Monotonie pe vioara de Tudor Arj/hezi Decînd nu mi-ai mai cîntat, Sînl, vioară, întristat. N-ai putea ş/i ce mă doare De tot cad în întristare ? întristat dece să fiu ? Că-i devreme, că-i tîrziu ? Şi n-am cine să mă-nveţe, De mi-e dor sau mi-e tristele, Ca să ştiu, la întrebat, Că ceva s-ar fi-ntîmplal Dor c?Cuţitu~de-Argint, Lînăriei, — cişmele, straturi de nemţişori şi zambile, , ruţe-atîrnînd pe frînghia din curie — străzi gospodine, cărunte, cu şorţ şi basmale de stambă, şi aleile grave, de ulmi şi arţari venerabili ai parcului, unde, din 'Iurnul lui Ţ,epeş, din mica' geamie, ne-ntâmpinâ plutind, cu paşi uşori, de miracol, pe lacul cu lebede, copilăria ? Ketrăiam primele noastre plimbări dedemult, ţinuţi de o mină uriaşă, pe podeţul de lemn, cu faţa spre lac. cînd prima oară iubisem fluida-ntîlnire de aer şi apă, Şi — cuprinşi de-un fior — aruncasem firimituri de covrig păsării albe, sublime, nepăsătoare. Tăcerile noastre, sub ulmi, şi rănile-ascunse de care vorbeam rar, doar în aluzii şi eeţoase metafore, căci doi supraoameni, cu safir invizibil în deget, şi-o crizantemă ideală,, uşor şifonată, dar densă, învoaltă, la butonieră, cum să dea importanţă înfloritoarei mocirle pe care Nevoia-i sileşte s-o treacă : ceasuri de aşteptare vâscoasă în anticamera Marelui Şef de Servici la Arhivă, sau în odaia plină eu miros acru de fum şi şantaj a vreunei redacţii, sau sub ochiul absent, sclipind ca pupila de peşte, al Marelui Şef de capcane avocăţeşti, urmărit de mărunte, hămesite jivine, de toţi aceşti dubioşi inexistenţi licenţiaţi şi studenţi, în căutare de hrană f Şi noi, printre ei, luplînd cu atingeri reci, lipicioase cu praful înecăcios al arhivelor, cu dosarele-absurde, halucinante, pline de giruri, poliţe, vînzări-cumpărări, ipoteci, printre care foiesc libărci cenuşii, libărci roşcovane, şperţwi înebunitffi ce-aleargă încoace şi-ncolo, şi se preling prin găuri, prin crăpături, prin buzunare. în gu?ă, în păr, în urechi... — Am găsit un om. — Am găsit o carte. Cum alergau sălbăticiunile ., tinere, cu prada-ntre colţi, una spre cealaltă, triumfătoare, cu ochi scăpărînd ! Cum îşi lăsau ele, jos, la picioare, în dar, câte-o fîşie de adevăr, cîle-un suris străveziu, neatins de tranzacţii, de ipoteci... Şi într-o zi mi-ai spus, grav, exaltat, într-un ţel cu totid străin stilului suplu, uşor, .pe care ţi-l şlefuiseşi : , — Dac-ai şti de ce oameni am dat •' Ce oameni există ! Nici compromisuri, nici sterpe introspecţiuni... Cu lupta lor modestă, tenace, bazată pe ştiinţă ei rezolvă dilema, anihilează abisul... — Care abis ? le-am întrebat, cu sufletul, parcă, la gură, ca o femeie credulă, în vizită la ghicitoare, deşi cunoşteam ce va. urma, de-atîtea ori vorbisem despre uilare de sine şi despre luptă... — Abisid, ai repetat, cu ecouri multiple, Ştiam ce abis, şi-n sinea mea tremuram. Aş fi vrut să amin, dar ştiam că nu se mai poale. Dacă vreau să trăiesc, să nu mă sufoc în capsula de aur cleios, trebuie chiar acum, din această clipă, din acest amurg familiar, cu reverberaţii-n surdină, cu torsul lui de pisică, mătăsos şi electric să ies din casă, din curte, din străzile vechi, să caut drumul cu necunoscute tufişuri sălbatice, grohotişul cu mari bolovani alunecoşi, ce-aleargă abrupt spre prăpastie, şi tot pe cărări povîrnite, urcă. spre pajişti... Şi iarăşi am stat pe un mal cu văzduhuri pîlpîitoare şi-am aruncat undiţa-n apă, dar nu despicînd, ca valul, fişiere, albe. sticloase, în biblioteci oficiale, în spaţioase tăceri de catedrală, ci într-o cameră joasă, undeva la parter, o singură treaptă, tocită, spre curie, o masă de brad, un dulap cu baiţul cojit, două canaturi zîngănitoare de sticlă şi cîteva zeci de cărţi, cu scoarţele rupte, îndoite la colţuri. Eminescu, Jack London, Marx, Manifestul... Un muncitor bălrîn, unul adolescent, şoptesc ceva despre meetingul-fulger, două făpturi din altă planetă. doi marţieni în haine fosforescente, salopeta băiatului, costumul ponosit al bătrînului, semnale greu descifrabile, si pulsul meu precipitat, «« n« sclipitor ce se pierde, departe, foarte departe. — Da, să uiţi de tine, să anergi cu ei în istorie. Dar ei chiar ei sini Istoria, justiţiară şi tînără frin ei, numai prin ei se întîmplă ceea ce-i drept şi necesar să se-ntîm.ple !>i Setea asta, pe care n-o potoleşte nici apa, nici vinul, nici ochii iubitului, nici lumina amurgului sa fii solidar, sa fu unul şi mulţi, sa-nveţi să ataci, alături de ei, nimic, în rînd, să izbeşti cu berbecele, Pilon» grozavi ,pe care se-nalţă viţelul de aur ca intr-o zi ochii lui cruzi, mincinoşi sa se, scurgă în lacrimi de aur, de singe col°tTlei rl4^ Să lremme- îngenuncheze, copitele lut sclipitoare, bine înfipte în lespedea dură sa se farîme, ca praful de cretă... Sc nu fii singur, sortit agoniei stupide, în aşternutul anilor, jilav, fi fără scăpare, ca patul bătrînilor. Dar crizantema ? Ce va .rămîr.e din ruginiul ei însorit ? Din vălmăşagul acela stufos de idei fie, invoalate, subţiri, arborate cu graţie şi melancolie? Dar seninul nostru safir ? Ce vom salva ? Ce vom duce cu noi ? Nu vom pierde, în iureşul luptei, inelul? bi floarea ? Nu va fi smulsă, smucită, nu va ramîne din ea doar un ciot sărac in culori şi-n petale? Nu ştiu. Destule-ntrebări. Nu ştiu. Doar mîntuirea. Doar rădăcina, să scape, îmbrăţişată cu rădăcinile într-o reţea salvatoare, fără sfîrşil. Peste Europa s-a ridicat o trombă neagră de praf. In Panzertank urcă demenţa. 1.1 Mişcă turela rotund, de jurîmprejur, Măsoară globul, Marchează locul primelor mari cimitire. Şenilele încă nu au trecut peste case şi arbori, peste păsări cu cioc de rubin. Dorm pajişti, neştiutoare, sub lună. în seră, pămătufuri încîlcite, de vis. stropite cu aur şi cu rugină, clatină capete grele, neliniştite. Am închis în urma noastră o poartă. Uluca spălată de ploi îşi apleacă zorelele. Pe drumul înlortochial, cu rîpe şi punţi şi răscruci prăfuite, uite, două mici siluete, naiv desenate, ca-n xilogravură, două dîre de paşi paralele. două frunţi încordate-n aceeaşi mişcare, doi trăpaşi de drum lung, înhămaţi la căruţa cu vise. doi pelerini spre ţara făgăduinţei profane, înaintează mărunt, mărunt, din fundul ocheanului-vreme. (SUSS Pasiunea de Ştefan Luca PAETEA I ... în septembrie 196... eptembrie, vremea culesului. Ploi rare, zile călduroase, seri reci <şi senine cu o lună atîrniînd uitată, înconjurată de un cerc prevestitor, după bătrîni, de secetă. întîrzii cercetînd lucrările elevilor, citesc sau schiţez planuri de lecţii. Fumez mult, ţigară după ţigară, în timp ce-ncerc să-mi închipui cum ar fi fost diacă n-aş fi fumat niciodată. Ies apoi să mă plimb, timp în care odăiţa se aeriseşte. Urc la deal, pînă la laviţa de sub prun. Satul, de-acoio, se ved'e ca-n palmă. Noaptea, mai cu scamă, îmi place să-i ghicesc casele, uliţele, rîpa care-1 taie în două felii. Bat de mulţi ani cărăruşa asta ce mă aduce sub prun. A devenit un obicei, sau cum se mai spune despre deprinderi, o a doua natură. Am, din păcate, cam multe deprinderi şi nu mă laud cu unele dintre ele, dar care dascăl de ţară, după cincisprezece ani de „praxă" nu se alege cu aşa ceva. La mine circumstanţele-s atenuante, fiindcă, la treizeci şi cinci trecuţi, am rămas burlac. Sau agravante, cine poate şti. Cînd am dat cu ochii întîia oară de Merişor, de rîpa tăiată, ca o rană deschisă, în mijlocul satului, de plopul singuratic ca luna din înalt, aveam vîrsta entuziasmului şi a aventurii. Reîntors de pe front, plănuisem să mă aşez în satul meu, de lîngă Aiuld. Mi s-a imdiiicat Merişonuil, iar colegii, bucuroşi că încă o nucă tare îl nimerise pe altul, se grăbiseră să- se vedea pe el că ar fi cutreierat prin locuri depărtate de casă. Abia mai tîrziu. pe măsură ce vocea lui adîncă de bas răsuna din adîncimi tot mai mari şi numărul găleţilor scoase din pămînt la lumină, sporea, în minutele de răgaz pe care şi le oferea pentru a fuma, mi-a povestit că el a săpat fîntîni şi-n Dobrogea şi-n Argeş, că umblase prin Oltenia şi Banat. N-am cunoscut un fumător mai pasionat ca el. Nu prin numărul-de ţigări fumate, pentru că nu cantitatea defi neşte un pătimaş. Ci prin felul cum îşi pregătea tabachera, foiţele, cum pipăia tutunul, potrivit de uscat, cum lăsa chibritul să ardă, apropiindu-1 încet de capătul ţigării şi cum privea cu ochii lui verzi fumul plutind în fuioare subţiri în aer, destrămîndu-se. — Nu mă pot lăsa de el, îmi mărturisea. M-am legat de afurisita asta de iarbă. Vezi, nu mă dau în vînt după băutură, beau şi eu nu zic, poate am fost de vreo cîteva ori chiar ameţit, da' nu s-a prins de mine. Tutunul s-a prins de mine şi tare am dus-o greu în armată din pricina că mi-a lipsit. Asta o am pe suflet, asta şi apa, fîntînile... într-o bună zi, mi-a dat de ştire că nu mai are mult şi ajunge la izvor. Clipea, din pricina fumului ţigării, preocupat de-un gînd al lui, pentru că nu era delot vesel, sau măcar mulţumit, iar felul cum m-a anunţat mă făcea să cred că îi pare chiar rău că, în sfîrşit, a dat de izvor, iar şcoala o să aibă apă Cu cîteva zile înainte îmi ceruse doar să am grijă ca ghizdurile să fie înalte, să renunţ la cumpănă şi să caut mai degrabă o roată cu lanţ, iar fîntîna s-o acopăr. Să nu uit, mi-a zis, să pun şi un lacăt. Socotea lacătul o clauză hotăriîtoare. — Pentru copii, ştii dumneata ! E şcoală, dumneata porţi răspunderea. Fîn-tîna-i adîncă. — înseamnă că ai dat de pînza subterană.. Nu mi-a răspuns nimic, a stins ţigara şi i-a cerut ajutorului centura. Co-borîse în fîntînă şi nu i-am auzit obişnuita chemare din adînc. Zgîndărisem, mi-am dat seama, o anume rană... Opt fîntîni — Nu mai avem mult, tovarăşe învăţător. Deschidem drum izvorului şi o să aibe copiii apă. Nu, n-aş fi crezut, nu mi-aş fi putut închipui că eliberarea unei surse de apă, ascunsă sub straturi grele de pămînt, are o atît de mare însemnătate şi că în momentul cînd vocea gravă, de bas profund, amplificată, schimbată uimitor, va anunţa că apa gîlgîie, voi trăi asemenea emoţii. Ca şi cum s-ar fi descoperit un zăcămînt de mare preţ, căutat îndelung şi, în sfîrşit, găsit. Consideram săparea unei fîntîni o muncă de domeniul muncii brute, legată de cazma, hîrleţ şi găleată. Sapi, dai de izvor, fixezi o cruce pe fund, cureţi, apoi ieşi afară la lumină ; astea socoteam că sînt principalele momente. Mai tîrziu intră în peisajul 18 respectiv cumpăna, te obişnuieşti cu pietroiul sau oala de tuci umplută cu pămînt, care ajută contrabalansul, cu scîrţîitul ei, cu tina dimprejur, călcată de vitele venite să se adape în vălăul scobit într-un trunchi de copac De astă dată urmărisem de la început totul şi înţelegeam că a nimeri exact izvorul înseamnă de fapt o încercare cu sorţi schimbători de reuşită. în felul ei fiind o aventură, ca şi găsirea filonului de aur în măruntaiele muntelui. Pantelimon reuşise si de astă dată. Asistau mulţi la această nouă izbîndă a lui, domnea o atmosferă ciudată de încredere şi aşteptare. Era şi Cătănuţă de faţă. Trecuseră cîteva luni de la inaugurarea gospodăriei colective, reîncepuse să mă viziteze serile, dar fără planurile vechi şi fără a-mi pomeni sau explica pricina tăcerilor sale. Au trecut cîteva luni pînă să mi-o explice... Era o zi caldă, uscată, de sfîrşit de mai. Trecuse de amiază. Copiii se încâpăţînau s-aştepte, presimţind că, din clipă în clipă, izvorul ascuns va ieşi la lumină. Cătănuţă şedea lîngă mine pe un butuc de stejar, asupra căruia zadarnic s-a-ndlîrjit omul de serviciu al şcolii. Nu izbutise decît să-1 cresteze în cîteva locuri. înfuriat, moşul s-a topit ca camforul, reapărînd după două ceasuri, împăcat şi trăznind a vinars. Butucul era incomod, mă sprijineam cu mîna, piciorul drept îmi amorţise. Făcui cîţiva paşi. Cătănuţă fuma, împrăştiind fumul alburiu. Hupă ce-i da drumul în rotogoale. Mi-l arătă, împingînd înainte degetul — Fumul iese alb din piept, pe cînd, vezi, la capătul ţigării e vînăt. Mărturisesc că nu mă aşteptam la o asemenea observaţie, cu atît mai mult cu cît, două minute înainte, mă făcuse atent, ca în treacăt, că naşterea unei noi fîntîni în sat, are meremetul ei. — Are dreptate Pantelimon. Nu am primit alte desluşiri. Deocamdată trăgea din ţigară şi amesteca în aerul cald şuviţe de fum albastru, cu roate mişcătoare alburii, petrecînd, se vede. ca un copil. — Azi e sâmbătă, continuă el. Mîine mă duc să văd grîul. Voia să spună că e vorba de tarlaua repartizată brigăzii lui, pe locui vechi „după deal", tarla întinsă, în care se topiseră şi cele două iugăre ale lui. Fusese cu o zi înainte să-şi vadă grîul, dar nu strica, îmi da el să înţeleg, să mai meargă odată. Te mai plimbi, iei o săpăligă şi mai scoţi o buruiană, cum se întîmpilă. L-am întrebat dacă grîul e frumos. Mi-a răspuns rezervat : - încă nu putem spune nimic. Ploaie a fost, dar la noi... O să vedem, mai avem. Cînd se aşteaptă un eveniment, ia început, nerăbdarea e greu de ascuns. Toţi întreabă, se îngrămădesc, se foiesc, n-au astîmpăr, trecînd de la un grup la altul, căutînd un loc de unde cred c-or să vadă mai bine. îndată, apoi, caută un alt loc şi-n clipa următoare se răzgîndesc, nemulţumiţi de perspectivă, în-desîndu-se într-un nou grup. Tot astfel şi-n curtea tolănită pe-o coastă de deal a şcolii, oamenii s-au înghesuit şi şi-au schimbat locul, mişcîndu-se fără încetare, numărînd găleţile de pămînt. Evenimentul aştqptat, înfcîrzia. Numărul de găleţi, deşertate de Vasilică Frîncu, n-au mai fost număra'.e de nimeni, iar el, serios, plin de importanţă, 19 tăcea. întrebat dacă mai este mult, dacă zice ceva Toader, dacă o să fie bună apa, răspundea : — Nu ştiu... o mai fi, nu zice nimic, de-unde să ştim... Interesul scăzu. Nimeni nu părăsi însă curtea. Se împrăştiară, se aşezară pe treptele şcolii, încălzite de soare, pe iarba de-un verde intens, acoperind jumătate din curte, unii aui rămas în picioare, mulţumindu-se să se rezeme cu coatele de gărduleţul grădinii. Cînd Vasilică întîrzia ' să ridice găleata, abătîn-du-se de la ritmul obişnuit, străbătea ca un fior speranţa că în sfîrşit Toader va chema un cqpil să guste din apă, după datina din sat. Lumea se înviora şi se aduna din nou în jurul lui Vasilică. Apoi iar se formau la loc grupurile şi începea murmurul vocilor, semănînd cu curgerea unui p.îrîu. Deodată Vasilică tresări. Găleata ce-o scosese era cu apă. O apă galbenă, cu bulbuci. Sprinten, o răsturnă, udînd din greşală cîţiva copii, lăsînd-o din nou în adînc, c-o grabă care mi-a comunicat o neînţeleasă emoţie îmi bătea inima. — Repede ! se auzi din adînc. Porunca, aspră, iscă o mişcare nehotărîtă în toţi cei de faţă. Ea se adresa luli Vasilică Frîncu, dar fiecare sinţea că şi lui îi răspunde. — Mai repede, Vasilică, repetară oamenii. Una după alta se iveau la suprafayă găleţile, cu apă gălbuie, din ce în ce mai subţire. Fu scoasă încă o găleată, ceva mai limpede, apoi i se trimiseră lemnele de aşezat pe fundul noii fîntîni .şi la. urmă mulţi se îmbiară să-1 tragă afară pe meşter. în tot acest timp Cătănuţă nu se mişcase de la locul lui. Eu în schimb mă gîndeam la inelele de beton care nu-mi sosiseră încă. Tîmplăria era gata. Urma să fie şi roata gata a doua zi şi sulid şi frînghia groasă de cînepă. Aveam şi lacăt, aşa cum îmi ceruse fîntînarul. Toader apăru, se spălă pe mîini şi pe faţă. — Izvora-i bun. Să fie cu noroc ! I-am strîns mîna, încurcat, neştiind ce anume să-i. spun. Dumitru Cătănuţă răsări ca din pămînt înaintea lui şi-i întinse un pahar de vinars, invitîn-du-1 pentru aceeaşi seară, la cină. îmi umplu al doilea pahar mie : — Cu asta, Toader a trecut de-o sută de fîntîni. După ce oamenii se împrăştiară, intrai în clasă. Am încuiat sertarele şi am potrivit harta ce se strîmbase, am aruncat o privire ca de fiecare dată cînd părăseam clasa, peste băncile roase de ani, hotărît să-i cer cu mai multă energie ajutor moşului meu, clasa fiind de mult într-o stare de murdărie îngrijorătoare şi răsucii cheia în broască. — Toader a trecut de-o sută ! După ce m-am apucat să număr fîntînile din sat am încheiat că Toader într-adevăr a colindat mult. O fîntînă sus, pe „Loana", la continitul vitelor. Una în mijlocul satului, cea mai mare şi cea mai adîncă. Acolo se adapă seara cele mai multe vite. Parcă văd boii cu coarne largi, răsucite, oi pete de tină uscată pe genunchi, viţeii speriaţi, cu boturi negre, umede, stîrnind colbul drumului. Oamenii beau apă de la „Buna". Apă mai limpede şi mai puţin sălcie. Lîngă „Buna", pe-un fel de platformă naturală, e locul de joc, iar copiilor, la geografie, li se explică, cu ajutorul acestei platforme, ce anume este un podiş. Doi gospodari, au fîntîni în curte, către drum,. în ultimul an, au consimţit să tragă gardul şi să Ie lase libere de către drum să poată şi alţii căra apă. Mai exista o fîntînă în curtea fostullui conac al lui Maior, azi sediul gospodăriei colective, şi una în faţa cooperativei, fostă circiumă. A noastra-i. aşadar, a opta fîntînă. 20 Pînă în acel moment nu m-am gîndil Ia acest lucru. Opt fîntîni ! Şi sînt răstimpuri cînd seacă unele din ele. Cel puţin pe „Loana" nu există vară în care să nu se întîmpîe ca. găleata să se întoarcă goală înapoi... Era un om obsedat — Dumneata o să rîzî, tovarăşe învăţător, aşa cum au rîs oamenii, de mi-au pus nume „solomonar". Le-am făcut gaură în cap cît le-am tocat despre apă şi de cîte ori le-am pomenit de inginerul acela, Hamza. Cîteodată îmi vine să cred că mi s-o năzărit, -că n-a fost nici un fel de inginer, în tren. Oi fi fost, somnoros şi am visat. Şi mă gîndeam dacă nu cumva mi-a sărit vreo doagă de la loc şi bat dfmpii ca baciul Izidor, cînd s-apucă să ne povestească de farmece şi vrăji. Baciu-i bătrîn şi surd, nu s-a mişcat de lîngă turmă, dar eu sînt om către cincizeci, am toţi dinţii în gură, măcar că trag din ţigară ca un popă turcesc, n-am fost niciodată beteag. Trase adînc în piept din ţigara răsucită dinainte potrivit ritualului' pe care-1 ştiam, se învălui în fuioare de fujra ,şi oftă. Nu era însă nimic trist în ochii lui verzi, liniştiţi. — Meseria am învăţat-o de la tata. N-o să zic, cum zic alţii, că nu mai sînt oameni ca el. Eu cred, dimpotrivă, că omul din ce merge se face mai deschis la minte, se dedă cu învăţătura şi se descurcă mai lesne. Bătrînii spun aşa, că le pare rău de tinereţe. Pricina-i tinereţea, cînd nu!-s griji atîtea, nici tusa, nici junghiul. Omul crede că aşa este. Numai că nui-i aşa. Tinereţea nu se mai întoarce şi de-aia îţi vine să crezi că erau altfel oamenii. Era un om drept tata şi, măcar că nu ştia carte, avea cap bun. La noi în ,sat nimeni nu punea roşii în grădină. Ceapă, verdeţuri, fasole şi varză. Muierile bătnîne ziceau că roşiile sug sînge din pămînt. Vezi că era lumea mai proastă ca azi ? — Asta aşa-i, întări Cătănuţă. — Iacă, la noi, au trecut cîteva luni de cînd ne-am inaugurat şi lumea a şi găsit să se poarte oarecum altfel. îl întreb pe Frîncu, frizerul, mă, mă tunzi după-masă ? Bade Toader, îmi zice el, am de lucru la echipă, de tuns tund numa' duminica de-acum. Nu pot suferi să nu mă tund cu zero. M-aş rade pe cap, da' mi-i groază de briciul lui Octavian. Aşa cu roşiile, să nu uit. Tata, fie iertat, şi-a pus cel dinţii în grădină roşii, cu sămînţă, adusă de la Cluj. Ce se mai cruceau femeile! Pînă ce notarul Greluş nu le-a explicat cum vine cu sîngele pămintului, n-au îndrăznit să semene şi ele. — Mie, urmă el, clipind din ochi, mi-au zis „solomonar". Mi-au zis aşa nu din răutate. La noi în sat i-un obicei să se pună cîte-o poreclă. Sîntem prea, mulţi Pantelimoni, mulţi îs şi Cătană, sînt Mărieni, şi Frînceşti şi Fărăgăieni şi Costîneni şi, ce-i drept, mai puţini, Vultureşti. Acuma dumneata-i ştii de la şcoală. Satul nu-i mare, sîntem departe de oraş şi fierbem în zeama noastră de mult, de cînd erau pe aici moşii mari, ca a lui Zoldi şi Maior. Cătănuţă să ştii că-i poreclă, nu-i nume; cîte-o poreclă-i ruşionasă (le ştii şi pe alea că doar sînt şapte, ori opt ani, de cînd eşti la noi). Dacă nu-i cu supărare dumitale ţi-au pus porecla „văduvoiul". Asta, că nu te însori. Zîmbi. Era ceva copilăresc în expresia figurii lui Pantelimon. Parcă se ruga să nu mă supăr. — S-a însura şi dînsul, n-ai frică, interveni Cătănuţă. Bucuria asta i-i pusă şi dînsului de-oparte. 21 — Drept. Noi ne-am mîncat devreme colacul. — Cine cînd îl apucă. — îl papă şi pe mîine nu mai lasă. Rîseră, înveseliţi de acest schimb de cuvinte, care-i întorcea cu ani înapoi. — Ca să mi se zică văduvoi, replicai, ar fi trebuit să fi fost însurat. — Ele zic — se grăbi să spună Cătănuţă — că numa' un om ,care a mai fost însurat poate sta atîta singur, semn, adăugă el. că-si cunosc preţul. Şi stai cam de mult singur şi curînd te ninge. Toader gustă din pahar. Era un vin destul de slab de care abia am făcut rost... — Să fie cu noroc ! ne ură el. Si am înţeles că cina aceasta eu ar fi trebuit s-o dau, la casa mea. Eu n-aveam casă şi sarcina şi-o luase lelea Sofia, sora lui Dumitru, şi nevastă-sa, Anişca. Cînd, înainte de-a veni Toader, i-am dat de înţeles lui Dumitru că am să plătesc găina tăiată şi vinul, cît şi sticla de monopol băută la fîntînă, s-a supărat. După ce ne-am tîrguit o vreme, a îngăduit să aduc eu vinul. Şi-acum eram supărat că n-am găsit unul mai bun. Am închinat. — îmi zic „solomonar". Se cheamă că eu aş rînidui ploile. Ei nu la asta s-au gîndit cînd m-au poreclit aşa. Ce au norii cu ce caut eu sub pămînt, găurin-du-1 ca o rîmă ? L.e-o rămas însă în minte o cuvîntare a unui profesor. Nici nu ştiu cum de s-a nimerit pe la noi omul acela. N-au prea fost în sat la noi serbări. Ba, să nu zic, învăţătorul dinaintea dumitale, unul Iarda, a făcut odată o piesă. Au jucat-o. Cu un cui, cu unul care vinde casa, da' nu vinde cuiul, şi vine de-şi pune mereu cuştma în cui. — Cuiul lui Pepelea, ghicii eu. — Aşa-i zicea. Era om bun, Iarda. Cam iute de mînă da' se ţinea de şcoală. Apoi alta n-a mai fost, pentru că nu i-a dat premiu întîi fetii lui Greluş. S-au sfădit. Noi ţinem parte învăţătorului, alţii notarului. Au ajuns acolo că Greluş La scos din casă, că sta în casele lui, la „hodăi". — Lucruri vechi, Toadere, făcu Dumitru. — Aşa-i. Au şi ele rostul lor. Profesorul ăsta le-a spus oamenilor cum se nasc norii, cum vine cu ploaia, că de pe pămînt se ridică. Aşa am înţeles eu atunci, apoi am mai citit eu cărţi ş- am vorbit şi cu inginerul acela, Hamza, în tren. — Eîntînile noastre, apoi fîntînile noastre-s şubrede rău. Ce crezi, de ce le împodobesc aşa oamenii ? Le fac .ţhizduri trainice, ar fi în stare şi să le cioplească, numai să nu sece. Ştii, dumneata, de ce? apa din pămlînt îi baza, pe ea eşti sigur cum eşti sigur pe ţigara pe care ai fumat-o. Ploaia poate să cadă cînd nu te aştepţi şi poţi s-o aştepţi şi să nu cadă cu lunile. îmi cunosc eu bine satul şi pe deasupra şi pe subt el, că am săpat în treizeci de locuri şi apă am găsit în şase, Tata a săpat şi mai mult şi n a găsit decît patru. Trei au secat şi le-am astupat să nu cadă cineva în ele. — Acuma-s opt 1 •— Opt. Apoi qpt fîntîni la un sat, cu două sute şi şaizeci de fumuri asta-i de-ajuns ? Da' vita, pentru că ea-i mai necăjită, ce să facă ? 22 — Da' grădinile, izbucni Cătănuţă. N-ar trebui ajutate ? Roşiile de care vorbeai înainte, nu trebuie udate? Vezi şi tu că-n sat la noi nu găseşti o poamă. Şi care-s, nu-s de nici o treabă. Ne-am dus! să vedem gospodăria de pe Mureş. Şi mi-a fost oarecum necaz că n-avem şi noi o vale, baremi cît un firişor, care să nu sece niciodată. Li-i lesne, mi-am zis. Poţi sădi de toate, ca-n rai. Poţi face grădină, poţi creşte raţe şi gîşte, pe cînd la noi, în anii buni, scoţi zeceimăjila hectar şi te lauzi că ţi-o pus Dumnezeu mîna în cap. — V-a/m spus că şi noi putem face la fel, continuă Toader. V-ain spus-o şi-n şedinţă. M-am chiar supărat că Fărăgău, ca pe un copil, m-a liniştit zicînd că vine şi vremea aceea să ne gîndim la apă. Se întoarse spre mine. — în satul nostru a fost odată un lac, nu mare, dar se cheamă c-a fost Am dibuit eu şi locul. Oamenii bătrîni pe care i-am apucat îi ziceau „tăul". Sînt şi poveşti, în sat, care amintesc de-un tău fără fund, în care se scăldau necuraţii. Trebuie să fi fost acolo unde azi i se zice ,,la sălcii". Cresc nişte sălcii noduroase, cu crengi subţiri de gîndeşti (că-is nişte fire de păr crescute pe^un obraz zbîrcit. De cîte ori le văd îmi vine în minte Octavian. Odată i-am chiar spus, cînd mă chinuia în curte, cu custura lui, că mai bine ar bărbieri sălciile. O să-ţi vină greu că n-o să le poţi prinde de nas, i-am spus, cum m-apuci pe mine cînd îmi jumuleşti mustaţa. Acolo, locul e şi mai jos şi mai larg, se adună apă cînd plouă. — Se dau copiii pe gheaţă, cînd prinde să-ngheţe îndată după ploaie. Odată, urmă Dumitru, moşu de la şcoală „fraitarul", s-a prins că trece peste gheţuş dezbrăcat în pielea goală. Se afumase rău şi era un „an nou" afurisit. A trecut, apoi a bolit vreo două luni. Moşu a făcut armată la Innsbruck. învăţase nemţeşte. Zoldi şi cu Maior îl chemau la curte, cînd le venea lor bine. si vorbeau cu el nemţeşte. Apoi îl îmbătau şi făceau cu el instrucţie. Acum, moşu', a uitat toată nemţeasca. Nu mai ştie decît comenzile. Trece pe drum şi strigă „haptac", „heraus", „forverţ". înseamnă că iar a băut. Mă, Toasdere ! făcu el. deodată, ca mirat. Aproape că m-ai făcut să bag mîna în foc că tu ai dreptate. îndată adăugă : ■— Da' nici Fărăgău nu zice rău. Să mai aşteptăm să ne întărim şi noi să vedem cum a merge. Sîntem numa' jumătate din sat. — Şi cu învăţătorul a ţinut jumătate din sat. O altă jumătate s-a împărţit în două. Unii s-au dat deoparte, iar alţii s-au apucat să facă cerere să-1 schimbe pe Iarda. Şi abia atunci ne-am trezit şi ne-am dus la revizor de-am cerut să nu ni-1 schimbe. Dacă era un sat mai răsărit ni-1 schimba. Revizorul ne-a şi spus-o verde în ochi. Nici un alt învăţător nu s-ar fi dat bucuros venit la noi. Greluş s-a mulţumit să-şi trimeată fata la şcoală la un neam din Beiuş şi să nu-i deie bineţe învăţătorului. Aştepta ca Iarda să-i zică bună ziua, ori Iarda era cu zece ani, pe puţin, mai bătrîn. Aşa zici şi tu acuma. Mă luă drept martor : — Eu vă spun cinstit. De treizeci de ani caut apă în satul ăsta, care-i al meu şi mi-i drag. N-o caut, aşa să am noroc, pentru mine, să-i pun lacăt şi să zic : na ţie şi lui şi ţie, da' ţie nu, nici lui. Au fost în sat oameni care au ţinut apa sub lacăt. — Şi eu al cîtelea-s, am glumit eu. — Altă căciulă. — Ştiu că este apă, urmă el necăjit, este şi ni se scurge printre degete Dumneata cunoşti acum satul. îi numa' coaste prăvălite, n-avem pădure, dealu- 23 rile-s rase de parcă au trecut prin curtea frizerului şi numai pe alocuri cresc smocuri de porumbele şi măcieşe. Odată şi-o dată au fost ele acoperite de păduri. Drumurile-s rele, greu de umblat pe soare, d-apoi cînd se miluieşte cerul şi toarnă vreo patru zile de gîndeşti ce-i aia! Treizeci de ani am căutat apă. Ajm găsit în cîteva locuri, dar pînza freatică e slabă, tovarăşe dragă, şi fuge că aşa-i solul, îl ştiu cum îi aşezat, strat cu strat. Ştiu după cum îl sap. Mă privi de-odată ciudat. Parcă ar fi căutat ceva de-asupra mea : — Le-am povestit şi oamenilor ce mi-a spus inginerul acela, în tren. O dată, de două ori, i-am rugat să facem ceva, să mergem la prefect dacă trebuie, altfel n-o scoatem la capăt. Ce era sjă facă ? Aveau şi ei dreptate. Nu era zi lăsată de Dumnezeu să nu le vorbesc de lac, mă rog, de-au ajuns să se ferească de mine. Mi-au găsit poreclă şi aşa mi-a rămas. Ceva tot s-a prins. Au început să-i zică iar locului „la sălcii" ca mai-nainte, doar că i-au adăugat porecla mea : „tăul solomonarului". Nu se mai uita la noi. Privea undeva, în colţ, preocupat să-şi închege gîn-durile. Era într-adevăr, mi-am dat seama, un om obsedat de această idee a apei. Şi nu s-a dat bătut, n-a părăsit-o. Descifram aici o pasiune puţin comună. Şi figura obişnuită, cum mi se păruse pînă atunci, a lui Toader Pantelimon, căpătă trăsături noi. Abia acum observam linia frîntă a gurii mari, bărbăteşti, care-n tinereţea ei a fost desigur frumoasă, fruntea boltită cu o vînă groasă ce-o despărţea, obrajii supţi şi bărbia împinsă înainte. — Şi s-a înfcîmplat că într-o zi n-au mai glumit. Greu e să-i lămureşti pe oameni cînd îi vorba să-i îndupleci să taie alt drum decît cel pe care şi-au mînat şi ei şi părinţii lor, amar de vreme, carăle. Greu a fost să le bag în cap că nu mă supăr dacă-mi ziceţi „solomonar", da' ascultaţi-mă ! Vorba asta mi-a spus-o un om învăţat. Acel inginer, că am avut vreme să vorbim destule, pînă am ajuns la Dobrogea. Mă chema acolo să sap fîntîni un contingent al meu din armată. Vorba cu drumul şi cu carele. Zicea că-i un fel de istorie cu tîlc. Nu cel mai bun îl alege omul de la sine, oi cel mai umblat. Aşa seamă cînd pare încurcat. — Doar tu nu eşti Aurică ! Şi-atunci, după un răstimp de tăcere, am urmat • — I-adevărat, Niculiţă, că la voi acasă lucrurile n-au avut o curgere obişnuită. Tu ai avut o mamă vitregă şi ea, fiind tînără, n-a ştiut să-ţi fie o adevărată mamă, iar Vasilică e-uin om moale, nu slab, zic eu, ci moale. N-a vrut să-şi aprindă paie în cap. Tu ai crescut şi ai început a înţelege. Te-ai săturat. E şi firesc. Lucrezi, aduci cît. şi tatăl tău în casă, dar femeia nu se pricepe să te ia aşa cum se cuvine. Ba, aş adăuga, nici nu te iubeşte. Acum. a venit sorocul să te aşezi, la casa ta. Ai găsit o fată, îţi place, ţine la tine şi trebuie să alegi. Nimeni nu-ţi bagă vină că vrei să te duci. întrebarea ente, priceipe-rnă ; oe te îndeamnă să te duci ? Cînd ceri sfaturi ? Cînd ceva nu ţi-i limpede. Tu simţi că nu-i frumos să pleci atunci cînd tovarăşii tăi sînt în prafful unei sforţări. Dar te ademeneşte putinţa de-a. călca pragul unei case noi, a ta şi a familiei tale. Dacă vrei să mă asculţi pe mine, învăţătorul tău, atunci rugămintea mea-i să nu te pripeşti. Să vorbim şi cu fata, să vedem şi de-o casă vechp pînă ce-om putea şi noi ridica în cinci săptămîni una nouă. Doar nu ai decît douăzeci de ani. Niculiţă, de ce să te porţi ca un fecior trecut Crezi că noi te îndemnăm la. rele ? Că-ţi vrem răul ? Vasilică ce zice ? — Tata ? Mi-a zis-o deschis. Se-mbucură. Ştiu eu că şi el scapă de-un gînd, făcu el. Respiră adînc şi, pe neaşteptate izbucni. Tovarăşu' director, la noi în casă i-un iad, asta am vrut să vă spui, de la început. Săracii' tata ! El crede că ghimpele-s eu. Se-nşeală. Ştiu eu ce ştiu. Ştie şi nănaşul, măcar că nu i-am spus. — Adică, Niculiţă, aşa stau lucrurile. Tu vrei să pleci de ruşine. De-ast>» n-aduci fete la vedere. — Asta am vrut să vă spun, de la început. Se răsturna întreg sistemul de argumente. Ieşeau deasupra ca uleiul urmele unei vieţi chinuite. Omul rămas cu copil mic, singur. Cunoşteam, firesc într-un sătuc, toate amănuntele. Femeia, mult mai tînără, e ceea ce se cheamă o maşteră pentru amîndoi. Copilul cel mic nu-i al lui Vasilică. Nu bănuiam, că Niculiţă .să fi aifilat, deşi aşa ceva ar fi fost peste putinţă. Şi se mai ştie ceva în sat, dar să tăcem. însă, iată, Niculiţă nu tace. — O să-1 lase şi pe tata. Aşteaptă să luăm zilele muncă şi se duce. Căci iar a dat de fostul ei ibovnic. — Niculiţă ! — Şi nu vrea să plece fără zestre. Nu-i asta ruşine ? Să aduc eu în sat o-fată cum e Victoriţa şi să intre în mocirla asta, în gunoi? Pata de ulei ! Nu ascultam numai, ceea oe îmi aducea zvonul rutierului ajuns cam în dreptul şcolii. Fecioraşul de lîngă mine se chinuie, dar nu-1 chinuia aşa cum am crezut la început perspectiva unui trai uşor. îl chinuia părerea de rău că trebuie să se aşeze în alt sat şi că va trebui acolo să ascundă, să acopere petele de pe masa de-acasă, cu o faţă curată. — Să vă spun drept. Cînd am văzut acolo la ea, ce familie au, că pot să , fug şi, oricum, pot umbla cu fruntea sus, m-am gjîndit să le las toate. — Şi nu casa nouă te-a chemat ? — Aşa să trăiesc. Şi-n sat la noi pot să mă aşez. Nu-i mult şi. facem şi noi ca ei. Am aflat eu. Da' mă scurmă pe dinlăuntru cînd o văd că-mi numără ţigările şi bîzîie dacă-i cer bani. — Şi-atunci de ce ai ocolit ? Şi lui Toader de ce i-ai înşirat cai verzi pe pereţi ? îţi trebuia o pavăză ? Credeai c-o să te îndemnăm să te însori şi să pleci ? — Cu nănaşul a fost afurisită treabă, făcu el deodată. Mi-a spus că ştie el un leac. Mă bagă în odaie şi-mi puşcă un toc de bătaie să-mi iasă individualismul din cap. Asta mi-ar trebui. — Glumea. ■—■ Nu ştiu. Poate că m-ar fi scărmănat, ce poţi şti ? — Spune, nu-mi aduc aminte. Te-am urechiat vreodată la şcoală ? — Nu, răspunse el zîmbind. Mie-mi plăcea la şcoală. L-aţi urechiat pe Nuţu Vultur. Da' v-a părut rău multă vreme. — De unde ştii ? — Aşa. Ne aprinserăm amîndoi ţigările. Apoi ne-am ridicat. Aproape de sat, Niculiţă începu să se grăbească. îmi spUse : — Să ştiţi că .socrului nu i-am făgăduit nimic. Ne-am luat rămas bun. Dialogul nostru îmi revenea în minte amplificat şi cu semnificaţii care abia acum căpătau sens. Aveam impresia că, de fapt, asistasem la un monolog al Iui Niculiţă, ca martor. Argumentele mele, el le asimilase cu mult înainte. Rezistase unei tentaţii ademenitoare. îmi dezăvăluise şi taina unor amărăciuni care-1 marinaseră îndelung. în seara aceasta, mi-am zis, o să am ce-i povesti inginerului, iar el o să încheie, ca de obicei : — De-abia am început să înfigem repere şi, iată, ele nu lipsesc din nici o istorie. Este ? Tăul „solomonarului". Să ştii că aşa am să-1 însemn pe hartă... Căci aveam şi o hartă a Merişorului nostru... Reperele Să vezi un peisaj cuim e al nostru, de cîmpie, transpus pe hartă ! Pare ciudat ca liniile sinuoase să cuprindă într-însele dîlme şi rîpi, cum cerculeţe dese nu mai mari cît un punct înseamnă o pădurice rară, iar acel 385 să însemne creasta Husubei. Cîmpia noastră din Ardeal nu are nimic spectaculos la prima vedere. Nu are nimic sălbatic, răzvrătit, în felul munţilor, nici nu cheamă în minte versuri cu cadenţă dură. O singură dată am văzut marea şi am înţeles sentimentele care le deşteaptă nesfîrşita ei zbatere; le-am înţeles, dar nu le-am şi trăit. De aceea m-am despărţit uşor de faleză, gîndind că mulţi din cei care exclamă privind linia orizontului, pozează. Cîmpia cere, ca şi marea, o îndelungată iniţiere. Cere să fi umblat desculţ prin mirişte, cere amintiri adînc săpate, ca ale copilăriei. N-am să-1 uit niciodată pe paznicul şcolii, cel care m-a adus din Lunca aici şi oprindu-ne pe creastă, a rostit una din grelele lui observaţii. Era o zi de arşiţă şi se vestea ploaie. Vîntul scărmăna holdele care băteau în nuanţa aurului vechi. De pe drum se ridicau nori de praf. în răstimpuri soarele dogorea, iar aerul juca tremurînd ca şi cum s-ar fi atins de-o plită încinsă. Iar moşul, năduşit, resemnat, se pare, nu-şi mai căuta batista vrîstată să-şi şteargă sudoarea ce-i şiroia pe faţă, umezindu-i mustăţile şi barba nerasă. — Cîmpu-i drăgăstos ! 48 Au trecut patrusprezece ani ! N-am plecat aşa cum am crezut c-o voi face în primele lumi, cînd mă pomeneam singur în întuneric, cu mâinile aduse su!b cap, pe aşternutul tare al patului pliant. Simt, că n-aş mai pleca. I-am pătruns farmecul, pentru un altul sărăcăcios, şters. Am urcat coastele aride cu smocuri, de tufe sălbatice, am cunoscut umbra rară a salcâmilor şi ştiu gustul apei călduţe băută din fedeleş sau din ulciorul de lut. Ştiu ce-i „săhăidacul" şi „meşter grindă", am învăţat multe poveşti aici. Sînt toate de-acum vechi, ca din copilărie. Inginerul Manea priveşte şi el, peste umărul meu. Masa e acoperită de hartă, pe un scauto alături s-au adunat tuşuri colorate, peniţe şi rigle, scrumiera şi un pahar prăfuit. — Cauţi cărările oilor ? în dreapta sus, o săgeată-mi arată nordul. Mi-amintesc de izvoare, de izoterme, scări de proporţie. Satul meu pe masă, cu pământurile lui, ,îmi pare cât un ţinut. Inginerul ia o riglă şi-mi arată. Rigla se plimbă pe hârtie, urcînd pe uliţa şcolii, sărind peste cărăruie. Căci, îmi dau seama, nu lipseşte nimic. - Cînd vom colora-o, va fi mai vie ! Nu-i nevoie de culori. Ascult ce-mi spune Manea, în felul lui, abrupt, urmând cu repeziciune o înlănţuire de asocieri ca şi cum ar urca din piatră în piatră, sărind, coasta unui munte. — Iată sâmburele întregii munci. Această căldare, între poalele Husubei, sub Loana, pînă aici sub vii. De altfel firul roşu prezent aici e o derogare. Obişnuit îl dau cui albastru. E valea, aqum secată. O ştii. Ea coboară pe nesimţite pînă la fostul tău. Barajul va veni mai jos, spre Lunca, mai bine zis între Lunca şi Velţeni. Deocamdată, într-un răstimp scurt, am dobândi un Iac de circa 10 hectare. Se va împătri ca suprafaţă şi ânzeci ca debit. Amontele-s bineînţeles astea. Rigla âncepu isă circule sinuos pe curbe leneşe, desenate cu tuş cafeniu, fixîn-du-se în dreptul Husubei. — Aici amplasamentul fermei. Vacile au imaşul aproape, căci vom curma tradiţia continitelor pe coaste de deal aride, cu iarbă arsă. Imaş semănat şi împărţit în dreptunghiuri, cu păstor electric. Nu le strică nici raţelor dincoace. Pe linia verzuie vom planta plopi, căci vom muta drumul. Ceea ce vezi lîngă Iac, între el şi sat, va fi grădinăria. Rigla se roti larg şi Manea continuă : — Pe bufetul ăsta străvechi al lelii Anişca se află tabelul cu media precipitaţiilor anuale şi a temperaturilor. Defrişarea pădurilor a fost prima cauză a tuturor relelor. Dumneata ştii, dascăle, că într-o descriere veche se aminteşte de un aşa numit tău al diavolului intre Lunca şi Merişor, de fapt numai Lunca, deoarece Merişorul s-a născut din strămutarea mai multor familii, venite aici din Veţa, Velţeni, Băla ? Că se recomanda ca loc de vânat ? Ca-n pădurea lui Astrov, medicul din „unchiul Vanea", pe aici se putea vîna. Punem la Ioc, să ştii. Principalul e sistemul. Toate vor merge deodată : terasare şi plantare, cu vie şi pomi, săparea canalelor de scurgere spre chiuvetă, eseavare şi baraj. în cinci ani vei avea şi luncă şi floră şi faună schimbată. Adică îmbogăţită. Cîţi copii ştiu să înoate, cîţi sapă după rime şi câte cârlige vinde acvila aia a voastră, adică, Vultur? Ai vreun stîrc sau măcar vreo raţă sălbatică împăiată ? Cât lapte dau vacile voastre? Auzirăm o bătaie în uşă. Apăru, fără să aştepte răspuns, Hamza. îi ajutasem în câteva rînduri la măsurători, copiasem pentru el tabele şi rapoarte pentru institut, dar nu s-a arătat nici cu un prilej dispus să schimbăm vreun cuvînt pe teme de altă natură. în general se străduia să fie cît mai laconic. Nu m-a întrebat 4 — Viaţa Romînească 49 nimic, nu m-a descusut, iar la încercările mele, la început, de-a rupe gheaţa, n-a răspuns. — Va trebui să procedez ca-n Sîmbureşti. Nu vor să aprobe. Preşedintele şi Marian par a înţelege, dar ceilalţi se dau greu. — Şi ? întrebă Manea. — Vom recomanda amendamente chimice necesare. îngrăşămintele de grajd existente sînt neglijabile. Nici pentru grădinile personale n-ar fi suficiente. — Cercul vicios, observă Manea. — Povestea veche, făcu Hamza. N-ai vite, n-ai gunoi, n-ai gunoi, n-ai recoltă. Plus apa. Paradoxul lor : apa-i bună cînd nu-i prea multă. Ne rugăm să ploaie, apoi ne rugăm să stea. Se întrerupse şi mi se adresă : — Aşadar aici locuieşti dumneata. Burlac. Am lucrat bine şi, mai ales. rapid, cu ajutorul dumitale. Ne-am înţeles cu Pantelimon să-ţi oferim primul crap pescuit în lac cu ajutorul primei pene de raţă vînate. — Vorbeam despre asta, zise Manea. — Eu cu Pantelimon sîntem cunoştinţe vechi şi am aflat de-abia în seara asta. în zăpăceală, de emoţie poate, nu-mi reţinuse numele şi nici n-a simţit lipsă. Dar azi am primit o scrisoare şi citind numele pe plic m-a întrebat de nu-s rudă cumva qu un inginer pe care 1-a cunoscut el, mai demult. Şi asa ne-am cunoscut din nou. Pe atunci nu l-am putut încuraja... Spune-mi la ce concluzie ai ajuns. Manea îmi aruncă o privire iute, hoţească, de şcolar. Ca si cum m-ar fi considerat aliat. Rosti : — Putem începe săpăturile în punctele stabilite. Pentru canaluri şi lac, după culesul porumbului. — Manole deocamdată se va ocupa de terase, în locul meu. A terminat partea sa de zootehnie. în curînd, mi se adresă din nou Hamza, vei avea prilejul să-i vezi pe cîţiva din foştii dumitale şcolari sosiţi de la cursuri- zooteh-nicieni, mulgători, etc. etc. L-am întrebat : — Şi Pantelimon .nu ştia că sînteţ' — Nu. De ce ? — Eu am ghicit din primul moment. Credeam că şi el ştia aşa că n-am mai... — Dar mie de ce nu mi-ai spus ? — De vreme ce îmi închipuiam că Toader ştie. De altfel v-aţi înţeles din primul moment. — Adevărat. Tăcem mult cînd rămiînem noi în de noi. Dar astă seară le-am explicat la ce anume repere ne-am fixat. Au ascultat, au înţeles, dar cînd am vorbit de îngrăşăminte chimice, s-au. codit. Şi n-am insistat. O să rezolv ca-n Sîmbureşti. — Acolo ? — Eu sînt de-acolo. Le plătiţi, le-am spus la ai mei, cînd veţi vedea porumbul de-un stat de om. De grindină nu răspund. Cunoşteam reperele fixate de cei trei artişti. Eu plecam însă de la reperele Merişorului. Şi, în aceeaşi seară am însemnat în caietul meu pe-o pagină, rînduri despre cîmpie Fereastra era deschisă. Nopţile începeau să fie răcoroase. 50 O dimineaţa de duminică în frizeria Iui Octavian, unchiul lui Niculiţă, se adunau sîmbătă seara oameni, dar mai cu seamă duminica dimineaţa. în caz de ploaie sau vreme rea, scăunelul, ligheanul cu apă şi trusa cu foarfeci şi brice îşi găseau adăpost în şură. Dacă vremea era frumoasă Octavian oficia în curtea casei, pe covorul verde prăfuit al trascoţelului. Cuinele, un specimen nedecis, corcitură de ciobănesc şi azor, nespus de rău, dinele s-a mutat în grădină, iar sîrma trasă de-a lungul curţii se umplea de cămăşi ale celor care se supuneau maşinii de tuns sau bărbieritului. După un bun obicei, îndată ce scăpau de chinurile rasului, oamenii se spălau p''nă la brîu în jgheabul fîntînii şi aşteptau să se usuce, răsucind ţigări şi povestind. Se adunau încet .muşteriii, iar de despărţit se despărţeau anevoie. Se nimerea şi cîte-o sticlă de rachiu, astfel că toate condiţiile unei aşteptări uşoare se rezolvau de la sine. Tavi, cel mai mic fecior al frizerului împărţea bonuri numerotai'.e, aşa cum văzuse că se fac în târg, supraveghind ca să-i fie înapoiate îndată ce omul se aşeza pe scăunel încredinţîndu-se manilor lui Octavian. Lui Octavian îi rămăsese credincioasă numai clientela veche. Tineretul găsea cu cale să se tundă ia oraş, iar pentru ras apăruse lama şi aparatul simplu şi uşor, în cutiuţă de plastic. Se abandona o tradiţie şi se exprima pe tăcute că măiestria vechiului frizer nu-i atrăgea. Voiau un tuns „ceva mai" decît scările lui Octavian. Prea mult nu-şi bă.tea capul de altfel nici Octavian. De pierdut, mare lucru nu pierdea. Tariful lui era ca şi inexistent. La el nu se plătea şi nici nu se plătise vreodată ca la frizeriile obişnuite. Oamenii-1 cinsteau cu rachiu, din cînd în cînd, aduceau un c!ap de mure sau prune, îi făceau un oarecare serviciu şi se considerau abonaţi pe vecie la. scaunul din şură. Adevărul este că nici el nu-i plătea cizmarului. Cîrpirea acoperişului, jugănitul purceilor ori alte mici treburi casnice se socoteau abonament. în celelalte zile ale săptămînii, Octavian Frîncu lucra la cîmp, cu echipa lui. Se gîndise într-o vreme să-1 întrebe pe Fărăgău, dacă nu s-ar putea socoti în zile-muncă părul tuns, dar acesta, după ce 1-a ascultat a rîs şi a. găsit bună gluma. Ascunizîndu-şi cu oarecare tulburare adevăratele socoteli. Octavian se prefăcu aşa cum cerea momentul, încredinţînd pe toată lumea că a glumit. Ba, continuă să o repete şi altora : — Dacă pentru tunsul oilor... în realitate se simţise atins şi cel care urmă la tuns avu de suportat un ras fulger. Dar cum rezistenţa la manevrele briciului era socotită un fei de probă a răbdării şi tăriei, nimeni nu crîcnea. i Eu îmi ascuţeam briciul la Octavian. Se pricepea să le ascută perfect şi deseori mă miram de ce nu şi le ascute şi pe ale lui la fel. — Le ascut eu, îmi răspundea. Dar nici o pînză nu ţine la nişte bărbi, nerase cu săptămînile. Şi-n duminica aceea de toamnă tîrzie ograda lui Octavian era plină. Pe sîrmă se-nşirau cîteva cămăşi. Tavi, mezinul, împărţea bonuri, încă la poartă. în jurul jgheabului se făcuse lăcăraie. Fiind timp frumos, scaunul era instalat în mijloc, iar Octavian tocmai gusta dintr-o sticlă de abonament. Mă însoţea şi inginerul Manea, căruia i se terminaseră lamele şi dorea să-ncerce, Ja rîndul lui, priceperea maistrului nostru. Ga prevedere am adus cu mine briciul ascuţit de-acasă. Cătănuţă venise şi el. L-am zărit şi pe Toader Pantelimon. Femeia lui Octavian se grăbi să ne aducă scaune din casa dinainte. Octavian îi ceru două păhărele. Ne turnă din „abonament" cu care prilej i-am spus pentru ce am venit. * — Aştept la rînd, făcu inginerul, cînd i se oferi bonul următor. 51 Octavian îşi manifestă neliniştea, arătîndu-mi briciu' — L-am adus pe al meu, îi şoptii. Aflarăm cu rînd că se vorbea de'ultima ispravă a lui Banciu sau cum îi ziceau oamenii „Trifon Stabulaţie". Porecla-i venise dintr-o afirmaţie a lui, făcută toamna trecută. Banciu Trifon era un om cu şuruburile lui. într-un rînd îşi cultivase întreaga grădină cu mac, în alt rînd s-apucase de creşterea viermilor de mătase. Născocea întotdeauna întreprinderi mari. Ori, ori, zicea el. Avea şi-atunci cutii cu viermi peste tot, în casă, în şură, iar în jurul ogrăzii plantase frăgari. Adevărul este că încerca, în felul lui, să scape de sărăcie. Nu avea copii, adică nu avea^ copiii lui. Se însurase c-o văduvă de război, găsind în casa nouă trei copii mărişori. Ca înfăţişare nu părea om cu şuruburi. Mărunt, slab, umblînd puţin crăcănat, Trifon aducea cu un om obişnuit să umble mult călare. Adevărul este că îi plăceau caii, şi nimeni în sat nu se pricepea ca el la cai. ÎI plăceau şi vitele. La nevoie îl putea înlocui pe agentul veterinar. El jugănea porcii, castra scrofiţe, era chemat dacă se umfla vreo vită intrată în lucerna. în ultima vreme învăţase să dea şi injecţii şi se războise să se introducă şi în Merişor monta artificială Femeile-1 luară în răspăr, dar el nu se dădu bătut. în gospodărie avea în grijă oii, dacă nu mă înşel, şase la număr. îşi făcea veacul la grajd, pe-acasă dînd foarte rar. Copila mai mică îi aducea de mîncare într-o oală de pămînt împletită în^sîrmă. Dacă îl întrebai cum de i-a trăznit prin cap să cultive mac. sau ce 1-a făcut să umple odăile, şura, cu viermi de mătase el răspundea : — Mi-a spus cineva la oraş. M-a încurcat. Pe baza micilor operaţii făcute purceilor lui Octavian, Trifon intra în rîndul abonaţilor permanenţi. îşi aştepta rîndul, ascultînd impasibil glumele celorlalţi. — Multe se pot face, zicea unul. De-o pildă, ştiu că se pot creşte şoareci, şobolani... — Cum să creşti şoareci ! se mirau ceilalţi. Cresc ei şi aşa de n-ajung mîţele. — Nu orice fel de şoareci. Şoareci albi. — Ca la ţircus. — Să nu zici multe, urmă primul. îi caută doctorii si dau bani buni pe ei. Zice că fac experienţe. — O fi. — Vezi de-asta n-ai ştiut Trifoane. Trifon nu răspunse. — El e cu ştabulaţia. — Zici că trei ani n-a curăţit ocolul oilor. — Trei ani. Să se adune gunoi. Adevărul se prezenta însă altfel. Trifon n-a curăţit la oi pentru că, înainte de-a^ se hotărî să se înscrie, voise să-şi vîndă cele patru oi. Le-a dus de două ori în ţîig, nu^s-a-nvoit la preţ şi-atunci s-a-ntors acasă, le-a închis în ocol şi n-a mai vrut să ştie de ele. A umplut ocolul cu tulei de cucuruz şi păşune. Să se descurce singure. Copiii le scoteau la adăpat şi iar le închideau. — Curat stabulaţie liberă, au rîs oamenii cînd au aflat. Primăvara, cînd s-a şi înscris, a pierdut o zi curăţind ocolul Odată măcinat acest subiect, oamenii au tăcut, aşa cum se-ntîmplă de obicei cînd cauţi alt subiect de conversaţie. Se mai ivi o sticlă de abonament, se aprinseră ţigări, apăru o altă cămaşă pe sîrmă* iar Octavian începu să facă scări pe capul altui abonat. 52 — Băietul tău s-a-ntors de la Velţeni ? — Ba, răspunse Trifon. — Nici al meu n-a venit. Avusese loc, cu o seară înainte, o petrecere la Velţeni. O dădeau recruţii şi, potrivit tradiţiei, s-adunau în Velţeni recruţii din satele dimprejur. — Nici nu se-ntorc, a adăugat Ilarie Vultur. Nici al meu nu s-a întors. Nici nu-1 aştept. Ilarie era văr cu Octavian. Părea la prima vedere subţiratic şi supt, dar era cel mai puternic bărbat din sat şi la trîntă nu-1 dovedea nici un flăcău. Urmă, cu i> voce joasă de pedalist. — Mă tot sfădeam cu el. Ţinea morţiş să plece. Şi s-a dus. Astfel ieşi la iveală că din sat au plecat să lucreze la şoseaua dinspre R. cinci feciori şi doi bărbaţi în vîrstă, eu neveste şi copii. Ultimii doi erau Aurica şi Samoilă Duca. Pe feciori îi ştiam bine. Mi-au fost şcolari. — Ei zic că nu vor să sape pe nimica. — Şi nici nu iese nimica. — Acolo-i cu leafă. — Rău. — Aurică-i Aurică, n-ai ce-i face. — Ba-i chiar bine că s-a cărat. — Da' Samoilă ? Ce 1-a apucat ? Inginerul mă privi iute, clipind din ochi. îşi aprinsese o ţigară şi ţinea încă în mînă chibritul aprins. Nu părea surprins de cele aflate. Aplecîndu-se spre miine, îmi şopti : — Taman ca-n Sîmfoureştii lui Hamza. Ce să-i faci ? încă desţelenim. Socoteala lor e simplă. Zilele muncă de pînă acum sînt bine făcute. Perspectiva de-a săpa şanţuri pe dealuri nu-i atrage sau nu au încredere în rezultat. în afară de asta, s-a hotărît să se facă prin muncă patriotică... Cîştigul uşor, drăguţă. La asfalt. Şi, iarăşi sărind, potrivit unei înlănţuiri de asociaţii, la un cu totul alt aspect, murmură : — Din pricina ploilor am avut în acest an şaizeci de hectare cu grîu compromise. Ei spun că altă dată a fostj mai puţin. Doar tot pentru ei sapă. îl ascultam. Cineva îmi spunea însă că situaţia nu-i chiar atît de simplă. Cauzele trebuiesc căutate şi în alt loc, în alte locuri. De pildă Samoilă... Pe poartă intrase Toader Marian. Dădu bineţe şi-i întinse lui Octavian un brici. ;— Cînd îi avea vreme, Tavi. — Bine, bine. Diseară. Se aşeză şi el. — Ce zici Toadere ? Au plecat băieţii — Ştiu. Zîmbi ca la o aducere aminte : — Şi-n '54 s-âu mai dus cîţiva. S-au întors Inginerul tresări şi murmură : — Ca-n Sîmbureşti. Marian se răsuci spre inginer şi vorbind rar, ca şi cum lui însuşi ar fi vrut să-şi clarifice o anume nedumerire : — Toţi sînt din brigada de cîmp. Nici unul din altă parte. Dumitru acum tună şi fulgeră în consiliu. N-ar trebui. M-aşteptam că ăştia să plece. Mă mir de Samoilă. Se miră şi Dumitru. 53 Nimeni nu mai zise nimic. Inginerul ajunsese la rînd. Părea încurcat, căci toţi ne uitam cum oficiază Octavian. Samoilă, tu al fost jignit? 0 spun deschis : ca învăţător s-a întîmplat să am slăbiciuni, dintre care, principală o consider preferinţa, pentru unii elevi. Şi uneori acestora ie iertam ceea ce altora nu le treceam cu vederea- Copilul lui Samoilă mi-a fost elev şi mărturisesc cinstit am avut faţă de el, mai mult decît pentru toţi ceilalţi preferaţi, o adevărată afecţiune. Foarte dotat, frumuşel, întotdeauna curat îmbrăcat, copilul însă nu s-a răsfăţat şi simpatia pe care desigur a simţit-o nu 1-a făcut să se obrăznicească. A rămas, timp de patru ani acelaşi şcolar timid, foarte bun ia romînă şi matematici, excelent Ia scris şi lucru manual. Slăbuţ la istorie şi muzică. Nu ştia să povestească, se încurca. Aveam toate motivele să înclin spre părerea, că se sfia, îşi căuta cuvintele. în asemenea momente vorbeau însă ochii şi ghiceam că în căpşorul lui se nasc multe şi felurite gînduri, cărora el le caută o ieşire. Judeca încet, reacţiona tîrziu. Prin copil l-am cunoscut pe Samoilă. în clasa a patra a venit într-o după masă şi m-a rugat să-i dau un sfat, bineînţeles, legat de copil. Ce să facă ? Să-1 dea mai departe ? I-am. explicat tot ceea ce credeam pe îndelete. Copilul merita să plece mai departe. încetineala lui, sfiala, nu-s o piedică. Cu un cap de matematician, cu judecata limpede, nu lipsită de adîncime, copilul va birui primii ani de relativă mediocritate. Clasele superioare, îl vor impune. — Dar e singurul nostru copil. Clar. Singurul. Iar el Samoilă se gîndise să-1 înveţe rotăria. Căci Samoilă era rotar şi, după cîte se ştia, un foarte bun rotar. Şi dulgher, şi tîmplar la nevoie. Casa în care stă şi-a zidit-o singur, de la temelie pînă la acoperiş. El a încheiat tîmplăria, uşi ferestre, a zugrăvit-o, a pus şindrilă şi a sculptat stîlpii de lemn ai filigoriei, el a pus padimentul de scînduri, el şi-a făcut soha de cărămidă, drept în perete. — Ia, un fel de m.eşter-strică. Ce să-i faci ! O casă-i lucru anevoie. Samoilă, şcolarul) nu semăna cu tatăl său. Poate la ochi şi la tăietura bărbiei. Bărbatul din faţa mea avea un obraz spînatic, lat, cu un nas uşor încovoiat şi gros, guiră mare, mobilă. Era slab şi înalt. Vorbea curgător, cu un anume farmec. La cor l-aşi fi aşezat între başi. — N-am vrea să-1 înstrăinăm de la casă. — Păi, se poate întoarce în sat, bade Samoilă. Asta să fie necazul. Avem ciclul II, nu ? Vine ca profesor înapoi şi va locui în casa părintească. — Eh. O dată ce emul se duce la oraş... Se-nvaţă cu electrica şi cu domnişoarele. Mai vine el înapoi ? —Şi eu am învăţat la oraş, i-am răspuns. — Drept. ★ Toderuţ s-a înscris la liceu şi acum se ţine bine, în ultima clasă. A fost aproape aşa cum am bănuit. Primii ani mediocritate, ba, şi o corigentă, apoi s-a impus. Samoilă, tatăl, a venit rar pe la mine şi, la rîndul meu, nu m-am prea abătut pe la atelierele gospodăriei colective. El lucra ca şi înainte, rotărie. Auzeam că-i meşter bun, erau pomenite cu satisfacţie veniturile aduse de atelier şi ştiam că se primesc comenzi şi din. satele vecine. 54 , Şi-n dimineaţa de duminică am aflat, vestea. M-a surprins. Nu mi se părea suficientă nici o explicaţie. Pe Aurică-1 înţelegeam. Nu trebuie. Chiar ceilalţi, tineri, nesocotiţi, atraşi de cine ştie ce miraje, ori pur şi simplu de bani. Dar Samoilă ? ★ Ieşisem de la Sfatul raional şi urcam pe o străduţă în pantă, pietruită, spre locuinţa unui prieten. Era cam în jurul a trei ceasuri. Am trecut în mijlocul drumului. Se asfalta trotuarul. Smoala topită o căra un băietan, într-o roabă strîmbă. Roata descria opturi. în genunchi, Samoilă netezea cu un lemn asfaltul ce fumega. Era asudat, neras, posomorit. Mă văzu şi, o clipă, ezită. îmi dădu bineţe, I-am răspuns, oprindu-mă, S-a ridicat, uscăţiv şi înalt şi a păşit peste bordură, în drum. — Aici ? — Păi, unde ? O dată ce-ana plecat. Mai avem un pic şi mergem să mîncăm. Aflai că mîncau la o cantină. Dormea de-a valma într-o odaie la hotel. — Nu vreţi să luaţi o ţuică ? Am acceptat, hotărît să şi mănînc ceva. La cunoscutul meu puteam să sun şi. mai tîrziu. Ne-am oprit la un bufet, în colţ. Un ospătar roşcovan ne servi cu ţuică şi salam. Loqalul era gol. Noi ne-am ales o masă, în colţul dinspre stradă. O perdea subţire, prăfuită, se legăna uşurel la fiecare deschidere a uşii dinspre curte. Băurăm şi am mîncat, apoi, salam. îl văzui pe Samoilă scotocind în traistă şi aşezînd pe masă slănină afumată, o ceapă şi o jumătate de franzelă. — Credeam că te-ai angajat La vreun şantier, i-am mărturisit eu. Eşti doar bun dulgher. Dădu din mînă. Nu-mi răspunse. — Aici în oraş n-au lipsă de dulgheri. La Cluj. Da-i departe de casă. — Mă tot întreb, ce te-a făcut să pleci de-acasă. — Poveste lungă, făcu el după un răstimp1. O ştie şi tovarăşul Cîndea. El a plecat şi habar n-am ce s-a mai alege. Vorbeşte Samoilă ■ — Cînd i-am spus nevestei că mă duc din sat, să-ţi spun drept, s-a bucurat. — ... ! ? — Ea de mult mă căinează. Ştie că mă zbat, că nu pot să uit şi mai ştie că nu-i drept ce s-a făcut. M-ai văzut. Netezeam asfalt. Nu-i o treabă ruşinoasă. Nu-i însă de mine. Sînt rotar, ştii şi dumneata, destul de priceput. Am habar şi de dulgherie şi de dogărie, mă descurc chiar şi-n fierărie. Pot să zic că numai Virgil mă bate în sat în treaba asta. De-aia m-am şi bucurat cînd mi s-a dat pe mînă rotăria, la început. în vremea aceea nu era preşedinte Dumitru. L-au ales pe Vultur — cel din deal — pleşuvul cum îi zicem noi. La un an î-au schimbat şi ca să nu pice chiar jos, l-au pus şef peste mine. Era atunci la noi tovarăşul Cîndea. M-am întrebat : adică am greşit ? Marian nu era acasă, Cîndea pe mine m-a apărat, Fărăgău, ales atunci preşedinte, încă nu intrase în toate mărunţişurile. M-am cerut la brigada de constructori. S-a iscat zarvă mare. Ce nu. mi-au spus 55 atunci : că-s miînidru, că m-a văduv, ' A^ra, lncepuse p]oa.a • »NU bag mîna în foc s ^cembrîe, un cer Co .™;;„î« * '.»r:,'s« * ***** nepăsător NuxnV - ^rte că ^tf scăVUr ^' *n'.lncz> nu mer?e gJ1J'a- EI ^ în^că ?îe'. n°J: - P£demTrelCa^PricePi? 11 Noi ,ucrăm ce lucrăm * noit dacă in I * varuind ca bine c^f^T °- ^^^r1 C" ^aţE '"a ^ ™ albastru dt,e va^ta s, bătătura îua r' ":31 „fac«t nimic, U Crezi că Aurică de 59 ce a şters-o iar? Aşa numa' că-i teleleu de felul lui? Problema-i altfel. Pământul lui Aurică era la sălcii. Acuma noi îl acoperim, acolo unde se strînge apa în tăul lui Pantelimon. Pricepeţi ? Aurică a fost prelucrat de cineva. Că o fi şi-o păţi. Mi s-a plîns. Că pămîntul lui de ce să fie acoperit ? L-am dăscălit vreun, ceas şi numai bine că sara s-a întors cu calcîile către sat. într-un cuvînt mai sînt firişoare pe care numai Dumnezeu mai ştie ce le leagă. Sigur că peste doi trei ani nu se va înfăţişa satul nost' ca azi şi nici Aurică n-o să se căineze după iugă-rele acoperite de apă. „Dumitru Fărăgău n-a greşit când a amînat chestiunea cu Pleşuvul. Avea în acest timp de' furcă afară în cîmp, unde a reorganizat echipele. Şi a luat-o după un plan bine cîntărit. Drept că e cam încet, dar să nu uităm că odată ce a hotărît, face exact ce se cuvine. Nici Pleşuvul nu-i om de lepădat. Nimeni nu se pricepe la albine şi livezi ca el. Noi n-am avut albine. Livadă, ştiţi bine, puţină şi proastă. O să-1 trecem acolo. •— Dar, l-am întrerupt pe Toader Marian, de ce a stat la rotărie ? — L-am fi schimbat noi din prima zi. Numai că dacă ne-am fi apucat să-i schimbăm deodată pe atîţia, ar fi ieşit o harababură, pe lîngă că s-ar fi bănuit c-avem ceva cu Vultureştii, dinadins. Pentru gospodărie era important întîi cîmpul şi apoi grajdurile. Cu atelierele n-aveam necazuri. Duca s-a pllînis, Fărăgău 1-a ascultat, dar nu-i putea da răspuns pe loc Nu-i în firea lui. Şi nici Duca n-a vorbit deschis. Să fi spus : luaţi-1 de pe capul meu şi o lămuream noi cumva. Fărăgău i-un om cu măsură, chiar mocăit, însă drept. Nu cred să se fi gîndit la nemişuigul cu Pleşuvul!. Nu cred şi pace bună. Pocni uşor din degete, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva — Am zis că la început am fost pentru nu. Cîndea m-a convins că Dumitru o să fie un preşedinte potrivit. Mi-a dat două zile de giînidiire. Şi mi-am spus, să-1 încercăm. De cunoscut îl cunosc, sîntem cam de-o seamă, am băut şi mâncat la o masă şi chiar dacă n-am fost prieteni, nici sfezi între noi nu s-au ivit. Apoi mi-am adus aminte de anii cînd în sat erau numai patru comunişti şi dumneata, al cincilea. Nu ţii minte că întotdeauna Dumitru, fără să facă aşa cum mai au unii obiceiul să scoată mai mult fum decît flăcări, multă vorbărie, ducea la sfârşit ce făgăduise ? Proba a venit în 1954, cînd nu ne-a ocolit nici grindina şi nici ruperea aceea de nori, care a măturat porumbul şi a îngropat inul. Ne făcuserăm cap de gând şi oamenii şovăiau. De-acum erau doisprezece comunişti, ca apostolii, umblam din casă în casă să lămurim, ca la început pe oameni. în cumpăna aceea, singurul care a gîndit la rece, fără să-şi iasă din felul lui de-a fi. a fost Dumitru. Eram peste o sută de familii. Apa nu s-a atins aproape de loc de loturile individuale şi lumea vorbea de semne cereşti. El s-a dus la raion, el 1-a adus pe inginer, el s-a gîndit să nu lase pămîntul să stea degeaba din iunie, pînă în septembrie. Şi a acoperit din pagubă. Ba, a mai cumpărat şi vite şi 1-a pus pe Pantelimon să mai sape fîntîni. Atunci mi-a aruncat el, ca-n glumă o vorbă şi n-am uitat-o. — Dacă se aduna apa asta într-o chiuvetă de-a Solomonarului, puteam pune legume liniştiţi. Cîtă apă socoteşti tu că a căzut ? „Ia-1 pe un om, pe un ţăran, care se sfărîmă să acopere cu trei-patru iugăre găurile gospodăriei, cu gândurile şi grijile lui, orice-am zice, îndreptate către copiii lui şi pune-1 dintr-o dată să semneze pentru mii de lei la bancă, să răspundă de averea unui sat de oameni, să asculte necazuri şi griji, să dea răspuns, vezi, nu-i o treabă oarecare, cu|m am umple cu mac o grădină de-a lui Trifan. Dumitru aşa ceva a fost. Un ţăran însurat la douăzeci de ani, înhămat 60 să-şi crească copiii, să le dea de mîncare şi să-i îmbrace, să îmbătrînească se-■cerînid, cosind, plătind dări, după cum am apucat cu toţii. „Cîndea 1-a înţeles şi preţuit. Pe toţi ne-a judecat şi asupra lui s-a oprit. Om de cuvînt, deştept, liniştit, priceput în gospodărie, om care nu bea şi asupra căruia gura satului n-a avut ce măcina ." îl ascultam cu atenţie pe Marian. Se întîmpla rar să-şi dea drumul, dar înţelegeam că ultima şedinţă, in care oamenii au „cam dat" în Dumitru Fărăgău, învinuindu-1 şi de ceea ce nu era răspunzător, la aţîţat. în acelaşi timp nu mă puteam opri să nu leg de seara cu cer sticlos, îngheţat, de dealurile albite de promoroacă, un sentiment care mă ducea înapoi cu cîţiva ani. Tot cu Marian mă aflam, aproape pe acelaşi loc, sub tufa încurcată de măceş. Eram înciudat că ni se făcuse o nedreptate la concursul pe raion, nedreptate de apreciere. încercam să mă scutur de subiectivism, deşi îmi dădeam seama că oricine ar fi văzut concursul de dansuri populare, i-ar fi dat întîietate Merişorului. Se amestecaseră însă cărţile şi nu mai aveam ce face. îi comunicam lui Marian părerile mele. fără să-mi ascund dezamăgirea. Spre surprinderea mea, la întoarcere, flăcăii şi fetele vorbeau, glumeau şi rîdeau ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ei erau convinşi că totuşi vor fi chemaţi la concursul pe regiune, căci altfel nu se poate. Ceea ce s-a şi împlinit. Aveau deci o încredere neţărmurită în roadele strădaniei lor. Eu dezarmam uşor. Ei nu puteau admite nedreptatea, chiar dacă era sancţionată de sigilii şi iscălituri ale unui juriu. Şi nu se înşelau neadmiţînd eşecuri. ★ Sînt trei kilometri de dig de-acum. Un dig masiv, lat de cîţiva metri, înalt, întărit în interior cu lemne şi bolovani mari de piatră. Ne aflam la unul din capetele digului şi-i vedeam taluzurile înclinate, într-un semicerc larg. Inginerul punea într-una pe foc, vreascurile pocneau vesel, para focului dogora şi mişca ciudat umbrele noastre pe pămînt. Cineva chiui prelung. înspre sălcii desluşeam escavatorul, cu cupa dinţată atîrnînd ca o traistă de gîtul unui cal fantastic. Inginerul nu scotea un cuvînt. Fuma, urmărea cu atenţie exagerată, cum mi s-a părut la un moment dat, să nu slăbească focul. Ştiam, că tot nu primise scrisori de-acasă. Pomenea din ce în ce mai rar, încurcat şi trist, despre siropul amar de odinioară. — Nu ţi se pare oarecum stranie, neobişnuită, rapida familiarizare cu digul, cu pichetatul de pe deal, cu ştergerea luncii din peisajul satului? m-a întrebat el. Trăieşti ani de zile într-o casă. Ştii ou ochii închişi să pui mîna pe comutator, pe clanţă, pe găleata cu apă, te-ai deprins ca patul să stea în colţ, ca tabloul să atîrne, oblic, de perete, ca masa să fie împinsă sub fereastră. Din-tr-o dată se schimbă totul. Vin de la I.G.L., îţi pun parchet, introduc apă în bucătărie, îţi fac şi baie, schimbă ferestrele, înlocuiesc uşile, tu te simţi obligat să cumperi mobilă nouă. într-o săptămână ai uitat de clanţa veche, de patul de lemn din colţ, de robinetul din curte, ca şi cum nici n-ar fi fost. Aşa ceva se întî'mplă şi aici. Tu, însă, trebuie să-ţi dai şi mai bine seama decît mine. Că îmi dădeam seama ? Dar de la mine, din cancelarie, de pe dîlmă, totul ca-n palmă. Deosebeam oamenii, împărţiţi pe grupuri mici, mişcările, ghiceam care-i obosit de muncă. îi vedeam oprindu-se şi întorcîndu-şi feţele unul spre altul, mă întrebam de ce unul sau altul se desprinde din grup şi urcă pe povîrniş, dispărînd dincolo de dig. îi urmăream cum se pregătesc de plecare, cum aruncă priviri înapoi, socotind, poate, cu cîţi zeci de metri au înaintat. Roabe, lopeţi, 61 hîrieţe, tărgi cu movilite de pâm'nt, părînd neînsemnate faţă de buldozerul, ca un elefant, împingînd grămezi uriaşe de pămînt, toate se amestecau ziua, ca seara să se desprindă din păienjeniş şi să se aşeze în stive separate. Gherasim, încredinţat cu inventarul, le număra, le pipăia, bătea cîte un cui unde socotea el, îşi freca mînnile şi fuma într-una. îi'vedeam pe toţi. Pe Vultur Octavian, pe Tode-ruţul lui Duca, pe Niculiţă însurăţelul şi, mai ales, nu-i pierdeam din ochi pe Pantelimon şi pe Vasilică. Gazda mea, Cătănuţă, dădea rar pe şantier. Trebuia să fie undeva pe deal, sus, unde se picheta terasarea. Şi copiii care se jucau in curte de-a amontele şi avalul, ţipînd, dîhd indicaţii tehnice în stilul lor, transportând în lumea lor ceea ce se făurea jos, pe luncă. Cu Pantelimon n-am mai avut ocazia să stau de vorbă. Inginerul ar fi vrut mult să-1 asculte şi 1-a rugat să dea într-o seară pe la noi. Dar s-a întîmplat să vie ploaie. O ploaie deasă, măruntă ca nisipul. Nu s-a deslipit de dig. într-o sîimbătă, către pnînz, cerul s-a răzbunat şi razele soarelui au zbicit cărările. în luncă, sub dig ele s-au răsfrînt în oglinda apei Se născuse lacul. Trei zile a cules toată apa, înspre el s-au îndreptat, firişoare imperceptibile, clipă de clipă, astupate ca de o pătură deasă a ploii, ca în ziua aceea să ne apară tăul solomonarului. Nu-mi mai puteam închipui altfel lunca Merişorului, rodul unei pasiuni. — Aşadar o etapă, urmă inginerul. De-acum mă pregătesc de ducă. Mai rămîne doar staţia hidrometeoroloigică şi punem ibricul în geamantan. Promisiuni, simple promisiuni că ne vom, scrie, directore... Marian îşi descărcase bagajul. Noi i-am dat dreptate, fără şovăire. De fapt nu înţelegeam pentru ce îşi închipuia că noi nu-1 preţuim pe Fărăgău. Izbucnirea fusese neşteptată şi eram convins că se mira el însuşi, pentru că multă vreme tăcu, cu ochii aţintiţi la jocul capricios al flăcărilor. Remarca inginerului îl făcu să intervină. — Adevărat. O etapă. Ca un popas înainte de-a porni din nou. Aşa ne închipuim. Ce-am zis ? Nu peste multă vreme ridicăm şi noi o casă în cinci săptămîni. Poate că eu greşesc, msemnîndu-mi în caiet, unele din impresii. Sînt pornit ades să pun în seama consătenilor mei simţăminte proprii, ca fiind ale lor. Dar din felul cum Marian sărea de la una la alta, de la baba Fevronia la Cîndea, de la Dumitru la Niculiţă înţelegeam că e bucuros de ceva, că bucuria asta nu trebuia umbrită cu aceea că greşelile reale sau imaginare sînt ale unuia singur, cum s-a făcut cu o seară înainte. El _ voia să risipească orice umbră de nor. Nu pomenea de „solomonar", de apă, de faptul că mai este numai un sfert de făcut din ceea ce trebuia dus pînă la capăt. Ocolea, cu bună ştiinţă şi se juca singur cu bucuria viitoare, apropiată, ca atunci cînd ştii că-n casă-i cald, e lumină şi este şi un pahar de vin bun, iar tu întîrzii pe-afară, dinadins, ca plăcerea să sporească. Şi ca şi cum ar fi clocotit încă ceva din rîca de odinioară îşi punea singur întrebări : — Da' împărţirea oamenilor, la cîmp, aici, la grajd, aici, număr de braţe, toate-s cine, dacă nu el, de care se zice că tărăgănează ? De asta de ce n-au pomenit ? Par-că noi n-am şti ce-i la el în casă. Deodată am înţeles şi Dumitru mi-a apărut într-o lumină nouă. Inginerul tresări. — în casă... — Război, cu nevasta, cu soacra... """"" Ptil... 62 De aceea am descifrat -o anumită reţinere într-însul, o urmă de amărăciune, strecurată pe furiş, ascunsă cu grijă. Băiat „măritat", cum se zice pe aici unui flăcău ce intră în casa şi averea soţiei. Şi desele vizite ale nevestei la sediu, stânjeneala lui, certurile de-acasă, soacra, bigotă şi-ncăpăţînată, ascuţită la limbă, cu un nume simbolic „Vîţa". Şi ei ieşit ca dintr-ira hăţiş, încăpăţînat, surd, rezistând... — întotdeauna cînd închei o etapă am alături de o emoţie euforică, de oboseală plăcută, şi regrete. Cred că în. aceste momente suferim ou toţii de acest amestec. Inginerul zîmbea în timp ce vorbea. — Cînd s-a alcătuit colectivul nostru de artişti, am cam strîmbat din nas. Hamza e niţel pedant şi de-a binelea taciturn. îi plac formulele laconice şi rezerva. Se spune că a scăzut nota unui excelent student, numai fiindcă acesta zîmbea şi gesticula prea sigur de sine. A,l treilea e un rătăcitor, pe deasupra doarme adînc şi nu-i plac serile de veghe. Munca, două ore de lectură — specialitate — şi somn. Şi iată. lucrăm de patru ani împreună. Află că şi pe iaţa lor îşi face drum acest amestec... Iar somnorosul meu, ca şi dumneata conduce un jurnal, dar îl scrie dimineaţa. Pasiunea îmbracă haine diferite. Ai să vezi şi acum. La sfîrşit, Hamza va organiza un mic foc păstoresc, pe cîmp, cu vin şi frigare, va asculta cîntece, fără să-şi strice dunga pantalonului. Te invit însă să-1 observi cum îşi închide ochii ascultînd cîntecele. El e copilul unei văduve de război şi a. crescut într-un orfelinat. în vacanţele de vară, ca elev şi student, se angaja cu ziua. De astea însă nu pomeneşte niciodată. Brusc, se adresă lui Marian : — Spune-mi, poate greşesc, mie mi se pare că singurul Fărăgău, ca nume din sat, e preşedintele. Se trage cumva din alt sat ? — Nu chiar. El s-a prăsit aci. Tatăl său. venea din alt sat. Ca cioban. A rămas aici. — Mi-am închipuit. Şi atunci rudele numeroase de care vorbiţi atîta sînt rudele nevestei, mai curînd ? — Aşa-i, întări Marian. Dumneata ar trebui să rămîi aici, tovarăşe Manea. — Ce spui ? — Ce spun ? Gospodărie mare o să avem, Ne ajuţi s-o facem şi bună. îţi ridicăm şi casă. Manea îl cercetă mirat şi serios. Observă : — Dar nu aveţi farmacie. Marian rise : —■ Poate deschidem una. •— Curios, îmi spuse Manea, potrivindu-şi perna sub cap. La un moment dat mă gîndeam şi eu să rămîn aici. Ar fi poetic. Lac, plopi foşnitori, alei prun-dite, ţipăt de pasăre sălbatică... Ce mi-ar lipsi ? se întrebă el. După cît am înţeles Fărăgău îi cerea azi sfaturi lui Hamza, în ce loc să fie plasat grupul electrogen. Tot confortul... Nu ştiu de ce mi-a venit atunci să-i destăinui tovarăşului meu de odaie, acestui bărbat fermecător şi desigur acum trist, toată povestea cu băsmăluţa. Eram convins, în mine însumi, că-I voi avea multă vreme confident. Mi-a fost totuşi la urmă ciudă, cînd a observat. — Dacă n-ar avea pistrui pe nas, sigur că n-ai fi dorit ca la naturale catedra să fie ocupată ! 63 it' Horvath Imre Cine am fost eu Ai vrea să ştii, iscoditorul meu amic, cine-am fost eu şi ce-am ajuns. Ei, bine: mi se părea că-s mare în pulbere, şi mic cînd nimeni nu era mai sus ca mine Poezia bună E steaua ce. se-nalţă sau pîlpîie-n cădere. Cu ea se naşte-o lume şi alta-n flăcări piere, Cit bolta e de-nallă, afundă cit abisul. C-un vers al ei, milenii au să-şi hrănească visul. Cel ce nu face nimic El mun\c\eşte şi se zbate şi-are-o sută de păcate. Tu, doar unul şi anume n-ai făcut nimic pe lume. Lui ierta-i-se-vor toate cele-o sută de păcate. Tu, trîndav fără cusururi, condamnat vei fi de-a pururi 64 Faruî Seara, cînd se stinge soarele de foc, se aprinde farul ca să-i ţină loc. Ce ne-am face fără lunga veghe-a sa ? Căci în seama bezne' nu te poţi lăsa. Toam na Proastă mai e toamna spus-am totdeauna: frunzele le pierde una cîte una. Fidelitate S-au lepădat de mine prietenii pe drum 9 S"-'m hU ded mie —• * mai fidel de-acum ! Lui Gagarin i Ai spintecat tot ceru-ntr-un minut, ca minte prin eonî s& fu ^ II 5 Viaţa Romînească Si mai imponderabil deck un fulg ori pai crndte roteai fnin cosmos nimic nu cîntăreai ; tar bucuria noastră cînd ai venit de sm n-a fost cîntar pe lume Pe care s-o fi pus 65 Chef de joacă Mi-e părul alb ca neaua de pe şes. Dar mă inujndă cheful de joacă şi-mi de ghes. Mistificaţi de creştetul cărunt, mă-ntrezăriţi voi tineri, cine sînt ?... Arteziana Un fir de apă-şi suie în aer dărnicia şi cade-apoi, pulverizîndu-se pe jos. El moare tot cum s-a născut; rîzînd voios, căci raţiunea vieţii lui e bucuria. Fiii tăi proclamă Porţi veşminte roşii, 23 August. Fiii tăi proclamă : da, aşa e just. Tu eşti ziua-n care izbucnit-a focul, cind de-atîta sînge se-nroşise locul şi când zorii roşii ne-au vestit norocul. Martie 1 Ca nişte pînze grele trec norii la zenit, îi mînă vîntul proaspăt şi dătător de viaţă, ce răscoleşte rîul şi-l mătură de gheaţă şi-alungă tot ce-i vrajă, iluzie şi mit. Revendicare Aceluia ce speră, dimineaţa aş vrea să-i fie spre seară luminată faţa de bucurie. Mai are timp? Mai are timp de lacrimi şi scâncete mărunte un trunchi lovit de trâmet pe creasta unui munte t De ziua Republicii Cel care-n urma vremii lui râmîne se poate prăbuşi de azi pe mine. Dar un popor ce merge înainte, din timpul dus putere nouă prinde fi veacurile şi mileniile-au să devină pe fruntea lui aureolă de lumină. Joc de oglinzi O cteangă-şi studiază, paragina-mtr-a mea. Eu mă scrutez pe mine în creanga devastată. Mirajul primăverii pe anândoi ne-mbată : ne-ntrecem aşleptînd-o flăminzi fi m şi ea. In aşteptarea primăverii De-atîtea ori m-a părăsit ! Şi totuşi, cînd ,e timpul să revină, în prag o-ntîmpin fericit, cu braţele-nsetate de lumină. Justificare Ce-ai să păstrezi din omul puternic şi-ndrăzneţ cînd, ştirb şi chel, vei fi un biet bătrîn ? Şi ce răspuns vei da neiertătoarei Tinereţi t ...Continua-voi imnul păcii să-l îngîn ! Efect Cînd eu stîrnesc invidia cuiva, simt pentru mine însumi o milă nesfîrşită ; cînd altul mă deplînge în simplitatea sa, rid ca de-o glumă reuşită. Examen Cînd moare, şi frunzişul scînceşte-năbuşit şi numai stelele se prăbuşesc tăcînd să mă compar cu stelele eu n-am de gînd. Cum stăm atunci cu demnul cuvînt de la sfîrşit ? Porecla Fiindcă rosteam acest cuvînt mereu mă porecliră Omul colegii de liceu. Am meritat porecla? Aş vrea să sper că da • cu ce ispravă alta putea-m-aş lăuda ? în romîneşte de IOANICHIE OLTEANU Serile din sectorul nord* de Florin Mugur într-o (dimineaţă de toamnă am coborît din autobuzul SeptBinhrie Inta, în satul C Pînă atunci nu mai fusesem la ţară de- cît o dată sau de două ori şi nu-mi petrecusem printre ţărani mai mult de cîteva zile. Dar venisem ca profesor la şcoala din sat şi urma să lucrez şi să locuiesc acolo vreme îndelungată. Aveam 26 de ani, ou eîţiva ani mai mult decât foştii mei colegi de facultate, nu-mi plăcuse niciodată isă mă joc cu lucrurile importante şi eram adine încredinţat că nu voi fugi. Nu mă aflam în ţinuturi îndepărtate, rupt de civilizaţie, şi chiar cuvîntul acela : fugă, mi se părea ridicol, cînd mă gîndeam ce împrejurări comune s-ar fi legat de el : închiderea valizei, .cumpărarea patetică a unui bilet de autobuz, apoi trenul şi, la numai trei ore (sau patru, dacă pierdeam acceleratul) finalul : „Mamă, primeşte-mă în braţele tale !" Ştiam că există în ţara asta foarte puţine locuri în care să nu te afli la o distanţă de cîteva ore de Bucureşti, şi la maximum un ceas de un centru populat. în aceste condiţii, problema atît de dezbătută în literatura superficială, a părăsirii marilor satisfacţii citadine pentru o presupusă — şi dătătoare de complexe — izolare, mi se părea cu desăvârşire falsă. Eratm foarte sigur .că va lipsi din viaţa mea o iarnă geroasă şi plină de frământări hamletiene, că vor lipsi paşii tânărului absolvent care s-a hotărît să se întoarcă la părinţi, paşii lui şovăitori înşirîndu-se ca nişte stele, neapărat de argint, pe zăpada care scârţâie dramatic. Ştiam că nimic nu se va petrece ca îd povestirile idilice, că totul va fi mai firesc şi mai complicat. * Satul, aşezat între dealuri, mi-a plăcut din prima clipă : semăna bine cu satele pe care le mai întâlnisem, copil, în pozele din cartea de citire. Case fără etaj, acoperişuri de şindrilă sau de tablă, ogrăzi ou găini, raţe şi porci... Un sat ca toate satele, fără nimic deosebit : mi se părea că am nimerit în plin tipic neindividualizat. O apă se mişca leneşă sub un pod de demn, pe care nu ştiu cine îl vopsise bleu. Treceau copii, privindu-mă curios şi salutîndu-mă, şi eram convins *) fragmente din volumul cu aceiaşi nume, în curs de apariţie la E.PX. 09 că se duc în pădure, să culeagă fragi şi mure. Raţele, ca-ntr-un roman sămănătorist, îşi destrămau pe uliţi cârdurile obosite. Un ciobănaş desprins dintr-un tablou prea cunoscut cobora în vale cu oile. Deprinzîndu-mă să privesc lucrurile mai de aproape, am descoperit fără dezamăgire că pârâiaşul de sub pod nici nu susura zglobiu şi nici nu scînteia în razele soarelui. Era negru şi greoi. 11 acoperea un strat gros de păcură. Podul vopsit bleu tremura necontenit zi şi noapte, dar nu de paşii aerieni ai serafimilor, ci de vibraţiile compresoarelor din apropiere, care duduiau fără oprire, asurzitor. Ciobănaşul care cobora dealul avea chiar şi un fluier. Dar purta manta de ploaie de relon. Da, pînă nu demult copiii culegeau mure de pe dealurile din jur, dar nu de oriunde, ci din sectorul sud, unde „găsiţi şi acuma, tovarăşe profesor, zău ! Da' mergeţi cu mine!" Trăiam în plină schelă petroliferă. Şcoala se afla în sectorul nord. Casa în care locuiam, de asemenea. Copiii spuneau : — Am fost după iepuri în sectorul vest. Sau, altădată : — De unde ţi-ai tăiat băţul ăsta ? — E un alun lîngă şapte sute treizeci şi doi. Adică lîngă sonda 732. Sub fereastra mea, creşteau roşii robuste. Dovlecii butucănoşi se încingeau la soare. Vuitul făcea să foşnească păstăile de fasole, puse deoparte la uscat. Iar cei doi cîini lătrau întotdeauna în contratimp, scoţînd cîte un ham-ham corect, fără pasiune. Găinile spuneau cotcodac, gîştele ga-ga, vaca făcea miuuu şi porcul guiţ. în meri creşteau mere roşii. în pruni se copseseră prune brumării. Pe undeva prin apropiere trebuiau să fie nişte dediţei sau nişte viorele. Dar printre pruni şi meri se înălţau stâlpii liniei de înaltă tensiune care ducea curentul de la staţia de transformatoare, la sondele din nord. O mie, un milion de volţi, traversau în fiecare minut livada de meri şi de peri, curtea idilică în care vaca făcea muuu şi găina mereu cotcodac. ★ Au trecut de atunci aproape trei ani. Cu duduitul staţiei de compresoare m-am obişnuit de mult şi de mult nu-1 mai aud. Cînd încetează, devin neliniştit, fără să-mi dau seama de ce, şi mă uit pe fereastră. Acoperişurile de şindrilă sau de tablă au fiecare istoria lui. Pe unul dintre ele dansa într-o zi o fetiţă. Pentru altul erau să se omoare doi oameni. Am fost la sonda 732 ; acolo se afla într-adevăr un alun ; ştiu ce producţie dă sonda şi ce probleme ridică exploatarea ei. Nu-mi dau seama ce-au însemnat aceşti trei ani în viaţa mea. Poate oîindva am să-i privesc de departe şi-am să ştiu. Dar am cunoscut aici cîţiva oameni şi am făcut cîteva descoperiri *). Cînd am rostit prima oară numele înscrise în catalo-Ceî de lo Sera/ gul clasei a VIII-a, curs seral, şi i-am privit ou interes pe cei oare se ridicau în picioare, încă nu ştiam că din toată şcoala aceştia vor fi elevii pe care-i voi cunoaşte mai bine şi de care mă voi apropia sufleteşte mai mult. Rosteam un nume. Priveam un om străin. Reţineam, uneori, o trăsătură distinctivă- Popescu M. Ion I ; de ce întîi ? Dobroiu Ion, un bărbat posomorit. Costică Ion. 17 ani ; mişcări libere, de adolescent. Cotaru Gheorghe : în banca întîi, un tînăr frumos, proaspăt bărbierit; îşi păstrase fularul de mătase *) Cu excepţia unot amănunte, redau faptele aşa oum s-au<, petrecut. Nuîmele copiilor sînt cele adevărate. 70 la gît şi se uita mereu la ceas. Voia ou orice preţ să observ că are ceas de aur. Avea. Bravo lui ! Atunci, în 1960, veneau Ia cursurile şcolii medii serale şi oameni mai în vîrstă, cărora, peste un an, li s-a acordat dreptul să dea examene în cadrul învă-ţămîntului fără frecvenţă. Clasa a VIII-a, la care aflam peste cîteva zile că voi fi diriginte, avea 16 elevi, dintre care numai 7 erau mai tineri ca mine. Dintre ceilalţi, unii întrerupseseră studiile în urmă cu 15 sau chiar 20 de ani. Existase, înainte de venirea mea, un ours de pregătire; îşi împrospătaseră unele cunoştinţe, dar, în cîteva săptămîni, nu putuseră realiza mare lucru. Regulile ortografice, de pildă, le stăpîneau numai eîţiva . Am obţinut făgăduinţa că, în fiecare zi, în afara lecţiilor obişnuite, vor transcrie fără greşeală cîte o pagină de carte, astfel încît într-o lună, maximum două, situaţia să se schimbe. S-au ţinut de cuvînt. Dimineaţa la 6, plecau din satele apropiate, spre schelă. Munceau, cu o pauză pentru prînz, pînă la 4, apoi, împrospătaţi oarecum de hainele curate şi de plimbarea fără grabă pînă la şcoală, afilau icîte sepale şi icîte petale are garoafa, cum s-a născut orînduirea capitalistă, ce sînt diftongii. Ajungeau seara la 9 (uneori 10), la copii şi la nevastă, se spălau, mîncau şi, în timp ce toţi ai casei dormeau, se aşezau la masă, şi cu ochii mereu închizîndu-se, învăţau Ia matematică sau la istorie, după care, zilnic, copiau timp de jumătate de oră, cu grijă să nu uite vreo virgulă, strofe dintr-o poezie de Maria Banuş sau rînduri dintr-un reportaj de Petre Vintilă. Nici unul dintre ei nu şi-a refuzat gloria de a transcrie pagina pînă la capăt. Aveam, la zi şi la seral, 200 de elevi. în primele săptămîni nu le putusem învăţa numele nici măcar celor din clasa despre care aflasem că va fi a mea. Dar elevii se cunoşteau între ei de la schelă, astfel încît extemporalul lui Costică nu m-a surprins de loc. Dînd exemple de propoziţiuni dezvoltate, încerca să^şi caracterizeze colegii : „Elevul Stănescu este foarte obosit". Din păcate n-am reţinut observaţia lui Costică. „Dobroiiu Ion lucrează la parcul 6". „Frumosul Cotaru dansează tango". „Popeseu M. Ion I răspunde corect". Ş.a.mjd. Costică trecea senin printre colegii lui, ţinând capul sus, li se uita în ochi şi rîdea. Cei mai mulţi aveau bărbi ţepoase şi chipuri obosite. Se întorceau greoi după el, iar Costică îi privea şi rîdea mereu, bucuros, cu fruntea netedă şi înaltă. Sosea de undeva, dintr-un ţinut fără nori, şi. ascunsese sub haină vîntul de aprilie. îşi pieptăna cu degetele părul tuns scurt şi zicea : — Zău că am să învăţ ! Se aşezase lîngă Popeseu M. Ion I, nu-i venea să creadă că stă lîngă un om de vîrsta lui taică-său, şi era mereu îngrijorat să nu-1 supere cu ceva. îl privea cu coada ochiului : „Dumneata eşti om mare, de două ori mai mare ca mine, ai riglă de calcul în buzunar ; eu nu sînt încă aşa grozav, un băiat şi atîta tot; dacă mă duc în recreaţie să-ţi iau ţigări, nu-i aşa că o să-ţi placă de mine ?" Popeseu se uita mustrător la Costică — acesta nu se prea speria — şi-mi făcea un semn, liniştit şi blînd, el, Popeseu M. Ion I, minunîndu-se cît de tînăr poate fi cineva. într-o zi citisem o poezie din manual. Cînd le pusesem întrebări în legătură cu conţinutul versurilor, cel idintîi răspunsese Popeseu. Vorbise rar, concentrat, 71 construindu-şi cu grijă- frazele, şi la sfîrşit aşteptase să mă audă spunînd. : „Bine", sau : „Foarte bine". îi spusesem : „Foarte bine". Nu dăduse nici un semn că a auzit, se uitase în oontinuare în carte, dar peste cîteva clipe îşi îndreptase umerii, se aşezase mai bine în bancă şi—şi mai aranjase o dată creioanele din faţa lui. Venise rîndul lui Costică. S-a ridicat şi în loc să-mi răspundă, -a spus poezia pe dinafară, vesel şi încî-ntat că nu se încurcă nicăieri. — Cînd ai învăţat-o, Costică ? — Acum, tovarăşe profesor, în clasă... Toţi au zîmfoit. Popescu se uita la mine admirativ : „Aţi văzut ce poate ? Nu se lasă, e dat dracului !" Costică a observat privirea lui Popescu şi era fericit : cu el, colegul de bancă se poartă aspru, îi spune mereu că dumnealui, Costică, ar trebui să fie primul din clasă, nimeni nu mai e atît de tînăr. Dar în ziua aceea, Costică a văzut că însuşi Popescu M. Ion I se laudă eu el şi a roşit. I-am făcut semn să stea jos, dar el se gîndea la altceva şi nu a observat. în recreaţie, eram sigur, avea să se ofere să-i învelească lui nea Popescu caietul. Nu ştiam dacă a aflat prea multe despre regi, dar colegul lui de bancă, omul cu părul alb, cel mai serios din clasă, membru de partid din '45, cu vindiakul lui milităros şi cu ţinuta lui severă, i se părea probabil mai presus decît orice monarb — orgolios şi mărginit — din cartea de istorie. Popescu I. (Numele avea de altfel o provenienţă prozaică : existau doi Popescu M. Ion în schelă şi pe statele de salarii, elevul meu era notat ou I). Pe Popescu şi pe primăvăratecul Costică îi cunoscusem încă din primele zile. în legătură cu ceilalţi n-aş fi putut însă să spun mare lucru. Despre Stănescu Gheorghe, de pildă, un om de 35 de ani, cu o figură care părea să nu iasă cu nimic din comun. într-o zi, i-am pus cîteva întrebări despre o lucrare pe care o studiasem în clasă. N-a ştiut să răspundă. Ţinînd seama că eram abia la începutul anului şcolar, nu i-am dat nici un calificativ şi l-am rugat să se mai pregătească, urmînd să-i verific cunoştinţele din nou, peste o săptămînă. Nu mi-am notat nimic şi — cînd a sosit ziua în care trebuia să-1 ascult — îi uitasem numele. — Tovarăşe Popescu, pe cine hotărîsem să ascult azi? Un tovarăş care n-a ştiut cînd l-am scos la tablă. — Stănescu Gheorghe. Era din nou nepregătit. — De ce n-ai învăţat ? Mi-a răspuns răstit : — Abia m-aţi ascultat săptămînă trecută. Eu sînt bătrîn şi nu mă interesează nota. Puteaţi să-mi daţi şi trei, nu să mă chemaţi iar la lecţie. Nu i-am pus calificativ nici de data asta, hotărît, dar nu fără nemulţumire, să discut cu el, cînd va fi mai puţin nervos. Dar Stănescu n-a mai venit la şcoală. Mi-a ajuns la ureche zvonul că s-ar fi plîns la conducerea schelei. M-am enervat : reclamaţia ar fi fost absurdă. Enervarea s-a dovedit fără temei, pentru că zvonul nu s-a confirmat. Dar nici Stănescu nu mai venea şi, într-o dimineaţă, m-am dus să-1 caut acasă. M-a primit în prag şi nu m-a poftit înăuntru. încercam să par degajat : — Nu prea te bucuri că am venit... Nici un răspuns. Stătea nemişcat şi-mi asculta argumentele. „Are rost să renunţi la şcoală pentru o neînţelegere ? E o adevărată copilărie". Părea distras şi nepăsător, dar era frig, purta numai o haină subţire, şi totuşi după cîteva minute l-am văzut cu faţa plină de broboane de sudoare. Răspundea stereotip că el e prea bătrîn, că nu mai poate să înţeleagă, că e mai prost ca alţii, şi-a dat seama şi el că 72 e cel mai prost, şi nu mai vine. Plecam cu credinţa că totuşi l-am convins, dar mă înşelam. Abia peste cîteva zile am aflat de unde îi venea supărarea. Nu-i ştiusem numele şi fusesem nevoit să-1 întreb pe Popeseu cme-i cel care nu răspunsese la întrebările mele. Omul se respecta. El nu putea fi : „cineva care n-a ştiut lecţia". Era maistru mecanic, avea doi copii, iar eu nici măcar numele nu i-1 ştiusem. Supărarea lui era exagerată, dar se explica prin împrejurarea că el, ca |î colegii săi. nu venea la şcoală după un somn bun, a după opt ore de muncă grea, obosit si surexeitat, gata să acorde importanţă unor lucruri la urma urmei neînsemnate Greşeala pe care o săvîrşisem era mică, dar fapt este că tovarăşul Stănescu a renunţat totuşi la şcoală şi viaţa lui întreagă s-a modificat. Poate că se simţea într-adevăr prea în vîrstă, poate că oricum, într-o bună zi, n-ar mai fi venit, dar imprevizibilul nu poate constitui un argument. La clasa mea, frecvenţa era mult mai slabă decît la celelalte. Dobroiu Ion, de pildă, lipsea mereu. Dezorientat de întîmplarea cu Stănescu şi dorinei înainte de orice să nu-1 supăr, încercam, vorbindu-i grijuliu, cu excesivă politeţă, să-1 conving să nu mai lipsească. Mormăia ceva nedesluşit, despre nişte sarcini importante care nu puteau fi duse la capăt fără el, şi nu făgăduia nimic. S-a ridicat într-o oră de dirigenţie, încruntat : — Tovarăşe diriginte, vă rog să-mi spuneţi ce notă am la istorie ? — Pentru ce ? — Eu i-am zis tovarăşei profesoare să mă scoată la lecţie altă dată, dar n-a vrut. A zis că de ce n-am învăţat. Am încercat să-1 împac : — Tovarăşa profesoară nu era obligată să facă aşa cum i-ai cerut. Am sa vorbesc cu dînsa, să te mai asculte o dată. Dobroiu îşi aduna cărţile în ghiozdan : — Eu, dacă am patru la istorie, plec de la şcoală. Ce trebuia să fac ? Acum ştiu : să-i rog pe colegii lui să-şi spună cuvîntul. Dar era 9 seara, mă simţeam obosit, mă gîndeam că ar fi păcat să piardă un an de şcoală pentru o notă, şi mi-era şi lehamite de ameninţările lui. L-am minţit, l-am spus că profesoara de istorie nu i-a pus nici un calificativ. Rezultatul ? Peste cîteva zile s-a prezentat complet nepregătit şi la matematică, întrebat pentru ce n-a învăţat, a răspuns ameninţător : — Tovarăşa profesoară să nu uite că noi sîntem muncitori ! Evident, profesoara de matematică nu s-a intimidat şi 1-a pus la punct, fără să-i acorde prea mare .atenţie. După ora de matematică urma cea de limba ro-mînă. Cînd am intrat, toată lumea era îngrămădită în jurul băncii lui Dobroiu. Văzîndu-mă, s-au retras, fiecare la locul lui. — Ce s-a întîmplat ? — Ne-a făcut de rîs, tovarăşe profesor. Vorbise Costică, sever. — Cine? — Dobroiu. Şi mi-a povestit, în cîteva cuvinte, întîmplarea. Concluzia n-a tras-o el, ci Cotaru : — Nu se mai poate aşa, tovarăşe diriginte ! Mi-am muşcat buzele. — în ce fel, adică, nu se mai poate ? 73 Cotaru s-a mişcat în bancă, neliniştit. Acum nu-i mai păsa de fular şi de ceas ; era serios şi încruntat. Nu mi-a răspuns. De cînd intrasem, stăteam în picioare, cu catalogul în mînă. L-am pus pe catedră, l-am deschis, am strigat numele fiecăruia. Nu lipsea nimeni, văzusem asta din prima clipă, in afară de Stănescu care nu mai venea de mult, nu lipsea nimeni. Dar trebuia să mă liniştesc. Am închis catalogul încet. — în locul orei de limba romînă, vom face ora ide dirigenţie. Vă rog să vă spuneţi cuvîntul. S-a ridicat Cotaru : — Acum cîteva zile, cînd l-aţi întrebat de ce a lipsit, Doforoiu v-a zis despre nu ştiu ce sarcini. Să ne spună şi nouă despre ce sarcini e vorba. Dobroiu tăcea. Cotaru s-a întors spre Popescu. — Are Dobroiu vreo sarcină de care nu ştim noi ? Popescu s-a ridicat cu mişcări grele. Mi s-a adresat mie : — Nu, tovarăşe profesor, nici unul dintre noi nu are vreo sarcină care să-1 împiedice să vină la şcoală. Dumneavoastră sînteţi prea bun şi Dobroiu profită. — Cu ce profit, tovarăşe Popescu ? Tonul lui Dobroiu nu era nici pe departe atît de ridicat, cum m-aş fi aşteptat. Mai degrabă părea că vrea să se desvinovăţească. Popescu rămăsese liniştit: — Profiţi. Tragi chiulul. Un glas : — Aşa eşti tu, te crezi mare şi tare. Dobroiu s-a supărat. — Te rog să nu mă jigneşti, că eu... Dar Popescu 1-a întrerupt. Tot aşa, foarte calm : — Lasă-1, tovarăşe Dobroiu, că are dreptate. Şi mi-a explicat simplu, ceea ce toţi ceilalţi ştiau : — Tovarăşul Dobroiu a avut sarcini de răspundere în sindicat. De atunci se cam crede : e certat cu modestia. L-a privit : — Sau mi se pare mie, şi nu tu, care ţi-ai luat de trei ori angajamentul să te potoleşti, ai fost obraznic cu tovarăşa profesoară ? Costică nu mai seamănă cu cel de altădată : — Cum vin eu tocmai de la parcul şase, poate să vină şi Dobroiu ! Tovarăşul profesor prea ne iartă uşor. De aceea sînt atîtea absenţe. Nu mă gîndisem niciodată pînă atunci că şi Costică munceşte ica toţi ceilalţi, că bate şi el pînă la şcoală cîţiva kilometri lungi. Parcul şase e cel mai depărtat şi Costică a reuşit să nu întîrzie niciodată. Dar era ziua surprizelor, şi Popescu mi-a ghicit gândurile : — A fost şi evidenţiat, Costică. E harnic. A rămas gînditor, în picioare. — Dumneavoastră, tovarăşe profesor, v-aţi purtat prea blînd. Din cauza lui Stănescu, nu ? „Bine şi aşa ! mă gîndesc, şi nu mă simt de loc abătut. Bine şi-aşa ! Tot trebuia să fac într-o zi cunoştinţă cu clasa !" — începînd de astăzi, le-am spus, orice lipsă nemotivată o voi aduce la cunoştinţă comitetului de partid al schelei. — Puteţi veni oricând, tovarăşe profesor, mă lămureşte Popescu. — Tovarăşul secretar lipseşte acum, adaugă Cotaru. îi ţine locul tovarăşul Popescu. N-o să ne refuze ajutorul, toiomai nouă... 74 îmi părea bine că am început să-mi cunosc elevii, dar despre munca lor nu ştiam încă decît din cărţi şi din cîteva discuţii. într-o dimineaţă, devreme, cineva mi-a bătut la uşă. — Cine e ? — Costică. L-am poftit înăuntru. — Sînt cu motocicleta lui Pascovici, tovarăşe profesor, am trecut pe aici şi m-am gîndit că poate veniţi cu mine în schelă. — Bine, Costică, vin ! M-a condus prin parcul şase, unde lucra el. Aici erau adunate în rezervoare (aşa i se spunea de fapt : parcul de rezervoare), miile de tone de ţiţei pe care le produceau cele mai bune sonde ale schelei. Parcul avea alei frumos îngrijite, ca un adevărat parc public, o gazetă de perete, ba chiar şi o bancă de lemn, pe speteaza căreia un original săpase o inimă străpunsă de o săgeată. Dincolo de limitele parcului, păşteau liniştite nişte oi, îngurgitând cu mare satisfacţie iarba sărată de apele freatice. Pe frunze, semănând cu funigeii, nişte vată de sticlă luată de vînt; se făcuseră lucrări de izolaţie. — Aici — şi mi-a arătat rezervorul nou — aici se strânge producţia sondei 100. îi spunem regina. Sonda 100 dădea o mare cantitate de ţiţei, în fiecare zi, cu cheltuieli neverosimil de mici şi-şi purta numele cu îndreptăţită mândrie. I se spunea şi Regina parcului sau Regina schelei. — Veniţi s-o ascultaţi ! m-a chemat Costică. în mijlocul parcului, o platformă de ciment cu vreo 20 de ţevi paralele, situate la distanţe egale şi terminate simetric cu cîte un volan. Se numea, muzi-zical, claviatură. Claviatura de ventile. Mi^a arătat una dintre ţevi: — Aici ! Am ascultat atent şi n-am auzit nimic. Costică a început să rîdă şi mi-a indicat metoda potrivită, asemănătoare cu cea pe care o folosesc medicii. Am pus palma pe ţeava şi-am apropiat urechea. Înăuntru, în ţeava de metal, era o mişcare extraordinar de vie. Ţiţeiul zvâcnea, pulsa, vîjîia, cu o forţă nemaipomenită. •O clipă am avut senzaţia că ţeava o să plesnească în moimentull imediat următor şi m-am depărtat. Dar m-am întors imediat ruşinat, dar nu ruşinat în primul rînd. ci dornic să mai ascult. Vuietul era fantastic de viu şi de pătimaş. Şi mă •simţeam bine. cînd mă gîndeam că toată forţa aceea izbucnea, stăpînită de oameni, prin ţevi curbate blînd, fără mânie. Maistrul, şi dânsul elev la seral, 1-a învoit pe Costică — şi am pornit împreună prin schelă. Am vizitat cândva o mină. Goborîtull cu ascensorul, galeriile, prezenţa primejdiei care m-a făcut să trăiesc intens fiecare moment al călătoriei la un kilometru sub pămînt, toate ani-au creat o stare de tulburare. în mină, mişcările oamenilor şi ale maşinilor sînt exacte şi sublime. Lucru însemnat, sentimentele îţi sânt tulburate în contact nu cu împrejurări accidentale, ci chiar cu esenţa muncii minerului. Aerul rece sau fierbinte care îţi pătrunde sub cămaşă este aerul pe care-1 respiră minerul; exploziile marchează trecerea răstimpurilor lui de muncă; gestul ridicării pickhammerului şi al apropierii lui brutale de stratul de cărbune se repetă de sute de ori pe zi. 75 Mergeam lîngă Costică, îl ascultam nu prea atent şi mă gîndeam că aici, la .schelă, lucrurile se petreceau cu totul altfel. Petrolul îl vedeai peste tot : murdărea apele şi iarba de pe maluri ; se aduna în batale cu înfăţişare domestică şi se lăsa privit, cu tresăriri nervoase : un lichid vîscos, curgînd în mari ulcioare metalice. Erupţiile, da, iată nişte evenimente profund tulburătoare, dar aflasem dinainte că erupţii n-au mai fost de opt ani : erupţiile sînt de fapt, nişte accidente extrem de rare, care pot fi şi care de obicei sînt preîntîmpinate la timp : cu vremea, o dată cu dezvoltarea excepţională, pe baze ştiinţifice, a industriei noastre extractive, ele vor dispărea cu totul. Şi atunci ? Singura ocazie de a crea conflicte „tari" oferită nuveliştiloir mediocri de lumea petrolului, se va pierde în neant. Pentru că, într-un anume sens, înţelegeam acum, petrolul nici nu poate fi văzut de oameni. El există — probabil impresionant — la 1 000 sau la 2 000 de metri adîncime, în zăcăminte imense, cu arhitectonică poate superbă. Dar nimeni nu coboară acolo. Minerii petrolului nu vin niciodată sub pămînt, ei seamănă aparent cu tehnicienii care, la gura unei mine, recepţionează atent şi răbdător producţia zilnică. — Tu, ce lucrezi, Costică ? —- Sînt dinamometrist. Munca petroliştilor nu are multe asemănări cu cea a minerilor ; frumuseţea ei vine din altă parte. Aveam de-a face cu o muncă ştiinţifică şi tînărul meu elev din clasa a VUI-a, curs seral, care măsura cu dinamometrul cantitatea de petrol extrasă la sonda 612, între ceasurile 4,27 şi 5,27, făcea o muncă de cercetător ştiinţific. — Cît ai la matematică ? — Am luat un nouă. — Şi la romînă, cinci. Costică oftează. — Asta-i situaţia, matematică mai ştiu. Nu poţi să fii petrolist dacă nu cunoşti matematică. Aşa este : tocmai pentru că nu poate fi văzut, petrolul trebuie ghicit. în industria petroliferă, lupta se dă pentru a nu se greşi cu un milimetru. Stratul de petrol nu poate fi văzut şi totuşi el trebuie găsit de sus, de la 1000 de metri sau mai mult, cu exactitate maximă. Ca şi în mină, se face o puşcătură la 1 000 de metri sub părnint ; dar aici ea trebuie pregătită pe nevăzute şi seamănă cu o tragere, şi poate de aceea aparatul cu care se execută operaţia e numit pistol. — Chiar pistol, Costică ? Nu cumva îi spui aşa doar tu ? — Nu, tovarăşe profesor, pistol îi zice. Ca la cow-boys. Mergeam de mult. Obosisem. — Bine, Costică, mulţumesc. — Să mai veniţi ! — Mai vin. Contactul nemijlocit cu problemele complicate ale producţiei, seriozitatea şi profunzimea în gîndire pe care le solicita rezolvarea acestor probleme, le dădea elevilor mei dintr-a VIII-a un aer permanent de seriozitate. Aveau mereu sentimentul că nici aici, la seral, ea şi la schelă, ei nu se joacă. Lucrurile pe care le întîlneau la şcoală erau noi pentru ei, intervenea şi influenţa oboselii, astfel încît rămîneau mai tot timpul încruntaţi, împrejurare pe care Popescu o constata cu 76 neplăcere. Se străduia să îndrepte lucrurile. Odată, a venit ou o minge de volei. Altădată, a făcut rost de cîteva jocuri de şah. Dar n-a avut, şi nu putea să aibă succes, pentru că el însuşi, cu părul alb, cu gesturile domoale şi înecate, respira pirin contrast — mai ales atunci cînd voia să se joace — un aer atît de puternic de seriozitate, încît totul devenea altfel decît dorise, un fel de „joacă în serios", care nu înveselea pe nimeni. Tocmai de aceea, încercările lui de a-i face pe oameni să se simtă cît mai bine, deveneau, pentru cine-1 observa atent, emoţionante. Problema s-a rezolvat mai tîrziu, cînd elevii s-au obişnuit cu munca de la seral. Dar mi s-a părut util să-i arăt, între patru ochi, pentru ce eforturile lui nu duceau la nici un rezultat. — Chiar aşa serios să fiu ? a rîs Popeseu. Zău nu-s, tovarăşe diriginte. -- Eşti ! — Să mor eu, dacă sînt măcar atîtica serios. Se juca şi acum, deşi îşi dăduse seama că am dreptate. N-a fost în stare să persevereze prea mult. — Dar dumneavoastră, tovarăşe diriginte, de ce sînteţi atît de serios ? Mă întrebase zîmbind, dar nu aveam nici un drept să-i ascund adevărul sau să mă fac că nu înţeleg. I-am explicat aşadar că greşeala pe care o făcusem cu Stănescu mă cam speriase, că-mi impuneam să fiu cît mai prudent, cu grija permanentă de a nu greşi din nou. Mă aşteptam să mă consoleze, să-mi spună că n-am făcut nici o greşeală. Dar a observat: — Sigur, în chestiunea cu Stănescu aţi procedat nejustj. Am discutat şi noi cu el, l-am chemat şi la comitetul de partid. Nu vrea să mai vină la şcoală. — De ce nu mi-ai spus pînă acum ? — N-avet nici un rost. Aveţi şi aşa destule probleme. — Şi în legătură cu Stănescu nu se poate face nimic ? M-am gîndit după aceea mult, la răspunsul lui. Eu n-aş fi fost în stare să spun decît o frază în doi peri, cu mulţi „poate", cu mulţi „dacă". Dar Popeseu M. Ion I judeca altfel lucrurile. „Cum să nu se poată? Orice se poate !" plutea în aer, sau cel puţin aşa mi se părea mie. Dar Popeseu a spus : — Nu. Am plecat împreună. Călcam alături, ocolind băltoacele. Se mişca stîngaci, suflînd greu. — Eşti obosit ? — Eu? Se gîndea în continuare la Stănescu — îi place meseria lui, foarte mult. De ce trebuia neapărat să înveţe la seral ? Ca să cîştige mai bine peste eîţiva ani ? Eu nu cred că toţi muncitorii trebuie neapărat să se facă ingineri. E o părere a mea. Dar pe mine mă interesa să afllu şi altceva, de la el. — E adevărat, tovarăşe Popeseu, că te-ai întîlnit odată ou un lup? — E adevărat. Părea supărat că nu l-am lăsat să-mi vorbească mai departe despre Stănescu — îmi povesteşti şi mie cum a fost ? — Veniţi Ia mine, bem o ţuică fiartă şi vă spun. Cîteva ore mai tîrziu, Popeseu mi-a povestit că într-o seară de toamnă tîrzie, fusese trimis de Comitetul raional de partid în satul N., unde trebuia să conducă adunarea generală de constituire a gospodăriei colective. I-a ieşit în drum un lup. Armă n-avea, şi nici chibrituri. Singura scăpare era farul bicicletei, dar 77 dinamul nu producea energie decît acţionat prin învîrtirea roţii din faţă. Popescu a luat bicicleta în cîrcă (nu se grăbea : totul trebuia făcut în linişte) şi a început să învîrtească roata din faţă : lumina cădea pe ochii lupului care venise foarte aproape şi se uita la el. Popescu ştia că va trebui să meargă multă vreme aşa : cu spatele, ţinind bicicleta în cîrcă şi punînd mereu roata în mişcare. Cînd roata se învîrtea mai încet, lumina scădea şi lupul se apropia la cîţiva paşi. După prima sută de metri, totul a intrat într-un fel de obişnuinţă rece. Popescu ştia că bîtă nu are unde găsi : o pădurice era abia la intrarea în sat. Nu avea altceva de făcut decît să meargă. N-a întârziat la adunare. Tot povestind, îl apucase miezul nopţii. — Atunci ai albit, tovarăşe Popescu ? M-a privit mirat. — De ce ? Pe urmă s-a ridicat şi a turnat în păhărele ultimul rest de ţuică răcită de pe fundul ibricului. — Mi-a fost bolnav băiatul, astă primăvară. Era să moară. ★ Sediul comitetului de partid al schelei era o cameră cu pereţii albi. Un birou, o masă lungă, o bibliotecă, un bust al lui Lenin. Tovarăşul Popescu trebuia să vină dintr-o clipă într-alta şi am fost poftit să-1 aştept. Nu eram singur, îl mai aştepta un cm. Purta haine orăşeneşti, dar îşi pusese pălăria pe podea, lîngă el aşa cum fac ţăranii. Avea o cămaşă proaspăt călcată şi cravată albastră, dar gulerul cămăşii îi şedea anapoda. Şi-a aprins o ţigară cu nişte gesturi foarte mici, stânjenite parcă de emoţie, şi scutura scrumul cu mare grijă de parcă i-ar fi fost frică să nu facă dezordine în scrumieră. Dar tot privindu-1, m-am simţit deodată stingherit că venisem cu cizmele murdare. Cînd a intrat tovarăşul Popescu, s-a ridicat în picioare. Nu s-a aşezat, decît după îndemnuri repetate. A stat jos tot aşa, cu un fel de linişte şi de solemnitate în mişcări, care se potriveau bine cu hainele lui puse la punct. Se vedea că nu socoteşte venirea la comitetul de partid ca pe un lucru oarecaire- — Dacă nu vă supăraţi, tovarăşe diriginte, aş vrea să termin întîi cu tovarăşul Gilică. M-am ridicat. — Atunci aştept în sală — Nu e nevoie. Mi-a amintit că-i spusesem de mai multe ori că mă interesează activitatea lui de secretar, şi m-a poftit, împreună cu Gilică, lîngă biroul lui. Apoi 1-a anun^ ţat pe celălalt că s-a hotărît să fie trimis la şcoala de partid. Gilică stătea cu pălăria în poală, şi zâmbea ca un copil. Era atît de mic încît m-am gîndit că picioarele nici nu-i ajung pînă la podea. A mulţumit pentru încrederea acordată. Şoptea. Apoi a arătat că are cîteva lucruri de spus şi a început să vorbească, liniştit. Dar nu-1 puteam asculta atent. Se întîmpla un lucru de neînţeles. Vorbea tot timpul în şoaptă. Nu era nimeni în cameră în afară de noi trei şi totuşi el şoptea, nu rostise ca lumea nici un singur cuvînt. întîi m-am gîndit că vrea să nu aud eu, dar gândul era absurd. Gilică nu era tulburat, nu avea de ce să fie, iar de timiditate nu părea să fie vorba. Cine să-1 fi intimidat ? De altfel vorbea limpede şi cu îndrăzneală. Atunci, de ce nu rostea cuvintele ca lumea ? 78 Tovarăşul Popeseu 1-a întrebat ce părere are despre munca secretarului organizaţiei de partid din secţia în care lucra el. Se vedea, după cum pusese întrebarea, că omul nu muncise întotdeauna cum trebuie. Dar Gilică era hotărît să-1 apere şi înşiruia la motive obiective, tot aşa, în şoaptă. Mă cuprinsese o senzaţie neplăcută. N-aş fi vrut să-J bănuiesc de nimic şi nu reuşeam. Şi mi s-a părut deodată că înţeleg totul : a văzut că e trimis la o şcoală de partid, bănuieşte că există planuri mari în legătură cu el şi s-a hotărît să facă pe modestul. De aici, aşteptatul lui cuminte, de aici argumentele pe care le aducea în sprijinul secretarului, de aici şoptitul acela care mă înnebunea. Şi-mi părea rău, mai ales că spunea lucruri chibzuite şi adevărate. Nu eram sigur şi nici nu voiam să cred că am dreptate, dar nu mă puteam împiedica să mă gîndesc la el cu tristeţe : „Bine, mă tovarăşe Gilică, ai fost evidenţiat, ai lucrat bine, bravo ţie ! Ce nevoie ai să vorbeşti aşa ?" Se vede că şi tovarăşul Popeseu observase şoptitul lui Gilică. L-a întrebat cu veselie : — Tot mai şopteşti, mă Gilică ? N-ai de gînd să te dezveţi o dată ? — Tot şoptesc, a spus Gilică şi l-a privit cu prietenie. Avea nişte ochi foarte senini, şi m-am simţit prost : la mine nu se uitase aşa. — Ştiţi, m-a lămurit elevul meu, nea Gilică al nostru a vorbit mult atunci, cînd cu primele alegeri libere. Voia el neapărat să iasă soarele. A strigat tare, să-1 audă lumea. Şi era şi frig. Gilică veni mai spre marginea scaunului şi am simţit c-o face ca să se simtă mai sigur, cu picioarele lipite de podea. Voia să-1 oprească, dar n-avea curaj. — Şi i-au ars corzile vocale, asta e — a încheiat tovarăşul Popeseu. Nu mai iese cîntăreţ din tine, Gilică. Oaspetele terminase ce avea de spus, dar nu pleca. Nu i se spusese nimic în privinţa asta, şi Gilică înţelesese că trebuie să rămînă. Dar nu-mi părea rău. Aflasem cu cîteva ore în urmă o veste uluitoare : aşa, pur şi simplu, în mijlocul anului şcolar, Cotaru îşi luase concediu şi plecase la Predeal. Să schieze. Despre Cotaru auzisem prin sat mai mult lucruri rele, aşa că, împins şi de indignarea pe care mi-o stîrnise ultima lui poznă, am vorbit despre el fără prietenie, numindu-1 bătăuş şi derbedeu. Popeseu şi-a muşcat buzele. Părea mai mult necăjit, decît înfuriat. — Da, Cotaru. Din nou Cotaru. ! Şopti şi Gilică : * — Nu-1 ştiţi pe Cotaru, tovarăşe secretar ? Numai de prostii se ţine. Pe Gilică nu-1 molipsise gravitatea celuilalt >; părea mai de grabă vesel : — Povestea cu bătaia n-o ştiţi, tovarăşe profesor ? — Nu. — într-o zi, se rupe o curea de transmisie la un compresor. îl cheamă meşterul. „Mă, Gotarule, fugi, şi din pămînt, din iarbă verde, fă-mi rost de o curea". Compresorul stătea. Curelele de rezervă erau predate la magazie. Ajunge Cotam la magazie. Să vedeţi tovarăşe profesor, că magazionerul se întinsese pe o bancă şi dormea. îl întreabă Cotaru dacă are curea de transmisie. „Am, îi zice omul, dar cine semnează ordinul ?" Cotaru îi explică frumos că dacă stă compresorul, rămîn casele din oraş fără căldură. Dar se vede că magazionerul era un om corect şi i-a zis că fără ordin de la tovarăşul inginer nu dă nimic. Ba chiar, după cum a recunoscut mai tîrziu, i-a spus că de ce nu stă cu el, să joace un ţintar. Şi uite că 79 elevul dumneavoastră şi-a dat arama pe faţă. în loc să stea şi el, ca omul, să joace un ţintar cu magazionerul, i-a tras un pumn. Gilică mă priveşte senin, cu seriozitate : — Nu trebuia să dea în magazioner. Nu mă simt prea bine. Dar tovarăşului Popescu, se pare că ceva din povestirea lui Gilică nu i-a plăcut. — Să lămurim lucrurile, tovarăşe profesor ! Cotaru nu-i derbedeu. E un răsfăţat. Şi uite cine-1 răsfaţă ! Arată spre Gilică, apoi spre el însuşi. — Asta e. Noi sîntem de vină. Dacă-1 auzea cineva pe Gilică adineauri, cum vă povestea el, putea să creadă că aşa ne descurcăm noi în viaţă, cu bătaia. Gilică îşi muşcă buzele. — Cotaru— continuă Popescu — se-ntoarce luni. N-a plecat decît pentru trei zile, dar fusese vorba- să vă anunţe. Vă rog să nu-i motivaţi absenţele. E foarte serios. — Şi dacă mai vine vorba de cineva de pe la noi, nu mai ascultaţi ce zice lumea. ★ Plec împreună cu Gilică. Peste noapte a dat îngheţ. Răscolit de şenile, pămîntul a îngheţat în forme ciudate ; acum, sună ca sticla, în atingere cu potcoava cizmei. îmi pare bine că elevul meu nu e aşa cum mi-1 închipuisem ; îl ascult cu interes pe Gilică. — Zice că-1 răsfăţ. Are dreptate ! Las-că-i arăt eu, cînd se-ntoarce ! Mormăie : — Dar nici aşa rău nu e ; are el firea lui... N-aţi auzit prin sat că se ţine numai de dansuri ? Recunosc, cu jumătate de gură. — Să ştiţi că asta e adevărat, tovarăşe profesor: îi place să danseze. Mai demult, îi aduna pe copii la monument, ştiţi dumneavoastră unde, la piatra comemorativă în amintirea eroilor de la Plevna. îi aduna pe copii acolo, îl punea pe nea 'Radu isă cînte dini fluier şi el îi învăţa să danseze. De aici i se trage vorba aceea cu dansul. Nu v-a spus nimeni că a furat o bicicletă ? I-a ieşit vorba că e şi hoţ. Mărunţel, Gilică merge foarte repede, tropăind. Abia mă ţin după el. —■ Cotaru a venit în schelă acum vreo patru ani, mărunţel, firav, că el vrea să înveţe sudura, neapărat sudura, că-i place lui mai mult ca orice. întîi nici n-am vrut să-1 primim : ca sudor e nevoie să fii voinic şi îndemînatec, şi el abia acum, de vreun an, s-a înfiripat. Dar Cotaru nu îşi nu, că vrea să fie sudor. Să fie ! — Se pricepe la meserie ? — Păi să vedeţi, tovarăşe profesor, că aici e aici. în cincisprezece ani de cînd lucrez în petrol, n-am mai întâlnit unul ca el. Asta-i pasiunea lui. îi place să şi danseze, dar nu se compară. Face să-1 vezi cum sudează : parcă sorie poezii cu flacăra. Are mîna uşoară, te gîndeşti că se joacă, dar vedeţi că lui Cotaru, de doi ani de cînd s-a calificat, nu i s-a întâmplat să dea un singur rebut. Primăvara trecută, răsufla o conductă. Erau pierderi mari. Vine nea Gicu, sudor prima, se uită la ea şi-mi zice : „Nea Gilică, eu încerc, dar de putut, nu se poate !" Gilică mă priveşte atent. — Vă plictisesc, tovarăşe profesor ? Cum să mă plictisească ? 80 — Să nu credeţi că numai dumneavoastră spuneţi de Cotaru că e derbedeu. Aşa pare el, şi chiar este puţin. Să vă spun mai departe ? — Te rog. — Ei, sudează nea Gicu ţeava, şi nici un rezultat. Ba dimpotrivă, spărtura se mărise şi mai mult. Se şterge de. sudoare. Era înfuriat. Lucrase zece ore. Ce mai ! Dacă nu se putea, nu se putea. Nu ştiam ce să fac. Fiecare oră de întîrziere cos-ta bani grei. Zice nea Giou : „Meştere, eu ţi-1 trimit pe Cotaru. Ce-o fi, o fi. Poate ţi-o face el". Pe Cotaru, chiar nea Gicu îl învăţase meseria... Vine şi Cotaru. Se uită la plesnitură. Era cît toate zilele. „O faci, mă ?" Nu răspunde. Se duce să se spele pe mîini. îmi face semn să-i torn. I-am turnat, ce era să fac ? Deşi eu cred că nu simţea nici o nevoie să se spele tocmai atunci pe mîini. Cotaru nu lucrează repede. Dacă te uiţi, zici că adoarme cu aparatul în mînă. Dar vezi că la el totul se ţine pe economia de mişcări — asta o ştiu sigur, că m-am uitat la Cotaru tot timpul, pînă a terminat. Cînd a dat gata totul, nici nu s-a mai uitat la conductă. „Mă, pot să .dau drumul la probă ? Dacă răsuflă ?" „N-are voie !" zice. Şi-a scos fularul din buzunar, că acolo îl băgase, împăturit frumos, şi l-a pus la gît, s-a pieptănat şi a început să se plimbe în sus şi în jos, de parcă nu-1 interesa ce fac eu. Dar eu auzeam cum bate inima în el. încep proba. El îşi tot potrivea fularul, voia să pară că n-are nici o grijă. Se cususe, domnule, fierul. Nici vorbă să răsufle. Meşter, nu glumă ! Se plimba mai departe şi, de-al dracului, nici eu nu-i spuneam dacă a făcut ceva sau dacă a dat greş. Dar el a simţit şi singur că lucrurile merg cum trebuie. Mi-a aruncat o privire. îi străluceau ochii ca la draci. Şi nu era numai de oboseală, ştiu precis. Deodată văd că ia o bicicletă de lîngă gardul de sîrmă. „Unde fugi, mă ?" „Plec în lume". Cotaru încălecase într-adevăr pe o bicicletă străină. Ieşind din schimb, proprietarul bicicletei nu şi-o mai găsise, şi cînd s-a întors Cotaru din plimbare, a strigat la el că i-a furat-o. A fost destul ca să se işte vorbe, şi ca să se găsească naivi gata să le creadă. ...La întoarcerea, din concediu, ca să mă împace, Cotaru a desenat cu creioane colorate un mare orar al clasei şi s-a semnat jos, satisfăcut, cu multe înflorituri : „Cotaru Gheorehe". Şi a adăugat, cu litere minuscule : „pictor". Copiii, cei din generaţia mea, nu se gîndeau niciodată TSp 6 C five la viitor. Asta nu pentru că am fi avut, cum se spune, o copilărie tristă. Mi se pare, dimpotrivă, că tocmai tristeţea, sentiment care presupune maturitate şi înţelegere, a lipsit cu totul din anii noştri de-atunci. Exista frica : permanentă, neiertătoare, insuportabilă; voiam să nu mai existăm, ca să scăpăm de frică. Cineva mi-a povestit că odată, într-o recreaţie, un coleg de clasă se bătuse cu băiatul unui ofiţer neamţ care locuia în apropierea şcolii. La mijlocul orei, uşa clasei se deschisese, ofiţerul venise izbind cu cizmele în pgdea, pînă la catedră, şi calm, fără un ţipăt, începuse să-'l lovească pe învăţător. (Mi-a spus şi numele învăţătorului şi-1 ţin minte : Iancu Pîrvulescu). Cînd omul a încercat să riposteze, fascistul a scos pistolul. Apoi, a plecat, şi au urmat cincisprezece sau douăzeci de minute, pînă la sfârşitul orei, în care învăţătorul, un om deosebit de înzestrat, pe care cpoiii îl adorau, a stat cu spatele, iar elevii s-au uitat jos, în cărţile din faţa lor, citind de o mie de ori acelaşi cuvînt. Pe-atunci, copiii nu voiau să vina seara. Seara însemna sfertul de oră petrecut în pat înainte de venirea somnului, sfert de oră dominat întotdeauna de gîndul că vor sosi avioanele şi că vei fi omorît în somn. în faţa viitorului se 5 — Viata Romînească 81 punea întotdeauna, ca un perete întunecos, sfertul de oră de dinainte de culcare. Era aproape, avea să se dezlănţuie cu gândurile lui, chiar în seara acelei zi/le, şi dincolo de el nimeni nu era în stare să treacă. în aceste împrejurări, preocuparea copiilor de azi pentru ce va ţi şi pentru ce vor ţi ei mă uluieşte adesea prin persistenţa ei. O înţeleg însă, e firească : în epoca socialistă, în care evenimentele se desfăşoară adesea cu viteza luminii, timpul este, nu numai în cosmos, cea de-a patra dimensiune a lucrurilor. Discut cu copiii. îi întreb ce meserie şi-au ales. — Eu mă fac croitoreasă. Mă duc la Turda, la şcoala de croitorie — Eu mă fac sudor, categoria doi pe şase. Asta e cea mai înaltă clasă de salarizare pentru sudori. Un glas : — Stanciu o să se facă popă, că vorbeşte mult. — Şi cîntă. — Ştie să curte pe nas. Ca ursul. Toţi rîd. îl ironizează amical : — îţi laşi barbă, mă ? — Barbă albă ? — Ca Dumnezeu, să aduci cu el. Numai Stanciu nu se amuză. Izbucneşte : — Ba ei or să se facă popi ! Profund ofensat, e gata să plângă. El, băiat silitor şi cu 9 ia ştiinţele naturii, să se facă popă ? Sînt aceiaşi copii care-i spun „părinte" popii din sat şi dintre care unii, de sărbători, se duc la biserică, vrăjiţi de aspectul spectaculos al ceremoniilor religioase. Dar ce greutate pot avea toate acestea, pentru nişte copii care privesc perspectiva hirotonisirii, cu asemenea ironie total depreciativă ? îi rog pe copii să răspundă în scris la două întrebări : ,,Ce meserie îmi aleg ?" şi „Ce îmi doresc mai mult pe lume ?" Iancu Nicolae răspunde : „Eu vreau să fac o călătorie în U.R.S.S. cu vaporul, o călătorie în America cu trenul şi o călătorie în Africa cu avionul. Vreau să văd cum luptă popoarele negre pentru eliberarea lor". Tuidose Iulian, dornic şi el să călătorească, declară : „Meseria pe care o doresc din copilărie (are 13 ani!) este aceea de pilot. Mie îmi place viteza şi vreau să zbor cu TU-114. Şi am să inventez şi eu un avion, şi tot TU am să-i spun". Dacă-1 cheamă Tudose... „Eu, scrie Sandu Emil, îmi aleg meseria de inginer silvic". Nu „vreau să devin", nici „am să încerc să devin", ci : „îmi aleg meseria". De ce inginer silvic ? „Pentru că îmi place să mă plimb prin pădure, la umbra copacilor, cu fulgul la pălăria verde". Cînd, într-o zi, i-am dat zece, Lazăr Gheorghe s-a luminat la faţă şi aple-cîndu-se puţin, a început să-şi frece mîinile, însufleţit la culme : n-am mai avut niciodată sub ochi o imagine atît de plastică (şi atît de molipsitoare prin optimismul ei) a expresiei : „a nu mai putea de bucurie". într-o ocazie similară, lucrurile s-au petrecut aidoma. — Aşa face el totdeauna, mi-au explicat animaţi copiii. Nu mai poate O fată, vecină de casă cu Lazăr : — Şi nea Barbu face la fel... îmi explică : — Taică-su. 82 Lazăr scrie : „Doresc ca mai tîrziu să devin un tînăr şofer. Vreau să muncesc cinstit, pentru ca să avem o patrie tot mai frumoasă şi să umblu mereu s-o văd. Vreau ca toată viata mea să mi-o petrec absolut cu maşina". Absolut-.: Rizea Marin şovăie : „Eu vreau să mă fac tehnician zootehnist şi aş mai vrea să fiu marinar". Sandu Vasilică : „Doresc să trăiesc mult, dar nu aşa mult încît să nu mai pot merge. Şi să fiu cea mai mare profesoară de geografie". Neapărat, cea mai mare. Mazileseu Paul, fiul secretarului organizaţiei de partid din satul vecin, destăinuie simplu şi emoţionant un ideal nobil : „Eu doresc să fiu un om cinstit în viaţa mea". Bîrzoi Constantin şi Stan Constantin, amîndoi în ultima bancă, înalţi şi robuşti, sînt prieteni buni. Ca şi Nicolae Aurel altădată, Bîrzoi, negricios, năsos, cu mîinile şi picioarele prea lungi, fusese considerat ani la rînd un fel de „repetent din oficiu". îl ajutasem să depăşească starea umilitoare .de inerţie pe care, apăsat de consensul unanim, o acceptase. în cele din fifemă şi el însuşi. Bîrzoi are umor şi un soi de obrăznicie cu glasul gutural — timidă, totuşi — de parcă ar vrea să te încerce : „înţelegeţi sau nu, că de fapt vreau doar să glumesc ?" Felul lui de a glumi, cam violent de altfel, ca şi toată comportarea lui plină de aspre surprize, izvorăşte dintr-o formidabilă poftă de viaţă. Stan Constantin, adolescent cu figura delicată, e cu totul sub influenţa prietenului ; de dragul lui, a început şi el să mai înveţe. Bîrzoi scrie : „Eu vreau să plec în cosmos cu bicicleta dumneavoastră. Şi dacă o să ajung pe o stea, am să-i pun numele meu : „Bîrzoi V. Constantin". Şi mai vreau să mă fac mecanic, pentru că îmi place mie meseria asta". Iar Stan, care se vede că a citit răspunsul prietenului, adaugă: „Eu vreau să zbor în cosmos, să mă fac frate cu Bîrzoi V. Constantin". Militaru Ion, pare-se, nutreşte pentru mine o deosebită simpatie : „Eu aş vrea să mă fac şofer. Şi am să fiu bun, că dacă eşti bun, trăieşti mai mult. Cînd m-oi face şofer, vreau să mă plimb cu tovarăşul profesor de limba ro-mînă, cu maşina, pe unde izice dînsul, fără să-i cer nici o chioară de bani. Vreau să am ceas de aur pe mînă şi freză prima". Adela Dorobanţu : „Vreau să mă fac cea mai bună lucrătoare de fabrică". Mai precizează că o să înveţe ţesătoria şi că o să-şi cumpere, nu înţeleg de ce, „mobilă de cauciuc". Rădulescu Gheorghe, elev bun .dar înfumurat, repetă în compunerea Iui, de trei ori, că el vrea să ajungă neapărat „om mare". îl cert. — Da, se scuză, dar am scris că vreau să mă fac profesor de limba ro- mînă. Lămurindu-mă : — Asta, oricum aţi lua-o, nu e cine ştie ce. Nu e. Mihalache Ioana doreşte să se facă „profesoară de universitate". Iar Sandu I. Nicolae, mare chiulangiu şi pierde-vară, arată limpede că ştie ce vrea : „Eu vreau să mă fac mecanic, să nu mă arate lumea cu degetul în drum că sînt golan şi vagabond şi stau cu mîinile în buzunare". Şerban Ioana va scrie poate, oîndva, literatură : „Încă din clasa a V-a, eu mă pusesem pe gînduri aproape mai rău ca tăticu. Bineînţeles, fiecare cu gîndurile lui. Tata se gîndea să-şi facă o casă, mama să-şi ia pantofi. Frate-meu voia minge de fotbal. îi mai promisese tăticu că-i cumpără o bobetă (adică un autoturism „Pobeda"), dar nu e tăticu acela bogat să-i cumpere lui bobetă. Aşa glumeşte el ou noi. I-a zis că i-o cumpără, dar să nu facă prostii şi să nu mă mai bată. Că aşa are obicei. Cît e de mic, adică nu mic rău, de şase ani, mă boxează de-1 ştiu de frică şi mai are în podină o nuieluşă şi mă bate cu ea, dar nu dă tare. Acum nu mai dă deloc, că aşteaptă bobeta. Ei, fiecare cu gîndurile 83 lui, acum eu să vedem ce gînd mi-am pus. Aproape în fiecare zi eu mă gînd esc la. următorul gînd : să fiu deşteaptă. Bineînţeles, dacă vreau să fiu deşteaptă şi să reuşesc la examen la şcoala de ţesătoare, este nevoie să am medii de 8, 9 şi 10. Să nu vă mint, că spuneţi că nu vă plac minciunile, eu în clasa a VI-a am avut medii şi de 6 şi 7. Dar pînă acum a fost cum a fost, de-acum încolo trebuie să-mi pun mintea la contribuţie". Aş vrea ca toţi prietenii mei să semene cu Stanciu Dumitru : „Vreau să am porumbei şi bicioletă şi casă (dar în primul rînd, porumbei...). Vreau să fiu bun la inimă şi să nu poreclesc pe alţii cum fac unii oameni. (Lui i se spune Stinghie : e tare slab). Şi dacă am să fiu bun la inimă, vreau să fiu membru în partidul comunist din ţara noastră". Cea mai bună elevă din clasă, Pavelescu Maria, are o viziune a viitorului, completă : „Cînd voi fi mare, am să mă fac doctoriţă. Cred că atunci planetele Venus şi Marte vor fi locuite de oameni din ţara mea. Iată cum mă văd eu peste 20 de ani. Sună telefonul. Ridic receptorul. Ascult. Pe planeta Marte este nevoie de un medic. îmi iau trusa medicală, merg la cosmodrom, mă urc în rachetă şi plec pe planeta Marte. Această meserie îmi place, pentru că datorită ei voi salva multe vieţi omeneşti". ★ Dorinţa copiilor de a vizita şi alte planete, de a deveni neapărat cosmonauţi, s-a manifestat cu forţă, mai ales după zborul primului om. în cosmos. în ziua aceea, prima oară după o lună de secetă, a plouat; ploaia a şters de pe faţa prea uscată a pămîntului liniile de oretă ale şotronului. în ploaie, bucuroşi, băieţii se duelau cu beţele, sărind sprinteni, cu cămăşile ude. Lovindu-se unul de celălalt, beţele scoteau un zgomot sec. Pe uliţă se mişcau greoi, visând iarbă, bivoli noroşi. Plouase statornic şi abundent cîteva ore. Picura doar, cînd oamenii au început să se adune, ascultînd, în faţa difuzoarelor. Erau bucuraşi de ploaie şi emoţia tradiţională le sporea tulburarea în faţa veştilor cu totul ieşite din ordinea obişnuită a lucrurilor. Reacţia copiilor a fost ciudată, neverosimilă : „Cînd am auzit că un om a zburat în cosmos, eu am rămas piatră" (Constantin Maria). Parcă de o sută sau de o mie de ani, numai asta aştepta, cu suflarea oprită, şi acum cînd i-a sosit vestea îndelung întârziată, nu-i vine să creadă într-o fericire atît de mare. „Eu cînd am văzut ziarul cu omul acela, mi-a venit un dor de ducă, să merg şi eu acolo. Şi a trecut un fior prin mine. Şi m-am aşezat pe o treaptă şi m-am gîndit cum a putut omul acela îndrăzneţ să facă asta", scrie Porojan Gheorghiţa, care nici nu ştie ce înseamnă cosmos. Descopăr totuşi, şi o dată cu mine descoperă ea însăşi, că exista de mult, poate din moşi strămoşi, departe pînă la străbunul Icar, că exista de mult în ea, în Porojan Gheorghiţa, dorinţa să zboare în cosmos. împletită, poate, cu frica firească, de necunoscut. „Eu m-am gîndit cum a avut dl curaj să zboare aşa de aproape de Lună", scrie Ion A. Nicolae, înohipuindu-işi poate Luna ca pe o zînă rea. Din senin, apare la copii solidaritatea îngrijorată cu omul care trece prin cosmos, de parcă l-ar cunoaşte bine, de parcă ei l-ar fi trimis acolo : „Eu am simţit o dragoste şi o bucurie, cînd am auzit. Dar am fost tristă cînd am auzit că a plecat aşa de sus, să nu i se-ntîmple ceva" (Ştefan Ileana). Dar sentimentul cel mai puternic este admiraţia : „Acest om a avut un foarte mare curaj şi nemfricoşare de inimă, de a plecat cu satelitul. Am auzit că în satelit este un aer de pluteşti. Şi Iuri Gagarin, plutind în aer, a şi scris. Să 84 vedem cum a scris Iuri Gagarin. A ţinut cartea în braţe şi a scris. Aş dori să văd şi eu .acel om şi cum arată Pămîntul" (Şerban Gheonghiţa). Marcu Costel comentează ţărăneşte : „Eu îi mulţumesc pentru această întîmplare nemaipomenită, îuri Gagarin a făcut: bine că a plecat cu racheta, că vedea din rachetă ogoarele". Nu lipseşte totuşi nici nepăsarea. Lache Ion scrie : „El a spus că o viaţă are omul şi a plecat în cosmos. Eu n-am simţit nimic, cînd am auzit. M-am mirat şi eu de ce a plecat". Ş; tocmai pe el, Lache, mărunţel şi vioi, copiii îl strigau dintotdeauna Laica. — De ce-i spuneţi aşa ? — Păi să nu-1 li trimis în cosmos pe Laica. Mai bine-1 puneau pe el în rachetă, că e mic şi nu atîrnă greu. Dar probabil că Lache, indiferent, n-ar fi acceptat. Spre deosebire, de pilda, de Cristea Floarea : „Eu, cînd am auzit de această mare întîrnpLare, m-am gîndit că Iuri Gagarin, -cînd a plecat, a avut un curaj nemaipomenit. Eu am o neartîmpărare în sufletul meu, pentru că aş dori să vorbesc cu acest om, să îmi spună el clar, ce a văzut şi ce-a -simţit el cînd racheta şi-a luat zborul în aer. Eu aş dori foarte mult să ajung în cosmos, pentru ca să văd cu ochii mei Pămîntul cum arată şi cum e în zbor, şi cum în timp ce racheta zboară nu poţi sta pe fotoliu. Eu îi urez felicitări din partea mea". Iar Avram Gheorghe îşi încheie compunerea cu : „Trăiască curajosul nostru om !" M-a trezit Andronacfae la 7, să mă întrebe dacă poate obişnuită s& lipsească de la şcoală, că e maică-sa bolnavă şi se duce s-o vadă la spital, la Găeşti. Apoi a venit gazda să-mi ceară, cu ţărăneşti fereli şi ocolişuri, chiria. Cu o zi înainte, la 3 aprilie, luasem salariul. Peste noapte plouase. O ploaie egală şi caldă care ştersese ultimele pete de zăpadă din dr,um. Avea să fie noroi mare, dar noroiul nu mă supăra : îmi cumpărasem cizme demult, încă de cînd venisem aici, şi-mi făcea plăcere să le port. Obişnuiţii pantofi cu tălpi de crep care tîrşîiau abia auzit — de parcă aş fi mers tot timpul pe un covor pe care îl tîram după mine — îmi aduseseră cu ei, la început, o atmosferă de săli de lectură goale, de odaie singură, intimă şi tristă. De cînd purtam cizme — şi le purtam trei anotimpuri din an — mi se auzeau paşii, şi asta în ciuda disonanţelor, nu-mi displăcea. Mă stăpînea un puternic sentiment al activităţii : spărgeam lemne, îl citeam pe Heraclit, colindam satul, corectam lucrări. Aş fi putut duce la capăt toate aceste îndeletniciri, tacticos, cu răbdare, şi poate că aş fi realizat mai mult. Dar fiecare lucru pe care-1 făceam — căutarea potecii prin întuneric, de pildă — avea pentru mine ceva absolut ; mi se părea că sînt foarte aproape de esenţa lucrurilor. Nu stăteam de vorbă cu un copil, ci înţelegeam. Nu-i mustram pe elevi, ci iubeam. Ducîndu-mi înfrigurat treburile la capăt, aveam senzaţia precisă că fac un lucru de mare însemnătate : muncesc. Starea în care mă găseam îmi plăcea : cu picioarele furnicîndu-mi de oboseală, cînd mă odihneam în sfîrşit, cu trupul mereu încins şi cu hainele în dezordine din cauza mişcărilor prea grăbite, cu părul răvăşit, în felul acesta, niciodată nu-mi era frig şi niciodată n-aveam vreme. Primul drum din dimineaţa aceea l-am făcut la Stancu Ilie, un băieţel prea subţirel, prea firav, căruia i se mai zicea Ciocîrlie sau prescurtat şi prozaic, Cioc. Ilie absentase de la şcoală şi l-am găsit răcit. L-am obligat să ia două aspirine, sau doi „năsturaşi", cum Ie zicea bunică-sa. Bătrîna avea 87 de ani, 85 crescuse nouă copii şi se gîndea toată ziua la ei, stînd pe pragul casei şi uscîn-du-se la soare ca o pîine neagră. Se uita la mine fără să clipească : îi preparam un ceai nepotului ei Ilie. Ea-i spunea Mitică; îl confunda cu celălalt nepot, deşi trăia alătura de ei şi dormeau tustrei în acelaşi pat. „E ciudat, m-a străfulgerat un gînd, e ciudat : ar trebui să mă întreb ce caut aici, ar trebui să mă mir". Dar nu mă miram, nu-mi puneam nici o întrebare. Erau zile de început de primăvară, a doua primăvară în C, şi nu mă gîndeam la nimic altceva decît la oamenii şi la lucrurile din realitatea imediată. Afară, aerul sticlea, ieşise dintre nori, soarele. Aici în C, îi simţeam primăverii fiecare mişcare, altfel decît în oraş, mai direct şi cu altă intensitate. Vîntul nu mai era o foşnire uşoară de perdele : se lupta cu copacii, izbea uşile deschise, făcea să foşnească foile îngălbenite de ziar care acoperiseră ferestrele încă din toamnă. Copiii scuturau pomii de omizi şi săreau cu călcîiele goale pe pămînt, strivindu-le. învăţasem să scot apă din puţ fără să-mi ud hainele ; apa nu avea nici ea înfăţişarea şi gustul obişnuit. Niciodată pînă atunci, nu mă gîn-disem icum e apa, dar aici da, mă gîndeam şi la asta. Apa era tulbure, puţin amăruie, şi avea un miros al ei, foarte proaspăt. Ajunsesem la concluzia că aşa miros şi frunzele noi, cînd nu s-au desfăcut încă bine şi-s umede. Dar frunze nu se zăreau încă, iar eu nu ştiam prea bine cum miros frunzele. Mă obişnuisem de mult să-mi perii hainele în fiecare seară, ba chiar să le scutur, şi nu eram surprins cînd găseam într-un buzunar o frunză uscată sau scaieţi prinşi de manşeta pantalonilor. Mai erau urme de zăpadă prin colţurile mai umbrite, dar ou cîteva zile înainte, venind de la şcoală, găsisem oamenii stînd pe pămîntul gol, în faţa caselor, cu picioarele încrucişate, discutînd fără animaţie. îşi fumau ţigările de primăvară, în timp ce copiii care apucaseră, pentru prima oară în anul acela, să zgîrie pe pămînt cunoscutele contururi circulare, jucau, concentraţi, şotron. Soarta lui Stancu Ilie nu mă îngrijora : în două-trei zile avea să se facă sănătos. Mergînd spre şcoală, nu mă gîndeam la nimic : salutam şi mi se răspundea la salut cu gesturi largi, generoase : acum toată lumea mă cunoştea ; şi apoi primăvara oamenii sînt bucuroşi să se vadă unii pe alţii — fiecare poartă cu el veşti bune. ★ Trecînd prin faţa casei lui Barbu Tudor, elevul meu de la seral, m-am oprit. îşi pusese acoperiş nou de tablă : tinichigiii tocmai terminaseră lucrarea. Un acoperiş nou era şi el o bucurie a acelei primăveri, şi Luminiţa, fetiţa lui Barbu, se urcase pe imensa oglindă de tablă şi scotea ţipete lungi. Luminiţa era măruntă pentru cei nouă ani ai ei, avea picioarele subţiri şi o fustă foarte roşie ; ţipătul ei voia să pară un cîntec, foarte vesel, dar glasul fetei, prea limpede, era tăios ca sticla. în bătaia soarelui, tabla sclipea ; pe faţa Luminiţei, pe fusta ei roşie şi pe picioarele ei care începuseră să se mişte cu iuţeală jucau răsfrângeri luminoase. Mişcarea Luminiţei era de dans, şi devenea tot mai rapidă : lovea cu călcîiele în tablă, îşi înălţa braţele, se rotea, făcea cîţiva paşi la dreapta, se întorcea, mişcîndu-se tot timpul printre sclipirile metalice. Maică-sa a strigat-o să se dea jos, dar oamenii adunaţi în faţa porţii o priveau atenţi şi nu spuneau nimic ; pe ea, încurajarea asta mută o aţîţa. ★ De la 9 la 10 am avut oră la clasa a V-a B. I-am arugat pe copii să recite „Imn" de Breslaşu, dar nu aşa, papagaliceşte, alb, cum o spuseseră lecţia tre- 86 cută, ci frumos, cu suflet. Radu Gheorgihiţa a încercat să spună poezia cum cerusem eu şi cînd a ajuns la cuvântul „pace" l-a lungit puţin — aşa, „paace" — cam sentimental. Nuanţa era aproape imperceptibilă, dar uşoara lipsă de naturaleţe oare dusese la îndulcirea artificială a cuvântului a fost sancţionată imediat de un lung hohot de rîs colectiv, la care, stânjenită, a participat şi Gheor-ghiţa. „Auzi, paaace !" Şi copiii au imitat-o dulce, amuzaţi şi nevenindu-le să creadă că unuia dintre ei i-a trecut prin cap să facă pe duiosul. Nimic mai fals decît credinţa unor scriitori pentru copii că cei mici sînt sentimentali. Ah, copilaşii ! Se confundă duioşia cu care-şi privesc aceşti scriitori copilăria definitiv apusă, cu o presupusă dulcegărie a copilului. Le-am cerut elevilor să scrie o scurtă compunere despre primăvară. Cîteva fete au stricat cerneala cu : „Primăvara e cel mai frumos anotimp. Primăvara sînt ghighiţei şi viorele şi cântă păsărelele" etc. Cei mai mulţi au povestit însă firesc. Vasile Gheorghe : „Cea mai frumoasă primăvară este aceasta. Câmpul este foarte frumos cînd te uiţi peste el şi este alb de miei". Mă gîndeam că Ghiţă Ion n-o să spună niciodată „paace" ; nu părea un romanţios : „Primăvara îmi place pentru că mă duc şi pun aţă ou boabe de porumb şi prind ciori şi mă duc şi le leg de şteofleci şi zic că sînt oi şi le bat (ciorile — oi ?) pînă ce le omor, apoi le dau foc, şi aşa trece primăvara. Păzesc la porumb să nu-1 fure ciorile". Ştefan Ioana scria : „Primăvara eu o duc bine. Mă mai joc cu mingea, îi mai ajut pe părinţi, mai văd un film la televizor. Chiar ieri am văzut un film frumos rău, m-am speriat ce-am văzut în film. îmi place primăvara pentru că ascult umblând prin pădure cântecele şi se ia zăpada şi se âncăldureşte. Rîurile se umflă, curg cu un debit mărit şi duduie ca nişte compresoare de la staţie". Poate că Ştefan Ioana descoperise un secret al poeziei : ea nu compară zgomotul compresoarelor cu, să zicem, vuietul unui fluviu, ci — ca să sensibilizeze imaginea, ca să arate mai plastic cum duduie rîurile — le aseamănă pe ele cu com-presoarele. Era o comparaţie făcută de un poet modern, familiarizat mai degrabă cu peisajul nou, industrial, decît cu elementele veşnice ale naturii. Biolan Petru iubea primăvara, pentru că : „Pe dealuri încep să zburde mieluşei şi albi şi negri, după mama lor. Primăvara, oamenii îşi fac case noi, îşi iau motociclete, biciclete şi aragaze. Cînd o să mă fac mare şi o să ies pe leafă, o să-mi iau şi eu o motocicletă". ★ Dumitrescu, tânărul profesor de matematică, mi-a spus că se însoară. Era un băiat foarte bun şi după oe l-am felicitat bucuros, l-am întrebat cine e fata. — O strungăriţă de la atelierul mecanic. N-o cunoşti. Am ridicat din sprâncene, admirativ : — Bravo, domnule ! O aduci la anul la seral. Dumitrescu s-a enervat : — Adineauri, Pop mă compătimea, acum, tu nu mai poţi de admiraţie. Nu, domnule, n-o aduc la nici un fel de seral. Mormăia. — Când e vorba de teorii, sînteţi grozavi. Dar vă miraţi că iau o fată fără diplomă. Avea dreptate : încă nu ne-am obişnuit, în atîţîa ani, cu lucrurile normale. 87 ★ Aveam treabă la secţia „gaze-compresoare" a schelei : acolo lucrau cîţiva elevi ai mei, pe care meşterul şef îi reţinea mereu după orele de lucru, obli-gîndu-i să întîrzie de la cursuri. L-am găsit pe meşter, ne-am certat şi, în cele din urmă, am obţinut ce doream. în semn de împăcare, 1-a rugat pe Pascu, electricianul, elevul meu, să mă conducă prin secţie. Făcînd lungi ocoluri, am ajuns obosiţi, la poarta staţiei. — Fumaţi, tovarăşe profesor ? — Nu. — Dar un chibrit aveţi ? Mă scotocesc prin buzunare. — îmi pare rău : n-am nici chibrit. — Bun. Atunci putem intra. Pascu găsise mijlocul cel mai delicat să evite controlul, altfel obligator la intrarea în staţie. Linişte deplină. Nu se auzeau decît nişte păsări îndepărtate şi vîjîitul slab, uniform, al gazelor. Motoare nu .se zăreau ; erau departe, ascunse, ca să fie înlăturat orice pericol de explozie. în instalaţiile impunătoare, gazelle se transformau, trecînd prin prefaceri succesive, în benzină uşoară. Ca orice mare dorinţă de zbor înăbuşită, gazolina aceasta ascundea putere, primejdie, risc. Dar plecînd de aici, ajungea la aeroporturi, unde era folosită ca benzină uşoară pentru avioane ; astfel încît, în cele din urmă, vechea năzuinţă de a zbura îşi găsea totuşi împlinirea. Pascu mi-a arătat o găleată de gazolină şi m-a îndemnat să vîr mîna înăuntru. L-am ascultat. Cînd mi-am scos mîna din lichidul fără culoare, am perceput deodată, surprinzător de acut, viratul. Sensibilizată de atingerea cu gazolina, mina simţea cu toţi porii deschişi curenţii, pînă atunci doar bănuiţi, ai primăverii. A sunat sirena, pentru pauza de prînz. Pascu mînca în sat, la aceeaşi gospodină care-mi gătea şi mie ; astfel încît am plecat împreună. Pe lîngă noi a trecut un om tînăr, aducîndu-şi vaca de la păşune. O vacă băl ţaţă, un om grăbit mînînd-O' din urmă, lucruri vechi de mii de ani. Da, dar nu mergea pe jos, ci, oricît ar părea de ciudat, cu motocicleta : pastorală mecanizată. Am rîs amîndoi, şi moto-ciclistul, amuzîndu-se şi el, ne-a ameninţat cu pumnul. Anghel Marin, băiatul văduvei la care mîncam, nu prea învăţa, iar explicaţiile suplimentare pe care i le dădeam, le înţelegea anevoie. într-o zi se dusese la cooperativă să cumpere bomboane acre, dar nu-şi amintise cum li se spune : — Ia daţi-mi şi mie nişte... nişte alimente. Şi Alimente îi rămăsese numele. „Ce mai faci, mă Alimente?" „Iar nu ţi-ai făcut lecţiile, vere Alimente !". în timp ce Pascu şi cu mine stăteam la masă, Marin a venit ou o sticluţă de cerneală, împrumutată de la un coleg care şedea prin vecini, şi-a umplut stiloul şi a vrut s-o ducă înapoi. Maică-sa nu 1-a lăsat : i-a luat sticluţa şi a turnat în alta, goală, cîteva picături. — N-o să bage nimeni de seamă. Marin n-a înţeles în prima clipă ce face maică-sa. Pe urmă l-am văzut pălind şi-a fugit. Femeia ne-a lăsat singuri şi s-a dus după el. Cum, peste un sfert de oră, încă nu se întorsese, am plecat amîndoi. 88 ★ Cu gîndul că trebuie să trec neapărat diseară să văd ce-i cu băiatul, mă îndreptam, cîteva ore mai tîrziu, spre şcoală. Pămîntul se uscase şi mergeam cu bicicleta : roţile aveau un fîşîit prelung, liniştitor, pe care nu-1 mai auzisem din toamnă. în faţa şcolii, bicicletele şi motocicletele elevilor. în 1945, dacă nu mă înşel, Geo Dumitrescu scria versul : „Ţanţoş ca un ţăran pe bicicletă". Există şi o istorie a gestului cotidian. Ea consemnează că, la acea dată, figura unui ţăran pe bicicletă putea să pară un lucru excepţional. Astăzi, am impresia că bicicleta este mai răspîndită la sate, decît la oraş, unde există mai multe mijloace de locomoţie. Motociclete şi biciclete aveau nu numai elevii de la seral. Copiii unor colectivişti veneau Ia şcoală parte cu bicicleta, parte cu maşina schelei petrolifere, care trecea zilnic să-i ia de-acasă. Biciclete şi motociclete... în urmă cu cîteva zile, Dode Marin din a V-a se rătăcise prin pădure. Asurziţi de vîjîitul sevelor noi, plini de semnalele luminoase ale frunzelor abia răsărite, arborii înnebuniseră şi, olătinîndu-se confuz în mijlocul serii, îl împiedicaseră pe Dode să găsească drumul spre casă. Pădurea nu era atît de adîncă şi existau destule drumuri care duceau spre oameni, dar se vede că pe Dode îl zăpăcise frica, pentru că nici o doua zi, pînă tîrziu spre seară, nu se întorsese. Plecaseră părinţii şi eîţiva vecini să-1 caute; reveniseră pe rînd, fără rezultat, cu aceeaşi întrebare înfrigurată în privire : „nu s-a întors cumva în lipsa noastră?" Apoi cineva a pomenit un cuvînt care plutea în aer, deşi nu-1 rostise nimeni pînă atunci : „lupul !" Am înţeles în clipa aceea că nu mai am dreptul să stau şi să contemplu feţele dezorientate ale celorlalţi. Am încălaoat pe bicicletă şi peste un sfert de oră eram la nea Popeseu. Ştia de ce am venit. — Nu s-a întors încă? — Nu. Nea Popeseu a închis ochii (aşa făcea cînd voia să cugete mai bine) şi, încruntat, şi-a rostit gîndurile, pe măsură oe-i veneau : — Lupi nu cred să fie. Nu sînt. Dar e frig. De cîte ore e în pădure ? — De vreo douăzeci. — Prima noapte a trecut-o cu bine, asta-i sigur. A deschis ochii şi s-a uitat afară : se însera. S-a ridicat în picioare. — Bine, tovarăşe profesor, să vedem ce-i de făcut. ' Peste trei ore, în faţa administraţiei se aflau peste douăzeci de motociclete şi vreo patruzeci de biciclete. Nea Popeseu îi chemase pe muncitori. Au făcut un plan amănunţit, şi-au împărţit pădurea (aveau şi o hartă, cu care venise brigadierul silvic). La ora opt, într-un zgomot asurzitor, luminile farurilor s-au deplasat spre pădurea buimăcită. Peste două ore, un motocielist se întorcea cu Dode, nevătămat. Bineînţeles, la cercetare participaseră şi mulţi elevi. Amintindu-mi, le priveam motocicletele şi bicicletele, cuminţi, adunate în rastelul din faţa şcolii, în soarele stins de amurg ; mi se păreau şi ele nişte amănunte cu farmec ale zilei aceleia de primăvară. ★ Primăvara. Stancu Ion, elevul meu din clasa a VIII-a, o altă clasă a VIII-a cu elevi mai tineri decît cea de anul trecut şi cu alte probleme, îmi spune că vrea să citească o poezie. 89 — Cine a seris-o? — Eu. O citeşte. Colegii aplaudă. îi întreb : — Voi aţi scris vreodată poezii ? — De mult, tovarăşe profesor. A răspuns Vişan. — Cînd anume ? — Pe cînd făceam armata. Stoica : — Pe atunci am scris şi eu. Borţan : — Şi eu. — De-atunci n-aţi mai scris ? < — Nu ! — Bine, dar cum se face cjă toţi aţi scris poezii, pe vremea cînd eraţi militari ? M-a lămurit, didaotic, Vădan : — Oamenii mai mult în armată scriu poezii, că Sînt departe de casă şi-şi amintesc. Nu ştiaţi ? Nu ştiam. ★ Stoica trebuia să decline un substantiv şi a ales „femeia". L-a declinat în propoziţiuni (Nominativ : Femeia este frumoasă ş.a.ni.d.) şi a dat exemple cam deplasate ; cîţiva dintre cei mai tineri (tot primăvara ?) au început să chicotească. Peste cîteva minute, la un exemplu inofensiv : „rochia este lungă", din nou zâmbete cu două înţelesuri. Enervat, am simţit că nu pot lăsa lucrurile să treacă fără nici o consecinţă. Am deschis dulapul cu cărţi şi am luat volumul de versuri al lui Arghezi. Le-am citit, cu un fel de înverşunare, fără să-mi ridic ochii din carte : „Rada", „Tinca", „Fătălăul". „Cu vreo cîteva tuleie, Mă, tu semeni a femeie"... I-am privit. Ascultau cu ochii larg deschişi, tulburaţi. Nici un zâmbet, nici o tresărire a obrazului. Le-am citit „Duhovniceasca", apoi o poezie din ciclul „1907". La sfârşitul orei, cîţiva m-au întrebat de unde pot face rost de carte. Stancu a adăugat : — Să-i citesc şi băiatului, să audă şi ei. Nu glumea. înţelesese poeziile aşa cum trebuia să le înţeleagă. Gîndurile îndoielnice, dorinţa de glumă, se retrăseseră speriate din faţa artei, lăsînd loc numai emoţiei şi raţiunii. Şi pur şi simplu, elevilor mei nici nu le trecuse prin gînd că în poeziile citite ar putea fi ceva care să le stârnească o reacţie minoră. ★ Dalea Ioana din clasa a zecea venise la şcoală purtând sub haina bărbătească, la care nu renunţă niciodată, o bluză albă de mătase. Privea în toate părţile, roşind, deşi cred că nimeni în afară de mine nu observase evenimentul. Cea mai bună elevă din clasă avea 30 de ani şi doi copii ; de soţ era despărţită de mult, dar nimeni nu spunea despre ea vreun cuvînt în doi peri. 90 Venea seară de seară, ea, una dintre puţinele femei sondor, cu aceeaşi salopetă gri şi cu aceeaşi haină. Avea mişcările nu moi, ci blînde ; tot ce făcea era luminat de blîndeţe şi timiditate ; felul cum ştergea tabla, mersul, vocea. Farmecul ei deosebit avea şi o altă sursă : înţelegerea. înţelegea lucrurile în profunzime, cu o inteligenţă precisă şi fără şovăială. înţelegea şi surîdea — un surîs înţelept, de femeie care cunoştea viaţa şi ştia cum să vină spre ea, dăruindu-se şi totuşi mereu întrebătoare : undeva, pot exista primejdii. Era, hotărît, una din cele mai frumoase femei pe care le-am văzut. îmi amintesc că, o dată, Popescu M. Ion I mi-a vorbit admirativ despre ea. — îţi place ? l-am întrebat cu un zîmbet complice. Nea Popescu m-a privit — sau mi s-a părut doar — cu milă : — Dacă-i frumoasă ! Dumneavoastră nu vă place ? — Ba da. — Atunci ? înţelesesem ce vroia să spună. (Atunci de ce zîmbeşti aşa ?) Şi mi s-a făcut ruşine. Dar în ziua aceea de primăvară, îmi plăcea să mă gîndesc la Dalea1. ★ Cînd pompele sondelor fac simultan o mişcare de aspiraţie, se consumă mai multă energie electrică şi becurile din clase luminează ceva mai slab, o frîntură de secundă. Fenomenul, aproape imperceptibil, se petrece, la intervale egale, de cîteva ori pe minut. Şcoala ia energie electrică de la acelaşi transformator cu sondele cele mai apropiate. O clipă, feţele elevilor, ale sondorilor adică, se întunecă puţin, de parcă ar participa şi ei la efortul sporit; se întunecă şi paginile pe care elevii din a opta notează versuri din tragedia Antigonei. Apoi la sonde urmează o mişcare mai relaxată şi lumina, în clasele pline, îşi dă întreaga putere. Dacă s-ar întâmpla ceva la sonde, cei de aci ar afla-o prin intermediul luminii ; pulsaţia fără tulburare a becului spune că totul merge bine ; sondorii pot învăţa liniştiţi. Creon a vestit că odată cu Antigona va mai muri cineva ; o va ierta ? Lumina se dăruie întreagă. Dar Creon nu înţelege. Aşa, muşchii se încordează, pompele sondelor trag cu întreaga lor putere ; s-a întunecat : Antigona va muri. Dar iată, lumina e iarăşi deplină. Antigona clamează : „Da, rostul vieţii mele-i să iubesc". Şi cei de aici vin să-i audă numele după opt ore de muncă plină de concentrare. „Da, rostul vieţii mele-i să iubesc". Mîinile lor bărbăteşti, purtând podoaba modernă a ceasului argintiu, se ridică spre dragostea Antigonei, dîn-du-i un sens nou. ★ începînd de la ora 9, în sala de festivităţi a schelei, va avea loc „Balul primăverii". La frizerie aşteaptă vreo zece persoane. Frizerul, un om de vreo 40 de ani, cu ochelari şi figură de intelectual, meseriaş foarte bun, mi-a explicat odată pentru ce — deşi familia lui locuieşte în Găeşti — vine în fiecare luni dimineaţa să-şi facă meseria tocmai aici, la atâţia kilometri de oraş, şi nu mai pleacă pînă sîmbătă la prînz : — Am fost bolnav, tovarăşe profesor, şi am nevoie de linişte. Aici, la schelă, nu am de-a face decît cu muncitorii. Ştiţi şi dumneavoastră : sînt oameni 91 serioşi, scandaluri nu se există să fie. O singură reclamaţie am avut în doi ani. A scris tovarăşul Gheorghe, de la compresoare, elevul dumneavoastră, că l-am. dat cu colonie după bărbierit. Avea dreptate omul, ceruse spirt şi zicea c-o să rîdă nevasta de el. Frizeria se află într-o odaie din „baraca burlacilor". Deşi ne adunasem atî-ţia, oamenii aşteptau pe bancă tăcuţi, încrucişîndu-şi pe genunchi mîinile cu unghii groase. Nici frizerul nu vorbea, şi nici ceilalţi. Omul făcea o treabă, deci trebuia să fie atent. Clienţii îl înţelegeau şi-i respectau munca. După fiecare tuns, frizerul mătura şi îşi spăla mîinile cu spirt. în drum spre sala de festivităţi am trecut pe la Leana şi am aflat că l-a găsit pe Alimente, tocmai pe seară, după ce căutase disperată prin tot satul. Era ascuns în patului unui vecin, şi se vedea că plînsese mult, pînă adormise. ★ Bal simplu : bănci nesigure pe marginile sălii, orchestra Nicu Belciug — tatăl şi fiul viorişti, nepotul la acordeon — urcată pe o scenă improvizată din cîteva mese, cîntînd înainte de venirea publicului „ca să se mai încălzească aerul". Dansatori mişcîndu-se neîndemânatici, în contratimp, unii dintre ei bătînd tactul cu degetele pe spinarea partenerei. Pulovere în dungi, alături de costume de 360 de lei metrul, purtate cu eleganţă. Mulţi elevi de-ai mei de la seral, cu cravatele legate stîngaci. Unii greoi, dansînd concentraţi, cu frica permanentă să nu-şi calce partenera. Alţii traversînd sala cuceritori, cu mişcări sigure. îmbulzeală la tombola cu multe farfurioare şi cutii de chibrituri. Câţiva sînt ameţiţi. — Cîntă mai tare, ţigane ! strigă cineva. Priviri dezaprobatoare. Un glas : ■ — Nu te credeam, mă, aşa prost. Belciug are doi băieţi la noi, la schelă... La intrare se află un carneţel şi o cutie. Oamenii intră, rup un bilet din carneţel, lasă trei lei în cutia plină de bani sau îşi iau singuri restul. Lîngă cutia cu bani nu se află nimeni care să supravegheze. Cei care vin sînt muncitori, sînt elevii mei : ei nu pot înşela pe nimeni şi nimeni nu-i bănuieşte. ★ De la bal am plecat destul de tîrziu, obosit. Era o seară cu lună şi pietrişul presărat în faţa sălii de festivităţi lumina alburiu. Am coborît dealul abrupt, pe lîngă birourile administraţiei, apoi, lăsînd în urmă, cu silueta ei misterioasă, staţia de forţă, am luat-o în jos, pe şosea. Pămîntul, răscolit de şenile, nu se uscase încă. Dar nu mi-a plăcut niciodată să calc ferindu-mă, şi treceam înainte în linie dreaptă, fără să ocolesc băltoacele, sigur de avantajele cizmelor. Pîrîiaşul din vale sticlea şi aş fi putut să-1 trec, păşind din piatră în piatră ; nu eram însă sigur pe îndemînarea mea şi-apoi apa era foarte mică, aşa că l-am trecut direct. în felul ăsta mă obligam la încă o treabă pe care altfel aş fi putut s-o ocolesc din comoditate : trebuia să-mi curăţ cizmele în următoarele minute, pentru că altminteri apele, pline de acizi şi de sare, ca toate apele din preajma sondelor, mi le-ar fi distrus. Eram mulţumit de ziua care trecuse : fusese plină de întîmplări. îmi recunoşteam în mişcări, plăcuta oboseală de seară cu care mă obişnuisem. Curăţatul 92 cizmelor, în curtea luminată de lună, simţind în spatele meu răsuflarea viţelului care, scăpat din grajd, venise să privească, nu era lipsit de un anumit farmec. Eliberat de iarnă ca de-o pîclă nesigură, cerul lumina, plin de stele. Avînd de scris şi eu o compunere despre primăvară, nu mă îndoiam că aş fi pomenit în primul rînd despre curăţatul cizmelor în liniştea amicală a curţii. Petrecusem o zi frumoasă, nu mă gîndisem nic> o clipă la ceea ce lăsam în urmă în Bucureşti, şi mi-a 'trecut prin cap gîndul că ar trebui să închei acea zi cu hotărîrea de-a nu mai pleca niciodată din C. Mă simţeam cinstit şi sincer, de foarte multă vreme nimic şi nimeni nu mă îndemnase să mint, şi-am părăsit gîndul acela cu un zîmbet. Nu aveam să rămîn acolo toată viaţa, voiam să trăiesc şi-n oraşul meu, aveam de gînd să cunosc şi alte oraşe, şi gîndurile acestea mi se păreau fireşti şi frumoase. Dar priveam cu plăcere în seara de primăvară, satul ca un imens abecedar viu, în care acelaşi A punctat de becuri, lumina de zeci de ori din spatele caselor. 19 ANI DE LA ELIBERAREA BULGARIEI Elisabeta Bagriana Aerodromuri Ca-ntoldeauna, şi astăzi, mă bucur să zbor, să zbor, să zbor, ( cu-adevărat sau în gînd). Şi-acest dor, această sete de pasăre, nu o pot stinge nicicînd. De-aceea, şi astăzi, cu-aceeaşi fervoare mă-atrag aerodromurile nocturne, sclipitoare, — cuiburi pestriţe-ale lumii, din care păsări cu motor intră în zbor spre pretutindeni, străbătînd uscatul şi apele pe nevăzute fire de aer şi se ridică şi se lasă şi iar se ridică, zburînd peste micşoratul pămînt, urmărite, la nesfîrşit, de-atîtea tinere priviri săgetînd spre zenit. Cîtă apă a curs din acea primăvară-anume, furtunoasa primăvară-n care am zburat, pentru-ntîia oară, spre depărtata şi ispititoarea lume! Aripile mele flăminde de drumuri au bătut multe aerodromuri \ Fctcuri străine le-au pîrjolit fi tnimajn-a durat de attta iuhit.. Dar cmd, după lungul meu zbor ma-ntorc la cei de-acasă, covîrşită de dor, PB ămPîa Sofiei, îmi apare aerodromul cu ierburi unduitoare ' fl sml că~n inima mea mckînd nu s-a aflat tremur mai curat — si dragoste 'mai mare — si mă plec şi sărut fiecare frunză, fiecare fir al ierbii, recunoscut. Piscul Sclifieşte-n soare ^ P* creasta muntelui temut. Lel mai abrupt> mai plin de risc mcuş al meu, cu tine l-am făcut. Vuîa in taţa-mi o viitoare, prăpastia se-ntuneca, simţeam pe umăr mâna ta, pe umărul meu, cald sprijinitoare. Dar iată nepoftita moarte. Te-a smuls cu o cruzime rece f de atuncea, mai departe, ®i locul tău stăruitoare, mă petrece. Piscul e tot sus acum, 'nai sclipitor şi mai subţire, Profilul tău, rămas în drum ramîne-adînc în inimă, în amintire. In Uneşte de NINA CASSIAN 95 Rafael Alberti Testamentul Rozei *) Bertei Singerman De mine unii spun : roză pierdută „Ieri te-ai ivit şi mline vei muri. Pentru o zi, atît doar, eşti născută ? în scurtă vreme vei pieri". E mline azi, a şi venit un mîine, tu, ieri născuto, ieri... în galben m-am ivit, de primăvară. Putea fi alb, ori roşu ori carmin. O, amintiri. — Tin, tin ! — Ei, cine-i ? — E soarele. — Ce vrea ? — Să intre. — Poftească după cum e voia sa. Intrînd în piept, m-a desfoiat deodată Ce oră de amor! Eu râsâream şi mă trezeam în zori la nunta binecuvîntată. Nu galbenă eram, o roză aurită, femeie, trup rotund al unei flori şi-ndrăgostită. — Tin, tin I — Ei, cine-i ? — Un colibri necunoscut. — Ce vrea ? Ce-mi cere ? — Un sărut. *) Recitată la Festivalul din Spoletto (Italia Iunie—Iulie 1962), pe muzica lui Fr. Poulenc, iar la Buenos Aires de Bertha Singerman. 96 1 — Viata Romfnească - Să-nceapă după cum e voia sa Ce dulce miere nectarul meu de rozâ-abia trezită Y ce lumină ~ jar fără cenuşi tmi ardem galben pieleadel ■ ~ Tin, tin t'ieiea de pe mine. -- Ei, cine-i ? — Briza jucăuşă. ~ Şi ce doreşte ea ? — Un dans. — Roză şi briză, iată, vom dansa. Sînt pasăre. Petalele mi-s aripi Şi zbor. Sînt mare. Caliciul e-o corabie.. Plutesc ! Sînt vis. Şi[tu îmi iei mireasma Adorm. Şi iată noaptea. Vreau să fiu o stea < O stea, in naltul cerului deschisă ' aprins ca trandafirul scîTeia ' nu galbenă, de aur pur ' — Tin, tin ! "' — Ei, cine-i ? — Tremurătoare,-o stea ~ mine, spune-mi dar, ce vrea ? ~ Sa-jtplîngă, tremurînd într-un fior ~ mtre, după cum e voia sa S plinse tremuraşi plînsegreu 9i Phnsul ei se împleti cu-al meu ?i soarele suind mă mistui ' roza pierdută. 11 m mai, Las inima întreagă soarelui Las mierea colibriului Las vîntului aromă şi fior. lacrimile stelelor. Şi totuşi zic: Ce las in fond? Nimic. Dar nu mă plîngeţi, o, nu plîngeţi roza ce s-a născut în zori şi moare-n zori. Adio deci... Mă poartâ-acum văzduhul. Ieri mă născui. Şi azi iubesc. E soare. Şi vine colibriul. Mă înconjoară briza. Alunecă o stea scînteietoare. Şi-apoi ? O altă roză aurie se va trezi cînd soarele răsare. Descindere Ei vin din nou, pîndindu-te, stricînduţt şi somn şi noapte, visul de pace, mult dorit. Aceiaşi sînt din toldeauna,-i ştii, de cină ai spus, într-o zi neagră .--„Ajunge ! Eu cer atît, lumină". Aceasta-i crima ta — Poftiţi dar, domnii mei. (Sînt mut şi limba e-ncremenită; cuvintele nu-mi umplu cerul gurii, —■ şi cum ar fi dorit! — dar tac în faţa voastră, chiar dacă mi se-adunâ-acum scuipatul, scuipatul gros, ce, slobozit deodată, ar ţine loc de glonţ şi ar izbi de moar te,-n ţintă... însă-acum...). —• Continuaţi deci, domnii mei... Acestea mi-s cărţile... (Inima mea e-n toate, frămîntată; sînt versuri despre mare, nefericiţii-mi îngeri, sărmana-mi patrie însîngerată, exilu-mi fără capăt...) — Celelalte ? — Acelea, da acelea! (Pericol! Nu le-atingeţi. In fiecare slovă-i dinamită). — Se pot lua... (Ei, dar acum nici nu-şi dau seama, n-a sosit momentul, în noaptea asta nu scot o silabă. Mi-am interzis cuvîntul şi scuipatul). — Luaţi scrisorile îngălbenite ? (Bine.) — Maşina mea de scris ? (Deşi le spun că ea nu scrie singură...). Portretul ? (Nu-i chipul căutat... Dar e-un poet nefericit, teribil. Vedeţi ? Un om frumos ! Dar ce ştiţi voi ? De mult e mort poetul. Să strig vreau. Mă răneşte dublul tăiş al limbii. Rupeţi . şi sfîşiaţi şi pielea de mobile, tăiaţi pologurile, smulgeţi şi florile, sălbatic, de pe balconul meu. Din gura neagră a glastrelor adinei, de mult pustii, ieşi-vor doar furnicile şi viermii). — Şi, domnilor, ce mai doriţi ? (Tăcere. Mi-am retezat azi limba... Intre dinţi Jl-°lm, căzută, ca o biată zdreanţă de fibre sîngerînde, mişcîndu-se-ntre spume şi vorbe... Aş putea s-o vars pe loc, ori s-o azvîrlu, sigur ca va inundă ochii... Ce moment mult aşteptat, precis, să-şi împlinească obscura misiune, profesia ei tristă şi uniformizată ' Dar nu... Continuaţi). S-a terminat ? f hu nu-s decît o carte.) Să mergem, domnilor. înmormîntarea Da, am murit. Aşa-i. Sînt mort. Sînt mort. Un mort definitiv rămas fara viaţă în acest pat sărman ' inir-un spital modest, şi într-un sat ' pe care nici măcar nu-l ştiu. Veni un medic, şi îmi dădu cîteva palme pe obraz îmi ridică o pleoapă, un braţ. Şi după el, în alb halat, poate aceeaşi soră ce noaptea mă veghease îmi puse cruce braţele pe piept 8 şi atingîndu-mi inima, rosti cu glas suav şi dînd din cap • - Nimic nu-i de făcut. Ni s-a sfîrşit E adevărul trist ' Da, le-am murit. Şi i-am lăsat pe toţt atunci cînd... Vai, ce spun ' De ce vorbesc de „toţi", cînd n-am pe nimeni ? Mai bine spun: eu singur am murit cînd nimeni nu gîndea la somnul meu Era cam pe la cinci şi jumătate ori poate către şase dimineaţa Cu mine ce-au de gînă ? Şi ce grăbit e patul! Un alt bolnav la fel de grav aşteaptă imizic: e-un mort de schimb. Şi totuşi căldura mea e încă-n aşternut. * Căldură? Nu, e gheaţă! Un frig necunoscut ce inima-l păstrează toată viaţa doar pentru cea din urmă clipă Cu mine ce-au de gînd ? Nu-i nimeni să mă caute Am auzit ce-au întrebat. Şi totuşi Departe foarte... Dar aici, acum cine mă recunoaşte, cînd vocea mi-a lipsit să pot rosti măcar un nume ; ţara mea — şi anii mulţi cît ochii-mi n-au z.ărit-o, cît tălpile nu i-au călcat pămîntul ? Ieri am intrat, tîrziu... Ba m-au adus, eu n-aveam cunoştinţă. Iar acum sicriul nevopsit îmi este casa mobilă, fără geamuri, fără uşi. Aud că plouă... Ceru-i coperit. Şi printre pietre-s gropi în drum... Mă doare, mi-e teamă că, la orice salt, căruţa... DU, calule, dii, astăzi mai ai de dimineaţă înc-un drum ! Mai uşurel, te rog! Mi-e ultima plimbare. Nimeni, nimeni nu vine-n urmă, nici măcar un cline... Căruţa se opreşte... Trag la cîntar — nici cît o pasăre ; mă iau pe umeri, fără să mâ-njure. Da, da, am şi ajuns. Urîte ziduri, triste, de ciment... Şi nici un singur arbor măcar un chiparos ori un măceş. Murdare gropi cu numere pe ele, betege cruci de lemn, ciulini uscaţi, urzici între morminte, şi nimic mai mult. E ultimul popas, nimic la despărţire ? Întotdeauna pe-acest drum părinţii ori alţii cel puţin ne spun adio. Desigur, altfel ar fi fost departe... E ultimul meu drum. Ce-aud ? E o părere ? Ba nu ! Tăcere ! — Ascultaţi prieteni! ne-aflăm aici în preajma unui erou întors în patrie de peste mare, din pămînt străin. Ei, într-o zi... (Acum n-aud ce spune. Ploaia îi risipeşte vorbele... Ce spune ?) Ostaş, luptă în peste treizeci de bătălii, pînă primi o rană adîncă-n piept... Şi patria şi-o părăsi cu cinste, cîntînd-o mai departe, în simple cînturi, pline de spuma mărilor, de sunetele rîurilor verzi, de vîntul dinspre munte... îşi părăsi cu cinste ţara sa. Dar ia priviţi! Se-ntoarce cu cinste, astăzi, mort... Sînt mort. Aud. Sînt mort mort iremediabil. Şi nimeni nu-i să-mi spună TostiTeZmaS- Mete CUVinte lati^ oştite de un popa însingurat în ploaie. Nimeni nu-mi ştie cîntecele. Nimeni WmI* ? CUnoa*te' căci nu le-am scris vreodată Mi-au fost numai un zvon rămas în piept Şi totuşi azi vor răsări, ştiu sigur şi dulci îmi vor înmuguri pe buze zburînd în larg azur, pe cînd comuna gro'apă-mi-nâbuşă gîtlejul şi numele-mi-nghite-n veci de. veci. ' Statuia Erai aşa frumoasă că nu puteai vorbi Viceinte Huidobro Uitată de o lume, trăiesc pe-această cale pustie mărginită de plopi şi de mesteceni in codru. ' Statuie singuratică-a pădurii. în juru-mi sînt araucarii nalţi, albaştrii cedri, pinii, eucalipţi şi chiparoşi, cazuarine... Podoabă rătăcită în pădure. pe marginea acestui drum stingher mor de singurătate, înaltă şi robustă ridicînd spre cer un braţ cu dreapta, vai ce durere! - lipsă Un coşuleţ cu fructe ţin în cealaltă mînă prune şi mere, vişine şi piersici cărora muşchiul moale le-a dăruit verdeaţa o umedă culoare de fructe submarine. Şi lingă piedestal, cresc printre mărăcini şi spini atîtea ierburi şi arcul graţios al unui palmier care se naşte. Nu ştiu prea bine cine sînt Pomona, unii-mi spun. Puţini mă văd trecînd. Aproape toţi mă ignorează; totuşi eu sînt frumoasă, o femeie naltă cu sînii tari în vînt şi cu tunica largă descheiată lăsînd să mi se vadă mulajul pulpelor, sub falduri ondulat-armonioase. 101 A ş vrea să pot vorbi, mi-ar place măcar o dată cînd soseşte toamna, şi desprinzîndu-mi tălpile de soclu, să mă preumblu ascultînd sub paşi o muzică a -frunzelor uscate. Aş vrea să pot vorbi, cînta, şi-aş vrea să umblu... Dar... Linişte .'-Aud paşi... E cineva naintea mea, şi mă priveşte fix. Şi chiar şi mîna lipsă se-nfioara. — Ce splendidă făptură, şi singură în acest loc ascuns, fără s-o vadă nimeni! Aş duce-o în grădina mea. Frumoasă va străluci-n această primăvară, sub nalţii plopi şi chiparoşi umbroşi, pe frunte cu-o cunună de mireasă! Atît a. spus. Şi noaptea umplu frunzişul foşnitor în arbori. Eu simt ceva în ochi... Ori poate roua... Nu, sînt lacrimi. O laudă-a splendorii mi-aud întîia oară, ce fericită sînt acum în inutila mea singurătate. Să. fug, să fug, să fug, să merg orbeşte, urmind pe trecător în astă noapte, chiar in această noapte-ntunecoasă! Scăpa-voi oare ? Nu mă pîndeşte nimenea ? Şi tălpile mi se desprind de piatră.. Sar, sînt pe drum... înaintez încet... tn urma mea e piedestalul gol... Nu ştiu-ncotro pornesc. înmiresmată., umbra... De braţu-mi fără mînă atîrn-o creangă. Faldurile-mi rupe ghimpata sîrmă-n drum, şi mărăcinii... Şi vaci mă urmăresc cu ochi aprinşi. Merg ca împinsă de un cîntec fericit, orbeşte-ajung în mult doritul parc. în cinstea mea, iluminări de arbori. Fosforescenţi sînt plopii şi chiparoşii ard, incendiind cununile miresii. Un piedestal floral, imaculat, m-aşteaptă. Dar nimeni în grădină. Casa-nchisă. îmi urc pe albe flori statura zveltă şi inima îmi tremură cu zorii. Cînd se deschide poarta... mă simt aşa frumoasă., că nu mai pot vorbi! în româneşte de VERONICA PORUMBACU Titu Maiorescu şi paşoptismul de Paul Cornea 1 Dezbaterea care s-a încins în uJti-inul (imp în jurul lui Titu Maiorescu a stîrnit un interes considerabil. Iniţiativa de a .supune unei analize temeinice personalitatea .prestigioasă, dar atît de controversată, a conducătorului Junimii, e cum nu se .poate mai binevenită. Se simţea în adevăr nevoia •de a clarifica rolul, istoric al criticului, de a-i parcurge cu ochi avizaţi moştenirea, de a-i defini raporturile cu noi, constructorii socialismului, fără a l'ace hagiografie, ca atîţia din istoricii literari de pe vremuri dar şi fără a uza de incriminări expeditive şi nedemonstrate. Miza discuţiei e însă, după noi, chiar mai importantă decît aceea de a rectifica nişte interpretări abuzive şi a combate pur şi simplu erorile exegezei — erori adesea fundamentale fiindcă decurg dintr-un punct de vedere inconciliabil cu marxismul. Maiorescu n-a fost au autor de romane sau poezii ci un teoretician ; şi n-a fost un teoretician de rînd, ca atîţia scribi obscuri ce -s-au agitat la suprafaţa vieţii literare ci unul dintre cei mai însemnaţi exponenţi ai gândirii burgheze romîiieşti ; iar teoriiJe lui n-au îmbrăţişat nişte domenii ezoterice şi n-au avut în vedere obiecte ale speculaţiei pure, ci, dimpotrivă, au pretins să rezolve dileme de importanţă vitală, ca de pildă : naşterea civilizaţiei moderne la noi prin contagiune ideologică sau ca urmare a necesităţii istorice obiective, orientarea social-utilitară sau numai estetică a artei, lupta pentru democratizarea structurii sociale sau pentru îngheţarea relaţiilor de clasă în varianta unui capitalism de tip prusac. La toate acestea se mai adaogă faptul că viguroasa acţiune exercitată de Maiorescu asupra vieţii publice nr a încetat odată cu stingerea sa din viaţă ; chiar şi după moarte el a continuat să tulbure şi să neliniştească fiindcă posteritatea, departe de a-i acorda tihna unei retrageri muzeale, i-a dăruit privilegiul unui destin activ, de luptător necontenit chemat în arenă ; Maiorescu a pierit dar maiorescianismul a continuat să subsiste şi să prolifereze ; pînă la 23 August 1944 numele criticului a fost adesea invocat iar chemarea „înapoi la Maiorescu" s-a auzit nu odată. Mai mult decît atît: în primii ani după eliberare poziţiile ideologice maioresciene au constituit adevărate metereze ale rezistenţei faţă de socialism şi astăzi încă, deşi nimeni nu propovăduieşte făţiş idealismul 303 subiectiv în sociologie sau autonomia esteticului în artă, ori de cîte ori apar tendinţe de a cocheta cu ideologia burgheză, dacă ne dăm osteneala de a scormoni prin cotloanele lor ascunse ca să aflăm de unde purced şi pe ce temelie intelectuală se reazimă, avem nu odată surpriza de a descoperi un izvor subteran de obîrşie maioresciană. O dovadă că polemica împotriva conducătorului Junimii nu e un război cu umbrele, ci o răfuială pe terenul concret al actualei lupte de opinii, o constituie articolul lui Liviu Rusu din „Viaţa romînească" nr. 5. Dincolo de intenţiile bune ale autorului, pe care nu le contestăm, acest articol, prin metoda demonstraţiei şi concluziile la care ajunge, reprezintă o regretabilă manifestare de recrudescenţă a spiritului maiorescian — favorizată probabil de convingerea greşită, atît de frecvent denunţată totuşi, că principiul coexistenţei paşnice s-ar putea extinde şi în domeniul ideologic. în articolul său, Liviu Rusu nu-şi pune nici un moment problema substratului de clasă al activităţii lui Maiorescu, separă în mod cu totul arbitrar pe critic şi filozof de omul politic, relevă laturi pozitive incontestabile ale conducătorului Junimii (pe care de altfel nu credem să le mai tăgăduiască azi cineva), ocolind însă o abordare multilaterală şi în esenţă a personalităţii sale. D-sa operează aşezînd sub microscop cîte o propoziţie izolată, în dispreţul contextului şi al sensului de ansamblu al activităţii criticului. Sau, ceea ce nu e mai puţin condamnabil, lăsîndu-se înşelat de pure coincidenţe terminologice, echivalează puncte cardinale antagoniste în geografia literară. Astfel, cu o lipsă de istoricitate care uimeşte, d-sa instituie o parţială analogie între Maiorescu şi... Engels, deşi doar simpla alăturare a acestor nume produce scîntei, ca a polilor de semn contrar ! în fond, tendinţa de căpetenie a lui Liviu Ru(su e de a vida oceanul ce-1 desparte pe Maiorescu de ideile noastre, de a'-l spăla pe critic de petele lui veniale şi a-1 face membru în familia socialistă (ceea ce, fie spus în paranteză, e indezirabil de ambele părţi). în ansamblul său, prin ceea ce spune şi mai ales prin ceea ce omite să spună, articolul reprezintă, indiferent de scopul urmărit de autor, o ilustrare a atitudinii apologetice faţă de moştenirea literară, nu singura manifestare de acest fel în cuprinsul istoriei noastre literare actuale, dar probabil, avînd în vedere locul deosebit ocupat de Maiorescu, una din cele mai dăunătoare. Ni se va obiecta poate că Liviu Rusu a ajuns să exagereze din necesitatea lăuntrică a reacţiei la o serie de teze schematice, simplificatoare şi negativiste, ale unui trecut apropiat. S-au formulat altădată judecăţi simpliste, care negau rolul criticului acolo unde el era incontestabil, îi agravau erorile sau îl osîndeau pur şi simplu, cu energie adjectivală. Exagerările de-atuoci ne par astăzi desuete; le dezaprobăm pentru că răstălmăcesc faptele şi încalcă adevărul, întrebăm însă : pentru a corija o eroare trebuie să cădem în alta, de sens opus? Faptul că în 1954 C. I. Gulian a publicat un articol cuiprinzînd o serie de opinii simplificatoare şi insuficient argumentate despre Maiorescu îl justifică pe Liviu Rusu să răspundă apologetic în 1963? Unica alternativă la iconoclasm să fie idolatria ? De fapt, e bine să împrospătăm memoria celor care suferă de amnezie: nu tot ce s-a spus deunăzi despre Maiorescu a fost greşit şi nu toate criticile ce i s-au adus trebuiesc revizuite. în afara articolului lui C. I. Gulian, care are şi merite (nu numai cusururi — cum reiese din rezumatul defectuos întocmit de Liviu Rusu) şi în afara preţiosului articol al lui N. Tertulian „Caracterul reacţionar al teoriei „autonomiei esteti- 104 cului"'1 (citat de Liviu Rusu dar neanalizat — de ce oare ?) se cuvine să amintim aici remarcabila contribuţie a mult regretatului nostru prieten, Barbu Cîmpina. a cărui moarte prematură a îndoliat ştiinţa istorică romînească : „Critica lui 48" 2). Mai ales în articolele lui Barbu Cîmpina şi Tertulian se găsesc demente de justă situare şi de exactă tălmăcire a unora dintre principalele aspecte ale operei lui Maiorescu. Evident, autorii nu se sfiasc să critice şi să denunţe, fără nici o tresărire de pietate, esenţa reacţionară a teoriilor conducătorului Junimii. Evaluări lucide ale omului Maiorescu şi operei nu datează însă numai din anii noştri. E cu atît mai mare meritul unor critici şi istorici literari mai vechi că nu şi-au pierdut sângele roce şi în anii cînd spiritul rector al Junimii era omagiat cu adoraţie, orga-nizîndu-i-se un veritabil cult, au ştiut să aşeze lucrurile în proporţiile lor reale. Citească oricine paginile lui lbrăileaniu din „Note şi impresii" (1920) sau notele din Miscellanea .Vieţii Romîneşti" din 1906—1907, citească excelentul capitol al lui G. Călinescu din „Istoria literaturii romîne" (1940) şi compare apoi cu dulcegăriile şi chinuitele raţionamente de reabilitare ale lui L'.v.iu Rusu. Poate nu e inutil, fiindcă am ajuns aici, să notăm că în istoriografia noastră literară se întiîlneşte uneori modalitatea formulării protocolare, a alternării farmaceutice între bine şi rău, Au parte de acest dozaj, diplomatic distribuit, nu numai scriitorii contemporani, concetăţeni cu criticul în aceeaşi lume îngustă şi deci capabili să-şi răzbune vanitatea rănită, dar şi clasicii, intraţi de mult în contact cu veşnicia, chiar şi jumătate-clasicii sau sferto-clasicii, veleitarii la nemurire încă neconsacraţi de vreun gir public. Delicateţea criticului, de a se abţine de la un verdict de netă condamnare, întîmpină pînă şi documentele ce probează o atitudine direct dezonorantă a eroului său. Grija lui perpetuă e să-şi adăpostească obiecţiile printre paranteze şi eufemisme, să denumească erorile „limite" şi să se înconjoare de rezerve strategice. A spune, de exemplu, că Maiorescu a fost reacţionar în politică, estetică şi filozofie i se pare imprudent şi sociologist vulgar. De aceea demonstraţia, ca la Liviu Rusu, conchide tot timpul că „scriitorul X" n-a fost chiar atît de... şi nici atît de... că el a sputs ce-i drept că... dar de fapt a crezut că... ş.a.m.d. Unde ajungem? La falsificarea adevărului. Şi unde încă ? La un fel de alexandrinism istorico-Iiterar, la un limbaj critic castrat de vigoarea afirmaţiei sau negaţiei, edulcorat de practicarea echivocului. Mai ajungem în fine — stranie dar legitimă consecinţă — la coborîrea interesului pentru personalitatea în discuţie, la aplatizarea şi mediocrizarea ei. Maiorescu — teoretician al gratuităţii artei trebuie combătut dar impune respect pentru că îşi pledează cauza cu talent şi forţă de expresie. Maiorescu — aflat în răspântia drumurilor estetice, oare împărtăşeşte cu Engels oroarea pentru tezism — mai ales că, vorba lui Liviu Rusu, amândoi „plecau de la Hegel" ! — care ezită de fapt între artă pentru artă şi artă cu tendinţă, nu interesează pe nimeni cum nu interesează eclecticul şi nu devine stimabil prin aceasta. Reacţionarul Maiorescu ne obligă să-1 combatem, e. un termen antagonist dar folositor dialecticii mersului înainte. „Progresistul" Maiorescu e un hibrid născut în eprubetă, nu numai incompatibil cu personajul real dar şi anodin în sfera propriu zisă a ideilor. în rîndurile de mai jos ne propunem a aborda un aspect particular al ideologiei maioresciene : raporturile sale cu paşoptismul. Deşi punctul de privire e special, ni se pare că el poate furniza o perspectivă valabilă asupra operei în întregul său. Căci ideile ') „Viaţa romînească", nr. 2, 1956 2) Idem, nr. 2 şi 6, 1948. 105 doctrinarii mişcării ci pe transfugii ei, nu reprezintă tendinţele centrale ale revoluţiei ci pletora elementelor de periferie. Şi atunci se pune întrebarea : de ce blamează Maiorescu un întreg curent de renaştere naţională şi politică în numele Unor laturi negative parazitare ? Dar procesul pe care conducătorul Junimii îl intenta paşoptismului mergea mai departe, la acuzări mai grave. Nu era vorba doar de „naiva aşternere pe hîrtie a unui amalgam de idei nebuloase", ci de răspunderea pentru introducerea la noi a formelor unei civilizaţii necorespunzătoare cu împrejurările concrete, de unde abisul dintre ţara legală şi ţara reală, neadevărul ce caracterizează întreaga noastră viaţă publică. Concepţia lui Maiorescu e bine cunoscută şi poate că nici o altă enunţare a sa n-a avut o mai întinsă difuzare şi n-a dat într-o mai mare măsură discipolilor sentimentul că posedă piatra filozofică. Şi totuşi cercetătorul serios rămâne consternat nu atît de eroarea intrinsecă a teoriei, vădită tot mai limpede în decursul timpului, cît de puţina osteneală ce şi-a dat-o criticul ca s-o fundamenteze ştiinţific. în formularea iniţială din articolul „în contra direcţiei de astăzi în cultura romînă" (1868) ca şi în expunerile ulterioare, ea e prezentată ca un adevăr incontestabil, dedus din cîteva exemple, ce-i drept frapante, dar lipsite de valoare probatorie, cel puţin din cauza im-preciziunii de terminologie şi a echivocurilor de sens. „în aparenţă — scrie Maiorescu — după statistica formelor din afară, Românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune" 1). Dar toate acestea nu sînt decît „producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr". în realitate instituţiile europene nu corespund situaţiei noastre, civilizaţia occidentală din care ne-am împărtăşit e o haină cu totul nepotrivită pentru trupul societăţii româneşti încă nevindecat de gangrena fanariotismului. în toate compartimentele vieţii publice, de la cele mai mari la cele mai mici, se învederează acest viciu radical al inadaptării : de-asupra sînt semnele integrării în circuitul valorilor europene — dedesubt e viaţa încă rudimentară şi împleticită a unui popor rămas în urmă. Şi deoarece — ne spune Maiorescu — o cultură veritabilă nu rezidă în statistica publicaţiilor şi nici ştiinţa veritabilă nu ţine de firma societăţilor savante şi nici artele frumoase nu se reduc la numărul tablourilor spânzurate pe pereţi iar existenţa drepturilor nu o probează înscrierea lor în paragrafe de constituţie, reiese că impresia de a păşi în rînd cu lumea modernă e o primejdioasă iluzie. De-aici obligaţia de a denunţa această tristă stare de lucruri, de a spulbera impostura, de a reacţiona energic împotriva neadevărului ce caracterizează spiritul public, de a suprima abisul dintre forme şi fond. Dar cine poartă vina aoestei situaţii nenorocite ? Desigur, paşoptiştii ! Trimişi să înveţe în şcolile Apusului, după ce Ţările Romîne, în primele decenii ale sec. XIX au început să se smulgă din starea de „barbarie orientală" la care le condamnase dependenţa seculară de Poartă, ei s-au pus să importe fără discernămînt aparenţele culturii occidentale. „Nepregătiţi, precum erau şi sînt tinerii noştri, uimiţi de fenomenele măreţe ale culturii moderne, ei se pătrunseseră numai de efecte, dar nu pătrunseră pînă la cauze, văzură numai formele de deasupra ale civilizaţiunii, dar nu întrevăzură fundamentele istorice mai adînci, care au produs cu necesitate acele forme şi fără a căror preexistentă ele nici nu ar fi putut exista" 2). Şi ce anume i-a îndemnat pe tinerii cu minte scurtă să practice această imitaţie în stil mare, cu consecinţe atît de funeste ; de ce au ţinut ei morţiş să aducă la noi toate formele sclipitoare ale vieţii Europei moderne ? Poate au făcut-o dintr-o „preţuire inteligentă" ? Nu, răspunde Maiorescu. „Mobilul propriu nu a putut fi decît vanitatea descendenţilor lui Traian, vanitatea de a ') Titu Maiorescu „Critice", ed. II, Bucureşti. 1915, p. 160. ■) Titu Maiorescu — op. cit. p. 156. 108 arăta popoarelor străine cu orice preţ, chiar cu dispreţul adevărului, că le sîntem egali în nivelul civilizaţiunii" '). în aserţiunile sale e neîndoielnic că Maiorescu pleacă de la unele constatări exacte. E foarte adevărat că în societatea romînească a vremii existau numeroase aspecte detestabile : în viaţa publică domnea superficialitatea şi falsul, instituţiile statului funcţionau defectuos, împotriva rînduielilor existente creştea tot mai mult valul nemulţumirilor populare, constituţia enumera o serie de drepturi fictive, teatrele jucau un repertoriu dubios, academia avea destui titulari incompetenţi iar jurnalele excelau în minciuni. Impostura se lăfăia în plină lumină şi datoria oamenilor oneşti era în adevăr de a o combate. Din acest punct de vedere tot ce a întreprins în mod concret Maiorescu pentru a aerisi atmosfera şi a face salubru climatul intelectual, de la articolul „Limba romană în jurnalele din Austria" (1868) pînă la „Oratori, retori şi limbuţi" (1902), a avut în genere o importanţă pozitivă şi merită salutat (deşi, sub raport pur literar, critica lui fiind lipsită de putere analitică şi de investigaţie psihologică — după cum a observat încă de mult Ibrăileanu — interesează în zilele noastre pe istoric dar şi-a pierdut actualitatea2). : De altfel, în privinţa atitudinii de condamnare a ridicolelor societăţii şi a racilelor ei dureroase, Maiorescu n-a fost nici cel dintîi şi nici cel mai eficace din mulţimea de luptători oare a ooborît în arenă. îl precedaseră paşoptiştii, cu ascuţita critică a mora: vurilor iobăgiste din opera lui Bălcescu, fabulele lui Alexandrescu şi poezia lui Bolliac, cu persiflarea nemiloasă a niaimuţăririi străinătăţii în teatrul lui Alecsandri, în genere cu întreaga mişcare în spirit naţional, anti-cosmopolit şi anti-feudal a „Daciei literare". Iar alături de Maiorescu, lăsînd deoparte pleiada marilor creatori în frunte cu Eminescu şi Caragiale, merită a aminti că prima publicaţie teoretică a mişcării socialiste, „Contemporanul", a dezlănţuit campanii răsunătoare împotriva falselor valori universitare, pentru dezrădăcinarea din cultura vremii a deprinderilor troglodite şi a pretenţiilor fără acoperire. Prin urmare nu în faptul de a fi criticat şi nici măcar în severitatea criticii stă răul. Răul stă în interpretarea pe care o dă Maiorescu procesului de formare a civilizaţiei romîne moderne. Explicaţia lui genetică e, ca valoare de adevăr ştiinţific, invers proporţională cu popularitatea de care s-a bucurat. E pur şi simplu uimitor cum a fost cu putinţă ca o teorie atît de labil fundamentată ca a formelor fără fond să exercite atîţia ani o înrîurire aproape hipnotică în mediul nostru intelectual. La mijloc e probabil şi predominanţa orientării idealiste în sociologia burgheză şi prestigiul memorabilei formulări maioresciene, în acelaşi timp de o mare simplitate şi de o remarcabilă pregnanţă stilistică; a contribuit desigur şi „obscuritatea" termenilor de referinţă, care a făcut ca „fiecare să împrumute... ideilor înţelesul propriilor sale nemulţumiri cotidiene" 3). Ibrăileanu avea de o mie de ori dreptate cînd susţinea că „junimismul este mai mult o stare sufletească vagă, un sentiment, decît o teorie bine definită"4). Nu putem aci decît să notăm pe scurt, mai mult enunciativ, cîteva din princi' palele inadvertenţe şi erori ale teoriei. In primul rînd constatăm că ea lasă într-o stare de nedeterminare totală însăşi noţiunile cu care operează. Ce se înţelege prin „fond": trăsăturile caracterului psihic al naţiunii, totalitatea condiţiilor materiale de existenţă sau stadiul dezvoltării instituţiilor şi moravurilor, cristalizat în conceptul de tradiţie ? Termenul „formă" pare mai clar în ciuda proteismului său : e vorba cînd de civilizaţia importată în generalitatea ei, cînd de teatru (fără actori), de academie (fără academicieni), de universitate (fără 1) Titu Maiorescu, idem, p. 156. 2) G. Ibrăileanu — „Note şi impresii", Iaşi, 1920, p. 144. 3) Barbu Cîmpina „Critica lui 48" — „Viaţa romînească" nr. 2, 1948, p. 224. *) G. Ibrăileanu „Spiritul critic în cultura romînească", Iaşi. 109 profesori), cînd de constituţia însăşi — se înţelege cea belgiană, care a servit ca sursă de inspiraţie legislatorilor noştri de la 1866 şi nu de Regulamentul organic, care se vede, izvorît cum era din interesele aristocraţiei funciare, că reprezenta o formă organică articulată exact pe fondul corespunzător ! Asupra discriminării instituite de Maiorescu între cei doi termeni şi a raportului lor de corelaţie necesară, avem de observat că în planul istoric şi nu în cel platonician, al esenţelor şi prototipurilor ideale, se naşte o dilemă insolubilă şi anume : ori forma e funcţional legată de un conţinut şi atunci ea nu poate fi transportată tale-quale; ori nu e legată şi atunci criticul junimist n-are nici un temei să impute aducerea ei ! In ce priveşte esenţa însăşi a teoriei, potrivit căreia civilizaţia română modernă e produsul imitaţiei, trebuie spus că ea a pus în încurcătură chiar pe unii din apologeţii lui Maiorescu, pe cei în orice caz dotaţi cu un minim spirit critic şi cu o percepţie normală a realităţii. Dîndu-şi seama că e imposibil de negat atît nevoia internă care preexistă naşterii diferitelor instituţii cît şi necesitatea istorică a apariţiei lor, E. Lovi-nescu, de pildă, a născocit ipoteza sincronismului, un fel de fatalitate sociologică a adaptării naţiunilor înapoiate la nivelul naţiunilor avansate. Dar cuvîntul ,,sincronism" e un eufemism întrebuinţat ca să sc ocolească analiza marxistă. Inutilă precauţie ! Analiza marxistă e verificată de logica istoriei înseşi. De fapt orice ţară., pe o anumită treaptă a dezvoltării îşi însuşeşte, pe baza rapor-/' tarilor care o leagă de restul lumii, acele idei şi experienţe instituţionale ce concordă cu propriile ei nevoi şi aspiraţii. Acest proces de inter-penetraţie a culturilor, vechi cît societatea omenească, şi-a accelerat ritmul şi s-a extins la o sferă tot mai mare de valori odată cu instaurarea modului de producţie capitalist. „Burghezia — se spune în ..Manifestul partidului comunist" — prin rapida perfecţionare a tuturor uneltelor de producţie, prin comunicaţiile infinit înlesnite, antrenează în civilizaţie toate naţiunile, pînă şi pe cele mai barbare. Preţurile ieftine ale mărfurilor ei sînt artileria grea cu care doboară toate zidurile chinezeşti, cu care sileşte să capituleze chiar cea mai îndîrjită ură a barbarilor faţă de străini. Ea constrînge toate naţiunile să-şi însuşească modul de producţie al burgheziei, dacă nu vor să piară; ea le sileşte să introducă Ia ele însele aşa-zisa civilizaţie, adică «ă devină burgheze. într-un cuvînt, ea îşi creează o lume după chipul şi asemănarea ei"1. Bar această lume „după chipul şi asemănarea ei" cuprinde, pentru o aceeaşi esenţă, o mare varietate de tipuri. Există o clasă burgheză dar atîlea burghezii, cîte naţiuni. Deosebirile atîrnă de condiţiile dezvoltării istorice, de mediul geografic, de trăsăturile psihologiei etnice, etc., cu un cuvînt de factorii interni. Influenţele nu se reduc deci la un export amorf de relaţii economice, idei şi tipare mentale; în înţelesul propriu al termenului, ele consistă în receptarea unor modele străine, gîndite ca necesare — Societatea debitoare selecţionează, mijlocit sau nemijlocit, ceea ce preia din afară, iar confruntarea cu datele realităţii locale, prin urmare viabilitatea sau lipsa de viabilitate a ideilor sau instituţiilor transplantate îi orientează noile adaptări. Vorbind geometric s-ar putea construi următoarea schemă: întîi apare nevoia, apoi o modalitate indigenă imperfectă, menită s-o satisfacă (deobicei o instituţie veche care-şi lărgeşte funcţia sau una nouă nelegiferată); urmează receptarea experienţei străine, al cărei rol e de a corija, a amplifica, a cristaliza (dar niciodată de a plăsmui) datul local existent, scutind L.stfel societatea de energia consumată pentru a-şi elabora prin forţe proprii organismul care-i lipseşte; în fine, produsul rezultat intră în relaţii dialectice cu mediul înconjurător, tinzînd ca printr-un proces de prefaceri şi ameliorări succesive, să realizeze o maximă conformitate cu tendinţa obiectivă a dezvoltării. Reiese deci, din toate acestea, că mecanismul introducerii formelor moderne de civilizaţie e necesar şi nu accidental, e de- ') Karl Marx-Friedrich Engels — „Opere", vol. IV. p. 470. 13 0 terminat de factorii interni şi nu de contagiunea străinătăţii, e de natură materială şi nu spirituală. Ce să mai spunem despre bizara opinie a lui Maiorescu referitoare la „vanitatea" tinerilor? Ea aparţine mai de grabă domeniului anecdotic decît celui ştiinţific. Oare faptul că paşoptismul muntean a avut un caracter mult mai radical decît cel moldovenesc vine din cît!.mea mai mare de vanitate a muntenilor ? Şi în ce măsură vanitatea i-a făcut pe studenţii romîni din Franţa să se entuziasmeze la 1848 şi să devoreze învăţătura lui Michelet, Ouinet, Mickiewicz şi nu lecţia contra-revoluţionară a lui Joseph de Maistre, De Bonald, Auguste Comte ? Am putea continua astfel dar e fără de folos pentru cititor. In întregul său teoria formei fără fond nu e altceva decît o metaforă, ce-i drept deosebit de sugestivă şi de generoasă în intuiţii adiacente, dar totuşi o metaforă, adică, o manifestare a instinctului poetic şi nu o deducţie întemeiată pe examenul riguros al. faptelor. Ea c'ştigă în prestigiu prin mirajul expresiei maioresciene, care asociază ţinutei. intelectuale, tonului incisiv şi sigur pe sine, o frază de cea mai solidă arhitectură,, turnată parcă într-un aliaj viril, unde nimic nu e de prisos şi e imposibil de adăugat ceva. Valoarea incontestabilă a stilului nu vertebrează însă. teoria, care rămîne precară. Maiorescu însuşi, dacă s-ar fi ostenit să-şi analizeze scrupulos exemplele ar fi observat că fiecare îl desminte : constituţia de la 1866 e precedată de Regulamentul organic, deci nevoia unui pact fundamental se simţea; dacă modelul belgian, adoptat, la. 1866, e accidental, în schimb caracterul burghez al documentului constituţional respectiv e necesar; stipulaţiunile democratice privind puterea prinţului se explică prin teama liberalilor de a mi fi expuşi cezarismului după înscăunarea noului domnitor etc. La fel, se poate demonstra că revendicarea unei academii e înscrisă în Gramatica lui Helia.de de la 1.828, că teatrul are vechi rădăcini în folclor iar înfiriparea sa de către Asachi şi Heliade a reclamat concursul multor bunăvoinţe — semn că ideia se nutrea din realităţile vremii... Dar Maiorescu plutea peste aceste mărunţişuri într-o zonă a generalităţii, dincolo de istoria propriu-zisă ! Şi totuşi pînă şi în acele spaţii transcendentale, unde raţiunea îşi „contemplă propriile-! fantome, iar spiritul jonglează cu idei pure, eliberate de povara gravităţii, unde ne-am aştepta la dezinteresarea cea mai sublimă şi la seninătatea cea mai netulburată,, pînă şi acolo se transportă urile pămînteşti. .pasiunile vindicative, cruzimile adversităţii mioaipe ! Ar fi poate nejust să-i aducem lui Maiorescu învinuirea că a. urmărit conştient să denigreze paşoptismul şi să-i compromită pe fruntaşii săi. Dar semnificaţia obiectivă a teoriei formelor fără fond e tocmai aceasta : a trece răspunderea pentru situaţia dezastruoasă a Romîniei moderne asupra paşoptiştilor întrucît ei au avut nefericita idee de a transplanta la noi formele strălucitoare ale civilizaţiei apusene fără a fi chibzuit în prealabil dacă există sau nu condiţiile necesare! A-i face pe paşoptişti vinovaţi de toate relele convenea de minune burgheziei care ajunsese la putere fără a fi revoluţionat pînă la capăt relaţiile de producţie şi acum, înainte de a fv avut vreme să strîngă averi şi să huzurească, trebuia să contracareze deja primejdia ivirii proletariatului. Teoria maioresciană convenea mai bine încă moşierimii, care nu avea, ca liberalii, obligaţia unui minimum de pudoare faţă de înaintaşi şi a unui scrupul de pură formă în raport cu nobilele principii de odinioară. Exact în momentul istoric . al unor ascuţite contradicţii de clasă, cînd coaliţia burghezo-moşierească voia să arunce toată povara dezvoltării capitaliste pe spinarea păturilor sărace ,fără a ceda nimic din' privilegiile ei feudale, formele fără fond ofereau o explicaţie care scotea, din cauză pe cei în adevăr responsabili şi oisîndea, în schimb, pe cei ce năzuiseră la „dreptate 51 frăţie" ! Diversiunea ca toate diversiunile, se baza pe o escamotare abilă a cauzelor reale şi opera, cu atît mai eficace cu cît nu întîmpina o rezistenţă serioasă. 111 Construcţia teoretică a Iui Maiorescu avea şi o altă însemnătate. întrucît ea demonstra că ţara noastră nu dispune de fundamentul istoric pe care să se poată altoi formele civilizaţiei moderne, reieşea că poporul trebuie întîi „să se deprindă cu libertatea" şi apoi s-o capete, că în toate privinţele realizarea de reforme democratice trebuie sistată sau încetinită ca să nu se anticipe asupra posibilităţilor şi nevoilor reale. Reacţionarii din toate timpurile au folosit acest argument sofistic al „lipsei de pregătire" în scopul de a înfrîna lupta pentru progres social. Retrograzii noştri n-au făcut excepţie şi protocolul dezbaterilor din comisia proprietăţii de la 1848 o dovedeşte cu prisosinţă. Dar pînă la Maiorescu a lipsit lustrul teoretic al formulei, consacrarea unei autorităţi care s-o impună consimţământului public. Maiorescu i-a dăruit tocmai prestigiul absent şi a tăcut din ea principala armă de atac (sau de apărare) a celui mai îngust conservatorism. La 1874, de pildă, cerînd modificarea legii comunale în interesul proprietarilor mari, el se justifica spunînd că mulţimea nu e încă în stare de o atitudine independentă. Altă dată, preconizînd restrîngerea participării poporului la activitatea de legiferare, de administraţie şi justiţie, a statului, afirma sentenţios de la tribuna camerei că „acolo unde este mulţimea este de regulă şi incapacitatea". încît, la Maiorescu, după cum se vede, dacă omul politic îi şaptea filozofului spre ce teritorii să-şi îndrume paşii, şi filozoful, la rîndul său, îl servea pe politicianul conservator cu idei şi aforisme. Tocmai colaborarea lor excelentă a păzit tihna şi olimpianismul criticului. III Pc terenul culturii, ca şi pe terenul politicii, atitudinea lui Maiorescu faţă de paşoptism se defineşte prin aceleaşi prevenţii, ingratitudini şi repudieri nemotivate. Ca să demonstreze, neadevărul ce stăpâneşte „toate formele de manifestare a spiritului public" el instituie în articolul „în contra direcţiei de astăzi în cultura romînă" o legătură peste vremi între latinişti şi epigonii lor, de talia Massim şi Laurian, reducînd la neant contribuţia paşoptistă, ca şi cum ea n-ar fi existat. Prin „Istoria despre începutul Romînilor în Dacia" a lui Petru Maior (1812) — spune el — „demonstrarea romanităţii noastre începe cu o falsificare a istoriei" ; prin Lexiconul de la Buda (1825) „ştiinţa noastră despre latinitatea cuvintelor romîne" începe cu o falsificare a etimologiei; prin „Tentamen criticum" al lui Clpariu (1840) „gramatica romînă începe cu o falsificare a filologiei". Ori — continuă Maiorescu — „direcţia falsă odată croită prin cele trei opere de la începutul culturii noastre moderne, inteligenţa romînă a înaintat cu uşurinţă pe calea deschisă şi cu acelaşi neadevăr înlăuntru şi cu aceiaşi pretenţie în afară s-au imitat şi s-au falsificat toate formele civilizatiunii moderne" 1). Surprinzătoare concluzie !. în realitate între Petru Maior şi reprezentanţii „direcţiei false" din vremea lui Maiorescu lucraseră pe tărîmul istoric Bălcescu şi Kogălniceanu, fuseseră editate primele două volume ale „Letopiseţelor", apăruseră „Magazinul istoric pentru Dacia" şi „Arhiva românească", între Lexiconul de la Buda şi articolul dela 1868 se tipărise „Gramatica" lui Heliade iar Alecu Russo, Alecsandri, C. Negruzzi dăduseră semnalul rezistenţei împotriva latino-maniei şi a aberaţiei fabricării de sisteme lingvistice. Cu cea mai imperturbabilă nonşalanţă Maioresou omite din bilanţul înfăptuirilor culturale o etapă glorioasă a dezvoltării: perioada paşoptistă. Dar în felul acesta ceea ce ni se prezintă drept o sincopă a spiritului public se dovedeşte a fi o elipsă de cugetare a criticului. Că avem a face cu un punct de vedere concertat şi nu cu o scăpare de condei ne putem convinge examinând şi alte declaraţii similare. în „Direcţia nouă" (1872) se !) Titu Maiorescu, op. cit., I. 159—160. 112 spune : „Forma limbei româneşti în cei mai mulţi scriitori ai ei era şi este apăsată de stilul limbiştilor din Transilvania. înrîurirea şcoalei transilvănene asupra stilului nostru a fost cu atît mai firească, cu cît tot începutul nostru de cultură — bun, rău, cum este — îl datorăm ei. Şcoalele (Lazăr, Laurianu), ştiinţa (Cipariu), jurnalele (Bariţ şi Mureşanu) au fost începute sau cel puţin susţinute de ei, merit cunoscut şi recunoscut al confraţilor noştri de peste Carpaţi" *). în acest scurt paragraf, erorile, nu de apreciere, ci — horribile dictu ! — de informaţie onestă, se cumulează. E discutabil dacă „cei mai mulţi" scriitori ai epocii moderne au stat sub înrîurirea latiniştilor dar e de-a dreptul fals că aceasta se aplică celor mai buni dintre ei. Lui Alexan-dreseu, Heliade (în primii ani), Negruzzi, Bolintineanu, Bălcescu, Aleosandri, Alecu Russo, Ion Ghica, creatorii veritabili ai vremii, care-i dau paşoptismului profilul, li se recunoaşte în deobşte meritul de. a fi pus la temelia operei lor limba poporului şi de a se fi călăuzit în materie de scris de un instinct artistic salutar. Cît priveşte restul citatului, artificiul de calcul, cum zic matematicienii, e patent : din nou paşoptiştii cad victimă vindicaţiunii maioresciene. Căci sînt menţionaţi ca întemeietori ai şcoalelor Lazăr şi Laurian (?), dar trecuţi cu vederea Asachi şi Heliade ! Drept ctitor al ştiinţei •e pomenit Cipariu dar sînt omişi Asachi, Kogălnkeanu, Ghica, T. Stamati ! Părinţii jurnalismului au avut mai mult noroc: la o revizie ulterioară a textului, Maiorescu a adăugat o notă de subsol precizînd că Heliade şi Asachi sînt „începătorii proprii ai -ziaristicei române". Iată o ultimă mărturie, consonantă cu cele anterioare, tinzînd să acrediteze impresia că între şcoala ardeleană şi Junimea a existat un vid. La 1889, în articolul „Emi-nescu şi poeziile lui", criticul scria : „Pe Ia mijlocul secolului în care trăim, predomnea în limba şi literatura romană o tendinţă semi-erudită de latinizare, dar care aducea cu sine pericolul unei înstrăinări între popor şi clasele lui culte. De la 1860 încoace datează îndreptarea; ea începe cu Vasile Aleosandri care ştie să deştepte gustul pentru poezia populară, se continuă şi se îndeplineşte cercetarea şi înţelegerea condiţiilor sub care se dezvoltă limba şi scrierea unui popor". Am mai spus-o : dacă avem în vedere nu statistica celor care zgîrîie hîrtia ci pe cei ce au ilustrat realmente condiţia dp scriitor, ne e greu să consimţim că tendinţa de latinizare „predomnea". Cu totul greşită e însă cronologia. Aşa-zisa „îndreptare" nu datează de la 1860 ci de la 1840, cînd a apărut „Dacia literară". Alecsandri n-a fost nici iniţiatorul curentului de bun simţ lingvistic, nici cel mai reprezentativ exponent al său. Acest din urmă merit se cuvine de bună seamă lui Alecu Russo, excelent polemist, spirit limpede şi subtil, care s-a ştiut descurca din încîlceala oontroverselor pedante şi a argumentat convingător în „Romînia literară" de la 1855, tocmai „condiţiile sub care se dezvoltă limba şi scrierea unui popor". Din exemplele pe care le-am înşirat mai sus se desprinde net, cum am văzut şi înainte, o tendinţă de ponegrire a paşoptismului. Dincolo de orice proces de intenţie, reţinând doar ceea ce e evident şi controlabil, se cuvine a nota caracterul violent partizan al atitudinii lui Maiorescu. Pur şi simplu criticul alunecă fără remuşcare peste faptele care nu-i convin; dînd aparenţa că enunţă adevăruri inoontestabile, el propune de fapt nişte premize false ; cititorului i se sugerează, pe de o parte, gravitatea răului ce pândea către jumătatea secolului organismul plăpând al culturii naţionale iar pe de altă parte, dezarmarea de-atunci în faţa primejdiei, lipsa oricărei rezistenţe serioase; în felul acesta Maiorescu îşi valorifica implicit propriul aport: istoria începea cam odată cu intrarea junimiştilor în arenă. Sensul opoziţiei sale faţă de paşoptism nu se reduce însă la atît. *) Titu Maiorescu, idem, p. 217. — Viaţa Romînească 113 In genere, orice şcoală sau curent literar, de îndată ce capătă conştiinţă de sine. simte nevoia să-şi constituie o genealogie, să se autorizeze de la o tradiţie, să-şi descopere predecesori care să-i legitimeze noutatea. Căci cu cît contrariază mai mult, cu atît prezentul doreşte mai intens să-şi găsească rădăcini în trecut, chiar în cel mai îndepărtat. In strategia novatorilor, inclusiv a celor mai rebeli, intră totdeauna o aspiraţie secretă de continuitate, decît că ea. se materializează uneori sărind peste epoci întregi, legînd pe ultimii veniţi de strămoşi obscuri, în vreme ce părinţilor adevăraţi li se aruncă blesteme. Romanticii germani au renegat raţionalismul Aufklărung-ului. imediat anterior, dezgropând în schimb goticul şi cîntecul popular, mitologia nordică şi alchimia. în Franţa, primul val romantic apare ca o reacţie împotriva spiritului luminilor şi al clasicismului; el îşi caută precursorii în poeţii Pleiadei, sărind peste două secole de disciplină a raţiunii şi bun gust codificat în tratate rigide. La noi, pînă la Junimea, mişcarea literară, atît cît s-a putut înfiripa, s-a dezvoltat gradual, fiecare generaţie şi fiecare perioadă sporind cu noi achiziţii tezaurul comun dar în direcţia aceloraşi linii de forţă. Evoluţia s-a săvîrşit într-un ritm viu. fără salturi spectaculoase, dominată de imensa ambiţie a reducerii handicapului ce ne despărţea de naţiunile civilizate ale Europei. Literatura paşoptistă, de pildă, nu ne evocă tabloul capiilor care se rup de părinţi, ci, dimpotrivă, pe acela al familiei armonioase, cu generaţii ce se succed şi nu se opun, ce colaborează şi-şi predau una celeilalte ştafeta. Ea îmbină elemente luministe şi romantice, dezvoltînd, fără sentimentul vreunei con-trarietăţi intime, direotivele spirituale ale epocii precedente. Acţionînd de pe aceleaşi poziţii majore : originea romanică, afirmarea individualităţii naţionale, critica fanariotismului, paşoptiştii vor adăuga moştenirii bagajul spiritual al epocii post-revoluţionare, dominată de liberalism în politică şi romantism în literatură. Desigur că, de-a lungul perioadei 1780—1848, extinderea raporturilor băneşti şi a' rînduielilor capitaliste, desprinderea de sub tutela otomană şi avîntul culturii • într-un cuvînt brusca irupţie a Principatelor dunărene în Europa — au declanşat adînci transformări în viaţa socială şi în psihologia indivizilor. într-o singură generaţie s-a trecut de la anteriu şi papuci la frac şi pălărie Gibus, de la az, buche şi şcoala grecească Ia Michelet şi Victor Hugo. Totuşi nicăieri nu se observă, în direcţia principală a fluxului literar, conştiinţa vreunei disensiuni grave cu trecutul. Maiorescu şi Junimea răstoarnă radical acest curs al lucrurilor. Continuitatea se întrerupe şi — ceea ce e cu deosebire demn de relevat — nu e recuzată doar legătura cu predecesorii imediaţi, care sînt paşoptiştii, ci e abandonată orice veleitate de încorporare la tradiţie, la orice tradiţie. Abia dacă junimiştii îşi găsesc un punct de reazim în poezia populară, dar cît de ineficace sub raportul derivării de conţinuturi intelectuale, cît de nebulos şi de puţin stringent sub raportul afinităţilor de sensibilitate şi sens al existenţei! Petru Maior, pe vremuri, în opera sa istoriografică, adusese, ca şi ceilalţi fruntaşi ai şcolii ardelene, un prinos de recunoştinţă cronicarilor. Bălcescu si Kogălniceanu i-au omagiat cu căldură pe ardeleni şi pe Petru Maior. Hajdeu, pornind să nareze tragica viaţă a lui Ion Vodă cel Cumplit, se închina cu smerenie în faţa chipului luminos al lui Bălcescu. Din contra, Titu Maiorescu apare în scenă fără a invoca vreun predecesor (menţionarea lui Alecsandri nefiind decît un gest diplomatic şi o abilitate tactică). Pentru el cronicarii nu există: nici Budai-Deleanu, deşi prima publicare a „Tiganiadei" e clin 1877; nici Anton Pann deşi îl auzise odată cîntînd în tinereţe: el nu preţuieşte poezia Iui Heliade, nici proza lui Ion Ghica, nu cunoaşte sau subapre-ciază valoarea studiilor istorice ale lui Bălcescu, a esseurilor lui Alecu Russo, a romanului lui N. Filimon; pentru el „Dacia literară" n-a existat, nici „Romînia literară", „Convorbirile" fiind „singura revistă critică ce a avut-o Romînia". Titu Maiorescu se întemeia pe Europa; în spaţiul romînesc nu-şi găsea nici mentori, nici aliaţi; istoria începea de la 1860, adică odată cu el. 114 „Direcţia veche a bărbaţilor noştri pubiici — declară într-un loc pontificele Junimii — este mai mult îndreptată spre formele din afară; direcţia nouă şi jună caută mai întîi de toate fundamentul din lăuntru şi unde nu-1 are şi pînă cînd încă nu-1 are, dispreţuieşte forma din afară ca neadevărată şi nedemnă" A spune că „direcţia veche", adică Negruzzi, Kogălniceanu, Bălcescu, Russo etc. — căci ei au caracterizat-o şi nu C. A. Rosetti, D. Brătianu, C. Ari-cescu sau C. Aristia, cum pare a crede Maiorescu — a spune deci că fruntaşii paşoptismului alergau după „formele din afară" în vreme ce şeful „noii direcţii", care făcuse o hecatombă din întreaga literatură anterioară, se consacră şi dispune chiar de monopolul cercetării „fundamentului din lăuntru", e de-a dreptul paradoxal. Dar cine a promovat inspiraţia naţională în literatură, cine a denunţat Întîi ridicolele imitaţii servile ale Apusului, cine a năzuit cu mai multă ardoare să descopere, prin istoriografie -şi folclor, osatura unei veritabile tradiţii naţionale, dacă nu paşoptismul ? Altundeva, punînd în opoziţie cu ,,direcţia veche", trăsăturile definitorii ale literaturii tutelate de Junimea, Maiorescu afirmă că „noua direcţie, în deosebire de cea veche şi căzută, se caracterizează prin simţămîntul natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor ce omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional" 2). Din nou paşoptismul e aici calomniat căci ar reieşi că el încurajează sentimentele nefireşti, artificialitatea, cosmopolitismul. Ori niciuna din aceste acuzaţii nu poate fi reţinută. Mai mult, oricine examinează obiectiv lucrurile va constata că programul „Daciei literare" concordă punct cu punct cu ceea ce Maiorescu pretinde a fi specificul noii „direcţii". IV Se pune întrebarea : care e explicaţia atît de violentului resentiment împotriva paşoptismului manifestat de Maiorescu în toate ocaziile, ca şi, în genere, a negativismului său în raport cu cultura anterioară ? Răspunsul implică o multitudine de aspecte fiindcă elementele ce determină o orientare ideologică alcătuiesc, ca totdeauna, un complex greu de descurcat. începînd de la cele mărunte spre cele mari, nouă ni se pare că nu s-ar putea exclude din explicaţia globală impulsul unui anume arivism, a unei nevoi lăuntrice a criticului de a se ilustra şi a deţine poziţii cheie. în adevăr, pentru cine urmăreşte fără prejudecată manifestările tînărului Maiorescu în primii ani ai carierei, după fulgerătoarea izbîndă a doctoratului de la Giessen şi a licenţei în drept de la Paris, se desprinde net impresia unei avidităţi de parvenire. Fostul şcolar de la Theresianuan, atît de intens preocupat — după cum reiese din paginile jurnalului intim — să obţină note maxime şi să fie recunoscut întîiul, aduce şi în activităţile vîrstei adulte o incoercibilă ambiţie de a triumfa, de a escalada treptele notorietăţii. Nu s-ar putea spune că împrejurările !-au defavorizat, e drept că şi el a ştiut să le exploateze. Director al gimnaziului şi internatului din Iaşi la 1862, al institutului vasilian la 1863, profesor de istorie universală la universitate în 1863 şi rector în acelaşi an, Maiorescu găseşte timp să ţină prelecţiuni populare, solicitînd printr-un prospect prezenţa publicului feminin („...pentru ca ele să aibă un efect în societate trebuie să fie susţinute prin doamne, adevăratul element social în timpul modern" 3). Concomitent, practică avocatura, întreţine relaţii, croindu-şi drum în înalta societate ieşeană, îi cunoaşte pe Carp, Pog'or, Th. Rosetti, cu care pune bazele Junimii, se apropie de viaţa politică. El dezertează biblioteca şi acea „claustraţiune meditativă" (G. Călinescu) ») Ibidem, I, p. 199. 2) Ibidem, I, p. 168. ') E. Lovinescu : „Titu Maiorescu, Bucureşti, 1940. I, p. 127. 116 din singurătatea căreia răzbat operele de ştiinţă veritabilă, absorbit cu totul de grija succesului şi veleitatea afirmării personale. Pe o pagină de jurnal,, din 5/17 ianuarie 1866, notează despre o adunare a Junimii: „Eu am citit programul societăţii noastre; totul primit, şi am stabilit şi prelegerile populare — Dintr-asta va să iasă mult, dacă ceilalţi au rîvnă — pentru cauză; dacă nu, în orice caz mult pentru mine"'). într-o primă etapă, cel puţin, fricţiunile cu unii colegi, simpatiile altora, atenţiile puterii, îi influenţează atitudinile. A fost suficientă o mică flaterie a lui Carol I pentru ca fostul raportor al comisiei plebiscitului lui Cuza, care privise cu suspiciune pe noul domnitor, să vireze cu 180° : „Dar totul deveni trandafiriu şi gentil şi foarte binefăcător prin deosebita distincţie ce ni s-a făcut cu invitarea la Stînca" 2) (unde principele luase parte la un dineu intim). Rămîne de văzut în ce măsură ciocnirile cu N. Ionescu, şeful unei dizidente liberale ieşene, nu au pecetluit legăturile lui Maiorescu cu conservatorii şi n-au înrîurit asupra orientării concepţiilor sale politice. Oricum, nu e greu de văzut că virulenţa polemică a articolelor tînărului critic, de la 1868, şi absoluta sa determinare de a dănîma idoli, erau menite a atrage atenţia asupră-i. Nu-şi făcuse oare loc în conştiinţa lui ideia că trebuie să se delimiteze foarte zgomotos, pentru ca într-un mediu public obişnuit cu zarva, să-şi consolideze candidatura la un rol de solist ? Mai plauzibilă apare o altă ipoteză : fiindcă Maiorescu s-a format în străinătate departe de atmosfera culturală a ţării, aversiunile sale împotriva paşoptismului s-ar explica prin ignoranţă. Un sîmibure de adevăr trebuie să fie aci, ar fi însă nejustificat să-1 exagerăm. Faptul de a-şi fi petrecut aiurea anii hotărîtori ai cristalizării sufleteşti, cînd se produce închegarea personalităţii şi se conturează traseul evoluţiei intelectuale de mai tîrziu, nu poate fi deplin concludent. Şi Kogălniceanu se formase departe de ţară şi Alecu Russo şi Alecsandri. Totuşi adolescentul Kogălniceanu se pasiona să afle tot ce se petrece acasă, cerînd continuu cărţi şi material documentar pentru alcătuirea unei istorii a Romînilor, în vreme ce tînărul învăţăcel de la Theresianum, dotat cu aceeaşi sclipitoare inteligenţă şi cu aceeaşi neistovită sete de a cunoaşte, îşi umplea caietul de însemnări zilnice cu note, cînd prematur blazate, cînd depresive, cînd inocent ariviste — toate pătrunse în orice caz de egoismul cel mai cras. E aici evident o deosebire de fire dar e şi una de psihologie de clasă şi de epocă istorică. Iată venit momentul de a pune punctul pe i. între Kogălniceanu şi Maiorescu e o diferenţă de numai 23 ani, însă ea valorează cît o lume pentru că despărţirea o realizează revoluţia. Kogălniceanu a absorbit din copilărie, de la primele contacte cu mediul înconjurător, acea fervoare, poate naivă dar stenică, a slujirii patriei şi a încrederii în perspectiva unei rapide redresări. Fiul nenorocosului dascăl Maiorescu, luptător la 1848, care decretase, într-o memorabilă anticipare a formelor fără fond, că „totul e o mască fără creeri" 3) — devenise conştient din fragedă vîrstă de lipsa de răsplătire a meritului, vădită chiar cu exemplul tatălui său. Elanul constructiv al celui dintîi decurge dintr-o atmosferă de jubilaţie a deşteptării naţionale, cînd forţele creatoare ce mijiseră la lumină, biruind o inerţie seculară, se coalizau, exaltîndu-se reciproc în vederea unor acţiuni directe de reformă pe plan politic, social şi cultural. Criticismul celui de-al doilea exprimă dezamăgirea urmând trădării revoluţiei, amărăciunea ce succede momentului de prăbuşire a iluziilor, acel stadiu de disoluţie a conceptelor universale şi de retranşare în cercul propriului eu, care marchează conştiinţa acută a contradicţiilor sociale, neputinţa de a găsi o soluţie, impasului moral şi politic. ') Titu Maiorescu „însemnări zilnice", I, p. 121. 2) Idem, p. 170. 3j E. Lovinescu — op. cit, I, p. 10. 136 Aceste perspective deschise de istorie reprezentanţilor celor două generaţii s-au concretizat pentru unul şi altul, în funcţie, fireşte, şi de formarea lor intelectuală. în ce-1 priveşte pe Maiorescu, fundamentarea concepţiei sale despre lume are loc în perioada studiilor, la Viena şi în Germania. Era o epocă de reflux a valului revoluţionar :n întreaga Europă, cînd prusacismul, exacerbat de victoria împotriva habsburgilor, aţîţa spiritele ca un venin, iar „speculaţia filozofiei părăsise cabinetul de studii spre a-şi ridica un templu la bursa de valori". în universităţi stăpînea „eclectismul lipsit de idei" profesat de „ideologii mărturisiţi ai burgheziei şi ai statului existent" şi aceasta „în vremea cînd atît burghezia cît şi statul se găseau în antagonism deschis faţă de clasa muncitoare" '). Hegelianismul se afla în disoluţie iar idealismul kantian forma fundalul tuturor speculaţiilor şi anume mai mult prin latura sa de apriorism raţionalist decît prin aceea de empirism moderat. Toată gîndirea lui Maiorescu se alimentează din surse idealiste şi contra-revo-luţionare. Maeştrii săi sînt epigoni de-ai lui Hegel, adepţi ai şcolii istorice a dreptului şi istorici ai restauraţiei, în mod concret Herbart în filozofie, Vischer şi Schopenhauer în estetică, Buckle, Spencer, Auguste Comte, Savigny în sociologie şi politică. Trăsătura comună a majorităţii acestor gînditori o constituie, pe deoparte, promovarea idealismului în ontologie şi teoria cunoaşterii, — pe de altă parte, postularea principiului evoluţionist; de-aci explicarea stării de drept ca un epifenomen al stării de fapt şi contestarea revoluţiei ca o perturbare artificială şi arbitrară a dezvoltării. E limpede că Maiorescu n-a fost un simplu receptacol pentru influenţele străine, că el a prelucrat de sine stătător aceste idei de provenienţă diversă, străduindu-se să le aplice realităţii romîneşti în funcţie de datele ei specifice. Că a fost original sau nu, e după noi o problemă secundară. De altfel, originalitatea e un merit foarte rar în asemenea chestiuni unde deobicei ceea ce ne impresionează cu prospeţimea noutăţii nu e decît o idee veche într-o înlănţuire încă necunoscută. Iar acest talent de a restructura materialul în constelaţii inedite Maiorescu îl poseda din plin. Totuşi succesul lui în mediul intelectual romînesc nu se explică numai prin autoritatea personală, prin forţa talentului şi elevaţia stilului. în lipsa unor condiţii prielnice de situaţie istorică şi atmosferă morală, teoriile junimiste n-ar fi dobîndit niciodată o largă audienţă. Iată deci un nou factor care, în interdependenţă cu ceilalţi, devenind ca în orice dispozitiv complex de relaţii simultan efect şi cauză, acţionează în direcţia constituirii profilului specific al gîndirii maioresciene. Momentul apariţiei Junimii corespunde cu acea perioadă a istoriei europene — amintită de Lenin — în care „spiritul revoluţionar al democraţiei burgheze era deja pe cale de a dispare în timp ce spiritul revoluţionar al proletariatului socialist încă nu ajunsese la maturitate". în ţara noastră, înfrîngerea revoluţiei de la 1848 a frînat dezvoltarea politică în sens democratic, a îngăduit alianţa de clasă a moşierilor, industriaşilor şi comercianţilor, a stins elanul generos şi romantic al tineretului intelectual, derivîndu-J spre căpătuire şi arivism. în perioada care se întinde de la 1860 înainte, după ce într-o ultimă convulsiune, cu ocazia realizării unirii, paşoptismul tşi regăsise energia, coeziunea şi optimismul istoric al epocii de glorie, el se va destrăma ca ideologie şi se va dezmembra ca organism politic. Cei mai mulţi paşoptişti vor dever' liberali, maculîndu-se în exerciţiul puterii, pretîndu-se la cele mai josnice subterfugii, asociindu-se cu rivalii lor de pînă ieri la stoarcerea resurselor bugetului şi exploatarea marii mase a naţiunii. Ţărănimii, care suporta toate angaralele, i se rostesc panegirice, dar i se exasperează mizeria cu legea tocmelilor agricole. Ţelurile proclamate la *) Friedrich Engels :' „Ludwig Feuerbach şi apusul filozofiei clasice germane". 117 Izlaz sînt acum golite de conţinut, fasificate şi schimonosite; cuvintele sună la fel, dar ele denumesc o realitate din care n-a mai rămas nici o umbră de ideal. Toxinul revoluţiei, de care vorbea. Caragiale, se topea în ceţurile trecutului şi numai toxicele mirosuri ale unei realităţi mercantile şi dezonorante împânzeau aerul. Literatura îşi pierde suflul generos de altă dată, devine sceptică, se interiorizează, un aer de egoism îi străbate paginile, se închide marilor idealuri sociale, se umflă cu o materie bombastică, fluidă, dar fără densitate intelectuală şi morală. Această situaţie obiectivă se reflectă în ideologia lui Maiorescu şi dincolo de nuanţa individuală a cugetării şi de unicitatea expresiei, ea stă la temelia şi a altor opere zămislite în epocă. Au existat, se înţelege, şi alte tipuri de a o oglindi, unele neasemuit mai profunde şi cu un conţinut omenesc extins pînă la universalitate — un exemplu e Eminescu; însă, dacă Maiorescu a avut succes şi s-a impus, e fiindcă a reuşit la rîndu-i să expliciteze, fie chiar şi parţial, numai pe cîteva laturi şi din un' ghiul restrîns al unei părţi a intelectualităţii claselor dominante, dar în mod eficient, o serie de idei care pluteau obscur în aer. V Faţă de paşoptism Maiorescu se găseşte la antipozi. Şi totuşi în cîteva privinţe, fără a o mărturisi, el continuă pe callea desţelenită de înaintaşi. Astfel, împotriva latiniştilor, în linia criticii unui Alecu Russo sau Negruzzi, pledează energic pentru principiul fonetismului în ortografie şi al conservării acelor forme ale limbii vorbite pe care le consacră uzul obştesc. Pe făgaşul atît de productiv ilustrat la 1848, al valorificării folclorului, el susţine cu energie primordialitatea poeziei populare, ca sursă de inspiraţie şi valoare estetică, ajungînd chiar, prin acea obstinaţie proprie capetelor sistematice, la un soi de sectarism folclorizant, care purta în germene semănătorismul şi va deveni, după 1900, dăunător, ca orice exces. în fine, în primele sedimentări ale teoriei formelor fără fond, acolo unde conceptul se închega la treapta observaţiilor critice, Maiorescu se aşeza iarăşi în plin paşoptism moldovenesc, biciuind ca şi Kogălniceanu, Alecsandri sau Negruzzi, galomania, propensiunea cosmopolită pentru nou. Aceste apropieri nu sînt coincidenţe, adică nişte potriviri ale hazardului ci sînt dovada că, dincolo de sensurile limitate ale fiecărei perioade istorice, există în literatura noastră un substrat comun de valori pe care generaţiile îl îmbogăţesc mereu fără a-1 obliga să se revizuiască la fiecare trei decenii. Mai e nevoie să spunem că acest substrat, ca şi toate punctele menţionate mai sus, traduce depăşirea poziţiei aristocratice de grup, identificarea cu resorturile omeneşti cele mai adînci, acelea în speţă care reprezintă poporul, adică ceea ce e peren în artă ? Deosebirile dintre ideologia lui Maiorescu şi paşoptism sînt desigur cu mult mai spectaculoase decît trăsăturile comune. în calitate de reprezentant al unei clase care deţine puterea şi se baricadează împotriva revendicărilor maselor populare, Maiorescu preconizează o politică de îngheţare a raporturilor feudale în agricultură, de restrîngere chiar şi a ciuntitelor drepturi democratice acordate prin constituţia de la 1866, de susţinere necondiţionată a monarhiei prusace. Prin teoria formelor fără fond el dă o bază doctrinară potrivnicilor liberalismului şi aruncă răspunderea suferinţelor ţării exact pe umerii acelora care făcuseră cel mai mult pentru fericirea ei. Educat filozofic la şcoala criticismului kantian, conducătorul Junimii se plasează în absolut, judecind pur fenomenologic, fără a se raporta la scara posibilităţilor reale. „Conceptul său despre adevăr şi frumos postulează aceste valori ca absolute, ceea ce îi permite să le folosească cu intransigenţă în aprecierea stărilor din jurul său. Ştiinţa timpului rămânea pentru el neadevărată şi poezia lui urîtă, chiar dacă istoriceşte ele 118 n-ar fi putut să fie altfel" '). Lipsa de istoricitate îi vicia judecăţile căci, în fiecare caz, comparînd realitatea locală cu esenţa ei potenţată, trebuia obligatoriu să conchidă că sîntem departe de perfecţiune şi insignifianţi în sfera valorilor. Făcînd tabula rasa de trecui nu avea posibilitatea să măsoare progresele înregistrate de prezent. Referind menta] operele noastre de creaţie la nişte tipuri ideale el semnala existenţa unui deşert acolo unde, de fapt, începeau să se înalţe edificii trainice. Şi totuşi criticul distrugător avea uneori accese de indulgenţă uimitoare : cînd era vorba de partizani politici sau de cenaclu. Atunci găsea calităţi artistice la Bodnărescu sau Şerbănescu şi era în stare să-1 aşeze pe un oarecare Cerchez lîngă Caragiale ! Sub masca olimpianismului şi a impersonalităţii Maiorescu ascundea o imensă vanitate, un spirit de senior căruia fi place clientela şi un exclusivism de simpatie, incompatibil cu exerciţiul criticii. O radicală divergenţă de. vederi e între paşoptişti şi Maiorescu în problemele este'.icii. Cei dintîi credeau în rostul utilitar şi în finalitatea cetăţenească a artei, Maiorescu în autonomia esteticului şi separaţia rigidă între politică şi literatură. Mai ales pentru aceste din urmă puncte a fost ridicat în slăvi şeful Junimii şi mai ales din cauza lor e astăzi combătut. Dar problema e prea cunoscută pentru a insista. Stilul uman al lui Maiorescu diferă iarăşi, fundamental, de al paşoptiştilor. Aceştia erau entuziaşti, generoşi, sentimentali pînă la lacrimi, capabili să se jertfească unui ideal, fervenţi şi gravi sau indulgenţi cu humor. Maiorescu e auster, sceptic, blazat, egoist, impunîndu-şi o conduită studiată pînă la amănunt, reprimîndu-şi spontaneitatea, aşezînd distanţă între ej şi alţii. Faţă de tendinţa predilect romantică a celor mai mulţi paşoptişti, Maiorescu aduce o stăpînire de sine, un echilibru al forţelor sufleteşti şi o armonie ce par semnul unei structuri clasice. De fapt, după cum s-a aflat mai tîrziu, dedesubtul apelor calme se agitau vulcani submarini; personajul public, pe care-1 cunoaştem, nu e expresia temperamentului ci a voinţei lui de fier. S-au comentat în fel şi chip notaţiile despre temperatura şi cheltuielile zilnice din jurnalul intim. S-au găsit unii să le interpreteze pozitiv : interes pentru natură, etc. Ne-am putea imagina însă un Bălcescu procedînd la fel ? Desigur că nu. îi trebuia oricum criticului o bună doză de suficienţă şi o teribilă încredere în sine însuşi ca să aibă răbdarea unor asemenea însemnări—piramidale ! în cazul lui Eminescu, Maiorescu S-a purtat realmente corect, punînd în relaţiile din anii de boală, delicateţe şi tact. E o notă bună, totuşi marile daruri ale criticului se situează în zona intelectului nu a inimii şi aceasta o spunem nu pentru a-1 difama ci pentru a caracteriza un fapt care se plasează dincolo de cîntarul binelui şi răului. Avea o inteligenţă robustă, pătrunzătoare şi sintetică, o mirate ordonată şi clară, mereu sub presiune, gata de a funcţiona oricînd cu aceeaşi riguroasă exactitate. Faţă de paşoptişti, care au fost sau diletanţi sau auto-didacţi de geniu, avea avantajul unei culturi sistematice. Din păcate lecturile lui esenţiale datează din tinereţe; de aceea a fost repede depăşit de evoluţia sensibilităţii artistice (n-a ştiut niciodată nimic de Baudelaire sau de romanul rus) şi chiar de dezvoltarea ştiinţei în propriul domeniu de specialitate. Maiorescu şi-a iubit ţara, — lucrul e indiscutabil. Dar ciocoieşte, de sus, fără încredere în capacităţile latente ale poporului, cu convingerea că sarcina de a face istoria revine unei elite restrânse. Patriotismului său îi repugna democraţia. Fiindcă mai presus de orice se temea de mişcarea maselor el ar fi vrut să indiguiască înfăptuirea progresului. Cu entuziasm dar şi cu multă inocenţă paşoptiştii angajaseră dialogul cu Europa; hipertrofierea spiritului critic l-a dus pe Maiorescu în extrema cealaltă, la diminuarea existentului şi la amînarea perspectivei. Ne aflam la 1872 în pragul epocii marilor *) Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu — „Istoria literaturii ro-mîne moderne", Bucureşti, 1944, p. 198. 119 clasici şi el scria:"... mai întîi ceva linişte politică, dacă ne o va îngădui soarta: apoi îndreptare materială, cu aceasta — după cîteva generaţii (subl. ns — P.G.) — şi deşteptarea gustului pentru produceri estetice". Ne aflam tot atunci în preajma afirmării pe scena romanească a unei strălucite pleiade de actori şi el spunea : „Zeci şi zeci de ani vor trece înainte de a se putea compune o singură trupă de actori, care să merite acest nume". Iată, în fine, un ultim punct. Spre deosebire de paşoptişti care priveau cu pietate spre trecut dar trăiau cu ghidul în viitor, Maiorescu exista în prezent şi pentru prezent. Formă a egoismului, a acelui confort domestic în care criticului i-a plăcut totdeauna să trăiască sau, mai de grabă, modalitate a lucidităţii, retractilă, fiindcă experienţa viselor blajine şi trandafirii se năruise de atîtea ori ? Oricum, într-o direcţie măcar Maiorescu: a fost obligat să anticipe: în relaţia sa cu socialismul. La 1859 şi-a început cariera cu o conferinţă despre socialism în intenţia de a demonstra, minus complimentele de tînăr bine crescut, că e vorba de o idee inaplicabilă în ţara noastră. La 1892 el credea a dovedi lipsa de fundament pentru o mişcare de clasă a proletariatului la noi. Amănuntul cel mai picant însă şi pe care nu-1 ştie toată lumea e următorul: spre sfîrşitul vieţii, cînd mintea obosită se reculege înainte de ultima călătorie, Maiorescu îi încredinţa unui discipol, cu o mare satisfacţie, că vechile lui îndoieli asupra materialismului istoric s-au adeverit şi că falimentul socialismului e inevitabil. Nu ştim cînd s-a petrecut această scenă fiindcă cel care ne-o relatează nu comunică data, dar ne amintim cînd! a murit Maiorescu: în 1917, anul marii revoluţii din Octombrie ! TRADIŢII Şl FILIAŢII In anticamera comediilor lui Caragiale (1866-1879) de V. Mîndra Studiul operei marelui Caragiale ridică, firesc, unele Întrebări cu privire la ceea ce am numi geneza prealabilă a scrierilor sale. Explozia acestui talent uluitor, nu poate fi, desigur, consemnată — simplist — ca un fenomen meteoric. Operele sale, teatrul în primul rînd (căci acesta deschide cronologic şirul afirmărilor lui Caragiale în literatură) beneficiază nu numai de experienţa trecutelor generaţii oi şi de un proces natural de acumulare situat în imediata apropiere a ges-taţiei „Scrisorii pierdute". Fireşte, esenţial pentru creaţia caragialiană rămâne aportul remarcabil al dramaturgiei comice creată de Alecsandri cu rîvna şi inspiraţia unui adevărat descălicat artistic. Nu putem fi decît încredinţaţi că atît realizările de prim ordin ale autorului „Coanei Chiriţa" oît şi vodevilâstica sa minoră au explorat cu impetuozitate spaţiul politico-social al unei epoci istorice date, fixînd elementele unei tipologii dramatice şi creînd uneltele necesare literaturii noastre naţionale şi pe tărîmul comediei politice. Dar teatrul comic al lui Alecsandri circumscrie pe de o parte o perioadă istorică încheiată in orice caz la 1866 iar pe de altă parte o modalitate dramatică care în ritmul impetuos de dezvoltare a literaturii noastre a fost relativ repede depăşită. Situat la începuturile genului, acest repertoriu modela intriga pe firul subţiratic al „qiu-pro-quo"ului farselor uşoare, personajele fiind urmărite mai ales într-o lumină burlescă. Comedia „Boieri şi Ciocoi", deşi terminată în 1874, ne apare ca un „mare final" de o grandoare certă a unui program satiric mai vechi cuprmzînd în unghiul vederii sale epoca paşoptistă şi preliminariile ei. „Vioara dramatică" a lui Alecsandri include elemente ale anilor care preced Unirea şi chiar zîmbitoare consemnări ale „maniilor" politicianiste din anii domniei tui Cuza (canţonetele despre „Clevetici", „Napoilă", „Gură Cască", „Haimana" sau pieseta „Millo Director"). Aportul acestor opere de pionierat este considerabil dar de aici pînă la comediile politice ale lui Caragiale, drumul este apreciabil. Teatrul lui Alecsandri fusese dominat de o înţelegere limitată a „comediei de moravuri", în care personajele figurau liniar poziţii străvezii într-un ţintar lipsit de nuanţe. După cum se ştie Alecsandri însuşi remarcase lipsa de adîncime a observaţiei în teatrul său anterior anului 1865, şi — cu toate meritele piesei „Boieri şi Ciocoi" — ne vine ■greu să credem că dorinţa sa de a „scrie ceva mai serios, mai literar" a fost cu 121 adevărat atinsă în sfera comediei satirice. Faptul că poetul de la Mirceşti nu scrie după 1874 proiectata sa piesă despre „Ciocoii din zilele noastre" şi se întoarce, cu o graţioasă volută spre drama romantică, poate fi tălmăcită ca o Înţelegere nemăr-turisilă a rolului său istoric şi — implicit — a limitelor oare-1 despărţeau de cerinţele unui teatru de o profundă observaţie realistă. Urmînd intuiţiei artistice, Alecsandri a preferat să adauge operei sale un capitol oare se conjuga firesc cu întregul ansamblu, păstrînd o rezervă demnă în ceea ce priveşte dramaturgia satirică unde nu-şi mai putea potrivi preferinţele cu noile exigenţe. Nu este nicidecum .vorba de a ne in doi cumva de capacitatea creatoare a autorului „Pastelurilor", ci de a releva o nepotrivire de ordin istoric a unui autor de o altă formaţie şi cu o altă sensibilitate, în această privinţă deosebit şi de unii scriitori din aceeaşi generaţie, cu atît mai mult de cei aparţinînd vîrstelor tinere. Putem, totuşi, să considerăm că între momentul Alecsandri în comediografia politică şi momentul Caragiale nu se petrece nici o mişcare oare să facă mai lină şi mai firească trecerea spre o analiză satirico-dramatică de tip nou ? în această privinţă s-ar cuveni să sprijinim un răspuns negativ, plecând — în primul rîod — de la vasta operă de şlefuire a instrumentelor satirei în presa umoristică a vremii, în publicaţiile lui Orăşanu, Ghedem, Haşdeu, parale] cu balastul trivialităţii şi al stridenţelor antiartistice s-a dezvoltat calea pamfletului politic şi a dialogului comic cu implicaţii caracterologice. Presa şi libretele spectacolelor de revistă au deschis, de asemenea, drum trecerii evenimentului politic concret în imagini satirice cu largi semnificaţii. Strângerea faptelor cotidiene ale cetăţii în sinteze literare pătrunzătoare a dat astfel u.n ajutor extrem de însemnat evoluţiei comediei politice către realizările realismului critic, descătuşate de convenţiile lirico-sentimentale ale vechilor farse. Primii autori care au recepţionat în operele lor ecouri ale acestui militantism satiric publicistic păstrînd pe un plan superior interesul viu pentru problemele la ordinea zilei, nu se disting printr-o forţă artistică ieşită din comun. Ei se găsesc (şi este firesc să fie aşa) chiar printre emulii bardului de la Mirceşti, pe oare urmîodu-1 admirativ îl corectează timid şi poate involuntar, sub influenţa unui climat social evoluat şi a unei sensibilităţi artistice modificate. Nici unul dintre aceşti autori nu depăşeşte apele creaţiei minore, dar anunţă — parţial şi intermitent — o cotitură tulburătoare. Desprinşi din suita carului triumfal al autorului „Chintelor", aceşti discipoli neliniştiţi se apropie vădit de cortegiul altui învingător şi anume printre lictorii oare-i deschid drumul. Paralel cu ultimele creaţii ale teatrului comic alecsandrkuan, apar astfel — mereu mai decis — încercări ale altor scriitori de a supune comentariului satirico-teatral „monstruoasa coaliţie" constituită. Lupta dintre „bonjurişti" şi boierii „ruginiţi" devenise în 1874 într-o asemenea măsură imagine a trecutului încît pe drept cuvânt unele comentarii din epocă au considerat comedia „Boieri şi Ciocoi" ca o piesă de evocare istorică. Critica moravurilor din perioada „convenţiei'" pe oare o operează multe dintre canţonetele lui Alecsandri diferă — la rîndu.1 ei — simţitor de trecerea hatărîtă la analiza unei orânduiri politice care a închis orice poartă către progres. Caruselul celor două facţiuni politice fripturiste şi corupţia „constituţională" fusese doar prefigurată de Cleveti ci şi Napoilă. Din clipa intrării în vigoare a oribilului pact născut în noaptea de trădare de la 16 februarie 1866, burghezia şi moşierimea depăşiseră formele naive şi întrucâtva idilice ale dermagogismului de după Unire. Este interesant de urmărit modul în care zîmbetul vechilor canţonete şi compoziţia lejeră a vodevilurilor cu ţepi satirice sînt părăsite pentru o tonalitate agravantă, în care elementul concret predomină şi ironia bonomă devine sarcasm. Chiar 122 într-un gen încetăţenit la noi de Alecsandri („cintioelul comic") şi în vreme ce mai apăreau ultimele bucăţi de acest fel ale marelui poet, distingem în anii ce urmează detronării lui Cuza apariţii distonante. Păstrînd formele proprii modelelor de prestigiu pe care în linii mari le urmează, aceste „cîntecele" şi în primul rînd cele ale lui loan Ianov (1836— 1903) atrag atenţia prmtr-un rictus amar de o gravitate inedită. Un pas încă timid îl înregistrează „cintecelul" „Rugină Şmichirescu Alegătorii", publicat în 1868, în revista „Convorbiri literare". Textul nu mai are mişcarea alertă a antecedentelor genului la noi şi cu toate că nu lipsesc pasajele rimate cupletul muzical cedează vădit pasul monologului dramatic. Preocuparea centrală a autorului (şi această observaţie este valabilă pentru toate monoloagele lui Ianov) pare a nu mai fi fixarea unei „fete", a unui personaj pitoresc. Coloratura vorbitorului se estompează trecînd interesul asupra discutării problemelor politice la ordinea zilei. Acestea gravitează toate în juru! „sistemului constituţional* ou o uşoară tentă paseistă, urmînd incapacităţii scriitorului de a sublinia altminteri caracterul corupt aC societăţii timpului. Punctul de vedere conservator al lui Ianov frînează astfel critica, în cadrul căreia — dealtminteri — cele două partide sînt în egală măsură supuse aluziilor sarcastice.. Trei ani mai tîrziu (1871) autorul lui „Rugină Şmichirescu" va dovedi caracterul încă viu al predilecţiei sale pentru satira monologată, cucerind notorietatea prin „cintecelul" „Von Kalakenberg". Primele versuri ale acestei canţonete au făcut, după cum se ştie, epocă • „Ich Herr von Kalikenberg Tocmai din Berlin alerg Mit hohe protection Fur grosse concession refermdu-se, ex abrupto, la atunci deosebit de actuala afacere Strussberg. Caracterul acesta de pamflet violent atestă încă odată despărţirea treptată a canţonetei comice de modelul clasic al „caracterelor". Eroul monologului îndeplineşte pe calea declaraţiilor cinice mai ales funcţia de interpus al autorului. Nu personajul comic este încriminat în primul rînd, ci regimul politic aare-1 suportă şi pe care Kalikenberg îl demască cu falsă inocenţă. Afacerile cele mai veroase sînt posibile deoarece, ne spune monologul, este deajuns să dai „eine bucafichi mamalichi" celor din „Cam-mer und Senat" pentru ca aceştia „să mersi la votu. wie ein deutsches regimerU". Critica vizează astfel miezul corupt al vieţii politice, şi indirect chiar pe Carol, 1, protectorul tranzacţiilor oneroase cu străinătatea. Pe linia discuţiei politice ne aflam, evident, mai departe de conturul satiric extrem de larg şi de aceea lipsit de precizia delimitării din „cîntecele" anilor precedenţi. Bineînţeles expresia artistică şi, prin urmare, eficienţa polemicii întreprinse se află cantonată în zona unei mediocrităţi atenuante, determinată nu numai de înzestrarea literară modestă a lui loan Ianov dar şi de viziunea politică limitată a acestuia. Curajul nu-i lipseşte însă acestui junimist ciudat, cu simpatii declarate pentru Franţa radicală. După atacul indirect la coroană, în acelaşi an 1871, el aruncă o săgeată în direcţia clerului rapace, adre-sînd lăcomiei „pioisloşilor" rechizitoriul, comic şi nu prea, din monologul „Ecli-siarhul Colivărescu". Şi de data aceasta obiectivul declarat al satirei se va lărgi cu dese referiri la viaţa politică a tandemului liberalo-conservator, dar va avea mai ales în vedere principiul laicizării. Mai explicită este dezbaterea problemelor politice în monologul „Advocatul Corciocărescu". Faţă de Clevetioi, eroul lui Ianov (prezentat desigur cu o mai redusă strălucire polemică) are avantajul unui limbaj mai direct, angajîrriidu-se nu atît în elaborarea unui autoportret demascator, oît în 323 redactarea unei diatribe la adresa societăţii timpului, uşor de distins sub avalanşa de cuvinte a acestui personaj locvace. Ceva din tactica avocăţească a lui Farfuridi transpare în metoda pledoariilor lui Corciocărescu care în procesele de „înaltă trădare" împroşcă într-un adevărat torent cuvintele „patrie, drepturi încălcate, libertate, fraternitate, egalitate, constituţie, revoluţie, baricade" pentru ca apoi după ce-i înduioşează pe juraţi, pînă la lacrimi, „ostenit, galben de trudă iar nu de frică", după utilizarea mai mult sau mai puţin liberă a unor izvoare ilustre, să zică „de la sine fără să fi împrumutat de la nime: DomnuCe preşedinte, am zis!". Monologul scris la puţină vreme după achitarea lui Candiano-Popescu în urma pledoariilor răsunătoare ale lui Fleva şi Grădişteanu era de o actualitate intensă şi anunţa, desigur, gloria avocaţilor caragialeşti. întreaga „canţonetă" se prezintă ca o disecţie rece a unor racile, fără aura de amuzament destins a .bucăţilor lui Alecsandri dar şi fără suculenta creaţiilor maestrului. Pasajele versificate nu mai par scrise pentru a fi cîntate, lipsindiu-le nu numai indicaţia ariei pe care vor fi transpuse dar si sprinteneala textului destinat muzicii uşoare. O depărtare mai deplin marcată faţă de modelele urmate la început o evidenţiază monologul „Stosachi" (1873) închinat criticii cartoforilor ca specie parazitară prăsită în ambianţa morală a „sistemului constituţional". De data aceasta avem de a face cu un antecedent limpede al moftangiului caragialian, cu un Mitică volubil şi amoral care practică o aforistică pretenţioasă şi comică prin maniera sa bombastică („Domnilor! timpul este aur după cum zice Englezul'). Anticipînd asupra personajelor din „Momente", Ianov utilizează în „Stosachi" şi o tehnică modificată a monologului în care sînt introduse şi acţiunile narate atît de frecvente mai apoi în piesele lui Caragiale. Relatarea însufleţită a unor acţiuni anterioare poate fi întîlnită şi în unele (puţine) dintre canţonetele lui Alecsandri, dar aci povestirea este, cel mai adesea, invocată ca simplu agrement, mişcarea personajelor în acţiunea narată necăpătind funcţia primordială de precizare y de Vladimir Streinii a să învingă timpul, sculptorii şi arhitecţii sînt ajutaţi decisiv de rezistenţa materiei folosite. Marmura, granitul sau piatra simplă le garantează într-un fel supravieţuirea operei. Chiar lutul ars aduce din adine de milenii păpuşi buzate şi simboluri ale perpetuării, mici monstruozităţi cultice, care n-au avut nevoie de frumuseţe ca să ajungă pînă la noi. Frumuseţea Venerei cyrenaiee sau a unei coloane corimtiene e un .prisos al mairaurii. Ceilalţi artişti însă lucrează în materiale caduce. Cuvântul, sunetul şi culoarea sînt valori oricum schimbătoare dacă nu perimabile. Ca să poată deşi din clipa oare le naşte, ele se află în nevoia de un liant al friaibiliităţii lor. Numai „împietrirea", un anumit fel de împietrire, le asigură durata. Jar singurul fixativ al naturii lor este frumuseţea. Valoarea estetică nu prisoseşte aşa clar, ca în sculptură sau arhitectură, supravieţuirii unei ode, a unei sonate .sau a unui nud, ci o constituie în chip necesar. Şi curm poeţii îşi scot arta proprie din materialul vorbit, în deosebi ei ne întreţin despre însuşirea de eternitate a frumuseţii. în dialog subînţeles cu Lollius, asupra 'prevalentei faptei poetice faţă de fapta războinică, Horaţiu îşi îndeamnă interlocutorul să nuc readă cumva că ritmurile, ou oare îl celebrează, ar avea inconsistenţa unui fapt de arme ; cuvintele şi ritmurile, pe care el "cel născut pe malurile cîntătorului Aufid", le sună cu o artă necunoscută lumii, legîndu-le de coardele lirii, nu vor pieri niciodată ; isprăvi nenumărate se fac încă, asemănătoare în total acelor ale lui Hector sau Deiphob şi s-au făcut ide cînd e lumea, numai că. fără un Homer care să le spună tuturor vremurilor, rămân necunoscute ; eroii „neplîmşi" de un „poet sacru" merg anonim şi de grabă „în noaptea eternă". Conştiinţa de a învinge timpul prin frumuseţe se exprimă la Horaţiu stăruitor, în oda celebră către Maecena, poetul îşi înştiinţează protectorul că şi-a terminat opera, „monument mai trainic decît arama şi mai înalt decît semeţia regală a piramidelor", pe oare nici ploaia corodentă, nici viscolul, nici şirul anilor inume-rabili sau goana secolelor nu vor putea să-I surpe ; încît, ca om, el nu va muri „.în întregime", supravieţuind „în bună parte", parcei Labitina. Cu acelaş sentiment de sine, scrie Ovidiu epilogul la "metamorfoze". El crede de asemeni că a încheiat o operă, pe care n-o vor nimici „nici mînia lui Jupiter, nici focul, nici spada, nioi lacoma bătrâneţe" ; vină, cînd vrea, „acea zi care, avînd putere numai asupra icorpului, să pună o (margine spaţiului incert" al vieţii ; îm- 357 potriva morţii, „partea mai bună" din el îl va susţine „în veci deasupra înaltelor astre" şi numele nu i se va şterge niciodată ; „oriunde se aşterne puterea -romană peste pământuri supuse, voi fi citit cu glas tare poporului şi, dacă se iau de bune presimţirile poeţilor, voi trăi prin faimă în vecii vecilor". Virgiliu lasă altora să-i glorifice puterea de a-şi supune timpul prin artă. Contemporani sau din milenii următoare, poeţii îi deosebesc mereu chipul nemuritor. La plecarea lui spre Attica, Horaţiu îi urează călătorie fericită ; ştiindu-1 fundator în eternitate al Romei, îl simte oa "jumătate a sufletului" său şi-i pune corabia, care duce această „comoară scumpă", în paza zeilor şi a unei zodii prielnice. Iar după aproape o mie cinci sute de ani, Dante îi numeşte opera „fluviu de cuvinte" nepieritoare ; şi, ca să-şi asigure trecerea prin infern sub experimentata iui conducere, pune pe Beatrice, în graiul ei („in sua favella") de pură entitate a iubirii, să i se adreseze cu vorbe care îi privesc tot nemurirea de poet; ea îi zice „suflete generos..., a cărui glorie dăinuie încă pe lume şi va dăinui cît lumea în vealc", îl roagă să ajute cu al său „cuvînt frumos" („parola ornată") pe cel ce stă să rătăcească, îl ştie că poate ajuta, fiindcă a auzit de el „în cer", unde, ajunsă din nou „în faţa domnului", chiar se va lăuda că-1 cunoaşte. Cei mai numeroşi poeţi însă, în privinţa sentimentului de eternitate, urmează pe Horaţiu şi Ovidiu, mu ipe Virgiliu. Ei îşi exprimă deschis certitudinea supravieţuirii prin puterea de a pietrifica timpul. Shakespeare spune că frumuseţea fiinţei iubite e o primăvară «trecătoare, dar el o preface într-una care nu se va mai veşteji ; punîndu-i-o în „versuri eterne" („eternal lines"), nici moartea nu se va mai lăuda cu întunericul ei, în care totul piere ; "cît timp vor putea oamenii să respire sau ochii să vadă", atît va trăi sonetul „scris de el" şi sonetul acesta îi „dă viaţă nesfârşită". El reia de la liricii latini imaginea operei-monument ; de mai multe ori însă, reia numai ideea de monument, ca s-o arate mai efemeră decît opera sa. Un sonet începe chiar cu versurile : „Nici marmura^ nici auritele monumente princiare nu vor trăi peste acest poem, dar tu vei străluci mai luminos... oa meplînsa piatră, murdărită de vremea pângăritoare" ; şi continuă : în timp ce războiul, cu puterea lui de distrugere, va da peste cap statui şi va smulge din temelii zidiri măreţe, nici spada lui Marte şi nici focul cotropitor al războiului nu vor nimici via aducere aminte despre tine ; vei înfrunta moartea şi orice altă putere a uitării ; cântecul meu de laudă pentru tine „va găsi încă loc chiar în ochii întregii posterităţi, care duce această lume la judecata de apoi", încît, pînă atunci, „tu vei trăi în acest sonet..." : Not mairble, nor the guilded monuments Of princes, shall outlive this powerful rhyme ; But you shall shine more bright in these contents Than unswept stone, besmeared with sluttish time. When wasteful war shall statues overturn And broils root out the work of masonry, Nor Mars his sword nor war's quick fire shall burn The living record of your memory. 'Gainst death and all oblivious enmity Shall you pace forth ; your praise shall still find room Even in the eyes of all posterity That wear (this world out to the ending doom. So, till the judgement that yourself arise, You lives in this and dwell in lover's eyes. 158 E de observat că la Shakespeare, ca şi la clasicii care profesează certitudinea eternităţii, ideea vine cu un fel de ingenuitate : adevărul ei o transmite cititorului fără rezistenţe. Poeţii de mai tîrziu însă, plini de aceeaşi conştiinţă, sînt parcă mai plini de sentimentul diferenţei faţă de ceilalţi oameni decît de faptul însuşi al nemuririi ; modestia le trădează orgoliul romantic. Byron, Goethe însuşi şi, bineînţeles Victor Hugo adesea dilată personalist ideea. Chiar stilul mai reţinut al lui A. de Vigny se dovedeşte destul de cedant: apare orgoliul conştiinţei de poet. Vigny aparţine unei genealogii de cavaleri medievali ; nu-şi trage neamul de-a dreptul din vitejii „fără frică şi fără pată", dar sînt fapte cunoscute de vitejie în trecutul familiei. Şi totuşi acei eroi au pierit anonimi. Poetul descinde în adevăr din ei ; de îndată însă ce el şi-a înfipt pana în blazonul lor, rememorîndu-i în versuri, îi face pe ei să deschidă din el. Strămoşii au lunecat toţi în uitare, poetul „rămîne'1 şi, mîndrindu-se cu trăinicia lui neîntreruptă, vede Franţa, cu fiece vîrstă a ei, admirîndu-i veşnic evocările : Si j'eoris leur histoire, ils descendront de moi. Je reste. Et je soutiens encor dans Ies hauteurs. LTideal du poete et des graves penseurs, J'eprouve sa duree en vingt an,s de silence fit toujoiurs, d'âge en âge, encour je vois la France Contempler mas tableaux et leur jetter des fleurs. Nu urmează însă că toţi romanticii hectorizează. Sînt printre ei unii, în deosebi cei nutriţi ou „umanioare", care se menţin strict la simboluri uranice. Aşa este Holderlin. El imaginează lumea incoruptibilă a lui Hyperion, lume de genii, plutind neturburată „sus în lumină", deasupra lumii trecătoare ; aceste spirite dau muguri şi înfloresc etern, .clipind din „fericiţi ochi, in liniştita veşnică limpezime". La Edgar Poe, Hyperion se numeşte Israfel : enumele după coran al luceafărului. El semnifică valorile nemuritoare şi e invocat anume ca să dea relief ideii că omul muritor creează imoritalitatea : astfel "o notă mai impulsivă" a Hrii ar putea să apară pe cer, sub formă de astru. Altundeva, acelaş Poe ascultă pe Oinos şi Agathos convorbind dospire „puterea cuviinţelor". Convorbitorii sînt spirite de foşti muritori, care lasă „în stînga, armonia puternică a pleiadelor" şi trec peste „pajiştea înstelată", în culori diferite. In cele din urmă, Oinos observă: „Dar de ce plângi, Agathos, — şi de ce... ţi s-au înmuiat aripile tocmai cînd deasupra acestei frumoase stele, care e cea mai verde şi totuşi cea mai cumplită din toate cîte am întâlnit în zborul nostru ? Florile ei strălucitoare ipar un vis de basm, iar sălbaticii vulcani — pasiuni ale unei inimi răscolite". Agathos : „Nu par. Sînt! Acestei stele singuratice, sînt trai secole de atunci, eu mîinile împreunate şi ochii înlăorimaţi, la picioarele iubitei mele, eu i-am proferat naşterea din cîteva cuvinte pătimaşe. Florile ei strălucitoare sînt cele mai scumpe din toate visurile mele nerealizate şi vulcanii gemători sânt patimile celei mai răscolite şi nedescărcaite «inimi» omeneşti". Alături de Holderlin şi Poe, Eminescu trăieşte tot în lumea lui Hyperion şi, repetat, el afirmă puterea de eternitate a artei şi a poeziei. Ca să se mîngîie de neîmpli-nirea erotică, poetul spune femeii iubite că, neînţelegîndu-1, ea a pierdut prilejul să devină operă de iartă ; dacă nu şi-ar fi pierdut astfel nemurirea, „în calea timpilor ce vin, o stea is-ar fi aprins" şi ar fi trăit „ân vecâ de veci" ca marmurile antice. Altădată, cu dezvoltări de anecdotă şi lărgirea semnificaţiei, el creează mitul estetic al Luceafărului. Privitor la frumuseţea artistică, modernii ajung la aceleaşi metafore ale durabilităţii. Baudelaire, părintele lor, îşi declară versurile 159 „împletite în aur (metal pur)" si „constelate savant cu rime de cristal" ; Frumuseţea e şi pentru el "un vis de piatră", care „tronează în azur oa sfinx neînţeles", privind lumea muritoare cu „ochi mari", în care ard „lumini eterne". Gîndul tuturor poeţilor, fie clasici, romantici sau moderni, referitor la trăinicia peste timp a artei lor, se află în versul lui John Keats : „un lucru de artă e o bucurie fără moarte (A thing of beauty is a joy for ever)". Arta este aşa dar eternă. Tacit sau expres, ideea aceasta susţine entuziasmul poeţilor ca şi construcţiile esteticienilor ; e o certitudine fundamentală. Orieît am fi asistat, între cele două războaie mondiale, la descompunerea 'ultimă a idealului clasic de artă, se putea crede totuşi că artiştii nu vor renunţa la ea şi că esteticienii nu vor înceta s-o desfacă în consecinţe teoretice. Nici apariţia dadaismului, a suprarealismului şi a formelor nihiliste de abstracţionism, care au în comun principiul anti-artei, n-a reuşit să-i retragă creditul de certitudine fundamentală. Rămasă deasupra valurilor nimicirii ca o stîncă mai înaltă a unui masiv scufundat, ideea duratei prin artă s-a consolidat îndeosebi prin estetica marxist-leninistă. Căci contemporan dezagregării idealului clasic, s-a constituit teoria, după care noile realităţi socialiste sînt transmise prin reflectare artistică unui viitor cît mai depărtat. Marx, Bngels, Lenta şi după ei Gorki, Lunacearaki şi Gramscd — deşi în feluri deosebite — implică în estetica lor ideea de eternitate a artei veritabile. Dar se profesează în occident, după cum se ştie, filozofia existenţialismului ; e forma cea mai actuală a discreditului, oare se aruncă gîndirii sistematice. Această concepţie problematizează existenţa chiar în realităţile ©i neproblematice şi, în fapt, toate afirmaţiile îi sînt tot atâtea cochetării cu neamţul. La asemenea concluzii duce eseul L'Art est tertvporel (Diogene, nr. 36, Oct.-Dee. 1961) de Zygmunt Adam-czevski. Autorul întreprinde un fel de neantificare a artei. Că .„arta este eternă" se poate zice, arată el, dacă plecăm de la plăcerea oamenilor pentru frumuseţe sau de la identitatea dintre geniul creator şi gustul amatorului ; această identitate mai cu seamă se află la baza dispoziţiei artiştilor şi publicului lor de a împărtăşi între ei aceleaşi satisfacţii estetice, putînd astfel să susţină împreună „o conversaţie spirituală de la egal la egal de-^a lungul secolelor". Numai că afirmaţiile acestea sînt false. Şi, ca să le dovedească inconsistenţa, Zygmunt Adamezevski, ca existenţialist ortodox, reaşează arta în timp, (timpul înţeles subiectivist, relativist, antiobiectiv), timpul singur îngăduindu-ne să gnosticizăm totul. „Teza noastră este, spune el, că orice artă omenească trece prin trei faze esenţiale : creaţie, experienţă, istorie". Artistul, în timpul elaborării, se află sub nevoia de a face ceva, care nu se află nicăieri. Obiectul, pe care tinde să-1 realizeze, ca să devină aii său, nu este deocamdată decît un obiect-necesar - să-fie. Stăruinţa şi lupta împotriva tuturor rezistenţelor materiei (piatră, ouloare, cuvînt) ajunge la realizarea unei anumite forme : piatra devine imagine, pagina se umple de semne. Ce e această formă ? „Ceva de elaborat, de refăcut, de înălţat, de per-fecţionat". Nu e încă un obiect, ci numai simplă „ob-jecţie a eforturilor" artistului. Prin corectări de tot felul, el merge apoi gradual la ceea ce ţintea ; obiectul însffirşit e gata. -Pentru artist, de acum înainte, nu mai e vorba de "ofoieatul-necesar-să-fie". Intimitatea nu creaţia s-a încheiat, deoarece artistul a devenit din „creator în lucru" simplu „membru al publicwlui". Şi eseistul precizează încăodată : „Creaţia artistică priveşte exclusiv „obiecte~necesar-să-.fie". Cînd o astfel de entitate nu mai e în joc, creaţia s-a terminat". E vorba deci de scurtul prezent psihologic al creatorului, pe oare îl trăieşte numai el în durata creaţiei, foarte efemeră şi deosebită chiar de aceea a desăvârşirii şi deosebită ou atît mai mult de aceea a comentării ei. Acesta e timpul creatorului, cînd e posibil să se vorbească de artă ca o realitate. 160 1 Am putea prea bine să nu ne mai interesăm de faza numită experienţă şi nici de cea' zisă istorie. De îndată ce valoarea estetică se consumă atît de rapid, aproape instantaneu, experimentarea prin amatori şi istoricizarea prin arheologi devin iluzii pedante. Totuşi, să urmărim gîndul eseistului. Faza amatorului de artă, simplu sau specializat, pune pe oameni în situaţia de a contempla un obiect (reprezentaţie teatrală, carte citită) expus vederii lor. Obiectul li se propune, le excită imaginaţia, se zbate în percepţii senzoriale străine, le cedează într-un fel, pentru ca el să şi-l apropie după puteri. Ei fac prin urmare o experienţă, al cărei timp este un prezent continuu. Arta li se expune, li se propune, li se impune, iar ei mai întîi se opun şi apoi se compun într-un prezent psihologic tot atît de efemer ca şi durata creaţiei. Oît priveşte frumuseţea din muzee, „lucrurile... cer o re-membrare, o re-colec-tie, trebuie re-chemate pentru a le scăpa de uitare... sau chiar de absenţă". Muzeele nu pot exista fără operaţia istorică, prin care obiectul de iartă trebuie făcut din nou prezent, trebuie reînviat. Aşa dar istoricul încearcă "să înţeleagă ceea ce a fost un obiect expus şi prezent pentru alţi oameni, înfavun trecut îndepărtat... să întrunească elementele care permit a se şti cum, unde şi pentru ce acest obiect are prezent pentru ei şi ce anume vroia el să fie în spiritul creatorului", adică „să amintească ceea ce a fost mai întîi în creaţie şi apoi în experienţă". Dar oîţi pot reprezenta lucrurile „care au fost ca şi cum ar mai fi încă ? Şi în definitiv, e cu putinţă aşa ceva ? Ceea ce pot puţinii, care pot, e să vadă această artă, numai aproximativ, fiindcă ei aparţin prezentului şi de aceea o concep doar cum poate fi actual concepută, nimeni nefiind „atît de naiv să creadă că o judecă din acelaş punct de vedere ca aceia, pentru care era o artă prezentă". Esenţa artei unei epoci vechi „s-a evaporat" de-a binelea şi pentru totdeauna. Ideea lui Adamezcwski conţine în toate felurile convingerea că arta e o formă temporală şi provine mărturisit din „itemporalitatea existenţii omeneşti", prin care •se întemeiază filozofia lui Heidegger. în analiză existenţialistă, conceptul de artă .se pulverizează în valori de timp psihologic : opera reputată ca eternă e în momentul cînd de fapt nu există încă ("obiect-necesar-să-fie"), iar după aceea devine moment de expoziţie şi propoziţie din partea autorului, moment de dispoziţie şi opoziţie din partea amatorului şi, în cele din urmă, moment de impoziţie şi compoziţie, din partea amîndorura. Dar ce anume expune şi propune artistul pentru ca amatorul să se dispună şi să se opună, ce îşi impun unul altuia şi cum se compun*) în ultimul moment, dacă arta nu există decît în durata creaţiei ? în orice caz, concluzia pentru eseist e una singură : identitatea dintre geniul creator şi gustul amatorului, identitate care implică aceleaşi satisfacţii estetice la artişti şi la publicul lor, prin ele putînd să întreţină „o conversaţie spirituală de la egal la egal de^a lungul secolelor", e deceptivă. Iluzia se naşte din faptul că arta nu există decît pentru artistul creator şi. încă chiar pentru el numai în cuprinsul unui prezent psihologic efemer. Analiza temporală pulverizează şi, în realitate, neantifică ideea de artă. Raţionamentul de sprijin transpare scheletic ca într-o radiografie : dat fiind (de Heidegger) că „existenţa omenească e temporală", faptele omeneşti nu pot fi decît temporale, arta e un fapt omenesc, deci „arta e temporală", cum se şi intitulează eseul lui Adamczewski. Corect în formă, silogismul folosit este inade-cuat la realitatea pe care o< are în vedere : e prin urmare un fals raţionament de * Petrecerea filologică a existenţialismului ajunge la unele nuanţe temporale, curate jocuri de cuvinte, ca prezent şi prezenţa prezentului, trecut şi paseitatea trecutului, viitotr şi furturitatea viitorului, ne mai vorbind de arta prezentă şi arta prezentului, arta trecută şi arta trecutului, arta viitoare şi arta viitorului. '11 — Viaţa Romînească 161 tipul error fundamentalis. Cum însă existenţialismul se nutreşte din sentimentul agonic al vieţii, sofismul îndestulează plăcerea de profeţii negre : „Arta lui Eschile şi a lui Fidias este aceeaşi ca a noastră — ce afirmaţie prezumţioasă ! Va exista totdeauna artă — ce optimism imprudent ! Şi dacă totuşi arta ar fi înăbuşită de necesităţile unei lumi ostile, în scurt timp ? Operele de artă sînt nepieritoare -aici şovăim : e naivitate sau rea credinţă ? Ce facem ou cele icare au pierit ? Vie time ale criticii sau ale unui duşman mai rău : ignoranţa, mai rău încă : violenţa, mult mai rău : fanatismul !". Catastrofa e sigură şi iminentă. E drept că. ignoranţa, violenţa şi fanatismul islamic n^au ajuns să nimicească arta care, ca izvoarele obstruate ieşind lateral dintre alte pietre, a reapărut sub forma arabescului ; dar existenţialismul, ca să se afirme, are nevoie de perspective dramatice, de problem» insolubile, de sofismele morţii şi mai cu seamă de plăcerile extincţiei universale. Logica şi istoria nu-i sînt de folos. Încît ce mai rămâne din certitudinea poeţilor şi a esteticienilor că "arta este eternă" ? Plăcerea pe care o manifestă oamenii tuturor epocilor faţă de valoarea estetică ? Ce e această plăcere ? Este ea pe de-a întregul curată plăcere ? „E fals, găseşte Adamczewski, că frumuseţea pe care o descoperim îri operele de artă ar fi cu totul pozitivă, fără contraparte negativă, că nu s-ar plăti în nici un fel, că ar putea fi definită ca plăcere pură. Această concepţie nu e aplicabilă la nici una din fazele artei. Cine se dedă autentic experienţei de artă, trebuie să plătească în diverse împrejurări şi în diverse feluri : prin sforţări ca să atingă armonia, prin invidia pe oare o resimte în privinţa artistului, prin regretul de a dispune de atît de puţine răgazuri..." Intrerupem citatul cu întrebările : de ce armonie e vorba, dacă arta rămâne prezumabilă numai în durata creaţiei ? este ea transmisibilă ? de ce invidie şi nu recunoştinţă faţă de artist, în cazul că armonia ni se transmite ? oe răgazuri sînt de regretat, cînd arta se alterează atît de grav în experienţa amatorilor ? şi, în definitiv, de ce atâta complicaţie psihologică în jurul unui obiect", oare nu există decît cînd artistul doar îl întrevede ? Dar să continuam citatul, fiindcă vom asista la recăderea în sofismele morţii ca ia un scurt circuit de gîndire : plăcerea amatorului se plăteşte în deosebi „prin suferinţa profundă pe care i-o pri-cinuieşte revelarea caracterului fugitiv al propriei sale existenţe. Oa istoric, el încearcă un sentiment de pierdere faţă de ceea ce se îndepărtează ; el suferă cu Faust de imposibilitatea de a prelungi momentul de frumuseţe, el resimte o nelinişte speriată la ideea că viitorul nu va egala prezentul. Cu aceste sentimente se amestecă o anumită cruzime privitor la artist, a cărui muncă grea o imaginează oa şi eforturile violente asupra lui însuşi de a atinge inaccesibilul şi de a-şi scoate din el obiectul propriu". La subtila tortură, se adaugă „suferinţa cauzată de pasiunea lui pentru acest obiect (pasiune care, pentru el ca şi pentru Kierkegaard, trăieşte prin tensiunea şi incertitudinea ei)..., de asemenea conştiinţa că perlele sînt rodul suferinţii". Arta provoacă însă mai cu seamă suferinţa temporalităţii ei ; ea duce pe om la „a suferi trecerea timpului", a face „experienţa timpului", „a suferi de această condiţie a existenţii omeneşti". „Experienţa intimă a frumuseţii" atacă plăcerea de artă prin deschiderea „orizonturilor tragice ale umanităţii". Trecem uşor peste frivolitatea esteţi stă a suferinţii, pe oare autorul o cultivă în analizele sale ; uşor, dar nu fără s-o numim, fiindcă se observă dintr-odată la el preocuparea mai atentă de toaleta disperării decît de idei ; eseistul ştie şi ruu uită niciodată că literatura vag ideologică a neantului e teribil de cochetă. Fără puţin aer de victimă filozofică, gânditorul existenţialist n-are profunzime. încît, lăsîndu-1 să-şi compună fizionomia cea mai ele succes (dresurile se numesc : eşec, ratare, caducitate, condamnare, nelinişte, spaimă, catastrofă, agonie, disperare), reţinem că arta e suferinţă în creaţie şi tot suferinţă în comentarea ei, că suferinţa aceasta e urmarea 162 temporalităţii, pe care o conţine, şi că, neputînd fi eternă, arta dezvoltă în om conştiinţa morţii proprii. Unde e cauza morbidă a acestei concepţii ? Sentimentul morţii nu poate fi în discuţie, fiindcă siquid, cum spune Ovidiu, habent veri vatum praesagia, chiar conştiinţa vremelniciei generează sentimentul de eternitate prin artă. Fiind muritorii şi ştidmdu-se muritori, oamenii îşi transferă sentimentul limitării în timp într-o lume de valori, a căror durabilitate le vindecă suferinţa de moarte. S-ar putea zice şi dovedi că, alături de arte, sistemele filozofice, gândirea social-politică şi civilizaţia însăşi sînt manifestări ale aceluiaşi sentiment. Puterea efemerităţii omului de a se converti în contrariul ei, în certitudinea duratei, arată că sentimentul morţii e o cauză creatoare. Dacă ar fi fost nemuritori oamenii s-ar fi îndeletnicit cu valori sau amuzamente efemere. De aceea zeilor le-a plăcut totdeauna să se joace cu oamenii şi de-a oamenii, le-a plăcut să-şi umple vidul atemporal cu formele temporalităţii ; dezabuzaţi de veşnicia cerului, ei au înclinat spre vremelnicia terestră. Zeus se uită mai puţin legitim la Hera, decît ilegitim la Io, la Ledda, la Europa. Conştiinţa morţii nu este aşa dar un sentiment maladiv. Cauza morbidă a concepţiei existenţialiste despre artă trebuie căutată mai curând în lumea care îi constituie mediul pmielnic ; burghezia a pierdut interesul de valorile eterne. Mai sînt însă şi alţi oameni pe lume : aceştia, deşi ştiu că sînt muritori sau tocmai pentru aceea, cultivă ideea de eternitate în formele culturii şi ale civilizaţiei. Cu sentimentul de a învinge timpul, sentiment care apropie pe Fidias de Brimcuş, ei susţin în cultură o artă răscumpărătoare, iar în civilizaţie construiesc hidrocentrale, cum cu sute şi sute de ani înainte se construiau catedrale şi acum mii de ani piramide. E legea omului să construiască. Şi nu numai a omului. Căci, de un număr incalculabil de milenii, acei infuzori oceanici numiţi corali, deşi ucişi de adâncimea apelor, de unde îşi ridică aşezările pe cîte un pisc de munte submarin, deşi ucişi de lumina soarelui de deasupra, pînă unde ajung, şi deopotrivă măcinaţi în coaste de duşmănia vălurilor, îşi edifică totuşi pentru eternitate arhitecturale. Lingvistică substanţială şi lingvistică relaţională de Henri Wald ub presiunea crescîndă a neopozitivismului din ce în ce mai mulţi lingvişti burghezi aşează, în vremea din urmă, între expresiile „lingvistică substanţială" şi „lingvistică relaţională" nu conjuncţia „şi", ci disjuncţia „sau". Ei vorbesc despre lingvistica substanţială ca despre o fază definitiv depăşită a lingvisticii, numind-o „tradiţională", iar despre lingvistica relaţională ca despre faza „modernă, a lingvisticii, dntitulînd-o „structurală" şi „matematică" şi ooco-tind-o singura ştiinţifică. Faptul că lingvistica substanţială a apărut mai devreme, iar cea relaţională mai tîrziu, este prezentat de către lingviştii neopozitivişti ca o negare a vechiului de către nou. Văzînd doar contradicţia dintre „substanţă" şi „relaţie", dintre „esenţă" şi „structură", dintre „calitate" şi „cantitate", lingviştii neopozitivişti optează pentru relaţie, structură şi cantitate. „Limbajul este înainte de toate un sistem auditiv de simboluri" scrie Ed. Sapir. în concepţia lui Louis Hjelmslev, substanţa se dizolvă în întregime în sistemul de relaţii. Pentru el „...atît obiectul analizat, cît şi părţile lui componente există ca atare numai în virtutea raporturilor de dependenţă care le leagă ; obiectul în totalitatea lui poate fi definit numai ca o sumă a acestor raporturi..." 2). Hjelmslev opune tezei metafizice a reiatelor fără relaţii teza tot atît de metafizică a relaţiilor fără reiate. „A postula — insistă el — existenţa unor obiecte care să fie altceva decît expresia unor raporturi înseamnă a admite o axiomă inutilă şi deci a formula o ipoteză metafizică care nu are ce căuta în ştiinţa limbii" 3). în concepţia lingviştilor burghezi, lingvistica „modernă" fie că e „structuralistă", fie că e „matematică", se înfăţişează ca o metafizică a raporturilor fără suporturi. „Doctrina structuralistă — a precizat recent E. Benveniste — propovăduieşte 1) Ed. Sapir, Le langage, Payot, 1953, p. 24. 2) Louis Hjelmslev, Prolegomena to a theory of language, Indiana University Publications, 1953, p. 24. 3) Ibidem, p. 25. 164 predominanţa sistemului asupra elementelor, vizează să desprindă structura sistemului prin «mijlocirea relaţiilor dintre elemente..." '). Se ajunge astfel la negarea esenţei limbajului. Pentru un lingvist neopoziti-vist, limbajul nu mai este un complex sonor articulat care fixează şi comunică formele logice şi extralogice în care se cristalizează reflectarea însuşirilor şi a raporturilor* generale din realitatea obiectivă, precum şi atitudinea subiectului fată de ele. Pentru el limbajul este o structură verbală cu ajutorul căreia subiectul îşi organizează experienţele sale neverbale. Limbajul este astfel oprit „dincoace" de adevăr şi fals. Roland Barthes socoteşte că : „...limbajul este tocmai această structură al cărei scop... este de a neutraliza adevărul şi falsul..."2). După el, „...vorba nu e nioi un instrument, nici un vehicul : e o structură..." 3). însă întrebarea căreia trebuie să i ;se răspundă este următoarea: ce anume determină, în ultima vreme, această tendinţă „de a abandona pe cît este posibil orice reprezentare intuitivă a obiectelor teoriei, de a desemna aceste obiecte prin simboluri şi de a defini existentele studiate doar prin relaţiile pe care le susţin între ele?"4) după cum se exprimă iRoger Martin. De ce este preferată „structura" în dauna „esenţei ?; de ce se opresc aceşti cercetători la relaţii şi nu încearcă să pătrundă pînă la substanţă ? ; de ce reduc ei calitatea la cantitate ? Pe scurt, răspunsul este acesta : deoarece contestă existenta obiectivă a însuşirilor şi a raporturilor generale ! Cauzele care determină atitudinea acestor cercetători, scepticismul lor faţă de tot ceea ce este general în lucruri şi procese, sînt atît gnoseologice, cît şi so-cial-politice. într-adevăr, cunoaşterea generalului din lucruri şi procese este imposibilă fără cunoaşterea, în prealabil, a diverselor manifestări individuale ale generalului. Individualul este primordial faţă de general atît în procesul transformării lucrurilor, cît şi în procesul cunoaşterii lor. Lumea nu poate fi cunoscută dacă se proiectează asupra ei lumina slabă a unor concepte în care se cristalizează nu cunoaşterea generalului, ci iluzia lui. Lucrurile pot fi cunoscute numai în lumina unor concepte în care se condensează cunoaşterea propriului lor general, a acelui general ale cărui manifestări individuale sînt. Este deci legitimă rezerva faţă de acele teorii care vorbesc despre un adevăr neverificabil experimental, în ultimă instanţă. Asemenea teorii se referă la un general iluzoriu şi nu la unul real. Lupta medievală a nominalismului împotriva realismului a fost justă tocmai pentru că era purtată împotriva unei concepţii care predica supunerea cunoaşterii în faţa unui general fictiv. însă lupta nominalismului contemporan împotriva oricărei concepţii care admite existenţa reală a generalului' este profund nejustă, deoarece se opune, în primul rînd, materialismului dilaectic, care a descoperit cele mai generale însuşiri şi raporturi ale realităţii. Cei ce contestă verificabilitatea experimentală a legilor formulate de materialismul dialectic nu-şi dau seama, datorită modului lor metafizic de a aborda problema, că orice experiment le verifică. O lege filozofică, tocmai fiindcă este de extremă generalitate, nu se verifică printr-un experiment propriu, ci prin nenumărate experimente care verifică legile speciale ale diverselor ştiinţe particulare. Faptul că întotdeauna cunoaşterea lucrurilor trebuie să înceapă cu reflectarea individualului nu este suficient pentru a explica atitudinea negativă a pozi- 1) E. Benveniste, ,,Structure" eu lingvistique, în „Sens et usages du terme structure", Hague, 1962, p. 39. 2) Roland Barthes. Ecrivains et ecrivants, în ,,Arguments", I960, nr. 3, p. 42. 3) Ibidem, p. 12. 4) iRoger Martin. Les idees acruelles sur la structure de la pensee iogique, în ..Notion de structure...**, Paris, Albin Michel, 1957, p. 3. 165 tiviştiJor fală de căutarea generalului. Fără acţiunea cauzelor social-politice, prudenţa firească în munca de cercetare a generalului nu s-ar fi transformai; într-o interdicţie doctrinală cu privire la căutarea generalului. Interzicerea oricărei referiri la însuşirile, generale ale lucrurilor are rădăcini adinei în situaţia de clasă a burgheziei contemporane. Generalul este extensiunea esenţialului. Generalul înseamnă, în acelaşi timp, viitorul necesar. Generalul este acela de care este obligată să ţină seamă orice intervenţie în mersul lucrurilor, în care se frânge orice acţiune fantezistă. Antipatia ideologilor burgheziei contemporane faţă de însuşirile generale ale lucrurilor este deci firească. O clasă socială fără viitor este permanent incomodată de legile generale care îl indică. Metodologia neo-pozitivistă este comandată de conflictul dintre interesele burgheziei şi dezvoltarea necesară a societăţii contemporane. Dialectica realităţii infirmă însă metafizica „anti-metafizică" a neopozitivişti-lor. Lucrurile care alcătuiesc lumea au, pe de o parte, nenumărate însuşiri, iar, pe de altă parte, intră unele cu altele în diverse relaţii. Deopotrivă de reale, sînt şi însuşirile şi relaţiile. Nici însuşirile nu sînt reductibile la relaţii şi nici relaţiile nu sînt reductibile la însuşiri. Marx a precizat, nu o singură dată că „proprietăţile unui lucru nu se nasc din raportul său cu alte lucruri, ci se evidenţiază doar în acest raport..." 1) însuşirile şi relaţiile alcătuiesc o unitate dialectică, în interiorul căreia însuşirile sînt primordiale, iar relaţiile sînt secunde. Primordialitatea însuşirilor fată de relaţii nu este numai ontologică, ci şi gnoseologică. In drumul ei spre însuşirile esenţiale şi deci generale, cunoaşterea reflectă, la nivelul sensibilităţii, mai întîi însuşirile individuale şi apoi relaţiile individuale. Este adevărat că însuşirile generale ale unui lucru se manifestă mai pregnant prin relaţiile lui individuale cu celelalte lucruri decît prin însuşirile lui individuale. Mai ales relaţiile dintre părţile întregului sînt acelea care evidenţiază mai deplin esenţa unui lucru. Prin structura individuală a unui lucru, generalul este mult mai divulgat decît prin însuşirile individuale ale acelui lucru. Drumul cunoaşterii nu poate fi mai puţin dialectic decît obiectul cunoaşterii. Traiectoria cunoaşterii nu-i o linie dreaptă ci un veşnic zig-zag. Cunoaşterea se desfăşoară de la oglindirea însuşirilor individuale la oglindirea relaţiilor individuale, de la reflectarea însuşirilor generale la reflectarea relaţiilor generale, de la dezvăluirea unor însuşiri şi relaţii generale de gradul I — la dezvăluirea unor însuşiri şi relaţii generale de gradul II şi aşa mai departe. Este de reţinut faptul deosebit de important că procesul cunoaşterii nu poate trece de la oglindirea unor însuşiri individuale la reflectarea unor însuşiri generale de diferite grade fără să reflecte mereu relaţiile de pe treapta inferioară. Neo-pozitivismul denaturează tabloul lumii nu prin faptul că se ocupă de relaţii, ci pentru că nu vede unitatea dialectică dintre relaţii şi însuşirile pe care aceste relaţii Ie evidenţiază. Izolarea neo-pozitivistă a individualului de general duce în mod firesc la dizolvarea individualului în fluxul senzorial care, de fapt doar îl oglindeşte şi nu mai îngăduie gîndirii decît să detecteze relaţiile relativ constante de coexistentă şi de succesiune dintre nenumăratele senzaţii. Cine contestă individualului faptul că este modul de manifestare a generalului, smulge individualul din obiect şi îl aruncă în subiect, iar relaţiile pe care încearcă să le stabilească nu pot fi mai puţin subiective decît însuşirile reiatelor lor. Idealismul subiectiv al neo-pozitivismului constă în faptul că rupînd individualul de general şi redu-cîndu-1 la un complex de senzaţii, subiectivizează şi relaţiile, pe care le absolutizează în dauna însuşirilor. Tot în idealismul subiectiv al neo-pozitivdştilor nau- 1) K. Marx, Capitalul, Ed. P.M.R., p. 88. 166 fragiază şi aceia care absolutizează relaţiile în daua însuşirilor, oprind astfel cunoaşterea la mijlocul drumului care leagă subiectul de obiect, deşi nu neagă că relaţiile sînt reale. De altfel, izolarea relaţiilor de însuşirile pe care le au reiatele împiedică pătrunderea gîndirii dincolo de înregistrarea relaţiilor individuale, cel mult asemănătoare şi relativ constante, deoarece gradul de generalitate al relaţiilor rezidă în gradul de generalitate a însuşirilor pe care le posedă reiatele. Neo-pozitivismul îl obligă pe lingvist să se limiteze la descrierea relaţiilor fără referire la substanţăsă arate, „ce sînt reiatele numai descriind raporturile dintre părţile lor şi părţile părţilor lor"2). împotriva neo-pozitivismului din lingvistică au făcut front comun cei mai de seamă lingvişti din tara noastră. Referindu-se la „criza" în care frica de teorie generală a neo-pozitivismului menţine lingvistica, acad. lorgu Iordan scrie: „Pentru înlăturarea ei avem la dispoziţie doctrina marxistă potrivit căreia limba, ca expresie a gîndirii şi ca produs al vieţii umane colective, trebuie studiată în strînsă legătură cu aceste două conţinuturi ale ei"3). Tendinţei neo-pozitiviste de a transforma lingvistica într-o „ştiinţă a naturii" i se opune, în lucrările sale, acad. Al. Graur. „Pentru marxism... — scrie el — baza teoretică a lingvisticii este înţelegerea limbii ca fenomen social, aşa cum au formulat-o clasicii marxism-leninismului" 4). Sînt şi lingvişti de formaţie structuralistă care, în vremea dim urmă, simt nevoia să depăşească interdicţiile neo-pozitiviste şi să se apropie de probleme de conţinut. Pornind de la observaţia că în romantism predomină metafora, iar în realism predominantă este metonimia, că, „în cîntecele lirice ruse, de pildă, construcţiile metaforice sînt acelea care predomină, în vreme ce în epopeea eroică procedeul metonimic este preponderent" 5), Roman Jakobson ajunge ia următoarea concluzie : „Un discurs se poate desfăşura de-a lungul a două linii semantice deosebite: un subiect (topic) atrage după sine un altul fie prin similitudine, fie prin contiguitate. Cel -mai bine ar fi, fără îndoială, să se vorbească de proc.es metaforic în primul caz şi de proces metonimic 'în cel de-al doilea, din pricină că ele îşi găsesc expresia lor cea mai condensată, unul în metaforă, celălalt în metonimie" °). Deşi constată, apelînd la ajutorul fiziologiei, că regresiuinea graduală a sistemului fonologie la afazici — care arată, sub formă inversă, ordinea achiziţiilor fo-nalogice la copil — atrage după sine o inflaţie de omonime şi o sărăcire a vocabularului, deşi nu-i scapă din vedere nici faptul că „metafora devine imposibilă în tulburarea similarităţii şi metonimia în tulburarea contiguităţii" 7), totuşi Roman Jakobson, nefăcînd apel Ia teoria materialist-dialectică a cunoaşterii, nu poate da o explicaţie satisfăcătoare acestor fenomene lingvistice. Numai înţelegerea unităţii dialectice dintre sensibilitate şi intelect «în procesul cunoaşterii, în generai, şi în procesul cunoaşterii artistice, în special, poate lămuri aceste fenomene de limbă. într-adevăr metafora se bazează pe însuşiri asemănătoare, în vreme ce metonimia se sprijină pe relaţii de contiguitate. Metafora se adresează, cu precădere, 1) L. Hjelmslev, Structural analysis of language, în „Studia linguistica", nr. 2, 1947, p. 75. 2) Ibidem, p. 75, citat de Aî. Graur şi L. Wald în Scurtă istoric a lingvisticii. Ed. ştiinţifică, 1901, p. ,112. 3) lorgu Iordan, Lingvistica romanică, Ed. Acad. R.P.R., 1960, p. 512. <5) Al. Graur, Studii de lingvistica generală, Ed. Acad. R.P.R., 1960, p. 512. 5) Roman Jakobson, Deux aspects du iangage ec deux types d'aphasies, în ,,Les Temps moderncs", nr. 188, Janvier, 1962, p. 875. S) Ibidem, p. 874. 7) Ibidem, p. 874. 167 sensibilităţii, iar metonimia solicită în mult mai mare măsură asociaţiile intelectului" ') însuşirile fiind primordiale faţă de relaţii, metaforele sînt şi ele primordiale faţă de metonimii, iar „regresiunea graduală a sistemului fonologie la afazici" trebuie să arate pierderea, mai întîi, a metonimiilor şi apoi a metaforelor. Achiziţiile intelectului sînt mai recente decît achiziţiile sensibilităţii şi se degradează, deci, mai repede. La noi în ţară, cu ajutorul dialecticii materialiste, acad. Al. Rosetti, reconsi-derîndu-şi unele puncte de vedere mai vechi, de inspiraţie structuralistă, cu privire la expresivitatea cuvintelor, precizează: „Pentru ca un cuvînt să fie expresiv, în afară de faptul că el trebuie să conţină sunete cu valoare expresivă, este absolut necesar ca sensul cuvîntului să corespundă sunetelor care îl desemnează, cu alte cuvinte, ca forma să corespundă conţinutului, pentru a elibera valoarea expresivă latentă to sunete" 2). Luptînd, pe bună dreptate, împotriva atitudinii nihiliste faţă de lingvistica structurală şi matematică, unii cercetători marxişti nu sesizează chiar întotdeauna pînă unde s-ia infiltrat neo-pozitivismul în diferitele compartimente ale lingvisticii şi încep să pledeze nu numai pentru valoarea metodologică a analizelor structurale şi matematice, ci şi pentru dreptul de a exista al structuralismului şi pan-matermatis-mului, ceea ce este deosebit de dăunător dezvoltării lingvisticii. Structuralismul şi pan-maternatismul nu înseamnă analiză structurală şi matematică, ci absolutizarea structurii în paguba însuşirilor şi hipertrofierea metodei analitice în detrimentul metodei inductive. Lingvistul sovietic S. K. Saumian, neglijînd faptul că analiza structurii este subordonată inducţiei care duce la desvăluirea însuşirilor generale, este de părere că „ocupîndu-se de sunete şi sensuri, lingvistica tradiţională are de-a face cu esenţe de primul grad"3), în vreme ce „lingvistica structurală, ocupîndu-se de elementele relaţionale al căror substrat sînt sunetele şi sensurile, are de-a face cu esenţe de gradul al doilea" 4). Numai că relaţiile nu pot fi niciodată esenţe; ele pot fi însă de un anumit grad de esentialitate, care depinde de gradul de osenţialitate pe care îl au însuşirile reiatelor. Ceea ce îi scapă cu totul din vedere lingvistului sovietic este faptul că analiza relaţiilor esenţiale de gradul al doilea este menită să ducă la dezvăluirea unor esenţe de gradul al treilea. Ca dovadă că el se opreşte, în mod structuralist, la analiza relaţiilor şi nu mai vede însuşirile mai adinei către oare îl poartă această analiză, stă afirmaţia pe care o face pe aceeaşi pagină: „Astfel, — scrie el — ştiinţa contemporană a limbii este un complex ierarhic de discipline. Ia temelia cărora se află lingvistica structurală" 5). După părerea mea, şi afirmaţia făcută de prof. Ion Coteanu, potrivit căreia „nici considerarea obiectelor ca mănunchiuri de relaţii nu înseamnă în sine o eroare neo-pozitivistă"6), depăşeşte, în direcţia structuralismului, intenţiile evidente ale autorului de a acorda lingvisticii structurale locul care i se cuvine pe drept 1) Istoria limtilor atestă faptul că oamenii au descoperit mult mai tîorziu relaţiile dintre lucruri decît însuşirile lucrurilor. ,,în cele mai multe idiome, afară de grupul indo-european, prepoziţiile sînt de origină nominală, fiind curat substantive : pe înseamnă în realitate ..cap", după „ultimul", înainte „întîiul", sus, „cer", jos, „păJmint" etc. (Lazăr Şăineanu, Raporturile între gramatica şi logică, Buc. 1891, p. 121. 2) Al. Rosetti, Studii lingvistice, Ed. Acad. R.P.R., 1955, p. 8. 3) S. K. Saumian, Ideile filozofice ale lui V. I. Lenin şi dezvoltarea lingvisticii contemporane în „Limba romînă", nr. 5, 1962, p. 506. 4) Ibidem. 5) Ibidem. 6) I. Coteanu, Cîteva probleme ale lingvisticii structurale, în Limba romînă, nr. 2, 1963, p. 1.23. 168 cuvînt. Este adevărat că transformarea însuşirilor duce la schimbarea relaţiilor, dar niciodată însuşirile nu se dizolvă în relaţii. Relativă este unitatea dialectică dintre însuşiri şi relaţii; contradicţia dialectică dintre ele este însă absolută. în ştiinţa limbii, studierea relaţiilor este fără îndoială necesară, dar nu este şi suficientă. Procesul comunicării nu se poate realiza fără invarianta relativă a raportului dintre un anumit înţeles şi un anumit complex sonor. Pornind de la ideea justă că sensul lingvistic se defineşte prin „acest raport invariant de corespondenţă între un segment al fluxului sonor şi o anumită semnificaţie"'), Em. Vasiliu arată, pe drept cuvînt, că „pentru a constata dacă două segmente ale expresiei sînt asociate sau nu de acelaşi segment de conţinut, se foloseşte proba comutării"2), care „constă în operaţia de substituţie a unui segment printr-altul şi din operaţia de verificare a faptului dacă substituţia din planul expresiei antrenează în mod necesar o substituţie în planul conţinutului"3). Dacă sînt necomutabile, adică schimbarea expresiei nu atrage după sine schimbarea înţelesului, atunci cele două segmente ale fluxului sonor interschimbate sînt identice ; dacă sînt însă comutabile, atunci ele sînt deosebite. De pildă, în propoziţiile „un copil mănîsncă un măr" şi „un copil mănîncă insuficient", segmentul sonor „mănîncă" din prima şi din cea de a doua propoziţie sînt identice, deoarece necomutabile, în vreme ce complexul fonic „dar" din propoziţia „vrea, dar nu poate" nu este identic cu acela din propoziţia „un dar face plăcere oricui", deoarece sînt comutabile, primul fiind conjuncţie, iar al doilea, substantiv. De asemenea, pentru a decide dacă segmentul „ţ" din cuvîntul „ţine" reprezintă un singur fonem sau succesiunea a două foneme („t" şi „s"), analiza structurală este deosebit de bine venită. Se constată astfel că înainte de un i final nesilabic nu poate apărea nici „s" şi nici „t", ci numai grupul „ts". Deci „ţ" este un singur fonem şi nu o succesiune de foneme ■*). Analiza structurală se opreşte însă la constatarea acestor invariante, amintind cel mult că aceste invariante sînt necesare procesului de comunicare. însă limba nu poate fi înţeleasă pînă la capăt dacă nu se arată că fundamentul acestor invariante nu rezidă în nevoia socială a comunicării, ci în existenţa reală a identităţii însuşirilor generale vizate de nucleul conceptual al cuvintelor invariante. Invarianta nu este altceva decît dimensiunea temporală a generalităţii. Ea se constituie în comunicarea socială, dar îşi are fundamentul în lumea lucrurilor. Dealtfel, sincronic este numai mecanismul limbii; formarea limbii este diacronică. Reducerea limbii la funcţia ei de comunicare şi a părţilor de vorbire la raportul de mutare reciprocă dintre ele, şterge orice deosebire calitativă dintre limbă şi celelalte mijloace de comunicare create pe baza ei. între limbă şi celelalte mijloace de comunicare nu mai rămîne decît o deosebire pur cantitativă : limba este în stare să creeze mult mai multe semne. Nici între vorbirea omenească şi strigătele animalelor nu mai este o deosebire calitativă, după părerea behavioriştilor. In concepţia lor, limba cade de la nivelu' celui de al doilea sistem de semnalizare la nivelul primului sistem de semnalizare. Deosebirea dintre vorbirea omenească şi zgomotele pe care le pot emite cîinii, de pildă, este, după părerea lui Louis Bloomfield, doar cantitativă : în vreme ce cîinii pot lătra, mirii sau schelălăi, omul este în stare să trnită o variaţie de sunete mai vastă. 1) Em. Vasiliu, Metode de analiză în lingvistica modernă, lo Limba romînă, nr. 6, 1960, p. 21. 2) Ibidem. 3) Ibidem, p. 24. 4) A se vedea ibidem, p. 29. 169 Oprirea asupra aspectelor relaţionale şi cantitative nu numai că înjumătăţeşte cunoaşterea lucrurilor, dar o şi lasă, totodată, să alunece spre metafizică şi idealism, fie şi prin intermediul materialismului mecanicist. în această privinţă este deosebit de importantă părerea unui matematician lingvist. „Prin „matematizare" — scrie S. Marcus — nu trebuie să se înţeleagă „pan-matematism", un act prin care matematica îşi subordonează celelalte ştiinţe, le remorchează golindu-le de preocupările lor specifice. Prin matematizarea unei ştiinţe se înţelege separarea şi descrierea adecvată a aspectelor cantitative, formale, relaţionale, structurale, ale ştiinţei respective" J). Convins de faptul că în gîndirea omului de ştiinţă cunoaşterea cantităţii trebuie să se desfăşoare în vederea cunoaşterii calităţii, S. Marcus continuă: „în orice caz, lingvistica matematică nu va putea epuiza fenomenul lingvistic, dar va fi deosebit de eficace într-un anumit sector, acela al aspectelor cantitative şi formale"2). A opri cunoaşterea ştiinţifică asupra aspectelor cantitative şi formale ale lucrurilor înseamnă a întrerupe mersul dialectic al gîndirii ştiinţifice care, după cum remarcă cu profundă justeţe lingvistul sovietic L. O. Reznikov „înaintează de la cunoaşterea comprehensivă la sisteme de semne formale şi, înapoi, de la sistemele de semne formale la cunoaşterea comprehensivă, pe un fundament nou, superior (în conformitate cu legea negării negaţiei")3). Karl Marx spunea că ştiinţa atinge perfecţiunea numai atunci cînd reuşeşte sâ folosească matematica. Insă a folosi matematica nu. înseamnă a reduce legile ştiinţifice numai la aspectul lor formuilabil matematic, ci a înainta cu ajutorul matematicii către cunoaşterea unor esenţe din ce în ce mai adînci. 170 1) S. Marcus, Unele semnificaţii ale lingvisticii matematice, in Limba romînă, nr. 3, I960, p. 6. 2) Ibidem, p. 13. 3) L. O. Reznikov, Despre rolul semnelor în procesul cunoaşterii In ..Voprosi filosofii", nr. 8, 1961. P- HO. LA CINCIZECI DE ANI DE LA MOARTEA LUI ST. O. IOSIF lllliupă ce s-a internat singur la Spitalul Colţea, simţinciu-se rău, St. O. Iosif fiyyş s-a stins din viaţă a doua zi, dimineaţa, în urma unei congestii cerebrale — la 5 iulie st. n. 1913. Era în vârstă de 38 de ani (neîmpliniţi). Aflând de această nenorocire, el însuşi internat la spitalul Pantelimon, într-o cameră de la etaj, Ilarie Chendi şi-a făcut singur seama, sfărîmîndu-şi ţeasta de pavajul curţii. Astfel s-a încheiat ciclul tragic a două existenţe de^ scriitori, înfrăţiţi definitiv în moarte şi vecini de loc de veci la cimitir, după ce viaţa literară, cu fluctuaţiile ei neprevăzute, nu pierduse ocazia de a-i şi desbina. In cadrul politicii culturale socialiste faţă de moştenirea literară, i s-a acordat dreptate deplină, alături de atî^ia alţii, şi sfiosului St. O. Iosif, temperament dezarmat, învins înainte de luptă, năpădit de mâhniri şi melancolii cu sau fără pricină, însă şlefuitor migălos al unor versuri de viguroasă factură clasică. Iar cu prilejul recentului semicentenar, iconografia lui destul de săracă s-a îmbogăţit cu o splendidă fotografie de tinereţe, unde nu se strecoară stigmatul tristeţii în ochii mari, exoftalmici. Tînărul de circa douăzeci de ani arată avînt în portul mîndru al capului şi încredere în viaţă. Obiectivul fotografului a reuşit să-1 smulgă din apele stătătoare ale unei subiectivităţi pretimpuriu depresive şi să-i potenţeze tonusul vital către înălţimile năzuinţelor secrete. De altfel, nu trebuie exagerat cînd se vorbeşte de absenţa energiei morale în opera lui Iosif şi de talentul său minor. Ambele nu apar reale decît puse faţă în faţă cu dinamismul clocotitor al unui Octavian Goga, poetul prin definiţie militant şi profet, sau cu optimismul robust al lui George Coşbuc. Mai drept este a-1 situa ca o verigă de argint între aceşti ctoi plenari reprezentanţi ai vigorii morale ardeleneşti, neuitînd însă nici un moment că St. O. Iosif a fost şi rămâne un autentic poet şi un reprezentant de seamă al liricii noastre, la răscruce de veacuri. Născut dintr-o familie de cărturari, tînărul Ştefan-Octavian a trecut munţii încă de pe băncile şcolii, începîndu-şi studiile medii la Braşov şi Sibiu şi ispră-vindu-şi-le la Bucureşti. Dintr-o scrisoare semnată Virginiu Şt. Iosif şi datată Sinaia 9 iulie 1937, culegem preţioase precizări de ordin familial şi onomastic : ,.Ştefan Iosif, tatăl poetului, a fost profesor, şi director, timp de peste 25 ani, al tutulor şcoalelor române din Braşov, pe vremea sa întrunite sub o unică direcţie. A fost un intelectual de seamă, scriitor de nuvele şi autor de cărţi, cu studii la Viena şi Lipsea. Era cunoscut ca un erudit profesor de limbi clasice. Ca director al şcoalelor din Braşov, a organizat aceste scoale, dezvoltîndu-le, într-o vreme 171 cînd mijloacele materiale erau mai puţine (...) Să explic acum deducţia greşită ce se face, din semnătura poetului — pe urma cărora tatăl lui Iosif a primit acum alt pronume (Omisifor !) Poetul semna St. O. Iosif, fiindcă avea două pronume : unul prin botez ortodox (Ştefan) şi altul pus de tată^so, Octavian, pentru a nu putea fi maghiarizat, nici cît timp ar fi fost în şcoală. Numele de Ştefan cuprindea şi pe al bătrânului şi atunci poetul şi-a zis : Ştefan Octavian Iosif. Moşul lui St. O. Iosif a fost protopop la Cohalm (originar din Draos, jud. Odorhei) — ascendent de pe tată. De pe mamă, iarăşi, moşul a fost popă în Vingard pe Mureş, şi acest poet era renumit ca improvizator de versuri (cîntece pentru morţi, nunţi, etc.). Vărul părintelui lui Iosif a fost protopopul Popeseu (loan, n.'n. 1832—1882 !) de la Sibiu, renumit profesor şi intelectual de seamă. Deci ascendenţi culţi şi un rol de seamă în viaţa romînească a Ardealului". Orniţîndu-1 numai pe Gavril Munteanu, primul profesor şi director al aceleiaşi şcoli romîne din Braşov (după ce funcţionase ca profesor şi în ţară, la Sf. Sava, apoi la Buzău şi Râmnic, ca să moară ca membru al Academiei Romîne, în 1869), Virginiu St. Iosif pare a confirma şi îndepărtata obîrşie a familiei : „în ce priveşte originea macedoneană, lucrul e verosimil, căci aşa spune tradiţia". Dacă tradiţia nu greşeşte, obîrşia macedoneană explică elementul voluntar şi energetic al spiţei, pînă ce destinul tulbure al poetului a frfnt momentan linia ascendentă, măcar pe planul izbutirilor sociale. întrucât în ţară, poetul nu s-a putut menţine nici ca umil custode de muzeu, în jocul orb al rotativei guvernamentale burgheze ! Pe umerii-i şubrezi, a susţinut însă, ani de zile de la apariţie, în pragul noului veac revista „Sămănă-torul", cu care s-a identificat pînă la capăt. S-a afirmat greşit că St. O. Iosif şi-ar fi însuşit liric cel mai apriat, formula noului curent. La apariţia revistei (2 decembrie 1901), poetul îşi conturase fizionomia şi publicase două culegeri, „Versuri" (Sfetea, 1897) şi „Patriarhale" (Steinberg, 1901), dar mai avea materiale neadunate în volum (Poezii, 1901—1902, Socec, 1902). Pe de altă parte, traducătorul îşi cîştigase o mare faimă cu tălmăcirile, îndeosebi din Petoffi şi Heine, poetul inimii lui, căruia-i transpusese inegalabil duioşia, dacă nu şi sarcasmul demonic, însăşi formula paseismului, sub aspectul vieţii „patriarhale", figura chiar în titulatura celei mai populare dintre culegerile lui de versuri. De altfel, înainte de a fi o eroare, slăvirea globală a trecutului, cu toate mizeriile lui, în parte recunoscute de poet, ia la Iosif caracterul unui protest împotriva alcătuirii sociale inicve şi mai ales contra destinului vitreg al creatorilor în orânduirea trecută. Epitetul "patriarhal" apare aşadar frecvent în poezia de tinereţe a lui St. O. Iosif, spre a defini climatul fericirii de altădată, aşa cum romantismul şi-l fixase, cu aceeaşi lipsă de spirit critic, în beznele Evului Mediu. Ca şi în poezia marilor doi numiţi înaintaşi, satul ardelenesc se reflectă, fără precisă intenţie monografică, în versurile cizelate ale începătorului, care a avut norocul să beneficieze de experienţa măestriei stilistice a lui Vlahuţă, la „Viaţa", şi apoi a lui Caragiale, la secretariatul „Epocei literare" .(1897). O notă de realism, temperată de duioşie, individualizează viziunea iosifiană a satului transilvan, diin.,aa.re.nu lipsesc intervenţia brutală a feudalilor maghiari şi execuţiile patrioţilor romîni. (O mamă, Viaţa, 19 noiembrie 1895). Dar şi profetismul îşi face o dată loc, în această privire ageră asupra viitorului; „Fantastic norii se-nveşmîntă, / Străpunşi de suliţi lungi de aur/Şi ca-ntr-un lac de sînge creşte / întreaga zare-n spre coclaur. „Semn de război!... Un glas de bucium /Din văi, mă face să mă speriu... / Visam, Austrie, că-n flăcări/Se darmă vechiul tău imperiu..." (XI, Icoane din Carpaţi, în Credinţe, 1905). 172 Nu putem trece peste cele două condensate catrene, fără să remarcăm puterea de concentrare artistică a poetului, care din sugestia sîngerie a unui apus de soare, deduce printr-un „vis", mai curând realizat decît se aşteptau mulţi, prăbuşirea hibridei împărăţii duale, chesaro-crăieşti, ca urmare a unei conflagraţii uriaşe. Poetul ştia să facă scurt, deşi nu era lipsit de „suflu". Stabilit în ţară, aşadar, ca elev şi bucurîndu-se de prietenii trainice, graţie cărora avea să i se îngăduie şi o neuitată călătorie în Apus, poetul şi-a cîştigat de timpuriu un nume şi numai astfel se explică faptul de a fi putut rămîne „proprietarul" Sămănâtorulul, la un an abia de la înfiinţare, cînd directorii mai fără voie ai periodicului dorit de bine intenţionatul Spiru C. Haret, — G. Coşbuc şi Al. Vlahuţă, — n^au ştiut cum să se elibereze de acea prea grea sarcină. Se pare că G. Coşbuc s-ar cam fi simţit deposedat, dar n-a făcut nici un gest de autoritate ca să se impună în fruntea revistei rămase fără oîrmaci, şi care şi 1-a găsit în autoritarismul furtunos al lui N. Iorga. Dar şi cînd acesta s-a supărat (în timpul Expoziţiei din 1906) şi şi-a înaintat demisia, fără a se gîndi o clipă că ea ar putea fi primită, ca să fie înlocuit printr-un comitet, bucuros de scuturarea jugului, St. O. Iosif a rămas de iapt stâlpul de susţinere al revistei, truditorul redacţional cvasi-unic. Spre deosebire de Eminescu, care n-a rezistat la frecuşul maşinăriei ziaristice, poetul „Patriarhalelor" nu şi-a uzat nervii, ştiind printr-un tact desăvârşit, să împace diversitatea opiniilor şi a temperamentelor. Era capabil aşadar de muncă brută, de birocratism îndulcit de spiritul său tovărăşesc. Tot la „Semănătorul" s-au săvîrşit cele două mari acte decisive din viaţa sa intimă : prietenia literară cu rafinatul Dimitrie Anghel şi dragostea pentru viitoarea lui soţie, ea însăşi scribentă, din 'care avea să rezulte o copilă, Corina, ucisă în toamna anului 1916 de schijele unui dirijabil zappelin, şi o răsunătoare dramă familială, în folosul vremelnic al celor doi necredincioşi. Ecoul pierderii femeii iubite, cu mari ochi albaştri, cîntaţi şi în fericire şi în nenorocire, s-a materializat în cîteva poeme de autentic ţipăt al inimii şi de meşteşugită strunire a versurilor, mult admirate în ceasul lor, dar astăzi veştejite. Astfel s-a rupt şi o colaborare care a dat mai cu seamă prilejul ivirii simbiotice a unui poet nou, A. Mirea, cu neîntrecute cronici rimate, în paginile „Vieţii romîneşti", după ce aceeaşi formulă de lucru, în care rolul lui Iosif pare a nu fi depăşit secretariatul, dăduse strălucita comedie de salon „Cometa" şi alte numeroase pagini de proză pline de culoare, precum şi nenumărate traduceri în versuri şi proză, din Verlaine, Ibsen. Halm, Dumas-tatăl, Banville şi La Fontaine. O singură dată, în „Legenda funigeilor", personalitatea romantică a lui Iosif covîrşise fantezia mai modernă a lui Dimitrie Anghel. Tot în coloanele „Vieţii romîneşti" au apărut cîteva din cele mai gustate elegii ale nemîngîiatului poet, adresate aceleiaşi absente, devenită soţia lui Anghel. Ca să-i dovedească culpabilei propriile aptitudini formaliste, Iosif se întrecea în muzicalitate şi bogăţie de rime cu seducătorul poet al Fantaziilor, ca şi cum preţul întrecerii ar fi fost recuperarea fericirii conjugale pierdute. Poet de variate mijloace, cu tot renumele lui postum negativ, St. O. Iosif a excelat desigur în balada haiducească de inspiraţie populară. Seria este bogată şi se jalonează cu cîteva titluri memorabile : Doi voinici {1896), Haiducul (1900), Cîntec vechi (1900), Novăceştii (1901), Pintea (1901), Cîntec (1902), Gruia (1903), La fereastra spre livadă (1903), Somnul lui Corbea (1907). Această biruinţă literară — învierea unui gen popular pierdut — se cuvine cu atît mai răspicat relevată, cu cît se face prea mult caz de neizbînda lui Iosif, cu ocazia comemorării celor patru sute de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, cînd, tot din iniţiativa lui Spiru C. Haret, poetul a fost îmbiat să-şi încerce nervul epic în pomenirea marelui erou naţional. Poemul comandat, Din zile mari, n-a corespuns aşteptărilor, dar 173 bilanţul rămâne pozitiv, la recitarea baladelor amintite. Lor li se adaugă în mod firesc, din ciclul „Icoane din Garpaţi" (în Credinţe, 1905), minunatul fragment VI, Doina, cu neuitatul început : „Se tînguiesc / tălăngi pe căi, / Şi neguri cresc / Din negre văi, / Plutind pe munţi... /La Făgădău/La Vadul-Rău, / Sus, la răscruci, / Vin trei haiduci / Pe cai mărunţi..." Nu se întâmplă nimic în această memorabilă poemă, nimic în afară de trecerea haiducilor, care doinesc, deşteptând ecourile, în depărtări nesfîrşite ; nu se întâmplă nimic, pentru conformarea la condiţiile genului epic, care cere o naraţie, dar epică este atmosfera însăşi a doinei, dintre cele mai tonice din literatura noastră. Am văzut că din aceeaşi serie face parte şi scurtul poem profetic al prăbuşirii imperiului habsburgic, prezentat ca o reverie, un vis. în poezie totul este posibil, cu condiţia talentului, iar acela al lui Iosif era mai multiplu şi felurit decît l-au etichetat bilanţurile istoriei literare din trecut. O asemenea „doină" şi astfel de noi cîntece bătrîneşti n-ar fi fost fireşti la un poet de formaţie modernă, adică prin ruptură de tezaurul folcloric. St. O. Iosif şi-a mărturisit ataşamentul, — în poemul cu caracter de manifest literal*, oam impropriu intitulat „Cînd seara-n ceasuri de singurătate..." (în prima formă, sonet, 1904), — faţă de „poveşti străbune, cîntece uitate", mereu „izvor de nouă poezie", cu tandreţă numit „o, drăgălaşă muză populară", el însuşi socotindu-se „un copil cuminte al naturii". Intuiţia inu era greşită. Din acelaşi sentiment de consonanţă s-au ivit în poezia lui St. O. Iosif o serie de foarte frumoase pasteluri, cadrul natural fiind pentru poetul fără voie citadinizat, un adevărat paradis regăsit. Nepirograrnatic, ca tumultuosul, dar şi calculatul Goga, St. O. Iosif nu blestemă Parisul, vizitat dimpreună cu colecţionarul Virgil Cioflec, dar nu se simte bine în marea metropolă, preferîndu-i atmosfera de vechi burg bavarez a Nurnbergului, unde familiaritatea cu străvechile pietre îi dau iluzia realităţii reîncarnării şi a vieţii anterioare. Reţinem din puţinele poeme pariziene sonetul cu titlul „în atelier" (dedicat, dar nu expres, edulcoratului pictor Kimon Loghi, preţuit şi de D. Anghel !), unde, pe cînd artistul zugrăvea poveşti orientale, poetul îl întreţinea, vorbind de „vremi patriarhale". O serie excelentă de „Pasteluri" din prima tinereţe (în Viaţa, 1894—1895), înfăţişează satul sub arşiţa secetei, cu sunetul tânguitor al falangei, cu jocul paparudelor, cu trecerea şatrelor, cu iarmarocul, cu viziunea oarecum grigoresciană a carului cu boi, legănîndu^se uşor (în timp ce cîntecul vechi al cărăuşului îl face pe poetul patriot să se întrebe : „Va răsări cîndva şi steaua / Acestui neam nenorocit ?...), cu trecerea unui voinic pribeag, călare pe murg, dar cu faţa întoarsă spre Ardeal, configurindu-1 simbolic, şi cu căderea serii şi intonarea doinei de jale de către călăraşii cu schimbul. Cele şapte fragmente din Pasteluri contribuie suficient la schiţarea profilului moral al poetului, în acest moment de evoluţie literară hotărîtor. Poet al satului, dar şi al provinciei natale, cu aspiraţiile ei fireşti către libertate, „pas teii za t" în sensul plastic al cuvîntului, cu penel discret, muiat în albastru, în pulbere de aur şi în cenuşiu de colb, dar cu desenul precis conturat, St. O. Iosif şi-a găsit instrumentul într-un vers limpede, echilibrat, ferit de sonorităţi găunoase, ca ale majorităţii contemporanilor. Deşi este stăpânit de melancolie, nu şi-o speculează ca pletora posteminescienilor şi unul din principalele-i merite este de a nu li se fi încadrat nici un moment, situîndu-se din capul locului în filiera lui Coşbuc, atît ca atmosferă morală, cît şi ca factură de vers şi strofă, cu o notă personală netăgăduită. El nu l-a aşteptat pe maestru să-şi definească într-un tîrziu atitudinea faţă de popor, ca să găsească, în sonetul Cronicarii (1901), lapidarul vere : „Şi sufăr şi mă bucur cu poporul". 174 Patriotismul, nu de firmă, nici de program, ci de structură morală autentică, axat de iubitorul de cîntece neşovin, pe preferinţa simţită pentru doină, şi-a găsit expresia în interesantul poem De cîntece Parisu-i plin... „De cîntece Parisu-i plin / Ca marea de sirene, / Şi nu mai pleacă cei ce vin / Pe ţărmul mîndrei Sene. „La Napoli, gradinele / Nu ştiu ce e zăpada, / Şi-n golfuri mandolinele / Ingînă Serenada. „Suspină ţitera-n Tirol / Cînd în tăcerea sfîntă, / Vreun orb moşneag în capul gol / Pe prispă stă şi cîntă. „Zănatec ţipăt de viori / E-n veselele cearde, / Cântarea asta-ţi dă fiori / Şi tremură şi arde. „Dar creadă cine cum o vrea, / Cum crede să-şi aleagă : / Nu-s doine ca în ţara mea/Pe lumea asta-ntreagă !" (1901). Mihail Sadoveanu, întîi în revista „Însemnări literare" (1919), apoi în „Anii de ucenicie", şi-a amintit de zguduirea cu care prietenul său mai vîrstnic ascultase doina spusă şi cîntată de un lăutar la Bucureşti, şi patosul cu care taciturnul Iosif, ieşindu-şi din fire, făcuse apologia ei. Cu factorul indefinisabil al talentului, prin legătura permanentă cu poezia anonimă şi dragostea pentru cei mulţi, precum şi prin încrederea în destinul poporului romîn, cântecul de factură clasică şi de ţinută artistică şi-a găsit expresia durabilă. ŞERBAN CIOCULESCU MARGINALII LA DISCUŢIILE DIN REVISTELE LITERARE continuând tradiţia inaugurată anul trecut la Cluj, a întîlnirilor în jurul mesei jrotunde, „Gazeta literară" şi "Tribuna" au organizat, de data asta la Bucureşti, o discuţie pe tema „Moduri de reflectare a realităţii în proză şi criteriile criticii". Ce atitudine să adopte critica în faţa modalităţilor înregistrate ? Ce modalităţi trebuie respinse şi care aprobate ? Unor asemenea întrebări, care ar rezulta în mod necesar dintr-o asemenea temă de discuţie nu li se pot găsi răspunsuri fără ca iniţial să se definească limpede procesul actual prin care trece romanul, nuvela, schiţa, fără oa să se denumească modalităţile existente şi depăşi vechile împărţiri. Participanţii la discuţia din „Gazeta literară" s-au ocupat mai puţin de felul în care sînt comentate în presă operele contemporane, cît au încercat a vedea ce modalităţi sînt folosite astăzi, dacă ele corespund sau nu specificului temperamental al scriitorului în cauză, etc. Dar şi aici între planul generalităţilor emise şi planul concret al discuţiilor a existat o ruptură fiindcă participanţii nu au reluat şi amplificat acele discuţii existente în germene fin analiza unor cărţi cum sînt „Risipitorii", „Aceste zile şi aceste nopţi", "Terra di Siena", „Strada Lux" etc. oare au suscitat aprecieri opuse în diferite articole. „Masa rotundă" nu a dus de fapt la o confruntare a argumentelor, cum propunea iniţial un participant (S. Da-mian) în ouvîotul său introductiv. Intervenţii mai substanţiale pe tema criteriilor după care deobicei se fac în critica literară clasificările, sistematizarea direcţiilor şi formulelor noi care se pot distinge în proza noastră actuală, au avut Ov. S. Crohmălniceanu, Matei Călinescu, Eugen Sirnion, Petre Sălcudeanu şi G. Dimisianu. Ov. S. Crohmălniceanu a vorbit astfel de „riscul de a face scriitorului imputări în afara finalităţii operei sale", de a cere ce el nu poate, nu-şi propune şi ou trebuie să dea. Dar de fapt, tocmai în aceasta constă dificultatea judecăţii de va- 175 loare, în definirea specificităţii obiectului cercetat. Că lucrurile stau aşa, o dovedeşte tocmai dezbaterea din „Gazeta literară" unde de pildă discuţia s-a încîlcit tocmai în problema definirii personalităţii artistice, în speţă mai ales a personalităţii tînărului prozator clujan D. R. Popeseu. Ov. S. Crohmălniiceanu şi-a întemeiat argumentarea pornind mai cu seamă de la tipologia lui D. R. Popeseu, adică urmărind să vadă ce aspecte ale lumii din jur reţin cu precădere atenţia prozatorului, ajungând la concluzia că D. R. Popeseu este înclinat să studieze pe excentricii mediului rural, văzînd lumea satelor sub regimul unei acute diferenţe psihologice. înfăţişarea excentricităţii rurale nu este făcută la modul sumbru sau de dragul pitorescului ci „jubilativ", cu simpatie ; căci, afirmă Crohmălniceanu, „o anumită toleranţă faţă de excentricitate este semnul ridicării vieţii sociale la o treaptă superioară de civilizaţie". După Matei Călinescu, această descoperire a psihologiilor excentrice cu ciudăţenii nu este nouă în literatura noastră. Ea îşi are punctul de pornire chiar în Caragiale şi apoi este reluată, fireşte, cu alt temperament artistic şi utilizată în alte sensuri, de Pavel Dan, Marin Preda şi chiar de alţi prozatori tineri (Nicolae Velea, Fănuş Neagu, Sorin Titel). După Matei Călinescu, ceea ice ar fi original pentru D. R. Popeseu este o anumită poeticitate şi un anumit caracter oral al operei. Dar de fapt s-ar putea spune că nici aceste caracteristici nu sînt proprii exclusiv lui D. R. Popeseu ci că ne găsim din punct de vedere istoric-literar în faţa unor particularităţi caracteristice prozei noastre în ansamblul ei şi în tradiţia ei. Ceea ce pare deci o „diferenţă specifică" este în realitate „un gen proxim", o trăsătură comună. Lăsând la o parte alte definiţii (I. Oarcăşu : „originalitatea prozei lui D.R. Popeseu trebuie căutată în profunzimea vieţii sufleteşti a unor personaje complexe"), merită reţinută intervenţia lui Petre Sălcudeanu care semnalează faptul că ciudăţenia unor tipuri din proza lui D. R. Popeseu trece în decursul acţiunii prin-tr-un proces de delimitare şi transformare ; şi, de asemenea, înregistrată temerea exprimată de Al. Căprariu : ce s-ar întâmpla dacă D. R. Popeseu ar mai da două-trei cărţi în aceeaşi manieră ?, temere la care se poate răspunde — aşa cum s-a mai spus — că un scriitor bun este în stare să-şi depăşească întotdeauna descoperirile atunci cînd limitarea la ele îl împinge la manierism. O altă linie a discuţiei — anume dacă analiza psihologică poate sau nu să folosească metafora sugestivă — nu a dus — după cît se pare — la nici un rezultat. Dacă discuţia din „Gazeta literară" s-a concentrat în jurul prozei lui D. R. Popeseu, discuţia organizată de revista "Luceafărul" s-a redus în cele din urmă la proza lui Nicolae Ţie şi în speţă - la ultimul său roman „Un vals pentru Mari-cica", restul fiind o simplă înşiruire de nume. S. Damian remarcă la Nicolae Ţie ca tendinţă stilistică o anume uscăciune şi sobrietate în relatare, refractară sentimentalismului. însă unanimitatea participanţilor la discuţie — inclusiv Damian — a ajuns totuşi la concluzia că de la o carte la alta, evoluţia lui Nicolae Ţie nu este relevabilă. Dealtfel, în discuţia din „Luceafărul" nu s-a semnalat^propriu zis divergenţe de opinii. Pricina constă în caracterul puţin reprezentativ al mesei rotunde nu în ceea ce priveşte valoarea participanţilor ci a tendinţelor reflectate. Colocviul „Luceafărului" intitulat „Critica literară şi actualitatea" nu a fost propriu zis o discuţie despre „unele probleme actuale arzătoare ale criticii" (I. D. Bălan) ci o convorbire cu caracter limitat (I. D. Bălan, Valeriu Rîpeanu, Dumitru Solomon şi S. Damian) fără o agendă precisă a discuţiei. în ciuda introducerii promiţătoare, observaţiile participanţilor sînt în mare măsură disparate şi pe linii paralele care se întâlnesc la infinit (Merită semnalate observaţiile lui V. Rîpeanu despre contribuţia tinerilor critici la analiza fenomenului literar actual). Iniţiativa organizării unor discuţii în jurul "mesei rotunde" pe marginea unor probleme actuale ale dezvoltării prozei şi criticii a fost dictată în perioada cea mai 176 recentă de dorinţa elucidării unora dintre aspectele revelatoare şi caracteristice ale activităţii literare. „Materia" care formează obiectul ultimelor discuţii din „Gazeta literară" şi „Luceafărul" o constituie în primul rînd bogata producţie a prozatorilor noştri. Dar între problemele în discuţie şi scopul discuţiei apare o contradicţie. într-adevăr, în desfăşurarea lor, discuţiile s-au axat pe creaţia cîte unui singur prozator — D. R. Popescu la „Gazata literară", Nicolae Ţie la „Luceafărul". Tentativa de a scoate la iveală unele probleme cu 'caracter mai general, care se desprind din analiza creaţiei recente a prozatorilor noştri, s-a restrîns pînă în cele din urmă la definirea naturii succeselor sau eşecurilor acestui unic prozator, ceea ce în nici un caz nu poate fi considerat revelator pentru ansamblul literaturii noastre. Dealtfel, discuţia din „Luceafărul" care a avut ca obiect „critica în actualitate" nici nu a luat în consideraţie diferitele cronici care s-^au scris pe marginea ultimului volum al lui Nicolae Ţie, cronici care ar fi reflectat ciocnirea de opinii într-o formă mai cristalizată şi ar fi putut constitui o bază de discuţie. După părerea noastră, discuţiile din revistele literare sînt acum mai utile decît orieînd. Ele ar trebui să aibă o mai mare continuitate, să fie axate pe probleme de interes general. O experienţă pozitivă în această direcţie o constituie fără îndoială discuţiile de la recenta Plenară lărgită a Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor în legătură ou reflectarea luptei dintre nou şi vechi în literatură. Referatul a constituit acolo o excelentă bază de discuţie şi un bun exemplu de critică publicistică, de analiză a creaţiei literare în confruntarea cu realitatea, în implicaţiile ei sociologice şi filozofice, analiza operelor s-a îmbinat cu sondarea posibilităţilor de lărgire a tematicii literaturii, de orientare a creatorilor spre temele esenţiale. Referatul şi discuţiile publicate în „Gazeta literară" constituie astfel un bun exemplu de urmat, mai ales în -cadrul colocviilor şi „meselor rotunde" unde se cere o mai directă înfruntare a opiniilor şi un schimb consistent de idei pe teme fundamentale ale dezvoltării literaturii. Ce face deci criticul în asemenea situaţie ? Adună obiecţiile principale, care s-au adus lucrării sau autorului în cauză şi le prezintă, nici mai mull nici mai puţin, drept calităţi, aducînd drept unic argument... intenţia autorului. De pildă, dacă cineva a reproşat caricaturizarea de către autor a unuia dintre personaje, mergînd pînă la parodie, criticul care ţine cu tot dinadinsul să supraliciteze obiectul său, descoperă imediat în neizbinzi trăsături inedite ale talentului autorului. Cam aşa procedează Eugen Luca în „Contemporanul" (16 Aug. ,1963). El răstoarnă imaginea pe care cititorul şi-o formase din lectura cronicilor anterioare şi caută a ne convinge că eroul cărţii lui N. Ţie — „Un vals pentru Maricica" — Motronea, este „parodiat pînă la caricatură" de autor dintr-un sentiment de... simpatie. Criticul recunoaşte, ca şi alţi confraţi pe care nu pare a-i contrazice, că Ilie Motronea e un candid, care nu vede realitatea în toată complexitatea tei, că viziunea lui despre viaţă e Uvrescă şi simplificatoare, că se exprimă lozincard, că „gîndeşte în formule şi vorbeşte în clişee", cu tovarăşii, cu iubita, cu soarele, dar că Motronea rămîne, R. T. INTENŢIILE CRITICULUI 12 — Viaţa Românească 177 cu toate acestea, un personaj izbutit. De ce ? Pentru că E. Luca crede a citi perfect în intenţia, autorului care şi-ar fi propus ca, prin parodie caricaturală, „să demonteze, piesă cu piesă mecanismul dereglat al unei astfel de «îndiri (ca a lui Motronea, n.n.) şi al expresiei sale verbale — lozincăria goală". O altă obiecţie adusă căiţii, aceea că situaţiile dificile, create lui Motronea prin maşinaţiile foarte vizibile ale unui personaj ca Vîrban, care se vrea demonic dar se des-conspiră cu prea multă uşurinţă, e respinsă ca neavenită, criticul apelînd din nou la intenţia autorului de a fi vrut să creeze nişte personaje bufe. Reproşul de a nu fi făcut din Vîrban un personaj cu adevărat machiavelic, afirmă E. Luca — „pare îndreptăţit". Dar nu e îndreptăţit totuşi pentru că în intenţia autorului ar fi stat din nou caricaturizarea. Vîrban nu e „demonic" cum s-au... înşelat unii critici, ci un personaj care „se mea şi se crede demonic", deşi în realitate este doar „caricatura jalnică a unui lip machiavelic". Să ne lămurim: este sau nu este Vîrban un intrigant autentic ? Nu este, zice criticul, dar asta nu e rău deoarece de un Vîrban — intrigant autentic — n-ar fi fost nevoie în carte, pentru că... atunci Motronea ar fi devenit numai un candid neinleresant dar nu im adevărat nătărău, cum € în realitate, şi autorul nu l-ar mai fi putut condamna, nu şi-ar fi putut desfăşura nestingherit şi valorifica „calităţile umoristice nebănuite"', noua faţetă a personalităţii sale", etc. Deci, recunoscînd >că Motronea e caricaturizat de autor pînă. la parodie, .că Vîrban care ar fi trebuit să constituie un punct de rezistenţă al intrigii nu este un veritabil intrigant, ci un Tarluffe nereuşit, se poale totuşi susţine valoarea intrinsecă, neştirbită a unei cărţi, cu condiţia să-l situăm pe autor în tagma umoriştilor, Har parodierea să devină procedeu esenţial. Toate bune, dar ce ne facem cu celelalte situaţii, personaje care par serioase şi sînt tratate realist — inclusiv Priboi şi chiar Vîrban şi Motronea, în alte ipostaze ale tor ? Se pare că şi aici există o soluţie : invocarea intenţiei autorului ori de cîte ori e nevoie !... Procedeul criticului e cam străveziu şi, in orice caz, cititorul exigent nu se mulţumeşte numai cu intenţiile... criticului ci mai vrea şi argumente. N. G. POEŢI ŞI CITITORI Este netăgăduit că în ultimul timp revista „Gazeta literară" a îăcut progrese deosebite, nu numai în grija şi bunul gust- al prezentării, al paginaţiei, al ilustrării care o tace mai atrăgătoare, dar şi în conţinut, în valoarea colaboratorilor şi rt colaborării (ceea ce uneori nu esle tot una). Totuşi am releva în revistă, cu obiectivitate şi lovărăşeşte, un mic cusur. Acela de a ii introdus ca pe o inovaţie în sectorul criticii, recenzia telegrafică. Probabil că a lost iniţială din dorinţa de a cuprinde sub ochiul criticii toate operele literare apărute în cursul săptămînii. Dorinţă lăudabilă, dar lot atît de irealizabilă. Cărţi apar multe şi, dintre ele, sînt destule care merită să fie relevate. Şi apoi, menţionarea lor nu se poate limita în chip util numai la o simplă semnalare. Aceasta se poate realiza aproximativ cu acelaşi elect într-o rubrică bibliografică, — pur şi simplu. In siîrşit, cronica literară, recenzia de dimensiuni normale şi recenzia „telegrafică" tind prin această ierarhie, care nu e numai de dimensiuni, să stabilească aprioric trei categorii de valoare a cărţilor, după un criteriu care fiind preconceput, nu poate fi de multe ori fără greş. 178 Aceste neajunsuri nu au o contrapondere. Recenzia-iulger nu poale cuprinde, prin •însăşi natura ei ,decît afirmaţii, .argumentarea rămînind, în general, oarecum intimă. Ea nu poale îi de nici un iolos nici pentru, autor, nici pentru cititori. • Am vroi să mai facem astăzi o observaţie care ni se pare fondată. Această observaţie nu pune in discuţie valoarea cuprinsului gazetei, ci modalitatea redusă, zgricită cu care răspunde, rostului ei, o, anumită comportare necorespunzătoare fafă de poeţi. De cîteva luni „Gazeta literară" obişnuieşte să publice, în domeniul poeziei, o singură pagină semnată de un singur poet, ales pe sprinceană şi, cei mult o poezie de Tudor Arghezi sau Mihai Beniuc. Evident, gazeta nu poale publica pe lingă pagina oferită in deobşle unui poet consacrat, unuia singur, şi alţi 6—7 poeţi cu. cile 2—3 poezii. Ar însemna să se numească atunci ca colega ei din Bruxelles „Journal des poetes". Şi astfel, zeci de poeţi sînt lipsiţi de o „piaţă de desfacere" pentru opera lor, de un contact mai permanent cu cititorii, de o verificare mai constantă a progreselor şi evolufiei lor. De ia un volum Ia altul, trec 2—3 ani, şi cititorii pol să-i uite pe autorii lor, atunci cînd ar ii foarte bucuroşi să-i citească mai des. între un poet şi cititorii săi se stabileşte un fluid, un anume climat care facilitează comuniunea, înţelegerea, apropierea. Aceasta se menţine numai printr-un contact susţinut. Ce să facă poeţii care nu mai sînt atît de tineri pentru ca să lie luaf.i sub aripa ocrotitoare a „Luceafărului" şi să fie îndrumaţi de Iov. Niculaie Sloian? Unde să pubiice pentru ca să nu devie anonimi şi să iacă o figură de veşnic începători? Ceea ce spun are şi o importantă cu implicaţii psihologice. Poetul are nevoie, pentru confirmarea încrederii în sine, pentru amorul său propriu de poet (ceea ce nu-i neglijabil) de a publica, de a se verilica astfel. Ce-i de făcui ?l Şi apoi, pe de altă parte, consacrarea unei pagini intregi de poezie unui singur poet nu e totdeauna în avantajul poetului respectiv, ale cărui lacune pot deveni, mai vizibile. Nu e nici in avantajul cititorilor, care preferă o variaţie de coarde. O pagină întreagă din poezia unui singur poet cere un efort pentru a ii citită. Nici volumele de poezie, oricîl de bune, nu se citesc, aşa, dintr-o suflare, de la început pînă la sfîrşit. Lectura poeziei cere cititorului fie un temperament deosebii He o preferinţă, ca şi o anumită dispoziţie care, în genere, nu-i de lungă durată, nu-i cît... o pagină. Omul care citeşte pagina consacrată de Gazeta literară unui poet cunoscut sau avînd o îndelungă activitate literară', îi cunoaşte bine profilul din culegerile de poeme. Pagina de revistă nu aduce nimic nou din acest, punct de vedere. Pe de altă parte amatorul de noezie nu este iideî poetului decît printr-un contact mai susţinut, care să i-l apropie. Se dezvoltă tacit, intre ei, un sentiment cam seamănă cu prietenia ideală, bazată pe apreciere, pe stimă. Dar... şi prietenii care nu se văd. decît odată în an, se uită. Aşa se face că de la un timp nu mai ştim nimic despre o serie întreagă de poeţi. Parcă nu ar mai scrie. Să credem una ca asta? Iar dacă scriu, ce lac cu poeziile ? Le citesc între prieteni ?! Nu-i asta menirea Ir.r Am scris aceste rînduri pentru a pune o întrebare : cum e mai bine să se procedeze ?! După părerea noastră, prea mult... strică! D. B. 179 CRONICA TELEVIZIUNII e măsură ce sezonul estival se consumă, emisiunile pentru micul ecran înregistrează, vizibil, o marcată predilecţie pentru improvizaţii. Sîntem mereu puşi in situaţia să descoperim că ceea ce era programat la o anumită oră se transmite Ia o alta, mult mal tîrziu, sau, -pur şi simplu, a ieşit din transmisie. (Vezi actul II din „Cavalerul rozelor" ; mozaicul de sourt-metraje din 19 iulie, difuzat cu peste 40 de minute întîrziere, etc., etc., ca să nu mai vorbim de filmul „Primăvară obişnuită", premiat de UNIATEC pentru efectele de culoare în procedeul macrofilmării şi care, prin specificul său tehnicolor, s-a dovedit total impropriu televizionării). Aşadar, ce se întîmplă ? în primul rînd o scădere a exigenţei, manifestată, cum am spus-o din capul locului, prin soluţii de minimă rezistenţă. Apoi, prin iniţiative, teoretic meritorii, dar practic neduse la capăt, oare sfîrşesc prin a rata efectul scontat în direcţia împrospătării şi diversificării calitative a emisiunilor. De pildă, transmisiunile de pe litoral... Cîte nu se puteau face! Dar, deşi cu o experienţă cîştigată de la „Varietăţi", redactorii şi regizorii concertelor de muzică uşoară din Mamaia, Eforie sau Constanţa se mulţumesc să facă legătura cu terasa cîte unui restaurant şi să transmită (nu odată, cu multă nepricepere în fixarea în cadru & interpreţilor) ce cîntă cei eîţiva solişti. E foarte puţin. în cîteva rînduri, Ileana Costin a atras atenţia în „Contemporanul" asupra necesităţii de a însoţi aceste programe muzicale de un comentariu antrenant. Nici vorbă de aşa ceva, pînă Ia ora de faţă. Am mai observat că dacă nu s-a dat satisfacţie cererii exprimate prin presă, nu s-a răspuns nici rugăminţii telespectatorilor în ce priveşte acurateţea sonorului, acesta rămlnînd adesea sub nivelul unor înregistrări pregătite din vreme. în ce priveşte conţinutul emisiunilor muzicale există obiecţia, după noi întemeiată, că soliştii se menţin la un repertoriu In parte învechit. Şi în această direcţie există multiple posibilităţi care, valorificate în sensul unei lărgiri a cercului de colaboratori şi al atragerii de nume noi, talentate, ar fi dus la evitarea acelei blazări pe care cîtiva „consacraţi" nici nu încearcă s-o ascundă. * * * Dintre puţinele, foarte puţinele satisfacţii prilejuite îii această perioadă de vacanţă, să cităm medalioanele lui Valentin Lipatti consacrate lui Maupassant şi Delacroix. Ton cald, notaţii evocatoare, frază scurtă, nervoasă, suplă, aprecieri de valoare exacte, au servit din plin creionării portretelor vii, ale celor două personalităţi. La exemplificarea artei de povestitor şi nuvelist a lui Maupassant, o contribuţie valoroasă a adus şi apariţia lui St. Mihăileseu-Brăila în rolul tragic al lui moş Mi Ion. Actorul a colorat dramatica poveste a ţăranului patriot cu cîteva accente profund mişcătoare. Cealaltă scenetă, „în familie", a rămas însă la nivelul grotescului. Stridentele şi şarja abuzivă au transformat un text satiric sobru, într-o parodie penibilă (în treacăt fie spus rezultate similare a cules regia şi în cazul vodevilului „Eu şi luna" de Gh. Du/mbrăveanu, supralicitînd resursele genului pînă la anularea lor). Inerţia manifestată de către redacţie, atît de des în ultima perioadă, a făcut ca texte şi prezentări scrise cu căldură să ajungă la public ca nişte conferinţe anodine. Este, între altele, şi cazul medalionului scris de Dinu Săraru despre Hemingway cu receptivitate la timbrul particular al literaturii de robustă poezie şi de înalt umanism al marelui epic american. Săraca ilustrare a textului acuză o lipsă de 180 efort supărătoare, cu atît mai mult cu cît folosirea diapozitivelor şi a montajului ar fi acoperit satisfăcător latura documentară. îngrijit realizată ni s-a părut frumoasă emisiune consacrată lui Massenet. Ţinuta interpretării muzicale (s-au cîntal arii din „Werther") datorează mult remarcabilei forme vocale în care s-a prezentat tenorul Ion Buzea, o mare speranţă a muzicii noastre de operă. Tînărul solist clujean a dovedit o solidă cunoaştere a partiturii şi un joc de scenă pe cît de sobru pe atît de expresiv. * * * In încheiere un cuvînt despre ampla excursie în universul personajelor lui G. B. Shaw proiectată şi realizată de M. Radnev şi Radu Miron. încercarea de a-l prezenta pe celebrul dramaturg irlandez prin cîteva scene din piesele sale cele mai importante promitea mult. Dezamăgirea încercată provine, probabil, din faptul că nici regia, nici actorii n-au izbutit să valorifice verva muşcătoare a omului de teatru. O explicaţie ar fi fărîmiţarea exemplelor în scene şi replici rupte din context ; sau, poate, rostirea plată a replicelor, fără vibraţia ironică, cursivă şi cotidiană în firescul ei pe care o implică neîncetat scrisul lui Shaw. Unii dintre actori ni s-au adresat cu şovăiri provocate de o stăpînire aproximativă a rolurilor, alţii s-au prezentat obosiţi şi alături de rol, în sfîrşit au fost şi dintre aceia care nu şi-au priceput de fel personajul (de pildă, Dina Mihalcea, în d-na Warren). Concluzia : o emisiune insuficient pregătită, care nu şi-a atins ţinta: popularizarea creaţiei unuia dintre cei mai mari dramaturgi ai veacului nostru H. Z. CULOAREA IN ARHITECTURA ' ' n ultimii ani, arhitecţii din R.P.R. au început să folosească din plin policromia ca modalitate plastică atît în faţade cît şi în interioare. Nu este vorba de o modă nouă : se reia firul unui uz artistic milenar, cîtăva vreme întrerupt. Sînt cunoscute aplicaţiile coloristice din antichitatea greacă şi egipteană iar mai tîrziu abuindenţa de mozaicuri şi de marmore de felurite nuanţe din stilul bizantin, ca şi tonalităţile vii ale ceramicei Arabilor. După perioada Renaşterii, însemnătatea arhitectonică a culorii scade, cu excepţia Orientului unde s-a menţinut întotdeauna. La vechile edificii romîneşti, interesante efecte decorative oferă roşul cărămizilor aparente alături de piatra sau de tencuiala zugrăvită. în arhitectura contemporană, lipsită de ornamentaţii în relief, policromia aduce cu sine vioiciune şi .dinamism, imprimă o notă emoţională trăsăturilor ei simple. Subliniind structura clădirii, divizînd optic faţadele, culorile accentuează ritmul compoziţiei arhitecturale, îmbogăţesc expresivitatea acesteia şi-i măresc meritele plastice. Faţă de repetarea elementelor constructive prefabricate şi de uniformitatea imobilelor-tip în serie, estetica urbană depinde tot mai mult de aportul coloristic. Renunţîndu-se la nuanţele şterse obişnuite în trecutul apropiat, combinaţiile cromatice înveselesc strada, creînd binevenite diferenţieri în tabloul citadin. Dar acum culoarea nu mai e considerată doar ca adaos decorativ. Efectele ei psiho-fiziologice îi conferă o deosebită valoare umană şi socială, ceea ce explică 181 larga ei întrebuinţare ia reconstrucţia şi dezvoltarea oraşelor din U.R.S.S. şi din ţările de democraţie populară. în lumea vizibilă totul este colorat. Nuanţele obiectelor nu pot fi disociate de forma lor; culoarea se percepe însă cu întîietate, instinctiv, pe cînd sesizarea formei şi proporţiilor se leagă de raţionament. începînd cu Newton, numeroşi oameni ele ştiinţă au aprofundat studiul culorilor. Pînă la urmă s-a dovedit că ele sînt o sursă de energie radiantă, pu-tîndu-se măsura lungimea radiaţiilor şi cantitatea emisă. De asemenea au fost determinate anumite legi ale armonizării culorilor. Cercetîndu-se înrăiri rea lor directă asupra dispoziţiei sufleteşti şi asupra tuturor activităţilor omului, ele au devenit element funcţional: în întreprinderi, policromia e aptă a reduce încordarea nervoasă şi oboseala, măreşte productivitatea muncii; acasă şi în instituţiile social-culturale, ea creează o ambianţă favorabilă destinderii, sănătăţii, intelectului. ★ Urbanismul modern pune problema colorării unor ansambluri foarte mari, cuprinse dintr-o singură privire. Odinioară edificiile erau concepute izolat, rareori în legătură cu pieţe sau porţiuni de stradă. Actualmente o schemă coloris-tică prestabilită ajută la închegarea plastică a complexelor edilitare şi la acordul lor cromatic cu vecinătatea, cu cadrul natural sau peisajul amenajat de mîna omului. La cvartaluri de locuit sau combinate industriale, la orice ansamblu sportiv, sanitar sau de învăţămînt, alegerea şi armonizarea culorilor nu se fac intuitiv ca în pictura, cu criterii individuale după cum nu există formule de combinaţii cromatice aplicabile oriunde. Urmează să lie luate în consideraţie latitudinea geografică, clima, poziţiile naturale, destinaţia clădirilor, raţiuni economice, sociale şi psihologice iar din punct de vedere tehnic, felul şi textura materialelor de finisaj exterior. La o construcţie separată, ceea ce determină ritmul coloristic sînt nuanţele părţilor ei alcătuitoare pe cînd în urbanism acesta derivă din raportul tonalităţilor de fond ale diferitelor corpuri de clădiri. O combinaţie reuşită de culori, potrivită scopului propus, prezintă în Capitală noua piaţă din jurul Palatului Republicii. Masa considerabilă a sălii de spectacole a fost aparent uşurată prin panourile de mozaic bleu din faţadele ei laterale. O nuanţă înrudită s-a utilizat la blocurile de locuit din dreptul intrării în sală. Clădirile din prelungirea Hotelului Athenee-Palace continuă tonalitatea verzuie dominantă la acesta din urmă; un ton identic revine în partea opusă a pieţii. lîngă biserica Kreţulescu. Blocul-turn şi cel alăturat sînt tratate în bleu şi gris. Alte două blocuri au nuanţa de galben deschis. O fîşie orizontală verde, de coronament, la nivelul ultimelor etaje leagă coloristic majoritatea faţadelor. Nuanţele sînt pastelate. Accentele mai puternice, de animaţie, provin de la geamurile în culori vii, din parapetele balcoanelor precum şi de la storurile veneţiene, cu strălucirea lor metalică. Totul se înscrie fericit în verdele vegetaţiei plantate în piaţă, care îndeplineşte rol de unificare, potolind contrastele. ★ La ansambluri desfăşurate linear, pe lungimi kilometrice, oum sînt de pildă cele din Bucureşti pe marile artere reconstruite sau la complexul hotelier înşirat pe istmul de la Mamaia, există o progresiune de imagini ce se perindă treptat 182 înaintea ochilor. în (priveliştea panoramică, distanţa estompează aspectul' clădirilor îndepărtate. Aceasta permite o paletă mai liberă, o gamă extinsă de tonuri calde şi reci. Fragmentarea compoziţiei întregi limitează necesitatea unei tranziţii cromatice doar la grupări de clădiri vizibile laolaltă, de aproape. O experienţă originală bazată pe gradarea valorilor la nuanţe analoage şi nu pe contraste a fost încercată cu ani în urmă la o expoziţie internaţională. Acolo*, pavilioanele situate pe cîteva alei pornind dintr-un scuar central, aveau tonalităţi progresive ale aceleiaşi culori. Astfel, pe o alee se puteau vedea faţade de un galben tot mai închis ; Karin Aim : "turnul meu de observaţie este celula", dobîndeşte o rezonanţă gravă, convingătoare. Un patriotism autentic, adînc, răzbate în versurile poetului norvegian JVoidahl Grieg (1902—1943), care şi-a găsit moartea pe front, într-un raid aerian împotriva Berlinului : „Marea de plumb, înspumată bate în ţărmul de stîncă./Izbirea din veac repetată/încă, şi încă, şi încă../aceasta-î Norvegia !/". Strigătul său răsună jubilant : „Atotpierzător — îmi păstrez ţara mea '." Cu aceeaşi vehemenţă declară şi Ar-nu'If Overland, scriitorul norvegian internat de hitlerişti în lagărul de concentrare la Sachsenhausen : „Cu mîinile scufunzi vapoare./dar ţara n-o scufunzi, nu moare". Distrugerile ireparabile ale războiului sînt evocate dureros de poetul suedez Ture Nerman : „Cea mai frumoasă chitare, de dragoste inspirată, nu s-a tipărit nicioda-tă./Ea a rămas în Montmartre, uitată./ ne-nţeleasă, ca o stare ceţoasă de vis/ în camera săracă şi îngheţată/a unui student din Paris". Pe cimpul de luptă se naşte simbolul frăţiei internaţionale, a luptătorilor pentru o cauză dreaptă. Poetul suedez Ruben Nilsson, fiu de tîmplar, el însuşi fost meseriaş, pînă în pragul vîrstii de patruzeci de ani, apoi pictor şi compozitor, punîmlu-şi versurile pe muzi- că, trasează astfel portretul soldatului necunoscut : "Braţul meu sting era al unui evreu de pe Rin—,'dar acum nimic nu mai are însemnătate/...Un picior am din Praga, un braţ de la Mannheim, un altul din vechiul Berlin./Sînt Soldatul Necunoscut, precum mi se spune..." O sobră dar nestăvilită putere caracterizează protestul social al poetului suedez autodidact Harry Martinson primit ca membru al Academiei Suedeze. Poezia „Cablu" ar trebui citată în întregime, pentru modul de îmbinare a mesajului social cu sugestia poetică, întru totul remarcabilă ni se înfăţişează opera lirică a lui Artur Lundkvist, poet suedez progresist, laureat al Premiului internaţional Lenin (1959). In versiunea cuprinzătorului poem „Poetul", Taşcu Gheorghiu îşi relevă varietatea mijloacelor sale de transpunere : „El vine ca un copil, cu o creangă de afin în mînă./Descoperă roşia lumină a serii în oglindă/Ascultă strigătele fetelor care-şi simt propriul sînge curgîndu-le în vine./Vede cum suflă în apă calul înainte de bea. Şi vede cum mîna înnegreşte cireşii./Poe-tul caută munca nimănui cunoscută, sarcina pe care nimeni n-o vrea/...Ştie că undeva îl aşteaptă ceva. Ceva care nu-şi găseşte locul în case. Ceva care fuge în peisaj mai invizibil oa fumul". La fel de izbutit este poemul „Ma-îacovski", de acelaşi autor, în tălmăcirea poetei Veronica Porumbacu : „EI : poezia în marş în cizme, prin noroaie, prin zăpezi./prin gloanţe, prin palate părăsite :/poezie cu un pui de pisoi in buzunarul de la piepţ'cu limba afară ca o petală de răsură". Să-mi fie îngăduite însă o remarcă — două de filolog. Nefiind vorba de un augmentativ, ca în expresiile : un pui de ger, un pui de bătaie, etc., ci pur şi simplu de un pui de pisică, cuvîntul propriu era pisoi, (pisica face pui, nu pisoiul!). Puţin corectă îmi apare şi forma bisată : „Un boboc ce nu înfloare", în 187 „Cîntec" de Nils Ferbin, — licenţă nejustificată în context de exigenţa rimei. Personalitatea lirică predominantă a culegerii pare a fi poetul academician suedez Par Lagerkist, fiu de muncitor, în versurile căruia spaima gîtuitoare ridică un zguduitor protest social : „Şi să presari, tu, soare galbene paie,/pe pămînt, pentru toţi, pentru noi, istoviţii,-ngheţaţii.../Eu mă voi aşterne să cînt./Dulce e mîinilor mele palide, reei fiece pai". Efortul traducătorilor de a înfăţişa distinct individualitatea creatoare a unui număr de 120 de poeţi este desigur dintre cele mai meritorii. în mod obişnuit, valoarea unei tălmăciri se deduce din confruntarea cu textul, iar înţelegerea acestuia este legată de frecventarea îndelungată a unei literaturi, cu tradiţiile şi specificul ei. în lipsa acestor condiţii primordiale, noutatea figuraţiei, sunetul de nemaiîntîl-nit, textura intimă a fiecărei poezii, sînt elementele exigibile. Am recunoscut, în paginile antologiei, sensibilitatea ductilă a Veronicăi Porumbacu, experienţa lui Taşcu Ghcorghiu, atente la păstrarea prospeţimii şi elanului originalului, în limita noţiunilor disponibile, substanţa fiecărui poem depinde de încărcătura proprie. Impresia finală este însă „rotundă", impunătoare. Poezia Nordului arde ca gheaţa. Antologia împlineşte un gol de multă vreme resimţit Ia noi, contribuind la o amănunţită informare a cititorilor noştri, dornici de cunoştinţe multilaterale. Ea oferă de asemenea poeţilor tineri un prilej de confruntare cu problemele pe care le ridică viaţa şi frământările sociale Ia orice meridiane. ŞERBAN CIOCULESCU OSCAR WALTER CISEK : „PÎRJOLUL" *) R ăscoala lui Horia, Cloşca şi Cri-şan a preocupat nu odată pe scriitorii care au evocat trecutul de lupta al poporului. Figurile eroice ale celor trei conducători ai iobagilor ardeleni, eroismul ţăranilor neînarmaţi în bătăliile cu grofii au făcut din acest eveniment unul din fenomenele istorice cele mai pasionante pentru creatorul interesat de 'soarta ţărănimii. înainte de a publica „Răscoala", Rebreanu s-a îndreptat către sfîrşitul veacului XVIII, încercând să fixeze în „Crăişorul" trăsăturile statuare ale săteanului din Al-bac. Mihai Beniuc a închinat ridicării ţărănimii ardelene amplul poem „Chivără roşie". Iar printre lucrările de tinereţe ale lui Eusebiu Camilar, se înscrie drama „Foouriie", scrisă în colaborare cu Magda Isanos, în care ard năzuinţele şi dorurile răsculaţilor din Transilvania. *) Ed. pt. lit., 1963 în ultimii ani, prozatorul romîn de limbă germană O. W. Cisek a întreprins o nouă evocare a răscoalei. El nu şi-a propus să se oprească asupra cîtorva episoade importante, cum, în mod evident trebuia să procedeze autorul în drama „Focurile", sau să urmărească în linii mari biografia unuia din fruntaşii mişcării. Cu toate că cele două volume ale romanului său „Bîr-jolul" poartă drept subtitlu : primul numele lui Crişan, iar al doilea pe cel al lui Horia, se remarcă de la început intenţia de a construi o largă frescă a răscoalei care, pornind de la prezentarea amănunţită a epocii, caută să releve fluxul ascendent al revoltei, de la izbucnirea şi pînă la reprimarea ei. în prima parte a lucrării scriitorul dă glas cauzelor răscoalei, puntîndu-ne, împreună cu răzvrătiţii, pe meleagurile ardelene unde domneşte, din ce în ce mai întunecată, mizeria şi dăznă-dejdea. Introducîndu-ne în realităţile 188 vremii, prin existenţa unor personaje ca îndârjitul Marcu Giurgiu sau Ion, fiul lui Crişan, care lucrează în minele de aur de la Roşia Montană, sau ciobănaşul Ilie, autorul ne face cunoscută starea majorităţii oamenilor din popor fie ei păstori, pădurari, lucrători, mici meseriaşi, supuşi aceleiaşi nemiloase exploatări. Aceste existenţe felurite şi în acelaşi timp similare prin nivelul de trai şi aspiraţiile personajelor, lărgesc cuprinderea romanului exprimând profunzimea şi întinderea durerii maselor populare. Prozatorul reuşeşte să demonstreze, prin paralelismul dintre viaţa lui Horia, Cloşca şi Crişan şi a celorlalţi săteni, contopirea lor cu năzuinţele celor mulţi, ai căror exponenţi devin. Dar romanul, mai ales- în ce priveşte personalitatea lui Horia, reliefează totodată însuşirile lui deosebite de conducător. In „Pîrjo-lul" nu găsim nimic din tendinţele romantice de a înfăţişa oamenii şi situaţiile, care se fac simţite atît în „Crăi-şorul" cît şi în „Focurile". O. W. Cisek îşi portretizează cu multă sobrietate eroul. El părăseşte filonul lui Rebrea-nu, care pomeneşte de o idilică înclinaţie a Rafaelei, o tînără castelană, pentru ţăranul romîn. Impresia, lăsată într-o oarecare măsură de „Crăişorul", că dragostea cu fiica grofului ar fi contribuit la luminarea culturală a lui Horia, şi că renunţarea la această nesăbuită dragoste ar fi avut un rol în călăuzirea protestului său social, e cu totul abandonată de O. W. Cisek. Respectul cu care eroul e înconjurat pretutindeni, convingerea cu care îi sînt ascultate sfaturile, se datoresc încrederii şi speranţelor puse în acţiunea întreprinsă de el. Această preţuire, el a cucerit-o încetul cu încetul dăruindu-se total, fără rezerve, cauzei pe care o apără şi care-i conferă superioritatea faţă de ceilalţi. Cu subtilitate, scriitorul sugerează complexitatea figurii lui Horia ori de cîte ori aceste apare, limpezind gînd urile oamenilor, deschizîn-du-le perspective îmbucurătoare. în spatele puţinelor cuvinte rostite de dînsul, se desluşeşte deosebita concentrare asupra problemei care îl frămîn-tă şi căreia îi subordonează toate sentimentele şi ideile. Mintea lui lucrează neîntrerupt pentru ţelul eliberării ţărănimii, fără să-şi îngăduie nici un fel de răgaz, nici un fel de altă preocupare ; de aceea, de îndată ce vorbesc cu el, ceilalţi încetează să se mai gîn-dească la înveninările sau chivernisi-rile personale. Insoţindu-1 pe drumul spre Viena, Marcu Giurgiu se scutură de patima pentru nevasta tatălui său, lainicul Ion Doforeseu din Clopotiva 6e dezbăra de păcatele unei naturi nestăpânite. Toţi vor să pună, ca şi Horia, ceea ce au mai bun în slujba dreptei cauze pe care vor s-o servească. Astfel, necazurile individuale, înfruntările fiecăruia în parte cu asupritorii săi, ating treapta revendicărilor colective şi puterea de a lupta pentru un program general. Conducătorul trezeşte în cei pe care îi întâlneşte dorinţa nu numai de a se devota trup şi suflet ţelurilor ţărănimii oprimate, dar de a găsi şi calea pe care s-o slujească cu cît mai mult folos. Horia constituie, datorită faptului că întruiahipează ou claritate năzuinţa către aceste ţeluri, un model de comportare, recunoscut atît de impulsivul Crişan oît şi de ursuzul Cloşca, care, însă, în momentele grave, reuşesc să se ridice pînă la calmul şi curajul tovarăşului lor. Ceea ce scriitorul pune în lumină e capacitatea politică a iobagului din Albac. Horia îşi îndeplineşte cu succes misiunea la curtea lui Iosif II, însă intuieşte, în ciuda asigurărilor şi hârtiilor de atestare cu privire la măsurile luate împotriva nobililor din Transilvania, că ţăranii vor trebui să recurgă la. alte mijloace pentru a-şi dobândi drepturile. Dar dacă O.W. Cisek conturează cu pricepere însuşirile personajelor sale principale, el nu le atribuie niciodată o poziţie depăşind neveridic timpul în care trăiesc. Mentalitatea celor mai înaintaţi dintre răzvrătiţii ardeleni e istoric determi- 189 nată de epoca în care s-au născut şi se manifestă în limitele acesteia. Rele-vlnd importanţa afirmării protestului social împotriva exploatării şi măreţia revoltei oarecum organizate a ţăranilor în cadrul procesului de aservire din ce în ce mai completă a iobăgimii, scriitorul subliniază însă şi caracterul mărginit al răscoalei din pricina particularităţilor ţărănimii în condiţiile sociale de atunci. în acest sens, reconstituirea minuţioasă a diverselor medii şi aspecte din perioada evocată fixează cu precizie momentul istoric al mişcării. Desfăşurarea acţiunii, care se opreşte atent asupra amănuntului, se încheagă cu mult diseernămînt în jurui problemei principale, a asupririi ţăranilor, arătând raportul cauză-eiect dintre aceasta şi ceilalţi factori de revoltă din conştiinţa ţăranilor răsculaţi : apărarea naţionalităţii şi păstrarea religiei ortodoxe. în „PîrjoluT'.nu există acele influenţe naţionaliste care au răzbătut în prezentarea mai veche a mişcărilor ţărăneşti transilvănene. O. W. Cisek atrage atenţia asupra dezbinării naţionale pe care au căutat .să o menţină în Ardeal reprezentanţii imperiului habsburgic. Prin naşterea şi întărirea prieteniei dintre Ion şi doi mineri maghiari, scriitorul demonstrează însă necesitatea şi putinţa unirii între cei de aceeaşi condiţie socială sau ou aceleaşi aspiraţii, indiferent de naţionalitatea lor, aşa cum adesea se întâmplă în ciclurile istorice sadoveniene. Deşi evenimentele sînt privite prin prizma ţărănimii răsculate, naraţia obiectivă a romanului permite conturarea personajelor istorice ale vremii printr-o analiză nuanţată, multilaterală, a trăsăturilor lor. Astfel Iosif al II-lea îşi dezvăluie caracteristicile şi punctele de vedere reale, poziţia sa faţă de evenimentele timpului. în primul volum autorul luminează încercările împăratului de a contracara, prin reforme, nobilimea maghiară dar, expri- mînd unele tendinţe democratice ale monarhului, el redă şi firea sa capricioasă, livrescă, incapabilă să realizeze o ierarhie în atitudinile progresiste profesate. Sub modestia şi bunăvoinţa aparentă a lui Iosif al II-lea, se simte setea de prestigiu a autocratului feudal în luptă cu reputaţia predecesorilor săi, setea de putere care dacă îi dictează la început un număr de promisiuni, îl împinge ulterior spre o serie de măsuri sălbatec-reprasive cînd se impune, înspăimîntătoare pentru el, forţa, maselor. Compoziţia romanului „Pârjolul" se apropie de procedeele de construcţie din opera lui Mihail Sadoveanu, scriitor deosebit de îndrăgit de O. W. Cisek, care a şi fost de altfel un fidel traducător în limba germană a multor pagini ale maestrului.. Realităţile satului ardelean ne sînt transmise ca în. „Zodia Cancerului", prin intermediul impresiilor unui călător căruia i se dezvăluie această lume, într-o neîncetată succesiune. Dar spre deosebire de abatele de Marenne, fugarul moldovean Neagu e înfrăţit, prin traiul dus. pînă atunci, cu ţărănimea din Transilvania. Locurile pribegiei ca şi oamenii pe care îi întâlneşte în drum sînt în cea mai mare parte noi pentru el, însă el pare să le recunoască fiindcă, pretutindeni, suferinţele clacatului asuprit sînt aceleaşi. Prin participarea lui la acţiuni, Neagu aduce în roman şi prospeţimea de impresii a primului contact cu satul ardelean al acelor vremuri, şi intima identificare cu viaţa acestuia. Minuţia în documentare şi grija pentru detaliu nu devin, la Cisek, pedanterie obositoare ci, datorită acestei prospeţimii în descripţie şi mai ales forţei picturale remarcabile, atît în portretele fizice ale eroilor cît şi în zugrăvirea interioarelor şi peisajelor, curiozitatea cititorului este mereu stimulată. Meritul sugerării vii a atmosferei şi culorii locale din romanele şi nuvelele lui Cisek a fost în nenumărate rînduri apreciat de critica noastră şi 190 de literaţi de peste hotare. Unii chiar au rămas încântaţi în faţa locurilor puţin cunoscute înfăţişate de scriitor ca în faţa unei naturi exotice. Cisek însă nu a descris în „Tătăroaica", „Fluviul fără sfîrşit", „In faţa porţilor", etc. viaţa cîtorva populaţii şi colectivităţi de pe întinsul patriei ca tătarii, lipovenii, localnicii din Maramureş şi din Delta Dunării, în căutare de pitoresc. Noul său roman „Pârjolul" e un jalon al amplificării epicei sale prin înfăţişarea luptelor sociale ale poporului, prin descrierea marilor mişcări ţărăneşti. Romanul istoric nu are numai menirea să noteze faptele şi interpretarea istorică a experienţei trecutului. El extrage din această experienţă, con-vingîndu-ne prin puterea artei, învăţămintele pe care istoria le oferă actualităţii. Din acest punct de vedere reconstituirea Spaniei feudale din „Goya" al lui Feuohtwanger a însemnat o combatere a obscurantismului dictaturii fasciste, iar „Un om între oameni" de Camil Petrescu a adus, în noile condiţii ale societăţii socialiste, un omagiu intransigenţii revoluţionare a lui N. Bălcescu. Oscar Walter Cisek, în „Pîrjolul", merge pe linia sadove-niană a epopeii poporului romîn, sco-ţînd în evidenţă minunatele lui însuşiri morale. Factura clasică a prozei scriitorului de limbă germană îl făcea pe Thomas Mann să afirme despre nuvela „Tătăroaica", publicată în 1928, care a primit Premiul Kleist : „O lucrare frumoasă, solidă, care fără preţiozităţi şi contorsiuni, mijloace calm stăpânite şi demne, duce la bun siiîrşit tot ceea ce urmăreşte". SANDA RADIAN VASILE NICOLESCU : „POEME" *) •tunel cînd îşi întitulează două mmmmcicluri Clamavi şi Clavecin, Va-sile Nicolescu se defineşte involuntar ca interpretul liric al şoaptei şi al strigătelor armonioase. Invocaţia patetică stă alături de fulguraţia emoţiei convertită deseori în confesiune. Acurateţea versului, în măsura catrenului clasic sau frecvenţa unor elemente livreşti, de cultură mai exact, plasticitatea şi muzicalitatea exterioară au făcut pe unii cronicari (I. Oarcăşu, N. Mano-lescu) ispitiţi de clasificări şi filiaţii cu orice preţ, să vadă în V. Nicolescu dacă nu un rafinat miniaturist, măcar un descendent al iui Leconte de Lisle. Ambii critici au încercat să modeleze presupunerile pe citate, care aveau însă şi calitatea de a precede răspunsul polemic. Apropierea de limbajul hieratic al stampelor exotice nu e mai puţin hazardată de cît aceea de ornamentaţie *) E.P.L., 1963. academizanlă din poezia parnasienilor. Gustul pentru eticheta facilă denaturează în cronica lui. I. Oarcăşu specificul poeziei lui V. Nicolescu, în care vibrează un temperament însetat de spaţii, de lumină, poetul dorindu-se „un fulger ce despică norii, unde se abat / peste respiraţia şi visele oamenilor". în poemul Vase comunicante interferenţa reflecţiilor şi a gesturilor izvorăşte dintr-un acut simţ al responsabilităţii etice şi sociale. Fără divagaţii retorice, mentinîndu-se mereu în planul ideii iniţiale poemul marchează o evoluţie interesantă, alternanţa întrebărilor cu răspunsurile alcătuind un dialog al cărui mesaj reprezintă pledoaria pentru împlinirea idealului de progres. Poetul stigmatizează impostura şi fariseismul afirmând ca o condiţie esenţială sinceritatea absolută, expresie morală a poetului cetăţean. Poemul „Vase comunicante" conturează o gîndire matură şi posibilitatea de asimilare a 191 problemelor caracteristice epocii noastre. Sînt în acest poem toate indiciile diversităţii limbajului, imaginea între-gindu-se firesc în substanţa conceptuală. Poetul este un lucid care iubeşte examenul de conştiinţă. Un exemplu îl constituie poemul care dă şi titlul primului ciclu din volum, în adîncul oglinzii. După tabloul halucinant care urcă' din amintirea războiului urmează replica energică a certitudinii, a încrederii neţărmurite în energia umană, capabilă să evite asemenea catastrofe. Poetul este o natură delicată, care ajunge la accente de o mare suavitate dar nu este mai puţin adevărat că structura temperamentului febril o identificăm adesea ca în acest final: „O cum mi-aş zidi inima între aceste minuni, / cu sîngele meu să hrănesc / coloanele lor, terasele / de pe care oamenii văd soarele, j, înainte de păsări şi munţi / cînd răsare, / şi să le apăr / trezind j elementele toate, / dacă vreodată moartea / ar şuiera nebună / peste visele noastre!" Aceeaşi senzaţie de participare afectivă la problemele epocii noastre o în-tîlnim în Meditaţie, Răspunderi, Dacă şi stelele, V. Nicolescu împlinindu-şi aspiraţia estetică exprimată în Despre poezie : Culoar de spaime, adolescenţa mea a trecut prin cea mai neagră noapte a lumii ! dezvăluie retina sensibilă a copilăriei pe care s-au întipărit imagini de coşmar. Ca un răspuns la acest tablou întunecat, ciclul Aruncătorul de aştri cuprinde cîteva imnuri dedicate marilor înfăptuiri ale gîndirii umane, se inspiră din acele descoperiri în slujba ştiinţei paşnice, dedicată cuceririlor cosmice şi marilor construcţii, socialiste. Spuneam că Vasile Nicolescu poate transcrie cu fineţe emoţia intimă, ca în majoritatea poemelor din ciclul Clavecin. Crinul este un simbol al mîndrieî de a răraîne pur, lilial, chiar atunci cînd există încercări deşarte de a macula frumuseţea desăvârşită i Suavă cupă de lumină înalţă către stele crinul. Şi cast, cu floarea lui alpină sporeşte nopţilor seninul O viespe din nămol ivită mătasea cărnii îi străpunge. Din carnea crinului rănită nu cade nici un strop de sînge. Vreau poezia roşie ca vinul şi sîngele cînd arde-n luptători, ca mierea veche,—amară ca pelinul, Ca silexul cu foc de meteori. în Clamavi sînt cîteva poeme antirăzboinice remarcabile, tulburătoare acte de acuzare a ororilor fasciste. Lipsa de umanitate e sugerată prin cîteva elemente în poemul „Expoziţie în crematoriu", iar catrenul: Cerul plîngînd şl-ascundea chipul în nori de cenuşă. Lîngă viermi aţipeam, în imperiul humii. Am citat integral poemul „Mîndrie" comentat fără nici un temei de Nicolae Manolescu drept un exemplu de glacialitate parnasiană. Aceeaşi delicată fervoare o găsim în confesiunea erotică, sau în transcrierea de impresii naturiste care dau ciclului o coloratură e-parte, un timbru cald de emotivitate. Sînt trăsăturile de temperament care explică de ce Vasile Nicolescu s-a îndreptat către Federico Garcia Lorca şi Robert Desnos din care înserează interpretări relevabile. Ciclul Arcadă sporeşte cu cîteva accente orientarea poetului către temei o majore ale actualităţii, conştiinţa că ceea ce imprimă vigoare versului său este încrederea în îndemnurile partidu- 192 ■lui clasei muncitoare. Există pe alocuri o teridintă către artificiu şi cizelură exagerată, care însă nu poate situa poetul în rîndul miniaturiştilor şi cu atît mai puţin al celor solicitaţi de cadrul rece al inspiraţiei parnasiene. Mai există şi o gesticulaţie inutilă pe care cu 'mijloacele sale o poate struni, V. Nicolescu fiind în primul rînd un poet al emoţiei valorificate de raţiune, de o ghidare echilibrată. LIVIU CALIN GEORGE DEMETRU PAN : „UMANII'AS" ») I eşi de peste trei decenii George Demetru Pan luptă pe baricada ideilor înaintate cu armele poeziei, abia acum îndrăzneşte să înfăţişeze cititorilor săi, mai vechi şi mai noi, prima lui selecţie de versuri, intitulată „XJmanitas". Gestul este elocvent pentru modestia acestui poet care, şi-a spus hotărît cuvîntul în anii întunecaţi ai fascismului. Dar nu modestia este trăsătura definitorie a acestui poet. Dragostea şi respectul profund pentru fiinţa umană sînt principatele coordonate lalejpoeziei sale, formate la înalta şcoală artistică a lui Tonitza şi Sahia, evocaţi cu o virilă nostalgie de către cîntăreţ, într-o „Artă poetică". George Demetru Pan îşi vrea întreaga lui poezie o luadă a umanului, a raţiunii şi a inimii omeneşti. Pentru ca elogiul să fie convingător, trebuie însoţit de o diatribă îndreptată împotriva inumanului: „Cîntînd înţelepciunea şi matca ei, iubirea /, de mii de ani în luptă-s cu ura şi minciuna". Poetul se visează un nou Ariei, „pe măsura vremii" care să înfrîngă „.. .golemii / ce-au ţeasta pe tipar cu Caliban, / şi inima din Sycorox păstrată, / şi-au crima scut, dolarul iatagan, /' iar umbră : perfidia scelerată". Cînd autorul îşi începea cariera poetică, aceşti golemi erau atotputernici. Ei murdăreau, sluţeau, schilodeau tot ce era viu. Anii care se scurgeau nu aduceau o lumină nouă; dimpotrivă, *) Ed. pt. lit., 1963 „decolorau lumea"; apele erau „leşie-tice" ; cerul „mîzgălit cu păcură"... Venea primăvara şi cîntăreţul simţea, imperioasă, nevoia să instrune un imn arborilor tineri care „Poartă, ca pe un trofeu virtutea de a fi pionieri / ai materiei", dar pandantivele lor strălucitoare nu ascundeau ochiului său ager faptul că frumoşii, semeţii arbori sînt „vlăguiţi de omizi", că ei „n-au ce umbri", nu-şi pot îndeplini funcţia pentru care există. Bucuria nu era, nu putea fi niciodată senină, se împletea pe atunci cu un simţămînt de dure^ roasă tristeţe, de nepotolită revoltă. Ningea pentru întîiaşi oară. Fericirea de a trăi acest miracol veşnic nou şi totdeauna reconfortant era atît de a-dîncă. încît îl' făcea pe poet să uite pînă şi lipsa unui veştmînt călduros; nu. însă, şi faptul că starea de beatitudine trăită de el nu poate fi decît efemeră într-o lume în care frumosul e osîndit ca o crimă înfiorătoare: „frumos ninge... zău că-i păcat, priveşte / îi zăpada albă cridă rece, / dar cade peste lumea asta şi se murdăreşte". Lumea în care vieţuia, şi în care trebuia să proclame dreptul la fericire, îi apărea ca un univers închis al mizeriei şi meschinăriei, stăpînit de „obezele molii / sacrele ploşniţe", împotriva cărora declara, în 1943 război — un Manifest nu lipsit de o anume notă de teribilism. Societatea capitalistă, care genera, o dată cu fascismul, ca pe un vlăstar firesc al ei, războiul, îi apărea poetului ca un univers demenţial, bîntuiî 3 3 — Viata Romînească 19,3 de stihii înfricoşătoare şi pe care zeiţa suferinţei îl striveşte cu greutatea-i enormă. „Ceas prevestit", poemul scris în 1933, în care George Demetru Pan anunţa şi înfiera cu anticipaţie războiul ce se pregătea cu o înfrîngere, este una dintre piesele cele mai rezistente ale volumului. „Pădurile s-au cumpănit bete de tristeţe, / şi pălite în frunte de un vînt rece / au scuipat sînge / uhu ! uhu ! / / E parcă o toamnă uscată : / e, poate, numai o toamnă / mîrşavă —/ Uihu-uhu ! / /• Vântul împinge paserile -spre Sud, ca destinul unei prostituate / spre „lumea bună" — / uhu-uhu ! / / Şi uzinele nu mai au răgaz, zi de zi: / armament — / uhu ! uhu ! / / Pe înălţimi iluzii s-a cocoţat / semnul crucii încîrligate / şi ţipă : / uhu ! uhu ! / Demoni împing lumea spre prăpastie / cum ar împinge vîntul paserile / Spre Nord — / uhu ! uhu ! / / Şi fronturile n-or mai prididi, / ceas de ceas : moarte — / uhuuuu ! uhuuuu !". „Luceafărul conştiinţei de clasă" lumina însă şi în acest imperiu al morţii, al mizeriei, al urîtului şi al nebuniei. Sub acţiunea razelor lui strălucitoare, lacrimile amare ale mulţimilor se transformau în stele. Considerîndu-se pe sine „un satelit viu al pământului meu, luceafărul roşu", eroul liric al poeziei lui George Demetru Pan răs-frîngea mai departe această pură şi tonică luminică. Luceafărul roşu a biruit. Sub semnul lui se desfăşoară viaţa nouă, eforturile noastre constructive : „Luceafărul roşu" înfloreşte fără odihnă ; „luceafărul roşu" frămîntă în brutăriile cosmosului plinea zilei de mîine. Ţara îi apărea acum poetului scăldată într-o mereu proaspătă şi caldă lumină, pe care, în generozitatea sa, ar dori s-o împrăştie pretutindeni unde tronează încă bezna şi frigul : „Aş vrea să încălzesc în mîinile mele / inima copiilor care se sting, flămânzi, / pe pragurile bisericilor în / Lisabona... (...) să duc... / ... sub zorile Okinawei / un curcubeu al reflexiunii...". George Demetru Pan scrie acum o poezie solară care slăveşte „setea de soare" şi constituie o „invitaţie la sublim" adresată omenirii „în numele raţiunii", „al conştiinţei integre". Amintirea trecutului, pe care-l vede ca o închisoare „intens golită de soare" plutind „ca o corabie nălucitoare / pe o mare de sînge" îl face să se bucure, prin contrast, de frumuseţea noului peisaj solar. Desigur, nu toate cîntecele pe care le înalţă poetul au aceeaşi tonalitate, aceeaşi gravitate. Sînt unele în care retorismul înăbuşe emoţia; altele, construite convenţional, par lipsite de orice simţămînt; în sfîrşit, pe alocuri starea de spirit nu-şi află cea mai fericită expresie. Inutil să le notăm aici, căci nu ele dau nota acestui interesant volum de versuri, iar dominantele îndreptăţesc convingerea că puţinele erori poetice din culegerea de faţă nu sînt decît semnele unor oboseli trecătoare. De altfel, însemnările de faţă nu-şi propuneau o foarte exactă apreciere a fiecărei piese în parte, ci să evidenţieze aportul deloc neglijabil al unui poet cu o îndelungată activitate creatoare. Considerăm că e util aceasta, deoarece George Demetru Pan nu se numără printre fericiţii poeţi care să se bucure de atenţia criticii literare. EUGEN LUCA IOAN GRIGORESCU : „COCTAIL BABIJLON" *) Vocaţia de autentic reporter a lui loan Grigorescu dobândeşte cu noul său volum o confirmare incontestabilă. Fie- *) Ed. Tineretului, 1963. care capitol deschide o fereastră spre cunoaşterea realităţilor americane — tumultoasă înfruntare de contradicţii, de patimi, de înfrigurate eforturi pentru asigurarea existenţei. 194 loan Grigorescu a străbătut cîteva din statele nordice ale S.U.A., a zăbovit mai multă vreme la New-York, a fost la Washington şi Philadelphia. Contactul său cu universul specific Americii capitaliste n-a fost de prea lungă durată, totuşi îndestulător pentru a-i îngădui observaţii de adîncime şi semnificaţie. Reporterul a. realizat pagini de un acut pitoresc moral. Numeroase episoade trădează nu numai un condei de reporter experimentat ci şi putere de penetraţie în esenţa lucrurilor. Cu alte cuvinte, loan Grigorescu, departe de a rămîne un simplu turist, furat de noutatea priveliştilor, a depăşit aproape continuu acel înveliş strălucitor care se numeşte aparenţă spre a dezvălui sensurile mai tăinuite ale întîm-plărilor şi situaţiilor de viaţă triste, de o asprime cu adevărat feroce, ori numai deghizări macabre, ce caracterizează atmosfera de peste ocean. Aşa, am fost purtaţi spre esenţa proceselor, ceea ce reprezintă un merit al observaţiei, cînd se exercită sub presiunea lipsei de timp în memoriale de drum redactate „dintr-o privire". Cînd citeşti însemnările despre Harlem sau despre „Bowery — strada tuturor posibilităţilor" îţi reprezinţi destul de exact ce este „America tuturor posibilităţilor". Apoi odată înţeles tragismul condiţiei umane veşnic ameninţate de şomaj, ură rasială şi perversiune, treci în succesiunea de imagini a caleidoscopului la ceea ce constituie, alături de tabloul degradării şi abrutizării omului, politica de înşelare a visului despre frumos şi cinste, prin religie şi stupefiante („Apucă de unde poţi"). Există în această carte a lui loan Grigorescu un sarcasm amar, alimentat de investigaţiile făcute în lumea contrastelor. Dar există de asemenea şi o caldă, viguroasă, bărbătească preţuire a luptei omului simplu american cu greutăţile traiului, cu înşelăciunile politicianiste şi cu propria dezinformare („The candid american"). Ceva din poezia acestui sentiment se răs-frînge şi asupra paginilor sobre şi receptive închinate Americii luptătoare. Ameri- cii tinere care protestează împotriva demenţei războinice şi încordării relaţiilor dintre state. In amănunt, cartea Iui loan Grigorescu este — cum o spune şi titlul ei — un mozaic de notaţii şi impresii foarte felurite. Verva reporterului s-a exercitat, ca şi discernămîntul său, cu osebire în direcţia instantaneului. Este terenul fecund între hotarele căruia autorul a înregistrat reuşitele sale cele mai notabile. Vasta panoramă a New-Yorkului, furnicar gigantic şi neverosimil de trepidant, incursiunile în istoria celebrei închisori de la „Sing-Sing" sau în hiiarianta activitate a „Armatei Salvării", organizaţie religioasă ce inoculează opium în venele lum-pemproletariatului ostenit din metropola tentaculară, eseul despre zeul-automobil sau despre exploatarea Niagarei constituie puncte de interes pentru lectură, evidenţiază resursele, atît de diverse, ale scriitorului. în această ordine de idei trebuie să-i apreciem mobilitatea disociativă. Nu este puţin lucru iă fii călător familiar printre medii diverse, să le judeci şi să le compari judicios. Ni se pare pozitiv, de asemenea, efortul de a încerca o definiţie a firii americanului, fiinţă curioasă în care ingenuitatea se amestecă cu duritatea, setea de natură cu maşinismul frenetic. Coordonarea interesantelor date culese, slujeşte cu reala artă a crochiului, de rinţei noastre de cunoaştere şi de diferenţiere prin paralelisme ce se impun. Aşa cum remarcam îa început nu toate secţiunile volumului sînt scrise la acelaşi nivel. Deşi vrednic de o tratare adecvată, ultimul capitol — „Rectilinie" — ni s-a părut sumar şi şters iar „Niagara, apă, dolari", deşi ingenios în cîteva descripţii rămîne sub aşteptări, superbul spectacol plastic al marei cascade fiind tratat insuficient, în fugă. Sînt lacunele unei lucrări atractive şi instructive ce îmbogăţeşte patrimoniul popularei colecţii „în jurul lumii", apărută la Editura Tineretului. H. ZALIS 195 TEODOR VIRGOLIC1: ÎNCEPUTURILE ROMANULUI ROMINESC" *) Lucrarea lui Teodor Vârgolici este de fapt o reluare îmbunătăţită a cărţii apărute în 1956, cu acelaşi titlu. Sub aspectul informaţiei şi al semnalării problemei ca atare, volumul era necesar şi are merite incontestabile. Discuţiile despre începuturile romanului românesc din ultimii ani, care s-au bucurat de participarea acad. G. Călinescu şi a cîtorva cercetători cunoscuţi, nu au avut o continuitate explicită şi intervenţiile au fost mai mult întâmplătoare, urmărind în general aspectul documentar. Se simţea acum nevoia unei lucrări care să cuprindă într-o privire de ansamblu întreaga perioadă de apariţie a primelor romane în literatura noastră, să urmărească metodic condiţiile specifice, ambianţa social-politică a epocii, şi repercusiunile diferitelor împrejurări concrete asupra tendinţelor de dezvoltare a acestui gen. Cu alte cuvinte, se simţea nevoia unei lucrări mai vaste, de generalizare a datelor obţinute şi de prelucrare a lor, pentru a se efectua ou adevărat un pas înainte în elucidarea acestei probleme, în primele pagini ale studiului se face o scurtă incursiune în teoria romanului şi o prezentare a concepţiilor scriitorilor de la jumătatea secolului trecut despre roman şi despre necesitatea lui, iar după acest preambul se trece la inventarierea cronologică a primelor romane din literatura noastră, pînă la "Ursita" lui Haşdeu. Expunerea despre romanele lui Ion Ghica, lui V. A. Urechia („Coliba Măriu-căi") şi întrucâtva despre cel al lui Kogălniceanu, are fluenţă şi reuşeşte să antreneze pe cititori, printr-o discuţie argumentată a problemelor de istorie literară pe care acestea le ridică. Mergînd însă_ exclusiv pe linia expozitivă ă tratării materialului şi nu * Ed. pentru literatură, 1963. odată ou reflecţii obişnuite şi nesemnificative, autorul sărăceşte lucrarea de partea sa sintetică, de o generalizare cu implicaţii teoretice a rezultatelor obţinute prin investigaţiile divergente a diferiţi cercetători, neapărat necesară unei astfel de lucrări. Operele înregistrate sînt .prezentate cititorului într-un mod stereotip : „Redusă la proporţiile unui succint rezumat, acţiunea romanului este următoarea..." sau „Acţiunea romanului „Logofătul Baptiste Veleli al XVIII-lea", cînd la tronul Moldovei..." sau „Acţiunea romanului "Doritorii nebuni" se desfăşoară în anul 1837, obiectivul principal în jurul căruia este grefată naraţiunea fiind societatea secretă..." Este prezentată acţiunea romanului respectiv, se definesc sumar două-trei personaje principale (nu întotdeauna), se prezintă în fugă autorul fără a fi încadrat în epocă (şi nici aceasta întotdeauna). încercarea de generalizare, de abstragere pe baza materialului prezentat lipseşte de cele mai multe ori, ca şi încercarea de sistematizare a materialului, unicul criteriu... sistematic fiind cel cronologic. Desprinderea şi evidenţierea calităţilor artistice ala operelor respective se face doar prin caracterizări individualizate, neconcludente : „pagini scrise cu cu un real talent artistic", „realizat cu multă măiestrie" şi uneori chiar prin fraze oare par pur şi simplu gratuite : „în reînvierea unei epoci stinse, Bolin-tineanu reuşeşte să dea (? !) imagini autentice, culoare locală. în special în ceea 'ce priveşte aspectul vestimen-tar"i(? !) ; Referindu-ne apoi la caracterul sintetic pe care ar fi trebuit să-1 aibă lucrarea, şi nicidecum la cel preponderent documentar, credem că citatele au o pondere nejustificat de mare în cuprinsul volumului : puse cap la cap, după o socoteală rapidă dar nicidecum exagerată, ele depăşesc un sfert din cele 123 de pagini ale cărţii. 196 „începuturile romanului rdmînesc" de Teodor Vîrgolici reprezintă o încercare merituoasă prin materialul prezentat, binevenită ca lucrare de referinţe şi utilă lectorului. Pentru a se fi ridicat însă la un nivel teoretic corespunzător şi a-şi fi atins scopul, ar fi fost necesar un efort serios de aprofundare a bogatului material înfăţişat şi o exigenţă sporită a autorului şi a Editurii. MIRCEA ANGHELESCU ŞTEFAN IUREŞ : „POEMA CITADINA" *) llff :f| perna citadină" adună afirmaţii optimiste şi armonioase, scăldate în .acea lumină proprie numai certitudinilor, despre frumuseţea creaţiei şi poezia vieţii cotidiene. Cele mai multe dintre versuri reprezintă o prelucrare a materialului afectiv în raza unui adevăr simplu şi clar: viitorul strînge şi reflectă, ca într-un focar magic, toate înfăptuirile prezentului, spo-rindu-le preţul şi semnificaţia, căci fiecare speranţă, fiecare efort şi fiecare realizare s-au zămislit din „flacăra roşie, pagină", a dragostei pentru umanitate. Rodul unei astfel de iubiri, pe cît de pure pe atît de laice, se perpetuează prin ani ca „o scînteiere oglindită în alta", ca o bucurie care trece de pe un chip pe celălalt împlinindu-se şl crescînd de-a lungul emoţionantei traversări a inimilor şi inteligenţelor. O altă idee a volumului este că cei ce construiesc astăzi desferecă porţile unui timp fertil făcut din „miresme, viteze şi lumini", măsurat de un ceasornic tînăr şi ale cărui pulsaţii resfrîng perfect, într-un acord desăvîr-şit, vibraţia minţilor şi sufletelor noastre. Se observă din capul locului că întreaga viaţă senzorială a poetului se desfăşoară în mediul citadin („eu sînt rapsodul unor străzi de piatră"), într-un univers agitat şi care poartă la fiecare pas însemnul omului. Natura este aici ea însăşi, şi nu numai opera noastră. Dacă oraşul seamănă cu „o moară" care macină frenetic existenţa zilnică, „sfîşie *) Ed. pt. literatură, 1963. timpului în bucăţi", „deşiră nervii", tot el recompune aceste fragmente de viaţă dîndu-le o coeziune şi un sens, tot aşa cum noţiunea de efemer n-o contrazice, pe aceea de eternitate. „Vitezele mecanice" în care trăim şi cu care ne de-puasăm dintr-un loc într-flitul şi de la o preocupare la alta sînt expresia aspiraţiilor noastre, sînt un „lăuntric fulger liberat". Privit de sus, din avion, sau de pe schele, oraşul socialist trepidează de o viaţă intensă, clocotind ca o mare de beton şi de oţel, cu valuri înalte cît un bloc şi în care trotuarele cu animaţia lor sînt un fel de „ahipe-laguri tandre". în acest decor veşnic în mişcare fumul hornurilor pare o vază prin care „fiecare casă se leagănă de o stea*. Transcrierea directă, prelucrarea imediată a impresiilor caracterizează acest volum, a cărui cea mai caracteristică poezie ni se pare „Arcul tinereţii". Este, în această poezie, acel sentiment de încordare exuberantă, de acţiune, de dinamism, în care sînt scrise multe din versurile bune ale volumului. Mersul nostru prin ani este văzut aici ca o izbucnire spre un „văzduh pur", „un fulger" născut dintr-un ideal şi dintr-o energie aimiînidO'Uă vecine cu incandescenţa. Ciclul creaţiei şi al perfecţiunii este următorul : Funingine şi zgomot, eiort şi stişiere, Durerea fipă-n Herul de mii de ori lovit, Dar orice izbitură ajunge mingîiere. In rotunjimea ciclului finit" „Poema citadină" marchează în creaţia lui Iureş un progres sub raportul 197 umanităţii şi aprofundării sentimentelor. Poetul a învăţat să-şi reprime înclinaţia spre formula discursivă şi balansul retoric. Chiar dacă uneori expresia nu are vigoarea, prospeţimea sau noutatea impresiei pe care o tălmăceşte, ea nu este în nici un caz silnică sau artificială. Evoluţia poeziei lui Iureş arată un efort conştient si rodnic spre reflexia lirică. Nu vom ascunde, fireşte, că volumul ne oferă cîteodată surprize neplăcute: versuri plate („Materie frumoasă, putere adormită, J prin om şi pentru om / deplin renaşti") conţinînd constatări de o finalitate regretabilă („Sînt balconul casei voastre noi, / aripă din zid ieşind afară / şi vă port cu dragoste pe voi/ bunăoară cînd se face seară"). Ce caută asemenea poezii puerile într-o culegere care se distinge printr-o strădanie de a afla semnificaţii noi ? E. B. — din ţară LITERATURA ŞI COTIDIANFXE ritica literară în cotidiane joacă un rol însemnat în acţiunea de culturalizare a maselor. Pentru iubitorii de literatură, e un bun izvor de informare operativă şi de orientare, iar pentru cititorul mai puţin familiarizat cu acest domeniu constituie un mod de a-i trezi interesul şi de a-i forma gustul. Apariţia zilnică a ziarului permite anunţarea imediată a cărţilor publicate şi, prin formele de semnalare a noutăţilor literare, dă posibilitate cititorului de a se îndrepta neîntârziat către acele lucrări care corespund preocupărilor sau afinităţilor lui. Totodată, cotidianul are misiunea de a-i recomanda cărţile valoroase şi, prevenindu-1 asupra deficienţelor unor producţii slabe, nesemnificative, să-i călăuzează lectura. Decurgînd din trăsăturile şi sarcinile activităţii cri-tic-literare ale presei cotidiene, rezultă necesitatea ca aceasta să utilizeze modalităţile cele mai vii, atrăgătoare, diverse de popularizare a cărţii. în ziarul socialist căutarea formelor celor mai adecvate de prezentare a literaturii nu are nimic de-a face cu finalitatea reclamei din presa burgheză, subordonată înainte de toate profitului. Nota care anunţă apariţia lucrării trebuie să exprime clar tematica ei şi să emită o judecată de valoare generală asupra cărţii. Acţiunea zilnică de popularizare prin cît mai variate mijloaice se cere îmbinată 'periodic cu cronica sau re- cenzia literară sau cu articole de bilanţ şi pe probleme literare de ansamblu. Pentru orientarea cititorului în domeniul vast al literaturii, evident că prezentarea scurtă, de zi cu zi, cu tot aportul ei operativ şi foarte la obiect, nu e suficientă. Emiterea unor opinii generale oricît de competente despre cărţi trebuie sprijinită şi lărgită de articole critice mai cuprinzătoare. Numai astfel poate contribui ziarul, nu numai la indicarea succeselor literare, ci şi la formarea şi dezvoltarea discernăomîntu-lui, a gîndirii şi sensibilităţii artistice a publicului. E foarl°. important să afli ce e frumos dar şi mai important e să discerni de ce îţi place. Am amintit cîteva caracteristici şi însuşiri solicitate de la critica literară în presa cotidiană, în ciuda faptului căr sînt îndeobşte cunoscute pentru a putea, în relaţie cu ele, să vedem cum au răspuns în ultimele luni o serie din ziarele capitalei la aceste cerinţe '). Dacă unele cotidiene se străduiesc să satisfacă cu spirit de răspundere, promptitudine şi înalt nivel exigenţele publicului, aceasta nu se întîmplă însă, din păcate, cu toate publicaţiile. Pare de la sine înţeles, că în materie de literatură, caracteristică muncii cotidianului este în primul rînd acţiunea operativă, permanentă, care să ţină zilnic ') Cercetarea se opreşte la 2 August 1963. 199 la curent pe cititori cu bogăţia literaturii apărute şi să-1 îndrume pe vastul ei tărîm. Există însă încă ziare ca „Munca" şi „Steagul Roşu" unde această activitate e accidentală, ducînd la publicarea sporadică a materialelor de critică literară. De exemplu, în afară de publicarea în trei numere a fişierului bibliografic şi vitrinei cu cărţi (una conţinînd numai două apariţii) „Steagul roşu" se ocupă o singură dată în cursul lunii iulie de beletristică într-un material care, deşi se intitulează cronica literară, e de fapt o scurtă recenzie a „Poemelor lui Vasile Nicolescu, unde recenzentul abia apucă să precizeze principalele linii tematice ale culegerii. Probabil că mai persistă la colectivele redacţionale ale acestor ziare ideea falsă că, în profilul unui ziar care , nu-i de specialitate, nu trebuie să fie incluse discuţiile asupra problemelor literare deoît cu totul întîmplător. Dar specificul cotidianului nu-i tocmai de a.răspunde multilateralelor interese ale cititorului, de a cuprinde sfera largă unde se exercită înclinaţiile şi setea lui de cunoaştere? Cum poate ziarul să reprezinte diversitatea, domeniilor culturii noastre, să ţină pas cu realizările din aceste domenii şi să le transmită, dacă zile, săptămâni şi uneori chiar luni de-a-rîndul, unul din sectoarele principale este aproape cu desăvîrşire neglijat ? O altă întrebare care se naşte în definirea efortului, de popularizare a literaturii în ziarele Capitalei este cum e. organizată pagina culturală ca să. poată reflecta diversele ramuri ale artei, ştiinţei, etc. Cine urmăreşte „Informaţia Bucureştiului" observă că, în comparaţie cu aspectele vieţii cinematografice,; plastice, muzicale, rubricile literare par deosebit de sărăcăcioase,; ca nişte cenu-şărese; înainte de plecarea Ja. bal a. surorilor mai mari. Portrete de actori, de regizori; 'cronici, veşti din studiouri, fotografii sînt, de exemplu, apanajul filmului, în timp ce literatura, înghesuită deobicei în coltul din stînga, e expediată în cîteva rînduri. Cîteodată devine şi curios că un film ieftin ca „Misterele Parisului" are parte de două ori de un comentariu care ocupă destul de mult spaţiu, odată la cronica cinematografică şi altădată în medalionul „Jean Marais", în timp ce volume bune de proză şi poezie aşteaptă cu răbdarea valorilor durabile să capete şi ele un locşor în pagina culturală. Nimeni nu pretinde cotidianului publicarea în fiecare număr a unui material amplu de critică literară, greu de elaborat de la o zi la alta. Dar contactul permanent ou cartea literară trebuie menţinut prin diversele forme de prezentare a volumelor publicate, cu cît mai multe şi mai variate cu atît mai eficace. întîia întîl-nire cu noile apariţii o realizează fişierul bibliografic. Prin natura lui, el trebuie să se caracterizeze printr-o maximă operativitate. în general, în ultima vreme se face mai eficient faţă acestei cerinţe. Dar indicarea intrării cărţii în librărie ar fi bine să fie însoţită şi de anunţul cu cîtăva vreme înainte a apariţiilor viitoare, trezind prin ştiri şi note pregătitoare interesul cititorului. în privinţa poeziei, discuţia în jurul plachetelor înaintea apariţiei ar aduce o contribuţie la sporirea atracţiei pentru acest gen. Atractiva anunţare la scurte intervale a ceea ce se publică în urrnă-torele luni nu pe sistemul încetăţenit al convorbirii ocazionale cu cîte un director de editură care enumera pe colecţii titlurile producţiei editoriale anuale, ar întreţine cunoaşterea publicului şi s-ar impune mai tare memoriei sale. Cele spuse mai sus înseamnă implicit că fişierul nu trebuie să se mărginească la înşiruirea seacă de titluri. De altfel, „Romînia Liberă", „Scînteia Tineretului" şi „Informaţia Bucureştiului" au completat fişierul cu rubricile „Ce si citim", „Citiţi aceste cărţi", „Vitrina cu cărţi", „Noutăţi", unde cititorul poate afla tematica lucrărilor apărute. O asemenea prezentare se dovedeşte folositoare fiindcă nu întotdeauna titlul e o indicaţie îndestulătoare în privinţa aspectelor pe care cartea le tratează şi 200 care,_ deci, interesează pe unii sau alţii din lectori. Deşi în progres faţă de acum cîtva timp, atît oa text cît şi ca aspect grafic, nota fiind însoţită îndeobşte de un facsimil al copertei cărţii, nu trebuie să existe o stagnare în căutarea mai departe a cît mai multe şi atrăgătoare forme de a semnala noile apariţii. Mici medalioane, anchete printre cititori, reproduceri de citate semnificative din volumele recent publicate, ştiri din viaţa literară, pot avea darul să fixeze atenţia cititorului asupra şantierului literar, asupra operelor beletristice de valoare. Nu trebuie omisă aici curiozitatea firească a amatorului de literatură pentru biografia scriitorului, pentru procesul de creaţie al operei literare. O incursiune indiscretă în. laboratorul artistului, punând în lumină activitatea acestuia, îl va lega mai tîrziu pe lector de lucrarea tipărită ale cărei probleme şi poate dificultăţi le-a aflat încă din perioada gestaţiei. Cursivul, reportajul alert, plin de prospeţime şi sevă, trebuie folosit pentru a. face din cititor un prieten al artistului, un obişnuit al librăriei şi bibliotecii. Un aport în această direcţie îl are rubrica publicată adesea în „Informaţia Bucureş-tiului" sub titlul „Cronică de librărie" semnată de G. Vîntu. O iniţiativă bună a aceluiaşi ziar a fost şi iniţierea unor interviuri căreia însă, după o convorbire cu poetul Ion Horea, nu pricepem de ce. nu i s-a mai dat curs ?! £ de asemenea utilă popularizarea bibliotecilor prin materiale ca „Noi achiziţii la Biblioteca centrală de stat" („Romînia liberă", Nr. 5825). în experimentarea unui şir de modalităţi interesante de prezentare a cărţii este recomandabil să se preia creator şi tradiţiile progresiste ale presei noastre din trecut, în condiţiile grele ale regimului bur-, ghezo-moşieresc, cînd trebuia luptat pentru apariţia fiecărui cuvînt oare să exprime adevărul, cînd resursele materiale ale ziarelor democrate erau atît de precare, e uimitoare ingeniozitatea şi iniţiativa înflăcărată cu caice conden- ierii ştiau să-şi afirme convingerile într-o notiţă cît de mică şi prin cîte metode să facă publicul receptiv la opinia lor. în afară de „Scînleia", şi într-o oarecare măsură „Scînteia Tineretului", la celelalte cotidiene luarea de atitudine le-a revenit multă vreme doar materialelor critice ample. în ultima perioadă se remarcă intenţia de a emite o judecată de valoare de ansamblu asupra cărţii recomandate, dar ea e exprimată încă rar şi cu prea multă timiditate. Chiar dacă prezentarea scurtă a cărţii conţine o opinie generală judicioasă despre lucrare, ea nu suplineşte desigur după cum arătam, mai sus, recenzia şi cronica literară, care (permit o discuţie analitică menită să-1 călăuzească pe cititor în însuşirea criteriilor estetice marxiste de apreciere şi valorificare a operei de artă. Dar deoarece bogăţia apariţiilor literare face imposibilă dezbaterea fiecărei lucrări în parte în presa cotidiană, datoria criticului este, în priorul rînd, de a selecta pentru această dezbatere acele lucrări care sînt cele mai reprezentative în dezvoltarea literaturii. Uneori se simte nevoia combaterii anumitor tendinţe artistice dăunătoare în producţia literară, şi avertizarea publicului în această privinţă îl ajută la întărirea discernămîn-tului şi închegarea concepţiei lui estetice. Apoi, şi dintre lucrările reprezentative, selecţia trebuie să încerce o îmbrăţişare cît mai vastă tematică şi de genuri şi specii literare, satisfăcând astfel preferinţele diferitelor categorii de cititori. Din acest punct de vedere ne întrebăm cum e posibil ca din cinci note de lector publicate în curs de trei luni (mai, iunie, iulie 1963).în „Munca" două să privească culegerile de nuvele care în cea mai mare parte evocă trecutul întunecat al mahalalei: „Preludii" de Maria Arsene şi „Croitor pentru săraci" de Eugen Teodoru, iar a treia să prezinte „Tineri sondori" de Aurel Loca. în selecţia, în organizarea analizei materialelor beletristice, „Romînia liberă" 201 a ştiut să alterneze poezia cu proza, studiile de critică şi istorie literară cu memorialistica sau ediţiile din literatura clasică. O tentativă asemănătoare de a înfăţişa fenomenul literar în complexitatea lui se observă şi în „Scînteia tineretului". Desigur că printre criteriile de selecţie ale cotidianului în cadrul apariţiilor literare trebuie să se numere şi respectarea specificului său. De exemplu, „Scînteia Tineretului" subliniază aportul lucrărilor oare se adresează mai ales, tinerilor. Dar aceasta nu duce la o înţelegere greşită a specificităţii care să omită popularizarea operelor majore ale literaturii noastre, în orice caz discutarea analitică a volumelor de literatură trebuie să aibă o selecţie judicioasă, determinată de un plan bine chibzuit, elaborat în strînsă legătură cu editurile care să furnizeze informaţiile necesare asupra apariţiilor pe o perioadă viitoare mai îndelungată. Alegerea făcută la voia ântkuplării denotă minima rezistenţă şi dă efectele cele mai proaste. în legătură cu selecţia operelor literare, se pune şi problema comentării în paginile cotidianului a ediţiilor din clasici şi a traducerilor din literatura universală. Fără îndoială, prioritatea o au volumele de literatură originală. Dar lipsa menţionării în materialele de critică literară a apariţiilor din patrimoniul clasic sau ale autorilor de peste hotare, restrânge aria orientării publicului. Să nu uităm că mulţi dintre cititori participă la diverse forme de învăţământ, unele seral sau fără frecvenţă, şi atingerea problemelor pe care le întâlnesc în studiul lor, semnalând în această direcţie cele mai noi interpretări şi contribuţii le este de un real folos. De asemenea, pentru cei ce au terminat mai de mult şcoala .rămînînd poate tributari în asimilarea clasicilor unei viziuni învechite, anunţarea progreselor făcute în cunoaşterea, explicitarea şi aprofundarea capodoperelor este .cât se poate de bine venită. „Romînia liberă" face uneori asemenea prezentări, „Scînteia Ti- neretului" sub semnătura lui F. Gheorghe prezintă ou conştiinciozitate şi spirit critic „Contribuţii documentare la biografia lui Emiinesou" de Augustki Z. N. Pop. Trebuie să se ţină seama că în formarea gustului literar, scop pe care activitatea ziarului îl urmăreşte, luminarea tradiţiilor literaturii noastre, îndrumarea în înţelegerea .capodoperelor literare este. absolut necesară. Dar asemenea lucrări mai sînt de multe ori întâmpinate în presa cotidiană cu o placiditate întristătoare din punct de vedere cultural. Dacă nu ne referim decît la volumul VI din opera eminesciană, publicat de acad. Perpessieius — aport de o valoare care nu mai trebuie subliniată — constatând că nu a fost. salutat şi popularizat la timp cum se cuvine in publicaţiile cotidiene, ne devine limpede cît e de necesar ca această deficienţă să fie remediată. Lipsa aproape totală din cotidienele noastre a comentariilor şi notelor despre apariţiile din literatura universală ni se pare cu totul nemotivată. Cunoaşterea realităţilor din alte ţări a atras întotdeauna, pe bună dreptate, pe cititori. Oare ziarul nu are datoria să călăuzească paşii spre aceste limanuri necunoscute oglindite în filele cărţii, să-) ajute în aprecierea .specificului unor literaturi şi opere de tip diferit decît cea naţională şi a unor scriitori dintre care unii n-au ajuns încă la metoda de creaţie a realismului socialist ? în ultimele luni, un singur articol critic „O preiaţă care are nevoie de preiaţă" de Constantin Sîrbu despre introducerea lui Ion Brăescu la culegerea de proză „Jetoane de prezenţă" a scriitorului belgian Daniel Gilles („Romînia liberă" nr. 5788) şi o singură recenzie la Giovanni Ayno, „Anii maturităţii" („Romînia liberă" nr. 5825) oferă un indiciu pentru diversitatea problemelor pe care le ridică literatura contemporană de peste hotare şi de ce expunerea lor în presă se dovedeşte extrem de importantă. Apelul la criticii cunoscuţi, a căror activitate reprezintă neîndoielnic o garan- 202 tie de judiciozitate, a dat bune rezultate ' şi ia „Soînteia tineretului" şi la „Romînia liberă". Ziarul trebuie însă să se preocupe paralel şi de formarea unor cronicari proprii, utilizînd curajos condeiele tinere. Nu întimplător mulţi dintre criticii noştri de frunte şi-au făcut ucenicia în presa cotidiană — dacă nu am aminti decît pe academicianul G. Călinescu. Dar dacă lansarea şi susţinerea unor tineri critici e o acţiune fructuoasă, cum o dovedesc materialele lui Mircea Angheleseu din „Munca" sau ale lui Marin Sorescu din „Soînteia tineretului", aceasta nu trebuie făcută cu uşurinţă. 'Publicarea de pildă a unor articole de felul compoziţiei şcolăreşti despre „Tineri sondori" de Aurel Leca, apărută sub semnătura lui Ion Voicu („Munca" nr.4818) nu e de natură să mulţumească exigenţele cititorilor. Faptul că recenzia este mai scurtă nu trebuie să incite spre o consemnare impresionistă, spre ocolirea judecăţilor de valoare principiale. Cîteodată mai întîl-nim în coloanele ziarelor afirmaţii necontrolate, subiective, care nu rezistă în faţa unor criterii ştiinţifice. De pildă, recenzînd „Cartea despre vremuri multe" a lui Ion Pas („Informaţia Bucureş-tiuiui" nr. 3052) N. M. ne dezvăluie o ciudată ierarhizare a speciilor literare: „Memorialistiica", trece drept unull dintre cele mai dificile genuri literare, ceea ce explică, în bună măsură, faptul că el este atît de rar abordat cu succes". încă de la începutul literaturii noastre memorialistica de călătorie, jurnalul, proza epistolară, au fost de nenumărate ori abordate cu deplină prstuire de scriitorii noştri de ta Dmiicu Golescu. Alecsandri şi. Russo, etc, şi. continuată de nenumăraţi scriitori pînă la Mihail Ra-lea şi Geo Bogza. Cit despre ierarhizarea speciilor literare după criteriul „dificultăţii" lor, punctul de vedere ni se pare hazardat, discutabil. Competenta în analiza operei literare e legată nu numai de siguranţa în tnî-nuirea criteriilor esteticei marxiste ci şi de o serioasă cunoaştere a patrimoniu- lui literaturii. Cu atît mai penibile ne par scăpările în această direcţie, cum e de pildă considerarea lui Cristian Sîrbu drept un predecesor ai lui Necu-luţă („Cărţi noi în librării" — „Paşi spre lumină" — „Soînteia Tineretului", nr. 4366) sau credinţa că „Judeţ al sărmanilor" ar fi o carte a lui Sadoveanu, cînd nu este decît un capitol din „Hanu Ancuţei" (H. Zalis, recenzia la monografia lui S. Bratu despre Sadoveanu, în „Romînia liberă" nr. 5838). Un timp, concizia anumitor prezentări din cotidiene a furnizat un pretext pentru lipsa luării de poziţie, pentru atitudine necritică, adesea cu tendinţe apo-togetizante. în prezent, în majoritatea materialelor, această înclinare nu se mai remarcă. Dar ca o reminiscenţă a ei în-tîlrrim, într-o serie de recenzii, plutirea în generalităţi, neargumentarea şi ne-exemplificarea părerilor critice. în fişierul bibliografic despre Victoria Ana Tăuşan: „Cadenţe", („Rom. [liberă" nr. 5816), T. Vîrgolici deşi surprinde bine profilul poetei, enunţă fără a concretiza lipsurile volumului, ceea ce nu foloseşte nici scriitoarei nici cititorului. Tinderea spre o ţinută ştiinţifică a materialului de critică literară nu trebuie să. fie confundată cu răceala, cu didacticismul şi pretenţiozitatea. Entuziasmul, căldura cu oare sînt prezentate şi recomandate cartea, contribuie nemăsurat la interesarea lectorului, la trezirea dorinţei de a cunoaşte literatura. Tonul sec, ex-oaledra, care e folosit îndeobşte în parcimonioasele materiale de critică literară, din „Informaţia Bu-cureştiului", deserveşte opera, chiar dacă aprecierea e corectă. De pildă, recenzia cenuşie şi telegrafică la „Palma lui Hercules" de Ff. Zincă (nr 3059) e departe de a invita la lectura cărţii. Graba care se desprinde aproape totdeauna din materialele de critică ale acestui ziar face o impresie penibilă. De exemplu, după o expeditivă enumerare tematică ila volumul „Poemă citadină" de Şt. Iureş, Miron Dragu îşi mărgineşte analiza la următoarea frază : 203 „Viaţa oraşului nou socialist pe care-1 chită „Poema citadină" oferă o bogăţie de aspecte pline de poezie ; alegerea simbolurilor, nuanţele imaginii, contururile sentimentelor, impun de aceea un efort de creaţie deosebit" (nr. 3046). în cadrul unui colocviu din revista „Presa noastră", poeta Nina Cassian a combătut tonul indiferent utilizat uneori în cronici, care nu exprimă deloc „obiectivitate" sau „imparţialitate", fiind doar plat, neatrăgător pentru cititor. Obiectivitatea criticului depinde de aplicarea criteriilor estetice ştiinţifice şi de definirea prin prisma lor a operei de artă cu toată dragostea pe care o poartă literaturii şi pe care are datoria s-O' transmită publicului. Obţinerea rezulta-, telor în munca de popularizare a cărţii depinde şi de limbajul criticii. în privinţa aceasta, maxima din „Arta poetică" a lui Boileau: „Ceea ce e bine conceput se . enunlă cu claritate" îşi păstrează mereu actualitatea. Talentul criticului constă tocmai în transmiterea cu simplitate şi precizie a conţinutului,, trăsăturilor, specificului operei de artă. Dacă o face şi cu un stil personal şi convingător, e cu atît mai lăudabil. De ceea ce trebuie să se ferească însă e tendinţa spre o falsă originalitate, care-1 duce spre ocolirea menirii lui principale. Se mai întâmplă să găsim în cronici sau recenzii o asemenea proză de greşit înţeleasă originalitate stilistică, care generează de cele mai multe ori confuzia şi boimbasticismu!. De pildă, în analiza lui C. Stănescu la volumul de poezii „Vîrsta sărutului" de G. To-mozei, întîlnim următoarele comentarii ; „Ziua, ora, clipa se comportă în univer- sul creat de poet precum cele mai domestice lucruri, in virtutea principiului mişcării absolute" ,• sau : „Intenţia sa (a scriitorului — n.n.) este de a realiza un spaţiu poetic alături şi derivînd din datele celui obiectiv adaptat particularităţilor unui temperament profund original" („Scînteia Tineretului", nr. 4377). Cum va putea pătrunde cititorul în spaţiul poetic de alături unde ziua şi ora sînt atît de domestice în mişcarea lor absolută e greu de ghicit 1 în orice caz, nu va percepe cu ajutorul criticului realul univers al poeziei lui Tomozei. Ţinînd seama de rolul important — general recunoscut — al popularizării şi analizării operelor literare în presa cotidiană în cadrul acţiunii de culturalizare a maselor, preocuparea mai adîncă faţă de aceste probleme s-a resimţit în ultimii ani, în special după Conferinţa pe ţară a scriitorilor, din ianuarie 1962. La înteţirea eforturilor pentru îmbunătăţirea rubricilor literare din pagina culturală a cotidianelor, au contribuit materialele din „Gazeta literară", „Viaţa Românească" si „Presa noastră" etc., care au dezbătut această problemă. Ameliorările s-au observat mai ales în „Romînia liberă" şi „Scînteia tineretului", interesate şi mai înainte de a găsi formele cele mai adecuate de prezentare a fenomenului literar. Dar mai sînt încă multe de făcut. Nădăjduim că succesele viitoare pe care, prin strădanii si iniţiative le vor avea cotidianele în domeniul criticii literare, vor fi îmbinate cu operativitatea care trebuie să facă parte din specificul acestor publicaţii. TUDOR ROTARU — (le peste hotare -— OKTIABR, nr. 7/1963 Maiakovski a redevenit obiectul preocupărilor unor „specialişti" în literatura sovietică din Occident. Spre deosebire de trecut, nimeni nu contestă azi talentul şi influenta sa asupra poeziei universale .contemporane, iar poziţia faţă de marele poet aii revoluţiei nu se mai reduce la formula exclusivistă — „îl acceptăm sau nu". Exegeţii 204 occidentali de azi ai iui Maiakovski ii contestă însă altceva, şi anume ceea ce •constituie conţinutul esenţial al creaţiei sale — legătura sa organică cu revoluţia socialistă şi, implicit, ceea ce determină actualitatea moştenirii sale în poezia şi dramaturgia contemporană. Po-lemizînd cu aceşti exegeţi ai operei maiakovskiene, A. Matcenko, autor al unor cunoscute monografii şi studii despre poet, desprinde două modalităţi de interpretare aparent d'ierite, dar care au, în fond, o finalitate comună. Unii, ca Benjamin Corelly (Franţa) şi Angelo-, Maria Rippelino (Italia), consideră scurta şi efemera etapă futuristă a fui Maiakovski drept momentul esenţial care a determinat tot ce este nou şi original în întreaga sa operă. Fără trecerea prin futurism — spun ei — n-ar fi fost posibile marile sale inovaţii în poezie, în dramaturgie, în limbaj şi ritm etc. După Corelly, Maiakovski ar fi rămas credincios futurismului pînă la sfîrşitul vieţii sale, iar după Rippelino, fără „cubo-futurism" el n-ar fi putut ajunge la acele culmi pe care le-a atins după revoluţia din Octombrie. Sînt raţionamente care repetă încercările de a monopoliza inovaţia în literatură în favoarea decadentismului cu scopul implicit de „a se demonstra" efectele „sterili-zante" ale revoluţiei şi ale socialismului asupra dezvoltării literar-artistice. Exagerarea etapei futuristioe în biografia literară a lui Maiakovski urmăreşte să disjungă evoluţia creaţiei sale, şi deci şi a însemnătăţii ei universale, de adeziunea totală, organică şi militantă a poetului la cauza revoluţiei din Octombrie, pentru a oferi astfel, fără a recurge la denigrări triviale anticomuniste, o imagine deformată a acestuia, însă urmele futurismului în opera poetului sînt atît de neînsemnate şi atît de puţin semnificative, încît alţi „specialişti" în Maiakovski ca A. Jacobson şi P. Blake (S.U.A.) preferă să nu-mizeze pe această carte. R. Jacobson, care s-a ocupat mult de estetica şi teoria futurismului, nu stăruie asupra acestei etape din creaţia lui Maiakovski. Exegeţii americani „admit" că poetul a fost sincer devotat revoluţiei şi a pus în slujba ei întreaga sa fiinţă. Dar... poetul devine pentru aceşti exegeţi americani un om sfîşiat de contradicţii interne, uii om care a trăit din iluzii pe care şi le-a creat singur, un izolat (!) pentru către realitatea, viaţa, mu erau decît un. joc, „un scenariu după care el a jucat în filmul vieţii sale". întrucît opera şi viaţa poetului nu oferă „probe" pentru susţinerea unor astfel de caracterizări, se recurge la explicaţii psihanalitice, la comparaţii arbitrare (cu Kafka, de pildă), creindu-se, în scopuri propagandistice, imaginea tradiţională pentru societatea burgheză, a unui „mucenic" lovit de un destin tragic. în astfel de interpretări, opera esenţială a lui Maiakovski, ceea ce a creat el după revoluţia diri Octombrie, nu ocupă locul ce i s-ar cuveni de fapt şi apare într-o lumină care o deformează. Revoluţia, al cărei suflu măreţ şi viguros a inspirat opera maia-kovskiană, nu mai apare ca marele demiurg al unei epoci noi şi al unei arte noi, optimiste şi îndrăzneţe, ci izvorul... tragediei unui poet genial. Victor Sklo-vski scrie în recentele sale amintiri despre Maiakovski, că „el lucra după regulile şi legile viitorului". Criteriul viitorului e tocmai ceea ce nu le convine actualilor exegeţi occidentali ai poetului, remarcă A. Matcenko, fiindcă ei preferă să-i aplice criteriile trecutului. Autorul polemizează apoi cu unii critici sovietici, care minimalizează importanţa unei delimitări principiale clare a lui Maiakovski de futurism (ca L. La-zarev şi V. Turkov). Nimeni nu neagă etapa futuristă a lui Maiakovski. „Ca şi alţi eîţiva artişti (Mayerhold, de exemplu), scrie Matcenko, sincer devotaţi Revoluţiei, în primii ani ai puterii sovietice Maiakovski .şi-a legat chiar speranţele într-o renaştere a. artei, de futurism. Dar viaţa i-a convins — pe Maiakovski, în primul! .rând — că nu există decît o singură cale de inovaţie în artă — calea (participării la lupta revoluţionară a poporului, dezvoltarea creatoare a marilor tradiţii ale realismului... In atitudinea poetului faţă de futurism un rol nemăsurat mai mare 1-a jucat depăşirea acestuia, decît însuşirea lui". Printre scriitorii aparţinând diverselor grupări şi curente din prima perioadă de după revoluţie, au fost desigur oameni talentaţi, scrie autorul, iar unii au lăsat opere oare aparţin fondului de bază al literaturii, sovietice. Aceasta se datoreşte, însă, nu futurismului, ci vieţii noi, ideilor noi, abandonării poziţiilor ideologice şi estetice false ai căror prizonieri au fost. Iar numele lui Maiakovski nu poate şi nu trebuie folosit pentru a se da tuturor acestor curente şi grupări o poliţă în alb globală. In acelaşi sens autorul po'emizează şi cu I. Ehrenburg, contestînd aprecierile sade despre Maiakovski din recentul volum cu amintiri. Printre altele, A. Matcenko socoate neîntemeiată prezentarea lui Maiakovski numai ca pe „un distrugător" al conceptelor vechi despre frumos, şi nu ca pe un descoperitor al frumosului nou, generat de Revoluţie. Această caracterizare înseamnă o revenire la futurişti, pentru care marele poet era un „dezesletizator" ! Inovaţia lui Maiakovski nu constă numai în faptul că a dărîmat „vechile statui" ci, în primul rînd, că a găsit în noua realitate mari resurse noi pentru făurirea frumosului, inspirat de opera măreaţă a poporului revoluţionar. Poezia lui Maiakovski rămîne poezia marilor idei ale secolului nostru. El a descoperit în Revoluţie un izvor nesecat de sentimente profunde, de idei artistice noi şi îndrăzneţe; el s-a contopit integral şi organic cu. clasa revoluţionară şi partidul ei, de care nu va putea fi desprins niciodată şi de nimeni. I. P. „IMPACT", nr. 2/1963 intre numeroasele reviste editate de UNESCO, publicaţia trimes- trială „IMPACT" se ocupă de problemele ştiinţiiice în legătură cu. societatea contemporană. Fiecare fascico: cuprinde cîteva lungi studii sau. eseuri scrise de specialişti din diferite ţări; lipsesc articolele mai scurte, rubricile, notele de lectură. în numerele precedente au fost tratate probleme de cooperare ştiinţifică, subiecte despre rolul ştiinţei în progresul tehnic al ţărilor înapoiate şi in accelerarea desvoltării agriculturii. S-a acordat importanţa cuvenită politicii oficiale faţă de ştiinţă — aceasta fiind considerată ca o forjă productivă pusă în. slujba popoarelor, în numărul din trimestrul II al anului 1963 se remarcă studiul lui Sacha Ezratty intitulat „Cinematograful şi societatea". Introducerea conţine un istoric al cinematografiei cu date statistice şi amănunte privitoare la organizarea producţiei. Cît despre alegerea subiectelor pentru filmele artistice de lung metraj, autorul, analizînd situaţia din ţările capitaliste, se preocupă de consecinţele morale ale industriei cinematografice, care aduce atît de mari profiluri. Sînt desvăluile rezultatele unei anchete făcute în S.U.A. asupra unui număr de 115 filme realizate acolo. în acestea, majoritatea personajelor principale nu. exercită nici o meserie se coral 406 crime şi 43 Încercări de asasinat. O altă anchetă analogă slin Franţa indică printre eroii masculini numai un procent de 26% avînd pe ecran o profesie retribuită, ceilalţi fiind oametv fără ocupaţie sau gangsteri. în filmele din ţările apusene, brutalitatea excesivă e nelipsită -, lupta fizică constituie un mijloc normal de r.olu-tionare a coniliclelor. Nu este de rm- 206 rare că o astfel de cinematografie, ajunsă şcoală a viciului, are o influenţă nefastă asuirra adolescenţilor, contribuind în mare măsură la. creşterea delicventei juvenile. Contrastînd cu cele de mai sus, apare cinematografia în serviciul culturii şi educaţiei, tn U.R.S.S., de pildă, se realizează pentru invăţămîntul şcolar şi universitar vreo 50 de filme pe an, cărora li se adaugă nu mai puţin de 700 altele, pe teme documentare şi de popularizare, ştiinţifică, produse de 30 de studiouri de specialitate. Un alt. eseu interesant poartă titlul „Lomonosov şi ştiinţa timpului său". Este scris de Luce Langevin, profesoară la Universitatea din Paris, subiectul făcînd parte dintr-un ciclu de conferinţe publice alcătuind „Schiţa unei istorii a gîndirii ştiinţifice". Autoarea explică rolul marelui savant rus care, unind teoria cu practica, îmbrăţişează într-o vastă sinteză diversele domenii ale ştiinţei. Universalitatea, profunzimea şi originalitatea operei ştiinţifice şi filosofice a lui Lomonosov sînt examinate, con-siderîndu-se condiţiile sociale şi istorice ale Rusiei secolului XVIII şi rezis- tenţele pe care ei a trebuit să le învingă. Fondator al Universităţii din Moscova, părinte a! chimiei-lizice, el stabileşte relaţiile dintre ştiinţă şi economia naţională ; precursor genial, Lomonosov a venit cu idei avansate referitoare la materie şi mişcare, la căldură, lumină şi culoare,, la. evoluţia naturii. Un profesor de la facultatea de medicină din Lyon, A. Policard publică în acelaşi număr din revista „Impact" un „Eseu asupra psihologiei muncii ştiinţifice în echipă". Actualmente, pentru cercetările universitare şi tehnice de pretutindeni, activitatea ştiinţifică individuală nu. poate li concepută avînd în vedere complexitatea temelor propuse precum şi necesitatea utilajului şi materialului necesar. Astfel se generalizează lucrul în colectiv, comunitatea eforturilor intelectuale. Autorul atinge îndeosebi latura psihologică a colaborării între diferite personalităţi, studiind modul de formaţie a cercetătorilor, constituirea şi felul de a funcţiona al echipelor eterogene de speciaiisli. J. M. FRANKFURTER HEFTE, nr. 6/1963 5*:!*$ upă mai bine de .treizeci de ani, jV- ! ,}| în R-F.G. apare din nou o carte * despre mineri! Faptul e semnificativ, cum remarcă criticul literar Friedhelm Baukloh în revista vest-germană, semnînd cronica asupra romanului „Oameni în beznă" de Max von der Grim — Ed. Paulus, Recklinghausen (R.F.G.) 1962. Autorul cărţii, el însuşi miner, înfăţişează situaţia desperată a muncitorilor din exploatările subpămîintene de pe teritoriul Republicii Federale. în anul 1932, şi minerul Bruno Glilckovski încercase să zugrăvească viata chinuită a tovarăşilor săi. O prelungită tăcere s-a aşternut după aceea în timpul prigoanei hitle-riste. Nici după anul 1945 editurile vest- germane nu s-au mai încumetat să prezinte viaţa minerilor. Regimul cazon, instituit şi. sub pămînt, n-a îmbrăcat forme mai umane atunci cind societăţile minere au fost surprinse de criza cărbunelui. Măsurile de protecţie a muncii au fost şi continuă să fie neglijate. Economiile se fac pe seama sănătăţii şi puterii de rezistenţă a muncitorilor. E explicabil deci răsunetul pe care ]-a avut romanul lui Max von der Griln in regiunile 'minere. Cînd n-au mai putut stăvili răspândirea cărţii, patronii au trecut la represalii, au interzis interviurile cu autorul la televiziune. Presa din regiunea Ruhrului (meleagurile descrise în carte) a relatat însă în lungi 207 articole întîlnirea a 40 de (mineri cu autorul. Acesta a explicat că un ţel al romanului a fost pledoaria pentru asigurarea securităţii muncii în mină. După cum observă cronicarul, Max von der Griln, prin cartea sa de debut, demonstrează că în Germania occidentală există posibilitatea, ca şi în alte ţări (Anglia, Franţa, Italia, Suedia) să se dezvolte din nou romanul proletar cu elemente puternice de critică socială. Cartea e scrisă cu patosul indignării. O secvenţă din munca mecanicului de locomotivă din mină apare concludentă •„Aici, jos, există porţiuni de drum pe care trebuie să Ie străbaţi înclinat ; circulă locomotive Akku care trag trenuri cu cărbuni; din locomotivă mecanicul nu poate scoate capul pe fereastră, fiindcă riscă moartea; de altfel el nu ştie niciodată dacă va ajunge teafăr Ia capătul drumului. Asta-i un fel de joc, un joc de-a viaţa şi moartea, un joc care n-are nici o legătură cu munca". Multe date sînt culese din propria experienţă a autorului, care a preferai să lucreze doi ani chiar în schimbul de noapte, astfel ca orele de zi să le poată dedica scrisului Max von der Griin s-a născut la Bayreuth. El n-a putut să-şi termine şcoala superioară, pentru că tatăl său fusese internat într-un lagăr de concentrare. Faptul e menţionat într-un fel şi în roman. Un personaj, minerul Sepp, istoriseşte tovarăşului său de muncă, viitorul preot evanghelic Brinkmann: „Tatăl meu a fost arestat în anul 1938. Doi ani de zile am aşteptat ştiri de la el. Nici nu ştiam unde se află. Apoi a sosit o scrisoare, al dracului de scurtă, fără adresă, doar cu semnătura lui. Scrisoarea fusese trimisă pe furiş, din lagăr. El aşternuse cuvintele: „Voi în lume trăiţi cu teamă — eu am isprăvii cu toate acestea". în anul 1943 von der GrOn a fost înrolat pe front şi, ajungînd prizonier la americani, a descins la New-Mexico pentru prima oară într-o mină. Mai tîrziu a plecat în regiunea mineră a Ru-hrului, unde lucrează de 12 ani. împotriva acestei cărţi au izbucnit violentele atacuri ale conducătorilor exploatării minere. O aprinsă polemică s-a stîrnit în cadrul unor consfătuiri şi interviuri. întreaga activitate a scriitorului, editarea cărţii şi luările de cuvînt ulterioare au însemnat o luptă pentru apărarea demnităţii. Nenumărate fapte sînt dezvăluite vehement în roman. O expresie a situaţiei umilitoare, existentă în minele vest-germane, este de pildă sistemul de numerotare ; cifrele sînt imprimate pe salopeta fiecărui miner, al cărui nume nici nu este reţinut de patroni, în secolul XX aceşti oameni sînt supuşi la munci tantalice, sînt trataţi ca nişte sclavi, vînduţi şi cumpăraţi. Ca document uman, romanul • este tulburător. Cît priveşte recenzia din „Frankfurter Hefte", ea e scrisă cu obiectivitate şi discernămînt. Totuşi, uneori, autorul articolului nu e consecvent. El citează cuvintele pătrunzătoare ale lui Hubalek : „preoţii sînt complicii Bonn-ului", dar mai tîrziu insistă asupra rolului bisericii evanghelice în ocrotirea muncitorilor din subterane. în fond este vorba de o ineficientă atitudine filantropică, fariseică, care nu rezolvă desigur marile probleme sociale ale celor din mină. Patosul cu care cronica relevă apariţia unui roman cu temă muncitorească, merită să fie evidenţiat. D. LUDOVIC