Viaţa romîneascâ 2
REVISTĂ A UNIUNI. SCRIITORILOR DIN R.P.R.      !   9  6 3
FEBRUARIE ANUL XVI
CUPRINSUL
„ ,„pte din februarie 1933 aniversarea eroicelor lupte din
AUREL BARANGA : Treizeci de ani . •
MIHAI ^^nLU^ATGr^'        '•    '■        '• ' ALFRED margul  SPbKzăbovesc      .    ■    ■ •
«^rffii^Uu,, S,ena    .    •    •    •    ' ' IOAN GRIGORESCU:  Singur (nuvelă)
EMU   GIURGIUCA:   Sirena  lui  Roaită     •    ■    ; '    . .
SSJ5 ST^NaT Sie. OrivHei m
W0DÎRr)VIRb0Lia :■ Atitudinea rg*  * up
TE° muncitorilor ceferişti f stoice ale muncitorilor ce-E.MANGUT:30deamdelaluptele ... •
îerişti   şi petrolişti
★
10 13
64
64
65
69 83 93
104
114
124
.,r^TiiFSCU    Certeze (reportaj)    .    • • MIHAI NEGULLoL-u .
romînă •    •    '    ' tivate în „Biblioteca şcolarului .
SANDA RADIAN : Absenţe nemot» ate
■j   ••«  rrmnica literară) 13°
N. TERŢUL IAN : Marin Preda : ^
NINA CASSIA* - PAUL GE°R^ m PETROVEANU ; RADU POPtŞUJ ş romîncşti' ).    • •
anului 1962 („Masa rotunda   a „ .
contemporana (Lromcd
DUMITRU HINCU :  Premize pentru  1963 (Carnet sovietic)
170
★
D. I. SUCHIANU : „Omul de lîngă tine" (Cronica filmului).    . 173
MISCELLANEA: Anul literar şi revistele noastre (H.  B )■ Tribuna şi imparţialitatea (I. L.); Cronica televiziunii (H. Za-Iis)); Cronica imperialismului (D. B.); Poezia în Scînteia tineretului" (Valentina Tudoriu);  Un eveniment cultural (D. I. S.):. Poezia romînă în limba maghiară (Aurel Bu-
cultura (B. H.). Batal,a romanelor poliţiste (L. Daniel)
CĂRŢI NOI : Mi lui Dragomir : „Povestiri deocamdată fantastice" Ai K-V,Tud0r Şoimaru : „Cezar Bolliac" (Fănică N Gheorghe); Augustin Z. N. Popp : „Contribuţii la bio-giafia lu, Emmescu" (Petre Pascu) ; I. Crînguleanu • „Anotimpurile   Griviţei"   (Al.   Săndulescu) ;   A. Gurghi-
anu : „Liniştea creaţiei" (H. Z.)
REVISTA REVISTELOR : - din ţară - „îndrumătorul cultura." nr. /—12/1962 (Tudor Rotaru); - de peste hotare: Ino-
12/I9fi?n p'T p n;fU/1962 <•■ P-).- ..Septemvri" nr. dovic) „Frankfurter Hefte" nr.  12/1962 (D. l11-
177
202
Ilustraţia de pe copertă : „GRIVITA EROICA" de GH. BOŢAN
Director: MIHAIL RALEA
Colegiul redacţional: Acad. TUDOR ARGHEZI, AUREL BARANGA (redactor-şef adjunct), Acad. MIHAI BENIUC, Acad GEO BOGZA DEMOSTENE BOTEZ (redactor-şef), LUCIA DEMETRIUS, PAUL GEORGESCU (redactor-şef adjunct), Acad. IORGU IORDAN Acad ATHANASE JOJA, AL. PHILIPPIDE, membru corespondent al Academiei R. P. R., Acad. ZAHARIA STANCU, D. I SUCHIANU Acad. TUDOR VIANU
ANIVERSAREA EROICELOR LUPTE DIN
FEBRUARIE 1933
TREIZECI DE ANI  
Există în opera lui Nicolae Bălcescu un rînd de trei vorbe cu rezonanţă de verset biblic, zguduitoare în simplitatea adevărului lor: „robi am fost".
Sensul acestor cuvinte nu e figurativ sau perifrastic. într-adevăr, robi am fost la papucii cu cioc întors, otoman, la căpâţînele rase de sub tombaterele fanariote, robi la boieri, la vătafi, la cămătari şi negustori, robi la regi şi la bancheri, robi am fost. Veacuri lungi şi negre au plutit avuţiile acestei ţări bogate, trudită de oameni săraci,, pe ape albastre ce le purtau spre apus, veacuri lungi şi negre au fost dispreţuite comorile spirituale ale acestui popor care a dat lumii Mioriţa şi Doina.
„Robi am fost" geme ca într-un verset biblic exilatul de la Palermo, şi robia aceasta a mai durat decenii şi după zvîrlirea oaselor lui într-o groapă fără semn.
Dar tot atîtea veacuri lungi şi negre a ars ca o flacără vie în inimile oamenilor furia răzvrătirii şi a dorului de libertate.
S-au răzvrătit iobagii lui Doja şi Horia, pandurii lui Tudor, „săracii, obştea de jos" a lui Jancu, au înegrit cîmpurile cu trupurile lor cei unsprezece mii de ţărani ai lui nouăsute şi şapte.
Se împlinesc treizeci de ani de cînd în istoria contemporană a poporului nostru s-a scris pagina cea mai înflăcărată a luptelor pentru libertate şi demnitate umană; se împlinesc treizeci de ani de la neuitatele zile şi nopţi ale lui Februarie 1933 ; se împlinesc treizeci de ani din ziua cînd proletariatul din ţara noastră a spus un NU răspicat hitlerismului ce-şi începea sîngerosul său marş prin Europa; se împlinesc treizeci de ani de cînd, la chemarea Partidului, sub conducerea celor mai devotaţi şi căliţi luptători revoluţionari ai proletariatului în frunte cu tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, clasa noastră muncitoare şi-a demonstrat prin luptă hotărîrea sa istorică de a smulge întreg poporul din robia lui multiseculară., deschizînd în acest chip, în marea cronică a vremii un nou capitol de o nemaiîntîlnită măreţie.
Era în iarna lui 1933, în acel anotimp cutremurător, gravat adînc în memoria tuturor contemporanilor, cînd stafia brună a hitlerismului îşi aprindea la. Berlin prima ei torţă, ce avea să incendieze peste numai şase ani lumea, din patru colţuri, lăsînd ca amintire umanităţii zeci de milioane de morminte şi imaginea unui timp de o cumplită înjosire şi degradare a fiinţei omeneşti.
Era anotimpul cînd începea, o cruntă beţie a sîngelui şi a crimei, orgie a fărădelegilor, ce avea să aducă numai peste şase ani lumii realitatea cutremurătoare a fronturilor, a oraşelor bombardate, a lagărelor şi cuptoarelor de exterminare. Dar tot atunci s-au ridicat şi primii eroi ai luptei anti-hitle-riste. Şi-i revine muncitorimii romîne gloria şi mîndria de a fi fost prima care a înfruntat gloanţele şi prima care şi-a vărsat sîngele în lupta pentru
salvarea demnităţii omeneşti, într-o crîncenă încleştare cu o fiară ce urca parcă din tenebrele ancestrale ale preistoriei. Opinia muncitorească internaţională a consemnat evenimentul în întreaga lui amploare şi însemnătate.
Acum treizeci de ani, aici în acest oraş şi în altele ale ţării, în faţa primejdiei ce ameninţa lumea, s-a deschis primul front de luptă împotriva valului de întuneric ce încerca să reîntoarcă lumea spre caverne. Iar luptele muncitorilor de la Griviţa roşie au fost primele pîlpîiri ale speranţei şi ale încrederii în condiţia umană, într-o vreme cînd bezna deznădejdii devenea din ce în ce mai grea şi mai apăsătoare.
în ţară, o monarhie venală şi coruptă pînă în măduva oaselor, servită în genunchi de o camarilă politicianistă prădalnică şi la fel de ticăloşită, îşi continua nefasta ei operă de exploatare şi de anesteziere a conştiinţelor. Criza, acest cuvînt cu tăiş de secure, criza economică a anilor 1929—1933 muşca din sfertul de pîine, negru, al muncitorului. Vocabularul mizeriei se îmbogăţea zilnic cu noi expresii: „curbă de sacrificiu", „reduceri de posturi", „revizuiri ale salariilor", eufemisme menite să camufleze exploatarea la care era supusă o muncitorime vlăguită, o ţărănime ajunsă la pragul cel mai scoborît al suferinţelor, o intelectualitate dispreţuită, cohortă neagră de fiinţe inutile.
„Robi am fost" a gemut cu dinţii strînşi de revoltă vizionarul îngropat în groapa săracilor de la Palermo, dar poate că niciodată această robie n-a fost mai aprigă şi mai lipsită de orice urmă a ruşinei ca în anii aceia. Ne mai aducem bine aminte, ca dintr-un chinuitor coşmar, de locuinţele — igrasioase magherniţe — în care trăiau muncitorii, de lungile cozi ale şomerilor, de chipurile îmbătrînite înainte de vreme ale tinerilor, întorşi din ocna armatei şi neprimiţi la lucru, de spectrul foamei înscris pe chipul tuturor. Avem şi acum înaintea ochilor imaginea unor grupuri de oameni cu feţe de pămînt, adunaţi fără nădejde în faţa sediilor sindicatelor, privirile lor în care fierbea mînia. Vocabularul zilei se îmbogăţise cu alte două expresii încercînd să disimuleze o realitate crîncenă şi cîinească: „cenzura" şi „starea de asediu".
Era acea iarnă a anului 1933 un anotimp al deznădejdii şi al revoltei. Ziarele vremii au păstrat pentru arhiva istoriei mărturii zguduitoare. Cîteva luni înainte de izbucnirea evenimentelor, primul ministru al acelui timp de robie, primind o delegaţie de agricultori care descria starea de jale a ţărănimii, îi dă un sfat: „să se arunce în mare". Ministrul de finanţe al aceluiaşi cabinet primeşte o delegaţie de profesori universitari flămînzi, neplătiţi de luni de zile. Recomandarea: „părăsiţi catedrele şi căutaţi-vă alte îndeletniciri mai fructuoase'. Dar în acelaşi timp, acelaşi ministru pune amanet la băncile din apus ultimele rezerve economice ale ţării, telefoanele, cheresteaua, chibriturile, în schimbul unor împrumuturi oneroase din care se împărtăşesc copios caseta regală şi portmoneele guvernanţilor. Ultimele vestigii ale unei de mult abandonate demnităţi naţionale sînt părăsite cu cinism: faimoşii „consilieri" Rist şi Auboin sînt de fapt cîrmuitorii ţării, cei ce alcătuiesc bugetele şi dau soluţiile: concedierea muncitorilor, amputarea cu patruzeci la sută a salariilor, ca să reamintim doar două din lungul şir al măsurilor ce au constituit robia neagră şi neruşinată a acelui timp.
„Robi am fost", sună versetul biblic al Bălcescului, dar niciodată robia omului de jos n-a ajuns pînă la acel prag tragic ca al iernei lui 1933.
Şi atunci, la chemarea Partidului, sub conducerea celor med buni fii ai poporului în frunte cu tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, muncitorimea
4
se ridică plină de o nobilă revoltă, ca pe vremea lui Doja, a lui Horia, a lui Tudor, a lancului, avînd însă de data aceasta în mîinile ei o busolă fără * greş: învăţătura marxist-leninistă. Aplicînd cu fidelitate învăţămintele con-
gresului al V-lea al Partidului, proletariatul romîn cheamă şi conduce la luptă toate clasele şi păturile exploatate ale populaţiei — hegemon organizat, conştient şi autorizat al bătăliei împotriva exploatării capitaliste şi a alune* carii ţării pe povîrnişul fascizării. Neuitatele lupte ale lui Februarie 1933 sînt o pagină de patriotism fierbinte şi de victorie a poporului romîn împotriva forţelor celor mai înrăite şi mai retrograde, împotriva aservirii ţării pe taraba trusturilor imperialiste, împotriva îngenunchierii şi trădării, împotriva blestematei robii sub jugul căreia a gemut veacuri lungi şi negre, poporul.
Luptele din februarie 1933 au cerut jertfe şi sînge. Sute de oameni au adormit atunci pe caldarîmul de gheaţă sub ploaia de gloanţe iar alţii au luat, pentru ani lungi, drumul ocnelor.
Dar atunci, în acel anotimp al tuturor încercărilor, şi-a demonstrat proletariatul romîn maturitatea, forţa de organizare şi de luptă. Dar atunci în acele zile de neuitat ale lui februarie 1933 şi-a demonstrat Partidul combativitatea şi fidelitatea faţă de cele mai scumpe idealuri ale poporului.
în faţa celor mai devotaţi fii ai lui s-au deschis atunci porţile temniţei, dar acolo, la Doftana, în acea Bastilie a burgheziei, s-a născut universitatea comunistă, la lumina căreia s-au călit atîţia luptători.
Cadrele de bază ale partidului, din închisori, lagăre şi de afară, au ţinut mereu nestinsă flacăra credinţei, a patriotismului, a încrederii şi a speranţei, punînd astfel piatra de temelie a viitorului. Aşa s-au făurit planurile şi s-au luat istoricele hotărîri, ce aveau să pună capăt robiei noastre.
„Robi am fost", a gemut marele Bălcescu, şi versetul său încărcat de tristeţe şi mînie, are astăzi un complement: „şi am ajuns în sfîrşit oameni liberi".
Această libertate, cu toate roadele ei pline de măreţie, a fost plătită cu sîngele eroilor „Griviţei roşii".
Au trecut doar treizeci de ani de la luptele din februarie 1933, timp care, dacă e judecat doar strict calendaristic, nu înseamnă prea mult, mai ales în raport cu clepsidra eternităţii. Dar dacă răsfoieşti paginile cronicii ce-şi aşteaptă abia de aici înainte caligrafii, dacă îţi revizuieşti propriile tale amintiri, dacă stai şi te gîndeşti că astăzi pămîntul nu mai este proprietatea cutărui latifundiar obtuz, incult, aprig şi neomenos; dacă îţi aminteşti că uzinele şi fabricile nu mai aparţin unei familii de trei sute de jecmănitori aroganţi, legaţi de năzuinţele acestui popor cît erau legaţi de istoria şi de aspiraţiile lui cei patru regi veniţi de la Sigmaringen ca să se procopsească în Bărăgan; dacă poţi face o incursiune fie şi sumară în trecut ca să înţelegi temeinic ce înseamnă stîrpirea analfabetismului şi a pelagrei, a malariei şi a foamei endemice; dacă priveşti în jurul tău şi vezi noile oraşe înflorite acolo unde odinioară dormitau tîrguri amărîte; dacă îţi plimbi ochii pe cîmpiile socialiste unde numai cu treizeci de ani în urmă un om vlăguit de necazuri şi boală scurma pămîntul cu un plug de pe vremea lui Darius; dacă iei cunoştinţă de faptul că poţi întîlni în India şi Australia sau în depărtatele ţări ale Americii latine produse ale industriei socialiste romî-neşti; dacă intri fie şi pentru o clipă în noile laboratoare şi săli de cursuri
5
ale universităţii de astăzi; dacă asişti la o reprezentaţie dată de cîţiva din cei o sută şaizeci de mii de artişti amatori citi a reunit ultimul concurs al „Bienalei Caragiale"; dacă trăieşti această nouă realitate cu toate fibrele fiinţei tale, atunci îţi dai seama că de la zilele şi nopţile lui februarie 1933 şi pînă astăzi n-au trecut doar trei decenii, ci o epocă istorică de lupte şi victorii pe care au pregătit-o luptătorii de acum treizeci de ani, prin jertfele lor.
„Robi am fost" gemea vizionarul cu obrajii arşi de febră şi înnoptat printre streini la Palermo, dar versetul său tragic'a căpătat un complement : ...„şi sîntem astăzi oameni liberi!"
Această împlinire şi fericire îşi are izvoarele în luptele de acum treizeci de ani, în sacrificiile acelora ce nu şi-au cruţat libertatea şi viaţa.
Pagină de aur în Cronica vremii, prin anii ce trec sporeşte nimbul nemuritor al „Griviţei Roşii".
AUREL BARANGA
6
una lui făurar
MIHAI BENIUC
Eşti făurarul rece şi fierbinte Cu singe şi cu foc înscris în minte Pe foaia de zăpadă afumată De căile ferate liniată La Griviţa.
Era pe-atuncea steagul roşu-n piept Şi trebuia să mori pentru ce-i drept în gînd cu-ai tăi, cu Lenin şi cu vrerea De-a zmulge de la domni, biciul, puterea, La Griviţa.
Cu fruntea lor izbindu-i morţii pragul Au desfăcut ei, muncitorii, steagul. Atuncea flăcări, cheaguri pe omături De au sărit cu spaimă domnii-n lături La Griviţa.
Şi glasul lor zvoni aşa de tare Că s-auzi cumplit din zare-n zare : „Porni furtuna luptei proletare ! încep măreţe vremi răzbunătoare La Griviţa!"
Mitraliera răguşea lâtrînd, Era şi plîns şi chiot pe pămînt, Dar inima şi-au pus-o-ai noştri-n lut Să crească viitorul din trecut La Griviţa.
Hei l Făurar al falei şi-al revoltei Ai spart cu pumnul tău de fier cremenea boitei De seculare asupriri, să vină Asupra ţării valuri de lumină, La Griviţa.
Doftana, Caransebeşul ori Jiul N-au mai putut de-atunci ucide viul, Nestinsul far de foc ce luptătorii L-au ridicat pe drumul spre victorii La Griviţa.
7
Şi steagul revărsat atunci în nea Sub tine bate, purpurie stea, Larg desfăcut acolo unde pruncii Căzuţilor sporesc lumina muncii La Griviţa.
Părinţii te-au sfinţit în calendar Cu sîngele, slăvite făurar, Să făurească fiilor şi ţării O vatră nouă subt cuprinsul zării, La Griviţa.
Venim ila tine cu plecate frunţi, Tu seminţie din cîmpii şi munţi, Ce fulgerată-n foc de fier fierbinte Căzuşi, dar drum ne-ai arătat nainte La Griviţa.
ALFRED MARGUL-SPERBER
Lingă eroii ei şi-acum aeve-i.
Un drept al lor era sub scutul grevei.
Cînd soarele trecuse deasupra lor să-i vadă Inima vie-a ţării se-aprinse din zăpadă.
Nu cei căzuţi ci moartea era moartă, Ţintind, încremenită, de dincolo de poartă.
De-atuhci, chemînd, sirena răspuns pentru vecîe-i Fascismului, războiului, robiei,
Cum cei căzuţi sub gloanţe, în ninsoare, li prevestiră lumii-o durere mult mai mare.
în lupta pentru pline păreau că se adună De Buchenwald şi Auschwitz să spună,
Şi urma lor de sînge, de-atunci, nespulberată, Spre Lidice, şi Oradour părea că-arată.
întorşi, eroii Griviţei, veăeţi-i,
Eroi ai omeniei de azi şi-ai frumuseţii.
Ei îi dădură lumii o urmă de lumină Pe care-o zi senină nu-ntîrzia să vină, —
Şi-acum, în anii lor, adevăraţii,
Din generaţii stinse aduşi în generaţii,
Luceferii de ziuă irezindu-i din omături,
Cu noi îi recunoaştem în tot-ce-avem, alături,
Sirenele uzinei şi liniştea cîmpiei,
De lupta lor, să spună de-odată, cit de vie-i.
în bărăgan, comună-i alături de comună: Din Griviţa pornise un sfat şi-o vorbă bună.
Zidiri multicolore înalţă căi lactee : Din Griviţa pornise întîia lor schitele.
Letopiseţul ţârii, cu foi de foc, deschidu-l: Din Griviţa-şi înalţă lumina lui Partidul.
Nepieritoare, lupta ei de-atunci-i, în inimile date iubirii, păcii, muncii!
Pe pod zăbovesc în amurgul sub care trenuri trec trenuri trec trenuri
— fluviu de fier fumegînd cu valuri
învăluindu-mă-n fumul mai alb
ca zăpada ninsă treptat de funingini,
fluviu de fier fără somn
chiar şi noaptea cînd se-nţeleg
cantonierii din ochii verzi şi roşii
ai semafoarelor, fluviu de fier fără tihnă
încremenit o singură dată
în primul baraj împotriva puhoaielor brune...
Cum va fi fost tăcerea sub pod, după sirenă, cum va fi fost liniştea stranie înaintea furtunii ? Eu n-am văzut Griviţa în '33, nici pleoapele neliniştite ale geamurilor clipind toată noaptea spre ateliere, aidoma caselor risipite în jurul. cetăţii-n asediu.
Dar retina oraşului încă păstrează
cerut de iarnă, străveziul clopot de ghiată
inchizînd cenuşiul cocioabelor
şi strîmbele hornuri şi dreptele drumuri de fie
şi vremea părelnic oprită — ce-avea o altă vite
a viitorului...
în româneşte de Ian Horea
VERONICA PORVMBACU
9
Totul — tăcere ; totul. Şi trenuri nu trec trenuri nu trec trenuri... Zăpada pe stradă, zăpada sub poduri fără funingine, pînză albă întinsă — cînd
dintr-odată tropot de cisme, împuşcături, baionete;
străpunsă, inima liniştii, iar sîngele
schimbînd dintr-odată
pînza zăpezii în steag, în asalt,
şi Griviţa toată, cu inima-n palme
traversînd întunericul, timpul.
Pe pod zăbovesc în amurgul
sub care trenuri trec trenuri
trec trenuri,
fluviu de fier fumegînd Ungă
portul modern, multicrom al Griviţei
printre cheiuri cu licăr prieten,
pe sub ferestre mari răspunzînd
înaltelor stele. Şi fumul
mă-nvăluie alb în zăpada
ninsă mereu de funingini,
fluviu de fier fără somn
chiar şi noaptea cînd se-nţeleg
cantonierii din ochii verzi şi roşii
ai semafoarelor, fluviu de fier traversînd
şi vremea şi Griviţa...
Zbor cu gîndul, timpu-l treier. Vara trag la vărul greier. — Cîntă-mi vere! Mult îmi place... Pune-ţi fracul! Pune-l drace !" El fudul, — ca nunul mare — mai de grîu, mai de răcoare, cîntul şi-l călătoreşte, peste cîmp, lăutăreşte.
Iarna cît ar fi de mută mai ascult o alăută, primăvara-n crîng un cuc doborît de-un dor năuc.
Dar nu-i cînt pe lume nu-i, precum e-al ciocanului. Gîndule! Nu da năvală!
*) Din poemul „Scrisoare către anul 2000" — fragmente.
ION BĂNVŢA
10
îl auzi? Pe nicovală, e/ îşi bate mersul lui. Cîntec, ca acesta, nu-i.
Şi nu bate-n nicovală ci în zilele de smoală, Şi nu bate în aramă ci-n a lumii panoramă.
Bate-ntr-una, bate-n toate,
în alămuri şi-n.palate.
Bate-n fier, în mucigaiuri
Şi-i grai nou, — în mii de 'graiuri.
Cîntecul nebun răsună, e o mare în furtună, ' şi nu-i cînt pe lume, nu-i, precum e-al ciocanului.
Cîntec aspru, neumblat, pe la feţe de-mpărat pe la domni şi pe ţa Uşi. Numai robi şi lăcătuşi să-l asculte au urechi.
Cîntecul e nou şi vechi
şi din piepturi a zbucnit
şi-a lovit
în tampoane, —
de vagoane —
din ciocane.
Nu e cînt pe lume, nu-i, precum e-al ciocanului. Montatorii, şi fierarii, ciocănarii, toţi gărarii, cazangiii, lăcătuşii, — răsturnînd tăcerea uşii au lăsat-o descuiată, înlemnită şi mirată.
Şi la greve, — tot aieve — parcă cere, prin tăcere, un sfîrşit pentru durere.
Sirena, — cu glas de ornic şi de metal — sună în fiecare dimineaţă chemarea :
pentru fiecare pîine neagră,
pentru fiecare accident din cazangerie
sau de pe transbordoarele tristeţii,
pentru fiecare Curbă de sacrificiu, —,
pentru toate poruncile. Administraţiei
ale Administraţiei de rugină,
de subminare a sufletului,
de potenţare a mîniei
pînă în piscurile infinitului
iscată din impulsuri şi restrîngeri.
Şi sirena, cu trupul fără vlagă,
şi nervii tociţi de vreme
sună demonstrativ şi jalnic
din ordinul Administraţiei,
şi glasul ei, — anacronic şi strident —
se revarsă peste oamenii Griviţei
peste zidurile roşii
în marasmul de cărbune ale legilor regale.
Dar s-au răsturnat toate legile în Februare, şi sirena n-a mai cîntat prohodul zilnic şi bufniţa a uitat să mai cînte în noapte.
Minerul sirenei
a fost prins de un braţ de fier,
de un suflet anonim, —
braţul şi sufletul mulţimii dezlănţuite
în revărsarea veacului de foc.
Şi ea a tras antena cerului de plumb,
şi de minerul sirenei,
şi de minerul timpului,
şi cîntul Griviţei aleargă năuc
pe cîmpia de aur a soarelui.
SINGUR
— nuvelă — IO AN GRIGORESCU
Numai de n-ar adormi. Cit de grea e lupta omului ou somnul! Parcă nimic, nici foamea, nici setea, nici frigul, nici arşiţa nu se biruie aşa de greu ca somnul. îşi simţea capul umflat de ger, amorţit, pleoapele reci, grele ca plumbul, urechile înfundate, mîinile şi picioarele vlăguite. N-ar fi clintit un deget dar, ca şi cînd ar fi fost cufundat în adîncul unei ape tulburi, înţelegea că trebuie cu orice preţ să se mişte, să dea din mîini, din picioare, să se zbată, pentru a ieşi la suprafaţă şi a respira. în întunerecul din jur nu vedea decît o masă cenuşie, informă, nesfârşită, care se prăbuşea peste el cu viteză din ce în ce mai mare, tot mai aproape de el, învăluindu-I, asaltîndu-1 din toate părţile, copleşindu-l, luîndu-1 cu ea în adîncuri fără sfîrşit. Orice gînd care îi trecea prin minte treaz, sau toropit, sub amorţeala somnului adus de frig şi de extenuare, se termina printr-o prăbuşire într-un gol fără sfîrşit. Nu mai avusese senzaţia aceasta niciodată. Poate o singură dată, atunci cînd se îmbătase crunt, mai mult din curiozitate sau mai bine zis din prostie, căci vrusese numai să vadă cum e. Căzuse atunci de-a curmezişul patului, cu ochii fixaţi în tavanul de unde se prăbuşea asupra lui aceeaşi masă cenuşie, nebuloasă, tîrîndu-1 cu ea în abis. Se chinuise mult să se zmulgă din acea stare. Mintea îi era încă destul de limpede, dar trupul insensibil, paraliza lovit de inerţie, nu îl asculta. Strîngea cu desperare marginile patului, mototolind în pumni aşternutul, convins că trebuie să se ţină solid de ceva, să nu se izbească de fundul beznei cenuşii. Dar prăbuşirea nesfîrşită, obsesivă, în vîrtejuri, continuă dureros de prelungită, de stranie şi de inutilă pînă cînd, mintea din ce în ce mai înceţoşată i s-a cufundat într-un somn de plumb. Acum, amorţit de frig şi de oboseală capul i se înclina spre piept sau spre un umăr şi în căderea scurtă, în secunda cînd alunecarea se transforma în prăbuşire bruscă, se trezea încercînd un sentiment de panică lăuntrică, pentru ca imediat, pleoapele ridicate doar pentru o clipă, spre a stăvili mişcarea cenuşiului şi a încremeni imaginea dureroasă a cufundării nesfîrşite, să i se încarce cu plumb şi încet, să-i acopere din nou ochii. Şi totul reîncepea, cu întreruperi din ce în ce mai rare, mai îndepărtate, mai scurte. Era frînt. Zilele şi nopţile de alergătură fără ostoi, prin Ploieştiul cuprins de febra grevei, goana de la o rafinărie la alta de cîte zece ori pe zi şi mai ales frigul, îl do-borîseră... Şi totuşi, atunci, cînd alergase nebuneşte nu simţise nevoia să doarmă. Dar acum, după ce totul, sau aproape totul trecuse, deşi nimeni nu-i putea spune ce se petrece încă acolo de unde plecase, oboseala îl biruia.
Ce bun ar fi fost acum un palton ! Să-i fi tras poalele peste genunchi şi şă se strîngă în el ca melcul în cochilia lui... Scurta nu-i ajungea decît pînă la coapse. în sus, era bună, destul de călduroasă, mai ales că acum cinci ani, Victoriţa îi cususe pe spete, între căptuşeală şi postavul aspru, o blăniţă de iepure sălbatec ! Era fercheş atunci, îi reproşase Victoriţei că blăniţa aceea îi umflă spatele cocoşîndu-i, şi ea era cît pe-aci să se lase convinsă, doar îi plăcea să aibă bărbat frumos, şi vru să i-o scoată, dar îşi
il3
zise că mai bine să-1 aibă sănătos, aşa că i-o lăsă. îi era frig. îşi simţea creierul rece, stomacul rece pînă şi măduva oaselor rece. înghiţi în sec şi saliva i se păru de gheaţă. Dacă adormea era pierdut. înţelegea bine lucrul acesta şi totuşi, nu putea să se zmulgă din acea stare de somnolenţă vecină cu beţia. Nu îşi mai dorise cu atîta ardoare să doarmă, numai să doarmă, mult, greu, adine, pînă la totala uitare, decît o singură dată în viaţă, cu patru ani în urmă, tot prin februarie, în timpul crizei din 1929, cînd fusese arestat şi ţinut zece zile la chestura din Ploieşti într-o celulă din subsolul acelei clădiri din centrul oraşului, atît de paşnice şi de inofensive pe dinafară, de o albeaţă imaculată şi o curăţenie sclipitoare.
Căzuse în urma unei greve de şaisprezece ore declarată de muncitorii bateriilor de distilaţie din „Vega", împotriva concedierii unei treimi din efectivul lor. Lucra pe atunci ca grădier la o instalaţie de rafinare şi nu fusese străin de organizarea grevei. L-au ridicat împreună cu alţi şase muncitori din rafinărie şi nu l-au bătut, nu l-au maltratat, nici măcar nu l-au interogat prea mult. Mielu, comisarul care îşi rezervase exclusiv anchetarea greviştilor arestaţi, 1-a sfătuit cu o blîndeţe scrîşnită printre dinţi, să se ducă acolo jos, în celulă şi să „reflecteze" profund la cele ce i s-au cerut să declare şi cînd s-o convinge că trebuie să spuie, să strige şi să ceară să-i fie adus. îl asigurase că cel mult în patru zile şi în patru nopţi de „reflectare", fără să-1 atingă cineva măcar cu un deget, va spune totul. Mielu era un vînător pasionat, mare dresor de cîini, cunoscut între vînătorii din tot judeţul pentru talentul lui de a vîna mai mult cu prietenii lui patrupezi decît cu arma. îi trimisese în celulă un dulău de vînătoare, plictisit, apatic, cu ochii plini de urdori, cu urechile pleoştite ca două cîrpe înmuiate de ploaie, cu o limbă leneşă, care îi atîrna din bot inutil de lungă, moale, umedă şi lipicioasă ca o bucată de gelatină. Era un cîine paşnic, bătrîn, leneş şi somnoros, incapabil să sperie sau să supere pe cineva. Alexandru chiar se bucură de tovărăşia lui, dar după cîteva ceasuri îi descoperi meteahna. Clinele comisarului devenea furios, se încorda ridieîndu-se pe labele din faţă, se îndîrjea, lătra spart şi se repezea să muşte imediat cum simţea că cel ce îi fusese încredinţat spre pază, încerca să aţipească. Celula n-avea pat, nici măcar o rogojină, era un fel de nişă într-un beci transformat în închisoare de prevenţie, improvizată de fantezia unui temnicer nepriceput. Cei doi, Alexandru şi cîinile se păzeau unul pe altul, om şi animal folosind toată perfidia de care erau capabili spre a se induce reciproc în eroare. Clinele, prietenos ori de cîte ori îşi vedea omul treaz, devenea fiară cumplită, de neîmpăcat, imediat cum îşi simţea tovarăşul de celulă picotind. După trei zile şi trei nopţi de veghe, Alexandru era frînt. Fiara dormea cu un singur ochi şi probabil că ştia cînd îl prindea somnul pe om, după respiraţie. Atunci mîrîia furios şi dacă omul nu începea imediat să-i vorbească, gudu-rîndu-i-se înainte ca un cîine, se repezea să muşte. în a patra noapte, lui Alexandru i-a trecut prin minte să inverseze rolurile. De astă dată el nu I-a mai lăsat pe cîine să adoarmă. Ori de cîte ori simţea că dulăul aţipeşte făcea zgomot, îl zgîndărea sau striga „drepţi", ca la armată şi dinele tresărea mîrîind din ce în ce mai agresiv. După două zile şi două nopţi, omul a învins animalul. Cîinele a adormit prăvălit într-un colţ, moale ca o cîrpă. Dar după un ceas de somn, cînd Alexandru căzu şi el istovit, animalul refăcut se trezi şi se repezi să muşte. Omul a încercat să continuie jocul dai după o săptămînă cîinele a început să dea semne de furie turbată. într-a opta noapte Alexandru a ucis cîinele prăbuşindu-se peste el şi strangulîndu-i
.14
pe la spate. L-a apucat apoi o greaţă amară şi a vărsat. Dimineaţa l-au tocat cu cravaşele. Mielu i-a spus că nu-1 bate fiindcă e comunist, ci fiindcă i-a omorît cel mai inteligent cîine. Parcă uitase că-i ceruse să spună ceva anume. I-a jurat că nu-1 va slăbi din stîlceală pînă n-o să-1 trimeată în mor-mînt, după cîine. Două zile mai tîrziu, la o vînătoare de mistreţi prin codrii Posadei, comisarul Mielu a fost împuşcat din greşeală şi nu s-a mai prezentat la chestură. Urmaşul lui, Caragiu, care nutrea o ură seacă fostului său şef, făcu ordine în beciul chesturii, ajungînd curînd şi la Alexandru. După ce îi „administra" o bătaie cu vina de bou, îl puse în libertate sfă-tuinclu-1 să-şi bage minţile în cap. Cît despre cîinele lui Mielu, îl felicită, privindu-i cu compătimire zgîrieturile adinei pe care animalul le făcuse.
Acum, Alexandru ar fi vrut mult să-1 aibă acolo, în beciul sondei părăsite unde se ascunsese, pe cîinele acela dresat să muşte atunci cînd îşi vedea omul încredinţat spre pază cuprins de somn. Ştia că animalul nu l-ar fi lăsat nici o secundă să adoarmă. Sau poate că ar fi încremenit amîndoi, îngheţaţi de gerul aspru al începutului de februarie. Afară lătra un cîine. Lui Alexandru i se păru un lătrat cunoscut şi lucrul acesta îi pătrunse în suflet ca un fior, trezindu-1. Printr-un reflex începu să caute prin hruba strimtă în care n-ar fi încăput doi oameni, animalul acela atît de duşmănit, cu urechile lui pleoştite, cu ochii trişti, urduroşi, şi limba moale, umedă şi lungă atîrnîndu-i inutil din botul mare şi rece. Acum nu-1 mai ura. S-ar fi bucurat să-1 aibă alături, să nu fie singur, şi cineva să nu-1 lase să adoarmă. Dar nu era nimeni.
Alexandru se ridică cu greu. Avea şalele înţepenite, iar în toţi muşchii simţea mii de ace. O durere surdă îi intrase în oase, mai ales în degetele şi în gleznele picioarelor care probabil începuseră să-i degere. îşi scoase un bocanc şi începu să-şi frece cu putere laba piciorului. Mişcarea îi înteţea durerea dar ştia că numai aşa putea ieşi din amorţire. Frecă îndelung, gîfîind de efort, mai întîi un picior, apoi celălalt, întinse obielele pe gura bocancului şi se încălţă căutînd să-şi învelească bine ciorapii de lînă în cîrpele reci. îi era mai bine. Se bătu pe spate încrucişîndu-şi braţele pe care şi le desfăcea în lături şi le strîngea izbindu-şi-le de corp, pînă cînd simţi că începe să se încălzească. Dar acum urechile parcă îi vîjîiau şi mai tare, îl durea înghiţitoarea, ceafa şi tîmplele i se acoperiră de o sudoare rece şi totuşi înăbuşitoare. Se şterse cu fularul, îşi îndesă mai bine şapca pe cap, şi îşi prinse gulerul ridicat al scurteicii cu un ac de siguranţă. Acum îi era cald. Desfăcu snopul de coceni, resfirîndu-1 pe peretele de care se sprijinea şi aşternu jos un strat, pe care se aşeză. I se păru că trecuse de miezul nopţii şi că pînă în zori, la intrarea oamenilor din schelă în schimbul de şase mai e puţin, poate numai două, trei ceasuri. Deşi îşi strînsese bine poalele scurtei în jurul brîului, se descheie la nasturi şi trase ceasul din buzunarul de sub curea. în întunericul sondei moarte nici măcar nu-i putea zări cadranul. Scapără un chibrit strîngîndu-i lumina în palma făcută căuş şi după ce zări limbile ceasului îl stinse şi îl aruncă temîndu-se să nu-i răzbată lumina afară. Nu-i venea să creadă. Era numai zece şi un sfert. Abia trecuseră două ceasuri de cînd se aciuise aici. Mai scapără un chibrit să se încredinţeze că nu se înşela şi după ce se convinse că văzuse bine, îşi duse ceasul la ureche. Mergea. Tic-tacul lui se auzea precis, constant, dina-poia capacului de metal rece ca o bucăţică de gheaţă. Deci mai avea cel puţin opt ore de aşteptat. Se strînse cum putu mai bine în scurtă, îşi trase mînuşile peste mînecile hainei şi îşi vîrî manşetele pantalonilor în carîm-
15
bul ciorapilor de lină. îşi lăsă pe genunchi geanta de lucru, o servietă veche, în care Victoriţa îi pusese cîteva lucruri de îmbrăcăminte şi ceva de-ale gurii şi, săltîndu-şi cît mai mult umerii îşi vîrî obrajii în reverul ridicat al scurtei. Ca să nu adoarmă, hotărî să numere pufăiturile motoarelor cu aburi din schelă care răzbăteau pînă la el ca un cor de pupeze metalice. Phu !... PhuL. Phu!... Phu!... Phu!... îşi încorda auzul desfundîndu-şi urechile cu înghiţituri dese şi scurte. începu să distingă zgomotele schelei: alunecarea lanţurilor sau a tijelor întinse pe pămînt de la o sondă la alta, mişcate înainte şi înapoi de un singur motor aflat uneori la sute de metri distanţă, scrîşnetul pompelor, scîrţîitul turlelor de lemn lovite de viscol. Sub turla sondei unde se adăpostise era un frig umed, mirosea a cocean de porumb mucegăit şi a tăciune putred. Era o sondă părăsită în capătul unui ogor de păpuşoi, cu turla veche slută, aplecată într-o parte deoarece îi lipseau cîteva rigle căzute sau smulse de oameni pentru a li se da o altă întrebuinţare. Puţul nu răzbise niciodată în stratul de ţiţei şi sonda fusese abandonată. Alexandru recunoscuse lucrul acesta după lemnăria turlei uscată, înegrită de ploi şi nu de păcura care ar fi trebuit să fie mulsă din pămînt. Poalele turlei erau căptuşite cu lăturoaie şi stăpînul ogorului de păpuşoi îşi strînsese acolo ca într-un coşar snopii de coceni uscaţi. Sub podul sondei, în locul scund dintre pilonii de beton care susţineau turla era un dram de adăpost dar viscolul bulucise zăpada în jur împingînd-o înăuntru prin crăpăturile dintre scînduri. Snopul pe care se aşezase Alexandru căzuse acolo sau fusese aruncat încă de anul trecut căci tulpinele uscate se fărî-mau uşor, miezul cocenilor se înegrise şi strîns în pumn se fărîma. Se auzea vîntul şuierînd, snopii de deasupra fîşîind ca şi cînd ar fi fost făcuţi din hîrtie, turla şoldie troznind amarnic din încheieturi. Şi în jur, foşnetul şerpesc al lanţurilor şi tijelor de metal care se tîrau de la o sondă la alta punînd în mişcare pîrghiile scîrţîitoare ale pompelor. în depărtare pufăiau metalic motoarele cu aburi, iar undeva aproape, în vreo curte de mahala, lătra jalnic cîinele acela uitat în viscol.
Alexandru nu mai simţea nici o durere. învăţase pe de rost, ca pe o muzică stranie, succesiunea de tonuri din pufăitul motoarelor de aburi, dar numărătoarea lor mai mult îl adormea decît îl ajuta să rămînă treaz. Aţipea. Nu era toropeala căldurii ci amorţirea frigului, somnul rece, perfid, dulce, ameţitor care îl ademenea cu fantasme ciudate, halucinante, spre încremenirea îngheţului.
★
Era un om firav, cu făptura aproape pirpirie, păstrîndu-şi în trăsături ceva de adolescent întîrziat. I se părea că toţi cei mai înalţi ca el erau nişte adevăraţi uriaşi. Avea faţa prelungă, slabă, măslinie, cu obrajii supţi şi totuşi cărnoşi, cu un nas cam prea mare pentru a nu tulbura armonia chipului, doi ochi negrii, cu o privire pătrunzătoare dar neiscoditoare, vioaie dar mai ales plină de căldură. îşi puirta părul negru, ondulat, pieptănat peste cap, tuns lung, aproape cu chică, aşa că mereu îi ieşea de sub şapca cenuşie o şuviţă rebelă, căzută peste o ureche. Avea umerii strimţi, colţuroşi, pieptul costeliv, braţele lungi, cu mîini slabe terminate în degete subţiri,, noduroase, cu unghii întotdeauna îngrijite. Şapca lui păstra un iz ciudat de benzină şi transpiraţie, ambele mirosuri îndulcite de aroma aproape stinsă a uleiului de nucă. Victoriţei îi plăcea să-şi pună pe pernă una din şepcile lui,
ti 6
atunci cînd Alexandru era în serviciul de noapte al bateriei de distilaţie, sau cînd lipsea din oraş. Alexandru ştia lucrul acesta şi de aceea purta cu deosebită grijă şapca, curăţind-o cu peria şi fiind foarte atent unde o aşează atunci cînd se descoperea. Voind să-şi lege fularul peste urechile pişcate de ger, îşi scoase şapca şi şi-o prinse strîns între genunchi, ca nu cumva să-i cadă jos.
li era frig, din ce în ce mai frig. Ar fi vrut să fumeze dar n-avea ce. Nu mai fumase de mult, se lăsase de tutun în urma insistenţelor Victoriţei care nu suporta respiraţia fumătorului. La început, cînd abia îi promisese că se lasă de fumat continuase totuşi s-o facă în ascuns, sugînd după fiecare ţigară bomboane spirtoase, dar ea îl ghicea şi nu mai era chip s-o înduplece şi să şi-o apropie. Fusese singura ei condiţie de convieţuire. Nu-i reproşase niciodată nimic, dar nu-i cruţase viciul acesta. O cunoscuse pe Victoriţa prin 1928 la o reuniune ilegală a UTC-ului. S-au iubit vreun an în întîl-niri conspirative, ţinute în mare taină deşi n-ar fi avut de ce să se ascundă. Dar după greva de la Vega, cînd numai datorită pasiunii comisarului Mielu pentru vînătoare şi a rîcii pe care i-o purta subcomisarul Caragiu, scăpase de moarte, Alexandru fusese sfătuit să se mute pentru o vreme din Ploieşti, găsindu-i-se de lucru la rafinăria de la Moineşti. N-a mai văzut-o pe Victoriţa aproape şase luni. Dar se lăsase de fumat în aşteptarea reîntîlnirii cu ea. Cînd a plecat de acolo i s-a dat sarcina să transporte nişte documente de partid din Moldova. I s-a spus că la Ploieşti va sui în compartimentul său legătura căreia trebuia să-i predea documentele pentru a le transmite mai departe. Era cit p-aci să se dea de gol văzînd că în gara de sud a Ploieştiului se deschide uşa compartimentului său, şi că Victoriţa întreabă dacă nu mai e vreun loc liber. S-a aşezat în faţa lui şi i-a făcut un semn abia perceptibil să nu se mişte din loc.
Era mai tînără decît el cu vreo cinci ani dar cunoştea de minune legile conspiraţiei. Sau poate fusese prevenită că va avea o întîlnire tocmai cu el şi de aceea îi era mai uşor să se comporte ca şi cînd nu l-ar cunoaşte. Alexandru nu-şi putea ascunde nervozitatea pricinuită de emoţia întîlnirii neaşteptate. Ba o privea cu. coada ochiului, ba îi venea să iasă pe culoarul vagonului, ba ridica geamul sau îl cobora nemulţumit. Saliva abundent, ar fi vrut să fumeze, înghiţea în sec şi se tot ştergea cu batista pe fruntea îmbrobonată şi pe buzele umede. Cei doi se surprindeau din cînd în cînd privindu-se reciproc, dar în vreme ce uitătura ei trecea peste chipul lui, ca peste ceva straniu, Alexandru nu îşi putea tăinui emoţia. Vru să ceară unui vecin de compartiment o ţigară dar se răzgîndi. îi era teamă că îi vor tremura prea tare mîinile cînd şi-o va aprinde şi că lucrul acesta ar fi putut să-1 dea de Voi. Victoriţa înţelese ce se petrecea cu el. Profită de un moment prielnic şi îi aruncă lui Alexandru pe genunchi un pachet de Mărăşeşti. A fumat atunci cu o sete cum nu mai simţise niciodată. Se ridicase la fereastra vagonului, curentul îi smulgea fumul de pe buze, el îşi ţinea ochii închişi şi în liniştea care încet, încet, i se aşternea ui suflet, nu vedea decît un singur chip, ochii mari, verzi, faţa zgribulită, ca de copil scos în frig a Victoriţei. Şi-a zis atunci că nimeni altcineva pe întreg pămîntul nu-i va putea fi o soţie mai bună.
Cînd i s-a spus că poate rămîne la Ploieşti, s-au căsătorit. Trebuise însă să mai stea ascuns încă vreo patru luni de la scurta întîlnire din tren, pînă în momentul cînd au ieşit în văzul lumii ca soţ şi soţie.
— Viaţa Romînească nr. ?
17
Acum stătea din nou ascuns. Pentru cit timp anume, n-ar fi putut nici el spune. Trecuseră aproape patru ani de cînd se însurase. Dar în privinţa Victoriţei, parcă timpul se oprise în loc. Era aceeaşi, dintotdeauna, gata să înţeleagă ce se petrece în sufletul lui, numai dintr-o privire, mereu pregătită pentru ori ce. Ieri noapte, cînd Alexandru se întorsese de la ciocnirea greviştilor cu poliţia nici nu fusese nevoie să-i mai spună că trebuie să plece. Ea îi pregătise de mult servieta şi doar s-a strîns mută la pieptul lui, plîn-gînd încet, cu sughiţuri reţinute. în casă era curat, Victoriţa tocmai lipise încheieturile burlanelor cu fîşii de ziar înmuiate în cocă şi dogoarea sobei proaspăt curăţită scotea un miros îmbietor. L-a obligat să mai îmbrace lin flanel, să-şi mai ia un fular, să-şi pună obiele proaspete, deşi ea nu putea suferi cîrpele acelea cenuşii, cu miros de pap amestecat cu petrol.
— Dacă mă caută ăia... ştii...
— Erai în Moldova... Cauţi de lucru... Ai plecat de trei săptămîni, imediat după concediere... Dar unde te duci?
— Aproape... La Moreni... Poate nu va trebui să rămîn mult. Mă vor căuta, cu siguranţă, iar acolo trebuie să mă duc căci cu Morenii s-au pierdut toate legăturile.
— Şi eu, dacă va trebui... Unde te găsesc ?
— Să nu mă cauţi... Voi veni eu singur curînd, curînd...
— Şi totuşi...
— Mi s-a spus să-1 caut pe Arhip. Despre el se ştie precis că a scăpat. Stă pe Renaşterii, la numărul doi, în fundul curţii. L-am cunoscut acum trei ani la Cîmpina. E sondor la „Romîno-Americana"... Ţine-1 minte. Dar să nu vii după mine... Aici va trece repede, doar nu le arde tocmai acum să se joace cu focul, eu restabilesc legătura cu Morenii, şi mă întorc, Victoriţa... Tu ştii că eu m-am întors întotdeauna...
Călătorise toată noaptea. Ştia că cel mai scurt drum spre Moreni, prin Băicoi şi Diteşti se afla sub razie permanentă făcută de poliţie cu scopul de a-i împiedica pe petroliştii din schele să coboare la Ploieşti. I se spusese că ar fi mai bine să plece prin Bucureşti şi Tîrgovişte, şi el aşa făcu. La gara de sud toată ziua raziile se ţinuseră lanţ, cît despre vest, pe unde treceau acceleratele care veneau din Ardeal, era şi mai nesigur, traficul rar şi călători numai de trenuri scumpe. Merse prin noapte, pînă la Triaj, pe jos. şi de acolo luase cursa de unsprezece. La Periş coborî în grabă, aproape din mersul trenului, căci se pornise o mişcare neobişnuită prin vagoane la îm-prăştierea veştii că toţi pasagerii sînt legitimaţi de poliţie. Toată ziua cer-nuse lapoviţă. Acum ningea, cu o zăpadă sticloasă, grea, ascuţită ca nişte ace de gheaţă. Trebui să aştepte mai bine de o oră personalul de Buzău care veni ticsit pînă la refuz. Călători între vagoane şi se dădu jos la Mili tari înainte de gara de nord a Bucureştiului, pentru a ieşi în întîmpinarea personalului de Tîrgovişte. Se făcuse ora trei dimineaţa. în vagonul în care se urcase ardea un bec slab", dind o lumină ca de celulă de închisoare. Domnea o căldură umedă ca de baie de aburi în care cineva lăsase o fereastră deschisă. Trăgea pe la toate uşile, iar un calorifer răsufla împrăştiind în jur vapori de locomotivă. Era zarvă. Oamenii vorbeau tare ames tecîndu-şi vocile şi neînţelegîndu-se, lîngă el o ţărancă înfofolită într-o broboadă veche, cu ciucurii soioşi, scutura la piept un copil pe care încerca zadarnic să-1 adoarmă. Pruncul scîncea gîfîit, suspinînd greu ca un astmatic bătrîn, cu guriţa roşie, congestionată, căscată ca un bot de peşte scos din apă.
18
— Nu-i mai ajunge aieru maică, se jelui femeia spre Alexandru, văzînd că acesta îi priveşte atent copilul. L-am dus la doftor, la Bucureşti, dar nu mi-ajunseră banii că zicea să-1 opereze în gît, după o carte uite-aşa de groasă... Să vîndă omu meu calu' că să prăpădeşte băiatu cu zile, maică, uite-te la el cum mai caută aieru...
Pe banca din faţă, un soldat se hîrjonea muteşte cu o fetişcană de la ţară, probabil servitoare, tot înghiontind-o scurt şi făcînd-o să chiţcăie ca un şoricel.
Alexandru încercă să adoarmă dar nu reuşi. Era prea .iervos şi încordarea din ultimele ceasuri îi dădea o stare febrilă, o nelinişte greu de stă-pînit, îndeajuns de puternică pentru a-i birui oboseala. Vru să se lase furat de toaca roţilor de tren, nădăjduind că ritmul ei constant, anost, cu întreruperi la staţii şi reluări din ce în ce mai accelerate, pe măsură ce locomotiva cîştiga viteză, îl va adormi. Dar un ţăran în mijlocul vagonului vorbea tare privind în jur cu ochii holbaţi de uimire şi gesticulînd ca un scamator. Oamenii îl năpădiseră cu întrebări iar el abia prididea să le răspundă. Povestea nişte grozăvii de ţi se ridica părul măciucă. Zicea că vine de la Ploieşti unde ce i-a fost dat să vadă nu va uita nici în mormînt. Ascultîndu-1, Alexandru înţelese că omul nu fusese deloc acolo şi povestea ce auzise de pe la alţii, umflînd lucrurile şi făcîndu-le de necrezut.
— Tiii!... Să fi văzut bă frati-miu cum mai ardea batalurili dă păcură ! Ghehenă, nu alta ! Sfîrîia focul de nu te auzeai om cu om şi era aşa o dogoare că simţeai cum ţi se încîrlionţează dă căldură tuleii în barbă... Au dat foc la fabrici, a ars tot Orionu, a ars şi Astra, a ars şi Steaua şi Americana a ars...
— Fugi dom'ne d-aici, cine să dea foc la fabrici ? întrebă neîncrezător un muncitor.
— Cum cine, bre ? Păi n-avea cine ? Şi ăia, şi ăilalţi. Muncitorii ca să le ia piuitu stăpînilor iar ăilalţi... de, să se răzbune şi ei... Care cum n-a ars, 1-a tocat armata cu rnitralierilii, c-au lătrat alea douăsprezece ceasuri în şir dă stăteau morţii, mormane, mormane...
— Las-o baltă tataie, se amestecă un ceferist care vorbea cu o voce autoritară, impunînd ascultare. De unde dracu le scoţi, şi le înfloreşti aşa de sperii lumea cu ele ? Fac la Ploieşti, în triaj, am fost tot timpu acolo, n-a ars nici măcar o cisternă! Da' a fost grevă, una a dracului de tare, cu bătălie dacă vrei, poate că mai e încă, şi chiar de-o trece, parcă n-o să mai fie ? Pînă şi-o birui omu dreptu', ehe-he !... Dar de dat foc la fabrici nici vorbă !
— Şi nu s-a tras ?... Zici c-ai fost acolo, atunci, spune n-ai auzit nici o împuşcătură ? sări arţăgos ţăranul care povestise grozăviile acelea.
— Ba a lătrat căţeaua de vreo două ori, de pe acoperişul poliţiei, ştiţi unde, acolo, în centru, lîngă umbrelăria lui Sabados... Veniseră greviştii să-i elibereze pe delegaţii lor arestaţi, şi poliţia a vrut să-i intimideze... Dar auzi Ia el: mormane, mormane ! — Lasă-te frate de gogoşi că bagi groaza-n oameni şi nu e a bună...
— Şi tu de colo eşti pus să linişteşti lumea, mă ?... Se răţoi spre ceferist un civil care ascultase tot timpul fără să scoată un cuvînt. Mai tăceţi dracului odată că e lumea sătulă de voi... Şi tu, ăla cu barba pîrlită dă foc ! Ai fi şi tu vreun zmeu, sau vreun agitator de-ăia car pune paie pe foc ? !... la vezi!...
Se făcu o linişte de mormînt. Nu se mai auzea decît ţăcănitul roţilor de tren, vuietul viscolului şi fîsîitul conductei de aburi spartă undeva, sub
19
o bancă din capătul vagonului. La prima staţie ceferistul îşi luă de pe poliţa de bagaje lădiţa unsă cu smoală, îşi aprinse felinarul prins de capac, şi coborî fără să mai scoată o vorbă. Alexandru înţelese că omul n-ar fi coborît acolo, a cunoscut asta după graba cu care ceferistul şi-a strîns lucrurile şi după călcătura leneşe de pe peronul haltei pustii, dar se temuse de civilul arţăgos. Ţara era vînturată de copoi şi în astfel de zile era de-ajuns un denunţ ca să nu mai dormi acasă. Alexandru se mută în alt vagon.
Era aproape cinci dimineaţa cînd, dincolo de podul Ialomiţei, pe Valea Răzvazilor reuşi să oprească un camion care căra ţevi de sondă spre Moreni. Şoferul, un zdrahon roşcovan, cu labele vîrîte în nişte mănuşi uriaşe din spărturile cărora blana miţoasă ţîşnea afară înngerită de uleiuri, fără să-1 întrebe încotro bate drumurile pe aşa o vreme, îl luă scurt :
— Ştii dom'ne să cînţi ?
— Să cînt ? Dar de ce ?
— Uite-aşa, bine... Să cînţi, să strigi, altfel adorm... Am plecat de-azi noapte din Ploieşti, adică trebuia de ieri noapte să plec dar avusei o treabă şi dacă la şase nu sînt în Moreni, în schela veche, mă fac de baftă, mă bagă stăpînii afară şi şti cum e acum. Crezi, c-am închis un ochi de două nopţi ?
— Dar ce-ai făcut ?
— Hm ! Ce-am făcut ? Matale cu ce treburi pe aici ?
— Caut de lucru în vreo schelă... Am auzit că pe la Gura Ocniţei..
— Trageţi ou toţii la petrol ca muştili la zahăr... Şi nu e treabă tată, zău că nu e treabă... Iacă sînt patru ani, din '29, de la criză, numai din rău în rău... A secat şi Buştenarii, p-ormă sonda aia din Moreni care a ars trei ani a supt tot ţiţeiul din strat şi 1-a făcut fum. Şi ăştia, caută, caută mereu, dar cine ştie unde dracu or mai găsi petrol! ?... De unde eşti de fel ?
— De pe la Găieşti — minţi Alexandru.
— Ai mai lucrat în petrol ?
— Da, de vreo cincisprezece ani tot asta fac...
— Eşti cam pirpiriu mătăluţă, cum naiba birui la sonde ?... Sau... lucrezi pe hîrtie ?
— Nu... mai mult pe la rafinării.
— Aha ! Deci... poate că ai fost acolo ?
— Cînd ?
— Zilele astea. N-ai fost la Ploieşti ?
— Nu. De-un an de zile n-am mai dat pe acolo... Am intrat în prima curbă şi m-au dat afară... Sînt cam pirpiriu, vorba dumitale. Am stat mai mult pe-acasă în ultimul timp. Dar nu mai ţine... Dumneata ai fost la Ploieşti ?
— în trecere. Am un văr la „Orion". Tocmai mă aflam la el. Cînd mi-a spus despre ce e vorba, mi s-a stricat maşina.
— Adică a intrat şi ea în grevă... Zdrahonul începu să rîdă.
— Cam aşa ceva. Am făcut vreo cîteva drumuri pentru...
Şi deodată zdrahonul tăcu. Se uită iscoditor la Alexandru, opri maşina, deschise uşa şi ieşi din cabină. Alexandru îl văzu dîndu-se după roata camionului şi scuturîndu-se de frig. Apoi mănuşa miţoasă şterse geamul îngheţat al maşinii şi zdrahonul intră trîntind uşa. Tăcură un timp stînjeniţi.
20
— Am răcit al dracului, zise într-un tîrziu zdrahonul aplecîndu-se peste volan pentru a vedea mai bine prin fulguiala spartă de lumina farurilor. Uite aşa, nu mă pot reţine mai mult de un ceas, să mă tai! Ar fi trebuit să mă tratez, dracu mai ştie cum s-a termina şi asta...
— Ascultă, îl întrebă direct Alexandru, îl cunoşti pe unul Arhip din Moreni ?
Zdrahonul tresări dar Alexandru nu observă lucrul acesta decît din concentrarea lui bruscă, şi mai atentă, asupra drumului. Apoi şoferul întoarse spre el o faţă lată, nebărbierită, cu obrazul ca o perie tocită, aspră, roşcată. în semiîntunericul din cabină, Alexandru îi văzu ochii sclipind, aproape fosforescenţi.
— Nu cunosc nici un Arhip. Am avut pe unul în armată, locotenent, cu numele ăsta... A murit la Mărăşeşti...
Tăcură. Alexandru simţea că se grăbise, că trebuia să mai aştepte dar în depărtare se vedeau luminile răzleţe ale Gurii Ocniţei şi cîţiva kilometri mai departe ştia că se află Morenii. Zdrahonul începu să cînte. Avea o voce spartă, dogită, şi cînta mai mult ca să nu vorbească decît că i-ar fi ars de cîntare. Nu mai avea chef să doarmă. Alexandru vedea cit era de fră-mîntat Jşi că prezenţa lui îl stînjenea grozav. De patru ori, pînă la Moreni, coborî să urineze, de fiecare dată la altă roată a camionului şi pe urmă izbea cu bocancul în cauciuc să vadă cit e de tare. Apoi ştergea geamul maşinii cu mănuşa. Nici nu-1 mai întrebă pe Alexandru dacă vrea să coboare, sau nu, în gura Ocniţei. înaintau greu, motorul camionului mugea de efort, lanţurile roţilor din spate scurmau zăpada zornăind îngheţat. îl opri undeva pe valea Cricovului, la capătul celălalt al Morenilor, şi i se adresă morocănos, frămîn-tat de dilema riscului :
— Asta e !... De aici te descurci singur. Să ştii că strada Renaşterii e în urmă, a doua pe dreapta.
Alexandru zîmbi emoţionat. Ar fi vrut să se repeadă şi să-1 strîngă pe zdrahon în braţe. Dar uriaşul apucă volanul în pumni şi apăsă cu furie pe accelerator. Camionul se pierdu într-un vîrtej de zăpadă, zornăind din lanţuri.
Strada Renaşterii era mai mult o uliţă cu cocioabe înnecate în omătul scurs parcă de pe piepţii uriaşi ai unui deal abrupt pe care sondele negre, resfirate sau strînse în grupuri, poposiseră ca nişte stoluri de corbi. Zorile crude învineţeau culmea dealului mohorît. Motoarele de aburi îşi băteau toaca de pufăituri metalice răspunzîndu-şi unul altuia din spre toate zările. Ecoul le multiplica bătaia, asaltînd parcă de pretutindeni orăşelul strîns dintre dealuri cu o canonadă surdă, de puşcoace de soc. Prin fulguiala hărţuită de vînt, în depărtări, pe toate coastele, tremurau luminile sondelor pălind în scăpăratul vînăt al zorilor.
Alexandra găsi destul de uşor coşmelia lui Arhip, aproape de capătul străzii, în fundul unei curţi care se căţăra pe poalele dealului cu sonde. Bătu în geamul luminat de o lampă cu petrol şi îi deschise, privindu-1 mirat, şi în acelaşi timp speriat, un lungan slab, încovoiat ca o paranteză, care îi lumină faţa cu un felinar de drum. Se recunoscură. Alexandru uitase cum arată omul cu care urma să se întîlnească, dar acum, cînd intră în cămăruţa scundă, în care lunganul se purta de parcă i-ar fi fost ruşine de înălţimea sa, şi-1 aminti perfect pe Arhip.
Avea faţa prelungă cu o bărbie ca un bombeu de galoş, ochii cu cozile căzute spre lobii urechilor,  gura lată, cu  buzele răsfrînte ca de sticlar.
21
Zîmbea încurcat, neştiind ce să facă cu mîinile care îi atîrnau aproape pînă la genunchi, în vreme ce îl privea pe Alexandru în creştet.
— Ai venit cam tîrziu frate, eu tocmai plecam. Te-am aşteptat toată noaptea, îi spuse Arhip în şoaptă.
Alexandru îşi roti privirea prin camera scundă, cuprinsă de răcoarea dimineţii. Lîngă soba de zid, ţărănească, se afla un pat spre capetele căruia, de sub ţolul aspru se vedeau ieşind feţele adormite ale unor copii. Erau patru. Dormeau. La gura sobei, o femeie slabă, într-o haină jerpelită de bărbat, îmbrăcată peste cămaşa de noapte, aţîţa primul foc. Din cînd în cînd îşi întorcea capul şi arunca o privire aspră, bănuitoare, spre Alexandru. Zîmbetul lui, de salut, o încruntă şi mai mult.
•— Ai vreo gazdă pe undeva, nu ştii unde aş putea trage ? îl întrebă Alexandru pe Arhip.
•— Om vorbi şi despre asta diseară. Ţî-aş zice să rămîi la mine, dar uite, am patru puradei şi e mai bine să nu se încurce cînd i-o întreba vecinii cine eşti... Am eu unde să te duc, dar nu acuma...
— Şi ceilalţi ? Unde sînt ? — întrebă Alexandru deşi îşi dădea bine seama cît de inutilă era întrebarea lui. Totuşi continuă: Cine a mai scăpat ?
— N-au reuşit să pună mîna chiar pe toţi, îi răspunse Arhip cam în doi peri privindu-1 chiondărîş. Ştii, cu plecarea schelei, acum trei zile spre Ploieşti... Da, lasă, îţi spui eu tot, n-avea grijă... Fă-ţi treabă prin oraş, du-te eventual prin schele, n-o să bată nimănui la ochi dacă ceri de lucru... Eu ies din schimb pe la şase. Ne întîlnim tot aici că e mai ferit ceva. Te conduc la gazdă şi vorbim. Acum mă duc, zău, am un ceas de mers pînă la sondă. E tocmai în sus, pe Cricov unde şi-a înţărcat mutu iapa. N-ar fi fost rău să mă conduci pînă acolo, am fi avut timp berechet să vorbim, dar mai bine să nu ne vază nimeni împreună... Crezi că pe mine, cît sînt de lung nu m-au înregistrat ieri ?... Mama lor, i-a luat pe-ai noştri ca din oală ! Eh ! Să fi ajuns şi noi la Ploieşti ! Eram vreo mie !... Abia aştept să-mi povesteşti cum a fost...
în timp ce vorbea Arhip îşi îmbrăcă paltonul. Apucă apoi felinarul de drum şi se pregăti să plece. Femeia lui strînse în grabă într-o foaie de ziar un dărab de mămăligă, un cocoloş de brînză, două cepe şi cîteva murături, pe care le vîrî apoi în buzunarul larg al paltonului, fără să scoată nici un cuvînt. Ieşiră. Abia cînd dădu din nou de frig, Alexandru înţelese cît de mult ar fi vrut să rămînă acolo, în casa cu copiii adormiţi, unde mirosea acru a căldură de trupuri omeneşti, a sobă răcită, a fum de ciucălăi muiaţi în gaz şi a murături.
— Deci ne întîlnim tot la mine, după şase, cînd s-o întuneca. Te aştept în faţa curţii, o să curăţ zăpada... Om merge apoi la gazdă, e pe aici, pe-aproape, şi-om discuta... Acum eu o iau la stînga, dumneata, la dreapta...
în drum spre poartă, Alexandru se mai uită o dată înapoi la coşmelia din coşul căreia se ridica spre cerul vineţiu un fuior subţire de fum. Din uşă, îl privea cu o uitătură tăioasă, ca de gheaţă, femeia lui Arhip care nu ţinea de fel să-şi ascundă o mînie abia reţinută. Se despărţiră. Alexandru porni cu paşi şovăitori în lungul străzii cu uluci spoite cu var sau unse cu păcură. Drumul scurmat de şenilele tractoarelor ducea spre centrul More-nilor, coborînd odată cu valea unui pîrîu ce se scurgea şipotindu-şi apele întunecate pe sub punţi de gheaţă sau de omăt. Arhip dispăruse în susul drumului cu felinarul lui inutil aprins. De prin curţile troienite, ieşeau oamenii la lucru. Hămăiau cîinii treziţi de foamea din zori, în vreme ce corul
22
motoarelor de aburi spărgeau zarva începutului de dimineaţă cu pufăitul lor metalic mai puţin strident decît atunci cînd fusese învăluit de întunericul nopţii. Sondele se vedeau răsărind de pretutindeni, coborînd piepţii dealurilor spre firul văilor, apărînd de prin ogrăzile oamenilor sau chiar gîtuind drumul cu turlele lor crescute pe malurile pîrîului îngheţat între salcîmii scheletici, stropiţi de păcură. Pretutindeni forfoteau oameni îmbrăcaţi în haine mînjite de păcură, de parcă ar fi ieşit odată cu ţiţeiul din măruntaiele pămîntului. Schela se trezea. în aerul dimineţii plutea un miros aspru de ţiţei încărcat deopotrivă de mîzga greţoasă a grăsimilor minerale şi de esenţa tare a benzenurilor. Ca nişte torţe aprinse în vîrful unor hornuri înalte ardeau gazele de sondă, a căror flacără roşietică flutura deasupra orăşelului cernit, turtit la pămînt între dealurile fumegătoare.
Alexandru îşi luă drept ţintă în drumul său, lipsit de vreun scop precis pînă la căderea serii, unul din aceste focuri. Nădăjduia că acolo, în preajma vîlvătăii din vîrful coşului, să fie cald. Acum îi părea rău că nu insistase mai mult ca Arhip să-1 ducă la gazdă. Nu ştia ce avea să facă pînă la căderea nopţii care acum, în zori, îi apărea neobişnuit de îndepărtată. Privea ţintă spre flacăra care făcea să joace pe albul zăpezii ultimele umbre ale nopţii. Aşa cum mergea, ghemuit în scurta veche, cu capul vîrît între umeri, încît din spate şapca i se vedea stînd parcă direct pe gulerul ridicat, părea aproape un copilandru zgribulit de frig. Se lumina de ziuă. Ceea ce i se păruse o urbe puternică, datorită luminilor aprinse pe turlele sutelor de sonde împrăştiate de la un capăt la altul al zării, acum se dovedea a fi un tîrguşor umil, sărac, în care semnele îmbogăţirii neaşteptate se iveau în cele mai ciudate învecinări. între casele scunde, chircite la pămînt, se înălţau vilele şi „corpurile" proprietarilor de zăcăminte petrolifere deveniţi peste noapte milionari. Inima tîrgului în preajma căruia poposiseră stolurile negre ale sondelor de petrol, era formată de cîteva zeci de cîrciumi strînse mănunchi în jurul unei răspîntii străjuite de case cu un etaj, proaspăt ridicate. Pe străzile din jurul „centrului" se aflau cîteva birturi care îşi deschideau obloanele odată cu zorile. Tractoare puternice treceau scurmînd pămîntul îngheţat cu şenilele apăsate de greutatea ţevilor şi burlanelor de sondă, a riglelor groase de stejar, sau a motoarelor electrice. Care grele sau sănii, cu tălpoaiele cioplite din cîte un trunchi întreg de stejar, trase de patru sau şase boi, tîrau spre schele fier şi lemnărie. Sunau sirenele de şase fără un sfert şi chemarea lor stridentă, şuierătoare, scotea de prin case ultimii în-tîrziaţi. Cînd ajunse în apropierea locului unde se înălţa unul din hornurile de ardere a gazelor de sonde, înaintea lui Alexandru se deschise o privelişte uluitoare. Cîteva zeci de sonde negre, ca o pădure carbonizată, coborau pe firul unei văi cu piepţii scrijelaţi ca de o gheară de fier. Batalurile de păcură se deschideau unul sub altul, ca nişte terase de smoală vîscoasă, lucind opac, cu suprafaţa întărită de frig. Acolo unde se mai putuse găsi un tăpşan neted, printre sonde şi bataluri, se înălţau rezervoare burduhănoase întin-zînd între ele ţevi negre cu ventile uriaşe. Jos, în capătul văii, sub cîteva cazane primitive de rafinare, injectoarele scuipau un foc năprasnic. Totul fremăta, gemea de efort, scrîşnea şi troznea. Pe valea neagră se vînzolea o viermuiala omenească neostoită — sute de bărbaţi mînjiţi de păcură din cap pînă la picioare, forfotind în jurul sondelor. Pufăia spart un motor cu aburi, pe pămîntul pe care zăpada căzuse parcă dintr-un cer de tăciune, şerpuiau lanţuri groase, pîrghii metalice şi ţevi negre ducînd de la o sondă la alta. De pe muchiile văii priveau în jos cu ochii holbaţi ai ferestrelor, de
23
sub* cuşmele acoperite de zăpadă murdară, două şiruri de cocioabe sărăcăcioase. Un dulău strecurat prin reţeaua de sîrmă lătra înebunit spre vînzo-leala de jos iar de undeva, din apropiere, un glas de femeie striga cu desperare : Sileee ! Sileee ! Aerul era atît de încărcat de gaze toxice şi de miros de benzină încît lui Alexandru i se părea că numai o minune face ca valea aceea strimtă, suprapopulată cu sonde şi oameni îmbibaţi de ţiţei să nu ia foc transformîndu-se într-o mare de flăcări.
Era la fel de frig şi acolo sus, lîngă torţa aprinsă în vecinătatea căreia, deasupra unui grilaj de sîrmă ghimpată pus să dea ocol întregii văi, strălucea un vultur de bronz cu aripile desfăcute, parcă abia poposit din zbor deasupra literelor de o şchioapă tăiate în metal şi vopsite cu galben pentru a face cît mai sclipitor cuvîntul „Aqvila". Dedesubt, cu litere negre, mărunte, era scris : „SAR pe acţiuni".
Alexandru îşi imagină cum trebuie să fi arătat valea aceia cînd oamenii ei negri stinseseră focurile, opriseră sondele şi părăsiseră lucrul ieşind cu toţii la drumul mare pentru a o porni spre Ploieştiul încremenit de greva petroliştilor din rafinării. Fără oameni, trebuie să fi fost o privelişte sumbră, ameninţătoare, ca prevestirea unui cataclism.
— Hei, tu de colo, degeaba aştepţi ! — se răsti spre Alexandru portarul „Aqvilei", un găligan îmbrăcat în sarică, ieşind din ghereta lui. De o lună n-a mai fost angajat nimeni ! Parcă nu şti ? Ori eşti nou ? Chiar, nu te-am mai văzut pe aici !...
Alexandru tresări. Vru să plece fără nici un cuvînt, dar se răzgîndi şi întrebă :
— Totuşi, undeva trebuie să se caute oameni, măcar cu ziua...
— încearcă la hegne, ăia-s mai mulţi, şi mai mărunţi, deşi aşa precăjit cum eşti nu prea te văd să birui...
Alexandru ocoli străzile aglomerate ale orăşelului şi, sub dealurile din spre Gura Ocniţei, descoperi cîteva din acele rudimentare instalaţii de extracţie a ţiţeiului rămase neschimbate de la începuturile istoriei petrolului romînesc. Erau nişte puţuri pătrate, săpate de mîna omului pînă la adîn-cimea stratului de ţiţei, căptuşite tu doage de fag pe care scurgerea păcurii le făcea să lucească întocmai ca nişte solzi negri. Doi cai se învîrteau în jurul puţului trăgînd la oiştea unui fus de lemn pe pîntecul căruia se răsucea o funie groasă, neagră şi vîscoasă ca un şarpe. De capătul funiei, coborît în puţ se afla legat un hîrdău de lemn sau un cazan de fier, cu greutăţi de metal de baiere, care se afunda la desfăşurarea fusului în stratul de ţiţei, sau ieşea plin la suprafaţă, răsturnîndu-şi conţinutul în jghiabul unui rezervor aflat mai la vale. Un om mîna caii ameţiţi de atîta rotire în loc, chiuind şi pleznindu-i cu un bici ud peste crupele aburinde. Cam din cinci în cinci minute hîrdăul de vreo sută de litri apărea clătinîndu-şi preaplinul în gura puţului şi se răsturna în jghiab cu un plescăit unsuros.
— Curge ?... Curge ?... întrebă Alexandru pe omul care mîna caii supraveghind funcţionarea straniului mecanism.
— Dacă nu curge, pică ! — îi răspunse după un timp omul cu o voce înfundată, parcă înnăbuşită de căciula uriaşă cu blana aproape pietrificată de păcură, pe care o purta. Depandă pentru cine curge şi nu cît pică... Da' matale dacă sînteţi dă la percepţie să şti că stăpînul puţului e jos, la vila Filofteia, ştiţi matale, casili alea noi de lîngă...
— Arăt eu a perceptor, măi frate ? — îl opri Alexandru rîzînd.
— Cu jeanta aia şi cu pasul aşa, plimbăreţ... Adică de ce n-ai fi ?
24
Alexandru vru să lege vorba ceva mai pe îndelete, dar dinspre şosea urcau pe drumeagul care ducea la puţ doi necunoscuţi. Alexandru coborî în grabă pe o potecă ocolită care şerpuia printre hegne, sonde vechi şi pompe de mină cu cozi lungi, înălţate pe schele, la care lucrau ridicînd şi apăsînd pîrghia metalică, cîte doi-trei oameni. Pămîntul era astfel stors picătură cu picătură, forţat să-şi scuipe untul negru, vîscos, în jghiaburile de lemn care colectau petrolul ducîndu-1 spre rezervoarele din doage de fag îngropate în pămînt. Lumea aceasta de mărunţi exploatatori, forfotind pretutindeni într-o zbatere încrîncenată pentru a stoarce cît mai mult şi cît mai repede din măruntaiele pămîntului, chircită la picioarele sondelor puternice cu numerele de ordine şi numele marilor societăţi petrolifere, i se păru lui Alexandru ca adunătura unor jigodii hămesite, în luptă pe rămăşiţa de ciolan părăsită de un ogar temut şi capricios.
Se făcuse ora zece.
Se îndreptă spre oraş cu gîndul de a intra într-un birt unde să mă-nînce ceva şi să-şi mai desmorţească oasele. Alese un „economic" aflat pe colţul dintre strada principală şi un drum care ducea spre valea Cricovului. Dinăuntru, putea să vadă toată răspîntia. Uşa avea clopoţel care zdrăngănea ascuţit la fiecare izbitură, iar pe podeaua unsă cu bradolină bir tasul pre-sărase rumeguş proaspăt. în mijloc ardea leneş focul într-un godin de tuci pe care se afla pusă o tavă cu nisip umed.
De burlan era prinsă o tablă emailată pe care, pînă să fie întrebat ce doreşte, Alexandru apucă să citeas :ă: „Colectura Stănoiu face milionari la toate clasele". Dedesubt cineva scrisese cu cretă : „Servim zilnic ciorbă de burtă şi tuslama regală".
— Vă servim cu ceva ? auzi Alexandru o voce subţire ca de copilandru şi abia atunci zări iţindu-se de după tejghea capul ciufulit al unui puşti cu faţa plină de pistrui.
— O ciorbă.
Puştiul deschise uşa din spatele tejghelei şi vîrîndu-şi capul în camera vecină strigă cocoşeşte :
— Madam Iancu, e gata burta ? Dar neprimind nici un răspuns, trecu dincolo trîntind uşa.
Pe raftul cu sticle goale, împodobite cu cocarde de hîrtie creponată, decolorată şi pătată de muşte, era prins un anunţ :
„Vrei clientu să-ţi mai vie, nu îi da pe datorie !' Mai jos, un altul cu o inscripţie neversificată : „Credit lunar numai la persoane sigure". Cuvîntul „lunar" fusese tăiat şi deasupra lui se putea citi: „cu săptămîna". La fel, ultimele două cuvinte erau haşurate rămînînd valabile cele scrise mai recent alături: „salariaţii „Concordiei".
Puştiul reveni cu o mutră plină de veselie :
— Ne pare rău domnule... Abia peste o jumătate de ceas e gata... Ştiţi, la noi sună de pauză abia la două'ş'pe.
Se vedea că se ocupa cu ceva intim şi că se bucura dacă clientul va pleca. Dar Alexandru simţea că nu mai are putere să iasă din nou în frig. Se uită în galantarul birtului şi înapoia geamului stropit cu zer de brînză văzu cîteva castroane. într-unui se aflau bucăţi pătrate de mălai copt peste care trona un carton cu un nou distih : „Ia din astea nene Ioane, c-astea ţine şi de foame". Dedesubt, preţul. Alexandru zîmbi. Puştiul îl privea alarmat.
—- Sînteţi de la „Concordia" ? îl întrebă el pe Alexandru.
— Nu.
25
— La alţii nu dăm pe datorie...
— Eu plătesc pe loc. —• Ahaaa !...
în alt castron plutea într-un zer tulbure o bucată de brînză peste care căzuse cu faţa în jos, înmuindu-se, cartonul scris cu creion chimic. Mai era un şir de covrigi uscaţi însoţit de cartonul său: „Fabrica ou un motor, doi lei unu — zece de-un pol!".
Alexandru ceru o cinzeacă de ţuică, o porţie de brînză şi un mălai. Se aşeză la o masă de lîngă godin şi cînd băiatul îi puse cele comandate în faţă, îl întrebă :
— Faci poezii ?
— Mă preocupă, răspunse el roşindu-se pînă în vîrful urechilor. De unde ştiţi ?
— Aşa, am simţit eu... Cînd o fi ciorba aia gata să-mi aduci şi mie o porţie... Că am timp.
Alexandru îşi scoase şapca şi mănuşile şi îşi descheie scurta... După ce îşi frecă mîinile să şi le mai desmorţească, începu să mănînce încet, sorbind din cînd în cînd din ţoiul verzui. Contactul cu căldura îi înteţise durerea în toate mădularele. Oasele amorţite de ger i se păreau acum încărcate cu plumb topit. îl mîncau amarnic tălpile picioarelor şi ar fi avut o poftă nebună să-şi scoată bocancii şi să-şi întindă puţin labele degerate în gura godinului, dar chiar atunci intrară pe uşă trei petrolişti. Călcau greu, la fiecare pas al lor pe podeaua şubredă clopoţelul zdrăngănea iar tăblia emailată cu milionarii lui Stănoiu, se scutura izbindu-se de burlanul godinului.
— Trei ciorbe, iscarioteanule ! — strigă unul din ei spre puştiul dezamăgit dinapoia tejghelei. Şi ai grijă să le umpli bine !
— Cu vîrf, nea Steliane ! — îi răspunse dezgheţat băiatul, adăugind : Da' nu e gata că şi domnu tot aia aşteaptă... Şi pistruiatul turnă ţuică în trei ţoiuri pe care le înşiră îndemînatec pe zincul tejghelei.
Noii veniţi se uitară cercetători spre Alexandru. Apoi, în tăcere, îşi luară ţoiurile şi se retraseră la masa de lîngă galantar. Alexandru picotea, începea lupta cu prăbuşirea în neantul adus de somnul care îl copleşea necruţător. Alexandru îşi dădea seama că împotriva voinţei sale adoarme şi conştiinţa acestui fapt îi transforma dramul de odihnă într-un adevărat chin. Ar fi vrut să iasă în stradă, la frig, să se trezească dar era aşa de bine la căldură... Zgomotele schelei se îndepărtau, cufundîndu^se cu totul în cenuşiul amorf al unui somn greu, nesimţitor. Doar şoapta celor trei petrolişti de lîngă galantarul stropit de zer, şi foşnetul unor hîrtii pe care le tot foia puştiul pistruiat de după tejgheaua de zinc îi reveneau din cînd în cînd în auz, amplificate de liniştea interioară care pusese stăpînire pe fiinţa lui Alexandru... Cît timp trecu aşa? Alexandru n-ar fi putut spune. Se simţi scuturat de umăr şi mirosul îi fu gîdilat de aburul îmbietor al ciorbei.
— Hai, nene ! N-auzi, bre ? !... Se răceşte ciorba şi e păcat... Tresări speriat şi în faţa lui văzu chipul pistruiat al puştiului din
spatele tejghelei. Pe masă aburea acrişor o farfurie plină, iar în lingura pusă alături un ardei roşu, uscat. Cei trei de lîngă galantar îşi sorbiseră ciorba şi acum rupeau dumicaţi dintr-un coltuc de pîine neagră, discutînd cu aprindere. La o masă, lîngă uşă, şedeau doi bătrîni munteni, o babă şi un moş încotoşmănaţi în cojoace miţoase şi care îşi sorbeau ciorba cu gesturi pline de evlavie de parcă s-ar fi împărtăşit. Alexandru nu putea înţelege cînd
26
intraseră bătrînii aceia în birt şi cum de el ,\u auzise clopoţelul. începu să mănînce cu poftă şi după primele înghiţituri simţi că se înviorează. Băiatul pistruiat îl privi lung, neascunzîndu-şi curiozitatea, apoi trecu după tejghea. Petroliştii de lingă galantar vorbeau despre greva de la Ploieşti. Unul din ei, cu braţul legat de gît cu un bandaj murdar tot aşeza ţoiurile goale pe masă, printre farfurii, descriind un adevărat plan de desfăşurare:
— Uite aici e „Vega"... Vedeţi ? Asta e „Astra Romînă", iar asta de aici — „Romîno-Americană". Astea mai mici, zise el mişcînd ţoiurile printre farfurii, sînt „Orion", „Unirea" şi „Standard"... în mijloc e oraşul — şi puse acolo pîinea ciugulită. Rafinăriile îi dau ocol ca într-o horă. E clar, nu ?... Da ce dracu vă explic eu mă astea, parcă n-aţi fi fost niciodată la Ploieşti ?
— Hai, lasă, lasă, nu mai face pe nebunu... Zi-i înainte, îl auzi Alexandru pe cel căruia puştiul îi spusese „nea Steliane".
— Balaurii ăştia de-aici din centru, i-a tot forţat pe fraţi să-şi strîngă cureaua pînă la ultima gaură, acum înţelegeţi ? Credea c-o să le meargă mult aşa şi n-o să se trezească într-o zi strînşi ei înşişi în chinga ăstora, şi omul dădu roată cu mîna pe deasupra ţoiurilor şi farfuriilor.
— Acum chiar că făcea să fi fost acolo, spuse fluierînd admirativ al treilea.
— Tiii ! Să fi văzut puhoi de lume fraţilor ! Erau ca nisipul mării nu alta. Se pustiise centrul de parcă dăduse holera. Şi toată lumea, la mahalale, pe aici, printre fabrici... Urlau sirenele de sculau morţii din mormînt, nu alta. Credeţi c-am mai putut sta în spital? Dacă nu-mi dădea hainili aş fi fugit aşa cum eram, în halatu ăla scîrbos de mirosea ca o farmacie nespălată... N-am apucat să văz mare lucru, că să te fi rupt în zece, şi tot n-aveai cum să ajungi peste tot. Da' mi-a dat viaţă, mă ! Toate doftoriile ălora de la corporaţie, n-au făcut doi bani pe lîngă zilele astea duse numai pe goană şi în răcnete... Ştiu că m-am răcorit... Să fi ajuns şi voi acolo, să fi coborît şi ăilalţi de prin schele, îi inghesuiam tare pe balauri!... Atunci ar fi văzut ei forţă.... Dar las'că le-am arătat o porţioară... O să vă povestesc eu mai pe-ndelete, să vedeţi cum a devenit cazu...
Alexandru asculta şi nu-şi putea ascunde bucuria. Oamenii ştiau deci bine, totul, unii din ei chiar fuseseră acolo, văzuseră greva cu ochii lor. Parcă omul acela, căruia nu îi vedea decît spetele late, osoase, şi un crîmpei de obraz galben-pămîntiu, ca al bolnavilor de icter, i-ar fi luat toată oboseala cu mîna ! Ar fi vrut să intre în vorbă cu el şi tocmai căuta un pretext, dar deodată, izbucni şuieratul sirenelor de douăsprezece, cei trei se ridicară şi Stelian strigă spre puştiul pistruiat:
— Catastivu iscariotane ! Trece-mă acolo, la nemurire, cu trei ciorbe. Şi se îndreptară spre uşă salutîndu-i pe ceilalţi muşterii cu degetele ridicate la şapcă.
Clopoţelul începu să zdrăngăne. Uşa se deschidea şi se închidea aproape fără pauze lăsînd să intre înăuntru oameni care comandau invariabil, unul şi acelaşi lucru : ciorba de burtă. Alexandru îşi încheie scurta, îşi îndesă şapca pe cap şi se pregăti să plece. Pistruiatul veni spre el cu un carnet soios şi îi făcu socoteala. Deasupra cifrelor scrisese apăsat, cu creionul chimic muiat în scuipat, două versuri: „Ciorbă ca la noi la masă: Nu guşti •nici la mam'acasă".
— Astea pentru dumneavoastră le-am scris.
Alexandru îi ciufuli claia de păr roşcat, plăti şi ieşi în stradă.
27
Gerul se mai înmuiase. Un soare rece, îndepărtat îşi filtra razele sărăcăcioase prin tavanul de fum, aburi şi gaze vineţii de deasupra orăşelului, împrăştiind o lumină palidă lipsită de strălucire. Dealurile fumegau ca şi cînd ar fi fost nişte mormane uriaşe de spuză sub care mocnea încă jarul. Străzile erau pline de lume. Un stol de copii ieşiţi din vreo şcoală se băteau cu zăpadă culeasă de pe marginea şanţurilor, făcînd mare larmă. Femeile, neveste de muncitori, treceau în pas grăbit purtînd sufertaşe din care aburea mîncarea sau legături cu de-ale gurii pentru bărbaţii lor de pe la sonde. Abia acum observă Alexandru că centrul Morenilor mişuna de jandarmi. Pe la răspîntii sergenţii de stradă fuseseră dublaţi cu jandarmi care priveau plictisiţi trecătorii. Lumea trecea grăbită parcă nu atît din cauza frigului, cît datorită atmosferei neprimitoare a străzii. Alexandru se opri în faţa unei vitrine, nehotărît încotro s-o apuce. Trebuia să evite cît mai mult străzile aglomerate şi să se aciuiască pe undeva pentru a nu fi luat la ochi că cutreieră fără rost orăşelul. Privea lucrurile îngrămădite în vitrină, preocupat parcă de dorinţa de a cumpăra ceva, dar în luciul geamului urmărea strada. încotro s-o apuce ? Cel mai bun lucru ar fi fost un cinematograf. Dar exista oare acolo vreunul ? La Ploieşti s-ar fi dus la „Capitol' şi ar fi văzut un film cu Tom Mix sau cu Broncho Billy. Ar fi stat de două sau chiar de trei ori la film pînă s-ar fi făcut timpul de întîlnire cu Arhip. Acolo, în întuneric, cu toate pocnetele pistoalelor şi cavalcadele cow-boy-ilor ar fi putut dormi puţin. Se gîndi chiar să întrebe pe cineva unde se află- cinematograful, dar cînd să se întoarcă spre stradă, o imagine reflectată de geamul vitrinei îl ţintui în loc. Dinspre schelă, mergînd prin mijlocul drumului, opt jandarmi duceau între baionete trei petrolişti între care se afla şi Arhip. îi recunoscu după statură, după mersul încovoiat, după felinarul stins agăţat de cingătoarea paltonului. Păşea greoi, tîrşindu-şi paşii de parcă cineva l-ar fi lovit în moalele capului.
Alexandru simţi în clipa aceea că îl cuprinde panica. Ar fi vrut să-1 strige pe Arhip, ca acesta să-i dea un semn, să-i explice dacă s-ar fi putut dintr-o singură privire ce se întîmplase, şi cu cine să mai ia el legătură, acum ? în apele geamului imaginea celor ce treceau prin mijlocul drumului creştea sau se scurta brusc, se lăbărţa sau se făcea strimtă, mutilînd figurile mişcătoare. Parcă era Arhip, şi parcă nu era. Alexandru se întoarse cu faţa spre stradă şi îl privi. Arhip se uită la el lung, pătrunzător, cu ochii căscaţi dar muţi şi parcă reci. Un zîmbet de jenă îi cobora în colţul stîng al gurii, parcă şi-ar fi cerut scuze că e aşa înalt şi că merge prin mijlocul drumului între baionete. îl văzuse şi el pe Alexandru, doar îl privise în ochi. Ce putea să-i spună ? Zîmbetul lui trist se vroia poate încurajator, dar felul cum păşea Arhip prin zăpada amestecată cu pămîntul scurmat de roţile carelor şi de şenilele tractoarelor, era atît de şovăitor... Un jandarm îl împinse cu patul armei în şale şi lunganul parcă se frînse atunci în două. Oamenii de pe stradă se opreau în loc şi priveau lung în urma grupului cenuşiu, de mantăi albastre-pămîntii mototolite, de haine îmbîcsite de petrol şi de baionete strălucitoare. Un fior parcă străbătea strada în lung, o veste şoptită se strecura prin case, prin curţi, prin prăvăliile cu geamuri îngheţate şi oamenii ieşeau de pretutindeni să vadă. Priveau în tăcere sau schimbau între ei păreri şoptite. Se auzeau strigăte gîtuite la jumătate sau înfundate, ca şi cînd ar fi fost rostite de prin beciuri. Sergenţii de stradă şi jandarmii se agitau cuprinşi şi ei, în felul lor, de fiorul care străbătea strada. Larma copiilor care se băteau cu zăpadă se potoli. Bulgării murdari căzură la pămînt, fe-
28
ţele tinere, îmbujorate de alergătură prin frig priveau uimite spectacolul străzii. Un negustor ieşit din prăvălia lui cu ghiuden şi cîrnaţi atîrnaţi la uşă în loc de firmă, spuse chiar în spatele lui Alexandru :
— Aştia-s ăia cu focu' dom'ne ! Incendiatorii naţiunii, dom'ne, n-ai văzut ? Scria şi la ziar despre ei ! Bine că-i mai adună, dom'ne, că dracu ştie unde am mai ajunge într-o bună zi...
Alexandru porni ca un automat, cu paşi mecanici, în urma convoiului. Un frig ascuţit îi cuprinsese sufletul, un frig aspru, pătrunzător, izvorînd mai mult dinăuntrul fiinţei lui, din deruta care punea tot mai mult stă-pînire pe el, decît din gerul de afară. Rămăsese singur. Strada mişuna de lume. Se izbea de oamenii opriţi în loc să privească trecerea baionetelor în a căror încercuire se aflau cei trei muncitori, dar el era singur, absolut singur, căci omul ştiut în schelă, cel cu care trebuia să ia legătura, se afla acolo, între arestaţi. Merse aşa, ca atras de un magnet, căruia nu îi putea rezista, pînă traversă tot centrul orăşelului. La un moment dat Arhip întoarse capul şi privi în urmă căutîndu-1 prin mulţime. Alexandru grăbi pasul vrînd să se facă văzut, dar privirile lor nu s-au mai întîlnit. Doar la intrarea în chestură cînd, din pragul uşii păzite cu străşnicie de doi sergenţi înarmaţi cu colturi grele, Arhip îşi mai aruncă o dată privirile spre stradă, ochii lor se întîlniră, şi din privirea scurtă, aspră pe care i-o aruncă Arhip, Alexandru înţelese că n-are voie să se expună. Totuşi, rămase prin preajma poliţiei pînă la căderea nopţii. Spera ceva, nici el nu ştia ce, şi-1 imagina pe Arhip ieşind liber sau scos spre a fi dus undeva, şi credea că astfel îi va putea face măcar un semn.
Noaptea a căzut repede. Era o noapte sumbră, ceţoasă, învăluită într-o pîclă de fum greu, cu miros de smoală arsă. Luminile sondelor de pe dealuri păreau cufundate într-o apă adîncă, tulbure, iar pufăitul ritmic al motoarelor cu aburi suna calp, parcă ar fi fost învăluit în vată. Tîrziu, întunericul sări de la o fereastră la alta în clădirea chesturii, lăsînd luminate doar două ferestre la parter, şi intrarea cu grilaj de fier în faţa căreia rămăsese de pază un sergent încotoşmănat într-o şubă grea. Nu mai era nimic de făcut. Alexandru porni pe străzi fără nici o ţintă. Scurmăturile făcute în drum de şenilele tractoarelor şi grunjurii de ghiaţă scrîşneau sub călcă-tura lui ca nişte bucăţi de sticlă. Hămăiau cîinii înaintea somnului din noaptea îngheţată şi se auzeau răspunzîndu-şi de prin mahalale ţignalele prelungi, ca nişte vaiere ascuţite, neputincioase, ale gardienilor publici. Pîcla se împrăştia hărţuită de un vînt tăios iscat pe valea Cricovului. Păcăitul motoarelor se auzea acum mai clar iar vaierul ţignalelor părea din ce în ce mai apropiat de Alexandru. Se trezi, fără să fi vrut în mod deosebit lucrul acesta, prin preajma străzii Renaşterii. Cu tot riscul, îşi luă inima în dinţi şi o străbătu pînă la capăt. La fereastra coşmeliei lui Arhip ardea lumina. Poate că îl aşteptau pe Arhip să se întoarcă de la lucru, sau, mai mult ca sigur că aflaseră de arestarea lui, şi îl căinau. Alexandru se simţi îmboldit să intre, dar rezistă ispitei. îşi aminti o clipă imaginea din zori, camera scundă prin care Arhip mergea aplecat, patul plin de cîrpe cenuşii, capetele ciufulite ale celor patru copii, chipul aspru, înrăit al femeii slabe, tăcute, chinuită de ceva nemărturisit. Parcă îi vedea mîinile slabe, osoase, cu vene verzui înfă-şurînd mămăliga, ceapa, brînză şi murăturile în pachetul pe care Arhip avea să şi-1 ia la lucru. Şi îi stăruiau în minte aproape obsesiv, focul abia înteţit in soba rece, căldura acrişoară emanată de trupurile adormite, adăpostul sărac dar nelipsit de tihnă. Era gata să deschidă poarta şi să intre, să bată
29
la geamul luminat, dar ceva îl reţinea, la fel de puternic i se întipăuse pe retină privirea scurtă, aspră pe care i-o aruncase Arhip din uşa chesturii amintindu-i că n-avea voie să se expună.
îşi continuă drumul şi dincolo de ultima casă a mahalalei, în capătul unui ogor de porumb găsi sonda părăsită, cu turla albă, şoldie, aplecată spre o rină, sub podul căreia îşi făcu adăpost.
★
Cît o fi stat aşa şi cît mai avea încă de stat ? Se foi în loc, îşi descheie scurta şi îşi scoase ceasul. La lumina unui chibrit aprins care i se păru orbitoare, aproape dureroasă, îi văzu cadranul. Abia trecuse de unsprezece, încetineala cu care se scurgea timpul, îi dădea o nelinişte vecină cu disperarea. Simţea că, cu toate eforturile de a rămîne treaz, nu mai putea rezista somnului. Strădania lui de a-şi aminti în chip ordonat succesiunea evenimentelor din ultimele zile i se părea zadarnică. Toate acestea aveau o durată prea scurtă faţă de scurgerea atît de lentă a timpului!... Şi totuşi, trebuia să facă ceva pentru a nu adormi. Ar fi ieşit din ascunzătoare, dar unde să se ducă la miezul nopţii ? Trebuia să-şi fi luat de la birt un pachet de ţigări. Amintirea gustului ţigării îl făcu să saliveze abundent. Înghiţi în sec şi înghiţitura i se păru dureroasă, parcă ar fi mîncat coajă tare de pîine nemestecată. Mai înghiţi odată şi durerea i se urcă ascuţită pînă în tîmple. La gîndul că răcise fruntea i se acoperi de broboanele unei transpiraţii reci, cu frisoane. Se depărta de perete şi scoţîndu-şi mănuşa stingă îşi duse mîna sub haine pipăindu-şi spinarea ceva mai sus de brîu. Cămaşa îi era umedă. Cînd strînse din nou îmbrăcămintea înfăşurîndu-şi-o mai bine pe trup, îşi simţi haina rece ca o bucată de piele udă. îşi descheie servieta şi pe întuneric începu să pipăie lucrurile dinăuntru pentru a găsi ceva cu care să se primenească. Căuta să ghicească ce anume îi pusese Victoriţa acolo, după contururi şi moliciuni. Trebuia să aibă o cămaşă curată sau un flanel de corp, dar mai întîi simţi asprimea ştergarului în care erau înfăşurate o bucăţică de săpun şi maşina de ras. Dedesubt, se afla flanelul. Apoi o cămaşe. lntr-o parte, pachetul cu mîncare, îl deschisese ieri seară, în trenul de Tîrgovişte şi văzuse două felii de pîine cu magiun, o bucăţică de slănină afumată şi un pumn de zahăr cubic. Pipăi fundul pachetului şi descoperi rotunjimile reci, alunecoase ale unei lămîi. Tocmai se întreba de unde făcuse Victoriţa rost de ea, cînd mai descoperi ceva : o cutiuţă ca de cremă în care, la lumina unui chibrit aprins Alexandru văzu doi nasturi, un ac de cusut pe care Victoriţa înşirase un ghemuleţ de aţă, cîteva ace de siguranţă şi vreo trei, patru piramidoane. Dar cînd scutură băţul de chibrit care îi ardea degetele, cutiuţa îi căzu de pe genunchi, rostogolindu-se undeva în beciul murdar. începu să caute bezmetic. Degetele îngheţate pipăiau insensibile pămîntul rece, cocenii de porumb uscaţi, poalele scurteicii, colţurile servietei în care s-ar fi putut opri mărunţişurile acelea atît de preţioase. Toată înduioşarea care îi străbătuse sufletul ca un val de căldură la descoperirea acestor lucruri se preschimbă într-un sentiment de panică. Din cauza neputinţei îl apucă o ciudă cumplită capabilă să-i stoarcă lacrimi. Scapără cîteva beţe de chibrit şi, în cele din urmă, reuşi să dea de lucrurile căzute undeva între cocenii risipiţi pe jos. Fărîmă două piramidoane în măsele şi le înghiţi sugîndu-le praful acru-amărui, scuturîndu-se ca de friguri. Muşcă din lămîie ca dintr-un măr. Coaja ei zemuia un lichid unsuros, acid, care :i înţepa
30
buzele crăpate. Acreala îi strepezi dinţii dar înghiţitura nu-i mai era aşa de dureroasă şi în întreaga fiinţă simţi înviorare. Scoase flanelul întocmit în servietă şi aşa cum îi făcea Victoriţa cînd el transpira, răcit de pe drumuri, şi în casă era frig, căută să şi-1 vîre între piele şi cămaşa umedă, fără să se desbrace. îşi strînse hainele pe el cît putu de bine şi închise servieta. O panglică atîrna dintr-un colţ al servietei şi cînd Alexandru vru s-o împingă înăuntru, recunoscu după pipăit bentiţa de mătase cu care Victoriţa îşi lega întotdeauna, seara, înainte de culcare, părul lung, castaniu, despletit. Atingerea aceasta îi strecură un fior în toată fiinţa. Avea degetele îngheţate dar tot simţea prin vîrfurile lor ca de lemn, răcoarea mătăsii şi ceva din lustrul ei catifelat. în clipa aceea, fără să-şi explice legătura, îi reveni în minte imaginea mîinilor aspre ale femeii lui Arhip înfăşurînd în ziar hrana de prînz pentru bărbatul ei. îşi aminti unde se afla în momentul acela omul cu care trebuia să se întîlnească seara, şi recunoscu că, oricum, el se afla într-o situaţie infinit mai bună decît Arhip. Gîndul acesta îl făcu să se jeneze pentru desnădejdea care îl cuprinsese cu cîteva minute mai înainte. Parcă îşi biruise şi somnul. Viforniţa şuiera printre riglele sondei, lemnăria şubredă scîrţîia deasupra lui ameninţător, dar acolo, înăuntru, sub turla în care cocenii foşneau ca nişte fîşii de hîrtie bătute de vînt, simţi deodată ceva cald, familiar, îmbietor la odihnă. Abia acum, copleşit de temperatură, înmuiat de transpiraţie, era mai incapabil ca oricînd să se lupte cu oboseala.
Pufăitul motoarelor de aburi se îndepărta, dispărea undeva în înălţimi, lăsînd în locul lor doar un ţiuit prelung care îi persista în urechi agasant. Hămăitul acela îngheţat de la marginea mahalalei se auzea tot mai rar, tot mai obosit, pînă cînd încetă cu totul. Deodată i se năzări că se afla în vîrful unui horn de fabrică, scuturat de furtună şi că abia se putea ţine să nu cadă. Hornul se apleca într-o parte şi alta, pe neaşteptate se frînse din temelii şi începu să se prăbuşească odată cu el. Se scutură şi deschise ochii în beznă. Nu mai putea privi întunericul. Ii înţepau ochii luminile acela, sclipitoare, verzi, fosforescente care înnotau în beznă ca într-o viitoare adîncă, neagră, vîscoasă. îşi strînse pleoapele şi parcă nu trecu decît o clipă pînă cînd începu să simtă că goneşte pe bicicletă. Cobora de la „Vega" panta dinspre podul de peste Dîmbu. Gheaţa pîrîia sub cauciucul roţilor, el pedala nebuneşte, aerul rece pe care îl înghiţea în gîfîitul goanei i se adunase în piept ca un sloi pe care încerca să-1 topească înghiţindu-şi saliva. Asudase de efort dar vîntul stîrnit de viteza cu care alerga îi îngheţa sudoarea. Trebuia să ajungă cît mai repede la „Astra", în capătul celălalt al Ploeştiului, căci i se spusese să se grăbească deoarece hîrtia pe care o ducea conţinea lucruri de mare urgenţă ce nu puteau fi transmise prin telefon. Acum pedala din răsputeri dar bicicleta lui nu se urnea din loc. Roţile se învîrteau în gol, patinînd pe ghiaţă. Era istovit. Efortul irosit, panica întîrzierii, neputinţa de a se clinti din loc, inutilitatea strădaniei, îl vlăguiau. Aruncă bicicleta şi porni în goană. Dar trotuarul pe care alerga îi fugea de sub picioare. întinse braţele înainte şi se avîntă în aer. Şi deodată începu să zboare. Zbura, aşa cum de atîtea ori zburase în visele copilăriei. Făcea salturi uriaşe zvîcnind din braţe ca o pasăre mare, puternică, luînd înălţime şi planînd în zbor. Luîndu-şi prea mare avînt se trezi deasupra rafinăriei, şi cînd se gîndi că trebuie să coboare începu să se prăbuşească. Simţea aerul vîjîindu-i pe lîngă urechi, sufletul strîngîn-du-i-se tot undeva sub înghiţitoare, în vreme ce întreaga-i fiinţă îi era străbătută de fiorul straniu, neasemuit, al prăbuşirii în gol. Căzu pe lîngă hor-
31
nul cel mare al rafinăriei, prăvălindu-se vertiginos spre împletitura de conducte de pe pămînt. Şi înainte de a simţi izbitura mortală, se trezi.
Deschise ochii în beznă şi avu senzaţia1 fizică a continuării prăbuşirii, deşi de data aceasta se sprijinea puternic cu palmele lăsate pe lîngă corp, de pămîntul îngheţat al sondei. Prăbuşirea continuă, tot mai înceată, tot mai şovăitoare, pînă cînd, din depărtare, începură să se apropie din ce în ce mai mult pufăiturile motoarelor cu aburi, troznetul turlei şoldii bătută de viforniţă, hămăitul răguşit al cîinelui. Simţea cum i se prelinge sudoarea îngheţată de pe frunte şi cum îl doare aerul pe care îl respiră. Somnul, aşa cum îl încercase, i se părea mai chinuitor decît lupta împotriva lui.
Senzaţia aceea, de patinare în loc, în timpul pedalării nebuneşti pe bicicletă, cu adevărat o simţise ieri, înaintea grevei cînd gonea cu hîrtia aceea între ,,Vega" şi „Astra". I se spusese să-i dea bătaie cu o sută pe oră căci minutele sînt numărate. Pedala din răsputeri dar niciodată drumul acela pe care de atîte ori îl străbătuse, şi de fiecare dată numai în goană, nu fusese atît de lung. I-a întins biletul lui Staicu peste capetele oamenilor strînşi în jurul celor din conducerea petroliştilor din rafinării. Staicu a desfăcut hîrtia plin de nerăbdare, şi un zîmbet abia simţit i-a trecut peste chip. Şi-a ridicat ochii şi 1-a privit pe Alexandru care gîfîia, tot înghiţind în sec spre a-şi topi sloiul din piept.
— Bravo Alexandre ! Asta zic şi eu operativitate. Acum am vorbit cu ai voştri şi mi-au spus că abia ai plecat spre noi. Ai dat bătaie tare, nu ?
— Cît mă ţinu calu meu cu două roate, tovarăşe Staicu, răspunse Alexandru, întretăindu-şi cuvintele cu respiraţia gîtuită de oboseală.
— Merită doi cartofi copţi, Boghirlane ! — strigă atunci Staicu spre unul din oamenii care rumenea cîţiva pumni de cartofi pe o tablă întinsă în gura unui injector de gaze. Mai ai acolo ceva ?
— Esteee ! Prinde ! Plus unul de la mine !
Şi îi aruncă peste capetele celor adunaţi acolo trei cartofi fierbinţi pe care Alexandru îi prinse rîzînd, vîrîndu-şi doi în buzunarele scurtei şi op-rindu-şi-1 pe ultimul pentru a-şi încălzi palmele îngheţate şi gura uscată.
— Tovarăşi, spuse atunci Staicu cuprinzîndu-i pe toţi din jur într-o privire. „Vega" ne trimite planul ei de acţiune. E perfect acordat cu al nostru. In cel mult o oră de la darea semnalului, o mie de oameni, întreaga rafinărie vor fi la „Romîno-Americana". Căile de acces în cazul în care poliţia va încerca să-i împiedice, le am aici. Au o idee grozavă, vor veni acolo pe valea Teleajenului, ocolind oraşul...
Alexandru se aşeză pe o bucată de lemn lîngă perete şi începu să mă-nînce miezul aburitor al cartofului fierbinte. Venea din el un miros de pămînt reavăn, gras, roditor, cu o aromă dulce de pîine coaptă. Căldura cartofilor din buzunarele scurteicii îi ajunsese pînă la coapse. Era bine. Flacăra injectorului vuia în cuptorul atelierului făcînd să joace pe chipurile oamenilor strînşi în jurul lui Staicu umbre şi pete de lumină roşietică. Se auzea vocea lui Staicu şi răspunsurile scurte ale celor chemaţi.
— „Orionu"!
— Aici.
— Rămîne totul cum am stabilit. Ieşim odată prin spatele cimitirului Eternitatea, peste cîmpuri... Scoatem Mimiu, cartierul Sfîntu Sava şi Mo-ţoiul... „Standardu"!
— ...zent!
32
•— Pe calea ferată pînă la bariera Rifovului şi de acolo prin mahalaua Izvoarele şi Sfîntu Dumitru ... „Unirea!" ... Voi aveţi acelaşi traseu cu „Stan-dardu" şi „Concordia". Se poate da semnalul de începere. Dacă pînă diseară ajung în oraş şi Schelele Buştenari, Ţintea, Morenii, Băicoii, Berea şi Cîm-pina, atunci... atunci... atunci o să le arătăm încă odată ce înseamnă forţa unită a clasei muncitoare, condusă de partidul comunist!
Alexandru ajunsese la al treilea cartof cînd se auzi strigat:
— Alexandre ! pe cal, frate ! Acum nu poţi să zici că nu te-ai odihnit. Dăi bătaie pînă la Romîno-Americana şi duci biletul ăsta. Dacă nu vom reuşi să-i anunţăm telefonic, aici au tot ce trebuie. în caz că pici, ştii ce ai de făcut...
— Glumeşti, tovarăşe Staicu ? rîse Alexandru. Crezi că e vreun copoi aşa iute de picior ?
— Lasă mă, n-o fi niciunul din noi vreun zmeu... Mai bine sus pe roate şi valea! Intr-un ceas avem tot oraşul acolo. Ii dai asta tovarăşului Chivără... Totul e să pună ei stăpînire pe fabrică. Noi ieşim imediat cum auzim sirena.
Alexandru vru să scurteze drumul şi de aceea încercă să străbată cu bicicleta pîrtia îngustă dintre omeţii buluciţi de viscol în spatele „Unirei". Dar pîrtia se îngusta tot mai mult iar pe alocuri zăpada veche înmuiată de la-poviţă şi apoi din nou îngheţată, îl obliga prea des să coboare de pe bicicletă, întorsese şi porni pe Bărcăneşti de unde avea să treacă podul înalt de pecte calea ferată şi apoi străzile dintre cartierele Anton, Buna Vestire şi Sfîntu Niculae pe unde trecea drumul negru de păcură spre rafinăria „Romîno-Americana". Dar nici n-apucă să urce poalele podului de lîngă gara mare, cînd de undeva din dreapta, îndepărtată şi totuşi puternică, ţîşni sirena cunoscută a rafinăriei. Suna cu furie, prelung, fără oprire, spărgînd tăcerea care se aşternuse peste oraş odată cu încremenirea spontană a oricărei mişcări. Parcă tot pămîntul se oprise să asculte. Şi deodată, din alte părţi ale oraşului se ridică unul după altul mugetul altor sirene, ca într-un răspuns, ca într-o întărire a chemării. Alexandru alerga în urcuşul de pe panta podului, dueîndu-şi bicicleta de coarne. Ştia că goana lui era inutilă, că cei de la „Romîno-Americana" fuseseră anunţaţi telefonic, dar simţea o bucurie năvalnică revărsîndu-i-se în suflet şi nu se mai putea opri. Sirenele mugeau, strigau, fluierau strident sau gemeau în tonalităţi joase, grave, puternice, ca nişte semnale prelungite de vapor. Cînd ajunse pe culmea podului, Alexandru văzu oraşul tremurînd în ceaţa dimineţii de iarnă, cu aerul parcă încreţit de corul alarmant al sirenelor. în stînga şi în dreapta, dînd horă Ploeştiului se înălţau rafinăriile cu hornurile lor înalte, cu rezervoarele burduhănoase, cu împletiturile de conducte şi coloane de distilaţie, care în vaierul pornit din mijlocul lor păreau că se înălţaseră şi porniseră să asalteze oraşul. Era o privelişte pe care niciodată nu şi-o putuse închipui. Din stînga şi din dreapta lui, din apropiere şi din depărtare, de prin toate rafinăriile şi fabricile Ploeştiului ieşeau în şiruri negre, compacte, nesfîrşit de lungi, coloanele de muncitori îndreptîndu-se spre Romîno-Americana. în albul murdar al zăpezii pătată de zgură şi fum, înmuiată de lapoviţă, mişcarea aceasta pornită sub orga gigantică a sirenelor, avea în ea ceva măreţ, puternic, de nestăvilit. Alexandru recunoaştea fiecare coloană, aşa cum în corul sirenelor care încreţea văzduhul oraşului cu urletul lor, recunoaştea fiecare fabrică. Undeva, înainte, în capătul cel mai îndepărtat al orizontului se auzea „Vega", aici aproape vuiau învecinate contopindu-şi chemarea într-un singur glas „Concordia", „Orionul",
3 — Viaţa Romînească nr. 2
33
„Standardul", „Astra" şi „Unirea". Dinspre dreapta se auzeau „Dorobanţul"' şi „Feroemailul", iar dinspre răsărit „Cometa" şi „Redevenţa". Jos, pe împletitura de linii ferate din preajma gării dădeau ţignale prelungi, ascuţite,, toate locomotivele trenurilor încremenite la peron. Alexandru nu mai văzuse şi nu mai simţise niciodată ceva asemănător. Stătea sprijinit de parapetul de piatră al podului şi privea cu nesaţ în jur. Maşinile care se grăbeau să iasă sau să intre în Ploeşti claxonau nervoase în gîtuirea drumului de pe podul prea aglomerat, oamenii alergau pe lîngă el vorbind tare, strigîndu-se pe nume, chemîndu-se, arătîndu-şi unii altora oraşul pus în mişcare. Şi peste toate, corul cutremurător al sirenelor ca şi cînd zeci de mîini ar fi apăsat cu furie, prelung, simultan, dar în dezordine clapele unei orgi uriaşe. Alexandru ştia că în acel ceas, toate coloanele de muncitori petrolişti care lăsaseră lucrul se îndreptau spre un singur punct, în sprijinul celor de la „Romîno-Americana", care dăduseră semnalul că sînt stăpîni pe fabrică. Amintiri-du-şi planul de acţiune despre care Staicu le vorbea celor din comitetul de grevă de la „Astra", avu o clipă senzaţia că îl vede în desfăşurare: coloanele care forfoteau în jur într-o impetuoasă scurgere spre un singur făgaş, şirul lung al celor de la „Vega" străbătând pe valea Teleajenului spre punctul hotărît,. oamenii de la „Astra" călcînd nămeţii maidanelor mărginaşe, mahalalele ridicate, scoase din coşmeliile îngheţate şi pornite spre cei ce chemau în ajutor.. Iar de pe dealurile schelelor petrolifere care străjuiau din depărtare oraşul, se adunau ca firele de apă în pîrîu, şi ca pîraiele în rîu, sondorii Ţintei, Mo renilor, Cîmpinei şi Buştenarilor. Şi se gîndi atunci că o părticică infimă din această mare acţiune îi revenea şi lui, măcar pentru zecile de drumuri făcute tot într-o goană de la o rafinărie Ia alta, de la un comitet de grevă la altul, ducînd o veste, un semnal, o chemare sau un răspuns.
Era .un cer de plumb din care se cernea o lapoviţă păcătoasă. Pe sub podul de Ia gară vîntul hămăia ca un cîine. în hornurile rafinăriilor se subţia fumul, semn că focurile fuseseră stinse. Ultimii aburi se resfirau din încheieturile conductelor îngroşate de căptuşeli termogene. Rafinăriile parcă îngheţaseră. Doar din locurile unde se aflau sirenele ţîşneau spre cerul mahmur, ca din nişte ţevi sparte, fuioare de aburi împinse în sus cu presiune. Pe pod înaintau acum într-un şir compact cei de la „Standard". Alexandru îşî apucă bicicleta de ghidon şi, căutînd să se strecoare prin îmbulzeală, porni înainte. Coborî panta alunecoasă pînă jos, în strada netedă unde încalecă şi începu să pedaleze cu sete. Dar cînd ajunse pe drumul negru de păcură, cu zăpada amestecată cu noroiul gras, îmbibat de ţiţei, dincolo de capătul străzii Mihai Bravu, fu nevoit din nou să coboare. Drumul spre rafinărie era înţesat de lume. Alergau copii, femei din mahalale, muncitori din fabricile apropiate,, liceeni care simţiseră ceva din evenimentele ce se pregăteau şi „chiuliseră",, rafinori ai „Romîno-Americanei" din alte schimburi, dar care, auzind chemarea sirenei, porniseră în goană spre tovarăşii lor baricadaţi în fabrică. Şi pe măsură ce Alexandru se apropia de rafinărie, sirena se auzea tot mai puternică , tot mai insistentă, tot mai răscolitoare. Vru să taie drumul peste cîmp, dar îl încurca bicicleta pe care n-o putea căra decît în spinare. Prin mulţime se strecurau lovind orbeşte în stînga şi în dreapta grupuri de poliţişti care fluierau ca apucaţi din ţignalele lor cu bilă, soldaţi dintr-un regiment de cavalerie trimişi în galop spre rafinărie, infanterişti cu baioneta la armă. Ei forfecau mulţimea căutînd să ajungă înaintea ei sub zidurile fabricii care vuia în depărtare. Dar înaintau ca într-un hăţiş umblător, mai mult bătînd
34
pasul pe loc, reţinuţi de şuvoiul forfotitor al mulţimii. Numai cavaleriştii reuşeau să cîştige teren, caii strînşi în frîu fornăiau ameninţător frămîntînd zăpada neagră sub copite, ridicîndu-se pe picioarele din spate şi bătînd aerul cu cele din faţă.
Din drumul acela negru, hărţuit de mulţimi care se tot vînzoleau adu-nîndu-se şi se împrăştiau ţipînd sau strigînd sub vaierul prelung al sirenelor, iui Alexandru îi rămăsese în minte pentru totdeauna un singur moment. Ajunsese aproape de capătul coloanei. Lăsase în urmă torentul uman care se revărsa spre el cu mii de feţe congestionate de fugă, cu mii de ochi, împroş-cînd zăpada lapoviţei amestecată cu păcura în care era îmbibat drumul, cu mii de braţe întinse înainte sau ridicate, cu mii de guri căscate parcă spre a prinde mai mult aer, sau spre a striga mai tare. Lumea din faţa lui se rărise şi, înainte, începeau să se distingă siluetele celor ce forfoteau la poarta rafinăriei. Alexandru îşi căra bicicleta în spate. Din cauza grabei şi a emoţiei uitase s-o pună pe pămînt şi s-o încalece. Nu-i mai simţea greutatea, nici răceala fierului îngheţat, nici smuciturile pe care i le producea lovirea poverii Iui de trupurile celorlalţi fugari. îşi dădu seama de inutilitatea efortului său numai cînd se auzi strigat pe nume.
— Ce-i, nea Alexandre ? Ţi-a pleznit cauciucu ?
îi veni să rîdă. înţelegîndu-i încurcătura, rîse şi celălalt, Paraschiv, un utecist ucenic la „Vega". Alexandru încercă să încalece bicicleta din fugă. Auzea din urmă un cal fărîmînd pămîntul sub copite. Ropotul acela nebunesc îl făcu să-şi întoarcă capul. Văzu la numai cîţiva metri de el pieptul năduşit al unui armăsar, un bot înspumegat, muşchii animalului zbătîndu-se sub pielea lucioasă. De pe cal îşi rotea vîna de bou lovind în stînga şi în dreapta un poliţist gradat, cu faţa suptă, cu ochi de jar, cu mustaţă prelinsă pe la colţurile buzelor strînse de fălcile încleştate. îşi năpustea calul cu furie asupra lui. Alexandru simţea că n-are timp să încalece şi să-i fugă din cale. Puse piciorul stîng pe pedala bicicletei, şi încercă să se arunce în şa dar în clipa aceea roata din spate derapa şi el abia îşi păstră echilibrul. Simţea fornăiala calului în ceafă, cravaşa din vină de bou tăia aerul vîjîind scurt ca lama unei săbii în şarje. Cînd îşi întoarse din nou privirile, de astă dată folosindu-şi bicicleta ca o pavăză, Alexandru văzu pîntecul calului ridicat peste el şi simţi prima lovitură de cravaşe răsunînd metalic în cadrul bicicletei. Calul se ridicase pe picioarele dinapoi şi poliţistul îl căuta pe Alexandru pe undeva, pe dedesubt, înjurînd crîncen.
— Dumnezeii tăi, praf te fac ! — îl auzi Alexandru care fugea de-a-ndă-rătelea.
„Asta mă cunoaşte, de ce dracu s-o fi luat tocmai de mine ?" îşi zi»se el şi, simţind prăbuşirea calului, îi aruncă bicicleta în faţă. Calul intră cu picioarele în spiţele roţilor care se învîrteau în gol, se sperie, scoase un nechezat cu stropi de spume şi cînd se înălţă din nou pe picioarele dinapoi, ridică în copite bicicleta lui Alexandru aproape fărâmată. Din urmă, mulţimea care venea alergînd, huiduia mînioasă speriind şi mai mult animalul. Căzut în şanţ. Alexandru mai văzu o clipă picioarele calului însângerate de fierăria ruptă, zbătîndu-se în aer să scape din capcană, apoi animalul se cabra arun-cîndu-şi călăreţul la pămînt. Gradatul încerca să se tîrască înainte dar mulţi-ţimea îl ajunsese din urmă şi omul cu cravaşa pieri în vînzoleala ei. Calul se răsturnase pe spate şi din marea de capete, care îşi oprise pentru o clipă talazurile negre, Alexandru nu mai văzu decît copitele animalului zbătîndu-se ridicol în aer şi fărîmîndu-i definitiv bicicleta.
35
Alexandru se sculă şi porni în fugă mai departe. înaintea lui sirena urla tot mai asurzitor, iar în urmă mulţimea care venea alergînd, mătura totul în cale-i. Ajunse la poarta rafinăriei şi izbuti să intre înăuntru. Era istovit. Tremura şi în zadar făcea sforţări să se stăpînească. Simţea o ciudă seacă, nu pentru bicicleta prăpădită, ci pentru felul stupid în care a pierdut-o, riscîn-du-şi viaţa.
Nu-şi putea însă stăvili tentaţia de a se întoarce acolo pe locul unde calul îl doborîse pe poliţist, zobindu-i lui bicicleta sub copite. Deşi o vedea îndoindu-se şi strîmbîndu-se sub copitele nărăvaşe, în zbaterea deznădăjduită a calului îngrozit, spera s-o mai găsească întreagă, pe marginea şanţului, căci totul se petrecuse prea repede pentru a putea fi adevărat. Ii auzea metalul scrîşnindu-i dureros sub torentul acela uman care îneca totul în cale-i. Acum cînd se simţea la adăpost, înăuntrul rafinăriei, între miile de muncitori strînşi buluc în faţa administraţiei, îl apucă o jale care îl seca la inimă.
încercă să-1 găsească pe Chivără spre a-i da totuşi biletul de la Staicu. I se spuse că cel căutat se afla prin rafinărie, undeva la sirenă, unde organiza grupurile de şoc. Se strecură printre oameni încercînd să se apropie de clădirea administraţiei. Cineva îl bătu pe umăr. Era Paraschiv, ucenicul de la „Vega", cel care îl strigase pe Alexandru în goana de pe drum, cînd el alerga cu bicicleta în cîrcă.
— Ia uite aici, nea Alexandre. Şi descheindu-şi bluza îi arată cu mîndrie o vînă de bou pe care şi-o încolăcise ca pe un şarpe în jurul brîului. I-am confiscat-o ăluia cu calu ! Să-1 fi văzut mîncînd pămîntul! A luat-o peste cîm-puri cotonogit, dar numai frica îl mai ţinea pe picioare ! O să te pomenească, nenorocitul Ce-o fi avut cu matale, nea Alexandre ?
Şi bicicleta mea ? — vru să întrebe Alexandru dar chiar în clipa aceea cineva din mulţime îi trase un ghiont în spate.
—■ Trăiască „Vega" ! Aţi şi ajuns fraţilor ? Bravo vouă ! Dacă au sosit şi ceilalţi la fel, sîntem o forţă ! ...
Alexandru se simţi cuprins de neastîmpăr. II căută din ochi pe Paraschiv să-1 întrebe dacă nu venise direct de la fabrică, şi dacă ştia unde sînt ai lor, dar băiatul dispăruse în mulţime. îşi roti privirile în jur, căutînd o faţă cunoscută din rafinăria lui. în forfota de la poartă nu văzu pe nimeni. Oamenii se căţăraseră pe garduri, pe clădirile .scunde de la poartă, pe ghereta portarului, care troznea sub greutate. Cei de afară se înghesuiau în neştire strigîndu-se, chemîndu-i pe cei dinăuntru, fiecare întrebînd de cineva. Alexandru se simţea totuşi bine printre cei îngrămădiţi în jurul său. Sub la-poviţa mohorîtă, trupurile lor calde, respiraţia lor aburitoare, cuvintele aspre rostite cu haz sau cu ironie, îl îmbărbătau dîndu-i un sentiment de siguranţă. • Tot căutîndu-1 pe Chivără ajunse lîngă hornul cel mare în vecinătatea căruia, pe hala cazanelor învelită cu tablă ondulată, se afla sirena. O păzeau vreo zece oameni care la venirea lui Alexandru îi ieşiră în întâmpinare privindu-1 ca şi cînd ar fi fost gata să sară la bătaie.
— Hei! tu de acolo ! Ce caşţi gura ?! Cine esti ? — se înfipse în faţa lui unul dintre muncitorii care făceau de gardă, om de un stînjen, cu faţa vînătă de frig ca o gulie, privindu-1 pe Alexandru în creştet.
— Lasă-1 Brecane, e de-ai noştri! — îi luă apărarea cineva din grup. Nu eşti de la „Vega", bre ?
— „Vega", fraţilor, deşi habar n-am unde e acum „Vega".
■— N-o auzi ? ... Ascultă ! Aia groasă, cu valuri cînd urcă, cînd scade ... Ce dracu, nu-i reglaţi şi voi presiunea, ori vreţi să fiţi mai cu moţ ?!
36
— Lasă sirena ! ... Aia o aud eu bine, că doar mi-e urechea învăţată cu ea. Aşi deosebi-o dintr-o sută ... Dar oamenii cred că trebuiau să ajungă pînă acum aici... E mai bine de o oră de cînd tot sună, nu-i aşa ?
Brecan, cel cu faţa vînătă, îl întrebă pe un altul de lîngă el, om cu o cuşmă ţărănească, vîrîtă pe cap pînă la rădăcina nasului, cît e ceasul. Alexandru îi arătă lui Brecan cadranul ceasului său : zece şi un sfert...
— Ei, vezi ? O oră şi cin'ş'pe minute ! O să ajungă cei cu toroipanu înaintea voastră. Urcă pe catarg şi vezi ce-i în larg.
— Unde ? întrebă Alexandru nedumerit.
— Aşa e, zise Brecan. Sfrijit cum eşti n-aveau cum să te dea la marină. Unde ai făcut armata ?
— Am platfus, zise Alexandru roşindu-se ca de ceva ruşinos.
— N-am auzit de arma asta, se nedumeri celălalt. Eu am tras-o de urechi pe apă. La cazane... Urcă-te pe coş. De sus vezi totul ca-n palmă. Numai, ţine-te vîrtos să nu te sufle vîntoasa de acolo, şi apucă doar cu mînuşa că fieru îţi rupe pielea de rece ce e.
Lui Alexandru îi plăcea Brecan. Agita o rangă de fier, jucînd-o încoace şi încolo ca pe un beţigaş. Se lăuda că el răspunde de sirenă.
— Uite scatoalca tataie, zicea el. Cu tunu să vie şi nu mă clintesc de-aicea. De cînd aştept io s-o aud p-asta de pe acoperiş, urlînd aşa, să ridice tot oraşu... Cîntă magaoaie, zi-i pe limbuţă ta ca tare bine-i zici...
Hornul avea o scară din scoabe de fier prinse în cărămidă. Treptele erau aşa de depărtate una de alta, încît Alexandru, pentru a putea urca, îşi sălta genunchiul pînă la bărbie. Zăpada se lipise de cărămida hornului pe partea de unde bătea vîntul, crescînd ca o creastă albă, zimţată, din vîrf pînă jos, la gura fumurilor. Fierul ruginit al scării lucea întunecat sub un strat alunecos de ghiaţă. Alexandru nu cuteza să se uite în jos, ci îşi ţinea faţa în lapoviţa care se cernea din cerul plumburiu, fixînd vîrful hornului care răscolea norii pîcloşi coborîţi la o svîrlitură de piatră. Urca gîfîind şi deşi îşi dădea seama că ar fi trebuit să-1 caute mai departe pe Chivără sau să intre în cordonul de autoapărare al greviştilor adunaţi la poarta fabricei nu îşi putea înfrîna paşii. Pe la jumătatea hornului privi în jos. Din toate părţile spre rafinăria izolată în albul fumuriu al cîmpurilor acoperite de zăpadă, ca nişte şuvoaie negre care grăbeau spre acelaşi făgaş, se îndreptau coloane ne-sfîrşite de oameni. Şoseaua care lega rafinăria de oraş, era o mare de capete. Pe marginile drumului, zvîrlind glodul răscolit de copitele cailor, înaintau în galop plutoane compacte de cavalerie. Parcă era război. Oraşul aburea în depărtare, înconjurat de mahalalele chircite la pămînt, împungînd cerul mahmur cu turle burduhănoase de biserică. Sunetul sirenelor răscolea zările vineţii. De dedesubt, de la poalele hornului, de pe acoperişul de tablă ondulată al cazanelor de aburi, ţîşnea tăios, încreţind cu vibraţia ei aerul greu, şi umed, sirena lui Brecan. Din dreapta, croind poteci neumblate în omătul de pe valea Teleajenului, se apropia convoiul celor de la „Vega". în jurul rafinăriei tălăzuia mulţimea. Larma ei răzbătea pînă aici, în izbucniri înfundate, acoperite de urletul sirenei. Intre gardul rafinăriei şi cordonul poliţiei se afla tamponul format din şuvoiul omenesc al şoselei; mii de muncitori din alte rafinării, femei şi copii veniţi din toate mahalalele oraşului. Mulţimea parcă fierbea, întinzîndu-se, Iăţindu-se, îndesîndu-se tot mai mult, devenind tot mai compactă, tot mai colţuroasă, tot mai de nepătruns. Muncitorii formau cordoane de rezistenţă căutînd să cuprindă femeile şi copiii, în mijloc, la adăpost. Pe margini poliţiştii se foiau dezorientaţi răcnind, chemîndu-se prin
37
ţignale dar neîndrăznind încă să lovească. Soldaţii din regimentul de cavalerie se grupau undeva într-o parte, frămîntînd glodul amestecat cu zăpadă în copitele cailor, în aşteptarea unui ordin. Mulţimea se legăna într-o parte şi alta, ca o iarbă bătută de vînt. Coloana muncitorilor de la „Vega" tocmai se apropia de grosul celor de afară cînd Alexandru îşi dădu seama că soldaţilor călări li se ordonase să taie drum cu paturile armelor pînă la poarta ferecată. Mulţimea gemea ca strînsă în chingi, caii săreau derutaţi de obstacol peste care erau minaţi să treacă, huiduielile oamenilor dominară pentru o clipă vaierul sirenelor. Cineva aruncă un bolovan şi la semnul acesta o ploaie de pietre, de bucăţi de pămînt îngheţat şi sloiuri de gheaţă murdară se abătu asupra invadatorilor. Parcă simţind ce se petrecea după colţul gardului pe lîngă care înaintau ei, muncitorii de la „Vega" începură să alerge spre poarta rafinăriei. Alexandru văzu cum masa aceea compactă se strînse şi se relaxa ca o vietate uriaşă, informă dar plină de sensibilitate. O stranie nerăbdare îl cuprinse. Deşi ar fi vrut să coboare, să alerge acolo jos, între oameni, se trezi luat de un avînt copilăresc şi începu să urce treptele îngheţate spre, vîrful hornului. De acolo, de sus, avea să vadă şi mai bine. Dar odată ajuns i se făcu frică. Cînd privi spre pămînt încremeni. Devenise uşor ca o bucăţică de hîrtie pe care vîntul o putea smulge din loc şi purta în slăvi. îşi încleşta mîinile de fierul îngheţat, lipindu-se de zidul înnegrit de fum. Un tremur nestăpînit îi pătrunsese în vine. Simţea cum i se înmoaie picioarele. îi văzu pe cei de la sirenă turtiţi la pămînt ca nişte mogîldeţe, făcîndu-i semne şi tot strigîndu-i ceva. Abia îl deosebi pe Brecan de ceilalţi după felul cum îşi agita ranga prin aer. Dar n-auzea nimic. Vîntul îi vuia în urechi. Paratrăznetul din vîrful hornului tăia negura mişcătoare şuierînd prelung, ascuţit, parcă majurul de pe calul nărăvaş şi-ar fi rotit la nesfîrşit vîna de bou prin aer, cătîndu-1 pe el.
... închise ochii strîngînd în el tot fiorul. Se prăbuşea parcă odată cu vîrful hornului care se apleca ameţitor, spre pămînt...
. Se trezi sub turla de scînduri a sondei, Iac de sudoare. Se simţea moleşit, cuprins de sfîrşeală, dar era bucuros că reuşise să rămînă treaz. Doar la urmă, cînd avusese senzaţia aceea de stranie prăbuşire care îl urmărea odată cu somnul, aţipise. Acum n-ar fi putut spune cît timp rămăsese acolo în vîrful hornului, lipit de zidul înegrit de funingine, cu toate spaimele strînse în piept. A coborît treptele alunecoase călcînd în neştire, dibuindu-le de parcă ar fi orbecăit în întuneric, scăpîndu-le de sub vîrfurile bocancilor şi rămî-nînd suspendat doar în mîini.
Brecan şi oamenii lui îl aşteptau jos mînioşi. Alexandru sări ultimele trepte şi trecu pe lîngă ei în goană. II auzi pe Brecan scuipînd după el ca după cine ştie ce lighioană. Alergă pînă aproape de poartă şi intră între muncitorii strînşi în faţa administraţiei. De dincolo de grilaj se auzeau icneli, ţipete muiereşti, lovituri seci, vaiete.
Ajunsese în primele rînduri atunci cînd în uşa principală a clădirii administraţiei îşi făcură apariţia şefii rafinăriei.
Directorul Şmeiler, un tip bondoc, chel, cu un fular de lînă flocoasă înfoiat în jurul guşei transpirate, ieşi însoţit de subdirectorul Christodulo, om fin, cu mănuşi de piele galbenă, înalt, distins, cu o neprefăcută grimasă de dispreţ pe faţa smeadă, prelungă, de lord scoţian, care îşi plimba ochii plictisiţi pe deasupra mulţimii. O singură dată îşi înălţă capul ascultînd cu atenţie
38
uiTetui sirenei, parcă abia atunci ar fi auzit-o pentru prima dată. Şmeiler, în talie, doar cu fularul acela flocos şi cu căciula de astrahan gris pusă pe chelie, se agita nervos în faţa oamenilor încercînd să convingă prin elocvenţă:
— Domnilohrrr — striga el graseind, să ne păsthrăm calmul. Numai şi numai calmul ne poate salva. Vom asculta imediat phretenţiile comitetului dumnevoasthră de ghrevă. Pehrsonal le chred de pe acum hrezonabile. Vom întehrpela Bucubreştiul şi chredem că totul se va ahranja. Numai să vă păsthraţi vă rog calmul... Şi. faceţi odată, penthru numele lui dumnezeu să tacă sihrena aceea. Vhrea oahre cineva să sthrîngă tot ohraşul aici ? Dacă vă mtoahrceţi imediat la luchru şi cei din afahra hrafinăhriei se duc acasă, vă phromit sută la sută cîştig de cauză. Ce vă ţine aici, domilhor ? Ce i-a adus pe dumnealohr cei de afahra, aici ? Vă hrog să-mi hrăspundeţi, doahr vorh-bim înthre oameni, nu-i aşa ?
—• Foamea, don' director, foamea, matale ce credeţi ? — strigă cineva din spatele lui Alexandra.
— Să fim rezonabili — se înfipse atunci Cristodulo. Le-am mai spus-o oamenilor voştri, înainte de a aduna tot oraşul aici trebuia să fi citit cu atenţie firma acestei rafinării. E „Romîno-Americana", domnilor, „Rommo-A-me-ri-ca-na" ! Noi întotdeauna am creat cele mai bune condiţii oamenilor muncii; Avem. prestigiul acesta şi ne mîndrim, cu el. S-a iscat acum vreun conflict ? în interesul cui, domnilor muncitori? Personal vă asigur, că tot ce e în interesul muncitorilor noştri şi al rafinăriei, se va satisface. Ţinem tot timpul Bucu rest iul la telefon. Vom expune dezideratele voastre. Sînt optimist. Cred că cel mult într-o oră, vom avea un răspuns pozitiv. De acord, domnule director ?
— Desiguhr Christodulo dhragă, cum altfel ? Doahr şi dumnealohr, şi noi, sîntem oameni de înţeles. Dacă dumnealohr li s-a cehrut un sachrificiu, nu înseamnă că noi înşine nu sîntem dispuşi la sachrificii... Cineva vohrbea de foame ! Să nu vulgahrizăm chestiunea dhragii mei... Cui îi e foame munceşte să aibă ce mînca, domnilohr, nu face hrăzmehriţă. Că hrăzmehriţa nu e luchru bun, dhragii mei. Avem ahrmată, avem poliţie, dahr de ce să nu ne înţelegem de vohrbă bună? Pahrcă nu i se face foame fiecăhruia din-thre noi măcahr de threi ohri pe zi? Şi nu tot c-o linguhră mîncăm?
Unul din muncitori se repezi atunci spre Şmeiler şi înainte ca acesta să se ferească, îi puse în palma întinsă într-un gest patetic un boţ de mămăligă rece. în buzunarul de pe piept al hainei, între agrafele stilourilor îi îndesă o ceapă.
— Na, şefule ! Crapă şi tu ce mîncăm noi... Tot c-o lingură ! ... Izbucniră rîsete. Şmeiler stătea cu mămăliga în mînă, temîndu-se s-o
arunce. Christodulo bătea în retragere. Alexandru se înălţă pe vîrfuri să vadă mai bine şi. tot împingînd să-şi facă loc mai în faţă, se izbi piept în piept cu Chivără.
— Unde umbli Alexandre ? Avem nevoie de tine. Vino încoa, şi-1 trase mai la o parte.
— Te-am căutat la sirenă, încercă Alexandru să se justifice. Uite asta de la Staicu, deşi cred că nu mai e nevoie.
— Las-o, Staicu cu oamenii lui sînt de partea cealaltă a gardului. Dar cu toată rezistenţa lor cred că poliţia şi armata o să pătrundă curînd înăuntru. Am fost anunţaţi că vin spre noi trei regimente. 6 cavalerie, 32 Mircea şi 7 infanterie... Şmeiler a chemat la el delegaţia noastră. S-ar putea să ni se întindă o cursă. Oricum, mitingul de la statuie, în faţa primăriei, trebuie
39
să se ţină la ora hotărîtă. Uite : duci asta lui Mogoş. Dacă nu dădeam de tine nu ştiu cum m-aş fi descurcat. Pe cine a-şi fi putut trimete acolo ? Să nu mai dispari omule, am crezut că ţi s-a întâmplat ceva... Mogoş s-o multiplice pe toată hîrtia pe care o are. Dacă delegaţii muncitorilor vor fi arestaţi, să fie răspîndită în tot oraşul. E cuvîntul de ordine al partidului în noua situaţie. Hai, încalecă şi dă-i bătaie. II ajuţi pe Mogoş pînă termină treaba. Gata, sus pe cal!
Alexandru vru să-i spună de bicicletă, dar înţelese că lucrul acesta nu mai avea acum nici o importanţă. Chivără se întorsese între delegaţii greviştilor şi urca scara clădirii în urma lui Şmeiler şi Christodulo. Dincolo de poartă, cavaleriştii şi poliţia veniseră să deschidă un culoar prin trupul mulţimii. Un ofiţeraş cu faţa roşie ca racul fiert se căţărase pe grilajul porţii de unde urla spre soldaţi, agitînd în mînă un pistol negru.
— Sparge poarta, soldat! Vîră patu-armii în bolşevic, soldat! Forţează-1 să rupă rîndurile, soldat! Baioneta l'arm'! Răguşise de atîta răcnet şi cînd voia să ţipe mai tare, glasul îi dispărea de tot. în jurul lui zburau bolovani, scurtături de lemn şi bucăţi de gheaţă. Ofiţerul trăgea în aer şi fiecare apăsare pe trăgaci îi scutura caraghios trupul firav. Ca prin minune, nu-1 nimerea nici o piatră. Paturile armelor loveau în poarta care pîrîia din ţîţîni sub presiunea valului de oameni. Alexandru înţelese că nu putea ieşi din rafinărie decăt sărind gardul pe undeva, prin spatele instalaţiilor. Simţea o ciudă grozavă că trebuia să plece de acolo. Deşi înţelegea că ceea ce i se spusese să facă, era de mare importanţă, avea impresia că e scos din luptă. De necaz, culese de pe jos un bolovan şi îl aruncă cu putere spre ofiţerul căţărat pe poartă. Piatra căzu undeva între muncitori, la o distanţă bună de ţintă. I se păru chiar că a lovit pe cineva dintre ai lui şi de teamă, şi de ruşine, îşi vîrî capul între umeri.
— Unde arunci bă, eşti chior ? îi strigă cineva de alături, şi Alexandru plecă de acolo privind în pămînt. Dincolo de poartă, în lungul gardului înalt, des, întărit cu balot şi prelungit în înălţime cu parapeţi de sîrmă ghimpată, se vedeau prin crăpăturile strimte dintre scînduri şirurile de soldaţi puşi de pază. Prin faţa lor se perindau căutînd vreo spărtură în gard, cei ce voiau să intre în rafinărie, muncitori, neveste cu sufertaşe din care fuga neostoită le prelingea mîncarea răcită, ucenici din schimbul de după masă.
— Nu pot să vă las nea Victore, zău nu pot —- auzi Alexandru în sfada oamenilor de dincolo de gard tînguiala unui soldat cu o voce de cocoş răguşit. Cin'ş'pe zile iau pentru asta ... Carceră grea____zău că nu pot...
— Păi ce mă, io parcă o să te-ntreb pe tine ?
— Dau cu puşca, zău dau... Am ordin. Tata să fie şi io tot dau ! Aşa ne-a spus... zău, nea Victore!
— Păi aia îmi pare şi mie rău. Că nu e tat'tu aici... Să te măsoare puţin cu scîndura de la pat... Da o s-o fac eu, cu ăştia dacă mai te miorlăi mult aici... Şi pe deasupra o s-o mai iei şi de la alde Mitică, taică-tu, cînd i-oi spune. Uite-te la gard Tănase ! Tu crezi că geaba a desprins nen'tu ieri scîn-durile alea din cuiele de jos ? Âm fost prevăzător bă, dă unde să ştiu că te-or pune tocmai pe tine, auziţi fraţilor pă cine s-a găsit să-1 pună aici, cu surceaua aia dă puşcă în mînă... Hai, valea, Tănăsică tată, intrăm, nu vede nimeni şi batem scîndurile la loc. Tu n-ai mîncat usturoi nici gura n-o să-ţi miroasă... ascultă-1 pe ne'n-tu. Da' să te ceri imediat la infirmerie bă, să nu te prind azi, de s-o lăsa cu mardeală, printre zbiri, că în tine mă reped mai întîi... Ne faci satu de rîs Tănăsache !
40,
— Sînteţi mulţi, bre nea Victore, sînteţi prea mulţi, şi zău că mă vede...
— Intoarce-te şi tu cu spatele, ce ai să ne numeri ? Unu sau o sută, tot aia e! Da nu te vede nimeni, cin'să te vază?
— Şi dacă mă vede ?
— Gata Tănăsache ! Dacă nu erai acum în ţoalele astea verzi ale statului, ai fi fost poate aici cu noi şi te-ai fi rugat de alt puşcoi să te lase... Nu mă face să mai vorbesc mult că-ţi iau aia din labă şi ţi-o aplic la spate ... Ştii tu unde ...
Se auziră cîteva lovituri în partea de jos a gardului şi două scînduri se dădură la o parte, împinse de o mînă solidă. Alexandru văzu cum dădură buzna în rafinărie, unul după altul, vreo treizeci de oameni. Soldatul, un flăcăiandru cu faţa suptă, cu ochii mari, de fată speriată, se agăţa de fiecare şi căuta să-1 tragă înapoi.
— Gata bre ! Care eşti bre ! Nu v-am spus bre ? Io nu rezist le carceră bre, am piept slab, bre ... Intrebaţi-I pă nea Victor... Nea Victoreee !
Alexandru se vîrî repede cu spatele în spărtură. Soldatul îl apucă de scurtă şi îl trase cu putere afară. Era leoarcă de năduşeală, iar vocea coco-şească i se piţigăiase de tot. îşi apucase puşca de ţeava ridicînd-o ciobăneşte, ca pe un par, şi acoperise cu spatele spărtura din gard.
— Am zis ... Gata ! Nici unu mai mult. Opt zile am bolit bre după carcera ailaltă !... Tu cine mai eşti? Şi îl împinse pe Alexandru cît colo. Apoi se apucă să prindă la loc scîndurile, lovind în cuie cu patul armei.
Alexandru ieşi în şosea tăindu-şi drum peste grădinile zarzavagiilor de la marginea oraşului. Picioarele i se afundau în glodul cleios amestecat cu zăpadă şi de fiecare dată trebuia să-şi tragă cu putere bocancii tot mai încărcaţi cu pămîntul gros, lipit de tălpi. Ogoarele de zarzavat răscolite de umbletul oamenilor miroseau a putregai îngheţat. Zăpada sfîrîia încet sub bătaia lapoviţei.
Alexandru mergea cu vîntul în spate, contra şuvoiului de oameni, care părea că nu mai avea sfîrşit. Lumea continua să fugă spre rafinărie între-cîndu-se cu şirurile de soldaţi care tropăiau în floşcotina de noroi şi păcură în pas alergător. Aproape la fiecare pas se lovea de cei ce treceau pe lîngă el. La un moment dat i se păru că o zăreşte în mulţime pe Victoriţa. O strigă, chiar se întoarse o bucată de drum, dar îşi dădu seamă ca se înşelase, femeia bănuită au avea decît o basma la fel ca a Victoriţei. Cînd se apropie de locul unde îi fusese fărîmată bicicleta, paşii săi, aproape involuntar, începură să zăbovească. Se trezi căutînd printre picioarele celor ce alergau spre rafinărie ceva, vreo rămăşiţă din fosta bicicletă, nici el n-ar fi putut spune precis ce anume. Cunoştea bine locul, în zăpada murdară a şanţului recunoştea urma căzăturii lui iar mai departe, peste cîmp, gropile făcute de copitele calului rănit.
N-a mai găsit nici o spiţă. Ceea ce mai rămăsese din bicicletă luase probabil cineva, cine ştie cine, sperînd poate s-o mai repare şi să şi-o păstreze. La gîndul acesta Alexandru simţi că îl apucă o tristeţe adîncă. Alerga în des-nădejde gîndind că, în fond, şi acum nu făcea decît ceea ce făcuse întotdeauna ca om de legătură. înţelegea că i se dăduse sarcina aceasta şi pentru că el avea bicicletă. Ii plăcea munca. Dar acum, fără bicicletă... Se vedea aştep-tînd pe cîte cineva la vreun loc hotărît, în preajma vreunei fabrici, la ora de ieşire din lucru, sau la vreun colţ de stradă. în astfel de împrejurări avea „stilul" lui de lucru. Se oprea la locul ştiut şi începea să-şi repare bicicleta. Meşterea ceva la lanţ, sau pompa aer într-un cauciuc, iar cel cu care avea
41
treabă, se apropia de el şi, ca între oameni încerca să-1 ajute să iasă din „pană". Cîteodată, în după-amiezile de vară, dumineca, o lua pe Victoria pe cadru şi pleca cu ea pe potecile şerpuitoare de la marginea oraşului, făcînd cu ea o adevărată echilibristică, amarnic scuturată pînă ieşeau undeva, spre Corlăteşti, la iarbă verde. De-acolo, priveau panorama oraşului, înconjurat de fabrici şi făceau planuri. ..
Indepărtîndu-se de rafinărie, Alexandru îşi aminti că, întotdeauna în timpul drumurilor Iui, de la o adresă la alta, de la o fabrică la alta, avusese impresia că acolo de unde abia plecase, se întâmplau evenimente importante de Ia care el mereu trebuia să lipsească.
Astfel gîndea alergând pe străzile oraşului spre locul unde i se spusese să ducă mesajul acela, cînd deodată observă că sirena „Romîno-Americana" amuţise. Se opri în loc, îşi încorda auzul sperînd că îi va distinge totuşi sunetul, poate mai scăzut, mai stins, în corul celorlalte sirene, dar din partea aceea nu se mai auzea nici un zvon. Parcă deodată, cu tot vacarmul general, oraşul amuţise. Şi-1 imagină pe Brecan cu echipa lui de paznici ai sirenei vîn-turîndu-şi ranga prin aer, luptîndu-se, chemînd în ajutor. Ii venea să se întoarcă într-un suflet acolo de unde plecase şi pentru prima dată simţi cît: de mult îi lipsea bicicleta. Totuşi porni în goană înainte.
Pătrunse în casa ştiută după ce se asigură în grabă că nu fusese urmărit de nimeni. Era o casă în partea de vest a oraşului, pe o stradă puţin umblată, undeva între centru şi mahalaua Tîrguşor. Mogoş, imediat după ce i-a deschis uşa, s-a dus la fereastră făcîndu-i semn să tacă. Era un tînăr cu faţa de o paloare stranie, ca de om nescos cu lunile din casă, cu o şuviţă de păr mereu căzută pe fruntea veşnic umedă, albă, sidefie, cu pielea aproape transparentă. Asculta cu încordare. în camera joasă, mansardată, era zăpuşeală şi dezordine. Pe pereţi, pe jos, pe dulap şi pe raftul încărcat de cărţi şi cioburi de ceramică veche, erau puse zeci de picturi neterminate, cu. flori geometrice, cu feţe de oameni făcute din triunghiuri multicolore, apusuri de soare verzi, sau nuduri colţuroase, violete sau portocalii.
— A tăcut! spuse Alexandru apropiindu-se de fereastra pictorului.
— Da, de aproape zece minute.
— Eu nici n-am băgat de seamă cînd a tăcut. Alergam spre tine. Uite asta, de la Chivără. E urgent. Mi-a spus s-o tragi pe toată hîrtia şi s-o difuzăm imediat în oraş ... Zicea că se teme de o cursă . . . De ce o fi tăcut ? Şi Brecan ăla, ce dracu face ?
— Care Brecan ?
— Unu. Aşa-i zice. Să-i fi luat ranga ?
— Care rangă ? — întrebă Mogoş în timp ce citea hîrtia lui Chivără şi îşi tot ridica şuviţa de păr de pe frunte apucîndu-şi-o pe degetul gros, într-un fel ciudat care i se păru lui Alexandru caraghios.
— Ei lasă, eu mă duc, şi Alexandru dădu să plece.
— Stai! Şi eu ?
— Păi...'
—- Adică, să mă descurc cum pot ? A plecat şi Sanda. Singur n-o scot îa capăt... Ştii ce e asta ?
— Bănuiesc... Dar eu ... Poate că ... acolo ....
— Rămîi aici, îi spuse Mogoş cu acea bunătate senină, netulburată, de nimic, dar plină de fermitate, care întotdeauna îl zgîndărea pe Alexandru. Na, ţine asta. Şi fără să aştepte vreun răspuns începu să culeagă dintr-o va-lijoară de lemn literele manifestului pe care le aşeza în rama de fier pe care
42
o pusese în mîinile lui Alexandru. — Pînă nu terminăm, nu pleci, Alexandre, Pe răspunderea mea. O să ducem împreună astea băieţilor să umple oraşul cu ele şi pe urmă plecăm amîndoi acolo. Crezi că pe mine nu mă arde să ies în stradă?
— Nu ţi-ar strica... Eşti palid ca o călugăriţă. Şi aici miroase al dracului a acreală şi a vopsele. Parcă ai picta cu zeamă de varză...
în clipa aceea sirena care amuţise reîncepu să sune cu şi mai mare tărie. Mogoş care vroia să-i răspundă tăcu. Ascultă îndelung în tăcere.
— Bravo Brecane ! Te ţii tare ! — strigă Alexandru abia stăpînindu-se să nu tropăie de bucurie. Mogoş îl privi lung, zîmbind.
— Grozav eşti frate ! — îi spune Alexandru scotîndu-şi scurta. Mai bine, cu mutra asta te-ai fi făcut popă sau predicator... sau poet... De ce nu ? Cred că s-ar fi dat în vînt credincioasele după tine. Cînd colo, tu pictezi femei violete şi apusuri verzi . .. Ştii ? S-a dus dracului bicicleta mea! ... Mi-a fărîrnat-o unu' cu calu'...
— Numără ! — şi Mogoş începu să tragă pe dosul foilor aşezate peste placa de plumb un valţ negru de cauciuc.
Sirenele urlau, lapoviţa bătea insistent în fereastră, în camera scundă zăpuşeala devenise apăsătoare. Mogoş n-a lăsat micul valţ din mînă decît o singură dată, la auzul unei bătăi în uşa de jos, de Ia intrarea în săliţa de unde pornea scara de lemn spre camera lui. A coborît să deschidă şi s-a întors însoţit de o fată de vreo optsprezece ani, înaltă, subţire, cu părul lung, despletit, ieşindu-i în dezordine de sub o căciulită de lînă croşetată. Avea faţa îmbujorată de fugă şi abia putea să respire din cauza gîfîitului. La vederea lui Alexandru a tresărit şi s-a uitat speriată spre Mogoş.
— Vorbeşte, tovarăşul e de-ai noştri, Alexandru îl cheamă... Ea e Stela.
Fata îi întinse lui Alexandru o mînă subţire, cu degete lungi, reci, lipicioase, parcă ar fi fost unse cu zahăr. Alexandru nu se putu stăpîni să-şi privească palma după ce-i strînse mîna fetei şi văzu că lipiciul acela se luase şi pe degetele lui. Stela se scuză incurcată.
— Mi-au luat băieţii acadele, de la Colovos... N-a avut hîrtie. Le-am ronţăit pe drum... Se lipeşte, zise ea strîngîndu-şi şi desfăcîndu-şi pumnul.
— Spune, zise pictorul.
— I-au arestat!
— Pe cine ? întrebă Alexandru.
— Pe toţi. . . Vin de-acolo. I-a chemat direcţia să trateze cu şefii rafinăriei şi..
— Şi ? ...
— La ieşire poliţia i-a înhăţat. Stela vorbea fără şir înghiţind des şi sorbin du-şi cuvintele odată cu aerul pe care îl respira. —• Muncitorii au spart geamurile birourilor. Tovarăşul Chivără m-a strigat să adunăm lumea la chestură. Ah ! De-am avea ceva, un manifest, o chemare... Mă aşteaptă cinci băieţi afară... Degeaba te uiţi aşa la mine, nu i-am adus pînă aici. Sînt la simigeria lui Colovos, stau ca pe jăratec. Sînt utecişti, îi cunosc bine. Cu ei aş ridica într-un ceas tot oraşul. Să facem repede ceva ...
Mogoş care nu încetase nici o clipă să preseze o hîrtie după alta pe foaia de plumb, îi întinse fetei unul din manifeste. Ea îl apucă cu înfrigurare şi se apropie de fereastră. II citi dintr-o suflare, apropiindu-şi-1 de ochi, ca miopii.
43
— E fain, zise Stela frecîndu-şi obrajii de bucurie. Tocmai asta ne şi trebuie ! Şi întoarse spre cei doi bărbaţi o faţă radioasă cu doi ochi înflăcăraţi, strălucind sub fruntea mînjită de cerneala tipografică. Cîte aţi tras ?
Mogoş o întoarse discret, cu faţa spre un ciob de oglindă prins pe tocul ferestrei. Apoi, cu zîmbetul lui blînd, îngăduitor, îi întinse batista.
— Eşti incorigibil, zise Stela scuipînd pe un colţ al batistei şi se şterse apăsat.
— Obrazul omului trebuie să fie întotdeauna curat...
— Chiar şi acum ?
— Mai ales acum !
— Atunci de ce nu ştergi puţin feţele astea ? — şi arătă spre pereţi.
— Astea sînt pînze, trăiesc prin idee.
— Şi noi ?
— Noi sîntem doar oameni... zici că te aşteaptă cinci băieţi. Cîte am tras pînă acum, Alexandre ?
— Le-am pierdut şirul. Vreo 480.
— Vă ajunge. încarcă şi dă-i drumul. împarte-le băieţilor. Dar nu în simigerie la Colovos. Oriunde în altă parte. Cutiile cu cocă fiartă sînt în atelierul grecului. Ştie el. Cere-i-le.
Fata îşi umplu sînul cu manifeste. Coborî scara în goană, dispărînd ca o furtună, aşa cum venise.
— Şi noi ? întrebă Alexandru cînd văzu că pictorul ia din nou valţul în mînă.
— Tragem înainte. Ai spus, toată hîrtia... Doar n-o să coborîm cu mîna goală. Numără !
Au ieşit abia cînd în centrul oraşului răpăiau primele împuşcături. Şi-au înfundat manifestele în buzunare şi au coborît scara de lemn val-vîrtej. Chipul palid al pictorului se făcuse şi mai alb. Fruntea îi era acoperită de broboane strălucitoare. Avea respiraţia omului veşnic sub febră. Jos, în uşă, Alexandru încercă să-1 oprească.
— Poate va mai fi nevoie de tine aici... N-ar fi bine să rămîi ? Mogoş îl privi pentru prima dată cu asprime.
— Tu zici că ţi-ai prăpădit bicicleta ?
— Ce legătură are ?
— Poate am şi eu ceva de pierdut! Lasă-mă. Ieşi primul. Eu încui şi plec în direcţie opusă. Dacă vreunul din noi îi va vedea pe tovarăşi, să le spună că noi....
— Ce anume ?
Pictorul tăcu. Nu mai apucă să-i spună, sau renunţă. îl împinse afară şi trînti uşa. Alexandru o luă la fugă. Rafalele se auzeau pîrîind scurt, undeva aproape, spărgînd monotonia lapoviţei, zumzetul oraşului în fierbere, chiar şi sunetul sirenelor care din zori nu mai conteniseră. Era un amurg cenuşiu, cu lumină zgîrcită, mahmur, rece şi umed de parcă întregul pămînt ar fi fost vîrît într-o hrubă adîncă şi întunecoasă. Pe măsură ce Alexandru se apropia de centru străzile erau tot mai animate. Mulţi oameni fugeau spre locul de unde se auzeau împuşcăturile, alţii veneau în goană de acolo, intrau prin case, trînteau în urma lor uşile, sau săreau peste garduri traversînd curţile şi grădinile spre a evita străzile. Se trăgea de undeva de pe acoperişul chesturii.
Cînd Alexandru ajunse acolo fu înghiţit de valul mulţimii care tălăzuia negru, în zidul alb al poliţiei. Nimerise în mijlocul unui grup de bărbaţi so-
44
lizi, înalţi, care împingeau cu putere înainte urlînd ca scoşi din minţi. Alexandru icnea prins la înghesuială, căutînd să-şi facă loc cu coatele. Unul dintre vecinii lui i se adresă roşu de efort:
— Ce cauţi aici, unde-i mai groasă, măi pişpirică? Ai să mori înghesuit ca la pomană, cu găluşca în gură. Dă-te mai pe lături, nu vezi că aici e groasă ?
Alexandru îşi vîrî mîna în buzunarul scurtei şi trase un vraf de manifeste. Se svîrli în sus cu toată puterea. în jur ploua cu foi albe spre care se întindeau sute de mîini...
— Aaaa ! D-ăştia mi-eşti! — îi spuse admirativ stacojiul. Ia vedeţi mă vlăjganilor că avem aici marfă preţioasă. Să nu-1 striviţi fraţilor, că e omu nostru. Dă-le aici foiţele alea, tovarăşele dragă, că eu am labă mai lungă, arunc ceva mai departe.
Alexandru îi dădu un teanc de manifeste. în clipa aceea fulgeră o nouă rafală. Pîrîi scurt, sec, ridicol, ca şi cînd cineva ar fi rupt undeva, sus, în apropiere, deasupra capetelor, o cîrpă veche, putredă, de sac. Lui Alexandru îi căzură pe umeri bucăţi de moloz, aşchii de ipsos din stucatura casei pe lîngă care se strecura, în vreme ce oamenii din jurul lui se trînteau la pămînt.
— Jos frăţioare ! auzi Alexandru vocea omului care fusese lîngă el. Trage în noi, culcă-te, ţi s-a urît cu viaţa ? Dumnezeii lor, că intrăm peste ei acuma, şi să-i vedem pe unde o să-şi scoată cămaşa cînd i-om beli!
Cîrpa aceea se mai rupse odată deasupra, stropindu-1 pe Alexandru cu ţăndări de cărămidă şi cioburi de geamuri sparte. Deşi se trăgea de undeva de pe acoperişul chesturii, mulţimea împingea înainte, spre cordonul de soldaţi şi poliţişti din jurul clădirii, parcă ştiind că numai astfel putea ieşi din raza de bătaie a mitralierei. De undeva din spate Alexandru auzea vaierul unui rănit care ţipa sfîşietor r „Mamăăăă!... Măiculiţă, mamăăăă !..." Se trezi împins cu putere din spate, în puşca ţinută de-a curmezişul de un soldat care se tot opintea să reziste presiunii în vreme ce şoptea oamenilor printre icneli:
— împingeţi fraţilor, noi n-o să tragem... Ohoho! Nici chiar aşa, că mă băgaţi la pîrnaie... Uite balauru colo, urlă că să vîrîm baioneta în voi... Domol fraţilor ! Aşa... domol... Noi n-o să tragem.
Deodată, undeva la etaj, în capătul clădirii, cineva deschise o fereastră şi începu să strige ceva spre mulţime. Din cauza larmei Alexandru nu auzea nimic. Un fior de bucurie trecu printre rîndurile compacte şi zvonul care străbătu atunci piaţa i se păru lui Alexandru de necrezut: — Auzi bă, că le dă drumul, îi eliberează pe toţi delegaţii greviştilor! Mama lor, înjura lunganul care se tot ţinuse după Alexandru căutînd parcă să-1 protejeze. — A îngheţat rahatu în ei de frică ! Credea că o să le luăm chestura cu asalt... Ar fi văzut ei pe dracu...
Se produse o învălmăşeală mai mare decît atunci cînd trăgea mitraliera. Miile de oameni se îmbulzeau în uşa chesturii urlînd de bucurie. Soldaţii îşi plecaseră armele sau şi le agăţaseră de umeri şi se înghesuiau şi ei între muncitorii spre care numai cu cîteva minute în urmă ţintiseră. Alexandru se zbătea să ajungă mai aproape de uşa chesturii dar nu reuşea să înainteze nici cu un pas. îi zări pe delegaţii muncitorilor abia cînd lumea îi luă pe sus, ridicîndu-i pe umeri şi purtîndu-i în alai spre centrul oraşului. Sprijinit pe zeci de braţe, Chivără le vorbea oamenilor strîngîndu-şi şapca în mînă şi gesticulînd cu mînie. Dar din pricina vacarmului nu-1 auzeau decît cei din jur. Se lăsase seara. Oamenii făceau suluri lungi din foi de
45
ziar, le dădeau foc la uri cap şi înaintau astfel cu sute de torţe. Niciodată lui Alexandru nu i se păruse oraşul aşa de frumos. Odată cu seara lapoviţa încetase. Se aşternea o ceaţă plumburie în care înaintarea şuvoiului cu feţele luminate de torţe îi apărea lui Alexandru ca ceva straniu, ireal de frumos. Luminile jucau în pîclă, parcă marşul uriaş s-ar fi desfăşurat pe fundul unei ape cu adîncimi întunecate. Piaţa era închisă, prăvăliile ferecate iar negustorii priveau dinăuntru, prin grila obloanelor speriaţi, cu sufletul la gură, scurgerea impetuoasă a mulţimii. în colţul străzii Franceze, căţărat pe oblonul unui magazin, Alexandru îl văzu pe Mogoş. Faţa lui albă sclipea în negura vineţie, transfigurată de emoţie. Alexandru îi scutură de poalele hainei dar pictorul nici măcar nu tresări. Abia cînd îl strigă pe nume Mogoş privi în jos cu doi ochi a căror privire strălucitoare părea bogată.
— Ai văzut ? Oamenii au feţele portocalii, parcă i-ar dogori cuptoarele... Şi flăcările sînt verzi, ca de fosfor, şi ceaţa e galbenă... L-au rănit pe Pa-raschiv, băiatu ăla al vostru, de la „Vega"... în umăr... Poate nu e aşa de grav. L-au dus Stela cu băieţii ei să-1 panseze. Ştii ? Tocmai îmi spunea că ţi-a găsit bicicleta. Nu mai ţin minte unde a lăsat-o, dar zicea că ţi-o pune el pe roate. Şi că să nu-ţi spun... Că e o surpriză... Ascultă : dacă-1 vezi pe Chivără...
Dar Alexandru fu smuls de lîngă pictor şi tîrît de mulţime spre piaţa în mijlocul căreia se înălţa statuia.
*
A căutat tot timpul să se apropie de Chivără. Abia după adunarea din piaţă, în drum spre gara de sud a Ploieştiului spre care mulţimea a pornit la chemarea comuniştilor pentru a-i elibera pe arestaţii duşi acolo de poliţia care intenţiona să-i transfere la Bucureşti, Alexandru a reuşit să se apropie de capul coloanei şi să meargă în pas cu cel căutat. Simţea că trebuie să-i spună ceva, să-i transmită un lucru din partea pictorului, dar în zăpăceala momentului nu îşi mai dădea seama ce anume. Abia cînd îl ajunse din urmă pe Chivără care mergea într-un grup compact de grevişti, înconjuraţi de cîteva duzini de oameni de pază, dintre cei mai solizi, aleşi dintre muncitori pentru echipele de şoc ale grevei, Alexandru îşi dădu seama că nu avea ce-i spune omului şi că pictorul nu apucase să-i transmită nimic.
— Ştii... Mi-am găsit bicicleta, tovarăşe Chivără, îi spuse Alexandru ţînîndu-se cu paşi mărunţi după el.
— A, tu erai Alexandre! Norocul tău că n-ai picat între noi. Ţie nu ţi-ar fi dat drumul...
— Mi-a găsit-o Paraschiv, băiat bun, puştiul ăsta, dar să ştii că 1-a rănit la umăr... N-o fi grav, ce zici ?
— Pe mine mă întrebi ? Asta trebuia s-o ştii tu. Să fi vorbit cu doctorul Moise să-1 vadă... Lasă, o să vorbesc eu. Ascultă : l-am spus şi neveste-ti, acolo, la statuie... Tu pe unde umblai ?
— Păi, cu Mogoş... El mi-a spus de bicicletă... Ştii, fără ea, cu legăturile...
— Am văzut manifestul. A ieşit bine. Acum am avea nevoie de altul, în situaţia dată... O să ne descurcăm noi... Tu însă trebuie să dispari. Victoriţa a înţeles repede, cred că e pregătită... Cu cine naiba ţi-ai găsit să te ciocneşti azi ? Te căuta unu mustăcios, Vînătoru îi spune, subcomisar, o prăpastie de om. Zicea că şi-a prăpădit calu din cauza ta şi că nu se lasă pînă nu te-o vedea lat. Ai grijă să nu-i pici în labă. Cînd naiba ai avut de-aface cu el, şi de unde te ştie ?
46
— Păi.....    Nu ţi-am spus ? El a fost cu bicicleta... Şi fără ea... Ştii, eu
am platfus...
— Să lăsăm asta. O să ne explici altă dată. Acum uite ce e. Pleacă în noaptea asta. Te duci la Moreni. Schelele n-au putut să coboare în oraş. Beciurile chesturii sînt pline cu sondori. Nouă ne-au dat drumul de teamă să nu-i fi scăpat pe toţi, în cazul asaltării chesturii... O să ne caute ei pe fiecare... Am aflat acolo că aproape întreaga celulă din Moreni a fost arestată. N-au scăpat decît cîţiva. în orice caz, pe unul îl ştiu precis liber. Poate or mai fi şi alţii dar sondorii de la beci nu ne-au putut spune. Te duci acolo şi îl cauţi pe Arhip Dumitru, strada Renaşterii numărul doi. Dacă ai noroc, legătura noastră pentru Tîrgovişte o să-1 anunţe din seara asta că soseşti. A plecat acum un ceas prin Băicoi şi Moreni, Ar fi bine ca tu să ocoleşti drumul ăsta... Cred că e încă sub razie. Mergi mai bine prin Bucureşti şi Tîrgovişte. Dar pleacă în noaptea asta sau, dacă amîni pe mîine, ascunde-te undeva, nu dormi acasă. Nu uita, Arhip Dumitru, Renaşterii doi.
— Păi... poate că...
— Nici un „păi" şi nici un „poate că". Alexandre. Te duci! Aici eşti în pericol!
— Mă gîndeam că...
— O să ne descurcăm noi. Avem nevoie de tine acolo. Restabileşti legătura şi îţi dăm noi de veste cînd te poţi întoarce. Omul de la Tîrgovişte o să te caute peste o săptămînă... Dacă nu s-o întîmpla nimic între timp. Ne-am înţeles ?
Peste o săptămînă ? La Moreni... Dacă nu s-o întîmpla nimic între timp... în minutul cît a continuat să meargă alături de Chivără, în capul lui Alexandru gîndurile cele mai neaşteptate dădeau năvală. Trebuia din nou să plece. Nu se gîndise că în afara de pierderea bicicletei, ciocnirea cu mustăciosul acela călare, va avea şi alte urmări. Chivără îi puse o mînă pe umăr şi îl întoarse cu faţa spre el. îl privi lung, încurajator, făcîndu-i semne că era timpul să plece. Şi-au strîns mîinile cu putere. Mulţimea străbătea bulevardul cu castani îngheţaţi dintre centrul oraşului şi gară. în rămuret chiciura ceţei atîrna dantele. Flăcările torţelor jucau în noapte pierzîndu-şi şirul tot mai stins, tot mai înecat în neguri, undeva, în depărtare. Oamenii mergeau în tăcere, călcînd apăsat, prin mijlocul drumului, în vreme ce pe trotuare şi pe cele două străzi paralele cu bulevardul alergau să le iasă în întîmpinare sute de soldaţi, jandarmi şi poliţişti. Tropăitul cismelor cazone cu tălpi ţintuite şi cu potcoave se auzea pe asfaltul trotuarelor ca mestecatul unor fălci de fier rumegînd parcă bolovani. Alexandru ieşi din bulevard şi se strecură pe una din străzile mărginaşe. în preajma casei lui, pe o fundătură din apropierea rafinăriei „Unirea", pîndi îndelung pînă cînd se convinse că nu i se întinsese nici o cursă.
Victoriţa, zgribulită de frig şi de îngrijorare, îl aştepta în poartă.
★
Era spre zori. Cocoşii din mahalaua Morenilor cîntaseră pentru a treia oară. în inima lui Alexandru era tot atît de frig ca şi sub turla întunecată a sondei părăsite în care se ascunsese. Din părţi, şi de deasupra, trăgea îngrozitor. Şuierul încrîncenat al viforniţei îi umplea sufletul de tristeţe. încercă să se ridice şi chiar îşi imagină că se ridică şi că iese, dar nu se clinti
47
din loc. Nu putea renunţa uşor la rezistenţă. Şi totuşi nu simţea decît ameţeala epuizării, amorţirea somnului îngheţat. Era din ce în ce mai cuprins de acea stare de abandon capabilă să-1 adoarmă pe şofer în plină viteză, cu mîinile pe volan şi piciorul apăsat pe accelerator. Se chincise cu genunchii la gură, cu mîinile vîrîte în mînecile scurtei, cu umerii gheboşaţi, cu servieta strînsă în braţe, cu capul plecat în piept să nu piardă nimic din căldura propriei respiraţii. Peste el foşneau cocenii uscaţi, bătuţi de viforniţă şi se clătina troznind din încheieturi turla şoldie. Parcă îi îngheţaseră pînă şi gîndurile. Se vedea pe el însuşi încremenit de frig, acoperit de chiciură ca de un mucegai de ghiaţă, fără suflare.
Totul i se părea ridicol de simplu. Era un fost grădier la „Vega", şomer de cinci săptămîni, om de legătură într-o organizaţie ilegală comunistă, căsătorit, fără copii. Participase la greva petroliştilor ploieşteni şi ca om de legătură dăduse o mînă de ajutor la organizarea ei. Dacă asta era prea puţin, putea adăuga bicicleta pe care şi-o pierduse prosteşte, poate în cel mai ridicol fel, dar numai atît avusese. Sosise la Moreni, o zi după grevă, să restabilească legătura de partid pierdută din cauza căderii celor mai mulţi tovarăşi. Omul său fusese arestat în ultimul moment şi el rămăsese singur fără nimeni cunoscut, într-un orăşel speriat, cutremurat de evenimente. Se adăpostise într-o sondă părăsită şi, adormind în ger, îngheţase. Atît. Era puţin, înfiorător de puţin, de necrezut de puţin. Şi totuşi, n-ar mai fi putut adăuga nimic. Că încercase să-şi reamintească ceea ce credea el că avusese mai important în viaţă... Pe cine putea să intereseze lucrul acesta ? O făcuse într-un fel straniu, dezordonat, halucinant din pricina istovirii, a toropelii şi a somnului ucigător care îl biruise, încît totul i se părea amestecat într-un amalgam de neînţeles. Nu-1 înduioşa cîtuşi de puţin propriul sfîrşit. Simţea doar o ciudă rea, seacă, răvăşitoare amestecată cu o mînie surdă dar neputincioasă. Acum era mai lucid ca oricînd, şi tocmai lucrul acesta îi provoca cel mai mare necaz. Ar fi vrut să halucineze ca adineauri, să simtă din nou că se prăbuşeşte undeva într-o beznă fără fund, sau că asupra lui se revarsă acea masă cenuşie, nestăvilită, care ameninţa să-1 strivească sub prăvălirea ei. Să viseze din nou că zboară sau că aleargă nebuneşte pe bicicletă, ori că e acasă, şi că Victoriţa abia întoarsă de la lucru a frecat podeaua odăiţei joase, a lipit încheieturile burlanelor cu fîşii de ziar muiate în cocă fiartă şi a pus cartofii în cuptor... Dar, din toate acestea, nimic. Ar fi preferat orice decît să asiste lucid la propria sa neputinţă. în jur se deştepta schela. Simţea lucrul acesta din hămăitul cîinilor, din sunetul motoarelor de aburi care îşi înteţeau pufăitul, din zgomotele orăşelului strîns între dealurile cu sonde. îşi încorda auzul căutînd să distingă şi să identifice zgomotele, dar efortul îl asurzi cu totul. Era ca şi cînd ar fi intrat brusc din întuneric într-o lumină intensă, orbitoare. Un timp nu mai auzi nimic. Parcă în jurul lui se aşternuse o linişte de mormînt. Şi deodată, din ţiuitul prelung, agasant care îi rămăsese în timpane, desprinse chemarea sirenelor. Veneau de undeva, parcă din fundul pămîntului, sau din înălţimi prea îndepărtate pentru a putea fi clar auzite, dar se apropiau tot mai mult, pătrundeau spre el chemîndu-1 cu glasuri stridente sau dogite, joase sau ascuţite, răscolind întunericul de sub sondă cu sunetul lor. în primul moment Alexandru crezu că şi-a pierdut minţile. Apoi îşi dădu seama că erau sirenele schelei, două sau trei, nu mai multe, dar lui i se păreau sute, sunând schimbul de ora şase fără un sfert. Tresărirea lui la sunetul acestei ore devenise un reflex. Era timpul cînd intra întotdeauna în servici, şi dacă
48
vreodată la sunetul sirenelor de şase fără un sfert era în întîrziere pe undeva prin preajma „Vegăi", începea să pedaleze din toate puterile pentru a fi în fabrică înainte de şase. Chiar atunci cînd suna şi stătea acasă, la ora asta îl apuca întotdeauna un neastîmpăr nepotolit. Acum ar fi vrut să-şi scoată ceasul şi să verifice timpul, dar nu putea clinti nici un deget. Braţele îi îngheţaseră din umeri iar mîinile îi erau străine, insensibile, parcă cele adevărate i-ar fi fost smulse şi cineva i-a prins în locul lor două bucăţi de lemn. Făcu eforturi lungi, chinuitoare, pînă reuşi să-şi smulgă ceasul de la brîu. Şi mai greu îi fu pînă să scapere un chibrit. Toată strădania aceasta i se păru că durase o veşnicie, dar sirenele mai sunau încă, deci nu trecuseră decît cîteva minute. Privi cadranul ceasului şi îi veni să rîdă. Un rîs care nu se auzea, încremenit, rigid, fix, dureros, albastru. Limbile ceasului arătau trei fără un sfert. Chibritul îi arse într-un loc mînuşa. Mirosea a păr pîrlit. Sufletul îi era plin de greaţă, de tristeţe, de abandon. Lăsă ceasul să-i cadă şi îl simţi cum îi rămîne atîrnat de gaica pantalonilor prin lănţişorul cu zale de sîrmă împletită. Sirenele tot mai sunau încă. îşi apucă ceasul să-1 smulgă şi să-1 arunce de perete. Dar nu-1 putu strînge în pumn. îl ţinu o clipă în căuşul palmei îngheţate, apoi şi-1 duse la ureche. Stătuse. înapoia capacului de metal care i se lipise dureros de lobul urechii nu se mai auzea tic-tacul cunoscut. O undă de bucurie trecu prin sufletul lui Alexandru.
Abia atunci observă că prin crăpăturile dintre scîndurile sondei pe unde viscolul strecurase zăpada, pătrundea o lumină vineţie, filtrată ca printr-un geam îngheţat. Se iviseră, totuşi, zorii.
★
Era timpul să plece. Ar fi trebuit s-o facă mai de mult dar se temuse, în orăşelul îngheţat, un om singur, hoinărind pe străzi noaptea, nu putea să nu pară suspect. Rămăsese acolo, sub sonda părăsită. Acum cînd oamenii umpleau din nou străzile şi drumurile schelei ar fi putut trece drept ceea ce era : un muncitor, ca şi ei. Şi totuşi nu se putea urni din loc. Sirenele sunară de şase fix, de astădată mai scurt marcînd începerea zilei de muncă, dar el tot sub sondă era. îşi întinse cu greu picioarele apăsîndu-şi genunchii cu pieptul. Simţi încheieturile pîrîindu-i ca şi cînd ar fi fost de sticlă. Trebuia cu orice preţ să se ridice şi să plece de acolo dar parcă plumbul cald al somnului i se întărise în oase, devenind atît de rece / şi de greu încît n-avea puteri să-1 îndoaie. De ce adormise ? Cînd, şi cît timp îl furase somnul ? Poate numai cîteva secunde, doar îşi amintea bine ce gîndise în noap-teo asta lungă, mai lungă şi grea ca toate nopţile vieţii lui, noaptea singurătăţii îngheţate. Şi totuşi îşi pierduse controlul şi adormise. Desigur, n-au fost decît momentele acelea chinuitoare, de prăbuşire fără sfîrşit, ca într-o beţie cruntă, din care se smulgea cu greu, întotdeauna în panică, parcă în preajma lui s-ar fi tras cu tunul. Acum le învinsese pe toate dar el însuşi era învins. Fiecare mişcare, oricît de mică, însemna dureri cumplite dar trebuia să biruie amorţeala morţii. Auzea schela cuprinsă de freamăt, cîinii lătrînd, motoarele de aburi pufăind metalic, lanţurile şi tijele pompelor alu-neclnd într-un du-te vino continuu prin zăpada viscolită, parcă şi glasuri de oameni auzea dar el era atît de departe de toate acestea încît i se părea că nimeni nu-1 va mâi găsi acolo niciodată. Se lăsă să cadă pe o rînă, apoi încercă să se ridice. Reuşi s-o facă după un timp nemăsurat, lung ca o veşnicie. Cînd fu în picioare îşi văzu servieta la pămînt. Nu ştia dacă va putea păşi
4 — Viaţa  Romînească  nr. 2
49
dar se vedea plecînd şi lăsînd-o acolo. Simţea că dacă s-ar fi aplecat să o ridice, s-ar fi prăbuşit la pămînt şi nu s-ar mai fi ridicat niciodată. îşi aminti însă că înăuntru avea lucrurile puse de Victoriţa pentru ei şi înţelese că oricît de chinuitor va fi, trebuia să se aplece şi să ridice servieta. Gemea de durere. Parcă mii de cuţite i-ar fi înţepenit carnea şi la cea mai mică mişcare tăişul lor se răsucea în os secîndu-1 la inimă. Sunau sirenele de ora şapte cînd reuşi să-şi ridice servieta. Ieşi de sub sondă ţinîndu-se de pereţii de lăturoaie ca un om anchilozat de reumatisme. Afară se repezi spre el hămăind cu furie un cîine ciobănesc. Dar cînd se apropie să muşte simţi poate fiorul morţii că îşi vîrî coada între picioare şi se dădu înlături, zbîrlit. Continuă să-1 latre de la distanţă pînă cînd Alexandru ieşi în drum.
Primul om pe care îl întîlni fu o băbuţă încotoşmănată în şapte cojoace, care îl privi lung şi scuipă în urma lui ou scîrbă: „Ptiu! Arză-l-ar focu! Nici nu s-a luminat bine de ziuă şi uite-1 cum se tîră beat..." Trebuia să intre undeva şi să se încălzească. Oriunde. Nu ştia ce avea să facă după aceea. Poate să-1 caute pe şoferul roşcovan care îl adusese cu camionul lui de la Tîrgovişte şi îl lăsase Ia cîţiva paşi de casa lui Arhip, sau pe cel ce povestise ieri în birt despre greva de la Ploieşti, îşi aminti de birtul în care mîncase în ajun şi porni într-acolo. Orăşelul îşi trăia primele ceasuri de dimineaţă dar Alexandru nu mai vedea nimic în jur. Ardeau în depărtare în gurile hornurilor de tablă gazele de sondă şi flacăra lor îl fascina atră-gîndu-I ca un magnet. Ar fi luat focul în braţe, s-ar fi tăvălit în el, l-ar fi sorbit cu sete. Viscolul se mai potolise. Vîntul şfichiuia zăpada troienită pe sub garduri şi prin pereţii sondelor. Ici, colo, oamenii o înlăturau scormonind-o cu lopeţi de lemn, dar vîntul le-o spulbera în toate părţile ca pe o pudră de ghiaţă.
Păşea încet. Hainele îi foşneau ca hîrtia. Fularul îi rămăsese legat peste urechi, înnodat sub bărbie şi ciucurii lui de lînă încărcaţi de ghiaţa respiraţiei scoteau în mers un zornăit sticlos. Părea un om beat care căzuse în vreun şanţ şi dormise acolo pînă cînd cineva îl trezise şi îl gonise acasă. Trecătorii se uitau lung în urma lui ferindu-i-se din cale.
Birtul era închis. îi venea să plîngă de ciudă. Vru să bată în uşă, să ceară să i se deschidă, să spună orice, chiar să întrebe dacă nu uitase ieri, acolo unde mîncase, vreun lucru anume. Dar era aşa de îngheţat încît nu putea vorbi. Plecă mai departe. După cîţiva paşi un băiat de şcoală îl scutură de mînecă. Se uită la el şi nu putea înţelege cum de copilul acela avea o servietă identică cu a lui.
— Nene, ţi-a picat asta, nene. Nu e a matale ? Şi îi întinse servieta.
Alexandru se gîndi să-1 urmărească pe băiat pînă la şcoală. Acolo, în clasă trebuia să fie cald şi poate ar fi dat de un învăţător înţelegător... Dar băiatul mergea prea repede şi curînd dispăru după un colţ de stradă. Nu putea gîndi nimic ordonat. Era obsedat de imaginea unei sobe fierbinţi şi a unei încăperi încălzite. Ar fi urcat la vreo sondă unde bănuia că oamenii trebuie să se încălzească la ceva, dar îşi aminti că acolo pînă şi fumatul era interzis. Se hotărî să bată la vreo uşă şi să ceară să fie lăsat înăuntru. Cel mai bine ar fi fost să se ducă la Arhip acasă. Deşi se temea că femeia aceea cu chipul înrăit de greutăţi l-ar fi gonit făcînd cine ştie ce legătură între venirea lui de ieri dimineaţă şi arestarea bărbatului ei, se întoarse hotărît să urce pe strada Renaşterii. încercă să-şi închipuie cum avea să reacţioneze femeia lui Arhip la vederea lui şi îşi zise că mai rău decît să-1 ocărască şi să-1 blesteme, n-avea ce-i face. Poate că va reuşi să stea omeneşte
50
de vorbă cu ea, s-o facă să-şi descreţească fruntea şi să înţeleagă în ce încurcătură îl vîrîse şi pe el arestarea lui Arhip. Dar cînd trecu a doua oară pe lîngă birtul cunoscut văzu uşa deschisă. Fără să pregete intră. Puştiul pistruiat aduna cu mătura pe făraş stratul vechi de rumeguş îmbinat cu apă, cu bradolină şi ţiţei şi îl turna în godinul încins care scotea un fum des, vînăt, albicios, de foc înăbuşit. îl privi pe Alexandru cu ochii urdu-roşi, parcă şi el dormise în frig şi, cînd îl recunoscu, îi zîmbi şi se duse să închidă uşa. Clopoţelul sună vesel. Alexandru se lipi de godinul fumegă tor. Tremura din toate mădularele. Pistruiatul îl privea speriat. Rămăsese cu făraşul aplecat într-o parte şi din el se presăra rumeguşul murdar pe duşumea. Abia îndrăzni să-1 întrebe :
— Vă e rău, nene ?
Alexandru îi răspunse numai din priviri.
Băiatul începu să adune repede rumeguşul risipit şi îl vărsă pe uşiţa de sus a godinului. Apoi ştergîndu-şi palmele de şorţul albastru, murdar, se duse în spatele tejghelei şi turnă o cinzeacă de ţuică. I-o întinse lui Alexandru fără nici un cuvînt. Acesta o apucă între palmele desfăcute şi o dădu de duşcă. Avea degetele înţepenite de ger, albicioase, rigide şi sonore ca sticla. Căldura strecura în tot trupul lui Alexandru o durere surdă. Gemea înăbuşit. îi era ruşine că nu se putea stăpîni în faţa băiatului care îl privea din ce în ce mai alarmat, dar dacă ar fi fost singur ar fi plîns poate şi s-ar fi zvîrcolit de durere. Sub tavanul scorojit şerpuiau împletindu-se fuioare de fum des, înecăcios, scos de godinul în care ardea rumeguşul. Prin geamurile îngheţate se vedeau siluetele trecătorilor ca nişte vietăţi informe înotînd într-o apă tulbure. Pe mesele învelite cu muşama veche crăpată, rămăseseră farfuriile din ajun nestrînse. Mirosea a bucătărie acră, a cartofi mucegăiţi şi a bradolină. Clopoţelul de deasupra uşii tremura mărunt în arcul său de oţel. Alexandru privea toate acestea insistent, căutînd să-şi sustragă atenţia de la propria durere.
— Nene, poate că matale ai ceva, aşa, şi nu vrei să spui... Madam lancuuu! Madam Iancu ! — strigă puştiul pistruiat cu o voce care nu ţinea deloc să-şi ascundă alarmarea. Alexandru nu îl mai putea opri. Pe uşa din spatele tejghelei intră un munte de femeie albă, grasă, cu guşi supraetajate, îmbrăcată într-un capot uriaş dar care plesnea în nasturi pe bustul proeminent şi tremurător. Avea capul rotund ca o bilă şi ochii buni, alunecoşi, de om care plînge uşor şi rîde cu lacrimi.
— Domnu' a consumat ieri la noi... zise puştiul. Eu l-am servit... Nu ştiu ce are, uitaţi-vă...
— Vai de mine, dar dumneata eşti îngheţat bocnă. Ce ţi s-a întîmplat ?
— Vin... de... pe... drum... spuse Alexandru abia rupînd cuvintele. Viscolul... Toată noaptea... am... mers...
Grăsana începu atunci să turuie ca o morişcă. îşi suflecă mînecile şi se apucă de treabă gospodăreşte. îi dădu ţuică fiartă, aduse un lighean de zăpadă şi Alexandru îşi frecă obrajii, nasul şi urechile pînă i se făcură roşii ca para focului şi sîngele începu să-i bată năvalnic sub piele. Doar picioarele îi rămăseseră ţepene, insensibile, ca nişte proteze. Simţea căldura re-venindu-i în trup, recîştigîndu-i încetul cu încetul întreaga făptură, învin-gînd într-o luptă crîncenă, dureroasă, amorţirea de ghiaţă care se strecurase în el în timpul nopţii. Pistruiatul se învîrtea în jurul lui ca o sfîrlează ne-ştiind cu ce să-1 mai ajute. Grăsana aduse din casă un prosop aspru care mirosea a pelin uscat şi i-1 dădu lui Alexandru să se şteargă.
5U
— Măiculiţă doamne, măiculiţă ! Uite cum se poate prăpădi omu' cu zile, c-aşa s-a dus acu doi ani şi Costache, omu Voiciloaii, casili alea din spatele garajului „Astrei", a plecat noaptea la drum, spre Dobreşti, sau nu ştiu unde, şi-au zis toţi că l-au mîncat lupii, cînd colo 1-a găsit întreg, întreguţ în scorbura unui copac... Nu mi-a fost el client prea grozav, dar zău că mi-a părut rău... Şi cu ce te ocupi măiculiţă matale de trebuie să baţi drumurile pe-aşa urgie de vreme ?
Alexandru se gîndea să găsească un răspuns cînd uşa se deschise, clopoţelul zdrăngăni izbit cu putere şi, în urma unui majur de poliţie intră în birt un omuleţ sfrijit, mai pirpiriu decît Alexandru, nepotolit ca argintul viu, la a cărui vedere grăsana înşfacă ligheanul şi prosopul şi fugi în casă iar băiatul pistruiat trecu smirnă înapoia tejghelei. Alexandru nu îşi putu ascunde o tresărire. în sinea sa era speriat de-a binelea. Pirpiriul se uită încruntat la el, majurul îl măsură lung din creştet pînă în tălpi şi ridică nedumerit din umeri întorcîndu-şi privirea spre însoţitorul său.
— E clientu nostru, dom' Iancu, zise atunci pistruiatul adăugind cu elocvenţă: serveşte la noi.
Pentru a confirma, Alexandru mai ceru o cinzeacă.
— Băutura de dimineaţă e ca însurătoarea de tînăr, spuse atunci majurul privind spre Alexandru cu suspiciune.
— Clientu' să fie sănătos, dom' Stamate. Mnealui a înghiţit ceva ger, după cum pare, aşa că are de ce bea, adăugă sfrijitul acela pirpiriu trecînd după tejghea ca pentru a dovedi că el era patronul. — Uite don' Stamate, să nu zici că te rog să vii cu noaptea în cap, să te convingi singur. Priveşte aici, şi sfrijitul luă dintr-un raft catastiful datornicilor. Optişpe din toţi ăia, şti matale, sînt clienţii mei. Acum eu nu zic, i-aţi ridicatără, treaba mnea-voastră, da' mie cine-mi plăteşte ? Că am înţelegere cu „Concordia".
— Păi... De ce nu vorbeşti cu ăia ?
— Ei nu se bagă. Iei o ţuică ? Am un harţag de fată mare, îţi crapă măseaua, nu alta...
— Dimineaţa nu, don' Iorgu, e prea devreme.
— Numai să guşti... Măi stîrpitură ! N-auzi ?
Pistruiatul spălă în grabă două pahare şi turnă dintr-o sticlă de sub tejghea.
Alexandru îşi scoase din servietă pîinea cu magiun şi o puse pe godin. Magiunul vişiniu umezise feliile de pîine şi. le îngheţase, Pe plita de tuci pîinea sfîrîia scoţînd un miros de prune prăjite. Pistruiatul presăra pe duşumeaua neagră rumeguş proaspăt. Alexandru simţea că-i toarnă cineva cositor topit în oase. îl dureau fălcile, ceafa, umerii, fluierele picioarelor, pînă şi falangele degetelor, parcă i-ar fi fost strînse cu menghina.
— Uite colea, don Stamate, spunea sfrijitul căutînd să-i atragă atenţia majurului care tot îşi întoarcea ochii spre Alexandru, la catastiful lui. Ior-dache a mîncat trei săptămîni. Vasilescu are şaişpe ciorbe, treizeci şi două de ţuici şi opt saramuri. Răducanu la fel. Ştefan Amariei nu mi-a plătit nici luna trecută, Zamfir cinşpe ciulamale şi tot atîtea ciorbe. E meşter, mănîncă întotdeauna şi felu doi. Ce-o crăpa acum acolo la zdup, dracu mai ştie ! Anghel, ajutoru lui, tot atîtea ciorbe şi porţii duble de pîine... Pînă şi Arhip ăla nenorocitu a luat în oală ciorbă de burtă de patru ori să ducă la flămînzii lui de acasă... Mă rog, deşi ăsta a fost mereu punctual, că e mîndru, al dracului, mi-am zis să fie de pomană lui socru-miu că şti, ăla mînca cît cinci pînă a murit înţepenit în latrină... Tare îi seamănă
52
fiică-sa, nu ştiu unde o să ajung... Am socotit, la un loc vine vreo nouăşpe oale mari de ciorbă şi vreo duzină de cratiţi de ciulama... Fără restanţele de luna trecută... Ce mă fac eu, pui de mămăligă, trag oblonu, mă iau de furat ?
— Ei lasă, lasă, să nu-1 superi pe dumnezeu... Mai bine erai mai atent ia ce vorbeau cioflingarii cînd veneau aici, decît să numeri atîta înghiţiturile... Şi n-ai fi dus-o mai prost. Ţi-am mai spus eu, zise Stamate privind nemulţumit spre Alexandru care îşi mesteca încet pîinea cu magiun sorbind în drămuieli scurte din ţoiul verde.
— Trebuiesc scoşi banii de la oameni, don'Stamate, eu n-am de unde face filantropie... Optşpe muşteri ridicaţi aşa, pe neplătite, da'ce, eu l-am omorît pe tata ? Mata doar mă cunoşti de atîţia ani, nu vrei să mă vezi în sapă de lemn...
Alexandru îşi scutură fărămiturile de pe piept, îşi strînse fularul în jurul gîtului, îşi îndesă şapca pe cap, plăti şi se îndreptă calm spre uşă.
— Ei, domnu'! — se auzi atunci majurul.
— Eu ? — întrebă Alexandru cu o voce tremurătoare.
— Da, dumneata ! Aia de colo ne-o laşi nouă ? Ori nu-ţi mai face trebuinţă ? — şi îi arătă servieta uitată la picioarele godinului.
Pistruiatul se repezi, o ridică şi i-o aduse lui Alexandru.
— Mulţumesc...
Negustorul se tot tînguia răsfoindu-şi catastiful. Majurul se întorsese cu spatele spre Alexandru sprijinindu-şi coatele de zincul tejghelei. Din uşă, Alexandru îl întrebă în şoaptă pe pistruiat:
— Stelian, omul acela de ieri care îţi zicea „iscarioteanule" vine mereu la voi să ia masa ?
— Ihî! Da nu chiar întotdeauna. E schimbul de trei... Să-i spun că l-ai căutat ?
— Lasă că trec eu pe aici... „ciorbă ca la noi la masă..." Spune-i doamnei că îi mulţumesc foarte mult.
Şi ieşi. în stradă, după cîţiva paşi, fu cuprins de ameţeală. Se rezemă de zidul unei case. Căldura îi înmuiase de tot oasele înţepenite de frig. Hainele umezite de aburii care ieşeau din el, se făceau din nou reci şi scorţoase. Picioarele parcă i-ar fi fost retezate. Rămase aşa cîtva timp, scuturat de fiori. Apoi porni cu paşi şovăitori să caute.
Pe cine ? N-ar fi putut nici el spune. înţelegea doar că dacă l-ar fi întîlnit pe Stelian, sau pe vreunul din ceilalţi doi sondori care vorbiseră ieri la birt despre grevă, ori dacă ar fi avut norocul să dea peste zdrahonul roşcovan de pe camionul cu care venise de la Tîrgovişte, i-ar fi fost mult mai uşor. îşi aduse aminte că pe o stradă din spre schela „Aqvilei" văzuse un garaj în curtea căruia se aflau o mulţime de tractoare grele şi camioane. Porni într-acolo.
îi spuse portarului că avea întîlnire cu un şofer, şi i-1 descrise pe zdrahon.
— Asta-i Predescu dom'ne, nu dai de el că-i tot timpu în cursă. Poate spre seară, pe la cinci, şase, cînd de obicei se întoarce. Dar ce aveai cu el ?
— Păi... Mi-a spus că are un leac pentru rinichi. Am venit cu el ieri noapte de la Tîrgovişte şi pe drum l-am văzut că se opreşte cam des... Sufăr şi eu...
— Nu l-am auzit să se plîngă vreodată. Dar caută-1 mata, cum îţi spusei.
53
în ghereta portarului era o căldură uscată, lemnele trozneau în soba de pămînt, şi mirosea a măr copt pe plită. Lui Alexandru nu-i mai venea să plece.
— Da' vine precis ? întrebă el mai mult pentru a lungi şederea.
— Asta nimeni n-ar putea s-o spună. încearcă şi 'mneata. N-o fi cu supărare.
— Unu aşa solid, roşcovan, cu nişte mînuşi parcă ar fi făcute din cîte o oaie fiecare. îi place să cînte des, între noi fie spus, n-are nici o fărîmă de voce.
— El e, dom'ne, Predescu. A avut tac-su pogonu ăla de vie sub Ocniţa da' ii 1-a ars focu cînd cu incendiul cel mare la „Steaua". Şi acum se mai judecă săracu cu societatea.
— Păi... O fi Predescu, mi-a spus numele, dar uite, aşa mi-a ieşit din cap că acu să mă tai şi nu-mi aduc aminte... Şi de numele garajului mi-a spus, dar şi pe ăla l-am uitat... O să viu eu aşa, pe la cinci... zici că pe la cinci se întoarce, nu ?
— Pe la cinci frate, sau şase ! Ţi-am spus ! Cum naiba mai uiţi dacă tot întrebi de atîtea ori ? Dar, de ! întrebarea moarte n-are. Este ?
— Şi despre vie nu mi-a pomenit nimic. Poate că n-o fi el... Are o voce de urs.
— Voce de urs n-are decît Predescu... îţi spui eu. Dacă pică mai devreme o să-1 rog să te aştepte. Bine?
Şi pentru că în poartă claxona un camion cerînd să intre, portarul deschise larg uşa gheretei în faţa lui Alexandru.
Se trezi din nou în stradă. întrebă de zdrahon, la alte trei garaje. Peste tot găsi cîte unul, mai mult sau mai puţin roşcovan, dar nicăieri nu putu verifica dacă era vorba despre omul lui sau despre un altul, căci toţi se aflau la drum.
La prînz se întoarse la birt să-1 aştepte pe Stelian. Rămase acolo pînă aproape de trei, dar cel aşteptat nu apăru. Prin birt se perindară mult mai puţini muşterii decît în ajun. Mîncau în tăcere şi plecau grăbiţi. Ceva greu, apăsător, mai sumbru decît cerul mohorît de iarnă rea, domnea în atmosfera orăşelului strîns între schelele petrolifere. Oamenii erau parcă speriaţi de ceva, crunţi şi îndîrjiţi. Alexandru încercă să intre în vorbă cu cîţiva daria întrebările lui despre cele mai banale şi mai inofensive lucruri căpătă numai răspunsuri morocănoase. Văzînd că Stelian nu mai vine, se duse să-1 caute în schela „Concordiei". îl zări de departe, în şuvoiul de muncitori care se duceau să preia schimbul. La revederea lui se bucură ca de un prieten. Parcă l-ar fi întîlnit pe Arhip sau pe şoferul de pe camion, sau pe omul cu braţul rănit care povestea că fugise din spital să poată participa la grevă.
— Domnu Stelian !... Domnu Stelian !... îl strigă el pe cel îndelung căutat.
Omul se opri din mers şi privi lung spre cel ce-1 strigase. Tovarăşul lui de drum îl întrebă cu ostilitate, destul de tare ca să-1 audă şi Alexandru :
— Ăsta cine mai e ? Pute a copoi în toate schelele. Mama lor, cînd îi simt mă apucă damblaua !
— Lasă, tu du-te... Mă descurc eu, îi spuse Stelian măsurîndu-1 pe Alexandru din cap pînă în picioare. — Pe mine m-ai strigat ?
— Da, te-am văzut ieri la birt, acolo, la Iscarioteanu ăla care face poezii...
— Şi ce pofteşti ?
54
Răceala din glasul lui Stelian îl fîstîci pe Alexandru. Totuşi continuă hotărît să rişte :
— Păi... Eu... Să... vezi... Azi noapte am stat într-o sondă părăsită... Trebuia să mă văd cu un tovarăş, un om de-al nostru şi... l-au ridicat ieri, sau aşa ceva. Nu şti dumneata...
— Ce ? Unde se află ăla ?
— Nu ştiu... Voiam să te întreb dacă...
— Ascultă: O iei mătăluţă pe aici, înapoi, pînă dai de centrul orăşelului... Acolo, pe strada principală se află aşa, o casă albă, destul de cumsecade la înfăţişare. Chiar scrie pe ea ceva ce pe dumneata n-o să te sperie, întrebi de ofiţerul de servici şi el o să-ţi spună tot ce pofteşti.
— Am impresia că mă iei drept altcineva...
— Şi dumneata pe mine ! Şi Stelian porni mai departe.
Alexandru rămase o clipă pironit locului, apoi fugi în urma lui Stelian. Ceva îi spunea că nu greşise căutîndu-1 şi acum se temea că îl scapă. Nu găsea acel lucru potrivit pe care să i-1 spună pentru a-i spulbera bănuielile şi a-1 face să-i dea o mînă de ajutor. Se agăţă aproape fără să vrea de lucrul care îl speria cel mai mult.
— Poate că şi eu în locul dumitale aş fi la fel de bănuitor... Dar cre-de-mă. Eu nu mai suport o noapte acolo... Ieri erai cu cineva care venise de la Ploieşti. Poate mă ajuţi să dau de el. Spunea că tocmai ieşise din spital... Şti ?... Eu nu cunosc pe nimeni aici. Sînt singur... Absolut singur... Şi acolo, sub sonda părăsită...
— Caută o cameră de închiriat... Sau du-te Ia dame... Ţi-aş recomanda vreuna dar eu nu folosesc... Tot ăia de la poliţie poa' să-ţi spună mai precis... Cît despre omu de ieri nu-mi amintesc... Să mă pici cu ceară şi nu-mi amintesc... Cam cădeam în cap cînd eram mic... Uit aşa, de la mînă pîn' la gură... Uite, te-am uitat şi pe dumneata... Salutare !... — şi îşi ridică două degete la şapcă.
Alexandru rămase perplex. Din nou se simţi cuprins de ciuda aceea seacă, neputinciosă, pe el însuşi, pe oameni, pe viaţă. Privi cu tristeţe în urma lui Stelian zîmbind amar. Totuşi, îl înţelegea. Avea să-1 aştepte din nou mîine, aici, ori la birtul Iscarioteanului... Sau poate că norocul i-1 va scoate în cale pe omul cu braţul rănit...
Plecă de acolo cu paşi înceţi, neştiind încotro s-o apuce. Se simţea ca dimineaţa, cînd sirenele sunaseră de şase fără un sfert, dar ceasul lui abia arăta ora trei. Gîndea că va veni, cu siguranţă, o zi cînd se va putea prezenta undeva, la o schelă sau la vreo rafinărie şi să ceară în gura mare, fără teamă, să fie condus la celula de partid a comuniştilor. Şi o bucurie amestecată cu tristeţe îl cuprinse: ziua aceea nu putea fi -departe, dar el o va mai apuca ?
îl căută pe zdrahon pe la toate garajele dar nu-1 găsi nicăieri. Predescu era un adevărat Goliat dar n-aducea nici pe departe cu omul de pe camionul de la Tîrgovişte. Rîse cu putere cînd auzi că a fost confundat cu un bolnav de rinichi, izbindu-şi coapsele cu palmele de atîta haz şi răspîndind din gura căscată ca o peşteră un miros de butoi nescos mulţi ani dintr-un fund de cramă. Ceilalţi erau oameni paşnici, şoferi de schelă petroliferă, unşi cu toate ţiţeiu-rile din lume, obosiţi de drumuri grele, cu un arsenal de înjurături cum nicăieri aiurea nu se mai putea auzi.
Se lăsa amurgul timpuriu de iarnă tîrzie. Schelele măsurau vremea cu pufăitul ritmic al motoarelor de aburi şi, la intervale fixe, cu sirenele care
55
scoteau sunete ascuţite, prelungi, ca de (ocomotivă. Alexandru bătea străzile Morenilor zgribulit de frig. îşi cumpărase un pachet de ţigări şi fuma cu sete. Căuta casele care anunţau prin bilete puse în geamuri că au ceva de închiriat şi nu se hotăra unde să intre. Avea bani puţini, cu economie abia i-ar fi ajuns o săptămînă, iar aşa, fără bagaje, ştia că nu putea inspira proprietarilor prea mare încredere. Citea etichetele lipite pe stîlpii de telegraf şi pe garduri, o mică publicitate clandestină prin care se făceau propuneri de închiriere sau de vînzări şi cumpărări de obiecte. Lumina zilei scădea tot mai mult. Abia mai putea desluşi literele anunţurilor. Deodată încremeni. Se apropie cu ochi arzători de o bucăţică de hîrtie cu litere bătute la maşină în violetul cernelei de şapirograf... Citi totul dintr-o suflare. Apoi reciti silabisind fiecare cuvînt. Era un manifest al partidului.
„Marea grevă a petroliştilor din întregul bazin petrolifer prahovean a demonstrat reacţiunii, patronilor şi guvernului trădător al lui Vaida, uriaşa forţă a solidarităţii clasei muncitoare unite sub un stindard unic de luptă. Patronii şi guvernul trădător au declanşat un nou val de teroare, făcînd în rafinării şi schele arestări în masă cu intenţia de a decapita lupta proletariatului petrolist. Petrolişti !
Tovarăşi muncitori din rafinării şi din schelele petrolifere !
Uniţi-vă pentru a da riposta valului de teroare vaidistă !
Luptaţi contra curbelor de sacrificiu !
Manifestaţi împotriva pregătirilor de război antisovietic !
Trăiască victoria deplină a clasei muncitoare !
Partidul Comunist din Romînia."
Alexandru privea hîrtia aceea proaspăt lipită pe stîlpul de telegraf şi parcă nu îi venea să creadă. îşi scoase mînuşa şi îşi trecu vîrful degetelor peste hîrtie şi peste coaja zgrunţuroasă a stîlpului. Avea senzaţia că simte pasta cleioasă cu care hîrtia abia fusese lipită. Strada era pustie şi la apropierea vreunui trecător Alexandru se îndepărta cîţiva paşi, apoi revenea lingă stîlpul de telegraf nutrind speranţa nemărturisită că poate cei ce au lipit manifestul se vor întoarce  acolo, sau prin cine ştie ce   minune, îi va zări.
începuse să se întunece. Literele manifestului nu se mai zăreau dar Alexandru tot nu plecase de acolo. Doar cînd ţîsni de undeva din apropiere ţig-nalul prelung al unui sergent de stradă, Alexandru se îndepărtă în grabă. Zări în capătul străzii un camion oprit şi umbra şoferului stînd nemişcată lîngă una din roţile din spate. Se repezi într-acolo cuprins de o frenezie copilărească şi bătu omul cu putere pe umăr. Se întoarse spre el o faţă de huidumă stropşindu-se înfuriată :
— Care mă-ta dai bă ?
— Scuzaţi-mă, se bîlbîi Alexandru. V-am confundat cu un prieten.
— Şterge-o ! Ai noroc că mai am ceva treabă aici, altfel...
— Toată ziua l-am căutat pe la garaje şi mă bucuram că dădusem de el... Credeam că ... Poate îl ştiţi ?
—• Ce să ştiu mă ? întrebă huiduma.
— E un om aşa solid, ca matale, roşcovan, pe un camion cu ţeava de sondă...
— M-a dus ieri de la Tîrgovişte. Neapărat trebuie să-1 găsesc.
— Nu ştii cum îl cheamă ?
— Nu ştiu. Zicea că să-i cînt, altfel nu mă ia cu maşina.
56
— Să-i cînţi ?
— Da... Dar a cîntat el. Şi n-avea voce de loc. Zicea c-a fost zilele trecute la Ploieşti, si se grăbea să ajungă in zori aici în schelă.
— Ăsta-i Gogan, frate. Ştiu unde-1 găseşti. Dacă n-o fi plecat de acolo, e la birtul lui Papapericles, mănîncă... El nu e morenar, stă la Tîrgovişte. Acum pleacă încărcat pentru Cobia. Ştii unde e Papapericles ?
— Nu ştiu, da o să întreb.
— Păi întreabă-mă pe mine. O iei pe aici, înainte, a treia la dreapta şi imediat după colţ. Să-i spui că te-a trimis Leonte. Şi că eu i-am dat drumu înainte... O să mă ajungă! Sau, poate o să-1 ajung eu... Depinde. Şi omul trînti cu putere uşa cabinei.
Alexandru porni într-acolo într-un suflet. Parcă îi pierise toată oboseala. Cuvintele manifestului îi jucau în faţă readucîndu-i în minte chipul lui Mogoş, mîinile lipicioase de zahăr ale Stelei, vina de bou împletită în jurul brîului lui Paraschiv. Simţea în nări căldura cu miros de vopsele din camera pictorului şi parcă îl vedea pe Mogoş punîndu-i literele de plumb în rama neagră de metal... Apoi Chivără vorbindu-i preocupat ca întotdeauna, mereu în acţiune, dinamizînd oamenii... Cum ajunsese manifestul acela acolo ? Deci ei erau pe aici, pe undeva, prin apropiere. Şi el nu era singur, trebuia doar să-i găsească. Va pleca cu Gogan la Tîrgovişte, va rămîne peste noapte acolo şi se va întoarce a doua zi. Aveau să vorbească pe-ndelete, chiar să-i cînte dacă era nevoie şi să iasă cu el din cabina camionului şi să se ducă la roată oridecîteori oprea maşina. Alerga prin întuneric şi se vedea alături de Gogan strîngîndu-şi pleoapele şi privind cu ochii mînjiţi, concentraţi, besna răscolită de viscol şi spartă de fascicolele de lumină ale farurilor. Atunci trebuia să-1 ia altfel pe Gogan, să i se fi agăţat de camion cînd îl lăsase lîngă strada Renaşterii, să-i spulbere orice îndoială, să şi-1 apropie. Şi cu Stelian ar fi trebuit să vorbească altfel... Recunoştea că nu se pricepuse. Dar şi ăla era un încuiat. Acum înţelegea de ce el nu recrutase niciodată pe nimeni. Avuseseră dreptate tovarăşii cînd i-au reproşat lucrul acesta. Dar era un foarte bun om de legătură. Niciodată nu căzuse nimeni din cauza lui. Şi se mişca repede, era, cum îi spunea Staicu, operativ. Dar atunci avusese bicicleta... Simţea o durere ascuţită în podul umflat al tălpilor şi la fiecare pas i se părea că calcă pe nişte pietricele colţuroase strecurate în bocanci.
Ajunse la birtul lui Papapericles cu tot frigul tras în piept de gîfîiala goanei, transformat într-un sloi de ghiţă din care acum scotea fuioare de aburi. Afară erau oprite două camioane încărcate cu fierărie. Dădu buzna înăuntru şi cuprinse toată încăperea înnecată în fum într-o singură plivire. Nu-1 zărea pe Gogan. Sau poate că Gogan era un altul, ca şi Predescu cel de la garaj, şi nu zdrahonul lui cel roşcovan, atît de căutat. îşi roti de cîteva ori privirile în jur cercetînd fiecare faţă cu atîta insistenţă încît oamenii amuţiră şi întoarseră capetele spre el în aşteptare .Ţinîndu-se de mese ca un om ameţit se duse pînă la tejghea şi-1 întreabă pe patron dacă Gogan nu fusese pe acolo.
— A plecat acum un sfert de ceas, poate chiar mai puţin. Era grăbit, uitaţi, colo a stat, la masa aia din colţ...
Alexandru se uită într-acolo. O farfurie cu urme de ciorbă şi multe fă-rîmituri de pîine. Solniţa cu sare netezită cu cuţitul şi ardeiul usturoiat se aflau neatinse în colţul celălalt al mesei. Acum era sigur: Gogan îl chema. Omul lui stătuse acolo, căci numai un bolnav de rinichi nu se atinge de sare şi de iuţeala ardeiului roşu.
57
— Nu serviţi nimic ?
— Dă-mi un chibrit, te rog ...
îşi aprinse o ţigară, trase adine în piept şi începu să tuşească spart.
— Nu ştii ? Nu pleacă nimeni spre Tîrgovişte? îl întrebă Alexandru pe birtaş. Poate îl ajung din urmă pe Gogan, am ceva tare urgent.
— Domnu' lonescu ! strigă atunci birtaşul. N-ai cursă spre Tîrgovişte ? Mnealui trebuia să plece cu Gogan...
— Ploieşti! răspunse de la o masă unul din şoferi.
— Nici dumneata dom'Uie ?
— Nici!
Alexandru ieşi din birt. îşi aduse aminte de celălalt şofer, de Leonte, şi gîndind că poate nu plecase din locul unde îl lăsase, porni într-acolo. Dar strada era pustie. Treceau doar cîţiva oameni zgribuliţi şi un convoi de căruţe grele, încărcate cu ţevi de sondă, trase cu cîte trei pereche de boi. Carele călcau greoi zăpada răscolită, boii suflau zgomotos, roţile sunau din bucşiile osiilor acoperind cu picăturile lor zgomotele schelei. Se aprin seseră luminile la sonde şi orăşelul strîns între dealuri lua din nou proporţiile lui nocturne. Alexandru urcă spre Gura Ocniţei şi aşteaptă aproape un ceas în drumul care ducea la Tîrgovişte nădăjduind că Gogan mai zăbovise undeva şi că îl va mai întîlni. Vîntul se stîrnise din nou şuierînd în sîrmele dese întinse între stîlpii de electricitate. Deasupra atîrna greu un cer de cîlţi, boltit peste dealurile întunecate. Luminile sondelor tremurau mărunt pierzîndu-se în negura lăptoasă. Zăpada topită în frecuşul de peste zi şi îngheţată de gerul serii, scrîşnea sub talpă ca sticla pisată. Din cînd în cînd, cîte o maşină cobora sau urca pe drumul şerpuitor mugind de efort cu motorul ambalat la maximum. Ultimele care cu boi se scurgeau de prin schele sub răcnetele şi pocnetele de bici ale cărăuşilor. Se aşternea o noapte ca în ajun, cu văzduhul răscolit de suflarea rece a munţilor, cu început de viscol şi ger sec. Ici, colo, în vîrful burlanelor de fier înălţate cît mai sus deasupra pămîntului, ardeau gazele de sondă sfîşiind întunericul cu limbile roşietice ale focurilor nestinse. Undeva, în apropiere, pălălaia de flăcări din burlanul „Aqvilei" făcea să se zbată în jur umbre nepotolite ca şi cînd o pasăre uriaşe ar fi fîlfîit din aripi acoperind pămîntul cu umbra ei posomorită. Lui Alexandru i se părea că e prins sub umbra acelei păsări şi că orbecăie căutînd să iasă Ia lumină. în sufletul lui neliniştea se amesteca cu o tristeţe grea, mută, de neconsolat. Ii venea să plîngă dar îi era ruşine. Ceva mai puternic decît desperarea îl împiedeca să se tînguie, dar plînsul i se aduna ghem sub înghiţitoare şi ochii cu gene încărcate de promoroacă lăcri. mau singuri. I se părea că ziua trecuse pe nesimţite, înşelîndu-I cu scurtimea ei, cu timpul pierdut în dezgheţul acela atît de chinuitor şi de inutil.
Acum totul avea s-o ia de la capăt. Şi simţea că pentru nimic în lume nu s-ar fi întors acolo, sub sonda părăsită, pe cocenii de porumb îngheţaţi unde îşi petrecuse noaptea. Se opri în faţa schelei „Aqvila", deasupra văii abrupte înţesate de sonde negre, de bataluri de ţiţei şi rezervoare îngropate în pămînt. Noaptea dădea văii sumbre, un aspect şi mai sinistru. Flacăra gazelor făcea să lucească opac oglinzile negre de păcură ale batalurilor, jucînd umbrele scheletice ale sondelor peste forfota oamenilor. Pufăiau înfundat motoarele de aburi şi scrîşneau încheieturile pompelor. Lui Alexandru i se părea că de la un capăt la altul al văii se dădea o luptă surdă, cînd mai crîncenă, cînd mai obosită, între rămăşiţele unor oştiri vlăguite. Lătra ră-
58
guşit cîinele din ajun ascuns undeva în noapte, iar dintre casele scunde stînd parcă să alunece în jos, de pe muchia văii, ţipa o femeie :
— Sileee ! Unde dracu' umbli Sileeee ! ... Arzăte-ar focu' să te arză ! ... Parcă timpul se oprise în loc. Alexandru se uită în ghereta portarului
prin ferestruica dinspre drum şi văzu omul din ajun spărgînd nuci şi mîncîn-du-le miezul cu pîine. Lîngă el se încălzea un sergent de stradă, probabil gardianul de rond sau, cine ştie, un sergent trimes special de poliţie să fie acolo pentru orice eventualitate. Spărgea nuci în dinţi şi le scuipa cu coaja fărîmată în podul palmei de unde le culegea apoi miezul. Prezenţa lui acolo îl făcu pe Alexandru să se îndepărteze în grabă.
Simţea cum frigul îl pătrundea din nou amorţindu-i încetul cu încetul mîinile, picioarele, umerii, spinarea, obrajii pe care barba nerasă de două zile îi crescuse ţepoasă. Flanelul vîrît între cămaşă şi spinarea udă de nădu-şeală i se strînsese ghem deasupra brîului. Mergea străduindu-se să calce drept dar parcă străzile pustii ale orăşelului adormit se încîlciseră, prinse şi răsucite de o uriaşă mînă nevăzută. Pentru a nu se duce imediat acolo, sub sonda părăsită, vru să treacă mai întîi pe Ia stîlpul cu manifestul proaspăt lipit. Dar nu mai găsi locul. Căută stîlp cu stîlp, parcă pierduse ceva scump fără de care n-ar mai fi putut să trăiască, dar frigul şi întunericul îl împiedecau să găsească ceea ce căuta. Trecu pe altă stradă crezînd că poate acolo va găsi semnul acelei prezenţe de care simţea că are atîta nevoie, dar deodată, şi de la un capăt şi de la celălalt, izbucniră ţignalele poliţiştilor. Auzi în urma lui un tropăit de cisme în goană. Vru să fugă dar nu mai avea putere. Merse înainte, fără să-şi întoarcă capul, cu inima să-i spargă pieptul, cu gîndurile cele mai negre zbătîndu-i-se sub tîmple. Desigur fusese urmărit. Pentru ei ţîşniseră ţignalele acelea ţiuitoare, prelungi, urîte ca nişte vaiere de cobe. Dar cel ce fugea trecu pe lîngă el frecîndu-şi carîmbii cizmelor unul de altul. După cîţiva paşi încetini goana, se opri şi îl aşteptă pe Alexandru cău-tîndu-i faţa bănuitor.
Trebuia să fugă, să fugă cu orice preţ, dar n-avea timp să cîştige o distanţă prea mare şi picioarele îi erau grele ca plumbul. îşi luă inima în dinţi şi-i zise primul, sergentului:
— Tot pe cal ? Tot pe cal ?
— 'Mnezeii lor, se stropşi poliţaiul dezorientat. Au umplut oraşul cu baliverne ! Că dacă pui io laba pă unu' nu-1 duc viu la don' comisar...
— Ai un foc ? — întrebă atunci Alexandru.
Poliţaiul îşi ridică poala mantăii şi scoase din buzunarul pantalonilor o cutie cu chibrituri. Alexandru îi întinse pachetul cu ţigări. îşi ţinea servieta cu cotul să nu-i tremure mîna dar degetele lui îngheţate abia putură să scoată o ţigare din pachetul subţire. Poliţaiul scapără un chibrit. Ii întinse flacăra mai întîi lui Alexandru căutînd să-i recunoască chipul, apoi îşi aprinse ţigara luminînd o faţă congestionată de fugă, cu broboane de năduşeală pe fruntea teşită sub cozorocul şepcii, apoi scutură băţul şi îl aruncă.
— Ce ai în servietă ? îl întrebă el pe Alexandru după primul fum.
— Poftim ! şi fără să ezite, Alexandru îi întinse servieta. Poliţistul i-o împinse înapoi.
— Am glumit! Parcă nu te cunosc ... Eşti morenar ?
— Ihi... Adică găieştean, da' lucrez în schelă de vreo trei ani...
— Şi unde stai ?
— Acum tot glumeşti ?
59
— Nu, dar aşa, să ne cunoaştem ...
—- în sus pe Cricov, dincolo de Renaşterii, casa aia ţărănească cu o sondă şoldie, seacă, în fundul ogrăzii... ■— Lîngă Haralamb Tolu ?
— Mai încoa' puţin, zise Alexandru la nimerală, bănuind o cursă. Spre Voiciloaii, ştii, pe după garajul „Astrei", de i-a murit bărbatu'îngheţat noaptea la drum, parcă spre Dobreşti plecase, şi-au zis toţi că l-au mîncat lupii dar l-au găsit adormit în scorbură . ..
— Aha ! ... făcu poliţaiul ceva mai convins.
— 'Mnăseara ! ...
— Seara bună ...
— Şi servici uşor ! ...
— Mulţam....
Alexandru plecă cu paşi măsuraţi. Ii venea să ţîşnească din loc, să fugă mîncînd pămîntul şi acum avea puteri s-o facă, dar simţea pericolul încă în spate şi nu trebuia să se trădeze prin nimic.
Abia făcu cîţiva paşi şi îl auzi din nou pe poliţai:
— In stai bre ! Unde ziceai că lucrezi ?
— La „Aqvila" ...
— Hm !... Acolo-i de servici Mustaţă.
— Chiar acum am vorbit cu el. Mînca nuci cu portarul... Le spărgea in dinţi parc-ar fi fost covrigi... Odată fălci ! zise Alexandru cu admiraţie.
— Aha !... făcu din nou poliţaiul, de data asta convins de-a binelea. Păi ăla-i în stare să spargă şi pietre în măsele ! Geaba crezi că 1-a pus acolo ? Atunci... Cu bine !
— Păi... cu bine să fie, adăugă Alexandru simţind că se prăbuşeşte la pămînt.
Plecă cu pas potolit şi abia cînd dădu colţul se rezemă de un gard să nu cadă. Tremura varga, nu atîta de frig, cît de spaima prin care trecuse.
Nu, nu mai putea întîrzia pe străzi. Ii era o frică cumplită de sonda părăsită dar n-avea încotro. La gîndul că din nou va bîjbîi sub troznetul turlei şoldii, căutîndu-şi locul unde să încremenească înţepenit de ger, îl cuprindea o panică oarbă vecină cu desperarea. Ura locul acela cum nu urîse niciodată vreun colţ de pămînt şi totuşi nu putea să se ducă decît acolo. îşi amintea de lupta aceea pe viaţă şi pe moarte ou somnul de gheaţă şi ştia sigur că acum nu avea să mai reziste nici măcar cît în noaptea trecută. Era istovit şi bolnav. S-ar fi putut întoarce la Ploieşti, cu orice risc, măcar pentru o noapte, să doarmă acasă şi să fie îngrijit de Victoriţa, dar paşii îl duceau spre sonda părăsită. Şi-i imagină pe cei lăsaţi acolo văzîndu-1 că se întoarce fără să fi făcut nimic la Moreni şi îl cuprinse ruşinea. Acum nu mai voia decît să se trîntească undeva, fie şi sub sonda părăsită unde cît de cît era adăpost şi să-şi odihnească picioarele. O va lua mîine de la capăt, îl va căuta iarăşi pe Stelian, îl va aştepta pe Gogan pe drumul dinspre Tîrgovişte sau va da de altcineva care să-1 ajute şi care, poate, avea nevoie şi de el.
Coborî pe valea Cricovului şi porni înspre Renaşterii. în colţul străzii la o pompă de apă cineva se lupta cu două găleţi pline. Trecu mai departe istovit dar după cîţiva paşi i se păru că era strigat.
— Domnu Alexandru ! .. .Domnu Alexandru ! ...
60
Auzi toartele găleţilor căzînd, apa pleoscăind în gheaţa drumului şi nişte paşi lipăind mărunt în urma lui;
— Tovarăşe Alexandru ! Vai de mine şi de mine, ce te-am mai căutat! Era femeia lui Arhip.
— Doamne, că dacă nu ieşeam acu la apă te scăpăm iar... sau poate că la noi veneai ? Ştii că pe-al meu l-au luat ieri. Ai auzit pe semne şi poate că d-aia n-ai îndrăznit să vii... Arză-o-ar focu de viaţă c-aşa mi-a fost mie dat să pătimesc. A patra oară mi-1 ridică blestemaţii, înghiţi-i-ar pămîntu, să scape lumea odată de ei... Da las' că vine el, ştiu eu că vine, deşi dumnezeu ştie cu ce ne-om ţine iar zilele. Dar spune omule unde ai pierit că numai noi ştim prin ce spaime am trecut pentru dumneata. De cînd te căutăm !
— Cine ? o întrebă Alexandru.
— Lasă c-ai să vezi. Da unde ai dormit ?
— Colo, sub o sondă părăsită.
— Sub sondă! Doamne fereşte ! Puteai să degeri, sau să păţi cine ştie ce... Vai de mine şi de mine, oi fi bolnav, flămînd... Şi cîtă grijă mi-a dat al meu !
— Nu, a fost bine ... Cam frig şi n-am prea putut dormi...
— Aşteaptă-mă să duc găleţile astea şi te conduc la gazdă. Sau mai bine mergi cîteva case mai încolo, o să te ajung din urmă. E aici, aproape, ţaţa Ecaterina, o femeie bătrînă şi singură cuc, că bărbatu şi fecioru-su i-au pierit acu patru ani cînd cu focu cel mare la sonda „Stelei". Vai de mine, ce bine că te-am găsit.
Se întoarse după găleţi şi trecu cu ele mai departe lipăind din troşi şi vărsînd apa peste margini din cauza grabei. Alexandru o aşteptă nevenin-du-i să creadă că totul era adevărat. Femeia apăru după o clipă legată cu broboada ei spartă şi porni înainte.
— Vii după mine şi intri o clipă mai tîrziu. N-are cîine.
II conduse pe o stradă învecinată, spre o casă veche, ţărănească, retrasă în fundul unui curţi plină de salcîmi uscaţi. Alexandru rămase un timp în preajma casei, apoi cînd văzu lumina aprinzîndu-se la fereastră intră după femeia lui Arhip.
Bătrîna îl primi ca pe o rudă apropiată. Se culcase devreme şi trezită în grabă îmbrăcase peste cămaşa groasă de noapte, o haină veche bărbătească, cu stofa îmbibată de uleiuri şi ţiţei. Era o bătrînică scundă şi ageră, cu o voce scăzută de om care plînsese mult în viaţă.
— Bine că te văz şi eu la faţă maică! De două zile fac focul în odaia clin fund să se încălzească pereţii şi să fie bine cînd vii. Alexandru simţea că se învîrteşte pămîntul cu el. îşi scoase cu greu scurta, îşi puse servieta pe un scaun şi şapca în cui. Bucuria îi înmuiase inima dar căldura din odaia strimtă, cu miros de gutui şi răşină de brad îi vîra în trupul îngheţat mii de cuţite. îl durea gîtul de parcă înghiţitoarea îi era arsă. Ar fi vrut să vorbească, să răsplătească ospitalitatea nesperată cu recunoştinţa lui dar faţa lui nerasă nu exprima decît suferinţă. Ochii tulburi îi ardeau de febră, respira scurt, des, gîfîit, de pe frunte îi picurau broboane de sudoare.
— Vai de mine şi de mine tovarăşe Alexandru, dai dumneata ai fierbinţeli mari... Oi fi răcit acolo sub păcătoasa aia de sondă! Ia pune şi matale mîna, ţaţă Ecaterino, da' ce să mai pui, că uite-te la el cum arată.
61
— E cobză maică, ascultă-mă pe mine. Eu îl văzui cum îmi păşi pragul, şi ştiu ce mă aşteaptă acu !
Alexandru fu condus în camera din fundul căsuţei unde căzu pe pat ca un bolovan. Le auzea pe cele două femei sporovăind şi vocile lor cînd i se păreau puternice, răsunătoare, cînd joase, înfundate, dispărîndu-i cu totul din auz.
— Ia-ncearcă tu Măriucă să-i tragi bocancii, o auzi el pe bătrînă. Vezi, nu i-a îngheţat pielea încălţărilor pe carne ? ... Fugi de adă zăpadă maică, ce stai, aici e munculiţă pînă să mai scoţi om din ăsta.
— Lăsaţi ... Lăsaţi... Eu singur... Singur, gemea Alexandru tot mai
stins.
— Singur îţi făcuşi de cap maică, aia făcuşi. Acuma lasă-ne pe noi. Femeia lui Arhip îi explica ceva bătrînei despre sonda părăsită în care
dormise el.
— Auzi ţaţă Ecaterino, unde şi-a găsit să rămînă pe viforniţa aia de-azi noapte ?
— Care sondă frate ?
— Crez că aia de pe pogonul de porumb al lui Manea, colo în capu locului lu Haralambie Tolu... Zicea Ancuţa lui Manea că toată noaptea s-a dat cîinele ei la ceva ...
Prin încîlceala gîndurilor Alexandru îşi aminti de poliţaiul care-1 întrebase de Tolu. Aţipise fără să adoarmă. O clipă i se păru că chiar poliţaiul îi freca labele picioarelor răzuindu-i-le cu tăişul baionetei. Sări ca ars gemînd şi clătinîndu-se ameţit.
— Mijlociu' şi ăla micu, la stîngu, auzi clar Alexandru, şi degetul mare şi călcîiul la dreptu. I-au degeratără maică, alea o să-i cază săracu! Şi uite are talpă lată, saracu' cum o să mai meargă ?
Apoi Alexandru nu mai auzi nimic.
Cînd şi-a revenit i s-a spus că .se afla acolo de cinci zile şi cinci nopţi. N-ar fi crezut dar privindu-şi faţa într-un ciob de oglindă îşi văzu barba crescută şi înmuiată, acoperind un chip palid ca peretele, şi doi ochi aproape stinşi, vîrîţi în fundul capului.
A şasea zi bătrîna deschise larg uşa în faţa unor oameni. Alexandru nu dormea, dar parcă plutea într-un somn unduitor care îi permitea să audă clar toate zgomotele din jur. Deschise ochii şi îi văzu la patul lui pe Stelian, pe omul cu braţul bandajat de la birt şi pe Gogan. II priveau rîzînd. Doar Stelian se uita în jos, încurcat, fîstîcindu-se de ruşine.
— Mi-a spus Iscarioteanu că veniseşi la ei îngheţat bocnă. Iartă-mă. Nu ştiu ce mă apucase ! Spune-mi, mai eşti supărat pe mine ?
— Ne-am fi împăcat noi a doua zi, răspunse stins Alexandru. Aveam de gînd să te agăţ din nou... Dar m-au luat femeile astea gospodăreşte, şi uite unde am ajuns ... Pe dumneata te cunosc, îi zise el celui cu braţul rănit. Povesteai în birt, despre grevă.
— Da, eu l-am anunţat pe Arhip că ai să vii. Marin Marin mă chiamă. De unde să te fd ştiut ? Am plecat a doua zi la Tîrgovişte şi uite, acum venii să văd cum staţi____
62
— Stăm, nu vezi ? rise Gogan. Ei, voinicosule, acum ai învăţat să cînţi ? îl întrebă el pe Alexandru.
— Şi încă cum !
— Eu te-am adus la adresă, n-ai ce zice! Şi tot eu am să te duc, să n-ai grijă. Uite aici un strop de zeamă de prune să te frecţionezi cu ea pe dinăuntru să ţi se mai dreagă vocea. Numai pune-te repede pe picioare, şi chiar de mîine dacă se poate, să pornim la treabă. Ce zici, mamă Ecaterino, s-o putea ?
Cei trei bărbaţi îi strînserâ mîinile cu putere. îşi dezbrăcară apoi hainele groase şi îşi traseră scaune în preajma lui.
O lumină puternică pătrunse în sufletul lui Alexandru. Pentru prima dată de cînd se trezise singur în bătaia tuturor viscolelor, inima i se umplea de căldură.
s,
trena
EMIL GIURGIUCA
Nici un cuvînt nu va putea cuprinde Lumina care-a plins şi-a rîs cascadă In februar, pe tinerele tîmple Ale băiatului, pe baricadă.
Maneta ce-o strîngea era fierbinte. Vuiri rostogolind după vuiri, Furtuna ce cutreiera adîncul Zbucni-n văzduh prin miinile-i subţiri.
Spadă, — sirena despicase timpul. Genunchiul lui îl răsturna-ntr-o parte. Molozul fumegînd lovea pămîntul Cu lacătele uriaşe sparte.
Şi peste noaptea sfîrtecatâ, ruptă Şi hohotele mamelor pe stradă, Străpuns de gloanţe, mai chema la luptă Băiatul firav de pe baricadă.
In mijlocul luptei a fost poale-o zi, poate numai un ceas, cînd singuri de tot au rămas, şi stâpîni peste Griviţa lor, fără umbra de fum a robiei căzîndu-le groasă pe feţe, fără umbra robiei ştergîndu-le dulcea culoare a ochilor, adîncindu-le linia dreaptă, de forţă, a gurii.
Pentru-o zi ori un ceas, dar stăpîni!
Şi nespus de frumoşi s-au găsit,
oglindindu-se-n lucruri de foc, limpezite.
Nimeni, urlînd, între ei şi unelte.
Nimeni, opac, între ei şi creaţia lor.
Singuri stăpîni peste Griviţa rece, golită de umbre,
singuri stăpîni —
şi zăpada sclipind cu o mie de feţe, umplîndu-le vieţile tari, de reflexe-orbitoare.
eroviarn
FLORIN MUGUR
64
Şi tocmai atunci trebuia să stea drepţi ?i cu braţele încrucişate, incleştindu-şi cu greu subsuoară palmele mari fumegînd de dorinţă, palmele mari chinuindu-se crunt, depărtate
sa nu izbucnească-ntr-un ţipăt fantastic de flăcări.
Aşa cerea lupta. Aşa se luptau,
mereu învingînd
în războiul de-o sută de ani
împotriva robiei şi-a morţii.
Aşa se luptau. Aşa strîngeau forţă
cu mumie pentru vecie stăpîne ciocanele negre, săltîndu-le pînă la stele
umplmdu-le vieţile tari, de reflele'-orbitoare.
Calea Griviţei Xp33
ŞOMERII ŞTEFAN AUG. DOINAŞ
Un dig al timpului s-a rupt - si ore se scurg informe ca un sur talaz.
Scăldaţi în fluxul unei aurore tara speranţă, tatuaţi pe-obraz de foame şi de frig,. în centrul pieţii şomerii stau la sfat cu tîrgovetii Iar mîinile lor aspre - mîini ciuntite la jumătate, cărora le-au fost furate ieri uneltele-ascuţite — nu-şi mai găsesc acuma nici un rost ■ Şi zac pe lîngă trup, atîrnă grele cu am de muncă-nlăntuită-n ele ' Iar ei nu ştiu ce-ar mai putea să facă cu-acest oţel fluid din muşchii lor
Şi au o-nfăţişare grea, buimacă asemenea acelui biet actor stingaci, ce-şi poartă-n fiecare seară pe scena, mîinile, ca pe-o povară Dar uite : degetele se-ncleştează pe-o coadă de ciocan imaginar Şi-atunci uimiţi, ca fulgeraţi de-o rază ei vad ca mîna lor e-ntreagă iar prin pumnul greu ce-a-nlocuit unealta.
— Viata  Rominea«cS nr. 2
Şi dintr-odată — faţa lor e alta:
Şi toţi se-ntreabă: — Unde-i omul oare
vorbea de grevă, de patroni ?.... încet,
o siluetă tînără dispare,
în gerul dens, aproape violet,
iar bulgării de nea, înscrişi pe creste
de talpa-i ruptă, ard ca manifeste.
MANIFESTUL
Imense braţe, care-ndoaie oţelul şi ridică lăzi, zvîcnesc din pulpa lor greoaie cînd li se dă această foaie, pe-ascuns, la colţul unei străzi, Şi ochi ce nu ştiu slova, iată, prind astăzi tîlcul ei întreg: acolo-n rînduri, e-o armată de litere, mişcînd de-odată, la semnul unui nalt strateg. Sînt slove simple, anonime, subţiri sau mici: aşa cum sînt şi oamenii; dar au asprime, şi sînt în stare să-şi exprime voinţa toată-ntr-un cuvînt...
Şi cei ce nu-şi cunosc puterea, purtîndu-şi, seara, chipul trist, desfac hîrtia, — şi-n căderea de fulgi ce-mpiedică vederea, ghicesc cuvîntul: comunist. Şi, parcă, nu mai pot să strîngă în pumn, strivind, acest mesaj : îl pun în sin, în partea stingă; iar inima ce sta să plîngă îl poartă, cald, ca pe-un bandaj...
GREVA
Un semn — şi, brusc, orbita mişcărilor se sparse motoarele-ngheţară-n tipare de metal. Tăioasă ca oţelul, pe sub sprîncene arse, o singură privire din mii de ochi se-ntoarse străfulgerînd faţada palatelor, frontal. Ninsoarea, tot mai rară, -ncetă şi ea. Un plaur de alb fără lumină se desena în zori. Sudoarea, rîu din care scoteau patronii aur, lăsa să se usuce bogatul ei tezaur, zvîntîndu-se pe umeri fierbinţi de muncitori. Sondorii, ceferiştii, cu braţele-ncordate stăteau săpaţi ca-n stîncă şi nu grăiau nimic Tăcerea lor ca plumbul avea o greutate . mai vastă, mai profundă ca strigătele toate;
in faţa ei, un munte ar fi părut pitic.
Cum semăna cu-amurgul, această dimineaţă!..
Sculaţi din somn, patronii simţeau sub geamul lor
tăcerea ca un fluviu cumplit ce se dezgheaţă,
înconjură oraşul şi năvăieşte-n piaţă
izbind în uşi şi-n praguri cu solzul 'ei sonor.
Tăcere fără margini. Tăcere-n nemişcare.
Tăcere-n ger şi ură. Iar peste ea, înalt,
un urlet al sirenei dezlănţuite, care
smulgea, precum o daltă, cu icnituri amare
doar aşchii reci din timpul, el însuşi, de bazalt.
Era tăcerea aspră a pietrei renăscute
în flacăra durerii, hrănită din adînc
pe care, pilda celor mai vrednici, ca o cute,
o curăţă de orice funingini, o ascute
şi-o dăruieşte lumii drept spadă, la oblînc.
DRAPELUL
Drapelul era-n noi... Şi l-am simţit
acolo-n faţa ţevilor de puşcă :
părea un şoim din piscuri de granit
ce-n pieptul nostru freamătă şi-şi muscă
zăbrelele, zbătîndu-se ca-n cuşcă.
Şi ne-ntrebam : Ce oare-o să lăsăm
urmaşilor — supremă moştenire ?... .
O sărutare... Poate un blestem
pentru obrazul domnilor, subţire...
Ori, poate, ura toatâ-ntr-o privire...
Atunci trozniră puştile, pe rînd,
Jar pieptul nostru a lăsat să iasă
mai proaspătă, mai vie ca oricînd,
ca purpura luminii mai frumoasă,
o roşie şi limpede măta'să.
Era drapelul zăvorit în noi,
pe care-acuma gloanţele duşmane
îl risipeau în stropi, 'în falduri moi,
prin bluzele mînjite de catrane
peste zăpezi sticloase, diafane.
Apoi ne-am prăbuşit. Dar mai întîi
ne-am sfîşiat cămaşa cu putere
ca să ne-nfăşure pînă-n călcîi
mătasa cu zvîcniri aurifere
care ţîşnea, spumoasă, din artere.
Iar ochiul nostru a păstrat în el
iot ce călăii nu voiau să vadă:
bucăţi de foc din marele drapel
erau culese, tainic, din zăpadă
de oamenii care-aşteptau în stradă...
Iar cînd ne-am stins de tot, am murmurat :
Ne vor răpi chiar trupurile supte ;
însă drapelul, şoim eliberat,
07
rămîne alor noştri, ca să lupte
sub zborul lui, în rînduri ne-ntrerupte !
PRIVIRI ŞI BAIONETE
Ţinuţi în vîrf de baionetă sură
ei se uitau în ochii jandarmilor, cu ură,
şi-oprindu-le mişcarea, îi ţintuiau la zid.
Cînd primii muncitori loviţi căzură,
privirea celorlalţi s-a prelungit ^
şi spintecînd cu lama ei întreagă
obrazul ucigaşilor, livid —
i-a obligat, pe rînd, să se retragă
cuprinşi de spaime mute şi sudori
pînă la pragul, dibuit, al porţii...
Dar n-au rămas acolo... Nul... căci trecători,
copii şi mame, câutîndu-şi morţii,
au smuls privirea urii de la cei
care, ucişi, şi-o pironeau departe ;
şi s-au pornit apoi, cu vîrful ei
de flacără-ngheţată, să-mpingă pe călăi
fără cruţare, îndărăt, spre moarte...
O, încă ard şi astăzi privirile lor nete mai vii, mai tari ca orice baionete...
CEI 7000 DE LA GRIVIŢA
MĂRTURIA UNUI REPORTER
F. BRUNEA-FOX
„Istoria anilor de domnie a Hohenzollernilor este scrisă cu sîngele poporului, în filele ei vor rămîne dc neşters exterminarea în masă a ţăranilor răsculaţi in 1888 si 1907, reprimarea sîngeroasă a eroicelor lupte ale clasei muncitoare la Galaţi în 1016, la Bucureşti în Piaţa Teatrului Naţional în 1918, la Lupeni si Griviţa, aruncarea în închisori, schingiuirea, asasinarea celor mai buni fii ai poporului, luptători neînfricaţi pentru libertatea celor ce muncesc".
(Din expunerea iov. Gheorghe Gheorghiu-Dej la şedinţa solemnă a Marii Adunări Naţionale din 29 decembrie 1962, închinată celei de a cincisprezecea  aniversări a.  Republicii  Populare Romine).
Revăd tabloul... Nici n-ai zice că între el şi ochelarii reporterului, vîrstnic acuma, s-au intercalat atîtea dioptrii... Stranie retortă, memoria, în care o colosală vijelie socială se chintesenţiază într-un huiet, de sirenă. Rostiţi cuvîntul magic : „Februarie '33" şi iată huietul fluturînd ca un stindard sonor peste peisajul tumultuos al Griviţei de atunci. îl auziţi ? Rostiţi cele două cuvinte invocatoare şi ţipătul ei escaladează fulgerător epoca, ajunge la timpanul generaţiei actuale, născute în soare şi cîntec.
Dar nu-i singura alchimie a memoriei. Mai posedă o taină. Aceea de a păstra împerechiate din nu ştiu ce subtilă intenţie, imagini foarte inegale ca dimensiuni şi duritate : o cochilie firavă, alături de granitul unui munte. M-a minunat încă o dată, mai deunăzi, cînd a scos la iveală, concomitent cu grandiosul eveniment devenit stemă revoluţionară a cartierului ceferist, şi modesta scoicuţă a unui amănunt cartografic. A scos la iveală simultan cu imaginea de dimensiune istorică şi numele unei străzi. Un nume infim şi mizerabil, croit înadins parcă pentru, anatomia uliţei (las' că nici celelalte artere ale Griviţei nu erau mai arătoase, deşi dichisite cu apelative fistichii) şi se va înţelege de ce apariţia lui îm minte a fost oa o arsură şi ca un geamăt cînd îi veţi afla identitatea: Flămînda. Aşa se numea vinişoara aia varicoasă, situată mi se pare la intersecţia Crîngaşilor cu Giuleşti. Trebuie că numele acesta să fi operat corosiv asupra sistemului receptiv al reporterului, chiar la primul contact vizual cu tăbliţa ce-1 divulga, — cred că prin 1922 — din moment ce a sfidat ditai timpul. Observ cu stupoare că nu s-a resorbit în reminiscenţele penibile ca o aţă de catgut într-o rană vindecată şi că mai supurează în amintire, cînd de mult s-au estompat alte tristeţi nu neapărat municipale. Hm ! n-am exagerat misterul memoriei. Putea găsi în antrepozitele sale fel de fel de ruginături, de mumii cu care să răspundă la apelul reporterului pornit să reconstituie un decor griviţean aşa cum 1-a cunoscut, 1-a explorat şi 1-a transpus pe hîrtie redacţională în deceniul dinaintea lui Februarie 1933. Era familiarizat cu fizionomia cartierului, îl ştia „antropo-metrje", trăsătură cu trăsătură, inclusiv „semnele particulare". Adicătelea păpădia
69
crescută în jgheabul de pe acoperişul unei căsuţe din strada Fraţilor; hîrcile de cal prefăcute de copiii din Diocheţi în felinare; vardistul din strada Pomenirii care-1 „tranversa" în cîrcă pe domnul subcomisar în toamnele şi primăverile cu inflaţie de noroi ; şi alte detalii botezate „pitoreşti" de burghezii sălăşluiţi în centrul Bucu-reştiului şi de penaţii cu sau fără stilou literar de la Capsa.
Peisaj periferic născut decrepit, pe care de cîte ori îl aborda — din curiozitatea de a constata cum mai stă cu „progresul edilitar şi sanitar", cum o mai scot la capăt locuitorii cu noroiul şi întunericul, reporterul mai înregistra încă o dată invariabilul clişeu : „Cartierul Griviţii, vetust univers de case, uliţe şi maidane..." Sau : „Nimic nu s-a schimbat de an, de anţărţ, de acum douăzeci de ani, de la facerea lumii în aspectul acestui cartier". Sau : „Acest imens foburg eminamente muncitoresc şi-a isprăvit evoluţia. A rămas aşa cum l-am apucat imediat după război. Cum l-au apucat la naşterea lui, cu ani în urmă, probabil o dată cu Gara de Nord care i-a fost nucleul, băştinaşii (şi aceştia iviţi concomitent cu cartierul, matur încă din faşă). Adicătelea, cu inventarul municipal gata descompus. Cu uliţe matrieolate stereotip pînă la zece : „Georgescu I", „Georgescu II", „Geor-gescu III" etc., sau „Petrescu I", „Petrescu II" şa.m.d. Cu munţii de gunoaie din Gropile lui Oatu şi alte locuri ospitaliere ; cu tinichelele şi cutiile goale de conserve din care sărăcimea îşi improviza bordeiul ; cu dulăii zburliţi şi sălbatici, năpădiţi pe hoituri ; cu porcii vagabondînd prin fundături ; cu crîşma pierdută în Cîmpul Ple-şoianului, unde venea răzbit de hîrtoape şi nădufuri să-şi înghită cinzeaca, bătrînul ajustor cu şapcă de muşama".
Şi totuşi din acest decor, din această privelişte (ni-e uşor acuma să anticipăm, noi ăştia care n-am fost, vai, decît doar martorii şi cronicarii epocii eroice) venită gata pe lume adultă din leagăn, de la culegătorul de zdrenţe pînă la crucile putrezite ale Cimitirului Sfînta Vineri, a ţîşnit năprasnica flacără din februarie 1933. Vîlvătaia ei a luminat toate cutele şi cotloanele ponositei periferii şi ea a fost ,halo-ul anunţător ale unei alte vieţi, strălucitoare. ,
înţelegeţi de ce din toată această arhivă a trecutului s-a ivit ca o cerneală secretă strada. Flămînda şi. de ce găsim o tulburătoare şi-dramatică corelaţie între toponimia anumitor locuri şi sguduitoarele fenomene sociale care şi-au avut. epicentrul în vatra lor modestă, anonimă. în Flămînzii moldoveneşti a scăpărat amnarul lui 1907. în Flămînda oltenească, alt sat geamăn, a sărit scînteia răsunînd ca un ecou arzător, aprinzînd năpraznic alte torţe pe harta latifundiilor boiereşti... şi ciocoieşti. -
Desigur că în denumiri ca asta mocnea o pulbere inflamabilă, macerată din obide, ură şi credinţe înalte de justiţie şi libertate, substanţe mai'teribile decît nitroglicerina, decît gloanţele oligarhiei acaparatoare. Edilul sturzist sau marghilomanist care le-a năşit; primarul brătienist, averescan, naţional-ţărănist care succesiv le-au păstrat cu sfinţenie, şi mai ales cu cinism, nu-şi închipuiau că asemenea porecle se răzbună, că sînt fatidice ca alt Mane, Tekel, Fares. Simboluri ale unei epoci care şi prin această nomenclatură îşi traducea discriminările de clasă (nu degeaba, prin antinomie, o moşie a lui Cantacuzino-Nababu se numea Belşugeni), Flămînzi, Flămînda, sintetizau condiţiile sociale şi economice ale proletariatului de la ţară şi de la oraş. Foamea nu suferă de amnezie. S-a văzut asta în 1907 şi pe urmă în atîtea îndârjiri ale muncitorimii bucureştene, gălâţene, ieşene, ploieştene, lupene între cele <două războaie. Stimulate şi însufleţite de cuvîntul şi tactica Partidul comunist,'aceste acţiuni au culminat cu Februarie 1933.
Şi fiindcă reporterul a găsit şi în acel amănunt al unei uliţe din cartierul Gri' viţei uh sens amar, tulburător, îşi îngăduie o completare. Cu prilejul unei vizite fă-
70
cute anul trecut în urbea lui natală — Iaşii — după o absenţă de trei decenii, reporterul nu a fost surprins descoperind în amintirea unui strungar de la atelierele Nicolina, un nume de hudiţă similar. Aparţinea ghemului de străduţe ale oropsitului Podul Roşu, unde printre atîtea denumiri eteroclite, Flămînda nu făcea notă discordantă. Mai e nevoie de menţionat că Nicolina din 1933 a fost la diapazonul Griviţei?
ANALIZA SPECTRALA A UNUI FAPT SOCIAL
M-am apucat odată inspirîndu-mă din ideea unui biolog care a arătat figurativ cîtă cantitate de minerale şi metale conţine corpul omenesc : cinci cuie mari, o cutie cu chibrituri, vreo cinci-şase tibişiruri, o solniţă cu sare şi altele, să disociez în imagini un incident cu caracter social ; In speţă, cafteala administrată de o ceată de femei nevoiaşe — soţii de şomeri — directorului unui oficiu pentru săraci din strada Luterană, pendinte de asistenţa socială care le exasperase cu morga, limuzina şi nepăsarea lui revoltătoare.
Pentru instanţa judiciară ce avea să le sancţioneze, pe temeiul rigid al articolului de cod penal privitor la „maltratarea unui înalt funcţionar în exerciţiul funcţiunii", am trasat printr-un grupaj de fotografii, etiologia unui incident de natura celui întîmplat la instituţia pomenită. Imaginea unui copil zdrenţăros cerşind pe stradă ; cea a unor neveste căutînd in gunoaiele din Valea Plîngerii un ciolan „comestibil"; imaginea şomerului zăcînd bolnav în lugubra hardughie în care o plită rînjea prin toţi ţurţurii ei de ghiaţă etc. etc. ; iată — explicam — compoziţia unui gest agresiv (cum îl definise autoritatea), iată mişcarea descompusă a unei lovituri de paporniţă (goală, sărmana) repezită în spinarea unui director inuman din supra-alimentaţie. ■ J
Această pilduire am mai reluat-o. Au folosit-o aşa şi altminteri scriitorii şi publiciştii progresişti Alexandru Sahia, N. D. Cocea, G. IVI. Zamfirescu, George Ma-covescu, Jebeleanu, Miron Radu Paraschivescu, pentru a combate „maccarthismul" burgheziei romîneşti, care vedea în orice gest protestatar „mîna Moscovei", duhul 'comunismului — punîndu-i sub ochi realitatea, sumbra frescă a vieţii celor mulţi.
Ce a însemnat permanenta obsesie roşie a burgheziei nu s-a şters din' * memoria oamenilor din promoţia mea, iar cît priveşte generaţia tînără, ea îşi poate face o idee vizitînd muzeul Doftanei, sau din documentele vremii.
îmi aduc aminte că după sîngeroasele represalii de la Lupeni, un senator, generalul Moşoiu, (cel care mergea pe front la Mărăşeşti însoţit de sufertâşul' cu sarmale şi care a cerut să se acorde pensie familiei „eroului necunoscut"!) a intervenit în „Maturul Corp" ca ofiţerii şi soldaţii care au asasinat pe mineri să fie decoraţi. Şi Senatul a aplaudat călduros.
Asemenea atitudini erau frecvente în parlamentul de odinioară şi accentuate, fireşte, în adunarea aceea băloasă de babalîci •— mari moşieri, mari proprietari, mari industriaşi — în persoana cărora se încarnau toate prejudecăţile sociale şi morale ale secolului, toată mîzga reacţionarismului senil. Aşa boşoroagă cum era instituţia asta despre a cărei existenţă nici n-au auzit cei care sînt de o vîrstă cu Republica, a ocupat un loc fain în panorama politică a vremii şi cu osebire în vistieria ■statului. Senatul a fost doar copărtaş la elaborarea întregii legislaţii antimuncito-teşti. Şi, mai al dracului uneori de cît Camera deputaţilor, cu dinţi de lup, nu cu proteze clănţănite, el găsea energia de a face şi mai virulentă o lege menită a lovi ,în trudiţii de la nicovală şi de la plug, molfăind-o în veninul secretat de gingiile lor moi şi cleioase. ■ .       . .
Poate că studenţii nici nu ştiu că după războiul celălalt Senatul a funcţionat într-o aripă a Universităţii. 11 precedase acolo un muzeu arheologie, şi pentru.a se
71
face loc senatorilor cu redignotă şi nasul înverzit de tabac, a fost nevoie să fie evacuaţi în vestibulul de trecere senatorii cu togă de marmoră romani, claie peste grămadă cu alte busturi ateniene, cu sarcofagii antice, fragmente de basoreliefuri, volute ionice, din care multe piese luau drumul conacurilor şi parcurilor personale, prin autodăruire.
De cîte ori luam contact cu fleşcăitul sobor, îmi venea greu să-1 deosebesc de vestigiile mutilate, pe lîngă care trecusem ca să pătrund în incintă. Acelaş praf acoperea cheliile, aceeaşi daltă fixase parcă zîmbetul şi ochiul mort, dincolo şi aici, similitudine ce se anula doar în zilele de tensiune oratorică, atunci cînd Take Io-nescu sau Marghiloman, sau Vintilă Brătianu — călăi cu joben — veneau să monteze ghilotina fiscală în vederea unei noi execuţii a contribuabililor. Sau cînd îşi făcea apariţia în lojă „dama voalată", faimoasa eroină a atîtor afaceri veroase. Prezenţă afrodisiacă (era o cucoană nurlie) în acest sfat denumit şi „Maturul Corp", al cărei efect imediat se localiza în tremurul şi mai senatorial al mîinilor nimerind alături de urnă bila albă, în momentul votării.
Ii văd în pauza special hărăzită galanteriei libidinoase, plimbîndu-şi bărbile şi ţăcăliile pe degetele egeriei, dezmierdări şi ele soldate cu gheşefturi grase, cu cadouri de milioane din bugetele ce trebuiau alocate spitalelor, şcolilor, edilităţii. La gestul funest al şomerului din gropile lui Pipăilă (un „fapt divers" din decembrie 1931) care, împins de mizerie, s-a sinucis împreună cu soţia şi trei copii, cu de doi bani mangal (moartea era ieftină), a contribuit cu o cotă importantă şi domnul senator. Şi mulţi alţi factori interni şi externi, interdependenţi unii de alţii în tot timpul monarhiei, cînd Romînia era aservită economiceşte şi politiceşte capitalului străin, dar mai accentuat în perioada următoare crizei din 1929, care a zguduit din ţîţîni cetatea de aur a marei finanţe internaţionale, provocînd o catastrofală hemoragie în seifurile cu dolari şi lire sterline.
Repercusiunea a resimţit-o automat şi leul romînesc, s-a transmis în economia vieţii de toate zilele, spre groaza populaţiei sărmane, oricum cu punga pirpirie, care nu-şi putea explica decît empiric de ce, bună oară, laptele costa 13 lei litrul, untura de porc 75 lei kilogramul, brînză de oaie 62 lei kilogramul, carnea de vacă 34 lei kilogramul, pîinea albă 13 lei, săpunul de rufe 39 lei kilogramul, zahărul 30 lei kgr. Pentru a nu cita (dintr-o statistică pe anul 1930) decît articolele alimentare curente, nu şi altele : smîntîna 77 lei kgr., găinile 150 lei perechea iar curcanii 500, „trufandale" între care trebuiesc introduse şi... lemnele de foc — 1 466 lei mia — inabordabile pentru sărăcimea care isprăvind de ars zaplazurile mahalalei se încălzea de la lămpiţa cu gaz sau de loc.
Clientelă predestinată Morgei (buletinul publicat trimestrial de această instituţie arăta la sfîrşitul iernii un bilanţ excedentar de cadavre) — şi îmi vine în minte, prin contrast, acea servitute a presei burgheze în a idealiza pînă şi mizeria socială (nu trebuia lezat confortul bogătaşilor). Chiar în iernile cumplite (buletinul meteorologic din 27 ianuarie 1933 — cinci zile înainte de prima grevă de la Atelierele Griviţa indică 16 grade minus la Bucureşti şi 24 la Iaşi), ziarele publicau poze desenate — intitulate, ca în pastel, „iarna la periferie". Ele reprezentau căsuţe frumoase, de pe acoperişul cărora, aşternut cu zăpadă bună de vată, se înalţă un fuior de fum suav, aidoma aceluia ieşit din luleaua bunicului privind de la fereastră hîrjoana de afară â copiilor, îmbrăcaţi ca nişte cuconaşi, cu săniuţa. Intr-un articol apărut într-o revistă progresistă intitulat „Inscripţii cu mîna îngheţată", scriam :
„Privind ilustraţia desenatorului, rămîi cu impresia că i s-a impus cu ani în urmă un model de iarnă sublimă, pe care-1 repetă în fiecare anotimp hibernal. Dar nu numai în grafică, ci şi în poezie, în literatură, ni s-a prescris o reţetă a iernii în beatitudine. în care oamenii nu se deosebesc de semenii lor estivali, nu se deose-
-72
besc adicătelea de dînşii, decît sub raportul garderobei. Golanul desculţ din vară rîde la fel în decorul zăpezii şi al degerării, numai, că acuma nu sub o ruptă pălărie de paie ci sub o flocoasă căciulă. Cine i-a dat-o ? De unde au luat toţi vagabonzii din pozele idilice, de unde a luat atîta omenire oropsită ghetele cu care să poată tropăi pe scena rece ? Atîtea mănuşi căptuşite ? Atîtea căciuli ? Atîta bună dispoziţie cît a plasat pictorul conformist pe figura personajelor sale hibernale ?
„Iarnă concepută în salon, cuminte, manierată. Ehei, domnule desenator, ai fost din totdeauna o victimă a candoare! d-tale. De mult aş fi vrut să te pun faţă în faţă cu adevărata iarnă. Cu monstrul traverstit graţios în prinţ scandinav gonind în sania trasă de reni. Să-ţi recomand iarna rea cărînd după dînsa, în mahalalele din Tei şi Cîmpul Veseliei sinistrul cortegiu al înţepenirii şi mizeriei. Cu pietoni gata să fie jumuliţi de ghiarele vmtului ; cu frînari pe jumătate sloi, încremeniţi pe manivelă ; cu cai bolovăniţi pe uliţe ; birjari cu înjurătura sleită pe mustaţă în chip de stalactite şi tot aspectul acesta de pustiire, de naufragiu, de cetate asediată.
„Şi altceva : inflaţia asta subită de cerşetori invadînd străzile, smulşi parcă din bîrlogul lor de mîna brutală a viscolului, care i-a risipit prin pieţe şi unghere, ca pe un maldăr de zdrenţe.
„Iarnă haină, mulţumită cînd străbate prin straie subţiri, fericită cînd nimereşte gaura pingelelor ; cînd poate săruta cu buzele ei de urzică pielea dezvelită ; cînd are putinţa să năvălească în casa fără foc. Iat-o, a strîns de două zile în holurile cîtorva instituţii publice centrale gloata mohorîtă a mahalalelor fără tăciune în vatră, venită — femei, copii — să se sbicească la căldura gratuită a caloriferului, pînă a nu fi pusă pe goană de un domn cu blană.
„Şi, ultimul capitol : trenurile au şi suferit sincope în cîmp, telegraful şi-a rupt arterele, oraşele izolate comunică între ele telepatic şi, desigur, lupii au început să se plimbe sub lună pîndind pe lăutarii plecaţi noaptea în satul vecin, unde au aflat că la domnu' primar liberal e zaiafet mare. Dar, a propos, domnule desenator, ştii că oul e cinci lei?".
DECOR GRIVIŢEAN
Dacă n-ai apucat să-1 cunoşti înainte vreme, anevoie să-ţi imaginezi configuraţia „sui-generis" a cartierului, ba strîns între uliţe întortochiate, ba lăbărţat pe maidane vaste. Abia cînd au purces tîrnăcoapele să dărîme aceste ecrane, cetăţenii din alte raioane, ba chiar şi griviţenii get-beget, locuitori ai străzii principale, au văzut în sfîrşit cum era dincolo, îndărătul faţadelor de la centru.
Mi-era mai mult sau mai puţin familiară, această panoramă camuflată ce nu putea fi zărită decît din avion, sau, pe alocuri, din tren, prin golurile dintre calcanuri. De asemenea, şi cînd o priveam de pe pasarela înaltă, care e continuarea peste liniile ferate, a Şoselei Basarab. Atunci mai înregistrasem şi altceva. Un lucru ce mă uimea şi-mi stîrnea nu ştiu ce sentiment de admiraţie pentru facultatea de adaptare a localnicilor la o ambianţă ce nu cunoştea nici zi, nici noapte, liniştea repaosului citadin.
Privind geometria şinelor, trenurile, spectacolul mecanic al acestei zone active; privind trecătorii care traversau pasarela în ambele sensuri, indiferenţi la o imagine pe care o ştiau încorporată în itinerariul lor zilnic, captam „semnul intim" al cartierului. In trupul său se resfrîngea nu ca un ecou, ci ca o senzaţie de gradul întîi, tot ce cuprinde vital o staţie ferată de însemnătatea acesteia. De la duduitul locomotivelor şi roţilor, pînă la traficul comercial ce se revărsa din şi în prăvălii, circiume, depozite. Şi totuşi oamenii de acolo nu simţeau sgomotul, fiindcă trăiau acustica unei munci lîngă motoare, pistoane şi nicovale, acustică ce n-avea vreme să devie perceptibilă, prin contrast, acasă, căci de la Bucureştii-Noi trenurile fulgerau chiar prin
73
bătătura cartierului, treceau pe lîngă obrazul locuitorului, prin coloana vertebrală a peisajului feroviar.
Splendidă şi oţelită populaţie ! Adeseori am verificat pe teren, dintr-o simpatică pornire, o imagine întrevăzută de atîtea ori fragmentar, de la fereastra vagonului. Case vechi, cu pereţii înnegriţi de funinginea locomotivelor, crăpaţi pe alocuri de zgîlţîirea neîncetată a catapultelor de foc şi metal. Cîte un balcon de lemn se uita peste panoul pus cîndva de o administraţie, pudică pentru a ascunde străinilor din Orient-Express peisajul mînjit de unsoare şi cocs. între oamenii care sălăşluiau acolo — ceferişti, muncitori din Atelierele Griviţa, hamali, meşteşugari — şi priveliştea cătrănită, contactul îndelung statornicise o familiaritate intimă. Odihna lor, somnul lor, puteau fi săgetate de toate „acceleratele". Nu-i supăra. Copiii creşteau ca nişte cădeţi de şcoală navală, în acest element trepidant, ce scutura blidele în bucătărie, tălăzuia ciorba în farfurie, făcea să debordeze siropul de tuse în linguriţă, derapa peniţa şcolarului pe caietul „dictando". Ei şi ! Erau aşa de obişnuiţi, încît nu luau în seamă, nu numai vacarmul, ci şi lucrurile ce-1 provocau : şinele, macazurile, trenurile, tampoanele ce se ciocnesc la „manevre". Erau amănunte ce nu se mai nuanţau sub raport cromatic. Se contopeau în marele vuiet al metalului însufleţit.
Am găsit într-un vechi carnet dinainte de război următoarele însemnări plănuite pentru o frescă amplă a cartierului :
„Am pătruns într-o curte prin deschizătura îngustă croită în paravanul-camu-flaj. Imediat, la un metru, casa. La fel cu celelalte, ce se înşiruie pe un lung front paralel cu şinele ferate. Am admirat încă o dată minunata însuşire de matroz a locatarilor, indiferenţi la tangaj. Stînd pe scaun în odaie, mi s-a năzărit că o mînă invizibilă mă împinge încolo şi încoace, gata să mă răstoarne cu mobilă cu tot.
„Şi în timpul acesta meşterul lucra normal. Bătea ţinte în pingea, şlefuia cu cuţitul rama pantofului. Trenul nu-i dădea peste cot, nu-i fulgera pieziş custura ascuţită. Ciubotarul nimerea neşovăit aţa în ac. Dănţuia încăperea mică, ţopăiau ca de o viaţă proprie ulcelele ornamentale de pe blidar ; se balansau pe podea, cuprinse de o subită beţie sticlele goale de gaz ; pendula becul agăţat de un fir ; jucau pe măsuţă în cutii, ca nişte insecte vii, ştiftele de lemn, ţintele şi cuiele.
„Meşterul nici nu ..tresărea. în repertoriul incidentelor domestice, curente, trenul era de mult introdus. Ca un strănut mai zdravăn.
„E o lume ce şi-a durat de îndelungă vreme existenţa pe malul trenurilor, pe faleza huruitului. Roboteşte, mănîncă, procrează, se hodineşte, în plină inundaţie sonoră. Zilele şi nopţile sale sînt leoarcă de sgomot, înnoată şi plescăie în larmă. Ei nu se resimt. Rîd şi cîntă sau gem cînd îi bîntuie vreo durere, la fel cu semenii. lor din cartierele vătuite.
„Viaţă vie, traversată de vagoane, străpunsă de locomotive, fără durere, fără hemoragie. Ca obrazul fachirului ce nu sîngeră cînd îşi înfige acul. E o voinţă educată, ce parează leşinăturile, ce reface imediat substanţa vitală. Acceleratele trec prin gura locatarului, prin beregata lui, la ora dumicatului. Peste somnul lui fuge ca o urechelniţă cu numeroase picioare, Rapidul : ceasul lui de dragoste .e ca o tampo-nare şi ceasul de durere ca o deraiere.
„Excelent duş scoţian pentru firile plăpînde, larma asta ! Tonic masaj pentru ipochimenii sedentarismului. Ar trebui să vie să facă aci o cură de vuiet, echivalentă cu tratamentul cu vibraţii electrice. I-a invitat mai de mult şi poetul Verhaeren, care vorbind de muncitorii din fabrici a spus: „Liniştea lor virilă, care se adapă din sgomotul titanic al maşinilor"...
In această categorie a bărbăţiei oţelite, îşi au un loc de frunte eroii din 1933 şi atîţia muncitori din alte părţi ale ţării, care au luptat sub conducerea partidului ca să înlăture tenebrele ce înconjurau viaţa lor exploatată de burghezie.
74
EPOPEEA CEFERIŞTILOR
In articolul apărut •— fireşte trunchiat — a doua zi după masacrul de la Griviţa în ziarul la care colaboram, articol scris sub impresia sfîşietoare şi de neimaginat a crîncenului deznodământ, se spunea, reluînd o frază prilejuită de un fapt analog, cel din Valea Jiului, unde şi acolo gloanţele represiunii s-au substituit dreptăţii : „Puşca, unealtă ce prelungeşte pînă la inima acestui muncitor trudit şi dezarmat bucăţica ucigătoare de plumb pregătită lucid la celălalt capăt social, într-un cabinet ministerial. Pregătită şi macerată ca săgeţile otrăvite ale sălbaticilor, în spaima sau ura celui ce se crede totuşi tare".
Spaima şi ura. De ce ? Ehei, bastionul monarhic se considera încă inexpugnabil, regimul burghezo-capitalist o forţă, deşi greu încercat de cutremurul economic. N-a declarat Argetoiahu, ministrul Finanţelor, în 1932, la întoarcerea din străinătate unde se dusese după nişte împrumuturi, gajate cu ce a mai rămas neipotecat din avuţiile ţării, că e optimist şi că „vom avea ce mînca"? Amăgeli. Praf în ochii naivilor, arsenal propagandistic pentru agenţii electorali. Căci de fapt prin tot ce'făcea, ca să încerce a scăpa din marasm, adoptînd măsuri drastice de apărare financiară, sporind dobînzile, neprelungind scadenţele, impunînd guvernelor debitoare aspre economii pe spinarea muncitorilor : curbele de sacrificiu, se vedea cît colo că burghezia internaţională era în panică. O înspăimînta progresul economic realizat de Uniunea Sovietică în urma primului plan cincinal şi se putea augura şi mai 'optimist asupra succeselor celui de al doilea plan în pregătire. Sistemul socialist se dovedea superior celui capitalist şi în consecinţă devenea periculos. Trebuia pus în imposibilitate de a-şi continua opera constructivă, ale cărei roade strălucite în toate domeniile erau admirate cu entuziasm de proletariatul mondial, de o intelectualitate 'însufleţită şi ea de ideile ce au generat la răsărit o lume nouă, luminoasă, Către aceasta tindeau năzuinţele muncitorimii şi la noi, încă imediat după Marea Revoluţie din Octombrie, după întemeierea partidului comunist romîn, devenit stegarul aspiraţiilor muncitoreşti.
Se perindă prin minte ca un film ros de vremi, dar încă emoţionant, imagini şi episoade ale acelei epoci din zodia crizei. Avalanşe de falimente... Lanţ de incendii în care recordul îl deţineau Galaţii... Trenuri fără pasageri... Teatre pustii... Nevoiaşi dormind sub podurile Dîmboviţei... Lungi coloane de ziar acaparate de rubrica „Pentru inimile caritabile"...
„Ce facem ? — se întrebau în ale lor conciliabule stropite cu şampanie la „Clubul miliardarilor" tigrii marei finanţe. „Pe unde scoatem cămaşa ?" se tînguiau toptangiii cu deverul scăzut adunaţi la „Toboc", specialist în tuslama... regală şi ghiveci măcelăresc.
Curată obsesie, domnule, dibăcirea unei soluţii salvatoare ! Să ţi se aplece pateul de gîscă, nu alta !
Şi iată că într-o bună zi elixirul a fost descoperit. Tot străinătatea, săraca, îşi bate capul să ne mîntuiască ! — exclamau admirativ negustorii de delicatese cărora li se cam împuţeau stridiile aduse din Paris cu avionul şi senatorii care jucaii „ecarte" (500 de lei punctul) pe veresie la Jockey-club, şi Miţa biciclista rămasă văduvă de... adoratori cu zimţi !
Soluţia venea de la Geneva şi era o „găselniţă" cum numai nişte capete de financiari, americani, francezi şi englezi, cu veche experienţă în materie de obedienţă a guvernelor burgheze romîneşti o puteau găsi. Era prin 1932, cînd aceşti magicieni au descoperit-o şi au botezat-o ermetic „Planul de la Geneva", devenit în Romînia eufemismul „Curbele de sacrificiu", un fel de formulă corcită de geometrie şi liturgică, oricum mai academică decît cuvîntul popular „belire" sau. „ia-i pielea".
75
Ce prescria acest panaceu pentru tămăduirea crizei ? Nici mai mult, nici mai puţin decît concedierea a 30 la sută din salariaţi, reducerea cu 60 la sută a lefurilor slujbaşilor publici, reducerea pensiilor, plus alte condiţii de ordin politic, adică alinierea Romîniei în frontul imperialiştilor antisovietici, un program de înarmare în vederea atacării marei ţări socialiste din răsărit. Guvernului naţional-ţărănist i-a revenit „onoarea" să inaugureze „curbele de sacrificiu". De fapt această campanie de concedieri se opera mai de mult sub tradiţionala expresie a „dării afară". Mii de funcţionari din întreprinderile statului fuseseră scoşi. însă cei mai loviţi au fost ceferiştii, care încă din 1930 au îngroşat rîndurile şomerilor.
îmi aduc aminte furia şi emoţia cu care a venit la redacţie în una din acele zile, bunul coleg Alexandru Sahia, care ţinea, printre altele, rubrica ştirilor muncitoreşti. Aflase că ministrul comunicaţiilor, fascistul Mihail Manoilescu, favorit al regelui şi sfetnic galant al „duduiei", pusese la cale concedierea a 6000 de muncitori. Cel care trebuia să execute mîrşăvia era faimosul inginer Vidrighin, adus de Maniu la conducerea căilor ferate. Parcă-1 văd... Bondoc, faţă rotundă (ai fi zis o copie a „curbelor" în care sacrificat era nasul de mărimea unui nasture de izmana), mustăcioară ; altă curbă : burta — şi părul lung, vîlvoi, ce-i dădea un aer comic de cabotin obez.
Cu tot protestul muncitorilor ceferişti la Ministerul Comunicaţiilor, unde li s-au dat asigurări făţarnice, cu toată demonstraţia masivă puţin mai tîrziu, la parlament, Vidrighin şi-a aplicat cu seninătate programul.
Dar din ce în ce mai accentuat începe să se intensifice, sub directivele partidului comunist, acţiunea de împotrivire a muncitorimii din întreaga ţară. Se organizează demonstraţii şi mari întruniri de calibrul aceleia care a avut loc, în ianuarie 1931, la sediul sindicatului CFR din Calea Griviţei — ziarele de atunci o evaluează la 10.000 de participanţi. Acolo, alternînd cu doleanţele şi revendicările, s-au auzit glasuri înfierînd pe aţîţătorii la război, glasuri denunţînd politica de fascizare a ţării, glasuri de caldă simpatie pentru poporul sovietic, împotriva căruia burghezia de aici şi din alte ţări capitaliste cheltuia miliarde pe tunuri şi avioane, din produsul curbelor de sacrificiu. Stăpînirea, mereu sub obsesia spaimei şi a urei, n-a lăsat să treacă prilejul ca să pună în bătaie puştile jandarmilor, revolverele poliţiei. Calda-rîmul Griviţei s-a acoperit cu morţi şi răniţi.
Aceste acte de dîrzenie ale ceferiştilor pe modelul eroic al minerilor de la Lupeni, la fel de dinamice ca acelea ale petroliştilor din Valea Prahovei, au avut un puternic răsunet în toată ţara. Vorbind despre rezoluţiile Congresului al V-lea, tovarăşul Chivu Stoica spune în cartea sa „Eroicele lupte ale muncitorilor ceferişti şi petrolişti din 1933" *)
„Aplicând hotărîrea Congresului al V-lea privitoare la intensificarea activităţii partidului în rîndurile ceferiştilor, la întărirea şi lărgirea succeselor obţinute de partid în această direcţie, partidul şi-a îndreptat în mod deosebit atenţia spre organizarea şi imprimarea unui tot mai pronunţat caracter politic luptelor muncitorilor de la C.F.R., lupte care constituiau o verigă de bază în desfăşurarea mişcărilor revoluţionare din această perioadă".
Din cînd în cînd solii trusturilor şi băncilor străine veneau să controleze dacă aplicarea „curbelor de economii" se făcea conform înţelegerii şi de fiecare dată vizitele erau urmate de noi amputări. în special prezenţa domnului Charles Rist, poreclit de muncitori „Atila", cerberul controlor al Băncii Naţionale, echivala cu încă un val de jfle. îl văd... Subţire ca un briceag, palid, nu de paloarea copiilor de muncitori supţi de vlagă, ci de gălbejiul bancnotelor păstrate de mult timp în întunericul
*) E.S.P.L.P., Buc. 1955 p. 32.
76
seifurilor, de o eleganţă de autopsier, figură de ceară ca acelea de la muzeul Grevin din Paris, pe care zîmbetul nu apărea decît în momentele de „hausse" la bursă, un zîmbet de valută forte.
Şi iată-i şi pe ceilalţi „oaspeţi", veniţi cu alte misiuni: supravegherea înarmării ţării în vederea războiului antisovietic pregătit de imperialismul mondial. Iată-1 pe dictatorul Poloniei, mareşalul Pilsudski, plumburiu, parcă plămădit din cenuşă, vizitînd uzinele Reşiţa, Copşa mică, Cugir transformate peste noapte în fabrici de armament. Iată-1 pe faimosul general Mac Arthur, pe atunci şef de stat major al armatei americane, trecînd în revistă trupele romîneşti şi inspectînd fortificaţiile. Ii aud „yes-urile" aprobatoare, ,,no-urile" dezaprobative subliniate şi de un gest al cravaşei.
Şi iată, se profilează în minte palatul Mogoşoaiei, unde sub diferite pretexte anodine — ca să nu bată la ochi : aeronautica civilă, bunăoară — se ţineau consfătuiri internaţionale avînd de asemenea ca scop pregătirea unui plan comun de luptă împotriva Uniunii Sovietice. Participă miniştri ai aviaţiei din Anglia, Franţa, Germania, Italia. Iată-1 detaşîndu-se în lumina candelabrelor ce inundau fracurile şi toaletele la serata de gală, pe mareşalul Balbo, favoritul lui Mussolini! Cămaşa neagră a fasciei cu stilet la cingătoare, barbă de aceeaşi culoare, aer de conchistador de salon ce i-a fost funest, avînd în vedere misterul morţii sale. Lui Benito îi displăceau concurenţii.
Şi în timpul acesta muncitorimea ceferistă îşi căleşte din ce în ce mai puternic ardoarea sa revoluţionară. Am sub ochi manifestul din Martie 1932 al Comitetului Central de acţiune pe ţară al muncitorilor ceferişti, avînd ca secretar pe tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Manifestul, apărut în „Lupta C.F.R.", la 1 aprilie 1932, scoate în evidenţă importanţa creării şi menţinerii frontului unic de jos şi organizarea luptei hotărîte şi a grevei generale „fără şi peste capul conducătorilor social-democraţi care trădează în mod permanent interesele noastre". Se spune :
„Luptaţi : contra scăderii salariilor sub orice formă ; reţineri, chirie etc. Pentru mărirea lor ! Contra concedierilor, pentru reprimirea celor concediaţi !... Contra scăderii pensiilor, pentru mărirea lor la nivelul de scumpete ! Pentru ajutorarea imediată şi permanentă a şomerilor din partea statului, a comunei şi a Direcţiei C.F.R. Pentru plata imedială şi integrala a pensiilor văduvelor şi invalizilor de la C.F.R. Pentru contracte colective, contra contractelor individuale ! Pentru salariu egal la muncă egală pentru tineri ! Pentru dreptul de organizare, întrunire şi demonstraţii de stradă ! Pentru existenţa deschisă a organizaţiilor muncitoreşti revoluţionare ! Contra dictaturii fasciste ! Contra războiului antisovietic, pentru apărarea Uniunii Sovietice ! Trăiască greva generală a muncitorilor şi funcţionarilor ceferişti !"
Pentru cei ce n-au fost decît spectatorii cordiali ai acestui clocot, intensa activitate a partidului, atunci în adîncă ilegalitate, apărea în răstimpuri şi în optica lor. Ca atacurile de noapte pe un cîmp de luptă în care reflectoare şi explozii luminează intermitent sectoare agitate, pilcuri antagoniste încăerate, în sfîrşit crîmpeiele de acţiuni desfăşurate conform unui plan stabilit undeva la bază. Aceste episoade oglindite în ziare mai mult sau mai puţin laconic — „consfătuiri de breaslă" — „arestări de muncitori", „procesul unor muncitori" — constituiau pentru observatorul de la distanţă puncte de reper, mişcări marcînd ofensiva frontului proletar şi contraatacul furibund al forţei represive. Căci multe şi felurite obiective avea de atins strategia partidului. Incepînd cu coordonarea acţiunilor ceferiste în celelalte centre ale ţării, întreprinsă în vara anului 1932 (Galaţi, Iaşi, Paşcani, Constanţa, Oradea, Timişoara etc.) de o echipă de activişti în frunte cu tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej şi ter-minînd cu lichidarea de la conducerea sindicatelor respective a elementelor oportu-
77
nişte aparţinînd social-democraţilor de dreapta, organizaţie mercenară a regimului burghez, şi înlocuirea lor cu elemente revoluţionare.
E viu încă în amintire ecoul imens stîrnit în ţară de congresul mondial împotriva războiului ţinut în august 1932 la Amsterdam, marile adunări publice din Bucureşti, demonstraţia de stradă care a ţinut cîteva ore, desfăşurată sub lozincile revendicative şi antifasciste. Apoi grevele de solidaritate din Cluj, Iaşi, Timişoara, Brăila, Galaţi, în care muncitorii de la fabricile de încălţăminte, de textile, docherii erau integraţi în acelaş front combativ. E de subliniat că efectul revoluţionar s-a făcut simţit şi în zona rurală prin diferite împotriviri drastice vizînd autoritatea jandarmerească şi fiscală. Şi tot atît de semnificativ s-a resimţit în rezultatele alegerilor comunale din acelaş an, care, în Bihor, bunăoară, însumează cîteva zeci de primari şi consilieri ieşiţi pe lista blocului muncitoresc ţărănesc. Gravitînd şi acţio-nînd în orbita ţelurilor muncitoreşti internaţionale, proletariatul din Romînia participa la diverse manifestări cu acest caracter organizate în străinătate, din care menţionăm conferinţa sindicală a ţărilor din Balcani ţinută în decembrie 1932 la Berlin. La această importantă reuniune conducerea partidului 1-a delegat pe tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Făcînd bilanţul lui 1932, pe care ar fi vrut să-1 tinctureze trandafiriu, cum era în datina presei de odinioară la sfîrşit de an ■— (de ce să irumpă în decorul revelionului burghez, cu decolteuri, chivăre de cotilion şi şampanie euforizantă, o mască tragică încruntată de profeţii macabre ?) — ziarul „Adevărul" e nevoit să lase de o parte tradiţionalul condei festiv, scriind :
„Anul de graţie 1932 a început sub apăsarea cruntă a unor dificultăţi a căror rezolvare nu se vedea. Guvernul de „tehnicieni", prezidat de d. prof. N. Iorga, avînd ca axă pe d. C. Argetoianu, era sfîşiat de toate mizeriile politice şi financiare pricinuite pe de o parte de ciudatele condiţii în care s-a format, iar pe de alta de cumplitul proces economic în plină desfăşurare.
„Greutatea financiară creşte pe fiecare zi. Starea tezaurului departe de a se ameliora, cu tot ajutorul pe sponci al Băncii Franţei, implorată să ne cruţe la plata cuponului, înregistrează la fiece sfîrşit de lună lipsuri, pentru a căror acoperire nu se poate face nimic. încasările scad. Plata pensiilor şi a salariilor devine o obsesie pentru un cabinet care, hibrid şi artificial ca formaţie, aşezat împotriva unei linii constituţionale frîntă brusc, are de întîmpinat nu numai o ostilitate din ce în ce mai înverşunată a partidelor, ci şi sfîşieri lăuntrice care îi slăbesc forţa şi prestigiul.
„Raportul d-lui Charles Rist şi congresul salariaţilor de stat au dat lovitura de graţie unui minister de mult sdruncinat în temeiurile existenţei lui. în ultima clipă, „guvernul tehnic" Iorga-Argetoianu nu găsise altceva de făcut decît să ia măsuri pentru pedepsirea unor salariaţi care îşi clamaseră durerea şi sărăcia într-o paşnică adunare de breslaşi. D. N. Iorga, în demisia d-sale, recomandă un guvern de partid. D-sa spune că nu are de unde să achite restanţele, care „se ridică la sume enorme". Tragice mărturisiri pentru cel care pleacă. Avertisment penibil pentru cei care vin, — în speţă guvernul prezidat de d. Vaida-Voevod."
Urgie, subalimentaţie, boală, analfabetism, — circuit infernal care se repetă obsesiv în paginile ziarelor, umbre sinistre ce se perindă pe ecranul amintirii. Furt, delapidare, „panamale", escrocherii, şperţuri, trafic de influenţă : leit-motiv cotidian, „încă o victimă a prostituţiei"... încă o sinucidere... „O studentă îşi pune capăt zilelor din pricina mizeriei..." „Cinci copii şi un conducător al lor care vroiau să freacă în Rusia, au fost ciuruiţi-sită de gloanţele unui grup de grăniceri puşi de pază la frontieră" („Clopotul" din 17 ianuarie 1932)... j"; vPentru' vina de a fi vrut să treacă în Ţara Socialismului, unde întreg tinere-IM -avea posibilitatea să se instruiască, unde muncitorii nu mai mureau nici de ger,
78
nici de foame, unde bătrînii se bucurau de asistenţa statului, pentru această vină cinci copii şi conducătorul lor sînt „ciuruiţi-sită" de gloanţele grănicerilor, la numai doi paşi de limanul salvării !...
Capitalul internaţional veghează însă. Stipendiat de banii marilor trusturi, Hitler îşi pune candidatura la preşedinţia Reichului.
In extremul-Orient, război : imperialiştii japonezi atacă China. In Spania, situaţia e din ce în ce mai tulbure : muncitorii ,cu toată represiunea sălbatecă a gărzii civile, intră din nou în grevă...
La numai şaisprezece ani de la începutul primului război mondial, anul 1932 figurează, în istoria omenirii, ca unul din cei mai sumbri, mai prevestitori de furtună. Şi totuşi, în această lume de dihonie, clasa muncitoare din lumea întreagă veghea, lupta, îşi vărsa sîngele pentru cauza democraţiei. Cei mai buni fii ai ei, comuniştii, înfăptuiau acte de înalt eroism, pretutindeni, în China, în Spania, la noi în ţară.
Guvernul naţional-ţărănist Vaida, inaugurează anul 1933 cu a treia „curbă de sacrificiu". Faţă de această nouă provocare, linia politică de luptă a partidului se adînceşte. în tactica grevei intră ocuparea Atelierelor, unde se ţin şi şedinţele sindicale. Muncitorii, ceferiştii Griviţei au prilejul să aplice noile metode ale luptei la sfîrşitul lunei ianuarie, printr-o masivă demonstraţie de protest determinată de suprimarea aconturilor. Prin lovituri în tampoane se opreşte lucrul în toate atelierele şi aproape 4000 de muncitori se adună în faţa direcţiei care este nevoită să retragă dispoziţia privitoare la suprimarea avansurilor.
Un fapt similar s-a produs în acelaş timp la o fabrică textilă din Bucureşti, unde o nouă reducere a salariilor cu 40 Ia sută declanşează greva. Muncitorii ocupă fabrica.
Cîteva zile mai tîrziu, la 2 februarie, ceferiştii repetă manifestaţia, dar într-o formă şi mai hotărîtă. Participă toţi muncitorii în număr de 7000. Sirena intră în acţiune. Muncitorii ies în curte şi primul lucru pe care-1 fac e să elibereze pe ceilalţi tovarăşi — vreo 1500 — blocaţi în atelierele mărginaşe, unde-i închisese din primul moment gealaţii direcţiunii. Se alcătuiesc gărzi de autoapărare, se fixează locul unde să se ţină permanent adunările, se improvizează tribuna. Concomitent, organizaţia de partid Bucureşti porneşte o acţiune de mobilizare în întreg cartierul ceferist şi curînd în faţa Atelierelor se string mii de cetăţeni.
îmi amintesc... E o prefigurare a tabloului pe care îl vom vedea peste două săptămîni — cuvîntări în stradă, cuvîntări în curtea Atelierelor, pachete cu alimente înmînate greviştilor...
In aceeaşi zi greve la atelierele Nicolina-Iaşi, la cele din Galaţi.
Mulţimii masate în calea Griviţei, alcătuită din familiile greviştilor, şomerilor şi din alte sectoare ale muncii, curînd i se ataşează, amplificînd-o impresionant, cei de la regie.
Vaida trimite trupe, dar spre entuziasmul manifestanţilor, e nevoit să le retragă după o jumătate de oră — efect al ultimatumului trimis de organul executiv al grevei, guvernului. înspăimântat, acesta se arată dispus la tratative. Muncitorimea obţine o serie de satisfacţii : plata muncii în acord, majorată cu 25 la sută ; reintroducerea indemnizaţiei de chirie .şi scumpete, recunoaşterea comitetului de fabrică. ..... Victorie ! Muncitorimea, îşi îndreaptă, cu şi mai mare însufleţire, încrederea ■în factorul.ce a condus-o la izbîndă : partidul comunist din Romînia.
Dar, cum era de aşteptat, stăpînirea nu-şi ţine angajamentele.
7.9
SINGELE ZORILOR
După evenimentele din 2 şi 3 februarie, guvernul instituie starea de asediu. Sub pretextul „că se cer sacrificii tuturor claselor sociale şi că situaţia economică a ţării impune jertfe şi economii întregului organism de stat" („Universul" din 14 februarie 1933), el anulează toate promisiunile făcute în urmă cu două săptămîni, dizolvă toate organizaţiile revoluţionare.
Şi evenimentele se precipită... La 14 februarie, muncitorii de la Atelierele C.F.R. Nicolina-Iaşi intră în grevă. în aceeaşi zi sînt arestaţi în Bucureşti conducătorii luptelor, în frunte cu tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Faptul acesta e semnalul grevei de la Griviţa. Ceferiştii condiţionează încetarea ei de următoarele cereri adresate guvernului : imediata eliberare a celor arestaţi, respectarea tuturor revendicărilor cîştigate la 3 februarie, ridicarea stării de asediu, existenţa liberă a comitetului de fabrică şi a sindicatului C.F.R. disolvat.
Atelierele se golesc, muncitorii ocupă curtea, sirena îşi proiectează undele răscolitoare peste întreg cartierul, ecourile ei pătrund în toate cele patru puncte cardinale ale cartierului. In puţin timp strada din faţa Atelierelor e un imens furnicar de oameni care îşi va spori efectivul pe măsură ce i se vor alătura mereu şi mereu alte grupuri la terminarea programului de lucru în fabrici, sau pur şi simplu pără-sindu-1 neisprăvit, cum au făcut cei de la C.A.M., de la „Malaxa", de la „Mociorniţa".
îmi vin în minte „secvenţele" acestui film cu colosală participare de popor, în acel decor de iarnă, pe fondul căruia se proiecta şi mai plastic afluenţa de dincoace şi de dincolo a gardului despărţitor. Victoria obţinută la 2 februarie a fost un exemplu şi un stimulent, chiar cînd odată cu toaca bisericii din apropiere, armata şi-a făcut apariţia. în curtea Atelierelor cuvîntările înflăcărate alternau cu micile pauze rezervate primirii pachetelor cu mîncare, aduse de neveste, de tovarăşii din stradă. Priveam scenele, prins în spiralele lor febrile, amuzat uneori de vreun episod vesel — mai erau şi din astea — pe care le-am notat la redacţie :
„în stocul impresiilor cu care m-am întors aseară din cele cîteva substanţiale deplasări la Griviţa, nu figura alt material decît cel cu care mă obişnuisem să mă întîlnesc profesional şi uman în împrejurări similare. Mai mult decît curtea fremătătoare a Atelierelor, inabordabilă de la un anumit ceas sever, dincolo de zidul mantalelor soldăţeşti, strada era aceea ce oferea ochiului, urechii, elemente sugestive. Un necontenit du-te vino de cetăţeni din cartier, din alte cartiere, nu musai muncitoreşti, imprima străzii acea rumoare, acel tangaj de curiozitate pentru unii, de furtună pentru alţii. Chipuri crispate, incidente, comentarii, bruşte tăceri cînd din vreun automobil cobora aferat vreun ofiţer, vreun comisar regal ; neaşteptat tumult cînd la poartă se ivea figura unui grevist, invitat la parlamentari printre ostreţe. Femei, mame cu copii în braţe, neveste cu obrajii supţi de griji, de frig, de veghe, de atîtea spaime înteţite pînă la coşmar, de viziunea puştilor, a epoleţilor parcă şi mai sclipitori, mai poleiţi de gerul lui februarie. în tot cursul dimineţii, între publicul de afară şi cei din curte s-a desfăşurat un concurs de azvîrlire şi captare a pachetelor cu merinde. A fost urmărit cu însufleţire de mulţimea aglomerată pe trotuare, într-atît acest fel de scene schimbă un decor de asediu, umanizează tabloul aspru, posomorit al episoadelor sociale...
„După amiază scenele acestea au fost interzise. Au mai venit forţe militare. Mulţimea a fost împinsă mult departe, dincolo de crîşma Borţoasei, unde privitorii intrau din cînd în cînd să se învioreze cu o ţuică. Odată cu amurgul, strada a purces să se mai rărească de lume. A rămas încă destulă, prieteni, rude, simpatizanţi ai greviştilor.
80
„— Ce crezi, întreabă cineva, au să reuşească ?
„— Nu se poate altfel. Ai să vezi că guvernul cedează. îi mai ţine aşa, în frig, de ciudă, ca să-i pedepsească, dar tot o să cedeze !
„Am plecat la redacţie. Nici un semn că odiseea a luat sfîrşit. Telefc ane : „— Ce se aude ? „— Aceeaşi situaţie.
„La miezul nopţii eram din nou pe teren".
Ostaşii priveau tabloul cu un interes în care unduiau sentimente înţelese de mulţimea greviştilor, de cei din stradă — cîte o svîcnire de voioşie la vreun incident hazliu, o încruntare dureroasă de sprîncene cînd vorbitorii de la tribună aminteau de pătimirile pălmaşilor exploataţi de moşieri... Părinţii lor... Viaţa lor înainte de cătănie, o evocau aceşti ceferişti, fraţi în muncă, în nădejdi de mai bine. Era ger mare şi la focul făcut în stradă de cetăţeni, îşi încălzeau şi ei mîinile bătătorite de coarnele plugului. N-au sărit, de aceea, să-i apere pe poliţiştii care, înhăţînd pe nişte muncitori, s-au văzut înconjuraţi de un grup de tovarăşi ce au reuşit să-i elibereze. N-au împiedicat să nu fie sfărîmate două dube pregătite pentru arestaţi.
Faţă de eventualitatea unei pactizări a soldaţilor cu greviştii, trebuiau luate grabnice măsuri. în consecinţă compania 21 infanterie a fost înlocuită cu „trupe de încredere", jandarmi, elevi ai şcolii de grăniceri, poliţişti.
Prima ofensivă. Către miezul nopţii. In Grand. împotriva mulţimii masate acolo. Rezistenţă. Gloanţele deschid cu întîii morţi lista funebră, care va creşte cumplit în zori. TJn soldat încercînd să oprească măcelul: „Camarazi, nu trageţi în muncitori!" — se prăbuşeşte de glontele de revolver al unui ofiţer. Şi apoi, cînd strada a fost „curăţată", spre dimineaţă, înainte ca zorile să se rumenească din sîngele muncitorilor, s-a pornit asaltul. Reproduc din articolul apărut în ziar :
„...întuneric. Mult îndărătul cordoanelor militare, gloata foarte împuţinată, sleită şi de frigul nopţii, tăcută, aşteptînd obsedată un sfîrşit pe care refuză să-1 conceapă funest. Femei cu copii dormind în braţe, trîntite pe bordura trotuarelor, ca în stampele sociale. Tineri cu şepci smolite, palizi, de o paloare care nu mai e a frigului, a veghei.
„Ce vreţi ? Pînă la zece noaptea autobuzele n-au contenit să aducă noi trupe ; ceva mai tîrziu cordoanele înţepenite de douăsprezece ore de ger au fost înlocuite cu altele, proaspete. Ambulanţe. îşi au rostul lor fatal. Şi mitralierele, şi puştile. Şi poruncile... Sînt detalii care intră în inimă ca junghiul... Care-ţi taie glasul, îţi răcesc sîngele, îţi cercănează privirea.
„Dincolo, în curtea vastă a Atelierelor continuă să pîlpîie focurile. Impresie de bivuac.
„La patru dimineaţa rumoare. Apariţii de ştafete, ofiţeri de legătură alergînd cu ordine, manevre, sfaturi. Zăngănituri.
„La ora şase e încă întuneric. Zorile pot fi mîntuire sau pierzanie. Cine ie ştie secretul ? Cine le poate conjura sentinţa ? Aşa trebuie să fi meditat cei baricadaţi după porţile de fier. Erau poate sleiţi de încordare, surmenaţi de veghe. Un somn bun, acuma ! O mîncare caldă !
„Dacă s-ar hotărî ? Dacă ar ceda ?
„Peste un sfert de oră va fi prea tîrziu. Nu ! Nu vor ceda !
„O somaţie. A început să mijească lumina. Vag. Ca un negativ fotografic spălat într-o singură apă. Oamenii sînt încă siluete. Se deosebesc însă. Focurile şi din curte, şi din stradă, au descrescut. Inutile acum. în curte glasuri, protestări, apeluri : „Sîntem şi noi suflete ! Nu trageţi !" Un muncitor a ridicat o faclă. De afară, o poruncă. Soldaţii sînt în curte. Un pocnet. Într-un scurt geamăt sirena amuţeşte. Şi
li — Viaţa  RoTTiînească  nr. 2
81
apoi brusc, o altă răpăială. Mitraliera numără muncitorii, silabiseşte vieţi. „Tac ! Tac ! tac-tac !"
„Omul cu facla s-a prăbuşit pe pietrele reci. Lingă dînsul, o clipă numai, ca o candelă, torţa i-a luminat capul. A fost stinsă imediat de goana aprigă a picioarelor."
„Omor scuzabil" — cum au scris cu cinism ucigaşii pe buletinele de deces. Curînd, furgoane transportă cadavrele la crematoriu. Altele, sutele de arestaţi, la poliţie şi la Malmaison.
★
Pe masa tribunalului marţial am văzut la procesul greviştilor din 1934, printre maldărele de dosare, un obiect. Fluierul sirenei. Corp delict. Figura în argumentele din rechizitoriul comisarului regal, acest ţignal de fier prin care un băiat devenit legendar îşi chiuise nădejdile şi spiritul de jertfă. Stăpînirea credea că îi gîtuise glasul, că ultimul ei ţipăt a fost şi acela ţîşnit din pieptul însîngerat al lui Vasile Roaită. S-a înşelat. Sirena trăieşte, e vie. Am auzit-o ieri la prînz, vibrantă, juvenilă ca şi inima adolescentului, vie în memoria acelora ce au auzit-o atunci şi nu uită nici astăzi prezenţa-i. sonoră. Am auzit-o împletită cu rîsul copiilor -de la creşă. Ei se jucau în curtea Uzinelor Griviţa Roşie, nu departe de monumentul ce înfăţişa chipul eroului care le zîmbea, cu un alb surîs de marmoră.
Sirena lui Vasile Roaită desen  de  J. PERAHIM
ATITUDINEA SCRIITORILOR FAŢA DE LUPTELE MUNCITORILOR CEFERIŞTI ŞI PETROLIŞTI DIN 1933
TEODOR VlRGOLICI
Criza economică generală care s-a dezlănţuit cu violenţă în 1929, cuprinzînd ţările lumii capitaliste, a avut repercusiuni funeste şi în Romînia. Datorită politicii claselor exploatatoare, povara consecinţelor dezastruoase ale crizei a căzut numai pe umerii oamenilor muncii. Aşa-zisele „curbe de sacrificiu",, amputările salariilor, mizeria neagră şi foamea, concedierile în masă, şomajul, se abătuseră ca o grindină, după 1929, mai ales asupra proletariatului industrial. In faţa acestor stări de lucruri, masele muncitoare nu au îngenunchiat. Dimpotrivă, au început să acţioneze prin toate mijloacele, organizînd o energică luptă de apărare a drepturilor şi libertăţilor încălcate.
Partidul Comunist din Romînia, deşi se afla în adîncă ilegalitate, a avut un rol hotărîtor, mai ales după Congresul al V-lea, în mobilizarea şi organizarea maselor muncitoare pentru lupta revoluţionară împotriva oligarhiei burghezo-moşiereşti, împotriva consecinţelor dezastruoase ale crizei economice care apăsau numai pe umerii oamenilor muncii, împotriva fascizării şi aservirii ţării noastre imperialismului străin. Astfel, sub directa conducere a P.C.R., între 1929 şi 1933 au avut loc, în întreg cuprinsul ţării, numeroase şi puternice acţiuni muncitoreşti, care au culminat cu eroicele lupte ale muncitorilor ceferişti şi petrolişti din ianuarie-februarie 1933. In Raportul „40 de ani de luptă sub steagul atotbiruitor al marxism-Ieninismului", prezentat la Adunarea festivă organizată cu prilejul aniversării a 40 de ani de la crearea Partidului Comunist din Romînia, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej arăta că, după Congresul al V-lea, „Partidul a organizat un şir de mari acţiuni muncitoreşti. Ele au culminat cu eroicele lupte din ianuarie-februarie 1933 ale muncitorilor ceferişti şi petrolişti, care s-au ridicat cu hotărîre împotriva curbelor de sacrificiu, mizeriei, înrăutăţirii condiţiilor de trai ale clasei muncitoare, împotriva înfeudării tot mai mari a ţării puterilor imperialiste, pentru a bara drumul fascismului şi al războiului antisovietic. Prin înaltul lor nivel de organizare, prin amploarea şi spiritul lor revoluţionar, aceste lupte au marcat un moment de cotitură în dezvoltarea partidului şi a întregii mişcări muncitoreşti".
După alegerea unui Comitet Central de acţiune pe ţară, al cărui secretar era tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, muncitorii ceferişti din Bucureşti au încetat lucrul, la 16 februarie 1933, cerînd, odată cu satisfacerea revendicărilor imediate, „pîine, pace, libertate", în numele întregului proletariat. Greva a fost reprimată sîngeros, cu baioneta şi mitraliera, din ordinul guvernului reacţionar al burgheziei şi moşierimii. Conducătorii muncitorilor de la căile ferate, în frunte cu tovarăşii Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica, arestaţi fie în ajunul grevei, fie în timpul desfăşurării ei, au fost aduşi apoi, în iulie 1933, în faţa Consiliului de război din Bucureşti. Masele largi ale oamenilor muncii, solidare cu lupta muncitorilor ceferişti, au protestat energic împotriva sentinţelor criminale date în acest proces, care condamnau pe conducătorii muncitorilor la ani grei de temniţă şi muncă silnică, cerînd rejudecarea procesului. Astfel, sub presiunea maselor populare, procesul a fost
83
reluat, în iunie 1934, dar mutat la Craiova, guvernul burghezo-moşieresc temîndu-se de acţiunile hotărîte ale muncitorimii din Bucureşti. Judecind aşa dar procesul într-un oraş de provincie şi neţinînd seama de protestul vehement al opiniei publice, Consiliul de război a repetat aceleaşi sentinţe criminale la adresa conducătorilor muncitorilor ceferişti.
Încă înaintea evenimentelor ce aveau să culmineze la 16 februarie, în paginile presei democrate au apărut articole semnificative pentru starea de spirit din acea vreme. Astfel în articolul „Cînd ajunge cuţitul la os", din 4.II.1933, Eugen Je-beleanu îşi ridica şi el glasul împotriva samavolniciilor săvîrşite de reprezentanţii claselor posedante. „Guvernul — scria Eugen Jebeleanu — a primit, în zilele din urmă, din partea celor năpăstuiţi, cîteva avertismente primejdioase, cîteva somaţii alarmante.
Să bage de seamă şi să revină la realităţi! Căci, în clipa cînd mînia se va dezlănţui, va fi inutilă orice plată externă, societăţile străine nu-şi vor mai putea lua cîştig urile şi va fi rău de căpăţîna fiecărui căpăţînean.
Coarda a fost prea întinsă !"
în timpul primului proces, din iulie 1933, o serie de scriitori, printre care N. D. Cocea, Geo Bogza, Cicerone Theodorescu au făcut parte din Comitetul pentru apărarea muncitorilor ceferişti. Semnăturile acestora le întîlnim pe apelul adresat de Comitet tuturor muncitorilor şi intelectualilor, apel publicat în ziarul „Tempo" din 29 iulie 1933. „Ţinem să subliniem — se spunea în apelul Comitetului pentru apărarea muncitorilor ceferişti — că împrejurările în care s-au produs evenimentele se datoresc condiţiunilor grele de muncă, scăderii salariilor, concedierii şi politicii de făgăduieli cari nu se îndeplineau... In numele Comitetului local de apărare a muncitorilor ceferişti, facem un apel la intelectuali şi muncitori de toate categoriile şi fără deosebire de credinţe politice, să adere la acţiunea de apărare a muncitorilor ceferişti, de ajutorare a lor morală şi materială, împiedecînd prin aceasta o sentinţă nedreaptă, aruncînd în ocnă nişte oameni cari nu au altă vină decît că au luptat deznădăjduiţi pentru revendicări materiale, pentru ei şi familiile lor trăind în mizerie.
Cerem achitarea celor implicaţi în procesul evenimentelor de la atelierele Griviţa!" însufleţiţi de lupta revoluţionară a partidului, intelectualii au continuat acţiunile lor de protest.
Ca membri ai Comitetului pentru apărarea muncitorilor ceferişti, scriitorii citaţi şi-au ridicat glasul lor protestatar împotriva odiosului proces şi în paginile altor publicaţii. împreună cu un grup de muncitori şi intelectuali, cei trei scriitori au redactat şi au semnat un alt apel adresat tuturor oamenilor cinstiţi, publicat în ziarul „Facla" din 17 iulie 1933. Amintindu-se, la începutul apelului, împrejurările in care s-a desfăşurat marea grevă a muncitorilor ceferişti, se preciza : „Vinovaţi n-au fost muncitorii. Vinovaţi au fost cei cari au impus muncitorilor, şi numai lor, grele sacrificii materiale şi suportarea acestei situaţii tragice la un standard dfe viaţă destul de comprimat". Iar în continuare, semnalîndu-se primejdia care ameninţa pe muncitorii ceferişti aduşi în faţa Consiliului de război, semnatarii apelului adresau întregii opinii publice o înflăcărată chemare de a protesta împotriva monstruosului proces înscenat. : „Faţă de erorile cari s-ar putea eomite de instanţele chemate să judece pe muncitori, noi, semnatarii de mai jos, credem că este de datoria tuturor muncitorilor şi intelectualilor să-şi spună răspicat cuvîntul mai înainte de a se săvîrşi pe de-a întregul această odioasă greşeală.
Facem un călduros apel la toţi cei cari mai au suflet şi inimă în ţara asta, să vie în ajutorul muncitorilor de la CFR implicaţi în procesul care începe !" Ceea ce trebuie subliniat cu claritate, este faptul că, adresîndu-se intelectualilor, în partea finală, scriitorii semnatari ai apelului demonstrau că soarta intelectualităţii este ne-
84
mijlocit legată de soarta muncitorimii, proletariatul şi pături relativ largi ale intelectualităţii fiind deopotrivă de asuprite şi exploatate în orînduirea capitalistă, că „în mersul general al vremii, problemele vieţii se pun tot aşa de grele pentru noi ca ci pentru muncitori", că „nevoile şi aspiraţiile lor nu pot fi decît şi ale noastre", şi de aceea intelectualitatea trebuie să fie, în mod firesc, alături de muncitorime, în lupta pentru pîine, dreptate şi libertate. „In numele lor (al muncitorilor — n.n. T.V.) — încheiau semnatarii apelului — chemăm pe toţi muncitorii manuali şi intelectuali : avocaţi, medici, ziarişti, artişti, profesori, institutori, funcţionari, să se alăture acţiunii noastre şi să ceară împreună cu noi : stingerea procesului şi eliberarea muncitorilor arestaţi!"
într-adevăr, eroicele lupte ale muncitorilor ceferişti din februarie 1933 au fost privite cu o sinceră şi deschisă atitudine de simpatie, de aprobare, de către mulţi intelectuali cinstiţi — scriitori, profesori, artişti, ziarişti, avocaţi, medici, chiar şi de unii membrii ai clerului — care au acţionat cu curaj, cu demnitate, ridicîndu-şi glasul protestatar mai ales în timpul proceselor de la Bucureşti şi Craiova. împreuna cu masele largi muncitoare.
In apărarea muncitorilor ceferişti a intervenit direct şi Ion Pas, chiar în timpul procesului din iulie 1933. în articolul „Procesul ceferiştilor", publicat în „Facla" din 31 iulie 1933, scriitorul analiza cauzele şi modul în care s-au desfăşurat luptele muncitorilor de la căile ferate, subliniind : „Desconsiderarea muncitorilor, ani de zile, neluarea în seamă a memoriilor lor, sistemul şicanării şi al flămînzirii în rate. Alături de salariile tot mai derizorii, amputate Ia fiece trimestru, statele da plată ale instituţiei cuprindeau sutele şi zecile de mii de lei lunar date competinţei dezastruoase a Vidrighinilor şi a celorlalţi specialişti străini sau autohtoni. Muncitorii ştiau. Toată lumea ştia. Şi, fireşte, deosebirea de tratament nu era de natură să, calmeze nemulţumirile".
Iar în încheiere, arătînd că „din trista intîmplare ale cărei urmări se prelur.-gesj în şedinţele monotone ale procesului, învăţăminte au a trage forurile cari uitaseră că foamea nu e un element de concordie socială, ci dimpotrivă", Ion Pas spunea răspicat, făcîndu-se ecoul opiniei maselor : „Ceea ce sentimentul public cere, e stingerea procesului, este aruncarea unei cortine peste drama care şi aşa a zguduit, care şi aşa a durat prea mult".
în aceeaşi vreme, în articolul „Două procese, două verdicte", publicat în revista „Şantier" din 15 septembrie 1933, Ion Pas releva, cu amară ironie şi revoltă, că, în timp ce un mare afacerist, implicat într-o escrocherie internaţională, fusese achitat, conducătorii muncitorilor ceferişti erau „condamnaţi în bloc Ia cîteva suie da ani puşcărie" pentru că „n-au corupt şi nu şi-au însuşit secrete de stat, însă au cerut o pîine".
După procesul de la Bucureşti, împreună cu masele populare mulţi din scriitorii noştri au protestat împotriva sentinţelor date de Consiliul de război, ca şi împotriva tratamentului barbar aplicat conducătorilor muncitorilor ceferişti şi petrolişti în închisoare. Scriitorii şi alţi mulţi intelectuali au luat atitudine, cu acest prilej, împotriva întregului sistem odios de torturare a deţinuţilor politici. O astfel de atitudine a luat Tu dor Arghezi, împreună cu N. D. Cocea, Marcel Breslaşu, Victor Ion Popa, Radu Boureanu, V. Demetrius ş.a. Autorul „Cuvintelor potrivite" şi scriitorii amintiţi au semnat un Protest contra regimului aplicat în închisori deţinuţilor politici, publicat în „Clopotul" din 1 ianuarie 1934, în care se spunea : „Toţi deţinuţii politici, cari pleacă sau sosesc la Doftana, sînt bătuţi pînă Ia singe, fără nici im motiv, cu ciocane de fier, drugi, ciomege, legaţi în lanţuri şi aruncaţi în celebrele celule H, pe ciment gol, udat cu căldări de apă, în întuneric şi infectă murdă-
85
rie ; în ger, deseori fără nici o hrană... Pedepsele sînt draconice, sîngeroase, începînd cu bătăi, schingiuiri şi terminînd cu celulele H.
Să înceteze imediat acest regim barbar şi inchizitorial !"
Atît în timpul desfăşurării eroicelor lupte ale muncitorilor ceferişti şi petrolişti, cît şi în timpul proceselor ce au fost înscenate conducătorilor luptei proletariatului romîn, intelectualii de frunte, numeroşi oameni de ştiinţă şi cultură im-preunâ cu masele largi populare, au fost solidari cu cei ce luptau pentru dreptate şi libertate. Mulţi scriitori şi-au manifestat şi ei, în mod deschis, atitudinea de simpatie faţă de lupta muncitorimii şi protestul împotriva sentinţelor inumane date de reprezentanţii aparatului represiv burghez. Glasul scriitorilor noştri, ca şi al altor oameni de cultură şi intelectuali cinstiţi, s-a făcut auzit chiar din timpul primului proces, din iulie 1933. Astfel, în articolul .„Căderea Babilonului", publicat în ziarul „Clopotul" din 28 iulie 1933, Scarlat Callimachi înfăţişa, cu vii accente protestatare, atmosfera dramatică în care se desfăşura procesul : „Cîteva zeci de muncitori, după Suni de chinuri suferite, sînt aduşi în faţa unui Consiliu de război. Nişte indivizi în uniforme strălucitoare, cu sufletele seci, cu pumnii grei, şi-au luat sarcina de judecători între oameni. Şi nepriceperea lor şi ura lor se ciocneşte, de ore, de hotărîrea fermă a muncitorilor de a învinge. Cu feţele chinuite de foame şi de lipsuri, cu trupurile schimonosite de agenţii siguranţei şi de slujitorii consiliului de război, ei rabdă batjocura oligarhiei burgheze. Privirile lor sînt ţintite asupra mîinilor înroşite de singe nevinovat; urechile lor aud cuvinte izvorîte din prostie, din jaf şi din crime. Şi ghidul lor zboară departe, spre acei pe cari gloanţele mitralierelor i-au răpus într-o noapte de răzbunare neţărmurită". în cadrul articolului, scriitorul demonstra convingător că mizeria şi suferinţele maselor muncitoare erau provocate de „burghezul gras, cu haine frumos croite, cu ghete de lac, cu limuzină şi cu amante", pe al cărui deget „luceşte diamantul cules din sudoarea frunţii proletare". Iar în finalul articolului, Scarlat Callimachi lansa un înflăcărat apel de luptă : „Treziţi-vă proletari ai fabricilor, ai cimpurilor, proletari ai gîndului ! Uniţi-vă şi porniţi lupta, iară cruţare, împotriva celor mari şi cu inîinile mînjite de sîngele vostru.
Ceasul a sunat. Babilor.ul burgheziei stă gata să se prăbuşească !"
Un apel asemănător lansa scriitorul şi într-un alt articol al său, publicat tot în ziarul „Clopotul" din 25 august 1933, chemînd toţi oamenii cinstiţi să protesteze împotriva sentinţelor abjecte ale justiţiei burgheze : „Treziţi-vă proletari din Romî-nia şi de peste hotare, treziţi-vă intelectuali din toate părţile... Fraţii voştri, muncitori ai atelierelor Griviţa, au fost osîndiţi la pedepse grele. Nevestele şi copiii lor plîng. Foamea şi boalele îşi înfig ghearele în trupurile femeilor şi pruncilor părăsiţi. Nu putem să-i lăsăm pradă reacţiunii. Ochii lor sînt aţintiţi asupra noastră. în faptele şi în cinstea noastră sălăşluieşte toată speranţa lor.
Să ne facem, deci, datoria !"
O atitudine demnă şi curajoasă au avut mulţi din scriitorii noştri, alături de alţi oameni de ştiinţă şi cultură, şi în cursul celui de al doilea proces înscenat conducătorilor muncitorilor ceferişti şi petrolişti, proces care a avut loc -la Craiova, în iunie 1934. Din iniţiativa şi sub îngrijirea apărării, s-a tipărit atunci ziarul „Apărarea ceferiştilor", al cărui prim număr a apărut la 16 iunie 1934. într-un „Cuvînt înainte" se arăta că procesul de la Craiova este „un proces în care tresaltă la un loc viaţa şi lupta, organizarea şi jertfa. Este procesul vieţii de mizerie, şomaj şi robie în care trăiesc toţi aceia cari muncesc şi lucrează cu braţul şi mintea. Este procesul care pune problema acţiunilor solidare şi hotărî te. Un proces Ia care trebuie să se alăture toţi aceia cari mai au încă conştiinţa unei vieţi mai bune şi speranţa respectării drepturilor şi libertăţii". Ziarul „Apărarea ceferiştilor" a reflectat în pagi-
86
nile sale, printre altele, şi atitudinea scriitorilor faţă de procesul ceferiştilor. în primul număr reproducea declaraţia lui Romain Rolland : „Procesul muncitorilor de la Craiova este un proces de viaţă şi umanitate-De aceea trebuiesc eliberaţi .'"
în puţinele sale numere, cîte au putut să apară din cauza cenzurii acerbe, ziarul „Apărarea ceferiştilor" a publicat, la rubrica „Intelectualii şi procesul", declaraţiile demne de reţinut ale unor oameni de literatură şi artă. De pildă, în primul număr Victor Eftimiu scria : „Din primul moment simpatia mea s-a îndreptat către muncitorii grevişti de la CFK, fiindcă aveau dreptatea cu ei. Omul care munceşte in Romînia munceşte şi pentru cei ce nu fac nimic, de aceea de două ori este vrednic de admiraţia noastră, blînduî şi nedreptăţitul lucrător romîn.
Cum să nu reclam eliberarea lor '!"
Sergiu Dan, în declaraţia pe care o semna în numărul al doilea al ziarului, dezaproba şi el monstruosul proces de la Craiova, cerînd eliberarea muncitorilor :
„Drama de la atelierele Griviţa C'I'H. rămîne cea mai ruşinoasă pagină a guvernării naţional-ţărăniste.
Am urmărit cu atenţie dezbaterile procesului şi am căpătat convingerea că muncitorii sînt nevinovaţi.
Judecătorii de Ia Craiova, trebuie să redea vieţii pe cei opt muncitori loviţi de o sentinţă nedreaptă !"
N. D. Cocea şi Scarlat Callimachi, care şi-au mărturisit deschis simpatia faţă de luptele muncitorilor ceferişti încă din timpul desfăşurării lor, şi-au ridicat glasul de indignare şi în timpul procesului de Ia Craiova. Alături de numeroşi muncitori şi alături de alţi intelectuali ca profesorul universitar P. Constantinescu-Iaşi şi muzicianul Matei Socor, ei au semnat cu curaj protestul Comitetului naţional antifascist, publicat în ziarul „Clopotul" din 22 iunie 1934, în care se spunea :
„Protestăm împotriva odiosului proces al ceferiştilor !
Cerem stingerea lui !
Cerem eliberarea imediată a tuturor martirilor cauzei ceferiştilor î Cerem dreptate pentru muncitori !"
Pe Mihai Beniuc îl întîlnim semni'nd protestul Comitetului regional antifascist Cluj, alături de alţi oameni de ştiinţă şi cultură ca Tudor Bugnariu, Valeriu Novacu, V. Cheresteşiu, protest publicat în ziarul „Apărarea ceferiştilor" din 29 iunie 1934. „Subsemnaţii — se spunea în acest protest —• avînd în vedere că muncitorimea de la CFR a făcut grevă pentru pline şi libertate, avînd în vedere mijloacele necinstite cu care s-a încercat să se arunce în sarcina muncitorilor răspunderea vărsărilor de sînge, considerăm ca o consecinţă a culturii romîneşti şi un imperativ al conştiinţei umanitare stingerea acestui proces şi imediata eliberare a acuzaţilor !"
Asistînd la dezbaterile procesului de la Craiova, Alexandru Sahia a scris o serie de impresionante reportaje despre dîrzenia revoluţionară a conducătorilor luptelor muncitoreşti, despre modul în care acuzaţii s-au transformat în acuzatori, despre solidaritatea de clasă a asupriţilor. Edificatoare în acest sens sînt îndeosebi reportajele „Procesul ceferiştilor", publicat în ziarul „Dimineaţa" din 15 iunie 1934, şi „Ultimul act din procesul ceferiştilor", apărut în revista „Cuvîntiil liber" din 14 iulie 1934. Iată, de pildă, cu cîtă intensitate dramatică, şi cu cîtă vibraţie a sensibilităţii caracteriza neuitatul nostru scriitor militant, credincios cauzei partidului, atmosfera din timpul procesului şi pe muncitorii ceferişti :
„Umăr la umăr, ei s-au legat în lanţ, formînd o locomotivă cu ochi de jăratic gata de goană, dar înfundată în pămînt, cu roţile împiedecate.
Deliberarea a durat două ore.
Intre timp becurile electrice s-au stins şi peste noi a venit dimineaţa.
87
Neaşteptat, uşa s-a deschis brusc şi in sala a pătruns Consiliul.
Vreme de aproape o jumătate de oră, preşedintele a citit cele 108 întrebări la care, cu unanimitate de voturi, Consiliul a spus da.
In spatele celor opt acuzaţi s-au aruncat optzeci şi ceva de ani.
Patru goarne tari au spart deodată tăcerea, sfărmînd-o în ţăndări de gheaţă. Sunau gorniştii cazărmii deşteptarea şi începea o zi nouă de muncă.
La porţile Consiliului de război, în ploaie, soţiile acuzaţilor, îmbrobodite cu barişuri, au aşteptat toată noaptea sentinţa.
De multe ori, printre mărgelele de apă, în păienjenişul gîndurilor, şi-au văzut bărbaţii strecurîndu-se pe lîngă colţul cazărmii şi înaintînd către ele liberi.
Nu i-au văzut decît mai tsrziu, dar tot în lanţuri, cu rinduri duble de soldaţi, înaintînd către inima Craiovei, către aceeaşi închisoare".
înţelegînd adîncile semnificaţii ale depoziţiilor martorilor, care veneau şi vorbeau cu. simplitate, dar cu hotărîre şi demnitate, pentru a apăra pe cei acuzaţi, „figuri de fontă, nepătate de emoţie", Al. Sahia releva cu pregnanţă solidaritatea de clasă a muncitorimii. „De două zile în şir — scria Al. Sahia în reportajul „Procesul ceferiştilor" — în faţa Consiliului defilează convoiul nesfîrşit al martorilor. Sînt muncitori de fabrică, cu obrajii de pămînt, în haine mototolite şi uzate. Şi-au părăsit munca şi cu hrana pe o zi la subţioară au venit în această Craiovă a Banilor, unde se judecă de săptămîni conducătorii lor de luptă. Toţi au frunţile sus. Sînt demni şi depoziţiile lor alături de cruce sînt pagini de cea mai largă umanitate. Cele cîteva sute de muncitori care s-au perindat pînă acum prin faţa Curţii, cer cu vehemenţă eliberarea camarazilor lor închişi".
în procesul de la Craiova, Consiliul de război, aservit intereselor burgheziei şi moşierimii, a nesocotit protestele întregii opinii publice, condamnînd pe conducătorii muncitorilor la ani grei de temniţă şi muncă silnică. Sentinţa criminală a stîrnit însă un nou val de proteste, de la care nu au lipsit nici scriitorii. De pildă, în articolul „După Craiova", publicat în „Cuvîntul liber" din 7 iulie 1934, Demostene Botez arăta, la început, că va ridica un cuvînt care „va cuprinde ca rodia unei granate, sub aspectul lui de fruct, o amărăciune ucigătoare şi poate sîmburele tare din care va răsări ceva odată şi odată", adăugind, în continuare : „Nimeni nu s-a lăsat mitraliat din capriciu şi nici din huzureală. Se vede că nu mai mergea !.... Şi se întîmplau îi'.cxîiri care nu se puteau altfel lecui. Nimeni nu voia să audă. Delegaţiile băteau la uşi capitonate şi duble după care glasul lor nu era cuviincios să răsune". Iar în finalul articolului, precizînd că, dacă cei vinovaţi de suferinţele muncitorilor ceferişti, „cei ce s-au găsit cu pete mari de sînge s-au spălat pe mîini şi totul a intrat în ordinea cea mare a uitării", totuşi, „nu s-a uitat represiunea care nu iatră".
Odiosul verdict dat în procesul de la Craiova n-a făcut decît să întărească dîrzenia de luptă, revoluţionară a clasei muncitoare şi să sporească avîntul celor care, fraternizînd cu cauza ei, reclamau punerea în libertate a condamnaţilor. în articolul „Pentru ceferiştii întemniţaţi", publicat în „Clopotul" din 24 august 1934, numind sentinţa de la Craiova „cea mai perfectă imagine a concepţiilor burghezo-reacţionare", Scarlat Callimachi arăta că, dacă „în celule umede, murdare, cu lanţuri grele la picioare şi la mîini, aceşti proletari romîni îşi ispăşesc marea lor vină : de a fi cutezat să se împotrivească abjectei administraţii -«democratice* romîneşti", acranta nu înseamnă înfrîngerea lor şi a cauzei clasei muncitoare : „A-i boci, nu slujeşte la nimic. Trebuie să apucăm calea cea bună : să ne solidarizăm cu ei şi să pornim o acţiune energică pentru eliberarea lor". Scarlat Callimachi mărturisea deplina sa încredere în victoria finală, a cauzei clasei muncitoare, evidenţiind cu pregnanţă adevărul istoric că, în ciuda tuturor diversiunilor, a actelor de teroare
88
şi a războiului pe care il pregătea, orînduirea capitalistă era condamnată implacabil la pieire, sub.loviturile tot mai numeroase şi mai puternice ale luptei revoluţionare organizate a clasei muncitoare, clasa care aparţine viitorului. „Lumea capitalistă, — afirma scriitorul nostru — lumea tuturor exploatatorilor de tot felul, s-a hotărît să-şi apere, cu ori ce mijloace, patrimoniul moştenit pe nedrept. S-au făurit fascismul, hitlerismul, se pregăteşte diversiunea unui nou război mondial, se guvernează cu starea de asediu, cu cenzură, se creiază o justiţie ad-hoc pentru condamnarea muncitorilor, se asasinează. Totuşi, evenimentele politico-sociale zilnice ne dovedesc că lumea capitalistă, cu toate mijloacele de terorizare şi asuprire, care-i stau la dispoziţie, e nevoită să dea înapoi".
Luptele muncitorilor ceferişti şi petrolişti din ianuarie-februarie 1933 au avut o însemnătate istorică, au sporit energia revoluţionară a clasei noastre muncitoare, au demonstrat unitatea indestructibilă dintre masele muncitoare şi conducătorii lor. în. articolul „Procesul ceferiştilor", publicat în „Clopotul" din 22 iunie 1934, P. Con-stantinescu-Iaşi spunea : „După starea de asediu şi legile excepţionale, după arestări in masă şi sute de ani de închisoare acordaţi elementelor celor mai conştiente, după toată prigoana, muncitorimea ceferistă stă unitară şi dîrză pe aceeaşi platformă pe care s-a fixat în ajunul luptelor de la Griviţa. Iată marele învăţămînt al acestui proces... Spiritul de solidaritate între mase şi conducătorii lor de azi — conducătorii ţării întregi de mîine —, între muncitorii intelectuali şi manuali, între luptătorii antifascişti de pretutindeni, iată învăţământul dătător de speranţe al acestui proces de importanţă istorică".
Scriitorii vremii şi-au afirmat încrederea în năzuinţele înscrise pe steagul luptelor proletariatului romîn nu numai sub formă publicistică, ci şi prin mijloacele lor specifice, pe calea versului sau a naraţiunii epice. Astfel, G. Bacovia, deşi nu se afla la Bucureşti în momentele luptei muncitorilor ceferişti, ci la Bacău, a fost puternic impresionat de această eroică luptă, urmărindu-i desfăşurarea cu un viu interes şi cu o declarată simpatie. Soţia poetului, Agatha Grigorescu-Bacovia, în ampla biografie a poetului, tipărită recent, mărturiseşte că „întîmplările de la Griviţa îl preocupaseră serios. Era indignat de cruzimea cu care fusese reprimată greva". La începutul lunii martie a anului 1933, G. Bacovia scrie poezia „Spre primăvară", introdusă în volum în 19.36, poezie inspirată nemijlocit din luptele muncitorilor ceferişti :
Din streşini picură...
Şi-un zvon de vremuri mari —
Să mai surîd numai o clipă,
— Sculaţi, ai muncii proletari !
Din zările ce se deschid Se duc neînţeleşi gheţari — Sub cer cu cîntece şi flori,
— Sculaţi, ai muncii proletari!
Poezia, precizează Agatha Grigorescu-Bacovia, „se inspira foarte concret din cele ce~i povestisem de la Bucureşti şi din ce citise prin ziare despre luptele muncitorilor de la Griviţa".
Poeţii şi prozatorii integraţi activ în lupta partidului şi a clasei muncitoare, -situaţi pe cea mai înaintată poziţie ideologică în activitatea lor scriitoricească dintre cele două războaie mondiale, au reuşit să înfrîngă rigorile cenzurii şi să introducă in coloanele presei legale lucrări literare care vorbeau, fie direct, fie prin simboluri
89
transparente despre eroismul muncitorilor ceferişti şi despre înaltele semnificaţii social-politice şi umane ale luptei lor. Chipul ucenicului utecist Vasile Roaită, ciuruit de gloanţe în timp ce îşi încleştase mîna pe sirena care chema la luptă, la marea grevă de la „Griviţa", a fost evocat de Miron Radu Paraschivescu în poezia „Vasile Rotarii", intitulată astfel „din precauţie conspirativă", cum mărturiseşte poetul, spre a înşela atenţia cenzurii, poezie publicată în 1935. Nu numai titlul poeziei sugerează limpede că eroul evocat este Vasile Roaită, ci şi întreg conţinutul ei. Edificatoare sînt aceste două versuri :
Vasile llotaru, ucenic la atelierul căilor ferate A murit acum doi ani, pentru pîine şi libertate
precum şi versurile care evocă izbucnirea grevei muncitoreşti de la Atelierele C.F.R. „Griviţa" :
in munca grea din atelier,
muşcaţi de foame şi de ger,
oamenii cei mulţi şi necăjiţi
au pornit cu pumnii strînşi şi umerii-ndoiţi
să îşi facă ei singuri dreptate
fiindcă necazurile nu le-au fost ascultate
şi viaţa lor cea neagră n-o lua nimeni în seamă.
Versurile poeziei lui Miron Radu Paraschivescu sînt patetice, sugerează cu pregnanţă dîrzenia şi avîntul revoluţionar al ucenicului utecist care, pînă la ultima picătură a vieţii sale, a stat neclintit la postul de luptă pe care i-1 încredinţaseră tovarăşii săi, convins fiind că jertfa sa nu e zadarnică, ci serveşte cauzei clasei muncitoare :
Pe Vasile Rotam l-au pus să tragă semnalul de alarmă.
tar cînd sirena a despicat cerul, cu sunet ascuţit,
Vasile Rotaru a simţit un şipot fierbinte între coaste şi a gîndit :
..Dacă izbîndesc tovarăşii mei, şi eu am biruit l"
Şi a mai spus o dată, şoptit, ca pentru sine :
„Tovarăşi, să izbiţi şi pentru mine !"
In timpul neînfricatelor lupte ale muncitorilor ceferişti, înăbuşite în sînge, cu baioneta şi mitraliera, Alexandru Şahighian a scris poezia „Griviţa 1933", pe care nu a putut însă să o publice decît după doi ani, în „Cuvîntuî liber" din 20 iulie 1935, Bchimbîndu-i titlul în „îdeea" şi dedicînd-o „muncitorilor din Viena", spre a abate atenţia cenzurii. Poezia este reprodusă cu titlul iniţial în volumul „Pasărea măiastră" in ciclul „Pîclă" — care însumează versurile militante ale poetului scrise şi publicate înainte de Eliberare. Poezia lui Alexandru Şahighian exprima cu claritate, cu combativitate revoluţionară, încrederea deplină în dreptatea şi biruinţa cauzei clasei muncitoare, apostrofînd, totodată, cu vehemenţă, pe împilatorii şi asasinii muncite-rilor ceferişti :
Voi nu-nţelegeţi, brute, că de aţi Strivit, rînjind, în gloanţe-atîtea vieţi, Am pus în suflet, tot pe-atît, peceţi tn gîndul fără moarte, şi-ncruiitaţi
90
Mai mulţi ne-am strîns şi dîrzi. Şi chiar de veţi Ucide încă, nu ne temem, daţi ! S-or strînge, iară, mii şi mii de fraţi Să lupte. Cîini, puteţi lovi de vreţi !
Că n-aţi ucis ideea, de-aia voi Vă zvîrcoliţi ca şerpii arşi de bici. Ideea n-o distrugeţi, nu ! Şi nici
S-o smulgeţi nu o veţi putea, din noi, Diu viul care arde-n piept, aici ! Veşmânt ne este peste umeri goi.
Evocarea marei greve din februarie 1933 a muncitorilor de la „Griviţa" o în-tîlnim şi în nuvela lui Ion Călugăru „De la cinci pînă la cinci", introdusă în volumul cu acelaşi titlu, apărut în 1936. Personajul central al nuvelei este tînărul avocat Petru Mazilu. El se întâlneşte întîmplător, pe stradă., cu bunul său prieten Măriei care „a petrecut cîţiva ani în puşcărie, osîndit în unul din nenumăratele procese muncitoreşti de după război" şi care „ieşise de acolo călit, agitator plin de forţă". Aflînd de la Măriei despre acţiunile revoluţionare ale muncitorilor ceferişti de la „Griviţa", unde se ducea chiar în acel moment să ia parte activă la desfăşurarea lor, Petru Mazilu, ca intelectual cinstit, îşi manifestă deschis simpatia pentru cauza muncitorilor. Intîlnindu-se cu fata pe care o iubea, tînărul avocat i se destăinuie : „Mi-e inima sfîşiată. Lucrătorii de la drumul de fier au declarat grevă ; s-au baricadat în fabrică şi acum se pare că au început ciocnirile... Eu sînt alături de ei, de Măriei. Lucrătorii impun lumii o faţă nouă. Eu nu pot fi decît alături de ei !" Şi Petru Mazilu, care pînă atunci se comportase ca orice mic-burghez comod şi pasiv, începe să acţioneze într-un alt sens. Mergînd pînă în apropierea atelierelor „Griviţa" îşi dă seama cu uşurinţă, că cerşetorul care îl acostează este un agent al siguranţei, deghizat. Tînărul avocat îl respinge cu repulsie, înţelegînd rolul murdar pe care îl îndeplinea „cerşetorul". Cu toate că, pînă atunci, fusese departe de orice acţiune politică conspirativă, tînărul avocat înţelege cum să procedeze, în acele momente, cu plicul secret pe care i-1 încredinţase bunul său prieten Măriei şi pe care trebuia să-1 înmî-neze, în cazul cînd acesta va muri în luptă, unui tovarăş venit, cu un anume consemn, să-1 preia. Petru Mazilu trăieşte o intensă frămîntare lăuntrică, trece printr-un adevărat proces de conştiinţă. Aşteptîndu-1 pe Măriei sau pe tovarăşul indicat pentru preluarea plicului, Petru Mazilu meditează necontenit cum să procedeze mai bine pentru a-şi îndeplini misiunea ce i-a fost încredinţată, cum să acţioneze pentru a fi demn de cinstea şi încrederea care i s-au acordat lui, pînă atunci un mic-burghez comod şi placid. Sub impulsul acestor gîncluri şi sentimente, Petru Mazilu e capabil să vegheze pînă în zori, pe stradă, în noaptea friguroasă de februarie, pentru a-1 întîmpina pe cel aşteptat.
Nuvela lui Ion. Călugăru demonstrează că luptele muncitorilor ceferişti din lanuarie-februarie 1933 au avut un puternic ecou în rîndurile maselor, în rândurile intelectualităţii cinstite, că sub influenţa acestor lupte mulţi oameni oneşti au început să gîndească altfel, au început să cunoască un proces de transformare a conştiinţei lor, în urma căruia s-au alăturat sincer clasei muncitoare.
Luptele muncitorilor ceferişti din ianuarie-februarie 1933, care au avut, încă din timpul desfăşurării lor, după cum am încerat să relevăm, un viu ecou în inima şi conştiinţa multora din scriitori noştri, au înscris o pagină eroică, glorioasă, în istoria
91
contemporană a poporului nostru. „Cu toate că luptele din ianuarie-februarie 1933 au fost înăbuşite în singe — arată tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej — ele au frînat ofensiva capitalistă împotriva condiţiilor de muncă şi de viaţă ale oamenilor muncii, au dat o lovitură puternică politicii de fascizare a ţării, au contribuit la creşterea conştiinţei politice şi la îmbogăţirea experienţei de luptă a proletariatului. Au crescut influenţa şi autoritatea partidului, numeroşi muncitori din marea industrie, care au stat în fruntea acestor eroice acţiuni, au intrat în rîndurile lui, îmbunătă-ţindu-i compoziţia socială şi întărindu-i legăturile cu clasa muncitoare.
Fiind prima mare ridicare a proletariatului împotriva fascismului pe plan internaţional după instaurarea hitlerismului în Germania, luptele muncitoreşti â'a ianuarie-februarie 1933 au dus la creşterea prestigiului internaţional al clasei noastre muncitoare.".
30 DE ANI DE LA LUPTELE EROICE ALE MUNCITORILOR CEFERIŞTI SI PETROLIŞTI
B. MÂNGOŢ
In acest an se împlinesc trei decenii de la eroicele lupte ale muncitorilor ceferişti şi petrolişti din ianuarie-februarie 1933, care au înscris o pagină glorioasă în istoria luptelor revoluţionare ale clasei noastre muncitoare. Moment de cotitură în dezvoltarea partidului şi a întregii mişcări muncitoreşti din ţara noastră, luptele revoluţionare din 1933 reprezintă cea mai mare bătălie de clasă a proletariatului romîn — pînă la insurecţia armată victorioasă din august 1944 — împotriva dominaţiei burgheziei şi moşierimii.
Incepînd cu anul 1929 lumea capitalistă a fost zguduită de o puternică criză economică. Cuprinzînd principalele ramuri economice (industria, agricultura, comerţul) această criză a avut consecinţe dintre cele mai grave atît asupra economiei ţărilor capitaliste cît şi asupra situaţiei oamenilor muncii. Scăderea volumului producţiei industriale, reducerea circulaţiei bunurilor, distrugerea unor uriaşe valori materiale, însoţite de intensificarea exploatării, concedierile masive, creşterea şomajului etc., reprezentau manifestări ale crizei care s-au produs în întreaga lume capitalistă.
De la această situaţie cu efecte deosebit de distrugătoare şi dureroase pentru masele muncitoare nu făcea excepţie nici Romînia burghezo-moşierească. In perioada crizei volumul producţiei industriale scade cu circa 50%j. Scăderea producţiei a cuprins toate ramurile şi îndeosebi industria grea. Criza industrială s-a împletit strîns cu cea agrară. Suprafeţele însămînţate cu anumite culturi sînt micşorate în mod însemnat, producţia globală agricolă se reduce iar preţurile la produsele agricole înregistrează o scădere continuă, ceea ce a dus nemijlocit la înrăutăţirea condiţiilor de viaţă ale ţăranilor muncitori.
Criza economică a fost însoţită de criza politică a regimului burghezo-moşie-resc manifestată prin instabilitatea guvernamentală, prin intensificarea pregătirilor războiului antisovietic, prin încurajarea activităţii organizaţiilor fasciste şi reprimarea tot mai sălbatică a activităţii revoluţionare. Cele zece guverne care s-au perindat la cîrma ţării în anii 1929—1933 nu numai că nu au reuşit să îmbunătăţească cu nimic situaţia economică şi politică, dar au determinat votarea multor legi antimuncitoreşti, au, militarizat tot mai mult aparatul de stat, interzicînd de fapt dreptul la grevă, înfiinţînd noi curţi marţiale, şi au iniţiat dizolvarea sindicatelor unitare, intensificînd teroarea.
Efectele crizei economice şi politice au adîncit şi mai mult toate contradicţiile regimului burghezo-moşieresc şi îndeosebi contradicţia dintre exploataţi şi exploatatori, încercărilor burgheziei şi moşierimii de a ieşi din criză pe seama oamenilor muncii, se împotrivea tot mai mult clasa muncitoare în frunte cu avangarda sa, Partidul Comunist din Romînia.
1) „Lupta de clasă" nr. 8, august 1959, p. 30.
93
în această perioadă s-au înrăucăţh deosebit de mult condiţiile de muncă ale muncitorilor. „Capitalismul romîn — se arăta într-un document al Partidului Comunist din Romînia —, în căutarea unei ieşiri din criză pe spinarea clasei muncitoare, recurge la metode cu totul sălbatice de exploatare şi asuprire a muncitorilor. Raţionalizarea capitalistă din Romînia, care s-a introdus şi se introduce în condiţiile unei tehnici cu nivel scăzut, s-a făcut printr-o exploatare deosebit de hrăpăreaţă a puterii de muncă. Criza a mărit şi mai mult concedierea în masă a muncitorilor..."2. .
Salariile muncitorilor au fost supuse unor reduceri succesive. Politica aceasta de reducere continuă a salariilor practicată de clasele exploatatoare la recomandarea experţilor Charles Rist şi Roger Auboin — exponenţi ai intereselor marilor trusturi şi bănci occidentale — lovea cu cruzime în condiţiile de viaţă ale muncitorilor şi micilor funcţionari din întreprinderile şi instituţiile statului. Cunoscute sub denumirea de „curbele de sacrificiu", aceste măsuri au lovit nu numai în salariile muncitorilor şi micilor funcţionari din întreprinderile statului ci şi a celor din întreprinderile capitaliste particulare.
Situaţia grea economică din aceşti ani s-a reflectat direct şi asupra intelectualilor, învăţători cu salariile neplătite de cîte 3—4 luni, studenţi, artişti şi scriitori, adînc nemulţumiţi de situaţia în care se găseau, au desfăşurat acţiuni protestatare ce contribuiau la crearea unei atmosfere generale potrivnice regimului burghezo-moşieresc.
Numeroasele acţiuni cu caracter economic şi politic ce aveau loc prevesteau intense ciocniri de clasă. La sfîrşitul anului 1931, se desfăşoară Congresul al V-lea al Partidului Comunist din Romînia, moment important în viaţa partidului şi a mişcării revoluţionare din ţara noastră. El a analizat situaţia obiectiv creată de criza economică şi de creşterea avîntului revoluţionar, a definit sarcinile ce stăteau în faţa întregului partid, a elaborat linia tactică şi strategică a partidului. în hotărî-rile Congresului s-a acordat o atenţie deosebită problemelor legate de intensificarea muncii de organizare a partidului pe baza celulelor de fabrică şi uzină precum şi orientării sale spre detaşamentele principale ale proletariatului ■— muncitorii ceferişti, petrolişti, mineri — în scopul mobilizării lor la lupta revoluţionară. „Sarcina de a cuceri majoritatea clasei muncitoare — se arăta într-una din rezoluţiile congresului — cucerirea hegemoniei proletariatului şi a rolului de conducător al partidului în mişcarea revoluţionară, precum şi lupta contra pregătirii războiului antisovietic, cer o muncă sistematică, stăruitoare şi energică pentru pătrunderea şi întărirea organizatorică a organizaţiilor de partid, înainte de toate în centrele industriale şi politice hotărîtoare ale ţării (Valea Prahovei, Valea Jiului, porturile, căile ferate, industria de război, poştă, telegraf, telefon) şi în ramurile şi întreprinderile hotărîtoare din centrele respective" 3.
Munca partidului pentru traducerea în viaţă a hotărîrilor Congresului al V-lea a avut ca principal rezultat întărirea şi mai strînsă a legăturilor lui cu masele proletariatului şi îndeosebi cu ceferiştii şi petroliştii, întărirea rolului organizator şi conducător al Partidului. în centrele feroviare, Bucureşti, Dej, Galaţi, Cluj, Iaşi, Paşcani etc., Partidul Comunist milita pentru mobilizarea muncitorilor la luptă unită, pentru revendicări imediate împotriva noii „curbe de sacrificiu" din ianuarie 1932. La mijlocul lunii ianuarie 1932 au loc întruniri şi demonstraţii de protest împotriva „curbelor de sacrificiu" la Bucureşti, Galaţi, Iaşi, Ploieşti etc. De pildă muncitorii
2) Documente din Istoria P.C.R. 1929—1933, vol. III, E.S.P.L.P., Buc. 1955, p. 323
3) Ibidem, p. 311.
94
ceferişti de la Atelierele „Griviţa" cu participarea a numeroşi şomeri, au străbătut încolonaţi Calea Griviţei, cîntînd Internaţionala, cu steaguri roşii şi pancarte, pe care erau scrise lozincile : „Vrem muncă, pîine, libertate !", înfruntînd atacurile organelor poliţieneşti care au încercat să împiedice această demonstraţie ''.
Activitatea tot mai intensă a comuniştilor în scopul de a închega frontul unic al muncitorimii ceferiste a dat roade. în sindicatele C.F.R. se afirma tot mai mult linia luptei revoluţionare peste capul şi împotriva elementelor reformiste, scizioniste care se împotriveau cu îndîrjire făuririi frontului unic al luptei proletare. In numeroase centre feroviare din ţară sînt alese comitete de acţiune de către întreaga masă a muncitorilor ceferişti, indiferent de apartenenţa politică, indiferent dacă erau organizaţi sau nu.
în vederea organizării luptelor ce urmau să aibă loc şi a coordonării activităţii comitetelor de acţiune din toate unităţile feroviare, Partidul Comunist din Romînia a stabilit că era necesar crearea unui organ central de front unic al muncitorilor ceferişti. In acest scop P.C.R. a iniţiat convocarea unei conferinţe pe ţară a feroviarilor. Conferinţa pe ţară a muncitorilor ceferişti, pregătită din însărcinarea partidului de către tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-a ţinut la Bucureşti în 20 martie 1932 în mod conspirativ. Ca delegaţi la conferinţă au fost aleşi în consfătuiri ale ceferiştilor muncitori comunişti, social-democraţi şi fără de partid, ceea ce reprezenta o expresie a „Frontului unic de jos al muncitorilor..." 5.
Delegaţii la conferinţă au expus starea de mizerie a muncitorilor ceferişti, rezultatele nefaste ale aplicării curbelor de sacrificiu, au condamnat poziţia reformistă a conducătorilor oportunişti ai Uniunii Sindicatelor C.F.R. şi au subliniat necesitatea unirii tot mai strînse într-un front comun de luptă pentru satisfacerea revendicărilor lor. în urma dezbaterilor ce au avut loc s-a alcătuit un program amănunţit de revendicări pe baza celor mai arzătoare cerinţe ale muncitorilor : revenirea asupra scăderilor de salarii şi încetarea reţinerilor sub orice formă, mărirea salariilor, reducerea zilei de muncă cu menţinerea salariului întreg, ajutorarea imediată şi permanentă a şomerilor de către stat, comună şi Direcţia C.F.R., încetarea concedierilor şi reprimirea celor concediaţi, plata imediată a pensiilor văduvelor şi invalizilor de la C.F.R. etc. Pe lîngă aceste revendicări economice în program erau formulate şi unele revendicări cu caracter politic ca : dreptul de organizare, întrunire şi demonstraţii etc.
Conferinţa a arătat că în scopul organizării unor acţiuni parţiale — întruniri, demonstraţii de stradă, greve demonstrative ■— care să meargă pînă ia declararea grevei generale a ceferiştilor, era necesară făurirea şi consolidarea permanentă a frontului unic de jos.
In încheierea lucrărilor conferinţei a fost ales pe baza frontului unic muncitoresc, Comitetul Central de acţiune al muncitorilor ceferişti în frunte cu tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acest organ central sub îndrumarea permanentă a Partidului Comunist din Romînia a avut un rol deosebit de important în organizarea, conducerea şi desfăşurarea luptelor din ianuarie-februarie 1933.
înfruntînd teroarea şi condiţiile grele în care era nevoit să activeze, Comitetul Central de acţiune a desfăşurat o intensă muncă politică şi organizatorică pentru mobilizarea muncitorimii ceferiste în jurul programului de revendicări elaborat la Conferinţa din 20 martie 1932. De asemenea, Comitetul Central de acţiune editează gazeta „Lupta C.F.R." a cărei conducere a fost încredinţată tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej. Gazetei îi revenea un rol foarte important în mobilizarea ceferiştilor
4) Scînteia, an. II, nr. 1, ianuarie 1932
5) Scînteia, an. II, nr. 4, aprilie 1932.
95.
id luptă, în demascarea elementelor scizioniste şi consolidarea frontului unic de jos. Ea era un adevărat propagandist şi organizator colectiv al acţiunilor iniţiate de Comitetul Central de acţiune.
Plenara CC al PCR din aprilie 1932 apreciind creşterea valului revoluţionar de luptă al muncitorilor ceferişti, caracterul lor mai organizat si mai larg, considera că era necesar să se treacă la forme superioare, deschise de mobilizare şi organizare a maselor, prin alegerea în adunări de masă a unor comitete largi de acţiune, pe baza frontului unic, ca organe de conducere revoluţionară a luptelor muncitoreştiK.
Dînd viaţă sarcinilor trasate de plenară organizaţiile P.C.R., comuniştii, îşi intensifică activitatea pe linia mobilizării la luptă revoluţionară a muncitorilor şi micilor funcţionari ceferişti. Muncitorii ceferişti convingîndu-se că tactica pertractărilor folosite de elementele reformiste nu duc la satisfacerea revendicărilor lor, trec la înlăturarea acestor elemente din conducerea sindicatelor din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Galaţi, Paşcani, înlocuindu-le cu elemente revoluţionare, care militau pentru frontul unic de acţiune.
Lunile următoare sînt luni de intensificare a acţiunilor ceferiştilor, convocîn-du-se numeroase întruniri şi adunări în care se afirma voinţa de luptă împotriva „curbelor de sacrificiu". După Plenara din octombrie 1932 a CC. al P.C.R. se trece la lichidarea unor lipsuri şi greşeli manifestate în activitatea organizaţiilor de partid, îndeosebi din Valea Prahovei, se iau măsuri pentru ridicarea la un nivel mai înalt a muncii de partid în rîndurile ceferiştilor şi petroliştilor.
In urma noii hotărîri adoptate de guvernanţi în a doua jumătate a lunii ianuarie de a se reduce salariile şi pensiile, de a se face noi concedieri şi retrogradări de salariaţi publici, la 28 şi 31 ianuarie 1933 la Atelierele C.F.R. „Griviţa" au loc greve demonstrative. In aceste greve au fost combinate metode de luptă ce fuseseră folosite înainte în mod separat: oprirea lucrului cîteva ore, prezentarea memoriului de revendicări de către o delegaţie aleasă în adunarea muncitorilor şi sprijinită de ei pe timpul tratativelor prin demonstraţia în faţa direcţiei.
Aceste metode au fost aplicate în zilele de 30 ianuarie şi 1 februarie şi în luptele muncitorilor petrolişti din Ploieşti şi Valea Prahovei. Grevele care s-au desfăşurat începînd cu cea de la „Astra-Romină" aveau ca obiective : reprimirea muncitorilor concediaţi, recunoaşterea dreptului reprezentanţilor aleşi de muncitori de a participa la rezolvarea tuturor problemelor ce priveau pe muncitori în faţa direcţiei, respectarea deplină a contractului colectiv. Greva de la „Romîno-Ameri-cană" care a început la 1 februarie pentru mărirea salariilor la nivelul scumpetei, recunoaşterea Comitetului de fabrică etc., ca şi cea de la „Astra-Romină", ciocnirile care au avut loc între muncitori şi forţele represive, în urma arestării de către acestea a conducătorilor greviştilor, acţiunile de stradă pentru eliberarea lor dovedeau eficacitatea liniei trasată de P.C.R. de făurire a frontului unic de jos, combativitatea mereu crescîndă a muncitorilor petrolişti. înseşi autorităţile locale au fost nevoite deseori să ţină seama de starea de spirit a maselor în zilele ce au urmat şi chiar să le facă unele concesii.
în ziua de 2 februarie 1933 la Atelierele C.F.R. „Griviţa" a început o puternică grevă a muncitorilor ceferişti ca urmare a refuzului Direcţiei Generale C.F.R. de a satisface revendicările formulate în timpul grevelor demonstrative din 28 şi 31 ianuarie. Adunarea generală convocată în primele ore ale dimineţii respective la care erau prezenţi aproape 5000 muncitori din schimbul de dimineaţă hotărăşte măsurile în vederea desfăşurării organizate a grevei. La propunerea Comitetului de
6) Documente din Istoria P.C.R., 1929—1933, vol. III,   E.S.P.L.P.,   Buc, 1955, p. 467—468.
96
acţiune este ales un comitet de grevă format din 350 muncitori cu şi fără apartenenţă politică, fără să se ţină seama de faptul că erau sau nu organizaţi. Din rîndurile acestuia se alege un Comitet executiv care ia măsuri pentru formarea gărzilor de autoapărare şi a pichetelor de grevă din rîndurile muncitorilor grevişti. Sarcina gărzilor de autoapărare şi a pichetelor de grevă era de a nu permite pătrunderea în ateliere a organelor represive, a asigura intrarea în ateliere a oamenilor de legătură cu exteriorul şi a muncitorilor din schimbul doi.
In vederea sprijinirii grevei ceferiştilor Comitetul local al organizaţiei de partid Bucureşti a trecut la organizarea de adunări şi mitinguri fulger, de greve de solidaritate precum, şi la o vastă acţiune de mobilizare a muncitorilor din capitală la .porţile şi pe străzile din jurul Atelierelor „Griviţa". Rezultatul acestei acţiuni de mobilizare şi a semnalelor sirenei de la „Griviţa" care cutremurau văzduhul, a fost că mii şi mii de oameni se îndreptau spre „Griviţa". în semn de solidaritate ceferiştii din Galaţi, Cluj, Iaşi, Constanţa, încă de la ora prînzului au comunicat telegrafic că aderă la lupta dusă de fraţii lor de la Atelierele „Griviţa" şi că „dacă doleanţele ceferiştilor bucureşteni nu vor fi satisfăcute vor declara grevă şi ei" 7).
Greva începută la. 2 februarie, amploarea ei şi mai ales faptul că ameninţa să se extindă şi asupra altor centre feroviare şi unităţi industriale, au înspăimîntat pe guvernanţi. Ei trec de îndată Ia mobilizarea unor puternice forţe represive pe care le amplasează în jurul atelierelor, gata de a înăbuşi lupta greviştilor.
în după amiaza zilei, greviştilor li se alătură şi muncitorii din schimbul al -doilea de la Atelierele „Griviţa", numărul lor total ridicîndu-se la aproximativ 8.000. Vorbitorii atît din curtea atelierelor cât şi din exterior erau deseori întrerupţi de lozincile : „Trăiască solidaritatea muncitorimii !", „Trăiască Partidul Comunist!", „Trăiască lupta de eliberare a proletariatului internaţional!", „Jos războiul antisovietic !", „Trăiască Uniunea Sovietică !". în sprijinul greviştilor muncitorii celorlalte îmtreprin--deri din capitală aduc alimente şi ţigări.
Datorită împrejurărilor în care se desfăşura greva, a influenţei pe care ea o avea, guvernanţii sînt nevoiţi să înceapă tratative cu reprezentanţii greviştilor. Către orele 21.00 delegaţia s-a întors în ateliere cu următoarele revendicări principale cucerite : 1) Majorarea salariilor — pentru lucrătorii cu salariul fix — au 15%, iar salariul de bază la munca în acord cu 20% ; 2) Asigurarea a 40 de ore de lucru săptămânal tuturor lucrătorilor din Atelierele CFR ; 3) Sistarea concedierilor ; asupra reprimirii la lucru a celor concediaţi, avea să se examineze fiecare caz în parte ; 4) încetarea sistemului descalificării lucrătorilor ; 5) Acordarea retroactiv — de la 1 ianuarie 1933 — a unei indemnizaţii de chirie în valoare de 15% din salariul de pe statele de plată ; 6) Achitarea salariilor fără obligaţia ca salariaţii să prezinte .adeverinţele de plata impozitului global. Din salariu avea să se reţină numai suma -datorată Casei Muncii CFR - fără a depăşi 1/3 din câştigul salariatului — şi impozitul pe salarii ; 7) Acordarea ajutorului medical; 8) Mărirea numărului permiselor de călătorie de la 6, la 12 ; 9) Recunoaşterea comitetului de întreprindere, ca organ care să susţină interesele salariaţilor în faţa administraţiei C.F.R.
Cucerirea acestor revendicări după o luptă hotărîtă determină pe ceferişti, la propunerea conducătorilor lor, să înceteze greva şi să părăsească atelierele. Comuniştii atrăgeau în acelaşi timp atenţia muncitorilor că obţinerea promisiunilor guvernului de a le accepta revendicările nu trebuie să ducă la slăbirea vigilenţei şi a unităţii realizată în focul luptei, ci să fie gata oricând pentru a unipuaae guvernului -aplicarea integrală a cuceririlor obţinute.
7 „Dimineţa" nr. 9376 din 4 februarie 1933.
7 — Viaţa Romînească nr. 2
97
Luptele ceferiştilor de la „Griviţa" şi ale petroliştilor de pe Valea Prahovei desfăşurate la sfîrşitul lunii ianuarie şi începutul lunii februarie au fost semnalul unor puternice acţiuni în celelalte centre feroviare ale ţării : Iaşi, Galaţi, Paşcani, Cluj, Oradea, Braşov, Constanţa, Satu-Mare, Brăila etc.
Evoluţia ulterioară a evenimentelor a demonstrat că prins acceptarea revendicărilor ceferiştilor cercurile guvernante au urmărit să cîştige un răgaz, pentru a manevra în direcţia unei şi mai brutale oprimări a maselor.
Acestor scopuri le erau destinate măsurile privind sporirea efectivului de jandarmi cu 15.000 oameni 8, dislocarea de trupe în regiunile „neliniştite" precum şi rechemarea parţială sub arme a două contingente de lăsaţi la vatră tocmai din aceste relgiuni. De asemenea, în scopul de a da puteri discreţionare guvernului şi de a interzice activitatea organizaţiilor revoluţionare, la 4 februarie este introdusă starea de asediu în principalele centre muncitoreşti ale ţării : Bucureşti, Iaşi, Ploieşti, Valea Prahovei, Galaţi, Timişoara. Potrivit acestei legi care în fapt a fost extinsă de guvern pe întreaga ţară, atribuţiile represiunii antimuncitoreşti au fost împărţite între ministerul de interne, siguranţa generală şi ministerul de război iar locul puterii judecătoreşti civile a fost luat de instanţele militare — Curţile Marţiale sau Consiliul de război. Tot pe baza unei hotărâri a guvernului se iau măsuri pentru organizarea comandamentelor militare în oraşe şi localităţi, se limitează dreptul populaţiei de a staţiona în grupuri mai mari pe străzi, se decretează limitarea circulaţiei pe străzi înăuntrul unor ore fixe, etc., măsuri specifice stării de război.
împreună cu încurajarea activităţii organizaţiilor fasciste, toate aceste măsuri demonstrau intenţiile guvernanţilor de a pregăti o ofensivă pe front larg de înăbuşire a luptei revoluţionare a maselor muncitoare, de înlesnire a fascizării ţării, de*accen-tuare a înrobirii ţării capitalului străin şi pregătirii războiului antisovietic.
Partidul Comunist din Romînia, ca şi întreaga opinie publică muncitorească şi progresistă, s-a ridicat cu toată hotărîrea împotriva introducerii stării de asediu şi a celorlalte măsuri represive, chemând la luptă pentru aplicarea în practică pentru toţi ceferiştii a revendicărilor cucerite de muncitorii Atelierelor CFR „Griviţa".
Chiar în aceste condiţii de intensificare a terorii, a existenţei stării de asediu, muncitorii de la „Griviţa" îşi aleg Comitetul de fabrică format din 250 lucrători, din toate secţiile şi atelierele, ceea ce constituia un nou pas în consolidarea frontului unic de jos, în ciuda uneltirilor scizioniste ale şefilor social-democraţi.
în împrejurările cînd exista o atmosferă de luptă împotriva politicii claselor dominante de aplicare a unui regim de teroare, se ţine conspirativ plenara lărgită a Comitetului Central de acţiune a lucrătorilor şi salariaţilor C.F.R. de a cărei pregătire s-a ocupat tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Plenara lărgită a Comitetului Central de acţiune a trasat sarcina pregătirii maselor de salariaţi CFR pentru trecerea la acţiuni de masă împotriva stării de asediu şi pentru impunerea respectării de către guvern a revendicărilor cucerite la 2 februarie.
în rîndurile ceferiştilor de la „Griviţa" creştea tot mai mult spiritul de nemulţumire şi revoltă ca urmare a tergiversării afişării în ateliere a revendicărilor de către guvern şi ca urmare a măsurilor de teroare ale stării de asediu. Faţă de manifestările tot mai deschise ale muncitorilor, la 9 februarie Direcţia Generală C.F.R. dă o circulară prin care recunoştea doar cîteva revendicări din cele promise, ceea ce dovedea că guvernul trecuse la retragerea angajamentelor luate la 2 februarie. De asemenea, a doua zi, prin Administraţia Atelierelor C.F.R, „Griviţa" s-a declarat deschis delegaţiei muncitorilor că nu se recunoaşte Comitetul de fabrică şi că orice
8) Universul, nr. 33, februarie 1933.
98
„agitaţie" va fi aspru reprimată. S-a trecut apoi la alcătuirea de tabele cu numele şi adresele muncitorilor revoluţionari, oare făcuseră parte din diferite delegaţii cu scopul vădit de a le preda organelor represive.
împotriva noului val de teroare, la Oluj are loc la 13—14 februarie, o puternică grevă politică de masă, iar la 14 februarie la Iaşi, se desfăşoară greva muncitorilor ceferişti.
Indignarea şi revolta maselor muncitoare faţă de măsurile de dizolvare a organizaţiilor muncitoreşti, democratice, şi faţă de măsurile poliţiste luate împotriva conducătorilor muncitorimii creştea mereu. La jumătatea lunii februarie, evoluţia evenimentelor era tot mai des discutată de muncitorii ceferişti care considerau aceste măsuri drept o ofensivă a forţelor profasciste diri Romînia, legată nemijlocit de evenimente ce aveau loc pe scară internaţională. Venirea lui Hitler la putere reprezenta o încurajare a cercurilor guvernante din România în aplicarea metodelor teroriste de înăbuşire a luptei revoluţionare.
Faţă de situaţia nou creată Comitetul de fabrică de la „Griviţa", aplicând hotă-rîrile Comitetului Central de acţiune, trece la pregătirea unei puternice greve demonstrative pentru recunoaşterea de către guvern a cuceririlor din 2 februarie, redeschiderea sediului sindicatului, încetarea măsurilor de teroare. La „Griviţa" cu-vîntul „grevă" era cuvîntul de ordine, care stăpânea masele de muncitori.
în noaptea de 14—15 februarie au loc descinderi şi arestări masive în Bucureşti şi în restul ţării, din rîndurile militanţilor comunişti, ale membrilor organelor de front unic precum şi din rîndurile muncitorilor revoluţionari. Centrele ceferiste şi îndeosebi cartierele muncitoreşti au fost împânzite cu puternice detaşamente de poliţie şi jandarmi. Sînt arestaţi membrii ai Comitetului Central de acţiune şi secretarul comitetului, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, membrii ai Comitetului de acţiune de la „Griviţa", membrii ai organelor locale ale PCR şi UTC şi comitetelor de acţiune locale, ai comitetelor sindicale, de fabrică, redactori ai presei revoluţionare. Referindu-se în memoriile sale la aceste arestări, Armând Călinescu consemna că într-o singură noapte au fost arestaţi în întreaga ţară de către poliţie şi siguranţă 1600 de comunişti şi alţi militanţi revoluţionari.
Aflînd vestea arestării conducătorilor muncitorimii ceferiste în dimineaţa zilei de 15 februarie muncitorii de la Atelierele CFR „Griviţa" intră în grevă. Obiectivele acestei greve cu ocuparea atelierelor, erau: eliberarea imediată a celor arestaţi, aplicarea revendicărilor din 2 februarie, recunoaşterea Comitetului de fabrică şi ridicarea stării de asediu; Ele erau obiective de mare însemnătate politică şi cu un puternic caracter ofensiv.
Comitetul de fabrică, avînd asigurată permanent conducerea de către celula de partid, trece la luarea de măsuri în legătură cu organizarea gărzilor de autoapărare şi a pichetelor de grevă. Frontul unic se cimenta tot mai mult în focul luptelor.
în tot cursul zilei de 15 februarie în întreprinderile capitalei au loc greve de solidaritate şi mitinguri în care muncitorii asigurau pe ceferişti de tot sprijinul lor. Muncitorii capitalei aduceau greviştilor pâine, tutun, alimente care erau trecute peste gardul atelierelor. înfruntând organele represive, spre Atelierele „Griviţa" veneau ţărani din comunele din jurul Bucureştiului, funcţionari, intelectuali, studenţi, meseriaşi, mici comercianţi, elevi de la liceul „Aurel Vlaicu", din cartierul „Griviţa", de la şcoala de meserii Polizu ş.a. Luptele muncitorimii ceferiste, tindeau să se transforme într-o mişcare puternică, să se generalizeze.
Cercurile, guvernante alarmate de situaţia creată mobilizează şi desfăşoară puternice forţe de represiune constituite din jandarmi, poliţie şi armată, înconjurând atelierele precum şi străzile din jurul lor. Ameninţările adresate greviştilor de trimişii guvernanţilor pentru a-i sili să reia lucrul şi să părăsească atelierele nu dau nici un
99
rezultat. Solidarizarea maselor muncitoare din Bucureşti cu luptătorii de la „Grivita" s-â "transformat în adevărate lupte de stradă concretizate în izgonirea unor ofiţeri şi poliţişti, în eliberarea prin forţă a celor arestaţi, în răsturnarea maşinilor organelor represive şi baricadarea străzii cu ele. în jurul atelierelor sînt aduse noi unităţi militare, pentru că cele aduse iniţial deveniseră nesigure sub influenţa greviştilor care chemau pe soldaţi să nu tragă în muncitori. ■
în scopul evacuării atelierelor, guvernanţii hotărăsc ca âneepînd cu 15 februarie 1933 Atelierele C.F.R. „Griviţa" să fie declarate închise. Pe ateliere erau însă stăpîni muncitorii oare-şi exprimă hotărîrea să nu le părăsească chiar dacă ele au fost declarate închise. Noi şi noi grupuri de oameni ai muncii se îndreptau după lăsarea lucrului spre „Griviţa" — astfel că se părea că forţele represive se aflau faţă în faţă cti întreaga populaţie muncitoare a capitalei.
Delegaţia trimisă de muncitorii grevişti să ducă tratative întîmpină refuzul reprezentantului direcţiei. Se hotărăşte continuarea grevei. Starea de spirit a ceferiştilor era hotărîtă, plină de revoltă.
în noaptea de 15—16 februarie într-un consiliu ministerial se hotărăşte evacuarea forţată a atelierelor. Unităţile de represiune în aceeaşi noapte întreprind un atac general împotriva maselor din. stradă, înisă acestea cu toate vexaţiunile la care sînt supuse, rezistă pînă spre dimineaţă. înainte de ora 6 dimineaţa muncitorii ceferişti de la „Griviţa" se aflau faţă în faţă cu forţele represive.
La ordinul comandantului forţelor de represiune, în dimineaţa zilei de 16 februarie 1933 se deschide foc de mitraliere împotriva muncitorilor ceferişti de la „Griviţa". După aceasta jandarmii şi poliţiştii dărîmînd porţile şi gardurile au pătruns în ateliere, aruneîndu-se cu o sălbătăcie de nedescris împotriva celor întâlniţi. Au căzut zeci de morţi şi răniţi iar aproximativ 2.000 muncitori au fost arestaţi.
După săvîrşirea masacrului, la ateliere şi în împrejurimi au fost instalate puternice cordoane militare pentru a nu putea să treacă nimeni. Morţii şi răniţii au fost transportaţi cu camioane şi ambulanţe însoţite de puternice escorte militare. Guvernul burghezo-moşieresc de teama urmărilor pe care le putea avea represiunea, căuta să ascundă cât mai repede posibil urmele crimei premeditate pe care o să-vîrşise. O parte din morţi au fost arşi la crematoriu iar o altă parte îngropaţi în gropi comune la cimitirul Ghenicea. Familiilor lor li s-a interzis să vină la crematoriu sau cimitir.
Datorită tuturor acestor măsuri draconice, precum şi imposibilităţii chiar şi a corespondenţilor de presă de a se apropia de locul crimei, numărul total al morţilor nu a putut fi stabilit.
împotriva monstruoasei represiuni de la „Griviţa", la chemarea Partidului Comunist, şi-au ridicat glasul de protest viguros, masele de oameni ai muncii : demonstraţii şi greve, adunări şi mitinguri ale muncitorilor şi altor categorii sociale, în Bucureşti şi în celelalte oraşe ale ţării, în care era înfierată odioasa crimă săvîrşită de cercurile guvernante ale claselor exploatatoare.
în sfîrşit, reprimării sângeroase i-a urmat un tot atît de monstruos proces înscenat conducătorilor acestor lupte, în frunte cu tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, care au fost condamnaţi la zeci de ani de teimniţă. Procesul a fost transformat într-o tribună politică revoluţionară de la care s-a rostit un aspru rechizitoriu regimului burghezo-moşieresc şi au fost apărate interesele întregii clase muncitoare, interesele naţionale ale ţării. De la această tribună a fost propagată linia revoluţionară a Partidului Comunist, unitatea clasei muncitoare, alianţa cu masele ţărănimii, lupta comună a muncitorilor români cu oamenii muncii aparţinând minorităţilor naţionale, unirea celor mai largi mase de la oraşe şi sate pentru a bara calea fascizării ţării,
.100
apărarea independenţei patriei, pentru democraţie, pentru pace şi prietenie cu marele popor sovietic.
Exprimînd tăria proletariatului revoluţionar, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej arăta la acest proces: „Astăzi cînd mă găsesc aci pentru activitatea ce am depus timp de un an în calitate de membru al Comitetului Central, în faţa d-v, în auzul muncitorilor prezenţi la proces şi în sală, în auzul muncitorilor ceferişti din toată ţara, eu declar: ACŢIUNEA ÎNTREPRINSA A FOST JUSTĂ..EA A FOST BINE CONDUSA, iar organele s^au dovedit capabile să reprezinte în mod.valabil muncitorimea, să o organizeze şi să-i conducă luptele. Comitetul Central de acţiune, îndeplinîndu-şi rolul, a dat dovadă de maturitate, de o adîncă pătrundere şi cunoaştere a posibilităţilor ce, există în masele ceferiste. El a scos la iveală forţa formidabilă de acţiune a muncitorilor ceferişti, a coordonat munca şi a pregătit evenimentele de la 2 şi .15 februarie 1933."
în timpul desfăşurării procesului, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej a subliniat caracterul profund politic al luptelor ceferiştilor, faptul că muncitorimea ceferistă s-a ridicat în masă mobilizînd prin exemplul ei oameni ai muncii aparţinînd altor categorii sociale, împotriva stării de asediu şi represiunii r sângeroase, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor democratice. în încheierea declaraţiei sale tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej a spus : „Acuzaţii nu se afflă pe aceste bănci. Acuzaţii adevăraţi se găsesc în guvern, în Direcţia C.F.R. şi în conducerea sindicatelor reformiste, alături şi în rîndurile acuzatorilor de azi. Sentinţa ce o veţi pronunţa, departe de a intimida şi întoarce pe muncitori de la drumul lor, va însemna un îndemn la acţiune, un nou îndemn la luptă" 9). Aceste cuvinte de acuzare a guvernanţilor sunau ca un avertisment puternic împotriva criminalului regim carlist şi ca un îndemn la luptă pentru oamenii muncii.
Procesul ceferiştilor a avut un puternic ecou în rîndurile oamenilor muncii, funcţionarilor, intelectualilor progresişti, meseriaşilor şi micilor comercianţi, care au trimis proteste semnate redacţiilor ziarelor şi Consiliului de război, cerînd stingerea procesului şi eliberarea celor arestaţi.
Marele număr de martori care s-au prezentat să depună în favoarea conducătorilor luptelor de la „Griviţa", numeroşi avocaţi care s-au oferit, să facă parte din rîndurile apărării reflectau faptul că procesul reţinea atenţia opiniei publice care considera îndreptăţite revendicările ceferiştilor, ridicarea lor la luptă.
Eroicele lupte ale muncitorilor ceferişti şi petrolişti din ţara noastră care au avut ca centru „Griviţa", luptele organizate şi conduse de PCR, ca şi procesul care le-a urmat, s-au bucurat de solidaritatea frăţească atît a oamenilor muncii din ţara noastră cît şi a muncitorimii şi unor intelectuali de renume de peste hotare.
în Uniunea Sovietică, în afară de; ziarele care relatau pe larg evenimentele de la „Griviţa" şi desfăşurarea procesului, s-a editat o broşură unde erau prezentate pe larg condiţiile social-economice şi politice care au generat luptele revoluţionare din februarie 1933, desfăşurarea şi însemnătatea, lor. Mitingurile de protest, colectele, moţiunile şi scrisorile trimise din Uniunea Sovietică reprezentau mărturii vii ale atitudinii internaţionaliste a poporului sovietic, un sprijin frăţesc şi însufleţitor dat luptătorilor ceferişti. în tot timpul procesului conducătorilor luptelor ceferiştilor, în Franţa au avut loc numeroase şi mari mitinguri şi întruniri, cu mii şi zeci de mii de participanţi, la care se demasca odioasa înscenare şi se cerea prin telegrame şi scrisori eliberarea celor arestaţi. Henri Barbusse, Romain Rolland şi alţi reprezen-
9) „Din dezbaterile procesului luptelor muncitorilor ceferişti în faţa consiliului de război al corpului II armată, Bucureşti. Fragmente din cuvîntările acuzaţilor", Ed. P.C.R., ianuarie 1934, p. 13—15.
101
tanti de frunte ai intelectualităţii progresiste franceze, şi-au alăturat glasul de protest cu cel al sutelor de mii de oameni ai muncii din toate colţurile Franţei.
La Craiova, unde s-a trimis procesul spre rejudecare, a venit o delegaţie formată din muncitorii feroviari francezi Barbet, Brandy şi Bernet, cu sarcina de a da glas protestului muncitorimii franceze împotriva condamnării şi întemniţării luptătorilor ceferişti.
Oficiile diplomatice din străinătate ale Romîniei primeau numeroase proteste semnate de oameni ai muncii care se .solidarizau cu luptătorii ceferişti.
Puternicul ecou al luptelor din 1933 în ţară şi peste hotare, precum şi influenţa exercitată asupra desfăşurării ulterioare a evenimentelor politice din Romînia oglindesc cît se poate de limpede faptul că ele au avut o deosebită însemnătate în dezvoltarea mişcării noastre muncitoreşti, în consolidarea continuă a rolului de avangardă al Partidului Comunist. în focul acestor lupte s-au întărit şi mai mult rîndurile partidului, s-a dezvoltat capacitatea şi puterea de orientare a cadrelor partidului ieşite din rîndurile clasei muncitoare şi strâns legate de ea.
Prin modul cum au fost pregătite, organizate şi conduse, prin amploarea pe care au avut-o şi prin metodele de luptă folosite, marile bătălii proletare din februarie 1933 au ridicat pe o treaptă nouă, superioară, mişcarea revoluţionară din ţara noastră.
Deşi aflat în adîncă ilegalitate, Partidul Comunist din Romînia a fost organizatorul şi conducătorul eroicelor lupte ale muncitorilor ceferişti şi petrolişti. în lunile ianuarie şi februarie partidul acţiona deschis prin forţa miilor de muncitori pe care îi mobilizase la luptă. La „Griviţa" îndeosebi în prima jumătate a lunii februarie cuvântul comunist era pronunţat limpede, iar masa muncitorilor ceferişti scanda lozincile comuniste. Fusese impusă o legalitate de un fel deosebit a Partidului Comunist, o legalitate cucerită de miile de muncitori ceferişti.
Luptele din ianuarie-februarie 1933, ocupă un loc important în istoria mişcării muncitoreşti şi a ţării, pentru faptul că muncitorii ceferişti şi petrolişti s-au ridicat la luptă nu numai pentru interesele lor, dar şi pentru interesele vitale şi fundamentale ale întregului popor muncitor. Caracterul larg al luptelor şi al manifestărilor de solidaritate în rîndurile celor mai diferite pături şi categorii sociale — ţărănimea, intelectualitatea, funcţionărimea, mica burghezie de la oraşe—au inspirat teamă claselor exploatatoare şi au avut ca rezultat câştigarea unei părţi din revendicările ceferiştilor şi petroliştilor, sistarea „curbelor de sacrificiu". Experţii străini au fost retraşi, iar guvernul călăului Vaida a fost nevoit să plece de la cârma ţării.
Prin realizarea Frontului unic de jos, a unităţii de acţiune a clasei muncitoare în măreţele lupte din 1933 s-a dat o lovitură grea oportuniştilor şi scizioniştilor în-veteraţi ca I. Jumanca, I. Fkieraş, I. Mirescu, C. Spîrlea şi alţii. Frontul unic s-a dovedit a fi un. bloc puternic şi impenetrabil de care s-au sfărâmat toate măsurile guvernelor reacţionare de oprimare şi înflămînzire a oamenilor muncii, un zăgaz în calea fascizării Romîniei.
Luptele din 1933 au avut nu numai o însemnătate cu caracter naţional ci şi internaţional. Desfăşurihdu-se într-un moment cînd cercurile monopoliste internaţionale obţinuseră un succes prin instaurarea fascismului în Germania, cînd în diferite ţări din Europa reacţiunea deslănţuise un puternic atac împotriva libertăţilor democratice, luptele ceferiştilor şi petroliştilor din ţara noastră au adus o contribuţie de mare însemnătate la lupta contra fascismului pe plan internaţional, fiind un exemplu însufleţitor în lupta antifascistă a popoarelor. Ele au fost prima ridicare de masă la luptă din Europa în calea fascismului, întîrziind aplicarea planurilor de fascizare a Romîniei, planuri pe care le nutreau clasele dominante cu sprijinul cercurilor monopoliste internaţionale.
102
r„fv A*?* la bază aPre«erile celei de a XII-a sesiuni a plenarei Comitetului Exe-
^lnt^W^-0°?aUBtote (aUgUSt 1933) 3SUPra 1UptelOT soluţionare i i  Sri" T mZei eCOn0raice> revista »^ correspondance international? arata ca lupta cefenştilor „merită o atenţie deosebită... Ea a îmbogăţit întreaea mi,
^LnKoSa^r - &™ * — - *** * ^ ap^L^rS
întărit^fmîm^r10"1-^ PK>letarlatului to ^ revoluţionară şi antifascistă s-a Întărit tot mai mult, cremdu-se astfel condiţiile pentru ca viitoarele lupte să asigure ■nfrmgerea forţelor reacţiunii si victoria maselor largi populare cLduse de partid
845—846,
„La Correspondance internaţionale" nr. 68-69 din 26 august 1933, pag.
C E R T E Z E
— REPORTAJ —
MIHAI NEGULESCV
Poarta dinspre Răsărit a Oaşului îţi aduce în minte imagini din vechiul Maramureş, în deosebi de pe valea Marei şi a Izei, unde, la portalurile de lemn, încrustate cu motive florale sau geometrice, îţi atrage-atenţia, ici colo, un amănunt de neînţeles.
îmi amintesc o asemenea poartă din Crăcieşti, primul sat maramu-ţreşan de pe valea Marei, la poalele Gutinilor, în faţa căreia opreşte de-obicei „Irta". Ridicată ca o construcţie de sine stătătoare, pe patru stîlpi, acoperită cu draniţă şi înflorată ou măiestrie, poarta părea un mic arc de triumf, sobru şi ospitalier, — un fel de simbol al omeniei celor ce locuiesc dincolo. Pentru a intra înăuntru sînt două deschideri: poarta propriu-zisă şi o uşă, dispusă în latura mai apropiată de colţul casei. în faţa uşii, lateral, o banchetă. Şi amănuntul de oare vorbeam: la pragul uşii... două trepte.
Două trepte la pragul uşii, menite parcă să aleagă şi să ridice, dintre celelalte clipe, clipa oarecum solemnă, oarecum emoţionată, a păşirii într-un univers miniatural dominat de legile armoniei familiale şi ale ospeţiei..
Trecut dincolo, alte trepte te apropie încet, pe neobservate, de sol. Dar nu mai observi solul. Gestul anterior, urcuşul ide-o clipă, ţi se întipăresc deja în suflet ca o altitudine continuă.
★
Ga să treci din Maramureş în Oaş, pe poarta vecină ou Tisa, trebuie mai întîi să te ridici pe treptele cărărilor şerpuite, printre arboretele tinere, năvălite spre soarele uleios al lui iulie din scoarţa fremătătoare a pământului, dornice să îmbrace din nou în straie groase, ca pentru o iarnă a timpului, umerii mari ai pietrii dezgoliţi de brutalitatea defrişărilor din trecut.
Te ridici din depresiunea Maramureşului, fremătînd de impresii, şi te întrebi cu un fior de nelinişte cum va fi întîlnirea cea nouă, ce îţi va deschide înaintea ochilor ţara de taină şi închipuire de dincolo de munţii aceştia golaşi, cu forme unduitoare şi energice, cuprinse pătimaş în îmbrăţişarea soarelui şi a vânturilor
Celelalte „părţi" ale Oaşului îţi lăsaseră pe apele retinei profilul răsturnat al unei copai vegetale, străbătură de drumuri, stilizată de clădiri şi plantaţii, învelită în lipideele albastre ale cerului liniştit.
drumurile duceau spre Negreşti. Numai o parte din ele gravitau spre apus, de parcă într-o tentativă ide expansiune Oaşul ar fi ros cu „şirizele"
104
ariilor munţii de către Turţ ai depresiunii, întemeind acolo o aşezare statornică a sufletului oşenese, a exuberanţei şi pasiunilor incandescente.
Văzusem Turţul, văzusem Vama, Negreştii, Bixadul. Dinspre Seini, Livada sau Turulung, intrasem în Oaş pe cîte una din puţinele căi de acces, cu un sentiment de ataşament, cu o nerăbdare intimă.
Dar pe nieiuna din aceste intrări Oaşul nu mi se relevase atît de întreg, atît de aprins, atît de pregnant, ca în ziua cînd, trecînd de Săpînţa, Remeţi şi Teceu, mă pregăteam să păşesc pe marea-i poartă geologică de Răsărit, urcând cu emoţie, treptele înclinate ale serpentinelor.
★
Pădurea tânără, prin care trecem, ne lasă cîrnp liber privirii pînă la zeci şi zeci de kilometri. în autobuz s^a făcut linişte. în tihna care s-a aşternut, păcănitul motorului ar trebui să pară mult mai puternic dacă o intensă concentrare a privirilor nu ar diminua mult atenţia către celelalte simţuri. Oasele răzleţe, fîneţele încărcate cu ciorchinii clăilor, pilcurile de pădure bătrână, izvoarele ţîşnite în dreapta şi în stânga văii principale, ca o mie de aripi, — se bălăcesc nesigur într-o lumină caldă, care moleşin-du-ne, face ca verdele care domină peisajul să pară şi mai intens.
Pe cît sânt mai depărtate, imaginile capătă cîte un ton suplimentar de albastru. Negreştii par acolo, în depărtare, un sat al văzduhului, iţit spre înalt din aripa concavă a depresiunii spre care coborâm. Vama şi Racşa, puncte şi mai îndepărtate, către care razele soarelui, bătînd din faţă, zadarnic încearcă să sfârtece accesul privirii, ne trimit din depărtare profilul lor subţire, crestat de arbori înalţi şi turlele albe ale bisericilor, ca o iluzorie împotrivire înaintea zăpuşelii
Oaşul înseamnă şi peisaj, dar fără a-i cunoaşte jocurile, strigăturile, legendele şi obiceiurile, contemplarea lui îţi va spune nemărginit mai puţin.
De la înălţimea „porţii de Răsărit" capătă altă semnificaţie şi tăpşanele împânzite cu izvoare minerale, şi câmpia centrală inciinîndu-şi covoarele mari, colectiviste, şi vorbele vechi ale cântecului :
„Cine-o pus Oaşu-n deal Fost-o cine şi tîlhar..."
Din inălţimea pragului geologic intuieşti contururile unui tablou psihologic şi social vetust, pe care timpuriile din urmă l-au dinamitat continuu şi care, din primăvara lui 1962, prin colectivizarea raionului, e menit să rămână asemeni unui cadru, unei rame, din care vestigiile trecutului au fost rupte ca o pînză degradantă.
„Cine-o pus Oaşu-n deal Fost-o cine şi tîlhar; De-a vrut fi om. d'omenie L-ar fi făcut pe cîmpie..."
Câmpia, visul de aur al oşeanului, nu se vede din înălţimea „pragului de răsărit". O opreşte la marginea depărtărilor din Sud-Vest lanţul domol al altui pluton de munţi. Ceea ce se vede jos, pe fundul uriaşei copai a
il05
depresiunii, e un şes, un „rit" — cum i se spune pe aici — prea strimt şi prea sărac să poată îndestula 10—15 sate îngrămădite în jurul lui
Dacă de-a lungul secolelor Oaşul nu sja stins de inaniţie, faptul se datorează exclusiv capacităţii de adaptare, iscusinţei .de a stoarce pământului ultima vlagă. Un mare rol au avut cele două deschideri către şes, pe unde oşenii plecau primăvara, în căutare de lucru, prin ţară, şi se întorceau abia toamna tîrziu, cu sărmană agoniseală. Tăierea masivă a pădurilor, după 1902, odată cu construirea căii ferate înguste Satul Mare-Bixad, a adus, pentru perioada cît a durat secătuirea bazinului lemnos, un debuşeu pentru forţa de muncă locală. Dar cei care au avut de cîştigat din aceasta n-au fost oşenii. Prin 1920, numai în Negreşti apăruseră 52 pră-vălii-cîrciumi, unde banii cîştigaţi cu sudoare erau prădaţi ca-n codru de negustori, sub umbra albăstruie a spirtului.
Coborînd spre Oaş, împreună cu o mare emoţie şi încântare, îmi treceau prin minte 17 denumiri „tradiţionale" ale spirtului medicinal indoit cu apă, ajuns odinioară cel mai mănos obiect de speculă şi cel mai eficace mod de îndobitocire: şudri, mîndrulior, gheorghiuţ, lihău, ghiţălar, măr-hăsc. lichior popular, horti-lichior, lichior american, puţurgău, pulintir, crampipuli, şandrama, mărioară, dănatur, polis, „d'ăla", — succesiune ce mă îngrozea ca o cavalcadă a leilor, — şi fiecare nume era ca un leu fioros spre arena cu sclavi condamnaţi.
Dar îmi revenii imediat. La geamurile autobuzului apărură primele livezi ale Huitei.
-¥■
De la Huţa drumul coboară abia perceptibil. La Certeze, autobuzul frînează într^un nor de praf.
în sat, multă linişte. în faţa sfatului popular, „ciuperca" de dans aşteaptă neclintită ziua de duminică. Pe uliţă, trecătorii sînt rari. Primul certezan pe care îl întîlnim se numeşte Gheorghe Oroş. Svelt, tînăr, deschis la vorbă. îmi veni în minte un cîntec oşenesc — cules din Certeze de profesorul Isidor Rîpă — despre Griga Pribagu, pe care jandarii de odinioară l-au îngropat de viu :
„lo-s o şan — gubă tărcată •—
port cuţit în straiţâ lată
Şi la clop pînă-nstruţată.
Io-s cu pană şi cu zgărzi,
Bocotanii cu ogrăzi;
Io-s cu pană şi mărgele
Bocotanii cu avere.
Io-s cît vezi de mititel,
jumătate de oţel.
Io-s Griga Tureanului
Fiul Certezanului.
Cînd domnii porunc-au dat
De trei ori să fiu legat,
ca mieluţu aplecat,
cu nimic nu m-am lăsat.
Mie nu mi-or porunci
Muştele şi ţîntarii
106
Că-s mai tare decît i. Că de cîndu-i lumea lume Nu mi-o fo teamă de nime Nici de cuţit, nici de par Nici de puşcă de jăndar. ' Oşenia-i a me ţară De m-or ţine cu secară; De m-or ţine cu ovăz Oşenia nu mi-o lăs — Că din bătrini o rămas. Oşenia nu-i ocară; Inima-i de foc şi pară, De-o aprinzi, arde o ţară!
Mi se păruse că în ochii lui Gheorghe Oroş se citeşte o umbră de semeţie. Ceva neînţeles — mi se părea mie, ca un fir nevăzut, îl lega prin negura anilor de celălalt certezan, rămas în cîntec şi în legendă ca într-o amintire colectivă.
A fost o vreme cînd legea Oaşului nu putea fi alta decît împotrivirea. Statul imperial austro-ungar nu făcuse nimic pentru luminarea şi prospe-rarea acestei regiuni. Singura instituţie de care se ocupa cu grije fusese jandarmeria, aparatul docil al reprimărilor. Şi poate biserica — o armă a reprimărilor sufleteşti.
Gheorghe Oroş, certezanui din faţa mea, nu cunoscuse jandarii. La 28 de ani nu simţise niciodată nevoia să pună mina pe cuţit şi să dea. Şi aceasta, fiindcă nimeni nu-i aruncase în spate invectivele „tîlharule", „oşan nenorocit", „sălbatecule" — aşa cum făcuseră sute de ani, cu strămoşii săi, slujbaşii chezaro-crăieşti.
De la muncile grele oşenii nu s-au tras niciodată în lături. La păduri, în minele de aur, ei au lucrat ou tenacitate, cu aceleaşi puteri dezlănţuite pe care deseori şi le iroseau în bătăi lipsite de sens.
Prin Gheorghe Oroş, am înţeles că munca se transformă din „corvoadă" a omului care trage „ea boul" în efort relaxat, asemănător prin nobleţe sporturilor de mare rezistenţă, luptelor sau halterelor.
— Sînt tăietor de lemne, — ne-a explicat el. Am lucrat aici, la Bixad, dar mi-au plăcut şi călătoriile. Se vede că dorul de ducă al bunicilor mei nu Sna stins în mine cu totul. Şi, pe urmă, prin alte părţi, unde sînt lucrări mari la păduri, braţul priceput se caută şi e bine plătit.
— Unde ai lucrat ultima dată ?...
— Am lucrat la Baia de Aramă, lîngă Tg."Jiu, dar nu pot spune „am lucrat" atîta vreme cît sînt hotăiit să mă întorc tot acolo.
— Ai venit în concediu ?
— Da şi nu. La noi, la pădure, nu prea ţi-e gîndul la concediu în iulie, cînd zilele sînt frumoase, cînd nu plouă şi cînd, dacă munceşti bine, poţi tăia mulţi steri de lemne, încît să iei salariul cel mai bun din timpul anului.
Sînt acasă pentru noi angajări, continuă certezanui. Cum s-ar spune, în delegaţie. Am tocmit 15—20 de feciori, ba şi oameni mai în vîrstă. Le-am spus care sînt condiţiile de trai, cum se plăteşte — şi mulţi au spus că merg. Dar, înainte de a se hotărî, ştiţi ce n>au întrebat ? „Acolo, ziceau, în parchetele în care lucrezi, aveţi radio ? Dar cărţi de citit şi şahuri sînt,
107
ca să-ţi petreci timpul liber ? Am văzut că în alte părţi vin şi caravane cinematografice, prin munţii Neamţului de pildă. Acolo vin ?... Dar cu înzestrarea tehnică, ce spui, cum staţi ? Mecanizat, sau tot cu mîrţoagele ?..."
Gheorghe Oroş le-a înfăţişat tuturor, cît a putut mai concis, şi faţa aceasta a lucrurilor. După cele spuse de el, am înţeles că oşenii se interesează de toate aceste aspecte nu fiindcă ar fi mofturoşi, ci numai fiindcă în anii din urmă, pe unde au lucrat, şi chiar la ei acasă, s-au învăţat cu alte condiţii de trai şi culturale, că transformările anilor socialismului au operat din plin şi în sufletul lor.
...Am mai reţinut din spusele lui Oroş un amănunt puţin hazliu, dar care merită să fie notat pentru semnificaţia lui.
în 1961, vara, în mod excepţional, întreprinderea forestieră 1-a trimis la mare, la odihnă.
— Un oşean pe litoral! — exclamă el, sugenmdu-mi prin aceasta un eventual titlu al acestui capitolaş. învăţat ca la noi, la pădurile de la Go-roha sau Triholmuri, unde lucram ziua întreagă dezbrăcaţi pînă în brîu, îmi pun dimineaţa slipul şi — întindeo la plajă... Plaja Eforiei. Fain lucru ! Plus hotelurile, plus vilele, plus restaurantele ! Şi marea se legăna aşa de frumos ; aşa de frumos cum nu mi-o închipuisem niciodată. Şi aşa, legănat de sunetul apelor, de bucuria primei zile la mare,' la marea pe care n-o mai văzusem în viaţa mea, simt că parcă la glesne mi se încolăcesc şerpii răcoroşi ai valurilor, dar nu erau valurile, ci era somnul, şi umerii mi se moleşesc, şi sufletul întreg mi se leagănă într-un balans molcom, împăcat, uimitor... Cînd m-am trezit, trecuse de amiază, şi pe jumătate de corp pielea ardea ca jarul dintro pădure aprinsă. în clipa aceea aş fi dat totul numai să simt pe umeri umbra unui fag de la Preajba sau de la Triholmuri.
★
Oşenii călătoresc mult. Poate o statistică ar arăta că deţin un loc de frunte în drumeţie. Că între aceste drumuri unele îi duc la ţărmul mării, în frumoasele staţiuni de odihnă, e un lucru firesc în anii noştri.
Drumuri minunate îi duc pe tinerii Oaşului spre şcoli, şantiere şi facultăţi, cum pe părinţii lor n-au putut să-i ducă. Pe părinţii şi bunicii lor îi ducea departe nu setea de învăţătură ci sărăcia.
Pe certezanui Patru Săvian sărăcia 1-a dus în 1913 tocmai în America.
Trecînd într-o dimineaţă împreună cu o studentă, o învăţătoare şi un pictor spre „Borcutul Tîlharilor", — „un izvor de apă minerală cum rar v-a fost dat să întâlniţi" ni-1 recomandaseră localnicii — atenţia ne fu atrasă, pe podişca unei porţi, de un bărbat scund, albit, îmbrăcat cu cămaşă albă, scrobită, purtînd ochelari cu ramă neagră, groasă.
Era Patru Săvian. Se întorsese după 49 de ani să-şi vadă rudele. Locuia la o soră a sa. Casa în care se născuse se afla de partea cealaltă a satului, spre Bixad.
După spusele lui — şi e uimitor cum după 49 de ani pronunţă tot „ai", „zinit", „om me" (pentru ani, am venit, vom merge), ca în graiul cer-tezenilor — aproape nu ştie în ce lume s-a întors.
— Cînd am pornit la America, în Certezele noastre aproape nu se afla casă învelită cu olane sau fier. Iar acum... Ce să mai spun de Negreşti ? Lăsasem un tîrguşor cu colibe şi am găsit un orăşel cu pavaj, liceu, casă de
108
cultură, spital. Mi-ar trebui să trăiesc într-o zi oît într-un an ca să le văd şi să le înţeleg pe toate.
După o viaţă de zbucium şi muncă, întors în Oaş, se simte întinerit. Evident, nu vorbeşte cu bucurie despre încercările prin care a trecut pînă acum. Munca în fabrică, plata impozitelor, a ratelor mobilei şi casei, tentativa de a deschide o braserie pe lingă o fabrică, închiderea braseriei din oauza concurenţei sînt tot atâtea episoade care i-au readus în suflet, de fiecare dată, imaginea unui Oaş mirific, împânzit cu izvoare minerale, cu livezi, cu stîne şi ţîpurituri.
— Acolo, la noi, prea puţină iarbă, prea puţin aer curat, mult zgomot. Le-am vorbit prietenilor mei despre „Borcutul Tîlharilor", spre care spuneţi că mergeţi. Nu m-au crezut. Dacă aş avea acolo un asemenea izvor, ştiţi ce-aş face ? Le-aş rupe gura americanilor cu cea mai bună apă minerală, ce n-au băut-o în viaţa lor. Nici nu mi-ar mai trebui reclame. S-ar recomanda singură.
Şi, probabil citind pe feţele noastre p expresie de îngăduinţă, se grăbi să adauge:
— Ştiu ce gîndiţi: un american, un negustor, nu vede decît businass-Jul. Ei bine, să lăsăm asta. Beau borcut în vechea mea ţară şi mă simt admirabil. De-aş fi mai tînăr, m-aş înscrie voluntar la excursia dumneavoastră.
★
Drumul spre „Borcutul Tîlharilor" ne-a prilejuit şi alte întîlniri. Mai întîi cu o nevastă, oare ţine de mână o fetiţă iar în mâna cealaltă o seceră. Maria Sas.
Cum, n-aţi auzit de ea ?
Nu e o stea a ecranului. Nu i-aţi reţinut numele, deşi jocul ei oşencsc, mimica, podoabele vestimentare v-au smuls probabil, anii trecuţi, sincere exclamaţii de uimire şi preţuire.
Aţi văzut-o in filmul „Nuntă oşenească". A interpretat rolul miresii.
— Rolul mirelui cine 1-a jucat ? o ântrebăm. Nu cumva chiar soţul dv. ?
— Nu, nu... spuse ea, schiţând un gest al mâinii în care ţinea secera, de parcă .s-ar fi apărat de ceva. A fost un fecior din Negreşti. Dar şi soţul meu a jucat ân film, printre nuntaşi. Apoi că el nu ştia aşa bine juca după cum ştia feciorul acela. Şi n-a fost supărare. Că doar nu era altceva decît film, artă, iar în piese de teatru jucasarăm noi şi înainte, şi eu şi el, băr-batu-meu, la căminul cultural.
— Au durat mult filmările ?
— O vară întreagă. Atunci să fi venit dv. la noi la Carteze. Toată ziua uliţa mare arăta ca de sărbătoare, fiindcă se filma intr^una. A fost cea mai lungă nuntă din Oaş. Chiar imi apunea câteodată Sas al meu :
„— Mări, tu ai fost cea mai frumoasă mireasă şi nunta ta o ţinut cel mai mult, din toate Certezele şi din toată oşenia noastră, cum nu s-a mai văzut..."
„— Apoi nice nuntaş ca tine, să nu lase uieguţa din mînuri cu săptă-rmnile, nu s-a văzut prea des in oşenie" âi intoreeam eu cuvintele in glumă, ţintind spre rolul lui din film.
— De cînd s-a făcut filmul a trecut atâta timp... — continuă „steaua fără nume" a dansului. Mi s-a spus să mă duc la şcoli, să-nvăţ danţul cu
Î109
profesori şi după orchestră. Bar tot ce ştiusem pînă atunci, văzusem pe alte fete şi crezusem că dacă joc, joc numai aşe, să-mi petrec. Ce profesori de muzică îmi mai trebuiau mie cînd aveam ceteraşul nostru, al satului ? Şi-o mai aveam pe Anuca, pe ea, pe fetiţa aceasta ce mă ţine de mînă. Să margă la şcoala de joc şi de muzică are ea tot timpul. Nu-i aşa, Anucă ?
★
Zăbovim cîteva minute la Vasîi Mihoc, ghidul nostru, ca să ne sporim proviziile de drum cu o halcă bună de slănină şi ceva pită.
Oasa e nouă, construită în stilul specific al locurilor. O prispă înaltă îi înconjoară două laturi. Pe o scară cu 5—6 trepte intrăm în tindă, unde dăm piept cu cele mai mici vlăstare ale gazdei; Luşcă, Mărie şi Gheorghiţă. Cum îl vede pe tată-său, Gheorghiţă, mezinul, scînceşte spre el:
■— Tătucă, uite ce mi-o ieşit la pchicior...
Tatăl se apleacă încet, constată infilamaţia, mîngîie locul unde doare şi strigă spre o fătucă mai mare, în cealaltă cameră :
— Anucă, vezi de te du de grabă la dispensar cu el Şi, către Gheorghiţă:
— Aşa cocon eşti tu ? Plîngi de atîta lucru ? Lasă, că baciu' doctoru' îţi dă o doctorie şi te faci bine... Gata, Anucă ?
— Gata, tată. Haide Gheorghiţă, vino în braţe...
La întoarcerea noastră, Gheorghiţă avea să fie într-o dispoziţie excelentă, întinse talpa bandajată către tată-său:
— Vezi, parcă baciul doctor m-a încălţat cu tîrlici...
★
Drumul spre „Borcutul Tîlharilor" se desprinde de sat pe negîndite. Casele devin tot mai rare, pînă cînd în locul lor, de-o parte şi de alta, ne pomenim încercuiţi de rugii murelor. Ne repezim către ele cu pornirea orăşeanului cînd vede pe ramuri fructe proaspete, ademenitoare.
Cînd şi cînd, arboretele face loc unor fîşii de păşune şi fineţe. Cosaşi în costume albe, oşeneşti. Femeile, cu ehischmee galbene, — crizanteme aurii —, întorc palele cosite ieri. Fînul cosit mai de mult îl adună în clăi.
Pînă la ţinta călătoriei, trecem pe lângă alte două izvoare. Apa e rece, acidă, cu un gust sec, deschizător al poftei de mâncare. După un scurt popas, pornim mai departe. Cu primul bătrîn care ne iese în cale facem primul schimb „în natură" — ţigări pe ciuperci şi hribi.
★
Oaşul, plai al apelor minerale, ne^a prilejuit în ziua aceea pentru prima dată în viaţă exclamaţia:
— Uite o licoare care „taie" toate vinurile Băii şi ale Sătmarului! în paharul plin, se zbuciumă parcă un duh nevăzut. Saltă domol, în
globule minuscule, într-o ploaie inversă. Taie lumina pieziş, antrenând în mişcare cosmogonii ale infinitului mic. O mişcare continuă, imperceptibilă şi ireversibilă, ca la izvoarele vieţii. O rotire a esenţelor de mare fineţe, ieşite din distileriile misterioase ale pămmtului. Henessy, Bacardy,
110
Miilcov — pălesc deodată în registrul simţurilor. Singura prezenţă vie, aromitoare, rămîne apa muntelui, borcutul.
Cînd ai sorbit paharul ? Te apleci să4 umpli pe al doilea. Faţa fîntînii te oglindeşte. Dacă te-ai uita mai atent, ai vedea cum de pe faţa izvorului se dau la o parte, una după alta, zilele ruginii-străvezii ale amintirilor.
Ultima filă e a legendei.
Lîngă izvor locuiau odinioară tîlharii, ieşeau la drumul mare şi jefuiau. Şi ucideau. Năimiţi de forţele rele, au luat viaţa Irincăi, cea care izbăvise Oaşul de hulpavul Om al Nopţii.
Tîlharii aveau bani mulţi. Decenii întregi au scormonit oamenii să găsească averea tîlharMor. Dar nu au găsito. Şi cum nu îndrăzneau să creadă că legenda n-ar conţine adevăr, lăsau vorbă urmaşilor, pasă-mi-te ar fi putut avea ei mai mult noroc.
Tîlharii stăpîneau izvorul sănătăţii. Şi viaţa oamenilor tot ei ajunseseră s-o stăpîneaseă.
Mai spune legenda că în fîntînă au căzut stropi din sîngele curat al Irincăi.
Cînd te apleci să bei, uită-te în fundul ruginiu al fîntînii. Dacă te uiţi atent, din fîntînă îţi va zîmbi oşeanca cea mai frumoasă.
★
Stam aplecat asupra jarului, peste care sfîrîiau hribii. Deodată, ridicai privirea peste pietroaiele rămase acolo din vechime ca nişte mese de la un praznic al zeilor, în faţa mea — o femeie.
Să tot fi avut douăzeci de ani... Umpiîndu-şi vasul de lut îndoise cit o părere genunchiul sting şi, aplecată aşa, părea o suplă alergătoare pregătită de start. Baticul galben, cu floricele maron, i se desnodase sub bărbie şi sta să-i cadă.
Faţa nu i-o vedeam. Arcuirea trupului spunea totul. Ca un val decis să rămînă în aer cîteva minute şi să pornească apoi domol, făptura ei respira supleţe, echilibru, aşteptare. Aveai senzaţia cristalină că dintr-o sete plină de taine — descinseseşi uşa legendei şi priveai acolo de unde nu s-a întors nimeni.
★
întorcîndu-ne în sat, am văzut o viitoare. Dimineaţa, în casa lui Vasîi Mihoc, unde poposisem să luăm nelipsita slană pe care aveam să o frigem în excursie, ne atrăseseră atenţia două cergi mari, „miţoase", ţesute din lînă albă, toarsă gros cu discrete motive galbene, roşii şi negre. Din loc în loc, firele izbucniseră afară din ţesătură, închipuind un pluş uriaş neuniform, de un rar efect decorativ, imposibil de realizat în timpul efectuării ţesăturii.
în faţa „viitorii", ghidul ne vorbi despre meşteşugul prelucrării ţesăturilor :
— Cu ţesutul nu se gata lucrul. Şi faţa, aspectul, şi calitatea nu-s încă împlinite. Ţesutul nu se face uniform, şi datorită frecării ulterioare se destramă uşor. Să nu se mai întîmple asta, s-a văzut că leacul cel mai bun e ca ţesăturile să se dea la ,/piuă" iar cele din lînă mai groasă la „vîl-
111
toare". Piua, uitaţio acolo, merge cu apă, ca o moară. Ciocanele acelea de lemn bat ţesătura umezită pînă se bătuceşte şi capătă un aspect uniform.
La viitoare, rostul e altul, — continuă Mihoc. Prin căderea apei pe jgheabul de 5—6 metri, acolo jos, în cuibarul de gratii şi stîlpi, apa se-nvîl-torează şi zbuciumă, izbind cu toate puterile în ţesătură, frămmtînd-o în ghearele curentului. Aşa sar „miturile" afară din ţesătură, de se face ca pluşul. Astfel ţesătura se îndeseşte mult, devine rezistentă...
Spunînd acestea, însoţitorul ridică scîndura ce bara drumul apei. Un şuvoi năvăli în cuibul de stîlpi. Apele începură să fiarbă, şi să geamă, şi să bolboroseasă, impetuoase, înciudate că n-aveau ce frământa în labele lor lichide.
★
Seara, cină oşenească. „Tocană", ouă, lapte.
Pînă cînd gazda, învăţătoarea Paulina Ciomega, ajutată de pictor şi studentă, va termina de pregătit asemenea bunătăţi, o ţigare fumată la marginea fîntînii din curte pe un butuc de lemn te îmbie irezistibil.
Ore de linişte. Soarele scăpată ca o aripă roşietică. în curtea vecinilor, dintre stîlpii unei case noi, ridicată din lemn, dar încă nezidită cu văioage, un glas de copilă acoperă zumzetul greierilor:
Pâsăruică galbenă vină şi mă leagănă; dar mă leagănă, frumos sa nu pic din leagăn jos. d'oi pica şi m-oi lovi la urmă ţi-i bănui...
„Ţi-i bănui"... „Ţi-i bănui"... — ce poate să însemne asta.
— Paulina, cum vine asta ? Ce vrea să spună ultimul vers ?
— Că îi va părea rău. Aşa se spune pe la noi! A-ţi bănui — a regreta. Ai înţeles ?
— Am înţeles, am înţeles...
Dar îmi păru rău că întrebasem. între timp glasul tăcuse.
— Vreţi s-o chem aici ? — mă întrebă o nevastă care trebăluia prin curte.
Dădui din cap că da. Atunci nevasta strigă :
— Ţîcă, vino aici, Ţîcă.
Credeam că fetiţa se va ruşina şi nu va veni. Dar peste cîteva secunde cineva îmi întinse un pumn de pere văratece :
— Vrei ?
— Vreau, fetiţă... Vrei să-mi cînţi ?
— Şi să gioc nu ?
— Bine, şi să joci.
Atît aşteptase Ţîca. Avea 6 ani şi e fiica unor vecini, începu o tropotită uşoară, însoţindu-şi paşii mărunţi, în iarbă, cu vorbe şi melodie :
112
Gatâ-te mireasă bine C-amu zine după tine Cu cingău şi cu pamblici Şi te-or duce de pe-aici...
Şi fiindcă singură jocul nu are haz, Ţîea îşi află repede un partener, pe Ionuţ, căruia îi spune să „ţîpe" clopul jos şi s-o prindă de mijloc.
Jocul se aprinde. Cei din jur, atraşi şi ei, îi ajută bătmdu-le ritmul. Un ritm scurt, întretăiat, plin de vioiciune. Un joc senin, în care nu tulburarea ci exuberanţa domină. Joc învăţat de la cei mari dar pe care copiii, în naivitatea lor, îl interpretează cu o notă gravă, plină de enigme, cum enigmatice sânt şi versurile pe care le „ţipuresc" în timpul „tropotitei" :
Miresuică roşie Dă-te jos din cocie să te vadă soacră-ta cum te-o gătat maică-ta...
Sau, asemenea sfaturi care pe buzele lor fragede au în acelaş timp un umor şi o sinceritate cuceritoare:
Miresuică dintre flori, Ia-ţi gindul de la feciori şi ţi-l pune la bărbat căci cu el te-ai măritat...
Au jucat şi au cîntat aşa pînă ce întunericul ne-a cuprins pe toţi în aceeaşi haină, din toate părţile. Prin cernerea înserării mai avui timp, o dată sau de două ori, să-mi arunc privirea prin curte.
Prima oară, ochii îmi fură atraşi de operaţiunea delicată a spălării unor scutece de copil, pe care o pruncă de 3—4 ani o făcea cu un zor în care începea să se întrevadă îndemânarea. Strângea pranicul puternic, cu amândouă mîinile, şi ridicîndu-1 deasupra capului îl lăsa să cadă peste rufele din covată cu un fel de sete în care regăseam imaginea văzută aici la toate râurile, a femeilor ce spală rufe.
A doua oară cînd privii in jur, observaâ că — prin ce minune ? — pranicul ajunsese în mâinile unui prunc de vreo doi ani în pielea goală, care ţinea de coadă un oodac de purcel şi-i administra din cînd ân când lovituri de care totuşi ramatorul, plin de o gravă înţelegere faţă de prunc, nu se sinchisea prea mult.
Unde eşti, Breugel ?
O lume aproape idilică, suavă, frustă, care mă făcea să regret că în loc de a-1 urma pe marele maestru al scenelor de genul acesta, Breugel, tovarăşul meu de drum, pictorul, se înfundase în casă unde ajuta de zor gazdei să prepare cît mai repede aşteptata cină oşenească.
8 — Viaţa Romîncască nr. 2
TEORIE Şl CRITICĂ
RURAL ŞI URBAN ÎN LITERATURA ROMlNÂ
MIHAl RALEA şi SAVIN BRATU
Ca şi literatura altor popoare păstrate îndelung în stadiul unei economii dominant agrare, literatura romînă a fost şi ea pînă tîrziu precumpănitor rurală. ,
Literatura cultă romînă, afirmată în secolul romantismului, avusese la începuturile ei ca premiză a dezvoltării cunoscutul principiu al întoarcerii către folclor. De-a lungul secolelor acesta fusese de altfel singura creaţie naţională produsă în mod anonim şi colectiv de popor şi asigurată de o circulaţie infinită în sinul poporului. Afirmarea literaturii culte romîne coincide de asemenea cu epoca de destrămare a relaţiilor feudale, de promovare a idealurilor naţionale şi sociale ale revoluţiei de la 1848. întoarcerea către folclor a însemnat în acelaşi timp întoarcerea către poporul de iobagi care năzuia spre lumină. In proclamaţia de la Izlaz, principalul manifest al revoluţiei, greutatea decisivă o avea istoricul punct al treisprezecelea, care cerea desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea. In jurul acestui punct s-au precizat poziţiile divergente ale revoluţiei bunghezo^demoeriatice, s-au stabilit tradiţiile unei lupte îndelungate legate de soarta ţărănimii române.
Problema ţărănească a rămas o problemă socială fundamentală a Romîniei moderne intrate pe drumul dezvoltării capitaliste dar aflate în continuare în faţa necesităţii istorice a desăvârşirii revoluţiei burghezo-demoeratice. Trăsăturile proprii stadiului imperialist încep şi ele să se manifeste în asemenea împrejurări specifice structurii noastre social-economice, cînd agricultura era încă dominată de puternice rămăşiţe feudale iar nivelul tehnic-economic al dezvoltării industriale era extrem de scăzut. Pe primul plan societatea românească la ânceputul secolului XX continua să-şi pună astfel problema agrară, a cărei rezolvare o cereau în mod imperios atît interesele maselor populare cât şi mersul obiectiv al dezvoltării istorice. Se poate spune că vreme ândelungată, după definitiva afirmare a contradicţiei dintre capital şi muncă ca principala contradicţie a orânduirii sociale din România, în jurul problemei agrare se concentrau, în antagonismul cel mai acut, pe de o parte interesele coaliţiei burghezo-moşiereşti, pe de altă parte, interesele poporului muncitor. Rolul istoric al proletariatului se preciza acum în primul rând ca acela al hegemonului in lupta pentru lichidarea rămăşiţelor feudale şi a proprietăţii moşiereşti în agricultură, pentru desăvârşirile revoluţiei burghezo-democratice. în Romînia din primele decenii ale secolului XX,cînd începea să se dezvolte capitalismul monopolist şi fuziona capitalul bancar cu cel industrial, oligarhia financiară însăşi, în curs de formare, mai era strâns legată de interesele clasei moşiereşti. In peisajul social semi-feudail al ţării, tradiţia trecutului, cu clasele lui în descompunere, se perpetua încă puternică, punîndu-şi pecetea pe noile clase şi categorii sociale. Sursa cea mai însemnată pentru completarea rândurilor clasei muncitoare din industrie şi transporturi continua să o constituie ţărănimea ruinată în procesul dezvoltării capitalismului la sate. Despărţirea de rural, nu era, astfel, încă nicăieri categorică. Viaţa orăşenească mai venea în continuarea celei rurale, chiar acolo unde se afirma cel mai puternic tră-
114
sărurile evoluate ale stadiului imperialist în dezvoltare capitalistă. Marii magnaţi ai capitalului românesc erau adesea şi mari moşieri şi „elită" financiară a ţării îşi făcea de regulă legături cu aşa zisa aristocraţie funciară. Deşi încep să existe generaţii de proletari, grosul acestora e constituit de prima generaţie desfăcută de vatra satului. Deşi societatea e dominată de parveniţii exploatării capitaliste, originea rurală a acestora e îndeobşte pregnantă. începutul de veac în Bucureşti, cel mai dezvoltat centru al ţării, aduce în scenă o elită exploatatoare dominată de concurenţa dintre nişte Tănase Scatii ai civilizaţiei orăşeneşti (cum va fi mai târziu Luimînăraru al lui Cărnii Petrescu) şi nişte mari financiari cu ifose boiereşti şi cu o „viaţă de ţară" în conace străbune (cum vor apărea, în definitiv, în întreaga literatură de mai tîrziu). La toate acestea, trebuie adăugat faptul că România intră ca o verigă în lanţul imperialist ca o ţară înapoiată, constituind, cum se ştie de mult, un fel de semicolonie pentru marile uniuni monopoliste internaţionale. De-aiei, contradicţiile sociale şi mai ascuţite, în care conflictele tradiţionale continuă să existe într-o^ stranie împletire cu sincronizarea- pe care şi-o impun generaţiile mai tinere din clasele exploatatoare cu modul de viaţă evoluat al capitalismului occidental.
Scriitorii romîni din jurul lui 1900, cînd nu sînt mici boiernaşi de ţară, încep din ce în ce mai mult să fie intelectuali de extracţie rurală direct ţărănească, aflaţi la prima sau la a doua generaţie de orăşanizare, legaţi încă, de cele mai multe ori nostalgic, de viaţa părăsită şi abia ceva mai tîrziu ridicaţi, mai mult polemic, împotriva acesteia, ou intenţia făţişă de a-i opune o altă viaţă, modernă, produs al civilizaţiei citadine.
în mod; firesc poezia românească s-a dezvoltat astfel sub semnul viziunii folclorice şi al inspiraţiei rurale, de la primul ei clasic — .Aleesandri — până la începutul secolului al XX-lea, cînd gustul cititorilor se îndreaptă de la vechiul poet al ţărănimii — George Coşbuc — la generaţia noilor poeţi ai ţărănimii, în fruntea cărora se află Octavian Goga. într-un anumit sens, însăşi revoluţia poetică săvârşită de Tudor Arghezi îşi trage izvoarele din viziunea ţărănească, proiectată pe un plan universal.
Proza artistică românească, în epoca ei de clasicizare, este şi ea în primul rînd ţărănească. întemeietorul modern al acesteia este Ion Creangă, a cărui expresie artistică ridică la un înalt rafinament autobiografia spirituală a ţăranului moldovean, proiecţiile sale mitologice şi observaţia sa realistă, incluzând snoava populară îhtr-o literatură a unui mare moralist. Proza realist-critică de observaţie socială şi tipologie reprezentativă începe şi ea prin explorarea lumii satului. Romanul realist românesc, dincolo de începuturi încă stângace, îşi începe tradiţia — după Nicolae Filimon -cu proza balzaciană a lui Ion Slavici, cane urmăreşte însă nu viaţa burgheziei pro-priu-zise, ci naşterea elementelor capitaliste în viaţa patriarhală a satului românesc. Delavrancea, Vlăhuţă şi alţi promotori ai prozei sociale în literatura noastră la sfârşitul veacului trecut urmăresc îndeoisefoi aceeaşi lume a satului sau drama dezrădăcinării intelectualilor plecaţi de la vatra părintească. Procesul penetraţiei capitaliste şi ascensiunii burgheziei în lumea satului pe spinarea moşierimii decăzute — cînd nu se adaptează noii orânduiri — şi al ţărănimii crunt exploatate deschide una dintre tradiţiile cele mai puternice ale literaturii noastre prin ciclul romanelor pe această temă ale lui Duiliu Zamfirescu. La începutul secolului XX scriitorul care avea să devină figura centrală pentru Întreaga jumătate de veac ce urmează a fost Mihail Sadoveanu, care şi-a axat întreaga operă pe ideea rezistenţei menite să opună penetraţiei capitaliste ansamblul valorilor morale şi artistice ale poporului.
în ceea ce priveşte teatrul romînesc, e de remarcat faptul că, în afara dramei istorice, acesta a ajuns relativ tîrziu la cultivarea dramei în genere, aşa cum a oultivat-o în literaturile mai vechi burghezia. Specia preferată în teatrul ro-mînesc
•l 15
a fost îndelung comedia satirică.Aceasta trebuia să îndeplinească rolul de tribună a criticii sociale strîns legate de lupta pentru triumful progresului împotriva stagnării şi reacţiunii. Prin intermediul comediei satirice, mai ales, teatrul românesc a trecut de la înfăţişarea sarcastică a unei boierimi decăzute şi a unor parveniţi din lumea ciocoimii rurale, la înfăţişarea sarcastică a societăţii politice burghezo-mo-şiereşti. Teatrul romînesc a adus astfel teatrului universal valorile operei lui Ca-ragiale. Ceea ce constituie un fenomen specific al raportului dintre această operă şi dominanta ţărănească a literaturii noastre este faptul că marele şi necruţătorul nostru autor satiric nu şi-a fixat niciodată în obiectivul săgeţilor sale viaţa ţărănească. Aceasta pătrunde în opera lui Caragiale numai atunci cînd comedia cedează locul dramei, ca în cazul Năpastei şi atunci cînd satira cedează locul nuvelei psihologice, cu un profund substrat social, cum se întâmplă în proza lui gravă.
Tema oraşului în literatura românească — cînd nu e obiect al satirei — se constituie iniţial mai ales sub aspectul amintit, al dezrădăcinării intelectualilor de provenienţă rurală. Este oarecum tema ţăranului venit la oraş, a adaptării dificile şi deseori dramatice la condiţiile unei civilizaţii burgheze citadine incipiente, a nostalgiei după o iluzorie patriarhalitate lăsată în urmă, aşa cum o cunoaştem îndeosebi din literatura rusă. Reprezentativă pentru această parte a literaturii noastre este, în primele decenii ale secolului, opera lui Brătescu-Voineşti.
Multă vreme literatura orăşenească pentru noi rămâne mai ales o literatură a târgurilor de provincie, în care modul de viaţă urban vine în directă atingere şi continuitate cu modul de viaţă rural. Tîrîtă la remorca adevăratei vieţi citadine burgheze, lipsită atît de energie ţărănească străveche, cît şi de energia nouă a arivismului burghez, viaţa tîrgurilor de provincie a creat şi la noi o bogată literatură a monotoniei disperante. Eroii ei nu sînt „burghezi" ci funcţionari sau liberi profesionişti mărunţi, cu toţii de extracţie rurală mai mult sau mai puţin apropiată. Din primii ani ai noului secol şi până de curînd proza romînească a consacrat numeroase pagini vieţii provinciale, care îşi intoxică lent indivizii cu monotonia ei, mutilându-le pînă la automatism sufletul. Plictiseala apasă cu aripi de plumb asupra personajelor dintr-o bună parte a literaturii lui Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu şi a altora. Repetarea stereotipă a aceloraşi acte suprimă încetul cu încetul individualitatea distinctă a acestor personaje. Drama lor este în esenţă aceeaşi: ân tinereţe apar un moment aprigi, dârzi, plini de resurse, de ideal. Pe urmă, viaţa ii îndoaie încet cu ochii în jos, către pământ. Cândva, şi ei au iubit, au sperat, au clădit în vis. Priviţi în etapa finală a evoluţiei lor, nimic nu mai aminteşte de ceea ce au putut fi odată, striviţi sub presiunea banalizării cotidiene mai tristă ca moartea, pe oare le-o aduce vârsta şi grijile. Sînt oameni care îşi suportă pasiv existenţa, fără voinţă, animaţi parcă de sfori nevăzute, victime inconştiente ale unei mediocrităţi tragice. Asemenea eroi nu pot avea psihologie fiindcă n--au personalitate. Literatura consacrată lor n-a creat nici tipuri, nici măcar portrete specifice. Indivizii descrişi sînt toţi la fel. Scriitorii sînt însă profund realişti prin analizarea -perfectă a atitudinilor stereotipe. Un tip literar presupune o sistematizare raţională a unei serii de acte convergente, logice dintr-un anumit punct de vedere. Atitudinea stereotipă însă n-are nici o consecvenţă logic justificată, ea poate fi luată izolat şi e totdeauna reacţia sufletească a oamenilor chiar fără caracter bine definit. într-o asemenea literatură apar de ase-semenea, veridice şi sugestive, situaţiile, adică complexul de atitudini diferite în jurul unui fapt oarecare, poziţia uşor diferenţiată pe oare o ia fiecare personaj în faţa acestui fapt.
Literatura oraşelor de provincie a jucat la noi rolul de intermediar între tradiţionala literatură a satului şi adevărata literatură citadină. Ea a accentuat prin reflectare artistică existenţa specifică a târgului provincial aflat între satul patri-
116
arhal, în care legătura socială e mai ales familială, şi marele oraş modern, în care legătura se bazează pe complexa diviziune a muncii în capitalism. Vasta noastră literatură a tîrgurilor a arătat caracterul tranzitoriu ai provinciei, în care viaţa rurală încearcă să se menţină, dar e în criză, iar ciitadinismul încearcă să pătrundă, dar apare abia ca un fenomen de imitaţie ridiculă şi dramatică. Familia provincială nu mai are baza economică de la ţară, ea se păstrează doar ca o dogmă, formal, fără substrat, prin simple prejudecăţi. Dar nici spiritul burghez, care fetişizează banul şi destramă aureola poetică a relaţiilor familiare, mu e încă pe deplin închegat. Personajul din literatura noastră despre tîngurile de provincie mai e, de cele mai multe ori, un sentimental. El n-a uitat complet trecutul şi nici nu priveşte liber viitorul în faţă. De aici aspectul său nelămurit, poziţia sa hibridă în scara socială. El pare înapoiat faţă de locuitorul Capitalei şi utopic faţă de ţăran. Soarta lui e tragică tocmai fiindcă nu are nici o bază socială trainică. El nu poate opta şi inevitabil stagnează, se ofileşte. De aici tristeţea literaturii despre aceste orăşele suspendate între două luimi, mai exact între două epoci de civilizaţie. Literatura noastră pe această temă abundă firesc de multiplicări ale Doamnei Bovary, care visează la viaţa intensă a Capitalei, dar n-are curajul să părăsească pe aceea mediocră a modestei sale urbe. Personajul literaturii de acest gen miucegăieşte prin neputinţă şi prin repetate ezitări insuficiente, viaţa lui apare sterilă, (v., la Sadoveanu, seria „focurilor în ceaţă", de la Floare ofilită şi Haia Scmis pînă la Locul unde nu s-a întîmplat nimic şi Cazul Eugeniţei Costea).
în mod practic toate curentele literare româneşti, aflate chiar în polemică fundamentală între ele de la sfîrşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru, conitipuau fie să se centreze în jurul problematicii agrare a lumii care continuă ruralul în urban sau a pătrunderii noilor relaţii burgheze în viaţa satului, fie să se definească în raport şi în opoziţie cu această problematică. Vechea mişcare literară a Junimii, în ciuda aristocratismului ei programatic, a promovat o literatură în care ţăranul rămânea personajul principal. Mişcarea literară a revistei Contemporanul, legată de formarea primului partid socialist din România, a cultivat cu predilecţie proza de protest social în legătură cu viaţa de mizerie a sătenilor şi cu tragedia sătenilor emigraţi la oraş în procesul proletarizării incipiente. Junimea reacţionară căutase imaginea unei umanităţi invariabile într-un sat nemişcat din albia lui milenară, Contemporanul, socialist, intuind procesul acumulării primitive a capitalului, reflecta tragedia ţărănimii supusă penetraţiei burgheze peste reminiscenţe feudale încă puternice. Mediul rural rămânea însă şi într-un sens şi în celălalt obiectul principal al literaturii noastre. După 1900 curentul retrograd al semănâtorismului încercase să învie imaginea falsă a unui sait idilic, pitoresc, păstrător al naţionalismului pur, şi opus oraşului, zugrăvit ca o sodomă năpădită de străini. Curentul cel mai fertil — pînă la primul război mondial — în combaterea sămănătorismului, acela al revistei Viaţa Românească, legată de mişcarea numită poporanism a opus literaturii idilice a satului nu o literatură a oraşului modern, ci una a satului înfăţişat realist-critic în adevărata lui lumină, care destramă vălurile iluzorii ale unui patriarhalism stagnant.
Astfel, se poate spune în linii mari că literatura română modernă poartă pecetea apariţiei ei istorice într-o epocă în care o alcătuire socială apunea, iar alta încă nu se precizase în formele ei cele mai proprii. Ea se aşezase la intersecţia amurgului feudalismului cu formarea mediului orăşenesc burghez. Lumea trepidantă a oraşelor tentaculare, nervozitatea urbană cu problemele şi preocupările ei, burghezia între-pidă şi avidă, tehnica asurzitoare şi confortabilă a marilor industrii, spiritul revoluţionar al marii muncitorimi industriale erau încă în formare. Lumea care murea îşi trimitea ultimele chemări. iEa nu fusese încă radical înlocuită. Mediul semi-arhaic,
117
de răzăşie, de conac, de mic orăşel provincial, acelaşi ca pe vremea bezmanului boieresc, continuă să trăiască. Revoluţia industrială încă nu măturase de pe faţa pămîn-tului nostru aparenta idilă veche. Această lume în declin, de ţărani încă speriaţi de primejdia schimbării modului de viaţă strămoşesc, de mari şi mici moşieri anacronici, de ţigani lăutari, de haiduci, de evrei sărmani, de domnişoare şi languroase şi romanţioase ca un vals de Chopin ori ca o noapte cu lună pe lacul unui castel, de mici burghezi provinciali, lume pe care generaţiile. viitoare nu vor mai vedea-o, îndeosebi Mihail Sadoveanu a fixat-o nemuritor în opera sa din primul sfert de veac. Pînă către sfîrşitul deceniului al treilea am avut mai ales o literatură a ţărănimii, a micii burghezii de provenienţă rurală, a mahalalei, a futncţionărimii ; a marelui oraş modern, a burgheziei şi a conflictului fundamental dintre muncă şi capital, am avut prea puţin ori de loc.
O reacţie antiruralistă în literatura noastră s-a manifestat totuşi încă în pragul lui 1900 prin şcoala pe care încercase să o întemeieze Literatorul lui Macedonski. Această reacţie revendica însă prea puţin necesitatea reflectării în literatură a noilor procese economice, sociale şi psihologice legate de dezvoltarea capitalisimului, de intrarea Romîniei în sistemul mondial imperialist, de prioritatea pe care o câştiga oraşul în dauna satului pe planul vieţii sociale. Reacţia macedonskiană apela îndeosebi la ceea ce mai târziu adepţii modernismului vor numi sincronizarea cu literatura contemporană a apusului. După 1900 propagatorii unei literaturi baude-lairiene, înainte de a avea în ţara noastră o reală problematică baudelairiană, s-au înmulţit. Ridicînidu-se pe drept cuvânt împotriva caracterului retrograd al literaturii semănătoriste pe tema ţărănească, ei au ajuns adesea să nege însăşi actualitatea tematicii ţărăneşti. Ba chiar, în genere, capacitatea ei de a se valorifica pe un plan major.
Lovinescu, în tinereţe, antrenat în desfiinţarea semănătorismului, credea că poate analiza „întrucât ţărănimea participă la literatura universală", începând prin a constata că n-avem a căuta ţărani la Sofocle şi lEuripide. „Aşi voi să mi se arate partea ce revine ţăranilor în opera poetică a oricui dintre marii poeţi ai literaturii înaintate" — scria tînărul, în 1905, cu ingenuitatea pe care, desigur, nu o va mai avea criticul matur. Ţărănimea — demonstra el, însă, cu argumente esenţial păstrate de^ lungul întregii sale critici — participă puţin la literatura cultă în mod inevitabil, în primul rînd pentru că ar fi „redusă şi elementară", n-ar avea „viaţă sufletească" ba chiar ar fi caracterizată prin „o oarecare amoralitate placidă şi netuiburată" O literatură de „observaţie fină şi pătrunzătoare" oprită la mediul rural, inevitabil „ar fi trebuit să se învârte în mijlocul eternelor subiecte de cîrciumă, de biserică sau de certuri cu proprietarii — mai toate de o potrivă de banale". Teoretizată de critica lui Eugen Lovinescu, campania antiţărănească în literatură declara tematica rurală inevitabil desuetă, lirică într-o fază de obiectivare a literaturii, elementară cînd literatura îşi cucerea complexitatea maximă a analizei psihologice şi predispusă a crea confuzia valorilor estetice cu cele etice şi etnice. Se respingea astfel nu numai literatura idilică despre sat, nu numai literatura care făcea din apărarea satului un pretext de agitaţie naţionalist-şovină, ci şi în egală măsură literatura realist-critică protestatară despre realităţile săteşti. Şcoala lui Lovinescu a creat prejudecata primitivităţii oricărei literaturi pe temă rurală. Ea a opus acesteia exigenţa — firească pentru evoluţia istorică — a unei literaturi citadine, obiective şi complexe. Dar această exigenţă însăşi apărea mai preocupată de viaţa interioară a unei intelectualităţi prematur dezabuzate decît de dezvăluirea autentică a conflictelor sociale din viaţa marelui oraş industrial.
In ciuda exigenţelor teoretice literatura noastră şi-a continuat dezvoltarea înfloritoare, creîndu-şi capodopere de valoare. universală mai ales pe temă rurală,
118
dar abordînd cu succes şi tematica urbană atunci cînd aceasta s-a impus în mod obiectiv şi nu din spirit de imitaţie atenţiei artistice.
Cel mai mare scriitor al primei jumătăţi de veac.în literatura română rămîne Mihail Sadoveanu, care nu a absentat nici de la reflectarea realităţilor citadine în faza matură a creaţiei sale, dar mai ales a rămas legat de realitatea istorică a ţărănimii noastre de-a lungul veacurilor pînă în contemporaneitate. Creaţia sa, unitară prin viziune, protesta împotriva alienării esenţei umane în lumea modernă capitalistă. El repudia americanizarea treptată a vieţii prin tehnică, industrie, ca factor al dezumanizării, oarecum în spiritul pe care îl cunoaştem din prima fază a ideologiei unui Charles Peguy. Ca şi acesta, Sadoveanu avea o repulsie pentru victoria burgheză a cantităţii asupra calităţii, îl dezgustau splendorile reci ale unui confort dus la extrem, mecanizarea oarbă a unei lumi în care omul e supus maşinii. împărtăşind mentalitatea ţăranului ameninţat de penetraţia capitalistă, Sadoveanu cultiva inadaptabilitatea la atracţiile unui urbanism care îl obosea prin mediocritatea şi platitudinea lui. El ura civilizaţia burgheză şi visa o orânduire socială în care o adevărată civilizaţie umanistă să fie a poporului însuşi, a celor ce muncesc, şi să valorifice din plin virtuţile străvechi ale ţărănimii ca simplitatea, eroismul, comuniunea cu natura, înţelepciunea necoruptă de rafinamente sterilizante. într-o asemenea viziune Sadoveanu a putut demonstra printr-o operă masivă formarea progresivă a psihicului românesc. Departe de a rămâne un scriitor al realităţilor elementare, el a procedat metodic şi pe plan artistic, mergând de la simplu la complex. Ne-a arătat mai întîi ceea ce e indiscutabil legat de realităţile româneşti, puternic reliefate în lumea satului : natura noastră. Pot fi în altă parte peisaje asemănătoare, — identice nu se găsesc nicăieri. Există o tonalitate mai crudă ori mai sumbră a culorii, o densitate particulară a aerului, o vivacitate a vegetaţiei; atîtea imponderabile oare deosebesc pământul de aici de cel de dincolo. Da popoarele ce au ajuns mai tîrziu în stadiul civilizaţiei moderne, natura e primordială. Omul abia desprins de ea, e mai puţin însemnat. De aici importanţa deosebită acordată naturii în literatura ţărilor tinere, — inclusiv în a noastră.
Cu timpuul a venit diferenţierea : omul s-a desprins din natură. La început nu se. deosebea bine de ea. Păstra elementele aspre ale sursei creatoare, sufletul său era o prelungire a instinctelor elementare. Desfăcut proaspăt din firea înconjurătoare, seamănă adesea cu dânsa. în această perioadă a geologicului şi preistoricului românesc, Sadoveanu ne-a arătat omul simplu, ţăranul milenar, sumbru, trist, chinuit de mizeria fizică, de teroarea superstiţiilor, flacără slabă, bătută de toate vânturile, în îndărătnică năzuinţă către umanitate.
în epoca „genezei", în care se desprind apele de uscat, domneşte întunericul şi misterul. Nimeni, poate, în literatura universală — fiindcă lipsesc condiţiile de aici — n-a redat mai poetic această taină a începuturilor în care neînţeleasa natură stăpâneşte încă sufletul, în. care omul se zbate ca să se recunoască, să se definească, să se rupă din izvorul care 1-a creat. Sînt în opera lui Sadoveanu în această privinţă pagini de viziune grandioasă şi înfloritoare asemenea paginilor bibliei, unice în literatura lumii.
Mai pe urmă procesul de umanizare a continuat. Natura e treptat învinsă, ţăranul, mai puţin primitiv, mai conştient de limitele condiţiei sale umane şi sociale, e mai trist, mai chinuit, dar evoluează pînă la o speţă umană mai ridicată. E încă plin de gustul epopeelor, al bătăliilor, al bărbăţiei fizice. E haiduc şi erou de baladă. E însă mai complicat. Civilizaţia a adăugat la sufletul rudimentar, care era o simplă prelungire a naturii, încă o coardă.
într-o epocă de mari convulsiuni sociale, Sadoveanu a preferat să-şi aleagă eroii multă vreme mai ales dintr-o asemenea realitate a oamenilor vechi, care i se
119
păreau statornici şi fixaţi, cu suflet simplu, dar bine caracterizat. în opoziţie cu aceştia, el a prezentat fugitiv formaţiile tipologice mai recente, încă nefixate, instabile, cu o structură încă vag determinată.
După Sadoveanu literatura romînă cunoaşte o dezvoltare a romanului propriu-zis, în primul rînd pe aceeaşi veche temă rurală. Primul romancier român în ade>-văratul înţeles al curantului, creator epic viguros şi obiectiv, este Liviu Rebreanu. In continuarea operei lui Slavici, acesta realizează monografia realistă a satului romînesc ardelean în perioada transformării lui capitaliste. După un şir de nuvele remarcabile în epocă, Rebreanu apare spre sfârşitul celui de al doilea deceniu cu romanul său Ion, care poate fi socotit primul roman cu adevărat închegat al literaturii noastre. Pe fundalul aparent invariabil de secole al moravurilor săteşti se proiectează drama ţăranului sărac, care învaţă drumul burghez al îmbogăţirii. Cu un cinism care aminteşte parvenirea eroilor balzacieni, fără a pierde însă caracterul frust al ţăranului, îmbinând lipsa de scrupule cu o ingenuitate firească în care însăşi noţiunea de scrupul şi conţinutul ei nu există, Ion urmează semilucld, semiinstinctiv un aşa zis glas al pământului. Desnodămiîntul tragic al personajului relevă contradicţia dintre calea aleasă, care implică o treptată dezumanizare, şi umanitatea spontană, greu cenzurabilă, a ţăranului. Ion luptă pentru pământ şi pentru avere, dar nu se poate smulge din tradiţionalele legături ale omului natural şi cade victimă glasului iubirii. Ion nu e astfel nici un Rastignac, nici un Julien Sorel, el acţionează brutal şi şiret în atingerea scopului propus, dar nu-şi poate contraface simţămintele, nici nu-şi poate sacrifica pasiunile elementare pe altarul treptei sociale pe care a rîvnit-o. Ion nu e un personaj balzacian sau stendihalian şi pentru că e mai puţin o individualitate, cît un tip general, un exponent al unei ample categorii de ioni, care urmează acelaşi drum şi se lovesc de aceleaşi contradicţii social-psihologice.
Liviu Rebreanu este un mare romancier obiectiv, dar nu al caracterelor puternic diferenţiate, ci al masei sociale reprezentate printr-un exemplar ilustrativ al ei, sau prin ea însăşi, luată ca atare, ca un amplu personaj colectiv. Romanul epocal al lui Rebreanu, Răscoala, consacrat puternicei mişcări ţărăneşti de la 1907, are în centrul lui tocmai un asemenea personaj colectiv. Indivizii care apar numiţi şi oarecum relevaţi în acţiunea generală a masei răsculate subliniază îndeosebi atitudinile, situaţiile, gesturile diverse ale personajului colectiv, care îi înglobează. Această prezentare masivă a colectivităţii deasupra individualităţilor, abia desprinse din ea, nu dăunează tabloului social lucid observat în diferenţierile sale, atât ân lumea satului stratificat recent după legile orânduirii capitaliste, cît şi în lumea oraşului. Fiecare personaj ilustrativ îşi joacă rolul necesar în momentul dat, apare şi dispare pentru a sublinia o poziţie diferenţiată. Mişcarea indivizilor slujeşte astfel reliefării unei mişcări sociale ample şi contradictorii.
Excelent romancier al realităţilor rurale, just observator al conflictului social în genere, Rebreanu a eşuat ori de cîte ori a încercat să creeze caractere distincte, plasate în lumea oraşului.
Limitarea sferei de reflectare romanescă la un mare creator de viaţă socială cum este Rebreanu, care nu izbuteşte să fie totuşi şi un mare creator de tipuri individualizate, trebuie pusă în legătură cu faptul că pînă în deceniul al treilea romanul propriu-zis abia dacă exista în literatura noastră.
înainte de război, scriitorii noştri profesau îndeosebi nuvela şi schiţa. Romanul „clasic", de tip balzacian, creat mai ales pe baza necesităţilor de reflectare a vieţii burgheze orăşeneşti, a ajuns la noi mult mai târziu, fiindcă însăşi structura societăţii noastre era de aşa natură încît nu-i îngăduia dezvoltarea. întârzierea romanului românesc este evident legată de ruralismul ei. Un puternic conformism gregar, în care domneşte cea mai strictă uniformitate, constituie mentalitatea co-
120
mumă. Toţi membrii societăţii sînt la fel, au aceleaşi gusturi, aceleaşi aspiraţii. Datina şi tradiţia predomină. Tentativele de originalitate şi progres sînt extrem de rare, fiindcă individualitatea creatoare nu s-a degajat încă din mediul social, nu există independent ca o valoare autonomă. Sufletul colectiv e singura realitate. El se impune indiscutabil, constrângător, membrilor grupului, asimilîndu-i cu totul în masa omogenă.
Acestea se întîmplă în societăţile primitive. în .grupurile ceva mai evoluate individualitatea apare, se desenează cu oarecare claritate, dar rămâne încă rară şi sporadică. Cele câteva personalităţi importante ale grupului sânt utilizate în politică, devenind şefi de trib, de religie sau de partide. Viaţa publică acaparează acel număr redus de oameni ceva mai deosebiţi. Dar aceştia pot inspira cel mult istoria. Pentru roman trebuiesc individualităţi, dacă se poate spune individualităţi anonime, — nu publice.
O societate fără individualităţi nu poate avea roman. Romanul e povestea unor oameni caracteristici, originali, a căror viaţă se degajă clar de mediul cu care intră în conflict. Viaţa lor sufletească trebuie să fie complexă, tocmai ca să fie posibil acest conflict, adică să apară în conştiinţa lor /probleme care îi torturează şi-i opun mediului potrivnic.
Dar, cum spuneam mai sus, nu individualităţile publice oferă materia romanului. Acestea sînt captate mai ales în istorie şi mitologie. Romanul nu apare decît într-o societate aşa de diferenţiată încît orice om e în felul lui o individualitate. Romanul e povestea individualităţilor fără strălucire în viaţa publică, a individualităţilor aparent înecate în masa mare a publicului. Persoane fără importanţă istorică, dar cu mare semnificaţie morală. Romanul e povestea vieţii şi sufletului inăividua--lităţilor private cele mai caracteristice.
Desigur, o asemenea teorie a romanului n-am putea-o aplica mecanic la istoria literaturii noastre, dar ne poate sugera un punct de vedere rodnic. întârzierea romanului românesc propriu zis poate fi pusă în legătură ou aspectele relativ înapoiate pe care le îmbrăca adesea societatea noastră chiar în stadii atît de evoluate ca acela al imperialismului, precum şi — mai ales — în legătură cu însăşi capacitatea scriitorilor de a pătrunde dinamica vieţii sociale. Scriitorii sezisau conflictele colective în viaţa satului, ale ţărănimii dezrădăcinate din modul die trai arhaic, divizate în conformitate cu stratificarea socială capitalistă, asuprită în întregul ei de împletirea exploatării capitaliste, noi, cu aceea feudală, veche. Romanul răscoalei de la 1907, ca şi al lui Ion e romanul unor mase şi al unui tip. în acelaşi sens, masa şi tipul constituie obiectul observaţiei romaneşti în lumea „nouă" a oraşului capitalist, înainte de precizarea unor individualităţi distincte, a unor caractere în acelaşi timp reprezentative pentru societate şi în opoziţie cu ea.
Literatura pe care o aveam înainte şi imediat după primul război mondial confirma această situaţie determinată social-istoric. Cînd era vorba de pături sociale, în care sufletul colectiv domina cu puterea lui de asimilare omogenă, aşa cum era ţărănimea ori mica burghezie, adică atunci cînd scriitorul nu voia să înfăţişeze indivizi caracteristici, ci numai figuri tipice din mulţime, el reuşea de minune.
Cînd scriitorul a sezisat şi în mediul nostru social individualităţile bogate şi variate, situaţia s-a schimbat. Cînd fiecare individualitate, fără să aibă cine ştie ce rol! de celebritate în stat, a început să devină în familia, în satul, în locul ei de muncă, sau pur şi simplu în viaţa sa privată, o persoană cu viaţă sufletească autonomă, cu propriile sale probleme de conştiinţă, cu caracteristicul visurilor şi aspiraţiilor sale bine delimitat, cu dramele sale personale deşi reprezentative, atunci romanul romînesc a devenit o realitate. Acest fenomen s-a produs îndeosebi începând cu perioada dintre cele două războaie.
121
însuşi primul război mondial a generat un avânt al romanului, pe o linie puternic realist-oritică. Pe lingă romanul masei care luptă şi suferă, se conturează şi trec pe primul plan individualităţile, mai ales intelectualii oare trăiesc experienţa războiului şi problemele grave de conştiinţă pe care le ridica acesta (v. de la „Pădurea Spânzuraţilor" la „întunecare" şi „Ultima noapte de dragoste").
în această perioadă ruralul şi urbanul deopotrivă au început să devină obiectul unei reflectări realiste, sociale şi psihologice complexe, care şi-a găsit în roman expresia artistică necesară şi, indiscutabil, în acest moment exigenţa unui Lovinescu în direcţia creării unui roman obiectiv şi citadin devine efectiv fertilă şi profund îndreptăţită.
Ruralismul primitiv a continuat să fie cultivat, aproape în mod exclusiv de mişcările literare reacţionare neo-semănătoriste grupate mai ales în jurul aşa numitului curent gîndirist, variantă românească şi ortodoxistă a curentelor prefasciste din occident. Realităţile unui ruralism primitiv deveneau pentru acest curent realităţi ideale, care trebuiau ferite de corupţia complexităţii vieţii moderne. Omul rămânea pentru o asemenea literatură o fiinţă biologică, o brută instinctivă, confundată în masa nediferenţiată, care trebuia să fie înfrînată, după principiul monar-hico-autoritar, şi mânată la acţiune prin stimulente naţionaliste şi mistice. O asemenea literatură cultiva păstrarea inegalităţii sociale în caste bine distincte stabilite de dumnezeu. Ortodoxismul ei lipsit de generozitatea creştinismului primtiv era înainte de toate o predică a unei orînduieli bazate pe ordinea veohe, socotită inebranlabilă.
Dezvoltarea literaturii cu temă urbană în perioada dintre cele două războaie mondiale a avut loc în parte şi ca reacţie faţă de caracterul retrograd al literaturii ruraliste de tip neo-semănătorist şi gîndirist. Stagnării fals idilice literatura urbană îi opunea realitatea socială complexă a Romîniei burgheze cu conflictele ei puternice, cu dramele şi căutările unor individualităţi marcante. Caracterul de critică socială acerbă al acestei literaturi se împletea cel mai adesea la scriitorii de valoare în toate încercările lor de a crea o literatură a analizei psihologice în medii sociale reprezentative. Apare acum seria romanelor lui Camil Petrescu consacrată îndeosebi lumii intelectualilor cu o conştiinţă profundă a existenţei lor sociale în conflict cu orânduirea neprielnică gîndirii şi creaţiei autentice, torturaţi de nelinişti filozofice privind condiţia umană şi introspectaţi pînă la obsesie. La Camil Petrescu, ca şi la Hortensia Papadat Bengescu, apare în mod intens lumea balzaciană a marelui oraş. Aici apare mai ales lumea burgheziei postbelice, constituită din noii îmbogăţiţi, din parveniţii recenţi. Puternici prin independenţa economică şi în acelaşi timp liberi de orice prejudecată, de orice principiu de conduită spirituală, eroii acestei lumi îşi pot permite fără frică de sancţiune orice dezmăţ. Sufletul lor e încă primitiv şi grosier sub reflexe de aur şi purpur. Din civilizaţie ei n-au preluat decît confortul. O asemenea burghezie apărută în urma războiului a constituit obiectul reflectării literare în toate ţările. Burghezia românească postbelică reflectată în noile romane nu are însă nici reticenţa, pudoarea, şi estetica snoabă a celor din ţările mai evoluate. Mediul burghez în noile romane, mai ales la Hortensia Papadat Bengesicu, e un mediu care nu mai e cel din piesele lui Ca-ragiale, ridicul în maimuţăreala lui, dar care nu e încă nici cel din Balzac, fiindcă personajele sînt mediocre în răutate, lipsite de patos în viciu şi pasiune.
Consacrată astfel intelectualităţii ridicată deasupra masei prin individualităţi puternice şi dramatice sau unei burghezii parvenite pe cea mai înaltă treaptă socială, dar rudimentară psihologic, literatura urbană dintre cele două războaie a creat romane valoroase, dar s-a păstrat într-o unilateralitate flagrantă în raport cu realitatea esenţială a vieţii orăşeneşti moderne. Cu excepţia lui Alexandru Sahia şi a
122
altor scriitori angajaţi în lupta revoluţionară a proletariatului, sau simpatizanţi ai acestei lupte, literatura urbană dintre cele două războaie a reflectat cu totul insuficient realitatea fundamentală a conflictului dintre muncă şi capital, ca şi viaţa de nevoi, aspiraţii şi luptă a clasei muncitoare. Aflată oarecum, mai mult sub influenţa literaturii străine, prea adesea situată la remorca mişcării literare franceze îndeosebi, această literatură a devenit proustiană înainte de a fi dezvoltat toate posibilităţile balzacianismului şi fără să fi cunoscut investigaţia multiplană de tip zolist, care a creat la vremea ei atît un mare roman al Pământului, cit şi un mare roman al Muncii.
literatura română actuală, reflectând profundele fenomene ale vieţii în transformare revoluţionară, restabileşte raportul just între rural şi urban, ca şi pe acela dintre diferitele medii citadine. în centrul ei se află procesele transformărilor capitale din baza şi conştiinţa socială, apariţia individualităţilor proprii orânduirii socialiste, care îşi afirmă personalitatea umană pe deplin, luptînd împotriva individualismului, în acest context, vechea literatură pe temă rurală capătă cu totul alte dimensiuni morale şi psihologice. Ea sondează sufletul ţărănesc în etapa istorică fără precedent în care omul milenar, cu o evoluţie relativ înceată, compatibilă cu păstrarea unor trăsături invariabile de-a lungul cîtorva orînduiri succesive, se transformă în omul agriculturii celei mai moderne dar, mai ales, în cetăţeanul unei societăţi colectiviste. Literatura urbană, continuând şi aprofundînd tema intelectualului oare cugetă asupra raportului dintre sine şi societate, ca şi tema demascatoare cu luciditate a burgheziei exploatatoare, acordă acum locul primordial temei muncitoreşti. Romanul nostru actual a adus astfel tipologia inedită pînă acum a clasei muncitoare din trecut şi prezent.
îndrumată de învăţătura marxist-lenindstă, literatura noastră nouă, realist-socialistă descoperă astfel imaginea reală a societăţii româneşti, cum s-a constituit ea în epoca modernă. Tema oraşului nu „concurează"" tema rurală, atît de abundent abordată şi azi de mulţi scriitori ai noştri. Dar oraşul îşi capătă autentica lui funcţie în societatea evoluată, iar scriitorii identifică, încă din trecut, ascensiunea forţelor proletare revoluţionare. Tema luptei clasei muncitoare conduse de P.C.R. constituie axa reflectării proceselor social-politice din viaţa oraşului nostru dinaintea revoluţiei socialiste. Cu atît mai mult tema revoluţiei şi construcţiei socialiste, multilateral desfăşurate, îşi situează acţiunea în primul rând în mediul muncitoresc, acolo unde-şi desfăşoară activitatea creatoare forţa conducătoare a noii societăţi. Un roman al zilelor noastre poate deschide nemărginite perspective unei viziuni calei-doscopiee asupra societăţii noastre în care clasele sociale frăţeşti colaborează în acţiunea comună de desăvîrşire a construcţiei socialiste, aşezând alături muncitori, ţărani şi intelectuali, din diferite generaţii, angajaţi în procesul complex al luptei dintre vechi şi nou. Evident, problematica noului roman romînesc şi a raportului dintre rural şi urban în anii noştri nu intră în vederile acestui articol, care a urmărit doar liniile directoare ale problemei în cadrele perioadei istorice de pînă la cel de-al doilea război mondial.
ABSENTE NEMOTIVATE IN „BIBLIOTECA ŞCOLARULUI"
SANDA RADIAN
Doi ani şi jumătate de apariţie a unei colecţii nu sînt suficienţi pentru a prilejui un bilanţ de activitate dar oferă destul material pentru a desluşi în ansamblu cîteva din trăsăturile ei. Acest lucru se poate face cu atît mai uşor în. privinţa Bibliotecii Şcolarului cu cît însăşi denumirea ei ne dă o indicaţie precisă asupra cercului de cititori căruia i se adresează, asupra scopului pentru care a fost creată.
Biblioteca Şcolarului are în. primul rînd în vedere pe elevii din şcolile de învăţământ general, urmărind să le pună la dispoziţie texte de lectură selecţionate şi interpretate, să le lărgească orizontul asupra creaţiei literare şi să le trezească dorinţa de a continua să descopere frumuseţile literaturii noastre şi ale celei universale. Sîntem siguri însă că în concepţia redactorilor colecţiei nu a fost uitat nici numărul mare de cursanţi ai şcolilor serale, ai şcolilor profesionale şi toţi tinerii care, chemaţi astăzi pe diverse căi spre cultură, trebuie puşi în contact cu monumentele literaturii.
Având deci un puternic caracter pedagogic şi didactic, menirea Bibliotecii Şcolarului constă în a fi un îndrumător al lecturii tinerilor din ţara noastră şi, în consecinţă planul ei de apariţie trebuie, în mod firesc, să răspundă acestei sarcini.
Ne-am imaginat înainte de a cerceta cu atenţie realizările de pînă acum ale coleoţiei că, pornind de la considerentele de mai sus, Bibloteoa Şcolarului a acordat un spaţiu corespunzător literaturii de după 23 August, nu numai pentru importanta contribuţie pe care, prin conţinutul ei, o aduce la educarea tineretului în spiritul moralei comuniste, literatura de după eliberare, dar şi datorită faptului că, dezbătând probleme foarte actuale, probleme cu care tineretul se întâlneşte zi de zi, aceste opere sînt pline de interes pentru el, constituie acea lectură care pentru un începător în ale cititului îl apropie în modul cel mai firesc şi uşor de carte.
Trebuie să spunem însă, de la început, că, oricât pare de surprinzător, situaţia nu se prezintă astfel. De obicei nu statistica, nu apelul la cifre deschide porţile analizării unor lucrări de literatură. Dar în cazul de. faţă trebuie să amintim de cifre căci ele ne duc la un tablou concludent, demonstrând cît de slab este reprezentată literatura contemporană în Biblioteca Şcolarului. Intre anii 1960—62 în această colecţie dintre 54 de titluri publicate sau în curs de apariţie doar 4 cuprind texte ale scriitorilor care şi-au dus activitatea după 23 August. Acestea sânt ediţiile Arghezi, Beniuc, Galan şi volumul II din Teatru contemporan. Faptul în sine e grăitor. S-ar putea argumenta că, la numărul mic de apariţii anuale (ne întrebăm de ce este atît de restrâns spaţiul acordat acestei colecţii) necesităţile de popularizare a clasicilor literaturii române, a scriitorilor perioadei de la 1848, a curentului Contemporanului, etc. a impus, dincolo de intenţiile editurii, acest rezultat. Dar lucrurile nu trebuiesc privite cu uşurinţă. Cu cît posibilităţile de publicare sînt mai parcimonioase cu atât criteriile de selecţie trebuie să se bucure de o mai mare atenţie, cu atît trebuie drămuit ou o mai mare grijă locul deţinut în ea de fiecare scriitor din
124
diversele etape ale istoriei literaturii noastre. Astfel considerăm inadmisibil faptul că atunci cînd în Biblioteca Şcolarului au apărut autori de incontestabilă valoare ca : G. Brăescu, I. M. Mironescu, Spiridon Popescu, I. A. Bassarabescu, dar care printr-o justă proporţionare a planului ar fi putut să fie publicaţi şi mai tîrziu, n-au avut parte în schimb de nici o culegere scriitori ca Marin Preda, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, Titus Popovici, pentru a enumera doar pe cîţiva dintre creatorii de frunte cu care se mândreşte astăzi Republica noastră
De asemeni se pare că se merge pe calea minimei rezistenţe cînd în aceste condiţii trece înaintea necesităţii de a umple grabnic lacunele existente, preocuparea pentru reeditări. Astfel, în decurs de doi ani s-a tipărit D. Th. Neculuţă : „Spre ţărmul dreptăţii" şi Ion Creangă : „Amintiri din copilărie" în două ediţii. Chiar dacă volumele colecţiei se epuizează toate, relativ repede, completarea cu acei creatori de seamă ai literaturii contemporane a căror nedreaptă absenţă e izbitoare trebuie să aibă preponderenţă. Totodată unii scriitori, ca de pildă Alexandru Vla-huţă e reprezentat în acest răstimp prin trei volume (Dan, In viitoare şi România pitorească) cînd s-ar fi putut folosi o culegere mai redusă. O altă exemplificare de irosire a unui spaţiu care trebuie utilizat cu atîta economie o constituie ideea de a publica prematur „Texte de limbă veche românească", interesante poate pentru cercetători, dar,, care, pentru majoritatea tinerilor, nu au darul de a-i apropia de literatură ci rămîn cel mult un ajutor al celui mai scurt capitol din manualul de literatură, pe cîtă vreme alte capitole mult mai vaste n-au găsit cuvenitul ecou.
Dacă în privinţa numărului scriitorilor de după 23 August colecţia se prezintă deficitară, lucrurile nu stau mult mai bine în legătură cu literatura dintre cele două războaie. Filonul realist al prozei din această perioadă nu este prezent printr-o serie din reprezentanţii lui de frunte, cum sînt Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengesou şi Ion Călugăru. Apărut în cadrul colecţiei doar cu piesa „Bălcescu", "activitatea lui Camil Petrescu rămâne trunchiată, ignorîndu-se complet aportul lui dintre cele mai strălucite în primele decenii ale secolului nostru. O explicaţie a faptului că aceşti scriitori precum şi alţii nu ocupă un loc în Biblioteca şcolarului îl poate constitui punctul de vedere al ocolirii lucrărilor mai vaste, atunci când ele nu pot fi publicate în întregime. Desigur că fragmentarea unor romane sau piese ştirbeşte din rotunjimea compoziţională, din valoarea lor artistică şi chiar din profunzimea concepţiei. Dar atunci cînd condiţiile sînt de natură să împiedice apariţia în întregime a unor asemenea opere (şi dacă s-a putut excepta romanul Dan, de ce această soartă fericită n-o pot avea şi alte lucrări ?) nu este mai fericită soluţia imperfectă de a ilustra cit de cît opera respectivului autor decît renunţarea de a-1 publica ? Mai ales că această cale ar fi permis prezentarea unei imagini mai con-plete a scriitorilor cu ceea ce au mai reprezentativ în totalitatea creaţiei lor. De pildă, ar fi putut să facă să nu lipsească din oglindirea activităţii lui Sadoveanu evocarea, istorică, povestirea de largă respiraţie dinainte şi de după 23 August. Biblioteca Şcolarului se mulţumeşte dimpotrivă cu câteva schite şi povestiri scurte ale scriitorului. înlăturarea acestei false concepţii estetizante care contravine rolului didactic al colecţiei ar fi dus măcar la un volum din opera Hortensiei Papadat-Bengescu sau a lui Ion Călugăru. Şi, gîndindu-ne tot la sădirea dragostei pentru literatură, alegerea acestei soluţii ar fi ţinut seama şi de faptul că romanul a câştigat o mare preferinţă la publicul contemporan, că el a fost şi este un fenomen
125
de prim plan al literaturii noastre, corespunde dezvoltării ei şi nu poate fi eliminat din colecţie sau menţionat doar în prefeţe in timp ce textul ce urmează conţine doar mostre „ale genului scurt". De asemeni o serie de terne cu răsunet puternic în literatura noastră, cum e de pildă campania antimilitaristă dinaintea celui de al doilea război mondial care oglindea starea de spirit antirăzboinică a maselor, apare cu un reflex foarte palid dacă în colecţie nu îşi găsesc posibilităţi de publicare capitole din Balaurul, Ultima noapte de dragoste,. Strada Lăpuşneanu, Pădurea spîn-zuraţilor. Dacă în privinţa evitării romanului am mai întrezărit o nemotivată explicaţie, ducînd la lacune regretabile (de altfel unii îngrijitori au răsturnat cu succes asemenea prejudecăţi cum o dovedeşte I. Mihăileanu în ediţia V. Em. Galan) cînd e vorba de poezie, reportaj, critică literară, absenţa unor creatori de frunte din perioada dintre cele două războaie nu-şi găseşte nici un fel de justificare. Tocmai literatura dintre cele două războaie cu complexitatea problemelor ei cerea neapărat punerea la îndemîna tinerilor a unui material bine ales, însoţit de instrumente de investigaţie pentru a4 putea înţelege. Ei trebuiau să fie îndrumaţi să discearnă contradicţiile din această epocă, să poată clarifica poziţia fiecărui scriitor, prevenind astfel confuziile care s-ar putea naşte dintr-o lectură accidentală. De aceea în toate domeniile ei, cultura dintre cele două războaie să fie mai îndrăzneţ abordată în Biblioteca Şcolarului. Un loc (măcar unul) putea fi acordat criticii literare din această perioadă. Ţinînd seama că pe tărâmul criticii literare se înfruntau în special ideile obscurantist-şovine ,ale gînclirismului cu opiniile unor personalităţi democrate ca M. Ralea, G. Călinescu şi alţii, aceasta ar fi constituit o dovadă pentru tinerii cititori a rezistenţei culturale antifasciste din ţara noastră. O lămurire serioasă a problemelor estetice şi critice din acel moment pe care ar fi ocazionat-o un asemenea volum ar fi avut neîndoielnic o mare importanţă pentru înţelegerea formelor de luptă între cele două culturi. (Cu atît mai mult un asemenea volum de critică ar fi fost util cu cît în general în colecţie există un singur exponent al criticii roimîneşti, G. Ibrăileanu). O absenţă şi mai condamnabilă din Biblioteca Şcolarului este aceea a unor scriitori apropiaţi de clasa muncitoare, ca Ion Călugăru, Geo Bogza, -Magda Isanos. Cei care în vremurile de ilegalitate au luptat prin scrisul lor pentru viitorul luminos al patriei, care au transpus în sugestive şi zguduitoare imagini suferinţele proletariatului, care au salutat printre primii intîiul an al istoriei poporului eliberat nu merită oare cunoaşterea, respectul, profundul ataşament al tinerilor cititori ? '
Făurirea unui plan editorial, proporţionarea, dozarea lui trebuie să ţină seama nu numai de acumularea şi parcurgerea unor texte literare de către elevi. Trebuie să pornească şi de la ideea (şi în cea mai mare măsură de la ea) că literatura are o misiune educativă, o contribuţie în formarea concepţiei de viaţă a cititorilor, a ideologiei lor. în acest sens slaba includere a scriitorilor legaţi de clasa muncitoare în perioada dintre cele două războaie şi cu atît mai mult a reprezentanţilor realismului socialist constituie o gravă lipsă. în mare parte, ea se datorează probabil unei publicări a volumelor în virtutea ofertelor din partea unuia s<au altuia din istoricii literari, tipărindu-se ce este mai repede gata, fără a elabora şi urmări cu stricteţe un plan bine chibzuit şi echilibrat. Dar poate că mai izvărăşte dintr-o prăfuită reminiscenţă că istoria este un domeniu al trecutului îndepărtat în care personalităţile culturale mai recente sau contemporane nu au acces decît cu mare greutate. Numai aşa ne putem explica şi faptul că numărul de pagini destinat
126
unor volume de literatură de după 23 August este mult mai mic decât cele ale scriitorilor din altă epocă. „Mărul de lângă drum" de Minai Beniuc are 140 de pagini faţă de cele 192 cît cuprind fabulele lui Daniei. Nu contestăm că posteritatea permite întotdeauna o selecţie globală mai sigură. Dar să nu existe oare în numeroasele tomuri de versuri ale lui Minai Beniuc, poet în plină maturitate creatoare, atît de reprezentativ pentru lirica noastră — cel puţin tot atîtea stihuri cîte se găsesc în opera lui Donici, pionier al fabulei romîneşti, dar autorul unei restrânse culegeri de poezii, majoritatea adaptări, mai important prin răspândirea unei specii satirice decît prin puterea talentului ?
Tot parcă răspunzând unei obligaţii de a publica literatură de actualitate fără a uza de multe numere ale colecţiei sînt înghesuiţi în îngusta încăpere a unei antologii dramaturgii contemporani. Primul volum al acestei culegeri cuprinde pe autorii dintre cele două războaie. Faţă de materialul pe care această perioadă îl oferea, alegerea a numai trei piese a stabilit criterii de selecţie destul de discutabile. Ne întrebăm întrucît piesa „Dezertorul" de Sorbul, de exemplu, arătînd revolta împotriva ocupanţilor germani din primul război, revoltă destul de tributară impulsurilor pasional-amoroase ale eroului, are prioritate faţă de Tache, Ianke şi Cadîr a lui Victor Ion Popa care, în momentul de adâncire a diversiunii şovine, provocată de clasele dominante, pledează pentru dragostea şi înţelegerea între minorităţile naţionale ? De asemenea nu vedem care a fost motivul pentru care nici una din lucrările lui Victor Eftimiu, dramaturg cunoscut, care, în cîteva din piesele sale dezvăluie cu un spirit satiric ascuţit racilele societăţii burghezo-moşiereşti nu există în culegere. Avem impresia că a funcţionat în alcătuirea volumului o alegere care a ţinut să acopere mai ales unele doleanţe tematice decît îmbinarea, aşa cum ar fi trebuit, a unor criterii mai complexe de selecţie privind conţinutul şi valoarea artistică a operelor. In aceste condiţii redactoarea şi prefaţatoarea, Margareta Bărbuţă, trebuind să se împartă între nevoia de a vorbi despre ceea ce lipsea din antologie şi a analiza conţinutul ei, a ales o cale şovăielnică. Extragerea trăsăturilor generale ale dramaturgiei dintre cele două războaie dintr-un material atît de limitat ca cel al antologiei era dificilă. De pildă,, să ne referim doar la o singură temă, adesea dezbătută în literatura dintre cele două războaie şi în special in dramaturgie : situaţia intelectualului cinstit în societatea burghezo-moşierească. Acestei teme îi este închinată aproape întreaga activitate teatrală a lui Camil Petrescu şi în întregime cea a lui Sebastian. Brutala respingere a cărturarului ridicat din popor de către mediul aristocratic (Suflete tari), opacitatea acestui mediu faţă de preocupările profunde ale artistului (Mioara) şi neputinţa de a găsi calea adevărată pentru înlăturarea nedreptăţilor sociale, înlocuirea aderării la lupta revoluţionară ou mitul ideilor absolute (Jocul ielelor) constituie trei moduri de a pune aceiaşi devorantă problemă a inadaptării intelectualului onest la moravurile corupte ale lumii capitaliste. Analizat superficial, teatrul lui Camil Petrescu (nici una din piese nu figurează în antologie), triumful dramei „Bălcescu" asupra confuziilor şi rătăcirilor dureroase ale intelectualului din opera sa pină după 23 August, capătă o seacă şi palidă reprezentare. Un lucru asemănător se petrece şi în privinţa teatrului lui Sebastian. De la comedia lirică „Jocul de-a vacanţa", unde ieşirea din meschinăria la care te obligă o societate nedreaptă o constituie izolarea temporară, trecând prin contactul direct şi permanent cu această societate din „Steaua fără nume", care se termină cu o înfrângere şi alt soi de refugiu al eroului, la „Ultima oră", unde,
127
în sfârşit, într-o formă încă tributară ideii de evaziune, personajul îl înfruntă totuşi pe marele capitalist, se observă o evoluţie în tratarea temei. Această evoluţie nu e străină de evenimentele care aveau loc, dacă ne amintim că „Ultima oră" a fost jucată după război. Spaima, lui Bucşan, febrila lui dorinţă de a cumpăra tăcerea prof. Andronic, mai mult decît reacţia acestuia din urmă, anunţă oarecum că forţa magnatului va fi răsturnată. Dar interpretată în felul următor, atît problematica intelectualului în dramaturgia timpului şi în special în opera lui Sebastian, precum şi ideia evoluţiei artei acestui autor şi a gândirii sale, devine cu totul simplistă : „M. Sebastian a scris o comedie. într-o dramă lucrurile s-ar ri desfăşurat de bună seamă altfel, încît profesorul Andronic af fi plătit scump îndrăzneala de a se fi aflat, o clipă doar în calea spre profit a mai marilor zilei. Dar cum spuneam, M. Sebastian a scris o comedie".
De altfel, întreaga introducere tinde mai mult spre enumerare decît spre o analiză aprofundată.
Dacă aceasta se întâmplă ou prima parte, în volumul II al culegerii, prefaţa se transformă de-a dreptul într-un raport administrativ. Ceea ce frapează in primul rând este sumarul volumului, care e menit să reprezinte teatrul de după 23 August. Simetria între cele două părţi ale antologiei (trei piese în prima, trei într-a doua) ar mulţumi poate o judecată solomoniană ; dar avântul teatrului nostru contemporan în care s-au afirmat atâtea talente autentice şi puternice, nu poate fi comprimat la trei piese. Poate că gustul viitorului va selecta altfel decît noi, însă atâta vreme cît publicul de astăzi socoteşte bune, reprezentative, o serie de piese, istoricul literar are datoria să le ofere elevilor. Cum pot lipsi din cuprinsul teatrului contemporan de după 23 August alături de M. Davidoglu, Lucia Demetrius şi Aurel Baranga, autori ca : Al. Mirodan, H. Lovinescu, Paul Everac, Dorel Dorian, care dezbat în opera lor probleme însemnate ale actualităţii şi se bucură de un bine meritat succes ?
De asemenea, ne miră că nu descoperim nici un titlu al autorilor de teatru din rândurile minorităţilor naţionale, unde scriitori deosebit de dotaţi în acest domeniu, ca Suto Andras, şi-au câştigat dragostea publicului. Bineînţeles, însă, că zgîrcenia în sumar nu putea fi înlocuită printr-o prefaţă alcătuită mai ales din enumerarea titlurilor pieselor şi numelor autorilor omişi.
Nu se poate ca prefeţele din Biblioteca Şcolarului să repete sau să rămână în urma manualului. în acest caz colecţia încetează să fie un ajutor al cărţii de şcoală şi nu mai serveşte obiectivele pe care şi le-a propus, aşa cum se întâmplă cu antologia teatrului contemporan. Respectând rolul pedagogic şi didactic al colecţiei, prefaţa trebuie să întregească imaginea scriitorului primită în şcoală. A existat câtva timp în cadrul criticii literare o tendinţă de a condamna calea didactică de compunere a introducerilor de la Biblioteca Şcolarului, respingînd-o cîteodată pe nedrept, în justa dorinţă de înlăturare a formulelor plicticoase, rigide. în realitate însă, această colecţie necesită prefeţe cu o sistematizare minuţioasă, în vederea transmiterii către publicul său, într-o formă clară, concisă, a stadiului la care a ajuns cercetarea literară în privinţa operei publicate, în privinţa respectivului scriitor. Ea urmăreşte să schiţeze diversitatea aspectelor unei creaţii, să contureze portretul scriitorului, fixînd din timp contribuţia sa în literatură.
Ion Brad a ales în prefaţa la ediţia de Povestiri din Agîribieeanu modalitatea foarte bine venită de a împărţi analiza pe puncte şi de a epuiza aceste scurte capitole cu multă precizie şi limpezime în prezentarea biografiei şi operei scriitorului
O altă formă de analiză o abordează George Ivaşcu, cînd urmăreşte evoluţia artei lui Beniuc, de-a lungul apariţiilor succesive a volumelor poetului, desprinzînd
128
cu acest prilej motivele principale ale liricei acestuia. Pe aceiaşi linie de prezentare cronologică a operei merge şi Ion Mihăileanu în introducerea la ediţia de scrieri a lui Galan. După cum se poate observa, folosirea unei metode didactice nu impietează asupra diversităţii de modalităţi, corespunzând atît specificului scriitorului de care se ocupă istoricul literar cît şi stilului său în tratarea problemelor. Acolo însă unde prefaţatorul nu s-a hotărît pentru o anumită cale de organizare a materialului, introducerea pierde din claritate. De pildă la volumul Gh. Brăiescu „Secretul", autorul prefeţei debutează cu o pagină despre raporturile scriitorului cu cenaclul „Sburătorul", ca să revină apoi asupra acestor raporturi în finalul introducerii (pag. 21), cînd vorbeşte de atitudinea criticii literare faţă de Brăiescu. Apoi, sub titlul „Viaţa", găsim o împletire o biografiei şi operei, care nu mai e urmată de nici un alt capitol. Tentat mai mult să pună în lumină conflictele schiţelor publicate, autorul povesteşte fără să fie nevoie mare parte din subiectele acestora şi sărăceşte în schimb analiza mijloacelor artistice ale scriitorului.
Colecţia Biblioteca Şcolarului, cu volumele ei lucioase, îmbrăcate în culori vii, atrage privirea cititorilor. Elevii se îndreaptă spre ea cu încredere şi dragoste. Această dragoste şi încredere trebuie să fie răsplătită de o îndrumare judicioasă şi competentă, de o mare grijă pentru însuşirea de către tineret a culturii noastre, a aspectelor celor mai importante ale literaturii noastre.
— Viaţa  Romîneasca nr.
CRONICA LITERARĂ
MARIN PREDA: „RISIPITORII"
\n. tertulian
La prima vedere s-ar părea că nimic nu leagă între ele două opere atît de deosebite cum sînt romanele lui Marin Preda „Moromeţii" (1955) şi „Risipitorii" (1962), că discontinuitatea este aci absolută. Cazul nu ar fi singular: ce legătură vizibilă s-ar putea stabili între istoria destinului familiei Buddenbrook şi avatarurile lui Hans Casţorp pe „Muntele magic", sau între istoria vieţii acelui geniu frigid şi decadent care este Adrian Leverkiihn din „Doktor Faustus" şi spiritul celor două romane mai sus amintite ale lui Thomas Mann ? Viaţa unui scriitor poate străbate şi cuprinde experienţele  spirituale cele mai felurite, diferitele opere incorporînd variatele ipostaze ale unui drum sinuos şi complex. Şi totuşi oricît de efectiv deosebită şi eterogenă este structura unui roman al vieţii ţărăneşti din Romînia epocii antebelice („Moromeţii") în raport cu structura unui roman consacrat istoriei unor destine de intelectuali şi muncitori din Bucureştiul epocii construcţiei socialismului („Risipitorii") — există între cele două romane ale lui Marin Preda o legătură subtilă şi o afinitate secretă. O interpretare pur sociologică a „Moromeţilor" ca roman al fragilităţii şi disoluţiei micii proprietăţi ţărăneşti în condiţiile capitalismului sau ca roman al „cecităţii sociale" (social blindness), de care suferă micul proprietar Moromete — fără a fi inexactă, ar fi la fel de îngustă pentru a cuprinde semnificaţia reală şi implicaţiile profunde ale romanului ca şi simpla lui exaltare pentru într-adevăr inegalabila autenticitate cu care apar transcrise în roman moravurile, stilul de viaţă şi reacţiunile specific ţărăneşti. Primul roman al lui Marin Preda era străbătut de o ideie adîncă, implicînd o meditaţie dintre cele mai profunde asupra condiţiei umane : lupta obstinată, ascuţită, tenace a eroului romanului, Ilie Moromete, era în primul rînd o luptă împotriva „alienării", a înstrăinării şi dezumanizării fiinţei sale morale şi spirituale sub presiunea brutală şi necruţătoare a relaţiilor de viaţă înconjurătoare, o luptă pentru apărarea şi conservarea unor valori umane primordiale şi a integrităţii fiinţei sale morale într-o lume dominată tot mai imperios de legile de junglă ale regimului proprietăţii private. Panica lui Moromete cînd descoperă complotul rapace al fiilor săi, amestecul de furie şi stupoare care-1 cuprinde în faţa primejdiei iminente de a-şi vedea dislocat dintr-o lovitură echilibrul trudnic al întregii sale gospodării, ascunde pe un plan mai adînc — subliniază romancierul — teama ascuţită a eroului de a-şi pierde libertatea interioară şi independenţa spirituală. Un fior de spaimă îl traversează la ideia că ar putea să fie tîrît într-un univers de raporturi umane desfigurate, „alienate" şi mutilate. Nimic nu-i repugnă mai mult lui Moromete, decît ideia de a-şi pierde sau a-şi „înstrăina" libertatea, de a se transforma într-un instrument orb al împrejurărilor şi de a începe să-i considere şi pe ceilalţi oameni simple „obiecte" sau „instrumente". Ideia de a deveni un individ din regnul lui Tudor Bălosu, ideia de a-şi pierde bucuriile. cunoaşterii, de a-şi pierde voluptatea ironiei la adresa aspectelor
130
negative ale existenţei sau a contemplaţiei pline de degajare în faţa spectacolului universului şi istoriei, de a fi silit să renunţe la plăcerea cordialităţii umane şi la încîntarea convorbirilor amicale cu oamenii de genul lui Cocoşilă, de a fi frustrat de prietenia şi înţelegerea oamenilor din jur — toate acestea îi trezesc starea cea mai rea şi resentimentul cel mai acut. Moromete nu priveşte ideia conservării pă-mîntului ca pe un scop în sine, ca finalitate ultimă şi supremă a existenţei sale, ci ca pe un mijloc indispensabil, spre a-şi putea apăra şi perpetua un mod liber şi uman de existenţă. Marin Preda subliniază cu insistenţă în atitudinea eroului său refuzul alienării. Operaţiile comerţului şi vînzării produselor gospodăriei nu sînt privite de Moromete cu aviditatea şi setea de cîştig a celui care a devenit subordonatul orb al propriilor sale obiecte de schimb — ci cu curiozitatea şi detaşarea unui om dornic să facă o experienţă de viaţă inedită, misterioasă şi plină de surprize. Scena cînd Moromete zguduit de tulburătoarea puritate a privirii unei ţărănoi de la munte, care-1 imploră să-i vîndă griul la un preţ rezonabil, îl părăseşte brusc pe Tudor Bălosu, violînd astfel legile solidarităţii capitaliste şi profitului maxim — apare profund revelatoare pentru intenţiile mai subtile ale romancierului. Literatura marxistă în jurul problemei „alienării" defineşte prin termenul de „Verdinglichung" — „reification" (reificare de la res, — rei, lucru, obiect), procesul acesta de pierdere de sine, de pierdere a libertăţii şi de transformare alienantă a omului în simplu „lucru", într-o anexă a obiectelor şi relaţiilor de viaţă înconjurătoare. O linie netă de demarcaţie separă fizionomia unor indivizi de speţa lui Tudor Bălosu sau a lui Paraschiv, fiul lui Moromete, robi ai banului, ai poftei de îmbogăţire şi de acaparare, — de fizionomia spirituală a lui Moromete. Refuzul umilinţei, al pierderei demnităţii sau al înstrăinării libertăţii — apare puternic în conştiinţa lui Moromete. Cînd primejdiile care înconjoară existenţa materială a familiei sale erup cu violenţă şi ameninţă să zdruncine definitiv precarul echilibru al gospodăriei, Moromete observă cu un ascuţit sentiment de nelinişte că în conştiinţa sa începe să încolţească brutalitatea, ura faţă de semenii săi, că întreaga sa fizionomie morală începe să se mutileze şi să se desfigureze, iar sentimentul libertăţii şi al stăpînirii de sine tinde să-1 părăsească : „Să ajungă să urască oamenii necunoscuţi, cum se întîmplase în ziua aceea cînd mergea cu Niculaie pe drumul de munte, să urle şi s-o ameninţe pe mama, sau să simtă şi mai rău această pornire tulbure împotriva unor oameni care de fapt nu făcuseră decît să glumească, cum se întîmplase chiar adineauri cu cei care îl întîmpinaseră la răspîntia aceea de uliţă, ce puteau să însemne toate astea ? Unde avea să ajungă ?" Drama lui Moromete constă însă în faptul că mecanismul implacabil al relaţiilor de viaţă capitaliste, presiunile brutale ale statului burghez şi întreaga structură a vieţii sociale înconjurătoare dislocă violent tentativa de conservare a echilibrului şi armoniei în existenţa sa socială; exemplară rămîne voinţa de luciditate a eroului romanului, dorinţa sa intensă de a păstra controlul asupra împrejurărilor, aspiraţia de a-şi păstra impenetrabilitatea faţă de acţiunea alienantă a realităţii: dar lupta se dovedeşte inegală şi depresiunea în echilibrul său interior se va produce inevitabil. Cînd îşi va vinde pămîntul lui Bălosu — aerul lui de nepăsare şi neturburare, masca impenetrabilităţii, vor rămîne intacte, dar romancierul subliniază cu fineţe şi ascuţime că vechea conformaţie spirituală a eroului a fost iremediabil subminată, cordialul, volubilul şi contemplativul Moromete închizîndu-se definitiv în el însuşi.
în cel de al doilea roman al lui Marin Preda, „Risipitorii", unul din eroii cărţii, tînărul doctor Sîrbu, se arată preocupat la un moment dat (ca psihiatru) de descoperirea şi stabilirea unor metode pentru a împiedeca alterarea personalităţii umane, de a descoperi căile pentru a neutraliza efectele unei posibile „alie-
131
nări" a sufletului omului în raporturile cu semenii săi, de a împiedeca şi anihila primejdia înstrăinării sau mutilării personalităţii umane (prin iluzionarea sau mistificarea conştiinţei, prin pierderea libertăţii, prin umilinţă sau printr-o catastrofă psihică etc.). în celebra sa „Critică a Raţiunii Practice", Immanuel Kant a formulat ca principiu şi deziderat suprem al vieţii morale, ideea că fiecare om trebuie să-i considere pe ceilalţi oameni drept scopuri şi nu drept mijloace. Nobilul principiu kantian — reflex sublimat pe planul speculaţiei filozofice al idealurilor libertare promovate de epoca Aufklărung-ului şi a Revoluţiei franceze — nu-şi poate găsi însă înfăptuirea efectivă decît în condiţiile unei societăţi care desfiinţează pentru totdeauna sursele inegalităţii materiale dintre oameni şi ale exploatării omului de către om, în condiţiile socialismului şi comunismului. Eroul lui Marin Preda, doctorul Sîrbu, expune la un moment dat cazul unui traumatism psihic provocat în conştiinţa unui tînăr muncitor forestier de violentul act de umilinţă şi desconsiderare la care fusese supus prin inconştienţa grosolană a tovarăşilor săi; apatia sufletească totală în care căzuse acest tînăr, starea de quasi-prostraţie în care se afla — furnizează un caz tipic de „alienare" a personalităţii. Tînărul medic psihiatru formulează o inteligentă teorie cu privire la rolul pe care-1 joacă sentimentul încrederii în oameni pentru conservarea echilibrului în viaţa psihică şi socială. A acorda încrederea cu uşurinţă şi superficialitate, a da dovadă de credulitate şi naivitate fără a pune în funcţiune spiritul critic şi liberul examen, — poate duce la crunte dezamăgiri, la o turburare şi la o dislocare finală a propriului echilibru psihic : teoria „prudenţei deschise" sau a „prudenţei afectuoase" în raporturile inter-umane —cum o denumeşte eroul „Risipitorilor" — urmăreşte să împiedece „înstrăinarea" şi „alienarea" propriilor reprezentări despre oameni, să împiedece iluzionarea sau mistificarea primejdioasă a propriei conştiinţe, să ferească sentimentul încrederii de lovituri ireparabile. Invitaţia aceasta la luciditate constituie în acelaşi timp o pledoarie în favoarea unei atitudini de maximă seriozitate şi gravitate în desfăşurarea propriei vieţi individuale. După modelul ilustru al „Eticii" lui Spinoza, asimilat în lumina concepţiei superioare a marxismului, Marin Preda tinde să profeseze o concepţie raţionalistă asupra vieţii psihice a omului, să afirme posibilitatea controlului şi dirijării lucide a direcţiilor vieţii afective şi spirituale. în ultimul roman al lui Marin Preda, ideia „risipitorilor" tinde să exemplifice şi să ilustreze această concepţie : istorie a destinelor unor tineri intelectuali — majoritatea de provenienţă muncitorescă — în epoca construcţiei socialiste,  naraţiunea contrapunctată  a vieţii  doctorului Sîrbu, a Constanţei şi doctorului Munteanu, a lui Vale Sterian şi Gabi Sterian, ilustrează rezultatele şi efectele diametral opuse pe care le are cheltuirea şi risipirea energiilor psihice, afective şi spirituale în direcţii contrarii, efectele funeste pe care le poate avea investirea şi risipirea unei energii psihice superioare într-o direcţie falsă sau negativă. în concepţia scriitorului libertatea pe care o posedă toţi aceşti tineri aparţinînd unei epoci care i-a eliberat de tirania orînduirilor bazate pe exploatare — trebuie folosită cu grijă, întrucît altminteri, o viaţă trăită orbeşte, cheltuită fără luciditate, îşi primeşte recompensa implacabilă; doctorul Sîrbu, eroul lui Marin Preda, se arată obsedat de ideia rolului pe care-1 au „erorile" comise de indivizi, utilizarea negativă sau iraţională a libertăţii în destinul lor final; fericirea individuală apare — conform acestei reprezentări — şi ca un rezultat al lucidităţii spiritului, al luptei active împotriva „erorilor" care ne pîn-desc şi a mistificărilor conştiinţei care ne pot ţine prizonieri. Reflexivitatea puternică a acestui personaj este concentrată adeseori în jurul ideilor expuse mai sus. „Eu sînt atent cînd bag mîna în buzunar deşi ştiu şi abia îmi pot stăpîni bucuria că sînt atît de bogat — îi spune doctorul Sîrbu prietenului său Vale Sterian. Dum-
132
neata însă nu eşti atent, risipeşti, nu aduni şi nu scazi nimic, fără să ştii că undeva, în fiinţa dumitale lăuntrică, se adună şi se scade tot ceea ce faci. îţi doresc să nu iei niciodată cunoştinţă de această lege (s.n.), iar dacă e să iei, să se întîmple^ la timp".
Reflexiile finale ale doctorului Sîrbu, în ultimele pagini ale cărţii — subliniază în acelaşi timp cu tărie ideia că generozitatea, prietenia, tandreţea şi cordialitatea sînt atribute indispensabile pentru o existenţă într-adevăr umană, că omul nu se poate lipsi de existenţa unor asemenea legături afective cu semenii săi oricîte surprize şi experienţe negative i-ar fi adus viaţa în această direcţie. Confesiunea, meditaţiile şi reflexiile doctorului Sîrbu asupra crizei şi destrămării prieteniei sale cu doctorul Munteanu, experienţele dureroase şi surprizele negative pe care i le-a oferit istoria acestei prietenii — tind să lumineze o serie de factori morali care pot determina mutilarea şi desfigurarea raporturilor armonioase dintre oameni în condiţiile epocii noastre, să pună în valoare — prin intermediul figurii doctorului Munteanu — un fenomen sui generis de „alienare" morală şi sufletească. O serie de atitudini şi gesturi ale doctorului Munteanu îi apar la primul contact cam enigmatice şi aproape incomprehensibile prietenului său, doctorul Sîrbu. Există o febră a afirmării, o înfrigurare a cuceririi prestigiului — pe care doctorul Munteanu tinde să le insufle şi prietenului său. Ostentaţia pe care o pune în activitatea sa extra-ştiinţifică, „obştească", interesul vizibil pe care îl acordă manifestărilor „oficiale", „sociale" ale vieţii ştiinţifice (prezenţa perpetuă în suita apropiată a academicianului, participarea la congresele internaţionale din străinătate etc.), nemulţumirea şi iritarea pe care i-o trezesc scrupulele ştiinţifice „excesive" ale doctorului Sîrbu, — toate acestea aruncă o lumină suspectă asupra naturii veritabile a personalităţii acestui tînăr om de ştiinţă. Destinul doctorului Munteanu pare a sta sub semnul unui arivism social sui generis. Calitatea sa de membru de partid înzestrat cu o funcţie de răspundere ca membru al biroului organizaţiei iar înainte chiar ca secretar al ei (acţiunea romanului începe în perioada anilor 1950—1952) este utilizată într-un mod straniu şi profund revelator în acelaş timp. Marin Preda a surprins cu ascuţime şi pătrundere forma particulară de politicianism pe care o profesează categoria de indivizi personificată de doctorul Munteanu. Tînărul medic neurolog îi va cere cu insistenţă prietenului său Sîrbu să sprijine cu orice preţ în şedinţa de analiză a organizaţiei un preşedinte de sindicat detestat şi înconjurat de resentimentele şi dispreţul tuturor. Acoperirea unor indivizi reprobabili, dar probabil utili sau devotaţi obscurelor sale combinaţii politicianiste — este numai una din metodele utilizate de doctorul Munteanu spre a-şi putea realiza scopurile maligne. Grupul criticilor doctorului Balaban (deplorabilul preşedinte al sindicatului) va fi „stigmatizat" ca promotor al „cosmopolitismului" iar şeful acestui „grup", un anume doctor Strihan, va fi etichetat, se pare la fel de arbitrar, ca leader al „apolitismului". Inventivitatea doctorului Munteanu — senină şi sigură de sine — apare promptă, rapidă şi degajată în această direcţie. „Puterea" este salvgardată cu cele mai diferite mijloace: persecuţia sau discreditarea „subtilă" a unor cadre cinstite, dar primejdioase în „inconştienţa" cinstei lor pentru interesele şi manevrele sale, se aliază cu o semnificativă toleranţă faţă de acţiunile duşmănoase tot mai transparente ale unui personaj de tipul „şefei de lucrări". „Oportunismul" congenital al viziunii sale politice îl împinge să atribuie în mod lamentabil însăşi liniei partidului propria sa reprezentare oportunistă asupra atitudinii faţă de cadrele cu o relativă notorietate ştiinţifică de tipul „şefei de lucrări" — încercînd astfel o justificare a „toleranţei"
133
sale faţă de acţiunile lor ostile membrilor de partid. Analiza pe care romanul lui Marin Preda o face tipului social personificat de doctorul Munteanu capătă un interes acut prin tentativa romancierului de a descoperi şi releva substraturile morale ale acestui personaj, substructura morală şi psihologică a conduitelor sale. Arivismul în planul social — eşuat prin logica implacabilă a legilor orînduirii socialiste — nu pare a fi fost finalitatea ultimă a existenţei doctorului Munteanu ; destinul său ni se relevă a sta sub semnul unor impulsuri psihice şi al unor forţe morale cu o putere de acţiune în zonele mai adînci ale conştiinţei sale; paginile din finalul romanului — cuprinzînd confesiunea decisivă a doctorului Munteanu făcută fostului său prieten — dezvăluie faptul aproape senzaţional că existenţa acestui personaj era devorată de secretul demonism al unei ambiţii nemărginite, ele ascunse veleităţi genialoide în aspiraţiile sale intelectuale, că ascensiunea socială urma să fie în reprezentarea doctorului Munteanu o simplă platformă pentru realizarea ambiţiosului şi vanitosului său proect ştiinţific (a descoperi pînă la un termen fix al vieţii sale — vîrsta de treizeci de ani — însuşi leacul definitiv al schizofreniei!).
Nu reabilitează însă oare pînă la un punct existenţa acestui ambiţios scop ştiinţific şi a acestui superior obiectiv intelectual — fizionomia morală a doctorului Munteanu ? Sugestia plină de subtilitate pe care o introduce romancierul
— prin intermediul confesiunii finale a eroului însuşi — este că aceste aspiraţii şi veleităţi cu aparenţe grandioase traduc în fond acelaş egotism fundamental care străbate existenţa doctorului Munteanu. Ambiţia de a realiza o operă memorabilă, o faptă grandioasă în planul ştiinţei, nu apare pătrunsă în cazul doctorului Munteanu de abnegaţia şi dezinteresarea caracteristice vocaţiei veritabilului om de ştiinţă, ci reprezintă în ultimă analiză o tentativă maximă de expansiune a eu-lui său (formula apare undeva chiar în roman), o proecţie a subiectivităţii sale în căutare veleitară de autoafirmare, o formă de manicheism şi de voluntarism cu origini pur subiective. în fiinţa acestui personaj un soi de monoideism al propriilor sale ambiţii — se conjugă în mod semnificativ cu un amoralism total şi aproape programatic: cultul eu-lui său şi al propriilor aspiraţii (întreţinut de o exaltare de nuanţă aproape magică a mamei sale faţă de destinul fiului ei) — se grefează pe fondul tendinţei tipice amoralismului de a-i considera pe oamenii din jurul său nu drept scopuri (v. celebrul precept kantian, asimilat de etica epocii socialismului) ci drept simple mijloace şi instrumente pasive în slujba ţelurilor sale egotiste. Prietenia cu Sîrbu, doctorul Munteanu nu o concepe în fond decît ca o subordonare a acestuia, — alunecînd în momentele decisive cu o desinvoltură şi o uşurinţă stupefiantă peste sentimentele de prietenie care-1 leagă de vechiul său amic. într-o şedinţă importantă, într-un moment critic pentru logodnica sa, o doctoriţă pe care i-o „suflase" bunului său prieten, doctorul Sîrbu (urmărea „disolvarea" voinţei acestuia, lovirea lui spre a-i dezarticula voinţa şi a-1 atrage într-un raport de subordonare)
— doctorul Munteanu afişează o „intransigenţă' dogmatică, demagogică şi mincinoasă faţă de conduita ei, sacrifieînd-o fără să clipească, în tentativa de a-şi conserva intactă propria-i poziţie politică. îşi va părăsi prima soţie — pe Constanţa — avînd, se pare, sentimentul că personalitatea ei originală i-ar cere un efort de comprehensiune şi dăruire pe care nu era deloc dispus să-1 facă, un efort de a „ieşi din el însuşi" şi din monoideismul propriilor sale ambiţii pe care îl repudiază imediat. Se va căsători cu fiica unui ministru, încereînd să-şi asigure şi o presupusă securitate în existenţa socială; această nouă soţie care i se pare neutră şi comodă pentru o viaţă conjugală lipsită de serioase preocupări comune, va reuşi însă să-i otrăvească adeseori viaţa, printr-un soi de
134
reacţie în compensaţie. înfrîngerea pe care o suferă în viaţă doctorul Munteanu traduce deopotrivă eşecul filozofiei sale politice ca şi al virulentului său egotism  în  planul moral.  Arivismul  pe  calea  utilizării  titlului  de membru de partid,   a funcţiilor  de răspundere  în   cadrul organizaţiei   de  partid   sau a unor legături  sociale conjuncturale — va suferi un eşec absolut  şi în cazul doctorului  Munteanu;   tentativele  de  a  acoperi  combinaţii  obscure  şi jocul intereselor pur personale printr-o principialitate simulată sau afişarea dogmatismului ideologic  pe fondul  unor  acţiuni practice  cu  totul contrarii liniei partidului, politicianismul şi spiritul combinator bazat pe calcule conjuncturale — îşi vor primi sancţiunea socială implacabilă, prin acţiunea legilor obiective ale societăţii noi. Romanul subliniază intoleranţa orîndurii socialiste faţă de o structură moral-politică de tipul aceleia personificată în figura doctorului Munteanu. Veleităţile ascuns dictatoriale sau de satrapie politică se află într-un raport de incompatibilitate absolută cu normele democraţiei interne de partid. Astfel se explică şi acel sentiment viu care-1 stăpîneşte pe doctorul Sîrbu după înlăturarea vechiului birou al organizaţiei din care făcea parte doctorul Munteanu — sentimentul de a nu mai fi doar simplul posesor pasiv al unui carnet roşu, ci de a fi un membru activ al organizaţiei de partid, nutrind, un real sentiment de încredere şi satisfacţie faţă de conducerea exercitată de noul birou. A4ai semnificativ este poate destinul negativ al personajului doctorului Munteanu — ale cărui însuşiri intelectuale par a fi efectiv mari şi a cărui vocaţie ştiinţifică l-ar fi putut predestina unor creaţii majore — în planul moral: cufundarea într-un soi de solipsism al propriilor sale ţeluri vanitoase, frigiditatea absolută în raporturile cu semenii săi, acea specie de imperialism al propriului eu care pare să-i absoarbă întreaga energie vitală (aversiunea puternică pe care i-o trezeşte o natură morală de genul aceleia a doctorului Sîrbu apare astfel perfect explicabilă), nepăsarea absolută cu care tratează sentimentele cele mai delicate şi sensibilitatea fiinţelor celor mai apropiate (prietenia cu Sîrbu, căsătoria cu Constanţa, starea fizică a soţiei însărcinate, în cea de a doua căsătorie, etc.) — traduc un fenomen tipic de „alienare" şi „înstrăinare" a personalităţii. Izolarea se va produce inevitabil;  sterilizarea resurselor umane — prin îndepărtarea deliberată de oamenii ă căror prietenie sau afecţiune i-ar fi fost indispensabile — va fi un corolar nu mai puţin inevitabil al comportărilor sale maligne. Falimentul său moral se va produce implacabil într-un mediu social ale cărui legi obiective în ordinea etică au o direcţie exact opusă liniei adoptată în viaţă de doctorul Munteanu. Dincolo de laconismul uneori excesiv pe care-1 manifestă autorul romanului în clarificarea mobilurilor şi ţelurilor unor acţiuni ale acestui erou al său — creaţia figurii doctorului Munteanu rămîne o descoperire tipologică de un interes superior în peisajul prozei noastre contemporane.
în dialectica morală care formează substanţa romanului lui Marin Preda, figura doctorului Sîrbu constituie termenul antipodic al structurii spirituale personificate de figura doctorului Munteanu. Cultul succesului „social", adularea subtilă şi „abilă" a personagiilor ştiinţifice de mare suprafaţă, politicianismul „subţire" — atitudini pe care i le recomandă la un moment dat insistent sau pe care le profesează pur şi simplu doctorul Munteanu — i se par „inaccesibile" şi adeseori incomprehensibile doctorului Sîrbu. Lealitatea şi onestitatea în conduita socială sînt atribute spontane ale firii acestui tînăr medic psihiatru. Vocaţia lui ştiinţifică apare reală şi solidă — preocuparea care-1 absoarbe iniţial, fiind aceea de a înlătura obstacolele artificiale care pot împiedica expan-
135
siunea liberă a studiilor sale ştiinţifice. înţelegerea şi solicitudinea reală a forului de partid superior va asigura un cîmp social favorabil realizării scopurilor sale ştiinţifice. Prin intermediul problemelor morale care obsedează conştiinţa doctorului Sîrbu — intrăm în acea zonă superioară a problemelor de conştiinţă care formează obiectul de predilecţie al literaturii lui Marin Preda. Descifrăm în istoria plină de revelaţii surprinzătoare a destrămării prieteniei sale. cu doctorul Munteanu cît de autentică şi profundă era aspiraţia acestui erou către împlinirea armonică a sentimentului prieteniei, ca formă superioară a vieţii afective. Aspiraţia către cordialitate, către afecţiune, către o autentică comuniune simpatetică, către reciprocitate în loialitate şi generozitate, se va lovi de o zonă morală străină. Monoideismul propriilor ambiţii, un carierism de o speţă mai subtilă, o vanitate absorbantă şi devorantă — au „alienat" personalitatea doctorului Munteanu, au desfigurat în conştiinţa acestuia sentimentele umane ale fraternităţii şi prieteniei. Divergenţele dintre cei doi foşti prieteni se vor dovedi ireconciliabile, universurile lor morale şi intelectuale de-monstrîndu-se a fi cu totul eterogene. Şirul surprizelor pe care i le va oferi doctorului Sîrbu conduita prietenului său, va merge crescendo: expansiunea liberă, sinceră şi dezinteresată a sentimentelor sale va întîmpina reacţiuni mer-gînd de la o condescendenţă grăbită şi un aer de imperceptibilă superioritate, la gesturi de o perfidie cu totul surprinzătoare (în istoria cu doctoriţa Tiberiu). Cînd în conştiinţa doctorului Sîrbu va apare tot mai clar sentimentul substratului malign al conduitelor amicului său, cînd i se va releva faptul că doctorul Munteanu tinde în fond să-1 trateze adesea într-o poziţie de subordonare, ca pe un obiect sau un instrument utilizat savant în arhitectura calculelor sale obscure — declicul se va produce' inevitabil şi „înstrăinarea" va fi iremediabilă. Aspiraţia către o existenţă armonioasă, purificată, raţională, liberă de mistificare şi alienare, o existenţă în care valorile demnităţii şi integrităţii umane să fie respectate ca intangibile şi în care oamenii să înceteze a se considera unii pe alţii simple mijloace — aspiraţie care, după cum am văzut, străbate întreaga creaţie a lui Marin Preda — o regăsim şi în „Risipitorii". Originalitatea realistă a celui de al doilea roman al lui Marin Preda — al cărui cadru social este epoca edificării socialismului —• constă în demonstraţia faptului că instaurarea unor asemenea raporturi armonioase între oameni, purificate de stigmatele trecutului, este departe de a fi un proces spontan, automat, că jocul complex al antinomiilor morale se poate deslănţui cu violenţă în cadrul acestui proces ; sentimentul nobil al prieteniei cultivat de doctorul Sîrbu va fi supus unui eşec dur şi unui traumatism cu efecte profunde, prin revelaţia succesivă a amoralismului şi egotismului care devorau fiinţa fostului său prieten. Mesajul cărţii apare cuprins însă în ideia că această aspiraţie vibrantă către un tip de raporturi afective superioare, libere de impuritate şi „alienare" — rămîne, cu toate eşecurile şi loviturile primite, irepresibilă în conştiinţa umană ; reflecţiile finale din ultima pagină a romanului comunică sub forma unei meditaţii dialectice, cu aparenţe paradoxale, această nobilă ideie : „Chiar şi atunci cînd îi făceam lui Vale destăinuirea aceea şi preconizam în relaţiile cu oamenii, prudenţa, — reflectează doctorul Sîrbu —, faptul că doream în acelaşi timp ca această prudenţă să rămînă afectuoasă sau să fie deschisă dovedea că nu eram deloc convins de necesitatea ei. Refuzul atît de încăpăţînat al omului de a primi îiiţe-
136
lepciunea şi de a trage concluziile care i se impun dintr-un fapt dramatic, repetarea curioasă a erorilor şi riscul pe care ni-1 asumăm, cînd respingem şoapta raţiunii nu sînt atît de condamnabile pe cît par; cine ar putea crede, dintre cunoscuţii mei, dacă cineva le-ar spune-o, că chiar şi acum, după atîţia ani, tot mai ţin la doctorul Munteanu ? !" *).
Este „Risipitorii" un roman pur psihologic, o monografie a unor sentimente din sfera vieţii superioare a conştiinţei (prietenia şi avatarurile ei în cazul cuplului Sîrbu-Munteanu, dragostea cu suferinţele, prăbuşirile şi regenerarea ei în cazul Constanţei etc.), o carte consacrată exclusiv studiului unor fenomene din zonele intime ale vieţii psiho-morale ? Realismul romanului are solide implicaţii sociale — iar spiritul critic al romancierului se exercită din plin la adresa diverselor fenomene negative sau anomalii care împiedică progresul vieţii socialiste, dezvăluind dialectica acestui progres. Destinul familiei bătrînului muncitor griviţean Petre Sterian se desfăşoară sub semnul unora dintre aceste contradicţii specifice epocii pe care o cuprinde romanul (acţiunea propriu zisă a cărţii începe în perioada 1950—1952). Tatăl — om a cărui integritate morală şi-a afiat o verificare îndelungată în participarea la luptele clasei sale (începînd cu greva din februarie 1933) ca şi în exemplara sa comportare familiară — trece deodată printr-o criză serioasă în planul activităţii sale sociale. Deşi mobilurile concrete ale acestei crize sînt înfăţişate în roman mult prea laconic — se deduce totuşi că resentimentul şi dezgustul faţă de o serie de manevre şi acte abuzive ale unor membri ai conducerii uzinei unde el era preşedinte al comitetului de întreprindere, determină actul său surprinzător de a se retrage din activitatea obştească. Petre Sterian fusese împins să menajeze un responsabil sindical hoţ şi necinstit (demascat ulterior ca fost legionar) : presiunile fuseseră exercitate de o serie de protectori ai acestui individ în frunte cu directorul întreprinderii. Un activist de partid, Pătraşcu Anghel, „îmbrobodit de director", participase la ţesătura acestui joc de complicităţi negative. Loialitatea şi cinstea funciară a lui Petre Sterian îi incomoda se pare pe indivizii de
*) Cineva s-ar putea întreba dacă nu este oare abuzivă utilizarea termenului de „alienare" în cîmpul analizei unor fenomene de natură morală ? Nu încape însă îndoială că politicianismul şi conjuncturalismul lipsit de principii, „voinţa de putere", sclavia în faţa unei ambiţii solitare, tentativa de a-i asimila pe ceilalţi oameni ca nişte simpli „pioni" într-un joc de şah propriu — constituie un fenomen tipic de „alienare" a personalităţii şi o tentativă de a „aliena" şt personalitatea celor din jur. în cadrele vieţii socialiste, respectarea libertăţii fiecăruia este o condiţie a realizării libertăţii tuturor. Doctorul Munteanu a încălcat programatic acest principiu fundamental. In primul rînd este el însuşi o conştiinţă „mistificată"; pragmatismul lui politic lipsit de principii îl va face să comită greşeli serioase, pe care le va plăti scump (v. episodul escamotării acţiunilor „şefei de lucrări") ; calculele lui nu se întemeiază pe o analiză liberă, lucidă, a factorilor obiectivi din realitate — ci pe propriile reprezentări eronate şi pe propriile ambiţii. Tentativa de a-i considera pe cei din jurul său — chiar pe prietenii cei mai apropiaţi — simple „anexe" neutre în cadrul planului său secret de auto-realizare şi auto-afirmare — trădează faptul că el însuşi este o fiinţă neliberă, că el însuşi este un „obiect" al unei ambiţii vanitoase şi al unui sentiment de predestinare (deci al unor forţe oarbe, „străine", suprapuse eului său). încălcarea libertăţii celorlalţi echivalează cu pierderea propriei libertăţi, cu pierderea controlului asupra împrejurărilor şi a dezvoltării lor obiective; ori tocmai acesta este unul din simptomele fundamentale ale fenomenului „alienării". Doctorul Sîrbu va medita cu tristeţe şi melancolie asupra destinului final al fostului său prieten; logica obiectivă a relaţiilor de viaţă socialiste impune respectul şi comprehensiunea reciprocă între oameni, raporturi transparente între indivizi, respectul individualităţii fiecăruia fiind condiţia veritabilă a realizării individualtăţii tuturor.
137
speţa celor de mai sus — iar demisia acestuia este acceptată. Descurajarea care-1 cuprinde în faţa spectacolului acestor fizionomii negative, semi-apatia socială în care tinde să cadă şi să se complacă, nu vor fi abolite decît după mustrarea rece şi energică pe care o capătă din partea unui vechi tovarăş de luptă şi activist revoluţionar, cel care-i formase ca luptători în ilegalitate şi-i „ridicase" pe cei doi fraţi Sterian. Personagiul cu numele de Lungu, acum activist cu muncă de răspundere în aparatul CC, îl va ajuta pe Petre Sterian să-şi rezolve situaţia pe o cale principială şi să capete o sarcină de partid însemnată la sate : analiza profundă pe care Lungu o face căilor de influenţare a psihologiei ţărăneşti în spiritul socialismului, recomandările pline de inteligenţă pe care i le adresează lui Petre Sterian — traduc meditaţii dintre cele mai interesante şi originale ale scriitorului asupra problemei ţărăneşti, înscriind una dintre paginile substanţiale ale romanului. Acţiunea lui Petre Sterian la ţară, amestecînd tactul necesar faţă de. ţărani cu fermitatea în urmărirea scopului final, spiritul de dreptate socială cu intransigenţa şi intoleranţa faţă de aroganţa şi brutalitatea vechilor organe de conducere — va pune în valoare capacitatea şi însuşirile reale de luptător revoluţionar ale bătrînului muncitor griviţean.
Momentele de criză sau reală dificultate prin care avea să treacă destinul familiei lui Petre Sterian — reflex al acelor contradicţii specifice perioadei istorice pe care o îmbrăţişează romanul — sînt agravate şi de istoriile negative al căror erou este fiul cel mai mare, Anghel. Lealitatea şi integritatea umană a lui Petre Sterian, conştiinţa sa de vechi muncitor comunist — vor fi ultragiate de comportarea şi actele fiului său, căruia în acei ani partidul îi încredinţase o serie de sarcini de răspundere (de la cea de director al unei gospodării de stat la cea de preşedinte al unui sfat popular raional). Deşi personaj cu o existenţă laterală în roman şi cu apariţii extrem de intermitente, ecourile actelor sale colorează într-un anume sens acţiunea cărţii: Anghel Sterian — împins şi de geniul rău al nevestei sale, Filomiţa — va cultiva abuzul de putere, satrapia locală, acţiunile nechibzuite sau pur şi simplu iresponsabile, folosind posturile care i s-au încredinţat în scopuri lamentabileţ v. istoria beţiei şi agresiunii asupra nevestei unui ţăran — şi încercarea „abilă" de muşamalizare a acestor abuzuri de către cei care determinaseră şi îndepărtarea lui Petre Sterian). Apariţia finală a acestui personaj (în scena sărbătoririi nunţii lui Vale) — aduce în scenă figura unui tip de bărbat impulsiv, muieratic, „păcătos", încercînd să se ameţească cu imaginarele sale merite trecute, dar incapabil să privească în faţă propria-i situaţie, după ce fusese trimis din nou la munca „de jos".
Destinele copiilor familiei Sterian — tineri aparţinînd generaţiei noi, fii ai acelora care înfăptuiseră cucerirea puterii — sînt departe de a fi omogene ; dimpotrivă, energiile lor se cheltuiesc sau se „risipesc" în direcţii adeseori cu totul divergente, chiar opuse. Paginile din roman care narează activitatea plină de o nobilă abnegaţie a Constanţei — copilul mijlociu al familiei Sterian — în munca de alfabetizare, sînt de o reală şi mişcătoare autenticitate. Vocaţia pedagogică se afirmase cîndva puternică, dar pe căi aproape inaparente, în conştiinţa aceleia care avusese înfăţişarea unui copil mai degrabă neîndemînatic şi al unei fetiţe aproape şterse. Realismul cu care Marin Preda a evocat mediile relativ înapoiate din zona periferiei bucureştene în anii desăvîrşirii campaniei de lichidare a analfabetismului ni s-a părut remarcabil; tonul sobru, quasi-neutru şi impersonal, în care sînt istorisite tribulaţiile Constanţei de-a lungul unei lumi de indivizi cu reacţii trudnice, dîrzi în impenetrabilitatea lor, refractari din inconştienţă acţiunilor de a-i ridica pe treptele ştiinţei de carte şi culturii, unii contaminaţi de superstiţii, alţii copleşiţi de grijile zilnice, alţii
138
rezistînd cu o viclenie primitivă — nu face decît să sublinieze excepţionalitatea efortului tinerei eroine a romanului. Seriozitatea şi perseverenţa pe care le depune Constanţa în exercitarea extrem de dificilei ei misiuni pedagogice şi obşteşti — în timp ce zonele adînci ale conştiinţei îi erau minate de iminenţa izbucnirii unei zguduiri sufleteşti copleşitoare — conferă figurii eroinei o reală elocvenţă. Pe de altă parte, devotamentul împins pînă la proporţii neverosimile pe care i-1 arată acel tînăr, Uie Burlacu, figură cu o prezenţă uşor enigmatică în acţiunea romanului — tînăr faţă de care ea avusese cîndva gesturi de emoţionantă generozitate — nu face decît să sporească farmecul şi puterea de iradiaţie a personalităţii Constanţei.
Originalitatea romanului lui Marin Preda descinde aşadar şi din spiritul de superioară fidelitate realistă cu care sînt surprinse şi fixate o serie de particularităţi şi contradicţii specifice perioadei istorice pe care o cuprinde romanul. Ar fi naiv să se considere că triumful relaţiilor socialiste în baza materială a vieţii sociale ar implica şi o expansiune automată sau instantanee a conştiinţei socialiste în toate mediile sociale, o convertire bruscă a tuturor structurilor şi fizionomiilor morale la spiritul umanismului socialist. Dialectica formării şi triumfului conştiinţei socialiste implică o luptă acerbă, dîrză, îndelungată : suprastructura morală a vechii orînduiri acţionează adeseori cu virulenţă — sub influenţa a diferiţi factori — chiar în mediile sociale aparţinînd lumii noi, socialiste. Romanul lui Marin Preda demonstrează prin intermediul eroilor săi tineri din generaţia care se afirmă în anii imediat următori cuceririi puterii, că în timp ce unii dintre aceştia apucă o cale negativă, se lasă contaminaţi de morbul carierismului sau al lipsei de scrupule (doctorul Munteanu), de frivolitate, amoralism sau egoism primar (Gabi Sterian) — conştiinţa celor mai evoluaţi şi mai integri sub raport moral dintre aceşti tineri se va maturiza pe o cale dreaptă, pe calea muncii pline de abnegaţie şi a realizării vocaţiei lor în cîmpul construcţiei socialiste (Vale Sterian, doctorul Sîrbu, Constanţa). Evoluţia morală divergentă a celor doi veri — Gabi Sterian şi Vale Sterian — ilustrează deopotrivă realitatea mai sus amintita (reluînd pe alte dimensiuni şi la o scară mai redusă a dezbaterii etice, conflictul Munteanu-Sîrbu). Lui Gabi Sterian simţul moral pare să-i lipsească aproape cu totul. Avantajele pe care i le oferă condiţia sa socială şi mediul înconjurător — le utilizează în spiritul unui egoism primar — cu o indiferenţă aproape absolută faţă de sensul epocii pe care o trăieşte. Relaţiile sale amoroase debutează la nivelul 'unui primitivism sufletesc revelator (v. legătura cu Anny Hollinger, fiica fostului bijutier al palatului regal); impulsuri quasi-huliganice îi fulgeră nu rareori conştiinţa şi comportarea. Chiar pe treapta cea mai evoluată pe care o atinsese viaţa sa afectivă — dragostea pentru Mimi Arvanitache — un fond de insensibilitate şi de brutalitate va izbucni cu violenţă în relaţiile cu soţia sa distrugînd o legătură care ar fi putut să-1 umanizeze.
Evoluţia vărului său Vale Sterian — are un sens diametral opus. Vale refuză teoria „prudenţei" în raporturile cu oamenii formulată de doctorul Sîrbu ; expansiv şi încrezător în viaţă, nutrind o ostilitate semnificativă faţă de „oamenii nedeterminaţi" (cu o fizionomie morală ambiguă sau pur şi simplu dubioasă) — mezinul familiei lui Petre Sterian va da dovadă în acelaşi timp de o reală seriozitate şi gravitate în raporturile sale sentimentale. în planul activităţii sale sociale, tînărul inginer va introduce suflul energiei şi iniţiativei creatoare, caracteristice exponenţilor înaintaţi ai tinerei generaţii de constructori ai socialismului: conştiinţa sa liberă de calcule mărunte îl va situa în avangarda iniţiativelor bune şi fecuîide -— dictîndu-i în acelaşi timp o lucidă intransigenţă faţă de formele de muncă învechite, faţă de egoismul interesat al unora dintre
139
bătrînii maiştri ai furnalului reşiţean sau faţă de jocul dubios al unor elemente corupte din uzină. Personajului îi lipseşte însă o dimensiune interioară mai profundă : autorul i-a conferit o anume aură idealizantă — construcţia sa sufletească fiind prea liniară şi uniformă.
Problema fericirii individuale este pusă de romanul lui Marin Preda în termeni adeseori extrem de dramatici, cu intenţia vădită de a nu atenua cîtuşi de puţin complexitatea ei reală. Fără îndoială drama Constanţei — violenta ruptură de ţesuturi pe care o produce în fiinţa ei destrămarea căsniciei cu doctorul Munteanu — nu se desfăşoară într-un spaţiu social abstract sau într-un spaţiu moral nedeterminat. Suferinţa acestei femei, cu o personalitate interesantă şi originală, fusese provocată în fond de aceiaşi frigiditate sufletească care determinase şi ruinarea prieteniei dintre doctorul Sîrbu şi doctorul Munteanu. Puterea de iradiaţie negativă pe care o exercită structura morală a doctorului Munteanu se dovedeşte.imensă. Existenţa unor asemenea forţe morale negative este de natură să mutileze relaţiile armonioase dintre indivizi, să confere un dramatism acut procesului de realizare a echilibrului şi fericirii individuale.
Paginile care evocă suferinţa şi teribila boală psihică a Constanţei tind însă să pună în valoare ideia că dincolo de suferinţele pe care le poate genera o catas; trofă istorică (de ex. războiul) sau nedreptatea socială ca un corolar al societăţii împărţite în clase — viaţa indivizilor poate cunoaşte, în planul ei strict intim, suferinţe şi dureri de o intensitate nebănuită, rezultat al unor contradicţii inextricabile de natură pur personală. Sfera de investigaţie a scriitorului s-a îndreptat către o maladie psihică — provocată în conştiinţa unei fiinţe sensibile de o imprevizibilă şi totodată ireversibilă zguduire în planul vieţii ei intime. Este oare aci un abuz de psihism — sau ne aflăm mai curînd în faţa unei mărturii elocvente a sensibilităţii morale remarcabile, pe care o manifestă scriitorul în faţa unora dintre formele cele mai particulare dar şi mai dramatice ale suferinţei şi durerii umane ? Studii recente au subliniat necesitatea stringentă ca filozofia marxistă să-şi concentreze atenţia şi asupra unor probleme legate de destinul şi finalitatea existenţei individului în raporturile sale cu societatea: problema sensului vieţii, a atitudinii omului în faţa suferinţei, a morţii, a pierderii celor apropiaţi, problema libertăţii omului în alegerea unei soluţii atunci cînd este pus în faţa unei situaţii contradictorii — nu pot ieşi din. cîmpul de cercetare al filozofiei marxiste. „Această teorie ne învaţă, într-adevăr, că problema individului nu poate fi rezolvată decît într-un cadru social mai larg şi că cunoaşterea legilor care determină viaţa socială este condiţia indispensabilă pentru cine vrea să înţeleagă şi să rezolve just această problemă. Dar această teorie n-a afirmat niciodată că cunoaşterea legilor dezvoltării sociale ar epuiza problematica individului. Atîta timp cît oamenii vor muri şi vor avea frică de moarte, vor pierde fiinţe dragi, şi vor tremura de a ie pierde, vor suferi sub raport fizic şi moral (şi aceasta va dura, sub o formă sau alta, atîta timp cît vor exista oameni), ei vor pretinde nu numai să cunoască modificările succesive ale formaţiunilor sociale, dar şi să ştie cum trebuie să înţeleagă problemele lor personale şi cum trebuie să se comporte (în faţa lor)" (v. „La Pensee", ianuarie, 1962). Interesul lui Marin Preda pentru drama psihologică a eroinei sale apare aşa dar pe deplin legitim : evocarea avatarurilor sufleteşti ale Constanţei, a atrocei ei depresiuni psihice pe patul  de  spital  după  ce  luni  de  zile rezistase  cu o
140
tărie remarcabilă asalturilor durerii, a interogaţiilor ei dramatice cu privire la sensul vieţii duse pînă atunci, a încercărilor ei disperate de a-şi descoperi „vina" în drama care o zguduia atît de profund — trădează o concepţie gravă şi severă a scriitorului asupra dificultăţilor în care se poate afla uneori condiţia umană în lupta pentru realizarea echilibrului ei. Aceste pagini de acut sondaj psihologic pun în valoare totodată virtuţile reale ale autorului „Risipitorilor" în direcţia profesării unei adevărate „Tiefenpsy-chologie" (psihologie a adîncurilor), înscriind prin aceasta un capitol inedit în cîmpul prozei noastre contemporane. Concepţia scriitorului asupra vieţii sentimentale — ilustrată prin destinul eroilor săi — se demonstrează a fi serioasă şi exigentă : istoria legăturii dintre Vale Sterian şi Arida include o judecată negativă la adresa uşurinţii, frivolităţii, a iluziilor ieftine (v. „autocritica" Andei în faţa lui Vale) şi o pledoarie pentru gravitate şi seriozitate în legăturile de amor, după cum istoria cuplului Gabi Sterian — Mimi Arvanitache, implică o critică ascuţită a egoismului brutal şi un elogiu al demnităţii şi intransigenţii feminine.
Excelenţa romanului în latura de analiză morală şi psihologică — nu ne îngăduie însă să trecem cu uşurinţă peste faptul că în studiul rădăcinilor sociale ale conduitei personagiilor sale, investigaţia scriitorului ar fi trebuit să meargă mai adine. O serie de implicaţii şi virtualităţi ale personajelor romanului sînt lăsate într-o anume „suspensie", scriitorul manifestînd un laconism şi o zgîr-cenie excesive în valorificarea lor integrală. Chiar în cazul unui personagiu atît de interesant cum este figura doctorului Munteanu, o definire mai netedă şi mai categorică a „filozofiei (sale) sociale", o analiză mai ascuţită a acelui amestec atît de specific de dogmatism şi oportunism politic care caracterizează conduita sa în planul vieţii sociale, ar fi dat un plus de claritate şi relief arivismului său sui-generis ; aceasta ar fi implicat cu necesitate şi o explicitare mai directă şi mai tranşantă a concepţiilor doctorului Sîrbu, o radicalizare polemică a conflictului său cu doctorul Munteanu în planul- „Weltanschauung"-ului lor social-politic, desăvîrşind astfel ridicarea celor două personaje la rangul a'doua ipostaze profund tipice ale poziţiei intelectualului în viaţa socială contemporană. S-ar fi impus deopotrivă o analiză mai precisă şi un plus de concreteţe în definirea fizionomiei social-politice a celor care au provocat prin maşinaţiile lor reprobabile, demisia bătrînului muncitor Petre Sterian — pentru a nu mai vorbi despre faptul că un personaj cum este fiul mai mare al familiei Sterian, Anghel, exponent tipic al unor metode funeste şi practici vicioase în exercitarea funcţiilor sale dm aparatul de stat — ar fi meritat un loc mult mai substanţial în acţiunea şi conflictul romanului. Contrapunctul destinelor membrilor familiei Sterian ar fi căpătat astfel un fundal social-istoric mult mai bogat. în roman, evoluţia morală negativă a fiului lui Toma Sterian — Gabi, este descrisă cu un realism şi o veridicitate remarcabile, dar mobilurile acestei evoluţii negative, resorturile sociale care fac posibilă o asemenea involuţie, precum şi criza pe care o declanşează în familia părinţilor destinul fiului lor (tatăl este secretar al unui comitet raional de partid) — sînt tratate prea eliptic. Satisfacerea unoi exigenţe de genul celor de mai sus — ar fi lărgit sfera de cuprindere social-istorică a romanului, convergenţa interioară a destinelor tuturor eroilor cărţii ar fi devenit mult mai mare, organizîndu-se în jurul unui nucleu social-istoric
14fl
precis, demonstraţia inevitabilităţii triumfului principiilor umanismului socialist în viaţa noastră socială s-ar fi realizat integral.
„Risipitorii" înscrie un moment de răscruce în evoluţia creaţiei lui Marin Preda, reprezentînd totodată un moment important în dezvoltarea întregii noastre proze contemporane. Credinţa acelora care au văzut în autorul „Moromeţilor" un prozator exclusiv al vieţii ţărăneşti s-a dovedit o goală prezumţie, pulverizîndu-se fără urmă. Ar fi fost absurd să se considere că un prozator înzestrat cu o sensibilitate morală superioară, capabil să surprindă formele cele mai subtile ale „alienării" sufletului uman, să pună în valoare dialectica lor intimă şi să Ie supună unei critici de o pătrundere remarcabilă de pe platforma eticii umanismului socialist — ar putea fi prizonierul unui unic mediu social şi al unei „lumi" particulare. După memorabilul eveniment al apariţiei „Moromeţilor" şi al nuvelelor cu temă ţărănească — „Risipitorii" deschide o nouă pagină în creaţia lui Marin Preda: satisfacţia pe care ne-a oferit-o lectura acestui roman — dincolo de rezervele semnalate, ne face să medităm cu o curiozitate şi cu un interes acut asupra perspectivelor viitoare ale creaţiei unui scriitor atît de profund şi de original cum este Marin Preda.
MASA ROTUNDĂ A „VIEŢII ROMÎNEŞTI"
NINA CASSIAN, PAUL GEORGESCU, ION HOREA,
MIHA1L PETROVEANU, RADU POPESCU  şi EUGEN SIMION discută
POEZIA ANULUI 1962
Deschizînd discuţia PAUL GEORGESCU a spus:
Propun, dat fiindcă problemele poeziei sînt numeroase şi complexe, să ne limităm la discutarea poeziei anului 1962. Aceasta este, desigur, o împărţire oarecum arbitrară deoarece volumele sînt formate din poezii care au fost scrise şi publicate cu mai mulţi ani în urmă. Totuşi, ele au intrat în conştiinţa publicului îndeosebi acum, de aceea cred că această limitare a discuţiei este cea mai potrivită, mai ales că vom completa discuţia şi cu referiri la poezia apărută în presă în perioada aceasta. Una dintre problemele ce s-ar putea discuta, ar fi următoarea : în ce măsură poezia anului 1962 marchează, într-un anumit fel, — nu Zic neapărat un salt calitativ, — dar o treaptă, o etapă nouă în evoluţia poeziei noastre, mai ales în ceea ce priveşte reprezentarea multilaterală a omului comunist. Spun aceasta în sensul că, necesităţile intelectuale şi sentimentale ale omului fiind multiple, am impresia că există în evoluţia poeziei noastre, luată în ansamblu, o tendinţă tot mai marcată de a răspunde tuturor necesităţilor intelectuale şi spirituale ale omului comunist. Acesta este un aspect al problemei.
O altă latură a problemei mi se pare a se deduce din activitatea unora dintre tinerii poeţi care au tipărit volume în anul acesta. Aceste volume conţin adeseori un sumar foarte variat (de exemplu poezii despre mare, despre ultimul război, despre construcţia caselor, despre dragoste, despre peisagii, etc..) şi fireşte, fără să pledăm pentru închistare, pentru specializarea tematică a poeţilor ■— aceasta ar fi desigur o greşală — îţi pui totuşi problema, la un poet, ce preferinţe are pentru o anume problematică, pentru un anumit aspect • al realităţii socialiste. Pentru că, deşi este bine ca un scriitor, în general, să încerce să se preocupe de cît mai multe lucruri, pînă la urmă se constată că el reuşeşte cu precădere într-un anumit sector şi nu reuşeşte tot aşa de bine în altul. Şi este bine ca fiecare — mai ales de la o anumită vîrstă încolo — să înceapă să poată fi recunoscut, deosebit de ceilalţi colegi ai săi. Originalitatea conţinutului şi a modalităţii artistice, afirmarea unei personalităţi lirice distincte, mi se par condiţii obligatorii pentru recunoaşterea valorii oricărui tînăr poet.
Exceptînd volumele lui Miron Scorobete şi Grigore Hagiu — care mi s-au părut cele mai închegate şi mai structurate pe o personalitate în curs de formare, — toate celelalte volume publicate în colecţia „Luceafărul" dovedesc sensibilitate, existenţa unei vibraţii poetice, însă din ele este foarte greu să schiţezi portretul poetului.
EUGEN SIÎviION:   Pentru ca discuţia noastră să ajungă la un rezultat, trebuie să  abandonăm  linia speculativă,  să  analizăm fenomenul  liric  actual  şi în funcţie de el să facem unele aprecieri cu caracter general. Părerea mea este că
143
în momentul de faţă fenomenul poetic este poate cel mai bine reprezentat îr< întreaga literatură, dacă îl judecăm în raport cu celelalte genuri literare.
Sînt, în acest sens, cîteva tendinţe. Eu am să vorbesc despre una dintre ele şi anume despre afirmarea tineretului în poezie.
Paul Georgescu, făcea observaţia că, cercetînd volumele tinerilor şi creaţiile lor din reviste, se remarcă faptul că aceşti poeţi — foarte talentaţi —, entuziasmaţi de lumea socialistă, nu reuşesc totuşi să concretizeze un univers poetic particular, diferenţiat. Paul Georgescu vorbea aici de sumarul eclectic al acestor volume, de faptul că tinerii scriu cam despre aceleaşi evenimente istorice, chiar despre unele pe care nu le pot cunoaşte decît din evocările altora, de pildă despre 1907. Nu putem, desigur, împiedica un poet să evoce anumite momente din istoria patriei noastre ,■ măsura talentului lui o dă însă dialogul cu realitatea imediată, în care s-a format şi în care trăieşte. Tocmai în acest dialog apar semne de convenţionalism. Trist este că şi cei mai tineri poeţi, adică aceia care iormează ultima promoţie, aflaţi într-o fază de cristalizare, ca Ion Alexandru, Adrian Păunescu, Horia Gane, Constanţa Buzea, unii din aceştia în loc de a exprima direct sentimentele lor în faţa faptelor uluitoare ale realităţii socialiste, adoptă procedeul comod de a imita pe cei din imediata lor apropiere, adică, cum spunea nu de mult Al. Philippide, de a reflecta nu cu o oglindă proprie ci cu oglinda vecinului. Apar, în acest caz, semne de mimetism, vizibile îndeosebi în poezia gesturilor şi în frecvenţa unor imagini: ca de pildă imaginea soarelui care se mută de pe un umăr pe celălalt, sau a renului (sau cerbului, după situaţie), scos din inimă şi proiectat pe un decor... Aceste imagini, aparţinînd iniţial lui Nichita Stănescu, au făcut o lungă carieră în versurile celor care au venit după el.
Nu aş vrea să se înţeleagă că eu contest talentul acestor debutanţi. Doi dintre ei (Adrian Păunescu şi Ion Alexandru), îmi inspiră cele mai mari speranţe. Dar la mulţi dintre colegii lor de generaţie şi chiar la cei de dinaintea lor (am semnalat acest fapt într-un articol din „Gazeta literară") se observă o frapantă lipsă de „biografie" şi de individualitate. Pericolul este de a avea nişte foarte buni poeţi tinzînd către o perfecţiune prozodică, fără a avea însă substanţă poetică, fără un univers ce se poate detaşa într-un context mai larg.
PAUL GEORGESCU : Desigur că gestul poetic, ca şi simbolul, care este un vechi amic al poeziei, presupun întotdeauna exprimarea unor idei foarte importante, care trebuiesc comunicate.
Am impresia că ceea ce semnalezi la unii dintre poeţii cei mai tineri este faptul că săvîrşesc gestul poetic învăţat din poezia altora, fără ca acest gest să semnifice ceva.
RADU POPESCU: Eu cred că observaţia tov. Eugen Simion nu este deloc nouă, iar fixarea noastră asupra acestui fenomen mi se pare nerodnică. Ideea aceasta a mimetismului de generaţie este un fenomen curent. Nina Cassian poate să-şi aducă aminte foarte bine că a început poezia cînd era la modă pampasul, mareele, pletele verzi, etc. Lipsa de autenticitate este lipsa de geniu la vîrsta aceasta. Toate generaţiile încep astfel, dat fiind că în raport cu lipsa de experienţă a vîrstei, ele pornesc de la poezie spre viaţă. şi nu  de la viaţă spre poezie.
NINA CASSIAN : în legătură cu tendinţele din poezia tinerilor, am constatat că unii, nu mulţi la număr, au mai puţin respect faţă de adevărul obiectiv, cît faţă de nişte presupuse „legi" poetice, uitînd, pe semne, că şi acelea au fost deduse dintr-o realitate obiectivă. Dintr-o repulsie întemeiată faţă de un tip de poezie simplistă,  schematică, banală,  ei caută nişte formulări  care  să  semene  cît mai
144
puţin cu formulările curente, iar această căutare atinge, uneori, extravaganta, bizareria, ilogismul.
Intr-un sens, versul. lui Beniuc :
„Mă-ntimpină cu legile-} de tier Materia",
(vers pe care-1 găsesc puternic şi nobil) ar putea aparţine şi domeniului filozofiei, pe cînd un vers (pe care-1 improvizez) ca:
„Păsările crispate ale orei îmi vopsesc fruntea cu o culoare intre galben şi clntec",
le-ar părea, desigur, unora, drept aparţinînd, în exclusivitate, domeniului poeziei. Există, deci, o uşoară tentaţie către o presupusă —■ dar imposibilă — autonomie poetică, ale cărei rădăcini se găsesc în vechea eroare estetizantă a „artei pentru artă".
Opunindu-se acestor tentaţii, semnalez din nou seriozitatea căutărilor lui Ion Gheorghe, de pildă, — şi nu e unicul exemplu — care stimînd funcţia gnoseologică a poeziei, oferă tot mai mult viziuni noi, îndrăzneţe, pătimaşe şi adevărate, despre lumea înconjurătoare.
Desigur că poezia nu are, întotdeauna, un caracter atît de sever, şi că jocul, cîntecul, relaxarea au dreptul lor la existenţă. Dar poetul e dator să ierarhizeze aceste date şi să le subordoneze scopului major de a contribui la înălţarea materială şi morală a umanităţii.
ION HOREA: Eu aş fi mai înţelegător faţă de tendinţele acestor poeţi spre exprimarea mai variată şi mai îndrăzneaţă a complexităţii omului comunist. Mimetismul, acolo unde se manifestă/ bineînţeles că rămîne ca atare. Insă căutarea unor noi expresii poetice, atunci cînd nu se socotesc noi nişte clişee folosite cu cîteva decenii în urmă, este firească. Nina Cassian s-a referit la poezia de acum zece ani, la un anumit mod de exprimare care nu-i mai mulţumeşte nici pe poeţii mai în vîrstă şi cu atît mai mult nu mai poate fi un exemplu în faţa poeţilor tineri. Eu aşi găsi o înţelegere, pînă la un punct, — tendinţei către un fel de înţelegere statică a fenomenelor. Nu. vreau să mă contrazic, dar aici e vorba de exprimarea echilibrului şi a demnităţii. Este înţelegerea superiorităţii morale şi intelectuale a omului comunist, a omului care domină natura prin mijlocul ştiinţei, a omului stăpîn al vieţii lui, în toate privinţele. E vorba deci de exprimarea unui entuziasm, a unei atitudini, a unui echilibru, cîştigat printr-o încercare, printr-o luptă. Fiecare poet simte nevoia să spună aceste lucruri la un moment dat, să se definească pe el însuşi.
Este un bun cîştigat al generaţiei noastre, al timpului nostru. Este vorba de o luminozitate specifică vremurilor noastre. Evident că un poet nu poate rămîne toată viaţa în extaz, şi pînă la urmă în faţa realităţii în mişcare şi a aspectelor mult mai variate fiecare poet se află în situaţia de a da răspunsuri mult mai profunde vieţii, întrebărilor pe care experienţa lor le pune în faţă. După „Primele iubiri", într-un timp care pentru alţi poeţi echivalează cu un mai mare număr de ani, Labiş a venit cu volumul de maturitate, apărut în condiţii cunoscute, una dintre cele mai tulburătoare expresii ale poeziei noastre con-temnorane.
10 — Viaţa Romîncască nr. 2
145
•RABUv.ROP.ESCU:, Eu găsesc că: fenomenul este obişnuit; în măsura în. care personalitatea unuia este mai mare, şi experienţa se desfăşoară mai repede.. Se întîmplă ca un băiat de 23 de ani să aibe intuiţii care să valoreze foarte mult, ele să fie nişte inspiraţii valoroase. Aşa zisa poezie a adolescenţei a fost o mare realitate pînă acum 10 ani cînd a debutat Labiş. Astăzi se pare că toţi tinerii se feresc de ea, pentru că .este pbezia unei dezordini, a unui moment de incertitudine. Ei atunci se feresc şi iată o etapă sărită. Dar ei sînt totuşi adolescenţi.
EUGEN SIMION: Mie mi se pare,mai firesc ca un poet să nu deţină, ia debut, secretul artei poetice, legile poemului. Trebuie să aibă însă, dacă este un talent adevărat, o lume a lui, un univers din, care descinde şi pe care îl lărgeşte pe măsură ce experienţa şi cultura lui spirituală se completează. Sensibil detaşată de această tendinţă uniformizatoare, <mi se pare poezia din ultima vreme a lui Ion Gheorghe. Poemul Şarja şi cel despre Lazăr Cernescu (apărut în „Luceafărul") .îmi dau sentimentul, unei remarcabile forţe de creaţie. Versul lui exprimă o vigoare poetică nu prea obişnuită la poeţii din generaţia lui. Despre un adevărat poet critica spune adesea că el ia în' stăpînire şi' organizează, într-uri spirit propriu, lumea realului. O asemenea tentativă de luare în stăpînire a realului'mi se pare. evidentă lă Ion Gheorghe.: Nu aş spune că poetul a învins toate dificultăţile artei poetice. Multe din' expresiile poeziei lui sînt obscure, improprii, se face, apoi, simţită- o exagerată' tendinţă de explicare a sensurilor, vizibilă în deosebi prin abundenţa pronumelui, a conjuncţiilor, propoziţiilor şi incidentalelor. Ceea ce îmi 'dă certitudinea că Ion iGheorghe va progresa în poezie este, aş spune, atitudinea -lui -'lirică' decisivă faţă de ddee sau de o temă, capacitatea lui de ' a merge'' la - esenţă şi, >poate, cutezanţa lui de a evita convenţ-ionalismele, pozele cele mai frecvente. Şi în Şarje, şi în poemul despre Lazăr Cernescu,. el ataşează .poeziei sale aspecte dramatice, motive înalt tragice, văzute însă cu optica unui revoluţionar. Ce se întîmplă însă cu alţi tineri? Mimează gesturile poetice, (şi, fatal, imaginile, generaţiei , de dinainte), adică, pe Nichita Stăhescu, Cezar Baltag şi ceilalţi. Sînt de acord că aduc o experienţă de viaţă încă neorganizată suficient de bine poetic, dar mă îngrijorează cînd ei comit un act de mimetism. Chiar la Adrian Păunescu (citat mai înainte pozitiv, gîndindu-mă la poemul său .intitulat, dacă nu mă înşel: „Zile de mari emoţii"), întîlnim asemenea imagini stereotipe. . '
PAUL GEORGESCU: Dacă Eugen Simion pune problema aceasta în discuţie, mie mi se pare că o face pentru că noi putem să grăbim anumite procese, putem să-i convingem pe aceşti tineri foarte talentaţi să depăşească mai repede un anumit impas care, sînt şi eu de acord, se datoreşte mai ales lipsei de experienţă, însă, pe de altă parte, trebuie să fac observaţia că dacă aceşti . tineri vor scrie despre toate aspectele posibile şi vor face volume eclectice, a căror tablă de materii să reprezinte cu fidelitate întreaga istorie contemporană în punctele ei principale şi- secundare, ei nu vor putea ajunge decît foarte greu şi poate niciodată la o expresie a lor proprie. Fiindcă, într-un anume sens, expresia e discernămînt, opţiune, limitare. Şe poate observa că Beniuc, încă în poezia lui de tinereţe, are anumite preocupări după care îl poţi recunoaşte. El şi-a lărgit tematica, preocupările, însă îl recunoşti pe Beniuc chiar şi în aspecte secundare, cum ar fi, să zicem, preferinţele geografice sau materialele poeziei. El este un poet al muntelui şi nu al stepei, un poet preocupat de flăcări, de incandescenţă,- nu poate fi confundat cu alţi colegi de generaţie. Sigur că putem să explicăm totul prin existenţa sau lipsa talentului.
146
Insă noi discutăm aici despre încercările unor-tineri,, despre care eu cred că sînt talentaţi; ei se află tocmai în acel moment al existenţei lor artistice în care pot să ţîşnefască pe un drum propriu sau pot să stagneze în continuare încă mulţi  ani de acum înainte, făcînd simple  exerciţii poetice.
Eugen Simion are dreptate. Ceea ce este derutant, la unii tineri, .este că au început prin a cunoaşte regulile poeziei şi ale versului, prin a se ocupa de măiestrie şi nu de ceea ce vor să exprime. Ei au început prin a se preocupa de cum să spună şi nu de ce au să spună.
Aceasta este o chestiune asupra căreia trebuie să li se atragă atenţia.
Insă fiind de acord cu numeroasele observaţii critice făcute aici şi în altă parte, în legătură cu poeţii tineri, aş observa totuşi o trăsătură foarte interesantă la ei, şi anume tendinţa de a medita, de a gîndi filozofic asupra noii realităţi socialiste. Este o trăsătură a tinerilor care mă face să cred că au şansa — în cazul în care se debarasează de lipsurile reale semnalate — să devină poeţi foarte interesanţi.
Vreau să fac observaţia că deşi îi criticăm foarte des pe poeţii tineri, vorbim în schimb foarte des despre ei, ceea ce însemnează că au anumite calităţi. Sa mai vorbim şi de cei mai vîrstnici, dat fiindcă generaţia de mijloc s-a exprimat destul de amplu anul acesta.
De altfel, termenul de generaţie nu mi se pare prea propriu, nu-mi place, mai bine am putea să le spunem promoţii.
NINA CASSIAN: Eu mă simt generaţie cu Maria Banuş, care este cu o generaţie înaintea mea, şi cu Ion Gheorghe, care este cu o generaţie după mine.
M. PETROVEANU: Să revenim la preocupările de ordin etic şi la reflexiile cu caracter filozofic, generalizator din lirica tinerilor şi care sînt abstracte în sensul negativ dat de Eugen Simion nu prin natura lor, evident, ci printr-o înţelegere convenţională, adesea deformată şi „rece", impersonală de fapt, mimetică cum s-a spus. Temele nobile ale frumuseţii morale şi intelectuale caracteristice omului contemporan pe care istoria îl plămădeşte (demnitatea, seninătatea, orizontul universal, perspectiva dialectică a lucrurilor, vibraţia umanistă, fraternitatea cu cauza clasei muncitoare, a popoarelor de pretutindeni etc.) au slujit ascensiunii poeziei, sporirii conţinutului de idei. Dar riscurile unei consideraţii abstracte, în afara timpului şi spaţiului, a sarcinilor imediate pe care le dictează socialismul tocmai în vederea înfăptuirii dezideratelor rîvnite de poeţi, s-au şi pronunţat: abstractizarea, de care se plînge Eugen Simion, grandilocvenţa, „aerul" filozofic, poza etică, uniformitatea de reacţii şi limbaj poetic. Labiş, mişcîndu-se în aceeaşi sferă de tendinţe, lupta cu inerţia concepută într-un mod, să zicem, exclusiv etic sau filozofic. Dar pentru Maiakovski, un obiectiv identic lua înfăţişări -precis sociale: duşmanul contra-revoluţionar, diversele forme concrete, luate în viaţa cotidiană şi lăuntrică a omului, de către tot ce e vechi, tot ce e egoism, prejudecată, resentiment, platitudine, resemnare. Şi ce tensiune, ce patos, ce mare procent de „radioactivitate" artistică şi etică păstrează versurile sale „ocazionale" ! Ca un lup aş sfîşia grumazul birocratismului, spunea! Iată încă o cale fertilă, pe lîngă cealaltă meditativă, pe care poezia noastră cetăţenească, publicistică, nu avansează. Şi ipostaza Maiacovski nu  e singura.
E. SIMION: Faptul că unii mută accentul pe artă ca joc şi nu pye artă ca dialog cu realitatea, dă impresia şi senzaţia de abstractism în poezie, de steri-
147
litate, riguros şi chiar frumos exprimată. (Se dau exemple din poezia recentă a Măriei Banuş).
PAUL GEORGESCU: Ku sînt de acord cu exemplul dat. In ceea ce priveşte poezia Măriei Banuş, am impresia că la ea s-a format, s-a subliniat, mai bine zis, pornind de la „Torentul", o tendinţă foarte interesantă, existentă şi mai înainte, de a depăşi senzaţia şi de a ajunge la o poezie a problemelor esenţiale ale vieţii.
Poezii ca „Patronul" sau „La masa verde" au ridicat probleme importante pentru societatea contemporană, şi care îşi păstrează valabilitatea, dar nu aş putea spune că problemele pe care şi le-a pus în ultimul an, chiar dacă nu sînt de acord întotdeauna cu modul în care le-a rezolvat artistic, de exemplu în „Bătrînii" sau în „Zahăr tos" — ar fi probleme de interes secundar.
Am impresia, dimpotrivă, că există la ea tocmai tendinţa aceasta de a face poezie, nu aş spune filozofică, dar a problemelor majore ale omului contemporan. Şi eu sînt de acord că lipsa concretului în poezie, — care provine de cele mai multe ori dintr-o lipsă de experienţă a vieţii —' şi tendinţa de abstractizare sînt mortale pentru poezie. Insă tendinţa, la Maria Banuş, este aceea de a ridica anumite probleme foarte interesante şi noi. Şi cred că anumite nereuşite ale ei chiar sînt mult mai fertile decît o anumită abilitate tehnică la care ajunsese la un moment dat, pe baza unei  experienţe îndelungate.
Insă important este să încerci să găseşti. Şi mie mi se pare că noul ei volum, „Magnet", este bun datorită tocmai faptului că poeta, de multe ori găseşte soluţii noi, depăşeşte sfera de interes a versurilor anterioare.
Există o discuţie mai veche în legătură cu poezia satului şi a oraşului. Eu am fost acuzat de un articol critic în „Gazeta literară", că aş fi împotriva poeziei satului, împotriva poeziei rurale. Iar în legătură cu poezia lui Ion Brad s-a dus o discuţie foarte animată dacă este rurală sau urbană.
Vreau să precizez că problema aceasta, sat-oraş, nu mi se pare esenţială. Sigur că există un specific al poeziei dedicate satului şi altul al celei dedioate oraşului. Sigur că este stupid să afirmi că poezia satului ar fi o poezie inferioară. Numai că n-am susţinut niciodată excelenţa versului urban. Ceea ce am vrut să spun însă, se referă la problema conţinutului poeziei. Este important ceea ce descoperă nou poetul în viaţa satului, în noile relaţii sociale. Şi — rurală sau nu — să combatem tendinţa de a copia modele vechi care nu spun nimic —, nu pot să spună nimic — despre viaţa socialistă. O poezie poate fi veche şi prăfuită, de o sensibilitate a secolului XIX şi de o problematică a secolului XIX, atacînd şi teme citadine; şi poate foarte bine să fie o poezie nouă, interesantă, ecupîndu-se de realităţi rurale.
De altfel, lucrul acesta se poate vedea şi în ceea ce priveşte poezia cosmosului. Ce este mai tulburător, mai modern, în toate sensurile acestui cuvînt, decît faptul că omul, pentru prima dată în decursul istoriei sale, a plecat de pe pămînt şi tinde spre alte planete ? Chiar în acest domeniu nebătătorit, din toate punctele de vedere, există poeţi care au o viziune prăfuită a cosmosului şi o 'expun cu mijloacele cele mai prăfuite. Mă refer la „Horă de planete", poemul lui Victor Tulbure publicat în „Gazeta literară", pe pagina întîia. Şi am impresia că asemenea vetustate în cea mai nouă tematică a poeziei este de-a dreptul alarmantă.
RADU POPESCU : Este greu să vorbeşti despre cosmos. Reprezentările noastre de viaţă, pentru popularea acestei noţiuni, pun încă probleme care, astăzi, sînt deosebit   de  chinuitoare., Sînt   de   acord  că   a  trimite  turme   de   oi   în cosmos
148
nu pare modalitatea cea mai indicată, dar experienţa practică ne-a arătat că nici transplantarea elementelor celei mai înaintate civilizaţii orăşeneşti nu e mai puţin stridentă.
NINA CASSIAN: Paul Georgescu are dreptate în fondul problemei. De fapt, mentalitatea veche este cea care îl deranjează pe Paul Georgescu şi nu un anumit vocabular...
EUGEN SIMION: Aş răspunde nedumeririi lui Radu Popescu'.1 Faptul că poezia nouă poate utiliza elemente folclorice şi altele, cu o tradiţie veche în literatură, stă, după părerea mea, deasupra oricărei îndoieli. Aş da exemple din doi poeţi diferiţi ca tonalitate şi sensibilitate poetică.
Tiberiu Utan a scris o foarte frumoasă poezie despre Cosmos: „Făt Frumos", pornind de la un simbol al literaturii populare. El utilizează un vechi motiv al basmului: racheta, ar fi, în această transfigurare, buzduganul cunoscut pe care omul (Făt Frumos) îl aruncă în spaţiul astral. Nu ai nici un moment sentimentul că poetul, substituie unei viziuni noi nişte imagini tradiţionale, depăşite, spuse de mii de ori. Accentul cade, desigur, pe viziune. Din moment ce există o viziune poetică, contemporană, comunistă, pot fi utilizate, dacă acest fapt este necesar, imagini şi simboluri din poezia populară. Tot aşa, Ion Brad porneşte în „Rapsodiile" dedicate socializării agriculturii, de la motive folclorice. Aceste motive primesc o „încărcătură" afectivă substanţial nouă, revoluţionară. Simbolurile exprimă în acest chip, o gîndire poetică înaintată.
NINA CASSIAN: în numele poeţilor, cer dreptul de a folosi toate cuvintele de care dispune vocabularul limbii noastre, fără nici un fel de interdicţie.
PAUL GEORGESCU: Să facem o disjuncţie în ceea ce priveşte folosirea folclorului în poezia contemporană. Folclorul foloseşte un anumit mod de gîndire populară, o anumită viziune pe care o concretizează poetic, cu elemente ţinînd de un anumit nivel a! dezvoltării societăţii. Este vorba de o societate pastorală şi arhaic agrară.
De aceea se face confuzia deseori reducîndu-se folclorul numai la aceste elemente concrete care amintesc de o civilizaţie care a dispărut de multă vreme. Or nu aceste elemente constituie elementul activ, creator ăl folclorului. Mie mi se pare că dacă dorim să aplicăm folclorul în exprimarea unei noi societăţi, care se construieşte astăzi, trebuie să procedăm ca Eminescu în „Luceafărul", adică păstrînd mentalitatea, păstrînd ideia, mitul, adică viziunea populară, căreia îi integrăm însă elementele concrete ale civilizaţiei noastre. Aceasta ar fi o operă populară de natură folclorică şi totodată socialistă. Adică nu exprimăm o civilizaţie care a încetat de mult să mai existe, o civilizaţie pastorală, ci o civilizaţie contemporană revoluţionară. Poetul trebuie să exprime civilizaţia timpului său.
Faptul că se face apel la elementele acestea concrete nu este din dorinţa de a imita folclorul, din dorinţa de a gîndi popular, şi de a face o poezie cu caracter popular, ci din lipsă de inventivitate poetică, de fantezie creatoare. Poetul nu poate recrea şi atunci imită, copiază modele. Cînd e vorba de un poet talentat ca Victor Tulbure, acest fapt e supărător. Nu văd cum am putea să exprimăm, cu elemente concret senzoriale ale unei civilizaţii pastorale o civilizaţie cu totul nouă, revoluţionară, care se creează sub ochii noştri. Am impresia că tot ceea ce este nou, că tot ceea ce este specific, că ,tot oeea ce a adus socialismul societăţii romîneşti, este pur şi simplu ignorat într-o asemenea poezie.
149
Gr mie mi se pare că tocmai • în poezia'satului trebuie dată mereu bătălia. Colectivizarea agriculturii a produs modificări radicale în viaţa zilnică a oamenilor, în obiceiurile lor multiseculare. Relaţiile dintre oameni s-au schimbat, ceea ce intrase în uz şi obişnuinţă — printr-o practică multiseculară — a fost înlăturat de revoluţie.
în condiţiile acestea, ceea ce este mai interesant — şi lucrul pe care trebuie să-1 spună, cred, in primul rînd, mînuitorii poeziei contemporane — este tocmai ceea ce a reuşit socialismul să aducă nou, revoluţionar. A face o poezie a satului socialist, păstrînd ■ toate elementele vechi ale unei civilizaţii pastorale şi ale unei agriculturi primitive, mi se pare neinteresant, în primul rînd pentru că acest lucru a mai fost făcut — şi de multe ori a fost făcut foarte bine — şi apoi pentru că viitorul. ne va cere — poate chiar mai mult decît contemporaneitatea — a depune mărturie asupra acelor lucruri care sînt specifice, şi unice pentru epoca noastră.
EUGEN SIMION: Aş vrea să spun în legătură cu problema în discuţie, cîteva cuvinte. Pînă la un punct am fost de acord cu Paul Georgescu şi, în principiu, rămîn de acord pînă la sfîrşit. Sînt de făcut încă unele precizări, după părerea mea, necesare.
Este limpede că-un poet contemporan — dacă vrea să fie un poet modern, adică un poet al epocii noastre — nu poate avea o viziune vetustă, nu poate „folcloriza" în poezie...
PAUL GEORGESCU : Eu m-am referit doar ia elementul concret de civilizaţie.
EUGEN SIMION: ...El poate utiliza elemente ale folclorului. Este posibil, şi după părerea mea şi necesar, în perimetrul unei culturi. Dovada cea mai bună o constituie poezia lui Mihai Beniuc, care foloseşte în mod frecvent simbolul şi metafora poeziei populare, puse însă în legătură cu romantismul substanţial revoluţionar al liricului.
Pe linia celor spuse de Paul Georgescu, aş face precizarea că efectele abstractizării în poezia noastră vin şi de la renunţarea, arbitrară, la o tradiţie extrem de bogată şi fecundă în literatură. în acelaşi mod se pune şi problema legitimităţii poeziei rurale. O poezie a civilizaţiei socialiste, o poezie a satului socialist cu mijloace noi se poate şi este necesar a se scrie, continuînd o puternică tradiţie a literaturii noastre, detaşînd-o însă de viziunea idilic-sămănătoristă.
Faptul că Alex. Andriţoiu, Ion Horea, Ion Brad, ieşiţi toţi din mantaua lirică a lui Beniuc, continuă să scrie o poezie de mare rafinament şi deplin contemporană, trăgîndu-şi seva din realitatea de astăzi a satului romînesc, dovedeşte — ca să spun aşa — viabilitatea acestei linii a poeziei noastre de totdeauna.
RADU POPESCU: Conservatorismul inert nu are nimic de-a face cu durabilitatea . şi viabilitatea marilor simboluri şi mituri universale . ale folclorului. Turnarea unor idei noi în aceste tipare străvechi a intrat mereu în preocupările poeziei şi astăzi se, poate constata parcă un nou avînt în reactualizarea acestor valori.  . . . .
MIHAIL PETROVEANU: Victor Tulbure propune, cum am mai scris cîndva, un tip de reprezentare poetică şi un limbaj quasi semănătorist după care relaţiile oamenilor de azi sînt îi} esenţa bucolice, de un idilism pseudoţărănesc, căci idilismul nu a fost, cred, niciodată o expresie a ţăranului muncitor al pămîntului. Viziunea, deşi se reclamă de la folclor, nu extrage din acesta decît elemente de
150
recuzită — costumul rural de duminică. Ce înseamnă inspiraţie folclorică a arătat şi o arată încă. Arghezi!
PAUL GEORGESCU: Trebuie în primul rînd să învăţăm de la folclor faptul că el ştie să se înoiască permanent. Folclorul nu a fost creat la o dată anume sau într-un deceniu anume, ci a fost creat în decursul veacurilor, şi s-a modificat, a ţinut seama de evenimentele noi care au intervenit, a reacţionat la aceste evenimente, astfel că folclorul este o creaţie permanentă. Folclorul fiind o creaţie permanentă, o literatură socialistă cu bază populară trebuie să fie şi ea o creaţie permanentă. Nu se poate opri la un moment dat al creaţiei folclorice.
în ceea ce priveşte tradiţia, ţin să spun — ceea ce nu este nici o noutate — că există două tradiţii şi că eu mă refer la acea tradiţie în poezia romînească care a fost creată de paşoptişti, de Eminescu, Macedonski, Bacovia, Arghezi.
NINA CASSIAN: I-aş ruga foarte mult pe criticii noştri să nu adîncească nişte opoziţii, devenite false în societatea noastră: cerebral-pasional, tradiţie-inovatie, rural-citadin etc. Omul comunist se eliberează, treptat, de orice tip de alienare, devenind tot mai multilateral şi mai armonios.
în problema unităţii dialectice „naţional-universal", aş spune următoarele: după cum un poet e dator să-şi înalţe subiectivitatea la un astfel de grad de generalizare încît să devie un dat obiectiv, să poată fi oferită cititorilor şi recunoscută de ei, tot astfel o naţiune este datoare să contribuie, prin aportul ei generalizat, la patrimoniul universal. .Generalizat", în cazul artei, nu înseamnă nicidecum „decolorat", „despersonalizat", ci, aşa cum am încercat să spun, „obiectivat".
PAUL GEORGESCU : Nina Cassian a vorbit despre o înţelegere dialectică a lucrurilor, pe care eu o văd realizată, de exemplu, în multe poezii ale lui Beniuc. Beniuc mi se pare că a realizat această sinteză între naţional şi universal, între trecut şi viitor.
Dacă eu am insistat asupra unuia dintre termeni este pentru că el apare mai des şi pare că se manifestă nedialectic şi unilateral mai mult decît altul.
NINA CASSIAN: Brîncuş a adus în patrimoniul universal o contribuţie romînească, la nivelul artei mondiale. Enescu, la fel.
Referitor, la poezia cosmosului, cred că nu trebuie interzise poeţilor viziunile cele mai felurite şi mai personale. A imagina în cosmos gherete cu limonada, e o fantezie umoristică posibilă — cu condiţia de a nu coborî nivelul gîndirii sau al artei.
O altă problemă, nu dintre cele mai simple, este contactul cu publicul cititor, prin cărţi sau la tribuna festivalurilor literare.
Oferim cititorilor un material divers, prilejuri de destindere şi meditaţie, cîntece agitatorice şi lirice, o problematică variată, stiluri variate.
Unele poezii sînt mai dificile şi cer o lectură aprofundată. Trebuie să veghem să nu se acrediteze părerea că aceste poezii sînt astfel, din vina autorilor lor, sau că ele ar fi mai puţin „democratice". „Faust"-ul lui Goethe nu e mai puţin dedicat poporului decît poezia lui „Craiul ielelor" — „ErlkSnig", aceasta din urmă fiind mult mai accesibilă. ' Dar Faust cere o pregătire culturală în plus, şi un anumit sistem de lectură.
EUGEN SIMION: Sînt de acord cu ceea ce spuneţi, vreau să fac o paranteză referitoare la preluarea tradiţiei şi varietatea de tipuri de poeţi în epoca noastră, varietate posibilă şi necesară.
151
Cred că în înţelegerea tradiţiei se fac două exagerări: o exagerare este aceea de a considera tradiţie fecundă, valoroasă, numai folclorul şi literatura pînă la 1900, şi de a sări o etapă foarte importantă: lirica dintre cele două războaie; o altă exagerare este de a ignora şi de a socoti perimată tradiţia pe care o reprezintă Coşbuc, Octavian Goga şi alţii.
In primul caz cred că trebuie avută în vedere experienţa poetică a lui Andrian Maniu, Ion Pillat, Lucian Blaga, etc. Este, după părerea mea, bine să se ţină seama de cuceririle obţinute în domeniul artei poetice de aceşti creatori valoroşi. în cel de al doilea caz, se insistă prea puţin asupra contribuţiei aduse de poeţi ca George Coşbuc, Octavian Goga în dezvoltarea poeziei romîneşti. Este drept că acest criticism faţă de poeţii amintiţi se exprimă mai mult oral şi, uneori, în articole şi cronici despre alţi poeţi, cînd li se reproşează viziunile concordante cu lirismul rural al lui Coşbuc şi Goga. Tendinţa, exagerarea de care vorbeam trebuie, în acest caz, combătută.
NINA CASSIAN: Un student la Costineşti, astă vară, spunea, condămnînd „versul liber": „Ce? Nu mai e bun Neculuţă?!"
Dacă prozodia strălucită ar fi primul semn al valorii, am ajunge să-1 considerăm pe Topîrceanu mai mare poet decît Eminescu.
.PAUL GEORGESCU: Noi am plecat de la reprezentarea cît mai completă a omului comunist. Mi-aş permite să salut, în această ordine de idei, cele trei poezii ale lui Dan Deşliu despre zîmbet, din „Gazeta literară", şi care mi se pare că lărgesc sfera de preocupări în poezie; le-am citit cu multă plăcere. De asemenea, poezia lui Ion Brad despre Gara de nord, este o poezie foarte interesantă care porneşte oarecum de la Eminescu, aici însă este o poezie a oraşului nou, a mulţimii active. Gara de nord apare ca un fel de inimă care pulsează şi aduce oamenii din toate colţurile ţării şi-i revarsă în capitală, îi strînge pe cei care vin şi îi revarsă în diferite colţuri ale ţării. Această imagine a Griviţei ca o inimă care împinge sîngele (oamenii) mi s-a părut foarte interesantă şi marcînd la Ion Brad o preocupare nouă: sentimentul marilor oraşe. Este, de altfel, o poezie superioară celei cu acest titlu, care e mai mult programatică. Aici însă, acest program este realizat într-o imagine originală.
M-am referit la doi poeţi. Cred însă că la mulţi alţi poeţi s-ar putea vorbi de această încercare de a cuprinde zone noi pentru ei înşişi şi chiar pentru poezia noastră în ansamblul ei.
RADU POPESCU : Şi, pentru că acesta este un mod foarte bun de a continua discuţiile noastre de azi, să-mi permiteţi să salut poezia Ninei Cassian „Dialectica", poezie în care, pornind de la un pretext foarte neînsemnat, descoperă raporturi noi, secrete. între lucruri si idei, cu rezultatul unui adevăr sufletesc foarte profund, foarte amplu.
M1HAIL PETROVEANU: O observaţie în legătură cu problemele poeziei cosmosului atinse de Nina Cassian. Am sentimentul că, din păcate destul de des, ne întîlnim cu o reprezentare, sumară şi naivă. în exaltarea ei, despre condiţia omului „cosmic". Perspectiva oferită fără voie, între alţii chiar de Geo Bogza, este aceea a unui om lipsit de ceea ce intră în substanţa umană a omului. în numele dimensiunii cosmice, a grandoarei cîştigate de om o dată ,cu stăpînirea astrelor, se uită că, transportat pe Marte, omul rămîne om. Problemele vieţii sale specifice, inclusiv şi mai ales cele sufleteşti, nu vor rezulta automat prin „simpla" deplasare în spaţiul sideral.
152
Recent am citit un articol aparţinîrid unui critic sovietic, erudit şi înţelept C. Zelinski. Un articol despre literatura viitorului care în Uniunea Sovietică preocupă foarte mult pe scriitorii şi cititorii sovietici. Folosind experienţa oamenilor de ştiinţă (economişti, fizicieni, biologi şi chiberneticiem), el releva că, potrivit datelor furnizate de ei, viitorul nu autoriză viziunea curentă şi tradiţională de care dispunem şi care constituie, de fapt, o proiecţie a „vîrstei de aur", deci a unui trecut fictiv în... viitor ! De la visătorii din antichitate, utopiştii Renaşterii — Moras, Campanella, — la J. J. Rousseau şi pînă la autorii contemporani de literatură anticipativă, incluzînd şi pe poeţii care au explorat viitorul sau au formulat indirect o imagine despre el, toţi şi-au propus un model în fond patriarhal, paradoxal, da, aşa este! Zelinski se referă, prin contrast, la Marx şi Engels care au refuzat să prescrie scheme pentru omul societăţii viitorului, dintr-o rezervă proprie creatorilor singurei concepţii ştiinţifice despre lume, critice şi dialectice, construind viitorul după indicaţiile concretului, ale vieţii reale. Să nu mai viseze poeţii? Cine le-ar interzice ? Cred însă că, în orice caz, nu trebuie să viseze ca V. Tulbure.
Acelaşi autor sovietic mai semnala un aspect vrednic de discuţie. Dezvoltarea . societăţii nu va antrena, susţine el, o astfel de simplificare a raporturilor încît oamenii să se înţeleagă pe scară universală cu spontaneitatea, cu familiaritatea instantanee la care visăm. Zelinski avertizează asupra aridităţii drumului către această aspiraţie. Oricît de generalizată ar fi tehnica, oricît de adine s-ar desfăşura automatizarea producţiei şi a altor compartimente din viaţa socială, societatea nu va ajunge vreodată la gradul de omogenitate, de simplificare pe care-1 are, să zicem, uri corp simplu, un element chimic — respectiv un mediu social restrins, cu sarcini puţine şi relativ uşoare. Ba chiar, ţinînd seama de sporirea nevoilor, de specializarea creseîndă impusă de evoluţia ştiinţei aflată la rîndul ei sub „comanda" progresului, a cerinţelor vieţii, se vor ivi noi organisme sociale. Simplificîndu-se aşa dar unele direcţii, se complică altele. Pe de altă parte, oferind omului înlesniri hotărîtoare, condiţii tot mai favorabile expansiunii personalităţii, societatea, chiar spre a le întreţine, va ridica noi exigenţe insului. Unii savanţi, biologi şi neurologi, vorbesc chiar de o readaptare radicală, mergînd pînă la structura neuro-fizioiogică şi, evident, psihică a omului în faţa sarcinilor, a solicitărilor, nebănuite încă, din partea viitorului. Iată numai cîteva din problemele pe care omul comunist, eliberat de antagonismele specifice societăţii bazate pe exploatare, pe alienarea conştiinţelor, a „esenţei umane", va trebui să le întîmpine.
EUGEN SIMION: O tendinţă vizibilă şi primejdioasă în poezie este, după părerea mea, tendinţa pe care aş numi-o „minor-abstractă". Nu are nimic de-a face cu generalizarea poetică, cu poezia de reflecţie. Este vorba de cu totul altceva, şi anume de faptul că unii dintre poeţii noştri recurg la eseu, la un stil imagistic cu efectul de a nu recunoaşte în- notaţiile lor o personalitate poetică şi un jnivers poetic.
Acest abstractism minor limitează valoarea multor versuri despre Cosmos sau altele ce pornesc de la idei şi teme de primă importantă pentru epoca pe care o parcurgem. Să luăm, de pildă, versurile semnate de Nicolae Ţaţomir în „Gazeta literară" (13. Dec, 1962) „Corabia neagră", apreciate de poet ca nişte marginalii la un congres de oncologie. Ideea de a închina un poem oamenilor care luptă pentru a învinge moartea, cu un eroism mai măreţ, poate, decît acela al lui Cezar şi Hanibal, este, fireşte, cu totul remarcabilă. N. Ţaţomir, altfel un bun tehnician al versului, adoptă aici un stil eseistic, uscat, de articol, nu numai simulant prozaic, ci chiar solemn prozaic, în esenţa lui:
153
„Cîndva, de nimeni văzută, de nimeni ştiută, Intr-un necunoscut şi întunecat fiord al lumii Ancorase corabia neagră,
Invizibila corabie neagră cu mateloţi invizibili.
Nici o stea, nici o adiere...
Doar o umbră cu coasa pe umeri,
Sărind din alegorie în alegorie
Şi poposind pe un promontoriu,
Vedea cumplita încărcătură şi hohotea de bucurie.
Omenirea parcă aţipise
Tolănită între polii planetei
Şi, visînd, printre camagii, luminile primăverii Deodată, ca din senin, O celulă din adîncurile armoniei trupeşti Nu-şi mai găsi echilibrul milenar" etc. etc.
RADU POPESCU: Noi am stabilit un lucru, că există din contră, o tendinţă spre înălţarea conştiinţei teoretice, care este foarte bună pentru poezia noastră şi care, cred eu, ar trebui să constituie la bilanţul acestui an unul din elementele cele mai pozitive.
PAUL GEORGESCU: De acord. Eugen Simion vorbeşte însă de faptul că uneori această tendinţă spre abstract nu primeşte complementul său de viaţă.
EUGEN SIMION:  Am impresia că s-a înţeles ceea ce  am vrut să spum.
MIHAIL PETROVEANU: Eu am înţeles că te referi tocmai la tendinţa filozofardă, de pretinsă poezie de idei şi în fond găunoasă care însă, după părerea mea, nu este caracteristică atît autorilor amintiţi, — aceştia au alte păcate — cît mai ales unor tineri pripiţi. Mie mi-a plăcut ultima poezie a lui Cezar Baltag din „Gazeta literară", între altele şi pentru că am citit în ea o reacţie împotriva acestei maniere, a acestei „manii" abstractizante. Protest semnificativ la unul dintre cei mai convinşi şi, adesea inspiraţi, promotori ai liricii reflexive. Nu cumva a zărit el însuşi, profilîndu-se la orizontul său, primejdia istovirii elanului prin cultul exclusiv al „ideilor" rupte de concret ?
ION HOREA: Ca un adaus în lumina înţelegerii celor discutate, îmi permit să-mi exprim încrederea în individualităţile poetice, în surprizele din viaţa literară, mai mult decît în drumurile bătute şi în sfaturile urmate. Vreau să înţeleg în sens contemporan dictonul socratian,: „Cunoaşte-te pe tine însuţi", aş adăuga în egală măsură în care cunoşti viaţa. Cine eşti tu, cel rămas, departe de oameni, nu în turnul de fildeş, dar în faţa hîrtiei sfidător de albă ? Sufletul tău prin ce fire şi în ce direcţii se leagă de conştiinţa oamenilor zilei ? Cuvîntul tău de poet cum trebuie spus, cui se adresează ? Poezia nu e numai revărsare, ci şi reflecţie, şi echilibrare a ta însăţi. Vreau să fac cîteva aprecieri asupra poeziei închinate colectivizării totale a agriculturii. A fost un eveniment de mare importanţă în viaţa politică şi economică a ţării, şi prezenţa poeţilor, atîta cîtă a fost, în publicaţiile literare, parţial a "fost lăudabilă. N-a fost însă corespunzătoare, după părerea mea, în măsura în care nu s-a exprimat cu suficientă pregnanţă tocmai epoca şi factorii care au dus la desăvârşirea acestui act revoluţionar. Unii poeţi parcă s-ar fi pomenit căzuţi din lună şi-şi exprimau uimirea şi extazul în faţa unei realităţi ce nu s-ar fi desfăşurat de zece ani încoace> sub ochii lor — din păcate, am
154
impresia, mai puţin cu participarea lor. Altfel nu-mi explic distanţa pe care o stabilesc între realităţile noi şi trecut, deci între realităţi între care s-a desfăşurat însă o realitate a revoluţiei, care a dus la procesul trecerii de la gospodăria particulară la cea colectivizată. în acest sens, deci, poeţii mai au mult de făcut în exprimarea adevărului istoric în desfăşurarea lui.
PAUL GEORGESCU: In legătură cu poeţii care nu se cunosc pe ei înşişi... Volumul lui Victor Felea, în cea mai mare parte a lui, este volumul unui poet care nu s-a înţeles pe sine însuşi. Există acolo versuri care nu sînt rele în 6ine, dar nu îl exprimă pe autor.
MIHA1L PETROVEANU : Pentru că veni vorba de poezia dedicată colectivizării, aş vrea să subliniez satisfacţia pe care mi-a dat-o ciclul lui Ion Horea din „Viaţa Romînească" pe aceeaşi temă. Ciclul mi-a relevat posibilităţile lui pentru o poezie de sinteză, pentru o poezie chiar de notaţii semnificative, dovedind şi virtuţile acestei din urmă modalităţi condamnate de unii în principiu. A scos la iveală o valenţă artistică neaşteptată, judecind după ultimul său volum.
PAUL GEORGESCU: Eu caut întotdeauna să găsesc o formulă şi pentru un poet şi pentru o creaţie poetică. Mă bucură mult însă cînd poetul respectiv îmi răstoarnă formula. Sînt de acord cu cele spuse despre Ion Horea, — nu numai pentru că a scris o excelentă poezie cosmică, dar fiindcă în general este în plină evoluţie şi revoluţie poetică şi îşi manifestă valenţe cu totul noi. Dacă este vorba de împrospătarea poeziei, este de semnalat acest fenomen al unui poet care iese din propria lui cristalizare şi caută forme noi.
De altfel, în discuţia aceasta s-au menţionat mai mulţi poeţi care încearcă mereu să abordeze aspecte noi ale realităţii, să se autorevoluţioneze în ceea ce scriu dar discutînd mereu despre tema îmbogăţirii tematicii, mai bine zis a abordării unor zone noi ale realităţii socialiste, cred că n-ar trebui să uităm primejdia care există ca recuperînd pentru poezie zone noi ale realităţii sau ale omului socialist, să uităm sau să pierdem alte zone care au fost cucerite măi de mult şi care rămîn extrem de actuale, cum ar fi poezia păcii şi a războiului,! lirica cetăţenească etc. Poetul este un seismograf care vibrează la mişcarea astrelor, la schimbarea anotimpurilor, la trecerea timpului etc., dar ar fi anormal să nu vibreze şi la marile evenimente politico-sociale care se petrec. Cred că faptul că s-au scris şi poezii şablon, retorice, i-a făcut pe unii tineri să se îndepărteze de poezia cetăţenească. Cred,însă de asemeni, că a micşora importanţa liricii cetăţeneşti, înseamnă a mutila omul contemporan, a-1 lipsi de una din coordonatele sale.
NINA CASSIAN: în legătură cu educaţia gustului cititorilor îmi permit să amintesc că, în contactul nostru cu cititorii trebuie sa existe exigenţe şi respect reciproc, înţelegerea procesului revoluţiei culturale, pasiunea ţelurilor noastre comune. Trebuie să fim la nivelul înaltei noastre calităţi şi răspunderi de educatori, menire pe care ne-a conferit-o vremea şi societatea în care trăim.
EUGEN SIMION : în încheierea discuţiei, aş vrea să fac următoarea precizare : Cred că au apărut în acest an cîteva volume de versuri şi cicluri de poezii care trebuie semnalate. De pildă, volumul lui Ion Brad, volumele a doi tineri: Hagiu şi Scorobete şi mai. de curînd, volumul „Culorile toamnei" de Mihai Beniuc şi „Magnet" de Maria Banuş. Acestea mi se par a fi cele mai substanţiale cărţi de poezie ale anului 1962...
155
Au intrat în poezie zone noi ale vieţii spirituale, morale etc. Pe linia aceasta aş semnala, în afară de Arghezi (care a continuat tonalitatea şi universul Frunzelor), contribuţia unor poeţi ca Nina Cassian, Tiberiu Utan, Andriţoiu, Dan Deşliu, Ion Horea, tinerii Nichita Stănescu, Cezar Baltag şi Ion Gheorghe. La Dan Deşliu aş remarca două dintre cele Trei zimbete publicate în „Gazeta literară", la Utan poemul „Cireşul", iar la Horea, poemele sale despre cosmos şi despre sat. în ultima vreme mai ales am observat în creaţia Ninei Cassian o înnoire a unghiului de vedere; ea reia, dintr-o perspectivă lirică nouă, problema dragostei, a prieteniei etc., realizînd ceea ce aş numi o viziune contemporană a •sentimentelor iundamental umane.
De asemenea, Maria Banuş reia firul oprit cu „Torentul", pe linia poeziei despre copilărie. Piesele de greutate ale volumului „Magnet" se referă la lumea unei copilării amare.
RADU POPESCU : Cred că anul 1962 a fost un bun an de poezie şi cred că poezia, în momentul de faţă, cel puţin sub raportul unei serii întregi de probleme şi realizări noi, stă în fruntea frontului nostru literar. Este cea mai înaintată, cu toate că poartă încă o mare cantitate de aluviuni şi deşeuri,- dar a cîştigat poziţii care bat realizările celorlalte genuri în mod categoric.
Şi eu aş adăuga: aceste progrese le-a marcat mai ales generaţia de mijloc, generaţia poeţilor care au început să pună de acord un considerabil bagaj de experienţă a vieţii, cu ridicarea neîncetată a nivelului idennlgic şi cu cele mai substanţiale achiziţii intelectuale.
Însemnări pe marginea unor piese într-un act
AL. POPOVICI
Tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej arăta că. „Partidul şi statul nostru desfăşoară o muncă vastă pentru a transforma cultura într-un bun al tuturor...".
A fost mai evidentă ca niciodată uriaşa creştere calitativă a nivelului artistic al echipelor noastre de artişti amatori la marea competiţie de interes naţional : bienala I. L. Caragiale. Existenţa practică all 000 de echipe de teatru e un fapt de-a dreptul uimitor şi el dovedeşte precis că valorile spirituale sînt azi un bun obştesc folosit din plin.
Vor rămîne de neuitat pentru participanţii la această bienală şi chipul ţără-nuşului moldovean de 13 ani care recita din Creangă cu un umor copios, sugerînd autentic imaginea lui „Nică humuleşteanul", sau al acelei babe din Dolhasca, uimitor de mobilă, cu un talent de mare comediană şi ţinută clasică pe scenă, oficiind umorul cu prestanţa unei „emerite"... Ne vom aminti cu emoţie de corul vorbit al unor ciobani din vîrf de munte, ce făcea să vibreze nuanţe şi rezonanţe simfonice, cu un simţ al ritmicităţii şi al cuvîntului demn de invidiat chiar de către artişti profesionişti, de echipa de doctoriţe şi surori de ocrotire care în halate albe joacă teatru în faţa copiilor izolaţi din pricina unor boli contagioase, de cizmarii din Suceava care şi-au alcătuit o echipă de teatru de păpuşi, trebuind să construiască mai larg gîtul gingaşelor personaje pentru că ei, interpreţii, au degetele umflate şi noduroase de la ciocan şi calapod...
Teatrul a devenit un fenomen popular, un fenomen de mase, teatrul a devenit prietenul omului simplu, care nu se mai sfieşte să urce pe scenă, care vrea să facă prin modesta lui putere să răsune un mesaj, un îndemn, o chemare...
Ei bine, pentru, cele 11 000 de echipe de teatru, e nevoie evident de un repertoriu special. Multe echipe artistice de amatori, lipsite uneori de o judicioasă îndrumare aleg piese care necesită spectacole ample, de montare dificilă, (a existat chiar o încercare de a se monta Romeo şi Julieta) şi deşi există unele reuşite (Casa de cultură din Tulcea a montat, de pildă, cu succes, Zări de necuprins de N. Virta), cei mai ades, abordarea unor asemenea texte duce la eşecuri.
Or, există, astăzi, din fericire, un număr bogat de piese de teatru într-un act, adevărată şcoală a teatrului de amatori, uşor de montat, gîndite special pentru a fi puse operativ la îndemîna unor echipe de artişti amatori, însoţite cel mai ades de competente îndrumări regizorale,  schiţe de decor,  costume,  indicaţii tehnice.
„Concursul Vasile Alecsandri", sporeşte anual numărul acestor piese, care pe drept cuvînt s-au impus în producţia noastră literară, scoţînd la iveală personalităţi creatoare în acest domeniu, ridicînd probleme estetice, îmbogăţind peisajul nostru teatral.
Desigur, ar fi fost dificil să poposim asupra tuturor pieselor apărute în decursul anului 1962 (cele mai multe publicate în colecţia „Teatru de amatori" a Editurii pentru literatură, apoi în revistele „îndrumătorul cultural", „Clubul", editate de Casa
157
centrală a creaţiei populare, sau de casele regionale de creaţie) ; ne vom opri cu precădere asupra acelora care ni s-au părut a fi mai semnificative, mai importante prin mesajul lor tematic, prin felul cum au transmis artistic acest mesaj.
In cuvîntarea rostită la încheierea Consfătuirii pe ţară a ţăranilor colectivişti din 22 decembrie 1962, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej arăta că principalele probleme ce decurg din directivele Congresului al III-lea al partidului sînt : „încheierea colectivizării, consolidarea economică organizatorică a gospodăriilor colective, sporirea producţiei de cereale, dezvoltarea sectorului zootehnic, creşterea producţiei pomiviticole şi legumicole, extinderea mecanizării".
Iată, de fapt, acea tematică a celor mai multe din piesele despre care ne vom ocupa, piese surprinzînd chipul unui om nou, de o forţă deosebită, încercînd să-i abordeze  psihologia  sa complexă: ţăranul  epocii   socialiste,   ţăranul colectivist.
Semnificativă e piesa Luciei Demetrius Intîmplarea de la tîrg. Ţăranul colectivist Stanciu Bălan are, într-o zi de tîrg la care participă în chip de vînzător de cartofi, revelaţia faptului că propriile sale interese se confundă cu acelea ale întregului popor. Piesa e imaginată ca o mică fabulă alegorică : Stanciu încearcă, să vîndă cartofii cu un preţ piperat unui necunoscut, care e de fapt viitorul său ginere. Ruşinea prin care trece e însoţită de un proces de conştiinţă primenitor. Piesa e construită cu virtuozitate dramatică : un prolog surprinde mioul univers al satului colectivizat, cu un personaj hazliu, baba Luţa. Pe acest fundal, Stanciu îşi dezvăluie rădăcinile unor vechi apucături nu atît de puternice încît să-1 rupă de tovarăşii săi de muncă, dar prilejuindu-i atitudini contradictorii.
Tabloul tîrgului, dinamic, incisiv, brăzdat de replici pline de umor, are o creştere sigură cu totul remarcabilă în ceea ce priveşte stările de spirit ale eroului în conflict cu celelalte personaje.
Mihail Davidoglu este autorul unei „schiţe dramatice" complexe, prin procedeele utilizate (există aici pagini de comedie şi chiar de farsă bogată în umor) — intitulată Baba Dochia şi brigadierul. Baba Dochia e porecla pe care i-o dă tuşii Anica, nărăvitul brigadier Cioacă, element descompus, carierist necinstit : „... că s-a ajuns şi Baba Dochia să se amestece în cifre şi plan".
Tuşa Anica — Baba Dochia — e şefa fermei avicole a gospodăriei. La început analfabetă, ostenind fără răgaz pentru binele colectiv, baba Dochia e un exemplu plastic al felului în care noua conştiinţă socială a ţăranilor colectivişti se reflectă în conştiinţa lor :
— „Dar pînă acuma, tot uşor mi-a fost ? Ba, la început, se ţineau de mine copiii din sat şi cucurigau şi cotcodăceau. Iar mamele lor din „lele găinăreasă, ţaţă găinăreasă" nu mă mai scoteau. Rîdeau ele, femeile, dar eu creşteam găini matcă, şi uite că am ajuns un fel de matcă şi eu pentru voi, ăştia. Aci, da ! Aveam eu dragoste de vietăţi. Şi apoi îmi spuneam aşa, că dăm hrană oamenilor. Să ştii că dai hrană oamenilor, înţelegi asta ?"
Piesa depăşeşte oarecum universul obişnuit al piesei într-un act, e „populată" de personaje cu biografii complexe, cu individualităţi pregnante. E semnificativă bătălia pe care o duce cel mai vîrstnic erou — tuşa Anica — în numele tinereţii, în sensul neliniştii creatoare, al muncii fără preget, al muncii care a devenit o necesitate vitală, izvor de energii şi căutări. Baba găinăreasă bate la porţile ştiinţei şi luptă împotriva vechiului, „Baba Dochia" şi-a lepădat cojoacele vechilor prejudecăţi, a mentalităţii înapoiate şi se îndreaptă spre soarele primăverii.
Stilul caracteristic al lui Davidoglu, colţuros, abrupt, e însoţit aici de replica hazlie, de situaţia comică, vodevilescă, atunci cînd rîde pe seama Ioanei Cioacă, „zdrahonul de fată". Problemele zootehnice, ale fermei de pui, devin aici, transfigurate artistic, un emoţionant şi totodată un educativ mesaj artistic.
158
Pornind de la un conflict, etern valabil uman, conflictul dintre părinţi din pricina dorinţei copiilor lor de a-şi întemeia o familie, Radu Boureanu a conceput o comedie populară : Asta e nora pe care o vreau. Neînţelegerea dintre prezumtiva soacră Voica şi eventuala noră Maria e determinată de poziţia diferită a celor două femei faţă de problemele legate de sporirea capacităţii de producţie a gospodăriei.
Vechiul conflict de „aur şi singe", „vendetta" spaniolă, orgoliul saxon, prejudecăţile legate de titluri sau avere, sînt înlocuite prin coordonate specifice timpului nostru.
Ciocnirea psihologică e caracteristică, tipică pentru zilele noastre. Capuleţii şi Montaguii zilelor noastre — Voica, mama lui Costin şi Simion, tatăl Măriei se înfruntă.
Voica: „Ce mi-a făcut ? Mie mi-a făcut ? Nouă, la toţi ne-a făcut. Nu s-a mulţumit numai să fie împotriva propunerii mele cînd am vrut să lărgim producţia în sectorul avicol... Mă batjocorea în toată gospodăria... Auzi, zicea, auzi la Voica... vrea să facem crescătorie în stil mare, de rodislande şi raţe... Să stea gospodăria după fulgi, pene şi găinaţuri... Asta e rostul nostru ? Noi trebuie ■ să fim meşterii recoltelor bogate... să ne cînte aurul boabelor vînturate de lopeţi, în magazii, să dăm grîu... se umfla el..."
Piesa lui Radu Boureanu pleacă de la marele adevăr care arată că colectivizarea agriculturii a determinat schimbări esenţiale în viaţa social-economică a ţărănimii, că în procesul muncii colective dispar tot mai mult rămăşiţele mentalităţii de mic proprietar, în timp ce creşte iniţiativa creatoare a muncii şi bucuria unor realizări mereu noi.
Voica şi Maria sînt asemenea eroi şi R. Boureanu a intuit conflictul dintre ele, ca un conflict al zilelor noastre.
Unul dintre cei mai fecunzi autori de piese într-un act pe teme agricole e Tiberiu Vornic (Impărătiţa lui Machidon a rămas în antologia genului). Piesa O vizită cu tîlc, continuă cele mai bune tradiţii ale genului dramatic scurt. Piesa dezbate un aspect al luptei pentru nou, pentru noul cristalizat în metoda de muncă cea mai avansată, cea mai ştiinţifică, cea mai aptă să-1 facă pe om stăpîn al naturii.
Dramaturg cu o bogată experienţă a meşteşugului scenic, Tiberiu Vornic reuşeşte să transmită acest mesaj implicat în acţiune, creind situaţii dramatice, conflicte, caractere reliefate cum sînt cele ale lui Mihai, tînărul inginer agronom, şi al Ginei, zoo tehniciană. Relaţia sentimentală dintre ei nu e deloc idilic pastorală, şi zbuciumul bătrînei mame a inginerului, care vrea pentru fiul ei numai o ingine-reasă, în timp ce-şi domină cu autoritate un soţ molcom, rămas în coada vremii, nu e un simplu ornament dramatic. Autorul te face să urmăreşti cu atenţie peripeţiile dramatice, modul în care însămînţarea griului se face pe baza structurii pămîntului e legat de investigaţiile psihologice operate în conştiinţa eroilor săi, care se înfruntă în jurul acestei probleme. Cunoscutele calităţi de scriitor umorist ale autorului şi mai ales marea sa aptitudine de a surprinde psihologia ţăranului ardelean dau un plus de savoare piesei.
Doi tineri scriitori, Silvia Andreescu şi Theodor Mănescu sînt autorii unei piese scrisă cu umor şi vervă dramatică : „Vecinii". E vorba de influenţa pozitivă a unei gospodării colective fruntaşe asupra unei alteia rămase în urmă. Influenţa aceasta nu se exercită numai în planul economic organizator, ideile înaintate' au precădere asupra mentalităţii înguste, înapoiate.' Oamenii îşi găsesc calea fericirii personale împletită cu aceea a interesului colectiv. O lumină specială este aruncată asupra problemei emancipării femeii prin destinul vioaiei Severina.
Un episod de un intens dramatism îl abordează Simon Magda în piesa „Spic de grîu". Recolta unei gospodării colective e distrusă de o calamitate naturală. In
159
faţa acestei lovituri, ţăranii devin mai solidari, mai puternici,gravitatea împrejurărilor oţeleşte caracterele, „Nu există fericire mai mare pentru om decît să ştie că nu-i singur" — spune un erou principal. Cu multă fineţe psihologică e rezolvat conflictul dintre Sandor, preşedintele colectivei şi Emma soţia sa, despărţiţi datorită unor neînţelegeri generate de rubedeniile lacome ale soţiei. Un tip interesant de soacră, dincolo de canoanele comice : văduva Nemeti — mama Emmei.
„Freamăt de toamnă" de Ludovic Bruckstein e o interesantă investigaţie psihologică, urmărind evoluţia pozitivă a mentalităţii unui fost mijlocaş, azi colectivist, în felul acestuia de a privi şi a înţelege criteriile sociale, relaţiile de familie, noua ierarhie pe care o ridică munca, dincolo de convenienţe şi prejudecăţi mic-burgheze. Un dialog strîhs, nervos, lapidar.
O savuroasă comedie populară e „Zmeoaicele" de Ştefan Flaralamb. Se urmăreşte aici procesul de încredere în muncă al unor femei aprige, „zmeoaice", care de unde, la început, refuzau să devină „văcărese", devin pînă la urmă, în această calitate mîndria satului „cu poză la ziar". Piesa e concepută ca un galop de întîmplări furtunoase, în care pasiunea pentru fotbal a preşedintelui colectivei e mereu potolită de incidentele ce-1 împiedică să devină un suporter înflăcărat al echipei din sat. Piesa respiră voie bună şi optimism, ca semn al încrederii omului în faptele şi destinul său luminos.
Natalia Gheorghiu e autoarea comediei „Un iaz... şi o poveste cu haz", bazată pe o broderie de situaţii comice hazlii pe tema relaţiilor dintre două gospodării colective, încurcăturile fiind generate de geloziile neîntemeiate ale unor femei, dealtfel vrednice în muncă. Generatoare de bună dispoziţie, împletind situaţiile comice în jurul unor fapte majore de viaţă, autoarea promite a fi un dramaturg autentic.
Platon Pardău e autorul piesei „Zile de toamnă", (editată de Casa regională a creaţiei populare din Suceava) o piesă ce-şi propune să dezbată probleme ale zootehniei în cadrul unui mic conflict de familie, iscat de mentalităţi diverse, într-un text scăldat de nuanţe poetice.
Teodor Boşca a însăilat în „Stupii cu pricina", un mic episod determinat de hotărârea pripită a unui preşedinte de colectivă de a construi o prisacă în dauna sectorului zootehnic. Puţinătatea faptelor dramatice e acoperită de o atmosferă de voie bună.
Ar mai trebui citate piese ca „Ultima rădăcină" de George Ostafi, o satiră la adresa mentalităţii egoiste, individualiste şi „Zambilica e martoră" de Liviu Cernăianu, o comedie vioaie ce pledează pentru introducerea metodelor de muncă ştiinţifice în sectorul zootehnic.
Chiar din această simplă înşiruire poate reeşi simplu aspectul cel mai semnificativ al acestor piese : bogăţia lor tematică, faptul că autorii lor au ştiut să se inspire din problemele cele mai arzătoare ale satului socialist, că ei au ântreprins o muncă intensă de documentare, cunoscând realitatea concretă, fără de care nici una din aceste piese nu ar fi putut fi realizată. în acest fel, fiecare piesă devine un factor activ de agitaţie politică, fapt care, evident, demonstrează partinitatea autorilor. Din păcate însă aripile inspiraţiei creatoare a autorilor nu se ridică la altitudini prea mari. Uneori nu poţi distinge fiecare piesă în parte, după ce le-ai citit în bloc, pentru că ades situaţiile dramatice sînt aceleaşi.
Anecdota cea mai folosită e următoarea : un tată sau o mamă, au un fiu, sau o fiică, fruntaşă în muncă, logodnic sau logodnică al unui alt băiat sau alte fete, care au criticat în muncă pe prezumtivii socri; aceştia, jigniţi, refuză să mai încuviinţeze respectivele căsătorii pînă la epilog, cînd sînt lămuriţi...
160
Peisajul urnan ar trebui puţin lărgit, privit mai în perspectivă. E drept că au dispărut „ţărănismele", clişeele unei pastorale moderne cu iz de hîrjoană semănă-toristă, dar eroii dramatici ar trebui „sondaţi" prin investigaţii psihologic© mai ample, în caracteristici umane mai reprezentative. Fantezia cu care e brodată intriga multor din aceste piese e încă săracă, anecdota e rudimentară, mai mult o „sfadă". Conflictul e de ordin verbal (o adevărată inundaţie de cuvinte), şi cele mai multe piese nu au o creştere dramatică bine marcată, cu un moment de tensiune maximă.
Cehov spunea că piesa într-un act e de fapt actul III al unei piese mari.
Actul III în sensul maximei desfăşurări dramatice, în sensul că piesa într-un act trebuie să pornească de la o „acută" dramatică pe oare, pentru o a susţine trebuie mare măiestrie şi o tehnică teatrală ireproşabilă.
Nu trebuie uitat nici o clipă şi că „demonstraţia" tematică a piesei trebuie făcută ca un fapt de creaţie artistică şi nu ca o simplă enunţare a unor mari adevăruri agrotehnice...
Ar fi bine ca în sfera de inspiraţie a autorilor dramatici de piese într-un act cu teme agricole să intre şi alte categorii sociale ale satului — mai ales noii lui intelectuali.
Şi totuşi, în acest sector s-au impus autori cu reale calităţi dintre cei pomeniţi de noi mai înainte şi alţii, ca Teofil Buşecan, Siito Andras, Ernest Maftei, Mihail Zemed, etc. etc. mulţi dintre ei amplificîndu-şi apoi piesele în vederea reprezentării lor de către teatrele profesioniste, cu mult succes (Siito Andras, Buşecan, Maftei).
Inegale ca valoare, piesele mai sus pomenite se impun a fi semnalate şi e îmbucurătoare prezenţa printre autorii lor a unor cunoscuţi dramaturgi, poeţi sau prozatori.
Inspirată din activitatea oamenilor muncii dintr-o întreprindere socialistă, „Logodna" de Paul Everac e o piesă deosebit de interesantă. Conflictul se încheagă în jurul luptei pentru calitate în produsele dar şi în mentalitatea unor tineri muncitori de înaltă calificare.
Elementul motor în lupta pentru calitate sînt comuniştii : etica lor este calitatea.
Piesa e rapidă, vibrantă, scrisă dintr-o inspiraţie, cu un lirism strâns, folosit riguros, cu o capacitate precisă de diagnostic psihologic din partea autorului. O mică dramă sentimentală e privită tinereşte, juvenil aproape, oamenii simt la nevoie ajutorul celor de lingă ei, cu care parcurg acelaşi drum şi în acelaşi ritm. Arhitectura piesei, problematica ei trădează pe dramaturgul încercat. Prologul piesei e surprinzător : invitaţii la o logodnă îndură în materie de utilaj casnic consecinţele unor neglijenţe în realizarea unor produse de calitate.
Victor BMădeanu dovedeşte din ce în ce mai mult maturizarea posibilităţilor sale artistice în domeniul dramaturgiei. Volumul său recent cuprinzînd piesele „Sala de aşteptare" şi „La balcon" e un exemplu.
„Sala de aşteptare" e un mic moment dramatic, concis, închinat corelaţiei dintre ştiinţă şi viaţă, faptului că o înaltă creaţie nu poate fi determinată deoît de practica directă, imedită, de cunoaşterea complexă, adîncă, a realităţii.
Profesorul Grigoriu spune : „Ştiinţa, — ascultă-mă pe mine, tinere — e ştiinţă adevărată numai atunci cînd fertilizează, nu cînd usucă", argument confirmat şi de talentata geologă Valentina : „...nu-i nimic mai tineresc deoît să aduci ştiinţa în viaţă şi viaţa în ştiinţă."
11 — Viaţa Romînească nr. 2
161
Un mic intermezzo dramatic („răspîntie dramatică", îl numeşte autorul), în cadrul pitoresc al unei săli de aşteptare, comentat cu haz şi miez de moş Rădulea, o confruntare între două mentalităţi, Eugen Mincu şi Valentina Carp, confruntare din care primul îşi înţelege adevărata sa misiune. Faptele dramatice sînt concentrate şi timpul devine o convenţie uşor acceptabilă.
Cea de a doua piesă e o fantezie spirituală, o istorie veselă oglindind peripeţiile simpaticului Ionel Upercut în oraşul viitoarei cetăţi a oţelului — Galaţi. O tînără fată îşi aşteaptă mirele — Ionel, oare sosind pentru prima diată în oraş, ia contact ou o realitate uluitoare pentru el. Veşti despre „treptele" revelaţiilor sale, aduc pe rînd diverşii invitaţi la nuntă cari s-au întâlnit pe drum cu mirele... Evident, procesul transformării sufleteşti a eroului e sugerat în perspectivă...
Victor Bîrlădeanu are marea capacitate de a imagina fapte dramatice concentrate, prezentate esenţializat, cu o metaforă bogată, şi totdeauna colorate cu humor. Un tînăr autor care şi-a făcut un frumos debut în dramaturgia pieselor într-un act e Alexandru Adrian. Două din piesele sale „Flori ce nu se vestejesc" şi „Şi cerul senin are cîteodată nori" (publicată în revista „Clubul") vădesc calităţi de autentic dramaturg, o fină notaţie psihologică, o replică bine gîndită, sobră, un conflict dramatic bine condus şi o intrigă vie. Un merit deosebit al tînărului autor este şi acela că el pleacă de la probleme importante ale industriei socialiste, pe care le abordează cu competenţă prin intermediul unor personaje cu o psihologie complexă.
Trebuie menţionată piesa lui Szasz lanos, „Şase băieţi şi o fată". E un moment dramatic din lupta tineretului comunist în preajma eliberării ţării noastre în care conştiinţe umane se limpezesc şi se călesc în ceasul luptei directe, armate, cu duşmanul. Virgil Nistor e autorul unei satire a bancherilor interesaţi în jocul cu moartea. Intriga piesei e interesantă, există multe pasaje remarcabile, dar şi tot atâtea locuri comune, declaraţii banale...
E desigur dificil de tras o concluzie generală după parcurgerea unui număr atît de mare de piese, diverse ca inspiraţie şi tematică.
Cert este faptul că putem semnala actul de naştere al unei noi dramaturgii, operative, agitatorice, prin destinaţia ei menită să fie jucată de cel mai mare teatru al ţării : 11.000 colective teatrale.
De multe ori graniţa spre opera de artă nu e însă depăşită, piesele sînt scrise în grabă, superficial, fără perspectiva pe care trebuie să o deschidă orice act de creaţie.
Piesa într-un act prespune o mare concentraţie a faptelor dramatice şi de aceea autorii trebuie să fie deosebit de exigenţi faţă de zgura ce trebuie eliminată în permanenţă pînă la realizarea textului finisat, ireproşabil.
Este drept că în ceea ce priveşte atenţia presei literare, a criticii de specialitate, piesa într-un act e încă o cenuşăreasă. Sporadică fără o privire de ansamblu, cercetarea critică a pieselor într-un act nu a adus încă un ajutor substanţial autorilor, după cum popularizarea creaţiilor lor e de asemeni deficitară.
Fără îndoială că o analiză temeinică, împlinită prin colaborarea Casei Centrale de Creaţie Populară cu secţia de dramaturgie a Uniunii Scriitorilor ar fi foarte bine venită, şi ea s-ar cere înscrisă în calendarul acestui an.
CRONICA MUZICALĂ
OPINII ASUPRA MOTIVULUI OEDIPIAN ÎN MUZICA CONTEMPORANĂ
GEORGE BĂLAN
Deşi comportând personaje şi fapte legate de viaţa şi mentalitatea străvechii Elade, tragedia Oedip poartă în ea semniifioaţii de o tulburătoare permanenţă umană. Dincolo de sfinx, incest şi paricid, oi se dezvăluie o profundă şi mereu actuală filozofie, este meditaţia îndurerată dar plină de bărbăţie asupra dramei pe care — în societatea împărţită în clase — o trăieşte cel oe vede unicul ţel a existenţei .sale în descoperirea şi afirmarea răspicată a adevărului, în demascarea unor tare ascunse. Perseverenţa neabătută cu care el se îndreaptă spre acest ţel este expresia unei diviziuni geniale şi ia unei voinţe titanice. Ascensiunea sa spre culmile cunoaşterii declanşează însă coaliţia mediocrităţii, a fricii, invidiei, calomniei, care se năpustesc asupra-i. Unei ofensive atît de năprasnice ei nu-i poate ţine uneori piept, dar prin rezistenţa sa morală, nici o clipă şovăitoare, sie ridică deasupra detractorilor săi. Cel ce se dăruie cunoaşterii, soarbe din această idernUfioacre forţe supraomeneşti. Nici zdrobirea fizică, nici compromiterea socială nu izbutesc să îngenunche demnitatea sa de om. Peste toate calamităţile ce se abat asupra lui, înţeleptul erou se înalţă victorios. Oricît de mutilat, chipul îi este transfigurat de acea strălucitoare lumină pe oare o iradiază forţa prometeică din sufletul său. Mitul oedipian este aşadar un imn închinat   vitejiei   sufleteşti   a  omului   dominat   de   pasiunea   căutării adevărului.
Asemenea jertfe eroice, veacul nostru brăzdat de atîtea conflicte sociale, a cunoscut poate într-o măsură mai mare decît contemporanii lui Sofocle. Tragicul grec a fost martorul prăbuşirii lui Pericle şi a nobilului stoicism cu oare acest mare om a înfruntat destinul, dar oamenii veacului XX au văzut în jurul lor nenumărate cazuri de o exemplară esenţă morală. Credinţa în adevăr, în puritatea ţelului, în izbânda cauzei drepte le-a dat putere lui Dreyfus, Coşevoi, Fucâk, soţilor Rosenberg, Anei Frank, lui Lumumba şi atîtor altora să îritîrrupine cu fruntea sus tortura, dezomorarea publică, moartea. Aş putea spune că marile zguduiri ale epocii contemporane au cerut şi cer fiecărei conştiinţe cinstite o doză de abnegaţie eroică, absolut necesară înfruntării acelor forţe oare vor să «bată omul de pe drumul demnităţii, împingmdu-1 spre compromisuri degradante. Şi nu este întâmplător că doi mari muzicieni ai timpului nostru, Stravinski şi Enescu au abordat în creaţia lor motivul oedipian, primul în opera-oratoriu „Oedipus Rex" (1927), celălalt în tragedia lirică „Oedip" (1932). Ei au făcut-o, fără îndoială, sub impulsul unor necesităţi spirituale ale epocii lor.
Inspirundu-se din tragedia lui Oedip, cei doi compozitori n-au înţeles-o însă în ac el aş fel : fiecare din ei a interpretat-o de pe o anumită poziţie estetică. Deosebirea de concepţie este atît de profundă încît cele două opere ne apar ca exprimând două linii fundamentale şi antagonice în dezvoltarea gîndirii muzicale a veacului XX.  Confruntând  „Oedip"-ul stravinschian cu „Oedip"-ui enescian ne
163
vom strădui de aceea să folosim analiza comparativă pentru a pune în lumină aceste   două atitudinii  faţă  de   contemporaneitiaite,  fată   de   om,   fată   de muzică.
*
# *
Diferenţa începe chiar din momentul selecţionării şi reorganizării materialului uman şi artistic pe care-1 ofereau tragediile lui Sophoele. Ajutat de Jean Coeteau, Stravinski îşi construieşte opera-oratoriu pe scenele celor câtorva dramatice confruntări care-i împing pe Oedip la aflarea crimelor ce făptuise împotriva voinţei Iui. Corul de implorare al poporului hmtuit de ciuimă, mesajul transmis de Oracol prin Oreon, cuvîntul acuzator rostit de către Thiresias, încercarea Jooastei de a linişti spiritele, apariţia solului din Corint, interogarea bătrânului păstor, certitudinea finală a crimelor săvârşite de Oedip, moartea Jocastei şi alungarea eroului din cetate — iată momentele principale ale operei stravinskiene. Cum fiecare epizod se leagă intim de cel următor, detenmmîndu-l, acţiunea muzicală a lucrării este foarte strânsă, iar ingeniozitatea constructivă a autorului reuşeşte s-o facă pe alocuri chiar captivantă.
Spre deosebire de Steavinski, oare s-a limitat în mod riguros la faptele din „Oedip-rege" .al lui Sophoele, Enescu, secondat de libretistui său Edmo-nd Fleg, a urmărit să cuprindă în opera sa întreaga problematică oedipiană ■— pornind de la cea sugerată în „Cei şapte contra Thebei" a lui Bschil şi ajungând pînă la „Oedip Ia Golana", scrisă de Sophoele în ultimii iani ai vieţii sale. Ceea ce ila Stravinski alcătuia subiectul întregii opere, este, la Enescu, subiectul unui singur act — e drept cel culminapt, actul aii IH-lea. Dezlănţuirea neliniştii şi durerii din 'aoast act este prezentată printr-o serie de etape care ne înfăţişează împlinirea implacabilă a proorocirilor fatale. în actul I, asistăm la botezul lui Oedip, la prevestirea funestă a crimelor pe care el le va săvârşi şi la hotărârea părinţilor săi de a zvîrili pruncul în prăpastia Cithexonului. Cele trei tablouri ale actului următor ni-l arată pe Oedip la Corint, în palatul părinţilor săi adoptivi, Poliib şi Meropia, tonturiat de gîndul paricidului şi incestului ce-i fuseseră prevestite ; apoi, în chip de pribeag la o răscruce de drum, unde, obligat să se apere, ucide u:n bătrân oare nu era altul decât adevăratul său tată, regele Laios şi, îri sfârşit, la porţile Tebei, ca învingător al Sfinxului şi proclamat rege de popor care, în semn de recunoştinţă, îi dă ca soţie pe propria sa mamă, Jocasta. Urmează apoi actul (revelaţiilor fatale, în mare analogie cu opera stravinskiană, singura deosebire find că Enescu dă mai multă amploare disperării lui Oedip. Ultimul act ni-l arată pe Oedip la Golana, îmbătrânit, ajuns la limita puterilor sale fizice dar în acedaş timp la apogeul forţei morale, căci destinul i-a putut fringe doar trupul, nu şi conştiinţa, întotdeauna liberă, întotdeauna demnă.
Opera lui Enescu trasează curba unei existenţe complete, de la primele licăriri ale vieţii şi până la ultima ei pâlpâire. O asemenea concepţie implica un efort de concentrare dramatică mult mai mare deoît oel cerut de concepţia stravinskiană, care îşi fixa atenţia asupra culminaţiei tragice a vieţii eroului. Totuşi, nu se produce nici o clipă impresia aglomerării episoadelor, cu toate că în opera lui Enescu sînt contopite două tragedii ale lui Sofocle : „Oedip Rege" şi „Oedip la Colons". Libretistul şi compozitorul au reţinut doar elementele esenţiale şi le-au înlănţuit după o logică menită a pune în lumină grandoarea umană a lui Oedip. Aici se află izvorul unităţii dramatice a operei enesciene.
Ceea ce pare să-1 fi preocupat cu precădere pe Stravinski este creionarea sugestivă a fazelor acţiunii, pe oare s-a străduit să o învăluie îrutr-o atmosferă
164
de gravitate antică. Caracterul dominant al muzicii sale este acela al unei evocări epice.
Şi Erneseu a fost preocupat de realizarea unei maxime tensiuni dramatice „Fără patos, fără repetări, fără discursuri inutile, acţiunea trebuie să se lege repede" — spunea compozitorul, dar călăuzitoare a fost pentru el intenţia de a transmite un sens filozofic. Toate peripeţiile lui Oedip poartă amprenta pateticelor căutări ale conştiinţei acestuia. „Oedip"-ul enescian este conceput pe planul unei drame filozofice şi psih ologi oe. Această concepţie se reflectă în primul rînd în textul operei, imbinat de reflecţii asupra vieţii şi, apoi, în fraza muzicală însăşi, sinuoasă ca şi meandrele trăirilor noastre, densă şi crispată ca un gând străbătut de fiorul marilor nelinişti ale conştiinţei.
Se pare că acest gen de preocupări nu 1-a atras pe Stravinski. Optînd pentru o versiune latină a textului, el nu a acordat prea mare importanţă mesajului de idei şi largii lui inte.ligibilităţi. Enescu gîndea altfel : „Ascultătorul trebuie să înţeleagă textul. Convingerea mea este că nu mergi la operă pentru a asculta numai muzică".
Muzica lui Enescu este mai dificil accesibilă deoît muzica lui Stravinski, dar nici un ascultător, oricît de neavizat ar fi el, nu are sentimentul că se află în faţa unei opere ermetice. Există parcă în această muzică un fascinant magnet, care te atrage irezistibil, în ciuda aparenţei atât de enigmatice a frazei muzicale enesciene. Mai mult chiar: însuşi faptul că nu totul âti apare clar te îmbie să revii la sonorităţile ei cu sentimentul că nu vei putea găsi linişte pînă nu vei desluşi taina acestea vrăji muzicale. Muzica lui Stravinski îşi dăruie de la bun început semnificaţiile ei ascultătorului, nu obligă la efort, dar totodată nu oferă aici mirajul unor adevăruri superioare, capabile să ademenească mintea însetată de cunoaştere şi perfecţiune.
Accesibilitatea muzicii sale, Stravinski a realizat-o folosind pe o scară largă locuri comune ale gândirii muzicale (cum este aria Jocastei, înrudită prin retorismul ei cu nenumărate arii ale eroinelor Iui Verdi) bine înţeles impregnate de pigmentul originalităţii sale armonice, orchestrale. Este ca şi cum un gînditor de geniu, de la care oamenii aşteaptă revelaţii, li se adresează acestora formulând într-o manieră interesantă adevăruri larg cunoscute. Hotărât să aducă oamenilor un masaj de o forţă zguduitoare, Enascu nu a făcut nici un fel de compromisuri cu nici un fel de truisme ale exprimării muzicale. Pas cu pas, gîndul său muzical este formulat ou tensiunea pe care o necesită extragerea lui din subteranele conştiinţei.
„Oedip"-uI stravinskian este, prin excelenţă, evocator, „Oedip"-ul enescian este prin excelenţă filozofic.
Primul interesează, celălalt tulbură.
*
* *
în concepţia lui Stravinski, Oedip apare la început foarte sigur pe sine, crezând în capacitatea infailibilă de pătrundere a spiritului său. „Ego olarlssimus Oedipus" rosteşte el cu o senzaţie nu departe de infatuare. Interogîndu-1 pe Thiresias el respinge cu aroganţă revelaţiile bătrînului: nu este în stare să admită că altcineva decît el poate descoperi adevărul, şi mai ales că acest adevăr i-ar putea fi defavorabil lui. Este un gen de Oedip care nu are puterea
165
de a urmări adevărul, indiferent de calamităţile pe care şi le-iar putea atrage prin descoperirea lui. Din clipa în oare întrezăreşte posibilitatea acestor oalamităţi, orgoliul agresiv începe să se clatine, transformându-se în teamă. Oedip se pierde. Glasul energic face loc intonaţiilor tânguitoare, îngrămădirea precipitată a argumentelor demascatoare, îl copleşeşte. Cînd, în sfârşit, formidabilul adevăr iese pe deplin la lumină, el nu mai găseşte în sine puterea deaît să rostească cu glas stins: „Lux facta est" — un motiv extatic de 4 sunete coborâtoare. Revelaţia supremă are aici un caracter instantaneu şi contemplativ. Oedip-ul stravinskian nu cunoaşte sbuciurnul căutării adevărului.
Alta este curba evolutivă a eroului enescian. Bl începe prin a fi torturat de întrebări mistuitoare. Imposibilitatea de a le da un răspuns îi sfâşie sufletul, se simte o jucărie în mîna unor forţe invizibile, dar aceasta nu-d împiedică să-şi mobilizeze toate resursele de eroism pentru a cuceri adevărul urmărit. Drumul este baricadat de obstacole, care de oare mai înfricoşătoare, dar ele nu numai că nu-l timorează, dar îi oţelesc sufletul. O căutare atît de dramatică a adevărului nu se poate încheia decît prin descoperirea explozivă a acestuia. în clipa supremă el rosteşte cu o voce de tunet cuvintele înspăimântătoare: „O soare, vezi ochii mei pentru ultima dată" iar în orchestră se aude o explozie pentru a cărei maximă potenţare artistică, autorul n-a pregetat să folosească nici focul de revolver. OedJp a avut curajul să descopere până la capăt adevărul şi să-1 rostească în auzul mulţimii, deşi îşi dădea seama că el îi va fi fatal.
Liniştea la care va ajunge el In finalul operei nu are nimic din prostraţia şi stupefierea geamănului său stravinskian, zdrobit de soartă: este liniştea înţeleptului şi eroului oare, printr-o titanică încordare spirituală, a învins destinul, suferinţa, răutatea oamenilor.
Evoluţia eroului stravinskian este o continuă degringoladă de pe înălţimile iluzorii ale certitudinii infatuate în abisul mizerei neputinţe. Eroul enescian parcurge un drum invers : el urcă din greu această Golgothă a cunoaşterii, pe ale cărei povârnişuri se caţără sângerând, dar odată ajuns pe vârf, în faţa lui se deschid orizonturi infinite şi senine.
Deşi poate Stravinski n-a urmărit cu premeditare sensuri psihologice, din evocarea lui se desprinde totuşi imaginea unui Oedip slab, căruia îi sînt străine chinurile şi eroismul cunoaşterii, zguduirea marilor revelaţii. „Oedip"-ul enescian respiră, de la prima la ultima pagină, încredere în puterea pe oare o are omul, această „firavă trestie gînditoare", de a se ridica deasupra forţelor oarbe ale naturii prin încordarea bărbătească a spiritului său.
*
* *
Există în „Oedip"-ul lui Stravinski o seamă de momente impresionante ca acelea legate de exprimarea mîniei sau consternării eroului, dar în asemenea împrejurări autorul încredinţează expresia nu muzicii, ci declamaţiei vorbite. Sînt şi momente muzicale impresionante, ca de pildă prezenţa gravă a corului, sau acea creştere în valuri a orchestrei cînd se anunţă moartea Jocastei, dar tensiunea care le face să se impună este o tensiune glacială (dacă ne putem exprima astfel). Ele pun stăpînire pe noi nu atît prin omenesc, oît prin sumbra lor grandoare. Ascultătorul nu are nici o clipă senzaţia că muzica ar fi ţîşrrit din sufletul artistului contopit cu eroul său. Staavinski pare detaşat de peripeţiile şi suferinţele lui Oedip, el este doar un povestitor obiectiv, ceea ce reiese nu numai din caracterul constructiv şi cerebral al muzicii, dar şi din prezenţa crainicului care
166
narează drama. El o face să se perinde prin faţa noastră ca pe oeva foarte îndepărtat, aparţinând unei lumi pe care o contemplă de la mare distanţă. întâmplările urmărite şi evocate nasc, ce-i drept, unele vibraţii în sufletul compozitorului, dar niciodată ele nu ajung la acea intensitate aptă să-1 smulgă contemplaţiei şi să-1 atragă în mijlocul viitoarei, să-1 facă a se simţi frate de suferinţă cu eroii săi, să descopere în sufletul lor năzuinţi asemănătoare sau,comune cu propriile sale năzuinţi. Din muzica stravinskiană sie desprinde o reoe obiectivitate şi, oricît ar părea de paradoxal, 'dacă ea impresionează, e poate tocmai prin acest refuz al  participării lirice, prin impunătoarea  construcţie arhitecturală.
Alta este perspectiva din oare înţelege Enescu tragedia lui Oedip. Nu concepţia obiectivă, ci 'concepţia lirică despre muzică este cea care-1 atrage. Dacă pentru Stravinski ia compune înseamnă a instaura o ordine arhitecturală în nebuloasa inspiraţiei, pentru Enasou, a compune înseamnă a se revărsa cu generozitate, a participa ou toată fiinţa afectivă la dramele eroilor săi. Opera sa el şi-o va intitula tragedie lirică. Nu se sfieşte a afişa caracterul ei profund autobiografic: în erou a pus oeva din propriile aspiraţii şi suferinţe („Oedip este opera vieţii mele" ,spunea el). Această concepţie despre muzică este evidentă încă de ia prima reacţie a compostorului în momentul cînd i s-au relevat marile potente muzicale ale acestui subiect: „un subiect ca acela nu-i alegi tu : te alege el, sare asupra ta, te înşfacă, nu-ţi mai dă drumul. Nu scapi decît cu stiloul în mână în faţa hârtiei cu portative". Lui Enescu nu-i este în fire să contemple de la distanţă, să se complacă în situaţia comodă a naratorului obiectiv. Tragedia oedipiană îl atrage în infernala sa viitoare. Simţind alături de eroul său imensitatea fără sfârşit a suferinţei, el nu a putut să dea acestui sentiment o expresie liberă de orice fel de canoane formale. De-a lungul a trei acte, compozitorul realizează o uluitoare gradaţie emoţională, îincepînd cu tresăririle misterioase şi rău prevestitoare din prolog, trecînd prin cutremurătorul dialog între Oedip şi Sfinx (moment oare, în timpul compunerii, i-a dat lui Enescu senzaţia că înebu-ueşte) şi oulminînd cu acea incomensurabilă dezlănţuire de disperare din tânguirea oare încheie cel de al treilea act. Desigur că această gradaţie emoţională 1-a făcut pe Honegger să aprecieze muzica lud Oedip ca fiind de „o forţă dramatică pur şi simplu formidabilă". Şi după această culminare, după această învolburare furtunoasă — liniştea care permite apelor să se aşeze şi să-şi reia cursul lor molcom. „Oedip" de Enescu — dă impresia unui fluviu ale cărui ape cresc Încontinuu, se transformă la un mornent dat într-o vijelioasă cascadă pentru ca apoi să se potolească înaintând cu un calm niajestuos. Şi (muzica anasciană degajează monumentalitate, dar o monumentalitate umanizată. Nu grandoarea construcţiei ne impresionează la el, ci grandoarea trăirilor şi pasiunilor care-şi clădesc singure parcă un uriaş edificiu sonor.
Strălucit inginer al sunetelor, Stravinski te încântă şi te uimeşte prin ingeniozitatea, transparenţa şi armonia construcţiilor sale. Poet şi gânditor mai presus de orice, Enescu îţi răscoleşte simţirea, te obligă să meditezi cu gravitate asupra sensului vieţii, îţi întăreşte moralul.
Stravinski nu-şi propune să intervină în viaţa sufletească a ascultătorilor săi, să le îmbogăţească spiritualitatea, să le ofere un model etic. O'arecurn indiferent faţă de problemele morale ale artei, el face din construcţia sonoră, alfa şi omega procesului său de croaţie: „Muzica mea nu exprimă nimic care ar putea fi suspectat  de realism".
La un pol opus, Enescu visează să aducă oamenilor un mesaj consolator şi încurajator. Nu atît solemnitatea antică a atmosferei îl interesează, cît posibilitatea  oa măreţia  sufletească  a eroului  său  să  ajute oamenilor  a  trece cu
167
aceeaşi demnitate prin încerc ariile grele ale vieţii. „Şi dacă unele accente pe care i ie-aan împrumutat au mişcat unele persoane, aceasta se datoneşte, cred, faptului că au recunoscut în jeluirea sa, un ecou frăţesc".
*
* *
Văzînd în tragedia lui Oedip un mit pierdut în depărtarea timpului şi urmărind cu precădere echilibrul construcţiei muzicale, Stravinsky va aborda modalitatea de exprimare proprie unei etape vechi ia dezvoltări limbajului muzical. In mod deosebit îl atrage gândirea muzicală a secolului 18, secolul clasicismului, cu preocuparea predilectă pentru armonia formei, cu refuzul său caracteristic de a da expresie manifestărilor violente ale sentimentelor, contrastelor puternice, cu distincţia aristocrată şi gravă a gesturilor sale. Muzica lui Stravinsky este un prototip al tendinţelor neoclasice. Prin înrudirea — ce-i drept, mai mult pe plan formal — cu stilul pasiunilor lui Bach, Oedip-ul stravinskian capătă o alură de sobră măreţie.
Neoclasicismul este una din cauzele excepţionalei accesibilităţi proprii muzicii lui Stravinsky, deoarece el aduce intonaţii devenite de mult familiare publicului larg. în timp, însă, ce la Bach acesta era un mod spontan de exprimare (şi de aceea profund emoţionant, chiar dacă sentimentele erau reţinut exprimate) echilibrul şi obiectivitatea neoclasică a lui Stravinski, în contrast cu sensibilitatea tumultuoasă a epocii noastre, creiază o impresie de artificialitate.
Stravinski este desigur departe de a fi un epigon şi nu mai considerăm necesar a demonstra aici originalitatea cu totul excepţională a gândirii sale, dar felul în care concepe el contemporaneitatea modului de exprimare este mai degrabă formal ; aluzia la spiritul epocii sale constă doar în pigmentarea tonală sau armonică (ceea ce anii numesc „oote false" !) a limbajului de esenţă neoclasică. Ele se referă mai mult la o tehnică componistică contemporană decît la o sensibilitate muzicală contemporană. Această altoire a unor elemente moderne pe un fond neoclasic  accentuează impresia  de  artificialitate  a construcţiei.
Şi Enescu a tins spre acea puritate a liniilor atît de caracteristică clasicismului muzical. „Visez la o muzică asemănătoare priveliştei insulelor din mările greceşti..." „aş vrea să mă inspir de la natura aceea, să scriu o muzică esenţială, încă şi mai sobră decît aceea a lui Gluck, o muzică de contururi simple şi măreţe". Dar acest ideal Enescu se străduia să-1 realizeze nu întoreîndu-se Ia trecut, ci selecţionând, filtrând şi purificând ceea ce deja exista. înţelegând tragedia şi eroismul lui Oedip ca pn un mesaj „frăţesc", el. s-a străduit să-1 exprime într-un fel oît mai profund legat de mentalitatea muzicală a secolului nostru. Nu despre abordarea unei anumite tehnici era vorba, ci despre redarea unui anumit fel de a gândi şi simţi viaţa. Este felul de a gândi şi simţi care urmeaz-ă după romantism, impresionism şi expresionism, etape pe care omul contemporan şi le-a integrat şi, integrate, ele au lărgit, au făcut mai complex, au, dinamizat şi dramatizat modul de percepere muzicală a realităţii. A evita aşadar folosirea limbajului contemporan în ceea ce are mai profund, mai caracteristic, înseamnă a nu reflecta cu fidelitate sensibilitatea oamenilor acestei epoci — ceea ce se întâmplă într-o bună măsură în ,;Oedip"-ul stravinskian. Enescu nu s-a simţit atras de acest drum, cu toate că în cântecele pe versuri de Marot, suita pentru pian în re major sau suita a II-ia pentru orchestră, făcuse şi el experienţe cu caracter neoclasic. Cu Oedip a fost însă altceva, „Oedip, spune el, este un personagiu al tuturor   timpurilor,  universal,  şi   există  deci  posibilitatea   de   a-i   traduce drama
168
într-iun grai modern. De aceea nu ni-aon lipsit de dreptul de a folosi pentru el cuceririle muzicii contemporane, nici chiar de a anticipa uneori, întrebuinţind în pasagiile declamate — pe jumătate cântate, pe jumătate vorbite — sfertul de ton oare redă în chip minunat anumite efecte speciale". Toate acestea fac ca Oedip-ul său, deşi purtînd vestminte antice, să ne apară nu ca subiect ad unei reconstituiri istorice, sau al unei evocări epice, ci ca un frate de frămîntăn şi suferinţă al lui Wozzeck, al eroului simfoniilor lui Homegger şi Şostakovioi, al muzicii lui Bartok şi Prokofiev. Modalitatea aceasta de exprimare — aspră, violentă şi abruptă — nu este de natură a asigura operei enesciene acea îmbietoare limpezime pe oare o retnarcăun la muzica lui Straviinski, în schimb o simţim mult mai apropiată de viata noastră sufletească, atît de furtunoasă. Simplitatea şi esenţialitatea liniilor sale nu se desvăluie dintru început ascultătorului — cum este cazul muzicii lui Stravinski, dar forţa vulcanică a sentimentului pune stăpînire în mod despotic pe noi deoarece, cu toată aparenţa sa complicată, simţim că în această muzică se ascunde un răscolitor „ecou frăţesc". De pe această poziţie realizează Enescu acea seninătate de esenţă olasică spre oare, nu mai puţin decît Stravinski, năzuia. „Minam propus, spunea el, să urmăresc întreaga viaţă >a eroului pornind de la voia bună şi tnecînd prin groază numai pentru a ajunge la seninătate". Actul IV ai operei este actul sublimei consolări şi speranţelor luminoase, soarele după furtună, imnul închinat măreţiei omului. Din această perspectivă privit, idealul clasic 'al armoniei şi seninătăţii apare mult mai convingător, el nu mai are nimic artificial, ci exprimă aspiraţia firească spre echilibru a omului contemporan, după furtuni pe care nu le-au cunoscut strămoşii săi.
*
* *
Dacă limbajul ipe care-il vorbeşte „Oedip"-ul stravinskian poate fi cît de cît situat în timp, apartenenţa sa naţională 'este cu totul enigmatică. Intonaţiile sale au un caracter neutral, sînt extrase dintr-un fond devenit bun de circulaţie europeană. Această abstractizare intenţională a eroului era desigur menită, în intenţia autorului, să sublinieze universalitatea umană a tragediei lui Oedip.
Enescu aspiră să dea eroului său aureola universalităţii. Nu spune el oare că Oedip este un personaj universal, al tuturor timpurilor ? Dar la această universalitate el se ridică nu prin negarea naţionalului, ci dimpotrivă, evocînd muzica populară sud-est europeană în care s-au transmis ecouri ale străvechii cîntări eline. Muzica enesciană, mai ales în scenele legate de prezenţa poporului, emană un discret parfum folcloric. Legăturile pe care le are „Oedip"-ul enescian cu pământul natal nu restrâng semnificaţia umană a eroului, ci o fac mai reală, mai palpabilă. Universalismul său nu este de domeniul abstracţiunii, el are o substanţială carnaţie concret naţională. Ideea etern umană se desprinde din „Oedip"-ul enescian aidoma copacului ce creşte cu atît mai falnic cu cît îşi împlîntă mai adînc rădăcinile în sol.
Oedip de Strawinski, Oedip de Enescu — două creaţii de seamă ale muzicii contemporane, dar şi două concepţii antagonice despre muzică. Constructivism şi umanism, obiectivi tale şi lirism, echilibru neoclasic şi tensiune contemporană, spirit cosmopolit şi spirit naţional — iată poziţiile pe oare le reprezintă cele două opere. „Oedip"-ul lui Strawinski răspunde tendinţei spiritului uman spre limpezimea construcţiei, spre armonia formei, cel enescian satisface necesitatea acestuia de  a fi  îmbărbătat printr-o puternică zguduire.  Primul place, celălalt răscoleşte.
169
CARNET SOVIETIC
PREMIZE PENTRU 1963
DUMITRU HÎNCU
Ziarele şi revistele din toată lumea respectă cu pietate o tradiţie care s-a impus şi cititorilor de pretutindeni, aceea de a publica la începutul fiecărui nou an bilanţuri asupra celor 365 de zile încheiate şi prognoze ale celor 365 ce abia încep.
Aşadar, cu ce activ s-a încheiat anul 1962 ?
Cu prilejul discuţiei asupra planului şi bugetului pe anul curent s-a arătat că în primii patru ani ai septenalului (1959—1962) producţia industrială a U.R.S.S. a sporit cu 45 la sută în loc de 39 la sută cît se prevăzuse iniţial pentru această perioadă. Să ne gîndim fie şi în treacăt Ia proporţiile pe care le are astăzi volumul producţiei industriale sovietice şi vom înţelege numaidecît însemnătatea sporirii potenţialului industrial al U.R.S.S. cu aproape cincizeci la sută în numai patru ani şi amploarea efortului realizat. Sporul mediu anual al producţiei mărturiseşte şi el în acelaşi sens. După cum nu-i lipsit desigur de interes să ne amintim şi că între 1945 şi 1961 ritmul de creştere a fost în medie de 10,6 la sută faţă de 1,8 la sută în S.U.A. In 1961 producţia industrială a U.R.S.S. a sporit din nou cu 9,2 la sută în U.R.S.S. şi cu numai 0,9 Ia sută în Statele Unite iar în 1962 a înregistrat un alt salt înainte de peste 9 Ia sută.
Poate că pentru un neavizat cifrele nu au totuşi elocvenţa pe care o îmbracă pentru cei mai familiarizaţi cu mînuirea şi citirea lor. De aceea, spre a caracteriza mai bine impresia pe care o produce asupra Occidentului dezvoltarea în ritm accelerat a economiei sovietice, ne vom îngădui să facem apel la o mărturie provenită dintr-o sursă altminteri dintre cele mai puţin recomandabile. Analizînd, într-un număr recent, perspectivele economiei sovietice, revista americană de mare tiraj „Look" se întreba, sub semnătura Iui R. Wilson : „Cum trebuie să privim astăzi Rusia ? — Alarmaţi ? înspăimîntaţi ? Sau cu calm ? Ne aducem oare aminte de un alergător care abia-ţi mai trage sufletul şi-i gata să piardă primul loc ?" Şi tot „Look" răspundea : „Mii de experţi occidentali ajung la concluzia că dacă astăzi Occidentul se mai află cu puţin înaintea Rusiei, mîine lucrurile se vor putea schimba. Căci Rusia, mare putere mondială, este astăzi, mai mult ca oricînd înainte, într-un continuu progres".
N-am da, însă, dovadă de obiectivitate dacă am lăsa să se înţeleagă că sus-amintitul comentariu din „Look" ar fi fost pătruns de simpatie sau măcar de înţelegere faţă de ceea ce se întîmplă astăzi în Uniunea Sovietică. Dar, aşa cum am văzut, Wilson n-a putut porni la dezbaterea problemei pe care voia s-o abordeze ignorînd o stare de fapt, evidentă acum pentru orice om lucid. într-adevăr, volumul producţiei industriale a Uniunii Sovietice a şi întrecut pe acela, al Angliei, Germaniei federale şi Franţei luate la un loc. Iar acum U.R.S.S. ajunge din urmă Statele Unite, pe care Ie-a şi întrecut cu mult în producţia de minereu de fier, de maşini-unelte pentru ăşchierea metalelor, de tractoare, ciment etc. încît un compatriot al domnului Wilson, profesor Ia universitatea din Pensylvania, a trebuit să admită cu melancolie într-un articol din „Pensylvania Business Survey" : „Planurile de pers-
170
pectivă ale economiei sovietice asigură dezvoltarea ei rapidă şi continuă. Pe măsură ce se dezvoltă baza generală de producţie populaţia va trebui să-şi încordeze tot mai puţin forţele, cu alte cuvinte Uniunii Sovietice îi va fi mai uşor să-şi ridice nivelul de trai şi în acelaşi timp să păstreze ritmurile rapide ale investiţiilor".
Această ultimă reflecţie a profesorului din Pensylvania a fost parcă făcută pe marginea rezultatelor cu care s-a încheiat anul 1962 şi, o dată cu el, primii patru ani ai septenalului. într-adevăr, paralel cu sporul impetuos al producţiei industriale s-a putut înregistra o creştere substanţială a veniturilor reale şi a consumului, s-a putut constata că 50 de milioane de locuitori ai Uniunii Sovietice şi-au îmbunătăţit radical condiţiile de locuit, că peste 100 de miliarde de ruble au putut fi alocate pentru învăţămînt şi asistenţă medicală, care sînt gratuite, sau pentru asigurări sociale. în acelaşi timp, s-a anunţat că, în ciuda unor condiţii climatice nefavorabile, recolta din 1962 a atins 9 miliarde de puduri faţă de 5,3 miliarde în 1953. Producţia şi rezervele de carne, lapte, unt şi alte produse a sporit de asemenea substanţial.
Dar, dacă lucrurile stau aşa, de ce a fost totuşi nevoie să se ia măsurile preconizate de Plenara din noiembrie a CC. al P.C.U.S. şi care anume este semnificaţia lor ?
De la bim început trebuie să spunem că ele vor contribui la o folosire mai eficientă a resurselor şi rezervelor economiei sovietice, vor permite o coordonare mai eficientă a forţelor productive ale diverselor ramuri şi regiuni.
Să luăm, de pildă, o ramură de primă importanţă cum este siderurgia. Odinioară, principalele centre siderurgice ale vechii Rusii erau concentrate în Ucraina şi Ural. După instaurarea Puterii sovietice au fost construite puternice unităţi siderurgice în Asia Centrală şi Transcaucazia. Alte centre siderurgice sînt pe cale de a fi construite acum în Siberia apuseană, Kazahstan şi Rusia centrală. Cu timpul, conducerea acestui uriaş complex de către un singur centru, un singur minister, s-a vădit a fi tot mai dificilă. Şi la fel s-a întîmplat şi în celelalte ramuri ale industriei, în industria petrolului, gazelor, industria chimică, industria constructoare de maşini şi în construcţii care se dezvoltă rapid. Nenumărate noi ramuri industriale s-au dezvoltat în republicile autonome, în ţinuturi şi regiuni. Toate acestea au făcut necesară organizarea conducerii industriei pe o bază teritorială. Aşa s-a ajuns la Consiliile economiei naţionale, la sovnarhozuri.
Dar progresul tehnic cere deopotrivă pentru Ucraina ca şi pentru Ural, pentru Siberia ca şi pentru Kazahstan un utilaj modern, o tehnologie nouă, o politică tehnică unitară. Aşa s-a născut necesitatea unor organizaţii pe ramuri care să aplice această politică tehnică unitară pe întreg întinsul ţării. Aceasta este şi raţiunea care a dus la crearea, în 1962, a Comitetelor de stat de pe lîngă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. pentru principalele ramuri industriale şi principalele direcţii ale tehnicii moderne. Crearea acestor comitete va avea drept urmare o organizare mai raţională a lucrărilor de cercetări şi studii, îmbunătăţirea calităţii lor ca şi a nivelului de conducere tehnică a producţiei. în felul acesta, principiul conducerii industriei pe plan teritorial a fost îmbinat cu conducerea ei pe ramuri.
Aşa dar, raţiunile profunde care au îndemnat CC. al P.C.U.S. să se ocupe de problemele dezvoltării economiei sovietice pot fi găsite în Programul de construire a Societăţii comuniste adoptat de Congresul al XXII-lea. în cadrul acestui Program, un loc de frunte îl ocupă planul de 20 de ani de creare a bazei tehnice şi materiale a comunismului. Acest plan prevede electrificarea totală a ţării, perfecţionarea tehnicii, tehnologiei şi a organizării producţiei în toate ramurile economiei naţionale, mecanizarea şi automatizarea producţiei, folosirea pe scară largă a chimiei, a noilor forme de energie, a unor noi materiale etc. Realizarea acestui plan realmente grandios va situa Uniunea Sovietică pe primul loc în lume în producţia
171
pe cap de locuitor şi va permite satisfacerea optimă a cerinţelor societăţii şi a nevoilor cetăţenilor acesteia. Putea fi realizat însă un asemenea plan cu vechile forme (chiar dacă acestea au fost bune la timpul lor) de organizare şi de conducere a economiei naţionale ? E suficient să ne punem numai întrebarea pentru ca să înţelegem că era în firea lucrurilor ca P.C.U.S. să se ocupe cu toată seriozitatea şi în amănunţime de problemele dezvoltării economiei U.R.S.S. şi de conducerea acesteia de către partid. Noul stadiu calitativ al economiei sovietice, rezultat al dezvoltării ei impetuoase, măreţele sarcini care vor trebui împlinite în cursul următorilor 20 de ani au cerut noi forme de conducere a economiei şi de planificare a dezvoltării ei.
Planul economic pe 1963 corespunde şi el acestei anverguri sporite a construcţiei economice.
La sfîrşitul anului acesta, producţia de oţel va depăşi, de pildă, 80 de milioane de tone, aceea de maşini-unelte va ajunge la 180.000 de bucăţi (în 1961 S.U.A. a produs 127.000 de bucăţi). în fiecare zi de lucru sînt puse în funcţiune trei mari întreprinderi industriale.
Cel de-al cincilea an al septenalului va fi apoi marcat printr-o nouă perfecţionare a structurii producţiei sociale, fapt care se va exprima, în primul rînd, prin utilizarea tot mai largă a chimiei, radioelectronicii şi energiei electrice. O importanţă, deosebită este acordată chimiei, chemată să influenţeze asupra cadenţelor progresului tehnic al întregii economii.
Baza materială a producţiei agricole va fi considerabil întărită cu sute de mii de tractoare şi alte maşini agricole şi o mare cantitate de îngrăşăminte chimice.. Productivitatea culturilor şi a creşterii vitelor va cunoaşte noi paşi înainte şi ţara va primi mai multe produse alimentare şi materii prime. Creşterea productivităţii muncii şi reducerea preţurilor de cost vor duce Ia un nou spor de 7 la sută al venitului naţional. Veniturile băneşti ale populaţiei vor spori cu 5,9 la sută. Se înţelege, toate acestea vor face să crească cererea, care va fi acoperită printr-o producţie sporită de bunuri de consum. într-adevăr, planul pe 1963 prevede o dezvoltare rapidă a industriilor uşoară şi alimentară. De altfel încă de pe acum U.R.S.S. produce mult mai multe ţesături de Iînă şi de in decît orice altă ţară din lume, inclusiv Statele Unite. Iar întrucît priveşte producţia de bunuri alimentare, adăugind că se prevede 1 milion de tone de unt putem adăuga în acelaş timp că această cantitate întrece cu 50 îa sută pe aceea fabricată actualmente în Statele Unite.
Alocaţiile pentru nevoie sociale şi culturale vor însuma mai bine de o treime din totalul cheltuielilor bugetare ale statului. Graţie acestor alocări un sfert din întreaga populaţie a Uniunii Sovietice va putea studia, peste 22 de milioane de oameni vor primi pensii, milioane de muncitori şi copii îşî vor putea petrece concediile şi vacanţele în case sanatoriale şi de odihnă, în colonii de vară. Oraşele sovietice voi- vedea înălţîndu-se noi milioane de apartamente.
Sînt cîteva puncte de reper care impun parcă de Ia sine concluziile.
Anul 1962 a fost pentru Uniunea Sovietică un an bun, mai mult decît atît, un an care va intra în istorie. A fost primul an în cursul căruia au început a fi transpuse în practică hotărîrile celui de al XXII-lea Congres al P.C.U.S., un an de noi şi mari izbînzi în realizarea planului septenal, în dezvoltarea multilaterală a economiei şi culturii.
Pentru noul an, pentru 1963, există create toate premizele unor noi şi impunători păşi înainte şi sovieticii au avut toate motivele să înceapă a răsfoi plini de încredere filele noului calendar.
CRONICA FILMULUI
„OMUL DE UNGĂ TINE"
D. I. SUCHIANU
într-un articol relativ recent, „Lupta de clasă" se plîngea că cronicile din pe-riodicile noastre, cînd se ocupă de filmele româneşti, nu sînt serioase. Nu adâncesc analiza operei, nu-i descriu concret şi amănunţit greşelile. Regăseam în aceste dojane vechea şi consecventa mea supărare cu privire la metoda lui „zice şi fuge" practicată adeseori de cronicarii noştri, fie că laudă, fie că dezaprobă, afirmând sau proclamând numai.
Sînt greşeli grave de conjuncţie în „Omul de lângă tine", filmul de care ne ocupăm aci. Găsim greşeli de veridicitate, găsim neverosimilităţi agravate uneori de efecte ridicole. Ceea ce, indirect, este tot un fel de greşeală ideologică.
în cinegrafia sovietică au fost mai multe excelente filme care tratau problema conflictului dintre/fericirea conjugală şi pasiunea pentru profesiune. Bănuiesc că aceasta a fost sursa de inspiraţie a autorilor „Omului de lângă tine". Eroina e avocată la Bucureşti şi se căsătoreşte cu un inginer, şef al unui mare şantier, unde vor locui departe... Departe mai ales de voluptăţile Bucureştiului.
De la început pînă la sfîrşit (exclusiv, nu inclusiv, căci printre alte poncifuri îl avem şi pe acela al unui „happy-end") nobila doamnă strîmibă din nas, găseşte cusururi, răspunde înţepat, întreabă agresiv, în sfîrşit, cum se zice aşa de plastic în argoul moldovenesc „toate-i put". Toate acestea n-ar fi un cusur dacă personajul (interpretat de Silvia Popovici) ar fi fost între-adevăr, în intenţia autorului, o burgheză fandosită, superficială şi impertinentă, care îşi plimbă snobismul de prinţesă în exil în mijlocul poporului de jos. Ar fi un punct de vedere. Dar nu. Eroina este presupusă a fi un personaj pozitiv. Aşa că spectatorul nu mai pricepe nimic.
în fond ar fi fost şi asta posibil. Adică, fiind un personaj pozitiv, să fie totuşi agasată de noua ei viaţă, tocmai fiindcă era îndrăgostită de munca de avocat care pe şantier nu mai era cu putinţă. Am fi înţeles supărarea cuiva desprins brusc de o îndeletnicire care îi este dragă. Dar atunci, din două lucruri unu : sau să renunţe să se mărite, sau, dacă într-adevăr îi iubea tare pe cel cu care se măritase, să încerce a găsi un modus Vivendi, o conciliere a contradicţiilor situaţiei. Pentru asta, prima ei grije ar fi fost să-şi ascundă agasarea, s-o ascundă mai ales faţă de el, să-şi înfrângă contrarietatea, să se domine, iar pe de altă parte să folosească ascendentul ei asupra soţului pentru a-1 „educa", adică a-1 dezbăra de egoista şi necivilizata tendinţă de a socoti că ce-i place lui este sinonim ou fericirea universală şi că nimeni nu are dreptul de a gîndi altfel decît el. Un asemenea egoism naiv se combate cu afecţiune, răbdare, dojana prietenească, pe ici pe colo cu cîte o tandră ironie şi blândă glumă, iar nicidecum printr-o controversă la cuţite, pentru fiecare silabă spusă, şi asta douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Desigur, în această interpretare ar fi fost aici un rol greu, un rol subtil, care trebuia compus cu multe conduite şi replici delicate, un rol de mare clasă. Oricum însă, uşor sau
173
greu, asta trebuia. Şi ni s-a servit exact contrariul : un menaj cu capsa pusă de dimineaţă pînă seara şi de seară pînă dimineaţa. Adăugaţi şi felul greşit în care sînt puşi să joace cei doi protagonişti, şi veţi avea o idee de ansamblu asupra acestui spectacol.
Zic : „puşi" să joace, pentru că bănuiesc că lăsaţi liberi ar fi jucat altfel.
Ba, eroina, mai merge. Păcatul ei e doar că vorbeşte ca şi cînd ar spune o lecţie ; pe ici pe colo, cîte-un pasaj bine spus, just cît să dovedească că dirijată altfel, ar putea juca totuşi bine.
El, eroul, deşi este presupus că „conversează", în realitate proferă fiecare frază ca pe o declaraţie publică, de la balcon, către o populaţie răsculată. Fiecare replică seamănă cu un început de pronunciamento. Sînt atât de artificiale aceste conversaţii, încît atunci cînd, în două scurte scene, apare Ciufootăraşu, avem senzaţia euforică a convalescentului care deodată începe să se simtă iar bine după o lungă boală.
Dar să trecem metodic la înşirarea diverselor cusururi ale filmului.
1) Repet, este falş să descrii „plictiseala" vieţii de şantier. (Cuvîntul „plictiseală" îi aparţine eroinei).
2) Este nejust şi artisticeşte ieftin să recurgi la un accident grav, aproape mortal, pentru ca eroina să uite de neinteresanta viaţă de pe şantier.
3) Este artisticeşte fals iar ideologiceşte greşit ca eroina, covârşită de plictiseală, să aleagă o muncă pe şantier. Eroina este avocată. Avocată bună. Ţara a cheltuit ou ea aproape douăzeci de ani de învăţătură şcolară. Toate astea vor fi aruncate pe fereastră, şi tînăra doamnă se va apuca de o treabă de care habar n-are şi pe care n-ar putea-o face bine deoît în basmele ou zîne şi cu zmei.
.4) Este inadmisibil ca realizatorii să nu se fi gândit că în oraşul Piatra Neamţ, la doi paşi de şantier, există tribunale, magistraţi şi avocaţi. Că deci eroina îşi putea găsi acolo juridice ooupaţiuni.
5) Da un, moment dat ni se anunţă că vine Filarmonica de la Bucureşti. Vine acolo, pe şantier. Filarmonica soseşte şi tot „concertul" ei consistă dintr-un spectacol de rock şi şansonete în costume de lameu. Cetăţeanul din Jurilovoa sau din Sighetul Marmaţiei îşi va face o stranie idee despre Filarmonica noastră. Recunosc însă aici o involuntară dar certă reuşită. Un „dizeur" vine să ne cînte un şlagăr la modă în care e vorba de „Laleâle, laleâlele meale" (cu e pronunţat franţuzeşte, deschis, ca în maître sau jamais). Este în acest cântec, şi în felul cum este el pretutindeni cântat, o atît de mare cantitate de anosteală, o nesărătură atît de enormă, încît devine valoare artistică pozitivă. Este o reuşită cam indirectă. Dar este o reuşită.
După acest număr, „Filarmonica" prezintă un comic care face o glumă cu cartofii pai. Ceva în genul : „amorul şi cartofii pai". în staluri cei trei eroi principali ai filmului strîmbă din nas, cu drept cuvânt de altfel. Dar imediat după asta, ni se arata întreaga sală scuturată de rîs, de o ilaritate frenetică şi aplaudând nebuneşte. Ne întrebăm atunci : este oare just să prezinţi publicul din sală reacţionînd în felul acesta la o glumă proastă ?
6) De altfel, acel parter de spectatori, tixit, cuprinzînd vreo 300 de persoane, era format exclusiv din domni şi cocoane. Şi părând a nu avea alte preocupări decît luxul şi distracţia, bum rămîne atunci cu ceea ce ni se spusese la început despre absenţa de amuzamente de care se plîngea eroina ?
7) Drama finală se produce pentru că inginerul şef se încăpăţînează să întreacă pe un puşti care voia, cu motocicleta, să meargă mai iute ca şeful. în materie de întrecere, cred că se putea găsi ceva mai bun. Iar acea streche a vitezei, acea nebunie motociclistă care face azi atâtea victime şi pe care miliţia noastră
174
o combate cu înverşunare, este arătată ca ceva perfect natural, afectînd nu numai adolescenţii iresponsabili, dar şi pe adulţii serioşi.
8) în film există o ţărancă foarte bine interpretată de Graziella Albini. Nu numai că vonbirea ei e naturală, dar şi obrazul îi este adecvat rolului. O faţă gravă, serioasă. Oînd această femeie află că eroina şi-a făcut un raclaj, o mustră. Ceea ce-i foarte bine. Dar cum o mustră ? îi spune :
— E păcat! (pauză ; o privire adîncă). E păcat...
Adică, conform celor mai antice superstiţii, îl mânii pe dumnezeu dacă ucizi pruncul în burtă !
9) Pentru că era neapărat nevoie ca eroina după raclaj să capete şi anexită, realizatorii filmului aranjează o scenă în care eroina noastră este foarte vulgar săpunită de iubita doctorului. Eroina în loc să-i spună că se înşeală, că fusese la doctor pentru operaţie, nu pentru ce credea ea, ceea ce ar fi limpezit totul (dar n-ar fi provocat totuşi nici cea mai mică anexită), eroina, deci, va op-ta pentru o reacţiune mai adecvată intenţiilor scenaristului : începe să fugă nebuneşte.
10) Oroarea pentru viaţa „plicticoasă" de pe şantier nu este o particularitate a eroinei. Filmul ne arată că acesta e un sentiment general. Eroina întâlneşte pe tînăruil doctor şi-1 întreabă :
— Lucrezi aici ?
— (resemnat) Da...
— Şi Rueuneştiul ?
— (plin de tâlc) în inimă...
Cred că o asemenea imagine a vieţii pe un şantier nu corespunde adevărului şi oferă o imagine ieftin-tendenţioasă, profund deformată a realităţii.
11) Şi apoi, în ţările ce construiesc socialismul, munca are o interesantă particularitate. Toate muncile creatoare (de arhitect, inginer, scriitor, medic, etc.) au un fel de ubicuitate. Aceşti „poeţi ai materiei" trebuie să se affle 'pretutindeni ; ei nu se fixează într-un loc. îi vedem pe şantier, îi vedem trântişi în misiuni peste graniţă, apoi iar pe teren, apoi iar ân Capitală. Aşa că este complet falsă imaginea pe care ne-o dă filmul, adică imaginea unui „exil" perpetuu şi iremediabil.
12) Cîteodată regia are stângăcii care te fac să surîzi. Printre personaje se află şi o bătrână foarte bîrfitoare, urîtă şi şchioapă, mama croitoresei. Mamă şi fată îl întâlnesc pe stradă pe inginer. Baba îi strecoară o serie de informaţii despre infidelitatea soţiei. Croitoreasa e contra acestor procedee. Aşa încît o opreşte pe maică-sa să continue. Dar o opreşte cînd ? După ce bătrâna şi-a deşertat în tihnă, metodic, tot sacul de murdării. Abia după ce şchioapa şi inginerul nu mai au nimic să-şi spună, prea-morala croitoreasă izbucneşte într-un :
— Mamăăăăă ! ! ! ca în plin Shakespeare.
13) Iată şi o altă scenă plină de erori psihologice. Eroul, inginerul, găseşte o variantă, o soluţie proprie, pe care responsabilul şantierului nu o aprobă. Inginerul se încăpăţânează. Se iau sancţiuni taspotriva lud. Este scos din muncă. Toate astea fiindcă inginerul secund se raliase la părerea responsabilului. Dar iată că acest inginer se răzgândeşte şi sprijină fără rezerve varianta cu pricina, care este finalmente acceptată. Inginer şef şi secund se îmbrăţişează cald şi îndelung. Iar sfătosul poveştii, un contramaistru care se exprimă pe un veşnic ton de zicală, zice : „Etoe, prietenul la nevoie se cunoaşte!" în timp ce noi ne aducem aminte că inginerul secund fusese totdeauna pentru varianta colegului ; că-şi schimbase părerea din două motive : ca să-1 linguşească pe responsabil şi ca să-i facă un rău colegului pe care avea ciudă, mai ales că o iubea în tăcere pe nevastă-sa. Iar acum se răzgândeşte pentru că ea făcuse apel la amorul lui pentru dânsa şi-1 rugase să-1 ajute
175
pe bărbată-su, pentru care aşteaptă acum favoruri viitoare. După cum vedem, o frumoasă colecţie de perfecte murdării, prezentate ca un summum de prietenie.
14) De asemenea fals este prezentată scena cu discuţia, în şedinţa de şantier, cu privire la varianta inovatoare a inginerului. Acesta venea cu calcule precise şi impecabile. Iar ceilalţi îi răspundeau doar luîndu-1 pe „nu" în braţe. Nici cel mai mic argument. „Sic volio, sic facto". Şi dacă nu te astîmperi, aplicăm sancţiuni. Aşa să se petreacă oare lucrurile pe şantierele noastre ?
Desigur este necinematografic să arăţi pe ecran tehnicieni diseutînd cu formule de mecanică şi cu calcule de randament. Dar este foarte cinernatograficeşte posibil să arăţi pe ecran că asemenea discuţii au avut loc, şi că partea adversă avea şi ea argumentele ei. In tot cazul, în realitatea noastră socialistă, aşa se petrec lucrurile. Nu se iau hotărîn doar pe bază de aşa vreau — aşa fac, cum apare în film.
15) Eroul vrea să aibă copii. Foarte frumos. Dar asta el o exprimă în mod lozincard : „O să facem copii — zice el, o să facem copii, şi o să facem şcoli..." Şi se opreşte. Cînd cineva vrea să fie tată, nu se gândeşte la construirea de şcoli, mai ales că şcoli, la noi, după cum se ştie, există...
16) Spuneam că, fără voia realizatorilor, chestia cu „lalălă mălă" fusese indirect o reuşită. Iată acum încă una, mai serioasă. O scenă de o psihologie fină şi prezentată original, spiritual. Inginerul şef, soţia sa şi inginerul secund (îndrăgostit de soţia primului) se află laolaltă. Secundul spune : „Goethe, în teoria sa a culorilor..." Inginerul şef îl întrerupe : „S-avem iertare. Goethe era poet. Nu era fizician". Secundul, ca să nu-1 „ruşineze în faţa damelor", nu insistă. Dar noaptea-n pat, eroina îi spune eroului :
— Trebuie să ştii că Goethe are într-adevăr o teorie asupra culorilor... Tu eşti soţul meu şi trebuie să ştii tot...
Este atîta sarcastic dispreţ în această frază ! Eroina îi aminteşte, lui, dezonoranta sa ignoranţă avînd aerul că-i recunoaşte un drept suveran la omniscienţă... Dispreţul ei e aşa de mare încît nici n-are nevoie de martori care să priceapă ironia ascunsă.
Această crudă şi totodată nuanţată exprimare a dispreţului este o reuşită perfectă. Reuşită în sine. Căci din punct de vedere al filmului, este un eşec. Această frază răstoarnă toată tema.
★
Fiindcă vreau totuşi să spun şi ceva în favoarea filmului, trebuie să remarc că toată partea fizică vizuală a prezentării şantierului este excelentă. Dimensiunile lui ciclopeene, animaţia, pluralitatea de linii şi aspecte, dinamismul, în sfîrşit tot ce ţine de acest tablou, este perfect. Iar în ordinea ca să zic aşa morală, se poate vorbi de contribuţia a doi actori : Ciubotăraşu şi Graziella Albini.
Toată lunga listă de cusururi (care nici nu sînt toate) ar putea, la rigoare, avea o palidă şi depărtată influenţă asupra producţiilor viitoare. Dar efect direct şi puternic ar fi avut dacă greşelile ar fi fost semnalate în cursul filmării.
MISCELLANEA
ANUL LITERAR ŞI REVISTELE NOASTRE. în toate domeniile de activitate, sfîrşitul anului constituie un prilej binevenit de a arunca o privire retrospectivă, de a face un bilanţ al realizărilor, de a sublinia progresele şi de a marca în acelaşi timp ceea ce mai rămîne de făcut, de a semnala deficienţele. Şi în publicistica literară există o tradiţie bine împămîntenită a „anului literar" — sau a articolelor de sinteză care oferă o imagine de ansamblu a diferitelor genuri literare la sfîrşitul anului, în comparaţie cu anul precedent. Această periodizare elementară îşi are virtuţile ei. E adevărat că literatura se dezvoltă ca un proces natural, pe etape, şi nu logic şi proporţional în raport cu lunile anului, este adevărat că un iutii ianuarie nu reprezintă un start pentru producţia literară. însă, nu mai puţin, scurgerea a douăsprezece luni constituie un prilej excelent de măsurare a drumului parcurs, un prilej de trecere periodică în revsită. Cu atît mai mult sfîrşitul anului 1962, care a coincis cu aniversarea a cincisprezece ani de la proclamarea Republicii.
Cu puţine excepţii, revistele noastre au ratat un asemenea binevenit prilej pentru articole de sinteză. Cele cîteva excepţii, parţiale, trebuiesc notate. „Luceafărul" a publicat două articole scurte, analitice despre tinerii debutanţi pe tărîmul poeziei şi prozei, publicaţi de revistă în cursul anului 1962 ; „Tribuna" a încercat un fel de bilanţ al realizărilor prozei pe ultimii cincisprezece ani, un articol sumar, ce e drept, dar care, totuşi, fără a ridica probleme deosebite, se străduieşte să urmărească drumul literaturii; „Viaţa Romînească", în sfîrşit, a publicat un studiu despre progresele şi maturizarea poeziei noastre şi aceasta este tot. E puţin, e prea puţin pentru posibilităţile publicaţiilor noastre, pentru forţele criticii literare, pentru necesităţile momentului literar actual. O publicaţie cum este „Gazeta Literară", de pildă, care dispune de un colectiv puternic de critici şi colaboratori, a avut iniţiativa publicării unui bilanţ al cinematografiei sau în activitatea comisiei naţionale UNESCO, însă nu a făcut nici cel mai mic efort de sinteză în proză, poezie, critică, dramaturgie. „Contemporanul" a publicat date copioase despre activitatea editorilor în... 1963 (care, oricum, în materie de apariţii, cuprind un anumit coeficient de ipotetic) dar nu a publicat nimic despre conţinutul acestei activităţi în 1962, adică o sinteză de critică literară. „Viaţa romînească" rămîne în continuare datoare cititorilor cu articole de generalizare în proză şi dramaturgie. Nu e vorba aici numai de oportunitatea ratată a varietăţii publicistice. E vorba în primul rînd de progresele literaturii noastre. Anul 1962 a dat o variată recoltă poetică, a fost şi în proză un an bogat, de la „Risipitorii" lui Marin Preda şi pînă cele patrusprezece volume ale debutanţilor. în 1962 au văzut lumina rampei mai multe piese decît m 1961. Lipsa articolelor de sinteză îşi are originea mai ales în acele slăbiciuni ale criticii literare, semnalate în mai multe rînduri, în nivelul ei teoretic ; dacă unele rea-
12 —
Viaţa Romînească nr. 2
177
Uzări au fost obţinute in această direcţie, ele sînt departe de a satisface nevoile frontului nostru literar. Odată mai mult se impune necesitatea articolelor de sinteză, probleme importante ale creaţiei se cer lămurite în funcţie de experienţa bogată a literaturii noastre. Cine s-o facă dacă nu revistele literare ?
H. B.
„TRIBUNA" ŞI IMPARŢIALITATEA. N-am vrea să generalizăm şi să aruncăm o umbră asupra poziţiei pe care a avut-o şi o are revista clujeană „Tribuna" în cadrwl diverselor dezbateri literare, mai ales că această poziţie a fost justă şi curajoasă de cele mai multe ori. Ceea ce am vrea să scoatem însă în relief, e spiritul care îngustează sfera problemelor abordate şi scade din prestigiul acestei publicaţii. Un exemplu, printre altele şi poate chiar cel mai semnificativ, este felul în care „Tribuna" a urmărit şi a sprijinit, de la debut şi pînă în prezent, creaţia unui prozator, dealtfel talentat şi apreciat. E vorba, după cum lesne se poate ghici, de Vasile Rebreanu şi de „analizele" de care s-a bucurat el în paginile „Tribunei", unde a fost calificat, pe rînd ori deodată, un prozator amplu şi complex, etc. etc. Dacă ar fi să se ia după complimentele confraţilor săi de redacţie, Vasile Rebreanu ar trebui să se treacă în rîndul clasicilor în viaţă, şi să se bucure nespus de mult pentru că a reuşit să urce, într-un timp record, cele mai înalte trepte ale creaţiei artistice. în orice caz, scăderile care s-au manifestat şi se mai manifestă în creaţia sa, sînt puţine la număr. Predomină, dacă ar fi să ne luăm după criticii „Tribunei", calităţile, care-sînt numeroase şi însemnate, şi-aproape că nu pot fi cuprinse încîteva articole. Senzaţia aceasta de nemulţumire faţă de imposibilitatea epuizării unui subiect atît de vast, reiese cît se poate de clar din insistenţa cu care s-a revenit asupra lucrărilor scrise pînă acum de Vasile Rebreanu. Dacă Ion Lungu, de pildă, şi-ar strînge într-un volum articolele pe care le-a scris pînă acum despre Vasile Rebreanu, n-ar fi exclus să-l depăşească pe prozator, dacă nu prin calitatea articolelor, măcar prin cantitate. Şi^ntr-un fel, şi pînă la un punct, nu e rău că se suprasolicită uneori, mai ales dacă se ţine seama şi de necesitatea stimulării unor scriitori, în special în perioada de formare. Rău e altceva, şi-anume că uneori se merge mult prea departe cu această suprasolicitare, — ajungîndu-se pînă la exaltarea unei opere de început, în timp ce în alte cazuri acelaş critic literar devine de nerecunoscut, treând la cealaltă extremă, a supraexigenţei.
Dăm ca exemplu în acest sens cronica scrisă de Ion Lungu pe marginea romanului „Poveste de dragoste" de Remus Luca. în acest caz, Ion Lungu nu numai că devine extrem de exigent, dar dă dovadă de subictivism pornind de fapt la analiza romanului lui Remus Luca de la nişte idei preconcepte, de la anumite etichetări care funcţionează la perfecţie -în anumite cazuri, fiind preluate şi „dezvoltate" pe parcurs, din comoditate spirituală ori din alte motive, tot aşa de măreţe. Ion Lungu îşi întitulează cronica: „între povestire, conferinţă educativă şi roman", pornind la „analiză" de la o premiză falsă, exterioară cărţii. El preia o anumită observaţie făcută de un critic cam pripit şi cam grăbit, obiectîndu-i autorului că n-a scris cartea aşa cum ar fi dorit el şi că a abandonat pe drum conflictul iscat între tinerii de la fabrica „Mureşul". Această observaţie este nefundatâ, întrucît autorul nici nu şi-a propus să rezolve conflictul amintit. Şi nici romanul nu cerea o asemenea rezolvare şi o asemenea dezvoltare, care ar fi sporit, chipurile, complexitatea sa problematică. E de presupus că prozatorul Remus Luca va face, în continuare
178
şi acest lucru, va dezvolta adică încriminatul conflict în altă lucrare,, completînd şi adîncind imaginea unui oraş ardelenesc, venind, cu noi date şi cu. noi semnificaţii legate de viaţa şi lupta clasei muncitoare. în loc să pornească însă de Ba aceste premize reale, Ion Lungu. se lasă pradă unor idei preconcepute, dezvoltînă şi el în mod creator observaţia amintită, fără a stărui asupra celei mai de seamă laturi din romanul lui Remus Luca şi-anume asupra realizării unei figuri de militant comunist, aşa cum nu sînt prea multe în literatura consacrată ilegalităţii.
Am vrea să-l întrebăm pe criticul literar al „Tribunei" ce este mai important într-o lucrare de proză, modalitatea aleasă de scriitor ori rezultatele obţinute ? Lucrurile se întrepătrund, fără doar şi poate, şi se condiţionează, direct sau indirect. Tocmai de aceea credem că Remus Luca n-a „greşit" chiar atît de mult, pe cît au încercat să-l convingă anumiţi critici literari, dintre care, — trebuie s-o recunoaştem ! — Ion Lungu a fost cel mai perseverent şi mai expeditiv. însuşi felul cum recunoaşte anumite merite ale cărţii, dovedeşte acest lucru, cu prisosinţă chiar. „Aş fi, desigur nedrept cu autorul volumului „Poveste de dragoste" — spune Ion Lungu cu seninătate —dacă nu i-aş recunoaşte şi anumite merite incontestabile, dovedite în această carte..." Cîteva rînduri mai jos, însă, el revine, cu obişnuita-i perseverenţă, la obiecţia de bază de care s-a împiedicat de la bun început, pentru ca apoi să conchidă categoric : „Povestitorul Remus Luca a trecut cu „Poveste de dragoste" la roman şi, dacă n-a reuşit decît în parte să dea pagini de roman autentic, faptul se explică şi prin această exagerare a relatării narative".
Parafrazînd, am. vrea să spunem că exagerarea şi exacerbarea n-au nimic de-a face cu obiectivitatea, amintind mai degrabă de imparţialitatea anumitor eroi din literatura noastră clasică.
I. L.
, CRONICA TELEVIZIUNII. E de văzut dacă un răspuns bun numai pe jumătate, trebuie aplaudat. Mai de grabă cred că trebuie luat ca atare şi, eventual, considerat drept o premiză serioasă pentru un viitor răspuns, de astă dată mulţumitor pe ăe-antregul.
Cam aşa stau lucrurile în prezent şi cu programele televiziunii. La repetatele sugestii şi critici ce li s-au adus nu lipsesc de fel semnele încurajatoare; totodată însă e vădit că ele păstrează destule din vechile lacune, sesizabile încă în noile emisiuni. Cu alte cuvinte, aşa cum am mai spus de atîtea ori, progresele sînt reale dar saltul calitativ se lasă încă aşteptat...
Dintre noile cicluri, cel intitulat „Teatrul, artă realistă" inaugurează o direcţie de preocupări dintre cele mai fructuoase. Cu o cunoscută experienţă de conferenţiar, Ion Marin Sadoveanu, alcătuitorul întregii suite de expuneri despre viaţa şi activitatea marilor scriitori de teatru ai lumii, a prezentat pentru început o prefaţă despre ceea ce îşi propune să întreprindă în ampla cercetare pe care o rezervă temei stabilite. A fost pe rînd antrenant, instructiv, captivant de urmărit. Cu cît simţ al măsurii a ştiut să schiţeze liniile mari ale evoluţiei dramaturgiei universale! Aceeaşi bună apreciere şi pentru exemplificări alese dintr-un text vechi elin („Visul" de Herandas din Kios), din „Hamlet" şi comedia lui Gogol: „Jucătorii de cărţi".
Pe cînd emisiuni-lecţie la fel de reuşite despre curentele literare, de exemplu sau despre istoria picturii ? Şi deoarece sîntem la acest capitol am propune ca redacţia televiziunii să se inspire chiar din iniţiativele confratelui mai încercat : Radioul. Aici, la radio, drept răspuns la interesul manifestat faţă de artă în general au fost pregătite rubrici noi, precum: „Ce ştim despre cărţi" — oportun prilej
179
de a prezenta colecţii şi lucrări de răsunet, şantierul editorial, biblioteci etc. In ce priveşte o altă emisiune, tot debutantă la microfon, — e vorba de „Dicţionarul plastic", — am aflat că ea se va ocupa despre monumente vestite, despre funcţiile artistice ale arhitecturii, despre muzee şi pictori celebri. Am spicuit doar în treacăt cîteva titluri: „Arta Greciei", „Arta romană şi vestigiile ei în ţara noastră", „Arta rusă", „De la Frans Hals la Van Gogh (reportaj prin muzeele de artă din Olanda" ş.a. Să ne închipuim cît de plăcute ar fi astfel de emisiuni la televiziune, unde comentariul poate fi însoţit şi de imaginea obiectelor analizate ! Nu încape discuţie că se pot folosi multiple căi pentru îmbogăţirea elementului educativ din programele pentru micul ecarn.
Tot în domeniul istoriei teatrului se înscrie şi emisiunea închinată aniversării a patru secole de la naşterea lui Dope de Vega. Autorii ei, M. Radnev şi Radu Miron, au îmbinat evocarea biografică cu cîteva fragmente din piesele lui Dope de Vega, în special din comediile sale. Desigur că n-au lipsit din selecţie verva şi poezia proprii scrisului marelui dramaturg spaniol. însă aşa cum a demonstrat-o scena desprinsă din drama „Peribanez şi comendadrul de Ocana" valenţele artei acestui clasic sînt mai bogate decît rezultau din prezentarea ce a deschis emisiunea. Sînt mai bogate şi au o semnificaţie critică anti-feudală mult puternică decît s-au silit să arate, în textul de legătură pe care l-au interpretat, Adela Mărculescu (din nou afectată) şi Aurel Cioranu.
Activ şi în ultima vreme, bine inspirat, sectorul de teatru a ales pentru cei interesaţi spectacole de bună valoare, cum a fost cazul cu piesa lui Eduardo de Filippo : „De Pretore Vicenzo", jucat excelent de un colectiv al Teatrului de stat din Ploieşti şi ecranizarea nuvelei: „Nu ceda regina". Scenariul acestei povestiri, concepute ca o pledoarie pentru fermitate morală şi umanism comunist, ne-a reamintit că sînt actori tineri deosebit de înzestraţi pe care televiziunea îi solicită rar. Victor Rebengiuc care ne-a lăsat o frumoasă impresie prin firescul şi inteligenţa interpretării, merită să fie invitat mai des în faţa camerelor de luat vederi.
Medalioanele muzicale, bine întocmite, ţin parcă loc (prin frecvenţă) şi celor literare, mult mai greu de întîlnit în programele acestor ultime luni. După prezentarea de care s-a bucurat Rimski Korsakov, centenarul lui Debussy a ocazionat altă prezentare a drumului creator al unui compozitor. Ambele medalioane au încercat să dezvolte ideia, justă de-alfel, a osmozei dintre munca de creaţie şi evenimentele epocii.
Concertele, retransmise ori difuzate din studio au permis cunoaşterea unor solişti de valoare ca Geo Ots, Pavel Serebreakov şi alţii. Să sperăm că audiţiile de calitate n-au fost un accident. (Sub acest raport e regretabil că sincronizarea o lăsat de dorit la transmisiunea operei „Rigoletto", mai cu seamă la primele tablouri) Dacă e, îmbucurătoare prezenţa televiziunii la manifestările culturale mai însemnate — în acest sens reflectarea competiţiei care a fost cel de-al IH-lea Festival bienal „I. L. Caragiale" merită toate laudele — nu înţelegem de ce aceeaşi instituţie se dovedeşte atît de timidă faţă.de activitatea literară ? Din nou am fost siliţi să constatăm că „Vitrina literară" te vitregită ; că discuţiile aprinse care aia loc In presă pe diferite teme (de ex. discuţia despre conflict) sînt cu desăvîrşire ignorate; că şedinţe festive cum a fost, de exemplu, cea închinată sărbătoririi lui Rafael Alberti, poet progresist de renume mondial, nu găsesc ecou la televiziune. De ce ^ac£ste_jscăpări ? Şi de ce inerţia pe care am , mai blamat-o ? Nici un fel de mese rotunde la apariţia cărţilor de valoare, sugestie pe care o consider folositoare căci permite o întîlnire între autor, critici, editori cu masa largă a telespectatorilor. Dacă se desconsideră această formă eficientă de propagandă în favoarea literaturii de actualitate să se găsească altele, mai adecvate, dar să se găsească,.. E păcat că
180
includerea solicitatei cronici literare la televiziune nu şi-a găsit de asemeni rezolvarea.
Aşadar, destule strădanii pozitive, lăudabile. Dar şi lacune destule. Ele pot fi depăşite, fără ca prin aceasta didacticismul ori diletantismul să afecteze dorinţa de înţelegere şi de informare exactă, multilaterală şi plăcută a publicului.
H. ZALIS
CRONICA IMPERIALISMULUI. De cite ori cercurile imperialiste din Occident pun la cale o nouă agresiune, o nouă armă de asasinare în masă sau o sporire a armamentului, o fac în numele apărării „lumii libere".
Aceste două cuvinte magice, bune de liniştit burghezia care plăteşte, ies de pe buzele tuturor dictatorilor occidentali, mărturisiţi .sau camuflaţi. Le rostesc cu candoare, şi chiar cu predilecţie, şi Franco şi Salazar.
Dar libertatea în occident are un asemenea înţeles practic încît oamenii de cultură au fost nevoiţi să constituie o conferinţă a Europei occidentale numai pentru amnistierea deţinuţilor şi exilaţilor pprtughezi.
Iniţiativă particulară de masă pentru ajutorare, ca în cazul unor mari cataclisme ! Pentru salvarea a mii de oameni nevinovaţi de binefacerile „lumii libere", a libertăţii tip : „lumea liberă".
Peste graniţele însîngerate ale Portugaliei răzbat din cînd în cînd, strigătele.întemniţaţilor politici.
Zilele trecute Conferinţa suspomenită a primit o petiţie semnată de cei mai cunoscuţi scriitori şi artişti portughezi, adresată preşedintelui Republicii, America Tomas. Iniţiatorii au fost Aquilino Rifoeiro şi Tereza de Castro, cărora le-au urmat la început 5000 de semnatari şi apoi alte mii şi mii de portughezi.
Petiţia glăsuieşte ilustrînd plăcerile „lumii libere" : „Menţinerea în închisori şi în exil a sute de portughezi şi portugheze care suferă doar din cauza opiniilor lor^po-litice constituie o rană care sîngeră trupul naţiunii. Ştirile îngrijorătoare relative la înrăutăţirea condiţiilor celor arestaţi, fac în ultimul timp şi mai dureroasă această situaţie".
„înrăutăţirea condiţiilor" este un eufemism, o expresie rece, ca de proces verbal, dar oricine îşi închipuie cruzimea deslănţuită de furia spumegîndă a dictatorului.
„Lumea liberă" e lumea libertăţii de a tortura oamenii pentru că au convingeri politice progresiste.
★
Cele de mai sus se întîmplă cum treci Pirineii, pe dreapta. Dar „lumea liberă" nu-i atît de mică pe cît Portugalia. Pe stînga, cum treci Prineii, „lumea liberă" e şi mai şi.
Iată o descriere destul de blîndă, oficioasă, chiar a unora dintre aspectele cele mai frecvente şi mai convingătoare. Ea este făcută de Comisia internaţională a juriştilor, organ consultativ pe lîngă Consiliul economic şi social al O.N.U. într-un raport oficial asupra „Spaniei şi primatului dreptului".
Raportul are proporţiile unui volum care a fost prefaţat de către sir Leslie Munro.
Raportul pune îndeosebi accentul asupra aspectelor totalitare ale regimului franchist şi asupra caracterului pur teoretic al garanţiilor ce ar fi să garanteze libertatea spaniolilor, în special al faimosului „Fuero die los Espanioles".
Raportul semnalează printre altele că, pentru simplul fapt că 80 de reprezentanţi ai opoziţiei din interior, împreună cu unii exilaţi, ar fi participat la un congres
181
al Mişcării europene la Miinchen, guvernul spaniol a suspendat pe doi ani, printr-un decret din 8 iunie 1962, pînă şi inviolabilitatea domiciliului, permiţînd arestarea în orice moment din zi şi noapte.
Pe plan judiciar, comisia semnalează, pe de o parte, faptul că magistraţii pot fi daţi afară pentru convingeri politice progresiste, pe de altă parte, că toate procesele penale care au ceva politic sînt date în competenţa tribunalelor militare, în faţa cărora nici avocaţii nu au voie să pledeze.
Comisia mai socoate că libertatea presei în Spania este „pur simbolică". ,  „Lumea liberă !"
Şi astea, încă odată, le constată un organ oficial al Organizaţiei Naţiunilor Unite, după o serioasă documentare la faţa locului. „Lume liberă" cu brevet internaţional!
★
Washington, 7 decembrie. (Reuter).
Ministrul Justiţiei din S.U.A. a cerut joi, organului de control al acţiunilor subversive să ordone ca patru cetăţeni să se înregistreze la autorităţi ca membri ai partidului comunist.
E vorba de Samuel Krass Davis din Chicago, fost candidat la postul de guvernator al statului Minnesota ; doamna Flora Hall din Los Angeles, Samuel Kushner, redactor al publicaţiei „People's World" din Los Angeles şi Claude Mack Lightfoot, din Chicago.
Pe de altă parte, comisia activităţilor anti-americane a Camerei reprezentanţilor va proceda timp de trei zile la o anchetă în scopul de a afla dacă nu cumva partidul comunist american exercită vreo influenţă asupra diverselor grupuri de cetăţeni care militează (ce crimă ! !) în favoarea păcii.
Autentic !
Pacea, o crimă ! Iată o concepţie de stat, made in U.S.A. în secolul 20.
★
Altă regiune a „libertăţii" — europeană de data asta: Republica Federală Germană.
Guvernul a cerut tribunalului administrativ interzicerea Asociaţiei victimelor regimului nazist. Ca deobicei, şi acest tribunal este prezidat, — se putea altfel ?! —. de un nazist notoriu, membru al partidului national-socialist, ba chiar membru al unei secţii de asalt, Dl. Fritz Werner.
Din Polonia, — fostul câmp de bătaie al secţiilor de asalt naziste — cu damigeana de gaze asfixiante la bagaje vin sumedenie de documente acuzatoare. Aşa dar, persecutaţii regimului nazist, nu scapă de pacostea aceasta nici aşa, constituiţi în Asociaţie, şi nici după aproape 20 de ani de la carbonizarea fuhrerului. Un nazist judecă Asociaţia anti-nazistă !
Şi, vorba „lumii libere", liber e s-o facă.
Totuşi... totuşi tribunalul oarecum jenat de situaţie, vrea să treacă răspunderea asupra guvernului, căruia i-a adresat un memoriu precaut spre a lua în consideraţie „...dacă principiul ispăşirii, care este la baza orânduirii constituţionale, şi a cărui punere în aplicare figurează printre datoriile cele mai nobile (sic !) ale Republicii
1182
federale, nu cere cumva ca să se examineze cu multă grijă dacă într-adevăr este cu putinţă să se pronunţe interzicerea unei organizaţii de persecutaţi". Mă rog, „nobleţă" ! !
Ministrul de interne n-a vroit să fie însă chiar atît de nobil. N-a exagerat. A menţinut reclamaţia. Admiterea ei implică în mod automat urmărirea penală şi pedepsirea fostelor victime ale nazismului.
Adică „foste" şi „actuale" victime ale nazismului. Ba chiar ale aceloraşi nazişti.
îmi sună încă în ureche, — mai precis, în cască, — tiradele delegatului Americii, în şedinţa de la UNESCO, atunci cînd la capitolul „Informaţii" a fost vorba de libertatea de difuzare a informaţiilor. Şi dezagreabila senzaţie sonoră de-atunci mi-a revenit cu tot tîlcul ei, cînd am citit sincera şi cinica declaraţie a domnului Arthur Sylvester, însărcinatul de afaceri publice al Pentagonului, făcută la clubul Deadline din New-York :
„întotdeauna, în mod constant, de-a lungul istoriei, guvernul are dreptul să mintă, pentru a se salva".
Şi corolarul : „Informaţia este un instrument al puterii şi deci guvernul va continua să mintă, cu neruşinare (n.n.), informaţiile mincinoase fiind o armă."
Asta este egal cu înscrierea în constituţia americană : a guverna este a minţi.
De asta delegatul Americii la UNESCO apăra cu atîta pasiune dreptul de difuzare a tuturor informaţiilor mincinoase, a tuturor minciunilor „salvatoare".
★
Se ştie că guvernul grec se pretinde şi el ca ţinînd de „lumea liberă", alături de guvernele lui Franco şi Salazar.
Şi are dreptate, căci, ca protagonist al lumii libere şi în numele ei, a interzis jurnalelor să publice ediţii speciale. Orice abatere va fi pedepsită cu un an închisoare pentru directorul şi redactorul şef al jurnalului, şi suspendarea ziarului pe timp limitat. Nu pe veci !
Libertate, dar cu interdicţie şi un an închisoare.
D. B.
POEZIA ÎN „SCÎNTEIA TINERETULUI". Publicarea din ce în ce mai frecventă a poeziei în paginile ziarelor de cele mai diferite profiluri este semnificativă. Fenomenul marchează nu numai o abundenţă a creaţiei poetice dar şi interesul pentru lirică al unui public din ce în ce mai vast. Această tendinţă o ilustrează discuţiile purtate cu prilejul săptămînii poeziei nu numai în reviste dar şi în cercuri literare, precum şi întîlnirile cu scriitorii, unde iubitorii de literatură, de cele mai diferite profesiuni, au vorbit cu competenţă şi dragoste despre fenomenul poetic actual.
Preocuparea publicaţiilor pentru încurajarea literaturii de calitate, rămîne o problemă încă deschisă.
Au fost semnalate unele deficienţe în această privinţă. Publicaţiile avizate continuă să neglijeze acest sector, fie publicînd o beletristică de un foarte scăzut nivel artistic, fie, în cazul „Romîniei Libere" şi, îndeosebi, al „Steagului Roşu", să nu publice mai nimic.
183
In „Scînteia tineretului" poezia este permanent prezentă dar ar fi necesar ca ziarul să-şi lărgească preocupările şi in domeniul prozei artistice (schiţa, fragmentul de roman) şi chiar să dea dovadă de mai multă îndrăzneală în promovarea reportajului literar.
Se cuvine să relevăm însă activitatea meritorie a „Scînteii tineretului" în ceea ce priveşte răspîndirea poeziei. Trebuie amintit că aici, în ultimul timp au semnat versuri, între alţii, Tudor Arghezi, Mihai Beniuc, Ion Brad, Dan Deşliu şi, alături de ei, poeţi din generaţia tînără.
Rubricile „Ne scriu cititorii" ca şi cea închinată poeţilor tineri, subliniază atenţia generoasă acordată tinerilor Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Mihai Negu-lescu, Florenţa Albu, care încearcă să găsească drumurile cele mai directe către cititori, într-o poezie densă şi substanţială de cele mai multe ori.
Ziarul popularizează şi alţi poeţi, unii la primele lor creaţii, alţii oarecum cunoscuţi; A.- I. Zăinescu, semnează „Cor de tractorişti", Ion Niculescu: „Sbor", Damian Ureche : „Tinereţea Patriei", Cristian Petre : „La primirea îm UTM". In „Răsărit de lună", Nadina Cordun aduce mesajul anilor noştri, grefat pe o veche temă sentimentală :
„Unmează-ţi drumul lună / Răsăritu-ţi / Mereu va fi cîntat de tinereţe / Nu / N-ai să-ţi pierzi din romantism / Chiar dacă / îţi vom cunoaşte fiecare piatră / şi pe nisipurile tale mişcătoare/întipări-vom paşii către soare/şi în lumina căilor lactee / vom răsădi / noi / alte curcubee / Urmează-ţi drumul Lună / Răsăritu-ţi mereu va fi cântat de tinereţe / Prin romantismul nostru-ţi dăruim / Statornica / umana frumuseţe".
In unele dintre poeziile publicate de „Scînteia tineretului", expresia artistică încîlcită împedică ideea să devină accesibilă cititorului; alte poezii, se menţin la nivelul unor notaţii plate, ca, de pildă : „Comorile negre" de I. Geabăn.
Neclară e şi poezia „Trecere" de Florenţa Albu. Poeta, care a scris şi versuri de o delicată frumuseţe, se arată, aici, mai puţin inspirată : „Zilele vin cu paşii mici / Dimineaţa ne stau la glezne / cu iarba şi cerull / paşii noştri le-ncep odată / Spre amiază ne ajung, pînă la umăr / şi sînt pe măsura puterii noastre", etc.
Vtorbind despre poeziile ale căror idei contemporane nu şi-a.u găsit expresia artistică cea mai potrivită, trebuie să amintim şi confesiunea poetică a lui Ştefan Iureş: „Om în mişcare", precum şi cea a lui Gh. Tomozei: „Să nu rămîn ostatec". Ambele poezii intenţionează să comunice idei interesante şi actuale, cum ar fi, de pildă, ideea autodepăşirii, învingerii inerţiei: „o veche vatră din ce în ce mai rece /.../ să-ţi arunci la piept mănuşa p'rovocîndu-te la luptă" — cum spune Ştefan Iureş — sau „să nu rămâi ostatec luptei care se sfârşeşte acum", etc. (Gh. Tomozei). Abundenţa imaginilor care se învălmăşesc ca şi expresiile prea căutate uneori, produc însă confuzie. Abia ultimele versuri lămuresc — după un prelungit şi obscur prolog — ideea fundamentală.
Alt aspect care se detaşează din analiza cîtorva poezii publicate în ziarul de care ne ocupăm este retorismul exagerat. Dacă am parafraza cuvintele maestrului Arghezi, ar trebui să spunem că „puţină pondere tinereţii îi şade bine". Aaepsta fireşte nu este o pledoarie pentru înlocuirea patosului. Nici n-ar fi cu putinţă. Nici avînturile epocii noastre, nici îndrăzneala tinereţii nu pot fi concepute fără un asemenea patos. Dar cînd poetul lunecă la suprafaţa unor idei, este pîndit de primejdia de a se extazia „îm, general", de a gesticula abuziv. Tonul devine declarativ, minat de o mecanică exterioară a asociaţiilor, iar poezia este ameninţată de prozaism, devine o creaţie lipsită de relief, din care poţi cita versuri la întîmpla/re, fiindcă
184
impresia rămîne peste tot aceeaşi: v. de exemplu „Tinereţe" şi „Rachetele cosmosului" de I. Crînguleanu sau „De veghe păcii" de Cristian Petre.
Sublinierile făcute privind cîteva aspecte ale poeziei apărute în „Scînteia Tineretului" din ultimul timp, sugerează nu numai o dezbatere utilă, poate chiar în paginile ziarului, despre producţiile literare publicate aici, dar încearcă să dea sugestii şi celorlalte publicaţii cotidiene care prin cercul larg de cititori pe care-l au, reclamă creaţii literare substanţiale.
VALENTINA TUDORIU
UN EVENIMENT CULTURAL. Moştenitorii Academicianului Kricor Zam-baccian au făcut o preţioasă donaţie muzeului fundat de regretatul critic de artă. Au dăruit o colecţie de 17 pînze semnate de cei mai de seamă impresiOnişti francezi : Sisley, Pissaro, Renoir, Derain, Utrillo, Picasso, Marquet, Laprade, Bonnard, Cezanine şi Matisse. La acestea se adaugă două lucrări de Corot, un nud şi un peisaj, precum şi un nud de Delacroix. Corot aparţine generaţiei anterioare impresionismului, generaţiei zisă „de la Barbizon", pe care Grigorescu a frecventat-o.
Noua donaţie face din Muzeul Zambaccian ceva unic în ţara noastră. In toate celelalte muzee din Romînia, nu găsim mai mult de trei tablouri din şcoala impresionistă, şi nici acelea de mîna întîi. Aşa încît, acum, o mare lacună s-a umplut în zestrea noastră artistică.
Impresioniştii negau tot ce afirmase Renaşterea. Erau potrivnici umbrelor, erau contra clar-obscurului, contra tuşelor degradate, pasajelor treptate. Ei cereau să se „picteze lumina cu culoare", să se folosească numai culori pure, crude, fără „pasaje" şi „degradeuri", fie blocuri de culoare juxtapuse (Cezanne, Matisse, Gau-gin), fie puncte multicolore (pointillismul unor Seurat, Signac, Pissaro, Sisley). Erau „divizionişti", cereau divizarea culorii în bucăţi sau bucăţele, cereau să se dea volume bine conturate (uneori chiar „cloazonate"). întreaga pictură postimpresio-nistă, oricît ar diferi de la şcoală la şcoală, şi toate şcolile împreună faţă de impre-sionişti, au adoptat unele dintre preceptele de bază pe care le-am enumerat mai sus.
încă un cuvînt. Cele 17 pînze franceze sînt preţioase nu numai prin numele cu care sînt iscălite. în sine, în ansamblul operii fiecăruia din maeştri, aceste bucăţi sînt, multe din ele, piese notorii de o valoare internaţional recunoscută. Pînza lui Picasso aparţine unei perioade scurte şi foarte apreciate, perioadei sale de romantism şi de înclinaţie spre scene de massă. Peisajul lui Corot este tratat mult mai larg decît lucrările cam migălite şi cam „carte-poştală" ale acestui pictor. Operele lui Utrillo şi Cezanne sînt piese care figurează reproduse (deci selectate) în multe monografii despre aceşti maeştri. Nudul lui Corot este asemănător, aproape identic, cu o lucrare care se află la muzeul metropolitan din New-York. Atâta numai că cel din Bucureşti e mai armonios, mai vaporaş, cu împerecheri de culori şi mai agreabile.
D. I. S.
POEZIA ROMINA , IN LIMBA MAGHIARĂ. In anul care s-a încheiat ne-a venit de la Budapesta o carte pe cît de frumoasă pe atît de preţioasă, întru îndeplinirea misiunii nobile cu oare a fost învestită : de a face cunoscută poezia populară romînească publicului cititor maghiar. Este vorba de volumul intitulat
185
,,Român nepballadăk es nepdalok" (Balade şi cîntece populare romîneşti) apărut în editura „Europa" din Budapesta, într-un format impunător, tipărit cu caractere luminoase antiqua bodon, pe hîrtie grea, ilustrat cu originale şi expresive gravuri în Lemn, fericit stilizate de Wiirtz Adam. Cele 330 pagini ale cărţii conţin o selecţie reprezentativă de 21 balade, 6 „cîntece ocazionale" (colinde, bocete), 81 doine şi alte cîntece, 15 chiuituri din folclorul nostru, am zice, clasic, precum şi 10 ,,oîntece noi", produse recente ale poeziei noastre populare care oglindesc noile realităţi social-economice. din ţara noastră. Selecţionarea materialului este rodul colaborării dintre Editura pentru Literatură din Bucureşti şi Editura „Europa" din Budapesta, iar redactorii lucrării sînt Domokos Jănos şi Andrâs V. Janos. Prefaţa cărţii, competentă şi exhaustivă o semnează cunoscutul specialist în folclor, Dr. Ortutay Gyula, rectorul universităţii din Budapesta.
Editorii au încercat să adune la un loc nu numai cele mai de seamă creaţii ale folclorului nostru poetic, ci şi cele mai izbutite versiuni ale numeroşilor stră-duitori, mai vechi şi mai noi, în domeniul tălmăcirilor din româneşte în ungureşte. Rezultatul obţinut merită, în linii mari, toată recunoaşterea noastră dar regretăm că buna împlinire a intenţiilor lor nu a fost în toate privinţele deplină. Majoritatea materialului publicat întruneşte condiţiile reprezentafoilităţii, atît din punctul de vedere al selecţiei, cît şi din acela al valorii traducerilor. Chiar şi cele două- versiuni maghiare ale lui Acs Kâroly, luate din colecţia „Virăgok a român nepkolteszet me-zejerol", (Flori din poezia populară românească) apărută la Pesta, în anul 1858, înfruntă cu succes exigenţele artistice sporite ale epocii noastre. Ar fi fost de dorit ca editorii să fi oferit cititorilor şi posibilitatea de a lua cunoştinţă, fie doar cu titlu documentar, şi de cîte o versiune din culegerile apărute cu cîţiva ani mai tîrziu, ca de exemplu aceea lui Joszef Vulcan, (care i-a adus literatului romîn cinstea de a fi ales membru al societăţii literare maghiare „Kisfaludi"), Iulian Gro-zescu, Ember, etc. Redactorii lucrării trec însă de la Acs direct la Bartok Bela pe care ni-l prezintă ca traducător de poezie populară romînească. Volumul conţine şi cîteva traduceri din colecţia de acum aproape patru decenii apărută la Cluj şi pe care o datorăm poetului şi dramaturgului maghiar Kadâr Imre (primul tălmăcitor în limba maghiară al „Scrisorii pierdute"), care trăia pe acea vreme la Cluj. Astfel, regăsim reproduse în volum „Voichiţa", „Năluca" şi „Cucul şi turturica", dar este omisă versiunea maghiară a „Mioriţei" pe care o considerăm cea mai reuşită transpunere pînă la acea dată a nepieritoarei noastre ibalade. E adevărat că volumul cuprinde o altă traducere, foarte artistic realizată, a Mioriţei, semnată de. eminentul poet din R.P.U. Iliyes Gyula, dar credem că prezenţa acestei versiuni nu trebuia să ducă la înlăturarea traducerii lui Kâdâr, mai ades că amândouă tălmăcirile cumulează calităţi care luminează sub unghiuri diferite neirosita frumuseţe a originalului.
Traducătorii care au colaborat la întocmirea volumului de care vorbim, sînt pe de o parte poeţi maghiari de la noi, iar pe de altă parte poeţi maghiari din R. P. Ungară. Cei mai mulţi dintre ei au respectat sensul originalului şi au sezisat mai toate nuanţele lui, fără a consimţi la concesii din punctul de vedere al valorii artistice a transpunerii. Contribuţiilor lui Szemier Ferencz, Kiss Jeno, Bajor Andor, Szekely Jănos, Jancsik Pâl, Kâhyâdi Săndor, Veres Zoltan etc. greu li se pot face reproşuri în privinţa respectării sensului just al originalului. Chiar unele pasaje considerate de critica din R. P. Ungară ca nesatisfăcătoare, noi le găsim solu-
186
ţionate just. Iată un exemplu : (în revista Nagyvilâg nr. 11/1962) criticul literar Kopeczi Bela, de altfel un bun cunoscător al literaturii noastre, îi reproşează lui Szemler că versurile :
Şi domnii purtau suman" „Cît Horia fu căpitan
le-a redat astfel : „Mig o volt a kapitâny / Nyiig volt az urak nyakân" adică, în retroversiune literară, „cît a fost el căpitan, pe gîtul domnilor a fost obidă" şi argumentează că „suman" nu se poate reda prin „nyiig" (care înseamnă de fapt obidă, belea, cătuşă). într-o traducere ad literam, observaţia este perfect justă, substantivul romînesc determinând un obiect de îmbrăcăminte al oamenilor sărmani, ceea ce nu e cazul cu echivalentul său maghiar, găsit de traducător. într-un text poetic însă, şi mai ales cînd e vorba de exprimarea prin metaforă, tălmăcitorul este în drept să recurgă la soluţii proprii, aşa cum a făcut Szemler. După părerea noastră, rezolvarea sa e cu atît mai justă cu cît corespondentul maghiar al „sumanului" (szokmâny) are astăzi o circulaţie extrem de restrânsă şi o expresivitate lipsită de orice relief. Folosind acest cuvînt, Szemler ar fi atenuat simţitor sensul pregnant al versiunii originale. .
Nu tot astfel stau lucrurile cu licenţele pe care şi le-au îngăduit alţi tălmăcitori. Pentru a ilustra ceea ce vrem să spunem, ne vom folosi, în cazul de faţă de obiecţiunile ridicate de acelaş critic şi pe care le împărtăşim pe deplin. Iată exemplul lui Jekely Zoltân, un foarte merituos interpret al poeziei romîneşti moderne, despre a cărui artă am avut prilejul să facem menţiuni pozitive chiar în coloanele revistei noastre. Kopeczi Bela constată că în „Darie" versurile : „De ce nu s-a stins îndată I Nainte de am fost fată / Fată mare şi frumoasă / Cînd eram la tata-n casă", au devenit în traducere : „De ce nu te-ai stins îndată, încă pe cînd eram fată frumoasă şi trăiam în căminul tatălui meu şi nu nădăjduiam să duc o astfel de viaţă". Cuvintele „Nu nădăjduiam să duc o astfel de viaţă", constituie contribuţia personală, inutilă şi neoonformă^ cu spiritul originalului pe care o datorăm traducătorului. Ignâcz Rozsa, pe care o considerăm cea mai bună traducătoare maghiară a prozei lui Mihail Sadoveanu, cînd traduce versuri se face şi ea vinovată de adăugiri nemotivate. Astfel,, versurile : „Luncă mare / Frunză n-are Luncă mică, I Frunza-i pică" devin la d-sa : „Luncă largă/Fără creangă verde/Dacă-i supărată/ O să se-mpace" — formă care desfigurează în mod flagrant, nu numai sensul originalului, ci şi stilul propriu poeziilor noastre populare de oare apodicţiile de acest fel sînt eu totul străine. Alte desfigurări de sens : „Auzit-aţi oameni buni" devine la un alt traducător : „Auziţi ce şopteşte vântul", versurile : „Noi avem bordeie mici/Bune de plugari voinici" sînt traduse : „Bune pentru pluguri brave", ceea ce denotă, nu o greşeală de tipar, cum s-ar putea crede alăturând expresiile romîneşti „plugari — pluguri", dar care în ungureşte diferă total, (foldmuvesk — ekek) ci o lipsă în cunoaşterea nuanţată a limbii din care s-a tradus. Tot din asemenea motive citim în altă parte în loc de „Sub tulpina unui brad" traducerea : „Sub rădăcina unui brad", fără ca redactorii şi oonfruntatorii să fi observat supărătoarea inadvertenţă. Ne amintim că într-o traducere mai veche a romanului lui Mihail Sadoveanu „Ni-ooară Potcoavă", apărută, la noi în ţară- şi semnată de un traducător din Cluj, s-au strecurat greşeli, creând cititorului  serioase dificultăţi  la lectură. Cuvântul
187
„scoarţă" — covor, de ex. s-a tradus prin „scoarţă de copac", astfel încît lectorul, străin, se întreba ce o fi însemnînd mania curioasă a moldovenilor de a acoperi pereţii, pardoselile, scările de piatră ,laviţele etc. cu „scoarţe de copac". Aceste lucruri se petreceau însă cu 8—10 ani în urmă şi tocmai de aceea regretăm că într-o lucrare recentă şi atît de frumos prezentată, mai stăruie asemenea greşeli. Ar fi de dorit ca editurile să folosească confruntatori care să cunoască temeinic ambele limbi, iar dacă acest lucru nu ar fi posibil, să încredinţeze sarcina revizuirii textelor şi unor persoane care cunosc şi nuanţele limbii din care se traduce, nu numai limba în care se traduce. Aceasta se impune ou deosebire la tălmăcirile oare se fac din şi în limbi cu mare circulaţie la noi în ţară, ca de ex. maghiara şi germana.
Salutînd iniţiativa Editurii Europa de a foce cunoscută poezia noastră populară în ţara vecină şi prietenă, nădăjduim că la o nouă ediţie aceste mici dar supărătoare stridenţe vor fi eliminate dintr-o impunătoare culegere, destinată unei vieţi îndelungate.
AUREL BUTEANU
WASHINGTON STORY — CU TWIST-UL ÎNCĂ NU SE FACE CULTURĂ. Oricît de „epurată" este ediţia europeană a lui „New-York Herald Tribune" („bon pour l'Orient", adică pentru Occidentul Europei), două lucruri nu a putut să le evite : o reclamă de o pagină despre „National Center Of Culture" în Washington D. C, şi foiletonul satiric al lui Art Buchwald, a cărui apariţie regulată asigură de fapt — alături de articolele lui Walter Lippman şi fondurile de propagandă ale lui United States Information Office — existenţa filialei pariziene a venerabilului cotidian newyorkez.
Intre Centrul National de Cultură din Washington şi foiletonul lui Art Buchwald, oricît de diferite sînt prin natura lor, este totuşi o mare asemănare : ambele există numai pe hîrtie. Deloc surprinzător şi nimic mai idilic prin urmare decît întîlnirea dintre aceste două obiecte americane de larg consum, cu care prilej aflăm că Centrul National de Cultură trebuie să coste 32.000.000 dolari, că guvernul Federal nu poate acoperi această sumă, şi că se presupune că ea va fi obţinută prin colecte publice şi daruri filantropice.
La început s-a organizat un „Show televizat", un banchet cu invitaţii de 100 dolari bucata, în Palatul Armelor din Washington. Banchetul — la care au participat business-menii din Capitală s-a dovedit departe de a fi un succes, un bancher ăeclarînd ritos la toastul cultural că ar fi preferat să verse mai degrabă 200 de dolari pentru dreptul de a sta acasă. Un congressman din Ohio a [avut şi el ceva de spus. Normal este — a spus el — că, dacă locuitorii din Washington vor să aibă o Casă a Culturii să bage mîna în propriul lor chimir şi să nu umble cu pantahuza de-a latul Americii.
După informaţii demne de încredere, tot scandalul provine din faptul că d-lui Mike Kirowsen, membru în Comisia de alocaţii a Congresului, i-au plăcut de mic copil... peştii şi suferă destul de mult pentru că la Washington nu există un aquarium. E-adevărat că acolo lipsesc şi altele, ca de pildă, şcoli, dar cît ai zice peşte, dl. Kirowsen şi alţi membrii ai Comisiei au anulat alocaţiile pentru Centrul Cultural National şi le-au transferat construirii aquariumului. După unele codeli, Senatul si Camera Reprezentanţilor au votat alocaţiile de aquarium şi au respins proiectul lui National Center.
După vot, Congresmanii au mers probabil la culcare cu inima împăcată. La urma urmelor cu greu ar fi putut găsi ceva mai liniştit, mai cuminte, decît un aquarium.
188
într-adevăr, un palat al culturii este un loc zgomotos. Acolo se cîntă veşnic la un instrument, au loc veşnic repetiţii de cor, veşnic se fac şi se desfac decorurile. Peştii nu fac gălăgie, sînt mai adaptaţi atmosferei specifice a Capitalei.
Cît priveşte Palatul Culturii, el este destinat să fie construit pe bază de banchete.
Pînă una-alta, americanii în vizită în Capitală se vor duce să vadă peştii. De fapt şi în aquarium se pot da concerte. Se spune de altfel că aquarium-ul va ■avea o acustică desăvîrşită. Iar după ultimele cercetări ştiinţifice, delfinii ştiu şi ei să vorbească — în şoaptă
B. H.
BĂTĂLIA ROMANELOR POLIŢISTE. — Pentru „fetele subţiri", obişnuite să frecventeze saloanele literare pariziene (şi prin salon literar înţelegem, prin extindere, nu numai desuetele budoare ale egeriilor politice şi literare,'ci şi casele de editură, expoziţiile şi pînă şi restaurantele unde s-a înpămîntenit obiceiul de a se lansa cărţile şi autorii lor), ultima recepţie oferită de. editura „Pion" în saloanele „casei" a fost de-a dreptul uimitoare.
Ne dăm seama ce „cap" trebuie să fi făcut cronicarul monden al lui „Figaro litteraire", cînd, scoţîndu-şi carnetul ca să noteze selecta reuniune, a constatat că în compoziţia ei figurau laolaltă cu distinse doamne, cu distinşi domni, şi reprezentanţii „.pur sînge" al lumii interlope pariziene. Nu apaşi demodaţi, ci autentici gangsteri, proxeneţi din place Pigalle invitaţi împreună cu autentice cocote, strip-tease-euze şi alte „senzaţionale" dar triste exponente ale trotuarului şi şantanurilor montmartreze. Poate că şi oaspeţii erau miraţi că se află într-o atît de simandicoasă companie. Pasă^mi-te,' directorul editurii „Pion" a ţinut însă să fie mai... veridic decît realitatea. Căci lansînd o nouă colecţie de romane poliţiste (ca să fie în gustul zilei şi din invidie faţă de succesul editurii Gallimard), a pus la cale această recepţie originală.
Opunînd colecţia „Nopţilor albe" colecţiei „Seriei negre" a lui Gallimard, „Pion" îşi făcea astfel intrarea în arena pregătită pentru bătălia romanelor poliţiste.
E de menţionat că toţi editorii parizieni au simţit genmenele geloziei... comerciale încolţindu-le în suflete, asistînd la succesul „Seriei negre", care îşi propusese să modernizeze genul „clasic" al romanelor poliţiste, considerat desuet.
Conan Doyle, cu subiectele sale tratate deductiv, logic, apoi succesorii lui, Agatha Christie, Maurice Leblanc şi Gaston Leroux, cică nu mai corespundeau exigenţelor actuale. Altceva visau păsă-mi-te cititorii, după oe gustaseră cu ani în urmă formula nouă a romanului „Acest om e primejdios", socotit ca o oglindă judiciară dar şi socială a unei epoci pusă nu sub semnul „enigmei", mai mult sau mai puţin fictive, ci a realităţilor brutale de fiece zi, autentice. Autorul, Peter Cheyney, nu-1 mai ţinea pe cititor cu răsuflarea tăiată în faţa unei enigme imaginare, ci îi oferea o acţiune violentă, inspirată direct din realitate — şi ca să fim mai clari — din însăşi realitatea burgheză. îşi făceau intrarea, odată ou romanul lui, personaje destul de adevărate, ziarişti şi poliţişti damasciînd escrocherii şi orime ; gangsteri şan-tajînd politicieni corupţi, nababi cu trecutul pătat, bogate moştenitoare dedîndu-se la plăcerile „beţiei albe", prostituate, copii delicvenţi, ale căror crime căutau a fi explicate în funcţie de societatea care le genera.
Succesul colecţiei lansate de Gallimard a întrecut toate aşteptările. Ne îndoim că publicul cititor a avut de profitat de pe urma acestor lecturi, avînd în vedere recrudescenţa crimei în Occident, ceea ce ştim însă — şi „Le Figaro literaire" ne
189
furnizează informaţia — este că editura Gallimard şi-a săltat binişor bugetul cu cele 7 miliarde şi jumătate de franci realizaţi de pe urma „Seriei negre".
Cum era şi firesc. însă, sutele de mii de exemplare ce trebuiau aruncate periodic pe. piaţă cereau tot mai multe condeie. Şi condeiele înmulţindu-se proporţional cu cererea, s-a ajuns la o dcipreciere calitativă cu repercusiuni în scriptele contabile, cu toată supralicitarea de erotism, de masacre, din acţiunea romanelor, încetul cu încetul, bruma de realism documentar ce caracteriza „seria criminală" a editurii Gallimard s-a estompat, degenerând în stupiditate. Publicul a sfîrşit prin a se sătura de aceste producţii în care nişte pramatii cu o psihologie rudimentară spărgeau casele de bani în căutarea unei scrisori de şantaj şi care se buşeau în garaje întunecoase cu manivelele automobilelor, semănau cadavre pe pajişti, cînd nu le aruncau în apele negre ale Hudsonului.
Au apărut atunci şi reţete noi. Inutil să ne mai oprim asupra lor. Rezultatul era identic : aceeaşi acţiune violentă, aceleaşi traficuri de stupefiante în tripouri rău famate, aceleaşi şantaje, totul plutind într-o atmosferă ceţoasă de psihologism grosolan. încercările de a lansa un cap de pod între literatura zisă „.poliţistă" şi literatura propriu zisă, s-au volatilizat în chiar miasmele ce se degajau din paginile tipărite. La întrebarea ce pare că îi obsedează pe autorii de romane poliţiste de azi, în goană după noi formule şi cu pretenţii de analiză socială : „de ce a fost săvîrşită crima ? Ce anume a determinat această crimă ?" •— şi care, în alt climat, ar fi putut duce la constatări nu tocmai plăcute — nu s-a reuşit a se obţine nici un răspuns corespunzător.
Toate drumurile fiind deci arhi-bătătorite, unde vrea să ajungă editura „Pion" cu noua ei colecţie ? Cum de se lansează într-o întreprindere ce apare, de la început, falimentară ? Se cuvine însă să-i informăm pe cititorii noştri că şi „Pion" are pretenţia să inoveze. Romanele poliţiste ce vor apărea sub oblăduirea editurii vor fi. „îmbogăţite" cu un element nou : umorul. Un umor care-1 va face pe cititor să scrâşnească din dinţi — va râde cu crampe, adică — după cum se exprimă redactorul lui „Le Figaro litteraire" — dar din care „nu va lipsi spiritul".
La răscruce de drumuri, aşadar, romanul poliţist are de ales trei căi posibile : calea psihologismului , a fantasticului şi, ultima, a umorului. Care va fi cea potrivită, în stare să salte finanţele editurilor ?
Credem că la ora actuală problema îi preocupă mai puţin pe cititori cît pe editorii parizieni, şi aşa destul de amărâţi de deverul scăzut al afacerilor. Bătălia romanelor poliţiste e în toi, deocamdată. Dacă ne gîndim însă mai bine, aceste romane îşi au rostul lor în societatea capitalistă. Ele sînt într-o privinţă demascatoare. Cu condiţia ca autorii să meargă pînă la ultimele implicaţii şi, inspirîndu-se din realitatea vieţii occidentale, s-o sondeze pînă în adîneurile ei, căutând a-i descoperi toate racilele. Dar Pion, Gallimard, Fayard şi alte edituri... sînt edituri, burgheze.
L. DANIEL
CÂRTI NOI
MIHU DRAGOMIR : „Povestiri deocamdată fantastice" (Editura tineretului, 1962). Povestirea ştiinţifico-fantas-tică exercită îndeobşte o atracţie asupra cititorilor de toate virstele. Ea oferă prilejul de a privi în viitor, face să se desfăşoare în faţa ochilor imaginea unei lumi minunate care a dezgropat tainele nepătrunse încă ale naturii. Jules Verne şi Wells rămîn neuitaţi pentru că au cutezat să dea glas visului de a ajunge în centrul pămîntului, de a pătrunde în abisurile marine, de a sfida limitele temporale. Dar această năzuinţă de a vedea ce se întîmplă dincolo de perdelele opace ce acoperă încă unele ferestre ale'realităţii nu provine'numai din-tr-o nestăvilită curiozitate creatoare. Ea exprimă încrederea în puterile umane de a birui orice piedică, aduce un omagiu îndrăzneţilor deschizători de drumuri. De aceea puterea de seducţie a aventurii ştiinţifico-fantastice ca şi cea a basmului nu îmbătrîneşte. Desigur, lucrările ştiinţifico-fantastice ca şi operele aparţinînd altor specii literare, supravieţuiesc prin talentul scriitorilor de a fixa într-un fel fizionomia societăţii lor şi poartă pecetea timpului cînd au fost scrise. în „Reîntîlnirea cu Griffin" —■ una din povestirile sale fantastice cele mai reuşite — Mihu Dra-gomir dezbate cu ingeniozitate problema dispariţiei unor mituri care nu mai corespund nevoilor umane. Are loc, natural, odată cu dezvoltarea societăţii, o abandonare a năzuinţelor generate de anume necesităţi economice, sociale, ştiinţifice, tehnice etc., în măsura în care aceste necesităţi au fost satisfăcute şi înlocuite cu alte aspiraţii. Astfel
reîntoarcerea „omului invizibil" în prima jumătate a mileniului XXX trezeşte cel mult compasiune. într-o orîn-duire superioară, unde totul se petrece în plină lumină şi libertate, capacitatea de a te face nevăzut nu-şi mai află utilitatea. încercarea de a scăpa cînd eşti hăituit de opresori sau de a-i surprinde neobservat'pe răufăcători a pierit prin dispariţia societăţii, "are făcea posibilă împilarea, jaful, crima. Dar, dacă există mituri care mor odată cu nevoia care le-a născut, îndeplinirea altora cere metamorfozarea lor conform dezvoltării necesităţii care le-a generat. Icar, calul năzdrăvan, covorul fermecat, aceste plăsmuiri întruchipau năzuinţa fierbinte de veacuri a oamenilor de a infringe distanţele, de a străbate spaţiile vaste. Acest vis milenar şi-a aflat în anii noştri strălucite înfăptuiri. La numai -cîteva decenii de la imaginarea rudimentarelor mijloace pentru a ajunge la lună, preconizate de Jules Verne, omul sovietic a călătorit cu adevărat prin cosmos. O asemenea uriaşă victorie este bine înţeles menită să trezească şi mai îndrăzneţe proiecte, să înflăcăreze închipuirea, în aşteptarea roadelor primilor paşi printre stele. Aeronautica a intrat în universul nostru, a devenit o idee familiară. Cerul e colindat de oameni al căror nume îl rostim, al căror chip îl vedem. Peisajele îngheţate ale lunii au fost surprinse de aparatul fotografic, iar Marte, tărîmul monştrilor războinici ai lui Wells, va fi în curînd bucuros de oaspeţi. Misterul universului necunoscut începe să se risipească, făcînd loc luminii descoperirilor umane. Nenumă-
191
rate scrieri ştiinţifico-fantastice se ocupă de aeronautică, de explorarea cosmosului. O astfel de temă trebuie să fie tratată în zilele noastre cu o deosebită atenţie. Specializarea într-un înalt grad a diferitelor ştiinţe nu îngăduie de cele mai multe ori scriitorului de povestiri ştiinţifico-fantastice să prevadă viitoarea lor dezvoltare. In această privinţă, un cunoscut şi proeminent autor de literatură ştiinţifico-fan-tastică, Stanislaw hem, mărturisea într-un interviu : „Azi e pur şi simplu imposibil de a anticipa descoperirile calitativ noi la care va ajunge ştiinţa. De aceea pe mine mă interesează mai mult înseşi situaţiile ştiinţifico-fantastice şi oamenii ajunşi în aceste situaţii". Scopul creaţiei ştiinţifico-fantastice nu e atît o fundamentată întrezărire a progresului tehnic şi ştiinţific. Apropiind de noi tărîmul viitorului, povestirile de acest gen trebuie să accentueze asupra forţelor umane în luptă cu natura, asupra biruinţelor omului într-o asemenea luptă şi a perfecţionării lui morale.
Mihu Dragomir subliniază cu puternică vibraţie lirică umanismul superior al societăţii viitoare. Tehnica deosebit de avansată, care permite Investigarea diferitelor sisteme planetare, mutarea unei întregi populaţii de pe un astru pe altul, nu va ştirbi cu nimic — arată autorul — bogăţia de sentimente a omului. Ca răspuns la crearea unor roboţi, care ajung să-l supună şi să-l strivească pe om în multe romane şi filme de anticipaţie din occident, Mihu Dragomir vede în cetăţeanul viitorului nu doar pe posesorul unei tehnici perfecţionate cu care domină natura, ci şi al unei mentalităţi largi, generoase, călăuzite de o caldă afecţiune pentru semenii • săi. în „Legenda îngerilor", cîţiva reprezentanţi ai unei societăţi avansate, întîlnindu-se pe altă planetă cu oameni care se află într-un stadiu primitiv al existenţei nu-i privesc pe aceştia din urmă ca pe nişte relicve pitoreşti ale
antichităţii omenirii. Refuzînd punctul de vedere egoist al conducătorului expediţiei, ei îşi înconjoară cu dragoste semenii, vor să le împărtăşească din experienţa dobîndită, să-i ajute pe drumul dezvoltării lor. Atracţia omului către om, oricîte etape ale civilizaţiei i-ar despărţi, oricîte hăuri ale universului s-ar afla între dînşii, e foarte emoţionant relevată în lucrarea lui Mihu Dragomir. Subiectul povestirilor implică în primul rînd ideia înfrăţirii, a solidarităţii umane. în acest sens, alături de „Legenda îngerilor", putem cita „Omul planetă", mai puţin sugestivă decît prima. Aici autorul sugerează că dominarea naturii prin mijloacele tehnicii înaintate, ca rezultat al efortului comun, îl face pe om şi mai conştient de ceea ce datorează colectivităţii. Pe de o parte apare relevată însingurarea disperată a eroului şi strădania de a ajunge înapoi în mijlocul tovarăşilor de expediţie de Ungă care a fost zmuls printr-o întîmplare nefericită, pe de altă parte grija pentru cel dispărut în cosmos introduce sub o nouă formă problema relaţiilor armonioase între oamenii viitorului. Nu că nu ar mai interveni între ei ciocniri cîteodată furtunoase, iscate de defecte ca încăpăţînarea şi orgoliul (v. „Colum-biana" şi „Omul planetă"). Se face aluzie chiar la dispute surde între generaţii în „Pe lungimea de undă a cosmosului" ; şi atunci, în secolele ce vin, entuziasmul, cîteodată. nechibzuit, rămîne în mai mare măsură apanagiul tineretului. Dar, în societatea fără clase, în plină dezvoltare, există o etică solidă — rod al concepţiei comuniste — care îi călăuzeşte pe oameni. Principiile, acestei etici îi fac receptivi la chemarea semenilor lor, îi ajută să-şi înfrîngă egoismul, să-şi înăbuşe durerile personale, să afle satisfacţii în realizările colectivităţii. „Pe lungimea de undă a cosmosului" traduce nuanţat această idee. Membrii echipajului unei nave cosmice aud deodată o muzică minunată. Şi fiecare dintre ei crede că me-
192
todia vine de acasă, că pămîntul îi în-iîmpină cu o înlănţuire vrăjită de sunete, fiecare tinzînd să recunoască în ■aceste sunete vibraţia preocupărilor şi sentimentelor sale cele mai intime si poate, nemărturisite: unda de tristeţe ■a dragostei neîmpărtăşite, venirea bă-trîneţii cu cortegiul ei inerent de re-.nunţăn, setea de înfăptuire a marilor proiecte ale adolescenţei, etc. în compozitorul necunoscutei muzici, călătorii •astronavei întîlnesc parcă un prieten, un frate care a vibrat la unison cu dîn-.şii şi a dat glas frămîntărilor lor atît .de diferite. Melodia îi apropie, îi strîn-ge pe toţi în jurul ei, în acelaş extaz în faţa artei. Pînă la urmă, echipajul ■afla că nu de pe pămînt a suit spre ei .celestul arabesc muzical, ci de undeva de pe o altă planetă, unde se poate presupune, datorită acestui semn, că trăiesc de asemenea oameni care iubesc, xare creează şi-şi trimit chemarea în populatul univers.
Prin personajele sale Mihu Dragomir îşi exprimă optimista sa încredere că .umanitatea de pretutindeni năzuieşte spre pace, fericire şi solidaritate.
Dacă în majoritatea „Povestirilor ■deocamdată fantastice" mesajul uman dă suport acţiunii, una dintre schiţe „Natura inversă", uimeşte prin neclaritatea concluziilor şi inexactitatea .unor noţiuni ştiinţifice. Într-adevăr, arătam că nu trebuie adresată literaturii ştiinţifico-fantastice pretenţia unei precise anticipări ştiinţifice. Dar, cum e lesne de înţeles, ttu sînt permise vehiculări de date care contravin unor elementare adevăruri ale ştiinţei. De pildă, în această povestire se spune că în atmosfera de pe planeta Fulgul Alb sînt „aceleaşi elemente ca în atmosfera pă-mîntului, dar amestecate în alte proporţii, azotul ocupînd mai mult de patru cincimi" (p. 90) şi deci aerul de acolo „are şi oxigen şi azot numai proporţia lor e inversată" (p. 108). Cum se împacă aceste afirmaţii cu faptul că aerul pe care-l respirăm conţine 21% oxigen şi 79% azot ? De asemeni, în do-
rinţa de a accentua asupra surprinzătoarelor deosebiri între pămînt şi alte planete se ajunge la defecţiuni de logică în prezentarea curgerii timpului pe aceste astre.De exemplu, pe „Fulgul. Alb" zilele erau calculate după cele pă-mînteşti, căci „o zi pe „Fulgul alb" avea ceva mai mult de 9 ore. Ore care erau şi ele calculate în raport cu cele pămîn-teşti, deoarece orele îndepărtatei planete aveau doar 40 de minute. Minute care... Se ştie doar că împărţirea în ore şi minute e una convenţională. Atunci, din două una. Ori ziua avea 9 ore a şaizeci de minute pămînteşti, ori avea 24 de ore pămînteşti a mai puţine minute. Altminteri, după ce criteriu misterios se socotea trecerea vremii pe nelocuitul „Fulg alb", în ore şi minute ? în sfîrşit, în această schiţă, ceea ce pare supărător este că după încărcarea ei cu un mare şi discutabil balast ştiinţific, rostul expunerii ne scapă. Constatăm în ultimele paragrafe că, de fapt, autorul ar vrea să atingă problema antimateriei. Şi anume în felul următor : „Ştiam despre antimaterie, dar încă nu ştiam ce fel pot arăta treptele intermediare pînă la ea. Poate că noi am descoperit una din aceste trepte. Fulgul Alb are faţă de Pămîntul nostru aceeaşi natură, oarecum inversată". Atragerea atenţiei în acest mod confuz asupra unor complexe probleme ale ştiinţei mai mult derutează decît trezeşte interesul pentru ele, aşa cum intenţiona să-l stimuleze, probabil, autorul. Fondul de idei din „Natura inversă" reprezintă însă un accident în prezentul volum despre viitor. în majoritatea povestirilor sale fantastice Mihu Dragomir reuşeşte sa ne antreneze pe un tărîm de poezie şi farmec. Mihu Dragomir ne atrage spre ispititoarea proecţie a lumii viitorului, o lume în care omul va căuta să îmbogăţească viaţa printr-o cît mai amplă cunoaştere şi folosire a universului, punîndu-l în slujba fericirii şi frumuseţii umanităţii.
S. R.
13 — Viata Româneasca nr. -
193
TUDOR ŞOIMARU : „Cezar Bolliac". (Editura Tineretului. Colecţia „Oameni de seamă".) Ne aflăm în faţa celei mai cuprinzătoare imagini a vieţii unuia dintre reprezentanţii de frunte ai generaţiei paşoptiste — Cezar Bolliac — care, din pricini deosebite ca şi alţi confraţi ai săi de idealuri şi de acţiune, stăruia de lungă vreme într-o zonă de penumbră. Şi, nu întîmplător, această amplă monografie apare azi în colecţia „Oameni de seamă" — căci Cezar Bolliac n-a fost numai un luptător înflăcărat pentru idealurile revoluţiei de la 1848, alături de N. Bălcescu, ci şi un entuziast partizan al Unirii şi un militant înflăcărat, pînă la sfîrşitul vieţii sale pentru marile idei de libertate şi progres.
Tudor Şoimaru, autorul monografiei, are meritul de a ne menţine tot timpul pe tărîmul izvoarelor şi al unei judicioase interpretări sau puneri în scenă, menite să ducă la reconstituirea suflului yiu al personalităţii evocate. Ambianţa social-istorică, ca şi cea istorico-literară a epocii lui Cezar Bolliac, viaţa eroului ales şi existenţa sa literară au fost surprinse şi reconstituite de Tudor Şoimaru cu binecunoscutele sale daruri de regizor şi interpret, aruncînd uneori lumini neaşteptate asupra unor momente sau perioade.
Pilduitoare sînt, astfel, investigaţiile autorului în privinţa obîrşiei familiale a lui Cezar Bolliac, apoi cele care privesc casa de pe podul Mogoşoaiei a stolnicului Petrache Peretz — tatăl vitreg de la vîrsta de doi ani al viitorului poet şi luptător pentru idealurile revoluţiei — unde băiatul avea să-şi petreacă copilăria şi să înveţe carte de timpuriu cu dascălul Neofit Duca, vestitul profesor elen care i-a dezvoltat, încă de-atunci, pasiunea pentru studiul istoriei şi scriitorilor clasici universali. Nu mai puţin interesante sînt paginile care pun în lumină anii de şcoală ai lui Bolliac de la Colegiul „Sf. Sava", unde îl are ca profesor pe
Eliade, care avea să-şi pună elevul îns contact cu clasicismul francez şi cel englez, cu operele preromanticilor şi ale romanticilor — dar cu care viaţa şi marile probleme ale epocii aveau, să-l pună mai tîrziu de-atîtea ori, ca şi pe N. Bălcescu, în conflict de opinie şi de atitudine. Apoi, paginile ce ni-1 înfăţişează pe „oşteanul dezamăgit", care,, pornind cu entuziasm de pe băncile. Colegiului, se înrolase în oştirea romî-nească de curînd creată de Grigore Ghica şi generalul Kiseleff, socotind că. nu putea afla pe-atunci un alt mijloc mai însemnat de afirmare şi de acţiune. Dezamăgirea faţă de cele constatate în acel început de guardie naţională, în care se folosea din plin. practica favoritismului şi privilegiilor,, adăogate la propriile sale veleităţi lirice, îl făcuseră să dezbrace haina militară şi să se consacre luptei politice şi literare.
Urmărind, astfel, drumul vieţii tî-nărului poet şi patriot, autorul insistă,, apoi, asupra condiţiilor în care eroul îşi îndreaptă privirile spre lumea vremii sale, cu mirarea particulară a celor de-o vîrstă cu el, convingîndu-se-tot mai mult că viaţa merită să fie: trăită numai în măsura în care reuşeşti să pui de acord suferinţele tale-proprii cu suferinţele altora şi să lupţi pentru izbăvirea lor. Luînd primul; său contact dureros cu viaţa mulţimilor însetate de dreptate şi de libertate,, cu soarta întunecată a oropsiţilor vremii — ţărani, robi, văduve — chipul, lui se înseninează însă, învăluit parcă într-o -vîlvătaie de căldură şi de viaţă... într-o pornire entuziastă, hotărîtă şi fără oprire, călăuzit de torţa ideilor revoluţionare ale vremii, poetul şi patriotul Bolliac va lua apărarea intereselor vitale ale celor mulţi şi oropsiţi şi va arunca săgeţi după săgeţi în cei bogaţi şi puternici. Aşa se explică participarea lui activă, alături de Bălcescu, Ion Ghica, C. A. Rosetti, la pregătirea morală şi politică a revoluţiei de la 1848 — Cezar Bolliac fiind unul
194
dintre oratorii cei mai înflăcăraţi ai mulţimilor pe care reuşea să le mobilizeze cu uşurinţă. Tot astfel se justifică şi conţinutul patriotic al poeziilor Muncitorul, Clăcaşul, Sila, Ţiganul vîn-dut, Ciocoii în revoluţie şi altele, în care Bolliac, de la o înaltă conştiinţă cetăţenească, se face ecoul propriilor sale concepţii despre menirea socială a poeziei, pusă în slujba maselor oprimate.
Tudor Şoimaru întreprinde totodată şi o edificatoare paralelă între creaţia lui Bolliac şi a altor scriitori ai vremii, nu atît pentru a depista influenţe cît, mai ales, pentru a stabili analogii lămuritoare din punct de vedere estetic şi politic.
Remarcabile sînt paginile în care autorul pune în lumină lupta consecventă a eroului său, după înăbuşirea revoluţiei, pentru biruinţa ideilor generoase ale lui 1848, împotriva foştilor săi tovarăşi, care s-au lepădat de crezurile revoluţionare şi s-au alăturat marii burghezii reacţionare, în frunte cu Brătianu şi Eliade. Şi de asemeni revelatoare este sublinierea participării lui Cezar Bolliac la campania anti-dinastică. Atunci cînd linguşitorii din jurul regelui aveau să propună „împă-mîntenirea" domnitorului, Bolliac mărturiseşte atitudinea sa de împotrivire, în accente de revoltă şi curaj, în paginile ziarului Trompeta Carpaţilor: „Oricare naturalizare, p-a mică, p-a mare, veţi oferi-o maiestăţii ce voiţi să creaţi, nu-i poate fi de nici un folos şi va mai adăugi încă un ridicul asupra voastră, care nu recunoaşteţi nici datinile, nici natura, nici reîigiu-nea ţării voastre : care, după ce aţi vîndut opinca din nou privelegiului, arvuniţi şi ţara întreagă streinului".
în ciuda faptului că o cercetare mai adîncă a interferenţelor ideologice în epocă, ca şi a influenţelor reciproce, ar fi putut duce la punerea în lumină şi a altor aspecte, încă obscure, din
existenţa poetului şi revoluţionarului Bolliac (ca, de pildă, umbra unui umanitarism uşor burghez, consecinţă firească a socialismului utopic al cărui partizan se declara, mai spre sfîr-şit, poetul — umbră ce se aşterne şi asupra preţioaselor sale idei despre menirea poeziei — ca şi legarea mai strînsă de epocă a părerilor sale critice despre literatură şi artă în genere — căci Bolliac este unul dintre primii pionieri ai criticii romîneşti), lucrarea lui Tudor Şoimaru prezintă un interes deosebit. Ea are darul de a înfăţişa un nebănuit cîmp de fapte noi smulse istoriei, ca şi prin exactitatea interpretării lor.
FĂNICA N. GHEORGHE
AUGUSTIN S. N. POP: „Contribuţii documentare la biografia lui Bminescu"
Hărnicia, constînd în strîngerea a peste 350 documente cu totul necunoscute pînă astăzi, autorul acestor Contribuţii nu ar fi putut-o arăta fără obositoarele drumuri prin diferitele ţinuturi străbătute cîndva, de poet. Augus-tin Z. N. Pop şi-a purtat ani de zile rucsacul, călimara şi aparatul fotografic cînd pe pajiştele din Ipoteşti, cînd pe cîmpia Blajului, a Năsăudului, cînd prin Botoşani, Iaşi sau pe sub clopotniţa Mînăstirii Neamţ... A scotocit în arhive printre hîrtii prăfuite, a măsurat inginereşte hotarul de pe vremuri al moşiei Eminovicilor, a cercetat din oraş în oraş, din sat in sat, confrun-tînd ceea ce i se spune cu cele ştiute. Rodul acestui pelerinaj l~a consemnat cu multă răbdare, cu deosebită grijă în masivul volum apărut de curînd.
Din cele peste 600 de pagini cîte are cartea lui Z. N. Pop, împărţită pe capitole presărate cu fotografii, facsimile, transcrieri din registre (funciare, stare civilă, contabilitate etc.), paginile de la început ne furnizează elemente
195
cu totul noi privitoare la genealogia familiilor Eminovici şi Iuraşcu şi la situaţia lor materială, precum în capitolul „Ipoteştii lui Iminovici". Bogatul material documentar ne ajută să reconstituim tabloul stării lor sociale, în-cepînd de prin 1815. Agricultura l-a dus cu timpul, pe căminarul Gheorghe Iminovici la totală ruină, încît se vede silit să vîndă Ipoteştii. Pînă să ajungă aici, o serie de şicane îl poartă pe la judecătorii. Raluca, mama poetului, nu este nici dînsa ferită de neplăceri, după cum atestă multele plîngeri, de pildă aceea înaintată judecătoriei Botoşani, spre a-i fi scoase vilele de sub sechestrul cauzat de unele datorii (p. 147).
Contribuţiile lui Z. N. Pop conţin nenumărate izvoare provenind de la Matei, fratele poetului. Parte din ele au fost puse la dispoziţia autorului de către descendenţi de-ai lui Matei. Multe pagini ale cărţii se referă la Titu Maio-rescu, venindu-se cu alte probe decît cele de pînă acum, ele constituind tot aiîtea capete de acuzaţie la adresa criticului. La pagina 549 este 'reprodusă, din „Universul literar" (1889), schiţa cortegiului mortuar al lui Eminescu, desenată de C. Jiquidi, în care Maiorescu apare adînc îndurerat. Dar acelaşi Maiorescu, agent diplomatic al ţării la Berlin, cerea executarea familiei Eminovici, şi a poetului însuşi, sărac, pentru acoperirea datoriilor lăsate la moartea sa de Şerban Eminescu (p. 213). Poetul, precum se ştie, nu s-a bucurat de asistenţă materială din partea criticului. Şi, apoi, nu e Maiorescu acela care se sustrage îndatoririi de a-l sprijini pe Eminescu pentru numirea sa la o catedră din Pomîrla, ori cîte străduinţi depunea Samson Bodnărescu ? Prin atari gesturi, teoreticianul „Junimii" face cauză comună cu ministrul liberal Constantin Nacu. Şef al Departamentului finanţelor, el respinge prin apostilă grosolană — cum se exprimă Z. N. Pop (p. 493) —
cererea de pensionare (iniţiată cu greu de parlament) a lui Eminescu *).
Pe cînd se afla bolnav la un sanatoriu din Oăesa, Eminescu scrie trei scrisori prietenului său P. Novleanu, de loc cunoscute pînă la apariţia volumului de faţă. Latura progresistă din activitatea poetului se învederează acum şi mai bine prin citarea cîtorva documente ale societăţilor „Romînismul" şi „Carpaţii", unde, membru fiind, Eminescu se alătură atitudinii antimonarhice a acestora, fie că era. vorba de Carol I, fie de vreun alt Habsburg. Amintind de aceste societăţi, poate că n-ar fi fost rău dacă se publica şi statutele lor. Ar fi ieşit mai pregnant sensul unor atari iniţiative de ordin social şi patriotic.
Z. N. Pop a completat datele ştiute pînă în prezent cu noi dovezi, fie scriind despre casa de naştere a poetului, fie despre locuinţele numeroase din Bucureşti.
In fine, se aduce lumină în raporturile dintre Eminescu şi junimişti. Peste 50 de piese inedite conturează imaginea mamei poetului, iar desele mărturii epistolare ne dau alte şi alte referinţi asupra lui Şerban şi Matei, fraţii poetului.
Documentele sînt frecvent însoţite de comentarii, autorul cărţii punind şi aici zel şi pricepere. De aceste însuşiri ţin, de asemeni, indicele care încheie lucrarea, foarte utile cititorului pentru a se orienta prin stufosul material al cărţii.
Editura Academiei Republicii Populare Romîne a publicat astfel o carte utilă şi de un interes deosebit.
*) Cum se poate ca în nomenclatura străzilor din Bucureşti să se menţină încă numele unor asemenea personaje sinistre? Strada în prelungirea Caimatei, unde poetul a locuit în mizera chilie a unei babe se cheamă şi în prezent Constantin Nacu, fost proprietar aici al blocului pe care i se mai poate citi numele.
196
O mai atentă grijă la tehnoredactare n-ar fi stricat. Multe fotografii si facsimile apar destul de şterse.
PETRE PASCU
ION CRINGULEANU: „Anotimpurile Grivitei".   Pe    Ion   Cringuleanu, m cele mai reuşite dintie poemele sale de debut, il caracterizează eiortul spre obiectivare lirică, dorinţa de a vorbi in numele colectivităţii,   care, iniringind stihiile trecutului   lăureşte   o societate nona. Deşi ecourile argheziene sînt uşor vizibile, o poezie ca Inscripţie pe braţ mi se pare semnificativă pentru mesajul tinămlui poet :
„Braţul meu apune, braţul meu răsare...
bratm meu arde în revoluţii şi sfarmă,
mmgiind frunţi Însetate,
aplecat pe cintec şi armă.
Şi iată-1 acum ridicînd palate spre cer
braţul meu de cintec de pace şi fier.
Simbolul forţei prometeice, al invincibilului „homo iaber" e reluat în Cintec de piatră, de unde putem desprinde următoarea strofă plină de sugestii:
„Cînd am stors din tăcerile sale cărbune Am făcut universul de fier să răsune Treclnd prin milenii, visătoare, căruntă Piatra în mîinile mele, azi, cintă".
Aşa cum s-a observat, Ion Cringuleanu nu se afirmă ca poet al unui peisaj speciile, al unei tematici preferate, aflîn-du-se acum intr-o perioadă inerentă de căutări. Atenţia sa vrea să fie distributiva (şi faptul e lăudabil), dar ea nu izbuteşte să răspundă in chip satisfăcător diverselor şf multiplelor solicitări ale realităţii. De aici impresia că poetul nu realizează pe măsura intenţiilor, că-şi asumă angajamente, pe care nu le respectă în întregime. Să ne oprim deocamdată la acelea duse la capăt.
Cringuleanu este preocupat de luptele clasei muncitoare din .trecut, şi m pri-
mul rînd ale ieroviarilor. îl captează imaginea sulefinţel provocată de exploatare, în tonuri sumbre, uneori halucinante:
„Foamea urca în două mîini pe pereţi Pe turnuri, pe vagoane, pe scări Pe centre de pline, pe mîini, Ca o femeie sălbatică, adusă-n oraş".
(Feroviar in revoluţie) Năzuinţa de a exprima titanismul Revoluţiei Socialiste, de a-i surprinde cit mai concret marile ei sensuri o desci-irăm în simboluri clare :
„...Feroviarii au întins căile de fier că-
o, tre P'iine,
Spre ape, spre adincuri cu minereuri Spre Lenin ;
Feroviarii aveau spatele cit un oraş în
n. ,. ilăcări Şi dm mîinile lor
Plecau drumuri ferate
Spre generaţia noastră ; Feroviarii erau un focar Al marilor drumuri roşii..."
(Idem)
Cu acelaşi mijloace, poate ceva mai bme puse în valoare, este realizat poemul .Anotimpurile Grivitei, scurtă şi patetică istorie a cartierului mărginaş de odinioară. Sînt evocate zilele eroice ale grevei conduse de partid, oînd femeile treceau, precum „sălciile negro toase/Purtind trunchiuri bărbăteşti îR suflet, pe braţe". Vin apoi anii războiului cu „pădurea lor de flăcări" şi după îndelungi sîngerări, clipa eliberării cu izbînda revoluţiei, văzută de poet în mirifice oglinzi :
„Am mobilat interioarele cu zîmbetul nostru,
Şi rînd pe rînd am aşezat
într-un colţ oglinda adincă a libertăţii
In alt colţ oglinda păcii,
în altul oglinda muncii,
Şi peste tot, revoluţia...
Simbolistica aceasta iniţială, deosebit de grăitoare, va doblndi mai tîrziu o replică similară în jocul de culori pro-
197
iectat pe tencuiala proaspătă a noiloi construcţii ."
„Nouă ne plac mult culorile, Mai ales culorile dragostei, Mai ales culorile păcii, Mai ales culorile comunismului".
Cîntind revoluţia, Crînguleanu ajunge In chip iiresc să cinte marele sentiment al bucuriei contemporane, plăcîndu-i să admire „cerul Înstelat" care ,,a coborîl peste uliţŞ", să) se plimbe sub vraja „ trandafir Hor albi" de neon şi al sclipirilor lor feerice, să scrie o „Simlonie fantastică". Tînărul poet e receptiv 1q ritmul construcţiei socialiste, la zidarii dărim'md „înălţimile mici/înălţimile roase de timp", precum şi la căderea graţioasă a frunzelor toamnei sau la ademenirile dragostei. Ieşirea din adolescenţă de pildă, e resimţită ca o furtună: „Ci mai curînd cascade imense de
vîrtejuri
Veneau să-mi răscolească selea-n trup, Şi fulgerele-n mine cădeau ca nişte vrejuri,
Cînd nourii prin codru de brazi şi stînci
se rup".
Ideia de ardere pură, sentimentul ingenuităţii şi al comunicării neîntrerupte cu Erosul se reţin din poezii ca Dor, Sete, Cîntec de dragoste. In genere, se-observă la Crînguleanu că atunci cînd scrie concentrat are sorti de izbîndă, ca in acest distih intitulat Cosmosul cucerit" :
„Iată-mi braţele: două ramuri imense Purtînd   universul cu   nisipul lui de
planete".
Cînd glosează prea insistent pe marginea unei idei, fără să vedem totuşi ideia pătrunzînd in cîmpul artei, e semn că autorul nu şi-a respectai angajamentul de care vorbeam. înseamnă că tema respectivă n-a fost asimilată din punct de vedere estetic, şi că în consecinţă ne aflăm in faţa unei ilustraţii de proastă •calitate, ce trebuie respinsă ca atare. Aşa cum au observat in umanimitate cronicile şi articolele de pînă acum despre      volumul    Anotimpurile Gri-
viţei, Crînguleanu apare din păcate prea des în ipostaze declarativiste, retorice, şi prea des confundă poezia cu proza noastră cea de toate zilele. Deşi publică de cîtva timp In presa literară, Crînguleanu dovedeşte o slabă exigentă faţă de sine, cultivind poezia cam la întîm-plare şi dîndu-şi viza cu multă uşurinţă fiecărui cuvînt aşternut pe hîrtie. Se pare că e destul de puf in exigent din moment ce alături de poeme izbutite, ca acelea pe care le-am remarcat, ne obligă să citim numeroase versuri plate, străine de orice fior poetic. In momentul cînd un autor de poezii scrie în felul următor :
„Au venit şi copiii şi mamele, Au venit veterani de la 907 Să-şi întinerească frunţile, Palmele,
Fetele fluturau năframe şi flori Şi rîdeam ciocnind din pahare : Era sărbătoare In plin Cînd în zori
Flăcăii au sărit pe tractoare"
(Tractoriştii)
sau :
„Vino la noi azi: avem casă nouă, Vreau să te văd. Mîine plec la Galaţi. Hai şi tu, vom avea Case largi, geamuri largi zboruri largi..."
(Anonimii)
înseamnă că a căzut pradă unei destul de grave erori. Sintem totdeauna bucuroşi să salutăm infuziile poetice în reportaj (opera lui Bogza ni se impune ca un exemplu clasic in această direcţie), dar nu mai putem accepta şi procesul invers, adică infiltraţiile masive ale reportajului ca atare în poezie, aşa cum face Crînguleanu in versurile citate. Aici cred că descoperim poarta pe care autorul îşi îndrumă declaraţiile cînd retorice, cînd grandilocvente : „Sînt mîndru de oameni De visele lor...
Să mă iau la întreceri cu vulturi, în
zare,
Să cutreier pămîntul   pentru   pace şi
soare",
.198
•cînd convenţional-filozolice :
„Oricît am iubi pe şoselele lumii, In
parcuri,
Facem iilozolia liniştii A pîinii,
Filozofia  păcii bătînd  la ferestrele
lumii".
(Bătrînul vînzător de ziare)
Este cazul ca Ion Crînguleanu să mediteze mai serios la propriile lui forţe poetice, reale, şi să fie mult mai sever cu sine însuşi. Volumul Anotimpurile Gri-ţei trebuia selectat mult mai riguros şi In orice caz mai necesita eforturi din partea autorului. Poezii cu teme foarte actuale precum Ultima recoltă. Galaţi 1961, Anonimii, Univers pe calea ferată, început de an, Zarea nu intră-n pământ. Tractoriştii, etc n-ar ii trebuit încredinţate tiparului in aceste variante de ate* lier, neiinisate, nerotunjite. Cred că Ion Crînguleanu e stăpinit încă de prejudecata spontaneităţii şi a „inspiraţiei" pq •care mizează prea mult. Poeţii, marii poeţi, se ştie — au trudit îndelung asupra manuscrisului, neiiindu-le nimic mai străin decît ideia de automulţumire.
AL. SANDULESCU
AUREL GURGHIANU: „Liniştea •creaţiei". într-o poezie ce împrumută titlul volumului, dacă nu programatică cel puţin, confesivă, Aurel Gurghianu se defineşte ca un liric al contemplaţiei interioare: „Cuvintele care-mi vin au nevoie de linişte să sc-alcătuiascâ, (...) Cuvintele care-mi vin au nevoie de-armo-nie să se-alcătuiască" — spune poetul despre sine, cu o lucidă apreciere a propriului temperament artistic.
Aprecierea de la care pornesc implică •o judecată de situare dar şi urna de natură să descopere valenţe mai puţin valorificate. Oricum, este limpede că la Aurel Gurghianu liniştea nu este un motiv poetic în jurul căruia personalitatea sa construieşte un univers de sugestii şi contraste. Liniştea, înţeleasă şi
receptată ca o dominantă a climatului psihic, devine la Gurghianu prezenţă indispensabilă pentru reflecţie şi comunicare, condiţie obligatorie pentru săvîr. şirea actului de creaţie. Cu o viziune interiorizată, cercetarea realităţii se desfăşoară numai pe măsură ce nevoia de calm, de răgaz destins satisfăcută, permite închegarea cîte unui răspuns la întrebările timpului nostru : „Vreau agitaţia paşnică a mulţimilor/Care construiesc, se bucură, şi care petrec/Numai aceasta se urcă în cîntecele mele, ca un fum înalt..." Chiar şi peisajul străzilor în construcţie, presupunînd tumult, mişcare necontenită de oameni şi materiale este văzut irizat, ca o „graţioasă" primenire „sub briza primăverii uşoară". Transcrierea impresiilor n-are nimic comun cu exprimarea directă a sentimentului sau ideii urmărite. Pe cît se pare Gurghianu mai întîi priveşte ori ascultă, apoi notează undeva cele văzute, revine ulterior spre a reţine din cele întîm-plate cîte un aspect sau moment şi as~.-ciindu-l altuia încearcă să surprindă, meditativ, fondul de sensibilitate al faptului sau fenomenului evocat. Este, cel mai adesea, vorba de un fond de gingăşie ascuns înlăuntrul lucrurilor dar pe care poetul clujan îl depistează subtil, cu elanuri temperate în decantarea satisfacţiei intime : „Şi astfel, rătăcim, îndrăgind florile printre pietre / Eşantioane J culori, hai-kaiuri de purpură / La poarta sufletului clopoţeii lor i-au-zim, IA pace sunînd în dulci rezonanţe" (...) „Chiar colţurile parcă se rotunjesc,/ Linii se relaxează, muchiile se tocesc. / Miresmele umplu mari spaţii, / Unin-du-se cu lumina zilelor prin care păşim". (Flori printre pietre).
Ignorarea accentului dinamic ar îndreptăţi un reproş vehement dacă n-am şti că felul potolit de a anta al lui Gurghianu materializează o tendinţă ce ţine de esenţa contemplativă a poeziei sale. Nu e un extatic, fireşte,. dar, cum spuneam, este captivul unei atitudini blajine, de suavitate şi omenie delicată : „Mă   bucură frumuseţea  aceasta ira-
199
diind.l Din mîinile tale ce poartă în~%i-nişte acul; / Frumuseţea tăcerii din ochii plecaţi peste pînză..." (Trecere) sau „Cine va-ntuneca liniştea florilor, / Stele de aur, risipite-n iarbă, / Zîmbetul tău, corolă de foc, / Gingăşia ta, cupă de crin ?" (Liniştea florilor mele), ori, în sfîrşit: „în mine-i un cîntec mai dulce ca o tăcere, / Aici, sub fulgii care m-ating" (Pastel de iarnă). Pe linia aceasta, de visare, nu sînt puţine versurile ce emană un farmec real, proaspăt (semnalăm poeziile intitulate : „Zburaţi, voi, fluturi de aur", „April", „Trecere") deşi reţine atenţia caracterul re-strîns, monocord al acestor izbutiri.
Cînd trece însă de la poezia contemplaţiei la cea de rezonanţe sociale mai nete, Gurghianu este un poet interesant, cît timp rămîne personal. Atunci „liniştea arde", străvechea lume „troz-neşte din temelii" (Acele clipe adinei), se deschid drumurile către mîine : „Poeme ale civilizaţiei, drumuri prin zorii de zi, / Artere pulsînd de fervoarea prezentului, / Odată nu duceaţi nicăeri. Ori poate către milenii de umbră. / Astăzi vă pregătim să pătrundeţi în era cea nouă". (Drumuri)
într-un poem ca Razliv, lucrat cu migală în notaţii, se întrevăd cît se poate de limpede şi calităţile dar mai cu seamă slăbiciunile poeziei lui Aurel Gurghianu. Construit tot pe valori cromatice şi cu o optică a celebrării tihnei, poetul surprinde o anume atmosferă a locului, dar s-o spunem, e, poate, atmosfera de azi a muzeului venerat şi nu cea legată de impetuoasa mobilitate spirituală a genialului conducător revoluţionar al proletariatului. Poate că la Razliv „liniştea era dulce" dar fără o reprezentare istorică a lucrurilor, asemenea tablouri riscă să se prăfuiască înainte încă de a fi expuse ! De altfel, la Gurghianu se resimte o anumită incapacitate de percepere a ritmului epocii, a valorilor dinamice ale timpului. El cvntă prea abstract, fără o filtrare mai vizibilă a marilor evenimente în sensul reflectării lor ca atitudini şi
ca ecouri născute şi însufleţite de patosul socialist. Cînd poetul spune : „Fruntea mi^o las uneori obosită pe masă, / Ameţit de inflorescenţe, de pasul moale* al timpului / Ce încet te fură de lîngă. mine..." (Trecere), o asemenea atmosferă e potrivită într-o poezie de dragoste; dar nu ne place să regăsim aceeaşi atmosferă şi în versurile sale închinate actualităţii.
Preţuim la Gurghianu absenţa retorismului, credem însă că ea nu trebuie-să facă loc, în schimb, exprimării plate,., prozaice, lipsite de vibraţie. A vorbi sec,, uscat despre contemporani înseamnă arie refuza vibraţia îndreptăţită. Uneori, melancolia e cu totid nepotrivită : „Ziduri bătrâne cad cu mizeria / cad prăbuşite de om. / Cad şi nimeni nu le regretă, / Aplecîndu-se peste moloz. Unde-s ferestrele oarbe de ani ? / Unde; cocioaba săracă ? / Scîrţîie, soîrţîie roabele / în acest vălmăşag" (Refaceri). Este: adevărat că nu lipsesc poeziile izbutite: inspirate de tema muncii, cum sînt. Cei trei în zori sau Suflătorii de sticlă. Numărul lor este însă prea mic deocamdată. De aceea, fără a-şi trăda specificul poetic Gurghianu poate şi trebuie să acorde atenţia cuvenită temelor fundamentale ale poeziei noastre contemporane. Şi o poate face fie găsind modalităţi noi, fie utilizîndu-le pe cele ştiute : „Sfinte fioruri din mărgineai nopţii, I Fermenţi ai multiplelor lucruri J Ce nu obosesc în eterna mişcare I Dincolo de forme vă simt, / Dincolo de sunet v-aud I Şi trec, de toate cutreierat, prin albia anilor mei". (Comuniune).
Pentru ca mesajul poeziei sale să cîş-tige în vigoare, Aurel Gurghianu are datoria să depăşească faza experienţelor şi cu talentul său indiscutabil să atingă-ţinta ce singur şi-a propus-o : „Numai-neliniştea creatoare să-mi treacă prin suflet, I Teama de-a fi spus prea puţin-contemporanilor mei".
H. Z-
200
REVISTA REVISTELOR
— din ţară —
ÎNDRUMĂTORUL CULTURAL nr. 7— 12/1962, Prefacerile fundamentale prin care a trecut satul romînesc de după eliberare i-au schimbat structural înfăţişarea. Satul a păşit definitiv pe drumul civilizaţiei socialiste, analfabetismul a fost învins iar ştiinţa şi cultura au devenit bunuri de care beneficiază întreaga ţărănime.
Căminul cultural, factor de mare însemnătate în procesul de răspîndire a cunoştinţelor cultural-ştiinţifice în lumea satului, este o instituţie preţuită şi iubită de cei care-1 frecventează. Desfăşurînd o activitate sistematică, urmărind ridicarea nivelului cultural-ştiinţific şi politic al maselor ţărăneşti, căminele culturale au şi ele, îa rîndul lor, nevoie de o îndrumare atentă şi competentă. îndrumătorul cultural îndeplineşte această sarcină. Cu un profil foarte variat — reflectînd diversitatea preocupărilor căminelor culturale — revista vădeşte totuşi o structură unitară, determinată evident de comunitatea scopului. Publicaţia mijloceşte nu numai un foarte util schimb de experienţă între căminele culturale din raioane şi regiuni depărtate, dar, prin materialele publicate, contribuie efectiv la realizarea unor programe ale Căminelor. Rubrici ca : „în ajutorul activistului cultural", „Pentru brigăzile artistice de agitaţie", „Răspundem cititorilor" sau piesele într-un act, montajul literar-muzical, îndrumările metodice date artiştilor ' amatori şi multe altele de acest fel, dovedesc eficienţa unor asemenea materiale. Pen-
tru că, spre deosebire de alte publicaţii care se adresează diverselor categorii de cititori de literatură beletristică sau ştiinţifică de un anumit gen, îndrumătorul cultural urmăreşte un. scop, cum am spus, oarecum practic : de a oferi activiştilor culturali, odată, cu îndrumările necesare bunei organizări a activităţii căminelor, acele lucrări care prin conţinutul lor tematic şi modalitatea de realizare artistică, pot forma obiectul unor programe adecvate. Lucrările publicate aici trebuiesc de aceea apreciate în funcţie de această cerinţă.
Dar, mai întîi, despre rubricile cu caracter direct de îndrumare. în nr. 10 de pildă, la rubrica, mereu bine alcătuită, „în ajutorul activistului cultural" se publică materiale de certă utilitate, dovedind cunoşterea apropiată, a nevoilor reale ale Căminelor. Cu ocazia Lunii prieteniei roniîno-sovietice, redacţia propune organizarea unor programe de acest gen: „Să organizăm o seară ştiinţifică pe tema „sputnici, rachete, nave cosmice", „O călătorie pe harta U.R.S.S.", „Jurnalul vorbit", „Colaborarea economică ro-mîno-sovietică". O consultaţie bine venită se dovedeşte a fi articolul „în lunile de iarnă programe artistice cît mai variate, cît mai atrăgătoare". Consultaţia eu pluteşte în generalităţi. Se propun proiecte de programe pe o perioadă mai îndelungată, se demonstrează utilitatea lor, se indică cicluri tematice, relevîndu-se felul cum pot fi realizate, se aduc exemple convingă-
201
toare din activitatea unor Cămine fruntaşe şi sînt suprinse cu intenţii critice eşecurile înregistrate în altele. Această preocupare e mereu prezentă în paginile revistei, în nr. 11 un alt articol despre „Activitatea permanentă la căminul cultural", reia discuţia centrîn-d-o în jurul programului săptămînal al unui Cămin. Comentariile la obiect şi sugestiile competente (mergînd chiar pînă la arătarea mijloacelor de popularizare a programelor), conferă valoarea şi utilitatea articolului. Nr. 12 nu părăseşte acest obiectiv. De astă dată, directorii unor Cămine scriu despre felul cum îşi alcătuiesc şi desfăşoară programele săptămînale. E un adevărat schimb de experienţă în jurul unei probleme de mare interes. în aceeaşi sferă tematică se încadrează şi articole cum sînt cele despre „activitatea de masă a muzeului" sau „despre rolul agitaţiei vizuale". De remarcat şi la aceste din urmă articole, caracterul concret al dezbaterii, cu exemple şi indicaţii precise, punînd la îndemîna celor ce conduc activitatea Căminelor culturale forme verificate de muncă. Uneori însă materialele de acest fel sînt văduvite tocmai de o calitate esenţială: fondul concret al îndrumării. De pildă, ciclul tematic pentru Luna Prieteniei este mult prea general prezentat. Se face istoricul sputnicilor şi al navelor cosmice, sub-liniindu-se importanţa acestei noi etape în ştiinţă, sau se vorbeşte destul de cuprinzător despre colaborarea economică romîno-sovietică, stăruin-du-se asupra însemnătăţii ei pentru pentru dezvoltarea economiei romîneşti etc etc. Şi aceasta într-un stil şi la un nivel potrivit. Lipseşte însă cu totul îndrumarea. Nu se dau indicaţii despre modul cum ar trebui organizate aceste programe, prin ce forme anume trebuiesc realizate. Forma conferinţei — sub care se prezintă articolele despre care vorbim — nu e întotdeauna cea mai nimerită şi indicarea unor modalităţi mai atractive  ar  facilita de
fapt asimilarea cunoştinţelor de către masa ascultătorilor. Redacţia ar trebui să evite publicarea unor asemenea articole dacă nu indică mijloacele prin care volumul acestor cunoştinţe poate ajunge în rîndurile ţărănimii care urmăreşte programele Căminului cultural.
Redacţia acordă o justificată atenţie programelor cultural-artistice. Număr de număr se publică piese de teatru, montaje literar-muzicale, scenete, indicaţii de regie, însemnări ale unor actori de frunte etc., menite să ajute direct activitatea acestui sector din programul Căminului. Un izbutit mon-taj-literar-muzical se publică în nr. 11 cu tema „Republica noastră iubită". Autorul a ales cu pricepere poezii adecvate din creaţia lui Mihai Beniuc, Dan Deşliu, Ion Brad, G. Lesnea, Al. Andriţoiu, Ilie Constantin, I. Cringuleanu etc., un fragment dintr-un reportaj de Petru Vintilă şi cîntece ale compozitorilor noştri de frunte ordonate într-o succesiune bine gîndită. în acelaşi număr un articol („însemnări despre montajul literar") vorbeşte pe larg despre semnificaţia acestei forme de manifestare artistică, stăruind asupra ideii că un montaj de acest gen nu poate fi o simplă înşiruire de poezii şi fragmente de proză, ci trebuie să ducă la constituirea unui spectacol, cu o unitate a lui, capabil să transmită spectatorului — prin mijloace specifice — mesajul conţinut. în acest fel, activistul cultural primeşte nu numai montajul respectiv, dar şi indicaţii clare despre felul cum trebuie să-l monteze şi chiar îndrumări teoretice asupra modului cum ar trebui să alcătuiască în viitor asemenea manifestări, uşor de realizat cu mijloacele locale care-i stau la îndemîna. La acest capitol am mai aminti in nr. 11 libretul de dans, „Rîde-n soare satul nostru" de Iuliu Raţiu (posibil de a fi realizat într-un Cămin dotat cu un priceput instructor artistic), „Expoziţie cu tîlc" de Stancu Lazăr, program
.202
de brigadă pentru echipele de teatru de păpuşi (nr. 10), programul pentru brigăzile artistice de agitaţie compus din strigături, poezii (unele chiar umoristice), epigrame, cîntece (nr. 11) etc. Nu de puţine ori sumarul înscrie şi piese de teatru într-un act — susceptibile de a Ci montate pe scena Căminului. Amintim „Cîntecul" (nr. 9), dramă eroică într-un act, „Zi cu soare", comedie muzicală într-un act de Traian Lalescu, muzica de N. Kircuiescu <nr. 8), „Fata cu biciuşca", schiţă dramatică într-un act de Mihail Davidoglu (nr. 12), „Cei 5 şi alţii" de Ştefan Ti ta (nr. 7) etc. Mai toate piesele publicate tratează probleme apropiate spectatorilor care le vor vedea puse în scenă, nu ridică dificultăţi de montare, dezbătînd aspecte actuale ale înfruntării dintre nou şi vechi în conştiinţa oamenilor. Uneori însă procesul de transformare a personajelor apare puţin convingător. E adevărat că spaţiul mic în care se consumă intriga nu îngăduie relevarea tuturor mişcărilor transformatoare, impunînd concentrarea acţiunii dramatice. O-TJcum, însă, o anume gradare e necesară. De pildă în piesa lui Ştefan Tita, personaje ca Nehoiu, Valeriu Bologan apar de la un tablou la altul total modificaţi, eliberaţi de trăsăturile lor etice negative, fără o motivare plauzibilă. Şi aceste trăsături nu erau deloc minore (individualism, neîncredere în colectiv etc.). în acest fel eroii devin neverosimili şi întreaga construcţie dramatică capătă un aer pueril. Evident că şi eficacitatea educativă a unor asemenea piese e mult diminuată. Scăderi de acest fel se pot semnala şi în schiţa dramatică semnată de Mihail Davidoglu. Redacţia ar trebui să dovedească mai multă exigenţă în publicarea acestor lucrări dramatice, neacordînd autorilor rabat din dorinţa legitimă de a oferi echipelor artistice de amatori cît mai multe piese de teatru.
Lăudabilă e şi iniţiativa redacţiei de a vi publica pur şi simplu numai textul pieselor respective. Aproape de fiecare dată sumarul include şi preţioase indicaţii regizorale. Piesa lui Ştefan Tita este însoţită de sfaturile regizorale ale lui Dem. Loghin iar Ileana Predescu şi Alfred Demetriu scriu despre felul cum ar concepe ei principalele roluri (Mixandra, Valeriu). Tot aici trebuiesc amintite articole ca : „Despre arta recitatorilor" de Sandina Stan (nr. 9), consultaţia despre machiaj, rostul şi execuţia sa — de regizorul Traian Niţescu etc. Asemenea articole de îndrumare îmbogăţesc bagajul de cunoştinţe al instructorilor artistici, ajutîndu-i direct în activitatea lor regizorală.
Din cînd în cînd, revista publică şi poezie. Deobicei, orientarea e foarte bună, publicîndu-se poezii de valoare, semnate de poeţi ca M. Beniuc, Cicerone Theodorescu, Mihu Dragomir, O-tilia Cazmir, Radu Boureanu, Andri-ţoiu etc. Nu odată însă redacţia se dovedeşte mai puţin exigentă. De pildă, o poezie de George Dan intitulată „Republica mea" (nr. 12) abundă în pro-zaisme şi imagini nefericite. O strofă sună astfel: „Republica mea-i mamă, şi ni-i dragă, / brăzdată-i faţa, rîuri, lacuri munţi — / şi albastră aluniţă — Marea Neagră (??) — / cununi de cozi pe cap — Carpaţii cărunţi"... în alta parte despre Republică, imaginată ca o mamă iubitoare, se spune „că-şi alăptează pruncii grei la sîn" etc. etc. Opinia că într-o asemenea revistă se pot publica şi lucrări nerealizate, a fost de mult demonstrată ca falsă şi păgubitoare. Dimpotrivă, publicul care de abia se familiarizează cu frumuseţea universului poetic, nu poate fi cucerit cu simple versificaţii comune. Apoi, e greu de crezut că cineva ar putea recita asemenea poezii de pe scena Căminului cultural, fără a recolta zîm-betele dezaprobatoare ale spectatorilor. De altfel exigenţa ar trebui să fie o continuă preocupare  a   revistei care
203
depune lăudabile eforturi pentru cultivarea educaţiei estetice a cititorilor ei. Paginile închinate acestei probleme în nr. 10, sînt o dovadă elocventă a acestei preocupări. Articolul preambul al lui V. Rîpeanu („Setea de frumos"), ca şi cele semnate de Eugen Schileru („Cum să privim o lucrare plastică"), Petre Brîncuş („Audiţiile muzicale — mijloc de iniţiere în tainele artei sunetelor"), B. Zdrenciuk şi arhitect H. Pănoiu („Frumosul în casa colectivistului") sînt utile călăuze pe drumul pătrunderii în universul frumosului artistic. Iniţiativa redacţiei de a persevera în această direcţie este cu totul salutară. Aceasta implică obligaţia de a spori exigenţa faţă de lucrările încredinţate tiparului, alcătuind sumare mereu mai bune, mai utile muncii nobile de ridicare a nivelului cultural al maselor muncitoare.
TUDOR ROTARU
— de peste hotare —
„INOSTRANNAIA LITERATURA" Nr. 11/1962. în acest număr festiv, revista publică o impresionantă scrisoare adresată nonagenarului poet american Robert Frost de către Alexei Surkov. Iniţial redacţia i-a solicitat însemnări despre călătoria făcută împreună cu Frost la Gagra, unde a avut o întîlnire cu N. S. Hruşciov. între timp, însă, imperialiştii americani au declanşat criza din Marea Carai-belor, punînd omenirea în faţa primejdiei unui război mondial pustiitor, în aceste împrejurări şi în amintirea convorbirilor comune despre război şi pace, despre răspunderea scriitorilor şi oamenilor politici, s-a născut ideia acestei scrisori deschise către poetul-umanist, plin de încredere în viaţă, de respect faţă de munca omului, de încredere în viitorul omenirii. „Cetăţean străin, american, adică un oaspete venit din acea ţară, care, după cum se ştie, a instalat în jurul graniţelor noastre baze militare, a. trimis la noi
pe spionul Powers, dvs. aţi înţeles şi. simţit, fără îndoială, — scrie A. Sur-kov — cu cîtă fineţe şi precizie ştiu oamenii noştri să deosebească cine le este prieten şi cine rău-voitor, cît de puternic e dezvoltat la ei simţul obiectivitătii, cînd este vorba de recunoaşterea talentului, măiestriei, sincerităţii, năzuinţelor şi intenţiilor". Amintindu-i apoi.despre călătoria la Gagra, despre mtîlnirea cu N. S. Hruşciov, care — din cauza unei vremelnice indispoziţii a scriitorului — s-a transformat într-o-vizită a şefului guvernului unei mari puteri la oaspetele său — un poet de peste ocean, A. Surkov scrie :
„în drum spre Moscova am discutat mult cu Dvs despre întîlnirea de la Gagra. Ea a produs asupra Dvs., o mare impresie... Şi în ziua, mai bine zis în acea dimineaţă de duminică,, cînd ne-am strîns călduros mîinile pentru ultima oară pe aerodromul Şere-metievo... am rămas cu toţii ferm convinşi că petrecem un prieten, un om. oare a înţeles, a simţit patosul vieţii, poporului nostru, aspiraţiile sale paşnice, permanenta sa dragoste de pace,, care determină acţiunile şi hotărîrile guvernului sovietic... în convorbirea cu Dvs., Nikita Sergheevici Hruşciov a. subliniat cu o deosebită tărie şi stăruinţă dragostea de pace, năzuinţele umaniste ale politicii externe sovietice,, a explicat că Uniunea Sovietică nu intenţionează să atace Statele Unite, şi nici vreo altă ţară din lume, declarînd cu o deosebită fermitate şi hotărîre că statul nostru nu va recurge niciodată cel dinţii la folosirea armei termonucleare nimicitoare, că în problemele relaţiilor internaţionale politica cea mai periculoasă este politica de pe poziţii de forţă, care ascunde întotdeauna pericolul transformării războiului „rece" într-unui „fierbinte".
Arătînd că în zilele îngrijorătoare ale recentei crize din Marea Caraibe-lor, el a putut să se convingă că la conducătorii sovietici cuvintele sînt în. deplină concordanţă cu faptele, Sur-
204
]kov încheie : „De aceea, acum cînd, în ciuda destinderii ce a slăbit întru-cîtva .primejdioasa tensiune, continuă totuşi să se simtă un miros puternic de praf de puşcă, fac apel la Dvs, în care respect pe admirabilul maestru al liricii, pe omul în al cărui trup nonagenar bate o inimă tînără, frămîntată de destinele omenirii, ca să păşiţi... pe calea protestului împotriva dezlănţuirii unui război, pe calea convingerii compatrioţilor Dvs. de caracterul funest al politicii „de pe poziţiile forţei"...
Folosiţi autoritatea Dvs., pentru ca toţi să înţeleagă acest lucru şi, astfel, să salvăm lumea, odată pentru totdeauna, de acele primejdii care continuă s-o ameninţe. Să rivalizăm în sfera prieteniei !"
Revoluţia din Octombrie este evocată în acest număr de ciclul de poezii ale poetului polonez I. Ozga-Michal-ski —■ „La tine mă gîndesc, Pămînt!", iar lupta pentru libertate şi socialism a popoarelor, în povestirile scriitorului cubanez Raul Gonzales de Cascosso, în fragmentul din cartea „Singura cale" de Dolores Ibarruri şi în poeziile lui Go-Mo-Jo. Evocatoare sînt de asemenea scrisorile inedite ale lui Julius Fucik către soţia sa Gustina, precum şi scrisorile lui Antonio Gramsci către soţie, însoţite de un articol al lui Carlo Salinari, intitulat „Antonio Gramsci — revoluţionar şi gînditor". Interesant este un articol mai puţin cunoscut cititorilor, semnat de Johannes Becher intitulat„Fermitate". Articolul a fost publicat în 1941 în revista „Internationale Literatur", şi este un răspuns dat lui Stefan Zweig la interviul pe care acesta îl acordase revistei „New-York Times Book Review", la sfîrşitul anului 1940. Concepţiile umaniste ale lui Zweig se aflau sub influenţa deprimantă pe care au exercitat-o asupra sa victoriile militare ale hitle-rismului în Europa Occidentală. Absolutizarea contradicţiilor între individ şi societate, negarea rolului militant
al literaturii, înlocuit în viziunea lui Zweig doar cu aceea de a înregistra documentar evenimentele, chiar şi cele mai tragice, — marcau totodată limitele unora dintre marii scriitori democraţi din Occident, în acea perioadă tragică pentru popoarele Europei. Becher îi opune în articolul său, concepţia optimistă şi încrederea scriitorului comunist în triumful progresului; el proclamă necesitatea unei participări active a scriitorului la lupta împotriva fascismului. Deprimării şi disperării lui Stefan Zweig, Johannes Becher îi opune vigoarea umanismului socialist, încrederea în rolul activ, militant, al literaturii, în misiunea nobilă a artei cuvîntului scris. O mare semnificaţie actuală are apelul adresat de Becher către scriitori, în vederea păstrării încrederii în forţa literaturii la toate cotiturile şi zig-zag-urile istoriei, de a folosi această încredere pentru cultivarea eroismului şi fermităţii în rîndul maselor, chiar în vremea celor mai grele încercări.
Trebuie consemnate mai multe prezenţe romîneşti în acest număr : finalul romanului „Terra di Sienna" de Francisc Munteanu, articolul lui M. No-vicov „în rîndurile luptătorilor" (la rubrica de critică — „Trăsăturile eroului contemporan"), recenzia la romanul lui Eugen Barbu „Şoseaua Nordului" (apărut în 1962 în limba rusă), precum şi coperta numărului, ilustrată de Jules Perahim.
I. P.
„SEPTEMVRI" nr. 12/1962. In cursul anului 1962 revista Uniunii Scriitorilor bulgari a publicat la rubrica „Dialogul nostru", interviuri cu privire la problemele actuale ale nuvelei, poeziei şi romanului bulgar contemporan. în numărul din decembrie, „Dialogul nostru" continuă dezbaterea problemelor dramaturgiei. Discuţia se caracterizează prin dubla exigenţă faţă de dramaturgi şi faţă de critică. Rămîne-
205
rea în urmă a dramaturgiei faţă de problemele actuale ale contemporaneităţii, este explicată de L. Strelkov prin tratarea estompată a tematicii şi ocolirea problemelor acute. In astfel de piese dispar aproape delimitările între adevăr şi minciună, între bine şi rău. în altele, forţele vii ale societăţii, oamenii simpli, sînt reduşi la prezenţe pasive, minimalizindu-se rolul lor în viaţă, în procesul de transformare socială ce se desfăşoară sub conducerea partidului. Există la unii dramaturgi şi tendinţa ocolirii contradicţiilor ce se nasc în sinul societăţii, denaturîndu-se astfel realitatea. Publicul, spune N. Ru-sev, înţelege foarte bine că eroul pozitiv nu este făcut „numai din baclava şi limonada", că tocmai dramatismul contradicţiilor sale interioare oferă măsura reală a dezvoltării şi eroismului său. A doua cauză a rămînerii în urmă a dramaturgiei trebuie căutată — după Rusev — în diversitatea şt complexitatea vieţii însăşi. Multe fenomene ale vieţii cotidiene se află încă în stare de fermentare, încă nu s-au precizat suficient şi nu au putut să-şi manifeste esenţa adevărată.
Cum contribuie teatrul la dezvoltarea dramaturgiei ? Orlin Vasiliev relevă existenţa în Bulgaria populară a unei bune echipe de regizori şi actori, capabili să rezolve cele mai complexe probleme şi să înnoiască necontenit mijloacele de realizare scenică (Da-novski, Ţankov, Hristov, Daniel, Luţ-kanov). Anumite lipsuri persistă însă în scenografie, mai ales in domeniul folosirii noilor materiale. L. Strelkov subliniază, dc asemenea sprijinul crea.-ior acordat dramaturgiei contemporane bulgare de către mulţi regizori şi actori de talent, dar observă totodată existenţa unei anumite subaprecieri a producţiei originale. După N. Rusev, problema, se pune invers : în ce măsură dram.aturgia contemporană bulgară oferă condiţii pentru dezvoltarea teatrului ? O piesă cenuşie nu poate stimula nici regia, nici actorii, în căuta-
rea unor mijloace noi de realizare scenică. Vina pentru spectacole mediocre nu e numai a teatrului. Noile mijloace scenice se vor impune, nu ca un capriciu al regizorului, ci ca o necesitate organică derivînd din noua dramaturgie însăşi, iar aceasta îşi va merita numele şi va cuceri recunoştinţa publicului dacă va dezvălui psihologia omului contemporan, aspectele noi ale vieţii.
Pentru că participanţii la această discuţie sînt toţi dramaturgi, revista le-a solicitat părerea despre critica dramatică. Printre problemele nerezolvate ale criticii se numără, după Rusev, aceia a unei fizionomii individuale, a pasiunii, curajului şi obiectivitătii. Printre criticii tineri se conturează rinele talente certe. Djagarov menţionează aportul serios al lui L. Tenev,. G. Gocev, P. Penev, apoi al lui I. Vu-cikov şi V. Karakaşev, ale căror cronici sînt îndrăzneţe, fără idei preconcepute, exigente, şi izvorăsc din cerinţele vieţii şi ale poporului. Apologetica n-a fost însă definitiv înlăturată din critica teatrală. Orlin Vasiliev pledează pentru o critică etică, pătrunsă de simţul răspunderii. Cronicile „de serviciu" nu conving pe nimeni iar publicul ştie şi fără ele să-şi facă o opinie despre piesă si spectacol. Critica teatrală bulgară dispune de condeie experimentate,, pe lingă care creşte un tineret talentat, conştient de răspunderea sa.
Dramaturgia contemporană bulgară se află pe un drum ascendent, fireşte, nu întotdeauna presărat cu trandafiri, dar care duce spre o continuă maturizare a măiestriei sals, pusă. în slujba: marilor transformări ce au loc în viaţa şi conştiinţa poporului, vecin şi prieten.
I. P.
„FRANKFURTER HEFTE" nr. 12/ 1962. A crescut în. mod considerabil' în ultimii ani interesul pentru opera-
206
marelui scriitor german Thomas Mann.
Revista vestgermană „Frankfurter Hefter" publică sub semnătura lui Walter Boehlich o recenzie consacrată primului volum din seria corespondenţei : „Thomas Mann: Scrisori 1889—1936", editat de Erika Mann (Ed. S. Fischer, Frankfurt, 1961).
Autorul „Muntelui vrăjit" nu a făcut niciodată din viaţa sa o sursă de taine, dimpotrivă el s-a considerat o persoană publică, i-a plăcut să se comenteze singur şi să împărtăşească cititorilor săi foarte multe date despre viaţa sa particulară. A notat cu meticulozitate în jurnalul său evenimentele semnificative, jurnalul fiind destinat unei publicări ulterioare. De aceea în editarea scrisorilor sale se poate considera ca există şi ratificarea scriitorului, — chiar dacă volumul epistolelor nu-l prezintă întotdeauna într-o lumină favorabilă. Lui Thomas Mann îi plăcea să compună numeroase scrisori, către membrii familiei, prieteni, cunoscuţi şi moştenirea epistolară e bogată. Mii de scrisori s-au pierdut sau au fost distruse în timpul războiului, în perioada nazismului. Alte mii desigur au rămas intacte şi vor fi odată publicate. Primul volum, cuprinde 422 de scrisori din anii 1889—1936, alte două ur-mînd să apară în curînd. Dintre scrisorile din tinereţe cele mai multe s-au păstrat, în schimb au rămas foarte puţine din cele adresate editurilor şi editorilor. Şi din scrisorile către copii, soţie şi fraţi un număr redus a fost salvat.
Implicaţii adînci găseşte W. Boehlich 'in publicarea ciclului scrisorilor către Heinrich Mann. Acest schimb de opinii între fraţi, devenit faimos, fără a fi fost cunoscut în toate detaliile, aduce date extrem de revelatoare asupra cristalizării concepţiilor lui Thomas Mann. Valoarea acestor pagini incluse în primul volum al corespondenţei este astfel deosebită. Tratată doar ca o vrajbă între fraţi, înfruntarea de idei
îşi pierde semnificaţia. Nu vom putea înţelege stadiul creaţiei lui Thomas Mann în acea perioadă şi evoluţia ulterioară, fără a elucida procesul evoluţiei sale de la vederile conservatoare, impregnate de spiritul unor teze schopen-hauriene sau nietzscheene din Betra-chtungen eines Unpolitischen", la conştiinţa politică şi artistică lucidă, protestatară, pătrunsă de spirit democratic, afirmată în epoca post-belică şi în perioada Republicii de la Weimar.
Un rol însemnat în clarijicarca poziţiilor sale ideologice l-au jucat, probabil, raporturile cu fratele său Heinrich. Italia au descoperit-o împreună. Dacă frumoasa călătorie a rămas în viaţa lui Thomas Mann un simplu episod, creaţia artistică a beneficiat totuşi — prin renumitele nuvele „Moartea la Veneţia" şi „Mărio şi vrăjitorul". „După aceea" scrie Boehlich, „Heinrich a descoperit Franţa şi democraţia (...) care au determinat în mod hotărîtor imaginea lui despre Germania. Adeziunea sa Ia spiritul republican francez 1-a făcut să privească critic prusacismul şi militarismul stupid german, devenind un vehement adversar al primului război mondial. Cu cît s-a arătat mai receptiv Heinrich la avînturile democraţiei republicane cu atît mai închis, mai opac s-a manifestat Thomas. Abia tîrziu, după împăcarea între fraţi şi după profesiunea de credinţă deschisă a lui Thomas pentru republică, interesul pentru Franţa a apărut în eseul „SOCOTEALA DE LA PARIS". La început, Franţa însemna o realitate istorico-so-cială „străină, respingătoare". „Thomas Mann plăsmuia un vis romantic, fără a fi conştient de primejdia implicată în cultul Germaniei şi al ideii germane". Neînţelegînd în faza iniţială a activităţii sale esenţa statului german şi a politicii imperialiste a Germaniei Kai-serului, Th. Mann a compus atunci „Konigliche Hoheit" („Alteţa Regală"), în timp ce Heinrich Mann a scris „Un-tertan"  („Supusul").
In timp ce în creaţia iniţială a lui
207
Thomas Mann, scrie Boehlich, predomină o ironie degajată, opera tui H. .Mann apare, străbătută de un spirit critic ascuţit ţaţă de realităţile respingătoare ale Germaniei. Denunţarea necruţătoare a monarhiei şi a tipului odios, creat pe măsura ei, al „supusului", este tema romanului lui Hein-rich Mann. „Cînd izbucneşte războiul -mondial, prăpastia devine de netrecut. Thomas crede în cauza naţională, crede că izbînda Germaniei rezidă în însăşi logica istoriei... în timp ce Hein-xich apără Europa împotriva Germaniei Thomas se aşează pe o poziţie contrarie. Acesta este sensul retrograd al „Consideraţiilor unui apolitic".
Mult timp Thomas Mann va trăi o eroare, tragică în fond. Un respect organic pentru valorile clasice ale culturii germane era extins aluziv într-un elogiu al „spiritului german" însuşi, înţeles ca o realitate autonomă, opusă spiritului progresist al „civilizaţiei" democratice, în perioada postbelică, a republicii de la Weimar şi mai ales în anii premergători instaurării fascismului, viziunea social-istorică a marelui scriitor german suferă o metamorfoză radicală, evoluînd într-o direcţie tot mai consecvent democratică şi antifascistă.
După 1936 devine din ce în ce mai îngrijorat: oare fasciştii vor îndrăzni să-l conteste în faţa lumii întregi ? Cu cît politica hitleristă îndrepta Germania spre teribila catastrofă, cu atît scriitorul înţelege mai clar mecanismul istoriei şi adoptă o poziţie justă. Este preocupat să scrie o replică, o reconsiderare a „Consideraţiilor unui apolitic", în care probabil ar fi apărat Germania împotriva Germaniei. Dar n-a publicat decît cîteva schiţe şi fragmente, în „Doktor Faustus" a repetat aceasta încercare la un alt nivel.
După cum sublimează Boehlich, nu în dezvăluirile de ordin particular ci în cele care privesc clarificarea ideilor
politice ale marelui scriitor, constă valoarea volumului de corespondenţă editat recent. Deşi cronicarul recunoaşte că scrisorile au fost îngrijit, reproduse el îi reproşează editoarei insuficienţa unor comentarii. Unele note şi referiri se rezumă de multe ori la banalităţi în timp ce se lasă nelămurite alte date care necesită explicaţii şi justificări.
Boehlich îşi încheie astfel cronica: „Dacă trebuie să i se mulţumească editoarei că a contribuit la tot ceea ce putea fi rodul înţelegerii cercului res-trîns al familiei, trebuie totuşi să i se facă obiecţia gravă de a nu fi scutit comentariul nici de unele animozităţi personale, nici de judecăţi literare subiective, adeseori groteşti...".
Considerăm interesante şi judicioase observaţiile cronicarului cu privire la alcătuirea primului volum din corespondenţa lui Thomas Mann. Ne-am fi aşteptat însă la o mai strînsă analogie între comentarea scrisorilor şi analiza romanelor elaborate în perioada corespunzătoare, romane care cuprind totuşi un punct de vedere critic, de adîn-cime, faţă de tarele orînduirii burgheze. Aceasta ar fi permis şi o evidenţiere a radicalizării concepţiilor scriitorului, în „Doktor Faustus" de pildă (scris între anii 1943—1941), Thomas Mann descriind indignat felul în care fasciştii au aţîţat pornirile primare, telurice, împărtăşeşte opinia de tip umanist a povestitorului : „Eu nu cred că religia este remediul cel mai potrivit pentru reţinerea sigură a acestor porniri. La aceasta, după părerea mea nu ajută decît literatura, ştiinţa umanistă, idealul omului liber şi iubitor de frumos". De altfel, numeroase pagini din acest roman conţin aluzii străvezii la situaţia Germaniei naziste şi exprimă de astă dată reacţia fermă, lucidă, vehementă a scriitorului, încrederea lui în progresul social.
D. LUDOVIC