Viaţa romîneascâ || REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. 19 6 2 NOIEMBRIE ANUL XV CUPRINSUL KOVACS GYORGY : Smirc (povestire).......... 3 ★ EMIL GIURGIUCA : Baladă............ 55 LUCIA DEMETRIUS : Salonul (nuvelă).......... 56 ★ TINERI POEŢI IOAN7.D ROMANESCb" : Ascultaţi-mi cîntccul ; împlinire ; In era zborurilor cosmice ; Pereche simpla ; * * * ; Din viaţă ; Agronomul .... (59 TON ALEXANDRU : Satul irueu ; Ceaţă ; Manifest la aniversarea Partidului (fragmente)................ 71 SEBASTIAN COSTIN : Clipele adinei........... 73 CONSTANTA BUZEA : într-o galerie la Pctrila ; Creaţie ...... 74 C. D. ZELETIN : Inscripţie pe o piatră.......... 75 HOREA GANE : Joc de pomi ; Şi curgea trenul... ; Linişte..... 75 ALEXANDRU DAMIAN : Bucurii........... 77 ★ ALEXANDRU SEVER : Vîrstele laşului (retorta)) . ,..... 78 ★ Acad. MIHAIL RALEA : Problema generaţiilor şi problema tineretului dc azi (Cronica socială).............. 83 ★ MIHAIL PETROVEANU . Un capitol de poezie : Alexandru Philippide (Scriitori ţi curente)............. 91 ★ MATEI CALINESCU : Nicolae Labiş : „Primele iubiri" (Cronica literara) . 106 ★ i MIHAI BENIUC : Lupta noului cu vechiul.........j 120 EUGENIA TUDOR : Caracterul social al conflictului etic....... 123 DIETER SCHLEZAK : Criză şi crimă — Observaţiunj asupra filozofici in Germania de Vest (Cronica ideilor) ........129 N. TERTULIAN : HorJa Lovinescu : „Febre" (Cronica dramatică) . . . X3g PAUL CONSTANTIN : Aspecte actuale în plastica romînească (Cronica plastică), D. I. SUCHIANU : Festivalul filmului sovietic (Cronica filmului) . , . 35Q TJDOR MAlNESCU : O seară de muzică (Cronica rimată)..... 155 ★ S. SAJJAD ZAHEER r Scrisoare din India......... 15g MISCELLANEA : La aniversarea lui Zaharia Stancu (V. R.) — Cercetarea paternităţii unei scrieri anonime : „Bminescu şi epigonii lui" (1. Creţu) — Trăiască maimuţele ! (M. C.) — Un umorist uitat : O. Henry (Petre Solomon) — Cronica televiziunii (H. Zalis) — O încercare de roman mai puţin cunoscută a lui Gala Galaction (Teodor Vtrgolici) — K. Zam-baccian (D. I. S.). ............, ţg(j CĂRŢI NOI : Nicolae Jianu : „Veneam din întuneric4* (Al. Sândulescu) — Al. Dima : „Studii de istorie a teoriei literare romîneşti" (Sanda Radian) — Ion Mihăileanu : ,,Cine intră la muzeu ?" (C. A.) — I. Peltz : „Inimi zbuciumate" (H. Z.) — R. Lauiian : „Probleme de estetica oraşelor" (Arh. Jean Monda) — G. L. Rozanov : ,.Ultimele zile ale lui Hitler" (A. L.)...........17 2 REVISTA REVISTELOR : _ din ţară — : „Limba romînă" nr. 1, 2, 3/1962 (L. A.) — „Studii de literatură universală", III (M.I.D.) — de peste botare — „Voprosî literaturi" nr. 9/1962 (1. P.) — „Septemvri" nr. 9/1962 (P. 1.) — „Tworczosc" nr. 9/1962 (Olga Zaicik) — „Doku-■mente", august 1962 (D. Ludovic) — „Wort in der Zeit" nr. 6/1962 (D-L.) ................183 ILUSTRAŢIA DE PE COPERTĂ : Krystyna Biertek (R.P.P.) : Fabrică din Piatra-Neamţ Foto : Florin Dragu --Director: MIHAIL RALEA - Colegiul redacţional: Acad. TUDOR ARGHEZI, AUREL BARANGA (redactor-şef adjunct). Acad. MiHAI BENIUC, Acad. GEO BOGZA, DEMOSTENE BOTEZ (redactor-şef), LUCIA DEMETRIUS, PAUL GEORGESCU (redactor-şef adjunct), Acad. IORGU IORDAN, Acad. ATHANASE JOJA, AL. PHILIPPIDE, membru corespondent al Academiei R. P. R., Acad. ZAHARIA STANCU, D. I. SUCHIANU, Acad. TUDOR VIANU S M î R C POVESTIRE KOVACS GY6RGY I Chestorul nu-şi putea desprinde privirile de la ciorapii liliachii de mătase ai abatelui, de parcă cine ştie ce forţă misterioasă de atracţie s-ar fi ascuns în ei. Abatele, al cărui trup îndesat se scufundase cu totul în adîncul fotoliului de piele, îi urmărea cuvintele dînd din cap şi făcînd gesturi largi cu mîna lui puternică. — Aşa dar, aţi observat asta în orele dimineţii, spuse chestorul. — Da. între opt şi nouă. —- Elevele plecaseră între timp ? — Da. Veniseră numai să-şi ia rămas bun înainte de a pleca în vacanţă după încheierea anului şcolar. Şi spre marea mea surprindere... Chestorul ar fi dorit să limpezească anumite chestiuni ce i se păreau importante. Abatele însă, ţinînd adevărate prelegeri, repeta într-una numai împrejurările în care descoperise dispariţia cruciuliţei de aur bătută în ametiste şi a lănţişorului ei de aur ; cît i se păruse de pustie şi de străină masa, cînd observase că în marginea dinspre pat, unde în fiecare seară înainte de culcare aşează podoaba ceremonială, însemn al rangului său protopopesc, nu mai străluceşte juvae-rul ce scînteia în lumina razelor de soare. — Dar după cum aţi declarat, fuseseră ţi mai înainte în baie — spuse chestorul. Abatele privi mirat la sprîncenele dese, negre ale chestorului. După un scurt răgaz, răspunse dînd din cap : — Da. Am spus asta. — Şi cam cît timp aţi stat în baie ? — Doar cît mi-am îmbrăcat reverenda. Am intrat repede acolo fiindcă elevele, conduse de maica stareţă, mă surprinseseră îmbrăcat cam de interior. Am fost nevoit să amîn spălatul pînă după terminarea vizitei. Pe obrajii chestorului, pielea părea vînătă. Chestorul se bărbierea zilnic. Părul proaspăt tuns îi lucea ca ebenul. Era un bărbat tînăr, abia trecut de treizeci de ani. Cărarea impecabilă trăda o grijă deosebită pentru ţinută. Acum îşi netezea cu multă prudenţă părul ,avînd grijă nu cumva să-1 zburlească sau să-i strice cărarea. Acest gest îl făcu pe abate să tresară ; tăcu brusc, înghiţind în sec. Ce părere poate să-şi facă şeful poliţiei despre acest caz ? — se întrebă el, cu îndoială-îşi plecă ochii. Privi ţintă la covorul din faţa lui — tuşi uşor. De ce l-o fi descusut mereu despre momentul cînd au năvălit pe uşă absolventele clasei a patra gimnaziale ? — Cînd aţi intrat în baie, crucea mai era pe masă ? întrebarea îl tulbură pe preot. îşi mîngîia genunchii cu palma, ochii-i jucau în cap, privind încoace şi încolo, ferindu-se de ochii chestorului. Apoi îşi desfăcu 3 braţele, cu o mişcare largă, de parcă ar fi vrut să îmbrăţişeze tot mobilierul de-acolo din birou cu chestor cu tot : — Nu ştiu, mă rog frumos. Nu-mi amintesc. într-adevăr, în acest punct, memoria lui se dovedea cu totul neputincioasă. Cînd Szâbo Pista, soţul menajerei, care de altfel era şi valet al protopopiei ciocănise şi intrase, anunţîndu-1 respectuos că au sosit absolventele gimnaziului de fete să-şi ia rămas bun, reverendissimul Kulcsâr Leopold nici nu privise spre colţul mesei. Toropit încă după somn, se strecurase repede în baie. Valetul1 adunase în grabă patul, aşternînd cuvertura peste pat, apoi aranjase scaunele şi ascunsese ceaşca ,şi. rămăşiţele dejunului. Dar unde se afla în clipa aceea cruciuliţa de mare preţ şi lănţişorul de aur ? Aceasta vroia s-o ştie neapărat chestorul. Fireşte, întrebările lui sînt foarte cuviincioase: .Fiecare cuvînt al său este pătruns de cel mai profund respect faţă de corifeul bisericii locale.. Glasul lui răsună politicos. Nu vrea să pară nici exagerat de curios, nici nepăsător faţă de plîngerea protopopului. . —. Dar dacă s-o fi strecurat cumva în cameră în timp ce domnia voastră se îmbrăca ? Abatele negă dînd energic din cap. Avea o barbie lată şi fălci puternice, în părul lui negru, compact, se vedeau presărate ici-colo, fire cărunte, care apăreau mai dese pe la tîmple. Pe obrajii negricioşi, pielea era netedă, din pricina grăsimii ; mişcările lui erau violente, tinereşti ; totuşi nu era greu să-ţi dai seama că s-apropie de cincizeci de ani. — Nu — Imposibil ! Aproape strigase. . .Chestorul. îl privi scrutător : — Dar dacă Szâbo Istvân !,.. Sau menajera?... . ,. Domnul protopop protestă mişcîndu-şi violent braţele. Trupul lui greoi, pornit pe îngrăşare, tremura : — Cu neputinţă ! Stau la mine de mai bine de zece ani ! — Da. Se întîmplă însă şi minuni ! — spuse zîmbind misterios, chestorul. — Vă rog frumos să eliminăm această prezumţie. — Noi, anchetatorii, trebuie să ne gîndim la toate. — în privinţa lor însă nu poate fi nici o umbră de bănuială. Garantez eu însumi — Devenise nervos. îi veni în minte chipul palid, blînd al bucătăresei, serviabilitatea ei, atitudinea ei plină de grijă faţă de el ; şi soţul ei, Szabo Pista, mişcările lui nu prea îndemînatice, bărbăteşti, cînd trebăluiau în jurul lui ; cum scutura, cîrpa de şters praful, pocnind ca din bici cu ea, aplecat în afară de la fereastră., . Şi acum, furtul acesta !... Bănuiala... Resorturile tainice ale sistemului de anchetare al chestorului... Pe fruntea negricioasă a abatelui apărură broboane de sudoare, sticlind în picuri mari. — Cînd v-a fost adus dejunul ? — Glasul i se păru atît de îndepărtat abatelui, de parcă ar fi vorbit cineva din cealaltă odaie. Tresări, rididnd privirea : — Dejunul ? — şi-şi încruntă fruntea, parcă ar fi scormonit prin memoria sa. — Da — răspunse chestorul. — Nu-mi amintesc precis... în ori ce caz, mult mai tîrziu... Reclamantul se simţea într-o situaţie chinuitoare. Tot înghiţea în sec, tulburat şi-şi ştergea fruntea. întîmplările de azi-dimineaţă i se învălmăşeau atît de încîlciţ în cap, încît nu izbutea să şi le amintească cu exactitate. Nu-şi amintea 4 nimic cu claritate şi nu putea să găsească şirul întîmplărilor. Afurisitul acesta de furt, dispariţia cruciuliţei şi a lănţişorului, îl zăpăcise cu totul. Ei, da — dacă ar putea să susţină cu siguranţă că cruciuliţa era acolo, pe colţul mesei, cînd el sărise din pat azi dimineaţă... Da, într-adevăr sărise fiindcă dormise cam mult. Cînd se trezise şi-şi aruncase ochii pe orologiul vechi atîrnat de perete, care-şi suna moale, profund, tic-tac-ul, se speriase că a întîrziat liturghia de dimineaţa. întotdeauna încerca o bucurie deosebită, admirînd îndelung scînteierea orbitoare a nestematelor cruciuliţei — azi însă nu avusese timp să se bucure. Voise să se scoale imediat, se şi ridicase într-o rînă, îl muiase însă toropeala şi se culcase la loc. Ce-are să se întîmple dacă liturghia are să întîrzie un sfert de ceas ? Cînd somnul i se scuturase cu totul dintre gene, se hotărîse să citească măcar titlurile imprimate cu litere mari din ziarele de dimineaţă ce tocmai îi fuseseră aduse. Atunci ciocănise la uşă Szâbo Pista. El se furişase grăbit în baie. Abia îşi îmbrăcase reverenda, că şi năvăliseră absolventele pensionului confesional. Cam aşa se petrecuseră lucrurile... Numai că el uitase cu totul de cruciuliţă. Chestorul îşi întoarse faţa. îşi aprinse o ţigară. — Prin urmare, nici aşa, nici aşa — zise brunetul. — Vă asigur că şi eu aş vrea să ştiu cînd a dispărut cruciuliţa ceremo-nială — şi oftă şi el. Bătea darabana cu degetele pe genunchi. Toate întrebările acestea îi erau neplăcute, oricît de respectuos i le punea chestorul. — Totuşi, cineva a subtilizat-o ! — spuse, după un timp acesta. — Da. Aceasta e sigur — aprobă abatele. — Să nu fiţi îngrijorat. Hoţul va fi descoperit. Trupul încotoşmănit în reverenda neagră cu nasturii liliachii, suferea cumplit din pricina căldurii. Reverendissimul pornit pe îngrăşare, gîfîind în lege, abia mai prididea să-şi şteargă transpiraţia de pe frunte şi de pe obrajii rotunzi, plez-n;nd de sănătate. După ploile torenţiale din mai, năvălise brusc canicula verii. La geamurile de la etaj ale clădirilor din faţă, storurile erau lăsate, ca un scut împotriva luminii. Mai la vale, ţiglele colorate — verzi şi galbene —- ale acoperişului Băncii Agrare reflectau razele soarelui, sticlind orbitor. Seceta se întinsese pînă-n a doua jumătate a lunii iunie, canicula nu ceda. Răcoarea umedă însă care învăluia spaţiul scărilor din clădirea poliţiei, bine apărată oricînd de zidurile groase şi treptele de piatră, nu putea fi izgonită de dogoarea verii. în sfîrşit, în vreme ce cobora domol şi plin de prestanţă, cu pîntecul puţin ieşit înainte, sprijinindu-se cu mîna de balustradă, abatele răsuflă cu plăcere. Se şi opri o clipă să savureze adierea blîndă ce se ridica dinspre poarta mare de stejar. Şi atunci, încercînd să-şi pună în ordine gîndurile, fu cuprins de îndoială. Oare a procedat bine informînd poliţia de dispariţia cruciuliţei ? Oare poate să aibă încredere în promisiunea chestorului, de mai multe ori repetată, că are să cerceteze cazul cu toată discreţia posibilă ? Fiindcă, dacă vestea despre furt ajunge în gura oraşului şi se porneşte în jurul lui şopotitul, cleveteala... Ah, atunci !... îl apuca ameţeala, cînd se gîndea la asta. îndată după plecarea abatelui, în biroul chestorului intră un gardian îm^-brăcat în uniformă cafenie, cu moletiere pe picioare — şi anunţă un nume. Chestorul însă, fără să mai privească la gardian, dădu negativ din cap. Pe urmă se ridică de la masa lui învelită cu postav verde, se apropie repede de uşa capitonată 5 ce dădea în anticameră, unde cîteva persoane îşi aşteptau rîndul la audienţă şi răsuci cheia în broască. Cu paşi sprinteni se întoarse la masa de lucru şi apăsă pe un buton secret, ascuns sub marginea tăbliei. în clipa următoare, pe uşa folosită numai de chestor şi de subalternii săi imediaţi, pătrunse un bărbat tînăr, cu înfăţişare de tuberculos, cu obrajii scofîlciţi, îmbrăcat în uniforma cenuşie a ofiţerilor de poliţie. — Trimite-mi te rog pe şeful secţiei penale ! — ordonă chestorul. — înţeles ! — răspunse tînărul înclinîndu-se. — Şi să nu fim deranjaţi ! — înţeles ! — Să nu tot deschideţi uşa ! — 'Ţeles ! Tînărul cel palid se şi supuse îndată ordinului. Şeful secţiei penale era un bărbat cît toate zilele, veşnic neras, cu părul vîlvoi, vulpe bătrînă în meseria lui. Dornic de mari aventuri poliţiste, Sherlock Holmesul adormitului orăşel ascultă fără o tresărire întreaga poveste a dispariţiei cruciuliţei de aur şi a lănţişorului ei, însemn al rangului protopopesc al abatelui-Asculta, aproape plictisit. Cînd chestorul îl privea de sub sprîncenele sale groase, el numai dădea din cap, cu un calm nemărginit, arătînd un chip aproape adormit ; pînă la urmă aceasta 1-a scos din sărite pe neastîmpăratul chestor, care ţipă : — Notează-ţi numele ! — E de prisos, să trăiţi. — Dar eu cu cine vorbesc ? Cu pereţii ? — O să vină şi timpul să notăm. Să începem întîi cercetările. — Te rog să anunţi imediat parchetul. ' — Păcat să ne grăbim. Mai întîi... — S-anunţi parchetul. Ai înţeles ? — înţeles, să trăiţi. Din partea mea, pot să-1 anunţ, însă... — Şi să telefonezi legiunii de jandarmi. în prima clipă, şeful secţiei penale nu izbuti să-şi dea seama de intenţiile chestorului şi nu înţelese sensul măsurilor plănuite. Lui, personal, nu-i convenea să amestece şi alte autorităţi în munca sa. îi plăcea să cerceteze singur cazurile. Chestorul însă era îmboldit tot mai mult de pasiunea acţiunii : — Acum ! Să telefonezi imediat. — Totuşi, mai întîi... — încercă să explice ceva comisarul. Chestorul însă, nerăbdător, îl întrerupse : — O parte dintre eleve au şi avut timp să plece ! Aha ! acum înţelegea ce urmăreşte chestorul. Chipul i se lumină. Dădu din cap cu un gest mai pronunţat decît pînă atunci. Rămase însă nemişcat, de parcă ar fi înţepenit acolo. Chestorul cel subţirel şi neastîmpărat privi încruntat la ceas şi fluieră lung : — Phii ! e-aproape unsprezece. Dar mişcă o dată şi telefonează ! Ce, eu vorbesc cu pereţii ? Comisarul însă nu se clinti nici acum. Clipea cu ochii mijiţi, ceea ce la el era semnul unei profunde cugetări. Spuse morocănos : — Szâbo acela, despre care aţi pomenit şi menajera trebuie reţinuţi. Şi cît mai urgent. — Păi, reţine-i. — Trimit imediat să-i ridice. — Dar, la toţi dracii, mişcă o dată ! 6 Urnindu-şi greoi trupul mătăhălos, comisarul mormăi ceva, dar chestorul nu înţelese ce spune. Nu putea suferi calmul netulburat al comisarului de la secţia penală. De-aceea îşi fac de cap în oraş pungaşii, spărgătorii şi tot felul de haimanale, fiindcă şeful acesta e-aşa de leneş, atît de nepăsător încît nici prăbuşirea acoperişului poliţiei nu l-ar clinti din albia lui. II. Brigadierul silvic aştepta autobuzul ce trebuia să sosească îndată după prînz. Era cu capul gol ; pălărioara lui verde de vînător, împodobită cu o pană pestriţă de pasăre, o lăsase acasă din pricina căldurii. Aerul se aşezase ca o lespede fierbinte peste sat şi numai rareori tresărea, cînd trecea peste uliţe cîte o rîndunică în zboru-i săgetat. Alături de brigadier mai aşteptau două ţărănci cu basmale pe cap. Cînd una, cînd alta ieşea în mijlocul şoselei şi cu palma streaşină la ochi, scruta în zare : oare nu mai vine autobuzul ? Mai mult însă, pîndeau cu ochii grijulii, desagii aşezaţi în umbra prăvăliei, alături de cîteva coşuri. Duceau ouă, verdeţuri şi alte alimente la Sovata, localitate balneară cu rost important în economia regiunii, în timpul sezonului. Dintr-un coş, strîns acoperit cu o merîndare îşi iţea capul un pui roşcat şi moţăia cu ciocul căscat de sete. Nerăbdarea îl cuprinse şi pe brigadier. Mereu îşi scotea ceasul de buzunar, legat cu un lanţ lung, şi se uita la el. Scruta şi el depărtarea, dar nicăieri, nici o mişcare nu se vedea. Autobuzul nu venea încă, iar oamenii din sat erau cu toţii pe cîmp. — Poate că întîrzie ! — spuse una dintre ţărănci. Brigadierul răspunse după cîteva clipe : — încă nu-i în întîrziere. — Ar trebui să vină doar ! Femeia ieşi în şosea, privind la soarele fierbinte, dogoritor. — Mai sînt cîteva minute — spuse brigadierul. Parcă şi timpul trece mai uşor, dacă mai schimbi o vorbă-două cu cineva— Călătoriţi undeva ? — Nu ! răspunse bărbatul. — Nu? — îmi aştept fetiţa. — Da ? pe Erzsike ? — Pe Erzsike. — De la oraş ? — De la oraş. — Trebuie să fi crescut mare domnişoara... — A absolvit a patra, spuse brigadierul. Femeia tăcu, contenindu-şi întrebările şi privind în altă parte. Cealaltă femeie, mult mai scundă şi mai rotunjoară decît prima, n-avea o fire prea prietenoasă. Tot privea, examinînd cu atenţie bocancii brigadierului, care erau plini de praf, aşa cum toate erau prăfuite acum la ţară ; pînă şi pe acoperişuri, praful era de-un deget şi năpădise şi frunzele pomilor, care atîrnau ca nişte aripi de pasăre rănită. Se vedeau şi urme de noroi, printre crampoanele de fier prinse în talpa groasă a bocancilor. Brigadierul se scula cu noaptea-n cap ; zorile îl aflau căţărîndu-se prin munte, prin sihla pădurii statului, pe unde cîte un pîrîu săpase albii adînci, cu malurile lutoase, abrupte. Era timpul să stabi- 7 lească precis pagubele pricinuite astă iarnă de vămuitorii pădurilor statului. Poate şi acum ar fi rătăcit pe-acolo, dacă n-ar fi trebuit să vină acasă în grabă, adus de datoriile lui de părinte : s-aştepte el la staţia de autobuz, întoarcerea de la şcoală a fiicei sale. în cinsprezece ani de cînd s-a dedicat ocrotirii acestei împărăţii a bătrînilor arbori, Sebestyen Erno şi-a alcătuit un adevărat sistem care să împace obligaţiile sale de părinte cu datoria lui de pădurar. Abia acum înţelegea ce noroc a fost că familia lui n-a sporit mai mult, oprindu-se la această unică fiică ; chiar şi aşa, creşterea ei, şcoala, asigurarea viitorului ei i-au provocat şi-i mai provocau apăsătoare griji materiale. Sebestyen Erno încă nu ajunsese la patruzeci de ani, dar pe obrajii lui, viaţa trăsese brazde adînci. Pe la capetele mustăţii se repezeau în jos două cute adînci, dînd obrajilor, altădată rotunzi, o expresie aspră, voluntară, posomorită. Ei, dar n-o să fie mereu aşa, de-acum o să fie mai uşor... — îşi spunea şi speranţele îi dădeau putere să înfrîngă zi după zi greutăţile. Adevărat, în ultima vreme, leafa i-a fost simţitor trunchiată prin aşa numitele „curbe de sacrificiu" : casierul ocolului doar dădea din umeri, cînd se ducea după salariu ; veşnic trebuia să cerşească avansuri ; leafa lui pe trei luni se împotmolise pe undeva. Oricum însă, viaţa avea să le fie mai uşoară de-acum ; n-o să mai fie taxele la pension, pentru Erzsike. Ea şi-a încheiat în acest an studiile gimnaziale, la toamnă n-are să se prezinte la examenul de admitere într-a cincea ; îi ajungea patru clase medii. La ce ar fi urmat mai departe ? ; tot nu i-ar fi folosit la nimic diploma.-La urma urmii, soarta ei tot bucătăria avea să fie, iar mînuirea lingurii de lemn nu cere studii înalte; mama unei familii modeste ştie cum să-şi înfăşeze copilul şi fără diplomă de bacalaureat. Astfel de gînduri şi altele asemenea îl preocupau pe brigadierul Sebestyen. Noianul de griji învălmăşite în mintea lui nu-1 părăsea nici în ziua aceasta de bucurie, cînd, în răstimpuri, îl străfulgera emoţia întoarcerii fiicei sale. Brigadierul se întoarse brusc spre stînga. Chipul lui se învioră. îl zărise, la vreo zece paşi mai încolo pe şeful de post, stînd pe podeţul din faţa unei case. Zăbovea acolo, însoţit de un jandarm, căutînd parcă umbra. Sebestyen schiţă un gest spre pălărie, dar n-o avea în cap. Se înclină, salutîndu-1 pe plutonier. Acesta însă se întoarse cu spatele, de parcă nici nu l-ar fi observat, şi începu să-i explice ceva jandarmului. Poate într-adevăr nu 1-a observat pe Sebestyen ; acesta însă ar fi putut jura că adineauri se uita spre el. Acum vorbi ţăranca cea scundă, durdulie, arătînd spre jambierele .brigadierului : — Spuneţi-mi, vă rog, nu-i cald vara cu astfel de ciorapi ? La întrebarea aceasta, bărbatul privi la picioarele sale. Purta jambiere de lînă, pînă la genunchi. Răspunse sec : — Se obişnuieşte omul cu toate. — Totuşi, trebuie că ţin de cald — spuse femeia compătimitor. — Nu poţi umbla prin pădure în pantofi şi şosete. — Asta-i adevărat, încuviinţă femeia cea durdulie. Şeful de post se întoarse iarăşi, Sebestyen chiar avu impresia că-1 spionează cu coada ochiului. Să fi vorbit despre el cu jandarmul ? îi salută iarăşi, înclinîndu-se şi făcu şi un semn cu mîna, ca să fie observat. Dar ce naiba ? A orbit plutonierul, de nu-1 vede ? Atitudinea aceasta şi privirile posomorite ale plutonierului au înfipt un cui în mintea brigadierului ; n-avu însă timp să-şi mai bată capul cu aceasta ; în depărtare, apăru autobuzul tixit de călători, clătinîndu-se greoi ca o raţă uriaşă. 8 Cele două femei, ca nişte păsări alb-negre stîrnite, cuprinse de nelmişte îşi strînseră în grabă mare bagajele. Sub şervetele întinse peste coşuri se auziră cîrîituri şi zbateri de aripi. Femeile, îmbrîncindu-se una pe alta, ieşiră în mijlocul drumului parcă ar fi fost într-o întrecere, care din ele se înghesuie mai întîi în burta enormă a maşinii, în aerul înăbuşitor duhnind a usturoi, deşi geamurile erau toate lăsate. Erzsike îl zărise pe tatăl-său prin geamul autobuzului care încetinise. Fata începu de departe să facă semne, agitîndu-şi batista în înghesuiala din maşină, parc-ar fi vrut să-şi întindă aripile şi să-şi ia zborul din colivia hodorogită. Pe chipul ei lucea un surîs senin. Brigadierul uită de plutonier. Monstrul se opri. Din trupul lui de fier se revărsa dogoare, iar în urma lui, un nor gros de praf înecase casele. Erzsike sări sprintenă, uşoară, de gîtul tatălui-său. Parc-ar fi zburat, ca un fluture, abia atingea pămîntul cu picioarele. Bărbatul însă nici nu se clinti. Rămase nemişcat ca un bolovan de piatră, îşi desfăcu numai braţele, apoi le închise, ca pe nişte copcii de fier, strîngînd la piept pe oaspetele cel drag. Sebestyen era o fire sensibilă şi se emoţiona uşor. în clipa aceasta, inima i se muiase de duioşie. Astfel de scene îl impresionau întotdeauna. — Gîndăcelul tatii, scumpul meu gîndăcel ! în sfîrşit, iată-mi-te acasă ! — murmură cu glas gîtuit, cu ochii sticlind de fericire. — Ce mai faci tu, dragă ?' Ce noutăţi mi-ai adus ? Toate bune ? Nimic rău ? — şi nici nu se gîndea să se desfacă din îmbrăţişarea strînsă a braţelor ei goale. în bucuria şi emoţiile revederii uitaseră cu totul de bagaje. Taxatorul însă, cu mînecile suflecate, se şi căţărase pe acoperişul vehicolului şi începuse să deznoade legăturile prelatei. Un timp, tot căută după bagaje, pe urmă părîndu-i-se prea lungă scena, spuse cu oarecare imputare în glas, adresîndu-se tatălui şi fetei : — Cîte bagaje au fost, mă rog frumos ? ! — Acela, acela... Tocmai acela care-1 ţii în mînă, e unul. Taxatorul mormăi : — Vă rog să fiţi atentă, fiindcă după ce-am plecat o dată, nu-mi mai iau nici o răspundere. Ce-a rămas, a rămas ! Ştrengarul însă cunoştea bine bagajele. Le alese tocmai pe cele patru care trebuiau coborîte. După ce autobuzul plecă, brigadierul luă bagajele şi porniră pe drumul principal, prin praful pînă la glezne, cotind în curînd pe ulicioara ce ducea la. locuinţa brigadierului. — Toate au mers bine la examen, numai că, tată, ştii... Brigadierul privi pieziş la ea : — Numai ? — La istorie... Bărbatul se opri pentru o clipă în loc : — Doar n-ai rămas corigentă... Glasul fetei mai tremura încă de bucuria revederii. — Vai, dar cum se poate ? — rîse şi uliţa răsună de hohotele ei. — Cît ai luat ? — Şapte. — Destul de bine. — Dar dacă aş fi primit altă temă... 9> — Şă nici nu-ţi pese. Bine că eşti acasă. Maică-ta o fi auzit desigur că a sosit autobuzul. Acum ne pîndeşte din cerdac. Toată dimineaţa a cocălit, bătrîna lui Balint încă din zori a tăiat doi pui. Asta-i bine. Erzsike-i flămîndă. Abia acum îşi dă seama. Doar azi dimineaţă şi-a băut cafeaua fără pîine. Erau cu toate foarte emoţionate, fiindcă urma să meargă să-şi ia rămas bun de la măria-sa reverendissimul protopop şi mai erau şi emoţiile călătoriei. Ziua aceasta a fost ca un vis, o zi deosebită... — Şi micuţa Kati ce mai face ? întrebă, îndreptîndu-şi spre tatăl său privirile ochilor ei mari albaştri. — O, Kati a devenit o adevărată domnişoară. Veşnic stă pe prag şi toarce. Ai să vezi, şi ea te aşteaptă. Kati era o pisicuţă, care văzuse lumina zilei pe la Paşti. Le-o făcuse cadou o vecină şi Erzsike se jucase mult cu ea în timpul vacanţei de paşti, legîndu-i de gît o fundă roză. Tot ea o şi botezase Kati. Brigadierul îşi simţi degetele amorţite de apăsarea sforii cu care erau legate pachetele. Se opri să le schimbe. Şi mai simţea nevoia să-şi şteargă transpiraţia de pe faţa-i brăzdată. Observă atunci că plutonierul vine în urma lui însoţit de jandarm. Nasturii lui de alamă şi eghileţii de pe umăr sticleau în soare. Cînd brigadierul se opri, îşi domoli şi el paşii, privind înlături şi tuşind şi el. Sebestyen mai zăbovi, îşi mai încetini mersul, pentru ca jandarmii să-i ajungă să deie mîna cu ei. Ei însă veneau tot mai alene evitînd parcă anume în-tîlnirea. Atitudinea lor era ciudată. Sebestyen nu putea să şi-o explice. Ciudat. Foarte ciudat. Sebestyen îşi dădu seama că plutonierul nu vrea să se întîlnească cu el. Totuşi pe el îl urmăreşte. Era limpede. Pe el îl pîndise şi la autobuz. Era o situaţie de neînţeles. Doar plutonierul ciocnea bucuros cîte un pahar cu el, seara, dacă se întîlneau în încăperea din dos a circiumei, la aşa numita masă albă, iar în după amiezele de vară, cînd brigadierul se nimerea prin sat, sorbeau cîte o halbă de bere împreună. Se şi tutuiau. Iar acum se poartă de parcă nu l-ar fi văzut în viaţa lui pe Sebestyen. Fruntea brigadierului se întunecă, parc-ar fi trecut un nor peste ea. Asta lipsea, să înceapă jandarmeria să adulmece pe urmele lui. Ce-o fi avînd cu el ? L-o fi denunţat cineva ? Cinstea lui era nepătată. Mîna lui era curată. N-a primit niciodată nici un fel de „cadouri" de la cei cu care avusese de furcă în exerciţiul funcţiunii sale de brigadier silvic. Niciodată nu încălcase instrucţiunile ce le primise de la superiori. Mîna lui nu era murdărită de bacşişuri. Tatăl şi fiica îşi continuară drumul, Sebestyen însă deveni tăcut, trăgîria1 cu coada ochiului în urmă, pîndind dacă-1 urmăresc jandarmii. în stînga, şirul neregulat de case se sfîrşea, urmat de gardul de nuiele al unei livezi întinse ; dincolo, mai la deal se cocea în soarele dogoritor un lan mare de grîu. Spicele începuseră să pălească. în faţa livezii, pe cealaltă parte a uliţei, se zărea casa brigadierului silvic, pitită într-un pîlc de brazi. Cînd îşi zări soţul ţeapăn cu bagajele în mînă, soţia brigadierului coborî treptele cerdacului sprintenă, cu braţele deschise. în urma femeii porni şi pisica mieunînd, încurcîndu-i-se printre picioare. — Erzsi ! Micuţa mea ! Erzsike ! Dragoste ! strigă mama, bătînd din palme. La auzul strigătelor apăru în uşă şi chipul încreţit al bătrînei Balint, ucigaşa puilor. îşi căscă gura fără dinţi, iar cutele obrajilor se strînseră toate pe la colţurile buzelor şi ale ochilor. Această schimonoseală închipuia un zîmbet pe faţa .10 bătrînei. Mai făcu un pas şi se opri în prag-, ţinînd în mîini un cuţit mare de bucătărie şi un capac de oală. In clipa aceea şi jandarmii i-au ajuns din urmă pe tatăl şi pe fiică-sa. Erzsike, de emoţie nu nimerea zăvorul portiţei, încercînd să intre, iar dinăuntru se chinuia mama smucind de clanţă. Folosindu-se de momentul acesta, plutonierul se apropie de Sebestyen şi în sfîrşit dădu mîna cu el. Nu spuse însă nimic. Clipi numai din ochi şi brigadierul simţi cum îi năvăleşte sîngele în cap. Ce să însemneze acest clipit al ochilor ! Şeful de post îl prinse uşor de braţ, îl trase de o parte şi-i şopti cu compătimire la ureche : — Nu te supăra, dragul meu, dar... — Poftim, poftim ! — se bîlbîi Sebestyen, căutînd nervos buzunarul de la spate al pantalonilor să scoată tabachera şi să-1 îmbie cu o ţigară pe plutonierul, care în vestonul său alb părea mult mai negru decît era. — O datorie foarte neplăcută, crede-mă... Brigadierul ridică din sprîncene : — Ce e ? ce-i neplăcut ? şi mîna-i căzu inertă, încetînd să mai caute ta-ibachera. — Păi asta... că tocmai eu... — Nu înţeleg nimic... — spuse brigadierul. între timp, fiica şi mama, nebăgînd în seamă schimbul de cuvinte al bărbaţilor, se îmbrăţişau. Portiţa se deschisese, fata intrase, tatăl şi jant ^ ^ aă-seseră afară. I - p Plutonierul tuşi. îl stringea gulerul vestonului. Se pare că din \ j^ută cînd îmbrăcase ultima dată acest veston, omul se mai îngrăşase. Sau intrase la spălat vestonul. — Am ordin, spuse privind1 prin aer, parc-ar fi urmărit zborul rînduneîelor. — Ce fel de ordin ? Eşti aşa de misterios. — Trebuie să perchiziţionez bagajele. Sebestyen era uluit. Pălise. Tremura de emoţie. — Astea ? — întrebă arătînd spre bagaje. — Nu înţeleg. Plutonierul lăsă să-i alunece cureaua puştii de pe umăr pe braţ. Şi el privea la cele două valijoare şi la pachetele învelite în hîrtie. — Dar pentru ce ?... Nu înţeleg... bîigui brigadierul. Soţia lui Sebestyen, care în emoţiile revederii, nu observase scena ce avusese loc între soţul ei şi plutonier, se-apropie ţinînd îmbrăţişată pe fiică-sa şi cu simplitatea gospodinelor de la ţară, întinse mîna plutonierului : — Ce drăguţ din partea dumitale, că tocmai acum, cu prilejul acesta fericit pentru noi... Plutonierul privea cu reţinere mîna întinsă spre el. Doamna Sebestyen continuă : — Făceţi-ne onoarea. Poftiţi la modesta noastră masă. Plutonierul îşi simţea gulerul sugrumîndu-1. Tuşi. Dar nu luă mîna femeii. Cine ştie ce secrete ascund bagajele acelea ? — Invită-1, Erno, şi tu pe domnul plutonier, insistă femeia. Privind însă, sincer însufleţită, la soţul ei şi văzîndu-1 palid şi înmărmurit, vorba i se înecă în gît. Uimită se uită cînd la unul, cînd la celălalt. Şi deodată, se sperie. 11 III. în oraş apăreau două cotidiane, concurîndu-se sălbatic în transmiterea ştirilor senzaţionale. în fiecare dimineaţă pe străzile buimăcite, abia trezite din somn, urlicii răcneau înşirînd uluitoarele evenimente ale zilei precedente. Spre prînz, urlicii se întorceau gîfîind, leoarcă de sudoare să facă socoteala, la dughenele pe care între ei, în semn de stimă, le numeau administraţie. Administraţia şi redacţia se aflau îngrămădite în cîte o singură încăpere, împăcînd principiul economiei şi activitatea redacţiei cu interesele materiale ale ziarului. în faţa unicei încăperi strimte, întunecate, ocupate de ziarul „Ultimei ştiri", un bărbat slab, puţin adus de spate, cu faţa osoasă, aşteaptă întoarcerea vînzăto-rilor de ziare. E unchiul proprietarului. El se ciorovăieşte cu urlicii. Soţia lui se plimbă cam 'de un ceas, legănîndu-şi trupul bine clădit pe sub umbra copacilor ce mărgineau strada uşor înclinată, pîndind cu coada ochiului la uşa redacţiei. Şi ea aşteaptă întoarcerea urlicilor. Are nevoie de bani, să cumpere ceva pentru prînz. E din ce în ce mai nerăbdătoare. Vremea-i tîrzie, în curînd măcelăriile se închid. Cum vînzătorii de ziare întîrzie, multe nu sînt de făcut la administraţie. Unchiul proprietarului stă în pragul uşii deschise rezemat de uşcior, cu mîinile încrucişate pe piept şi priveşte nepăsător la călcîiile femeilor care trec prin faţa lui. Fireşte, cerberul administraţiei nu-i preocupat numai de picioarele femeilor, în acelaşi timp ţine sub observaţie concurenţa. Pe cealaltă parte a străzii, ceva mai la vale, tot cu uşa deschisă pînă-n perete, se cască spre asfaltul muiat de dogoarea lui iunie redacţia ziarului „Evenimentele Oraşului". Pînda — sub aparenţă de nepăsare — a administratorului ziarului „Ultimele ştiri", are un scop deosebit : vrea să spioneze cam cît sînt de mari teancurile de ziare cu care se întorc urlicii. Deodată omul se desprinde de usciorul uşii, mîinile-i cad de pe piept, cu mişcări domoale întoarce spatele picioarelor şi şoldurilor femeieşti. Dispare pe uşa redacţiei „Ultimelor ştiri". Administratorul se adresează nepotului — care-i şi redactor şef şi care în acest timp decupează cu însufleţire tăind cu foarfecă o ştire importantă dintr-un ziar. (Ştirea relatează cum a scăpat un crocodil dintr-un circ american şi-a pornit în goană pe străzi, înspăimîntîndu-i pe trecători). Glasul care-1 deranjează pe redactor din activitatea lui febrilă — e tulburat şi enigmatic : — A plecat ! — atît şopteşte unchiul. Nepotul întrerupe tăiatul. — Poftim ? S-a întîmplat ceva ? Directorul urlicilor s-apleacă pînă la urechea nepotului : — A ieşit din redacţie ! spune tulburat. Prim redactorul Aba Gyula aruncă foarfecă : — Cine ? — El ! — şuieră bărbatul cel slab arătînd cu degetul înapoi peste umăr. în acest scurt şuierat nu-i nici o indicaţie cu privire la persoana al cărei nume unchiul nu vrea să-1 pronunţe ; e evident însă că cel care 1-a tulburat pe bărbatul slăbănog din contemplarea picioarelor femeieşti, nu poate fi decît redactorul ziarului concurent. 12 Domnul primredactor Aba sări în picioare răsturnînd scaunul. Se repezi apoi cu avînt spre cuiul ce servea de cuier, în care atîrna pălăria lui tare de paie. Şi-o îndesă repede în cap. Se răsuci apoi dintr-un zvîcnet spre alt cui în care se-afla agăţat bastonul1 său, imitaţie de bambus ; apucă cîrja bastonului cu energie, ca un luptător pregătit de bătălie. Cu obrajii proaspăt raşi, aprinşi de febra emoţiei, se repezi pînă-n prag. Acolo se opri brusc şi întorcîndu-se, întrebă : — încotro a luat-o ? — La vale — răspunse unchiul arătînd cu mîna. — Oare unde ? N-ai văzut ? — De unde sa ştiu ? Am văzut numai că a ieşit. — Excrocul ! — şuieră duşmănos primredactorul. Pe urmă, porni hotărît pe stradă. Doar că nu alerga. Iar privirile sale scurmau, să-1 descopere pe co^rYent şi să-1 urmărească. Şeful ziarului o 'j, trecu tocmai în clipa aceea colţul, ieşind în piaţa centrală, o adevăra '•" ,.<^, I asfalt, goală, pustie, care acum se transformase parcă într-o vatră d\. ^.f. Aba Gyula, cu barba-n piept ca un taur pregătit să împungă, ieşi în arenă. La vremea aceasta numărul trecătorilor s-a rărit. Soarele s-a ridicat la zenit, umbra copacilor din marginea trotuarelor s-a închircit. Cu mic cu mare, locuitorii oraşului se risipesc pe malurile rîului'la scaldă şi în timp ce plaja ştrandului vier-muieşte de trupuri bronzate, străzile devin aproape pustii. Mulţi s-au şi culcat să-şi doarmă somnul de după amiază, deşi pe terasa restaurantului din colţ, sub umbrele mari de soare, chelnerii abia acum aştern feţele de masă, pentru prînz. Clinchetul tacîmurilor s-amestecă cu semnalele maşinilor şi cu zdrăngănitul chinuit al autobuzelor. — Bestia ! Totdeauna pescuieşte ceva senzaţional, de care „Ultimele ştiri" nici nu visează ! — îşi spune Aba Gyula furios. îşi simte gura amară. în vara asta încă n-a fost niciodată la scăldat. Veşnic trebuie să adulmece. Viaţă de sclav ! în ciuda tuturor eforturilor, tirajul ziarului scade zi de zi. Uneori simte aproape fizic că numai un fir de pai îl mai ţine la suprafaţă în puhoiul crizei. Situaţia-i aproape disperată. Constată tot mai des că directorii întreprinderilor nu prea primesc cu dragă inimă vizitele sale ; de cele mai multe ori chiar se •eschivează. A scăzut şi publicitatea, deşi „Ultimele ştiri" au acum un tarif de-a dreptul ridicol. Domnul primredactor parcurse în goană drumul pînă la colţ. Acolo se opri gîfîind ca un ogar ce urmăreşte vînatul. Sufla greu, sfornăind. îşi dădu capul pe spate, parc-ar fi adulmecat, iar cu ochii căuta înfrigurat în toate părţile. Nici urmă îrssă de celălalt proprietar de ziar, de bătrînul şobolan înrăit. Era evident că numai la poliţie putea să fie. Altă instituţie de unde să afle ştiri, nu se află pe aproape. Spre norocul primredactorului „Ultimelor ştiri", bătrînul Czodik Samu se mişca greu pe picioarele sale pline de varice, deşi se ajuta şi el tot cu bastonul j de promenadă. îşi tîrşea din greu paşii, îl dureau bătăturile din talpă, iar pe ( deasupra, ca să păstreze cele mai bune relaţii cu toată lumea, mergînd pe stradă, \ Împărţea în dreapta şi-n stînga plecăciuni respectuoase, surîsuri binevoitoare şi ! mereu îşi ridica prevenitor pălăria ; se mai şi oprea din cînd în cînd să schimbe * o vorbă două cu cunoscuţii. Aşa se face că Aba,. gonind din toată puterea izbuti să-1 ajungă tocmai pe scările poliţiei şi chiar, printr-un ultim efort, să-i treacă înainte şi să năvălească primul în biroul comisarului şef al secţiei penale. 13 Apariţia lui fu atît de neaşteptată, încît comisarul privi mînios şi mirat la el : — Ei, ce noutăţi, domnule redactor ? — îl întrebă nedumerit. Prim redactorul abia-şi ţinea răsuflarea. Suferea. îşi descheie sacoul şi cămaşa, frecîndu-şi cu palma pieptul păros, parcă s-ar fi temut să nu leşine. Sudoarea şiroaia pe el. — Servus. Am venit să cer informaţii despre... Aba se încurcă. Tremurînd îşi smulse batista din buzunar. înainte de a-şi fi încheiat fraza, s-auzi o bătaie moale, nevolnică în uşă. Celălalt primredactor, pe care Aba îl lăsase în urmă, făcuse şi el o ultimă sforţare, repezindu-se după el, şi ameţit pe jumătate se prăbuşi pe primul scaun aflat la îndemînă în biroul şefului secţiei penale. Cei doi prim-redactori se priveau cu atîta duşmănie, încît ochii lor păreau că varsă flăcări, în sălbatica încăierare pentru pîine. — Pofteşte ! Ia loc şi tu — spuse comisarul lui Aba, arătîndu-i un scaun.. Auzind această invitaţie Czodik Samu simţi ca un junghi în inimă. Destul de rău pentru el, dacă ăştia doi se tutuiesc. Aceasta practic înseamnă că secţia, penală a poliţiei avantajează concurenţa. Deci să fim cu ochii în patru ! Bătrînul redactor îşi scoase din buzunar carnetul zdrenţuit. Comisarul îl privi scrutător. La naiba, doar n-or fi mirosit şi ăştia istoria cu podoaba rituală a protopopului. Groaznic ! Nimic nu poţi ascunde de ei. îşi bagă nasul în toate. — Stau întotdeauna cu plăcere la dispoziţia reprezentanţilor presei. Acum. însă... deocamdată... Czodik îşi scoase şi el creionul şi-şi aşeză ochelarii pe nas. Şeful secţiei penale protestă speriat : — Vă rog să nu scrieţi. E prematur. Aceste cuvinte au izbit atenţia veşnic trează a ziariştilor. E limpede că la poliţie se întîmplă ceva senzaţional. Dar ce anume ? Aba aruncă o privire otrăvită spre Czodik. Bătrînul şobolan desigur ştie. De-aceea a intrat şi s-a aşezat aşa de sigur de sine, scoţîndu-şi carnetul şi creionul. Poate a fost chemat chiar la poliţie. Nu-i nici un secret că „Evenimentele oraşului" are un tiraj mai mare şi de aceea îl avantajează. Cine ştie ce ştire interesantă zace în sertarele poliţiei şi vor s-o ascundă de reprezentantul „Ultimelor ştiri". Aba se străduia să-şi păstreze sîngele rece şi demnitatea. Cu mişcări calme, şi-a scos ca într-o doară carnetul din buzunar, apoi creionul şi s-a apropiat de masa comisarului, dîndu-şi toată importanţa cuvenită. — Să ştiu şi eu despre ce-i vorba, dacă nu cumva ştiu. — încă nu ! încă nu ! — spuse comisarul surîzînd misterios. — Mai tîrziu, cînd va fi timpul. Fiţi liniştiţi, domnilor ; toate la timpul lor. Faţa lui Czodik se lungi : — La ce faceţi aluzie ? Comisarul făcu gesturi de protest în aer : — Am să vă spun totul, şir cu şir, cînd va sosi timpul. Cercetăm un caz deosebit. Extraordinar ! Senzaţional, domnilor ! Nu vă pot însă spune nimic deocamdată. De aceea vă şi rog să nu mă întrebaţi, n-am să vă spun nimic. — Şi cum îşi rezemă spinarea lată de spătar, scaunul scîrţîi sub el. — O să vedeţi ce lovitură de maestru am să dau ! — Şi-şi repezi pumnul în aer, arătînd lovitura. Deja... deja... Dar nu acum, ci mai tîrziu, cînd totul se va fi isprăvit, cînd cazul are să fie închis pentru poliţie. 14 Aluziile, cuvintele misterioase rostite i-au pus pe jar pe ziarişti. Erau amîn-doi disperaţi că celălalt ar putea pune mîna mai repede pe ştirea senzaţională. Parcă ar fi fost lipiţi de scaun, acolo în biroul comisarului. Şi-şi aruncau pe furiş priviri de sălbatecă invidie. Curgeau întrebările, dar şeful tăcea, iar surîsul său devenea tot mai misterios. Se juca cu ei, ca pisica cu şoarecele. Fireşte, era convins că ştirea despre furtul cruciuliţei se strecurase deja în redacţii, ce altceva i-ar fi adus acolo pe aceşti ziarişti flămînzi de ştiri senzaţionale ? El însă tăcea. Pe urmă însă, se ridică decis şi cu un gest neaşteptat, arătînd uşa, spuse : — Regret, nu mai pot sta la dispoziţia dumneavoastră. Am treburi urgente. La revedere, domnilor. Cu acest prilej Aba fu neobişnuit de curtenitor cu colegul său. I-a deschis uşa, lăsîndu-1 să iasă înaintea lui, numai că nu 1-a îmbrîncit afară. Iar pe el 1-a împins afară comisarul, cu destulă politeţe. Czodik însă mereu privea în urmă, nu cumva concurenţa să rămînă şi să vorbească între patru ochi cu comisaru!. Se despărţiră numai la ieşire, fără să se salute. Tocmai cînd cei doi ziarişti ieşeau de la poliţie, un funcţionar de la Tribunal părăsea restaurantul din colţ. După ce dăduse pe gît un ţap de bere, funcţionarul rîgîi, opriridu-se o clipă în faţa restaurantului ; cînd observă că Czodik porneşte într-acolo, se grăbi să-i iasă în drum. Desigur, presa are în buzunar secretul poliţiei. Funcţionarul îl opri pe Czodik, care mergea încet, preocupat. — Toată cinstea, stimate domnule primredactor, toată cinstea. — Am onoarea, răspunse ursuz bătrînul. Ochii funcţionarului sticleau de curiozitate : — Mîine o să citim în ziar, nu-i aşa ? — Păi... O să vedem... o să vedem... — Desigur, în prima pagină... — Depinde. — E-o ştire extraordinară, domnule ! Primredactorul nu se mai grăbea : — La ce vă referiţi ? — Cum la ce ? La cruciuliţa de aur. — Aa ? Cruciuliţa ? Să vedem. Depinde. Vorba vorbă aduce. Funcţionarul de la Tribunal, îmbătrînit în atmosfera de bîrfă a orăşelului, cotcodăcea ca găina care a descoperit un grăunte. Mai scăpă cîteva cuvinte şi despre ceea ce se şoptea prin birourile Tribunalului privitor la dispariţia misterioasă a cruciuliţei de aur. Czodik îşi scoase din buzunarul de la piept trabucul pe jumătate fumat, pe care-1 stinsese cînd pornise spre poliţie, şi îl aprinse iarăşi. Răspîndind miros de tutun, se porni să culeagă amănunte despre podoaba rituală, care, după cum aflase, dispăruse în primele ore ale dimineţii de pe masa domnului abate, împreună cu lănţişorul de aur ! în capătul de sus al străzii se vedea pierzîndu-şi vremea un pensionar foarte bătrîn, care privea mereu la uşa redacţiei „Ultimelor ştiri", pîndind ceva. Era o apariţie ciudată ; cine îl zărea, trebuia neapărat să se întoarcă şi să-1 măsoare din cap pînă-n tălpi. Pe lîngă nişte urechi găunoase, spînzurau favoriţii cărunţi şi cîrlionţaţi ; purta guler tare de celuloid şi lavalieră neagră. Văzîndu-1 pe domnul primredactor Aba întorcîndu-se, se apropie uşurel de el şi aplecîndu-se peste masă, cu mîinile pîlnie la gură, şopti tulburat, cu o înfăţişare tragică : — Ce spune poliţia despre cruciuliţa de aur ? il5 Primredactorul tresări. în primul moment, fusese enervat de intrarea batonului purtător de zvonuri, acum însă, deodată forţa i se muie, cuprinsă de lăcomie. Habar n-avea despre ce cruciuliţă-i vorba, dar întrebă brusc : — Dumneata ce-ai, auzit despre ea ? Neplăcut era că trebuia să strige, pentru că pensionarul era cam tare de urechi. — A fost văzut abatele cînd a fost la poliţie. Aba Gyula începu să dîrdîie. Sări drept în picioare : — Cînd? — Azi dimineaţă. Atît i-a fost de ajuns. Fără să mai sporească vorba, îşi apucă bastonul şi rotindu-1 prin aer cu un gest războinic ieşi furtunos îmbrîncindu-1 din drum pe pensionar. în prag se întoarse strigînd : — Ascultă, nene Pallos, află tot ce se poate afla. Ştii bine că nu sînt calic. Spre seară, jumătate de oraş şoşotea, despre dispariţia podoabei rituale a reverendissimului Kulcsâr Leopold. Au fost văzuţi, cum erau duşi la poliţie, menajera protopopului topită de ruşine şi soţul ei, Szabo Pista, mergînd cu capul în pămînt înaintea agentului. IV. Sergentul de jandarmi, din clipa în care luase în pază bagajele, nu s-a mişcat un pas de lîngă ele. La un semn al plutonierului le-a luat el însuşi în mînă şi le-a dus în casă. Te prindea mila văzînd-o pe soţia brigadierului, albă ca varul, stînd în pragul bucătăriei, cu mîinile strînse pe piept, cu degetele mişcîndu-se convulsiv. Ca într-un vis de spaimă privea şi nu mai vedea nimic. Tatăl părea prins în cuie la colţul mesei. Picioarele uşor îndepărtate păreau împietrite, muşchii obrajilor îi înţepeniseră, pe faţa lui numai tresărirea sprînce-nelor mai trăda că omul e viu. Erzsike desfăcea bagajele, tremurînd. S-auzi deschizîndu-se uşa bucătăriei, cu un zgomot ce părea foarte îndepărtat. Se simţea în acest zgomot prudenţă şi grijă, parc-ar fi fost un bolnav în casă. Prin deschizătura uşii pătrunse un chip înspăimîntat al unei babe. Bătrîna Balint îşi roti curioasă privirile şi se retrase repede. Pe urmă însă, prinzînd curaj, o întrebă pe soţia care sta acolo neputincioasă : — Doamnă, vă rog... Cea strigată tresări, ca trezită dintr-un somn hipnotic şi se întoarse spre babă. Aceasta o chemă, făcînd un gest cu mîna : — Poftiţi puţin afară. Uşa rămase întredeschisă. Soţia brigadierului se mişca greu, picioarele abia o ţineau ; nu izbutea să-şi scuture din privire imaginea, a cărei realitate poate nici n-o simţea ; parc-ar fi fost vis totul, un coşmar chinuitor. Ieşi păşind pe vîrful picioarelor. Lelea Aniko, tot înghiţind, şoptea cu glas uscat : — Amiaza.. Ce facem cu mîncarea ?... Se arde... — Lasă mîncarea, lele Aniko ! — Să nu pun puţină apă peste friptură ? — Pune, nu pune... Tot una-i. Baba întrebă, apropiindu-şi gura de urechile soţiei brigadierului : — Da' ce caută jandarmii aici ? 16 Vorbele fîlfîiau prin aer atît de moi încît nu tulburară nici bîzîitul muştelor. Răspunsurile erau şi ele abia murmurate. Cînd însă bătrîna aminti de jandarmi, nervii gospodinei se dezlăn^uiră ; pierzîndu-şi stăpînirea de sine, cu ochii în flăcări, izbucni : — Ei ştiu ce caută ! Mie nu mi-au spus-o ! — Aşa — spuse bătrîna. Femeia se înfurie : — Dumneata dă-ne pace ! Nu tot deschide uşa ! Baba se tulbură : — Eu numai pentru mîncare... Toate lucrurile acelea scumpe... Potolită oarecum, învingîndu-şi spaima, doamna Sebestyen reintră în odaie, trîntind puternic uşa după sine, considerînd că astfel o opreşte pe babă s-o tot deschidă vîrîndu-şi nasul. Tot lucrînd de ani de zile la ei, devenise aproape un membru al familiei, ceea ce însă n-avea cum s-o oprească să umple satul de vorbe, despre tot ce se întîmplă în casă. Fata scotea cu mişcări mecanice conţinutul pachetelor şi-l înşira pe masă. Nici nu-şi ridica privirile, de parcă-ar fi fost singură în odaie. Tremura însă din tot trupul. Obrajii îi ardeau de ruşine, gîtul, pieptul i se împurpuraseră. în lumina ce se strecura pe fereastră, din cînd în cînd i se vedea chipul speriat. Totuşi, nu se putea spune că plutonierul e răuvoitor. Se vedea că-i stingherit de împlinirea acestei misiuni şi c-o face numai în vederea raportului ce trebuia înaintat superiorilor. De multe ori îşi şi întorcea privirile în altă parte. Nici nu cotrobăia printre rufele întinse, şi cînd atingea cîte una, parcă s-ar fi temut de sacrilegiu... Parcă orice mişcare ar fi fost o violentare a nevinovăţiei fetei... După ce percheziţia s-a încheiat, plutonierul a oftat uşurat şi întorcîndu-se spre Sebestyen surîse jenat : — îmi pare bine că s-a terminat astfel. — Dar ce-a fost asta ? Ce-aţi căutat ? — Am primit ordin. Datoria. Brigadierul nu putea nici să vorbească de indignare. Nu izbutea să-şi vină în fire. înghiţea în sec. In ochi îi luciră lacrimi de obidă. Abia se stăpînea. — Nu trebuie să-ţi faci gînduri — continuă plutonierul. — Ce gînduri să-mi fac ? — spuse brigadierul cu ochii în pămînt. — La drept vorbind, n-am procedat reglementar, dar n-am vrut să vă tulbur — explică plutonierul. Ar fi trebuit să aduc martor şi pe primar sau pe ajutorul lui ; aşa cer instrucţiunile. Eu însă am vrut să rămînă totul între noi. îl prinse uşor de umeri pe brigadier, care murmură, cu voce slabă : — Mulţumesc... îţi sînt recunoscător... Doamna Sebestyen, cînd înţelese din vorbele plutonierului, cît de mulţi străini ar fi trebuit să asiste, fu cuprinsă de o spaimă de moarte, auzind însă murmurul soţului, care abia semăna a glas de om, chipul ei se muie, arătînd uşurare ; surîse recunoscătoare şi începu să mulţumească : — Vai, domnule plutonier, cum să-ţi mulţumim ? N-o să uităm niciodată, îţi mulţumim, îţi mulţumim. Soţul ei o privi încruntat şi-atunci cuvintele îi îngheţară pe buze. Fireşte, după cum era obiceiul, îl invită din nou la masă pe plutonier, dar acesta se eschivă ; nu era un moment potrivit ca să primească. Să-1 înţeleagă şi pe el, acum a trecut pe la ei în calitate oficială, nu din voia lui, ci datorită unui ordin de sus — s-ar putea isca bănuieli şi cine ştie ce reclamaţii răuvoitoare ar ajunge la autorităţi ; chiar şi Sebestyen ar putea să aibă neplăceri. 2 — Viaţa Romînească nr. 11 17 Vorbele plutonierului au avut exact rezultatul opus celui scontat. în ochii brigadierului sticliră fulgere întunecate. Chipul îi deveni rigid. îşi dădu capul pe spate. Dar ce-i cu el ? E lepros ? Ce-i cu el ? Un criminal ? Tîlhar ? Ucigaş ?... Sau fiica lui? ... — la gîndul acesta simţi că se înăbuşă. Minunatele bucate pregătite cu dragoste de mamă de doamna Sebestyen, într-adevăr s-au ars, aşa cum prezisese baba Aniko. Bătrîna îşi cunoştea stăpîna, ştia că nu-i place să se amestece nimeni în treburile ei. Pînă cînd familia a ajuns la'masă, după cele întîmplate, friptura se uscase. Iar masa cu atîta bucurie pregătită fu mai tristă decît o îngropăciune. Familia era mută. Erzsike scăpa supa din lingură înapoi în farfurie, iar maică-sa nu-i făcea observaţii. încercă de cîteva ori s-o mîngîie, cu vorbe consolatoare, dar fata nu răspunse. Iar tăcerea încruntată a brigadierului, parcă îngheţase totul în jur. Lelea Balint, cînd intrase să ia castronul cu supă, încercase un zîmbet cu gura ei ştirbă, mai murmurase şi cîteva cuvinte de alintare la adresa lui Erzsike şi o mîngîiase cu degetele-i strîmbe pe cap. Nici asta însă nu risipi atmosfera îndoliată din familie. Mai tîrziu, doamna Sebestyen strigă în zadar după babă, sa-ducă cuţitul de tăiat pîine. Lelea Aniko se prefăcu surdă, nu răspunse. Tatăl, încă înainte de terminarea mesei se retrase în odaia lui de lucru, biroul ocolului silvic. Odaia da înspre uliţă şi avea în faţă un cerdac năpădit d« viţă sălbatică ; pe verandă, la umbră s-aflau două bănci, unde cei care aveau treabă, aşteptînd, puteau sta şi fuma cîte-o ţigară. Din odaia de lucru s-auzeau paşii egali ai brigadierului răsunînd pe podea, cum se plimba încoace şi încolo. Nu-şi putea afla locul. Mama rămase în sfîrşit între patru ochi cu fiică-sa. Răsuflă uşurată, fiindcă în prezenţa soţului se simţise paralizată de frică. Prinse uşor, cu două degete pe Erzsike de bărbie, încercînd să-i privească în ochi : — Afurisită viaţă, spuse ea. Fata însă nu-şi ridică privirea. După puţin timp mama adăugă : — Poţi să-ţi închipui ce situaţie neplăcută-i pentru noi. Erzsike îşi muşcă buzele, pălind. Continuă să privească în podea. — Nu-mi pot da seama, de ce s-a pus la cale toată comedia asta cu noi. Zadarnic însă încercase să o provoace pe fată să vorbească ; aceasta nu răspundea. Femeia ieşi, cu paşi domoli în pridvor, se rezemă de parmalîc, privi undeva în vale ; i se nimeri în mînă un şerveţel de hîrtie ; distrată începu să-1 rupă în bucăţele, pe urmă se întoarse şi oftă : — Şi cît de mult ne-am bucurat că în sfîrşit te întorci acasă. Acum fata îşi ridică privirile spre maică-sa. Ochii-i luceau ca safirul. Lacrimi se strînseseră între gene şi începură să se prelingă pe obraji. — Nu plînge, draga mea. Ştiu că tu nu eşti vinovată. — Doamna Sebestyen scoase o batistuţă brodată şi cu grijă îi şterse lacrimile. Pe urmă o mîngîie cu gingăşie pe umeri. Erzsike simţi această mîngîiere ca urma unui fier înroşit în foc. îi venea s-o ia la fugă, dar nu îndrăznea să se mişte, de parcă muşchii n-ar mai fi ascultat-o. Mama spuse, mai mult pentru sine, tristă, obidită : — E groaznic. Nu ştim nimic. Fata se cutremură toată, izbucnind în hohote de plîns. 18 Doamna Sebestyen stătea neputincioasă, oftînd, nemaştiind ce-ar putea să spună. Ieşi iarăşi afară şi îşi aţinti privirile în gol, ca cineva care nu vede nimic. Soarele scăpata şi păsările începuseră să ciripească. Femeia însă nu le auzea. Nu vedea, nu auzea. Sîngele abia-i mai zvîcnea în vine, parcă amorţise viaţa în trupul ei toropit. La un moment dat îşi aminti ceva şi se întoarse repede. — Mîine vin toţi elevii acasă ! — spuse oarecum înviorată. Fata, întinsă pe divan cu capul în perne continua să suspine. — Ai auzit că Kollo Gyuri nu mai stă să dea bacalaureatul ? Parc-ar fi vorbit cu pereţii. S-apropie de fată şi o zgîlţîi, strigînd la ea : — Erzsike ! Fata îşi întoarse faţa pe jumătate spre ea. Părul ei blond se încîlcise, obrajii-i erau învăpăiaţi, ochii înroşiţi şi plini de lacrimi. — Ai auzit ce ţi-am spus ? — Da — suspină fata. — Ei ? Tatăl-său spune că-i pare rău şi de banii cheltuiţi pînă acum. Tot cu atîta s-alegea şi dacă ar fi aruncat miile pe fereastră... în noroi. Părea o aluzie fină şi răutăcioasă la ea, la Erzsike, adică păcat de banii cheltuiţi cu şcoala. Fata se ghemui iarăşi cu capul între perne. Doamna Sebestyen însă găsise un subiect de discuţie şi fără să se sinchisească dacă fata ascultă ori ba, continuă persiflînd olecuţă : — Totdeauna acela se plînge care are cele mai puţine motive. Cunosc soiul ăsta de oameni. Şi K6116, crîşmarul e dintre aceştia. Cum ar şi putea să fie altfel ? Cine nu ştie că şi-a purtat băiatul la şcoală vînzînd apă chioară amestecată cu vin. Şi se mai şi plînge ! Cui îi merge bine azi, dacă nu unui crîşmar ? Din cînd în cînd făcea mici pauze, reluînd apoi aceleaşi consideraţii cu privire la crîşmar. încerca să-şi împrăştie simţămintele apăsătoare pe care tulburarea de azi i le lăsase, să readucă în sufletul ei tihnita stare de fiecare zi... Vorbea, vorbea într-una legănîndu-se în propriile-i vorbe. Uneori Erzsike o privea cu coada ochiului, dar continua să tacă. N-o mai interesa nimic. Plîngea suspinînd, frămîntînd în mîini batista udă de lacrimi. Mama se aşeză pe marginea divanului, cu mîinile căzute în poală. I se părea că timpul s-a oprit în loc, că viaţa a înţepenit în veşnică nemişcare. Ce-ar mai putea să facă, să alunge gîndurile negre din mintea fiicei sale şi senzaţiile chinuitoare din sufletul ei, să n-o mai audă plîngînd necontenit ? S-a întîmplat, s-a întîmplat... Nu s-a scufundat lumea — îşi spunea, încercînd să se liniştească. Deodată chipul ei se învioră. Se întoarse repede spre Erzsike şi spuse : — Desigur... La anul termină liceul şi Fejer Dani. O să vedem atunci, la bacalaureat dacă şi el... A fost o grea lovitură pentru fată. S-a cutremurat toată. A ţîşnit de la locul ei şi a alergat în odaia vecină, unde se-afla patul ei cu cuvertură albă de tul. Aha —. tresări mama în inima ei. Auzind-o pomenind de Dani, fata a fugit din odaie. Ei, încet, încet, lucrurile se vor potoli, negura acestei zile o să se risipească, chiar şi amintirea ei tristă o să fie uitată. Auzi însă iarăşi paşii grei ai soţului în odaia lui. Parcă-1 şi vedea cum se plimbă încoace şi încolo prin odaie, cu mîinile la spate. Şi iarăşi se trezi neliniştea doamnei Sebestyen... Singurătatea se aşezase ca o stîncă pe sufletul fetei. Ridică fruntea şi privi în jur speriată, parcă abia acum şi-ar fi dat seama că-i acasă, în căminul părintesc, lingă mama sa, lîn cuibul cald şi moale, de care se legau toate amintirile şi dorurile copilăriei. Acum, aflîndu-se în odăiţa ei, unde se refugia deobicei il9 cu bucuriile şi tristeţile ei, cu visurile ei — o învălui singurătatea chinuitoare şi parcă şi liniştitoare. I se păru că odaia în care se refugiase, întreaga casă, ascunsă parcă aici în marginea satului, încît şi lumina pătrundea palidă pînă la ferestre — toate sînt apărate de nişte ziduri groase de linişte. Mai tîrziu, după ce izbuti să-şi mai adune gîndurile, auzi din bucătărie clinchetul vaselor spălate, zgomotul apei clătite, cum se scufunda în ea cîte-o farfurie, cîte un cuţit sau furculiţă, aceste zgomote însă nu alungau liniştea de mor-mînt, singurătatea, părăsirea. Ca de undeva de departe, s-auzeau bocănituri egale, parcă cineva ar fi dat cu pumnul în perete. Brigadierul încă se mai plimba prin odaia lui. Paşii lui sunau ca bătăile regulate ale unui ornic. Continua să se frămînte. Cum poţi să te plimbi ceasuri întregi prin cameră ? Pe el, taina îl roade mai mult decît pe ceilalţi. Nici nu-şi poate imagina ce urmări poate să aibă pentru viitorul său percheziţia sau ceea ce s-ascunde în dosul ei. Poate să fie şi concediat. Pentru aşa ceva, ajunge şi cel mai mărunt pretext. Iar dacă nu sînt motive, pot fi inventate, cum e chiar această percheziţie bunăoară. Ce rost a avut ? Fruntea i se umple de broboane de sudoare rece. Gîfîie. Inima-i bate greu în piept. Luna răsări abia după ce se întunecase. In ultimele nopţi începuse să se împlinească. Semăna acum cu un măr din care cineva muşcase o bucată. Cu chipu-i de jăratec privea prin fereastra cu perdelele date într-o parte pentru noapte. Erzsike nu dormea. Zadarnic voia să-şi închidă ochii, nu izbutea. Sta ţeapănă, întinsă în pat. Aşternutul i se părea fierbinte şi trebui să-şi scoată piciorul alb, neted, de sub plapumă. Şi parcă acest picior i-ar fi fost retezat şi despărţit de trup şi zăcea aşa străin lîngă ea. Speriată, îşi trase repede piciorul înapoi sub plapomă. Pe urmă îi atrase atenţia un zgomot abia auzit. Parcă a scîrţîit şi podeaua în odaia vecină. Pe urmă desluşi clar paşii desculţi ai mamei sale pe podea, cum s-apropie de uşa care desparte cele două odăi şi o închide uşor, cu băgare de seamă. Mama credea că desigur Erzsike doarme la acest ceas tîrziu al nopţii. Erzsike îşi aduse aminte de sforăiturile tatălui. Cînd dormea, sforăia de se cutremurau pereţii. Acum însă nu dormea. Liniştea o apăsa dureros pe Erzsike. I se părea că au cusut-o într-un sac şi au aruncat-o în adîncul unui lac. Poţi să te îneci în liniştea asta. Iar lumina lunii parc-ar fi fost apa care se închide de-asupra ei. Se întoarse cu faţa la perete, pe urmă iarăşi se întinse pe spate. După un timp ajunseră pînă la ea vorbele mamei : — Totuşi, ar trebui să vorbeşti cu plutonierul între patru ochi. Ar trebui să aflăm... Se auzi patul scîrţîind sub zvîcnetul trupului lui Sebestyen. — Vrei să mă umilesc iarăşi faţă de el ? — Dar ce-am putea să facem ? Erau siguri, că dincolo, fata doarme. — N-am să mă umilesc. Niciodată ! — Poate că ţie ţi-ar spune... — Să cad în genunchi în faţa lui ? Da ? — Atunci du-te la oraş, la internat... — Să-mi port ruşinea şi pe-acolo, s-o arăt călugăriţelor ? Asta vrei ? — Dar trebuie să Ie spui. Trebuie să aflăm adevărul. — Ohh ! £0 V. De cînd sfinţia sa reverendissimul protopop îşi înaintase reclamaţia, şeful secţiei penale, cam pornit pe îngrăşare, nu se mai ocupa de altceva decît de cazul cruciuliţei de aur şi a lănţişorului ei. Căzut pe gînduri, cu tot felul de combinaţii învălmăşindu-i-se în minte, ascultă rapoartele sosite despre rezultatele de pînă acum ale cercetărilor. Din cînd în cînd, îl întrerupe pe cel ce raportează şi energic, împarte noi instrucţiuni. Îşi însoţeşte fiecare vorbă cu gesturi largi, încercînd să dea astfel mai multă greutate spuselor sale. Iar detectivii îndată ce şeful lor îşi încheie dicţia, aleargă să adulmece mai departe urmele cruciuliţei dispărute. Aceste urme însă, pînă una alta, sînt învăluite într-o ceaţă de nepătruns. Nimeni nu trece pragul unicei case de amanet şi-a celor trei prăvălii cu bijuterii, fără ca peste cîteva minute să nu sosească informaţiile cele mai precise la secţia penală : cine a fost, ce-a căutat la casa de amanet, ce-a lăsat acolo sau ce a căutat la bijutier. Sînt ţinute sub observaţie şi cîteva gazde de hoţi înrăite. Unul are o căsuţă cu grădină la marginea oraşului, altul locuieşte în centru, într-o clădire cu etaj, sînt şi dintre aceia care îi primesc pe aducătorii mărfurilor dubioase nu acasă, ci la complici de-ai lor, în străduţe lăturalnice. Urmărirea tăinuitorilor pune probleme mai grele. în acele cartiere, pe stradă, filarea trebuie făcută cu mare băgare de seamă. Mohorîta clădire cu două etaje a poliţiei, în ziua aceea era ca şi moartă. Numai la etajul întîi, rezemaţi cu coatele de prichiciul ferestrei discută doi bărbaţi. Iar pe culoarul aşternut cu mozaic se plimbă aşteptînd nerăbdătoare o femeie foarte fardată şi cu părul vopsit în culoarea secarei. Femeia îşi deschide mereu poşeta şi-şi şterge nasul cu o batistă. Dintr-o odaie, iese un bărbat cu capul cam vîrît între umeri, adus de spate, ducînd în mînă un vraf de hîrtii. Porneşte pe culoar cu paşi legănaţi, grăbindu-se. Femeia cea blondă îi iese în cale şi-1 opreşte decisă : — Spune-mi, te rog, cît mai trebuie să aştept ? — Aveţi răbdare, spune tînărul domn, evitînd-o şi continuîndu-şi grăbit drumul. După vreun sfert de ceas, în uşa secţiei penale apare un bărbat cu chipul nepăsător. Nu-i îmbrăcat în uniformă. îşi plimbă privirile pe culoare şi rămîne cu ochii aţintiţi la femeie. Pare să-i fie lene şi să-şi deschidă gura. Nu-i spune nimic. îi face numai un semn din ochi. Femeia porneşte grăbită spre el. Bărbatul e nepoliticos, ceea ce a dovedit şi apariţia lui. Nu lasă pe femeie să-i treacă înainte, ci se răsuceşte pe călcîie şi reintră în birou, ba mai şi închide uşa în urma Iui — aproape s-o izbească în nas. — Intră acolo, spune, arătînd uşa ce dă în odaia cealaltă. Femeia îşi impune un mers cochet. încearcă să pară demnă. Bărbatul însă nici n-o bagă în seamă. Peste o clipă doamna stă în faţa privirilor scrutătoare ale comisarului. ' Şi comisarul e nepoliticos, îl trădează şi chipul. Nu se ridică de pe scaun s-o salute pe doamnă, măcar că dînsa a înclinat cochet din cap. El însă doar o priveşte scrutător, posomorit ; se vede că-i furios. I se văd dinţii laţi, ca într-un rînjet, cînd o întreabă răstit : — Ce-ai făcut cu Panni ? Femeia se îneacă. — Cu Pa... 23 — Ai înghiţit-o ? Ce-ai făcut cu ea ? — Eu, mă rog frumos, nu pot răspunde de ea. Aceste cuvinte l-au scos din sărite pe comisar. Izbind cu pumnul în masă, urlă .- — Ai să răspunzi ! Ai să răspunzi, ţi-o spun eu. Femeii îi tremură faţa de spaimă. — Am avut destule necazuri cu Panni. Ştiţi, domnule comisar... Comisarul o întrerupe : — Dumneata răspunzi ! Dumneata eşti răspunzătoare şi pentru că Panni nu s-a prezentat la vizita medicală... — Domnule comisar, vă jur... — Mie dumneata să nu mi te juri ! E al treilea caz într-o jumătate de an că fetele din casa dumitale lipsesc de la vizita medicală. Femeia simte junghiuri în talpă. O săgeată pînă la genunchi. Nici nu mai ştie pe care picior să se rezeme. Se bîlbîie : — Nu pot să merg cu fiecare la vizita medicală... — Nu poţi ! Rezultatul are să fie că o să închidem casa ! — spune el ameninţător. Ea însă cunoaşte tonul acesta. Nu-1 aude pentru prima oară. Poliţia începe întotdeauna cu închisul casei. — Nu pot s-o scot din pămînt pe Panni. Comisarul joacă pe uluitul. Ochii se fac cît cepele : — Cum adică din pămînt ? Da' ce ? a murit ? Aţi şi îngropat-o ? — N-a murit. N-am îngropat-o, dar... — Atunci ce-mi tot vorbeşti dumneata aici?... — Ce să fac dacă Panni a dispărut ? — S-o cauţi — răcneşte comisarul. — N-am văzut-o de patru zile, domnule comisar vă rog... Şeful secţiei penale e tot mai furios. — Dumneata eşti răspunzătoare. Dumneata. Şi dacă mai şi vorbeşti, închidem casa ! Şi la fiecare vorbă bate cu palma în masă, parc-ar vrea să strivească muştele ce roiesc pe-acolo. Nervii femeii nu mai pot suporta acest atac. îşi şterge ochii suspinînd. E supărată pe Panni, despre care a fost vorba şi-i amărîtă : — M-am săturat de Panni... o dau afară ca pe-un cîine rîios. Comisarul nu vrea să ia în seamă plînsul femeii. Gîfîie. Căldura îl înăbuşă, mai ales cînd nervii săi o iau razna. — Şi deunăzi — continuă femeia sughiţînd — a vrut să mă înşele la chiria camerii... eu însă nu m-am lăsat înşelată. Nu. Dar dacă pun mîna pe bestia asta îi smulg tot părul din cap... Şi-atunci 1-a asmuţit contra mea pe golanul de Pol-gar Karcsi... Credeţi-mă, domnule comisar, criminalul ăla m-a strîns de gît — şi arată cu mîna cum a fost strînsă de gît — a vrut să mă sugrume cu adevărat. Şi m-a ameninţat că-mi taie gîtul cu cuţitul, dacă o jecmănesc pe Panni. Dar se poate una ca asta ? Adică eu o jecmănesc ? Nu ea a vrut să mă înşele) la chirie ? După o pauză, adaugă, ca un fel de concluzie : — Cea mai mare nenorocire e cînd o fată îl ameţeşte pe cîte un golan periculos ca acesta. îl asmuţă contra patroanei. Da domnule- între timp, pare-se, furtuna din sufletul şefului s-a mai potolit. Spune cu un ton mult mai moale, arătîndu-se mai rezervat : — Nu mă interesează. De ce n-ai reclamat atunci ? . 22 Glasul mai potolit al comisarului a înviorat-o pe femeie. începe să vorbească repede, gîngurind, parcă speră să înduioşeze inima împietrită a poliţaiului : — Chiar am vrut să reclam. Fiindcă un tînăr avocat, tot un client de-al lui Panni, care nu-1 poate suferi pe scandalagiul de Polgar, mi-a şi spus că ameninţarea cu moartea se pedepseşte grav. Dar... Cu un gest al mîinii, comisarul opreşte potopul de vorbe. — Pe noi nu ne interesează decît motivul absenţei de la vizită a fetei. Femeia se descumpăneşte. Iarăşi ? îşi frămîntă mîinile, cu o expresie de disperare pe chip : — Dar dacă a dispărut... ce pot să fac ? Ce ? — Lasă ! Nu-mi face mie pe nevinovata. Cunosc eu... — Dacă daţi cumva de Panni, vă rog să mă înştiinţaţi şi pe mine... Fiindcă eu, eu... Comisarul însă n-o slăbeşte : — Nici prin gînd nu ne trece s-o căutăm. Dumneata răspunzi, noi cu dumneata discutăm. Văzînd că nici cum nu poate să scape, femeia ridică din umeri declarînd ferm : — Vă rog pe mine să nu mă... Prefer să plătesc amenda... Comisarul izbucneşte în rîs : — Te cred ! Cu asta însă ai scăpa mult prea uşor. Femeia făcu ochii mari. — Dar ce vreţi de la mine ? Nu cumva vreţi să mă închideţi fiindcă a dispărut Panni ? Asta, mă rog'frumos... Comisarul se reazămă de spătarul scaunului, care scîrţîie sub el ; rîde cu poftă, cam batjocoritor, şi cu o undă de ameninţare în glas, spune : — Vai de mine, nici gînd să te închidem pe dumneata. Nu. Casa însă o s-o închidem. S-a zis cu prăvălia ! Destul de rău dacă nici amintind de plătirea amenzii n-a izbutit să-1 domolească pe comisar. Femeia se sperie. Altceva-i la mijloc, nu Panni. Dispariţia fetei nu-i decît un pretext. Hotărîndu-se brusc, parcă abia în clipa aceea i-ar fi venit în minte aşa ceva, îşi deschide poşeta şi scoate o bancnotă de cincisute. Cu banii în mînă, parcă are mai mult curaj. S-apropie fără teamă, liniştită, de masă. Privind repede în jur, se convinge că nu se află decît ei doi în încăpere. Aşează bancnota pe marginea mesei, drept în faţa comisarului şi repede se retrage cîţiva paşi. — Poftim ! Sînt gata să plătesc amenda acum, pe loc. Comisarul priveşte pieziş la bani. Dar nu întinde mîna. Scutură din cap în semn de negaţie. — Nu. Banii nu ajută cu nimic. O să închidem prăvălia — spune foarte decis, însă fără enervare. Şi parcă liniştea din vocea comisarului a speriat-o şi mai mult pe femeie, începe să scotocească prin poşetă. Aproape fără să-şi dea seama, mai scoate o bancnotă de cincisute şi apro-piindu-se, tremurînd toată de frică, o aşează alături de cealaltă, privind reacţiile comisarului. în clipa aceea, parcă un vînt ar fi smuls uşa din clanţă. O femeie se năpusti cu părul fîlfîind în cameră, ţipînd ascuţit, lungind vocalele : — Clujuuu ! Clujuu ! — şi trînti uşa la loc. 23 Acest cuvînt îl electriza dintr-odată pe comisar. Orice urmă de lene pieri din gesturile lui. Apucă zvîcnind receptorul telefonului. Şi cu un gest energic o invită pe femeia ofilită să iasă. Femeia păşi sprinten, tinereşte, deşi o săgetau bătăturile. Cele două bancnote rămăseseră pe masă ; comisarul nu i le azvîrlise în nas, nici nu le aruncase pe podea. Era un semn încurajator. VII. După convorbirea cu Clujul, poliţia semăna cu un furnicar stîrnit. Viaţa se înviorase dintr-odată. Ca electrizaţi, funcţionarii erau cuprinşi de neastîmpăr. Intrau, ieşeau, trîntind uşile dintre birouri, s-adunau pilcuri, pîlcuri, şoptindu-şi, ascultîndu-se cu aviditate — Vestea cea mare, oricît ar fi vrut s-o tăinuiască şeful secţiei penale, s-a răspîndit repede stîrnind curiozitatea generală. Cauza acestei frămîntări era însuşi comisarul, şeful secţiei penale. La cîteva minute după convorbirea telefonică se năpustise în biroul chestorului, cu faţa aprinsă, cu glasul tremurînd de emoţie şi strigase victorios, uitînd de ori ce formalitate : — S-a găsit ! S-a găsit ! Chestorul, uimit de ţipătul acesta, întrebă, rezemîndu-se de spătar : — Ce s-a întîmplat cu dumneata ? — A fost prins hoţul cruciuliţei ! — strigă comisarul. — Cine 1-a prins ? — întrebă chestorul molipsit şi el de înfrigurare. — Clujul ! Clujul ! Tonul chestorului se schimbă brusc ! — Cum ? Cine ? Nu noi ?! — Acum am vorbit cu Clujul. în clipa asta... Vestea aceasta fu ca un duş rece pentru chestor. Făcu un gest dispreţuitor parcă nici nu l-ar mai fi interesat. — Deci nu oamenii noştri. Iarăşi am rămas de căruţă. Comisarul însă nu cedă : — însă noi am fost cu ideia. Asta-i principalul. Dacă eu nu atrăgeam atenţia Clujului să pună sub observaţie casele de amanet şi prăvăliile de bijuterii... Chestorul se încruntă. Nu-i plăcea lăudăroşenia comisarului. îl întrerupse. Măsurat, cu glas egal, îşi spuse părerea : — Trebuie să constat din nou că la noi treaba nu merge aşa cum trebuie. Păcat ! La secţia penală, un eşec după celălalt. Poftim şi acum ! De ce trebuia să aresteze Clujul pe hoţul cruciuliţei ? — Şi punîndu-şi logica la contribuţie, continuă : Unde a fost hoţul, înainte să fi ajuns la Cluj ? Aici ! Una la mînă... L-ar fi putut agăţa oamenii noştri, dacă şi-ar pricepe meseria ! Bine înţeles ! Două la mînă. L-au avut în palnră şi l-au lăsat să fugă. Noroc că la Cluj se lucrează mai bine decît la noi. Comisarul cel gras şi greoi îşi înghiţi năduful. Cum nu era el omul care să se predea cu una cu două — continuă, ceva mai potolit, încercînd să recîştige bunăvoinţa şefului : — Permiteţi-mi să spun şi eu ceva. Cred că corpul delict a fost scos din oraş, încă mult înainte de-a-şi fi făcut abatele reclamaţia. Deci nu aveam cum să începem urmărirea. Tipii aceştia experimentaţi lucrează repede. Sînt ca argintul viu. Noi nu putem fi acuzaţi de lipsă de promptitudine... Dimpotrivă... dacă eu nu le indicam metodele şi măsurile necesare ca un vechi şi rutinat cercetător — era 24 şi de datoria mea s-o fac — nu ştiu cum ar fi pus mîna Clujul pe răufăcător. Asta-i adevărul, mă rog frumos. Chestorul surîse ironic : — Dumneata crezi că acolo la poliţie-s numai idioţi ? — N-am spus asta. Scuzaţi-mă, dar cazul acesta, oricum, ne aparţine. Firele afacerii sînt în mîinile noastre. Chestorul n-avea o părere bună despre activitatea comisarului. Era plictisit. Pe faţa lui se vedea nepăsarea. Dădu din umeri : — Şi cine-i făptaşul ? Comisarul şovăi : — Făptaşul ? Cu asta nu-s în clar. Chestorul se întunecă la chip. — Cum ? Nu l-au prins ? Mai adineauri ai spus că a fost prins la Cluj. Crezi cumva că eu sînt prostul dumitale ? — Ba da. L-au prins într-o casă de amanet, în timp ce se tîrguia. Chestorul privea din ce în ce mai rece la comisar : — De unde-i hoţul ? Tot întrebări neplăcute. Comisarul simţi nevoia să răsufle. Fu nevoit să recunoască : — încă n-am informaţii precise, însă... Chestorul strigă : — Nemaipomenit ! — Prin telefon nu se poate discuta prea amănunţit... — Nemaipomenit ! strigă iarăşi chestorul. — Individul care a vrut să vîndă cruciuliţa de aur, e numai un complice. Aşa că... — Astea-s fleacuri ! — Cum fleacuri, mă rog ? Doar e simplu ca bună ziua. Firul principal conduce încoace. Şi eu am să... Chestorul bătu cu pumnul în masă : — Dumneata ! Ai să ! — Eu... domnule chestor... — Bine, să-mi spui ce-ai să faci acum ! Nemaipomenit ! — Trimit un agent la Cluj. — Absolut inutil. — De ce inutil ? Nu putem să... Cazul, la urma urmii, e al nostru. Faptul că Clujul s-a vîrît pe fir... Chestorul se înfurie din nou : — Ce vorbă-i asta, că s-a vîrît pe fir ? Noroc că au pus mîna pe făptaş. Trebuie să le mulţumim... Şeful secţiei penale transpirase, era numai apă. îşi rotea ochii rătăciţi, căutînd un punct de sprijin. Avea impresia că se scufundă în pămînt. Amuţise. Cu chestorul ăsta nu se poate lucra. Şi cînd te gîndeşti că şeful siguranţei i-i prieten la cataramă. în ori ce moment intră ca la el acasă la chestor şi ore întregi n-ai voie să-i tulburi. — Ce fel de hîrtii sînt acelea ? — întrebă chestorul. Comisarul tresări : — Pentru deplasare — spuse abia auzit. — Bine. Dă-le-ncoace să le semnez. Comisarul i le întinse tremurînd. 25 — Şi te rog să mă anunţi îndată ce afli ceva mai precis. Dar sa nu mai aud tot soiul de poveşti încurcate. Nu mă interesează. Vreau fapte. Ai înţeles ? Fapte ! între timp semna actele. în timp ce se îndepărta, deprimat, comisarul îşi scoase batista şi-şi tampona îndelung obrajii şi fruntea. Se simţea istovit şi trebui să facă un efort ca să-şi adune gîndurile. Legănîndu-se pe picioare, se întoarse în biroul său, fără să arunce măcar •o privire la ceilalţi funcţionari, care îl priveau curioşi. Se aşeză, gîfîind, privind năuc la telefon. După puţin timp, apăru agentul pe care voia să-1 trimită la Cluj. Era un om scund cu ochi neliniştiţi. Dîndu-i instrucţiuni comisarul vorbea cu glas întretăiat, aproape gîfîind. îl zăpăcise lecţia servită de chestor. — Ascultă la mine. Cum ai pus mîna pe făptaş, îl transporţi aici fără întârziere, aici unde a comis furtul. Ai înţeles ? Dar să fii atent şi să iei toate măsurile de prevedere. Ar fi mai bine să ceri ajutor pentru transportul deţinutului. Auzi ? Vorbind se mai liniştise. Adăugă : — Important ! Să-mi telefonezi despre ori ce se întîmplă în timpul cercetării. Neapărat — spuse cu nădejdea că mai poate recîştiga stima şi simpatia .chestorului. Era tîrziu. Pe promenada din centru, trecătorii se răriseră. în restaurantele din apropiere cîntau tarafe. Prin aer se răspîndise miros de friptură. Şi deodată s-auzi telefonul sunînd. Comisarul luă nervos receptorul şi-1 duse la ureche. Dacă nu-i Clujul ? T-lecunoscînd glasul agentului pe care-1 trimisese, începu să înjure, împroşcînd cu salivă şi izbind cu pumnul în masă ; nici nu-1 lăsa să vorbească. Tăcu numai după ce nu mai avu putere să vorbească : — Vorbeşte odată ! Vorbeşte ! Urmă o scurtă pauză : — Cine ? Cum ? Polgar ? — ... — Nu înţeleg... Vorbeşte mai încet... — El a dat-o celui care a dus-o la casa de amanet ? — ... E sigur asta ?... Unde-i Polgar acum ? — ... Acolo ? Arestat ? Bun ! O să intervenim, da. Ia spune nu-i o femeie cu el ? Nu ştiţi ? Auzind de Polgar, îi fulgerase în amintire mica Panni cea blondă şi văicărelile patroanei bordelului. Răspunse cu un glas moale celuilalt : — Mai încet cu întrebările. Ai să afli numele femeii cînd o să fie oportun. ■Cum a ajuns crucea la el ?... N-a mărturisit ?! Punînd receptorul în furcă, îşi spuse surîzînd : „Ba c-o să fiu tîmpit să le •dau numele femeii, tot Clujul să se laude şi cu asta ?" Comisarul se înseninase. Nu mai era nervos. îşi freca palmele satisfăcut. Vizita de acum cîteva zile a patroanei bordelului, ca să aranjeze cu absenţa de la vizita medicală a blondei Panni, comisarului i se păru foarte importantă Nu-şi mai încăpea în piele. începu să se plimbe în sus şi-n jos prin birou. Pe primul agent sosit din oraş îl trimise după ceilalţi. într-o jumătate de oră, toţi agenţii s-aflau în faţa comisarului. în birou era animaţie. Comisarul vorbea agenţilor : — Foarte urgent ! Să stabilim cu cine a avut legături numitul Polgar Karcsi, Tiaimanaua aceea. îl cunoaşteţi, nu ? — peştele care toacă banii prostituatelor. Urgent ! Foarte urgent ! Trebuie aflat unde-i Panni. Deocamdată, o lăsăm în pace, însă trebuie supravegheată, dar să nu vă scape, că dracu vă ia ...Restul, mai 26 tîrziu. Toate la timpul lor. Şi calm ! Să nu cumva să pripiţi lucrurile. Nu vă pierdeţi firea. Calm şi hotărîre. Astea-s calităţile de bază ale detectivului. Se aşeză, aprinzîndu-şi o ţigară. Era atîta linişte în birou, încît funcţionarii nici nu îndrăzneau să se clintească. IX. Panni, umbră rătăcitoare pe străzi puţin luminate, a fost arestată în gară. Panni şi-a dat seama ce se întîmplă cu dînsa, numai cînd — condusă pe cărări lăturalnice şi străzi dosnice, pentru a nu stîrni senzaţie — în cele din urmă au ajuns la poliţie. Aici, fără o vorbă, a fost închisă într-o celulă, în întuneric. -Terminîndu-'şi treaba, agentul s-a grăbit spre locuinţa comisarului şi a început să bată puternic în geam. Calm ! Calm şi răbdare ! — îşi spunea comisarul. S-a îmbrăcat pe îndelete şi nu s-a mai năpustit ca altădată pe. scări. Acum, după ce Panni, căutată ca un ac în fîn, timp de trei săptămîni, a fost arestată, nu mai are rost enervarea şi .graba. între timp, agentul trimis la Cluj se întorsese odată, să-şi prezinte raportul ; fusese iarăşi trimis şi chiar aseară a telefonat că dimineaţa, poate chiar în zori, Polgar Karol are să fie interogat din nou. încă nu s-a putut afla cum a ajuns crucea în mîinile lui Polgar. Flăcăul încurcă totul, pomenind o grămadă de nume, numai pe al lui Panni, nu. Aceasta a întărit convingerea comisarului că tocmai Panni e hoaţa. Dar cum a ajuns cruciuliţa la ea ? Era o întrebare greu de rdescurcat. Acum însă o să afle. Mîine se întoarce şi agentul de la Cluj. Femeia intră, cu un mers cam şovăielnic, urmată de gardian. Aruncă numai o privire spre comisar. Acesta în schimb o privi stăruitor, surprins că nu •observă nimic deosebit în atitudinea ei. Nu tremura, nu părea speriată, nici paloarea vinovăţiei nu se vedea pe faţa ei. Ciudat era că nici nepăsătoare nu se arăta. Simplu, fără poză, se opri în faţa mesei. — înapoi, fetiţo ! Dă-te mai încolo .' spuse comisarul întinzînd braţul. Se încruntă. N-o să meargă uşor, gîndi el. Asta are să tacă mîlc. Numai tataia are s-o facă să vorbească. Ca din joacă, luă biciuşca şi şfichiui aerul de cîteva ori. Fata însă parcă nici n-ar fi observat. Atunci comisarul aruncă biciuşca pe masă şi se ghemui pe scaun ca tigrul pregătindu-se de săritură. Privind ţintă la fată o întrebă cu glasul lui răguşit : I — Ei, cum a fost cu cruciuliţa de aur, îngeraşule ? Fata însă nici nu păli, nici nu se îmbujora. ■— Frumoasă bijuterie, ai ? Nici un muşchi nu tresări pe faţa fetei. Pentru ea, orice s-ar fi întîmplat, tot una era. Comisarul nu pricepea atitudinea fetei, care nu era semnul nepăsării, ci al disperării. După ce săptămîni la rînd, tremurase zi şi noapte de spaimă, acum îi era tot una ce i se mai poate întîmplă. Voinţa ei cedase. — Ce bine-ar fi s-o mărităm, undeva la vreo casă de amanet, nu ? Cumva ;să nu atragem atenţia poliţiei, nu ? Undeva într-un alt oraş, ai ? Nu-i aşa, îngeraşule ? — gîngurea comisarul. înseamnă că l-au prins pe Karcsi — gîndi ea. Tot una-i ! O merită, golanul dracului. Mereu i-a promis c-o ia de nevastă, şi acum a părăsit-o şi-a mai ;şi furat-o... 27 Comisarul luă iarăşi biciuşca. Observa atent toate mişcăriie fetei îsi lăsă capul pe-un umăr, într-un gest aproape imperceptibil. Pe urma ridica pri virerSpreP comisar. Avea ochii albaştri ca cerul, despre care niciodată nu pot* şti ce ascund. _ Ei si ^ Reverendissimul n-are de ce să fie supărat... spuse cu vocea ei. gingaşă de copil nevinovat. Parcă nici nu şi-ar fi dat seama de sensul cuvmt -for ei Suspină uşor şi .deodată, începu să se apere cu înfrigurare : - Zau, n-are de ce să"e Sere pentru fleacul ăla de cruciuliţă... Eu i-am îndeplinit ori ce do-tţî. L-am servit Işa cum a dorit? Clienţii buni nu se scumpesc la mine, .mi. dau şi cîte-o sută. El însă... ,„ . . . , , Comisarul fu stupefiat. Privi speriat în jur, să nu auda şi altcineva vorbe e fetei Se"ăminta stingherit pe scaun, dar şi aprins de curiozitate ,1 privindI la Îrupul femeif se treziră în el fiori. Aşteptă ca fata să continue, aceasta insa tacu. Comisarul răsuflă adînc. întrebă, ceva mai blînd : — Deci recunoşti că ai furat-o ? Că am furat-o ? Eu ? - ripostă ea indignată - Era acolo pe marginea. mesei~Totdeauna o vedeam acolo, dfmineaţa cînd plecam. A Pus-o el acolo, pentru mine anume. Păi, nu ? De ce ziceţi c-am furat-o r Comisarul rîse înveselit : — Ce mult ţii la cinstea ta, îngeraşule ? ! — Cum să nu, dacă ziceţi c-am furat-o ? !... Comisarul redeveni încruntat : S^*»t S„t" L fe* P-„, ® cW„ încerc* o a.itu.i». cochetă, privind la comisar : Z ?nndcăCTîîtac obiectele strălucitoare. Parcă nu ştii şi tu? Coţofana ! Ai înţeles ? Fata se înnegura la chip : _ Destul de urît din partea, reverendi... Tari ' Răspunde _ Pssst, _ făcu comisarul ducînd degetul la buze - \»ci; Kaspunae numai la Strebările mele. Să-mi spui cum ai intrat în odaia sfinţiei sale. La asta să-mi răspunzi, dar făra mincmni. încrimtmdu-se bătu din picior. Era prea mult pentru Panni. Ea sa mmta . . Jnc™™ . y Fdădea _ Asta-i nemaipomenit - spuse ea indignata - Pai el singur drumul în fiecare luni şi-n fiecare vineri. dă Comisarul făcu ochii mari. îşi întoarse capul, parc-ar li vrut sa mai bine : 0 _ Ce-mi umbli cu gogoşi, porumbiţo t - El mi-a dat drumul ! El personal ! Ciocăneam de trei ori. Asta era. semnalul — strigă fata. . Comisarul abia se stăpînea să nu rîdă. Poftim c el™-, 1. rveaj. Lj« face şi bătrînilor de dulce ! îşi închipuia trupul îndesat, rotund al abatelui şi mai ales ochii săi neprihăniţi, care se ridicau cu atîta evlavie spre cer. Spuse : — Pss ! Nu striga, îngeraşule ! . Si chiar în clipa aceea, cînd comisarul uitase de rigorile anchetei, nu se mai încrunta, jucîndu-şi muşchii, devenind aproape omenos - tocmai atunc, suna telefonul. 28 Comisarul deveni iarăşi rigid, oficial, şi privi urît la Panni, de parcă ea .ar fi fost de vină că sună telefonul, tulburînd clipele decisive ale interogatoriului. De multe ori, aşa ceva duce totul de rîpă. îndată după ce ridică receptorul, comisarul se îmblînzi. Se înclină de cîteva ori, cu respect. Fireşte, la celălalt capăt al firului era chestorul. Comisarul se ridică, se întinse mişcîndu-se greoi, îşi îmbrăcă haina şi privind întunecat la femeie, o dădu în paza gardienilor. îi făcu atenţi să nu cumva să încalce regulamentul, să nu schimbe nici o vorbă cu arestata, nici între ei să nu vorbească nimic, să nu lase pe nimenea să intre în birou, chiar de-ar fi dumnezeu din cer. Şi ieşi. Chestorul îl primi rece pe comisar, nerăspunzîndu-i la salutul însoţit de plecăciune. Parcă nici nu l-ar fi observat. Spuse cu un ton indiferent : — Dumneavoastră tot de cazul cruciuliţei ăleia vă ocupaţi ? — Da, vă rog. Acum încheiam instrucţia. Chestorul ridică tonul : — Ce tot vă mocoşiţi ? Vreţi să iasă cu scandal ? Comisarul îşi pierdu cumpătul : — Am vrut să vă raportez că am arestat făptaşul, adică... — Inutil ! Mi-a comunicat-o Clujul. Trebuie să aflu din alt oraş cele ce se întîmplă la noi. Frumos, n-am ce zice. Şi-apoi, ce-i cu bîrfa din oraş ? Cum e posibilă o atare indiscreţie ? Comisarul părea zdrobit. — N-au pornit de la noi, bîrfele. — Mi-am format părerea despre capacitatea dumneavoastră de a păstra lin secret. Comisarul simţea că se înăbuşă. — Tocmai acum interoghez pe făptaş. Fata... Chestorul tresări, şi parcă deveni curios : — Ce spune ? — A recunoscut totul. De bună voie. — Aşa dar ea a fost ? — Da. Şi, ştiţi, vrea să amestece tot soiul de amănunte intime, însă... — însă ? — întrebă chestorul intrigat. — Nu-i îngădui să depăşească anumite limite. — Totuşi, ce spune ? — Că însuşi abatele îi dădea drumul în casă de două ori pe săptămînă. Chestorul se însenină. Surîse. — Cuprinzi totul, în procesul verbal. Absolut totul. — Am înţeles ! — Să afli toate intimităţile. — înţeles ! — într-o jumătate de oră să am aici dosarul anchetei. — 'Ţeles ! înainte de a părăsi încăperea mirosind a cosmetice, comisarul îşi aminti ceva. Se întoarse şi aplecîndu-se peste masă, întrebă cu ton misterios : — Să scriu şi ceea ce s-a petrecut în odaia, abatelui între el şi aceea ? Ştiţi, lucruri foarte intime. — Absolut tot. 29 X. După ce s-a tot frămîntat cîteva săptămîni la rînd, într-o dimineaţă Sebestyen a plecat cu autobuzul la oraş. Trecuse Sîn Petru. Luncile cosite străluceau proaspăt după ploaia torenţială care tulburase apa rîului. Lanurile de grîu cădeau sub seceră. Şiruri de clăi se întindeau pe dealuri, pînă departe. Adierile vîntului nu puteau îmblînzi zăpuşeala. Pămîntul dogorea. Soarele strălucea, umplînd lumea de lumină, numai peste viaţa familiei Sebestyen se întinsese o umbră întunecată. După percheziţie, tatăl parcă devenise mut, zile întregi nu-i auzeai glasul. Cînd era acasă, stătea mai mult în birou, plimbîndu-se între cei patru pereţi. Şi paşii lui erau tot mai repezi, mai nervoşi. Muţenia lui chinuia familia. Privirile lui iscoditoare l-au îndepărtat de soţie şi-de fiică. Mama şi fiica păşeau prin casă numai în vîrfurile picioarelor, şi atunci cînd el lipsea. Se temeau parcă să nu tulbure somnul cuiva. Erzsike se însingurase cu totul. Se. retrăgea într-un colţ întunecos al odăii şi stătea ceasuri întregi acolo sau se ascundea prin grădină, şi se ferea de oricine s-ar fi apropiat. Ocolea oamenii. De multe ori nu răspundea nici la chemările mamei. Parcă un nor ameninţător atîrna deasupra capetelor lor. Uneori doamna Sebestyen încerca să înveselească atmosfera, forţîndu-se să rîdă ; brigadierul însă tuşea posomorit, iar Erzsike îşi pleca faţa spre pămînt. Sebestyen mai plecase uneori la oraş, şi nu aşa de rar. Erau însă călătorii în interes de serviciu, care n-aveau nici o importanţă pentru familie. Poate, uneori, folosind absenţa soţului, doamna Sebestyen făcea curăţenie generală, în-torcînd toată casa cu susul în jos şi aşteptîndu-şi întoarcerea soţului cu odăile strălucind de curate. Această călătorie însă era cu totul altfel. Erzsike simţea că-i în legătură, cu viaţa ei, cu soarta ei, care undeva se împiedicase. Tatăl ei se ducea să se intereseze ce-i cu percheziţia pachetelor. Numai asta preocupă familia şi stîrneşte atîta tăcere şi încordare. Cine n-a băgat de seamă că intelectualitatea locală ocoleşte casa lui Sebestyen ? în vara trecută zilnic se perindau vizitele. Abia asfinţea soarele după dealuri, că apărea Misi sau Dani şi-o chemau pe fată la plimbare. De multe ori mergea şi doamna Sebestyen şi, veseli, ţinîndu-se de braţ, treceau în sus şi-n jos-de-a lungul uliţei principale. Ce frumoase au fost acele seri de vară ! Uneori plimbările se prelungeau pînă la miedul nopţii. Satul dormea profund, cînd doamna preoteasă, doamna învăţătoare, doamna Sebestyen şi tinerii începeau să-şi ia rămas bun. Iar pe Erzsike şi pe maică-sa, întotdeauna le conduceau pînă acasă. Fata observase că părinţii ei şopotesc, tăinuiesc, parcă ar pune ceva la cale-Ei poate căutau numai s-o menajeze, ea însă se simţea tot mai singură şi mai oropsită. în singurătatea ei, care se închidea în jurul ei ca o încăpere de ghiaţă, o chinuiau gînduri de spaimă. Erzsike nu ştia că într-o seară, tatăl ei, bînd cîteva sticle de vin cu plutonierul, încercase să afle motivul percheziţiei. Plutonierul însă, mai întîi tăcuse. După deşertarea primei sticle, încercase să-1 liniştească pe brigadier ; nu trebuie să dea nici o importanţă cazului — o fi fost vreo greşală. După a doua sticlă, se jurase, împleticindu-şi limba, că habar n-are de nimic. El a primit un telefon, vorbise un căpitan de la legiunea de jandarmi, să percheziţioneze bagajele şi 30 dacă descoperă ceva suspect să-1 confişte şi să-1 trimită la comandament. Habar n-avea ce-ar fi trebuit să descopere. S-a gîndit mult şi el la asta. îi părea, rău pentru familia Sebestyen. Important însă era că n-a găsit nimic. De ce să-şi mai bată capul ? Brigadierul povestise totul soţiei, dar nici ea nu se liniştise. Gontinuară să. se frămînte, să se sfătuiască. Neliniştea familiei nu se potolea. Stînd singură, Erzsike se gîndea mult la Danika. în vara aceasta nu-i văzuse chipul. Desigur, o ocoleşte. Şi fata se simţi ruşinată. Amintirea băiatului însă, ca o umbră, o însoţea peste tot, oricît ar fi vrut s-o alunge. Uneori uita. Şi-atunci jucîndu-se cu imaginaţia, tresărea auzind poarta deschizîndu-se şi se grăbea bucuroasă într-acolo. Spera parcă să vadă apărînd silueta timidă a băiatului, să-i vadă surîsul de tulburare, pe care nu-1 putea uita. Nici nu şi-1 putea imagina pe Danika, decît surîzînd tulburat. însă nu era el. Dani nu venea. Dani le ocolea casa, de parcă ar fi fost leproşi într-însa, măcar că în vacanţa de paşti, n-a fost zi în care să nu fi venit. Şi cît era de bucuroasă. în amurg, cînd răsărea luceafărul de seară, ei porneau împreună în sat, după lapte. Erzsike ţinuse morţiş, ca în vacanţă să meargă ea s-aducă laptele proaspăt muls. Mama zîmbea semnificativ văzînd sîrguinţa fetei. Numai un orb n-ar fi văzut de ce-i aşa de important pentru ea adusul laptelui, în umbra înserării, cînd nimeni nu-i vedea, se luau de mînă şi mergeau aşa, le-gănînd bidonul gol. Fata îşi aducea aminte, cît era de rece uneori mîna băiatului. Iar la despărţire, el îi strîngea degetele subţiri şi-o durea, dar îi plăcea. Locuinţa brigadierului părea părăsită, moartă. Era firesc să vină rar oamenii acolo, în vremea aceasta. Părea totuşi că ceva îi sperie. Simţea asta şi doamna Sebestyen. Bătrîna Balint era singura care — sclavă a obişnuinţei — apărea zilnic şi uneori la cele mai neobişnuite ore. Privea încoace şi încolo prin casă, mîngîia pisica, pe urmă aproape cu fprţa smulgea lucrul din mîinile doamnei. Fireşte, de cele mai multe ori, apărea cu puţin timp înainte de prînz, cînd mirosul mîncărilor gătite la bucătărie se răspîndise pînă departe sau silueta ei gîrbovă se ivea păşind mărunt, seara, cînd trebuiau închise păsările, strînse ouăle din ascunzişuri şi hrăniţi porcii. Adevărat că şi la acest ceas, pe plită se pregătea cina. în ziua aceea bătrîna veni la o oră neobişnuită. Abia trecuse de amiază. Bătrîna ştia că tocmai acum, poştaşul cel gras, cu mustăţi roşcate, a aţipit şi i-a căzut pipa din gură, fiindcă fata acestuia, Piroska, ieşise tiptil, păşind pe vîrfuri şi-i făcuse semn să tacă şi să nu se mai căineze cu glas tare. Mai ştia bătrîna Balint, că în după amiaza aceasta, domnul învăţător Fejer şi fiul său Dani s-au dus la rîu să se scalde. Domnul învăţător mergea în faţă, păşind mîndru, cu pălăria de paie dată pe ceafă, iar în urma lui, băiatul, cu privirile în pămînt. Bătrîna a aflat de drumul învăţătorului şi-al fiului său, fiindcă s-a întîlnit cu ei pe cărarea de după grădini, cînd ea venea încoace, spre locuinţa brigadierului. Baba avea nişte ochi de şopîrlă, de a căror privire nu scăpa nici măcar firul de iarbă. Nu se putea să n-o vadă pe Erzsike încă de departe cum stă în pridvor cu capul plecat. Poate citea sau croşeta ceva. Baba tresări, se opri puţin pe gînduri, pe urmă pitulîndu-se după gard, s-apropie de poartă şi intrînd, se furişă pe,lîngă perete, păşind pe vîrfurile degetelor. Se grăbea, cu ochii în pămînt. Uşa bucătăriei, ca de obicei, vara, era deschisă larg. I se părea că a izbutit să nu fie observată de fată. Erzsike însă o văzut-o. îndoi pagina unde citea şi închise cartea. Simţea o strîngere de inimă, privind la 31 bătrîna. .Se temea oare şi de lelea Aniko? Se temea de toţi, pe toţi îi simţea duşmănoşi — parcă toată lumea s-ar fi aliat împotriva ei. în zadar se mai şi forţa să citească. Oricît ar fi fost de interesantă o carte, nu izbutea să se adîncească în ea. Acţiunea romanului se încîlcea în mintea ei, şi nici întîmplările cele mai palpitante nu-i puteau smulge imaginaţia din smîrcul pustiu al realităţii. Sentimente tulburi îi otrăveau fiecare gînd. Numai taine de necuprins în jurul ei. Nu-şi mai găsea locul. Parcă s-ar fi zbătut în adîncul unui lac, învăluită de alge, care i s-au încolăcit în jurul trupului şi-o trag implacabil spre fund. Fiecare clipă a ei, ca a unui muribund, nu-i decît o zbatere disperată, spaimă, luptă împotriva unei fatalităţi necunoscute. O chinuia şi acum o întrebare, care-i încorda nervii : de ce a venit fu-rişîndu-se bătrîna ? De ce n-a deschis poarta ca deobicei, luînd-o drept spre bucătărie ? Desigur îi ascundea ceva. Se nelinişti, abia reuşind să rămînă locului pe scaunul împletit din nuiele. în bucătărie, baba vorbea cu maică-sa cu voce scăzută, aproape în Şoapta. Cîte o frîntură de frază însă tot se auzea pînă în pridvor. Mamă-sa era iritată, nu se putea stăpîni. — Ce ? Că i-ar scoate ochii fiului ei ? Şi numai acum mi-o spui ? Bestia aia îndrăzneşte să pomenească... w Erzsike auzise clar explozia de mînie a mamei sale. Ultimele cuvinte însa nu le mai prinse. Uşa bucătăriei se închisese. Era ciudat. Doar în bucătărie căldura devenea insuportabilă, aşa cu uşa închisă. Nici o îndoială ; se vorbea despre ea ; din pricina ei se înfuriase ^maică-sa. Pentru ea însă rămînea o taină. îşi muşcă buzele. Lacrimile o podidiră.^ Aruncă de o parte cartea, frecîndu-şi ochii şi ieşi în ogradă. Grăbindu-se, parcă s-ar fi -temut să n-o cheme cineva înapoi, ieşi în uliţă, împiedicîndu-se de zbruşi. Urcă spre dealuri, coti pe o cărare, ferindu-se mereu să întâlnească oameni în cale. N-avea nici o ţintă, ceva necunoscut o mîna, o alunga : să fie cît mai departe de oameni, să se scufunde în singurătate, să scape de sugrumarea lianelor din smîrcuri. N-avea în minte nici un plan, nici un gînd, aproape^ în neştire se apropia de colţul de pădure, unde printre carpeni şi răchite, cornii îşi arată fructele roşii. Brigadierul silvic s-a întors în aceeaşi zi spre seară. Lelea Aniko se străduia să mîie cloşca cu pui în bucătărie. ^ Doamna Sebestyen, pîndea prin gardul dărăpănat al grădinii. Era speriata. Abia cu cîteva clipe în urmă, observase dispariţia fetei. O căutase prin casă, prin ogradă, prin grădmă. Şi era neliniştită. Nu îndrăznea să strige să nu alarmeze -vecinii'— atâta mai lipsea, să pornească jumătate satul în căutarea copilei. Bărbatul ajunse acasă şi găsi uşile deschise larg, înlături. Porni să o caute pe nevastă-sa. Trecu din odaie în odaie, lăsînd uşile deschise în urma lui, stârnind ca un vînt hîrtiile de pe birou. în curte, o întrebă pe lelea Aniko. Aceasta arătă spre grădină, cam nesigură, fiindcă nici ea nu băgase de seama unde a dispărut doamna. Brigadierul deschise portiţa grădinii şi o văzu pe soţia sa aplecata peste gard şi pe chipul său, de-atîtea săptămîni posomorit într-una apăru un surîs. Doamna Sebestyen, la zgomotul paşilor se întoarse. Nici nu observă surîsul lui, «i aproape speriată întrebă : — Ce veste ai adus ? — Mai nimic — răspunse el. Doamna Sebestyen, tremurînd, spuse : — Şi mai şi rîzi ? 32 — Cît mă priveşte pe mine, sînt deplin liniştit. — Mulţumesc lui dumnezeu, că măcar tu poţi fi liniştit. — De ce ? S-a întîmplat ceva acasă ? — întrebă el cu o undă de nelinişte în glas. Femeia se temu să-i spună că n-o găseşte nicăieri pe Erzsike. îşi întoarse capul, parcă ferindu-se de întrebarea lui. îşi luă inima-n dinţi, şi începu cu alte întrebări, ca să nu înceapă el cu întrebatul. — Ce s-a întîmplat ? Ce ţi-au spus ? Dînd din umeri, el răspunse : — Nimeni nu ştie nimic. — Ei, asta-i foarte ciudat. — Spun că-s cine ştie ce născociri. — Ce spune ? Cu cine ai vorbit ? — Cu directoarea în persoană. Doamna Sebestyen insistă, grăbită, curioasă de vorbele directoarei. între timp, privea mereu în juru-i, sperînd mereu s-o vadă apărînd, ca prin minune, pe Erzsike. — Şi ce-a spus directoarea ? Doar n-o să ţii secret. Bărbatul ridică iarăşi din umeri : — Ştii cum sînt ele, trăind închise între pereţii schitului, izolate de lume. îi dau înainte cu cîntecul lor, ca flaşneta. Cică trebuie să ne resemnăm, că aşa a vrut dumnezeu, şi tot aşa. Că şi Domnul nostru Isus Christos tot aşa. Doamna Sebestyen era surprinsă Cu un sclipăt de ironie în priviri, spuse : — Atîta a pus ? Şi asta te-a şi liniştit ? N-am ce zice. — Ei, nu-i numai atît. A fost şi la ei percheziţie. Au scotocit toate ungherele, pînă şi saltelele le-au cercetat. întreaga poliţie a luat schitul cu asalt. Femeia se impacientă : — Dar ce au căutat ? — Nimeni nu ştie. — Şi ce-au găsit ? — Directoarea spune că n-au găsit nimic. — Dar trebuie măcar să bănuiască. — Ei na. Cine ştie ce denunţ stupid o fi fost. Născociri. Doamna Sebestyen făcu ochii mari. Nu înţelegea : — Dar ce legătură între toate acestea şi fata noastră ? — Absolut nici o legătură. Drăguţa de ea e absolut nevinovată. — Ai vorbit şi despre asta cu directoarea ? — continuă femeia care voia sa afle totul, în cele mai mici amănunte şi chiar s-audă pînă şi glasul directoarei. Bărbatul răspunse aproape cu nepăsare. — Am vorbit despre toate. Directoarea, ştii, e-o femeie foarte serioasă. A fost de-a dreptul indignată. Mi-a spus că a fost percheziţie la toate absolventele. Nemaipomenită gafă a autorităţilor. E clar că la mijloc au fost nişte calomnii. Femeia rămase un timp pe gînduri, cu privirile pierdute. — Dar ce naiba or fi căutat ? Nu-mi intră în cap. — Lasă. N-are nici un rost să-ţi mai faci gînduri. Ei ştiu ce-au căutat. Important este că n-au aflat nimic. în cele din urmă, baba Aniko izbutise să aşeze cloşca cu pui în bucătărie, unde n-o putea tulbura nici dihorul, nici alt răpitor. Se făcu linişte şi-n grădină. Nu se mai auzea decît respiraţia celor doi. Doamna Sebestyen avea a atitudine reprobatoare, era cam supărată pe soţul ei pentru cele întîmplate ; ea doar de mai multe ori încercase să risipească 3 — Viaţa Romînească nr. 11 33 negura ce se lăsase peste casa lor şi întotdeauna soţul răspunsese cu nişte priviri aspre, care o speriau. Spuse : —■ Vezi. Mereu ţi-am spus să fim mai blînzi cu copilul ăsta. Bărbatul răspunse, încuviinţînd. — Aşa spun şi eu. Trebuie să uităm... — Uşor de spus, acum. Dar tu aşa te uitai la dînsa ca la un criminal. Parcă ea... Brigadierul tresări. împotrivindu-se, spuse : — Eu ? Nici vorbă de aşa ceva. — Tu. Tu. Tocmai tu. Ai înstrăinat-o cu totul. — Eu doar nu i-am spus nimic. Discuţia începea să devină neplăcută. Sebestyen se tulbură. Nevastă-sa îl învinuieşte pe el, pînă la urmă tot el o fi de vină şi pentru percheziţie. încercă să schimbe vorba : — Dar n-o văd pe Erzsike. Unde-i ? — Nu ştiu... a dispărut... pe undeva... Bărbatul se încruntă : — Cum aşa ? Şi nu ţi-a spus unde se duce ? — Nu. Nu mi-a spus. Bărbatul era uluit : — Cum se poate una ca asta ? — Nici n-am observat-o cînd a plecat. — Ce fel de obiceiuri noi sînt astea ? — întrebă cu asprime în glas. Pur şi simplu, pleacă de acasă şi nici nu spune unde. Ştii bine că nu prea sînt de acord cu excesul de independenţă. S-a dus poate la baie la rîu ? Asta n-ar fi rău, să se mai distreze cu ceilalţi, doar n-are nici un motiv să se izoleze. Oricum însă, trebuia să-ţi spună. Mama clătină nehotărîtă din cap : — Nu cred să se fi dus la rîu. — Dar unde ? — în glasul lui tremura teama. — Şi eu o caut. De-un ceas umblu după ea. — Am văzut o carte pe masa din pridvor... Doamna Sebestyen porni spre ogradă, să pună capăt temerilor ei. Era neliniştită de dispariţia fetei. Nu se mai întîmplase niciodată aşa ceva. Grădina se adîncise în umbră. Numai pe coroanele merilor, mai stăruia un snop de raze. întinse masa, pentru soţul ei, care plecase la drum sorbind doar în grabă o cafea cu lapte şi altceva nu mai mîncase toată ziua. Foamea şi mai ales gîndul că nu mai are motive de nelinişte, îi dădeau o deosebită poftă de mîncare. De săptămîni de zile nu mai mîncase cu atîta poftă. înfuleca cu lăcomie slănina şi ardeiul puse în faţa lui, iar femeia îl privea, simţind cum se înseninează. Erzsike ? Lasă că are să apară şi ea, doar n-a înghiţit-o pămîntul... acum ceaţa se risipea şi revenea vechea atmosferă liniştită în familia ei. Rezemîndu-se de pervaz, strigă în spre ogradă : — Vino, lele Aniko, să mănînci şi dumneata, iar doamnei învăţătoare să-i spui... Şi se întrerupse brusc, aproape speriată. Bărbatul tresări, devenind atent. Auzise şi el ceva prin sat. Doamna Fejer nu prea avea strungă la gură, şi devenise tot mai înverşunată împotriva familiei Sebestyen. Brigadierul însă, chiar dacă auzea ceva, nu-i spunea soţiei. întrebă : — Ce să-i spună ? Despre ce-i vorba ? 34 Femeia se înroşi, fîstîcită : — O nimic... chiar nimic... — Ce-ai tu cu învăţătoarea ? — întrebă el aspru. Acum femeia îşi ieşi din ţîţîni. Nu mai putea să-şi stăpînească necazul şi indignarea pentru jignirea suferită. Cu ochii aprinşi, începu să ţipe, fără să-i pese că ar mai putea s-o audă şi alţii : — Eu n-am nimic cu ea. Doar atît că-i rup spinarea măgarului ăla de Dani, dacă-1 mai prind pe la noi. Am s-o fac. Să ştii... Gît despre învăţătoare... Nu-i decît o precupeaţă ordinară... O gură spartă... Soţul căuta să-şi păstreze stăpînirea de sine. Privi lung la soţia sa, măsu-rînd-o din cap pînă-n picioare. Femeia păli sub această privire şi începu să tremure. — Să n-aud aşa ceva '■— spuse bărbatul, potolit, însă cu hotărîre. Şi consideră discuţia încheiată. Se ridică şi cu paşi egali intră în birou şi îşi luă puşca. Nu se trăda, dispariţia fetei însă începuse să-i pună nervii la încercare. Ca mînat de un instinct, porni şi el pe cărarea ce ducea spre pădure. Era ciudat cum a plecat fata fără să spună nimic. Soarele asfinţea, scăldînd apusul în sînge. Greerii umpleau cîmpul de triluri. Din cînd în cînd, s-auzea şi cîte un şuierat, frînt de vînt. în pilcuri, ţăranii porneau spre casă, cu sape sau seceri pe umăr. în drum se opri să stea de vorbă cu ei. — Ei, acum, vai de hoţii de lemne — spuse o femeie tînără, rîzînd cu ochij la puşcă. — Ce hoţi ? — interveni un bărbat care mai dădea cîteva lovituri de sapă 3a marginea lanului, înainte de a porni spre casă, unde trebuiau adăpate vitele şi hrănite. — Nu după hoţi umblă domnul brigadier, ci numai face aşa o vizită pe la iepuri. — Uşor pentru brigadier — spuse un altul. — Nimeni nu-1 ia de scurt, dacă acum cînd e oprit, mai dă peste cap cîte un iepure. Da' ia să încerce unul dintre-ai noştri. Brigadierul aştepta să-i audă pomenind de Erzsike. Nu se putea să nu amintească de ea, dacă ar fi văzut-o. Ei însă nu spuneau nimic. Rămase pe gînduri. Privi în jur. Dacă a pornit-o, merse pînă la pădure şi făcînd un ocol, prin dosul grădinilor, coborî prin celălalt capăt al satului, prin albia secată a unui pîrîu, ce şerpuia furişîndu-se pe sub sălcii pînă la rîu. Pe malul plin de tufe şi ruguri de mure, ajunse pînă la moară. Acolo, pitit după o tufă, privi lung timp la scăldătorii ce tocmai se pregăteau să se întoarcă acasă. Un nor de" ţînţari se strînsese în jurul lui. îi văzu pe învăţător şi pe fiul său îmbrăcîndu-se după o salcie ; notarul însoţit de nelipsita lui umbră, Misi, îi aşteptau pe ceilalţi fumînd pe cărare. Mai într-o parte, fiul crîşmarului îşi întorcea chiloţii de baie. Se auzi cum cineva îşi dă o palmă peste obraz ca să strivească un ţînţar. Printre ei însă nu se vedea nici o siluetă femeiască. întunericul învăluia lent cîmpul, iar pe brigadier îl încerca presentimentul unei nenorociri. Era neliniştit de absenţa lui Erzsike. Pe unde-ar putea să fie ? Ar fi trebuit totuşi să caute prin pădure. Acum, după ce scăpase de obsesia percheziţiei, începea să se gîndească la purtarea neobişnuită a fiicei sale, care se schimbase aşa de mult în ultimele săptămîni. îl durea amintindu-şi cît e de tăcută, cum îşi fereşte privirile de el, cum fuge de oameni — lucruri care nu puteau trece neobservate. Prins de propriile sale gînduri, Sebestyen nu le prea acordase importanţă, atunci cînd ar fi trebuit. Fata se refugia în singurătate, se închidea 35 în sine. Tatăl nu auzise nici zece cuvinte din gura ei, în aceste săptămîni. Şi-acum îl durea tăcerea ei. Tot mai neliniştit, chinuit de bănuieli, de spaimă, începu să grăbească, gîfîind, peste lanuri, spre casă. Casa îl privea tristă din ferestrele ei ascunse în umbra brazilor. Fereastra bucătăriei licărea stingheră. La zgomotul paşilor brigadierului, se simţi mişcare în pridvor. O siluetă albă, nedesluşită se desenă prin întuneric. Cineva stătuse rezemat de parmalîc şi auzind paşii se ridicase. Brigadierul, cutremurat de bucurie, strigă : — Tu eşti, fata mea ? Şi rîse uşurat : — Hai, vino, sărută-1 pe tăticu'. O îmbrăţişa, mîngîindu-i cu gingăşie umerii. De bucurie, nu-şi dădea seama că fata sta ţeapănă în braţele sale, încercînd să-şi ferească obrazul de sărutarea tatălui. — Ei, lasă, că nu-i nimic, nu-i nici un necaz... — spuse cu glas şoptit brigadierul. Ea însă nu răspunse. Era şi tatăl ei complicele acelora care i-au învăluit viaţa în această taină îngrozitoare, care o înăbuşă ca lianele unui smîrc. Se simţea îngheţată. Bucuros l-ar fi împins de la sine pe tatăl ei, pe toată lumea. Ura pe toţi oamenii. XI. Pe ambiţiosul şef al secţiei penale îl urmărea ghinionul. Nu se putea colabora nici cum cu acest chestor adus în fruntea poliţiei de valurile politicii. Ancheta în cazul cruciuliţei furate de la abate decursese minunat ; toate ieşiseră după cum dorise. Mai că şi simţea cum chestorul îl bate prieteneşte pe umăr, făcîndti-i cu ochiul, încălzindu-i sufletul, îmbunătăţind astfel raporturile cam reci dintre ei. Tocmai cu dezlegarea acestui caz spera comisarul să cîştige simpatia şefului său. Şi poftim ! Chestorul, jucîndu-se cu nodul cravatei sale elegante, îl face cu ou şi cu oţet, de parcă el — comisarul — cel mai încercat om al poliţiei, ar fi aranjat evaderea unui criminal. — Frumos mi le-ai mai încurcat, n-am ce zice. Cît se poate de frumos. — Mă rog frumos, el a reclamat. Ancheta n-am iniţiat-o noi. — El a reclamat ! — ripostă chestorul, netezindu-şi părul lins. Lasă prostiile. Reverendissimul s-a adresat poliţiei cu toată încrederea. Datoria dumitale era să te gîndeşti în ce situaţie pui biserica. Comisarul nu poate înţelege unde a greşit: — Dar riici n-a fost vorba de biserică, mă rog ! — Ar fi trebuit să te gîndeşti la asta. Comisarul transpiră şi gîfîie. îl înfierbîntă conştiinţa eşecului, şi de asemenea arşiţa. Iarăşi, de zile întregi nu-i un nor pe cer, ci 1 umai colbul ce se ridică dinspre cîmpie, înceţoşează văzduhul, prevestind seceta. Comisarul, arun-cîndu-şi privirile disperate dincolo de geamul biroului, nu vede decît această ceaţă uşoară. Chestorul încă n-a terminat : — Prima greşeală a fost arestarea şi interogarea menajerei şi a valetului. Cine ţi-a dat ideea asta ? Cum ai putut să pui sub observare locuinţa reveren-dissimului ? 36 Comisarul e stupefiat. Abia mai are glas să răspundă : — N-aveam obligaţia să caut hoţul ? Subţiratecul şi' elegantul chestor face un gest de plictiseală. Ripostează cu superioritate : — Obligaţie... Mai scuteşte-mă de cuvinte mari... Poliţia nu-i adunare politică. Pe ce bază i-ai arestat ? Ai ? Comisarul transpiră, transpiră. îşi scoate discret batista şi se şterge pe faţă. Degeaba. Parc-ar fi un izvor. Bucuros ar pleca de aici, să scape. N-are să mai stea pe gînduri, are să ceară să fie mutat. Asta-i soluţia cea mai bună. S-a săturat de-atîta sîcîială. Ca să pună capăt acestei scene, să mai respire, spune : — Aşa dar, să înapoiez imediat cruciuliţa abatelui. — Da. Cruciuliţa. Dar neîntîrziat — răspunse chestorul. Gata să iasă, comisarul îşi aminteşte de altceva şi întorcîndu-se şi luînd poziţia de drepţi, întreabă : — Vă rog să-mi indicaţi ce să fac cu femeia şi cu Polgar ? Chestorul se-nţepeneşte deodată pe scaun, privind zăpăcit la comisar. Nesuferit individ. Mereu găseşte noi şi noi pretexte să împiedice rezolvarea rezonabilă a chestiunii. Rămîne pe gînduri un timp. La dracu. Primprocurorul nu i-a dat nici un fel de sugestii privitor la soarta femeii şi-a complicelui ei, iar el uitase să-1 întrebe. Poftim, buturuga mică. Se înfierbîntaseră calculînd şansele ivite, în urma furtului cruciuliţei, în jocul politicii locale, încît uitase să se mai preocupe de soarta făptaşilor. Primprocurorul are perfectă dreptate : furtul cruciuliţei e-o capcană admirabilă care o să-1 cam strîngă pe reverendissim în viitoarele alegeri municipale sau parlamentare. Iar abatele o să ştie cum să-1 convingă pe groful cel ambiţios care mereu îşi împinge în faţă oamenii lui, în dauna reprezentanţilor naţional-ţărănişti. Primprocurorul îi destăinuise că în ajun, la club, la o partidă de cărţi, discutase cazul cu fruntaşii locali. Neîndoielnic, e-o admirabilă mutare de şah. Dar ce naiba să facă cu Polgar şi cu Panni, care îşi roteşte ochii în cap aşa de nevinovată, încît provoacă rîsul pînă şi anchetatorilor celor mai experimentaţi ? Chestorul îşi scoase şi el batista şi-şi şterse obrajii transpiraţi. în cele din urmă, decise : ţ— Pe femeie o expediem aiurea undeva. Comisarul întrebă, cam fără interes : •J- Unde ? — Păi la Galaţi sau la Bucureşti. Cît mai departe. — Şi amantul ? — Şi pe el, Da. Şi pe el. — Bine. Am să iau măsuri. Voi să iasă, era cu mîna pe clanţă, cînd chestorul strigă : — Stai puţin. Comisarul se întorse : — Ordonaţi. — Aşadar, înapoiezi imediat cruciuliţa posesorului legal, fără nici un fel de formalităţi. Deocamdată însă nu lua nici un fel de măsuri în vederea transportării persoanelor respective. O să primeşti instrucţiuni de la mine personal. Adică el are să-i dea personal instrucţiuni, gîndi amărît comisarul. Răspunse. — Am înţeles, să trăiţi. 37 Peste cîteva minute, chestorul cobora val vîrtej pe scările întunecoase ale poliţiei; la un cot, era gata să răstoarne de pe picioare un cetăţean chel ce urca îngîndurat, cu o servietă sub braţ. îl înjură, privind furios la el şi-şi continuă goana. Se grăbea la primprocuror, să hotărască soarta cîrnei Panni şi-a lui Polgar Karcsi. La urma urmii, nu-i putea înghiţi pe aceşti doi oameni. O să-i propună primprocurorului îndepărtarea lor din oraş. între timp, comisarul se îndrepta, posomorit, cu paşi obosiţi spre biroul său. Era întunecat la chip, apăsat de gînduri negre. Din firida unei ferestre, cineva îi răsări brusc în faţă. Era atît de neaşteptată apariţia, încît comisarul tresări. — Am onoarea să vă salut, stimate domnule comisar ! Servus dragă amice. Aba Gyula, primredactorul ziarului „Ultimele Ştiri", îi surîdea cu curtoazie. Era îmbrăcat elegant, într-un costum alb de burette, care abia aseară i-a fost adus acasă de la croitor. Se juca, rotind în aer bastonul său imitaţie de bambus. Eleganţa lui îl cam indispusese pe comisar, care îl măsură de sus pînă jos cu o privire rece. — Poftim ! Ce vrei ? — Două minute. Nu mai mult. E vorba de ceva confidenţial. — Două minute ? — comisarul şovăia. Mai bucuros i-ar fi făcut vînt ziaristului, în dispoziţia proastă în care se afla... Se stăpîni totuşi. Nu era bine să-1 repeadă, ştia bine că presa are putere şi-un conflict nu i-ar fi fost de nici un folos. Şi-apoi Aba vrea să vorbească ceva confidenţial, ceva care interesează şi poliţia, deci. Porni indispus spre biroul său. — Ei, vino înăuntru. Dar să ştii că n-am timp. Un minut. Nici o secundă în plus. Pe faţa ziaristului, sub stratul gros de pudră, apăru un zîmbet. Privi familiar în jur, parc-ar fi căutat pe cineva. întrebă repede : — Bătrînul n-a fost pe-aici ? —- Ce fel de bătrîn ? — Colegul meu Czodik. — Ce-i mă ? Iar aţi dat peste vreo porcărie ? — Nu... Acum nu-i vorba de aşa ceva... Comisarul privi bănuitor la ziarist : — Ei, atunci ce vrei ? — Nu-ţi aminteşti ? Rîndul trecut vorbeai despre ceva. Comisarul făcu pe neştiutorul : — Cine ? eu ? Despre ce anume ? — Ceva senzaţional... — jSfu ştiu nimic, şi-apoi de-ar fi ceva senzaţional, tu ştii bine cine ar fi primul căruia... Aba îl întrerupse : — Gîndeam c-ar fi vorba de furtul cruciuliţei ăleia... Comisarul se încruntă mirat şi spuse dur, ameninţător : — Ascultă, nu te-aş sfătui să-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala. Ziaristul surîdea obraznic. Nici urmă de spaimă pe chipul lui. Tonul acesta pe el nu-1 impresiona. — De ce mă ameninţi ? — întrebă el zîmbind misterios. — Şi aşa cunosc povestea din fir-a-apăr. N-are rost să joci teatru. — Ce poţi tu cunoaşte ? Nimic. — Spune-mi numai dacă femeia aceea mai e aici sau... ? 3Ş Comisarul începu să ţipe : — Nu-i nimeni aici ! Nu-i adevărat nimic ! Minciuni ! Bîrfă ! Ziaristul rămase pe gînduri. Comisarul credea că a scăpat de el. Dar se înşela. Aba îşi scoase carneţelul, care devenise aşa de cunoscut ochilor comisarului, şi pe urmă creionul automat şi se pregăti să noteze. Comisarul protestă : — Ce scrii ? Ce vrei să zmîngăleşti acolo ? Eu n-am spus nimic Ziaristul continuă să surîdă. — Dă-mi voie, nu poţi spune aşa ceva. Uluit, comisarul întrebă : — Ce-am spus ? S-aud ce vrei să scrii ? — N-ai spus tu adineauri că poliţia n-a reuşit să prindă pe făptaş ? Comisarul era indignat. Ţipă : — N-am spus aşa ceva. — înseamnă că l-aţi arestat, totuşi. Comisarul oftă, căzînd cu toată greutatea pe scaun. Ce poftă avea să-1 ia de gît pe-acest şantajist şi să-i facă vînt pe scări. — Păi atunci, scrie ce vrei, dacă ai chef să-ţi frîngi gîtul, dacă vrei să-i ridici împotriva ta pe chestor şi pe primprocuror. Te priveşte. Eu te-am avertizat. Ziaristul avu un gest de dezaprobare. Surîsul său deveni cinic : — Nu înţeleg. Fii drăguţ, explică-mi. Chestorul şi procurorul... în regimul presei libere... Avem şi noi mijloacele noastre... Opinia ptîblică, masele... Discuţia de principii ce promitea să devină interesantă, nu mai putu continua, fiind întreruptă încă de la început, de scîrţîitul uşor al uşii. Primredac-torul tăcu brusc, întorcîndu-se spre uşă. Uşa se deschidea încet, cu mare prudenţă, în birou pătrunse surîzînd dulceag un chip, amintind luna plină. Surîsul cel dulceag însă pieri brusc, atunci cînd posesorul chipului îl zări acolo pe Aba Gyula, proprietarului ziarului concurent. Comisarul în schimb, se agăţă repede de acest prilej, făcînd semne însufleţite spre bătrînul Czodik : — Aa ! Ai picat la ţanc, domnule primredactor Czodik. Poftim, intră şi ia loc. Măcar am să pot comunica deodată domiilor voastre, că în oraş circulă tot felul de zvonuri, calomnii murdare, în jurul pretinsei dispariţii a unei cruciuliţe de aur. Bîrfe stupide născocite şi răspîndite de duşmanii bisericii. Noi ştim deja din ce parte bate vîntul. Cei care noaptea mîzgălesc pereţii cu inscripţii instigatoare... Hm ! Hm ! — tuşi de cîteva ori, înecîndu-se, pe urmă continuă privind fix la Czodik, gîndindu-se însă că şi Aba o să se simtă : — Dacă presa se aliază cu aceste elemente instigatoare, calomniatoare ale bisericii, dacă dumneavoastră veţi îndrăzni să oferiţi cititorilor aceste minciuni otrăvite, atunci... dacă scrieţi deci un singur cuvînt despre aceste lucruri, atunci o să vă confiscăm ziarele. Iar pe dumneavoastră... Aba izbucni în hohote de rîs : — Asta ar fi minunat. A doua zi ieşim cu tiraj dublu. Comisarul ripostă ameninţător : — N-aş crede. Interzicem ziarele definitiv. Aba, de furie, se învineţi la chip, muşcîndu-şi nervos capătul creionului. Şeful secţiei penale continuă cu un ton prietenos, încercînd să-i convingă : — După cum v-am spus, poliţia a luat act din timp de aceste calomnii şi a anchetat cazul. Respectiva cruciuliţă de aur şi lanţul de aur sînt în posesia reverendissimului. Dacă nu credeţi, faceţi o vizită, ca s-o vedeţi. Dumneavoastră ştiţi cum e un oraş mic. Bîrfă, calomnii, şoapte, zvonuri, sete de senzaţii. Iar 39 presa... Eu întotdeauna am sprijinit presa, nu i-am subapreciat rolul... Presa serioasă, care ţine seama de respectul datorat publicului şi vrea să-şi păstreze prestigiul în faţa autorităţilor, nu trebuie să se lase antrenată de agitaţia pusă la cale... cum să spun... de astfel de elemente instigatoare... Am toată bunăvoinţa faţă de dumneavoastră şi cum ştiţi, am stat întotdeauna bucuros la dispoziţia presei locale... Comisarul vorbea tot mai însufleţit, găsind mereu noi argumente, sedus de sunetul propriului său glas ; în cele din urmă se însufleţise de-a binelea. Ori crede cineva că numai şeful siguranţei ştie vorbi pe placul chestorului ? Regreta numai că nu-1 aude chestorul cum îşi rosteşte discursul în chestiunea cruciuliţei de aur, apărînd biserica şi pe abate. Nu-i nimic. Are să raporteze cum a reuşit să pună botniţă presei căreia îi place să scormonească printre rufele murdare ale societăţii. Ar fi vrut să-1 vadă pe chestor făcîndu-şi de lucru cu aceşti şobolani de presă, unşi cu toate unsorile. Chestorul însă tronează ca în rai, şi-aceste misiuni neplăcute trebuie să le îndeplinească el, şeful secţiei penale. Comisarul se simţea din nou important. Amintirea discuţiei umilitoare din biroul chestorului se risipea ca un fum. Şeful secţiei penale era deplin mulţumit de sine însuşi. XII. Brigadierul silvic plecase din sat în zori, cînd pămîntul mai era încă umed de rouă, să discute chestiuni legate de tăierea pădurii cu conducătorii compose-soratului. Se întoarse numai după amiază. Mama şi fiica prînziseră. Era lucru obişnuit să nu-1 aştepte pe tatăl cu masa ori ■ să mănînce în lipsa lui. Pe masă, aşezat pe faţa albă, aştepta un tacîm. Aparent, în familie se aşeza din nou atmosfera dinaintea percheziţiei. Dispoziţia bărbatului se înseninase de cînd fusese la oraş şi se convinsese că nici o umbră nu stăruie pe viaţa familiei, din cauza percheziţiei. îl liniştise gîndul că autorităţile urmăresc închiderea gimnaziului confesional, şi au luat măsuri care să nu mai tulbure viaţa familiei sale. Nu mai simţea ruşine şi umilinţă, ci dimpotrivă, aştepta compasiune şi solidaritate din partea societăţii. Doar dacă îşi examinează cu grijă viaţa lui fără evenimente, e din ce în ce mai convins că întotdeauna a muncit cinstit şi şi-a plătit drept bucăţica de pîine. Tot cugetînd, îi veniră în minte gîndurile la viitorul fetiţei sale, aşa cum îl frămîntase înainte de întoarcerea ei de la şcoală. Nu vedea în jurul lui decît destine încovoiate, tineri cărora viitorul nu le oferea nici măcar paiul înecatului. Erau ca nişte fructe căzute din crengi înainte să se fi copt. Vrînd nevrînd trebuia să compare soarta acestor tineri ce părăseau băncile şcolii fără perspectiva niciunui viitor, cu soarta fiicei sale. Alţi copii n-avea-Pentru ea trăia, pentru ea muncea, să-i poată asigura un viitor fără griji. Fata nici n-a împlinit încă cincisprezece ani, dar soarta ei, lipsa oricăror perspective de viitor, ziua de mîine pierdută în ceaţă, îi aducea atîtea griji apăsătoare, încît uneori îi venea să-şi ia cîmpii. Noroc că Sebestyen Erno era un om ataşat trup şi suflet muncii sale. Mărunţişurile slujbei îi ocupau gîndurile din zori şi pînă-n seară. Ţăranii, dacă miroseau vre-un cîştig, îşi sacrificau şi fericirea din ceruri, nu numai lemnele din pădure. Apăra munţii de lăcomia bogaţilor şi de furtişagurile celor nevoiaşi. Avea conflicte furtunoase cu membrii composesoratului fiindcă erau lacomi de bani şi nu urmăreau decît să înfulece fiecare cît mai mult. Discuţiile, certurile nu mai conteneau în ziua aceea, brigadierul s-a întors grăbit acasă. 40 Mama şi fiica mai şedeau la masă, deşi mîncaseră. Bărbatul, urcînd scările pridvorului, o auzise pe soţia lui vorbind. Cînd apăru în uşă, femeia tăcu şi ieşi, îndreptîndu-se spre bucătărie. — Pfii ! Nici n-am băgat de seamă cum a trecut timpul — spuse el, lepă-dîndu-şi haina. Soţia, care-1 auzise, răspunse din bucătărie : — E-aproape trei ! Am aşteptat pînă la două, şi am prînzit ; nu ştiam cît ai să întîrzii. Brigadierul se întoarse spre fiică-sa : — Parcă-i mai cald decît ieri — şi îşi făcu vînt cu şervetul. Erzsike răspunse cu sfială : — Da. — Şi tu ce faci? Cu, ce-ţi petreci timpul? O mîngîie uşor pe cap. Fata ocolea privirea tatălui. Ridică din umeri. El adăugă : — Ar fi trebuit să te duci la rîu. Ea nu răspunse. Parcă nici nu l-ar fi auzit. După un timp, el reluă : — în vara asta n-ai fost niciodată... Nu-i aşa ? Erzsike îşi trase mîna dintr-a tatălui, continuînd să tacă. — Măcar că toată lumea-i acolo — spuse el. Intră femeia, aducînd castronul aburind. — Nu poate merge singură. Doar e fată mare — răspunse mama în locul lui Erzsike. Se vede că ascultase atentă din bucătărie toate vorbele soţului. — Ar fi trebuit să mă duc eu cu dînsa, dar cine are timp de aşa ceva ? Şi-apoi e-aşa de cald... — Ei cald ! — ripostă el. — Tocmai de-aceea trebuie să mergi la rîu. — Pe-o vreme ca asta, mai bucuros stai acasă. Tăcură. Se făcuse o linişte apăsătoare, fiindcă nu mai aveau ce vorbi între ei. Se fereau unii de alţii, ascunzîndu-şi gîndurile. Mama căută mîna fetei şi cu blîndeţe căută s-o apropie de dînsa, dar fata respinse mîngîierea. Bărbatul îşi umplu farfuria cu supă şi aburii ei îl izbiră în obraz. îşi trase capul ; şedea pe scaun, parc-ar fi înghiţit un par. Voi să spună că n-ar fi trebuit să încălzească aşa de tare supa, dar se reţinu. începu să soarbă prudent, suflînd lung în lingură. Liniştea devenea nesuferită. Fără să privească nici la una nici la cealaltă, bărbatul întrebă : — Şi balul ? Femeia sări, ca lovită : — Bal ! Dar te-ai gîndit la rochie ? — Vorbise ascuţit, cu reproş în glas. Erzsike, îşi plecă fruntea, încît nu i se vedea faţa aprinsă. Amintirea balului era dureroasă. îşi muşcă buzele. Brigadierul privi lung la nevastă-sa. — Ce fel de rochie ? Ce-ţi veni ? După cîte ştiu... — se întrerupse şi începu iarăşi să mănînce. Supa însă era tot aşa de fierbinte, învăluind în aburi capul bărbatului. — După cîte ştii tu... Voi bărbaţii... — spuse femeia, terminîndu-şi fraza într-un mormăit neinteligibil. — Am spus ceva rău ? — întrebă brigadierul încurcat. 41 — Erzsike-i fată mare şi-ar trebui să ştii că pentru bal trebuie rochie nouă. Femeia devenise nervoasă, nestăpînită, dar soţul nu observa. Ea simţise că discuţia se duce pe un teren primejdios. Of : bărbaţii ăştia care nu ştiu pe ce lume trăiesc. Tot îi căuta pe sub masă piciorul, să-i facă semne, dar nu-1 ajungea. — Doar numai la paşti i-ai făcut o rochie nouă — spuse brigadierul, fără să bănuiască nimic. Fata nemaiputînd îndura, se ridică repede şi ieşi alergînd din odaie. Doamna Sebestyen clătină din cap a imputare. încruntată, abia stăpînindu-şi enervarea îi spuse soţului : — Eşti aşa de lipsit de tact ! El încă tot nu pricepea. întrebă mirat : — De ce-aş fi lipsit de tact ? — Păi tu nu vezi că de la o vreme toţi ne ocolesc casa ? Brigadierul aruncă lingura. Naiba s-o ia de supă, e-aşa de fierbinte, încît i-a opărit gura. într-adevăr, el nu observase că dintre intelectualii satului nimeni nu-i mai calcă pragul, nici mai vîrstnici, nici mai tineri. Munca lui zilnică îl preocupa într-atît încît acest amănunt îi scăpase. Se rezemă de spătar şi întrebă privind mirat la femeie : — Ce spui ? ,Ne ocolesc casa ? De cînd ? — Ei de cînd ? De cînd domnul plutonier, scumpul tău prieten, dobitocul ăla lipsit de tact... — accesul de furie îi înecă restul vorbelor. Cînd îi venea în minte plutonierul, îşi ieşea din minţi. Sebestyen se întunecă : — Ţi-am spus doar că nici el nu ştie nimic. — Dar percheziţie a ştiut să facă ! strigă femeia. — Să ne distrugă viaţa, reputaţia fetei, asta a ştiut s-o facă. Să nu-1 aperi ! Şi cînd mă gîndesc că tu ai fost în stare să bei cu el. Soţul se pierdu cu totul. Bîlbîi : — Numai... doar... ca să aflu... motivul percheziţiei... De-aia am băut cu el. Femeia îl acuză nemiloasă : — N-ai pic de mîndrie. De amor propriu. Nici de doi bani. Bărbatul îşi duse mîinile la tîmple : — Groaznic ! Te rog termină ! — Ai dreptate. E groaznic ! Cît eşti de negîndit. Aia-i groaznic ! Sebestyen se simţea strîns cu uşa. — Da' ce, eu sînt de vină ? — Tu ai ucis voia bună în casă. Tu ! La aceste acuze nedrepte, bărbatul amuţi. Era convins că i se face o nedreptate şi nu mai găsea răspuns. Nici trăznetul să fi căzut din senin în casă, n-ar fi fost aşa de surprins, cum era de ieşirea nervoasă a soţiei. — Şi la urma urmei am reuşit să clarificăm lucrurile ! — Să clarificăm ! Şi ce folos ? — Femeia oftă obosită. — Important este că fata n-are nici o vină. Asta-i important. — Eu nici o clipă n-am bănuit-o pe fata noastră — spuse femeia aproape provocator. Brigadierul răspunse enervat : — Nici eu n-am bănuit-o. — Dar te-ai purtat fără milă cu ea. Sebestyen se ridică pripit de la locul său, părăsindu-şi mîncarea care între timp se răcise şi nu i-ar mai fi opărit buzele : 42 — Ce pot să fac ? Eram neliniştit de povestea asta. Doamna Sebestyen însă nu-1 slăbi : — Şi-acum îi tot dai cu balul. — Desigur. Tocmai de aceea. Trebuie s-o ducem la bal. Femeia îl întrebă privind ţintă la el : — Şi invitaţia ? Bărbatul rămase perplex : — Invitaţia ? — Da. Ai primit invitaţie ? — Eu, nu... dar... — Ce să cauţi acolo unde n-ai fost chemat ? El încercă o ieşire : — Bine, bine... Asta se mai poate primi... —N-ai s-o primeşti, fii liniştit. încă de alaltăieri au fost împărţite. Poştaşul le-a . şi înmînat celor invitaţi. Brigadierul plecă fruntea-n pămînt. Era tulburat ! — Asta-i... de necrezut. Femeia însă mai avea de spus. Acum voia să se descarce de tot amarul ce-1 purta în suflet de cîteva săptămîni. — Tu ştii ce spune despre noi învăţătoarea ? — Dă-o dracului. Bîrfele nu mă interesează. Femeia însă n-avea de gînd să tacă. Era prea pornită, ca să mai stea pe gînduri. Cu cruzime spunea tot ce aflase : — Spune că tu eşti un ticălos, că-i jumuleşti pe ţărani, că iei mită... Bărbatul se înfurie ; cu faţa schimonosită, ameninţînd cu pumnii strigă : — Calomnii. Am să-i smulg limba. Cearta fu urmată de o linişte nefirească. Brigadierul se simţea istovit. Era palid ca un mort. Doamna Sebestyen, parcă împinsă de o presimţire, privi în curte tocmai în clipa cînd Erzsike, cu capul tras între umeri, cu privirile în pămînt, încerca să se furişeze afară din ogradă. Silueta ei se desena limpede pe desişul brazilor luminaţi de soare. Purta o rochie albă de anul trecut, strînsă la mijloc cu un cordon de lac. începuse să-i fie scurtă şi strimtă. Din ziua în care dispăruse de-acasă, mama n-o mai scapă din ochi, urmă-rindu-i fiecare pas. O face însă cu atîta dibăcie, încît nimeni nu bagă de seamă. Doamna Sebestyen îl părăsi pe soţul ei, lăsîndu-1 tulburat şi măcinat de gînduri, şi ieşi în pridvor. Chipul ei îşi schimbase dintr-o dată expresia. Parcă nu s-ar fi întîmplat nimic între ea şi soţul ei. Surîdea blînd, iar glasul îi răsună mîngîietor : — Erzsike ! Dragă ! Unde te duci ? Fata zvînci, vrînd să fugă. Se întoarse însă. Nici acum n-o lasă să rămînă cu gîndurile ei, să rătăcească în voie prin pădure, căutînd singurătatea alinătoare — n-o lasă nici să rămînă ascunsă pe malul pîrîului murmurător, în umbra stejarului. Numai acolo poate plînge în voie, în liniştea netulburată a singurătăţii... Se întoarse ruşinată, păşind încet, nevolnic. XIII. Reverendissimul, la această oră plăcută dinainte de amiază, stă întins pe sofa, cu capul pe două perne cu faţa albă. în ciuda arşiţei, se acoperă cu o plapumă de mătasă albastră. Qapul îi e învelit într-un şervet alb şi arată ca un 43 rănit întors din luptă. Sub şervet o cîrpă muiată în apă. De sub legătoare, i se vede nasul şi ochii trişti, îndureraţi, privind nepăsători la patul întins în cealaltă parte a odăii şi spre celelalte mobile antice, care dau un aer străvechi camerei atît de luminoase. Reverendissimul se plînge de cîteva zile de groaznice dureri de cap. Alături, pe noptieră, pe-o tavă de argint, lîngă paharul de apă, tot felul de prafuri şi hapuri aşteaptă să fie înghiţite de suferind. De cînd menajera a dus înapoi resturile dejunului, miere, şuncă, unt şi bucăţi de jimblă, n-a mai intrat nimeni în odaie. Priveşte lung la tavanul alb şi la candelabru. Poate ar fi mai bine să se scoale şi să meargă pînă la vie, să se odihnească în chioşcul de acolo, cugetînd la lumea cea trecătoare, în singurătate. Nu poate să facă asta, fiindcă-i bolnav. S-apropie ceasul amiezii. Circulaţia camioanelor e tot mai intensă, asurzind lumea cu zdrăngănitul lor. Căldura e tot mai înăbuşitoare. Uşa de la antreu se întredeschide şi menajera vîră capul să vadă dacă nu cumva abatele-a aţipit. Pe abate îl tulbură şi această mişcare molcomă. O întreabă răstit : — Ce-i ? Ce vrei ? — Este un domn care vrea să intre neapărat. Nu vrea să plece în ruptul capului. Femeia a intrat şi-nchide uşa în urma ei. Reverendissimul e de neclintit : — Ah, ce neajutorată ! Ţi-am spus că nu primesc pe nimeni. — Degeaba-i spun. Nu vrea să plece. Aşteaptă şi nu pleacă. Abatele face un gest, parc-ar alunga muştele : — Sînt bolnav... zac. — I-am spus doar că sînteţi grav bolnav. — Trimite-1 la dracu ! Spune-i că dorm. — I-am spus. Zice că-i ceva foarte important. Abatele se enervează : — întreabă-1 ce-i anume aşa de important. — Zice că a venit din partea ziarului... Acest amănunt 1-a surprins vizibil pe abate. E-o vizită neobişnuită. Ziariştii îl vizitau deobicei numai cu ocazia alegerilor, cînd îi cereau declaraţii sau articole. — Ce vrea individul ? — Numai dumneavoastră personal vrea să vă spună. Accentuînd fiecare cuvînt, strigînd să s-audă pînă-n hol, spuse : — Sînt bol-nav şi nu pri-mesc pe ni-meni ! Ai înţeles ? Menajera dă din cap : — Bine. Am să i-o mai spun o dată. După mine, poate să tot aştepte în hol. — Să nu aştepte acolo. Hai, du-te. du-te, nepriceputo ! Femeia se simte jignită. De ce strigă abatele la ea ? Cu ce i-a greşit ? Priveşte întunecată la el, dar cînd să se întoarcă să plece, reverendissimul răzgîn-dindu-se, spuse pe neaşteptate : — Ei, dă-i drumul să intre. Să vedem ce vrea. Nici el nu crede că-i nimerit să dea afară pe reprezentantul presei locale. Doar are şi el nevoie de presă, mai ales în vremea alegerilor. în clipa următoare, uşa dinspre hol se deschide pînă-n perete. Menajera face loc, lipindu-se de uşă, cu mîna pe clanţă, parcă ar fi răstignită. In prag apare înclinîndu-se plin de respect Aba Gyula, primredactorul ziarului „Ultimele Ştiri" : 44 îmbrăcat de zile mari, are într-o mînă bastonul, pe care-1 strînge parcă-i gata să se bată cu cineva, în cealaltă o servietă. Abatele se întinde comod pe sofa, mîngîind cu palma mătasa plapomei. E-o oarecare solemnitate bine calculată în atitudinea lui, cum stă culcat şi cu un gest lent îi arată vizitatorului un fotoliu. Vorbeşte foarte încet, gemînd, doborît de boală : — Foarte drăguţ din partea dumitale, domnule redactor, că nu m-ai uitat cînd, mă aflu în starea aceasta proastă. — Tuşeşte, tuşeşte, se simte însă că simulează. — Poftim ! Ia loc. Şi-1 pîndeşte cu coada ochiului pe Aba. Acesta se străduie din răsputeri să se mişte cu cît mai multă naturaleţe, să se poarte cît mai cuviincios, conform normelor de conduită ale lumii abatelui. Şi-a aşezat servieta pe masă şi numai gestul nestăpînit cu care îşi netezeşte mereu părul, îl trădează că nu-i în apele lui. — îmi pare foarte rău că sînteţi bolnav... E-un timp aşa de frumos. Priveşte la fotoliu, parcă ar sta la îndoială, să şadă sau nu. Oricum trebuie să se aşeze, deşi se teme de dunga ascuţită a pantalonilor şi nici cu bastonul nu prea ştie ce să facă. Abatele dă uşor din cap, cu grijă să nu-i alunece legătura de pe frunte, care demult s-a uscat şi nu mai are nici un rost s-o ţină acolo. — Da. Vremea-i minunată . — Zăpuşeala nu vrea să cedeze. N-a mai plouat de mult. — Asta-i foarte bine pentru struguri — remarcă abatele. — Da. Pentru struguri vremea-i foarte bună, încuviinţează Aba. — Cu ce vă pot fi de folos, domnule redactor. Tînărul, proaspăt ras (întotdeauna proaspăt ras şi dat cu apă de colonie) se tot învîrte printre mobilele antice, simulînd naturaleţea, pînă cînd găseşte un loc pentru baston, pe spătarul unui scaun. Abatele îşi dă seama că tînărul se luptă să-şi învingă timiditatea şi i se pare cam caraghios, dar acum n-are chef să rîdă. Parc-ar avea un nod în gît pe care nu-1 poate înghiţi. — E-o chestiune foarte delicată... absolut confidenţială... La vorbele acestea, abatele simte zăpuşala odăii şi mai încinsă. îi apar broboane de sudoare pe frunte. Parcă s-a înfierbîntat şi legătura de pe frunte. Frămîntă plapoma cu degetele şi cu o voce stinsă spune : —; Mă rog... Vă stau la dispoziţie. Primredactorul se întoarce şi încearcă să deschidă servieta al cărei mecanism, pînă acum ireproşabil, de astă dată parcă s-ar fi stricat. — Cum să vă spun... Redacţia a primit un articol, din partea unui cititor. Articolul, ca să spun aşa, din punctul de vedere al bisericii, sau... mai bine zis, al dumneavoastră.... Mai bine însă citiţi-1 dumneavoastră. L-am luat cu mine. Ziaristul. s-apropie de sofa. Acum e calm, chipul său grav. Nu mai e tulburat. Articolul acesta e-o armă puternică, abatele n-are să reziste. A sosit clipa decisivă. E cu neputinţă ca reverendissimul să-1 dea afară. Ca o măsură de prevedere pentru orice eventualitate el ţine uşa sub ochi, să poată ieşi cît-mai repede, în cazul cînd abatele s-ar răţoi la el. Abatele întinde nervos mîna şi smulge foile manuscrisului din mîinile elegante, albe ale primredactorului. Reverendissimul Kulcsar se ridică pe perne şi cu gesturi repezite îşi pune ochelarii pe nas. Hîrtiile foşnesc în mîna lui, umplînd camera de zgomot. 45 Reverendissimul parcurge repede rîndurile manuscrisului. Mîna-i tremură. Cînd termină de citit textul, urlă schimonosindu-se : — Cine dracu a scris articolul ăsta ? Aba surîde rece : — Din păcate, nu vă pot spune. E secret redacţional. Ştiţi, etica redacţională... Abatele se agită, fîlfîind manuscrisul prin aer : — E-o calomnie murdară, o minciună sfruntată. — Mă rog. Făptaşul a mărturisit la poliţie că... Nici Kulcsar însă nu se lasă. îşi are şi el atu-urile. — Dacă dumneata nu crezi, pot să-ţi dovedesc — Uitînd de boală şi fără să-i pese că-i cade legătura de pe cap, sări din pat ; cu o mişcare bruscă îşi smulse compresa de pe frunte, fiindcă-1 enerva ; fără să se sinchisească de prezenţa ziaristului se repezi aşa cum era, în cămaşă de noapte lungă pînă la glezne, deschise uşa unui dulap, aproape s-o smulgă din ţîţîni şi scoase triumfător cruciuliţa şi lanţul de aur, aşezîndu-le pe masă. — Iată-le ! Poftim ! Ce calomnie josnică a născocit stimata dumitale redacţie. Şi cu ce scop ? Vrei să le oferi pretexte comuniştilor ! Ziaristul rămîne calm. Chipul lui are o expresie tainică. Nu se lasă impresionat de teatrul jucat de preot. A mai trecut el prin întîmplări asemănătoare şi-1 lasă rece. Simte că vînatul a intrat în bătaia puştii, depinde numai de el dacă apasă pe trăgaci sau nu. Portofelul abatelui e ca şi în mîna lui. Aba se înclină şi surîzînd politicos — în timp ce ochii îi sclipesc rece — spuse : — Dar cine se gîndeşte la dumneavoastră ? — îşi exagerează surprinderea. — Nici nu-i vorba de asta — Cine-ar fi îndrăznit să-1 bănuiască pe sfinţia-voa-stră ? îşi desface braţele, mijindu-şi ochii, intrînd şi el în jocul abatelui. Abatele amuţeşte. Se holbează speriat la Aba, urmărindu-i perplex jocul, într-adevăr, în articol nu se aminteşte nici un nume ; se fac numai aluzii : o foarte cunoscută şi de toţi stimată faţă bisericească, a cărei viaţă nepătată... Nu se spune în sînul anume căreia dintre biserici oficiază persoana cu viaţă nepătată, nici măcar în care oraş a avut loc furtul — şi nici măcar ce anume a furat făptaşul inveterat care trăind la periferia vieţii, în atmosfera unui bordel, a sorbit în piept... Ce anume ?... Abatele caută iarăşi în manuscris, unde făcîndu-se portretul moral al hoaţei, autorul articolului scris pentru „Ultimele ştiri", condamnînd furtul, în cîteva fraze sforăitoare, adaugă şi cîteva cuvinte sentimentale spunînd că numai lupta sălbatică pentru o bucăţică de pîine a scos-o din albia vieţii cinstite pe făptaşă ; tribunalul, judecind, trebuie să-i acorde circumstanţe antenuante. Dacă ar apărea acest articol în ziar, nici n-ai putea să-1 dai în judecată pe autor pentru calomnie ! Cine ar îndrăzni să reclame ? Cine s-ar constitui parte civilă? Dacă el, abatele, ar schiţa şi cel mai mic gest de protest, s-ar demasca în faţa lumii. Protestul n-ar fi decît recunoaşterea publică. Adevărat ! Presa îşi are metodele sale subtile... Abatele tace. Lectura manuscrisului 1-a copleşit. E palid. Cînd se întinde înapoi pe sofa, parc-ar fi mort, numai ochii mai arată că trăieşte. în ciuda căldurii înăbuşitoare din odaie, sfinţia sa îşi simte picioarele ca de -ghiaţă. Vorbeşte însă Aba, dînd asaltul decisiv : — Articolul acesta este deosebit de preţios pentru ziar. Din numărul acesta putem vinde cel puţin două mii de exemplare în plus, dacă nu chiar mai mult. Are o voce indiferentă, rece, comercială. 46 Kulcsâr schimbă feţe, feţe. Buzele-i tremură. Strigă disperat : — Dar ăsta-i un şantaj ordinar ! Banditism ! Astea-s metode nemaipomenite ! în numele moralei publice... Aba surîde obraznic şi face un gest plin de cinism : — Noi ne bazăm întotdeauna pe fapte, stimate domn. Important este ca ziarul să nu mintă. Afirmaţiile noastre să corespundă realităţii. Să informăm just pe cititorii noştri. Presa este liberă, criteriul principal constă în exactitatea informaţiilor... Fireşte, noi am putea să nu publicăm articolul, dacă asta n-ar afecta interesele materiale ale ziarului. Calculînd un plus de două mii de exemplare, a un leu exemplarul... întreprinderea nu poate renunţa la interesele ei materiale, trebuie doar să asigure pîinea angajaţilor ei. Ca să fie mai convingător, Aba Gyula îşi scoate cu un gest elegant creionul şi încruntîndu-şi fruntea, face cîteva calcule, înşirînd cifrele pe marginea manuscrisului. Acum, chipul abatelui e vînăt. Fruntea-i fierbinte, iar picioarele şi mai reci. Dinţii-i clănţănesc discret. Simte că-1 scutură frigurile. Desigur, are şi febră. A tot făcut-o pe bolnavul, şi iată, boala a venit într-adevăr. După ce pleacă tîlharul ăsta, trebuie să trimită după medic. Poate însă că simptomele vor trece... Caută argumente, să se poată tîrgui. Două mii cincisute de lei i se pare prea mult, şi reverendissimul ştie că Aba Gyula nu-i un gangster cu inima împietrită care să nu fie dispus să stea de vorbă. Mai ţinteau şi alţii la punga abatelui Kulcsar Leopold. O ştia el însuşi şi era pregătit, după vizita lui Aba Gyula. Bătrînul Czodik, în redacţia ziarului „Evenimentele oraşului" — asuda scriind articolul despre furt. încuiase uşa de la intrare, să nu-1 deranjeze nimeni. Nici nu consideră nimerit să-i informeze pe ceilalţi membri ai redacţiei despre articol, fiindcă atunci banii ar fi trebuit să-i împartă cu ei. Cînd, după multă caznă şi transpiraţie, articolul e gata, smulge ultima foaie din maşina de scris, o vîră în buzunar, îşi ia pălăria şi bastonul şi porneşte şi el spre clădirea cu un etaj a casei parohiale. în clădirea poliţiei, în biroul în care numai cu cîteva zile în urmă a fost interogată cîrna Panni, stă şeful secţiei penale cu vestonul descheiat. E doborît de căldura zilei şi de gîndurile grele care-1 copleşesc. Cîntărindu-şi fiecare cuvînt, îl instruieşte pe unul din agenţii săi, acela care cu cîteva săptămîni în urmă supraveghease casa abatelui, cînd ei căutau urmele hoţului şi-a crucii furate. — înainte de toate îl anunţi pe sfinţia sa despre transportarea din oraş a fetei. Agentul slăbănog şi palid dă din cap : — Da, să trăiţi ! — Că-1 expediem cu ea şi pe amant. Să fie fericiţi. —• Şi unde ? — întreabă agentul. — Asta o hotărăsc primprocurorul şi chestorul. Treaba lor. Dumneata îl informezi pe abate că poliţia face totul pentru apărarea reputaţiei sfinţiei sale. Prin urmare... Stai puţin. Mai întîi îl anunţi de expedierea din oraş a ălora... — Am înţeles. îi comunic expedierea din oraş. Comisarul tuşeşte cu ochii-n pămînt. — Dar spune-i şi că asta costă bani. — Am înţeles. Costă bani. 47 — Expedierea, să zicem, trei mii de lei. Cheltuieli de drum, bilete pentru porumbei, mîncare etc. — înţeles. Trei mii. — Te rog notează, să nu uiţi. — Da, să trăiţi. Agentul se apleacă pe masă şi scrie. — Şi-apoi cheltuielile anchetei, pe urmă biletele pentru escortă, diurna. S-adaugă şi asta. Mai scrie deci, să zicem, patru mii de lei. Nici nu ajunge, de fapt. Agentul întrerupe : — Adun aceste sume. — Stai puţin. Nu aduna nimic şi şterge cele patru mii de lei. Să nu apară sume rotunde, fiindcă pot da de bănuit. Scrie la capitolul doi, patru mii una sută cincisprezece. Creionul e indiferent. El se supune mîinii, mîna se supune creierului, iar agentul comisarului. Şeful secţiei criminale îl dăscăleşte : — Să nu cumva să te târguieşti cu el, auzi ? S-aduci banii. Ia destulă chirie de la chiriaşii lui. Comisarul tace. Agentul aşteaptă. Comisarul îi spune, prietenos : — Dacă rezolvi frumos cazul ăsta, ai şi dumneata cinci sute. Şi-acum, du-te. Comisarul între timp, face tot felul de calcule. Intenţionează, ca din banii ăştia să-i dea şi chestorului două mii, se şi vede cum intră în biroul acestuia şi luînd o mină misterioasă îi spune că reverendissimul a cinstit poliţia cu un mic cadou. Poate că de astădată a găsit cheia care să descuie inima chestorului. XIV. Sîmbătă seara, cînd pe uliţele satului se înalţă nori de praf ridicaţi de cei care mătură şi se răspîndeşte mirosul mîncării pregătite pentru cină, bătrîna Aniko apare în ograda brigadierului, cu exactitatea unui ceasornic, să hrănească şi să închidă gîştele. Odată cu dînsa sosesc şi veştile despre cele mai noi evenimente din viaţa satului. Bătrîna înşiră pe nerăsuflate tot ce s-a petrecut în legătură cu cel mai important eveniment al verii : balul de ziua Sfintei Anna. Ştie precis cîţi tineri şi cîte fete au sosit cu trenul de după masă la petrecerea din astă seară. Nu-i nici o mirare că tinerii se îngrămădesc ca muştele la miere, doar balul a fost anunţat şi în ziarul din oraş. Doamna Sebestyen o întrerupe mereu pe lelea Aniko, îi face semne încercînd să schimbe vorba. Dar bătrîna Balint nu înţelege, poate nici nu observă încercările doamnei Sebestyen. Ea povesteşte mai departe despre bere, despre mulţimea care s-a adunat pe la garduri, pîndind — Ce-are să fie acolo — mamă, mamă ! — dacă au şi început cu băutura ! în sala casei Koncz (cum se numeşte) unde se ţine balul, înainte de masă, au stropit cu apă podelele şi au măturat, iar pe pereţii sălii au atârnat tot felul de hîrtii colorate. Cîrciumarul a şi adus pînă acum două căruţe de vin şi de bere. Aude şi Erzsike veştile acestea. Stă acolo, lîngă babă, şi ascultă. Nu întreabă nimic, nu spune nimic, nu se amestecă în discuţie. Se vede însă limpede, că o interesează fiecare cuvînt, fiecare amănunt spus de babă despre cele ce se petrec în sat. ; 48 Anul trecut, pe vremea asta, Erzsike era încă socotită prea mică. Şi-atunci ;a fost frămîntare mare. Balul de ziua Sfintei Anna era un eveniment, despre care se vorbea pe urmă săptămîni la rînd în cercurile intelectualilor din sat. îşi aduse şi ea aminte (aşa ceva nu se poate uita !) cum tinerii dansaseră pînă a doua zi la prînz. Erzsike încă de atunci se gîndea la balul din acest an de ziua Sfintei Anna. Cu cîtă emoţie visa la acest bal, între pereţii reci ai internatului, făcîndu-şi tot felul de planuri. Bătrîna Balint ar putea povesti la nesfîrşit, izvorul ştirilor ei e inepuizabil. Ştia ce-a fript preoteasa reformată şi ce torturi a pregătit mama domnişoarelor Szalai, care locuieşte pe uliţa gării. (La balul acesta toată lumea vine cu merinde de acasă). Pînă ajunge în deal, unde se află locuinţa familiei Sebestyen, zgomotul satului se stinge. Pe uliţă e linişte şi nemişcare. Seara de vară se aşterne încet peste sat. După ce se stinge ultima răsfrîngere de lumină a soarelui asfinţit, ciripitul moale, obosit, al păsărilor întoarse la culcuş, se aude fîlfîitul unei cucuvele, care pornită la vînătoare, a trecut peste ogradă. Erzsike stă în pridvor şi priveşte la cerul plin de stele. Se gîndeşte la Danika, la bal, la dans. Chipul ei pare împietrit. Simte ceva apăsător în suflet, de care nu poate scăpa, oricît ar ofta. Liniştea a cuprins satul, ca un dulce cîntec de leagăn murmurat la ureche. Doarme totul în jur şi chiar îndepărtata lumină a cîte unei ferestre, clipeşte a somn... Sebestyen Erno citeşte ziarul în odaie, aplecat peste masă, în lumina lămpii, în jurul lămpii roiesc fluturi de noapte. Cînd citeşte un ziar, imaginaţia lui Sebestyen se aprinde. Atunci parcă porneşte prin lume, prin locuri necunoscute, pe unde niciodată n-are să umble. în acest timp, bătrîna Aniko îşi soarbe cafeaua cu lapte în bucătărie. în sfîrşit, gura i-a tăcut, nu mai spune nimic despre bal. în timp ce îşi dumică plinea în cafeaua fierbinte, ceva o surprinde şi pe ea. I se pare ciudat că în familia .brigadierului nu se vede nici un semn al pregătirii pentru bal. Nu înţelege ce-ar putea să fie? ! Ar trebui să fie şi aici farfurii cu prăjituri, fripturi, doar este o fată şi aici — şi cum e obiceiul la acest bal, familiile cu fete invită la masă la miezul nopţii pe flăcăi, iar aceştia aduc băutura. Muindu-şi pîinea în ceaşcă, bătrîna tace. Oftează, însă nu întreabă nimic. Fiecare le ştie pe ale lui... Doamna Sebestyen se nelinişteşte. Erzsike stă iarăşi în pridvor, dusă pe gînduri, stă de mult acolo şi mamei nu-i place asta. Se vede că a intrat în casă şi mama n-a observat. Erzsike însă de mult a observat că maică-sa o urmăreşte peste tot. Oriunde s-ar duce, paşi prudenţi o urmează. Erziske se simte chiar enervată de această urmărire atît de neîndemînatică ; mama se preface tot timpul că numai îfttîm-plător a dat peste ea. De aceea, fata recurge la adevărate manevre care s-o păcălească pe maică-sa. Se furişează şi acum înapoi pe pridvor, în aşa fel încît nimeni să nu simtă. Se ascunde în ungherul cel mai întunecos şi de acolo priveşte cum în vale se aprind luminile la ferestrele caselor. Conturul lucrurilor s-a topit în întuneric, satul întreg parc-ar fi fost scufundat într-o mare de smoală. Trebuie să privească multă vreme, ca să poată vedea vag, petele albe ale caselor ; copacii parcă-s mai înalţi şi mai sălbatici, cum apar siluetele lor negre. Din cînd în cînd o adiere îi adie părul blond. Vîntul îi dă fiori. E linişte în sat, abia s-aude cîte un zgomot nelămurit şi îndepărtat. Şi deodată liniştea tresare lovită de gemetele contrabasului, peste care saltă ciupiturile vesele ale ţambalului. -l — Viaţa Romînească nr. 11 49 Aşa dar balul a început... Erzsike e deznădăjduită. Ar vrea să se năspustească în goană pe uliţe, să se oprească sub ferestrele casei Koncz să vadă cu ochii ei, în faţa cui se înclină surîzînd mişelul de Fejer Dani, invitînd-o la dans. Erzsike plînge, lacrimi mari i se preling pe obraji. Observă deodată că-i şi mama în pridvor. îşi caută fiica. Abia îşi poate reţine strigătul de obidă. Acum şi gîndurile i le spionează. Muşcîndu-şi buzele, îşi şterge repede lacrimile şi întorcîndu-se priveşte duşmănos la maică-sa. Ochii îi ard de revoltă. Palidă, intră în casă. Tatăl tresare, ridicînd privirile. —Ei? Erzsike însă nu-1 aude. ( Nici nu se uită la el, ci cu paşi de om bolnav trece mai departe, în odăiţa ei, în întuneric. Sebestyen e izbit de paloarea fetei. Dă din cap, cu tristeţe şi oarecum a reprobare urmărind-o cu privirea; după ce fata a ieşit, îşi continuă lectura. Doamna Sebestyen apare şi ea, venind din bucătărie. Strînge faţa de masă şi cu mîna ridică lampa cu abajur de porţelan ; mîna îi tremură şi s-aude clinchetul porţelanului. Femeia trebăluieşte grăbită. Aşterne pentru cină. Se vede pe faţa ei că-i nervoasă. Tace însă. Sînt muţi cu toţii în casa asta, ca în cimitir. E-o atmosferă grea în familie. După ce a adus cina, femeia deschide uşa de la odaia fetei. O chemă pe Erzsike la masă, dar ea întîrzie. Mama este tot mai neliniştită. Se teme pentru fiica ei şi nu ştie ce să-i spună s-o consoleze, să mai risipească atmosfera tristă. în seara aceasta numai ciuguleşte mîncarea. Parcă ar avea un nod în gît pe care nu-1 poate înghiţi. Mîna-i tremură. Doamna Sebestyen urmăreşte îngrijorată fiecare mişcare a fetei. Ea îşi dă * seama şi nu mai ştie cum să-şi stăpînească enervarea. îi vine să se ridice, să iasă întuneric şi s-o ia la goană, să dispară pentru totdeauna. — Mă doare capul îngrozitor — spune ea — şi am ameţeli. Se teme să nu înceapă mama cu întrebările (Ce ai ? Ce s-a întîmplat ? Ce te doare ?). Nu mai poate suporta să le vadă faţa, să le audă glasul. Nici măcar pe părinţii ei nu-i poate suporta. Vrea să scape. Să rămînă singură, să n-o mai tulbure nimeni, să n-o întrebe nimeni nimic. Părinţii nu vorbesc nici ei. Stau ca muţii, privind în gol. Zăpuşeala e în toi şi seara ; brigadierul priveşte afară, cercetînd cerul — poate se pregăteşte de furtună, şi de-aceea-i înăbuşitor aerul — dar cerul e curat şi stelele strălucesc. Se culcă mai devreme ca de obicei. Brigadierul a aşezat lampa pe noptieră, să continuie citirea ziarului. Acum însă nu-1 mai interesează, nu reţine nici măcar o frază. întîlneşte ştirea despre balul din astă seară. Probabil a trimis-o notarul şi ziarul s-a grăbit s-o publice la rubrica „Viaţa mondenă". Aruncă ziarul pe podea şi ridicîndu-se pe jumătate din aşternut suflă lampa. E linişte în odaie. Nu s-aude nici măcar respiraţia doamnei Sebestyen. S-a vîrît sub pătură, cu faţa la perete. întunericul de smoală cuprinde odaia. Aerul e greu, abia-1 poţi respira, simţi cum te înăbuşi. Femeia îşi aduce aminte de seara întoarcerii fetei de la şcoală. Şi-atunc» aşa s-au zbătut apăsaţi de bănuieli şi frică. Lampa s-a stins de mult. Somnul însă nu vine. 50 Trece un ceas, poate mai mult. Uşa de la odaia fetei e închisă. Nu suferă nici măcar atît, să doarmă lăsînd deschisă uşa spre odaia părinţilor ; vrea să rămînă singură, să nu audă nici măcar răsuflarea altui om. într-un tîrziu, brigadierul tuşeşte, întrocîndu-se în aşternut. E transpirat, parc-ar avea febră. Se mişcă prudent, să nu trezească pe nevastă-sa cu scîrţîitul patului. Femeia şopteşte abia auzit : — Nu dormi ? — Nu. Doamna Sebestyen oftează şi cască : — Dansul e-n toi acolo jos... Bărbatul mormăie: — După mine, n-are de cît să fie. Puţin îmi pasă. — Ar cam trebui să-ţi pese... Ai fată mare... Brigadierul răspunde iritat, tăios : — Mi-am făcut părerea despre adunătura asta. Să-i ia dracul pe toţi, pînă la unul, că numai asta merită. Pînă acum nu se trădase că neinvitarea lui la bal l-ar fi afectat. Caută să-şi înfrîngă amorul propriu rănit. I-au lepădat pur şi simplu, ca pe nişte ciumaţi de care lumea se îngrozeşte. Asta-i lumea ? Atunci asta să fie. Să aştepte pînă cînd are să-şi ridice el pălăria în faţa vreunuia dintre ei. Ah, şi învăţătoarea aceea cu bîrfele ei, cu minciunile ei. Ce-ar fi s-o deie în judecată... încă de ieri îl frămîntă mînia şi greaţa, dar a căutat să se stăpînească, să nu se dea de gol în faţa familiei sale. Doamna Sebestyen e atît de absorbită de propriile ei preocupări, încît nu-şi dă seama că în vorbele soţului ei răzbate mîndria rănită, iritarea provocată de umilire. Vorbeşte numai pentru sine : — Ce ştii tu ce însemnează pentru o fată tînără un bal ? Voi, bărbaţii uşor treceţi cu vederea ceea ce nu se leagă direct de interesele voastre. Mi-aduc aminte cînd aveam eu anii lui Erzsike... Sebestyen Erni5 se sufocă sub pătură. Căldura-i insuportabilă. O întrerupe enervat pe soţia sa, răstindu-se. — Ce pot să fac dacă nu m-au invitat ? — Mult stimata comisie de organizare ! Domnul Koncz Misi şi ciracii săi ! Unul mai golan ca ceilalţi. Mă şi bucur că fata mea nu se amestecă printre neisprăviţii aceştia. Adevărate modele de pierde-vară. Oameni fără căpătîi. Femeia simte că nu mai trebuie întinsă coarda. Amuţeşte, întorcîndu-se pe cealaltă parte. Liniştea se întinde, femeia aşteaptă. Peste cîteva minute însă, îngrijorarea o îmboldeşte din nou : — Şi-acum ce-i de făcut cu Erzsike ? Sebestyen se ridică în pat. ■— Cum adică : ce-i de făcut ? întreabă iritat. — Nu mai pot suporta s-o văd suferind... Bărbatul nu răspunde imediat. Poate stă pe gînduri. Mai tîrziu răspunde : — O să plecaţi la soră-ta. — Şi crezi că asta o să ajute ? Asta o să acopere totul ? — O să-i treacă... Schimbarea o să-i facă bine. — Dar o dată şi o dată trebuie să ne întoarcem tot aici. — Pînă atunci lucrurile se potolesc. Toate trec. 51 i E-atît de sigur în ceea ce spune, încît s-ar părea că-i de ajuns un gest şi ghemul s-a şi descîlcit. Ea însă nu putea să se împace aşa de uşor cu situaţia. Ea se frămînta mereu să găsească o cale prin care să limpezească în faţa lumii toate cele întîmplate cu fata ei. Să limpezească ofensele de neiertat şi mai ales să i-o plătească doamnei Fejer, învăţătoarea. Oh, dacă-1 mai vede vreodată pe neisprăvitul de Dani învîrtindu-se pe lîngă Erzsike, îl opăreşte. într-un tîrziu, au adormit. Nervii lor atît de încordaţi s-au destins, iar ei s-au prăbuşit în somn ca într-o prăpastie, din care nu mai există întoarcere... Sebestyen chiar sforăia. Se lumina de ziuă, cînd doamna Sebestyen s-a trezit speriată de un zgomot foarte puternic. Tresărind înfiorată, s-a ridicat pe marginea patului. Era năucă de somn, abia-şi putea deschide ochii. Nu ştia dacă nu cumva a visat. S-a trezit şi brigadierul. Femeia n-a mai aşteptat ca bărbatul să se dezmeticească şi să se scoale el. Desigur că uşa fusese izbită de curent şi a răsunat de s-au cutremurat şi pereţii. Iar dacă vîntul trece nestingherit prin casă, desigur că toate miţele dm vecini şi-alături de ele mieunata lor de Kati îşi fac de cap prin cămară. Desigur că lelea Aniko a uitat să acopere oala de lapte cu sita. Doamna Sebestyen nu-şi aminteşte nici dacă a învelit sau ba pâinea. ^ _ A coborît din pat, strîngîndu-şi la piept cămaşa de noapte lungă şi larga şi şi-a vîrît picioarele în papucii lăsaţi la capul patului. Nici halatul nu şi 1-a mai îmbrăcat. _ u . Cînd a deschis uşa cămării care adineauri se izbise cu atîta zgomot, iarăşi .s-a iscat curent prin toată casa, luînd ca un vînt ziarul ce-1 citise brigadierul aseară. — Sfinte Christoase ! Cine-a lăsat deschis chepengul de la pod ? — a strigat ea speriată. O spaimă mai mare decît pentru năvala mîţelor o înfiora. Daca au venit tîlharii şi i-au jefuit în timp ce dormeau... Cu paşi sprinteni urcă scara spre pod. Tremura şi se împiedica calcind mereu pe poala cămăşii de noapte. Abia ajunse cu capul la înălţimea podului, în care stăruia o lumină incerta, şi scoase un ţipăt desnădăjduit. în fata ochilor ei, trupul întins al fetei sale atîrna de-o lume, cu ocini daţi peste cap. Capul îi stătea aplecat într-o parte, cu părul ei blond revărsat .pe umeri. Chipul îi era umflat şi schimonosit de groaza morţii. Ţipătul femeii alungă toropeala din ochii brigadierului. Sări dm pat şi alergă în pod. Şi-a găsit soţia leşinată, căzută pe jumătate peste chepengul răsturnat. Mare noroc că nu căzuse în cămară pe scări la vale. XV. Duminică dimineaţă reverendissimul Kulcsar Lipot s-a ridicat din pat. înainte de a se fi sculat însă, a mai tîndălit o vreme, savurînd. moliciunea aşternutului şi dulcea atmosferă duminicală. Cînd s-auzi clopotul din turnul bisericii şi menajera aduse o tavă pe care s-afla şuncă de Praga, unt şi miere, pentru dejun, abatele se hotărî să iasă de sub plapumă. De ce s-o fi grăbind cu dejunul femeia asta? Mai întîi trebuie doar să oficieze liturghia. 52 Aşezat în fotoliul din faţa oglinzii şi-a tras ciorapii liliachii şi s-a vîrît în reverenda; pina cînd şi-a încheiat nasturii, s-a privit în oglindă. Obrajii lui aveau culoarea obişnuită. Boala nu-i schimbase. Oare de ce-o fi aşteptat să iasă menajera şi numai după aceea a scos la vedere podoaba ceremonială, ale cărei pietre sclipeau în soare de-ţi luau ochii ? Cu mişcări domoale şi-a trecut peste cap lănţişorul de aur. Bucuria lui însă nu era întreagă. O umbră trece peste fruntea lui. Prea mulţi bani a trebuit să dea ziariştilor şi poliţiei. Cînd se gîndeşte la asta, îl apucă ameţeala. S-auziră ciocănituri în uşă. Tresări şi întorcîndu-se cu faţa într-acolo, strigă : intră ! împinse repede fotoliul într-o parte din faţa oglinzii. Intră capelanul, înclinîndu-se pînă la pămînt. Pe obrajii lui rotunzi, cu pomeţii proeminenţi, se întinsese un zîmbet linguşitor. — Lăudat fie Domnul... Abatele se încruntă : — Ce vrei ? Nu vezi că mă îmbrac ? Capelanul, subţire ca un semn de exclamare, ţinea un petec de hîrtie în mînă. ÎI întinse abatelui. — Ce-i asta ? Kulcsâr avu un gest de retragere. Privea bănuitor la hîrtie. Nu voia s-o ia. ~ Am găsit-o jos pe culoar. Mai erau două. Poftiţi şi celelalte două. Sînt absolut identice. Minţea. Găsise patru, dar una o dosise cu gîndul să le-o arate în taină şi celorlalţi doi capelani. Kulcsâr se răsti la el ; — Dar ce-i asta ? — Manifeste instigatoare. Auzind asta, abatele începu să citească. Preoţelul examina cutezător chipul superiorului său şi observă cum acesta se întunecă şi cum apare expresia de indignare pe el. — Unde le-ai găsit ? — întrebă răstit abatele. — Jos la intrare, pe culoar. —- Cum ? N-a fost încuiată poarta de la intrare ? — Nu ştiu. „ „ Reverendissimul se apropie repede de masa ce se afla în mijlocul odăii şi apasă de trei ori pe butonul soneriei. Era semnalul adresat lui Szabo Pista, soţul menajerei. între timp bombănea înecîndu-se de enervare : — Nemaipomenit ! Intră şi în casa mea ! în biserică ! Nemaipomenit. Aceste h.îr.hi ie"iUI destinat celor ce intră în biserică pe uşa laterală. Nemaipomenit ! — şi-i scapără mereu înaintea ochilor frazele imprimate cu litere groase, cerînd muncă şi pîine. Bărbatul care 'intră chemat de sonerie se înclină imperceptibil. Abatele îi prinde privirea. I se pare rigidă, duşmănoasă. îi vine în minte că poliţia 1 a arestat împreună cu soţia sa şi i-au ţinut fără nici un motiv închişi două -aptă mini. Nici bărbatul, nici femeia nu spun nimic faţă de abate despre această întâmplare^ neplăcută. Kulcsâr a încercat să-i descoase de cîteva ori, dar ei au refuzat să răspundă. Abatele se răsti la el : — Cînd ai descuiat poarta ? — Azi dimineaţă pe la vreo şase, — răspunse el nepăsător. 53 — Şi n-ai văzut nimic pe culoar ? — Nimic. — Eşti un bou. Szabo îşi plecă ochii-n pămînt înghiţind în sec, schimbîndu-şi greutatea trupului de pe un picior pe celălalt. — Trebuie să cauţi cu grijă prin toată biserica. Poate au răspîndit şi pe-acolo cîteva şi oît timp eu am să slujesc sfînta liturghie, credincioşii ar putea să citească aceste enormităţi. Hai, duceţi-vă şi căutaţi ! Dar cît mai discret, să nu-i tulburaţi pe aceia care cu evlavie stau adînciţi în rugăciune. Şi-i împinse repede afară în hol. Capelanul ieşi după Szabo. Fu atît de surprins de această concediere bruscă, încît pe scări se opri şi se întoarse spre Szabo. Acesta însă nu privea la el. Cu ochii-n pămînt, cobora tăcut scările. Nu întreba nimic. Manifestele rămăseseră pe masă. Reverendissimul Kulcsâr se apropie iarăşi de oglindă şi începu să-şi mîngîie cruciuliţa de pe piept. Probabil că manifestele au fost aruncate după deschiderea porţii. A . Dar dacă a adus tocmai Szabo Pista aceste petece de hîrtie pe culoarul casei parohiale? Cine ştie? Nu-i place omul acesta. De cînd 1-a luat de scurt poliţia, nu i se poate uita în ochi. în sufletul revoltat al abatelui Kulcsâr Lipot se strecoară o bănuială împotriva propriilor lui angajaţi. Şi bănuiala ia proporţii. Are să-i concedieze. Nimănui nu-i sînt scrise gîndurile pe frunte. Cine-o fi comunist, cine-i în stare să ridice mîna împotriva statului şi-a sprijinului său principal, biserica? Şi încă-i mai şi ţine în casa lui. Le oferă muncă şi pîine. Simte un cîrcel în burtă. E nervos. Mîna-i lunecă la vale de pe cruciuliţa de pe piept. Chiar azi o să-i anunţe că nu mai are nevoie de ei. Şi chiar azi o roagă pe doamna Elvira să-i trimită pe femeia aceea mai vîrstnică pe care i-o recomandase călduros de cîteva ori, cu rugămintea s-o angajeze ca menajeră. BALADA EMIL GIURG1UCA M-a smuls din zvonul foilor subţiri Al cărţilor ce mă împresurară Cu un ecou al propriei gîndiri Nestăvilitul freamăt de afară. Ce-a fost părere aburind în zări A izbucnit în marmură lucind Oraşe albe, cheiuri, porţi şi scări. (O, întruparea tînărului gînd!) Pieţe pentru visele călări Cu care-odată am trecut cîntînd. Frontoane limpezi, arcuri, domuri, flori Şi iată, o fereastră s-a deschis — E un palat zidit de muncitori Aidoma palatului din vis. Şi s-a oprit fereastra în senin, O fată-n rama ei rîzînd apare Şi rîsul ei ca să-l înveţe vin Ce încă-i nevăzut şi ce răsare Şi zile tinere cu coşul plin Trec sub fereastra ei cîntînd în soare. Viaţa freamătă de oameni, bună Şi simplă în oraş, pe străzi, pe cîmpuri, Aşa cum am visat-o împreună în tinerele noastre anotimpuri. — Poate că versu-mi fără măiestrie Nu-i pe măsura vremurilor noi Ci-n cuibul ei şi mierla cenuşie Hrănindu-şi puii ciripeşte-n foi Şi-mpărtăşită orice bucurie Se-ntoarce cu un spor adînc în noi. 55 SALONUL LUCIA DEMETRIUS După ce Hermine adormea pe divanul ei din spatele pianului, Sanda mai fuma o ţigară, aşezată pe fotoliul scund cu spetează dreaptă şi lungă, dintre ferestre. Lumina celor trei ferestre înguste şi înalte, care începeau foarte aproape de podea, punea pete mari pe pereţii odăii, pe fotografia domnului cu barbete şi bărbie severă, lată, cu ochii încremeniţi, pe fotografia doamnei cu păr alb şi guler înalt de dantelă pe gîtul bătrîn, pe aceea a femeii tinere cu ochii negri şi gravi, pe a copilului cu gene întoarse şi gură rotundă ca o floare. Punea pătrate mari de lumină pe tapetele sumbre şi pătate, iar umbra care rămînea din. belşug să inunde salonul între pîrtiile de lumină, părea să prelungească nesfîrşit, ca pe o apă neagră, coada pianului, să soarbă ca într-un adînc patul Herminei, să-i înăbuşe respiraţia obosită, să copleşească masa rotundă înconjurată de fotolii mici din colţul stîng, să înghită biroul lucios cu sertăraşe nenumărate şi picioare uşor curbate de lîngă uşă, scrinul lat, bine aşezat pe labele lui scurte de baset care stătea la căpătîiul celuilalt divan, al Sandei, în colţul de lîngă perete. Dădea un luciu ciudat oglinzilor mari, cenuşii, aburite parcă, în care toată încăperea se răsturna fără contururi precise, ca de fum. De cîte ori pe strada îngustă trecea un tramvai, — şi Sanda îi ştia bine silueta de cutie strivită, — şinele huruiau prelung şi gemeau, casele, lipite una de alta, primeau scrîşnetul şi vaetul şi-1 trimeteau, ca pe o minge, de pe un trotuar pe celălalt, iar şi iar, iar gangurile lungi sub bolţi scunde îl lăsau să hăuiască, aşa cum lăsau crivăţul iarna să şuiere în lungul lor ca într-un fluier. Zecile de ciucuri de cristal ai marelui candelabru răspundeau şi ele cu clinchet mic, jucăuş şi nedumerit parcă de fiecare dată, apoi se potoleau încet, cu murmur slab. Sanda ar fi vrut ca ţigara asta, ultima a zilei, să nu se mai sfîrşească niciodată. Cîte din chipurile din fotografiile şi portretele de pe pereţi şi de pe scrin stătuseră aşa, asemeni chipului ei acum, în cadrul ferestrei, să privească în strada îngustă, spre casele de peste drum, cu acoperişurile înalte de olane înnegrite, spre obloanele de un verde închis, spre gangurile mute ? Cîţi din oamenii aceştia cu ochii morţi în portrete, ochi pe care s-a aşezat ceaţa morţii care nu cruţă nici portretele, stătuseră aşa, ca ea acum, în întuneric, în liniştea salonului cutremurată numai din vreme în vreme de hurducăturile bătrînului tramvai, sau poate chiar înainte de ivirea lui, în liniştea totală a nopţii, stătuseră pe fotoliul acesta, chiar între ferestre, să aştepte ceva, să plăhuiască ceva, să macine o durere, să toarcă o bucurie ? Hermine gemu prin somn. îi era iar frig. Lucra la o fabrică de congelare a alimentelor şi azi avusese iar de lucru în camera frigider. După asemenea zile venea îngheţată pînă în măduva oaselor şi se culca repede. Sanda se ridică încet, se duse la ea în vîrful picioarelor şi-i puse încă o pătură peste cele doua cu care se învelise. Hermine îngînă ceva prin somn, ceva despre nişte căţei pe 56 care îi visa pesemne, mai gemu o dată şi adormi iar. Faţa ei de obicei rumenă, era palidă între coadele groase, blonde, buzele vinete, ochii încercănaţi. Părea şi mai tînără decît de obicei, un copil ghemuit între pleduri, rătăcit în vise încîlcite. Ar trebui să mă culc şi eu, se gîndi Sanda. Mîine la şapte trebuie să fiu la atelier, mîine începe aplicarea metodei noi la bobinaj, metoda rapidă. Trebuie să pot fi atentă. Da, trebuie să mă culc. Uite, şi doamna tînără cu ochi negri şi serioşi se uită la mine cu o privire care îmi spune că ar fi foarte bine să dorm. Doamna tînără, care a fost bunica doamnei Wander. A murit la optzeci de ani această bunică, Gertrude Hollinger, a murit subit, aici, în salon, aşa a spus doamna Wander, din pricina unei supărări. Dar n-a povestit ce supărare. Aici, în salon ! Ce fel de amărăciuni o fi putut avea această bunică, aceşti părinţi ? Sanda se gîndeşte la proprii ei părinţi, la bunicii ei, la satul căţărat pe o coastă de deal pietros, de pe care ploile spălau bruma de pămînt şi pietrişul în fiecare toamnă, de pe care zăpezile cărau, primăvara, cînd se topeau, tot ce puteau lua cu ele şi pe care, ca furnicile, în fiecare an, ca să-1 ţină pe loc cu colibele lui albe, sătenii sădeau iar, cu răbdare, pomi pe care poate că n-aveau să-i vadă niciodată mari. Bunicul şi fratele lui au plecat în America, înainte de primul război mondial. Sanda nu i-a cunoscut niciodată. Bunicul a murit acolo, într-o mină, cînd s-a prăbuşit o galerie. Fratele lui, Avram, s-a însurat acolo ori s-a încurcat, cine ştie ? cu o femeie, 1-a aşteptat mătuşa Rafira pînă a murit, deşi ştia că s-a încurcat, trăzni-l-ar ! dar cu nădejdea că s-o descurca. Se duseseră să facă bani, să aibă pită pentru copii. Tata n-a avut pămînt, — de la cine să-1 moştenească ? — a lucrat la domnul Moeceanu care avea multe jugăre dincolo de sat, pe podiş. A primit tata, dar numai acum, după război, şi nu aproape, că aproape ogoare nu-s, departe, spre Breţcu, dar e pămînt ! Cît a mai muncit tata pentru pită, că a avut patru băieţi şi pe ea, cea mai mică dintre copii. De, neamul ei pentru asta trăia, pentru pîine, să aibă ce dâ la prunci. Trăiau, se iubeau, se luau, veneau copiii, şi apoi trudă iar, să-i creşti. Trece încă un tramvai. Sanda se desprinde din satul de departe, de pe coasta dealului, ca să asculte încordat cum se zguduie casa bătrîna, cum vuieşte strada, cum răsună gangurile, cum clinchetă ţurţurii de cristal ai candelabrului de parcă s-ar întreba unul pe altul : „Ce-a fost ? Ce-a fost ?", şi încă un clinchet mai mic, mai sfios, mai îndărătnic, mai persistent, un clinchet nou, care nu s-a auzit pînă azi. De unde vine ? De pe pian ? Coboară pe parchetul îngheţat, fără covoare şi caută cu degete grijulii pe balta de lac negru al pianului. Da, uite, e aici o cupă de cristal, o cupă înaltă şi subţire, care se loveşte uşor, încet, la fiecare zdruncinătură, de o casetă de lemn înnegrit, pe care sînt încrustate cu lemn mai deschis flori mari şi o pasăre ciudată. Acuma, noaptea, nu se văd flori şi pasăre, dar Sanda le ştie, le-a privit ziua îndelung. Şi cupa o ştie, în pereţii ei subţiri joacă raze de soare parcă. Cînd s-au mutat aici, Hermine şi ea, doamna Wander a şovăit dacă trebuie să scoată din salon lucrurile astea mărunte, fragile. „Au rămas atît de puţine, a spus ea, n-aş vrea să se prăpădească... !" „Mai bine, la ce ne trebuie ?" a strigat Hermine. Ea se mişcă robust printre lucruri şi nu-i plac cele de prisos. Dar Sanda a rugat-o pe doamna Wander să le lase. Erau lucruri cum nu mai văzuse niciodată şi frumuseţea lor o turbura, îi deschidea bănuiala unei alte lumi, în care se fac o mulţime de obiecte, de gesturi, de acte, numai pentru că pricinuiesc emoţie, plăcere, ca florile cîmpului pe care le poate paşte şi turma, dar le poţi şi pune într-o ulcică, acasă, să te uiţi numai la ele. Asemenea lucruri a avut, puzderie pesemne, bunica, Gertrude Hollinger, şi mama doamnei Wander, Inge Krauss, şi doamna Wander, sigur, cînd era tînără. De cînd s-a mutat aici, de cîţiva ani, Sanda învaţă după masa la o şcoală 57 medie, la primăvară îşi ia maturitatea, pe urmă are să meargă la Facultate. Ştie foarte bine de pe acum ce are să urmeze şi ce va ieşi, soarbe cărţi de tot felul pînă cînd Hermine nu mai poate îndura lampa aprinsă, şi nu se mai miră de gingăşia unui cristal, de perfecţia unei mobile, dar îi plac şi acum, ah ! cum îi plac ! Hermine geme iar prin somn. 0 supără lumina străzii. Se răsuceşte greoi sub pături şi-şi acopere ochii cu mîna. Sanda închide încet obloanele, unul după altul, şi unul după altul intră în întuneric scrinul scund şi lucios, fotografia doamnei tinere cu ochii negri şi gravi, măsuţa cu fotolii mici, biroul, portretul domnului cu barbete, al doamnei cu rochie învoaltă cu multe volane, candelabrul, vasul de cristal. Acum e întuneric ca într-un cavou şi după ce ultimul tramvai taie ca o brazdă de larmă liniştea densă, apa tăcerii se sleieşte în jurul Sandei, adîncă, neagră. Apele oglinzilor s-au acoperit şi ele de noapte. Ziua trece repede, Sanda nu ştie cînd. La fabrică încearcă să nu piardă nici o clipă, echipa ei e în fruntea producţiei de doi ani şi ar vrea s-o menţină aşa mereu. S-a deprins cu zgomotul maşinilor, cu goana jucăuşe a sculurilor şi mosoarelor, cu coloritul lor pestriţ. Un nod, un fir rupt nu mai înseamnă o dramă, ştie să le lichideze repede, fără enervare. Simte în fiecare zi o mulţumire mereu aceeaşi, care nu se uzează, cînd mormanul de mosoare creşte, se înalţă şi ştie că toate au trecut prin mîinile ei. Mănîncă repede la cantină, apoi aleargă la şcoală. înghite avid tot ce aude, de parcă în foamea ei s-ar fi deşteptat dorinţa pe care or fi avut-o şi tata, şi bunicul, şi străbunicul să ştie ce-o fi cu stelele astea care ies în fiecare noapte ca să se şteargă în zori, de ce e luna cînd mare cînd mică, unde se duce soarele după coama Măgurii, unde o fi America aia unde se spune că faci creiţari şi de ce-i atîta apă pîn-la ea, de ce are domnul Moeceanu atîta pămînt şi cei ce lucră la el, deşi ei lucră şi elv ba, n-au defel, cine a rînduit aşa ca boierii să facă legile în satul lor şi ţăranul să nu se poată amesteca, cînd boieri sînt puţini şi ţărani mulţi ; de ce n-au răzbit ţăranii lui Horia cînd or fost atît de porniţi, şi pînă la urmă, l-or tras, drăguţul ! pe roată ! Pe urmă Sanda se duce acasă. Aşa s-a învoit cu doamna Wander, să-şi gătească seara în bucătăria ei. Hermine mănîncă şi seara afară, cantina lor funcţionează şi seara. Atunci vine ceasul de odihnă, cînd, sub bolţile întretăiate ale bucătăriei, ca ale unei vechi biserici gotice, lîngă vatra mare şi dogoritoare, doamna Wander îşi face cafeaua cu lapte şi Sanda îşi curăţă cartofii pentru supă sau îşi fierbe macaroanele. Pe prichiciul larg al ferestrei mici, tăiată în zidul lat, atît de lat încît ai putea culca un copil acolo, e cămara Sandei. Cămara doamnei Wander e într-un dulap negru, adînc, cu miros de scorţişoară, de piper, de ienibahar îmbibat în el de zeci de ani poate, în care bătrîna intră aproape pe jumătate ca să scoată zahărul, sarea. Apoi, de o parte şi de alta a mesii, mănîncă amîndouă încet, vorbind domol. — Aici a fost pe vremuri odaia copiilor, spune rar şi liniştit doamna Wander, şi ochişorii ei apoşi, albaştri, obosiţi, n-au nici un fel de expresie. Aici au crescut pe vremuri mama mea şi sora ei Hilde, care s-a măritat cu doctorul Baum. Aici am crescut şi eu cu fratele meu Hans. Sanda aşteaptă. Doamna Wander tace. — Şi cînd aţi făcut bucătărie aici ? — După război, spune tot liniştit doamna Wander. Casa a fost luată de stat. Am păstrat salonul, odăiţa de trecere de .lîngă el. Aici am făcut bucătărie. — Nu ştiam că aveţi un frate, încearcă Sanda s-o facă să vorbească. — A murit de mult, răspunde doamna Wander şi moaie o bucată de pîine în cafea. 58 în serile în care Hermine se duce la cinematograf sau la teatru cu băiatul care o iubeşte, Sanda o invită pe doamna Wander să stea o clipă >în salon, de vorbă. Trec amîndouă prin cămăruţa în care, între dulapuri mari, .măsuţe ciudate, cu picioare întortochiate sau cu un singur picior în mijloc, între fotografii şterse • de vreme, dincolo de o perdea de catifea roasă, doarme doamna Wander, şi se aşează în salon, bătrîna pe canapea, Sanda pe fotoliul ei, dintre ferestre. E linişte. — Aţi cîntat la pian ? nu ştie cum să înceapă vorba Sanda. — Fratele meu Hans a cîntat. — E şi fotografia lui aici ? — Acolo, pe scrin, şi deasupra, pe perete. Hans e băiatul cu gene întoarse, negre, cu gură rotundă ca o floare, cu haine de catifea şi bucle castanii, lungi. Şi uite-1, da ; sigur, e acelaş, tînărul acesta cu guler tare, cu cravată lată de mătase ca un plastron, cu aceiaşi lochi rotunzi, cu gene întoarse, cu gură cărnoasă, puţin tristă,'• cu colţurile lăsate, ca gura unui copil care ar vrea să plîngă. îşi ţine mîinile subţiri pe măsuţa din faţa lui, încleştate, încordate. — Nu aveţi şi o fotografie a lui... la altă vîrstă ? Mai tîrziu ? — Atunci a murit, răspunde molcom doamna Wander, şi -nu ştii dacă în glasul ei e tristeţe sau numai somn. 1 — Atît de tînăr ? — în 1911. S-a sinucis. Aici, în salon. Sanda îngheaţă. - A trăit aici, în mijlocul acestor frumuseţi care sigur că atunci erau proaspete, a avut fără îndoială tot ce şi-a dorit, poate că a avut şi talent. De ce s-a sinucis ? ; — Avea talent la pian ? întrebă ea încet, cu frică, abia auzit. Doamna Wander întîrzie răspunsul. Un tramvai trece hurducînd casa, strada. Tace pentru că ştie că nu i se poate auzi glasul, sau pentru că e greu de povestit, pentru că :nu vrea să povestească tainele dureroase ale familiei închise, germane, ferecată între ziduri groase şi prejudecăţi severe ? Dar după ce liniştea se aşează iar, doamna Wander începe, cu glasul egal şi şters : — Tocmai pentru că a -avut talent, s-a întîmplat nenorocirea. Tata avea fabrica de la Starkendorf, fabrica de porcelan. Cînd Hans era mic, ne-a luat la amîndoi un profesor de pian, ; apoi mai tîrziu o profesoară, pe Frăulein Schmidt. Era o fată tînără. Studiase pianul la Viena încă de copil, apoi familia ei se ruinase în; comerţul de lînă şi ea trebuise să se întoarcă în oraş. Era cu un an mai mare decît mine şi cu trei mai mare decît Hans. Şi tata cînta frumos la violoncel. Cînd venea • seara de la fabrică, înainte de cină, cînta totdeauna Mozart, ca să se odihnească. De două ori pe an, de Crăciun şi toamna, dădea un concert în oraş cu orchestra de amatori. O orchestră foarte bună, din care făceau parte toţi fabricanţii, toţi negustorii mari din oraş şi chiar şi un moşier. Cînd Hans a sfîrşit colegiul - la Franciscani, tata 1-a trimis la Miinchen să facă studii de specialitate pentru porcelanuri, el trebuia să ducă mai departe fabrica. Dar peste opt luni a aflat că ;Hans urmează acolo pianul, şi nici n-a trecut pe la facultatea de ceramică. L-a chemat înapoi. A fost o mare supărare în familie. Hans nu ■ voia să-1 asculte pe tata. Şi, ceea ce era mai groaznic, voia să se căsătorească cu Frăulein Schmidt. O fată mai mare decît el cu trei ani, dintr-o familie ruinată ! Tata a vorbit cu domnul primar Ganghofer, cu care era prieten de la vînătorile pe care le făceau împreună, s-o îndepărteze din oraş pe Frăulein Schmidt. Hans : a aflat. într-o seară, eram cu mama în odaia copiilor, 59 brodam împreună trusoul meu, pentru că domnul Wander mă ceruse în căsătorie, şi-1 ascultam pe Hans cîntînd aici, în salon. : Cred că n-am să uit niciodată, cînta Apassionata. A cîntat-o de două ori la rînd. Apoi am auzit capacul pianului, tare, aşa cum nu-1 închidea el niciodată, şi o detunătură. Am alergat. Hans căzuse cu faţa peste pian, notele erau pe jos, stropite de sînge. îşi ţinea haina la piept ghemuită cu amîndouă mîinile. L-am : întins aici, pe canapea. Aici, unde stau eu. A murit înainte să vină doctorul. Se împuşcase în inimă. Cînd s-a întors Uata de la fabrică cu trăsura, aveam atunci o trăsură cu patru cai,, Hans era rece. Noi aveam mîinile pline de sîngele lui. Avea nouăsprezece ani. Cu ochii măriţi, Sanda se uita la pian, la ■ canapea, şi-1 închipuia pe băiatul frumos, cu mîini nervoase care strîngeau haina la piept, cu gură de copil care-vrea să plîngă, notele risipite pe jos şi stropite de sînge, spaima, alergătura care trebuie să fi fost în salonul acesta mare. Oare erau aprinse atunci toate luminările candelabrului ? Bătrînul, tatăl cel aspru plînsese, regretase ? Frăulein Schmidt :mai plecase din oraş? — Cînta frumos la pian ? şopti ea. — Profesorul lui de la Miinchen, care ne-a trimis ■ o scrisoare de condoleanţe pentru accidentul care se întîmplase, ne-a scris că avea un talent care nu se ; întîlneşte des. Dar oraşul a aflat că nu fusese accident, că Hans nu curăţase o puşcă de vînătoare, servitorii sînt atît de indiscreţi ! şi comerţul tatii a suferit puţin. — Dar tatăl dumneavoastră era muzician, cînta la violoncel ! Cum n-a înţeles, cum n-a acceptat ? — Tata făcea muzică în orele libere. Fabrica nu putea fi lăsată în părăsire. Am avut noroc de priceperea domnului Wander, altfel... Ochii doamnei Wander nu priveau nicăieri, liniştiţi şi stinşi. — Şi căsătoria mea a trebuit să fie amînată, rostii ea rar. — Mult ? întrebă Sanda, cu inima înfiorată. Pentru auzul ei, doamna Wander avea tonul neomenesc, impersonal, indiferent pe care trebuie să-1 aibă fantomele. — Oh, mult ! Doi ani. Un an de doliu, natural, încă un an în care tot oraşul să uite... Domnul Wander m-a aşteptat cu multă răbdare. Ochii şterşi ai doamnei Wander dădură ocol salonului, încet. — Nunta a avut loc aici, în salon, A fost o nuntă mare, firma trebuia să dovedească că nu e deloc zdruncinată. Era ■ atîta lumină ! Atîtea flori ! Tata a adus o orchestră de la Cluj care cînţa în odaia de alături, acolo unde este acum patul meu. Se dansa şi aici, şi în odaia copiilor, din care fusese scoasă mobila. Rochia mea a avut 16 metri de moar şi 25 de metri de tul... A fost comandată la Viena. în fund de tot, unde:stă acum funcţionarul de la Alimentara, erau mesele de joc pentru bărbaţi. Bufetul era în odăile în care locuieşte familia Stoleriu. S-a dansat ! S-a dansat ! Domnul Wander era un bărbat frumos. A avut o fabrică de postav, pe care vîndut-o ca să investească tot capitalul în fabrica de porcelanuri, pe care a crescut-o : considerabil, şi o vie de patruzeci de hectare. Nu era mult, dar producea un vin foarte bun., Mă duc la culcare. Noapte bună ! : ' Doamna Wander îşi curmă povestirea egală ca şi cum ar fi închis deodată un robinet din care se prelingea un fir de apă înceată, ca şi cum ar fi tăiat fără zgomot o sforicică moale care atîrna de undeva, fără să ştii unde i :s-au pierdut capetele. în mintea Sandei se învălmăşiră multă vreme imaginea balului, a nunţii sub candelabrul aprins, răsfrînt -în oglinzile care atunci trebuie să fi avut stră- 60 lucire, a rochiilor sclipitoare şi foşnitoare, a lui Hans culcat pe canapea, cu degetele lui subţiri, încleştate la piept, -în haină, a notelor răvăşite pe jos, a muzicii, a vaietelor, a rîsetelor care umpluseră rînd pe rînd vastul salon. încerca să citească, dar mintea ei se aduna greu în jurul problemelor de matematică pe care le avea de rezolvat. Venirea Herminei, zgomotoasă, puternică, veselă, rupse ceaţa plină de umbre care se adunase în jurul ei. — Toma începe să lucreze la construcţia blocurilor noi, tu, Sanda ! Blocurile care se : ridică jos, în piaţă ! Ca maistru betonist lucrează. începe de luni. Nu mi-i de bani, fată, dar mi-i de cinste ! Ştii tu ce blocuri au să fie ? Un oraş, tu, un oraş ■ au să ridice ! Şi m-a şi cerut ! Ştiam eu de mult că altcum nu se poate, că o să ne luăm, dar nu mă ceruse ! în seara asta m-a cerut aşa, frumos, cum se cuvine. Uite, şi flori mi-a adus ! Şi am băut amîndoi două sticle de bere, de-mi cîntă capul şi acum ! Hermine îşi aruncă pe spate ; coadele groase, aurii şi rise tare, apoi duse mîna la gură, speriată că o trezeşte pe doamna Wander. Strîngea în cealaltă mînă buchetul de violete, ochii ei albaştri sclipeau şi căutînd să păşească cu grijă, se lovea parcă mai mult de mobile decît oricînd. — Na ! şi turma asta de oi risipite ! ocări ea mobila salonaşului din colţ, cînd vru să-şi aşeze jacheta în cuier. Şi bivolul ăsta cu trei labe ! insultă pianul care-i tăia drumul spre divan. Ce-or fi băgat atîtea într-o singură odaie? Eu, rosti ea prin decolteul cămăşii de noapte care parcă nu voia de loc să ; se lase îmbrăcată, eu, acasă la mine, cu Toma, am să pun atît cît îi trebuie omului, nu mai mult. Şi de acasă am să aduc lada roşie cu flori. Şi poliţa cu flori pentru vase. Ne dă casă, cînd or fi gata astea, din piaţa de jos. Sanda nu mai putea învăţa, dar îi făcea bine vorbăria Herminei, aducea lucruri vii, dintr-o lume vie, zdravănă ca ea, plină de aer. — Ştii cîtă lume, tu, Sanda, va sta acolo, la complex ? Mii de oameni, spune Toma. Cîteva mii, auzi ? Ei au făcut angajament socialist să gate tot ce-i beton în 10 luni. Cică se poate. Faină echipă! Şi Toma meşter! Jos prăvălii... sus case... Ce spui ? Sanda nu spusese nimic. Glasul Herminei începuse să se topească în somn. — Mîine lucrez în frigider. Nu-1 văd seara pe Toma. Cu ţigle calde să mă aştepţi... ori cu baie... A spus... a spus : „Cum te iubesc eu pe tine, n-a mai iubit altul de cînd e lumea .'" Dar nemţeşte sună mai frumos. „So wie ich dich liebe... liebe..." ; în liniştea salonului, respiraţia Herminei se ridica uşor, egală, adîncă. De dincolo venea ca un şuierat subţire. Sanda vedea în gînd cum se deschid şi se lipesc la loc buzele albe ale doamnei Wander, care sigur că îşi scosese dantura, cum faţa ei palidă, cufundată în perne, pare şi ea o pernă mai mototolită, gălbuie. Trebuie să sfîrşească lecţia de algebră. Trebuie să alunge umbra lui Hans căzut peste pian, umbra asta care îşi pierduse tăria de cînd intrase Hermina în odaie, şi siluetele care dansau încă în fundul oglinzilor moarte. Trebuie să alunge chiar şi valul proaspăt de bucurie care trecuse prin odaie şi împrospătase aerul, valul de bucurie al Herminei. Pentru ea însăşi ceasul iubirii nu sunase încă. îl aştepta, ştia că va veni, dar acoperea aşteptarea asta cu multe gînduri, cu multe preocupări, cu multă încordare pentru tot ceea ce avea de realizat, de dobîndit, de ajuns. Tîrziu, se culcă şi ea, după ce-şi fumase ultima ţigară în fotoliul dintre ferestre, privind lumina străzii aşezată în pîrtii lungi pe birou, pe fotolii, pe fotografii. 61 Primăvara care venise de la sfîrşitul lui februarie, cu zări albastre vinete pline de făgăduială, cu vînt încărcat de miresme din pădurile apropiate, vînt care uscase şi aşternuse repede urmele zăpezii şi zbicise noroaiele, pieri deodată nu se ştie unde, ca purtată mai departe de acelaşi vînt care o adusese, şi cerul greu şi scund începu să coboare iar cortine dese de fulgi mari şi nehotărîiţi. Martie arătă ca un ianuarie cumplit. Ţurţuri lungi spînzurau de sub acoperişurile înalte de olane, al căror roşu obosit abia se mai străvedea sub pături de zăpadă întărite parcă, emailate. Zgomotele străzii erau mai înăbuşite, mai vătuite, dar cînd trecea tramvaiul, la fel se zguduia casa din temelii, la fel huruiau cu răspuns gangurile şi la fel clopoţeii de cristal ai candelabrului se ciocneau cu clinchet uşor, întrebător, nedumerit. Cînd izbutea, în lipsa Herminei, pe care n-ar fi interesat-o poveştile doamnei Wander, s-o atragă pe gazdă în salon, Sanda nu ştia cum să potrivească mai bine întrebările, ca s-o facă pe bătrîna să vorbească. — Bunica dumneavoastră.... — Gertrude Hollinger, născută Spatz. . — E doamna din fotografia asta ? — Aici era tînără, după ce s-a căsătorit. — Ce ochi frumoşi avea. Parcă erau negri ! . — Nu, erau albaştri închis, ca nişte pansele, spunea mama mea. Şi ochii mei au fost închişi la culoare, ca ai ei. Acum mi se pare că s-au mai deschis. Sanda se uita la ochii palizi, decoloraţi, apoşi ai doamnei Wander, şi nu şi-i putea închipui de loc asemeni unor pansele catifelate, închise. — Părea un om care ştia ce vrea. — O, bunica mea a fost o persoană care a urmat în viaţă un drum foarte sigur şi drept. Străbunicul, tatăl ei, Egon Spatz, a avut o fierărie mare în oraş. Bunica Gertrude însă a făcut o partidă care a întrecut aşteptările părinţilor. Ea s-a căsătorit la douăzeci şi patru de ani, cam tîrziu, dar cu un tînăr care urma să moştenească o avere de un milion în vremea aceea, adică în 1854. O avere mobilă şi imobilă care n-avea pereche în oraş. — Şi tînărul, cum era ? — Bunicul Wolfgang ? Un tînăr drăguţ, de douăzeci şi doi de ani, cu o mică infirmitate la un picior, dar care a fost totdeauna un soţ bun şi un om ireproşabil. — Era mai tînăr decît ea cu doi ani ? Şi părinţii s-au învoit ? — Ce înseamnă doi ani ? Nimic ! — Bine, dar Hans, Hans fratele dumneavoastră, era mai tînăr numai cu trei ani decît domnişoara Schmidt... — Asta nu e comparaţie, draga mea, spune molcom doamna Wander, cu un glas în care nimic din făptura ei nu participă, domnişoara Schmidt făcea parte dintr-o familie complet ruinată, pe cînd bunicul Wolfgang Hollinger trebuia să moştenească toate, imobilele din tîrgul de fîn, de pe trotuarul din dreapta, cele două prăvălii mari de stofe de pe strada principală, biroul de import de stofe de lînă şi mătase din Anglia, pentru care avea concesiune în tot Ardealul şi care era al tatălui lui. Avusese încă doi fraţi care muriseră, era singurul moştenitor. — Şi 1-a moştenit ? întreabă Sanda. — Aber siecher ! răspunde calm doamna Wander. — Şi pe urmă au trecut toate la mama dumneavoastră ? — Nu, s-au împărţit între mama, tante Hilde şi unchiul Edi. Bunica a avut trei copii. Soţul ei a fost foarte bun, dar viaţa bunichii nu a fost uşoară. Bunicul era foarte corect în afaceri, dar nu foarte priceput. înainte de orice 62 tranzacţie, se sfătuia acasă cu bunica. Pe atunci femeile nu se puteau amesteca pe faţă în afaceri. Ele ieşeau pe stradă cu trăsura, la vizite, la magazine, la un concert, vorbesc de femeile din clasa noastră, bineînţeles, dar nu alergau ca astăzi pe stradă. închipuieşte-ţi numai cum ar fi arătat bunica Gertrude cu ma-lacovul ei, cu ghetele ei cu tocuri înalte, cu evantaiul ei, fugind cum fugiţi voi azi pe strada principală. De-acasă însă, ea conducea toate afacerile bunicului. Şi supărările n-au cruţat-o nici acasă, au venit după ea. — Supărări mari ? — Mi-aduc aminte ceva ce mi-a povestit mama. Era aici, în salon, copil, se juca cu un căţeluş. De două săptămîni era în casă o linişte ciudată, grea pentru că, după cît înţelesese mama, arsese una dintre prăvăliile bunicului. Era anchetă, era scandal, mama a priceput abia mai tîrziu toate aceste lucruri. Bunica, înaltă, în rochia ei cu malacov, stătea acolo, la birou, citea hîrtiile de afaceri ale bunicului. Era tăcere. Atunci a venit bunicul cu procuristul lui şi cu directorul magazinului care arsese. Bunicul era foarte încurcat şi nefericit, bunica le punea întrebări scurte şi aspre. „Ca un poliţai, exact ca un poliţai !" povestea mama. Se pare că ancheta voia să stabilească dacă focul se datora unei întîmplări sau fusese pus cu buna ştiinţă a bunicului, ca să iasă dintr-o încurcătură. Bietul bunic n-ar fi fost niciodată în stare de aşa ceva. Directorul magazinului tremura în faţa bunicii şi se jura pe copiii lui că nu cunoştea condiţiile în care s-a putut produce nenorocirea. El însuşi, la închiderea magazinului, controlase dacă se stinseseră toate focurile şi toate lămpile cu petrol. îşi ţinea pipa stinsă în mînă şi cu cealaltă mînă pe inimă se jura că incendiul nu putuse decît să fie pus din duşmănie de cineva necunoscut. — Dar pipa asta ? a strigat bunica şi 1-a lovit atît de tare cu evantaiul peste mînă, încît pipa a căzut jos. — Din nervozitate, stimată doamnă, e stinsă, nu mi-am luat permisiunea să fumez în faţa dumneavoastră ! a spus directorul care nu pricepuse. — Ţi-ai luat-o sau nu ţi-ai luat-o aici, dar la magazin ai fumat. Ştiu eu dacă n-ai scuturat pe acolo scrumul nestins ? — Eu ? a bîiguit directorul. Eu nu ! Doar sîntem atîţia care fumăm acolo pipă, stimată doamnă, şi niciodată nu s-a întîmplat nimic ! — Auzi, Wolfgang ! Şi acest Schwartz este director ! Un om care îşi scutură pipa pretutindeni şi lasă şi pe alţii să şi-o scuture ! Şi din pricina lui tu eşti bănuit, din pricina lui am pierdut o avere ! Şi bunica, rezemată cu spatele de birou, cu acelaşi evantai, 1-a pălmuit pe directorul Schwartz de patru ori, peste obrazul lui cu barbete cărunte. Bunicul se uita în pămînt şi tremura, iar procuristul îngheţase. Mama îşi aducea foarte bine aminte cum îl văzuse pe domnul Schwartz tremurînd de ruşine în mijlocul odăii şi tremurînd la fel în toate cele patru oglinzi de pe pereţi. Era copil, mama, nu ştia unde să se uite mai întîi. Sanda îngheţă. — Şi pe urmă ancheta ? Procesul ? — Ancheta a stabilit că este vorba de o neglijenţă a personalului, aşa că bunicul a rămas în pagubă, nu a putut încasa asigurarea, iar domnul Schwartz, care răspundea de magazin în calitate de director, a intrat la închisoare unde a murit după opt ani. Bunicul, determinat de bunica, 1-a dat în judecată. — Şi copiii lui ? — Nu ştiu. Nu m-am interesat. Da, bunica era o femeie energică. — Poate că nu era vina directorului Schwartz ! 6Ii — Draga mea, dacă cineva nu intra la închisoare, totdeauna ar fi plutit o bănuială asupra bunicului şi a firmei. Wolfgang Hollinger trebuia să păstreze un nume nepătat. Era' un om cinstit. _ „ A „ -r- Fotografia bunicii dumneavoastră este pe aici, la alta virsta ? — Uite-o ! ' Bine aşezată într-un fotoliu Secession, cu coatele groase sprijinite pe o măsuţă care se îndoia sub greutatea lor, o doamnă masivă, aspră, privea cu ochi negri parcă, ficşi, pătrunzători, în faţa ei, neînduplecat. Da, erau aceiaşi ochi dm fotografia" tinerei doamne, dar cîtă duritate căpătase privirea ei gravă, cum se împliniseră şi se lăţiseră maxilarele ei, cum i se îngroşase gîtul. — Se făcuse parcă mai aspră ! îngînă Sanda. — Afacerile, draga mea ! Răspunderea unei averi, a unor întreprinderi-Cum poţi păstra o avere şi cum o poţi mări, fără să fii atent şi aspru ? Sanda fu gata să întrebe de ce trebuie să măreşti o avere, dar se lăsă păgubaşă. _ A murit din pricina unei supărări, aţi spus ? La optzeci de ani ? — La optzeci de ani. Dacă n-ar fi avut optzeci de ani, ar fi pus ea ordine şi în treaba asta la timp, dar suferea de astmă, era şi puţin diabetică. N-a mai rezistat. ... Sanda nu mai avea curaj s-o descoasă. Şi aşa se mira de propriul ei curaj şi de lipsa de rezistenţă a doamnei, Wander. Poate că bătrînei îi făcea într-un fel plăcere sau îi era necesar acum, cînd rămăsese aproape singură pe lume, sa vorbească tare cu cineva despre toate aceste lucruri care mai existau numai în ea, să le mai facă o dată vii, reale, să le trezească din pulberea care le înghiţise,_ să le perinde prin faţa unor ochi treji, înainte ca moartea să le soarbă definitiv odată cu făptura ei. Şi vocea doamnei Wander răsună iar egal şi şters, monoton ca o cernere. — Mătuşa mea Hilde a supărat-o aşa pe bunica. . —• E şi fotografia mătuşii aici ? — Nu. A fost scoasă din casă, atunci cînd s-a întîmplat nenorocirea. Mama şi tata nu i-au putut ierta că a pricinuit moartea bunichii. — Dar ce a făcut ? — A vrut să facă. Cînd era tînără, mătuşa Hilde a cunoscut un polonez, un conte Mnitelski, care a trecut prin oraş şi s-a îndrăgostit de ea. Era un tînăr înalt, slab, iute în mişcări, cu un păr blond ondulat şi mult, cu ochi căprui, scânteietori. A fost la un bal la noi în casă, adus de un prieten al bunicului. A dansat pînă la ora unu, cînd s-a sfîrşit balul, numai cu Hilde, i-a făcut curte şi la plecare a cerut-o şi bunicul i-a făgăduit-o. Ar fi fost primul cu titlu de nobleţe în familia noastră. A mai venit de trei ori în casă cu flori şi perle şi un poney pentru Hilda. Apoi s-a întors în ţara lui, să vorbească cu părinţii şi să vină şi cu taţal lui, pentru ca logodna să fie solemnă. Căsătoria trebuia să aibă loc la Cracovia, unde avea să plece toată familia noastră. Era toamnă cînd s-a dus. Şi Hilde 1-a aşteptat. întîi era foarte veselă, pe urmă a început să fie neliniştită, apoi trista. Nu avea răbdare să aştepte în odaia copiilor, s-a aşezat aici în salon, pe fotoliul acesta pe care stai dumneata, şi 1-a aşteptat zece luni. Seara, mama şijsunica^o duceau foarte greu la culcare. Nu mai voia să mănînce, nu mai^ voia să iasă in oraş. Doctorul a spus că se îmbolnăvise de melancolie. Bunica Gertrude o certa, bunicul Wolfgang o mîngîia, mama se ruga de ea, dar ea. rămînea pe fotoliu cu ochii acolo, la uşă, sau se rezema cu spatele de fotoliu şi se uita pe fereastra. Era iarnă ca acum. îl aştepta. €4 — Şi n-a mai venit niciodată ? — Mătuşa Hilde s-a făcut bine. A îngrijit-o doctorul Baum, cu care s-a, căsătorit după aproape doi ani. Nu era un om bogat, dar era serios şi bunica s-a gîndit că o fată care a suferit de melancolie se poate mai greu mărita. S-a mutat cu doctorul Baum într-una din casele bunicului din Piaţa de Fîri. Şi cînd Hilde avea patruzeci şi unul de ani, în-1910, iată că a venit din nou Mnitelski în oraş. Era tot atît de subţire, tot atît de vioi ca un ied, puţin cam chel, cu ochii plini de o strălucire care nu mai era tinerească ci febrilă, ca de boală, tot atît de bogat în cuvinte şi plin de nelinişte. A căutat s-o vadă pe mătuşa mea, a întîlnit-o la un concert şi i-a cerut să divorţeze şi să plece cu el în Polonia. Mătuşa Hilde avea trei băieţi, doi erau ofiţeri, unul studia medicina. Şi totuşi ea a vrut să divorţeze. Doctorul Baum era nenorocit.Dar bunica era furioasă. Odată a avut o discuţie teribilă cu Hilde. Bunica stătea acolo, în fotoliul în care stătuse atîtea luni Hilde aşteptîndu-1 cu douăzeci şi doi de ani înainte pe Mnitelski al ei. Un divorţ în familia noastră ? Vă închipuiţi aşa ceva ? Bunica a strigat atît de tare, încît a înecat-o astmul, s-a sufocat, a vrut să tuşească, i-a plesnit ceva în cap şi a murit. Nimeni n-a ştiut nimic, decît noi, familia. Hilde n-a mai plecat cu Mnitelski. Dar mama nu i-a mai îngăduit să calce pragul casei noastre. Numai doctorul Baum venea cîteodată seara, după ce se întuneca, să aranjeze chestiunile moştenirii cu mama şi cu tata. — Şi băieţii ? — Doi au murit în primul război mondial, unu, medicul, a plecat în Germania. Poate că mai trăieşte, poate a murit, eu nu ştiu pentru că mama nu m-a lăsat să-i văd pe aceşti veri ai mei. Erau copiii Hildei şi poate că moşteniseră caracterul ei urît. Pentru o fată tînără era o primejdie. Şi numai la un an după moartea bunichii, a murit şi Hans. Bine că bunica nu mai era în viaţă să sufere şi ruşinea cu Hans ! — Şi durerea ! — Siecher ! O mare durere, dar o şi mai mare ruşine într-o familie serioasa, respectată de tot oraşul ! Da, se gîndea Sanda, familia fusese respectată de tot oraşul, asta o ştia de la domnul Lintz, care făcea şi azi pîine, cu făina clientului, dacă te duceai seara, după ce se înnopta, cu făina într-o sacoşă oarecare, în care să nu se bănuiască ce duci, şi o aduceai tot aşa, pe întuneric. Sanda se dusese odată, cînd doamna Wander era foarte obosită, după lămuririle ei, în jos, pe scările din spatele bisericii, în gangul adînc de sub bolta din stînga, şi luase de la domnul Lintz pîinea mare, cu o culoare de teracotă, bine mirositoare, grea, rotundă. — V-a trimes doamna Wander ? ■ se mirase domnul Lintz privind-o prin ochelarii lui cu ramă de metal cîrpiţi peste nas cu sîrmă. Locuiţi chiar la ea ? Ce doamnă ! Ce familie ! O familie veche , serioasă, liniştită, cea mai corectă şi liniştită familie din oraş. Nimeni n-a îndrăznit vreodată să-i bîrfească, nimeni n-a avut dece să-i bîrfească. Şi ce avere ! Unul a adăugat la averea celuilalt, aşa se făcea pe-atunci, domnişoară, şi numai aşa mureai liniştit în patul tău. însemna că ţi-ai făcut datoria. — Parcă domnul Hans, fratele doamnei Wander, a murit dintr-un accident ! încercase Sanda. — Oh, da ! A curăţat sărmanul puştile de vînătoare ale tatălui său, spusese domnul Lintz fără să clipească. Asta este o nenorocire, domnişoară, nu este o greşeală. Nimeni în familia aceasta n-a greşit vreodată. Au avut drumul lor drept şi au murit în onoare. Puneţi vă rog pîinea în sac, n-aş vrea să am dificultăţi. 5 — Viaţa Romînească nr. 11 65 Am avut odată o brutărie mare cu patruzeci de angajaţi, eu n-am ştiut ce înseamnă, să pun mîna la treabă, astăzi se cheamă că eu i-am exploatat pe ei, nu că ei trebuie să-mi fie recunoscători mie, şi nu vreau să se ştie că mai fac pîine. Vreau să rămîn un om onorabil. Sanda se întorsese acasă gîndindu-se la onorabilitatea domnului Lintz şi la cei patruzeci de angajaţi care ar fi trebuit să-i fie recunoscători. Da, domnul Lintz socotea liniştită, foarte liniştită familia doamnei Wander. Şi fiecare membru al ei murise satisfăcut că mărise averea moştenită. Ea însăşi, Sanda, cînd intrase în acest salon prima oară, uluită de liniştea lui, de ordinea încremenită a mobilelor lui lucioase, de frumuseţea „drăciilor" ăstora de cristal sau de argint, cum le spunea Hermine, de calmul doamnei Wander chiar, crezuse că în atîta frumuseţe şi belşug vieţile trebuie să se fi depănat uşor, fericit, lin. Dar uite, fiecare colţ îşi avea povestea lui. Vocea doamnei Wander îi rupse firul gîndurilor. — O familie care a avut o linie, draga mea, şi un ţel. Nici unul dintre membrii ei n-a fost indiferent faţă de urmaşii lui, aşa cum a vrut să fie o clipă mătuşa Hilda, fiecare şi-a simţit datoria de a le pregăti o viaţă şi mai frumoasă, şi mai îmbelşugată decît a lui. Soţul meu, domnul Wander, şi cu mine am ridicat o vilă la Eichendorf pentru cei doi copii ai noştri. Sanda se îndreptă în fotoliu. Copiii doamnei Wander ? Niciodată nu vorbise despre ei. Unde erau ? — Au murit amîndoi pe front. Am. fotografiile lor deasupra patului meu. îi întreb în fiecare seară: „Pentru cine să trăiesc eu, Peter şi Helmut?" Chiar dacă aş mai avea acum toată averea mea, pentru cine s-o păstrez şi s-o măresc ? Dar dacă aş avea acum toată averea mea, cred că tot aş veghea să meargă bine fabrica, să crească capitalul. Oh, mă pricep eu destul de bine ! Totdeauna m-am priceput cît şi domnul Wander. I-am fost de mare ajutor. Zanda ! Nu ştiu cum, dar mie mi s-a făcut foame. Să mergem în bucătărie, mi se pare că mi-au rămas cîţiva cartofi fierţi. De cîteva zile sînt foarte slăbită. Trebuie să măn.înc maî mult, să mă întăresc. Cînd izbucni primăvara, Sanda ocoli mai mult decît oricînd parcurile oraşului de un verde care îşi striga parcă tinereţea, lacurile în care se oglindeau norii fugari şi lînoşi, şi pe care alergau bărci cu îndrăgostiţi, bulevardele luminate de neon, sub ai căror arbori, seara, se auzeau rîsete mici şi şoapte fierbinţi. Stătea în salonul cel mare, în care Hermine venea tîrziu, şi în liniştea întreruptă doar de tramvaiul care parcă rostogolea găleţi şi cazane vechi, învăţa pentru examene. Le trecu admirabil, apoi, după două săptămîni de alte examene la Bucureşti, se întoarse într-o seară cu obrajii rumeni,' cu ochii arzători : intrase la Politehnică. Avea să mai stea în oraş pînă în toamnă, la deschiderea cursurilor. Doamna Wander trebuia să-şi găsească altă chiriaşă pentru marele ei salon, Hermine se pregătea să se mărite, Sanda se pregătea de plecare. în seara aceea, Sandei îi păru ciudat salonul. Străin, nou, şi totuşi cunoscut rupt din propriul ei trecut, împletit de amintiri care erau numai ale ei, de gînduri, de ore de studiu, şi de alte amintiri care, fără să-i aparţină, se amestecaseră parcă în sensibilitatea ei, o frămîntaseră şi erau atît de vii, de parcă ieşeau la suprafaţa gîndului din propria ei viaţă. Şi>" nu, nu fusese a ei viaţa acelor oameni atît de „corecţi", de „serioşi", de zbuciumaţi fără să se ştie, pentru ca firma şi familia să nu piardă ceva !în ochii lumii, de avizi şi socotiţi, de sugrumaţi în propriile lor pasiuni de către raţiunea celorlalţi, a lucizilor din familie, a celor care cunoşteau „drumul drept". Al ei fusese poate Hans, poate în parte Hilde, dar nu recu- 66 •noştea în ei, ca ale ei, frica de consecinţe, supunerea sau ieşirea brutală, nechibzuită din viaţă. Uite, acum de pildă, la Bucureşti, la Facultate, un asistent, un om cu ochi puternici şi zîmbet larg... Dacă acest Morariu... Dar nu, era mai bine să nu se gîndească la el. Dacă însă el ar spune într-o zi... Ce rost avea să-şi închipuie că tovarăşul Morariu, numai pentru că a vorbit în seara aceea după examen cu ea atît de prietenos... El trebuie să fie prietenos cu toate candidatele, cu toţi candidaţii care vin din provincie, puţin năuciţi de Bucureşti şi de emoţia examenelor. Nu, familia ei adevărată, nu numai de sînge dar şi spirituală, e acolo, în satul căţărat pe coasta dealului pietros. Oameni care nu se gîndesc la ce vor spune alţii despre ei, Iniei la cum s-ar putea acumula averi pentru urmaşi. Care acum, cînd au dobîndit pămînt pe podiş, ei, care n-au posedat niciodată nimic, au revelaţia unei vieţi în care ţinta e binele tuturor. Au scos rapacitatea din viaţă, au scos rapacitatea ! E extraordinar ! La ei are să se întoarcă într-o zi, are să lucreze acolo unde 'au lucrat bunicul şi străbunicul, acolo unde au lăsat dîre de sînge, are să clădească ea trainic. Cu cei care îi seamănă, cărora le seamănă. Pînă noaptea tîrziu stătu Sanda în fotoliul dintre ferestre ca să evoce amintirea familiei doamnei Wander şi să-şi potolească cu ea un alt gînd, care se furişa mereu, încăpăţînat, printre toate cele moarte, un gînd viu. I se părea că aşa cum Hermine venea totdeauna în acest salon împietrit cu un val de viaţă de afară şi cu propria ei pîlpîire, venise ea însăşi de la drum cu sufletul plin de o flacără care se cobora şi se ridica. Se cobora, cînd încerca să se domolească, să sei cuminţească singură, se ridica imediat ce o credea uitată, potolită. Nu se putea gîndi nici la ceea ce o aştepta, nici la zilele Facultăţii, pentru că acolo, tocmai acolo, venea «să se amestece gîndul acela nărăvaş, ca o nădejde care parcă n-avea temei, ca un vis care n-avea substanţă în ochii ei. Şi peste două zile, dimineaţa, duminică, după ce Hermine plecase să se plimbe cu Toma în pădure, cînd toate obloanele erau date de perete, toate ferestrele deschise şi tot soarele acestui început de vară scălda bătrînele mobile lucioase, lumina toate jungherele profund întunecate seara, cuprindea în apele lui pianul cel negru pe care de mult nu-1 mai deschisese nimeni, clopoţelul uşii de la intrare sună slab şi răguşit. Sanda ştia căj'n-o poate căuta nimeni. în duminica asta toată lumea trebuie să fi fost spre munţi, spre pădure. Trebuie să fie vreo cunoştinţă, vreo rudă de-a doamnei Wander, una dintre acele persoane în rochii negre cu guleraş alb, cu pălării adînci şi decolorate sau vreun domn adunat de vreme, mic în umeri, rotund în spinare, cu baston pe braţ, cu mustăţi culcate pe gura palidă. Auzi paşii în papuci tîrşiţi ai doamnei Wander tîrîndu-se spre uşă, apoi spre uşa salonului. — Zanda, te caută cineva. în prag stătea asistentul Morariu. Ochii lui negri, puternici, ardeau, zîmbe-tul lui larg părea niţel sfios. Fruntea lui rotundă, brună, parcă răspîndea o lumină ciudată. — Am ştiut că vă găsesc ! Vacanţa... am hotărît s-o petrec aici, în oraşul ăsta. E muntele aproape. Am luat adresa de la Facultate.... — Poftim ! şopti Sanda, cu respiraţia tăiată. Era aici, în marele salon. îi căutase adresa, venise. Pe lume se întîmplă minuni ! Oh ! cîte minuni ! Huruitul tramvaiului încercă să taie liniştea asta sonoră de atîta fericire, dar nimeni nu-1 auzi. Nu, peste pianul ăsta nu mai plutea umbra culcată a trupului lui Hans, în fotoliu nu mai şedea umbra încremenită a Hildei în aşteptare, nici silueta înţepenită de fulgerul morţii care o lovise pe bunica Gertrude. în apa adîncă a oglinzilor întunecate nu mai dansau fantome în crinolină sau. cu trene lungi, pe foto- 67 liile mici nu stăteau oameni cu, favoriţi care tratau afaceri fructuoase, la biroul scund, cu umerii groşi, aplecaţi, bunica nu mai făcea socoteli şi sunetul evantaiului care îl plesnise peste obrajii cărunţi pe domnul Schwartz (ai cărui copii doamna Wander nu ştia ce deveniseră), nu mai răsuna. Acum în oglinzi, în toate oglinzile, se răsfrîngea fruntea şi zîmbetul lui Morariu, se răsfrîngea de zeci de ori fericirea Sandei care, peste o clipă, de mînă cu el, avea să plece pe nişte drumuri pline de soare, între nişte dumbrăvi minunate. Şi pe urmă ? Pe urmă are să fie iubirea, nestăvilită şi clară, ca ■ un puhoi de munte. întîi iubirea. Şi mai tîrziu tot ea, şi munca. Munca aceea pe care n-o cunoscuse doamna Wander şi neamul ei, cu toată plenitudinea ei de creaţie, de dorinţă de desăvîrşire, cu sentimentul că eşti multiplicat în sute de mii de exemplare, că ai forţa lor în tine de vreme ce eşti unul dintre ei, că fapta ta se1 măsoară cu veşnicia de vreme ce nu eşti singur şi priveşti cu ei alături, dincolo de zare, că fericirea ta e nesfîrşită, pentru că e a tuturor. — Vrei să mergem spre pădure ? întrebă Morariu. — Vreau ! Oglinzile le răsfrînseră imaginea, aşa cum ieşeau din salon, alături, zîmbind încrezător, larg, cu un zîmbet care nu era potrivit pe faţă pentru nimeni şi nu-şi dădea seama deiabsoluta lui strălucire, TINERI POEŢI IOANID ROMANESCU Ascultaţi-mi, oameni, cîntecul drumurilor lungi! leşiţi-mi înainte ! Vă veţi recunoaşte paşii — înainte de a mi se auzi glasul. leşiţi-mi înainte şi ascultaţi-mi cîntecul! E al vostru. Ascultaţi-mi, oameni, cîntecul drumurilor lungi ! 1 eşiţi-mi înainte ! Pe unde m-am sprijinit de cer, să ştiţi : mi-a fost milă să calc pe pămîntul cu obrazul fierbinte. Mi-e sufletul plin de splendorile simplităţii, de iubire şi cînt. Mă-nalţ fără obsesia căderii : am rădăcini multiple în pămînt. ÎN ERA ZBORURILOR COSMICE Şi luna adoarme pe nori de beteală, cu trupu-arcuit. Şi luna visează — frumoasă şi goală, desprinsă de mit.. 69 PERECHE SIMPLĂ Peste grădina gîndurilor lor, umbrele norilor treceau ca negri balauri. Fiecare purta pe obraz semne de întrebare, dar timp n-aveau ca să-şi răspundă. Mergeau tăcuţi pe-aceeaşi cale — uimiţi că nu se mai ajung. Cînd li s-au cicatrizat întrebările, s-au sărutat pe inimi îndelung... ★ ★ ★ Te-am scos din 'tainice adîncuri; regina lutului te-am vrut. Dar am întîrziat pe ţărm cu braţele întinse către soare — şi tu mi-ai lunecat de pe \genunchi în mare... DIN VIATA Cînd cade o frunză, mă înec în plîns. Şi scriu — sau nu scriu vreun vers. Cînd cade un om, îmi ard în craniu sunete stridente, prelungi. Atunci, se mistuie în mine-un univers... Tovarăşul acesta a venit odată cu pămîntul înfrăţit. E martor fiecărui răsărit şi asfinţit de soare : să dai pentru oameni o pline mai mult, 70 Uitaţi-vâ la \ el cum s-a oprit — hectarele, din ochi să le măsoare : parcă-i crescut ide-a dreptul din pămînturi, Şi oamenii fac cerc în jurul lui, l-întreabă cînd începe secerişul, cîte combine vor veni, cîte tractoare. E tînăr agronomul. Insă ştie să dea răspunsul pentru fiecare — cu zîmbet cald, cu gesturi largi, de parcă-ar scrie vorbele pe cer. Şi oamenii l-ascultă . şi merg după el. Să mistui depărtările din zare-n zare, pentru-o pîine mai mult, e lucru mare. Peste două zile satul meu va bate la porţile oraşului. Dintre păduri unde-mi căţărai copilăria de trunchiurile tuturor copacilor, după cuiburi de păsări umblînd hoinar, înfometat zile-n şir, satul meu sa desprins şi-n marşuri a pornit spre inima oraşului. Am văzut cu ochii mei caii răsăritului galopînd Cu şeile goale, pe muchiile orizontului şi satul Meu deodată din goană încălecîndu-i. Aşa că nu vă uimească-atîtea ritmuri, atîta nelinişte, atîtea steaguri şi flori din partea mea la porţile oraşului -—• doar am ieşit întru întîmpinarea copilăriei! Se lasă ceaţa peste mare Ploile se aud atît de-aproape Respiraţia lor mi-a aburit fereastra. De-acum luna va răsări tîrziu în cearcăn şi mă va găsi mereu pierdut cu faţa spre mîinile tale. IQN ALEXANDRU 71 Vase depărtat se leagănă în rada portului Si clipesc luminile lor suprapuse. Vînturile dinspre Dobrogea au gust de floare uscată E toamnă si păsările călătoare mută zările atît de departe Şi umbrele s-au topit cile puţin Şi statuile pe neaşteptate au crescut cu toate aşa de mari. FRAGMENTE II Un cîntec Partidului. Bărbatului de patruzeci de ani o statuie în sufletul fiecăruia. Cînd veni pe lume popoarele, se-ntorceau bodogănind pe la casele lor de la încăierarea generală cu bocceluţele goale şi capetele sparte, multe nedumerite cine le-a ridicat pe unele împotriva celorlalte. Romînia venea de pe front istovită cu mîinile însîngerate să crească pe mai departe oi şi vaci, pentru abatoarele străinilor, să are şi să semene grîu în Cîmpia Bărăganului pentru calele vapoarelor, să lucreze pe mai departe treisprezece ore pe zi în atelierele patronilor. Atunci să născu Partidul din rîndul celor mulţi. Cei unsprezece mii din nouăsute şapte au fost de faţă. Era primăvară. 8 Mai unamie nouăsute douăzeci şi unu. Rusia cu mînecile suflecate frămînta pîine nouă în covecioarele istoriei. Tata spune că-n ziua aceea a plouat 'cu găleata. Norii zguduiau pămîntul şi fulgerele nu mai conteneau. Puhoaiele au crescut grozav şi multe poduri au fost smulse din încheieturi. Galopul cailor de la păscut zuruia ferestrele şi vîntul izbea cu pumnii în creştetul copacilor... In '33 avea tinereţea lui Roaită şi era frumos şi iubea oamenii şi păsările şi cîntecul şi ura de moarte noaptea: Noaptea în care nu pricepi • încotro va trebui să strigi ca să te-audă pămîntul. Noaptea în care luna ţi se pare o conferinţă fără sfîrşit lipsită de sens. Noaptea în care respiraţia ţi se rupe din piept de teama propriei tale umbre... In '44 era tunar pe frontul de Răsărit şi-i pregătea paşaport vechii Romînii. III O mie de cîntece Partidului. E o primăvară cum nu s-a mai pomenit. Insămînţările 72 sau încheiat de mult. La fel zăpezile ca si cum n-ar fi stapimt vreodată întinderile. Sau strlns noroaiele şi drumurile au devenit pe neaşteptate mai încăpătoare. Vîntul şi luna umblă mai mult în preajma călătorului Livezile s-au deschis frumos şi-au trecut pe nevăzute dm muguri în lori. Ursul s-a regăsit în umbra cobont la îndemîna orizontului. Calul înqenunchiază pentru tavăhturi din moment în moment Au înflorit gutuii şi văzduhul înmiresmat aduce_ a nemurire. S-au închis focurile în vetre cu zăvorul S-au refăcut cuiburile. încep cîntecele de drumeţie. Se dezvelesc izvoarele. Peste cîteva zile aici, se-anunţă în toate orizonturile imensitatea soarelui de vară. CLIPELE ADÎNCI — fragment — De unde-ncepe cîntecul acesta ? A fost şi-un timp cînd inimile noastr Băteau răzleţ, neştiutoare încă De cîntecul fierbinte şi, comun... Poate-a-nceput în dimineaţa zveltă Cînd umbrele ţîşneau de sub salcîmi Ca nişte strigăte de limpezime, Iar tu treceai subţire, cu un vînt, limbrind lumina cu surîsul tău ' Şi luminînd hăţişurile umbrei... Poate-a-nceput o clipă mai tîrziu, Cu prima vorbă flutwînd pe buze, Cu cea dinţii răspundere comună Ce ne-a scăldat ca o lumină mare tăcîndu-ne mai drepţi şi mai înalţi. Din toate a-nceput, iubita mea, învăpăierea cîntecului nostru, Din toate a-nceput şi s-a-mplinit Aşa cum xe-mptineşte-un fluviu larg Din sute de izvoare depărtate, Cînd fiecare fir de apă-n parte E-o presimţire-a apei celei mari, Prefigurîndu-i umbletul şi glasul. In fiecare undă sîntem noi," e SEBASTIAN COSTIN 73 Statornici în suişurile noastre, Aceiaşi peste scurgerea secundei (Pufin mai buni şi-un pic mai vîrstmci poate). In fiecare undă sîntem noi, Ne recunoaştem chipul dinainte — Căci toaleau existat de la-nceput Jn inimile noastre-ngemănate (Răspunderea adîncă şi căldura, Entuziasmul şi severitatea), lor timpul ce-a trecut cu pas 3gal Le-a dăltuit mai largi şi mai eterne... ÎNTR-O GALERIE LA PETRILA CONSTANŢA BUZEA Niciodată, coborînd Dintr-un munte sau dintr-un gînd, N-am pipăit adîncul cu atîta nesaţ, N-am simţit graba luminii Ţîşnind din lampa mea, înainte, Şi nu m-am încrezut mai mult în puterea acestui braţ Care s-a-ntins rotund pe sub pămînt, Şi zmulge cărbunele, Şi sprijină muntele. CREAŢIE . Uneori mă revolt Că fiinţa mea din nervi şi sînge Nu e din piatră; M-aş ciopli cum îmi place $i cum mă simt... Mîinile-mi bal liniştit, Aspre, pe daltă, încet, Şi fruntea mea în timp va creşte înaltă Ca muntele luminos Peste verdele greu din brădet. 74 INSCRIPŢIE PE O PIATRA Ca să te rupă stîncii, să te taie, bă te isfărlme, ca să nu mai fii Clepsidra vremii secole de ploaie A scurs din rana aprigei trufii — Şi a plimbat imense fierăstraie... Păreri de rău în mine se deşteaptă; Te cheamă .schele, poduri, diguri sparte Var eu te-am pus la scară simplă treaptă, Şi nu te-am dat niciuneia din arte — Şi totuşi nu eşti pusă ~ aici cto-n moarte.. De forme-ncremenirea ta pulsează Şi-n apa de cleştar a-nchipuirii Tu urci statuie zveltă, ca p rază,' Străluminînd grădini cînd trandafirii Dorm prăbuşiţi în somnul fericirii... In rîpi, te-ar strînge-un tînăr conifer In şerpii rădăcinilor rebele Şi sprijinind ţîşnirea lui spre cer Prin el rîvnirea ţi-ai trimite-n stele — Şi eu te-am pus la scara casei mele..... Aş fi putut, cum eşti aşa de pură, Sa incrustez pe tine rînd pe rînd Pe cei ce-n pulberi şi în vînt trecură Pentru dreptate sînge aprinzînd — Şi care-adeseai scapără din gînd... Dar fii oriunde-n zbuciumata fire : Sub brazii care stele zvîrl în hău, In codrii de statui şi-n nemurire; tu cînd trec pragul, n-am păreri de rău — Tu piatra mea, ai suflet prin menire... C. D. ZELETIN Cerul printre nori aleargă, cînd îi prinde, cînd îi scapă, îi zideşte-n zarea largă... Ninge pe oraş cu apă. HORI A GANE /O Pomi-o string în pumnii grei, peste vîrfuri de livezi să şi-o zvîrle între ei preschimbată-n bulgări verzi- Globul însă-i ţine-n lut şi-i opreşte din acest joc abia la început, creanga doar întinsă-n gest. ...Noi treceam ca o negare a mişcărilor prea lente încărcaţi de sentimente ca tăcerea de mişcare. Despărţirea veghea să se-nţrupte din tristeţe. Zîmbeam să nu strig, şi cu îmbrăţişările rupte, trupul mi-l înveleam ca de frig. Cu o mînă-ţi făceam încă semne, raze, pomi azvîrlindu-ţi în jur, să. le apere şi să-ţi însemne-n mulţime un fraged contur. ...Şi curgea trenul ritmic pe şine, năvălea spaţiul viu între noi. Gîndul tău alerga după mine gîndul meu alerga înapoi... LINIŞTE... ; Sub priviri ţi se culcase marea năzuind spre prund, cu oglinzile întoarse înspre lumea din afund. Gîndurile ne-nţelese nu strigai să le alungi, pentru că puteau să lese strigătele-n aer, dungi. Marea sta atît de rece, Peste-un soare-atît de-apus. că puteai pe vîrfuri trece pînă-n ţărmul ei opus... 76 BUCURII ALEXANDRU DAM1AN Cineva mi-a spus : — să ştii că vine toamna ! L-am ascultat neîncrezător şi nu i-am răspuns. Am privit cerul pe care nu se vedea nici un nor, şi nu l-am crezut; Am, privit copacii în care frunzele erau încă verzi, şi nu l-am crezut; Am privit 'feţele zîmbitoare ale oamenilor, de pe stradă, şi nu l-am crezut. Mi-a arătat atunci coşurile cu roade, şi l-am înţeles. M-am gîndit că toamna şi-a pierdut renumele de anotimp al nostalgiilor, că ne-am obişnuit să culegem roade în orice anotimp, şi că „toamna" a rămas în vocabular doar pentru a defini anotimpul tuturor împlinirilor. VlRSTELE IAŞULUI - REPORTAJ - ALEXANDRU SEVER Un oraş nu este pur şi simpla suma clădirilor sale. întotdeauna mai bătrîn decît locuitorii săi, semnul continuităţii omului în lume, cadrul existenţei şi martorul activităţii lui, vatra dragostei şi a muncii — oraşul, însufleţit de prezenţa creatoare a omului, e aproape o fiinţă vie. Ceea ce-1 deosebeşte mai ales de orice fiinţă — căci nici o fiinţă nu-şi divulgă istoria prin simpla sa prezenţă — este faptul că, dacă împrejurările nu-i sînt cu totul potrivnice, istoria oraşului, sau măcar o parte din istoria lui — rămîne vizibil înscrisă în zidurile sale şi participă la tradiţiile unui popor. Apărut, după unii, încă în vremuri preistorice -— aşezarea dovedindu-se foarte favorabilă omului obligat să se apere şi să se hrănească — laşul ar fi trecut din veac în veac cu numiri schimbate pînă îşi va fi căpătat numele de azi după neamul Iasyzilor înfrînţi de romani pe aceste meleaguri. O inscripţie din 1395 pare a fi cea mai veche mărturie scrisă a existenţei sale ; documente din 1407 atestă prezenţa sa în lume ca tîrg pe deplin întemeiat ; în 1711, cînd Petru cel Mare era oaspetele lui Dimitrie Cantemir şi vizita laşul, el afla un oraş interesant, cu cîteva minunate biserici. Aşezat în cea mai mare parte pe platoul Copoului şi întins pe şesul Bahlu-iului, laşul acesta foarte vechi aminteşte, în anume măsură, de unele tulburătoare oraşe italiene în care secolele par să se fi stratificat vertical, după principiile cine ştie cărei originale geologii. E de ajuns să parcurgi şirul de monumente arhitectonice care începe în dealul Copoului şi sfîrşeşte în Bulevardul Malinovski, pentru ca să ai sentimentul că treci prin secole, că pipăi vîrstele laşului. Universităţii, tăiate parcă în cretă şi Bibliotecii centrale, cu colţarul ei semicircular, le urmează, în capul străzii Lăpuşneanu, pe aria unei viitoare pieţe, noua Casă a Tineretului ; pe Lăpuşneanu, aflăm modestă, cu faţada pe cariatide, ultima reşedinţă a lui Cuza Vodă ; în Piaţa Unirii — blocurile turn ; în continuarea lor —■ Catedrala Mitropolitană, biserica Trei-Ierarhi în dantelă de piatră ; în Bulevard, Palatul Culturii ; şi ca o completare a acestei linii, în văzul tuturor pe dealurile oraşului, întotdeauna prezente, străvechile mînăstiri Cetăţuia şi Galata. Dacă sub raport estetic colaborează mai ales monumentele dintre Piaţa Unirii şi dealul Cetăţuii, la istoria oraşului colaborează toate. Adăugaţi acestora Golia cu sumbrul ei turn şi, la doi paşi de centru, Teatrul Naţional în stilul clasic atît de gustat în secolul trecut ; reprezentanţi-vă o clipă sub noua înfăţişare a Palatului Culturii, seculara Curte Domnească, de atîtea ori incendiată şi dărîmată — metamorfozată mereu în decursul istoriei pînă în zilele noastre ; rememoraţi lungul şir de cărturari, mari savanţi şi neasemuiţi scriitori, care au împrumutat oraşului o parte din gloria lor — şi veţi înţelege, cu siguranţă, în ce constă forţa istoriei şi puterea timpului, în stare să îmbine într-un tot original laşul 78 domnitorilor şi laşul cărturăresc, destinul unora şi faima altora. laşul cartierelor muncitoreşti, depozitul nemulţumirilor şi fundătura sărăciei cronice, laşul demonstraţiilor proletare şi al începuturilor socialiste, laşul tragic al anilor de teroare fascistă ; laşul comunistului Ilie Pintilie ; laşul socialist — întregul complex al construcţiei socialiste. TREPTELE ORAŞULUI laşul vechi era —• şi în măsura în care vechiul n-a dispărut, lucrul mai poate fi constatat — un oraş cu un singur cat. Străzi întregi cu clădiri foarte vechi, cărora socialismul le făgăduieşte astăzi un sfîrşit apropiat —• stau încă mărturie a suficienţei mic-burgheze instalată meschin, cu ridicolă mulţumire de sine, pe un singur etaj. Bisericile singure lăudau înălţimile. Uniformitatea în mizerie plictisea ochiul şi cînd cunoşteai zona inundabilă a oraşului, cu case fără temelii, cu schelet de lemn şi pereţi de paiantă, mîncate de dedesubt de ape secrete, hîite de vînturile şi de viiturile timpului — atunci acest oraş de lut şi oraşul de un singur cat, nu-ţi stîrneau decît un sentiment dezolant de paragină şi decădere. Farmecul laşului este totuşi o realitate, una complexă, la care concurează în chipul cel mai original factori din cei mai diverşi ; o realitate care se constituie din substanţa marilor tradiţii istorice, tot atît cît din faima cărturarilor săi şi din frumuseţea poziţiei sale geografice. E un farmec subtil, imponderabil ca un parfum. Se descoperă pe încetul. E o cunoaştere pe care trebuie s-o parcurgi treapta cu treaptă în sensul cel mai propriu al cuvîntului — căci, întemeiat într-un ţinut de dealuri, oraşul, cu diferenţe de nivel pînă la o sută de metri, pare construit pe o scară : o scară complicată, ale cărei trepte sînt pretutindeni ca să te oblige să cobori sau să urci. Strada care duce de la gară în Piaţa Unirii ar putea să fie prima treaptă ; piaţa însăşi, lărgită acum considerabil, încadrata de noi construcţii, cu terase etajate una în prelungirea celeilalte, ar putea să constituie, în ansamblul ei, o altă treaptă. La nivelul primei trepte, nivelul propriu zis al străzii — laşul poate să pară încă un oraş banal ; pe a doua treaptă, la poalele noilor construcţii, laşul îţi dăruie deja presimţirea noului său farmec. O treaptă mai sus, de la înălţimea soclului său, Cuza Vodă priveşte blocurile-turn din faţa sa şi descoperă în oglinda ferestrelor lor, blocurile din spate, înscrise în beton şi sticlă de o parte şi de alta a pieţii. Dar trebuie să mai urc o treaptă şi să mă instalez, prin complicitatea neverosimilă dintre un portar plictisit şi o întîmplare norocoasă, la al patrulea etaj al hotelului „Victoria" pentru ca să descopăr cît e de frumos laşul privit de sus. Numai că în rama ferestrei mele tabloul oraşului e nedesăvîrşit, iar în spatele hotelului, curtea lui interioară, cu rostul domestic al unei cămări burduşite de lăzi cu sticle, îmi strică tot entuziasmul. Dar acum ştiu de unde trebuie să privesc laşul şi dimineaţa următoare mă va găsi la etajul al şaptelea al unui bloc aproape finisat, în Piaţa Unirii. Mă însoţeşte tovarăşul Chiriac. E secretarul organizaţiei de partid a Trustului de Construcţii : un om mai în vîrstă, înalt, sur, cu o faţă cam roşcată. îşi frămîntă uneori buzele încît ai zice că încearcă pentru el însuşi cuvintele pe care vrea să le spună, altuia. E foarte preocupat. Deşi la fiecare pas întîlneşte oameni pe care-i cunoaşte şi de care mereu se apropie să le pună o întrebare, se simte uneori, după eclipsa de o clipă a privirilor, că mai are în cap un depozit întreg de preocupări care refuză să se ierarhizeze după importanţa lor şi-1 solicită nemilos. 79 în călătoria spre etajul al şaptelea, tovarăşul Chiriac mă precede cu cîţiva paşi şi eu îl urmez încăpăţînat. Are aerul că ar căuta pe cineva, zăboveşte pe scară, schimbă o vorbă, intră prin toate odăile, grăbit parcă să descopere, o clipă mai devreme, pe viitorii locatari, sufrageriile, dormitoarele, bucătăriile, camerele pentru copii. Odăile sînt goale şi el urcă la etajul superior, nerăbdător poate să descopere mai sus ceea ce nu a găsit mai jos. De fiecare dată se apropie pripit de cîte o fereastră, lacom parcă să pipăie sursa de lumină, să verifice perspectiva. Ca într-o călătorie cu trenul, în care fereastra vagonului încadrează necontenit porţiuni din ambianţa mişcătoare, aci fiece etaj îmi oferă pe ferestrele sale o altă privelişte a laşului. Fiecare etaj îşi are unghiul lui de perspectivă, zestrea lui de frumuseţi ; la fiece etaj ferestrele par să reproducă acelaşi tablou, dar în variante cu schimbări de detaliu şi nuanţă. De sus, Piaţa Unirii, parcă răsturnată, îşi dezvăluie frumuseţea ei geometrică, noua ei funcţie estetică în mijlocul vechiului oraş. îmi dau seama că nu este indiferent nici arhitecţilor, nici edililor, ce anume privelişte oferă locatarilor. Căci, la urma urmei, o fereastră nu este numai o sursă de lumină, un mijloc de aerisire. O fereastră este un ochi îndreptat spre lume şi nu-i indiferent cum apare lumea în acest ochi. Din rama unei ferestre, oraşul trebuie să aibă valoarea unui tablou original pe care niciodată nu te plictiseşti să-1 priveşti... Dar cît timp peisajul aceasta urbanistic e în plină frămîntare ferestrele par anume tăiate pentru a înlesni viitorilor locatari să se familiarizeze cu progresele arhitectonice ale oraşului. — Ai văzut ? mă întreabă tov. Chiriac zîmbind satisfăcut. Nu ştiu exact la ce se referă, dar intuesc la el o bucurie înrudită cu a mea şi aprob din cap cu conştiinţa împăcată. E între noi un consens căruia în clipa asta prea multe explicaţii n-ar avea decît să-i strice. Pe treapta următoare mă însoţeşte un tînăr. Grigore Moraru e mărunt, cu păr negru. Are gestul hotărît, dar întotdeauna pare a medita o fracţiune de secundă înainte de a face o mişcare. Obţine o dezlegare, face rost de o maşină, mă poartă din şantier în şantier decis parcă să-mi umple ochii de imagini. Pe malul stîng al Bahluiului mă ghidează printre noile blocuri. Pe aici au fost, pînă nu de mult, străzi întortochiate şi căsuţe căzute. La doi paşi de noul cvartal, descopăr, cu uimirea unui paleontolog, o cocioabă de ieri, parcă din altă eră : mică, po-vîrnită, nevrednică ca o oală hîrbuită. Mai poartă un număr : 53. Şi o tăbliţă : „Strada Ciobanului". Ai zice că e o potriveală de prost gust a unui scriitor lipsit de imaginaţie. Ca şi numele acelei străzi pe care l-am identificat altundeva : „Strada Inundaţiei". Nici vorbă ! Realitatea îşi are ironiile ei. Cocioaba a fost conservată din cine ştie ce nevoie de a economisi o magazie pentru unelte sau un adăpost pentru un paznic de sezon. Şi încă odată trebuie să observ cît de asemănătoare sînt toate cocioabele din lume. E foarte explicabil : mizeria n-are stil. Apoi tînărul meu însoţitor mă pofteşte să cercetez un bloc. Nu se mulţumeşte să mă poarte pînă la ultimul etaj. Decis deodată, cum a nimerit la poalele unei scări metalice montată în perete, se agaţă de ea, împinge un capac şi-mi descoperă în tavanul alb un pătrat de cer albastru. E, însoţitorul meu, mai sprinten decît Chiriac. Are avantajul tinereţii. Sus, pe acoperiş, în vecinătatea ho-geacurilor, îşi lasă niţel capul pe spate, să simtă vîntul pe la tîmple şi-mi oferă surîzînd, cu gestul unui zeu bogat în aştrii şi planete, priveliştea neîngrădită a laşului în plină reconstrucţie. Dar prima privire o am, din cine ştie ce nevoie de comparaţie, pentru cocioaba de jos. Şi mi se pare că în zece minute am traversat o eră. 80 Acum, cînd oraşul e în întregime sub ochii mei ca o machetă vie, disting perfect toate cartierele principale şi zonele în care se construieşte, în special zona industrială. Concepută ca un tot unitar, aceasta va reuni într-o mare familie şi alte fabrici în curs de construcţie. Ultima treaptă pe care aş vrea să păşesc ar fi poate un avion. Mi se oferă un deal. Mă grăbesc să-1 accept. E dealul pe care se află Cetăţuia. Mi-1 înlesneşte de astă dată tovarăşul arhitect Solomon Lazăr de la Direcţia Proiectărilor. Privit de aici oraşul îşi predă în sfîrşit toate tainele farmecului său original. De pe un deal vecin priveşte mînăstirea Gaiata. Pe mîna dreaptă, în faţă, e dealul Copoului cu clădiri albe. Clădirile din zona centrală, cam acelea dintre Piaţa Unirii şi Palatul Culturii, apar masive pe lîngă majoritatea clădirilor mai vechi, de oarecare importanţă, risipite ici-colo, stinghere, cu semnificaţia unei sfieli de a colabora la noua estetică a oraşului. La poalele Cetăţuii : un imens şes cu magistrale printre cîteva biserici mai răsărite şi o puzderie de magherniţe, ca nişte negei carbonizaţi. E aici şesul Bahluiului. Apa sărăcăcioasă e îngropată undeva între malurile ei : nu se vede, nu se bănuie. Numeroase macarale dau oraşului înfăţişarea neaşteptată a unui port activ. Acum se întrevede perfect concurenţa pe care noile blocuri o fac bisericilor. E ca o sfidare a lumii noi aruncată lumii vechi. Dacă clopotniţa zveltă a bisericii lipoveneşti se distinge fără greş e numai pentru că nu păstoreşte decît o turmă de magherniţe infame ; dar catedrala Mitropolitană, din zona centrală, e deja foarte greu de descifrat. Masive în volum şi semeţite în spaţiu, noile construcţii îşi anunţă deja dominaţia. La picioarele mele, panorama Iaşilor e admirabilă şi înţeleg foarte bine observaţia făcută odinioară de un călător că oraşul pare mai frumos de departe decît de aproape. Aşezat în mare măsură pe dealul Copoului, laşul pare realmente orînduit în trepte ca unele oraşe balneare de la munte. Nivelul clădirilor de o varietate surprinzătoare, divulgă perfect natura agitată a terenului. în clipa asta oraşul pare o imensă corabie surprinsă între valurile încremenite ale unei măn care a cunoscut brusc miracolul materiei solide. Sînt oraşe care au la dispoziţie, pentru a se înfrumuseţa, un ocean, sau măcar un fluviu mare. laşul nu are decît dealurile sale. Neîndoielnic, aşa cum unele oraşe merită să le cunoşti de pe apă sau din văzduh, laşul merită să începi a-1 cunoaşte de pe dealuri. AZI ŞI MÎINE Pe un plan cercetat la Direcţia Proiectărilor, harta viitorului oraş e. trasată cu o cerneală mai tare peste vechiul oraş consemnat cu o cerneală decolorată. Aceste două hărţi — ale vechiului şi noului oraş — suprapuse pe aceeaşi hîrtie, dau privitorului, prin simplă comparaţie, una dintre cele mai tulburătoare imagini ale luptei dintre vechi şi nou. Clădiri înalte calcă peste străzi vechi ; străzi noi îşi taie cale prin curţi, pe locul vechilor locuinţe se prefac cartiere, se sistematizează spaţiul... Sînt foarte mulţi ieşeni care nu au izbutit încă să cuprindă toată amploarea prefacerilor. Fabrica de antibiotice, căminele studenţeşti din Copou, blocurile de pe „C. I. Parhon", din- „Tudor Vladimirescu", din „Ilie Pintilie", blocurile înalte din Piaţa Unirii, Casa Tineretului şi Casa Sindicatelor, Teatrul de vară şi Stadionul, numeroasele şantiere risipite pretutindeni şi mai ales acelea clin zona industrială, noile magazine din parterul blocurilor, decorate în culori dulci, cu folo- si — Viaţa Romînească nr. 11 81 sirea masivă a maselor plastice — toate acestea au şi introdus ceva din suflul epocii moderne în atmosfera laşului patriarhal. laşul este astăzi un oraş în care — ţinîndu-se seama de mărimea şi de importanţa lui — se construieşte enorm. E şi foarte firesc. Fiindcă este unul dintre marile oraşe în care vechile regimuri n-au fost interesate şi n-au construit nimic. Aici totul e de făcut. Lăbărţat încă inutil, pe o suprafaţă de 3.000 de ha, zona de locuit va fi restrînsă prin perimetrare la circa 1.200 de ha. Totuşi, numărul locuitorilor, care nu trece de circa 125.000, va ajunge probabil, pînă în 1965, la circa 140.000, ceea ce, la urma urmei, nu numai că va sancţiona într-un fel noua situaţie a unui oraş crescut economiceşte prin industriile noi create, dar va asigura acestei urbe, atît timp somnolentă, o vioiciune pe care astăzi n-o cunosc cu adevărat decît marile sale şantiere. Vizita delegaţiei guvernamentale, indicaţiile tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej, au dat constructorilor perspectivă şi îndemn. Pînă în 1965 se vor construi 10.800 de apartamente în care se va putea muta o treime din întreaga populaţie a oraşului ; un complex politehnic pentru 5.600 studenţi, clădit pe o suprafaţă de 50 de ha, va contribui la prestigiul cultural al oraşului ; construirea unor noi obiective industriale va spori importanţa economică a laşului ; regularizarea Bahluiului pe tot traseul lui urban va reda constructorilor un teren preţios, amenajarea Ciricului, un iaz din nordul oraşului, va extinde pentru uzul ieşenilor zona de agrement. Sistematizarea pe principiul microraionului, gruparea industriilor într-o zonă industrială perfect unitară, o arhitectură datoare să împace tehnica modernă cu specificul local — iată cîteva din principalele aspecte ale strategiei edilitare. Folosirea masivă a prefabricatelor, eventual fabricarea pe loc a. panourilor prin valorificarea resurselor locale de argilă, tehnica cofrajului glisant — vor permite economii mari şi un ritm sporit de lucru... Şi inginerul Lazăr Solomon de la „Direcţia de Sistematizare, Arhitectură şi Proiectare" ţine să mă asigure că aproape toate construcţiile prevăzute sînt în lucru. Se construieşte, mereu se construieşte. Socialismul are suflu. Oamenii sînt profund optimişti. Obişnuiţi să lupte şi să învingă nu-i tulbură niciodată sentimentul zădărniciei. Un zidar nu coboară de la etajele pe care le-a edificat decît pentru a înălţa altele. Nu e o muncă luată de la capăt, e o muncă continuată. în viaţa unui constructor, ai zice că edificiile se adună şi etajele se suprapun. Această periodică revenire a zidarului de la înălţimea ultimului etaj pe pămînt e poruncită poate de nevoia de a-şi împrospăta puterile la o sursă sigură şi generoasă. Năzuinţa lui rămîne însă, ca şi pentru aviator, înălţimile. E într-adevăr în activitatea lui o veşnică năzuinţă de a se desprinde de pămînt : fiecare etaj e o treaptă la o scară infinită. Şi poate nu e de tot o întîmplare că înainte de a învăţa să zboare, omul a învăţat să clădească. CRONICA SOCIALA PR OB LE MA GENERAŢIILOR ŞI PROBLEMA TINERETULUI DE AZI*) Acad. MIHAIL RALEA în multe ţări capitaliste, tineretul străbate o criză a cărei gravitate este elocventă. Simptomele ei sînt îngrijorătoare, mergînd de la extravaganţele lingvistice şi vestimentare pînă la delicventă. Se vorbeşte tot mai des de „blousons noirs", de „tricheurs", de „teddy-boys" constituiţi în bande. Oamenii de patruzeci de ani sînt consideraţi bătrîni. şi inumiţi ( e drept, de cele mai multe ori în glumă), „ramoliţi", „căzături". Asistăm şi astăzi la confuzia ce se mai face încă între anumite extravaganţe ale adolescenţilor şi unele curente estetice (pictură non-figurativă, literatură fără subiect, cinematograf /fără acţiune) — toate acestea fiind considerate ca făcînd parte, de-a valma, din formula „noului val", în care se presupune că tineretul ar juca un rol determinant. Modul acesta de a considera problema se datorează, într-o mare măsură, faptului că s-a luat ca punct de plecare o falsă problemă : i problema generaţiilor. Noţiunea aceasta este departe de a fi ştiinţifică. Ea este un concept temporal în care tocmai durata, dimensiunile temporale nu sînt stabilite. Astăzi, ca şi pe vremea ■ lui Herodot, o generaţie cuprinde îndeobşte un interval de 30 de ani. Unii, însă, o evaluează la, douăzeci, şi chiar Ia zece ani. întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este : cînd începe acest interval ? La naştere ? Sau — mai logic — la o vîrstă cînd începem să raţionăm — la şaisprezece ani, de pildă, sau — de ce nu ? — ta :douăzeci şi cinci ? Toate acestea sînt foarte imprecise. în afară de aceasta, o generaţie nu este niciodată omogenă. JFiul unui muncitor şi fiul unui lord, sub pretextul că au, amîndoi, IS ani, nu se. vor simţi nicidecum legaţi de o solidaritate a generaţiei lor. Desigur, există o generaţie tînără care, din punct de vedere biologic, are aproximativ aceleaşi caracteristici. Fiind însă biologice, aceste caracteristici sînt foarte generale, ele pot duce la rezultate din cele mai opuse şi da naştere unor martiri sau unor derbedei, unor machizarzi sau unor fascişti. în sînul unei societăţi nu există numai o singură generaţie ' tînără, ci mai multe, unele progresiste, altele conservatoare, cu un întreg şir de categorii intermediare. Ideea de generaţie, anticii o completau cu aceea de continuitate, şi prin celebra imagine a „predării făcliei". în zilele noastre, ea este mai curînd /un concept literar, lansat de scriitori-filozofi, cum sînt V. Giraud, Taine, Bourgct, Ibsen şi alţii. în ultima vreme, noţiunea de generaţie a servit pe plan social ca diversiune pentru a fi substituită aceleia — reală de data aceasta — a luptei de clasă. Există, desigur, un sentiment al „contemporaneităţii". Dar ne simţim contemporani unii cu alţii nu pentru că am avea aceeaşi vîrstă, ci pentru că trăim acelaş moment istoric, pentru că sîntem martorii aceloraşi evenimente importante. în fond, adulţi sau bătrîni reflectă, deopotrivă, mentalitatea societăţii şi schimbările ce se produc în sînul ei. Aceste prefaceri pot şi trebuie să fie studiate nemijlocit în stiuctura şi supra- *) Textul integral al comunicării acad. Mihail Ralea Ia cea de a 17-a sesiune a Intilnirilor. internaţionale patronate de UNESCO care s-au desfăşurat Ja Geneva în cursul lunii septembrie a.c. structurile societăţii respective. Nu-i nevoie, pentru aceasta, să parcurgem verigi intermediare, cum sînt vîrsta, sexul, regiunea geografică etc. Aceşti factori exercită, desigur, o anumită influenţă, dar ea rămîne totdeauna secundară. Şi este metodologic incorect să vrei să rezolvi o problemă atît de gravă şi de complexă cum e criza unei părţi a tineretului contemporan, bazîndu-te în principal asupra secundarului. Dacă vrem să înţelegem ■— mai bine zis să găsim soluţii — trebuie să căutăm cauzele nu vag-psihologice, nu gene-ral-psihoolgice, ci cauzele speciale, sociologice. Aceste cauze sînt multiple şi diverse, mai cu seamă în ţările occidentale. Trebuie să spunem că, în ţările din răsăritul Europei, problema tineretului a încetat de mult să mai fie în sarcina unor gînditori bine intenţionaţi, ca să devină o problemă de stat şi o preocupare sistematică. Un raport elaborat de Comisia naţională suedeză cu ocazia celei de a 4-a conferinţe regionale a comisiunilor naţionale europene pentru UNESCO ajunge la următoarele concluzii : „Există, în rîndurile noastre, o tendinţă de a crede că, după terminarea şcolii, tineretul este destul de matur ca să ocupe un loc în lumea adulţilor. în realitate nu numai .că această lume le este străină ; dimpotrivă, ea le este chiar violent ostilă. Pubertatea, la băieţii tineri şi la tinerele fete coincide, deseori, cu o primă luare de contact cu mediul înconjurător sau, într-un sens mai larg, cu societatea. Supus turburărilor hormonale, tînă-rul trebuie, pe deasupra, să se adapteze unei lumi noi, o lume ale cărei moravuri, obiceiuri şi valori diferă de acelea pe care tînărul (sau tînăra) le cunoscuse pînă atunci... Societatea noastră se transformă atît de repede încît ambianţa intelectuală în care copilul trăieşte acasă este, de cele mai multe ori, cu totul diferită de aceea pe care o întâlneşte la şcoală, după cum adultul va întîlni o altă ambianţă la locul lui de muncă. Omul este, aşadar, obligat să se adapteze, într-un răstimp de cîţiva ani numai, unei succesiuni de medii radical diferite". Intr-un alt raport pe care directorul B.I.T.-ului 1-a consacrat aceluiaşi subiect, se spune : „Inadaptabilitatea tineretului la viaţa colectivităţii s-a manifestat într-un mod cît se poate de hotărît. Delicventa juvenilă şi alte forme de comportare anti-socială, cum ar fi, de pildă, constituirea în bande de „blousons noirs" ce se dedau, deseori, la acte de o sălbatecă violenţă, iau amploare într-un ritm alarmant". Autorul acestui raport este de părere că inadaptabilitatea nu se manifestă în clasele sărace, ci, dimpotrivă şi mai cu seamă, în clasele înstărite". Şi întocmai după cum spunea şeful poliţiei metropolitane din Londra în ultimul său raport anual asupra creşterii masive a delictelor grave comise de tineret, această creştere a criminalităţii este cu atît mai îngrijorătoare, cu cît dispariţia adevăratei mizerii,nu are nici un efect în această materie. Dimpotrivă, anumite progrese materiale recente sînt însoţite de turburări sociale care influenţează tineretul mai mult decît orice alt sector al colectivităţii... Altminteri spus, o serie de fapte recente ne dovedesc existenţa unor alte influenţe care joacă un rol destul de important în acest ansamblu de elemente economice, sociale şi culturale care, în orice ţară, determină forma pe care o va lua comportamentul tineretului. Tinerii vor să-şi facă un loc sub soare şi să se bucure de o anumită consideraţie. Dacă nu izbutesc prin munca şi prin relaţiile pe care le întreţin cu semenii lor, adică pe căi pozitive, au tendinţa, uneori, de a căuta, ceea ce am putea numi o consacrare negativă, recurgînd, pentru aceasta, la o comportare anti-socială care poate porni de la o simplă impoliteţă ca să ajungă pînă la violenţă şi chiar la crimă. In sfîrşit, sînt semne care dovedesc că numeroşi adolescenţi caută mai degrabă aventura decît securitatea. Acestea sînt faptele". Atunci, să încercăm a le găsi cauzele. Ele sînt — cum am mai spus — multiple şi diverse. Criza familiei, a „vieţii de familie", se situează în primul plan. în epoca 84 noastră, ambii părinţi trebuie să muncească. Lipsind de acasă, nu au timp să se ocupe de copiii lor. în multe ţări industriale copiii sînt crescuţi la creşe sau în cămine de preşcolari. Din această cauză, relaţiile de afecţiune între părinţi şi copii sînt diminuate. Apoi, unii adolescenţi încep să-şi cîştige, de timpuriu, existenţa, ceea ce îi face independenţi faţă de autoritatea părintească. Aici, în cazul statelor socialiste intervine şcoala, care creează o atmosferă de afecţiune între colegi, pe de o parte, între elevi şi adulţi, pe de alta. Pentru aceasta noi avem la dispoziţie o întreagă gamă de mijloace : sport, distracţii, plăceri estetice, discuţii asupra unor subiecte cu un conţinut interesant, cum ar fi, de pildă, cuceririle şi victoriile ştiinţei, cultivarea sentimentelor nobile. învăţă-mîntul din statele socialiste poate prezenta în aşa fel îndatoririle obşteşti încît să trezească interesul copiilor şi simţămîntul propriei lor importanţe. Naţiunile Unite au adoptat o rezoluţie în favoarea unei educaţii sociale a tineretului, urmărind combaterea atitudinilor fasciste, rasiste, reacţionare şi întărirea unei concepţii de viaţă bazată pe ideile păcii, ale fraternităţii şi colaborării între popoare, ale coexistenţei paşnice şi urii împotriva propogandei militariste şi colonialiste. Dacă în unele ţări capitaliste un astfel de învăţămînt există — deşi are un caracter formal şi insuficient — în alte ţări el este inexistent.< Copilul şi adolescentul trebuie astfel educaţi încît să dispreţuiască militarismul, aţîţarea la război şi ura rasială. în unele programe şcolare se observă o tendinţă în favoarea ştiinţelor exacte : fizică, mecanică, chimie, către care tineretul se simte din ce în ce mai atras. Aceasta se datorează în primul rînd descoperirilor epocale ale ştiinţei actuale, constituind, cum e şi firesc să fie, un obiect de uimire şi de admiraţie a tinerilor. Trebuie să adăugăm ideea că învăţămîntul ştiinţific „rentează" mai mult, că este din punct de vedere material mai avantajos decît doctrinele umaniste şi, în consecinţă, uşurează găsirea unei funcţii mai bine remunerate. Un mare număr de savanţi şi pedagogi dornici să găsească 0 soluţie la criza tineretului, sînt convinşi că o reformă în sensul unei dezvoltări a în-văţămîntului ştiinţific ar contribui în mod eficace la rezolvarea acestei probleme. Totuşi trebuie să atragem atenţia asupra faptului că un învăţămînt care ar neglija ştiinţele umaniste ar fi o eroare. Umanismul are a valoare educativă considerabilă şi trebuie să 1 se. rezerve un loc în programele şcolare. Să examinăm această problemă din punct de vedere demografic. Un raport recent al ONU ne arată că niciodată, ca pînă acum, omenirea n-a cunoscut un ritm de creştere atît de considerabil. Din anul 1925 şi pînă în 1950, populaţia globului a crescut cu 30% şi, în următorii 25 de ani, adică de la 1950 la 1975, se poate prevedea o nouă creştere de 30%. La finele secolului, planeta noastră va fi populată de 6,2 miliarde de suflete, ceea ce înseamnă o creştere cu 60% în numai un sfert de veac. Creşterea populaţiei tinere va fi de aproximativ 30%. în America de Nord se prevede o creştere de 50%, în Africa, Asia şi America de Sud de ia 30 la 45%. Vedem deci, că în unele ţări plasarea tineretului în funcţii remuneratoare va întîmpina dificultăţi din ce în ce mai mari. în ţările capitaliste şomajul în rîndurile tineretului sub 20 de ani este de două mai mare decît cel al adulţilor. în Statele Unite proporţia este de 2 la 1, iar în ţările slab*" industrializate raportul este şi mai neliniştitor. Situaţia este şi mai critică în Guyana britanică, unde procentul se urcă pînă la 40%. în Cuba lui Batista această categorie de şomeri atingea în 1957, 20% din populaţia muncitoare (Raportul Directorului general al B.I.T.). Nu ne mai miră, deci, că, în atari condiţii, starea de spirit a tineretului nu poate fi decît pesimistă, dacă nu chiar disperată. Şi nu ne referim numai la şomaj uţ „cantitativ". Tinerii nu au acces, în ţările capitaliste, la profesiunile pentru care simt o vocaţie. Ei trebuie să se mulţumească cu orice meserie, oricît de îndepărtată de gusturile, pregătirea şi aptitudinile lor. Iar acestea încă nu le procură posturile cele mai bine remunerate, ci jocul capricios al cîştigurilor patronului. în acest fel, perioada de ucenicie tehnică, în loc să-i ajute să-şi îmbogăţească cunoştinţele, devine, pentru ei, o 85 sursă de amărăciune. Să adăugăm că, în multe : ţări burgheze, tineretul a fost crescut, de la o vreme încoace, în dispreţul muncii manuale. De aci decurge un anumit arivism — destul de frecvent — şi goana după o muncă mai intelectuală. Există, de asemenea, în aceste ţări, anumite dificultăţi interne în alegerea unei cariere : marile distanţe de la domiciliu la locul de muncă, speranţa unei avansări rapide, tradiţiiile profesionale ale familiei, exemplul altor colegi etc. în sfîrşit, anumite perfecţionări tehnice cum e, de pildă, automatizarea în industrie, pun de asemenea — în ţările capitaliste — probleme grele în alegerea unei profesiuni. în faţa acestor dificultăţi, tînărul din statele burgheze îşi caută o mîngîiere în' beţie, remediu numai aparent al unor scăderi psihologice şi insuficienţe morale. în raportul menţionat asupra situaţiei tineretului din Suedia, D-nii Lars Graby şi Dr. Erland Sundstrc'm scriu astfel despre efectele şomajului în rîndurile tineretului : „Experienţa ne-a arătat că şomajul are, atît din punct de vedere social, cît şi moral, consecinţe catastrofice pentru tineret. Iată de ce orice acţiune socială în favoarea tineretului presupune o politică economică în stare nu numai să asigure folosirea lui deplină, dar să şi permită a se trece la acţiuni hotărîte îndată ce situaţia devine critică". Şomajul sădeşte în inima tînărului ideea inutilităţii lui sociale, ideea că eforturile sale şi, eventual, talentul său nu au nici un sens, nu au nici o valoare socială. De aci o anumită izolare de colectivitate, o atitudine antisocială, anarhistă sau, în cel mai bun caz, recalcitrantă şi rebelă. în afară de aceasta, adaugă raportul specialiştilor suedezi, „munca este o activitate creatoare. Orice fiinţă omenească are nevoie să se exprime, dorinţă imperioasă mai cu seamă cînd e vorba de cercetători, de inventatori, de artişti. Munca poate fi evident, mai puţin originală cînd e exercitată de cei a căror sarcină este repetirea. Totuşi, chiar şi la aceştia, imboldul creator se face deseori simţit. O societate evoluată tinde deci să elimine ceea ce constituie un obstacol în calea exprimării personalităţii şi să favorizeze dezvoltarea maximă a instinctului creator" (Lars Graby şi E. Sundstrojm). Anumiţi specialişti s>nt de părere că se poate stabili un raport între criza morală a tineretului şi dificultăţile actuale, în ţările burgheze, în găsirea unei locuinţe. Problema e foarte acută, atît pentru tinerii căsătoriţi ca şi, de altminteri, pentru alţii. Căminul familial este o bază a existenţei, o bază de intimitate, de căldură, un refugiu în faţa micilor decepţii şi greutăţilor neînsemnate ale vieţii cotidiene. A trăi pe spinarea altuia, sau a te afla, pur şi simplu, fără adăpost, sub cerul liber, constituie, desigur, p cauză puternică de depresiune, de lipsă de încredere în societatea în care te-ai născut şi în mijlocul căreia trebuie să-ţi depeni existenţa. în aceste condiţii nu e de mirare că-ţi pierzi . încrederea în viitorul acestei societăţi, că te îndoieşti de posibilităţile unei colaborări creatoare în sînul comunităţii. . •. Pe de altă parte, tot în ţările burgheze, atitudinea adulţilor, a oamenilor maturi şi bătrîni este,- deseori, răuvoitoare, lipsită de înţelegere psihologică şi nedreaptă cu aspiraţiile tineretului. Nenumăraţi adulţi par să nu aibă altceva de făcut decît să colecţioneze faptele antisociale comise de tineret, fapte care nu sînt, la urma urmei, decît efectele naturale ale atitudinii lor, a atitudinii neprieteneşti şi neînţelegătoare tocmai a acestor acuzatori. Aceasta crează o prăpastie între cele două generaţii. Există societăţi, cele socialiste, în care s-au produs transformări radicale, care au arătat tinerilor ce rol important le. revine în , această operă de instaurare a unor condiţii noi de viaţă. Tinerii care nu trăiesc în asemenea societăţi se descurajează şi cad într-o stare de spirit nihilistă, caracteristică acelora cărora societatea le refuză accesul şi dreptul la muncă. Desigur, la toate acestea se adaugă şi alte elemente, complementare, dar nu mai puţin importante. în unele părţi ale lumii, chiar, dacă au izbutit să găsească de lucru, 86 tinerii au deseori de prestat o muncă extenuantă şi abrutizantă, n-au dreptul la concediu, nici o posibilitate de a se recrea. în puţinul timp liber sînt atît de obosiţi, încît preferă să se odihnească fizic decît să se cultive intelectual. Totuşi, dorinţa de a-şi îmbogăţi personalitatea perzistă, iar imposibilitatea de a realiza acest lucru le înăspreşte pesimismul şi proasta dispoziţie. Remedii parţiale, soluţii paleative au fost şi sînt încă încercate în anumite ţări. Dar ele nu abordează decît un aspect al fenomentului şi nu caută, la urma urmelor, decît o ameliorare redusă şi formală. Atenţia şi bunăvoinţa faţă de tineret iau .forma nesemnificativă fie a unor articole patetice în presă, fie a unor discursuri înflăcărate, nedepăşind decît într-o mică măsură caracterul lor pur verbal. Grija pentru drama tineretului din ţările burgheze devine, fără îndoială, din zi în zi mai puternică, dar nu duce, deocamdată; la nimic altceva decît la nişte declaraţii, la studii statistice şi uneori la cîteva slabe măsuri de ordin mai practic. Unul din primele remedii serioase ar fi studierea problemei de către vastele in-.stituţiuni culturale şi politice care grupează toate guvernele lumii şi o parte din asociaţiile neguvernamentale cu caracter internaţional, cum sînt ONU şi UNESCO. După îndelungi eforturi, aceste instituţiuni au înscris în programul lor necesitatea de a se găsi soluţii la problema tineretului, necesitatea de a se obţine informaţii, de a iniţia largi anchete asupra răspîndirii şi dimensiuniunilor crizei în diferite ţări. UNESCO a început •o asemenea acţiune consultînd comisiile naţionale pentru UNESCO asupra stadiului actual al acestei probleme, cauzelor şi remediilor ce s-ar putea administra. Cele mai multe ţări au răspuns la acest apel, dar n-au înfăptuit încă reforme de ordin practic. Răspunsurile primite — care se găsesc în substanţialul raport al d. Rene Maheu, director general al UNESCO, — nu se referă decît la cîteva aspecte de amănunt, iar măsurile propuse sînt prea parţiale. De o deosebită eficacitate ar fi însă o reformă a învăţămîntului. O reformă a învăţămîntului concepută în lumina problemei acestei crize a tineretului. Programele didactice ar trebui să conţină, pentru fiecare materie de învăţămînt, explicaţii informative de ordin sociologic, asupra cauzelor care au generat criza din rîndurile tineretului şi a stadiului ei de dezvoltare. Acest lucru va da tînărului sentimentul ambiţios — dar modest totodată — al propriei sale importanţe şi îl va determina să primească ca pe o binefacere şi nu ca pe nişte dogme ideile umaniste, ura împotriva războiului, sentimentul de frăţietate şi de comunitate paşnică cu toţi oamenii de pe glob, dispreţul faţă de şovinism, dezgustul faţă de rasism şi exploatarea colonialistă. Pe de altă parte, ca un adevărat balsam va opera, în această criză un învăţămînt bazat pe colaborarea celor mai vîrstnici, care vor aduce întreaga lor comoară de experienţă şi meditaţie. S-ar putea explica că într-o societate cu adevărat sănătoasă, cum este cea socialistă, entuziasmul trebuie să se îmbine cu experienţa, elanul să se alieze cu înţelepciunea. în faţa crizei prin care trece familia burgheză, tinerii nu se gîndesc, totuşi, să rămînă singuri. Pretutindeni şi în mod spontan, ei se organizează în asociaţii, de tineret. Aceste grupări — ca tot ce are legătură cu tineretul — sînt o armă cu două tăişuri. Bine organizate însă, ele pot exercita asupra participanţilor o utilă şi binefăcătoare influenţă. E bine cunoscut faptul că, de la o anumită vîrstă, influenţa prietenilor este mai eficace decît a părinţilor. Iată de ce aceste asociaţii trebuie să fie inteligent controlate şi dirijate. Conducătorii lor trebuie să fie nişte dascăli ce-şi cunosc bine rolul şi nobila lor răspundere. Participînd la viaţa sindicală, care îl familiarizează cu problemele profesionale şi cu postulatele vieţii colective, tineretul îşi îmbogăţeşte, de asemenea, sufletul. Acel aş bun rezultat îl va obţine prin adeziunea la marile grupări internaţionale de tineret, cum sînt „Federaţia Internaţională a Tineretuh-;" sau „Asociaţia Internaţională a ■ Ştudenţi- H7 lor". Conferinţele şi festivalurile mondiale dau tinerilor posibilitatea să cunoască sufletul tuturor popoarelor şi-i deprind să aibe o mentalitate frăţească şi antirasistă, să. fie solidari cu toţi oamenii de pe glob. In cadrul acestor reuniuni, se recomandă cazarea colectivă, deoarece viaţa în comun duce la o mai bună înţelegere şi dă naştere la numeroase prietenii noi între oameni care trăiesc în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii.. Mult timp după ce s-au despărţit, aceşti tineri care nu s-au văzut decît cîteva clipe întreţin o corespondenţă durabilă şi afectuoasă. Se spune că voiajurile educă tineretul. E adevărat, călătoriile au un potenţial moral uriaş, dar numai cu condiţia de a fi bine dirijate. Acelaş lucru vom spune şi despre burse, pe care statele ar trebui să şi le acorde reciproc. Şi mai eficace sînt „şantierele voluntare în străinătate". Spiritul creator şi munca în comun dau naştere unui puternic sentiment de fraternitate. Rezultatele obţinute de anumite ţări în acest domeniu sînt excelente. Distracţiile sănătoase, concediile, vacanţele, au un efect tot atît de pozitiv ca şi munca în comun. Tinerii au nevoie de distracţii, de destindere. în acest răstimp liber,, părinţii au prilejul să fie mai mult timp împreună cu copiii lor, să aibe o influenţă mai mare asupra lor. Distracţiile trebuie inteligent organizate. în asociaţiile sportive se dezvoltă simţul onoarei, al cinstei, al solidarităţii, al prieteniei şi, ;în sfîrşit, al reuşitei. Competiţiile internaţionale şi naţionale sînt prilejuri de cunoaştere reciprocă şi de cimentare a unor relaţii de prietenie trainice. Acestor mijloace de informare mutuală, de la om la om, li se adaugă acelea mai generale, prin radio, televiziune, concerte şi traduceri din toate limbile pămîntului. „Remediile" de care am pomenit sînt relativ uşor de aplicat. Ele nu cer fonduri mari, dar o susţinută atenţie a educatorului şi afectuoasa lui bunăvoinţă. Nu tot astfel se întîmplă cînd reformele ce trebuiesc înfăptuite se ciocnesc de dificultăţi economice, de lipsuri materiale care ţin, toate, de însăşi ., structura societăţii. Aşa e, de pildă, şomajul, care bîntuie în rîndurile tineretului din statele capitaliste, _tot atît, dacă nu şi mai mult ca în ale adulţilor. Şomajul este exemplul tipic în care răul nu este un efect, nu este produsul unei anumite comportări a tineretului. Tineretul este una din victimele lui, ca toată lumea, pentru că şomajul este un fenomen al structurii, rezultatul mersului societăţii burgheze ca atare, şi în consecinţă nemijlocit legat de regimul social. Şomajul este ,una din cauzele cele mai grave ale crizei prin care trece tineretul. Atîta timp cît şomajul va perzista, criza va continua şi ea, şi oricîte măsuri se vor lua, vor fi ineficace. Criza nu poate fi rezolvată prin ea însăşi ; înainte de toate e necesar să găsim cauzele ei iniţiale. Problema tineretului nu este o problemă a generaţiei, ci o problemă a structurii 'sociale. Criza nu face decît să reflecte o serie de fenomene care agită întreaga societate, cu indivizii ei aparţinînd tuturor vîrstelor. Tineretul este o parte constitutivă, organic constitutivă a comunităţii sociale, nu-1 putem desprinde de ea. Aceleaşi probleme care frămîntă ansamblul societăţii, agită şi tînără „generaţie". Fără îndoială, soluţia definitivă este în însăşi schimbarea structurii societăţii. Totuşi, în multe ţări, trebuie să ne mulţumim cu remedii provizorii. Dar, şi în cazul' acesta, trebuiesc luate, în prealabil, o serie de măsuri de ordin general. în primul rînd se impune ca acolo unde criza este mai acută, să înceteze condamnabilul dispreţ pe care adulţii îl arată- celor tineri. Ei le recomandă, cu toată asprimea, să muncească, neomiţînd: să , Ie amintească că se bucură de o serie de avantaje pe care ei nu le-au cunoscut în tinereţea lor, petrecută în răstimpul a două războaie îngrozitoare. Tineretul — oricît de ciudat s-ar părea — crede, la rînduî lui, că are dreptul sâ răspundă adulţilor cu aceleaşi imputări. Aceştia sînt acuzaţi că au îngăduit dezlănţuirea acestor două războaie, că nu s-au împotrivit cu înverşunare la declanşarea lor. Şi apoir se întreabă tineretul, el n-a suferit în acest răstimp ? 88 Să ne întoarcem, pentru o clipă, la problema biologică şi la tulburările inere. pubertăţii. Astfel, se semnalează, în unele ţări burgheze, desfrînul sexual la care s-ar de tineretul. Şi — atunci, ne întrebăm : cum se face că nimeni nu-şi dă seama că, ceea . . e cu a'devărat grav în cazul de faţă este tocmai aspectul social, aspectul moral al acestor manifestări biologice ? Evident, se poate discuta şi despre o eronată concepţie asupra dragostei. A înlocui dragostea-pasiune, dragostea-cucerire prin competiţii fizice, înseamnă a da acestei activităţi o monotonie desesperantă care-şi găseşte un fals corectiv într-o serie de excese şi de aberaţii tot atît de plicticoase ca şi plictiseala pe care vrea s-o combată. în ţările socialiste morala proletară nu este o simplă formulă. Ea îşi găseşte 0 aplicare practică într-o serie de reguli pe care toată lumea le respectă şi, după necesităţi, în sancţiuni juridice. Problema biologică a pubertăţii este, şi ea, în cadrul crizei de care vorbim, un fenomen de conţinut, reflexul unei anumite structuri generale a societăţii. Totuşi, nu trebuie să exagerăm în sens pesimist. Penibilele acţiuni ale „bluzoa-nelor negre" nu caracterizează decît o infimă parte a tineretului, o minoritate care impresionează numai în măsura în care se manifestă mai vizibil şi mai sgomotos. O parte a tineretului acestei lumi burgheze e dezorientat dar nu decăzut. Mai putem găsi, în rîndurile lui, disponibilitatea de a primi cuvîntul cel bun. Mai mult decît atît. în cadrul acelei vaste adunări care a avut loc, recent, la Caen, s-a constatat că mai bine de o treime din elevii de liceu erau elemente de elită, cuminţi, morali şi îndrăgostiţi de cultură. O elită care totalizează mai mult de o treime îndreptăţeşte încrederea noastră asupra posibilităţii ' atenuării crizei. în această direcţie se îndreaptă şi concluziile prezentei comunicări. înainte de toate trebuie să se renunţe la calomnierea tineretului de azi. Tinerii nu sînt — aşa cum încearcă să acrediteze unii răuvoitori — nişte monştri atît pe plan social cît şi pe planul dreptului penal. Sînt ţări în care adulţii au încetat să-i mai iubească pe tinerii lor contemporani. Tinerii sînt vrednici de a fi iubiţi, inimile lor fragede trebuiesc înţelese şi, la rîndul nostru, trebuie să depunem toate eforturile ca să ne facem înţeleşi de ei. în ţările din răsăritul Europei această dragoste se manifestă concret prin accesul masiv al tinerilor la posturi de conducere şi la studii şcolare şi universitare temeinice şi aprofundate. Li se repetă mereu, acestor tineri, că nădejdea societăţii de mîine este în ei şi li se dovedeşte acest lucru prin fapte. La nevoie, li se va arăta atîta severitate cîtă o cere calitatea lor de începători în arta conducerii, dar şi stima la care au dreptul. în aceste relaţii de prietenie, de dragoste şi de înţelegere trebuie să menţionăm un aspect foarte important : adulţii au îndatorirea de a arăta tinerilor că sînt victimele unei mistificări generatoare de nenorociri. Iată ce spunea Nikita Sergheevici Hruşciov în această privinţă : „O anumită propagandă răspîndeşte pe seama tinerilor de azi o serie de născociri, numindu-i generaţie pierdută şi înfăţişîndu-i ca pe nişte fiinţe apolitice". într-adevăr, în ţările bugheze, adulţii vor tocmai ca tineretul să fie cît se poate de apolitic. întreaga istorie universală a dovedit că, atunci cînd tineretul începe să se ocupe de politică, alege totdeauna o politică generoasă şi umanitară. în acest sens, ne stau mărturie analele revoluţiilor. în ţările de care pomeneam se sădeşte în sufletele tinerilor ideea — savant întreţinută — după care ei n-ar fi făcuţi pentru politică, ci pentru plăcerile vieţii, pentru excesul • de viteză, pentru lovituri îndrăzneţe, pentru un trai aventuros etc., pentru un suveran şi prezumţios dispreţ faţă de toate problemele moralei sociale. De aci diagnosticul de „generaţie pierdută" care cufundă tineretul într-o stare de nehotărîre şi marasm. Arătînd tineretului cît de greşită este această concepţie, dovedindu-i că departe de a fi apatic el este hărăzit să joace un rol activ în istorie, 1 se redă încrederea în sine, şi de aci convingerea că trebuie să fie ceea ce n-ar fi trebuit niciodată să înceteze a fi : speranţa omenirii. 89 Am vrea să încheiam cu o sugestie, care, dacă e de ordin mai general, este totuşi foarte concretă. Şe ştie că în ţările socialiste ale Europei ,învăţămîntul a fost supus unor transformări radicale, atît de radicale încît ne-ar fi imposibil să dăm aici, o descripţie cît de cît mai amănunţită. Să arătăm, totuşi linia lui generală, principalele lui obiective, căci ele sînt în strînsă legătură cu problema pe care o dezbatem aici. Reformatorii noştri s-au străduit să elimine o sumedenie de antagonisme, de incompatibilităţi care stinghereau, odinioară, buna desfăşurare a învăţămîntului burghez. S-a urmărit ştergerea diferenţei între munca intelectuală şi cea manuală, între cultura generală şi specializare, între ştiinţa teoretică şi calificarea profesională, între cultura ştiinţifică şi participarea la producţie, între cunoaşterea obiectivă şi educaţia artistică, între îmbogăţirea bagajului intelectual şi formarea gustului personal şi al sensibilităţii estetice, pe scurt, între laboratorul savantului şi uzină, ogor, atelier şi şantier, între ştiinţă şi meserie — şi acest lucru încă din primii ani ai şcolii şi pînă la sfîrşitul vieţii. S-a urmărit şi s-a reuşit să se îmbine dialectic avantajele duratei scurte a studiilor cu acelea ale prelungirii lor nedefinite. S-au creat metode de învăţămînt care, în cîţiva ani dau ingineri, constructori,, medici, şefi de producţie — rapiditate nu înseamnă, neapărat, superficialitate devreme ce, pe de altă parte, omul nou este totdeauna un elev. „învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi" — spunea Lenin. Tot el însă ne cerea să învăţăm cît mai repede, de două ori mai repede decît ceilalţi, ca să cîştigăm timpul pierdut, ca să putem furniza cadre de intelectuali, şi în acelaş timp, de muncitori. Omul nou este un elev tot atît de grăbit ca şi tineretul, este un elev perpetuu care, atîta timp cît trăieşte, are totdeauna ceva nou de învăţat, este tot atît de exigent ca şi cei maturi, ca şi savanţii. In felul acesta s-a rezolvat, în ţările noastre, graţie învăţămîntului, antagonismul dintre tineri şi bătrîni, eliminînd, bine înţeles, din această ultimă vocabulă, sensul ei peiorativ. Omul nou, de orice vîrstă ar fi, rămîne un ucenic al vieţii, al ştiinţei, al frumosului, comunicînd tineretului valoarea exemplului unei experienţe acumulate permanent, caracteristică maturităţii. în modul acesta am rezolvat noi, dialectic, prin învăţămînt, antiteza dintre vîrste. Şi acestea nu sînt simple vorbe. Acest sistem nou de învăţămînt nu a rămas în stadiu de proiect, ci a devenit o realitate. El există, funcţionează prin mii de rotiţe şi se îmbogăţeşte neîncetat cu procedee pedagogice concrete. Pe deasupra, aparţinînd unor reforme universal valabile, el poate fi adoptat chiar şi de societăţile cu un regim social diferit. Este un mijloc care, dacă nu ar rezolva în totalitatea ei criza tineretului din statele burgheze contemporane, ar putea contribui, în mod substanţial, la atenuarea ei SCRIITORI Şl CURENT UN CAPITOL ALEXANDRU DE POEZIE: PHILIPPIDE MIHAIL PETROVEANU PUNCTE DE REPER Produs — şi pînă la ce punct vom vedea — al epocii sale, Al. Philippide nu s-a confundat cu ea. într-un sens, a înfruntat-o. Carierelor a căror impostură trebuia mascată cu zgomotul publicitar şi înecată în artificiile extravaganţei, Al. Philippide le-a opus întîi un stil de viaţă, o atitudine de un dispreţ discret şi consecvent. Ocolind „aglomeraţiile", cenaclurile diverselor grupări de crezuri poetice ostentative, lăsîndu-şi în redacţii mai mult umbra, venind atît cît să-şi depună manuscrisul şi să impr'me un respect prematur dar legitim pentru sobrietatea şi distincţia intelectualului care era, Al. Philippide s-a afiliat uneia dintre puţinele mişcări literare cu o configuraţie precisă, o poziţie democratică şi un prestigiu organic. Numele ei explică totul : „Viaţa romînească". E lesne de înţeles de ce tocmai aici poetul se va f. simţit acasă. Nu numai ca ieşean, ca fiu al savantului filolog Philippide, ci şi în calitate de conştiinţă liberă şi severă. Spunîn-du-şi cuvîntul în disputa esenţială a vremii, desfăşurată în jurul modernismului, el a preferat scandalului de idei şi reputaţiei efemere argumentul, reazimul culturii, exemplul marii poezii. Cunoştinţele sale în cel puţin două domenii — francez şi german — l-au aşezat repede printre traducătorii cei mai de prestigiu, ca un ghid al valorilor, dintre care unele nu erau consolidate în anii aceia nici pe propriul lor pămînt. I-a însoţit la noi pe Moericke, Novalis şi Rainer Maria Rilke, pe Baudelaire şi Edgar Poe. Primul beneficiar al culturii sale a fost el însuşi. în plină, explozie modernistă, Al. Philippide — pe care cîţiva şi-1 revendicau tocma' ca un dinamitard al formelor — nu s-a lăsat antrenat de haosul „ismelor" pulverizate. Poate nu atît de dese — dar temeinice — sînt intervenţiile sale edificatoare. Din nevoia delimitării de cei care l-ar fi vrut alături, punctul său de vedere ar părea chiar exagerat de precaut, de reticent, o pledoarie pentru o înţelegere tradiţională a artei. în fapt însă el exprima doar o poziţie creatoare în echilibrul ei critic : „Pretenţia lor (a moderniştilor — n.n.) e de a descoperi date sufleteşti noi. Ei sînt căutători de Atlantide şi de Patagonii inexplorate. Adică — căutători de simţire nouă, simţire modernă, care e cu totul altceva decît simţirea epocilor precedente şi a contemporanilor care nu sînt modernişti. Ar fi ca şi cum, de vreo cincisprezece ani încoace, sufletul omenesc s-ar fi schimbat în întregime sau ar fi fost înlocuit cu altceva, care nu mai e suflet omenesc cum toată lumea ştie, ci o plasmă psihică nouă, adusă de unde ? din Marte ori din petele solare. Un suflet cu altă floră şi altă faună, o Americă nouă, mai multe Americi, sute de Australii cu canguri necunoscuţi şi arbori care cresc cu rădăcinile în sus şi florile în pămînt". Cinstea funciară îl împiedica pe Philippide să accepte tranzacţiile cu arta, compromisurile din ce în ce mai grave dintre cele două războaie, exacerbate o dată cu ascensiunea fascismului. Unei societăţi întemeiate pe nedreptate, pe siluirea sufletească a omului, Al. Philippide a avut curajul de a-i opune un Nu consecvent. Lupta sa însă — lipsită de orizontul mai larg al posibilităţii de combatere activă .— a dus-o de unul singur.. Din această pricină, etapele acestei înfruntări fără preget au patetismul actelor de 9.1 curaj ale însinguratului, dar tot de aceea victoriile sale individuale rămîn chiar pe planul propriului ţel expresia unor izbînzi a la... Pirus. Nobleţea sufletească, pasiunea pentru cunoaştere, demnitatea unui poet autentic, dar însingurat, iată ce mărturiseşte poezia sa. Al. Philippide n-avea să găsească drumul spre oameni decît într-o societate aşezată pe dreptele temeiuri umaniste, socialiste. Un drum aspru în consecvenţă, emoţionant nu o dată şi interesant prin amplitudinea şi profunzimea eforturilor sale de cunoaştere. Evoluţia lui Al. Philippide e un capitol al poeziei dintre cele două războaie, ce se continuă azi şi care solicită prin incontestabila ei valoare o reconsiderare. PROMETEISM TRAGIC SAU EŞECUL UNEI VICTORII Personalitate cristalizată de timpuriu, neclintită în osîndirea veacului burghez. Al. Philippide nu a fost scutit de sforţările inerente celui care se găseşte numai căutîn-du-se — uneori chiar departe de sine — în tensiunea celui solicitat de tendinţe opuse. Scormonitorul de idei, imploratorul „mamelor" goetheene (cum avea să numească poetul fundamentele lucrurilor în „Stînci fulgerate") a rătăcit Ia începuturi pe aleile simbolismului. Da, mîna poetului grav, închis în sine, a alunecat ca într-un joc distrat, ca într-un capriciu captivant, pe motivele acestuia. Ce anume 1-a atras pe poet către un curent ruinat,, dar încă dominant ? Seducţia factice degajată de estetica simbolistă, pentru care cădea bariera dintre natură şi civilizaţie, dintre spontan şi artificial, spre a face loc unei in-tervertiri iluzorii de planuri, unui schimb de substanţă precară. Sub bagheta „corespondenţelor", natura găzduia voluptăţile rezervate pînă atunci spaţiului închis al camerei şi interiorul procura senzaţiile vieţii nemijlocite. Rezultatul era visul unei lumi transparente, subtile pînă la evanescenţă, generatoare de sugestii, simultan muzicale, olfactive şi cromatice, livreşti şi organice, capabile oricînd să se închege şi să se spulbere. în camera unde — pe draperiile pline de somnul mătăsos al lunii — se prind fulgii visului şi covoarele desfăşoară valuri albăstrii, raza lunii vibrează ca o strună stinsă, ca un fior „scăpat dintr-un arcuş". Prin ferestrele pe care soarele proiectează iarna madrepori de promoroacă, clipele picură perle sfărîmate. Din nestemate se închipuie un bal de stele, costumate în albi Pierrot şi, pe acelaş covor leneş, bufonul îşi face vînt cu evantaiul. Crinul evocat ca paharnic revarsă miresme puternice, trezind porniri de un erotism profanator doar în intenţii, ca o himeră de estet (fiorul sînurilor goale de pe vitralii), dar şi îndemnuri de „vise bune", de dezmierdări reci, mai lucide. Acordurile îngînate în maniera simboliştilor de genul lui Samain se regăsesc în micile scenete jucate de abstracţiile personificate : cîntul, drumul, parfumul, steaua („Pastel pustiu", „Privelişti"). Instrumentele naturii, pudrate ;în personaje de pastorală, pictate pe vase de seră sau instalate în, parcuri, murmură tînguirile unui spleen de salon, de o morbideţe fără consecinţe, în fond amabilă. Stînca deplîngîndu-şi treptele pulverizate de mîna timpului, vîntul amintindu-şi de lacul cîndva plin de muzici albe „cu aripi de crin" şi de puntea ce-i mîngîia fruntea cu degete de iederă, mărturisesc osteneala în faţa magiei infinitului şi a eternităţii. între o frază de amintiri verlainiene şi un accent de o ironie fantezistă, ca la simboliştii minori, „fumişti", se strecoară cîte o invocare spectaculos minulesciană : Ohe, ohe! Corăbierii tăcerii, strigoi bătrîni, ce căutaţi pe aici ? Cu ochii voştri ca nişte licurici, cu mîinile voastre ca nişte odgoane, de prins în ele suflete sărmane. („Romanţă") Pînza decorului e colorată brusc de violetul bacovian. Notaţiile sînt introduse cu o pi-ruietă, un semn către spectator, cerîndu-i complicitatea. Regizorul acestui cadru de o 92 irealitate graţios convenţională, al acestei pantomime delicate de secolul XVIII, este îns Philippide. Scena se luminează dintr-odată, fulgerată de un gest intempestiv, o mişcări brutală, un strigăt de disperare. Împotriva confecţionatului se ridică autenticitatea ; împotriva langoarei, a suspinelor de balet emise de o metafizică romanţioasă, tresaltă o tensiune de viaţă, o mică revoltă de umanitate care nu suportă „sărbătorile galante", organizate de nălucile spiritului. Mi-e bolnav cugetul şi-aş vrea să-î rup — cum rupi unui păianjen un picior ! şi sufletul mă doare — ca un trup ! din mine-aş vrea să-1 scot şi să-1 omor, să nu-1 măi simt în mine cum se zbate, şi să-1 ucid, şi să-1 încarc în spate, să-1 zvîrl în gîrlă şi să-i cînt pe mal, în violet minor, cum cîntă vîntul cînd pe-aproape-î toamna... (ibidem) Serile sînt pustii aidoma unor case cu geamuri scoase şi pereţii goi. Corăbiile cu felinare verzi de pe mările nopţilor stau deschise ca n'şte nări gata să absoarbă zările „cîte au mai rămas în mine". Iată, în concretul lor, primele semne ale cotiturii spre poezia... abstracţiilor. Parcursul avea să întîlnească uliţele noroioase ale tîrguriior pro-vinc'ale, ale periferiilor, al căror pustiu îl va fi denunţat, conform tot repulsiilor simboliste Şi pe AL Philippide 1-a crispat mizeria meschină, vegetarea elanurilor, lîncezeala spiritului ce antrenează moartea. Procesiunile funebre psalmodiate de flaşnetele „în-tîrziate parcă de astă toamnă" mînă „oftigoşi din cei care-au uitat să moară". Spleenul nu vede în zvîcnirile vieţii, ale naturii şi activităţii umane, decît ipostaze răsturnate ale destrămării. Primăvara e o toamnă mascată. Galbenul soarelui tînjeşte morbid. în spinii de pe maidane florile sînt răni. Arborii sînt zdrenţăroşi, precum frînghiile pe care atîrnă hainele vecinilor, inutil spălate. Schelele oraşului înalţă ameninţătoare spînzurători. înviorarea pe care o iscă stolul de ţărănci venite la piaţă, cu oalele de lapte proaspăt, se spulberă la trecerea căruţelor cu gunoi. Nu se aud privighetori. Croncăne corbi. Pe drumul tăiat de un Bacovia, Fundoianu sau Demostene Botez a călcat şi pasul lui Al. Philippide. Urma sa nu e adîncă, amestecîndu-se cu tiparul celorlalte. Ocolul nu i-a fost însă zadarnic. Spre deosebire de disperarea şi protestul bacovian, de sentimentalismul combătut prin autoironie al lui Demostene Botez şi de ardoarea nostalgiei de viaţă a lui B. Fundoianu, marasmul oraşului putred îşi comprimă la Philippide orice gesticulaţie, orice reacţie violentă ,orice accent confesiv. Diagrama exasperării, purturbată ici colo de irupţii sarcastice, are un curs potolit. Se execută desene exacte după natură, •— una din poezii se şi numeşte „Desen murdar". Ca şi în cazul liricii intime, forţele naturii decrepite sînt surprinse în conturul şi în pantomima lor. Nu avem de-a face cu o percepţie plastică ascuţită. Sentimentul desfacerii universale îşi are alt făgaş de revărsare. O viziune romantică rostogoleşte catastrofic, aiuritor, stihiile. Vînturile ţiuie, auie, uruie, morţii sar din groapă cu lespezile în spate. Modul e macabru, în genul romanticii germane bazate pe armonia stridenţelor, a ciocnirilor de sunete. Prăbuşirea lumilor, derivînd dintr-un principiu al negării, al distrucţiei, era caracteristică fazei prin care trecea Al. Philippide. El merită atenţie, întrucît reflectă un impuls protestatar, o voinţă de răsturnare a ordinei constituite, născută din imposibilitatea de a tolera inerţia formelor, încremenite în marea încăpere a universului de la începuturi, Dorinţa de schimbare, de răsturnare, are culoarea neagră a anarhiei. în confuzia ei, se împleteşte cu tendinţa contrarie de 93 afirmare a vieţii, de înmulţire a forţelor ei. Prometeismul funciar determină spargerea limitelor, deschiderea tuturor zăgazurilor, sporirea puterilor omului. Un patos al cunoaşterii active, transformatoare, îl va stăpîni de aici înainte tiranic pe poet. PROTEST ŞI ÎNSINGURARE Iniţial, în „Aur sterp", tendinţa se înfăţişa direct, aproape discursiv, prin alegorii desfăşurate şi — cum observa acad. George Călinescu — semănînd cu procedee ale lui Victor Eftimiu. Poemul „Izgonirea lui Prometeu" e un monolog scenic în care eroul îşi expune drama, întreruptă la răstimpuri de comentariile, reduse la apostrofe şi căinări, ale comunităţii omeneşti. Mînia devoratului se îndrepta atît împotriva lui Zeus, cît şi a mulţimii, deopotrivă refractare la apelul de a-1 însoţi pe cutezător. Dacă Zeus nu vrea să-şi părăsească autoritatea fixată în veşnicie — teama de incertitudine, de efecte imprevizibile, reţine omul, îl îndepărtează de binefăcător şi îl determină să-1 duşmănească. Darul acordat — focul — reclama omenirii înalta datorie de a urca noi trepte spre sălaşul zeilor. Evitînd riscul, e nevrednică de sacrificiul prometeic şi se acoperă de oprobiu. Prometeu împarte pămînturilor blesteme, hotărît să-şi îndeplinească misiunea singur, chiar dacă înălţimea spre care se avîntă ar ascunde îndărătul ei golul : „...M-aţi izgonit... Mă-ntorc în nemurire, să-mi caut altă omenire-n loc... Rămîi în urma mea, pămînt ! Pe fruntea ta, lovită de-un cuvînt, pe veci de veci de-acuma se aşterne pedeapsa aşteptărilor eterne... Bulboana Soarelui clocotitor pe veşnicie-\să mă soarbă! Prea teatral, prea dramatic, poemul rămîne totuşi elocvent ca o anticipare a poziţiei din „Stînci fulgerate". De aci încolo, prometeismul nu mai e o atitudine, ci o permanenţă, intrînd în substanţa poeziei lui Al. Philippide. Termenul trebuie luat într-o accepţie în acelaşi timp mai largă şi mai îngustă decît înţelesul originar al mitului. Tot ce e impuls de cunoaştere şi replămjădire a lucrurilor, ardoare cosmică de viaţă, intră în noţiunea noastră, o noţiune „mamă" pentru destinul filozofic al poetului. „Baza de lansare" în cosmos este însă îngustă, frag'lă, neputincioasă să ofere certitudinea fără de care tentativa se fringe în scepticism, dezechilibrînd omul. Individualismul călăuzitor minează o concepţie arcuită pe un orizont vast şi fierbînd de energii. De aripile avîntului va atîrna plumbul ce însoţeşte fatal carierele izolate, voinţele cele mai neobosite, dar orgolioase. Acest avînt împiedicat va nutri şi în acelaşi timp va handicapa poezia lui Al. Philippide. Comandamentul cunoaşterii concentrează inspiraţia într-un singur focar, spre o singură ţintă, care, pentru poet, coincide cu aflarea esenţelor, cu dezvăluirea „mamelor" goetheene, cu delimitarea esenţelor. Poetul este chiar uimitor prin consecvenţa către acest ţel, pentru atingerea căruia îşi sistematizează rigid gîndirea, mijloacele de investigaţie şi structura imaginii. „Esenţele" sînt îngropate undeva în fundul lumii, în cine ştie ce straturi de noapte sau poate •— într-altă postură — pe cine ştie ce piscuri. Poezia sa devine o poezie a efortului consumat cu îndîrjire, pe un drum barat de obstacole. Cunoaşterea este un periplu chinuitor, printre tenebre, peste stînci ascuţite, prin păduri sumbre, prin pustiuri încinse, spre platforme incandescente, inundate de o lumină „substanţială", precum focul sau oricare altul dintre elementele primordiale aşezate de materialiştii an- 94. tici la temelia lumii. Frumuseţea poeziei de cunoaştere a lui Al. Philippide stă în ariditatea tensiunii, în nobleţea spiritului martirizat în tăcere, de propria convingere. Aş spune chiar că, poate mai mult decît gnoseologică, este o lirică a eticii cunoaşterii a gîndirii ascetice, nepăsătoare . la suferinţă. Inflexibil, poetul vrea totul, fără îngrădire ...Pădurea-ntreagă, nu frunze cu nervi subţiri. Sîntem sătui de iscusite tălmăciri. Singuri vrem să ne fim ascultare şi legi. Păcat de cei rămaşi în urmă şi betegi. („Declamaţie") Pe teritoriul cunoaşterii, cugetul înaintează cu faţa descoperită, liberă de vălul religiei, sfidată în minciuna consolărilor ei. în acest Marathon gnoseologic „eroul liric" al lui Al. Philippide refuză stimulentele amăgitoare, popasurile în genunchi, ruga la altar. El doar a părăsit oraşul cu biserici ...cu înfăţişare roşe de spital şi clopote ce sună cu scîrbă şi obidă ...iar dumnezeul lor, dacă există, mă îndoiam în ele să fi intrat vreodată. („Ceasul greu") Iar înălţimea proiectului întrece statura lui dumnezeu : Cît despre dumnezeul cel de-acum, în faţa lui dorinţa mi-o măsur prea adîncă... E drept că-n el se scaldă atîţia oameni încă, dar eu sînt singur, nimeni nu m-a-nsoţit la drum. (ibidem) înfăptuirea misiunii impune o disciplină riguroasă, absolută. Imperativul căutării taie orice legătură cu timpul concret istoric, cu existenţa şi idealurile unei societăţi detestate. O ironie impersonală, de „sus", secată de orice slăbiciune, de orice compasiune pentru neputincioşi, striveşte insul călăuzit de pornirile joase, incapabil de sforţările spiritului, neînfrînat în egoism, acaparare, lubricitate. Idolul admonestat este v'.ţelul de aur, o bestie placidă în obezitatea sa, triumfătoare, amintind prin acumulare trăsăturile puhave ale „Boierului" lui Matei Caragiale : Rotund jşi gras, molatec şi bonduc, făptura Iui gălbuie-n timp se pierde... Mîndrii şi graniţi pentru dînsul nu-s. Spre slava lui şi-apleacă toţi spinarea, de la maimuţă pînă la Iisus... Din noi purcede spre-a ne răzbuna cînd zămislim şi noi un ciot de soare. („Idol") Lumea modelată după chipul şi asemănarea zeităţii se zbate într-un scoc de patimi, închipuind un dans grotesc, sălbatic, cu o culminaţie macabră. Panorama deşertăciunilor, în care hohotul viclean sună a urlet, clopotele bat în plînsete şi roţile huruie, se sfîrşeşte într-o cloacă ce-neacă totul. Cadavrele dănţuitorilor, transportate în sacale murdare, sînt azvîrlite fără ceremonial, străjuite doar de ciori, în imensa băltoacă de la marginea oraşului. Coşmarul lumii diforme, îl concentrează uzina capitalistă, loc de cazne infernale pentru prizonierul ei, muncitorul. Priveliştea mecanică e monstruoasă. Truda oprimaţilor dezumanizează, spinările lucesc ca nişte stînci şi pielea „asudă în stropi fierbinţi 95 benzină". Formele au fost scoase din făgaşul lor firesc şi amalgamate într-un torent haotic în care, ca în haluc naţiile unui Bosch, unde, în tromba apocalipsului, un regn trece într-altul, — „gînd şi oţel unul în altul scurmă". întreaga svîrcolire e besmetică. împotriva naturii, „omul, în lăcomia-i suverană, / pămîntul şi măduva i-a supt". în universul în care darul prometeic al focului, încăput pe mîini nevrednice, a căpătat o destinaţie aberantă, valorile şi suporturile lor sociale, eşafodajul de instituţii, alcătuiesc o suită de imposturi grupate într-un soi de panopticum al obiectelor. Fiecare imagine ia înfăţişarea celei opuse, într-o imensă şi grotescă parodie a valorilor şi normelor unei organizaţii sociale antagonice, în care omul este străin lui însuşi, propriilor înfăptuiri. Bisericile fără turle, cu-nfăţişare de spital, bursele cu stîlpi de templu şi cu creştet de metal, temniţele-mprejmuite de castani, statuile-n muzee cu gesturile strîmbe, literaturile de drîmbe, şi noaptea omenirii ce nu mai are ani. („Declamaţie") Lumina însăşi cade piezişă în acest univers postiş şi strîmb. Spaţiul se dezorganizează, obiectele care-1 populează şi chiar componentele organicului, se dispun anapoda supuse parcă „Blestemelor" argheziene. Oraşele „sărind din perspectivă" — cum spune poetul — se dilată sau se contractă, cerurile se prăbuşesc la izbitura de sticlă a turnurilor. Alteori, bolta ieşită din matrice se înconvoaie pe zări şi soarele e potopit de omizi. Timpul se reduce la o succesiune mecanică. Clipele indiferente se substituie, ca verigile unui lanţ sugrumător. Momentele duratei — prezentul, trecutul, viitorul — se golesc de semnificaţie : Rupi timpul, creşte hidră şi clipa face două. („Meditaţie") Fatal, orice proiecţie în viitor, orice perspectivă, e barată. Insul, azvîrlit într-un spaţiu amorf şi un timp „barbar", se dezaxează, îşi pierde sentimentul euliv, al unităţii elementare, nemaiputîndu-se reconstitui. Introspecţia, căutarea de sine.e lovită de nulitate: Mă plimb prin mine ca un exilat, Şi mă cutrcer iar în lung şi-n lat, Şi caut iar, şi caut, şi ştiu că nimeni nu-i, şi fluier a pustiu. („Comentarii") Alienat de semeni şi de sine, omul nu poate stabili nici o relaţie adecvată cu universul. Percepţia, organele de simţ, inclusiv mecanismul gîndirii funcţionează în răspăr. Inaderenţa la realitatea înconjurătoare e totală : Mi-i gîndul ac pe creier şi inima-n eclipsă... Un suflet ca-ntr-o apă cînd am privit văd strîmb... Cuvîntul vine gîngav sub gînd şi-1 spun pe dos... Ca vorbe dintr-o limbă pe care n-o mai ştiu. îmi vin în minte gînduri de alîlă dată, triste ; se smulge din durată plîns după plîns, pustiu şi-n tactul vid al clipei re-ncearcă să existe. („Spovedanii") 96 Singurul punct fix, „steaua polară" a păstorilor nomazi, .pe care poetul o evocă cu nostalgie, este retranşarea în sfera contemplării „esenţelor", şi pe care le simbolizează, cu o materialitate dură, aproape improprie, poemul „Pietrele". Depozitarele eternităţii, nesocotite de omenirea mioapă, sînt venerate cu fervoarea înfricoşată a prosternatului înaintea instanţei supreme a cunoaşterii : Odihna voastră, pietre, mă-nspăimîntă... în voi o vlagă nouă se frămîntă, Şi ca un ochi înmărmurit şi greu stă cineva la pîndă-n voi mereu. („Pietre") în această etapă, poziţia poetului s-a definit deplin. între conştiinţa creatoare şi societatea devoratoare nu există nlei o comunicare. Lumea nedemnă a falsificat într-atît natura omului şi a vieţii, încît unica salvare este abandonarea ultimei nădejdi în posibilitatea realizării spirituale. A accepta robia aparenţelor, a capitula înaintea idolilor, a te zvîrcoli în „mocirla" fetidă a instinctelor înseamnă a confirma anticipările sumbre ale savanţilor cu privire la profilul omului de mîine — caricatură sinistră a Prometeului promis : în orbite ochii au rămas, ca nişte aproape stinse scîntei, şi capul ras urechile ca două cioturi. de aripi, îşi face vînt ca să zboare de pe umeri şi să cadă, copt şi palid, la pămînt... („Cel din urmă om") Întors cu faţa de la omenirea cu chip stîlcit, poetul ridică un „brîu de piatră" în jurul cetăţii sale de meditaţie şi trăire solitară întru idee. O cetate stîncoasă, clădită pe o planetă inaccesibilă, în care coexistă, ca în cele mai profetice spasme ale imaginaţiei romantice, codri sumbri, cu promontorii scăldate în lumină solară. Termenul „promontoriu" aparţine autorului. în poezia din capul ultimei sale culegeri antebelice, „Vise în vuietul vremii" (1939), el se portretizează ca „ultimul transmanian" de pe cel mai sudic promontoriu. Textul poeziei flutură cîteva devize fără echivoc, conform obişnuinţei tasmanianului de a-şi afişa intenţiile în arte poetice. Poezia epocii, căzută în efemer, se lăsa pradă zgomotoasei străluciri, lăcomiei de ieftină glorie. Reabilitarea cerea o izolare ermetică faţă de nişte contemporani asasini, prin trivialitate, ai visului poetic şi un devotament neabătut pentru unicul ideal galvanizator, al cunoaşterii : Deschide-ţi iară vechile atlase ; pornim spre zările miraculoase, dar nici un vers pentru contemporani ! Şi poate-aşa ne vom deprinde să socotim cu veacuri, nu cu ani. („Promontorii") Volumul care ar fi trebuit să fie un program în acţiune profesează eşecul întreprinderii înscrise pe steag. Eternitatea făgăduită se dovedeşte un obiectiv inaccesibil, un mit prin însăşi condiţia temporală a omului. Una după alta, poeziile produc, ca nişte martori ai realităţii împotriva fantasmelor, argumente descurajante pentru orice călătorie spre terra incognita. Timpul asaltează credinţa ruinînd-o irezistibil, frîngînd braţul, semănînd uitarea, otrăvind lent energiile. Imaginile cele mai frecvente sînt cele evocatoare ale unui foc stins, ale unei cenuşi imense de speranţe : 7 — Viaţa Romînească nr. 11 97 Se-adună-n tine timpul şi stă, nesocotit, ca mii de orologii de veacuri neîntoarse, E prea tîrziu şi-atîtea cuvinte s-au rostit, uscate-n foc de patimi şi-n iad de gînduri arse. („Cîntec de amiază") Sub acţiunea corosivă a timpului, imboldurile capabile să urnească omul din mediocritate, din vegetare între limite, şi-au pierdut consistenţa originară. Ele se menţin doar ca reflexe palide ale unor astre moarte. Şi dacă cele mai adesea dizolvarea lor e consemnată cu durerea tandră cu care se răscoleşte cenuşa obiectelor dragi — vrînd să reînvie nălucile — nu o dată evocarea se crispează, se înverşunează asupra obiectului ei, încriminîndu-1 ca pe o amăgire, ca pe o impostură : întors în tine însuţi, ce tristă nălucire ! Te simţi chemat din umbră de mii de voci şi mîini; şi visurile tale clipesc în amintire castelele văzute în funduri de fîntîni. Au fost aceste visuri închipuiri nătînge, un paradis de vorbe, fantasme fără grai, un zbor de nori albaştri, plutind pe-un cer de sînge sau numai nişte biete armuri de mucegai ? Critica mirajului eternităţii atinge apogeul în „O întîlnire ciudată", poem de un caracter vizionar în luciditatea lui amară. Mitul se încarnează, după un mai vechi procedeu alegoric, într-un înger care — în loc să întreţină în om cultul eternităţii — distruge ficţiunea, ca atare : Ciudată fire pămînteană, care cu mărginită minte e menită să cugete mereu nemărginirea ! Cînd credeţi că gîndiţi întreaga lume, gîndiţi doar gîndul vostru despre lume. Umanizaţi comod dumnezeirea, iar neamul vostru-a fost întotdeauna flămînd de născociri copilăreşti. Oare alunecarea din timp este totuşi apanajul divinităţii, deci un atribut pe care omul nu şi-1 va putea apropia niciodată ? îngerul, emisarul tradiţional al dumnezeirii se însărcinează să dezmintă şi această ipoteză. Nu numai că el îşi mărturiseşte „spaima de a fi veşnic", oroarea de a fi cotropit de decrepitudine, de „a muri fără să poţi muri", dar întreaga lui alcătuire, scheletul său „îngeresc" se compune şi se descompune ca o întocmire mecanică. Spre a sta de vorbă cu omul, şi-a deşurubat aripile, le-a pus într-o cutie, de unde şi le va scoate din nou, cînd trebuie să-şi reia rolul între nemuritori. Semnificativ e că prăbuşirea himerelor, destrămarea scopurilor urmărite pînă aci, preface şi calea parcursă altădată triumfală şi nobilă în duritatea ei, într-un impas dezolat, într-o imensă şi stearpă fundătură. în poemul amintit, întîlnirea cu îngerul are loc pe cîmpii lutoase, năpădite de buruieni şi insecte devoratoare. Terra incognita se relevă ca o terra deşerta. Exaltării severe a cunoaşterii i s-a substituit o nelinişte halucinată, spaima de tărî-murile pe care eroii din basmele romîneşti — căutători ai tinereţii fără bătrîneţe •— le găsesc încremenite, pustiite de suflare. Perspectiva e dantescă, voiajul spre necunoscut e o coborîre în infern : 98 într-o lumină lîncedă şi albă cîmpia se-aşternea, oprită-n zare, de nişte dealuri galbene de lut. Pustii erau acele sterpe locuri, şi drumul se pierdea prin ierburi mari, prin brusturi, cucută şi ciumăfaie. Din loc în loc movile de moluz mai dovedeau că-aici, odinioară fusese aşezare omenească. Dar cine ştie ce prăpăd venise, ce molimi şi cutremure cumplite, şi-acum urgia lor nu mai lăsase decît doar buruieni otrăvicioase şi oţetari aducători de muşte. (,,î,ntîlnire ciudată") Reprezentările întunecate desemnează un univers fără limite, dar un univers al neantului acţionat de forţe distructive. Obsesiile nocturne — noaptea vieţii, la margine de noapte, suflet înnegrit, pulberea clipelor moarte, — se acumulează într-un torent de nisip sub care se îngroapă conştiinţa eului. Cutropit, eul luptă să-şi facă drum în această Sahara, în măsura în care este o expresie a înfrîngerilor, „Visuri în vuietul vremii" este şi graficul tentativelor de regrupare a forţelor, de mobilizare a resurselor ofensive. Şi valoarea cea mai de preţ din această etapă de culme şi declin a aspiraţiei prometeice ori faustice a poetului stă tocmai în perseverenţa de a lupta. Credinţa sfărîmată şi entuziasmele împotmolite sînt căutate cu disperare în trecut, în tinereţe, în frînturile de azur, în „vechile izvoare", dincolo de timpul stratificat. Jocul fulgerelor de pe cerul întunecat de spaime, aripa unui vis măreţ, petecul de lumină dindărătul norului, sau numai trecerea vreunui meteor sînt pîrghii pentru noi impulsuri. Opera de reactivare, impunătoare prin sensul ei, este însă şi ea infructuoasă. Bătălia nu poate fi cîştigată, întrucît mijloacele sau armele sînt aceleaşi care i-au mai adus înfrîngerea. Intuiţia cercului vicios există — în care, angajat cu proiecte asemănătoare, se zbătea Arghezi — de vreme ce, în cîteva rînduri Al. Philippide se încredinţează exclusiv poezie:, cu speranţa că actul creator îl va scoate din impas. Cu alte cuvinte, scopul vizat, generos şi umanist prin natura lui, — zdrobirea fruntariilor săpate în calea cunoaşterii — nu putea fi atins. Poziţia statică, aistorică şi asoclală, ca şi încercarea de a răzbate prin resurse exclusiv individuale — fie ele ale unui individ excepţional, de tipul Poetului — în loc să-1 apropie, îl îndepărtează în mod implacabil de ţel. Nesolidară cu mersul întregii omeniri — care nu poate fi confundată cu excrescenţa ei burgheză — înalta năzuinţă rămîne superbă, exemplară... dar sterilă. Dramatismul poeziei sale, tot patosul cunoaşterii, desfăşurat într-un teatru planetar şi nu pe scena istoriei, se mistuie undeva în afară. De pe pămînt, orice frămîntare, cît de adîncă, petrecută pe astre, poate fi spectaculoasă ; îndepărtată, e lipsită de capacitatea de a electriza fiinţa. Versul „geologic" al lui Philippide are frumuseţea munţilor de gheaţă pe care îi escaladează, dar şi răceala lor. într-un articol pe marginea aceluiaşi volum, Mihai Beniuc observa pe drept : „Spectrul punctului final (neantul — n.n.) retează scurt gestul faustic în germene şi con-vertindu-1 în contemplaţie speculativă, schimbă într-o statică tot peisajul cosmic. Altfel s-ar prezenta lucrurile dacă poetul, în loc să-şi concentreze toată privirea asupra punctului final, lăsa măcar cîteva franje de lumină pe puntea care ne duce la punctul final : devenirea, în acest caz, credinţa în ceva se impunea, şi anume credinţa în existenţa dată de o desfăşurare istorică" (din volumul „Meşterul Manole", pag. 69). 99 DE LA IZ OL ABE LA SOLIDAEITATE Pe versuriie scrise de la „Visuri în vuietul vremii" încoace, răzleţite in reviste, sau rămase în manuscris, navighează motivele statornice ale poetului, supuse unei anume reconsiderări, unui examen autocritic. Sila de compromisurile cu ambianţa burgheză, cu o clasă din care ţîşnise puroiul fascist, e încă mai fermă. In volumul precedent, oraşul burghez îşi îngrămădea zidurile de piatră sură, ternă, ca nşte tentacule care gîtuie omul. Sediul baudelairian al viciului modern, cetatea băncilor teroriza, împrăştia orice suflu viu, instaurînd un imperiu al fantasticului tenebros. Poemul „Pe un papyrus" continuă într-un plan alegoric viziunea. Mitul ţării de dincolo de marginile lumii antice, la care poetul a ajuns, în chipul unui rapsod la curtea lui Ptolemeu, închipuie societatea întronată de fascism. Aspectul este al unei metropole împodobite, traversată de alei şi parcuri, dar în care domneşte o linişte funerară, o groază ce a luat graiul oamenilor şi o izolare ce face pe fiecare locuitor să-1 ocolească pe celălalt : De bună seamă, mi-am spus eu, pi- aceste locuri poate sfinte şi închinate vreunui zeu, rsu-i voie să rosteşti cuvinte... Pe drum, prin lanuri, la fîntîni, şi prin grădinile-nflorite, copii cu chipuri de bătrîni, femei cu feţe împietrite, şi-o deznădejde fără leac, cum mă vedeau din depărtare, cu mîna-mi făceau semn să tac, temîndu-se de vre-o-ntrebare. Refuzul de adaptare, de a primi o cetăţenie în această închisoare aurită e categoric în mîndrul lui dispreţ : Dar nu voi fi silit şi eu, la fel cu-această tristă gloată, s-ascult de fiorosul zeu ? Şi m-am întors din drum deodată. în timpul războiului şi mai ales ulterior — ca urmare a lecţiei istoriei — meditaţia îşi adînceşte direcţia critică. Eternitatea, ca un concept absolut, nu mai joacă rolul de prim plan, absorbant şi chinuitor. Conştiinţa rădăcinii individualiste a interpretării se afirmă într-unui din cele mai interesante poeme ale acestei perioade : „Tainicul ţel". în spiritul procedeului preferat, în virtutea căruia iluzia se dizolvă în acidul tare al realităţii, omul întîlneşte la capătul călătoriei proiecţia propriului eu multiplicată la infinit, hipertrofiată, înspărmîntătoare : Şi peste tot această hărmălaie pornită vifor împrejurul meu, o vorbă se-auzea ţîşnind mereu ca ţipătul strident de cucuvaie, din toate gurile : Eu ! Eu ! Eu ! Eu ! 400 Demonul guvernînd priveliştea şi chemîndu-1 „ca un prieten vechi" să se aşeze alături, confirmă puterea funestă, blestemată, a egocentrismului. Sarcastică, privirea asupra periplului printre himere rupe vraja evaziunii din timpul şi spaţiul istoriei. Antichitatea elină, deşi exercită o meritată atracţie, prin cunoscuta virtute de a echilibra insul, de a-i armoniza valenţele, rămîne o lume ireversibilă. în urma ei se mistuie, fără a mai provoca nostalgii sfîşietoare, ascultînd de legea ineluctabilă a timpului, alte ere sau ţări utopice, vechile „terrae electae" ale imaginaţiei colective. Syrinx, naiada prefăcută de Pan în trestie din care şi-a făcut naiul, dispare definitiv în undele Acheronului, după ce a parcurs — ca o promisiune nerealizată — şi teritoriul dacic. Ahaşver, — care în drumul său a trecut printr-o fabuloasă Etiopie, — nu a lăsat decît o amintire istorică, o umbră documentară : Pe unde-o fi călătorind acum ? De el nimic de mult nu se mai ştie. Şi-o fi găsit, prin altă lume drum, într-o planetă moartă şi pustie. („Spun călătorii") Coborîrea poetului însuşi la Styx s-a săvîrşit „fără îndurerare ca Orfeu", fără emoţii danteşti. Retrospectiva perindă mitologiile, inclusiv pe cea creştină, cu calmul şi răceala de cuget a unui cronicar al marilor năluciri ale omului. Singura umbră întîlnită pe Styx este un filozof cu un sul de vechi papyrus, simbol al conştiinţei lucide, de vreme ce : mi-a spus că răposaţii nu mai vin pe malurile rîului elin ; iudeii după ce-au murit ţin sfat în valea poreclită Iosafat; creştinii în morminte stau s-aştepte venirea judecăţii de apoi... („Cîndva la Styx") Proba supremă a fragilităţii vechilor mituri este că la întoarcerea din timp în prezent „de nici un fulger fruntea mea nu-i arsă". Ultima iluzie universală, creştinismul, se cufundă lent în oceanul timpului. Mănăstirile, departe de a mai exercita vreo influenţă activă, de a solicita spiritul, ca şi bisericile din „Legendă", sînt tot mai retrase în marginea civilizaţiei, tot mai năpădite de timpul vegetal. Clopotele sînt betege, „stoarse, sparte", zăcînd într-o rînă, „ca un nevolnic în ţarină", Apropiindu-se de o concepţie istorică a duratei, Al. Philippide pune în locul eternităţii abstracte ideea continuităţii umane, în aspiraţii şi creaţie, — pentru el, în primul rînd, poezia. Percepînd vibraţiile unor poeţi antici ca AusOnius, care „leagă vremile-ntre ele" el înregistrează cîntecul de liră gemut de coloşii de piatră din Egipt, de stîncile în care giganţii înmormîntaţi n-au putut fi nimiciţi nici de meşterul sculptor, timpul. în căutarea izvoarelor omului, în setea de a cuprinde experienţa umanităţii, Philippide aude pentru întîia oară „glasurile" din viitor, şi se vrea el însuşi atras spre lumile ce i se deschid înainte. Apelul viitorului care, în jurul său, devine tot mai mult Prezent, reaprinde în el pasiunea cunoaşterii, rîvna faustică de a cerceta, eliberată nu numai de obstacolele din afară, dar şi de cele interioare, de falsele reprezentări ale lumii : ...Un vis al lumilor necercetate se-aprinse-atunci în mine ca un foc ce multă vreme nu-şi aflase loc şi-acuma izbucnea în libertate. („Glasuri") După peregrinarea printre mituri şi după amara încercare a înfruntării destinului de unul singur, poetul fascinat de voinţa de a cunoaşte, animat de mîhdria cuceririi tainelor cosmice, are înaintea sa larga perspectivă a omenirii solidare pînă dincolo de marginile azurului. '101 PROZA Cele două naraţiuni care alcătuiesc volumul editat în 1942 sub titlul celei dintîi, „Floarea din prăpastie", nu indică, în comparaţie cu poezia, o vocaţie majoră de prozator, de constructor de lumi independente. Autorul însuşi, stăpîn pe forţele sale, se cunoaşte probabil bine pe sine, de vreme ce n-a perseverat în această direcţie. Totuşi, ori ce scriere, fie necristalizată, nu-şi pierde interesul, dacă e semnificativă, dacă spune ceva despre intenţiile, creatorului. Liniile neacuzate ale unui portret nu aparţin mai puţin modelului. „îmbrăţişarea mortului" conţine elementele romantismului său latent, ale gustului său pentru literatura fantastică germană de tip Hoffmanstahl şi pentru Edgar Poe. Acţionează factorii generatori de mister. Un părinte ursuz, închis în sine, distant, dispreţuitor faţă de copil, dedat exclusiv pasiunii de colecţionar de scolopendre şi păianjeni populînd o întreagă cameră a conacului retras din apropierea Iaşilor, unde trăieşte înconjurat doar de cîţiva slujitori bătrîni. O moarte care-1 loveşte fără preaviz, în timp ce redacta o însemnare probabil esenţială, deoarece biletul dispare, sustras de nu se ştie cine, pentru moment. Un fiu ce a crescut în afară, departe de casă, lipsit de orice afecţiune pentru tatăl său, ignorat în fond, şi care se simte şi după moartea acestuia terorizat de umbra bătrînului şi bizareria casei intrate în posesia sa. Alt personaj tainic, cunoscut doar de menajeră, care-i şi dase porecla „Negriciosul" : singurul care părea a fi forţat intimitatea fostului stăpîn. Punctul paroxistic al dramei : după înmormîntare „Negriciosul" reapare, îşi dovedeşte calitatea de fu nelegitim al defunctului, prezintă un testament în virtutea căruia beneficiază de jumătate din avere, de banii lichizi ascunşi într-o incăpere secretă a biroului. Reclamîndu-şi dreptul, încredinţat că suma, respectivă negăsită la locul ştiut a fost sustrasă de fratele vitreg, „Negriciosul" îl atacă. încercarea se soldează cu moartea agresorului, survenită însă mai mult ca un accident, decît ca urmare a ripostei. Ucigaşul fără voie, îngrozit de responsabilitate, îl ascunde într-un dulap de unde însă cadavrul, „iese" şi se năruie peste el. Fraţii sînt descoperiţi îmbrăţişaţi, sub teancurile de bani ţîşnite din garderobul de unde căzuse cadavrul. Evident, o serie de motive tipice pentru literatura tainei şi a spaimei, ■ introduse încă de I. L. Caragiale în literatura noastră, plutesc în conacul de la Repedea : fratricidul comis sub imperiul cupidităţii, eroii fără trecut, o casă veche şi izolată ca sediu al misterului un colecţionar aşezat la încrucişarea ştiinţei cu mania într-o aură de vag vraci. Fascinaţia exercitată de atmosfera insinuantă şi de terificul întîmplării — fantasticul macabru — se destramă însă repede, înainte chiar de a se fi închegat, sub puterea atracţiei pentru resorturile reale ale pretinsei enigme. „Îmbrăţişarea mortului" se revelă o dramă a banului şi un mic stud'u despre caracterele ce se înfruntă, înlăuntrul unei familii sfîşiate de patimi obscure şi josnice. Cel mai, izbutit episod coincide cu confesiunea „Negriciosului", pentru că relatarea ridică un rechizitoriu împotriva tatălui. Acesta, spirit nelipsit de un anume interes în obsesia sa entomologică, se revelă din gura unicului martor al firii sale şi deţinător al secretului vieţii sale, ca un suflet brutal, egoist, care şi-a sacrificat unica dragoste de tinereţe, abandonînd-o pe mama „Negriciosului" pentru a partidă bogată. Remuşcarea tîrzie, concretizată în daruri băneşti periodice, şi în testarea averii, nu compensează însă comportarea faţă de fiul legitim, care la rîndul său este un ins inexpresiv, - stăpînit şi el de ţeluri mediocre. Acuzatorul memoriei decedatului este la rîndu-i un ratat agresiv, un renegat al convingerilor socialiste din tinereţe, un rîvnitor de căpătuială. Un interes sporit merită „Floarea din prăpastie". înlăturînd titlul melodramatic, dictat probabil de raţiunile comerciale ale editurii, apoi factorii de senzaţional foleitonistic, fiorul de repulsie şi atracţie transmis de două femei fatale, — dintre care una face pe mediumul şi asasinează în semiîntuneric, — obţinem o intenţie critică fermă, chiar dacă limitată. Ce intră în cîmpul vizual al poetului, travestit mal puţin în romancier, cît în moralist de nuanţă satirică şi psiholog oniric ? Tipurile descompuse şi relaţiile brutale ale 102 unui mediu pestriţ, aşezat la încrucişarea dintre o aristocraţie dubioasă, o burghezie stăpină pe acţiunile ei şi snobă, o faună măruntă de profitori, rentieri şi aventurieri mondeni. Nu trebuie să căutăm în exponenţi personaje constituite, cu viaţă proprie. Ele au valoare ilustrativă, şarjînd o ambianţă grotescă în viciile mînuite cam nedibaci, ridiculă in pretenţii şi cinică în interese. Morga Excelenţei, epatînd burghezia masculină prin descendenţă, situaţie politică şi suspuse legături, iar pe cea feminină prin mania spiritistă practicată elegant, camuflează vidul intelectual, s'mţul celor mai terestre realităţi şi apetitul sexual. Amabilitatea placidă, greoaie, a soţilor Asan — el, directorul general al unei societăţi petrolifere, ea, amfitrioană — e corolarul traiului îmbuibat, al egoismului netulburat, sigur de satisfacţii, în saloanele excelenţei şi ale familiei Asan circulă impertinentul cuplu Racliş. Bărbatul e un excroc cosmopolit, îndărătul aerelor de inventator neînţeles, şi care stoarce bani prin soţie — tîrfă calificată sub înfăţişarea ingenuă. în jur, la,anume distanţă, gravitează figuraţia sau rolurile de compoziţie, completate de un mic grup al unui general pensionar, un rentier şi nelipsitul prieten al casei. Intriga — atîta cîtă este — nu îi cuprinde pro-priuzis pe membrii hibridei societăţi, a cărei reţea îl sufocă pe aspirantul la graţiile acesteia — şi care este adevăratul erou al romanului : inginerul chimist Budu, devenit d'rector în societatea condusă de Asan. Datorită mai puţin meritelor profesionale, de care nu e lipsit, cît obedienţei funcţionăreşti, el e un conformist pînă şi acasă, în viaţa personală, pînă la anularea individualităţii. Terorizat de titluri, de lume şi viaţă, de nevastă şi copilul vitreg, se lasă împins mai mult de ambiţiile soţiei decit de propriile vise, spre cariera mondenă. Evoluţia mic-burghezului pe parchetul de dans, la masa de bridge, pe scaunul scuturat de „fluid" Ia şedinţa de spiritism, la masa plătită de el celor care urmează să-I introducă într-un club al high-l'fe-ului ; privirile timide aruncate fascinantei cocote Racliş, chiar şi bîlbîiala lui fizică înaintea „oamenilor cu prestigiu", merită ironia autorului. Trezirea eului în făptura bicisnică, scăpărarea veleităţii de a fi el însuşi îl complică şi, pînă la un anume prag, îl umanizează. Procesul de reabilitare se încheie însă cu mult înainte de a se desăvîrşi. Tentativa de a lua conştiinţă de sine se reduce la efortul de a parven: prin propriile mijloace şi de a-şi cuceri independenţa conjugală şi char, mergînd pînă la proiectul divorţului pentru căsătoria cu femeea pe care el o iubeşte cu o patimă naivă, cu candoarea unei tinereţi neconsumate. Naivitatea erotică, devotamentul impetuos căruia îi cedează, mişcată, pînă şi blazata aventurieră, e unicul său resort, de generozitate. Dar şi această expresie de umanitate e intolerabilă pentru moravurile crude. Acuzator nu e deznodămîntul efectiv al amorului, ci întregul destin lamentabil al eroului, condiţia lui de mic-burghez irecuperabil care-1 împiedică să pătrundă în genere adevărul relaţiilor cărora le, cade victimă, înainte de a pieri de glonţul ce i-1 hărăzise — nu lui, ci femeii pe care o iubea — rivala ei la favorurile Excelenţei, Budu era condamnat la eşecul iluziilor sale amoroase, al veleităţilor de personalitate, în tagma rîvnită. în îndoita sa înfăţişare de fiinţă măruntă, anonimă, mimetică şi de ins cuprins de elanul vieţii, eroul e scrutat cu o lucid'tate severă, nedispusă la compătimire, la menajamente. Indiciile conştiinţei de sine, pîlpîirile simţului critic şi revărsările pasionale sînt apreciate totdeauna restrictiv, în conform'tate cu natura lor reală, mărginită, derizorie. Revelaţia visului pentru Budu, care şi în somn era netulburat, e prezentată cu un vag zîmbet critic sau cel puţin cu o exactitate maliţioasă. Protestele brusce în cămin, afirmările intempestive de autoritate poartă amprenta unei revolte precare, a unei răscoale de sclav menit să se căiască, să se frîngă în resemnare. Romanul lui Al. Philippide, demascator al al'ajului de trivialitate, impostură şi perversitate, adaugă o notă la caracterizarea soartei micului burghez, în cadrul societăţii burgheze. în proză, Al. Philipp'de şi-a explicitat temeiurile refuzului de a accepta o realitate în care pasiunile luau culoarea ternă â degradării, năzuinţele se avîntau ca să coboare şi visul însuşi era doar fiziologic. între mlaştina burgheză a sentimentelor şi imperiul cunoaşterii, tărîmul marilor vise, poetul Al. Philippide nu avea să întindă niciodată o punte. '103 PUBLICISTICA Cine cercetează activitatea publicistică a lui Al. Philippide observă că după 23 August — pregătit în anume măsură în laboratorul de idei democratice al „Vieţii romîneşti" şi al presei de stînga — solitarul intratabil din poezie a ieşit în întîmpinarea marilor evenimente şi transformări revoluţionare cu o spontaneitate pe care numai felul său sobru,, teama de ostentaţie, nu o făcea evidentă. Articolele sale din ziarul „Victoria" lui N. D. Cocea îi semnalează participarea la mişcarea epocii, la frămîntarea pentru restructurarea societăţii, cu mijloacele lui specifice, de om de cultură. Situat, ca cetăţean, fără şovăire în coloana de sprijin a forţelor progresiste, Al. Philippide simte nevoia de a contribui la înnoirea spiritului public, la deşteptarea şi întreţinerea în straturi tot mai largi, în masse, a dragostei pentru marile valori ale scrisului universal. Aportul său la constituirea culturii democratice s-a desfăşurat cu un zel modest şi continuu, diversificîndu-se, îmbrăţi-şînd mai multe domenii, iar, în ultimii ani, îndreptîndu-se direct spre difuzarea şi consolidarea principiilor artei şi literaturii legate de popor, mobilizate la lupta pentru construirea socialismului. Munca sistematică întreprinsă de eminentul traducător din poezia universală şi-a lărgit aria considerabil, incluzînd opere marcante din literatura rusă şi sovietică. Înscris printre călăuzele cititorilor noştri în poezia unui Puşkin şi Lermontov, ca şi pe continentul „Sufletelor Moarte" ale lui Gogol, el propagă prin versiunile model încredinţate literaturii romîne, prin conferinţe şi articole, mesajul umanismului rus şi sovietic, Apropiindu-se de teoria şi practica realismului socialist, el se manifestă tot mai pronunţat şi ca unul din interpreţii metodei ale cărei principii duc, aşa cum subliniază scriitorul în mai multe rînduri, la lichidarea antagonismului dintre scriitor şi societate, dintre conştiinţa, colectivă şi cea individuală ; care, armonizînd dezideratul actualităţii nemijlocite a artei, al conţinutului ei concret istoric, cu ex:genţele perenităţii, echilibrează raportul dintre-tradiţie şi inovaţie, dintre originalitate şi fidelitatea realistă. Tezele atît de familiare nouă sînt enunţate în ansamblul lor organic, în conexiunea lor logică şi într-o formulare simplă,, accesibilă, uneori chiar voit elementară. (Claritatea şi accesibilitatea, în special a concepţiilor estetice, reprezintă pentru Al. Philippide un imperativ primordial). Incursiunile sale mai susţinute ar putea constitui obiectul unei analize separate, pe care noi, aci, o exemplificăm, într-un articol în care se comentează şi poeziile de reflexie ale lui Mihai Beniuc, caracterul combativ al poeziei în general este considerat ca o expresie a luptei colective pentru socialism, dar şi ca o modalitate aptă să asigure vitalitate versului, să-1 scutească de impasul şi sterilitatea proprie liricii desprinse de viaţă, desumanizate : „Este o luptă constructivă, o luptă îndreptată înspre scopuri luminoase şi paşnice, lupta luminii contra întunericului, a afirmaţiei sănătoase împotriva relativismului maladiv. Avînd drept călăuză învăţătura partidului, drept principiu de lucru reflectarea realităţii, drept metodă metoda, realismului socialist, poezia noastră se îndepărtează tot mai mult de individualismul anarhic, de subiectivismul egocentrist, de adîncirea sterilă în sine însuşi". („Poezia realist socialistă", Luceafărul nr. 13/1960). Meditaţia asupra naturii reflectării artistice pune în evidenţă, o înţelegere largă a acestei trăsături constitutive a realismului socialist. Obligatorie, decur-gînd din poziţia generală a artistului contemporan, a artistului care, slujind societatea,, slujeşte arta, oglindirea exactă a realităţii nu poate fi concepută ca o înregistrare mecanică a evenimentelor şi relaţiilor curente. Procesul reclamă o reflectare adecvată dar şi individuală, personală : „loţi văd acelaşi lucru, dar fiecare cu alţi ochi : toţi reflectă realitatea socialistă, dar fiecare cu oglinda lui şi nu cu alta. Aceasta e singura originalitate posibilă" (Luceafărul nr. 17/1960). O menţiune deosebită se cuvine preocupării poetului pentru transmiterea lecţiei de realism, de pasiune pentru om şi idealurile lui, şi de înalta măiestrie a marilor scriitori clasici către tinerele generaţii. Valorificînd şi propria experienţă, fără a se referi însă vreodată în mod expres la el însuşi, şi evitînd tonul de pontif, adresîndu-se totdeauna cu. 1G4 pondere, într-un stil judicios, înţelegerii imediate, uneori chiar sub aparenţa bunului simţ, Al. Philippide nu emite sentinţe, ci consemnează rezultate verificate de o practică artistică îndelungă, Aşa de exemplu, în disputa dintre partizanii la fel de exclusivişti ai versului modern şi cei ai versului clasic, decisiv este socotit criteriul conţinutului, dependenţa instrumentaţiei, a mijloacelor artistice, de ideile vehiculate, de orientarea celui ce le selectează : „Dacă această conştiinţă artistică e adîncă, dacă poetul este cinstit faţă de el însuşi şi faţă de materialul bogat şi fecund pe care i-1 oferă realitatea actuală, dacă va lucra fără grabă şi va respinge ispita uşurinţei, a comodităţii şi efortului minim, atunci va putea (talentul fiind, bineînţeles, condiţia iniţială absolut necesară), să compună poezii bune, fie că-şi va alege ca mod de expresie versul regulat, fie că-şi va alege versul liber" (Luceafărul nr. 5/1960). Este remarcabilă stăruinţa în jurul a ceea ce poetul numeşte conştiinţă artistică, în jurul autodisciplinei, al respectului pentru muncă, pentru travaliul artistic în jurul limbajului direct, necomplicat în mod artificial, dar expresiv, în jurul necesităţii artistului de a stăpîni el cuvîntul şi de a nu se lăsa „dirijat de cuvînt", de inspiraţia haotică, de mitul „eficienţei misterioase a hazardului". Fără a subscrie la toate aprecierile particulare, trebuie să reliefăm ca pozitive motivele animatoare, grija autentică pentru dezvoltarea talentelor tinere, coroborată cu încrederea în virtuţiile creatoare ale literaturii contemporane, cu certitudinea în resursele inepuizabile ale vieţii, în perspectivele unei culturi sociale, continuatoare pe o treaptă superioară a monumentalei tradiţii umaniste. Certitudine pe care i-o întăresc istoricele documente referitoare la construcţia comunismului,, ca şi politica Partidului Muncitoresc Romîn, de desăvîrşire a construcţiei socialismului. în obiectivele entuziasmante urmărite de constructorii Comunei — între care pe prim plan. stă deplina înflorire a personalităţii umane —, în eforturile încununate de succes ale partidului nostru de înălţare a conştiinţei socialiste, Al. Philippide vede chezăşia realizării propriilor idealuri : „Această grijă adîncă, permanentă, esenţială, pe care o arată Partidul faţă. de viaţa spirituală a omului în societatea în care se desfăşoară construcţia comunismului străbate tot acest magnific complex de idei, de directive, de sarcini organizatorice precise,, de înalte principii ideologice şi de splendide percepte morale care este Proiectul de program pe care zilele acestea Congresul al XXH-lea îl discută în şedinţele sale. Călăuzindu-se după aceleaşi năzuinţe, Partidul Muncitoresc Romîn se preocupă de formarea conştiinţei socialiste a oamenilor muncii, de educarea lor în vederea înaltelor sarcini ale construcţiei viitorului". (Gazeta literară nr. 32, 1961). îmbrăţişînd deschis cauza întregului popor, asimilînd sensurile realismului socialist, ,ale culturii revoluţionare, Al. Philippide a ieşit din izolarea stoică, aspră cu sine, înţele-gîndu-şi propriul drum, căutat de-a lungul unei vieţi. Cel care a ştiut să spună NU unui regim inuman, răspunde DA, prin toată activitatea sa, socialismului — care garantează, omului dezvoltarea armonioasă, înfăptuirea aspiraţiilor lui cele mai înalte CRONICA LITERARA NICOLAE LABIŞ, „PRIMELE IUBIRI" MATEI CĂLINESCU Pînă la Nicolae Labiş, în poezia romînă nu s-a înregistrat — ca sinteză de artă majoră — mărturia adolescenţei, patetică şi suavă, tandră şi vulcanică, de o gravitate plină de cuceritoare graţie. Vorbind de adolescenţă, aş vrea să fac cîteva precizări preliminare. In cultura europeană, începând din a doua jumătate a veacului al XlX-lea — în Occident, această stare de lucruri s-a perpetuat pînă azi — s-a afirmat puternic idealul adolescenţei : vîrstă tulbure, dominată de revelaţii contradictorii, „criză puberală", perioadă de tranziţie, animată de un spirit aventuros, de pasiunea gratuităţii, de un nonconforimism absolut (deci anarhic), — pe astfel de direcţii se dezvolta interesul pentru adolescenţă. Iată unul din simptomele tipice ale crizei valorilor în societatea burgheză. Mitul adolescenţei traducea aspiraţia unei culturi în declin spre zonele nebuloasei, spre necristalizat şi nediferenţiat, spre ipostazele „critice", confuze, ale conştiinţei; se mărturisea aici, de fapt .dorinţa şi voinţa de a permanentiza, de a generaliza tranzitoriul. Nu se poate însă contesta că, datorită interesului asociat acestei vîrste, o serie de laturi ale psihologiei adolescentului au fost elucidate, deşi dintr-o perspectivă limitativă de multe ori. Apoi|, aş vrea să subliniez că fenomenul, descris doar sumar, în coordonatele lui cele mai generale, nu trebuie privit unilateral. In idealizarea vîrsted adolescentine se poate descifra o latură pozitivă: atracţia către virtualitate, (plenitudinea posibilă pe care maturizarea, 5n condiţiile capitalismului, o distruge cele mai adesea), nostalgia marilor tensiuni şi confruntări interioare, refuzate mai tîrziu, într-o existenţă înăbuşită sub carapacea inerţiei. Nu e mai puţin adevărat însă că, în ansamblul lui, fenomenul este caracteristic pentru acea criză a valorilor de care vorbeam, pentru intrarea culturii burgheze în faza crepusculară. Cînd spun despre Labiş că este un poet oare aduce în literatura romînă mărturia adolescenţei, atribui acestui concept alte semnificaţii, proprii timpului nostru, concepţiei noastre comuniste despre lume. Cu atît mai mult cu cît poetul şi-a trăit adolescenţa în anii grandiosului efort de construcţie socialistă a ţării, ai radicalelor prefaceri în conştiinţa oamenilor, fiind profund şi permanent solicitat de sensurile şi valorile noii lumi pe care-o vedea dezvoltîndu-se în juru-i. Mă gîndesc, în primul rînd, la dominanta entuziasmului lucid, dar tocmai din pricina aceasta înzestrat cu sporită forţă eruptivă: „Sîntem în miezul unui ev aprins, Să-i dam a-nsufleţirii noastre vamă. Cei ce nu ard dezlănţuiţi ca noi, In flăcările noastre se destramă. 106 Nereţinute forţe azi se cer Să se consume-n arderea aceasta. Unui elogiu trîndav şi inform Prefer injuria entuziastă. Viaţa ni se cheamă-n încleştarea Supremei bătălii pe cîmp deschis, Şi-aşa ea ni-i revoltător de scurtă Ca s-o mai dăm pe lene şi plictis. Prieteni, să trăim entuziasmul Ce om făcu din fiecare rob, Şi care azi ne-nsufleţeşte lupta In unica-noleştare de pe glob". (Entuziasm — 3. Era entuziasmului) Adolescenţa nu mai e, la Nicolae Labiş, revoltă împotriva maturităţii, ci pregătire, prefigurare a ei. Curiozitate febrilă, dorinţă de a absorbi, asimila, realitatea în dinamica ei impetuoasă, vitalitate nestăpînită, aspră, dialectică a purităţii, trăire pasionată a ethosului comunist, sînt cîteva din constantele lirismului lui Labiş. Pentru un asemenea temperament, poezia, păstrîndu-şi funcţia de expresie şi de cunoaştere, capătă o funcţie nouă, pregnantă, pe care aş numi-o de autoperfec-ţionare. In numele marilor idealuri pentru înfăptuirea cărora luptă,, poetul se va supune unor necruţătoare examene de conştiinţă, îşi va controla riguros intenţiile şi actele, se va dezice vehement de falsele valori, se va înarma împotriva diferitelor ispite, mai subtile sau mai grosolane. Patosul adolescentului genial care era Labiş nu provine din răscolitoarea căutare a unui sens — el există, i-a fost dat de la început, — ci din efortul de a se realiza interior conform cu acesta. Făcînd o apropiere între Labiş şi Rimbaud — amîndoi aveau o mare vocaţie a intensităţii, a incandescenţei —, vom putea lămuri mai precis şi ceea ce-i desparte, definind astfel mai concludent una din trăsăturile fundamentale ale poetului romîn. Impresionează la Rimbaud forţa tragică şi titanică a revoltei, impulsul de a sfărîma miturile şi convenţiile unei clase crude şi ipocrite — burghezia —, demnitatea virilă şi, aş zice, autoiranică a suferinţei, setea mistuitoare de puritate. „Iluminările" sînt compensaţia imaginativă a damnatului, a celui care trăieşte într-un infern imediat, sufocant. Opera rimbaldiană atestă, pe de altă parte, o dureroasă luptă interioară pentru cucerirea unui ideal pozitiv de viaţă. Pentru Labiş, acest ideal — comunismul — reprezintă nu visata încununare finală a luptei interioare, d doar începutul ei. Etapele autoperfecţionării — într-un paralelism continuu cu înţelegerea vie, fecundă, a istoriei — reclamă celui care vrea să le străbată confruntări cu sine însuşi şi cu lumea de o intensitate maximă. Revolta împotriva a ceea ce e vechi, veşted, inert, meschin şi restrictiv,, — patosul polemic, — capătă noi dimensiuni, subordonîndu-se unui mare patos afirmativ. Aceste fapte odată stabilite, mi se pare semnificativă „evocarea frăţească" pe care Labiş o face „încîlcitului ştrengar Arthur". „Scuture-şi pe bulevarde capitala romînească Galbeni tei şi suie-şi slăvii inegal, semeţ contur, Din vuirea de tramvaie şi din ud pavaj să-ţi crească Evocarea mea frăţească, încîlcit ştrengar, Arthur ! 107 Dar poporul tău şi lumea spulberă murdara crimă De a-ţi fi tîrîtă faima într-al vinurilor fum, Nu absintul, nu bohema, numai patima sublimă, Neastîmpărul tău tragic te-a-nviat aici, acum. Goborît-ai de pe soclul statuilor funerare, Ai pornit sub cerul mare, fluierînd un oîntec viu. Către toţi rînjeşte ştirbă urma smulselor picioare O sfidare, de pe piatra piedestalului pustiu". Personalitatea lui Rimbaud este percepută în această poezie a lui Labiş într-un mod specific care, analizat, poate reliefa unele tendinţe definitorii pentru poetul romîn. Elementul de tragic, de disperare violentă, conţinut în mesajul rimbaldian apare aici estompat (Rimbaud este un „ştrengar", stăpînit doar de un „neastîmpăr tragic"; un om foarte viu, care refuză — chiar postum — încremenirea statuară, un om'care sfidează ritualurile şi convenţiile etc.). Sentimentul de congenialitate al lui Labiş selectează aşadar, din mărturia lirică a marelui Arthur, ceea ce e compatibil cu o viziune stenică,, optimistă (un optimism violent şi aspru, nu flasc şi mulţumit de sine). Regăsim aici — ca şi în multe alte poezii dominanta entuziasmului de care vorbeam mai înainte, imperativul unei vitalităţi expansive, luminoase şi viguroase. Suferinţa, tristeţea sînt depăşite nu prin negarea simplă, ci prin „sinteză" (folosind ouvmtul într-o accepţie hegeliană). Aş cita, în acest sens, cîteva versuri programatice din aceeaşi „Eră a entuziasmului" : „Noi omenia nu ne-om sărăci-o — Nimic din ce-i uman nu poţi să negi. Şi un entuziasm al întristării Există pentru oamenii întregi. Păstra-ne-vom a inimii comoară — Atîta doar — mai plin vom vieţui; Entuziasm cînd bei un vin de seară, Entuziasm în zori lucizi de zi. Să-ntîmpini primitor melancolia Cînd toamnele ţi-o poartă sub fereşti,, Dar să auzi prin toate primăvara —, Entuziasm — nu vrei să putrezeşti! Pentru comunistul Labiş energiile adolescentine nu se pierdeau în impulsuri anarhice, erau, dimpotrivă, supuse unui principiu de coordonare, care le făcea fertile, eficiente. De aici, acea impresie de împlinire progresivă, de constituire treptată a unui univers spiritual cu funcţii armonizîndu-se una cu alta, pe oare o conferă, in ansamblul ei, creaţia poetului. Dimensiunea pasională, participarea afectivă directă, puternică, spontaneitatea, se îmbină, la Labiş, cu dezbaterea cerebrală, cu fluxul ideilor. E un echilibru dinamic, viu. In clasificările literare se vorbeşte de „Bildungsroman" (romanul unei formaţii) ; Labiş ne oferă un exemplu pentru ceea ce aş numi „Bildungslyrik", lirismul unei formaţii, al genezei unei personalităţi umane semnifica- 108 iive. Acesta este un efect derivat, — desigur Labiş n-a intenţionat niciodată să-şi înfăţişeze liric perioada de formare, pentru că nu benefiica de o perspectivă largă, •completă asupra ei, atîta vreme cît ea se desfăşura încă. Pentru definirea operei poetului împrejurarea relevată mi se pare totuşi deosebit de importantă. Dialogul eului liric cu lumea avea, în cazul lui Labiş, un sens integrator, cu o marcată funcţie -selectivă-asimilativă. Poezia lui e străbătută continuu de înalta tensiune a descoperirii lumii, cu o receptivitate egală a simţurilor şi gîndirii: „Ce larg mă simt şi lacom şi niciodată plin ! Sorb prin pupile lumea şi-n taină cu auzul, Nepotolit ca-n faţa paharelor de vin Ce-mi scapără-n mustaţă stropi limpezi ca hurmuzul". (Confesiuni, 1) Altădată, poetul are urechile „deschise suav spre infinit" („Clio") sau îşi lipeşte tîmpla „de pîntecul materiei imens / De acest pîntec bîntuit de patimi / Care-mi încing la alb, închipuirea".. („Entuziasm — 1. Ritm iniţial"). Starea lui predilectică e zbuciumul neliniştea creatoare care se autodepăşeşte numai prin ardere „Fiorul" «e cere exprimat fără întîrziere: „Dar vorbe'e-mi murmură: sună-ne-,-ncearcă-ne, Sufletu-şi pîlpîie albe chemări, Ochii îmi ard rotunjiţi peste cearcăne, Inima-şi bate ecoul de zări". (Fior) E frecventă respingerea stării de linişte „preliminară", necesară contemplaţiei. .Aleg dintre multele versuri care ar trebui citate: „Mi-i dat de-aceea-n lume nicicînd să nu fiu ram, Ci alb noian de nour şi linişte să n-am" (Confesiuni, A) Sau această profesiune de credinţă, foarle caracteristică: Nu-i linişte. Spre văile Nirvanii Nu tind. De ce-ntr-al dragostei portic Eu liniştirii să-i ridic litanii Cînd rostul vieţii mele nu-i ridic Cînd mă-nfierbîntă zbuciumarea pură A separării fierului de zgură Şi-a sensului în vorbele ce zic. (Idilă) In rarele momente de oboseală, de apatie, pîlpîie totuşi un dor de nelinişte, «de frămîntare : 1,09 Pentru ce-am plecat, Unde mă-ndrept ? S-au întunecat Sensurile-n piept. Dar o flacără Mă cheamă acolo Sub straturi de nea Şi vreau să treacă Liniştea mea. (Dor) Poezia lui Labiş e a unei permanente lupte interioare. (Lupta spirituală e la fel de aspră, de sîngeroasă, oa bătăliile dintre oameni... spunea Rimbaud odată) — al cărei sens e adevărul, binele, frumosul, într-o afirmare dialectică. E concludentă, în această privinţă, mulţimea imaginilor exprimînd încordarea şi arderea patetică în slujba înaltului ideal proletar, mai ales în volumul postum „Lupta cu inerţia", care rămîne marea carte a lui Labiş. Mintea e un „arc" şi ideile nişte „săgeţi" care ţîşnesc vibrând: „M-a înfiorat ades Tot ce gîndurile ţes, Pe al filelor polei, Dansuri repezi, legănate, De pe arcuri înstrunate Săgetarea de idei" (Am iubit) Entuziasmul e o ardere — şi această intuiţie se întrupează,, de asemeni, în' imagini semnificative. E chiar formulat, odată, un adevărat imperativ al combustiei: „Eu inimi cer, cu foc în coşul larg, Cer inimi ca văpaia de cratere-n erupţii, Pornîte-n dăruire, solemne în blestem, Carbonizînd bandiţii, mişeii şi corupţii — Cu patos doar pe ele le consemn". (CHo> — spune Muza Istoriei. Adolescentul a cărui imagine o reconstituim din versurile lui Labiş era un om. esenţialmente deschis; neliniştea — aşa cum o concepea el — era de fapt o ipostază a maximei receptivităţi faţă de lume, o ipostază a cunoaşterii. Ideea implicată în cele mai semnificative poezii ale sale mi se pare aceasta: participarea pasionată e modul optim de apropiere, de încorporare,, de înglobare a realului; Cunoaşterea, nu e contemplaţie pasivă, de o linişte îngheţată, ci salt în mişoarea complexă, fuziune cu ea, verificare a valorilor umane la înalte temperaturi unde, cum spunea! poetul într-un vers, citat mai sus, fierul se separă de zgură. O linişte superioară nu e respinsă, negată de Labiş — un fel de catharsis sau o „ataraxie dinamică". Paul Georgescu are dreptate cînd scrie despre Labiş în prefaţa recentului volum' de opere: „Atingerea unei ataraxii dinamice prin depăşirea pasiunii trăite cu toată intensitatea, confruntarea permanentă şi pasionată cu sine în real ar fi sensul simplificat al poeziei sale majore, sens desprins dincolo de- meandre, pe care nu le mai* 110 înregistrăm aici;, şi realizat de exemplu, în acea admirabilă Marină, la nivelul marii poezii". Zbuciumul interior, — simbolizat, în „Marină", de furtuna dezlănţuită — are un sens genetic, este o patetică geneză, o trecere de la haos la cosmos; alături de ipostaza cunoaşterii, consemnăm şi ideea evoluţiei prin „nelinişte". Mai întîi, mărturia frămîntării,, cînd poetul, „înnegrit la chip ca marea" stă noaptea pe ţărm: „Nemişcat dansam şi-n mine / Ea-n acelaşi trup dansa, / Se sorbea în lungi dulbine, / Ori în trîmbe se-azvîrlea; / Era ruperea barbară / Dinăuntru în afară, / Izbucniri de fum şi sori — / Şi-n tenebrele ceţoase / Cred că faţa-mi lepădase / Linii, curbe şi culori". Apoi, liniştea echilibrului în comunioare cu infinitul, armonioasa limpezire: „Linişte pînă departe; Vîntu-n zori amorţise. Numai semn că-n fund mai arde, Hula de la fund trimise Creţuri galeşe şi lente Cu smereli aparente, Plăci şi suluri de mercur. Soarele creştea din pete Şi din valuri violete Peste pacea dimprejur. Cineva-mi spunea: «In lume Echilibru-i neclintit — Fericite-aceste spume Impăcate-n infinit, Fericiţi şi noi, în timp înecaţi şi-n Olimp — Sufletul limpede, cugetul clar... Marea respiră precum ar dormi Calmă, puternică-n zorii de zi... «Et quelle paix semble se concevoir !» Şi ce pace pare a se zămisli I" * Apărut în toamna lui 1956, cînd Labiş nu împlinise încă 21 de ani, volumul de debut „Primele iubiri" (în care erau incluse şi poezii mai vechi, scrise cu cîţiva ani în urmă), oferea o selecţie reprezentativă din versurile abundent risipite în publicaţii. Talentul precoce al poetului se afla în plină febră a căutărilor creatoare. Vara şi toamna anului 1956 au constituit pentru Labiş o perioadă uimitor de fecundă, în care au fost concepute şi elaborate majoritatea poeziilor sale postume, adunate sub titlul „Lupta cu inerţia" (căci, după cum se ştie, poetul a fost răpus de un accident tragic şi absurd, la 22 decembrie 1956). In momentul apariţiei sale, deci, volumul „Primele iubiri" reprezenta pentru Labiş o fază a creaţiei deja depăşită. Nu spun aceasta spre a impieta în vreun fel asupra valorii cărţii lui de debut, ci spre a sugera rapiditatea spectaculară a evoluţiei poetului, ale cărei linii, desenate puternic şi nervos, s-au frînt brusc. 111 „Primele iubiri" rămîne un volum de poezie străbătut de un suflu proaspăt, original — deşi patosul profund, cu implicaţii filozofice, din „Lupta cu inerţia" se face simţit doar pe alocuri, deşi stîngăciile şi naivităţile se înregistrează din cînd în cînd. Oricum, în liniile principale, profilul poetului se conturase de pe atunci. Volumul de debut al lui Labiş urmăreşte, în arhitectonica sa, reconstituirea unei biografii spirituale în etapele ei esenţiale (de aici poate şi acea destul de frecventă asociere a liricului cu epicul, asupra căreia voi* reveni). E evocată copilăria la ţară, in familiaritatea pădurilor seculare şi a munţilor de „cremene neagră", străbătuţi de pîraie limpezi, cu „apă de cleştar şi de stele". Poezia e descoperită prin contactul direct cu folclorul („Bătăile versului am prins a deprinde / Nu din cărţi, ci din horă, din danţ. / Rimele, din bocete şi colinde, / Din doinele seara cîntate pe şanţ". — „începutul"). Seninătatea zilelor copilăriei o întunecă însă realitatea teribilă a războiului. Tatăl pleacă pe front „în marşul surd, de chin". Aşteptarea dureroasă a celor rămaşi e figurată simbolic (dar cu notaţii concrete!) : o iarnă cu zări sticloase, cu nămeţi uriaşi, în care un zurgălău răsună stingher prin aerul îngheţat („Zurgălăul"). Războiul se termină, tatăl se întoarce acasă, „mai slab la faţă şi schimbat" („In ziua neuitată"). Un Ion, simbolizînd ţărănimea oropsită şi suferinţele îndurate de aceasta de pe urma războiului, revenit în satul natal îşi găseşte părinţii şi iubita morţi, iar ogorul arat de obuze, „glia năpădită de schije şi otravă", gemînd „ca o iubită rănită şi bolnavă". („Ion"). Curînd, se abate asupra ţării cumplita secetă, foametea : „Seceta a ucis orice boare de vînt. Soarele s-a topit şi a curs în pămînt. A rămas cerul fierbinte şi gol. Ciuturile scot din fîntînă nămol. Peste păduri tot mai des focuri, focuri, Dansează sălbatice, satanice jocuri". In „Moartea căprioarei" — unul dintre cele mai impresionante poeme ale lui Labiş —e evocat un episod din această perioadă, o „vînătoare a foametei in munţii Carpaţi". Strivită de război, însemnată de spaimă şi de durere, copilăria îşi mai pierde o candoare. Filonul autobiografic se întrepătrunde cu aspectele vieţii politice şi sociale care animă lumea satului după eliberare („Intîlnire cu tractoriştii", „Liliacul timpuriu") Se detaşează figura luminoasă a activistului comunist, exemplu de abnegaţie lucidă de hotărîre şi înaltă demnitate („Prietenul Glad", „Comunistul"). Noul elan constructiv, propriu socialismului biruitor, e consemnat în numeroase versuri de o înaripare juvenilă, frumoasă. Poetul va părăsi apoi „pămîntul împădurit" al copilăriei ,dar acesta nu va fi niciodată dat uitării, îşi va păstra intactă forţa regeneratoare: „Copiii cresc şi unii se despart De cei ce le-au dat viaţă din iubire. Plecările din tine-n alte lumi Să nu le iei nicicînd drept despărţire. Cînd eu greşesc ori mă stropesc noroaie Mă chemi şi eu la tine vin,, tiptil. Şi-n foşnetul luminii din frunzişuri Mă faci din nou nevinovat copil" (Rapsodia pădurii. — încheiere) 112 Aceste versuri mi se par interesante pentru că prin ele poate fi bine caracterizată prima etapă importantă în dezvoltarea personalităţii lui Labiş, premergătoare celei cristalizate în „Lupta cu inerţia". Nostalgia pentru copilărie — vîrstă candori-lor — este strîns legată de dorinţa de puritate. Descifrăm aici, într-o formă specifică, deşi nu încă deplin închegată, acea tendinţă a poetului spre „autocritica etică", acea intransigenţă faţă de sine însuşi, care mai tîrziu avea să capete accente atît de vibrante, de profunde. Poate şi un anume sentiment al „dezrădăcinării" (plecarea din sat, din mediul copilăriei), dar mai mult o înolinaţie romantică temperamentală confereau unui reînoit contact cu natura sensul purificării. II surprindem nu odată pe poetul adolescent făcînd confesiuni pădurii, ca unei surori mai mari şi mai înţelepte („Pădure, sora mea, la tine vin, / La tine vin să-mi spovedesc păcatul"). Această orientare afectivă spontană, această chemare a copilăriei şi naturii, au avut, pentru Lahiş, de la început, o semnificaţie etică — poate indirectă, oricum însă, reală. Diferenţa între stadiul romantismului oarecum naiv şi viziunea majoră de mai tîrziu este considerabilă, ea at est în d un proces de evoluţie interioară (între limite de timp apropiate), de o tulburătoare intensitate. Pe planul modalităţilor de expresie, există în volumul de debut al lui Labiş — de ce n-am spune-o? — o anume înclinare spre retorică (susţinută altfel de un tumult sufletesc autentic). Versul, adesea de o plasticitate remarcabilă, se resimte încă, uneori, de un caracter prea notional, discursiv şi, în unele poezii, tendinţa de a „ilustra" o idee, de a o argumenta dintr-o perspectivă exterioară, duce la rezultate apropiate de schematism. Blestemul adresat cotropitorilor hitlerişti e, ca formulă artistică, mult anterior experienţei argheziene, înrudit mas degrabă cu felul de a versifica al unui Bolintineanu: „Eu vă blestem în numele vieţii / Pe care-o ducem demni şi îndîrjiţi: / Să nu puteţi să rîdeţi ,nici să plîngeţi, / Să nu puteţi urî, să nu iubiţi, / Să n-aveţi inoaipte şi nici zi cu soare, / Să n-auziţi nici să rostiţi cuvînt, / Să duceţi traiul pulberii hoinare / Şi-al nourilor fugăriţi de vînt". Desigur, nu în astfel de exemple trebuie căutat profilul adolescentului excepţional, aşa cum ni-1 înfăţişează mai ales ciclul final al volumului — „Primele iubiri" — sau „Lupta cu inerţia". Orientarea spre romantism — arta marilor contraste, a sugerării vastităţii, a afirmărilor vehemente — exprimă însă una din direcţiile fundamentale ale căutării lui Labiş. Adîncită,, altoită cu moduri expresive mai noi, ea îi va deschide zone de mare fertilitate lirică. O trăsătură comună unora dintre poeziile ce compun „Primele iubiri" este — cum spuneam, în treacăt, mai sus — caracterul lor epic (uneori se poate semnala chiar prezenţa anecdoticului). O atare caracteristică — în linia tradiţiei coşbu-cime — indică o altă direcţie de căutare a poetului, abandonată mai tîrziu. Fără a fi. împotriva combinării liricului cu epicul — o prohibiţie de principiu în acest sens nu poate fi decît absurdă — cred că ea nu convenea temperamentului artistic al lui Labiş, chemat să realizeze mari sinteze lirice contemporane, o poezie filozofică. Rezultatele obţinute de poet în domeniul lirismului de tip baladesc, fără a fi remarcabile, merită totuşi a fi relevate. Ele vădesc în Labiş un bun mînuitor al uneltelor poetice şi de pe urma unor asemenea încercări cred că versul lui a •cîştigat în supleţe, în capacitatea de a sugera concretul. Ciclul final — „Primele iubiri" — care dă şi titlul volumului — reprezintă, în autobiografia spirituală a poetului, desprinderea de copilărie şi trecerea propriu-zisă în adolescenţă. Acordurile grave din poeziile de meditaţie cuprinse în „Lupta cu inerţia" se pot identifica aici distinct. E revelaţia puternică, plină de o frumoasă şi limpede frenezie, a dragostei. Totul devine muzică, elan, vibraţie : S — Viaţa Romînească nr. 11 ,113 „Azi sînt îndrăgostit. E-un curcubeu Deasupra lumii sufletului meu. Izvoarele s-au luminat şi sună, Oglinzile ritmîndu-şi-le-n dans, Şi brazii mei vuiesc fără furtună într-un ameţitor, sonor balans; In vii vibrează struguri străvezii — Cristalurile cîntecelor grele — Şi stropi scăpărători de melodii Ca roua nasc în ierburile mele. Eu curg întreg în acest cîntec sfînt; Eu nu mai sînt, e-un cîntec tot ce sînt". Şi, simultan, revelaţia sensului comunist al existenţei, care constituie una din coordonatele esenţiale ale lirismului lui Labiş, şi care-i inspiră unul din cele mai pregnante imnuri închinate partidului din întreaga noastră poezie nouă: „Arde o stea între multele stele, Arde pe ceruri şi pe drapele, Capăt de osie — roşie stea — Oaia trece prin inima mea. Lumea-mi se-nvîrte pe osia dură în anotimpuri de frig şi căldură, Şi cînd furtunile mă bîntuiesc, Cerbii şi vulturii mei o privesc Osia mea-i doar o parte, ştiu bine, Osia mare trece prin mine, Osia mea este numai o parte Din marea osie, fără de moarte. Osia mea nu se fringe nicicînd, Trece prin miezul acestui pămînt, Pe ea, iubito, sînt luminile noastre, Două planete, mărgele albastre". * * Ideile revoluţiei trezesc în conştiinţa adolescentului Labiş un răsunet din ce în ce mai profund. Fire pasionată, animată de mari avînturi romantice, poetul cunoaşte, în perioada elaborării „Luptei cu inerţia", efervescenţa descoperirii lumii din perspectiva comunismului, devenit pentru el realitate interioară intensă, dimensiune a existenţei. Paralel cu acest proces de asimilare spirituală a sensurilor revoluţiei, poeziile ce alcătuiesc „Lupta cu inerţia" vădesc şi efortul spre sinteza unor modalităţi de artă poetică în stare să comunice generoasa ardere internă a poetului. Atenţia lui Labiş se va îndrepta spre transpunerea plasticizată a mişcării ideilor, spre închegarea unor viziuni şi simboluri contemporane, părăsind definitiv zonele de interferenţă ale liricului ou epicul. Arta lui va străbate, aşadar, un proces semnificativ de esenţiailtoare. E adevărat, poetul nu ajunsese să se elibereze încă de unele influenţe — dar această problemă, în cazul lui Labiş, merită o discuţie mai atentă. Se pot identifica, în „Lupta cu inerţia", în afară de ecourile frecvente şi distincte din Eminescu, altele din Arghezi, Bacovia, Beniuc, ori din mari poeţi străini ca Baudelaire, Rimbaud sau Esenin. Astfel de influenţe nu apar însă ca rezultate ale 114 capacităţii mimetice, ale uşurinţei de a se adapta unor modele poetice diverse (cum se întîmplă de atîtea ori) — ci ele exprimă sensurile unor sincere căutări. Sînt influenţe nu primite de un talent pasiv şi elastic, ci selectate de un talent activ, care se defineşte şi pe această cale. Oricît de ciudat ar părea, nici atunci cînd e influenţat de alţii, Labiş nu încetează de a crea, descoperind, cu fervoarea proprie adolescenţei, alte universuri poetice pe care caută să şi le asimileze, să şi le facă proprii; un asemenea proces de asimilare implică, în mod necesar, funcţiile şi tensiunile actului de creaţie. Pe de altă parte influenţele, odată asimilate, îl ajută pe poet să-şi fructifice virtualităţi pe oare le ignora şi care-i conturează, în cele din urmă, mai distinct individualitatea artistică. Sunetele şi accentele amintind de alţi poeţi nu pot fi considerate ca deficienţe (semne ale unui potenţial creator scăzut), — ele păstrează totdeauna ceva emoţionant, exprimă contactul viu şi fecund aî adolescentului cu lumea valorilor. Formula care e, desigur, o aproximaţie, a „lirismului unei formaţii", se verifică şi în această împrejurare. Sensul final al unei astfel de operaţii de selectare a influenţelor, de experimentare a unor modalităţi şi tonalităţi lirice diferite, este tendinţa şi chiar voinţa spre sinteză. Labiş se situează, inconştient dar şi conştient, în continuitatea unor mari fluxuri de poezie. Ambiţia puerilă de a fi „unic", de o originalitate absolută (în ultimă instanţă formală) nu a avut-o niciodată. Spuneam că „Primele iubiri" reprezintă, în esenţă, o autobiografie lirică. Filonul autobiografic se prelungeşte şi în „Lupta. cu inerţia", dar unghiul din care e privit se schimbă radical. Locul evocării îl ia acum confruntarea propriei existenţe cu lumea prezentului; locul expunerii lirico-epice îl ia confesiunea plină de dramatism. Domină — mărturia autobiografică ne fiind părăsită — tensiunile luptei interioare pentru autoperfecţionare. Dacă în volumul „Primele iubiri" despărţirea de copilărie se realizase incomplet (nu numai pe planul conştiinţei ,dar şi pe acela al sensibilităţii, înclinată să reconstituie lumea pădurilor natale, a munţilor şi rîurilor, în spiritul unei viziuni romantice şi într-un fel rousseau-iste, corectată însă de voinţa unui lirism „obiectiv" şi epic), — în „Lupta cu inerţia" întoarcerile spre copilărie sînt mult mai rare şi înţelegerea — detaşată acum — a acestei vîrste capătă o adîncime nouă. Visul naturist rămîne doar ca o umbră palidă în tumultoasa confundare cu timpul revoluţionar: „Timpul în preajmă-ne-şi zornăie clipele — Iată-ne inima — focuri teribile — încă puţin şi irump Lavele-i — aur şi plumb. Timpul ne umple în grabă pocalele, Mintea-ne-şi scapără spada şi zalele, — Iată, ne cheamă-n curînd Clopot ori glas răsunînd. Pentru bărbăteasca goană A puterii din artere Să dansăm, prieteni, dansul De învîrtejiri severe, Pentru bărbăţia minţii Să pornim un dans sub stele, Să sclipească-n raze zimţii Şi cupola frunţii mele". (Entuziasm — 5. Dans ritual). 115 Copilăria care „a , căpătat linii aspre înainte de vreme" şi care, „s-a-nălţat speriată", în poienele aprinse de exploziile războiului, dar în jurul căreia se concentra totuşi o atmosferă de farmec imaginativ, va rămîne un simbol al purităţii (ca in confruntarea „Omului comun" cu propria sa copilărie, care îl acuză cu trufaşă inflexibilitate). Vîrstă infantilă e un mănunchi de posibilităţi dăruite, odată ca un impuls iniţial spre frumos, adevăr, perfecţiune. Aceste posibilităţi — într-o viaţă în care se cedează ispitelor inerţiei — sînt pierdute, ratate. „Omul corr.un" trebuie să răspundă în faţa propriei sale copilării. Trecerea de la iniţiala retrăire nostalgică a unei epoci de comuniune simplă cu firescul — atitudine constatată în „Primele iubiri" — la tratarea simbolică a copilăriei, într-o viziune etică, indică limpede calea pe care se dezvoltase talentul lui Labiş. Acum reamintirea „locurilor şi întîmplărilor" din Moldova anilor fragezi face loc gravelor dezbateri în care ideile sînt trăite ca nişle realităţi intime, în dialectica lor simultaneitate. O nepotolită sete de cunoaştere îl consumă pe poet, care se lasă „purtat de focul aprins sub placa frunţii/Ca nourii ce se lasă purtaţi de vijelii". Exuberanţă vitală, participare, tendinţă de a sparge limitele eului şi de a comunica direct cu „lumea dinafară", unduire de mari vîlvătăi („Vedeai tălăzuind, ca mări de pară, / Prin crăpătură, lumea din afară / Şi ai sărit, încins de-nfrigurare / In primul tău botez şi scăldătoare" — „Momente biografice", 5), mobilitate intelectuală în sensul bun al cuvîntului (mereu, „pe-arginturile minţii tresaltă întrebări"), sînt dimensiuni caracteristice universului creat de Labiş. Poetul — „nărăvitul lacom la idei" — îşi pune acum marile probleme filozofice, în termeni eminescieni adeseori, dar mutaţi într-un context spiritual nou (geneza, materia, mişcarea evolutivă, sensul istoriei etc.). Ar fi interesant de urmărit cum se concretizează în poezia lui Labiş o intuiţie dinamică a lumii, a materiei. Se observă destul de frecvent —pe această linie — transferurile dintre organic şi inorganic, încercînd să sugereze întrepătrunderea universală, plasticitatea existenţei. In poezia lui Labiş se pot auzi aştrii care „aleargă huruind vital" („Ritm iniţial"),, viaţa poate deveni „fontă fiartă", chinurile pot fi „mineralizate" („Entuziasmul erelor"). Răsăritul soarelui are ceva din misterul biologic: „Te naşti din plasma zării cu limpezimi de-albuş"... sau „Cînd urci, adapi pămîntul cu sîngele-ţi ceresc". In versurile filozofice ale lui Labiş regăsim mereu, prezenţă difuză dar puternică „laborioasa viaţă fără moarte", care se „distilează din arbori şi pămînt" („Idilă"). Esenţială pentru perioada de creaţie pe care-o acoperă „Lupta cu inerţia" este, cum am mai arătat, adeziunea pasionată la valorile ethosului comunist. Orientarea deschisă spre etic constituie, în poezia noastră realist-socialistă, un fenomen mai larg şi plin de semnificaţii. In ofensiva complexă şi dificilă, începută o dată cu instaurarea orîndulrii fără expldatare, pentru formarea şi întărirea conştiinţei socialiste, pentru eliminarea oricăror rămăşiţe ale vechiului în mentalitatea oamenilor, era firesc şi necesar totodată ca poezia să intervină eficient, înfăţişînd, cu mijloacele ei specifice, acele valori superioare spre realizarea cărora tindem. Mărturia lirică a etapelor acestei ofensive victorioase se conturează de pe acum ca deosebit de interesantă. Nota distinctivă a lui Labiş provine din faptul că, în înfăţişarea poetică a problematicii etice socialiste, el adoptă unghiul de vedere al tînărului care se formează, ca personalitate umană şi artistică, în climatul stimulator al vremii noastre, şi care se străduieşte să trăiască sensurile majore ale epocii cît mai nobil şi mal reprezentativ. Implicat intim în realitatea dezbaterii, a înfruntării noului cu vechiul, poetul nu-şi va economisi resursele şi în scrisul său vom întîlni toate atributele vîrstei sale, de la dăruirea entuziastă pînă la ura violentă, necruţătoare faţă de forţele opuse mersului înainte al societăţii. 116 Imperativul etic al luptei se desluşeşte limpede în poezia lui Labiş. E o luptă dură, pe două planuri, care deşi distincte, uneori se întrepătrund : pe plan social, împotriva duşmanilor -orînduirii socialiste, a celor care caută să frâneze impetuoasa desfăşurare a revoluţiei, şi pe plan interior, împotriva influenţelor şi reminiscenţelor mentalităţii crepusculare proprii vechiului. Una din principalele torţe care trebuie combătute, obiectiv şi subiectiv, este, pentru Labiş, inerţia, — monstru polimorf al stagnării, al vinovatei pasivităţi, opus acelui vis al fericirii, al omului integral, care străbate versurile sale. E vorba de un vis lucid în care e conţinută şi certitudinea îndeplinirii lui prin comunism. Partidul veghează „zborul pe marele istoriei talaz" al poporului eliberat, care a cucerit dimensiunea viitorului. „Noi pentru viitor ne pregătim, / Şi-1 populăm pe solul fericirii, / Cu braţele-ncordate să-1 săpăm / Şi să-1 udăm cu ploile gîndirii". Dar această fericire nu e o stare simplă — o beatitudine statică şi amorfă — ci are complexitatea dinamică a unui proces de creaţie continuu, presupune eforiul spre o armonie tot mai aproape de perfecţiune, în care omenescul să se regăsească în sinteze mereu mai bogate. Tentaculele inerţiei — reprezentînd rezistenţa vechiului în faţa ofensivei noului — încearcă să stranguleze iniţiativa, să paralizeze impulsul firesc al omului de a fi activ, injectînd otrava nepăsării. Tonul condamnărilor pe care le pronunţă Labiş" împotriva celor care s-au lăsat cuprinşi de inerţie aminteşte de Eminescu din satire, prin vehemenţa polemică directă : „V-aţi furişat spre margini din cîmpul de bătaie Cu poala pelerinei adusă pe obraz. V-a închircit şi braţul, şi spada nu mai taie Şi beţi al nepăsării înşelător extaz. Nimic nu mai agită nervurile acestei Făpturi care-n grăsime v-a-nmugurit anost; Zac gîngavele gînduri în pluşurile ţestei Şi-a căpătat albeaţă cristalul ce-a mai fost. — Este oribil. Mila tresare doar o clipă Şi îmi trimite-n faţă palorile ei moi Cînd în adînc, slăbită şi rar, aud cum ţipă Viaţa ce se-neacă încet, încet în voi". („Pierderile") Este, de fapt, o viziune a infernului (pierderea omenescului, a puterii de a năzui şi crea). „împleticit în alge de lene şi de vin", poetul mărturiseşte a fi trecut şi el odată „acest infern". Dealtfel, un poem neterminat, „Intima comedie", intenţiona să descrie o coborîre a poetului în sine-însuşi, în „infernul inimii", împărţit, ca şi cel dantesc, în cercuri. Trebuia să fi fost, după cîte ne putem da seama, relatarea alegorică a unei lupte interioare între forţele conştiinţei şi cele ale inerţiei (de o parte Raţiunea, care-i lămureşte poetului „corul părinţilor, corul oamenilor şi glasul Epocii", de altă parte beţia, dezordinea etc.). Din poem Labiş a scris prea puţin, dar reconstituirea posibilă a ansamblului, aşa cum îl va fi conceput autorul, e ilustrativă pentru ideea — care revine de multe ori — a confruntării interioare necesare. Rătăcirii în „cercul viciilor groase" îi pune capăt Epoca: „In adîncu-ţi nepătruns / Şi aici te-am ajuns, / Peste lumea-ţi mă-nfurtun / agitînd surd ecou, / Ca pe fruntea ta să-mi pun / Sărutarea mea din nou, / Şi din nou să îmi simţi / Rana buzelor fierbinţi." O pregnantă diatribă la adresa inerţiei va rosti, într-o poezie definitorie pentru personalitatea lui Labiş, „Clio". Colosul ursuz care „întinde moarte 1,17 creste" nu e o fatalitate, căci „Născută-n oameni forja regenerării este / Menită să-i detune neschimbătorul trup". Spiritul înnoitor al contemporaneităţii socialiste nu va triumfa însă deplm decît după ce va străpunge „Balcanii inerţiei", care au „rădăcini înflpte-n trecut" (calificarea politică a inerţiei nu lasă loc pentru mcmn echivoc) : „Chiar dacă înnoirea e sensul vremii tale, Impurpurată-n steaguri pe leniniste oşti — Cu rădăcini înfipte-n trecut, mai stau în cale Balcanii inerţiei pe care îi cunoşti. Nu tu o vei surpa-o, dar de-nnoire dornic Să fugi de-al nepăsării somn moleşit şi calm. Fii picurul de apă ce sfredelind statornic Străbate roca dură şî-ncheagă ţurţur alb". O altă ilustrare, de astă dată a formelor specifice pe care le îmbracă lupta cu inerţia, o oferă poemul amplu, din păcate neterminat, „Omul comun". E o relatare a eliberării de inerţie (mediocritate, tînjeală vagă, laşitate drapată în prudenţă etc.) prin integrarea conştientă în mişcarea vieţii şi a istoriei. Puterea regeneratoare a idealului comunist îşi află aici o expresie concludentă. Transformarea „Omului comun", depăşirea dilemei iniţiale şi descoperirea sensului nobil al unei existenţe dedicate revoluţiei, atingerea treptei superioare a înţelegerii, sînt consemnate de poet cu elanul şi fervoarea ce-i sînt caracteristice. Simbolica poemului nu face loc generalizării rigide, dar dialectica ideilor morale, adesea foarte acută, e transpusă uneori în rostogoliri de abstracţiuni nude şi neemoţionante. Un anume retorism, fără acoperire în aur poetic, constatat în „Primele iubiri", se întîlneşte şi în volumul „Lupta cu inerţia" (probabil că poetul, dacă ar fi avut posibilitatea să-şi revadă textele, ar fi eliminat unele pasaje grandilocvente, unele exagerări pe linia lirismului conceptual, care nu trebuie confundat cu lirismul de idei aşa cum însuşi Labiş îl reprezintă strălucit în cele mai bune versuri ale sale). In „Lupta cu inerţia" nu este înfăţişată numai dezbaterea lăuntrică furtunoasă ci şi termenul ei final — înţelegerea, deplina conştiinţă a responsabilităţii. Patosul se află, astfel, înălţat pe o treaptă foarte înaltă. înverşunarea dintr-o poezie ca „Manifest" era posibilă numai printr-o identificare a conştiinţei poetului cu sensurile cele mai înaintate ale epocii : „Astăzi mi-s nervii mai tari ca oricînd, Totuşi revin amintirile în forfotă brună, Cuvintele toate se zbuciumă-n mine, arzînd, Şi mă simt mai aproape de oameni şi mai împreună. Ştiu, sînt duşmani ce doresc să aducă o zi Cînd să se-ntoarcă din iad asasinii, stăpînii. Dar eu strig nu, şi-aş striga acest nu chiar de-ar fi Să-mi zbor cu-acest nu laolaltă spre ceruri plămînii. Şi n-au să se-ntoarcă, şi-n van li-î dorinţa şi larma, Acesta e-al meu şi al vremii profund înţeles..." Ar putea fi citate şi alte exemple în legătură cu ceea ce aş numi puterea de identificare lirică vădită de Labiş. Tumultul mulţimilor „cu priviri electrice", cînd „pieţele par mări care învie", îl face pe poet să vibreze adînc, pînă la confundarea ■cu marele eu colectiv. Această identificare — experienţă capitală — e, în acelaşi timp, autodepăşire: 118 ,,Mi-i gîndul clar. Măruntele porniri, Problemele de-o za au fost cojite — Rămîne-un miez atotcuprinzător Sclipind oglinzi de ape liniştite". Schimbările structurale aduse de revoluţie îi apar poetului, răsfrînte in oglinzile interioare, ca o nouă, măreaţă geneză : „Şi haosul acela a-nceput Să-şi mişte nepreoisele conture, A început în el a se fixa Organizarea liniilor pure. Se măcinau vechi legi şi se surpau, Şi izvorau elanuri uriaşe"... („Bilanţ") * * * Personalitatea poetică a lui Nicolae Labiş n-a putut atinge, în dezvoltarea ei impetuoasă, stadiul deplinei împliniri. Mort ia 21 de ani, în plină febră creatoare, poetul rămîne pentru noi — aşa cum îi recompunem din versurile sale imaginea — adolescentul genial, frate spiritual cu iluminatul vagabond Rimbaud; adolescentul care-şi pune patetic marile probleme şi care se dăruieşte idealului oomunist; adolescentul bîntuit de aprige lupte interioare din care iese mai puternic, mai demn şi mai pur, inflexibil în afirmarea năzuinţelor sale. Opera pe care a izbutit s-o dea, în decursul puţinilor ani de activitate creatoare, îi asigură iui Labiş locul său în istoria poeziei romîneşti. El poate fi considerat — cum am mai spus •— primul nostru poet al adolescenţei care a reuşit să comunice într-o viziune originală şi adîncă;, frământările, aspiraţiile şi arzătoarele entuziasme ale acestei vîrste. In poezia noastră nouă, apariţia lui Labiş reprezintă un fenomen, dacă nu previzibil în caracteristicile lui individuale, — deosebit de semnificativ. Prin opera lui, tînără generaţie de poeţi, dezvoltaţi exclusiv în perioada de după eliberare, în condiţiile însufleţitoare ale construcţiei socialismului, s-a afirmat puternic. Căci Labiş este, în primul rînd, poetul unei generaţii. Al unei generaţii animate de la început de marile idei comuniste, pasionată de nou, plină de curajoase avînturi, care şi-a făcut intrarea în literatură sub semnul patosului revoluţionar şi entuziasmului neînfrînt. O atare împrejurare poate explica, în bună măsură, caracterul deschis al liricii sale. Căci, Fiind solidar cu epoca sa, într-o profundă comunitate de idei şi tendinţe cu ea(, Labiş a fost scutit de rătăcirile subiective şi de crispările sterile. El nu-şi explorează interioritatea decît ca s-o comunice şi, într-un anume fel, s-o depăşească, prin descoperirea unui substrat comun: „înti-mele-rni spirale tnudindu-mă le sui, / Cu oarbă lăcomie mă cercetez pe mine, / Şi vă aud, şi vouă tot sufletu-mi descui, / Şi slnt aici ca să vă ştiu mai bine". („Intima comedie"). Opera lui Labiş este astăzi foarte vie şi interesul faţă de ea înregistrează o firească şi neîntreruptă creştere. Acest tînăr poet, integrat organic circuitului de valori al literaturii noastre realist-socialiste, constituie pentru cei din generaţia sa — care se afirmă puternic — un stimulent şi totodată un exemplu. Drumurile începute de Labiş au fost şi sînt continuate de alţii, destinul postum al creaţiei sale se anunţă bogat în consecinţe. TEORIE Şl CRITICA LUPTA NOULUI CU VECHIUL M1HA1 BEN1UC Dintre conflictele care străbat şi frămîntă viaţa în societate a omului, cel mai caracteristic este şi rămîne lupta, lentă sau violentă, între vechi şi nou. De totdeauna această luptă, înăuntrul grupurilor sociale, şi între ele, a fost un factor determinant în transformarea, modelarea şi propăşirea, în sensul unor forme de viaţă superioare, a raporturilor umane. Vechile mitologii, lupta lui Apolon cu şarpele Piton, conflictul dintre Amon şi Aton în Egipt, ciocnirea dintre Oedip 'şi destin, nu-s altceva decît reflectarea unor mari frămîntări omeneşti, care au durat poate cîte-o dată secole de-a rîndul şi în care totdeauna, pînă la urmă, o formă de viaţă nouă ivită, şovăielnică poate la început, dar necesară istoric şi social, a ajuns învingătoare. Cîte-o dată forma veche n-a dispărut, ci s-a adaptat, schimbîndu-şi esenţa şi a coexistat în cadrele mai cuprinzătoarei şi mai viabilei forme noi. Căci deşi noul prin firea lui nu este conciliant, decît faţă de ceea ce :se dovedeşte inevitabil necesar, totuşi vechiul este destul de rezistent, cu rădăcini adînci^ capabil în înfăţişări schimbate să-şi cucerească poziţii lîngă nou şi să-ncerce, nu o dată, prin experienţă, abilitate şi. viclenie, să-1 domine. Drama omenească, şi comedia umană în ultimă instanţă, nu este decît această perpetuă luptă a noului cu vechiul. Iar conflictele care nu au nimic'din miezul acesta de ciocnire a vechiului cu noul sînt neesenţiale, iar reflectarea lor în conştiinţa oamenilor nu are durată. Oedip din concepţia clasicilor greci este revolta omului împotriva implacabilelor hotărîri ale sorţii, neacceptarea jugului zeilor, scuturarea lanţurilor de fier ale tiraniei religiei, ceea ce n-ar fi fost de conceput în timpurile homerice, cînd zeii sînt indiscutabil stăpîni, iar omul o jucărie supusă voinţei lor. De fapt e vorba de sfîrşitul zeilor, de începutul unor timpuri în care socratismul, platonismul şi aristotelismul împing tot mai mult omul ca om în mijlocul arenei sociale, deşi vor mai trebui secole încă pînă ce. acest om. va înţelege bunăoară că şi sclavul e om. Ank-Aton, faraonul reformator, pune în faţa preoţilor vechiului cult al lui Amon,. zeul ascuns, pe Aton, soarele, zeul-lumină, adică exact ceea ce se vede. Rezultatul reformei este o indiscutabilă democratizare a vieţii, în ciuda faptului că mai tîrziu vechea clasă tiranică îşi recucereşte în mare parte poziţiile pierdute şi că urmaşul lui Ank-Aton, faraonul Tut-Ank-Aton, trebuie să-şi renege înaintaşul, să se lapede de noua credinţă şi să adopte numele de Tut-Ank-Amon, cum este el cunoscut în istorie. Dar ceea ce s-a cîşti-gat de către mase populare mai largi, un mai mare acces la bunurile vieţii şi culturii,, rămîne cîştigat, iar temuţii sacerdoţi, deţinătorii cu exclusivitate ai cheilor adevărului, n-au mai putut să devină ce-au fost dintru începuturi. Aceste străvechi ciocniri de forţe omeneşti, adumbrite de mituri, acoperite de dărî-măturile istoriei, nu ne mai apar în toată claritatea lor ca lupta dintre vechi şi nou, deşi aceasta 'SÎnt ele în fond. Căci dacă azi ne mai impresionează — tocmai prin caracterul lor omenesc, de încleştare pe viaţă şi moarte a vechiului cu noul, ne impresionează. 120 Lupta aceasta între vechi şi nou, însă, o avem subt ochii noştri la nivelul timpului nostru. Ce alta este gigantica profilare pe fundalul istoriei a întrecerii dintre comunism şi capitalism, fie sub forma de întrecere paşnică promovată de primul, ca forţă a noului, fie subt forma de război rece, promovată, cu dorinţa declarată sau nedeclarată de a-1 înfierbînta, de către forţele celui de-al doilea, expresie a vechiului menit să se stingă ? Fireşte că în această uriaşă desfăşurare de forţe opuse sînt anagajate mase omeneşti, popoare, dar în primul rînd clase, cele vechi, exploatatoare, îndîrjindu-se să se menţină într-un echilibru definitiv şubrezit. Cele noi ale proletariatului revoluţionar şi ale aliaţilor săi consolidîndu-şi cuceririle unde au învins sau tinzînd spre victorie acolo unde sînt asuprite. Dar înăuntrul grupurilor angajate de-o parte sau de alta a baricadei sînt indivizii, oamenii propriu-zişi, fiecare cu caracteristicile sale, ori cît ar fi, din punct de vedere colectiv, grupul de eterogen sau de omogen. Aceşti oameni urmăresc ţeluri comune sau diverse, se iubesc, se urăsc, se înţeleg ori se dezaprobă, ajung ia rupturi ' dramatxe sau se unesc în eforturi eroice şi în orice caz se manifestă în diferite conflicte mai făţişe, mai ascunse, mai ascuţite sau mai surde. Dar ori ce-ar face ei, acţiunile lor importante sînt colorate, sînt impregnate, de caracterul luptei sociale prin care se defineşte timpul nostru şi, mai recunoscînd-o, mai nerecunoscînd-o, fiecare ia poziţie şi într-un fel sau altul se angajează pentru vechi sau pentru nou, pentru vechiul şi noul atît de nuanţat într-o lume complexă, de-un ameţitor dinamism, cum este a noastră. Ca scriitor a nu fi conştient de toate acestea înseamnă a nu cunoaşte însăşi temelia pe care se clădeşte opera literară : conflictul social. Iar scriitorul, dacă începe prin a fi om, trebuie să meargă înainte prin a deveni mai om, iar'ca atare nu poate să nu ia poziţie şi să nu se angajeze. Poate să mai existe ici-colo cîte un ins care ca pensionarul lui Vlahuţă lucrează 40 de ani la o caretă de chibrituri sau ca învăţaţii lui Swift umblă să stoarcă aur din excremente. Dar într-o ţară ca a noastră, unde atîtea se fac zi de zi, în industrie, în economia ţării, în viaţa culturală şi unde se petrec aşa de masive schimbări în conştiinţa oamenilor, această izolare prostească într-o muncă fără de rost social este cu desăvîrşire exclusă, afară de cazuri patologice. La noi socialismul, construirea lui cu trudă şi cu entuziasm, este legea vieţii, de la cravata roşie a pionierilor şi pînă la marii constructori de uzine, de la modestul activist dintr-un colţ îndepărtat de ţară pînă la minţile ' conducătoare. Iar socialism înseamnă necontenită apariţie a noului, subt formă nu numai de construcţii, ci şi de probleme grele, în care oamenii au trăsăturile lor, receptivitatea mai mare sau mai mică la nou, complacerea în cuibarele căldicele ale vechiului, energia, dar şi inerţia, cu un cuvînt tot ceea ce poate genera conflictele. Mai există desigur şi aspecte ale luptei de clasă, în întruchipare nouă, există probleme ale generaţiilor, în mod firesc bătrînii tinzînd să conserve ceea ce s-a'realizat, chiar cînd nu face, iar tinerii în mod firesc tinzînd să impună cuceririle lor, chiar cînd ele nu merită, sau să înlăture vechiul, chiar cînd nu e cazul Dar există cazurile reale, de importanţă majoră, unde lupta între vechi şi nou se duce cu consecvenţă, şi dacă exclude violenţa şi contradicţia antagonică, necesită curaj, fermitate, simţ de răspundere, atitudine etică superioară împotriva a tot ceea ce împiedică noul să se realizeze. Lipsa de cunoaştere a acestei stări de lucruri şi mai ales în profunzime a proceselor din conştiinţa oamenilor, poate duce pe scriitor la dulcegărie literară, la zugrăvire cenuşie, la superficialitate. Dar într-o epocă de mare efervescenţă istorică, cînd pe plan internaţional se desfăşoară evenimente de colosală semnificaţie pentru viitorul omenirii iar întreg poporul este angajat revoluţionar într-o radicală transformare a orînduirii vieţii sale din tălpi şi pînă-n creştet, cunoaşterea devine anevoioasă. Iată de ce studierea luptei dintre vechi şi nou pentru scriitorul din ţara noastră este şi trebuie să fie ocupaţie de 121 prim ordin, iată de ce schimbul de experienţă între scriitorii de toate vîrstele, cunoscînd domenii ale vieţii diferite, unii satul, alţii uzina, unii t'neretul, alţii rămăşiţele trecutului bunăoară, este o necesitate vitală. Fără a cunoaşte esenţa luptei dintre vechi şi nou, făi'ă a lua poziţie şi a te angaja pentru adevărurile mari ale timpului nostru, eliberarea muncii de subt exploatare, bunăstarea celor ce muncesc, pacea popoarelor, demnitatea umană, ca să amintesc doar cîteva, nu poţi scrie nici măcar un sonet viabil, dar-mi-te un roman sau o operă dramatică. Acesta este motivul pentru care presa noastră literară dezbate tot mai des în paginile sale problema luptei noului cu vechiul, iar scriitorii, în afară de conversaţiile curente dintre ci pe această temă, se pregătesc de largi schimburi de vedere şi înfruntări şi confruntări de opinii. CARACTERUL SOCIAL AL CONFLICTULUI ETIC -— însemnări despre schiţe— EUGENIA TU DOR în ultima vreme dezbaterile referitoare la schi ,ă s-au concentrat pe bună dreptate asupra conflictului. S-a scris si se scrie despre natura umană a conflictului, despre aspectul său etic, despre „viziunea reportericească" sau idilică a unor scriitori şi despre cum se reflectă toate acestea asupra creaţiei. Este firesc ca atenţia criticii să fie reţinută îndeosebi de problema conflictului, pentru că dimensiunea lui socială determină caracterul actual şi autenticitatea unei schiţe, nuvele sau povestiri, marcînd totodată gradul de cunoaştere şi de stăpînire a datelor realităţii de către scriitor. în ultima vreme în critica literară se relevă pe drept cuvînt faptul că scriitorii întreprind sondaje tot mai frecvente în sfera vieţii morale, că sînt preocupaţi de extragerea semnificaţiilor adînci ale proceselor complexe care au loc în conştiinţa omului nou, constructor al socialismului. Faptul este ecoul firesc pe plan literar al sarcinilor de cinste care revin scriitorilor în actuala etapă istorică, aşa cum o caracteriza tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor : „In această etapă istorică de dezvoltare a societăţii noastre, literaturii ii revine misiunea de mare răspundere de a .contribui prin toată torţa ei de imîurire la formarea .şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la făurirea omului nou, a moralei socialiste, a atitudinii noi ţaţă de muncă fi societate, la înlăturarea din conştiinţa oamenilor a influenţelor ideologiei şi educaţiei burgheze". Tot mai mulţi scriitori tineri se îndreaptă cu precădere spre explorarea conştiinţei omului, domeniu în care se desfăşoară astăzi o luptă decisivă şi complexă între nou şi vechi. Este îmbucurător că întîlnim în paginile volumelor sau ale publicaţiilor tot mai multe schiţe şi povestiri scrise de autori talentaţi cum sînt .N. Ţie, D. R. Popescu, Fănuş Neagu, I. Grigorescu, N. Velea şi alţii, conţinînd idei artistice valoroase, ce se reliefează cu claritate şi pregnanţă din ţesătura faptelor de viaţă prezentate, schiţe şi povestiri cu un •conflict autentic, cu semnificaţii revelatoare pentru etapa actuală a dezvoltării societăţii noastre. Despre natura socială a conflictului, despre concordanţa firească între aspectele morale, etice, dezbătute în diverse schiţe şi povestiri şi profunda lor semnificaţie socială, s-a discutat poate mai puţin. Aspectul acesta al problemei poate îmbrăca forme pe cît •de diferite, pe atît de subtile. De aceea unele precizări sînt necesare încă de la început. Nu este vorba de înţelegerea mecanică a factorului social, ca element al cadrului în care se desfăşoară acţiunea, ci de modul în care scriitorul reţine şi interpretează realitatea în scrierile sale, de atitudinea pe care o adoptă faţă de problemele de viaţă care-1 solicită. Aspectele acestea se oglindesc mai acut în scrierile genului scurt, deoarece aici totul trebuie să fie mai concentrat, mai elocvent, deosebit de revelator — faptele de viaţă, personajele, punctul de vedere al autorului — decît într-o scriere de mari proporţii, unde 123 există posibilităţi diverse de a zugrăvi şi de a îua în dezbatere aspecte diferite din* realitate. Lectura atentă a multor schiţe semnate de autori talentaţi, fie în volume, fie în: publicaţii, ne-a prilejuit repetarea constatării că o schiţă, fie ea cît de plină de subtilităţi sau de simboluri, cuprinzînd o idee nouă, originală, are nevoie de încă ceva pentru; a deveni convingătoare : acel element decisiv este ponderea pe care autorul trebuie s-o acorde elementului specific contemporan, rezonanţa în planul social a ideii artistice,, a simbolului sau imaginii. Simbolul, metafora, nu pot avea valoare dacă nu pun în lumină o realitate morală şi socială bine determinată, dacă nu sînt menite să dezvăluie înţelesurile majore ale vieţii contemporane. Ni se pare, de pildă, că D. R. Popescu, din ce în ce mai stăpîn pe mijloacele sale artistice, aduce în peisajul prozei noastre o notă distinctă şi deosebit de personală, prin. ultima sa povestire. Universul de imagini al prozatorului, iradiază semnificaţii bogate^ iar simbolurile, prezente în „Mări sub pustiuri", includ un sens uman profund. D. R, Popescu revine şi aici asupra unei teme preferate : repudierea fascismului, condamnarea războiului imperialist. Dacă în „Moroiul", povestire mai veche, se urmărea dezvăluirea, necruţătoare a caracterului inuman şi cinic al ofiţerului Toni, ca tip reprezentativ al fascistului, în ultima nuvelă, apărută în „Steaua" nr. S/1962, D. R. Popescu priveşte războiul fascist din unghiul de vedere al unei întregi generaţii, care a dat atîtea jertfe-într-un război absurd. Eroul său este un adolescent angajat în lupta din spatele frontului, un comunist, aflat — în planul vieţii intime —■ la vîrstă elanurilor şi a dragostei-nemărturisite. D. R. Popescu reanimă un univers de o vibrantă umanitate, pe fundalul întunecos al ocupaţiei fasciste. El este un pictor al contrastelor, pe care le colorează, deobicei cu un penel sigur, reliefînd detaliile de atmosferă, de peisaj. Acţiunea povestirii se petrece în ajunul eliberării de către trupele romîne şi sovietice a unui orăşel ocupat de nazişti. Cadrul social este marcat prin elocvente detalii. „Străzile erau pustii. Numai paşi de cizme se auzeau în răstimpuri, cadenţat". Cînd eroul vrea să-şi potolească setea ia o pompă de apă, „sentinelele de la pod zîmbiră. Ştiau că nu e apă". Stăpînirea fascistă a pus o pecete neagră, dezolantă, asupra oraşului care pare pustiu şi strivit. Autorul sugerează această atmosferă apăsătoare prin repetarea şi' îngroşarea detaliului peisagistic : „Străzile erau pustii. Parcă le arsese ciuma. Orăşelul părea mort. Numai grupuri' de nemţi treceau în sus şi în jos, grăbite." Frontul este aproape, iar ocupanţii nu mai au. stăpînirea şi ifosul de pînă atunci : „Paşii le erau cum ţepeni, repeziţi şi inegali". Pe acest fundal se conturează, luminoasă şi clocotitoare, iubirea adolescentină a tînărului ilegalist şi a fetei care 1-a salvat cîndva din mîinile poliţiştilor. Cu cîteva ceasuri înainte de aruncarea în aer a podului, tînărul vrea să-şi mai vadă prietena, căreia nu-i va desvălui secretul vizitei sale. Nu-i va spune nici că o iubeşte. îi aduce în dar ierbarul său, vor discuta despre plante şi vor asculta muzică de Beethoven la aparatul de radio, aflat undeva într-un ungher, ascuns de priviri nedorite. Momentul este de o maximă încordare. Urmărirea nuanţată a sentimentelor eroului, în acest moment decisiv pentru sine şi pentru acţiunea pe care o va îndeplini, este de o mare forţă de sugestie. Dramatismul situaţiei e punctat prin cîteva substanţiale amănunte. în sufletul eroului se zbat şi se împletesc simţăminte contradictorii, dragostea sa de viaţă învinge teama de moarte. Cu naturaleţe, îi fixează prietenei o întîlnire la cinematograf, peste cîteva. zile, crezînd sincer că se va duce, deşi purta ascuns — în gulerul cămăşii — şoricioaică, în eventualitatea că ar fi putut fi prins şi schingiuit de fascişti. Este elocventă discuţia, despre plante şi despre fertilitate pe care tînărul comunist o poartă cu iubita, în ajunul morţii sale. Tinereţea lor refuză tot ce-i pustiu şi împotriva firii. Ea îi povesteşte cum n-a putut să scrie nimic la extemporalul de geografie pentru că tema îi era nesuferită : pustiul Saharei. El îi vorbeşte despre „mările subterane", ce se ascund sub pustiuri. 124 „Dar apa exista şi el chiar citise undeva că existau uriaşe mări de apă sub pustiuri. Numai omul trebuie să le mişte, să scoată la suprafaţă această bogăţie ascunsă şi să refacă vegetaţia, solul". Şi aici ajungem !a simbolul povestirii, care îi dă şi titlul *). Pustiul lăsat în urmă de fascişti, era numai aparent. Dedesubt clocotea mînia şi ura oamenilor, pe care comuniştii le-au canalizat în acţiuni curajoase, menite să grăbească sfîrşitul războiului. Tînărul erou al povestirii este unul dintre aceşti oameni, care au luptat pentru alungarea pustiului. Mesajul povestirii este generos şi clar, ea. înscriindu-se ca o piesă remarcabilă •care omagiază lupta curajoasă a comuniştilor. Imaginea finală, (tînărul este omorit într-un mod stupid şi neşteptat, chiar în clipa în care era sigur că a scăpat, ascuns în hainele unei sperietori de ciori) este revelatoare. Simbolul vorbeşte despre nestinsa dragoste de viaţă a eroului. în clipa cînd moare printr-un joc lugubru al împrejurărilor (nemţii iau sperietoarea drept ţintă) tînărul are viziunea unui belşug de fructe şi legume coapte, o adevărată euforie florală şi horticolă : „Şi văzu crescind verzele în .grădină, verzi, văzu înflorind grădina". Viaţa interioară a eroilor se conturează clar pe coordonate morale precise. Autorul ■dezvăluie esenţa socială a fenomenului, cu implicaţiile lui adînci în conştiinţa personajelor. Se creează astfel un suport firesc al conflictului, care evoluează precis, în limitele unei realităţi autentice. Eroii săi, deşi nu au nume (sînt pur şi simplu el şi ea, cu litere mici) exprimă prin acţiunile, prin sentimentele şi gîndurile lor, dezaprobarea unei generaţii întregi de tineri faţă de un război absurd, aspiraţiile către o viaţă paşnică, în care acţiunea creatoare a omului să se poată dezvolta liber. Conflictul etic al unei schiţe, al unei povestiri, dezbaterea pe teme morale se configurează cu atît mai pregnant cu cît autorul nu uită sau nu neglijează implicaţiile sociaî-istorice ale acestora. Cîteva din • schiţele lui N, Ţie, cuprinse în ultimul său volum, pot fi citate ca •exemplare reuşite ale genului tocmai pentru motivul .că traduc sugestiv o realitate umană contemporană. în schiţa „Ploaia" — apreciată unanim de critica literară — cei doi ute-mişti care amînă data căsătoriei ior, pentru a lupta împotriva unor speculanţi ocupaţi cu vînzarea fainei stricate, în satele înfometate, rămîn în mintea cititorului ca prezenţe umane vii, convingătoare. Acţiunea ior eroică pare cu atît mai nobilă cu cît autorul a ştiut să o arate ca pe un act generos şi dezinteresat. Sfîrşitul tragic al nuvelei ni se pare întru totul verosimil, pentru epoca în care autorul şi-a plasat eroii şi acţiunea. Aici tragismul decurge firesc din desfăşurarea neprevăzută a evenimentelor şi, oricît de neaşteptată ar părea moartea Norei, ea este rezultatul firesc al întregii desfăşurări a naraţiunii. Recrearea acelei atmosfere apăsătoare din zilele secetei, cu spectrul foamei străbătînd satele, paralizînd energiile oamenilor înfometaţi sau determinîndu-i la acţiuni desperate, apare în contrast cu acţiunea îndrăzneaţă şi dezinteresată a utemiştilor, făcînd posibil şi verosimil un deznodămînt dramatic. Am mai putea cita schiţa „Sectorul doi", bucată care vădeşte capacitatea de concentrare a autorului în jurul unei dezbateri interioare complexe, priceperea sa în creionarea precisă a unui caracter, în conturarea exactă a conflictului, ca rezultat al explorării unor probleme de etică izvorite din dialectica firească a vieţii sociale. Există însă unele schiţe ale lui N. Ţie care îţi creiază impresia că autorul a imaginat a priori o problemă, grăbindu-se apoi să-i dea un conţinut uman. De unde senzaţia aceasta de confecţionat, nefinisat şi de fragil în unele povestiri sau schiţe, unde apare un erou preferat al autorului, Bănică? Unii critici, care au ana- * Nu ne putem declara de acord cu autorul anonim al unei note din „Gazeta literară" din 19.X.1962, care afirmă că simbolul este exterior, adiacent povestirii. 125 lizat cartea lui Ţie, printre care Matei Câlinescu în „Gazeta literară", au dat o explicaţie justă fenomenului, apreciind conflictele etice în schiţele „Multe baloane colorate",. „După miezul nopţii" sau „Casa cu numărul 32" ca fiind minore, rezultate dintr-o viziune idilică asupra realităţii. Polemizînd cu Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu aprecia pe drept cuvînt conflictul schiţei „Multe baloane colorate" ca nesemnificativ pentru ilustrarea ideii frumoase de la care a plecat N. Ţie : configurarea caarcterului nou, stenic., al omului nou, al tînărului constructor al socialismului. Revenind la schiţa „Sectorul doi" ni se pare că Motronea e o prezenţă cuceritoare, convingătoare, mai convingătoare decît, Bănică, tocmai pentru că „Sectorul doi" dezbate o-problemă mai complexă şi mai dificilă. E mai veridică biruinţa lui Motronea asupra lui însuşi, cînd este trimis, după o noapte de muncă, să repare cazanul de la cantină şi ne bucură mai mult triumful asupra lui însuşi, decît constatarea că Bănică e un optimist înnăscut, şi că absolut nimic nu-i poate turbura liniştea celor „şapte ore de somn". Pentru că în primul caz Ţie pătrunde mai adine în psihologia personajului, luminînd astfel şi sensul social al problemei, decît în cel de al doilea, unde se menţine mai ales în sfera unor probleme interesante, dar mai mult abstracte, consumate într-un conflict subţire, neveridic. A apărut mai de mult în „Gazeta literară" o schiţă a. lui Fănuş Neagu, prozator de talent ale cărui scrieri se remarcă prin îndrăzneala cu care atacă probleme de viaţă inedite. Schiţa aceasta, intitulată „Drum întins", este izbutită prin interesul şi originalitatea problematicii umane. Autorul alege un procedeu ingenios pentru confruntarea a două moduri de viaţă, a două mentalităţi, punînd faţă în faţă doua etape a!e dezvoltării societăţii noastre. Horia Vadu, eroul schiţei, iese de la închisoare după nouă ani de detenţiune, în 1947, ca paznic pe moşia unui maior, trăsese cu arma în cei trei activişti veniţi să naţionalizeze moşia, şi-i retezase unuia dintre ei un deget. După ispăşirea pedepsei omul visează să se întoarcă mai repede la casa lui, pe cele două pogoane ale sale, situate pe o mlaştină, proprietate care i-a fost dăruită de maior, fostul său stăpîn. Odată eliberat, pare să nu-1 intereseze nimic din ceea ce vede în jur, în afara faptului că vrea să-şi revadă proprietatea. Oferta unui inginer de a lucra pe şantier, interesul acestuia pentru dînsul îl sîcîie şi-1 lasă nepăsător, pînă în momentul cînd descoperă că în acea parte a locului şi peisajul şi oamenii s-au schimbat din temelii. Pe fosta proprietate, pe care o apărase, au năvălit apele unui lac de acumulare, s-a construit o hidrocentrală. Horia Vadu nu mai regăseşte decît „cărarea lui"'care ducea spre eleşteu, înfundată în apele noului lac. O cărare care nu mai duce nicăieri. Simbolul e grăitor, evocînd limitele modului de viaţă al trecutului. Autorul va sugera cu fineţe desprinderea eroului, cu o nuanţă marcată de uimire, din limitele vechii sale forme de existenţă. Şi aici o paranteză. Pare cam artificial un amănunt, care identifică pe inginerul, ce arată un interes deosebit pentru soarta iui Horia Vadu, cu fostul activist căruia acesta din urmă îi retezase degetul, în 1947. Oare sensul major al schiţei, determinarea socială a conflictului, ar fi avut de pierdut dacă inginerul ar fi fost pur şi simplu altcineva, străin de evenimentul petrecut cu nouă ani în urmă ? Oricum, în schiţa amintită conflictul etic apare veridic, pregnant, pentru că autorul a înţeles să meargă la sensul adînc al fenomenului, pentru că el apare ca un ecou firesc al transformărilor sociale din ultimii ani. Se întîmplă uneori că acest pivot al schiţei, conflictul, deviază de la coordonatele realităţii şi apare mai mult abstract, convenţional. Un exemplu îl oferă schiţa „Frumoasa de la ora o" apărută în „Steaua" nr. 5/962, aparţinînd tot lui D. R. Popescu (în treacăt fie zis, n-am priceput pasiunea autorului pentru această oră a zilei. Şi în cealaltă schiţă, mai sus amintită, acţiunea se petrece tot la ora 5 !) Trei pescari ies, pe la sfîrşitul iernii, cu barca în larg să ridice paragatele, înainte de a se lumina de ziuă. li prinde furtuna şi barca se răstoarnă. Timofei, flecarul, obişnuit să trăiască uşor, regretă că a venit pe mare cu pescarii. Denis se teme pentru familia lui, Kiril, cel mai tînăr şi mai curajos din- 126 tre toţi, se gîndeşte cu grijă mai mult ia salvarea tovarăşilor lui, decît la propria-i viaţă. Un foarte bun punct de plecare pentru dezvoltarea unui conflict puternic, cu rezonanţe în planul social al problemei. Ar fi fost interesant de urmărit cum evoluează sentimentele contradictorii ale acestor oameni pradă valurilor, cum învinge în conştiinţa lor sentimentul solidarităţii. De altfel, D. R. Popescu surprinde de obicei Ia eroii săi dezbateri interioare în momente nodale ale existenţei lor. Aici, însă, autorul nu întreprinde o analiză concludentă şi consecventă a sentimentelor eroilor, pierde pe drum ideea răspunderii omului nou, socialist, faţă de tovarăşii săi. Personajul principal este transplantat în planul halucinant al unei naturi dezlănţuite şi sentimentul dominant devine frica. Schiţa pluteşte într-un vag simbolic, autorul urmărind mai ales simţămintele omului paralizat de teama de a nu muri. Conflictul psihologic degenerează treptat într-un fel de studiu al simţămintelor eroului ameninţat de înec. Pentru a arăta determinarea socială a fenomenelor morale abordate în schiţă, nu este nevoie numai de un cadru social pentru că, deşi schiţat, acesta poate'să rămînă exterior conflictului etic, dezbaterii intime a unei problematici umane. în schiţa lui D. R. Popescu „Frumoasa de la ora 5" studiul psihologic pare autonomizat în raport cu determinantele sociale. S-a discutat poate prea mult despre o altă schiţă interesantă, avînd un punct de pornire îndrăzneţ, „100 de nopţi" de Fănuş Neagu. Foarte mulţi critici au respins schiţa, reproşîndu-i autorului aglomerarea unor amănunte de cadru, de atmosferă, care ar determina caracterul anacronic al bucăţii. Nu este tocmai exact. Aceste amănunte există în „100 de nopţi", dar nu numai ele conferă, credem, un, aer vetust schiţei. Nu aceste amănunte de decor sînt esenţiale şi nu numai ele determină caracterul cam melodramatic al conflictului. Nu ne supără atît „pitorescul" exagerat din schiţa amintită (vezi articolul Iui Matei Călinescu din „Gazeta literară") ci faptul că autorul nu a dezvăluit cu suficientă adîncime esenţa socială a fenomenului moral descris aici. Problematica ridicată de autor e deosebit de interesantă şi merită reţinută. Este foarte posibilă existenţa unor tineri intelectuali aşa cum îi. descrie Fănuş Neagu în „100 de nopţi". De ce să nu admitem că mai sînt tineri care duc o viaţă comodă, fără orizont, că există alţii care manifestă dezinteres faţă de problemele esenţiale ale epocii noastre, tineri care se complac într-o vegetare lascivă, la periferia vieţii, petrecîndu-şi timpul liber în tovărăşia unor femei care se plictisesc, ducînd o viaţă bazată pe minciună ? E deci, justificat interesul autorului faţă de asemenea aspecte înapoiate din viaţă şi îndrăzneaţă, încercarea de a le dezbate artistic. Păcat însă că tentativa autorului de a Ie supune unui examen riguros rămîne neîmplinită. Pentru că însuşi fenomenul descris apare unilateral, autorul privind viaţa intimă a eroilor fără suficient ochi critic — această viaţă se petrece parcă undeva într-un cerc închis. Determinarea socială a fenomenelor morale relevate în schiţă — minciuna şi tăinuirea ei — nu apare clar pusă în evidenţă. Dacă autorul ar fi încercat un examen de conştiinţă al eroinei, un sondaj în lumea ei intimă, în loc s-o învăluie într-un aer misterios, desigur conflictul etic al schiţei ar fi căpătat mai mult relief şi adîncime. E firesc ca, neglijînd un asemenea aspect esenţial, conflictul să apară sărac, minor. Neconcludentă e şi atitudinea procurorului Radu Sterian, el fiind singurul reprezentant al unei alte lumi, singura minte lucidă, care ia act de laşitatea Majei, intuind atitudinea ei bazată pe minciună, dar — fascinat de prezenţa fizică a femeii — o priveşte cu indulgenţă şi o absolvă. Rezolvarea este rapidă şi puţin verosimilă. Scriitorul poate înfăţişa oricare conflict, dar cu condicţia să-1 interpreteze, să-î dea un înţeles major, să meargă la esenţa socială a fenomenelor. Altminteri conflictul etic, prolematica umană apar abstracte, minore, lipsite de autenticitate. Despre aspectele negative ale acestui fenomen se poate discuta şi pe marginea schiţelor aparţinînd unor autori debutanţi. 127 Deşi bine intenţionat, urmărind dezbaterea unor fenomene noi (creşterea nivelului de viaţă material şi spiritual al ţărănimii colectiviste) Grigore Beuran, de pildă, în unele schiţe din recentul său volum păcătuieşte printr-o viziune cam simplificatoare asupra realităţii. lntr-o schiţă de genul aceleia care dă titlul volumului („Ochi adînci") autorul a intenţionat să arate influenţa binefăcătoare a colectivului asupra unui brigadier cu apucături individualiste. , Procesul de conştiinţă se consumă însă foarte rapid şi uşor. Şeful de brigadă, cu apucături de mic-proprietar, dă vina pe nevastă şi iese curat şi transformat ca prin minune. Autorul a edulcorat în mod vizibil conflictul schiţei sale. La Ion Arieşanu, într-o schiţă ca „Adio adolescentă", se întîmplă un fenomen similar. Autorul ia în dezbatere o problemă de viaţă interesantă : dragostea unor adolescenţi, curmată brusc de intervenţia unei mame cu o mentalitate învechită. Fata e silită să se căsătorească cu un altul, pierzîndu-şi cîţiva ani de viaţă într-o experienţă tristă. Premizele sînt interesante, dar conflictul se conturează palid, autorul evitînd să arate tocmai implicaţiile morale adînci ale fenomenului. Evitarea sau îndulcirea ciocnirilor dintre nou şi vechi, netezirea asperităţilor, duc inevitabil la schematizarea conflictului etic, la idilism. Să cităm încă un exemplu, din care se poate vedea cu claritate că neglijarea aspectelor concrete ale conflictelor, înlocuirea acestora cu o problematică fictivă, au consecinţe negative. în „Tribuna" (din 4 oct. 1962), Augustin Buzura, un condei nou, dar se pare destul de înzestrat, semnează o schiţă intitulată „Ultima seară". Autorul îşi propune să urmărească zbuciumul sufletesc al unei adolescente, mulgătoare într-o gospodărie colectivă, o fiinţă care suferă din pricina iubitului ei. Cîteva vagi aluzii sînt destinate să creeze un cadru acestei zbateri intime. Aflăm că fata e colectivistă, că a fost propusă să meargă la o şcoală („Astăzi a fost mai emoţionată ca oricînd, aproape că era să las vacile nemulse"). Iubitul se pregăteşte şi el să plece la o şcoală. Dar aici nu e vorba de decorul însuşi al povestirii, care este extrem de sărac, ci de problema umană, ca atare. Din destăinuirile cam stîngace ale fetei nu reţinem o atitudine, o preocupare morală care să arunce o lumină cît de cît clară asupra fizionomiilor eroilor şi a raportului lor ■cu- realitatea nouă. Conflictul e banal şi deci nesemnificativ. Poate că aici îşi plăteşte tributul şi lipsa de experienţă a autorului. Dezbaterile asupra aspectelor etice ale conflictului, ca şi asupra implicaţiilor lui sociale, au o importanţă reală pentru progresul literaturii noastre, desfăşurarea lor în ■continuare impunîndu-se ca o obligaţie permanentă a criticii literare. CRONICA IDEILOR CRIZĂ ŞI CRIMĂ OBSERVAŢIUNI ASUPRA FILOZOFIEI ÎN GERMANIA DE VEST DIETER SCHLEZAK Faptul că societatea burgheză trece printr-o profundă criză socială şi spirituală nu :mai este contestat de multă vreme, nici chiar de către ideologii ' burghezi. Nietzsche a fost primul filozof german al epocii de sfîrşit a burgheziei, care a dat expresie acestei situaţii de criză, încercînd să formuleze în acelaşi timp o reţetă salvatoare în spiritul celui mai pur iraţionalism. El s-a înfăşurat în veşrnîntul celui mai violent „criticism", iar succesul său se datorează formulelor radicale despre „revizuirea tuturor valorilor" şi „apariţia nihilismului european". Iraţionalismul, fetişizarea misticii, distrugerea raţiunii, merg mînă în mînă cu ascuţirea continuă a contradicţiilor sociale. Raţiunea'devine în mod inevitabil duşmanul societăţii burgheze, iar bunul ' simţ o piedică în faţa pretenţiilor ei. Concepţia ştiinţifică marxistă, care a demonstrat încă din secolul trecut necesitatea -pieirii capitalismului, este comparată de către ideologia imperialistă cu Satana, cu răul tuturor relelor. Ideologia capitalismului muribund urăşte raţiunea şi cu atît mai mult raţiunea activă, care militează în sensul necesităţilor istorice. „Cit de mult trebuie să ţii urît Hitler analiza", observă Thomâs Mann în una din renumitele sale lucrări asupra fascismului. „Şi trebuie să recunoaştem *~ adăugă scriitorul — că timp de doisprezece ani fascismul a făcut într-un anumit fel istorie", o „istorie înfăptuită cu ajutorul miturilor reacţionare şi al iraţionalismului celui mai radical". Nu este greşit să denumim fascismul o reacţie a nihilismului, a arbitrariului, aşa cum face Thomas Mann, dar să nu uităm că în ultimă instanţă fascismul a fost o încercare a vechii societăţi de a rămîne ancorată în bătrîneţe, căutînd însă să păstreze aparenţa de tinereţe, pentru ca astfel să-şi amîne cu cîtva timp, cu ajutorul minciunii, a mitului şi în esenţă a crimei — moartea inevitabilă. Nietzsche a ajuns din resentiment faţă de democraţie la glorificarea barbariei şi a vitalismului. Nu cumva este însă barbaria modernă a societăţii burgheze tîrzii doar reversul glorificării morţii şi a filozofiei morţii ? Chiar şi Nietzsche a apreciat tipul criminalului ca reprezentant al omului tare. Acolo unde credinţa într-un sens al vieţii şi istoriei, obligaţiile morale, raţionale şi toate celelalte obligaţii sociale lipsesc, nu mai rămîne decît determinarea biologică dată de natură — resurecţia „bestiei" puternice şi crude. Tipul criminalului este numai unul din reprezentanţii acestui tip uman primitivist. Cel mai important este „supraomul", deşi rămîne de discutat dacă nu sînt ambii unul şi acelaşi lucru, pentru ideologul imperialist. Pentru Nietzsche era clar că „toţi oamenii mari au fost criminali" şi că „...crima este un atribut al măreţiei". Nebunia în definiţia ei cea mai simplă nu înseamnă poate nimic altceva decît a nu vedea lumea aşa cum este, şi a acţiona în consecinţă, deci a face din propriile himere etalonul realităţii. Am amintit cît de important este pentru ideologia imperialistă să creeze mituri şi să fetişizeze realităţile. în anumite împrejurări gînditori burghezi de bună credinţă cad pradă iraţionalismului şi agnosticismului ; gîndirea lor va servi în acest fel în mod inconştient societăţii respective şi scopurilor ei. în ultimul sfert 3 — Viaţa Romînească nr. 11 129 de veac a crescut însă categoria apologeţilor cinici ; în timpul fascismului hitlerist s-a format o categorie specială de ideologi ; ideologii crimei. Această tradiţie — ca multe alte „tradiţii" din vremea nazismului — a fost reînviată în Germania occidentală, doar că noii apologeţi nu mai poartă cămăşi brune ci cizme şi sutane. Ne vom ocupa în cele ce urmează în special de aceşti exponenţi ai clericalismului reacţionar sau de filozofii care au o tangentă conştientă cu ei. Vechiul nihilism fusese considerat încă de fascism ca o „slăbiciune" şi ca nefolositor pentru scopurile sale. Imperialismul are nevoie de o ideologie „robustă", de o nouă „credinţă", acceptată de cît mai mulţi oameni, care să se lasă exploataţi în numele ei. în acelaşi timp trebuie găsită o explicaţie pentru fenomenul de criză şi pentru mizeria morală şi intelectuală a societăţii burgheze din faza ei de descompunere. Pseudoexplicaţia sau mai bine spus mistificarea operată asupra caracteristicilor crizei şi decadenţei culturii burgheze poate fi considerată drept o tendinţă dominantă în arsenalul justificării ideologice directe a imperialismului : „Ameninţarea occidentului" îşi are originea în „tehnicizarea vieţii şi în materialism" (Lexicon filozofic, Stuttgart, 1960). Anticomunismul agresiv îşi face intrarea triumfală în cadrul explicării filozofice a crizei societăţii burgheze, urmărindu-se astfel un dublu scop : amăgirea opiniei publice şi totodată pregătirea psihologică a războiului împotriva statelor socialiste. Concepţia fundamentală a filozofiei oficiale din Germania vestică se învîrteşte mereu în jurul aceleaşi probleme : justificarea războiului şi a bombei atomice prin speculaţii mistico-religioase. Situaţia istorică în care se află astăzi Germania de vest se aseamănă — într-o măsură — cu situaţia ce exista înainte ca Hitler să fi pus mîna pe putere. însă dictatura făţişă şi teroarea au fost compromise în prea mare măsură de Hitler şi din această cauză statul clerical adenauerist mai recurge deocamdată la masca „constituţionalismului". Dar ideologii acestui sistem au şi făcut un pas înainte şi cer dictatura făţişă. Dar şi aici este vorba de pregătirea războiului, „căci războiul modern reclamă activizarea şi mobilizarea chiar şi în sens psihologic — a întregii populaţii", după cum recunoaşte fără înconjur filozoful imperialist Hendrik de Man, pentru a se realiza astfel „degradarea psihicului maselor pînă la treapta din urmă a gîndirii pur afective". (Hendrik de Man : Coborîrea la nivelul masei şi decadenţa culturii, Munchen, 1962). Problema delicată a „morţii ca jertfă creştină" pentru „lumea liberă" este şi mai alambicată ; ea e privită prin prisma „eticii creştine" în lucrările celui mai de seamă filozof clerical, anume H. Thielicke. în „Referatul său fundamental", „Răspunderea creştină în era atomică", susţinut în 1957 la aniversarea C.D.U. în R.F.G., precum şi în lucrarea sa de circumstanţă „Arma atomică şi problema eticii creştine" (Tubingen, 1958) — Thielicke cere prin formula demagogică : „echilibrul forţelor", înarmarea atomică şi războiul rece. Căutînd o justificare „creştină" şi „filozofică", el porneşte de la „interpretarea biblică a istoriei", susţinînd că omul este păcătos — fapt dovedit din plin de păcatul strămoşesc — că el este prin însăşi natura sa rău şi plin de neprevăzut, pur- thid în sine germenul latent al „posibilităţii războiului". („Arma atomică şi problema eticii creştine"). Falsificînd astfel cauzele războiului, el ajunge să postuleze în spiritul lui Adenauer şi al imperialismului german că : „Cei care cer suprimarea bombei atomice nu ţin seama de realitatea omului căzut. Căci lumea acestui om poartă pecetea spaimei şi neîncrederii..." (ibid.). Aşa justifică Thielicke cursa înarmărilor, creînd o „neîncredere între Est şi Vest", prin metoda preferată a ideologilor imperialişti : răstălmăcirea realităţilor care au fost exprimate în note şi declaraţii şi care dovedesc în mod clar că pacea şi coexistenţa alcătuiesc baza politicii generale a statelor socialiste. Punctul de plecare al acestor filozofi imperialişti care au servit aproape fără excepţie pe Hitler cu aceeaşi slugărnicie cu care îl servesc astăzi pe Adenauer — să ne 130 amintim doar de Hans Freyer, unul dintre sociologii de casă ai „Fuhrerului"i sau de Cari Schmitt, juristul de curte al „celui de-al treilea Reich" — este de fiecare dată criza lumii apusene : fireşte că ei nu recunosc adevărata cauză a acestei crize, ocupîn-du-se în primul rînd cu analiza, efectuată deseori cu pătrundere —„a situaţiei omului" (izolat în cadrul capitalismului). Aceasta explică de altfel şi marele succes de. care s-a bucurat în special în păturile mic-burgheze şi în cadrul intelectualilor, teoria lui Heidegger, asupra impersonalului „se" („Man"), asupra „omului mic" despersonalizat şi înstrăinat, sau filozofia lui Jaspers despre „existenţa proprie" sau analize ale „existenţei în masă" în şînul societăţii capitaliste-monopoliste — de timpul aceleia a lui Hans Freyer care afirmă că „existenţa de masă antrenează omul în circuitul unor benzi rulante invizibile, deşi el are iluzia că este liber". Criza occidentului oglindeşte contradicţiile iremediabile, proprii societăţii imperialiste, care „este cuprinsă de la bază şi pînă la vîrful ei de un proces de descompunere inevitabilă, care pătrunde în economia şi administraţia statului, în politică şi în ideologie" (Programul partidului comunist al Uniunii Sovietice, E.P.L.P., p. 24). în dicţionarul filozofic publicat de G. Schischkoff (Stuttgart, 1960), caracteristica principală a „filozofiei europene", prin care trebuie să înţelegem filozofia epocii burgheze din faza ei de disoluţie, este definită prin următoarele cuvinte : „...valoarea ne-sfîrşită pe care a dobîndit-o personalitatea prin doctrina filiaţiunii divine şi libertăţii". Nu este lipsită de interes o paralelă a naţional-socialismului care, pornind şi el de la ideea că personalitatea şi „valorile personalităţii" sînt ameninţate, a ajuns la subminarea şi în cele din urmă la distrugerea completă a democraţiei, instaurînd printre altele un „stat condus de un fiihrer absolut". Atît în concepţia, fascistă hitleristă, programatic anti-umanistă cît şi în varianta clericală nouă, prin cuvîntul „persoană", „personalitate" nu se înţelege masa oamenilor simpli, — deşi uneori se urmăreşte în mod conştient crearea acestei impresii — ci, ca o urmare şi dezvoltare firească a gîndirii antidemocratice şi duşmănoase faţă de popor, de la Schelling pînă la Heidegger, prin personalitate se înţelege „supraomul" (Nietzsche), elita, în vreme ce „marfa de duzină a naturii" (Schopenhauer) este menită doar să facă cu putinţă existenţa acestui om de elită, să-1 sprijine, să-1 servească şi să se lase condusă de el. în lucrarea sa „Theologische Ethik" (apărută în două volume), filozoful clericalist H. Thielicke îşi propune să „demonstreze" incompatibilitatea persoanei omeneşti cu „existenţa naturală", deci cu exisenţa propriu zisă în natură şi societate, postulînd astfel un fel de „existenţă pură" care, practic, înseamnă neantul. Omul poate deci să se simtă pretutindeni ca acasă, fericit şi identic cu sine însuşi, numai în viaţa sa propriu zisă nu. Jonglarea cu cuvîntul „persoană" are un aspect dublu : în primul rînd tinde să justifice fatalismul şi atitudinea de subordonare,. în al doilea rînd să creeze o nouă ordine ierarhică a „spiritelor", un fel de teorie religioasă a elitei : există oameni prin care „vocea lui dumnezeu" vorbeşte mai clar şi mai puternic şi există alţi oameni, în care o găsim numai într-o formă haotică şi lipsită de expresie. Aceştia din urmă trebuie să fie conduşi de cei dintîi, de către elită, care îndeplineşte „voinţa lui dumnezeu". Pe baza acestei teorii idealiste reacţionare despre elită, a început fascismul să distrugă popoare întregi. Ideologia imperialistă predominantă astăzi în Germania occidentală critică unele aspecte ale concepţiei lui Hitler şi Rosenberg, dar de cele mai multe ori este vorba de acele elemente care nu se mai potrivesc cu concepţia „creştină" personalistă. Faptul că teoria elitelor a ajuns să reprezinte astăzi un punct principal al ideologiei imperialiste este demonstrat de mulţimea lucrărilor asupra acestei probleme, apărute în cadrul celor mai diverse curente filozofice. 13.1 Un filozof reacţionar cunoscut spune în această privinţă: „Sociologul trebuie să-şi dea seama că este pierdut dacă se apropie de problema masei şi elitei, care este poate cea mai spinoasă problemă a • structurei lumii actuale, lume cu sensibilitatea efeminată şi maladivă" (F, Karrenberg: Gestalt und Kritik des Westens — „Structura şi critica vestului", Stuttgart, 1959). Mitul omului-elită şi al „adevăratului conducător" nu este altceva decît încercarea de a prezenta contradicţia dintre clasa stăpînitoare („cei puternici") şi masa exploatată („oamenii de toate zilele") ca o lege eternă. Intr-o anumită măsură, mitul elitei, care azi apare de cele mai multe ori strîns legat de misticismul religios, este un nou refugiu din faţa 'legilor istoriei, în iraţionalul şi arbitrarul unei pretinse existenţe trans-reale, „personale". Aceste negări ale umanismului şi democraţiei devin din ce în ce mai frecvente în ultimul timp în presa vest-germană şi în numeroase lucrări de natură filozofică — şi nu numai de natură filozofică. Adevărata dezvoltare liberă a personalităţii este incompatibilă cu structura sistemului capitalist-monopolist. Mai mult chiar, ea reprezintă sub toate aspectele, un pericol pentru obiectivele şi statornicia acestui sistem, fiind de aceea „indezirabilă". Reversul teoriei elitelor este dispreţul total faţă de „masă", deseori cu un sîm-bure de teamă faţă de forţa omului simplu („Omul gloatei"). Filozoful şi istoricul anti-democrat Hi V. Treitschke ajunsese să afirme încă în secolul trecut că, prin însăşi firea lucrurilor „imensă majoritate a neamului omenesc se limitează la satisfacerea celor mai grosolane trebuinţe ale vieţii. Masa va rămîne întotdeauna masă. Nu există cultură fără slujitori care s-o servească", (H. V. Treitschke : „Politica" prelegere, Leipzig, 1899). Dispreţul şi în primul rînd teama faţă de mase nu este nimic altceva decît teama de istorie, de consecinţele „secolului tehnic" şi anume -de dominaţia omului simplu, ă omului muncii, chemat să facă istoria, chemat să doboare vechea societate senilizată şi să creeze una nouă.! Frica de mase, de „tehnică" şi de „gîndire materialistă" nu este altceva decît grija pentru propria existenţă (imperialistă), ameninţată de dezvoltarea forţelor de producţie, de creşterea ponderei clasei muncitoare şi a forţei acestei clase în viaţa socială. Toate „teoriile" clădite pe antagonismul elită-masă, reclamă o „pătură conducătoare cu simţ de răspundere" (Prefaţa la Anuarul Societăţii Ranke, 1957), reclamă dominaţia unei „elite", care să poată ţine la pămînt masele, justificînd inegalitatea claselor, exploatarea şi pregătirea războiului. în ultimul timp numeroşi ideologi din Germania de vest care luptă împotriva democraţiei şi progresului în propria lor ţară şi desfăşoară o campanie împotriva comunismului se ocupă din ce în ce mai mult de probleme cum ar fi : natura omului, problema originei şi poziţiei sale în lume, sensul şi scopul vieţii umane, iar ca punct culminant cu problema „salvării personalităţii umane" ajunsă în pericol astăzi, în aşa numita „epocă industrială". Antropologia a devenit o preocupare de căpetenie în filozofie. „Antropologia" se ocupă cu problemele omului abstract, izolat de societate şi istorie, care pluteşte în vidul „eternului uman", avînd o ininteligibilă natură extra-socială. Toate acestea duc, fireşte, la negarea completă a deosebirilor şi contrastelor dintre clase. Criza capitalismului monopolist este astfel considerată ca o criză a întregului univers social contemporan şi este extinsă deci şi asupra socialismului şi comunismului ; se vorbeşte chiar despre agravarea înstrăinării a tot ceea ce este uman în cadrul „comunismului", lamentabilă „teză" din arsenalul vulgar al anti-comunismului a cărei desminţire evidentă o reprezintă însăşi realitatea socială din ţările socialiste. Antropologia burgheză tinde azi perpetuu către fundamentarea teoriei elitei ; aceasta reiese clar din faptul că aproape ori ce studiu antropologic asupra „crizei omului" 132 modern, asupra singurătăţii şi alienării sale (în cadrul orînduirii sociale burgheze din faza ei de descompunere) recomandă în cele din urmă aceeaşi soluţie pentru ieşirea din acest impas şi anume : crearea elitelor şi instaurarea dictaturii. Fireşte că se tinde totodată, pe cît posibil, spre o fundamentare metafizică sau religioasă a acestei tentative. Astfel, de exemplu, antropologia neothomismului proclamă „filiaţiunea divină a personalităţii" şi încearcă să definească noţiunea de libertate ca o eliberare a individului de tot ceea ce este „doar" natural — fireşte, deci, şi de toate obligaţiile şi răspunderile sale sociale ; „Fiinţa independentă în cadrul naturii spirituale poartă denumirea de persoană" (P. E. Welty : „Catehismul social al lui Herder", vol. I, Freiburg, 1952). Ceea ce contează este lumea interioară a oricărei persoane, căci „inevitabil orice persoană se cufundă în sine însăşi, tinzînd spre cele dinlăuntrul său" (ibidem). Aşa dar orice răspundere politică este complet anihilată şi, la fel ca şi în Evul Mediu, se crează impresia că fericirea şi chinul vieţii pămînteşti sînt fără importanţă. Recomandării unei asemenea pasivităţi faţă de fenomenele de descompunere ale imperialismului i se mai adaugă apoi şi mult dorita pregătire în vederea „apărării religiei" printr-o cruciadă împotriva Estului, căci „primejduirea actuală a religiei echivalează cu primejduirea persoanei şi personalităţii" (M. Reding „Ateismul politic" Graz, Wien, Koln, 1957), în mod logic deci şi cu primejduirea „propriei persoane", prin urmare trebuie desfăşurată lupta împotriva satanei, „chiar dacă prin aceasta s-ar ajunge la distrugerea lumii". Iată limbajul care se ţine în occident bietului om credul, pentru pregătirea sa în vederea războiului atomic. Acest „opiu pentru popor" (Marx) străbate întreaga gamă a filozofiei vest-germane de la „neantul" lui Heidegger pînă la dumnezeul atomic al clericalilor. Iar între neant şi dumnezeu există chiar un raport gnoseologic idealist : cosmogonia biblică afirmă că dumnezeu a creat lumea din nimic. O anumită linie idealistă a filozofiei preia astăzi această categorie drept esenţă a concepţiei sale despre lume. Platon şi Plotin numesc materia „me on" (nimic) şi în deosebi filozofia indiană consideră existenţa ca pe o trecere către neant („nirvana") ; Schopenhauer a preluat această teză, iar astăzi în „era bombei atomice", teoria neantului este modernizată, axîndu-se pe sentimentul de teamă. Neantul devine manifest în sentimentul de „teamă", care ne face să dăm înapoi în faţa „a ceva ce nu este în realitate decît neantul" („Lexiconul filozofic" Stuttgart, 1960). Neantul constituie — pentru aceşti apologeţi ai crimei — existenţa veritabilă, perceperea neantului are loc prin intermediul sentimentului de teamă al individului. Se oglindeşte aici subiectivismul, dezagregarea gîndirii şi pierderea echilibrului „omului mic" în lumea capitalistă după un război catastrofal şi sub impresia sentimentului de teamă faţă de primejdia unui nou război. La fel ca în religie, ori ce atitudine de luptă şi împotrivire este subminată, deci existenţa este, oricum, „vieţuire către moarte", „cădere în neant", „neant". Heidegger susţine că numai în această situaţie omul poate ajunge ia existenţa autentică, adică numai prin trăirea neantului în cadrul sentimentului de teamă. „Abia în noaptea luminoasă a neantului, a fricei, îşi recapătă omul putinţa originară a înţelegerii existenţei sale ca atare" (Heidegger — „Ce este metafizica", Tubingen, 1955). Acest aspect al filozofiei sale exprimă suferinţele şi sentimentul de teamă al anumitor pături mic-burgheze şi este o încercare de a abate atenţia de la realităţile sociale în spre cărările pierdute ale filozofiei existenţialiste, care făgăduieşte în mod mincinos revenirea de la existenţa înstrăinată, falsă şi neautentică („Man") la „existenţa autentică", călăuzind omul spre sine însuşi. Pentru Heidegger, ori ce gîndire raţională trebuie înlăturată, aceasta fiind condiţia esenţială a existenţei autentice, exact ca şi în cazul celorlalţi filozofi existenţialişti (Jaspers, Bollnow, etc.). Se cere o pasivitate fatalistă, căci omul are datoria să se supună „fiinţării", „să lase drum liber fiinţării", căci „viaţa nu poate fi gîndită". „Gîndirea esenţială" nu conţine nimic nici măcar din gîndirea logică normală fără să mai vorbim de gîndirea acţiunii sociale ; să nu ne îndreptăm gîndurile 133 asupra noastră, „să nu gîndim deloc", ci „să ne supunem menirii noastre şi astfel să scoatem existenţa prezentă din ascunzişurile sale aducînd-o la lumină". „Gîndirea începe abia atunci cînd ne dăm seama că raţiunea glorificată timp de secole este de fapt adversara cea mai tenace a gîndirii" — iată aspectul iraţional al acestei filozofii „abisale". Heidegger ar vrea să ne facă să credem că a descoperit o raţiune nouă, mai modernă, precum şi un umanism nou. La fel şi colegul său existenţialist Karl Jaspers, care jonglează în ultimele sale lucrări cu concepte ca „raţiune", „umanitate" şi „omenire" (Cîteva titluri : „Raţiune şi iraţiune în timpurile noastre", „Bomba atomică şi viitorul omenirii" ; Heidegger : „Ce înseamnă gîndirea", „Scrisoare despre umanism", etc.). Putem să ne dăm seama despre ce raţiune este vorba, dacă întreaga tradiţie a valorilor spirituale şi umaniste ajunge să fie considerată ca un „duşman". Am amintit că în ultimul timp unii filozofi vestgermani s-au identificat cu partidul lui Adenauer în privinţa negării spiritului umanismului tradiţional. Caracteristic în această privinţă este articolul filozofului vitalist Theodor Litt, apărut în ziarul „Frankfurter Allgemeine Zeitung" (6 februarie 1961), în care el afirmă că „umanismul clasic 'şi-a încheiat misiunea" (în revista „Rheinischer Merkur" din 20 ianuarie 1961, este susţinută teza revelatoare potrivit căreia „criza umanităţii într-o lume dezumanizată", criza omului în lumea „modernă" — ar deriva din iluminism, unul dintre ultimele mari curente spirituale ale occidentului). Imaginea „iluministă a omului", a fost încă de la început asociată cu faptul că „omul ajunge să nu mai fie legat de nimic". Remediul indicat pentru înlăturarea acestui aspect „inuman" al „umanităţii" actuale este „etica creştină". Heidegger şi Jaspers evoluează pe aceeaşi linie de gîndire. Am văzut de altfel consecinţele la care duce filozofia acestuia din urmă. Heidegger îşi ascunde însă adevăratele opinii în spatele unor concepte mistice şi construcţii de cuvinte ininteligibile. în ultimul timp, cele mai diverse curente filozofice din vest vorbesc despre depăşirea existenţialismului. Ne vom opri aici • numai la unul dintre aceste curente, anume filozofia clericală. H. Thielicke supune tezele lui Heidegger asupra criticii vieţii impersonale („Man") şi a „căderii în cotidian" etc. unei critici aspre („Etica teologică" vol. I) de pe poziţia „idealurilor" clericale. „Eu consider întotdeauna omul ca pe o fiinţă socială", spune el, încercînd apoi să explice ce înţelege prin aceasta : „Izolarea în Eu este împotriva sensului biblic al încadrării omului într-un sistem de ordine şi omul se află singularizat în faţa unei lumi lipsite de un principiu patern". El cere instaurarea unei dictaturi clericale, menită să integreze individul izolat în acest sistem de ordine care să-1 supună pretinsului principiu patern, rezolvînd astfel problema „majoritate şi autoritate", căci „adevărul nu se confundă cu majoritatea". în mod concret, se cere instaurarea unei dictaturi a elitei clericale, care trebuie să fie alcătuită, conform cuvintelor Papei Pius XII, din „oameni cu sentimente profund creştine" căci „adevărata democraţie" ar trebui să stăpînească massa şi s-o facă inofensivă întrucît tocmai massa ar fi principalul duşman al democraţiei. Astfel bietul individ izolat n-ar mai fi lăsat pradă libertăţii chinuitoare şi nu s-ar mai pierde în autoflagelări psihologice destructive, în pasivitate neputincioasă sau poate chiar într-o opozantă atitudine faţă de statul de la Bonn — ci ar deveni o unealtă uşor de mînuit a statului lui Adenauer, servind scopurile lui agresive. De fapt Thielicke îl judecă cu prea multă asprime pe Heidegger. Jakob Hommes larată în lucrarea sa tot de nuanţă teologică, „Criza libertăţii", că „Heidegger, la fel ca şi Nietzsche, reclamă în mod făţiş dictatura şi o elită a celor îndrăzneţi". Se ştie de .altfel că Heidegger şi-a exprimat ataşamentul faţă de Hitler şi el nu se sfieşte nici •chiar astăzi să vorbească de „virtutea fiihrer-ului". .134 Concepţia lui Heidegger asupra dictaturii şi a elitei nu se deosebeşte esenţial de aceea a lui Jaspers. Omul „căzut din existenţă" (Heidegger : „Introducere în metafizica'', Tubingen, 1958) trebuie să se reîntoarcă la existenţă, la „adevăr". El face însă o deosebire netă între elită şi masă, căci existenţa ca simplu fenomen (Seiendes) se deosebeşte de existenţa ca esenţă (Sein). Existenţa ca esenţă îi revine numai elitei „supraoamenilor" pe cînd existenţa ca fenomen îi aparţine massei. Şi la Jaspers există această distincţie de tip antiumanist şi antidemocratic căci în aşa zisa teorie a comunicării, el stabileşte o delimitare netă între „comunicarea pe planul vieţii" şi „comunicarea pe planul existenţei", încercînd să arate că „comunicarea pe planul vieţii" provine din faptul că omul, împins de nevoia propriei conservări, se vede silit să intre în contact cu ceilalţi oameni, să alcătuiască colectivitatea. Această lume este lumea compromisului şi a „oamenilor obişnuiţi". „Omul superior" s-a manifestat pentru prima oară în comunicările spiritului, ale conştiinţei şi în special ale existenţei şi raţiunii, căci „comunicarea existenţială" aparţine „acelora care conştienţi de caracterul lor istoric deosebit, doresc să devină ei înşişi". Pentru a imprima mai multă forţă teoriei sale, Jaspers introduce noţiunea de iubire, a cărei odisee porneşte de la erotism, trecînd prin căsătorie şi ajunge pînă la „iubirea metafizică". (De aici pînă la „amor dei" nu mai e mult). „Numai iubirea este aceea care poate .să ne scoată din desperarea la care duce cunoaşterea, din impresia scufundării realităţii în nefiinţă de-a lungul timpului fără sfîrşit" („Despre adevăr", Munchen, 1958). Unde duce însă această iubire ? în numele ei, cere Jaspers moartea şi înrobirea, în numele ei se ridică el împotriva omului simplu, împotriva „massei", revărsînd asupra lor un torent de cuvinte pline de ură : „Atributele de massă ale omului fac ca viaţa în comunitate să fie posibilă numai atunci cînd majoritatea oamenilor se supune. Fără supunere faţă de autoritate s-ar ajunge la anarhie şi la distrugerea existenţei". („Despre adevăr"). Iar statul nu poate să fie condus decît de către o „pătură aristocrată", de către o „elită politică". („Despre originea şi scopul istoriei", Munchen 1949). Heidegger, la fel ca şi Jaspers sau antropologii neotomişti este de părere că singura ieşire din această „criză existenţială a omului occidental" este anihilarea resturilor de democraţie. în numele afirmării unor pretinse drepturi ale personalităţii şi ale valorilor „lumii occidentale libere", el deschide drumul dictaturii fasciste. „Nietzsche a fost primul care şi-a dat seama de acest pericol, pe care a căutat să-1 înlăture cu ajutorul prototipului politic al supraomului ; Heidegger urmează această linie, radicalizînd acest prototip politic". (J. Hommes, „Krise der Freiheit", „Criza libertăţii", Regensburg 1958 ; vezi Heideg .ger : „Introducere în metafizică" pag. 152). întreaga istorie a filozofiei este răscolită şi o întreagă terminologie complicată este mobilizată în vederea găsirii argumentelor care să justifice dominaţia monopolurilor industriale şi a militariştilor, căci aceştia sînt cei predestinaţi să întruchipeze „existenţa autentică" şi pot să-i asigure conservarea. „Adevărul nu este pentru oricine, ci numai pentru cei puternici. Aceştia sînt singurii care pot, în virtutea simţului ierarhiei şi al dominaţiei, să realizeze 'în fenomen esenţa ca logos", („Introducere în metafizică" pag. 102). Thielicke ar trebui de fapt să fie mulţumit. Heidegger, la fel ca şi Jaspers, face totul pentru a se plasa pe linia spirituală reacţionară a ideologiei oficiale din Germania de vest, pentru a asimila în concepţiile sale întreaga dezvoltare a iraţionalismului german. ★ Toate aceste „teorii" antropologice au o tendinţă comună antidemocratică, căci ele exprimă un profund dispreţ faţă de oamenii simpli, ele poartă deci „ex ovo" germenul anticomunismului, iar expresia lor concretă o putem vedea în filozofia plină de cinism 135 a bombei atomice, sau în campania de calomnii împotriva Uniunii Sovietice. Adeseori se face apel la critica demagogică a unui pretins „Totalitarism" considerat ca expresia inevitabilă a „epocei tehnice" în forma ei cea mai pură. Ideologul reacţionar care a dezvoltat în modul cel mai pregnant această teorie, menită să justifice agresiunea împotriva statelor socialiste, este vechiul adept al nazismului, doctrinarul „revoluţiei de dreapta" Hans Freyer, care şi-a intitulat compilaţia sa de circumstanţă „Teoria epocei actuale" (Stuttgart 1956). Teoria sa agresivă este următoarea : tendinţa categorică a prezentului este realizarea şi răspîndirea aşa zisului „sistem secundar", care dislocă vechiul „sistem primar". Freyer înţelege prin „sistem primar", raporturile şi instituţiile sociale, clădite pe raporturi cu caracter personal nemijlocit, adică începînd de la orînduirea primitivă pînă la cea feudală. El susţine că orînduirile „secundare" nu s-au dezvoltat pe o bază socială, ci au apărut în urma revoluţiei industriale din sec. 18, care marchează începutul „lumii făcute" (artificiale). Urmează apoi o descriere a deformării omului în cadrul capitalismului, iar odată cu aceasta începe şi plagierea lui Marx. Freyer îl denatura grosolan pe Marx, căutînd să demonstreze că tehnica, iar nu exploatarea capitalistă, ar purta răspunderea pentru golirea de sens a existenţei proletarului. în încheiere Freyer oferă cititorilor săi un ghiveci filozofic sui generis, în care amestecă în aceeaşi oală fascismul şi comunismul conform metodei total anti-ştiinţifice şi plină de dispreţ faţă de adevărul istoric pe care o profesează. El caută astfel să opună conceptele de libertate şi egalitate pentru a critica nu numai comunismul, dar şi democraţia burgheză : sau libertate, sau egalitate, aceasta este alternativa propusă de Freyer căci ambele nu ar fi cu putinţă ; acolo unde există egalitate apare massa şi nivelarea şi deci înstrăinarea omului de sine însuşi. Freyer, la fel ca şi cei mai mulţi ideologi ai Bonn-ului, cere introducerea unei politici conservatoare retrograde, îndreptată împotriva egalităţii indivizilor, împotriva masselor. Ideologii imperialişti vorbesc despre izolarea reală a omului în cadrul capitalismului, de forţele sociale şi tehnice care au fost create de om, dar nu mai pot fi dominate de el. Şi toate acestea în numele aşa ziselor valori ale occidentului, care ar fi ameninţate de „tehnică", de „comunism". Lenin a arătat odată clar ce însemnează în practică această vorbărie despre apărarea „culturii occidentale" : „State care se consideră civilizate, se lasă astăzi (înaintea primului război mondial) antrenate în cursa nebună a înarmărilor Mii de voci, mii de ziare, mii de tribune urlă şi ţipă despre patriotism, cultură, patrie, despre pace, despre progres şi multe altele pentru a justifica cheltuirea de noi şi noi milioane pentru toate armele distructive posibile, pentru tunuri, pentru tancuri de cel mai nou tip, etc. Cui, — se întreabă Lenin, •— îi foloseşte aţîţarea şovinismului, vorbăria despre patriotism, despre apărarea culturii, cu mijloace ce duc la distrugerea culturii ?" (Lenin, Opere, voi. 19, pag. 33/34). Şi Lenin dovedeşte pe bază de cifre concrete profiturile pe care aceste teorii şi practici le aduc capitaliştilor monopolişti. Noi ştim astăzi clar, şi din ce în ce mai mulţi oameni îşi dau seama, că nu există decît o singură cale de ieşire din această criză generală a sistemului imperialist, că „metodele" imperialiste şi clericale nu reprezintă nici măcar pseudo-soluţii, ba chiar mai mult decît atît, ele jonglează în mod cinic cu mizeria, desorientarea, lipsa de ţel a multor oameni din societatea burgheză pentru a-şi justifica ideologic scopurile lor criminale. Singura cale de ieşire din această criză este lichidarea orînduirii sociale a capitalismului monopolist de mult depăşită din punct de vedere istoric. Vorbăria anticomunsită despre „decăderea la nivelul gloatei", pe care am întîlnit-o în forma ei extremă la Hans Freyer, devine ridicolă, căc* egalitatea comunistă este cu totul altceva decît nivelare şi depersonalizare ; ea reprezintă posibilitatea de desfăşurare a tuturor forţelor omului, a tuturor capacităţilor sale. Lenin a arătat încă de acum o jumătate de secol că „atunci cînd socialiştii vorbesc despre egalitate, ei înţeleg prin aceasta 136 egalitatea socială, egalitatea poziţiei sociale şi nici de cura egalitatea însuşirilor fizice şi spirituale ale persoanelor individuale" (Lenin, ,. Un profesor liberal vorbeşte despre egalitate", voi. 20). Anticomuniştii şi adepţii războiului rece de dincolo de Poarta Brandenburgului, antrenorii şi managerii lor de peste ocean nu se tem numai de superioritatea materială crescîndă a lagărului păcii, ci şi de umanismul său, de umanismul socialist care cîştigă din în ce mai mulţi adepţi în lumea întreagă. Imperialismul vest-german excelează în domeniul războiului rece, iar aparatul său de propagandă revarsă torente de ură împotriva păcii şi coexsitenţei paşnice. Dar o orînduire socială şi o ideologie care se teme de pace este dinainte condamnată la moarte de către mersul istoriei. Iar denaturarea adevărului în numele „adevărului", desconsiderarea omului în numele „personalităţii" reprezintă un faliment moral total. Filozofia dominantă în Germania occidentală continuă astăzi tradiţiile idealiste reacţionare şi strînge într-un mănunchi tendinţele antidemocratice şi iraţionaliste caracteristice ideologiei germane în epoca imperialismului. în acest tablou complex al filozofiei germane occidentale, în care nuanţele personale îşi au însemnătatea lor (nu se pot confunda, de exemplu, analizele filozofice ale lui Heidegger cu pledoaria grosolană, clericalistă, a lui Thielicke), devin evident nişte trăsături comune. Ele reprezintă în ultimă instanţă încercări disperate de a ieşi din profunda criză ideologică a orînduirii imperialiste. Mobilul lor principal este ura faţă de ideile comunismului, faţă de filozofia lui, metoda propusă este crima politică, pledoaria pentru dictatură, elită şi agresiune. CRONICA DRAMATICA HORIA LOVINESCU: „FEBRE" N. TERTUL1AN Ultima piesă a lui Horia Lovinescu cuprinde în ea premizele şi virtualităţile unei drame autentice, gen fundamental al literaturii teatrale pe care în mod cu totul paradoxal autorii noştri dramatici îl cultivă surprinzător de puţin (lăsînd la o parte comediile, anumite lucrări purtînd titlul prudent şi amorf de „piese" ascund uneori o amb'guitate în structura lor estetică, o carenţă de îndrăzneală şi fermitate în abordarea genurilor superioare ale literaturii dramatice — drama sau tragedia — care trebuie să ne dea de gîndit). Ar fi simplist şi mecanic să ne imaginăm că procesul de suprimare şi treptată dispariţie a contradicţiilor cu caracter antagonist în baza materială a vieţii noastre sociale ar implica o pretinsă dispariţie a posibilităţii situaţiilor cu caracter de antinomie insolubilă, a contradicţiilor acute, în împrejurările vieţii individuale a oamenilor. în diferite situaţii particulare şi împrejurări speciale opoziţia între două atitudini opuse în faţa vieţii, divergenţele între două structuri morale sau contradicţia între două poziţii ideologice şi spirituale poate lua forma unei tensiuni cu aparenţe de insolubilitate, implicînd în viaţa individuală — din cauza unor limite implacabie în reprezentările sau caracterul indivizilor — un deznodămînt profund dramatic. Experienţa tentativei întreprinse de Horia Lovinescu în „Febre" ilustrează acest adevăr. Opacitatea manifestată de eroina piesei, Nelli Dărăscu, faţă de încercarea soţului ei de a-şi reconstitui viaţa pe o bază socială şi morală nouă — opacitate şi refuz îndîrjit, generate de întreaga ei formaţie socială, de frivolitatea ca şi de întreaga ei structură morală dobîndită prin educaţia mediului care a format-o — împinge relaţiile între cei doi protagonişti ai piesei către un divorţ acut în reprezentările lor asupra vieţii, către o tensiune cu aparenţă de a fi irezolvabilă. în intenţia autorului, de-a lungul celei de a doua părţi a piesei, încercarea femeii de a-şi „ispăşi" eroarea gravă a trecutului iniţiind un proces de regenerare morală s-ar lovi într-un anume sens de o simetrică opacitate a soţului — devenit acum. aproape iremediabil neîncrezător — creîndu-se astfel din nou o situaţie inextricabilă, care culminează cu moartea eroinei. De ce spunem că piesa „Febre" cuprindea premizele unei drame autentice ? Horia Lovinescu a avut o intuiţie dramatică fericită atunci cînd a pus la baza piesei confesiunea unui om, al cărui proces de metamorfoză şi maturizare socială se înfăptuieşte trecînd prin grave convulsii şi crize acute de viaţă intimă. Structura morală şi conştiinţa soc'ală a femeii iubite implicau nişte limite care vor genera o incompatibilitate adîncă a viziunii celor doi protagonişti asupra vieţii ; amorul, ca „pasionalitate" pură, deasupra oricăror contingenţe, fiind o simplă ficţiune romantică, criza relaţiilor dintre doctorul Toma Dărăscu şi soţia sa va izbucni cu violenţă ; încercarea tîrzie a femeii (după ce-1 înşelase) de a. se schimba şi de a apuca pe un drum nou, va întîmpina intransigenţa ironică a soţului, moartea ei fi.nd cea care urmează să-i revele acestuia din urmă — tardiv — adevărul asupra intenţiilor ei nobile. Jocul acesta al limitelor umane în conformaţia protagoniştilor cuprindea în el, incontestabil, nucleul unei drame : procesul de asimilare a unei conştiinţe noi, socialiste, nu poate fi pentru nişte oameni formaţi în tiparele lumii vechi un proces liniar, automat, mecanic ; rezistenţa dîrză şi prelungită a femeii în faţa exi- 138 genţelor noului mod de viaţă adoptat de soţul ei — quasi-ruptura produsă între ei — putea genera ideia că fiinţa aceasta este aproape „irecuperabilă" ; pe de altă parte, revelarea mobilurilor unei anumite opacităţi şi a unui anumit egoism în structura morală a bărbatului ar fi putut face verosimilă neînţelegerea lui finală pentru procesul real care se întîmplă în conştiinţa femeii. Fără îndoială, spiritul unei drame veritabile implică — fie şi pînă la un punct — ideia unei ireductibilităţi a contradicţiilor dintre poziţiile indivizilor. Nu contrazice însă oare o asemenea ideie dialectica autentică a dezvoltării relaţiilor morale în societatea noastră ? Ideia perfectibilităţii, posibilitatea transformării conştiinţelor nu exclude oare existenţa unor asemenea situaţii insolubile, a unor contradicţii inextricabile ? Nu este oare ori ce conflict din sfera morală predestinat să-şi găsească inevitabil o rezolvare armonioasă, fericită, echilibrată ? Literatura nu se poate mărgini la simpla ilustrare sau exemplificare ilustrativă a tendinţelor celor mai generale din realitatea noastră. Alături de cazurile — tipice sub raport general-sociologic — cînd sub acţiunea factorilor pozitivi şi înaintaţi ai vieţii noastre sociale, conflictele şi contradicţiile inter-individuale îşi găsesc rezolvarea armonioasă, literatura nu trebuie să ocolească nici cazurile de conflict sau contradicţie cu o cauzalitate mai complicată şi cu un desnodămînt mai complex. Realitatea oferă şi exemplul unor situaţii dramatice, cînd în procesul de transformare a conştiinţelor, între indivizi legaţi — să zicem — printr-o puternică legătură afectivă (cazul eroilor din piesa lui Lovinescu), apar distorsiuni, denivelări şi incompatibilităţi radicale, contradicţii agravate de limitele şi erorile specifice conformaţiei fiecăruia dintre protagonişti, generînd o antinomie aproape insolubilă şi culminînd cu un desnodămînt dramatic negativ ; esenţial este ca natura social-istorică a limitelor şi erorilor din conformaţia eroilor — limite şi erori în raport cu exigenţele obiective ale procesului dezvoltării sociale — să apară transparente, limpezi. Ar însemna să ne reprezentăm în mod idilic literatura dacă am presupune că în toate cazurile conflictele reflectate de acţiunea operei literare trebuie să-şi găsească automat o încheiere fericită sau armonioasă, în sensul idilic al cuvîntului ; funcţia cathartică, tonică, purificatoare (în sensul „Poeticei" aristotelice) a unor opere dramatice reflectînd conflicte de tipul celor amintite mai sus (cu un desnodămînt dramatic sau tragic) constă tocmai în faptul că cititorul sau spectatorul capătă reprezentarea limpede a efectelor negative, nefaste, generate de persistenţa şi acţiunea virulentă a vechiului în conştiinţa oamenilor, capătă intuiţia clară a factorilor care pot mutila sau deforma instaurarea raporturilor noi, armonioase, între oameni. Funcţia educativă a unei asemenea literaturi dramatice rămîne considerabilă. A reuşit oare Horia Lovinescu să dezvolte un asemenea conflict, cu implicaţiile lui complexe, de-a lungul acţiunii din piesa sa „Febre" ? Prima parte a piesei are o construcţie solidă, acţiunea desfăşurîndu-se în spiritul autenticităţii şi realismului. Natura conflictului dintre tînărul doctor Toma Dărăscu şi socrul său, proprietarul — în anii 1946—1947 — al unui spital denumit „moşia Pantazi", oferă o motivare convingătoare deciziei subite şi îndrăzneţe a primului de a părăsi postul ocupat pînă atunci şi de a pleca să-şi exercite profesiunea într-un sat, vitregit de soartă, din deltă. Oroarea de favoritism şi parvenitism prin protecţia respingătoare a unui tip ca Pantazi, aversiunea pe care o trezeşte în conştiinţa lui Toma Dărăscu revelaţia subită a faptului de a-şi datora cariera unei asemenea „protecţii" explică gestul său, aparent „excesiv", de a părăsi brusc şi definitiv spitalul bucureştean şi de a-şi căuta o reabilitare faţă de propria sa conştiinţă muncind într-un sat îndepărtat d:n regiunea Deltei. Nevoia imperioasă de a spulbera reprezentarea unei „cariere" construite pe suporturi dubioase — proectată pe fondul procesului general de dislocare a unor familii burgheze în acei ani decisivi (1947—1949) — va explica voluntarismul şi dîrzenia doctorului în acţiunea sa aparent „singulară" de a se dedica muncii în îndepărtatul şi uitatul de dumnezeu Sta-righiol. Am insistat asupra mobilurilor hotărîrii eroului piesei deoarece, în acelaşi timp, asemenea impulsuri decisive lipseau în conştiinţa soţiei sale, Neli, fiica lui Pantazi, fiinţă 139 care avea să-şi urmeze soţul animată doar de impulsul (iraţional !) al amorului. Piesa va caracteriza în acelaşi spirit realist fricţiunile provocate de ciocnirile între relativul individualism sau atitudinea condescendentă a doctorului şi exigenţele drepte, formulate însă fără menajamente şi cu oarecare brutalitate, de secretarul organizaţiei de partid din sat, Frîncu ; interesante sînt şi scenele care pun în valoare contrastul dintre aerul cam excentric şi uşor deplasat al conduitelor lui Neli şi reacţiile ironice, colorate de înapoierea şi primitivismul condiţiilor de viaţă care dominaseră pînă atunci Delta, ale oamenilor din sat. Apreciabilă în această'primă parte a piesei lui Horia Lovinescu este tentativa dramaturgului de a nu „menaja" contradicţiile implicate în destinele eroilor săi, de a nu edulcora conflictul. Acţiunea urmăreşte deajuns de nuanţat inversa evoluţie a stărilor de spirit din conştiinţa celor doi principali protagonişti ai piesei : spulberarea frivolelor şi estetizantelor iluzii ale tinerei soţii a doctorului cu privre la „paradisiaca" viaţă din Deltă, metamorfozarea superficialei ei exaltări într-o acreală şi un spleen nedisimulate generate de contactul cu realitatea brutală din jur ; evoluţia raporturilor dintre Toma Dărăscu şi secretarul de partid, de la ciocnirile între orgoliul puţin pretenţios şi emfatic al medicului şi atitudinea principială, pe fondul unui caracter impulsiv şi plin de asperităţi, a secretarului — culminînd cu scena armonizării şi „împăcării" lor fraterne, ca- rezultat al gestului mişcător (deşi cam neverosimil) al secretarului de a oferi doctorului să-1 opereze de apendicită pe masa dispensarului din sat ! Frîncu urmărea să dea acestui gest un sens exemplar spre a recîştiga încrederea oamenilor din sat în capacităţile doctorului şi a acestuia faţă de sine). Spiritul de relativă autenticitate, refractar idilismului, în care apar introduse de-a lungul acţiunii moravurile satului de pescari din acea perioadă de răscruce a anilor 1948—1949 — fără a excamota cîtuşi de puţin stigmatele trecutului (beţia, superstiţiile, violenţa, etc.) dar subliniind totodată energicele acţiuni ale nucleului de comunişti în direcţia transformărilor radicale — capătă în piesă o elocventă funcţie dramatică. Pe acest fundal, evoluţia divergentă a conştiinţei celor doi soţi dobîndesc o explicaţie convingătoare. Asprimea condiţiilor de viaţă din jur, culminînd cu tentativa de quasi-linşaj împotriva doctorului — ca urmare a unei operaţii eşuate şi a intrigilor elementelor înapoiate — tind să ofere o „justificare" poziţiei lui Neli : relativa ei superficialitate, conjugată cu un tot mai acur sentiment de înstrăinare, se transformă într-o aversiune şi un resentiment puternic faţă de viaţa satului de pescari, ca şi faţă de iniţiativa soţului ei de a-şi continua activitatea într-un asemenea mediu ; opacitatea soţiei doctorului capătă o dublă motivare, obiectivă şi subiectivă, după cum, lui Toma Dărăscu, evenimentele dramatice prin care trece îi maturizează conştiinţa socială, iar sprijinul oamenilor de bună credinţă din sat îi oferă intuiţia realităţilor esenţiale, dincolo de vitregia şi duritatea unor forme de viaţă perpetuate prin inerţia puternică a trecutului. Această primă parte a piesei se încheie cu scena violentă a plecării lui Neli din sat, marcată de strigătul pătimaş aruncat soţului decis să rămînă şi să persevereze : „Te urăsc !" Ideia că nu există o autonomie a „amorului" în raport cu ansamblul poziţiei spirituale şi cu viziunea despre viaţă a indivizilor, ideia că nici o legătură pasională oricît de intensă nu poate birui contradicţiile şi antinomiile implicate în atitudinile divergente faţă de viaţa socială ale protagoniştilor — apare însă aproape cu totul părăsită în cea de a doua parte a piesei. Ceea ce se anunţa a fi o dramă psihologică (în speţă amoroasă) cu reale implicaţii sociale — evoluează treptat către o intrigă avînd aspecte ale unei piese „de alcov", lipsită de semnificaţiile mai adînci pe care le anunţa virtual desfăşurarea iniţială a acţiunii. După ce încearcă o legătură extra-conjugală, propunîndu-i lui Toma despărţirea — Neli va accepta generoasa propunere a acestuia de a se reîntoarce. Singurul mobil al acestei „conversiuni" îl formează desgustul faţă de legătura ei cu acel amant oarecare. Un asemenea clişeu erotic nu era de natură să poată substitui o explicaţie mai profundă şi mai complexă — singura verosimilă — a rupturii ei cu „lumea veche", să justifice tentativa ei finală de regenerare morală şi socială prin integrarea într-o activitate 140 utilă chiar în mediul „vitreg" al satului de pescari din Deltă. Studiul realist al caracterului şi metamorfozelor conştiinţei unei femei de acest tip — cu existenţa suspendată între două lumi — este escamotat şi înlocuit prin schema melodramatică a încercărilor ei de a-şi „ispăşi" vina (va cîrpi ciorapii soţului, va creşte un copil găsit, va spăla pe jos, etc.), prin ideia cam ieftină a „luminii întîrziate" care i se aprinde subit în ochi. Pe de altă parte conflictul tinde să fie alimentat de rancuna tenace a soţului faţă de femeia care-1 înşelase, de gelozia lui retrospectivă — generînd o ironie perpetuă la adresa eforturilor ei de redresare socială şi morală. Această dialectică a „păcatului" şi „ispăşirii", a geloziei retroactive şi a neputinţei de a „uita" — culminînd cu „împăcarea" tardivă şi încărcată de regrete în clipa morţii ei — banalizează şi melodramatizează conflictul piesei, substituie printr-o cazuistică erotică deajuns de comună ceea ce se anunţase a fi o ciocnire dramatică cu bogate implicaţii psihologice şi sociale. Tensiunea efectiv dramatică o creiase în piesă tocmai faptul că intensa legătură pasională între cei doi soţi (prezentă declarativ în numeroase replici ale piesei) se dovedise subminată de izbucnirea unor incompatibilităţi şi divergenţe acute în reprezentările şi atitudinea lor faţă de viaţă (în cazul ei, „orbirea socială", conformaţia spirituală adaptată unui mediu burghez, o anumită superficialitate — în cazul lui, voinţa tenace — de a obţine o „reabilitare" faţă de propria sa conştiinţă, determinînd receptivitatea faţă de transformările din jur). Vina autorului constă în a fi abandonat implicaţiile mai profunde ale conflictului său pasional : remuşcările ei („iluminarea" finală e profund idilică şi convenţională) şi gelozia lui nu pot compensa ceea ce ar i fi trebuit să fie ciocnirea între dezadaptarea ei şi încercarea timidă, fragilă de regenerare, pe de o parte — opacitatea sau insensibilitatea lui faţă de procesul din conştiinţa ei, pe de altă parte. Mobilurile mai adînci ale crizei finale din relaţiile celor doi soţi apar escamotate. Studiul crizei de „adaptare" a unei femei purtînd în fiinţa ei morală amprentele puternice ale „lumii vechi", analiza procesului ei interior bîntuit de atîtea contrarietăţi, agravat de scepticismul şi insensibilitatea crudă a soţului, jocul limitelor în structura spirituală şi orizontul moral-social al celor doi protagonişti — generînd în final drama — întreaga substructură socială a acestei drame pasionale a fost înlocuită printr-o schemă relativ convenţională şi comună de conflict erotic. Elocvenţa dramatică a confesiunii lui Toma Dărăscu apare astfel sensibil micşorată : sensul şi finalitatea dramei relaţiilor celor doi soţi nu apar desvăluite în resorturile lor profunde — iar semnificaţia tipică şi exemplară a dramei unei fiinţe de genul aceleia personificată de Neli Dărăscu (de fapt personajul dramatic central al piesei — lucru rămas ignorat în mod uimitor de majoritatea cronicilor dramatice) nu a putut fi pusă în valoare la nivelul premizelor personajului (de ce această fiinţă nu va izbuti să-şi realizeze echilibrul în viaţă ? de ce este predestinată eşecului şi nefericirii ? de ce tentativa ei de regenerare şi „integrare" va sfîrşi totuşi — moartea ei fiind un simplu accident cu funcţie simbolică ? care este vina mai adîncă a lui Toma Dărăscu în drama lui Nelli ? este oare totul o rezultantă a > greşelilor ei iniţiale — un produs al implicaţiilor negative din conformaţia ei spirituală burgheză ? — toate aceste întrebări esenţiale rămîn fără un răspuns decisiv şi convingător...). Spectacolul îngrijit şi corect al Teatrului Naţional — regizat de Miron Niculescu — a valorificat lucrurile bune din piesa lui Horia Lovinescu, dar nu a compensat sau atenuat deficienţele textului. Scenele de evocare a vieţii din Deltă au apărut lucrate cu multă aplicaţie — fundalul conflictului esenţial între cei doi protagonişti fiind astfel realizat la nivelul exigenţelor textului. Totuşi — proba decisivă o dă regizorul în alegerea interpreţilor. Marcela Rusu a demonstrat o reală virtuozitate în „jucărea" scenelor de dramă, o ştiinţă scenică efectivă în realizarea diferitelor ipostaze dramatice ale unui personagiu — dar interpretei rolului Neli Dărăscu i s-ar fi cerut mai multă spontaneitate, forţă vitală şi putere de seducţie feminină pentru a motiva intensa pasiune a soţului. Jocul lui Septimlu Sever e elocvent în scenele de conflict „exterior", prezenţa lui scenică e robustă şi auten- 141 tică — dar momentele-cheie de zbucium al conştiinţei, de „dramă în conştiinţă", de răsucire interioară (v. scena discuţiei cu Neli în apartamentul ei bucureştean) sînt încă departe de intensitatea şi adîncimea necesară (fără a pregăti interpreţi corespunzători în această direcţie esenţială — ne întrebăm cine ar putea juca un rol de tipul aceluia al lui Gelu Ruscanu din „Jocul ielelor" ?) Emil Liptac, atît de decepţionam în rolul pastorului din „Discipolul Diavolului" şi cu totul exterior în rolul comunistului din „Oamenii înving" — a realizat un progres în rolul secretarului de partid Frîncu : personajul are vigoare şi fermitate, scena decisivă din finalul primei părţi a fost jucată nuanţat şi convingător, dar actorul a înţeles excesiv latura „colerică" a personajului, confundînd uneori „forţa" cu izbucnirea primară şi fermitatea cu dezlănţuirea primitivă. Apreciabilă în acest spectacol compoziţia inteligentă a lui Gh. Cozorici în rolul învăţătorului — deşi personajul are în el o latură profund artificială, maximele lui asupra comunismului şi eticii societăţii viitoare fiind de o preţiozitate greu suportabilă. CRONICA PLASTICA ASPECTE ACTUALE IN PLASTICA ROMlNEASCĂ PAUL CONSTANTIN în judecata valorii operei de artă un rol însemnat îl are criteriul accesibilităţii ; fără posibilitatea de a fi înţeles, mesajul creaţiei nu poate ajunge la public. Numai că accesibilitatea, modul în care artistul izbuteşte efectiv să influenţeze oamenii, dezvoltîn-du-le universul intelectual, este de multe ori înţeleasă superficial. Mai întîi, în discuţiile despre plastică şi în acţiunile de îndrumare a ei, nu se iau destul în consideraţie deosebirile dintre modul specific în care diferitele arte acţionează asupra oamenilor. în general vorbind, într-un anume fel influenţează şi educă decoraţia interioară, mobilierul sau ceramica şi într-alt fel, pictura, sculptura sau grafica. Toate domeniile artei au însă valoarea lor socială, sînt necesare ; excluzînd unele din ele, educaţia maselor în spirit socialist ar fi compromisă. O consecinţă directă a acestor specificităţi este deosebirea dintre modurile de exprimare, nu numai în ceea ce priveşte mijloacele tehnice, propriu zise, ci şi în felul cum se traduce artistic realitatea. Una este, de pilda, funcţia figurii umane, a imaginii animalului, a florilor şi peisajului ca elemente în stilizările decorative dintr-un covor sau de pe o farfurie şi altul rolul lor într-o compoziţie cu temă socială sau chiar într-o pictură de gen. în artele decorative şi aplicate stilizarea realităţii merge, firesc, pe linia simplificărilor ornamentale, geometrizante de pildă, viziune cu totul nepotrivită pentru compoziţia figurativă în pictură sau sculptură. Mai mult decît atît: în domeniul decorativ artistul vehiculează curent, nu numai simboluri, ci şi elemente abstracte. în repertoriul ornamental al acestor arte abundă elemente geometrice sau simple pete colorate, care compun ritmuri decorative relevînd materialul sau forma obiectului. Şi posibilităţile artelor decorative sau aplicate sînt altele decît. cele ale artelor propriu zis figurative. Decoraţia unei mese, a unui vas sau a unei lămpi, desenul unei ţesături imprimate de azi, nu sînt compatibile, în general, cu tematica amplă. Am putut constata, nu odată, ce rezultate nefericite au dat încercările de a aplica pe un obiect de uz curent imagini tematice grave. în artele în care „subiectul" este ţelul principal, acolo unde creatorul atacă o problematică amplă, stilizarea realităţii poate minimaliza ţelul tematic. Aşa, de pilda, dacă într-un tablou inspirat din munca minerilor sau într-un relief a cărui temă este luată din istoria luptelor pentru libertate a poporului, traducerea artistică s-ar face ca în decoraţia farfuriilor, efectul ar fi rizibil, mesajul compromis. Fireşte, nu pledăm aci pentru copierea realităţii : pentru o atitudine obiectivistă, constatativă, a artistului în faţa lumii. Reproducerea directă, servilă, a realităţii este duşmana artei ; ea duce în fapt la excluderea mesajului, prin negarea esenţei realităţii. De asemenea nu putem ignora înrîuririle serioase pe care le exercită artele decorative asupra concepţiei moderne a picturii, sculpturii sau graficii. Decorativismul, în sens pozitiv, este un rezultat al spiritului modern vădit în arhitectură, în artele industriale, în artele interiorului, etc. Dezvoltarea gustului pentru frumos al omului de azi, corespunde Î43 dorinţei de lumină şi optimism, cerinţei de a vedea linii simple şi imagini sintetice. Este deajuns să alăturăm spre comparaţie cîteva imagini din secolul trecut — arhitectură, obiecte de uz, mobilier — cu altele actuale, pentru a vedea radicalele deosebiri şi drumul spre simplificare şi lumină ; de altfel diferenţele se citesc tot atît de clar şi în felul cum a evoluat moda îmbrăcărhinţii. Numai că decorativismul poate deveni duşmanul conţinutului ideologic-emoţional al operei : rău înţeles, formal adoptat, decorativismul poate anula mesajul. Problema de bază a artelor noastre în domeniul compoziţiei tematice, în cel al tabloului de gen, al portretului sau în domeniul statuarului, mi se pare că stă azi în trăirea şi sezisarea noului — fenomen generalizat aproape la toţi artiştii de valoare — dar şi în găsirea celor mai emoţionante, mai revelatoare căi de exprimare a conţinutului. Metoda realismului-socialist impune o continuă şi revoluţionară înoire a artei. Or, ridicarea generală a culturii maselor impune artiştilor nu numai o evoluţie corespunzătoare, ci una devansatoare. Prin opera lui, creatorul — educator al poporului — trebuie să ajute efectiv la accelerarea progresului social. în ţara noastră, care păşeşte azi spre desăvîrşirea construcţiei socialismului, artiştii se adresează unui public cu totul nou, mereu mai cult, mai exigent. Milioanele de muncitori şi ţărani care înainte nu izbuteau să depăşească preocuparea elementară a asigurării unor condiţii — fie şi mizere — de viaţă materială, au azi o viaţă cultural-artistică foarte bogată. Dar această vastă răspîn-dire a culturii trasează şi creatorilor sarcini noi, de mare amploare. Tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej spunea la Conferinţa pe ţară a scriitorilor : „în această etapă istorică de dezvoltare a societăţii noastre, literaturii îi revine misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată torţa ei de înrîurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la făurirea omului nou, a moralei socialiste, a atitudinii noi faţă de muncă şi societate, la înlăturarea din conştiinţa oamenilor a influenţei ideologiei şi educaţiei burgheze. Creaţia literară are menirea de a reflecta puternicul avînl al construcţiei economiei şi culturii socialiste, schimbările în modul de viaţă al poporului, de a zugrăvi chipul luminos al muncitorului, al ţăranului colectivist, al intelectualului, de a cultiva în inimile oamenilor mîndria patriotică, îndemnîndu-i la noi fapte eroice pentru triumful celor mai înaintate idei ale timpului nostru, ideile comunismului." îndemnul acesta este tot atît de preţios şi pentru pictori, sculptori sau graficieni, în nobila lor misiune de educatori, artiştii trebue să aibă mereu prezente în minte ţelurile majore către care merg, trebue să nu uite cui şi cum se adresează. Dorinţa de a crea o artă emoţionantă, de a transpune problemele majore ale actualităţii într-un limbaj plastic cît mai expresiv, mai contemporan, este vizibilă la cea mai mare parte a artiştilor noştri. Şi chiar dacă dorinţa nu este urmată înto'-deauna de succes — lucru firesc în drumul atît de spinos al creaţiei — cele mai multe opere din ultima vreme înclină, hotărît, balanţa artei romîneşti către izbîndă. ★ Pictura, domeniu în care s-au pus probleme destul de dificile în anii trecuţi, marca încă în ultima expoziţie regională Bucureşti (ianuarie 1962 — vezi şi „Viaţa ro-mînească" nr. 4/962) un reviriment : un număr relativ mare de artişti au abordat compoziţia tematică inspirată din realitatea noastră actuală, exprimîndu-se limpede, expresiv, emoţionant. Din primăvara pînă în toamna acestui an viaţa artistică romînească a fost deosebit de însufleţită ; s-au deschis multe expoziţii interesante, majoritatea dovedind o varietate de preocupări şi moduri de exprimare, în cadrul aceleiaşi pasionate trăiri a contemporaneităţii. IU4 Deosebit de semnificativă printr-o mai profundă investigare a actualităţii şi prin înoirea modului de exprimare al unui pictor vîrstnic, a fost expoziţia maestrului H. H. Calargi, Artistul, care a parcurs un drum. creator rodnic, evoluează de mai mulţi ani către orizonturi mai largi. De la predominanţa micului peisaj, din pictura lui trecută — fără îndoială de admirabilă calitate — maestrul Catargi a mers cu perseverenţă spre portret şi compoziţie, pînze mari, nu numai ca dimensiune, dar, mai ales, ca anvergură tematică. Expoziţia deschisă la Dalles, cuprinzînd un important număr de tablouri, dovedeşte o certă evoluţie. Păstrînd soliditatea construcţiei tabloului şi sobrietatea •de profunzimi tonale a coloristicii — proprii personalităţii sale — artistul a simţit nevoia unei paste mai pline, mai suculente ca înainte, şi a unei cromatici încălzite de prezenţa omului. „Citirea Scînleii în uzină" sau „Ţărani colectivişti la masă" — compoziţii pictate cu sinceritate, fără folosirea vreunei reţete dinainte găsită şi fără grandilocvenţă, dar redînd demnitatea şi forţa morală a constructorilor societăţii noi — portretele „Cosaş" şi „Studentă" sau naturile moarte de mari dimensiuni, realizate cu intenţia vădită de a monumentaliza genul, marchează o nouă fază a creaţiei pictorului. Maestrul Catargi nu a desminţit nici de această dată reputaţia sa binemeritată de poet viguros al naturii. Printre peisajele expuse la Dalles —■ multe şi variate — „Pomi fructiferi", „Stejari la Pantelimon" sau unele imagini de industrie la Dunăre, :sînt pictate cu o mare siguranţă coloristică şi cu excepţionale posibilităţi de echilibrare a maselor de umbră şi lumină. Pictura lui Brăduţ Covaliu, expusă vara aceasta în cadrul celei de a XXXI-a Bienale de la Veneţia, îl situează printre figurile reprezentative ale generaţiilor mai tinere. Brăduţ Covaliu face o pictură autentică şi prin contemporaneitatea trăirii şi prin modul de expresie, tinzînd spre o sinteză a aspectelor vieţii. Universul lui artistic foarte concret, actual — oamenii de azi ai ţării, natura ei — ne este transmis cu mijloace picturale simple, într-o cromatică sobră, dar răsunînd polifonic ; în ansamblu, un limbaj foarte direct, evocator. Felul cum stilizează artistul realitatea, pe linia simplificărilor decorative moderne, concepţie, ce întîlneşte siguranţa stilizărilor folclorice — milenar verificate — ilustrează foarte bine unele din afirmaţiile făcute mai înainte. Iată, de pildă, în compoziţia pe care artistul a prezentat-o în ianuarie la expoziţia regională Bucureşti — „Din începuturile grevei dela Lupeni" — o anume repetare pînă la stereotipie a tipurilor şi gesturilor, stilizarea excesivă a figurilor, oprea realizarea pînă la capăt a unui tablou, în bună măsură caracterizat printr-un puternic patos revoluţionar : figurile minerilor erau insuficient particularizate, omul, principalul subiect al lucrării, fiind lipsit de expresia lui specifică. Acolo unde simplificarea formelor şi culorii izbuteşte într-adevăr să ajungă la •esenţă, fără a cădea în despersonalizare — portretul „Filatoare", de pildă — Brăduţ Covaliu transmite pregnant idei şi sentimente de valoare umanistă. Poziţii pilduitoare în ceea ce priveşte lupta asiduă pentru mijloace expresive, evocatoare, ale unui conţinut contemporan, s-au aflat şi printre tablourile tinerilor care au •expus vara aceasta la Dalles, într-o manifestare a Uniunii Tineretului Muncitor. în portret, peisaj şi natură moartă, am putut admira tablouri cu reală putere de înrîurire asupra privitorului, aparţinînd lui Petre Achiţenie, Const.. Blendea, Virgil Mărgineanu, Traian Brădeanu, Sultana Maitec, Ion Nicodim şi, mai ales, Ion Gheorghiu, care se afirmă în ultimii ani ca un pictor cu resurse bogate. în mai mare sau mai mică măsură, aceşti pictori se exprimă original, însufleţit, tocmai pentru că încearcă să redea imaginea cît mai simplu şi mai direct, cu sinceritate, £0 — Viaţa Romînească nr. 11 145: cu dragoste de oameni şi natură. Sînt mult mai rare încercările de pastişă, care abundau anii trecuţi în creaţia unor tineri. Dar dacă în portret, peisaj şi natură moartă ne-am bucurat de multe succese ale tinerilor, tablourile de compoziţie izbutite au fost mai rare. Aşa de exemplu, „Tineri topografi" de Gh. Freiberg, deşi o lucrare vădit bine orientată spre un mod de expresie avîntat romantic, nu atinge acea tensiune artistică în stare să transmită cu putere conţinutul ideologic-emoţional. In general, e regretabil că un artist cu atîtea posibilităţi ca Freiberg, se manifestă rar. O altă compoziţie din aceeaşi expoziţie, de Const. Niţescu — „Stand de cărţi în uzină" — bine pusă în pagină, sugestiv construită şi desenată, era însă neexpresiv pictată, fără elan cromatic. Poate cea mai evocator pictată dintre compoziţiile tinerilor din expoziţia de la Dalles era „Lucrările de sistematizare", datorită lui Ion Sălişteanu. Din păcate însă, deşi plin de calităţi, artistul repetă şi aci eroarea de a nu diferenţia oamenii de materia, neînsufleţită din tablou. Astfel, personajele apar ca simple elemente ornamentale, nu ca fiinţe vii, dominînd natura. Un alt pictor tînăr, din Oradea, Victor Cupşa, a surprins publicul bucureştean cu. întîia lui expoziţie personală în capitală. Faptul că a întrunit aproape o unanimitate de aprecieri pozitive, se datoreşte, cred, interesului arătat de artist pentru tabolul de compoziţie inspirat din actualitate, şi modului său sugestiv, original de exprimare. Victor Cupşa este un artist foarte tînăr : expune abia de cîţiva ani. Aşa stînd lucrurile, nu e de mirare că personalitatea lui nu este încă bine precizată. Totuşi calităţile sale de desenator şi pictor sînt indubitabile. Ceea ce este cu deosebire interesant şi promiţător în pictura lui Cupşa, reiese din felul cum izbueşte să interpreteze realitatea : într-o viziune liberă, cu mijloace limpezi, într-un spirit decorativ de bună calitate, căutînd' esenţialul şi atingînd prin aceasta, uneori, monumentalul. Tablourile cele mai realizate — „Recolta de scrumbii albastre", „Lan de floarea soarelui", „Laminoristul", „La clubul portului", „Stimultan de şah" sau „Autoportret la noul cvartal" — comunică firesc privitorului emoţia, mai ales prin felul net, direct, echilibrat, în care se exprimă artistul. Stilizarea naturii şi a omului, concepţia de volum şi de culoare, chiar dacă mar sînt, parţial, inutil exagerate, tind evident spre un limbaj modern, în sensul bun al cu» vîntului : contraste de culoare bine gîndite, simplificarea conturelor şi planelor, echilibrul între desen şi culoare, între linie şi pată. Constantin Piliuţă, artist tînăr dar cu o experienţă relativ mai mare, a expus şi el în toamna aceasta. Plin de spontaneitate în observaţie şi de impulsivitate cromatică — uneori pînă la violenţă — tînărul pictor se vrea un revoluţionar al mijloacelor de expresie, iconoclast al legilor formei şi culorii. în fond, însă, acolo unde izbuteşte să realizeze tabloul în toate coordonatele lui — mai ales portretul lui Vlad Mugur, autoportretul şi unele naturi moarte — Piliuţă dovedeşte că ştie să utilizeze lecţiile unor maeştri de calitate, e drept, cu resurse proprii. Din păcate însă, cu tot talentul său indubitabil, în această expoziţie Constantin Piliuţă rămîne închis într-un perimetru de preocupări reduse. Lipsa unei ample trăiri, concrete, în actualitatea ţării, sărăcia ţelurilor creaţiei, îi pot limita şi mesajul şi elanul, ★ Grafica a fost şi ea bine reprezentată în manifestările artistice din perioada de care vorbim. Evoluţia gravorilor, afişiştilor, ilustratorilor de carte sau a caricaturiştilor către o concepţie nouă, s-a produs, relativ, mai de mult, în aceste domenii cu largă, priză în mase, s-a răspîndit, aproape dominant, interesul pentru arta de idei şi un limbaj grafic cît mai expresiv. 146 O adevărată demonstraţie a nivelului graficei noastre a constituit-o expoziţia de afişe deschisă în mai de Iosif Molnar. Prin lucrările prezentate — afişe şi grafică de carte din ultimii ani — trecea ca un fir roşu specificul agitatoric al creaţiei lui Molnar; cele mai acute şi mai actuale ţeluri ale maselor populare se oglindesc în arta sa, cu mijloacele specifice afişului. y Unul din meritele esenţiale ale artistului constă în aceea că a contribuit mult la răspîndirea limbajului propriu acestui gen, printr-o concepţie viguroasă, esenţialmente laconică în plasticitatea ei, împotriva tuturor denaturărilor care ameninţau afişul. Fantezia, ingeniozitatea şi varietatea soluţiilor compoziţionale, puterea de sinteză, caracterizează afişele lui Mokiar, fie că atacă o temă politică sau una culturală. Pentru întrebările care stau mereu în faţa creatorilor tineri, limbajul lui Molnar este o pildă : expresie artistică foarte rafinată, dar limpede, accesibilă păturilor largi populare. Nivelul înalt şi poziţiile înaintate atinse de grafica noastră au fost admirabil demonstrate şi de prezenţa la cea de a XXXI-a Bienală de la Veneţia a lui Vasile Dobrian şi\Pall ErdOs. Afirmaţia făcută de Dobrian în catalogul ultimei sale expoziţii personale — „A te adresa oamenilor simplu şi clar şi a fi înţeles de ei mi se pare lucrul cel mai de preţ." — este foarte bine ilustrată în limbajul puternic, de o cristalină sonoritate, al xilogravurilor colorate. Prin relevarea poeziei lucrurilor simple, prin muzicalitatea proaspătă, specific naţională, a modului de expresie, Dobrian comunică privitorului marile sensuri umaniste ale lumii socialiste. Artist cu un larg orizont social, gravorul a izbutit să ajungă la un stil care poate exprima la fel de direct şi teme de anvergură — „Uzinele noastre", „Manifestul", „Oameni şi macarale", „Profilul unui cargou" — şi imagini cotidiene, crîmpeie lirice de viaţă, nu mai puţin evocatoare. Desenatorul Paul Erdos, unul din cei mai autentici cronicari ai vieţii noi din Maramureş, practică de mai mulţi ani o grafie dinamică, dar plină de echilibru şi monumentalitate. Desenele sale în tuş, utilizînd sau nu laviul, sînt de o vibraţie care îmbină măreţia renascentiştilor italieni cu acuitatea şi dinamismul interior al graficii revoluţionare moderne. Eroii desenelor Iui Erdos, modelaţi într-o ţesătură grafică foarte expresivă, în compoziţii şi racursiuri originale, degajă nobleţea şi puterea celor ce se străduiesc în mod deliberat să edifice o lume nouă, lipsită de exploatare şi iubitoare de pace. Prezentarea acestor doi artişti, de viziune grafică foarte diferită, în cadrul Bienalei de la Veneţia, a fost pilduitoare. Dobrian — conturînd cu linii groase, pete colorate de forme robuste, într-o statică plină de mişcare interioară — şi Erdos, — vehiculînd un arabesc de linii, un desen plin de nerv, în care mobilitatea duetului şi masele vibrante amintesc de „fuga" muzicală — sînt reprezentanţi de frunte ai aceleiaşi poziţii artistice progresiste : realismul socialist. Varietatea limbajului graficienilor noştri, oglindind aspectele cele mai caracteristice din toate domeniile vieţii de azi a ţării, s-a citit bine şi în lucrările expuse cu ocazia „Lunii gravurii" — manifestare devenită tradiţională — ca şi în unele expoziţii personale, cum au fost, mai ales, cea a Marianei Pătraşcu şi a Anei Iliuţ. Amîndouă artistele au o trăsătură comună : practică un desen de virtuozitate şi mare spontaneitate. Nenumăratele desene din aceste expoziţii — în cele mai variate tehnici — constituie admirabile reportaje, cu mare putere de comunicare. Creaţie ce emoţionează prin autenticitatea ei, materialul surprins „pe viu" este, din păcate, deseori socotit valabil doar ca notaţii decumentare, bază pentru viitoare prelucrări. Fără îndoială că astfel de desene, tuşuri sau acuarele, realizate pe loc, pot sluji şi unor opere mai elaborate, după o perioadă de gestaţie artistică. Mi se pare însă că 147 nu putem' enunţa îh această privinţă o lege universal valabilă: nu tot ce este lucrat la faţa locului intră în- categoria schiţă, fără valoare de circulaţie largă. .''■în primul rînd, procesul de creaţie variază de la artist la artist. Există unii care, în faţa' subiectului, hu pot nota decît impresii foarte sumare, uneori chiar neinteligibile pentru altcineva ; am văzut destui artişti care acoperă crochiurile cu notaţii scrise, indicted culoare, atmosferă, păreri, etc. Astfel de creatori sînt inhibaţi de contactul direct cu realitatea, putînd reconstitui emoţia şi viziunea, pe măsura posibilităţilor, abia după migăloase, prelucrări în liniştea atelierului. Dar există, deopotrivă, şi artişti care surprind mult mai spontan, care trăiesc intens bucuria contactului cu natura, cu oamenii, dînd pe loc lucrări de o bogăţie şi o prospeţime deosebită. Unii dintre ei pierd chiar din adevărul şi seva desenului creat în momentul contemplării, în prelucrările laborioase de atelier. De ce să impunem o egalizare a metodei de lucru şi să decretăm atelierul drept centru de creaţie ? De ce să nu lăsăm libertate artistului să-şi găsească cele mai potrivite căi, corespunzînd structurii lui temperamentale ? Oare în alte domenii ale artelor, în muzică sau literatură, toţi creatorii dau simfonii şi romane ? nu există unii mai dotaţi pentru reportaj sau schiţe ? Desenele Marianei Pătraşcu sînt astfel de admirabile exemple ; reportajele ei din industria chimică impresionează, vorbesc oamenilor — cu toată plenitudinea imaginei artistice de bună calitate — despre izbînzile industriei socialiste. Tot aşa, desenele Anei Iliuţ — şi cele expuse în septembrie şi cele aduse din Maramureş, de curînd — inspirate din cele mai diverse domenii, nu sînt cu nimic mai prejos, ba uneori chiar superioare prelucrărilor în litografie, gravură în lemn sau metal. Nu vrem prin aceste aprecieri să reducem calităţile de interpretare în gravură ale Anei Iliuţ, ci să relevăm marea ei sensibilitate de desenatoare care surprinde esenţialul transmiţind privitorului un întreg univers. ★ în viaţa artistică desfăşurată din primăvară pînă în toamna aceasta, un ioc semnificativ 1-a ocupat şi sculptura. Expoziţiile personale deschise de doi artişti tineri — Pelre Balogh şi Viktor Roman — ca şi expoziţia sculptorului Ion Vlad, au interesat mult, au dat prilej de meditaţie şi discuţii în jurul acestui gen de cele mai mari perspective de dezvoltare. Problemele artei ce foloseşte — stricto sensu — toate dimensiunile euclidiene ale spaţiului, sînt, în mare parte, comune cu cele ale arhitecturii şi urbanisticii. Concepţia reliefului ce decorează o clădire, a lucrării plastice amplasate într-o grădină, cea a monumentului conturat pe aer liber sau pe un fundal de construcţie, se cer — în spiritul lor — la fel de actuale ca şi spiritul arhitecturii noastre de azi. Or, în fapt, o bună parte, chiar dacă nu dominantă, a creaţiei sculpturale, prezintă încă un decalaj simţitor faţă de avîntul şi frumuseţea liniei arhitecturii actuale romîneşti. Sculptorul este, mai presus de toate, un constructor de forme ; încercările de a „picturaliza" sculptura, de a vehicula cu nuanţele suprafeţelor şi ale conturelor ca mijloc principal de expresie, duc la superficialitate. Sculptura este o artă esenţialmente volumetrică ; dacă în clădirea piesei există vicii de echilibru, în sensul major al cuvîntului, nici o tratare măiastră a materiei, nici un desen savant al detaliului nu pot salva lucrarea. Expoziţiile celor doi artişti tineri au fost caracterizate tocmai de căutarea sintezei sculpturale. Petre Balogh se apropie de o viziune echilibrată şi sugestiv stilizată, izbutind în bună măsură să nu piardă esenţialul fenomenului de viaţă. în compoziţia „Mineri" şi, cu deosebire, în „Brigada", artistul compune şi ritmează bine blocul sudat 148 al colectivului omenesc — ideea de bază a lucrării — fară a despersonaliza indivizii. Varietatea poziţiilor şi atitudinilor personajelor din grup animă masa generală fără să „spargă" ansamblul ; iar rezolvarea generală a suprafeţelor şi, fapt şi mai remarcabil, cea a chipurilor, este justă, vie, deşi realizată cu economii de mijloace. Balogh compune şi unele figuri alegorice, expresive — „7aruncă cu cofiţa" sau „Floarea soarelui" ; mai puţin recomandabil este drumul căutat de artist în figurile intitulate „Ţărancă din reg. Banat" sau „Ţărancă din reg. Cluj", unde, inspirîndu-se din folclor frizează arhaismul. Viktor Roman, în pofida tinereţii lui, a dovedit în ultimii ani şi, mai amplu, cu prilejul expoziţiei sale personale, un promiţător început de maturitate, pe o linie plină de elan. înclinat mai mult spre alegorie şi simbol, adevărat poet al formei, artistul se manifestă plin de vigoare. Echilibrate şi trainic clădite, figurile lui Roman păstrează prospeţime şi eleganţă ; sinuozităţile nu cad în moliciune, iar ritmul dansant al unor figuri nu le ia greutatea specific sculpturală. Chiar dacă expresia artistică a lui Viktor Roman este încă în bună măsură pasibilă de precizări, piese ca „/ mai", „Primăvara" sau „Dans secuiesc", ne îngăduie a-i acorda toată încrederea pentru viitor. Ion Vlad, ultimul artist de care ne-am propus să vorbim, în sprijinul celor cîteva idei generale expuse la început, este o personalitate semnificativă a artei noastre de azi. Neobosit căutător al noului, sculptorul a ajuns la un moment al carierei sale cînd „încercarea" este de obicei egală cu certitudinea. Expoziţia deschisă în vară la Dalles (împreună cu maestrul H. H. Catargi) şi lucrările trimise în aceeaşi vreme la Bienala din Veneţia, demonstrează că Ion Vlad nu are un stil căutat şi „dichisit" ; el este un impulsiv, un constructor îndrăzneţ dar şi iscusit, un modelator de forme generoase, pline de măreţia echilibrului. Artistul nu se teme să dezlănţuie forţele materiei şi ale culorii pentru că Ie stăpîneşte. Şi chiar dacă unele lucrări nu au întrunit unanimitatea aprecierilor, fiecare piesă îşi avea valoarea ei certă în ansamblul creaţiei lui Vlad. Socotesc că cele mai reprezentative lucrări de la Dalles sau de la Bienală — „Pacea", statuile lui Ion Creangă şi Brîncuşi, Cariatidele, cele două „Maternităţi", alegoriile „Muzica" şi „Vînturile" sau altele, — ne îngăduie să afirmăm că Ion Vlad aduce realmente un „plus" în evoluţia artei noastre de azi. ★ ' Aşa cum arată creaţia artiştilor plastici din ultima vreme, precum şi pregătirile pentru expoziţia jubiliară din anul acesta — închinată aniversării a cincisprezece ani de, la instaurarea Republicii Populare Romîne — artele parcurg, ascendent, o etapă şemni^ ficativă. Artiştii muncesc cu elan şi asiduitate, pătrund mereu mai adînc în actualitate, desluşesc raţional şi afectiv tot mai mult esenţa societăţii noi. Toată această laborioasă activitate se face însă fără un suficient schimb de idei între creatori : cam izolat şi în tăcere. De aceea lîngă succese, mai dăinuie destulă confuzie, destule căi sterile în investigarea realităţii. Aşteptăm deci cu nerăbdare Conferinţa pe ţară a artiştilor plastici ; ea este de o stringentă necesitate, problemele care agită cel mai mult mişcarea artistică dezbătîndu-se mult prea puţin în ultima vreme. CRONICA FILMULUI FESTIVALUL FILMULUI SOVIETIC D. I. SUCHIANU Cînd citim în buletinele de presă că filmul „Casa de la răscruce" este „închinat eroismului şi înaltei ţinute morale a femeii sovietice în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei" — redactorul se (şi ne) înşală. Nu acesta e subiectul filmului. Acesta e doar cadrul acţiunii. „Svetlana — continuă darea de seamă — fată din Vladivostok, e în drum spre logodnicul ei care locuieşte în regiunile apusene ale Uniunii Sovietice. între timp, izbucneşte războiul, şi la adresa indicată Svetlana nu mai găseşte pe nimeni. Ea se instalează în casa părăsită, hotărîtă să aştepte aici, pînă după război, întoarcerea logodnicului". Dacă la asta s-ar reduce filmul cititorul acestei informaţii s-ar putea să ezite să vadă filmul. Din fericire, subiectul nu-i acesta, ci cu totul altul, mult mai grav, mult mai eroic. E drept că acţiunea se petrece în plin război. Război înseamnă, între altele, două lucruri : moarte şi dezorganizare a vieţii curente. Moartea e, prin natura ei, senzaţională. Viaţa curentă, cotidiană, e, prin natura ei ceva banal. în timpul războiului se produce însă o întreagă perturbare în raportul dintre banal şi senzaţional. Se poate zice chiar o răsturnare, o inversare. în cursul unui episod zbuciumat, al unei aventuri de înaltă tensiune sufletească (asediul unui oraş, ca în „Simfonia Leningradului" de Agranenko, sau naufragiul unui vas, sau un război civil, sau războiul în genere), viaţa capătă curioasa proprietate de a estompa, încetul cu încetul, ceea ce de obicei e senzaţional. în schimb, capătă relief micile întîmplări cotidiene. Moartea, adică lucrul în principiu cel mai senzaţional, devine ea însăşi banalitate, devine cea mai obişnuită şi regulată întîmplare. Devine cronică. Iar operaţiile cu adevărat banale se ridică la rangul de probleme enorme. Acţiunile cotidiene : mîncatul, îmbrăcatul, îmbăiatul, primenitul, încălzitul, dormitul, cititul, devin probleme de o dificultate infernală. A reuşi totuşi să le faci, a învinge toate piedicile şi, pe deasupra, a exercita asupră-ţi o mare stăpînire a nervilor, suprimînd agitaţia şi arborînd în toate un calm surîs, a săvîrşi cu banală simplitate toate aceste foste banale lucruri devine un efort moral de fiecare clipă. în filmul „Casa de la răscruce" găsim această inversare a raporturilor dintre banal şi senzaţional. O găsim mai întîi în felul cum oamenii „tratează" moartea. Teama de moarte nu este nici măcar „refulată". Ea pur şi simplu nu mai există. Oamenii se feresc de moarte cu aceeşi simplitate cu care te fereşti să nu te calce tramvaiul. Ş' nimănui nu-i trece prin minte să adreseze retorice elogii cuiva care şi-a expus viaţa. Toate faptele senzaţionale de altă dată sînt acum tratate cu calmul lucrurilor de la sine înţelese. Pateticul, dramaticul s-a mutat aiurea. Găsim la toţi un aprig dor de viaţă normală, de existenţă obişnuită, de comunicaţii regulate, de paşnice petreceri. Banalul devine un ideal cerut cu arzătoare avînturi. Cerut şi... obţinut. Căci voinţa de viaţă normală este atît de intensă şi de unanimă, încît oaspeţii temporari ai „casei de la răscruce" o şi realizează. Necontenit, izbutesc să construiască decorul acestei pseudo vieţi de familie. Este 150 numai un decor. Dar trăit cu atîta credinţă, cu atîta bună credinţă, încît devine mai real decît cea mai perfectă realitate. . Iată cum este exprimată în filmul de care ne ocupăm această resurecţie a existenţei normale în mijlocul anomaliei războiului. Casa de la răscruce este, la un moment dat, locuită de redacţia ambulantă a unui .ziar de război. Activitatea publicistică pare prin natura ei o activitate „de timp de pace", dacă n-ar fi decît pentru că presupune funcţionarea rapidă a reţelei de comunicaţii, funcţionarea perfectă a transmisiunii ştirilor, posibilitatea unei informări instantanee. Pe front, inai ales în perioada ofensivei germane, toate aceste condiţii lipsesc. Şi, totuşi, redacţia gazetei lucrează. Iar munca ei aduce reconfortantul climat al timpurilor normale. în afară de acest mod de a exprima nevoia de viaţă cotidiană obişnuită în mijlocul incoberenţei zilelor de front, mai găsim în filmul nostru încă unul. Eroina, Svetlana (Larisa Lujina) nu primeşte nici o scrisoare de la iubitul şi logodnicul ei, Igor, aflat undeva, nu se ştie unde, pe 'uriaşul front al armatei roşii. Unul din redactorii gazetei cartiruită cîndva în „casa de la răscrufce", unde era şi locuinţa acelui Igor pierdut în vastitatea Uniunii Sovietice, şi unde Svetlana îl aştepta în ciuda bombelor şi mitralierelor, acest redactor (Viaceslav Tihonov), îndrăgostit de Svetlana compune pentru ziarul său o scrisoare, iscălită Svetlana, adresată ostaşului Igor, în care îi va spune că ea îl aşteaptă, acolo, în casa-'de'ia răscruce... Textul scrisorii, felul cum ea este citită tare pentru ca toată lumea aflată acolo să o audă, apoi sfîrşitul poveştii, obrazul Svetlanei cu ochii aţintiţi şi sunetul soneriei, trei sunete scurte şi unui lung, aşa cum ceruse Svetlana în scrisoarea din ziar, toate acestea sînt nu numai foarte artistic realizate, dar repetă, cu o forţă imensă, leit-motivul poveştii, nevoia de revenire la timpuri normale. Putea Uniunea Sovietică să fie oricît de vastă, puteau comunicaţiile epistolare să fie oricît de dezorganizate, Svetlana va reuşi totuşi să scrie iubitului ei, iar acesta va putea primi scrisoarea, exact ca şi cînd războiul n-ar fi existat. Igor, destinatarul scrisorii, n-avea adresă. Dar milioane de oameni erau gata să i-o afle ; toţi cei ce citiseră gazeta frontului sau cunoscuseră direct, sau prin a doua, a treia, a zecea persoană, pe cineva care o citise. • •• în sfîrşit, nevoia de revenire la fericirea timpurilor de pace mai este exprimată printr-un cîntec. O romanţă,, pe care acel redactor, un om frumos şi deştept, o cîntă acom-paniindu-se la pian. Adică nu o cîntă, ci parcă o respiră. Sunetele nu-s numai note muzicale, ci suspine intelectuale rezumînd toate dorurile tuturora. Acea romanţă, frumoasă în ea însăşi, este mai ales de o exactă potrivire cu starea sufletească generală. Ea nu e un simplu cîntec, un divertisment muzical, care, ca în atîtea filme, agrementează povestea cu un „număr" de atracţie. Acea melodie şi felul cum este ea cîntată e un adevărat personaj al povestirii. * -■' Unui spectator care mai gîndeşte şi - azi aşa cum lumea gîndea acum cincizeci de ani, filmul „Nouă zile dintr-un an" îi va părea o veche dedemult poveste, iar drama dintrînsa, — o dramă cunoscută. Căci şi pe atunci existau savanţi pasionaţi, care de dragul descoperirii ştiinţifice îşi neglijau nevestele. Nu mai departe de acum o lună ni s-a servit un film englezesc, „Valea vulturilor", unde eroul, cercetător de fizică nucleară, aproape că dă dreptate soţiei sale fugită împreună cu asistentul laboratorului său, luînd cu ea aparate şi formule secrete, pentru a le i preda, cum se zice în romanele poliţiste, „unei puteri străine". Eroul se socoate mai vinovat faţă de nevastă-sa decît era ea faţă de el. O înţelege şi o iartă... Temă veche, în literatură, pe scenă şi pe ecran. Decît, în filmul nostru, nu este vorba de asta, ci de cu totul altceva, deşi există acolo şi pasiune pentru' ştiinţă şi soţie neglijată. ": ' is i Eroul (Mitea) şi eroina (Liolia) sînt amîndoi fizicieni nucleari. Cu zece ani înainte,, s-au iubit şi au trăit împreună, văzîndu-se din an în paşti, întîlnindu-se în fugă pe la hoteluri sau în camera vre-unui prieten. Exasperată de acest provizorat şi de această aşteptare, ea se hotărăşte să se mărite cu un alt coleg (Ilia), talentat fizician, dar în acelaşi timp filozof paradoxal de tip Oscar "Wilde, cu o fire de poet zăpăcit şi cam timid. O timiditate contrastînd cu verva lui teribilistă. După zece ani, cei doi foşti îndrăgostiţi se revăd. Şi, în ciuda afectaţiei de nepăsare şi cruzime a lui Mitea, Liolia vede că el o iubeşte exact ca la început. Aşa că se răzgîndeşte şi se mărită imediat cu el. Ni se arată atunci cum el, absorbit de descoperirile sale ştiinţifice, nu se mai ocupă deloc de dînsa. Şi o vedem pe ea suferind cumplit. Dar toate acestea se dovedesc a fi doar aparenţe. El nu o „neglijează". Dragostea lui nu se „răcise". Ardea intactă, cu aceeaşi putere. Nenorocirea era mult mai gravă : cele două pasiuni, aceea pentru ştiinţă şi aceea pentru iubită, pur şi simplu nu încăpeau, nu încăpeau în cele 24 de blestemate ceasuri ale unei zile ! Asta pînă cînd într-o mai bună zi, îi vine lui ideea că totuşi cele două flăcări pot arde împreună. Nu ştiuse cum să le împreune. încercase un drum, şi dăduse greş. Va mai încerca încă nouăzeci şi nouă altele, pînă va găsi pe cel bun. O va lua mereu de la început, pînă va izbuti. Aceasta e eroica poveste a filmului ; nu „neglijarea nevestei" din egoism de savant ambiţios, ci sublima dorinţă de a purta două făclii în loc de una. Această idee, nouă şi nobilă, se desfăşoară într-o atmosferă febrilă de cercetare şi creaţie ştiinţifică, prin dialoguri foarte curioase. Curioase pentru că sînt excepţional de cinematografice. Aş îndrăzni să spun că ele ne readuc la acea adevărată artă cinematografică numită „filmul mut". Dialogurile Mitea-Lolea sînt compuse din salturi. O frază a unuia, despărţită printr-o lungă pauză de fraza celuilalt, nu este un răspuns, ci o răzgîndire, o schimbare de macaz, o iniţiativă, o hotărîre bruscă şi nouă. Cuvintele, aci sonore, au aceeaşi laconică funcţie ca subtitlurile tipărite pe filmul mut de altă dată. Ele rezumă o seaniă de gînduri precedente şi următoare, pe care le şi ghicisem din mişcările, gesturile .fizionomia, atitudinea personajelor. în această privinţă, operatorul (Gher-man Lavrova), poate uneori, la sugestia regizorului (Mihail Romm), a făcut adevărate minuni : a „fotografiat conversaţia" celor doi, găsind nişte unghiuri fără precedent în istoria imaginei cinematografice. De pildă, la un moment dat, ei sînt luaţi în plonjeu, văzuţi din spate, stînd amîndoi pe o canapea, îndoiţi ca un arc şi întoreîndu-şi unul altuia spatele, parcă adunîndu-şi trupul aşa cum îşi adună gîndurile, pentru a le face cînd să se ascundă, cînd să execute un nou salt neaşteptat. O altă scenă magistrală este monologul ei în faţa oglinzii. îşi spune o mulţime de lucruri, cu ceea ce se numeşte „vocea gîndului". Aci, ca şi în dialoguri, privirea, rictusul gurii, atitudinea corpului ne permit tot timpul să ghicim anticipat cuvintele pe care le auzim. Cuvinte care, totuşi, ne miră prin gravitatea şi tîlcul lor, aşa cum ne-ar mira nişte cuvinte pline de sens pe care noi înşine ni le-am spune nouă înşine. La aceasta, pe lîngă talentul actoricesc, ajută şi făptura fizică a interpretei (Tatiana Lavrova). Are o figură de copil cu buza superioară proeminentă, ceea ce-i dă un mic şi drăguţ aer de fetiţă îmbufnată şi mofluză ; zîmbetul apare, ca un surîs printre lacrimi, ca o rază de soare trecînd prin nori. E curios cum, la început, cînd o vedem pentru prima oară, dorim ca această femeie urîţică să nu fie personajul principal al filmului. Apoi, treptat, descoperim că rareori am întîlnit atîta graţie, atîta inteligenţă şi caracter exprimate prin frumuseţe de linii şi de fizionomie. Cred că nu există chip femeiesc care să semene mai puţin cu tipica vedetă gen Marylin Monroe sau Brigitte Bardot şi alte clasice „covergirls". Tatiana Lavrova, ea, nu seamănă cu nimeni. Iar graţia ei nu seamănă cu a nimănui. Este remarcabil cum cinematografia sovietică ştie să descopere, de la o bucată de vreme, tipuri inedite de frumuseţe feminină. 152 între cei doi eroi masculini ai poveştii întîlnim, ca şi între Mitea şi Liolea, contraste, şi deosebiri de caracter care, în fond, se dovedesc a fi doar aparente. Pretenţia lui Ilia că iubeşte ştiinţa ca pe un sport, precum şi pretenţia lui Mitea că nu face nici-un caz de alte plăceri decît aceea a descoperirii ştiinţifice, sînt poze, sînt măşti. Amîndoi îşi trădează pînă la urmă adevărata fire. Ilia îşi dă pe faţă pasiunea lui gravă pentru ştiinţă. Mitea pasiunea pentru viaţă. Toate aceste probleme, căutarea unui modus vivendi între mai multe aspiraţii, între amorul pentru oameni şi amorul pentru umanitate, indică, cu prilejul poveştii unei căsnicii, frământarea unei lumi nouă care luptă pentru neîncetata ei perfecţiune morală. „Oameni şi fiare", este un „cineroman" realizat de Serghei Gherasimov, după o idee a soţiei sale, Tamara Makarova, care în acelaşi timp interpretează şi unul din rolurile principale. Eroul pozitiv este un om care timp de 17 ani, după ce a scăpat din prizonierat, trăieşte în Occidentul burghez. în ciuda mizeriei şi umilinţelor îndurate, el nu se întoarce în patrie decît in extremis, şi după o încercare neizbutită de sinucidere. Fratele său, care trăieşte în Uniunea Sovietică şi o duce bine, este un laş, un om slab, complect sub papucul nevestei, femeie rea şi meschină, care îl convinge să nu răspundă la scrisoarea trimisă de cel plecat şi acum reîntors. Emigrantul avusese ghinionul ca fratele său, unica lui rudă, să fie păcătos, slab, şi fără personalitate. Dar lipsa de personalitate a acestuia nu intervine activ decît la sfîrşit, în cel de al şaptesprezecilea an. Căci pînă atunci el nu refuzase să răspundă fratelui său, ci pur şi simplu îl credea mort. Nu primise scrisorile iui, interceptate şi distruse de nevastă-sa. Aşa că nenorocirea lui Alexei, emigrantul, este de ordinul fatalităţii, nu al vinovăţiei. A avut soarta ca niciodată vreuna din scrisorile lui să nu scape de cenzura cumnatei sale ; a avut soarta să nu ştie că numai asta fusese pricina tăcerii fratelui său. De aci raţionamentul, la urma urmelor, destul de logic : dacă propriul meu frate mă respinge, ce pot eu aştepta — odată reîntors — de la străini ? întrebat de ce nu se repatriază, răspunde limpede : de frică, de teamă că nimeni nu-1 va întîmpina cu simpatie, că nimeni nu-1 va ajuta. Din pricina acestei întîmplări ezitările lui Alexei Ivanovici se explică şi nu-1 micşorează moralmente. De altfel, în film, el este prezentat mereu ca pătruns de un intens patriotism. Nefericita întîmplare cu fratele său îl rănea nu numai în sentimentul de familie, dar şi în dragostea de ţară. Şi pentru complectarea portretului, autorii filmului pun în gura lui jaceste tulburătoare cuvinte : — Fericire? Da. Am simţit.şi fericire, cînd am simţit că mi-am apărat demnitatea. Ni se pare totuşi criticabilă ideea de a axa povestea pe Fatum, pe soartă, pe Ancţnke. Aceasta merge numai atunci cînd nenorocul are o puternică valoare de simbol, ceea ce nu-i deloc cazul aci. Altminteri introducerea ghinionului ca explicaţie centrală este destul de artificială. Pe de altă parte, suferinţele îndurate în Apus sînt prezentate cam convenţional. Şi prea lungi, şi prea puţine. Va părea poate cam sinistru să cerem atrocităţilor naziste sau cruzimilor burgheze să fie artisticeşte pitoreşti. Nu e mai puţin adevărat însă că prezentîndu-le sub forma unor fapte arhi-cunoscute, a unor evenimente şablon, comitem ceva destul de grav : răpim acestor infamii puterea de a indigna. Totuşi unele din păţaniile evocate în acest film sînt impresionante. Scurtate şi, multiplicate, prezentate într-o succesiune rapidă şi neinsistată, ca o explicaţie, şi nu ca parte principală a acţiunii filmului, ar fi fost mai izbitoare, mai elocvente. Ar fi scos atunci în valoare partea realmente bună a acestui film. Care există. Această parte valabilă din filmul lui Gherasimov se centrează pe personajul Taniei, o fetiţă de 15 ani, copil unic al unei doctoriţe văduve, copil răsfăţat şi autoritar. O fetiţă graţioasă, afectuoasă şi mîndră, cu un zîmbet plin de dulceaţă, combinat cu o încruntare 153 de fiinţă voluntară. Romantică cum sînt adolescentele, e plină de curiozitate să cunoască aventurile omului aceluia atît de încercat de soartă, pe care îl bombardează cu necontenite întrebări. Aşa că toate cîte le povesteşte el, i le povesteşte ei. Chiar ceea ce el îşi aminteşte în gînd, cînd e singur. Căci din aceste viziuni retrospective aflăm noi, spectatorii, faptele pe care ştim că i le va povesti şi ei, de vreme ce ştim că ea nu se va lăsa pînă nu va afla tot. în felul acesta Gherasimov ne oferă un spectacol cinematografic rar şi nespus de frumos: imaginea unui obraz de fată în momentul cînd ascultă o lungă şi tragică povestire. Ceva mai mult : obrazul unei fiinţe care ştie să asculte, care ştie să simtă adevărul din lucrurile auzite. în această privinţă tînără artistă Jana Bolotova, în rolul Taniei, izbuteşte o mare performanţă actoricească. De altfel, după ce, timp de trei sferturi din film, ea ascultă şi întreabă, la sfîrşit, acţionează. Ba chiar, numai ea acţionează şi numai ea dezlănţuie evenimentele finale. Asta dă filmului o altă temă decît cea iniţială. Ororilor naziste le urmează prezentarea felului în care aceste orori se oglindesc în cugetul şi închipuirea unei adolescente din ziua de astăzi şi, paralel cu asta, cum se reflectă în mintea ei nevoia de dreptate, ce reacţiuni stîrneşte acest simţ al justiţiei şi cît de susţinute, cît de operante sînt aceste reacţiuni. Repercusiunile trecutului în prezentul conştiinţei tineretului contemporan sînt fapte mult mai importante decît istorisirea, pur şi simplu, a unor atrocităţi cunoscute. Iată de ce, în măsura în care centrul de gravitate al filmului se mută pe receptivitatea afectivă a acestui copil inimos şi brav şi drept, filmul e origina] şi reuşit, şi o poveste trecută se preface în povestea viitorului. Această structură, Gherasimov i-a dat-o numai în parte, acordînd cît a putut mai multă importanţă personajului Taniei. Dar nu deajuns. Trebuia să împiedice ca această structură să fie concurată şi eclipsată de 6 altă structură, fundată pe arătarea atrocităţilor ca atare. Trebuie să mai semnalăm, ca o mare calitate a filmului, jocul lui Nikolai Ere-menko. Naturaleţea, concentrarea, frumuseţea vorbirii şi a mişcărilor feţii sînt de o perfecţie pe care nu o putem exprima în cuvinte. Semnalăm, în sfîrşit, prezenţa, într-un rol secundar, a lui Serghei Gherasimov însuşi, realizatorul filmului. Este rolul unui bătrîn emigrant, odinioară foarte bogat, acum numai pseudo-bogat, în sensul că foarte bogată acum e fiică-sa, faţă de care el se găseşte în relaţii de miluit la miluitor. Pomanagiu şi totuşi înfumurat, plat, plîngăreţ şi totuşi impertinent, acest personaj creat de Gherasimov este un rol de mare compoziţie, un rol de factură schakespeariană, un rol care zugrăveşte şi explică toată racila păturii conducătoare a Rusiei ţariste. Filmul „La treizeci de ani" pune iar problema conflictului între muncă şi amor conjugal, între îndatoririle profesionale şi cele ale căsniciei. Eroina, într-o primă căsătorie, e supărată că bărbatul ei nu-şi iubeşte munca. în cea de a doua, e supărată că bărbatul ei îşi iubeşte munca. Dacă filmul are o notă convenţională, el a fost totuşi prezentat pe o listă selectivă de festival pentru că găsim întrînsul ceva vrednic de reţinut : jocul perfect, jocul fin nuanţat al Rufinei Nifontova. E- interesant de comparat această măiestrie cu aceea, egală, a Tatianei Lavrova din „9 zile". în primul caz, spectatorul este, în fie^ care clipă uimit de ingenioasa potrivire între» acţiunea executată şi execuţia acţiunei. Tot timpul se gîndeşte că obiectul scenei nu are nici-o - importanţă, că e doar prilej de demonstraţie artistică a unei virtuozităţi necontenit uimitoare. Dimpotrivă, în faţa jocului Tatianei Lavrova, spectatorul e minunat nu de potrivirea între faptă şi interpretare, ci e uimit de a descoperi, în fiecare clipă, comori de psihologie pe care le-ar fi crezut inaccesibile. Spectatorul are aci euforia de explorator care striga , „evrika", îneîntarea de a vedea nevăzutul. Lavrova mu „interpretează",, cum , face Nifantovat cu : maximă măiestrie; Lavrova „sondează", sondează insondabilul. •. !, i,;!;; .;:!(.,,..,. 154 ' * Filmul lui Andrei Tarkovski : „Copilăria lui Ivan", al cărui titlu pentru diverse motive a fost prefăcut în „flăcări" şi în „flori", este, probabil, perla coroanei. Şi ca interes psihologic, şi ca frumuseţe plastică pusă în slujba psihologiei. Ivan este un băieţel de 14 ani. Nemţii i-au omorît amîndoi părinţii, toţi fraţii şi toate surorile. Ura lui, setea lui de răzbunare se strînge în jurul factorului' care-i dă putere. Căci asemenea lui Herakles, care poseda puteri neposedate de ceilalţi oameni, micul Ivan deţine o armă pe care ceilalţi soldaţi din armata sovietică nu o puteau utiliza. El o t6t invocă de altfel, realist, oridecîteori prietenii lui ofiţerii vor să-1 trimită înapoi la şcoală. Atunci, el spune mereu aşa : „Eu sînt mic. Nu-s mare ca voi. Pe voi vă împuşcă. Pe mine nu, fiindcă pe mine nu mă văd". Şi graţie acestei puteri personale, el va face exact ceea ce o asemenea putere indică. Se va strecura printre liniile inamice şi va aduce informaţii preţioase asupra poziţiei duşmanului. Personajul încarnat de micul actor Kolea Burliaev nu seamănă cu nici unul din lunga serie de „copii minune" ai ecranului, de la Sherley Temple la Kostia Semijev din „La 30 de ani". Mai întîi, nu e „copil minune". Nu are nici comice intuiţii ale adevărului, nici înduioşătoare înţelepciuni de adult, calităţi care dau „Wunderkind"-ului ceva sinistru, de animal savant; Ivan nu „face pe adultul". El este oarecum adult, căci nu lucrează decît cu două idei comune copilului şi adultului : mînia răzbunătoare şi elementara constatare că cine are trup mai mic se strecoară prin locuri mai înguste şi este văzut mai greu. Fiindcă aceste două idei sînt comune copilului şi adultului, Ivan poate proceda ca un adult, discutînd, executînd misiuni, supărîndu-se, opunîndu-se, fără a înceta un moment de a fi copil şi de a iubi tipic copilăreşte pe prietenii săi căpitanul şi colonelul. Nu avem, ca Ia alţi copii-actori, amestec de adult şi infantil, fiindcă aci fuziunea e atît de completă încît nici-un amestec nu se mai simte. Şi este o mare noutate în a vedea un copil poruncind fără a poza în „om mare" şi a se răsti ca un om necăjit, nu ca un copil răsfăţat. Avem aici, ca în multe ocazii oferite de ecranul sovietic, sentimentul de a asista la ceea ce;; socotisem pînă atunci imposibil. In acord cu toate acestea, chipul micului actor Kolea Burliaev este drăguţ, delicat şi în acelaş timp grav, cu trăsături decupate ca pe o medalie. Iar operatorul Vădim Iusov i-a dăruit două culori, două palete succesive. în scenele dinainte de război, care se întrepătrund necontenit cu cele de după, totul este alb. Chipul lui Ivan e serafic, şi albul acesta contrastează puternic cu alburile celelalte, dînd nişte efecte uimitoare de ; alb-pe-alb, aşa cum nici-un director de imagine nu mai dăduse încă înaintea lui Iusov. în celelalte scene, Ivan este negru ; cearcăne la ochi, pistrui pe nas, murdărie pe faţă, noroi pe haine, iar natura din jur plină de luciri de întuneric, armonie de bezne de . grade diferite. Acest magician al fotografiei care este Vădim Iusov a mai inovat şi în prezentarea componentelor şi des utilizatelor jerbe explozive care exprimă bombardamentele. Ca să varieze, operatorul din „Pace noului venit" le înşirase rapid, dezlănţuindu-le, scurte, multe, telegrafice, rezumate, înnebunitor de zgomotoase, orbitor de luminoase. în „Copilăria lui Ivan" s-a procedat la fel, şi totuşi altfel. La fel, pentru că şi aci, la un moment dat, ni se dă o colecţie de jerbe de bombardament, ca un fel de firmă indicatoare a măcelului. Aceste explozii însă nu sînt viziuni de coşmar, ci armonii de linii pure, variaţii nesfîrşite de arabescuri, construcţii geometrice curbe, ceva de o nespusă frumuseţe plastică în contrast batjocoritor cu sinistra monstruozitate a între-uciderii, a omorului între necunoscuţi. Este ceva asemănător ironiei din „Povestirile unui vînător" ale lui Tur-ghenev, unde soarele se amuză să alcătuiască jocuri splendide de lumină pe cadavrul întins între copaci. CRONICA RIMATĂ O SEARĂ DE MUZICĂ TUDOR MĂiNESCU Se revărsa, în sala cu trepte de lumină, Un val de armonie, ca dintr-o cupă plină, Şi glasurile limpezi păreau să fi deschis Un drum de sărbătoare între pămînt şi vis. Simţeam cum dirijorul, cu mîna lui măestră, Punea gîndirii aripi şi suflet în orchestră, Dînd frumuseţe vie şi grai adevărat Minunilor pe care Titanul le-a creat. Spre bolta sprijinită pe-naltele coloane Se ridica vestirea : — „Vă-mbrăţişaţi, milioane .'" Şi inima mulţimii, mai caldă ca oricînd, In larga simfonie o auzeam' bătînd... Un tînăr, lîngă mine, în ultimele rîndurî, Stătea privind departe şi adîncit în gînduri, Şi cum ştia de bine s-asculte, m-a uimit. (Cît a ţinut concertul, o dată n-a tuşit !) Vedeam, din simfonie, ce încîntări culege, Cum fiecare frază o simte şi-o-nţelege ; în umbră, peste umăr, zăream profilul fin, Şi-n ochii lui albaştri din stropi de cer senin, In braţul lui puternic şi-n strălucirea feţei Citeam încrezătorul elan al tinereţei, Ghiceam sub haina neagră un suflet optimist, Şi, fruntea lui privind-o ziceam : e un artist... Apoi, cînd grandiosul final al Simfoniei A înălţat în slavă un imn al bucuriei, Şi-aplauzele-n ropot prelung au răsunat, Ca mii de păsări albe în zbor înaripat, Am coborît cu largul talazului de lume, Şi-am regăsit alături vecinul fără nume. Privirea /ui deschisă, în treacăt mi-a zîmbil, Şi paşii lui cei sprinteni cu-ai mei s-au însoţit. Ca nişte vechi prieteni pornirăm împreună; Era o noapte pură, scăldată-n clar de lună, Iar stelele de aur păreau că strălucesc Ca nolele-ncrustale pe-un portativ ceresc, Şi-n vasta partitură se-ntretăiau puzderii, 156 Scriind pe cer eterna cantată a tăcerii, In cinstea unui tînăr erou cosmonaut. Vecinul meu îmi spuse, cu glasul lui plăcut: — „Pe-o noapte ca aceasta, cu lună inspirată, „Şi-a început Beethoven, a şaptea lui sonată, „Op 27"... L-am întrebat: — „Vă rog, „Sînteţi din întîmplare, scuzaţi, muzicolog ? „Solist sau numai critic ? Urmaţi Conservatorul ? „Cunoaşteţi contrapunctul? Ştiţi să conduceţi corul?" -— „Nu, eu conduc (răspunse) troleul 83. „Dar muzica îmi place, şi-ncerc din graiul ei „Să înţeleg cu mintea cum cîntecul gîndeşte . , „Şi inimilor noastre, 'ce limpede vorbeşte. „Nu sînt artist, cum credeţi, sînt numai muncitor; „Dar arta nu e, oare, un bun al tuturor ?" Ne-am despărţit în noapte şi am rămas sub stele, Cu luna, cu tăcerea şi gîndurile mele. Şi m-am întors de-o dată cu anii înapoi, Spre vremile urîte, ce le trăirăm noi Cei care-n pragul vieţii, umblam pe-atunci la şcoală. în sala de concerte, pe jumătate goală, Nu se-mbulzeau burghezii fuduli, la Ateneu; Le socoteau prea scumpe biletele de-un leu ! Ei n-aveau, pentru artă, nici doi pitaci în pungă, Iar Simfonia IX-a li se părea prea lungă. Protipendada noastră, cu rentă şi cu pîntec, Distracţii mai lejere îşi căuta în cîntec; Odraslele crescute în desfătări şi-n lene, Spuneau, cu gura strîmbă, cupletele obscene, Şi curtezana-n loje, presîndu-şi bustul gol, Ofta pe franţuzeşte: — II est charmant, Mayol ! Dar azi, în toată ţara, teatrele sînt pline, Orchestra vine, seara, să cînle în uzine, Un raft cu cărţi e-n casa oricărui muncitor, Iar arta, dar din darul întregului popor, Se-ntoarce să rodească în sufletul mulţimii, Cu frumuseţea formei şi %ncînlarea timii, Ca floarea ce zîmbeşte sub cerul luminat Pământului din care ea însăşi s-a-ntrupat. M-am despărţit de lună, şi-ajuns acasă iară, M-a-nlîmpinat la radio o voce familiară : — „Pianiştii mari ai lumii..■ program alcătuit „De-ascultătorii noştri"... Şi-n seara minunată, Atîtea mii de oameni s-au bucurat: deodată, Cu cîlă măestrie cînta Rachmaninov Concertul ce-l dorise strungarul din Braşov... I SCRISOARE DIN INDIA Sînt bucuros să-mi încep colaborarea la revista „Viaţa românească" cu un articol despre unul dintre cei mai mari poeţi contemporani de limbă urdu, Faiz Ahmad Faiz. Limba urdu, una dintre cele mai evoluate limbi ale ţării noastre „multi-lingve", cu o tradiţie poetică veche de aproape cinci sute de ani, este vorbită atît în India cît şi în Pakistan, iar Faiz şi-a început activitatea literară într-o perioadă cînd patria noastră nu fusese încă împărţită în două de către imperialiştii, britanici. După dobmdirea independenţei (august 1947), scriitorii progresişti din India,, inclusiv cei de limbă urdu, au continuat să promoveze îin literatura lor ţelurile democratice ale poporului, — şi anume consolidarea independenţei, înlăturarea rămăşiţelor trecutului nostru- feudal, reconstrucţia rapidă a societăţii indiene pe baze ştiinţifice modeme, lichidarea cumplitei înapoieri economice şi sociale moştenită de la imperialiştii englezi. Conştienţi totodată de îndatoririle lor internaţionaliste, poeţii progresişti de limbă urdu, ca şi cei care scriu în celelalte limbi mari ale Indiei (hindi, bengali, rnarathi, tamil, telugiu, malayalam etc.), au creat, în anii din urmă, o serie întreagă de opere pe tema păcii şi a luptei antiimperialiste, pe lîngă cele inspirate din viaţa poporului lor. Faiz care ocupă un loc de frunte în pleiada poeţilor de limbă urdu apăruţi după înfiinţarea Asociaţiei Scriitorilor progresişti din India (1936), a debutat cu o plachetă de versuri publicate în 1941 sub titlul Nakş-E-Farydi (Motive triste). Această plachetă, cît şi următoarele două, publicate între 1951 şi 1955 literaturii noastre noi. In opera sa ulterioară, în „Dulăii", „Florile pămîntului" şi în ciclurile care i-au urmat, Zaharia Stancu a dezvoltat de fapt temele operei sale capitale, zugrăvind creşterea conştiinţei, maturizarea ţăranului de pe malurile Dunării. Lirismul este nota fundamentală a literaturii lui Zaharia Stancu, cimentul ei unificator. Lirismul izvorăşte şi din înverşunarea amară a pamfletarului ; el se degajă şi din poezia naturii, pe care Zaharia Stancu o simte şi o interpretează, o personifică, atribuindu-i o viaţă complexă şi dramatică. Replică severă sămănătorismului, opera sa răsună în paginile ei cele mai bune ca o imprecaţie împotriva vechii orînduirii, dar şi ca o chemare caldă la umanitate şi dragoste între oameni. La aniversarea a 60 de ani, îi dorim lui Zaharia Stancu ca şirul de pe acum impunător al cărţilor sale să sporească şi mai mult, îi dorim să ne dăruiască cărţi noi, care să reflecte imaginea Patriei socialiste. V. R. 160 CERCETAREA PATERNITĂŢII UNEI SCRIERI ANONIME — EMINESCU ŞI EPIGONII LUI. Limitînd discuţia la articolul- anonim Eminescu şi epigonii Iui din V. R. nr. 6 (1914), observăm că cei ce l-au atribuit la început lui Topîrceanu, au făcut-o fără să invoce vreun argument, fără a schiţa măcar un început de argumentare. Cercetînd paternitatea acestui articol, într-o notiţă din „Gazeta Literară" din 5 mai 1960, am pus în paralelă un pasaj întreg din articolul Eminescu şi epigonii Iui cu un altul identic dan articolul Emiinescu postum din V. R. nr. 9 (1912), pe care îl recunosc toţi cercetătorii ca fiind scris de Ibrăileanu şi am ajuns la con-•cluzia că atribuirea articolului Eminescu şi epigonii lui lui Topîrceanu este o eroare bibliografică. Am invocat acolo şi argumentul că anumite idei. din Eminescu şi epigonii lui se întîlnese întocmai şi în alte articole ale lui Ibrăileanu. Pînă şi unele particularităţi de limbă proprii lui Ibrăileanu pot fi invocate în favoarea acestuia. In articolul „Stabilirea paternităţii unui important articol nesemraat al lui Ibrăileanu'" din V. R. nr. 10 (1961), am reluat problema atribuirii articolului Eminescu şi epigonii lui, aducînd argumente noi şi constatînd că anumite elemente biografice, oare reies din contextul articolului anonim îl indică drept autor pe Ibrăileanu. La aceste argumente se mai puteau adăoga şi altele, pe oare le menţionez numai în -treacăt. Astfel, protestul autorului anonim din articolul Bmine&ou şi epigonii toi, împotriva publicării manuscrisului Geniu pustiu drept roman inedit de Eminescu, este motivat întocmai ca în paginile cursului litografiat al lui Ibrăileanu (Epoca Eminescu) şi ca în articolul Bminesciu — Geniu pustiu din volumul său „Scriitori romîni şi străini" : „Ni se dă drept „roman de Eminescu" o lungă bucată de proză scrisă în adolescenţă, plină de naivităţi, greşeli de limbă şi ardelenisme, din care el de asemenea a utilizat o bună parte. Se publică acest material literar, pe care poetuţ, deşi ar fi avut destulă vreme, n-a găsit de cuviinţă să-1 publice. Şi se dau în vileag drept pagini definitive de Eminescu, pînă şi acele pasagii pe oare dl evident le condamnase definitiv, ştergîn-du-fle cu creion roş". In acest pasaj din tEiminescu îşi epigonii lui sînt exprimate sintetic ideile desfăşurate de Ibrăileanu în aceeaşi problemă atît în cursul său cît şi în volumul amintit. Tot astfel ideea din propoziţia „Şi se dau în vileag drept pagini definitive...", •din pasajul reprodus mai sus, se află în val. „Scriitori romîni şi străini", pag. 85, exprimată aproape la fel: „După ce mor, scriitorii mari au nenorocirea de a li ise da în vileag tot ce au scris — şi devin astfel mai mici (Am vorbit adesea de scandalul — acesta e cuvîntul! — petrecut cu. poeziile şi romanele „postume" ale lui Eminescu)". Coincidenţa aceasta nu poate fi produsul întîmiplării. Ea se datoreşte faptului că ambele texte sînt gîndite şi redactate de acelaşi autor. La acestea se mai putea adăoga că pasajul următor din Eminescu şi epigonii luii: „Gazetari de talia lui Eminescu au mai fost, — poate şi mai mari. Poeţi de talia lui, nu. Adevăratul lui titlu de glorie este şi va rămîne poezia lirică, — acele minuni de armonie şi simţire în ,-care s-a închegat puterea hipnotică a geniului său" este similar ca exprimare şi identic ca gîndire cu cele următoare din Două comemorări: Kogălnkeanu, Eminescu, articol menţionat de Piru în bibliografia lui Ibrăileanu E.S.P.L.A., 1959: „Mihail Eminescu a fost mai înainte de toate un poet... De ila moartea iui şi pînă acum cîţiva ani, Eminescu a fost sărbătorit şi fără statuie, pentru „Floare albastră", pentru „Scrisori" şi pentru „Luceafărul" cu toate că activitatea sa politică nu era necunoscută... Deşi este o pretenţie puţin întemeiată şi chiar cam ridiculă, aceea de a-ţi lua sarcina de procurator al posterităţii, vom avea,, totuşi îndrăzneala să profetizăm că, departe în viitor, peste un veac şi peste mai multe veacuri, acela care va trăi, nu va fi ziaristul de la Timpul, ci nemuritorul cîntăreţ al iubirii nefericite şi al Nirvanei, — creatorul limbii artistice romîne, în care vor scrie generaţiile viitorimii..." In Eminescu şi epigonii lui citim: „... Noi ne revoltam atunci că se dau drept „poezii postume de Eminescu" şi se pun la îrademîna publicului mare, nişte bucăţi 31 — Viaţa Romînească, 11 161 similare: diri Statuile lui Eminescu (V. R., nr. 2 din 1925). „Statuia (lui Eminescu) ar trebui să fie în Iaşi. Nu o spunem aceasta, pentru că sîntem ieşeni... Ar trebui să fie în Iaşi pentru o mulţime de motive. Aici s-a întors Eminescu din peregrinările lui printre străini. Aici şi-a luat zborul ca poet. Aici a avut poate, mai multe momente de fericire decît aiurea. Ş-apoi aicea e cadrul cel mai potrivit pentru ceea ce a fost Eminescu. Decorul romantic al poeziei lui e laşul..." laşul şi Eminescu sînt un leit-motiv în anumite scrieri ale lui Ibrăileanu ca în recenzia semnată G. I. în V. R. nr. 1 din 1910 şi într-o scrisoare personală (vezi Autografe. Ibrăileanu la Bibi. Acad. R.P.Rt). Chiar faptul reproducerii în „Comemorarea lui Eminescu" a unui fragment însemnat, după cinci ani, din vechiul articol Eminescu şi epigonii toi se încadrează în maniera lui Ibrăileanu, care în articolul Mizoghinistmil din V. R. (nr. 6, 1910) reproduce două pagini din articolul său Gu prilejul foilefaanelor d-Iuii Cairagiale publicat în 1901, iar în articolul După 27 de ani (V. R., nr. 1—2, 1933) reproduce pasaje masive din Ce ieste poporani snwil ? publicat cu nouă ani mai înainte (V. R.„ nr. 1, 1925). Dar în cîte alte locuri nu foloseşte Ibrăileanu o asemenea manieră? Dacă articolul „Comemorarea lui Eminescu" ar fi fost scris de Topîrceanu, se putea simţi el obligat să scrie tot în „Opinia" din 27 iunie 1919, numai la cîteva zile deci, o „Cronică fantezistă", semnată, în care tratează acelaşi subiect ? Iată acum şi explicaţia pentru ce articolul „Comemorarea lui Eminescu" care aparţine cu ideologie, ou stil şi cu multe amănunte lui ilhrăileanu, a apărut totuşi semnat de G. Topîrceanu. Se ştie că amicii literari ai lui Ibrăileanu : M. Sadoveanu, Octav Botez, G. Topîrceanu, M. Sevastos, Demostene Botez şi alţii, în aşteptarea reapariţiei V. R. după război, colaborau la ziarul „Opinia". Cu ocazia împlinirii a treizeci de ani de la moartea lui Eminescu, Ibrăileanu, fie din proprie iniţiativă, fie la1 sugestia amicilor săi literari amintiţi, a dat articolul „Comemorarea lui Eminescu", însă fără să-1 semneze, fiindcă nu voia să apară colaborator la un ziar local, el care condusese V.. R. şi era factotum la „însemnări Literare". Articolul însă nu putea să apară la loc de frunte, fără semnătură!, de aceea cred că a căzut în sarcina lui Topîrceanu această semnătură. Faptul nu era cu totul nou. Precum am arătat în articolul Pseudonimele lui Ibrăileanu. (V. R., nr. 3 din 1961), Topîrceanu a acceptat să semneze un articol mare, Pe un volum de Eminescu, la care poetul contribuise doar cu un număr de versuri necesare exemplificării ideilor susţinute în textul critic,1 soris de Ibrăileanu. Dar şi Otilia Cazimir în „Cîteva mărturisiri nevinovate" confirmă raporturile acestea de amabilitate reciprocă în confrăţia intelectuală de la V. R. (vezi V. R. nr.. 1 (1962). Pentru ilustrarea unor asemenea raporturi în care nu se făcea prea mare caz de „proprietatea literară" pot fi cercetate numeroase recenzii şi cronici din V. R. de la Iaşi, semnate de anumiţi colaboratori şi în care se constată parţial şi cîteod.ată integra! intervenţia lui Ibrăileanu. Cred deci că nu este cazul să presupunem un plagiat din partea lui Topîrceanu în articolul „Comemorarea lui Eminescu", cum ar rezulta la o cercetare fără spirit critic şi nici să negăm paternitatea stabilită în favoarea lui Ibrăileanu în cazul articolului Eminescu şi epigonii lui, numai fiindcă ele n-au fost semnate de autorul lor real. *). I. Greţu * Socotim că fiecare dintre ,.beligeranţi" şi-a adus „în extremis" toate argumentele posibile şi imposibile în susţinerea tezei sale, astfel încît în ce ne priveşte socotim discuţia încheiată. Cititorii noştri au avuţia îridemînă suficiente indicii pentru a-şi face o părere. De altfel, întrucît şi Ibrăileanu şi Topîrceanu aveau in privinţa postumelor iui Eminescu acelaşi punct de vedere, şi aceştia doi mai au în patrimoniul lor .literar şi altă avere, — destulă — dreptul de autor în discuţie apare neînsemnat. N. R. 164 TRĂIASCĂ MAIMUŢELE ! 32 de primate (adică 23 cimpanzei, 2 gorile, 3 urangutani şi 4 sapaju) au produs cu sîrguinţă timp de cincizeci de ani nenumărate opere de artă, sub supravegherea lui Desmond Morris, specialist în comportarea animalelor şi conservator al grădinii zoologice din Londra, care şi-a Strîns concluziile asupra remarcabilei experienţe într-un volum intitulat „Biologia artei". Um amplu articol din „Le Figaro litteraire" vesteşte evenimentul şi relevă împrejurarea că printre cei 32 artişti se aflau şi două „genii", Alfa — care a lăsat mai bine de două sute de opere — şi Congo, care a bătut toate recordurile, dăruind omenirii aproape patru sute. Evident, arta maimuţelor se încadrează în curentul care s-a numit taşim, arta abstractă sau concretă şi e, ca atare, cît se poate de modernă, deoarece artiştii nu pictau pentru a exprima ceva sau pentru a primi o banană în plus, ci doar... de dragul de a picta. Desmond Morris atrage dealtfel atenţia asupra faptului că urmaşii occidentali ai lui Fidias şi cei 32 de artişti pe care i-a urmărit în Grădina Zoologică din Londra se întîf-nesc, deşi au străbătut drumuri diferite : artiştii umani din vestul Europei renunţînd L-t arta figurativă şi maimuţele neajungînd încă la acest stadiu de dezvoltare a artelor plastice, într-adevăr, autorul „Biologiei artei" constată că lucrurile au decurs de parcă arta occidentală ar fi involuat, momentul 1900 reprezentînd vîrstă de 60 de ani a unui artist stăpîn pe mijloacele artei sale, iar momentul 1960 vîrstă de 2 ani, caracterizată prin infantilismul taşist, sau, mai degrabă, prin pictura simiescă, adevărată „pictură prin excelenţă", „absolut pură", de vreme ce e desprinsă nu numai de realitate, dar chiar de orice contingenţe umane. Nostimada constă în faptul că lucrările celor 32 de maimuţe nu diferă de cutare operă „concretă" a cutărui cunoscut — şi cotat — discipol al artei abstracte, ceea ce impune de urgenţă adoptarea unor măsuri de apărare a artiştilor' bipezi» aflaţi în penibila postură de a se vedea în curînd concuraţi de pensionarii tuturor grădinilor zoologice din Occident. Noutatea trebuie să-i fi bucurat însă în deosebi pe fanaticii artei nou figurative, care întrevăd perspectiva de a nu-şi mai putea procura într-un viitor nu prea îndepărtat operele „concrete" pe care le preţuiesc, de vreme ce nevoia întoarcerii către o artă figurativă pare a pune stăpînire pe tot mai mulţi dintre artiştii vest-europeni demni de acest nume. Ei, şi ? vor putea exclama amatorii de pete, puncte, virgule şi linii. Trăiască -maimuţele ! M. C. UN UMORIST UITAT: O. HENRY (100 de ani de Ia naşterea lui). în vara anului 1910, pe un pat de spital din New York, se stingea din viaţă un bărbat în vîrstă de 48 de ani, care, cu puţină vreme înainte de a închide ochii pentru vecie, rostise următoarele cuvinte : „Mi-e frică să mă duc acasă pe-ntuneric." Erau cuvintele unui cîntec la modă pe atunci în localurile new-yorkeze, iar muribundul era, el însuşi, popular ca acea romanţă. Sau, mai degrabă, ca povestirile sale, care, de vreo nouă ani, apăreau cu regularitate în paginile revistelor din New York şi în volume separate, sub semnătura O. Henry, făcînd deliciile a milioane şi milioane de cititori. Popularul scriitor american lăsa compatrioţilor săi aproape trei sute de povestiri, care-i îngăduiseră să trăiască destul de modest în cei nouă arii de cînd se statornicise la New York, dar care-i îmbogăţiseră pe cei cîţiva patroni de reviste şi edituri, la comanda cărora se apucase să scrie. Vreme de cîţiva ani după moartea lui, povestirile lui O. Henry au continuat să aducă dolari în buzunarele pomeniţilor patroni. Apoi, treptat, numele lui O. Henry a intrat într-un fel de eclipsă. Romanţa care era, cîndva, pe buzele tuturor, s-a contopit cu tăcerea. în New York au început să răsară zgîrie-norii iar umbra lor a înghiţit pînă şi 165 amintirea omului care, odinioară, îi distrase atît de copios pe locuitorii marii metropole de peste ocean. Din nefericire nu exagerez. Iată, de pildă, o „Panoramă a literaturii americane", publicată în 1954 la Paris de un istoric literar american, pe nume John Brown, în cele cîteva sute de pagini ale acestei lucrări, numele lui O. Henry nu este pomenit nici măcar o singură dată ! Sau să deschidem monumentala şi oarecum oficiala istorie a literaturii americane, tipărită în 1948 la New York de un colectiv de specialişti (Robert E. Spiller, Willard Thorp, Thomas H. Johnson şi Henry S. Canby). Singura menţiune a numelui lui O. Henry este făcută în legătură cu un alt umorist american, destul de minor, care a folosit, ca şi el, slang-ul, adică limbajul argotic. E adevărat că într-o anexă, consacrată răspîndirii literaturii americane peste hotare, se mai spune ceva despre O. Henry, şi anume, că, este unul dintre cei mai populari scriitori americani în Uniunea Sovietică, „atît în rîndurile maselor de cititori cît şi în rîndurile scriitorilor sovietici pentru mulţi dintre care opera lui a constituit un obiect de studiu al tehnicii literare"... Pe cît se pare, O. Henry este o victimă tîrzie a „războiului rece", şi trebuie spus că nu singura, deoarece Jack London, Theodore Dreiser şi chiar Mark Twain îi ţin tovărăşie. Simplul fapt că aceşti mari scriitori americani se bucură de popularitate în ţările socialiste, îi face pe unii dintre compatrioţii lor să-i renege sau măcar să încerce a-i diminua. în cazul lui O. Henry, o asemenea atitudine a fost oarecum facilitată de împrejurarea că opera lui s-a cam demodat — dar opera cărui umorist nu se demodează ? într-un anume sens, umoriştii seamănă cu actorii de comedie, care, timp de un an, doi, trei, îi înveselesc pe spectatori, pentru ca după aceea să fie daţi uitării şi, uneori, să sfîrşească tragic, la periferia unei societăţi nemiloase. Am revăzut cu toţii, în filmele „Cînd comedia era rege" şi „Vîrstă de aur a comediei", figurile devenite tragice ale unor mari comedianţi ca Harry Langdon, Buster Keaton, Stan şi Bran... O. Henry a avut, în patria lui, o soartă asemănătoare — soartă de bună seamă nedreaptă. Trecîndu-i numele pe lista marilor aniversări culturale din anul acesta, Consiliul Mondial al Păcii a săvîrşit un act de dreptate faţă de memoria unui scriitor care merită să fie readus în atenţia cititorilor de astăzi şi restituit nu numai patriei sale nerecunoscătoare, ci şi întregii omeniri. O. I tenry (pe numele lui adevărat William Sidney Porter) a debutat într-o perioadă cînd curentul dominant în literatura americană era un soi de romantism întîrziat, total rupt de viaţa reală — din ce în ce mai puţin romantică — din Statele Unite. Adîncile prefaceri aduse societăţi americane de războiul civil, de revoluţia industrială, de triumful orînduirii capitaliste în întreaga ţară, erau ignorate de mai toţi scriitorii din vechea generaţie, cu cîteva excepţii ce nu făceau decît să confirme faptul că romantismul întîrziat rămînea trista regulă a literelor americane. O anumită schimbare se produsese, totuşi, în direcţia unei apropieri a literaturii de viaţa reală, care dă viaţă şi literaturii. Către sfîrşitul secolului trecut, centrul vieţii literare americane se mutase de la Boston — citadela puritană a elitei aristocratice —, la New York, oraşul afacerilor şi al negoţului, dar şi al mulţimilor fremătătoare. Apăruse şi un public nou, popular, care avea nevoie de o literatură ancorată în viaţa de toate zilele, în pămîntul Americii. Din păcate, între acest public nou şi scriitorii meniţi să-i satisfacă nevoia de literatură, se ridicau stăpînii mijloacelor de producţie literară, editorii burghezi, care erau la fel de potrivnici realismului, ca şi rafinaţii pontifi de la Boston ai romantismului întîrziat. Şi pînă şi în rîndurile scriitorilor aplecaţi spre viaţă şi atraşi de ideile binefăcătoare ale realismului, stăruiau unele prejudecăţi, care împiedicau dezvoltarea literaturii americane. Astfel, un romancier talentat ca William Dean Howells, care se socotea un adept al lui Tolstoi, declara ritos că „aspectele mai vesele ale vieţii sînt mai caracteristice pentru America".... ,166 Experienţa de viaţă a lui O. Henry (în deosebi cea de puşcăriaş căci, printr-o amară ironie a soartei, umoristul american a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru neglijenţa manifestată, cîndva, în slujba de casier la o bancă din provincie), nu era, fireşte, de natură să-i dezvăluie aspectele „mai vesele" ale realităţii americane. Totuşi, scriind pentru o anumită presă, O. Henry a fost nevoit să-şi uite oarecum propria experienţă. Viziunea lui este îndeobşte amabilă, duioasă, lipsită de tragism, chiar cînd se aplică asupra unor fapte de viaţă dureroase şi asupra unor personaje tragice. De aici, şi finalu-rile neaşteptate, ingenioase, ale multor povestiri. Este, în fond, o viziune mic-burgheză, tipic americană, legată de iluziile, foarte răspîndite mai ales pe vremea aceea, potrivit cărora Statele Unite ar fi ţara „tuturor posibilităţilor", a tuturor „miracolelor", ţara unde orice văcsuitor de ghete poate deveni preşedinte şi orice milog — milionar. Dar, în limitele acestei viziuni care-i era, într-un fel, impusă, scriitorul american a realizat o operă valoroasă, străbătută de un umanism vibrant, de o adîncă simpatie pentru „oamenii mărunţi" al căror cronicar a fost. Acestor oameni le-a dedicat O. Henry una din primele sale culegeri de povestiri, intitulată „Cele patru milioane" — titlu simbolic şi ostentativ, care sublinia că, pentru scriitor, populaţia New-York-ului (numărînd pe vremea aceea numai patru milioane de locuitori), era o sursă bogată de inspiraţie, singura sursă recunoscută de el. O. Henry a scris şi s-a realizat ca scriitor într-o vreme cînd literatura americană era dominată de prostul gust al unor editori-afacerişti, care falsificau talentele pe care le acaparau şi împiedicau afirmarea acelora care cutezau să meargă pe un drum propriu. El nu a avut tăria de caracter şi robusteţea morală a unui Theodore Dreiser sau a unui Jack London, prozatori care au pornit la drum cam odată cu el şi care au întâlnit, pe acest drum, ideile salvatoare ale mişcării muncitoreşti. Ar fi însă nedrept să-1 comparăm cu aceşti scriitori, sau cu alţii din vremea lui, numai şi numai pentru a-i găsi superiori. Cehov, Caragiale, sau Mark Twain sînt, de bună seamă, superiori lui O. Henry în multe privinţe, dar cele mai înalte piscuri nu epuizează geografia variată şi complicată a literaturii. O. Henry îşi are locul lui, un loc de seamă, în istoria literelor americane, şi continuă să fie citit, ca un autor viu, de milioane de oameni din întreaga lume. Şi fiindcă am pomenit de Mark Twain, să-mi fie îngăduit să-1 citez pentru a sintetiza, cu vorbele lui, motivele ce-i conferă lui O. Henry dreptul la recunoştinţa şi la atenţia noastră. Răsfoind, într-o zi, — către sfîrşitul îndelungatei sale vieţi, o antologie a umorului american, Mark Twain constata că era aproape singurul supravieţuitor dintr-o serie numeroasă de umorişti. i „De ce-or fi pierit ?" se întreba el. Şi răspundea : „Pentru că au fost simpli umorişti. Asemenea simpli umorişti nu pot supravieţui. Umorul este doar un parfum, o podoabă... El este ,adesea, numai un mod bizar de exprimare şi de pronunţie... Cînd dispare moda, dispare şi faima. Unii oameni pretind că un roman trebuie să fie doar o operă de artă, în care nu se cuvine să ţii predici sau să dai lecţii. Se prea poate ca asta să fie adevărat în ce priveşte romanele, însă nu şi în ce priveşte umorul. Umorul nu trebuie nici să instruiască făţiş, nici să predice făţiş, dar dacă vrea să supravieţuiască... trebuie să facă şi una şi alta". E ceea ce a făcut în împrejurările vitrege pomenite, dar cu un talent autentic, şi umoristul O. Henry, care a propovăduit în povestirile sale omenia, dreptul tuturor oamenilor la viaţă, la fericire şi la vis. PETRE SOLOMON CRONICA TELEVIZIUNII. Ori de cîte ori ara avut prilejul, am formulat în acest cadru, discutînd diferite aspecte ale activităţii studioului de televiziune, invitaţia Ia depăşirea formulei, deloc satisfăcătoare, a emisiunilor distractive. 167 Evident televiziunea se adresează publicului larg şi, de aceea, e de dorit ca programele ei să răspundă aşteptărilor acestuia. Dar, cum s-a mai observat, aceasta nu înseamnă abdicarea de la o serie de cerinţe educative, ci o judicioasă împletire între elementul instructiv şi i cel recreativ. A crede că singura direcţie în spre care trebuie să se orienteze colectivul televiziunii este cea a facilităţii şi stereotipiei, reprezintă, neîndoielnic, o eroare. Nu vreau să contest că mai există gusturi tributare educaţiei mic-burgheze, dar a gîndi că întreţinerea lor nu e de condamnat mi se pare la fel de supărător pe cît de supărătoare e prejudecata că altfel de emisiuni, mai substanţiale, ar obosi şi n-ar fi asimilate, în ultimă instanţă are perfectă dreptate confratele Z. Ornea cînd relevă (într-un articol apărut în „Luceafărul") afluenţa muncitorilor în sălile de concert şi de operă ca un indiciu al evoluţiei spirituale şi setei de frumos a oamenilor muncii. Dar, din păcate, deşi semnale de alarmă s-au făcut auzite mai de mult, rutina, lipsa, de îndrăzneală, stăruie sub diverse înfăţişări în programele pe care telespectatorii noştri le primesc tot mai nemulţumiţi. Emisiunile de muzică uşoară se ridică arareori peste nivelul mediocrităţii. Lipsa de exigenţă duce la îngăduirea lipsurilor celor mai grave. Un interpret ca George Bunea apare de cinci ori în 3 luni cîntînd invariabil aceleaşi melodii ! Mă întreb dacă o atare sărăcie de repertoriu, blamabilă, nu reflectă pe lîngă comoditatea solistului, indiferenţa redacţiei în s ilectarea cîntăreţilor şi, apoi, a formaţiilor ! Cît priveşte filmul, deşi s-au propus de către telespectatori o serie de îmbunătăţiri, continuă proiectarea producţiilor comerciale de soiul „Carmen de la Ronda" şi „Ultimul meu tango", dar se ocoleşte ferm vizionarea medalioanelor Laurence Olivier, Kalatazov (filmul acestuia „Scrisoare neexpediată" — ar merita să facă obiectul unei proiectări aparte deoarece, în Bucureşti, a rulat pe ecrane foarte puţin timp), Chaplin, etc. în materie de teatru, cîţiva paşi timizi înainte. Din studio s-a transmis piesa lui Victor Bîrlădeanu „Sala de aşteptare", lucrare dramatică interesantă prin dezbaterea propusă şi prin. soluţia aleasă de personajele înaintate : cunoaşterea nemijlocită a vieţii noi» pentru cît mai efic'enta ei slujire. însă e locul să ne întrebăm din nou : de ce atît de rare transmisiunile din studio ? Cu posibilităţile ce există, se poate oferi mai mult. Procesul formării unei pregătiri artistice multilaterale, la desăvîrşirea căreia aportul televiziunii nu e de neglijat, reclamă între altele atenţie faţă de cele mai înseninate manifestări culturale. Dacă e drept că televiziunea n-a scăpat mai nici unul dintre spectacolele de circ, nu-mi amintesc să fi urmărit în stagiunea ce s-a încheiat mai mult de unul sau două concerte simfonice. Presupunînd că foarte multe persoane îndrăgesc circul, de ce se consideră că ele n-ar privi cu interes încercările de îmbogăţire a orizontului lor intelectual ? Opiniile aprioric preferenţiale ale unor redactori, dacă ar fi abandonate, ar face loc unei ample înţelegeri a noţiunii : „program distractiv". Fiindcă „distractiv" nu înseamnă loc comun, lipsă de profunzime, atractivitate exterioară, ci capacitate de informare cu mijloace expresive şi accesibile. Tocmai aceasta ar trebui să devină obiectivul central, al preocupărilor televiziunii, înainte ca aproximaţiile, manierismul şi mediocritatea să prindă rădăcini într-un domeniu de activitate de la care publicul aşteaptă mult... H. ZALIS O ÎNCERCARE DE ROMAN MAI PUŢIN CUNOSCUTĂ A LUI GALA GALACTION. în prima perioadă a activităţii sale scriitoriceşti, pînă pe la 1930, Gala Ga-laction a cultivat aproape în exclusivitate genul scurt, schiţa şi nuvela, pînă la această dată publicînd cunoscutele sale volume „Bisericuţa din Răzoare" (1914), „Clopotele din mînăstirea Neamţu" (1916), „La ţărmul mării" (1916), „Răboj pe bordul verde" (1920), 168 „Toamne de odinioară" (1924) şi „Caligraful Terţiu" (1929). După 1930, în perioada în care romanul romînesc modern se desăvîrşeşte şi cunoaşte o continuă dezvoltare, Gala Galaction se orientează, ca mai toţi prozatorii timpului, către această specie a genului epic. Abordarea romanului de către cei mai mulţi prozatori ai vremii a constituit un fenomen caracteristic literaturii romîne de după primul război mondial. Într-un articol publicat în „Viaţa romînească" din aprilie 1927, Mihail Ralea sublinia că „înainte de război nuvela şi schiţa au fost genurile preferate ale scriitorilor noştri. După război, cu tenacitate conştientă, toată lumea s-a îndreptat către roman. De unde mai înainte acest gen era o excepţie, astăzi el constituie punctul de plecare al oricărui prozator". Influenţat, fără îndoială, de întreaga atmosferă literară de după primul război .mondial, de noile ei coordonate de dezvoltare şi căutînd, poate, să-şi îmbogăţească propria-i operă cu noi aspecte, Gala Galaction se dedică cu pasiune, în jurul anului 1930, romanului. Astfel, în decurs de cîţiva ani, îi apar consecutiv romanele „Roxana" (1930), „Papuc» Iui Mahmud" (1932), „Doctorul Taifun" (1933) şi „La răspîntie de veacuri" (1935). Orientarea scriitorului către roman a fost aşadar categorică după 1930. Ocupîndu-mă de reeditarea operei lui Gala Galaction şi de întocmirea unei bibliografii complete a scrierilor sale, am constatat, nu fără surprindere, că scriitorul a fost tentat să-şi încerce puterile în construcţia grea şi complexă a romanului încă din 1918, deci din perioada în care dobîndise notorietatea literară ca nuvelist. Astfel, în revista „Cartea vremii" nr. 1 din noiembrie 1918, Gala Galaction începe să publice romanul „Margo". Din păcate, romanul a rămas neterminat, din el fiind tipărite numai primele cinci capitole, în numerele 1, 2, 3, 4—5 şi 10 ale revistei amintite. Deoarece acest început de roman a rămas aproape necunoscut pînă acum, nefiind menţionat în nici unul din comentariile întreprinse asupra scriitorului, consider utilă informarea asupra acestei interesante încercări. Conceput în 1918 — deci în perioada în care Gala Galaction devine un admirator sincer şi entuziast al mişcării noastre muncitoreşti, sprijinindu-i acţiunile prin colaborarea sa intensă la ziare şi reviste ca „Socialismul", „Chemarea", „Luptătorul", „Cuvîntul liber" şi altele, cînd salută cu curaj şi avînt, printre primii scriitori de la noi, victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, — romanul „Margo" reflectă această poziţie înaintată a scriitorului şi, totodată, aduce cîteva imagini edificatoare din epoca respectivă. Iată pe scurt conţinutul celor cinci fragmente ale romanului, cîte au fost publicate în revista „Cartea vremii". în compartimentul unui tren care se îndreaptă de la Tîrgu-Frumos spre Paşcani, se află tînără Margo, mătuşa ei Bica Piersiceanu, preotul Dorofteiu Irugă, fiul acestuia, Rebeca şi Marcu Hortenstein şi un tînăr socialist. Acesta din urmă coboară Ia Ruginoasa, iar ceilalţi la Paşcani, pentru a merge la Agapia, ultimul capitol' publicat descriind drumul pînă la mînăstire. Ceea ce interesează în primul rînd din conţinutul acestor capitole, este discuţia dintre Margo şi tînărul socialist, la care, din cînd în cînd, participă şi ceilalţi călători aflaţi în compartiment. Discuţia se poartă în jurul căsătoriei i poetului socialist Teodor Moscu-Duţu cu o odraslă de burghezi bogaţi, în urma căreia abdică de !a atitudinea lui de cîntăreţ al durerilor şi aspiraţiilor maselor, pervertindu-şi conştiinţa în atmosfera retrogradă a familiei în care a intrat. Tînărul socialist, în discuţia pe care o are cu Margo, îl condamnă pe poet pentru dezertarea lui, dar acuză totodată şi clasa burgheză care 1-a corupt care 1-a înşelat. „A scris pagini strălucite, pline de durere şi de revoltă socială — spune tînărul socialist despre poetul Moscu-Duţu. Unele din poeziile lui sînt inspirate de cea mai nobilă iubire pentru dezmoşteniţii acestei societăţi... Altele sînt satire sîngeroase la adresa celor nemiloşi şi îmbuibaţi... Era al nostru şi ne mîndream cu el ! Ei nu ! Burghezia dv. ni 1-a furat. L-a momit, i-a luat ochii, 1-a însurat cu o odraslă bogată, egoistă şi perversă, şi l-a nenorocit !... Poetul Moscu-Duţu, căsătorindu-se cu o burgheză crescută în lux, în idei meschine şi în ură faţă de cei nevoiaşi, a făcut, cum se zice, o mezalianţă. El, fiul din popor, el proletarul intelectual hrănit cu ideile lui Karl Marx, el, cîntăreţul ţărănimii iobage, a căzut ca din cer, în casa unor burghezi avari, 169 •strimţi la minte şi strînşi la pungă, în casa unor parveniţi, îmbogăţiţi, din spolierea robilor pămîntului, şi lîngă o femeie cu tot atît suflet cît şi păpuşile care zic papa... mama !" Tînărul socialis condamnă cu vehemenţă putreda morală burgheză, corupţia şi desfrîu! care caracterizau familia burgheză : „în clasa trîntorilor noştri sociali, aceasta e o regulă atît de comună şi de acceptată, încît despre un adulter se vorbeşte ca despre un fapt sportiv, la ora ceaiului şi a lenei elegante". Romanul „Margo" intenţiona, cu certitudine, să adreseze un vehement act de acuzare moralei şi familiei burgheze şi, totodată, să condamne pe trădătorii idealurilor socialiste. Ceea ce ne îndreptăţeşte să emitem o astfel de părere este faptul că, în perioada în care a început să scrie romanul „Margo", Gala Galaction a luat de multe ori atitudine categorică, în scrisul său, împotriva manifestărilor moralei burgheze, şi mai ales împotriva acelor foşti participanţi la mişcarea socialistă, care au renegat-o mai apoi. Mărturie stau, în acest sens, mai ales articolele/ dialogate „Ieşind de la Mecena" şi „Profir et Policarp", ambele publicate în 1919. Primul articol, de pildă, redă discuţia dintre poetul Corneliu şi sculptorul Teobald. Cînd acesta din urmă se mărturiseşte indiferent la frămîntările vieţii sociale, interesat numai să smulgă cîţiva zeci de lei unui bogătaş cu ifose de Maecena, Corneliu îl apostrofează deschis : „Sîntem artişti, sîntem poeţi, deci locul nostru este în rîndurile celor ce muncesc, se luptă şi sporesc bunăstarea şi demnitatea omenirii"... Fragmentele din romanul „Margo" merită aşadar a fi cunoscute deoarece completează imaginea scriitorului şi cetăţeanului Gala Galaction, militant sincer pentru biruinţa idealurilor maselor muncitoare. TEODOR VÎRGOLICI K. ZAMBACCIAN. A plecat dintre noi K. Zambaccian, un mare iubitor de frumuseţe, un mare iubitor al societăţii noi pe care o clădim astăzi. Timp de mai bine de patruzeci de ani a trăit în intimitatea artiştilor, a pictorilor, scriitorilor, sculptorilor, muzicanţilor (el însuşi excelent violonist). Ducea o viaţă personală modestă, şi toate economiile şi le cheltuia cumpărînd piese de artă. Fiindcă avea şi gust şi pricepere, fiindcă ajunsese expert în materie de arte plastice, putea alege cu discernămînt, astfel încît colecţia lui nu conţinea decît bucăţi de mîna întîi. Iar cînd ţara noastră a renăscut la o viaţă nouă şi liberă, Zambaccian a dăruit această comoară adunată timp de o viaţă întreagă tinerii noastre republici populare, dimpreună cu casa în care locuia şi care, din 1947, a fost transformată în muzeu. Vocaţia lui pentru artele frumoase începe chiar din anii studenţiei. La Anvers, unde-şi făcea studiile, avea prilejul să vadă capodopere ale picturii universale. în timpul războiului, la Iaşi, se împrieteneşte cu pictorul Ressu, cu Teodorescu Sion, cu sculptorul Hahn. După 1920 se mută la Bucureşti, unde devine intimul lui Petraşcu, Steriade, Palladi, Tonitza. Curînd începe şi activitatea lui publicistică şi istoriografică. Scrie cronici la Revista Fundaţiilor şi Ia ziarul Adevărul, ţine conferinţe şi publică lucrări admirabil editate şi ilustrate. Un volum substanţial este consacrat lui Grigorescu, un altul lui Petraşcu, un al treilea lui Pallade ; apoi, în altele, se ocupă de opera lui Baba, lui Medrea, lui Tonitza, Deosebit de aceasta, publică o lucrare intitulată „Pagini de artă", unde tratează diverse probleme de estetică în legătură cu maeştrii străini şi romîni. Iar în volumul „însemnările unui amator", în stilul său degajat, curgător, spiritual, colorat, povesteşte prieteniile lui cu diverşi artişti, episoade interesante şi caracteristice din viaţa acestora. Chiar şi în ultima vreme, cînd boala îl ţintuia în fotoliu, continua să lucreze, să facă comunicări ia Academie, să colaboreze la Revista de Istorie a Artelor. Astfel aveau să apară studii asupra lui Repin, Surikov, asupra lui Rembrandt, asupra lui Ressu. 170 In ultima vreme trăia în apartamentul său, înconjurat de capodopere ale picturii, printre care singurele piese de Cezanne şi de Matisse existente în Romînia ; apoi altele de Tlenoir, Delacroix, Corot, Sisley, Picasso, Pissaro, Utrillo, Bonnard, Laprade, Marquet, Dunoyer de Segonzac, Duffy şi alţii. Aceşti maeştri îl înconjurau şi-i desfătau vederea. O vedere care, printr-o ironie a soartei, îi fusese răpită cîţiva ani. Din fericire, în urma unei operaţii reuşite, văzul îi revenise şi ochii săi însetaţi de frumuseţe putură din nou contempla portretele şi peisajele care îl înconjurau. în mijlocul lor îşi primea vizitatorii, mulţi dintre ei profesionişti şi critici de artă, cu care depăna amintiri comune. Pentru ştiinţa lui, pentru generozitatea lui, pentru devotamentul său faţă de aşeză-mintele socialiste, Academia Republicii Populare Romîne îl primise în sînul ei. Şi iată că, după Steriade, Iser, Ressu, îl pierdem acum şi pe K. Zambaccian, care nu a fost numai un fondator de muzeu, nu a fost numai un colecţionar de lucruri frumoase, ci şi un cunoscător al Istoriei Artelor. Acest mare iubitor al picturii ne-a părăsit. Dar K. Zambaccian, prietenul nostru şi al Artelor, va trăi mai departe între pereţii frumosului muzeu pe care l-a dăruit patriei şi compatrioţilor săi. D. I. S. CĂRŢI NOI NICOLAE JIANU : „Veneam din întuneric" (E.P.L.)- închipuiţi-vă o mahala înfundată pînă la gît în mizerie.. Casele, mai degrabă nişte cocioabe, cu acoperişuri peticite, prin care ploa:a pătrunde în voie, sînt risipite printre maidane pline de bălării. Un pîrîu mocirlos dospeşte în apele lui miasme otrăvite. Locuitorii, în genere oameni extrem de nevoiaşi, îşi duc v:aţ.a din greu, măcinaţi de foame şi de sărăcie. Nu-i întreabă nimeni cum trăiesc, ce e în sufletul lor. Singurele evenimente sînt bătăile şi scandalurile de la „casa cu domnişoare" sau, din cînd în cînd, cîte o în-mormîntare. Familia odăiaşului Matei Sturzu este şi ea una dintre sutele, care sălăşluiesc acolo în coasta oraşului, printre bălţi şi maidane. Tatăl se stinge înainte de vreme, cu mîhnirea că nimeni nu-i dăduse nici o consideraţie, că pentru şefii lui nu fusese decît „o sculă, un măturoi, o zdreanţă care freacă podelele... atîta". Mama, îngenunchiată de multele necazuri, ajunge la resemnare, neîmpotrivindu-se la nimic, şi „părînd să spuie că totul e aşa şi că nu poate fi schimbat". Fiul cel mare, Luca, un ins fără căpătîi, cu porniri brutale şi tiranice, intră în mişcarea legionară, unde află adevăratul teren pentru desăvârşirea sîngeroaselor sale înclinaţii temperamentale. Ura şi neomenia, descompunerea lui morală nu cunosc limite, prefă-cîndu-1 într-o apariţie monstruoasă. Cam aşa se înfăţişează lumea din care încearcă să se desprindă Grigore Sturzu, mezinul familiei din romanul lui Nicolae Jianu : o lume apăsată sub călcîiul exploatării, măcinată în obidă şi umilinţi, în chinuri lungi, istovitoare. Cronicile publicate pînă acum despre romanul „Veneam din întuneric", formu- lînd în mare parte obiecţii întemeiate, au relevat de la bun început fundalul acesta, sumbru, dar cu anumite rezerve, sau în ori ce caz punînd accentul numai pe anumite laturi ale lui. Astfel, S. Damian se-arată chiar nemulţumit de prezenţa excesivă a suferinţei, care ar constitui, în ultimă instanţă, o abatere a scriitorului de la realism. Deşi împărtăşim, cum se va vedea, multe din observaţiile cronicarului „Gazetei literare", de astă dată nu vom. fi de acord cu el. Şi iată de ce. întunericul de care vorbeşte N. Jianu. cred că are o semnificaţie socială mai mare decît i-a acordat-o S. Damian şi că el mt reprezintă numai un tablou al mizeriei pur şi simplu, adică numai o prelungire, mai mult sau mai puţin reuşită a literaturii lui G. M. Zamfirescu şi Ion Călu-găru. întunericul înseamnă în cartea lui Jianu mahalaua colcăind de suferinţe, dar şi viaţa oraşului, în care legionarii încep să pună foc şi să asasineze ; întuneric înseamnă zbuciumul copilului brutalizat de fratele lui mai mare, dar şi setea de înavuţire a acestuia din urmă, cu preţul jafului şi al crimei ; întuneric, mai înseamnă,, fără îndoială, războiul antisovietic şi cu toate consecinţele lui nefaste (foamete, boli, moarte). Dacă, aşa cum s-a observat pe bună dreptate, autorul greşeşte foarte serios în-cereînd să suprapună unui roman de atmosferă şi confesie un artificial roman-frescă, el se află pe un drum bun, atunci cînd ne demonstrează că Luca semnifică anumite forţe ale întunericului, dezlănţuite la un moment dat cu deosebită furie asupra ţării. Căci Luca nu este numai un fiu şi un frate cîinos la inimă, de o răutate mergînd pînă la sadism, el nu este nu- 172 mai un om cinic, insensibil şi nepăsător, cînd îi moare tatăl şi un destrăbălat care convieţuieşte cu o prostituată fără nici o jenă în casa părintească. în cazul că s-ar fi li.nv.tat la aceste trăsături, Luca nu ne spunea prea mult despre pornirile lui elementare de brută instinctuală. Dar autorul ni-1 prezintă în situaţii şi de altă natură, capabile să evidenţieze caracterul istoric al personajului, esenţa lui socială. Să ne amintim scena în care Luca se întrece cu vecinul său Elisei, în acapararea pămîntului din cimitirul mozaic. Apare acolo cu pregnanţă, şi lăcomia, şi setea de înavuţire, şt lipsa de scrupul', şi rînjetul crud şi fioros al acestui ins cu nesăţioase ambiţii burgheze. Intrarea lui în mişcarea legionară c aproape o consecinţă firească, ultima treaptă a unui acut proces de degradare umană. Prin Luca, semnificaţia întunericului se lărgeşte considerabil, nemaifiind vorba doar de suferinţele familiei abrutizate de tin tiran şi de ura între fraţi. Asistăm la violente manifestări antisemite, la izbucnirea unui incendiu în cartierul evreiesc, iar cînd începe războiul, la jafuri şi' crime abominabile. Luca este implicat rli toate aceste fapte odioase, care detaşează indiscutabil tîrgul de provincie şi mahalaua lui N. Jianu de acelea zugrăvite de înaintaşii săi. A discuta romanul „Veneam din întuneric", fără să ţinem seama de fundalul istoric în întregimea lui, înseamnă a văduvi cartea de -una din trăsăturile ei pozitive, care-i conferă valoarea de document social. Poate că anumite precizări trebuiesc aduse şi în ceea ce priveşte figura lui Gri-gore, care după opinia lui D. Micu (în cronica din „Contemporanul"), n-ar prezenta faţă de Luca o poziţie etică deose-hită, ci doar un sentiment de ură, ca expresie a „pasiunii instinctive de apărare". Cred că lucrurile sînt oarecum simplificate. Să nu uităm că Grigore se găseşte la o vîrstă puternic predominată de afecte şi că prin condiţiile vieţii vitrege, el a dobîndit o mare sensibilitate la suferinţă şi capacitatea de a fi foarte receptiv la suferinţele altora. Dacă ura lui contra lui Luca ar fi numai o „pasiune instinctivă de apărare", eroul-povestkor s-ar mulţumi să se ferească din calea fratelui şi i-ar da pace. Ura lui Grigore porneşte însă dintr-o firească repulsie faţă de crimă şi neomenie. El îşi detestă fratele nu numai, cînd este personal ameninţat de acesta, dar şi cînd legionarul săvîrşeşte acţiuni de drept comun împotriva altora, cînd o bate pe Olga şi cînd îl jefuieşte pe Osvald polonezul, cînd e gata, pentru a pune stăpînire pe pămîntul cimitirului, să-i maltrateze pc evrei. „Te-a bătut rău, tanti ? se adresează el plin de compasiune Olgăi. — Are să te omoare, de ce mai stai aici ?" Altă dată c foarte mulţumit, ştiind că prostituata îl înşeală pe soţul concubin, spre a nu mai vorbi de faptul că — pînă la urmă — Grigore este acela care-1 denunţă pe fratele său, strecurat ca spion în spatele frontului sovietic. Obiecţia că cei doi eroi nu ajung la o dispută strict ideologică este întemeiată (mai ales în ceea ce-î priveşte pe Grigore, aflat încă la vîrstă copilăriei), — dar a considera că mezinul nu opune altceva legionarului decît o „pasiune instinctivă de apărare" mi se pare inexact. Grigore manifestă faţă de Luca două sentimente foarte puternice : ura profundă faţă de un criminal şi dorinţa de răzbunare. Acestea presupun o atitudine activă, de condamnare, reprezentînd cel puţin un început de poziţie etică. Prin mezinul familiei Sturzu, de fapt eroul-narator, Nicolae Jianu are posibilitatea să evoce în culorile ei cele mai întunecate viaţa închircită (cuvîntul revine adesea sub condeiul autorului), sentimentul de amărăciune într-o lume sfîşiată de neîmpăcate adversităţi. Copil fiind, la o vîrstă cînd imaginea realităţii se reflectă uşor aburită, Grigore nu e străin de confruntările de poziţii nete, care au loc între adulţi. Martor al unei scene ca aceea pe care o vom releta, mezinul se apropie obiectiv de drumul înţelegerii. Iată-1 pe vecinul Elisei, cel care profanează cimitirul mozaic împreună cu Luca, sub adevărata lui faţă de duşman al muncitorilor şi al ideologiei muncitoreşti. 1173 ,,— Eu nu mă închin lui Dumnezeu — îi spune Pintilie, personaj de care vom avea prilejul să mai vorbim — nu-1 cunosc şi nici el nu mă cunoaşte pe mine. Dar nici morţi n-am dezgropat şi n-am furat pîinea n mănui. Iar despre schimbarea lumii, ai s-o apuci şi tu, Elisei, măcar că eşti ghiuj bătrîn şi ai început să putrezeşti. Acum pune-mi ici un petic şi nu-mai lua mult, că-s om sărac... Elisei puse mîna pe un calapod şi mă temui că-1 repede în Pintilie, dar numal-decît văzui cum îi tremură barba de rîs. Zise hohotind : — Piei, dihanie necredincioasă, ieşi afară, socialistule... Rîdea şi Pintilie, dar mai stă-pînit. Deschizînd. uşa, făcu ochii mici şi spuse în şoaptă : —■ Mai întîi pe tine am să te belesc, hoţ bătrîn ! Elisei svîrli calapodul, dar lovi în uşă... mai hohoti de cîteva ori din gîtlej, apoi ceru să-i dau o cană cu apă. După ce bău şi-şi şterse barba, îl întrebai : — Ce înseamnă socialist ? Ridică spre mine faţa lui galbenă, ezită cîteva clipe, dar îmi răspunse cu bunăvoinţă : — Unul care n-afe după ce bea apă, dar ţipă că lumea-i a lui, aşteaptă răstignirea bogătaşilor şi învierea sărăcimii. Asta-i !" Martor al unor asemenea înfruntări de opinii şi al unei epoci învolburate, asuprit şi el deopotrivă cu alţii (slujirea în casa lui Elisei), înconjurat numai de indiferenţă şi ostilitate, Grigore avea toate cond'ţiile spre a deveni cu fermitate opusul ideologic al fratelui său. Dar ce se întîmplă în roman ? Aşa cum a remarcat critica pe bună dreptate (S. Damian, D. Micu, Paul Geor-gescu), autorul încearcă să lărgească sfera investigaţiei sociale şi atunci procedează practic la o suspendare a conflictului iniţial. La un moment dat, cei doi fraţi se întîlnesc de fiecare dată pe aceeaşi treaptă, nu mai evoluează. Luca dispare din primul plan al acţiunii, revenind arareori cu totul indirect, iar Grigore părăseşte oraşul, pornind în lume... Facem cunoştinţă cu aiţi eroi şi alte împrejurări, toate grefate pe fondul războiului antisovietic, dar nelegate organic de conflictul şi construcţia cărţii. Grigore este adus la Bucureşti,, improvizat într-un Picarro, plicticos si inutil. Va fi măturător, băiat de prăvălie,, va asista la discuţii aprinse în cîrciumi şi la anchete ale poliţiei, dar toate acestea, nu vor folosi la nim'c. Se întoarce în plin război, în mahalaua natală, unde acum forfotesc militari, plin de tifos şi de păduchi. Plecarea lui — cum s-a mai spus — putea foarte bine să lipsească. Aproape tot ce văzuse la Bucureşti, (trenuri cu răniţi, batalioane instruite de aroganţii ofiţeri-hitlerişti, cîrciumari, agenţi de siguranţă, etc.) existau şi în tîrgul de provincie. Dar autorul nu se opreşte aici. Îşi poartă eroul, în continuare, pe drumuri lăturalnice de datele iniţiale ale confl'ctului. Divagaţiile însumînd extrem de multe pagini—aproape jumătate din carte—vor să-constituie o frescă istorică a războiului, mai bine zis a retragerii trupelor anto-nesciene şi a îna'ntării victorioaselor armate sovietice. Cu toate că unele episoade,, luate separat, sînt izbutite, în această parte scriitorul alunecă din ce în ce mai mult într-o proză incoloră, fără contur, de-a dreptul schematică. Cele două figuri, devenite acum principale sînt Lipan şi Pintilie, care par mai de grabă nişte haiduci atotştiutori decît activişti de partid. Ei vorbesc de obicei, profetic, foarte siguri de sine, ca şi cînd totul ar fi nespus de limpede : „vin furtuni mari, dragii mei Pe Luca n-au să-1 ucidă, că au nevoie deci", — zise Pintilie. „Nu vă sfădiţi măi băieţi, spuse Lipan... (soldaţilor) Bucura-ţi-vă că aţi ajuns să înţelegeţi cine este vinovat. Mai aveţi un pas de făcut. Poate în cîteva zile, poate într-o lună sau două, totul se sfarmă, se duce dracului... Uite, ce linişte-i acum, parc-am fi într-un pustiu, dar foarte curînd vine viforniţa şi-i bine să vă găsească cu capul limpede" (p. 308). Acţionînd izolat, ca din proprie iniţiativă,, activiştii lui N. Jianu simt nevoia să se recomande, să-şi declare identitatea : „Aţi auzit de comunişti ? Ei, în numele lor vorbesc eu cu Pintilie, cu Costache". 174 Fără- îndoială că aici nu mai avem de a face cu autenticitatea şi cu evocarea realistă din primele 200 de pagim, ci, din păcate, cu tipuri artificiale, schematice. Iată, prin urmare, unde l-a dus pe autor tendinţa exhaustivă (proprie şi altor scriitori contemporani) de a reconstitui cu ori ce preţ ample tablouri istorice. „Veneam din întuneric" rămîne o carte ruptă în două. în prima parte, găsim un prozator înzestrat, un portretist şi un remarcabil evocator de atmosferă. Eroii lui împătimaţi se mişcă, au indiv diualitate, conflictul e dramatic, ascendent, o bună bucată de vreme. Dar ne pregăteam să asistăm la momentul în care Grigore (ajuns între timp adolescent) i-ar fi putut opune lui Luca mai mult decît răzbunarea şi repulsia firească faţă de crimă şi neomenie. Cînd eroii se aflau pe punctul de a purta dezbaterea la un nivel mai înalt, cum spune S. Daman, —-.scriitorul începe să scrie o altă povestire, ştearsă, neinteresantă. Astfel stînd lucrurile, „Veneam din întuneric", privit ca roman al celor doi fraţi, este un roman neterminat. Nicolae Jianu va trebui să revină cîndva asupra acestei cărţi, şi, lăsînd: la o parte balastul, digresiunile, s-o continuie pe baza elementelor valoroase deja ex'stente, cu un mai mare efort de cunoaştere a eroilor pozitivi, a acelora care, conduşi de Partid l-au în-frînt pe Luca şi au alungat întunericul. AL. SĂNDULESCU AL. DIMA : „Studii de istorie a teoriei literare romîneşti". Din ce în ce mai mult se impune studierea poziţilor estetice în evoluţia lor, realizarea unei istorii a teoriei literare romîneşti. în acest sens reunirea succesivă a ideilor despre artă profesate de o serie de oameni de litere, fiecare dintre ei reprezentînd un alt moment în dezvoltarea culturii noastre, ni se pare cît se poate de folositor. Primul studiu este dedicat curentului „Daciei literare". Cercetarea cu privire la Alecu Russo .pune în lumină germenii teo- riei literare materialiste iviţi în perioada de pregătire şi desfăşurare a revoluţiei bur-ghezo-democratice. Analiza gîndirii estetice a lui Haşdeu, continuatorul ideilor paşoptiste, ne edifică asupra apărării principiilor literaturii rear liste în epoca în care consolidarea coaliţiei burghezo-moşiereşti duce la afirmarea pe plan estetic a teoriei idealiste „artă pentru artă", teorie ce va găsi în autorul piesei „Răzvan şi Vidra" unul dintre primii ei înverşunaţi adversari. Apoi profesorul Dima — căruia îi datorăm prezenta culegere— se opreşte asupra sistemului estetic ce se desprinde din paginile revistei „Contemporanul", subliniind însemnătatea sa în punerea temeliei teoriei literare materialist-ştiinţifice la noi. Trecînd în al patrulea studiu la problemele de estetică atinse de I. L. Cara-giale în articolele şi schiţele sale, autorul susţine cu dovezi convingătoare că marele nostru dramaturg nu numai că a conceput arta ca mijloc de oglindire a realităţii dar a şi înţeles utilitatea ei („frumosul a fost ales ca instrument al binelui" scrie I. L. Caragiale). Prin aceasta se dovedeşte încă o dată depărtarea unuia dintre clasicii noştri de teoriile idealiste ale Junimii. De asemenea se verifică din nou cît de neadevărată era imaginea „indiferentismului social" a lui Caragiale pe care s-au străduit mereu s-o statornicească istoricii literari burghezi. îndreptîndu-se către exponentul de frunte al realismului critic romînesc,. profesorul Dima vizează să stabilească punctele de vedere estetice care au contribuit la şi au decurs din una dintre cele mai minunate opere ale poporului nostru, într-un moment de viguroasă afirmare a literaturii majore romîneşti. Ultima cercetare are drept obiect concepţiile despre artă ale lui Duiliu Zamfi-rescu, pionier al romanului romînesc. Cum menţionam mai sus din analiza gîndirii estetice a unor personalităţi ilustrative pentru devoltarea culturii noastre, profesorul Dima intenţionează, probabil, eşalonînd cîteva trepte, o primă schiţă de ansamblu a istoriei teoriei literare. Pentru domnia-sa studierea concepţiilor estetice 175 nu se rezumă la înşirarea unor opinii desprinse de biografia scriitorului sau de procesul de creaţie în care aceste idei se făuresc şi se întrupează. Dimpotrivă, asemenea idei ne sînt arătate ca născîndu-se din biografie şi devenind instrumente importante în creaţia artistică. De asemenea, afirmarea lor, în special în studiul despre Contemporanul, nu e văzută ca rezultatul unei mentalităţi individuale, ci ca rodul unei întregi mişcări literare. Astfel cercetătorul atrage atenţia că activitatea lui Gherea nu e izolată ci precedată şi completată de alte articole publicate în coloanele revistei, care în ansamblu demonstrează încă de la apariţie, poziţia materialistă a „Contemporanului". Cu toate acestea s-ar mai fi simţit nevoia unei adînciri a corelaţiei între evenimentele social-politice ale epocii şi gîndirea estetică a creatorilor, o aprofundare a influenţelor estetice exercitate asupra lor şi a cauzelor acestor înrîuriri, precum şi a contribuţiei fiecărui scriitor studiat în domeniul teoriei literare în raport cu aceea a contemopranilor săi. Aportul lui Russo şi Gherea a atras meritatul omagiu al autorului, însă, pentru a sublinia importanţa activităţii lor, uneori se exagerează. La Russo interpretarea profesorului Dima amplifică discernerea incipientă a sferei tipicului pînă la priceperea deplină a tipizării. Dînsul scrie de pildă despre „...procedeul tipizării, al generalizării artistice, a cărui însemnătate e just înţeleasă de Russo" (p. 21). Alteori se trece uşor peste elementele aplicării rigide a tendenţionalis-mului artei de către Gherea, cum se întîmplă cînd e vorba de analiza pe care o face criticul Contemporanului eroticei eminesciene. De obicei însă profesorul Dima nu este apologetic, nu ocoleşte contradicţiile din gîndirea estetică a scriitorilor de care se ocupă, dînd o imagine globală exactă a concepţiilor lor. Al doilea capitol al volumului cuprinde diferite articole şi cercetări de istorie şi teorie literară. Dintre ele deosebit de interesant ni se pare materialul unde autorul îşi susţine punctul de vedere în pri- vinţa periodizării istoriei noastre literare — problemă care a prilejuit, de cu rînd, o dezbatere în coloanele revistei „Contemporanul" şi în cadrul unor sesiuni ştiinţifice universitare. Profesorul Dima, spre deosebire de alţi cercetători, porneşte de la ideea că periodizarea istoriei literare trebuie să ţină seama de periodizarea istoriei ţării fără însă să i se suprapună mecanic, în stabilirea etapelor trebuie avute în vedere direcţiile principale din literatura unei epoci care să fie analizate în raport cu condiţiile social politice. Ni se pare foarte interesantă în acest sens propunerea profesorului Dima de a delimita direcţiile prin momentul de apariţie al publicaţiilor în care s-au manifestat cu precădere. Astfel : „Dacia Literară" (1840) în care se defineşte programul ideologic al culturii paşoptiste, „Convorbiri Literare" (1867) unde se încheagă pe plan artistic teoriile reacţionare idealiste ale ideologiei burghezo-moşiereşti, „Contemporanul" (1881) însemnată tribună a clasei muncitoare care combate junimismul de pe poziţii materialiste — „Viaţa Romînească* (1920) în a doua ei apariţie, revistă unde apar cel mai pregnant, în perioada dintre cele două războaie, tendinţe eclectice democrate — sînt considerate tot atîtea momente de fixare a graniţelor între diferitele perioade din istoria noastră literară. Deşi nu se integrează denumirii capitolului, cercetarea despre „Ştiinţa periodicilor din Moldova în prima jumătate a secolului XIX" se dovedeşte foarte utilă. Autorul arată că : „Această importantă contribuţie a periodicilor moldoveneşti a fost însă ignorată de vechii istorici ai culturii epocii. Ei s-au oprit, de preferinţă, asupra manifestărilor literare ale periodicilor deşi pretindeau a caracteriza întreaga fizionomie culturală a epocii. E, de aceea, timpul să se purceadă la o reconsiderare a lor, prin stabilirea adevărului cu privire la rolul lor în domeniul formării şi promovării spiritului ştiinţific în luptă cu misticismul şi superstiţiile" (p. 210). Pentru o mai fundamentată explicitare a fenomenului cultural paşoptist acest articol este plin de interes .şi aduce în discuţie 176 multe documente valoroase, deci integrarea sa în culegere îşi are motivarea. Mai puţin aprofundat ni se pare articolul despre „Esenţa tragicului". Salutînd reprezentarea unor tragedii celebre pe scena teatrelor noastre, autorul notează, în grabă, cîteva date disparate despre tragic. Dar, neajungînd. la o studiere mai amplă a acestei categorii estetice, nelegînd-o de generatoarele ei istorice şi nesesizînd că mesajul ei se modifică de la o societate la alta, comentariile dau naştere la confuzii. Totodată omiterea contribuţiilor lămuritoare aduse de Cernîşevski, de polemica pe acest subiect între Plehanov şi Luna-cearski şi mai ales omiterea clarificărilor lui Marx, Engels şi Lenin în această problemă, absenţa oricărei referiri la ideile lor răpeşte articolului un solid suport ştiinţific. Tot în legătură cu sumarul capitolului II al volumului nu înţelegem de ce articolul „Gherea în cadrul criticii ştiinţifice europene" nu-şi are locul — aşa cum ar fi fost normal — în discutarea principiilor de teorie literară ale criticului de la Contemporanul. Titlul capitolului III: „Dimensiunea universală a literaturii romîne" trezeşte un viu interes. Din păcate el se limitează doar la un articol ocazional, de date mai mult statistice. Culegerea de studii a profesorului Dima ■se caracterizează, în general, prin adînci-mea şi seriozitatea îndeobşte cunoscută pe care autorul o aduce în munca de cercetare şi oferă, în special în ce priveşte evoluţia istoriei teoriei literare romîneşti, un material bogat, analizat cu pătrundere. Această contribuţie rodnică va stimula, să nădăjduim, alte cercetări în domeniul esteticei printre care s-ar cere mai ales o studiere a părerilor şi teoriilor despre artă din întîia jumătate a sec. XX, teren încă atît de puţin valorificat. SANDA RADIAN ION MIHĂILEANU: „Cine intră la muzeu" ? (Ed. Tineretului). Cît timp n-ai citit cartea, titlul de pe copertă şi caricatu- rile lui Ross par să-ţi făgăduiască un ghid pentru un muzeu — dacă putem să spunem aşa — de „Grand Guignol". Adenauer şi Rockefeller, Willy Brandt şi Karl Jaspers, Nixon şi Cardinalul Agagianin, Oberlander şi Alsop, domnul Spack şi Mc Carty, Eisenhower şi diverşi regi în exil — pot încuraja cu numele lor, chiar din simpla lectură a „Cuprinsului", speranţa unei expoziţii sui generis de spaimă şi oroare. Dar îndată ce lectura atentă te familiarizează cu metoda şi stilul scriitorului, impresiile se clarifică imediat : satira violentă nu e genul lui I. Mihăileanu. I-ar fi trebuit poate, pentru asta, un strop de venin, gustul spiritului enorm şi deprinderea cuvîntului cu implicaţii multiple. Dar I. Mihăileanu nu hohoteşte niciodată : surîde ; nu batjocoreşte, e ironic ; îşi refuză orice mînie, ba chiar orice gest impulsiv : e logic. Se indignează, dar cu bun simţ. Pe scurt : fără a-i fi străină ispita de a scrie pamflet, scrie polemici. Şi în privinţa asta trebuie să spunem că, dacă scriitorul nu şi-a propus de fapt niciodată să realizeze un fel de dicţionar satiric al numelor proprii care conspiră din sfera capitalismului la istoria contemporană, în schimb el 'a izbutit să colecţioneze multe dintre aspectele cele mai aberante ale acestei lumi vechi care aspiră — fără să vrea şi fără să-i vină a crede — la un loc în muzeu. Articolele apărute de-a lungul anilor, scrise probabil fără perspectiva întregului, păstrează totuşi volumului toată căldura momentului care le-a reclamat şi le-a conceput. Şi cum multe dintre personaje, sau măcar multe dintre împrejurările care le-au scos la iveală, continuă să acţioneze în lume, impresia de actualitate e dominantă. Prospeţimea lor e însă rezultatul unei pasiuni autentice şi al unui talent real. Polemica sa nu are metoda şi rigurozitatea unui studiu care înaintează implacabil cu fiece argument şi zdrobeşte inamicul cu forţa decisivă a unei perfecte şi masive maşini de război. Scriitorului nu-i convin maşinăriile imense şi complicate. Nu aglomerează munţi de argumente, nu mobilizează uriaşe armate de argumente, 12 — Viaţa Rominească, 11 177 nu construieşte atacuri savante. Strategia sa se inspiră din actualitatea imediată ; argumentarea e rapidă, fără a fi superficială, stilul e sprinten fără a înceta de a fi atrăgător, sentinţa se instalează inevitabilă şi concisă ca un punct la capătul unei propoziţii. Cînd e vorba de un personaj, nu are nevoie să convoace întreaga lui biografie : alege o trăsătură, uneori şi mai puţin, un gest, poate chiar numai o vorbă ; cîte-odată se mulţumeşte, pur şi simplu, cu numele. Ceea ce izbuteşte nu e un portret, poate e un profil ; sugestiile se amplifică prin comentariu. Odată, cînd vorbeşte de Adenauer, îi este suficient să organizeze, cu comentarii potrivnice, o asociaţie semnificativă între două citate : e destul. „Fireşte —• spune cancelarul — Oberlaen-der a fost national-socialist"... Dar vedeţi dv. „el s-a împotrivit persecuţiilor sînge-roase". Şi pe urmă, nici vorbă, miniştrii săi trebuie să fie „curaţi"... dar nici nu se poate accepta ca opinia publică să-şi impună vederile şi miniştrii „să fie doborîţi unul după altul". Cinicul Adenauer care în prima propoziţie face din naţional-so-cialişti nişte gingaşi luptători pentru umanitate "şi Adenauer, încăpăţînatul care în cea de a .doua propoziţie se lamentează de fapt nu cumva, doamne fereşte, să-şi vadă cabinetul topindu-se din lipsă de miniştri, ne sugerează laolaltă toată duplicitatea unui om, şubrezenia unei politici, falimentul esenţial al unui regim. Uneori, monştrii candidaţi la un loc în muzeu — sau mai exact, la un loc în lada de gunoi a istoriei — se definesc nu numai prin ceea ce spun, dar mai ales prin ceea ce fac. O fostă principesă Hohen-zollern într-un turneu de conferinţe anticomuniste — e o imagine care şifonează orice regalitate şi risipeşte ironic ori ce iluzie ; un grupaj de regi alungaţi din ţările lor, înfăţişaţi cu noile lor ocupaţii de negustori, funcţionari sau turişti obosiţi, ne spune mai multe despre destinul ironic al monarhiilor decît cel mai laborios tom de istorie. Cîteodată numele e un simplu pretext pentru o introducere. Prin el însuşi, un nume ca Kelse sau Mortimer Adler, rius spune nimic. Dar numele astea se lăfăiesc cu drepturi de autor pe un „Manifest capitalist", un fel de carte de vise, fireşte capitaliste, în care visul cel mai ridicul, acela de a face un capitalist din tot omul, a inspirat unei reviste americane nu numai o recenzie elogioasă, dar şi o lozincă de un haz nebun : „Capitalişti din toate ţările, uniţi-vă! N-aveţi de pierdut decît formalităţile pentru declaraţia de impunere". Evident, ce nevoie avem de biografiile domnului Kelse sau Mortimer, dacă năstruşniciile lor ideologice, tipice pentru o întreagă lume, pot ţine loc de guşă, sau de burtă, de diplomă sau de cinste,, de nas sau de posterior ? Dar formula cea mai frecventă în polemica lui Mihăileanu e aceea a reducerii la absurd cu cîteva elemente de contrast : un parlament de capitalişti sau de oameni legaţi de capitalism votează exclusiv pentru fericirea muncitorimei ; generalii americani experimentează bombele atomice de dragul propăşirii ştiinţei despre atom ; Statele Unite se tem din partea Cubei de o agresiune ; un senator american a descoperit posibilitatea unui război cît se poate de civilizat ; o gaze-tăriţă, mai sprintenă de mînă decît de minte, a ajuns la concluzia că cei mai calificaţi să hotărască pacea nu sînt oamenii de ştiinţă, ci generalii... de preferinţă generalii americani ; un legionar so-coate, după o severă cură de înălţare spirituală, că unica soluţie a unui conflict spiritual e războiul... de preferinţă un război între Est şi Vest; cutare fascist suedez a decis — contaminat se vede de neutralitatea tradiţională a ţării — că jurnalul Annei Franck şi camerele de gazare sînt basme ; dacă domnul cutare va realiza o academie a libertăţii — fireşte, o libertate de tip american — acolo şi-ar putea găsi locul academicieni ca Kerenski şi Horia Sima, sau chiar academicieni post-mortem ca Forrestal şi Mc Carty ; în fine, merită toată atenţia lecţia de independenţă naţională dată de Statele Unite locuitorilor Okinawei care au avut proasta inspiraţie de a se socoti, încă din timpuri 178 străvechi, nişte simpli japonezi. Priceperea polemistului de a-şi alege temele e evidentă. Observaţii spirituale şi fericite formule stilistice sporesc adesea preţul comentariului. Dacă 30 de milioane de americani, observă scriitorul, corupţi de o reclamă desfrînată, au cumpărat pilule menite să-i facă neapărat fericiţi, apoi asta înseamnă că există 30 de milioane de americani „care vasăzică nu sînt". Dar altfel spus : ce e politica de mistificare ? „Un bruiaj al inteligenţei..." Dar cine e domnul Willy Brandt ? „Primarul cu numele de obuz!..." Şi ce este cutare strălucitor local parizian cu prostituţie luxos deghizată ? „O Cruce de piatră în neon". Dacă unele articole — ca de pildă acela despre doctorul Albert Schweitzer, luptătorul pentru pace, sau acela despre Viktor Perov, salvatorul unor exploratori belgieni — se justifică destul de greu în ambianţa articolelor polemice, notele despre Paris şi însemnările despre Expoziţia Universală, de altfel spumoase şi agreabile, cu unele observaţii interesante, par să fi nimerit în volum din greşeala unui legator distrat. Desigur, aflăm în aceste însemnări de călătorie o altă latură a talentului lui Ion Mihăileanu şi dacă nu insistăm acum asupra lor e numai pentru a fi mai consecvenţi decît autorul. Cine intră la muzeu ? Prevăzut cu semnul întrebării, titlul capătă un singur răspuns valabil : capitalismul cu monştrii şi aberaţiile sale. Polemica lui I. Mihăileanu e eminamente politică. C. A. I. FELTZ : „Inimi zbuduraate" (E!d. Tineretului 1962). Cu noul său -votam, I. PeMz continuă iredhizSitarful pe care cele mai tobultite pagini ale operei sale îl 'adresează societăţii capitaliste. Analist cu rnuMpIe resurse, prozatorul reia în „Inimi zibuciurnate" problematica literaturii sale anterioare, afirmată cu precădere în „Calea Văcăreşti" şi „Foc în Hanul ou tei". Aceeaşi kume de oameni nevoiaşi, flămînzi şi istoviţi de timpuriu, nec cunoscînd fericirea, victime ale uneii lumi odioase. Evocarea copilăriei micului Isac Zelţer, băiatul de la sinagoga zugravilor, devine astfel prilej de cercetare a mediului sărăcimii din mahalaua bucureşteană. El are treptat tot mai puţine motive să creadă că există vreo legătură între traiul chinuit al familiei sale şi „anii cei frumoşi", ourn ironic numeşte autorul o tinereţe lipsită de zîmibet. Sub acest raport I. Peltz polemizează ou aparenţele mincinoase şi minciunile consolatoare. In cartierul sordid unde croitorul „de lux" împrumută veşnic bani pentru coşmiţă în aşteptarea clienţilor, şi în care există o tragică solidaritate a foamei, iar vecinii se ofilesc trişti şi bolnavi, Peltz realizează nu numai un decor al mizeriei dar şi expresia clamatului depresiv iscat de condiţia umană schilodită. Drama atletului-garderobier pus să facă exhibiţii ou adversari peste puterile lui, ajungînd infirm din această cauză, cea a învăţătorului Vasale Georgescu, obosit sufleteşte, sau a inimosului cfiamar Zairnvll şi a multor altora, meseriaşi mărunţi şi intelectuali dezorientaţi, este drama ne-împlinirii, a ratării şi mutilării. Ca şi în „Maidanul cu dragoste" al lui G. M. Zamfirescu sau în „Copilăria unui netrebnic" de Ion Călugăru, vîrstă mirifică a jocurilor luminoase e întunecată de încercări împovărătoare, care iţin de presiunea exercitată de lumea banului asupra celor nevoiaşi. Micul Isac asistă la zbuciumul inutil al tatălui său, incapabil să asigure alor săi traiul necesar. Boala mamei şi alergăturile bunicii, murdăria din jur şi nesiguranţa zilei de mîine contrastează însă izbitor cu îndestularea şi rnulţumirea de sine a domnului Samuel Goldman, patronul vopselăried „Jja bidineaua de argint", contrastează cu aroganta de mo~ 179 şier omnipotent a domnului Ciucă, clădindu-şi o vilă în mijlocul cocioabelor, sau cu plictiseala bogătaşului cămătar Şapsă, jefuind fără scrupule pe cei săraci. Devenit băiat „de prăvălie" la domnul Samuel Goldman, apoi practicant într-un birou de construcţii, Isac începe să înţeleagă de oe o mînă de oameni profită de pe urrna celor oe muncesc. Şi chiar dacă el nu capătă cea mai cuprinzătoaire reprezentare a noţiunii de exploatare, pricepe cît de nedreaptă este orânduirea care o sprijină. Răscoalele ţărăneşti din 1907 nui-i mai apar de neînţeles, ci ca nişte evenimente majore ce se înscriu ca legitime îtnpotriviini ale exploataţilor hotărâţi să pună capăt înjosirii şi opresiunii. Destinul lui Isac Zelţer, adolescentul ce se scutură din plasa înşelătoarelor iluzii nu este dus pînă la capăt. Probabil că drumul pe cane va păşi mai departe în viaţă va fi cel al luptei. Tatăl său însă rămâne un naiv, care din disperare crede că soluţia eliberării de sărăcie şi umilinţă 'ar fi să se însoare încă o diată. Orbit de închipuirile sale, aleargă să-şi pregătească nunta, amanetând bunuri ce nici măcar nu-i aparţin. Amestecul de tragic şi comic e bine intuit iar comportarea bătrânului, ameţit de himere, sugerată ou irnpresioniantă forţă evocatoare. Efectul artistic este autentic, cu excepţia unor izbucniri strident patetice ale personajelor, rămăşiţă a unui retorism de oare scriitorul nu s-a eliberat total şi acele scene in care prozatorul se lasă ispitit de tentaţiile sentimentalismului. Toată istoria dramei amoroase a lud Bercu, funcţionarul domnului Goldman care i-a sedus nevasta, e prăfuită şi banală. Scriitor cu o bogată experienţă, I. Peltz dezvăluie incă o dată in noua sa carte adevărata înfăţişare a societăţii, capitaliste de pe poziţii realiste. H. ZAiLIS R. LAURIAN : „Probleme de estetica oraşelor". In plină construcţie socialistă, înfăţişarea aşezărilor urbane a devenit o temă foarte actuală. în mediul clădit — cadru material al existenţei — progresează confortul cazării şi al muncii ; igiena publică se îmbunătăţeşte; sînt facilitate comunicaţiile, activitatea culturală şi odihna. Pe de altă parte, cartierele refăcute ca şi oraşele cu totul noi prezintă trăsături exterioare inedite, au căpătat potenţial expresiv şi calităţi emoţionale, satisfăcînd astfel nevoile spiritului, năzuinţa generală spre frumos. în urbanism, datele utilitare, funcţionale se împletesc cu considerente estetice. Pentru partea de ştiinţă şi tehnică a sistematizărilor nu lipsesc publicaţiile romîneşti, însă latura artistică a fost prea puţin tratată. De curînd lacuna s-a împlinit prin apariţia cărţii „Probleme de estetica oraşelor", prima lucrare originală cuprinzătoare, abordînd acest domeniu.1 Autorul ei, arhitectul Radu Laurian, ca profesor la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu" din Bucureşti, se preocupă mai de mult de fenomenul urban, studiat nu independent ci ca o oglindire plastică a vieţii economice şi a orînduirilor sociale. In carte au fost adîncile conţinutul de idei şi substratul politic, descifrîndu-se semnificaţia formelor compoziţionale prin care oraşul exprimă vizual o fază a civilizaţiei. Abundenţa de exemple concrete culese din ţară, precum şi frecvente referiri în text şi imagini la, experienţa urbanistică sovietică şi a democraţiilor populare conferă lucrării un interes instructiv deosebit. Ilustrată cu sute de fotografii şi desene, ea se adresează, fireşte, în primul rînd specialiştilor. Totuşi poate folosi ci unui public mai larg de intelectuali dornici să-şi însuşească noţiuni elementare de compoziţie a ansamblurilor orăşeneşti, ale căror valori estetice sînt greu de apreciat fără o iniţiere prealabilă. Organizarea raţională şi în acelaş timp artistică a spaţiului urban a constituit tot- 180 deauna un proces complex. Esenţiale pentru fizionomia oraşului sînt materialele de construcţie, tehnicile întrebuinţate şi felul cum se încadrează clădirile în poziţiile naturale. Amenajarea malului apelor, denivelările terenului, plantaţii şi fîntîni adaogă o notă pitorească, însufleţesc geometria creiaţiei artificiale care este peisajul citadin, mărindu-i farmecul. Caracterul monumental sau decorativ e accentuat cu ajutorul sculpturilor statuare şi în general prin sinteza tuturor artelor plastice în arhitectură. Ca elemente de compoziţie servesc edificiile dominante, raporturile de mărimi între volumele clădite şi locurile libere, ritmul, contrastele. Modalităţi expresive indispensabile sînt efectele de perspectivă, de lumină şi culoare. Prima jumătate a tratatului cuprinde principiile teoretice şi mijloacele uzuale de aplicare a regulelor şi procedeelor de compoziţie. In partea a doua, într-un amplu studiu comparativ, autorul analizează sensul artistic al unui mare număr de străzi, pieţe, cartiere, palate şi parcuri, vechi şi moderne. Unele dintre aceste opere urbanistice, deşi locale, limitîndu-se adesea la zone reprezentative şi expri-mînd scopuri ideologice şi condiţii de viaţă depăşite istoriceşte, cm rămas modele de frumuseţe intrate în patrimoniul culturii universale. Cuceririle ştiinţei şi tehnicii, dar mai ales triumful socialismului au revoluţionat premizele sistematizărilor. O viziune plastică diferind complet de cea tradiţională ia naştere în concordanţă cu schimbările ce intervin acum în schema oraşelor si în forma cartierelor împărţite în micro-raioane. Compoziţiile de ansamblu sînt mai puţin compacte ca în trecut, îşi pierd rigiditatea, devin libere, mai variate, dinamice ; se renunţă la simetrii inutile, la efecte scenografice ; monumentalul nu mai e căutat cu orice preţ. Aplicîndu-se noile concepţii spaţiale în favoarea colectivităţilor, rezultate fericite au fost obţinute în U.R.S.S. şi în celelalte ţări de democraţie populară. In carte se citează exemplele cele mai reuşite. Opuse acestora, apar diferite cazuri negative din lumea capitalistă. Acolo, specula imobiliară şi lipsa unei politici oficiale democratice a construcţiilor explică aglomerările urbane haotice sau formaliste. Ceea ce dă cărţii o actualitate imediată este analiza estetică a realizărilor din R.P.R. începînd de după al 2-lea război mondial şi pînă astăzi. Sînt astfel studiate problemele frumosului în oraşe create în întregime în această perioadă ca : Oneşti sau Victoria ; se interpretează ambianţa expresivă din Piaţa Sălii Palatului Republicii din Capitală sau centrul reconstruit de la Ploieşti ; ies în evidenţă ordinea şi armonia introduse pe litoral, aspectul unitar, echilibrat oferit de multe cvartaluri de locuit din diferite localităţi mari şi mici din ţară. E un merit al Editurii Tehnice de a fi tipărit tratatul „Probleme de estetică a oraşelor". Ca material documentar, planşele anexate cu schiţe şi planuri îşi îndeplinesc cu prisosinţă rolul explicativ. Fotografiile au fost bine alese, dar o parte din clişee sînt cam mici şi nu îndeajuns de clare. De asemenea se simte lipsa unui indice alfabetic al numelor proprii. Arh. JEAN MONDA G. L. ROZANOV: „Ultimele zile ale lui Hitler" (Editura politică, 1962). Lucrarea aceasta, întocmită pe baza ultimelor date culese din diverse rapoarte, note, memorii, etc., ale celor ce au trăit sau au fost contemporani evenimentelor, in-nstă mai mult asupra perioadei dintre atentatul de la marele cartier hitlerist din vara anului 1944 şi sfîrşitul din „Bîrloguî lupului". Analiza de zi cu zi pune în evidenţă chipul hidos al clicii hitlerisle, care — simţindu-şi sfîrşitul apropiat, odată cu înaintarea armatelor sovietice — făcea încercări deznădăjduite, sperînd să-şi salveze pielea. Atentatul neizbutit săvîrşit la cartierul general al lui Hitler (20 iulie 1944) de 118 către contele von Slaufenberg, ofiţer superior din armata hitleristă, n-a pornit numai din iniţiativa acestuia. Firele dubeau la conducătorul politic al complotului, Goedeler, persoană de încredere a concernului „I. G. Farbenindustrie". Vă-zînd că strategia „Fiihrerului" a adus-o la marginea prăpastiei, clica monopolistă germană a hotărît lichidarea lui, pentru a salva ce se mai putea. In aceste manevre erau implicate şi unele foruri din S.U.A., care, prin Allan Dulles, şeful centrului de spionaj american, aflat atunci în Elveţia, căutau să-şi salveze confraţii întru monopoluri şi, după ce îl aduseseră la putere pe ■ Hitler, voiau să se descotorosească de el, acum cînd nu le mai puica folosi. Intre timp luptele se înteţeau, mutate pe teritoriul german. Generalii hitlerişti dislocau trupele de pe un front pe altul şi, Tin speranţa unei întoarceri a „norocului", mizau pe eventuale disensiuni dintre •aliaţi. Pentru menţinerea moralului populaţiei, a fost lansat zvonul unei „arme secrete" pe care „juhrerul" avea s-o declanşeze la timpul oportun, însă aviaţia an-glo-americană bombarda zi şi noapte oraşele germane, pulverizînd mii de locuinţe şi decimînd populaţia civilă. Nenumărate oraşe — Berlin, Dresda, etc. ■— au fost astfel distruse şi prefăcute în cenuşă. Naziştii au încercat chiar, cu consimţămîntul lui Hitler însuşi, să ia contact cu comandamentul aliat din apus, prin emisari trimişi la generalii Montgomery şi Eisenhower, în vederea încheierii unei păci separate, în vreme ce Goebbels perora: „Mai bine moartea decît capitularea". Hitler punea vina dezastrului pe poporul german, care nu-l urmează în îndeplinirea unui ideal pe care nu-l merită, dar ■— silita să trăiască în adăposturi subterane şi canaturi, expusă la frig şi lipsuri de iot felul — populaţia civilă vedea că alături de copiii de 15—16 ani pînă şi bă-trînii invalizi erau expediaţi pe front. Lucrarea descrie astfel, pas cu pas, evenimentele, evidenţiind dispreţul hitlerişti-lor ţaţă de propriul lor popor. Preocupat numai să-şi salveze pielea şi să amine cît mai mult sentinţa implacabilă a istoriei, Hitler a înţeles să suporte consecinţele faptelor sale abia atunci cînd bubuitul artileriei sovietice putea fi auzit chiar din bîrlogul lui. Atunci, în noaptea către 1 Mai 1945, şi-a tras un glonte în cap, pe cînd amanta lui, Eva Braun, s-a otrăvit de teamă să nu împărtăşească soarta amantei lui Mussolini. Trupurile lor au fost stropite cu benzina pregătită din timp şi incinerate. Principalii ciraci ai lui Hitler, care mai sperau în bunăvoinţa aliaţilor, au fost arestaţi, primindu-şi pedeapsa cuvenită, în octombrie 1946. în zilele noastre, cînd revanşarzii vest-germani — în cîrdăşie cu foştii nazişti — încearcă să aprindă flăcările unui al treilea război, evenimentele trecute în revistă de către G. L. Rozanov capătă semnificaţia unui tragic avertisment. „Dacă Hitler ar fi prevăzut soarta care-l aştepta, n-ar fi pornit războiul cu atîta uşurinţă" a spus pe bună dreptate N. S. Hruşciov. A. L. REVISTA REVISTELOR — din ţară — „LIMBA ROMÎNĂ", nr. I, 2, 3/962. Revistă cu multe şi variate preocupări, „Limba romînă" se adresează numeroşilor ci cititori mai cu seamă prin două dintre rubricile sale : „Filologie" şi „Limbă literară". Aceasta nu înseamnă că articolele de gramatică, vocabular, dialectologie, lingvistică generală, istoria limbii sau a lingvisticii romîneşti etc. n-ar putea şi ele interesa pe cei doritori să-şi completeze informaţia lingvistică. Unii dintre autorii unor astfel de articole nu se preocupă însă prea mult să-şi apropie cititorul printr-o argumentare mai puţin tehnicistă, printr-un mod de a concretiza problemele mal. curgător, mai firesc, într-un limbaj mai accesibil, mai plăcut. Or, tocmai această calitate trebuie recunoscută unor articole sau recenzii din domeniul limbii literare, al filologiei şi al cultivării limbii, publicate în revistă. în deosebi articolele academicianului lorgu Iordan (nr. 1 şi 3) reprezintă din multe puncte de vedere un exemplu de tratare comunicativă a unor teme de strictă specialitate. Semnalînd, bunăoară, greşeala pe care o fac unii publicişti de a folosi în locul adverbului numai pe doar, acad. lorgu Iordan îşi începe astfel articolul : „Judecind după felul cum scriu foarte mulţi dintre publiciştii noştri actuali, s-ar putea crede că zilele bietului adverb numai sînt numărate". Ironia nu e numai la locul ei aici, ea se arată a fi — în astfel de cazuri — instrumentul cel mai potrivit la îndemîna specialistului în vederea extirpării abuzului. De asemenea, nu ne închipuim că vreun publicist romîn ar mai putea folosi stupida formulă de reclamă comercială în exclusivitate („îndatoriri în exclusivitate ale medicului" !), în loc de exclusiv sau în mod exclusiv, după lectura aceluiaşi articol al acad. lorgu Iordan. Nota polemică, întemeiată pe un bogat şi de cele mai multe ori convingător material de probe, caracterizează şi cel de al doilea articol al autorului, „Neologisme şi... neologisme" (nr. 3), destinat — prin chiar ascuţimea lui — să aducă importante clarificări în mult controversata problemă a neologismelor. Sigur este că despre un abuz în folosirea neologismelor (uneori greşit înţelese şi întrebuinţate) de către publiciştii noştri de toate vîrstele se poate vorbi şi că, pentru curmarea lui, se impune întîi de toate aprecierea fenomenului din toate punctele de vedere şi fixarea proporţiilor reale ale răului. în această privinţă, articolul — poate cam sever pe alocuri — al acad. îorgu Iordan este cît se poate de binevenit : el încearcă să stabilească deschis, fără false reticenţe, o serie de repere. Că o parte din acestea vor fi corectate, nu e decît foarte firesc. Dar pentru ca acest lucru să se întîmple e nevoie de intervenţia în discuţie, la fel de deschisă, a tuturor factorilor de cultură şi în primul rînd a celor vizaţi (nu mai puţin de patru academicieni !) în articolul citat. Un supărător abuz e semnalat de Ana Canarache în articolul „Folosirea infinitivului lung" (nr. 3). într-adevăr, în presă (chiar în presa literară !) şi în diverse publicaţii ştiinţifice se poate întîlni frecvent, acest gen de infinitiv care —■• aşa cum remarcă autoarea — face fraza greoaie, lipsită de claritate, neromînească. Foarte întemeiată e observaţia că, o dată instalat în frază, infinitivul lung (avînd valoare de substantiv) atrage după sine un lanţ inter- 183 minabil de determinări genitivale nu numai obositoare dar de-a dreptul dizgraţioase, care ar putea fi uşor evitate dacă s-ar utiliza de la început infinitivul scurt sau formele predicative. E într-adevăr ciudat să întâlneşti autori care în vorbirea obişnuită alcătuiesc fraze normale, de pildă : „Pentru a asigura îngrijirea sănătăţii"... sau : „Ca să asigurăm îngrijirea sănătăţii...", iar în scris utilizează un limbaj de-a dreptul păsăresc : „Pentru asigurarea îngrijirii sănătăţii oamenilor muncii..." Observaţii extrem de utile face Edith larovici în articolul „Despre unele probleme ale traducerii din limba engleză în limba romînă" (nr. 3), atrăgînd atenţia asupra unor erori de traducere frecvente în comentariile de politică externă publicate în. ziare. Explicaţia acestor greşeli o găseşte autoarea în faptul că adesea cuvintele englezeşti de origine romanică au căpătat în limba de adopţiune un înţeles deosebit, uneori chiar opus celui la care se aşteaptă unii traducători „după ureche". în afara preocupărilor de cultivare a limbii (sector pe care l-am vrea cît mai bogat în intervenţii substanţiale şi mai strîns legat de trebuinţele actualităţii : limba manualelor, limbajul presei şi al publicisticii etc.), rubrica „Limbă literară" a revistei îmbrăţişează şi alte preocupări, cum ar fi cele privitoare la studiul stilurilor limbii, al celui artistic în special. Dintre articolele care tratează astfel de aspecte se evidenţiază cel al lui I. Coteanu, „«Discontinuitatea» un procedeu al stilului artistic actual" (nr. 1), util şi pentru cercetătorul literar, căruia-i deschide o perspectivă interesantă asupra literaturii actuale. Spre deosebire de cercetătorii anteriori care explicau stilul discontinuu, întâlnit adesea în proza noastră, prin vorbirea populară şi familiară, I. Coteanu vede în acesta o prelucrare artistică a vorbirii curente, cotidiene, familiare. Observaţia ni se pare foarte întemeiată cîtă vreme ea are în vedere proza epică (Delavrancea, Sa-doveanu, Z. Stancu etc.). în ceea ce priveşte însă „discontinuitatea" observată în stilul unor reportaje şi eseuri ( T. Arghezi, G. Călinescu, Eugen Barbu etc.), ar fi greu s-o explicăm prin vorbirea cotidiană. E mai degrabă aici un stil de notaţie din filiera impresionismului, care •— aşa cum remarca undeva acad. Tudor Vianu — îşi are izvorul în sensibilitatea lirică, mai precis în unele tendinţe ale liricii ultimului secol, sub semnul căreia s-a dezvoltat şi poemul în proză. O valoroasă contribuţie documentară în domeniul cercetării părerilor despre stil şi limba literară aduce articolul lui C. Jalbă, „Observaţii de stil făcute de G. Topîrceanu la proza lui Caragiale", care îmbogăţeşte cu aspecte inedite imaginea noastră asupra lui Topîrceanu ca teoretician literar. Cît priveşte preocupările de filologie, acestea sînt mai sărac reprezentate în cele trei numere ale revistei. Semnalăm totuşi o sprintenă „Notă la notele unor ediţii" (nr. 2) de Mihai Dumbravă. Criticînd abuzurile unor adnotatori şi îngrijitori de ediţii care umflă în mod nepermis „aparatul critic" al acestora, autorul nu pierde prilejul de a spicui totodată o serie de explicaţii eronate, uneori de-a dreptul hilare, strecurate în notele ediţiilor de care se ocupă. L. A. STUDII DE LITERATURA UNIVERSALA III. Publicaţia „Studii de literatură universală, III" nu-şi justifică decît parţial apariţia sub egida „Societăţii de ştiinţe istorice şi filologice din R.P.R.", care are menirea să stimuleze activitatea ştiinţifică — în primul rînd a profesorilor din în-văţămîntul de cultură generală, cărora li se adresează cu precădere. Aşa cum mărturiseşte şi „Cuvîntul înainte", aproate toate semnăturile aparţin cercetătorilor din Bucureşti, propriu zis ai Facultăţii de Filologie, ceea ce — oricum — înseamnă prea puţin. Desigur că le este mai greu profesorilor de limbi streine să realizeze cercetări ştiin- 184 ţifice. Ar trebui însă ca cel puţin conţinutul articolelor să le poată folosi. Ne întrebăm în ce măsură îi pot interesa, pentru predarea la catedră ,articole ca „Stesihares din Himera şi posteritatea literară" sau „Satira antifeudală în „Morgante maggio-re" ? Aceasta nu înseamnă că articolele şi stud'ile sînt lipsite de interes ştiinţific. Astfel, articolul „începuturile prozei narative culte" de Ovidiu Drîmba este interesant pentru că informează pe cititori asupra primelor povestiri egiptene, pe care le dă în rezumat sau în traducere după G. Lefebvre. Autorul articolului face şi o sumară analiză a cîtorva povestiri, relevînd situaţii social-politice semnificative sau unele trăsături artistice. Subtil şi argumentat este studiul Elenei Vianu „Adevăr şi mască în „Caracterele" Iui La Bruyere". Autoarea, combătînd tezele curente în critica burgheză, arată că „La Bruyere îşi propunea să mineze prin opera Iui regimul existent", avînd „o foarte limpede conştiinţă a calităţii sale de rebel", dar că „moralistul pozează, ba în pur artist, ba în paroh evlavios, încercînd astfel să creeze gîndirii sale alibiuri". Relaţiile literare romîno-ruse sînt prezente în „Studii de literatură universală" III, prin studiul Tamarei Gane despre „Ecoul creaţiei lui M. Lermontov în Ro-mînia" şi cel al Tat'anei Nicolescu cu titlul. „Ecoul romanului Aşa s-a călit oţelul în Romînia" care, împreună cu „Locul lui Iordan Jovkov în relaţiile literare ro-mîno-bulgare", de Laura Baz-Fotiade se înscriu printre cercetările de literatură' concepute în spirit ştiinţific, atît de necesare într-o revistă de acest gen. Studiul Tamarei Gane este interesant prin datele de istorie literară, dar mai ales prin raportarea creaţiei lui Lermontov la cea a lui G. Coşbuc şi M. Eminescu. Datele bibliografice bogate dovedesc temeinicia cercetării. Avem totuşi de făcut următoarea observaţie : poezia „Pînza" de M. Lermontov, tradusă de D. Anghel, este tipărită mai întîi în publicaţia socialistă „Lu- mea nouă ştiinţifică şi literară" în 17 martie 1896 şi abia pe urmă la 26 decembrie 1899 în „Pagini literare", apariţie pe care autoarea o dă drept cea dintîi. Traducător al lui Verhaeren, poetul Al.. Philipp'de semnează un interesant articol despre „Cîteva teme fundamentale ale poeziei lui Verhaeren". în jurul a trei teme fundamentale, oamenii şi locurile din Flan-dra, viaţa modernă dominată de puterea, maşin i şi avîntul spre viitor, Verhaeren — remarcă Philippide — „grupează toate aspiraţiile înalte ale omului către dreptate, către libertate, către adevăr, către perfecţiune morală". Lipsesc însă din articoluf amintit referiri despre contactul lui Verhaeren cu mişcarea socialistă, ceea ce ar fi dat analizei o mai temeinică fundamentare ideologică. în articolul Ioanei Poenaru, „Umanismul lui Ernest Hemingway" — de altfel bine scris — întîlnim următoarea afirmaţie : „Fireşte că Hemingway este departe de umanismul realismului «-itic, cu happyend-urile caracteristice". Atît autoarea cît şi redactorul volumului, care au lăsat să apară o asemenea afirmaţie, nu cunosc adevărul că realismul critic, departe de a fi caracterizat prin „happy-end" trezeşte în cititor neîncrederea faţă de regimul burghez, „zdruncină optimismul lumii burgheze, face inevitabilă îndoiala în ceea ce priveşte valabilitatea veşnică a situaţiei existente, chiar fără a fi oferit direct o soluţie, ba, după împrejurări, uneori chiar fără a lua atitudine" (Engels). Realismul socialist în romanele Iui Aragon (Les Communites şi La Semaine Sainte), de Ana Stanciu, este un articol bun» vădind o cunoaştere a obiectului şi o construcţie sistematică a argumentaţiei.. Articolul este util mai ales profesorilor de franceză din şcolile medii. Redacţia nu a asigurat volumului o unitate, atît în ceea ce priveşte ţinuta ştiinţifică a articolelor, cît şi a bibliografiei. Cele mai multe articole o dau în josul paginii, într-o numerotaţie continuă, altele îmbină bibliografia din subsol cu cea in- 185 •clusă în pagină, articolul Anei Stanciu dă şi o bibliografie la sfîrşit, iar unele sînt total lipsite de bibliografie. M. I. D. — de peste hotare — „VOPROSÎ LITERATURI" nr. 9/1962. Redacţia întîmpină cea de a 17-a Consfătuire Unională a tinerilor scriitori, care va avea loc în curînd, dedicînd acest număr al revistei „forţelor tinere ale literaturii sovietice". După Congresul al XX-lea al P.C.U.S. s-a înregistrat un aflux neobişnuit de intens al tinerilor în literatură, generînd apariţia unor "scriitori ale căror opere sînt obiectul unor pasionante dezbateri. Unele aspecte ale acestor dezbateri se reflectă şi în articolele publicate de revistă, ca : problema eroului contemporan în proza şi poezia tinerilor, problema inovaţiei în proza contemporană, aspecte ale măiestriei în poezia unor poeţi, aportul tinerilor în domeniul criticii şi istoriei literare. Relevînd profunda semnificaţie a Congreselor al XX-lea şi al XXII-lea şi a urmărilor înoitoare generate de ele în viaţa societăţii sovietice, V. Ozerov (în articolul „Tinereţea sentimentelor, maturitatea gîndirii") subliniază că pentru tinerii scriitori, ca şi pentru întregul popor sovietic, determinantă este semnificaţia pozitivă a congreselor partidului. De aceea tema principală a majorităţii operelor literare a devenit transformările binefăcătoare din viaţa contemporană sovietică, eroii sînt oameni caracterizaţi prin avîn-turi creatoare îndrăzneţe, ostili oricărui filistinism, adversari ai prefăcătoriei şi minciunii sufleteşti. Ca ajutor credincios al partidului, 'literatura este chemată să lupte împotriva a tot ce e învechit, să sprijine şi să reflecte profund procesul complex de afirmare a noului, fizionomia constructorului comunismului, 'triumful principiilor moralei comuniste în viaţă, în relaţiile umane. Unele etape ale acestui proces şi-au găsit reflectarea în operele unor scriitori aflaţi în plină eflorescentă a puterii lor de creaţie, ca Galina Niko- laeva, V. Kojevnikov, A. Ceakovski, ale tinerilor de ieri, ca B. Bednîi, V. Ten-dreakov, A. Bebenciuk, ale tinerilor de azi, ca V. Voinovici, G. Vladinov, A. Kuneţov, C. Aitmatov şi alţii. Viaţa'însăşi pretinde scriitorilor investigaţii profunde, pe direcţia principală a dezvoltării ei, în toată varietatea fenomenelor ei. Ca în orice proces, evoluţia eroului 'contemporan, mai ales a eroului tînăr, nu este întotdeauna lină, erorile şi eşecurile întrerup adesea curba ascendentă ; însă direcţia principală a acestei evoluţii, în 'sensul unei maturizări cetăţeneşti şi morale a eroilor, se conturează limpede. Această maturitate se caracterizează prin formarea unor caractere integre, a unei structuri spirituale şi emoţionale bogate, care se manifestă şi se' călesc în cele mai complicate situaţii. Pe alocuri s-au făcut simţite unele tendinţe ' nihiliste, pesimiste, apolitice, un fel de poetizare a suferinţei, a unor lacune morale : în rezolvarea conflictelor între nou şi vechi, afirmarea fenomenelor noi, tonice, este mai puţin realizată decît combaterea 'fenomenelor negative legate de cultul personalităţii. Critica şi-a spus ferm cuvîntul în aprecierea acestor tendinţe, izolate dealtfel. Ele derivă din insuficienta maturizare a concepţiei despre viaţă, care să permită o 'orientare sigură în noianul de fapte şi să îngăduie descifrarea corectă a sensului lor lăuntric. Altfel, scriitorul e pîndit de pericolul de a lua accidentalul şi secundarul 'în viaţă drept esenţial şi tipic, de a deveni prizonierul propriilor sale personaje. Ceea ce i s-a întîmplat lui V. Aksionov în „Biletul stelar", lui V. Ro-zov în scenariul „A., B., C, D...", lui L. Volkov în nuvela „Pete" şi altora. Obiectivul principal al criticii este, după Ozerov, de a contribui la maturizarea politică, morală şi artistică a tinerei generaţii literare. Această generaţie este chemată să făurească literatura epocii comunismului, ceea ce o obligă să se pătrundă profund de răspunderea pe care o are nu numai faţă de prezent, ci şi faţă de viitor. Sub titlul „Moda, şablonul şi poetul" semnează' un articol interesant tînărul critic leningrădean A. Urban. Tema artico- 186 iului este conţinutul şi sensul noţiunii de inovaţie în poezie. Autorul consideră că inovaţia în poezie nu poate fi'decît globală, că un poet nu poate fi numai un inovator al formei, fără să fie un inovator şi în gîndire şi în sentimente, — şi vice-versa. Poezia este „un mijloc de cunoaştere a lumii, în care îşi au importanţa lor şi forma, şi procesul, şi rezultatul cunoaşterii*. „Experimentul" în „tehnica" poetică, universul imaginilor, al ideilor şi al sentimentelor sînt organic legate între ele. Orice ruptură între ele duce fie la o modă de esenţă pur formală, fie la scheme. Această legătură organică derivă din viziunea asupra lumii a poetului, pe fun-■damentul căreia se încheagă sudura între latura intelectuală, emoţională ' şi formală în poezie. Cele mai bune creaţii ale poeziei sovietice sînt pătrunse de idei mari, ele sînt intelectuale în accepţia cea mai pozitivă'a cuvîntului, în sensul că reflectă ■efortul de a da un răspuns cerinţelor sociale, căutărilor morale şi intereselor filozofice ale contemporanilor. Ideile poetice nu pot, însă, exista într-o formă'impersonală ; ele sînt încadrate şi transmise prin -eroul liric. în dialectica gîndirii şi caracterului eroului liric, a stilului poetic, ■considerate în legătura lor indestructibilă, trebuie căutată inovaţia. în momentul- în care „experimentul" poetic, căutarea formelor noi, sînt opuse eroului liric, dispare însuşi criteriul experimentului, apare formalismul şi şablonul. Viaţa, sentimentele, ideile, stimulează gîndirea artistică a poetului şi nu invenţiile formale. Inovaţie poetică înseamnă, în primul rînd, muncă, iar munca trebuie apreciată prin prizma reflectării vieţii. S. Agababian leagă problema inovaţiei — referindu-se la tinerii prozatori armeni — de conceptul de contemporaneitate. Contemporaneitatea artei este legată de marile prefaceri sociale prin care trece omenirea, de revoluţia tehnică, de conţinutul şi ritmul nou al realităţii şi, mai ales, al universului psihologic şi intelectual al omului. Calea spre adevărata inovaţie nu trece prin „exerciţii stilistice", ci prin priceperea de a descifra direcţia prin- cipală de dezvoltare a vieţii, de a dezvălui conţinutul social şi moral al problemelor determinante ale epocii. De aici se nasc poziţia estetică contemporană, stilul contemporan, noile forme artistice, ritmurile şi intonaţiile. Citind o serie de nuvele ale tinerilor prozatori armeni, autorul îi previne împotriva „stilizărilor" forţate care adeseori se reduc la imitaţii palide ale unor autori la modă, împotriva goanei după „forma modernă" cu orice preţ, şi a negării globale a clasicilor în numele „modernităţii". Revista publică o interesantă anchetă : „Vîrstnicii despre cei tineri" şi „Tinerii despre sine". Ceea ce caracterizează răspunsurile tinerilor scriitori este interesul general pentru problemele relaţiilor morale, determinat, după mărturia tuturor, de istoricele hotărîri ale Congreselor XX şi XXII ale P.C.U.S., precum şi năzuinţa de a găsi forme literare noi, adecvate secolului cosmic (Voznesenski consideră că poezia viitorului va fi a asociaţiilor, a metaforei). Discutabile sînt părerile cu privire la preocupările pentru cunoaşterea vieţii. Unii scriitori tineri consideră că nu este necesa-ră studierea specială a vieţii, că această problemă ca atare nu poate fi pusă, şi că ajunge ca viaţa să fie pur şi simplu trăită, ceea ce ar implica însăşi cunoaşterea ei. Părerea nu este împărtăşită de mulţi, şi este mai mult decît îndoielnic că literatura ar putea reflecta problematica vieţii, în toată profunzimea ei prin simplul efect al trăirii imediate, fără o cunoaştere temeinică, fără ca scriitorul s-o poată filtra printr-o bine fundamentată concepţie. Unanimă este afirmarea ataşamentului tinerei generaţii faţă de cauza construirii comunismului, a dorinţei ei de a contribui activ Ia formarea omului nou, de a fi demni continuatori ai marilor tradiţii ale literaturii sovietice. I. P. SEPTEMVRI nr. 911962. La discuţia despre romanul bulgar, pe care o cuprinde acest număr al revistei Uniunii Scriito- 187 rilor din ţara vecină şi prietenă, iau parte prozatorii: Dimităr Talev, Stoian Daska-lov, Dragomir Asenov şi Gheorghi Markov. Printre problemele dezbătute vom cita : modul în care noua reeditate şi problematica ei se reflectă în mijloacele de expresie ale romanului, dacă forma romanului în înţelesul clasic al cuvîntului s-a învechit sau nu, despre raportul tradiţie-inovaţie, despre experienţa unor autori contemporani de a introduce în roman elemente eseistice, filozofice şi publicistice. Succesele obţinute de romancierii bulgari, apariţia unui şir de opere valoroase nu scad exigenţele, dimpotrivă, faţă de ro-manid bulgar contemporan. După Gheorghi Markov, abordarea multilaterală şi profundă a uriaşelor probleme pe care le generează construcţia socialismului şi comunismului cere roman-cieri-filozofi şi scriitori înzestraţi cu un larg orizont politic. Alegerea justă a temei romanului nu înseamnă încă rezolvarea problematicii sale, iar eficienţa combativă a literaturii nu poate fi restrînsă la un perimetru ideologico-filozofic limitai în timp, căci cunoaşterea artistică trebuie să cuprindă probleme extrapolate în viilor. Semnalînd perzistenţa schematismului în unele romane, care, deşi populate de mulţi eroi, sînt totuşi lipsite de oameni vii, Stoian Daskalov pledează pentru un roman care să reflecte suflul dramatic al vieţii, bogăţia şi ritmul trepidant al transformărilor revoluţionare. Noua realitate trebuie să se reflecte şi în limba romanului ; după Dimităr Talev, scriitorii bulgari trebuie să folosească mai asiduu tezaurul şi vigoarea limbii populare, exprimînd impetuozitatea epocii noastre prin toate mijloacele pe care ea le oferă. în legătură cu părerea unor scriitori şi critici că forma romanului contemporan este învechită, Stoian Daskalov consideră că romanul bulgar este încă prea tînăr ca să se poată vorbi de o îmbătrînire a compoziţiei. „Sub jug" de Vazov a împlinit opt decenii şi totuşi îşi păstrează prospeţimea. Întinerirea romanului, diversitatea formelor sale nu înseamnă copierea modelelor străine. Diversitatea formei este le- gată de reflectarea realistă a vieţii. Dimităr Talev consideră că ceea ce rămîne trainic în artă este dezvoltarea ei, şi nu moda sau diferite pasiuni efemere. Pentru scriitorii bulgari şi pentru cititori — susţine D. Talev — nu există decît o singură problemă — în ce direcţie trebuie să se dezvolte romanul. Pentru Gheorghi Markov, în schimb, învechirea romanului contemporan este un fapt evident. Orice conţinut concret istoric nu poate fi turnat decît în forme corespunzătoare vremii sale, şi aceste forme sînt nelimitate. în secolul ciberneticii, electronicii, al cuceririi Cosmosului, al luptei între două lumi, a unor profunde transformări social-economice, literatura nu se med poate servi de mijloacele de creaţie ale secolului al XIX-lea. Legată de căutarea noilor forme în roman, problema folosirii mai îndrăzneţe a elementelor eseistice, filozofice şi publiciste a întrunit sufragiile tuturor participanţilor la discuţie, totuşi cu unele nuanţări. Favorabili experimentelor care pot duce la îmbogăţirea mijloacelor artistice ale-romanului contemporan, D. Talev şi S. Daskalov au subliniat totodată că ele trebuie subordonate legilor şi specificului roman-eseu sau în altceva. Dragomir Asenov apreciază şi el astfel de experienţe, remareînd însă că ele nu reprezintă o noutate; la Tolstoi şi Şolohov, la Leonov şi Sinclair Lewis elemente publicistice şi filozofice sînt frecvente în structura romanelor. După Gheorghi Markov ele sînt menite să aducă în literatură un suflu înnoitor, iar eventualele riscuri legate de ele sînt lotuşi de preferat romanelor terne, lipsite de vibraţia vremii noastre. Nivelul cititorilor a marcat un salt considerabil ţaţă de trecut, fiind un indiciu remarcabil al succeselor obţinute în domeniul ideologic de poporul vecin. Exigenţa sporită faţă de creaţia literară, gustul sănătos, impun o corelaţie justă între-tradiţie şi inovaţie. P. I. 188 TWORCZOSC nr. 9/962. Jaroslaw Iwasz-kiewicz, figură proeminentă a literaturii poloneze contemporane (poet, dramaturg şi prozator) publică în acest număr al revistei o nuvelă de mici dimensiuni intitulată „înmormântarea lui Lilek". Autorul continuă astfel să cultive genul care i-a asigurat faima şi pe care l-a ilustrat în repetate rînduri prin bucăţi antologice. Tema nuvelei reaminteşte preferinţa generaţiei mai vîrstnice şi chiar a celei tinere de scriitori polonezi pentru problematica luptei antifasciste şi reconfirmă posibilităţile nelimitate pe care le oferă „varia-ţiunile pe aceeaşi temă". Inedit în nuvelă este însuşi epizodul relatat, înmormîntarea „neobişnuită" a lui Lilek. Un băiat foarte tînăr, cunoscut printre tovarăşii săi de luptă sub porecla de „Lilek negriciosul", a pierit de o moarte năpraz-nică în timpul unei acţiuni ilegale. Cuprinşi de o subită generozitate, cei din Gestapo au hotărît să predea „familiei" rămăşiţele pămînteşti ale micuţului erou. Dar tovarăşii nu se încred în această suspectă bunăvoinţă şi hotărăsc să-şi conducă prietenul pe ultimul său drum, fără ca cineva să prindă de veste. Aşadar numai o mătuşă în vîrstă, singurul membru al familiei rămas în viaţă, va însoţi sicriul. Ceilalţi se vor înşira unul cîte unul, în diverse puncte ale drumului care duce de la morgă la cimitir, alcătuind astfel un invizibil convoi de tovarăşi şi prieteni. Maestru al nuvelei psihologice şi de atmosferă, Jaroslaw Iwaszkiewicz creionează în cîteva rînduri siluetele şi profilurile morale ale eroilor, sugerează cu un lirism reţinut reacţia proprie fiecăruia în momentul solemn al despărţirii definitive. Unul dintre ei, care a venit la Varşovia anume pentru această înmormîntare, îndrăzneşte să intre în capelă şi, în ţaţa •coşciugului descoperit şi a gesturilor mecanice ale mătuşii, deprinse cu asemenea ritualuri — are pentru o clipă impresia că „moartea este aceeaşi pretutindeni şi întotdeauna". Dar e o părere care se risipeşte numaidecît. Moartea în condiţiile fascismului, sacrificiul acelei vieţi tinere, umilul convoi funebru, care se strecoară printre maşinile Wehrmachtului şi printre uniformele militare, toate îi revelează într-o străfulgerare că sensul morţii este acum cu totul altul, mai adînc şi mai nobil. Un gînd neaşteptat îi invadează întreaga fiinţă şi se concretizează în dorinţa : „de aş fi şi eu în stare de o asemenea faptă". Şi pentru a nu comite un act necugetat, contrar indicaţiilor primite, se reîntoarce acasă cu primul tren. In mulţimea de oameni cu bagaje care alcătuiesc peisajul obişnuit al unei gări stă de veghe o fată. Nu ştie prea multe despre treburile politice ale prietenilor ei şi nici nu înţelege prea exact ce vor cu toţii: „Să fie mai bine ? Dar uite că e din ce în ce mai rău!" Urmărind cu privirea înlăcrimată căluţul înfrigurat care poartă în trap mărunt dricul, ca o cutie galbenă, găseşte răspunsuri noi la întrebări pe care şi le pune desigur mai demult. Lilek a murit fiindcă s-a apărat pe el însuşi. Fiindcă a refuzat să se înjosească, să se supună. Urmează apoi concluzia plină de un naiv orgoliu care marchează acest moment de experienţă crucială, bogat în consecinţe pentru evoluţia ulterioară a tinerei fete: „Aşa sînt toţi, toţi ai noştri". In faţa geamurilor unei florării, punct strategic care-i permite să aştepte trecerea înrnormîntării dar şi să-i observe pe eventualii urmăritori, stă un tovarăş mai experimentat. Din fapte mărunte, cotidiene, a dedus că faimoasa „ordine" germană începe să prezinte lacune serioase. Aşa de pildă, chiar şi acum, cu prilejul acestei înmbrmîntări, Gestapoul pare să fi fost silit să renunţe la planul iniţial de a pune mîna pe tovarăşii lui Lilek. 'Totuşi în ultima vreme tînărul luptător a ostenit, se simte copleşit, întreaga lui existenţă în aceşti ani de teroare îl apasă din ce în ce mai mult, iar acum, în faţa morţii lui Lilek cu care a lucrat alături în diverse acţiuni, îşi revizuieşte părerile despre noţiunile de eroism, suferinţă, sacrificiu, pe care s-a obişnuit să le învăluie într-o inutilă şi nebuloasă simbolistică. In faţa morţii tînărului prieten, totul se limpezeşte dintr-odată, lotul îi apare din nou 189 simplu şi firesc, integrat în mod necesar existenţei reale. La un colţ de stradă stă o tînără pe care ziua aceea de primăvară timpurie o incintă. Ea este singura care a băgat de seamă culoarea neasemuită a cerului şi a zărit întorcîndu-se stolurile de păsări călătoare. Felurite gînduri răsleţe i se perindă prin minte, imagini ale prietenilor apropiaţi, înlîmplări mărunte şi cînd, ruşinată de această incapacitate de a se concentra, întoarce privirile spre coşciug, conchide : „Fericitul! E o fericire să porţi în tine o încredere atît de absolută". Rînd pe rînd alţi tineri se desprind din paginile nuvelei, aducînd salutul lor tovarăşului dispărut, pînă cînd procesiunea mortuară dispare spre marginea oraşului. Pe coşciug era scris Juliusz Syga, 23 ani. Episodul morţii şi înmormîntării unui foarte tînăr luptător antifascist, banalizat prin frecvenţa cu care se repetă în anii ocupaţiei hitleriste şi redus pe fondid agitat al epocii la dimensiunile unui fapt cotidian, capătă în nuvela lui Iwaszkiewicz o deosebită semnificaţie etică-polilică. A descoperi într-un fapt în aparenţă mărunt şi neînsemnat, valoarea sa incontestabilă şi forţa de a influenţa activ conştiinţa umană, constituie un procedeu specific artei lui Iwaszkiewicz. In acelaşi număr al revistei, la rubrica „La orizont", apare o notă semnată tot de Jaroslaw Iwaszkiewicz cu prilejul vizitei lui Jean Paul Sartre în Polonia, salutată ca un adevărat eveniment cultural. In ciuda inconsecvenţelor şi „teoretizărilor" sale derutante despre aşa-zisa incapacitate a intelectualităţii de a influenţa cursid evenimentelor sociale şi mersul istoriei, despre „experienţa mereu reînoită a neputinţei intelectualului", J. P. Sartre acţionează şi îndeamnă la acţiune, ,Cu o nuanţă de ironie prietenească Iwaszkiewicz arată entuziasmul lui Sartre privind Congresul pentru Pace de la Moscova şi rolul creator pe care-l atribuie artiştilor în lupta lor împotriva războiului rece şi al războiului „tout-court" în contradicţie evidentă cu categoria „neputinţei". OLGA ZAICIK „DOKUMENTE", august 1962. Voci lucide continuă să dea alarma asupra decăderii teatrului occidental. Slăbiciunile repertoriului, lipsa de interes a publicului larg, scandalurile din viaţa privată a artiştilor, toate aceste simptome ale declinului sînt teme permanente de dezbateri în paginile publicaţiilor occidentale. Astfel,, acest număr al revistei vest germane cuprinde un articol despre teatrul spaniol contemporan, semnat de Anton Dietrich. De la început în articol sînt reproduse părerile unui om de teatru din Madrid, Torente Ballester, care constată că pe toate scenele spaniole domneşte „zăpăceala şi lipsa de orientare". Deşi Dietrich nu împărtăşeşte întru totul sceplicismid confratelui său, el recunoaşte pînă la urmă că „în ultimele decenii Spania a fost nevoită să asiste neputincioasă la agonia în masă a teatrelor sale". Menţionînd şi alte opinii ceva mai optimiste asupra perspectivelor artei dramatice în Spania, nici una nu poate contesta însă evidenţa situaţiei actuale care este dezastruoasă. Dacă înainte frecventarea teatrului era pentru spanioli un obicei firesc, astăzi cinematografia a golit sălile teatrelor şi a cucerit pe spectatorii lor. Pe vremuri trupele de actori, arată mai departe Dietrich, jucau într-o treime a anului la Madrid, apoi la Barcelona şi în lunile de vară în provincie. In afară de teatrele cu caracter permanent funcţionau şi cîteva „Companias", care în timpul lunilor de vară plecau la Madrid sau Barcelona, iar în restul anului peregrinau de la o scenă de provincie la alta. Astăzi aproape toate teatrele de provincie au fost transformate în cinematografe. Ele stau la dispoziţia turneelor doar în zilele de lucru. In chip îngrijorător se observă absenţa vieţii teatrale la Barcelona, altădată citadela artei dramatice, care prin strălu- 190 cirea înscenărilor, prin măiestria actorilor şi prin originalitatea autorilor înlrecuse Madridul.. „Vechea dinamică a teatrului barcelonian s-a transformat astăzi într-o tristă letargie", remarcă Dietrich. Un motiv de alarmă este şi precara situaţie financiară. Teatrul a rămas o problemă de gospodărie privată. Stalul nu a acordat decît o subvenţie neînsemnată instituţiilor de artă, iar administraţiile oraşelor nu numai că nu ajută teatrele lor ci dimpotrivă caută să obţină de la ele venituri prin impozite. Nici măcar Barcelona nu-şi subvenţionează teatrele. Doar „Teatro Espaniol" şi „Teatro Maria Guerrero" din Madrid primesc un mic ajutor de la stat. Teatrul spaniol s-a resemnat acceptînd această situaţie deplorabilă. Nici măcar nu se încearcă alte căi de redresare financiară. Cluburile de fotbal şi organizatorii luptelor cu tauri au introdus un sistem de abonamente, respins însă de teatre. Singura preocupare a unor companii dramatice, altădată serioase, rămîne atragerea publicului prin numere de senzaţie şi prin vedele graţioase. Se scontează pe amuza-rea spectatorului şi pe dorinţa lui de a se sustrage problemelor apăsătoare ale traiului zilnic. Această direcţie a dus la degenerarea teatrului spaniol de la „epoca lui de strălucire — Lope de Vega, Tirso de Molina şi Calderon — pînă la nivelul coborît de la sfîrşitid secolului trecut, o mlaştină, din care nu s-a putut ridica nici pînă în ziua de astăzi". Se resimte şi lipsa unor dramaturgi valoroşi „iar Garcia Lorca singurul, care promitea să scoată teatrul din impas, a fost asasinat. După el a rămas un gol, pe care teatrul trebuie să-l umple cu comedioare facile, în cazul cel mai bun cu un umor condimentat suprarealist sau timid sentimental. Mai mult nu permite cenzura". Dietrich crede că în ultimii ani au apărut lotuşi unele semne care lasă se întrevadă o ameliorare a situaţiei. în timp ce teatrele din provincie n-au ieşit din starea de amorţire, se manifestă o oarecare înviorare la Madrid, singurul oraş din Spania unde s-au mai construit teatre noi şi s-au redat unele săli de teatru care fuseseră-transformate în cinematograf, destinaţiei lor iniţiale. Criticii din Madrid sînt totuşi sceptici. Speranţa într-o reînflorire a teatrului spaniol, scrie Dietrich, se reazimă pe iluzia aceea ca noul ministru al informaţiilor Fraga Iribarne să-şi ţină făgăduiala de «• atenua asprimea cenzurii. D. LUDOVIC WORT IN DER ZEIT, nr. 6/962. Nut e pentru prima oară cînd revista relevă starea de decădere a literaturii în Austria, în acest număr chiar articolul de fond este consacrat acestei probleme. Hans Heinz Hahnl, care semnează editorialul, scoate în evidenţă aspectele de marasm ale activităţii scriitorilor austrieci, supuşi jocului concurenţei capitaliste şi criteriilor pur comerciale. Hahnl socoate că una din cauzele acestei situaţii deplorabile ar fi „povara contemporaneităţii", cum o numeşte el. Ce înţelege prin aceasta ? Faptul că autorii austrieci nu pot rivaliza cu corifeii literaturii mondiale şi rămîn adesea într-un. anodin anonimat. Articolul omite să precizeze că orientarea retrogradă a literaturii, conformă cu interesele burgheze, îi determină pe scriitorii austrieci să imite: şi , să repete producţiile unei anumite literaturi occidentale, ceea ce în mod inevitabil împinge talentele pe un drum steril. De senzaţia „vidului" pe care o degajă arta contemporană burgheză, nu se îndoieşte nici Hahnl. „Acest vacuum", scrie el „este justificat de diverse teorii printre care: perioada, plină de jertfe, a celui de-al doilea război mondial, faptul că scriitorii au pierdut contactul cu societatea, etc.". Un minimum de adevăr se află desigur în aceste explicaţii. Urmează, însă precizări care dezvăluie o cauză mult mai adîncă a decăderii literaturii în această parte a lumii : „Talente sînt din abundenţă", scrie Hahnl. „Dificilă este discernerea lor, căci literatura actuală se asea- 19 îl tnănă mult cu croitoria sau cu confecţionarea filmelor. Moda se schimbă atît de repede încît cititorul abia o poate înregistra. In fiecare an se creiază o duzină de genii! Apoi, la primul tîrg de cărţi, de ele nu-şi mai aminteşte nimeni". Critica literară a devenit o victimă a tranzacţiilor comerciale. „Fără prea multe ezitări, ea ridică un scriitor pînă în slava cerului şi apoi îl aruncă cu aceeaşi seninătate în infern". Dacă pe cîmpul literaturii mişună geniile, în bilanţurile anuale se vorbeşte apăsat despre nivelul coborît al literaturii. Cum să se mai orienteze cititorul ? Mai departe Hahnl descrie modul de lansare a scriitorului. „Fiecare este considerat un geniu original. Cu fiecare începe din nou anul zero. Nu mai există şcoli. Există doar scriitori solitari, sau mai bine zis, opere solitare. Faptul că toate aceste producţii nu sînt chiar atît de diferenţiate, ci aparţin uneia şi aceleiaşi categorii, se va putea constata destul de lesne în istoria literaturii peste cincizeci de ani". Referindu-se la faptul că fiecare scriitor nu-şi recunoaşte înaintaşi, negînd orice legătură cu tradiţia, Hahnl relevă faptul că „talentul se cumpără la un preţ destul de ieftin. Omul trebuie să ştie doar cum să se vîndă..." De aici se ajunge foarte repede la deruta sistemului editorial din Austria, pentru care criteriile de seriozitate şi durată nu mai există. „La tîrgul de cărţi din Frankfurt titlurile se negociază ca şi boii îngrăşaţi", menţionează Hahnl. „Editorul din străinătate indică doar tirajele; acest lucru este de ajuns. Se povesteşte că un editor de modă veche, care era de părere că înainte de a ţi acceptată o carte, ar trebui şi citită, a ratat astfel unul din cele mai mari succese din „beststelers"-urile de după război. Un editor mai puţin conştiincios a cumpărat fără măcar să, clipească drepturile de editare ale acestei „opere" şi a făcut o afacere uriaşă". Calculul este atît de anevoios, relevă autorul articolului citat, încît nu i se poate lua în hume de rău editorului prudenţa, teama de ori ce risc. „Nici nu te încumeţi să rosteşti numărul exemplarelor vîndute ale unor romane, aparţinînd acelor scriitori austrieci, despre care totuşi se discută mult. Ele nu depăşesc 500 de exemplare". Reiese limpede că în asemenea condiţii întreaga activitate literară este dirijată de un spirit negustoresc opus noţiunii de creaţie. în articolul amintit sînt combătute cu vehemenţă improvizaţia, focul de artificii ori spoiala artistică, care greu pot acoperi sărcia de idei, banalitatea. Acestea, ca nişte consecinţe fireşti ale depărtării scriitorilor de problemele vieţii, de realitatea socială. Hahnl scrie : „Adevărata înfăţişare de pe poziţie critică a societăţii noastre actuale, care ar da un impuls puternic dezvoltării literaturii, nu apare încă în paginile cărţilor. Mulţi autori contemporani austrieci arată de pe acum că se vor îndrepta în spre domeniul literaturii de amuzament, unii au şi făcut-o ; alţii profită de amintirile lor de război pe care le reconstituie pînă la epuizare. Unii şi-au consumat de mult proviziile : păţaniile lor din tinereţe; alţii se desfată receptînd primii semnele modei, iar ceilalţi se expun riscului de a-şi risipi aptitudinile, datorită bolii ereditare austriece : trîndăvia". în încheiere, de circumstanţă, Hahnl lasă să se întrevadă o rază de optimism. Ce susţine această încredere în viitor nu reiese însă cu destulă claritate : „E ca peisajul monoton al unui masiv mijlociu. Vîrfurile sînt încă învăluite în ceaţă. Nu le vedem. Ochiul este încă orbit de giganţii trecutului apropiat. Munţii abia se formează". D. L. 92 io