulgi mări şi deşi, frumoşi, şi aici era cald, gazele sfîrîiau şi nu se auzea decît zgomotul maşinilor de cules, muzical şi cunoscut, melodia aceea fermecătoare a căderii literelor de plumb în căsuţele lor ca nişte mici clopoţei şi peste tot fumul de ţigări şi respiraţiile, celorlalţi oameni din secţie, vata densă a plumbului topit, senzaţia materială că ceva te -apăsă pe piept, Că mirosul "dulce te ameţeşte (puţin câte puţin. In acest ntittut de' tăcere, Filipaehe auzi strigătul găinilor tăiate în curte pentru cantină. Căderea'zăpezii masive şi albe punea o surdină acestei disperări, animale colective, -dar tocmai de aceea ţipetele găinilor erau mai grăitoare.
— Ce-aveţi voi cu mine? întrebă sugrumat după aceea Filipaehe. Parcă a intrat dracul ân voi, în toţi. Îmi vorbiţi ioa unui mitropolit: „Bine, tovarăşe director! Cum e- mâncarea ? Bună, tovarăşe director!" Dar ce, mă Petresculc, tu crezi că o fale pe nebunul, Crezi că vă privesc de sus, crezi că mu-mi cunosc lungul nasului1? Ia să-mi vii la 2 ia mine isă stăm de vorbă.';. S-a înţeles ?
Celălalt izbucnise 'fără să vrea In rîs şi directorul porni spre uşa secţiei înfuriat şi uşurat dintr-o dată: „Ia te uite la ei ce iiţe-mi fale, am ajuns să mă nog, am ajuns să mă simt prost că sînt director. Şitii că-i bună, domne!* Şi curajul iniţial leu care pornise spre Piane, unde trebuia să dea dc Cocorea i se topi dintr-o dată. Traversă Zeţăria cu capul în pământ, răspunzând 'din fugă .salutului lucrătorilor aplecaţi peste regale şi abia .când se văzu dincolo de uşa capitonată a biroului lui Bazileseu se mai linişti. Asia era un fel de a zice, pentru, că nu era liniştit de loc. 0 sună pe secretară şi-i spuse ursuz :
— Tovarăşe Coca, nu mă dai'la nimeni la telefon, s-a înţeles? Fata dispăru speriată dincolo, ta mica încăpere din faţă.
30
aromind
„Ia să ne gîndim puţin..." Se ridică de pe scaun şi începu să ocolească biroul masiv de -stejar cu anîinile la -spate. Ţiîrîiala caloriferului îl «cotea, din sărite. Privi pe fereastră 'la ninsoarea înverşunată -de afară. Aici nu se mai auzea ţipatul găinilor tăiate pentru cantină. Treceau maşini şi tramvaie huruind, jos -sub ferestrele Planelor. Oamenii iso grăbeau spre locurile cunoscute numai de ei, unii primeau ninsoarea cu umilinţă parcă, încovoind spatele, alţii rîdeau tare şi «c uitau în sus, o iată aştepta să-i cadă fulgii pe gene, susţinută de braţ -de um băiat de 18 ani cu capul descoperit, nins tot, parcă -şi-ar fi -pus in dimineaţa aceea o perucă de lînă .albă. „Uite oamenii, se plimbă, şi dumneata nu mai ieşi din prostiile care te mănîncă. Va trebui într-o zi să nu mai viu la uzină, să mă caute cu Salvarea, cu Pompierii, cu Miliţia, Cu cine vor dumnealor şi ,s-o iau aşa spre şoseaua Kisseleif şi să mă plimb pe sub pomii aceia hătrîni şi să aud cum bufneşte zăpada căzând de sus. Ah, ce aer, ca un cuţit, şi sînt ciori care croncănesc şi cerul parcă e -de metal, ca plumbul ăla de la lynofcipe şi poate că ar ifi bine -să-uii iau şi nevasta şi fata şi să le duc pe urmă la o ţuică fiartă, într-o bodoguţă d-aia cu godin unde e-întă cite un balaoacheş şi unde-o să -dau poate peste Anighel şi Vasilescu, pe unde-or bea ei banii -furaţi, cum îi zice la circiuma aia : La ţlpă-n drum, halal circiumă !"
Uite, na, că iar se întorsese de unde plecase...
Pe -stradă trecea un vânzător de ziare striglnd piţigăiat:
— Ia Scânteia, România liberă ! Ia ziarilii...
Sus torceau mărunt şi egal maşinile. Cum -dracii -să te plimbi la şosea cînd aici era atâta treabă de făcut! Fii, domne serios, vezi-ţi de treaba dumi-tale, e tîrşaiă mare, nu merge. Claxona îndelung o maşină, 'trebuie că venise hîrtia şi portarul moţăia în cabina lui şi nu mai deschidea o dată porţiile mari'de 'fier. Gîndul acesta îi aminti de uni autocamion de demult, de o iarnă de demult. Era cu Cocorea sus, pe 'f irlandeză, acoperiţi cu nişte pături şi foi de cort şi curentul şi vîntul, deşi stăteau în spatele cabinei şoferului, îi îngheţase. Se strînseseră ca oile unul într-altul şi mulţi miroseau a mahorcă şi cîţiva chiar a ţuică şi drumul era lung. Parcă cu alegerile, parcă cu agitaţia la ţară. Ce de drumuri ! Ce epocă tulbure şi omul acela sta mereu lîngă el. Cocorea, înalt -ca -după nume parcă. Ei îi -spuneau simplu : Coco-rule... Osos, slăbănog, parcă nemîncat, ducând al dracului la tăvăleala, ne-donnind cu zilele, gata să se urce în tren dacă era nevoie, ziua, noaptea, lăsîndu-şi copiii şi nevasta... '"
-— De ce dracu l-am retrogradat? A, da, din vina lui s-a stricat -maşina aia şi nea costat o -mulţime de bani:.. Dar dacă o fi fost obosit, că de "băut nu bea, dacă cine iştie ce sarcini o -fi avut şi ă uitait un şpalt lingă val şi-a făcut zob valul... Se întîmplă ! Şi-acuun -plăteşte nu numai el, plătesc şi copiii ăia pe care i-ai văzut şi tu. Patru are, doi -băieţi şi două ifete, ca nişte gîgâlici. Şi n-ar fi fost frumos din -partea ta să te duci într-o duminică la masă la el, neinvitat şi -să aduci o sticlă de vin şi să istaţi de vorbă : „Domne, te-am ars, dar trebuia, tu ca uiembru de partid trebuie să înţelegi. Nu isc poate 'fără disciplină. Ce, parcă dacă lui B azil esc it îi făceai una ca asta, te ierta ? Te arunca pe druuţuri şi îţi dădea o recomandaţie -de nu te mai vedeai, nu mai căleai prag de tipografie..." „Bine, bine ar fi zis el, la masa aceea cu ciorba grozavă, gătită de nevastă-sa, mirosind a tarbon, dar de ce nu mă întrebi, am dormit azi noapte?" „Nu mă interesează. La mine la tipograifie eşti tipograf, maşinistru, ce faci «noaptea; ce-mi pasă mie ? Ai stricat maşina, mi-o -plăteşti !" „0 plătesc, ar-fi zis el Infulechid din varza
31
cu carne, dar tu de ce nu mai stai de vorbă cu oaimenii ? De ce aiu mai întrebi, crezi că numai astea se întâmplă în fabrică ? Avem şi noi ale noastre. Ne-aduci la şedinţă şi spunem nna, alta, dar asta-i raia, pe eînd dacă mă chemi pe mine, Cocorea, şi-mi dai un scaun, că sînt şi eu om şi trebuie să mă bagi în seamă, este altă ceva, nu ştiu dacă înţelegi, domne? Pentru că dacă vrei s-o ştii pa dreaptă, cine vine la dumneata, tovarăşe Filipaehe? Cine-ţi mănîncă timpul de nu mai ştii cum te cheamă? Cocorea? — Nu! Petrescu?
— Nu! Săceieanu de la monotasterc? — Nu! Sandu-Gît de la Cartona je ?
— Nu! Atunci, cine? Să-ţi spun cu cine? Tovarăşul Anghel, tovarăşul ăla cu ochi de vier şi picioare iscunte, cum li spune, Sîrbu, da, tovarăşul Sîrbu care nu mai are loc de alţii şi îţi împoaie capul ba că ăla a zis că eşti un incapabil, ha că la Legătorie nu e ordine, ba că jos în magazie doarme pe el bătrînul ăla bolnav care ar trebui «cos la pensie...
Stai că n-am terminat, mai e, domne, mai e şi Vasilescu de la cantină. Ăştia au simţit că-i bă nu ieşti, ăştia au 'mirosit c-ai să chemi Miliţia şi uite cum te ameţesc ! Anghel e numai miere. în faţă îţi .spune că eşti cineva, că ai făcut aripa nouă a tipografiei peste prevederile financiare şi dând peste cap legea fiscală, iar pc unde dracu s-o duce el, mu te mai scoate din demagog ! Da, demagog. Adică vrei să faci pc .muncitori să creadă că dezvolţi fabrica, că dai pune şi altor tipografi lăsaţi pe drumuri de burghezie pentru că pe ăştia nu-i interesa cartea deşi făceau mare caz de ea..."
Filipaehe îl oprise în închipuire pe Cocorea care se pornise.
„Stai că nu-i aşa, Cocorule..."
„Da, cum dracu e ?"
„Oamenii mă vorbesc pe la spate şi dacă vrei să ştii, mie puţin îmi pasă. Ştii dumneata de ce sînt eu .zdravăn şi trag ca Ia roaltă aici, la tipografie, pentru că nu mă feresc nici de ăla, nici de celălalt. Vreau numai un singur lucru: să folosesc bine banii încredinţaţi de stat. Că mai există cîte un prostălău de şef-contabil Ia minister care o .să mă zgârie la vreo şedinţă că am trecut peste instrucţiunile lor, puţin îmi pasă. Doar banii nu-i bag în buzunarul meu, se vede ce-ann făcut eu ei. Lasă-! pe Angliei să creadă că vreau să mă fac popular printre muncitori, n-are decît. Ei nu înţeleg multe acum, or să înţeleagă mai târziu. Ce mai vrei dumneata să spui? Că am înfiinţat şcoală de balet pe lîngă tipografie? Foarte bine, ne-au felicitat dc la raion. Ei .nu văd decît banii şi atît. Dar partea sufletului ? Ce, adică copilul de muncitor n-are îşi ci dreptul la artă ? Uite, mie cînd .mi-a spus nevastă-mea că o face pe Eva, falta mea, balerină, am vrut s-o bat. Ei cînd spun balerină spun curvă, crezând că acolo, Ia eonserva'torul ăla al lor se face cine ştie ce, dar să meargă cu mine, să vadă ce muncă grea e, ce nădu-şală îşi ce frumuseţe... Ce mai au să-mi mai spună, că închid ochii că mai fură câte unul cartoane şi hîrtie? Nu sînt un zbir. Laisă, omul se mai ajută cu cîte ceva..."
Cocorea reapăruse iar pe neştiute, lung, osos şi crâncen.
„Dar de linguşit de ce te laşi linguşit? De ce închizi ochii la cîte Iac ei ? De ce nu deschizi ochii? Tu nu vezi că s-au organizat? Anghel îl are în spate pe Vasilescu, de la asta şi de la Sîrbu pornesc firele. Ei le-au izolat de noi, ei te-au învrăjbit împotriva noastră. Petrescu a lipsit o dată pentru că a înmormîntat-o pe maică-sa la ţară şi l-ai făcut de două parale, pe unul l-ai pierdut. Despre Sandu-Gît ţi s-a spus, tot la ureche că se laudă ca fost prieten cu tine şi de-aici toate câte le face anapoda, tovarăşul director închide ochii ! Lui Seceleanu nu i-ai zis nici dă4e mai încolo, dar ai
32
rîcă pe el parcă. Asta de unde se trage? Nu ţi-a şoptit o dată tot Sîrbu că muncitorii zic şi că... Ce zic? Zic că în loc de luxul de la club mai bine le-ai mai da ceva la leafă." „Eu nu stabilesc salariile şi luxul trebuie să ne obişnuim cu el, că dc-aiei ni se trage, ne-am deprins cu pământ pe jos, cu raţa în geam şi cu uluca-picată peste noi..." „Ei, bine c-ai ajuns şi la locuinţe..."
Ue cite ori ajungea la punctul ăsta, Filipaehe se aşeza pe fotoliul florentin al fostului patron. Pielea mirosea frumos din pricina căldurii din încăpere şi sfîrîitul caloriferului începea să-i placă. Era linişte, dincolo, în încăperea mică din faţă, Coca sugrumase ţîriitul telefonului, şi ea îl apăra de năvala celor care aveau prea mult timp şi voiau să-i mai şoptească cine ştie ce. Uite Sîrbu ăsta, asudatul ăsta, omul ăsta fără labele picioarelor, nervosul ăsta, cu ochi de vier, cu privirea mereu în pămînt, niciodată drept în luminile ochilor, ce frumos ştia să te ia, cum te luase de cîteva ori, pe departe, cum lăuda el curăţenia fabricii, cum spunea ce bine merg toate, fără să pomenească numele tău ! Nu, doamne fereşte ! Nu era prost. Ştia să compare, avea cifre în buzunar, le scotea la fiecare şedinţă şi începea să citească: păi pe vremea lui Bazileseu se tipărea atît şi-atît şi noi Cit tipărim ? Atît şi atît! Se compară ? Şi ce ziceau tovarăşii că sîntem proşti, că nu ştim sâ conducem, uite ca ştim să conducem !
Şi dumneata Filipaehe o dată mi te umflai şi-ţi spuneai în sinea ta : Da' ştii că ăsta nu e prost! De unde-a venit? De la CCS. Foarte bine, e pregătit, ştie să pună problemele. Cine te aproba imediat? Tovarăşul Angliei! Cine-1 adusese? Tovarăşul Angliei! „Am eu un om, ţiţă !" „Bine, Anghele, dacăl ştii tu! Munceşte ?" „Auzi vorbă ! Sîrmă ! 0 să fie bun şi pe linie sindicală. Ştie sâ scrie, are doxâ. Trebuiesc rapoarte. Dumneata, nene Filipaehe, ai atîtea pe cap, ce-ţi mai trebuie scriptologie ! 0 să fie bun la toate : dădacă îţi aduc că şi tovarăşii ăia : toată ziulica la telefon : gata raportul cutare? Păi să vezi, c-o fi, c-o păţi! Nu ştim, n-am auzit. La 11 s-aducefi raportul la minister. Pe cînd aşa : îţi aduc eu grafologul colea, zgîrie hîrtie. Devotat, devotat, vrednic de-o să te sperie..." „E membru dc partid ?" „Nu ştiu, să 1 întreb." „Păi de undei cunoşti ?" „A fost şi el tipograf, a lucrat cu mine. De cîţiva ani nu mai ştiu ce-i cu el. 0 să-1 întreb"
Şi Filipaehe uitase să mai întrebe care-i situaţia lui Sîrbu. E sau nu membru de partid? Ia să-1 întreb eu mîine pe Angliei, aşa dintr-o dată să văd ce-mi spune...
„Acum ţi sa căşunat pe ăsta".
„Mi s-a căşunat că prea e perfid. Acum îmi dau seama. Vine la mine, mâ întreabă: ce părere aveţi de cutare chestiune? A, în chestiunea cu clişeele de la Zincografie? Ar trebui să se muncească mai bine. Ce-mi face domnul Sîrbu ? Se duce la Zincografie şi pe baza acestui simplu cuvînt face o şedinţă cu secţia şi mi-i freacă pe oameni de le scoate sufletul. Dar eu n-am spus decît că s-ar putea munci mai bine! Atît! Şi eu nu ştiu nimic şi aflu întîmplător, de la cine? De la Pîntea care e supărat foc: „Bine, Filipaehe, da' ceai avut cu oamenii?" „Care oameni?" „Oamenii de la Zincografie..." începi să crezi că nu mai ai ţinere de minte, că ţi-a plecat mintea cu sorcova. „Ce tot spui tu acolo, Pînteo !" „Păi nu i-ai spus tu lui Sîrbu să-i frece pe cei de la Zincografie ?" „De ce să-i frece ?" „Că nu muncesc ca lumea..." „Asta-i nebun! Ia să vină la mine". Dar cum naiba s-a făcut, era plecat într-o delegaţie, şi a trecut o zi, au trocut două, ai uitat. Pe urmă
J — Viaţa Romincască
33
iariiiu'ştiu >cum. s-a!;făicut Că ai dat peste el într-o sac ţie şi nici n-ai apucat ■să. spui ceva că a şi i început cu guriţa lui de aur: „Tovarăşe Filipaehe, pot să vâ'spun ceva ?" „Spune, domne!" „Ieri am venit de la Sibiu, am fost acolo în schimb de experienţă.' Ştiţi ce tipografie au ăia. Numai pe Maica Domnului în 12 culori n-au scos-o eă dacă le-ar cere cineva aşa ceva, ar scoate-o..." „Ei, treci la obiect..." .„Trec. Dar să ştiţi, că mi-e greu să vă spun,..;" Ochii ticălosului erau umezi, apoşi,; vierul era emoţionat, -asudase tot, părul lui încreţit lucea de plăcere. „Pînă acolo s-a auzit de dumneavoastră !" „Ei, lasă fleacurile!" „Pe cuvîntul meu de om!"
, Există un. sentiment mai ticălos decît plăcerea asta stîrnită de un cuvînt bine brodit? Ia * să-mi spui Filipaehe? Şi doar eşti un om dintr-o bucată, Odată ai stat de vorbă ou un agent de poliţie, ieşit la pensie. Gum dracu se făcuse, omul văzuse multe şi se înduioşase, simpatiza cu comuniştii. L-ai simţit-sincer şi ai,vrut să afli un lucru care te mînca de multă vreme şi l-ai întrebat: „Ia spune, domne Visam, cum îţi explici dumneata că poliţia asta mai recrutează cîte,un agent chiar din mijlocul nostru? Cum se corupe un om, în general ?" Domnul Vişan avea 66 de ani, părul ca ninsoarea asta de pe geamuri şi o mustaţă falnică. îi plăcea să se asculte şi să .lase. să. se creadă că ştie multe.
„Intrăm într-un domeniu delicat" zisese cu pedanterie .  ..„Să intrăm." .,
„Intrăm în psihologie."
„Hai.să' intrăm." . ...   • „Bine..."
, Grozav îi mai plăcea domnului Vişan cuvîntul psihologie. , „Domnu' Filipaehe. Pe om îl corupi, ori linguşindu-1, dar nu aşa ca prostu. îiitîi îl stţidiezi, ca ,1a anatomie. Te uiţi în el: unde-i mai slab ăsta : îi plac, femeile, îi spui că ştii pe cineva care se prăpădeşte după el; bea, îi aduci de băut şi-1 lauzi del usuci: că ce spiritual, e el, că o să vadă lumea cu .ce om are de-a face. etîcî, etîcî... Dacă nu merge aşa, îl mai corupi .cu bani şi cadouri :< uite mi-e drag de dumneata, ia stiloul ăsta, ia pieptenele ăsta. : N-ai. nevoie de 500?, Cum să n-ai! Poftim. M-i dai cînd oi vrea dumneata. Şi zilele trec. şi mai ia 500 şi mai ia, o mie. Odată vine scadenţa;! Şi dacă şi la laude şi Ia bani rezistă, ameninţă-1! Prinde-! cu ceva..şi nul scăpa din mină, fii tare !" ,
„Biin. Dâr care e 'cea mai a dracului metoda dintre ele ?"
„Tot aia cu lauda. Cei mai mulţi la laude nu rezistă şi faci de ei ce vrei. Cîrpă de şters pantofii."
;! „Şi'ce. se îsptîne la Sibiu despre mine? întrebai dumneata, domnu' Filipaehe.•'    '..''''       '  ' i       .- < '
■ , „Că .aţi- mărit- 'tipografia, că, aţi adus. maşini noi, că aţi dat pîlne de mîncat'la ioajnenh.. Vă spun, mi-a făcut o adevărată plăcere să aud toate astea:'.." ■ -.'<■'■ ■"■ ,'<< . ■'■<''■"< ,       '■       .•:•*'■■■' "., .
i.'1 "„'Auzi,--.îi' 'făcuse o adevărată plăcere!" :■ .    ' _     . _
-i>;.ţ::»iŞiîlaâiţiilI" ă.sta.lstpweşte. într-o zi tot Sîrbu vine la tine,şi,stă în. picioare şi te respectă şi vrea să te servească cu orice- şi spune că el admiră şi înţelege^'ceea ce Taci tu, Filipaehe, şi-ar vrea să-1 ajuţi într-o problemă-/ „Care problemă-?P .Are. şi el un om, .munceşte bine, are calificare. Vrea orice' salariu, numai isă muncească aici, că"1 numai! aici o să se ridice. Tocmai în ..fabric» dumitale, .jEiEpache.  Numai  aicii.vse: învaţă adevărata artă .tipografică şi
34 -to. ,., «   fî,/V - !
^«w. trtmm r mm <mi -m tohwp1 Slffl ijffl
ÎIHîlflIliliHlîB
Gutenberg dacă s-ar mai scula o-dată din'morţi, tot Ia Grafice 6 ar veni, că aici sînt câinii cu covrigii în coadă ! > .. '„   ,Şi ţu prostul semnezi şi. azi. aşa,' mâine unul, poimâine altul, doranu Sîrbu îşi , aduce oamenii lui şi înicet-înicct, fără ea tu să ştii, ;ţe trezeşti-few ei .şeii ,.de scoţii, şefi de .sector, cutare, cutare. 0 .pilă pune Anghel,. una „VasUeseu,', una. contabilul:  Cine, Stamate ? ,Păi isă vă spună ; şi tovarăşul Şîrbu, .'muwceşte de se rupe ! Nu doarme, nu mănâncă-. ,„Dar parcă.secretarul de partid. îţi zice că e cam chiulangiu, că se leagă de fetele de la Legătorie..." „Ei, ,,e„băiat frumos, 'fetele, ierte, ce, vreţi, tovarăşe direcjtor. Producţia.* una şi fetele alta." ,,.Păi pe cine să pred, pe Pîntea sau pe dumneata ?" „Tovarăşul secretar e ocupat, află şi dânsul din auzite..." Şi iar uiţi, tovarăşe Filipaehe;, azi de unul, anîine de altul şi cazurile se înmulţesc: Parcă în şedinţe ce -se întâmplă? Vii dumneata,- 'te-aşezi pe slcaun,. vrei să afli câte ceva ..despre viaţa uzinei. Nu poţi dumneata să stai şi în birou şi în Zeţărie şi la Plane şi peste tot. Lipseşti, ai şedinţe, imergi la Minister," alergi după hîrtie. per sohal.'în timpul ăsta viaţa fabricii 'continuă. Nu poţi s-o cuprinzi. Oaimenij au .început în ochii tăi să jseincine unii cu. alţii, jau .contururi .numai» nu mai reuşeşti să ţii minte care are ochi albaştri,.care negri. îi uiţi. Aşa ţi-a'i'uiţ.aţ şi prietenii. Şi în urmă cu câteva luni câţiva 'mai ridicaseră glasul :„ To va; răşi, în  sectorul Cutare nu merge cum trebuie' cutare." Ş.e ridica, repede Anghel : „Tovarăşi, dacă e vorba să facem o critică, să facem o critică serioasă. Tovarăşul şe leagă de lucruri secundare......Să trecem -la ,altceva "
As fa în cel mai bun caz. Câteodată, unul mad îndrăzneţ o lua • mai rău pe .coajă': „Dumneata critici fără temei şi în general mu e bine să ne amestecăm unde nu ne fierbe oala !" .  , ^
,       Dumneata Filipaehe,; ai ascultat şi te-ai, mirat, ,
„Lasă-1, tovarăşe Anghel să spuie, cine ne dă nouă dreptul să punerii pumnul în gura muncitorilor!" . "'....'.-:,
, Şi omul nu mai spusese pentru,că de jos, de lîngă el, şeful de i'secţif îi şoptise ceva. Urmase o explicaţie nevinovată :„la Topitorie ş-au spart două geamuri ? Ei, ce mare lucru !, A-sta-i treaba . administraţiei ! Bine, dar de ce administraţia nu. punea cele două geamuri pentru că. cuptoarele ardeau în permanenţă şi oamenii lucrau fără căimâşi pe ei îşi din spate venea curentul de-âfară şi spitalul gata. Şi-atuuei unde-i grijă, faţa de om ? EI, Filipaehe. mirosise că ceva nu e în regulă şi se dusese sus, la Topitorie, şi-âcolo Căzuse că nu sînt geamuri de loc,'nu erau numai doUă geamuri sparte. De ce rin erau geamuri? Pentru că le spărsese vântul de astă toamnă. „Şi cum, de astă-toăinhă lucraţi aşa?" „Da"., „De ce •?•"< „Pentru" ea" am 'tot «pus şi nu se pun geamuri'!" „Şi de ce dumneata care te-ai ridicat, n-ai mai avut curajul isă sipiîii toate astea ?" „Pentru că..." „Să-ţi spun eu dc ce. .Pentru că şeful diuniităle dejecţie te-a tras de roinecâ. Cine e şeful de";secţie?" . ? "... ,Era,,"Un muncitor necunoscut,- • angajat • de cîteva luni. Şi, cum ajunsese şef de secţie peste noapte? Bine! îl recomandase ./tovarăşul -Şirbu. , Bun. ,De ce ,l-ai. recomandatj, tovarăşe, Sîrbu ?. Munceşte lune. „Bun, şi dacă munceşte .bine, de' ce. înăbuşe critica şi lasă oamenii să răcească de asta toamnă ?" ,,'N-â vrutj'-sa vă supere cu fleacuri." „Păi -as te a-s fleacuri, măi' frăte;?"-,,Nii sînt toVăra^e' director, dai1 cînd noi avem'în faţă atâtea sarcini ne' mai uită-m la nişte geamuri sparte ?" „Ne:uităm, tovarăşe 'Sîrbu!" ' •
-.-'. Dar la asta se redusese toată chestiunea, pentru'că peste cîteva zile 'Venise'Anghel şi, «a- -diU"întîmpla!re, -spifecse -că' şeful -Topitoriei fusese recomandat de către raionul U.T.M., unde are o muncă de răspundere.- ;3ine,
#8.
bine, l-o fi recomandat U.T.M.-ul, dar uite ce-mi face". „A uitat şi el. nene Filipaehe. Are atîtea pe cap..."
Numai că lucrurile nu erau de loc întâmplătoare. De la o vreme n-ai observat dumneata că oamenii au la şedinţe o reţinere, nu mai vorbesc, cască, abia aşteaptă să plece acasă, par obosiţi şi fără interes şi de unde vine lipsa asta de interes ? De la credinţa care se înstăpâneşte că nu poţi să spui ceea ce îţi place şi ceea ce nu-ţi place în fabrică. Şi cum poate să rabde o astfel de stare un comunist ? Cum de nu face lumină ? Cum dc nu descoperă acele cauze secrete care falsifică viaţa uzinei. Doar tipografia asta e casa tuturor, doar ei, toţi, în frunte cu directorul, formează o maro familie. Şi ce se întâmplă în această familie? Cineva face ca relaţiile dintre membrii ei să fie altfel decît ar trebui. Aici se naşte linguşeala .şi teama de a spune adevărul, şi el, Filipaehe, asta n-o poate tolera.
Dar ia să ne gândim mai bine. Nu te izbeşte pe dumneata un oarecare mecanism la şedinţele acestora, că de la ele pornisem. Nu există o reţea subterană, ca să ne exprimăm în limbajul romanelor senzaţionale pe care le citeam mai demult? Uite, odată parcă o fată de la Legătorie a apucat să mânie ceva printre dinţi, ceva despre un lucru ce semăna cu un fel de şperţ. Mai pe scurt, şeful de atelier se lasă „cinstit" la chenzină de anumite persoane şi acele persoane, nu ştiu cum se făcea că aveau totdeauna o normă ridicată. „De pildă, cine?" întrebase el. Se spuseseră vreo patru nume, se luaseră fişele şi se cercetase. Nu erau cifre exagerate ci posibile, la control, învinuitele dovediseră că pot munci atît. Pe urmă trecuse timpul şi ţi-ai adu* aminte de fata aia mititică şt bucălată care vorbise în şedinţă. „Unde este?" întrebase Filipaehe. „In ce schimb lucrează ?" „Nu mai e la noi." „Dar unde e ?" ,.S a transferat la Grafice 7". Curios lucru. Cercetase. Anghel îi dăduse explicaţiile: fata nu corespundea pe linie politică, nu îndeplinea nici o sarcină, nu voise să adune banii pentru abonamente la ziarele U.T.M.-ului. îl chemase pe secretarul U.T.M.-ului. „E adevărat că Veronica nu vota să îndeplinească sarcinile?" Secretarul se încruntase, ezitase şi spusese deschis că, in realitate, anumiţi tovarăşi făcuseră unele presiuni asupra ei, că-i dăduseră foarte multe sarcini, tocmai ca să nu le îndeplinească.
Asta era. Ici şi colo se auzeau voci răzleţe, dar cam mereu aceleaşi. Azi o critică, mîine alta. Despre anumiţi oameni din fabrică se forma o opinie. Cutare e leneş, cutare fuge de la şedinţe, cutare a zis că...
Afară tot mai ningea cu fulgi mari şi deşi. Filipaehe se ridicase din scaun. Asta era. Sub el se producea o mişcare lentă şi răbdătoare de care habar n-avea. Odată Cocorea îi spusese că ar trebui să observe că toţi foştii meşteri ai tipografiei dacă o-au ieşit la pensie sînt înlocuiţi cu tineri veniţi din alte locuri. „Ai ceva cu bătrînii ?" întrebase prietenul lui. „Ce să am? Ai înnebunit?" „Păi deschide ochii!"
Nu ţinuse seama de observaţia aceasta. în definitiv, în uzină erau angajaţi şi oameni noi, cu şcoală şi calificare nouă, nu putea să le pună beţe în roate, dar ceea ce spunea Cocorul, abia aeuun înţelegea : bine, bine, ai nevoie de tineri, trebuie să-i înveli meseria punîndu-i să muncească, dar de ce să scapi de bălrînii zeţari, de ce să-i pui să fie comandaţi de către nişte mucosi care abia au lăsat şcolile şi te învaţă cum să ţii viugalakul în mînă ?
36
— Stai, domne! întîi că ira 'trebuie să uiţi că avem mai a'les nevoie de oameni noi. Unii dintre meşteri sînt unşi cu toate alifiile, l-au slujit pe Bazileseu ca nişte servitori, nu ca nişte muncitori.
— Bine, dar nu toţii
— Al doilea, şi-ăştia tinerii cît s-aştepte? Au învăţat, dă-le ce li se cuvine...
Pe urmă gîndul i se întoarse iar la fata aleeea bucâlată, parcă Veronica o chema. Vrasâzică dumneaei a plecat pentru că au existat presiuni Cineva care sa simţit cu musca pe căciulă, într-adevăr, beţivul aedla de Stamate se lasă cinstit din cînd în cînd şi dacă cineva io spune, el face ce face şi fala se transferă.
Ei, de aici vine sentimentul acesta de frică, spaima că ţi-ai pierdut prietenii, domne Filipaehe. Ei au rămas ca şi tine cinstiţi. Dar tu nu vezi toate astea şi ei le văd şi nu ştiu că tu nu le vezi, pentru că nu se poate presupune că un director nu ştie ce se întâmplă cu cei pe care-i conduce. Şi dacă nu ştiu lucru] acesta au dreptul să se uite cu bănuială aceia în ochi la tine, au dreptul, ca Petrescu, să-ţi răspundă peste umăr. Tolerîncf toate acestea înseamnă că le aprobi, şi dacă le aprobi înseamnă că ei te bănuiesc că nu mai eşti omul pe care l-au cunoscut şi stimat. E limpede-
Ajuns aici Fillipache deschisese larg uşa şi-i spusese secretarei :
— Tovarăşă Coca, adu-mi te rog un pahar cu apă şi anunţă pe toată lumea că miercuri avem o generală, să nu lipsească nimeni. Mi se pare că am să le spun cîte ceva cumsecade la fiecare...
Adunarea generală avu însă loc mai tîrziu şi în alte XI împrejurări decît le bănuise Filipaehe. în zilele urmă-
'toare, urmară cîteva şedinţe la minister şi tot amânând cu lucrurile la ordinea zilei, aproape că uită de ele. Nici cu Eva nu apucase să vorbească deşi de câteva ori plecase decis de la tipografie s-o aştepte şi saşi piardă mai multe ceasuri cu ea. Adormea repede, obosit, vegheat de Flena, nebănuind că tocmai nevastăsa putea săi spună mai multe lucruri despre fiica lui, cum ar fi fost normal, iŞ'tiindu-ise că femeile îşi mai mere dinţează unele secrete.
Tot în săptămâna aceea avu şi alte neplăceri la iabrică. Şoferii de la transportul hîrtiei trimiserâ pe unul dintre ei, Voicu, să-i spună că, dacă nu li se rezolvă situaţia, vor reclama forurilor isuperioare greutăţile pe care le întîmpinâ din partea contabilităţii. Fillipache ştia foarte puţine lucruri despre ceea ce auzea în dimineaţa aceea. îl invitase pe Voicu să stea pe un scaun şi închisese olasoarul cu dosarul care4 avea Sa mînă, aşteptînd. Omul era frământat, directorul bănui după aceea că cineva îl ameninţase, sperind că nu va ajunge pînă în biroul directorului. Pe scurt, era vorba de munca nenormată a şoferilor. Legea le dădea dreptul la un spor de 50% pentru orele suplimentare şi şeful contabil, împreună cu Vasilescu le opreau jumătate din aceste sume, răstălmăcind textul din lege. Şoferii erau hotărâţi să dea întreprinderea în judecată şi chiar găsiseră un hoţ de avocat care era gata să le cîştige procesul 'fără să aibe alte pretenţii decât aceea de a împărţi cu ei suma ce trebuia sâ le revină tuturor. El, Voicu, se gîndlse că nu se face să te judeci cu tipografia unde-ţi câştigi pâinea şi venise aici, deşi erau
37
persoane care-i' sfătuise să n-o facă, pentru că directorul nu le va da dreptate.. i
Filipaehe simţi iar că i se urcă un fior rece pe şira spinării. Din nou Vasilescu... „Tovarăşului Anghel v-aţi adresat?" întrebase, făcînd fără să vrea imediat legătura.. „Da". „Şi el ce v-a spus?" „A spus că să ne vedem de treaba." „Chiar aşa a spus ?" „Chiar aşa..." Directorul tăcuse. Pe urma se, ridicase -de la birou şi se învîrtise puţin prin cameră. „Voicule, de cînd eşti angajat aici ?" „Din '938". „Ai venit înaintea mea." „Da." „Spune-mi ce cred oamenii despre mine, dar sincer..." Celălalt tăcuse înverşunat. „Vrasă-zică nu e ceva plăcut, nu poţi să-mi spui..." „Tovarăşe Filipaehe" începuse, şoferul... „despre dv. lumea crede că sînteţi un om slab, dus de nas de ceilalţi." „De ce ?" „Muncitorii spun că aţi jnceput-o bine, dar că pe urma aţi dat de trai şi ăţi uitat de unde veniţi." „.Cum aşa ?" „Păi toate au mers ca pe roate la început. Aţi mărit fabrica, aţi făcut economat. Pe urmă cantină. Numai că, încetul eu încetul, ceea ce noi am cîş'tigat sub regim a început Să se subţieze..." Voicu vorbea pe limba lui. „Haide, zii mai pe gros..." îl invită Filipaehe în acelaşi limbaj cunoscut. „Se bănuieşte că ori nu! ştiţi, ori.." „Ori?" „Dar nu se poate!" se revolta celălalt. „Ce să nu se poată?" „Nu se poate ca să luaţi ceva, să băgaţi în buzunar..."
Filipaehe avu deodată imaginea îngrozitoare a toleranţei lui prelungite, a lipsei de iniţiativă din ultimele luni. Voise de oîteva ori să-1 cheme pe Anghel să stea de vorbă, dar frica de ceva ireparabil îl oprise de fiecare dată. „Dacă-1 chem; îi spun totul şi-o rupem definitiv şi eu nu pot şă cred că omul care m-a adăpostit în casa lui în timpul lui Antonestcu, a devenit un ticălos !" Iată că sentimentalismul ăsta de păduchios se răzbuna. Filipaehe simţea cum i sau roşit obrajii pe neaşteptate şi o suferinţă îngrozitoare îi cuprinse inima. Nu. şe mai putea îngădui nici un fel de amînare, altfel se transforma într-un complice al celorlalţi, al lui Anghel şi-al lui Vasilescu, al lui Sîrbu şi-al lui Stamate. Ce lungă era lista asta şi cît de adînc dormise el în fotoliul de piele, crezînd că e de-aj uns să livrezi cantitatea de cărţi comandate de stat şi-atît, cînd dincolo de muncă, existau mai ales oamenii, eu problemele lor...
; „Spune-mi, îl întrebase pe Voicu, banii ăştia îi bagă cineva în buzunar ? E vorba de cei 25 % pe care şeful contabil şi cu Vasilescu vi-i opreşte", „într-un fel, da" acceptase şoferul. „Pentru că banii se întorc tot la ei sub formă de prime. Cu olt fac economii mai multe, cu atît le creşte prima." ,ylnţeleg. Şi au economii destule ?" „Cum, dv.'nu ştiţi că şi de la -cartonaje şi de la matriţieri scot cît pot? Jupoaie lumea şi spun că aşa e legea. Ga şi cînd în locul lui Bazilescu au venit alţi exploatatori..." „Şi de ce n-a venit nimeni pînă acum la mine?" se înfurie deodată Filipaehe. „Pentru că oamenii au aflat că mai ştiţi şi alte lucruri şi nu aţi luat măsuri." :„Cum h-am luat măsuri? Pe Vardughian, şoferul l-am retrogradat..." „Da, dar pe adevăraţii vinovaţi nu i-aţi pedepsit..." „Care sînt adevăraţii vinovaţi?" i,Lu-mea spune că contabilii ăştia1 au pe cineva la spate, altfel nu şi-ar face «i de cap chiar atît..." „înţeleg. Bine, aveţi puţină răbdare, o să facem o şedinţă1 şi-acolo o să spuneţi toţi ce aveţi de spus.." „Tovarăşa Coca â zis Că aţi amina t-b de eîteva ori." „Am treburi la minister şi nu înai face mutra asta ca şi cînd n-ai crede o iota din ce-ţi spun. Ai Încredere în mine?" „Am, altfel n-aş fi Venit ailci." „Bine, spune celorlalţi că veţi primi drepturile voastre pînă la un leu şi încă din urmă, nu -e nevoie să daţi avocatului juma tale..."      '     ■> ■ ■ ■■;   "' : ..... - - - -
3*
.aceeaşi zi îl chemă la el pe; Anghel. ; ,,. .. tl. Cu preşedintele sindicatului, Filipaehe se văzuse în ultimele luni' nu prea des,, dar destul ea acesta să înţeleagă că în sufletul directorului se petrece ceva neobişnuit. Salutul lui nu mai era atît de deschis şi pe urmă cînd ai simţămîntul vinovăţiei, devii tu însuţi, bănuitor şi proporţiile oricărui gest cresc. Faptul că Filipaehe era singur şi că la aceasta convorbire nu asista Pîntea, secretarul, îl nelinişti de la început pe preşedinte. Deobieei, măsurile le luau împreună şi absenţa celui deal treilea îl făcu să clipească uşor de după ochelari. Se mişca greoi cu piciorul lui tîrît şi parcă lai .ziua aceea din instinct voia să atragă celuilalt atenţia asupra infirmităţii. Filipaehe îl pofti să se aşeze. Nu avea aerul duşmănos al unui om care se desparte definitiv de un prieten şi ştie că din clipa următoare fostul amic devenea pe neaşteptate duşmanul cei mai înverşunat. 0 speranţă vagă îl făcea să creadă că tot ce avea să-i spună lui Anghel va fi desminţit imediat de acesta şi că, la plecare, vor putea să-şi mai strîngă mîinlle. Era aproape de ora 12 într-o zi de februarie, cu dezgheţ pe acoperişuri, cu o lene de primăvară presimţită în aer. Preşedintele căsca, probabil că, cu o seară înainte chefuise iar şi îi era somn şi abia aştepta să ajungă acasă după ce va mînca la cantină. Filipaehe îl privi mai bine şi îşi dădu" seama că omul se schimbase foarte mult fără ca el să bage de seamă. In general nu ştia niciodată ce culoare au ochii celui cu care vorbea, pentru că nu-1 ţnteresa. Era mereu grăbit, reteza euvîntui şi o lua alăturea. N-avea timp şi nu permitea altora să il mănînce pe-al lui. De data asta simţea că trebuia să stea de vorbă multă vreme cu omul din faţa lui. Băgă de seamă că Anghel era bărbierit proaspăt şi că gulerul cămăşii era neobişnuit de curat. N-avea nimic împotriva oamenilor îngrijiţi, dar în tipografie era obişnuit cu salopetele şi cu cerneala care pătează hainele şi o: cămaşă curată presupunea parcă multă lene, o lipsă de ocupaţie care părea stranie ta acest loc tinde se asuda şi se muncea într-Un ritm destul de susţinut. Se gîndi în ce zi se aflau. Nu era luni. Dacă ar fi fosit luni l-ar fi întrebat: „Ai fost la vreo nuntă ?" Era joi şi nu mai întrebă nimic. Poate venea direct de la o petrecere cu prietenii, ce-i păsa lui de asta ? Atunci îşi dădu seama că de fapt munceau de multă vreme împreună, dar nu ieşiseră la o ţuică, la un pahar de voie bună, cum ar fi ioist firesc. El, Filipaehe, era un sălbatic, nici cu Pîntea nu băuse o ţuică-două. Nu-i plăcea băutura, asta era adevărat, şi celuilalt îi spunea lumea adventistul, dar ar fi putut Să iasă împreună şi să bea ceva, numai aşa ca să simtă că trăiesc şi că muncesc împreună. Anghel avea viaţa lui, îl privea. îi era groază să se bage în sufletul cuiva. Dar îl izbiră nu numai hainele preşedintelui sindicatului. Parcă şi piciorul şchiop îl aşeza altfel peste celalalt picior, pe chipul lui, la început fusese puţină frică, sau mai curînd o curiozitate. Acum Anghel era liniştit şi zîmbea fără bunăvoinţă, ghicind că va urma o convorbire neplăcută. Filipaehe ar fi putut s-o cheme pe secretară şi să comande două cafele sau două pahare de Coniac şi chiar aşa făcu, sună şi ceru conialc. Nu-i urmări privirile celuilalt, dar adusul paharelor şi al sticlei bombate în care strălucea stins o rază rătăcită de soare îl îngrijoră şi mai mult pe Anghel, deşi el n-o arătă.. „E groasă!" Preşedintele sindicatului prevăzuse această convorbire (Vasilescu îl avertiza mereu) aşa că oarecum era pregătit, dar reacţiile lui Filipaehe erau cu totul neobişniute, el putea să facă ceva neprevăzut şi asta îl supăra cel mai mult.
39
— Ei, ce mai e pe la sindicat ? începu Filipaehe, bînd cu o buză stîngaee coniacul
— Muncă, muncă şi iar muncă, zise celălalt ironic sorbind cu sete şi turnînduşi singur un alt pahar pentru eâ avea nevoie de căldura băuturii ca să poată înfrunta curiozitatea naivă dar şi insistentă  a directorului.
— Voiam de multă vreme să-ţi vorbesc. Nu-ţi ascund, sînt multe de descurcat. Am o mare nedumerire...
Filipaehe tăcu puţin, apoi ridică iar privirile.
— Ce nedumerire ? întrebă celălalt.
— Anghele, ce fel de om eşti ? Am stat cu tine eîteva luni în aceeaşi casă, mai ţii minte ? Din pricina mea ai avut şi neplăceri. Asta mă sileşte să te respect şi aş vrea să te respect toată viaţa mea. Unii oameni sînt nemulţumiţi de tine. Zvonurile cele mai idioate mi-au trecut pe la urechi. Putem să discutăm sincer, ca doi comunişti ?
Tonul deschis nu-i convenea de loc celuilalt, dar ştia să se ferească.
— Ţi sa spus că beau cam mult ?
— Şi asta.
— Şi mai ce ?
— Că ai angajat fete la legă torie numai ca să...
— Prostii ! Am nevastă şi copil de-aouim..
— Bine, să spunem că nu-i adevărat. Eşti prieten cu Vasilescu ?
— Prieten ? Am mers cu el de eîteva ori, pe vremea economatuluî după alimente, am mai băut cîte un pahar de vin. Nu mă dau îndărăt, dar de aici şi pînă la prietenie e un drum lung. Pe urmă, te întreb, şi dacă aş ti prieten cu el, ce-ar fi?
— Nu-mi place omul acesta. Lumea spune că e necinstit.
— Prostii !
Repetă cuvîntul cu uşurinţă şi directorul se înfurie puţin fără s-o arate.
— E adevărat că-şi face case în Bucureştii-Noi 9
— Nu l-am întrebat.
— Eu l-am întrebat.
— Şi ce ţi-a spus ?
— Că-şi face. i
— A tunei de ce mă întrebi pe mine ?
— Voiam numai să ştiu ce-o să-mi răspunzi... Anghel îşi mai turnă un eoni ate în păhărel.
— Filipaehe, spuse după aceea, vrei să ne certăm ?
— Nu vreau să ne certăm, dar trebuie să vorbim deschis. Cu ce bani îşi f aice casele ?
— A strîns omul, are salariu, munceşte şi nevastă-sa. A mai vîndut mi se pare şi un loc de la ţară...
— Uite că ştii mai multe decît mine. De ee numii spui ? Te vezi des cu el ?
— îmi iei interogatoriu? Sînt sătul de interogatorii... Filipaehe simţi că convorbirea aluneca pe un tărâm neplăcut.
— Iartă-mă, dar nu vreau să te jignesc. Poate ai o slăbiciune pentru acest om, se întâmplă. Şi eu, în puşcărie am fost prieten cu un ticălos care mă turna la directorul închisorii, pînă mi-am dat seama, a trecut vreme îndelungată. Vreau să mai ştii că m-a supărat că ai intervenit pentru Irma şi că, cu ajutorul tău, cei de Ia Grafice 7 au angâjat-o. îmi vin svonuri
40
pe la urechi că e o tîrfă. Se spune că trăieşte cu un funcţionar de la minister, unul Burcea...
Anghel se făcu palid, dar nu scoase un euvînt.
— Cum au angajat-o s-a încurcat cu directorul. Era s-o dea afară Numai Burcea ăsta o ţine ateolo de cînd trăieşte cu el...
— De unde ştii lucrurile astea ?
— Vorbeşte lumea !
— Şi ce mai vorbeşte lumea ?
Filipaehe nu avea nici un sentiment de voluptate în a-i spune toate aceste lucruri, dar repetîndu-le, descoperă că ceva era adevărat pentru că Anghel se pos omora şi se enerva.
— Lumea mai vorbeşte că a trăit şi cu tine cit a mai fost angajata noastră şi chiar după aceea...
Directorul tăcu. Pe urmă se ridică în picioare şi înainta spre preşedintele sindicatului.
— Ar fi trebuit sâ luăm măsuri, dar numai plecarea ei 1-a hotârît pe Pîntea .să nu se mai amestece. Ce zic oamenii dacă noi facem ceea ce facem ?
— Ştii că ai haz ? Vorbeşti la plural, doar tu eşti un sfînt, Filipaehe. Omul devenise pe neaşteptate cinic.
— Poate mai ai să-uii spui multe lucruri.
— Nu multe, dar destule. Toată fabrica vorbeşte despre excursiile pe care le organizezi pe linie sindicală.
— Adică ?
— Mergi cu fetele de la legătorie şi petreci cu contabilul şef şi cu Vasilescu...
— Şi dacă ai ştiut, de ce-mi spui abia acum ?
— Pentru că n-am crezut o iotă din cele ce auzeam.
— Dar naiv mai vrei să pari ! Ia ascultă, Filipaehe, crezi că cineva îţi dă dreptul să te amestetei în viaţa mea particulară ?
— Nu e viaţa ta particulară, Anghele. Ai în buzunar un carnet de partid.
— Fleacuri. Destul am făcut pentru partid. Doar nu vrei mai mult ?
Filipaehe avu acelaşi sentiment de spaimă dureroasă pe carel încercase în clipa cînd aştepta să audă lătratul 'mitralierelor într-o aurită dimineaţă de martie. Nul îngrozea cele ce auzise, ei, simplitatea gîndirii lui Anghel. In cazul de faţă mu existau decît două posibilităţi, ori omul din faţa lui nu credea o iotă în nimic şi atunci nu era, nu putea fi 'comunist, ori era nebun, şi Anghel nu avea în 'momentul acela aerul unui nebun, vorbise fără vreo urmă de responsabilitate, ceea ce trăda o convingere mai veche.
Vru să-i deschidă uşa şi isă-1 dea afară, dar chiar şi murdăria are o atracţie a ei, mai ales pentru un om care descoperă atît de neaşteptat acest adevăr. Filipaehe se reaşeză pe scaunul lui şi-1 privi cîteva clipe Anghel. El îşi mai turnă un păhărel de coniac.
— Filipaehe, îi spuse, mi se pare că eşti mai în Vîrstă ca mine, iartă-imă că-ţi spun aşa. Tu mă cerţi ca pe un copil de şcoală. Eu am făcut după părerea ta o mulţime de greşeli. Numai că mu recunosc acest lucru şi dacă vrei să ne luptăm, ne vom lupta. îmi place să petrec, îmi plac femeile şi n-o să mă împiedice să trăiesc un carnet roşu pe care oricînd îl pot aşeza pe masa cui vrea...
41
c .'.—t De.:ce m-ai ascuns în casa ta. atunci ? întrebă'Filipaehe şi "celalalt se aştepta parcă la întrebarea asta. '
— Nu ştiu. ' . Se făcu o tăcere asurzitoare:
— Eşti nebun, ai băut prea imult. Vrei .să ispui ea nu mai crezi în nimic, că te porţi aşa pentru ca îţi este indiferent orice?
— Nu mă interesează morala voastră de [mironosiţe. Cred că pot. fi comunist şi 'fără obligaţii. Ce are partidul cu femeile cu care mă culc, ite întreb. Dacă tu nu te-ai săturat încă de, fusta nevesli-tiij te priveşte, pe mine să mă lăsaţi în pace !
Filipaehe simţea că durerea îl cuprindea ca o apă căreia nu i te poţi împotrivi.
— Are, reuşi să îngîne, pierdut, ca îşi cînd sub el is-ar ii deschis păT mântui.
— Prostii. Muncesc? Muncesc! Am .fost un om devotat, nu te-am dat pe mâna poliţiei, n-ajunge?
— N-ajunge.
— Şi mă rog, ce mai trebuie ?
Filipaehe nu ştia ce să-i răspundă, era greu să-1 facă să înţeleagă pe celălalt ce g înde a. Abia reuşi să îngîne :
— Anghele, comuniştii nu pot trăi oricum, la întiuiplare...
— Vorbeşti ca apostolul Pavel.
Preşedintele sindicatului nu râse, era înfuriat, o speranţă vagă de tot avea că ceilalţi nu ştiu nimic despre cele ce făcea, deşi Vasilescu îl prevenise, dar cum era un om câre pierduse orice bun simţ, nu era interesat să stabilească ce era moral şi ce nu era, aşa că îşi permitea să spuie ceea ce-i spusese lui Filipaehe.
— Mă mir că te-aud vorbind astfel, încheie el pe neaşteptate ca şi cum ar fi fost plictisit de cele ce avea să adauge. De ce vrei tu să faci ordine în viaţa altora şi nu faci ordine Ia tine acasă ?
1— Ce vrei să spui ?
— Nu ţi-a spus nimeni că fiica ta trăieşte de doi ani de zile cu un proprietar de cai ? Vrei .să cred că nu ştii că e pusă pe căpătuială, că vrea s-o şteargă peste graniţă cu Manieatide ?
— Ce Manieatide? Ce plecare peste graniţa? Ce, eşti nebun? . i Filipaehe simţi că se sufocă şi căută rama de piele a scaunului. Deci
era adevărat! Pântea îl cruţase, îl ândemnase numai să vorbească cu Eva, fără să-i arate proporţiile acestor lucruri necunoscute.
Tîrziu cînd îşi reveni, Anghel dispăruse .şi pe cristalul biroului nu rămăseseră decît cele două pahare, pline pe jumătate cu coniac. Un sentiment îngrozitor de singurătate îl cuprinse pe Omul acesta puternic şi crezu că îu •clipa ace'ja părul ii va albi.
In toate aceste fapte nedesluşite, cel mai îngrozitor X/l lucru lui Filipaehe i se păru naivitatea lui. Există oa-
meni pentru care viaţa este un lucru supărător de simplu şi el era un astfel de om. Dacă cineva l-ar fi înjunghiat pe neaşteptate, nu ar fi simţit o surpriză mai mare. Unele avertismente ale lui Pîntea  le  auzise, dar nu  ştia  nimic,  bănuia  că  e vorba  mai. mult de
42
Unele copilării.' ,,Eva e mare de-aeuiŢÎi S-ofiîndrăgostit,'dar o să-i treacă. Ei, cliiar dacă era vorba de un proprietar de cai, ce era cu asta! 0 certase parcă-i dăduse şi-o palmă —• gata. Totuşi cîtă uşurinţă ! Şi la urma urmelor, unde era maică-sa, Elena ce păzise ? Pentru că probabil ştiuse şi eră probabil complicea acestei iubiri neroade. Dar de aici pînă la faptele grave despre care auzise : fugă peste graniţă, cutare, cutare. Nu mai părea o joacă, uşurinţa lui se transformase într-o' catastrofă.
Alergă mai mult decât umblă pînă acasă. Bineînţeles, cum se întâmplă în iâistifel de împrejurări, nu găsi pe nimerii. Era devreme. Nevastă-sa lucra după amiază, Eva cine ştie pe unde umbla. Începu să se ânvîrte în jurul mesei, .se trudi să se liniştească, dar nu reuşi. Ceva uriaş, înspăimântător, creştea deasupra lui, ca un val apăsător care nimiceşte totul, care te striveşte fără să poţi să faci ceva, cum ai Cădea în' casa unui ascensor şi vezi cum de deasupra vine greutatea unei cuşti de fier şi strigi şi strigi şi nimeni nu poate face nimic...
Iată, toate apăreau limpede, cât se poate de limpede... Vasilescu putea să fure cît vrea, Vardughian putea să-i răspundă obraznic şi să^şi vadă de-ale lui. Stamate, beţivul putea să angajeze pe spinarea sa cite curve voia şi chiar să le, tăvălească în fabrica lui, sub ochii lui, fără nici o teamă, Sîrbu putea să-şi aducă toată familia ţn tipografie şi s-o angajeze, totul se putea face, acest mizerabil de Anghel putea să protejeze pe bucătari, pe toţi neisprăviţii care-i dădeau bani pentru că era limpede: lumea credea: iată-i pe comuniştii noştri, au pus şi ei mîna pe o întrejjrindere şi închid ochii reciproc în faţa a ceea ce if ace celălalt. Te cred şi eu : ăsta, Filipaehe are o fată care e încurcată cu un fost capitalist şi vrea să i'fugă peste graniţă, -poftim, preşedintele sindicatului poate să ţină câte (femei vrea pentru că nimeni nu îndrăzneşte să-i, spună ceva. Şi cînd îl întrebase, ce i se răspunsese? Dumneata să taci, pentru că nu eşti în stare să-ţi faci ordine în casă la dumneata, darmi-te într-o fabrică unde mănâncă pline atâta lume. Şi pentru prima oară Filipaehe avu sentimentul unei neputinţe totale şi crezu că ar fi cazul să meargă a doua zi, unde nu ştia încă, şi să spună că nu e în stare de nimic şi că e păcat să se mai creadă că vreodată va putea să facă ceva ca lumea...
înţelegea limpede că nu palmele şi cearta puteau să schimbe ceva în toate aceste lucruri. Greşelile erau prea mari şi prea vechi pentru ca să se poată repara ceva imediat şi radical. Cu sentimentul că în seara aceea trebuia să se petreacă ceva îngrozitor îşi aşteptă în linişte nevasta. Elena sosi pe la ora unsprezece şi jumătate noaptea. Era obosită, abia îşi mai ţinea ochii deschişi. Trebuia să se scoale de dimineaţă la şapte şi să pornească spre mahalaua Pantelimonuilui unde ducea o muncă culturală. Avea imai precis de alfabetizat câţiva bătrâni care nu ieşeau din casă în ruptul capului, pe care se obligase în faţa organizaţiei de partid să-i înveţe la domiciliu să citească. Era o inuncă anevoioasă pentru că nici o fiinţă din lume nu e mai îndărătnică decât un bătrân încăpăţînat şi mu era unul, erau mai mulţi. Se Scula devreme şi le bătea în poartă, lătrată de câini, sculând vecinii şi ascul-tînd glasul ironic al muierilor de peste ulucile vecine: „Nu s-a sculat, tata mare,1 a chefuit aseară cu fii-sa, care s-a cununat a doua oară !" Nici vorbă de aşa ceva. Fiica aceea avea şi ea 50 de ani şi era femeie serioasă, dar muierile erau rele şi n-aveau treabă. Nu le asculta, căuta încuietorile porţii, se ruga de bărbaţii slrînşi în jur din curiozitate işi-i ruga s-o ajute să năvălească peste îndărătnic. în cele din urmă' §1 găsea în fundul casei. Era
43-
vreun necăjit, .fără dinţi, plîngînd parcă de neputinţă, oieînţelegînd ce era cu ambiţia acestei femei săi pună să citească acum, în pragul morţii, după ce ani de zile trăiseră şi fără ziare. „Nu pot, se înverşuna Elena. Te-am dat pe situaţie, înţelegi, cu numele, pronumele, ocupaţia..." „Dă-o dracului de situaţie, parcă o să vină cineva şi-o să mă întrebe după situaţia dumitale dacă ştiu buchiile..." „Nu vine". „Atunci?" „Păi, asta e moşule, că se lucrează pe cuvînt, înţelegi ?" Moşul nu înţelegea şi se supunea greu la canoanele învăţăturii. Cînd o rugaseră să preia munca asta, Elena nu înţelesese ce-i rămânea de făcut. Pînă atunci avea răspunderi mici, strîngea cotizaţii, cînta în corul fabricii, umbla cu agitaţia duminica la ţară. Era obositor, dar îi plăcea. Pe urmă o trimiseseră la o şcoală de instruire. învăţase o mulţime de chestiuni pedagogice, cum să ai răbdare cu oamenii, cum ii convingi. Venea frîntă de oboseală, mai avea şi un schimb în producţie, dar noutatea şi mai ales ghidul că face ceva pentru oameni îi dădea un iei de nebunie a muncii. N-ar fi dormit, ar fi umblat kilometri pe jos, vorbea oricui cu entuziasm despre ceea ce face. Numai Filipaehe n-apuca să audă toate astea. Şi el se întorcea frînt acasă şi adormea numai decît. Ea dădea din umeri şi se culca alături, pe pernă, ifără să protesteze : „0 fi şi el obosit, săracul, că nu stă degeaba !" Şi-a doua zi pornea iar, vară, iarnă prin funduri de mahala, bătînd la porţi, certîndu-se cu oamenii, căutând cu o răbdare de ânger să arate cui o asculta ce pierdere însemna pentru un om întreg lipsa de ştiinţă de carte. Ceea ce plăcea celorlalţi la Elena era îndârjirea tăcută cu care îşi îndeplinea toate sarcinile. Niciodată nimeni no auzise spunând nu pot, sau nu vreau, sau să întrebe de ce trebuia făcut cutare lucru? Asculta în tăcere, nu promitea, spunea doar încet, parcă îndoindu-se. „Să vedem ce se poate face!" Şi-şi vedea de treabă.
Cunoştea tot Bucureştiul. în eîţiva ani îl bătuse pe jos, de la un capăt la celălalt. Umbla pe la Comitetele de femei, pe la UF.DR., pe la organizaţiile de tineret, îşi găsise un carneţel jerpelit în care-şi nota orele şedinţelor, ieşea dintr-o adunare, cădea în alta. Cînd se făcea ora 2 abia apuca să mănânce ceva la repezeală la cantină şi intra direct in schimb, abia atunci dîndu-şi seama cât de obosită era. Obişnuinţa însă ucide şi oboseala şi ajunsese chiar să spună despre ea că se miră că n-o lasă Filipaehe, că se abrutizase ; nu mai era o femeie, era un bărbat întreg ! Haz amar, dai; adevărat undeva. Nici duminicile nu erau mai libere, exceptând după masă când şi ea şi bărbatul ei cădeau într-un somn greu pînă seara cînd ieşeau la o scurtă plimbare. Nu aveau rude, nici prieteni, nu simţeau nevoia să se vadă cu alţii, pentru că toată săptămâna trăiau în mijlocul oamenilor, erau să tui de vorbă şi de fleacuri. Pe urmă, lunea o luau de la cap din zori, parcă mulţumiţi pă zaua de sărbătoare trecuse şi puteau face ceva. Pe Eva no priveau ca pe o fiică căreia trebuie să-i dai asistenţă. Nu se ştie de ce amândoi credeau că în familia lor anumite lucruri nu mai trebuiau repetate ; adică se ştiau, se subînţelegeau. Viaţa unui om însemna înainte de toate : uiuneă, muncă şi iar muncă. Eva avea partea ei: la balet se cade pe brînci pînă se ajunge la desăvîrşire şi Elena ştiind că e nevoie de vreo 9 ani până poţi să te numeşti baletistă, nu se îngrijoră de soarta fiică-sii. Era ca şi cum şi-ar fi închipuit că are o rudă dusă în puşcărie pe un termen lung : după ce termina pedeapsa, după aceea se mai putea discuta : ei, acum să vedem ce-i de făcut ? Ori, după socotelile ei, cei 9 ani nu trecuseră, mai erau zile destule. Dar, iată, se iviseră micile neplăceri. Lumea bârfea. Eva era adusă
44
acasă cu maşina de un bărbat cu păru'l alb, care se zicea că e proprietar de cai de curse. Ei, şi ? Nu împărţea lumea în buni şi răi. în general, Elena credea că fiecare om trebuie să ştie cu cine are de-a face, fără a fi nevoie de sfaturi şi de supraveghere. Atunci de ce dracu mai sîntem, eu şi Filipaehe, aşa cum sîntem, dacă de la noi nu s-a învăţat nimic ? Şi îşi vedea de foătrînii ei, de strîngerea cotizaţiilor, de îndelungata şi uneori plicticoasa muncă socială de a încredinţa pe alţii că lumea trebuia să trăiască altfel. Cîtă vreme nu sc mişcasc de lîngă Filipaehe, ştia foarte puţine lucruri în general. O fabrică este în cele din urmă şi un fel de universitate populară, oricîte glume sau făcut pe seama compromisei formule a celor ce declara că „au şcoala vieţii". E niţel adevăr aici, nu se poate să nu fie. Şi mai ales e un stil de viaţă. Cîlă vreme bărbatul ei fusese închis gândise cum gîndea orice muncitoare în vremea aceea, avînd soţul în puşcărie : „Asta e viaţa noastră. Nu putem face nimic. Autorităţile ne iau bărbaţii şi ni-i bagă la zdup, cînd aceştia nu se astâmpără şi încep cu revendicările. Mai bine şi-ar vedea de treabă !" Pe urmă brutalitatea autorităţilor o contrariase: „Aici trebuie să fie ceva adevărat. Bărbaţii nu sînt chiar atît de nebuni. Numai un animal rabdă să-1 baţi pe degeaba şi atunci cu greutate. Şi un cal, şi un eîine muşcă. De ce n-ar muşca şi ăştia ai noştri ? Ia te uită !" Cînd mergea la vorbitor sau cînd trimitea un pachet eu <mîneare sau cu haine la puşcărie, nu se ştie de ce, simţea un fel de mândrie de care alte femei erau cu siguranţă lipsite pentru că ele nu aveau bărbaţi închişi la Doftana. Ele habar n-aveau ce înseamnă să-ţi iei de la gura copiilor şi să faci sacrificii pentru cineva care se opune unei autorităţi... Cu un astfel de sentiment poţi să rabzi de foame şi de sete, ba chiar eşti în stare, dacă eşti provocat, să te duci şi tu la puşcărie. De aceea, astfel de femei par neînfricate şi în realitate sînt neînfricate, pentru că ele înţeleg esenţa luptei politice
După ce Filipaehe venise acasă şi vecinele parcă altfel îi dădeau bună ziua, Elena nu mai avea nici o bucurie. începea viaţa obişnuita, viaţa de dinainte, fără nimic extraordinar. Pe masa lor era piine, chiar cîte o sticlă de vin şi în casă se auzeau rîsete. Astea toate îţi dau un sentiment bun, o plăcere a vieţii, dar lipsea ceva şi ea vru să facă imediat acel ceva, să nu stea degeaba, «a se gîndească la toate prostiile. îl întrebase pe Filipaehe cu ce să înceapă. „Cere o muncă sindicală pe acolo. E mare nevoie de oameni". „Bine, o să cer". Cei de la sindicatul textilistelor se bucuraseră : „Ştiam noi că nu ne lasă tovarăşa Filipaehe". Era o linguşeală ciudată în cuvintele lor. Adică cum venea chestia asta : ştiau ei, că n-o să-i lase? Şi dacă ar fi avut într-adevăr chef să-i lase ? Ce nu se putea întîmpla şi aşa ? Ce caraghioşi sînt oameni uneori! Ea simţea nevoia să facă ceva, cu adevărat, fără ipocrizie şi ei îi încredinţară din ce în ce mai multe munci pe care Elena le primea cu sufletul uşor pentru că umblând şi stînd de vorbă cu oamenii şi mereu descoperind alte lucruri, âl înţelegea şi mai bine pe bărbatmsâu, pe Filipaehe. Aceste străzi mărginaşe, fără canalizare, curţile pline de gunoaie, droaia de copii de mahala care o întîmpinau de la colţul uliţelor pentru că o cunoşteau de-acum, interioarele sărace, fără lumină şi apă, sugarii bolnavi, naşterile premature ale vecinelor şi chiar ale prietenelor care habar n-aveau de higiena deşi apăruseră antibioticele, toată mizeria socială pe care o pricepea, pe care o străbătea centimetru eu centimtru, o înverşunau, o transformau dintr-o fiinţă răbdătoare într-o femee pornită pe vechea societate, învăţase să vorbească, ştia să arunce unde trebuia vorba de ocară şi
45
nu de, puţine ori. carase. (Jupa ea pe.neîncrezători, să le arate .cum ,se, mai trăia în .secolul' .20, după:ce "se, vorbise aţâţ despre om şi despre condiţiile-civilizate. Era o răzvrătită care.se .descoperise ' târziu. Trebuiau făcute multe lucruri şi la început* exista o inerţie stupidă, vechii .funcţionari şe scobeau în urechi, dădeau din umeri, îi spuneau că e ori nebună, ori idealistă, pentru că în Ţara Românească nimeni n-a făcut îşi .n-o. să reuşească ,să facă ceva pentru că nu se poate. Şi cuvintele astea imense, asurzitoare :'NU SE POATE nu o lăsau să doarmă, n-o lăsau să, trăiască liniştită. Spălase, călcase, .gătise .mâncare, crescuse copiii altora, văzuse toate lucrurile urâte din viaţă şi ceea ce era şi ulai ciudat, la acceptase ani de-a rândul, neînţelegând în bună parte lupta lui Filipaehe- Şi, iată acele forţe, singurele în stare să clintească din loc toată neputinţa şi lipsa de pricepere de care dăduse dovadă ceilalţi guvernanţi, eliberate. între ele şi ea, o biată Femeie ! Oamenii îi spuneau : •munceşte, şi fă -şi altora drum ispre muncă, învafă-i să .gândească, ânvaţă-i să în-• teleagă ceea ce nici tu nu ai. priceput multă vreme: că e 'timpul celor lipsiţi de drepturi pînă acum şi că drepturile *e pierd dacă nu ştii să le aperi ;f
Ceea : ce făcea i îse părea4 foarte neînsemnat: mare lucru să 'lipeşti nişte afişe şi mai apoi să vorbeşti la niitinguri, să explici celorlalţi că drepturile politice redobândite prin lupta comuniştilor trebuiau exercitate,' apoi 'să strângi timbre şi bani pentru organizaţiile 'muncitoreşti sau să 'pleci la ţară cu agitaţia, să, le spui unora mai grei de'cap, că boierii şi moşierii se duseseră dracului şi că nu mai aveau 'nici o putere. Nimic mai greu -decât sâ-i convingi că pot să are şi să semene îh ceea ce ei numeau încă ou sfială pământul nostru, gândind în realitate : pămîntul altora. II întreba pe Filipaehe cîtepdată trezi^ndu-1 din somn noaptea j „Spune-jni, şi tu ai de-a face cu proşti?". El mormăia ceva supărat, se întorcea pe o parte, voia să,.readoarmă, dar nu mai .putea.rezistă curiozităţii : '„Ce dracu s-a-imai întîmplat?" Şi asculta glasul ei'mărunt. Unul mai plătea, dobânzi piluţohierului de jan-darjmi care, ameninţa, cu întoarcerea vrepiurilor de demult, alţii se duceau cu mălai,şi făină la foştii chiaburi ai satului, ca să îi îmblânzească. Cîte şi mai '.cîte.. Săracii se împăcau'cu greu cu ideea Că au râs turnat puterea altora ş'i că sînt singurji sţăpîni. „E; vorba de o conştiinţă nouă, care trebuie .formată, ehei, ce muncă -e aici !" exclama filozofic Filipaehe, ca şicînd eâ ar fi trebuit să priceapă,un lucru nemaipomenit. .„0 dau dracului de conştiinţă nouă dacă e atît de greu de. învăţat" spunea cîte un ţerebea-berchea. „Eu una...ştiii că mai marii se duc. şi trec şi noi rămînem tot cu jandarmii, cu stăpîniţ, cu, dracii, cu Iacii," năpăstuiţi,,.bătuţi şi cu",totul ■ fiurat.,"."       .„,     . . ,
Ol-asemenea muncă, mereu neaşteptată, presiupunC un anumit-fel depm. ,Se cere o, credinţă necurmată în cauză şi mai ales putere-a de a rezista unui anumit-scepticism cate. trăieşte.^n .om 'ca tenia- Chiar-în fabrică la ea existau femei" care munceau de mîptuială şi nimic ţinu c mâi îngrozitor decît munca fără seo-p.;Vii,,-stai lîngă o maşina, ite gândeşti la toarte ale tale.şi pleci după 8 ceasuri. La două:date fixe încasezi,salariul şi,ai iteripinat. Vorbele- Elenei la discuţiile sindicale: tovarăşe,, e vorba de hainele, poporului, trebuie, să idăju produse de calitate şi cîte altele, sunau -slabvîn unele;urechi. „-Propagandă' W •zicea-cîte' una, „Uite ce e.,Eleno, noi pe tine te înţelegem, bărbatul tău-e comunist,: dar noi, noi-un sîntem comuniste. Noi sântem-, muncitoare". Asta .era .bună.! Stai şi le explică ce. prostii Te, ieşeau,-'din. gură. Iar âl trezeamoaptea |din iSO-mn, pe-,Filipaehe'; ^Ia'-auzfe-cej'^pun năroadeie; alea, Ia noi, la- fiabrică,
că .ele *>îht muncitoare, nu comuniste/. „Prostii" mormăia-Filipaehe în somn şi, peste 5 minute tresărea pe neaşteptate : „.Chiar aşa au spus?" „Chiar aşa!" „LuaJe-ar dracu !"
> »». Timpul trecea şi lucra într-un iei peste toată lumea. Prezenţa Elenei 'nu ouai mira," cuvintele parcă -sunau mai obişnuit. „Ia te uită, se întâmplă ceva" spuneau năroadele ei. Venise vorba despre drepturile politice ale femeilor şi ele erau dispuse să creadă că asta era mimai o .formalitate, aşa, o 'chestiune de propagandă, cum se <mira în gura mare o vecină de ring a -Elenei. wCum adică, de propagandă ?" „Păi vreţi să aveţi voturi mai multe Ia alegeri..." „Care, adică, vrea. Tu nu vrei ?" „Nu vreau, ce să fac cu drepturile mele politice?" .-Elena simţea că e învinsă cu o tristeţe ucigaşâ. îi venea să plângă, ,să. se lase ide orice, „Ce-mi bat eu capul Cu nebunele?" Ele n-aveau să înţeleagă niciodată, nimic, era limpede. Li se părea firesc să se scoale de dimineaţă şi să intre |în fabrică, să -muncească orbeşte 8 ore şi să se întoarcă acasă. Pe.EJena o speria tocmai această lipsă de prevedere a viitorului.. Penii^ ele revoluţia,împuşcaţii, războiul, bărbaţii care le-au murit, n-au însemnai nimic. lin mare zero, asta a fost. Ele cred Că de aici înainte se va trăi ca şi înainte !
Spune asta în fiecare zi, nu uneia, nu unuia, spune parcă la infinit, s:coate-l din casă, pune-1 să Citească, expiieă-i de cec nevoie să înveţi să citeşti la 78 de ani sau (la 84 cînd stai cu un, picior în groapă. Aleargă acasă la ei, vezi-i cum, locuieşte ca porcii, «opt la un.loc, fără apă şi fără lumină şi arată-.le că dacă nu pune fiecare mâna, nimeni nu va fi în stare să-i scoată din mizeria asta, uită-te Ia chipurile lor pe care nepăsarea animalică s-a 8n-,stăpânit, cum nu tresar, cum surâd eu neîncredere : „0 .să faceţi şi voi rahatul praf ! Am mai auzit noi vorbe !" Şi iar pune-te pe şezut, pe nu sînt acasă, pe o dau dracului de alfabetizare şi ,aşa mai. departe. Asta fusese viaţa ei în ultimii patru ani.
Cu fiică-sa, Elena vorbise în eîteva rînduri. Fata aproape îi ascunsese viaţa sa, din nefericire nici maică-sa nu insistase. Aventura cu proprietarul de- cai ,nu,.i se părea nici anormală, nici periculoasă : Eva ştie s-aleagă ! Nu pot să-i impun eu bărbatul. Tinerii trăiesc altfel, nu ne putem amesteca ! 6 supără mai mult dispreţul nemărturisit al -fetei pentru viaţa lor de troglodiţi, cum spunea. Eva socotea că munceşte prea mult, că n-are timp destul pentru distracţii, şi timpul ei era foarte scurt şi-âtunei bănuia că poate să-şi permită orice cu el. Mai era la urma urmelor şi acea îngăduinţa a tu-tu.:rer: .mam-elor'-din lume'pentru'care -greşelile'-fiicelor - lor nu ău o importanţă prea mare. Elena putea /foarte bine să certe pe altele, să le vorbească despre viaţa lor nepotrivită cu noile timpuri, dar dacă -ar fi auzit un cuvânt urît despre Eva ar fi protestat şi s-ar ii-certat cu toată lumea. „Eva poate greşi, .<ţar cine mi greceşte ?. Numai .că ca o. să se îndrepte, ea. ştie ce trebuie să facă în viaţă". Socoteală simplistă şi periculoasă. Vecinele îi spuneau la început cu admiraţie: „Fie, imadaim Elena, dar straşnic bărbat a . mai găsit duduia Eva": „Cum adică straşnic?" Pentru vecine a ii straşnic, însemna întîi^i-ntîi sa ai' maşrrtă ca Manieatide, apoi "să araţi ca el, 'adică bine1, călcat, dichisit, totdeauna scos, din cutie. Se uitau la pârul lui alb şi socoteau delicat în gind : „Ăsta e un eurvar ce n-a văzut Parisul! Dar dacă 'fetii'îi; place, n-are decît, ce-i• a mea'?''A'"mea o -să ;£âmfaă cu burta ,1a gura oînd i s-o face hăndrălăului de .pus coada pe spinare?*' Mai izbucneau1 iei şi colo, mici reproşuri : „Ei, coană Eleno,-1 fierea- faceţipMMeăi.'maie". „Cum,
:4-7
adică ?" „Pâi comunişti, comunişti, dar^tot vă puneţi 'bine cu proprietarii, că cine ştie?" Elena nu avea de unde isă înţeleagă proporţiile acestor afir maţii. Lumea vorbea, era slobodă la gură. Deocamdată mu se petrecea nimic necuviincios. Dacă el e în vîrstă <şi dacă are maşină şi are cai, n-are decât. Ii place JEvei, bună ziua ! Eu nu mă bag în viaţa ei, bă nu-mi place. Pe urmă o luase îngrijorarea. „Stai, că aud că are îşi-o nevastă şi cum vine asta 0 întrebare, Eva spusese că aşa-i, dar că nu-i pasă, că-i place. Elena putea să dezaprobe aceasta uşurinţă, să dea sfaturi, dar parcă o înţelegere izbucnită tot din dragostea ei oarbă de mamă, tot avea. „Cum crezi 'tu, dar nu e bine !" „Ştiu, spunea Eva, dar ce să fac ? Nu pot să stau cu oricine". „Cum e asta ! nu poţi să stai cu oricine ?" „Mamă, voi aţi trăit alte timpuri. Voi vă căsătoreaţi la 16 sau la 18 ani şi cu asta totul se termina. Noi sîntem clădiţi altfel". „Adică .cum? .N-aveţi isiînge şi carne pe voi?" „Lasă, nu-i de nasul dumitale, vezi-ţi de ifabrică, de ringuri, de cotizaţii sindicale, de munca de alfabetiziare". Nu era dispreţ ân ceea ce spunea, era mai imult setea aceea de a trăi singură pe care o avusese de mică. Pe urmă iar revenea vechea .îngrijorare : „Fata asta e lu!ngă şi slabă şi disgraţioaisă la urma urmelor, va găsi cu greu un bărbat, nu pot s-o condamn. Nu poate să sufere să se uite în capul cuiva, să iasă cu un bărbat scund pe stradă, sa rîdă lumea de ei ca de Stan ,şi iBran sau de Pat şi Patachon, că nu mai ştie care dintre ei erau : unul lung şi altul scurt" Şi-apoi, era fericită, ajunsese profesoara, ce-i mai trebuia, în cîţiva ani va ajunge şi la Operă. Deocamdată exersa, itrebuia să mai dea un examen. îşi avea o meserie. Cei de la şcoala de coregrafie spuneau numai lulcruri bune despre ea : îşi cunoştea meseria, era o bună pedagogă. Intre patru ochi, doamna Yvonne îi întărise vechile bănuieli. Elena o întrebase : „Doamnă Yvonne, credeţi că fiica mea va dansa ?" „Nu ştiu, doamnă. E prea înaltă, prea atletică, aici trebuie multă graţie, ea a crescut nepermis de mult. Dar vom încerca...". Ştia şi Eva că şansele sale dc a dansa erau destul de reduse şi asta o ântrista, o făcea să plîngâ nopţi întregi. .Ratase şi plecarea aceea la Leningrad, unde ar fi învăţat o mulţime dc lucruri noi şi folositoare. Gît era de neştiutoare, Elena totuşi bănuia că excluderea din U.T.M. nu avea cum să-i folosească şi gîn-dindu-se la multele necazuri ale lui Filipaehe, şi el imâncat de igriji şi oboisit, îi ascunsese totul pînă cînd el venise acasă şi la o oră tîrzite din noapte o invitase să stea la masă şi o întrebase direct:
„— Eleno, tu ştii că fata noastră trăieşte de doi ani cu un proprietar de cai?"
— Ştiu, recunoscuse ea.
— Şi de ce nu mi-ai spus nimic ?
— Pentru că ai destule pe cap ,şi n-am chef isă te ,mai isupăr cu ale femeilor.
— Mi •ai ascuns totul şi acum ^faptele se răzbună. Anghel mi-a spus azi la fabrică că a vrut s^au vrea să fugă cu ăla peste graniţă. Iţi dai seama în ce lucruri am intrat ?
Vocea lui nu era mînioasă şi nici .îngrijorată, nu se mai certaseră dc la începutul căsniciei lor şi de atunci trecuseră ani şi înfruntiaseră âmîndoi o mulţime de neplăceri.
— N-am ştiut, nu mi-a ispus.
48
— Vreau <sa le întreb numai cum de-ai putut să taci atîta timp cînd tu însăşi ai bănuit poate că Eva are o legătură nepotrivită. Nu sînt un tată încuiat; nu sint un idiot, am văzut o mulţime ide lucruri pe acest pământ şi ştiu că lumea trăieşte cam aiurea, crezând leă primejdia războiului îi dă dreptul saşi dea poalele paste cap. La fabrică jumătate din timp mi-1 pierd Cu Pîntea la organizaţia de bază ca isă-i împac pe alţii care fug de la neveste sau sâ sancţionez pe eurvele care strică casa altora, sînt sătul pînă în gît de imoralitate şi iată că-n propria «nea icasă se petrec lucruri înspăimântătoare îşi eu nu ştiu nimic, şi tu îmi aiscunzi, închizi ochii, ştiu, stiu ce-o sănii spui, că eşti mamă, că ai crezut că aşa şi pe dincolo. N-o să fac teorii, inima omului nu are compartimente ca trenurile şi nici măcar semnal de alarmă. Dragostea vine de aiurea, nu i te poţi împotrivi, dar ic a să-i explici acestei nenorocite că o ia pe drumuri greşite, puteai să o faci...
Elena începuse să plîngă şi el o miingîiase pe creştetul capului. Era trist şi îndurerat şi simţea că e singur şi neputincios în faţa acelei fiinţe de carne şi /singe care era Eva. Nu-i putea spune nimic, <sau aproape nimic. Cuvintele mari ca : datorie, luptă de clasă, compromiterea ideilor pentru care el suferise o viaţă întreagă, asta n-o puteau impresiona. în sufletul lui Filipaehe ,se năştea o convingere nestrămutată că trebuie să procedeze într-un fel drastic şi fără ieşire. Ce face un om în istarea lui, ce face uin tată cînd îşi dă seama că nu mai are de fapt o fiică? Ce face un om în situaţia în care trebuie să-şi taie o mină pentru ca ea cangrenează ? Şi-o taie ! Trebuia să-i vorbească, dar cuvintele nu ajutau la nimic, el ştia bine, el cunoştea disperarea nejustificată a unora dintre tineri, care cred că pot să-şi permită orice numai pentru că viitorul nu le este foarte limpede. De cînd auzise prima oară că Eva are un logodnic, proprietar de cai şi o teăutase la hipodrom, avusese sentimentul -zădărniciei intervenţiei sale. „Bine, o să mă duc, o s-o găsesc, o să-i vorbesc. Şi ce-o să-i spun? Că ăsta e un ticălos, un exploatator. îmi va rîde în nas. Ea nu poate fi convinsă cu asemenea argumente. Ea are din familia noastră o viziune comunistă asupra lumii, ea ştie ce e drept şi oe nu e drept, ea în (fond urăşte lumea acelui bărbat, dar pe el, pe acest bărbat îl iubeşte! Şi-atunci ? Cine-şi putea închipui că acest proprietar de cai, probabil plin de bani, cu -maşină, nu o convinge că oameni de felul sau, Filipaehe, muncesc zadarnic, pentru ce? Pentru ideea himerică a egalităţii tuturor celor lipsiţi pînă atunci de drepturi ? pentru o ^societate în care trîntori de genul aicestui proprietar de cai nu aveau ce căuta. Şi în aceasta luptă necruţătoare începută de el aitît de tîrziu, cine avea cele mai multe şanse? Acel proprietar de cai, care avea maşină, care era probabil un bărbat frumos tşi bun de gură. Ce putea atunci să-i ceară Filipaehe fetii lui decît să renunţe definitiv : ori la el, ori la acest bărbat, socoteală simplă, dar care dădea naştere la atîtea încurcături...
Eva ,se întoarse după miezul nopţii în ziua aceea. Fusese iar la iun chef cu Manieatide, colindase restaurantele, şi era obdsită de moarte. Ar fi vrut să doarmă, dar cînd văzu lumina mare în toate odăile casei lor, bănui că ,s-a întâmplat ceva neobişnuit. Intră, îşi găsi părinţii la masă, stînd nemişcaţi ca şi cînd ar fi murit cineva, spuse bună seara, îi întrebă de ce nu s-au culcat şi ei o poftiră să se aşeze. Geamurile erau deschise, de afară venea răcoarea copacilor abia înfrunziţi (era aprilie, un aprilie rece şi întârziat.)
— Ce-i cu voi, vreţi să-mi spuneţi ceva ?
-4 — Viaţa Romînească
49
Mirosea uşor a -alcool, era înaltă, 'frumoasă, cu părul răvăşit puţin-de vîntul de noapte, cu strălucirea nocturnă a ochilor găsită la toţi petrecăreţii, era îmbrăcată frumos, cu pantofi albi, cu o poşetă ieftină dar curata, avea un aer de femeie stîrnită de primăvara de afară, de nemulţumire şi de o dorinţă secretă, pentru ceva necunoscut lui Filipaehe. Manicatide cîştigase la curse o sumă nu prea mare, voise să petreacă. Era imprudent, nu voia să' ştie de ziua de mîine şi glumise amar: „Voi, femeile mele, n-o să mă lăsaţi să mor. Acum am chef să umblu, să petrec..." Se îmbăta mai repede de la o vreme. Ajunşi în centrul oraşului, Wsilescu, pentru că cu ei fuseseră, şi cu Irma, şi cu unul Burcea, de la minister, îl chemase să doarmă isus la el, Manicatide era furios pe ceva de neînţeles şi spusese brutal, cu invidie: „Cum pun ghiara pe o sumă mai mare de la cai, dau o filodormâ şi mă mut aici în centru, nu pot să mai sufăr «mizeria şi noroiul ăla de mahala, bine am mai ajuns, nare nimeni grije de mine, de ce nu-mi împrumuţi bani, de ce nu puneţi mină de la mînă ca să mă salvaţi ?" îi certase în gura mare, în mijlocul străzii, stîrnind curiozitatea ultimilor trecători. Eva il simţise, şi nu era prima oară, slab şi mizerabil şi dorise să plece repede acasă, să-1 lase acolo şi fugise pe neaşteptate, urmărită de strigătele lui : „Hei, unde fugi? Stai, istai, nebuno !" Şi urmase un rîs puternic, repercutat de zidurile amorţite sub noapte. „Cît o să mai dureze toată mizeria asta?" se întrebase singură şi disperată. Nu-1 mai iubesc, ceea ce simt acum e milă şi nu dragoste, e ca o fatalitate, aştept ceva care nu mai vine, ştiu că mai sînt oanieni în lume care merită atenţia şi dragostea mea, dar cum să scap de sentimentul ăsta ticălos, cum să fug de toată mizeria asta ?" Venise aproape fugind spre casă, bănuia că îi vă găsi curcaţi ca deobicei pe ai săi, şi-acum iată-i aici, Ia masă, privind-o parcă cu neîndurare, eăutînd să vadă pe chipul ei ceva murdar şi inexplicabil. Simţea, ştia cu exactitate că marea scenă ă mărturisirilor, a tragerii la socoteala, urma chiar în minutul acela, dar nu-i fu frică,- de imult voia să se răfuiască cu ei, pentru că pe ei îi considera vinovaţi c-o aduseseră aşa pe lume, înaltă şi nenorocită, lacomă de plăceri pe care nu le va mai avea niciodată. Privi ochii cenuşii, de lup ai tatălui său, obrazul lui tăiat de griji şi gura aceea strînsă mînios şi ştiu ce-o să audă, dar tocmai cruzimea 'chipului său o hotărî isă-i sfideze pe amîndoi şi să le răspundă la fel de necruţător.
Contrar aşteptărilor, Filipaehe vorbi blind şi impersonal, e drept, fără urmă de bunăvoinţa, ca unui străin căruia trebuie să-i -spui ceva meticulos ca să te priceapă şi te temi că nu va pricepe şi-o iei de la cap şi revii şi ai mereu impresia că celălalt e idiot şi nu înţelege şi totul se transformă într-un talmeş balmeş caraghios.
— Eva, ce-i cu proprietarul acela de cai ?...
— Fost proprietar de cai, preciza fata ironic.
Elena tăcea posomorită şi tresări cînd auzi veselia ei deplasată în voce.
— Fost proprietar de cai, reluă Filipaehe, parcă trăgînd o concluzie.
— îl cheamă Manicatide, dacă vrei să ştii, preciza iar Eva, dispusă să dea convorbirii acea ascuţime care lipsea deocamdată.
— Mă rog, constată rece tatăl. Cu acest domn este adevărat că ai vrut sau vrei să fugi peste graniţa?
50
.Urmă un minut de tăcere, lung şi penibil. Elena o fixă cu mînie şi asta o descumpănea pe Eva.
— Am vrut. Lucrul s-a consumat. Nu se mai poate.
— De ce ai vrut să fugi, Eva ?
— Nu ştiu, spuse moale, îneepînd să simtă cum o deznădejde ciudată o ia în stâpînire ca o apă mare şi plină de volburi.
— Cum nu ştii ? se miră moale Filipaehe. ,
Ce putea ea să explice acestor doi oameni pe care-i socotea simpli, dar care nu erau de loc simpli, că fusese atrasă de eleganţa acelui bărbat, de manierele lui, de luxul unei vieţi mai mult probabile, de eîmpiil acela plin de cai, de barurile strălucitoare în care intrau, de invidia simţită în ochii altor femei şi mai ales de visul că va străluci vreodată lîngă el în cine ştie ce societate de undeva de la Paris, de la Londra sau New-York, unde ea trebuia să fie o mare balerină şi el un ifel de slugă credincioasă şi bună, mai bătrînă şi mai îmblînzită acum, fără Clara, fără amantele lui, numai un domn manierat care se ocupă de contractele ei, de turneele în Australia sau din America Latină... Puteai să spui aceste lucruri celor doi oameni din faţa ta pentru care supremul vis era să se scoale în fiecare dimineaţă la vreme ca să nu întîrzie la ring şi la fabrica aceea plină de mirosul de plumb care-i năpădise hainele şi pînă şi sufletul, fabrică pe care Filipaehe o conducea, dar care nu era în stare să-i asigure măcar o casă mai bună, un salariu mai bun, pentru că taică-său deşi cîştiga mai mult, lot în haine vechi umbla, nu ca Manieatide în stofă englezească sau chiar ca pîrlitul de Vasilescu, salariatul lui, om cu apartament lîngă Aro, descurcăreţ şi vesel. In definitiv, cît credeau ei că poate răbda o fată ca ea, mutrele tîmpe ale elevelor sosite să înveţe, ca şi ea pe vremuri, arta dansului? Cît să mai rabde oboseala zilelor nesfîrşite cu şedinţe şi cu interminabile discuţii, cu excluderi din organizaţia de tineret atunci cînd se află că te bagi în treburile altor femei ? Ce să spui lui Filipaehe despre dasnădejdea ta la gîndul că s-ar putea să nu ajungi niciodată pe o scenă şi să nu dansezi niciodată deşi asta ai visat toată viaţa ? E drept, nimeni, nici maică-si, nici lui taică-su nu-i promisese nimic, dimpotrivă. Filipaehe spunea de multă vreme că partidul comuniştilor nu dă nimic nimănui în afară de libertatea şi fericirea tuturor, cerînd în schimb multă energie şi devotament, dar ce era această fericire a tuturor cînd ea încă nu putea să-şi cumpere acele rochii frumoase pe care le rîvnise, cînd şmecheri ca acest Vasilescu învîrteau mii de lei şi chefuiau şi petreceau şi prostul de taicâ-său probabil că vorbea toată ziua. acolo, la fabrică, despre dreptate şi egalitate şi fericirea de mîine...
Dacă i-ar fi spus lucrurile astea tatălui ei, Filipaehe ar fi avut ce să-i răspundă, dar ea nu scoase nici un cuvînt. Devenise iar agresivă pentru că, în momentul acela îşi aduse aminte ce sentiment de ratare încercase de eîteva ori, îşi aminti de drumurile lungi cu Manieatide, de gerurile acelei ierni cînd făceau contrabanda, îşi aminti de decăderea lui şi îşi mai aminti şi de ceilalţi, de Denise şi de Pavel şi se simţi parcă vinovată de soarla lor, vinovată că crezuse în cuvintele lui Filipaehe care-i cerea numai răbdare şi care îi explicase odată că se petreceau lucruri complicate şi că schimbarea societăţii nu era un fleac care se produce cît ai bale din palme. „Bine, înţeleg" protesta o altă fiinţă din ea, „dar cît să mai aştept, am destui ani şi trece tinereţea şi după aceea la ce-mi mai folosesc
51
mie toate cuvintele frumoase şi aşteptarea acelui viitor fericit care nu mi se cuvine mie, ci altora ?"
Filipaehe ghici ce :g îndes te fiica lui îşi zise simplu :
— JNu crezi că ar fi bine să-mi povesteşti cum l-ai cunoscut pe Manicatide şi ce s-a întîmplat de-ai ajuns în -situaţia nenorocită de a fi în stare nu numai de a ne lăsa pe noi, ci de a ipărăsi chiar ţara de dragul unui aventurier care nu vede în tine decît o gîsculiţă oarecare...
Era greu să-i spui totul unui 'părinte şi mai ales era greu de găsit acele cuvinte care să cuprindă în ele tristul adevăr. Eva încercă, le spuse simplu cum venise Manicatide în subsolul şcolii doamnei Yvonne, le povesti cum o chemase la plimbare, cum umblaseră ore întregi cu maşina pe la vechile mînăstiri şi biserici...
Aproape căi plăcea să retrăiască acele dulci ceasuri de demult, cu toată minciuna lor absurdă. Filipaehe no întrerupse, medita, parcă doborît de isoinn şi de oboseală, dar în (realitate era atent şi disperat pentru că înţelegea tot mai mult că vechea lui bănuială se confirma şi că Eva intrase într-una din acele iubiri nenorocite care ;nu se termină atît de uşor, dar tocmai 'sentimentul acesta îi întărea 'convingerea că trebuie să fie necruţător.
— Eva, o întrerupse o dată, noi nu sîntem creştini, nu iţi-am vorbit niciodată despre păcat, dar el există şi trebuie să ţinem seama de el. Cum ai putut să primeşti să trăieşti cu un oin căsătorit? Totul pot să înţeleg: şi faptul că e mai bătrîn ca tine şi că e un ticălos, dar nu înţeleg de unde lipsa asta de milă faţă de (femeia lui, Ia tine ? Voi poate aţi citit mai multe cărţi decît noi şi aţi văzut multe filme şi poate morala e mai elastică acum, dracu s-o ia, totdeauna cred că ica a fost foarte elastică pentru unii — dar convieţuirea asta trivială în trei, cum poţi sâ mi-o explici. Vezi, şi animalele au o mîndrie a lor, ele sînt inconştiente, dar sentimentul dragostei există cu toată orbirea instinctuală de care dau dovadă. Poţi admite câ o fată de muncitor, crescută într-o casă sănătoasă şi curată, poate fi o iapă oarecare, gata să primească, iarlâ-mâ câ-ţi vorbesc atît de brutal, că eşti fiica mea. pe oricine are chef de ea ?
Eva asculta surprinsă cuvintele acelui om parcă îmbătrînit pe neaşteptate, pentru -că glasul lui scăzuse, mu o certa, mu era mini-os, nu avea nimic ameninţător in ceea ce spunea, era numai o gravă şi disperată spaimă în cuvintele lui, atît, dar această spaimă era cutremurătoare şi simţea cum ii îngheaţă spinarea.
— Eva, spunea el încet, cu o voce coborîtă, parcă temîndu-se să nu fie auzit. Stai şi ceri pomana unui bărbat sastisit de alte femei, îmi vorbeşti de cariera ta pe care el te-a asigurat că ţi-o poate face peste graniţă. Cum, adică? 0 să danseze el în locul tău? Şi dacă poţi dansa, de ce nu dansezi .laici, pentru că şi aici e lume şi încă mai înţelegătoare cred eu în ale artei -decît pe-acolo pe unde vrei tu să mergi... Nu vezi că te minţi, nu vezi că mintea ta judecă profund greşit, că ai o -mentalitate de om de nimic, gata să se mulţumească cu orice fărîmituri de la masa altora ? Nu ai puţină ruşine, Eva ?
De afară veneau şoaptele nocturne ale copacilor bătuţi de vînt. Fetii i se făcuse frig.
52
— Crezi că s-au terminat bărbaţii 'din lumea asta? Crezi că o dată cu apariţia acestui lerchea-berchea, ai terminat cu viaţa sentimentală, crezi că nu. vei mai iubi pe nimeni ? Te înşeli, numai că va li prea tîrziu cînd ai să înţelegi că nu -se poate trăi fără demnitate. Eu nu pot .să-ţi dau .sfaturi, ba ceva mai rău : eu te voi părăsi, eu nu mai am nici o fiică. înainte încă de a-mi spune ceea ce mi-ai spus, eu am ghicit totul vşi am ştiut ce hotărîre să iau. Eva, te rog să te duci unde vezi cu ochii, ai un salariu acum, eşti 'majoră, eu nu te mai cunosc. Nu te pot arunca jpe drumuri, dar îţi spun că nu te mai pot vedea în faţa ochilor. Orice zi de întîrziere mă va face să sufăr, dar nu-i nimic, într-o zi poate voi pleca eu de-aici în locul tău. Ştiu că Eleina o să plîngă acum şi-o să mă roage isă fiu înţelegător, dar eu n-am timp şi nici chef să facem teatru. Niciodată, înţelegi, Eva, niciodată nu-ţi voi ierta că ai vrut >să mă părăseşti fără -să-mi spui, tu nu ne-ai iubit pe noi, pe mine şi pe Elena, -şi-ai dovedit lucrul acesta în momentul în care ai recunoscut că ai fi plecat fără nici o -strângere de inimă. Această mărturisire îmi dă dreptul să fiu la fel de hotărît. Nu mai eşti fiica mea, ştii, eu nu spun vorbe în vînt, probabil că maicâ-la va mai avea grijă de tine, e firesc că o să vă mai vedeţi, dar pentru mine, din această -seară, Eva, eşti moartă. Nu vreau nici măcar să mai ştiu că ai existat.
Se ridică greoi de la masă .şi 'spuse simplu Elenei care într-adevăr Izbucnise în plîns :
— Haidem la culcare, mîine ne sculăm de vreme...
Şi o lăsară amîndoi singură pe Eva care înţelese că hotărîrea lui Filipaehe era nestrămutată şi că nu mai trebuia rostit nici măcar un cuvînt în plus.
De  cîtva  timp,  Pîntea  simţea că  în  aer pluteşte o X//I ameninţare vagă, că în viaţa tipografiei se schimbase
ceva. Oamenii munceau la fel de preocupaţi, zi şi noapte, zidurile vibrau de zgomotul maşinilor neoprite. Ciudat lucru, de la minister soseau pe rînd admonestări -după admonestări. Ba că ridicarea hîrtiei din gara de triaj întîrzia:se (deşi la un control se -constatase că vina era a fabricei de la Buşteni), ba că se risipesc coloranţii, ba că înlocuirea urgentă a unor piese costa prea mult şi nu erau fonduri, ori că realizarea trimestrială a planului suferea — de unde tăierea primelor sau mieşorarea lor şi de aici nemulţumiri printre muncitorii care, pe bună dreptate, erau surprinşi că eforturile lor nu erau răsplătite Se făcuseră şedinţe de analiză pe Isecţii, se constataseră într-adevăr defecţiuni, unele absenţe şi chiar greşeli, dar cifrele erau neîndurătoare : planul la tipărituri era cu iregularitate depăşit, cu mici excepţii volumele livrate Difuzării erau de bună calitate. „Cineva nu ne iubeşte", spunea secretarul în barbă, lăsînd să fie auzit numai de către Filipaehe, pentru că, ciudat lucru, cu /şeful sindicatului raporturile celor doi nu mai erau de loc bune. Anghel lipsea în mod ostentativ de la consfătuirile de producţie, pretextînd că are treabă în alte locuri /şi nu lipseau voci care să aducă la cunoştinţa directorului şi adventistului că el, Anghel se desolidariza de măsurile luate de către conducere, învinuindu-i pe Filipaehe şi pe Pîntea dfe muncă sectară.
Un alt conflict mai vechi reieşise la suprafaţă cu un prilej îndepărtat, dar care avea acum consecinţe foarte neplăcute. încă din primele luni ale
53
numirii sale ca director, Filipaehe se hă tuse pentru menţinerea în fabrică a unor maiştri care aveau o înaltă calificare, dar pe care. nu se ştie de ce, şeful cadrelor voia să-i îndepărteze. Directorul îl chemase pe Levente la el şi-1 întrebase ce are cu oamenii aceia, cărora le cerca îndepărtarea cu înver: sunare. „Trebuie să ducem o politică de cadre foarte fermă." „De acord" zisese Filipaehe. „Şi-a lunci ?" se .miră Levente, un om gras .şi roşcovan, cu gene albe şi mina veşnic năduşită. „Atunci?" „Nu pot să-i ţin." „De ce?" „i'ăi ăsta, Cizek, de la atelierul de fotografiat are rude în Germania." „Şi ce dacă are rude în Germania? Se poartă bine, a făcut vreo boroboaţă ?" „Nu ştiu." „Cercetează şi pe urmă hotărăşte..." „Tovarăşe Filipaehe" se aprinsese Levente, „eu sînt păţit cu nemţii ăştia, dacă a fost lntlerist?" „Nu mă întreba pe mine şi cercetează, dar nu-1 da afară. Mai departe..." „Mai departe..." — asudase Levente — „Stăvroiu, maşinistul-şef de la Plane, a făcut ceva prin 36..." „Ce-a făcut?" „Mi se pare că a ridicat o biserică cu liberalii sau cu nu ştiu cine..." „Cercetează, deşi, la drept vorbind, faptul că a ridicat o biserică nu mi se pare chiar aşa o ticăloşie. Mai bine l-ai convinge să nu asculte de popi, ce dracu, dumneata nu vezi că astea sînt prostii ?" Levente se roşise şi protestase nervos : „Eu îmi fac datoria, tovarăşe director." „Făţi-o, că nu te împiedică nimeni!" Filipaehe nu avea antipatii personale «şi nu judeca oamenii după aspect. Niciodată nu crezuse .deliultiv într-un om decît după ce îl verificase bine. Era o practică de partid şi singura excepţie în această circumspecţie firească avusese loc în cazul iui Angliei, unde sentimentalismul şi alte lucruri interveniseră în favoarea omului acela care-1 înfrunta acum pe ascuns. Dar în cazul lui Levente se năştea ceva ciudat de care Filipaehe nu mai era responsabil. Omul era unsuros in sensul cel ,mai rău al acestui cuvînt. Umbla neglijent, vorbea pe şoptite, aproape de ureche ca şi cînd totdeauna ar fi avut de împărtăşit cuiva un secret şi asta îi displăcea profund directorului care era un om deschis, fără fasoane, sp unind totul cu brutalitate chiar atunci cînd îşi dădea seama că ceea ce va rosti va supăra pe cel din faţa lui. într-o convorbire cu Pîntea, Filipaehe ii mărturisise acestuia că nu-i plac Ochii lui Levente. „Domne, ăsta o face pe detectivul şi mie nunii place, el nu e pus aici ca să ancheteze, trebuie sâ ştie totul despre oameni, dar să nu-şi ia aerul ăsta de Scherlok Holmes că are de-a face cu muncitorii şi pe muncitori să nu-i suspectezi că te bagă în aia maIii cit ai zice peşte !" Levente simţea că Filipaehe nul înghite, dar asta nu-1 împiedica să vie în fiecare zi aproape cu cîte o hîrtiuţă plină de rînduri neciteţe in care directorul nici nu-şi arunca măcar ochii, fapt care-I exaspera pe şeful cadrelor. „Ce-i Levente? întreba Filipaehe, iar ai descoperit vreun spion, vreun sabotor?" „Tovarăşe director, nu rîde tovarăşe director, că o să ne trezim într-o zi cu fabrica scrum, şi-atunci eu am să le spun tovarăşilor că dumneata ai luat totul în derîdere." Filipaehe n-avea timp şi-apoi cînd îţi vine unui zi de zi cu fleacuri, nu prea-1 mai creditezi. „Ia spune, Levente" zicea cu ochii în situaţiile secţiilor. „îl ştiţi pe Melinte?" „Melinte? Melinte... Care Melinte?" „De la Monotastere." „Da. Cei cu el ?" „A venit un denunţ, cică a fost legionar..." „Ei, asta nu e prea plăcut, mi se părea un om serios, care muncea bine..." „Păi vedeţi ? Ei se prefac, ei vor să ne adoarmă vigilenţa, dar nici noi nu dormim. " „iîine. bine, cercetează..." „Ce să mai cercetez? Gata, i-am dat preavizul..." Filipaehe simţea că turbează : „Ia ascultă, măi omule, daca vine unul lâ tine
54
mîine dimineaţă şi te acuză că eşti Adolf Hitler, ce faci?" Levente pălea. ..Cum o. să spună aşa ceva?" „Uite că mai .sînt şi din ăştia." „Nu cred" se încăpăţîna Levente. „Nu crezi, dar cercetează şi cheamă omul înapoi, are •familie, copij, nu-ţi face un păcat, cercetează..." Şi în -cazul lui Melinte şi al altora se dovedise că adevărul era altul şi-atunci Filipaehe îl chemase la el pe Levente şi-1 scuturase serios : „Ia ascultă, tovarăşe Levente, eît mai ai dumneata de gind să ne faci greutăţi? Uite că Melinte s-a adresat pînă 'la Comitetul Central şi i s-a făcut dreptate. De ce asculţi de calomnii şi nu cercetezi ?" „Am cercetat." „Nu cred. Dacă cercetai nu stătea omul pe-afară trei luni şi eu nu rămîneam cu o secţie în aer..." Filipaehe confirma un lucru dureros pentru vremea aceea ; el de cînd luase fabrica în mînă spusese celor cu care lucra : „Tovarăşi, mare atenţie la cadrele de specialişti. Capitaliştii au ţinut fabricile şi s-au îmbogăţit cu oameni capabili. Trebuie să avem grijă de ei, altfel ne ia mama dracului ! Noi trebuie să învăţăm, să nu ■dormim, să tragem cu ochiul şi dacă sînt elemente duşmănoase să le arătăm ■că nu avem nimic cu ei dacă-şi văd de treabă. Cînd nu-şi mai văd, apoi, atunci nimic nu-i mai scapă, dar cît putem să-i folosim, să-i folosim. E drept că n-am moştenit nişte fecioare, că nu toţi sînt curaţi şi Ia asta se cere multă băgare de seamă, dar fiţi delicaţi cu oamenii aceştia, căutaţi să-i convingeţi, poate că unii au greşit fără să vrea, poate că au fost minţiţi. Cei mai mulţi sînt ca şi dumneavoastră, muncitori, drumul lor poate a fost deosebit de-al nostru din pricina lăcomiei şi a dorinţei de cîştig uşor. Dacă vor să'pună «mărul să nu-i împiedicăm."
In asta unii vedeau împăciuitorism şi stingerea luptei de clasă, dar Filipaehe nu iertase atunci cînd se constatase că existau şi sabotori în fă-ibrică cum fuseseră vreo doi de la lynotipe care iubeau uzina şi pe conducătorii ei ca sarea în ochi. „Asta e altă căciulă, spunea directorul mîhnit -de atîta orbire, cu ăştia o să discute Miliţia, avem o miliţie bună..." şi ii îndepărtase fără multă vorbă din tipografie.
Numai că mai tîrziu, Anghel şi cu Vasilescu folosiră amănuntele şi întreţineau în ascuns opinia că lui Filipaehe îi plac mai mult cei compromişi, -că lui Stăvroiu care fusese liberal îi dădea primă regulat, că lui Cizek numai <imaşină la scară nu-i oferise ca să se ocupe de laborator cu priceperea lui, ca să nu mai vorbim de Melinte, căruia îi strîngea mina oridecîteori trecea prin secţie şi şedeau de vorbă ca doi prieteni de demult. „Asta-i familia-rism !" şopteau gurile rele pe la spate. „Se poate ca directorul să se ţină -de gît cu elementele astea compromise?" Totul verea de la asprimea lui Filipaehe care pe de altă parte nu îngăduia nimănui să întîrzie sau să nu-şi facă datoria. Ceea ce se numeşte o mînă de fier nu e totdeauna un om care răcneşte sau îşi dispreţuieşte subalternii, cît un om care ştie totul despre cei din jurul lui, un om care cere pentru că cunoaşte şi-atunci e greu să-1 duci cu zăhărelul, ori lucrul acesta e cel mai greu de suportat de către chiulangii şi demagogi. In unele şedinţe. Filipaehe îi admonesta pe cei care o luau ,razna şi ridicau cifrele de plan pe spinarea muncitorilor din secţie şi asta bineînţeles nu era pe placul, să-i spunem, lui Sîrbu sau a altora. Directorul îi chema şi le freca ridichea cu umorul lui abia simţit dincolo de vorbele ^paşnice în aparenţă : „Ia spune, Orghidane, pe cine mai vrei s-aduci în secţia ta să-ţi lege cărţile, că văd că ai umflat cifrele cu pompa de bicicletă." „Pe «nimeni, tovarăşe Filipaehe." „Atunci de ce nu eşti realist, de ce vrei să spe-
55
teşti felele alea din secţie, de ce vrei să iasă lucru de mîntuialâ ? Tu nu înţelegi că omul nu e o maşină şi că nu scoţîndu-i sufletul o să facem revoluţia cu ei ? Vrei să ne .spună câ-i ţinea mai bine Bazilescu decît noi ? Ce-s vorbele astea mari : lupta pentru plan, cutare, cutare... Ia fii atent..."
Mai existau apoi oamenii ne calificaţi, aduşi pe uşa din dos de către Sîrbu şi Stamate, angajaţi, ciudat lucru de Levente, fără o prea marc străduinţă în cercetarea trecutului. Aisbfel, aproape fără să vrea, Filipaehe fusese pus în faţa unui fapt împlinit : într-o dimineaţa, un muncitor de la depozitul de hîrtie intrase direct în birou fără să mai ţină seama de protestele secretarei şi îşi trîntise .şapca de pământ : „Tovarăşe Filipaehe, eu unul nu vreau să intru în puşcărie." „Ce .s-a întîmplat, mă Gheorghe ?"■ „Păi şeful depozitului fură şi vinde Iiîrtia şi eu s-o plătesc, că el e hoţ şi nu. semnează." „Da cine e şeful tău, nu e Neculae ?" „Nu mai e, a fost internat în spital şi tovarâşu Levente mi-a adus o podoabă, pe unul Cîrneci." „Şi ce face ăsta?" „Tovarăşe Filipaehe, fură. Eu îl cunosc demult. Eu stau pe groap;» Floreasca, ăsta a intrat în case de om şi-a puls mîna. Dar minte aici! A fost condamnat de două ori şi a ieşit, şi-acum mă comanda pe mine." „Mă, ta spui adevărul?" „Să-mi sară ochii!" „Bine." II chemase la el pe Levente, şeful cadrelor. „Tovarăşe Levente, cine 1-a angajat pe Cîrneci de la depozitul de hîrtie..." Celălalt iar asudase şi-şi frecase palmele. „Ştiu eu? Poate cineva din secţie..." „Dumneata nu ştii nimic?" „Ce să ştiu, poate aţi aflat dumneavoastră ceva..." „L-ai verificat?" „Cred că da."" „Crezi, ori eşti sigur ? Uite ce e, tovarăşe Levente, ia cercetează şi vino şi spune-imi." Levente se .speriase şi-1 dăduse afară pe şeful depozitului. Peste o săptămînă Filipaehe auzise. „Ce-ai făcut tovarăşe Levente ?" îl întrebase iar pe şeful cadrelor. „L-am dat afară pe Cîrneci." „De ce ?" Levente nu ştia. „Ai aflat că a fost condamnat de două ori?" Levente nu ştia, dar se bucura că îl dăduse afară pe şeful depozitului. „Iar ai greşit" auzise după aceea cu stupoare. „De ce ?" „In general n-am încredere în recidivişti, dar ăsta nu e un motiv ca sâ nu-1 menţii în serviciu. Nu să-1 pui şeful unui depozit, dar o bucată de pîine trebuie să mănînce şi apoi, dacă omul s-a îndreptat între timp ?" „Haida de!" exclamase Levente, convins că cine a-furat de două ori nu se mai poate îndrepta...
Din toată povestea asta rămăsese zvonul că directorul Filipaehe nu nuimai că-i protejează pe liberali şi pe cei compromişi, dar pînă şi pe hoţi îi angajează, după ce serviciul de cadre îşi face datoria. Pîntea îi atrăsese-atenţia lui Filipaehe : „Măi, omule, cineva te mănîncă de cur şi tu baba'1 n-ai! Vezi că o dată o să fim traşi la răspundere de fapte pe care nu le-am săvîrşit. Ar trebui să cauţi şi să afli cine nu are loc de tine şi să tragi în el să-i iasă fulgii !" „N-aim timp, Pînteo, n-am, scumpule, timp de fleacuri. Despre munca mea nu mi-e chef să vorbesc. 0 să se vadă, cînd o fi la o-adică. Doar noi nu muncim aici într-o pivniţă, totul se ştie, totul se poate discuta." „Nu e bine, Filipaehe, gura omului face mai rău decît obuzele. Ai să vezi. Azi un cuvinţel, mîine altul, cine are timp să verifice, te vei trezi duşman al poporului." Filipaehe iar rîsese : „Chestia cu aria calomniei nu se mai prinde în regimul nostru." „Bine". Dar vorba rodea undeva temeinic şi Filipaehe alimenta aceste zvonuri. Era un om glumeţ, care spunea lucrurile pe şleau şi unele urechi diformau aceste vorbe, existau susceptibilităţi şi cineva avea grijă să le zgîndăre. Cînd hîrtia nu sosea la timp, Filipaehe înjura pe birocraţii de la minister, ori aici ajungea zvonul căi Filipaehe spunea că conducerea ministerului e incapabilă şi că el, Filipaehe-.
56
ar da-o dracului cu toţi de-acolo ! Ori, omul e om şi se supără. Azi uiiar mîine-alta, faptele se încăpăţînau, iată de ce Anghel declara de la o vreme în ,gura mare că el se desolidarizează de conducerea actuală a fahricei, iaită de ce soseau avertismente şi observaţii; ba că la distribuirea hîrtiei se gre şiise, ba că, din neglijenţă se risipea materialul, cîte şi mai cîte. Filipaehe vedea hîrtiile, la primele răspunsese tăios, dictînd secretarei şi aşteptase răspunsuri care întirziau şi care, chiar dacă soseau, aveau acelaşi aer ameninţător. In zilele cînd se acordau primele, Filipaehe era chemat la minister şi i -se demonstra că fabrica lui muncise cel mai prost şi ca fondul premial e foarte mic, din ce în ce mai mic. La început Filipaehe crezuse, convocase contabilii, cercetase fişele de lucrări, avea oroare de umflarea cifrelor, de minciună, şi cifrele demonstrau că nu se umflase nimic, că cheltuielile de tipărirea cărţilor nu sporiseră, dimpotrivă, se micşoraseră, că fabrica în general mergea bine, că oamenii ei munceau. Se dusese cu rapoartele şi Cu avertismentele la minister şi funcţionarii de acolo începuseră să se uite la el cu ironie şi să-1 cam ia peste picior. Cea mai uşoară formă de calomnie era aceasta : ei, tovarăşul Filipaehe, e un tovarăş bun, dar e cam uşuratic, uite a făcut şcoală de coregrafie pentru copiii muncitorilor, fapt care nu e rău, a făcut club, dar ce trebuia atîta lux, a cheltuit cu grădina din curte eîteva isute de mii de lei, de ce ? Spune dînsul că plumbul e foarte otrăvitor şi că trebuie să schimbe aerul, dar parcă cine-i împiedică pe tovarăşi să meargă la şosea dacă au nevoie de aer curat, ia să ne spuneţi! Dîn'sul a mărit cantina, astă toamnă a pus faianţa, la grafice 6 e faianţă şi la closet, să mă scuzaţi, totul e bine, la şedinţe se aduc crini şi se pun pe masă, s-a cumpărat o masă de ping-pong şi întreprinderea are echipă de footbal în orăşenesc, numai cu un lucru stă prost tovarăşul Filipaehe, dînsul nu scoate oît scot cei de la Grafice 8 unde nu sînt flori sub ferestrele tipografiei şi nici faianţă la W.C., în schimb oamenii realizează cifre care te uimesc!"
Cînd auzea toate astea Filipaehe simţea că înnebuneşte. Din nefericire îşi creiase reputaţia de aiurit deşi era un om cu capul pe pămînt. „Artist" preciza cineva cu maliţie, „iubeşte artele şi frumosul" şi cuvîntul acesta făcuse ocolul Bucureştiului. Cînd venea vorba de Grafice 6 atît se spunea : „A, Grafice 6, acolo e artistul! Filipaehe. Omul care a sădit cana indica în mijlocul curţii!" şi pune-te pe rîs şi dă-i şi dă-i! Dar Filipaehe era şi încăpăţînat şi-atunci începuse să cerceteze cifrele comparative servite de către birocraţii de la minister. 0 minte limpede vedea dintr-un condei că, de pildă, la o altă tipografie nu se puteau tipări atîtea volume din motive foarte simple : nu erau destule maşini şi oricît randament ar fi dat cele existente, ele nu ar fi putut acoperi cifrele prezentate. Cînd îşi exprimase uimirea, într-o şedinţă, se auziseră glasuri indignate : „Filipaehe c invidios ! Ne calomniază ! Doar cărţile se pot număra, sînt depozite, sînt librării !" Adevărul e că nu le număra nimeni în vremea aceea, pentru că nu era timp şi pentru că existau încă sectoare neorganizate şi mai ales o mare dorinţă de a se prezenta cifre excepţionale, preluate ca recorduri şi făcut din ele obiecte de cult. Şi-atunci cine să înţeleagă acel glas singuratic care spunea că nimeni nu foloseşte din lupta aceasta, că orice invenţie se plăteşte mai tîrziu şi eă odată se va constata cît rău au făcut demagogii şi răii intenţionaţi pentru care cauza socialismului era numai o trambulină.
57
La necazurile acestea se adăuga şi un necaz personal pe care Pîntea îl ghicea, numai, dar despre care nu ştia decît lucruri vagi. In fabrică se şi zvonea că Filipaehe se certase cu Anghel şi că din asta n-o să iasă nimic bun, pentru că preşedintele sindicatului are prieteni la minister şi o să vadă el pe dracu pentru că prea o luase razna. Svonurile le întreţinea Vasilescu cu echipa lui, ele plecau din birourile administraţiei şi ale contabilităţii şi aveau un circuit oarecum exterior cadrelor de conducere, pentru Că nimeni nu îndrăznea să vorbească de funie în casa spînzuratului. Pîntea aflase întîmplător de toate astea de la Antonică, maşinistul, gură de aur, pişicher şi palavragiu, altfel om serios. „Adevărat, Pîntea?" întrebase întro- seară. „Ce, mă Antonică, ce să fie adevărat?" iţEi, dăduse el din umeri parcă absent. Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor!" „Adică ce schimbare, Antonică?" „E adevărat că vă schimbă?" „Pe cine să schimbe, mă Antonică?" „Pe tine şi pe director?" „Ei, şi dacă ne schimbă ce-o să fie? Mergem de unde-am plecat, că meserie am învăţat şi n-am uitat-o." „Cum, tu nu ştii nimic ?" „Nu ştiu nimic." „Păi ce fel de secretar de organizaţie de bază eşti tu dacă nu ştii nimic?" „La partid nu ardem gazul degeaba, avem şi alte treburi." „Şi nici nu vrei să afli?" „Dacă ai să-mi spui, bine, dacă nu, puţin îmi pasă !" Maşinistul îşi ştersese fruntea de sudoare şi se aşezase pe un scaun. „Măi Pîntea, voi mi-aţi mîneat mie zilele întrro. ocazie, tu şi cu Filipaehe, dar eu tot vă iubesc, mă, că «înteţi drepţi şi cinstiţi şi cînd o fi la o adică n-o să ţin eu seama că voi nu mai aveaţi loc de fundul unei muieri de-mi plăcea mie, dar nu-i nimic. Uite ce e.> Mănîneâ lumea rahat eă Filipaehe ăsta ţine cu legionarii şi cu liberalii şi că, pînă şi pe hoţi i-a aciuiat aici în tipografie, dar nu e adevărat, eu punmîna în foc pentru el şi pentru tine. Dar de, gura lumii e slobodă şi ăia de la minister cică vor să organizeze o şedinţă mare, să-1 ia la întrebări şi să-1 cerceteze pe Filipaehe. Cică l-ar numi director pe Anghel care-1 roade:pe la spate pe omul care 1-a adăpostit în casă, dracu mai pricepe ceva ! Lucruri încurcate, dar eu nu mă bag, numai că ar trebui să-i vorbeşti tu lui Filipaehe şi săi spui toată tărăşenia, că e păcat de el, poate are şi el vreun şfiiit pe-acolo pe le minister să pună o vorbă, să nu ne trezim cu Anghel director că mie ăsta nu-mi place, ţi-o spun pe-a dreaptă ! Are o gaşcă a lui. Asta a început să putrezească, ascultă-mă pe mine!"
Antonica se ridicase, îşi luase şapca şi plecase. Pîntea stătuse cîtăva vreme prostit pe scaun. Acum începea să înţeleagă de ce era întrebat de cîtăva vreme de la raion cîte ceva în legătură cu Filipaehe. Cei de-acolo nu spuneau ce anume doreau să ştie, dar parcă aşteptau ceva de la el, adică el, Pîntea să le aducă la cunoştinţa unele lucruri care lui, lui Pîntea, să nu-i fi plăcut şi el nu pricepuse, abia acum începea să înţeleagă cîte ceva. „II pasc pe Filipaehe şi el e nebun şi nu se apără şi nu se duce la partid să pună chestia deschis, să vorbească cu cineva de-acolo."
Şi într-o dimineaţa se hotărî să-i vorbească. Era chiar în dimineaţa cînd, mai obosii decît oricînd, pentru că nu dormise toată noaptea, Filipaehe privise cum Eva, fiica lui, plecase de acasă numai cu un geamantan în care se aflau cîteva rodiii. Nu întrebase nimic pe Elena, aceasta plîngea înăbuşit în bucătărie, dar el nu scosese un cuvînt, se spălase doar cu apă rece şi fără să mănînce ceva pornise încet spre fabrică. Era ora 6 şi jumătate, ca de obicei, şi biroul lui era pustiu, în aer plutea un nor alb de praf, femeia,: de
'58
serviciu mai ştergea încă cristalul dc pe biroul fostului patron şi în glastră străluceau citeva ramuri de flori ornamentale galbene, atunci aduse de tovarăşa Coca. Oraşul se deşteptase, era în mai, soarele încălzea nemilos încă de pe acum şi pe acoperişurile din jur se scurgeau primele valuri de cositor ale dimineţii. în prag îl aştepta cu un aer speriat puţin Pîntea. Cliipul lui filipaehe avea o încremenire ciudată, de pe obraz parcă îi fugise tot smgele şi în ochi nu strălucea nimic din bucuria acestei triumfătoare zi de mai care năvălise în toată fabrica. „A aflat!" îşi zisese Pîntea. „Cu atît mai bine. Vom putea discuta deschis." Şi după ce-i strînsese mina se alezase in largul şi comodul fotoliu din faţa biroului. Discuţia începu anapoda. Secretarul organizaţiei de bază îi spusese că stătea ceva mai bine cu livrarea, că ieri iar se iviseră greutăţi la transport şi chiar avusese los un mic incendiu sus, la topitorie, iute stins de către muncitori. Filipaehe parcă n-asculta. Părea surd şi încremenit, obrazul lui avea ceva din durerea nemărturisită a pietrei care strigă singură după ce a fost cioplită. „Aş bea puţin coniac", spuse pe neaşteptate directorul, spre uimirea celuilalt. „Acum, la ora asta ?" „La ora asta !" Sună, veni Coca şi Pîntea auzi aceste cuvinte incredibile. „Tovarăşa Coca, aveai parcă o sticlă,cu coniac pentru oasp>;i, vrei să mi-o dai, cu două pahare". „Sărbătoreşti ceva ?" întrebă iar secretarul, dar pe chipul lui Filipaehe se citea un lucru crincen şi vorbele păreau atît de nepotrivite încît acesta se sperie de indiscreţie. „Nu sărbătoresc nimic", spuse moale Filipaehe. „Dar nu te-am văzut bind niciodată." „0 să mă vezi acum." Fata intră, aduse şi turnă în două păhărele băutura rubinie care strălucea în razele de soare din încăpere. „Noroc !" „Noroc." Nu mai ciocniseră de la naţionalizare şi trecuse timp destul, ba ca să nu mintă nici unul, de-acum doi ani, de cînd cîştigaseră drapelul de producţie pe ramură. Primul şi ultimul lor drapel, deşi după părerea lui Filipaehe ei ar fi meritat mai mult. Directorul bău de trei ori la rîud fără să scoată un cuvînt. Ia obraji i se urca sîngeie şi ochii i se însufleţiră. Parcă reînvia. Pîntea avu senzaţia că asistă la reanimarea unui mort. „Pînteo, spuse Filipaehe. în cele din urmă, ce simte omul cînd îi moare cineva drag, un copil să spunem ?" Celălalt se uită iar speriat la director. „Ţi-a murit cineva?" „Da de unde! spuse cu o nepăsare disperată Filiprfche. Dar întreb aşa..." „Nu ştiu, am trei băieţi, nu main gîndit niciodată la aşa ceva şi nici n-aş vrea să mă gîndese" şi în mod stupid Pîntea bătu cu degetul în lemnul scaunului de lîngă el. Filipaehe rîse. „Las-o dracului!" „Ai păţit ceva?" întrebă îngri jorat Pîntea.
Se făcu o tăcere asurzitoare, apoi se auziră tramvaiele izbucnind din depoul de alăturea, de pe un bulevard din apropiere şi iar urmă o tăcere şi apoi strigătele vînzătorilor de ziare : „Ia Scînteia, ia Romînia liberă, ia ziarilii !" Filipaehe tăcea şi pe trotuarul de sub fereastră se auzeau paşii acelor ce întîrziaseră din schimb, grăbindu-se şi aruncîndinse spre ceasurile de pontaj ca să mai salveze măcar un minut sau o secundă din cifra nemiloasă care le înregistra pe bucata de carton timpul de întîrziere. Se desluşea tot mai distinct pornirea maşinilor din secţiile care nu lucraseră noaptea, sughiţul repetat al tighelelor şi uruitul monotasterelor. Zgomotul familiar şi dulce, continuu şi întrerupt numai de un efort deosebit al maşinilor ii sunau lui Pîntea în urechi ea o veche melodie. Era o clipă de farmec pe care o simt numai cei ce se scoală devreme de tot şi au urechea atentă la primele zgomote vitale ale zilei, cînd lumea din jur aleargă la primele treburi şi
59
există o libertate a trupurilor abia sculate din somn şi se aleargă şi se vorbeşte tare şi se exclamă şi soarele invadează acoperişurile şi totul străluceşte : geamuri şi străzi, pietre şi copaci, o strălucire amestecata, de un verde proaspăt de frunză şi dungi negre de şine de tramvai şi femeile au rochiile transparente şi sînt frumoase, cu obrazul încă umed au pe buze mierea şi bucuria nopţii trecute, a somnului şi dragostei şi la geamuri apar primii copii, atunci deşteptaţi, şi mofturoşi, cu faţa rumenă şi aprinsă, şi cască şi vrăbiile pe-aproape strigă în pomi, ciripind sălbatic în cinstea primăverii calde, a anotimpului generos din jur. Adaugă la asta şi o picătură de coniac care arde şi te face exaltat şi-iţi vine să te ridici de pe sic a un şi să fugi undeva in lume, strigînd şi alergînd besmetilc. Ori tocmai într-o-astfel de clipă, cînd geamurile seamănă cu nişte flăcări din pricina soarelui şi răcoarea de dimineaţă piere în valul de căldură şi se aude oraşul geinînd de plăcerea trezirii ca o uriaşă fiinţa abia sculată dintr-un somn negru şi adine şi păcătos şi bolnav,, dacă vezi un chip de om care ţi-e foarte drag împietrit şi suferind în tăcere şi nu auzi acele cuvinte pe care le aştepţi, ai deodată senzaţia de sufocare. Asta simţea Pîntea dîndu-şi seama că lui Filipaehe i se întâmplase ceva mai grav decît bănuise, mai grav chiar decît moartea unui copil. „Vorbeşte, omule !" îl rugă cu vocea aceea pe care o au numai prietenii adevăraţi. Se cunoşteau de mulţi ani, parcă nu fuseseră prea apropiaţi, se stimau dar nu se născuse încă între ei sentimentul acela elevat, puternic, al amiciţiei. Filipaehe avea altă fire, nu avea duritatea lui, or» tocmai asta ii plăcea lui Pîntea la el, dar de apropiat nu se putuseră apropia. Gîndeau la fel, niciodată nu avuseseră de discutat în privinţa hotârîrilor comune pe care le luau. Filipaehe care fusese vechiul secretar de organizaţie se bucurase cînd i se încredinţase lui Pîntea postul şi în strîngerea sa de mină eră mai mult decît în cuvintele formale ale altora. De cînd Filipaehe conducea fabrica, Pîntea îşi dăduse seama că are in faţă nu numai un om capabil, dar ceea ce e mai rar, un om care vede înainte. Celorlalţi, unele hotărîri ale directorului putuseră să li se pară curioase, într-o împrejurare chiar se spusese mai mult (era vorba de faimoasa chestie a drapelelor pentru 1 Mai, cînd Filipaehe pentru ca să nu cumpere mătase şi cu un preţ mai sleump de la particulari, ceruse să se confecţioneze drapele din pînză roşie, mai ieftină, declarind că jertfele clasei muncitoare se pot cinsti şi mai modest, fapt interpretat de către unii ca o ironie la adresa unor lucruri scumpe partidului). Dar poate tocmai astfel de raţiuni făceau din Filipaehe un om iubit. El, Pîntea, nu vedea în faptul că fabrica fusese spoită în culori vesele o 'Cochetărie sau o trăznaie. Intre patru ochi directorul îi mărturisise că citise undeva că culorile vesele au asupra moralului o influenţă binefăcătoare, că fără să se ştie creşte puterea de lucru pentru că aceste nuanţe au calităţi recreative. Filipalche nu era un încuiat. în punerea faianţei la closete şi în cumpărarea de lucruri costisitoare pentru club, Pîntea nu vedea risipa ci respectul profund pentru om. „Dar mai sînt atîtea capete pătrate !" se liniştea. Şi aşa se obişnuise cu el, lună de lună şi lucrurile mergeau straşnic pînă cînd nu se iviseră acele divergenţe care duceau conducerea uzinei spre o scindare fatală. Numai că ceea ce vedea Pîntea în ochii lui Filipaehe în dimineaţa aceea de mai nu era lucrul bănuit. I se întîmplase ceva acasă, un lucru dureros pe care nu avea încă tăria să-1 mărturisească. îi mai turnă un pahar de coniac şi glumind că se va îmbăta, Filipaehe îl dădu peste cap şi începu după aceea să vor-
60
bească fără vreun efort, cu o stăpînire de sine eared îngrijoră pe secretar : „Nu,ştiu dacă ai să mă înţelegi, dar te rog să mă asculţi cu multă atenţie. N-aim cu cine să vorbesc. Nu vreau să par slab, dar acum simt că sînt slab şi tu eşti singurul care vede acest lucru şi să nu rîzi de mine, să nu crezi că mi-e uşor. Poate ai încercat şi tu acest sentiment, o să înţelegi imediat. Am crezut despre mine că am făcut toiul pentru ceilalţi. Am avut o viaţă grea, păcătoasă, poate ai auzit sau o cunoşti, nu ştiu dacă ani vorbit vreodată sau se ştie, n-are importanţă. Cel mai mult lipseşte celor care o duc greu, puţină dragoste. Ei înţeleg asta foarte tîrziu. Am fost un apucat, am iubit oamenii şi iam ajutat, am luptat pentru ei, mi-a plăcut dreptatea şi lupta, e firesc, toţi muncitorii sînt aşa, sau dalcă nu sînt vor deveni astfel, trebuie săi sehimbămi... Parcă nici n-am avut părinţi, tata era un fel de terchea-berchea, nu am ce să-i pun în cîrcă, era cinstit, curat, drept, dar nu se uita la mine, probabil că am moştenit asta de la el. M-am însurat, am dus-o greu, am făcut cu nevastă-mea un copil: o fată. Nu-mi amintesc să o fi mîngîiat de prea multe ori. Viaţa mea a fost mai mult o alergare continuă după slujbe, după pîine, apoi au venit închisorile şi uite aşa, m-am trezit cu ea mare. Niciodată nu nii-a treVut prin cap ghidul că faţă de un copil eşti atît de responsabil, am crezut că el, văzînd şi auzifad despre viaţa mea va înţelege totul şi va fi ca mine, dar se vede treaba Că speciile nu seamănă între ele, ar fi plicticos, la dracu... Fata a crescut, nu ştiu cine s-a ocupat de ca, poate nici nevastă-mea n-a făcut destul pentru asta, fata a Crescut sălbatecă şi liberă, într-o libertate primejdioasă. Poate ai auzit cîte ceva, am impresia că toată lumea cunoaşte povestea. S-a încurcat cu un fost proprietar de cai, un aventurier bătrân şi a vrut să fugă peste graniţă cu el. Am vrut să o înţeleg şi n-am reuşit, am alungat-o de acasă şi erede-mă, am tot crezut că o voi putea ierta în cele din urmă, dar n-am reuşit şi n-am mai putut-o opri şi a plecat cu adevărat din casa mea, înţelegi? şi nu va mai reveni niciodată. Şi simt că nici n-am să pot s-o mai chem vreodată înapoi, deşi ceva îmi spune că sînt foarte vinovat de toate astea. Dar de chemat n-aim s-o mai pot chema niciodată înapoi, asta simt bine, mă înţelegi ? E ca şi cum fata asta, a mea, a existat de foarte multă vreme în viaţa mea, e ea şi cum ar fi murit cu mulţi ani în urmă şi eu 'simt că nu pot s-o mai chem înapoi, pentru că pe morţi n-ai cum să-i mai aduci înapoi şi să-i însufleţeşti, dar asta îţi dă o durere fără margini, uite. simt că mă doare inima, dar e o durere insuportabilă şi nu pot să plîng, aş vrea să plîng, .să mă jelesc ca o muiere şi nu pot, şi-mi spun că am încremenit, că nu mai am o inimă aici, în piept, ci un bolovan nesimţitor şi asta mă face şi mai trist, Pînteo, mă înţelegi ?"
Se ridicase de la locul lui şi privea împietrit strada atmiici trezită şi ziua radioasa de mai, cu soarele şi cu strigătele ei, cu mulţimea grăbită şi agitată, discutînd din miers şi eu tramvaiele care goneau strălucind pe şinele şi ele strălucitoare, şi ochii lui Filipaehe nu mai vedeau nici frunzele mici şi verzui, proaspete şi strălucitoare, atunci născute şi aruncate în viaţa vegetală de către miracolul primăverii, pentru că inima lui era neagră şi pustie şi nu mai spunea nimic, nu mai putea spune nimic şi secretarul ghici că el nu va mai vorbi niciodată, nimănui despre această pierdere ireparabilă, pentru că altă dată îl auzise vorbindu-i despre Eva altfel, cu o dragoste mare şi unică, pentru că, pentru acest om singur şi încercat de viaţă, în închisoare, copila aceea reprezentase viitorul lui şi Filipaehe spunea că ar
61
fi putut 'să moară foarte liniştit pentru că ştia 'că nimic din cauza lui şi a tovarăşilor săi nu putea fi ştirbit şi că viitorul său personal era această fată pe care o văzuse cîteodată dincolo de un gard nemilos de plasă de sirmă, mereu mai înaltă, parcă crescînd văzînd cu ochii, cu privirile ei nedumerite şi triste în care nu se citea decît o spaimă şi o întrebare care-1 nefericea în singurătatea închisorii: „Oare tata este un ticălos? De ce stă după gratii?" Dacă oamenii ceilalţi, străinii, ar fi reuşit să-i bage în cap, în timpul acela, că Filipaehe este un nemernic care vrea numai lucruri rele, şi nu ceva măreţ şi înalt .şi puternic şi biruitor în cele din urmă ? Dar toate astea trecuseră şi iatâ-1 pe Filipaehe singur, fără o lacrimă pe chip, spu-nîndu-i un lucru îngrozitor : că-şi alungase fiica şi nimic şi nimeni nu mai puteau să-1 hotărască să dea înapoi. Pîntea deschise încet uşa şi plecă fără uin cuvinl, căutînd în capul său pustiu de aîtea surprize, să-şi amintească în ce loc din lume, poate la Toba sau la Sparta, se întîmplau astfel de lucruri şi cînd îşi aminti fu bucuros că puţinele lui cunoştinţe, adunate eu chinuri şi lipsă de somn, nu-1 trădaseră.
Vladimir Maiakovski
Poftim
Peste-o oră, de-aici, pe stradela •curată te vei scurge — buhăită grăsime-n delir, pe cînd eu, mînă spartă a versului, iată nepreţuite cuvinte deşir.
Dumnealui, dintr-o ciorbă neterminată, are varză-n mustăţi picurînd de ulei; dumneaiei îl priveşte, cu toptanul fardată, ca o slridie-n rodiile scoicilor ei.
Pe-un fluture,-al inimii poetului, toţi cocoţaţi cu galoşii sau fără galoşi, feroci răsucifi-vă, perechi sau nesoţi, ca păduchii în cîrduri şi nesăţioşi.
Dar poftim!, dacă eu, sălbatecul hun, fandoseala am chef ,ca pe-o mască s-o scol, am să vă scuip, hohotind într-un rîset nebun, eu — risipitorul mînă spartă-al cuvintelor, am ,să vă scuip, plin de poftă, ţn bot.
1913
Vioara şi un poco nervoso
Str une de jale îşi smulgc-o (vioară şi, cum \copiii tînguirea şi-o spun, plînge în zbucium nebun — toba nu ştie ce-i aia să doarmă : „bum, bum, bum..." ropote-n bobote scoate şi-apoi
nu mai ascultă-al viorii şuvoi: ea o zbugheşte de-a dura afară zdup, ca din tun.
Făr-o silabă şi fără vrun tact, orchestra, absentă privind, nu ia act
vioara că-şi tînguie-amară năpasta — numai un talger, zdrăngănind la nătîngi. face: „plîngi ? Ei, proasta! Ce-i asta ? Cum asta ?/"
Dar cînd heliconul cu mulra-i de-aramă l-aud
transpirat şi profund • „Ce toanlă, ca lacrimi înghite.'" — eu sar
peste note kăicînd, 'furibund
şi notele ghem se fac sub pupitre
şi, nu ştiu de ce „O doamne.'" strigînd,
de gîtul de lemn al viorii m-arunc :
„Grozav îţi mai seamăn eu ţie...
Ca tine şi eu
urlînd ca un prunc,
nu, nimeni nu ştie
ce sunete scot din adine.'"
„Hei
şi-a găsit o logodnică bună.'" pufnesc în rîs muzicanţii pigmei. „Vezi ? Parcă tună şi-uite, i-adună.'" Dar mie
puţin îmi pasă de ei. „Ştii ce, vioaro ? Să trăim împreună! Vrei ?"
1914
>64
Războiul a fost declarat
„Ziarul de seară! Ziarul de seară! Italia ! Austria ! Germania .'" Şi-n piaţă, prin gloatele ce-ontunecară, un fir purpuriu îşi prelinge jelania.
Cafeneaua-nroşită de mutre nătînge e-un răcnet de fiară: „Căderile Rinului să spumege sînge! Marmora Romei \sub bombe să piară.'"
Baionete-mpung cerul cu limbi ascuţite, stele cern lacrimi mici, ca făina prin site, de sub tălpi o tristeţe se înalţă ica fumul: „Dă-mi drumul, dă-mi drumul.'"
Generalii de bronz, cer — din socluri lucioase: „Desferecali-ne, ne-aşteaptă gloria.'" Cavaleria ţăcăne săruturi zgomotoase. Pifanii visează, ucigaşă, victoria
Peste oraş, coşmarelor pradă, glas ide bas prinde tunul să hohotească ^i cad din Apus, ca o roşie zăpadă, fulgi zemoşi de carne-omenească.
Faţa pieţei înoală-n \companii ca-n negi şi vîna la tîmpla companiei arde. „Sabia-n sînge, la Viena so ştergi de fusta cocotelor, pe bulevarde!11
„Ziarul de seară /"... auzi...  „Ziarul de seară!" „Italia! Austria! Germaniapînă tîrziu Si-n piaţă, prin gloatele ceo-ntunecaiă, îşi scurge jelania un fir purpuriu.
20 Iulie. 1911
Imn prînzului
Mîncăilor, slavă şi salamalecuri!
Şi vouă, sătuilor ridicaţi de la mese!
Că terciuri scornirăţi, supe, biftecuri,
mii de coşcogea feluri şi mîncăruri pealese.
Viaţa Romînea«că
65
Catedralele mii dear cădea sub obuze — care le-ar coase un negru şi prost tiv ! — de hartane de pui tot v-afi linge pe buze, tot v-ar întărită mireasma de rostbif...
Cu ditamai pînlec, să mori ca un brav, deo moarte măreaţă, slăvind noua eră ?! Nu-i voieaşa pîntec nici să fie bolnav : doar de-apendicilă şi de holeră.
înecaţi în grăsime, ochişorii tăi rari de taică-tuau fost fabricaţi pe degeaba; maţul orb — chiar de-i pui ochelari, tot nimica nu vede, tot aia e treaba
Ah, la fel dac-ai fi: numai gură, tu, tot, fără ochi, fără ceafa-asla lală, hap! ca haplea-i cuprinde, socotv ditai dovleacul de-odată.
Nu tu ochi, nu urechi, stai şinghiţi dolofan tolănit la plăcinţi berechet, iar copiii matale, pe burdihan îţi joacă crocliet.
In incendii şi sînge e lumea, ce dacă!, tu dormi liniştit, n-o să fii tu erou — bogate-n vigori sînt lăpticul de vacă şi 'carnea de bou.
Iar cînd va dispare şi ultimul bou, cînd legumele ultime-or să piară şi ele, tu, sclav credincios obiceiului tău, ai să fabrici conserve din stele.
Din cotlete şi ciorbe de-ai să mori în regrete, pe-al tău monument vom scrie cu jale : „Din milioanele-nlregi de cotlete patru &ute. de mii au fost ale sale"
1915
Vorovski
în tunet de glasuri
prolelariatule,
ceru-ai deschis
66
Prea mult căldiceii iertară
Vorovski,
de banda fascistă ucis, prin Moscova
trece pentru ultima oară.
Şi-or mai da viaia-atîţia...
Viaţa-atîţia şi-au dat Sfîşiafi în bucăţi...
Bătălia e grea.
Oricine, orice,
ar fi vedat. Noi nu am cedat.
v» nu vom ceda!
Tu,
astăzi
urneşte-fi
uriaşul
zăpor.
Urneşte-n rafale
mlinile tale. Oglindeşte-te azi
în retinele lor. Desenează-fi profilul
pe hermine regale.
Milioane,
mulţimile
sub Kremlin
defilează,
trimitîndu-si
răspunsul
spumegător.
M oartea
tovarăşului
ne-ndurerează,
dar
comunismul
e nemuritor.
In romîneşte de CICERONE TIIEODORESCU
67
Primii paşi ai lui Sadoveanu pe Valea Frumoasei
de Ionel Pop
!ihail Sadoveanu a fost vânător şi pescar. Din hoinărelile Iu» cu puşca şi eu undiţa s-a întors totdeauna cu ceva de preţ cu mult mai mare decît o tolbă bogată şi un coş greu de peşte.
îndeletnicirile primitive, vînătoarea şi pescuitul, au darul fermecat să descătuşeze pe om din strimtorarea convenţiilor şi să desvăluie statuia firii lui adevărate. Dacă vrei să te apropii şi să cunoşti sufletul Maestrului, trebuie să reciteşti, mai ales, şi oprindu-ţi ghidul aproape la fiecare pasaj, „Anii de ucenicie", „împărăţia apelor", „Ţara de dincolo de negură", „Valea Frumoasei", „Ochi de urs", „Vechime", „Poveştile de la Bradul-strîmb".
,,/n vara aceasta din urmă — scria odinioară în „Despre această ţară şi despre vînat şi pescuit", — am lost aşa de ahotnic ucenic păstrăvar cu undiţa în Valea Sebeşului, călăuzit de un prieten meşter... Mai :am de Învăţat meşteşugul cerbilor. Aşa, înnoinclu-mă necontenit In elementele primare, voi ajunge pînă la stirşitul meu. De atunci, de la malul Moldovei şi al Şiretului, iiinţa mea întreagă se armoniza cu cerul, cu apele, cu toate peisagiile. învăţătura mea era că lăsam să pătrundă în mine taina acelor lucruri nouă. Poposeam la un izvor, mă odihneam în brazdă de iîn, intra în mine puterea vieţii nemuritoare ; eram lericit şi inconştient ca însăşi creaţia".
Şi apoi, în alt loc :
„...dacă nu simţeşti pe iruntea aburită vîntui înălţimii, dacă nu-ţi trece prin toate încheieturile aceea trudă plăcută, soră cu irămîntările prăpăstiilor, şi dacă nu adormi în descîntecul pămîntului, — eliberarea ta din monotonia vieţii nu-i decît o minciună. A duce sus către stele viaţa mică de toate zilele, e o profanare".
In operele Maestrului cititorul întilneşte adeseori Valea Frumoasei. Ea nu e rodul închipuirii, cu toate că pe hartă în zadar am căuta-o. Numele ei ar fi rămas :îji toiponimia muijtenilor1 de acojo, legat de o legendă duioasă, dacă Maestrul, îndră-
68
gostit de ea, nu ar fi răsfrînt asupra ei raze din celebritatea lui. Izvoarele Frumoasei pornesc de pe la Piatra-Albă, se înfrăţesc, apoi în dramul .lor încă tînăr parcă' pipăie crestele căutîndu-şi printre ele strîmtoare pe unde să răsbată spre miază-zi ca Oltul şi Jiul. Din jos "de un loc, ce se cheamă Praja, deodată, ca şi cînd s-ar fi răzgîndit, şuvoiul face cot aspru spre miază-noapte. Se luptă cu încuietorile stînct-lor, se frământă în volburi, sare praguri de piatră, se ostoaie în genuni, oa îndată să pornească în alte iureşe. Pe rînd primeşte păraie şi rîuleţe, Tartărăuţuil : şi Curpătul, iar cînd a coborît pînă pe la vre-o 1250 metri .altitudine, se odihneşte' şerpuind în lărgimea unor padine. Aici îmbrăţişează în cristalul ei critalul Sălanelor/ rîuşor care o coborît tocmai dinspre Vîrful-lui-Pătru, străjer între Valea Jiului' şi Valea Sebeşului. Pînă la această îmbrăţişare se cheamă Frumoasa. De aici' în jos, pînă se via pierde în dornoleala Mureşului îndepărtat, nu mai e. Frumoasa, ci Rîul Sebeşului.
; Cum va fi ajuns Mihail Sadoveanu, moldoveanul, în aceste locuri pierdute în înălţimile Carpaţilor 'transilvăneni, în Valea Frumoasei,. care urma să-i fie adeseori sălaş de odihnă, încîntare şi izvor de inspiraţie, un lung şir de ani ? Care i-au fost, cei dintîi paşi în acest „rai", unde şi-a întemeiat şi căsuţa de bîrne de :1a Bradul-, Strâmb, foarte departe de aşezări de sat ? Se vor întreba cititorii, se vor întreba, biografii, care n-au apucat să culeagă ştiinţe din graiul tovarăşilor de vînătoare,. de pescuit şi de pustinicie ai Maestrului. Amintirea acelor primi paşi ai lui, Mihail Sadoveanu în Valea Frumoasei se cere să fie prinsă în cuvinte scrise.
Din unele nepotriviri strecurate într-o povestire a sa, — pe care arn citit-o în toamna anului 1933, — am bănuit că scriitorul a vînat doar o dată cocoşi de munte, şi n-a avut atunci prilej şi răgaz să cunoască aievea această mîndră şi tainică pasăre, a munţilor noştri. Cu sfială i-am scris la Copoul Iaşilor, şi i-am propus pentru primăvara care era încă departe, isă urcăm împreună în munţii Sebeşului, la bătaia gotca-nilor. Neaşteptat de curînd mi-a venit răspunsul la Cluj. Din şirele cu slove mărunte citeam bucurie şi căldură. Şi astfel, cînd i-a venit vremea, am străbătut pentru prima dată împreună defileul lung al Sebeşului, şi ou trudă şi cu peripeţii am ajuns la cabana din faţa muntelui Oaşa-mare. 1
în căsuţa pierdută în singurătăţile cele adinei ne aştepta „Pavel-baci'' inginerul silvic bătrîn, care îi va fi Maestrului prieten şi pe care îl găsim pomenit cu drag în scrierile lui. în doi cu Pavel-baci am ţinut sfat de taină, şi am hotărît pentru zorii zilei de mîine bătaia de cocoşi din Valea-mare. Era cea mai apropiată de aşezarea noastră, iar noi nu prea aveam încredere în vioiciunea şi rezistenţa trupului masiv al oaspetelui.
Pe cînd Carul-mare scăpătase dea-ndărătelea de-a stingă Stelei Polare, iar Balaurul cerului îşi ridicase capul cu trei stele drept înspre zenit, arătînd ceasurile două de după miezul-nopţii, păşeam pe poteca ce urca domol în lungul coastei Pă-răului-şerpilor. Maestrul nu ieşise încă din rezerva în care se învăluia între oamenii străini cum eram pe atunci noi, cei doi vechi ai acelor munţi. Cu un gest al mîinii respinse îmbierea noastră de a-1 uşura de armă şi de bundiţă, şi nici toiagul de sprijin pe care i l-am întins nu 1-a primit. Păşea îndesat şi sdgur in pata de lumină pe care o legăna pe jos felinarul din mîna celui care înainta în fată, — răspundea cu cîte un „nu' scurt şi hotărît ispitirii noastre, dacă n-ar fi să poposim o leacă, urcuşul înteţindu-se în pantă aspră. Mărturisesc, că după vre-un ceas, eu, care încheiam şirul de trei, cam rămîneam în urmă, şi m-aş fi bucurat de un răgaz, Începusem să cunosc cu mirare rezistenta oaspetului nostru. într-un gruieţ s-a oprit totuşi, dar nici atunci nu s-a aşezat alăturea de noi pe răzorul din marginea plaiului. A
69
rămas înalt,! masiv, nemişcat. Părea Gă^ ascultă atent un zvon pe care noi nu-1 puteam desprinde din adîncurile tăcerii. Luna tînără de mult se culcase. Pe bolta nevăzută de deasupra un sămănător îraprăştiase miliarde de boabe de foc. Unele păreau aproape, ca ochi de jar rămaşi d:ntr-o vatră de ciobani pe culme de munte. Unele ardeau în lumini liniştite şi întindeau vîrfuri de flăcări nemişcate. Altele tremurau în pîlpăiri vii; altele mijeau ca o scînteiere trecătoare, se pierdeau, inviau iarăşi în sclipiri roşii, albastre, argintii. Maestrul poate le auzea soliile, pe care ele le-au pornit înainte cu mii şi mii de ani, anume, ca să-i şoptească taine ale vecini-ciei, ştiind de pe atunci, că îl vor găsi în ceasul acesta, aici, unde îi pot vorbi netuîburat de frământările lumii de jos. Poate că citea înţelepciuni din cartea întu-nerecului acelei nopţi din început de primăvară.
N-am îndrăznit să îndemnăm la drum, pînă ce a dat el semn.
Plaiul s-a îngustat în potecuţă, potecuţa în cărăruie, pierdută apoi şi ea printre buturugile şi ierburile uscate ale tăieturii. Am trecut prin pîlcuşoare de molizi iertaţi de dintele săcurii, am ocolit mărghlle înşelătoare şi vîrfuri de st.încă ce îşi scoteau din adîncuri doar creştetele, am răzbit peste martoane de crengi moarte, împrăştiate pe unde înainte înverzeau în brazi celinoşi, — an dat să re înceti-neze paşii preţipişe piepturi de munte. Apoi s-a încheiat în jurul nostru pădure bătrînă.
De aici din căldarea aceasta izvorăşte Valea-Mare şi îşi coboară unda în frămîntările Rîului. în molizii străvechi din coasta oare primeşte mai înlîi mîngăierea zorilor, se găseşte locul de horă al cocoşilor, bătaie cunoscută de vînători d:n neam în neam. Ştiam în buza povîrnişului un molid căzut de bătrîneţe cu jilţ de perină muşchiată, — acolo am aşteptat biruinţa soarelui. Am stins ochiul de lumină al felinarului, s-a şters peretele care împrejtnuise cercul îngust al luminii iui şi s-a întins în jurul nostru imensitatea întunericului. Pădurea asculta mută glasul tainic al nopţii. Boarea de seară şi-a aninat în cetini harfele şi aştepta să se aşterne colo departe în vale patul de ceaţă, ca să se culce pe el. Caprimulgul încă nu sosise din ţările fără de iarnă, ca să întindă tortul treumart al versului său monoton. Buhele alunecau prin marea înlunerecului pe aripi neauzite. Adîncul tăcerii părea îngropat în profunzimi şi mai mari de murmurul Rîului din valea îndepărtată. Şopo-tul şuvoaielor, mugetul cascadelor, clipocitul vălurelelor care bat în ţărmuri, pînă t^icl s-au topit într-un suspin prelung.
— Aşteptăm aici, pînă încep să bată, — mă aplecai cu şoaptă la urechea Maestrului.
Mi-a căutat m-îna şi mi-a ţinut-o într-a lui, poruncitOT şi totuşi cu primul semn de prietenie. Am înţeles, că aici orice vorbă poate să pîngărească. Am rămas tăcuţi.
Astăzi, după atîţia ani, îmi înfiripez iluzia, că în acel ceas de aşteptare în-oîntat a seînteiat gîndui cuvintelor din „Vechime" :
„Alaltăieri eram închişi an case oribile într-un oraş ,de la cîmpie ; aseară am respirat din nou aerul muntelui cu mireasmă de brad şi răşină, mi-am simţit inima bătind ca la o amintire 'veche, pe care şi slămoşii mei au uitat-o... am observat, că fusesem un străin din veacul cel uitat, căzut într-un veac nou şi ridicol, şi m-ara tutors la baştină".
De vale s-au trezit paşi. Rari, rupînd cîte o creangă uscată de pe jos. „B6 I* a bufnit scurt şi înecat, apoi se auzi ropot des, pocnet de crengi călcate. A trecut culmea din dreapta, a pierit.
TO
— Ciute, — şopti inginerul. Ne-au luat mirosul...
Tăcerea se încuie din nou, dar spre răsărit, deasupra Oaşei-mari printre suliţele vîrfurilor de molizi se strecura o părere de zare viorie. Se întindea, împingea spre apus umbrele. Copacii din apropierea noastră încep să se desbrace de hainele nopţii, îşi lămuresc încă vag trupurile, încep să-şi întindă larg cetinile, ca după somn. Pe jos se desluşesc pete de zăpadă.
Fi-fi-fi-fi-fi fluieră o păsărică. Un sturz îşi drege glasul; pe undeva pe aproape de picioarele noastre un şoarece foşneşte printre acele căzute. Cărăind şi piscuind trece pe deasupra pădurii un sitar, în zbor de buhă.
— Aii auzit ? şopti Pavel-baci.
Vînătorul întoarse capul, cu palma scoică Ia ureche, înspre dreapta, încătrău îi arătam şi eu cu mina întinsă. Părea că nu desluşeşte nimic în afară de şuierul timid al sturzului şi de piculina unui pănţăruş care se frăminta Sntr-un brădui, cu coada înfiptă cochet în trupul lui cît o nucă.
— Iar!... Auziţi?
Ca dintr-o depărtare nedesluşită a venit din nou clămpănitul scurt, — „pelâp-pelOp". Acum îngemănat, ca două lovituri de ciocănele în toacă de paltin, ca picături grele de ploaie în ochi de baltă. Urechea mea obişnuită cu acel sunet ciudat îl despletea uşor din zvonul pădurii care se trezise. Iată, acum se vesteşte şi alt cocoş, in stingă noastră. întind într-acolo braţul şi caut un răspuns în fata vînă-torului, abea '.ărită în lumina încă slabă. Zîmbea. Mi-a făcut semn cu degetul ridicat. Auzise cu bucurie glasul straniu al gotcanului mare. încă nu era strofă încheqată, doar vestirea prezenţei, întreruptă de aşteptarea răspunsului unui protagonist. Răspunsul a venit îndată : cel din stingă, — apoi altul, al treilea, al patrulea, pornind din amvonul unui molid, şi apoi al altora. Rivalitatea a înteţit cu suflare de mînie focul dragostelor, şi în curind s-au închegat strofele, —■ toacă tot mai repezită, — pocnet scurt, unul singur, — sîsîitul aspru al tocilatului, înmuiat în încheiere scurtă, dulce, aproape ca un ciripit de rîndunică. Patimile învolburate abea mai dădeau răgaz între strofe. Dar nu se auzea nici un fi'.fîit de aripi : găinilor încă nu le-a venit ceasul să se înfăţişeze în locul de horă şi de bătaie; cavalerii negrii roteau, fiecare în molidul lui, nevăzuţi. Versul lor era desluşit din cîntecul păsărilor mărunte şi totuşi parcă se topea în el. în deşteptarea dimineţii se îmbinau în acelaşi imn toate glasurile pădurii. Se părea că în acelaşi cîntec se împleteşte şi legănatul uşor al lăncilor din vîrful molizilor, şi îşi spun în el gîndul şi brăduşteii tineri, care au pus deja în vîrful ramurilor muguri noi. O poruncă de taină, aspră şi mîngăie-toare ca toate poruncile firii, a trezit toate făpturile muntelui în proslăvirea dragostei.
Printre columnele molizilor zarea slabă a răsăritului se strecura încă timidă. Cocoşii, — vro-o cinci, vre-o şase, — se luptau în cîntece tot mai înteţite. Am desprins din ţesătura versurilor unul, care venea voiniceşte dinlr-un copac mai apropiat, si am îndemnat pe vînălor să începem ritualul apropiatului. Bănuiam nerăbdarea vânătorului nou la cocoşi. Maestrul ne-a poruncit iarăşi zăbavă, clătinind din deget, ca unor tulburători ai unui ceas solemn. Asculta nemişcat, sorbind cu evlavie mărturisirea bucuriei de viată adusă din vecinicie, şi care acum se perpetua în altă vecinicie. Patima de vînător era copleşită de încîntarea artistului şi de gîn-durile filosofului.
Prea curind a trebuit să frîngem vraja curcubeului care îmbrăţişa adîncuri din trecut cu adîncuri din viitor: la răsărit vioriul zorilor începea a se polei ou aurul dimineţii, — de acum vor veni în bătaie găinile pururea atente, apropiatul trubadurului va fi aproape cu neputinţă. Parcă a silă a încărcat Maestru în armă
71
sâmburele morţii, — parcă a silă a început, condus de mine, acele sărituri scurte sincronizate strîns în tociiatul cocoşului ales, care urmau să ne ducă nesimţiţi pînă lingă molidul în vîrful căruia se frămînta acela în străvechiul ritual al jocului de nuntă. Şi iată acum pe vînătorul, oare a adus cu sine din „anii de ucenicie" şi poate că şi din instinctele străvechi îndemînare nebănuită de noi, strecurîndu-se cu virtuozitatea unui vechi vînător de cocoşi, uşor,'nevăzut, neauzit, din scut de copac în scut de copac, din nemişcare încremenită în altă nemişcare încremenită, — tot mai aproape de cal ce dădea poruncitor tactul din taina boitei cetinilor.
Se deschidea acolo un ochi de rarişte, în marginea căreia ne-am oprit. Oare din care molid de dincolo se lega înteţit strofă de strofă ? Cercetăm copac după copac idin umbra negrie a cetinilor negreaţă vie, multă vreme... Dar iată că s-a clătinat o cloambă din vîrful unui molid bătrîn, şi deodată s-a desprins din silueta arborelui silueta gotoaniului. Apare capul, cu olonţul puternic şi cu barba răsfirată, apare gitul gros, trupul înfoiat, apoi coada deschisă în evantai larg. Păşeşte încet, cu paşi înţepaţi, de-a lungul cloambei în tactul bătăilor de toacă, se opreşte şi se cutremură în culmea extazului tocilarului. Virfuil cetinii la care a ajuns se apleacă uşor sub greutatea lui. Acum, la sfirşitul strofei i se netezesc penele, îşi strînge coada, rămîne nemişcat, cu capul ridicat, privind în geana do la răsărit, după oare săgeţi de foc uşoare vestesc sosirea apropiată a stăpînului zilei, — ispiteşte acum primejdie şi cintec de rival. Apoi, deodată se răsuceşte, penele se infoaie, coada se răsfiră în semicerc ridicat, şi, „pelop-pelop", începe alt vers, păşind pe aceeaşi cărare de creangă, ca să se mistuie în umbra din care a răsărit.
A mai văzut oare Maestrul, din aşa apropiere, rotind cocoş de munte ? Nu cred ! Trubadurul negru n-a simţit pe cei ce îl aleşuiau de subit alt molid din marginea luminişului. Duşmani ? Prieteni ? Veşnicul paradox în care se cumpeneşte dureros vînătorul cu iubitorul de natură din aceeaşi fiinţă. Gotcanul ca şi cînd ar i> voit să-şi desvăluie toată măiestria în faţa omului nou, oare a venit din depărtări ca să-1 cunoască, rotea înteţit, paradind în lungul cloambei, îmbinînd strofă în strofă, abea duidu-şi răgazul unei pauze de o clipă. De acum arma trebuia să-şi spună vorba de moarte. Oricît am fi rămas de nemişcaţi, puteam să fim descoperiţi, Âm îndemnat de cîteva ori în mijlocul tocilatului, pînă ce în sfîrşit vînătorul s-a rupt din contemplare, a ridicat la umăr şi a dat armei dreptul ei. .
Deodată s-a frînt şi versul şi parada. Prin încîlcitura cetinilor s-a prăbuşit în-vălmăşală şi a bufnit greu în patul de zăpadă de jos. Cîteva zbătăi din aripile neputincioase, — trubadurul muntelui, în mijlocul elanului de dragoste, a trecut în tiefiinţă. Am înaintat, am ridicat trupul greu şi l-am pus la picioarele vînătorului. Cea dinţii rază de soare care a răzbit printre copaci a trezit luciri de oţel albăstrui îm pantera de pene a pieptului, dar a pus scînteiere şi în picăturile roşii care izvorau din ciocul, deschis acum nu în spasmul culmii de viaţă, ci în cel al morţii.
Vînătorul s-a aplecat şi a mângâiat cu duioşie pasărea măiastră. Fără îndoială că se oumipenea chinuit în celălalt paradox: bucuria dzbînzii şi reproşul stingerii unei vieţi. Din cele optsprezece pene ale evantaiului cozii se desprinsese una, frîntâ. Măiestrul a ridioat-o, şi, zîmbindu-ne, a înfipt-o lîngă panglica pălăriei sale de velur negru cu bonurile late, pe care şi-a păstrat-o şi în această expediţie vînă-torească.
Bubuitul armei a sfîrtecat deodată concertul. Tăcut-au înspăimîntate păsările mărunte, tăcut-au în molizii lor şi ceilalţi gotoani. Slava rănită brutal a împietrit tn tăcere. Muntele aire însă şi alte sunete care se aseamănă, —■ cad trăsnete, îşi strigă răsunător durerea morţii copaci frînţi de vijelie. Iar porunca dragostei din învierea primăverii dă curînd uitării ceea ce i-a tulburat avîntul. „Pelop-palop" a început
72
a   ■war-' 1     * ™"1
cînrec ;nou uh cocoş, Îndată s-au îndemnat: şl alţii, auşelul' a ' început să lege în» salbă de bobite de mărgăritar cîntecul lui picurat, — şi sturzul şi mierla neagră şt toţi ceilalţi' cîntăreii ai muntelui au legat din nou orchestra iubirii.
— .Să mai apropiem unul, —- i-am propus în şoaptă. ... Maestrul mi-a pus mîna pe umăr şi m-a privit cu blîndeţe: ■ ■
— Ajunge zilei păcatul ei!
Şi astfel, ghemuiţi la tulpina molidului am ascultat îndelung cîntecul misterios al cocoşilor de munte. Şi am văzut venind în bătaie găinile ruginii, cotind; pririire trurichii copacilor şi chemînd discret din iatacurile de tufuşoare de afin, cu. iih „got-got" ispititor, pe mirii care le' aşteptaseră cîntînd în cetătuile lor de cetină. Ara Văzut cocoşii coborînd pe rînd la locul de horă de jos şi rotind aici. Am văzut şi lupte crîncene, cu lovituri din clonţuri şi cu izbituri de aripi şi de ghiare, cu salturi înalte învîrtejite în încleştări. Ara văzut victorii şi înfrînger.i.' I-am Văzut pe cei, vrednici grăbindu-se în taina iatacurilor de nuntă, ca să primească cununa vredniciei..
Soarele s-a ridicat deasupra zimţilor cununei de brad din creştetul Oaşei-mari. Una cîte una găinile au plecat din bătaie. Gotcanii au mai încercat cite un vers. lînced, apoi cimoscînd zădărnicia, au bătut din aripi cu vuiet mare şi s-au răspîndit Cit e muntele. Deseară vor reveni la locul înclntărilor care îi aşteaptă în alt crăpat de zori.
In drumul nostru spre aşezarea din marginea Frumoasei am poposit îndelungi pe culmea de deasupra căsutii, în căldura blîndă a soarelui. I-am desluşit Maestrului munţii şi apele din privelişte, cu numele lor: Muntele Fata, muntele Fetiţa, Qaşa-mare, Oaşa-mică, Diudiul, Virful lui Patru, apa Frumoasei, Sălanele, — i-am arătat încătrău vine Şurianui şi Parîngul. Se vedea şi stîna Slimoiului încă părăsită, şi vîrful Curpătului. A ascultat cu atenţie şi n-a mai uitat.
Intre doi lugeri de zmieur de lîngă noi, un păianjen şi-a întins pînza mare Bruma se topise în mii de picături de rouă înşirate pe firele alcătuirii, care străluceau în culori de nestemate, trezite de .razele soarelui. Vîntişorul dimineţii legăna tijele de care ora ancorată pînza : otgoanele de întărire, firele ţesute cedau, se întindeau, reveneau, elastice, fără să se rupă una. Stăpînul mare şi burtos, — păianjen cu cruce pe spate, — se legăna şi el, înţepenit în centrul plasei. Maestrul s->% apropiat şi mai mult, a rămas cu ochii asupra capcanei şi i-a răsărit pe buze zîmbet
— Adună laolaltă 'chimistul, fabricantul, arhitectul, •— şi a rostit nume mari pentru fiecare ! — şi pune-i să construiască ceea ce a făcut păianjenul ăsta ţ
Apoi, cu deamănuntul, ca un al doilea Fabre, ne-a înşirat felul şi metoda cum. îşi construieşte plasa păianjenul cu cruce, pe care îl pîndise odată două ore întregi în munca lui.
în padina din faţa casei am văzut pîlcuşor de căprioare rupînd colţul ierbii-noi, fără frica oamenilor din apropiere. I-am lămurit legea pe oare am pus-o asupra unui cerc larg din jurul aşezării noastre: Aici e sanctuar al păcii. Aici sub nici ur>> cuvînt puşca n-are să vorbească !
— Vom face, — vorbi Maestrul răspicat, ca şi cînd ar fi rostit o sentinţă, — vom face ca această lege bună să cuprindă şi Valea-Mare. Am trăit acolo azi încîn-tarea vechimilor celor adinei.
Din aceste vorbe am înţeles, că Mihail Sadoveanu a intrat în cetăţenia acelui „rai*, căruia i-a dat şi numele, „Branişte", adecă loc ferit de nesaţiul distrugător at omului, loc al păcii, — şi din care urma să răsară atîtea perle ale scrisului său
Excursia noastră era plănuită pe trei zile. Cînd să ne stringean boclucurile, de plecare, Maestrul m-a întrebat, ce ar fi oare dacă din trei am face şase. S-au făcui-
73
-şase, apoi nouă. Atunci a cunoscut şi pe unii dintre paznicii de; vînătoare, pe care ii vom întWni în scrierile lui legate de Valea Frumoasei.
In alte dimineţi am ieşit la bătăile de cocoşi din muntele Fata, la ceea din Părăul-lacului, şi la altele, pîndind de aproape ritualul jocului cocoşilor de munte Puştile noastre au rămas mute.
★
Intre Podul-Bolovanului şi Izvorul-de-argint din acel loc fermecat era un brad, ■oare îşi înălţa trupul uriaş mult deasupra celorlalţi din pădurea încheiată. De multe-■ori am poposit sub el cu Maestrul, răzimîndu-ne de trunchi undiţele, şi biicurindu-ue în arşiţa verii de darul umbrei lui. Am auzit că un vînt rău l-ar fi frînt, ca şi cînd n-ar mai fi avut rost pe lume, dacă cel ce poposea bucuros sub cetina lui n-are să-1 mai caute. Dar Bradul-Strîmb din buza Sălanelor, în faţă cu cabana în care 'Maestrul a petrecut multe zile bune şi a germinat atîtea frumuseţi ale scrisului, îşi mai înaltă singuratic spre cer trupul arcuit. Hoinarii prin acele locuri ii vor ■recunoaşte din depărtare, se vor opri lung şi cucernic ca în faţa unui monument, şi, întorşi în lumea de jos, vor reciti ou încântare nouă povestirile legate de Valea Firumoasei.
Viaţa mă inundă
de Kiss Jeno
En orice drum tal meu \o inundare. Cu valurile veşnic agitate viaţa mă inundă, mă rodeşte.
Nu m-aş usca, viaţă, fără tine ?
Tu, fluviu pentru vremea schimbătoare
tu, Nilul însetatului meu suflet!
S-ar pierde piramidele-mi bătrîne sub dune de nisipuri în sahare, pustiul peste pomii-mi \ş-asr aşterne...
Dar tu te verşi, mi-s visele-mplinitc,
şi îmi vestesc a fructelor ivire,
din turla-n sărbătoare, — palmierii.
.  In romîneşte de PETRE PASCU
Murmurul luminii
de Ion Horea
Voi povesti de toate cîndva, şi voi rămîne
Mai mult ca o foşnire de astăzi ori de mîne,
Aşa cum după vremuri pe-aici mai întîlneşti
Netulburată urma bătrînilor Goleşti.
Voi fi şi eu pe Argeş întors ca un îndemn
încercuit în jocul luminii ori în lemn,
Dar vorbele rămase tot n-ar putea să spună
De ce-ntîrziu în gînduri pe prundul ce mai sună,
75
Cu toamna-mprăştiată-n culori şi prin păduri In care firul apei te-ngînă şi-l murmuri.
Ce spuză de luceferi deasupra mea anini,
Tărîm senin, cu ploaia fugită prin grădini,
Nume ciudat, chemare de clopot ori de zeu,
Ori numai născocire a unui gînd al meu ?
Pe Argeş, unde munţii-l trimit în jos, ascult
Un strigăt al durerii rămas de mai de mult,
O rugă-a casei scunde şi un răspuns ăl toamnei
Pierdut încolo peste păduri, spre Rîul Doamnei,
Peste-un tărîm de-o vreme încins în zare lină
Spre care multe-aduceri aminte se înclină
Cu apele din cumpeni de peste munţi ştiute
Doar noaptea cînd luceferi apun, sorbiţi de ciute.
E-un mal frumos pe care-n popasuri l-au ales
Cîndva, să fie vatră şi cîntec şi-nţeles
Al carelor greoaie şi turmelor trudite,
De dălţi cioplit în piatră — şi-n trunchiuri, de cuţite.»-
Sat adunat pe Argeş din piatră şi din lemn, Nu-ţi mai slăvesc cenuşa $i nici n-o mai însemn. Mai spune-mi doar legenda, să văd în depărtare Căzînd dintre luceferi pe meşterul cel mare Balada lui de mine să simt cît de aproape-i Şi să mă-nalţ în locul rămas deasupra apei. Amurgul pune iarăşi peceţile de ceară Pe care ni le aprinde în fiecare seară, Şi parcă rupe scara dintre pămînt şi cer Lăsîndu-mă pe streşini de umbră şi mister. Dar nu sînt eu, izvorul din stînci cînd îl desferic. Un blestem în cădere-ntr-o lume de-ntuneric. Ci-ntr-un balans al mîinii şi-o ocolire-a şoaptei, Pot spune-acum ce ziuă e-n mine, nu ce noapte-i Cînd cumpenele apei în faţa mea se-nclină Şi rup încercuirea de umbre, spre lumină. Nu-ţi mai opreşti la mine pe umăr mîna stingă, Spunînd să tacă, gurii, şi ochilor să plîngă, De dragostea sofiei şi blestemul de mamă Tu, meşterul cel mare, cu nimenea de-o seamă. Te văd întors la munţii spre care ştii să zbori. La meşterii cei nouă veniţi prin trecători, Să ridicaţi în stîlpii de piatră, peste ţară, Luminile stelare rîvnite-odinioară !
Introducere în lumea triajelor
— reportaj —
de Romulus Rusan
Pregâtindu-te să pătrunzi în lumea tăcută şi calmă, so-f noră şi agitată, plină de naturaleţe dar şi zgîlţîită de
paradoxuri a triajului, tot ceea ce poţi face mai înţelept e să-ţi reaminteşti fugarele cunoştinţe despre ea, denaturate pînă la absurd de oelielarul geamului de compartiment, şi să le aduci pe terenul realităţii. E o ultimă, obligatorie retrăire de impresii şi imagini înaintea confruntării care le va răsturna şi le va pune în alt context. Sau ultima ochiadâ aruncată din stal scenei pline de beteală şi fantasme, înaintea privirii realiste oii care, eurînd, o vei diseca din culise. Sau ultimul pumn de lumină ce-ţi pătrunde în ochi înainte de a coborî în adîncurile unei mine.
... Erai de fiecare dată puţin abătut sau distrat, cu gîndurile pul veritate, pentru că te apropiai de un oraş, sau îl părăseai pe altul, şi întotdeauna aceste momente îţi fac privirile lunecoase, iar lucidităţii îi pun o pernă dedesubt, obligînd-o să plutească. Plecai dintr-o gară zgomotoasă, unde ai Intîlnit un prieten, sau era să te izbească un electrocar, sau cineva ţi-a făcut la plecare cu mîna fără să ştii cine era (sau poate urma să soseşti într-o asemenea gară, intuind apropierea aceloraşi neprevăzute, browniene, mici şi omeneşti, efemere şi veşnice surprize ale călătoriei), cînd îţi ieşeau în cale triajele. Dar ele nu reuşeau niciodată să-ţi spună nimic, pentru că erai învăţat să le uiţi înainte de a fi încercat să le ţii minte. Şi, cu cît mai des îţi ieşeau în cale, ele îţi deveneau şi mai necunoscute, şi mai greu de smuls din acel anonimat al lucrurilor utile şi exacte pe care ţi le afirmă doar negaţia.
Triajele... Le spui astăzi aşa, eu toate că alteori nici nu ştiai ce înseamnă acea îngrămădire de vagoane inerte, a'cel mormăit inconştient de megafoane tabagice, pe care nu le descopereai oricît le-ai fi căutat, acea stranie patrulare a locomotivelor scunde şi muncite cărora le spui astăzi, tot atît de. simplu, „de manevră", acele felinare putrede (noaptea) şi acele albe, dreptunghiulare pietre (ziua), împrăştiate la întîmplare printre linii, şi care atît de des te făceau să te crezi traversînd un cimitir.
Plecai dintr-un mare oraş sau soseai în altul, şi-n cale îţi ieşeau triajele, ■rămînînd curiozităţii tale,< boltite pe deasupra lor, parcă vrînd să le evite, aceleaşi locuri de misterioasă odihnă a sunetului şi luminii. :•■,
17
Şi tot aici, la marginea oraşelor, locurile acestea largi, unde liniile se desfăceau leneş întinzîndu-se la soare, îţi sugerau altădată o sală de aşteptare, ori un loc de fumat, unde liniile veneau ca nişte oameni să-şi tragă răsufletul după lunga lor peregrinare prin spaţiu.
Acum, cînd trenul tc-a adus, şi cu care alteori ar fi trebuit să pleci, cine ştie unde, şi Ii-a mai rămas din el doar o batistă de fum salutîndu-te din văzduh, sentimentul că le ştiai, triajele, dintotdeauna, dar că abia acum le vei cunoaşte într-adevăr, e mai puternic şi ireversibil ca orieînd.
Ca după o lungă imponderabilitate, pămîntul e tare şi neted, şi-1 calci ea din pod. In depărtare te aşteaptă triajul.
E o clădire simplă, la mică depărtare de linii, pârînd sâ (/ nu aibă cu ele nimic comun. 0 clădire simplă, de cără
midă aparentă. Paralelipiped perfect, unu pe doi, uneori cu etaj, alteori lăţit pe orizontală, semănînd a internat sau uzină electrică, în nici un caz a gară. Nimic din conturul de aripă al staţiei clasice; poate pentru că lipseşte peronul, poate pentru că rondurile de flori sînt înlocuite priutr-o grădină cu legume, poate pentru că mersul trenurilor e anunţat pe o foaie de hîrtie prinsă în pioneze. Trenurile opresc şi pleacă fără formalităţi, case de bilete nu există, interiorul e oficial şi rece, coridoare înguste taie volumul în birouri ministeriale. Intrarea e străjuită de cîteva trepte, deasupra ei e o inscripţie cu numele triajului. Acesta c însă triajul abstract. Un paralelipiped abstract, înţesat cu panouri şi dosare, pustiu aproape tot timpul zilei, gata să explodeze de atîtea telefoane fără răspuns.
Adevăratul triaj e de cealaltă parte a liniilor, sub cerul liber. Şi e sub cerul liber pentru că spaţiul uriaş, pe care numai cerul îl poate acoperi, e întîia condiţie a existentei lui. Căci unde altundeva, dacă nu pe o suprafaţă uriaşa, s-ar putea realiza jocul miraculos şi complicat al compunerii şi des> compunerii trenurilor?
In orele de educaţie fizică se întîlneşte un joc asemănător. Clasa trebuie împărţită în patru grupe : elevii, aşezaţi într-un singur rînd, sînt puşi să-şi spună numele, apoi fiecare din ei face cîţiva paşi la dreapta şi înainte, potrivit numărului cei revine. Totul durează un iminut, iar la regrupare operaţia e la fel de simplă.
A face comparaţie între jocul acesta şi ceea ce se petrece într-un triaj este însă lot atît de hazardat cu a pune dirijarea unei rachete în cosmos alături dc o problemă de aritmetică elementară. Printr-un triaj se scurg zilnic mii de vagoane, fiecare din ele avînd o traiectorie aparte, fiecare fiind legat de această traiectorie ca o stea de orbita ei. Ceea ce, decînd se ştie, i-a frâ-mîntat pe oameni, a fost să-i găsească acestei orbite un drum cît mai direct şi mai rapid, printre celelalte mii, să o facă să se scurgă cît mai firesc şi mai simplu prin hăţişul virtual — şi totuşi copleşitor de concret — al celorlalte vagoane.
Orbita vagonului... cît de simplu sună şi cît de fluid ar putea fi reprezentată această formulare ! Dar un vagon e definit nu numai de faptul că vine de undeva şi că pleacă altundeva, un vagon mai depinde de locomotiva care-1 poartă, de celelalte cincizeci de vagoane cu care a venit, de celelalte cincizeci de vagoane cu care va pleca. Şi, însfîrşii, ceea cel umileşte la maximum, ceea ce-1 face infirm pe viaţă, legîndu-1, vagonul, ca pe un olog de căruciorul
78
său, este însăşi dependenţa dc linia ferată. A avea un singur grad de libertate, a putea merge numai înainte «au numai înapoi, a nu putea zbura, a nu putea păşi la dreapta, a nu putea păşi la stîuga, iată adevărata dramă a vagonului ! Şi iată adevărata, inevitabila dificultate care a transformat lucrul din triaje într-o perpetuă problemă de logică, de viteză, de iscusinţă.
în grupa Ana, în grupa de sosire, ise află un tren de marfă cu cincizeci de vagoane, — şi de multe ori destinaţiile lor sînt atît de diferite încît literele alfabetului abia ajung să le simbolizeze. Dacă cele cincizeci de vagoane ar conţine bolovani, şi dacă aceşti bolovani n-ar fi ei înşişi aşteptaţi undeva cu nerăbdare, lucrurile ar fi relativ simple. Dar e destul ca în mijlocul garniturii să existe un singur vagon cu mărfuri perisabile, pentru ca urgenţa trierii unui tren să crească nelimitat. Vagonul trebuie trimis fără întîrziere spre destinatar, dar extragerea lui din convoi aduce tot atîtea complicaţii ca scoaterea unei batiste dintr-o valiză tixită. Toate celelalte douăzecişiciiici de vagoane ce-1 preced vor trebui îndreptate pe direcţiile lor, pentru a-i crea calc liberă ; toate cele douăzecişicinci care îi urmează — aşişderea, pentru a-i furniza eventuali tovarăşi de călătorie. Căci nici o loconio-tivă din lume nu porneşte ia drum cu un singur vagon.
Din fericire însă, trenuri sosesc din jumătate în jumătate oră, şi cum fiecare din ele are un vagon cu mărfuri perisabile, compunerea unei noi garnituri decurge mai simplu decît s-ar crede. Ceea ce nu înseamnă că problema se simplifică într-un fel...
...însă (de unde se poate deduce cum) urgenţa şi simultaneitatea au devenit în triaje legi nescrise, aplicate în egală măsură bolovanilor şi strugurilor, legi care, pornind de undeva, din particular s-au generalizat şi au ajuns isă impună un ritm specific, o febrilitate aparte.
Dacă mişcarea în triaje e una plină, neîntreruptă, nedumiresc în schimb desfăşurările ei, dc o monotonie ucigătoare. într-o uzină volumul de mişcări nu e mai mare, dar diversitatea care-i nuanţează spune cu totul altceva : e o orgie de unghiuri, de sensuri şi ritmuri care se pun în valoare reciproc. Podul rulant înaintează şi în acelaşi timp coboară, strungul-earusel dansează, seînteile de polizor se mişcă artezian, cuptorul iace valuri -marine.
Triajul monologhează însă roctiliniu. E o deosebire dintre vector şi scalar, dintre corul pe mai multe voci şi unison. Pentru un privitor dinafară, tot ce sc întîmplă aici pare o întrupare a zădărniciei, a lipsei de voinţă. Convoaie lungi, miriapode, şi convoaie scurte, de două-trei vagoane, defilează în sensuri contrare, apoi aceleaşi convoaie revin pe vechile lor poziţii, apoi pornesc din nou în sensul iniţial, apoi se reîntorc, apoi pleacă din nou, încrueişîndu-se apatic. Apoi trece o locomotivă singură, apoi vechile convoaie încep iarăşi să hamlctizeze, apoi unul din convoaie încremeneşte, ca altul săi ia locul în babilonul cinetic. Dacă mai adăugăm fundalul inert al celorlalte sute de vagoane, care, ca lovite de boala somnului, îşi aşteaptă rîndul, imaginea c completă.
Din nou, cauza acestei aparenţe trebuie căutată în infirmitatea vagonului legat de şină. Neputînd să se mişte lateral, neputînd să zboare sau să facă salturi, vagonul sa adaptat condiţiei colective. Orice mişcare a sa face apel la mişcarea grupului, după cum orice mişcare a grupului îi impune şi lui o mişcare. Pentru ieşirea din grup are nevoie de cel puţin un macaz, dar pînă la a obţine dreptul acelui macaz el trebuie să conducă pînă la
79
macazele lor pe toate celelalte vagoane care-i «tau în fată. E o axiomă implacabilă, o lege fără excepţii.
Oamenii au căutat s-o îmblânzească Insă.
Există două feluri de a face trierea, două praguri ale tehnicii, iar într* ele e relaţia dintre aeroplan şi avionul supersonic. Tot aşa cum inventatorii reactorului işi-au propus să obţină viteză din însăşi rezistenţa aerului, adepţii triajului şi-au luat drept aliat un element considerat înainte vreme potrivnic : planul înclinat. Şi planul înclinat s-a dovedit pînă la urmă tot atît de necesar triajului modern precum rezistenţa aerului — reactoarelor.
Pînă la planul înclinat, vreme îndelungată (dar chiar şi azi mai pot fi întîlnite rămăşiţe ale acestei practici strămoşeşti), trierea unui tren se făcea, vrînil-nevrînd, după logica barbară a unui calcul băbesc, cu înmulţirea înlocuită prin adunare. Pentru fiecare vagon, o garnitură întreagă de vagoane trebuia să parcurgă nu numai drumul pînă la primul macaz întîlnit, dar drumul lung, anevoios şi întortocheat pînă la ultimul (al zecelea ? ăl douăzecilea ?) macaz, de destinaţie. Era o risipă uriaşă de timp, de energie şi de răbdare. Că e aşa, o dovedeşte faptul că oamenii au reuşit în cele din urmă sa o evite. Şi au reuşit să o evite, pentru că din zecile de soluţii posibile au căutat-o pe cea mai simplă.
Aşezarea liniilor într-un triaj e analoagă cu cea a nervurilor într-o frunză. Dacă peţiolul este linia principală ; dacă nervurile groase, împreuna cu nervurile mai subţiri care .se ramifică din ele, şi împreună cu nervurile din ce în ce mai subţiri care se ramifică succesiv înspre periferia frunzei, reprezintă liniile secundare; dacă fiecărei molecule de sevă care străbate acest drum zbuciumat 1— între peţiol şi ultima, infima nervură de la periferia frunzei — îi vom asocia în imaginaţie un vagon; dacă,1 însfîrşit, ne vom reaminti obligaţia tiranică a acestui vagon de a tîrî o dată cu el, în odiseea lui, întregul şir de alte vagoane, de care este legat prin infirmitatea lui (vagoane care apoi, după ce l-au condus la destinaţie, vor trebui să se întoarcă de unde au plecat, pentru a începe o nouă odisee)'; dacă vom raporta această operaţie nu la un singur vagon, ci la miile de vagoane care trec într-o zi printr-un triaj, şi apoi la miliardele de vagoane care au trecut în zeci de ani prin miile de triaje ale lumii — vom înţelege mai bine uriaşa risipă de timp, de energie şi de răbdare de care vorbeam, şi pe care oamenii au trebuit să şi-o îngăduie pînă la introducerea planului înclinat.
Pentru a le veni idee a planului înclinat, idee genială care a deschis, în istoria triajelor, o epocă de aur, oamenii n-au trebuit decât să îndoaie uşor corpul frunzei în jos, la patru grade şi jumătate, cu grija ca peţiolul să i-1 menţină orizontal. N-au trebuit oamenii decît să-şi dea seama că vagonului îi este totuna dacă, dorind să se despartă,dc grup, este condus de alai prin toate macazele frunzei sau numai pînă la primul macaz, pînă la întîlnirea peţiolului cu frunza.
Atunci, zarul a fost aruncat, şi tehnica feroviară a «făcut un salt comparabil cu acela de la aeroplan la avionul cu reacţie. „De aici încolo — şi-au «pus oamenii, lăimn'indu-se asupra firii nesentimcntale a vagonului -— el poate parcurge drumul şi singur, coborând pe planul înclinat al frunzei, din nervură în nervură, până la periferia ei". ,
Şi, punînd mîna pe târnăcop, au început să-i, înalţe planetei noul relief, al triajelor moderue.   ;       , : , , • ,   . ;        ,■ .
80
Kvsr
Cit priveşte vagonul, văzîndu-se înconjurat de atîta consideraţie, şi pentru a dovedi că merită libertatea de iniţiativă ce i-a Host acordată, a început să circule mai repede, mai direct, mai raţional. Adică : mai contemporan.
Mă aflu faţă-n faţă cu planul înclinat, în tovărăşia a l\\ trei oameni.
— Din Ana, începe şi urmează cu 9...22 Constanţa... 20, anunţă în microfon vocea cunoscuta şi felul cum sînt rostite cuvintele — voit monoton, eu pauze de luare aminte între cifre, ca la o dictare, — mă duce mereu cu gîndul la un concurs de atletism. Mă aflu însă într-o cabină-turn din apropierea „cocoaşei", în tovărăşia a trei oameni. Doi dintre ei sînt postaţi în faţa pupitrului de comandă, cel de al treilea, mai la o parte, e înconjurat de telefoane. între convorbirile lui şi anunţurile din microfon se aştern dese momente de linişte. E o linişte relativă însă, pentru că peste ea se aşterne neîntrerupt ţăcănitul degetelor pe claviatura pupitrului de comandă. Atît de neîntrerupt încît mă obişnuiesc repede cu el.
La fel de neîntrerupt, pe planul înclinat ce se zăreşte prin geamul curb al cabinei, coboară vagoane. Cîte zece, cîte cinci, cîte două, dar cel mai adesea de unul singur, alunecă pe şinele piezişe, într-o mişcare grăbită şi precaută în acelaşi timp, totodată mută şi albă, parcă văzută printr-un binoclu la mari depărtări. Cîţiva metri mai jos de vîrful cocoaşei e primul macaz. O secundă vagonul îşi dibuie calea orbeşte, apoi o apucă la dreapta sau la stînga, apoi, cînd abia a adunat ceva viteză, din dreptul şinelor, două perechi de gblare i se năpustesc asupra roţilor, potolindu-Ie zelul, aducîn-du-le la ordine. Nu se sfîrşeşte însă aici odiseea vagonului. Mai la vale întîlneşte un nou macaz, o apucă iar la dreapta sau la stînga, nu mai întil-neşte însă o nouă frînă, pentru că panta s-a terminat, pentru că viteza c din ce în ce mai mică, pentru că urmează alte şi alte macaze pe care trebuie să le lase în dreapta şi în stînga, pînă cînd se va pomeni extenuat la locul ce i-a fost hărăzit. Totul a durat un minut, dar alte şi alte vagoane se scurg prin faţa cabinei, nelăsîndu-mă o clipă în pace. Macazele le împing necontenit spre stînga şi spre dreapta, spre dreapta şi spre stînga, făcîndu-le să se vadă despărţite dintr-o dată de zeci de anetri distanţă, de alte şi alte vagoane sosite înaintea lor pe liniile intermediare. Şi astfel priveliştea se modifică mereu, şi mişcarea se reia după alte traiectorii, şi totul îmi aminteşte creerul. cu miile lui de macaze pe unde trece gîndul. Un creer de fier — îmi spun, privind mîinile jucăuşe de pe pupitru — un creer perfect care imită legile firii şi care le pune la dispoziţia acestor degete simple, prea greoaie pentru o dactilografă, prea. brutale pentru un pianist.
Bărbaţii din preajma mea îşi continuă ocupaţiile cu care m-au obişnuit. Curind, tot privindu-i, voi deduce sarcinile ce-i revin fiecăruia. Le voi deduce singur, ce-i drept, pentru că sînt atît dc absorbiţi încît cu greu s-ar închega o discuţie. îmi voi putea lăsa însă privirile să fie cît mai îndrăzneţe. Nu peste mult, la ora 7, cînd va sosi schimbul, vom face cunoştinţă şi altfel, iar pînă atunci îi studiez în tăcere. Primul dintre ei, un munte de om, pare să fie totodată coordonatorul întregului triaj. Sporovâioşte mereu nume şi cifre, în limbajul acela codificat, şi vocea lui adîncă, teribilă, gata să turtească microfonul, vine de fiecare dată ca o presimţire a mişcării   O simt
â — Viaţa Romineascâ
81
rostogolindu-se pînă departe, prin reţeaua deasă a firelor, pentru că observ cum-tot ce se înlîmplă afară e o punere în fapt a comenzilor ei. „De la Ana, începe şi continuă cu 4... două vagoane la 5... 24 Galaţi, porunceşte omul şi paralel degetele-i eîntă suav pe pupitru, atît de masive însă că parcă trec pe deasupra clapelor. Convoiul de la cocoaşă, din care vocea a tot smuls cîte un vagon, cîte zece, cîte două, e pe terminate. Ultimele două vagoane lunecă acum înipleticindu-se pe planul înclinat, ca nişte cai înghiontiţi cu coama în vînt. Vecinul din dreapta mai eîntă şi el ceva cu degetele (frîna se,-.aruncă lacomă asupra roţilor), apoi se ridică de pe scaun şi face cu braţele o' gimnastică elementară, desmorfinduse. E atît de mărunţel şi de slab încît pare o replică hazlie la statura uriaşă a Numărului Unu. Locomotiva care împinsese vagonul a rămas liberă şi acum aşteaptă descumpănită pe cocoaşă.. „50.909 trece pe 17, la presare", îi ordonă Numărul Unu, şi locomotiva ascultă ce i se spune, coborînd şi ea, istîngace, în urma vagoanelor.
Cocoaşa, în schimb, rămme într-o nemişcare ciudată, care se transmite şi în cabină. Melodia pupitrului a tăcut, se aude acum doar hîrîiala difuză a difuzorului, înţepată din cînd in cînd de cîte un fluier de locomotivă. Intre oamenii rămaşi fără treabă se instalează o atmosferă mirată, ca un gol penibil de conversaţie. Mărunţelul se aşează sopran pe scaun, curăţindu-şi locul. Telefonistul îşi face de lucru cu un teanc de hîrtii subliniind ici-colb cite o cifră, apoi întinzîndu-i-le uriaşului.
„Alo, cabina", se aude tîrziu în difuzor o voce. Răsucit abia aşteptat de buton : „Da, cabina". — „Avem aici un vagon cu fier vechi, îl legăm şi pe ăsta ?" revine vocea. — „Da, legali-1", răsuceşte iarăşi Numărul Unu butonul, fără să fi întrebat cu cine vorbeşte şi ce înseamnă aici, pentru că a reconstituit totul după timbrul vocii celuilalt. — „Alo, Lică, Lică", se repede tot el la microfon după o clipă, parcă adueîndu-şi aminte ceva. — „Da", răspunde sec Lică. Răsucit de buton : „Lică, ia întreabă mecanicul de la linia 21 dacă o trage singur" (e vorba de garnitura care trebuie să plece). Pauză, 15 secunde. — „O trage, da". — „Bine, bine, cînd vede semnalul pe liber poate pleca", se întoarce Numărul Unu asupra hîrtiilor. „De la Ana, începe şi continuă cu... 9... 20... 6 Ploieşti" — reia apoi tot el, fără nici o ceremonie, vechea dictare în microfon, şi simt că abia acum lucrurile au reintrat în făgaşul lor normal. La cocoaşa a sosit între timp un nou convoi de vagoane, pe care vocea şi degetele celor din cabină au început să-1 drămuiască neobosit. In înlănţuirea din faţa mea e o simultaneitate astronomică. „De la Ana, patru vagoane la 22 Constanţa", spune iarăşi uriaşul, şi mecanicul împinge locomotiva cu cîţiva metri, şi manevranţii desfac cuplele, şi vagoanele alunecă în jos, şi însuşi el îşi execută propria comandă, şi cu mîna dreaptă notează cele patru vagoane, şi cu stînga dirijează macazul pe stînga, şi Mărunţelul îl ascultă şi el, şi cu dreapta pune în mişcare frîna, şi cu stînga îndreaptă macazul spre dreapta, şi telegrafistul îl ascultă şi el, şi notează vagoanele în foile lui, şi ceilalţi oameni, din eelelale cabine, apăsind pc butoanele lor îl asculta şi el, şi macazele se deschid spre dreapta şi spre stînga, şi vagoanele alunecă spre dreapta şi spre stînga, şi înaintează de la Ana spre linia de Constanţa, ascultindu-1 toate pe uriaş. „De la Ana... două vagoane la 14 Slănic... trei vagoane la 23 Brăila", prin faţa geamului două vagoane se îndreaptă acum spre Slănic şi trei vagoane spre Brăila, şi duc maşini la Slănic şi seînduri la Brăila, şi vin dinspre Ana, adică dinspre grupa A, adică dinspre grupa de sosire, adică
82
dinspre oamenii care lc-'au /produs şi care le trimit lâ Slănic şi Brăila, şi care-şi trimit unii altora tot ce au produs mai bun — şi tot ce au produs aceşti oameni mai bun, munca acestor, oameni, trece pe aici. prin faţa noastră, condensată în aceste vagoane, în aceste două cifre, în vocea acestui om, în acest fir de sunet care o susţine cu tăria oţelului şi care o trimite mai departe, îndrumîndo acolo unde trebuie, dîitdui şi ea ceva, adăugind şi ea ceva la valoarea ei, atribuinduşi şi ea mereu o părticică din meritul ei. Prin faţa noastră se perindă acum, venind dinspre Ana, o lume întreagă, şi fiecare vagon ne ia o fracţiune de suflet, dueînd-o eu el. Iată, trece o platformă cu schelele galbene de poduri rulante, apoi una cu stîlpi de beton, şi alta cu butoaie de vin. Un vagon încărcat cu barăci demontate, eu vinci uri şi cu dulapuri vechi de placaj... Două vagoane cu cocs... Un vagon eu superfosfat...
Şi mai sînt încă sute de vagoane care îşi aşteaptă rîndul. în stingă, în convoiul abia început, din care vocea şi degetele iau mereu, mai sînt vrCo patruzeci. Şi mai departe, pe liniile laterale, cam în dreptul locomotivei care împinge convoiul, aşteaptă alte convoaie, fiecare cu zeci de vagoane. Iar şi mai departe, adică acolo unde începe grupa Ana, adică un kilometru mai departe, sosesc în ficare oră alte două trenuri, fiecare cu alte zeci de vagoane. De aici, din cabina-turn, mergînd pe ramificaţiile vocii uriaşului, văd totul. Fiecare vagon trece prin mîinile şi prin ochii unei mulţimi de oameni, care îi adaugă o nouă cantitate de muncă, făcîndu-1 mai util, mai complet.
De cum soseşte în triaj, trenul e înconjurat de o armată de funcţionari şi de lăcătuşi, care îl trece in revistă de la un capăt la altul, inventa-riindul, pmiîndu-i la punct defecţiunile, slâbindul din strînsoarea cuplelor, apoi lăsîndu 1 în repaos. Curind, e luat în primire de o locomotivă şi, pe jumătate aplecat inafara marchizei, cu ochii la semnale, iar cu auzul încordat asupra comenzilor, mecanicul îl împinge pînă la cocoaşă. Aici sînt ma-nevranţii, care îi vor desface cuplele cu prăjinile lor încovoiate, alergînd după el ca nişte copii după fluturi. Urmează planul înclinat, vocea din microfon, ronţăiala măruntă a clapelor pe pupitru, macazele, respiraţia plină de năduf a frînei, apoi celelalte macaze, apoi celelalte macaze şi de abia acum celelalte macaze, pentru că abia am ajuns la jumătatea uriaşei clepsidre a spaţiului care este triajul. Acolo, în dreapta, sînt alte sute de vagoane, şi alte sute de oameni care le vor pregăti dc plecare, repetind, ea într-un film derulai, tot ce am văzut pînă acum.
Numai că acolo lucrurile sînt mult mai complicate şi se desfăşoară după norme mai mature şi mai pretenţioase. Ceea ee am văzut pînă acum se poate compara cu spargerea unui obiect, intenţionată, însă care n-a ţinut seama de toate legile interne ale obiectului. Recompunerea Iui va trebui cit atît mai mult să fină seama de aceste legi, armonizînd amestecul creat. Pc fiecare linie au fost adunate, ce-i drept, vagoanele unei. singure direcţii, dar ele nu pot fi trimise mai departe dea valma. 0 direcţie, oricît de simplă ar fi, are zeci de staţii intermediare, unde viitorul tren va trebui să oprească şi, parte din el, să rămînă. Vagoanele vor fi deci aşezate în ordinea acestei succesiuni, pentru ca desprinderea să se poată face fără bătaie de cap. Asta înseamnă de fapt o nouă triere, şi mai grea, şi mai întortocheată decît a fost cea dc pe planul înclinat. , • '
• Mai intervin apoi legile frînei. Nu toate vagoanele au frîne dar, cele care au, c obligatoriu să die eşalonate la distanţe anume. . , =
S3
Apoi Însăşi frînele sint deosebite. într-un fel se va proceda cu cele manuale şi în altul cu cele automate
Frina e cel mai important criteriu de apreciere al fiecărui vagon în parte şi ea are în triaje rolul pe care în cadrul unei caste îl joacă averea şi titlul. Pe baza frînei sa ajuns la o adevărata ierarhie a vagoanelor, cărora, întocmai ca şi oamenilor li s-au dat ranguri şi li s-au hotărît, pe baza acestor ranguri, anumite funcţii. Un vagon notat cu o linie roşie înseamnă că nu are nici un fel de frînă, iar altul, cu două linii roşii, înseamnă că are frînă automată. Vagoanele cu frînă manuală n-au galoane, însă pot fi recunoscute de departe, după căsuţa lor înaltă, ca nişte proprietari cărora drepturile le sînt scrise pe frunte. Şi în sfîrşit, cîteodatâ mai întîlneşti vagoane cu trei linii : acestea fac parte din înalta «societate a vagoanelor, pentru că posedă frîne de ambele tipuri. De obicei au şi semnal de alarmă, de aceea sînt lăsate întotdeauna în partea din urmă a trenurilor, ca nişte încheietori de pluton cărora li se dă cinstea deosebită de a supraveghea şi de a răspunde pentru întregul convoi. Unui vagon care ar primi această misiune fără să aibă rangul cuvenit i s-ar spune alergător, şi îndrăzneala lui ar fi cotată ca o gravă încălcare a legii.
Singure vagoanele fără frînă nu supără pe nimeni, pentru că n-au nici un fel de calităţi. Cu timpul li se vor instala şi lor frîne, şi atunci vor arăta şi ele ca toate celelalte. Fină atunci însă, vor face parte din masa compactă a plebeilor.
Din cabina-turn, unde vînzoleala celor trei oameni n-a încetat o clipită, văd totul, şi mă gîndesc la soarta vagoanelor. Acum ele sînt aici, în tovărăşia acestor oameni care le ajută săişi vadă de treabă, dar cîte zeci de kilometri nu Ie stau în urmă, şi cîte zeci de mii nu le aşteaptă ! Singure, însoţite cel mult de doi sau trei frînari, au străbătut păduri pustii, işesuri nesfîrşite, munţi prăpăstioşi, tuneluri mohorîte, viaducte semeţe, în timp ce oamenii le-au aşteptat mereu cu sufletul la gură, planificmdu-şi în funcţie de sosirea lor munca şi hrana, concediile si timpul liber, fără să se gîndească atît la ele cit la conţinutul lor. „Un vagon" înseamnă pentru metalurgistul din Brăila palru blumuri albăstrii de oţel şi atît. „Un vagon" înseamnă pentru responsabilul unui magazin alimentar zece mii de kilograme de zahăr. Pentru agricultorul din Bărăgan înseamnă zece tone de superfosfat. Şi, în timp ce vagoanele aleargă astfel mereu, grăbindu-se spre destinaţii, mereu bătute de ploi şi arse de vînturi, şi oamenii le pomenesc mereu numele, făcînd însă abstracţie de înfăţişarea lor proprie, cu care s-au obişnuit într-atît încît nu mai intră în discuţie, singurele locuri unde sînt primite aşa cum trebuie sînt triajele. Aici, în triaje, vagoanele se simt ca acasă, şi metrii pe care-i străbat, înainte sau înapoi, şi de atîtea ori înainte, şi de atîtea ori înapoi, seamănă cîte odată cu jocul unor copii, în curtea casei lor. Aici, oamenii le respectă şi le dau importanţă, le dosmiardă şi le îngrijesc, şi chiar felul în care uriaşul de lîngă mine le pune să facă tot ce trebuie pare unul din acele crunte examene prin care, de ifaţă cu oaspeţii, părinţii îi pun pe copii să arate ceea ce ştiu. Dar, dacă oamenii sînt în triaje atît de buni şi atenţi cu vagoanele, şi totodată singurii care le iau în seamă chipul, o fac pentru că In fiecare din ele se văd ca într-o oglindă pe ei înşişi, munca şi chipul lor.
Căci, dacă mă gîndesc bine, nici ei nu sînt altfel.
Aşa cum îi văd, aşezaţi la pupitre de comandă, alergînd ici-colo pe o rază de doi kilometri, ureînd şi coborîud din vagoane, semnalizînd cu fanio-
84
MMBHHMIWIIWM-J'.EMJIII1
ţiul, întocmind fişe şi vorbind în microfoane — într-un cuvînt sedentari —, ei în- fapt călătoresc încontinuu. Numai că e un fel de călătorie ciudată, inversa, pentru că nu ei se plimbă în spaţiu, ci spaţiul vine la ci, concentrat în aceste vagoane, care le defilează prin faţă, trecîndu-le prin inîini, intrln-du-lc în minte şi în simţuri. Şi chiar mecanicul acesta, care de douăsprezece ore patrulează cu locomotiva sa pe o rază de un singur kilometru, călătoreşte mai mult, m fond, decît colegul său de pe acceleratorul strălucitor, pentru că, prin vagoane, toate oraşele şi «aţele ţării vin işi-1 salută.
Şi chiar aici, în cabina-turn, deşi înconjurat din toate părţile de lanuri şi livezi, mi se pare acum mie însumi eă stau la cînrna unui vas care înv aduce în faţa ochilor o lume întreagă.
De aici, din cabina-turn, văd totul. Nu numai cei din triaj, dar toţi feroviarii au ceva din felul de a fi al vagoanelor, pentru că, tot că şi ele, îi apropie pe oameni, le uşurează viaţa şi munca ifără a le pretinde pentru asta consideraţii speciale. La marginea unei aşezări omeneşti, în aparenţă izolaţi de viaţa acesteia, văzîndu-şi în aparenţă de treburile lor, şi numai de ele, părînd o (familie închisă şi izolată de restul lumii, ei sînt, 'dimpotrivă, prezenţi pretutindeni, şi nevăzuţi, ca sîngele care scaldă pe dinăuntru un organism, fiindcă tot ce natura şi oamenii au produs trece prin mîinile lor. Ei sînt în acelaşi timp lîngă furnal şi în amfiteatre, lîngă semănătoare şi în păduri, adăugind cu întirziere, unei munci ce păruse închegată, o cîtime a lor, indispensabilă, fără de care aceasta n-ar avea nici o valoare. In fiecare gest al lor e un act de producţie directă, tot aşa cum fiecare pas ăl poetului prefigurează atmosfera unui vers.
Feroviarul a intrat în subtextul vieţii, a devenit tot atît de comun ca viaţa şi soarele. „Am primit zece vagoane de ciment", spun oamenii. Sau: „— Unde e Ionescu ? — A plecat pe teren". în umbra fiecăreia din aceste acţiuni, a celor mai multe din mişcările care îl leagă pe om de viaţa din jurul său, stă prezenţa activă a feroviarului.
Dar, nu în mai mică măsură, şi a vagonului. Iată ce uităm cam adesea — îmi spun, în cabina-turn, de unde văd totul, şi vagoanele miă aprobă tăcute, coborînd pe planul înclinat, ca nişte cai cu coamele,în vînt.
— De la Ana... două la 22 Constanţa... unul la 6 Ploieşti... se joacă iarăşi cu ele uriaşul, şi ele îl ascultă, ca să-i facă plăcere, imitînd acum nişte soldaţi cu raniţa-n spinare.
Cine na asistat vreodată la plecarea unui tren ? Nu este IV om care să nu fi luat parte cel puţin o dată în viaţă la
această ceremonie largă, juvenilă şi zgomotoasă, dar care, oricît de vesele ar fi împrejurările, tot ascunde în adîncul ei o undă de nelinişte şi tristeţe.
Eu am asistat însă la plecarea trenurilor de marfă într-un triaj şi pot să vă spun că frumuseţea tristă care m-a răscolit de fiecare dată a fost atît de adîneă încît batistele ce flutură dc obicei pe peroane mi se păreau ieftine şi frivole. 0 tristeţe albă şi subţire ca un pumnal. t
în primul .rind, aici nu sosesc niciodată trenuri : trenuri sosesc numai în grupa Ana. Aici trenurile pleacă mereu:  cîte trei, cîte patru. alături.
85
uniforme, nemişcate şi lungi, atît de lungi încît ochiul nu le poate cuprinde dintr-o dală, ele poartă în sine tristeţea tăcută a unor coloane de soldaţi ;care pornesc la război. Sc despart de oameni şi rămîn singure, i      Şi cînd vor reveni, să zicem, pe locul acesta, vor face-o numai ca să plece, din nou. în tristeţea lor e şi eeva din nostalgia plecării cocorilor.
Pe urmă, aici nu sînt peroane: trenurile pleacă dintr-o curte lungă şi îngustă. 0 curte brăzdată de multe linii paralele. Nu sînt nici electrocare, nici lumini de neon. Megafoanele depărtate se aud uscat şi nelămurit. Loco-piotivele sosesc cu puţin înaintea plecării şi pînă atunci totul pare în suspensie.
Dar ceea ce contribuie cel mai mult Ia această tristeţe este lipsa oamenilor. Peste tot — vagoane, paralele şi uniforme, pe kilometri întregi, între ele — coridoare strimte de hotel de provincie. Sub şine, maldăre încovoiate de iarbă. în depărtare, dreptunghiuri înalte de cer. în faţă, întorto-cherea dramatică a macazelor. Ceva mai aproape, la cîţiva paşi, înşiruite perpendicular pe linii, pompele de apă pentru locomotive, semănind cu nişte capete descărnate de cal. în dreapta, o clădire roşie şi, dincolo de ea, triajul cu stîlpii săi zbuciumaţi, cu semnalele, megafoanele şi ceasornicele lui încremenite, cu mormăitul lui neconvins, pierzîndu-şi din depărtare orice dinamism.
în stînga e cîmpul.
Cred că la fel de trist ar arăta, noaptea, o gară fără călători, cu luminile stinse, eu uşile încuiate. Numai că aici e zi. şi uşile nu sînt încuiate Singuri oamenii lipsesc, şi singuri ei, cînd vin, mai ştirbesc cîte ceva din domnia materiei neînsufleţite. Dar cînd vin stau eîteva minute, şi apoi pleacă din nou, lăsînd în locul lor tristeţea fără grai a vagoanelor. Şi chiar cînd vin, sînt atît de puţini, şi gesturile lor atît de depărtate între ele, încît nu fac prea mare lucru.
Vin intîi doi lăcătuşi şi în eîteva clipe nu-i mai zăreşti: intră sub vagoane. Mai vine apoi încă unul, şi pe urmă alţii doi, şi dispar şi ei sub vagoane., Alţi doi oameni o pornesc, unul în dreapta şi celălalt în stînga trenului: se apleacă asupra fiecărei roţi, uneori îngenunchiază lîngă ea, şi cu ciocănaşul lor lung lovesc metalul şi-i ascultă sunetul. Alteori cuprind metalul aspru în palmă, parcă kundu-i temperatura sau parcă mîngîindu-1. E singura mîngîiere la plecarea acestui tren.
într-un tîrziu, cei de dedesubtul trenului ies şi ei la lumină, petre-cîndu-şi pe după umăr, ca pe o armă, cu ajutorul unei curele, lădiţa de scule. îşi petrec cureaua pe după umăr şi apoi, fiecare din ei, pe măsură ce ies, face unul dintre cele mai frumoase gesturi prin care oamenii s-au înţeles vreodată fără cuvinte : cu o palmă lăsată moale, cu cealaltă strînsă pe ciocan, îşi roteşte braţele deasupra capului. Odată, de două ori, de zece; ori. Acelaşi gest, semânînd cu o binecuvîntare -sau cu un salut.
Am văzut uneori gestul acesta şi noaptea. Noaptea el se face cu felinarul, într-o mînă felinarul şi în cealaltă ciocanul. Poale numai în mină sa existe un limbaj atît de dramatic al solidarităţii, ca acesta. Şi în gările mari, şi lîngă trenurile de călători gestul acesta e frumos şi solemn, dar aici, în curtea pustie şi fără oameni, lîngă vagoanele încremenite şi mule, el e mai aspru şi coboară mai în adine : e ca un salut, ca o urare de drum bun.
Pe urmă soseşte locomotiva şi priveliştea încetează o clipă să mai fie atît de tristă. Sunetul mecanic sparge melancolia materiei, iar cei doi oameni
86
'y— mecanicul şi fochistul — abia sosiţi de la drum, aduc o altă perspectivă în monotonia gării cu sens unic. Acum se fac probele de aer, revizorii se împrăştie din nou în lungul trenului, aseultîndu-i respiraţia secretă, şi în dreptul frînelor fiecare din ei repetă, pentru ultima dată, salutul cunoscut. In timp ce se risipesc, cel mai tînăr dintre ei aleargă cu două felinare şi i le pune ultimului vagon, ca pe nişte cifre în spatele unui ciclist. Cu asta trenul e gata de drum, macazele sau întors scîrţîind, locomotiva dormitează aşteptînd semnalul de plecare, iar curtea, abia înviorată, rămîne din nou fără oameni. Pe nesimţite vagoanele s-au pus în mişcare, singuratice, abătute, ca minate de vint.
Cînd, ca din senin, apare un ora. De fiecare dată un om cu o lâdiţâ neagră în mîna dreaptă, cu un felinar şi cu un steguleţ galben în stînga. Omul se apropie de tren şi-1 petrece cu o privire indiferentă, parcă aştcp-tîndu-1 să treacă. Trenul începe să prindă viteză, iar omul îl aşteaptă cu privirea, dar nu ca profanii, întorcînd capul după fiecare vagon, ci cu o anumită răbdare fermă intrata în sînge. Trenul prinde viteză şi omul îl aşteaptă. „Vrea să sară", îţi trece fulgerător prin gîud, şi în exact acelaşi moment omul îşi schimbă lădiţa în mîna stînga, face doi paşi paralel cu trenul şi se agaţă de bara ultimului vagon. îşi pune lădiţa în cabina frînei şi ridică steagul în semn de salut. După atitudinea clasică îl recunoşti pe frî-nar, deşi puteai să-1 ştii după felul cum a sărit. N-a fost o săritură obişnuită : a fost o repetare a mişcării trenului : corpul omului s-a întins nu ca un elastic, ei întocmai ca trenul, ca o prelungire vie a lui, făcînd un corp comun.
Un corp comun face frînarul şi trenul şi mai departe. Aţi văzut vreodată interiorul unei gherete de fnnar ? E un paraleliped cu baza de un metru pătrat, înalt de doi metri, în care lot mobilierul e un scaun rabatabil. O bolti tură în peretele vagonului, unde e şi minerul frînei, mai ţine loc de dulap. Asta e lotul. Aici se pun ţigările şi niîncarea. Poate unii pun şi o fotografie. Pentru că notsalgia drumului de unul singur este grea, şi, dacă vizitatorii cosmosului au suportat-o cîteva zile, frînarul o gustă o viaţă întreagă.
— Nu ţie urît? l-am întrebat pe un frînar.
— Urît? Păi ştii cum fluieri, ştii cum cînţi ?! Şi-ţi bate ritmul chiar trenul!
Ce face totuşi frînarul de-a lungul a sute de kilometri?
Din cînd în cînd iese pe terasa gheretei sale şi priveşte în jur. în staţii semnalizează cu fanionul sau felinarul. Cîteodată citeşte o carte. Şi noaptea ? Vorbeşte cu sine, cu lucrurile şi natura, ca bătrînul lui Hemingway? Poate şi asta. A privi stelele. într-o noapte fragilă de primăvară, sau în luna acerbă de iarnă, ia ta ceva cel face pe oricine poet. Poate frînarul e translatorul unei conversaţii intre stele şi vagoane. Le spune stelelor ce sini vagoanele
Iar vagoanelor le spune despre stele. Şi vagoanele îl ascultă, bucuroase că n-au rămas singure, şi a scul tind ud uită de tristeţea plecării, şi uitînd ca au fosl triste îşi amintesc că le aşteaptă o nouă sosire, unde oamenii le aşleaplă, le aşteaptă, le aşteaptă, le aşteaptă...
87
Lucian Blaga
de N. Tertulian
III „Sat" şi „Oraş". O paradoxală filozofie a istoriei.
Analiza dialecticii satului şi oraşului în scrierile lui Blaga — „satul" şi „oraşul" fiind văzute ca zone de viaţă aflate într-un raport de completă opoziţie — ne oferă prilejul de a individualiza contradicţiile acute în care se zbătea opera poetului şi filozofului ardelean. Impulsul acestei pendulaţii dialectice îl forma incontestabil sentimentul de tristă înstrăinare pe care îl încearcă mereu poetul Blaga in contactul ou aspectele negative ale unei „civilizaţii" ostile. Răceala şi uscăciunea, ariditatea şi prozaismul specifice existenţei umane aflate sub dominaţia civilizaţiei citadine de tip burghez — generează în conştiinţa poetului aspiraţia către o zonă de viaţă purificată, ocrotitoare, invadată de o lumină solară şi stenică :
Prietene crescut la oraş
fără milă, ca florile în fereastră,
prietene care încă niciodată n-ai văzut
cîmp şi soare jucînd swbt peri înfloriţi,
vreau să te iau de mînă,
vino, să-ţi arăt brazdele veacului.
(„Pluguri")
Vezi „Viaţa romînească" nr. 6—7/1963.
într-o biografie lirică sui-generis — cuprinsă în poezia „Cîntare pentru trecut" („Gîndirea", Oct. 1942), nepublicată în volum — cîntecul singurătăţii care devorează progresiv fiinţa poetului pe măsura maturizării existenţei sale într-un univers ce se ghiceşte a fi apăsător şi ostil se conjugă cu nostalgia după acel eden al copilăriei — zonă a unei presupuse intimităţi fericite între om şi lumea înconjurătoare — pe care l-ar reprezenta satul originar :
In noapte sori bătrîni se-ntorc   spre   obîrşia   lor niciodată
uitată.
Singurătatea mea răsună prin satul ou coperişele negre. Dacă ai fi cu mine ţi-aş spune : uite, acesta e drumul pe unde minam dobitoace sfinte cu
biciul ;
uite. aceştia-s arinii subt care smulgeam aripi din singe de paseri.
Ar fi însă o eroare şi o simplificare evidentă a problemei să se vadă aci doar ilustrarea unei banale drame a „desrădăcinării" — în spiritul temei eu
88
o circulaţie atît de frecventă de-a lungul istoriei literaturii romîne. Implicaţiile poziţiei lui Blaga se vor mult mai profunde. în accentele de melancolică exaltare cu care apar evocate retrospectiv magicele ritualuri ale satului copilăriei — se descifrează un sentiment ou rezonanţe adinei. Lumea „civilizaţiei moderne" de tip capitalist, cu anarhia, dezorganizarea şi individualismul ei violent, trezeşte în conştiinţa lui Blaga un sentiment acut de nesiguranţă, solitudine şi izolare, un sentiment4,de frustrare şi înstrăinare a personalităţii sale — şi o aspiraţie firească de a recompune un univers compensatoriu, o zonă protectoare şi armonioasă. Sentimentul unui raport de înstrăinare între om şi lumea înconjurătoare, de radicală attentate a Indivizilor unii faţă de alţii, de existenţă fragmentară, relativizată, pierdută în mijlocul unui univers social opac
— reprezintă o suprastructură psihologică inevitabilă a orî-nduirii capitalismului modern. "Cînd m-am trezit om şi cuget împlinit, / singurătatea mea răsuna înaltă prin lume" — scria Blaga în poezia citată mai sus. Pe fondul acestui sentiment dureros—reflex sublimat al unor realităţi sociale obiective
— lumea satului copilăriei se transfigura în memoria afectivă a poetului, căpătînd contururile unui cosmos organic şi ale unei lumi fraterne, familiare. Se ghiceşte că tocmai prin reac-ţiune faţă de sentimentul unei existenţe caduce şi sterile într-un univers dezintegrat — se înalţă acea exaltare nostalgică a ritualurilor magice practicate cîndva de copiii satului, simboluri ale unei vieţi ocrotite, străbătute de sentimentul siguranţei prin invariabilitatea actelor vieţii : „Ţi-aş arăta plinicarul şi şura / pe-a cărei streşină grea / îmi aruncam mărunţi şi albi dinţii de lapte — / sămînţă magică din care trebuiau să crească cei noi. / Ţi-aş arăta poarta întunecată, unde puneam / frunză mîntuitoare de leuş-tean / să apăr de strigoi / laptele şi
ugerul vacilor. / Pe-aci mi-am trecut trupul gol al copilăriei / prin flacăra anilor. / Pe-aci s-a furişat şi vremea / ce mi-a adus desăvîrşirile în rău" (ibid> Există la Blaga intuiţia reală a unora dintre aspectele negative ale condiţiei umane sub dominaţia civilizaţiei capitaliste ; efectele diformante ale diviziunii capitaliste a muncii, ale fragmentării fortuite a existenţei, ale utilitarismului burghez, îşi găsesc un ecou în sensibilitatea poetului. „Omul oraşului, mai ales al oraşului, care poartă amprentele timpurilor moderne — scria Blaga — trăieşte... în fragment, în relativitate, în concretul mecanic, într-o-trează tristeţe şi în lucidă superficialitate". Reaeţiunile negative ale poetului îndreptindu-se totuşi către simp-tomele externe, mai mult sau mai puţin de suprafaţă ale realităţilor civilizaţiei burgheze, esenţa de clasă, eco-nomico-soeială, a acestor realităţi ră-mîtnîndu-i ascunsă, reprezentarea sa va. tinde inevitabil să atribuie unor pseu-do-factori (mecanicism, raţionalism, utilitarism ,etc.) explicarea hegemoniei, acestor realităţi negative. Pentru sinceritatea resentimentului lui Blaga faţă de efectele de atîtea ori sordide ale triumfului modului de viaţă capitalist, apare caracteristică repulsia declarată pe care i-o trezeau „aşezările mărunte, cu înfăţişare ca de sate, din America de Nord, acele sumbre şi uniforme aşezări de lucrători şi fermieri",, în care Blaga tindea să vadă „tipul anitipodic" al veritabilelor „sate" romî-neşti, singurele care s-ar fi învrednicit de epitetul "autenticităţii". Nu este însă mai puţin revelatoare motivarea pe care o oferea Blaga judecăţii sale negative la adresa sumbrelor şi monotonelor aşezări americane ; ceea ce reproşa poetul şi filozoful ardelean acelor aşezări era faptul de a fi „ţinute laolaltă de un interes raţional colectiv, dar niciodată de magia naivă a unui suflet colectiv (s.n.)"-! Critica de - tip romantic-anticapitalist a orînduirii burgheze moderne a fost inaugurată ■ în
89
•sociologia germană de Ferdinand Ton-nies cu celebra sa oarte „Gemeinschaft und Gesellschaft" („Comunitate •şi societate"). Capitalismul era reprezentat în sociologia lui Tonnies prin conceptul de „societate" („Gesellschaft" — în timp ce la polul opus, ideea de „comunitate" („Gemeinschaft") nu reprezenta în fond decît imaginea stilizată şi idealizată a formelor de viaţă precapitaliste (şi în primul rînd a societăţii comunismului primitiv). La baza orînduirii "societare" ar fi stat nu un t-ip determinat de relaţii economice, ci un pretins tip de voinţă : „voinţa reflexivă" („Kurwille"), — în timp ce la antipodul ei, în orînduirea „comunitară", ar fi dominat „voinţa organică" („Wesenswille") (a se observa cum determinările economice sînt escamotate sau eliminate cu totul în favoarea unor pretinse determinări pur psihologice). In timp ce orânduirea de tip „comunitar" s-ar fi caracterizat printr-o structură de tipul „organismului" viu — „societatea" s-ar fi constituit ca un "agregat" şi „artefact" mecanic. Caracterul romantic-antica-pitalist al „sociologiei" lui Tonnies se exprima eu elocvenţă în faptul că toate accentele critice la adresa orînduirii de tip „societar" (capitalist) erau îndreptate nu .către reala bază eco-nomico-socială a formaţiunii capitaliste ci erau deviate către pretinsul ei caracter „artificial", „contractual" şi „mecanic" (simptome superficiale ale vieţii în cadrele acestei orînduiri) — corolarul inevitabil al acestei poziţii, fiind neutralizarea căilor reale de luptă împotriva unei asemenea societăţi şi crearea iluziei unei pretinse superiorităţi a formelor de viaţă gregare, primitive, „organice". Tonnies nu ezita să sugereze ideia că orînduirea de tip „societar" ar avea un caracter accidental şi artificial — în timp ce orînduirea „comunitară" ar avea atributele perenităţii şi eternităţii : „Gemeinschaft ist das dauernde und echte Zusammenle-ben, Gesellschaft nur edn voriiberge-
hendes und scheinbares" („Comunitatea: este o colectivitate durabilă şi autentică, societatea este doar una trecătoare şi aparentă" : „Gemeinschaft und Gesellschaft", Berlin, Karl Curtius, 1920, Dritte Auflage, p. 4). într-un spirit similar, pe baza unei şi mai tendenţioase escamotări a realei structuri economico-sociale oe caracterizează societatea capitalistă — Max Scheler va încerca să „explice" geneza şi articulaţiile unei formaţiuni sociale de tipul celei capitaliste printr-un pretins proces de „inversiune a valorilor", prin pretinsul triumf al valorilor „utilitare" (Nutzwerte) asupra celor „vitale" (Le-benswerte). Viciile societăţii capitaliste erau atribuite nu dominaţiei legilor plus-valorii şi profitului maxim, nu mecanismului economic intrinsec al acestei orînduiri, ci pretinsului fenomen al instaurării unui mecanism complicat de producere a unor bunuri cu caracter exclusiv utilitar, fără nici o consideraţie pentru valorile vitale ale „plăcerii" şi „agreabilului". Subordonarea acestora din urmă către valoarea muncii utilitare — acesta i se pare lui•> Max Scheler a fd simptomul decisiv al societăţii burgheze moderne. Nu fără o anumită luciditate — Max Scheler putea să observe faptul că într-o asemenea orînduare socială omul a devenit subordonatul propriilor sale produse, intuind astfel ceva din procesul magistral descris de Marx sub numele de „fetişismul mărfii" : ...„lucrurile" au devenit tot mai înţelepte şi mai puternice, mereu mai mari şi mai frumoase, în timp ce omul care le^a creat a devenit mereu mai mic şi -mai neînsemnat, mereu mai mult o rotiţă în propria sa maşină". (Max Scheler : „Vom Umsturz! der Werte" vol. I, pag. 230). "Lucruri foarte vesele privite de oameni foarte trişti... acesta este „sensul" „culturii" — de petrecere a marelui nostru oraş" (ibid. p. 207).
Sentimentul real şi acut al dezumanizării existenţei în condiţiile civiliza-
©0
tiei burgheze . moderne canjugîndu-se la Blaga cu o atitudine negativă principială la adresa „raţionalizării" şi „mecanizării" vieţii, cu o aversiune globală la adresa spiritului „citadin" şi „societar" (gesellschaftlich) (reflex al escamotării din partea întregii filozofii burgheze de tip iraţionalist a veritabilului mecanism al societăţii moderne) — toate aspiraţiile poetului de re-umanizare a existenţei şi recucerire a unei vieţi armonice îşi vor căuta zona de proiecţie într-un spaţiu social pretins sustras utilitarismului şi oauzalismului modern, într-un spaţiu inevitabil mitic - imaginar, spaţiul acelei vieţi „comunitare" pe care ar reprezenta-o vechiul sat romînesc. Puritatea şi frăgezimea suavă caracterizează adeseori în poezia lui Blaga aspiraţia de a evada dintr-o lume iremediabil uscată şi prozaică într-un univers organic, de a recuceri vîrsta primordială a unei mirifice natura na-turans. Aceasta nu ne îngăduie însă a uita că în plan conceptual logica romantismului anti-oapitalist al celui ce a scris şi rostit „Elogiul satului romînesc" îşi îndreaptă atacul nu numai împotriva aspectelor într-adevăr repugnante şi întristătoare ale civilizaţiei capitaliste, dar şi la adresa factorilor reali şi a căilor efective de luptă împotriva unei asemenea orîn-duiri negative. Excomunicarea şi ostracizarea se voiau dirijate nu numai la adresa, aspectelor efectiv dezumanl-zante şi diformante ale unei civilizaţii ostile — dar şi la adresa contradicţiilor sociale generate pe plan obiectiv de asemenea relaţii sociale. Romantismul anticapitalist conjugat cu absenteismul social cel mai neted — explică deopotrivă acea abstractizare a „criticii", dirijarea ea la adresa ^concretului mecanic", a "calculului" şi „raţionalizării" in abstracto, ca şi tentativa lui Blaga de a-şi fixa drept zonă de refugiu un himeric „sat" arhaic, ou o viaţă scăldată în ritmuri de poveste şi magie.
Pentru factura sui-generis a spiritului romantknanticapital ist care străbate anume scrieri ale, lui Blaga — apare revelatoare... tentativa pe care o întreprinde la un moment dat autorul „Spaţiului mioritic" cu scopul de a stabili o pretinsă distincţie tranşantă între lumea „apusului" şi lumea "răsăritului", o fantezistă opoziţie cu caracter antinomic între lumea satului „apusean" şi cea a satului „răsăritean". „O notă caracteristică a popoarelor apusene ni se descoperă în împrejurarea că estetica vieţii cotidiene este grav alterată şi copleşită de duhul economic (s. n.)" — scria Blaga în „Spaţiul mioritic". Ar fi o eroare să nu vedem că tonalitatea cam depreciatoare şi voit negativă în care Blaga tinde să descrie ceea ce în reprezentarea sa ar fi structura civilizaţiei „apusene" — era dictată în fond de iritarea şi secreta aversiune pe care i-o trezea subjugarea quasi-absolută a condiţiei umane faţă de relaţiile economice dominante, forţa imperativă cu care aceste relaţii sociale îşi impun hegemonia negativă asupra existenţei omului: Ceea ce pare sâ trezească resentimentul poetului şi filozofului ro-mîn în faţa spectacolului civilizaţiei unor sate din apus — este tocmai acel fenomen de integrare quasi-totală a existenţei umane într-un mecanism de viaţă economică care-şi impune legea sa de fier. Cînd Blaga formulează observaţia revelatoare : "Ţăranul apusean se menţine chiar şi în condiţii excepţional de înfloritoare, cu încapă^ ţînare în cercul intereselor practice, refuzînd gratuitul : el e subjugat de simboluri materiale mad mult decît de pofta de a-şi înfrumuseţa decorativ viaţa" — se desprinde ou claritate deopotrivă reacţiunea negativă pe care i-o trezeşte spectacolul fetişizării şi înstrăinării existenţei umane sub regimul social al unei civilizaţii de tipul celei burgheze (sclavia diviziunii capitaliste a muncii, acţiunea implacabilă a legilor schimbului de mărfuri
şi ale pieţei capitaliste, legea concurenţei şi profitului etc.), dar şi totala neputinţă de a descifra natura veritabilă a raporturilor sociale care generează un asemenea mod de viaţă umană oa şi tentativa de a atribui hegemoniei unei pretinse şi nedeterminate „practicităţi" existenţa acestui regim social. Cînd Blaga va pune în comparaţie „pedanteria inginerească" a ţăranilor elveţieni care-şi prepară gunoiul amestecat cu paie, aşe-zîndu-1 în enorme cuburi de materie rustică, cu atitudinea ţăranului romîn care „nu crede cu aceeaşi seriozitate de scarabeu ritual în caratele gunoiului, ca ţăranul elveţian", pretinsa pornire nativă şi primordială a ţăranului romîn fiind „dragostea de pitoresc", — antipatia poetului ardelean faţă de prozaismul "economic" al civilizaţiei rurale occidentale şi simpatia sa romanţ! c-nostalgi că pentru bogăţia culturii folclorice a satului romînesc ar putea să ne apară pînă la un punct legitime şi comprehensibile. In acelaşi spirit ar trebui înţeleasă şi o exclamaţie negativă de genul aceleia adresată „culorilor chimice" ale industriei moderne — „curcubeele industriale, care au pervertit priceperea şi au stricat cu totul gustul poporului" — admiraţia poetului fiind de partea „reţetelor... coloristice" ale gustului popular, cele care alcătuiau după propria sa expresie semnificativă : „o întreagă îngerească alchimie". Paradoxul negativ al poziţiei lui Lucian Blaga apare însă acolo unde rădăcina tuturor acestor fenomene şi procese de relativă diformare şi înstrăinare a autenticelor aspiraţii umane sub presiunea relaţiilor de viaţă capitaliste — departe de a fi atribuită unui proces social-istoric obiectiv, cu caracter de relativă necesitate istorică, departe de a fi descoperită în existenţa şi ascendentul unor raporturi sociale determinate, tindea să fie localizată într-un nebulos şi" abstract "primat al economicului",  într-o - pretinsă' - invazie a
ceea ce Blaga numeşte cu un termen, de o indeterminare dezolantă : „duhul, economic" (!). "Teoria marxistă cu privire la primatul economicului, croită după chipul şi asemănarea vieţii proletare din centrele industriale, şi-ar fi iputut găsi desigur şi unele confirmări în felul vieţii ţărăneşti din apus" (s. n.) — scria Blaga în „Spaţiul mioritic". „In orice caz această teorie, indiferent de valoarea ei de principiu, corespunde în apus mult mai mult unei stări de fapt, decît în răsărit" (! ?> (s. n.). ("Trilogia culturii", pag. 251— 252). Să remarcăm înainte de toate confuzia tristă pe care o face Blaga atunci cînd identifică pur şi simplu efectele negative ale relaţiilor sociale caoitaliiste în viaţa rurală a unor ţări occidentale cu însăşi teza teoretică marxistă a rolului primordial al factorilor economici în viaţa socială : „gunoiul de optsprezece carate" al ţăranului elveţian devine în reprezentarea lui Blaga însăşi expresia tezei cu privire la „întâietatea interesului economic faţă de orice alt interes" (ibid, pag. 251). In al doilea rînd Blaga se demonstra a fi prizonierul confuziei nu mai puţin regretabile potrivit căreia teza marxistă cu privire la rolul determinant al raporturilor economice în întreaga viaţă socială şi cu privire la faptul că aceste raporturi reprezintă factorul „în ultimă instanţă" (Engels) decisiv pentru explicarea concepţiilor politice, filozofice, artistice etc. dominante la un moment dat — ar trebui înţeleasă în sensul că producţia artistică nu devine posibilă decît ca efect al unui standard economic prosper, ceea ce echivalează cu o evidentă vulgarizare a problemei. în acest spirit, pornind de la pretinsa observaţie că „în răsăritul şi în sudestul european sărăcia nu e o stare cu repercusiuni atît de demoralizatoare ca în apus", că aci "simţul pentru podoabă nu e condiţionat în aşa mare măsură --de un prielnic standard economic", Lucian Blaga va ajunge la concluzia de
:92
o tristă ineomprehensiune a sensului tezelor marxiste şi de o evidentă opacitate faţă de realul mecanism al vieţii sociale : „Dragostea de pitoresc şi de podoabă a răsăritului stau mărturie învederată şi de nerăsturnat împotriva teoriei materialismului istoric, după care orice interes artistic n-ar apărea decît ca o efulguraţiune rece şi fără substanţă proprie (! ?) pe vatra unei structuri economice" (ibid. pag. 253). Pe fondul acestor raţionamente, apare transparentă ambiguitatea fundamentală a poziţiei lui Blaga. Este revelator faptul că antipatia (relativ legitimă, de altfel) a filozofului şi poetului ardelean faţă de spectacolul unei civilizaţii prozaice, ostile prin însăşi natura ei dezvoltării unor ramuri ale culturii ca poezia şi arta — este dirijată nu la adresa structurii reale a acestei „civilizaţii", nu la adresa bazei ei ecanomico-sociale, oi printr-un semnificativ proces de diformare mistificatoare este îndreptată către ideia „primatului intereselor economice" în viaţa socială. Departe de a înţelege caracterul obiectiv, necesar sub raport istoric, al raporturilor ecanomico-sociale de tipul celor incriminate, departe de a înţelege că lupta împotriva „alienării" generate de aceste raporturi sociale trebuie să fie în primul rînd o luptă pe tărîmiul „economicului" — Blaga va ajunge prin însăşi logica poziţiei sale spiritualiste să excomunice ideia "primatului economicului" tn viaţa socială, şi să o stigmatizeze chiar ca pe o pretinsă formă de alienare a existenţei umane. Romantismul^ an ti-capitalist, repulsia fată de „prozaismul" civilizaţiei burgheze, eanere-tizîndu-se printr-un raţionament mistificator într-o repudiere programatică a înseşi ideii de „întâietate a interesului economic faţă de orice alt interes" în viaţa socială, atitudinea negativă a lui Blaga va tinde în mod necesar să se extindă aproape asupra întregului dinamism al vieţii istorice (resortul contradicţiilor acesteia fiind
perpetuu jocul intereselor economice
ale diferitelor clase şi grupuri sociale) — aspiraţiile sale ajungînd să graviteze inevitabil Către o lume pretins sustrasă contradicţiilor economieo-so-ciale ale vieţii moderne, o lume a unui „sat" arhaic, bazat în fond pe o economie de tipul celei „naturale" şi cufundat în ritmuri de viaţă aproape anistorice.
Sînt semnificative spiritul şi unghiul de vedere din care apare descrisă viaţa unei colectivităţi de lucrători şi fermieri americani : „... în pomenitele aşezări americane biserica e mal puţin un sălaş al lui Dumnezeu, cît un fel de întreprindere ca şi banca coloniei, o societate pe acţiuni. Pastorul ţine predici ou invitaţii ca la cinematograf şi cu preţuri de intrare. Nu vom pune numaideeît şi întru totul la îndoială credinţa acelor bravi cetăţeni... dar credinţa lor e integrată, ca un şurub bine uns, în angrenajul vieţii profesionale, închinată cu totul succesului practic. Să ni se îngăduie mîndria de a afirma că, din punct de vedere uman, săteanul nostru reprezintă un tip mult superior, mult mai nobil, mult mai complex, în naivitatea sa". Blaga care nu ezitase să afirme : "Ţăranul romîn, ca să nu vorbim decît despre el... manifestă orientări care desmint hotărît primatul intereselor economice, acel primat ce n-ar îngădui eflorescentele frumuseţii decît ca o anexă sau cu un epi-fenomen", Blaga, care pornind de la pretinsa detaşare sau chiar indiferenţă a ţăranului romîn faţă de presiunea necesităţilor economice, se dovedise gata să exalte pretinsul stil de viaţă al „satului răsăritean" ca pe o zonă de viaţă unde instinctul pitorescului şi al frumuseţilor decorative ar rezista chiar „unor porniri atît de fără frîu, cum sînt cele economice", va scrie în concluzia expoziţiei acestor idei: „Dintr-un punct de vedere, aceasta e neapărat un rău, şi simptom nepoftit al unei situaţii condamnabile; din alt punct
93
de vedere aceasta e o dovadă reconfortantă despre un stil de viaţa minor, ce-i drept, dar- de-o incomparabilă distincţie" (s. n.) (v. „Spaţiul mioritic", îh „Trilogia culturii", pag. 253).
Antipatia lui Blaga la adresa "oraşului'^ nu poate fi înţeleasă dacît ca efectul simultan al reflexelor sale critice la adresa aspectelor negative ale civilizaţiei burgheze dar şi al refuzului său programatic de a accepta singura cale reală şi raţională de soluţionare a contradicţiilor acestei civilizaţii. De aci procesul de stilizare şi abstractizare a criticii, orientarea ei către o nedetermiinată şi pretinsă hegemonie a „concretului mecanic" şi a „relativităţii" — al căror simbol material ar fi „oraşul". „A trăi la oraş — scria Blaga — însemnează a trăi în cadrul fragmentar şi în limitele impuse la fiecare pas de rînduielile civilizaţiei". Pe fondul voinţei de refugiu dintr-o realitate ostilă şi străină dar şi pe fondul unei poziţii social' istorice' regresive, pe fondul acelui „aristocratism la interiorităţii" care caracterizează poziţia lui Blaga — zona de "salvare" poetul va tinde să şi-o fixeze într-o lume quasi-ireală, caracterizată printr-un amestec de organici tate şi mitologie, lumea acelui „sat" romînesc pe care Blaga îl va exalta sub numele de „satul-idee". Se interferează astfel în conştiinţa lui Blaga multiple linii sufleteşti. Există o reac-ţiune de refuz a sensibilităţii sale ulcerate în faţa unei lumi stăpînite de demonul calculului şi interesului gol, de pragmatism şi utilitarism îngust, de suflul glacial al. unei necruţătoare „lupte pentru existenţă", de instabilitate şi incertitudine perpetue ; există însă transparent şi scepticismul sau pur şi simplu atitudinea de respingere la adresa, factorilor istorici, temporali, capabili să soluţioneze contradicţiile acestei lumi — factori stigmatizaţi deopotrivă în reprezentarea poetului ardelean : ou sigiliile negative ale „me-■câJiîtităţîi"- şi „utilitarismului" ; de aci,
-94
inevitabil, generalizarea anatemei asupra "oraşului" şi „civilizaţiei" în tota1 litatea lor. Pe fondul acestor resentimente şi acestei acute lipse de perspectivă — se afirmă cu intensitate în conştiinţa poetului o sete reală de certitudine şi stabilitate, de „mîntuire" din lanţul inextricabil al contradicţiilor epocii, o aspiraţie vibrantă către o viaţă organică. Această sete şi aspiraţie — pe fondul scepticismului său conservator şi al ostilităţii roman tic-regresive la adresa dialecticii istorice obiective, — îşi vor căuta avid zona de materializare şi incorporare în acea pretinsă „lume" stabilă, clădită pe ritmuri de viaţă sempiterne, de ' o regularitate ciclică şi o invariantă a actelor vieţii quasi-absolută, lumea „satului" vechi romînesc. Aprehensiunea în faţa „oraşului" şi "civilizaţiei moderne" este extinsă de Blaga şi la adresa pretinsei structuri psihologice corespunzătoare acestor moduri de viaţă — raţionalismul şi voluntarismul modern, structură psihologică desemnată prin termenul semi-convenţional de „maturitate", în timp ce întreaga simpatie a filozofului se va îndrepta spre acea conformaţie psihică pe care o va socoti specifică pentru lumea „satului", desemnată prin simbolul „copilărescului" şi al „vîrstei copilăriei". "Vîrsta adoptivă a oamenilor de la sat este în genere copilăria ; vîrsta adoptivă a oamenilor de la oraş sau din cetăţi, este în genere maturitatea" ■— scria Blaga în „Geneza metaforei şi sensul culturii" (v. „Trilogia culturii", pag. 353).
Exaltarea şi idealizarea satului ca şi a psihologiei „copilăriei" reprezintă incontestabil la Blaga o formă sublimată de refugiu în faţa spectacolului fragmentării şi limitării fortuite a existenţei umane sub regimul civilizaţiei burgheze : sensibilitatea poetului reacţionează negativ în faţa tabloului acestei „civilizaţii" în care indivizii sînt prizonierii unui mecanism social suprapus ca o forţă străină existenţei
lor, sclavi ai diviziunii capitaliste a muncii şi ai unei lupte aprige pentru existenţă. "Fermierul american — scria Blaga, într-un pasagiu revelator pentru aprehensiunile şi resentimentele sale — simţindu-se alungat la periferia existenţei, e veşnic abătut de nostalgia oraşului, cu gindul la, bogăţie, cu frica de mizerie. Cu Dumnezeul său localizat într-o singură celulă a creierului, el nu se integrează deschis în cosmos, ci se simte doar chemat să exploateze „raţional" un fragment al acestuia, sau să-1 părăsească în clipa cînd fragmentul nu mai rentează". în „portretul" pe care îl face Blaga psihologiei „oraşului" şi vîrstei „maturităţii" — descifrăm imaginea stilizată şi abstractizată a aceloraşi resentimente şi aprehensiuni : „Să privim... oraşul. Copilul se pierde aci părăsit de orice siguranţă (s. n.). La oraş conştiinţa copilului precoce e molipsită, de valorile relative ale civilizaţiei, cu care el se obişnuieşte, fără de a avea însă şi posibilitatea de a o înţelege... oraşul taie posibilităţile de dezvoltare a copilăriei ca atare, dînd sufletelor de grabă o îndrumare bătrînioioasă (s. n.). La oraş copilul este în adevăr "tatăl bărbatului", adică o pregătire pentru vîrstele seci (s.n). La sat copilăria devine o structură autonomă, care înfloreşte pentru sine. Omul crescut la oraş parvine să înţeleagă, sau să se prefacă a înţelege, cauzalităţile împrejmuitoare, dar el nu face personal niciodată experienţa vie a înmii ca totalitate (s. n.), adică o experienţă muiată în perspective dincolo de imediat şl de sensibil"... Pe fondul voinţei de a evada din prozaismul mortifioant al acestei civilizaţii care condamnă omul la o existenţă fărîmiţată, atomizată şi aproape maşinală dar şi pe fondul evaziunii sale în faţa realilor factori de progres generaţi chiar de contradicţiile acestei civilizaţii — -Blaga va ajunge inevitabil să proclame drept contrapondere a acestei lumi „civilizate" şi drept zonă de refugiu
o „lume" arhaică, în oare raporturile de familiaritate organică între om şi lumea înconjurătoare sînt perpetuate prin. oredinţe şi rituri ancestrale. Blaga vede în această „lume" a satului aproape pre-istoric, în credinţele ei magice şi mitice, „de o supremă rodnică naivitate", în atmosfera ei de fabulos şi legendă — idealul acelei existenţe „totale", ingenue şi organice în acelaşi timp, către care întreaga sa sensibilitate aspiră cu atîta intensitate. Cînd în poezia intitulată „Sufletul satului", cuprinsă în volumul „în Marea Trecere", Blaga scrie despre sat. versurile revelatoare :
Copilo, pune-ţi mîinile pe genunchii
mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.. Aici orice gînd e mai încet, şi inima-ţi svîcneşte mai rar ca şi cum nu ţi-ar bate în piept ci adînc în pămînt undeva. Aici se vindecă setea de mîntuire şi dacă ţi-ai sîngeratt picioarele te aşezi pe un podmol de lut.
(s. n.)
se poate descifra aci nu numai proecţia în lumea satului a aspiraţiei poetului de „mîntuire" dintr-o lume a incertitudinii şi precarităţii, dar şi convingerea că o asemenea „mîntuire" îşi află garanţia de autenticitate mai ales prin îmbrăţişarea acelui magic orizont existenţial al vieţii satului, cu riturile, eresurile şi superstiţiile lui străvechi. Simpatia lui Blaga pentru lumea ..satului" — nu descinde aşadar doar din tentativa de a vedea în acest, univers arhaic, stilizat de imaginaţia sa, o lume cu dimensiunile şi aparenţele "totalităţii" şi „organicităţii", dar şi din tentativa de a descoperi în această „lume" o zonă de viaţă epurată de dominaţia-raţionalităţii, materialităţii şi practicităţii ca dimensiuni
95-
;ale existenţei umane şi de a evada astfel într-un cîmp de viaţă unde «mul îşi găseşte ocrotirea prin invocarea puterilor mitice şi magice, prin apelul la mitologie şi metafizică.
Există într-unui' din ultimele volume de versuri ale lui Lucian Blaga „La curţile dorului", o poezie — „Vânzătorul de greeri" — aparţinând ciclului portughez (versuri compuse în perioada misiunii diplomatice a poerbului la Lisabona), semnificativă pentru orientarea lirică a poetului. In peisajul oraşului nocturn îşi face apa riţia personagiul de o factură surprinzătoare în „profesia" lui cam stranie şi insolită : vânzătorul de greeri. O asemenea apariţie trezeşte imediat un semnificativ ecou în sen-.sibiliitatea blagiană. In mijlocul „oraşului", apariţia "vânzătorului de greeri" are într-adevăr un aspect paradoxal. Simfonia greerilor pe bulevard introduce în „ţipătul străzilor" o muzică aparte. In cîntarea lor nestînjenită printre disonanţele oraşului, poetul aude „sunetul scump, de zare aleasă", ecou al unei lumi mai pure, în care •comunitatea omului cu natura s^a păstrat în inocenţa şi ingenuitatea ei primară. Vînzătorul „se uită aiurea şi tîmp" — contrastul între gratuitatea naivă a intenţiilor acestui personaj şi lumea în care descinde fiind subliniat deopotrivă de aerul său cam hilar ca şi de strania „marfă" pe care o poartă :
Vn   strigăt  în  noapte Pe  bulevard:
grilu ! Din cîmp vînzătorul intrat-a în oraş pe-un măgar, cu greeri în păr şi pe braţe, ieşiţi din corfele
pline.
•Cată să-i vînză   în piaţă!   Se uită aiurea şi timp.
Să vînză ar vrea o palmă dekmcă-n
cetate
un cîntec mai nou pentru vetre şi
casă.
Argint viu şi negru e roiul — pe
umeri.
Grilu, grilu ! Cu sunetul scump, de zare
aleasă!
Invazia între zidurile cetăţii a fermecătorului şi insolitului grup de ambasadori ai tărîmului „celălalt" trezeşte vizibil întreaga simpatie a poetului ; muzica greerilor — care atrofiatei sensibilităţi citadine pare să-i rămînă cu totul străină sau opacă — îşi va găsi adevăratul ecou doar în sufletul "copilului", mica fetiţă a poetului, care pare să-şi fi păstrat singură receptivitatea nealterată fată de armoniile cosmosului :
Astfel intrarea şi-o fac în oraş prin
ţipătul străzilor, nestînjeniţi în cîntare — greerii ţării. Fetiţa mea singură, Ana lumina în
noapte
i-aude, şi-o clipă surîde lunii şi mării.
Tentativa de a opune aspectelor di-formante şi repugnante ale civilizaţiei „mecanice" de tip citadin („mecanicul" fiind pentru Blaga simbolul nedeterminat şi ambiguu a tot ce este viaţă înstrăinată în oraşul burghez modern) soluţia salvatoare a refugiului în natură şi a contactului binefăcător cu puterile germinative ale cosmosului — apare ilustrată adeseori în scrisul lui Blaga. Un text dan „Patria", intitulat „Un cîntec" (Dec. 1923) face elogiul scriitorului care se refugiază din viaţa citadină în mijlocul naturii : „Scriitorul care se retrage din oraş pentru ca să trăiască în frăţie cu arborii şi cu legenda (s. n.), devine de-o vreme un fenomen mai des. E şi acesta un simptom al timpului". Un alt text din "Patria" pornea prin a utiliza cuvintele de amărăciune ale unui intelectual englez cu privire la pretinsele efecte distructive ale „maşindsmului" modern asupra existenţei umane si cu
privire la criza „civilizaţiei apusene" care ar fi artificializat si diformat fiinţa umană : „Unica bucurie a acestui om-rnaşină — e o mică grădiniţă, în care se mişcă liber î,n contact nemijlocit cu aerul proaspăt, ou buruienile, cu pomii, cu gîngăniile pămîntuiui. Aci se simte şi el om... D-stră sunteţi la început (s. n.), ferdţi-vă de a deveni oameni-maşini ; nu părăsiţi natura". Blaga însoţea aceste cu-vinte-avertisment de un comentariu plin de aprobare : „Sînt cuvinte rare. Dar această evanghelie Apusul o să ne-o trimită de-acum înainte tot mai des. Acel englez a simţit adînc tragedia Apusului ; şi ne trimite o veste", (v. „O veste", în "Patria", 28 Oct. 1922). O poezie publicată în „Gindirea" din acea perioadă (poezie neapărută în volum) — cuprinde de fapt un omagiu adus plenitudinii existenţei naturale, un elogiu al celor ce-şi petrec viaţa în contact nemijlocit ou exuberanţa cosmosului vegetal şi a puterilor fecunde ale pămîntuiui :
îngropat  în  spice  un fecior de sat
se-flitrece-n sănătate cu macii tâmpului, cu paserile verii. II văd din spate : din tăria braţelor lui simt, că mu iubeşte femeile decît în lanuri coapte de grîu.
Umezi pînă-n brîu
se-ntorc pescarii de la Murăş
cu libelule primse-n pălărie.
Eu macin între degete spic după spic şi-arunc seminţele-ntre brazde pentru
căţelul pămîntuiui Eu macin între degete spic după spic, şi-asvîrl grăunţele în lume, fără rost, în cinstea soarelui. Apoi mă ridic.
(„Vară nouă", „Gîndirea", iulie 1921)
Pentru a sublinia contrastul cu lumea prozaică şi profană, uscată şi aridă a „oraşului" („Prietene crescut la oraş / fără milă ca florile în fereastră") — Blaga va întreprinde adeseori în poezia sa tentativa de a înconjura lumea „satului" cu o aură de sacru şl miraculos, de a o transfigura şi a o înălţa pe un podiş de poveste şi mit. în poezia citată la începutul acestui capitol — „Pluguri" — invitaţia adresată simbolicului prieten citadin de a vedea „brazdele veacului" se conjuga ou caracteristica iniţiativă lirică de a supune pînă şi elementele materiale ale vieţii satului, uneltele muncii cotidiene a ţăranului, „plugurile", unui semnificativ proces de de-materiali zare, de smulgere a lor din condiţia utilitar-prozaică şi de transfigurare lirică, transformîndu-le în simboluri ale unei magice comuniuni între cer şi pământ :
Pe dealuri, unde te-ntorci, cu ciocuri înfipte-n ogor sănătos sunt   pluguri,    pluguri, nenumărate
pluguri :
mari paseri negre
ce-au eoboorât din cer pe pămînti.
Ca să nu le sperii —
trebuie să te apropii de ele cîntînd.
Vino-încet.
în "Cîntare pentru trecut" — poezie citată de asemenea la începutul acestui capitol — dobitoacele mînate cu biciul apăreau ca „sfinte", sîngele de paseri ou aripile smulse sub arinii satului părea să aibă proprietăţi miraculoase — totul se înfăţişa într-o aură de legendă şi minune fecundă:
Totul a fost un joc despletit în lumină mare pe uliţi.
Tot mai trist, tot mai trist,
s-a înteţit apoi  îndemnul întoarcerii.
7 — Viaţa Romînească
97
Când m-am trezit om şi cuget împlinit singurătatea mea răsuna înaltă prin
lume.
Dobitoacele sfinte s-au dus sub pă-
mînt
Sîngele de paseri e mut. — Vreau să rămîn aici Chitare pentru trecut peste odihna pietrelor.
Strigătul de admiraţie pe care i-1 smulgea cândva lui Blaga o poezie de genul „Belşugului" lui Arghezi (v. revista „Banatul", nr. 3/1926) apare în acest context pe deplin comprehensibil. Acel „unic Belşug" — oum suna exclamaţia superlativă a lui Blaga, într-un moment singular de interferenţa admirativă a creaţiei celor doi mari poeţi — traducea într-adevăr semnificativa aspiraţie argheziană de a transfigura pe un simbolic piedestal de "bronz" şi „piatră" trudnica şi anb-nima muncă a plugarului. întreaga poezie apărea străbătută de tentativa aureolărdi muncii ţăranului, ale cărui acte cotidiene căpătau aspectul unui ritual binecuvântat şi valoarea unor gesturi sacre, totul pe fondul unui secret contrast polemic cu „cealaltă lume", a relativismului şi incertitudinii •
EI, singuratic, duce către cer Brazda porniită-n ţară de la vatră. Cînd îi priveşti împiedecaţi în fier Par, ©I de bronz şi vitele-i de piatră.
Grîu, popuşoi, săcairă, mei şi orz, Nici o sămînţă n-are să se piardă. Săcurea plugului cînd s-a întors Rămîne-o clipă-n soare ca să ardă.
In opoziţie cu lumea tranzacţională şi mercantilă a „'Civilizaţiei moderne" (de tip burghez), o lume a unei tem-poralităţi degradate — idealizarea vie-
ţii ţărăneşti şi a muncilor câmpului devine o proiecţie a aspiraţiilor spre absolut şi intemporal :
E o tăcere de-nceput de leat Tu nu-ţi întorci privirile-napoi Căci Dumnezeu, păşind apropiat, B vezi lăsată umbra printre boi.
(„Belşug" în „Cuvinte potrivite")
Peste mai bine de un deceniu, într-o poezie ce părea să facă procesul acelei adevărate "apostazii" pe care ar fi raprezentat-o pentru poet desprinderea de matca originară a satului — Blaga avea să reia, într-un spirit cu totul personal, motivul de mai sus, viziunea lirică a satului ca zonă a ,atemporalităţii" :
Lîngă sat iată-mă iarăşi, prins cu umbrele tovarăş.
Regăsesou-mă pe drumul începutului, străbunul.
Cîte-s altfel — omul, leatul, Neschimbat e numai satul ,
dup'atîţi Prieri şi toamne neschimbat ca Tine, Doamne.
(„întoarcere" în „Nebănuitele trepte")
Ceea ce în planul poeziei tinde să apară ca un gest de refuz la adresa meoanicităţii şi artificialităţii vieţii în tiparele unei. civilizaţii ostile şi ca o aspiraţie de refugiu într-o zonă de viaţă caracterizată prin naturalitate, spontaneitate şi organicitaite — se complică vizibil îndată ce păşim pe terenul filozofiei istoriei şi culturii. Aci excomunicarea la adresa artificialităţii şi a aspectelor dezumanizante ale „civaliza-
98
ţiei moderne", pe fondul indiferenţei sau opacităţii absolute faţă de reala structură economico-socială   a acestei civilizaţii — se vrea extinsă la adresa pretinsei "structuri spirituale" generatoare a acestei „civilizaţii", la adresa activismului şi voluntarismului modern. Aceste dispoziţii spirituale s-ar caracteriza  printr-o  atitudine transformatoare în faţa „firii" şi a naturii — iar apariţia şi hegemonia lor s-ar datora printre altele triumfului în conştiinţa spirituală europeană a unor religii de tipul catolicismului sau protestantismului, în acelaş timp, simpatia şi elogiul la Blaga, se vor îndrepta vizibil spre acea dispoziţie spirituală caracterizată priintr-un respect aproape religios faţă de valorile organice, printr-o altitudine de evlavie şi umilinţă supusă în faţa „firii", structură spirituală pe care ax personifica-o sau ar ocroti-o religiozitatea de tip ortodox (problema raporturilor între filozofia lui Blaga şi. ortodoxism va forma obiectul unui examen aparte ; elogiul transparent cuprins în caracterizarea ortodoxiei ca ocrotire a tot ceea ce este „organic" nu exclude diferenţieri de structură şi divergenţe radicale între concepţia filozofică bl a-giană şi doctrina religioasă a ortodoxiei), în filozofia germană a epocii tentativa   de a recurge   la o explicaţie „psihoenergetică",   de   tip „geistesge-schichtlich", a „civilizaţiei" moderne şi a unei orînduiri de tipul celei capitaliste — a fost cultivată cu insistenţă pe urmele lui Sombart şi mai ales ale lui Max Weber, de către Max Scheler. în ciclul de studii finale din culegerea sa în  două volume intitulată „Vom Umsturz der Werte" (Zwei-te Auflage Leipzig, 1923, Der Neue Geist Verlag) — Max Scheler va încerca să valorifice teza lui Max Weber ou privire la pretinsul rol hotărîtor pe care l-ar fi jucat structura spirituală a religiozităţii protestante în geneza şi apariţia relaţiilor sociale capitaliste (teza aceasta, ou ascuţişul îndreptat împotriva tezelor materialismului istoric despre rolul
primordial al structurii economice în configurarea unei orînduiri sociale, va fi utilizată pe larg şi de către Nae Io-nescu   în   speculaţiile  sale mistificatoare). Pentru Max Scheler orientarea spirituală raţionalistă de tip protestant (şi nu cea de tip catolic-thomist — cum susţinea Sombart, febril preocupat şi el de a descoperi într-un pretins habitus spiritual explicaţia genezei capitalismului) ar fi făcut posibilă şi ar fi precedat apariţia relaţiilor de viaţă capitaliste : erupţia în conştiinţa europeană — pe calea unor „secte protestante" (Max Weber) — a unei atitudini opuse aceleia de veneraţie a "calităţilor" şi „formelor" naturii im stratificarea lor originară, opuse cultului de tip   aristotelic-ithomisit („organologic" cum va spune Scheler) al unui cosmos   îndumnezeit,   ar  fi   generat — după Max Scheler — apariţia unei e-conoanii de tipul celei capitaliste. Acel „protesitantische   Geist der Neuzeit" („spirit protestant al epocii moderne"), potrivnic ideii   unităţii divine între dumnezeu şi lume, între suflat şi corp, adept al unei concepţii "hiperdualiste" în această direcţie, ar fi dus în mod necesar la pulverizarea atitudinii de adoraţie sacră a naturii şi a formelor ei primare, la eliminarea spiritului contemplativ şi a cultului integrării „organice" în lume. Protestantismul (pentru Sombart catolicismul) ar fi generat dimpotrivă — prin intermediul tezelor sale despre „predestinare" — vocaţia „salvării" prin travaliu şi prin asceza muncii,  oultivînd inevitabil o atitudine activistă şi  voluntaristă în faţa naturii, tendinţa de a considera natura nu cu ochii sublimei contemplaţii ci cu cei ai travaliului în faţa unei mase inerte, destinată a fi modificată perpetuu   printr-o îndârjită activitate transformatoare. Max Scheler va asocia într-o pretinsă „unitate de stil" spiritul "cantitativ" al cercetărilor ştiinţifice inaugurate  de  epoca  modernă (Galilei, Ubaldi,   Descartes,   Kepler, etc.), spiritul deliberativ şi concepţia despre
99
credinţă ca un „act voluntar personal" din cadrul protestantismului şi „cogi-to"-ul cartezian — văzând rădăcina lor comună în apariţia noii „voinţe de a domina natura" şi deoretîndu-le principalul mobil al acelei „dispoziţii economice" (Wiritschaftsgesinnung) care ar fi stat la baza economiei capitaliste (v. şi Max Scheler : „Probleme einer So-ziologie des Wissens", Dumcker & Humboldt, 1924, p. 86—87). Nu este oare
Max Scheler autorul acestei prapozi-ţiund stupefiante, cu care debutează micul studiu final din „Vom TJrnsturz der Werte", intitulat "Die Zukunfit des Ka-pitalismus" (Viitorul capitalismului) : „Capitalismul NU este în primul rînd un sistem economic de împărţire a bunurilor, ci un întreg sistem de viaţă şi cultură" (pag. 307) ? Si nu va fi oare, printr-o consecinţă logică a „definiţiei" de mai sus, Max Scheler cel care va proclama ca veritabili adversari ai „spiritului capitalist", nu proletariatul şi organizaţiile sale de luptă (acestea ar fi contaminate în ambiţiile lor "utilitare" deopotrivă de aoelaş „spirit burghez" !), ci cercul artistocratic al lui Stefan George sau acele „parteilosen Minoritâten" (minorităţi fără de partid), (de fapt „elita" intelectualităţii burgheze parazitare) oare în conduitele şi idealurile lor s-ar. fi purificat de spiritul „calculului" şi „utilităţii" în favoarea cultului „vieţii" şi a pretinselor valori „vitale" ?
Cînd Blaga va formula într-un pasagiu din „Spaţiul mioritic" ideea caracteristică : Catolicismul şi protestantismul au fost prielnice desvoltării cetăţii şi oraşului, ortodoxia a avantajat mai iales dezvoltarea satului. Satele în apus sînt în genere oraşe în miniatură iar aşa zisa cultură populară este acolo cele mai adesea de origine urbană... Oraşele din răsăritul ortodox au fost — cel puţin înainte de invazia civilizaţiei — nişte simple sate ipertro-tiate. Iar satul a rămas aci permanent creator, chiar şi atunci cînd peste el s-au aşternut puternice influenţe străi-
ne" („Trilogia oulturii" pag. 196—197)
— putem descifra aci un simptom, revelator al adeziunii integrale la acel tip de explicaţie „psihologic-stilistică" a fenomenelor vieţii sociale, care va determina de altfel întregul sistem blagian al „filozofiei culturii". Nu va ajunge oare într-adevăr Max Scheler să împingă lucrurile pînă acolo încît să afirme — în principala sa lucrare : „Der Formalismus in der-Ethik und  die  materiele Wertethik'"
— că la baza diferitelor tipuri de "economii" şi „formaţiunii economice" s-ar afla de fapt un anume tip de religiozitate sau un anume „ethos religios" ? Nu va susţine oare şi Blaga
— asemenea multor „morfologi ai culturii" ca şi asemenea multor teorete-cieni de tipul Worninger, Max Weber sau Max Scheler — că dezvoltarea unui anumit tip de producţie materială sau de „economie" (identificată, în general, în mod eronat cu „tehnica"), ar fi condiţionat sau determinat de preexistenta unei „atitudini spirituale" ? Nu va încerca oare Blaga să explice inexistenţa „maşinilor" sau chiar pretinsa repulsie a orientalilor faţă de „maşinism" prin pretinsa lor „orientare stilistică", prin aprioricul lor cult sacru al naturii văzută ca reflex al ordinei divine ? Este semnificativ să amintim, în acest context, tentativa întreprinsă la un moment dat de Max Scheler — tentativă caracteristică întregului curent al faimoasei „Geisitesgeschi'chte" de tip dil-theyan — de a conjuga existenţa unor realităţi sociologice de tipul "satului" şi „oraşului" văzute ca nişte entităţi abstracte, cu existenţa şi hegemonia" unor tipuri determinate de „atitudine metafizică" ; opoziţia între sat si oraş s-ar manifesta de pildă în contrastul dintre „filozofia colonială a naturii de tip presocratic" şi filosofia unui Anaxagoras sau Socrate, care „nu voia să înveţe nimic de la copaci" şi se afirma ca o doctrină a spiritului şi „noos"-nlui. "In timp ce metafizica
100
mm
indică — scria într-o formulare revelatoare Max Scheler — este o metafizică a „pădurilor" (cum spune Ta-gore în cartea sa „Sadhana") şi presupune un contact nemijlocit cu natura, o contopire şi o cufundare a sufletului în tot ceea ce este viu... aproape întreaga metafizică a occidentului este un produs al gîndirii orăşeneşti (stăd-tischen Denkens), ceea ce implică că la baza ei va sta o cu totul altă conştiinţă a omului despre sine, cea a unei fiinţe suverane (s.n.) asupra întregel naturi" (v. „Probleme einer Soziologie des Wissens", op. cit. pg. 76). Pe fondul acestor consideraţii apare inteligibil modul în care rezerva sau secreta antipatie nutrite de Blaga la adresa „oraşului" sau „cetăţii" vor tinde să se extindă şi la adresa pretinsei structuri spirituale generatoare a acestor forme de viaţă — după cum simpatia şi elogiul său necondiţionat la adresa „satului-idee", vor tinde să se conjuge eu adularea vizibilă a acelui „organicism", a acelui cult al vieţii, pământului şi firii, oare ar caracteriza ortodoxia şi în oare Blaga vedea matricea spirituală a vieţii „satului".
In descripţia pe care o face ethos-uliui catolic şi protestant, Blaga va sublinia la un moment dat analogia de "structură" între conduitele sau practicile specifice acestor tipuri de religiozitate şi psihologia activistă sau voluntaristă oare ar sta la baza civilizaţiei de tip apusean — opunîndu-le pretinsa structură psihică cultivată de religiozitatea ortodoxă şi care ar fi specifică popoarelor din răsăritul european. Analizînd atitudinea catolica sau protestantă faţă de acea problemă centrală a vieţii religioase oare este „salvarea" — Blaga va formula observaţia semnificativă că „pasiunea * ce o pune apuseanul întru soluţionarea problemei, pe urmă atitudinea lui după ce s-a decis pentru oredinţă sau pentru acţiune, ne comunică o impresie de ar-
tificialitate (s.n.), deoarece apuseanul se crede oarecum în posesia unei tehnice, care-i îngăduie să declanşeze graţia divină şi salvarea în chip automat !" Cultul acţiunii sau faptei în viaţa religioasă a „apuseanului", ca şi cultul verificării şi proiblematd zării perpetue a "credinţei" în cadrul protestantismului — i se par lui Blaga tot atî-tea indicii ale faptului că „o asemenea atitudine faţă de problema salvării poate avea numai omul prea conştient de puterile sale, omul care a creat tehnica europeană şi care ştie că poate să pună în serviciul său puterile naturii" (op. cit. pag. 229). Analizând pretinsele efecte negative pe care le-ar fi avut în viaţa saşilor ardeleni cultul utilitarismului şi practicismului (de tip burghez) — Blaga tindea să vadă aci un simptom al acţiunii nefaste pe care ar exercita-o „civilizaţia" sau „oraşul" in abstracte ca efect al hegemoniei unei orientări spirituale de tipul evanghelicismului protestant.
„Evanghelioismul... cu ştiutele sale înclinări raţionaliste şi de exaltare a practicităţii, a avut darul de a steriliza în mare grad puterea creatoare populară" — scria Blaga în „Spaţiul mioritic" (v. op. cit. pag. 195). într-un articol mai vechi publicat în „Cuvîn-tul" şi intitulat „Pentru ştiinţa muzicii" (Mai 1925), Blaga nu ezita să afirme, în cea mai pură tradiţie a unui romantism anticapitalist de tipul celui iniţiat de Ferd. Tetanies în „Gemein-schaft und Gesellschaft" : „...poporul ajuns odată în contact cu civilizaţia orăşenească nu e departe de punctul de a deveni steril. Dovada o avem chiar între noi : Saşii din Ardeal, popor complet civilizat, cultivă muzica, cu o pasiune de admirat, dar ţăranii lor nu mai oreiază nici un cântec...'' Fără îndoială în anti-uitiliitai ismul sau anti-prac-ticismul profesat de Blaga trebuie să vedem înainte de toate reacţiunea sen-
101
sibilităţii estetice a poetului, ultragiat de prozaismul unei „civilizaţii" cu scopuri şi ambiţii înguste, reacţiunea în faţa de-poetizării vieţii în cadrele acestei civilizaţii şi exaltarea la polul opus a unor forme de viaţă în care spontaneitatea imaginativă şi-ar fi păstrat efervescenţa creatoare: "Te poţi aştepta să vezi ieşind de sub o poartă săsească o maşină de treerat. Dintr-o casă românească te poţi aştepta să vezi ieşind pe Muma Pădurii" — scria Blaga într-o revelatoare formulare metaforică a ideii sale.
Nu este mai puţin adevărat că ceea ce putea să apară ca o reaoţiune estetică legitimă şi comprehensibilă faţă de efectele sterilizante ale relaţiilor e-conoimice de tip capitalist în favoarea unor zone de viaţă nealterate încă de aceste „vicii" şi „anomalii" (vechile sate româneşti ou magnifica lor cultură etnografică) tindea să se convertească în planul filozofiei istoriei într-o aversiune globală la adresa ideii „determinismului economic" în general. Pe fondul consideraţiilor expuse mai sus în legătură ou metoda de interpretare „geistesgesehichtlich" („stilistică" la Blaga) a fenomenelor istorice — nu va mai putea să apară oa o surpriză absolută ideea paradoxală a lui Rlaga potrivit căreia însuşi principiul determinismului economic şi al preeminenţei intereselor economice în viaţa socială departe de a fi o lege istorică obiectivă, ou valoare de universalitate (teza centrală a materialismului istoric) — nu ar exprima în realitate decât doar un anume „stil de viaţă" şi nu şi-ar circumscrie sfera de acţiune şi valabilitatea decît în cîmpul acestui „stil" şi „structuri spirituale" (specific apusene). Teza lui Blaga, citată la începuitul acestui capitol, referitoare la faptul că „teoria marxistă, cu privire la primatul economicului" ar fi „croită" doar după viaţa "centrelor industriale" sau a „vieţii ţărăneşti din apus" (s.n.) — se află într-o semnificativă analogie cu teza
unui Max Scheler, care se declara „convins că un şir întreg de legi ale cauzalităţii istorice, pe care concepţia economică asupra istoriei le afirmă ca valabile pe plan universal istoric, posedă o valoare deplină doar pentru orizontul delimitat de spiritul capitalist (!) al existenţei istorice", iar aceasta numai şi întrucât „subiectul istoriei, omul" s-ar arăta stăpânit de acea „tipică structură a trăirii şi a instinctului pe care Somfoart o defineşte drept "capitalistă" (v. „Der Bourgeois", în „Vom Umsturz der Werte", II, p. 245— 46).
Cu aceasta am atins un punct nodal al problemei „satului" şi „oraşului" în scrisul lui Lucian Blaga. Voinţa" de evaziune şi refugiu de sub zodia vicisitudinilor şi alienării la care este supusă existenţa umană în condiţiile triumfului relaţiilor de viaţă capitaliste, dirijîndu-şi obiectul resentimentelor nu la adresa acestui tip determinat ele relaţii sociale (aceste relaţii sînt interpretate geistesgesehichtlich ca simple epifenomene ale unui tip de „atitudine spirituală" sau „orientare stilistică"), ci conjugîndu-se cu o incriminare generică a atitudinii activiste şi voluntariste de tip "apusean" ca pretinsă structură spirituală generatoare a acestor moduri de viaţă — locul geometric al aprehensiunilor şi resentimentelor poetului va deveni „oraşul", punctul de materializare al tuturor orientărilor descrise mai sus. Zona de refugiu şi sprijin va deveni „satul", un sat de convenţie, mit şi fantezie, un sat sustras deopotrivă efectelor desfigurante ale relaţiilor de schimb de tip capitalist ca şi invaziei „'Cauzalisrnului raţionalist" sau activismului voluntarist ca tipuri de gândire şi acţiune, un sat în oare oamenii îşi pun existenţa sub protecţia puterilor cosmice şi cultivă o atitudine de vasalitate plină de încredere în faţa naturii şi a destinului. Sânt caracteristice în acest plan de speculaţie cam poetică şi fantastă — definiţiile
102
pe oare Blaga le ■ dă „maturităţii" şi "copilăriei", prima ca „psihologie colectivă specifică lumii oraşului", cea de a doua ca „vârstă adaptivă" a indivizilor din lumea „satului". „Maturitatea ■— afirma Blaga — e în primul rînd voliţiomală, susţinut şi metodic activă, ea se afirmă cu încăpăţânare în faţa destinului, îşi organizează un cîmp de înrîurire, e expansiv-dictatorială, dar şi măsurată din prudenţă, e raţională, are simţul perspectivelor şi trăiniciei, e constructivă" — în timp ce „copilăria ca structură e imaginativă, pasiv deschisă destinului, (s.m.), spontană, naiv cosmocentrică, de o fulgurantă sensibilitate metafizică..." (v. "Geneza metaforei şi sensul culturii", în „Trilogia culturii", pag. 350).
Fuga din faţa „oraşului", implicând nu numai repulsia sinceră faţă de aspectele artificiale şi dezumanizante ale „civilizaţiei" de tip capitalist dar şi repudierea programatică a atitudinilor activ-toansformatoare ale indivizilor în raporturile cu viaţa socială — „satul" către care se îndreptau nostalgiile idea-lizante ale lui Blaga va avea o arhitectură interioară specială. Acest „sat" urma să se caracterizeze înainte de toate printr-iun mod de existenţă ve-getativ-organic (analog psihologiei "copilăreşti" — pentru a folosi termenii lui Blaga). Natura şi cosmosul nu ar mai fi aci receptate din perspectiva unei cosmologii de tip raţional şi ştiinţific — ci vor fi asimilate „organic" pe un plan de viaţă mitic şi magic. Viaţa şi moartea nu ar reprezenta pentru capiii satului (v. „Elogiul satului romînesc" — discursul de recepţie al lui Blaga la Academia Romînă, în 1937) o dualitate antinomică, polară ; spontaneitatea lor imaginativă e gata să vadă în moarte o prelungire misterioasă a vieţii şi invers, după o logică mitică şi fabuloasă. După cum cerul cu stelele departe de a se afla într-un raport de depărtare şi înstrăinare faţă de părnînt şi oamenii săi, ar exercita de fapt o  magică acţiune familiară
şi ocrotitoare asupra vieţii pămîntuiui „partieipînd într-un fel la viaţa oamenilor şi asouitîndu-le răsuflarea în somn". „Sînt aici în joc — spunea Blaga în discursul său de recepţie la Academie — sentimente şi vedenii nealterate de nici un act al raţiunii şi de nici o cosmologie învăţată şi acceptată de-a gata. Iată experienţe vii, care leagă cerul de pămînt, oare fac o punte între viaţă şi moarte şi amestecă stihiile după o logică primară (s.n.), căreia anevoie i te poţi sustrage şi care ni se pare ou neputinţă în altă parte, decît în mediul înţeles şi trăit ca o „lume" a „satului". Stilul interior de viaţă care ar ocroti această lume a "satului" ■— ar fi organicismul pe oare l-ar implica religiozitatea dc tip ortodox — acea atitudine ce cultivă un soi de adoraţie sacră în faţa „firii" (în ale cărei măruntaie ar fi „păcat să intervii silnic") şi care se clădeşte pe supoziţia că „omenirea e un vast organism, de o structură interioară plină de magice corolaţiuni (s.n.)" (v. Spaţiul mioritic, op. cit. pag. 207).
Fără îndoială în planul realităţii so-cial-istorice efective, existenţa unui asemenea „sat", care şi^ar datora armoniile cufundării în credinţe de tip mitic şi magic, sustras vicisitudinilor "civilizaţiei moderne" (de tip capitalist) dar şi raţionalismului şi praotici-tăţii ca dimensiuni ale existenţei umane, purtând amprenta unui imobilism arhaic — implica o puternică deplasare regresivă în timpul istoric. Blaga era silit să admirbă în discursul său din 1937 : „Ne putem foarte bine închipui că pînă mai acum vreo sută şi ceva de ani (s.n.), psihologia, structura sufletească «adoptivă» a săteanului nostru de orice vîrstă, să fi fost de natură „copilărească". Setea de organ iritate, aspiraţia spre o comuniune ocrotitoare şi familiară cu natura (Blaga exalta in „Spaţiul mioritic" acele exemplare umane care prin evlavia lor participă la purităţi stelare, dar care
103
prin umilinţa lor nefăţamică s-ar face mai bucuros una cu părnln-tui, exemplare personificate de călugării atoniţi) — îşi vor afla un ecou sensibil în cîmpul poeziei blagiene (cum vom vedea pe larg cu prilejul analizei acesteia). O poezie ca „De mînă cu Marele Orb" (variantă, în voi. „în Marea Trecere") — cuprinde în fond proecţia în personajul mitic-simboiic al Marelui Orb a setei şi aspiraţiei descrise mai sus : tatăl ceresc e personificat în figura unui orb bătrân (văzul e simţul lucidităţii, al decupării în infinita pînză a lumii a unor fragmente finite, fiecărei percepţii vizuale corespunzîn-du-i o porţiune delimitată şi fragmentară a realităţii : starea oarbă pare să sugereze la antipod putinţa unei comunicări tainice cu totalitatea puterilor cosmosului). Marele orb lasă în urma sa „ghicitori" — expresie a înzestrării cu secrete posibilităţi de comunicare vrăjită cu natura. Starea lui favorită e tăcerea, cuvintele sirnbold-zînd inevitabil diviziunea lumii în indivizi deosebiţi. Dar mai presus de toate, ceea ce caracterizează itinera-niul bătrânului orb prin lume, e o miraculoasă intimitate cu puterile şi vietăţile naturii, o stare de arhaism paradisiac, o sensibilitate organică la mişcările cosmosului, totul materializând acea vârstă a unei „eternităţi preistorice" către care aspiră pe un plan mitic şi pe care o va celebra de atâtea ori lirica lui Blaga :
II duc de mină prin păduri. Prin ţară lăsăm   în   urma noastră
ghicitori.
Din cînd în cînd ne odihnim în drum. Din vînăta şi mocirloasa iarbă melci jilavi i se urcă-n barbă.
Sub bolta aspră de stejar ţinţari îi fac o aureolă peste cap. Şi iar plecăm.
104
De ce a tresărit ?
Tată orb, fii liniştit, în jur nu e nimic. Doar sus o stea
de cerul ei c-o lacrimă   de   aur se
desparte.
Subt frunze nalte mergeam mai departe, Tot mai departe.
Dihănii negre
ne adulmecă din urmă
şi blînde mîncă ţăma
unde-am călcat şi unde-am stat.
Cit de autentică era aspiraţia bla-giană spre „viaţa organică" — se poate deduce şi din elogiul pe care poezia lui Blaga îl va aduce „somnului" — simbol al unei stări de fericită întrepătrundere şi comuniune ou viaţa cosmică. O poezie din „La curţile dorului" ("Trezire") celebrează starea de hibernare a unui simbolic copac, „alesul" poetului, glorifdoîindu-i explicit somnul ca pe o „stare dumnezeiască". Un graţios şi paradoxal reproş este adus forţelor active din cosmos (soarelui, luminii primăvăratece, vântului etc.), gata să urnească copacul din magnifiea-i stare — subliniind astfel că întreaga simpatie a poetului merge nu către activism şi transfer -mism în viaţa naturii ci către atemporalitatea existenţei organic-vegetative :
Nehotărât între două hotare,
cu vine trimise subt şapte ogoare,
în văzduhuri smeu,
doarme  alesul, copacul meu.
Copacul meu.
Vîntul îl scutură, Martie sună. Cîte puteri sînt, se Ieagă-mpreună, din greul fiinţei să mi-1 urnească din somn, din starea dumnezeiască. Cine vîntură depe muncel atîta lumină peste el ?
Ca lacrimi — mugurii l-au podidit. Soare, soare, de ce l-ai trezit ?
Ceea ce reprezenta o aspiraţie comprehensibilă pe planul dialecticei sentimentelor  (ca  expresie  sublimată a voinţei de refugiu   dintr-un univers apăsător şi artificial într-o „lume" organică) — îşi trădează însă iremediabila caducitate pe planul real al filozofiei   istoriei.   Apologia   „satului" şi tentativa de discreditare a „oraşului" pun     în     evidenţă     ignorarea a veritabilei direcţii de evoluţie istorică. „Satul" şi „oraşul" nu apar câtuşi de puţin în viziunea lui Blaga ca realităţi   social-istoriee   cu   o structură economico-socială bine definită. Hegemonia oraşului asupra satului în condiţiile dezvoltării relaţiilor de producţie capitaliste — nu este înţeleasă câtuşi de puţin ca rezultatul unui proces obiectiv, cu caracter de necesitate istorică, rezultat al superiorităţii unui mod de producţie a bunurilor materiale asupra altuia. Resentimentul sau aprehensiunea lui   Blaga   la adresa „oraşului" traduce aşadar nu numai reacţiunea unei sensibilităţi ultragiate de frustrarea la care este supusă existenţa umană în condiţiile civilizaţiei moderne de tip burghez — dar şi o atitudine de opacitate sau împotrivire la adresa căilor reale de înfăptuire a progresului istoric. Tentativa de idealizare a „satului" înseamnă pe plan obiectiv ataşarea de o formă socială inferioară, iremediabil  caducă sub raport istoric. Pentru a-şi putea justifica paradoxala „inversiune" a realei dialectici istorice — Blaga va fi silit să recurgă, pe urmele întregii filozofii iraţionaliste de tip germanic, la o serie de artificii şi paradoxe extreme. Civilizaţia modernă şi formele de viaţă citadine sînt departe de a fi considerate, cum o cerea logica imperativă a însăşi realităţii istorice, ca produsul necesar de dezvoltare    a unui proces istorico-social cu caracter ireversibil, ca expresia apariţiei şi matu-
rizării unei formaţiuni social-economi-ce determinate, având legile ei implacabile de desfăşurare. „Oraşul" şi „civilizaţia modernă" apar in reprezentarea lui Blaga ca produsul unui anume „mod existenţial" sau al unui anume „stil de viaţă", al unor anume orientări şi habitudini spirituale, deci în ultimă analiză, ca un rău evitabil — susceptibil de a fi contracarat prin hegemonia unui alt „mod existenţial" sau a unui alt „stil de viaţă", de tipul celui implicat, de pildă, în structura pretinsului „sat răsăritean" (aci se „răzbună" întreaga logică a romantismului anti-capitalist de tipul celui profesat în operele unui Ferd. Tonnies sau Max Scheler : nu era oare Tonnies cel care descoperise la baza dezvoltării „oraşului"  un  pretins  spirit  „artificial" şi „mecanic", o pretinsă „voinţă reflexivă" — opusă spiritului „organic" specific orânduirilor „comunitare" ? ; şi nu era oare Max Scheler cel care „descoperise" la baza civilizaţiei şi a „industrialismului modern" un pretins proces, de „răsturnare a valorilor" în sens negativ, o pretinsă afirmare a preeminenţei valorilor „utilitare" asupra celor „vitale" ?). în acest spirit Blaga nu va ezita să considere pătrunderea „civilizaţiei" şi a relaţiilor sociale moderne  (capitaliste !)  în  viaţa arhaicelor sate româneşti — nu ca pe un proces-istoric obiectiv, legic şi ireversibil, ce se cerea studiat în dialectica lui intrinsecă şi în contradicţiile lui imanente,, ci ca pe o "incizie diformantă" în pre tinsa autarhică structură a „satului",, ca pe un pretins proces de alienare şi alterare a „duhului   răsăritean" din aceste sate. „Desigur că pe urma contactului difomiant (s.n.), direct şi indirect, cu civilizaţia timpului, satul romînesc s-a depărtat şi el, câteodată chiar destul de penibil (s.n.), de această structură" — afirma Blaga îra „Elogiul satului românesc". „Nu e mai puţin adevărat însă că în toate ţinuturile româneşti   mai poţi să găseşti şi astăzi sate oare amintesc ca structură
105-
sufletească „copilărescul". "Copilăresc" este satul „care se socoteşte pe sine însuşi "centrul lumii", şi care trăieşte în orizonturi cosmice, preluingindu-se în mit" (v. şi „Geneza metaforei...", op-cit. p. 348). în planul istoriei româneşti, Blaga nu va ezita deopotrivă să vadă ân întreaga dezvoltare politieo-soeială a României moderne pătrunderea unor forme de viaţă inautentice şi improprii — in raport cu exigenţele „matricei stilistice" originare, depozitate ân fiinţa vechiului „sat" românesc. Regăsim în finalul capitolului „Evoluţie şi involuţie" din „Spaţiul mioritic", într-o formă acutizată, teoria "formelor fără fond" şi a „importului de civilizaţie", aplicată la istoria socială românească. Pentru Blaga, intrarea României în circuitul vieţii europene moderne odată cu constituirea statului român ar fi echivalat cu „acceptarea, de multe ori netrecute prin nici o strungă, (a unor) forme croite cu foarfeci străine (s.n.)". cu invazia in cîmpul istoric românesc a unor pretinse „forme confecţionate, străine şi improprii" (ibid., p. 312). Cu un imens gest de sfidare a dialecticei istorice obiective, fără a ezita să decreteze întreaga dezvoltare economico-socială a României moderne cu multiplicitatea contradicţiilor ei ireductibile ca o simplă expansiune a unor forme artificiale şi confecţionate, ostracizând şi excomunicând un întreg proces so-ciaMstorie, în a cărui dialectică intimă se afla de fapt cheia dezvoltării reale a societăţii româneşti — Blaga va ajunge inevitabil la ideea paradoxală după care direcţia istoriei româneşti viitoare ar trebui căutată în refacerea întregii vieţi sociale pe tiparele arhaicului „sat" românesc (să amintim aci, că in articolul său din „Banatul", Blaga văzuse în Aurel C. Po-povici „cel dintâi şi cel mai consecvent reprezentant" al unei atitudini pe care Blaga o numea cu un termen revelator :  „aristocratismul ţărănesc" —
atitudine care i se părea „încă pentru mult timp de un palpitant interes") : „Să. învăţăm pentru încă puţin timp sfînta şi iritanta răbdare — scria Blaga în 1936. Satul, cu matricea sa stilistică, se găseşte in ofensivă împotriva tiparelor, care nu sînt făcute pentru făpturile noastre (s.n.), şi va umple Încetul cu Încetul, ou substanţă proprie, atît pc tărîm material, cît şi pe tărîm spiritual (s.n.), cadrele vieţii noastre de nivel major. Poate numai urechile noastre sînt de vină că încă nu aud cântecul creşterii şi al înaintării", (ibid.)
Punctul extrem al raţionamentelor lui Blaga în problema de mai sus il va constitui insă teza aparent uluitoare a „permanenţei preistoriei" (v. studiul său „Despre permanenţa preistoriei" din revista "Saeoulum", Sept.-Oct., 1943, revistă înfiinţată şi condusă la Sibiu de către Blaga in anii 1943—1944). Cît de îndreptăţiţi sânteni a afirma că pentru Blaga sentimentul de înstrăinare în mijlocul unei „civilizaţii" artificiale şi dezurnanizante nu-şi putea găsi compensaţia decît în ideia unei reîntoarceri la „natură" şi la pretinsele „orizonturi cosmice" — o demonstrează din plin tentativa cuprinsă in acest studiu din „Saeeulum". Printr-un act hiperbolizator, Blaga nu va ezita să proiecteze propriile sale aspiraţii singulare şi propria sa poziţie pe însuşi ecranul istoriei universale şi să pretindă a transforma ceea ce nu era in fond decît dialectica sa intimă într-o lege generală a istoriei umane. Teza „permanenţei preistoriei" ilustrează cu maximum de pregnanţă tendinţa secretă şi profundă a operei lui Blaga de a considera că ..istoria" şi modurile de viaţă „istorice" nu ar fi autoisuficiente şi nu ar dispune de posibilităţi imanente pentru a rezolva antinomiile şi dilemele existenţei umane, tendinţa lui Blaga de a vedea in „istorie" şi în „civiliza-
106
ţia istorică" un perpetuu cîmp posibil de alienare a autenticei existenţe umane : de aci ideia că evadarea în ..natură" şi „reîntoarcerea în pre-dsto-rie", departe de a semnifica un gest singular şi accidental al unei sensibilităţi ajunse în stare de saturaţie şi dezabuzare („istorică" !), ar echivala de fapt cu o aspiraţie permanentă şi ire-presibilă a însăşi fiinţei umane în generalitatea ei, cu o lege permanentă a însăşi istoriei umane în întreaga ei desfăşurare, Blaga denumeşte cultura aşa-in urnitelor „moduri de •"/iată pre-istorice" (cultura anonimă, populară, folklorică) „cultură minoră", iar cea aparţinând modurilor de viaţă „istorice" „cultură majoră". "Cultura minoră ţine pe om mult mai aproape de natură — scria autorul studiului din „Saeculum" — câtă vreme cultura majoră mai curând depărtează pe om şi-1 înstrăinează de rîndurile Fired". Iar în „Geneza metaforei" avantajelor „culturii majore" (vieţii de tip "istoric") li se găsea cumpăna unui greu „desavantaj" : „înstrăinarea prea mare a omului de veşnica Mumă" (p. 356).
„Cineva ne-a reproşat într-o revistă — scria Blaga în studiul său din 1943 — că felul cum am prezentat satul romînesc ... ar corespunde mai mult satului dacic pre-istorde, decît satului romînesc actual. Criticul avea fără îndoială dreptate... astăzi sînt puţine sate care corespund întocmai definiţiei pe care o propuneam ... îngăduim că termenii distincţiei ne obligă să ne întoarcem hotărît pînă în preistorie. Mărturisim însă că ne face o deosebită plăcere să ne întoarcem pînă în pre-istoiie, pe care nu sîntem de loc dispuşi să o sub-preţuim (s.n.)". Tentativa de a desconsidera „satul" şi „oraşul" (aci "pre-istoria" şi „istoria") nu ca pe nişte faze determinate ale unei evoluţii istorice progresive, nu ca pe nişte realităţi economico-sociale şi
istorico-sociale cu un rol determinat pe spirala progresului istoric —. ci de a le considera geistes-geschichtlich ca pe nişte „structuri" autonome, ca pe nişte „fenomene originare" (Urphănomenen), apare în studiul din „Saeculum" radicalizată şi hiperbolizată la maximum. Pe fondul scepticismului sau refuzului faţă de singura soluţie reală a contradicţiilor în care se abătea şi al nostalgiilor sale regresive după vîrsta mitică a „satului" arhaic, pe fondul încercării de a exploata o situaţie istorică specifică : rezistenţa populaţiei româneşti de la sate in faţa tuturor cotropitorilor teritoriului romînesc de-a lungul istoriei (mai ales "rezistenţa" satului ardelean romînesc în faţa tuturor încercărilor de „captare" şi „desnaţioinalizare" din perioada habsburgică) — Blaga va încerca să confere perpetuării unor moduri de viaţă arhaice, serni-preistorice din anume sate româneşti un pretins sens „metafizic", mergând pînă la paradoxul de a considera „pre-istoria" („satul este în esenţă pre-istorie") un "nucleu de viaţă şi de spirit" aproape autarhic şi autonom, ba chiar „o permanenţă indestructibilă a vieţii umane". „Ne ispiteşte întrebarea dacă preistoria nu este o permanenţă indestructibilă a vieţii umane ? Nu cumva pre-istoria şi istoria pot să fie paralele şi să coexiste realizând între ele fel şi fel de raporturi, care variază după împrejurări şi timpuri ? Avem convingerea că da (s.n.)."
în scenariul istoric compus de Blaga, „istoria" şi „pre-istoria" pier-zîndUHŞi caracterul de categorii istorice obiective, fiind supuse unui proces de subiectivizare şi relativizare, ajungând să fie considerate într-o pretinsă dependenţă de hegemonia unor anume "structuri" sau „orientări" spirituale — Blaga nu va ezita să imagineze între ele raporturi dintre cele mai fanteziste, încă în „Spaţiul mioritic" Blaga
107
considerase atitudinile de tipul catolicismului şi protestantismului ca favori-zante ale „istoriei" şi modurilor de viaţă „istorice" („catolicismul a simţit totdeauna „istoria" ca o dimensiune firească a sa") — în timp ce ortodoxia, cu pretinsele ei înclinaţii spre "categoriile organicului : viaţa, pămîntul, firea", ar fi favorizat viaţa de tip „anistoric". Pentru a legitima autonomia pretinsului „mod existenţial" al satului şi preistoriei (către care se îndreaptă întreaga sa simpatie secretă sau făţişă) în raport cu cel al oraşului şi istoriei — Blaga va recurge la un argument de tipul aceluia că în „satul autentic din răsăritul şi sud-estul european" influenţele de natură "istorică" ar fi fost respinse, instinctiv boicotate sau „asimilate" după tipare proprii, invocînd. ca exemplu suprem faptul că în (vechiul) sat rusesc "maşina a fost integrată în spirit magic arătîn-' du-i-se un entuziasm şi o iubire ca unei fiinţe vii şi miraculoase". Naivitatea istorică a acestor argumente mu mai necesită comentarii, himerica „imunitate" a satului răsăritean faţă de „istorie" aparţinând astăzi iremediabil muzeului iluziilor tradiţionaliste — dar ele rămîn revelatoare pentru direcţia şi orizonturile reale ale aspiraţiilor lui Blaga. Cît de tenace era năzuinţa sa de a conserva iluzia permanenţei unui „mod existenţial" de tipul celui desemnat prin conceptul de „preistorie" şi pînă la ce grad de fantezism puteau ajunge construcţiile istorice blagiene — se poate deduce şi din tentativa lui Blaga de a demonstra că refugiul in „natură" şi evaziunea ân pre-istorie ar fi o dimensiune permanentă a istoriei europene. Faptul ireductibil şi de netăgăduit că în statele civilizate ale occidentului modurile de viaţă „istorice" au înghiţit pînă la dispariţie "arhaicul pre-istoric" — nu părea de natură să tulbure echilibrul construcţiei blagiene : răspunsul peremptoriu al lui Bla-
ga   suna   că   acolo   „pre-is,toria" s-ar fi refugiat din „orizontul spectaculos" in subconştientul oamenilor, „de unde... îşi reclamă permanent drepturile" ! Şi. Blaga nu va ezita, pentru a-şi pleda „cauza" — să invoce ca pretinse ilustrări concludente ale tezei de mai sus : idilele pastorale ale rocooo-ului, predica rousseau-istă a   „Întoarcerii   la natură", pasiunea pentru natură a romanticilor germani, fuga lui Rimbaud în inima Africii şi retragerea lui Gauguin în   Tahiti,  „africanismul"  care  ar fi. invadat arta occidentală a sec. XX ş.a.m.d. Toate aceste exemple asociate-arbitrai- şi jucăuş — devin in reprezentarea pro domo a lui Blaga nici mai mult nici mai puţin decît pretinsele manifestări de „reacţiune (a) preistoriei, refugiate în subconştient, împotriva excesului de civilizaţie istorică (s.n.)" (v. „Saeeulum", art. cit. p. 16— 17). Aci apare limpede modul în care-„preistoria" şi „istoria"  şi-au pierdut cu totul caracterul unor realităţi materiale, concret-istorice — devenind simple emanaţii spirituale şi structuri sufleteşti,  reflex al încercării blagiene de a-şi proiecta propria sa poziţie spirituală şi aspiraţiile sale singulare într-o pretinsă lege a istoriei umane însăşi, în opera sa centrală, intitulată semnificativ :   "Der Geist als Wider-sacher der Seele" („Spiritul ca adversar al sufletului", 4 vol.). Ludwig Kla-ges arunoa anatema asupra „istoriei",, văzând    în    ea    produsul spiritului, „heracieie",      rezultatul „raţionalizării"    sau    „logicizării"    lumii, în opoziţie cu „pre-istoria", zonă a „sufletului" şi vieţii organice, a modului de viaţă „pelasgic", cînd oamenii trăiau scăldaţi în „ritmuri cosmice şi ataşaţi pământului". Replica pe care Blaga (filozofia sa avea, dealtfel, afinităţi sensibile cu tiparele gândirii klagesiene)-o oferea tezei lui Klages cu privire la „istorie" ca un pretins proces ireversibil de „decadenţă" în-raport cu „vîrsta de aur" a pre-istoriei — este in-
108
struetivă : „Ghiar dacă aim admite că uneori.spiritul ca exponent al „istoriei" poate lua o direcţie cu totul potrivnica sufletului (ca exponent al pre-isto-riei) — pre-istoria, cu adâncimile şi complexitatea sa, pre-istoria ca permanenţă umană, reacţionează totdeauna ân vederea restabilirii unei europene mai drepte" (ibid. p. 17). Această replică subliniază faptul că ceea ce se anunţa a fi o reacţiune de refugiu in faţa unei „civilizaţii" artificiale tindea să se convertească de fapt într-un re-
sentiment programatic la adresa „raţionalizării" sau „intelectualizării" existenţei umane in favoarea evaziunii într-un spaţiu istoric imaginar, caracterizat printr-o existenţă în orizontul "mitului" şi al „misterului". Este cert că prin formularea tezei fantaste şi poetice a preistoriei ca o „permanenţă umană" — „tradiţionalismul metafizic" al lui Blaga (termenul a fost utilizat de poetul însuşi într-un interviu din „Viaţa literară") îşi găsea pe plan teoretic expresia sa de apogeu.
Nina Cassian
„Cele mai frumoase poezii"
de M. Petroveanu
Atracţia exercitată de poezia Ninei Cassian, sentimental noutăţii cu care este privită invocă aproape exclusiv luciditatea autoarei. Critica mai exigentă a respins explicaţia. înaintea apariţiei volumului edificator asupra personalităţii poetei („Vîrstele anului" — 1957), Ov. S. Crohmălniiceanu, prefaţatorul actualului volum apărut în colecţia „Cele mai frumoase poezii", contesta complicaţia şi abstracţia atribuite versurilor Ninei Oassiam, considerate drept „compoziţii făcute", cu o concepţie „tehnicizată" asupra naturii. Caracterizare în disonanţă, după critic, cu atitudinea opusă, de „contemplare a lucrurilor cu o surpriză încîntată, cu o familiaritate tandră, şi de asociere a datelor experienţei imediate cu simbolurile complicate sau livreşti aie vieţii sociale moderne". Subscriind la disocierile judicioase şi necesare, credem că exegeza voia s-o apere pe ipoetă de înţelegerea îngustă a noţiunii, după care virtutea inteligentei în poezie devine viciu, golind-o de autenticitate, de „concreteţe" sau patos. Apărare cu atît mai justificată, cu cît poeta se abandonase unui asemenea „viciu" în primul ei volum („La scara 1/1"). Transformată în propriul ei duşman, Nina Cassian îşi ascunsese vitalitatea destul timp. Dar din acel „unghi mort", ea s-a smuls mai de mult. De atunci, poezia ei s-a identificat cu emoţia „Femeii care şi-a pierdut iubitul în război" (1952), cu verva satirică spumoasă a fabulei dramatizate „Critica de jos" (1955), pentru a ajunge la pasiunea consumată în comentarea unor concepte de ordin moral, ca umilinţa, impostura, ipocrizia ori a unor categorii economice ca plus-valoarea, din seria „Muzeul de antichităţi", ca invidia, ambiţia, frivolitatea (în „Sărbătorile zilnice" — 1961), ori cunoaşterea, eroarea, din ultimul volum („Să ne facem daruri" — 1963).
în „codul" ei poetic actual, inteligenţa intră oa o componentă, în echilibru cu sensibilitatea. Păzind „pasiunile prin ironie", după cum spunea Paul Georgescu în analiza „Vîrstelor anului", „spiritul asociativ şi fantezia, calitatea dominantă a talentului său" colaborează cu valorile afectului, fertilizîndu-le. Conştiinţă a cauzelor şi mai mult decît atât, stare de veghe cu o dublă funcţie, inteligenţa lucidă acţionează critic oa un cenzor al divagaţiei şi inconsistentului, şi creator, nutrind capacitatea senzorială, efortul gîndirii şi tot ceea ce întreţine furtuna activă a sufletului, — bucuria de a trăi. Luciditatea astfel înţeleasă e un catalizator, înlesnind „com-
110
binaţiile" interne şi, consolidînd puntea dintre eu şi lume, mediază reflectarea realităţii. Luciditatea nu intervine numai ca o instanţă la care se apelează doar împotriva vechiului, a duşmanului, sporind ura şi alimentînd lirismul „negativ", invectiva, sarcasmul şi ironia. Poate fi şi trebuie să fie o pavăză protectoare a noului, un declanşator al stărilor de spirit specifice omului contemporan. Decisă să se identifice cu eroul liric al epocii, cu tipul de conştiinţă şi sensibilitate socialistă, Nina CassJan recurge la serviciile lucidităţii, din convingerea că o structură sufletească pătrunsă de ideile comunismului, proiectată spre viitor, nu se poate afirma fără luciditate: „Cine te numeşte uscăciune sau frigiditate ? j Eu ştiu că dimensiunea la dă adevărata cunoaştere... /' Bucuria neînţeleasă e numai o jumătate de bucurie, j ca şi cînd ai intra în mare cu ochii închişi, / ca şi cînd ai săruta o gură necunoscută. / Puterea Săiă conştiinţă e inertă ca mîlul." („Odă lucidităţii").
Modul specific Ninei Cassian e trăirea înţeleasă, densă şi stăpînită în acelaşi timp, cu un accent uneori prea ostentativ, a plenitudinii vieţii. Se afirmă în acest scop — manifest sau latent — o tendinţă demonstrativă, aproape polemică, ca şi cum sentimentele consumate lucid ar trebui expuse ca o lecţie a vieţii şi un titlu de glorie al omului contemporan. Fericirea trebuie purtată ca o rozetă — aşa spunea Nina Cassian încă în „Rezolv uneori ecuaţii". Pină şi titlurile ultimelor culegeri indică caracterul programatic al intenţiei. „Sărbătorile zilnice" recomandă existenţa cotidiană, „ziua" ca pe o festivitate lăuntrică permanentă, banalul la temperatură înaltă, iar „Spectacolul în aer liber" obligă cel mai intim, mai discret sentiment, la cea mai făţişă, mai publică expresie, dragostea neavînd pentru ce să se ascundă, iar volumul „Să ne facem daruri" continuă să afirme modul propriu al Ninei Cassian, de înţelegere a dialecticii sentimentelor.
In „Dialogul vântului ou marea" (1958), luciditatea intervenea ca o prezenţă discretă, făcea numai semne prin ecranul pe oare-1 aşeza între impresie şi expresie şi pe care emoţia lăsa un contur exact, fin, dar aluziv. Nu pudoarea reacţiilor, — notate direct în frusteţea lor, — (roşiile sînt zemoase, ceapa — sticloasă) — ci plăcerea de a transforma obiectul în imagine graţioasă, în metaforă fantezistă, rîsul în surâs, pofta în deliciu, satisfacţia de a completa cu o voluptate artistică bucuria vieţii nemijlocite, temperează vibraţia sau o sugerează printr-un singur acord sau notă. Peisajul e un crochiu, culorile se topesc într-o senzaţie unică (de preferinţă luminoasă), meditaţia refuză adâncimea („Timpul picură din sălcii"), iar percepţia sublimului e .ocolită cu precauţii cochete („Duhul mării negre nu lncape-n ooezie"), sau rezumată în formulări sintetice, ou vagi implicaţii ironice: „Lichidul ostenit de propria istorie j mai spune: «am fost, am umblat... am văzut» / şi intiă-n odihna lui iluzorie."
în acelaşi spirit antipatetic, „Vîrstele anului" includ un dublu proiect polemic, un atac dat cu subtilitate şi adesea pe faţă împotriva naturii şi dragostei romantice. Oroarea de gestul teatral merge pînă acolo încît natura însăşi când devine desuet romantică, îmbrăcînd costumul sinistru al toamnei desfrunzite, vijelioase, hohotitoare, e acuzată de a fi organizat o „măreaţă înscenare", de a fi adoptat o „postură". E şi titlul poeziei în care îndrăgostiţii, refuzând să intre în joc, să devină „romantici", cum îi îndeamnă chiar intuiţia sfîrşituiui legăturii, preferă să-şi consume melancolia într-o ultimă — fie şi searbădă — dar nu disperată îmbrăţişare: „Ne-am sărutat aluncea cu buzele stîngace, j cu mimica iubirii ştiută pe de rost, — / curgea în ceruri vînlul, se mistuiau copacii, / şi ne gîndeam departe, la ceea ce-ar li fost..." Romantism e însă prea puţin spus. Obiectivul e mai întins. Se combate, împreună cu orice tip de poză literară, exaltarea factice, exhibiţia în faţa universului, ca şi înaintea propriului eu, amăgirea altora şi amăgirea de sine. Convenţia
111
corespondenţei stricte om-natură, între un anume stadiu „climatic" şi o anume stare de spirit, e călcată cu acea violenţă elegantă, cu acea ironie graţioasa, specifică Ninei Cassian, cu un accent de sfidare la adresa canoanelor, firesc oricărei revolte iconoclaste ; „Ne-nregistrează toamna printre acei iubiţi /' care vorbesc prea tare sub teii sărăciţi j şi nu se ţin de mînă şi calcă siguri toarte j pe frunzele lovite de soare şi de moarte... / Şi-n timp ce cruzi şi teieri, zîmbim sub luna nouă, / sărutul se sleieşte pe buzele-amîndouă."
Cum nu există momente privilegiate, un anume timp mai prielnic iubirii decît altul, nu există nici ţinuturi extraordinare, zone ale universului — izolate şi fascinante, sălbatice şi misterioase — favorabile partenerilor. Sentimentul autentic îşi descoperă oricând şi oriunde clipa şi cadrul ideal: „Izvorul dragostei, visează unii, / ţîşneşte undeva. în munţii lunii... / AToi stăm pe pămînt. I în seceta noastră I în săracul nostru veşmînt, / şi murmurăm: Lumină albastră, lumină albastră, / mîn-giie-ncruntata irunte-a noastră... Dar munţii lunii tac sub omăt... / Iar dragostea stă lîngă ei întristată de moarte, / că nu o cunosc si o caută-atit de departe."
Vidul lăuntric, istovirea pasiunii, atrag indiferenţa faţă de natura al cărei farmec se neutralizează, se usucă, şi ale cărei conture sărăcesc gingaş, devenind un tipar, o ilustraţie de carte, în care îşi imprimă chipurile de o frumoasă neîn sufleţire, şi foştii amanţi: „Vai, ce folos că-i ninsoare atît de adîncă ? I Poate pe aiţii-i mai ninge şi-i tulbură încă. / Noi odihnim pe coperta poveştii în veci, / ca două cristale uriaşe, severe şi reci." („Noapte de iarnă", „Te depărtezi" sau „Orgoliul iernii" din ciclul „Cupluri" ale ultimului volum.).
Natura expune şi contraste dizarmonice, aspecte absurd asociate şi planuri de o dezolare stearpă, conform unui capriciu necruţător, sarcastic: „Forfota de greieri I de pe gorganul vechi / care înghite / nedesluşite rămăşiţe scite... / Prin buruieni crescind la nimereală, / stă macul cu intensa lui petală... / A plăjii stearpă glie / şi marea — pardoseala ei pustie" nu merită nepăsarea drumeţilor ? Îndărătul măştii vrăjite a naturii, se crispează cruzimi perfide. Marea atrage ca să ucidă. Fata pescarului, ademenită de surâsul valurilor, e înecată fără convulsii, poate într-o stare de fericită inconştienţă : „Valul a venit şi-a luat-o-n braţe, / de la stînga la dreapta, dinspre ţărm în spre larg, / fata s-a zbătut din vraje să scape, / vraja era verde, leagănul — de ape." Cucuvăi'le ţipă în „ţinutul roşcovan ca un obraz lipovenesc" şi „absenţa iubirii devoră neauzit / năvoadele zilei şi ale serii".
Denunţat în natură, mirajul e identificat şi în dragoste, de unde e somat să se predea lucidităţii: „Cuvintele tale: «alături, mereu» / să nu le mai spui. Nu minţi. / O, dragul meu, / curînd nu vom mai ii." Ultimatumul e lansat fără deznădejde sau părere de rău. Autoamăgirea, ca şi brusca destrămare a iluziilor cu privire la eternitatea jurămintelor, fac parte din regulile jocului erotic, din ritmul marin de flux şi reflux al dragostei. Pledoarie pentru scepticism faţă de natură şi dargoste ? Constatările enunţate duc însă către o concluzie contrarie. Avertismentele lucidităţii cu curmă, ci precipită elanul, îl exasperează. Nina Cassian îmbrăţişează frenetic frumuseţile vieţii şi dragostei, şi cu fiecare senzaţie, din fiecare expresie a naturii sau dragostei, îşi extrage fericirea şi voluptatea, ca pe o victorie. De aceea licărirea de triumf şi înverşunarea vitală, declarată, apărată ca un ţel suprem, împotriva reproşuiior filistine şi pretenţiilor austere, nu ne surprind : „Lacomă sînt. / Mă ceartă asceţii / că parcurg pe nerăsuflate j tabla de materie-a vieţii, ] şi că rîvnesc şi mi-e poltă de toate." Intensitatea ardoarei are izbucniri mistuitoare. Sărutul devastează : „Am visat azi noapte sărutări, / cîmpuri de garoafe zdrenţuite" şi incendiază universul: „Pîlpîia tot cîmpul ca un rug". Iubirea — se spune intr-un loc — se cere biciuită, întărîtată. (Nina Cassian e, înainte de toate, o poetă a dragostei, spune
112
Perpessicius). In oricare din anotimpurile ei, e aprigă. în „Aşteptări", pădurea şi strada îşi suspendă orice răsuflare, amorţeşte orice vibraţie, ca un imens ecou al sufletului, rămas într-o zadarnică încordare: „Paşi şi scrisori aşteptam, j in sat, în pădure, în cetate... / Nu răsuna nici un pas. j Strada pustie-a rămas... / Nu se clintea nici un ram, / aşteptam... aşteptam..." într-o situaţie similară, masa pregătită iubitului se pietrifică : „Vinul lîncezi în ulcior, / iu plinea pe masă uscată", şi timpul se deşiră vertiginos, îmbătrânind brusc iubita: „Şi cînd a iost zi-ntr-adevăr, / — şi-aşa avea să rămînă, — / mi-am scos cu o mînă bătrînă / floarea din păr."
Contemplarea naturii, ca şi iubirea, e o acţiune transformatoare, în.care intervin, pe lîngă simţurile spontane, fantezia, verva asociativă, plasticitatea, puterea de plămădire de noi înţelesuri şi valenţe, despre care s-a vorbit. Condiţionând actul contemplării, luciditatea artistică prezidează la schimbarea raporturilor dintre lucruri, creează miracole lipsite de enigmă, icalime replici la cele ale naturii, după procedeul favorit şi comentat al poetei, care este reducerea dimensiunilor şi intimidarea elementelor, în vederea obţinerii unei feerii domestice, a unui miraculos familiar. Ceea ce se pierde pe planul sublimului naturii, se reoîştigă pe planul graţiosului, iar absenţa patetismului din „dialectica dragostei" e compensată prin concentrarea clipei, prin laconismul trăirii şi capacitatea de a o epuiza poetic printr-o senzaţie (singurul dramatism este dramatismul senzaţiei, care se vrea prelungită şi atotcuprinzătoare, dar e fatal efemeră).
„Vîrstele anului" forau în adâncimea senzaţiei, iubirea se măcina, ca să se aprindă aiurea, iubiţii se căutau, tînjeau, se întâlneau, pentru a se despărţi apoi, cu un elan aţîţat de forţa naturii, iar luciditatea avea misiunea să inLerzică sfâşierea sufletească, drama despărţirii. Dragostea era un apel tiranic al vieţii, pe care tot viaţa îl ratează, fără justificare, rupând ceea ce a legat, iar luciditatea facilita înţelegerea „legii" şi contribuia pe parcurs la consumarea patimii. în această perspectivă, cuplul nu se putea angaja în viitor, intr-un proiect de anvergură, într-o întreprindere comună, implicînd un ţel superior şi răspundere. Direcţiile pe oare se dezvolta viaţa omului, fără a fi divergente, erau oarecum paralele. Cetăţeanul şi îndrăgostitul din el se înfăţişeau în ipostaze distincte. în acelaşi volum, Nina Cassian lua atitudine împotriva imperialismului, se solidariza ou oamenii muncii, îşi reafirma crezul ateilc. Dar între ciclul propriu-zis al „Vârstelor anului", „Muzeul de antichităţi" şi celelalte poeme de atitudine deschisă, nu se stabilea o relaţie organică. „Spectacol în aer liber" (1961) preconizează un ideal erotic superior, integrat viziunii sufletului unitar, conştiinţei în care acţiunea şi sentimentul se împletesc, coincid într-o perspectivă amplă. în acest „La porţile raiului" al Ninei Cassian, perechea „adamică" nu e propusă ca un mit al epocii, ca o aspiraţie în curs de „incarnare", ci ca o unitate cucerită. îndrăgostiţii nu năzuiesc, ci trăiesc ân condiţia socialistă a vieţii, eliberaţi de scindarea lăuntrică a alienării capitaliste a omului de el Însuşi. „Niciodată această osmoză nu se întrerupe, / sufletul nostru nu cunoaşte secţiunea brutală dintre „la locul muncii" şi „acasă", J pentru că locul muncii nu mai e un surghiun... J (...) / pentru că nici casa nu mai e refugiul sărac, j iluzoriul adăpost al asupriţilor... / Sîntem întregi şi liberi." Opoziţia sau cel puţin disparitatea planurilor acţiune-pasiune dizolvîndu-se, munca socială nu izolează, nu scufundă dragostea, viaţa personală în abisul individului singuratec, al domeniului „rezervat". Identitatea de scop, caracterul socialist al existenţei în totalitatea ei întreţine comunitatea intimă, stingînd fantomele spaimei şi neliniştei vechi. Un echilibru plenar domină pe îndrăgostiţi, un suris calm aureolează faţa fiecăruia, chiar cînd obligaţiile fireşti determină separaţia fizică: „în fiecare zi sînt eîteva ore / cfnd nu ne vedem. / Orele de lucru... / Ştim amîndoi: intr-o odaie, / la capătul unui fir de
8 — Viata Romînească
113
telelon, / sau, undeva, într-o hală ; / undeva, pe un cîmp, j sau lîngă un tablou de comandă, j sau in iaţa unui pian deschis — / sîntem noi şi meseria noastră, / visul şi patima noastră."
Oraşul, ea şi malul mării, e o a doua natură a poetei, posedînd virtuţi echivalente. Străzile sînt un cadru pentru periplurile îndrăgostiţilor, pentru cupluri, depozite de amintiri, izvoare de senzaţii. Farurile automobilelor, prin geometria luminoasă pe oare o trasează pe fondul nocturn, infuzează fantasticul în realitate, bulevardele înseşi luînd aspectul unui şarpe de argint, copacul părînd piciorul unui mim ,• întreaga perspectivă urbană devine fluidă „ca vanii verde-al mării, cînd delfinul J îl spintecă, făcîndu-i o rană grea, solară". Cadrul domestic, casa ou obiectele familiare, masa, patul, ceainicul, peretele, covorul, alcătuind o unitate simetrică oraşului amical, o societate în miniatură, degajă solemnitatea simplă a elementelor fruste ale vieţii, ale plantelor, ale materiei. Gesturile domestice („Interior", „Ad mari-tum") obişnuit ineînregistrate sau, dimpotrivă, considerate adversare dragostei, se împletesc într-un ritual profan, a cărui frumuseţe, al cărui merit poetic provine din „repetiţie", ca motivele unui „stil" domestic. Dar spaţiul casnic se prelungeşte dincolo de uşi, pe străzile oraşului, pierzîndu-se departe. Biografia îndrăgostiţilor se identifică cu istoria care a însîngeral-o' în timpul fascismului, dar a şi însorit-o, contopind-o cu a maselor eliberate şi eliberatoare. Valorile care o susţin, derlvind din idealul etic al socialismului, nu sînt simple deziderate. Ele se afirmă prin luptă. Lupta fecundează sensul poemului, dragostea s-a cucerit pe sine, se clădeşte cu unealta şi se apără cu arma în mînă ; conştientă de vrăjmaşii ei, vrăjmaşii omului, oa şi de prieteni, de oameni, ea arborează blazonul, lipsit de emfază, al succesorului unei istorii de martiraj şi vis, şi al celui ce înfăptuieşte suprema năzuinţă a omului: „Ca să putem umbla, astăzi, cu părul liber fluturînd în vînt, / a trebuit să purtăm o cască încinsă de soare, / în ahul insurecţiei armate." Alături de lucrurile ridicate la rangul de imagini, cifrele ce marchează stigmatul Auechwitzului pe braţul iubitei şi „profilul" ideilor călăuzitoare se armonizează cu ipoezia dragostei, care nu încetează de a fi ea însăşi : tensiune şi abandon, incintare şi tumult pasionali, suavitate şi senzualitate, candoare şi viclenie, sau, cum spunea poeta, „miracol şi grafie, vulpe şi floare". Mîinile iubitei cu cele cinci cifre verzui, tatuate sălbatic în legăr, sînt obiect de adoraţie şi reverie, simbolizînd confluenţa planurilor real şi fantastic, sinteza delicată intre dureroasa amintire, amprenta brutală a vechii suferinţe şi puterea generatoare de vis, a bucuriei prezente. Echilibrată, solidă în certitudinile ei, dragostea nu e scutită de tentaţiile străine, de neînţelegerile partenerilor şi de marele examen al timpului. Odă a bucuriei, „Spectacol în aer liber" este şi elegie. Desfrunzirea sentimentelor, ca recădere în proză, într-un univers decolorat, cu con-turele destrămate, invadat brusc de senzaţia oboselii, a epuizării, ca sfărâmare, ca desfacere a cuplului, dramatizează poemul. Primejdia inerţiei tulbură, deşteaptă întrebările, obligă la reconsiderarea fundamentului şi pune la îndoială viitorul. Perspectiva funestă este însă inacceptabilă pentru îndrăgostiţii luptători. Soluţia pentru depăşirea impasului este însă înţelegerea inevitabilităţii acestuia („Proiectul ele înţelepciune"), dar şi a posibilităţii de a-1 înfrânge prin resursele omeneşti ale perechii, prin apelul la ceea ce i-a legat pe „eroi", la conştiinţa lor comună de exponenţi ai aceloraşi convingeri. Dragostea trebuie să se recufunde, spre a se regenera, în apa vie din care s-a născut, în necesitatea lăuntrică de participare la viaţa cetăţii, la lupta pentru triumful comunismului, împotriva celor care, voind să-1 stăvilească, sînt gata să năruie pacea, să spulbere viaţa. Condiţia permanenţei dragostei, poate e lupta continuă pentru ea. Dragostea trebuie reconstruită mereu. O vigilenţă a spiritului   e datoare, dacă nu să prevină   ceea ce nu se poate, să intervină în mo-
114
mentu/l de criză şi să înarmeze sufletele împotriva inerţiei. Iubiţii răniţi se pot vindeca şi reîncepe ciclul, relua zborul „puternic şi liber / în vintul de aur, prin aur planînd", spre înălţimea către care pluteşte întrega umanitate, văzută ca perechi înaripate. Având un suport social şi etic, dragostea se cristalizează într-o viziune realistă şi romantic-revoluţionară, conştientă de rădăcinile şi de noua ei temelie. Propunând un ideal erotic de tip nou ca şi „La porţile raiului", „Spectacol în aer liber" solicită îndrăgostiţilor în primul rînd luciditate, ca pîrghie a sufletului, ca motor al iubirii. Raporturile intre această forţă şi celelalte izvoare de energie a omului nu se menţin însă la acelaşi nivel de echilibru şi consecinţele afectează armonia artistică, potenţialul ei liric. Evocarea certitudinilor pe care se sprijină luciditatea, recursul periodic la tabla de valori a societăţii noastre a-re o rezonantă adeseori seacă, de apel la un program abstract, general valabil, menit parcă să fie un paliativ pentru scăderea elanului afectiv, şi, în loc să răspundă chemării vieţii, apare ca expresia unui normativ . al gîndirii. Ca în muzică poezia se poate manifesta iii-tr-un program expres, o poezie în care intenţia, mijloacele ei de formulai e şi forţele care o gallvanizează sînt descoperite privirii, etalate chiar. Pentru ca şi în această modalitate să fecundeze lirismul, condiţia este să nu o simţim ca un enunţ abstract, ci ca o formă a vieţii. Căci caracterul excesiv programatic e plumb în aripile fanteziei, adevărurile, oricât de majore, neputînd ţine locul emoţiei. Un exemplu elocvent, din păcate nu singurul, în acest sens, îl formează versurile: „Nu pot trăi iară să am un ideal, a spus... I Blazarea mi-e străină. Duşmanul meu e cinismul. I Fiecare om adevărat e un urmaş j şi o matrice. / Noi sîntem. verigile de legătură aie omenirii, a spus. / ...Cine nu iace nimic, face rău. / ...Cine nu crede în oameni, ucide — a spus. / Fericirea nu e o abstracţie ; e făcută din pline J şi haine ; din lupte şi culori; din vitamine şi privelişti. / Şi tu faci parte din fericire, a spus". Iată cum ostentaţia coboară sensibil temperatura poemului...
Acolo însă unde poezia face descrierea însăşi a vieţii, uneltele muncii, elementele cotidianului strălucesc cu noi valori, alcătuind — şi datorită ineditului lor —-imagini prin ele însele. Invocarea lor le face să intre adesea în decorul şi limbajul artistic al vieţii. Eul liric se înfăţişează în unitatea forţelor constitutive, ca centru de impresii .al vieţii şi reflexii asupra ei. Operaţiile ide analiză şi sinteză ale inteligenţei nu mai schematizează sufletul, descompunîndu-1 în articulaţii rigide. Fiecare demers e un act constructiv, contribuind la valorificarea resurselor sufleteşti ale omului nou, cristalizate în mari înfăptuiri, prezente oriunde în manifestările lui de muncă, în cadrul său de acţiune politică, de existenţă. Intervenţia creatoare a lucidităţii imprimă actului poetic o gravitate, o demnitate echivalentă cu cea a muncii socialiste. Comentariile lucidităţii, cînd sînt altoite pe o senzaţie nemijlocită de viaţă sau în colaborare ou imaginea, dezvăluie sensurile majore ale existentei. Evidenţierea valorilor câştigate se face in „La preluarea puterii de către popor", prin contrast, prin enunţarea tuturor umilinţelor îndurate, sfărâmate dar imprimate în carne şi spirit. Fiecare formă a împilării apare ca o abstracţie ...fizică : „Nu am avut nimic de pierdut j decît umbra ştreangului pe zidul casei mele, / decît umbra dispreţului pe umerii mei de femeie, / decît dîra batjocurei pe pagina mea de poet. I Nu am avut nimic de pierdut j decît vîntul teroarei în arborii nervilor mei, / decît pasărea oarbă a singurătăţii, j decît timbrul confuziei, decît prejudecata. / Nu am avut nimic de pierdut / decît reci generaţii de juguri cu grumazul curbai. — / dar o lume de cîştigat". Eroismul unui om oare şi-a pierdut o mînă apărîndu-şi patria, îşi găseşte o expresie 'concretă, caldă în 'Simplitatea simbolului. Elogiul se adresează eroismului cotidian care animă câmpul de luptă paşnică. Temerii că „de-acum încolo voi face totul pe jumătate, j Voi culege numai jumătate din recoltele lumii,
115
/ iar la pian .voi cînta numai melodia... neliind întreg pentru întreaga partitură. I Nu voi putea izbi decît c-un singur pumn / în porţi vechi, îndărătnice, j iar iubita nu se va lăsa îmbrăţişată / decît pe jumătate,..", omul îi răspunde făcînd totul de două ori mai mult. Pentru ca această îndoită sforţare să facă să-i crească o aripă „în locul braţului smuls". „Noaptea, în sala de şedinţe" foloseşte procedeul invers. O sala de şedinţe se animă, se populează cu siluetele celor oare, acolo, dezbat problemele fundamentale ale vieţii, iniţiază etapă de etapă construirea socialismului, îi accelerează victoria lui. Obiectele ei puţine şi severe mărturisesc — o dată cu amprentele biografiei tovarăşilor, ale episoadelor de viaţă caracteristice trecutului lor de suferinţă şi acţiunilor prezente, — despre gîndirea lor, despre forţele morale care-i propulsează, despre necesitatea ale cărei imperative le interpretează, actoalizîndu-le. Pereţii austeri, înnegriţi de fum, pînza roşie de pe masă, paharul adormit într-un somn străveziu, carafa albă, scaunele, elocvente în muţenia lor cordială, aliniate acum după „schema repaosului", invită la meditare asupra puterii de organizare şi disciplină a omului, asupra armoniei active, dinamice a societăţii. în timp ce lumea veche este o imensă sală, vidă de orice elan şi putrezită : „o aulă a dezolării, / în lemnul căreia neantul îşi dezvoltă viermii palizi", sediul de partid, în dimensiunile lui restrânse, e un creuzet al vieţii, e laboratorul unde „materia îşi relace puterile" şi unde socialismul îşi pregăteşte noile salturi. Incursiunile vaste în trecutul comentat şi totodată figurat prin imagini pretenţioase, urmărit în antiteză cu prezentul descris în acelaşi mod, încheagă însă un edificiu baroc. Concluziile, dezvoltările de idei, alternanţele dintre examenul clinic al trecutului şi elogiul sănătăţii prezentului, sînt disproporţionate, respiraţia gîfîie, acumularea excesivă ameninţind cu năruirea.
Interesant ca studiu eventual, poemul închinat lui Bach nu e... un poem, ci o compoziţie, elaborată şi rece. Aici, concretizarea abstracţiilor e crispantă : „Cîndva, cu muzică mi-am legat rănile. / O iişie. de Bach îmi bara pieptul", etc. Nina Cassian gîndeşte mai pregnant, cu o mai mare putere de şoc poetic în „reprize" mai scurte, cînd sursa generatoare de reflexie epuizează în adevăr sensul urmărit. Şi aici însă uneori (ca în poezia „Industrie" d. ex.) celebrarea comunismului ca putere transformatoare a omului, de modelare, de desăvârşire a sufletului său, are vibraţie, dar analogia pe care se reazămă relevă în planul imaginii un viciu similar. Prelucrarea şi filtrarea pastei de sfeclă, pînă la treapta finală a zahărului de cristal, de „sori profunzi", distanţa de la materia elementară la un produs în care nu mai poate fi recunoscută : „e zahărul ce-a străbătut în faţa mea / drumul superb de la pămînt la stea" — răsfrînge impropriu distanţa pe care omul o parcurge în istorie, după cum depunerea unui „poem răcoros ca o înghiţitură de apă acidulată la ieşirea din mină" în casca de miner, este un gest oarecum căutat, un omagiu grandilocvent. Abstraţia nudă ucide lirismul. Poeta se face interpreta noului, doar atunci cînd efluviile acestuia devin propriile ei senzaţii, propriile ei tensiuni etice şi de reflexie. Trăită pe acelaşi plan cu viaţa individuală, viaţa societăţii noi zvîcneşte cu pulsaţia sângelui care aleargă în arterele poemelor de dragoste. La ţărmul mării, în Doibrogea, de unde lansează mesagii iubitului, Nina Cassian Înalţă cîntecul noii recolte, ca şi pe acela al simţurilor, după cum în reveriile pe marginea propriei vieţi, în clipele de exuberanţă sau melancolie, ea respinge calm fluturarea morţii, se scutuTă de inerţie, în numele conştiinţei sociale, al lucidităţii care o precipită mereu spre viaţă. Ultima culegere „Să ne facem daruri" manifestă şi mai net calităţile ca şi limitele atitudinii. Volum al unei alte vârste, sugerate prin descoperirea izvorului maturităţii, „Să ne facem daruri" oferă lecturii cheia însăşi a „momentului" : „O pa-
116
sare ioarte-apropiată mie j — uri iei de rudă — / mi-a indicat un izvor ascuns în pădure, de nimenea ştiut... / Am gustat din el / şi m-am umplut de irunze. / Două veveriţe mi-au sărit pe umăr, iar izvorul însuşi / mi-a încolăcit picioarele j ca o buruiană limpede. / Am stat aşa pînă seara. / Apoi pasărea mi-a anunţat / siirşitul tinereţii". „Cuplurile" se perindă într-un ciclu întreg în diversele ipostaze ale dragostei, de la „suspensia" atît de acut surprinsă în poezia cu acelaşi nume, pînă la ,„extazul" în care „Peştii de aur... lunecă beţi şi desenează / cu cozile lor conturul vitezei: citra luminii" şi pînă Ia cele mai fine nuanţe ale absenţei („Absenţă", „Strigătul", „Te depărtezi"). Anotimpul înclină spre burniţele toamnei printre „prietenele de ceaţă", un anotimp în care dragostea rămîne „închisă in strugure". Cuplul îşi caută însă împlinirea într-o etică nouă, corespunzătoare „caisei noi" („Să nu îngăduim slăbiciunilor noastre / ...să ne jignească-auzul").
Dar tot în acest volum persistă cerebralitatea şi chiar ostentaţia de care am mai vorbit. Revenirea obsesivă a ideilor nude, a cuvîntului însuşi, „idee", este obositoare. La saltul într-altă vîrsta, marcat prin exclamarea „Nu mai am douăzeci de ani I J în strigătul acesta, / vocea mea leagă spaţiile-ntre ele, / ca săritura unei oantere...", .ideile mele nu mai circulă pe fire subţiri, ca păianjenii", laudele poetei se închină certitudinilor, lumea veche „explodează în idei". Abstracţiile grevează de astădată nu o singură poezie: „ponderea speranţei", „spuma aproximaţiilor", „culoarea cunoaşterii, a adevărului", „durata iaptei", multe spicuite chiar din ultimul poem („Portretul timpului"). N-am fi prietenii poetei, dacă, reounoscindu-i calităţile fundamentale, preţuindu-i spiritul asociativ de care vorbeam la începutul articolului (poezia „Istorie" o atestă din plin: „Ghidul vorbea despre Istria... j Era ...o zi însorită / în care pietrele vechi iradiau dogoare / din trei straturi de civilizaţie deodată"), nu am îndemna-o să reziste la tentaţia abstracţiei nude, lipsind-o tocmai de firescul, de fantezia şi „sensibilitatea inteligenţei" care îi caracterizează „cele mai frumoase poezii*.
Poezia tinerilor şi actualitatea
de Radu Popescu i
m mai soris de mullt despre poezie, mulţumindu-imă sau V'./'il'ii! silindu-mă să fiu un simplu cititor, iubitor pasionat de verI suri, oare nu e constrâns să amestece în voluptăţile sale nici vt-   j.     Q QQ^jgaţie profesională, şi nu se lasă biciuit, la lectură, de tiraniile nici unei cronici periodice şi aiie nici unui secretar de redacţie. E o situaţie cum mu se poate mai piăoută, e, desigur, situaţia adevăratei iubiri, anonime, .libere şi gratuite, faţă de regina literelor, şi atîta timp cît voi adora să citesc poeme, şi să devin, de departe, pirieten credincios şi admirator fervent al cutănui sau cutărui poet, n-aş schimba-o pe nimic
Singurul risc pe care-1 ascunde această {minunată stare, este că, la stabilirea contactului cu dinamica zilnică a producţiei poetice, poate interveni o oarecare nonşalanţă. Poezia e viaţă, şi viaţa merge repede, iar la moi mai repede oa aiurea. Fără o atentă şi activă grijă, poezia poate rămîne în urma vieţii, pirin culpa poeţilor, iar cititoriul poate rămine în urma poeziei, prim propria sa culpă. Dacă, fără să-şi dea seama, a slăbit contactiiC cu revistele literare, cu librăria şi cu biblioteca — aceste oficii de stare civilă a'le poeziei — se trezeşte într-o bună zi că, în afara lui şi fără asistenţa lui amicală, au apărut o mulţime de noi volume, s-au afirmat o serie de moi poeţi, că s-a spus un cuvint pe care nu 1-a auzit, că s-a produs, poate, un nou Hor pe care nu il-a încercat.
Nu altfel mi s-a întîmplat mie. Mă ţineam, pînă acum vreo doi, trei ami, cînd imai îndeplineam funcţii de cronicar, că numele cetor mai noi recruţi ai revistelor şi editurilor sînt — ştiu eu ? — Niohita Stănescu, Hie Constantin, Ion Gheorghe, Leo-nida Neamţu, Cezar Baltag şi, într-o conversaţie purtată ieri, nu aş fi ezitat să Ce dau drept exemplu de Ultimă serie, noutate şi debut. Un vechi reflex profesional m-a ferit de eventualitatea unei asemenea erori. O revizuire a informaţiei mi-a dezvăluit lacune numeroase, dacă nu grave, ceea ce m-a obligat la recuperare, pe bază de lectură intensivă. Am revenit „la zi" cu eforturi destul de serioase, căci ritmul producţiei noastre poetice este într-adevăr năvalnic, şi apariţia poeţilor se produce, fără nici o exagerare, în serii strânse, în valuri cu ritm rapid.
La capătul acestui proces de revenire la zi, nu mi se pare deloc lipsită de interes o sondare a ultimului strat poetic, adică a producţiei debutanţilor, sau a câtorva debutanţi, chiar ai acestui an. O măsurare a nivelului şi o analiză a compoziţiei
118
sînt totdeauna utile, mai ales când e vorba de poezie, aii icărei drum, fără îndoială ascendent, nu e .lipsit, totuşi, de ocoluri, de meandre, de stagnări şi chiar de ricorsi, ■— desigur fireşti, nu neapărat inevitabile. Apariţia talentelor şi randamentul lor sînt, fără îndoială, neplanifieabile şi cu desăvârşire imprevizibile. Poezia este un domeniu al activităţii spiritului, aste o valoare de cultură, a cărei dezvoltare ascendentă ne apare certă numai prin faptul că, istoric şi concret, civilizaţia noastră morală se află îm incontestabil şi masiv progres. Dar demografia poetică este ceva încă necunoscut. Totuşi, atâta vreme cît o mulţime de date foarte concludente din punctul de vedere al filozofiei culturii justifică cel mai robust optimism pe termen lung, noi putem căuta să evităm şi să preîntâmpinăm, la termen scurt, deficienţele producţiei poetice, fie chiar şi numai prin faptul că le căutăm şi că le formulăm, şi că izbutim să le facem acceptate ca atare, dacă izbutim, de către poeţi. O asemenea lucrare are cu atît mai multe şanse de a ajunge la modestul rezultat la oare aspiră, cu cît se exercită asupra conştiinţei unor poeţi aflaţi la primele Începuturi şi cristalizări, nu numai pentru că această conştiinţă tânără este mai penetnafoilă, dar şi pentru motivul că ea este, în mult mai mare măsură, o conştiinţă poetică ou fond şi ou trăsături colective. în căutarea şi chiar numai în aşteptarea definirii şi individualizării marcate, puternice, a propriei lor personalităţi, poeţii tineri sînt foarte înclinaţi, ca orice alţi tineri, să participe la o personalitate colectivă, să caute apartenenţa la un spirit colectiv, a cărui primă caracteristică şi recomandare este comunitatea de vârstă. în trecut, niciodată poezia nu lua mai acuzate forme de curent, de şcoală, de program estetic, de manifest, de generaţie decît la vârsta adolescenţei, vâmsta internatului, a cazărmii, a pasionatelor prietenii în grup, a zgomotoaselor „cenacluri" de cafenea, — vîrsta care, printr-o contradicţie psihologică prăpăstioasă, dar mai curind aparentă, era şi a maximului individualism psihologic, a senzaţiei Îmbătătoare dar dureroase a unicităţii, a aban-, donării, izolării, solitudinii predestinate şi iremediabile. Niciodată, — şi azi — ca în această vîrsta şi fază a .creaţiei poetice, influenţa nu joacă un roii mai mare, dar nu numai influenţa de sus — adică a poeţilor vârstnici, consacraţi, ceea ce e firesc şi inevitabil, fiind, în acelaş timp cu totul în afară de voinţa poetului — dar şi influenţa orizontală, influenţa colaterală a covârstniciei, ân care, oricât ar părea da curios, având ân vedere că destinul şi rostul creaţiei poetice este de a tinde spre unicitate, intră o doză Însemnată de voinţă de asemănare, de influenţă liber acceptată, ca o afirmaţie explicită de apartenenţă şi participare la o făptuire colectivă deosebită: Tot ceea ce este asemănător In poezia poeţilor tineri nu se explică numai prin personalitate individuală nedefinită, ci şi prin voinţa de contopire, de definire prin personalitatea distinctivă şi colectivă, de promoţie.' Astfel stînd lucrurile, cercetarea şi influenţarea, eventuală, a creaţiei poetice în această fază a sa, se pretează onai mullt deoît oricare alta la o caracterizare generală, avînd în acelaş timp şansa de a acţiona, prin analiza doar o câtorva cazuri, asupra unui fenomen colectiv mai vast. Lăsăm lla o parte faptul că poezia tinerilor reprezentând valoarea, în primul stadiu de evoluţie, a poeziei câtorva decenii viitoare, orice şi oricât de infimă indicaţie şi ajutorare pentru preîntâmpinarea unor eventuale rătăciri poate avea perspective aproape istorice. Acesta este un punct de vedere pe care modestia criticii literare nu-ll poate introduce în îndeletnicirea sa zilnică.
Am ales, cu totul la îmtîimplare, adică la întâmplarea care a făcut ca ele, şi nu altele, să se afle la vedere în standurile librăriilor într-una din zilele acestei veri, şase volume de versuri, singurele noastre condiţii de selecţie fiind ca fiecare să fie primul volum al poetului respectiv; oa fiecare poet să fie-timar şi începător; ca
119
toate volumele să fie apărute în cursul anului 1963, adică de cea mai recentă producţie şi de oea mai proaspătă actualitate editorială. Iată oare sînt aceste volume, cu autorii lor : Vîrsta cunoaşterii de Adrian Munţiu ; Manuscris de Miron Scorobete ; Noi şi soarele de Radu Cîrneci ; Primăvară cosmică de Ion Acsan ; Arbori de rezonanţă de PlatOn Pardău i Perspective de Blorin Mihai Petrascu.
După alegere, oare, în ceea ce priveşte numele autorilor, am spus că a fost o simplă întîrnplare a librăriei, ne-am dat seama, cu ajutorul cîtorva informaţii suplimentare, că întâmplarea ne-ia servit în chip fericit, în sensul următor : în primul rînd, „băieţii" sînt originari din diferite regiuni ale ţării, mai ales însă din Moldova nordică şi Ardeal, celle două zone regionale care, în acest moment, furnizează frontului nostru literar cele mai importante contingente de poeţi: spiritul lor comun, asemănările pe care le prezintă, dovedesc deci caracterul de fenomen general şi unitar al anumitor trăsături, al anumitor înclinaţii poetice marcate; în al doilea rînd, contactul acestor poeţi cu atmosfera şi cu centrul buouireştean al vieţii noastre literare se arată, în speţă, destul de sporadic, destul de vag, ceea ce e de natură să ne demonstreze că specificitatea poetică a fenomenului de generaţie sau, pentru a vorbi mai precis, de serie, e incontestabilă şi că ea se datorează, prin ceea ce are pozitiv, unoir cauze care cuprind în sfera lor acţiunea direotă a vieţii noastre literare, dar o depăşesc cu mult în direcţia unei unităţi vaste a culturii noiastre socialiste si a atmosferei ideologic-morale a intregei noastre societăţi. Complexa şt arzătoarea problemă a actualităţii, adică a oglindirii şi analizei esenţei noi şi specifice a istoriei şi oamenilor zilelor noastre — problema centrală a artei realist-socialiste — ar trebui să apară, întrezărită în poezia tinerilor poeţi de astăzi, desigur nu simplificată, dar uşurată, epurată de o mare cantitate <!e elemente itrăint, ţinând de biografia şi psihologia scriitorilor, elemente oare au ridicat în calea acestora spre miezul problemei bariere extrem de înalte şi de variate. într-adevăr, dacă luăm drept vîrstă medie a celor şase poeţi de care ne ocupăm vârsta, să zicem, de douăzeci şi cinci de ani — şi e sigur că, la medie, îi îmbătrânim — rezultă că la Eliberare ei abia învăţaseră să umble, iar la instaurarea regimului de democraţie populară, se îndreptau spre şcoala primară, purtînd sub braţ prima lor tăbliţă. Sînt oameni dacă nu născuţi, în orice caz „formaţi" din toate punctele de vedere într-o singură epocă istorică, în epoca noastră, de construire a socialismului. Nici un strat al personalităţii lor nu s-a sedimentat în altă epocă, ei nu au amintiri subiective in altă perioadă istorică, nici nu au cunoscut o alta. Nu au avut de rezolvat nici o contradicţie, nu au fost sfâşiaţi între două vieţi, două mentalităţi, două culturi, sînt ou totul oameni ai prezentului, ai zilei de azi. Pe bună dreptate Platon Pardău mărturiseşte totala lui libertate faţă de trecut, ou acest sentiment de om al unei ere noi, egal *u aceasta cu toţi cei de aceeaşi vîrstă :
„Nu mi-e - de nimic, nu mă siişie amintiri, I nu-mi caut privirea în prispa de lemn j cîndva înnegrită de jocu-n peniţe."
Şi, ou un înţeles mai cuprinzător încă, într-o formă lapidară care poate servi de motto tuturor conv îrstnicilor săi, întregii generaţii de oameni a căror memorie nu a înregistrat decît amintiri ale unei singure epoci istorice, amintiri oare se leagă direct şi organic numai de ziua de azi:
„Nu sîntem ieri, nu ne e teamă. Surîsul aprinde acelaşi surîs pe obraji..."
în această simplă şi fericită  întâmplare biografică  stă secretul unui radical salt
psihologic, al unei noi situări în viată si în lume, oare trebuie să decidă şi să
120
explice formula de actualitate a poeziei noi, a poeţilor tineri. Nu se poate contesta că ea • există şi că poartă o pecete care o deosebeşte profund de poezia generaţiilor, şi chiar a cîtorva serii precedente. Deosebirea începe, evident, dela faptul că actualitatea noastră istorică coincide cu biografia individuală a acestor poeţi, constituind condiţia ei permanentă, cadrul unic şi atmosfera cu totul omogenă. De unde, spontaneitatea situării în prezent, perceperea nemijlocită, directă, a tuturor esenţelor şi nuanţelor ei specifice, respiraţia şi mişcarea firească în sinul ambianţei sociale, naturaleţea, supleţea.
Realitate obiectivă şi realitate individuală se allă în echilibru stabil, mai mult, în raport de permanentă osmoză, îmtr-un neobosit proces de schimb şi întrepătrundere, pe întreaga suprafaţă a fiinţei, prin toţi porii, ai pielii ea şi al spiritului. De unde, pe a doua treaptă, luminozitatea, optimismul, încrederea, lipsa de teamă ca şi lipsa de angoasă în faţa vieţii, a oamenilor, a destinului. într-adevăr, ceea ce frapează în poezia tinerilor este lipsa de umbră, de mister, rezervă, calcul, prudenţă, suspiciune, faţă de realitatea înconjurătoare '(societate şi natură), este lumina ei puternică şi egală, care acoperă şi descoperă toate colţurile unei existenţe plane, fără nici un soi de ascunzişuri sau denivelări. Simbolul acestui univers poetic nu poate fi decît soarele şi, într-adevăr, poezia acestor tineri şi fericiţi fii ai unei lumi noi este o poezie solară în sensul cel mai explicit, cit şi în cel mai implicit, al cuvântului. Un volum poartă simbolul chiar în titlu („Noi şi soarele", de Radu Cîrnecl), un altul se numeşte „Primăvara cosmică" (Ion Acsan), sugerând momentul de naştere a vieţii sub activarea căldurii solare. Florin Mihai Petrescu se mărturiseşte mare iubitor şi sclav al veghilor nocturne :
„Sînt iubitorul orelor tîrzii Scăldate în elluvii selenare, tnnotător în unde albăstrii Prin care lumea, limpede, transpare...
şi temîndu-se parcă a nu fi crezut, insistă :
„...Cînd ornicele miezul nopţii sună Respir destins în elementul meu.. "
şi reinsistă, convins el însuşi, timp de o clipă de voluptatea acestei vechi înclinaţii noctambulice a poeţilor:
„Atras de lună, mare în maree..."
argumentând îndârjit şi exaltat:
„ti clipa inspiraţiilor clare
Şi-a bucuriei ce se-ascunde-n ea..."
şi făcînd, în ultimă instanţă o treabă absolut zadarnică, căci totul nu e decât <o fulgerătoare ispită de poză adolescentă: în realitate, întregul său volum ne dezvăluie o lume inundată de lumină, reverberantă, iar imaginea finală a ultimului poem, avînd drept temă propriul său destin de poet al acestei epoci, este (la capătul unei înlănţuiri de sentimente, de aMel, foarte confuze) de a supravieţui (sau de a vieţui, n-am înţeles prea bine) intr-o apoteoză de „serbare veşnică-a luminii". Mi-
121
ron Scorobete care, printre ced şase, are, desigur, matura cea mai dramatică, exprimă esenţa concepţiei sale filosofice în poemul intitulat „Răsăritul de soare", adevărată cheie a volumului, ca şi a întregiullui său univers poetic, şi nu exprimă în fond decît aceeaşi viziune a unui univers dar, fericit prin perfecta delimitare, ordonafp ;,si ierarhizare a valorilor, sub semnuil luminii învingătoare :
„Eu dau contur, culoare, mărime-adevărată, Despart ceea ce este de tot ceea ce nu-i..."
Acelaşi, adrestadu-se Partidului, se recomandă aproape cu aceiaşi termeni pe care i-am utilizat şi noi prozaic, mai sus :
„Priveşte-mi sufletul, nimic ascuns Un peisaj cu toate feţele în soare..."
Platon Pardău adaugă la catalogarea geologică a epocilor o nouă categorie, a „Vârstelor-lumini", cîntă cu frenezie şi în imagini hiperbolice, aproape mitologice, acţiunea de electrificare, ca un act de iluminare a universului, sau declară simplu, sentenţios şi emoţionat, că destinul „ni-i", astăzi, „să urcăm spre soare". Leit-moti-vul (cam abundent, cam abuziv) al poeziei lui Adrian Munţiu este „fereastra deschisă", prin care năvăleşte lumina, un ciclu al volumului se intitulează „Ca să se facă lumină", iar cînd omul zilelor noastre se apropie de locul pe care va înălţa o nouă construcţie gigantică, atunci „ruptă, noaptea, îi va cădea în cale". Reflectînd, astfel, lumina sub semnul simbolic-moral nedesminţit al căruia se dezvoltă viaţa poporului nostru, şi care impregnează conştiinţa colectivă şi cea individuală, această luminozitate a universului poetic, acest caracter solar al poeziei tinerişti, nu sînt, totuşi, un simptlu reflex. Fericirea de a trăi într-o lume care nu constituie, pentru om, termenul unei contradicţii dureroase, ci stimulentul şi mediu' unei neîncetate dezvoltări, nu este o simplă stare pasivă, un proces de resimtire vol'uptuoasă, dar rudimentară şi inconştientă. însuşi faptul de a sezisa, de a trăi esenţa solară a societăţii fără clase antagoniste şi a lumii care, construieşte socialismul implică un act de superioară filtrare spirituală, de conştientă şi intensă participare individuală, care participare nu se poate produce decît la nivelul celoi mai înalte valori ale vieţii noastre, inclusiv cele ideale, cele vizionare, cele, de pildă, a căror realizare practică ţine de anii viitorului. De unde, pe a treia treaptă, entuziasmul şi analiza, extazul şi explozia polemică, — adică un lirism dinamic, susţinut de o neîncetată frămîntare intelectuală, în fond, o adevărată poezie filosofică. Să ne înţelegem bine. Aceasta este o caracteristică a întregii noastre poezii noi, ţinînd de esenţa însăşi, atît a societăţii socialiste, cît şi a realismului socialist. Ea devine o caracteristică a poeziei tinere printr-o anume nuanţă de spontaneitate, de siguranţă şi naturaleţe, pe care urechea bine exersată poetic, c-i şi mintea obişnuită cu dramatismul proceselor intelectuale, nu se poate să nu o sezisese, indiferent de câtime şi calitate. în >al doilea rînd, această caracteristică nu se impune categoric şi distinct, la lectura unuia sau altuia, sau chiar a şase volume d<i poezie tinerească, ci din impresia de ansamblu pe care o dă poezia celei mai tinere generaţii. In al treilea rînd, înscriind această caracteristică după analiza celor. şase de care ne ocupăm, nu înseamnă că ea se realizează automat ca valoare poetică de înalt nivel. Dimpotrivă, vom avea uneori de constatat, mai jos, numeroase carenţe în această direcţie. Dar nu încape îndoială ca' semnuil existentei salle se arată, si — nu rareori — el se arată chiar în focarul
122
procesului poetic. La aceasta trebuie să adăugăm că el se manifestă sub o formă care îl însoţeşte organic cu celelalte două trăsături distinctive ale poeziei tinereşti şi nu ca o sursă de contradicţie şi de spargere a unităţii şi armoniei generale, — ceea ce s-ar fi putut lîntîmpla. Din toate acestea rezulta că, fie şi în germene, sîntem îndreptăţiţi să-i acordăm o serioasă forţă germinativă, cu rezultate mai mult sau mai puţin apropiate. Cu aceste rezerve, lirismul activ, de participare intensă şi multilaterală, precum şi ebuliţiunea intelectuală nu pot lipsi din caracterizarea generală a poeziei celor şase.
Toate acestea trebuie să fie menţionate, şi chiar în primul irind, în legătură cu problema actualităţii, căci aci se oglindeşte, pe scară mare, rezultatul cel mai important al realităţii noastre istorice: irevoluţionarea, transformarea radicală a poziţiei poetului în faţa lumii şi vieţii, urmată de o incontestabilă înnoire a universului poetic. Dar dacă poziţia iniţială a poetului apare radical înnoită, conţinând toate premizele unei noi viziuni şi filozofii a vieţii, şi chiar dacă însuşi universul poetic se prezintă în ours de radicală primenire, aceasta nu însemnează deloc că modul şi măsura în care aceste fenomene se manifestă concret în opera poetică epuizează conţinutul! concret al actualităţii. De aici începe discuţia. H firesc, şi era de aşteptat, ca nişte tineri atît de organic crescuţi din realitatea vieţii noastre de astăzi, care o trăiesc în neprecupeţită dăruire şi frenetic entuziasm, sa o cunoască, să o intuiască în adîncirni .necercetate încă, şi să ne dezvăluie o vastă gamă de fenomene specifice şi de nuanţe distinctive din conţinutul ei ascuns. Desigur că, la prima vedere, această pretenţie pare exagerată, pare să cuprindă o contradicţie, tinereţea însemnând experienţă redusă a vieţii, cunoaştere incipientă a omului (chiar foarte vagă cunoaştere de sine), treapta de prim început a informaţiei intelectuale şi a formării conştiinţei teoretice. Totuşi, poetul este poet, adică un om nu tocmai obişnuit, şi în momentul în care un tînăr se declară poet, el mărturiseşte o înţelepciune aparte, pătrundere şi cunoştinţe excepţionale, care depăşesc ou mullt ingenuitatea curentă a vîrstei sale civi'e, şi fără de care nu există poezie. Poetul este un descoperitor de lumi necunoscute sub aparenţa banală, cunoscută tuturor, el simte şi intuieşte raporturi secrete între lucruri, deci ceva nou, care trece neobservat, nevăzut la forţa opticii medii. Fără descoperire, fără împărtăşirea unui secret, fără noutate, repet, nu poate exista poezie, şi dacă luăm îm consideraţie o pagină oare ni se prezintă sub acest nume sfînt, sîntem nu numai îndreptăţiţi, ci obligaţi să pornim de ia acest adevăr fundamental şi prealabil, A'tfel cădem in simulaţie şi în 'amabilitate ipocrită, ceea ce nu serveşte nimănui. (Acestea fiind zise, e dela sine înţeles că dacă vîrsta poetică o ia înaintea vîrstei biologice ea nu e una şi singură, şi că în speţa poeţilor, există, ca şi în celelalte speţe, o dezvoltare în trepte, o scară de vîrste diferite — că există, deci, un proces d" creştere, de desăvîrşire prin neîncetată îmbogăţire cu experienţe şi idei : deşi, să ne înţelegem bine, istoria literaturii nu cunoaşte noţiunea de poet tînăr şi poet bătrîn, iar marea poezie nu are vîrsta.) Scurt : dacă cerem poeţilor noştri ceea ce trebuie cerut de la un poet, nu le vom cere, totuşi, mai mult decît se poate cere unui poet tînăr.
Cercetarea sumarului fiecăruia din cele şase volume (al oelor mai multe, ordonat pe cicluri, cu titluri care, adeseori, nu spun nimic în legătură nici măcar cu cele m<u generale trăsături alle conţinutului) dă cititorului o. reală satisfacţie. In general, ideile şi sentimentele născătoare de poezie în aceste volume, pleacă direct din actualitatea vieţii noastre pe azi, şi se întorc la ea, după un zbor de imaginaţie şi gîndire, cu dorinţa nobilă şi fierbinte de a-i adăuga o vibraţie nouă, o strălucire inedită, de a o valorifica sub un aspect In aoeiaş timp atrăgător şi convingător. Pecetea sincerităţii lirice, a convingerii entuziaste şi a aderenţei organice la obiect, este o calitate
123
care frapează în toate cele şase volume, fără excepţie. Ln acalaş timp, autenticitatea sincerităţii şi a entuziasmului intră, ca valoare poetică directă, în ţesătura mai fiecărui poem în parte, mărturisind coeficientul pe care-1 extrage din frumuseţea specifică a temei respective, şi cu oare, totodată, o îmbogăţeşte pe aceasta, o înfrumuseţează. E vorba, deci, de o valoare poetică concretă, de utilizare practică, de ceva , cu totul deosebit de fondul general al spiritului nou în faţa vieţii, de care am vorbit mai sus, — cu toate că între celle două există, fără îndoială, o permanentă comunicaţie.
Gama tematică a vahrrnelor confirmă o solidă, o fecundă înrădăcinare în actualitate, cu preferinţă comună cam pentru aceleaşi domenii. Toţi cei şase poeţi se concentrează, în primul rînd, în tema marilor, istoricelor realizări ale regimului nostru, prilej de a slăvi opera Partidului şi a activiştilor comunişti, precum şi forţa transformatoare a muncii socialiste. Poemele cele mai numeroase, şi egal numeroase, sînt închinate marilor construcţii industriale şi evenimentului istoric al încheierii colectivizării agricole, al intrării definitive şi totale a agriculturii noastre în sectorul so- j cialist. Alături, în mod aproape egal, şi ca o diversificare a lor, se arată deosebită i dragoste pentru colosala operă realizată de regimul nostru în sectorul marilor con- ' strucţii, — oraşe, cartiere, edificii monumentale —, cu predilecţie marcată faţă de construcţiile de pe malul mării, care, colaborind ou peisajul din natură, foarte nou pentru aceşti oameni de la munte şi din regiuni foarte îndepărtate de litoral, exercită asupra poeţilor noştri o adevăţată fascinaţie. * Deşi, ca oameni, cei şase poeţi nu au amintiri de dincolo de hotarul epocii noastre, ei au, oa poeţi, memorie istorică, în care se amestecă, poate, şi vagi, foarte tulburi imagini de primă copilărie: acestui bagaj se datoreşte tema evocatoare a trecutului, —• război, viaţă grea a muncitorilor şi ţăranilor, revoltă, luptă a comuniştilor, demascare a fascismului, etc. — în permanent contrast cu viaţa de astăzi a poporului nostru: aci este sursa poeziilor de exprimare a patriotismului socialist. Evocare» trecutului nu este numai un mijloc de valorificare, prin contrast, a cuceririlor prezentului, ci şi un sentiment pentru tema de directă actualitate intermaţional-proletară şi universal-umană, a solidarităţii cu lupta de eliberare a popoarelor din colonii, şi mai ales cu aceea a luptei pentru apărarea şi consolidarea păcii.
De multă şi constantă favoare se bucură tema profund modernă, specific contemporană şi de cea mai fierbinte actualitate, a marilor cuceriri ale ştiinţei, cu înclinare , absolută spre căutarea eroicelor afirmări practice, — adică a «borurilor cosrniee. în sfârşit, pentru că oameni sîntem, nu numai prin permanenta noastră deschidere spre colectivitate şi ideal social, ci şi prin deplina libertate şi înflorire a intimităţii individuale, din sumarul nici unui volum nu lipseşte categoria prin excelenţă lirică a efuziunilor şi confesiunilor sentimentale, — poezia atît de tinerească a iubirii. j Cine poate contesta că temele mai sus enunţate sînt teme importante, cele mai importante  ale actualităţii noastre, chiar dacă ele nu acoperă toată actualitatea, chiar dacă nu epuizează întregul ei conţinut ? Iar, pe de altă parte, oare ce temă îşi enunţă i întregul conţinut prin enunţarea ei abstractă, şi in care temă anume nu se poate ' 1
cuprinde, adică nu se poate exprima, de către un scriitor cu puteri măreţe, tot ceea ce este esenţial şi unic în toate temele posibile ?
încît, e de văzut, e de căutat, în ce măsură cei şase ai noştri tineri poeţi, preluând o serie de teme descoperite în structura realităţii obiective, aşa cum au fost descoperite, înaintea lor, de alţi scriitori, au izbutit să descopere ceva necunoscut, să ne tacă să vibrăm la auzul unui sunet nou; sau în ce măsură, dimpotrivă, s-au mulţumit să bată în loc, repetând fără folos o melodie ştiută, într-un cor în care glasul lor firav se pierde neobservat, cum s-ar pierde şase stropi într-un ocean. Sigur, este că, în nici un caz, nu ne găsim în cea de a doua situaţie, ceea ce nu
124
însemnează că ne găsim chiar totdeauna în cea dinţii. O poezie se afirmă, nu rareori, printr-un singur vers, şi usn volum de poezii se poate salva printr-una singură. Acesta, e privilegiul poeziei: de a avea greutăţi diferite, de a absorbi, într-o singură strălucire, o puzderie de imperfecţiuni.
Fiecare dintre cei şase tineri îmbarcaţi de noi în această galeră s-a străduit să aducă o contribuţie de noutate, fie ea modestă, dar autentică, la cunoaşterea, la simţirea mai profundă, mai multilaterală, a marilor teme ale actualităţii.
Las la o parte, trebuie să las, ceea ce constituie elementul de specificitate al fiecăreia din cele şase personalităţi în parte, şi cum se manifestă acesta în volumul respectiv. Nu e cazul de a insista, în acest articol, asupra faptului că Adrian Munţiu are o natură meditativă, setoasă de idei şi de cunoaştere, că Platon Pardău este un interesant vizionar al marii naturi geologice, şi în acelaş timp un ascuţit şi nesăţios ascultător al intimelor procese vegetale, în intensă frăţietate cu arborii şi florile, şi cu o înclinaţie marcată spre caligrafia subţire, împodobită, etajată ; că Ion Acsan are un temperament duios şi entuziast, în timp ce Radu Cârneci şi Florin-Mihai Petrescu sîmt visători, dar grozav de extravertiţi, iubitori de discursuri învăpăiate ; că, în sfîrşit, Mdron Scorobete se dezvăluie, dimpotrivă, ca o natură sobră, care caută concentrarea maximă, fiind, printre cei şase, cel mai .credincios poemului scurt şi expresiei direct lirice, — şi, evident, nici asupra faptului că fiecare din aceste temperamente se manifestă, .în operă, la modul său propriu, iar în raport cu tema, la un mod care nu poate fi înlocuit cu altul, al altuia, fiecare mod meritînd deci propria sa analiză şi discuţie. Aceasta ţine de ceea ce îi distinge pe cei şase poeţi, unul faţă de celălalt, şi desigur că pe această caile, numai, se poate proceda ta o adevărată analiză a meritelor şi defectelor individuale, şi a calităţii operei respective. Dar nu aceasta ne interesează pe noi, acum, ci, dimpotrivă, ceea ce e comun, ceea ce poate fi considerat drept un fenomen de serie, o trăsătură sau o tendinţă generală. Deci, pentru că se iveşte prilejul, profit de ocazie spre a declara explicit, dacă nu s-a înţeles destuii de limpede din toate cele spuse mai sus, că aceasta nu este o cronică literară, nici măcar una colectivă, şi că nimeni nu trebuie să se mire dacă nu va găsi consemnate aici multe din meritele şi defectele fiecărui poet şi volum în parte...
Un cert aer de noutate, care trebuie neapărat pus în raport pozitiv ou problema actualităţii, ca. o formă de verificare concretă a acelui patos al lirismului de participare mai sus pomenit, aduce prezenţa directă a poeţilor în faptele şi în situaţiile din care izvorăsc poezii, şi cărora le închină poezii. Desigur că orice act liric implică o identificare a poetului cu obiectul poeziei, o vorbire în numele şi de pe poziţia acestuia. Dar aci este vorba despre altceva, chiar dacă e numai o nuanţă, ceea ce se dovedeşte întotdeauna suficient pentru a marca o noutate lirică : tinerii noştri vorbesc şi simt exact ca omul care execută un gest, un act, care îndeplineşte o anumită misiune, mai corect spus, o anumită muncă, deoarece mai ales în această postură se relevă noua nuanţă lirică. Şi, în fond, ei vorbesc şi simt ca un muncitor, ei sînt muncitorul care simte şi vorbeşte, ei sînt muncitorul care construieşte, într-o identificare nemijlocită cu gestul, cu senzaţia şi cu gîndurile acestuia. Iată-l pe Miron Scorobete ân ipostază de muncitor pe şantierul de construcţie al unui nou cartier, deocamdată în faza în care se dărâmă cel vechi, focar altădată de mizerie, boală şi degradare :
„Sap mai adine decît reglementar Să ţipe tîrnăcopui cînd 1-înlig 1 Nimic să nu rămlnă din locar, Nimic, nimic, nici un piron, nimic 1".
125
Se simte respiraţia şuerătoare, încordarea muşchilor, gîfîitul şi icnirea omului care loveşte din toate puterile, cu o unealtă grea, puternică. E o strofă excelentă, pentru că senzaţia e excelentă, exact dinăuntrul şi din clipa faptului, ca şi cînd versurile ar fi scrise, nu ta distanţă de timp şi spaţiu, cu condeiul, ci direct cu tînnăcopul, parcă ar fi înregistrate pe bandă chiar gesturile muncii şi gîndurile muncitorului de azi, constructor de lume nouă. Iată-1 şi pe Plafon Pardău în aceeaşi ipostază, dar ou. caligrafia iui imagistică foarte nuanţată :
„Ecoul nostru se învîrte în jurul nostru,
nu se îndură să ne părăsească.
Mereu spune, cînd batem ca marile ciocane ■■
aţi îniipt bine acest piron.
mîine să-1 îniigeţi mai bine.
Nu ne laudă, ci-i o oglindă
iăcuiă să vezi ceea ce-i in spatele tău
si înaintea ta".
Aiurea. Pardău vorbeşte ca un meşter care dă ucenicilor săi o primă lecţie simplă, asupra muncii zldăriesti:
„însemnăm cu cifra zero locul de unde începe zidul.
iar primul şir de cărămizi îl notăm
cu verticala cifră a certitudinii-unu.
Tot aşa, pînă la cerul căpriorilor,
pînă la elitrele luminilor de neon,
pînă la rampa de lansare a acoperişului"
Asemenea declaraţii directe găsim şi în volumele celorlalţi patru poeţi şi, dacă nu,, cel puţin semne frecvente ale unei ascuţite observaţii a muncii, ale unei familiarităţi ou atmosfera şantierelor, a uzinelor, a ogoarelor, a procesului de muncă în general. Sursa acestei atitudini este nu numai a moralei generale, dar, fără îndoială, a unei noi poziţii şi practici scriitoriceşti. E o sursă experimentală, documentară, reportericească, şi e poate cazul să subliniem aceasta, deoarece e mai mult decît probabil că ne aflăm în faţa unui rezultat pozitiv, fericit, al pregătirii creaţiei poetice prin contactul direct, îndelungat şi multilateral cu viaţa, contact al cărui cadru !-a constituit, după cît se pare, investigaţia gazetărească de tip nou, reportajul presei socialiste (unul dintre poeţi, Radu Cîrneci, om foarte alegoric, hiperbolic şi retoric, îşi recomandă unul din poemele închinate muncii de construcţie socialistă, prin cuvintele „reportaj-liric"). Nu ştiu cît preţuiesc reportajele scrise de aceşti tineri, nu le-am citit, dar pentru poezia lor, atitudinea şi munca reportericească a fost de un real folos. Se dovedeşte astfel, încăodată, că activitatea ziaristică este o foarte rodnică formă de contact cu viaţa, că o autentică muncă de presă poate servi poezia, şi că o reală contradicţie între cele două nu se produce decît atunci cînd una sau alta, sau amândouă, îşi abandonează adevărata misiune, drumul propriu şi mijloacele specifice.,
în orice caz, este clar că această confundare cu obiectul, mai ales în actul muncii, actul decisiv al vieţii noastre actuale, aduce ceva nou, şi parcă presimţirea, oricît de vagă, a unei noi propoziţii lirice prin care se rosteşte omul zilelor noastre. Am
126
avut, în istoria mai nouă a poeziei noastre, în anii trecuţi şi în anii noştri, cîtiva muncitori-poeţi : -poate că exemplul! tinerilor formaţi în primii douăzeci de ani al noii noastre orînduiri justifică presimţirea unor poeţi-muncitori, a unei poezii a muncii mult îmbogăţite, calitativ superioară. (Natural că şi la înfiriparea -acestei presimţiri de perspectivă contribuie, în tăcere şi în anonimat, poeziile din aceeaşi categorie, ale tuturor poeţilor acestei generaţii, sau ai ultimelor serii). Fapt este că, în mod neîndoielnic, de aci, din această solidă situare în actul muncii, pornesc cele mai bune afirmaţii lirice ale celor şase volume, cele mai autentice şi mai notabile idei şi sentimente. De pildă, ideia că munca este ipostaza cea mai favorabilă în care se poate releva tinereţea, idee exprimată simplu într-ura vers al lui Pardău :
„Ne stă bine cu semnele albe ale varului pe brafe...",
apare în forme felurite, şi în generali, fericite, în lirica tuturor celor şase. De asemenea, este uşor şi plăcut să identificăm cum spiritul muncii devine primă cauză şi treaptă a mai tuturor stărilor psihologice, a tuturor proceselor sentimentale, a întregii filosofii a vieţii. Tinereţea se confundă cu munca, prin aceasta devine o forţă creatoare, şi se încrustează în suflet ca un permanent moment de culme a existenţei. Radu Cîrneci ne lasă să înţelegem aceasta prin exhortaţiuni solemne adresate tovarăşilor dintr-o brigadă de tineret care a participat Ia săparea unui tunel, în cadrul lucrărilor de construire a hidrocentralei de la Bicaz :
„Să ne-amintim, prieteni, tovarăşi, să cintăm, privind la truda noastră cum Iructu-şi pîrguieşte ; să ne-amintim de toate ; nu-s simple amintiri sînt anii noştri tineri, care ne cheamă, anii care-au rămas pe ziduri, din aripi iluturînd, şi care-n miez de munte mai cîntă marş de luptă"
(cititorul trebuie să realizeze sentimentul acestei strofe, care e foarte interesant)-Acelaş e sentimentul, cu o mai poetică exprimare, al lui Miron Scorobete:
„Ţărmul tot mai tăcut — Se-apropie iama de port. Din toate, pe unde-am trecut Rămine numai arzînd Perpetuul nostru eiort.
Amintirea se lasă in noi — Vag, neştiut sediment. Ce creăm tovarăşii mei, Rămîne-n materie scris, în coloane de fier şi ciment'
Actul creaţiei, confundîndu-se acum cu actul muncii, în spiritul comandamentului social, al necesităţii şi utilităţii colective, şi-a pierdut aura tragică, fatalitate a creatorului izolat şi în conflict cu mediul, caracterul romantic al unei veleităţi ale
127
cărei implicaţii etice sînt nedespărţite de frăimînităiri dureroase, de îndoieli, sacrificiu, jertfă. O spune Pardău :
„N-am nimic să-mi iert, nici un iir de soare n-a ţipat . sub picior, aplecat, siărîmat. Nici o cochilie de aur n-am lăsat în pustiul întrebărilor..."
Din legenda Meşterului Manole rămîne valabilă numai setea creaţiei, pasiunea nestinsă pentru frumos, motiv poetic pe care îl întîlnim, deopotrivă, atît la Adrian -Munţiu :
„Ne cheamă nouă meşteri mari şi cu Manole zece Ne cheamă din străzi şi în ei ne închid. Eu cred în legenda cu aripi ce trece Din oameni şi lut în lumină şi zid.. "
cît şi Pardău :
„Paşi de piatră, dale superbe, coloanele mele :
Seara, pe scara mea de stele,
răsunînd în viole,
coboară meşterul Manole
Si urcă în zori
ne scara de Hori.
Căci nimic din ce a durai
din ce a clădit,
rugurile nopţii
nu mi-au năruit"
De aici, o psihologie nouă, a calmului rezultat din împlinirea datoriei, a echilibrului morals stabil, o filosofie senină, a omului oare, prin munca sa, prin fapta sa, simte, ştie ca a savîrşit o operă folositoare umanităţii, şi prin aceasta chiar, împodobită de frumuseţe şi sigură de durată.
„Da, n-am nimic să-mi iert; (continuă Pardău)
o lungă linişte mă cuprinde,
mă încearcă, ■—
înstelată barcă
trecindu-mi prin inimă
odihnitoare".
Tar Munţiu exprimă aceeaşi stare de spirit, sublinind temeinic, în acelaş timp ţelul moral al operei :
„fiire o stradă în larg -,
Liniile toate s-au născut aici
Din dorinţa omului de a risipi întunericul,
Din dorinţa omului de a simţi frumosul,
Străbătîndu-i cerul cu o nouă arteră"
128
Exerciţiul! însuşi al muncii, gesturile profesionale, au un ritm gingaş, aproape senzual, se încarcă de tandreţe, de sentimentul dăruirii generoase, neprecupeţite, ca în această foarte fumoasă poemă a lui Scorobete, în oaie ne vorbeşte unul dintre constructorii de pe litoral:
„Iau în pumni răcoarea iernii şi-o zidesc încet, tăcînd, tn unghere liniştite, pentru zilele toride, Vrea peretele să ştie cum poţi li-ndrăzneţ şi b!înd — De la un surîs din suflet uşa-nvaţă-a se deschide.
Pentru line le-adun toate şi le-nalţ pe mîini acum. Parmecele-nchipuirii şi splendorile distanţei, Să te odihneşti de iarnă şi de trudă şi de fum, tti zidesc, de-azur şi piatră, suple, zilele vacanţei"
într-adevăr, mă gîndesc că dacă ar trebui să le dau un nume aparte acestor poeţi, '-aş numi poeţi-zidari, cu speranţa că vor şti, cît şi cum, să se mândrească şi să se bucure de un titlu atît de frumos. Şi sînt zidari-filosofi, zidari ai construcţiei socialiste, cu o filosofic din al cărei conţinut trebuie ţşi se va vedea mai jos de ce) să notăm atitudinea faţă de natură. Faţă de natura pe care o contemplă de la înălţimea schelelor, a ferestrelor şi a acoperişurilor clădirilor construite de mîinile lor, şi mai ■ales faţă de peisajul marin. Adevărul este că, printre toate plămădirile grandioase ale naturii, marea este aceea care a mobilizat cu cea mai mare intensitate şi cu cea mai de neînfrânt constanţă, toate resursele de admiraţie ale omului, dar şi toate ■rezervele sale de spaimă, de teroare, de mistice resemnări ancestrale. Privind marea si „le deroulement infini de sa lame", poeţii au oîntat ou deplină sinceritate pe tema omului-delaliu efemer şi neputincios în sânul naturii, şi pe tema naturii-forţă irepre-slbilă, în faţa căreia însuşi pământul], uscatul, tremură îngrozit, aştaptînd să fie fărâmiţat printr-o neobosită şi miîerană masticaţie lichidă, sau înghiţit, într-o secundă, prin umflarea unui val mai înalt decît Himalaia. Mă rog, sînt lucruri prea bine cunoscute Sn poezie, şi chiar în poezia noastră, care, în general, n-a insistat prea mult asupra motivului marin. Totuşi, în ultimii ani s-au schimbat multe şi în privinţa raporturilor cu marea, şi oîţiva poeţi, Beniuc, de pildă, ne-a dat, în această direcţie cîteva exemplare magistrale.
Dar în poezia poeţilor tineri marea joacă un rol foarte important, pe care nici nu-1 putem cerceta amănunţit, în toate efectele şi prelungirile sale, chiar în poeme care au altă temă şi alt cadru peisagistic (spre exemplu rapid, utilizarea extraordinară, •adjectivală, atributivă, verbală şi substanţială, a cuvîntului albastru, care vine, evident, şi de la cer, dar vine şi de la mare). Cu excepţia lui Pardău, neclintit în zonele muntoase şi împădurite, şi in oraşele acelor zone, ca un aruncător de disc în cercul intransgresibil al elanului său, toţi ceilalţi poeţi închină numeroase poeme, chiar cicluri, peisajului marin şi reacţiei sufleteşti umane în faţa mării. E clar, şi de altfel spus explicit în toate poemele respective, că această nouă tematică şţ marea ei importanţă, are drept cauză o triplă realizare a regimului nostru: în primul rînd accesul la mare al marilor mase de oameni ai muncii : în al doilea rând, extraordinara operă de civilizaţie întreprinsă pe litoralul altădată pustiu şi primitiv, cu formidabila acţiune de construcţii, de volumul cîtorva oraşe; în sfîrşit, intensitatea şi facilitatea circulaţiei scriitorilor, stimularea şi încurajarea prezenţei lor, prin toate
■9 — Viaţa Romînească
129
mijloacele, acolo tinde se concentrează un deosebit efort de creaţie şi se manifestă un fenomen de viaţă nouă.
Iată deci o influenţare a poeziei prin condiţii obiective ale actualităţii noastre, un fenomen care s-a produs rapid, ale cărui origini le putem fixa aproape la zi, şi ale cărui rezultate sînt directe, palpabile. Poezia trebuie să reflecte această actualitate şi am văzut că o reflectă în mare măsură printr-un sunet nou în lirismul muncii, reprezentând o cristalizare sufletească recentă şi. de mare prospeţime. în tematica mării, şi deci a poziţiei omului în faţa naturii, vom găsi o continuitate foarte interesantă, demnă de preţuit, adică o atitudine care apare direct pe linia creaţiei concrete a muncii, a acestei imense realizări sociale, urbanistice, la care i-am văzut contribuind pe unii dintre poeţii noştri, ca zidari. Privind de la această înălţime, atît în înţeles concret cît şi figurat, însuşi pământul, ţărmul, altă dată umil, speriat şi subaltern în faţa mării suverane, a prins o putere dominatoare, care i se relevă lui Miron Scorobete :
„Masiv şi sigur, ţărmul pe linia falezei Cu liniştea întreagă şi slrecuraiă-n stînci, Se-nalţă şi domină în clarul după-amiezii Puterea vastităţii, distanţele adinei..."
Acest salt de la umilinţă la mândrie, de la teamă la siguranţă de sine, e rezultatul forţei pe care a tras-o din inăilţarea pe solul său a construcţiilor omeneşti:
„El, umilitul mare ce-şi răsfira scaieţii, Ieşiţi, săraci şi singuri şi inutili, pe stînci, Pe cînd privea cu groază stihia vastităţii Şi implora odihnă distanţelor adinei,
Aduce sus profilul construcţiilor clare înfiorate parcă de-o patimă-omenească. Şi marea vine-ntr-una, etern, din depărtare, Tot vine ne-ncetat să se uimească".
bub acest semn, marea apare biruită, are faţă de pământ o atitudine respectuoasă, convinsă că forţa operei omeneşti este invincibilă, iar frumuseţea acesteia merită o admiraţie mai mare decît poate reclama frumuseţea naturii:
„ V in valuri după valuri şi stîncilor se frîng Şi ţărmului se culcă voluptuos pe plaje. Construcţiile-n ape răstoarnă vii miraje. Şi marea le cuprinde, din adine."
Observând marea de pe aceeaşi poziţie, de la înălţimea aceleiaşi realizări sociale şt monumentale, Radu Cîrneci descoperă nu numai un om care domină de sus forţele naturale, dar, chiar o natură oare âmpruimlitînd sentimente umane, s-a îndrăgostit de prezenţa omului, şi o reclamă, cu vaete imense, în lungile zile de iarnă :
„Iarna marea hohoteşte prelung, cheamă zările calde-ale verii,
130
cheamă cînlecele oamenilor pe ţărmuri de piatră, cheamă amurgurile — corăbii roşii pe zare — hohoteşte năucă plîngînd peste-amintir' si cheamă oamenii la ţărmuri, ii cheamă mereu, tînguindu-se, pustie şi tristă iară cintecul lor".
Proiectaţi pe fondul operei construită -de ei, oamenii îi apar mării (acest fecund, nesleit leagăn de miracole şi făpturi miraculoase) ca „nişte zei" şi are faţă de ei străvechea reacţie a umanităţii faţă de fantasmele mitologice, aceea de a-i cunoaşte, a-i slăvi şi imita :
„Noapte de noapte veniră sirenele
cu chip de-adinc şi ochi măriţi de vrajă,
şi pe ţărmul de la sud, spre Steaua Nordului, oraşul 1
Cerul cobora cu toate stelele,
Se legăna cu lumile lui peste pămint,
iar sirenele ascultau, şi priveau, şi se uimeau.
uitind palatele de cleştar din adîncuri..."
Această viziune cu ecouri anderseniene, prevesteşte extraordinarul rezultat al „'umanizării" mării şi vieţii marine, definitiv subjugate de superioritatea, de grandoarea omului :
„Muzica pămîntuiui, caldă şi îmbietoare, stăruia peste apele întunericului, tăcute,
iar in adîncuri, răsirint, oraşul oglindea visele oamenilor, şi-acolo oamenii cîntau, iubeau, îşi aminteau de iubiri: atunci sirenele începură şl ele să se rotească în cînlecele oraşului, cu luminile, umanizlnd adincurile în fericirea terestră".
Lui Ion Ascan, marea îi „făureşte piedestale" din scoici, făcînd să se înfiripe din valurile ei „o nouă Venus Anadiomene", în timp ce Minai Florin Petrescu trece aproape dispreţuitor pe ţărm, eliminînd cu o indulgentă bunăvoinţă eforturile mării de a-1 reţine, şi cin tind prezenţa şi vecinătatea biruitoare a oamenilor:
„M-am scuturat de brizele perfide, De mirosul călduţ de stînci şi ierburi, Si am lăsat sâ ţipe pescăruşii Atraşi mereu de ape schimbătoare. Eu m-am plimbat pe lîngă port, Pe unde Intîlneam cit mai mulţi oameni, Si-o ierîcire-n mine se năştea Cînd desluşeam pe chipurile lor Amprenta nobilă a muncii. "
iar cînd, tot atît de fascinat ca şi tovarăşii săi, de frumuseţea şi măreţia realizărilor de pe litoral/ el face un popas pe ţărm, marea/ca valoare estetică, peisagistică şi
131
ca sursă de reacţiuni psiho-morale, nici nu există, căci viziunea edenică a oamenilor care se află pe plăji, absoarbe in sine şi marea, constituind, pur şi simplu, încheierea ideală a unui proces multimilenar al însăşi ideii de viată pe pământ:
„Priveşte peste plajele-nsorite
In clipa ce-o-ncunună-acum milenii..."
Toate acestea sînt poezie, reprezintă o linie pozitivă de oglindire a unei realităţi specifice a zilelor noastre, într-un proces psihologic, sentimental şi intelectual cu perspective concentrice destul de largi, cu substrat destul de adine Sub raportul actualităţii avem aci o fericită şi originală reuşită, care constituie o trăsătură a poeziei celei mai noi şi o nuanţă a sa specifică.
n
Rezultatul cel mai surprinzător, chiar paradoxal, al cercetării acestor şase volume este, rămînînd în unghiul, de vedere, al actualităţii, că neîmplinirile, scăderile, într-un cuvânt tot ceea ce este vechi, calp, caduc, ca fenomen comun în poezia acestor tineri, apare, în primul rând, la tratarea unor teme foarte apropiate de tema mai sus arătată, şi în fond din aceeaşi sferă tematică, sfera muncii socialiste.
Adică, atunci cînd poeţii noştri, în loc să cin te, şi poate înainte de a cînta, munca de construire a noilor cartiere, oraşe, sau complexe urbanistice de pe litoral, atacă o altă temă, tema muncii industriale, — concret: tema hidrocentralelor (Cîrneci, M. F., Petrescu, Acsan, Munţiu), sau tema muncii minerilor (Pardău, Scorobete). Acelaş lucru se observă şi în poemele închinate satului, colectivizării şi muncii socialiste in agricultură, preoum şi evocării demascatoare a războiului şi barbariei fasciste, Marii Revoluţii din Octombrie (M. F. Petrescu), luptei de eliberare a popoarelor din colonii şi luptei pentru pace. Evident, în cadrul acestui întreg material există excepţii, — un poem mai original, un moment bine realizat, eîteva versuri vibrante, o serie de imagini care frapează. Dar aci nu se mai poate vorbi de o salvare a întregului prin ţîşniriie izolate.
Deci, pe o porţiune a producţiei lor, avem de constatat carenţa valorii de actualitate, şi pentru că, aci, ea se afirmă cu maximum de intensitate şi cu evidenţa clară a cauzelor, vom analiza-o mai ales în domeniul poemelor închinate muncii industriale, fără însă a ne interzice referirea, în legătură cu anume idei, la poeme din -altă categorie tematică. Ce se întâmplă ?
Toţi cei şase poeţi ai noştri au alles drumul celor mai cunoscute şi mai exploatate unghiuri de vedere pentru o descriere de ordinul epopeie-epic, cu contrapunct de intervenţie lirică directă, indiferent de faptul că la unii dintre ei poema nu atinge dimensiunile obişnuite în această categorie (dînd astfel impresia de fragment), cum este cazul, de pildă, al poemului lui Platon Pardău intitulat Arcuj de triumi, redu-cându-4e chiar până la instantaneu, cum este cazul lui Ion Acsan, sau indiferent de faptul că dozarea obişnuită dintre epic şi liric a fost răsturnată in favoarea celui de al doilea, cum iarăşi este cazul lui Platon Pardău, în special, dar şi al altora. Singurul care se abate de la acest tipar este Miron Scorobete, care scrie consecvent poeme scurte, de spirit pur liric. Pe el însă nu-1 mai putem despărţi de tovarăşii sâi, cel puţin în privinţa celor două poeme închinate muncii minerilor, atunci cînd vom spune că toţi cei şase poeţi discutaţi aici de noi recurg pentru realizarea sco-
132
pului lor la viziuni şi imagini de mult cunoscute, utilizate intens de către toţi cîn-tăretii si ziigrăvitorii muncilor respective, dela reportaj pînă la poem, inclusiv raportajul-poem şi poemul-reportaj.
De pildă, în poemele • închinate hidrocentralelor, vom vedea materialul organizîn-du-se în jurul imaginii centrale a unei mase de oameni care străpunge un munte, imagine care este şi a lui Platon Pardău, care ne vorbeşte despre săparea unei galerii tot în interiorul unui munte. Imaginea contrastului între geologicul uriaş şi umanul insignifiant, bazată pe raportul creator de erori Goliath-David, vine de la Geo Bogza, şi fiind fecundă, a fost reluată apoi de către toţi scriitorii acestui domeniu. Tot astfel au reluat-o şi poeţii noştri şi încă de la foarte strânsă apropiere, şi, aş adăuga, fără a mai incorpora nici una din filtrările sau nuanţările ulterioare care au fost. Apoi, exact ca la Bogza, urmează asaltul, încleştarea, într-o încordare decisivă a tuturor puterilor şi meşteşugurilor umane, în cursul căreia se simte, sau. trebuie să se simtă vibrind enorma coardă a voinţei, a minţii, a sufletului, etc. etc. Apoi destinderea, clipa biruinţei, în sunetele grave, de oratoriu, ale mândriei, bucuriei, seninătăţii, modestiei, înfrăţirii, etc. etc. Aceasta este viziunea şi nu alta, acesta este ritmul dezvoltării imaginii, şi nu altul.
Poeţii noştri au ascultat pînă într-atît de un glas anterior, de o imagine prefabricată, încît ei utilizează, printr-o extraordinară supunere, aceleaşi elemente de construcţie, valorifică aceleaşi momente şi, aproape, cu aceleaşi cuvinte. De pildă, muntele constată uimit, într-o bună zi, apariţia oamenilor în marile sale singurătăţi :
„Prin veacuri şi furtuni, mereu absent, I Vag Împăcat cu mine şi cu iirea, / Îmi ascultam, conluză, nemurirea, / într-un etrn-incremenit prezent. I Dar într-o zi, de unde, cine ştie, I Opritu-s-au la poale / Oameni, J Ca-n faţa unor sacre, vechi portale, j Siidîndu-mi mult temuta veşnicie."
Aceasta este imaginea de început a lui Florin-Mihai Petrescu. Acum, ială-1 pe Radu Gînneci:
„Am venit ca păsările primăverii, I Cînd munţii mai dormeau îmblăniţi, sub soarele rece 1 ca păsările primăverii, în stoluri, clnlînd, / Şi pădurea întreba, şi rîul furtunos întreba: j ■— Cine-s cintăreţii aceştia necunoscuţi, j de unde-acesle ctntece măiestre ? / Şi oamenii munţilor întrebau cu mirare : / — Ce vor cu cînlecele lor înalte, 1 în munţii noştri ce vor face-acum ?..."
Şi pentru - că nu ştiu ce înţelepciune populară franceză vrea ca niciodată doi fără al treilea, iată-1 şi pe Adrian Munţiu zugrăvindu-ne acelaşi moment:
„Drumul ne aştepta încă nedesfăcut. / Doar urma ciutei tremura în lut. 1 Şi parcă mii de glasuri ţipau din mii de guri: / — Ce paşi sparg liniştea grea din păduri ?... j — Cine sinteţi voi ? / Strigau din adîncul apei crengile îndoite spre noi".
Pentru munca minerilor, axul imaginistic cel mai vechi, pe care i 1-a impus, tot lui Geo Bogza, cred, aspectul cal mai izbitor al acestei îndeletniciri subterane, este contrastul zi-ooapte, soare-beznă.
Străpungerea muntelui din două direcţii opuse, şi clipa în care cele două echipe se apropie una de alta, se aud prin stratul despărţitor din ce în mai subţire, apoi se întâlnesc după ce au înlăturat ultima barieră de pământ şi stâncă, se aşează de asemenea ca un moment de culme, în cele mai multe dintre poeme. Iat-o, de pildă,
133
în (poemul lui Radu Cîrneci, despre care nu ştiu dacă am amintit că sc intitulează Stelele sînt aproape :
„înaintam, dar timpul deodată s-a oprit / Iar inimile toate porniră marş sălbatec ; I nu mai suilam /... Din iată, prin noaptea de granit, / Se auzea cum frontul prieten asalta / cu vuiet de izbindă/ „Ei au tăcut dincolo, dar începurăm noi: / pi-chamerele toate dansau pe stînci, nebune..."
anoi:
„O clipă ne oprirăm, atunci porniră ei: prietenii, neînvinşii, tovarăşii de visuri; 1 de inima de piatră a muntelui bătrîn I ne-apropiam năvalnic, nestăviliţi de vise..."
Acelaş moment constituie apogeul evocării lui Florin Mihai Petrescu, deşi în alt ton :
„Munţi ai pămîntalui, stele şi lună, / Fiţi de azi cu mine împreună : / dela un capăt şi celălalt oamenii-au pornit / Mai hotărîţi ca munţii de granit. / / S-au întîlnit azi oamenii în mijlocul meu I Cu tetele radiind sclipiri de curcubeu..."
Acelaş moment dă centru de gravitate şi evocării lui Platon Pardău (Arcul de triumf, IlI-Florile) înghirlandat în torenţiala caligrafie imagistică a acestuia:
„înăuntru oamenii începuseră să cînle... I ...Cîntau un cîntec amestecat cu întîiul mangan, I ca o seară prin care trece cusătura roşie a fulgerului. / £'ra o completare la aulobiogralie, / pe care o scriam cîntînd, în clipa cînd — / între cele două cuvinte : luptă, victorie —■ / rămăsese, întreruptă, o tişie îngustă de piatră, I ce se destrăma sub apăsarea perioratoarelor pneumatice".
Pentru a întrerupe această înşiruire de citate paralele, mă mulţumesc a spune că mai sînt încă multe asemenea viziuni, momente, imagini şi „motive" pe care le întîlnim la mai toţi poeţii noştri în cadrul poemelor închinate muncii industriale în hidrocentrale şi mine (cum vor fi, de pildă : tunetul, noaptea pe munte, valurile Bistriţei cu plutele, invitaţia finală la nestinsă amintire etc. etc.) care dovedesc, aci, că poeţii au preluat cu un exces de cuminţenie facilă drumul bătut de înaintaşii lor pe aceste meleaguri.
Ce efect are aceasta în legătură cu ideea, cu valoarea de actualitate, de la care am pornit? Actualitatea fiind noul, este evident că pe drumul acestor deseripţii-viziuni epice, constituite din imagini şi momente de mult cunoscute, nici poetul nu mai poate descoperi nimic, nici noi nu mai avem nimic de aflat. Această imagine generală şi această poveste mereu aceeaşi (evident, pînă la intervenţia unui geniu poetic care, cu un singur vers, cu un simplu ouvînt, le poate face să strălucească de prospeţime şi de inedit) au devenit cadru fix, au intrat sub pecetea unei actualităţi fixe, staţionare, care, sub raportul noului mereu dinamic şi mereu altul al vieţii, prinde, nu ştiu cum să pun, o nuanţă de atemporalitate. Avem astăzi o imagine clară şi complexă a muncii socialiste - şi a marilor construcţii cărora ea le dă naştere, şi dacă poezia nu face decît să repete această imagine, atunci o transformă în clişeu şi ră-mîne, prin aceasta, în urma vieţii, în urma propriilor noastre cunoştinţe, care se pot racorda, şi se racordează la viaţă pe o mulţime de ailte căi.
Atunci, mă pot întreba exasperaţi poeţii noştri, unde e noul, unde e actualitatea temei muncii socialiste la Bicaz şi la alte hidrocentrale, care nu pot fi eliminate din programul poeţilor noştri, din moment ce fac parte din realitatea vieţii noastre ? îmi pare rău că nu pot da un răspuns frapant prin subtilitate, surpriză şi ingeniozitate,
134
dar voi da un răspuns de profundă simplitate, un răspuns care nu este all meu ci al întregii noastre concepţii şi experienţe umane şi poetice, ai învăţăturii noastre despre secretul creator şi decisiv al artei, un răspuns care e al tuturor, la întrebarea pe care o pune, tuturor, poezia celor şase tineri, tată lacest răspuns : noul este omul, actualitatea se ailă în om.
Ce vreau să spun ţ Sînt convins că modificările care s-au produs în peisajul regiunii bistriţene, de la prima lovitură de cazma dată la Bicaz şi pînă astăzi, inclusiv marea artificială, vapoarele care circulă la nu ştiu cîte sute de metri altitudine între munţi, digul uriaş şi turbinele colosale (pe care, în treacăt fie zis, cei şase poeţi ai mei par să nu le fi văzut, de parcă ar fi cercetat Bicazul de acum zece ani), sînt convins, zic,că toate aceste uriaşe modificări sînt prea puţin pe lîngă modificările oare, de atunci pînă astăzi, s-au produs în oamenii oare au construit Bicazul şi, în general, în oamenii poporului nostru, al căror suflet este oglinda acestora, după cum sufletul acestora este oglinda tuturor. Bicazul este, fără îndoială, o construcţie gigantică, dar el aste, mai ales, un prilej de gigantice plămădiri de suflete, este o problemă uriaşă şi directă care se ridică şi absoarbe sufletele şi minţile, un catalizator de fiecare clipă al tuturor proceselor morale cane atrag după ele transformarea neîncetată a omului. Sentiment, morală, intelectualitate, relaţii sociale, metode de conduită, întrebări ale solitudinii, chemări ale mizantropiei, egoism al carierii sau al iubirii, contemplaţie a naturii, comunicaţie cu infinitul, contact cu concretul, elan spre ideal, sacrificiu, abnegaţie, voluptate — tot ceea ce este omul, tot ceea ce se îmbină şi se contopeşte într-un secret de el însuşi necunoscut, pentru a ţâşni, la un moment dat, într-o explozie pentru el însuşi uimitoare, totul şi toate acestea au fost provocate, dislocate, stimulate de prilejul Bieazului (ca şi de oricare alt prilej, fie el cel mai modest ca realizare concretă) )şi conduse, prin forţa Irezistibilă a muncii socialiste şi a conştiinţei obiective, pe calea unei rezolvări superioare, a unei noi şi minunate formule umane.
Aci îi aşteptam pe tineri, cu mult mai închegata lor structură de oameni ai epocii noastre, cu o sensibilitate crescută, cu o receptivitate mai vie, ou o penetrabilitate mai adîneă şi mai durabilă la tot ceea ce constituie plămada şi problematica omului nou. Aci, ^în secretul răsunet mereu nou al sufletului nostru la atingerea zilnică cu „le vierge, le vivace et le bel aujourd'bui", mă aşteptam şi trebuia să ne aşteptăm a găsi contribuţia nouă,oontribuţia de actualitate, a poeziei unor tineri poeţi ai zilelor noastre.
în definitiv, nu faptul că n-am găsit-o vibrînd de noutate, precizie şi ascuţime, este regretabil, căci ducerea la bun sfârşit a unei asemenea sarcini este o treabă grea. Mult regretabil mi se pare însă faptul că măcar dorinţa puternică de a porni pe acesta cale nu se simte, nu apare in intenţiile poeţilor noştri, nici măcar, ca să zic aşa, sub formă de intenţie. Această contribuţie e insuficientă tocmai în unele poezii de temă obiectivă, dacă se poate spune astfel, în poeziile închinate anumitor mari teme de interes colectiv şi major, cum sânt adică toate temele enumerate mai sus, cuprinse în sumarul celor şase volume.
Într-adevăr, — şi am să repet din nou o formulă pe care n-o poate salva de convenţie, clişeu şi non-isens, decît pasiunea noastră pentru adevăr — din aceste poezii lipseşte omul. Oricît ar părea de curios, omul ocupă un loc mai puţin însemnat decât merită şi decît l-am văzut ocupând ân poemele atât de bine realizate, analizate şi elogiate, la capitolul I. Omul este pierdut, alunecă afară din poem, este eliminat din propria sa idee, ca ariciul de către sobol în fabula celor doi, în diferite feluri care merită a fi analizate pe rînd :
135
1. — Prin pierderea în propria sa figuraţie de masă, adică prin pierderea substanţei în favoarea confundării într-o mulţime umană fără fond, bidimensională, mulţime care gesticulează sumar, aproape ritual dar numai la suprafaţă, fără perspectivă de adâncime, fără situare de plan, fără diferenţiere a chipurilor. Ceea ce, însă, după cum se poate bănui, nu duce nici la descripţii şi dezvoltări epice de masive mase in mişcare, căci această posibilitate sau cale e stăvilită de năvala subiectivismului liric, care sparge eoluza pentru a interveni cu un fel de cor, rostit de o singură voce, întru entuziasm sau duioşie.
Iată cum operează această substituire a omului profund şi autentic prin figuraţia umană fără relief, de pildă, în unele poezii ale lui Platon Pardău, poet cu mare înclinaţie spre caligrafia nuanţată, etajată, plină de volute, complicată încă prin cea de a doua înclinaţie a poetului spre imagistică excesivă, bazată pe asocieri surprinzătoare. E vorba de brigada de mineri comunişti din munţii Domelor „care, învingînd împotrivirea naturii, a deschis drum spre un nou zăcămînt de mangal" (astfel ne explică poetul, într-un motto, sau într-un mic „chapeau", ceea ce s-a hotărît să ne povestească pe cale poetică, şi bună inspiraţie a avut, deoarece, fără această punere în temă, ar fi riscat ca mulţi cititori să nu înţeleagă despre ce e vorba), şi de prezentarea lor, direct în mină [(„Arcul de triumf", „Prolog") :
„Ştiu, prin densitatea întunericului I nu vă vedeţi unii altora ochii. / Cineva, cel mai tînăr, avea ochii albaştri, I ca zborul păsărilor ; şi dacă i-aţi li văzut ochii, / Hliîiri de aripi ar ii umplut / cerui îngust al galeriei. I Era aici bălrînul maistru, al cărui nume s-a desprins / direct din onomastica pădurii / şi 1-a purtat * ca pe un steag I pe redutele marilor lupte de clasă. // Ceilalţi ii ştiau ochii care întindeau I două punţi de lumină spre inimă, chemindu-le j sau venind la, tine, cu pasul celui care / a învăţat să cunoască minereurile lumii. / Şi apoi erau oameni din vîrsta dragostei liniştite, I ca apele acelor iezere de munte; bărbaţi / pe care fi-i închipui numai purtînd pe umerii laţi I munţii — de la o mină la alta I într-o geograiie a puterilor calme".
Aceasta este prezentarea masei, a grupului, şi e lesne de văzut cum operează desenarea figuraţiei vagi în dauna substanţei desenate cu contur foarte subţire. Acum iată gesticulaţia, fapta, realizarea :
„Dar deodată mîinile s-au întllnit I Sără să şovăie; / inimile au bătut / iară să şovăie ■, I gîndul a rostit cu explozia marilor linişti: / comuniştii merg înainte!"
Hieratismul s-a accentuat prin mecanica gestului şi a simţirii lipsită de substrat de viaţă şi de pregătire psihologică. Şi se accentuează cu fiecare nou moment al poemului, ca în această altă prezentare a masei, la a cărei uniformizare prin repetare de siluete numai conturate, participă intens şi un decor tot atît de desenat în suprafaţă, aproape în simboluri:
„Oamenii îşi purtau prin asediul tăcut al ploii I cetatea ale cărei turnuri se ridică l din propriile lor armături de oţel; / puseseră în ierestre steaguri roşii / şi nu era nici o iisură în zidul neted j Mergînd înainte, loveau cu pieptul singurătateu stîncii I care încerca zadarnic să se oglindească în vorbele lor j Deodată răsună o pădure J ca un arc de triumi /prin care primăvara trece, inirunzind veşnic privirile 1 Oamenii treceau înainte / Prin propriile lor arcuri de triumf".
*) O întrebare a cititorului: numele pe bătrânul maistru, sau bătrânul maistru numele ?
136
Cine poate afirma că din acest desen de siluete abea conturate, aşezate în decoruri sianbolic-vagi, lipsite de adîncime, ca desenele stampelor şi gravurilor medievale (şi în care ar fi nedrept s-o ascundeau, fulgeră, izolate, versuri şi imagini dp. o reală frumuseţe, căci tînărul poet este realmente dotat, şi aceasta se vede în fiecare pagină a volumului să), poate desprinde o nuanţă de vie, autentică şi specifică umanitate a zilelor noastre ? Dimpotrivă, se poate afirma că asistăm la un proces de retragere a vieţii din trupuri şi suflete, la o vagă prezentare a unei mase care, prin leucocitoză imagistică, şi-a pierdut sîngele picătură cu picătură, ajun-gînd la asemănarea, prin paloare străvezie, a chipurilor de ceară. Dar fiindcă întrebarea care se pume e dacă aceşti figuranţi sînt oameni, e inutil să ne mai întrebăm dacă sînt, şi prin ce, oameni ai zilelor noastre. Această dispariţie a omului prin repetare şi simplicare hieratică se arată şi în alte poezii ale lui Pardău, de exemplu în acelea închinate colectivizării (poemul ciclu „Martie").
Omul este redus, nu ridicat, pierdut nu identificat, prin cufundare în mulţimea constituită din repetarea unor siluete egale şi conturate ou peniţă foarte subţire, încremenită hieratic în gesturi rituale. în acellaş timp, forţa emotivă a ideii sau imaginii se pierde îm mare măsură în ţevăria multiplă, foarte strimtă, a volutelor caligrafic-imagistice, lăsîndu-şi pe frontonul poeziei o simplă enunţare abstractă, în multe poezii ale lui Platon Pardău, care este, pe alte laturi, un poet foarte interesant (şi îmi pare rău, pentru mine, că acest articol nefiind o cronică şi o analiză pe volum şi pe poet, nu-mi pot face bucuria, ,pe care însă mi-o rezerv pentru altă ocazie, de a scoate în evidentă aceste laturi), tot ce ţine de om, tot ce vine dinspre om se aude slab şi de departe, ca un puls aflat în faza de scădere a circulaţiei sanguine, sau, mai curînd, ca un ecou al unui puls care s-a stins. în aceste poezii, el se înşeală pe sine însuşi, şi ceea ce îi este absolut indispensabil este un efort de adîncire şi de cunoaştere a realităţii interioare a omului, care reprezintă, după o expresie a sa, „dimensiunea" supremă a poeziei noi. Odată cîştigat acest obiectiv, lui Pardău îi vor fi deschise, fără îndoială, toate posibilităţile unei poezii cu adevărat superioare.
2. — Prin pierderea omului în cadrul peisagistic, în general în natură. E foarte curios, după ce am constatat, cu mare plăcere, o atitudine viguros şi unitar nouă în raporturile filosofice şi poetice ou marea, să constatăm acum tendinţa contrară, tendinţa de a pierde accentul principal al raportului om-natură, deplasîndu-1 print-r-o alunecare involuntară a conştiinţei asupfa celui de al doilea Acum, natura îi fascinează şi îi răpeşte pe poeţi, la modul romantic solitar, smul-gîndu-se şi smulgîndu-i din complexitatea unui fenomen al cărui termen cu adevărat fascinant, singurul pasionant, este omul. în literatură, cei mai mulţi scriitori de origine imediat ţărănească se preocupă puţin de natură. E adevărat că această caracteristică este mai mult a prozatorilor, şi mult mai puţin comună poeţilor. în orice caz, cei mai mulţi dintre cei şase poeţi ai noştri dovedesc o predilecţie pentru natură,' o voluptate a comuniunii cu peisajul, cu muntele, cu apa, cu pădurea şi cu floarea, şi un gust atît de puternic pentru staţionările pastelizante „în sinul naturii", încît mă simt aproape alarmat, dacă nu pentru filozofia pe care o implică, cel puţin pentru vetusteţea, pentru anacronismul atitudinii. Distanţa înapoi este pînă la romanticii de acum o sută de ani, cu un fel de subînţeles hugolian „mais la nature est lâ, qui t'invite et qui faime". Punerea în pagină, gestul, instrumentaţia, sînt ale pragului eminescian de jos (căci lipseşte fondul filozofic, melodia unică şi... geniul). Radu Cîrneci, de pildă, închină o „Odă pădurii", „bătrîna, ştiuta mea pădure", care are „bolţi de umbre", e plină de „dulcea-nmiresmare a ierburilor coapte", îl cheamă „cu miile-i de şoapte", cu „cîntecul de irunze" ce „ştie să adoarmă şi să-mbete" cu „poeni adormite", cu „adormite Hori", şi este
137
pătată „ici şi colo, cu bani de aur vechi" ; evident că, în asemenea condiţii, poetul nu poate face altceva, cînd pătrunde „in umbra Împărăţiei sale", decît să se culce, voluptos, fericit, pe un „pat de frunze", „pe culme sau în vale" şi să se transforme în „copac în piscuri".
La Lon Acsan chemarea naturii se învestmîntă în amintirea decorului rural al satului copilăriei. Astfel, cu mirare, regăsesc la un tînăr de azi nostalgii exprimate banal şi dulceag, la un mod pe care nu-1 pot numi decît prăfuit, prin arsenalul de imagini, sentimente şi idei:
„Cind m-a chemat oraşul şi am rămas noi doi I M-a întrebat cîmpia: „Ai să mai vii-napoi ?..."
Poetul epocii socialliste, al marii civilizaţii, răspunde printr-un legămînt mut care, desigur, e mai greu şi mai definitiv decît orice cuvânt:
„...Nu am răspuns nimica. Dar fără să mai preget, / Plăplnd inel de iarbă I Hi-am împletit pe deget".
Au urmat, desigur, decepţiile amare şi străvechi ale vieţii citadine, ca pe vremea lui „de ce m-aţi dus de lingă boi", sau poate chiar mai de demult, căci altfel nu ne-am găsi în faţa acestei tristeţi de ciobănaş îmbrăcat nemţeşte şi nu am auzi, prin urechea lui, aceste dulci chemări consolatoare :
„...Inelul de-aslădată a putrezit sub ploi. / „Ci vino să-ţi dăm altul!" — spun ierburile noi".
Apoi, întorcând pagina, ce găsesc ? Nimic mai mult, nimic mai puţin, decît „Popas pe meleagurile copilăriei". Şi ce citesc?
„Cînd m-au văzut aproape, înalţii plopi ai gării I Tălăzuiră-n irunze salutu-ntim-pinării; / Cînd am trecut pe-aleea grădinii mele, merii / îmi aruncară-n palmă un măr al revederii I Cînd am pornit pe-ogoare, tot cîmpul, ca o rudă, J mi-a-ntins cu bucurie un spic de pîine crudă...", din care nu poate lipsi, evident, iubita fîntînă străbună :
„...Iar cumpăna fîntînii şi-a îndoit spinarea, / Urclndu-mi în găleată, s-o sorb pe buze, zarea".
Stăpînit de groaza schilleriană că lanţul timpurilor s-a rupt, am continuat lectura acestei poezii centenare scrisă de un poet de douăzeci şi ceva de ani, allând că în secretul vieţii sale sufleteşti mai există şi alte legăminte faţă de natura rurală, cum se poate vedea din poezia „Dialog", în care legătura nu mai e de inel ci de program poetic:
„In foşnetul de grîie îmi depanam chindia, j Culcat pe lutul rodnic, cînd mi-a vorbit cîmpia: I „— In verdele tău iris, văd verdele meu crud — / Al lirelor de iarbă cînd vin cocori din Sud J. Dă-mi părul să ţi-1 mîngîi. Ţi l-am făcut bălai/ Să-ţi amintească-ntr-una de galbenul meu pai I Dă-mi inima s-o vindec de zbucium. / Prea de vreme 1 / E iinără, iubeşte, şi-ţi va-nchina poeme"...
Un asemenea exemplu ne dovedeşte dar de ce şi din ce direcţie, şi din cîte direcţii, se pot produce carenţele poeziei tinere din punctul de vedere al noului, al actualităţii noastre esenţiale, care se află, evident, la -punctul extrem, cel mai înaintat al noului. Atîta vreme cât dezvoltarea unei personalităţi poetice poate cuprinde astfel de înapoieri, ca în această problemă, de pildă, a nostalgiilor idilei
138
rustice, ce „vindecă de sbucium", e evident că relevarea noului din actualitatea noastră apare primejduită. Dragostea de natură este un sentiment firesc, biine sudat 'în structura unui suflet sănătos, echilibrat, sensibil. Dar pe alocuri sentimentul acesta pare să nască o stridenţă în armonia generală a spiritului unui tînăr a cărui personalitate trebuie să fie organizată pe valoarea centrală a activităţii si creaţiilor omeneşti, de înaltă civilizaţie şi de înaltă intelectualitate. Uneori, mi se pare că trebuie să ne atragă atenţia o lipsă de sinioronism, un fel de opoziţie incipientă între dragostea faţă de natură şi restul obiectivelor spiritului. Mai puţin înclinaţi spre voluptatea contemplaţiei naturii, mai concentraţi în idei şi probleme umane şi căutînd să le găsească ecoul în valori similare, se arată a fi Adrian Munţiu şi mai ales Miron Scorobete, „omul muntelui", cel mai interiorizat şi cel mai proporţionat la raportul idee-expresie, dintre toţi cei şase. Florin Mihai Petrescu, poet care se dedlară un exaltat al nopţilor citadine, care salută, la plecarea spre o treaptă superioară a civilizaţiei, oraşul „superb", care se mărturiseşte, ca un ecou bacoviain, dar optimist (.sînt iubitorul orelor Urzii"!) ale cetăţii totdeauna vibrantă şi insomnioasă, are o tendinţă spre natura miniaturală şi îngrijită, de scoarţă şi chilim, căutînd plantele exotice, chiparosul, trandafirul japonez, treoînd uneori şi ia tablouri de natură duioasă şi blajină :
„Acuma, prin poiene, căprioare l Se duc sîioase-n umbră să se-adape / Şi luna dintr-un nour o să scape, j Trezind în aer pulberi visătoare".
Totuşi, el este, printre cei şase, cel mai puţin înclinat spre pierderea „în sinul naturii", şi tocmai de aceea este interesant de văzut cum pierde adevăratul accent al raportului om-natură un poet care nu se pierde cu firea în faţa „bătrânei mame". Ciclul „Bicaz" stă în centrul volumului lui Florin Mihai Petrescu, exact ca o coloană centrală de susţinere şi este format din patru poeme, dintre care două cel puţin, de dimensiuni apreciabile. Dezvoltarea spre momentul de culme al poemului, săparea. din două părţi a vestitului tunel, se face destul de lent, prin două poeme-capitole, dintre care, primul, foarte ântinsul „La baraj" constituie şi el, în totalitatea lui, un exemplu de ocolire a adevăratei surse a actualităţii, adică omul, dar nu prin prezenţa abuzivă a naturii, ci prin alte trăsături, de care ne vom ocupa mai jos. Elocvent cu totul, din punctul de vedere ce ne interesează, oste cel de al doilea, intitulat „Pe malul Bistriţei", care, după titlu, în cadrul ciclului şi al temei, te-ai aştepta să intre în plinul uneia din problemele vii ale constructorilor hidrocentralei. Cînd colo, „Pe malul Bistriţei" e un pastel, face parte dintr-o categorie de poezii pe care Florin Mihai Petrescu nu o practică mai de loc în restul volumului. Şi e un pastel al naturii celei mai solitare, mai fixe, mai netulburate de prezenţa omului, sau măcar de spiritul lui, care ar putea să se facă simţită prin prezenţa, prin atitudinea poetului. Deşi Bistriţa înseamnă Bicazul şi Bicazul înseamnă Bistriţa, după cum, prima asociere pe care o sugerează, astăzi, cuvintele Bistriţa şi Bicaz este aceea cu acţiunile şi imaginile de hidrocentrală şi baraj, poetul ne atrage atenţia că locul de pe malul Bistriţei descris în pastelul său este departe şi de hidrocentrală şi de baraj, atît de departe, încît acestea apar situate undeva, într-o „vrajă depărtată" (şi e, de altfel singura aluzie la ceea ce constituie tema concretă a poemului). Sîntem în ora amiezii, oră oare, ca şi miezul nopţii este un apogeu al naturii pustii, suverane, pur geologice, şi pe care o cîntă şi P la ton Pardău :
„Amiaza îşi înalţă mai sus cupola plină ! de transparenfe-albastre scăldate în lumină' 1 în vînt întorc ţarinii pădurile-napoi / Veşmintele de aur să ţeasă straie noi. Ij Mireasmă străvezie — se suie fumul lent, I tors ca un vis continuu în
139
vraja depărtată / a cetăţii unde marea de ciment 1 aşleaplă-n colonade să iie Întrupată".
Timpul are tendinţa să imite încremenirea geologiei, la această clipă de maximă forţă adormitoare a naturii, fixindu-1 în acelaş timp şi pe poet:
„...Stau singur lîngă ape în liniştea trecută, j amiaza-n prunduri limpezi o clipă întlrzie..."
Şi abia acum, după atîta linişte, pustietate şi staţionare a timpului însuşi, intervine un element de mişcare, abia o aluzie la prezenţa omului, dar atît de slab şi neputincios Încît e numai un „ecou", up ecou „calm", un ecou din alte vremuri, „din veacuri", care deci nu numai că nu risipeşte vraja eternităţii geologice, ci îi adaogă o nuanţă, deoarece trezeşte „tăceri" :
„Stau singur lîngă ape, în liniştea trecută, I amiaza-n prunduri limpezi o clipă întîrzie... / Şi calm ecou din veacuri, trezind tăceri, adie, / prin unda luminoasă, nierzîndu-se, o plută".
Iată o poezie destul de frumoasă, care putea fi foarte bine scrisă şi acum douăzeci, şi acum cincizeci de ani, şi acum o sută, şi care are tot atîta legătură cu hidrocentrala dela Bicaz şi cu oamenii ei, cît are orice pastel al lui Alecsandri. Al treilea poem al ciclului arată prin însuşi titlul său, Muntele străpuns, că va cuprinde descrierea momentului culminant, epopeic, străpungerea tunelului, victoria oamenilor asupra naturii, înfrîngerea staticului şi geologicului. Dar viziunea poetului este de la început aptă de a se rătăci şi a se denatura, căci faptul este privit din punctul de vedere al muntelui, care îşi împărtăşeşte, prin gura poetului, aventurile şi impresiile. De unde un lirism antropomorfic, un munte oare, cînd îsi afirmă măreţia:
„Pierdut în limpezimi şi visuri liniştite, / Cu vîriul sîîşiind văzduhul, dur, I Mă alundam în mine şi în jur, / In tainele tăcerii nesiîrşite. /I Adîncuri iară tund, netulburat" etc. etc.... „Prin veacuri şi furtuni mereu absent", etc., etc.;
cînd îşi confesează neliniştile şi îşi împărtăşeşte durerile fizice ca un bătrîn bolnav maniac :
„£î şi noapte, ascuţită văpaie, / Mă izbesc, mă zguduie, mă taie, I Liniştea milenară îmi detună / Şi de gemetele mele grotele răsună. / îmi scormonise profundele mistere I De unde, de unde atîta putere ?..." ,-
cînd invocă alianţa şi asistenţa întregului cosmos, împotriva asaltului uman :
„Munţi ai pămîntului, stele şi lună, / Fiţi de azi cu mine împreună : I De la un capăt şi celălalt oamenii-au pornit j Mai hotăriti ca munţii de granit" ;
cînd, se înclină, resemnat şi admirativ, superiorităţii adversarului:
„în numele a tot ce-i necuprins / Mă-nclin în faţa voastră : m-aţi învins" ;
cînd, în sfîrşit, începe să exalte fapta omenească, să-i cînte nemurirea:
„Şi oriunde veţi fi, / Aici va rămlne cît aerul şi focul I Cea mai adînca urmă lăsată de voi: I TUNELUL. / Şi dacă, peste ani, j Dorul de clipele de-acum vă va lace I Să vă purtaţi pe lespezile lui, / în amintire, paşii, j Ecoul paşilor voştri o
140
să răsune l în vastitatea bolţilor auguste, / descind din veac în veac, / Asa cum rlul răsunînd iulgerător prin mine j Va izbucni-n torente de lumină"
Bcouri,' amintiri, urme, trecutul viitorului şi viitorul trecutului, totul parcă la coordonatele timpului geologic, la generalitatea cea mai simplă, fără nici o înrădăcinare în fapt şi simţire specific şi actuali umană. Căci despre oameni, pe sub alî.ta geologie şi natură, cînd încremenită, cînd frământată, poetul nu apucă să ne comunice decît această prezentare de masă, dar şi de duzină, absolut informă :
„Oameni, / Oameni cu toti ceilalţi oameni, j C-un iad de maşini şi unelte j Se-n-verşunează să ne răscolească J Odată cu rîuri, păduri şi cu văi, / Stăruind fsd iubească, I Să şuiere şi să se-avînte, / Siirlzînd în clipe senine, J Porniţi la mînie să se certe, / Dar toji în lupta cu mine, I Solidari, j Ca unul singur şi tari"
Şi pentru că poetului însuşi i se va fi părut cam puţin, mai ales în comparaţie cu atîta lux de psihologie geologică, el revine cu această caracteristică inedită :
„tnmullindu-se sub privirea mea / Şi-a cerului, havuz de sciniei, / Bărbaţi şi lemei, j Oameni ca toti oamenii, oameni 1 Şi ceva mai mult decît ei".
Decît atîta, şi atâţia „oameni", n-ar fi fost mai bine că poetul să ne spună, să încerce măcar să ne spună, în ce constă acel „ceva mai mult decît ei", sau să răspundă cît de cît la întrebarea muntelui, mai sus cuprinsă într-un vers: „de unde, de unde atîta putere ?■" — singurele aluzii, încă vagi, la o operă omenească deosebită. Cel de al treilea poem al ciclului „Oameni şi munfi", e de acelaş ordin all generalităţii, obligată la aceasta prin obositorul paralelism cu natura, despre care se poate vorbi în clişee, mult mai uşor decît despre om:
„Aici oamenii slnt pe potriva naturii / într-o luptă-ncordată, măreajă, tenace, l Munca lor e ca Ireamălul uriaş al pădurii", etc.,
sau •
„Primenind, răsturnînd, limpezind zilei zorii / Demiurgi In vecie..." etc. etc.
Pentru ca, epuizat, în chip destul de surprinzător pentru un poet în general foarte elocvent, să-şi reia din nou propria sa imagine anterioară (de tip pur bogzian):
„Cînd seara, după lucru, îşi şterg bolta irunţii I Abia presimţit li se înclină munţii"...,
iar ultimul cuvânt să fie tot al naturii • „...Şi luna-şi suie barca pe lacul din Blcaz"
în sfârşit, încheierea ciclului, cu poemul „Oglinda Bistriţei" e un cîntec cu accent pastelizant-naturist, în care valorificarea aluziilor la hidrocentrală, prin „porumbei de foc", oprirea „din mări de veacuri", renaşterea în „altă frumuseţe", de „perlă mare", „îmcrustată-n munţi", este încredinţată unui larg şi neprecis (dar cu frumoase reuşite melodice şi imagistice) tablou de brazi, spume, alăute, umbre de nouri şi plute. Omul apare, evident în ultimul stih, aproape ca o figură de stil, devenit un fel de semn de ortografie al acestor poeme care au vrut să-i fie închinate lui:
„Cit pe lume ii-vor munţi şi ape f Să păstrezi în luciul tău, aproape I Aurul de visuri îndrăzneţe j Strălucind în oamenii de azi".
141
Cu o unică şi atît de amănunţită demonstraţie, am vrut să semnalăm un fenomen care, într-o formă sau alta, îşi face loc în aproape toate volumele celor şase tineri (menţionez din nou excepţia fericită a lui Miron Scorobete), pleoînd în definitiv, de la o concepţie şi de la un sentiment în sine foarte explicabili, şi care cu greu pot lipsi din poezia noastră, pentru că nu pot lipsi din întreaga educaţie a sentimentelor oamenilor noştri. Dar contemplaţia naturii, în sine, iubirea de peisaj pentru el însuşi, ascund pericole de alterare lentă a filozofiei generale şi, la imediat, pericolul de pierdere a omului în tratarea temelor majore legate de actualitatea noastră, în spatele unei perdele de frumuseţi elementare, de materie, în definitiv, moartă. E deci o cale de abatere de la obiectul şi de la ţelul actualităţii, singurul şi totdeauna fecund ■— omul.
3. Prin pierderea omului în peisajul industrial, în dinamica uneltelor, în slăvirea procesului de fabricaţie şi a fabricatului în sine.
Nu ne putem ascunde, şi n-o putem ascunde nici poeţilor noştri, că şi aci avem de-a face cu o întoarcere mult înapoi, la vremea cînd peisajul industrial capitalist începea să inspire poeţilor acea poezie care s-a numit, nu din pricina cuceririlor, ci din a limitelor şi a imperfecţiunilor ei, poezie a civilizaţiei sau, şi mai con cret, poezie a motoarelor, — poezia care, vrînd-nevriîind, înregistra măcar acest simplu şi dramatic adevăr, că în civilizaţia capitalistă, în cuceririle industriei şi ale motoarelor, creatoare numai pentru dlasa exploatatoare, omul se pierdea în robia uneltei, era dominat, neînsemnat, putea fi chiar absent.
Evident că nu aceasta se deprinde din peisajul industrial contemplat de poeţii noştri. Dar civilizaţia noastră fiind, intens producătoare de bunuri necesare creşterii neîncetate a nivelului de viaţă, crează o industrie grozav de puternică; iar industria socialistă pune la îndemâna omului un aparataj tehnic nemaipomenit de bogat, şi îi cere să se servească de el, pentru a-şi uşura munca şi pentru a realiza produse cit mai multe şi oît mai bune. De aci, rolul uneltei, care e foarte important, şi aspectul, peisajul tehnicii în mişcare, care este formidabil. Drumul, nu pînă la spaima de altădată, ci pînă la o admiraţie nemăsurată, pînă la o exaltare romantică a sculelor, a maşinăriilor, a tot ceea ce constituie orhestraţia tehnică a muncii socialiste, poate fi foarte scurt. Nu rareori s-a putut constata tendinţa spre constituirea unei adevărate poezii a numelor neobişnuite ale diferitelor unelte şi maşinării, o beţie de pikhamere, escavatoare, freze, laminoare, combine, .cuptoare, strunguri, perforatoare etc, (lista e infinită, căci arsenalul tehnic a devenit uriaş — există dicţionare de instrumente şi unelte, pe specialităţi), care rîvnesc să joace în poezia socialismului exact rolul pe care îl jucau, pe vremuri, în exotismul simbolist, denumirile geografice misterioase: Tananarive, Valparaiso, Pernambuico, Punta Arenas, Sahara, Capul Bunei Speranţe, etc. Dar oricât ar fi de important rolul uneltei, el este secundar. Dar oricît ar fi de impresionant peisajul tehnicii industriale, el este o creaţie a omului. Şi nici una, nici alta nu capătă valoare decît prin geniul celui care le concepe, le mânuieşte şi le dă viaţă, prin prezenţa şt fapta umană care orientează spre un ţel folositor forţa oarbă, inertă, a unei alcătuiri ingenioase de oţel, cauciuc şi electricitate. Mă interesează, desigur, foarte mult, să aflu ceva despre această instrumentaţie care constituie o latură întreagă a cadrului vieţii moderne, şi oricine e sensibil Sa simfonia unei hale de motoare, sau la incendiul dirijat şi rodnic al unei oţelării. Dar nota sensibilă a acestei simfonii este omul, actualitatea ei este omul, şi ideea unei dezlănţuiri de unelte şi maşini, în propriul lor univers, în propriul lor pustiu, în propria lor orbire, mă înfioară profund. Unde e armii, unde e stăpînul, spiritul,
142
paznicul ? Iată întrebarea pe care mi-o pun cînd citesc acest Instantaneu dunărean a/l lui Ion Acsan, care poartă şi explicaţia: „Pe şantierul naval de la Galaţi":
„Printre imense torsuri de cargouri Păream însufleţite bibelouri. O măcara-gigantic semafor — Oprise trenul alb al unui nor. Purlind spre mări albastra zilei arcă, A Dunării rulantă bandă, parcă, Ademenea cu zveltele ei valuri Aceste nave ancorate-n maluri...",
şi tot astfel pînă la sfârşit, când ni se spune că, dar nu şi datorită cui,
„...Mari aripi au prins navele inerte, Cu trupuri cenuşii, fără coverte ; Duceau cu ele-n cele patru viaturi Culorile acestor vechi pămînturi; Făceau ocolul mărilor din lume, Zburind mereu pe alte mări de spume".
Este evident, că în ciuda caracterului luminos, şi chiar şăgalnic, al imaginii (la confecţionarea căreia a participat în mod decisiv şi un „flutur policrom", „minusculă palletă zburătoare"), şi chiar a aluziei patriotice conţinută în ultimele versuri, ideea acestor nave-fantome dă un fior neplăcut şi duce cu totul în alte epoci, în alte atmosfere. Dar care poate fi rezultatul, când în peisajul industrial omul a devenit un simplu „bibelou", care nu ocupă mai mult loc în poem decît obiectul respectiv pe colţul unei etajere ?
Munţiu scrie o poemă intitulată chiar „Unelte", care are următoarea ţesătură:
„Cine-a văzut fulgerul dînd buzna-n păduri ? De la el am învăţat licărul acestor securi. Cine-a văzut izvorul zbuciumîndu-se-n vale? De la el am învăţat ţipătul acestor cazmale..."
în care omul, la final, nu face decît să primească pasiv, efectul acestei combinaţii natură-unealtă.
De fapt, am căzut în categoria şi în spiritul pastelului industrial, aşa cum, mai sus, ne-am găsit scufundaţi pînă în gît în pastelul naturii, cu aceeaşi pierdere a omului sub dinamica aparentă a uneltelor.
Proporţii grave - ia această pornire la M. F. Petrescu, care scrie şi el un „Şantier Naval" proporţional ou nestăvilita sa elocventă, adică numărînd paisprezece strofe cu vers lung, în oare aluziile la un rol şi o prezenţă a omului, sumare şi vagi în sine, nici măcar nu se mai pot observa, pierdute într-un peisaj grandios-fantas-tic, a cărui tonalitate e agravată şi prin amestecul masiv al ecourilor mitologice şi referinţelor la trecut :
„Şi soare.'e-o secundă, încremenit luceşte : Aşteaptă umbre mute din ape să răsară?
143
Sau din tăcerea vastă, ce taina adînceşle, S-apară-n nimiă nouă tăindu-şi drum, uşoară ?
în   această   atmosferă  pregătită  prin  patru  strofe,  se produce■  ^agerea  la suprafaţă şi  readucerea  pe  linia  de plutire  a unei  ambalai.uni naufragiate.
„In încordări imense şi aerul veghează, Adîncurile, largul, un zgomot straniu scot, Şi lanţuri mari şi grele, din mii, trag în amiază, Greoi de nauiragii, încet, un cargobot".
Acum se produce operaţia specifică de reparaţie, într-un delir de operaţiuni mecanice şi de unelte deslănţuite, al căror principiu rămâne de nepătruns :
„Gem lanţurile-n scrişnet spre soare să-1 ridice. Şi neagra-i nemişcare cînd o să i-o resiire Vîrtej de trepidaţii — puternica elice, — O să-I lanseze iarăşi pe linii de plutire.
Se spulberă în ţăndări de ioc crusta inertă, Şi _ Hăcări iscusite puriiicînd mereu — Coboară-n cală oameni şi-aleargă pe covertă, Ca, după o iurtună, zvîcniri de curcubeu.
Catarguri şi antene şi irînte cabestane Şi ancora — săgeată vibrează-ntregi din nou Şi bogăţii din basme în porturi dialane Lumina ţării noastre piula-vor în ecou".
Natural poetul cade la beţia navigaţiei, obsesia fiind legată numai în punctul de naştere de şantierul naval, adică de locul unde oamenii îndeplinesc o anume muncă foarte bine specializată :
„Asemeni unor arcuri de bolţi spre cer încep Să se sculpteze-n vreme nepieritoare ere Ce-şi cînlă măreţia în unduiri de şlep, Şi-n cutezanţe repezi de suple remorchere.
Mai dulci ca lunecarea naiadelor în veacuri Şi mai armonioase ca un contur de cupe Sînt direle lăsate pe străvezimi de bacuri, Şi a'.ungirea zveltă a sprintenei şalupe".
întreaga poemă virează spre evazionism, căci singura „ancoră" a actualităţii e omul:
„în aurore limpezi, sirena de plecare Auzul ni-1 incintă, de mii de ori mal mult..."
fapt pe care îl confirmă, din plin, ultima strofă, în care „noul" se identifică per fect cu orice altceva decît realitatea şi actualitatea epocii şi societăţi! poetuuui
„Pornind în cursă lungă, spre insule, cargoul Ne dăruieşte aripi, gigantică putere,
144
Să-ntîmpinăm, cu pînze de puritate, noul Din mările planetei, din noi şi alte siere".
Şi iată unde poate duce, cînd pierdem din vedere elementul creator, ordonator si central al tuturor lucrurilor, un elan pornit, fără îndoială, din cele mai bune intenţii...
Acum, adevărul este că această tendinţă spre poezia uneltelor, a tehnicii, a peisajului industrial, nu are forţa celorlalte două forme de pierdere a actualităţii prin pierderea omului, pe care le-am amănunţit la punctull 1 şi 2. La unii dintre poeţii noştri (Pardău, Cîrneci) ea se manifestă abia ca un uşor simptom. Dar ea există, şi în unire cu. celelalte două — îuînd în poezia altora forme mai viguroase —- trebuia menţionată, observaţiile noastre constituind un „semafor" de semnalizare a unei căi periculoase.
Adevărul este, însă, că mai există şi alte cauze care provoacă mai mult sau mai puţin grave carenţe de actualitate în volumele analizate. Printre acestea ar merita o analiză deosebit de atentă, cauzele care ţin de procedeele poetice propriu zise, de gîndirea poetică şi de expresia poetică, precum şi de aparatura şi ţinuta intelectuală a poemelor. Caligrafia imagistică şi asociativă lipsită de pondere a lui Pardău, concentrarea uneori criptică a lui Scorobete, retorismul 'lui Cîrneci şi Petrescu, confuzia lui Munţiu şi simplismul lui Acsan sînt caracteristici — cauze pe care nişte tineri talentaţi ar putea să le elimine. Cu atît mai mult, sirnbolurile-parole, parolele-eilişee, încrederea extraordinară în valoarea de comunicaţie şi recunoaştere a unor stări sufleteşti, a unor unghiuri de vedere, a unor impresii subiective fulgerătoare, pe care poeţii le-au smuls şi abilitat, aşa cum le-au găsit în haosul conştiinţei lor, în pură stare embrionară (adică în acea stare în care asemenea fenomene se petrec în toate conştiinţele omeneşti), fără a le încerca eficienţa, forţa, elocvenţa emoţională şi calitatea de limbaj universal, trebuiesc supuse unui serios examen, şi, în primul rând, unui auto-examen. în vers alb şi în vers liber, se pot scrie capodopere poetice, nimeni nu mai pune în discuţie acest lucru : dar ca alibi pentru beţia de cuvinte este mai bine să fie abandonate. în plus, pentru un poet tînăr, a cărui problemă principală este întotdeauna precizia, proporţionarea ideii cu expresia şi adecvarea Iformei la conţinut, versul ritmat şi rimat constituie un exerciţiu excelent, şi în acelaş timp o formulă cu mai multe şanse de relevare a originalităţii (în acest sens, nu se poate ascunde că Scorobete marchează un punct asupra tovarăşilor săi). La aceasta s-ar mai putea adăuga şi faptul că influenţele (Arghezi, Beniuc, Bogza, Stanou, M. R. Paraschivesou, Baconsky, — în special) fac ravagii, nu însă atîtea cît influenţele orizontale, colaterale, de care vorbeam la începutul acestui articol: consonanţele, şi chiar repetările, şi chiar identităţile unei mari mulţimi de idei, motive, imagina, cuvinte, sânt frapante, şi pînă la urmă obositoare... Dar toate acestea, înşirate astfel în cuvinte seci, în formule cărora uscatul limbaj critic Ce-a dat o rezonanţă profund rebarbativă, constituie o listă neagră şi capătă o dilataţie, un ecou nemeritat. Alternate cu înşiruirea calităţilor pozitive, reale, ale acestor volume tinereşti, s-ar vedea că ele sînt departe de a fi atît de negre. Sânt deci volume care comportă discuţie, şi tinerii noştri poeţi merită ca această discuţie să aibe loc, cu speranţa unui folos al lor. Dar punctul de plecare e bun •— am încercat s-o arătăm •— şi justifică amplu să li se deschidă poarta Cetăţii Literare, şi să li se înmâneze un hrisov de cetăţenie.
10 — Viaţa Rominească
145
O epopee a satului contemporan *}
de D. Micu
ine iară primăvara!... Pe la mine pe la poartă sopo-lesc grăbite pîriia.şe tulburi ;şi
iuţi. iŞapotesc si bolborosesc şi se duc }din {ce fn [ce mai repede la vale, parcă le-ar mina pineva din urmă cu biciul..."
In intimă corespondentă cu starea lăuntrică a naratorului, protagonist totodată al întîmplărilor pe care le istoriseşte, priveliştea revărsării apelor do primăvară, cu care începe şi se încheie naraţiunea, indică implicit formula romanului „Cordovanii", debutul editorial al lui Ion Lăncrănjan. Nicolae Logojan, zis şi Lae Cordovan, îşi reme morează o parte a existentei, ultima şi probabil cea mai zbuciumată. Asemeni pîraielor desfăcute de sub gheţuri, amintirile curg într-un şuvoi, mereu amplificat, cu înălţări de valuri înspumate şi prăbuşiri în cataracte. Un impetuos suflu epic răscoleşte paginile acestui roman-fluviu, aducînd înaintea cititorului o 'umanitate robustă, o lume în plină transformare tumultuoasă. Căci povestindu-şi viaţa, Lae Cordovan o scrie, obligator, şi pe aceea a satului său Uunga-de-sus de lingă Alba-Iulia sau Bălgrad, cum e numit oraşul, după numele său vechi, în roman. Avem în
*) „Cordovanii", roman de Ion Lăncrănjan, în 3 volume, E.P.L., 1963.
„Cordovanii" istoria contemporană a satului ardelean şi romînesc în genere, adunată in biografia unui ţăran care traversează de la înapoierea din război pînă în ziua cînd îşi redactează cerere.i de intrare în gospodăria agricolă colectivă, „drumul spinos al înţelegerii".
Descendenta autorului acestei voluminoase naraţiuni din proza ardeleană este vizibilă. Ion Lăncrănjan se traae din Rebreanu şi Agîrbiceanu. A beneficiat şi de experienţa lui Zaharia Stanou, cu al cărui „Desculţ" romanul său rivalizează în proporţii. De la Stancu a deprins autorul „Cordovanilor" anumite taine ale meşteşugului de-a anima scene de mase, de a prinde starea de spirit a mulţimii, exprimată, bunăoară, într-o anume replică anonimă, scurtă, completată numaidecît de alte şi alte replici, de asemenea anonime, ce traduc un gînd colectiv. Naraţiunea în discuţie e îndatorată, normal, şi unor opere străine, epopeii lui Şolohov, „Pe Donul liniştit", de pildă, şi epicii realiste americane contemporane. Unele situaţii, unele manifestări ale cîtorva personaje dau temei presupunerii că în romanul lui Ion Lăncrănjan au pătruns şi ecouri din „Ţăranii" lui W. Rey-înont. La marea epopee sociologico-et-nografică poloneză  ne trimit certurile
146
şi bătăile dintre Cordovani pentru pani înt (în „Ţăranii" se stîlcesc în bătăi, lot, astfel,  Matiej  Boryna  şi  fiul său' Antek),   dragostea   dintre   Lae Cordovan şi Ana lui Clăment, vădana (dincolo : iubirea dintre Antek şi Jagusia), bătaia dintre dungeni şi dîrjeneni (în „Ţăranii":  ciocnirea ţăranilor cu slugile  moşierilor).  Toate aceste asemâ. nări   sînt   exterioare   şi,   probabil, 11 se pot găsi  corespondente şi tn alte opere.   Incontestabilă  e  înrudirea de formulă   între   „Ţăranii"   şi „Cordo-vanii".    Amândouă    romanele înfăptuiesc monografii  ale   cîte   unui sat, descbizîndu-se cu evocarea naturii într-un anumit anotimp şi fixând, în moduri diferite, marile momente ale existenţei : naşterea, nunta, înmormântarea, de asemenea principalele date ale calendarului   agricol,   sărbători tradiţionale,   cu   datinile   caracteristice, acor-dînd spaţiu larg tablourilor de natură. Fără să aibă grandoarea viziunilor lui Raymont, evocările de natură din , Cor-dovanii" sînt demne de reţinut, cînd nu cedează atracţiei către o anume poetizare facilă, convenţională. Iată un tablou de iarna : „.../„ cîte.0 noap/6/ cfn£/ erau gerurile   în toi,   se   auzea cum chiuie şi cum hămăie lupii, pe tancuri, de jur împrejur. Făta cîte-o vacă, şi cind făta ieşeau aburi din ea, şi viţelul amorţea şi-nlemnea, dacă nu era dus in casă, la căldură. Şi oamenii stăteau Si umblau  ca într-o  amorţire şi-abia W mai croiau poteci pină pe la fîn-tini şi pînă pe la girezile de nutreţ". ° secetă : .....soarele nici nu se mai zărea pe cer, parcă s-ar ii risipit, parcă s-ar li topit cu totul în pulberea aceea alburie şi fierbinte, care stăruia deasupra satelor, aslupînd zările, înăbuşind orişice tresărire de viaţă. In asemenea zile nu se mai vedea de jur împrejur. Totul încremenea. Totul se sfrijea şi se usca, pînă-n rădăcină..."   Un mo-
ment estival nocturn: ...„Hotarul încă nu se trezise. Dormea dus, toropit, neclintit. Nici o lumină şi nici o tufă nu se mişca, nici o frunză, tntr-un tîrziu abia s-a ridicat, de undeva de pe un răzor, ,o pasăre cenuşie. Ca un bulgăre de pămint, a zvîcnit în sus pasărea către cer, fără să ciripească. S-a oprit apoi, la vreo .treizeci de metri, şi a bătut de vre-o eîteva ori din aripi, scurt, tremurător. Apoi iarăşi a zvîcnit în sus, ca-mpinsă de-un arc nevăzut..."
Monografia satului ardelean nu se întocmeşte sistematic în „Cordovanii". Ea se  constituie  din  elemente disparate, menite să  evidenţieze schimbările din lumea  rurală,   desfăşurarea  istoriei în cuprinsul acestei lumi. Veche, de cînd epica, formula istorisirii simple la persoana întâia, adaptată fireşte necesităţilor de comunicare variind de la caz la caz, a ajuns să constituie sub aspectul compoziţiei o  notă  diferenţială a romanului modern. Cu o deosebire insă, esenţială.  Ce aduce  nou,  ca formulă epică, romanul secolului al XX-lea faţă de cel, devenit clasic, de factură balzaciană, nu se rezumă la înlocuirea persoanei a treia gramaticale cu persoana întîia, nici la reactualizarea în genere a tehnicii epice pre-romaneşti ; noutatea — din acest punct de vedere —- a romanului modern consistă în sforţarea de a crea cititorului iluzia deplină a realului, sentimentul de a comunica nemijlocit cu personajul, de a recepta fără intermediar experienţe de viaţă. Folosirea persoanei întîia nu este decât consecinţa   minoră   a   deciziei romancierului de a înfăţişa numai fenomene ce intră  în  raza  cunoaşterii personajului centrai, adică de a se elimina pe ei înşişi din naraţiune, de a pune -cititorul în directă legătură cu existenţa obiectivă. Vechiul povestitor era un interpret ;  romancierul  de  azi,  însetat de
147
„autenticitate", îşi face o mîndrie din titlul de simplu grefier ori de autor al unor „jurnale" sau — cum ar fi zis Camil Petrescu — „dosare de existentă". S-au obţinut pe calea aceasta rezultate remarcabile, marcând un sensibil progres în dezvoltarea romanului ca specie, în evoluţia realismului. Gum atrăgea însă atenţia Ov. S. Crohmăl-niceanu participanţilor la sesiunea de la Leningrad a conducerii Comunităţii europene a scriitorilor, tentativa de creare a „romanului fără autor" comportă şi pericole grave. Renunţând ou totul la prerogativele sale, cedînd iniţiativa integral personajului, romancierul riscă să-şi limiteze orizontul pînă la adoptarea „perspectivei cîrtiţei" „In locul atotştiutorului secretar al epocii din romanul balzacian, în locul exersatului psiholog din romanul proustian se instalează fiinţa larvară, disperată, şi care se exprimă semiarticulat din „Comment c'est" al lui Samuel Be-chett" l). Reflectarea veridică implică arătarea, vieţii în mişcările ei fundamentale, iar aceasta pretinde selecţie şi generalizare, imposibile fără un criteriu verificat de apreciere, fără perspectivă. Devine în consecinţă hotărîtor unghiul din care sînt scrutate fenomenele.
în principiu, scriitorul se poate dedubla în orice personaj, de orice condiţie ; acesta trebuie să fie însă în măsură de a reţine din ceea ce vede esenţialul, semnificativul. Guşatul din „Cîteva păreri" de Caragiale poate, la rigoare, deveni mesagerul autorului în transmiterea unei iritări elementare în faţa sublimului; nu-i va încredinţa ansă nici un autor serios rolul de exponent al unei sensibilităţi evoluate.
Propunîndu-şi reconstituirea timpului istoric materializat în devenirea de aproape două decenii a unui sat, Ion Lăncrănjan  concede   funcţia narativă
*) „Gazeta literară", nr. 35 (49.4), 29 VIII, 1963.
148
unui ţăran destoinic şi încăpăţînat, colţos şi sensibil, onest  şi capricios, ce pare  cîştigat  printre  cei   dinţii luptei pentru o viaţă nouă, dar se hotărăşte printre ultimii să intre  în gospodăria colectivă.   De-a   lungul   întregii cărţi, pînă în final, cînd îşi modifică atitudinea   brusc,  Lae   Cordovan acţionează în contratimp. Cum va apărea istoria deceniilor din urmă, dedusă din oîmpul vizual al unui asemenea personaj ? Ne vine numai decît în minte cazul Klim Samghin : Revoluţia în optica unui filistin.  Analogia  e  posibilă  în anumite puncte, exterioare, desigur, cu toate că personajele reprezintă poziţii de clasă diferite şi sînt naturi opuse. N-ar îi deplasată nici compararea — sub acest unic aspect al unghiului de vedere adoptat de autor — cu Grigori Mele-hov. Asemeni personajelor   lui Gorki şi   Şolohov,  structural   deosebite unul de  altul,  Lae  Cordovan  opune rezistentă    determinării   social-istorice, iar prozatorul prezintă tocmai din perspectiva lui mecanismul acestei determinări. E vorba, de fapt, de confruntare, în fiecare caz, între tendinţele obiective social-istorice şi inerţia individualismului. Lucrurile   se   complică   în Cordovanii prin aceea că personajul prin a cărui prizmă sînt privite evenimentele — un ţăran cu mentalitate exacerbat individualistă — şi care serveşte în acelaşi timp drept termen al confruntării, e ridicat la rangul de povestitor, deoi, implicit, şi de interpret. Ion Lungu găseşte procedeul  contraindicat: „folosirea exclusivă a relatării evenimentelor la persoana îmtîia reprezintă un neajuns serios   al   cărţii   lui  Lăncrănjan". Romancierul are într-adevăr de înfăţişat evenimente, prefaceri depăşind capacitatea de înţelegere şi chiar sfera de existenţă a lui Lae Cordovan. Personajul — argumetează Ion Lungu — „nu este, de pildă, membru de partid şi, ca atare,  nu  cunoaşte  viaţa  internă de partid deoît din auzite (...) La multe situaţii şi întîmplări, el nu participă de
loc sau este un martor ocular lateral". Sar într-adevăr în ochi anumite inadvertenţe. Lae Cordovan expune, ca şi cum le-ar fi cunoscut nemijlocit, fapte pe care le poate şti cel mult din auzite (privind, de exemplu, munca brigăzii Comitetului Central, venită în comună), reproduce cuvinte ce nu s-au putut rosti în prezenta lui (de exempiu, acelea prin care Maxim, activist al Comitetului Central, îl pune la punct pe un instructor de partid carierist), vorbeşte despre o serie de- chestiuni complicate ou o competenţă derutantă. Admiţând că, transformat în propriul său biograf, Lae nu mai e cel care a fost în postura de simplu erou al istoriei sale, nu putem crede, totuşi, că, în evoluţia parcursă, a realizat un salt de mărimea celui pe care romanul ni-1 impune ca subînţeles. De la personajul — ţăran robit individualismului — la povestitorul ce analizează fenomenele social© şi se autoanalizează cu luciditatea unui activist de partid, şi nu dintre cei din urmă, e o distanţă ce nu poate fi abolită prinfr-un artificiu literar.
De altfel, decalajul se vădeşte şi in limbajul povestitorului. Pe de o parte Lae utilizează regionalisme ca „jen-dari", „haznă", „uştînd", „hoher", „ho-dorosit", „ghindărău", „hăbălău", „po-radiţă", „o soilise" etc., etc. (nu numai cînd citează vorbele altora, ci şi cînd vorbeşte el), pe de alta, construieşte uneori fraze de un acuzat caracter livresc, stridente, şi în orice caz improprii stilului vorbirii ţărăneşti. Exemple: „...slovele acelea muncite, scrise cu trudă, de un om cu mina grea, deprinsă cu barosul, erau slove de ioc"; „Siada şi bătaia de pe cîmp se mutau In sat şi se încingeau ca o pecingine, otrăvind zeci de suilete, spulberind zeci şi sute de visuri, măcinînd iubiri care nici nu reuşiseră măcar să se împlinească..." ; „Unde s-o ii grăbind aşa? m-am întrebat eu. Către ce zare a zădărniciei merge şi ea ?" ; „Dar timpul trecea şi-n locul întoarcerii aşteptate,
între ei s-a iscat o despărtanie nouă, o înstrăinare aspră şi neîndurătoare...". Nu numai din asemenea formulări, ci în general din stilul istorisirii, din inflexiunile frazelor, ne dăm limpede seama că acel ce povesteşte nu e Lae Cordovan, ci un intelectual, şi anume romancierul. Folosirea persoanei întîia rămâne o convenţie. Impietează oare convenţia aceasta considerabil asupra sentimentului de autenticitate pe care tinde, în chip firesc, să ni-1 transmită cartea ? Că nu auzim vorbind în persoana povestitorului un ţăran get-beget, e indiscutabil. Dar experienţa de viată ce ni se comunică e evident a unui ţăran angrenat cu toată fiinţa în vârtejul evenimentelor rememorate. Cursul acestora, ca şi, în general, al existenţei satului, e urmărit din interior, problematica socială, istorică, e trăită profund, ou intensitate. Nu e oare posibil ca un om de condei să scrie viaţa unui ţăran, în numele acestuia, întrebuinţând persoana întîia ? Numărul persoanei e în definitiv un aspect formal. Un verb pus la persoana întîia poate sta, logic, la a 'doua sau a treia. Un personaj din Cordovanii chiar vorbeşte despre el însuşi ca despre o terţă persoană. Trecând peste un anumit abuz de ardelenisme, ca şi peste alunecările spre o literaturizare facilă, stilul relatării, simplu, firesc, nu ne deranjează. Când narează propriu-zis, cînd ne pune în direct contact cu viaţa, prozatorul realizează ceea ce Caragiale numea „stilul potrivit". Iar paginile în care percepem pulsaţia amplă a vieţii nu sînt puţine.
In mersul ei, acţiunea Cordovanilor parcurge trei etape mari, corespunzătoare principalelor etape ale istoriei do după eliberare a satului ce-i serveşte drept centru şi distribuite în spaţiul celor trei volume. O primă etapă corespunde istoric anilor imediat următori eliberării: agitaţi şi aspri, marcând separarea lumii de azi de lumea trecutului. Etapa a doua e circumscrisă în anii cînd a început aşezarea temeliilor existenţei socialiste, in sfîrşit, în eta-
149
pa ei finală, acţiunea romanului reflectă realităţi ale anilor din urmă, biruinţa deplină şi definitivă a socialismului traducîndu-se literar în imagini ale belşugului obţinut prin unirea pămînturilor, prin munca în comun. Sinuos, labirintic aproape, drumul străbătut de Lae Cordovan în cuprinsul acestei acţiuni tinde să rezume la un mod propriu, cu complicaţiile inerente unei experienţe individuale specifice, prefacerea structurală determinată de revoluţia socialistă în existenta şi mentalitatea ţărănimii. Noutatea trilogiei lui Ion Lăncrănjan în 'contextul literaturii inspirate din lumea rurală de azi consistă atît în cuprinderea extraordinar de largă, în faptul că —• adevărat roman-epopee, îşi întinde acţiunea pe spaţiul unei epoci întregi, de zguduiri Si prefaceri, făureşte tabloul unei întregi societăţi, cît si în ineditul destinului personajului principal. Pentru în-tîia oară un prozator romîn recurge la procedeul confruntării pe toată suprafaţa unei naraţiuni de amploare neobişnuită a imperativelor timpului istoric cu îndărătnicia unui ins posedat de iluzia că poate trăi în afara lui. Din confruntarea acestora deourg consecinţe echivalând cu tot atâtea 'dificultăţi ridicate în faţa prozatorului. Obstinat de ideea Oui fixă de a rezista pasiv, cu orice chip, transformărilor din jur, Lae Cordovan este înclinat, normal, să înregistreze situaţii de oare să se poată crampona în refuzul său de a merge în pas cu vremea. Dar romancierul cată să picteze veridic pînza pe oare a des-făcu't-o. 'îndatorirea sa e aceea de a înfăţişa spectacolul înaintării în socialism, grandioase, dezvăluind totodată •acele fenomene negative, învinse prin luptă grea, pe care personajul Ie invocă drept argumente spre a-şi motiva reticenţele. în acest mod, în Cordovanii se constituie cea mai vastă, mai viguroasă imagine a încleştării de clasă, a înfruntării dintre nou şi vechi în lumea satului contemporan, existentă în epica
noastră. Fără urmă de idilism, cu o forţă realistă neegalată în cuprinsul romanului cu tematică actuală, ţărănesc, trilogia lui Ion Lăncrănjan (îndeosebi primele două volume) prezintă satul într-o viziune inedită prin dinamismul ei, prin puterea epică.
Aflată în centrul acţiunii, familia Cordovanilor se cere cercetată mai de aproape. Această familie ocupă în primul volum, adeseori singură, întreaga scenă deschisă privirilor cititorului. In prim-plan apare, de da început, Lae. Facem cunoştinţa unui flăcău ursuz, cu imişcări aspre, dar cu suflet sensibil. Situaţie edificatoare: întâlnirea, la fîn-tînă, într-o dimineaţă, cu fata dubită, revăzută după ani de despărţire. Lae învîrteşte roata fîntînii, visător. I se pare că vaerul satului ce se deşteaptă încet răspunde simţămintelor sale. De abia sosit de pe front, priveşte totul ca trezit dintr-uu somn greu. Se aude strigat. Nu răspunde. Prunul din gard scutură promoroacă. De undeva a răsărit o fată cu năframă roşie stropită cu alb. Roata se învîrteşte mai repede. Fata se apropie. I se simte mersul legănat, „în clipa cînd a pus ea niciorui pe scîndura podeţului, aăieala s-a izbit de sul şi-a sărit de cealaltă Darte a lîntînii. Apa s-a vărsat peste tot. stro-pindu-mă. Eu mi~am muşcat buza, scris-nind. Am dat apoi drumul la găleata în îîntînă, lără să-mi iau ochii de la suite. Parasca a trecut pe apioape. Am uuzn-a şi-am simtit-o. dar nu m-am întors. Nici diwă ce a început ea să strige la Ruzalii nu m-am întors. îmi părea rau că se vărsase găleata şi că-mi pierdusem cumpătul, ca prostul". învederând simţ psihologic, scena ne introduce in acţiunea ce începe să se desfăşoare, dezvăluind raporturile încordate dintre Lae şi familia sa. Fratele Simion şl cumnata Lina i se adresează răstit Părăseai, îi aruncă vorbe cu venin. Curând va intra în scenă şi Androne Cordovan, tatăl, pornit şi el împotriva mezinului. Surdă deocamdată, mocnită, aversiunea
150
familiei faţă de fiul rătăcitor, întors acasă, îşi trădează repede substratul. Ai săi îl crezuseră pe Lae mort. Simion şi 'mai ales nevastă-sa se obişnuiseră cu gîndul că vor moşteni tot pământul bătrânului. Cordovanul cel mic revendică însă, pătimaş, jumătate din avere, indispunîndu-1 şi pe tatăl lor, ce tine morţiş ca moşia să rărnină intactă. Iată premizele unei variante a dramei pă-imîntului ce, luând forme din ce în ce mai acute, împinse pînă la violenţa cea mai sălbatică, formează osatura primului volum al trilogiei lui Ion Lănerănjan. Agonisit şi apărat cu sînge, din moşi-strămoşi, pămîntul, adorat în cele din urmă cu idolatrie, a devenit izvor de discordie şi nenorociri. întunecând zările sufleteşti ca un spectru demonic, el alungă din casa Cordovanilor liniştea, răscoală frate [împotriva fratelui şi asmute pe fecior împotriva părintelui. Ani în şir, Cordovanii se poartă ca nişte apucaţi. Aflaţi parcă sub puterea unui blestem, se încaieră mai rău ca duşmanii de moarte, se bat cu furcile, cu sapele şi securile, îşi distrug unii altora avutul, umblă prin judecăţi. Poate că bestialitatea unor acte descrise pe spaţii mari, în roman, debordează pe alocuri limitele verosimilului. Simion strică semănăturile lui Lae, îi aprinde holda, dă foc, într-o seară, carului cu fîn în care şade Parasca, o loveşte pe Parasca, gravidă, în burtă, cu bocancul, făoînd-o să avorteze. Lae este bătut, intr-un rînd, de ai săi, cu o cruzime fantastică, de rămîne cu durere de cap pe toată viaţa. Nelăsîndu-se mai prejos, Lae îşi cotonogeşte altădată fratele, iar tatălui său îi zdrobeşte picioarele cu bîta. Forţa epică a episoadelor este negreşit excepţională, atestând un talent vînjos, dar, străbătându-le, încercăm pe alocuri sentimentul de a ne găsi mai ■curând în mijlocul unor scene teribile din unele romane americane (Caldwell, Steinbeck) decît în paginile unei cărţi româneşti. Amendînd excesul neînfrînat de violente, trebuie să admitem că, în proza  noastră,  urmările groaznice ale
pervertirii sufletelor prin robirea lor patimii de pământ nu sînt denunţate nicăiri cu o putere de reliefare deopotrivă cu aceea din Cordovanii. Vedem, în romanul lui Ion Lănerănjan, cum oameni vrednici, gospodari aşezaţi, harnici, capabili în alte condiţii de fapte hune, nu lipsiţi de fineţe sufletească, se prefac, sub impulsiunea înjositoarei foame de pământ, în lupi. Putem spune că ni se înfăţişează în Cordovanii o umanitate bolnavă. Individualismul generat de proprietatea privată i-a înstrăinat pe ţărani de partea cea mai bună din ei. Calea pe care o străbat ţăranii din Dunga-de-sus, Cordovanii inclusiv, în condiţiile puterii populare, e o cale a desrneticirii, a emancipării din sclavia pământului, a dobândirii libertăţii şi demnităţii umane. Reuşit-a romancierul să lumineze procesul complex al dezlipirii de ţarină cu aceeaşi forţă ou care a pictat efectele alienării provocate de aservirea fată de o fâşie de pământ ?
Ruperea lanţurilor începe curînd după eliberarea ţării. Nemaipomenita primăvară a lui '45 ridică, o dată cu şuvoaiele ţâşnite de sub zăpezi, torentul mulţimilor decise să-şi înfăptuiască dreptatea. Un sătean, muncitor la calea ferată, aduce în Dunga-de-sus veşti răscolitoare. Povesteşte despre o manifestaţie populară uriaşă, dela Braşov, ce a impus înlocuirea primarului fascist. Lae însuşi asistă la prinderea unui colaboraţionist de către o ceată de oameni indignaţi, şi escortarea lui, cu alai, spre poliţie. Propriul sat, Lae Cordovan îl găseşte însă aşa cum âl lăsase. Mari şi tari sânt tot vechii cîrmuitori : Ionu lui Cărbune, primarul, notaral Titus Colceriu şi Găozariu, ai lui Te cău, [învăţătorul Ion Miclean, purtător cîndva de cămaşă verde, neisprăvitul Aurică Aviatorul. Aplicarea legii reformei agrare e tărăgănată. S-ar parei că nu s-a schimbat nimic în Dunga-de-sus. Nemanifestă, schimbarea se simte, totuşi. E o agitaţie îa sat, o fierbere neîncetată. Oamenii n-au astîmpăr. Se
151
string seara la circiumă, mai mult ca să afle veşti. Discută şi oftează. Se simte în vocile lor neliniştea, nemulţumirea mânioasă. Ceva trebuie să se în-tîmple. Printre ei se află oameni care ştiu ce voiesc: Gligoru lui Ghiuţ, frînarul, Mitru lui Spînzură-foame. Acesta din urmă spumegă împotriva „lupilor care-or rărit turma" şi „vin din nou s-o păstorească". S-a înscris în partid şi „a căpătat grai" Caută să scoată satul din frământarea pasivă. Din notaţii şi relatări succinte, din scene alternînd şi întrepătrunzîndu-se ca acelea din viaţa' de familie a Cordovanilor, se crează atmosfera particulară a anilor de imediat după război, starea de tensiune, punctată de explozii şi avânturi, spectacolul răsturnărilor şi ai statornicirii de noi rînduieli. De la un timp, cartea se umple de mişcare. Fierberea stăpînită devine clocot cu erupţii şi rostogoliri colosale. Asistăm la mişcări de mase enorme, stârnite fie de o mânie legitimă, fie de maşinaţluni tenebroase ale forţei ostile existentei noi. în toate cazurile, romancierul face dovada posibilităţilor sale remarcabile de a crea imagini ale mişcării, de a înfăţişa scene vii în desfăşurări nesfîrşite. Am sentimentul că, în dezvăluirea psihologiei mulţimii, Cordovanii denotă o vigoare realistă ce suportă uneori comparaţia cu aceea a scenelor de masă din Răscoala şi din Desculţ, lăsînd în urmă situaţii asemănătoare din alte romane, şi ele remarcabile sub acest aspect. Mulţimea, în volumul întîi al romanului lui Ion Lăncrănjan, e încă departe de a fi devenit o masă organizată. Acţionează ca gloată. Primitive, manifestările ei vădesc, în tot cazul, zăcămintele inepuizabile de energie de care dispune ţărănimea. S-a zvonit că dîrjenenii vor să ia pământurile dunganilor. Dunganii aleargă ca nebunii să se bată cu ei. Episodul se deosebeşte şi în conţinut şi sub raportul modalităţii epice de acela al înfruntării dintre luncani şi moţi din Setea. Totul se petrece haotic, deşănţat: o revărsare descreerată. Bat
clopotele în dungă, aspru, oamenii aleargă,    suduind: „•— Dîrjenenii!...
— Pîrligarii!... Pupa soarelui şi maica dumnezeului... Ihi-hi..." In uşa circiumei, Ionu lui Cărbune, între timp destituit din postul de primar, bolboroseşte un discurs incendiar: „— Fraţilor 1 (...) Trebuie să mergem să ne apărăm pă-mîntul! (...) Dacă ei, comuniştii, vor să le deie pămînl, să le deie dintr-o lor... Noi... pămîntu nostru... din moşi-strămoşi..." Un smintit, Cula lui Hăpă-leaţă, aţîţă şi el gloata, proferînd înjurături cumplite la adresa „pîrJiga-rilor" şi a „bolşovicilor". Desperat, Mitru lui Spînzură-foame încearcă să împiedice nebunia, dar numaidecît i se ridică împotrivă Ionu lui Cărbune, secundat de Aurică Aviatorul. Se încinge o luptă oratorică pentru cîştigarea mulţimii. Mitru de pe poartă, fostul primar de pe treptele circiumei, celălalt din uliţă, strigă oamenilor, unul — să se împrăştie, ceilalţi doi — să-şi urmeze drumul. Vacarm, zăpăceală. Pâriie gardurile, undeva se văietă o femeie. Oamenii se împart. Pînă la urmă biruie partizanii lui Ionu lui Cărbune. Mitru e tras jos de pe poartă şi vîrît într-iun sac. Nu dau rezultat nici încercările lui Gligoru lui Ghiuţ de a întoarce din drum gloata înfierbîntată. Prin lapoviţă, şuvoiul uman înaintează precipitat: „Ne zmulgeam picioarele din glod şi mergeam aplecaţi înainte, cu capetele proptite în piept. Săcurile şi furcile se loveau unele de altele, în mers. Oamenii tresăreau, auzindu-le. Tresăreau şi iuţeau şi mai mult pasul, răzleţin-du-se şi mai tare, peste tot hotarul, ca o apă tulbure şi bolnăvicioasă..." Bătaia ce se încinge în cele din urmă e de un grotesc sinistru. Oamenii din cele două sate se năpustesc unii asupra altora cu urlete demente: „— Pe eiii, mă ... — Pe eiii ... (...) — Haideţi, mă I —■ Hîrciogii din Dunga-de-sus! — Lăcomia  lumii 1   —  Haideţi,   măăăă / (...)
— Pe ei 1... Pe ei 1... — ... eiii... eiii... iii... iii..." Pe o margine de şanţ, o femeie  ţipă  ca   din   gură   de   şarpe :
152
murau
„-— Spurcaţilor 1 Antihriştilor! Apucaţilor I" Deodată" încep să dea unii în alţii, ca orbii, cu ciomegele, cu furcile, învălmăşeala e îngrozitoare: „Din toată larma şi din toată toriota din curte s-a ales un singur strigăt, subpămîntean, înspăimîntător, sălbatic : „liiii... iii... iii., încolo, numai zăngăte de iurci şi de securi şi cioiăneli şi dupăieli. Nimeni nu mai ştia cine şi cu cine se bate. Oamenii se adunau laolaltă, scrîşnind. Se risipeau apoi şi se duceau către grădină. Şi-apoi iar se încleştau, orbeşte, nebuneşte. Sub ei, curtea gemea surd, legănîndu-se, după cum se legănau şi ei, după cum se risipeau ori după cum se adunau laolaltă. Iar vîntul, deasupra, şuiera din ce în ce mai aspru". în contrast cu dezlănţuirea elementară, oarbă, intervenţia lui Patru lui Milinton Pandurii, semnifică afirmarea lucidităţii, a voinţei tenace, dirijată de conştiinţa scopului pozitiv urmărit. Izbutind să se facă ascultat, Patru le spune oamenilor din cele două sate învrăjbite că se bat de pomană, că au fost stîrniţi unii contra altora în scopuri mârşave, întrerupt cu brutalitate, doborât la pământ, nu se dă bătut şi pînă la urmă reuşeşte să oprească măcelul.
Reprobabilă, încăierarea dunganilor cu dlrjenenii îşi are tâlcul ei. Reţinută, mânia ţăranilor exasperaţi de tergiversarea împărţirii pământului irumpe absurd, provocată de agentura reacţionară şi speculată cu perfidie împotriva intereselor ţărăneşti. Fapt e că ţăranii s-au sjmuls din inerţie. Izbucnirea lor învederează o sete de acţiune, o trebuinţă de a face ceva, de a modifica stările de lucruri intolerabile. Va fi necesară o muncă perseverentă, răbdătoare, din partea comuniştilor, pentru captarea şi călăuzirea justă a uriaşelor energii declanşate. Mobilul adânc al frământărilor ţărăneşti descrise în Cordovanii rămâne, în orice caz, nevoia de schimbări, aspiraţia la o viaţă mai bună. O întoarcere la ce a fost apare de neconceput. Sînt în roman situaţii din care se desprinde net o aversiune explozivă faţă de tre-
cutul de obidă şi umilinţă. Se anunţă sosirea prefectului. Sătenii sînt chemaţi la şcoală. Dar în loc de prefect, se pomenesc cu Pompiliu Grozea, „ciungii", fost căpitan, administrator al moşiei ce urmează să se împartă. Pe întinderea mai multor pagini, cititorul are prilejul de a verifica iscusinţa prozatorului în manevrarea situaţiilor, în pregătirea înceată a momentelor de culme, în întoarceri neaşteptate ale cursului acţiunii. Căpitanul ţine un discurs sforăitor. Oamenii îl ascultă, pentru că vorbeşte despre ce-i doare. Lasă să se înţeleagă că dunganii n-au primit încă pământ din pricina comuniştilor, care cică ar fi „încurcat iţele". E vădit că „ciungul" încearcă o diversiune în stil mare. Mulţimea pare câştigată. Se aud strigăte :  „— Comuniştii I — Bolşovicii 1...
— N-au lncredere-n noii... — Vor să ne-nşele !... —• Să ne dezbine ... — Pe noi, pe ţărani ...". Spiritele sînt dinamitate. O scînteie, şi explozia se va produce. însă scânteia se aprinde unde nu se aşteaptă nimeni. Se aude strigând o femeie. îl întreabă pe domnu' Pompil „cu cine ţine". Atenţia tuturor se întoarce spre ea. Moment de destindere. Toţi se întreabă cine e femeia cea îndrăzneaţă. Femeia se apropie de sania căpitanului şi se angajează cu el intr-un duel verbal aprig. Usturătoare, replicile femeii spulberă efectul produs de peroraţiile lui Pompiliu Grozea. Potolită o clipă, mulţimea începe iar a vui. Indignarea se năruie acum, potop, asupra administratorului care bătuse ţăranii cu cravaşa, le necinstise casele. Căpitanul scapă cu fuga. în locul său pătimeşte calul. Răscolită amintirea suferinţelor şi ruşinii de altădată, oamenii acţionează cu patimă, sumar, sub impulsul nevoii de răzbunare: „— Daţi în el, măi... Băteţi-l, că ăsta-i calu căpitanului, al fulălăului, al mişelului ăluia care-a măcelărit copii pe ironl /...
— Rupeti-i picioarele!... — Daţi pe el /..."
Prin sensurile lor, episoadele în care se desfăşoară acţiuni cu caracter politic
153
mişcări de mase, dau o replică ideologică  frămîntărilor  din  familia Cordovanilor,  pun   in   lumină anacronismul ambiţiilor lui Lae, pasiunea nesăbuită cu care el şi ai săi luptă pentru pămînt. Ceea ce se petrece ân sat şi în ţară atestă spargerea vechilor cadre de existentă, sforţări ale vieţii de a-şi croi un alt lăgaş. Cum anume vor trăi oamenii de aci înainte, îşi reprezintă deocamdată putini. Şi-a făcut însă loc în conştiinţe certitudinea că va fi altfel. Din anumite reacţii colective  se  vede  că, ridicîn-du-se  pentru  pămînt,   ţăranii   nu duc doar  o luptă  economică,  nu năzuiesc numai la obţinerea unor teritorii. Fără să-şi dea limpede seama şi fără a nimeri totdeauna la ţintă, ei se bat pentru dreptul la o viaţă demnă, pentru sfărâmarea servitutii. O dată cu pămîntul, dobândesc astfel încă ceva, mult mat preţios:   conştiinţa   propriei   forţe si demnităţi. După o ciocnire cu Pompilju Grozea, alta decît cea de la şcoală, un grup de ţărani săraci din Dunga-de-sus luînd în  sfirşit  în stăpânire pămîntul dat de partidul comuniştilor, se bucură nu numai ei, poate, nu atît de hectarele obţinute;  entuziasmul li-1 procură dovada că „pot", că sînt în stare să-şi impună voinţa. „Aţi văzut, mă, vorbeau oamenii între ei, în vreme ce lucrau, dacă am stat laolaltă, am lămurit-o /... — Păi, noi, mă, putem I ... — Putem, dacă vrem /..." De la început, în romanul lui Ion Lăncrănjan se pot distinge aşadar manifestările a două moduri de acţiune  pentru   o   existenţă  mai bună Cordovanii înţeleg să-şi dureze ceea ce cred ei că înseamnă fericirea înlăuntrui formelor vechi de viaţă. Stau de o parte, nu   le  pasă   de   zbuciurnările satului. Doar pe Lae îl găsim mai totdeauna în mijlocul tumultului, dar ca observator, rareori   şi   întâmplător   ca participant activ. Cordovanii boicotează istoria. în realitate,  chiar  acest boicot înseamnă participare. Sterpele frământări în care se istoveşte nefericita familie demonstrează falimentul felului de viaţă bazat pe mica proprietate agrară. Petecul
de pămînt generează chinuri. Revine istoriei misiunea de a călăuzi oamenii spre un alt ideal de existenţă.
Căutat cu lîndîrjire in cuprinsul întî-iului volum, acest ideal nou începe să capete contur din volumul al doilea al romanului. Cele trei volume nu formează, desigur, compartimente închise : naraţiunea are continuitate. Sînt însă deosebiri de accent vizibile. în volumul întîi, incontestabil cel mai dens, mai împlinit (e şi părerea lui Nicolae Manolescui), atenţia cititorului e reţinută de conflictul dintre Cordova ni, cel puţin în aceeaşi măsură ca şi de evenimentele ce cutremură satul. Acest volum e într-adevăr romanul Cordovanilor şi mai ales romanul lui Lae Cordovan. Patima lui pentru pămînt, comparabilă cu a lui Ion, experienţele Iui sufleteşti, zbuciumul şi devenirea lui ne suscită îndeosebi interesul. în volumul acesta îşi rememorează Lae, bunăoară, cuceritor, dragostea cu Părăsea, povestind cum era să taie, pentru ea, cu coasa, picioarele unui „tăn-tălău", care avea să-i fie mire fără a-i deveni bărbat, şi cum a răpit-o, oa un haiduc, de la propria ei nuntă. Tot aici evocă nopţile cele mai pătimaşe petrecute cu Ana lui Clăment, ibovnica. In situaţii ca acestea, îl vedem parcă in Lae pe străbunicul său Axente-Cordo-vanul cel bătrân, — hoţ de cai, răpitor de fecioare, adevărat erou de baladă, evocat la modul romantic în unul din episoadele memorabile ale cărţii. Cum menţionam mai sus, Lae Cordovan se manifestă în paginile volumului întîi ca un personaj de prim-plan. în volumul următor, situaţia se schimbă. S-ar putea întâmpla ca paginile în care e vorba despre Lae şi ceilalţi Cordovani să le egaleze şi chiar să le întreacă numeric pe cele din primul volum, consacrate aceloraşi personaje. Cititorul e însă atras acum în măsură sporită de expunerea unor realităţi social-politico depăşind cu mult, prin implicaţiile lor,
1)  Contemporanul, nr. 36 (882), 6.IV. 1963.
154
cercul vieţii Cordovanilor. De un anacronism devenit izbitor, certurile pentru • pămint din sinul unei familii ne interesează, natural, mult mai puţin decât fenomenele majore ce se petrec în sat. Cordovanii continuă de la o vreme să ne ocupe atenţia mai mult ca membrii de rînd ai colectivităţii rurale decît ca neam de Cordovani. Mă întreb chiar dacă titlul Cordovanii nu e întrucîtva impropriu, extins asupra intregii trilogii, care, prin problematica ei, e mai mult decît un roman al familiei Logojan.
Nu-i vom face, fireşte, prozatorului mizerie pentru titlul cărţii sale. E cazul însă, negreşit, a discuta dacă ceea ce acoperă titlul în cazul de faţă leagă suficient episoadele celor trei volume. Dacă ne gîndim bine, povestea Cordovanilor, mai exact: problematica lor particulară, se epuizează pe la începutul volumului al doilea. Ea nu influenţează în nici un fel destinele satului, a cărui dramă constituie materia acestui volum. De altfel, în al doilea volum şi, mai cu seamă, în al treilea, eposul se rarefiază. Episoadele nu se înlănţuie întotdeauna firesc, apar digresiuni, plasate uneori cît se poate de stînga ci (biografia lui Indreiu Susan întrerupe acţiunea în unul din momentele ei cele mai încordate), întâmplări de un senzaţional refractar veridicităţii (povestea cu armele tăinuite de Lae Cordovan, de teama lui Aurică Aviatorul), repetiţii de situaţii, intervenţii lirice mai mult sau mai puţin parazitare, dialoguri lungite artificial, pasaje romanţioase, ca acelea în care Parasca spune la un mod desuet livresc povestea unei fete nefericite, care nu-i alta decât ea însăşi, întreruptă din cînd în cînd, naiv., de soţul ei: „— Şi pe urmă ce-o mal fost ?" ; „—- Da, şi după aia ce-o mai Inst şi ce s-o mai petrecut cu lata asta a ta ?" etc. Prin ce trezeşte interes volumul al doilea ? El aduce priveliştea satului Dunga-de-sus din jurul aniului 1950. Satul a pornit pe calea înnoirilor. Sub  conducerea comuniştilor se reiau
lucrările, începute îndată după eliberare şi întrerupte, în vederea electrificării, fie agită chestiunea zidirii unui cămin cultural. Există o gazetă de stradă. Oamenii n-o duc rău. Se discută despre Rezoluţia din 3—5 martie 1949. Mitm lui Spînzură-foame, Gligoru lui Ghiut. Zaharia lui Bulaou încep să ducă muncă de atragere a ţăranilor într-o viitoare gospodărie colectivă. A susţine o asemenea acţiune nu e uşor. în Dunga-de-sus se află mai mulţi foşti mandşti, Iar aceştia întreţin pe ascuns legături cu foşti legionari şi alte soiuri de bandiţi, într-un fel sau altul, ei mai exercită influenţă asupra unei bune părţi a sătenilor. Mai e şi altceva. în decursul anilor s-au ridicat noi chiaburi, ca Ali-sandru Ghirăului şi Chirau lui Mentru, care, camuflaţi în mijlocaşi, ajung să acapareze posturi-cheie în conducerea comunei. Nu numai munca pentru înfiinţarea gospodăriei colective e greu de dus în asemenea condiţii. Chiaburii camuflaţi şi elementele carieriste pun în genere piedici aplicării politicii partidului. Constituiţi în clică, aplică după .bunul lor plac directivele trasate de partid, sprijinindu-i în toate chipurile pe ai lor, pe vechii şi pe noii bogătani, apâsindu-â pe săraci şi mijlocaşi. Lui Lae Cordovan, de exemplu, cumnatul său Chimu, agent agricol, apoi primar, îi impune planuri de cultură care să-i ocupe pământul cu sămănături ce nu-i sînt de trebuinţă. Pe Mitru, care nu-! lasă să-şi facă mendrele cum vor, în-vîrtiţii reuşesc să-1 vîre în închisoare, sub acuzaţia perfid ticluită de a fi irosit bana publici. Astfel de fapte sînt arătate în roman, pe temeiul studierii temeinice a realităţii obiective, ca devenite posibile prin încălcarea grosolană a liniei partidului de către gruparea fracţionistâ. Substanţa specifică a volumului o formează relatarea samavolniciilor săvârşite de elementele descompuse sub oblăduirea încurajatoare şi cu activa participare a lui Mitrofan Pujdercă, un oportunist improvizat în instructor de partid. Şi-au găsit şi în alte naraţiuni
155
reflectarea felurite aspecte ale devierii de dreapta, curmată la timp de partid, dar nicădri nu sînt înfăţişate atît de pe larg urmările acţiunii duşmănoase a grupului fracţionist oa în Cordovanii. Totodată, romanul pune în lumină lupta îndîrjită dusă de membrii de partid cinstiţi împotriva denaturării politicii partidului. Parcurgem, în volumul al doilea, situaţii de necrezut. Inşi de nimic, fripturişti ordinari, se erijează în exponenţi ai puterii celor ce muncesc, în timp ce aceia pe care i-am văzut luptînd cu abnegaţie pentru puterea populară sînt împinşi la fund. Chimu lui Mentu, Alisandru Ghirăului, îmbogăţiţi de pe urma feluritelor „mişcolăn-ţii", cîrmuiesc satul ca nişte satrapi. Secretar al Sfatului, bâlbâitul Tit us Col-ceriu şi Găozariu, rostul notar, se zbor-şesc la oameni ca pe vremuri, împroş-oîndu-i ou salivă, numai că stropşesc alte vorbe : „— Statul are nevoie de-de grî-ne-ne-ne ? (...) Sa-sa-sa-tuI-I-1 trebuie să îi-i-i deie tri-bu-bu-tul său la construirea-ea-ea socialismului ?/ Indre-lu Susan, ridicat între timp într-o muncă importantă, e pus în disponibilitate. Pe Patru lui Milinton 1-a omorât Aurică Aviatorul. Mitru e la Închisoare. In sat domneşte o atmosferă apăsătoare, încordarea creşte. Pujdercă a decretat nişte măsuri de-a dreptul provocatoare. Nu le este permis să meargă la moară, nici în târg, celor ce nu sînt la zi cu obligaţiile. Jocul e interzis, pe motiv că prilejuieşte cântece deocheate şi păruieli. Dar lui Mitrofan nu-i pasă. E mulţumit. Un tovarăş dela raion îl preţuieşte pentru zelul său. Satele în care activează sînt doar fruntaşe la colectări. Ce importanţă are prin ce mijloace se îndeplineşte şi supraîndo-plineşte planul! Se comit ilegalităţi ? Nu-i nimica. Pujdercă e de principiul că orice abuzuri sînt îngăduite .dacă aduc Soioase".
Chipul  detestabil  al  carieristului se dezvăluie integral atunci cînd se pune problema accelerării muncii de întemeiere a   gospodăriei   agricole colective.
Pujdercă lucrează astfel încît compromite o acţiune serioasă, de mare răspundere. Cu alura unui comandant, trasează rnilităreşte un program de acţiune rapid : „— O săplămină nu iacem altceva, măi tovarăşilor I Umblăm prin sat şi vorbim cu ţăranii 1 Le spunem ce-i şi cum, să ştie, <să nu spună după aia că nu le-am explicat! Pe urmă, după o săptămlnă, iacem o adunare mare, cu tot satul, să vedem cine se înscrie I Pe urmă iacem o şedinţă specială, de inaugurare J Pe urmă tragem o petrecere cum nu s-a mai pomenit, în cinstea inaugurării!"... Nimic mai simplu. Munca de lămurire, aşa cum o organizează Mitrofan Pujdercă, dă naştere unor situaţii de comedie. Ignorînd rezultatele bune obţinute de Mitru şi ceilalţi membri ai vechiului comitet de iniţiativă, impacientul instructor aduce de la oraş avocaţi şi procurori, a căror apariţie stârneşte zarvă şi ilaritate. Drept urmare, cei vizaţi fug de acasă, se ascund pe unde apucă. Unu] se vîră sub pat, un altul se piteşte în podul grajdului. O gospodărie înjghebată prin vînturarea demagogică a tot felul de promisiunii nu poate merge, se înţelege, decît tîrâş-grăpiş. La un moment dat va ajunge la un pas de destrămare. Redresarea se va produce numai după măturarea de la cîrma comunei, a gospodăriei, din organizaţia de partid, a nemernicilor.
Toată istoria isprăvilor lui Pujdercă si a protejaţilor săi ne solicită atenţia imai ales prin conţinutul ei demascator Romanul adoptă mijloacele cronicii. Diferenţierea stilistică faţă de episoadele evocând certuri pentru pămînt, iubiri, mulţimi în mişcare, e vizibilă. Devine dificilă definirea individualităţii artei povestitorului. Momentele ce pot fi izolate în vederea analizării artistice nu sînt numeroase. Unul clin ele e acela în care adunarea convocată de Pujdercă în scopul înscrierii spectaculoase a ţăranilor în gospodăria colectivă e dată peste cap de Indreiu Susan. Cu obişnuitul său debit demagogic, oportu-
156
nisţul perorează despre fericirea ce se va „coborî pe pămînt numaidecît, chiar a doua zi", pentru cei ce vor înainta cereri.. Cineva din fundul sălii îl întrerupe : „—• Ce să ne mai tot binecuvîn-ţăm ? (...) Ne-aţi strîns aici, băgaţi-ne unde vreţi 1 (...) S-o lămurim într-un iei 1" In timpul acesta în uşă apare statura lui Indreiu Susan, acum activist regional. Pujdercă tresare, încurcat. Bea apă în grabă, rămîne o clipă pe gînduri, apoi îl invită pe Susan la masa prezidiului. Ia cuvîntul neaşteptat, o femeie. Declară că „nu se bagă" în gospodărie, „...dacă nu se face prin bună învoială". Protestează împotriva felului cum sînt repartizate cotele. Sala începe să freamăte. Ridioîndu-se, Indreiu Susan cere» linişte, apoi răspicat şi olar, expune în eîteva cuvinte linia partidului în problema colectivizării. „Cu sila — explică el —• n-o să vă bage nimeni nicăieri I De-aceea am şi venit, să vă spun treaba asta!" Pe proprie răspundere, retezînd cu hotărire împotrivirile lui Pujdercă, închide şedinţa. Notabil e şi episodul complotului urzit de elementele ostile, coalizate împotriva gospodăriei colective. Ca întotdeauna cînd evocă scene de mase, romancierul e în largul său. Stîrnită de foşti chiaburi şi de uneltele lor, o ceată de colectivişti uşor de dus cu vorba vor să-,şi ia înapoi vitele şi uneltele. Au venit cu răngi şi berbeci de lemn. Gligoru lui Ghiuţ şi încă vreo sută sînt decişi să apere, cu preţul vieţii, avutul obştesc. Ei zăvorăsc porţile gospodăriei. însă năvălitorii le descliid cu forţa. Se iscă vălmăşag, lonu lui Cărbune ridică securea asupra lui Gligor. îndeamnă gloata inconştientă să distrugă sediul sfatului popular. Venit în grabă, Mitrofan Pujdercă e pus pe fugă şi se ascunde într-un coteţ de porci. Cineva sparge uşile unei magazii în care descoperă un butoi. în lipsă de oale sau pahare, oamenii năpustiţi peste butoiul deschis cu toporul beau vinul din punmi şi din căciuli. Seara, satul e ocupat milităreşte de bandiţi contrarevoluţionari,  iviţi   cine  ştie   de unde.
Devine necesară intervenţia masivă a forţei publice şi bandiţii sînt răpuşi prin luptă armată. Variaţia mijloacelor naratorului, care trece de la cronică la evocarea epică şi de la reportaj la comentariul liric nu e, bineînţeles, de natură să asigure unitatea artistică a scrierii care, cu toate acestea, ne cucereşte prin bogăţia de fapte interesante, prin dezvăluirea unor aspecte mad puţin explorate literar ale luptei de clasă la ţară în perioada de început a construcţiei socialiste.
Pe parcursul volumului, cititorul încearcă unele insatisfacţii şi nedumeriri —- nu numai de ordin artistic. Cum s-a mai observat, diverşi bandiţi vin în sat, întreprind acţiuni teroriste, fără să primească prompt riposta nimicitoare, firească. Cu toată lipsa de vigilenţă a celor de soiul lui Pujdercă şi complicitatea unuia ca Alisandru Ghirăului, nu e de conceput că, în plină dictatura a proletariatului, un Aurică Aviatorul putea comite repetat nelegiuiri înspăimântătoare, fără să fie prins. De neînţeles apare şi menţinerea în miliţie a unui fost şef de jandarmi, compromis, precum Bădăuţă, care mai e pe deasupra şi impertinent cu activiştii de partid. Mi se pare de asemenea neverosimilă îngăduinţa excesivă manifestată de organele de partid şi de stat faţă de ipochimeni cum sînt lonu lui Cărbune şi Cula lui Hăpăleaţă, instigatorii tuturor tulburărilor din sat, sau faţă de preotul reacţionar, care, în predici, strecoară insinuări duşmănoase cît se poate de străvezii. O asemenea lipsă de combativitate aruncă o lumină proastă şi asupra comuniştilor devotaţi cu tot sufletul cauzei clasei muncitoare : Mitru, Gligor, Indreiu Susan. Cum rabdă aceştia ca foştii tartori ai satului să continue a-şi face de cap ? Nestingherit, nedibuit de nimeni, îşi ţese intrigile drăceşti crîş-marul Ironim, iar Alisandru Ghirăului şi Chimu lui Mentu, ce stîmesc prin acţiunile lor antipartinice nemulţumiri profunde în sat, nu sînt traşi la răspundere, după ce sînt demascaţi. Cal din-
157
tîi acaparează, după debarcare, şi mai crincen avere. Tabloul lumii săteşti pare dominat, în volumul al doilea, de culori sumbre. Se exercită presiuni inadmisibile asupra ţăranilor, se comit ilegalităţi, membri de partid cinstiţi sînt persecutaţi. Denunţarea consecinţelor funeste ale devierilor de la linia partidului, relevarea dîrzeniei şi curajului cu care comuniştii adevăraţi au apărat această linie, constituie — am spus-o — unul din principalele merite ale romanului. Numai astfel marşul spre socialism poate fi prezentat realist, în toată grandoarea lui. Ţărănimea muncitoare a obţinut însă, sub îndrumarea partidului, chiar în condiţiile evocate în Cordovanii, biruinţe de seamă în edificarea vieţii noi. Sînt consemnate şi în volumul de care ne ocupăm asemenea biruinţe. Se menţionează existenţa unor gospodării colective care merg cît se poate ide bine. în cîmpul vederii noastre sînt aduse însă mai ales realităţi contrare — realităţi dure de care se izbeşte povestitorul. Depăşirea, mai precis, lărgirea perspectivei acestuia, prin punerea lui în contact cu fenomene pozitive în alte părţi, de pildă, ar fi fost, poate, recomandabilă.
Al treilea volum prezintă satul socialist în plin avînt. O minuţioasă anchetă, făcută de o brigadă a Comitetului Central, a curmat mişeliile, apiicînd sancţiuni celor oare le-au sâvîrşit. Reabilitat, Mitru se înapoiază acasă. Se schimbă conducerea comunei şi a gospodăriei colective. Gospodăria se reorganizează pe baze trainice. Continuată în condiţii noi, munca îşi dă toate roadele. în case începe să se instaureze belşugul. Gospodarii uniţi îşi construiesc locuinţe noi. Chipurile se luminează. Viaţa a devenit plină, veselă. în ziua împărţirii veniturilor, colectiviştii se întorc de la sediu cu oarele doldora. Zile în şir discută, după aceea, la cooperativă, la şezători, pe uliţi, despre cîştigurile obţinute : „— Ai văzut, mă, că se poate! (...) — se poate, mă, iir-ar să fie!... — Şi încă bine de tot, nu oricum l"...
O nuntă, descrisă într-un întreg capitol, ii oferă prozatorului posibilitatea nu numai de a întreprinde incursiuni în folclor, de a explora datini, ci şi de a descifra bucuria nouă, neţărmurită a unei umanităţi ce şi-a făurit un cadru temeinic de existenţă.
In mijlocul acestei lumi, Lae Cordovan se zbate şi sîngerează lăuntric. Nu-şi află liniştea. Nimic nu-i procură mulţumire. Se simte străin de toţi, singur. Toate îl irită, dar nu ştie ce vrea. Şi, totuşi, şi-a atins ţinta. Fratele său a intrat în gospodăria colectivă cu jumătate din pămîntul rămas de la tatăl lor decedat. Cealaltă jumătate îi aparţine. Şi-a alcătuit o gospodărie frumoasă. Ce-1 indispune ? Doar nu are a se plînge de nimic. Nimeni nu-1 stîn-jeneşte. Şi autorităţile săteşti, şi activiştii de partid îl înconjoară de o bunăvoinţă deosebită, îi rabdă chiar toate toanele şi-i satisfac toate capriciile. Reifuzînd să se înscrie în gospodăria colectivă, e lăsat să se convingă singur, pe îndelete, de avantajele ei. Nimeni nu-1 „sforţează" cu vorba. Toţi îl lasă în pace. Pe Lae Cordovan îl întărită însă cîştigurile colectiviştilor, buna lor dispoziţie, faptul că ogorul colectivei, muncit cu mijloace moderne, dă rod mai bun decît fîşia lui de pămînt din preajmă. îl scoate din fire dorinţa copilului de a se face, cînd va fi mare, tractorist. Nu-1 lasă pe băiat la grădiniţă. Cînd acesta se duce, totuşi, acolo, îl bate crunt. Lae suferă de singurătate. Are pămînt, dar nu mai are nici uh suflet apropiat. Răzleţit de toată lumea, mergînd in direcţia opusă curentului vieţii, se pune singur, nu rareori, în situaţii unice. Intrînd, bunăoară, în vorbă cu ţărani din alte părţi, colectivişti, îi e ruşine să spună că el a rămas „individual" şi se laudă faţă de ei cu înfăptuirile gospodăriei colective din care face, chipurile, parte. Prin asprimea şi ciudăţeniile lui şi-a îndepărtat pînă şi pe Parasca, soţia prea credincioasă. Ea pleacă, împreună cu copilul; la mamă-sa. Lae a rămas cu pămîntul, to-
158
- varăş mut, întunecat uneori, dar tovărăşia aceasta îi produce un sentiment al urâtului, halucinant. I se pare că mâncarea are gust de pământ: „Siărîmam pita, o puneam în blid, o luam apoi cu îur-cuja şi-o zdrobeam între măsele. Şi mi se părea, dracu ştie de ce, că mînc pă-mînt şi că am pămînt în mine, în gură şi-n cap, în picioare şi-n mîini, în tot trupul, din creştet pînă în tălpi, parc-aş ii iost hrănit şi-ndopat numai cu pămînt, cu ţărînă, de cînd eram şi de cînd mă ştiam". )
De ce nu se smulge din captivitatea ţarinei, ca şi alţi ţărani, ca şi fratele său Simion, oare, în colectivă, îşi recapătă echilibrul lăuntric, munceşte cu suflet şi cîştigă bine, este ales brigadier şi devine candidat de partid ? Vede şi recunoaşte că munca în comun dă rezultate de nevisat în condiţiile fărâmiţării pământului. S-a convins de aceasta prin experienţă proprie, cînd porumbul de pe şuvinca lui de pămînt a fost pur şi simplu eclipsat de acela de pe terenul de alături, al colectivei. Ce-1 reţine dar de a se alătura consătenilor ? Orgoliul, refuzul de-a admite că s-a înşelat, ti-nîndu-se de o parte ? Vanitatea de a se şti suveranul oitorva jughere ? Aversiunea faţă de Simioo, ajuns unul din cadrele de bază ale gospodăriei colective ? Se pot cita exemple pentru ilustrarea fiecăreia din aceste stări psihice, încercate alternativ. însă e greu de crezut că un ţăran îşi amină o hotărâre mare, pe oare se simte în tot momentul îndemnat să o ia, pe considerente de soiul celor invocate de Lae. Pentru ca rezistenţele personajului la presiunea întregii realităţi ambiante, ca şi la propriile îndemnuri lăuntrice, să apară convingătoare, trebuiau mult mai viu luminate temeiurile lor psihice. Ce reprezintă pentru Lae, subiectiv, infima* sa moşie ? Ce consecinţe crede el că ar avea în existenţa sa apropierea de Simion ? De ce ezită să se împace cu fratele său, deşi îşi descoperă impul-siuni lăuntrice in acest sens şi Simion dă la rândul lui semne că ar vrea să
pună sfîrşit ostilităţilor? N-am putea afirma că motivele acestei conduite ne sînt tăinuite. Ce lipseşte paginilor acestor episoade e o pulsaţie umană mai pronunţată, o mai evidentă manifestare sensibilă a învirtejirilor conştiinţei. Deşi se autoanalizează pe nenumărate pagina, viaţa lăuntrică profundă a lui Lae Cordovan ni se dezvăluie numai ân parte. Există pe întinderea celor trei volume momente în care transpar anumite însuşiri admirabile ale personajului. Lae refuză să se lase târât ân afaceri dubioase, denunţă ca ucigaş pe Aurică Aviatorul, nu se umileşte în faţa unor uzurpatori de moment ai funcţiilor politice şi administrative din comună, se comportă demn (nu fără anumite inconsecvenţe, însă, ca atunci cînd se lasă umilit şi manevrat de bandiţi), crede în cinstea lui Mitru şi caută să-i vină în ajutor, la strâmtoare. Are de asemenea clipe de tandreţe şi duioşie, de căinţă pentru anumite acte nesăbuite, îl doare înstrăinarea de ai săi, de sat. E sensibil la frumuseţile naturii, la susurul apelor, la adierea vântului. Din asemenea elemente se Întocmeşte încă din primul volum un portret moral, dar dialectica mişcărilor sufleteşti de mai mare amploare, evoluţia in planul conştiinţei nu ni se Înfăţişează în manifestările ei palpabile. Reacţiile lui Lae în multe împrejurări sînt, în volumul III, mofturi de copil răsfăţat şi ca atare nu ne impresionează; frământările personajului nu se ridică la altitudinea dramei. Lae nu acceptă in ruptul capului să i se schimbe o bucată de pământ, când cu comasarea, apoi tot el se supără, mai târziu, că i s-a făcut pe plac. Invitat la o adunare generală a colectiviştilor, traversează stări sufleteşti contradictorii, fiind gata-gata în câteva rânduri să-şâ ceară intrarea „intre oameni", dar de fiecare dată găseşte pretextele puerile de a-şi reprima elanul. Se lasă curtat, rugat să iasă din izolare, chemat in chipul cel mai afectuos in rând cu lumea. Rezistă. îşi cultivă stările depresive, îşi savurează parcă du-
159
rerea. Tribulaţiile personajului reclamau, neîndoios, o altă tratare, o analiză mai adâncită şi, în orice caz, o mai categorică detaşare a naratorului de propriile trăiri lăsate în urmă.
Privind viaţa gospodăriei colective şi a colectiviştilor din afară, naratorul ii consemnează doar aspectele bătătoare la ochi. De aci impresia de a nu descoperi în acest volum ceva ou totul inedit, sentimentul de „deja vu". Sînt elocvent descrise înfăptuiri ce demonstrează superioritatea agriculturii socialiste în general, dar am fi dorit să-i vedem mai de aproape, în existenţa lor specifică, pe ţăranii din Dunga-de-sus. Destinele omeneşti, în devenirea lor particulară — ele îndeosebi ■— se cercau luminate. Am urmări cu interes investigaţii în viaţa, în gîndurile si simţămintele lui Simion şi ale Linei, ale lui Mitru, Indreiu, Gligor, ale celorlalte personaje, angrenate în complexul noilor relaţii umane, socialiste. Păstrând unghiul de vedere al lui Lae, romancierul îşi mărgineşte considerabil posibilităţile de investigaţie morală şi unele episoade ale celui de al treilea volum se menţin în limitele reportajului.
în pofida tuturor obiecţiilor pe care le suscită, romanul face, într-un anumit fel, — prin destinul lui Lae Cordovan — sensibil adevărul că nu e posibilă boicotarea istoriei. Printr-o determinare de neocolit, dreaptă, a vieţii însăşi, personajul, biruind toate con-strîngerile individualisimului ţărănesc, toate sucelile propriei firi complicate, se integrează pînă la urmă, cu convingere inflexibilă, în existenţa colectivităţii căreia aparţine, în istorie.
într-o carte de proporţiile Cordova-nilor sînt puse, natural, în mişcare, un mare număr de personaje. Se desenează profiluri de comunişti dîrji şi drepţi, devotaţi cu entuziasm şi abnegaţie cauzei pe care o slujesc: Mitru, Patru lui Miiinton, Indreiu Susan, Gligor, Maxim, Gheorghe Dicu. Eroii sînt concepuţi realist, fără idealizări, nu par coborâţi din
icoane. Veridice sînt şi figurile din tabăra adversă, de la Aurică Aviatorul la Mitrofan Pujdercă, reprezentative pentru fizionomia respingătoare a categoriilor sociale şi morale pe care le întruchipează. Dintre ţăranii obişnuiţi care populează cartea, oîţiva capătă relief : Cordovanii, mătuşa Oniţa, Ilie ce-teraşul, Nica lui Indreiu, Mîia lui SâSu, Parasca. Cum s-a remarcat, personajele romanului nu se impun însă cu suficientă forţă expresivă ca individualităţi bine conturate. Comuniştii seamănă izbitor între ei. Doar Mitru, prin impulsivitatea lui, amintind de aceea a omo-nimilor săi Mitrea Cocor şi Mitru Moţ, se diferenţiază mai profund, temperamental, de tovarăşii lui. Cînd nu sînt variante ale unui aceluiaşi tip, personajele se definesc individual, de cele mai multe ori prin cîte o singură trăsătură de caracter. NAoa lui Indreiu şi Mîia lui Sâvu, bunăoară, incarnează femeia voluntară, aprigă în apărarea dreptăţii. Mătuşa Oniţa e o bătrână bună, ocrotitoarea tinerilor aflaţi la greu, un fel de Sfânta Duminecă; Părăsea ■— mamă şi gospodină exemplară, soţie înţeleaptă ; Ana lui Clăment — femeia însetată de dragoste. Ionu lui Cărbune e un duşman înrăit, agresiv, Cula lui Hăpăleaţă — o coadă de topor, o lepădătură, Alisandru Ghirăului — şmecher. Un şmecher e şi Titus Colce-riu şi Găozariu, avînd ca unică notă distinctivă bîlhîiala. Şarjată e Lina, femeie arţăgoasă, vulgară, iară ruşine ; o exprimă integral urletele cu care umple adeseori satul : „Săriţiii!... Tulai, doamne!... Săriţiii!"
Personajele rămân aceleaşi pe tot cuprinsul naraţiunii, nu evoluează.
Romanul lui Ion Lăncrănjan cucereşte la lectură prin puterea sa epică deosebită. Se creează sentimentul vieţii clocotitoare, cartea având însuşirea de a mişca energii uriaşe, de a zugrăvi pasiuni în ciocniri năprazmdce, de a ridica mase, fluvii umane gigantice, cu tălă-zuiri grele. Realitatea e scrutată în Cor-
160
dovanii cu o îndrăzneală derivată din cunoaşterea esenţială a unora din aspectele ei. fundamentale. Prozatorul înregistrează fără greş starea de spirit a mulţimilor în acţiune sau aşteptare, psihologia colectivă, cu toate fluxurile şi refluxurile ei. Rezultă situaţii de un realism formidabil. Nu încape dubiu că, marcînd cu evidenţă un moment în evoluţia prozei romîneşti din viaţa nouă a
ţărănimii, Cordovanii e una din realizările incontestabile, ale epicii noastre, cu tematică actuală, o biruinţă a literaturii romîneşti realist-sociallste. Cu apariţia acestui roman {oricît de inegal), paginilor de neuitat, răscolite de vuietul istoriei, din literatura noastră de ieri şi de azi, li se adaugă noi pagini viguroase, pline de frământarea tumultoasă a prezentului.
Viaţa Ramîncască
Cibernetica şi literatura
de I. Mărculescu
I. Premize optimiste
enomenul creaţiei spirituale reprezintă una din marile enigme ale cunoaşterii.
Structura creerului a fost cunoscută în cele mai fine amănunte morfologice. Arhitectura internă a celulei, inclusiv a celulei nervoase, a neuronului, începe să fie pătrunsă în toată profunzimea ei. Viaţa ca proces evolutiv, rezultat al interacţiunii unor factori, în ei înşişi complicaţi — ereditatea, mutaţiile şi selecţia ■— este pe cale de a fi modelată cu ajutorul unor maşini cibernetice „universale" ; s-ar putea spune că teoriile actuale-despre origina şi evoluţia vieţii încep să fie verificate cu deosebită pregnanţă cu ajutorul maşinilor.
Operaţii logice, elementare sau deosebii de complicate, sisteme logice, bivalente şi trivalente, au putut fi modelate cu ajutorul dispozitivelor electronice. Aproape nu există problemă intelectuală, logică, matematică sau de domeniul cercetării ştiinţifice experimentale, care să nu poată fi „reprezentată" astăzi cu ajutorul maşinilor cibernetice, a calculatoarelor universale.
Una din caracteristicile recente ale dezvoltării ciberneticii este introducerea-ei largă, în ştiinţele umanistice. Cibernetica a pătruns în lingvistică făcînd gramatica mai riguroasă şi mai conştientă de sensurile ei, ia pătruns în psihologie, pătrunde în ştiinţe cu caracter istoric (arheologie) sau pur social (drept). Cibernetica ne oferă un model al interrelaţiilor între oameni în procesul comunicaţiei, proces, în care în acelaşi timp, după cum se şt.e, ia naştere şi se exteriorizează gîndirea.
Modeiînd aproape întreg conţinutul formalizabil (adică apt a fi transpus în formule) al ştiinţelor, cibernetica şi-a arogat dinir-odaită o pretenţie exorbitantă: să modeleze cu acelaşi succes orice gîndire umană creatoare, fie că se desfăşoară-pe terenul arid al concepţiilor ştiinţifice, fie că jonglează cu imagini, — cu sentimente şi afecte exprimate plastic1).
1) Voprosî filozofii, nr. 1, 1963, p. 23.
162
E oare posibilă o asemenea ambiţie ? Un răispuns definitiv, dogmatic şi aprioric negativ snu se mai poate astăzi ; scolastica restrictivă a primilor ani de dezvoltare ai ciberneticii este definitiv înfrântă. Fără a -anticipa, din experienţa modelării gândirii ştiinţifice reiese totuşi, o concluzie diri-guîtoare: gândirea umană in general are două aspecte principale, un aspect formal şi unul intuitiv. Aceste două aspecte nu sînt principial ireductibile unul la celălalt. Prin definiţie, formal, orice gîndire umană poate fi exprimată în mod exhaustiv printr-o formulă, printr-o suită de simboluri bine definite, legate intre ele conform unor reguli, bine definite şi ele. Astfel, pro-poziţiunea : „Praga este capitala Cehoslovaciei" este In întregime formalizabâlă, adică poate fii tradusă fără reziduuri într-un limbaj formal, lîn care există posibilitatea de a traduce cuvintele „Praga" şi „Cehoslovacia" si există de asemenea o legătură logică de tiDul cOpulei „este". Zicem că propoziţi-unea (A.) este forirnalizabilă. Omul mai are însă altfel de udei deCiît cele exprimabile exhaustiv în. cuvânt. Cineva trece peste un pod. La un moment dat zăreşte o altă persoană care se apleacă uşor peste balustradă, oa şi cum ar vrea să privească mai bine rîui.Dintr-o mişcare imperceptibilă, mai mult din atitudinea trupului rigid, dintr-o expresie disperată a muşchilor feţii pe care abia poate s-o întrevadă, primul îşi dă seama că cel -de-ai doilea vrea să se ânece; aleargă într-acolo, şi într-adevăr ajunge la timp ca să-1 împiedece pe nefericit să-şi pună capăt zilelor. Din ce a dedus primul intenţia celui de-al doilea ? Nici el n-ar putea-o spune singur: a fost o intuiţie, o bruscă revelaţie (deloc divină, ci perfect materială, explicabilă, in termeni de comportament) a ceea ce avea să se întâmple, totul dedus dintr-o structură a prezentului; ceva în poziţia corpului semnifica renunţarea la viaţă. O maşină, oriaît de inteligentă, n-ar putea distinge între un om care se apleacă peste o balustradă ca să-şi contemple imaginea în rîu şi unul care se apleacă pentru a sonda adâncimile, unde peste cîteva minute va dispărea şi, o dată cu el, toată durerea acumulată... Se pare că în această privinţă animalul este „superior" maşinii. Un cline are instinct, o maşină cel mult reflexe condiţionate. Iar instinctul, fenomen material, pe deplin supus tuturor legilor materiei, dar însuşire a materiei vii, complex organizate, a unui sistem nervos diferenţiat şi complicat, este precursorul biologic-evolutiv al intuiţiei.
înainte de gândirea discursivă, care exprimă totul în noţiuni adecvat formulate, legate între ele prin relaţii şi operaţii logice rigide, a existat şi există gândirea intuitivă ale cărei legi interioare nu sînt cunoscute decît cu foarte mare aproximaţie de psihologi. Percepţie, senzaţie şi mai ales reprezentare — atît ale omului adult, cât şi ale copilului şi animalului — sînt forme ale gândirii intuitive. In artă. gândirea în imagânâ, gândirea intuitivă este însoţitoarea permanentă a gândirii logice, discursive, caro nu face adesea decît să o traducă, dar care alteori rămâne mută în faţa celei intuitive.
S-a demonstrat că şi în gândirea ştiinţifică cea mai riguroasă, sub aspect deductiv, subsistă un reziduu neformalizabil, un strat intuitiv, pe care 'matematicianul nu âî poate justifica din punct de vedere logic, altfel decît construind un obiect cu însuşirile respective (un obiect matematic, ideal prin excelenţă!) Intuiţionismul matematic porneşte de la această idee că -formalismul nu este universal şi atotputernic.
Totuşi, psihologia şi gnoseologia nu pot admite lucruri incognoscibile cu ajutorul raţiunii ! Trebuie găsit -mecanismul acestei foste citadele a misticismului, a intuiţiei „noem-a-tice", a simpatiei care ne transportă ân obiect (Bergson, etc. etc.) toate denumiri mistificatoare date unui proces cit se -poate de uman şi natural.
Cibernetica, abia -cu câteva zeci de ani în urmă, preocupată de necesitatea tehnică de a găsi un regim -de tir optim bateriilor antiaeriene, atacă de front pro blema mecanismului intim al gândirii creatoare; ce este intuiţia ? Cit anume din
163
gîndirea creatoare (şi cît mai mult, asta e tendinţa!) este tformalizabiil, exprimabil in formule cantitativ precise, formulele teoriei informaţiei ?
In ce scop întreprinde cibernetica «ceasta cercetare ? Pentru a automatiza gîndirea creatoare, pentru a crea automate-poeti, pictori-roboţi, surogate de compozitori? Nu, cei care au crezut în asemenea intenţii şi perspective s-au înşelat. Cibernetica are, este adevărat, o puternică orientare practică, ea tinde să creeze auxiliarele cele mai puternice ale muncii umane atît în domeniul fizic cît şi în cel intelectual, ea tinde într-adevăr să construiască maşini care să înlocuiască pe om în cît mai multe operaţii tehnice mecanice, grele sau pur şi simplu penibile, eerind un mare consum de energie fizică sau nervoasă. Dar în acest domeniu cibernetica este şi o ştiinţă profund teoretică, ce studiază de dragul cunoaşterii obiective, adinei, diferitele procese care au între ele ceva analog, procesele de transmitere şi prelucrare a informaţiei. în cazul de faţă, cibernetica studiază procesul creaţiei umane, inclusiv al celei artistice, pentru a aduce mai multă lumină în clar-obscurul proceselor psihologice intuitive, pentru a pune sub reflector procesul „argumentării" informaţiei, sporului de cunoaştere obţinut în decursul producerii, unei opere de artă.
Pentru a înţelege în ce mod poate contribui cibernetica la înţelegerea ştiinţifică, obiectivă, a acestui proces pe care pînă acum iîl studiaseră mai mult filozofia, psihologia (şi aceasta cu mijloace introspective sau pur empirice), estetica, este necesar să admitem de la început două postulate: 1) între gîndirea creatoare şi cea necreatoare, mecanică, nu există un zid, o prăpastie de netrecut, la fel cum între formal si intuitiv nu există o separaţie absolută. Ca două cantităţi dialectice, fiecare din aceste două categorii contrarii trec una în cealaltă după legi anumite şi în anumite condiţii; 2) Arta este formă de cunoaştere oare se supune, deci, legilor generale ale cunoaşterii omeneşti.
2. Discuţii pe un plan nou
La începutul anului acesta a avut loc la Leningrad o conferinţă teoretică, care s-a ocupat de analiza proceselor creaţiei artistice. Această conferinţă-simpozion a fost convocată de literaţi şi psihologi ; la ea au participat însă şi savanţi din ramuri felurite, neurofiziologi, matematicieni, fizicieni, medici, ingineri electroni, lingvişti, etc.
însăşi convocarea unor asemenea conferinţe acum câţiva ani ar fi stîrnit nedumerire, ar fi fost teoretic imposibilă. Şi astăzi mai sînt emise păreri sceptice cu privire la posibilitatea unei colaborări fructuoase a „tehnicienilor" ou oamenii de artă şi cultură, ca şi cu psihologii, în vederea dezvăluirii mecanismelor creaţiei artistice. O prejudecată înrădăcinată face încă pe mulţi literaţi să privească cu teamă intruziunea tehnicii în domeniile aşa zisei gândiri pure, nemecanice! Se uită insă, âh această ordine de idei, două lucruri esenţiale : întîi că ambiţia supremă a oricărei gîndiri creatoare este să-şi vadă realizat „modalul" propriei sale creaţii şi, în al doilea rând, că ân zilele noastre, tehnica nu mal aste ceea ce era în trecut, o amplificare grosolană a forţei umane fizice, şi nici măcar ceea ce părea că este pînă pe la jumătatea secolului nostru —• o deolanşatoare de energii uriaşe, inumane, capabile să antreneze pe om într-un domeniu de forţă nelimitată. Tehnica îşi-a dezvoltat în ultimul interval de timp capacităţile de fineţe. Principiul analogiei, care stă la baza modelării cibernetice, permite astăzi omului o abordare a unei realităţi mult mai subtile — şi mai puternice, în acelaşi timp — decît oricare alta cu care a avut de-a face în decursul istoriei sale, deşi purtătoare a unei energii infinite — ca infor-
164
maţia. Cibernetica realizează cu mijloace teoretice şi practice deosebit de subtile o sinteză sui-generis între ştiinţă şi artă.
Fizica şi lirica nu mai sînt concepute ca două domenii antagonice, care se suspectează reciproc, în ansamblul activităţilor spirituale umane, ci ca două sfere care se interpătrund şi se luminează reciproc : poetul conştient de propriul său mecanism de gîndire furnizează fizicianului schemele introspecţiei sale, maşina cibernetică descompune mesajul artistic în secvenţe formale...
în cursul discuţiilor I. Bealik, unul din cei mai pesimişti comentatori ai ciberneticii, a protestat iarăşi împotriva fuziunii metodelor artistice cu procedeele tehnice şi unificării lor sub aceeaşi egidă a cunoaşterii" ştiinţifice. FiaJoienii-chimişti ca Wolkenstein şi ingineri ca Poletaev, au amintit de timpurile cînd anatomia era considerată o „profanare a integrităţii persoanei umane şi chiar de baba care, văzînd pentru prima oară o girafă, fa. exclamat : „Nu poate fi!"
Majoritatea discuţiilor însă a purtat un caracter constructiv. Colaborarea dintre specialiştii diferitelor domenii s-a dovedit deosebit de fructuoasă pentru a aprecia rezultatele unei ştiinţe-metodă, cu un grad foarte mare de aplicabilitate în nenumărate alte discipline, o ştiinţă cheie care ajută la unificarea unor domenii separate ale cunoaşterii şi activităţii umane. S-au discutat probleme puţin obişnuite, teme bizare pentru o ureche neprevenită, sau chestiuni care altădată erau trecute ou prudenţă sub tăcere. „Diagnosticul talentului", problema psihologică a determinării aptitudinilor pe criterii infinit mai ştiinţifice decît empiricele şi fantezistele „teste" bui-gheze, problema care se află La limita de interferenţă dintre ştiinţele sociale şi cele ale unturii. în procesul creaţiei, talentul se manifesta ca rezultanta interacţiunii multor forţe: maturitatea ideilor, spiritul de observaţie, temperamentul, memoria, fantezia, viziunea interioară, capacitatea de transfer, de obiectivare, etc. Pot fi studiate toate aceste trăsături în mod experimental cu ajutorul maşinilor ? Participanţii la simpozion au răspuns afirmativ la această întrebare. Modelarea cibernetică permite un studiu analitic al esenţei calitative a acestor procese, tocmai prin faptul că le cercetează şi aspectele cantitative, măsura proprie a fiecărei trăsături psihologice, în actul integrativ, sintetic, al creaţiei. S-a vorbit despre intuiţie ca proces psihologic normal, stînd la baza atît a gîndirii ştiinţifice cît şi a celei artistice, ca manifestare a generalizării fenomenelor cu ajutorul imaginilor, spre deosebire de generalizarea cu ajutorul abstracţiilor. Evident că talentul nu poate fi privit numai abstract, în latura sa structural psihologică, ci ca o funcţie a factorilor sociali. Dar prerniza imediată, datul prim fără de care talentul nici nu poate fi conceput, stă în particularităţile sistemului nervos tipologic, pe care cibernetica lo modelează cu o evidenţă excepţională. Reiese din opiniile convergente ale unor fiziologi cibernetici end că talentul nu este o metaforă ci un parametru fiziologic real, şi dacă cineva nu are premize fiziologice pentru o activitate creatoare este perfect inutil să d se ceară să-şi „sporească măiestria artistică" !
Fiziologia materialistă, pe urmele lud Secenov şi Pavlov, consideră că inspiraţia artistică este un proces cognoscibil raţional. în laboratorul Iul P. Anohln s-a studiat experimental energetica procesului de creaţie. Cu cît experienţa de viaţă a scriitorului, poetului, artistului în genere, este mai mare, cu atît este necesară o energie de „combustiune" mai mare pentru a pune în mişcare procesul creaţiei. De unde provine această energie ? Ea este adunată literalmente din straturile subcorticale ale creerului, unde se făuresc emoţiile. Emoţiile sînt acelea care furnizează combustibilul pentru uzina intelectuală alcătuită de celulele corticale. Pentru a se întruchipa în opera de artă, experienţa de viaţă a unui autor se cere mobilizată, organizată dinamic în jurul unu: ţel; —■ impulsul acestei organizări este dat de emoţii. Acesta este unul din elementele inspiraţiei, condiţia primă fiind desigur existenţa unui mate-
165
rial de impresii vitale suficient de bogat, asupra căruia să poată opera gîndirea şi imaginaţia. Un alt element al inspiraţiei fertile este selecţia. Diri punctul de vedere al ciberneticii un autor „prost" este un suitor ale cărui filtre nu funcţionează bine, care nu selecţionează materialul de viaţă, impresiile adunate de-a lungul existenţei, pentru care anecdotele sînt egale în însemnătate cu episoadele dramatice unice, dar în care se exprimă esenţa fenomenului uman descris {grandomanii „creează" în icesl mod). Un autor bun operează o selecţie severă a imaginilor pe care i le oferă viata, luptînd, în termeni cibernetici, împotriva entropiei imaginilor, a nedeterminării specifice pe care o generează multitudinea neselectată, întîmplătoare a şirurilor de imagini pe care ni le oferă viaţa. (Asemenea accidente se pot întâmpla şi unor scriitori buni, dacă, la un moment dat, furaţi de atracţia „universalităţii" şi a culorii, înghesuie într-un roman sau într-o nuvelă aproximativ toată informaţia, neselecţionată, pe care i-o poate oferi un mediu studiat). La un moment dat toate întâmplările devin la fel de probabile, şi la fel de neiinterasante : dacă unui om d se poate ihfcîmpla orice, nu există evenimente preferenţiale, destinul lui devine perfect absurd, în înţelesul absolut al cuvântului.
3. Ce este invenţia?
■
Oupă unii, invenţia ştiinţifică, la fel ca şi creaţia artistică nu este altceva decît combinarea unor elemente existente, şi selecţia din variantele posibile, să zicem, printre imaginile caro se oferă spiritului. Rămîne de neînţeles, dacă admitem acest punct de vedere, cum apar însăşi imaginile primordiale oare constituie materialul combinării şi al selecţiei ? Fără îndoială că aici psihologia creaţiei nu şi-a spus încă ultimul cuvînt şi că sondarea cu mijloace obiective, ştiinţifice a păturilor suDoonştiente, cel puţin în creaţia artistică dacă nu şi în cea ştiinţifică este absolut indispensabilă înţelegerii ultime a procesului creaţiei. „Aparatul psihic, mental, emoţional al artistului nu este încă studiat — scrie Alexei Tolstoi. Dar cîndva va ti cercetat"
Cu toate aceste restricţii pe oare sîntem nevoiţi să le formulăm oridecîte ori ne gîndim la esenţa procesului de creaţie, nu este mai puţin adevărat că punctul de vedere cibernetic ne oferă modele pentru înţelegerea unor comportamente tipic artistice şi, invers, comportamentul artistului faţă de manuscrisul său constituie o sursă de îmbogăţire a ideilor constructive în cibernetică. Analogiile nu sînt perfecte, — altminteri ar fi identităţi, nu analogii, — totuşi sînt frapante. Iată un exemplu. Cum îşi alegea Hemingway titlurile nuvelelor şi romanelor sale ? Scria pe o foaie de hîrtie sute de titluri care îi veneau în minte şi îi plăceau, apoi ştergea tot ce-i se părea slab, pînă cînd rămînea la unul singur, ultimul, care a ajuns pînă la noi. Cam în acelaşi mod procedează şi o maşină făcînd o selecţie a tuturor variantelor posibile. Totuşi e de la sine înţeles că nu toate variantele posibile de cuvinte, să zicem asocierile între un substantiv şi un adjectiv, care se întâlnesc în decursul operii, sânt luate în considerare de un scriitor, ci o selecţie mult mai redusă, limitată in funcţie de anumite criterii (Aceste criterii sînt mintea autorului, şi desigur, sînt de ordin intuitiv, nu pot fi deocamdată formalizate şi introduse, ca atare, sub formă de program, în maşină).
Nici omul, nici maşina, nu sînt în stare şi nici nu au nevoie să realizeze o trecere in revistă a tuturor posibilităţilor, variantelor şi combinaţiilor existente. Dacă artistul proceda aşa, operele de artă n-ar putea exista. Mi-aduc aminte de obiecţia inteligentă a unui adversar al selecţiei naturale, fată de ideea selecţiei variaţiilor întîmplătoare. „E ca şi cum am admite, scria acest neofinalist, Raymond Ruyer — că o maimuţă, aşezîndu-se la o maşină de scris ar putea încerca toate combinaţiile
166
■de litere posibile pentru ca din ele să compună operele complete ale lui Victor Hugo... Cît timp i-ar trebui pentru aceasta maimuţei?" Ruyer calculează că mult mai puţin timp decît i-ar fi trebuit vieţii ca să creeze toate speciile de animale şi plante existente pe calea selecţiei mutaţiilor întîmplătoare...
Dar tocmai explicaţia pe care o dă cibernetica procesului creaţiei este de natură să elimine asemenea raţionamente. „Selecţia" nu este completă, nu este selecţia tuturor variantelor posibile ci numai a unora dintre ele, căci numai anumite variante se realizează efectiv în decursul unui proces de creaţie. Ceea ce ne face să susţinem că invenţia şi creaţia nu se reduc la combinare şi selectare.
Lev Tolstoi îşi prelucra manuscrisele atît de mult încît adesea forma care apărea la tipar nu mai conţinea nici un singur cuvînt din ciorna iniţială. Cu toate acestea, nici aci nu putem presupune că s-ar fi făcut selecţie completă a posibilităţilor, ci numai una raţional limitată.
Academicianul Kolmogorov a calculat dimensiunile unui manuscris care ar conţine toate combinaţiile posibile între 16 versuri iambice ; ele ar ocupa un volum de trei ani lumină în fiecare dimensiune a spaţiului. Este evident că pentru nici o formă a creaţiei fie ea biologică, naturală, estetică sau ştiinţifică, nu putem admite rolul unic al probabilităţii, acţionînd într-o mulţime de întlmplări. Ceva în plus dirijează apariţia unor combinaţii în dauna altora. Pentru natura vie, acest ceva în plus este constituit de finalitatea adaptărilor, de faptul că în decursul evoluţiei au apărut nu numai variaţii întîmplătoare, dar şi variaţii adecvate utile modului de trai al vieţuitoarelor, variaţii reprezentînd începutul unor adaptări. Pentru creaţia umană, ceea ce acţionează favorizînd apariţia unor combinaţii în dauna altora, care erau numai în mod abstract probabile este ţelul sau idealul estetic, care apare oa un criteriu de selecţionare a imaginilor şi impresiilor iscate din viaţă.
Motivele care fac să apară în mintea creatorului un număr mare dar totuşi limitat de variante iniţiale, din care mai apoi se selectează cea mai reuşită, sînt motive de ordin uman.
Cînd Omul de Cromagnon desena pe pereţii peşterilor bizonii în fugă, el nu săvîrşea prin aceasta numai un act magic de conjurare a unei forţe inamice, ci îşi reprezenta printr-un act constructiv, o bună vînătoare. Desenul oa şi oricare gen de artă reprezintă un model al unei activităţi, pe care omul şi-o reprezintă în chip ideal, căreia, tocmai de aceea, i se pot aplica legile ciberneticii.
Imaginea însă nu este niciodată neutră, indiferentă faţă de idealul estetic. Valenţa imaginilor, afintatea lor cu idealul estetic al unei epoci sau al unui autor, constituie cimentul care leagă între ele imaginile favorite ale acestora, le determină atît frecvenţa cît şi valoarea emoţională.
E imposibil pentru o maşină să dezvăluie ce semnificaţie reală împinge pe primul plan şi face să corespundă imaginile poetului damnat relevînd o sete de ideal pozitiv, într-o relaţie antisimetrică, ca o abstracţie profundă de neşters. Deşi maşina poate, fără îndoială, să distingă, după factură, între un vers shakespearian şi unul de Puşchin. Intuirea precisă a raporturilor sufleteşti, a afinităţilor dintre aspiraţiile cititorilor şi capacitatea de a materializa, a construi aceste aspiraţii, într-un sistem cu o structură  asemănătoare, asigură rezonanţa artistică a operei de artă.
Teoria informaţiei studiază legile după care se petrece această construcţie artistică, în aşa fel „calculată" încît să comunice o informaţie valabilă, nealterată, celui care recepţionează mesajul operei de artă. Ea studiază de asemenea modalităţile în care se exprimă informaţia în poezie, muzică, pictură, proză, etc.
Cibernetica promite un ajutor criticii şi istoriei literare, stilisticii, teoriei artei în genere. Viteza fulgerătoare a maşinilor cibernetice poate servi analizei stilistice
167
şi metrice a operelor literare, sistematizării materialului unor scopuri bibliografice, etc. Algoritmii de recunoaştere a imaginilor şi analiza textelor vor ajuta la alcătuirea unor dicţionare de terminologie pe autori, unor noi dicţionare de rime, etc.
La Moscova, în cercetările colectivului condus de acad. Kolmogorov se folosesc metode statistice şi teoria probabilităţilor pentru studierea legilor care guvernează ritmul poeziei, în particular structura iambului.
S-a creat prin metode statistice un iamb-etalon, un model ideal al iambului cu patru picioare. Este evident că un asemenea etalon de metrică poetică nu încătuşează cu nimic fantezia creatoare a poetului, lăsîndu-i libertatea să-şi exprime neîngrădit ideea.
Problema nu este pusă „stricto senso". Se are în vedere legătura intimă dintre metrica versului şi conţinutul lui informativ, raportul între ritm şi motiv sau subiect, care de asemenea se supune unor legi interioare, fără de care precizia exprimării gândirii în imagini ar fi turburată. Un metru prost ales, o normă prea încărcaţi de accente sau repetiţii fonematice poate intra în contradicţie cu natura ideii denatu-rînd expresivitatea sonoră care se cere versului. în această ordine de idei maşinile de făcut versuri nu interesează cibernetica, nici desfiinţarea profesiunilor umanistice, ci găsirea unor metode mai exacte care să permită diagnosticul operei literare, în critică se întâlnesc adesea aprecieri cantitativiste de genul: „Scriitorul nu accentuează suficient pe"', „imaginea x e mai puternică decît imaginea y", stilul e diluat, imagistica e prea concentrată, aprecieri „după ochi şi după ureche", în precizarea şi fundamentarea ştiinţifică a cărora cibernetica şi teoria informaţiei vor putea aduce o contribuţie preţioasă. Pe de altă parte, nu este exclus ca aplicarea unor noţiuni de teoria informaţiei şi analiza cantitativă a stilului, valorii şi bogăţiei imaginilor, ca şi a structurii lor interioare să determine un nou impuls în dezvoltarea unor noţiuni calitative ale criticii şi teoriei literare, aşa cum îndeobşte în ştiinţă introducerea metodelor cantitative a dat un impuls dezvoltării unor noi noţiuni calitative.
Scopul mai îndepărtat şi cel mai ambiţios pe care îl urmăresc cercetările asupra poeziei este însă să arunce lumină asupra proceselor care se petrec în creerul omului, să folosească cunoştinţele dobândite deocamdată prin analiza rezultatelor activităţii creatoare şi a structurii lor, pentru a le înţelege geneza ; de aceea sînt folosite maşini modelatoare ale acestor procese ca un mijloc de verificare a exactităţii cunoştinţelor noastre despre procesul creaţiei, ca o dovadă practică experimentală a posibilităţilor cunoaşterii raţionale.
Cunoaştem atunci cînd ştim să reproducem. Dacă rezultatele activităţii maşinilor seamănă cu creaţiile umane, înseamnă că ştim cum creăm şi că raţiunea însăşi nu mai e un fonomen iraţional.
Un alt domeniu preferat al aplicării ciberneticii este muzica. Exprimarea sentimentelor, a emoţiilor, a lumii interioare a compozitorului în suita melodică, a tot ceea ce defineşte mesajul operii, este nerealizabil cu ajutorul maşinii. Maşina le imită numai. în schimb, legile armoniei şi contrapunctului sînt perfect formaliziabile. (Mozart construise de altfel un algoritm complet al compoziţiei unui vals). Tehnica muzicii electronice este foarte uşoară. Unei maşini cibernetice complexe, care în mod obişnuit calculează traiectoria unei nave cosmice, i s-a comandat să compună mici piese muzicale de cîte un cuplet fiecare.
Muzica trebuia să fie melodioasă, tonalitatea majoră sau minoră era determinată de la pupitrul de comandă.
Maşinii i se propune o notă oarecare după alta, la întâmplare: aceste note sînt trecute prin filtrul care reprezintă regulile codificate ale compoziţiei. Dacă nota
168
corespunde acestor reguli, este trecută şi scrisă în fraza muzicală. Dacă nu, este respinsă şi oferită următoarea notă ş.a.m.d. Aşa se procedează pînă cînd se obţine o lucrare încheiată. Pentru fiecare asemenea compoziţie, maşina cheltuieşte cîte patru-cinci minute.
Aceste creaţii muzicale au fost executate apod la diverse instrumente, ele sunau cît se poate de „profesional", dar, din păcate deloc inspirat. Bucata lirică semăna cu o romanţă proastă, valsul era cît se poate de plîngăreţ, iar încercarea de a imita pe marii clasici vienezi s-a soldat cu nişte cînlecele foarte nostime pentru copii.
Muzica aceasta, pe cît se spune, constituie un exemplu bun de cum nu ar trebui să scrie oamenii. Cu ajutorul maşinii se mimează mediocritatea umană. Se obţine un fel de formulă matematică a unui standard, şablon meşteşugăresc.
Oricînd şi oriunde, omul rămîne primul mobil, factorul motor al creării şi apercepţiei frumosului, deoarece el interpretează şi judecă, el poartă judecata de valoare asupra operei de artă în timp ce maşinile pot crea în sine, fără să ştie ce e frumos. Maşina nu poate în mod spontan şi în adevăratul înţeles al cuvîntului să distingă între frumos şi urît, între bine şi rău, deşi poate distinge între adevăr şi fals. Domeniul propriu zis al valorilor estetice şi morale este interzis maşinii. Oricit de bine ar selecta filtrele ei, oricit de complex ar fi programul, criteriile valorii, produse istorice şi sociale prin excelenţă, în crearea cărora joacă cel mai mare rol conştiinţa, nu pot fi mimate de maşini.
Chiar selecţia mijloacelor artistice formale, care este într-un oarecare grad mecanică la artist, se face în funcţie de aspiraţii şi ţeluri complexe, care nu pot fi proprii maşinii. Arta poate fi mimată, nu creată de maşini, care pot găsi în mod înlîmi-plător tonul potrivit şi combinaţii de elemente formale interesante, cu eventual ecou emoţional. Fără un conţinut afectiv şi idea tiv precis, corespunzător unui ideal de progres şi umanitate, unei nevoi sociale bine determinate, arta rămîne stearpă, hu mai corespunde conceptului, menirii sale.
Procedeele intelectuale ale creaţiei artistice pot fi analizate de maşini, simulate pe rînd, şi în interdependenta lor, şi aceasta oferă un material experimental, un model extrem de instructiv psihologiei artei, care se poate ghida după criterii mult mai obiective decît simplele declaraţii introspective ale artiştilor.
Intuiţia şi inspiraţia — iată două domenii „prohibite", în măsura în care au fost de veacuri înconjurate cu o aureolă mistică. Inefabilul inspiraţiei artistice este apărat şi astăzi cu străşnicie de prejudecăţi. Introducerea maşinilor, a calculului matematic ca auxiliare în înţelegerea procesului creaţiei nu desfiinţează însă nici profunzimea inspiraţiei şi a intuiţiei, nici originalitatea creaţiei. Ci pur şi simplu, alături şi paralel cu studiile neurofiziologice şi psihologice, bazate pe acestea, contribuie cu încă un instrument de cunoaştere obiectivă la dezlegarea misterului activităţii cerebrale profunde, subiacente raţiunii umane. Cibernetica realizează şi ea, din interacţiunea cu arta şi cu activitatea creatoare în genere, un folos practic. învaţă să construiască maşini mai eficiente, cu un randament „psihologic" şi intelectual mai mare, cu o capacitate de selectare şi prelucrare a informaţiei sporită.
Cunoaşterea omului stă în centrul ştiinţei contemporane. Cibernetica încearcă, cu metodele sale, diferite de ale artei, dar nu lipsite de -asemănare şi de teluri, să-1 descrie, în termeni concişi, minimali. Un creier artifical ar ocupa un paralelipiped cu suprafaţă de 100 m2. şi înălţimea de 140 m. Pentru a fi pus în mişcare ar fi necesară energia unei hidrocentrale ca cea de pe Volga. Construirea lui ar însemnu poate un mare progres ştiinţific. Dar şi stabilirea mecanismelor interioare care pun în acţiune puterea creatoare a omului, a componentelor inspiraţiei, a modului în care intuitivul trece în formal şi se materializează în semnale, idei, operaţii logice sau succesiuni de imagini artistice inaugurează o nouă eră a autocunoaşterii umane.
169
„Codin"
de D. I. Suchiann
j u spus unii că eroul lui Panait Istrati este tipic gorkian. Colpi a făcut bine I respingând această judecată. Căci (cel puţin asta e părerea mea) vagabondul ! lui Gorki ■— şi toţi semenii lui din literatura rusească — au la baza nomadismului o sete de a căuta prin larga lume un răspuns la nişte probleme de o gravitate, de o complicaţie, de o universalitate ameţitoare, care contrastează cu primitivitatea personajului. Codin nu-i chinuit de asemenea filozofice chestiuni, ci pur şi simplu de nedreptate şi, in al doilea rând, de meschinărie. Lăcomia după avut, mai ales după avuturi mici, avariţia care pentru cinci parale calcă peste cadavre, aceste păcate burgheze fac din Codin un fel de zeu al mâniei şi al răzbunării. Asta explică purtarea lui de călău faţă de malcă-sa, purtare la prima vedere contradictorie la un om aşa bun şi milos ca dânsul. în sfârşât, Codin nu seamănă nici cu eroul lud Steinbeck din „Oameni şi şoareci". Acela avea, e drept, şi el, un suflet de copii. Dar pe bază şi de sursă pur biologică. Personajul pe care-1 întruchipa Lon Chaney-fiul era un anormal. Codin nu are nimic degenerat sau patologic. Este fiinţa cea mai sănătoasă, mai înţeleaptă din toată mahalaua Comoirofcăi. De altfel epitetul „înţelept" aparţine chiar co-rnahalagiilor lui Codin. Calpi a Înţeles bine în ce sens Codin are suflet de copil, în ce sens trebuie să înţelegem prietenia lui, frăţia lui de cruce cu Adrian, băieţaşul de 12 ani. Şi a mai înţeles ceva Colpi : deosebirea între acest copil şi cel din „Ciulinii". Am spus ou ocazia acelui film că Daquin înţelesese bine adevăratul subiect al poveştii : descrierea unor evenimente groaznice căzute, ca într-o oglindă, pe retina proaspătă a unui băieţel care tocmai atunci deschidea ochii în faţa vieţii. Nu aceasta e tema în „Codin", ci o nevoie imensă de prietenie apărută simultan la doi oameni total deosebiţi : ca vârstă, ca biografie, ca familie, ca fire, ca bagaj de experienţe. Şi in dragostea lor enormă, ân iubirea lor unul pentru altul, Înţelepciunea funcţionează la ei „cu schimbul" : cind uriaşul, cind piticul vin la rând cu vorba sau cu fapta, ca să înlocuiască rătăcirea cu cum.nţeinia.
Există în artele cu poveste o temă care le copleşeşte pe toate ân importanţă. Este tema pe care aş numi-o a „vinovăţiei generale", a vinovăţiei societăţii pentru păcatele săvîrşite de indivizi. Sînt sute de feluri de a zugrăvi această culpă comună, sute de exemple, nici-unul la fel cu altul. Codin e şi el un caz. Acest om s-a născut
170
puternic la trup şi la tniinte. Bl -nu-i numai un Heroule invincibil, dar şi un spirit echilibrat, o minte cumpănită, înzestrat cu o mare forţă de reţinere, de înfrîoare, de cenzură. Calităţi remarcabile în jungla Comorofcăi, unde sărăcia, murdăria, beţia, impulsivitatea, maladia, violenţa întorceau toată viaţa pe dos. Nu degeaba acea incoerentă populaţie de cerşetori, beţivi, lichele, cuţitari şi excroci îl poreclise pe Codin „înţeleptul".
Dar toată această mare forţă a lui Codin era zadarnică. Eroismul lui de justiţiar şi de bun samaritean va fi mereu frânat de societate. în scenele finale Codin se pregătea pentru cea mai cuminte, civilizată purtare. Voia să se predea justiţiei şi vroia să convingă pe juraţi că e nevinovat. Dar nu e lăsat. îl va împiedica acel zeu al lumii capitaliste: banul. Pentru câţiva gologani, mai-că-s-a, propria lui mamă, îi omoară.
Iată şi un alt aspect ai povestirii lui Istrati pe oare Colpi a avut meritul să-1 detecteze. Codin e o matahală, o gorilă monstruoasă. „Bot de maimuţă", îl porecliseră toţi cei ce voiau să-1 lovească. Dar Panait Istrati ne mai spune că acest colos avea nişte dinţi de o albeaţă, de o regularitate şi strălucire fascinante. Cînd zîmbea înceta de a mai fi urît. Iar când va inc-heia cu Adrian frăţia de cruce, copilul — ne spune Panait Istrati ■— va găsi că în viaţa lui n-a avut dinaintea ochilor un om mai frumos. Desigur, e mare meritul lui Panait Istrati de a ne spune toate acestea. Dar nu mai mic e meritul lud Colpi de a fi descoperit un actor care să joace această combinaţie de urîţenie prefăcută în frumuseţe.
Scenaristul a adăugat şi lucruri care nu erau în text, dar care ii completează. Astfel, părinţii lui Codin nu numai că-1 trimeteau pe copil să fure, dar îl şi vindeau cu ziua la stăpân, la o muncă Infernală. Şi din ce oîştiga, mu-i dădeau nici-un ban. Alt exemplu. iîn nuvelă, mama lui Codin îi toarnă pe trup untdelemn fierbinte. în film, i-1 toarnă pe gură, în timpul somnului, ceea ce e mult mai shakespearian, mai „vrăjitoresc".
Un motiv important pentru care filmul a plăcut a fost calitatea imaginii. Filmul e colorat, dar tehndooiorul are inconvenientul de a da fotografiei ceva opac. Aici —şi acesta e meritul şefului operator francez şi al 'asistenţilor săi romînâ — imaginea axe o neînchipuită transparenţă şi o lucire diamantină. Iar ca nuanţe cromatice şi combinaţii de tonuri, pot spune că e cea mai frumoasă imagine cinematografică din câta am văzut de 40 de am încoace.
Un alt motiv de succes este făptura fizică a eroului. Există două metode de „'distribuţie" -actoricească : alegi un actor bun care, -din această cauză, este capabil să intru-chdpeze cu un egal succes personajele cele mai diferite ; şi mai este şi o altă metodă, oarecum inversă : cauţi un om, chiar ne-ac-tor, care să aibă exact capul oare trebuie. Această a doua cale e indicată mai cu seamă (dacă nu exclusiv) în cazul cînd avem un personaj al cărui fizic, prin trăsături complexe şi contradictorii, reflectă o psihologie ea însăşi neobişnuită, paradoxală. Iată de ce asemenea personaje sint rare, şi atunci cînd apar pe ecran apar ca o mare noutate, impresionantă ca atare, adică pentru insăşâ raritatea fenomenului acesta, de primat acordat -fizicului. Am ■explicat toate acestea pentru a marca meritul lui Colpi, autorul descoperirii actorului P-l-aton, a cărui făptură fizică şi a cărui fizionomie originală au contribuit considerabil la emoţionarea spectatorilor.
Codin este sigur o victorie, o victorie în domeniul filmului artistic.
Singurul cusur al acestui film este acela că, în afară de vorbirea lui Codin ■ţoare aparţine lui Bmanoii Petruţ) şi a băieţelului — oare vorbiri sînt amândouă ■perfecte şi la care putem adăug-a cele 3—4 vorbe ale mamei lui Codin, oare-s aşa de -puţine încît spikeriţa respectivă n-a avut timpul material să-şi dea in petec — în -afară, zic, de -aceste trei excepţii, toate celelalte voci sună supărător de fals.
171
DOI ANI DE LA STINGEREA LUI MIHAIL SADOVEANU
f«11? n Octombrie 1961. O filă de calendar din cele 365 care cuprind în ele ca într-o formulă trecător-umană, un circuit al mişcării şi geometriei cosmice. Egalitatea aritmetică a celor 24 de ore ale unei zile e zdruncinată în realitatea vieţii de afectivitatea şi sentimentele noastre ale fiecăruia, care înseamnă în aminr tirile noastre, prin fior de bucurie sau de tristeţă, anumite zile ce nu se pot uita şi care nu se pierd în noianul zilelor ce-au licărit doar trecător, ca nişte pîlpîiri de focuri.
Pentru poporul nostru acel 19 Octombrie 1961, întunecat de mîhnire uimită şi de doliu ca noaptea, e ziua însemnată cu negru în calendarul neamului pentru cît va dăinui el şi istoria lui, cu stingerea marelui nostru Mihail Sadoveanu.
Au trecut de-atunei doi ani. De două ori pământul ca un temerar astronaut şi-a încheiat drumul său circular în jurul soarelui ; în două rânduri, pasările migratoare, neliniştite, au ţipat sub bolta înstelată a nopţilor de primăvară, în bejenia lor curgătoare ca un şuvoi aerian, venind aici să-şi caute prietenul şi cântăreţul, şi de două ori s-au înpoiat speriate în ţările calde, fără să-1 găsească.
Dar acesta este doar începutul veşniciei lui. Şi dacă păsările migratoare nu l-au mai aflat, şi nu l-au aflat nici iarba şi florile celor două primăveri şi nici frunza codrilor bătrâni, oamenii au putut să-1 afle în opera lui cea fără de moarte., căci el, retrăgîndu-se în adâncul necunoscutului, ne-a lăsat mărturia gândurilor şi simţămintelor lui, in limba cea dragă nouă, limba pe care ar înţelege-o arcaşii lui Ştefan cel Mare ca şi omul ce ştie a mânui azi o rachetă.
Uitare şi moarte nu pot fi pentru Mihail Sadoveanu. Opera lui imensă, legată de viaţa poporului nostru şi de frământata Iul istorie, e purtată nu numai în memoria noastră, dar şi în structura făpturii noastre de oameni, în tot ceea ce este bun şi drept şi frumos în judecata şi în viziunea noastră asupra lumii şi asupra oamenilor. Generaţii după generaţii au crescut ascultînd armonia fără seamăn a vocii sale ; slova în care răsunau, nu doar simţămintele unui om, ci ale unui popor, în continuitatea lui fără sfârşit; glasul iobagilor, al umiliţilor şi oropsiţilor, — plămada de foc a epocii luminoase pe care o trăim.
Şi totuşi însemnăm aici, încă o dată, acea dată a stângerii sale, şi o vom însemna încă şi incă, pînă ce vor ajunge alţii şi alţii la rînd să o facă ; pentru a-i cinsti cum se cuvine memoria ; pentru a ne face datoria sfântă de fii sufleteşti faţă de acel care a pus în sufletul nostru tot ce avea mai bun şi mai frumos, — şi, poate, pentru a ne regăsi şi noi mai înălţaţi.
Vestirea din ceasul stingerii sale a răsunat acum doi ani în munţii patriei noastre şi le-a înfiorat frunzele aspre şi ruginite de bătaia toamnei, din Valea Frumoasei pînă în valea Ozanei, de-au auzit şi ciobanii din goluri că a murit judecă-
172
torul drept al crimei asupra lui Lipan şi părintele Vitoriei Lipan, de-^au auzit strănepoţii'„celui Moldo van" din plaiul etern al Mioriţei că unul din tulpina lui „s-a însurat cu-o mîndră crăiasă, a lumii mireasă".
Au auzit acea vestire muncitorii din fabrici şi uzine, ca şi cei de pe şantierele în faţa cărora în ultimii ani îl vedeau, privitor adîncit în gînduri, bucurîndu-se în tăcerea lui fără voie, de tot ce mina lor iscusită înfăptuieşte.
Au auzit-o ţăranii ele pe toate meleagurile ţării, din toate gospodăriile de stat şi colective, truditorii pământului, altă dată oropsiţi şi umiliţi, a auzit-o şi fiul său drept, Mitrea Cocor, cu feciorii lui, azi mulţi ca iarba la număr, care se bucură de viaţa nouă în toate gospodăriile colective.
Isvoru! acestei cunoaşteri trebuieşte mereu împrospătat pentru ca lumina ce sclipeşte în el să ajungă tot mai departe în timp, tot mai răspândită in sufletul oamenilor. E datoria noastră să nu-i punem opost. Generaţiile care se ridică trebuie să cunoască trecutul, cu ce a fost frumos şi urât în el.
Iată, in aceşti doi ani, două rânduri de copii au ajuns la treapta cunoaşterii, alte rânduri înaintaşe la adolescenţă. Opera lui Sadoveanu trebuie să le poată fi cunoscută ca o realitate vie, în oare palpită sufletul etern al poporului nostru.
Mihail Sadoveanu e unul din marii noştri clasici, un clasic de dimensiuni universale, dintre cei mai reprezentativi pentru viaţa şi geniul poporului nostru. De aceea, e bine să se tipărească in continuare, cît mai mult din opera sa, să se scrie şi mai mult despre această monumentală operă, care abia în anii noştri a fost pe deplin valorificată şi popularizată.
Lumina celestă a operei lui Mihail Sadoveanu iradiază continuu. Să întindem doar cabluri de mare tensiune, pentru a o difuza în toate căminele din ţară, $i va fi tot atît de folositoare, pe alt plan, ca şi lumina hidrocentralei de la Bicaz.
V. R.
săptAmîjva poeziej
-au Încheiat, abea de vreo câteva zile, feluritele manifestaţii care au marcat Săptămâna Poeziei, a anului 1963. Este o săptămână anuală, dacă ne putem exprima astfel, şi anul acesta am avut-o pe cea de a doua
Judecând după participarea masivă şi entuziastă, atît a publicului cit şi poeţilor şi scriitorilor de tot felul, rezultă că succesul săptămînid Poeziei a fost deplin, că .iniţiativa Uniunii Scriitorilor a venit la timp, şi a răspuns unei aşteptări, chiar unei necesităţi.
Care ar putea fi această necesitate, din moment ce, acţiuni şi manifestări ca acelea ce au avut loc între 1 şi 8 octombrie se produc în tot cursul anului, şi cu o frecvenţă nedesminţită ? Trece, oare, vreo săptămână fără un iestival literar ? Există oare multe uzine, gospodării colective, instituţii administrative
173
sau culturale, unităţi militare sau nave plutind in depărtări, în a căror sală de club să nu se organizeze numeroase festivaluri literare, să nu .poposească un grup de scrijtori, pentru o lectură publică, pentru o convorbire colectivă, pentru o şezătoare literară cu program realizat prin colaborare bilaterală (adică şi a scriitorilor, şi a membrilor colectivului respectiv) ? Timpul a trecut de mult, cînd lumea literară se frăminta, sau dormita ântr-un minuscul teritoriu cu graniţele închise ermetic. Azi lumea literară nu are dorinţă mai arzătoare decît de a se amesteca şi identifica cu lumea mare, cu lumea tuturor celor ce muncesc, de a face una cu ea. Această dorinţă nu se exprimă numai in scrierea unei literaturi a poporului şi pentru popor, ci şi în stabilirea unor legături directe, şi cît mai strânse între scriitori şi cititori. Contactul literaturii cu viaţa porneşte de la contactul scriitorilor cu cititorii, de la împrietenirea, de la înfrăţirea, de la egalitatea lor. De unde, întreagă această activitate de contact direct, ale cărei forme numeroase s-au concentrat şi intensificat doar, între 1 şi 8 octombrie.
Atunci, cărei necesităţi îi corespunde Săptămâna Poeziei, în ce constă semnificaţia şi (necesitatea ei ?
Fără îndoială, în aceea că dragostea de poezie, setea de poezie a poporului nostru depăşeşte cu mult tot ceea ce poate satisface o formă organizatorică sau alta, şi chiar ceea ce îi poate oferi creaţia poetică însăşi. Noi nu avem a ne feri de o asemenea constatare, căci dacă opera poeţilor noştri nu stinge întreaga sete de poezie a cititorilor săi, — aceasta implică în primul rind, un omagiu adus poeţilor, căci el, prin creaţia lor, au stârnit această sete, şi, în al doilea itînd, un omagiu adus Poeziei, a cărei exigenţă supremă este de a fi iubită fără limită, fără oboseală, fără saţietate.
Aceasta nu e o simplă afirmaţie, o încredinţare oarbă a literatorilor, o aluzie a poeţilor. Cine cunoaşte, cât de cât, situaţia concretă, mişcarea materială şi obiectivă a produsului poetic in ţara noastră, ştie bine că multe volume .de versuri se trag în ediţii mereu repetate, că nu puţine dispar din librării în douăzeci şi patru de ore, totul putîndu-se socoti în cifre cu care nici nu mai are rost să comparăm tirajele şi ediţiile de poezie de acum douăzeci de ani, deoarece saltul le desparte ca prin epoci uriaşe. Cine cunoaşte însă, cît de cât, mişcarea poeziei, ştie că i.n ultimii ani, s-a produs un fenomen şi mai semnificativ, şi mai concludent: de la o vreme, volumele de versuri sînt mai numeroase, la statistică, decît volumele de proză, în orice caz de cit volumele de proză epică. Şi aceasta nu pentru că producţia prozei epice ar fi scăzut, căci ea însăşi se află în continuă creştere, ci pentrucă, efectiv, producţia poetică creşte în salturi. E un fenomen neobişnuit şi rar în biologia literară, el se produce determinat de o mulţime de cauze, pe care nu le putem nici măcar enumera aci. Este însă clar că la afirmarea lui participă în cea maâ decisivă măsură dragostea faţă de poezie, cererea de poezie, o autentică necesitate lirică a publicului însuşi.
Nu încape vorbă că orice constatare în legătură cu fenomenul de poezie se impune ca serioasă numai în măsura în care privim acest fenomen în cadrul întregului fenomen .cultural al ţărld noastre. In primă ca şi în ultimă instanţă, înflorirea Poeziei şi a gustului pentru Poezie, e un rezultat al revoluţiei culturale socialiste, al ridicării neîncetate a nivelului cultural al maselor, al noilor valori introduse în educaţia sentimentelor în cursul procesului de formaţie a omului nou, ornu! epocii
174
noastre. îndrumarea -Partidului este deci una din -cauzele fundamentale ale tuturor progreselor culturii şi artei noastre, şi a Poeziei, implicit.
, Trăim o epocă măreaţă, de enorm şi unanim -avânt sufletesc, o epocă în care totul caută exipresia unei frumuseţi noi şi superioare, în care totul pare că „se face vers". Săptămâna Poeziei e numai un -semn, între altele, despre această sete a frumosului care caracterizează epoca şi oamenii noştri.
R. P.
DOUĂ EXPOZIŢII DE GRAFICĂ: ANGI PETRESCU şi CLARETTE WACHTEL
nngi Petrescu-Tipărescu  este  bine  cunoscută   publicului printr-o îndelungată Si rodnică activitate artistică : participă din 1947 la mai toate expoziţiile colective, anuale sau periodice, publică irecvent desene în presă, creează afişe, ilustraţii de carte, lucrări de decoraţie sau artă aplicată
Expoziţia sa personală, deschisă 'în toamna aceasta la Galeriile de artă din str. Kirov, ne-a conturat mai bine şi mai complet personalitatea artistei, cu deosebire în ceea ce priveşte ilustrarea literaturii pentru copii şi tineret, domeniu pe care Angi Petrescu-Tipărescu 11 cultivă de predilecţie în ultimii ani.
Printre ilustraţiile expuse — alese 'cu multă grije din marele număr de lu~ crări create de artistă — poale cele mai reprezentative erau cele pentru „Flori de prun" şi cele pentru „ÎOOÎ de nopţi". Ceea :,ce defineşte pregnant personalitatea ilus* tratoarei constă, mai ales, în iaptul că, deşi adecuează întreaga concepţie la conţinutul textului literar, deşi soluţiile plastice pe care le găseşte prezintă o tot atît de bogată varietate cît şi operele literare abordate, ilustraţiile păstrează nealterate principalele trăsături specifice stilului artistei: grafică uşoară, graţioasă, fină, dai nu lipsită de puieie evocatoare, decorativism subtil, dar perfect angrenat pe finia relevării spaţialilăţii şi atmosferei reale, precum şi o tehnică iscusită, de giuvaergiu.
Cele opt ilustraţii pentru volumul de poezii chinezeşti — „Flori de prun" — distribuite pe pagină plină, unele compuse cu titlul poeziei dispus vertical (sugerînd scrierea chineză), sînt o fericită îmbinare de sugestie grafică extrem-orientală şi concepţie europeană, contemporană.
Şi în -această serie, ca şi in cele patruzeci ,de ilustraţii pentru „1001 de nopţi" — In versiunea Iui Eusebiu Camilar — Angi Petrescu-Tipărescu izbuteşte să sugereze dinamism în mozaicul de esenţă istatică al compoziţiei şi detaliilor desenului, să 'dea prin elemente văzute frontal (ca în perspectiva etajată orientală) iluzia perspectivei, a adincimei spaţiale.
Dar poate cea mai preţioasă calitate relevată prin expunerea acestor ilustraţii originale — calitate pierdută în bună măsură prin tipărirea defectuoasă — constă în cromatică. Reproducerea tipograiică a alterai, din păcate, subtila concepţie coloristică a artistei. Originalele arată din plin înţelegerea policromiei de către ilus-tratoarea Angi Petrescu-Tipărescu, rafinamentul întregii imagini. Deşi amintesc perfect de grafica persană, miniaturile pentru „1001 de nopţi" isînt originale, mai ales prin echilibrul culorilor de aceleaşi valori, prin ingenioasa distribuire a contrastelor, prin alternarea suprafeţelor vibrate sau a elementelor decorative stilizate, cu alte suprafeţe, plate. Pe această construcţie evocatoare îşi întemeiază artista desenul uşor, fluent, armonios legat de culoare, organic integrat întregii imagini.
175
fjipşe&ttireUe Wachtel practică prin excelenţă o artă de idei. .Gravurile sale, prezente lljjn aproape toate expoziţiile din ultimii cinci-şase ani, s-au caracterizai întotdeauna prin.ţeluri ample, prin tendinţa spre un mesaj larg, social, printr-un deosebit de bogat conţinut.
In expoziţia sa personală — deschisă la Galeriile de artă din Bdl. Magheru în lunile august—septembrie — artista a prezentat patruzeci de hnogravuri, în majoritate colorate, dintre care cele mai multe inedite.
Ansamblul a interesai ândcosebi, ca de obicei, .prin marea bogăţie de idei, prin inventivitatea tematică şi varietatea -soluţiilor plastice. Gravurile Clareltei Wach-tel solicită mai întotdeauna privitorul să parcurgă un drum, să le citească treptat, ghidat de concepţia aiectiv-raţională a artistei ce construieşte din imagini suprapuse sau juxtapuse, din elementele cele mai fireşti, simboluri şi. metafore („Carte de citire", „Arc de triumf — din ciclul „Griviţa 1933" — sau „Ecuaţie", „Copilărie", -„Plimbare", „Amiaza" — din ciclul „Despre Pace").
Drumul veştmintelor în mtelierul de croitorie (ciclul „Fabrica de confecţii") drumul plinii („Pline"), drumul transformării oamenilor — de la ţăranul „pădurean". la viitorul muncitor industrial — drumui copilăriei, iată tot atîtea adevărate teme de „roman-plnstic". Liniile de iorţă ale compoziţiilor, vibraţia grafiei şi alternanta coloristică, dinamica fiecărei gravuri, converg spre exprimarea cinematică a unei succesiuni de idei, căci imaginea plastică, element monolit, unic, prin definiţie static, ajunge să exprime în Igravurile Clarettei Wachtel o devenire, un elan spie viitor, depăşind cadrul finit.
Chiar dacă artista nu izbuteşte întotdeauna să stăpînească \prin soluţia plastică iureşul ideilor şi al sentimentelor care o animă, chiar dacă, uneori, gravura literaturizează excesiv, drumul Claiettei Wachtel mi se pare cu totul remarcabil; el se situează pe cele mai valoroase direcţii ale graficei noastre militante.
P. CONSTANTIN
GEORGES BRAQUE
Braque obişnuia să spună : „La Mp.net mu există decît floarea ; la Cezanne floarea şi rădăcina; şi important este drumul de (la rădăcină la floare, în care se află închisă o întreagă viaţă". Dezvăluirea emoţională, poetică, a vieţii lăuntrice a tulpinei obiectelor, căutării structurii lor interioare [i^a fost închinată creaţia marelui artist, desfăşurată pe întinsul a mai mult {de şase decenii.
Fire pasionată, iscoditoare, Braque face parte din familia spirituală \a artiş-tilar în permanentă -căutare de înnoire a modalităţilor de expresie, preocupaţi de abordarea unor variate tehnici printre care întîlnim, -alături de (pictură, desen şi gravură, sculptură, vitraliul, tapiseria şi, mai recent, bijuteria, l
Născut în 1882 la Argenteuil, ca fiu [ăl unui zugrav-antreprenor jcu înclinaţii pentru pictură (un peisaj •eu Sena \al acestuia va fi păstrat cu cinste în atelierul artistului), Georges Braque îşi petrece copilăria la Havre. Atmosfera irizată de aburii mării, reflexele colorate în apă sînt motive ic-a\re-l invită pe tînărul artist să ,se ralieze viziunii impresioniste. Stabilit apoi la Paris, în Montmiartre, în anul 1900, cunoaşte su-b intermediul picturii lui Matisse, Otto Friesz, Vlaminck, De-r-ain, Dufy, „orchestraţiile colorate" ale „fauvilor". Spre i deosebire de lucrările acestora, peisajele lui Braque din perioaăa „fauvă" sînt din punct de vedere coloristic mai puţin incandescente, violente, mai echilibrate compoziţional. Arabescurile gra-
in
ţioase ale desenului lui Duly sau Derain sînt treptat înlocuite prin linii anguloase. culoarea căpătînd valori mai constructive, formele tind către geometrie.
• Sînt elemente, enunţate doar în peisajele din La Ciotat sau {din Estaque, ce se vor accentua în contact cu pictura lui Cezanne, a cărei vedere de ansamblu o oferea expoziţia retrospectivă {organizată în toamna anului 1907. încercarea lui Cezanne, formulată teoretic în cunoscuta axiomă „să tratezi natura prin cilindru, sferă şi con" şi concretizată prin întreaga isa creaţie născută din dorinţa de a reacţiona împotriva tendinţei impresioniste de solvave, de fluidizare ia [materiei, 'readucea osatura formelor prin reducerea obiectelor la figuri simplificate geometric.
Meditaţiile lui Cezanne asupra scheletului constructiv al formei, ■noile teorii ale geometriei ne.euclidiene, cît şi descoperirea de către europeni a airtei negre — a statuilor şi măştilor, impresionante prin stilizarea geometrică a construcţiei — sînt elementele care stau la. baza noului curent artistic al cărui iniţiator . era Braque, — „cubismul".
Termenul de „cubism", ca de altfel marea majoritate a nomenclaturilor date stilurilor şi curentelor cunoscute în Istoria artei, a avut la început un sens pejorativ.
Reluînd o butadă a lui Matisse, criticul Louis Vauxcelles în cronica la prima expoziţie ia lui Braque vorbeşte despre „Cuburi", iar în primăvara următoare, în paginile aceluiaşi ziar (Gil Bias, 1908) lucrările lui Braque sînt calificate drept „bizarerii cubice".
Nu e locul să stăruim aici asupra rezervelor, bine cunoscute, pe care cubismul le suscită. Ceea ce vrem să arătăm e doar că pentru Braque^ cubismul „repunea la loc de cinste ordinea" în ceea ce priveşte structura formei şi reprezentarea volumului- colorat pe o suprafaţă plană. Căutările lui Braque sînt înrudite cu cele ale lui Picasso, de care îl leagă o strînsă prietenie şi alături de care încearcă să. ducă mai departe lecţia de artă a lui Cezanne, străduindu-se să concretizeze un vechi deziderat al Renaştetrii, exprimat de cunoscuta povaţă cuprinsă în „Tratatul de pictură" al florentinului Leonardo, care considera „fii" adevăraţi ai naturii pe acei pictori „ce nu se mulţumesc să redea lucrurile aşa cum în mod obişnuit natura le oferă privirii, ci care se străduiesc să cunoască originea lucrurilor, structura lor interioară, [aşa cum apare ea conturată în spiritul nostru". De aici ideea înfăţişării proprietăţilor permanente ale -obiectelor, conform principiului „pictezi ce ştii despre obiect" şi nu cum natura ţi-l oferă privirii. Este perioada cunoscută sub numele de „simultaneism analitic", care constă în redarea mai multor aspecte ale aceluiaşi obiect prin rabaterea şi [suprapunerea planurilor, prin fragmentarea poliedrică a volumelor. Temele abordate cu preferinţă acum sînt limitate la redarea obiectelor din apropierea artistului, sticle, pahare, un jurnal, cărţi, instrumente muzicale. Motivul instrumentelor muzicale pare a fi cel preferat: „pictam în acea epocă multe instrumente muzicale, m\ai întîi pentru că eram înconjurat în atelier de ele, şi apoi pentru plasticitatea formei lor, care intra în domeniul naturii moarte, aşa cum o înţelegeam eu : instrumentele muzicale fiind acele obiecte ce au particularitatea de a putea fi animate printr-o uşoară atingere".
Braque reuşeşte într-adevăr să animeze obiectele pe care le compune, descoperă şi „învaţă pe oameni să pătrundă estetica formelor, atît de necunoscute nouă şi pe care poate doar unii poeţi reuşesc s-o pătrundă", după cum scrisese Apolli-naire, prezentînd catalogul primei expoziţii a artistului.
Există în aceste naturi statice un simţ ireductibil pentru concret, pentru materialitate, pentru stabilirea unor ritmuri între figuri şi planuri, între linii şi curbe, legate prin rapeluri de culoare întemeind o legătură poetică între obiectele echilibrat dispuse şi transmiţînd privitorului sentimente de ordine şi echilibru. To-
12 — Viaţa Roftnuiească
177
nurile restrînse de negru, cenuşiu, verde, ocru, păstrează o rezonanţă gravă, poetică, în perfect acord cu spiritul echilibrat şi raţional al concepţiei compoziţionale. Naturile statice, peisajele lui Braque sînt adevărate „fapte lirice", aşa cum însuşi autorul lor concepea ideea de tablou. „Iubesc regula, care corectează emoţia" spunea artistul. Din fericire, „regula" impusă nu alterează, nu reuşeşte să usuce emoţia în lucrările lui Braque, care depăşesc astfel cadrul unor simple inovaţii formale, înserîndu-se pe linia marilor valori plastice.
De la obiectele familiare artistului, Braque trece la pictura însăşi a Atelierului său. Suita de lucrări pe această temă exprimă, după cum spune Rene Char, „acumularea genială a puterii de muncă şi reverie". Leitmotivul acestor lucrări este pasărea în zbor, care simbolizează poate ideea victoriei asupra spaţiului, a infinitului pe care însuşi artistul mărturiseşte că s-a străduit toată viaţa să-l picteze.
Se vorbeşte adeseori despre esenţa muzicală a picturii lui Braque, sublini-indu-se nenumăratele-i contigenţe cu muzica de cameră. Simţul pentru orchestrarea tonurilor în game majore, predilecţia pentru trăinicia compoziţiei, dragostea pentru echilibru, stăpînirea îm cel mai înalt nivel a măiestriei tehnice, >sînt însuşiri cu care Braque putea crea nu numai piese instrumentale, ci mari tutti-uri orchestrale, simfonii, cantate, oratorii.
MARINA VANCI
NOUĂ PUBLICAŢIE: „VIAŢA ECONOMICĂ"
pariţia Vieţii economice răspunde unei nevoi de multă vreme resimţită. Puternicul avînt al întregii economii naţionale, participarea activă şi conştientă ——' a oamenilor muncii la opera de construire a socialismului ,m patria noastră, preocuparea pentru introducerea în producţie a celor mai \recente cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, au sporit interesul cadrelor din economie pentru tot ce e înaintat în teoria şi practica economică. „Viaţa economică" e o expresie a acestui interes în continuă creştere, propunîndu-şi să contribuie eficient la analiza celor mai importante probleme ale economiei naţionale, devenind — cum se 'anunţă în primul ei număr „o tribună a schimbului de experienţă înaintată în conducerea îşi organizarea întreprinderilor noastre".
Cele 24 pagini ale revistei cuprind număr de număr un variat imaterial teoretic şi informativ despre problemele concrete ale economiei noastre, despre politica economică a statului nostru în desăvzrşirea construcţiei socialiste, despre unele probleme economice internaţionale. Modalitatea originală, atrăgătoare a tratării materialului, importanţa temelor abordate, excelentele condiţii grafice şi de prezentare au trezit interesul justificat nu numai al cadrelor de specialitate, dar al unei sfere largi de cititori preocupaţi de problematica economică. Articole de genul celor semnate în primele patru numere de Manea \Mănescu, E. .Drăgănescu, Petre Năvodaru, Gogu Rădulescu, R. Săveanu, Costin Murgescu, C. Marin, T. Tudor etc. sînt elocvente pentru strădania revistei de a analiza aspectele esenţiale ale actualei etape de dezvoltare economică a României. Merită a fi menţionate în chip deosebit rubricile „la masa rotundă", „dezbateri", „comentariul nostru", ■•„documentar" %n care s-au publicat pînă acum articole şi intervenţii de largă utilitate şi de un real interes. Amintim în acest sens dezbaterea în legătură cu problemele pieţii comune şi realităţile „integrării" (nr. 1), de articolele documentare privind conjunctura economiei capitaliste la mijlocul anului 1963 (nr. 1, 2), a treia anchetă mondială asupra alimentaţiei (nr. 4), starea economică în America latină (nr. 3). De asemenea discuţiile organizate de redacţie în legătură cu probleme importante ale economiei naţionale precum „utilizarea maselor plastice în economie" {nr. 1, 3), „folo-
178
sirea intensivă a pămxntului" (nr, 2, 1), „standardizarea în viaţa economică" (nr. 3, 4). Revista inserează în fiecare număr un amplu reportaj („Noul drum al lemnului" de Virgil Dănciulescu, „Galaţi — part la Dunăre" de Dan Deşliu).
Primele numere din Viaţa economică anunţă o publicaţie interesantă, deosebit de utilă, de largă accesibilitate pentru cele mai variate categorii de cititori.
Z. O.
MARCEL BRESLAŞU LA ŞAIZECI DE AÎVJ
^ă scriem vîrsta poetului cu litere, nu cu cifre, şi să ne facem că nu o luăm în seamă. Ar fi ca un fel de calambur, pe placul dumisale, um fel de vicleşug grafic, dar mai ales, un joc de-a ascunseiea, cu anii ce se suprapun, ilustrând o fabulă unică, a existenţei. Lirismul condiţionat al „dialecticii", ironia şi apropoul ce dau poeziei sale frumuseţe antididactică, s-ar asocia acestui joc cu zarurile, la care ursitoarele îl provoacă poate şi de data aceasta : „Noaptea dă un zar de-a dura, / apoi altul — ura, ura ! / Şase-şase ! (Semn că mor.) / Stau descumpănit o clipă, / Dar pe urmă se-nfiripă / iarăşi vechiul meu humor : / Joci la sigur, dodă noapte / dacă dau eu şaipte-şapte ? / Poate sînt nemuritor ?"
I-am telefonat aseară să-1 felicit şi să-i urez încă pe atâţia. Cu vocea de adolescent răguşit, poate punîndu-şi pipa lîngă telefon, Marcel Breslaşu mi-a răspuns răspicat, ca în toate şi întotdeauna : „încă sînt tînăr, mîine dimineaţă împlinesc şaizeci de ani". Avea şi nu avea dreptate, pentru că anii, orieît ar fi de rotunzi, îi fragmentăm în anotimpuri şi-i distribuim în evenimente cotidiene, găsin-du-le o altă raţiune. în afara celei astronomice, aceea a vieţii. Poţi rotunji biografia unui poet, să aduni an după an şi să masori totul ca la piaţă, după aritmetică ? Total şaizeci ! Cu ce cîntar să cântăreşti acel ceva ce nu se pipăie şi nu se adună în palmă ci se închide numai, ciudat, între coperţile unei cărţi, în surprinzătoarea potriveală a cuvintelor ? Vîrsta. rotunjită ori ba, reprezintă o cifră pe cît de materială, în ireversibilitatea ei, pe atît de convenţională. Biografia poetului se prelungeşte într-un număr infinit de biografii, şi vîrsta socotită, şaizeci, poate fi transcrisă şase mii ori şase milioane, socotind că la fiecare lectură a operei lui, tu însuţi eşti altul, încă unul, ori încă o sută. Nu e un simplu joc de-a cifrele, ci exprimarea în termeni matematici a ceea ce Marcel Breslaşu, în toată viaţa lui, a adunat ca să dea mai departe. Vorbesc de o biografie a poetului, aşa cum Breslaşu însuşi se adresează poeţilor în „dialectica" sa, nelăsînd însă să-i scape nici un prilej în care să nu acorde poeziei dreptul de identificare cu diversitatea actelor creatoare ale vieţii, — „...şi dacă pe ici pe colo / mă destăinui mai curînd / seminţiei lui Apolo / şi nu ţie, Om de Rind — / poate că-ţl voi ajuta / — şi aşa — să redescoperi / taina orişicărei „operi" / legea orişicărei „creşteri" / pentru-nvă-ţăcei şi meşteri / ... dorul de desăvârşire, / cumpătul de-a adăsta / împlinirea ce-n-tîrzie... / Şi — daeă-ai putut uita !  — / uriaşa POEZIE / tăinuită-n munca ta !"
Am continuat convorbirea, redacţional, şi am reuşit să obţin o promisiune : „lasă-mă eîteva zile să mă limpezesc, să văd ce sarcini mă aşteaptă la „Secolul", şi să văd apoi ce pot alege dintre foile încă nepuse la punct". Mă aşteptam la acest răspuns, acelaşi în toate dăţile, — poate singurul capitol in care se repetă, el, inpuizaibilul, iscoditorul, mereu surprinzătorul Breslaşu. întotdeauna, amină, întotdeauna mai are nevoie de câteva zile şi de alte câteva, să mai revadă, să mai precizeze, să mai rotunjească. Admirabil regizor şi comentator în lumea fabulelor
179
sale, asociaţia unei idei, scăpărarea unui gînd, împerecherea unui cuvînt, efectul unui calambur, o rimă inedită, o aluzie în paranteză, nu trebuie să-i scape. Din grajduri şi ocoale, din bălţi ori din văzduhurile stăpânite, nici nu ştii cînd îi scapă cîte-o vietate, să fabulizeze o idee adusă, prin asociaţie, din cine ştie ce spaţii livreşti, la actualitate. Aşa cum, printre orăcăituri şi răgete, poetul intervine la timp, iscusit dresor al ideilor neîmblinzite, şi, mai cu gîribaciul, mai cu muzicuţa, mai cu bucăţica de zahăr, mai cu mângâierea, şi întotdeauna cu gestul reţinut al stăpânului recunoscător, pune ordine şi stăpâneşte jocul frumos al unei noi realităţi. Cîte in-ar fi de spus ? Mai în şoaptă, ca în „Cântec de leagăn al Doncăi", mai răsvrătit, ca „In tîrg la Iaşi — 1917", mai în joacă, pe înţelesul lui Bondocei ori mai solemn, ca în cântecele despre Partid. Pentru că autorul neterminatei (ori poate interminabilei) „Poveşti a poveştilor" este un destoinic breslaş al „dialecticei poeziei", ca şi al câtorva nişte fabule mari şi mici pentru toate vârstele. Parafrazîndu-1, aş zice că la (totuşi) şaizeci de ani, Breslaşu „îşi încearcă visele pe flaut / şi anotimpurile trec pe lîngă dânsul".
ION HOREA
TELEMOZAIC
■yi dată ce a apucat-o pe drumul generozităţii, televiziunea ţine să se &>..'-] arate consecventă... Numai aşa ne explicăm marele număr de filme
oferite •— cîte unul zilnic — ca şi transmisiunile teatrale în reluare periodică (vezi „Pygmalion"), emisiunile muzicale, bisate chiar şi fără insistenţa publicului, ş.a.m.d.
E drept că dificultatea începe din clipa în care s-ar simţi necesitatea unor explicaţii pentru repetatele defecţiuni tehnice, ce survin cînd ţi-e lumea mai dragă. Practic, lucrurile stau cam aşa. Se anunţă prin. interviziune un program. Dacă pe reţeaua noastră de relee totul e în regulă, defecţiunile se ivesc pe parcurs, provocând goluri în coloana sonoră sau dimpotrivă sg o mo te intense, pierderi de imagini etc. Dacă nu .s-a asigurat legătura cu postul emitent, emisiunea proiectată iese din programul zilei printr-un anunţ de ultimă oră al crainicului. Aşa s-a întîmplat cu „Micul concert distractiv" ce urma să fie difuzat de la Sofia. Mai de mirare ni. se par defecţiunile ce abundă chiar cînd e vorba de localităţi apropiate. Bunăoară, de pe litoral s-au experimentat transmisii încă din vară, dar calitatea lor, şi aşa mediocră sub raport tehnic, a coborât recent la un nivel inadmisibil. Aşa se face că atunci cînd s-a dorit prezentă la primul festival de muzică uşoară romînească organizat la Mamaia, televiziunea n-a fost în stare să asigure acurateţa emisiunii „in direct", întreruptă în repetate rânduri de şuierături, voalări de imagini, pauze provocate de contacte defectuoase, ieşiri din cadru, ş.a. Este de presupus că, dincolo de unele accidente inerente, se impune un mai exigent control asupra muncii corpului tehnic. Ori cît de bine pregătite ar fi unele emisii ele ajung la telespectator viciate, trunchiate, deformate fie slaba calitate a transmisiei. Judecind după cele întîmplate în lunile din urmă n-ar fi rău să fie pregătite emisiuni de rezervă care >sâ acopere mulţumitor (şi nu dc complezenţă —) golurile eventuale provocate de enervantul anunţ: „defecţiune tehnică".
180
lltiltfh fii
*
• însemnările noastre sînt de a-slă dată mai succinte, in ai ales fiindcă au de consemnat puţine emisiuni ieşite «lin comun. Una ar fi recitalul de pian al Sofiei Cosma, interpretă matură, echilibrată, cu un robust simţ al nuanţelor. 0 altă emisiune izbutita ni s-a părut telemagazinul turistic, bine alcătuit şi interesant. Menţionăm secvenţele de la întreprinderea dc material didactic, precum şi cea dc drumeţie.
Mai ieşită din comun, dar cu un serios pas înapoi faţă de experienţa câştigată pînă acum, „Vitrina literară" a lunii August, stîngaee, aproximativă în deosebi în prezentarea făcută romanelor prozatorului belgian Daniel Gilles. Episodul ales să ilustreze unul din aspectele esenţiale ale cărţii a fost jucat cu o surprinzătoare neînţelegere .a sensurilor implicate, şi cu o crispare total străină de poezia suavă a momentului.
★
In sfârşit, să riscam o sugestie : deoarece literatura rarame în continuare neglijată, n-ar fi cu putinţă ,să se iniţieze un ciclu de evocări de genul „iCum l-am cunoscut pe..." paralel cu un altul de „Portrete literare" ? Asemenea emisiuni reclamă un restrîns număr de actori şi n-au nevoie decît de rare filmări de platou, cu alte cuvinte sînt economice şi nu ridică probleme organizatorice speciale. Folosul ar fi, în schimib, incontestabil. S-ar realiza medalioane dinamice, atrăgătoare, cu certe calităţi instructive care şi-ar cîş-tiga repede un loc durabil în programele pentru micul ecrau
H. ZAL1S
SCRISORILE LUI CEHOV
ublicarea corespondenţei adânceşte considerabil cunoaşterea fiinţei intime, a convingeriCor şi sensului real al operei oricărui scriitor, contribuie ia o mai bună situare a acesteia, precizează laturi, rămase in obscuritate, dă dreptate unora dintre interpreţi în dezavantajul celorlalţi, in genere luminează puternic „intenţiile" scriitorului obiectivate în cărţile sale.. Toate aceste adevăruri foarte curente şi universal valabile capătă însă o. confirmare mai acută, un. accent în plus în cazul Sui Cehov, mai mult decît în cazul oricăruia altul din marii scriitori ai. lumii. Convingerile lor estetice, etice, sau politice, scriitori ca Balzac sau Tolstoi. Dostoieviski sau Stendhal, nu s-au dat înlături de a le afirma, nemijlocit, de a Ie expune şi a le apăra în opera artistică însăşi — scrisorile publicate postum, toate cîte s-au ştiut mai tîrziu, n-au făcut decît să întregească prin orioît de tuljburătoare detalii imaginea cunoscută a personalităţii, a convingerilor şi „intenţiilor" lor. Cehov insă este aproape singurul dintre cei mari care s-a ferit cu un fel de îndârjire să-şi expună direct în operă părerile şi care recomanda tuturor, el însuşi respectând fără abatere principiul recomandat, să lase „creaţia" să vorbească. Cehov susţinea că artistul trebuie să se obiectiveze in creaţia de tipuri, restrângând pînă la ultima limită a posibilului auto-exprimarea, „personalitatea" sa, („Oamenilor trebuie să le înfăţişezi oameni, nu pe tine însuţi"). Cehov avea deplină încredere în discernă-mîntul şi puterea de înţelegere a cititorului,, el singur chemat să aprecieze de partea
181
cui e adevărul şi care este adevărul („cînd scriu eu mă bizui pe cititor, presupunând că va completa singur elementele subiective icare-i lipsesc povestirii"). Fără îndoiallă, chiar adine îngropate în structura cea mai intimă a operei, în tonalitatea ei lăuntrică, în tipuri, împrejurări, detalii expuse ca atare, făcând corp organic cu existenţa obiectivată în operă, concepţia asupra lumii, credinţele politice, etice şi estetice, întreaga „subiectivitate" a scriitorului — oricât de perseverent „ascunsă" privirilor superficiale, prea repede dispuse să tragă concluzii — comunică totuşi înafară, se impun în cele din urmă cu o forţă conţinută, reprimată în subteranele creaţiei. Cifrul acestor convingeri, pentru cine este atent la lectură, cedează, lăsînd să izbucnească adesea violent la suprafaţă sensul activ, luminos şi nobil al operei lui Cehov. La fel de adevărat este însă şi faptul că acest sens a fost supus mistificărilor, asalturilor diversiunilor mincinoase de tot felul, tentativelor repetate (începînd chiar din timpul vieţii scriitorului) de a falsifica imaginea operei, intenţiile şi adevărul ei, fie în sensul unei „răceli" absolute, a unei funciare „lipse de principii", a unui „indiferentism" consecvent, fie în cel aparent contrar, dar la fel de inadecvat, al unei universale „înţelegeri", al unei prea generoase absolviri a răului, al blîndeţii aşa zis „cehoviene" atotiertătoare. Cele eîteva sute de scrisori cuprinse în volumul ai XII-lea al operelor lui Cehov apărut recent la Ed. pt. lit. universală, răspund mai convingător deoît orice exegeză critică tentativelor de mistificare (curente şi astăzi în lumea burgheză) şi dezvăluie de-a dreptul ceea ce opera însăşi — lăsînd un mare spaţiu „sugestiei" — spune pe „căile ocolite" (recomandate de Cehov) ale artei organice, ale artei păzite cu neînduplecare de imixtiunea elementului „speculativ" prea abstract sau prea „personal". De aceea publicarea corespondenţei este mai evident şi mai de nepreţuit în cazul lui Cehov decît în oricare alt caz. Lectura scrisorilor nu produce fireşte revelaţie în 'absolut, o răsturnare radicală în zona adevărurilor, deaoum ştiute, dar adânceşte considerabil aceste adevăruri, le autentifică. Scrisorile ne descoperă domeniul în care Cehov s-a exprimat nemijlocit, s-a „autoexprimat". Ele risipesc destule prejudecăţi, unele încă aflate în circulaţie. Imaginea unui'Cehov universal „generos" (imagine care diforma în sens mic-burghez umanismul operei sale) dispus mereu să privească ibiînd şi înţelegător in jur, să absolve pe toti, să „compătimească", să justifice, să consoleze şi-n cele din urmă să dea minciunii, mediocrităţii, ignoranţei acordul său tacit, — această imagine este violent infirmată şi cedează locul imaginii autentice: „îmi scrii că-mi invidiezi caracterul. Trebuie să-ţi mărturisesc că, de felul meu sînt aspru, violent, etc. etc., dar m-am deprins să mă stăpînesc..." (pg.575). Stăpînită cu forţă, cu „discreţie" cehoviană, „violenta" şi „asprimea" veghează totuşi în intimitatea sicriitoTului, în structura ascunsă a operei, sub chipul intransigenţei etice şi spirituale faţă de minciună, mediocritate şi ticăloşie — care delimitează cu stricteţe marginile atitudinii generoase, ale „compătimirii". Stăpînite, pentru a nu lua forma vehemenţei grosolane, profund nesuferite de scriitor, „asprimea" şi „violenţa" chiar sînt, se poate spune, tot aşa de „ceho-vlene" ca şi „blândeţea", „discreţia" şi celelalte. Stăpânirea, „răceala", discreţia etc., sint moduri artistice, ele constitue oarecum o „tehnică" (care nu trebuie să inducă în eroare şi nici nu trebuie absolutizate) pe cînd „asprimea" şi „violenţa" inteligenţii sale critice (care este o inteligenţă eminamente socială şi etică) sînt mai mult decît atât, ele îşi trimit rădăcinile în adîncimea personalităţii şi operai lui Cehov. O situaţie tipică, revelatoare a acestei intransigenţe uneori dusă la violenţă desvăluie scrisoarea adresată Cui V. M. Vavriov, responsabilul unei publicaţii în paginile căreia Cehov fusese numit autor „indiferent", fără „principii". Mai întîi este caracteristic faptul că scriitorul, împotriva obiceiului său, se decide să intervină în controversa asupra sensului operei sale. în critica vremii mişunau interpretările cele mai absurde în jurul operei lui Cehov. Scriitorul nu le acorda însă prea multă atenţie, hotărît să
182
se păstreze „în rezervă". Dar de data aceasta, se punea sub semnul întrebării o atitudine fundamentală, era grosolan falsificată tendinţa social-etică a operei — şi tradiţionala „rezervă" cehoviană trebuia să se destrame, pentru a deschide drum unei explicaţii categorice. „Scriitor-fără principii sau nemernic (s.n.), ceea ce e tot una, n-am fost niciodată". Urmează lămuriri detailate, expuse în dosul unei onestităţi tradiţional „cehoviene", ton rezervat, fără izbucniri vehemente. Ceea ce poate surprinde, este precizarea cu o notă de irevocabil din finalul scrisorii: „Se înţelege de la sine că în urma acuzaţiilor dumitale, nu mai pot fi între noi nu numai retaţii de colaborare, dar nici măcar de bună ziua" (pg. 236). Dar acest accent final atît de ferm, de necruţător, laolaltă cu tot ce implică el în ordinea „principiilor", ca atitudine şi convingere răspicat afirmată, este revelator şi — încă odată — profund „cehovian" chiar dacă la prima impresie s-ar părea că nu este.
^"'ii.:*:* n toamna aceasta (1903) se împlinesc treizeci de ani de cînd am primit de la
Victor Ion Popa cele două scrisori inedite, mai jos reproduse. Dar iată, mai
întîi, în ce împrejurări: La 5 noembrie 1933, ziarul „Cuvîntul" —• al cărui secretar de redacţie eram atunci —■ împlinea zece ani de la apariţie. S-a hotărit scoaterea unui număr festiv consacrat acestui eveniment, lucru ce s-a şi realizat:   la data respectivă, ziarul a apărut în o sută de pagini, cifră-record pentru un cotidian în Romînia.
Pe lîngă fotografierea în grup a personalului redacţional, s-a apelat la Victor Ion Popa să facă şi desene-caricaturi ale redactorilor, el fiind unul din cei mai talentaţi artişti ai timpului, în acest gen. A fost o muncă grea: zile de-a rîndul Victor Ion Popa a trebuit să stea la pîndă în redacţie ca să-i „prindă" pe cei peste 40 de oameni ale căror „capete" să le creioneze şi apoi să Ie definitiveze. Iar Victor Ion Popa neîiind numai pictor, ci şi om de teatru, a fost un chin — cum reiese, de altfel, şi din una din scrisori — pînă a izbutit să-şi ducă munca la realizarea atîtor zeci de figuri, la bun sfîrşit.
Tonul prietenos al scrisorilor lui Victor Ion Popa nu era, ocazional. Cu ani în urmă, lucrasem alături de el — in stagiunea 1926—1927 — la alcătuirea redacţională şi tehnică a programelor de sală ale Teatrului Naţional din Bucureşti, împreună cu poetul D. Nanu, cu publicista Ştefania Zottoviceanu, cum şi cu bătrînul N. N. Basarabeanu, fost actor, care ani de zile a strîns documente valoroase privind trecutul Teatrului Naţional, documente ce au constituit baza muzeului şi a bibliotecii primului teatru romînesc. (tn una din stagiunile următoare, am lucrat Ia alcătuirea programelor de sală şi cu scriitorul Ion Marin Sadoveanu). în cei cîţiva ani cît am lucrat la aceste programe, la conducerea Teatrului Naţional bucureştean s-au perindat directorii: Corneliu Moldovanu, Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Alex. Ma-vrodi, I. Gr. Perieţeanu, care se preocupau şi ei în bună parte de alcătuirea redacţională a programelor.
După cum se vede din textele scrisorilor, deşi muncea enorm în teatru, călătorind în turnee, deşi îi apărea atunci primul său roman „Velerim şi Veler-doamne", deşi lucra zi şi noapte să desăvîrşeascâ o lucrare urgentă, ca aceea a celor peste patruzeci de desene-caricaturi, totuşi, Victor Ion Popa o ducea atît de greu, încît nu avea cu ce să-şi plătească chiria /...
R.
DOUA SCRISORI INEDITE ALE LUI V. I. POPA
183
In asemenea grele condiţiuni muncea şi trăia atunci un om multilateral, în egală măsură talentat : scriitor, autor dramatic, regizor, director de teatru, pictor, caricaturist, etc., cum era Victor Ion Popa...
Şi acum, iată scrisorile, care oglindesc viata unui muncitor intelectual aab vechile regimuri:
Scrisoare inedită, dar e din a doua sau a treia decadă a lunii octombrie 1033.
I.
Scumpe domnule Albu,
Deşi îmi dau seama că în clipa cînd ai — în siîrşit!! 1 — în mînă toate desenele nu mai este nevoie de nici un comentar, totuşi fin să încep cu un triplu — Jartă-mă" pentru întîrzierea neprevăzută pe care am suierit-o amindoi.
Cum vezi, îţi scriu din alt oraş unde m-au chemat urgent lucrări grabnice şi grave. Şi iarăşi, cum vezi, am iăcut elorturi supraomeneşti să-ţi dau desenele pină la cel din urmă, lucrind noaptea ca un bezmetic. în clipa cind îţi scriu e ora şapte seara şi eu n-am dormit în ultimele 48 de ore decît trei ceasuri: două ieri şi unul astăzi înainte de masă.
De altiel, a îost mult mai mult de lucru decît credeam eu, deşi rezultatul nu-i totdeauna strălucit. Spune însă băieţilor că le tăgăduiesc solemn ca la jubileul de 25 de ani să le iac numai desene perfecte, iar la cel de 100 ani capodopere...
Aici am dat —• în siîrşit 11 — şi de Breazu, pe care — cum vezi — am izbutit sâ-1 iac.
Alăturat îţi strecor o chitanţă pentru restul de 3000 lei, pe care îl va încasa cumnata mea — aducătoarea desenelor, pentru ca imediat să verse chiria către stimatul meu proprietar. Sper că lumea de la „Cuvîntul" — partea administrativă — se va contagia de la mata în ceea ce priveşte amabilitatea şi — ca şi rîndul trecut — . va li drăguţă şi culantă.
Spune zincograiului să aibă grijă de ceea ce lace, căci altminteri îl împuşc tn ziua de 4 Noembrie — eu la 1 Noembrie sînt întors în Bucureşti.
Şi-acum, strîngîndu-ţi mîna, îţi zic la revedere, mulţumesc şi — încăodată — iartă-mi întîrzierile.
Victor Ion Popa
Am adăugat un mic cap al meu pe care puteţi să-1 puneţi — dacă socotiţi cu cale — în locul său în apropierea iscăliturii, pentrucă eu n-am iscălit desenele, nevoind a repeta iscălitura de 42 de ori. în cazul cînd vreţi să puneji o iscălitură autentică — si asta nu trebuie decît o singură dată, în josul unei pagini, întrebuinţaţi pe aceasta: desene de POPA." (Ambele cereri i-au îost satistăcute n.a.j.
II.
Lugoj, 9 noemvrie 1933
Scumpe domnule Albu,
Totdeauna m-am bizuit pe nedreptate. Anume, am avut încredere că prietenii mă vor trata absolut contrar felului în care îi tratez eu. Cu alte cuvinte, cînd eu le fac încurcături, sînt sigur că ei or să mi le evite, şi pe cit de mari înlîrzieri le isc eu pe atît de prompţi sînt ei faţă de mine.
Ca o dovadă, ai şi văzut. V-am necăjit amarnic cu desenele, iar dumneavoastră aţi fost drăguţi ca cele mai delicioase bomboane în vigoare...
N-am nici un motiv, deci, să cred că mă ve{i nenoroci, aplicindu-mî acum sistemul meu.
Iată acum — după scurtul şi concisul meu protocol — pricina acestei jalbe care bate o ţară întreagă ca să vă ajungă.
84
E vorba de apariţia-pe curind a romanului meu „Velerim.şi Veler Doamne" care —' dragă doamne — este prima ispravă a mea de acest lei şi chipurile cere reclamă — sau (mai literar!) pregătire. De bună seamă ai sâ zici că pregătire (sublinierea lui V.l.P.) trebuia să am eu cînd m-am încumentat să scriu un roman, dar observaţia asia mi-am iăcut-o eu cînd era prea lîrziu, — adică atunci cînd izbutisem să păcălesc o editură şi sâ lac un contract. Remuşcârile mele însă sini din ce în ce mai vii şi mai inutile. Vreau lotuşi să nu-i lac să păgubească pe nişte oameni care au greşit plasindu-şi banii încrederii lor într-o acţiune aşa de nestabilă şi îndoielnică, cum este „Velerim şi Veler Doamne".
Sprijinul amicilor îmi este dar trebuitor, mai ales că el se poate intitula „nobil", întrucît eu n-am ce să le dau în schimb.
Fă dar ce vrei: anunţă, pune inlormaţii, spune lui Călugării, sau oricăreia din cele 41 de victime ale mele, să scrie articole. La nevoie lă o pagină întreagă sau scoate o ediţie specială de 100 pagini ■— ca numărul lestiv. Nu, n-am ;:ă mă supăr şi guvernul tot n-are să deschidă Camera... Vorba e ca să apucaţi a mă proclama genial pînă n-o prinde publicul de veste care e adevărul, căci altminteri e dezastru : Undita mea are momeală lalsă 1!
In delinitiv, cred că eşti inlormat. Şi-apoi, mata personal îmi eşti deosebit de obligat. Ţi-am lacul o caricatură aşa de urltă, încît eşti dator să-mi Iaci o reclamă Irumoasă.
Scoate deci o reclamă monslră pentru monstrul care te-a lăcut monstru şi sintem toţi răzbunaţi.
Simţind că mi-am epuizat tot humorul, mă văd silit să închei. Dar nu pol încheia de tot iară să nu-ţi mulţumesc anticipat (vezi viclenia ?) pentru lot ceea ce sînt sigur (sublinierea lui V. I. P.) că vei lace în hatirul romanului meu.
O stringere de mină caldă,
Victor Ion Popa
Notă. •— l-am mai solicitat lui Victor Ion Popa colaborarea şi pentru numărul de Crăciun al ziarului; în acelaş an, în decembrie 1933, cînd a dat un artistic desen cu chipul Moşului Crăciun, care a servit ca ilustraţie la un mare poem lestiv scris suecial, cu acelaş prilej, de Tudor Arghezi. Desenul acesla al lui Victor Ion Popa se allă acum în colecţia de stampe a Academiei R.P.R.
S. ALBU
CÎTEVA ASPECTE ALE PI10ZEI ITALIENE DE AZI
; panorama generală, oarecum haotică, a literaturii contemporane din Italia nu distinge nici un curent dominant : temele prezintă o mare diversitate, se întîl-nesc elementele cele mai contradictorii. Gama vastă a romanelor şi nuvelelor tipărite de curînd cuprinde opere autobiografice şi altele de detaşare obiectivă sau evazioniste, povestiri istorice din vremuri îndepărtate (ca de exemplu cînd Turcii atacau Otranto) sau din veacul trecut din perioada Risorgimento, întîmplări petrecute în cursul ultimului război mondial, episoade din prizonierat sau din activitatea antifascistă şi lupta partizanilor. Viaţa postbelică inspiră lucrări epice în care sînt desbătute chestiuni sociale, problemele muncii sub regimul exploatării capitaliste, sau se analizează sentimente şi preocupări mieburgheze şi convenţionalismul claselor înstărite. Nu lipsesc nici naraţiunile simbolice sau pastorale, experienţe onirice şi nici nota mistică, grotescă sau corni co -m a cab ră.
185
într-un articol cu titlul : „Proza epică între cronică şi istorie" publicat în nr. 4 — 1963 al revistei lunare de politică şi literatură „II Ponte" scoasă la Florenţa de Societatea editoare „Nuova Italia", onticul Riccardo Scrivano socoteşte că ar fi cazul să se ocupe mai puţin de lucrări recente, considerate de el în mare parte ca încercări, în-dreptîndu-şi atenţia mai de grabă către cărţi scrise în ultimele două decenii şi reeditate acum în abundenţă. Această idee nu poate fi împărtăşită : examinarea romanelor şi nuvelelor noi interesează prin faptul că de ele depind dezvoltările ulterioare ale epicei italiene. Este adevărat că se înregistrează în ultimul timp multe experimentări, că unele scrieri lasă impresia de nesiguranţă, de provizorat din cauza temei tratate sumar sau a unei documentari directe, neadîncite. Răamîne însă de văzut care lucrări şi întrucît ele au valoare reprezentativă, reuşind să înfăţişeze într-o lumină justă pe omul epocii actuale.
Prozatorii angajaţi continuă să demaşte nedreptăţi sociale jn „literatura industrială", desvăluind situaţia muncitorimii, neajunsurile materiale şi psihice în climatul închis al fabricii, criza omului contemporan în industrie, chiar acolo unde progresele tehnice sînt remarcabile. Scriitorul florentin Vasco Pratolini, care în titlul operelor sale precedente se autodefinise „cronicar", revine acum cu un alt roman şi anume „Statornicia raţiunii", scris le persoana întîia. Aici, personajele sînt tineri născuţi în cursul ultimului răboi. Protagonistul, lucrătorul Bruno ajunge la comunism în etape, după greve, agitaţii politice şi despărţirea de prieteni îmburgheziţi.
Mult mai puţin interesante se dovedesc cărţile în care problemele din lumea muncii sînt privite din punctul de vedere al clasei conducătoare. în revista milaneză „Comunitâ", în numerele 4 şi 5 — 1963 sînt studiate eîteva aparţinând acestei categorii. Astfel, în romanul „Linia gotică", de fapt un jurnal de amintiri, autorul Ottieri prins la un moment dat al vieţii sale în angrenajul industrial, relatează experienţe personale neconcludente, deşi el ar vrea să pară că a căutat să împletească interesele proprii cu cele sociale. Nici o semnificaţie nu posedă romanul lui Libero Bigiaretti intitulat „II congresso". Este o carte psihologică, de dragoste ; eroul, industriaş, critică la un congres sistemele de organizare a producţiei şi raporturile dintre muncitori şi patroni, doar spre a impresiona pe o femeie iubită, retractând mai târziu cele afirmate.
O temă cu adevărat inedită tratează Italo Calvino în romanul „Ziua unui scrutator", într-o naraţiune realistă, autorul atacă ingerinţele cercurilor religioase asupra unei categorii de votanţi la alegerile politice. în altă carte de Rodolfo Doni sînt arătate limitările impuse de catolicism culturii şi în materie de căsătorie.
Ciudată .apare azi ideia de a se folosi în roman de mijloacele fabulei spre a se critica racilele societăţii din ţările apusene. La o simbologie animală a recurs cu cîţiva ani în urmă prozatorul Antonelli în cartea sa „Tigrul vicios" şi acum de curind el procedează la fel, alegîndu-şi drept personaj principal o veveriţă. Această crea'ură mică, umilă, se luptă în pădure, fiind victima animalelor puternice care pe lîngă violenţă uzează şi de minciuni în legătură cu viaţa prezentă şi viitoare. Satira anticlericală este" aici implacabilă.
Descrierea naturii nu ca element accesoriu sau decorativ ci ca o dimensiune a povestirii, peisajul alcătuind spaţiul poetic din jurul eroilor, se întâlneşte în „Zebio Cotai", roman de Guido Cavani, cîştigătorul recent al unui important premiu literar. Autorul a debutat ca scriitor la vîrsta de 60 de ani, fiind încurajat de către Pier Paolo Pasolini. Acesta, prefaţînd cartea de mai sus, vede în ea o variantă modernă a poemului pastoral, cu influenţe tardive din verismul lui Verga. După cum arată un critic într-un lung studiu apărut în nr. 2 — 1963 al revistei trimestriale umaniste „Belfagor", Cavani încearcă să obţină un echilibru între genul liric şi cel epic, omul de la ţară, natura şi lucrurile fiind fuzionate într-o realitate unitară. Dar nu e vorba de o realitate istorică, sociologică, ci de una atemporală
186
In general, prea puţine opere din proza italiană de astăzi sînt reprezentative ; le lipseşte o lărgire a semnificaţiei întâmplărilor personale, o adîncire a conţinutului ideologic, o judecată a situaţiilor. Nu numai atît, dar la unii scriitori se întrezăreşte chiar scepticism faţă de civilizaţia modernă, şi negarea progresului.
Cît despre tehnica literară, nici din acest punct de vedere nu abundă operele valoroase. Se continuă a se scrie în maniera tradiţională, mai există reziduri naturaliste. Totuşi pe alocuri apare o independenţă de stil, se remarcă o originalitate în expunere, nelipsind fireşte aplicarea unor formule la modă. în lucrările cu pronunţat caracter experimental, modalităţile expresive sînt îndrăzneţe, limbajul e de laborator. Demn de interes este realismul eseistic, amestecul de naraţiune cu eseu, cum se întâlneşte de pildă la scriitorul sicilian Leonardo Sciascia premiat în 1962 cu premiul Crotone, pentru o nuvelă inspirată din nelegiurile Mafiei şi transpusă ulterior pentru teatru. într-un interviu acordat acum vreo lună ziarului „Unita", el nu respinge acuzaţia adusă de critici •că amestecă genurile. Dimpotrivă, el se declară adversar al genului literar pur şi-şi propune să continue pe aceeaşi cale, ceea ce şi face publioînd ultima sa carte intitulată „Consiglio d'Egitto".
înd am trecut deunăzi, la Cluj, prin faţa clădirii impozante,  sub balconul
căreia pe  o tablă aurită  citeşti:   „Muzeul memorial  Emil  Isac",  m-au nă-
pădit amintirile, greu de încăput intr-o simplă însemnare. Poetul, totdeauna în ireproşabilă ţinută vestimentară, de statură înaltă, cu mersul tulburat de o deficientă fizică, dar drept, şi parcă privind ţintă, un punct fix mult înaintea lui, făcea zilnice plimbări pe bulevarde sau prin minunatul parc al oraşului. Isac iubea anturajul oamenilor. Te invita să-ll însoţeşti, dispus în orice moment la o „parolă". In astfel de peripatetice plimbări, îşi deschidea sufletul, precum o carte. Te ducea cu ani în urmă, la zilele de luptă şi necontenit zbucium pentru adevăr, bine, dreptate. Evocarea unui, nume scump de luptător, cum era Frimu, o făcea înflăcărat, pe un ton liric, ca şi cum ar fi citit o poemă... în acelaş mod vorbea despre marii scriitori pe care îi cunoscuse: Barbusse, Panait Istrati, Ady Endre, Caragiale, Ma-cedonski, ş.a.
îi plăceau anecdotele. Spunîndu-le, rîdea cu poftă, aidoma unui copil. învârtea beţişorul de promenadă, cu gesturi de zglobiu adolescent.
Avea cuvinte de veneraţie pentru memoria lui Ady Endre. bun amic, prieten de vis şi idealuri. între două trenuri Ciucea-Budapesta, Ady se oprea la Cluj, să-1 vadă, să stea de vorbă ou Isac. Ambii, denunţând şovinismul feroce, se declarau ferm pentru o politică de prietenie romîno-maghiară. Centrul preocupărilor comune fiind literatura, este firesc să găseşti în scrisori teme de atare natură. Intr-o misivă am citit intenţia de a fi tradusă în ungureşte piesa lui Isac „Maica cea tânără", la adresa căreia, în prefaţă, Caragiale avea numai cuvinte de laudă.
Acum, pe pereţii celor două încăperi, în vitrinele frumos aranjate de nora poetului, Eugenia Isac, responsabila muzeului, — se află preţiose exponate şi relicve privitoare la marele poet maghiar Ady Endre. Numeroase fotografii: Caragiale, Macedonski, Brănişteanu, Kosztolânyi, Dezso, Minulescu, Isac ş. a. în ştanduri, îngălbenite foi de ziare. Printre ele am notat „Adevărul", 1917, nr. 12, sau „Hu-
J. M.
GtNDUHI LA MUZEUL MEMORIAL EMIL ISAC
— O scrisoare inedită a soţiei lui Macedonski —
187
szadik szazad" („Secolul 20") din 1918, sept. La aceste publicaţii, ca la multe altele temutul gazetar Isac fusese collaborator asiduu. Vitrinele sînt presărate, apoi, cu manuscrise şi documente de familie.
In camera cu balcon spre stradă, roasa de lucru a poetului. Două mari biblioteci cu volume în toate limbile europene. Multe picturi pe pereţi. Portretul lui Isac, de Iser şi Steriade. Altul, în ulei, de pictorul maghiar Gali Ferenc.
Corespondenţa, în original, poartă pe plicuri numărul catalogării. Scrisorile, multe, fac dovada iubirii de oameni. Emil Isac nu te minţea. Cînd iţi spunea prieten, nu vorbea în deşert.
La numărul de înregistrare 637/1956, am dat peste o scrisoare deznădăjduită, ce o primise poetul de la soţia lui Macedonski, la scurt timp după moartea acestuia. O transcriem integral, fiind cu totul necunoscută publicului:
Bucureşti, 8.IV. 1924
Mult stimate Domnule Emil Isac,
Vă trimit, odată cu aceasta, cărţile apărute din opera soţului meu. îmi fac o plăcere şi o datorie să vi le dau. M-aţi întrebat la Minister dacă mi-aţi putea fi de folos, oferindu-rni sprijinul dv. Profit de bună voinţa dv., de a mă asculta, făcîndu-vă mărturisirea că, astăzi, după trei ani de la moartea soţului meu, între mulţii admiratori, discipoli, prieteni şi cunoscuţi ai Hui, — sînt ou desăvârşire uitată.
M-am adresat tuturor, celor mai vechi şi celor mai puternici dintre cei cari l-au înconjurat pe cel care a fost Alexandru Macedonski ; — toţi, însă, s-au arătat grăbiţi: bunii şi nedespărţiţii lui prieteni de gîndire, de suflet şi chiar, sau mai bine zis, mai ales, de suferinţă.
Sînt obosită, nu mai am pe nimeni; îin casa care era totdeauna deschisă ■— în felul în care o deschidea Macedonski — azi nu mai vine nici un prieten. îi întâlnesc pe stradă, acasă la dânşii, sau la Cameră ; eu îi opresc, îi rog să-şi aducă aminte de el, de opera lui — rămasă în cea mai mare parte netipărită •— de situaţia penibilă şi umilitoare în care trăiesc: aceeaşi desinterasare şi uitare peste tot. Vedeţi?: Macedonski, care s-a chinuit o viaţă întreagă, cel mai bun prieten-al celor tineri, al celor singuri, al celor săraci; poetul şi omul cel mai insultat, cel mai pângărit, vedeţi... Macedonski mai suferă încă. înţeleg că oamenii uită, că ei nu au recunoştinţă, că ei îşi calcă cuvîntul şi din ce în ce îmi scade tăria de a protesta; dacă-aş putea. însă, aş urla, aş striga eu în numele lui; căci nu a rămas nimeni dintre atâţia care să-1 apere, după ce a plecat.
Dv. care v-aţi purtat cavalereşte cu el, întotdeauna, mă destăinuiesc, cu toată sinceritatea şi părăsirea în care sînt.
Sprijinul Dvoastră ? Nu ştiu, mu ştiu nimic. Vă mulţumesc. Primiţi expresiunea stimei meCe,
Ana Al, Macedonski.
PETRE PASCU
CONSTANTIN CHJRIŢĂ : „drum run, cireşari"*)
: volum încheie o trilogie („Ci-reşarii", „Castelul fetei în alb" şi „Drum bun, cireşari !") dedicată copilăriei şi adolescenţei. Eroii, elevi din-tr-un oraş de provincie, sînt antrenaţi într-un lanţ de întimiplări neobişnuite trăite în vacanţă. în acest al treilea volum este vorba de o „expediţie" pornită spre a descoperi misterul unei coloane de marmură pe care unul din ei a văzut-o într-o noapte ieşind din mare.
C. Chiriţă a reuşit să conducă cu abilitate firele unei acţiuni cu multe momente de tensiune, cartea oferind aproape pe întreg parcursul o lectură captivantă. Dar scriitorul nu şi-a propus nu-,,mai un roman de aventuri, bazat pe , efectul exclusiv al dinamicii faptelor, al suspensiei şi neprevăzutului acţiunii. E evidentă tendinţa sa de a urmări traiectoria formării caracterelor unor eroi aflaţi în pragul adolescenţei, de a desprinde nişte semnificaţii cu valoare simbolică legate de această vîrstă a avînturilor îndrăzneţe, a visurilor şi a marilor căutări. Nu o adolescenţă în general ci una marcată puternic de ambianţa socialismului, care favorizează o dezvoltare armonioasă a personalităţii umane.
La început nu prea diferenţiaţi, eroii pe măsură ce participă la desfăşurarea faptelor încep să dobândească un profil din ce în ce mai bine conturat. Maria,
* Ed.  Tineretului, 1963.
căreia îi plac gesturile romantice (luge noaptea cu barca pe mare în lumina lunii), păşeşte în adolescenţă ca-ntr-o lume a mirajului. Victor e dimpotrivă un spirit înclinat către ştiinţe, supunînd mereu visul, controlului realităţii ; Lucia — replica feminină a lui Victor, aduce o mare pasiune pentru muncă, cenzurîndu-şi efuziunile şi Ursu are o disciplină a comportărilor pe care o dă praticarea sportului (Apare totuşi .cam exagerată capacitatea acestui . „Hercule" de a-şi salva prietenii din tot .felul de primejdii). Adeziunea afectivă a scriitorului se îndreaptă însă mai ales către Fie, mezinul grupului, fire neastîmpărată, precoce, prezent în toate peripeţiile, dînd naraţiunii o notă de umor şi gingăşie. Fiecare dintre ei caută să-şi descopere adevărata personalitate şi asistăm — aici aflăm unul din meritele autorului -—. la definirea fiecăruia mereu în raport .continuu cu ceilalţi şi cu faptele lor. ■ "■!
Una din intenţiile artistice ale cărţii este de altfel aceea, de a demonstra cum conştiinţa că aparţin unui colectiv (grupul „dresărilor") determină în lumea acestor eroi-copii o creştere a spiritului de responsabilitate, o accelerare a procesului de maturizare sufletească şi intelectuală. O pondere deosebită o are lirismul, folosit nu numai ca mijloc de a poetiza situaţiile în oare se află eroii, ci şi ca procedeu în descrierea psihologiei. Atît că scriitorul ar fi trebuit să-şi limiteze intervenţiile li-
189
rice, comentariile făcute pe un ton prea patetic. Ar fi trebuit de asemeni stăvilită o anumită tendinţă spre locvacitate a personajelor, care se autocomentează mereu, îşi explică reacţiile, cu o afectare filozofantă inexplicabilă, dacă ne gîndim la vîrsta lor. Iată cum se autoanalizează unul dintre ei : „Nu fug de colectiv, să nu-ţi treacă prin cap aşa ceva. Eu nu ma simt viu decît între voi toţi. Numai atunci îmi înfloresc gîndurile. Cînd sînt singur, zău, Ionel, parcă mă simt copil. Am temeri, sfieli, incertitudini..." (,p. 314) sau : „— Bine... Tac ! Veţi găsi la întoarcere o excrescenţă kantiană. Teza : Intrigă despre intriganţi. Şi gata, am tăcut definitiv şi pur" (22) (De remaroat că eroii abia treceau în clasa a IX-a).
De o slabă factură literară sînt de asemeni pasajele despre idila uneia dintre eroine, Maria, scrise într-o manieră romanţioasă.
Făcînd abstracţie de această încărcătură parazitară (ea nu exista în volumele anterioare) „Drum bun, cireşari !" se înscrie pe linia cărţilor interesante dedicate copilăriei şi adolescenţei, scrisă cu fantezie şi ingeniozitate, trăsătură care lipseşte încă multor cărţi cu obiective asemănătoare.
G. NAIDIN
MFHAI GAFIŢA : „CEZAR PETRESCU" ')
Mihai Gafiţa a ştiut să releve prin-hr-un nuanţat examen analitic ceea ce rămlne valoros şi interesant într-o operă vastă, dar încărcată cu foarte mult balast. Tocmai de aceea criticul a trebuit să cheltuiască destul efort în operaţii nu tocmai plăcute de curăţire a terenului, pentru a elibera metalul nobil — atîta cît există — de zgura oare-i acoperea.
Propunîndu-şi aşa dar din capul locului să facă operă de valorificare, autorul  monografiei  nu  şi-a supralicitat
*) E.P.L.A., 1963.
însă obiectul cercetării. Un ochi lucid! şi critic a examinat cu metodă cele patruzeci  de  volume  ale  scriitorului ca şi publicistica sa, formulînd judecăţi de valoare. Procedînd monografic, autorul a început fireşte prin a urmări biografia. Capitolul acesta nu se limitează la. o detailată prezentare a vieţii scriitorului. Firul biografic oferă aioi mai ales prilejul  unei   atente  dezbateri privind' evoluţia nu numai a operei dar şi a crezurilor   sociale,   politice  şi estetice ale scriitorului, a raporturilor de interferenţă sau de delimitare faţă de curentele ideologice sau estetice din epocă Probleme  de  fundamentală importantă in scrisul lui Cezar Petrescu ca relaţiile  cu  sămănătorismul, poporanismul,, dar mai ales gîndirismul, cărora scriitorul le-a plătit tribut destul de greu, sînt dezbătute ştiinţific şi cu folos. Aşa se şi explică de ce acest capitol ocupă o jumătate dim spaţiul volumului. Mihai Gafiţa a pornit de la ideea, fără îndoială adevărată, după care fără clarificarea   acestor   probleme   spinoase na poate fi vorba de necesara operaţie de estimare a operei. Influenţele sămănătoriste nu  sînt  localizate  la perioada debutului,  ci  detectate pînă tîrziu, in Apostol şi 1907. în acest fel se demonstrează pe mai multe planuri inconsistenţa   mărturisirJlor   programatice ale scriitorului, făcute prim 1927, cu priviro la repudierea definitivă a sămănătorismului. Examenul critic nu duce însă la egalizări. Deşi sămănătorismul se profilează ca o linie discontinuă de-a lungul  întregii   creaţii,   criticul surprinde în egală măsură şi momentele de repudiere a tezelor estetice şi sociologice iorghiste, altfel spus şi replica lui Cezar Petrescu     adresată sămănătorismului. Acest lucru, se arată în volum, e valabil nu numai in cazul unor romane ca „Oraş patriarhal" sau „Calea Victoriei",   dar   chiar  şi   pentru „Scrisorile unui răzeş" sau „Drumul cu plopi", unde tihna şi fericirea patriarhală sînt privite polemic. Autorul surprinde deci nuanţat
190
* una din particularităţile definitorii pentru scriitorul oare a debutat sub zodia sămănătorismului, 1-a abandonat programatic, deolarînd în 1929 că i se pare ilogic şi absurd „a proslăvi în acelaşi timp ţăranul şi proprietarul, exploatatul şi exploatatorul", dar a reluat, în a doua jumătate a decmiukid al IV-lea, concepte şi soluţii de bază din doctrina sămănătoristă, închipuind în „Apostol" dar mai ales în „1907" un univers rural idilic în care boierii buni şi de neam (Cumpătă) se îngrijesc de soarta ţăranului, buourîndu-se de preţuirea şi dragostea „bietului sătean". După ce sînt subliniate şi unele influenţe poporaniste, criticul se opreşte îndelung asupra raporturilor scriitorului şi publicistului Cezar Petrescu ou gîndirismul. Ideea pe care o dezvoltă criticul pe larg şi documentat e că întemeietorul revistei „Gîndirea" nu s-a dovedit a fi un adept al ideologiei cu numele împrumutat de la titlul revistei. Gîndirismul, aşa cum a fost elaborat şi profesat de Crainic, Blaga, apoi de N. Roşu şi pleiada de poeţi afiliaţi revistei şi publicaţiilor similare, nu a fost îmbrăţişat de autorul „întunecării", care a încetat de a mai fi conducătorul revistei, ră-mînînd numai colaboratorul ei. Şi nu se poate spune că autorul nu are dreptate.
Criticul precizează cu deplină întemeiere : „Cezar Petrescu nu iace parte dintre creatorii ei (ai doctrinei gîndi-riste n. n.) dar unele elemente care, duse Ia limită extremă, au constituit bazele «gîndirlsmuluh, au apărut în perioada cînd el însuşi se ocupa de «Gîndirea» şi nu odată chiar în scrisul său". Relevînd procesul de filiaţie între sămănătorism şi gîndirism, Mihai Gaf.ţa subliniază circulaţia motivelor în cadrul celor două doctrine: tradiţional: s-mul, opoziţia sat-oraş, anti-industrialis-mul manifest, pledoaria pentru o lume rurală ferită de luptă de clasă etc. Criticul înclină spre ipoteza că la Cezar Petrescu se poate vorbi numai de
sămănătorism profesat de scriitor şl în primii ani de apariţie a „Gîndirii", îndeplinind oficiul de punte între doctrina iorghistă şi gîndirismul care a continuat-o şi dezvoltat-o pînă la exacerbare.
Concluziile degajate de autor pe marginea publicisticii sînt subordonate, de aceea, ideii privind caracterul profund contradictoriu al scrisului lui Cezar Petrescu.
Cele două capitole consacrate analizei operei sînt o prelungire firească a celui dintîi. Cum autorul nu s-a limitat în prima parte la o strictă prezentare a biografiei, ai a analizat, prin intermediul operei, concepţia social-po-litică şi estetică a scriitorului, foarte multe din problemele atacate în capitolele exclusiv analitice sînt anunţate şi enunţate anterior, dar reluate aici cu alte mijloace şi oîteodată din altă perspectivă şi cu alt scop. Alături de consecinţele pozitive, această formulă a generat şi cîteva repetări. Cu o formulare sintetică am spune că în aceste capitole criticul s-a străduit cu succes să arate ce rămîne din opera literară a lud Cezar Petrescu, ce trebuie să reţină din aceasta cititorul. Se procedează cu metodă, autorul supunînd unui temeinic examen critic lucrările mai importante şi cele minore, dispuse într-o ordine tematică, potrivit locului ocupat în cele patru cicluri ale doritei de scriitor „Cronici romîneşti a veacului XX". Apoi sînt discutate următoarele serii ale operei lui Cezar Petrescu : „Romanul lui Eminescu" (integrat de scriitor în seria denumită „Rădăcinile din celălalt veac"), cărţile pentru copii. De subliniat că lucrările scriitorului de după 23 August nu sînt analizate numai într-un subcapitol special („înseninare"), dar şi în cadrul diverselor teme, rele-vîndu-se efortul lui Cezar Petrescu de a da replică actuală unor vechi soluţii şi puncte de vedere.
Mihai Gafiţa a izbutit, credem, să nă-ruiască o aproape unanimă opinie după
193
care din opera scriitorului nu. s-ar putea retine decît nuvelele din tinereţe şi „întunecare". Criticul a ştiut să dezvăluie valorile reale ale unor romane ca „Oraş patriarh al", „Calea Victoriei", fragmente din ciclul „Aurul negru", o nuvelă interesantă precum „Guynemer" etc. In acelaşi timp a respins argumentat literatura industrioasă geun „Greta Garbo", „Cheia visurilor", „Plecat tară adresă", „La Paradis general", „Carlton", „Ochii strigoiului". Deşi dovedeşte mai peste tot luciditate şi obiectivitate critică faţă de opera cercetată, autorul păcătuieşte uneori printr-o generozitate nejustifioată în apreciere. S" insistă bunăoară excesiv asupra unor scrieri mediocre ca „Palace" sau „Paietul mecanic", după criterii strict tematice, trecindu-se peste realitatea artistică cu totul deplorabilă a acesto» lucrări. Aceste concesii nu pot mina însă caracterizările de ansamblu privind valoarea operei lui Cezar Petrescu despre care se spune cu dreptate că „oieră cel mai variat proiil de prozator, cu inegalităţile cele mai liagrante, dar şi cu reuşite care-1 situează la nivelul prozatorilor noştri de ininie" sau că, dincolo de fabricaţia serială, „Cezar Petrescu rămîne un bun şi interesant constructor de proză epică... predominantă rămînînd la el autenticitatea, senzaţia continuă a vieţii".
Monografie interesantă şi valoroasă, volumul lui Mihai Gafiţa oferă o imagine veridică asupra operei unuia dintre cei mai fecunzi şi controversaţi prozatori dintre cele două războaie
Z. ORNEA
C. MĂCIUCĂ : „DIMITKIE CANTEMIIl"*)
ntr-o epocă în care ştiinţa de carte era încă, în mare măsură, o taină şi părea — ca
toate tainele — să fie privilegiul bisericii şi al cancelariilor domneşti, un voevod analfabet e poate un fe-
*) Ed. Tineretului, 1963.
nomen tot atit de uimitor ca acela al unui voevod savant. Bătrînul Can-temir nu învăţase decît să se iscălească şi pentru că nu ştia rostul literei, se poate spune că numele mai degrabă şi-l desemna decît şi-l scria. Aşa s-a întîmplat ca unul din cei mai de seamă cărturari ai neamului romînesc, un spirit enciclopedic, cu formaţia unui savant, să fie feciorul unui analfabet.
Cărturari de seamă, cu tragere de inimă pentru miracolul scrisului, geloşi pentru trecutul şi gloria neamului, îl precedaseră sau îi fuseseră contemporani. Dar prin afirmarea unei concepţii istorice superioare, prin erudiţie, prin întinderea, varietatea şi importanţa operei, Cantemir pare să exprime, cu strălucirea cea mai mare, posibilităţile latente ale unui popor cu energii încă necheltuite.
Să scrii biografia unui asemenea om e nici vorbă o sarcină dificilă. Măciucă îşi biruieşte sfiala cu calm şi seriozitate. Îşi admiră, fireşte, eroul, dar simte nevoia să se apropie de el înarmat. Şi preferă, evident, armele istoricului celora ale artistului. Autorul nu-şi îngăduie, de regulă, nici o afirmaţie decisivă fără sprijinul unui document. Asemenea însemnări nu-i lipsesc, într-o epocă fără cultul documentului, ştirile despre Cantemir sînt totuşi relativ bogate. Nu e mai puţin adevărat însă că, trăind 22 de ani la Constantinopole şi alţi 12 în Rusia lui Petru cel Mare, lipsind aşa dar din ţară 34 din cei 50 de ani cîţi avea să trăiască, numeroase împrejurări de seamă care privesc formaţia sa de cărturar, munca sa de scriitor, activitatea sa nevoită de diplomat în mediul unei diplomaţii încîlcite şi primejdioase, peregrinările sale de soldat, aventurile sale constantinopolitane, odiseea sa de principe serenisim al Imperiului rus, lipsesc în anume măsură din memorialul timpului său. Cu propria sa operă, cu însemnările lui Neculce, cu unele acte oficiale, cu unele consemnări întîmplătoare şi cu unele ecouri
192
ocolite se constituie de fapt cea mai de seamă sursă de informaţii. Dacă principalele momente ale existenţei sale — naşterea, prima învăţătură, cele două căsătorii, unele acte politice esenţiale, apariţia operelor, moartea, sînt mai bine cunoscute, foarte multe trebuie adesea reconstituite din cuvinte înjumătăţite, sau deduse perspicace din ambianţa epocii. Această amănunţită şi prudentă muncă de investigaţie cu care istoricii şi filologii s-au străduit să restaureze profilul lui Cantemir pe o pînză mîn-cată de vremi, a cunoscut rezultate remarcabile. Recunoaştem azi în Dimitrie Cantemir un domn luminat, un diplomat rafinat, cu intuiţia prefacerilor istorice, un istoric atent la mecanismul lumii, un literat interesant, un cărturar erudit şi, mai ales din acest acest punct de vedere, un cap de serie pentru acea familie de spirite fantaste, căreia îi aflăm nobili urmaşi pînă în zilele noastre.
O biografie care să sintetizeze, pentru uzul tineretului, în mod agreabil şi interesant, toate cîştigurile de seamă ale unor cercetări mai vechi şi mai noi, aceasta pare să fi fost prima intenţie a lui Constantin Măciucă. E remarcabilă consecvenţa cu care i-a rămas credincios.
Ca pretutindeni unde o armată întreagă de cercetători au acumulat, cu timpul, un imens material, prima datorie a unui biograf e să descopere, cu spirit critic, sub maldărul de contribuţii variate, de ipoteze ingenioase şi de rezultate sigure, liniile mari ale portretului, sufletul cel viu al eroului. Poate că autorul nu a ştiut întotdeauna să renunţe la o întîmplare sau alta, dar e vădit că n-a lăsat de o parte nici o împrejurare care putea să colaboreze semnificativ la luminarea unei personalităţi atît de complexe. Metoda sa e, în general, aceea a acumulării calculate de întîmplări şi detalii, în aşa fel montate în ţesătura densă a timpului, încît omul şi epoca să-şi împrumute necontenit luminile. In felul acesta portretul
se constituie pe încetul şi trebuie să ajungi la sfîrşitul cărţii pentru ca să ai sentimentul că-l cunoşti în întregime. Şi cu siguranţă că farmecul acesta deosebit îşi va fi dovedit incă-odată puterea în momentul sosirii lui Cantemir în Rusia, cînd ţarul îi acordă privilegii potrivit tratatului de alianţă şi-l cheamă în rîndul consilierilor săi.
Comportarea şi generozitatea lui Cantemir sînt întotdeauna ale unui om civilizat, superior de obicei mediului corupt. Cu Nicolae Mavrocordat, domnul mazilit pe care îl înlocuieşte în domnie, se poartă, spre surpriza tuturora, în chipul cel mai prevenitor; pe Brîn-coveanu, care întotdeauna complotase împotriva Cantemiriştilor şi pe care ar fi urmat, la timp potrivit, să-l prindă şi să-l predea turcilor, îl înştiinţează discret de primejdia ce-l pîndeşte; pe Antioh, om slab şi temător, care avea să se lepede de el, nu cumva sâ fie bănuit de complicitate cu ruşii, îl va ajuta totuşi, stăruind pe lîngă Petru cel Mare să-l scoată din închisorile turceşti şi să-i facă o pensie. Chiar actul fundamental al domniei sale, alianţa cu Rusia, ne este înfăţişat ca o expresie a unei inteligenţe politice.
Cîteodată, după ce ne-a dezvăluit resortul faptelor mari şi a discutat opere de seamă, după ce ne-a purtat prin cancelariile domneşti şi ne-a dovedit pe cîmpurile de luptă în ce măsură războiul este continuarea cu alte mijloace a politicii, autorului îi place să ne ofere amănunte semnificative. Şi el cunoaşte neaşteptat de multe. El ştie că beizadeaua cînta pe instrumente turceşti, cunoaşte ceva din încurcăturile lui băneşti, ştie la ce oră se scula şi cîte ceasuri lucra... Şi acolo unde îi lipsesc date despre om are, cu siguranţă, în rezervă, date despre epocă, suficiente ca să ne lase libertatea de a suplini cu propria noastră închipuire ceea ce lipsa unui document îl împiedică să ne ofere direct, cu garanţii serioase. Cu asemenea fapte mari şi mici, întemeiate în genere pe document, implicate la locul şi
13 — Viaţa Homîneascâ
193
la momentul potrivit, autorul obţine în cele din urmă un portret viu şi atrăgător, căruia nu-i lipseşte pe alocuri decît un comentariu mai îndrăzneţ şi o frază mai ageră.
ALEXANDRU SEVER
RADU ALBALA: „ANTIMIVIREANUL"*)
Printre personalităţile din istoria culturii romîneşti evocate în ultima vreme în cadrul colecţiei „Oameni de seamă" se numără unul din reprezentanţii de frunte ai literaturii religioase : Antim Ivireanul. A rechema din ceaţa timpului figura maiestoasă a mitropolitului care la începutul veacului XVIII a contribuit la înflorirea cuvîntului, răspîndit în rîn-durile ascultătorilor şi cititorilor de la înălţimea amvonului şi din liniştea tiparniţei, n-a fost o misiune uşoară. Sărăcia datelor, puţinătatea materialului care stă la dispoziţia cercetătorului dau însă şi mai mult preţ strădaniei atunci cînd ea este încununată de succes. Iar un asemenea efort are şi meritul nu numai de a apropia un public larg de o personalitate însemnată a culturii noastre — merit ce revine multor biografii literare — ci şi pe acela de a reînvia o perioadă mai îndepărtată, mai necunoscută şi care, datorită unei literaturi destul de spinoase pentru lectorul obişnuit reţine, în genere, mai anevoie atenţia. Iubitor al Bucureştiului, ale cărui taine de odinioară ştie să le descopere, autorul biografiei a schiţat cu minuţie şi precizie conturul Cetăţii de scaun a Ţării romîneşti. El a reconstituit evenimentele de atunci, societatea vremii. Radu Albala nu-şi propune, se înţelege, să realizeze o amplă frescă a epocii. Aceste imagini slujesc drept  fundal  la însoţirea dramaticei
*) Ed. Tineretului, 1963
existenţe a tipografului Andrei ajuns puternicul Vlădică muntean.
Stabilirea legăturii între omul de seamă şi vremea, societatea unde a trăit constituie una din problemele de bază în alcătuirea unei biografii. Fără îndoială priceperea deplină şi posibilitatea de a zugrăvi aceste raporturi, de a sesiza sensul de dezvoltare a istoriei şi rolul pe care-l are personalitatea e-vocaiă e în strînsă corelaţie cu înţelegerea fenomenelor prin prizma ştiinţei marxiste. în trecut foarte multe-lucrări biografice sau „vieţi romanţate" păcătuiau prin omiterea sau considerarea greşită a interdependenţei între personalitatea prezentată şi timpul în care a trăit. Teoria geniului singular, rupt de lume a pătruns adesea în asemenea scrieri. De asemenea, anecdotica nesemnificativă căpătase un loc din ce în ce mai preponderent în biografiile romanţate care se silise să dezvăluie lucruri „senzaţionale" din intimitatea oamenilor iluştrii. Abundenţa unor scrieri despre „Napoleon în intimitate", „Anatole France în papuci" formează un apendice penibil al vieţilor de oameni celebri.
în urmărirea firului vieţii lui Antim Ivireanul, autorul observă şi subliniază că activitatea mitropolitului e în întregime străbătută de strădania dea scutura jugul otoman. într-adevăr,, pragul secolului XVIII însemna wfi moment de culme al revoltei împotriva stâpînirii turceşti. El anunţă destrămarea puternicului imperiu, pe de o parte prin perioada unor înfrîngeri militare şi diplomatice, pe de alta, prin înăsprirea birurilor şi sporirea, măsurilor de represiune în ţările ocupate. Acest proces istoric în plină desfăşurare a dat naştere la o vehementă opoziţie antiturcă în Ţările romîne, care şi-a găsit partizani şi în rîndurile boierimii şi în rîndurile clerului. Domnul şi partida care-l sprijinea — odată consolidată domnia — nu puteau fi decît mulţumiţi făţiş sau pe ascuns de obliga~
194
ţiile faţă de turci, cu atît mai mult cu cît Scaunul fusese scump cumpărat de la Poartă. Această atitudine o lua îndeobşte şi capul bisericii în strînse relaţii cu Curtea şi dependent ele ea, a-ducînd luptei antiotomane suportul argumentelor religioase. Fermitatea cu care se ridică împotriva turcilor Di-mitrie Cantemir, Neculce, Antim Ivi-reanul îşi găsesc sursa în premizele social-politice ale epocii. Privind împletirea între lupta efectivă a mitropolitului pentru neatîrnare şi predicile lui, care constituie în mare parte, sub retorismul bisericesc, o posibilitate de răspîndire a ideilor sale politice, figura înaltului prelat ne apare în adevărata ei lumină. Exponent al clerului el se află în fruntea statului feudal, sprijinitor al acestuia, avînd conştiinţa forţei sale de constructor. In duritatea unor apostrofe din Didahii, în demnitatea cu care respinge învinuirile ce i se aduc, în hotărîrea cu care, crezînd că a sosit momentul, i se opune lui Mavrocordat, se simte această certitudine a rolului pe care trebuie să-l joace în călăuzirea destinelor, ţării. Natural că autoritatea de care se bucură se datorează şi trăsăturilor sale de caracter, specificului formaţiei sale. Şi autorul biografiei scoate în evidenţă acest lucru. înzestratul tipograf, ajuns capul bisericii, nu-şi uită sorgintea umilă, ştie cît preţuieşte munca perseverentă. Dragostea pentru harnicii lui ucenici şi dispreţul pentru desfrîul şi minciuna în care trăiesc cei ce huzuresc du-cînd o existenţă parazitară se exprimă limpede şi cu neobişnuite- forţă în opera sa.
Felul în care sînt înfăţişate laturile principale ale activităţii lui Antim Ivi-reanul slujeşte unuia din scopurile colecţiei „Oameni de seamă" şi anume acela de a oferi tineretului pilde reprezentative în educarea lui pe calea muncii, curajului, abnegaţiei, elanului patriotic de care au dat dovadă marile personalităţi istorice, ştiinţifice, literare etc. Poale că pentru a pune în
lumină caracteristicile operei lui Antim Ivireanul şi aportul său în cultura noastră ar mai fi fost util un portret final care să sintetizeze şi să valorifice critic cele deduse de cititor în cursul amplei naraţiuni.
Incercînd să apropie publicul de omul de seamă de care se ocupă, biograful caută mijloace variate pentru o conturare cît mai vie, pentru desprinderea unui profil cît mai clar. De aceea el alternează tabloul de epocă şi relatarea evenimentelor cu mica scenetă dramatizată fără a se înd.epărta însă de datele realităţii stricte, pe care le deţine şi le indică. In „Istoria literaturii", vorbind despre problemele pe care le ridică genul biografiei romanţate, acad. G. Călinescu scria: „Deosebirea fundamentală între romanul istoric şi viaţa romanţată este că aceasta din urmă se limitează la o singură existenţă şi o epuizează, după etapele biografiei. Situaţia scriitorului devine astfel mai grea întrucît el nu se poate mişca în voie şi nu poate prezenta un erou numai atît cît crede necesar pentru economia romanului. Deci viaţa romanţată rămîne o biografie cu cadru limitat de invenţie, dar cu putinţa de a colora... Biografia romanţată, propriu zisă, este o scriere în care pe un cadru cronologic relativ exact se inventează situaţii şi dialoguri". Apelînd la diverse procedee pentru a „colora" povestirea etapelor vieţii mitropolitului, autorul biografiei despre Antim Ivireanul nu greşeşte. Dar în virtutea scrupulozităţii lui ştiinţifice atrage atît de mult atenţia asupra cantităţii de ficţiune introduse încît pune un obstacol în faţa dorinţei cititorului de a se lăsa prins de ea. Există, totodată, o prea vizibilă tendinţă moralizatoare ce apare în scenete dramatizate care intervin brusc după o expunere sobră şi meticuloasă.
Servindu-se de un bogat material documentar, Radu Albala reuşeşte să transmită numeroase cunoştinţe asupra  perioadei  istorice  descrise şi să
195
urmărească cu exactitate drumul de muncă al înzestratului cărturar Antim Ivireanul, sfîrşit într-un apus sîngeros, ca urmare a îndrăzneţei sale lupte pentru neatîrnarea Ţării romîneşti.
SANDA RADIAN
ERWIN WITTSTOCK :    ,.SALBA MIRESEI" *)
Primele povestiri şi nuvele ale lui Erwin Wittstock, unul din reprezentanţii literaturii germane din ţara noastră, au apărut în reviste prin anul 1925 şi au fost adunate peste doi ani, în volumul „Zineborn". în 1933 scriitorul publică romanul „Frate, ia-ţi cu tine fraţii", iar între 1936 şi 1938 culegerile de nuvele „Prietenia din Cocleţi" şi „Oaspeţi la vreme de seară". în anii puterii populare continuă să scrie nuvele şi povestiri. Acest gen literar îl defineşte ca scriitor, cu toate că s-a mai preocupat şi de jurnalistică şi de literatura dramatică.
Volumul „Salba miresei" cuprinde şapte nuvele ale căror subiecte sînt inspirate din viata populaţiei săteşti ardelene în timpul primului război mondial sau în anii imediat următori. Autorul se menţine în general la un ton plăcut şi cald, niciodată strident sau excesiv, rămînînd mereu judicios şi antrenant.
Cea mai reuşită dintre nuvelele din recentul volum este „întâlnirea", scrisă în 1944. Este o frumoasă poveste de dragoste, dar şi un sever rechizitoriu al războiului. Apare la un moment dat în nuvelă un pasaj care cuprinde reflecţiile unui fost combatant pe front, orbit în urma exploziei unei grenade. Eroul povestirii este un fost ofiţer ce trece prin profunde transformări sufleteşti. Plecat dinîr-un sat ardelenesc, în timpul primului război mondial, spre frontul italian, el primeşte în dar de la logodnica sa, fată
*) E.P.L., 1963.
modestă, un talisman ca semn al dragostei şi al încrederii ei. Viaţa cazonă îl modifică. Camarazii îl antrenează în petreceri, îl fac să-şi uite de familie şi de oamenii din sat şi să aspire la titluri de nobleţe, găsindu-i-se oarecare legături de rudenie cu un nobil german, înrolat şi el în armata austro-ungară. Abia cînd intră cu adevărat în focul luptei, el trăieşte trista experienţă a războiului, care-l umanizează. Risipa de vieţi omeneşti, energia cheltuită pentru distrugere îl pun pe gânduri, întâlnirea cu un sergent italian, care-i era duşman, ambii fiind în misiune şi surprinşi între cele două focuri, îl fac să înţeleagă cîtă valoare are prietenia dintre oameni, indiferent de naţionalitate, în momentul cînd fiecare, în loc să se omoare şi-a asvîrlit pistolul, iar italianul teafăr 1-a sprijinit pe germanul rănit deşi deasupra amîndorura s-ar fi putut dezlănţui gurile de foc ale artileriei din ambele fronturi — „în clipa aceea", gîndea eroul, „şi el şi eu nu sîntem decît oameni".
Totul este relatat scurt, cu sobrietate, dezvăluind capacitatea scriitorului de a se alătura într-un mod personal luptătorilor pentru pace de pe tărîmul literar.
Povestea de dragoste din nuvela „Fiul vizitiului" serveşte o semnificaţie profund socială. Miezul nuvelei este critica îndreptată împotriva nobilimii din Transilvania. Ludovic Molnar, meditatorul nepoţilor contelui Mako trebuie să ascundă că este fiul vizitiului curţii, pentru a-şi menţine postul. Prezenţa tânărului Molnar la moşie este un prilej pentru scriitor de a descrie succesiv oameni şi aspecte din medii felurite, dezvăluind în felul acesta prăpastia care există între cele două lumi.
Cu „Miesken şi Riesken" revine la preocuparea lui de a cerceta rolul distrugător pe care-l are războiul asupra oamenilor. Prima parte a nuvelei cuprinde descrierea aşezărilor de munte, cu oameni paşnici. Cadenţa lină şi armonioasă a acestei prime părţi îi dă un faraiec simplu şi discret. Războiul distruge peisajul limpede şi prietenos în care se în-
196
cadrase firesc satul pînă cînd nu a fost călcat' de trupe străine. Pe lîngă aceste contraste, Wittstock este atent ca întotdeauna la aspectul social perceput în mod critic.
Episoade din război sînt şi în povestirea „Holoş", dar aici ele sînt înregistrate cu degajare şi umor. Preocuparea de căpetenie a lui Wittstock se face simţită şi aici, fiindcă întreaga povestire este o pledoarie împotriva războiului prin sfîr-şitul tragic al unui soldat stîngaci şi naiv, iubit de toţi ostaşii clin baterie pentru cinstea şi blîndeţea lui.
„O excursie cu unchiul Flicha" şi „Salba miresei" relatează cu vervă şi umor întîmplări din viaţa unor tîrgoveţi. în aceste două nuvele autorul este înclinat spre un comic superficial, fără im-
plicaţii sociale. Se simte aici o uşoară, idealizare a vieţii burgheziei săteşti. Acţiunile pot fi plasate în orice an, amprenta epocii nesimţindu-se de loc, cu toate că ambele nuvele au fost scrise după eliberare.
„O vînătoare de urşi în Transilvania" este un prilej pentru autor să-şi desfete privirea în contemplarea ferventă a peisajului ţării.
Ervin Wittstock este un realist, cu vădite calităţi de prozator. El narează limpede şi uşor, are spirit de observaţie în sesizarea unui detaliu şi o aplicare deosebită în înregistrarea nuanţelor specifice ale decorurilor.
Scriitorul Erwin Wittstock contribuie la îmbogăţirea literaturii germane de la noi.
CORNELIA ŞTEFĂNESCU
Abonaţi-vă pc anul 19G{ la
„Viaţa romînească"
Revistă a Uniunii Scriitorilor din R. P. R.
Preţul abonamentelor:
pe 12 luni S4 lei
!)     3   ,, 21 ,,
Abonamentele se primesc Ia oficiile şi agenţiile poştale precum şi la locurile de muncă.
— din ţară
„VIAŢA LITERARĂ SOVIETICĂ" nr. 7/1963
IPpl ublicaţia Institutului de studii ro-mîno-sovietic -al Academiei R.P.R.. cuprinde, şi în ultimul său număr, o diversitate de materiale interesante, traduse din limba rusă, revelatoare pentru stadiul actuali al literaturii, esteticii şi criticii literare din Uniunea Sovietică, rezumate şi extrase din presa de specialitate, note, informaţii bibliografice. Revista se parcurge cu incontestabil interes. Se publică la început un text inedit al lui A. LunacearsKi intitulat „Un artist al maselor populare", privind unele probleme ale creaţiei remarcabilului poet sovietic Demian Bed-niîi („eminent poet proletar"). Textul conţine şi o serie de indicaţii programatice, cu valoare generalizatoare. Bednîi — consideră A. Lunacearski — „este un om pătruns pînă în adîncul sufletului de conştiinţa neobişnuitei măreţii a operei pe care o înfăptuieşte partidul comunist, de conştiinţa faptului că omul care într-o măsură sau alta, va ajuta cu arma artistică partidul la opera răspîndirii reale a influenţei lozincilor lui este mai presus decît cel mai talentat om care, pe căi Individuale, pe căi capricioase, pe căi originale, a căutat în mod artificial posibilitatea contactului cu cititorul". Sînt pline de interes  consideraţiile generalizatoare ale
criticului referitoare la caracterul de masă al creaţiei artistice, raporturile poeziei cu publicistica, etc. Articolul lui D. Lihaciov „Cu privire la studierea estetică a monumentelor de cultură ale trecutului" ridică o serie de probleme legate de arta şi cultura rusă din epoca veche. în esenţă autorul combate părerile unor specialişti prea repede înclinaţi să exdludă din sfera esteticului acele producţii ale culturii vechi care nu au un aspect exclusiv artistic, socotind că aceste păreri reeditează în fond teoriile estetice autonomiste ce izolează arta de conţinutul ei social-istoric. Acest articol interesează nu numai pe specialiştii în arta si literatura veche, întrucât sugerează posibilitatea de a da un conţinut şi un înţeles mai bogat sferei esteticului. Date şi interpretări noi, legate de aprecierea unor aspecte mai puţin cercetate ale activităţii lui Gorki, aduce cercetătorul sovietic E. M. Samarian în articolul „A. M. Gorki şi Editura „Vsemir-naia literatura". Interesul acestui articol constă in special in moduil cum subliniază atitudinea critică a întemeietorului realismului socialist faţă de literatura burgheză, aflată în plină criză, fată de aspectele diverse ale decadenţei ei. Bogat în observaţii pătrunzătoare nl
198
•s-a părut si articolul „Conformism şi tradiţie" (de M. Landov) — despre proza americană postbelică. După părerea lui M. Landov, aspectul dominant al prozei burgheze din Statele Unite (deceniul al 6-lea) este chemarea tot mai insistentă la conformism, la „împăcarea" cu viaţa, renunţarea la aspectul problematic, protestatar şi neliniştitor. Semnalăm de asemenea articolul, publicat îa rubrica „Discuţii" : „Sarcinile de luptă ale teoriei marxiste a literaturii". Articolul expune succint părerile exprimate în cadrul unei recente dezbateri despre „Legile dezvoltării literaturii universale în epoca contemporană", organizată la Consiliul ştiinţific de pe lîngă Academia de Ştiinţe a U.R.S.S. Pe baza rapoartelor prezentate de cunoscuţii cercetători B. Markov („Studiul literaturilor slave din Uniunea Sovietică"), R. Samarin („Probleme legate de stadiul actual al teoriei literaturii în ţările capitaliste"), G. Lomidze şi L. Timofeev („Cu privire la dezvoltarea teoriei literare în Uniunea Sovietică şi peste hotare"), dezbaterea a scos în evidenţă o serie de concluzii de mare însemnătate pentru literatura contemporană. S-a subliniat că „profunzimea cercetărilor, cutezanţa gîndirii, curajul şi amploarea cu care sînt tratate problemele" sînt strîns legate de „evenimentele care au avut loc în viaţa societăţii sovietice după congresele XX şi XXII ale P.C.U.S.". Au fost trecute în revistă discuţiile animate care au avut loc în ultima vreme şi oare constituie tot atîtea importante evenimente pline de însemnătate pentru estetica contemporană (discuţia despre umanism, discuţiile legate de „reconsiderarea unor opinii şi concepţii greşite care au existat în trecut", ca şi acelea privitoare la „interacţiunea şi îmbogăţirea reciprocă dintre literaturile naţionale"). S-a subliniat de asemenea însemnătatea principială a combaterii este-
ticii reacţionare, sarcină de bază a ştiinţei literare. Raportul lui L. Timofeev s-a referit între altele la necesitatea de a studia mai temeinic idealul estetic al literaturii sovietice, metodologia studiilor monografice. Raportul prezentat de R. Samarin a subliniat că lupta împotriva esteticii burgheze trebuie desfăşurată „cu mai multă ascuţime, cu mai multă eficienţă politică, la un nivel ştiinţific tot mai înalt" oprindu-se în special asupra orientărilor formaliste, discutând în spirit critic o serie de lucrări recente ale specialiştilor burghezi, în concluzia dezbaterilor s-a arătat că elaborarea problemelor şi aspectelor estetice ale realismului socialist trebuie ridicată pe o nouă treaptă. La rubrica„ Orizont literar" se publică un substanţial studiu intitulat „A. V. Lu-nacearski despre procesul creării imaginii artistice". Autorul — esteticianul P. F. Malîşev — comentează o seamă de aprecieri făcute de Lunacearski în legătură cu geneza operei de artă, raportul dintre factorul spontan şi factorul conştient, dintre intuiţie şi gîndire, raportîndu-le la stadiul actual al cercetării estetice. Rubrica „Rezumate şi extrase" conţine, între altele, expuneri pe marginea unor articole şi studii privitoare la: experienţa creatoare a Iui Mihail Şolohov, Dobroliubov şi problema valorii artistice, romanul cazah peste hotare, Block şi Strindberg. Socotim că această importantă rubrică ar putea să capete o extindere mai mare, sa cuprindă un material informativ mai bogat. în redactarea ei, aspectul sintetic ar trebui îmbinat într-o măsură mai însemnată cu grija evitării locurilor comune. S-ar recomanda de asemenea, o preocupare mai constantă faţă de calitatea traducerilor efectuate. Nivelul ştiinţific şi claritatea traducerilor în limba romînă a studiilor sovietice de specialitate,  lasă  uneori   de   dorit. în
199
ansamblu, „Viaţa literară sovietică" este o publicitate necesară, binevenită, care se urmăreşte cu interes pe toată întinderea ei, ântruciît izbuteşte să ofere atît specialiştilor cît şi celor mai largi categorii de cititori o imagine semnificativă, concentrată, a literaturii sovietice contemporane.
S. L.
„SECOLUL XX" nr. 5-6-7/19G3
Ultimele numere ale revistei ae literatură universală contemporană vădesc mai multă atenţie Ia organizarea materialului (divers prin .natura sa însăşi) în jurul unor teme unitare, al unor idei centrale, mai multă sistematizare, lapt pozitiv, dacă ne gîn-dim că prea adesea, de-a lungul existenţei sale se lăcuse simţită o insuii-cientă coordonare, o tendinţă eclectică. Îndeosebi, numărul dublu 6—7 se impune ca o realizare prin calitatea îşi alegerea nimerită a textelor traduse, prin caracterul substanţial al articolelor şi studiilor publicate, toate laolaltă dînd o impresie de bogăţie şi densitate. Iniţiativa de a grupa materialul în jurul cîte unei figuri reprezentative pentru literatura secolului 20 (Thomas Mann — in numărul 6—7) şi de a însoţi textul tradus cu articole de exegeză ta operei, in stare să dea cititorului o imagine exactă şi sintetică — a scriitorului respectiv — este toarte bună şi merită a ti extinsă de-aici înainte.
Ultimul număr se deschide într-un fel binevenit, sub semnul aniversării lui Maiakovski. Marcel Breslaşu dedică amintirii marelui poet al Revoluţiei un articol viu şi concis, inspirat de sentimentul contemporaneităţii neîntrerupte cu viaţa şi opera „tribunului fascinant",
a „bardului tînăr, păstrînd, pînă la urmă, sub trăsăturile viguroase, aproape aspre, ceva din larmecul adolescentului". Citim în continuare rîndurile vi-brant-evocatoare ale colaboratorilor lui Maiakovski — regizorii V. E. Meyerhold („Elogiul dramaturgului") şi S. M. Ei-senstein („Luptele noastre"). Consideraţiile lor sînt de interes deosebit, aceşti doi mari artişti sînt cei mai in măsură să vorbească despre Maiakovski, pătrunşi cum sînt de acelaşi înalt suflu revoluţionar, de acelaşi patos înnoitor care străbate şi geniul poetului evocat.
„Am fost acuzat uneori că aş fi părtinitor faţă de Maiakovski ca dramaturg (...) Dm momentul debutului lui Maiakovski în dramaturgie a trecut un număr destul de mare de ani. Şi dacă aş ii exagerat într-adevăr în privinţa iui, după moartea sa ar fi trebuit să apară alţi dramaturgi, altădată umbriţi de el. Dar un talent tegal cu al lui, pînă acum, nu am întîlnit (...) Pot s-o afirm cu toată tăria şi cu toată răspunderea :■ Maiakovski era un dramaturg autentic,, dar care nu a putut fi recunoscut pentru că depăşise cu -.citiva ani pe contemporanii săi" (V. E. Meyerhold). Aflăm, între altele, că poetul se oferise să joace rolul lui Bazarov, într-o ecranizare după Turgheniev...
Prin publicarea unor texte integrate sau fragmente caracteristice, însoţite de articole de larg interes analitic, documentate, revista a contribuit într-un cnip lăudabil, în ultimele sale numere, la familiarizarea cititorului romîn cu opera unora dintre cei mai mari şi mai reprezentativi scriitori ai epocii moderne : Thomas Mann şi John Steinbeck. Aşteptată cu legitim interes, apariţia integrală a recentului roman al lui John Steinbeck „Iarna nemulţumirii noastre." — constituie un motiv de satisfacţie. Magistral condusă, întreţinîndi
200
neîntrerupt interesul epic al cititorului, acţiunea cărţii, relatată din perspectiva eroului .principal, ne plasează nemijlocit într-un univers tipic contemporan, apt să reprezinte metaioric şi totodată cu mijloace prin excelenţă realiste, o realitate tragică, asaltul realităţilor capitaliste asupra omului simplu şi cinstit, pe care tind să-l desfigureze. Cartea comunică un sentiment acut de nemulţumire şi îngrijorare, tristeţe, silă şi revoltă.
Bogat şi substanţial, un suCces vrednic de semnalat, este cuprinzătorul capitol închinat creaţiei lui Thomas Mann. Fragmente din primul volum al corespondenţei marelui scriitor (alese şi traduse de Ion Ianosi), revelatoarea povestire intitulată „Sfârşitul lud Lobogt Pdep-sam" (în romineşte de I. M. Sadoveanul Si îndeosebi cele cîteva zeci de pagini din romanul „Lotte la Weimar", în admirabila   transpunere   romînescă realizată de academicianul Al. A. Philippide — izbutesc să recompună, pe căi variate, la fel de necesare şi de semnificative, lumea de preocupări a genialului prozator. Fragmentele  din „Corespondenţă"   conţin auto-caracterizări de nepreţuit interes („Am apărut ruşinos de tîrziu — o natură integral şi în toate componenţele   domoală.   Totul trebuie să se li copt în mine pînă la capăt înainte de a împărtăşi ceva" — sau: „Spiritul umanismului mingiie instinctele mele cele mai adinei, este ca şi cum aş atinge pămîntul mamă, aici mă mai simt încă acasă...") O admirabilă definiţie a romanului, ca gen literar esenţial — reprezentativ al epocii noastre : „Tocmai aceste proprietăţi prozaice ale sale, conştiinţa şi criticismul său, plus bogăţiile  mijloacelor sale, legătura sa liberă   şi  mobilă   cu   întruchiparea şl analiza,   muzica  şi  cunoaşterea, mitul şi ştiinţa, lărgimea sa umană, obiectivitatea şi ironia  au dus romanul la ceea ce este el pe treapta timpului nostru : o operă literară reprezentativă şi dominantă". Ion Marin Sadoveanu, Ser-
bau Cioculescu, George Bălan şi Ion lanoşi semnează articole consacrate unor aspecte esenţiale în înţelegerea operei lui Thomas Mann.
Luăm, întîia oară, cunoştinţă cu opera unui tînăr, dar (se pare) mare poet german contemporan: Hans Magnus Enzen-berger — prin mijlocirea unor traduceri datorate lui Mihai Beniuc, Marcel Breslaşu, V. Porumbacu şi A. Rău. Concludentă este şi mica antologie a poeziei lirice iinlandeze (5/963) într-o bună versiune rominească semnată de Maria Banuş, Taşcu Gheorghiu şi Petre Stoica. Inspirate — traducerile lui A. E. Bacon-sky din belgianul Vander Cammen. tn cadrul rubricii „Sinteze şi proiiluri", în-tilnim contribuţii interesante, între altele : „Ştiinţele şi studiul creaţiei literare", de B. Meilah şi V. L. Drankov, „Carlo Levi" de Nina Facon etc.
Nuvela „Doar adresa a rămas aceeaşi" a scriitorului bulgar Pavel Spasov ni s-a părut neconvingătoare, nereprezentativă. Articolul „De la muzică la poezie" de Zoe Dumiirexu-Buşulenga, con-ţinînd şi unele consideraţii utile. Autoarea articolului condamnă în bloc, cu criterii simplificatoare, simbolismul, căruia îi recunoaşte doar meritul unor „inovaţii tehnice".
Revista mai cuprinde obişnuitele rubrici (bine reprezentate mai ales in numărul 6—7) „De vorbă cu", „Imaginea prezentului in lume", „Cadran mondial".
In ansamblu, „Secolul 20" a realizat certe progrese în direcţia omogenităţii, a calităţii materialelor traduse sau originale. Din păcate continuă să lipsească articolele şi studiile scrise de cercetători romîni — care să încerce o generalizare a curentelor şi tendinţelor caracteristice pentru dezvoltarea literaturii contemporane. Am dori să citim şi. articole cu aspect polemic, care să ia in discuţie o serie de aspecte ale literaturii şi esteticii burgheze contemporane.
S. L.
201
— de peste hotare —
VOPROSÎ LITERATURÎ   nr. 8/1963
iscuţia în jurul problemei inovaţiei, începută încă anul trecut în paginile revistei, continuă în acest număr cu articolul „Omul-contempo-ranul-cetăţeanul" de Z. Ke-drina. Autoarea se declară în dezacord cu acel care caută unilateral noi mijloace de expresie artistică. Noul conţinut şi noua problematică a vieţii impun mijloace de expresie noi, care să permită o pătrundere mai profundă în lumea contemporană a eroului contemporan şi să sporească eficienţa funcţiilor educative ale literaturii.
Sub presiunea vastităţii şi complexităţii noii realităţi, forma clasică tradiţională trece prin transformări esenţiale. Una dintre direcţiile acestor transformări este tendinţa spre laconism. „Laconismul cehovian a intrat în terminologia literară", scrie autoarea şi, ci-lîndu-1 pe Tvardovski, adaugă că laconismul nu este un indicator cantitativ (pagini, volume) ci unul calitativ. Leonov spunea odată că trebuie căutată o „formă a evenimentului" care să fie ca o „sărutată" ale cărei dimensiuni minuscule să conţină, comprimată, toată mărimea viitorului copac. Această idee poate fi identificată în noua versiune a romanului „Hoţul", în care personajele — motivate   de condiţiile
precise ale momentului şi locului — se transformă totodată în chipuri-simbol, realiste, a căror semnificaţie depăşeşte cadrul împrejurărilor concrete. Cînd a scris prima versiune, Leonov, după mărturisirea sa, nu stăpînea încă suficient „matematica superioară" a relaţiilor sociale... Tot în legătură cu tendinţa spre laconism, autoarea remarcă faptul că tinerele literaturi naţionale din Uniunea Sovietică, în care prevalau formele mari ale eposului, se indreaptă acum spre genurile „mici" ale prozei, care permit o generalizare profundă şi operativă a noului în impetuoasă creştere. Semnificativă în acest sens este creaţia tînărului prozator chirghiz Cinghiz Aitmatov.
Una dintre trăsăturile caracteristice ale căutărilor individuale, ducind spre acelaşi ţel umanist comun, ce se pot observa la scriitorii sovietioi — ca şi la scriitorii realişti de peste hotare — scrie Z. Kedina, constă în apelul la mijloacele de expresie ale altor genuri. Se petrece un fel de „difuzie" chiar între specii limitrofe ale artei; filmul pătrunde în literatură, poezia în proză şi invers. Această „difuzie" devine o îmbogăţire reciprocă a formelor de expresie numai atunci cînd contribuie la dezvăluirea profundă şi
complexă a personajelor, în contextul dezvoltării social-istarice contemporane, al marilor transformări prin care trece astăzi omenirea în mersul ei spre comunism. In reportajul lui I. Smuul, „Cartea Gheţurilor", eroul liric este un reprezentant tipic al omului înaintat al epocii noastre, a cărui conturare a fost servită din plin de mijloacele lirice la care a recurs prozatorul eston. Relevînd succesul cu care a folosit Ehrenburg mijloacele filmului (montajul, ritmul) în „Furtuna", autoarea consideră că procedeul a ratat în „Dezgheţul" tocmai pentru că autorul a pornit dela premize ideologice greşite, de la ideea falsă a instabilităţii „climatului" social, ilustrată prin psihologia fiecărui personaj, în vreme ce succesiunea episoadelor în „secvenţe" a accentuat impresia de schematism. Este evident, adaugă Z. Kedrina, că astfel de mijloace se valorifică numai atunci cînd autorul abordează zone importante şi semnificative ale realităţii, prin prisma unei largi perspective istorice, orientată spre viitor.
In ultimul timp a devenit frecventă folosirea monologului interior, modalitate de altfel de mult cunoscută în literatura universală, în care autorul se contopeşte cu personajul său. în dramaturgie se re-
202
• -curge adeseori la monologul  interior, prin intermediul .căruia gândurile, amintirile eroului par să se „materializeze"   pe   scenă (de pildă, în piesa lui K. Si-monov: „Al patrulea"). Cu toate rezervele unora faţă de „piese cu fantome", autoarea   susţine   că aceste personaje ajută pe spectator să înţeleagă mai bine procesele  sufleteşti  ale eroilor şi contribuie la aprofundarea analizei psihologice, într-o piesă realistă, „fantoma" devine o modalitate convenţională,  pentru dezvăluirea psihologiei personajelor şi nu are nimic comun cu imaginile simbolismului, care exprimau ideea incog-nosoibilităţii   vieţii   sau a •arbitrarului legilor biologice, în legătură cu aceasta, autoarea  consideră  că introducerea corului în piesa „Poveste   din   Irkutsk" nu numai că nu serveşte unei mai  profunde  înţelegeri a dramei, ci scade veridicitatea  subiectului, iar folosirea abuzivă a monologului interior, a unor modalităţi Cinematografice    şi altor •convenţii   capătă  în piesa „Sîntem  aştepi-aţi undeva" de A.  Arbuzov caracterul unor ornamente gratuite.
La baza căutărilor unor noi mijloace de expresie în artă trebuie să se afle, în ultima analiză, ideea întruchipării omului-eetăţean şi tema, strîns legată de această idee, a răspunderii omului pentru semenii săi.
„IL CONTEMPOI1ANEO",
nr. 61/1963
I. P.
Numărul acesta aduce o seamă de interesante studii da interpretare ştiintilică a artei, în ce priveşte teatrul, muzica şi arta plastică. Demn de menţionat in primul rînd este eseul lui Armando Plebe intitulat „Critica marxistă şi muzica de aslăzi". La rubrica „Ideile timpului" merită să lie reţiunl articolul „Raportul dintre cinema şi literatură la regizorul Visconti" semnal Mina Argenteri, care pune în iond problema relaţiilor dintre cinema şi literatură in întreaga Italie.
Contribuţia cea mai preţioasă a acestui număr din „II Contemporaneo"  ni se pare a li însă un grupaj de treisprezece tineri poeţi, reprezentaţi    iiecare prin două-patru  poezii  şi ilus-trind tendinţele cele mai recente  ale  versului italian. Ne dăm seama cu uşurinţă că poezia italiană, după primul  elort   de descătuşare din ermetism, iăcut de versurile închinate Rezistenţei, între  1945—1950,  trece acum printr-o perioadă toarte semnilicativă de lărgire a accesibilităţii ei în marele public şi de captare a fră-mîntărilor  actualităţii. Etapa intermediară pe care a format-o   poezia   lui Pier Paolo Pasolini pare astăzi depăşită.   In   grupajul de iată,  o  evidentă inlluenţă a lui Pasolini o arată versurile lui Micheie Parella, intitulate    „Alegeri 1933" (scrise dealtminteri în ace-
eaşi terţină liberă pe care o întilnim în „Cenuşa lui Gramsci"). Un ciudat elect, destul de sugestiv insă, ia: versurile lui Vinicio Sa-viantoni, care încearcă un aliaj cu poezia Iui Eugenio Montale, într-un sens mai bogat uman şi mai comunicativ. Poezia „Fragment de asasinat politic" — care face parte din seria semnată de Giuiiano Scabia — m aminteşte de ritmul lui Maiakovski. Ceilalţi poeţi sînt : Pier Luigi Baglioni (cu un număr de nouă „Cin-tece muncitoreşti"), apoi Emilio Carlucci, de o notă mai naturalistă, Piero Ci-matti, Gaeiano Citerone, Guido Constantini, Paolo Cristiano, Pia D'AIessan-dria, Cesare Garelli, Ivo Guasli, Adris Tagliabracci.
Poezia „Biroul torţelor de muncă", semnată de Cesare Garelli, vorbind de cel mai recent angajat, termină în acest fel: „Peste două săp-tămîni / el va ii galben la faţă ca un canar / dar nu va cînta ca un canar". Acelaşi poet în „Moartea tatălui meu". întrebuinţează aparent mijlocul prozaic pentru electe îndrăzneţe ca acestea: „Trebuie să mă credeţi: la Montecatini, Societate anonimă pe acţiuni/ din Milano, Via Turati, numărul 18 J se mestecă în dinţi oameni". (Este vorba de cunoscuta întreprindere metalurgică Montecatini).
Partizanul, prins şi deportat in Germania, exclamă în poezia „Partizanii" de Guido Constantini: „Trebuie să ne legăm soarta de uruitul trenului / care
203
fuge spre ruină / pe un ţărm de cîntece deznădăjduite. I Departe de buzele tale albe / dragostea mea / cimpurile verzi / se clatină la vîntul Europei"...
DRAGOŞ VRÎNGEANU
„LE FIGARO L1TTERAIRE"
nr. 902,903,904/1963
rmărind în aceste trei numere ale săptămânalului parizian dările de seamă asupra mişcării artistice estivale din Franţa, e de relevat importanţa sporită pe care o capătă festivalurile teatrale şi muzicale de pe mai întreg teritoriul Franţei. Luând aspectele unei vaste descentralizări artistice, festivalurile, în număr de 300, după unii, în număr de 75, după alţii, corespund unor necesităţi educative şi turistice, re-flectînd totodată interesul sporit pe care aceste manifestări le trezesc în publicul nu numai călător, dar şi în rândurile unor populaţii lipsite de distracţii şi destindere în anotimpurile reci.
Din Bretania pînă în Burgundia şi mai departe în sud, la Orange, de pildă, sau pe fundaluri de ruine şi donjoane istorice (de care Franţa nu duce lipsă), cu mijloace materiale reduse, ou, drept unic fast jocuri de lumini şi reflectoare, cu acompaniament muzical sau fărâ, co-
medianţii francezi comunică unui public receptiv (succesul acestor festivaluri e o garanţie) din nepieritoarele frumuseţi ale teatrului antic sau clasic francez şi universal, făcând astfel o frumoasă operă educativă.
Şi nu e puţin semnificativ faptul că, în epoca aceasta a tuturor experimentelor teatrale ce cultivă de atîtea ori iraţionalul, morbidul sau absurdul autorul cel mai jucat e Shakespeare (în 19 festivaluri, afişând de cele mai multe ori „Noaptea regilor"), după care urmează Moliere (ou 13 festivaluri), Victor Hugo (cu 8), Mari-vaux (cu 7), Corneille (cu 7), Racine şi Musset (cu 5). E o dovadă că publicul larg (fiecare din aceste manifestaţii adună uneori mii de spectatori la o singură reprezentaţie), apreciază valorile universale ale culturii şi e receptiv la sentimentele nobile, eroice, pe care capodoperele teatrului clasic ştiu să le trezească in sufletele tinere, atunci cind ele sînt puse în evidenţă de actori talentaţi şi pasionaţi după arta lor. Precarităţii mijloacelor materiale, lipsei decorurilor, sărăciei costumelor, uneori, publicul larg le face faţă mai totdeauna ou un splendid avânt al imaginaţiei, suplinind astfel inevitabilele carenţe ale unor organizări improvizate sau grăbite.
Acesta ar fi un aspect, aspectul pozitiv al festivalurilor, remarcat de con-
deierii „Figaro-ului". Spuneam însă, mai sus, că festivalurile ar fi în număr de 300, după unii, de 75 după alţii. Asupra acestei divergenţe    de  cifre cată însă să ne oprim, mai bine zis asupra modului lor de organizare. O întrebare firească :   cine organizează aceste festivaluri ? Cine le subvenţionează ? Din cine sint alcătuite aceste trupe sporadice ? Să spunem de la început că ministerul artelor şi culturii din Franţa, în fruntea   căruia stă d. Andre Malraux, nu acordă subvenţia sa decît unui număr de 17 festivaluri teatrale şi 2 de balet. Şi restul pînă la 75, sau 300, la rigoare ? Cine le animează? Lăsînd la o parte inevitabilii samsari de spectacole — probabil că sînt destui — trebuie de asemenea   relevată (ne servim, bineînţeles, de datele furr nizate de săptămânalul parizian   pe   oare   âl recenzăm), fervoarea sindicatelor de iniţiativă, a comitetelor instituite ad-hoc sau a unor simpli particulari, fie  ei  oameni  dornici să continue tradiţii ancestrale, fie edili urmărind trezirea din stagnare a unor burguri amorţite, fie iubitori  ai folclorului (în acest din urmă caz trebuie citat festivalul de dansuri folclorice    din Conflens, care în ultimii   ani şi-a meritat o faimă universală), fie simpli „posedaţi" ai . artei teatrale, însufleţiţi de O' patimă irezistibilă pentru  teatru,  cunoscând rolul acestuia în acţiunea de
204-
educare a poporului şi străduindu-se să ofere spectatorilor, oameni din popor, fărâme din viaţa lor de oameni din popor — aşa cum odinioară Michelet visa teatrul viitorului. „Le Figaro litteraire" menţionează din rândurile acestora frumoasa iniţiativă a unui primar dintr-un târg din munţii Vosgi, Frederic Pdttacher, care, animat de dragostea sa; pentru pământul de baştină şi pentru locuitorii săi, mai toţi tăietori de lemne, textilişti, a organizat, incă dân 1895, ân lunile de vară, festivaluri de artă dramatică ce cunosc pînă în zilele de azi, sub conducerea fostului actor de cinema Pierre Richard Wilm, un frumos succes. E înduioşător — scrie „Le Figaro litteraire" — entuziasmul maşiniştilor şi actorilor, toţi săteni, care vin la repetiţii după orele de muncă, nu iau salarii, nu figurează pe afiş, ba şi confecţionează puţinele decoruri ce se asociază splendidului fundal al pădurilor ■ vosgiene. Şi publicul, acelaş public de pădurari, de tăietori de lemne, de textilişti, tovarăşi de muncă ai actorilor şi maşiniştilor, răspunde acestei chemări asistând la spectacolele ale căror teme sînt izvorîte dintr-o realitate ce le este cunoscută.
Revista pariziană mai citează, între altele, şi cazul femeilor dintr-un tîrg medieval care, ca să ro-înnoade cu o veche tradiţie artistică de spectacole in aer liber, au depus munţi1 voluntară, tricotând... că-măşne de zale ale neînfricaţilor cavaleri ce urmau să joace pe estrada improvizată în inima târgului. Teatrul devine astfel, scrie „Le figaro litteraire", nu numai o manifestare educativă ci şi o sărbătoare a prieteniei, fraternităţii şi cunoaşterii reciproce.
"Le Figaro litteraire" scriind despre trupa ambulantă a d-lui şi d-nei Patau, directorii „Teatrului liric Patau", instalat din luna mai pînă în septembrie în piaţa din Ville-franche-sur Saone, atrage atenţia cititorilor asupra unui alt aspect, mai puţin strălucit, dar mult r.iai frecvent, al mişcării teatrale estivale franceze : supravieţuirea acelor „căruţe cu paiaţe" vagabondând pe întinderile teritoriului, victime ale intemperiilor, ale imprevizibilului, în goană după bucăţica de pîine — alfa şi omega atâtor cariere ce s-ar crede întemeiate numai pe strălucirea olimpică a succesului. Înşelătoare aparenţă. îndărătul decorurilor de ocazie, se conturează, modest, ca un adevărat simbol al atîtor
strădanii aventuroase sau „artistice", coltucul pentru astîmpărul    stomacului. E
cazul, între altele, al acestui teatru liric Patau, căruia ministrul Artelor, d. Malraux, i^a tăiat subvenţia. Intervievat, Patau s-a plâns, fireşte, in numele artei sale, in numele actorilor cărora le dă acest coltuc de pâine, in numele misiunii sale — aceea de a aduce din oraş in oraş veselia, distracţii sănătoase — de dificultăţile transportului atât de costisitor, de terenurile improprii pe care-şi instalează "baraca", de arşiţa care dogoreşte vara, de ploaia care lovind acoperişurile teatrului improvizat face atîta sgomot încît „cântăreţii sânt obligaţi să ridice diapazonul", dar, ca un adevărat om al scenei, nu revendică nimic altceva decît posibilitatea de a-şi continua meseria, aceea de baladin al operetei, de greere artistic al nopţilor de vară.
Şi revenind din nou la cifre :300 sau 75 de festivaluri teatrale şi muzicale ? (menţionăm că cele teatrale sînt mad numeroase). N-ar fi exclus ca, alături de cele 75 oficial recunoscute, din care numai 19 subvenţionate, cifra lor să atingă într-adevăr de trei ori suta, ţinînd seama de nenumăratele şi anonimele trupe de trubaduri itineranţi.
L. D.
LESSA UKRAINKA (La-
rissa Kotaci-Kvitka), poeta ucraineană care a cîntat libertatea cu aceeaşi ardoare, cu care a luptat pentru triumful ei, s-a stins din viaţă acum 50 de ani, cu gîndurile îndreptate spre idealul măreţ, cîntat de ea, al unei epoci „în care pacea va ii eternă, după cum eternă va fi şi activitatea constructivă a omenirii". Consiliul Mondial al Păcii a propus să fie evocată amintirea ei în întreaga lume ca o recunoaştere atit a eroismului luptei sale cetăţeneşti, cît şi a valorii operei sale. Lessa Ukrainka, este prima traducătoare in limba ucrainiană a „Manifestului comunist" (1902).
MEMORIILE LUI PABLO NERUDA, poetul revoluţionar chilian, una dintre cele mai interesante personalităţi ale literaturii universale contemporane, publicate nu de mult, se bucură de un mare interes în întreaga lume. „Primul meu volum de versuri „Crepus-culario" — scrie Neruda — a  apărut  în   1923. Pentru
a plăti nota tipografiei, am avut de dus în fiecare zi lupte grele. Mi-am vîndut puţina mobilă pe care o aveam, ceasul mi-a ajuns Ia muntele de pietate, urmat apoi de costumul negru, costumul meu de „poet". Tipograful era neîndurător, şi cînd a terminat tipărirea cărţii mi-a declarat categoric : „Nu poţi ridica nici un singur exemplar înainte ds a achita întreaga no'ă". Cu chiu cu vai am izbutit să adun cei din urmă peso pe care-i mai datoram, iar apoi, încărcat de cărţi, ca ghetele rupte, dar nebun de bucurie am ieşit în stradă".
în afară de datele autobiografice, memoriile lui Neruda conţin date interesante despre o serie de contemporani, între care Federico Garcia Lorca, Alberto Rojas Jimenez, Vicente Huidobro precum şi eroicul conducător al clasei muncitoare, unul din primii organizatori ai proletariatului din Chile. Luis Emilio Recabarren.
SĂRBĂTORIREA LUI DANTE. în Italia se fac pregătiri ample în vederea sărbătorii celei de a 700-a aniversări a naşterii lui Dante Alighieri. Numeroase echipe de cercetători desfăşoară o adevărată campanie pentru descoperirea manuscriselor originale a ie „Divinei Comedii" care —• după părerea filologilor competenţi, rezultată din studierea tuturor datelor şi amintirilor care au supravieţuit pînă în zilele noastre — se crede că ar fi fost îngropate la Garagnago, localitate în care au trăit unii descendenţi ai familiei, marelui poet. Manuscrisele sînt căutate ou atît mai mare străduinţă, cu cît se ştie că, în 1865, cu ocazia sărbătoririi celui de al 6-lea centenar de la naşterea poetului, a fost descoperit tot în urma. unei acţiuni de acest fel, într-o mînăstire din Ravenna, mormint'ul, pînă atunci neidentificat, al autorului „Divinei Comedii".
ELEFANTUL VIZIRULUI,
este titlul unui volum de nuvele, publicat recent de
206
Ivo Andrici, scriitorul Jugoslav distins cu premiul Nobel. Acţiunea nuvelelor se petrece tot in trecut şi înfăţişează crîmpee din lupta poporului Jugoslav împotriva autocraţiei sultanilor şi a împilării turceşti. Titlul volumului e dat de o nuvelă mai extinsă în care ni se povesteşte cum unul dintre viziri, pentru a intimida poporul, a recurs la „ajutorul" animalelor, printre care şi un elefant.
POEŢII ROMÎNI sînt prezenţi din nou în sumarul revistei Nagy Vilag (Lumea Mare) din Budapesta (nr. 8/ august) cu o selecţie din operele lui Tudor Arghezi, Eugen Jebeleanu, Maria Ba-nuş, Anatol Baconski, Nina Cassian, Ion Bănuţă, Emil Giurgiuca, Ilie Constantin. Traducerile sînt semnate de poeţii maghiari din RPR : Szemler Ferencz, Kanyadi Sandor, Deak Tamas, Lo-rinczi Laszlo, Janoshzy Gy-orgy, precum şi de poetul Jekely Zoltan din Budapesta. In acelaşi număr al revistei găsim o cronică substanţială despre proza lui Dumitru Radu Popescu (cu ocazia apariţiei volumului „Umbrela de soare"). Criticul maghiar găseşte reunite la tînărul prozator romîn „toate calităţile prozatorului contemporan: o bogată cunoaştere a vieţii, rigurozitate, modernism, un simţ sigur al formei, limbaj nuanţat, capacitatea de analiză şi de condensare".
DAVID CAUTE, tînărul romancier englez (27 de ani,
născut la Alexandria, fost ofiţer, laureat al unor premii literare din Anglia şi Statele Unite pentru prima sa scriere epică, „At Fever Pitch") a ales ca erou central al noului său roman pe cetăţeanul Winstanley, care în timpul revoluţiei burgheze a lui Cromwell a fost partizanul extinderii obiectivelor mişcării revoluţionare şi a încercat să mobilizeze masele pentru idealuri mai avansate, ca lucrarea în comun a pămînturilor şi a afirmat că „proprietatea privată este sursa tuturor relelor sociale şi a tuturor egoismelor".
DOI   POEŢI MAGHIARI
din ţara noastră au fost sărbătoriţi recent de confraţi şi cititori. Serestely Bela, poetul arădan, care cu volumul său „Triumful este al Vieţii" s-a înscris printre cei mai entuziaşti cîntăreţi ai realizărilor zilelor noastre, a împlinit 80 de ani de viaţă, iar inefabilul poet al vieţii rurale ardelene Bar-talis Janos, prezentat cititorilor romîni în nr. 12/1956 al V.R., a trecut în cel de al 71-lea an al vieţii. Volumul recent apărut din opera acestui poet aduce în lirica ţării noastre o notă particulară, din care nu lipseşte elogiul cald pentru noua viaţă a satelor de la noi.
TEATRELE POLONEZE,
acordă o deosebită atenţie operei dramatice a lui Dur-renmatt. După „Vizita bă-trînei doamne", „Marele Romulus", „îngerul a coborît
în Babilon", „Frank al V-lea", „Teatrul Dramatic" din capitala poloneză prezintă acum, în continuare şi cu un deosebit succes, piesa „Fizicienii" în regia ingenioasă a lui Ludwig Ren,
ÎN ROMANUL FRANCEZ CONTEMPORAN, sînt tot mai numeroase subiectele care înfăţişează viaţa şi problemele clasei muncitoare. Christiane Peyre a publicat nu de mult un roman sub titlul „Une societe anonyme", în care nu e vorba însă de obişnuitele „societăţi anonime pe acţiuni", caracteristice pentru orînduirea capitalistă, ci de mulţimea anonimilor care trăiesc în oprimare, mizeri» şi exploatare. Autorul în-fătisînd cu deosebită forţă dramatică viaţa mizeră a clasei muncitoare din cartierele mărginaşe ale Parisului, realizează în acelaş timp un tablou concludent ai existentei „fericite" a oamenilor muncii în „raiul" capitalist.
DESPRE ROMAN, a spus cuvinte extrem de interesante Halldor Laxness (romancierul islandez distins cu premiile Lenin şi Nobel) ca urmare a solicitării făcute de redacţia revistei „Literaturnaia Gazeta". „Romanul e un fel de cronică ■— a spus Laxness. Romancierul povesteşte ceva ce s-a întîmplat sau s-ar fi putut întîmpla. El se supune regulilor cronicii populînd cadrul întîmplărilor plăsmuite cu caractere şi desti-
207
ne omeneşti. Tucidide e mai curînd un premergător al romancierilor decît al istoricilor şi de aceea lectura lui este tot atît de instructivă ca şi aceea a „Saga"-nelor islandeze, fiindcă ea ne învaţă cum putem transforma întîmplările istorice senzaţionale în material prim pentru cele mai autentice „story"-uri literare. A povesti cu măiestrie artistică evenimentele întîm-plate este sarcina cea mai dificilă din lume, întrucît nu există nici o reţetă infailibilă după care să se orienteze cel ce vrea să scrie romane. A scrie un roman înseamnă a parcurge un drum plin de capcane". Laxness mărturiseşte în continuare că el însuşi s-a izbit în cariera lui adeseori de asemenea piedici. Romancierul nu trebuie să se îndrăgostească de nici unul din elementele romanului, punîndu-1 pe acesta în evidenţă, în detrimentul întregului complex epic. „Adevă râtul romancier îşi îmbracă mesajul în dialectica întâmplărilor, care trebuie să se desfăşoare pe planuri reale şi conform cu logica cea mai severă". Laxness a condamnat ceea ce, în mod curent, se numeşte „psihologie", dar de fapt, nu este, după el, de cele mai multe ori,   decit   o  ploconire în
faţa învăţăturilor lui Freud, „care au infectat literatura".
RENATO GUTUSO, celebrul pictor italian, care lu-cează de patru ani la ilustraţiile destinate unei ediţii festive a „Divinei Comedii", a anunţat că este în preajma terminării operii sale. Cur acest prilej el a precizat : „în lucrarea mea am încercat să privesc evenimentele şi personajele înfăţişate de Divina Comedie, prin prisma pasiunilor contemporane nouă, tot aşa cum le-a privit şi Dante, care a văzut lucrurile cu ochii epocii lui".
BIBLIOTECA REGELUI MATEI CORVIN, cunoscută de specialişti sub denumirea de „Corviniana", a fost, precum se ştie, risipită după bătălia dela 1526. Multă vreme s-a crezut că o parte din preţioasele manuscrise a fost salvată şi că s-ar găsi la Viena, unde le-ar fi dus — după reocuparea cetăţii Buda — Cuspinian, ambasadorul împăratului Maximilian. Şeful secţiei de manuscrise a Academiei maghiare, Csapodi Csaba, publică acum concluziile la care a ajuns după analizarea fondului pretins corvi-nian aflător la Viena, pre-cizînd că printre lucrările
înregistrate drept „Corvi-niene", se găsesc numeroase manuscrise care nu au putut aparţine acelei biblioteci, fiind de dată mult mai recentă. Cea mai mare parte a cărţilor aflate la Viena sînt de altfel lucrări religioase, or se ştie că biblioteca regelui Matei a fost compusă cu predilecţie din manuscrise şi transcrieri ale operelor scriitorilor antichităţii. Constatările recente par a confirma ipoteza că după ocuparea de către turci a cetăţii Buda, biblioteca a fost transferată la Constantinopol, ipoteză întărită şi de faptul că sultanul Abdul Hamid, tăcînd în anul 1875 guvernului maghiar un dar de cărţi, printre cărţile dăruite s-au descoperit 39 de incunabule corviniene.
MIROSLAV KRLEZA, scriitorul croat bine cunoscut, a împlinit 70 de ani. Cu acest prilej opera sa a fost tipărită in mai multe limbi iar activitatea sa analizată în studii ample publicate de toate revistele Republicii Federative .Iugoslave. Personalitate complexă, Krleza a scris poezii, proză si critică, fiind un luptător consecvent pentru democraţie şi progres.
A. B.