Viaţa romîneascâ |A
REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R.
CUPRINSUL
19 6 2 OCTOMBRIE ANUL XV
LUNA   PRIETENIEI ROMINO-SOVIETICE
VIKTOR  NEKRASOV:   Civilul  (nuvela) :
MARCOS ANA : Pentru 7 Noiembrie; Eră „ou, (a, „„. de Rom:llus v„lM POEŢII NOŞTRI CINTA REVOLUŢIA DIN OCTOMBRIE
MIHAI   BENIUC:   Cîntu!   vieţii ;   Lumină   la prora; NINA    CASSIAN :    Cintec ;    Cunoaştere . TUDOR    MAINESCU:    Lenin zîmbind
sTfgPAML   °"MBRAVEANU :   NopUIe   a,bc   ale ' Leningradului ŞTEFAN  AUG.   DOINAŞ :   Zborul   in grup
FLORENŢA   ALBU :   Fotografii ;    * * » ' '
AL.   JEBELEANU :   Orologiul   Kremlinului '.'.[['.
★
ROMULUS   ZAHARIA :   Brigada (reportaj)
V.  R. :  Mihail   Sadoveanu  la  împlinirea  primului a
PROFIRA QjnnuciMn ,• primului sau an de nemurire fKUMRA SADOVEANU : La moartea tatii ; Tăcerile
ION   JANOSI :    Eposul    sadovenian          ... '     '     ' '
NICULAE   GHERAN:   Gheorghe   Brăescu   (Scriitori  si curente) PAUL GBORGESCU :  Dia.ogu,  poetuiui  eu  istoria  (Mihai Be„i„; : „Culorile toamnei")   (Cronica  literari)...... ..v-uionie
MÂrtî °,fITA :  FaPt dC VUtă 5!  «-"'«catie literară . .
cef™a/;   EUGEN   ^lON:   Probleme   ale  „teraturii pentr,
TUDOR VIANU :    Madach  5i   Eminescu .
SILVIU BRUCAN :  Comunismul văzut din America (Cronica sociala) .
★
GEORGE   BĂLAN :   Muzica   Revoluţiei   (Cronica muzicali)
★
DUMITRU  HINCU :  In pr.agu, anului  46 a,  Revoluţiei  (Carnet sovietic)
3
30
31
33
34
35
36
37
38
39
60 63 65
75 91
99
110 123
132
139
144
MISCELLANEA : Aţi auzit de „Maghistral" ? (D. H.) — „713 cere aterizarea" (D. 1. Suchlanu) — Varţetăţi filologice : Rabelais în romîneşte (Şerban Ciocuiescu) — Pe marginea expoziţiei tineretului şcolar (R. Ş) — Note de telespectator (7-1. Zalis) — Critica literară in „Steagul Roşu"  (Tudor  Rotarii)  —  Pagina  culturală  in  ziarul  „Munca"   (T. R.)# 149
CĂRŢI NOI : Cinghiz Aitmatov : „Djamilia" (Ion Lăncrănjan) — Olga Ber-golţ : „Stele in plină zi" (Sanda Radian) — Vera Panova : „Roman sentimental" (Hugenia Tudor) — Alexandr Bek : „Rezerva generalului Panfilov" (Alexandru Sever) — G. Călinescu : „Gr. M. Alecsandrescu" (Cornel Regman) — Eugen Barbu : „Prinzul de duminică" (B. Elvin) — Al. Jebeleanu : „Frumuseţi simple" (O. Starck) — Nikos Kazantzakis : „Libertate sau moarte" (Cam/l Baltazar) — Ady Endre : ,,Nuvele" (Petre    Pascu) ..............164
REVISTA REVISTELOR : — din ţari — Comemorarea lui Caragiale in revistele clujene (Aurel Buteanu) — de peste hotare : „Zvezda" nr# 8/1962 (l.P.) — ,,Neue deutsche Literatul" (D. Ludovic) — „Frankfurter   Hcfte"    (D,L.)       .................186
ILUSTRAŢIA DE PE COPERTA : GH. BOŢAN (litografie), 1962 FOTO :  DAN GRIGORESCU
-Director: MIHAIL RALEA--
Colegiul redacţional: Acad. TUDOR ARGHEZI, AUREL BARANGA (redactor-şef adjunct). Acad. MIHAI BENIUC, Acad. GEO BOGZA, DEMOSTENE BOTEZ (redactor-şef), LUCIA DEMETRIUS, PAUL GEORGESCU (redactor-şef adjunct), Acad. IORGU IORDAN, Acad. ATHANASE JOJA, AL. PHILIPPIDE, membru corespondent al Academiei R. P. R.; Acad. ZAHARIA STANCU, D. I. SUCHIANU, Acad. TUDOR VIANU
LUNA PRIETENIEI ROMÎNO-SOVIETICE
CIVILUL
VIKTOR NEKRASOV
I
Călare pe Serko, Vergasov ieşi din aluniş ; la poalele unei coline, i se ivi în faţă Gusinka, satul în care era cantonată compania a treia. Scăpînd, în sfîrşit, de crengile de alun care-i şfichiuiseră tot timpul ochii, Serko iuţi dintr-o dată pasul.
Era zăpuşeală, cum e de obicei în Ucraina în luna lui cuptor; soarele dogorea, însă Vergasov, care tocmai se scăldase şi trecuse rîuşorul înot de două ori dus-întors, se simţea acum înviorat şi în puteri. La drept vorbind, chiar dacă nu s-ar fi scăldat, tot n-ar fi avut motive să se simtă altcum. Avea 25 de ani, iar în ce priveşte sănătatea, n-avea de ce se plînge ; în regiment, ţinea la el toată lumea, la statul-major al diviziei era socotit unul dintre cei mai buni comandaţi de batalion. în plus, ieri se încheiase şi inspecţia pentru care se pregătiseră cu toţii aproape o lună de zile, şi lucrurile ieşiseră destul de bine, chiar bine de tot. în cuvîntarea sa de închidere, comandantul de divizie evidenţiase batalionul lui Vergasov, iar acum, după o lună de muncă încordată, în aşteptarea unei noi misiuni pe front, îşi putea îngădui şi un pic de odihnă.
Ce-i drept, în armată, odihna e o noţiune relativă, mai cu seamă cînd unitatea e în refacere. Ori ce-ar fi, trebuie să sapi tranşee ; în general mereu ai de făcut cîte ceva — ei, dar ori cum, asta nu se compară cu manevrele tactice.
Acum, Vergasov inspecta companiile, deşi nu era cine ştie ce mare nevoie s-o facă — pur şi simplu avea chef de o plimbare.
După ce trecu podeţul, Vergasov dădu pinteni calului, stîrnind găinile care se risipiră cotcodăcind disperate, străbătu uliţa ca o vijelie. Sentinela din faţa casei ţărăneşti, unde se încartiruise statul-major, zărindu-1 de departe pe comandantul batalionului întoarse imediat capul de la Marisia, fata gazdei, care curăţa în curte nişte cartofi şi îşi îndreptă în grabă boneta militară, tunica şi centura şi încremeni cu expresia aceea de placiditate pe chip. socotită, nu se ştie de ce, obligatorie la o santinelă.
Vergasov opri brusc calul.
— Unde-i locotenentul-major ?
— Acasă la el, tovarăşe căpitan, răspunse ostaşul cu aceeaşi expresie indiferentă. Să-1 chem ?
— Cheamă-1.
— Hei, deju-u-rnîi ?
în uşă se ivi un sergent tînăr, cu faţa rotundă, care tocmai termina de mestecat ceva. Văzîndu-1 pe comandantul de batalion, sergentul dispăru ca să reapară
3
aproape în aceeaşi clipă şi, încingîndu-se din mers, se îndreptă în fugă, cu paşi mărunţi, spre Vergasov.
— Ai dormit, ai ?
— Nicidecum, tovarăşe căpitan.
— Dar de ce ţi-e faţa boţită ?
Sergentul îşi pipăi obrazul cu palma de parcă ar fi vrut să se încredinţeze dacă aşa e — în realitate, faţa lui tînără avea o piele netedă şi fragedă. Apoi spuse :
— Asta, aşa, tovarăşe căpitan... de oboseală.
— De oboseală ! Cunoaştem noi oboseala voastră. Noaptea e făcută ca să dormi, sergent. E clar ?
— Clar, tovarăşe căpitan. Sergentul zîmbi în semn că a înţeles şi, nu se ştie pentru ce, salută milităreşte. Soldatul din post surîse şi el.
— Ia cheamă-1 pe locotenentul-major.
Sergentul o şi luase din loc şi, apăsînd uşor cu palma medaliile care-i zăngăneau pe piept, se duse să-1 cheme pe comandantul companiei.
Vergasov îşi scoase din buzunar portţigaretul, îl deschise şi-1 întinse santinelei.
— Luăm cîte o ţigară ?
— Nu-i voie, tovarăşe căpitan. Pe chipul santinelei se întipărise din nou aceeaşi expresie de indiferenţă placidă.
— Ia, s-o ai pentru după masă. Ia, ia, nu te teme. Ieri s-au împărţit „Kaz-foek" la statul-major al diviziei.
Ostaşul scoase o ţigară cu băgare de seamă, de parcă s-ar fi temut să nu le murdărească pe celelalte, şi şi-o puse după ureche.
— Dar tu ai voie ? Vergasov se întoarse spre Marisia, fata gazdei, cea cu -ochi poznaşi şi obrajii rumeni, care şedea în pridvorul casei.
— Rîdeţi di mine, ori şe ?
— Ţi-e teamă să nu-ţi pierzi bujorii din obraji ? Ai ?
Vergasov intră pe portiţă fără să mai descalece şi se opri drept în faţa Marisiei.
— Uf, şi mata, tovarăşe căpitan ! Marisia se prefăcu speriată de cal şi se trase înapoi.
Vergasov se aplecă şi în glumă îi suflă în faţă fumul de ţigară.
— Trebuie să te mărităm, Marisia, asta e. Că noi o să plecăm curînd şi-atunci ai să te plictiseşti de moarte.
Pufnind în rîs, Marisia îşi propti palma în pieptul asudat al calului — „ho, boală, nu te-apropia !"
— Valeu, da nu vă este ruşine, tovarăşe căpitan !
— Ei, bine, adu atunci puţină apă.
Marisia se răsuci sprintenă în călcîie şi o zbughi în casă.
Pe portiţă intra tocmai comandantul companiei, locotenentul-major Kono-valov, favoritul lui Vergasov. Participant la bătălia de la Stalingrad, pe vremuri marinar, de un curaj nebunesc şi perfect conştient că pentru asta i se iartă multe altele, Konovalov ar fi fost de mult în serviciul de recunoaştere al diviziei, dacă nu l-ar fi reţinut Vergasov lîngă el. Konovalov avea faţa ciupită de vărsat, aceasta însă nu-1 împiedica să fie „fruntea flăcăilor din sat" datorită forţei, îndemânării şi convingerii sale nestrămutate că este un individ irezistibil.
— Locotenentul-major Konovalov prezent la ordinele dumneavoastră, spuse •el răspicat, ducîndu-şi fără grabă palma îndoită la sprinceana dreaptă şi zornăin-du-şi pintenii, de oare nu se despărţea niciodată, după cum nu se despărţea nici
4
de flanela şi de cingătoarea sa de marinar — o împerechere destul de caraghioasă, care-i plăcea însă nu numai lui, dar şi fetelor.
Vergasov privi chiorîş flaneaua lui Konovalov.
— Iarăşi ?
— M-am îmbuibat aici de atîta mîncare ţărănească şi nu mă mai încape, răspunse Konovalov rîzînd numai cu ochii şi străduindu-se să arate că, oricît s-ar căzni, nu-i chip să-şi încheie nasturele de la guler.
— Şi tinicheaua asta marinărească ? Konovalov zîmbi iar.
— Păi ce să fac, degeaba îmi bat gura, dacă serviciul de intendenţă nu-mi dă o centură.
— Dar oamenii unde ţi-s ?
— Oam,enii-s la muncă:
— La muncă ?
— Păi, cum ? Pregătesc linia a doua de apărare. Nu-i las eu să trîndăvească.
— Şi ăsta-i tot la muncă ? arătă Vergasov spre un soldat care tocmai trecea prin curtea vecină, cu două găleţi în mînă.
— Ăsta ? Konovalov trase cu coada ochiului spre soldat. Păi, ăsta-i Kaciura. S-a intoxicat ieri cu nişte conserve. I-am dat o scutire.
— Ia seama ! Vergasov se aplecă spre Marisia care sosise cam de multişor şi aştepta cu cana în mînă.
— Ei, ce zici ? îl iei pe Konovalov de bărbat, Marisia ?
— Şe vă ţîneţi di capul meu atîta ! D-apăi luaţi odată apă...
Căpitanul dădu pe gît cu nesaţ apa rece şi, în timp ce-i înapoia cana, se prefăcu că vrea s-o prindă pe Marisia şi s-o ■ aşeze în şa. Izbucnind în rîs, Marisia o luă la sănătoasa spre pridvorul casei.
— Ah, Konovalov, Konovalov, tare mi-e teamă că nu mai scapi teafăr de-aici, rîse Vergasov şi-i zbură boneta de pe cap cu un bobîrnac amical. Aşadar, zici că-s la muncă oamenii ?
— La muncă.
— Să mergem, dară, să vedem. Vergasov făcu un gest de parcă era gata să coboare de pe cal.
— Să mergem, de ce nu ? răspunse calm Konovalov.
în realitate, după manevrele care abia se sfîrşiseră, în compania lui Konovalov se odihneau toţi pînă la unul. Vergasov ştia lucrul acesta — au trecuse el adineaori pe lîngă linia a doua de apărare fără să vadă picior de om pe acolo ? Konovalov ştia şi el prea bine că pe căpitan nu-1 poţi duce cu una cu două, amîn-doi însă jucau acum un joc ce Ie făcea plăcere şi unuia, şi celuilalt, tot aşa cum îi amuza interminabila poveste cu flaneaua şi tinicheaua marinărească.
„Aşa comandant de companie mai zic şi eu ! gîndea Vergasov, măsurîndu-1 din ochi pe Konovalov cu ţinuta lui îngrijită, însă fără ostentaţie* doar aşa cum îi şade bine unui adevărat ofiţer de front. Cu unul ca ăsta şi pînă la Berlin..."
Konovalov gîndea la rîndul său : „Am avut baftă de un comandant de batalion, nu glumă ! Ca după un zid de piatră te simţi în spatele lui..."
Vergasov se uită la ceas.
— Nu, nu mai am timp, a trecut de două. Trebuie să mai trec pe la compania a doua. Ce zici, or fi dres podeţul acolo ?
— Păi, pe lîngă moară ajungeţi mai repede, răspunse Konovalov. Vergasov pricepu că podeţul rămăsese tot cum îl ştia, dar nu zise nimic şî
trase de frîu.
5
— Cu bine, Marisia. Gîndeşte-te la ce-am vorbit, încheie Vergasov şi ieşi pe portiţă.
2
Ilin, comandantul companiei a doua, care sosise de curînd în regiment, şedea pe prispă şi scria ceva. Nu băgă de seamă cînd Vergasov se apropie de el.
— Trîndăveşti ? întrebă Vergasov. Ilin tresări şi se ridică în picioare.
— Scriu o scrisoare.
— Scrii o scrisoare. Dar oamenii unde sînt ?
— Oamenii se odihnesc.
— Se odihnesc ?
— Se odihnesc.
Vergasov îl măsură pe Ilin din cap pînă-n picioare. Trupul lui slăbănog era acoperit de un tricou mult prea larg, decolorat, care îi ieşise la spate afară din pantaloni.
— Aranjează-ţi ţinuta, tovarăşe locotenent.
— Iertaţi-mă... spuse Ilin şi, vîrîndu-şi maioul în pantaloni, dar nu acolo unde trebuia, intră în casă.
Ieşi afară aproape în aceeaşi secundă. îşi pusese tunica şi boneta militară pe cap. Tunica îi era scurtă şi peticită la poale, iar boneta şi-o cocoţase în creştetul capului exact aşa cum o poartă numai cei care n-au fost în viaţa lor pe front.
— Acum explică-mi : de ce compania dumitale se odihneşte în loc să muncească ?
— Ieri s-au terminat manevrele tactice, răspunse Ilin, iar oamenii sînt obosiţi. Ei, şi atunci am hotărît...
— Eu nu te întreb ce-ai hotărît dumneata. Eu te întreb de ce oamenii nu-s la muncă ?
— Iar eu vă explic : ieri s-au terminat manevrele tactice...
— Asta a fost ieri. Iar eu te întreb de ce astăzi nu muncesc oamenii ? Pricepi ? Nu ieri, ci astăzi.
Ilin probabil că nu pricepuse, fiindcă nu răspunse nimic şi dădu din umeri.
— Şi nu mai da din umeri, atunci cînd eşti întrebat ! în armată nu se dă din umeri. Acum te afli în armată, nu la dumneata acasă. E clar ?
— Clar, răspunse Ilin, fără să se uite la căpitan, iar faţa-i urîtă, cu ochii miopi şi cu o frunte neobişnuit de mare, se îmbujora.
„Dc ce-o fi privind întotdeauna înlături ? se gîndi Vergasov. Vorbesc cu el, iar el se uită tot într-o parte, dracu ştie unde."
— Scoate oamenii în linie de front. Vergasov se uită la ceas. îţi dau cinci minute pentru 'asta.
Căpitanul sări de pe cal, aruncă frîul unui soldat, fără să se uite la el, şi porni prin curte.
Ilin nimerise la una din companiile lui cu vreo două săptămîni în urmă. îi luase locul Iui Kuzovkin, care fusese aruncat în aer de explozia unei mine, un comandant cu multă experienţă, un adevărat comandant, alături de care Vergasov participase la bătălia de la Stalingrad. Vergasov avea de gînd să-1 pună în locul lui pe Sergheev, unul dintre comandanţii de pluton, un flăcău isteţ, însă, iată că-i trimiseseră pe acest Ilin, căruia nici nu i-a trecut vreodată pe la nas praful de puşcă — poftim de luptă cu el !
6
La drept vorbind, pînă acum Vergasov nu prea avusese motive să se plîngă de Ilin. Compania acestuia nu rămînea în urma celorlalte, şi nici la manevrele tactice nu ieşise prost, dar ce merit avusese oare Ilin în treaba asta ? De fapt meritul fusese al comandanţilor de pluton şi al soldaţilor înşişi. Iar Ilin ? Câ toţi oamenii sănătoşi şi plini de viaţă, Vergasov îi iubea pe cei veseli şi sănătoşi ca el. De aceea ţinea la Konovalov alături de care luptai bine, puteai să bei cu el un păhărel, să-i tragi şi un cîntecel... Un flăcău ca toţi flăcăii. Pe cînd ăsta ? Nici să dea raportul cum trebuie nu se pricepe. Mîinile i-s ca nişte greble, picioarele de cocostîrc, carîmbii i se bălăbănesc. Cînd vorbeşte cu soldaţii parcă le-ar cere o favoare. Un peşte sfrijit, nu comandant e ăsta...
Ilin reveni şi raportă că într-o secundă compania va fi aliniată în front.
— Documentele şi rapoartele le ai în ordine ? întrebă Vergasov.
— în ordine, răspunse Ilin.
— Arată-mi-le.
Ilin se îndreptă spre casă.
— Şi de ce nu-1 trimiţi pe locţiitorul dumitale, îi strigă Vergasov din urmă. Ce tot alergi aşa singur ?
— E bolnav, tovarăşe căpitan. N-am încotro, trebuie să le fac singur pe toate. „Hm, cred şi eu că singur, dacă nu-1 duce mintea să numească pe un altul
în locul lui".
Documentele erau într-adevăr în perfectă ordine. Toate hîrtiile erau scrise cu cerneală, frumos caligrafic.
— Dumneata şi în prima linie tot cu cerneală ai de gînd să scrii ?
— Dacă n-o să am cerneală, o să scriu şi cu creionul, răspunse Ilin schi-ţînd un zîmbet.
Vergasov sări în şa aproape fără să se mai ajute cu mîna şi, întors pe jumătate spre Ilin, îi strigă :
— Acum, ocupă-te de alinierea în front. Dumneata personal. E clar ? Mîine vin în control.
Ieşind pe poartă, o coti la stînga pornind spre Konovalov, dar la jumătatea drumului îşi aduse aminte că fix la orele 18 trebuie să expedieze la statul-major al diviziei harta cu liniile de apărare ale batalionului. Trăgînd o înjurătură în gînd o luă în trap mărunt în direcţia morii.
„Cum să mă descotorosesc eu de ăsta, să fie al naibii ? chibzuia el pe drum. Poate că ar fi bine să stau de vorbă cu Petruşanski. Cu siguranţă că ei au nevoie la statul-major de un individ ca el. Să ştii că aşa o să şi fac, am să discut cu Petruşanski".
3
A doua zi, Vergasov veni totuşi să inspecteze compania a doua. De ce ? Nici el nu ştia prea bine. N-avea nici un sens să controleze alinierea formaţiilor în front — doar oamenii se pregăteau de luptă, nu de paradă, şi-n afară de asta batalionul era socotit primul pe regiment în privinţa alinierii în front. Vremea era însă plăcută, te îmbia la o plimbare călare, iar la întoarcere putea să treacă şi pe la Konovalov. într-un cuvînt, o porni la drum.
Pe Ilin îl găsi în cîmp. Vreo zece soldaţi, fără cămaşă pe ei şi cu spinările cafenii, pîrlite de soare, şedeau roată în jurul lui în timp ce el le povestea ceva.
în clipa în care se apropie Vergasov se ridicară cu toţii în picioare şi comandantul companiei raportă că în plutonul respectiv se ţine o lecţie politică. Ilin vorbea încet, cu o voce joasă, şi în timp ce raporta îţi făcea impresia că încearcă
7
să se justifice pentru cine ştie ce. La un moment dat se poticni şi, încruntat, cu capul plecat, repetă posomorit de trei ori unul şi acelaşi cuvînt.
— Pe loc repaus ! rosti Vergasov şi sări de pe cal. Ia priponiţi-1, măi băieţi ! Apoi, întorcîndu-se spre Ilin, îl întrebă :
— Care-i tema ?
— A lecţiei ? întrebă Ilin.
— Desigur, a lecţiei. Dar a cui să fie ?
— Revoluţia franceză.
— Ce, care revoluţie ? Vergasov nu se dumirea de loc.
— Franceză.
— De ce franceză ?
— Pur şi simplu pentru că am văzut că-i interesează pe ostaşi, şi atunci am hotărît...
— Iar ai hotărît. Toate le hotărăşti dumenata. Ieri ai hotărît ca oamenii să se odihnească în loc să muncească, azi ai hotărît să ţii lecţii de istorie. Dar de luptat cine o să lupte ? Ai ?
Ca de obicei, Ilin privea peste umărul comandantului de batalion, undeva într-un punct din spaţiu.
— De luptat cine o să lupte te întreb, măi, nenişorule ?
Vergasov făcu cîţiva paşi înainte şi înapoi. Soldaţii stăteau în picioare şi tăceau mîlc. .        j • !j'
— Grenade pentru exerciţii aveţi ?
— Avem, răspunse Ilin.
— Vom arunca grenade. Trimite după grenade.
Trimiseră un soldat în sat. Pînă să se întoarcă, Vergasov se plimbă de cola pînă colo fără să schimbe o vorbă cu nimeni. Ostaşii fumau în tăcere. Soldatul se înapoie, Vergasov cîntări grenadele în palmă, îşi scoase centura aruncînd-o pe jos, alese una dintre cele mai grele, apoi, făcîndu-şi vînt, o zvîrli în înaltul cerului.
— Asta mai zic şi eu !... îi scăpă de pe buze unuia din soldaţi. Grenada căzuse departe, dincolo de tufişuri. Se măsură distanţa, erau 68
de paşi.
Apoi, rînd pe rînd, prinseră a arunca şi soldaţii, aruncau destul de bine; dar nici unul nu ajunse pînă la punctul unde căzuse grenada căpitanului. După fiecare aruncare măsurau distanţa cu paşii, iar Ilin îşi nota în blocnotes. Gheaţa şi stinghereala primelor momente se sparse de la sine. Soldaţii, ca de obicei în timpul exerciţiilor fizice, rîdeau, făceau haz, se întreceau în aruncarea grenadelor, străduindu-se să-1 depăşească pe comandant, dar pînă la urmă tot nu izbutiră. Vergasov mai aruncă o grenadă, de data aceasta ceva mai departe. Ostaşii îl ţis-tuiră amical, iar Vergasov, frecîndu-şi umărul, le zise : — Fără un pic de antrenament, fraţilor, nici votca nu merge mai mult de un pahar. Izbucniră cu toţii în rîs.
Şi Vergasov ridică de jos centura, şi-o încinse şi mai strîns în jurul mijlocului — era mîndru de mijlocelul lui tras ca prin inel — şi-şi îndreptă diagonala.
— Ei... merge ! Credeam că o să iasă mai prost. Şi, de parcă abia atunci l-ar fi băgat în seamă pe Ilin, care stătea deoparte cu blocnotesul în mînă, îl întrebă :
— Dar dumneata ?
Ilin se uită la căpitan şi încercă să-şi vîre carneţelul în buzunarul de la piept. Era atît de burduşit, încît carneţelul nu vroia de loc să mai intre. Soldaţii tăcură ca la comandă. Vergasov alese o grenadă şi i-o întinse lui Ilin.
— Poftim.
Celălalt luă grenada şi făcu cîţiva paşi înapoi :
«8
— N-ar fi rău să vă scoateţi cureaua... îl sfătui cu jumătate de glas un ostaş. Ilin îşi scoase în grabă centura şi deodată se repezi cîţiva paşi înainte, arun-
cînd grenada. O azvîrli stîngaci, cum ar fi făcut, de pildă, o femeie, dînd mîna peste cap. Grenada se roti prin aer domol, parcă în silă, căzu la vreo 30 de paşi şi se rostogoli înlături.
Un soldat alergă s-o aducă înapoi. Nimeni nu mai măsură distanţa. Ilin se apucă să-şi încheie centura fără să se uite la nimeni.
4
Acasă la Konovalov, cea mai încăpătoare şi mai confortabilă dintre căsuţele satului, se prăznuia un an de la numirea lui Vergasov în funcţia de comandant de batalion. La festivitate fuseseră invitaţi chiar şi comandantul regimentului, locţiitorul politic şi şeful statului-major. Aceştia, ce-i drept, n-au stat mult : pe maiorul Filippov, care mîncase ceva gras, îl apucă obişnuita-i criză de ficat şi locţiitorul politic trebui să-1 conducă pînă acasă, iar şeful statului-major fusese chemat de ugenţă la telefon şi nu se mai înapoiase.
Rămăsese numai tineretul : comandantul batalionului nr. 1, Platonov, un siberian veşnic pus pe rîs, vestit în tot regimentul pentru obiceiul său de a ieşi întotdeauna după baie pe zăpadă ; Heilomski, comandantul batalionului nr. 2, mărunţel de stat şi cu o mutră de ţigan ; toţi comandanţii de companie, cu excepţia lui Ilin — care era de gardă pe batalion — şi încă vreo cinci comandanţi de plutoane.
O dată cu plecarea superiorilor, atmosfera se destinse şi veselia spori. Mai întîi fură date jos centurile, pe urmă şi tunicile, apoi îi traseră cu La beţie, Se ducea cazacul la război, Peste văi şi peste dealuri, iar după ce se saturară bine de cîntat, începură să se ia la trîntă, să facă echilibristică sprijinindu-se în mîini sau făcînd podul ; proptindu-şi coatele de colţul mesei, cu obrajii congestionaţi, se trudeau să-şi îndoaie unul altuia mîinile. Konovalov, care nu lăsa să-i scape nici un prilej ca să-şi arate musculatura, îşi scosese tricoul şi chiar în clipele de repaus, se încorda în fel şi chip ca să i se vadă cît mai bine bicepsii şi pectoralii.
Apoi se duseră cu toţii la scăldat — era o noapte caldă, cu lună — şi Vergasov se luă la întrecere la înot cu Konovalov. Se cufundau amîndoi în apă, for-năiau, se împroşcau cu apă, Platonov, cu mîinile sub cap, făcea pluta stînd nemişcat pe apă, cu burta-i enormă scoasă la suprafaţă, susţinînd că el poate chiar să şi doarmă în poziţia asta. Heilomski se făcea că înoată ca femeile, despicînd apa cu amîndouă mîinile deodată şi bătînd-o zgomotos cu picioarele. într-un cuvînt, se distrară de minune.
Cam pe la douăsprezece obosiră cu toţii şi unul cîte unul plecară pe la casele lor. Vergasov se duse să doarmă la Konovalov. Se dezbrăcară, dădură să se culce, dar constatară că somnul nu se lipea de ei.
— Ce-ar fi să mai luăm cîte un păhărel ?
Konovalov se apropie de masă şi turnă cîte o jumătate de pahar. Se auzi o bătaie în geam.
— Cine-i acolo ?
— E voie, tovarăşe căpitan ? se auzi de afară vocea lui Ilin.
— Intră.
în tindă se auzi trîntindu-se uşa, un obiect căzu jos, o găină începu să cot-codăcească. Cu capul aplecat ca să nu se lovească de pragul de sus al uşii, Ilin intră în odaie.
9
— Ce mai e ? întrebă Vergasov nemulţumit.
— Au telefonat de la „Granit".
— Ei şi ?
— La 7.00 sînteţi chemat la treizeci şi unu.
— Asta-i tot ?
— Tot.
— Şi-ai venit special pentru asta ?
— Da.
Vergasov scoase un şuierat prelung şi împinse cu piciorul scăunelul de lîngă masă.
— Ei, acum, ia loc, dacă tot... şi nu mai termină vorba. Ilin îşi scoase boneta militară şi se aşeză.
— Votcă bei ?
Ilin dădu din umeri.
— Păi, sînt de gardă, tovarăşe căpitan... Vergasov întinse mîna ca să apuce sticla.
— Nu-i nimic, îţi dau eu voie. Astăzi îţi dau voie.
Vergasov îi turnă şi Ilin dădu peste cap tot paharul dintre dată. I se umplură ochii de lacrimi şi, ca să le ascundă, plecă în jos capul, peste farfurie. Konovalov începu să rîdă cu poftă.
— E tare, frăţioare ?
— Tare... răspunse anevoie Ilin, înecîndu-se şi începînd să tuşească. Tuşi multă vreme, zgîlţîit din tot trupul, iar vinele de la tîmple i se umflară. Konovalov conteni din rîs şi-1 privi cu uimire, chiar cu interes.
— Ce-i cu tine, eşti bolnav ? Ai ? Ilin dădu din mînă în semn că nu.
— A intrat pe-alături... Se întîmplă...
Konovalov luă din perete coburul, îşi scoase dinăuntru naganul — nu putea suferi pistoalele moderne şi nu şi-ar fi schimbat pe nimic vechiul său na-gan — se aşeză liniştit pe pat, cu picioarele strînse, şi zicînd : „O armă ţine în primul rînd la curăţenie", începu să demonteze revolverul.
Vergasov termina de mîncat salata orientală. Ilin scrijelea cu cuţitul colţul mesei absorbit de treaba aceasta. Avea nişte mîini mari, albe, cu degete lungi, frumoase şi subţiri, cu articulaţii feminine.
— Dumneata cînţi la vioară ? întrebă pe neaşteptate Vergasov.
— Nu. Ilin păru surprins de întrebare.
— Şi eu care credeam că dumneata cînţi la vioară.
— Nu, nu cînt.
— Numai pe nervii altora ştie să cînte 1, se amestecă în vorbă Konovalov, care şedea pe pat, şi izbucni în rîs.
— Dar înainte de război ce meserie aveai ? întrebă Vergasov.
— Am fost ihtiolog.
— Ce anume ?
— Ihtiolog. Ihtiologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul peştilor.
— Cu studiul peştilor ? repetă Vergasov dus pe gînduri. Aşadar ai absolvit un institut.
— Am absolvit.
— Mie, însă, nu mi-a fost dat... Mai mult de armă am avut parte.;.
1) Expresie  care  in limba rusă este  echivalentă  cu  „a  călca  cuiva  pe  nervi".
10
— Mai aveţi încă vreme, răspunse Ilin, zîmbind pentru prima oară de cînd se afla acolo şi, uitîndu-se la pendula albastră din perete, se ridică în picioare.
— Am plecat, tovarăşe căpitan ! E timpul. Vergasov îl trase de mînecă.
— Mai ai vreme. Ia loc.
Vergasov se uită la Ilin pe sub sprâncene şi simţi deodată dorinţa vie de a sta de vorbă cu el. Era cuprins de ameţeala aceea dulce, cînd te apucă un chef teribil de vorbă — nu de cîntat, nu de scandal, nu de bătaie, ci numai de vorbă. Şi, oricît ar părea de ciudat, cu Ilin şi nu cu altcineva. Nu putea să-1 înţeleagă pe omul acesta, nu pricepea care poate fi sensul vieţii lui, pentru ce trăieşte el. Faptul că Ilin era un om tăcut şi închis, îl punea pe seama orgoliului, neîndemî-narea lui o lua drept nepăsare sau chiar lene, timiditatea — drept dispreţ pentru tot ce-1 înconjura. Pe scurt nii-1 înţelegea şi-apoi, la drept vorbind, nici nu prea îl interesase pînă atunci persoana lui Ilin. în clipa aceea, însă, se deşteptase în el curiozitatea. Sprijinindu-şi capul într-o mînă — nu de alta, dar acesta parcă se îngreuiase dintr-o dată şi nu voia să se mai ţină singur pe umeri — privea ţintă la Ilin, la faţa lui prelungă şi nu se ştie de ce veşnic obosită, la fruntea lui mare, care din pricina unui început de chelie părea şi mai mare, la mîinile lui albe cu degete lungi. Vergasov simţi dorinţa să spună ceva plăcut acestui om, care nu auzise niciodată de la el vreo vorbă — ci numai observaţii şi ordine. Iată-1, acum stă şi rupe în bucăţele, o hîrtiuţă.
— De unde eşti dumneata de fel ? îl întrebă Vergasov neştiind cum să deschidă vorba.
— Din Leningrad, răspunse Ilin fără să ridice capul.
— Frumos oraş. Am fost pe acolo. Prin treizeci şi nouă, cînd eram în trecere spre Finlanda. Foarte frumos oraş, nimic de zis !
— Frumos, confirmă Ilin.
— O singură zi am stat acolo. Am văzut fortăreaţa Petropavlovsk, Nevski Prospekt. Şi caii ăia vestiţi i-am văzut. Am uitat, cum îi zice podului ?
— Podul Anicikov.
— Frumoşi cai. Straşnic sînt făcuţi ! Parcă-s vii.
— Frumoşi... încuviinţă Ilin în timp ce aduna spre colţul mesei bucăţelele de hîrtie, făcîndu-Ie grămăjoară.
Tăcură amîndoi. Konovalov cască prelung.
— Pare-mi-se c-am să adorm acum, căpitane. Tu n-ai de gînd ?
— Lasă-mi salteaua jos. O să mă culc pe saltea.
— Tu eşti şef — Konovalov se întinse cu poftă — ţie nu ţi-e îngăduit. "Ţi se cuvine să dormi în pat.
După un minut se şi auziră sforăiturile lui.
— Bun băiat, zise Vergasov. Şi ofiţer cu cap.
Ilin se uliţă la Konovalov care dormea, dădu din cap în semn de încuviinţare şi se ridică în picioare.
— Plec, tovarăşe căpitan. E trecut de două.
— Da-ncotro tot vrei să te duci ? Ia loc. Cine mai face de gardă cu dumneata ?
— Krivenko, comandantul de pluton.
— Ei, foarte bine, lasă-1 să facă în locul dumitale, iar noi să mai luăm cîte un păhărel.
—: Mulţumesc, nu mai vreau.
Vergasov, fără să mai scoată un cuvînt, turnă restul de votcă în pahare şi-i întinse un pahar lui Ilin. '
11
— N-ai voie să refuzi atunci cînd îţi oferă un superior. Dă-i drumul !
Ilin se uită mai pieziş la pahar, apoi la Vergasov, îşi şterse, fără un motiv precis, gura cu dosul palmei, sorbi cîteva înghiţituri şi se înecă iar.
— Nu pot mai mult... Zîmbi stînjenit.
Se făcu tăcere. In tindă începură să se foiască şi să cotcodăcească găinile. Vergasov făcu cîţiva paşi prin odaie, se apropie iar de masă, astupă sticla goală cu un dop şi o puse, nu se ştie de ce, după comodă. Ilin îşi căuta boneta.
— Uite-ţi boneta, e pe pat.
Ilin îşi puse boneta pe cap şi se foi pe loc.
— Aşadar, nu uitaţi, la orele 7.00.
— N-am să uit.
Ilin salută milităreşte şi ieşi.
Vergasov mai scociorî cîteva minute cu furculiţa în farfuria cu salată, apoi, apropiindu-se de fereastră, o deschise larg. Se crăpa de ziuă, deşi soarele nu se arătase încă. Dinspre rîu adia o răcoare jilavă. Uliţa largă a satului era pustie şi tocmai la capătul ei, în dreptul bisericii, se contura silueta deşirată a lui Ilin, care putea fi recunoscut şi de la o poştă după mersul său săltăreţ, caraghios.
„Chiar mîine o să mă duc la Petruşanski", hotărî Vergasov în sinea lui.
Privi spre masa pe care n-avea nici un chef s-o strîngă acum, acoperi totul cu un jurnal şi, fără să se mai dezbrace, se întinse pe pat.
5
Aceasta fu ultima noapte liniştită a batalionului. în noaptea următoare, batalionul era pe front, iar după alte două — se pomeni în prima linie.
Se desfăşura una din cele mai încordate faze de luptă. După o îndelungată acalmie, trupele noastre forţaseră Doneţul, cuceriseră cîmpul de operaţii şi acum îl lărgeau. De o linie continuă a frontului nu se putea vorbi. Exista un rîu cu poduri de pontoane pe care nemţii le bombardau necruţător, exista apoi satul Bogorodnicinoe — un sat mare, temeinic construit, iar restul — dumbrăvile, păduricile, rîpele, colinele, vîlcelele — erau ocupate toate şi de unităţile nemţeşti şi de ale noastre. Aceste unităţi se tot mutau dintr-un loc într-altul, se pomeneau adesea unele în spatele frontului celorlalte. Ba se ciocneau şi atunci începea schimbul de focuri, ba se depărtau unele de altele, ca să se ciocnească iar, numai că de data asta nu cu aceleaşi detaşamente. în fine, abia se întăreau în tranşee, că primeau cîte un ordin de strămutare, apoi dădeau din nou peste inamic, într-un cu-vînt, situaţia nu era prea clară, lucru destul de obişnuit în primele zile de luptă pe un teren necunoscut. .
Vergasov primise ordin să ocupe dumbrava „Tigrul", aşezată la 200 de metri vest de şoseaua Bogorodnicinoe-Golnie Dolina, să se întărească acolo în tranşee, să ocupe linia de apărare şi cu resursele proprii ale batalionului să efectueze o recunoaştere în liniile forţelor inamice din zona cotei 103,2 şi a rîpei avînd forma literei L.
Cea mai mare plăcere din viaţa lui Vergasov i-o aduceau operaţiunile de acest gen, în care trebuia să-ţi baţi capul să descoperi ceva, să umbli cu şiretlicuri ; cînd nu dispui de linii de apărare fortificate în adîncime — uf ! blestemate linii ! — cu nesfîrşitele lor cîmpuri minate şi cu puncte de foc cu tragere dinainte reglată, cînd aviaţia inamică nu poate face mare lucru, pentru că nici ea nu ştie unde ne aflăm noi, unde se află ai lor — în sfîrşit, atunci cînd ai spaţiu suficient să te desfăşori şi tu, şi-i rost şi de iniţiativă personală.
12
Dar, încă de la primii paşi, Vergasov avu parte de o dezamăgire. Minuţios, elaborat, planul de ocupare a dumbrăvii nu mai trebui să fie aplicat, consta-tîndu-se că pe acolo nu se găseau nemţi şi că în afară de un „Bussing" pe jumătate ars şi de vreo zece lăzi cu lapte condensat nu exista nici un alt trofeu. Ei, ce să-i faci, cu atît mai bine ! Vergasov ocupă pe întuneric linia de apărare şi trimise imediat o grupă de recunoaştere la cotă şi la rîpă. Peste puţin timp, oamenii trimişi în recunoaştere aduseră tîrîş un prizonier de la care se puteau lua informaţii — unul tînăr de tot, aproape un băieţandru, frumuşel, cu părul de un blond-spălăcit, tuns scurt de tot, avînd gradul de fruntaş. Acesta spuse că nemţii nu bănuiesc că batalionul nostru e chiar sub nasul lor, ba sînt convinşi că Bo-gorodnicinoe a fost din nou ocupat de ei. în rîpă, după spusele lui, nu se afla nimeni, iar la cota 103,2 doar două mitraliere aparţinînd batalionului din flancul drept al regimentului de infanterie 136. Ce se afla spre dreapta nu ştia — pe cît se pare nimic. Tînărul răspundea bucuros la întrebări şi părea să spună adevărul — comandantul batalionului avea un ochi experimentat.
încă în timp ce fruntaşul era interogat, Vergasov se hotărî să ocupe cota cît mai era întuneric, fără să mai aştepte ordinul, iar rezultatele recunoaşterii şi hotărîrea luată să fie aduse la cunoştinţa statului-major al regimentului prin omul de legătură.
— Lui Fritzişor să i se dea de mîncare şi să fie dus la statul-major al regimentului. Ai auzit, Pastuşkov ? Iar comandanţii de companie să vină la mine.
Omul de legătură Pastuşkov, un soldat mai vîrstnic şi cel mai isteţ din batalion, dacă nu chiar din tot regimentul — se ridică in picioare fără să scoată o vorbă şi-1 lovi uşurel cu palma pe prizonier ceva mai jos de şale — haidem, dară !
Vergasov se uită la ceas. „Unsprezece. Mai sînt trei ore pînă să se lumineze de ziuă. Am timp." Se întinse pe iarba moale, înmiresmată. „Ajunge o companie. Da ce zic eu o companie — de ajuns şi două plutoane. Chiar şi unul singur, dacă ar fi să-1 trimit pe Konovalov. Dar pentru un fleac ca ăsta nu merită să-1 deranjez pe Konovalov. Tocmai bine să-1 pun la încercare pe Ilin. Să se mai frece cu viaţa de front. Uite aşa, pe nepusă masa. Operaţiunea e simplă, oameni deocamdată are destui, comandanţii de plutoane sînt băieţi de ispravă — o să facă ei în locul lui tot ce trebuie. Dacă tot n-am reuşit să i-1 pasez lui Petruşanski, n-are decît să înceapă să se obişnuiască şi el. Iar în cazul de faţă, deşi e vorba de o misiune relativ simplă, o răspundere există totuşi, şi apoi, în genere, e mai bine să înveţi să lupţi atunci cînd iniţiativa îţi aparţine ţie, decît atunci cînd eşti nevoit să te supui voinţei inamicului." Vergasov era împotriva teoriei că pe un începător trebuie să-1 înveţi cu războiul puţin cîte puţin. Nu. Cu el trebuie să procedezi la fel ca atunci cînd înveţi pe cineva să înoate — îi dai un brînci şi gata ! — numai să nu fie locul prea adînc, pentru ca omul să nu se dea la fund înghiţind apă. Or, iată că tocmai s-a ivit un asemenea loc nu prea adînc.
Sosiră comandanţii de companie. Vergasov se întoarse pe burtă.
— Culcaţi, băieţi !
Comandanţii se întinseră pe iarbă. Feţele nu li se vedeau, numai ochii lui Konovalov, nişte ochi ca de pisică, scăpărau la fiecare mişcare a capului.
— E vorba, aşadar, începu Vergasov, de următorul lucru. Trecem la ocuparea colinei. Tot aia — 103,2. Fritzişorul zice că acolo sînt doar două mitraliere grele. E de dorit ca aceste mitraliere să fie capturate în aşa fel ca să nu mai apuce să tragă un singur foc. Dimineaţa, cînd vor face ochii fritzii, să deschidem noi împotriva lor focul chiar din propriile lor mitraliere. Pînă atunci am să vă comunic şi operaţiunile ulterioare, o să iau legătura cu comandantul — Vergasov
13
desfăşură harta şi, luminînd-o cu o lanternă, arătă colina, rîpa şi presupusa dispoziţie a forţelor inamicului. Pentru toată operaţiunea vă acord trei ore. Pînă la două, cînd o să înceapă să se lumineze de ziuă, totul trebuie să fie terminat. E clar ?
— De ce să nu fie clar ? Sigur că-i clar, răspunse Konovalov printre dinţi. Eu şi pînă la unu o dau gata.
— Nu-i nevoie pînă la unu. Pînă la două. încredinţez această misiune companiei a doua, locotenentului Ilin. Dumneata, Ilin, ai înţeles misiunea ?
— Am înţeles, răspunse Ilin încet.
— Dacă aveţi întrebări, vă rog !
— Nu, n-avem întrebări.
— Acum în ce priveşte focul, Kruglov, în cazul unor încurcături neprevăzute compania întîia va sprijini deschizînd focul. Auzi, Kruglov ?
— O să sprijinim, cum să nu.
— Ei, şi cu asta, basta !
— în acest caz, ne permiteţi să ne retragem ? Ilin se ridică în picioare.
— Daţi-i drumul ! Semnalele luminoase rămîn aceleaşi, dar căutaţi să nu le folosiţi. Despre ocuparea colinei veţi raporta prin omul de legătură. Plecaţi'!
Ilin porni spre liziera pădurii. Crengile uscate trosneau sub picioarele lui.
— O să rateze cît ai zice „peşte" ! mormăi Konovalov.
— De ce să rateze ? întrebă Vergasov.
— Uite, ai să vezi.
— Nu e musai să fie aşa, interveni Kruglov, eternul oponent al lui Konovalov. Era suficient ca unul din ei să zică „da", pentru ca celălalt imediat să spună „nu".
— Ba eu zic c-o să rateze.
— Tu nu mai cobi.
— Nu cobesc, nu fac decît să spun. Cum poţi să trimiţi un om, şi încă un om ca el, în prima lui misiune, noaptea ? La prima misiune chiar şi pe lumină, mă rog, n-ar fi mare lucru să ratezi. Dar, în cazul de faţă... Păi, el în loc să ocupe colina o să mai ocupe o dată dumbrava asta a noastră.
— Fleacuri, spuse Vergasov. îl are doar pe Sergheev, pe Jmaciuk, tot băieţi cu experienţă.
— Ei, în fond, treaba ta ! spuse Konovalov. Tu eşti comandantul batalionului, nu eu. Nu eu am de dat socoteală. Se poate merge la culcare ?
— Du-te.
— Cu bine. Să sperăm că n-ai să mă trezeşti cu mitralierele tale. Konovalov plecă zăngănind din pinteni. Kruglov plecă şi el. Vergasov rămase întins pe iarbă.
Mai ştii ! Te pomeneşti că are dreptate Konovalov, naiba să-1 ia ! Poate că ar fi fost mai bine să-i încredinţez lui Kruglov misiunea asta ? Ce te faci dacă Ilin o să încurce treburile pe acolo, dacă o să-şi piardă capul, dacă o să scoale şi morţii cu împuşcăturile şi toată povestea cu colina se duce de rîpă ? Asta e doar prima încleştare după bătălia de la Stalingrad, prima după o pauză de cinci luni. Frumos ar mai fi să ne facem de ruşine ! Parcă poţi să explici pe urmă că nu tu, ci comandantul companiei a fost de vină...
Vergasov se sculă în picioare şi începu să se scuture ca să dea jos o furnică ce i se băgase pe sub cămaşă.
Ei, mai ducă-se dracului ! O dată ordinul dat, s-a terminat! Şi Vergasov încercă să se liniştească, spunîndu-şi că — oricum — o bună parte dintre ostaşi s-au bătut la Stalingrad ; acolo-i Sergheev şi Jmaciuk şi, la urma urmei, n-o să ţină tot timpul o companie numai în rezervă; mai devreme sau mai tîrziu tot
14
trebuie să intre şi ea în luptă. Buna dispoziţie şi veselia îl părăsiseră însă. Cînd şeful statului-major veni să comunice că la statul-major al regimentului a fost trimis un om de legătură, Vergasov îl mustră îndelung, nemulţumit de faptul că a fost trimis Silin şi nu Agheev, deşi, la drept vorbind, nu era nici o deosebire între Silin şi Agheev — amîndoi fiind oameni de legătură şi buni şi conştiincioşi.
6
Tot drumul de la satul Cervonotroiţkoe, unde se formase batalionul, şi pînă la Doneţ, mai întîi în tren, apoi în timpul marşului, Ilin se gîndea la un singur lucru. Toate gîndurile lui se reduceau la un singur cuvînt — a început ! Zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă, acest inevitabil început se apropia. Şi iată-1 acum lîngă el
Ilin ştia foarte bine că unor flăcăi tineri şi plini de viaţă, căliţi în focul luptelor, cum erau Vergasov şi Konovalov, el, „omul tăcut, timid, neobişnuit cu viaţa de cazarmă", „omul de salon", uşor putea să le devină antipatic. Dar faptul că-şi dădea seama de asta nu-i uşura inima- Nu-i uşura inima pentru că şi Vergasov şi Konovalov îi plăceau, îi plăceau pentru necontenita lor voioşie, pentru capacitatea de a se simţi oricînd şi oriunde în largul lor, de a nu se descuraja oricare ar fi fost situaţia, de a se purta firesc şi fără echivocuri unul faţă de altul. Soldaţii ţineau la ei, îi respectau şi le ştiau şi puţin de frică. Superiorii de asemenea ţineau la ei iar ei, la rîndul lor, ştiau cum să se poarte faţă de aceştia — nici prea familiar şi nici stînd smirnă, ci calm, cu demnitatea unor ofiţeri conştienţi de valoarea lor. Ori de cîte ori rămîneau însă singuri, între ei, se prosteau ca nişte băieţandri — se zbenguiau, rîdeau, se luau la sfadă pentru orice fleac, pentru ca apoi pe loc să se împace. într-un cuvînt, nişte băieţi destoinici, cu suflete deschise. Tare ar mai fi dorit să le semene, dar ştia că niciodată nu va putea fi aşa.
în regiment — şi Ilin înţelese chiar de la început aceasta — nu-1 simpatiza nimeni. Nici nu se pricepea şi nici nu vroia să-şi ascundă timiditatea, ceea ce a şi fost factorul determinant al atitudinii celor din jur faţă de el. Ofiţerii regimentului — în majoritate tineri, cu toate slăbiciunile inerente tinereţii — după vreo două-trei încercări neizbutite de a crea o apropiere — pierduseră orice interes faţă de persoana lui. Cineva îl porecli în glumă „Ţîrul", iar porecla aceasta prinse atît de bine, încît atunci cînd nu era de faţă nici nu i se mai zicea altfel. La consfătuiri şedea întotdeauna retras, tăcut, şi nimeni nu venea lîngă el. Cu soldaţii nu izbutea să găsească un limbaj comun — cel puţin asta era impresia lui. Nu se pricepea să ordone şi să ceară, nu putea de fel să renunţe la „te rog" şi „fii bun", iar în relaţiile cu plutonierul — un flăcău şiret şi isteţ — pur şi simplu nu ştia cum s-o scoată la capăt.
Numai în tovărăşia lui Sergheev, comandantul plutonului nr. 1, se simţea mai mult sau mai puţin în largul lui. Sergheev era un flăcău tînăr de tot — cu vreo şase ;ani mai tînăr decît Ilin — cu obrăjori trandafirii de fetişcană, fără cea mai mică urmă de mustaţă sau barbă, ceea ce-i pricinuia destule necazuri, dar un flăcău deştept, curajos, de două ori rănit şi distins cu o decoraţie pentru bătălia de la Stalingrad. în regiment cuvîntul lui avea greutate şi dacă ar fi avut gradul de ofiţer — era numai sergent — ar fi fost numit comandant de companie, lucru la care visa de multă vreme. Cu toate că funcţia aceasta atît de rîvnită nu-i revenise lui, ci lui Ilin, un novice, care nu mirosise încă praful de puşcă, Sergheev, văzîndu-1 cît e de nepregătit, îl luă sub protecţia sa, deşi îi era inferior ca grad
15
şi mai mic ca vîrstă. Şi trebuie spus că el făcu lucrul acesta într-un chip cît se poate de delicat.
Esenţialul era să fie menţinut prestigiul comandantului şi încă al unui comandat care nu prea ţinea la acest prestigiu şi. probabil nici nu prea era conştient de necesitatea menţinerii lui pe front. Sergheev vedea că în problemele profesional-militare Ilin se descurca tot atît de greu ca şi în problemele de viaţă militară, dar nu arăta pe faţă acest lucru nici lui Ilin, nici ostaşilor. îl invita pur şi simplu pe Ilin să asiste la exerciţiile cu soldaţii, chipurile cu scopul de a controla cum mai merge treaba, dar în realitate ca să-I înveţe şi pe comandant o dată cu soldaţii.
Ilin îşi dădea seama de asta. dar niciodată nu-şi exprima recunoştinţa în cuvinte. Ostaşii însă, care prinseseră curînd şiretlicul sergentului, îl cam luau la început în zeflemea pe noul comandant şi nu se dumireau de loc, dar mai tîrziu se obişnuiră cu el, ba chiar îl îndrăgiră. De altfel, nu prea aveau încredere în virtuţile lui militare şi ar fi preferat ca în orice misiune să plece cu Sergheev, Jmaciuk sau chiar cu Vovk — cel de al treilea comandant de pluton, cam zurbagiu, dar un comandant încercat. Blîndeţea Iui Ilin, precum şi faptul că era un om drept nu putea să nu le placă.
Cît priveşte blîndeţea, aceasta nu-i prea plăcea lui Sergheev. Era la el al treilea an de război şi se socotea — şi chiar era un comandant bun şi priceput — în a aprecia just ostaşii. Ţinea la soldaţii săi, şi ei ţineau la el, dar atunci cînd era cazul ştia să ridice puţin tonul, să facă morală, să-i muştruluiască, cum s-ar spune. Ilin nu se pricepea la nimic din toate astea. Păcatul era altul însă — in fond sînt şi comandanţi care nu ridică tonul niciodată şi de care soldaţii se tem totuşi ca de foc. Un alt cusur avea Ilin — ceea ce constituia cel mai mare pericol pentru un comandant. Cu soldaţii se purta nici măcar de la egal la egal, ci ca un inferior faţă de nişte superiori. Ei, să zicem că n-or şti ei matematică sau mai ştiu eu ce, jumătate din ei nu ştiu prea multă carte, un schimb ştiu să tragă bine, să arunce grenade, să se tîrască pe burtă, în cinci minute pot să-şi sape un şanţ, să facă un foc în pădure, să pună pe petic, pot să doarmă în orice condiţii, chiar în mers — cu alte cuvinte să facă absolut tot ce trebuie făcut în război. Şi, ori de cîte ori stătea de vorbă cu soldaţii, Ilin îşi făcea fără voie următorul raţionament : „Ce să-1 mai învăţ eu? Păi, el ştie să facă toate acestea de zece ori mai bine ca mine".
Odată, Sergheev nu se putu abţine şi-i spuse :
— Tovarăşe locotenent, vă rog foarte mult, dacă aveţi vreodată vreo nelămurire, adresaţi-vă mie, nu ostaşilor. Iată astăzi, de pildă, iar l-aţi întrebat ceva pe Sidorciuk. Or, dumneavoastră sînteţi comandantul lui, trebuie să fiţi pentru el un dumnezeu. Nu el pentru dumneavoastră, ci dumneavoastră pentru el. Şi cînd colo iese exact pe de-andoaselea.
— Păi, ce fel de dumnezeu pot fi eu pentru el ? răspunse Ilin stînjenit. Atunci cînd îi arăt unui ostaş cum să împungă un manechin umplut cu paie ? Ei, nu, chiar dumnezeu n-am să izbutesc să fiu, oricît ai vrea dumneata.
Pînă la urmă, Sergheev tot nu reuşi să-1 convingă pe Ilin să se schimbe. Acesta rămase aşa cum îl ştiau toţi.
Şi iată că Ilin primise acum cea dintîi misiune a sa. Pînă la ora 2.00, compania lui trebuie să ocupe colina. Compania lui ! Parcă şi suna într-un mod ciudat — compania lui Ilin. îi era la fel de greu să se deprindă cu această idee, ca şi cu faptul că soldaţii îl salutau milităreşte şi stăteau în poziţie de drepţi în faţa lui. Trebuie spus, de altfel, că şi aci era meritul lui Sergheev, care pretindea
16
• cu cea mai mare severitate soldaţilor acest lucru, mai cu seamă faţă de comandantul companiei. Comandantul, însă, se simţea doar jenat şi la început lua şi el poziţie de drepţi în faţa ostaşilor, întocmai cum făceau ei.
Şi-aşa, deci, pînă la orele zero-zero, cota 103,2 trebuie ocupată.
7
Ilin venea spre casă, înapoindu-se de ia comandantul de batalion, pe un drum de pădure şi în cap tot timpul îi răsunau versurile :
Începe al viforului cînl turbat,
Al viforului, în cizma de catană încălţat,
Al cizmelor ce merg în bătălii,
In bătălii ce >nu le trebuie poezii...
Nu-şi aducea aminte de unde sînt aceste versuri, cine le-a scris şi cum de i-au trecut prin minte — în general versurile nu-i plăceau şi cunoştea pe dinafară foarte puţine — şi uite că acum rimele i se vîrîseră cu de-a sila în cap şi nu putea de loc să scape de ele.
Pe undeva, foarte aproape, în dreapta, se zări pentru o clipă licărirea roşiatică a unei ţigări aprinse şi sentinela, nevăzută în întuneric, îl ocărî pe cel ce fuma. Acesta bolborosi ceva drept răspuns şi se întoarse, probabil, pe partea cealaltă, deoarece licărul se stinse.
Ilin se izbi de cineva.
— Pe cine căutaţi, tovarăşe locotenent ?
— Pe Sergheev sau pe Jmaciuk. Nu ştiţi pe unde or fi ?
— Păi Jmaciuk e de gardă azi pe batalion, îi răspunse o voce de jos, de la pămînt. Nu-i aici.
— Dar Sergheev ?
— Sergheev ? Ostaşul se ridică, dar rămase pe vine. Uitaţi-vă colo, la stejarul ăla mare de tot. Dacă te uiţi bine, se vede. Cel cu trunchiul răşchirat. Ei, de la stejarul acela, vreo douzeci de paşi spre dreapta. Numai că dînsul iar a avut un acces de malarie. încă de aseară l-au apucat frigurile.
— Pe cine, pe Sergheev ?
— îhî.
— Ei drăcie, Jmaciuk nu-i aici, Sergheev e bolnav ! Dar Vovk unde-i ?
— Tot acolo, la stejar. Are un cort acolo. Mă duc să-1 chem, nu ?
— Nu, nu-i nevoie. Mă duc eu.
— Că eu într-o clipită...
— Mulţumesc, nu-i nevoie.
Vovk nu se trezi decît după o zdravănă zgîlţîială.
— Ei, ce este ? Vovk se ridică sprijinindu-se într-un cot şi-şi apropie faţa de faţa lui Ilin, Cine e ? Dumneavoastră, tovarăşe locotenent ?
■■— Eu, eu. Sculaţi-vă.
— Dar ce-i ?
— Trebuie să plecăm în misiune.
— Ce fel de misiune ? în glasul lui Vovk nu se simţea nici un pic de entuziasm.
— O să aflaţi îndată. Sculaţi-vă.
Bodogănind ceva, Vovk începu să-şi caute cizmele.
— Măi, Gingirică ! zbieră Vovk de răsună pădurea. Unde mi-ai pus cizmele, Iua-te-ar naiba ?
2 — Viaţa rcVminească nr. iO
1?
Nu-i răspunse nimeni, iar Vovk începu din nou să pipăie prin iarba din jurul său în căutarea cizmelor. ^
_ Dar despre ce misiune este vorba, tovarăşe locotenent ? se auzi deodată,
din stînga, vocea lui Sergheev.
— Dormi, dormi, Sergheev ! N-am venit la dumneata.
— Dar ce misiune ?
— Nu cu dumneata vorbesc, ci cu Vovk. Vergasov a dat ordin să ocupăm o cotă. Ei, şi...
Sergheev se ridică în capul oaselor.
— Care cotă ? 103,2 ?
— 103,2.
— îndată o ocupăm. O secundă numai.
Sergheev se sprijini de umărul lui Ilin şi se săltă în picioare. Chiar şi prin tunică se simţea cum îi dogoreşte braţul.
— Ascultă-mă, stai liniştit, doar dumneata ai... asta, cum se cheamă ? începu să protesteze Ilin.
— Iar dumneavoastră aveţi prima misiune, îi şopti Sergheev, chiar la ureche, şi Ilin îi simţi răsuflarea fierbinte. Ce-i mai important ? Vovk o să-şi tot caute cizmele pînă dimineaţa.
Cota 103,2 se afla la jumătate de kilometru de dumbrava pe care o ocupase batalionul. Pînă la ea se putea ajunge fie de-a dreptul, traversînd drumul, peste şes, fie dinspre stînga, de-a lungul rîpei avînd forma literei L. Hotărîră ca un pluton să atace frontal, celălalt — dinspre rîpă. Sergheev stăruia^ca lovitura directă, din faţă, să-i fie încredinţată lui, dar Ilin refuză cu încăpăţînare. El socotea ca înaintarea prin rîpă era mai puţin primejdioasă şi nu-i veneaJa îndemînă să-1 trimită pe Sergheev în sectorul care prezenta mai multe dificultăţi. Celălalt fu nevoit să se supună. ^ ...
Plutonul lui Vovk rămase în linia de apărare. Ilin îi luă pe soldaţii lui Jmaciuk, iar Sergheev o porni cu ai săi.
Era aproape de ora unu, cînd ambele unităţi începură înaintarea spre cotă. întuneric beznă. De cu seară cerul se împînzise cu nori grei. Ilin mai era şi miop, de aceea căuta să se ţină cît mai aproape de Kuşubarov, un sergent din plutonul lui Jmaciuk, care se lăuda că vede pe întuneric ca o pisică. Şi într-adevăr, se tîra pe pămînt cu atîta repeziciune şi siguranţă, de parcă mai făcuse acest drum de cel puţin zece ori pînă atunci şi îi cunoştea fiece movilită.
Ilin îşi pierdea răsuflarea abia ţinîndu-se pe urmele lui Koşubarov şi se temea mereu ca nu cumva soldaţii să piardă direcţia sau să rămînă prea mult înapoi. Soldaţii, însă, nu rătăceau drumul şi nici nu rămîneau în urmă. în răstimpul scurtelor popasuri — cinci sute de metri nu-i poţi străbate dintr-o răsuflare şi încă pe întuneric — Ilin auzea cum foarte aproape de el^ cineva gîfîia, se tot scutura, scuipa încetişor. Apoi avu impresia că nu s-au tîrît în direcţia cuvenită şi cota rămăsese pe undeva mult mai spre stînga, că Sergheev de mult trebuie să fi fost gata de atac şi că acum sta ca pe ghimpi, neînţelegînd ce s-a întîmplat. Era stabilit ca atacul să aibă loc fără nici un fel de semnal exact la unu şi patruzeci şi cinci, însă în ultimul moment Ilin uitase să facă schimb de ceasuri cu Koşubarov (Koşubarov avea un ceas cu fosfor) şi acum i se părea că ora fixată trecuse şi că se tîrîse aşa de cel puţin o oră.
Deodată Koşubarov rămase locului şi, atunci cînd Ilin îl ajunse tîrîş şi se opri lîngă el, întinse o mînă.
18
— Vede{i ?
Ilin scrută cu atenţie întunericul, dar nu văzu nimic.
— Cota, îi suflă sergentul la ureche. Mai sînt vreo 150 de metri.
Ilin se uită din nou, îşi miji chiar ochii, dar tot nu reuşi să vadă nimic.
O porniră din nou tîrîndu-se. Terenul începea să urce. Pe alocuri dădeau peste tufe. în faţă se contura creasta cotei — probabil că răsărise luna sau se mai împrăştiaseră norii, sau poate pur şi simplu pentru că se apropiaseră mai mult.
Cînd pînă la hotarul de la care trebuia să se producă atacul mai rămăseseră vrea zece-cincisprezece metri, pînă la urechile lui Ilin ajunseră vorbele cuiva. Le auziră cu toţii. în aceeaşi clipă nu mai mişcă nimeni, Koşubarov se lipi de pă-mînt şi rămase aşa, încremenit.
Cei care vorbeau erau nemţi. Vorbeau cu jumătate de glas, dar fără să se ferească — de unde să le treacă prin minte că inamicul poate fi atît de aproape ?
Ilin îşi încorda auzul.
— Cîte-au mai rămas acolo ? se auziră de sus, mai dinspre stînga, cuvinte guturale nemţeşti.
— Vreo zece bucăţi, răspunse cineva din dreapta.
— Dar Helmut cîte mai are ?
.— Helmut? Nu ştiu. Vreo cinci, cred. După un răstimp se auzi şi o a treia voce :
— Aţi terminat şirul întîi ?
— E pe terminate, i se răspunse din dreapta. în cinci minute isprăvim.
„Minează terenul... îi trecu lui Ilin prin minte. Ei drăcie..; Se tîrî la Koşubarov şi în întuneric îi căută mîna. Acele ceasului arătau unu şi un sfert. Atît de puţin timp să fi mers ?
— Minează, canaliile... înjură Koşubarov abia auzit; pricepuse sau bănuise şi el despre ce discutau nemţii. Ce facem ?
— Ce facem ? ■
Ilin înţelese pentru prima oară, ba mai curînd simţi că în clipa de faţă de el depinde tot ce va urma, numai de el şi de nimeni altul. De rapiditatea cii care va gîndi şi de rapiditatea cu care hotărîrea luată va fi dusă la îndeplinire depinde nu numai viaţa lui — oricît de ciudat ar părea, acum se gîndea cel mai puţin la viaţa lui — ci viaţa a douăzeci de oameni, care prin gura lui Koşubarov întrebau : „Ce facem?" De asta depindea succesul întregii operaţiuni. Acolo, în pădure, la comandantul batalionului, şi mai tîrziu cînd se pregăteau cu Sergheev, se surprinsese gîndind că cea mai vie dorinţă a lui era să nu dea greş, să arate tuturor, lui Vergasov, lui Konovalov, maiorului Filippov şi pînă şi lui Sergheev, flăcăul acela atît de cumsecade, cu sufletul atît de sensibil, că iată, el — un bleg şi un papă-lapte — tot e bun de ceva. O trăsătură de caracter cam copilăroasă, dar ce să-i faci, ea exista şi se manifesta aci, pe front, ca o ripostă involuntară la atitudinea celor din jur faţă de el. în clipa aceea, însă, pe povîrnişul colinei, pe care el, locotenentul Ilin, avea misiunea s-o ocupe, nici nu se gîndea la aceasta.
Simţea aţintite asupra sa privirile lui Koşubarov şi a încă douăzeci de Oameni care stăteau întinşi pe burtă lîngă el, îşi dădea seama că nu ş-a înţeles cum trebuie cu Sergheev, că ceva-ceva le-a scăpat din vedere, că au cam făcut-o de oaie, îşi dădea seama că sarcina pe care o avea de îndeplinit devenea mult mai complicată acum, dar tot atît de bine înţelegea că acest lucru nu-i putea servi drept justificare. A primit ordin să ocupe cota şi trebuia s-o ocupe. •
Se uită din nou la ceas. Unu şi douăzeci şi trei de minute. Mai erau douăzeci şi două de minute... Revăzu în minte harta presupusei linii de apărare a nemţilor, pe care le-o arătase Vergasov în pădure. Cerculeţul alb de lumină al lanternei, liniile orizontale cafenii, degetul ce se mişca de-a lungul acestor linii, în cerculeţ — cota, în stînga — rîpa, în dreapta — un fel de vîlcea mică, dincolo de care se întindea o pantă domoală, prelungită, cota se înalţă ca un gurgui. Trebuie ocolită şi, pînă nu e prea tîrziu, la ora stabilită cu Sergheev, nemţii să fie atacaţi din spate. E singura soluţie... Să fie atacaţi din spate.
— Helmut! Alio, Helmut ! se auzi de sus, din vîrful colinei. Ilin tresări şi-i şopti lui Koşubarov :
— Haidem la dreapta. Să lovim din spate. Mai avem douăzeci de minute. Koşubarov încuviinţă energic din cap şi porni tîrîş. Creasta colinei rămăsese
în stînga.
8
— Ei, ce se aude cu „Tîrul" nostru ? N-a trimis încă omul de legătură ? Konovalov veni spre Vergasov, se ghemui lîngă acesta şi-1 gîdilă pe la
ureche cu un fir de iarbă.
— E devreme încă. Da' tu dece nu dormi ?
— Nu-mi vine somnul.
— Ai emoţii ?
— De ce să am emoţii ?
— Minţi, ai emoţii. Uite, eu am. Vergasov se aşeză şi se scarpină — furnicile nu-i dădeau pace. Naiba să ştie, poate că era într-adevăr mai bine să nu-1 fi trimis pe el !
— Ţi-am spus doar.
— Mi-ai spus, mi-ai spus... Cu toţii nu ştiţi decît să spuneţi. Vergasov prinse o furnică şi o zdrobi furios cu călcîiul cizmei. Şi se cheamă că sînteţi comandanţi. Niciodată nu pot să vă încredinţez o misiune. Comandantul batalionului trebuie să le facă pe toate singur, pentru toţi trebuie el să tragă.
Vergasov se ridică în picioare.
— Du-te şi vezi, poate o fi venit omul de legătură.
Konovalov plecă şi reveni repede. Nu sosise încă nici un om de legătură. Vergasov se uită la ceas — două şi şapte minute — şi o porni spre marginea pădurii. Parcă se mai luminase puţin, însă cota tot nu se vedea încă. Domnea o linişte deplină, doar coroanele copacilor foşneau abia auzit. Dinspre nemţi nu se auzea nici cel mai mic zgomot. Vergasov se opri, rămase aşa în picioare cîteva minute, apoi plecă îndărăt. Konovalov şedea întins pe manta şi fuma dintr-o ţigară ascunsă în pumn.
— Ei ?
— Ce, ei ? Parcă nu vezi şi tu ? E trecut de două, şi de la el nici un semn de viaţă.
Dinspre liziera pădurii se auzi un trosnet de vreascuri, de parcă cineva rupea nişte tufe.
— Cine vine ? strigă santinela.
— De-ai noştri. Leşcilin din compania a două. Unde-i comandantul ?
— Aici, aici, răspunse iute Vergasov cu glas înăbuşit. Vino încoace. Ostaşul se apropie gîfîind.
— Aţi ocupat cota ? -
— Nu încă. Aveţi un bilet de la locotenentul Ilin.
20
— De cotă am nevoie, nu de bilet. Se mai ţine şi de scris bilete. Vergasov trase o înjurătură. Ei, ce te mocăi atîta ? Konovalov, ia dă lumina încoa.
în biletul scris cu nişte slove mari, strîmbe, cu cuvintele încălecate unele peste altele — biletul fusese scris în mare grabă şi pe întuneric — se putea citi :
„Am prins un prizonier care a putut da informaţii. Rezultă că e mai important a se ocupa nu cota 103,2 ci cea imediat următoare ei. 103,2 o ţin blocată. Trec la ocuparea următoarei. Ilin".
— Ai văzut ? Vergasov flutură foaia pe la nasul lui Konovalov. Ai văzut ? I s-adat ordin să ocupe colina, s-o ocupe, şi cînd colo, el... „o ţin blocată", pricepi tu !
Vergasov mototoli foaia de hîrtie şi o azvîrli la pămînt.
— E mai important să fie ocupată cealaltă. Ştie el asta. Ia te uită ce mai comandant ! Dracu m-a pus să-1 trimit. Vergasov se întoarse brusc spre ostaş. Asta ce fel de colină o mai fi ? Tu ai văzut-o ?
— IM.
— Nu te mai ihîi atîta, ci răspunde ca lumea. Ce fel de colină-i aia ?
— Păi după prima mai e una, ceva mai mică.
— Şi ?
— Şi locotenentul Ilin a hotărît s-o ocupe...
— Dar cine i-a dat voie ? Cine i-a dat voie, te întreb. Cine ? I-am spus: doar răspicat, pe ruseşte — 103,2 iar el...
— Păi, am dat peste mine, zise ostaşul ca un fel de justificare.
— Ce mine sînt pe acolo ?
— Păi, fritzii puneau mine. Noi ne-am tîrît pînă acolo, iar ei tocmai le puneau.
— Şi ?
— Ei, şi locotenentul Ilin a hotărît să le ocolească, să lovească din spate. Iar acolo, fritzul tocmai trăgea firele de transmisie. într-o vîlcea, între colina cea mare şi cea mică. Cu totul întîmplător am dat de el. Şi aşa, fritzul a spus că pe colina ailaltă soldaţii lor sapă tranşee de apărare...
—Ei şi, ce-i cu asta ? îl întrerupse Vergasov. N-au decît să sape.
— Păi, da, fritzul a zis că acolo nu e nimeni acum. Iar dincoace, pe astă-laltă, cum îi zice, 103 parcă, e o companie de genişti. Sapă „NP"-uri Ei, şi-atuncî locotenentul a hotărît...
— Ia mai dă-1 încolo pe locotenentul tău ! Genişti, „NP"-uri, nu mai ştiu ce..-Ce tot bălmăjeşti ? Vergasov privi cu atenţie în jur. Du-mă într-acolo, Pastuşkov ! Adu automatul ! Şi Şutovii să vină pînă la mine. Fuga !
în clipa următoare se înfăţişară Şutovii, din serviciul de recunoaştere aî batalionului, pe care Vergasov îi lua întotdeauna cu el în misiuni. Fraţii Şutov erau gemeni şi semănau atît de mult între ei, încît unul fusese nevoit să-şi lase mustaţa. Acum toată lumea ştie : Boris e cel cu mustaţă, iar Gleb — fără. în rest. semănau ca două picături de apă, pînă şi tatuajul îl aveau la fel la mîna stînga, ceva mai sus de încheietură, amîndoi aveau punctat cîte un cap de femeie.
— Discurile sînt pline ? întrebă Vergasov.
— Pline, răspunseră fraţii Şutov într-un glas.
— Atunci, haidem. Unde-i ăla, din compania a doua.
Leşcilin — cel mai dezgheţat şi mai iute de picior soldat • din compania a doua, care întotdeauna era folosit ca agent de legătură — nu-i conduse ,pe drumul direct, ci peste rîpa în forma literei L. Vergasov băgă de seamă acest lucru
1) Tranşee pentru  orientarea  direcţiei  de  tragere a mitralierelor.
21
nu chiar de la început, ci abia cînd erau foarte aproape de colină, şi cu toate că ocolişul nu le răpi decît vreo cinci minute în plus, se mînie şi mai tare. Erau însă chiar la poalele colinei şi în nici un caz nu-şi putea da frîu liber mîniei. Trebui să se abţină, deşi Vergasov ajunsese la capătul răbdării cum se zice. Nici nu-şi putea imagina cum o să vorbească acum cu Ilin. I se dă pentru prima oară în viaţă o misiune, o misiune de răspundere, iar acesta în loc s-o îndeplinească, se ţine de bilete, îşi pierde vremea. Peste o oră — o oră şi jumătate o să se lumineze de-a binelea. A băgat-o pe mînecă şi gata ! S-a speriat de o companie de genişti.
Ieşiră din rîpă şi începură să se tîrască — era primejdios să meargă în picioare — pe povîrnişul dindărăt al movilei. De sus se auzeau nişte glasuri înfundate şi lovituri de topor. Apoi o cotiră la stînga şi se tîrîră prin iarba înaltă, umedă de roua zorilor. Curînd dădură peste un soldat care săpa, apoi peste un altul, peste al treilea. „S-a ţicnit, pe cinstea mea că s-a ţicnit de-a binelea" se gîndea Vergasov, strecurîndu-se repede în urma lui Leşcilin. Cota rămăsese în urmă şi de acolo răzbăteau arareori lovituri de topor,  vocile nu se   puteau distinge.
— Pe aici, tovarăşe comandant de batalion, pe aici, spuse în şoaptă Leşcilin şi-1 lăsă pe Vergasov să treacă înainte.
— Cine e ? se auzi vocea lui Sergheev. Şedea în fundul unei văgăuni sau, poate, era o groapă făcută de o bombă — pe întuneric nu se putea vedea.
Vergasov coborî şi el într-acolo. Timp de cîteva secunde nu rosti nici un cuvînt, respirînd anevoie.
— Unde-i Ilin ? întrebă el în şoaptă, cu vocea sugrumată şi cu răsuflarea întretăiată.
— Acolo, Sergheev arătă cu mîna într-un punct oarecare din spaţiu.
— Dumneata nu da cu mîna, ci lămureşte-mă ca lumea. Unde-i Ilin, te întreb ?
— Pe colina aceea, unde nemţii sapă tranşee de apărare, răspunse calm Sergheev. Dumneavoastră n-aţi primit biletul ?
— La ce dracu am nevoie de biletul vostru ? Eu de colină am nevoie, pricepi ? De asta de aici, uite-o, care-i chiar la nasul vostru, iar nu de aia, nu ştiu care... De ce n-aţi ocupat-o ? Ai ?
Sergheev dădu să răspundă, dar n-apucă să deschidă bine gura, că Vergasov reluă ?
— în cinci minute, Ilin să fie aici. E clar ?
— Clar, răspunse Sergheev. îmi daţi voie să vă explic mai întîi ?
— Tu mai întîi să mi-1 aduci pe Ilin încoa, ai înţeles ? Ce să spun ! Chiar am nevoie de explicaţiile voastre. V-aţi speriat de o companie de genişti — asta-i toată explicaţia. Halal luptători, n-am ce zice !
Şi Vergasov privi în altă parte, lăsîndu-1 să priceapă că nu are de gînd să asculte nici un fel de explicaţii.
Sergheev îl chemă mai aproape pe Leşcilin şi-1 trimise după Ilin. Apoi se întoarse cu faţa către comandant.
— Degeaba aţi trimis după comandantul companiei.
— De ce degeaba ?
-r- Pe cuvîntul meu că degeaba. în primul rînd, pînă o să-1 caute Leşcilin, cei de acolo o să şi înceapă să... : — Le arăt eu să înceapă !...
— Iar în al doilea rînd, urmă Sergheev, toată lumea credea că pe colina asta, 103,2 nu-s decît două mitraliere şi că ele vor putea fi ocupate în linişte şi
22
pace. Cînd colo, ăia sapă „NP"-uri. E aproape o întreagă companie de genişti. Ar fi însemnat să ne angajăm într-o luptă. Iar de la; prizonier am aflat — tovarăşul locotenent v-a scris despre asta, a fost prins pe aici un om de-al lor din unităţile de transmisie, tocmai lucra la instalarea unei linii de transmisie — de la el am aflat că principala linie de apărare a nemţilor trece foarte aproape pe aici...
Sergheev se grăbea să-i expună lui Vergasov planul lui Ilin. Şedea ghemuit pe fundul văgăunii şi vorbea, ca întotdeauna, foarte stăpînit — era trăsătura lui caracteristică — în sinea sa, însă, era nespus de tulburat, avea impresia că nu vorbeşte îndeajuns de convingător şi că Vergasov, iritat, nu-I va lăsa să termine ce avea de spus.
Planul lui Ilin era următorul :
Din informaţiile primite de la neamţul din unităţile de transmisie, care fusese luat prizonier şi care şedea chiar acolo, cu mîinile şi picioarele legate burduf, cu un căluş în gură, reieşea că la vreo 150—200 de metri de cota 103,2 mai este una, prin preajma căreia nemţii săpau cu înverşunare hotarul de apărare. Deocamdată infanteria n-o ocupase încă, dar peste o oră va fi prea tîrziu. Ocu-pînd cea de a doua colină, compania lui Ilin va pătrunde în linia de apărare a nemţilor şi o va paraliza izolînd-o totodată de cota 103,2. Dacă ar fi, însă, să-i atace pe genişti, aceasta va atrage atenţia inamicului care va ocupa în grabă linia de apărare şi nu va mai permite o pătrundere înlăuntrul ei. De aceea, Ilin, de teamă să nu piardă momentul propice, hotărîse de la sine putere ca plutonul lui Sergheev să fie lăsat pe loc pentru a bloca 103,2 care ulterior va putea fi lesne ocupată, deoarece mitralierele nemţilor nu ajung să bată pe povîrnişul acesta, iar el, Ilin, cu plutonul său să ocupe cealaltă cotă.
Acesta era planul. De la distanţă părea logic şi armonios, nu puteai să-i găseşti nici un cusur. Dar dacă ar fi s-o spunem pe faţă, Sergheev credea prea puţin în succesul lui final. Se temea pentru Ilin, se temea că el n-o să poată face faţă acestui plan. In asemenea chestiuni se cere în primul rînd experienţă militară, tocmai ceea ce-i lipsea lui Ilin. De aceea Sergheev şi ţinuse să-1 însoţească pe comandantul său de companie, fiindcă voia ca întotdeauna să fie alături de el şi, aşa cum proceda la instrucţiile cu soldaţii, voia să-1 îndrume pe neobservate.
Cînd colo ieşise cu totul altfel. Ilin nu numai că elaborase un plan, ci mai mult decît atît — se apucase să comande el personal sectorul de cea mai mare răspundere. Tocmai acest lucru îl neliniştea pe Sergheev. Acum însă, cînd Ilin împreună cu compania sa se afla pe punctul de a porni atacul şi cînd planul începuse să capete viaţă, Sergheev îşi dădea seama că nimic nu mai putea fi schimbat. Socotea deci de datoria sa să apere hotărîrea luată de comandant şi făcea acest lucru cu toată puterea de convingere de care era capabil.
— Vă daţi seama, tovarăşe căpitan, cît de mult cîştigăm, spunea el, cu acelaşi ton aparent calm. Cele două companii rămase trebuie numai să consolideze succesul. Locotenentul n-are cu el decît două mitraliere, iar nemţii cum vor vedea asta, dintr-o dată vor începe lupta pentru reocuparea colinei. Nu-i aşa ?
Vergasov nu răspunse nimic. Aproape că nici nu-1 mai asculta pe Sergheev. Pentru el era clar un singur lucru — că sarcina încredinţată comandantului de companie nu a fost îndeplinită, cota nu a fost ocupată. Ceea ce în raportul său către comandantul regimentului el a dat drept făcut, nu s-a făcut. Tot ce spune acum Sergheev sînt fleacuri. îşi apără comandantul care s-a văzut în închipuire şi comandant de oşti.... Ei, dar ce să mai lungim vorba ! Asta e o lecţie bună pentru Vergasov, ca altădată să ştie pe cine poate şi pe cine nu poate trimite
23
într-o misiune. Ilin trebuie scos din funcţia de comandant de companie. Nu e o treabă de nasul lui. Iar acum trebuie ocupată colina.
Vergasov privi în direcţia colinei — care acum se profila limpede — cumpănind în ce chip şi din ce punct este cel mai bine să fie atacată. Apoi se întoarse către Sergheev :
— De aici să ataci, vezi ? Iar Ilin de acolo, din rîpă. în cinci minute terminăm cu spanacul ăsta. Se uită la ceas. Unde a dispărut omul tău de legătură, lua-l-ar dracul...
Sergheev nu mai apucă să-i răspundă. Pe undeva, foarte aproape, se auzi o împuşcătură. Apoi a doua, a treia...
Se uitară unul la altul. Ilin îşi începuse operaţiunea.
9
în timp ce scria biletul către Vergasov, Ilin îşi dădea oarecum seama cum va reacţiona comandantul de batalion cînd îl va primi. Vergasov e orgolios şi nu suportă să fie încălcate sau modificate dispoziţiile date de el. Ceea ce intenţiona Ilin să facă putea să însemne şi una, şi cealaltă. într-adevăr, în termenii din limbajul regulamentar, aceasta ar însemna mai curînd ceea ce se cheamă „o hotărîre luată cu de la sine putere în legătură cu anumite schimbări survenite în situaţie". Ce atitudine va lua Vergasov faţă de această hotărîre luată cu de la sine putere, era însă o chestiune mai mult sau mai puţin clară.
Din propria-i experienţă, .încă de pe vremea cînd era la institut, Ilin îşi aducea aminte că examinatorii preferau întotdeauna să li se răspundă exact aşa cum au predat ei la cursuri. Orice abatere de la litera cursurilor rareori putea să ducă la un calificativ mai bun — de cele mai multe ori rezultatul era exact invers.
în clipa cînd Ilin scria biletul, Sergheev îi spusese :
— Poate că n-ar trebui totuşi, tovarăşe locotenent ! Oricum, e prima dumneavoastră misiune...
Scrisese totuşi biletul, iar la îndeplinirea misiunii plecase singur. Sergheev rămăsese să blocheze colina.
Ilin stătea întins pe burtă, cu mîinile încleştate pe arma automată, şi-i aştepta pe cei doi oameni pe care-i trimisese, pentru orice eventualitate, în recunoaştere să verifice dacă nu cumva şi pe acolo era un cîmp minat. Răsăritul se lumină vizibil şi Ilin putea să distingă acum siluetele a doi ostaşi, culcaţi la pămînt în dreapta lui. „Iată-i pe aceşti doi ostaşi, se gîndi el, stau culcaţi aici, în spatele lor mai sînt încă 18 oameni care stau întinşi pe burtă şi aşteaptă semnalul. Iar cînd semnalul va fi dat — şi chiar el, Ilin, va da acest semnal — ei vor sări în picioare şi vor începe să alerge înainte, cineva dintre ei poate că va fi rănit sau ucis, ei ştiu acest lucru, fireşte că au emoţii, deşi cu toţii au trecut prin foc şi sabie. Au emoţii şi totuşi sînt calmi — au primit un ordin, lor li se cere un singur lucru : să execute ordinul. Dar să fie de ajuns oare numai atît ? Ei ştiu doar — şi soldaţii ştiu tot întotdeauna — că comandantul batalionului dăduse ordin să fie ocupată o altă cotă. Uite, poate că ostaşul ăsta, unul dintre novici, care şade culcat la pămînt, la zece paşi de el — din întîmplare lui Ilin i se întipărise bine în minte capul său rotund, cu părul tuns scurt, care parcă te îmbia să-1 mîngîi cu palma atît era. de moale, de catifelat — poate că şi el stă acum şi se gîndeşte : De ce-o fi făcînd pe deşteptul locotenentul nostru ? într-un cuvînt n-are încredere el, în comandantul său. Or, soldatul în primul rînd trebuie să aibe încredere în comandant, să ştie că nu degeaba se duce sub ploaia de gloanţe..."
24
Pe front lucrul cel mai greu este de a lua o hotărîre, cu alte cuvinte de a lua asupră-ţi răspunderea pentru toate evenimentele ulterioare, pentru faptul că oamenii, a căror soartă se află în mîinile tale, chiar dacă îşi vor pierde viaţa, vor pieri îndeplinind o sarcină de a cărei cauză dreaptă tu însuţi, în orice caz tu însuţi, să fii ferm convins.
Da, tocmai acesta este lucrul cel mai greu.pe front. Să iei o hotărîre, iar o dată luată — s-o duci la îndeplinire.
în faţă i se mişcă ceva. Se întorc cei din recunoaştere ? Exact. Mitrohin şi Andronov. Cu sufletul la gură, înecîndu-se cu vorbele şoptite, raportează că nu s-au găsit mine. Aşa... E clar. Ilin se uită la ceas — pentru atac luase ceasul cu fosfor de la Koşubarov. Iată, cînd minutarul va ajunge la cifra „3", o să dea semnalul...
— Tovarăşe locotenent...
Ilin tresări. Leşcilin era lîngă el.
— Vă cheamă comandantul batalionului, să veniţi pînă la dînsul.
— Unde-i ? întrebă Ilin abia şoptit.
— E la noi. în groapă, unde e şi comandantul plutonului, răspunse Leşcilin la fel de încet.
Ilin înţelese totul. S-a întîmplat exact lucrul de care se temea el cel mai mult. Vergasov a venit pînă aici ca să-i anuleze hotărîrea. Probabil că acum spumegă de mînie. Ilin îşi închipui chiar cum arată comandantul : palid, cu buzele strînse, cu ochii întredeschişi, străpugîndu-1 cu privirea. Acum • nu e încă prea tîrziu. Pot să-i rechem pe ostaşi şi să atacăm 103.2. Dar e nevoie s-o fac oare ? N-ar fi o greşeală ?
Ilin închise ochii — făcea aşa ori de cîte ori voia să se concentreze. îi deschise iar. Zorile se iviseră, norii se risipiră, şi în stînga, sub cerul ce prinse să se coloreze în roz, se puteau distinge contururile unei mici dumbrăvi.
N-ar fi o greşeală ?
Dacă ar fi să fiu diplomat, pentru a nu strica relaţiile cu superiorii — nu, n-ar fi o greşeală. Din punct de vedere militar, din punctul de vedere al scopului tactic, da, ar fi o greşeală....
Minutarul trecu peste „treiul" de pe cadran, apropiindu-se încet de cifra patru. Ilin se aplecă şi-i spuse lui Leşcilin chiar la ureche :
— Peste un minut pornesc la atac. Spune-i comandantului că trebuie să-mi trimită pentru întărire compania lui Konovalov. Aleargă...
în momentul în care duse fluierul la gură ca să dea semnalul, simţi cum bătăile inimii i se opriră pentru o clipă.
în secunda următoare se pomeni fugind pe povîrnişul colinei şi strîngînd în mîini arma automată ; se simţea parcă cu sufletul uşurat şi bine dispus şi, trecînd pe lîngă soldatul cel cu capul de catifea, nu se putu abţine şi-i strigă din fugă :
— Dă-i drumul, amice, dă-i drumul ! Celălalt răspunse prietenos :
— îi dăm, locotenente, îi dăm !
10
în seara aceleaşi zile, Vergasov se înapoia de la statul-major al diviziei. Fusese chemat acolo pentru o descriere exactă a operaţiunii care a dat peste cap toată apărarea nemţilor, a permis diviziei să înainteze cu aproape şase kilometri şi să captureze trei baterii cu bătaie lungă ale inamicului, care n-a mai apucat să le evacueze. La statul-major care mai de care venea să-i strîngă mîna lui Ver-
25
gasov, să-1 felicite, să-1 lovească uşurel pe spate adăugind : „'Nu există ca Vergasov al nostru să rateze", şi numai şeful statului-major, colonelul Şaronov, un grăsan cu capul ras ca să nu i se vadă chelia, şi cu o minte ageră, îl trase deoparte şi-i spuse : „Totul e perfect, căpitane. însă de anunţat trebuia să anunţi nu atunci cînd ai şi ocupat colina, ci atunci cînd ai hotărît s-o ocupi. în război, surprizele sînt o chestiune primejdioasă, chiar şi atunci cînd sînt bune".
Comandantul diviziei îl felicită şi el pe comandant şi la cuvintele lui Vergasov că meritul principal în această operaţiune îi revine comandantului de companie, locotenentului Ilin, zîmbi doar :
— Lasă modestia, Vergasov, nu te prinde. Comandantul companiei e comandant de companie, iar comandantul batalionului e comandant de batalion. Nu-i prima zi de cînd mă aflu în luptă.
Şi faptul că Vergasov nu mai găsi ce să răspundă — şi asta nu numai comandantului de divizie, ci şi tuturor celorlalţi — şi faptul că el purta în clipa de faţă în buzunarul stîng al tunicii ordinul prin care i se exprimau mulţumiri „pentru iniţiativa strălucită manifestată în condiţiile unei lupte complicate pe timp de noapte, iniţiativă care a dus la importante succese tactice", iar lui Ilin numai „pentru buna executare a operaţiunii de ocupare a cotei Bezamiannaia" — totul îi provoca o senzaţie neplăcută.
Abia acum ajunseră la urechea lui Vergasov toate cîte s-au petrecut acolo, la poalele colinei. Atunci era furios, şi deci şi orb. N-a căutat să vadă în profunzime planul lui Ilin, 1-a socotit o iniţiativă absurdă, lipsită de orice sens. Şi de-ar fi fost să-i cadă în mînă Ilin atunci, dumnezeu ştie ce s-ar mai fi putut întîmpla. Din fericire, însă, Ilin nu-i picase atunci în mînă, iar Vergasov era în primul rînd comandant, adică un om pentru care esenţialul era rezultatul unei operaţiuni, şi de aceea, indiferent dacă voia sau nu, în situaţia care se crease, el a fost nevoit să se supună iniţiativei comandantului său de companie. Rămînea o singură soluţie — să concentreze forţele batalionului, să ajute compania a doua să se întărească, să încerce să lichideze cu puteri proprii rezistenţa cotei 103,2 şi să raporteze toate acestea neîntîrziat, cu cea mai mare urgenţă, comandantului regimentului. Aşa şi făcu.
Rezultatele întrecuseră toate aşteptările. Ilin ocupase colina fără să piardă nici un om, deşi nu izbutise să evite o mică ciocnire — la cotă se afla o grupă de oameni din unităţile de transmisie care nu se aşteptaseră la un astfel de atac. în clipa cînd inamicul, auzind schimbul de focuri, începuse să-şi deplaseze cu înfrigurare batalioanele pentru a ocupa liniile de apărare din tranşeele pregătite, în ajutorul lui Ilin sosise tocmai la timp compania lui Konovalov. Hitleriştii, întîm-pinaţi cu focuri de mitraliere, intrară în panică şi o rupseră la goană. în breşa formată se aruncase batalionul lui Vergasov, alte două lovituri din flanc. Linia de apărare a nemţilor care abia-abia apucase să se contureze în acest sector fu străpunsă, divizia înainta pe cuprinsul întregii zone cu aproape şase kilometri. Asta însemna un mare succes.
Vergasov călărea în pas domol prin pădure. Era obosit. îl obosise noaptea nedormită, ziua prea încărcată de evenimente, primirea furtunoasă ce i se făcuse la statul-major al diviziei. Mergea încet, fără grabă, prin păduricea rară, lovin-du-1 din cînd în cînd pe Serko, alene, cu o nuieluşă. N-avea chef să meargă spre batalion. Ştia că o să dea acolo peste Ilin, pe care nu-1 mai văzuse din clipa cînd îl trimisese în misiune, ştia că va trebui să stea de vorbă cu el, dar nu-şi imagina de loc în ce fel vor sta de vorbă şi despre ce, şi în general cum dracu să se poarte cu el. ; .■> ' |.r   'N^lii- li]*.-!
26
Vergasov făcu un ocol, trecu, aşa, fără nici o ţintă precisă, pe la cota 103,2, se sui pe Bezîmiannaia. în tranşeele părăsite de nemţi se înghesuiau acum nişte artilerişti necunoscuţi, care instalau tunuri, glumeau înjurîndu-se. Un soldat care tocmai trecea pe acolo în fugă, rîzînd cine ştie de ce, îl întrebă : „Dumneavoastră pe cine căutaţi ? Pe Titov cumva ?" Vergasov nu-i răspunse nimic şi porni mai departe.
Batalionul era cantonat acum într-un crînguşor înfoiat, în nişte bordeie părăsite ale nemţilor. Fusese mutat în eşalonul al doilea, iar ostaşii, simţind cu intuiţia proprie soldatului că în noaptea aceea nu vor fi trimişi nicăieri, fie că hoinăreau prin crîng, în ciuda oboselii, fie că-şi peticeau echipamentul, sau pur şi simplu stăteau tolăniţi grupuri-grupuri rîzînd şi sporovăind veseli.
La marginea pădurii fumega îmbietor bucătăria de campanie, iar cineva tot striga că bucătăria asta o să-i dea de gol, cuvinte cărora bucătarul Sevriuk, ca întotdeauna, nu le dădea nici o atenţie. Pe crengi erau agăţate obiele întinse la uscat. Organizatorul de Comsomol, Mejuev, scotea un nou număr al foii de luptă — cea de a zecea din ultima săptămînă, mai mult decît în toate celelalte subunităţi ale regimentului. în apropiere de bucătărie se auzeau strunele unei ghitare, şi, pentru că sunetele ce le scotea erau îngrozitor de false, se putea ghici că cel care cînta era Konovalov. în aer plutea o mireasmă amestecată de frunze putrede răscolite, de baligă de cal şi de obiele zvîntate. De dincolo de crîngul vecin se înălţa încet-încet, pe cerul încă luminos, luna nouă şi-ţi făcea impresia că se agăţase cu cornul de coroanele copacilor şi nu mai putea să iasă.
Vergasov se apropie de bordeiul unde se stabilise statul-major. Era un adăpost blindat nemţesc, făcut cu grijă, avînd pictat pe uşă, cu vopsea negră, un liliac. Liliacul era semnul distinctiv al unităţii germane care fusese cantonată aici — toate lucrurile aveau mîzgălite cîte un liliac, pînă şi uşa de la W.C.
în faţa acestui adăpost blindat şedea cinchit Pastuşkov examinîndu-şi pantalonii întinşi pe jos şi cugetînd, probabil, la felul în care să-i cîrpească. Văzîndu-1 pe comandantul de batalion, el se ridică în picioare fără grabă şi-şi strînse pantalonii.
— Să dau jos şaua de pe Serko ? întrebă Pastuşkov. Atît în tonul cu care pusese întrebarea, cît şi în faptul că nu mai urmară alte întrebări, ca de obicei,
, Vergasov simţi ceva nou, ceva ce nu existase mai înainte.
Furierul care era înăuntru în bordei şi scria un raport se uită şi el la Vergasov într-un mod neobişnuit, pieziş, iar şeful statului-major ridică doar capul şi întrebă : „Ei, ce mai e nou pe acolo ?", apoi se întoarse pe partea cealaltă şi pe dată începu să sforăie.
Vergasov ieşi fără să spună nimic. La intrare, cu nasul băgat în masca de gaze, dormea poştaşul batalionului. Vergasov se opri lîngă el.
— Alt loc n-ai mai găsit ? Chiar aici în faţa statului-major ţi-aj găsit să te întinzi ?
Soldatul se sculă iute, trăgîndu-şi bluza în jos. Privirile lui Vergasov alunecară peste chipul buimac, încă toropit de somn, al soldatului şi se opriră asupra liliacului desenat pe uşă.
— Şterge-1... Fir-ar mama lor a dracului ! Şi se uită din nou la poştaş. Că ăştia... le dorm, le dorm într-una, cîte 24 de ore în şir.
Vergasov trecu şi pe la bucătărie, vizită coloana de aprovizionare, critică şi dădu la rebut caşa, îl dojeni pe locţiitorul administrativ pentru caii care şi acum mai erau nepotcoviţi, se înapoie în crîng şi se apropie iar de Mojuev. Acesta desena
27
o caricatură înfăţişînd un ostaş din compania a treia care-şi pierduse lopata — lopata nu ştiu cum se făcea că era de două ori' mai mare decît omul, dar soldaţilor le plăcea această caricatură şi privind-o făceau mare haz. Şi abia după toate acestea se îndreptă spre Ilin.
Ilin şedea pe o ladă cu cartuşe şi se bărbierea. Văzîndu-1 pe comandant, se sculă în picioare.
— Continuă, continuă, spuse Vergasov, apoi după o scurtă pauză adăugă : Te faci frumos ?
— Mă grăbesc, cît încă nu s-a înserat de tot.
Vergasov se aşeză pe o buturugă. Ilin se strîmba răzîndu-şi buza.
— Dumneata obişnuieşti să te razi cu lama ? întrebă Vergasov.
— îhî, răspunse Ilin fără să deschidă gura.
Nici unul, nici celălalt nu mai scoaseră nici o vorbă pînă cînd Ilin nu isprăvi cu bărbieritul. După ce termină şi după ce la un kilometru de jurîmprejur se răspîndi mirosul de lavandă-triplă, Vergasov scoase din buzunar o hîrtie împăturită în.patru şi i-o întinse lui Ilin.
— Citeşte.
Ilin desfăcu hîrtia. Era un ordin pe divizie. îl citi îndelung, dînd mereu din cap, în semn de încuviinţare, probabil.
— Deh, mă bucură foarte mult. N-am ce zice, mă bucură mult. Ilin roşi chiar puţin. Numai că se vede treaba au o dactilografă cam... Parcă numele dumneavoastră se scrie cu „î", Vîrgasov ?
Vergasov, fără să se uite la Ilin, băgă ordinul în buzunar. Stătu mult timp pînă-şi încheie nasturele. Apoi zise :
— N-am să-i dau citire în faţa unităţii.
— Da de ce ? întrebă Ilin. Un asemenea ordin şi să nu-i daţi citire ? Soldaţii doar...
— Dumitale trebuie să-ţi fie clar de ce nu pot să dau citire acestui ordin.
— Nu, nu mi-e clar.
Vergasov se uită la Ilin pe sub sprîncene.
— Eu aveam intenţia să te îndepărtez din funcţia de comandant de companie, spuse el cu o voce surdă. Ştii asta sau nu ştii ? Şi tocmai din pricina pentru care dumneata... şi cînd colo eu, adăugă el foarte, foarte încet, am primit astăzi mulţumiri. Apoi, după o scurtă tăcere : Acum e clar ?
— Dacă din cauza mea, spuse tot atît de încet Ilin, nu trebuie. Eu nu dau nici o importanţă acestui lucru. înţeleg că...
— Nu, nu înţelegi. Tocmai asta e, că nu înţelegi. Şi foarte multe nu le înţelegi. Vergasov îl privi cu coada ochiului, fără să se întoarcă cu faţa. Iar în ce mă priveşte, trebuie să constat că eu... şi mai puţin.
Se aplecă, ridică de jos un tub de cartuş, îl examina timp de cîteva minute, apoi îşi luă vînt şi-1 aruncă.
— La aruncare trebuie să arunci cu tot corpul. E clar ? Şi-n general... Hai, să mergem la mine, ce zici ?
Ilin la început chiar nu înţelese :
— Unde ?
— La mine. Am nişte coniac, capturat în chip de trofeu. Ilin zîmbi stînjenit.
28
- Eu, tovarăşe căpitan, ştiţi doar că eu nu prea
Vergasov începu să rîdă.
.iese nimic. Sergheev! strigă deodată Vergasov atft de tareîn ?       T> *' ,edea prin apropiere   speriat,  întoarse capul tul^ , ^ lH ^ ^ aneva _pe comandantul companiei, îi spui că e la comandantul baialfonului ,a
(Traducere de Emil Suter şi Taliana Constantine seu)
PENTRU 7 NOIEMBRIE
MARCOS ANA*
în octombrie 1917, comuniştii ruşi au scris întîia pagină a socialismului triumfător.
La 4 octombrie 1957, ştiinţa şi muncitorii sovietici au deschis era cuceririi Spaţiului.
Noi, comuniştii, în fruntea popoarelor, am parcurs itinerarii uimitoare. într-un moment de neuitat al acestui drum se înalţă 23 August (TRĂIASCĂ 23 AUGUST!) Noi, comuniştii, am scris pe PĂMÎNT şi pe CER victoria omului, cu sintaxa SOCIALISMULUI.
Salutăm plini de mîndrie această nouă
aniversare a glorioasei Revoluţii din Octombrie
A foit în Eurasia,-nlr-o ţară
cu holde aurii şi flori pe-a' stepei spaţii.
Verzi ape limpezi. Verzi zăpezi sihastre.
Tu harta desfăşoară :
vezi ASIA de-o parte
(un renăscut dragon de fulguraţii) ;
aici vezi EUROPA (cu fluvii încă-albastre,
dar temelii ilustre, căzute-n putregaie).
Şi-un spaţiu în mijloc
— nu-ncape nici pe hartă sub mîna omenească — o inimă imensă în care nu-s războaie.
LUMINA îşi alese un loc să făurească,
într-un Otitombre, roşul cinstitei păci de foc pe cea de-a şasea parte-a lumii noastre.
' Oaspete  al   ţării   noastre,   poetul   Marcos   Ana,   cunoscutul   luptător  antifascist spaniol, spre publicare acest salut în  cinstea zilei de 7 Noiembrie.
1917
Poem pentru caietele şcolare
în romîneşte de Romulus Vulpescu
30
POEŢII NOŞTRI ClNTĂ REVOLUŢIA DIN OCTOMBRIE
Celor plecaţi le spunem bun repaos.
Şi fără noi s-or descurca prin haos.
Dar cei rămaşi au lipsă de-ngrijire,
De-un zîmbet ori de-o vorbă de iubire.
Pe toţi de-a rîndul cerceta nu-i poţi,
Căci tot mai vin, nepoţi şi strănepoţi,
Şi fiecare-ar vrea măcar o floare,
Un locuşor mai mîngîiat de soare,
Un cîntec pentru inima cu dor —
Desigur nu le poţi tu tuturor
Aduce, chiar de vrei (şi vrei), 'nainte
O haină caldă ori un blid de linte
(Nu ca să-i cumperi, nu ! ci doar să-i saturi)
Nici cîte rele sînt tu să le-nlaturi.
Putere n-ai, nici vreme, nici chemare —
Dar cît puteai să faci, ţăcut-ai oare ?
Nu c-ai ţi singur tu, doar tu chematul,
Ci, cum se spune pe la' sat, Wl natul,
Noi, unul cîte unul şi-mpreună,
Aşa cum legea omeniei sună.
Cunosc un om ca restul mai presus,
Un mare om, care-ntrebat a spus :
Eu, pentru Revoluţie ? Nimic.
Sau poate nu prea mult. Am scris un pic.
Cam astea i-s cuvintele. Dar el
Dăduse omenirii drum şi ţel.
Pe drumu-acesta, unii mai năvalnici,
Mai leneşi alţii ori mai lăturalnici,
Dar an de an, de pretutindeni vin,
Iar cei ce cauzei dăruie deplin
Şi inimă şi forţă, prind să-nveţe
Că n-au de ce prea mult să se răsfeţe
Cînd încă-aţîţia n-au şi-atîlea nu-s...
Cunosc un om ca restul mai presus.
El nu s-a răsfăţat, el a muncit,
El mintea pentru noi şi-a istovit,
Chiar dacă nu ne cunoştea, chiar dacă
Ar ţi dorit să odihnească-o leacă.
MIHAI DENIUC
31
Ce noi cu ochii azi vedem, ştia Pe-atuncea el mai bine : că nu-i stea Nici drum, un altul către fericire, Pe seama ta, flămîndă omenire, Decît acesta, cel deschis de dînsul, De Lenin, drumul care curmă plînsul Striviţilor de veacuri subt călcîie De-aceeaşi pîntecoasă, rea momîie, Din truda celor harnici îngrăşată — Acuma ştim că poate fi-ngropată.
Ca s-o-ngropăm, ia şi tu tîrnăcopul Şi nu te speria c-o vezi cît plopul, — Mîncată e de viermi, de cari subt scoarţă Şi-i putredă, dar pusă e pe harţă Şi crede că de strigă ne-nspăimîntă ; Dar sabia-i de noi să fie frîntă — De-or mai cerca s-o smulgă iar din teacă Şi s-o-nvîrtească peste capul nostru — Iar platoşa i-o spînzură-ntr-o cracă, — Aşa-i vei cimenta vieţii rostul.
Prin timpul meu mă plimb ca prin furtună, De adevăr sînt ud pînă la piele, Căci n-am purtat mantale nici umbrele Şi fulgerele-n jurul meu detună.
Mi-e dor de-un cîmp cu flori, de-un cer cu stele, De-o casă-n care focu-n sobă sună, De-o bancă liniştită-n clar de lună, De-o clipă de răgaz, de multe cele.
Dar strigă cei plecaţi mai dinainte, Strămoşii, truditorii şi trudiţii, Şi ca din tobe bat din oseminte :
„Veniţi în grabă toţi, voi osîndiţii La foame, că se vede, iat-o lume Ce nu ştie stăpînii nici de nume '."
★
★ ★
In codrul fără luminiş al nopţii Din noi, se plimbă ciute nevăzute ; Le-auzi cînd stele cad arar ca ghinda Stejarilor din vremi de mult trecute.
32
Orbecaiesc izvoare pe-ntunerec Şt frunţile şi le izbesc de stînci V clipa au privit la Ursa Mare Oar au căzut apoi în hrube-adînci.
Eu vînător cu două ţevi la armă
MădurTmî °ckivăfnd « nu se vede Ma duc pe urma ciutelor-minune Prin muntele ce-n faţă-mi se rePede.
Cu unghiile-mi sap tunel ori urc
re detunate ce urlînd se surpă
Cad zgripţorîi din stînci Pe caP la mine
Ogam beznei mi s-au prins de pulpă
Şi totuşi merg şi merg şi merg'nainte talud cu ciute nevăzute-n minte.
c
MINA CASSIAN
Aparţin comunismului cu tot ce am mai bun cu cele mai tinere idei ale mele '
Tu aclTeatmea, C6a maî înt^iată, cu adele mele cele mai fecunde ~
f!ÎpTpe^Z l6-am VăZM« ÎUSeamnă fi toate mîtit^ cale'uaTI' 'lkn^"' fi toate stelele Pe caZ l  aT ^emaă Cantate*
pe care le-am stimat înseamnă „steaua"
Rostesc aceste-nalte vorbe, cu-ncredinţarea
ca smt mai pline de cuhri reamtarea
decît poienile luxuriante ale verii
mai arzătoare mult, deck
spectaculosul gest al Etnei,
mat intime decît sărutul
fi mai vitale decît însuşi sîngele
Mi-am împodobit rochia cu continente
Şi m-am încins cu ecuatorul.
Valsez egal, puţin aplecată Pe-0parte.
Nu-mi pot stăpîni braţele sa nu se afunde în galaxii ■ înmanuşată sînt pînă la cot în aur aderent fi port pe umar vaccinul unei stele.
■ Viaţa romînească nr. 10
33
De-atîta lăcomie a privim, genele mele fîlfîie în vînt ca o ciudată vegetaţie entuziastă.
Dorul meu de cunoaştere invadează totul şi nimeni nu se teme de mine cu excepţia Erorii.
TUDOR MĂINESCU
N-a fost ca astăzi niciodată mai Uîndă toamnă-n Bucureşti, Atîta linişte în aer şi-atîtea zîmbete-n fereşti; Octombrie şi-a pus pe umeri o haină de argint uşoara Şi par-că-ar vrea să înflorească bătrînii tei, a doua oară. Mai poartă frunza lor întreagă copacii vechi de la Şosea Umbrind cu fruntea lor căruntă cărările din calea mea. O pînză albă-ncet se pierde pe lacul fără nicio cuta, Ca o batistă fluturată de-o călătoare^ nevăzută. Trec în şirag voioase cete sub sălciile de pe mal, Spre colţurile de odihnă şi de răgaz duminical,^ Umplînd cu rîs şi voie-bună singurătăţile aleii. ^ ^ Sub cerul limpede se-nalţă măreaţa casă a „Scînten ^ Scăldîndu-şi pieptul în lumină şi-un braţ de^ luptă ridiand Ca o cetate neînvinsă de forţă vie şi de gînd, Iar peste treptele tăiate în marmoră cu stropi de soare, Priveşte dincolo de vreme în zarea lumii viitoare _ Învăţătorul nostru Lenin, cum inimile noastre-l ştiu Trăind în bronzul nemuririi şi pentru totdeauna viu,^ Cum a rămas în amintirea mulţimilor care-l urmară.
îl văd strîngînd în mîna stînga o aspră şapcă proletară
Şi, dînd cuvîntului fiinţă, cu pumnul sprijinit pe piept,
în încordarea cugetării făcînd un arc din braţul drept,
Vorbeşte miilor de oameni... Şi chipul lui mi-aduce aminte
De-ncrîncenarea altei toamne, cu cer de foc şi writ fierbinte,
De-acel Octombrie în care o lume putreda-a căzut
Şi pentru-ntreaga omenire o Eră Nouă s-a născut.
Venise ceasul hotărîrii şi Lenin l-auzea cum bate,
Al lui a fost îndemnul luptei şi-ntîiul pas^ spre libertate.
în faţa clipei aşteptate voinţa lui n-a şovăit,
N-a Mat cu fapta la tocmeală şi braţul lui a îndrăznit. _
7/ văd la Smolnîi stînd de veghe în nopţile neadormite,
La cîrmă-n volbura furtunii, pe valurile răscolite,
Necunoscînd ce e odihna şi dăruindu-se întreg,
îl văd în freamătul de arme, viteaz şi genial strateg,
El, sufletul Armatei Roşii chemînd în iureţ muncitorii
în zorile învăpăiate de canonada „ Aur orii".
Nicicînd menire mai înaltă nu i-a fost dată nimănui
E scrisă toată soarta lumii sub bolta largă-a frunţii lui,
Şi-n clipa-ntii a biruinţii, gîndirea lui de grije plină
Măsoară mai departe drumul pîn-la victoria deplină.
îl văd la masa lui de lucru în turnul vechiului Kremlin.
Din tot ce-n lume se frămvrttă, nimic nu-i este lui străin,
In fiecare ceas al zilei o altă muncă îl aşteaptă
Şi mintea lui cuprinzătoare alege hotărîrea dreaptă.
în calea Marei Revoluţii mai sînt, pîndind, destui vrăjmaşi
Urzesc în umbră trădătorii şi stau în cumpănă cei laşi.
Şi-l văd pe ne-nfricatul Lenin trudindu-se fără repaos
Să dea Partidului putere, să pună rînduială-n haos,
Clădind pe tristele ruine frumoasa lume ce-a visat.
Nu e, în toată omenirea, un om atît de-ngîndurat,
Şi-n Moscova, cînd peste ziduri se-aşterne linişte adîncă,
O singură fereastră-n noapte, a lui, mai luminează încă...
învăţătorule, priveşte cum faţa lumii s-a schimbat,
Ce seceriş bogat culegem pe cîmpid unde-ai semănat,
Cum înfloreşte viaţa noua pe înfrăţitele ogoare,
Cum se ridică pretutindeni îngenunchiatele popoare
Smulgînd robiei libertatea şi bucuria de-a trăi.
Cum se căleşte-n focul luptei voinţa lor de-a birui,
Şi cum scînteia ce-ai aprins-o, schimbînd în flacără cuvîntul,
S-a revărsat ca o lumină şi-a-mbrăţişat întreg pămîritul;
Ce minunate zori se-arată din întunericul de ieri!
Priveşte faţa-mbujorată a cetelor de pionieri,
Ce-crezătoare bucurie luceşte-n ochii tinereţii,
Ce sprinten trece Viitorul în sărbătoarea dimineţii,
Ce veselă le e privirea, cît le e pasul de uşor
Şi-n astă zi de toamna blinda, ce vie-i primăvara lor!
Am îndrăznit să spun : — „Priveşte"... dar tot ce mi-a venit în minte
Şi toate cîte se-ntîmplară, el le-a ştiut de mai-nainte. ■
E-ndreptăţit învăţătorul să ţie-n suflet mulţumit,
Văzînd silinţa lui de-o viaţă ce rod de preţ i-a dăruit,
Şi-acum îngînduratul Lenin, în bronzul unde viu trăieşte,
Mi s-a părut că-ntinde braţul şi chipul lui senin — zîmbeşte !
NOPŢILE ALBE ALE LENINGRADULUI
ANGHEL DUMBRÂVEANU
Noapte a nordului cu cer fluorescent
Ca un prelung amurg vineţiu.
Cetatea visează legănată de valuri...
Vînturi sărate bat continuu dinspre Golful Finlandei
Şi cerul îşi umflă vela enormă.
35
Ecourile s-au adunat în pieţele largi
Ca pâsările-n retrase lagune
Şi dacă asculţi îndelung
Vei desluşi paşii bărbăteşti ai mulţimilor
Şi glasul dezlănţuit al lui Lenin
Fulgerînd prin furtuna nestăvilită
A lui Octombrie Roşu.
îmi aşez inima pe aceste sfinte dale de piatră
Şi-o aud cum se umple de lumină
Visînd...
în curînd podurile arcuite pe fluviu îşi vor ridica aripile în cer Şi Leningradul, cîntînd, va ieşi în întîmpinarea soarelui.
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ
Noi, cei care dormeam pe munţi înalţi într-un vestmînt de pîclă grea, sihastră, Străini de însăşi frumuseţea noastră, răniţi de nepăsarea celorlalţi, — noi sîntem azi ca vulturii pe care Octombrie i-a smuls din nemişcare. Se miră cineva că ne-am urnit pe faţa lumii penele de pară ? E dat văpăii noastre să apară pe-ntregul glob, ca un vulcan pornit în haina-i de cutremure, să spele de plîns şi idoli spaţiul dintre stele. Ştergînd de lacrimi rodnicul Pămînt noi ne sculptăm cu-o rază albă chipul, uniţi în risipire, ca nisipul pe care-l modelează-n zori un vînt ; iar vîntul ce ne poartă de pe stîncă e răsuflarea noastră, cea adîncă. Acuma, idtă : am ţîşnit spre cer. Asalt măreţ şi zbor în grup, anume ca să lărgim cu-un pas această lume în care-atîtea frumuseţi ne cer. în urma noastră, greutatea cade ca faldurile unei reci cascade. Priveşte, Soare, arbore vital ce-ţi cumpăneşti în schimbătoare zodii, din ger şi foc, saturnicele rodii, priveşte marşul nostru orbital!
36
Mai ştii vreo pasăre care să zboare prin claru-acestor vămi fără de boare ? Octombrie-ţi întoarce, azi, prin noi străvechea datorie de lumină. Zburăm în grup, şi gura noastră — plină de sunete şi adevăruri noi — respiră-n cosmos, aruncînd în spaţii cuvinte ce se schlmbă-n constelaţii.
Oamenii sînt frumoşi — îmi spuneam. Îmi spuneam, privind portretul celor
doi zburători:
Şoimul şi Vulturul. Ei rîdeau, în fotografia aceea. Aveau ochii încrezători şi rîdeau, dăruind lumii, în plus un sens care însemna tot frumos.
Oamenii sînt puternici — îmi spuneam -
Priveam alte portrete-ale lor,
acelea din timpul zborului,
cînd auzi lîngă frunţi aripile inumane
ale singurătăţii
şi spaţiile îi îmbracă
în neobişnuita haină a nemuririi
şi ei îşi ridică dintre tăceri ochii,
ochii care îndrăznesc să gîndească, acolo, să vorbească, să viseze, să creadă.
Cred în oameni.
Priveam o altă fotografie :
portretul mulţimii care-aplaudă
la sărbătorirea eroilor ei.
Nu distingeam ochii, rîsul, cuvintele,
fiecare, în parte, era în tot,
după cum mulţimea aceea
FLORENŢA ALItlJ
— Uite-l — Omul care-a zburat.
— Unde-i?
— Uite-l, mulţimea aceea !
era în fiecare din eroii ei
37
★ ★ ★
Cînd trec prin văzduhuri,
mîinile mele ating firele subţiri
care leagă oameni şi stele — de-olaltă.
Văzduhuri, ca harfele sună.
Copacii-şi coboară
sevele siderale în rădăcini —
universul se-mprospătează de sus în jos,
din aproape-n departe.
Cobor la rădăcini şi dau de stele, străbat lumini şi dau de rădăcini — Sîntem aceeaşi plămadă, acelaşi univers.
Trebuie să ajungem la un schimb de idei în Univers, la un schimb de vise, pentru explorarea viitorului ; Trebuie să ajungem la instituirea
unor sărbători universale, cu focuri de artificii interastrale, cu meteori
şi cîntece care să se transmită
pe toate lungimile de undă spaţiale.
... Visez acum.
E numai o noapte cu greeri şi stele
dar eu simt Universul mic şi Universul mare
în nopţile noastre,
în fructele noastre,
în harta fantastică
pe care imaginaţia
schiţează-n fiecare zi
lumile noi, spre care zburăm.
AL. JEBELEANU
Orologiul Kremlinului l-am ascultat de-aproape
într-o înaltă şi sonoră noapte.
Orologiul bătea simplu, curat,
Peste oraşul cu nordice stele brumat.
Cu orologiul Kremlinului citita şi inima mea,
Un cîntec de prietenie cînta;
Oţelarii Reşiţei îi simţeam alături de mine, poleiţi
cu raze de lună, Le-auzeam paşii cunoscuţi, îndreptaţi spre Comună... în noaptea aceea sonoră, albastră, Aduceam Moscovei prinos dragostea noastră.
BRIGADA
— reportaj —
ROMULUS ZAHARIA
DIALOG CU VIAŢA
Prinde ziua bună cînd se arată — îmi repetam într-una. Dacă întârzie, caut-o! Şi roţile trenului pocneau scurt la încheieturile liniilor. Distanţa de la Ştefăneşti la Colibaşi trenul o străbate în cel mult treizeci şi opt de minute. In dimineaţa asta însă, din pricina viscolului, de două ore ne aflam în larg, pe o răscolită mare de zăpadă. Vântul fluiera pe notele lui cele mai acute. Părea o orgă. Ferestrele" erau acoperite de gheaţă, iar pe dinăuntru florile reci stăteau desfăcute în arc. Oamenii discutau pe îndelete. Erau calmi. Plugul, se «punea, deszăpezeşte în sus, pe linie. Mai devreme sau mai tîrziu, cu toţii trebuiau să ajungă la uzină ; orele pierdute acum — auzeam discuţia lor — vor fi recuperate. Precum alţii, mulţi călători înaintea mea, gândeam la îndelunga convorbire a oamenilor. îşi dezghiocau gândurile. Unul vorbea despre culoarea vernil pastel a teracotelor ridicate de curând in casa nouă. De două ore discutau oamenii aceştia între ei. Ascultîndu-i m-am convins că înţelepţii, cîteodată, nu au dreptate. Spun aceştia: cît de stăpân trebuie să fie pe sine cel ce are de susţinut două ore de discuţii ca să nu ajungă pînă la graniţele ibîrfelii! Or, oamenii aceştia vorbeau între ei de două ceasuri încheiate. Şi nu spuneau nici un cuvînt despre alţii, altcum decît o îngăduie bunul  simţ,  adevăratul şi bărbătescul caracter.
Unul dintre oameni scoate o carte dintr-un buzunar al pufoaicei cenuşii. Poartă un fular roşu de două ori înfăşurat în jurul gîtului şi răsfrânt peste pufoaica descheiată. Are pantaloni bleumarin, cu dungi discrete, iar în picioare poartă bocanci de schi. Omul citeşte, semn că laolaltă nu prea mai aveau ce să-şi spună. Este rugat să citească pentru toţi. Citeşte cu glas tare iar glasul îi este modulat pe o anume frecvenţă, are un timbru aparte. Vocea mlădioasă, „lucrată", ca de actor, a omului încă tînăr, înconjurat de şapte pînă la opt oameni înghesuiţi în compartimentul din trenul muncitoresc, are ceva declamatoriu, stăruie în glasul lui acel ceva imprimat doar d© activitatea în brigăzile artistice de amatori, dar există, evident, o pornire lăuntrică şi o subliniere a textului pentru că este ascultat cu vădită plăcere.
— „Opreşte, — a răspuns Viaţa. Ai spus multe şi tot ce vei mai spune îmi eiste dinainte cunoscut. Vrei isă fii liber ? Ei bine: fii liber! Luptă-te cu mine, învinge-mă, fii stăpînul meu...
Vocea avea un timbru ce nu se uită lesne, o auzisem, pare-se, odată şi odată, nu ştiam unde. Mlădioasă, „lucrată", ca de actor, făcea să fie
39
urmărită cu mare încordare. Cît priveşte dialogul... „în faţa vieţii" a nemuritorului Gorki, odată citită, rămîne întipărită pentru totdeauna!
Dar iată, vocea, — într-un crescendo bine realizat — punctează momentele de tensiune din text:
— „Trebuie să învingi! Eşti în stare să lupţi cu mine? Da? Eşti destul de puternic pentru a învinge şi crezi în puterea ta...?
Cei şapte pînă la opt oameni au răspuns deodată :
— Daaa... Credem!
Ciudatul dialog nu era purtat doar între Viaţă şi ceilalţi eroi ai povestirii lui Gorki, ci între ea şi oamenii strînşi laolaltă în vagonul trenului muncitoresc. Interpretul Vieţii, oricum, stăpânea rolul! Era ascultat cu încordare. Jocul ân care se mişcau şi 'gândeau prin glasul interpretului realizase o legătură unică, fascinantă.
— „M-ai atras in lupta cu mine însumi, mi-ai ascuţit mintea ca un cuţit şi cuţitul s^a înfipt adine în inima mea şi o taie..." se auzeau cuvintele celui care citea.
Deodată, ascultătorii  au  întrerupt lectura.
— Vorbeşte-i mai aspru, nu te tîngui! — rostiră cele şapte pînă la opt glasuri bărbăteşti, ale oamenilor care respirau, fumau şi tuşeau în compartiment.
— Ghiar aşa !, rosti vocea, — „Vorbeşte-i mai aspru, nu te tîngui"... — aşa scrie.
Omul reluă domol:
— „Spune-mi, cînd vorbeşti, tu pretinzi sau ceri ?" Glasul puţin schimbat, umbrit de moliciune, şopti: — „Cer — a răspuns omul ca un ecou". Şi deodată, cu vioiciune: — „Eu nu cer. Pretind !"
Şi iară au strigat vocile bărbăteşti, toate deodată:
— Foarte bine! De la viaţă pretindem. Dateă nu ne dă, îi smulgem! ...Nu ştiu cînd a pornit trenul în urma plugului, care deszăpezea
linia. La Colibaşi, oamenii au coborît din vagon. S-au pierdut cu toţii în mulţimea muncitorilor ce urcau treptele uzinei metalurgice „Vaşile Tuidose". S-au pierdut în viforniţa care şificliiuia şi albea totul. In minte îmi stăruia vocea aceea cu un timbru aparte, atît de puţin comună, guturală şi plină ca a unui bas. Să se fi arătat ziua bună ?
NUCLEU ŞI PROTOPLASMA
Hitleriştii au proiectat în codrii de lîngă Colibaşi construirea unei imense uzine. Era destinată fabricării avioanelor. Nu le-a mai ajuns timpul să o utilizeze şi să dea drumul pe bandă maşinilor morţii. Aşa se explică aşezarea pidosnicâ, ferită, a uzinei. Amintirea acelor ani te obligă să înconjuri cu rînduri de sîrmă (ghimpată întinderea pe care se înalţă halele mari, pierdute între stejari bătrâni îşi tufărişuri roşcate. Un rînd de sîrmă ghimpată, două... Din loc în loc, mitraliere... mantale cenuşii, cîini buldogi, „verboten"... 0 armată de stăpîni — mantalele cenuşii, — o armată de robi — feţele scofîlcite. Undeva, fumegă crematoriul. Peisajul acestor locuri trebuia să alcătuiască un detaliu inedit la decorul funebru în care se juca tragedia acestei părţi a Europei aflată sub jugul fascist. Piesa n-a fost pusă în scenă şi poate pentru aceasta peisajul a rămas cel veşnic neîntinat: o imensă pantă lină coborînd din crenelurile  Neagoiului,  o pantă   scăldată  în  sfada  apelor,  presărată de
40
pripoare, cu nesfîrşite livezi de pruni peste care este aşezată acum negura iernii, peste care s-a aşternut vălul nopţii.
Peisajul, totodată, este cel nou. Un crâmpei aflat la îndemână ? In băncile şcolii, la seral, sînt muncitorii uzinei „Vasile Tudose". Desigur, imaginea lor este un fapt comun. In toată ţara sînt asemenea şcoli. Am fi putut alege zecile de blocuri muncitoreşti din Ştefăneşti sau largile bulevarde deschise în Piteşti. Ori, mai arhitelctural, ansamblul teatrul de stat — noile blocuri cu locuinţe — casa de cultură. Am ales peisajul moral care cel mai bine arată drumul muncitorilor spre cultura însuşită organizat: şcoala medie. Amurgul, timpuriu, îi surprinde aplecaţi asupra cărţilor şi caietelor. Catalogul se află în mîinile profesoarei, sala de clasă este scăldată în lumină. Lîngă sobă, o tînără cu două cozi groase de culoarea fierturii din frunză de nuc, lăsate peste umăr, priveşte stăruitor spre catedră, spre profesoară.
— Leca  Elena ? — întreabă,  uimită,  profesoara.  Dumneata,  aici ? — Prezent!  şi cibieoteşte.  Fata aceasta exceptează de la nota sobră
de şcoală. A venit la „seral" pentru a se informa. Altfel, urmează canto la Şcoala populară de artă. E cunoscută ca interpretă de muzică populară la brigada artistică a uzinei.
. — Dumneata aici ? — întreabă din nou, uimită, profesoara. Elena Leca părăseşte clasa, ruşinată.
— Vă rog... scuzaţi-mă... am să vin la cursuri... la anu'... Şcoala nu se dezminte. Severă, nu acceptă nici un fel de schimbare
a regulilor.
Pe Ilie Niţu dintr-a X-a, încurcătura Elenei Leca 1-a bucurat. Minutele care s-au scurs cu chestionarea ei le-a folosit explicîndu-i lui Şoi-tariu o regulă a dreptelor. Priveşte o dată şi încă o dată caietul cu probleme de geometrie şi, grăbit, explică în cîteva cuvinte şoptite că oblicele se proiectează într-un anume fel... „o să înveţi asta mai târziu, nene Şoitariule, deocamdată rezolvă aşa problema asta..." Iar Şoitariu, omul cu părul icârunt, singurul dintre elevi care are părul cărunt, îi mulţumeşte.
Se strigă catalogul.
— Sâmbeteanu Vasile.
— Prezent.
El este. Stă în a treia bancă, lîngă fereastră. Dimineaţa lucra la strungul Kirov.
— Spătaru Marin. ...Frezor.
— Voicu Marin. ...Frezor.
— Ivânescu Florea. ...Raboteur.
— Şoitariu.
...Strigat mai Ia urmă, după catalog, pentru că s-a înscris cîteva zile mai tîrziu. El este cel mai în vîrstă dintre elevii de la seral: are 39 de ani şi-i strungar de meserie.
★
Oră de limba română. Teză pentru toată clasa : „Brigada noastră". Linişte. Lumini fluorescente şi multă linişte. Şoitariu aşează slovele una după alta. In clasa a Vl-a elementară, având 39 de ani, ai o slovă grea,
4!1
colţuroasă, mîna poartă condeiul dacă nu anevoie, oricum, nu cu o mare artă caligrafică. Cu timpul, poate... Citim :
„...Brigada, tovarăşe profesor, e un lucim neobişnuit. Brigada e asemănătoare cu celula vie: are nucleu şi protoplasma, da, arată ca o celulă vie, din cele învăţate la ştiinţele naturii. Brigada are valenţele ei — ca în chimie. îşi combină valenţele, — însuşirile oamenilor care o alcătuiesc. Uite, o valenţă pleacă pe o orbită. Nu-i atomul hidrogenului. Ci, să spunem, — ochiul lui priceput se duce să dea ajutor unuia nu chiar aşa de pregătit. Ştiţi 'cine e? Meşterul nostru, tovarăşul Chiru... Da, Alexandru Chiru. Aşa stăm... Şi fiecare dintre noi capătă însuşiri noi. Devenim mai pricepuţi, învăţăm unul de la altul. Că sîntem oameni dintr-un alt aluat. Alcătuim o brigadă !...
Cînd am venit printre ei nu ştiam să descifrez nici cea mai simplă schiţă. Lucram, hai, să vorbim aşa cum stau faptele! — empiric. Da, tovarăşe profesor, empiric. îmi era greu. Tovarăşul Chiru m-a învăţat să lucrez. De, strung aria e o ştiinţă ! Ştiu eu ? Dumneata, tovarăşe profesor, eşti cam tinerel, nu poţi să le ştii pe toate... Ba, sigur că le ştii! — cred eă am greşit mai înainte, eşti profesor şi trebuie să ştii totul! — e o ştiinţă strungăria, cum scriam mai sus. învăţarea ei nu-i uşoară, începe cu degroşări, unghiuri ,şi filetări (— nu pot să le înşir pe toate cîte sînt în meseria asta, nu-i important să le înşirăm, — e lipsă de modestie, aţi crede că am o inteligenţă grozavă —, treaba e, cum se spune, de domeniul şcolii profesionale, iar noi sîntem la seral), — şi se termină cu marile viteze ale aşchierii. Asta-i strungăria. Ştiţi, brigada m-a îndemnat să mă înscriu la seral, să învăţ. Spun drept: Nu mi-a fost la îndemînă în primele zile. Cui îi este bine să-şi strîngă picioarele sub o bancă de şcoală cînd prinde a cărunţi şi-i atît de lung ? Dar brigada m-a învăţat să înţeleg multe, mai cu seamă nevoia de învăţătură. Ilie Niţu, tovarăş© profesor, cel care se afla în clasă cînd a venit tovarăşa profesoară a !, nu ştiţi cum a fost cu Leca Elena ?, toată clasa, cu toţii am rîs! — era aici, lîngă banca mea, da. Ăla din a zecea. M-a ajutat la matematici. Aşa am ajuns într-a şasea. Că aveam doar trei clase „primar©"... Acum lucrez ştiinţific. înţelegeţi ? Un ghivent sau un dinte de roată dinţată, orice reper, orice (subliniez) se taie ştiinţific, înainte vreme, masa gradată pentru trasaj era de neînţeles pentru mine. Şublerul şi raportorul, aveau şi ele taine. Au fost, ou toatele, stăpânele mele. Acum eu le stăpânesc fiind uneltele mele de lucru fără ajutorul cărora n^aş face nimic. Asta-i brigada, tovarăşe profesor! Un nucleu, o celulă vie, e viaţă ! Priveşte clasa : in primele bănci sîntem noi, toţi din brigada lui Chiru. Din cincizeci de muncitori oîţi are brigada —: patruzeci şi şapte sînt la seral. Cei de-aici, din clasă — noi, brigadierii primului schimb —, am făcut vreodată de rîs renumele brigăzii ? Ai văzut în dreptul numelor noastre, acolo în catalog, o notă proastă ? Ei, da nota-i ceva minor, cum bine spune fata noastră Elena Leca, — nota nu-i cel mai de seamă dintre lucruri, am văzut eu oameni cu note proaste dar şi din cei cu note bune. (Ea poate să spună aşa, într-adevăr, la şcoala populară de artă nu te baţi pentru notă ci pentru artă. Da' la noi, la seral e altfel, nota arată cum ştii să înveţi!). Elena Leca, cea care a pufnit în rîs cînd a crezut că-i strigată după un catalog în care nu s-a înscris, o să vadă la anu', ce înseamnă notă bună. (Pe tema seriozităţii am isă stau de vorbă cu ea, fiţi
42
sigur!, ee-i asta, să rîzi în situaţii nepotrivite?) Păcat, a pierdut un an! Dar ea o să feţeieagă — e bine isă urmezi canto —; cimd lucrezi la rabo-teză, dumneavoastră ştiţi, geometria şi algebra sînt de mai mult folos. Brigada, vă asigur tovarăşe profesor, o va ajuta. Brigada are această forţă de convingere. Iată lucrul cel mai însemnat. V-o spune un om care are ceva ani pe umerii lui. Da, brigada se bate cu viaţa, ea nu-i cerşeşte. Aista-i puterea brigăzii şi-mi pare rău că Gorki, — ştiţi, eu îl citesc adesea — da, îmi pare nespus de rău, nu poate vedea cum ducem această luptă..."
Luminiscenţa egală a neonului, liniştea din clasă aflată în orele de teză... Clipele se scurg una ciîte una. Ce alte gânduri s© aştern pe hârtie? Feţele acestor oameni, felurit cioplite, chipurile lor aplecate peste cărţi şi caete în virtutea unor prefaceri uriaşe, ce anume au întipărite?
0 voce cunoscută, „lucrată", modulată pe o anume frecvenţă anunţă că şi-a încheiat lucrarea scrisă la limba romînă. In glas are o nuanţă de triumf şcolăresc. Şoitariu — omul din tren ? Glasul lui gutural şi totuşi plin, ca al unui bas!
★
CuMOislcînd eriîmpeie din marele peisaj, fără vrere, înconjuri cu mintea întinderea pe care se înalţă uzina metalurgică din Colibaşi. 0 dată, de două ori...  Descoperi acolo dimensiunile morale ale muncitorului.
SE ÎNVÎRTE 0 ROATĂ
Ameţitor, nemaipomenit de iute. In aşa fel încît nu vezi decît o circumferinţă de aer, — da, de aer, — şi un diametru de lumină. Bănui, ca la elicea avionului, materia. Se învîrte o roată atît de iute, atît de neobişnuit, încît simţurile îţi cer, te obligă să pipăi dimensiunile reale ale oţelului acela strălucitor, albăstrit de marea temperatură a aşohierii la strungul lui Ghiru, semănând cu un cristal şlefuit de carbură de siliciu.
Roata se învîrte necontenit, — maşina nu pregetă ! — şi prin meta< morfoza muzicii iată-o aleargă, zboară pe şoselele asfaltate sau pe drumurile de ţară. E adunată aici, în această roată, strădania a mii şi mii de muncitori — constructori de autocamioane, autobuze, furgonete şi basculante. Aleargă, aleargă roata, într-una. Sînt roţile a sute de camioane „Steagul Roşu", a mii. Aleargă de la un cap al altul al ţării. Gonesc,; noaptea, ziua. Roţile fac priză cu asfaltul, înghit kilometri într-un necontenit dute-vino. E freamătul ţării, al construcţiei, al tăriei ei. Ecvestra armată, nervoasă, — hergheliile de cai ale Romîniei antebelice, ale ţării cu drumuri pastorale, cu rusticul ce-o situa înapoia civilizaţiilor moderne cu zeci de ani — nu-şi mai clănţăne copitele, nu mai are loc pe şoselele socialismului!
Se învîrte roata, goneşte mereu înainte. Ară, seamănă, seceră, treieră, — roţile tractorului UTOS. Universala roată, eterna roată, bătrînă de mii şi mii de ani, a întinerit... Volantul tractorului se învîrte mînat de caii-putere şi la rîndu-i mînă pompele ce aspiră milioane de metri cubi de apă. Cuplat la pompele „Dunărea 750" sau „Şiret 900", la seria de pompe pentru irigaţie „Lotru-Mureş-Criş", volantul transportă apa pe un milion de hectare de pe întinsul Bărăganului. Sau, iată-o, roata is© îneacă
43
în argila lipicioasă, rea, pe cîmpul dintre Mălina şi Cătuşa, la Galaţi, acolo unde se înalţă combinatul celor patru milioane de tone de oţel. ZJ de zi basculantele mută dealurile, fac loc zidăriilor, alungă pustiul. Dispare Balta Albă, cartier al mizeriei şi promiscuităţii bucureştene de odinioară, se înalţă Griviţa Roşie, Giuleştii, magistralele Capitalei. Se construieşte zi şi noapte iar basculantele sînt peste tot, — prezenţă caracteristică timpului —; de pe roţile lor se împrăştie în patru vînturi pulberea şobolănăriilor demolate, se transportă mortarul noilor blocuri, varul sau zugrăveala în care vor fi scăldate edificiile industriale. Roata le poartă pe toate, înoitor, efervescent, într-o necontenită goană.
...Se învîrte o roată la strungul automat al lui Chiru şi-n goana ei ameţitoare stivuieşte, una lîngă alta, strălucitoare, piesa cheie a tuturor mecanismelor auto-purtate: trenul fix al cutiei de viteze pentru camioane şi tractoare, pentru furgonete şi autobuze. De aici, de la aceste strunguri dispuse potrivit procesului de fabricaţie, de la aceste roţi ce se învîrtesc ameţitor, nemaipomenit de iute, au ţîşnit odată cu sutele şi miile de mecanisme ale camioanelor şi marile viteze ale noului.
...Se învolbură roţile la strungul lui Chiru. Se răsucesc manivele, se îneacă într-un fum albastru, transparent — uleiul ars la aşchiere — trenul fix al cutiei de viteze. Firul de relon al strungului folosit la alimentarea automată cu ulei vibrează ca o coardă de contrabas, înmărmurind o clipă, vibrînd din nou, făcînd o boltă a vibraţiilor. Omul de la maşină are faţa colţuroasă, negricioasa şi o căutătură limpede. Sprîncenele îi sînt adunate îngîndurat şi, înalt, foarte înalt, cum e, vibrează odată cu maşina ; sîngele în vine îi circulă aşa cum motorul trifazic este mânat de mişcarea miraculoasă a miriade de electroni, iar inima îi bate odată cu vitezele de aşchiere. Se contopeşte cu strungul aşa cum se încleştează două roţi dinţate. Unul de la altul vor să-şi smulgă puterea, trăinicia, victoria. Reuşeşte omul, — stăpînul maşinii, al roţilor, stăpînul timpului.
...Se învîrte roata la strungul lui Chiru, se învolbură gîndurile, se aşează unele lîngă altele, se îngrămădesc Sn minte. Gîndurile pot cel mai bine să zugrăvească un om. Se întreabă Chiru : Ce-i trebuie omului să fie fericit ? Răsuceşte maneta de viteze, reglează avansul, măreşte turaţia şi-şi răspunde : Multe. Ţîşneşte un alt gînd : Unde sfîrşeşte reala lui nevoie, de unde începe prisosul ? Se gîndeşte la oameni Chiru şi se adună alte gînduri, tot altele, eliemate între ele. Există o goană a gîndurilor şi doar gîndind ajungi la oameni. Ce-i elementar pentru om în afara hranei, în ce măsură se bucură de atîtea minunăţii făurite de mintea lui ? Chiru nu are timp să privească la oameni, dar în minte, fugar, doi din mulţii lui cunoscuţi îşi suprapun chipurile : Căpreci — cu statura lui deşirată, — a fost la dînsul, în brigadă •—, şi nea Mitică Dulgheru. Oare Mitică, beţivul cunoscut în tot Piteştiul, într-adevăr se mulţumeşte ca cineva să-i plătească o ţuică — veşnica sută de grame de ţuică de un leu şi şaptezeci şi cinci ! — el nu mai are nimic omenesc, nimic din ceea ce cutremură oamenii, nu-1 mai face să tresară ? Ochii lui, roşii ca ochii de lin, lăcrimaţi, faţa lui suptă, arată cu adevărat decăderea, pentru el — doară e om! — nu se mai poate face nimic din ce este omenesc să se facă ? Erau să-1 piardă pe băiatul ăsta, pe Căpreci... Cu un simţământ de grijă apasă Chiru maneta avansului. Prea vie îi este în minte suferinţa lui Căpreci. De ce nu şi-a găsit Mitică Dulgheru un loc printre noi, în viaţa noastră ? Doar omul nu poate, nu trebuie să fie atît de slab !
44
Nimic nu se poate citi în ochii lăcrimaţi ai lui Mitică, nici un licăr? „Bătrînul şi marea" al lui Hemingway are, desigur, universalitate prin simbolurile sale... Şi cît de frumos poate fi omul! Cu ce începe demnitatea omenească ? De ce sînt unii oameni trişti ? Fericirea este cuprinsă între ce? Coordonatele sînt — desigur, — unice, ale socialismului...
Mandrina capătă o viteză uluitoare. Chiru îşi întrerupe o1 clipă gîndurile, — o clipă de totală concentrare şi dăruire —, da, iată, se aud în sfîrşit fâlfâirile mandrinei încleştată pe -trupul piesei, dealtfel se şi vede, semn că şi-a micşorat viteza, şi-şi reia şirul gândurilor... Crugul stelelor — spre care şina întins omul aripile i-a spus îndeajuns omenirii : eşti puternică, omenire, stăpână a vieţii, a naturii! Acesta-i triumful inteligenţei, aeeasta-i plenitudinea ! Chiru apasă încă o dată maneta schimbătorului de viteză, măreşte turaţia — maşina nu răspunde comenzii de astădată. A scăzut tensiunea din reţea ! Se inifurie Chiru. Aluniţa ce-i împodobeşte obrazul se înverzeşte, cuprinsă de valul de sînge ce-i arde, ca o pălălaie, obrajii. Nu, 'hotărât, nu are voie să se înfurie! Stă şi se gîndeşte la ceva frumos, minunat, — între timp tensiunea o să-şi revină la normal. Se gîndeşte la... In minte se înfiripă o formulă pe care a memorat-o pentru marea ei frumuseţe: energia, egală cu masa înmulţită cu pătratul luminii în... vid? — da, numai în vid, după Einstein, — creează — într-adevăr ? — materia. Materia direct în energie ? Ce va fi atunci? ...Strungul răspunde în sfârşit comenzilor, solicitărilor. Şi Chiru, îu zumzetul strungului se gîndeşte acum la altceva : „întreaga-mi tinereţe înfloreşte astăzi ! — frumos spun poeţii, nu? Plină eşti tu, viaţă, frumoasă eşti !" Bine, astea sînt frumoase şi măgulitoare, dar viaţa e altceva, e mult mai mult, e deasupra cuvintelor frumoase, niciodată atît de mult şi de bine aşezate unele lîngă altele încît să cuprindă toate frumuseţea şi patosul ei. Nici Ghiru n-a fost întotdeauna în pas cu vremea şi nici n-a mers înaintea ei. Azi lucrurile sînt limpezi. Află oricine citind panoul de colo, de la intrare : Brigada „11 iunie" condusă de Alexandru Chiru — cea mai bună din întreaga uzină.
..Au fost zile cînd, asemeni altora, spunea şi Chiru : două zile mă lasă nepăsător, cea care a trecut şi cea care va sosi mîine. încolo... — omul cel mai liniştit! Pe vremea aceea Chiru era un dosar în evidenţa personalului uzinei, asemeni altora, şi numai atît. Trebuia să rămînă Chiru un dosar de cadre şi numai atît? în care să se scrie: „devotat, 'conştiincios, bine pregătit profesional"? De anul 1955 este legată zbaterea lui Chiru în a pune, după propria-i expresie... „pămînt şi ape între omul care am fost atunci şi cel ce m-am străduit să fiu cu timpul..."
Dar cu ce a început Chiru ? Poate din această cauză i-a fost greu. N-a ştiut cu ce să înceapă. Lucra, pe vremea aceea, la un strung de fabricaţie germana, un „Nylles" greoi, dar rezistent. „Să micşorăm timpul de aşchiere a metalelor" — se spunea în adunările de secţie unde se dezbăteau sarcinile producţiei. întrecerea pentru obţinerea titlului de fruntaş în producţie îl lăsa nepăsător. Ce, îşi spunea Chiru, — „a adus naşterea mea un cît de mic cîştig universului ? Moartea mea îi va micşora imensitatea sau splendoarea ? Nu ! Atunci, de ce să nu mă zbat ?^. Ge-i pentru mine timpul? Să micşorăm timpul de aşchiere a metalelor? Foarte bine... îmi fac meseria !"
Pentru Ghiru care în acea vreme descoperise la biblioteca uzinei o întreagă galerie de poeţi persani şi pe care, — anacronică şi în contra-
45
timp desfătare!, — îi cita în multe prilejuri dar mai cu seamă în adunările unde se dezbăteau problemele producţiei, timpul începuse să aibă valoarea lui... intrinsecă şi nebănuită încă din vremea vechilor poeţi persani în poeme. Astfel Tudoracihe săltase de la media salariului cu mai mult de şase sute cincizeci de lei, folosind bine timpul de lucru. Sibireanu cu vreo patru sute de lei şi mulţi alţii. El, Chiru, îşi menţinea un câştig constant... Să micşorăm timpul de aşchiere a metalelor? Cum? Aşa se putea câştiga mai bine ?
Uzina are zilele şi nopţile ei... Ziua e doar în aparenţă Ia fel cu toate zilele, iar nopţile, în orele de miez, cînd pleoapele dau să se lipească unele de altele, nu sînt nici ele la fel. Fiecare uzină are zilele şi nopţile ei, fiecare zi şi fiecare noapte arată mereu altfel, totdeauna altfel. Cu atît mai deosebite sînt cînd cercetezi şi descoperi. Ghiru şi-a descoperit, mai înainte de ori ce, maşina. A cercetat strungul cu atenţie. L-a supus unor examene de forţă, de viteză. Au trecut săptămâni şi luni în care Chiru se certa cu strungul lui, îl mîngîia, âl obliga, aşa cum fac jockeii cu cei mai buni cai ce-i poartă la potou, să dea tot ce poate. Pînă într^o zi când „,Nylles"-ul nu l-a mai putut purta pe Ghiru. Nu, Chiru n-a aruncat maşina. N-a cerut un alt strung, mai perfecţionat. Nici un jockeu nu dă cu piciorul calului ce l-a dus la victorie. De ce ar face-o Chiru, dacă in ultima vreme a săltat printre strungarii cei buni din secţie, iar peste media salariului a săltat cît Tudorache? Avea însă alte planuri. Voia să străbată distanţa mare, cum n-a mai străbătut nimeni pînă la el în cadrul secţiei şi nici unul din ceilalţi membri ai brigăzii de producţie în care intrase doar pentru că aşa cereau regulile uzinei. A mai dat cîţiva „pinteni" strungului, l-a întărit pe ici pe colo. Cu toate acestea încă nu era ceea ce îi trebuia. S-a hotărît atunci să modifice totul. A calculat o nouă cutie de viteză pentru strungul la care lucra, — îl făcuse, aşa dar, mai sprinţar, — a schimbat sistemul de comandă, şi iată-1 în marea cursă. Muncea bine, Chim. Dar, ori de cîte ori discuţi astăzi cu acest minunat om despre „galopul" lui de atunci, te trezeşti într-o situaţie nu prea plăcută. Omul acesta înalt, brunet, cu faţa colţuroasă, cu ochii limpezi, uneori duri alteori cu o rară duioşie în irişii lor, da, omul acesta roşeşte. Toată faţa i se aprinde şi pălălaia aducerii aminte îl face să se ruşineze şi atunci între tine şi dînsul se aşează stinghereala.
Scormonea Ghiru, căuta, cu adevărat soluţii noi. Au început să crească stivele de piese la locul lui de muncă. Pană Tudor urca graficul de producţie la 110 ? Chiru îl înălţa mai sus, la 125. Maraşcu âl depăşea, aşezîndu-se triumf ător, pentru cîteva ceasuri doar, la 154 la sută ? Chiru, printr-o zbatere unică, studiindu-şi mişcările, calculîndu-le, repetându-şi ântr-una care este drumul cel mai scurt, mişcarea cea mai economică, sălta graficul la 3701 la sută.
Se ştie: obţinerea unor ânalţi indici ân producţie presupune, în economia noastră socialistă, existenţa unei înalte conştiinţe muncitoreşti. Fără îndoială, Alexandru Chiru avea o conştiinţă muncitorească. Se afla în întrecere, dar în focul acestei lupte, în marea încordare, în concentrarea aceasta fără seamăn unde Ghiru a fost întotdeauna un învingător, în cele din urmă a fost un învins. Ghiru ştia şi păstra tot ceea ce ştia numai pentru el. Mintea lui dibuise pe undeva puterea maşinii, sufletul ei, felul cum trebuie să-i dai viaţă, să-i smulgi performanţe. Chiru ştia cîte ceva din toate acestea. Dar nu spunea nimănui o vorbuliţă, nici măcar
46
o dată doar: uite-aşa, fraţilor!'Ducea banii acasă, grămadă. Stive. Ca şi piesele lucitoare lăsate acolo, lîngă strung, uzinei. Se uitau tovarăşii de muncă ai lui Chiru la el şi nu-1 pricepeau. Iar Chiru era mulţumit. Trupul Iui mare acoperea strungul de văzul tuturor, iar stivele de piese, rezultat al productivităţii înalte a muncii lui, opreau trecerea oricui spre strungul la care lucra. Chiru muncea fără frînă, pătimaş, ca un însetat. Experimenta necontenit, lucra de unul singur, — numai el avea dreptul să cunoască, să ştie! — numai lui i se cuveneau laudele, strtagerile.de mîini. Conducerea uzinei îl felicita neîntrerupt (cine nu s-ar fi mândrit cu un astfel de muncitor?) iar Ghiru, ziua, noaptea, frenetic, storcea maşinei alte şi alte performanţe. ,
Roata, acum şi atunci, se învîrte la strungul Iui Chiru. Graficul, atunci şi acum, lună după lună saltă neîntrerupt: treisuteşapţezeci şi opt la sută, trei sute nouăzeci şi şase la sută, patru sute! Performanţă de-a-dreptul neobişnuită în comparaţie cu aceleaşi realizări din uzină, rămase la una sută optsprezece la sută, în medie, cu tendinţă de creştere şi, în sfîrşit, stabilitate — la una sută cincizeci şi trei la sută... Dar Chiru — patru sute la sută ! Lucra de unul singur, într-o tăcere şi o mohorală contrară firii lui vesele. Dimineaţa, urca treptele uzinei tot de unul singur, deşi în jurul lui erau sute şi sute de muncitori. N-avea prieteni. Nu mai avea prieteni. Avea virtuozitate, ştia cum nimeni altul ceea ce se numeşte regimul de viteză pentru aşchierea metalelor, avea bani, foarte mulţi bani, dar Chiru nu avea prieteni, era singur, tăcut, urca singur treptele uzinei, era doar el, fără nimeni altcineva, voia... „să cucerească măreaţa singurătate a stelelor... călătorind de unul singur, fără să se aplece peste nici o durere, fără să ia parte la vreo sărbătoare". Era al lui, numai al lui. Oamenii au ştiut: „nu poţi să dai foc unui lac întins!"...
Cum s-a făcut că a deschis Chiru ochii mari şi a privit în jurul lui?
Minerii au obiceiul de a izbi cu piconul în pereţii boltiţi, stîncoşi, din tuf vulcanic, pentru a evita desprinderea în iplăci întinse... Comuniştii din cadrul halei de strunguri au folosit obiceiul acesta mineresc. Au luat cuvântul cei mai în vîrstă. Au ciocănit aici, au ciocănit dincolo. Conştiinţa lui Ghiru tresărea de fiecare dată, auzind cri ti cile aduse. Se spărgeau criticile în conştiinţa lui Chiru, izbeau puternic, fără cruţare. Cînd se sapă un tunel din două părţi şi rămâne, în cele din urmă, un perete de spart pentru ca oamenii să-şi strîngă mîinile, zgomotele şi loviturile de ciocan sânt mult amplificate, hăulesc şi izbesc pereţii tunelului, şi iarăşi şi iarăşi se întorc de unde au plecat, pînă se sting. Nu se sting cu adevărat, decît atunci cînd peretele a fost bucătăţit şi transportat pe vagoneţi departe, în afara tunelului. Atunci se sting.
L-au ajutat pe rînd. Cu răbdare. înconjurînd cu pricepere minerească „plăcile întinse" din conştiinţa lui Chiru, ciocănind ici, colo. Au luat bătrânii cuvîntul la început. Au încheiat şirul criticilor cei tineri, mai  focoşi, , mai neiertători.
Chiru a deschis larg ochii şi a privit în jurul lui.
Puţină vreme după această furtunoasă şedinţă Chiru T-a cunoscut pe maestrul tăierilor rapide, pe sovieticul Seminschi. Chiru a privit îndelung în timp ce Seminschi demonstra înaltele lui însuşiri de strungar în faţa tuturor muncitorilor uzinei. Experienţa, îndrăzneala strungarilor sovietici l-a surprins, iar dibăcia lui Seminschi l-a copleşit. Aşa dar, nu este singurul... Toată strădanial lui e un mijloc şi nu un scop ?, Strungul...
47
strungul... O, cîtă amărăciune! Seminschi n-avea ce să ascundă. Ce ştia dînsul era pentru toţi oamenii, pentru toţi muncitorii, pentru toţi, trebuia să ifie de folos tuturor. Dacă el, Chiru, ar fi arătat jumătate din cîte descoperise în arta aşchierii metalelor, pînă la această dată, uzina ar fi fost fruntaşă pe ramură!... Dar n-a făcut-o ! Chiru, în ziua demonstraţiei, a ţinut cu orice preţ să arate ce ştie. Graficul productivităţii la maşina lui înregistra cifre nemaipomenite : patru sute şase zeci la sută, patru sute....
A ridicat privirile de pe strungul la care lucra. Ochii îi erau plini de uimire. Pentru prima oară a văzut oameni în jurul lui. Şi oamenii aceştia îl priveau cu admiraţie, cu dragoste, — era al lor Chiru, ei îi puteau ierta totul, chiar şi egoismul lui, pentru că era al lor. Totuşi Chim a fost acela care a strigat: „nu cer nimănui să-mi surîdă !" Da, Chiru a fost...
De la 605 minute — timp de lucru pentru o piesă, Ghiru a ajuns la 101 minute ! Această bătălie, această- supremă încordare pentru a smulge secunde preţioase presupunea un studiu sistematic, desăvârşit al condiţiilor de lucru şi al posibilităţilor maşinii Ghiru a făcut acest studiu iar Semin'sehi dovada virtuozităţii lui. Chiru nu ştie sigur dacă această demonstraţie a fost închinată eticii muncitoreşti sau măiestriei. Oricum, de atunci el nu le mai desparte.
In vremea aceea strungul lui Chiru era situat în dreapta halei. Anunţul: „Nu întrerupeţi lucrul", era agăţat între linia frezelor, nu ca acum, lîngă borwerkere, iar Buduruş se afla la maşina de colo, tot în dreapta halei, dar mult mai la faţă. Şuieratul neîntrerupt, zumzetul de-acum al maşinilor stăruia şi atunci, ca şi mirosul de ulei ars la temperatura aşohierilor, deşi utilajul este în întregime nou iar strungul „Nylles" cu care Chiru a obţinut primele lui performanţe nu se mai află în hala de strunguri, ci pe undeva, la întreţinere. Buduruş, primul care a fost de acord să facă parte din brigada „întunecatului" Alexandru Chiru era tînăr de tot atunci, poate chiar adolescent, aşa cum îl arată fotografia tipărită în ziar. Ochii de copil curios, larg deschişi, în această fotografie din 1955, urmărind din faţă mişcările lui Buduruş, sînt ai lui Căpreci, ai ucenicului Căpreci. Buduruş avea nouăsprezece ani pe-atunci, şi, la această vîrstă, învăţa pe alţii. Altă fotografie din timpul acela îl arăta înconjurat de elevii şcolii profesionale. Buduruş îşi aminteşte şi ce au discutat cu prilejul fotografierii.
— L-am întrebat ceva în legătură cu tăierea conică, pentru că şi eu eram tare tînăr, pe-atunci. Ne-a explicat în amănunţime. Atunci, mi se pare, „nea Chiru" a apăsat uşor cu degetul pătat cu ulei peste nasul oîrn, de copil încă al lui Căpreci. Amprenta „s-a prins" pe nasul lui iar fotograful a... imortalizat-o.
..S-a frământat îndelung Chiru. Atunci, în zilele cînd au alcătuit brigada, a strigat Ghiru inimei sale: „netrebnică e inima care nu ştie să iubească, care nu poate să se îmbete de iubirea de oameni!"
De atunci Chiru n-a mai urcat singur treptele uzinei.
Le-a urcat, la început, cu doi tineri, apoi cu cinci, cu zece...
La tribuna celui de al treilea Congres al Partidului, unde strungarul Alexandru Chiru a fost delegat al Organizaţiei regionale de partid Piteşti, a fost însoţit de gîndurile a 31 de muncitorii, membri ai brigăzii lui. Iată ee a spus delegaţilor de la Congres:
48
„Acum cîteva zile, brigada de producţie din care fac parte a împlinit 5 ani de la înfiinţare. De la 4 muncitori strungari cîţi erau în 1955, astăzi brigada cuprinde 31 de muncitori strungari, frezori şi rectificatori, transiformîndu-se din brigadă simplă în brigadă complexă, organizată pe linie de fabricaţie cu flux tehnologic direct. Fiind conducător al acestei brigăzi, am primit sarcina să raportez Congresului că începînd din această lună lucrăm în contul anului 1970..."
Brigada lui Chiru numără astăzi 50 de oameni. Întreaga brigadă lucrează în contul unui an mai aproape de cel de al optulea deceniu al secolului nostru decît de al şaselea, în care trăim. Deputatul în Marea Adunare Naţională, comunistul Alexandru Chiru, muncitorul Alexandru Chiru, nu uită niciodată cuvintele lui Seminschi cu care a închegat, de altfel, o mare şi adîncă prietenie:
— Strungarul învaţă şi merge mai departe numai dacă învaţă pe alţii. învăţîndu-i pe tineri te obligi să descoperi mereu alte şi alte posibilităţi maşinei pe care o stăpîneşti. Aşa ajungem noi la uriaşele viteze de aşchiere...
Credincios acestui sfat prietenesc, Chiru învaţă neîntrerupt zeci şi zeci de tineri. Iată-l, la strung îl are ucenic acum pe Constantinescu. Nu-1 slăbeşte o clipă... Se apleacă împreună asupra maşinii, îi arată vestita metodă a răzuirii pinioanelor cutiei de viteze. îl lasă să lucreze singur, deşi îi conduce cu atenţie aceşti primi paşi. Şi, poate, gîndeşte la ceva frumos, îndepărtat, la ziua cînd se va obţine materia direct din energie. Acum apasă maneta de viteze, tot mai mult, şi mai mult. Mandrina — roata imensă — se învîrte uluitor. Acum o lasă să fîlfîie — sînt prea vii aducerile aminte —, asta înseamnă că are o viteză mică. Din nou apasă maneta, Constantinescu-ucenicul e roşu la faţă de fericire, viteza creşte din nou. Se învîrte roata, repede, tot mai repede, ameţitor, nemaipomenit de iute. E ritmul înflăcărării, al virtuţiilor, al triumfului. lata : se vede doar o circumferinţă de aer, — da, de aer, — şi un diametru de lumină.
Bănui, ca la elicea avionului, materia : Graficul arată patrusute nouăzeci la sută !...
CU DALTA TIMPULUI
Pentru cei ce primesc sărutul nu al azurului ci al timpului — al unui an îndepărtat aflat mult înaintea prezentului, anul în care se va afla Alexandru Chiru cu planul său de producţie peste un oarecare timp, — ei bine, pentru toţi aceştia nu se fac teste psihofiziologice. Ei nu trec prin faţa unor plăci turnante cu indicatoare în care să le fie măsurate agerimea, puterea de stăpînire şi atîtea alte însuşiri omeneşti. Pentru toţi acei care nu cunosc calendarele prezentului şi trăiesc cu munca lor în viitorul îndepărtat, nu se fac teste, deşi ar trebui să se întocmească, pentru ca semenii de acum şi de mîine ai acestor virtuoşi să ştie că timpurile de acum, prezentul acesta, a crescut oameni excepţionali.
Lui Alexandru Ghiru nu i s-au făcut teste cu toate că mişcările lui din timpul lucrului ar trebui filmate cu încetinitorul. Pelicula să descompună fiecare gest şi, dacă poate pătrunde în adîncul minţii acestui om excepţional, să desfacă îri părţi mici, mici de tot procesul de gîndire
__________®
4 — Viata ramînească nr. 30 49
fulgerător, admirabil transpus în execuţii de mare fineţe, ale neîntrecutului strungar.
0, şi dacă se va pregăti testul pe care îl discutăm, să-1 scutească pe Chiru de proba cea mai grea. Aceasta pentru că Ghiru a dat cele mai grele probe în practica lui de fiecare zi în faţa strungului. Viaţa lui Chiru răspunde chemărilor colectivului. Felul în care răspunde1 Chiru la această comandă se fixează în conştiinţa a 50 de muncitori oîţi sînt în brigadă. Geea ce pune în mişcare această conştiinţă [colectivă este energia unanimă a brigăzii şi faptul că toţi stâpînesc arta aşcliierii metalelor la viteze mari. Apoi munca creatoare, schimbul de păreri, popularizarea experienţei înaintate, a inovaţiilor, însuşirea imediată a ceea ce este nou întregesc tabloul acestui colectiv de muncă socialistă. Munca fiecăruia este săpată în timp. Timpul se măsoară cu secunde în forigada lui Chiru dar şi cu zeci de ani. Smulgând la felurite operaţii secunde preţioase a ajuns brigada lui Chiru atît de departe, mult înaintea anului în care trăieşte... Timpul a adus lui Ghiru şi întregii brigăzi puterea şi prestigiul de astăzi. Smulgînd secunde, ore, săptămâni şi ani s-a săpat în conştiinţa tuturor muncitorilor ideia fundamentală : zborul lor este fără limită.
Este de neconceput munca lui Chiru fără cea a brigăzii după cum oricine cunoaşte brigada, nu-i poate aprecia munca decît sudată de cea a lui Ghiru. Brigada îl ajută pe Chiru să transmită celor 50 de oameni tot ceea ce descoperă. Noul este însuşit de 50 de oameni. Dintr-odată muncesc laolaltă cincizeci de strungari de talia lui Ghiru. Iată secretul! 0 asemenea colaborare se traduce în timp, în depăşirile planului de producţie măsurat cu ani. Brigada îl învaţă pe Chiru să nu rămînă pe loc, să cerceteze, să descopere noi şi noi rezerve. Iată ce spune Ghiru:
— Evidenţa operativă pe om şi maşină descoperă imediat unde trebuie să dăm ajutorul, care dintre noi este înainte şi cum să-i creăm şi mai bune condiţii de muncă... Inovaţiile propuse de membrii brigăzii şi aplicate au adus întreprinderii economii în valoare de sute de mii de lei. Economiile sînt rodul unei tradiţii a brigăzii noastre: fiecare om trebuie să facă anual o inovaţie...
In  brigada   lui   Chiru,   timpul  este  consemnat   într-uni  jurnal, — „memoria" scrisă a brigăzii, a zilelor, a timpului ei. E, într-un fel, acel... „pereni rei de memoria"...
Întrecere. Fluxul tehnologic este rectiliniu: ajunge la piesa finită pornind de Ia operaţia simplă la cea complexă. Schimbul doi al brigăzii preia maşinile din mers. Sînt clipele cînd brigada se află toată, laolaltă. Maşinile şi locul de muncă sînt predate într-o ordine şi o curăţenie perfectă. Sculele şi dispozitivele de verificare sînt rânduite în dulapuri. Piesele ajunse în stadiul final se evacuează pe transportoare. Fiecare face o ultimă toaletă maşinii. E timpul cînd Alexandru Ghiru priveşte de-a-lungui halei.
— Tovarăşe Nicu, — se adresează Chiru şefului de sector — n-ai vrea să aşezăm panoul cu reguli de protecţia muncii în cealaltă parte a halei? E mai accesibil aicolo... Ce ziici ?
Ghiru cercetează amănunţit hala zugrăvită într-o culoare odihnitoare. Şi iar spune:
— Pe stîlpii de mijloc au îngrămădit prea multe panouri, tovarăşe Nilcu. Mai puţine îşi mai... imobilAzatoar© ar fi mai bine. Ge zici ?
50
Chiru priveşte acum la fiecare dintre tovarăşii lui de muncă. Toţi au salopete curate. Fermoarele de la buzunare sînt închise, părul bine prins sub basc. Poate fi mulţumit. Mai cu seamă salopetele au o croială frumoasă, tinerească, sînt mai comode. Vechile halate de lucru, sinilii, aveau ceva mohorât, erau prea largi, şi totdeauna atît de unse!
— De două ori pe săptămînă ar trebui spălate geamurile, tovarăşe-Nicu, ce zici ?
Nicu nu-i de acord cu schimbarea panoului, nu-i de părere că sînt prea multe panouri pe mijlocul halei, dar e de acord să fie spălate ferestrele de două ori pe săptămînă.
...în mâinile schimbului nou venit, una cîte una, maşinile îşi intensifică ritmul de lucru. Toate se adună într-un cor mut, cu amplitudini închise în palatinul halei de lucru. Chiru predă şi el maşina şi se apropie de strungul automat al lui Tudose.
Mîinile lui Tudose au degete prelungi, cu falange puternice pe care stau încolăcite venele. Sânt mîini frumoase, de pianist, foarte expresive în timpul lucrului sau când, liniştite, se aşează pe manetele strungului. Alături, ajutîndu-1, dându-i piesele pentru inchis în colţii mandrinei, — Buduraş. în jur, brigadierii primului schimb asistă la demonstraţia de tăiere rapidă. Tudose şi Buduruş se vor întrece Ia aceeaşi maşină. Se vor obţine noi performanţe? Va fi spartă limita „imposibilului"? Există cu adevărat o limită a vitezei de aşchiere?
...Aceeaşi roată se învârte. Cu o iuţeală ameţitoare. Mişcările lui Tudose parcurg distanţe foarte scurte. Sînt economicoase, chiar zgîrcite şi poate pentru aceasta atît de precise. Piesa, în sfârşit, se aşează pe stativ, în văzul tuturor. Cronometrorii anunţă timpul — dezvăluind marea productivitate a muncii lui Tudose. Examenul calitativ se face Ia urmă, acum se urmăreşte doar scurtarea timpului de lucru.
Acum, în locul Iui Tudose, la maşină, se află Buduruş. Ochii lui Chiru urmăresc, de astădată, mîinile lui Buduruş. Sînt altele? Cum se mişcau, neândemînatic şi inutil acum cîţiva ani, la primele lecţii ale tăierii rapide! Acum ritmul de lucru, acceleraţia, este declanşată de apăsarea mâinilor lui. Au o vigoare deosebită, deşi mâinile sînt mici, nervoase. Vigoarea lor se transmite maşinii. Ea răspunde într-un anume fel comenzilor, potrivit temperamentului acestui totdeauna zîmbitor Buduruş.
Cînd s-a maturizat Buduruş ? Ce se descifrează în efortul lor, al lui Tudose şi al lui Buduruş ? Nu-s acolo anii lui de frăinîntări, căutările tinereţii lui, îndrăzneala şi visurile lui, pasiunea, marea pasiune pentru nou ? Unde va ajunge acceleraţia nebună imprimată de Buduruş ? în drumul lui, în zbaterile lui, el, Chiru, n-a avut un Tudose care să stea lîngă maşină şi să-1 ajute în timp ce lucra. Asta-i substanţa acestei întreceri, noutatea ei, conştiinţa ei. Ochii lui Ghiru sînt larg deschişi, lacomi să cuprindă în adâncul lor lumina acestei întreceri.
Strungul s-a oprit.
Cronometrorii comunică timpul realizat. Buduruş a obţinut cel mai bun timp. Brigada aplaudă pe cel mai bun.
— Hai, meştere Chiru, ne intrecem? se adresează Buduruş vestitului strungar.
— Păi, ce zici ? Să ne ântrecem. Da' uite cum: la strunjirea conică îti convine ?
— Da.
51
încă o dată creşte acceleraţia strungului, încă o dată se răsucesc manivelele, strălucesc fîşii de oţel, sar bucăţi fierbinţi de şpan, şi două piese îşi etalează  strălucirea ca două bijuterii identice, precise.
Se discută aprig.
— Buduruş ! treizeci şi şase de secunde...
— Meşterul Chiru, treizeci şi nouă de secunde...
Aplauze. A cîştigat cel mai bun. A cîştigat Buduruş. Foarte bine! înseamnă că meşterul şi-a învăţat bine ortacii. Profesorul atunci e foarte bun cînd elevii ajung să-1 întreacă... Poate pentru aceasta angajamentul luat în  faţa  Congresului partidului  stăruie în mintea  fiecăruia:
„Pentru îndeplinirea şi depăşirea cu succes a sarcinilor ce decurg din documentele celui de al III-lea Congres al P.M.R. ne propunem să ridicăm la un nivel mai înalt organizarea întrecerii socialiste în brigada noastră, în aşa fel ca fiecare membru al brigăzii să fie un exemplu atît în producţie cît şi în viaţa socială, să-şi ridice pregătirea profesională... în 1963 ne angajăm să trecem la autodeservirea maşinilor prin efectuarea reparaţiilor accidentale fără a recurge la ajutorul mecanicilor de reparaţii..."
Cînd te întreci Ia tăierea rapidă a metalelor izbuteşte cel ce se înalţă mai sus decît este înălţimea obişnuită. Pe scurt: cel mai bun!
...Ochii lui Buduruş sa încrucişează cu cei ai meşterului Ghiru. Recunoştinţă ? Nu.  0 imensă preţuire omenească. Atît.
Capete de arc. Victoria Iui Buduruş în întrecerea cu Tudoise nu înge-nunche pe cel din urmă, nu-1 aşează în coadă, nu ştirbeşte prestigiul excelentului strungar mai cu seamă că Tudose alcătuieşte într-un fel şi istoria brigăzii şi creaţia ei. Se află în brigadă din timpul uceniciei şi are astăzi, mai cu .seamă astăzi, temeinice, adinei răfuieli cu inerţia. Tudose este un păstrător al tradiţiilor brigăzii, a celor mai bune tradiţii ale ei, — valorificînd necontenit vasta ei experienţă. Promotorii celor mai bune metode de muncă, a revizuirii normelor pe măsura creşterii capacităţii de lucru a celor din brigadă, acuzatorii vechiului — rămîn ei -— întreaga brigadă a lui Ghiru.
într-un colectiv de cincizeci de oameni se va găsi totdeauna unul care să apere mai aprig tradiţiile brigăzii. Să împrospătezi necontenit brigada cu oameni tineri, să veghezi la educarea tuturor membrilor brigăzii în spiritul tradiţiilor muncitoreşti, să obţii cea mai înaltă calificare, să nu te pripeşti cînd e vorba de oameni şi tot ceea ce îi priveşte, să nu dai calificative timpurii dar să-ţi faci un punct de onoare din a da brigăzii un om bine pregătit: iată imperativele acestei tradiţii. Abecedarul muncii în brigadă începe 'cu disciplina liber consimţită şi sfîr-şeşte cu datoria de a face ceva care să ducă brigada mai departe. „Anual, fiecare să facă cel puţin o inovaţie" — este cuvîntul de ordine,
Tradiţia muncitorească, conştiinţa comunistă, alcătuieşte raţiunea brigăzii.
„în rezolvarea tuturor problemelor ce se ridică în faţa brigăzii — spune Chiru — un rol deosebit îl au comuniştii. Ei se adună oridecîteori este nevoie, discuta şi găsesc soluţii potrivite, pe care apoi le aplică cu toţi membrii brigăzii. Dragostea pentru om, încrederea în forţele oamenilor este chezăşia victoriilor noastre".
52
De ce tocmai Tudose s-a angajat pe drumul promovării aCestor comori ? De ce timpul i-a săpat lui Tudose dragostea pentru tradiţiile brigăzii ?
...Chiru a lucrat la „Nylles"-ul pe care l-a modificat pentru a obţine cunoscutele performanţe. Dacă maşina aceea de demult, martora frământărilor lui Chiru ar fi aici, sigur, Tudose nu s-ar sfii să propună organizarea unui muzeu. Nu sînt puţine zilele în care Tudose priveşte locul pe care odinioară era montat strungul. Şi asta, de pe vremea când, cu mulţi ani în urmă, rămas singur în faţa maşinii — Chiru plecase de la strung, avea treburi, ■— Tudose, ucenic pe atunci, şi-a imitat meşterul. A strîns piesa în chernere, bine, cu grijă. A aşteptat o clipă, două, să intre în pas cu secundarul ceasului din hală. A împins încet, încet maneta de la cutia de viteză. Tăierea se făcea normal. Viteză, cît mai mare cu putinţă, aşa cum făcea nea Chiru — îşi spunea Tudose, şi apăsa tot mai hotărît, tot mai mult maneta. Să taie metalul cît mai iute, ca şi meşterul său ? Viteza de tăiere creştea neîntrerupt, dezlănţuită, cuţitul muşca un şpari gros; incandescent, pînă în clipa în care, uluit, Tudose n-a mai putut stăpîni maşina. Cuţitul s-a înfipt brutal în mandrina grea — „piesa" de mult alcătuia doar o încolăcire de şpan — şi toate s-au rostogolit în zgomot de fiare sparte. Atîta ştie.
...Fuga lui pe scările uzinei, cîte patru trepte deodată şi drumul pînă la Ştefăneşti, pe arşiţă, într-o goană... ,şi le aminteşte. De toate ,îşi aminteşte, toate au fost aidoma. Cum şi-a lipit capul cu disperare de pieptul maică-si! Şi cum îi mai striga cu amar lui tată-său : -ţ
— Tătucăăă, am spart strungul...
Striga şi  se răsucea. '■'
— Tătucă, nu mai am ce căuta în brigada lui nea Chiru !...
— Tătucăăă... De oameni mi-i, că de plătit l-oi plăti eu... Oi munci ca manipulant...  Oi căra  gunoiul, ş-oi mătura...
Tatăl şi mama lui Tudose sînt ţărani colectivişti în Ştefăneşti. Iată-1 pe tatăl lui Tudose povestind cum s-au petrecut lucrurile:
— Pe la 12 noaptea, soseşte dumnealui, Chiru. Era ostenit, scăpase trenul de seară. „Unde-i Tudose" ? — întreabă el. N-am vrut să spun. „Bre, taică, — spune Chiru, — Tudose al dumitale a spart strungul şi tare mi-i că s-a rănit. Nu dăm de el! 0 fi ascuns pe undeva, lipsit de îngrijire... unde-o fi bietul băiat? Căutaţi-1 că n-am linişte pînă nu-1 văd întreg, nevătămat". Mi se muiase inima, dar n-am vrut să mă las prins de vorbele dumnealui, de! — credeam că-s doar aşa, ca să pună mîna pe Tudose al meu. 0 ţineam morţiş, nu ştiu, nu ştiu... Mă văităm : „Ce-o fi cu băiatul meu, unde o fi ?" Cum strigam, îl aud pe Tudose: „Taci tată! Dacă eu sînt aşa fricos, nu te da după mintea mea". Ştia el mai bine ca mine ce este în sufletul lui Chiru... Tudose al meu povesti tărăşenia dumnealui, lui Chiru, şi ceru iertare. „Nea Chirule, iartă-mă, am vrut să aşchiez rapid". Chiru nu i-a răspuns pe dată. A stat un timp pe gânduri. După care, i-a spus lui Tudose al meu: „încă nu e timpul. Ai să ajungi un strungar foarte bun, ai să câştigi bine cu priceperea ta. Trebuie însă să înveţi, şi să1 adaugi învăţătură curajului tău". Aşa a spus. Au reparat împreună strungul. Adică l-a reparat dumnealui, tovarăşul Chiru, că al meu nu se pricepea deloc...
53
Tudose conduce astăzi o brigadă, Tudose se întrece cu Buduruş în arta mare a aşchierii rapide, Tudose este un talent deosebit, răscolitor, Tudose arde, călindu-se necontenit, înteţind el însuşi temperaturile înalte la care se făuresc oamenii brigăzii. La capetele arcului întins peste timp, cele două înfăţişări ale lui Tudose sînt pline de farmec. Se cuvine, aşa dar, să se păstreze ca ocliii din cap omenia şi frumuseţea aceasta a lui Ghiru şi a tovarăşilor lui.
Ochii roşii, lăcrimaţi, ca de lin. Njare Ghiru timp să privească multă vreme faţa oamenilor, dar în minte, fugar, doi oameni totdeauna îşi suprapun înfăţişarea : Căpreci şi nea Mitică Dulgheru. Un leu şi şaptezeci şi cinci — atît! — şi nea Mitică e fericit. Bîjbiîie, de pe un trotuar pe altul, cu ochii lui roşii, lăcrimaţi, ca ai linului. Culoarea lor scot cel mai bine la suprafaţă decăderea. Nu slînt limpezi, ca ai hulubului roşcat, ci tulburi. Ce-i apropie ? Ce le suprapune chipurile ? Zeama de prună le amestecă, pentru că minţile lor sînt înecate în aburul ei.
Ne-am despărţit de Căpreci — îl ţineţi minte ? — cînd pe vîrful nasului purta o pată de ulei. Era doar un copil. In ziarele şi revistele din 1955 erau tipărite trei nume: Chiru, Tudose şi Căpreci. Mereu, mereu, aceste trei nume. Căpreci era socotit a treia forţă a brigăzii, era speranţa ei. Dar în amintirile lui Chiru chipul i se amestecă cu al lui nea Mitică Dulgheru. Un leu şi şaptezeci şi cinci — doar atît! şi amîndoi sînt fericiţi. Pentru acest „un leu şi şaptezeci şi cinci" — repetat, multiplicat, iată-1 pe Căpreci: părăseşte închisoarea după doi ani. A fost condamnat pentru furt. în urma lui se închid porţile grele. Iată-1: se opreşte o clipă, şovăie, se pierde în lungul şoselei. Unde să se ducă ? Cum să spele ruşinea ? în faţă nu-i stau alte porţi închise? Porţile sînt grele, anevoie se deschid, anevoie se închid.
...Străbate bătătoritul drum al uzinei, urcă vechile ei trepte. în sfîrşit, iată-1 faţă în faţă cu brigada lui Chiru : toţi îl privesc cu uimire. Faţa lui Căpreci poartă o cută atoiară în dreptul buzelor, privirile —şovăie. Ochii alunecă deasupra lucrurilor, deasupra oamenilor, ochii nu-i poate ţine larg deschişi aşa cum făcea odinioară. Caută locul lui, strungul la care a făcut cîndva să se vorbească despre el.
Strungul e ocupat. Nu, nu mai văzuse în uzină faţa aceea necunoscută, tînără, senină, cu ochii atît de curaţi. Aşa a fost şi el ? Tînărul îl priveşte o clipă, — nu-1 cunoaşte —, şi continuă lucrul. Căpreci caută o faţă cunoscută. Se opreşte acolo unde bănuia prezenţa unui prieten aplecat asupra maşinii. Dar glasul lui Chiru, de undeva, din depărtări, parcă îi spune :
— îl cauţi pe Tudose? Nu mai este aici, Căpreci. Conduce singur o brigadă. Acum e departe... Coboară serpentina pe motocicletă, în drum spre şcoală. E în clasa X-a, se pregăteşte de facultate...
Paşii şi ochii lui Căpreci caută cu stăruinţă. S-a oprit în faţa altei maşini.
— Sîmbeteanu? E şeful brigăzii „A 40-a aniversare". Lucrează la o altă linie de flux. N-ai cum să-1 afli printre noi.
Căpreci stăruie.
— Dumitru Gheorghe? Niţu Ilie? Unul se află la politehnica din Bucureşti, celălalt a plecat ieri, numai de ieri, la politehnica din Iaşi. Ei vor fi ingineri porniţi din rîndurile muncitorilor uzinei, ai brigăzii din care ai făcut şi tu parte cîndva... După cum vezi, vechii tăi prieteni nu sînt aici. De ce stărui ?
54
Căpreci stăruie.
— Ion Vasile? Repară ceva la strung. II vezi? Ridică privirea spre tine, dar îşi vede mai departe de treabă. Dispreţuieşte necinstea. Ţi-aminteşti ? Omul ăsta căra şpanul, mătura gunoaiele din hala de lucru, manipula materialele atunci, cînd ai plecat pe drumul acela greu, al ruşinei. Astăzi ? Inovaţiile lui, omologate, aduc mari economii. A intrat în partid. învaţă. Brigada I-a ajutat să-şi înalţe o casă frumoasă, trainică. Astă vară şi-a cumpărat motocicletă...
Şedinţa a avut loc la club. Prezentă întreaga brigadă, participă Tudose şi Sîmbeteanu, invitaţi, deşi ei nu mai sînt ai brigăzii. Tradiţia...
Au luat cuvîntul. L-au judecat pe Căpreci fără nici un strop de milă. A încălcat legile socialiste! De ce? Nu avea condiţii de viaţă, nu trăia bine? De ce a furat ?
...Ce va hotărî brigada cu privire la Căpreci? Ii va închide în faţă poarta grea, fără seamăn de grea, a dispreţului ?
—Brigada trebuie să înveţe din cele trăite de Căpreci. Să bătătorim un drum între strunguri şi oameni, să învăţăm a le da ajutorul, iată ce propun ! Nu are nici un rost să dezgropăm morţii, a spus unul dintre ei.
— Şi eu cred la fel. De ce să-i dezgropăm atîtea lui Căpreci ? El nu s-a gîndit, credeţi, acolo la închisoare, la toate astea ? — şi Niţă arătă că ar fi de acord să fie reprimit în brigadă.
Ghiru cîntărea judecata fiecăruia. Un altul a protestat: „Cum ? Alături de Căpreci, la strung ? Nilci nu vreau să aud !" De ce atîta înverşunare, doar au fost colegi la şcoala de ucenici... — se-ntreabă Chiru. Viaţa oamenilor, — gîndeşte el, — depinde de condiţiile exterioare sau de experienţele subiective ?
— Căpreci a greşit. L-am judecat atunci — spune Chiru, cînd a fost condamnat aici în atelier. Acum, să vedem, îl putem ajuta ?... Viaţa depinde mai mult de condiţiile exterioare şi este întregită doar de experienţele subiective. Căpreci fură de acum, de cînd a fost prins şi condamnat ? Nu, cu mult înainte a furat Căpreci, de după moartea maică-si şi asta s-a în-tîmplat cu mulţi ani înainte, pe cînd avea şapte sau opt ani. Maicâ-sa vitregă l-a înfometat, pe el şi pe tată-său, om slab de fire. Pentru ca să se sature a furat Căpreci, şi mai pe urmă pentru că s-a obişnuit, şi mai pe urmă pentru că întregul colectiv n-a ştiut să stingă această obişnuinţă. Undeva, colectivul este foarte vinovat, de aceea trebuie reţinută propunerea de a bătători un drum între strunguri şi oameni. Scrisoarea trimisă din închisoare şi citită de întreaga brigadă, aici, înainte de sosirea lui Căpreci cu cîteva săptămîni în urmă îl apără cel mai bine, îl recomandă. In faţa lui Căpreci nu trebuie să se înalţe o poartă închisă...
Brigada a discutat îndelung. A hotărît ca Siîmheteanu să-I primească pe Căpreci în brigada lui. Brigada cere şefului brigăzii să-1 ajute, să-1 îndrume. Căpreci urmează să dovedească prin fapte cît de sincer este şi dacă, într-adevăr, va putea să facă parte mai tîrziu din bigada lui Chiru.
Ochiul ca de lin, roşul lui, nu ameninţa şi pe alţii ? S-a votat hotărîrea ca birgadierii să nu bea decît tradiţionalul pahar cu vin, din zilele de odihnă. 0 victorie asupra ochiului tulbure, mişelesc, al beţiei, căreia odinioară Căpreci i-a căzut pradă.
Aşchiile. La prelucrarea mecanică a oţelului, aşchiile sar de unde nu te aştepţi. împotriva lor foloseşti ochelarii de protecţie sau apărătoarea de ple-
55
xiglas. împotriva pieselor cu totul neobişnuite, rarisime, aflate la capul liniei de flux, ce măsuri însă trebuie luate ? „Ghimpele" — gazeta irigăzii lui Sîmbeteanu vă prezintă caricatura autorului roţilor dinţate ce plîng la capătul liniei de flux : Un om din brigada lui Sîmbeteanu, aflată !ncă în formare, a rebutat la freză roţi dinţate în valoare de 1214 lei. Chiru nu cunoaşte pe toţi tinerii noi veniţi în brigada lui Sîmbeteanu. Dar le citeşte uimirea, ruşinea. Iar Sîmbeteanu e de-a dreptul furios. Pentru Sîmbeteanu rebutul e ceva ruşinos, ca furtul de pildă. El nu înţelege că brigada abia se formează. El spune : Chiar de la început rebutul nu trebuie să fie cunoscut în viaţa nou brigăzi, el e o ruşine pentru un întreg colectiv. Chiru a hotărît să-1 ajute pe Sîmbeteanu. Rămîne mai departe Ia lucru ou schimbul doi, şi urmăreşte atent munca noilor brigadieri, corectează mişcările lor, le arată cum să lucreze. Sîmbeteanu aflat undeva pe linia de flux, prinde puteri noi. (Dezarmase în fata unei piedici ivite încă de la început?) Ii mulţumeşte lui Chiru.
— Şeful de brigadă are multe de făcut — spune Chiru. Omul tînăr, să ştii, Sîmbetene, simte nevoia îndrumării răbdătoare, calme şi pricepute. Acesta-i drumul spre măiestria profesională a brigadierilor mai vechi. încearcă, ai încredere, nu numai în tine, ci mai cu seamă în oameni. Eviţi „aşchiile", rebuturile în producţie şi în viaţă, astfel mergi totdeauna înainte. Ai uitat obiceiurile din brigada noastră ?...
Desăvîrşire. 0 discuţie anume între Şoitariu şi soţia sa nu4 ca oricare alta. E sîoîitoare, reluată pe fel şi fel de variante.
— ...Mai sînt multe zile?
— Cîteva.
— Tot acolo?
— Tot. Un brigadier trece prin toate sectoarele liniei de flux.
— Ştiu: la strung, la raboteză, la freză, la controlul tehnic, la...
— Da, peste tot. Acum sînt la „mecanicul şef".
— Ştiu. Şi cîştigi mai puţin.
— Nu mai am mult, am să revin în brigadă.
— Cînd?
— Curînd...
— Mai sînt multe zile?
— Cîteva, etc. etc.
★
— De ce?
— Femeie ! Nu înţelegi ? Vocea mlădioasă, aspră, „lucrată", ca de actor â acestui ora încă tînăr, vocea lui Şoitariu, completează tunător :
— Pentru desăvîrşire! Ştii de unde am plecat. Am străbătut un drum nu uşor de la zilele cînd strîngeam cu mătura gunoaiele în atelier şi pînă la ziua cînd mi se spune strungar de frunte — „din brigada lui Chiru". Mai ai puţină răbdare!
Vocea lui guturala, atît de puţin comună, plină ca a unui bas n-a reuşit încă să facă ordine în familie. Ziua cînd se va întoarce în brigadă cu o calificare superioară, complexă, este atît de aproape încît nu are rost să-şi mai bată gura inutil. îşi strigă băiatul, îl ia de braţ şi se îndreaptă amîndoi spre şcoala elementară. Au examene. Pe culoar, se despart, li despart anii şi clasele: băiatul Iui Şoitariu e în clasa a VII, el, tatăl, în clasa VI.
Brigada i-a dat omului acesta totul. Iubeşte cu patimă colectivul, munca, iar lupta lui cu viaţa are ceva aprig, grăbit, să prindă din urmă anii.
56
La treizeci şi nouă de ani, amestecă toate cunoştinţele, la cerne, şi ajunge la concluzia : „Brigada este singura şcoală de maeştri ai strungului".
Desăvîrşirea într-o meserie cunoaşte drumuri grele pe care omul din tren îndrăgostit de Gorki s-a hotărît să le străbată pieptiş;
Viaţa. Fieroiu din brigada lui Chiru n-a purtat nici un dialog cu viaţa. Şi-a impus însă să adune o mare bibliotecă, să-i citească cărţile, să facă o călătorie lungă, pe banii lui, pînă la Moscova. Are acum o bibliotecă cu peste şapte sute de volume. A fost de 1 Mai la Moscova.
Şasesprezece brigadieri şi-au cumpărat motociclete: coloana lor zboară pe şoseaua Piteşti-Bucureşti. Iată-i, au parcat în faţa muzeului de istorie a Partidului, la muzeul de artă, la Expoziţia industrială...
Buduruş a suportat cheltuiala instalaţiei electrice la casa părinţilor săi.
Brigadierii îşi înalţă case. Odată cu ele, viaţa.
...Pînă unde se întinde fericirea omului ? Ce-i trebuie omului să fie fericit? Cît îi trebuie? De aici începe demnitatea omenească? Fericirea se întinde între ce ? Coordonatele, sînt, desigur, unice : ale socialismului. Numai în climatul lui poate înflori viaţa.
Acasă la un om. Răzbat pînă aici acordurile executate la acordeon. Fetiţa iui Ghiru trece dintr-o cameră în alta. La masa lui de lucru Chiru a scris şi a corectat notele muzicale ale eiîntecului închinat noilor căsătoriţi.
Elena Leca fredonează după acordeon. Stan acompaniază. Cîntecul a fost cîntat la Casa tineretului la căsătoria utemistă a lui Sîmbeteanu şi a soţiei lui, lucrătoare în uzină. Pentru ibucuria noilor căsătoriţi au stat Chiru şi prietenii lui multe zile aplecaţi peste partituri.
Dar acum e veselie. Se dansează.
Şoitariu discută cu nevasta lui: „Nu mai fi supărată. Mi-am reluat locul în birgadă. Fii pe pace!" Dansează şi Căpreci. E invitat de... Elena Leca. 0 cută săpată adînc în dreptul buzelor lui Căpreci. Viaţa l-a încercat aspru. E stîngaci, ţine ochii mereu plecaţi. Se cicatrizează greu.
Soţia lui Radu a născut nu de mult un fecior. Mîinile lui Radu ating cu gingăşie puiul de om Cînd şi-a adus nevasta de la maternitate, trimişii brigăzii i-au oferit flori, au însoţit maşina cu motocicletele, —■ un adevărat alai. Au ajuns cu bine la fotograf — primul drum în viaţă al nou născutului. S-au fotografiat. Iată, fotografia se află pe masa de lucru a lui Chiru în văzul tuturor: e al patrusprezecilea copil al... brigăzii pentru că numără 50+ ... 14 brigadieri
E multă linişte, — o linişte spirituală, — e plăcut acasă la Chiru. E casa unui om în care adevăraţii oameni se simt cel mai bine.
VEGHE DE NOAPTE IN VIITOR
Aplecat peste schiţe tehnice, Chiru verifică schema unor noi cuţite de strung. Originalele sînt înşirate pe masă. Cum se pot tăia cu viteză sporită noile repere — comandă pe anul acesta ? Dacă se înclină unghiul de aşchiat ?...
...Veghe de noapte în zorii comunismului. Faptele lui Chiru?
Sînt în faţa lui : schiţe, tipuri noi de cuţite, fotografiile diferitelor dispozitive. Din 1955 pînă în 1961 a propus 103 inovaţii. Au fost aplicate în producţie 39. Economiile brigăzii se cifrează la 1.575.000. Iată, înşirate pe masă, lucrările lui Chiru: „Un cincinal în opt luni". Experienţa brigăzii este
57
strînsă înr-o altă carte. Brigada este creaţia cea mai de seamă a lui Chim. Ei i-a închinat broşura : „Din experienţa strungarului", brigăzii lui îi închină şi cartea la care lucrează acum : „Brigada de producţie socialistă". Brigada lui Chiru îşi depăşeşte regulat norma.
Performanţa extraordinară a lui Alexandru Chiru e un corolar la ceea ce înseamnă brigadă, om, întrepătrunderea colectivului şi a talentului individual.
Iar veghea de noapte a lui Chiru e veghea de totdeauna a omului muncitor. E marele, necontenitul dialog cu viaţa.
PROLIFERARE
— Atunci cînd brigada noastră va împlini 10 ani — spune Alexandru Chiru — se va întoarce în uzină primul inginer provenit din brigada „11 Iunie". Acest inginer va fi Aurel Stăncufleseu.
După el, alţii şi alţii...
Aşadar: Stănculescu — primul inginer al brigăzii. Constantineseu — cel mai crud dintre ucenici, aflat deocamdată sub îndrumarea lui Chiru. Cu toţii au fost şi sînt educaţi în acest minunat colectiv socialist de muncă. O parte din brigadieri se desprind din organismul sănătos, puternic închegat, brigada lui Chiru — şi sporesc celulele — brigăzile de producţie ale uzinei. Sîmbeteanu conduce o brigadă de producţie care are 28 de muncitori. Tudose este şi el şef de brigadă, al unei brigăzi, deşi mintea, simţurile, toate, îi sînt legate de brigada de producţie a lui Chiru, acolo unde a făcut el primii lui paşi în meseria de strungar. Poate pentru aceasta amănuntele vieţii de brigadă şi regulile de muncă sînt păstrate în brigada lui Tudose cu un atît de mare respect.
Această proliferare, această sporire a celulelor din organismul sănătos care este uzina „Vasile Tudose" din Colibaşi dovedesc cel mai bine frumuseţea morală a colectivului de muncă al cărui suflet sînt comuniştii. Biologia recunoaşte proliferarea numai vieţii organice. Or, în acest decor de sîrme, oţeluri şi maşini oare scrâşnesc, viaţa înfloreşte atît de fermecător, aţît de sănătos, iar oamenii îşi dezvoltă atît de mult aptitudinile, încît nu ne surprinde parafrazarea lui Chiru la versul lui Withman :
„Mulţimi de oameni, sub veşmintele voastre de fiecare zi, cît de minunaţi îmi păreţi!"
Pentru Withman, oamenii păreau ciudaţi... Erau alte vremuri.
P.S. „Contemporanul meu" ■,— interesantul documentar despre brigada lui Chiru realizat de Pavel Constantineseu, a făcut ca pe adresa brigăzii din Colibaşi să sosească sute de scrisori, cu întrebările cele mai felurite şi cu urări fierbinţi de mai bine şi noi succese în muncă.
Iată ce scrie un activist de partid din regiunea Braşov: „...munca voastră este impresionantă, am toată admiraţia pentru toţi, pentru tine, Chirule. Sînt muncitor strungar ca şi tine, ştiu ce se poate scoate de la o maşină, dar performanţele brigăzii tale sînt minunate, trebuie studiate. Doresc să-ţi fac o vizită cu un grup de muncitori..."
Un vechi tovarăş de muncă aflat la Ploieşti: ...„succesele tale sînt remarcabile. Mă mîndresc cu unul din colegii mei care a atins culmile cele mai înalte ale meseriei..."
58
Un altul: ...„Foarte interesante dispozitivele de autostrîngere. Idee... formidabilă ! şi... simplă. Ce se petrece în brigada voastră e firesc, foarte firesc pentru zilele noastre, dar şi tulburător de frumos..."
Şi un şofer: „...scrie-mi dacă gresezi bine maşina la volanul căreia te aflai. Sînt şofer cu experienţă, pot să-ţi dau sfaturi folositoare. Ai grijă cum mergi... Opelul e nervos, dar să ştii, lansajul e greoi. Fii prudent la conducerea maşinii. Nu-i ca strungul... Fă toate astea şi ai să-mi măreşti bucuria pe care mi-au făcut-o faptele tale şi ale tovarăşilor tăi..."
In sfîrşit, un redactor: douăsprezece pagini cu elogii, cu reţete şi fel de fel de sfaturi cu privire la literatura pentru copii şi... „rolul personalităţilor" în formarea „complexului sufletesc" al copiilor. Şi, în două rîn-duri: ...„poate ai vrea să ne scrii viaţa dumitale, tovarăşe Chiru..."
Mi se pare, i s-a răspuns : „Vino şi vezi!"
MiHAlL SADOVEANU
la împlinirea primului său an de nemurire
Cu un foşnet pe care numai urechea sa l-ar fi prins, pe mormîntul lui Mihail Sadoveanu a început să se aştearnă, întocmai ca o a doua, imponderabilă, lespede funerară, velinţa frunzelor de bronz, de Octombrie.
Sîntem în anotimpul în care, plină de o strălucire cu totul aparte, natura romînească i s-a dezvăluit cu întreaga, dulcea, unica ei frumuseţe. In anotimpul a cărui aripă, cînd trece în zbor lin pesete suflete omeneşti, îl făcea pe al său să vibreze mai adînc decît oricînd, mai melodios decît oricare altul; în anotimpul inefabil, căruia el i-a smuls atîtea taine, şi cu care împărtăşea atîtea sublime secrete, — anotimpul în care i-a fost dat să se nască şi să moară.
Parcă nu s-a schimbat nimic, şi clipa ne pare să fie aceeaşi, în care s-au închis bunii, visătorii, minunaţii ochi albaştri ai celui mai mare prozator romîn. Senzaţie irezistibilă, prin faptul că prezenţa lui morală este mereu şi tot atît de vie, lîngă noi.
Totuşi, calendarul crengilor înmugurite şi al crengilor uscate, al frunzelor verzi şi al frunzelor palide, după care el se orienta, nu numai în faţa naturii dar şi în faţa vieţii, cu mult mai multă siguranţă decît după calendarul frunzelor de hîrtie, şi totdeauna în ritmul larg al marilor comuniuni şi contopiri, ne obligă să însemnăm trecerea anului de la moartea lui Mihail Sadoveanu. S-a împlinit primul său an de nemurire.
Un om care a scris atît de mult, şi mai totdeauna la nivelul capodoperei, adică al operei de însemnătate şi reprezentare naţională, ar putea privi liniştit întocmirea, chiar sub ochii săi, a bilanţului creaţiei sale. Nimeni nu se gîndea că la optzeci şi unu de ani, ciclul creaţiei sale putea fi considerat închis. In ciuda vîrstei, în pofida maladiei, — care, întocmai ca atunci cînd atacă stejarul şi bradul, nu izbutise să ştirbească, pînă în ultima clipă, înfăţişarea forţei invincibile şi a de-săvîrsitei' frumuseţi—trei generativele contemporani îl priveau şi îl considerau pe Mihail Sadoveanu ca pe un scriitor în plină activitate, ca pe un fruntaş de nădejde al frontului nostru literar. Se ştia că scrie „Lisaveta" şi toată lumea era convinsă că omul care ne dăduse epopeea vieţii poporului nostru de la descălecarea prin trecătoarea Prislopului, pînă la expropierea populară a moşiilor prin fapta atîtor Mitrea Cocor, va înainta adînc şi ne va însoţi îndelung pe drumul satului colectivizat şi al agriculturii socialiste. O nouă afirmare istorică a poporului nostru, o altă viaţă şi o altă înfăţişare a ţăranului romîn, fără Sadoveanu, fără ochiul şi condeiul său, păreau de neconceput, în afară de ordinea firii. Toată lumea aştepta de la el cărţi, aşa cum aşteptăm ca pomii să dea frunze şi pămîntul să dea roade. Imaginea unui Sadoveanu fără vîrstă, inepuizabil la o vîrstă înaintată, a fost o fantasmă înfiripată din substratul naturii sale care ne devenise cu timpul familiară, fără a-şi pierde unicitatea, o fantasmă ca acelea care se încheagă nu rareori, în paginile sale, din diafanele ceţuri tomnatece.
60
Deşi era de multă vreme bolnav, ştirea morţii ne-a surprins, ne-a mirat, ne-a stupefiat.
Dar nimeni n-a fost mirat de faptul că a murit cu condeiul în mînă.
★ ★ ★
Acum, după o absenţă de un an, după o încremenire de pdtru anotimpuri, abia ne obişnuim cu ideea că s-a dus pentru totdeauna, şi că nu mai avem de aşteptat de la el, peste imensul pe care ni l-a dăruit, nimic.
Acum, abia, bilanţul poate să înceapă şi trebuie să pornească, de la un
sfîrşit.
Cine ar putea privi spre această sarcină, fără o cutremurare ? Şi cine ar avea prezumţia s-o considere posibilă, altfel decît prin colaborarea colectivă şi tenace, a unei generaţii întregi, dacă nu a mai multora ?...
Dar oricît de complicată şi dificilă s-ar arăta inventarierea acestei colosale moşteniri, există un fapt sigur, o senzaţie neînşelătoare : bunurile pe care le-am aflat în vasta operă a lui Sadoveanu, sînt bunuri de utilizare permanentă, de circulaţie perenă. In totalitatea şi în omogenitatea lor, ele constituie o valoare nepreţuită, care 'a intrat în fondul şi în substanţa compoziţiei noastre sufleteşti, şi fără de care nu e posibil de conceput nici un progres, nici un pas înainte în planul creaţiei literare, şi, aş zice, al vieţii noastre spirituale în general.
Această valoare este imaginea patriei...
Constituirea şi împlinirea acestei imagini nu a început cu el. Nu a existat scriitor romîn stăpînit de un adevărat sentiment patriotic, care să nu fi adus o contribuţie la înălţarea acestui monument şi care trebuia să fie de un adevăr realist fără cusur. Ci rezultatul fiecăruia şi rezultatul tuturor nu au cuprins niciodată întregul, sau o porţiune atît de masivă a întregului, încît fiecare dintre1 noi să avem sentimentul că am contemplat şi privit făptura patriei în esenţa şi în întinderea ei.
Sadoveanu este primul scriitor romîn care a cuprins, a descris şi ne-a transmis imaginea obiectivă a patriei cu care patriotismul nostru, ca şi propriul său patriotism, se află într-o concordanţă obiectivă perfectă, înir-un neîncetat schimb de chemări şi ecouri.
Sentimentul patriotic al lui Sadoveanu s-a îndreptat spre patrie, ca spre o valoare obiectivă, aproape materială, pe care a vrut s-o cunoască, s-o descrie, şi s-o fixeze. In descrierile de natură şi de oameni, nici un scriitor romîn nu a căutat să cunoască şi să zugrăvească patria notţ&tră pe o întindere mai vastă decît „moldovanul", decît „ieşanul" Sadoveanu. E omul cel mai puţin prizonier al unei regiuni, al \unui peisaj, al unui dialect. A început cu Moldova (şi aceasta l-a pecetluit prea curînd ca moldovean), pentru că a pornit, cu o sete aproape metodică, de la mic la mare şi în cercuri concentrice. Dar el a refuzat să rămînă într-un singur cerc, ca Hogaş, sau ca G. Coşbuc, sau ca Slavici, sau chiar ca Ion Creangă. Bucovina, Ardealul, şesul Dunării, Dobrogea, Carpaţii Nordici şi Sudici, au intrat rînd pe rînd, în sfera cercetării sale, şi şi-au adăugat chipul la descripţia generală. Nicăieri şi niciodată, Sadoveanu nu se află în hotarele unei geografii abstracte sau himerice : literatura sa poposeşte întotdeauna într-o regiune, într-un peisaj şi într-un loc care se află înscris pe hartă, şi spre care duce un drum deschis oricui.
Nu altfel a procedat cu timpul, pe care el l-a cercetat ca istorie şi ca amănunt real, situîndu-se totdeauna în raportul cel mai precis posibil cu momentul, şi
61
înşiruind momentele, unul după altul, într-o succesiune care a năzuit, cel puţin sub raportul împrejurărilor şi semnificaţiilor decisive, să nu aibă nici un gol. De la războaiele lui Ştefan Cel Mare şi pînă la cel de al doilea război mondial, evenimentul, în opera fictivă a lui Sadoveanu, poartă un nume, o dată şi o înfăţişare care este a istoriei reale.
Şi mai ales, astfel a procedat cu privire la om, cu privire la popor. Le-a cercetat în realitate şi în toate marile direcţii ale specificului lor — istorie, limbă, cultură, obiceiuri, ocupaţiuni, raporturi sociale, procese de conştiinţă — şi a consemnat, de o potrivă, variaţia lor reală şi comunitatea lor indestructibilă. Va trebui privită cu cea mai mare atenţie această grijă de real şi de autenticitate în observaţia oamenilor, al cărei prim rezultat a fost că Sadoveanu a descoperit încă de mult un secret istoric fundamental, şi anume, că imaginea reală a patriei nu corespunde sufleteşte poporului care o locuieşte, decît la nivelul spiritului popular, al maselor asuprite, exploatate, victime de-a lungul secolelor ale unor minorităţi pentru care noţiunea de „patriâtism" şi „patrie" erau simple instrumente şi prilejuri de împilare şi trădare. Opera lui Sadoveanu a dezvăluit fenomenul de comunicaţie profundă şi neîntreruptă dintre imaginea obiectivă a patriei şi sufletul poporului, iar această imagine a căpătat nota ei cea mai vie, cea mai arzătoare, cea mai specifică, prin impregnarea cu patriotismul popular. Cu acest simţ al patriotismului popular, imaginea lui Sadoveanu despre patrie aştepta încă luminarea definitivă a unei noi orînduiri sociale, capabile de a-i deschide perspectiva unei îmbogăţiri, a unei înfrumuseţări neîncetate. Cînd poporul nostru s-a eliberat din toate lanţurile trecutului, cînd, sub conducerea Partidului şi a ideilor revoluţionare, a păşit la o creaţie istorică nouă, Sadoveanu a recunoscut îndeplinirea aşteptărilor cuprinse în toată opera sa. El a avut fericirea de a vedea poporul creînd, pe suprafaţa ţării, opere a căror frumuseţe o egalează pe aceea a naturii, opere care dau însăşi naturii o nouă frumuseţe, opere care, mai ales, dau măsura puterii creatoare de frumuseţe a poporului nostru. A avut fericirea de a vedea o bună parte din aceste minunate realizări, şi a avut fericirea de a contribui chiar la turnarea temeliei lor, prin acţiunea lui entuziastă, energică, neprecupeţită, de cetăţean al socialismului.
Sadoveanu a văzut realizîndu-se aevea, prin opera Partidului, prin munca şi entuziasmul poporului, o imagine nouă a Ipdtriei sale, a patriei noastre, care înalţă la rangul unei străluciri nebănuite imaginea frumoasă dar tristă, a patriei epocilor negre pe care el le-a evocat şi le-a trăit.
De fapt, el trebuie să fi avut sentimentul că, odată cu anii socialismului, patria noastră a devenit, într-adevăr, şi pentru întreg poporul nostru, Dumbrava minunată.
V. R.
Despică-te inimă...
PROFIRA SADOVEANU
Prin somnu-ţi sihastru, — Ca şi ochiul tău de albastru ■ o, tată !
Auzi cum se-nmănunche durerea, Prin codri de linişti, Şi îngenunche puterea
toată ?
Tu, inimă, despică-te, In slăvi,
ridică-te;
Să fii cîrjă Mîinii lui bătrîne, Cînd singur, în ceţuri,
va rămîne.
Surioare lumini, Părăsiţi înălţimi,
grădini,
Urcaţi pe trepte, Puneţi cunună Tîmplei lui
înţelepte.
Pe veştedul
Zîmbet, plecaţi creştetul,,
flori l Pe tulburi bulboane In mii de colori, Faceţi de gardă,
coroane !
Pe umeri de vînt, Pe mîini, pe picioare
de zbor,
Mii de porumbei
Să facă ciorchini de sobor;
El să le spuie>, zîmbind:
„copiii mei..
Iar eu, şi eu porumbel, Voi merge lîngă tine
mai cătinel Ca niciodată — o, tată! — Spre muchi de uitări, Pe albe prăpăstii de vreme
Şi nu mă voi teme...
Tăcerile, cum îl simţeau
la Neamţ, In jurul maestrului Făceau strîns lanţ:
Tăcerea mare şl albastră, Ce iese-n turnul cerurilor,
la fereastră;
Tăcerea lungă, nesfîrşită, — Al morţilor pîrău — Ce pică-n văgăuna văii,
ca-n hîrdău;
Tăcerea mută şi neroadă, Ce s<e-ncreţeşte-n cercuri Cînd crapii dau din coadă;
Tăcerea  toacelor de lemn Cu bărbi bălai de luminări Şi ploi ide untdelemn; Tăcerea neagră din fînttni], In care vîră taina
tremurate mîini; Tăcerea verde şi gîngawă Ce mătură, grăbită,
prin  dumbravă;
Tăcerea albă-argintie, Ce pune lunii guleraşe
şi scufie;
Tăcerea — vacă pdfumbacă — Ce paşte în neştire,
pe toloacă; Tăcerea incoloră ce aşteaptă,
în vîrf de braz — Înaltă, dreaptă, Cu lungi urechi de mucezeală Şi ochii cît paharele, — Să i te-alături pe-nserat, Să treci cfu ea hotarele; Tăcerile, dulăi de piatră, Ce din adîncul amintirilor
ne latră...
Tăcerile, tăcerile
Ce i se aburcau în sîn
Rămas-au fără de stăpîn.
EPOSUL SADOVENIAN
ION JANOSI
„Am intrat cîndva în paginile cărţii aceştia ca într-o ţară. Am văzut peisagii nouă, am auzit vorbind, am privit mişcîndu-se şi lucrînd oameni după oameni ; am auzit glas de durere, ţipăt de plăcere, zbuciumul războiului, am simţit liniştea păcii şi a veşniciei" (6,259). Sînt cuvinte din omagiul închinat de Sadoveanu, în 1910, celui mai mare creator artist al veacului trecut, prietenului ideal care n-a făcut literatură, ci a „secretat viaţă", şi care pentru el, în ciuda tristei veşti, n-a murit. Sînt cuvinte ale evocării întîmplărilor multe şi minunate din Război şi pace, întîmplări petrecute parcă în chiar viaţa lui Sadoveanu, cu Nataşa dragă, prietenul Andrei, Corsicanul sau Petrea Bezuhov. Citindu-le, ne-am putea însă închipui că ele evocă zbuciumul unui alt război, liniştea unei alte păci şi veşnicii, că descătuşează, de astă dată, şirul amintirilor şi impresiilor noastre „personale" despre Ionuţ şi Nasta, Călimanii şi Vodă Ştefan din paginile cărţii, în care am intrat cîndva ca într-o ţară...
în Romanul romînesc contemporan D. Mi cu a comparat Nicoară Potcoavă cu Un om între oameni, sub raportul viziunii artistice şi al specificului stilistic. Paralela ar putea fi reluată cu Fraţii Jderi, mai apropiată tipologic de cartea lui Camil Petrescu, deşi elaborată înainte. Cele două trilogii-epopee ale „războiului şi păcii" au evidente deosebiri. Pe Sadoveanu îl preocupă trecutul îndepărtat, „înceţoşat", adecvat artei sale „vizionare". Conflictele epocii moderne, consemnate destul de exact de contemporani, favorizează reconstituirea minuţioasă, riguros-ştiinţifică, în care a excelat romancierul revoluţiei din 1848. Adîncul evului mediu, chinuitor de incert pentru istoric, sublimat însă în fermecătoare legende poetice, invită la jocul neîngrădit al fanteziei şi plămădirea noilor mitologii. „La focurile de popas din acele seri, umblau poveştile şi prorocirile, împletindu-se prin flăcări şi fum spre stele. Acele poveşti şi prorociri erau ca un suflet al pămîntului Moldovei." (13,1006) Sufletul Moldovei pulsează şi în poveştile scriitorului, înecate — cum fin obsearvă Profira Sadoveanu — într-o „bură de negură", în care abia se mai desluşesc figurile lui Manole Păr-Negru şi ale lui Simion Jder, căzuţi în lupta crîncenă de la Vaslui. Trecutul ne apare prin pîcla legendelor, apropiat baladelor străvechi. într-adevăr mai evidentă în ultimul volum, „bura de negură" străbate epopeea toată, de cînd se arată „un voievod mare şi un Jder mititel", pînă la vînătoarea domnească pe urma tainicelor vechimi, şi pînă în ceasul hotărîtor cînd „genunea pe genune o cheamă..." Ea nu are nimic comun cu mistificarea antirealistă ; ea slujeşte viaţa reală şi valorile ei etice, amplifică rezonanţa umană a povestirii, împrumută măreţie chiar şi figurilor sumar conturate, susţine reliefarea sublimului epopeic...
Cu un an înaintea Uceniciei lui Ionuţ, Sadoveanu publică Viaţa lui Ştefan cel Mare. Este exerciţiul premergător marii călătorii, un fel de repetiţie generală, după îndelungate pregătiri. Citind epopeea după cronica din 1934, sesizăm conti-
5 — Viaţa rolminească nr. 10
65
nuitatea, dar şi saltul hotărît, în direcţia amintită. Acolo Sadoveanu este prizonierul faptelor nenumărate, aci le transfigurează în idei artistice diriguitoare ; acolo domină descrierea, uneori seacă, aci pulsează viaţa vie, parcă după pro-priile-i legi ; acolo momentele artistice nu încălzesc suficient reconstituirea documentară, aci totul e subordonat creaţiei. Se trece — chiar dacă în limite nu atît de categorice — din sfera prozei în a poeziei, din imperiul necesităţii în al libertăţii. (Avem în vedere nu doar modalitatea generală a libertăţii, proprie activităţii artistice ca atare, dar şi una particulară, corespunzătoare creaţiei accentuat-poetice sau poeziei accentuat-creatoare.)
Amintind dificultăţile pe care marele regizor şi actor le întîmpinase în legătură cu rolul de căpetenie al lui Vodă Ştefan, Profira Sadoveanu precizează : „Se exercitase mai înainte jucîndu-1 în Viaţa lui Ştefan cel Mare ; acum, ca să-i dea mai multă măreţie, îl evocă mai arar şi atunci în preajma unor evenimente ieşite din comun." (13, 1033) Măreţia presupune autolimitarea conştientă, proprie atîtor artişti mari. Mai puţin, dar mai profund — e calea spre.... mai mult! Cronica cuprinsese întreaga viaţă a lui Ştefan ; epopeea a ales doar un fragment, în care să se răsfrîngă, concentrat, universul spiritual al domnitorului şi al oamenilor săi. într-o mie de pagini Sadoveanu a explorat o perioadă, care în cronică
— în ansamblu lapidară — nu ocupase nici o pătrime. Viaţa lui Ştefan cel Mare are zece capitole, Fraţii Jderi reia doar o parte a evenimentelor relatate în capitolele 6—7. Forţa generalizării artistice suplineşte înzecit restrângerea obiectivului nemijlocit, astfel încît rezultatul final este superior cronicii şi sub raportul lărgimii.
Drept încheiere a trilogiei, părintele Nicodim notează în ceaslovul mînăstirii Neamţu întîmplările la care asistase. Laconicele însemnări constituie miezul cro-nicăresc din care s-au ţesut Oamenii măriei-sale, volumul cel mai meşteşugit şi mai încîntător al cărţii, scris după o pauză de cîţiva ani (în care au apărut Cuibul invaziilor, Ţara cangurului,- Vechime, Divanul persian). Rîndurile arhaice trezesc în cititor rezonanţe ample, dar nu atît în sine cît prin asocierea lor la tot ce le-a precedat. în contextul mai prozaic al capitolului 7 din Viaţa lui Ştefan cel mare parfumul lor s-ar volatiliza în mare măsură. La maeştrii cuvîntului, fraza comunică intim cu imaginea, cu numeroase imagini, cu atmosfera întregii lucrări, e susţinută de ansamblu, pe care la rîndul său îl nuanţează. Inversînd procedeul, să ne închipuim rezonanţa ultimei fraze a cronicii, iscusit montată în finalul epopeii. Tot sistemul imaginilor ar sluji drept ecou palpabil şi intim ideii că de patru veacuri şi jumătate domnitorul trăieşte în inima poporului („Spiritul rămîne în lucruri, în întocmiri şi în suflete şi încă încearcă a ne călăuzi pe căile viitorimii." (12, 295).
Din domnia de aproape jumătate seool a lui Ştefan cel Mare, Sadoveanu a ales, pentru trilogie, anii 1469—1475. Hotărârea sa e profund întemeiată. în primul deceniu după înscăunare, Ştefan a trebuit să manevreze, să adopte compromisuri şi măsuri conciliatoare. Victoria definitivă pe plan intern era de abia în curs de pregătire, iar bătăliile au premers încleştării decisive cu principalul duşman din afară. Eroul epopeii urma să fie o personalitate titanică, la apariţia căreia „au să se işte puhoaie, are să reverse apa Moldovei, are să pornească iar vreun război !" (13, 10), la văzul căreia — „în asemenea înălţime şi săgetăni de lumină"
— muierea de la Drăguşeni să slobozească din măruntaiele ei un prunc" (12, 32—33). Trebuia deci ales un moment de apogeu, după faza consolidării, şi înaintea perioadei cînd „nenorocirile şi răutăţile se ţin de mînă", iar Ştefan stă „singur în dureri şi încercări" ((12, 332). Ipostaza din urmă va fi a lui Nicoară Potcoavă, umanist tragic, căzut în zadarnice încercări de a reînvia strălucitoarea epocă a fraţilor Jderi,, şi vestitor al dreptăţilor viitoare. ,
66
In 1469—1475 asupra Sucevei plutea un vultur al faimei. Acum fringe Ştefan definitiv opoziţia marii boierimi, împotrivirea faţă de centralizarea puterii de stat. După prinderea lui Aron Vodă (vicleşugul celor doi răzăşi, fraţii Moiea şi Costea de la Fîntina lui Ştiubei e amănunţit descris în cronica sadoveniană) vine rîndul adepţilor săi : în 1471 „au fost tăiaţi Isaia vornicul cu Negrilă ceaşnic şi Alexa stolnic" (Gr. Ureche), iar apoi fostul mare logofăt Mihu, uneltitorul principal împotriva noii puteri. Concomitent, după ce invazia tătarilor fusese stăvilită în dumbrava de la Lipnic, toate forţele s-au canalizat spre lupta antiotomană, războiul pentru libertate soldîndu-se, în etapa dată, prin „cea mai importantă victorie din istoria medievală a Moldovei, biruinţa de la Vaslui." K
Sadoveanu a înodat într-o magistrală unitate cele două laturi fundamentale ale politicii lui Ştefan, lupta antiotomană şi pentru centralizarea statului. Spre deosebire de istoriografia burgheză, care obişnuia să accentueze unilateral campaniile militare ale domnitorului, scriitorul stabileşte un echilibru fin şi permanent între obiectivele politicii externe şi interne. Celor din urmă el le acordă o atenţie sporită, chiar faţă de propria-i cronică, dovadă nouă a maturizării viziunii artistice. Omiţînd, de pildă, înfăţişarea războiului cu Radu-Vodă Basarab, Sadoveanu urmăreşte, în schimb, detailat, firele complotului boieresc şi înfrângerea lui. Victoria de la Vaslui apare ca încoronarea îndelungatei munci de întărire a puterii domneşti, prin lărgirea bazei sale sociale şi înfăptuirea unor reforme cu conţinut progresist.
Amfilohie Şendrea, mîna dreaptă a domnitorului, explică în cîteva rînduri indestructibila legătură între cele două obiective, pregătirea victoriei externe prin stabilizarea din interior. „înainte de a lovi pe ismailiteni, această sabie a bătut întîi pe aceşti ticăloşi pămînteni, care n-au cunoscut alcătuirea dintru început a ţării şi oare s-au destrăbălat în huzur. Popii măriei sale domnului Moldovei nu. cunoşteau decît praznicele ; boierii măriei sale domnului Moldovei erau vameşi ai neguţătorilor, globnici ai noroadelor, se bucurau prea mult de vin şi se bucurau şi mai mult să fure femei şi fete ale altor creştini. Măria ta ai pus eu sabia aici lege tare şi sufletul meu s-a bucurat." (13, 407) Destăinuind Jderilor planurile militare, Amfilohie mărturiseşte şi grija domnitorului ; ea „vine mai ales de la aceşti boieri umflaţi de seu care s-au destrăbălat douăzeci şi cinci de ani" (13, 477)-în preajma bătăliei cu ostile lui Mehmet, el recapitulează acţiunile lui Vodă pentru a „pune rînduială acolo unde a fost anarhie" şi pentru „a fermenta în asemenea amfore primitive vinul nou al unui ideal." (13,974—5)
Crezul politic al lui Ştefan este statul feudal independent şi centralizat, cu comerţ şi meşteşuguri înfloritoare, cu o organizare riguroasă, înlocuind autoritatea aproape autonomă a fiecărui boier prin unica autoritate domnească, expresia intereselor comune ale clasei stăpînitoare. Lupta pentru eliberarea de sub tutela boierimii e dusă în limitele orînduirii feudale, dar, în aceste limite, este înaintată, descătuşează progresul economic şi politic. Prin povestea lui moş Nichifor Căliman,. autorul enunţă de la început şi cît se poate de limpede scopul domnitorului : „— Războiul meu, staroste Căliman, a grăit iar Vodă zîmbind cătră mine şi pri-vindu-rnă aprig, să ştii că îl am cu această ţară fără rînduială. în ţara asta a Moldovei, staroste Căliman, umblă neorînduielile ca vînturile. Am găsit în ţara asta, staroste Căliman, şi mulţi stăpîni. Nu trebuie să fie decît unul. Aşa că eu bat război cu acei stăpîni care ţi-au răpit ocina ta. în ţara asta trebuie să fie orînduială în toate tîrgurile şi satele şi linişte pe> toate căile neguţătorilor. Deci îngăduie-mi să bat acest război, staroste Căliman." (13,21) Asimilirea „vizionară"
1. Istoria Romîniei, vol. II, Ed. Academiei R.P.R., 1962, p. 515.
67
a istoriei, diferită ca formă de prelucrarea sa în romane de structură „ştiinţifică", nu le poate fi nicidecum opusă în conţinut. Pentru a lămuri personalitatea covîr-şitoare a lui Ştefan şi cadrul istoric în care a trăit, Sadoveanu a cercetat ani de-a rîndul hrisoave, cronici, lespezi şi peceţi ; sintezei mitice i-au precedat analize lucide, ale căror urme se zăresc pretutindeni în trilogie. Cauzele şi efectele sînt înfăţişate veridic, adesea cu extremă precizie, idealizarea conştientă porneşte şi ea întotdeauna de la date reale.
îneepînd cu Şoimii şi terminînd cu Nicoară Potcoavă, duşmanul principal al înaintării este, invariabil, marea boierime, dornică să asuprească şi în cele din urmă să nimicească sprijinul de nădejde al domnitorilor luminaţi — răzăşimea. în epoci de declin lucrul îi reuşeşte : căpitanul răzăş Tudor Şoimaru în zadar se împotriveşte violenţei odioase a lui Stroe Orheianul, neamul Şoimăreştilor este înfrînt ; tragedia se desăvîrşeşte pe vremea Ducăi-Vodă, a asupririi domneşti şi boiereşti coalizate, cînd orbul Tudor nici nu mai speră să obţină o soartă mai bună pentru neamul său slăbit şi împuţinat. Fraţii Jderi se află la antipodul Zodiei cancerului, a zodiei regresului, sub semnul căreia stătuseră şi alte vremuri de bejenie — după cum Ştefan cel Mare se află la antipodul lui Gheorghe Duca. Volumelor multe înfăţişînd decăderea Moldovei, Sadoveanu le adaugă imaginea statului bazat pe dreptate şi ordine, imaginea deplinei unităţi dintre domnitor şi „oamenii" săi liberi. „în ţara asta a Moldovei poruncesc boierii cei mari şi Vodă-i trecător" (13,19), dar, spre bucuria starostelui Căliman, Ştefan schimbă din temelii rînduielile neorînduite ale ţării : el nu mai este trecător, tocmai pentru că ştie înfrîna adversarii obişnuiţi să poruncească.
Momentele acestei înfrîngeri stau la temelia subiectului propriu-zis al trilogiei, inclusiv al celui intim. Cusurul prietenului nostru Ionuţ, de a-i fi povestit străinului despre harmasarul domnesc Catalan, păzit în grajdurile din Timiş, „ciudata veste din Ţara Leşească" şi apariţia lui Gogolea, zis Răţoi, vestit lotru de patru hotare — întâmplările de la începutul cărţii, sînt consecinţa uneltirilor logofătului Mihu, duşmanul de moarte al domnitorului. Gogolea nu ar trebui doar să răpească harmasarul alb, dar şi să-1 aducă zălog stăpînului său pe Alexăndrel-Vodă. De aci şi peripeţiile lui Ionuţ, avertizat prin visurile şi spaimele mult iubitei jupîniţe Nasta asupra planului jupînesei Tudosia. Scăpîndu-şi stăpînul şi învingîndu-1 pe atamanul Grigorie, Ionuţ loveşte în adepţii lui Aron-Vodă, boierii refugiaţi în Lehia, şi devine astfel om al măriei-sale. Dragostea neîmplinită dintre el şi Nasta dă prilej scriitorului să înfăţişeze momente importante ale luptelor sociale. Firele patimii ne introduc în intrigi politice, se împletesc cu ale războiului dus împotriva lui Mamac, ne călăuzesc pînă în tabăra lui Suleiman-Beg, prevestind, prin prima încăierare, războiul antiotoman.
Procedeul revine în Izvorul alb, atîta doar că punctul de plecare intim este aci dragostea lui Sirnion Jder pentru Maruşca, fiica lui Iaţko Hudici. Construcţia perfectă împleteşte conflicte de natură şi însemnătate diferite. Neculai Albu, pîrcălab de Neamţu, vrea să obţină consimţămîntul lui Hudici pentru nunta Maruşcăi cu Niculăieş, iar prietenii săi, Isaiia vornicul şi Negrilă paharnicul, boieri „vechi de ţară", caută să-1 atragă pe Iaţko în complotul împotriva domnitorului ; la sfatul boieresc se află „întâmplător" Stratonic nebunul, spion tainic al arhimandritului, şi după puţin timp vornicul, paharnicul şi stolnicul Alexe sînt daţi pe mîna gîdelui Dimcea Tătarul, iar pîrcălabul Albu cade la pat „întru amară mîhnire" şi moare ; urmează • vînătoarea şi nunta domnească, iar apoi Niculăieş Albu jitnicer pune la cale furtul Maruşcăi — nu doar din motive sentimentale, ci pentru că e nepotul aceluiaşi Mihu logofăt; Jderii sînt trimişi în urmărirea şi pedepsirea lui, pentru nebunia sa şi mai ales pentru vicleşugul neprietenilor
68
lui Vodă ; uciderea lui Albu e precedată de o nouă luptă cu Gogolea, aflat pe mai departe în slujba boierilor fugari.
Lucrurile sînt duse la bun sfîrşit în ultimul volum. Conflictelor precedente li se alătură aci ura lui Alexandrei-Vodă faţă de Ionuţ, ură alimentată de Gogolea, care pentru un timp a intrat în slujba curţii din Bacău. O cauză a trimiterii tînărului Jder în expediţia diplomatică este tocmai atitudinea lui Săndrel, rănit încă din timpul întîmplării cu Nasta. La rîndul său, Ionuţ vrea să-i folosească domnitorului nu numai aflînd date despre armata vrăjmaşă, ci şi prin-zîndu-i pe Mihu şi Agapie Ciornohut, aciuiţi pe lîngă turci în cetatea Brăilei. Planul îl duce la îndeplinire tocmai cu ajutorul lui Gogolea şi al lui moş Ilia Alapin, eliberaţi la cererea sa. într-adevăr, cu puţin timp înaintea bătăliei de la Vaslui, graţie şireteniei lui Ionuţ, capii opoziţiei sînt prinşi. Prin ultima sa faptă, căpitanul Grigorie îşi răscumpără păcatele, iar cei ce au uneltit douăzeci de ani împo triva lui Ştefan sînt aduşi în faţa necruţătorului său judeţ. Comisul Jder, Onu Păr-Negru, în fruntea celor două steaguri de răzăşi ce i se încredinţează, primeşte solii străini, şi-i înfruntă pe duşmani în marea bătălie...
Povestea maturizării lui Ionuţ este povestea înălţării Moldovei, întîmplările vieţii sale sînt întîmplări ale întregii ţări, fapte cruciale ale domniei lui Ştefan. Individualul are semnificaţii generale, trăirile intime se dovedesc a fi reversul ciocnirilor obşteşti. Interesele particulare sînt subordonate .— în viaţa înfăţişată şi în felul de a le înfăţişa — celor de ansamblu, luptei pentru independenţa şi înălţarea patriei. Politicul pătrunde, într-o formă sau alta, în viaţa fiecărei familii, în primul rînd în a familiei Jderilor, nucleul trilogiei. Ecoul conflictelor majore se receptează în discuţiile de toate zilele, în harţele dumneaei comisoaiei Ilisafta Jderoaia cu comisul Manole, de pildă. Permanent frămîntată, pentru că din nou întîrzie să se întoarcă acasă „plodul cela", muta e tradiţională şi conservatoare nu numai în treburile gospodăreşti, dar şi în cele obşteşti, arătîndu-se nemulţumită de faptul că „săracii noştri boieri şi cneji de la Moldova au intrat la grea slujbă" (13, 449). De fiecare dată, ea primeşte riposta hotărîtă a comisului, care, asemănător bourului din pustie, merge înainte sfărîmînd, şi potrivit crezului căruia „nu poate fi om trăitor în Ţara Moldovei care să. nu dorească sănătate şi izbîndă măriei sale." (13, 454) . . .
Dintre feciorii lui Manole Păr-Negru singur, şovăie, Cristea, „cel mai cu noroc", vistiernic al doilea la ţinutul Neamţului, soţul Candachiei cea frumoasă şi cu zestrea mare. Negustorul Damian transmite importante veşti de la Liov sau din alte părţi unde se află, iar. părintele Nicodim e gata să-şi părăsească chilia, pentru a-i de de urma fratelui mai mic, sau pentru a-1 sluji pe Vodă în vreun alt chip. Cei mai apropiaţi tovarăşi de idei şi lupte ai comisului sînt însă Simion şi Ionuţ, modelaţi de maestru după proprii săi băieţi, Dimitrie şi Mihuţ. Devotaţi pînă la capăt cauzei Moldovei libere şi puternice, ei sînt cei mai de nădejde oameni dintre cei recrutaţi cu atîta grijă de logofătul de taină al voievodului. Simion e cinstea şi integritatea sufletească întruchipată, o personalitate unitară, cu gînduri de cristal, deşi mai puţin nuanţate şi complexe decît ale mezinului. Caracter echilibrat şi consecvent, el cunoaşte un singur drum în viaţă, cel drept, la capătul căruia întîmpină calm moartea hărăzită eroilor. Personajul principal al cărţii îşi pune şi el forţa şi cunoştinţele în slujba cauzei nobile, răsfrînte însă printr-un temperament deosebit de al fratelui mai mare. „Pe neaşteptate, Ionuţ pune la cale cea mai mare nebunie." „Cusururile" perioadei de ucenicie trădează o fire iute şi o minte ageră. Maturizarea nu duce la pierderea prospeţimii, sufleteşti, dimpotrivă, peste înţelepciunea diplomatului şi vitejia ostaşului se altoieşte cuceritoarea sa vervă tinerească. înaintea plecării la îndepărtata mînăstire
69
Vatopedi, Ionuţ îi face coconului domnesc o poznă năstruşnică, cu un cocoş negru. Pe drumurile împărăţiei el ajunge eroul feluritelor întîmplări de mirare, fie tre-cînd Dunărea în timpul furtunii şi prefăcîndu-se nebun, fie învingîndu-1 pe vestitul luptător Uzun şi intrînd în graţiile lui Hrana-Beg, fie încăierîndu-se cu fratele Ilie Cozmuţă. El este o personalitate deosebit de pitorească, romantică, atrăgătoare, unul dintre vitejii memorabili ai literaturii istorice universale, apropiat cavalerilor medievali englezi sau francezi şi mult deosebit de ei, plămădit dintr-un aluat specific moldovenesc, în condiţiile domniei lui Ştefan cel Mare, deosebite de ale unui Richard Inimă de Leu sau Charlemagne.
Ionuţ e sufletul „oamenilor măriei-sale", simbolul forţelor pe care se sprijină domnia şi prin care ea izbîndeşte. Plecînd grumazul boierilor „făloşi şi pîntecoşi", Ştefan a strîns în jurul său boierimea mică şi mijlocie (şi pe noii boieri mari, asemenea lui Iaţko Hudici, om cu avere dar fără dregătorie), orăşenimea şi ţărănimea liberă. Rezultatele acestei politici înţelepte apar limpede în ultimele capitole, de o maximă încărcătură ideologică, în care se descriu impresiile solilor Vaticanului şi veneţieni, confirmate apoi pe cîmpul de luptă. Primiţi de călărimea răzăşilor, în frunte cu comisul Onu :
„Au întrebat veneţienii cu mirare :
— Ce oşteni sînt aceştia ?
— Sono gli uomini di Suo Onore... a răspuns postelnicul Ştefan.
— Oamenii măriei-sale ? s-au mirat iar veneţienii. Aş dori să cunosc, a adaos unul, din ce ţară i-a ales şi i-a năimit măria sa.
— Sînt oameni ai pămîntului, a lămurit postelnicul. Pe lîngă curtea măriei sale, pe care aveţi s-o vedeţi, cu multe mii de slujitori în leafă, se adaogă de bună-voie şi aceşti oameni de ţară." (13,958)
Geronimo della Rovere, signor Giuseppe Vanini şi signor Guido Solari se conving de cele auzite şi îşi împărtăşesc impresiile în scrisori, trădînd felul de a fi al fiecăruia. Spre deosebire de superficialul văr al lui gran signor Andrea Vanini, al doilea sol veneţian cercetează atent „trupele de nobilime mică rurală a ţării, cărora aici li se spune răzăşi" (13,981), condiţiile lor de trai, aprovizionarea lor benevolă de către populaţie, şi ajunge la concluzia că „aceşti răzăşi sînt dintr-o rasă anumită de oameni." (13,993) Sadoveanu se foloseşte voit de optica unor străini, neacomodată stărilor de lucruri de la curtea Moldovei, şi deci cu reacţii noi, viguroase. Procedeul abil a stat la temelia Zodiei Cancerului, epoca Ducăi-Vodă şi a lui Alecu Ruset răsfrîngîndu-se cu o deosebită prospeţime în conştiinţa rafinată a domnului abate Paul de Marenne.
Scriitorul evidenţiază însă reformele lui Ştefan nu numai din afară, ci şi dinăuntru, prin chiar intermediul oamenilor măriei-sale, conştienţi de noutatea .rânduielilor moldoveneşti şi de forţa pe care o reprezintă.
„Pe cînd se pregăteau ei să meargă înainte spre Ţara Moldovei, iaca se scoală un popă de-al lor care se ehiamă imam şi spune :
— Dar voi, bre, aţi auzit de unul Ştefan-Vodă ?
— N-am auzit.
— Dar de slujitorii în leafă ai lui Ştefan-Vodă auzit-aţi ?
— N-am auzit.
— Dar mai cu seamă de răzăşii lui Ştefan-Vodă aţi auzit ?
— Ioc, bre imam, n-am auzit nici de aceia....
— Ei, apoi întăi să vă duceţi şi să-i cunoaşteţi pe aceia ; şi să veniţi pe urmă la mine să-mi spuneţi dacă mai puteţi bate şi cuprinde Ţara Moldovei.
Vorbele acestea ale comisului nostru Onu sînt mai mult decît un pahar de vin bun." (13, 956)
70
Povestea iniţială este repovestită într-un stil autentic popular. Citatul încheie un fragment de două pagini, concentrat, în care „noi răzăşii, mai ales noi răzăşii din Ţara-de-Sus" descriu viaţa pe care o duc sub mîna acestui comis Jder — „răzăş şi jumătate" după propria-i mărturisire —, isprăvile sale în raiaua Brăilei, tăierea boierilor neprieteni prinşi de comis, de păcatele cărora măria sa a vorbit cu blîndeţă şi cu părere de rău — „iar de tăiat, nu se putea să nu-i taie." (13, 955) Vocea colectivă a celor două steaguri de răzăşi, de la Neamţu şi Suceava, rezumă, lapidar şi plastic, întreg subiectul volumului, de pe poziţia nestrămutatei fidelităţi faţă de Vodă şi trimisul său de nădejde.
Momentul istoric, ales de scriitor, favorizează coalizarea largă a diferitelor pături sociale, opuse fiecare „cloncanilor cei mari boiereşti" şi interesate de independenţa ţării. Problema esenţială este tocmai procesul strîngerii tuturor forţelor ataşate domnitorului. în acest context, eroi populari devin şi oameni proveniţi din pături privilegiate, identificaţi însă cu năzuinţele înaintate ale epocii. Jderii înşişi aparţin anturajului intim al domnitorului, se numără printre stîlpii puterii, prin voia lui Ştefan au devenit înstăriţi, ca şi starostele vînătorilor domneşti. Ionuţ şi Simion Jder, sau Onofrei şi Samoilă Căliman sînt totuşi eroi populari autentici. Ultimii au fost nu întîmplător botezaţi Farmă-Piatră şi Strîmbă-Lemne. Viaţa lor a fost comună cu a oamenilor din popor, cînd au purtat oile bătrînului de la Rarău la Căliman şi Ceahlău, şi nu s-a schimbat nici după ce au fost rînduiţi vînători domneşti şi slujitori la Cetatea Neamţu. Greoi la minte, ei sînt ostaşi neînfricaţi, trup şi suflet devotaţi măriei-sale, şi în bătăliile cu osmanlîii Samoilă Strîmbă-Lemne va pieri, alături de bătrînul Căliman („—Oameni buni, mare poznă !"), cu demnitatea firească a eroilor din legende.
Sadoveanu îşi aduce eroii la un numitor comun popular, accentuează trăsăturile lor comune, estompînd cu bună ştire deosebirile dintre ei. Acest lucru nu înseamnă că el ar ignora diferenţele fundamentale de clasă, exploatarea nemiloasă a ţăranului. în drumul Jderilor spre Lehia, scriitorul descrie „sate sărace, cu bordeie pe jumătate îngropate în pămînt", oameni necăjiţi, învăţaţi că nestatornicia este legea ce stă deasupra vieţii şi morţii. „Cînd nu erau nomazii, îi asupreau domnii pământului fie cu biruri, fie cu podvezi, fie cu războaie..." (13,609—10). Asemenea precizări sînt însă relativ rare, pentru că domnia lui Ştefan este în ansamblu concepută ca epoca dreptăţii şi fericirii, a unui „Canaan moldav" (G. Călinescu), inclusiv pentru poporul de rînd. Fapte reale se suprapun aci cu idealizarea voită a domnitorului, a adepţilor săi, a momentului istoric. Totul este subordonat programului estetic fundamental — făurirea unei mitologii eroice! Coordonata eroică uneşte personaje de provenienţă şi factură deosebită, pe Amfilohie Şendrea şi Ştefan Meşterul cu Jderii şi Călimanii, pe aceştia cu feluriţi căpitani şi răzăşi, sau cu Gheorghe Tătarul, Grigore Doda şi cei doi ciobani de la Caşin, Pintilie bătrînul şi Pintilie nepotul său, care îi călăuzesc pe răzăşii lui Ionuţ pe urmele navrapilor. „Toată ţara ia astfel parte la război în toate formele" (13,987), conchide postelnicul în discuţia cu signor Guido, concluzie ce se degajă limpede din întreaga panoramă a personajelor principale şi secundare.
Adăpîndu-se la izvoare reale, credincios pînă la infime amănunte adevărului istoric, scriitorul urmăreşte renaşterea artistică a unei epoci de renaştere, potenţarea ei pînă la nivelul mitologiei populare. în acest scop, el prelungeşte anumite linii, îngroaşă valori umane, evidenţiază calităţi, proiectează realul pe fundalul celor mai nobile vise — întocmai ca fantezia inepuizabilă a eroilor săi.
în Fraţii Jderi totul apare măreţ, acest „tot" are însă un numitor comun : Ştefan cel Mare. Faptul l-a intuit excelent Profira Sadoveanu, în chiar introducerea notelor din 1957 :   „în pădurea de umbre a celor care s-au săvîrşit din
71
viaţă, sînt unele covîrşitoare de mari, întinzîndu-se pe ape, pe păduri, drumuri, mănăstiri, cîmpii, cetăţi vechi, ba chiar pe cîte-o provincie ori o ţară întreagă." (13,1025). Umbra covîrşitoare a lui Ştefan, plutind peste întreaga Moldovă, este exact ceea ce l-a vrăjit pe scriitor şi ceea ce ne vrăjeşte pe noi, cititorii epopeii, în lumina acestei precizări ni se pare inexact punctul de vedere, potrivit căruia rolul principal în carte îl are nu Ştefan ci Ionuţ. Ca personaj concret, Ştefan trece într-adevăr pe al doilea plan, dar ca simbol, ca ideal, ca „umbră" este incontestabil stihia determinantă a povestirii şi a fiecărui erou în parte, inclusiv a eroului principal. Procedînd astfel, Sadovaanu nu inversează raportul real dintre personalitate şi popor, deoarece personalitatea însăşi apare ca exponent al năzuinţei populare către dreptate şi libertate, şi chiar ca produsul acestei năzuinţe.
„Umbra" lui Ştefan coincide cu imaginea păstrată şi modelată de-a lungul veacurilor de conştiinţa maselor. O importanţă principială, sub acest raport, o are primul capitol al cărţii. înaintea apariţiei propriu-zise a domnitorului, Sadoveanu ne introduce în împărăţia legendelor ţesute despre el, evocă figura lui, aşa cum trăia ea în poveştile contemporanilor. Ştefan descinde parcă din această lume fermecată,, din amalgamul de basm, închipuire, dorinţă populară. „Se vorbeşte prin sate despre măria sa că-i om nu prea mare de stat, însă groaznic cînd îşi încruntă sprinceana. Iar cînd vine la o sfîntă mănăstire, n-are de ce se uita groaznic. Cînd vine la o sfîntă mănăstire (dacă vine într-adevăr şi nu scornesc aceşti monahi vorbe deşarte); cînd vine la o sfîntă mănăstire, măria sa trebuie să se uite blajin în jurul său. Vede ici un prunc ; vede ici o fată ; vede dincolo o nevastă. Al cui e pruncul acesta ? a cui e nevasta asta ?" (13,12) Presimţirile se adeveresc întocmai în capitolul următor, Ştefan realul se poartă exact ca cel visat („—De unde e acea muiere ?" etc. 13, 33)
Domnitorul scund de statură, dar la care cei opriţi la zece paşi păreau că se uită de jos în sus, este întocmai cum trebuie să fie — după părerea norodului şi a cărturarului. Ştefan urmează pilda soarelui, dînd în fiecare zi căldură şi lumină fără a primi. Cu bucurii şi desmierdări puţine şi ascunse el se gîndeşte doar la obşte şi la îndatoririle pe care le are faţă de ea, se împietreşte ca o stîncă la văzul nenorocirilor, zdrobind balaurul cu privirea-i „verde tăioasă" şi cu braţu-i oţelit. Muncit de frămîntări şi în ochi cu nouri de întristare, el îndeplineşte misiuni grele şi ingrate, adesea lipsit de sprijinul celor în care nădăjduia. în oglinda sadoveniană, Ştefan nu este doar un mare conducător de oşti şi organizator de stat, ci şi un mare gînditor. „Ieşit din suferinţa lumii de aici", el „a băut apa înţelepciunii din aceeaşi fîntînă răsăriteană din care s-a adăpat Apusul" (13, 962, 964), spune postelnicul Ştefan Meşter, care şi el s-a reîntors din apus la această fîntînă, devenind — împreună cu structural răsăriteanul înţelept Amfilohie — sfetnicul principal al Vodăi. Caracterul domnitorului comunică pe undeva cu al lui Kesarion Breb, epizodul de la Izvorul-Alb simbolizînd tocmai căutarea îndepărtatelor izvoare ale înţelepciunii răsăritene...
Cît priveşte prezenţa nemijlocită a lui Ştefan-Vodă în desfăşurarea acţiunii, nici ea nu este chiar atît de sumară. Domnitorul apare cam în jumătatea capitolelor, pe larg, în treacăt, sau în evocări detailate ale altora (detailate în sensul că se citează fraze, gesturi, întîmplări concrete). Vodă face dreptate, îl îndeamnă pe Simion să se însoare, dă porunci pentru ieşirea în război, îl judecă pe Ionuţ, trimite carte domnească regilor, introduce în oaste noile născociri ale minţii omeneşti, îl mustră pe căpitanul Petrea Hărman pentru teama unor oşteni în timpul cutremurului mare, ospătează din „fruptul oilor" şi-i descoasă pe oieri în legătură cu bourul căutat, mâhnit de fapta lui Niculăieş Albu adresează porunci boierilor Ţării Leşeşti, cheamă la vedere ostile sale la tabăra din preajma târgului Vaslui,
72
între Ţara-de-Sus şi Ţara-de-Jos, asistă la botezul lui Manoluţ Jder, trimite carte pîrcălabilor cetăţii Crăciunei, porneşte „războiul pentru suflet" cu Mehmet şi, după bătălie, cinsteşte amintirea celor căzuţi :
„— Cînd răsare soarele avem să ne aducem aminte de ei. Şi avem să-i jelim deasemeni cînd soarele asfinţeşte. Şi cînd ne vom trezi la bătaia miezului nopţii, avem să-i simţim în jurul nostru şi ne»vom afla nemîngîiaţi de pieirea lor.
După ce a tăcut măria-sa, a sunat vîntul mai cu tărie în mlaştini şi păduri şi au plutit din ceea parte de ape pînă la auzul măriei sale bocete ale muierilor, care se şi înfăţişează să-şi petreacă morţii." (13, 1021)
Chiar şi această seacă înşiruire a cîtorva scene cu Ştefan sugerează ponderea pe care figura sa o ocupă în sistemul imaginilor.
Axa epopeii o formează deci cuplul Ionuţ-Ştefan, în jurul lor gravitînd un mare număr de „oameni", individual sau colectiv. Uneori, cele două ipostaze se suprapun, individul avînd funcţia de „voce" a colectivităţii. O atare voce se face auzită, la începutul capitolului descriind tabăra de la Vaslui („Nu este pe lumea asta ţinut mai frumos, credem noi, vasluienii..." 13, 732). Vocea colectivă ne lămureşte, de ce se simt aci atît de bine răzăşii, ce gînduri l-au îndemnat pe Vodă să aleagă acest loc pentru tabără, cum se veselesc şi cîntă ostaşii săi. „Dac-aş fi negustor, nu mi-ar plăcea. Dar fiind şi eu răzăş de la Prut, de dincolo de Bîrlad, îmi place..." (13,735) Povestitorul colectiv se transformă pe nesimţite într-unui individual, încă anonim, despre care curînd aflăm că-1 cheamă moş Irimie şi că cel care-1 ascultă nu este altul decît feciorul jupînului Manole.
Procedeul citat stabileşte legături strînse între eroii principali şi masa fără număr a răzăşilor. Ca întotdeauna la Sadoveanu, forma preferată prin care se realizează asemenea conexări şi raportări o constituie discuţiile şi povestirile. Povestirea este un prilej pentru a înfăţişa povestitorul, şi serveşte de minune desfăşurarea specific sadoveniană a evenimentelor. Conflictele sociale şi personale, unele intens dramatice, sînt relatate cu caracteristicul calm epic, lent şi majestuos. Momentele ascuţite „se suspendă" prin amintirile cîte unui moş, sau prin schimburile de opinii ale vitejilor din timpul ospăţului, iar tensiunea continuă să vibreze in replicile lor, aparent indiferente. Sadoveanu ştie ca nimeni altul să zăgăzuiască rîuri vijelioase şi capricioase de munte, cu sclipiri dar fără adîncuri, să ridice stăvilare solide în calea lor, pentru a le împrumuta vastitate şi profunzime. Numeroşi scriitori folosesc asemenea „diguri", în vederea monumentalităţii. La Sadoveanu ele sînt mai numeroase şi mai temeinice decît la mulţi confraţi, alimentînd în cititorul neatent iluzia unei arte statice, demodate, plictisitoare. în afara lor există şi critici, care consideră adecvată secolului nostru doar arta ritmurilor trepidante, vitezelor uluitoare. Tehnica minunată a avioanelor supersonice şi sateliţilor cosmici nu poate fi însă mecanic transpusă în domeniul artei ; încercările de acest fel, se ştie, au produs avarii catastrofale. Pe de altă parte, dinamismul şi dramatismul proprii artei în genere şi îndeosebi artei epocii noastre, pot fi realizate pe căi diferite, făţişe sau ascunse. Nu tot ce palpită, pulsează, se precipită este de un autentic dinamism şi nu tot ce pare lipsit de asemenea atribute este implicit lipsit de dramatism. Sub aparenta linişte sadoveniană zvîcnesc pasiuni şi patimi, se declanşează furtuni şi uragane. Contrar impresiilor fugitive, în cărţile sale se întîmplă foarte mult, mai mult decît în numeroase romane axate ostentativ pe întîmplări. Sadoveanu este viclean ca majoritatea marilor epici. în Fraţii Jderi sau, mai tîrziu, în Nicoară Potcoavă, el e în stare să mimeze maniera din Hanu-Ancuţei, scriind parcă un decameron de amintiri şi povestiri, un şireag de nuvele bătrîneşti — pentru ca deodată cititorul să se pomenească în faţa unei arhitectonici epopeice, ridicate din sute şi mii de elemente. Ascultînd nenumăratele
73
povestiri parcă nemişcate, ne dăm deodată seama că am fost martorii nenumă-rator evenimente, coliziuni, tragedii, că zăbovind lîngă un pahar cu vin, am participat de fapt la acţiuni vitejeşti, şi contemplînd întinderile fără margini ale oceanului am fost duşi înainte de curenţii din adîncuri.
Ne aflăm aşadar în faţa unei lumi infinite şi în veşnică înnoire. Infinite sînt atît componentele sale nemijlocite, evocate palpabil, unul cîte unul, cît şi ecourile „tainice", vibraţiile prelungi din sufletul cititorului. Macrocosmosul acesta feeric are ceva din universul muzicii lui Bach — calmul dramatic, monumenta-lismul meticulos, vastitatea detaliului, simplitatea niciodată integral explorabilă, modestia mascînd perfecţiunea, titanismul viziunilor integrale, sudura între emoţie şi intelect, poezie şi filozofie, elevaţia atotcuprinzătoarelor meditaţii. In eroica epopee sadoveniană trăieşte, gîndeşte, simte, acţionează un cosmos uman complet. Desfăcîndu-l în bucăţele, riscăm să-i pierdem aroma irepetabilă, vraja specifică, fără de care nu există artă adevărată. Scopul comentatorului este însă tocmai acela de a-1 convinge pe cititor să se reîntoarcă la arta vie — poate ceva mai atent, în stare să asimileze mai mult din infinitele sale comori.
SCRIITORI Şl CURENTE
GH. BRĂESCU
- SCHIŢĂ BIOGRAFICA —
NICULAE GHERAN
In toamna anului 1918, un bărbat înalt, masiv, cu o privire deschisă, cu mişcări înăsprite de haina militară îndelung purtată, încărunţit de vreme, folo-sindu-se anevoie de o singură mînă pe care o mai aducea întreagă din război, se întorcea acasă în laşul copilăriei lui, fără să ştie precis pe ce cărări va merge mai departe în viaţă.
întors descumpănit din viitoarea unui război hidos, la care participase fără să-i fi înţeles, atunci, adevăratele-i sensuri, fostul militar păstrase din zilele de lagăr, petrecute la Stralsund şi apoi la Breesen şi Neisse, un mănunchi de schiţe şi povestiri, dictate cu răbdare unui alt prizonier şi corectate apoi anevoios cu mîna stînga, care, despărţindu-se pentru totdeauna de armă, avea să se obişnuiască, încetul cu încetul, cu condeiul de scriitor. Eliberat de canoanele armatei, fără teama de a mai fi scos la raport sau chiar încarcerat, cum se petrecuse cu mulţi ani în urmă pentru îndrăzneala de a fi scris o carte, autorul, înzestrat cu umor, cu un ascuţit spirit critic, înfăţişase lumea militară a vremii, prezentînd-o în adevărata-i lumină şi nu cu tonurile patriotarde, folosite pînă la exasperare în împrejurările primului război mondial.
Puţin mai tîrziu, spre sfîrşitul aceluiaşi an, o cărţulie cu veşminte modeste, intitulată simplu, cu o uşoară umbră hazlie — „Vine doamna şi domnul gheneral"
— încerca să adauge literaturii un nume nou. Pentru a sublinia parcă şi mai mult autenticitatea paginilor tipărite, autorul le completa coloritul cazon semnînd, ca pe vechile-i acte de cancelarie, Maiorul Gheorghe Brăescu.
La Iaşi, necăjit pe tipograful care-i culesese greşit cam în prea multe locuri un text ce avea menirea să devină buletinul de naştere al unui nou scriitor, Brăescu se hotărăşte să-şi amîne debutul literar folosind din întregul tiraj numai cîteva exemplare pe care le va dărui unor prieteni. Nu se ştie cum, unul din ele ajunge în mîinile lui Mihail Sadoveanu, care scrie în „însemnări literare" :
„Aveam de cîteva zile pe un colţ al biroului volumul acesta, care prin înfăţişarea lui, nu mă prea îndemna să-1 deschid. Il priveam cu coada ochiului şi cu o hotărîtă neîncredere. Aşa era, destule greşeli de tipar. însă mărturisesc că l-am citit foarte răpede şi cu o deosebită plăcere. Dl. Gheorghe Brăescu vede bine şi are umor. îndată m-am hotărît să-i mulţămesc pentru ora agreabilă pe care am petrecut-o cu D-sa.
Schiţele din acest volumaş sînt toate luate din mediul militar. Comicul de situaţii din bucata primă, care dă titlul volumului, şi mai ales monumentalul ordin la raport al colonelului Merişor Elie sînt irezistibile.
Alte bucăţi  ca „Legea progresului", „Metodă nouă".  „A căzut Turtucaia",
Fragment din studiul monografic, in curs de apariţie la Editura pentru literatură.
75
vădesc pe lîngă nota umoristică şi preocuparea serioasă a scriitorului. Nu cunoaştem pe Dl. Brăescu. Nădăjduim că nu se va opri aici".1).
Astăzi, după o jumătate de secol, o analiză de ansamblu a operei lui Gh. Brăescu şi în special a laturii sale durabile — schiţa şi nuvela — ne îndreptăţeşte să spunem că această speranţă nu a fost înşelată. In pleiada scriitorilor crescuţi la şcoala marelui Caragiale, Brăescu, autor cu o personalitate distinctă, ocupă un loc de seamă, dăruind literaturii romîne pagini de bună antologie.
„Sînt din Iaşi, din strada Sărăriei, pe care pusesem stăpînire împreună cu băiatul bucătarului nostru. Ieşind victorios din toate războaiele purtate cu mahalagiii de yîrsta mea, familia m-a închinat armelor. Iubeam calul şi dreptatea şi am nimerit la infanterie, iar dreptatea nicăiri. Adevăratul război l-am purtat cu şefii mei, care m-au învins întotdeauna, căci simplitatea lor mă dezarma..." 2)
Aceste vorbe, întîlnite într-unui din interviurile scriitorului poartă, în afara tonului vesel, pecetea unui adevăr trist. Regăsim în el nu numai căutările unei vieţi dar şi sensul unei creaţii pornite dintr-un crez umanitar, de cele mai multe ori hazul ascunzînd dureri profunde.
Născut în Iaşi3), la 30 ianuarie 1871, Gheorghe Brăescu este al şaptelea copil în familia lui Alexandru şi a Măriei Brăescu (fiica lui Ion Zaharia), venind pe lume într-o vreme cînd căsnicia acestora era zdruncinată de mari neînţelegeri. Nu se cunosc iprea multe date despre familia în care s-a născut. Autorul, darnic în alte rînduri cu lămuriri autobiografice, ne informează că maică-sa şi-a abandonat copiii „lăsîndu-se pradă plăcerilor uşoare", taică-său, arendaş scăpătat, odinioară om avut, murind puţin după despărţire.4)
Băiatul — aflat la o vîrstă foarte crudă — nu are posibilitatea să-şi cunoască părintele şi creşte, împreună cu ceilalţi fraţi, în casa bunicii, dar pentru puţin timp, căci aceasta moare şi copilul rămîne din nou fără cămin. Pripăşit în casa unei rude avute, va purta pînă tîrziu gustul amar al acestei drame familiale. Viaţa aventuroasă de mai tîrziu a tînărului Brăescu, amintită de unii istoriografi şi povestită de .el însuşi într-un volum de amintiri, nu se datoreşte unei firi temperamental predestinate, ci unor împrejurări puţin fericite, în care epitropia rudelor n-a putut înlocui adevărata ocrotire părintească. „Generozitatea" neamurilor sale, calculată pînă la meschinărie, exclude actul filantropic, grija faţă de copil subordo-nîndu-se administrării unei averi încurcate.
In timp ce unii dintre fraţi sînt internaţi în şcoli, George şi Lenta — o soră mai mare — rămîn în casa Elizei Tomşa, mătuşă din partea tatălui, pe care o întîlnim în primele amintiri ale scriitorului. Atmosfera casei, caracteristică micii boierimi moldovene din a doua jumătate a secolului al XlXlea, va furniza multă vreme material de viaţă scriitorului, ochii copilului dovedindu-se pătrunzători. Cititorul atent al volumului de amintiri remarcă, în ciuda unei aparente îngăduinţe, o detaşare netă a scriitorului de universul închis, apăsător al familiei, de moravurile şi psihologia retrogradă ale acesteia, pe care nu de puţine ori le judecă cu sarcasm.
Scurtele notaţii ale scriitorului ascund amărăciuni pe care, parcă din pudoare, nu le lasă să transpară în adevăratele proporţii. Moş Nicu, epitropul său, om
1)  Însemnări literare,  an.  I.  nr.  8,  24 martie 1919.
2 I. Valerian,  De vorbă cu dl.  Gh. Brăescu,  „Viaţa  literară*,  an I,  nr.  15,  29  mai 1926.
3) Datele biografice sînt comunicate pe baza consultării actelor oficiale. Găsim în arhiva autorului un document (manuscris) jn care citim printre altele „Actul de naştere al d-lui Tbiodoru Gbiorghi, cel întîi nume din botez fi al doilea nume din apt. Este născut la anul 1871, luna ianuar în 29 la 9 oare dimineaţa... Semnează  ,,Preutul iconom  Alexandru  Buculescu  (?)  de la biserica 40 de Sfinţi  din Iaşi".
4) Datele biografice referitoare la viaţa lui Gh. Brăescu din perioada 1871—1893 sînt selectate din volumul ,.Amintiri", Buc. (1937), din unele interviuri cu scriitorul — publicate de reviste — precum şi din memoriul  de  ofiţer -găsit  în  arhiva  M.F.A.     ■ . - . ;
76
zgîrcit, hain la suflet, greu de înduplecat să renunţe la un gologan, e numit în „Amintiri" „duşmanul copilăriei mele"5). Mătuşa Eliza, cu o mentalitate boierească, incultă şi necioplită, dar totodată cu pretenţii de doamnă din înalta societate, cu salon deschis prietenilor cărora le oferă, pe lîngă dulceaţa servită de slugi desculţe, cîteva vorbe franţuzeşti bine stîlcite, nu-şi prea onorează nepotul cu dragoste, ceea ce îl va face să noteze mai tîrziu, resemnat „Ţaţa Eliza nu mă prea iubea". 6) Nu e de mirare că el o înconjoară cu răceală, ca de altfel şi pe un alt unchi al său, aparţinînd aceleiaşi lumi, bădia Ionică, om avut, avar, meschin, insensibil la aşteptările copilului.
Prietenii casei în care Brăescu îşi petrece copilăria — Vuluţă, amicul parazit al mătuşii Eliza („văduvă în putere"), cucoanele Elencu şi Marioara, cu pasiunea cîinilor şi a ghicitului în cărţi, popa Grecu, om rău, abonat la sindrofiile mătuşii —• completează această galerie de tipuri. Disecate atunci atent de ochii copilului, ele renasc, mai tîrziu, sub condeiul scriitorului.
în opoziţie cu această galerie de personaje secate sufleteşte, care menţin în casă un aer stătut, băiatul e fericit cînd se găseşte în preajma unor oameni cinstiţi, curaţi, plini de duh, ce deschid ferestrele copilăriei lui spre alte meleaguri.
Atras de suferinţele celor din jur, de care se simte legat prin propria-i soartă, copil de pripas în casa unor boiernaşi ridicoli, suportînd înjosirea unei ajutorări meschine, băiatul se apropie involuntar de lumea celor mulţi.
Păstrat mai departe de către mătuşa Eliza în evidenţa arborelui genealogic ca fiu de boier, deşi în ierarhia semifeudală a familiei rangul nu se prea împacă cu ghetele nu de puţine ori rupte şi înlocuite cu ciubotele Lentei, copilul e osîndit să stea în casă, să nu se amestece printre „nespălaţi".
în 1937, în atmosfera unei înveninate propagande fasciste, publicîndu-şi cu greutate volumul de amintiri, scriitorul va nota :
„Nespălaţii! După şasezeci de ani, cu sufletul curat, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, aduc prinosul meu de recunoştinţă nespălaţilor care mi-au fost tovarăşi credincioşi de joc. închid ochii şi văd pe Moscovici, băiatul brutarului, care venea cu buzunarele pline de covrigi, pe Costică al ciubotarului, care sta alături de noi într-o cocioabă şi era premiant, pe Ghiţă Curcubeu, tartorul smeilor cu gură trăgătoare, pe Vasile al dascălului, de care ne temeam toţi, şi atîţia alţii pe care nu i-am mai văzut... De la nespălaţii aceştia am învăţat legea superioară a solidarităţii, necunoscută tineretului de azi"7).
Copilăria lui Brăescu nu rămîne tributară convenienţelor sociale dictate de clasa în care se naşte, ci evadează printre zăbrelele mediului familial. Este semnificativ că verii săi, cu care locuise în aceeaşi casă — copiii buni ai gazdei — nu reţin atenţia scriitorului, în timp ce, de pildă, Gheorghiţă — băiatul unor ţigani dezrobiţi, aflaţi în slujba mătuşii — năvăleşte în cartea amintirilor din copilărie, fiind evocat printre lacrimi.
Printre neamuri copilul găseşte bunătate şi alinare la o altă mătuşă — maica Leonora — femeie simplă, ea însăşi o victimă a familiei (dăruită, de copil, mînăstirii), cu care descifrează primele buchi.
Pasiunea pentru lectură i-o deschide o soră mai mare, Olimpia, studioasă şi îndrăgostită de filozofia lui Vasile Conta, citindu-i scrierile lui Nicu Gane. Pînă atunci, copilul învăţase să viseze din poveştile spuse cu har de moş Simion, ţăran simplu venit din cînd în cînd la oraş, minunîndu-1 pe băiat de cîte ştia să facă.
5) Amintiri",  p. 124.
6) Idem, pag. 2].
7) Ibidem,   pp. 104—105.
77
După ce mai întîi învăţase acasă să scrie şi să citească, băiatul este internat de mic la Institutele Unite (1880), fără ca despărţirea de rude să-1 fi impresionat prea mult.8)
Amintirile din şcoală sînt dintre cele mai fericite. Pus mereu pe şotii, elevul îşi aduce pedagogii la exasperare.
Scăpate într-un fel de grija copilului, rudele îl dau uitării, minunîndu-se doar din cînd în cînd în faţa unor noi pozne. Se pare că şi din alte puncte de vedere băiatul nu beneficiază de atenţia lor :
„Bătrîna infirmieră — scrie el — care se oplojise la şcoală pe mîncare, povestea megieşilor că a pierdut în viaţă două lucruri scumpe : bărbatul, împuşcat din greşeală la vînătoare, după ce abia se luaseră — şi ochii, cîrpind pantalonii mei în fiecare seară".9)
Auzind că rudele s-au hotărît să-1 înscrie în şcoala militară pentru a-i veni de hac, elevul Brăescu' lasă deoparte şi bruma de strădanie pe care o mai avea pentru învăţătură.
„«Nu ştie, el are să intre în şcoala militară» —strigau băieţii în cor, cînd eram chemat la lecţie".10)
Liceul militar,- prin „disciplina oarbă şi fără raţionament", suportat din greu, cu suferinţe ce-1 vor face mai tîrziu să afirme că prin ele şi-a cîştigat cu prisosinţă partea din rai, nu infringe firea liberă a copilului. Părăseşte liceul militar înainte de a-1 termina. Apoi, după un examen neizbutit dat la o şcoală de conductori de poduri şi şosele din Bucureşti, Gh. Brăescu — ajuns între timp sub epi-tropia judecătorului Porfiriu (Bădia), după căsătoria acestuia cu una din surorile sale — este trimis la studii în Franţa, la Nancy, cu scopul de a urma cursurile unei şcoli forestiere.
Datorită insuficienţei cunoştinţelor sale în raport cu cele ale colegilor săi, Brăescu rămîne mult în urma acestora, evidenţiindu-se... la gimnastică, limba germană şi compunere. Fiindu-şi singur stăpîn, la o vîrstă cînd alţii cresc sub privirea ocrotitoare a părinţilor, Brăescu se lasă cam prea mult furat de pozne şi năzbîtii în viaţa şcolii, depărtîndu-se încetul cu încetul de învăţătură. „Profesorii nu-şi dădeau mare osteneală", — va nota la bătrîneţe scriitorul, explicînd parcă zburdălnicia puţin obişnuită a elevului de odinioară — iar învăţămîntul scolastic, bazat pe însuşirea pe de rost a unor lecţii, nu era de natură să-1 înflăcăreze.
„După atîţia ani, mărturisesc cu nedumerire, dacă nu cu ruşine, n-am auzit nici mai tîrziu în şcoală, nici în casă, vorbindu-se în mod deosebit, bunăoară, de Eminescu, de Kogălniceanu, de Haşdău, de Odobescu. Profesorul de limba romînă, un transilvănean, ne citea... pasteluri de Alecsandri, comentîndu-le sumar, cu grai ardelenesc.
„«Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară»... — "Vedeţi ce frumos se repetă poetul, şi reîncepea: «Ziua ninge, noaptea ninge...»"
In Franţa nu ezită să-şi lase de o parte cursurile — ce trebuiau să-1 ducă, după socotelile familiei, pe cărările ingineriei — înlocuindu-le, fără regret, cu numeroase lecturi provenind din literatura universală şi îndeosebi din cea franceză.
Rămas fără bani, departe de ţară, cu pensiunea neplătită, neglijat de rude, fără răspuns la scrisorile alarmate ce le trimite acasă, adolescentul ajunge, în
8 Amintiri,  p. 113, 9) Idem, p. 126. 10) Ibidem,   p. 133.
78
anul 1890, printr-un stupid concurs de împrejurări, să fie înrolat în Legiunea Străină.
Consecinţă a unei adolescentine manifestări cavalereşti (se angajase în larma cafenelei să moară pentru Franţa ca să risipească nedreapta acuzare a unor colegi de a fi germanofil), tînărul va înţelege absurditatea noului eveniment intervenit în viaţa sa încă din primele zile petrecute între zidurile cazărmii. Această tristă experienţă de viaţă va avea ecou în creaţia scriitorului.
Intr-o perioadă cînd literatura înnobila tendenţios Legiunea Străină cu calităţi cavalereşti, prezentînd-o denaturat prin lumina gloriei şi eroismului, Brăescu, publicîndu-şi amintirile, avea s-o definească realist, drept o lume declasată pusă în slujba jafului colonial.
Profitînd de faptul că la data semnării contractului fusese minor, tînărul se zbate să se elibereze din mediul în care se simţea înstrăinat şi stingher, izbutind, nu după multă vreme, cu ajutorul celor din ţară, să părăsească Africa. în 1892, — scăpat ca din ghearele morţii — îl regăsim în Iaşi, minunîndu-şi neamurile cu isprava ce-o făcuse.
Sfătuit de familie să urmeze şcoala de agricultură din Gănserndorf (Austria), tînărul se lasă convins, numai că în drum, oprindu-se la Viena şi prins în mirajul unei lumi necunoscute, prăpădeşte în puţine zile bruma de avere, căpătată moştenire după majorat.
Banii aruncaţi pe gîrlă, ca o răzbunare parcă împotriva anilor de pînă atunci cînd le-a simţit lipsa, încheie un prim capitol din viaţa tînărului Brăescu, în care amărăciunea orfanului crescut la uşi străine sau între zidurile internatelor se conjugă cu exploziile unor zburdălnicii exagerate şi cu încercările neizbutite, impuse din afară, de a-şi făuri o profesie.
Sărac ca niciodată — şi, mai grav, fără un rost în viaţă, — îl regăsim în anul 1893 la Vaslui, în casa surorii sale Lenta Tăutu, căsătorită între timp cu un judecător. Lipsit de orice altă perspectivă, respectă pentru prima dată sfatul familiei, angajîndu-se voluntar în armată, cu gradul de soldat.
între 1893 şi 1918 se consumă un nou capitol din viaţa viitorului scriitor, anii carierii militare, cînd se acumulează şi sedimentează o experienţă de viaţă de unde — mai tîrziu — îşi vor trage seva cele mai izbutite pagini din creaţia lui literară.
Descoperirea recentă a memoriului de ofiţer al scriitorului Brăescu ne furnizează noi date referitoare la biografia sa. După trei ani de stagiu militar (18.V.1893/18.V.1896), lipsit de alte posibilităţi de trai, se reangajează pe termen de cinci ani cu gradul de plutonier.
Ţinuta subofiţerului este total opusă comportării vagmiştrilor din vechea armată. Văzîndu-1 priceput, ofiţerul imediat superior îi lasă în seamă instrucţia militarilor de sub comanda sa :
„Am fost aşa de fericit! Le-am dat tot ce aveam mai bun în mine, sentimentul camaraderiei bărbăteşti, dezinteresate, învăţată la şcoala încercărilor grele-De o vîrstă cu ei, deprins să privesc ierarhia de jos, îi instruiam fără să-i înjosesc cu injurii sau palme, ce curgeau în jurul nostru ca ploaia".ll)
Spre sfîrşitul anului 1897, impresionîndu-şi fără voie comandanţii cu cunoaşterea unor limbi străine — fapt de ajuns de rar în armata de la sfîrşitul secolului trecut — este remarcat şi trimis într-o şcoală de ofiţeri.
La 1 iulie 1899 îl reîntîlnim la Calafat cu gradul de sublocotenent.
n) Amintiri,  p. 245.
79
Spirit liber, franc, îndrăzneţ pînă la răzvrătire, nu ezită să calce canoanele vechii armate şi, ca urmare, din primul an curg zilele de închisoare.12)
îndepărtarea de pe tabloul înaintărilor în grad (1902), ca şi multiplele pedepse suportate pentru nesupunere, greutăţile întîmpinate în aprobarea căsătoriei cu Ana Ştefănescu — profesoară din Calafat — asociate cu starea materială precară în care se găsea, îl strivesc, aducîndu-1 la desperare. „Pe dracu, ar fi mai comod să te sinucizi, dacă n-aş avea slăbiciunea să mă gîndesc la cei pe care îi las în urma mea..."13) nota deprimat sublocotenentul Brăescu, într-o scrisoare trimisă soţiei, pentru ca apoi, într-o altă epistolă, prăbuşit de necazuri, să adauge (după ce relatează discuţia cu generalul comandant al corpului de armată căruia îi spusese că, decît să suporte la nesfîrşit nedreptăţile comandanţilor, mai bine îşi dă demisia) :
„îţi închipui acum cît sufăr ? Pot să te mai îndemn să-ţi legi soarta ta de a mea, atunci cînd viitorul meu este atît de întunecat... ? Sînt desperat şi gol de idei. Nu mai am nici o speranţă, nici o mulţămire şi port în mine mormîntul viselor mele şi conştiinţa mea este veşnic torturată de chipul tău blînd pe care l-am chinuit atît. O, de-ai ştii cît sufăr... Trebuie să iau o deciziune nouă, să-mi caut în altă parte, dacă voi mai avea curajul să trăiesc, un adăpost suferinţelor mele.
La regiment nu mă mai duc. Be nicăieri nici o idee, nici o mîngîiere, nici un sprijin. Ce departe de la vis la realitate...
Situaţiunea mea este aceea a unui falit. Nu puteam-, cu riscul de a te pierde, să nu-ţi fac cunoscut ruina singurului meu capital: „moralul". Ai avut atîtea neplăceri cu mine, încît desigur ai avut timpul să-ţi oţăleşti tăria de caracter, pentru a judeca cu sînge rece această nouă lovitură. Uite desigur o tortură pe care nici inchiziţia, nici mitologia n-au ştiut să o inventeze! Printr-un concurs de împrejurări fatale, să ruinezi cîte puţin, moralul, viaţa singurei fiinţe care te leagă de viaţă, singura pentru care ţi-ai da viaţa picătură cu picătură pentru a prelungi pe a ei minut cu minut".
în această depresiune sufletească, militarul Brăescu găseşte sprijin în afecţiunea soţiei — femeie cu pasiunea lecturilor, judecător al primelor sale încercări literare — ca şi în prietenia deosebită a unor camarazi de arme, printre care îl întîlnim pe Emil Gîrleanu. Coleg de promoţie, acesta este apăsat întrucîtva de necazuri asemănătoare, însă, fiind mai hotărît, izbuteşte să le curme, mai de timpuriu, dîndu-şi demisia din armată.
Bun pedagog în instruirea soldaţilor şi elevilor, Brăescu îşi desfăşoară totodată activitatea — la început în direcţia învăţămîntului primar — pregătind copiii de trupă ce-i reamintesc prin suferinţele lor anii propriei copilării — iar mai tîrziu, consacrîndu-se pedagogiei militare. între 1911—1915 îl regăsim în Bucureşti, la Şcoala de ofiţeri de infanterie ca profesor de tactică, educaţie morală şi inspector de studii, impresionîndu-şi comandanţii prin metodă, însuşiri morale şi intelectuale. Tot acum Brăescu, publică o carte cu caracter pedagogic, „Educaţia socială a naţiunii armate. Viitorul ofiţer în şcoală, în armată şi în societate" [1914]. Recomandările autorului, care în ultimă instanţă, tind ca prin schimbarea moralei ofiţereşti să dispară relele armatei, sugerate printre rînduri, erau sortite, din capul locului, insuccesului. în această etapă a evoluţiei sale — şi într-o măsură chiar mai tîrziu — Brăescu nu înţelege caracterul structural monstruos al armatei
Datele biografice comunicate precum şi altele referitoare la viaţa scriitorului din perioada 1893— 1916 sint selectate din memoriul ofiţerului Brăescu, aflat în arhiva Ministerului Bortelor Armate, din corespondenţa  purtată  intre 1901—1903 cu  logodnica iui, ca şi din amintirile unor contemporani.
13) „Parbleu, ce serait bien commode de se suicider pi je n'avais pas la faiblesse de penser â ceux que je  laisse derriere  moi"...  (în original).
80
burgheze, instituţie bazată pe principii reacţionare, total opuse umanitarismului propovăduit în unele capitole ale cărţii.
In contrast cu ofiţerii „fără principii, fără vreun sentiment al onoarei, fără nici un fel de instrucţie, fără cel mai mic bun simţ şi mai ales de o răutate bestială, plină de ură împotriva acelora care se ridică deasupra lor prin maniere şi calităţi sufleteşti"1'1), profilul său spiritual se defineşte prin demnitate şi umanitarism, trăsături consemnate chiar şi în memoriul său de ofiţer. într-o însemnare, comandantul regimentului din Botoşani sublinia printre altele grija lui Brăescu pentru traiul soldatului, menţionînd că în momente grele — apăsat de nevoi proprii, — l-a găsit „făcînd chiar sacrificii băneşti pentru a asigura soldaţilor tutunul care le lipsea".
în biografia scriitorului găsim şi izvoarele din care purcede viziunea sa asupra satului romînesc.
Mărşăluind în aplicaţii militare prin satele olteneşti din fostele judeţe Mehedinţi, Gorj, Dolj, Vîlcea, Olt şi Romanaţi şi a celor moldoveneşti din împrejurimile Vasluiului, Sucevei şi Bîrladului, face cunoştinţă cu ravagiile exploatării nemiloase a ţăranilor din primele decenii ale secolului nostru şi ale căror consecinţe s-au manifestat cu putere în răscoala de la 1907. (Este interesant de semnalat că fostul ofiţer — pe atunci profesor de gimnastică şi instructor al micilor dorobanţi — nu a participat la represiunea acesteia). Mizeria cumplită întîlnită în satele din împrejurimile Calafatului este amintită cu revoltă în scrisorile adresate logodnicei, anunţînd conţinutul unei schiţe şi nuvele de mai tîrziu.
Nevoit să trăiască într-un mediu mărginit, unde inteligenţa şi umanitatea se dovedeau a fi oaspeţi rari, Brăescu se retrage într-o lume proprie.
Această perioadă de recluziune reprezintă anii de ucenicie anonimă ai scriitorului de mai tîrziu. Apariţia lui Brăescu în literatură, semnalată ca un „miracol" de E. Lovinescui5), derutat de vîrstă înaintată a scriitorului (la publicarea schiţelor şi nuvelelor în paginile „Sburătorului" avea 50 de ani), este rodul unor îndelungate exerciţii literare, pe care din pricina unei insuficiente documentări, istoria literară le-a nesocotit. Apariţia „maiorului" în literatură, printr-un debut viguros — piesele de început avînd o maturizare artistică ce cu greu o recunoaştem în creaţiile lui viitoare — beneficiază de febra creatoare a tînărului ofiţer, care, cu aproape două decenii înaintea publicării primelor lucrări, scria şi-şi căuta un editor.
Nu se cunosc precis toate cauzele apariţiei tîrzii în literatură a lui Gh. Brăescu. Este însă sigur că între 1901—1902 avea scrisă o carte, gata de tipar. în corespondenţa cu Ana Ştefănescu (cu care se căsătoreşte la 26 ianuarie 1903), se găsesc numeroase relaţii referitoare la această lucrare. Pentru editare sublocotenentul anunţă că e nevoit să facă liste de subscripţie, deoarece tipograful îi cere mulţi bani să i-o imprime. Modest, autorul îşi anunţa logodnica, printre altele, că scrierea lui „nu are alt merit decît sinceritatea sentimentelor şi justeţea observaţiilor" („n-am exagerat nimic"), rugînd-o, avînd încredere în gustul ei literar, să-i spună cu toată sinceritatea dacă merită a fi publicată („Altfel nu o public şi o ard rămî-nînd a face o nouă încercare").
Lucrarea este amintită de Gh. Brăescu în interviurile sale, ,tot el explicîndu-ne şi cauza neapariţiei:
„Mîhnit de traiul soldatului în cazarmă am scris prima mea operă literară „Vin recruţii", pagini de idealism, care arătau că recruţii sînt nişte copii mari crescuţi în voie şi cinstea rezervată ofiţerului de a face din ei cetăţeni. In rezumat, o comparaţie între ce este şi ce ar putea fi viaţa soldatului în cazarmă.
14) Caracterizarea întîlnită într-o scrisoare trimisă din Birlad logodnicei sale, datînd din 1902, referitoare la ofiţerii  din  Calafat,  de  unde fusese mutat disciplinar şi unde urma  să  se întoarcă.
15) E.  Lovinescu, .Memorii,   vol.   II  p 68.
<S — Viaţa rofminească nr. 10
81
Comandantul meu de regiment m-a gratificat cu 10 zile de închisoare agravate de brigadă, fiindcă erau autoritate superioară".16)
Greutăţi similare întîlnise în activitatea literară şi bunul său prieten Emil Gîrleanu, silit, pînă la plecarea din armată (1905), să publice sub pseudonim (Emil-gar). Lipsit de orice alte mijloace de trai17), ca şi de siguranţa în posibilităţile sale literare, Brăescu nu se încumetă să se dedice în exclusivitate scrisului, avînd totuşi o activitate „de sertar", pe care — deşi mai tîrziu o va contesta — o găsim menţionată în numeroase scrisori adresate logodnicei.
Cartea amintită nu este un caz singular în activitatea scriitoricească a tânărului ofiţer. în aceeaşi perioadă, după terminarea primei lucrări, el anunţă pe Ana Ştefănescu, că scrie „o nouă carte literară ; Amintiri din copilărie este subiectul, dar nu ştiu încă ce titlu-i voi da", pentru ca apoi să adauge cîteva cuvinte despre preocupările sale literare : „Sper că puţin cîte puţin să-mi fac un drum mai sigur". Volumul de amintiri anunţat, apare ca o succesiune neorganizată de schiţe abia după 1922, fiind rotunjit într-o ediţie definitivă între 1936—1937.
Se pare că în cercuri apropiate, Brăescu îşi citea creaţiile. După zece ani de la exerciţiile literare amintite, găsim o notaţie în memoriul de ofiţer — datată octombrie 1912 şi aparţinînd comandantului Şcolilor militare de infanterie — în care, după sublinierea calităţilor intelectuale şi morale ale profesorului Brăescu, se consemnează scurt, fără alte detalii : „E un bun scriitor, afirmînd personalitate".
Aceste începuturi, asociate cu activitatea scriitoricească de mai tîrziu din zilele de lagăr — unde realizează cîteva din cele mai izbutite schiţe şi nuvele, ca de pildă, „Vine doamna şi domnul gheneral", „Legea progresului", „Un om dintr-o bucată" şi „Ca la Galaţi" 18) — ne demonstrează că Gh. Brăescu se maturizase din punct de vedere literar, cu mult înainte ca E. Lovinescu să-1 fi publicat în paginile „Sburătorului".
Cu anii primului război mondial ia sfârşit cariera militară a fostului ofiţer. Lovit grav in luptele desfăşurate pe frontul din Transilvania, maiorul Brăescu este internat în Bucureşti unde, după intervenţii neizbutite i se amputează, la 25 octombrie 1916, braţul drept19). Găsit în spital de nemţi şi refuzînd să dea declaraţie dă nu va mai lupta împotriva lor, Brăescu, deşi mutilat de război, este considerat prizonier şi trimis în lagăr la Stralsund20). Aici, în şezători, prizonierii, adunaţi să-şi mai uite din necazuri, ascultau „muzică bunişoară şi literatură proastă". Evocînd viaţa din captivitate, scriitorul notează :
„învăţătorii se încercau să stoarcă lacrimi şi reuşeau : prizonierii erau aşa de slăbiţi, atît de demoralizaţi, încît orice cuvînt spus cu vocea tremurîndă provoca hohote de plîns. Pentru a schimba atmosfera am scris „Vine doamna şi domnul gheneral", pe care am citit-o întîi lui Dimitrie Nanu şi Horia Furtună Şi, îndemnat de ei, am citit-o în urmă la şezătoare. M-am prezentat emoţionat ca o
IB) I. Valerian : De vorbi cu dl. Cb. Brăescu, „Viaţa literară", an, I. nr. 15, 29 mai 1926.
Din 'memoriul  de  ofiţer aflăm  că  singura-i  avere constă  in solda lui  şi  leafa  soţiei,  viaţa familiei caracterizîndu-se   prin   cumpătare   şi   lipsuri materiale.
ls) Comunicat pe baza manuscrisului găsit în arhiva scriitorului, cenzurat de nOfft^iergefangenenlagei: Neisse".
19) După ms. jurnalului Dr. M. Rainer, aflat în posesia scriitorului M. Sevastos, în care găsim urmă-torele notaţii : ,,20 oct. 192.5. S-a adus căpitanul B. cu o fractură a hunterului, cu fragmentele asa de încălecate, incit artera umerală era ameninţată. I se pusese un aparat gipsat, care însă nu putea menţine imobile fragmentele ... 25 oct. La Colţea am fost nevoită să amputez braţul căpitanului B. care intrase în spital cu fractura hunterului, despre care am vorbii mai sus. Cînd s-a repezit soţia lui să-i mai sărute odată braţul amputat, m-am cutremurat". Referirile sînt atestate şi de dr.  1. Micu.
Dr. M. Rainer notează gteşit gradul ofiţerului Brăescu. De la I.XI.1915, avea gradul de maior (după memoriul militar, fila 49).
2°) Datele referitoare la > anii de prizonierat sînt reproduse după interviurile date de Gh. Brăescu în revistele „Mişcarea literară"  (An. II, nr. 22, 1.IV.1925)  şi  „Viaţa literară"  (an. I. nr. 15, 29 V. 1926).
82
fecioară în faţa altarului. Succesul a depăşit orice aşteptare. De atunci am continuat să scriu".21)
Activitatea scriitoricească se desfăşura în lagăr în condiţiile unei cenzuri aspre. Pălmuind un ofiţer romîn ce se oferise să traducă un apel jignitor la adresa prizonierilor din lagăr, Brăescu este mutat în lagărul corecţional de la Breesen.
Demnitatea ostaşului ce refuzase să se angajeze că nu va ridica singurul său braţ împotriva armatei ocupante — suportînd conştient riscul unei grele captivităţi — dragostea profundă faţă de oamenii găsiţi la Stralsund în dosul sîr-melor ghimpate, ce-1 determină să scrie literatură umoristică pentru a le mai descreţi frunţile (atunci cînd propria-i durere nu se cicatrizase încă), dîrzenia cu care înfruntă represiunile aparatului militaro-poliţienesc al lagărului, culminate cu aplicarea unui sever regim, corecţional, ne întregesc profilul spiritual al omului, în anii războiului, în care cad jertfe milioane de oameni nevinovaţi, se perindă sub privirile ofiţerului imagini infernale, ce-1 vor face pe scriitorul de mai tîrziu să se întrebe de ce oare frontul se numeşte „cîmp de onoare", şi nu „cîmp de oroare" 22). „în jurul meu grozăvii şi avarii, destrăbălare. în luptă n-am intrat. Mi-e dor de casă. N-am odihnă, nici un pic de linişte" nota, scîrbit de război, ofiţerul Brăescu într-o scrisoare trimisă soţiei din Codlea.
Fără a-şi comercializa bravura şi jertfa plătită într-un război purtat pentru interese ce-i erau străine, maiorul Brăescu revine în ţară, unde, la 30 septembrie 1918, este „trecut în retragere pentru infirmităţi incurabile"23).
Anii următori sînt hotărîtori pentru evoluţia gîndirii sale, a transformărilor petrecute în conştiinţa sa, sub impulsul realităţilor social-istorice al căror sens începe a-1 descifra cu mai multă claritate.
La Bucureşti înfiinţează o revistă de scurtă durată — „Pregătirea" — consacrată în întregime vieţii cazone, cu paginile deschise articolelor de cultură generală şi tehnică, amintirilor de pe front, creaţiilor literare ş.a. Lipsită de finanţarea vreunei grupări politice, gazeta urma să se bazeze în exclusivitate pe abonamente, principalii colaboratori trebuind să fie corespondenţi din armată şi învăţători de la sate. Primul număr apare în decembrie 1918, iar ultimul, în august 1919. Deşi are o viaţă scurtă, gazeta, scrisă aproape în întregime de Brăescu şi tipărită cu. mari întreruperi — în total zece numere — ne reţine atenţia prin faptul că în „Pregătirea" îşi face apariţia scriitorul şi nu la „Sburătorul", cum greşit s-a afirmat pînă în prezent. La „Pregătirea", Brăescu publică două dintre cele mai izbutite creaţii ale sale : „Metodă nouă"24) şi „Un om dintr-o bucată"25). Cam în acelaşi timp se tipărea la Iaşi „Vine doamna şi domnul gheneral".26)
Deşi Brăescu alunecă nu de puţine ori într-o publicistică patriotardă, cu împrumuturi regretabile din ideile şi vocabularul oficialităţii cazone, totuşi, cu sau fără voia autorului, transpar în paginile revistei, încă de la primele numere, realităţi triste ale perioadei postbelice care, deşi la început interpretate greşit, determină cu vremea o altă înţelegere a stărilor sociale de către scriitor.
Spre sfîrşitul colaborării sale la „Pregătirea", el afirmă, într-o Spovedanie, în opoziţie cu vederi mai vechi:
21) Ibidem,   „Viaţa  literară", an.   I,  nr.   15,  29  mai 1926.
22) „Dimineaţa", an.  XXVIII, nr.  9292. 7 noiembrie 1932.
23) Memoriul de ofiţer,  (fila 49).
24) „Pregătirea", nr. 3,  I ianuarie 1919.
25) Idem, nr, 9,  10 august 1919.
23) ,,La laşi, in 79/9 am publicat schiţele intr-t? broşură, dar cu atîtea greşeli de tipar, că am lisat toate broşurile la tipografie şi am luat numai cîteva pentru reviste şi prieteni*. F. Aderca : De vorbă <u Gb. Brăescu,  „Mişcarea literară", an. II,  nr.  22,  11 aprilie 1925). i.
83
„Eu cred că toate păcatele noastre izvorăsc dintr-o cauză unică: lipsa de pudoare, de simţ moral la clasa conducătoare.
Politicenii gălăgioşi, conducătorii care exploatează puterea ce deţin de la oligarhii asupritoare devin şi proxeneţii patriotismului, pe care-1 prostituiază cui oferă mai mult. Idealul feciorilor de boieri noi nouţi, de boieri ai banului, este să se scuture de orice obligaţiuni către ţară. Au petrecut fără nici o grijă în momentele tragice şi se înveselesc în aceeaşi dispoziţie în cele solemne de azi...
Era natural: onoarea scade într-o societate hipnotizată de valoarea banului"7').
Toate acestea sînt spuse după ce într-un număr mai vechi al ziarului28) mărturisise că pînă nu s-a izbit cu capul de cei de sus, nu a văzut întunericul de la cei de jos.
Scuturat de zgura cazonă, pe care fostul ofiţer o mai purtase un timp la întoarcerea în ţară, profund impresionat de realităţile tragice din jurul său, Brăescu începe să vadă lumea cu alţi ochi, înţelegînd mai mult ca oricînd gravitatea inegalităţii sociale, cîinoşenia şi cinismul claselor avute.
Cu această înţelegere pătrunde în viaţa literară Gheorghe Brăescu, scriitorului nemaifăcîndu-i plăcere să-şi aducă aminte de paginile patriotarde pe care le tipărise cîndva fostul militar. Datele parţiale comunicate de el în diversele interviuri, explică, într-o măsură, greşelile de informaţie ale istoricilor literari.
Căutînd o revistă să-1 publice, Brăescu se adresează lui Ovid Densuşianu, fost coleg de liceu, care-i restituie manuscrisele fără să i le fi citit. Mihail Drago-mirescu, solicitat să le editeze la Casa Şcoalelor, se dovedeşte ceva mai gentil: „Nu sînt rele, mi-a zis, dar ar trebui să vii pe la mine, să mai faci niţeluş şcoală." 29)
Recomandat de poetul Dimitrie Nanu criticului E. Lovinescu, Brăescu îi citeşte acestuia într-o după-iamiază treizeci de schiţe, tipărite apoi toate în paginile „Sburătorului".30)
Eliminînd exagerările lui E. Lovinescu, pripit în ierarhizarea valorilor — îl situa pe Brăescu fără rezerve alături de I. L. Caragiale — corectînd greşelile contemporanilor săi, potrivit cărora formarea literară a „maiorului" s-ar fi datorat directorului „Sburătorului" — scriitorul fiind configurat înainte de a-1 fi cunoscut pe acesta — nu poate fi totuşi ignorat rolul important jucat de critic în promovarea operei sale. Crezînd în talentul noului scriitor, îl publică masiv în „Sbu-rătorul", alături de Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu ş.a., analizîndu-i în repetate rînduri creaţia. Nu mai puţin adevărat este însă că antipatia de care se bucura Lovinescu în lumea altor cercuri literare s-a răsfrînt nemeritat şi asupra lui Brăescu, cu toate că, luată în ansamblu, opera scriitorului nu constituia deloc o confirmare a concepţiilor estetizante propovăduite de directorul „Sburătorului". Adunînd lucrările publicate în reviste (colaborează sporadic şi la „Luceafărul", „Adevărul literar şi artistic", „Lectura pentru toţi"), Brăescu publică volumele „Maiorul Boţan" (1921), „Cum sînt ei" [1922], „Doi vulpoi" [1923]. Tematic, lumea acestor volume continuă să fie cazonă, prinsă în cele mai diferite ipostaze, începînd cu viaţa regimentului în timp de pace şi sfîr-şind cu transplantarea aceloraşi eroi în zilele războiului. Artisticeşte, aceste lucrări se numără printre cele mai izbutite creaţii ale scriitorului, diverse piese ulterioare
27) „Pregătirea", an.  I.  nr.  4,  29  iunie 19J9.
28) „Pregătirea", an.  1,   nr.   2,  27  decembrie 1918.
29) F# Aderca : De vorbă cu Gb, Brăescu, „Mişcarea literară", an. II, nr. 22, 1.1 aprilie 1925. <W) Prima  schiţă,   „Legea  progresului",  este  publicată  la  22  noembric 1919.
84
ajungînd cu greu la nivelul lor. Contrar drumului parcurs de alţi scriitori, Brăescu îşi face apariţia în literatură cu cele mai izbutite creaţii ale sale, părăsind-o cu cele mai puţin reuşite.
După încetarea apariţiei „Sburătorului" literar, (1922), Brăescu continuă să publice la scurt interval în paginile revistelor „Spre ziuă", „Cugetul romînesc", „Flacăra", „Revista vremii politice" — în care este elogios prezentat de Camil Petrescu — ş.a. Cîştigînd un concurs literar al „Rampei" (dec. 1923), scriitorul devine colaborator permanent al revistei, publicând numai în răstimp de trei ani (1924—1926) peste două sute de schiţe, foiletoane, în rubrica „Filmul meu", ce-şi Dropunea să fie un fel de cronică umoristică a vieţii contemporane.
Acestora li se adaugă alte cîteva sute de schiţe, pamflete, foiletoane, pe care scriitorul le publică concomitent, dar mai ales după 1926, în coloanele ziarului „Dimineaţa", la oare colaborează între 1924—1936. Aici, intitulîndu-şi prudent rubrica sa permanentă : „Bune şi rele", continuă, prin foiletoane satirice, şirul colaborărilor din „Rampa" (paralel cu tipărirea altor materiale în „Pagina veselă" a aceluiaşi ziar).
Scriitorul publică în această perioadă atît de mult, încît, pentru a nu semna de două ori în acelaşi număr, apelează la pseudonimul Ghiţă Toboşarul, alteori la iniţialele G. B. sau Gh. Br.
în afara acestor colaborări de lungă durată îl întîlnim pe scriitor în paginile „Adevărului literar şi artistic" (1923—1930), „Năzuinţa" (1924), „Mişcarea literară" (1925), „Banatul" (1926), „Universul literar" (1926—1930), „Viaţa literară" (1926—1936), „Realitatea ilustrată" (1928—1935), „Bilete de papagal" (1930), „Cuvîntul liber" (1935), „Magazin" (1931), „Vremea" (1936—1937), Revista fundaţiilor (1936— 1942), „Universul" (1941) etc.
O parte dintre aceste colaborări — mult triate — alcătuiesc sumarele celorlalte volume de schiţe şi nuvele : „Schiţe umoristice" [1923], „Nuvele" [1924], „Schiţe vesele" (1924), „Un scos din pepeni" [1926], „Alte schiţe vesele" [1928], „La clubul decavaţilor" (1929).
Comparativ cu volumele anterioare, ele lărgesc zonele tematice ale creaţiei de pînă atunci, multiplicand imaginile critice din viaţa burgheziei, precum şi din lumea satului.
Departe de a o ignora, critica vremii a salutat în creaţia lui Brăescu o literatură realistă, afirmînd superioare virtuţi artistice. Datorăm unor scriitori şi critici ca Mihail Sadoveanu, George Călinescu, P. Panaitescu-Perpessicius, Anton Holbări, Pornpiliu Constantineseu, Ş. Cioculescu, Mihail Sebastian ş.a. contribuţii importante la analiza critică a creaţiei lui Gh. Brăescu.
Corectînd exagerările lui E. Lovinescu din numeroasele-i articole şi studii consacrate lui Gh. Brăescu, criticii citaţi înlesnesc o plasare exactă a prozei scriitorului în ansamblul literaturii noastre. G. Ibrăileanu, deşi nu i-a comentat opera, îi recunoştea totuşi valoarea. într-un interviu publicat în paginile „Adevărului literar şi artistic"3'), contestînd existenţa unei secete în literatura vremii, sublinia încă în 1926 numele scriitorului, alături de reprezentanţi de seamă ai prozei şi poeziei româneşti ca : Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, Agîrbiceanu, Papadat-Bengescu, Topîrceanu şi alţii, arătînd că activitatea lor literară nu îndreptăţeşte critica să tragă o astfel de concluzie. Unele afirmaţii ale scriitorului, fie că-i aparţin întocmai, fie că au fost defectuos înregistrate, trebuie corectate, cu atît mai mult cu cît au intrat din sfera legendei în istoria literară.
3I) O. Botez, De vorbă cu dl. C. Ibrăileanu, „Adevărul literar şi artistic", an VII, nr. 269, 31' ianuarie 1926.
85
„Nu, pînă la Stralsund n-am scris nimic şi n-am citit decît ziarele şi revistele
vesele", răspunde scriitorul într-un interviu luat de F. Aderca în paginile „Mişcării literare"32) amintindu-şi apoi, în treacăt, de broşura „Vin recruţii" scrisă şi netipărită în anii tinereţii.
Lovinescu preia şi dezvoltă ideea, oferind imaginea unui om care trăise cincizeci de ani „fără să ştie chiar ce e literatura"33). în contextul capitolului, această precizare tinde să dea şi mai mult gir talentului scriitorului, ţîşnit, chipurile, în afara oricărei culturi literare. Dacă, în prealabil, criticul ar fi avut răbdarea să citească o carte, e drept neliterară, publicată de căpitanul Brăescu — „Educaţia socială a naţiunei armate" [1914] — ar fi văzut cu mirare că acesta declara deschis :
„Din toate cărţile ce mi-au căzut în mînă, am cules părerile şi maximele filozofilor din toate timpurile, pe care adaptîndu-le scopului ce urmăream şi coordonîndu-le, le-am intercalat în capitolele unde-şi găseau locul. Am consultat de asemenea multe cărţi, din cele mai autorizate, franceze şi germane, care tratau despre arta de a trăi în societate, compilind capitolele care tratează despre virtuţi şi sentimente".
în carte sînt citaţi, printre alţii, Platon, La Bruyere, Marcel Prevost, Shakespeare, Kant, Voltaire, Rousseau, Schopenhauer, De Brieux, Alfred de Vigny şi mulţi alţii. Frecvenţa unor reprezentanţi ai culturii franceze şi germane, la care prin cunoaşterea celor două limbi avea acces, nu exclude posibilitatea de a-i fi cercetat chiar în original.
Corespondenţa intimă atestă de asemenea pasiunea lecturilor. Amintind logodnicei gustul său pentru literatură, îi comunică mulţumirea de a fi găsit tot felul de cărţi şi dicţionare, informînd-o că a transformat sala de lectură în birou de lucru, unde stă închis citind toată ziua.
Revenind în 1926 cu completări la interviul amintit, Brăescu ne furnizează cîteva date importante pentru întregirea profilului său intelectual.
„Mă întrebi ce literatură îmi place ? Citesc orice îmi cade la îndemînă, de predilecţie autori veseli, şi în special romanele de moravuri. Ador pe Cehov, Tolstoi, Turgheniev. In scrisul celui dintîi găsesc multe elemente care parcă ar fi luate de la noi. De altfel umorul slav găseşte multă înrudire la noi, mai ales cu umorul moldovenesc. Din literatura franceză îmi place Maupassant, iar de .la noi, Creangă şi Caragiale. Am oroare de romanele diluate şi de poeziile cu cheie"34).
Printre autorii veseli citiţi cu predilecţie, Courteline se pare a-i fi fost lectură preferată, propria sa operă prezentînd unele afinităţi cu cea a scriitorului francez.
Anul 1927 aduce noutăţi în ansamblul creaţiei scriitorului, dar fără răsunet în literatură. Apare romanul „Moş Belea" — primul dintre cele patru publicate — şi i se pune în scenă comedia „Ministrul". Piesa nu este prima încercare în teatru a scriitorului, cum se afirmă curent. în 1924 el dramatizase nuvela „Vine doamna şi domnul gheneral", publicînd-o sub forma unei piese în două acte în „Adevărul literar şi artistic" 35). Urmînd să fie pusă în scenă la Teatrul Naţional, piesa cade după ce trei sferturi de an se întocmiseră rapoarte şi referate, comu-nicîndu-i-se discret autorului : „înţelegi dumneata, cum o să aducem noi ofiţerii romîni pe scenă, care, în loc să defileze, să spuie cuvinte de duh"36).
$0 F. Aderca, De vorbă cu Gb. Brăescu, „Mişcarea literară", an. II, nr. 22, 11 aprilie 1925. 33) E. Lovinescu,  Memorii, II  (1916—1931)  p. 73.
31) 1. Valerian, De vorbi cu dl. Gb. Brăescu, „Viaţa literari*, an. 1. nr. 15,  29 mai 1926. 35) „Adevărul literar şi artistic", an.  V,  nr.   183—184,  8—15 iunie 1924.
3e) F. Aderca, De vorbă cu   Gb. Brăescu,  „Mişcarea literară", an. II, nr. 22, 11 aprilie 1925.
86
Năzuinţele scriitorului de a se afirma în roman şi dramaturgie, animat de aceleaşi crezuri umanitare, mărturisite în schiţă şi nuvelă, nu-şi găsesc însă realizarea artistică necesară.
Mîhnit mai ales de insuccesul primului său roman, Brăescu se va îndă-.rătnici să răscumpere aşteptările înşelate, publicînd pînă la sfîrşitul vieţii, încă trei romane. Nici unul dintre ele nu va reuşi să intre pe poarta marii literaturi.
După „Moş Belea", scrie parţial un roman de moravuri, „Surorile Vasilescu"37), pe care însă îl abandonează.
Paralel cu activitatea literară, Brăescu lucrează, după sfîrşitul primului război mondial, pînă în jurul anului 1931, în cadrul IOVR, din Ministerul Muncii. Această activitate nu este lipsită de semnificaţie. Trăind aproape de victimele războiului, cunoscînd jalnica lor existenţă, imposibilitatea de a-şi mai găsi în condiţiile date un drum în viaţă — toate acestea în opoziţie cu huzurul claselor privilegiate :— Brăescu se apropie şi mai mult de lumea celor mulţi, cu care, mărturisit, se confundă. Mai mult decît în creaţia literară, publicistica scriitorului conţine accente violente îndreptate împotriva partidelor istorice, guvernanţilor ce pregăteau un nou război, condamnînd la înfometare masele în zgomotul patriotard al „prosperităţii naţionale".
Scîrbit de realităţile timpului său, scria în 1927 : „A, dacă s-ar înfiinţa o dată pe an, săptămînă lui Vlad Ţepeş, să vedeţi atunci cum s-ar schimba lucrurile. Să tragem in ţeapă, în faţa Teatrului Naţional, doi, trei miniştri, o duzină de senatori, două de deputaţi..." s8), pentru ca mai tîrziu, în 1929, să adauge într-un alt articol : „Jucăm cum ni se cîntă, aşteptind vremea să joace şi cei care ne-au cîntat, după cum le-om cînta noi"39).
Dacă susţinerea rubricilor permanente în coloanele unor cotidiene l-au apropiat, prin însuşi caracterul lor — cronici umoristice ale vieţii contemporane — de problemele social-politice ale vremii, tot atît de adevărat este că în aceeaşi perioadă scriitorul face concesii literaturii de tip frivol, publicînd numeroase foiletoane în care anecdotica trece pe primul plan. Suprasolicitarea unor ziare la care Brăescu colaborează intens între 1924 şi 1931 influenţează nefavorabil nivelul creaţiei, inegalităţile acesteia fiind vizibile chiar şi în volumele tipărite în aceeaşi perioadă. Ele sînt pregnante în special după 1931, cînd literatura lui Gh. Brăescu cunoaşte o linie regresivă, pe care o remarcă pînă şi cei mai apropiaţi colaboratori din cercul „Sburătorului". Din memoriile lui E. Lovinescu aflăm în plus că scriitorul — descumpănit — răreşte din ce în ce mai mult vizitele în cadrul cenaclului, „neîncrezător în sine şi în noi" *°). Starea materială precară în care se zbate, agravează depresiunea lui sufletească. Notele autobiografice din paginile cîtorva articole ne transmit zbuciumul unei bătrîneţi împovărate de nevoi. „Fără foc", „fără leafă", iarna anului 1930 este considerată ca „cea mai tristă din cîte am trăit"''1), aglomerarea necazurilor făcîndu-1 să vadă în moarte izbăvirea de griji42). Boala grea — şi mai tîrziu moartea soţiei (1936) agravează depresiunea psihologică a scriitorului.
Tipărind în 1929 ultimul său volum de schiţe şi nuvele, Brăescu continuă totuşi să publice în coloanele revistelor lucrări de mici dimensiuni, unele dintre ele amintind prin incisivitatea criticii, spontaneitatea replicii şi conciziunea stilului, valoarea scrisului din primele sale volume. Menţionăm schiţele : „Cunoştinţă
37) Fragment  publicat  în   „Sburătorul", an.   IV, nr.  9,  martie 1927.
3«) Alegeri libere „Dimineaţa", an. XIII, nr. 7403, 17 iulie 1927.
39) La Ministerul Muncii,  ..Dimineaţa", an.  XV,  nr.  7932,  II ianuarie 1929
«<>) Memo'ii. vol.  II,  1916—1931. p. 76.
4>) A murit toamna,  „Dimineaţa",  an. XXVI, nr.  8595, 24  noernbrle 1930.
42} Plictiseala,  „Dimineaţa", an. XXVI.  nr. 8592,  21  noembrie 1930.
87
veche", „Fripta", „Pe patul de moarte", „Consult", „Robii banului", „Jurămîntul", care oricînd — alături de altele — ar fi putut alcătui, la vremea respectivă, sumarul unui nou volum. Schiţa şi nuvela se dovedesc însă mai puţin solicitate de editori, în centrul atenţiei fiind romanul.
în 1935 Brăescu publică al doilea roman, „Conaşii", >de inspiraţie citadină, paginile fiindu-i populate în special de lumea parazitară a jucătorilor de cărţi. Diluat, neomogen sub raportul construcţiei, fără un conflict susţinut, romanul nu are valoare literară.
Sezisînd viciile creaţiei sale romaneşti, G. Călinescu arăta, într-o cronică literară că, „Cine sfătuieşte pe Brăescu să scrie roman obiectiv, face o greşeală", adăugind : „Gh. Brăescu este ca şi Caragiale, un stilist, cu toate vorbele memorabile. De ce şi-ar sugruma spiritul în pagini fără rost ?"43).
O revenire neaşteptată şi salutată cu bucurie de critica vremii a constituit-o apariţia „Amintirilor", la început în revistă (1936—1937) şi apoi în volum (1937), evocare epico-lirică a anilor copilăriei şi adolescenţei, cartea cu cea mai lungă perioadă de gestaţie. Propriu-zis între 1936—1938 scriitorul îşi reia vechi pagini publicate de-a lungul aproape a douăzeci de ani, rotunjindu-le într-o operă unitară. O schiţă cazonă — „Echipa specială" — adăugată la sfîrşitul volumului, dar făcînd parte dintre primele lucrări ale scriitorului, te face să intrevezi parcă continuitatea amintirilor în restul creaţiei, bazată în cea mai mare măsură pe valorificarea unei experienţe proprii de viaţă.
Cu volumul de „Amintiri" putem considera încheiată literatura autentică a scriitorului Brăescu. Celelalte două volume, tipărite ulterior, reprezintă un cert regres literar. „Primii şi ultimii paşi" (1938) — carte publicată la scurt interval după apariţia „Amintirilor" — nu păstrează nimic din pitorescul acesteia. Mai închegat din punct de vedere literar, romanul „Margot" (1942), consacrat unei vieţi risipite steril într-o lume burgheză, nu izbuteşte de asemenea să se ridice la nivelul prozei romîneşti din prima jumătate a secolului al XX-lea. Pentru data cînd se publică romanul — 1942 — sînt interesante unele dintre ideile strecurate de scriitor printre rîndurile cărţii, demonstrînd o atitudine lucidă a acestuia în anii războiului fascist:
„In goană după aur, pescuitorii în apă tulbure flămînzesc popoarele, dezlăn-ţuiesc războiul, vîntură lumea ca vîntul sămînţa florilor" (pag. 175).
însemnări, demonstrînd convingeri antifasciste, găsim în arhiva scriitorului datînd din anii cînd sute de mii de oameni nevinovaţi cădeau victime ale războiului nedrept deslănţuit de fascişti împotriva Uniunii Sovietice. Cîteva epigrame, plăpînde sub raportul realizării artistice, satirizează intrarea Romîniei burgheze în „axă" şi trimiterea la moarte a fiilor ţării într-un război cu ale cărui interese cotropitoare aceştia nu aveau nimic comun.
I-a fost dat scriitorului ca prin viaţa-i lungă să vadă şi primii ani ai unei lumi noi, drepte, în care cei mulţi deveneau adevăraţi stăpîni ai ţării.
Ochii care văzuseră ani şi ani de-a rîndul nedreptatea în diferitele-i ipostaze — la oraşe ca şi la sate, în cazarmă sau în afara ei — aveau să privească pe fiii ţăranilor de la 1907 primind pămînt şi pe muncitori stăpîni în fabrici. De asemenea, abia în noile condiţii create de August '44, armata avea să devină şcoala de educaţie cetăţenească.
în anii săi din urmă, deşi foarte bătrîn, nu încetează să scrie, în sertare rămînîndu-i neterminată o nouă încercare în dramaturgie — „Poker-surprise" —
43) G. Călinescu, Cronică literari, publicată în „Adevărul literar ţi artistic", an. XIV, nr. 782,. 1 decembrie 1935.
88
satiră la adresa moravurilor burgheze — şi o culegere de schiţe umoristice, alcătuită, în cea mai mare măsură, din lucrări publicate anterior în reviste literare.
Spre sfîrşitul anului 1947, invitat la radio, citeşte din schiţele sale ascultătorilor, mulţi dintre ei obişnuiţi să-1 şi vadă în şezători literare, unde cu un har rar întîlnit, îşi punea în valoare fiecare cuvînt.
Moare în Bucureşti, la 15 martie 1949, în vîrstă de 78 de ani.
★
, Cercetătorul operei lui Gh. Brăescu nu poate să nu-şi pună întrebarea : ce relaţie este între existenţa socială concretă a scriitorului — aşa cum apare ea în biografia expusă mai sus — şi viziunea asupra lumii pe care o dezvăluie opera sa literară ? S-a emis la un moment dat presupunerea că Gh. Brăescu ar fi fost un militar mediocru, lăsîndu-se indirect să se înţeleagă că sursa atitudinii sale critice faţă de mediul ofiţerilor şi subofiţerilor — din care el însuşi a făcut parte — s-ar găsi oarecum într-o stare sufletească specifică oricărui om ce nu a izbutit să se realizeze în propria sa profesiune, ce şi-a ratat aşa dar cariera. Cu alte cuvinte, se lăsa să le înţeleagă că ironia lui Brăescu ar fi refluxul firesc al unui înăcrit care priveşte cu invidie şi răutate cum colegii săi de generaţie ating în ierarhia profesională trepte inaccesibile lui, din pricina incapacităţii. Cercetarea însă a documentelor pe baza cărora am reconstituit biografia scriitorului dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, că această presupunere este totalmente falsă. Memoriul de ofiţer al lui Brăescu, ce ne furnizează date importante referitoare la viaţa sa în perioada 1893—1918, demonstrează că foştii săi comandanţi — dintre care unii aveau să fie chiar satirizaţi ulterior de scriitor — recunoscîndu-i capacitatea profesională se arătau însă exasperaţi de independenţa sa de gîndire. de caracterul său violent, ce nu de puţine ori l-au condus spre uşa carcerei sau a consiliului de reformă.
Este clar că în cadrul unei armate ca cea burgheză, cu mecanismul ei rigid şi disciplina ei oarbă, o astfel de trăsătură de caracter numai simpatie nu putea stîrni, fiind privită în cel mai bun caz ca o ciudăţenie, dacă nu chiar totalmente incompatibilă cu însăşi calitatea de militar.
Astfel stînd lucrurile, nu trebuie să ne întrebăm în această privinţă dacă Brăescu a fost sau nu un militar mediocru — ceea ce evident nu poate să ne ducă la o explicaţie riguroasă a originii satirei sale, întrucît geneza acesteia ar fi atribuită unor pricini strict individuale — ci să aflăm izvorul social din care se alimentează tocmai această independenţă de gîndire cu care el îşi irita superiorii.
Existenţa socială a lui Brăescu este cea a unui intelectual izolat.
împrejurările vitrege sub semnul cărora s-a format întreaga sa personalitate l-au determinat să-şi părăsească clasa de obîrşie.
Desigur, situaţia de declasat, faptul că el nu se contopeşte prin interesele sale personale cu interesele pe care armata burgheză, în ansamblul ei, este pusă să le servească, nu explică încă independenţa sa de gîndire. în acest tip de armată nu odată elemente declasate au devenit executante docile ale unor misiuni cu caracter criminal, menite să apere orînduirea bazată pe exploatare. Cele mai multe din asemenea elemente declasate s-au remarcat printr-un deosebit cinism, com-plăcîndu-se în situaţia de mercenari ce bat, torturează şi ucid, cu sînge rece.
La Brăescu însă, condiţia sa socială determină o cu totul altă atitudine, în activitatea-i militară el nu s-a identificat decît în parte cu scopurile pe care armata trebuie să le servească, doar în măsura în care a mai fost robul iluziei că această oaste ar fi servit „interesele supreme ale patriei", înţelegînd prin
89
patrie cu totul altceva decît înţelegau camarazii săi de arme. Situaţia sa de declasat îl apropie de masele populare, ale căror suferinţe ajunge să le cunoască şi să le înţeleagă — după cum arată cu prisosinţă publicistica sa.
Corespondenţa cu viitoarea sa soţie ni-1 dezvăluie profund sentimental. Or, tocmai acest sentimentalism îl face să privească, la început, profesiunea armelor ca pe o îndeletnicire nobilă, cavalerească. In conştiinţa lui Brăescu este prezentă imaginea idealizată, înconjurată de aureola virtuţii, a soldatului curajos, care-şi sacrifică viaţa pe altarul „onoarei" şi „dreptăţii", aşa cum ne-a fost înfăţişată de literatura romantică. Nu este de loc lipsit de semnificaţie faptul că scriitorul semnează corespondenţa intimă „Cyrano", subliniind astfel nu numai dorinţa de a se identifica cu eroul lui Edmond Rostand, dar chiar mai mult, sugerînd că acest erou reprezintă însuşi idealul său de viaţă.
Dar un asemenea erou nu mai putea fi întîlnit în lumea militarilor din vremea sa, armata burgheză fiind un instrument de opresiune tocmai „a celor mulţi", cu care scriitorul se confundă spiritual, ca şi prin propria lui existenţă44).
Simţul acut al realităţii sociale pe care îl posedă, în ciuda iluziilor sale cavalereşti, îl face să-şi dea seama că un tip ca Cyrano, îr^ vremea sa, este nu numai cu neputinţă, dar chiar într-o oarecare măsură ridicol, prin anacronismul său. De aceea, nu-i rămîne altă alternativă de a-şi manifesta aversiunea faţă de lumea în mijlocul căreia era silit să-şi ducă existenţa, decît rîsul. Rîsul este la Brăescu o supapă prin care indirect capătă glas un sentiment de mînie şi durere profundă.
44) „Primăvara", Dimineaţa, an. XXVII. nr. 8737, 22 aprilie 1931.
CRONICA LITERARĂ
DIALOGUL POETULUI CU ISTORIA
Mihai Beniuc: „CULORILE TOAMNEI"
PAUL CEORGESCU
Romanticii au introdus în poezie violenţa expresiei, tensiunea extrema a sentimentelor, ţîşnirile negre ale blestemelor şi mai ales sensibilitatea deosebită faţă de istorie. Fără a fi cîtuşi de puţin reductibili la romantism, Eminescu, Macedonski şi Arghezi au însumat asemenea trăsături în creaţia lor şi ele au rămas caracteristice ale lirismului major, în arta lui Beniuc, poetul este expresia năzuinţei maselor, flacără a revoluţiei, izbucnire a mîniei populare împotriva exploatatorilor, elan al construcţiei socialiste. Poetul nu e aşa dar un descriptiv, el nu se mulţumeşte să „cînte" lupta, ci nedomolit o aţîţă, biciuieşte pe obosiţi şi şovăielnici, dă curaj, insuflă încredere în victorie iar, după izbîndă, cere noi lupte şi noi victorii. Desigur că şi alţi poeţi ai noştri celebrează aceleaşi lupte şi victorii, dar din universul practic infinit al realităţii noastre — ei selectează mai ales alte valori ale umanismului socialist, în timp ce Beniuc este eminamente un poet al mişcării năvalnice înainte, al dinamicei revoluţionare, un „duh al bătăliilor". Lirica benuciană este o fericită fuziune a unui temperament cu o concepţie. în entuziasmul iniţial pentru Eminescu — semnalat şi de G. Călinescu — nu trebuie văzută acceptarea unui stil literar, ci tocmai atracţia către violenţa ideilor, către tensiunea extremă a sentimentelor şi mai ales, poate, dialogul pasionat, necontenit reluat, cu Istoria. După Bălcescu — sau împreună cu el — Eminescu este poetul romîn cel mai obsedat de Istorie, adică — în fond — de problema esenţială a curgerii timpului, a devenirii societăţilor, civilizaţiilor, a sensului (sau nu) existenţei umanităţii. Reţinînd, în splendide tablouri (pe care din nenorocire nu avea să le constituie într-o unitate monumentală) momentele fundamentale ale Istoriei Civilizaţiei, subliniind bălcescian ţîşnirile revoluţionare, Eminescu (aflat într-o etapă în care valul revoluţiilor democratice burgheze se liniştise iar valul revoluţiilor proletare nu începuse încă a se ridica triumfal), nu a putut descoperi legea şi sensul devenirii în Istorie. Obsesia aceasta avea să o preia Mihail Sadoveanu care, limitîndu-se la Istoria naţională, avea să stăruie asupra unor epoci pentru a găsi în trecut răspuns la chinuitoarele întrebări ale prezentului său. Influenţa puternică a ideologiei clasei muncitoare avea să producă în „Nicoară Potcoavă" şi în „Cîntare Omului" (Tudor Arghezi) sintezele Istoriei înţelese.
★
încă de la început, Beniuc avea să înceapă acel pasionat dialog cu Timpul, renunţînd însă iniţial la modelul hugolian, al succesivelor tablouri istorice. Lirismul lui fundamental nu se împacă deloc cu descrierea evocatoare. „Chivără Roşie" — care rămîne un moment al poeziei romîneşti— îşi datoreşte reuşita faptului că e un poem liric — simbolic, adică situat pe filonul creator principal al scriitorului : ridicarea mulţimilor, focurilor — noaptea —
91
pe creste, învălmăşirile armate, toate se rostogolesc mitic într-o aură de legendă. Eminescian deci în substanţa pasiunii istorice, Beniuc se dovedeşte însă, de la început, structural deosebit în procedee, renunţînd la chingile evocării descriptive hugoliene, ceea ce denotă şi o altă natură poetică dar şi o altă percepere artistică a veacului. Fără a încerca să desemnăm aici traectoria problemei în opera lui Beniuc, este esenţial să precizăm însă şi alte disjuncţii, faţă de modele, ce ţin de epocă dar şi de natura însăşi a operei. Mai întîi, Beniuc nu mai caută un sens Istoriei, el l-a găsit, îl ştie. Concepţia despre lume a clasei muncitoare — materialismul dialectic şi istoric — i-a economisit scriitorului zbaterile tragice, i-a înlesnit înţelegerea trecutului şi a viitorului. De aceea poetul a vestit viitorul, l-a proclamat, l-a strigat cu pasiune, cu fervoare, cu o nerăbdare trepidantă. Desigur, şi alţi poeţi au „cîntat" — cum se zice — Viitorul, l-au chemat, s-au temut de el, sau au zvîrlit cu el în contemporani. Pentru Beniuc, Viitorul nu era însă un semn terific de întrebare şi nici cîmpie abstractă, utopică ; acest Viitor avea un conţinut precis, şi un nume : Revoluţia Socialistă. Dar ceea ce avea să fie propriu, specific, personal poeziei biniuciene era o anume corespondenţă vie între trecut şi viitor. Nu cunosc niciun poet romîn sau străin, la care obsesia trecutului şi a viitorului să coexiste atît de total şi violent într-o dialectică a timpului dramatică şi neîntreruptă. Cei doi oponenţi se atrag şi se resping, se exclud şi se cheamă, într-o infinită varietate a nuanţelor. Am încercat, cu alte prilejuri, să analizăm dialectica timpului pe diverse etape ale creaţiei beniuciene, cu sentimentul final că am rămas, totuşi, în zonele exterioare ale sentimentului, fără să fi, adică, pătruns în ţesătura extrem de fină a dialecticii sale. Ne grăbim să adăugăm că baza ideologică a trăsăturii acesteia atît de specifice şi atît de constante o constituie înţelegerea timpului ca dinamism revoluţionar, fiindcă altfel am face din Beniuc un metafizician al istoriei în care trecutul şi viitorul se amestecă într-un tohu-bohu, ceea ce n-ar fi exact pentru nici una din etapele creaţiei sale.
Beniuc are o excepţională senzaţie a timpului, un sentiment al timpului de o rară violenţă şi fineţe (calităţi ce, iată, pot coexista) dar Timpul este aperceput ca Istorie iar aceasta înţeleasă marxist ca luptă de clasă. Vorbind de timp ca dinamism revoluţionar înţelegem prin aceasta particularitatea poeziei beniuciene de a selecta şi reţine din Istorie, momentele de maximă tensiune, de ciocnire violentă, aspectele ei dramatice, tragice chiar (motivul Horia) ; dar înţelegerea sensului Istoriei, îi dă acestei poezii un caracter stenic, optimist, mobilizator. Specific îi este deci operei beniuciene acel anume amestec de tragic şi optimism care îi conferă un ton atît de particular, lesne de recunoscut. Tragismul său se rezolvă revoluţionar şi istoric prin victoria maselor (care îl răscumpără pe Horia şi-i pedepseşte exemplar pe duşmani, pe exploatatori), iar optimismul său are un aspect tragic întrucît nu poate uita în bucuria prezentului (şi nici nu vrea să uite) chinurile trecutului. Dealtfel, prezentul însuşi este un efort continuu, o tensiune spre viitor, o luptă îndîrjită a noului cu vechiul, iar poetul, deasemeni nu uită (nu poate să uite) antagonismul fundamental al veacului care, pe o suprafaţă însemnată, mai geme încă sub apăsarea capitalului ; cît monstrul există, trecutul nu a dispărut încă. Dealtfel, poezia lui Beniuc relevă şi un adevăr psihologic important, deosebit de modern, şi anume că în prezentul afectiv coexistă — în luptă ! — ca forţe, trecutul şi viitorul sub aspectul imaginilor încărcate de tensiune emoţională. Există aşadar un timp interior, psihologic, reflex al contradicţiilor sociale. Desigur, înţelegerea marxist-leninistă, ştiinţifică a istoriei clarifică sensurile mari ale devenirii dar nici experienţa de viaţă a indivizilor nu e identică, nici ecoul emotiv al faptelor nu e acelaş. Aşa se face că opera beniuciană este un Ianus, cu o faţă tragică (trecutul) şi cu cealaltă luminoasă (viitorul) (comparaţia exprimă static un adevăr care e de o fină dialectică) ; această operă exprimă cu o impresionantă forţă experienţa unei generaţii care, iubind prezentul, avînd totală încredere în viitor, nu poate uita (şi nu trebuie
92
să uite !) imaginea însîngerată a trecutului capitalist. A vorbi despre combativitatea be-niuciană înseamnă nu numai a inventaria imaginile militare (baionetă, asalt, schije, tranşee, redute, etc. etc.) ci mai ales a sublinia viziunea dialectică, dinamică a istoriei. Este deci o comabativitate de esenţă. Am dori neapărat să adăugăm că poetul are o specială capacitate de a transforma imaginile terifice ale trecutului în forţă combativă, revoluţionară. După Eliberare, trecutul e reînviat cu scopul pedagogic — dar cît de sugestiv ! — de a reaminti maturilor şi a face sensibil tinerilor nu numai din ce infern am scăpat dar şi ce uriaş, ce uluitor drum am parcurs de Ieri pînă Azi ; astfel încît oroarea de trecut se transformă în energie pentru apropierea Iui Mîine, iar această mutaţie, acest transfer de energie intră în formula combativităţii beniuciene, a cuceritorului său patetism.
Pentru poet, Istoria nu este o noţiune ci o experienţă devenită cunoaştere :
„Istoria eu o cunosc de jos In sus ca pe-o pădure sumbră Din rădăcini privită şi din umbră Spre vîrfurile-n cerul luminos".
(„Floria timpului nostru" din „Materia şi visele" *)
„Pădurea sumbră" este aceea în care se încîlcise Dante, numai că la Beniuc, Beatrice este Clio.
„Vin către voi, măi fraţii mei de mîne, Ca Dante ce se-ntoarce din Infern".
(„Scoica" din „Materia şi visele")
Ni se relevă, între altele, deci, că Istoria şi Viaţa se confundă într-o imagine unică. Trecutul are aspecte terifice, sîngeroase :
„Tu mi-ai pătat icoanele cu sînge Şi geamăt de război mi-ai pus pe coarde Şi chipul zugrăvit de-aceea plînge Şi cîntul suspinat de-aceea arde,
Viaţă".
(„Viaţă" din „Cu un ceas mai devreme").
Aceeaşi osmoză între Istorie ,şi Viaţă, aceeaşi istorie trăită — şi înţeleasă :
„Timpul, timpu-acest mă-nghite,
Veacul luptelor grozave,
Al materiei trezite
Şi al lumii vechi bolnave".
(„Nu mă supăr..." din „Cu un ceas mai devreme")
Imaginea terifică trece uneori chiar în pastel, mai ales cînd e vorba de amurg, care are un precis sens simbolic în opera sa :
„Seara ca o Salomee Ţine, cap tăiat pe tavă, Soarele ce mai scîntee Plin de raze şi de sînge"
(„Seara ca o Salomee" din „Cu un ceas mai devreme")
93
Beniuc e un Ulise care coboară mereu în Infern, pentru a rupe trecutului imagini sîngerate deşi, prin dialectica amintită, se depărtează tot mai mult de el :
„De caţi în urmă, stîlp te faci de sare
Irecutul arde, fugi, hai fugi mai tare !"
(„Trecutul arde" din „Materia şi visele") £ caracteristică această mişcare dubla-fuga, oroarea de trecut şi reîntoarcerile fulgerătoare dar frecvente în infern — care schiţează una din trăsăturile acelui proces dialectic de care aminteam.
Ar fi greşit însă dacă am reduce conceptul de istorie la acela al epocii trăite de poet. Uneori, Beniuc practică o adevărată afundare în trecutul imemorial pentru a readuce la suprafaţă bucăţi sîngerate din aceiaşi rocă. Poetul este — în asemenea cazuri — expresia ideii de continuitate a poporului, de permanenţă a luptei şi a corolarului său necesar, poezia :
„Orfeu, străbunul tracic, mi-a lăsat
în sînge ritmuri mari şi fără moarte ;
Ovidiu, cîntăreţul exilat
Pe ţărmul dac, de Roma lui departe,
Mi-a dat nevindecate nostalgii ;
Iar cele două mii de ani urgii
Mi-au zugrăvit în suflet, duse.-aduse,
Veac după veac de seminţii apuse".
(„Orfeu" din „Materia şi visele")
Ideea de permanenţă scumpă poetului, e reluată în „Timpul care vine", la o altă tonalitate pe care doar Sadoveanu a îndrăznit s-o cuteze în „Uvar" sau „Creanga de aur" :
„Mă simt ca trogloditu-ntr-o cavernă,
Sculptez în os ori modelez din lut
Zeiţe pîntecoase, rinoceri,
Ori zugrăvesc bizoni şi cai sălbatici
Pe bolta grotei mîzgălită toată
De-naintaşii mei, tot visători"
(din „Materia şi visele") Această introducere într-un muzeu imaginar este emoţionantă prin capacitatea de a invoca o continuitate ce scapă percepţiei normale obişnuite. Capacitatea de a trăi istoria depăşeşte zonele biografice. „Parcă-am rămas din epoca de piatră, / Atîtea ni s-au grămădit cu anii / Tristeţi, frînturi de vise şi păţanii. / E timpul meu, finalul, autumnalul. / Mai clar e locul, dar mai rece valul". („înaintea iernii"). Evocarea vîrstei înaintate prin densitatea trăirii este asociată atît de fulgerător cu un trecut imemorial încît impresia e cutremurătoare. Fireşte, cei ce cred că logica aristotelică poate fi aplicată imaginei poetice pot obiecta că „Beniuc nu e chiar atît de bătrîn" şi că „nu e posibil să fi trăit atît de mult", dar senzaţia de intensitate emoţională este transmisă electric printr-o hiperbolă temporară. Sugerarea intensităţii prin durată este fără îndoială o îndrăzneală poetică deosebită. Ca Wells în „Maşina de străbătut timpul", Beniuc ajunge la ultima consecinţă a trăirii Timpului, într-o poezie cu aparenţe nevinovate, din acelaşi volum („Chilim") :
„Sînt ca un ţărm cu scoici şi cu fosile,
Un incunabul cu uitate zile,
Un cimitir  cu pietre funerare
Cu nume-n limbi străine fiecare,
Sînt bocetul amestecat prin vînt..." Ceea ce este cu desăvîrşire inedit în acest plonjon în istorie este faptul că perspectiva nu e obţinută numai prin intensitatea, densitatea trăirii în epocă, ci, mai ales, prin per-
94
spectiva viitorului. Metamorfoza temporală, rezultat — fireşte — al unei sensibilităţi speciale, este totodată şi expresia unei realităţi obiective specifice secolului nostru: Revoluţia ne-a dat posibilitatea să trăim într-un asemenea ritm, iar transformările sociale s-au succedat atît de repede încît avem efectiv impresia, gîndindu-ne la anii anteriori Eliberării, că a trecut de atunci o îndelungată epocă istorică. Beniuc transformă această impresie într-o condamnare a capitalismului, şi prin aceea că îndepărtează acea vreme de care nu ne despart totuşi nici două decenii, într-o preistorie nebuloasă, o îndepărtează deci şi mai mult de noi. Reţinem deocamdată bătrîneţea — despre care ni se vorbeşte mult — ca un efect de regie poetică, necesar transmiterii emoţionale a unui sentiment care ar putea părea regresiv, dar e în fond o participare la viitor. Că, dealtfel, Beniuc se află mereu în proecţia unui viitor care, el, îl face să judece trecutul apropiat ca pe unul imemorial, se poate exemplifica abundent : „Viitorul ştie oare cum ne / Chinuim să ridicăm columne / Din porfirul inimilor noastre / Sus şi tot mai sus pînă sub astre ?" („Columba" din „Materia şi visele"). Sau acest început din „Timpul care vine" (acelaş volum) :
„E dincolo de cifre viitorul,
Ca după vălul fin chipul miresei.
Străvăd profilul noilor uzine,
Ascult cum cresc după baraje ape,
Distanţele-s de drumuri cucerite,
Palate se ridică pe paragini,
Rachete asaltează spaţiul cosmic,
Iar noi urmaşilor le povestim
De regi, de capital, de asuprire
Ca de mamuţi din era glacială".
★
Ultimul volum, „Culorile toamnei" se situiază pe coordonatele pe care am încercat să le definim pînă aici. Dialogul cu Istoria se face tot mai apăsat. Beniuc, spuneam, reţine în deosebi din evoluţia umanităţii momentele violente de salt calitativ: „Istoria, explozie-i în lanţ". Spaţiul şi Timpul se contopesc într-o imagine unică („Te-nalţă-n ample traiectorii certe, / Fuzee pe genurile inerte" (Elan) fiindcă integrarea cosmosului în spaţiul uman e o sarcină a viitorului, astfel încît zborul prin Spaţiu şi zborul prin Timp se suprapun în acelaşi elan socialist. De altfel, Timpul însuşi alunecă şi a te menţine în prezent înseamnă a face mereu un efort înainte, căci „Viclean e timpul, zboară lin şi tace". (Precum inele). Alunecarea timpului înainte, efortul de a nu fi depăşit de el, aruncat în trecut, tot acest efort permanent poate părea uneori înşelător, inutil ; e un moment al dialecticii beniuciene a timpului, moment care nu poate fi, evident, absolutizat, dar nici ignorat, ci integrat în totalitatea gîndirii sale. Cităm mai mult dintr-o emoţionantă poezie, „Sublimul" :
* „Dune şi iar dune, visuri voi nebune,
Unde vom ajunge tot mergînd nainte,
Ascultînd ce unul ori ce altui spune,
Prin pustiu de gheaţă, prin deşert fierbinte ?
Am iscat  din cremeni şi din iască focul,
Fraţii frîptu-ni-i-am, fraţii, pe jăratec,
Ne-a păscut statornic, rece nenorocul,
Ne-a zîmbit norocul rar şi singuratec.
Ascultam natura, semenii şi gîndul,
Să găsim o cale cît pe cît mai dreaptă,
Şi ne păcălirîă visele de-a rîndul — *
Sus de tot pe-o treaptă moartea ne aşteaptă".
95
Alunecarea pe cărări de nea şi pierzanie nu se opreşte, desigur, aici, întrebarea primeşte un răspuns, dar înainte de a vorbi despre el să apreciem altceva: poetul pare a ne vorbi despre el însuşi, pare a-şi povesti viaţa, căutările ; în realitate „Sublimul" e o baladă a Istoriei, o fulgerătoare „legendă a secolelor", un poem al esenţei. Totul la Beniuc e „drum", căutare spre ţel, mişcare, dinamism. S-a spus că actuala etapă a poeziei sale se caracterizează prin accentuarea meditaţiei filozofice şi e adevărat, numai că termenul de meditaţie pare prea pasiv, prea static pentru dinamismul său. Am zice mai de grabă dialog decît meditaţie, dialogul presupunînd o permanentă mişcare a gîndului. Umanitatea, poetul (poetul ca „glas" al maselor) înaintează mereu printr-un Timp viclean, drumul era sîngeros, era tragic atît timp cît aspiraţia spre Viitor era vagă, confuză, deşi puternică; dar umanitatea şi-a descoperit un ţel, — comunismul ! — drumul a primit sens, viaţa are un rost (de care moartea se izbeşte), Timpul a devenit Istorie. Dialogul poetului cu istoria depăşeşte tragedia, omul o stăpîneşte, ca şi pe natură :
„Istoriei tu i-ai citit în palmă
Făcînd-o să surîdă, să se-ncrunte,
Să fie visătoare, blîndă, calmă,
Apoi să-şi nalte fruntea ca un munte" („Profetul")
Viziunea nu e deloc idilică, Istoria nu e cu totul domestică şi uriaşa ei forţă poate deveni, dacă nu sîntem vigilenţi, destructivă. „Drumul" nu mai e tragic, căci are ţel şi sens, dar el rămîne dramatic, cere efort, jertfe, luptă. Angajat în veac, poetul susţine — cariatidă — timpul să nu se năruie şi această imagine a vigilenţei omului conştient, care se simte responsabil de istorie, de destinul genului uman, şi ţine timpul pe umeri, este grandioasă („Mai tare"). Relaţiile de tensiune dramatică dintre omul comunist şi istorie sînt reluate, într-o altă imagine care evidenţează mai precis dramatismul, efortul, lupta, la finele amintitei poeziei :
„Să simtă toţi, şi pentru totdeauna
Urmaşii, dezgropînd aceste blocuri
De marmupă cu dungi adînci de sînge,
Căzute, arse-n blestemate focuri,
Că noi n-am vrut să ştim ce-nseamnă-a plînge,
Şi am cîntat mai tare ca furtuna"
Chipul mînjit de sînge al trecutului reapare ca un argument puternic adus de poet în dialogul cu istoria :
„Eu din mocirle am băut cu sînge
De fraţi ucişi subt grindeni de obuze,
Şi dacă ochiu-mi nu mai ştie plînge,
Şi dacă am noroi xiscat pe buze..." („Apă neîncepută")
Dubla mişcare — spre viitor şi spre trecut — de care am amintit (e foarte semnificativă în acest sens o foarte frumoasă poezie, „Vraja") se completează dialectic în tensiunea spre „visata fericire" a întregii umanităţi.
Titlul volumului ar vrea să ne sugereze un elogiu al senectuţii, frumuseţii şi plenitudinea nuanţată a toamnei, ca anotimp al vieţii ; în realitate volumul duce o polemică permanentă cu bătrîneţea, pe care o respinge cu energie. Nu însă totdeauna: „Vîrstă" şi „Pegasul orb", poezii dureroase care ne-au emoţionat sînt de altfel, dintre cele mai bune din carte. Alteori ni se propune imaginea unui Beniuc bătrîn, penzionist („Aveam o casă undeva, la ţară,"), plimbîndu-se cu bastonul prin luncă, însă imaginea
96
contrastează atît de mult cu permanenta lui energie, încît poetul însuşi izbucneşte în rîs în faţa unei asemenea imposibile ipostaze. („Dar tot..."). Moartea e respinsă cu baioneta (într-o poezie tulburătoare, „Ultimul atac"). E compatibilă oare bătrîneţea cu timpul nosr tru, al energiei revoluţionare ? Răspunsul e categoric, nu ! („Timpul furnalelor" „Sumedenii"), în raporturile poetului cu timpul se petrece — în autumnalele sale — un dublu proces. Timpul pare că se bifurcă : în timp ce istoria merge înainte, din ce în ce mai repede, iar poetul rămîne acelaşi însetat de viitor („Spre viitor"), timpul personal, ca să-i zicem aşa, adică viaţa, se apropie de cascada supremă, deci viitorul chemat înseamnă şi grăbirea sfîrşitului vieţii. Ca cetăţean, poetul vrea accelerarea istoriei, ca totul să se în-timple „cu un ceas mai devreme", dar ca om iureşul spre mîine îl întristează. Drama e soluţionată însă în folosul cetăţeanului care îşi depăşeşte explicabila întristare prin identificarea cu destinul fericit al poporului.
O întrebare, totuşi, se pune : de ce atîtea poezii despre bătrîneţe ? Vîrstă reală a poetului, şi cu atît mai mult vîrstă lui psihologică, nu îndreptăţesc abundenţa unor asemenea versuri ; pe de altă parte, Beniuc încă de la început a scris despre bătrîneţe şi moarte. Fără a da o explicaţie completă, am reţine cîteva cauze. Mai întîi, generaţia oamenilor care au fost tineri sau adolescenţi în vremea fascismului şi a războiului s-a familiarizat, pe atunci, cu ideea morţii care nu mai era o chestiune de vîrstă şi devenise un fapt banal, cotidian. JMoartea era privită ca un examen, o confruntare definitivă a celor realizate, de aceea şi la Beniuc teama morţii se împleteşte cu aceea a „trăiniciei". Poetul se întreabă mereu dacă trăieşte în raport cu idealurile comuniste, dacă activitatea sa este eficientă social şi, mai ales, dacă opera sa artistică e durabilă. Ceea ce am fi tentaţi să considerăm arte poetice este de fapt dialog cu posteritatea, cu viitorul, deci cu istoria, dialog în care, faţă de oamenii aceia necunoscuţi şi dragi, ce nu vor fi cunoscut însă suferinţele, torturile, sîngele — deci capitalismul — se explică mesajul, sensibilitatea, psihologia unei generaţii ce „vine din infern". Generaţia care a trăit războiul şi teroarea anticomunistă la vîrstă conştiinţei, este nu numai familiarizată cu moartea, cu bilanţul etic şi artistic, dar a trăit atît de multe şi uriaşe transformări încît i se pare a fi străbătut o lungă etapă istorică, are o memorie densă, saturată, ce poate crea impresia unei existenţe îndelungate. Existenţă care, de altfel, se împacă foarte bine — cum se-ntîmplă şi la Beniuc, — cu vigoarea, combativitatea şi prospeţimea impresiilor. Am reamintit de asemeni acel sentiment al timpului de care vorbeam la început, contopirea psihologică cu istoria poporului, care dau poetului-tribun impresia vîrstei imemorabile. în arta poetică a Iui Beniuc, poetul este un vates care face gesturi profetice şi care însoţeşte armate în bătălii, etern bătrîn, aşa cum Făt-Frumos este etern tînăr. Am zice deci că e vorba de o bătrîneţe istorică şi simbolică, iar nu de una biologică. Fiindcă deşi aparenţele par a ne contrazice, Beniuc nu este un poet biografic, ci un liric colectiv, o expresie poetică a unei totalităţi sociale, un poet al unei experienţe istorice şi mai ales al unei singure credinţe — în comunism :
„Eu am umblat prin groaznicele trîmbe — Văzui livide trupuri, feţe strîmbe De spaimă, dar deasupra cîteodată,
Luceafărul, cu raza neschimbată" („Coborîtorii în Maelstrom")
Impr.eună cu „Materia şi visele", „Cu un ceas mai. de vreme", „Culorile toamnei" face parte dintre cele mai bune volume ale Iui Beniuc. Am amintit aici unele dintre cele mai bune poezii, fiindcă analiza unei probleme se face pe reuşitele unei cărţi. Există însă şi poezii slabe ; „Eşti vrăjitoare" e de un sentimentalism desuet, „Biruitoarea flotă", „Noi şi ei", sînt plat retorice. Mai neplăcute sînt versurile urîte strecurate în poezii bune. „Şi-aşa va fi... Ce mult, ce mult azi placu-mi / Copiii-aceştia, pionierii,   dragii !" („De
7 — Viaţa romînească nr. 10
97
ziua mea") ; „Maşina... Nu maşina, dînsul, omul / Ce ţine ca pe-un cal cu draci atomul", (idem), „O, mîinile, mîinile omului / Dezleagă şi nodul atomului" („Baladele timpului meu") ; O strofă expresivă din „Tîlc", se-ncheie cu versul : „Nu, n-am supt biruinţele din deget" ; în „Marele dirijor", corurile „forfotesc" (!) ; sau : „Ori coruri de sirene / Strigînd, strigînd de zor / Spre fabricile lor..." etc. („Tăeere-i restul"). Fireşte că asemenea versuri plate, banale, sînt „scăpări" şi că important pentru un poet este cît de sus poate urca şi nu cîte poezii slabe are, dar, oricît, ce caută ele într-un volum de înaltă ţinută filosofică şi artistică — aşa cum este „Culorile toamnei" ?
Viguroasă şi fertilă, poezia lui Beniuc constituie un exemplu de activitate artistică, fiindcă a fi scriitor înseamnă în primul rînd să... scrii, adică să te exprimi prin opera literară, să fii prezent în vremea ta, treaz şi viu în epocă :
„Şi stau de strajă, cunoscîndu-mi locul, Pe detunate stînci, înalte, arse".
TEORIE Şl CRITICĂ
FAPT DE VIAŢĂ ŞI SEMNIFICAŢIE LITERARĂ
însemnări despre schiţe şi nuvele contemporane
MIHAI GAFITA
Schiţa şi nuvela cunosc, de mai multă vreme, o creştere evidentă în ceea ce priveşte numărul de volume apărute, varietatea tematicii, modalităţile de compoziţie, stilurile diferite ale autorilor. Cum, în chip evident, cele mai multe se leagă de actualitate, acest ritm contribuie la o circulaţie intensă a temei contemporane, abordată din perspective diverse, cu procedee specifice fiecărui autor. Cititorul are în faţă, prin urmare, un peisaj bogat, felurit, care-i dă o mai largă posibilitate să-şi manifeste preferinţele, gustul. Scriitorul are, la rîndul său, posibilitatea unor confruntări mai dese cu publicul cititor, cu critica literară, care-i pot aprecia mai îndeaproape dezvoltarea, realizările, şi-i pot atrage mai repede atenţia fie asupra unor probleme de orientare în alegerea şi compunerea subiectelor, fie de meşteşug literar. Se creează, pe de altă parte, temeiurile unei mai ample confruntări de opinii în legătură cu problematica actuală, cu felul în care ea este abordată, cu ceea ce selecţionează scriitorii din realitatea contemporană.
Avem în faţă cinci din aceste ultime volume de schiţe şi nuvele, prezente cam în acelaşi timp în librării. Nu se poate spune că, laolaltă, au asemănare, vreo înrudire iniţială. Sînt, pur şi simplu, cinci volume de nuvele şi schiţe : „Prietenul meu Adam" de Francisc Munteanu ; „Vîntul de seară" de Nicolae Ţie ; „Nopţile tovarăşilor mei" de Radu Cosaşu ; „Ore calde" de Pop Simion şi „Luna beată" de Costache Anton.
Fiecare dintre autorii de mai sus au şi alte volume apărute, o colaborare susţinută în presă. Fiecare au, deci, o experienţă de creaţie valoroasă, chiar dacă desfăşurată într-un timp de durate diferite. Toţi însă s-au format şi dezvoltat ca scriitori în ultimii zece-doisprezece ani. în linii mari, aşa dar, un fond de cunoştinţe apropiat în mare parte şi, în orice caz, o orientare ideologică unitară. Toate acestea îi unesc. îi uneşte, de asemenea, preocuparea de a găsi formule de compoziţie noi, în cadrul nuvelisticii, al schiţei, pentru a-şi comunica în chip cît mai expresiv conţinutul de idei şi de fapte. între ei s-ar putea sublinia anumite apropieri de procedee : la Nicolae Ţie şi Francisc Munteanu, preferinţa pentru un tip specific de conflicte, desfăşurări epice şi căi de generalizare, o înrudire în ce priveşte structura interioară a personajelor abordate, temperamentele lor. Radu Cosaşu şi Pop Simion — cel puţin în cadrul volumelor de faţă — cultivă schiţa mai direct documentară, faptul mai nud, surprins din viaţa reală şi înfăţişat ca atare, fără pretenţia „lite-ralizării", dar dobîndindu-şi semnificaţii largi, prin însăşi autenticitatea lui. în ambele volume, dealtfel, autorii îşi mărturisesc prezenţa, după maniera reporterului, care participă el însuşi la fapte, le observă, le cîntăreşte şi comentează, comunică direct cu cititorul, independent de ceea ce realizează personajele sale. La Pop Simion, această procedare apropie mai mult schiţele de documentar, de reportaj, decît la Radu Cosaşu, la care structura de nuvelă este mai evidentă. Pop Simion îşi intitulează dealtfel volumul drept o suită de , „portrete", invitînd din capul locului la încadrarea precisă a lucrărilor într-o specie literară distinctă.
99
★
în ultimul timp se manifestă o insistentă preocupare a criticii pentru a analiza sub diferite perspective problemele schiţei şi nuvelei de mici dimensiuni. Cităm, dintre cele mai recente şi cu observaţii mai interesante, articolele semnate în „Gazeta Literară" de Ion Lungu : „Conflictul în viaţă şi literatură" şi S. Damian : „Unghiul de vedere al scriitorului", în care sînt examinate şi unele schiţe din volumele de care ne ocupăm aici.
Problema cu care vom începe discuţia de faţă, este aceea a alegerii faptului de viaţă, în vederea dezvăluirii şi argumentării literare a unei anumite problematici, a unei anumite tipologii umane.
" '' A ajuns un adevăr cunoscut, fără necesitatea de a mai fi demonstrat, afirmaţia că poziţia autorului faţă de realitate, evidentă în selectarea întîmplărilor şi eroilor, are un rol fundamental în realizarea schiţei şi nuvelei, în importanţa mesajului lor. Selectarea, din noianul de situaţii şi de tipuri, a unei anumite împrejurări de viaţă, a unui anumit erou şi nu a altora, reprezintă prin ea însăşi o luare de atitudine şi determină principalele coordonate ale lucrării corespunzătoare. Faptele mărunte pot avea mari semnificaţii — se spune, deobicei. Problema stă în importanţa adevărului de viaţă, pe care îl transmite schiţa ori nuvela respectivă.
Ce observăm, din acest punct de vedere, în lucrările volumelor amintite ? Francisc Munteanu a recurs foarte des la un1'anumit tip de întîmplări şi personaje, care, atunci cînd îţi cad sub ochi, nu te atrag, în chip deosebit, nu te impresionează. Mai mult chiar, îţi par oarecum ciudate, iar uneori cu semnificaţii restrînse. Autorul a dovedit însă o anumită capacitate de a le trata, de a sublinia ceea ce e semnificativ în ele, de a le extrage substanţa, încît au devenit definitorii pentru mari idei, pentru mari atitudini umane. S. Damian va remarca,.pe bună dreptate, în legătură cu. aceasta, adecvarea unor mijloace literare corespunzătoare, parcă pentru a face şi mai vizibilă importanţa relativ restrînsă a faptului narat : „stilul sec, uscat, relatarea făcută cu uh fel de naturaleţe aproape ostentativă, modul abrupt de prezentare a conflictului, scontîndu-se... de obicei pe întorsătura finală". Aşa s-a întîmplat în cele două volume de nuvele, asemănătoare cu acesta de care este vorba acum, apărute cu mai mulţi ani în urmă : „Hotel-tristeţe" şi „Cerul începe la etajul trei". Mai multe piese ale acestor volume s-au impus prin expresivitatea cu care relevă calităţile menţionate mai sus, şi e destul să fie amintită nuvela „O felie de pline".
Ce se întîmplă cu noul volum, Prietenul meu Adam, care prilejuieşte, dacă nu încă O discuţie declarată în presa literară, eel puţin puncte de vedere care ele însele alcătuiesc o" dispută. Referindu-se la bucăţi ca Povestire şi Un om cenuşiu, Ov. S. Crohmălniceanu notează în „Gazeta Literară" : „Autorul făgăduieşte mult mai mult decît dă. Povestirile citate pornesc lăsînd impresia că vor comunica fapte revelatoare, observaţii noi asupra oamenilor epocii noastre. Pînă la urmă ceea ce aduc se dovedeşte minor cunoscut, spus chiar de autor altădată". Judecata e aspră. Ea devine şi mai categorică, în legătură cu alte schiţe ale volumului: Doamna cu pârul lung, Sfatul, Inovatorul, Sărutul, Primul concert. Ov. S. Crohmălniceanu apreciază favorabil alte cîteva schiţe, mai puţine la număr, ale volumului. în ansamblu, părerea sa este negativă faţă de volum ; el critică pe Francisc Munteanu că s-a grăbit cu publicarea lui. Boris Buzilă, în „Romînia Liberă",; nu formulează o astfel de concluzie, dar ,ea reiese cu destulă claritate. în. plus, Boris Buzilă socoate nu numai discutabile, dar nerecomandabile majoritatea schiţelor volumului, prin modalitatea lor,'pe care o denumeşte căutare a unui fel de „originalitate" cu orice preţ, „în sensul lucrurilor spectaculoase". în „Tribuna", Ion Lungu are păreri care contrazic? unele din cele exprimate de Ov. S. Crohmiăl-niceanu, în aprecierile concrete la schiţe. De unde vin aceste deosebiri ? Sînt ele rezultatul unor gusturi diferite ale criticilor ?
100
Chiar fără a intra în confruntarea fiecărei aprecieri şi analize, se vede cu uşurinţă că recenzenţii pun cu toţii în discuţie un anumit mod de a alege faptele, caracteristic lui Francisc Munteanu în acest volum, un anumit procedeu de a trata aceste fapte, de a le sublinia semnificaţiile. Scriitorul, ager în surprinderea nuanţelor din comportarea eroilor, în sesizarea unor reacţii interioare diferenţiate într-o bună parte a volumului, atribuie, prin comentariu, în cîteva schiţe, o pondere mai mare decît o au ele în realitate, unor fapte care, obiectiv ne emoţionează mai puţin prin ele însele. Autorul vrea să ne încredinţeze de mai mult — dar faptele sînt fapte şi, dincolo de ceea ce afirmă autorul, cititorul restabileşte mereu proporţiile reale. De aici, fireşte, nemulţumirea lui. Primul concert e un exemplu. Eroul schiţei „Popescu Alături" — poreclit astfel de autor din cauză că oricine-1 caută în bloc greşeşte soneria şi e invitat să sune „alături" — foloseşte o expresie ciudată, care se va dovedi mai tîrziu reminiscenţa unei împrejurări, în intenţia autorului, deadreptul patetică: în timpul războiului, un ofiţer sovietic l-a apostrofat cu aceste cuvinte — „nu trage, Saşa !' — pe un ostaş, pentru ca să nu tulbure un concert improvizat în faţa unităţii sale, într-un oraş unde luptele se desfăşurau încă. Numitul Saşa asculta cu evlavie, alături de ceilalţi soldaţi, totuşi era cu ochii şi la brandul său, căci, chiar peste drum, hitleriştii trăgeau salve de mitralieră, tulburînd, fireşte, ciudatul concert, dat cam fără voie de un pianist olog şi pronazist fanatic. „Lasă-i dracului pe nemţi !" — spuneau şi gestul şi cuvintele ofiţerului. Popescu-Alături a reţinut formula care lui îi aminteşte scena, şi pe care o utilizează ca reacţie în faţa unor situaţii nedorite, neplăcute — cînd cineva a trîntit uşa de la lift, cînd un copil a aruncat cu tiribombe pe coridor, cînd eşapamentul, brusc şi prea violent al unui camion a deranjat pe participanţii la o şedinţă de bloc. Lăsăm deocamdată la o parte concertul înjghebat de ostaşii sovietici în bătaia mitralierei hitleriste, nu numai ciudat, ci şi neverosimil, pînă într-atît de neverosimil, încît slăbeşte cu totul patetismul dorit de autor împrejurării. Dar nu putem să nu facem comparaţia între situaţia originară, aceea cînd s-a pronunţat formula în chestiune şi situaţiile în care Popescu-Alături o foloseşte. Contrastul e izbitor. Eroul schiţei o meschinizează, o devalorizează. Mai mult chiar, autorul o înconjoară cu tot felul de reacţii şi manifestări tot mărunte : portarul blocului a auzit-o pe nevasta lui Popescu-Alături — gravidă — adresîndu-se soţului ei, alintătoare, cu : Pop, dă-mi un pup ! Ca eroul lui Caragiale, Nae din Situaţiunea — care aşteaptă să-i nască soţia şi aşteptînd îşi epatează vecinul abordat întîmplător cu aprecieri şi prevestiri funebre despre recoltă, politica internă şi externă, etc. — Popescu-Alături, în faţa unei aşteptări identice, solicită autorului o partidă de şah şi-i povesteşte cum a auzit formula „nu trage, Saşa !'. Cum se vede, un şir de amănunte, puneri în scenă, care ni-1 fac pe erou un personaj puţin maniac, cam superficial, pînă cînd îl vedem în faţa „concertului" ce avea să se fixeze în mintea lui prin cunoscuta formulă de natură să-1 îndemne pe Saşa la linişte — în timp ce „răpăitul mitralierelor (hitleriste) sugruma cîte un acord". Nu mai arătăm că şi alte amănunte, cadrul în care locuieşte, se mişcă eroul schiţei e tot atît de meschin. Mai e de mirare, în acest caz, că sensul schiţei cade, în cel mai bun caz, în echivoc ? Ce-a vrut să ne spună autorul ? Că şi un om comun — de fapt cenuşiu — ca Popescu-Alături, se poate afla în faţa unei situaţii mari, patetice ? Că apoi o banalizează ? Parcă nu asta a vrut ! Atunci, că „e formidabilă viaţa", cum se exprimă personajul însuşi şi cum autorul subliniază şi el în final ? Parcă nici asta ! în orice caz, viaţa, aşa cum rezultă din această schiţă, e curioasă, plină de ciudăţenii — dar măruntă, nu formidabilă în niciun caz, iar Popescu-Alături îi e şi el pe măsură. Schiţa ar părea mai degrabă satirică în maniera caragialescă, dar nici această impresie nu e destul de clară. Ov. S. Crohmălniceanu o (numeşte pe drept cuvînt „alăturare arbitrară de 'fapte complet deosebite". Deosebite şi, adăugăm, nepotrivite, mărunte, care aplatizează.
Radu Cosaşu are o adevărată colecţie de astfel de fapte în Nopţile tovarăşilor mei. Nicolae Ţie în Vîntul de seară, asemenea ; ca şi Costache Anton în Luna beată ; ca şi alţi scriitori. Un tînăr muncitor, Bănică, pleacă foarte dispus la moşi — ca să se distreze.
101
Priveşte, se amuză, îşi cumpără baloane, „multe baloane colorate", semn al bunei iui dispoziţii. Un necunoscut din fabrică, om leneş, nedisciplinat, flecar, îngîmfat etc., insensibil la bucuria tovarăşului său, ba poate chiar invidios pentru veselia lui, îi sparge cîte un balon ca din greşeală. Bănică, vrea să spună N. Ţie, îşi dovedeşte superioritatea faţă de acest Buşneag, cumpărîndu-şi cîte două şi trei baloane noi, pentru fiecare din cele sparte şi, cu toată acreala celuilalt, îl pofteşte să-i vină membru în echipă. Aceasta e în esenţă schiţa Multe baloane colorate de Nicolae Ţie.
Un ţăran colectivist, Ilie Dăneţ, se întoarce de la tîrg, stăpînit de neastîmpăr şi emoţie. îşi închipuie cum va fi primit acasă de familia lui, cum se vor uimi toţi, în faţa farfuriilor noi şi frumoase pe care şi le-a cumpărat, el care a mîncat mereu din aceeaşi strachină, împreună cu toţi ai casei ! Dăneţ îşi reţine bucuria, n-o exteriorizează, tocmai ca s-o aibă mai bogată înlăuntru, în suflet. Nevasta se miră — copiii însă s-au culcat, în puterea nopţii, el taie o găină, cere nevestei să gătească o zamă bună, apoi meştereşte repede o masă nouă şi, în fine, asvîrle cu putere vechea strachină care se sparge cu „un trosnet sec" — ultimul semn al răfuielii lui Dăneţ cu trecutul plin de necazuri. „El încearcă să se ţină drept, dar i se pare că pămîntul se clatină. Şi luna se clatină !". Aceasta din cauză că, pentru a asvîrli strachina cît mai departe, s-a învîrtit de mai multe ori, „din ce în ce mai repede" — ca la aruncarea discului ! Şi îşi aminteşte că aşa făcea cînd era mic şi zicea că luna e beată. Pe-atunci Ilie Dăneţ era copil, comentează autorul, n-vea griji. „Nici acum n-are griji. îi veni şi-acum să se învîrtă. Să vadă luna beată !" — adaugă el. Şi, în adevăr, Ilie intră în casă, „îşi prinde nevasta de mijloc şi începe să se învîrtă cu ea prin bătătură". Aşa se întîmplă în schiţa Lună beată, care întitulează volumul lui Cos-tache Anton.
Relatînd schiţele de mai sus, n-am putut să nu facem anumite omisiuni, schematizări, ca în orice rezumat. Sensul lor nu e însă trădat. Comunică ele ceva din intenţiile autorilor ? Fără îndoială că da. Comunică tot ce şi-au propus autorii — dar problema e că şi-au propus cam puţin, sau, mai degrabă, au presupus că, ceea ce transmit întîmplă-rile de- mai sus reprezintă mari idei, mari semnificaţii. Nu e întocmai aşa. Rezultatul e mai mărunt. Schiţa lui Nicolae Ţie, bine construită altfel, clară, spune ceva despre firea deosebită a doi oameni, lăsîndu-ne să deducem că şi în alte compartimente ale comportării lor lucrurile se petrec în acelaşi fel. Incontestabil, Bănică e un tip uman superior lui Buşneag, e un erou pozitiv, un om nou. Totuşi, simbolul baloanelor şi accentul pe care îl apasă autorul asupra lui, parcă se plasează în sfera micilor termeni de raportare. E adevărat că omul bun — e bun şi în împrejurări mărunte şi în cele mari ; însă măreţia lui sufletească reiese prin raport cu marile probleme. Şi Ov. S. Crohmălniceanu, ca şi S. Da-miăn în „Gazeta Literară" precum şi Nicolae Manolescu în „Contemporanul" numesc această schiţă — excelentă. O miniatură izbutită, — mi se pare mai potrivit. Ov. S. Croh-mjălniceanu numeşte procedeul din schiţa amintită : „ridicarea faptului divers de viaţă la o ordine a semnificaţiilor mai largi". Formularea aceasta, în principiu, e admisibilă, e teoretic bună. Dar cum relevi „semnificaţiile mai largi" din „faptul divers de viaţă" ales de Nicolae Ţie ? Cred că ele sînt apăsate, — lărgite cam peste limitele fireşti — datorită terminologiei criticului, justificată la temelia ei, dar cam exagerată în ce priveşte aria şi proporţiile aprecierilor : Bănică „revarsă asupra lumii o mare simpatie" ; el e caracterizat de o „euforie copleşitoare". Mi s-a părut că în schiţă găsesc o intensitate mai mică a sentimentelor şi reacţiilor lui Bănică. Schiţa rămîne bună, obiecţia mea se referă numai la concluzia care se desprinde din formulările criticului prin comparaţie cu calificativul iniţial acordat întregului volum Vîntul de seară : că el se situează „pe linia cea mai înaintată a prozei noastre noi". Nu cred că Multe baloane colorate, cu toată buna ei compoziţie şi cu mesajul ei cald, reprezintă „linia cea mai înaintată a prozei noastre noi". Aceasta o găsesc în schiţe pline de dramatism, în care eroii sînt puşi în faţa unor probleme mari, •cum aflăm chiar la Nicolae Ţie, în acelaşi volum, în nuvela Ploaia, consacrată unor tineri
102
activişti de partid, în perioada 1946, pe timpul secetei şi schiţă căreia S. Damian îi consacră o binevenitjă analiză, subliniind tocmai patetismul şi intensitatea situaţiilor prezentate. In ziua proiectată pentru căsătoria lor, chiar în gara de unde trebuiau să ia trenul către oraş ca să se prezinte la ofiţerul stării civile, cei doi pleacă brusc în altă direcţie, pentru a participa la o acţiune cu caracter politic : demascarea unui speculant, apărarea populaţiei din cîteva sate de hrana primejdioasă pe care el o vindea. Spontan, şi nu fără regret, cei doi tineri îşi amînă rezolvarea unei probleme pe care o socot strict personală, a lor (căsătoria), dînd prioritate unei sarcini obşteşti, pe care şi-o asumă singuri, de bună voie şi pe care o situează mai presus. Faptele, povestite sobru de autor, după modalitatea preferată a lui Ţie, înrudită cu a lui Fr. Munteanu, ne relevă două caractere puternice, două personalităţi exemplare. Căsătoria nu va mai avea loc niciodată : fata e împuşcată mişeleşte de speculantul furios că a fost demascat. Trebuie adăugat că această dramă emoţionantă se petrece pe un fond social sugerat cu aceeaşi putere, punînd şi mai viu în relief eroismul activiştilor comunişti în anii grei de la începutul epocii noi. Nuvela este cu adevărat patetică, în ciuda tonului voit sec al relatării, în ciuda lipsei oriefărui comentariu.
Oare numai, sau în primul rînd, faptul că avem în faţă o situaţie dramatică, dă măreţie eroilor acestei nuvele şi semnificaţie largă faptelor pe care ei le săvîrşesc ? Nu mai degrabă prezenţa unei mari probleme ? Fapt divers, desigur — ca multele din cele care au caracterizat munca activiştilor de partid într-o perioadă grea. Dar nu fapt mărunt, nu o problemă lăturalnică, nu o reacţie cu semnificaţii atribuite, în lipsa celor veritabile, în schiţa lui Francisc Munteanu nici semnificaţiile atribuite nu erau limpezi. în Multe baloane colorate, Nicolae Ţie e foarte clar, dar încercarea în care se verifică eroul e de interes secundar. La Costache Anton problema mi se pare discutabilă şi sub alt raport. Şi aici avem un fapt divers, învestit de autor cu semnificaţii bogate — mai bogate şi, întrucîtva, de altă natură decît acelea notate de autor. Ilie Dăneţ e un om care se bucură sincer de posibilitatea dobîndită, de a schimba strachina pe farfurii. El o celebrează cu zama de găină pe care i-o pretinde nevestei la miez de noapte, cu masa nouă pe care o făureşte numaidecît singur (cam prea lesne, prea repede, nepotrivită prin caracterul ei improvizat, cu impresia mai solidă pe care o dau cele douăsprezece perechi de farfurii, luate „şi pentru cînd o avea musafiri"), o celebrează prin sfărîmarea spectaculoasă a vechii străchini, ca şi prin învîrtita cu nevasta sub lumina lunii. „N-are griji" — spune autorul despre Dăneţ, mareînd şi mai mult situarea întîmplării într-o atmosferă de idilism şi convenţional. Este însă această împrejurare atît de caracteristică pentru avantajul pe care i-1 creiază socialismul acestui colectivist lipsit de griji, pe cît vrea să înţeleagă autorul? Reacţia lui Dăneţ, efuziunea lui lirică şi culinară este una tipică pentru orice satisfacţie ;— iar cumpărarea unor farfurii e un eveniment mai mult pitoresc decît convingător şi nu ne duce cu gîndul la conştiinţa socialistă a eroului. Euforia lui e una din domeniul lucrurilor „pure" şi e destul de exagerată de autor, ca să fie şi sugestivă pentru ceea ce pare să fi vrut el să releve.
Volumul lui Costache Anton, succintă istorie a satului în momente sugestive, însoţind trecerea de la viaţa şi mentalitatea veche întruchipată de eroii schiţelor „Spre ziuă" sau „Copăceniţa", pînă la nivelul gospodăriei colective bine dezvoltate, oglindit în cele mai multe din schiţele volumului, cuprinde destule bucăţi reuşite Am notat „Copăceniţa", despre femeia ancorată adînc într-un mod de viaţă care nu mai poate dăinui ; adăugind „încredere", revelantă pentru conştiinţa răspunderii unui om simplu care doreşte cu patimă să nu fie socotit inapt de muncă, din cauza bolii, dar care-şi supraestimează forţele ; se pot adăuga şi altele — de fapt, în toate schiţele volumului sînt abordate aspecte noi, situaţii pozitive, desvăluind cîte ceva din frumuseţea vieţii noi a satului — care s-a orientat către gospodăria colectivă. Totuşi unele din întîmplările, din faptele prin care se urmăreşte sugerarea noului în viaţa satului, au o pondere mai mică decît le-o atribuie autorul pentru ceea ce el vrea să transmită cititorului.
108
în „Căruţa", Ion Costrăş îşi sfărîmlă coşul frumosului vehicul, unic în sat, mîndria lui, şi apoi se înhamă singur la oişte, ca s-o ducă la gospodăria colectivă, pentru care şi-a dat adeziunea. Motivul acestei procedări e că eroul îşi aminteşte cum tocmai frumuseţea coşului căruţei, unic în sat, i-a atras mînia chiaburului Ghiţă Ungureanu, care, neizbutind să i-o cumpere, abătuse asupra lui Costrăş tot felul de nenorciri. Ce semnificaţie are sfărîmarea coşului căruţei ? De ce e atît de înverşunat Costrăş ? împotriva trecutului ? a chiaburului,? împotriva măruntei lui mîndrii de altădată, de a avea o căruţă mai frumoasă decît o bogătaşului ? Greu de spus. Fapta lui Costrăş e mai degrabă din domeniul actului gratuit, un fel de descărcare bruscă a unui năduf, în faţa noului pas pe care-1 făcea proaspătul colectivist. Cam ca şi la Filimon Cozma din 0 lacrimă, care rupe actele de proprietate ale pămînturilor, în momentul intrării în gospodăria colectivă ; cam ca şi cei doi cumnaţi, Grigore Andrieş şi Paraschiv Ciobanu, care se ceartă şi se bat zdravăn, în ajunul intrării lor în colectivă, pentru aceeaşi bucată de pămînt, despre care fiecare gîndea că celălalt o vrea pentru el, dar în realitate amîndoi o voiau pentru a o înscrie în averea colectivă (Umbra).
Costache Anton are un condei îndemînatec, care netezeşte multe din asperităţile şi neajunsurile întîmplărilor în care, ca în exemplele de mai sus, iese la iveală convenţionalul, alăturarea artificioasă a unor împrejurări nu îndestul de concludente, mărunţimea conflictului ales şi a reacţiilor notate, faţă de tema propusă. Rezolvările duc uneori, după cum se vede, în alte direcţii decît ar vrea autorul. Şi ce firesc ! Un eveniment fundamental cum e intrarea ţăranului muncitor în gospodăria colectivă îl consumă intens pe erou şi aici Costache Anton realizează lucruri remarcabile — dar se concretizează final în descărcări fără adresă. Semnificaţiile se subţiază în felul acesta şi se pierd. Reacţiile notate devin izbucniri primare, necontrolate, care nu mai pun în lumină schimbări în conştiinţă. în general, Costache Anton caută să analizeze „cazuri de conştiinţă" şi aceasta e bine. Dar în exemplele de mai sus psihologia eroilor săi, urmărită bine pe parcursul schiţei scade pe neaşteptate în finaluri simplificatoare, care par a reduce totul la instincte, la porniri primare.
Francisc Munteanu are şi insuccese de felul celui exemplificat în „Primul concert" ; la Nicolae Ţie, s-a remarcat nereuşita schiţei „Casa cu numărul 32", avînd ca erou pe acelaşi Bănică, aici numai superficial şi prea naiv, în faţa aluziilor directe pe care i le face o tînără nevastă fugită de la bărbat. S-ar putea adăuga subţirimea, adică slaba consistenţă, a alcătuirii din schiţa întoarcerea acasă, unde un tînăr soţ îşi suspectează, fără rost, nevasta, — după cum trebuie reproşată autorului concluzia ciudată din După miezul nopţii, în care alt tînăr soţ, plictisit de spiritul prea casnic al soţiei, pleacă de acasă pe un şantier, vrînd să se despartă de ea — fără succes însă, deoarece ea vine după dînsul, ajutată de o întortochiată complicitate a inginerului-şef al şantierului. Dar la Ţie sînt numeroase schiţe valoroase tocmai prin concordanţa între problematica abordată şi semnificaţiile logice care decurg. A fost menţionată mai sus Ploaia, construită pe motive tragice. Multe baloane colorate precum şi Vanghele sau Anul nou se constituie din elemente în care nu tragicul, ci umorul sau numai buna dispoziţie au primul loc. Am sublinia dintre acestea şirul de întîmplări în urma cărora Vanghele a ajuns să se considere el însuşi un om lipsit de noroc, cînd de fapt este numai victima firească a unei anumite superficialităţi, a unei tendinţe de înfumurare, a suficienţei de care dă dovadă, a preocupării de a trage prea multe foloase personale din situaţii favorabile create fără concursul lui. Astfel de slăbiciuni colectivul nu i le iartă, iar el face prea puţine eforturi ca să se elibereze de dînsele şi se pot uşor indica şi alte schiţe care dau valoare volumului. Privin->du-le comparativ, al lui Nicolae Ţie cu al lui Francisc Munteanu, găsim că nu se poate stabili între ele diferenţa atît de categorică pe care o afirmă cronicile lui Ov. S. Crohmălniceanu, cu atît mai mult cu cît reacţiile neaşteptate ale eroilor şi sporirea semnificaţiilor unor fapte de importanţă mai restrînsă o întîlnim la ambii prozatori. Pe de altă parte,
104
ămîndoi reacţionează într-un mod asemănător pentru acelaşi tip de comportare a cititorului în faţa vieţii şi care nu e deloc nevalabil — dimpotrivă : nu trece nepăsător pe lîngă fapte, nu le considera cu uşurinţă — par a spune cei doi scriitori şi mai ales Francisc Munteanu. Dincolo de aparenţele cam şterse uneori, dincolo de atitudinile ce par comune, în spatele figurilor la fel cu care socoti că ai văzut cu sutele, se pot afla şi se află în realitate mari frămîntări, destine interesante, uneori drame adînci. Pledoaria pentru gravitate în faţa vieţii, pentru profunzime, o socotim aşezîndu-se chiar la temelia încrederii, uneori mai peste trebuinţe, în faptele curente, cotidiene, dintre care unele chiar mărunte. Astfel încît nu sîntem la fel de severi în aprecierea volumului lui Francisc Munteanu, cum o fac Ov. S. Crohmălniceanu şi Boris Buzilă. Găsim, la fel, că schiţele Ajutorul Roşu, şi Adam sînt cele mai reuşite din volume, prima constituindu-se din reacţia neaşteptată, plină de frumuseţe a unei femei, al cărei soţ, comunist ilegalist, e arestat şi care întîmpină pe tovarăşii veniţi să-i aducă un sprijin material din partea „Ajutorului Roşu", cu o contribuţie, cu o donaţie din partea ei. Această femeie are tăria să treacă peste situaţia ei grea, să se gîndească întîi la marile datorii sociale, să facă totul pentru a le răspunde cît mai bine. Din întreaga desfăşurare a întîmplării ne dăm seama cît e ea de necăjită şi apăsată, cît suferă cînd meditează la încercările prin care trece soţul ei, dar cum ştie să se domine în problemele esenţiale.
în cealaltă schiţă — pentru care S. Damian îl numeşte pe Francisc Munteanu „un virtuos al genului" — ucenicul Adam aspiră către o altă viaţă, pe care nu i-o va da niciodată lumea burgheză, de care îşi leagă el iluziile. Generozitatea, încrederea, lui în viaţă, chiar înduioşătoarea grozăveală cu care-şi compensează, în ochii proprii, umilinţele la care e supus, ne arată că în sufletul lui se duce o luptă. Rezultatul ei va fi, desigur, călirea personajului ; va învăţa el însuşi să nu se lase ameţit de închipuiri şi va trece, prin experienţe amare, către conştiinţa exactă a locului şi datoriei sale în societate, prin raporr cu lumea burgheză. Disponibilităţile sufleteşti ale eroului sînt lovite necurmat de faptele notate sec de autor cu ostentativă degajare : salvînd de la înec pe fata patronului, Adam este răsplătit mai întîi cu o palmă, apoi cu o pomană dispreţuitoare — „două perechi de ciorapi bărbăteşti purtaţi, o cămaşă cu pieptar alb, scrobit, şi, într-un plic, patruzeci de lei în două monede de cîte două zeci" — şi se alege cu patru coaste scoase în operaţia de care are nevoie, ca să-i taie plămînii îmbolnăviţi în ziua cînd se aruncase să scoată din apa rece ca ghiaţa odrasla patronului. Culmea ironiei va fi că aceasta îl va chema, la ieşirea lui din spital, la o „întîlnire" : pentru a-i culege mingile la jocul de tenis ! Acest fapt, pe care autorul îl narează fără niciun comentariu, din perspectiva unui „alt Adam", a unui ucenic coleg, — care poate fi autorul însuşi, — e momentul de maximă tensiune a nuvelei : personajul măsoară, desigur, umilinţa îndurată, de vreme ce însăilează o poveste cu totul diferită, arătînd că a fost primit în casă, tratat cu oranjadă, luat la plimbare. Nu un parvenit, ci un sensibil e.personajul şi lecţia pe care o parcurge devine cu atît mai grăitoare pentru cititor.
Francisc Munteanu are preferinţă pentru împrejurările dramatice, pentru contrastele rezolvate în chip tragic, spre deosebire de Nicolae Ţie, la care umorul, contrastele comice au un loc dominant. în volumul Prietenul meu Adam mai întîlnim conflicte, epizoade de tipul celor două de mai sus, în Povestire, Ţigara, Mîna lui Banu, Circarul. Socotim că pe nedrept aceste bucăţi au fost apreciate sub valoarea semnificaţiei lor. Este însă drept, pe de altă parte, că schiţele în care e vorba despre împrejurări mai noi, din construcţia socialistă, sînt şi mai rare în volum şi inferioare majorităţii celorlalte, despre perioada dina-inatea eliberării. Abundenţa unor detalii lăturalnice motivului principal nu sporeşte semnificaţia acestuia, ci o ascunde, aşa cum se întîmplă în Inovatorul, Doamna cu părul galben, Un om cenuşiu, Sfatul, prima dintre ele analizată cu multă pătrundere de Ion Lungu, în articolul său, sub raportul artificialităţii conflictului. Francisc Munteanu alcătuieşte de mult, prin intermediul unor schiţe şi nuvele, un fel de roman al unei existenţe drama-
,105
tice — un tînăr ai cărui puţini ani se află la discreţia loviturilor de tot felul în perioada războiului, mai înainte chiar. El şi le rememorează din perspectiva zilei de azi, cînd situaţia s-a schimbat fundamental, şi pentru el şi pentru cei din jurul lui. Din acest punct de vedere, schiţele ca Adam, întoarcerea, Povestire, Ţigara, Ajutorul roşu, fac parte, adesea la nivelul asemănător, din aceeaşi familie cu cele mai bune bucăţi din volumele de nuvele anterioare, Hotel-Tristeţe şi Cerul începe la etajul trei. Motive, în parte cunoscute de acolo, apar, de astădată insuficient tratate, şi în Tavanul cu stele, Primul concert, Sărutul. De aici nemulţumirea şi concluzia criticii că, de o bucată de vreme, Francisc Munteanu „bate pasul pe loc", cum spune Ov. S. Crohmiălniceanu. Cu atît mai mult, cu cît şi piesele consacrate momentelor actuale sînt nesatisfăcătoare, mai ales ţinînd seama de capacitatea epică a autorului, de necesitatea că el să dea lucrări de valoare mereu sporită. Mărunţirea în fapte prea mici, adunată cu alunecarea spre reportaj mărunt în schiţele despre actualitate, dau rezultatul cunoscut. Abordarea unei problematici majore, chiar în împrejurări curente de viaţă, în situaţii aparent mărunte, ar da o pondere cu totul nouă semnificaţiilor, ca în unele din schiţele citate mai sus.
Radu Cosaşu porneşte şi el de la întîmplări curente, dar ceea ce le dă o mare pondere este intensitatea frămîntării interioare a personajelor, puse să ia atitudine — să aprobe sau să infirme. Ele fac sau una sau alta cu o pasiune atît de mare, încît greutatea obiectivă a întîmplării rămîne la un moment dat în afara aprecierii cititorului, pe primul plan trecînd zbuciumul eroilor.
Al. Oprea a analizat în „Luceafărul" modalitatea lui Radu Cosaşu în acest volum, preferinţa pentru „ipostaze extreme, sau imnuri, sau blesteme, fără trepte intermediare, sau fără un prea complex joc de nuanţe", dezvăluind mecanismul prin care luciditatea autorului în evoluarea personajelor sale cedează uneori, făcînd loc solidarizării necritice cu ele. Aceasta se petrece nu din cauză că Radu Cosaşu îşi lasă eroii să vorbească în loc să nareze el însuşi, în mod obiectiv faptele, cum sugera Ion Lungu în „Tribuna", ci pur şi simplu datorită opticii proprii autorului, poziţiei lui faţă de respectivele probleme. Mai precis, Radu Cosaşu apreciază ca fiind mai puţin grave lucrurile, pe care chiar unii din eroi le sancţionează mai violent. Majoritatea întîmplărilor din volumul său se referă la relaţii între oamenii socialismului. Povestirea la persoana întîia, făcută aproape exclusiv de către eroii înşişi, face să crească tensiunea faptelor — mai exact profunzimea sufletească a eroilor în considerarea faptelor, în faţa problemelor vieţii. Francisc Munteanu în Ajutorul roşu, Nicolae Ţie în Ploaia, au narat sobru fapte — Radu Cosaşu face să domine reacţiile interioare în faţa faptelor. Eroii săi se destăinuie, uneori chiar se lamentează, se justifică, interpretează deci faptele, mai mult decît le povestesc. „Noaptea — la lumina reflectoarelor şi a aparatelor de sudură luminînd intens cerul, şantierul şi conştiinţele la lumina neonului vibrînd lung în zîmbetele lor — sensibilitatea tovarăşilor mei capătă o flacără puternică, fascinantă. Aţi observat această nouă sensibilitate, strălucitoare ca flacăra sudurii ?" — întreabă autorul. în adevăr, lumina vie a unui reflector proiectată asupra unui singur obiect — asupra unui singur fapt — îl detaşează cu mult mai mult de celelalte, îi pronunţă conturele, umbrele, cu mult mai mult decît lumina zilei. Lumina puternică în noapte crează impresia de singurătate a obiectului, a persoanei, mult mai mult chiar decît întunericul. în această năvală de lumină, capătă incandescenţă chiar şi laturi şterse ale lucrurilor, devin proeminente diferite detalii. în acest chip obţine Cosaşu mărturisirile tovarăşilor săi, spovedanii lirice adesea. E uşor de observat că, pe această cale, dobîndesc relief şi trăsături care obiectiv, nu au proporţiile date de comentator. Mărturisire în noapte, Sîmbătă seara, De la orele 23,20 la orele 0,40, cele mai bune din volum legate laolaltă prin personaje şi fapte comune, sînt dintre cele mai semnificative pentru acest fel de a proceda. S-a petrecut un accident de muncă, un tînăr a fost rănit şi inginerul Mircea Mânu e frămîntat profund de întîmplare, se simte răspunzător, deşi ar putea uşor să fie scos din cauză. Pînă să ajungă însă a-şi declara vinovăţia, pînă să
106
ajungă la motivul real al destăinuirii sale, el face o complicată şi îndelungată călătorie în diferite probleme şi întîmplări care, toate, arată că personajul e un om bun, atent, optimist, activ, etc., un erou de tip nou. (Mărturisire în noapte). La fel în celelalte două schiţe, unde se destăinuie, de astădată, tovarăşul Dobre, secretarul de partid, cel care îl ascultase pe tînărul inginer, şi Varvara, fata care-1 iubeşte pe Gigi Mihăilă, muncitorul a cărui neglijenţă şi superficialitate au dus la accidentul menţionat.
Vorbirea sincopată, părăsirea unei idei în favoarea alteia, sugerează tensiunea interioară, spontaneitatea mărturisirii, a argumentelor, toate indicînd nişte conştiinţe curate. Vom observa că la Cosaşu nu avem propriu-zis desfăşurarea conflictelor ci mai ales urmărirea proceselor de conştiinţă declanşate de conflictele existente — spusesem : reacţii intense în faţa unor întîmplări la fel cu altele. Procedeul se însoţeşte în unele cazuri cu o anumită indulgenţă din partea autorului faţă de eroii săi, el se amuză uneori, parcă, de proporţia pe care aceştia o dau întâmplărilor. Optimismul volumului îşi are rădăcina aici, dar tot aici şi un anumit idilism, cu toată dramatica zbuciumare a eroilor. Adică tocmai slăbirea reacţiei în faţa conflictului, atenuarea conflictului, cum remarca Ion Lungu în articolul menţionat din „Gazeta literară". E o intensitate atribuită faptelor ; totuşi ele au şi o importanţă, o intensitate obiectivă şi eroii dobîndesc frumuseţea pentru că fră-mîntarea lor ne poartă în domeniul social, al relaţiilor noi, al noii conştiinţe. Ei sînt învăţaţi să analizeze adînc lucrurile, cu seriozitate, dar tocmai aceasta face ca, în anumite împrejurări, gravitatea prea mare, sporită artificial, să tindă spre contrariul ei ; aparenţa de conflict considerată — de autor sau de eroi — drept înfruntare puternică, se înfăţişeazjă cititorului în chip răsturnat — şi nu poţi să nu constaţi fie şi parţial acest lucru în schiţe ca „Noaptea sub balonseid", „Pe şosea în, soare", „Noapte spre Ceahlău", etc. faţă de care criticii au fost unanimi în a le detecta slăbiciunile. Purtat de ideia incandescenţei obligatorii a oricărui fapt din viaţa constructorilor, autorul nu observă că nu toate combustiile luminează la fel. Dincolo de această caracteristică, verificabilă în unele schiţe, volumul lui Cosaşu dezvăluie oameni autentici, pasionaţi, optimişti, angajaţi în marile construcţii contemporane. E în întreg volumul o mare bucurie a contemporaneităţii, chiar cînd eroii sînt trişti. De aceea nu împărtăşim un anumit scepticism al lui Nicoale Manolescu în „Contemporanul", care denumeşte psihologia eroilor lui Cosaşu drept rudimentară, schiţele drept lipsite de „mutaţiile adînci din conştiinţă ale personajelor sale". Tocmai adîncimea, pasiunea, intensitatea felului cum consideră eroii lucrurile, ne apare drept elementul de bază al procedeelor lui Radu Cosaşu. Şi, pe aceeaşi linie, nu ni se pare decît parţial îndreptăţită o altă observaţie a recenzentului, care înglobează de astădată şi pe Nicolae Ţie : „observaţia realistă a oamenilor şi a faptelor, dezvăluirea chiar a condiţiei etice superioare pe care socialismul o determină... nu sînt luminate de o gîndire mai profund generalizatoare asupra transformărilor morale, în măsură să sugereze semnificaţiile general umane".
Nicolae Manolescu abordează însă, în cronica sa, şi o altă problemă, în legătură cu Radu Cosaşu şi Nicolae Ţie, aceea a „viziunii reportericeşti" a celor doi scriitori.
Problema aceasta, verificabilă şi la Nicolae Ţie, şi la Radu Cosaşu — mai mult încă la acesta — este una reală în structura schiţelor şi nuvelelor de mici dimensiuni.
Hotarul între schiţă şi reportaj e destul de greu de stabilit, mai ales în cazul lucrărilor care pornesc de la aspecte ale realităţii noi. Cercetarea volumului „Ore calde" de Pop Simion este concludentă din acest punct de vedere.
Autorul şi-a propus, în mod deliberat, realizarea unor portrete, adică a unor reportaje, întrucît oamenii înf|ăţişaţi de el aveau o existenţă autentică şi , scriitorul îşi propunea să rămînă în limitele acestei realităţi. Apelul la mijloacele literaturii se realizează pentru a sugera generalitatea unor tipuri, faptul că, oameni asemenea eroilor săi, autorul a mai întîlnit sute şi mii. Reţinem caracterizarea lui Eugen Simion din „Contemporanul", mai aproape, socotim, de ceea ce este volumul lui Pop Simion. „Preocuparea de bază este,
107
aici, de a descifra semnele de înnoire din conştiinţa şi etica oamenilor de azi, într-un cuvînt, de a desprinde, din configuraţia realităţii, chipuri inedite, acte umane exemplare, în care se reflectă valorile morale şi spirituale ale epocii".
Eforul de generalizare este aşa-dar realizat pe calea selecţiei din realitate, nu cu ajutorul ficţiunii literare ; prin eliminare şi nu prin adaosuri, scriitorul menţinîndu-se în cadrul documentarului. Participarea sa urmăreşte să sublinieze trăsături prin comentarii, nu să creeze „carnea" propriu-zisă a eroilor, aceştia trebuind să corespundă direct modelelor reale. Trecerea către literatură se realizează şi prin cîteva procedee tehnice : fiecare portret e conceput ca un răspuns al unor oameni, reprezentativi pentru o întreagă categorie, la întrebarea : „cîte ore calde realizăm în fiecare zi ?" — adică acele clipe în care se exprimă mai intens, în toată existenţa socială a oamenilor, „vibraţia omenească pe care o realizăm muncind, gîndind, construind". întrebarea poate primi şi un răspuns literar propriu-zis ; Pop Simion îl încearcă însă pe calea documentarului, şi astfel el se adresează lui Dumitru Novitzki, zidar la Oneşti ; lui Edros Francisc, betonist, şi Găină loan, operator la macaraua-funicular, ambii de la Bicaz ; eroului muncii socialiste Ştefan Tripşa, oţelar la Hunedoara ; strungarului Dumitru Scînteie, de la Uzinele Griviţa Roşie ; minerului Gheorghe Grămadă, aflat instructor de partid la o gospodărie colectivă — şi altora. Portretul fiecăruia e alcătuit, în cea mai mare parte, din biografie şi caracterizare, în cadrul unor momente esenţiale. Fiecare din aceste biografii, sugerate prin episoade sugestive, poate constitui scheletul unui adevărat roman — şi în aceste limite, în măsura în care bucăţile volumului schiţează liniile fundamentale ale unor posibile lucrări literare, ele aparţin şi schiţei. Genul este mixt, graniţe sînt cu neputinţă de stabilit, volumul lui Pop Simion ilustrînd foarte bine întrepătrunderea actuală între specii şi genuri diferite, între literatură şi documentare.
Judecate aşa, adică pornind dela intenţia de reportaj, de documentar, lucrările devin valoroase prin ideile mari pe care le pun în circulaţie, prin trăsăturile vii ale profilurilor de comunişti, constructori ai noii orînduiri, care sînt scoase în relief. Pornind invers, cum face Ov. S. Crohmălniceanu în „Gazeta Literară", examinînd reportajul din perspectiva schiţei, a nuvelei, fireşte că volumul apare deficitar — dat fiind că cerinţele şi criteriul de apreciere sînt aplicate dintr-un unghi care n-a stat în primul rînd în intenţia scriitorului. Observaţia criticului că „oamenii apar mai cenuşii decît îi arată actele lor", că „între acestea şi ei rămîne un gol pe care ar fi trebuit să-1 umple întreaga viaţă sufletească a constructorilor socialismului" poate fi aplicată cu succes literaturii, care are cît de cît o desfăşurare epică, dar nu unei simple fişe de cîteva pagini, unei simple menţionări, afirmaţii despre existenţa faptelor. Bucăţile volumului sînt pagini dintr-un carnet de reporter, emoţia pe care o provoacă cele mai multe dintre ele vine tocmai din această aglomerare de fişe. Intrarea mai adînc în universul lor moral ar fi presupus schimbarea genului ; în interiorul genului, Pop Simion a realizat, în cele mai multe din bucăţile volumului, cam tot ce se putea realiza.
Problema mai generală. care se pune aici, este aceea a locului pe care-1 ocupă reportajul în cadrul volumelor actuale de proză, în special la autori mai tineri, legaţi strîns „de teren", adică de viaţă. Nu vom vorbi despre „încercarea ca proza de actualitate să fie suplinită prin reportaj" — cum se îngrijorează criticul de la „Gazeta Literară" — nu vedem o asemenea primejdie — ci de bogăţia lucrărilor cu caracter publicistic, care fixează cu relativă consecvenţă şi promptitudine schimbările, transformările care se produc mereu în viaţa contemporană. Subscriem însă părerea că nu trebuie să ne declarăm mulţumiţi, pe de o parte nici cu ritmul de realizare a nuvelelor şi romanelor care să abordeze aspectele cele mai noi ale realităţii — orice reportaj, cît de reuşit, nu înlocuieşte o nuvelă sau un roman bun ; pe de altă parte, nici cu prezenţa relatării strict reportericeşti în lucrările literare, nuvele, romane, în locul analizelor psihologice şi episoadelor. Ceea ce remarcă pe drept cuvînt Nicolae Manolescu în „Contemporanul" şi e sprijinit de Al. Oprea în
108
„Luceafărul". Abundenţa reportajelor realizate Ia un nivel ridicat, ca ale lui Vasile Nico-rovici, Paul Anghel, Eugen Barbu, Traian Coşovei, Pop Simion, Petru Vintilă etc., e de natură să ne bucure. Repetăm, o dată cu Niculae Manolescu, că această bogăţie şi varietate a reportajului vor constitui baza unor valoroase sinteze viitoare în domeniul literaturii despre oamenii şi faptele socialismului. „Cu siguranţă — spune el — că romanul transformărilor socialiste ale uzinei contemporane se va alimenta din combustia umană surprinsă întîia oară în reportaje... Altfel spus, e probabil că reportajele au descoperit în realitatea contemporană a ţării noastre şi au fixat în formă specifică acele manifestări morale fundamentale ale oamenilor noi, care sînt definitorii pentru epoca socialistă". Nu am fi' de acord că reportajul ar fi surprins şi fixat toate aceste trăsături morale noi; şi nici cu afirmaţia că ^numai tipologia surprinsă acum în reportaj va constitui prototipurile viitoarelor sinteze epice — rezervele sînt în acest domeniu nemăsurate şi literatura viitorului va avea capacitatea să1 distingă, în epoca noastră chiar, tipuri noi, care nouă ne rămîn încă necunoscute sau insuficient cunoscute. Dar, cu aceste corectări, afirmaţia lui Nicolae Manolescu ne-o însuşim.
Unde are Pop Simion slăbiciuni este exagerarea comentariului propriu dincolo de limitele pe care le îngăduie obiectiv faptele prezentate (în limitele reportajului). Mai mult decît în alte volume ale sale, Pop Simion e aici liric, patetic — dar în unele, ca de exemplu, în Răspunsul constructorului de nave, sau în Răspunsul olarului, expansiunea sa e clădită pe temelii mai puţin solide. în primul, procedeul reproducerii directe a unor date tehnice, prelungit prea mult, usucă, subţiază umanul ; în al doilea, patosul e prea declarativ. Ajunge deci, şi pe această cale, la disproporţia dintre semnificaţiile acordate de autor şi dimensiunile reale ale faptului fixat în lucrare, cînd aceasta e schiţă, schiţă-reportaj sau nuvelă de mici dimensiuni. Şi la Pop Simion aceasta se întîmplă uneori — spte paguba lucrărilor respective. Dar dincolo de această disproporţie, esenţială este la1 el abordarea realităţii din perspectiva unei problematici profunde, a unor idei mari, a atitudinilor superioare îh faţa vieţii, caracteristice comuniştilor.
însemnările de pînă aici nu pot avea pretenţia să fi epuizat discuţia, nici asupra problemelor respective, nici asupra analizei celor cinci volume, ci de-a fi formulat la rîn-dul lor cîteva puncte de vedere pe marginea volumelor amintite şi a unora din părerile critice exprimate în legătură cu ele. Esenţială ni se pare din toate acestea ideea cu care începusem discuţia noastră, anume necesitatea unei concordanţe depline, a unui echilibru justificat şi a unei proporţii reale, între importanţa obiectivă a faptului abordat în schiţă şi între ponderea pe care o dă autorul — pe care o relevă criticul literar — în relevarea semnificaţiilor acestui fapt.
PROBLEME ALE LITERATURII PENTRU CEI MICI*
MATEI CĂLINESCU şi EUGEN SIMION
II
LITERATURA ŞI ORIZONTUL DE CUNOAŞTERE AL COPILULUI
în procesul de educare a copilului, în fixarea primelor noţiuni despre lume, un rol important îl are proza literară. Dacă poezia, paralel cu educaţia estetică şi morală sugerează celor mici noţiuni generale despre .universul înconjurător, epica vine să adîn-cească aceste cunoştinţe, răspunzînd, cu mijloacele sale specifice, întrebărilor pe care le ridică cei care vor să afle „tainele" vieţii.
Cunoaşterea este un proces anevoios, de lungă durată, cere eforturi, pregătire, o disciplină a intelectului cu care, se înţelege, copilul nu este încă deprins. Modul său de a percepe se leagă de elementele concrete, el cunoaşte, ca şi poetul, lumea prin imagini. Este firesc atunci, ca epica, utilizînd cele mai felurite mijloace, să „descopere" copilului „imaginile" vieţii înconjurătoare, să-i sugereze raporturile reale dintre lucruri. Prin ce altceva dacă nu cu ajutorul cărţii, sau îndeosebi cu ajutorul cărţii literare, copilul de vîrstă preşcolară ia cunoştinţă de fenomenele naturii şi ale vieţii curente, descoperă cotidianul sub laturile lui „fabuloase" ? Este de prisos a enumera, aici, temele pe care le poate îmbrăţişa literatura pentru preşcolari. Ele sînt nelimitate pentru că şi realitatea cunoaşte infinite fenomene care solicită imaginaţia şi interesul copilului. în condiţiile epocii noastre, aceste lucruri generale capătă o pondere deosebită. Socialismul, se ştie, presupune oameni culţi, dezvoltaţi multilateral, armonios. El ce opune oricărei mistificări, oricărei tendinţe de a explica viaţa şi universul prin factori închipuiţi, supranaturali. Educaţia ştiinţifică (oricît de straniu ar părea acest lucru, dat fiind specificul psihologiei copilului, atitudinea lai refractară faţă de „dăscăleală") începe cu această vîrstă, bine înţeles în forme elementare şi accesibile. Este foarte important ca aceste prime cunoştinţe să aibă un fundament ştiinţific, repetăm — în măsura în care vîrstă copilului, psihologia şi puterea lui de înţelegere şi asimilare — permite acest lucru. Copilul vrea să ştie. Dacă vrea, pe o cale sau alta el şi află. Ce sînt cerul, soarele, cum apare tunetul ? Sînt întrebări curente la care într-un chip sau altul trebuie să i se rjăspundă copilului. Dacă nu va răspunde educatoarea sau altcineva bine informat şi cu mult tact şi, mai ales, utilizînd modalităţi accesibile, va răspunde, în schimb, bunica sau oricare altă persoană care ştie o mulţime de lucruri fantastice despre modul cum a creat dumnezeu cerul şi pămîntul, cum mînios, sfîntul Ilie cutreieră cu carul său de foc căile cerului, împărţind în dreapta şi stînga tunete şi fulgere etc. Nu susţinem, de bună seamă, că literatura este destinată în exclusivitate acestei misiuni, dar că, în procesul de educare, ea joacă un rol însemnat, tocmai pentru că deţine secretele sufletului infantil. Gorki, vorbind despre sarcinile literaturii pentru copii, întocmea o lungă listă cu teme de primă importanţă (variind de la originea
Vezi „Viaţa Romînească" nr. 9/1962
110
universului şi a vieţii pînă la problemele politice curente) pe care scriitorii trebuie să le abordeze cu spirit de răspundere.
Nimeni nu pretinde ca literatura să abandoneze specificul ei, să renunţe la povestire, la umor, la ficţiune etc. Dimpotrivă, atunci cînd se adresează copilului de vîrstă preşcolară, aceste elemente trebuie să capete amploare. Dar prin povestire copilul poate înţelege fenomene mai complexe ; narate cu anumit farmec elementele abstracte sînt mai uşor asimilate. Simţul copilului pentru metaforă este ştiut. Rămîne doar ca literatura să găsească acele metafore care să introducă pe copil în universul mirific al vieţii.
Pe lîngă aceste teme generale, sînt altele caracteristice timpului nostru. Epoca socialistă cunoaşte un romantism real, cum îl numea Alexei Tolstoi, realismului cotidian i se asociază eroismul. De la prefacerile uluitoare din domeniul social-economic pînă la dislocările extrem de fine din conştiinţa oamenilor se afirmă forţa revoluţiei noastre, patosul lucid, dramatismul real, eroismul de zi cu zi al muncitorilor şi ţăranilor care prin munca lor minunată desăvîrşesc construirea socialismului într-o ţară pînă mai ieri socotită o semi-colonie. Acest romantism real, acest eroism cotidian pătrunde, trebuie să pătrundă, şi în literatură. Nu este necesar, spunea tot Alexei Tolstoi, ca eroul unei povestiri pentru copii să săvîrşească neapărat, pentru a trezi interesul, isprăvile lui Hercules. Nici nu trebuie să fie din altă lume, închipuită, hrănit cu ambrozie şi nectar, pentru a stîrni admiraţia copilului, pentru a-i trezi dorinţa de a-1 imita. Cotidianul vieţii socialiste cunoaşte destui eroi, îmbrăcaţi în salopetă de lucru sau în hainele obişnuite ale ţăranului, care, în chip firesc, nespectaculos, fără lance şi sabie, săvîrşesc minuni de vitejie pe frontul construcţiei, pe ogoare, în laboratoarele de cercetare. Trebuie introdus copilul în această lume, trebuie să i se dezvăluie acest romantism, trebuie făcut în aşa fel încît eroii zilelor noastre să-i devină apropiaţi, să-i poată lua ca modele de comportare, să-i imite.
Analizînd proza pentru preşcolari şi şcolari mici, apărută în ultimii ani (mai precis, de la plenara secţiei de literatură pentru copii, din 1960), se poate constata, fără dificultate, că încercări de a transpune acest orizont de cunoaştere al copilului în lucrări literare s-au făcut şi, adesea, cu bune rezultate. Eugen Jianu, în „Locuitorii pădurii" (ilustraţii de Dem. Demetrescu) prezintă animalele şi păsările sălbatice mai cunoscute : ursul, lupul, căprioara, etc. întocmindu-le, să spunem aşa, „fişele de caracter". Unele din aceste „portrete" sînt reuşite, alteori carcaterizările sînt uniforme, şi în afară de ceea ce ştia, că de pildă căprioara este iute de picior şi că lupul, fiinţă ticăloasă, atacă blînda oaie — copilul nu află prea multe lucruri. Ar fi trebuit, aici, introduse cu mai mult curaj şi, evident, cu mai mult talent, elementele naraţiunii, fixînd „atributele" animalelor. Orice copil ştie, de exemplu, că vulturul este o pasăre semeaţă care sălăşluieşte în văzduh, că adesea coboară pentru a răpi şoricărimea pămîntului. Cît de bine ar fi ieşit în evidenţă atributele, diferenţiindu-le faţă de acelea ale altor răpitoare, dacă cel care face prezentarea ar integra aceste trăsături într-o naraţiune, oricît de sumară. Copilul leagă o anumită particularitate a animalului de o întîmplare, altfel, îi este greu să distingă, din prezentări uniforme, plate, rîsul de pisica sălbatică sau de bursuc. Pot fi citate lucrări beletristice valoroase, în care „portretele" animalelor sau păsărilor sînt deosebit de vii. în literatura sovietică actuală astfel de lucrări sînt frecvente. Comentariul inteligent, bogat în imagini, şi „istorisirea" care să concentreze aceste detalii şi să fixeze, în mintea copilului „portretul" animalului sau al păsării — pot da efecte literare remarcabile dacă sînt utilizate cu pondere, dacă scriitorul, părăsind terenul platitudinii şi al relatării plicticoase, dă extensie ficţiunii artistice, fanteziei. în „Poveste despre zi şi noapte" (ilustraţii de Al. Alexe), Mircea Mohor îşi propune să explice copiilor, prin scurte naraţiuni, noţiuni mai complicate legate de fenomenele naturii. Rîndunica se străduieşte să facă educaţie materialistă orătăniilor neştiutoare, dominate de orgoliosul şi ignorantul. cocoş (care pretinde, între altele, că soarele răsare în urma tcîntecului
111
său). îmbătîndu-1 cu struguri, energica rîndunică dovedeşte că astrul răsare fără a mai aştepta cîntarea cocoşului. In altă povestire (Ciobănaşul şi trăsnetul) un ciobănaş, sfătuit de o potcoavă, descoperă modul cum pot fi anihilate efectele trăsnetului. Nu lipsesc acestor povestiri o oarecare iscusinţă, şi, evident, o intenţie lăudabilă, însă ceea ce este bătător la ochi este slaba fabulaţie, factor esenţial în literatura pentru cei mici. Elementele narative cu care operează autorul sînt sărace, tendinţa didactică prea transparentă, „neacoperită" de substanţa epică propriu zisă.
Marin Traian, în volumul „Se înalţă o casă" (ilustraţii de Dumitru Ionescu), apropie orizontul de cunoaştere al copilului de realitatea zilelor noastre. Autorul şi-a propus să familiarizeze pe cei miei cii noţiuni din domeniul construcţiei: escavator, beton, cofraje, beton armat, bitum, vată minerală etc. Nana şi Vlăduţ, doi şcolari, avînd de împărţit părinţilor invitaţii pentru un spectacol, colindă şantierele — prilej pentru autor de a-i introduce pe cei doi eroi în lumea tehnicii moderne. Dacă, prezentînd betonul armat, autorul însoţeşte relatarea cu o mică naraţiune (cum a fost descoperit acest aliaj indispensabil construcţiei), ridicînd expunerea la un anumit grad de sugestie, în celelalte cazuri metoda este inadecvată, vrem să spunem : obositoare, plicticoasă. Lipsa elementului narativ, a fanteziei artistice face ca paginile cărţii să fie aride. Şi ariditatea este lucrul cel mai puţin iubit de copil, în deosebi atunci cînd este vorba de lectură.
Poate că în nici un alt domeniu al literaturii nu se aplică mai bine butada lui Voltaire, după care toate genurile şi modalităţile literare sînt bune în afară de cel plicticos. Nimeni, fireşte, nu vrea să fie plicticos în cărţile sale, dar multe lucruri ciudate se întîmplă, dincolo de voinţa noastră. George Nestor, în volumul de povetiri „Unde cîntă ciocîrlia" (ilustrat de Dumitru Negrea) porneşte de la unele aspecte ale vieţii contemporane, cu intenţia de a dezvălui copiilor farmecul cotidianului. Dar volumul debutează printr-o imixtiune, atrăgînd atenţia, de la început, asupra unor convenţii cu efecte dintre cele mai reprobabile pe planul literaturii. Nenea Vladimir, preşedintele gospodăriei colective, unul dintre acei bătrîni sfătoşi, vine la grădiniţă şi povesteşte copiilor o întîmplare stranie. Noaptea fusese trezit din somn de larma pe care o făceau călăreţii în zale lucitoare din escorta împăratului Roş. După mai multe peripeţii, toate de-un convenţionalism desăvîrşit, nenea Vladimir ajunge în faţa mîhnitului împărat Roş. împăratul din basm venise în sat, c-o falcă-n cer şi cu una în pămînt, să vadă de unde îşi procurase Făt-Frumos un sac de grîu curat, fără neghină ; cunoscînd şiretlicul din poveste, dăduse ordine straşnice de a înconjura casa unde se afla voinicul cu şanţuri de apă, pentru ca furnicile să nu poată să-1 ajute. Se înţelege că Făt-Frumos luase sacul cu grîu de la gospodăria colectivă, bun prilej pentru autor de a aduce laude mijloacelor mecanizate de a cultiva ogorul. Nu ne putem, fireşte, opune de a fi introduse personajele tradiţionale ale basmului în povestirile despre actualitate. Ele se pot preumbla, cu voia autorilor de povestiri pentru copii, chiar şi prin spaţiul vieţii noastre. Dacă Rabelais îngăduie giganţilor să înveţe la Sorbona şi şă fure clopotele de la catedrala Notre Dame, de ce unui autor contemporan nu i-am permite să plaseze eroii cunoscuţi ai basmului în viaţa de astăzi, chiar în posturi mai „moderne", Mai greu însă ne-ar fi să acceptăm pătrunderea convenţiilor literare în literatura pentru copii, chiar dacă ele au oarecare „tradiţie". Povestirea citată ilustrează, după noi, în mod excelent cum se poate bagateliza, cu osîrdie, o temă literară, cum imixtiunea elementelor folclorice într-o naraţiune pidosnică şi ţuţulcată (cum numea odată, Sadoveanu, acet tip de istorioară complicată inutil), duce la efecte dureroase. Ce este rău aici ? se va apăra autorul, Mă-mpiedică, oare, cineva ,să utilizez simbolurile şi motivele folclorice într-o .povestire despre, actualitate ? Ce mai, d-voastră vă opuneţi legăturii cu literatura populară, faceţi un -act arbitrar şi pernicios în critică ! Fireşte, nu ne opunem, dar cine raţionează aşa ar, trebui să nu uite că preţuirea "tradiţiei impune un act■• elementar > folosirea ei creatoare. Cine trivializează, fie
112
la un mod „frumos", „poetic", adică convenţional, fie complicînd-o inutil, nu poate preţui, cu adevărat, tradiţia literară, în cazul de faţă, tradiţia folclorică.
Revenind la volumul „Unde cîntă ciocîrlia", trebuie observat că uneori autorul izbuteşte să dea sugestia înnoirilor din lumea rurală (Cum şi-a pierdut tronul împăratul kîr-ciogilor, Cioroii) adesea însă „actualizările" sînt forţate, povestirile nu au consistenţă. „Berzele" debutează printr-un psedo-poem, în stilul idilic mult gustat de unii literaţi mai vechi, de la Semănătorul :
„Primăvara era stăpînă peste fire. Soarele strălucea în toată măreţia lui, văzduhul era plin de tinereţe. Pe cîmpul roditor vecin cu satul Poloagele, tractoarele răsturnau brazde adînci... în largul izlazului se vedeau tufe de măcieş sălbatic şi păducei. De departe, tufele acestea păreau nişte paznici care vegheau ca firul ierbii să crească în pace" etc. etc. în „Cu plujruşorul", altă naraţiune din volum, sentimentalismul, situaţia melodramatică, în fine preocuparea ostentativ calofilă (unul din pericolele principale ce pîndeşte literatura pentru copii) se lasă, ca o lespede grea, peste pagini, anulînd bunele intenţii ale autorului.
Aspectele realităţii socialiste se fixează, literar, mai bine în volumul de povestiri : „Corabia de pe cîmpie" de Viorica Huber (însoţit de ilustraţiile inspirate ale Magdei Ardeleanu). Autoare a mai multe cărţi pentru copii, Viorica Huber se apropie de lumea mirifică a copilului cu un lirism discret care nu ajunge convenţional, afectat. Cu ochii copilului înfăţişează realizările epocii noastre, febrilitatea şi poezia muncii pe marile şantiere ale socialismului.. Naraţiunea este ingenioasă, peregrinările micilor eroi, pe stradă, în cartier, pe şantier etc. sînt bine motivate. într-un bloc se mută o familie. Povestitoarea înregistrează primele impresii ale unui copil, lărgeşte, apoi, sfera de observaţie, urmărin-du-şi personajele (în cazul de faţă băeţelul Bocu) la joacă, în curte, unde copiii discută aprig, polemizează, se corijează reciproc, sancţionează cu termeni aspri pornirile individualiste ale unuia, lăudăroşenia altuia, într-un cuvînt, pătrunde într-un univers de sentimente şi imagini cu totul nou.
în faţa copilului, scriitorul adoptă de obicei două atitudini : o ipostază de entuziast afectat, de liric lacrimogen, amestecînd în cerneală lacrimi de bucurie, suavităţi şi diminutive, sau, mai lucid, îşi controlează efuziunea, integrează lirismul în naraţiune, făcînd în aşa fel încît lirismul să reiasă din dialogul personajelor, din prezentarea în-tîmplărilor la care participă protagoniştii. Este uşor de delimitat între aceste două ipostaze care este aceea a scriitorului autentic, unde sfîrşeşte poza, impostura graţioasă şi unde începe literatura autentică, arta dificilă de a te adresa şi a fi înţeles de copii. Cîţi reuşesc în această artă, solicitată, adesea, de veleitarii literaturii, de cei care, după anumite păreri răutăcioase, ratează alte genuri mai „serioase" ? Criteriile sigure de a judeca sînt aceleaşi ca pentru întreaga literatură.
Lirismul este veghiat în paginile volumului „Corabia de pe cîmpie". Autoarea operează cu simboluri, dă dialogului amploare, utilizează cu pondere şi alte procedee epice în aşa chip încît lectura este antrenantă, personajele încep să capete contur moral. Este greu a pretinde unui autor de literatură pentru copii să creeze individualităţi, păstrînd limitele accesibilităţii. O literatură despre copii poate crea personaje bine individualizate, o literatură pentru copii, mai dificil, totuşi nu imposibil. Nu este vorba, fireşte, de a face introspecţii, de a utiliza procedee analitice greoaie, dar prin ceea ce Ibrăileanu numea metoda creaţiei (individualizarea eroului prin faptele pe care le săvîrşeşte, prin situaţiile prin care trece), scriitorul poate fixa personajelor — copii anumite atribute morale. Viorica Huber reuşeşte să scoată din anonimat copiii despre care scrie, introducînd în naraţiune tocmai acest cadru ambiant despre care vorbeam. Andrei, Oana, Bacu, Duţu, etc., sînt nume care se reţin. Duţu este în convalescenţă, în fiecare dimineaţă mama îl trimite „pe teren", să ia aer. Copilul a îndrăgit şantierul unde se construieşte şcoala şi de fiecare dată, cînd iese să se plimbe, vrea să vadă cît şi cum s-a mai construit. Treptat, între
8 — Viaţa romînească nr. 10
113
copil şi muncitorii de pe şantier se stabilesc raporturi de prietenie, şi Duţu descoperă frumuseţea muncii (In inspecţie). La Rozov, descind Andrei şi Oana, împreună cu părinţii lor. Andrei are un vapor albastru iar Oana o corabie sidefată pe care o uită pe cîmp. Corabia capătă dimensiuni gigantice, pluteşte pe cîmpuri cu mii de lumini, devenind „Corabia de pe cîmpie", aşa cum susţine în povestirea lui, tatăl copiilor : „Şi s-a mai agăţat de catarg un licuriciu cu un felinar gălbui, pîlpîitor. Şi, cînd s-a făcut seară, cum e acuma, Corabia a fost gata pentru marea ei călătorie către ţărmuri nemaivăzute, în largul cîmpiei. Mai întîi, scoicile şi pînzele ei lucii au scînteiat ca nişte cioburi de lună, sub farul aprins al licuriciului".
S-a înţeles că este vorba de uzina din localitate, devenită, în imaginaţia fierbinte a copilului, corabia fermecată care străbate cîmpurile în căutarea portului Fericirii. Excep-tînd cîteva banalităţi ridicate la putere, prin utilizarea majusculei, şi un anumit mod de a complica naraţiunea şi a înceţoşa simbolul prin abuzul de determinări, reveniri, nuanţări etc. imperceptibile copilului, povestirea sugerează poezia unei copilării fericite, cu extraordinarele ei aventuri, cu miraculosul cotidian. Duţu trăieşte o astfel de aventură, călătorind cu bena unchiului Francisc deasupra barajului de la Bicaz. De sus, lumea pare altfel orînduită. Băiatul nu prea are timp să descifreze toate aceste răsturnări, deoarece zborul peste baraj este el însuşi o aventură fantastică, cu nenumărate peripeţii (Cînd o pisică are de-a face cu securitatea). Andrei este martorul unui moment cu totul neobişnuit : Bistriţa îşi părăseşte albia, mînîndu-şi apele pe altă albie deschisă de nenea Bandi, de unchiul Francisc şi de alţi muncitori, constructori ai barajului. Faptele sînt asociate cu elementele basmului. Oana cere un solzişor de pe trupul sirenei lacului, Andrei mai realist, caută să descifreze tainele tehnicii (Ultimul peştişor de la cota 420. La ora cînd mica sirenă se trezeşte).
Volumul „Corabia de pe cîmpie", valoros în general, ridică şi unele probleme referitoare la stilul povestirii. O cerinţă sine qua non a literaturii pentru copii este, după cum se ştie, accesibilitatea, căreia trebuie să-i asociem profunzimea. Se introduc multe convenţii în literatura pentru copii, în numele accesibilităţii, aşa încît nu este inutil a aminti unele adevăruri admise teoretic ca nişte locuri comune, dar care, în practica literară, sînt ignorate. Accesibilitate nu înseamnă, aşa dar, simplism, sărăcie a gîndirii artistice, lipsă de fantezie, banalitatea dialogului, ci cu totul altceva. Cine, pe temeiul accesibilităţii, coboară nivelul povestirii, eşuiază în chip lamentabil. Copilul este un cititor foarte exigent. Este refractar, incurabil refractar, faţă de tot ceea ce produce plictiseală. Oricîte argumente i-ai aduce că autorul este bine intenţionat, că tema este de-o arzătoare actualitate, copilul se înverşunează şi respinge ori ce carte care nu-i trezeşte interesul. Unui cititor mai în vîrstă îi mai poţi cîştiga bunăvoinţa, unui copil, cînd este vorba de literatură proastă, niciodată.
Este firesc, atunci, ca în limitele accesibilităţii prozatorul să utilizeze, cele mai variate procedee pentru a împăca acest cititor dificil. Uneori însă, procedeele se acumulează, epica devine greoaie, fabulaţia fie că se complică inutil, fie că dispare, făcînd loc descripţiei, monologului sau poemului în proză. întîlnim, pe alocuri, şi în naraţiunile din „Corabia de pe cîmpie", unele exagerări în acest sens. Ne gîndim, de pildă, că jocul prea complicat al simbolurilor, observaţiile psihologice prea abundente, încetinirea povestirii pentru a analiza detaliat sau a descrie, sublinirea subtilităţilor din vorbirea copiilor, creează dificultăţi la lectură. în literatura pentru preşcolari trebuie să domine elementul narativ, şi nu cel expozitiv sau liric.
Din acest punct de vedere şi volumul „Omuleţul de cristal" (Ed. II, 1962) de Ion Ionescu, ridică destule obiecţii. Autorul şi-a propus să prezinte, pe scurt, o istorie a descoperirii sticlei şi a evoluţiei meşteşugului de a o prelucra. Mihuţ, copil neastîmpărat, sparge un vas şi pornind, în vis, să-1 repare, trece prin fel de fel de peripeţii — prilej
114
pentru el de a cunoaşte arta vechilor maeştri sticlari. Dar, cum am spus, stilul este aici expozitiv. Introducerea fabulaţiei ar fi uşurat asimilarea cunoştinţelor, ar fi trezit mai mult interesul copilului pentru acest gen de literatură cvasi-ştiinţifică.
Se poate uşor constata că literatura pentru preşcolari şi şcolarii mici, apărută în ultimul timp, deşi a îmbrăţişat o arie tematică destul de largă, este încă departe de a cuprinde întreg orizontul de cunoaştere al copilului, de a atinge problemele legate de formarea lui ca viitor cetăţean al societăţii socialiste. Unele intenţii lăudabile de a apropia copilul de laturile actualităţii eşuiază din cauza slabului nivel artistic al povestirii. Lărgirea orizontului de cunoaştere al copilului trebuie urmată de profunzimea artistică, de creşterea nivelului literar al epicii.
UNIVERSUL TEHNIC MODERN ŞI (LITERATURA PENTRU CEI MICI
Dezvoltarea tehnicii, progresul cunoaşterii în toate domeniile de cercetare, pot avea ecouri deosebite într-o literatură care se bazează pe fabulos, şi senzaţional. Nu este, fireşte, vorba de un raport mecanic, de o condiţionare propriu zisă. Literatura pentru copii poate utiliza cu succes descoperirile din domeniul tehnicii, dînd elementului fantastic, aventurii, o bază reală, pe care, la sfîrşitul naraţiunii, copilul s-o poată descifra. Unor elemente, din sfera supranaturalului, care circulă astăzi în povestirea pentru copii, li se pot substitui elemente ale tehnicii.
Ceea ce, în plăsmuire populară constituiau simboluri, visuri utopice, capătă, în zilele noastre o realizare concretă. Miraculosul devine real, simbolurile capătă întrupare. Literatura pentru copii, cu atributele amintite mai sus, poate apela la cuceririle tehnicii pentru a explica unele întîmplări neobişnuite, reuşind în acest chip să demistiţice povestirea, să renunţe, pe cît este putinţă, la ceea ce aparţine misterului gratuit. S-au făcut în acest sens, unele încercări. în cartea „Tirbozel şi Tirbozina pe insula misterelor" (ilustraţii : Clelia Ottone), Horia Panaitescu asociază miraculosului din povestire tehnica modernă. Fabulaţia stranie, intervenţiile senzaţionale, sînt explicate cu ajutorul tehnicii, în aşa mod încît cele mai neobişnuite situaţii au o cauză reală.
Tirbozel şi Tirbozina, şcolari neastîmpăraţi şi cam leneşi, ajung la o expoziţie, de unde, cu un helicopter pătrund în insula misterelor. Aici copiii participă la aventuri ciudate. Povestitorul porneşte bine, adună suficiente elemente pentru a închega o naraţiune antrenantă. Faptele iau însă alt curs. Fabulaţia se complică. în casa de pe insula misterioasă, Tirbozel şi Tirbozina trec grele examene tehnice ; prizonierii unui mecanism implacabil ei trebuie să facă faţă diverselor încercări, reuşind în cele din urmă să iasă cu faţa curată şi cu hotărîrea de a nu mai neglija şcoala. Care este scopul educativ al povestirii ? De a sugera cît de folositoare este învăţătura şi cîte greutăţi creează ignoranţa. Mecanismul care este pus în mişcare (robotul, instalaţiile enigmatice din casă etc.) nu se leagă, prea bine, de aventura propriu zisă a şcolarilor, aşa încît naraţiunea nu are o logică strînsă, prezintă unele goluri. Dezvăluirea din final, care ar fi trebuit să fie momentul culminant al povestirii, este fără interes. Vrăjitorul ascuns care mînuie complicatele aparate este un bătrîn sfătos cam declamativ şi sîcîitor :
„Dac-o să mergeţi pe drumul pe care aţi pornit — avertizează el pe împricinaţii convertiţi, — atunci aflaţi singuri dezlegarea tuturor misterelor. Nu numai a celor de care v-aţi izbit, ci a multora pe care le veţi mai întîlni în viaţă. Şi cu timpul o să fiţi voi stăpînii tuturor misterelor. Secretul îl purtaţi cu voi. Aici! — încheie el, sărulmdu-i pe frunte. Trebuie doar să-l mai puneţi la teasc din cînd în cînd...", la care, se înţelege, Tirbozel şi Tirbozina nu au nimic de obiectat, jurînd să devină copii de treabă. încercarea nu anulează posibilitatea de a crea povestiri valoroase prin ample referiri la universul tehnic modern.
115
LITERATURA ŞI EDUCAŢIA MORALĂ, ESTETICĂ ŞI PATRIOTICĂ A COPILULUI
Poate cel mai important rol al literaturii pentru preşcolari şi şcolari mici este acela de a sprijini, cu mijloacele adecvate ale artei, procesul de educaţie, sub multiplele sale forme. Nu trebuie să insistăm prea mult asupra acestei meniri, îndeobşte recunoscută şi acceptată. Ar fi mai util poate, de a urmări, în cîteva lucrări beletristice destinate celor mici, modul cum se aplică aceste principii generale. Să ne referim, la început, la cartea lui Octav-Pancu-Iaşi : Scrisori pe adresa băieţilor mei (1960, ilustrată de Iura Darie), interesantă din mai multe puncte de vedere. Ceea ce caracterizează scrisul lui O. Pancu-Iaşi este, fără îndoială, lirismul lucid, farmecul narării, fantezia, umorul, familiaritatea evidentă cu lumea copilului, cu modul lui de a percepe viaţa. Povestitorul întreţine un dialog viu cu copiii, le descoperă fabulosul din viaţa cotidiană, le relatează cu umor aventuri extraordinare la care participă jucăriile, animalele apropiate etc. Regăsim aceste atribute şi în volumul citat, cu unele derogări pe care le vom semnala. Scrisorile lui Pancu Iaşi au o ţintă morală. Ele vor să corijeze pe cei care mîzgălesc gardurile („A fost odată un băieţel pe un gard"), pe cei care pălăvrăgesc şi nu fac nimic, pe cei care uită să fie respectuoşi şi modeşti („Nu numai la grădiniţă"), pe leneşi, pe cei care nu se supun rigorilor disciplinei şi ale higenei („Ciudaţi mai sînt împăraţii") etc. Relevă, în altele, spiritul de colegialitate, generozitatea („Poveste în prag de sărbătoare"), sîrguinţa, modestia („Poveste cu ariciul cel mic") etc. Două elemente sînt esenţiale în aceste povestiri : lirismul discret şi fabulaţia, mai totdeauna plină de neprevăzut, construită cu date sumare, luate din universul de viaţă al copilului. Prozatorul improvizează, vrea să ilustreze ceva, şi face acest lucru fără a se ascunde de cititor. De aceea intervine pentru a spulbera, într-un anumit sens. misterul, pentru a aduce Ia proporţii reale vreo metaforă mai avîn-tată. într-o naraţiune, un băieţel mănîncă toată zăpada ; înspăimîntat de această enormitate, prozatorul intervine cu ironie pentru a se disculpa, temperînd faptele, dînd copilului sugestia unei gratuităţi pe care, pentru moment, trebuie s-o accepte :
„Pe cuvîntul meu de onoare că e pentru prima oară în viaţa mea cînd aud că un băieţel a mîncat toată zăpada. O balenă aş mai înţelege, dar un băieţel..."
Se afirmă, aici, tendinţa de a demistifica, de a aduce povestirea pentru copii de pe planul supranaturalului, nefirescului pe un pian mai real, unde intervin raporturile fireşti între fenomene. Este o tendinţă mai generală şi mai nouă în literatura pentru copii ; explicaţia stă în faptul că epoca noastră cunoaşte ea însăşi fenomene de ordinul fabulosului care pot fi utilizate, cu eficienţă, în literatură.
Multe din Scrisorile lui Octav Pancu-Iaşi sînt valoroase deoarece povestitorul îşi echilibrează mijloacele, ponderează lirismul şi efuziunea, reuşind în acest mod să ridice intenţia morală la nivelul unei literaturi autentice. Pot fi citate în acest sens : „A fost odată un băieţel pe un gard", „Marele dregător al zăpezii s-a ţinut de cuvînt", „Povestea cu ariciul cel mic", „Nu numai la grădiniţă" şi altele. Dar tot aici se afirmă unele înclinaţii manieriste, şi, în primul rînd, afectarea unui stil pueril şi a metaforei infantile, în povestirea : „Ura ! Puiul de elefant mănîncă", un elefant-personaj se chiamă : „Ele-fantescu-Elefant-cît-un-munte-de-nalt", care se duce la doctorul „Dovleac-are-pentru-toate-leac" şi la farmacistul „Daţi-mi voie-pîn-afară-că-am-luat-purgativ-aseară" ; în Ţara Curăţeniei stăpîneşte „Limpede-ca-apa-împărat", fiul lui „Săpun-împărat", nepotul lui „Prosop-împărat" şi strănepotul lui „Burete-împărat" etc. Imaginile convenţionale pătrund în unele Scrisori pe calea lirismului retoric, a poematicii facile, ca în Poveste de iarnă, dînd naraţiunii o tonalitate neverosimilă şi minoră.
„Poveştile de iarnă — spune scriitorul în preambul — sînt albe, au obrajii înroşiţi de ger şi, fireşte, vin cu săniuţa. Aduc cu ele clinchet de zurgălăi şi umplu odaia cu parfumul dulce al ceaiului de tei. Se aşază, apoi, pe scăunel, la gura sobei şi aşteaptă sa le ospătezi cu mere coapte"... ceea ce, ca metaforă, poate fi luat în seamă, dar ca de-
116
schidere la o povestire este cel puţin inabilă. Imixtiunea declarativismului sentimental, afectarea unei paternităţi duioase, distonează, iarăşi, într-o literatură a cărei modalitate ţine de fabulaţie şi de neprevăzutul situaţiilor. Cînd, pentru a marca o afecţiune deosebită, scriitorul întrerupe naraţiunea pentru a-şi asigura încăodată cititorii de dragostea lui,: „vă iubesc din toată inima copii ! Cînd aud că unul dintre voi e bolnav..." se naşte imediat impresia că efuziunea nu este la locui ei, că această ipostază sentimentală nu este de natură să sporească interesul pentru lectură.
Abstracţie făcînd de aceste inadvertenţe, volumul „Scrisori pe adresa băieţilor mei" rămîne unul dintre cele mai reuşite creaţii pentru copii din ultimii ani. La această reuşită contribuie, cum am spus, spiritul inventiv al prozatorului, atitudinea lui prietenească faţă de personaj, cunoaşterea temeinică a sufletului infantil.
Cu menirea de a facilita cunoaşterea tainelor scrisului : „Desenul alfabetului viu pentru copiii mici şi copiii bătrîni" (1960) de N. N. Tonitza (cu un text de Barbu Bre-zeanu şi o prefaţă de Tudor Arghezi) se ridică deasupra intenţiilor didactice oferind o lectură instructivă şi agreabilă. Alte volume de povestiri caută să îmbine, cît mai fericit, intenţia moralizatoare cu cea literară, fără a reuşi însă totdeauna. în „Aripioară de argint" (19'61), (ilustraţii Nastac Ş.), Mihnea Moisescu arată cum, de pildă, un fluturaş, dispreţuind prietenia florilor, piere atras de nişte flori de hîrtie. Morala : nu dispreţuiţi adevărata prietenie — nu are o acoperire epică. Acelaş autor, în „Doi cocoşi", înclină spre comicul gratuit punînd doi falnici cocoşi să se bată pentru a cîştiga întîietatea în ogradă, ceea ce duce la mari încurcături. Polemica continuă pînă ce stăpînul lor, derutat, îşi cumpără un ceas, renunţînd a se mai orienta după cîntatul cocoşilor. Ce domonstrează această povestioară ? Cu toată hotărîrea se poate afirma : nimic. în „Căpriţa cea isteaţă", autorul citat adaptează o povestire cunoscută, în „Puterea primăverii" adoptă un stil pseudo-liric, iar în „Rîul şi sălciile" înclină spre descriptivism. Preocupări literare propriu zise, întîlnim, în acest volum, în două povestiri : „Adevăratul prieten" şi „Codiţa bearcă", ambele punînd >n lumină puterea prieteniei şi a solidarităţii. Prea puţin însă pentru a acoperi platitudinea.
Simţitor deasupra acestor lucrări mai mult veleitare, se ridică volumul de povestiri al Iui Mircea Sîntimbreanu : „La telefon... telefonul" (1961 — ilustrat de E. Arno). Care sînt preocupările prozatorului ? Evident, tot cele moral-educative. Şi el admonestează, cu cordialitate paternă, pe cei care mîzgălesc băncile şi pereţii („Oaia a mîncat pe lup"), pe cei fricoşi („Unde-i casa"), pe cel lipsit de perseverenţă („Un ochi ager"), pe cel care minte („La telefon... telefonul") etc. resorbind morala în povestire. Metafora eşte utilizată cu pondere, lirismul — cenzurat. Volumul este mai unitar decît altele.; întîlnim, cu toate acestea, şi aici cîteva povestiri care nu depăşesc caracterul ilustrativ, de pildă : „Ce nu ştiau bărcuţele". Prozatorul îşi propune să ilustreze o anumită idee morală sau să înfăţişeze un aspect al realităţii socialiste ; intenţiile rămîn însă la acest stadiu, efectul nu este cel scontat, pentru că relatarea nu are suficientă „carnaţie" pentru a anula impresia de „făcut", de dăscăleală.
- Multe din cărţile adresate copiilor mici nu rezistă la lectură şi-ţi dau impresia de ariditate tocmai pentru că între ipostaza moralizatoare a autorului şi substanţa literară pro'r priu zisă este un enorm decalaj. Acest gol nu poate fi umplut decît, am spune, cu substanţă de viaţă, cu întîmplări autentice. Gesticulaţia devine penibilă, patosul o poză şi gravitatea morală o convenţie comică dacă în povestire nu se întîmplă nimic, dacă dialogul este rudimentar, dacă relatarea nu reuşeşte să salte peste platitudini „frumoase".
O "platitudine care nici măcar nu este spusă frumos constituie substanţa cărţii „Ochelarii mincinoşi" de Viorica Dinescu, autoare, de altfel, fecundă. Leneşul Petrică, în loc să ajungă Ia grădiniţă, ajunge la bîlci, de unde capătă, de la Omul de sticlă, nişte ochelari miraculoşi. Cu ei poţi vedea lucrurile altfel : omul pare calm cînd este tulburat pînă la disperare, bunica rămîne impasibilă cînd apa inundă casa şi mîncarea
1117
se arde pe foc etc. Minunaţii ochelari mincinoşi fac fel de fel de pozne, pînă cînd Pe-trişor este cîştigat de legile disciplinei, renunţînd la talismanul Omului de sticlă. Există, aici, elementele unei povestiri însă, paradoxal, povestirea nu-şi ia zborul, întocmai cum, o pasăre împăiată, avînd şi aripi şi cioc şi picioare, nu reuşeşte totuşi să se ridice în văzduh. Lipsa fanteziei, a unei fabulaţii atractive se resimte şi în unele lucrări ale Luizei 'Vlădescu, autoare de asemenea prodigioasă. în „Duduruş şi purceluşul de ghips" (1961-, ilustraţii de Ioana Constantineseu), autoarea anunţă, de la început, o intenţie moralizatoare ceea ce, pînă la un punct, nu este lipsit de sens, cu condiţia însă ca ideea morală să fie exprimată prin literatură. Cum învinge Luiza Vlădescu aceste dificultăţi ?
Băieţelul Duduruş, de la grădiniţă, este dezordonat. Albina, emblema de pe uşa dulăpiorului, se plînge suratelor de cîrpă şi ghips că :
„Un copil dezordonat şorţul jos l-a aruncat
Papuceii, ce să fac ? unul este sub dulap
Altul fără căpătîi, este atîrnat în cui.
Cu aşa copil, vezi bine, îmi fac neamul de ruşine".
La rugămintea celorlalte jucării, intervine, pentru a sancţiona pe inculpat, purceluşul de ghips care este, se vede, simbolul vigilenţei şi, totodată, se pare, şi al dezordinei.
Care sînt metodele educative ale purceluşului de ghips ? Simple : se duce la fotograf, se pozează, apoi tot el îşi lipeşte imaginea pe dulăpiorul lui Duduruş, admonestînd în acest mod pe delicvent. Băiatul devine, se înţelege, ordonat. Explicaţia este neconvingătoare, relatarea abundă în platitudini afectate „copilăreşte", într-un cuvînt, autoarea n-a depăşit nivelul unei istorioare didacticiste aride. Aceleaşi efecte le întîlnim şi în altă carte a Luizei Vlădescu: Grupa mică Furnică (19'61, ilustrată fără strălucire de Ioana Constantineseu). Unele din povestirile incluse în acest volum sînt mai reuşite. Am cita în acest sens Ciripel cel lacom, care sugerează ideea solidarităţii, Sanitarul, în care se pledează pentru un regim disciplinat de igienă sau pentru modestie, obiectivitate (Cel mai frumos desen). Volumul atrage însă atenţia prin ceea ce de mai multe ori pînă acum am numit afectarea copilăriei, adică o atitudine sentimentalistă, convenţional-du-ioasă faţă de gesturile copilului.
„Scriitorul nu trebuie să scrie niciodată anume pentru copii, — spunea Alexei Tolstoi — nu trebuie să se coboare niciodată pînă la nivelul de înţelegere al copilului, să se aşeze pe vine în faţa lui şi să se prefacă şi el mic. Copilul va privi întotdeauna cu o adîncă mirare la un astfel de scriitor: „Nene, de ce te schimonoseşti în faţa mea?" îl va întreba el. Copilul vrea totdeauna să se înalţe cît mai sus. Omul mare îi impune totdeauna, căci visul lui e să devină şi el om mare..."
Cu gingăşii şi nimicuri „frumoase", dialogul te crispează:
— „Cine ţopăie-n două picioare, uite aşa : ţop, ţop !
— Vrăbiuţa.
— Ai ghicit. Dar acum, ia ascultă: cine merge cu toată laba pe cîmpie : buf, buf, buf!
— O fi lupul !
— Nu !
— O fi vulpea.
— Nici!..."
Descripţia poetică din Brăduleţ, Brăduleţ, Brăduleţ, („încă nu i s-au îndesit ramurile, nici vîrful nu i s-a semeţit destul. Brăduleţul de pe culmea dealului stă stingher în bătaia vîntului" etc., continuînd tot aşa pe mai multe pagini) este inutilă (fără a mai vorbi de calitatea ei scăzută) deoarece copilul nu receptează culorile unui peisaj decît prin intermediul naraţiunii. Ani - subliniat de mai multe ori pînă acum că ceea ce de-
"118
termină valoarea literaturii pentru preşcolari este în bună parte calitatea naraţiunii. Ideea morală nu găseşte nici un ecou în sufletul copilului dacă ea nu este integrată riguros într-o povestire antrenantă, dacă nu reiese dintr-o „întîmplare". Orice altă intenţie eşuează, scrisul „frumos" devine zadarnic, poematica — facilă, cînd sînt detaşate de naraţiune. Iată de ce înclinaţia spre descripţie sau efuziunea lirică din unele povestiri scad simţitor nivelul literaturii. Intenţia brutal didacticistă din altă povestire a Luizei Vlădescu : O poveste cu ciucurei anulează orice efect literar. Copilul nu trebuie să aibă, nici un moment, impresia că scriitorul vrea să-1 dăscălească : „asta să faci, asta să nu faci, acest lucru e bun, acesta este rău" etc. Făcînd o analogie, am spune că povestirea pentru copiii mici este o fabulă la a cărei morală de la sfîrşit, autorul renunţă, fără a renunţa însă la conţinutul moral al lucrării. Morala trebuie să transpară din naraţiune. Comentariul este de prisos.
Probleme mai complexe de educaţie abordează Sonia Larian în volumul Călătorii extraordinare la grădiniţă şi la şcoală (ilustrat de Ş. Nastase). Prin asocieri îndrăzneţe cu universul „mare" al vieţii, prin substituiri sugestive de noţiuni, printr-o anecdotă de cele mai multe ori simplă, autoarea oferă cititorilor noţiuni de etică, de igienă, din domeniul naturii şi al vieţii curente şi chiar noţiuni mai abstracte ca raportul dintre proprietatea individuală şi cea colectivă. Se remarcă, prin calităţile expuse mai sus, „Biletul adevărat, savarină adevărată şi cheia adevărată", „Ce au vorbit într-o zi doi cîini, două telefoane, două pălării şi două fabrici", „Mitică lingură de cusut" şi altele.
Sonia Larian se apropie cu familiaritate de universul copilului. Nu-i lipseşte nici simţul umorului ; dezvăluie, apoi, în multe din naraţiunile sale, latura fabuloasă a cotidianului. Extraordinarele călătorii la grădiniţă şi la şcoală sînt, se înţelege, mici şi inofensive peripeţii, însă prozatoarea aşază în faţa lor o lentilă măritoare, făcînd ca lucrurile să capete proporţii fantastice, gesturile comune să pară enorme. Speculează intens ceea ce în mod curent numim „închipuirea" la copil, jocul fanteziei lui : „se făcea că eram" sau „eu eram în cutare loc iar tu erai" etc. Substituirea realului în acest joc de fantezii şi vise duce la efecte literare remarcabile.
Doi copii, în faţa casei lor, se joacă ; unul spune : aici unde stau este cinematograful, iar al doilea completează : aici, lîngă mine, este cofetăria, iar acolo şcoala etc. Nu există, de bună seamă, nici o şcoală, nici un cinematograf, nici măcar o cofetărie : copui imaginează. Curînd însă se dovedeşte că totul este posibil. Apar şi cinematograful, şi şcoala, chiar şi cofetăria. Muncitorii de pe şantier ridică, într-un timp record, toate aceste construcţii pe care cei doi copii le vedeau numai în imaginaţia lor fierbinte.
Alt copil aşteaptă de mult să-1 viziteze un pinguin. Citise, odată, într-o carte, !că în Italia un pinguin, evadînd din grădina zoologică, a ajuns la locuinţa unui medic. iMutîndu-se într-un bloc nou, copilul aşteaptă şi el un pinguin. Paradoxal, pinguinul apare. Emoţia este mare, dar băiatul face faţă cu succes dialogului. Pinguinul era însă travestit, sub chipul de severă călugăriţă cu guleraş alb se ascundea prietena copilului, ingenioasa Rodica. Mici întîmplări, pline de haz, care sugerează, între altele, imaginea unei copilării fericite. Problemele de educaţie sînt, iarăşi, introduse într-un context literar mai larg. Mitică Lingură de Cusut face, am zice, „născociri de spirit", amestecă intenţionat noţiunile, pentru a străluci în faţa altora. Itinerariul lui este altfel decît al celorlalţi oameni. Mitică nu se duce să cumpere de la „alimentară" salam şi de la farmacie — medicamente, nu, aceste raporturi ar fi prea obişnuite ; el cumpără pur şi simplu de la farmacie salam şi de la alimentară medicamente. De la „Alimentara" mai cumpără pijama, o sută de grame de ciorapi, de la „Textila" varză, iar de la librărie — sirop. S-a înţeles că Mitică practică deliberat umorul negru. Metaforele lui sînt însoţite de ironia demistificatoare a povestitoarei („Mitică Lingură de Cusut"). Sugerarea absurdului (şi compromiterea lui prin ironie) nu mai are acelaşi efect literar în povestirile : „Unde era numele fetiţei care şi-a pierdut numele" şi „O călătorie extraordinară". Aven-
119
tura este aici gratuită, misterul este absurd. Un băiat şi o fetiţă călătoresc într-un borcan cu iaurt ; toate raporturile reale sînt răsturnate, dar această complicată substituire nu dovedeşte nimic. Autoarea se complace în bizarerii. Personificarea este utilizată, în unele cazuri, în mod arbitrar, dînd impresia unui manierism stilistic pe care prozatoarea, în genere atentă cu scrisul ei, nu-1 evită aici (Poveste de 1 aprilie). Chiar dacă Sonia Larian se detaşează de aceste convenţii, introducînd un comentariu ironic, impresia de artificial nu poate fi anulată. în ciuda acestor inadvertenţe, Călătoriile extraordinare. în ansamblul lor, atestă un talent literar deosebit, care descoperă în lumea copilului suficiente subiecte pentru a ridica nivelul literar al acestui gen, de loc „minor".
O carte care utilizează inspirat procedeele comicului este Nae deşteptul (ilustrată cu multă fantezie de Eugen Taru) de Anna şi Jozsef Meliusz (în traducerea Vioricăi Huber şi a lui Bokor Peter). Nae deşteptul este, cum precizează autorii, „un roman pentru cei mici", cu o temă morală, tratată cu mijloacele comicului, în special al umorului. Un copil răsfăţat refuză categoric să meargă la şcoală ; el ia hotărîrea să devină, mai întîi, cofetar, apoi şofer, miliţian etc., fără succes însă, deoarece peste tot i se cere să ştie să scrie şi să citească. în cele din urmă, refractarul Nae ajunge ucenicul cofetarului Dinu-Dulce, un „particular" pantagruelic. Peripeţiile sînt relatate cu mult haz, există o logică a întîmplărilor, situaţiile comice nu sînt arbitrare.
Convins că fără învăţătură este greu să trăiască, Nae, eroul atîtor întîmplări, se întoarce acasă, hotărît să meargă la şcoală. Ceea ce asigură reuşita acestui mic roman este, fără îndoială, modul inteligent cum dezvoltă autorii aventura şi totodată cum integrează observaţia morală într-o fabulaţie comică. Isprăvile lui Nae impun în mintea cititorilor figura unui băiat poznaş, nu lipsit de vioiciune, însă suspicios faţă de disciplina şcolară şi faţă de orice conduită morală. Nae vrea să rămînă un „independent", dar ghinionul lui este că nu poate să trăiască după voie şi, atunci, după mari încurcături, revine, convertit, la gînduri mai bune. Ideea că societatea noastră anihilează aceste mici porniri anarhice ale copilului răsfăţat, educîndu-1 în spiritul unei morale sănătoase, este bine sugerată de povestirea Nae deşteptul.
Intenţia de a face educaţie patriotică copilului, prin evocarea unor întîmplări semnificative din istoria patriei, este evidentă în povestirea lui George Nestor : Vodă Cuza la hanul Cucului (1961, ilustraţii de Coca Creţoiu Şeinescu). Povestirea este o adaptare, mai îndepărtată, a cunoscutei creaţii a lui Creangă. Ce se reţine din aceste pagini este chipul domnitorului legat de popor. Unele clişee epice „greoaie" fac ca, pe alocuri, naraţiunea să fie greu de urmărit. în această direcţie, scriitorii pentru copii au încă multe de făcut. Numărul lucrărilor beletristice care să trateze — la un nivel artistic corespunzător importanţei temei şi exigenţei copilului, subiecte inspirate din istoria patriei, din lupta poporului pentru libertate este cu totul insuficient. Trebuie dată copiilor o literatură bună despre cele mai importante momente ale istoriei noastre, despre figurile de conducători ai poporului. Nu trebuie, evident, aleasă calea romanţărilor facile sau a relatării anevoioase. Cu fantezie, cu o fabulaţie antrenantă faptele istorice pot fi asimilate de copil, contribuind în acest chip la educaţia lui patriotică.
LIRISM ŞI SENTIMENTALISM
Dacă este adevărat că trebuie scris pentru copii cu căldură, că stilul sobru, uscat este inadecvat, este tot atît de adevărat că excesul de afecţiune, în literatura pentru copii, dă o senzaţie de crispare, de strîmbături disgraţioase, în genul practicat de unii părinţi, insuficient edificaţi asupra educaţiei, care simulează „copilării" pentru a cîştiga bunăvoinţa copilului. Sentimentalismul, cu tot ceea ce implică el în literatură, este duşmanul cel mai frecvent şi, în acelaşi timp, unul dintre cei mai periculoşi care pîndeşte literatura pentru copii. Am semnalat pînă acum, de mai multe ori, în diverse opere alunecarea spre
J20
duioşia factice, poetizarea platitudinilor, către un stil afectat, ostentativ „frumos". Obiecţii de acest gen pot fi făcute şi cărţii Ninei Stănculescu :. Ionica (1962, ilustraţii de Coca Creţoiu Şeinescu). Autoarea vrea să ilustreze raporturile dintre şcoală şi familie, dintre colectivul de elevi şi o „individualitate" dificilă. Ionica este o orfană crescută în casa severei tuşa Fira. A venit dintr-un sat cu o bogată tradiţie folclorică. Suspicioasă, cu o frică ce-i paralizează orice gest, Ionica se acomodează greu noilor condiţii de la oraş. Este ajutată de colegii de şcoală şi de învăţătoare. Aceştia reuşesc să schimbe nu numai pe fetiţa refractară ci şi pe aspra tuşa Fira, e drept, într-un chip prea puţin convingător. Ceea ce trebuie reţinut din această povestire destul de amplă este partea referitoare la şcoală, unde autoarea dovedeşte mai multă siguranţă în relatare. în rest, povestirea este săracă, înaintează greu pe căile, adesea, ale platitudinii sentimentale. Este scrisă într-o limbă săracă, într-un stil tern, „încălzit" artificial de duioşia şi entuziasmul calculat al autoarei. Cînd un autor varsă lacrimi într-o pagină, să fie sigur că cititorul are mai degrabă o reacţie ironică, deoarece suspectează pe scriitor de afectare, bănuie că lacrimile sînt de glicerina. Lirismul trebuie să răzbată din naraţiune, din combinarea ingenioasă a faptelor, din „situaţie". Ceea ce i-am reproşa Ninei Stănculescu (autoare, în genere, cu o reală pasiune pentru literatura destinată celor mici), este caracterul rudimentar al observaţiilor despre sufletul infantil, stilul limfatic, sentimental şi, prin aceasta, fastidios. Personajele n-au, cît de cît, o individualitate după care să-i poţi deosebi. O recenzie din Gazeta Literară a comentat disproporţionat această carte, apreciind, de pildă, realizarea caracterelor. Era dat exemplu de profunzime scriitoricească modul cum este conturat caracterul tuşei Fira. Pentru a restabili adevărul trebuie spus că această mătuşă maliţioasă nu apare decît de vreo cîteva ori şi atunci pronunţă cîte un fatidic : „hm" sau cîte o întrebare insidioasă, după care, în final, recunoaşte (din fericire fără lacrimi în ochi) faţă de învăţătoare : „Şi pe mine cred că-ncepi să mă schimbi".
REAL ŞI FANTASTIC
Calitatea literaturii pentru copii depinde în mare măsură şi de modul cum este utilizat fantasticul. O sursă inepuizabilă a fantasticului este creaţia populară, în speţă basmul. în afara editărilor de basme populare şi a prelucrărilor, trebuie luate în seamă şi încercarea de a crea povestiri fantastice şi basm.e cu o tematică actuală. La capitolul care ne interesează (literatura pentru preşcolari şi şcolarii mici) semnalăm cartea Geor-getei Moraru : Cindrel (ilustrată de Sorin Obreja). Din păcate, citarea titlului nu poate fi însoţită de aprecierea noastră, deoarece cele două basme ilustrează în modul cel mai elocvent cum nu trebuie scris pentru copii, ce forme îngrijorătoare ia, în literatură, lipsa de inspiraţie.
Cindrel este păstor la o stînă. Ajunge într-o peşteră cu lucruri năzdrăvane, de unde ia o pungă şi un toiag, cu care, se înţelege, pleacă în lume. Cele două ajutoare năzdrăvane au un real simţ al dreptăţii : nu intră în acţiune decît atunci cînd cel ce porunceşte are în mod categoric dreptatea de partea lui. Aşa se face că imprudentul Cindrel trece prin grele încercări, morale şi fizice. Punga nu sprijină abuzul, risipa, reteveiul aplică, fără ezitare sancţiuni celui vinovat. Paradoxal, deşi caracterele acestor anexe sînt bine stabilite, ciobanul ajunge, nu se ştie pe ce cale, omul cel mai bogat din oraş, stăpîn al unui palat, cu slugi, cu mari bogăţii etc., adulat de falşi prieteni. Societatea oraşului este pestriţă. înţelegem ce intenţionează autoarea : prin ficţiunea „huronului" (în cazul de faţă ciobanul Cindrel) să arate viciile oraşului din cadrul orînduirii bazate pe exploatare, să pună în lumină formele monstruoase ale inegalităţii sociale. Cindrel este „sălbaticul" care află că Dreptatea se cumpără cu bani, că Adevărurile echivalează cu bulgări de aur. Relatarea este însă fără strălucire, simbolurile nu se impun. Se naşte imediat impresia că totul se menţine la nivelul unei banalităţi iritante. Povestirea peripeţiilor este atît de
121
încîlcită încît orice bună intenţie tematică nu mai poate fi apărată. Efecte şi mai reprobabile pe plan literar dă celălalt basm inclus în volumul amintit, Tîrgul veseliei. Ion al Floarei ajunge, căutînd cetatea „Undeofi", în Tîrgul veseliei, unde oamenii, lipsiţi de necazuri şi nevoi, lucrează laolaltă (în colectiv, vrea să sugereze autoarea).
Imaginea acestui tîrg aduce însă mai degrabă cu aceea a unei aşezări primitive utopice. Oamenii poartă nume curioase : Hahaha, Hihihi, Pier, Tranda, Ciocîr — adică jumătăţi de nume. Nişte saltimbanci fură pe Hahaha şi Ion voinicul şi Hihihi pleacă să dea de urma hoţilor. Ajung în tabăra lor şi, prin viclenie, reuşesc să scape pe Hahaha şi pe Pciu, o fetiţă grasă, întorcîndu-se victorioşi în acest ciudat tîrg al veseliei. Misterul este aici, absurd, faptele sînt complicate în chip penibil. Cît de departe este această aridă relatare cu fantasmul ei tenebros, cu misterul ei absurd, de limpezimea şi sugestivitatea simbolurilor, de strălucirea aventurii din basmele populare.
Adaptări bune ale unor cunoscute întîmplări ale eroului comic popular, Păcală, face Al. Mitru în cartea Povestiri despre Păcală.
Abordarea fantasticului în literatura pentru copii trebuie să se bazeze în mai mare măsură pe izvoarele fantasticului popular. Scriitorii să apeleze, cu mai mult curaj şi în chip mai creator, la creaţia folclorică, extrăgînd de acolo caratele artei autentice.
CÎTEVA CONCLUZII
Reflectarea cît mai diversă a actualităţii socialiste, lărgirea ariei tematice, folosirea unei mai mari varietăţi de modalităţi literare sînt sarcini importante de a căror rezolvare depinde dezvoltarea pe un drum ascendent a literaturii noastre pentru copii, în ansamblul ei. Dezideratul accesibilităţii trebuie să stea mereu în centrul preocupărilor celor care scriu pentru copii ; el este strîns legat de îndatorirea principală a sectorului literar discutat : educarea comunistă a copiilor de azi. Accesibilitatea nu reprezintă — cum vor să susţină unii — o frînă în creaţie. Există, fireşte, un specific al literaturii pentru copii, dar el nu se opune valorii artistice de ordin mai general a creaţiei literare în acest domeniu. Dimpotrivă : adevărata eficienţă educativă nu e posibilă decît atunci cînd există valoarea artistică de care vorbeam, cînd comunicarea e originală, vibrantă, sinceră (ceea ce e echivalent cu a spune : atunci cînd ea se realizează în funcţie de obiectul ei, nu în vag şi în abstract). Accesibilitatea e deci o condiţie a valorii şi pe planul poeziei şi epicii pentru copii. Vom repeta o afirmaţie făcută adeseori : cei mici au nevoie de o literatură mare.
Criticii literare îi revine sarcina de a se preocupa mai îndeaproape, cu grijă şi competenţă, de problemele literaturii pentru copii. Analiza atentă a operelor care apar şi formularea unor judecăţi de valoare exigente, ca şi discutarea, în articole de sinteză, a direcţiilor principale de evoluţie a literaturii pentru copii din ţara noastră, pot contribui substanţial la remedierea deficienţelor care se mai constată în acest sector.
MADÂCH ŞI EMINESCU*
Acad. TUDOR VIANU
Este fără îndoială util, iar nouă, care, consacrîndu-ne studiului literaturilor, găsim în studiul lor manifestarea limpede a sensibilităţii oamenilor ce au trăit odinioară, ne este plăcut să descoperim în operele citite de ei, dovada legăturilor care i-au unit într-un anumit moment al istoriei, ca şi mărturia drumului lor comun spre viitor. Acest program e realizat de comparatişti, înainte de toate, în cercetarea izvoarelor literare. Trebuie să spun, cu toată sinceritatea, că o astfel de cercetare a fost destul de neglijată în ştiinţa literară românească, mai cu seamă cînd e vorba de scriitorii care au, trăit în ambianţa culturii maghiare. Să sperăm că viitorul va acorda o preocupare mai constantă acestui fel de studiu, prin care cunoaşterea genezei operelor şi a biografiei intelectuale a autorilor ar putea face progrese însemnate. Un alt scop al literaturii comparate este acela de a stabili propagarea unei reputaţii literare străine într-o literatură naţională. In acest domeniu nu ne aflăm la primii paşi, deoarece în serviciile bibliografice ale Bibliotecii Academiei R.P.R. s-a întocmit rnai de mult — prjntr-o minuţioasă şi foarte atentă despuiere a tuturor izvoarelor — tabelul cronologic al traducerilor realizate din operele mai multor autori iluştri, ca şi acela al articolelor sau studiile ce le-au fost consacrate. O astfel de bibliografie s-a stabilit — între altele — pentru operele lui Petofi. Această bibliografie va fi curînd publicată, dar cei ce au consultat-o pînă acum la Biblioteca Academiei au putut constata nu numai că primele traduceri ale operelor lui Petofi au fost făcute pe cînd autorul trăia încă, dar că ele s-au înmulţit considerabil în cursul generaţiilor următoare şi sînt datorate, de cele mai multe ori, celor mai buni poeţi ai timpului lor. Sîntem, aşa dar, îndreptăţiţi să spunem că, printre autorii străini, Petofi a fost unul dintre cei mai bine cunoscuţi şi preţuiţi.
Ajung, în fine, să formulez cea de a treia sarcină a studiilor comparatiste : aceea de a stabili paralelisme între două sau mai multe literaturi. Ce înseamnă un paralelism literar ? înseamnă similitudinea unei situaţii literare cu o alta aparţinînd unei literaturi străine şi care se explică nu numai printr-un izvor literar — care, de altminteri, poate lipsi — ci prin analogia condiţiilor sociale, intelectuale si morale care au generat-o. Cu alte cuvinte, un paralelism marchează, între două situaţii literare, o afinitate mai profundă decît cea care decurge din existenţa unui izvor. Căci, utilizarea unui izvor poate fi, la urma urmei, efectul unui hazard, în vreme ce paralelismul înrudeşte pe autori sau operele lor, prin asemănarea dintre condiţiile creaţiei artistice. A fost o vreme — într-o fază mai veche a disciplinei noastre — cînd istoria comparată a literaturilor nu se ocupa decît de cercetarea izvoarelor străine ale operelor literare naţionale. Era   epoca   pozitivismului   istoric   care, în literatura   comparată — ca şi în
*) Comunicare citita la Inst." de 'Literatură aT Academiei Maghiare de Ştiinţe, Budapesta,  aprilie 1962.
123
celelalte ramuri ale istoriei — nu-şi propunea alt scop decît stabilirea unor raporturi de succesiune între faptele literare. Cu această preocupare se neglija însă cercetarea motivelor acestei succesiuni, găsirea factorului mai profund în stare s-o explice. Trebuie să adaug că această carenţă a studiilor comparatiste a putut fi depăşită în ţările socialiste unde cercetarea cauzelor fenomenului literar n-a mai fost neglijată. Voi adăuga de asemenea că, în aceste ţări, problema paralelismelor literare ni se pare mai interesantă decît aceea a descoperirii izvoarelor, de care s-a abuzat în faza anterioară a cercetărilor. Ceea ce vreau să stabilesc, in această comunicare, este existenţa unui paralelism între Madâch şi Eminescu, între două din operele lor cele mai remarcabile, Tragedia omului a primului şi Memento Mori, a celui de al doilea.
Tragedia omului a lui Madâch este anterioară cu zece ani poemului lui Eminescu ; începută de autorul ei încă în 1859, ea a fost adusă la cunoştinţa publicului în 1861, pe cînd Eminescu s-a consacrat redactării poemului său abia în anii 1871—1872. Eminescu ar fi putut, aşadar, cunoaşte marele poem dramatic al lui Madâch cel puţin din auzite, succesul acestuia stabilindu-se încă de la apariţie. In timpul şederii sale în Transilvania, poate că numele lui Madâch a fost pronunţat în faţa lui Eminescu şi poate că cineva i-a povestit subiectul acestei opere. De altminteri, o primă traducere în limba germană a poemului lui Madâch a fost făcută în 1865 de Alexander Dietze şi poate că Eminescu a citit-o cîţiva ani mai tîrziu, la Viena sau Berlin. Ne lipseşte, totuşi, dovada materială a cunoaşterii directe, de către Eminescu, a poemului lui Madâch. în lipsa acestei dovezi, asemănarea atît de izbitoare între Tragedia Omului şi Memento Mori rămîne pentru noi un simplu paralelism literar şi, ca atare, cu atît mai interesant de pus în lumină şi explicat.
Ceea ce leagă între ele operele de care vorbim este, înainte de toate, faptul că amînduă sînt mari fresce ale istoriei omenirii. Acest gen de poeme are un trecut foarte îndepărtat. încă din Antichitate, Hesiod dăduse Theogoniei sale un sens etiologic, urmărind adică să explice prin genealogia zeilor starea societăţii omeneşti, aşa cum putea fi observată în cetăţile greceşti. Ideea de a evoca devenirea societăţilor omeneşti a proliferat mai tîrziu la poeţi, filozofi şi teologi. Lucreţiu, Virgiliu, Ovid şi Augustin, în antichitate ; Bossuet, Milton, Voltaire, Pope, Rousseau şi Herder, în epoca modernă, au propus — fiecare la rîndul său — imaginea devenirii umane, aşa cum reieşea din procesul reflecţiei şi cunoaşterilor istorice adunate de cercetătorii timpului lor. Aceeaşi temă a fost apoi reluată de romantici, dar, în vreme ce în secolele anterioare, în secolul iluminismului, la Pope, la Rousseau şi deseori la Voltaire se vorbea cu predilecţie despre umanitate concepută ca o entitate omogenă, purtătoare a progresului general, la romantici baza concretă şi mediul viu al devenirii şi progresului omului au fost găsite în popoare şi în luptele pe care acestea le-au avut de susţinut. Această schimbare de perspectivă este îndeosebi vizibilă în Legenda secolelor de Victor Hugo, unde mersul general al omului, de la visurile confuze ale începuturilor, prin lungul şir al rătăcirilor, cruzimilor şi al dîrzeniei lui, pînă la cucerirea universului Şi' a libertăţii, nu mai este opera unei entităţi abstracte, ci a popoarelor vii, aşa cum le-a făurit istoria. înţelegerea istorică a devenirii umane, substituită speculaţiei filozofice a iluminismului, este unul dintre marile rezultate ale gîndirii romantice. Madâch şi Eminescu şi-au însuşit acest rezultat. Tragedia omului şi Memento Mori sînt, amîndouă, poeme ale omenirii văzute prin speranţele, înfrîngerile şi luptele popoarelor. Ceea ce le-a inspirat este viziunea istorică a omului. Filozofia romantică a istoriei constituie unul din elementele bazei lor ideologice.
124
Cît priveşte poemul lui Madâch, el aparţine, totodată, şi unei alte serii tematice. La începuturile acestei serii se află Faust de Goethe. Ca şi în drama lui Goethe, omul caută, în poemul lui Madâch, mîntuirea, soluţia posibilă pentru ori ce existenţă umană. Soluţia aceasta nu trebuie oare întrezărită în cucerirea libertăţii pentru toţi oamenii ? Hegel indicase această cucerire drept scopul însuşi al istoriei. „Istoria universală este progresul în conştiinţa libertăţii" scrisese Hegel în ale sale Lecţii asupra filozofiei istoriei. In marile imperii ale Orientului numai suveranul era liber. Toţi cetăţenii — adică numai unii dintre cei ce trăiau în cetăţi — au devenit liberi în democraţiile greceşti. La popoarele moderne, însă, o dată cu apariţia creştinismului care propovăduia oamenilor natura divină a sufletelor lor, toţi oamenii au căpătat libertatea, cel puţin în felul în care au ajuns să se conceapă pe ei înşişi. Se cunoaşte împotrivirea lui Schopenhauer faţă de finalismul istoric al lui Hegel, ca şi faţă de orice încercare de a da o justificare raţională conţinutului dinamic al istoriei. Pentru Schopenhauer istoria este o cunoaştere, dar nu o ştiinţă, deoarece nu izbuteşte să stabilească decît faptul individual şi niciodată generalul, unicul scop al cunoaşterii filozofice. Filozofia hegeliană â istoriei n^ar fi, aşa dar, pentru Schopenhauer, decît o înşelăciune. Fondul, elementul esenţial al istoriei, nu este niciodată, pentru filozoful pesimismului, un factor raţional care ajunge la cunoaşterea de sine şi, prin aceasta, la realizarea naturii lui intime. Rezultă, de aici, că oricare ar fi varietatea evenimentelor în istorie; ele au totdeauna aceeaşi semnificaţie. „Deviza generală a istoriei — ne spune Schopenhauer — ar trebui să fie : eadem, sed aliter". Viaţa istorică să nu fie, oare, decît o agitaţie sterilă, asemănătoare visului ? „Ceea ce povesteşte istoria
— mai adaugă Schopenhauer — (Die Welt als Wille und Vorstellung, II, IUI, 38)
— nu este, în realitate, decît lungul vis, coşmarul, greu şi confuz, al omenirii".
Este o concepţie pe care Emerich Madâch — mare cunoscător al filozofiei idealiste germane — şi-a însuşit-o, prezentînd aventura istorică a omului, a lui Âdam, drept arătarea unui vis. Dar această temă schopenhaueriană se combină, la Madâch, cu o alta, provenind din Faust al lui Goethe. Ca şi Faust, drama lui Madâch începe cu un prolog în cer. Dumnezeu se odihneşte în splendoarea creaţiei sale, ascultînd cîntecul îngerilor. Lucifer îi cere partea ce i s-ar cuveni din posesiunea lumii. Dumnezeu îi cedează arborele ştiinţei şi arborele vieţii, în Paradis, unde primele fiinţe omeneşti trăiesc într-o stare de beatitudine. Se produce ispitirea lui Adam şi a Evei, şi primul cuplu uman este izgonit din Paradis. Poemul lui Madâch începe aşa dar printr-un episod biblic, aşa cum făcuse Milton în Paradisul pierdut, Hugo în Legenda secolelor. Adam şi Eva vor rămîne, de aici înainte, principalele personaje ale dramei, chiar dacă revin în tablourile succesive sub înfăţişări deosebite. Aceasta va deveni schema literară folosită mai tîrziu de Liviu Rebreanu în romanul său arheologic şi istoric „Adam şi Eva", a cărui dependenţă faţă de modelul fixat de Madâch nu poate fi contestată.
Locuind pe pămînt, în afara Paradisului, Adam şi Eva trăiesc, muncindu-1. Adam înfige ţăruşii unui gard, devenind primul proprietar individual, ca şi omul lui Rousseau, care părăseşte starea naturală. Eva cultivă viţa de vie. Lucifer le dezvăluie „invizibila pînză de păianjen" a forţelor naturii. Adam însă, ar voi să cunoască soarta pe care viitorul o rezervă oamenilor. Atunci Lucifer cufundă pe primul om şi pe prima femeie într-un somn adînc. Visul istoriei — de care vorbise Schopenhauer — începe pentru primii oameni, iar poemul, în ansamblul lui, devine o succesiune de scene visate. Adam se vede, mai întîi, ca unul din faraonii Egiptului. Milioane de oameni trudesc pentru ca unul singur să poată trăi în conştiinţa forţei sale nelimitate. Dar Adam, dominat de melancolia forţei sale, aspiră la libertatea tuturor oamenilor. Tabloul următor îl face să trăiască în
125
democraţia ateniană, unde se regăseşte în persoana lui Miltiade, învingătorul Perşilor. Demagogii aţîţă mulţimile împotriva lui. Adam trăieşte amărăciunea ingratitudinii arătată de poporul pe care-1 visase liber. Ii cere lui Lucifer să-1 ducă spre alte ţărmuri. Se regăseşte în Roma imperială, ca Sergiolus, şi ia parte la o orgie, în toiul căreia apare apostolul Pavel ca să predice asceza creştină, era nouă anunţată de năvălirea tinerelor popoare barbare şi abolirea sclaviei, într-o fraternitate universală. Să fi ajuns istoria la termenul ei final ? In Byzanţ, Adam apare ca unul dintre cruciaţi, ca Tan cred. Creştinismul a devenit, la rîndul său, intolerant, şi spiritul uman degenerează într-o nerodnică dispută teologică. Adam ar dori să trăiască într-un mediu de indiferenţă spirituală pe care-1 găseşte la curtea împăratului german, la Praga, unde se reîncarnează în persoana astronomului Kepler, meditînd la marile cuceriri ale inteligenţei. E obligat să recunoască, totuşi, că ştiinţa nu poate aduce omenirii fericirea. Lucifer îl face să bea o licoare soporifică şi un alt vis se îngemănează cu primul vis al lui Adam. El aude accentele Marsi-liezei şi se regăseşte, ca Danton, în Piaţa Grevei, la Paris. Lucifer e călăul. Dar cînd intervine pentru a salva viaţa unui tînăr marchiz şi a sorei sale, amîndoi pe punctul de a urca pe eşafod, Danton devine la rîndul lui victima furiei populare. Scena următoare se petrece la Londra, sub regimul libertăţilor burgheze. E domnia afacerilor. Totul e de vînzare. Libertatea a devenit libera concurenţă, iar masele omeneşti au alunecat într-o nouă sclavie. în această clipă, Adam are viziunea socialismului, pe care nu şi-1 imaginează, însă, decît sub forma falansterului four-rierist. Societatea a devenit o cazarmă, arta şi poezia au dispărut. S-a instaurat domnia cenuşie a utilitarismului. Urcat pe aripile lui Lucifer, Adam întreprinde un zbor cosmic, asemănător aceluia al lui Cain din poemul lui Byron. Adam e îngrozit şi, reîntors pe pămînt, îl regăseşte în întregime îngheţat. A început iarna veşnică. Soarele luceşte ca un disc lipsit de căldură. Civilizaţia omenească a dispărut. Ultimii locuitori ai pământului, eschimoşii, îşi tîrăsc paşii pe suprafaţa pustiită a planetei îmbătrînite. Adam se trezeşte atunci din visul îngrozitor al istoriei. La ce i-ar mai putea servi perigrinările pe care i le rezervă viitorul ? Ar dori să sfîrşească cu viaţa şi aruncă o sfidare divinităţii. Dar Eva simte că va fi mamă şi în conştiinţa lui Adam se trezesc îndatoririle unui părinte. Dumnezeu îl învaţă crezul muncii umane, în căldura dragostei pentru femeie, a cărei misiune este să sprijine lupta bărbatului. „Omule, spune Dumnezeu, luptă şi crede !". Optimismul omului este, aşa dar, invincibil, şi progresul lui nu cunoaşte sfîrşit. Ideea infinitului, intrată în concepţia universului prin operele astronomilor Renaşterii, a pătruns, de asemenea, în lumea morală, ca îndemn către acţiunea fără de răgaz, dirijată spre un scop veşnic amînat, dar niciodată abolit. Madâch este unul din poeţii acestei teme. Nutrindu-se din filozofia idealistă, redevabil interpretării romantice a istoriei, poemul lui Madâch — produs magnific al unei fantezii vizionare şi deosebit de reprezentantiv pentru curentele de idei ale epocii sale — este una dintre cele mai remarcabile opere create de romantismul european în ultima lui perioadă. Această operă este bine cunoscută şi apreciată de cititorii romîni, care au luat cunoştinţă de ea în frumoasa traducere a lui Octavian Goga.
Am atras atenţia asupra legăturilor tematice care înrudesc, într-un mod destul de izbitor, Memento Mori al lui Eminescu cu poemul lui Madâch. Una din sursele literare folosite de Eminescu a jucat, de asemenea — aşa cum s-a văzut mai sus — un rol destul de important în orientarea ideologică, ca şi în alcătuirea schemei literare folosite de marele poet ungur. Profunda identitate a tuturor evenimentelor istorice, concepute ca fenomene ale voinţei de a trăi, izvor al tuturor relelor pe acest pămînt, este o idee schopenhaueriană, pe oare Eminescu a exprimat-o în mai multe rînduri în poeziile sale. Este de asemenea una din temele
126
din Memento Mori, notată chiar la începutul poemului : „De văd răul sau de nu-1 văd, el pe lume tot rămîne". Dar această temă schopenhaueriană a suferit, la Eminescu, contagiunea alteia, mult mai veche, şi care a cunoscut o mare favoare în literatura romînă. E tema instabilităţii soartei şi a ruinelor.
Printre operele cele mai iubite de romîni — mai cu seamă în fazele vechi ale istoriei lor literare — au fost cronografele, opere circulând în manuscris şi dobîn-dind, datorită largei lor difuzări, caracterele specifice cărţilor populare. Eminescu, mare amator de manuscrise vechi şi bun cunoscător al vechii literarturi a românilor, a citit, de timpuriu, cronografele, şi poseda cîteva în biblioteca sa, cum o dovedeşte împrejurarea că a comunicat un astfel de manuscris, datînd din veacul al XVIII-lea, filologului Moses Gaster, care notează faptul în al doilea volum al Crestomaţiei sale. Poate că în vechile cronografe a găsit Eminescu ideea de a evoca succesiunea imperiilor şi a împăraţilor înghiţiţi de prăpastia istoriei. Această ultimă temă, însă, aceea a nestatorniciei soartei — fortuna labilis — după ce a fost utilizată de poeţii antici şi ai evului-mediu, apare, în veacul al XVII-lea, la Miron Costin, în al său poem despre Viaţa omenirii, a cărui lamentaţie asupra caracterului trecător al oricărei glorii umane este deseori citată :
„Unde-s ai lumii stăpîni ? unde este Xerxis ? Alexandru Machedonu ? unde-i Artaxerxis ? Augustu, Pompei şi Chezaru, ei au luat lume. Pre toţi i-au stins vremea, ca pre nişte spume. Fost-au Ţ/iros împărat, vestit cu războaie, Cu aveare preste toţi plecîndu-şi sub voie Pre Perşi, Chaldei, Tătarii şi Asia toată. Caută Ia ce l-au adus norocul cu roata! Prinsu-l-au o femeia, i-au pus capu în sînge: „Satură-te de moarte, Tiros, şi te stinge".
Lamentaţia asupra nestatorniciei soartei omeneşti, dovedită prin dispariţia mai marilor lumii, devine un motiv literar deseori reluat de scriitorii romîni. Dimitrie Cantemir îl foloseşte încă o dată la sfîrşitul secolului al XVII-lea în al său „Divanul sau gîlceava înţeleptului cu lumea". De data aceasta vorbeşte un prinţ : „O, lume ! Ştiu că fost-au atîţia alţii, mult mai puternici decît mine, dar ce-au devenit oare ? Unde sînt celebrii, admirabilii şi glorioşii împăraţi ai Perşilor ? Unde-s Kyros şi Cresus ? Unde-s Xerxes şi Artaxerxes ? Unde-s cei ce se socoteau asemănători zeilor şi cu atît mai puternici decît toţi oamenii acestei lumi încît voiau să stăpînească valurile şi furtunile, poruncind trupelor lor să biciuiască marea şi s-o ferece în lanţuri ca să-i smulgă podul pe care îl construiseră în faţa Cherso-nesului ?" Cantemir regretă apoi dispariţia unor alte căpetenii ale lumii, cum erau Constantin şi Justinian, cei doi Theodosie, Vasile Macedoneanul şi fiul lui, Leon Sophas, toţi acei stăpînitori ai Byzanţului către care se îndrepta fervoarea lui, ca faţă de toţi atîţia precursori şi strămoşi spirituali.
Nu pot reconstitui, aici, întreaga istorie a motivului fortuna labilis în vechea literatură romînă. El a fost — aşa cum am mai spus — deseori reluat şi, apărînd încă o dată în Memento Mori, putem spune că Eminescu valorifică, în poemul său, o sursă internă. Această sursă a întâlnit, la rîndul ei, motivul înrudit al ruinelor, pus în circulaţie de Ruinele lui Volney, traduse şi citite de romîni îndată după apariţia lor, la finele secolului al XVIII-lea. De data aceasta nu dispariţia căpeteniilor acestei lumi este deplînsă de filozof, ci a operelor lor, a marilor civilizaţii  ale trecutului.  „Ah,  ce-au devenit  atîtea strălucite  creaţii   ale mîinilor
127
omului ? exclamă Volney. Unde sînt meterezele Ninivei, palatele din Persepolis, templele din Balbeck şi Ierusalim ? Unde sînt flotele Tyrului, şantierele din Arad, atelierele din Sydon, cu mulţimea lor de mateloţi, de piloţi, de negustori şi de soldaţi ?... Templele s-au prăbuşit, palatele s-au surpat, porturile s-au înămolit, oraşele au fost distruse, iar pămîntul, golit de locuitori, nu mai este decît un loc pustiu, presărat cu morminte..." Tema ruinelor s-a bucurat de o mare popularitate în rîndurile poeţilor romîni ai veacului al XIX-lea. O găsim deopotrivă, la Cîrlova, Grigore Alexandrescu, Bolintineanu, Eliade Răduleseu, Creţeanu şi alţii. Aceştia au fost studiaţi cu toţii într-o anchetă generală asupra istoriei universale a motivului, de către Romiro Ortiz, în frumosul său studiu Fortuna labilis, Bucureşti, 1927 (în limba italiană). Ortiz nu arată însă că Memento Mori aparţine aceleaşi serii, cu toate că poemul lui Eminescu a fost publicat încă din 1903 de Ilarie Chendi (Preludii, ed. I, 1903, ed. II, 1905). Această apartenenţă nu poate fi totuşi tăgăduită. Poemul lui Eminescu este produsul unei încrucişări între motivul fortuna labilis şi motivul subsecvent acestuia, motivul ruinelor.
Poetul începe evocînd lumea istoriei ca pe o lume de vis, unde îşi găseşte refugiul. în istorie, însă, răul e constant, şi tablourile pe care se pregăteşte să le înfăţişeze o vor dovedi. Iată-1, mai întîi, pe negrul nomad şi idolatru, mânuind un ciocan de piatră. Babilonul, cu grădinile sale suspendate, orgiile lui Sardanapal alcătuiesc cel de al doilea tablou. Unde sînt, însă, magnificele cetăţi de odinioară ? Nomadul de azi nu ştie nici măcar unde se afla vechea Ninive. Tabloul următor este consacrat Egiptului, şi acesta e singurul pe care Eminescu l-a publicat în timpul vieţii lui. în splendoarea naturii, în tumultul vieţii, Egiptul a clădit o civilizaţie consacrată morţii. Palestina antică este un peisaj răcoros şi idilic. David îşi fringe harpa şi imploră mila lui Dumnezeu. Solomon înalţă imnuri suveranului ceresc şi cîntă dragostea pământească. Dar totul se prăbuşeşte, o dată cu templul din Jerusalim. Evreii s-au răspândit pe întreg pămîntul. Episodul consacrat Greciei ne arată frumuseţea surîzătoare a peisajului, o natură însufleţită de genii asemănătoare fiinţelor umane. Filozoful, ros de îndoieli, se consolează cu frumuseţile artei. Orfeu cîntă, iar natura se supune forţei vrăjite a lirei sale. Iată Roma, ară-tîndu-se omenirii uimite. împăraţii trec, urmaţi de cortegiile lor triumfale. Neron dă foc cetăţii eterne, ca să se bucure de spectacolul incendiului. Dacia — căreia poetul îi consacră cea mai mare parte a poemului — îşi arată frumuseţea piscurilor semeţe. Un popor, încă aproaDe de natură, trăieşte în puritatea primelor ere ale umanităţii. Zeii lui sint cei ai panteonului nordic — nu numai Zamolxis, dar şi Odin şi Freia. Iată legiunile romane, apropiindu-se cu acvilele lor, înaintând pe podul construit de Apolodor. Traian o caută pe tânăra Dochia, refugiată în munţi. Regele dac Decebal se sinucide, dar rosteşte .înainte de a muri, groaznicul blestem : popoarele barbare vor distruge imperiul corupt şi-1 vor regenera cu sîngele lor proaspăt. Descendenţii de mai tîrziu ai cuceritorului hulit vor fi Românii. Dar barbarii ânşişi vor inceta de a mai trăi, iar lancea lui Odin se transformă intr-o cruce. Urmează câteva veacuri de intuneric : Evul-Mediu. Lanţurile lui grele ţin în sclavie inima vulcanică a popoarelor. Sclavia e abolită de Revoluţia franceză. Iată căderea Bastiliei. Gândirea lui Robespierre are rigiditatea oţelului. Napoleon aduce multor popoare libertatea, dar invadarea Rusiei atrage după sine pedeapsa. Ca un Prometeu, Împăratul e ferecat de stâncă şi meditează asupra profundei lui dureri. Atunci, din această indelungă experienţă a oamenilor, o filozofie îndrăzneaţă îşi ia zborul. E epoca marilor sisteme filozofice. Care este însă, rostul teribilei agitaţii a popoarelor, pentru totdeauna spulberate, pecetluite de moarte ? Poetul e un desabuzat. „Ce a mai rămas, omule, din puterea ta ?" — întreabă el. Şi tot el răspunde : „Nimic". Dacă vrem să ştim adevărul, să aruncăm o privire în
128
trecut. Fondul oricărui eveniment istoric este totdeauna identic cu el însuşi -r-arătase Schopenhauer. Totul e zădărnicie : şi viaţa şi visul. Concepţia care inspiră poemul lui Eminescu, trebuie s-o spunem, vădeşte un pesimism mai radical decît cel ce reiese din analiza tragediei lui Madâch.
Memento Mori, poemul lui Eminescu rămas atîta vreme necunoscut, ocupă un loc destul de ciudat în opera marelui nostru poet liric. Acesta şi-a început activitatea foarte de tînăr, la revista lui Iosif Vulcan, Familia,, care apărea la Oradea. La debuturile sale, Eminescu e încă tributar înaintaşilor săi, Alecsandri, Bolinti-neanu, Eliade-Răduleseu, cărora avea să le aducă omagiul său în poemul Epigonii, cu care începe o nouă fază a creaţiei lui. Totuşi, chiar din primele sale poezii — debitoare încă temelor şi limbii predecesorilor — ţîşneşte originalitatea unui tînăr geniu, care a impresionat sensibilitatea contemporanilor. Eminescu n-a fost niciodată un pastişor. Chiar în primele sale producţii literare străbat accentele unei sensibilităţi vii, în care se îmbină, într-un mod inedit, dezamăgirea, şi vehemenţa simţirii, o mare bogăţie a reflecţiei, darul de a cuprinde, prin inteligenţa lui genială, marile ansambluri morale. Numai spiritele mediocre şi sufletele mărginite n-au înregistrat, de la început, ceea ce era nou şi viguros în poeziile acestui autor care abia depăşise vîrstă adolescenţei. Totul îl împingea pe tînărul Eminescu spre măreţie, spre îndrăznelile supreme ale gîndirii şi sentimentului. Dar romantismul european, în care Eminescu găsise izvoarele cele mai bogate şi mai fecunde ale culturii sale, manifestase două direcţii, nu îndeajuns de clarificate pentru înţelegerea acestui curent literar pe bazele căruia s-au clădit toate mişcările literare ulterioare şi a căror diferenţiere este esenţială pentru cunoaşterea literaturilor moderne. Una dintre direcţiile oare au constituit romantismul se caracterizează printr-o mare amplitudine, prin îndrăzneală şi revoltă. Este o direcţie pe care romantismul secolului al XIX-lea o moştenise din secolul anterior şi, care, după ce produsese dramele de tinereţe ale lui Goethe şi Schiller, îşi găsise în Byron reprezentantul cel mai ilustru. Critica germană a desemnat această direcţie sub numele de titanism. Omul romantic este titanul care, în ajunul Revoluţiei franceze şi după acest mare eveniment ce a zguduit ordinea socială stabilită de veacuri, punea totul în discuţie, uimea prin îndrăznelile sale şi arăta lumii spectacolul omului singur înfruntînd ordinea universală, purtînd semnul fatidic al luptelor şi înfrîngerilor sale. Karl Moor şi Goetz, Faust şi Prometeu, Lara, Child Harold şi Don Juan sînt simbolurile acestui titanism, eroii unei noi mitologii — cum ar fi spus Şchelling — eroi concepuţi de marii poeţi care au meditat asupra soartei omului la răscrucea veacurilor. Demn de remarcat este faptul că ecoul byronis-mului — care s-a stins în ţările Europei occidentale cu mult înainte de jumătatea veacului — continua să se facă auzit în ţările din centrul şi răsăritul Europei, pînă către sfîrşitul veacului, ba chiar şi mai tîrziu. Un anglist romîn astăzi decedat, Petre Grim, a consacrat, acum vreo patruzeci de ani, influenţei atît de perseverente a byronismului în literatura noastră un studiu pe care îl mai putem utiliza şi azi. Nu. numai Eliade Răduleseu şi Grigore Alecsandrescu — din generaţia de la 1848 — au manifestat tendinţe byroniene, dar şi mai tîrziu încă, Grandea, Mace-donski, chiar şi Coşbuc şi Cerna dădeau o expresie destul de clară, în operele lor, stării de spirit byroniene sau, cel puţin, reluau cîte o temă culeasă din poemele marelui poet englez. La rîndul lui, Eminescu s-a lăsat atras de acest curent general, astfel încît titanismul şi acel amestec de scepticism şi revoltă, tristeţea patetică şi desnădejdea pe care le inspiră poetului tragedia lumii şi istoria ei, toate aceste sentimente caracteristice byronismului, sînt evidente în poemele de tinereţe ale lui Eminescu, printre care împărat şi Proletar este cel mai cunoscut, apoi Mem.ento. Mori, cules din manuscrise. Ce se poate. însă spune despre Madâch şi
9 — Viaţa roimîneascâ nr. 10
129
Tragedia Omului ? Mi se pare că şi Madâch, prin anumite laturi ale poemului său, aparţine byronismului atît de persistent în literaturile din centrul şi răsăritul european. Nu numai prin motivul zborului cosmic, pe care l-a cules din Cain al predecesorului său, dar şi prin profunda disperare pe care o resimte contemplînd spectacolul lumii, poetul ungur aparţine curentului byronismului care nu se epuizase în ţările noastre, chiar după ce se stinsese în occidentul european. Împrejurarea se datoreşte faptului că, în timp ce luptele naţionale şi sociale ale burgheziilor occidentale ajunseseră la unele din ţintele lor în ţările apusene, aceleaşi lupte, cu arzătoarele lor probleme, rămîneau actuale pentru noi şi poeţii noştri, care continuau să resimtă byronismul ca pe un aliat ideologic în luptele care nu se sfîrşiseră încă.
Alături de titanism, care constituia una dintre direcţiile sale, romantismul european a mai cunoscut şi o altă orientare, prin care dobîndeau expresie experienţele intime ale eului individual al poeţilor. Este orientarea care triumfase, după reprezentanţii mişcării Sturm-und-Drang, la romanticii germani. Un cîntec nou, alimentat uneori de temele şi procedeele poeziei populare, un cîntec cum nu se mai auzise niciodată pînă atunci şi a cărui acţiune directă asupra inimii cititorilor, puterea de a răscoli străfundurile cele mai adînei ale sensibilităţii şi de a provoca revărsarea unui prea plin sufletesc prin spovedania poeţilor, stătea la originea acestei reînnoiri a lirismului european, rezultat nu mai puţin important al romantismului. Eminescu aparţine şi el acestui curent. Ca şi Novalis şi Bren-tano, ca şi Eichendorf şi Heine, Eminescu înscrie, la rîndul lui, un capitol remarcabil în lirismul romantic, ale cărui motive, emoţii, procedee literare sînt deseori şi ale sale. Trebuie să spunem că există un anumit conflict între cele două tendinţe romantice care îşi disputau inima şi modul de expresie al poetului nostru, ca şi pe acelea ale lui Madâch. Dar, după debutul său furtunos şi titanic, Eminescu s-a lăsat antrenat de cercul Convorbirilor literare, revista literară care a jucat uneori un rol hotărîtor în orientarea gustului public. Cercul Convorbirilor literare, al cărui spiritus rector era criticul Titu Maiorescu, constituia o adunare conservatoare, afiliată partidului politic care reprezenta interesele marii moşierimi. Pentru faptul că a aderat la acest cerc literar şi că şi-a desfăşurat activitatea acolo, pînă la sfîrşitul prematur al carierii sale, Eminescu n-a mai putut da o mai amplă extindere posibilităţilor titaneşti şi revoluţionare ale geniului său. Aşadar, celălalt aspect al bogatului lui talent a devenit precumpănitor, şi tinerii cititori care urmăreau scrierile lui Eminescu în Convorbiri literare, cu o încîntare ale cărei urme le regăsim în nenumărate mărturii pe care ni le-a transmis epoca, l-au cunoscut pe Eminescu mai ales ca poet al iubirii şi al naturii care mîngîia inima lui melancolică şi iubitoare. Primii cititori ai lui Eminescu, acei care aveau douăzeci de ani între 1870 şi 1880, sînt făuritorii primei imagini literare a lui Eminescu şi acei care au impus-o publicului şi criticii literare într-un răstimp destul de îndelungat. Totuşi, studierea Postumelor, mai ales după publicarea lor în ediţia critică a lui Perpessicius, este pe cale de a modifica imaginea lui Eminescu, aşa cum ne-a transmis-o epoca anterioară.
In astfel de condiţii, Memento Mori şi toate poemele care se înrudesc cu el, capătă pentru noi o importanţă şi o semnificaţie nouă. Tot astfel, afinitatea lui cu Madâch, manifestă prin similitudinea a două dintre operele lor cele mai expresive, prin izvoarele comune care le-au îmbogăţit şi prin starea sufletească a cărei mărturie patetică o aduc, toate aceste circumstanţe fac ca paralelismul literar între Madâch şi Eminescu să ni se prezinte ca o problemă de cel mai mare interes pentru cercetarea comparativă a literaturilor.
130
Iată dar doi poeţi lucrînd independent unul de celălalt. Ei au trăit însă în două ţări care au făcut experienţe analoage în trecutul lor. Felul cum au luat sfîrşit evenimentele din 1848 le-a frînt speranţele. Madâch urmărise aceste evenimente cu participarea inimii sale înflăcărate şi a trebuit să suporte detenţiunea pentru vina de a fi oferit ospitalitate unui refugiat polititc. Eminescu, la rîndul său, şi-a manifestat de nenumărate ori simpatia pentru revoluţia de la 1848, pe care o socotea ca pe o perioadă însufleţită de spirit naţional. Nu numai că cele două ţări treceau, acum, printr-o perioadă de decadenţă, dar întreaga Europă era dominată de reacţiunea burgheză ; aceasta îşi luase măsurile pentru ca asemenea ameninţări, sub povara cărora era pe punctul de a se prăbuşi, să nu se mai repete. Se formează o stare de spirit asupra căreia pesimismul îşi pune pecetea. Este epoca în care filozofia lui Schopenhauer, al cărui sistem filozofic data încă din 1819, devine populară. Deceniul între 1860 şi 1870 este răstimpul celei mai mari răspîndiri a gîndirii schopenhaueriene. Cei doi poeţi se hrănesc din această filozofie şi găsesc în ea alimentul spiritual de care sufletele lor impregnate de tris-teţă, dacă nu chiar şi de disperare, aveau nevoie. Aceşti doi poeţi compun două opere poetice de o înaltă valoare : unul, o tragedie, al doilea un lung poem epic, unul utilizînd stilul reflecţiei, celălalt făcînd un loc deosebit imaginilor strălucitoare ; două poeme cu temă asemănătoare, în care dobîndeşte expresie concepţia pesimistă a istoriei, mai aprigă la Eminescu, păstrînd, într-o măsură, lumina unei nădejdi, la Madâch.
Aceşti doi poeţi sînt strămoşii noştri spirituali. Sînt fericit să le pot aduce omagiul pe care-1 datorăm marilor spirite ale popoarelor nostre. Ei au fost martorii timpului lor. Datorită lor, înţelegem mai bine acel timp, cu tristeţile, revoltele şi aspiraţiile lui. Şi din amărăciunea lor distilăm sucul regenerator cu care hrănim energia zilelor de azi, în care cele două popoare, mergînd alături, pe acelaşi drum, îşi aduc contribuţia la formarea unei umanităţi noi, demne, libere şi drepte.
CRONICA SOCIALĂ
COMUNISMUL VĂZUT DIN AMERICA
SILVIU BRUCAN
Mă .aflam, în vara anului 1958 la Charlottesville, în cantina destinată corpului didactic al Universităţii din Virginia, unul din cele mai vechi institute superioare americane. în jurul mesei prezidate de decanul depairtamentului de „Ştiinţe Politice" se aflau doi .profesori de istorie, unul de antropologie şi altul „expert în problemele comunismului". în paranteză fie spus, fiecare universitate americană care se respectă are grijă să recruteze un asemenea „expert" — deseori importat din Europa. Şi tot în paranteză, „expertul" din Charlottesville s-a arătat mirat de existenţa în marxism-ăeninisni a teoriei dispariţiei statului în perioada societăţii comuniste şi a negat tot timipul prânzului că Enigels a scris despre această problemă, reuşind ca pînă la desert să solidarizeze pe toţi colegii, inclusiv decanul, în sprijinul argumentării sale. Noroc — şi aici închid paranteza — că după prânz, în timpul vizitării bogat dotatei biblioteci a universităţii, am descoperit într-iun raft cu cărţi prăfuite un fel de „digest" marxist care menţiona pe scurt teza lui Engels privitoare la dispariţia treptată a statului în, comunism, căci altfel amabilii mei amfitrioni ar fi putut bănui (Cutm de altfel au mărturisit ulterior că au şi bănuit) că este vorba de un nou „complot" pentru, a dezarma „lumea liberă".
Să ne întoarcem deci la începutul prtnzului. în toiul unor discuţii aprinse în jurul teoriei comunismului şi datorită probabil nechibzuitului obicei ainglo-saxon de a da pe gât COKTAIL-<a\ri tari pe stomacul gol, unul dintre istorici — parcă simţind nevoia unei confesiuni sincere — mi s-a adresat direct: — „Ascultă, ori fi Ruşii nişte antichirişti, dar tot lor le datorăm plusul «de 500 dolari la salariul anual ce ni s-a acordat recent". M-am uitat pe rând la colegii săi, care cu un aer de remuş-care nu mai lung decît o clipită dădură dlin cap aprobator. Ce situaţie paradoxală ! Profesorii aceştia a căror RAISON D'ETRE în societatea americană este de a combate comunismul, datorau tocmai adversarului lor (neînduplecat mărirea de salariu solicitată zadarnic de ani de zile celor oare-i plăteau ca să lovească în EL.
Era unul din multiplele efecte pe care primul Sputaik le-^a avut asupra societăţii americane. Confruntaţi pentru prima dată cu o realizare sovietică atît de uluitoare pentru nişte oameni hrăniţi odată cu laptele mamei ou mdtul supremaţiei tehnice americane, purtătorii de cuvînt ai sistemului propagandistic al S.U.A. au fost nevoiţi să renunţe la clişeele obişnuite ale antisovietismului şi să recunoască de astă dată că numai o industrie complexă, modem, echipată, un învăţămînt de tip superior şi un staidiu înalt al ştiinţei şi tehnicii pot produce un satelit artificial de jumătate de tonă lansat pe orbită cu o precizie nemaiîntâlnită. A fost pentru presa, radioul, televiziunea şi toate celelalte canale oficiale sau neoficiale americane o cotitură de 90 de grade faţă de tabloul Uniunii Sovietice pictată pînă atunci ca o ţară „primitivă" şi „ineficientă". Aşa s-a produs marea revelaţie a toamnei lui 1957 pe care un publicist american a numit-o „DESCOPERIREA UNIUNII SOVIETICE".
132
Printre altele, americanii au ..descoperit" că unul din elementele componente ale învăţămfintulud de tip superior din U.R.S.S. este statutul social înalt al profe-soruilui şi salarizarea lui corespunzătoare — iar acestei descoperiri şi zarvei isterice ce a urmat după desmeticire îi 'datorau profesorii din Charlottesville şi alţi colegi americani plusul de salariu — mic dar semnificativ — acordat în 1958. Doar în toiul agitaţiei care a cuprins lumea presei — îşi în oare se amesteca aroganţa rănită în punctul cel mai sensibil ou strigătele în favoarea unor măsuri drastice care să restabilească peste noapte „primatul" american — ieşise la iveală că un poliţist din New York încasează un salariu imai mare decît un profesor de la COLUMBIA UNIVERSITY.
Desigur,, acest dar- picat din... cosmos de la ,yumchiui Ivan" nu i-a împiedicat pe neprihăniţii cavaleri ai anticomunismului ea după ce şi-au pipăit bine buzunarele pentru a se asigura că darul se află la locul său, să continue netulburaţi a preamări virtuţiile sistemului „free entreprdse".
★
Toamna anului 1957, cînd înfrângerea pe tărâm tehnico-ştiin.ţific a Americii, pricinuită de prioritatea în cosmos a sateliţilor artificiali sovietici s^a împletit cu o recesiune economică după care n-a mai urmat o perioaidă de real avînt, este socotită de unii observatori internaţionali ca începutul declinului puterii S.U.A.
De atunci s-a desvoltat în ţara de peste ocean o sensibilitate aproape bolnăvicioasă cu privire la părerile străinilor şi aprecierile lor asupra poziţiei Statelor Unite în. lume. Celebrul ziarist Drew Pearson a scris o carte intitulată „U.S.A. SECOND CLASS POWER ?" (S.U.A. — putere de mîna a doua ?). Generalul Eisen hower, preşedinte pîină in 1960, a dat instrucţiuni să se facă periodic sondaje în diferite ţări ciu privire la poziţia relativă a S.U.A. faţă de U.R.S.S. şi la prestigiul Americii. S^a ereiat la Washington o asemenea stare de spirit încît cineva o compara cu cea a unei femei trecute oarenşi controlează grijulie greutatea în fiecare dimineaţă pe cântarul din baie. Tocmai scăderea prestigiului Americii a fost tema favorită de atac a lui John Kennedy ân campania electorală din 11960 împotriva politicii administraţiei Eîsenhower-Nixon. Prima lui măsură cînd s^a instalat la Casa Albă a fost de a interzice să se mai facă sondaje ân străinătate cu privire la prestigiul Americii, ceea ce l-a consacrat ca om de stat cu simitul previziunii.
îm întreaga această perioadă, Washingtonul a devenit extrem de susceptibil la orice comparaţie făcută între S.U.A. şi U.R.S.S. In culisele Conigresiului se spune că dacă vrei să treacă o -lege sau să obţii fonduri bugetare într-un aniumit scop trebuie să fii în stare să demonstrezi că fără alocarea lor există riscul ca Uniunea Sovietică să o ia inaiinte în domeniul respectiv. Bineînţeles1 că această stratagemă a fost şi este folosită la maximum de fabricanţii de armament şi de interpuşii lor din Congres.
Nu de mult, la 3 septembrie, chiar şi bossul sindical arhireaeţionar George Meany, preşedintele A.F.L. — OIO, refarindu-se la întrecerea economică dintre U.R.S.S. şi S.U.A. a spus : „Nu trebuie să fii un mare specialist în economie sau matematică pentru a-ţi da seama de partea cui va fi victoria".
Economistul marxist american Victor Perlo, în cartea sa „U.S.A. & U.R.S.S." (New York 1960), ţinând seama de ritmul de creştere economică din perioada postbelică în cele două ţări şi echivalând producţia industrială americană din 1958 cu 100 a făcut următorul caicul privind evoluţia comparativă a indicelui producţiei industriale :
133
Anul                 U.R.S.S. S.U.A.
1958 .....                       55 ... . 100
1959 .....                        61 ... . 113
1965 .....                      109 ... . 131
1967 .....                      133 ... . 137
1968 .....                      147 ... . 140
1970 .....                      178 ... . 148
1980 ......475 .... 189
Feric n-a calculat într-adins recesiunile economice în S.U.A. care în perioada postbelică au fost în număr de patru şi a căror frecvenţă este din ce în ce mai intensă.
Ceea ce interesează în cadrul temei noastre este faptul că administraţia Kennedy a pus pentru prima dată ca UN OBIECTIV AL POLITICII S.U.A. creşterea economică cu 4,5—5 la sută anual pentru a răspunde „provocării" sovietice. CHALLENGE, folosit în sensul de provocare la întrecere, a devenit unul din cuvintele cele mai curente în lexiconul politic american. „Sovieticii — scria ziaristul Roscoe Drummond — ne provoacă nu numai in domeniul rachetelor, al spaţiilor interplanetare' sau al ajutorului economic. Ei provoacă întregul nostru sistem social, economic, politic şi de învăţămînt".
In secolul energiei atomice şi al cuceririi cosmosului, al automatizării şi ciberneticei, al metalelor uşoare, al materialelor plastice şi fibrelor sintetice, al îmbinării ştiinţei cu industria şi agricultura, al eliminării timpului în transport şi comunicaţii — învăţământul, formarea cadrelor de ingineri şi savanţi, capătă o însemnătate esenţială în întrecerea dintre cele două sisteme.
Viceamiralul Rickover, făuritorul submarinelor atomice americane, scrie: „Viitorul aparţine naţiunii celei mai bine instruite". în cartea sa „EDUCATION AND FREEDOM*" el arată încă din prefaţă : „Această carte este pornită din convingerea că progresul tehnic al Rusiei ne forţează să (revizuim imediat anumite atitudini, premize şi moduri de a lucra". Rickover este deosebit de alarmat de starea în care a ajuns învăţământul american. într-adevăr, şcoala a constituit în trecut una din realizările remarcabile ale Americii. Ea a pregătit legiuni de ingineri şi savanţi care au făurit industria şi agricultura modernă americană, a ridicat într-o perioadă relativ scurtă nivelul cultural—tehnic al unei largi mase de muncitori şi fermieri calificaţi fără de care nu ar fi fost posibilă dezvoltarea considerabilă a forţelor de producţie. Tocmai de aceea criza şcolii americane stîrneşte îngrijorare şi amărăciune celor cărora nu le place „să sugă sirop" — cum denumesc americanii pe cei care văd lucrurile în roz. Repercusiunile în şcoală ale crizei generale prin care trece societatea americană, ideea că învăţătura nu este esenţială pentru a asigura -succesul în business, tendinţa părinţilor din burghezie şi păturile mijlocii de a face viaţa copiilor lor cît mai uşoară, inexistenţa unor standarde obligatorii, a unor cerinţe şi exigenţe faţă de profesori şi elevi — toate acestea au făcut ca şcoala să devină sectorul cel mai critic al modului de viaţă american. *
„Sputnikul — scrie Rickover — a dat cea mai grea lovitură încrederii noastre în sistemul de învăţămînt american — pînă acum aproape tot atît de sacrosanct ca şi maternitatea. ...Sputnik a fost privit ca un triumf al şcolii ruseşti şi pe drept cuvînt. ...Sputnikul ar putea fi catalizatorul unor reforme drastice şi de mult necesare în folosirea resurselor intelectuale ale naţiunii".
*) Editura Dutton & Co, New York 1959.
134:
Referiindu-se la şcoala americană, autorul arată că „puţini elevi primesc o educaţie secol XX". Aceeaşi constatare o face fizicianul atomist american I. Rabi : „în Rusia ştiinţa este considerată esenţială pentru educaţia generală. Pot spune că ruşii primesc o instrucţie tip secolul XX în timp ce în America tinerii primesc o instrucţie tip mijlocul secolului XIX".
Un raport alcătuit de experţi pentru Casa Albă arată că în timp ce un absolvent al unei şcoli medii sovietice a studiat 5 ani de fizică, 4 de chimie, unul de astronomie, 5 ani de biologie, 10 ani de matematici inclusiv trigonometria — în liceele americane numai un sfert din absolvenţi au studiat 1 an de fizică, o treime 1 an de chimie şi mai puţin de o şeptime un an de matematici superioare. Cu biologia, lucrurile stau şi mai prost.
Cînd a fost desvăluită această stare de lucruri în ce priveşte ştiinţa, o serie de optimişti incorijibili din S.U.A. au început să caute o consolare în credinţa că în schimb şcoala americană instruieşte mult mai bine tineretul în domeniul disciplinelor umaniste. Profesorul de la Universitatea Stanford, Arther Trace, a scris o carte în 1961 oare face să se evaporeze şi această consolare. Cartea se numeşte simbolic „WHAT IVAN KNOWS THAT JOHNNY DOESN'T" *) (Ceea ce Ivan ştie, iar Johnny nu ştie) şi ea face o comparaţie amănunţită — texte manuale, programe analitice, statistici — privind cetirea, literatura, limbile străine, istoria, geografia etc. în şcolile celor două ţări — U.R.S.S. şi S.U.A. „Această carte — scrie autorul în prefaţă — arată că sistemul american de învăţămînt în special la nivelul elementar şi mediu este departe de a fi un bastion al disciplinelor umanistice şi că aceste discipline sînt de fapt neglijate în mod ruşinos şi primejdios. Mai departe ea arată că învăţămîntul sovietic, deşi foloseşte disciplinele umanistice pentru educaţie comunistă, acordă elevilor o instruire mult mai temeinică în această privinţă decît şcolile americane".
Profesorul Trace ilustrează această teză începînd cu cotitul în primele clase, subliniind că în timp ce textele sovietice introduc tipărirea normală şi spaţiile normale încă în clasa a treia, textele americane continuă ou litere mari şi distanţe mari între rânduri pînă în clasele a noua şi a zecea. în ce priveşte vocabularul el demonstrează că în timp ce RODNAIA RECI îl învaţă pe cetitorul ei de clasa patra un vocabular de aproximativ 10.000 de cuvinte, cele mai multe texte americane limitează pe elevul de clasa patra la un vocabular de maximum 1.800 de cuvinte.
Cu educaţia literară lucrurile ştau şi mai prost. începând cu primele clase şi apoi cu RODNAIA LITERATURA în clasele a cincea şi a şasea, şcolarii sovietici gustă din plin poemele, povestirile, fabulele şi schiţele lui Puşkin, Turghenev, Krîlov, Sevcenko, Goneearov, Nekrasov, Tolstoi, Cehov, Korolenko şi Gorki.
în acest timp, elevii americani de clasa a cincea şi a şasea „continuă să citească aceleaşi materiale insipide care abundă în textele anterioare". Exprimîn-du-se într-un limbaj care a devenit familiar americanului, Trace conchide: „In acest fel, în timp ce programul de literatură în şcolile sovietice se află pe orbită, programul de literatură pentru aceleaşi clase din şcolile americane fîsîe Pe rampa de lansare".
Trecând. la liceul american, autorul arată că chiar dacă textele de clasa a zecea cuprind o piesă a iui Shakespeare sau o schiţă a lui George Eliot, ele nu sînt niciodată organizate sistematic pe şcoli sau curente liteiare care să-1 ajute pe licean să cunoască deosebirea între drama elisabetană şi romanul victorian. Abia în clasa 11, el face cunoştinţă cu clasicii literaturii americane şi capătă
*) Editura  Random  House, New York 1961.
135
Cam în aceeaşi perioadă şi ziaristul Joseph Alsop, unul dintre cei mai înverşunaţi propagandişti ai „recurgerii la forţa nucleară" a făcut o vizită în Uniunea Sovietică. îmi amintesc şi astăzi de un articol al său despre un mare şantier pe care se construia o uzină la o temperatură de minus 40 de grade. El a fost atît de impresionat de ceea ce a văzut pe şantier şi în mod deosebit de discuţia pe care a avut-o cu secretarul comitetului de partid al şantierului, încît la sfîrşitul articolului în care descria toate acestea cu o emoţie pe care n-am mai întîlnit-o în publicistica lui, el declara că nu poate decît să-i ureze secretarului de partid reuşită deplină în proiectul său de a termina construcţia cu şase luni mai înainte de termen.
Max Frankel a fost timp de mulţi ani corespondentul ziarului New York Times la Moscova. Articolele lui erau îmbibate cu venin antisovietic. La un moment clat, el a făcut un tur de două săptămîni prin Siberia. Cunoscînd perfect limba rusă, el a putut avea un contact nemijlocit cu oamenii sovietici. Această experienţă umană cu totul neobişnuită pentru un corespondent american l-a făcut să scrie la întoarcere o serie de mari reportaje străbătute de patosul giganticului efort sovietic de transformare a unor întinse regiuni sălbatice în centre moderne ale industriei şi agriculturii. Neînfricaţii constructori ai Siberiei au trezit în el amintirea vremurilor de demult cînd pionerii veniţi pe noul continent american întindeau căile ferate şi construiau oraşe tot mai adînc în Vestul sălbatec. Din rîndurile mărunte şi dese ale unei întregi pagini din New York Times, se desprindeau parcă figurile unor uriaşi îmbrăcaţi în pufoaice care supuneau taigaua şi tundra siberiana sub picioarele lor şi ridicau într-un ritm rapid cetăţi ale comunismului.
Construirea noii societăţi comuniste este o realizare atît de extraordinară încît ea exercită atracţie şi influenţă pînă şi în ţara capitalismului la pătrat.
CRONICA MUZICALĂ
MUZICA REVOLUŢIEI
GEORGE BĂLAN
Făuritorii Marii Revoluţii Socialiste erau conştienţi că noul ideal muzical instaurat de proletariatul luptător şi învingător nu poate să fie decît unul de esenţă beethoveniană. Pentru Lenin nu exista desfătare mai intensă decît aceea a ascultării muzicii lui Beethoven, iar Lunacearski, primul său sfetnic în problemele artei, spunea : „Izbînda revoluţiei trebuie să trezească muzicieni, sau trebuie să nască noi muzicieni de tip beethovenian".
în simfoniile lui Şostakovici, mai ales, lumea întreagă a simţit suflul beethovenian pe care-1 iradia această muzică pătrunsă de tensiunea marilor conflicte şi încrederea in triumful umanismului. Dirijorul Serge Kuseviţki răspundea astfel criticilor americani ai Simfoniei VII, la puţină vreme după prima ei audiţie în S.U.A. : „Muzicienii şi criticii care s-au pronunţat azi împotriva Simfoniei VII vor regreta puternic în viitorul cel mai apropiat, ceea ce au spus... Sînt profund convins, că de la Beethoven, n-a mai existat un alt compozitor care să vorbească atît de captivant cu masele". Iar cunoscutul critic francez Roland Manuel scria : „Aici vedem, ca şi la Beethoven, victoria îndîrjirii, triumful voinţei. Această muzică a aruncat de o parte tot ce nu este absolut necesar şi îşi interzice să ţie „frumoasă".
Faptul că revoluţia deschide muzicii drumul izbăvirii de criză nu trebuie înţeles ca o înălţare a eroului acestor muzici în zona imaculată a unei perfecţiuni paradisiace. Revoluţia nu face ca raiul să coboare subit pe pămînt, ci creiază acele baze materiale pe care să se poată desfăşura cu succes lupta pentru făurirea raiului pămîntesc al omenirii eliberate. Construirea noii orînduiri şi, mai ales, naşterea omului nou, întruchipînd cel mai înalt ideal etic, presupun eforturi aprige, o colosală desfăşurare postrevoluţionară de forţă şi energie. Aceasta face ca în muzica realismului socialist elementul însorit să fie legat de puternice ciocniri dramatice, să apară ca o încununare a acestora.
Totodată, ca verigă organic integrată lanţului istoric, conştiinţa muzicală a realismului socialist cuprinde, sedimentate, toate acele straturi de gîndire şi simţire care s-au acumulat în muzica post-beethoveniană, printr-o evoluţie de-a lungul căreia limbajul muzical îşi sporise capacitatea de a exprima marile tensiuni şi nuanţele subtile ale afectelor, frămîntările intime ale personalităţii, tumultul vieţii sociale. Reapariţia patosului beethovenian în muzica realismului socialist nu reprezintă aşadar o simplă reeditare a eroului din „Appassionata" sau „Simfonia V", ci o reconsiderare a lui prin prisma viziunii omului contemporan, a cărui spiritualitate este încărcată de toate experienţele sufleteşti ale urmaşilor marelui compozitor. Noul erou beethovenian este mai reflexiv, gîndirea sa căpătînd uneori luciri metalice ; este mai pătimaş, sentimentele sale putînd atinge temperatura lavei şi explozivitatea vulcanului ; este mai frămîntat, căutările sale interioare avînd un caracter mai dramatic. De muzica lui Beethoven, muzica realismului socialist se va deosebi, deci, printr-o mai acută percepere a problemelor — şi ele mai complicate — ale vieţii. Esenţa eroului beethovenian — voinţa neabătută de a cuceri idealul, cu preţul oricăror jertfe — rămîne însă intactă, ba capătă chiar intensităţi nebănuite. în acest spirit sînt concepute simfoniile celor două mari personalităţi  Prokofiev   şi Şostakovici.
139
Faptul că eroul noii muzici era şi în acelaşi timp nu era asemănător „titanului" beethovenian, a stîrnit la început nedumerire şi dezaprobare. S-au formulat ^critici în numele idealului beethovenian, abandonat sau trădat, realizîndu-se astfel ceea ce încă din 1926 prezisese clarvăzătorul Lunacearski : „Poate că nu dintr-o dată vom recunoaşte apariţia primelor, cu adevărat revoluţionare, opere muzicale"
Dezvoltarea noii muzici este călăuzită de acel principiu de bază al realismului socialist care cere artei un înalt şi bogat conţinut de idei —■ chezăşie a profunzimii reflectării vieţii şi condiţie esenţială a unei puternice înrîuriri educative. Acceptarea acestui principiu înseamnă implicit respingerea artei facile, formale, exterioare, care nu aduce oamenilor un mesaj vibrant. Din marile capodopere ale realismului socialist adie întotdeauna suflul unei înţelegeri filozofice a vieţii. Motivul meditaţiei cu care deobicei debutează o simfonie de Prokofiev sau Şostakovici, grav şi misterios la primul, senin şi liric la celălalt, este dramatizat treptat pînă ajunge a înfăţişa omul în vîltoarea unor mari încercări, în ritmul sacadat al unor marşuri hîde, ca în Simfoniile VII sau VIII de Şostakovici, forţele vrăjmaşe fericirii omului înaintează ameninţător. Accente funerare, ca cele de după dezvoltarea din prima parte a Simfoniei VI de Prokofiev sau marşul funebru din Simfonia II de Haciaturian, ne dau să înţelegem că încleştarea duce uneori la pierderi tragice. Dar, deşi mai sensibil şi mai complicat decît eroul beethovenian, eroul lui Şostakovici nu dispune de mai puţine resurse eroice. îngenunchiat de nenorocire nu-1 vom vedea niciodată. Dramele simfonice ale lui Şostakovici şi Prokofiev ni-1 înfăţişează mai întotdeauna pe erou ca învingător al suferinţei. Cu toată zguduirea sufletească el regăseşte în sine puterea de a crede în speranţa mîngîitoare, de a se bucura de viaţă — acesta este sensul finalurilor zglobii, asemănătoare unor jocuri de copii, ale simfoniilor şi cvartetelor lui Şostakovici. Uneori, ca în încheierea simfoniei VI de Prokofiev ori a XI de Şostakovici, eroul apare crispat, ca şi cum s-ar pregăti să înfrunte cu tenacitate, mai departe, urgiile luptei, pentru ca, atunci cînd se află cot la cot cu cei mulţi, să ajungă a-şi slăvi în imnuri frenetice victoria (finalul simfoniei VII de Şostakovici, al simfoniei II de Haciaturian).
O muzică cu un substanţial conţinut intelectual presupune, bineînţeles, o formă mai complexă al cărei sens nu poate fi pătruns fără oarecare efort din partea ascultătorului. Dar marxism-leninismul nu numai că nu defineşte nicăieri accesibilitatea operei artistice ca o chestiune de asimilare imediată a acestuia, ci demonstrează că înţelegerea operei se produce în timp şi necesită o durată cu atît mai mare cu cît conţinutul este mai profund şi mai multilateral. „Amintiţi-vă toţi, atrage atenţia Lunacearski, că nu avem dreptul să spunem : „Nu pot înţelege muzica aceasta, dumnezeu ştie ce tot îndrugă acolo Beethoven", trebuie să ne străduim a înţelege. Dacă cineva ne spune : mie nu-mi place, —' trebuie să facă tot ceea ce depinde de el pentru a asculta muzica încăodată şi atunci îi va place. Altminteri vom putea să luăm şi „Capitalul" lui Marx, să-l deschidem şi să spunem: nu înţeleg, nu-mi place". Fireşte, compozitorii sînt deasemenea datori să compună, pentru necesităţile mai superficiale — să le zicem distractive — ale sufletului omenesc, căci omul trăieşte nu numai reflectînd şi luptînd, dar şi destinzîndu-se. Pe lîngă compoziţiile sale reflexive, Prokofiev scrie şi în genul uşor (Petrică şi lupul, Simfonia VII, Focul de iarnă, valsuri puşkiniene, Logodnă la mînăstire), iar această preocupare devine la Şostakovici o orientare paralelă cu aceea a interesului său pentru genul serios. Chiar şi atunci cînd compun o muzică fără pretenţii de complexitate sau profunzime, aceasta se distinge însă prin originalitatea şi nobleţea inspiraţiei (cîtă elevaţie în cîn-tecele lui Şostakovici — „Dor de patrie", „Felinăraşele", cîtă gingăşie în suitele lui de balet, ce humor de calitate, tipic şostakovician, în opereta „Moscova-Ceremuşki") şi în nici un caz cultivarea acestui stil nu abate atenţia de la ţinta principală a artisului comunist — înaltul mesaj filozofic.
140
Abordarea problemelor destinului uman aduce după sine o intensificare a substanţei dramatice a muzicii. Marile capodopere ale lui Prokofiev („Romeo şi Julieta", „Război şi pace", „Simeon Kotko"^ „Simfonia VI"), Şostakovici (Simfoniile, I, IV, V, VI, VII, VIII, X, XI, cvartetul III), Haciaturian (Simfonia II, „Gayaneh", „Spartacus") aparţin genului tragic, dar e doar aparentă contradicţia între optimismul propriu noului erou şi atmosfera adusă cu sine de tragic. Tragicul reprezintă pentru Şostakovici şi Prokofiev calea cea mai potrivită pentru a desvălui tăria sufletească a oamenilor, „născuţi în furtună" şi „căliţi ca oţelul", care nu pot fi înspăimîntaţi de nimic, inclusiv de moarte, şi ştiu să înfrunte toate vitregiile soartei. Nu spunea Marx că „revoluţia reprezintă adevărata temă a tragediei" ? Epocilor decadente le este propriu refugiul în divertismentul lipsit de o problematică serioasă. Nu trebuie să ne inducă în eroare strigătele de spaimă şi viziunea de coşmar din muzica expresioniştilor ; acestea aparţin mai de grabă melodramei naturaliste decît tragicului, care presupune prezenţa unui măreţ caracter uman. Transformarea muzicii într-un vaet continuu reprezintă pandantul divertismentului (amuzament continuu) şi reflectă aceeaşi lipsă a unei problematici serioase.
Trebuie de asemenea menţionată ca deosebit de caracteristică noii orientări muzicale, năzuinţa compozitorului spre elocvenţa programatică a expresiei muzicale. Nu despre însoţirea muzicii de argumente literare programatice este vorba, ci despre înzestrarea sunetelor muzicale cu capacitatea de a contura plastic tabloul mobil al vieţii sufleteşti. Muzica pare a povesti despre ceva, ea ne înfăţişează o acţiune pe care, deşi n-o putem preciza în detaliile ei, o simţim ca foarte concretă, vie, reală. Şi Şostakovici, şi Prokofiev, şi Haciaturian au un mod prin excelenţă dinamic de a gîndi, discursul muzical fiind conceput de ei ca o evoluţie psihologică îndreptată într-o anumită direcţie, cu peripeţii, cu un punct culminant, cu un deznodămînt. Muzica îl „prinde" astfel pe ascultător asemănător felului cum pune stăpînire pe el un spectacol dramatic de mare tensiune. Ea poate să nu fie întovărăşită de un program, dar desfăşurarea sonoră vorbeşte atît de sugestiv ascultătorului încît el ar putea singur alcătui programul acelei muzici. Chiar unui gen cu o reputaţie atît de intelectuală cum este cvartetul, compozitorii îi imprimă această captivantă elocvenţă programatică. Să înşiruim bunăoară imaginile muzicale din cvartetul III în fa major de Şostakovici : 1) primele două părţi consacrate portretului eroului — voios, senin, însetat de viaţă ; 2) o parte grotescă — peste lumea gîndurilor surîzătoare trece tăvălugul brutalităţii cinice ; 3) passacaglia : evocare funebră îndurerată ; 4) final : cîntec de duioasă consolare şi suavă speranţă. Nu se încheagă oare aceste imagini emoţional-poe-.tice, sugerate de muzică, în cel mai autentic program ? Pentru a atinge o astfel de pregnanţă, sculpturală, a mesajului, compozitorul trebuie să aibe conştiinţa foarte limpede a ceea ce trebuie exprimat — realismul socialist implicînd mai presus de orice claritatea şi integritatea concepţiei creatoare. în condiţiile acesteia, orice precizare literară devine de prisos, muzica însăşi va vorbi mai convingător decît cel mai iscusit adaos literar. Şostakovici nu-şi însoţeşte simfoniile şi cvartetele de programe dar spune : „Autorul unei simfonii, unui cvartet sau unei sonate poate să nu declare programul acestora, dar este obligat să-l aibă ca bază ideologică a lucrării sale". în realismul socialist se realizează astfel acel vis străvechi al compozitorilor pe care Berlioz îl formulase înaripat : „Sînt pentru muzica suverană şi cuceritoare, vreau ca ea să ia totul, să-şi asimileze totul, să nu mai existe pentru ea nici Alpi, nici Pirinei; dar pentru a săvîrşi aceste cuceriri este nevoie ca ea să lupte prin ea însăşi, iar nu prin locţiitorii săi. N-am nimic împotrivă ca ea să întrebuinţeze, dacă este posibil, versuri frumoase, orînduite în detaşamente de luptă; dar trebuie ca ea însăşi să intre în foc ca Napoleon şi să meargă în primul rînd al falangei, ca Alexandru. Ea este atît de puternică încît, în anumite cazuri, poate singură învinge, şi de mii de ori ar putea spune ca Medeea : „Eu singură, şi e de ajuns !"
Nu trebuie confundată intensitatea expresivă a discursului muzical cu caracterul descriptiv-onomatopeic pe  care unii compozitori îl dau muzicii, obligînd-o,  să ilustreze
141
pedestru înlănţuirea unor evenimente literare. Cel ce împovărează expresia cu obligaţia de a descrie fapte particulare, nu va aduce un serviciu cauzei realismului ci, dimpotrivă, va îngusta realismul muzicii. Aceasta îşi pierde forţa generalizatoare şi amploarea emoţională, ceea ce duce la pulverizarea mesajului. Or tocmai profunzimea şi limpezimea acestui mesaj reprezintă „sufletul" realismului în muzică.
Ca artă intens legată de viaţa sufletească a poporului, muzica realismului socialist nu poate să nu se sprijine pe creaţia de cîntece a acestuia — expresie nemijlocită a sensibilităţii populare. Principiul inspiraţiei folclorice al şcolilor naţionale moderne a devenit acum formă naţională care exprimă conţinutul socialist. Elementul folcloric este subordonat viziunii revoluţionare a artistului comunist, care va face din folclor un instrument în afirmarea şi propovăduirea concepţiei sale partinice despre viaţă. Uneori legătura cu folclorul este mai discretă, ca în cazul lui Şostakovici sau Prokofiev, alteori cît se poate de frapantă, cum se întîmplă cu Haciaturian. Aceasta este desigur o chestiune dependentă de stilul fiecărui compozitor şi care nu priveşte esenţa principiului formei naţionale. Important este ca muzicianul, indiferent cum înţelege el utilizarea folclorului, să izbutească a exprima prin el un profund mesaj spiritual. Adesea în locul unei muzici străbătută de sentimente puternice şi o gîndire superioară ascultătorului îi este oferită o însăilare de dansuri populare, condimentată cu cîteva ingrediente armonico-orchestrale şi asemenea produse sînt prezentate ca expresie a ideii de accesibilitate şi inspiraţie folclorică. Inutil să 'demonstrăm că o asemenea înţelegere a principiului formei naţionale este străină spiritului realismului socialist. Compozitorul conştient de menirea sa priveşte folclorul de pe poziţia cerinţelor gîndirii şi tehnicii simfonice celei mai evoluate, iar pe acestea le adaptează specificului folcloric pentru ca, de pe această bază, să-şi ia zborul spre înălţimile artei majore — arta sentimentelor general-umane. Este ceea ce i-a reuşit într-un mod strălucit lui Haciaturian care, dispunînd de un folclor extrem de original, nu s-a limitat la exotismul îmbietor al sonorităţilor ci a ridicat intonaţiile şi ritmurile armeneşti în sfera înaltei gîndiri, a marilor generalizări simfonice. Este ceea ce încearcă să facă şi compozitorii romîni, astăzi, fecundînd elementele folclorice prin tot ce a creat mai preţios gîndirea componistică (manifestînd o deosebită predilecţie pentru Enescu, Bartok, Messiaen, Şostakovici) ; iar ca rod apar opere care vorbesc din ce în ce mai răscolitor despre marile probleme sufleteşti ale omului contemporan.
Spre deosebire de diferitele curente postwagneriene, cu un caracter mai mult sau mai puţin unilateral, realismul socialist este o orientare în cel mai înalt grad cuprinzătoare şi deschisă evoluţiei. Ca un fluviu al cărui curs grandios ia naştere din revărsarea a nenumărate ape, realismul socialist absoarbe şi transfigurează toate cuceririle înregistrate de gîndirea muzicală de-a lungul veacurilor. „Cultura comunismului, care a preluat şi dezvoltă tot ce este mai bun în cultura universală, reprezintă o treaptă nouă, superioară în dezvoltarea culturală a omenirii" (s.n.) se spune în Programul P.C.U.S. Ideia sintezei preconizată de reprezentanţii umanismului occidental şi al şcolilor naţionale moderne, îşi găseşte aici realizarea cea mai deplină.
Trebuie să vorbim în primul rînd despre acele două fundamentale orientări — clasicismul şi romantismul — aflate timp de aproape un secol şi jumătate în divergenţă şi readuse acum la acea unitate beethoveniană, care se destrămase din ce în ce mai mult. Procesul se petrece desigur la nivelul gîndirii componistice moderne, care-şi asimilează clasicismul şi romantismul în forma pe care ele au căpătat-o prin îndelungata evoluţie post-beethoveniană. Această contopire a izvorît din necesităţi spirituale reale ale noii societăţi, de aici şi trăinicia ei. într-unui din remarcabilele sale eseuri, Lunacearski defineşte aceste necesităţi : ca luptători aprigi ai revoluţiei, comuniştii năzuiesc spre o muzică străbătută de un exploziv patos emoţional ; ca făuritori conştienţi ai unei noi ordini sociale ei doresc să găsească în muzică o solidă bază raţională, constructivă, arhitecturală. Se poate spune că, în linii mari, echilibratul şi luminosul Prokofiev este clasicul muzicii rea-
142
list-socialiste, iar tumultuosul Şostakovici, romanticul ei. Delimitare totuşi relativă, deoarece clasicismul nu-1 poate împiedica pe Prokofiev să facă adesea incursiuni în domeniul pasiunilor furtunoase (să ne gîndim la simfonia III sau la baletul „Romeo şi Julietta") iar romantismul nu înăbuşe în Şostakovici aspiraţia spre logică şi ordine, atît de plenar realizată în ciclul celor 24 preludii şi fugi.
Profund raţional, tocmai pentru că este profund partinic, realismul socialist desprinde şi îşi însuşeşte tot ce rămîne, pe plan uman şi tehnic, valabil din diferitele experienţe ale muzicii contemporane. Stilizarea neoclasică în maniera secolului XVIII din care Stravinski făcea un mijloc de a parodia cinic trecutul devine în „Simfonia clasică" de Prokofiev sau în Simfonia IX de Şostakovici purtătoare a unei viziuni de o generoasă umanitate, de un cald humor. Evadările din tonalitate şi agregatele armonice explozive proprii expresionismului pot fi întîlnite şi la Şostakovici, ca de pildă în Simfonia VIII, dar aici atmosfera terifiantă nu mai este un scop, ci reliefează, prin contrast, înaltele aspiraţii omeneşti, pe care dezlănţuirea bestială a forţei oarbe ar vrea să le calce în picioare. Practica a dovedit de asemenea posibilitatea asimilării elementului serial de către noua gîndire componistică, atunci cînd necesităţi ale conţinutului impun o intensă cromatizare a expresiei.
Năzuinţa spre o sinteză artistică nu este un deziderat estetic formal, ci provine din nevoia unei cuprinderi cît mai complete a vieţii sufleteşti contemporane, atît de diversă şt contradictorie. Din punct de vedere al utilităţii pe care o pot avea în atingerea acestui ţel, realizările gîndirii muzicale contemporane sînt demne de a fi luate în consideraţie şi, după o selectare critică, valorificate în cadrul viziunii realismului socialist.
Artistul comunist nu poate să treacă indiferent pe lîngă un aspect atît de important al contemporaneităţii cum este pătrunderea omului în cosmos. Nu e atît vorba de a sugera lumea siderală, cît fiorul emoţional cu desăvîrşire nou pe care îl încearcă omul modern la contactul cu infinitatea spaţiului cosmic. O aluzie la necesitatea includerii elementului „cosmic" în paleta muzicală a compozitorului găsim în evocarea primului zbor interplanetar, făcută de însuşi Iuri Gagarin, primul cosmonaut. „în acest vuet se puteau distinge numeroase nuanţe şi timbre muzicale, pe care niciun compozitor nu le-a transpus pe note şi pe care probabil, deocamdată, nici un instrument muzical, nici o voce omenească nu le va putea reproduce. Puternicele motoare ale rachetei făureau muzica viitorului, fără îndoială şi mai emoţionantă, şi mai frumoasă decît cele mai minunate creaţii ale trecutului" (Autobiografie). Probabil că anumite sonorităţi neobişnuite obţinute de muzica concretă şi electronică, capabile a sugera fantasticul, îşi vor găsi întrebuinţare în muzica viitorului. Numai că această muzică nu va fi dominată de o tehnicitate dezumanizată, ci va cînta un imn omului, creator şi stăpîn al tehnicii, cuceritor al universului.
Realismul socialist este, după cum vedem, nu un sistem închis de imperative estetice (cum tind să fie curentele postwagneriene, din ce în ce mai intolerante) ci o metodă de creaţie în continuă împrospătare. El se înnoeşte şi progresează aidoma socialismului — în necontenită înaintare, aidoma marxism-Ieninismului — această filozofie vie a acţiunii revoluţionare, atît de ostilă dogmelor înţepenite. Istoricii viitorului vor putea semnala data apariţiei realismului socialist, dar nu vor mai putea marca stingerea Iui, aşa cum au făcut cu toate orientările anterioare. Ca expresie artistică a idealurilor lumii eliberate, viaţa sa va fi nelimitată ca, şi viaţa acestei lumi.
în faţa unei asemenea perspective istorice ezităm desigur să formulăm definiţii riguroase. Ele ar schematiza conţinutul atît de bogat şi complex al realismului socialist şi s-ar putea dovedi mîine depăşite de realitatea artistică, în continuă înnoire. Putem însă spune că muzica spre care tind compozitorii călăuziţi de idealul comunismului este o muzică profundă şi limpede, umană şi prometeică, ardentă şi lucidă, rafinată şi populară, folclorică şi universală, spiritualizată şi spontană, o muzică a marilor aspiraţii ale spiritului omenesc.
143
CARNET SOVIETIC
ÎN PRAGUL ANULUI 46 AL REVOLUŢIEI
DUMITRU HINCU
Niciodată nu s-a discutat, probabil, atît de mult în lume despre conceptul de progres social. Dar de cînd omenirea a intrat în era unei noi revoluţii tehnice şi ştiinţifice iar mijloacele de difuzare a gîndului au luat o dezvoltare realmente fantastică, această problemă, ce părea rezervată sociologilor, a coborît în paginile ziarelor, ba chiar şi în discuţiile de toată ziua ale „omului de pe stradă". Un impuls hotărîtor în lărgirea acestei dezbateri a fost dat, nu încape îndoială, de succesele sovietice din ultimii ani.
De fiecare dată cînd U.R.S.S. repurtează o izbîndă care deschide noi tărîmuri de investigare pentru raţiunea umană sînt oameni care îşi spun: — Sovieticii i-au întrecut din nou pe americani. Cum au izbutit? Cît de mare le e avansul? Şi mai ales, ce înseamnă la drept vorbind asta?
Acum cîţiva ani încă, cînd sovieticii lansaseră cei dîntîi sputnici, o bună parte a opiniei publice occidentale se mai mulţumea cu explicaţiile lui Von Braun şi ale altor savanţi care acum încep a fi daţi uitării: e vorba de o întîmplare, de un decalaj de cîteva luni sau de un an-doi. Apoi s-a vorbit de stăpînirea de către sovietici a unui combustibil pe cît de eficient pe atît de misterios şi, în sfîrşit, de nişte maşini electronice „diabolice" care ar face nemăsurat mai precise şi mai sigure lansările de sateliţi artificiali sovietici. Dar chiar şi după întîlnirea în Cosmos a celor doi cosmonauţi sovietici din august anul acesta, preşedintele comisiei spaţiale a Congresului american a crezut că cea mai potrivită ripostă ar fi alocarea de noi fonduri pentru cercetările cosmice. Se poate, însă, afirma într-adevăr serios că aşa numita întrecere pentru cucerirea spaţiului ar fi numai o problemă de investiţii ? Că sovieticii au dobîndit o superioritate pe care nimeni nu o mai poate contesta pentru că ar fi cheltuit mai mulţi bani cu rachetele şi cu pregătirea cosmonauţilor ? Oricine ştie, însă, că Statele Unite sînt încă şi acum cea mai bogată ţară capitalistă de pe glob. Şi că sînt bogate nu numai în dolari ci şi în minţi pricepute, că au mulţi, foarte mulţi savanţi, tehnicieni şi muncitori cu o pregătire de prim ordin. Ca să nu mai vorbim de faptul că au putut beneficia de aportul unor savanţi europeni de mare clasă, ca Einstein sau Fermi Sar după sfîrşitul celui de-al doilea război mondial de specialiştii hîtlerişti în rachete.
Atunci ?
De ce rămîn totuşi în urmă ?
Desigur, nu e un simplu joc al hazardului că în ultimul timp reprezentanţi de frunte a ceea ce se numeşte „gîndirea occidentală" acreditează ideea că progresul tehnic şi ştiinţific ar fi indiferent faţă de sistemele economice şi sociale în cadrul cărora e realizat. Albert Ducrocq, un nume cunoscut în publicistica burgheză franceză, a afirmat, astfel, sentenţios : „Avansul ruşilor în materie spaţială nu înseamnă precumpănirea unui sistem social asupra altuia". Iar un comentator plin de morgă al ziarului „Daily Mail" a mers şi mai departe, proclamînd : „Ruşii atri-
144
buie triumfurile lor comunismului, ceea ce-i un non-sens. Cele mai multe dintre marile naţiuni pot revendica succese prodigioase pe un tărîm sau altul, trăind în sisteme sociale şi economice deosebite". Gînditorii occidentali mai mari sau mai mici evită, însă, să explice cîteva lucruri.
Evită să explice, de pildă, de ce Rusia, care a fost o ţară mare şi sub regimul ţarist şi ale cărei popoare aveau admirabile calităţi pe care le admiră întreaga lume '— nu era, totuşi, mai puţin, una din cele mai inapoiate ţări de pe glob. Şi mai evită să pomenească, de pildă, că marxiştii au atras de mult atenţia asupra faptului că sistemul capitalist perverteşte toate relaţiile dintre oameni, subordonîn-du-le unui unic imperativ : dorinţa rapace de înavuţire, de bogăţie şi putere care se întoarce tot atît de necruţător împotrivă-i. Încît ceea ce se întîmplă astăzi în ţările capitaliste confirmă cum nu se poate mai bine un adevăr pe care mintea genială a Iui Marx l-a întrevăzut de mult: „Noile surse de bogăţie se transformă, prin nişte farmece ciudate, neînţelese, în surse de mizerie. Cuceririle tehnice par a fi plătite cu preţul unei degradări morale".
Vremea pe care o trăim este o eră de prefaceri uluitor de rapide şi de adînci. Ritmul ei de astăzi are însă un început ce poate fi situat foarte precis în timp : victoria revoluţiei din octombrie. Incit atunci cînd N. S. Hruşciov s-a referit astă vară la purtătorii de cuvînt occidentali ce se întrebau din nou, pentru a mia oară, cum se face că sovieticii pot dobîndi cei dinţii asemenea înfăptuiri, a avut perfectă dreptate să exclame : „— Nu-i vorba de nici un secret, domnilor! Nu există nici unul. Ţara Sovietică a fost cea dinţii care le-a înfăptuit pentru că a păşit cea dinţii pe calea construcţiei socialiste. Ea a fost cea dinţii care a răsturnat regimul capitalist, creînd largi posibilităţi pentru ca fiecare om sovietic să-şi poată da măsura aptitudinilor şi talentelor sale".
★
Aşa dar iată explicaţia : socialismul. Dar acum, după 45 de ani de existenţă a statului sovietic, explicaţia poate fi amănunţită, divizată în elementele ei constitutive.
Fiecare aspect al vieţii sociale are criterii specifice, proprii, pentru a circumscrie noţiunea de progres. Dar alături de aceste criterii parţiale — cum remarca nu demult un om de ştiinţă sovietic — există un etalon general care îngăduie să se aprecieze gradul de dezvoltare a unei formaţii social-economice. Acest etalon este dezvoltarea forţelor de producţie care, după expresia lui Lenin, e „criteriul suprem al progresului social".
Care este situaţia acestui „criteriu suprem" acum, la capătul anului 45 al Revoluţiei ?
Analizînd date oficiale, „New York Times" din 24 iulie a.c. a făcut o descoperire care, preluată apoi de toate marile agenţii de presă, a înconjurat numaidecît globul cu viteza de rotaţie a navelor cosmice şi cu acelaşi efect publicitar. Influentul ziar american a constatat, în miezul acestei veri, că, de cîteva săptămîni, Uniunea Sovietică întrecea S.U.A. în producţia de oţel. In luna iunie, observa comentatorul economic al ziarului, Uniunea Sovietică a produs 6.900.000 de tone de oţel în timp ce producţia americană, chiar după datele Institutului american al fierului şi oţelului, s-a cifrat la numai 6.685.000 de tone. Importanţa şi semnificaţia unui astfel de eveniment nu pot fi trecute de nimeni cu vederea căci producţia de oţel este unul din indicii cei mai expliciţi pentru a Caracteriza forţa economică a unei ţări. Superioritatea în producţia de oţel implică o superioritate ulterioară a ansamblului producţiei industriale. Oţelul este astfel unul din frontu-
10 .— Viaţa rotaiînească nt. 10
145
rile hotărîtoare ale întrecerii economice dintre U.R.S.S. şi S.U.A. Iar dacă in august un fiu de ţăran ucrainean şi un fecior de muncitor ciuvaş s-au întîlnit în Cosmos, se poate spune cu toată dreptatea că ei şi-au luat zborul nu numai de pe un cosmodrom ci dimpotrivă de pe «merii oţelarilor sovietici. N-a fost, însă, din totdeauna aşa.
După Revoluţia din Octombrie, în 1920, prima ţară a muncitorilor şi ţăranilor producea 200.000 de tone de oţel pe an, în timp ce S.U.A. avea o producţie de 45.000.000 de tone. E greu de crezut că Albert Duerocq sau vreun alt sociolog occidental ar fi putut afirma atunci că progresul tehnic este indiferent faţă de sistemul iniţiativei private, aşa cum nu se sfieşte să pretindă astăzi că succesele sovietice n-au nici în clin nici în mînecă cu comunismul! Bătălia pentru oţel a avut în U.R.S.S. duritatea şi sclipirile metalului şi putem prea bine înţelege cu cîtă bucurie este primită acum în Uniunea Sovietică perspectiva apropiată a întrecerii definitive a S.U.A. pe acest tărîm. (încă de la începutul anului oţelăriile din U.R.S.S. dădeau aproape tot atîta oţel cît Anglia, Franţa şi R. F. Germană la un loc). Pentru sfîrşitul acestui an este prevăzută o producţie de 77.000.009 de tone de oţel (S.U.A. au produs în 1961 circa 90.000.000 de tone). Spre a aprecia exact ce poate să însemne în timp acest decalaj e bine să ştim că în ultimii patru ani producţia sovietică de oţel a sporit cu 20.000.000 de tone în vreme ce producţia americană a marcat o creştere absolut minimă. Incit nu de mult, „Wall Street Journal" s-a văzut silit să constate melancolic că în producţia americană de oţel numai numărul şomerilor creşte...
★
„Nimeni n-are monopolul progresului — mormăie înciudat „New York Herald Tribune". Comunismul n-a inventat roaba". E adevărat, nu comuniştii au inventat tărăboanţa. Şi nici n-au putut s-o facă, căci nu existau încă pe atunci. Dar aceasta-i o falsă problemă. Ceea ce interesează cu adevărat acum, în 1962, este : care sistem îngăduie omului cele mai mari progrese materiale şi culturale. Şi de ce anume.
Patruzeci şi cinci de ani de experienţă sovietică şi un număr apreciabil de ani de experienţă a construcţiei socialiste în ţările de democraţie populară au relevat din plin uriaşa forţă transformatoare a societăţii în care a fost înlăturată exploatarea. In aceste condiţii salturile ştiinţei nu mai sînt pentru nimeni o sperietoare, dilema automatizare sau nu pare un non-sens. în Statele Unite, însă, cercurile sindicale sînt pe drept cuvînt neliniştite de efectele sociale ale automatizării şi buletinul „Mine-Mill Union" a semnalat cu o notă de acută îngrijorare că din cauza automatizării şi raţionalizării capitaliste, în cîţiva ani se vor pierde 8-10 milioane de locuri de muncă. E o dovadă peremptorie că progresul tehnic se află în contradicţie cu actuala aşezare a societăţii americane.
Dar socialismul creează nu numai premizele şi asigură realizarea unui progres multilateral. O dată cu înaintarea societăţii spre comunism cresc enorm şi posibilităţile de accelerare conştientă a dezvoltării societăţii. încă din primii ani de construcţie paşnică în U.R.S.S., Lenin a relevat că pentru prima oară în lume Puterea sovietică avea putinţa de a stabili termenele necesare pentru realizarea unor schimbări sociale radicale, de a şti ce se poate face în cinci ani şi pentru ce anume e nevoie de răstimpuri mai lungi. Pe atunci, însă, Lenin mai era numit, chiar de reprezentanţii cei mai lucizi ai intelectualităţii burgheze, „visătorul din Kremlin". Visătorul era, însă, şi un vizionar iar planificarea progresului este astăzi unul din principalele motive de superioritate a socialismului faţă de capitalism. Şi dacă primele cincinale mai puteau suscita neîncredere, ba chiar şi ironii, acum nici un om serios nu mai cutează să se îndoiască în Occident de şansele de
146
înfăptuire a septenalului ori, a prevederilor noului Program al P.C.U.S. Iar dacă s-ar mai găsi totuşi unii s-o facă, bilanţul primilor trei ani şi jumătate de realizare a septenalului, publicat astă vară, e de natură să-i aducă repede la realitate. Nici un partid de guvernămint burghez şi nici un guvern capitalist nu s-au dovedit, însă, în stare să înfăţişeze programe similare cu planurile ţărilor socialiste iar acolo unde se vintură totuşi aşa numite „planuri", acestea au de fapt caracterul de „pronosticuri" care na angajează la nimic.
In 1960, celebrul istoric britanic A. Toynbee a condensat într-o formulă nu lipsită de adevăr marele handicap al Americii de astăzi: contradicţia dintre tehnica ei — pe care Toynbee a numit-o radicală — şi sistemul social conservator. Şi, cu adevărat, Ia marea confruntare a ceasului de faţă se vede cît de greu atîrnă în balanţă faptul că în S.U.A. persistă o sumă de tare sociale care stau la inimă ,,ame-ricanului mijlociu" : diviziunea în clase antagoniste, dispreţul celui avut faţă de omul de rînd, egoismul cel mai sălbatic exaltat ca normă de viaţă, exploatarea în scopuri comerciale a inteligenţei etc. etc. In timp ce societatea sovietică se poate bucura din plin de împrejurarea că a ştiut să sfarme barierele de ură dintre oameni, să înlăture pentru totdeauna conflictele sociale, prăpastia dintre cultură şi ignoranţă, să dea naştere unei lumi mai bune, mai drepte, mai umane.
★
Cînd observatori occidentali mai clarvăzători încearcă să stabilească componentele „fenomenului" sovietic de astăzi, ei se opresc neapărat — şi adesea în primul rînd — la capitolul „ştiinţă". Şi pe măsură ce înaintează în analizele lor nu se pot împiedica să nu deplîngă întrepătrunderea contaminantă dintre cercetarea ştiinţifică, afaceri, militarism şi coterii politice care se observă în S.U.A. şi care apasă greu asupra bilanţului de realizări ale ţării în ramurile hotărîtoare ale ştiinţei. După care se opresc miraţi în faţa deosebirii fundamentale de climat din U.R.S.S., unde există o afecţiune realmente populară pentru omul de ştiinţă, un respect general pentru strădaniile sale, care se desfăşoară calme, ferite de curiozităţi intempestive şi de reclame interesate. Dar asta e numai latura cea mai vizibilă a lucrurilor, e numai ceea ce sare în primul rînd în ochi.
Un util subiect de meditaţie ar putea fi, însă, şi împrejurarea că dacă un tînăr american doreşte să urmeze cursurile universităţii Columbia, să zicem, el trebuie să plătească 1.000—1.200 de dolari pe an taxă — ceea ce nu e deloc Ia înde-mîna oricui — în timp ce tineretului sovietic îi sînt create condiţii ideale de învăţătură. Şi în timp ce în S.U.A. se vorbeşte de o criză a tinerei generaţii, se caută soluţii, organisme guvernamentale abia îşi propun să studieze măsuri pentru stimularea interesului faţă de ştiinţele pozitive, şcoala sovietică se dezvoltă fără încetare. Anul trecut U.R.S.S. avea 274 de oraşe universitare, cu 739 de instituţii de învăţămînt superior. In anul şcolar curent iau fiinţă noi centre de învăţămînt superior : un institut tehnologic în Siberia de răsărit, un institut de maşini electronice Ia Moscova, un altul de tehnică electronică şi radioelectronică Ia Tomsk ca şi un mare număr de facultăţi tehnice pe lingă institutele existente. Toamna asta şcolile superioare sovietice au primit un nou contingent de 7000.000 de studenţi şi au fost introduse noi obiecte de studiu care au o certă elocvenţă chiar prin simpla lor alăturare : Materiale noi în tehnică, Utilizarea energiei electrice în economia naţională, Automatica, Electronica etc. Studenţii vor fi obişnuiţi să cunoască particularităţile tehnice ale maşinilor electronice. Laboratoarele de fizică vor fi mult lărgite. Şi, ca să mai cităm un exemplu care vorbeşte de la sine, din cele 5146 de ore fizică
147
prevăzute anul acesta la universitatea din Moscova, 3036 vor fi lecţii practice şi experimentale în laboratoare.
Exemplul Uniunii Sovietice mărturiseşte cu o nobilă strălucire că socialismul deschide ştiinţei un cîmp nelimitat de manifestare a potentelor ei ; într-adevăr, pe de o parte el îngăduie organizarea producţiei pe baze ştiinţifice iar pe de altă parte oferă ştiinţei o bază tehnico-materială de o amploare şi o soliditate la care savanţii de odinioară nici n-ar fi cutezat să viseze. Ştiinţa sovietică de astăzi se transformă tot mai mult într-o forţă materială de producţie.
Mai mult, în noua etapă istorică a întrecerii economice hotărîtoare cu capitalismul, în Uniunea Sovietică tehnica se dezvoltă mult mai repede decît industria grea iar ştiinţele naturii — principala bază a progresului tehnic şi cea mai importantă sursă de idei tehnice — o ia înaintea ritmului de dezvoltare a tehnicii.
Ştiinţa sovietică are o lungă şi glorioasă tradiţie în a stimula prefaceri hotărîtoare în dezvoltarea economiei naţionale, în crearea de noi ramuri ale tehnicii. Astăzi, însă, în faţa savanţilor sovietici stă o misiune şi mai mare : anume aceea de a ocupa poziţii de frunte în toate ramurile-cheie ale ştiinţei şi tehnicii. Punînd în valoare toate posibilităţile pe care le oferă superioritatea sistemului socialist, frontul ştiinţific sovietic a luat o mare gamă de măsuri menite a-1 ajuta să depăşească în cel mai scurt termen istoric ştiinţa burgheză pe toate planurile şi să se situeze pe locul întîi în ştiinţa mondială. Angajaţi într-o mare acţiune de apropiere şi mai strînsă a ştiinţei de producţie, de ridicare a importanţei cercetărilor ştiinţifice fundamentale, de folosire maximală a tuturor forţelor lor, oamenii de ştiinţă sovietici se dovedesc astfel un detaşament de şoc pe linia principală a înaintării neîntrerupte spre viitorul comunist.
MISCELLANEA
AŢI AUZIT DE „MAGHISTRAL"? Ziarele, radio-ul, placarde afişate în multe oraşe sovietice amintesc des de „Maghistral". E o denumire care revine în conversaţii, însoţeşte uneori numele cîte unui poet, dar cu adevărat popular e mai ales la Casa centrală de cultură a feroviarilor. „Maghistral" e o asociaţie, cum sînt multe acum în U.R.S.S., care întruneşte scriitori amatori, muncitori, ingineri, elevi care înţeleg să-şi închine tot timpul lor liber literaturii. Ceea ce o deosebeşte totuşi de alte asociaţii similare e că membrii ei sînt cu toţii feroviari.
Dintr-un articol publicat în revista „Cultura i jizn" de Grigori Levin, scriitor şi conducătorul asociaţiei „Maghistral", aflăm cîteva amănunte interesante — şi deopotrivă semnificative — despre activitatea ei. Astfel un număr de 40 de membri şi-au publicat pînă acum lucrările în volum iar 7 membri ai asociaţiei fac astăzi parte din Uniunea Scriitorilor.
Cine sînt animatorii, consacraţii de Ia „Maghistral" ?
Dmitri Spasski, de pildă, inginer de comunicaţii, are Ia activul lui 20 de invenţii brevetate. Nutreşte, însă, o egală pasiune şi pentru artă, şi nu numai pentru o singură artă. La teatrul lui de păpuşi e, în acelaşi timp, autor şi mînuitor. Dar e si un scriitor cu lucrări publicate în reviste şi mai cu seamă în „Gudok", ziarul feroviarilor sovietici. Mecanicul-ajustor Serghei Sokur a publicat o povestire care relata de fapt un episod autentic din propria sa viaţă. Mecanicul Nikolai Miro-nenko e poet; Alexei Cijov, inventator cunoscut care şi-a dat numele unei metode, utilizată pe scară largă, pentru aşezarea şinelor de cale ferată, e un eseist destul de publicat. Subşeful de gară Anatoli Gusarev a devenit ziarist. Vladimir Voinevici şi-a început drumul în viaţă ca muncitor la terasamente dar acum e cunoscut ca autorul unui cîntec îndrăgit de Iuri Gagarin şi transmis des de posturile de radio sovietice. Stanislav Kunaev, autorul unei plachete de poezii, intitulată „Exploratorii", a lucrat pe şantierul căii ferate Taşkent-Abokon. Inginerul Adolf Şlikovici a publicat cîteva volume de literatură pentru copii...
Şi înşiruirea ar putea continua.
Dar ceea ce ni se pare cu deosebire relevant, este faptul că genul acesta de asociaţii literare cunoaşte acum o intensă răspîndire în U.R.S.S., mărturisind — alături de alte semne — o pasiune obştească, un elan de masă către cultivarea frumosului.
★
Dobîndirea unui spaţiu de locuit care să răspundă unor norme raţionale de confort este socotită, pe drept cuvînt, de omul de la mijlocul veacului XX ca o revendicare firească, mai mult, ca un drept ce trebuie neapărat satisfăcut. Fantasticele cuceriri ale raţiunii umane pe tărîmuri ce, pînă nu de mult, nu erau nici măcar bănuite, perspectivele exaltante care se deschid în faţa omenirii fac ca întîr-
149
zierea rezolvării unei probleme ca aceea a locuinţelor să pară un anacronism, o ţară a societăţii ce nu se dovedeşte în stare s-o soluţioneze.
Şi totuşi... Robert Fisher, editorul unei reviste americane de specialitate: „Oraşul de astăzi", a trebuit să admită cu o melancolică resemnare că în ultimii douăzeci de ani au fost lichidate numai 7 la sută din locuinţele insalubre. Ceea ce înseamnă că, păstrînd acelaşi ritm, americanii ar avea nevoie de 280 de ani pentru înlocuirea totală a fondului de locuinţe, numite cu un delicat eufemism „nou-stan-dard". Perspectivă, desigur, puţin reconfortantă pentru locuitorii cartierelor de cocioabe de la periferiile oraşelor americane şi din aşezările muncitoreşti. La rîndul lui, East-End-ul londonez mai arată şi astăzi ca pe vremea lui Dickens. Iar cînd fostul ministru al construcţiei urbane în precedenta formaţie guvernamentală Mac-millan, d. Charles Hill, a vizitat Liverpool-ul, el a rămas literalmente uluit de cele văzute : „Sînt copleşit — a declarat ministrul — „Nu-mi imaginez cum se poate trăi aşa". Era o exclamaţie care echivala cu o condamnare a unui întreg regim social, deşi nu aceasta a fost, se înţelege, intenţia ministrului conservator.
Cititorul de ziare franţuzeşti poate afla aproape zilnic de catastrofele, soldate cu morţi şi răniţi, rezultate de pe urma prăbuşirii unor case vechi. Ba o statistică oficială recunoaşte chiar că în 61 de oraşe franţuzeşti cu o populaţie de peste 30.05)0 de locuitori, numai 5 la sută din case sînt dotate cu tot confortul. încît, astăzi, cînd guvernul a hotărît să aloce cîteva sute de miliarde de franci pentru crearea aşa numitei „forţe de şoc" militare, milioanele de francezi care locuiesc în condiţii mizere au cu atît mai numeroase şanse de a-şi vedea şi mai mult prelungită aşteptarea unui apartament. La o recentă conferinţă de presă, un oficial al organizaţiei care se ocupă de construcţia de locuinţe ieftine (H.L.M., cum li se spune în Franţa), a declarat că anul acesta va fi „un an catastrofic pentru construcţia de locuinţe H.L.M.". Programul iniţial nu va fi realizat decît în proporţie de 75%. De altfel de trei ani încoace se poate constata o scădere constantă a construcţiilor cu caracter social din Franţa : în 1959 s-au construit 82.030 de apartamente H.L.M., în 1960 —■ 77.000 iar în 1961 — 71.700. Guvernul francez nu face nici un secret din planurile sale în această materie. „Ajutorul acordat de stat pentru construcţii — a ţinut să sublinieze fără nici un ocol ministrul Construcţiilor — nu va fi veşnic. Capitalurile publice vor trebui înlocuite cu capitaluri private".
în alte ţări capitaliste, mai sărace, ca Grecia sau Spania, sau în ţările slab dezvoltate, problema locuinţelor are aspecte incomparabil mai dramatice, asupra cărora nu vom putea stărui aci. Oricum, este cert că nici o ţară capitalistă nu poate rezolva această problemă, ba mai mult, nici nu-şi propune măcar s-o facă. Nu este însă mai puţin adevărat că în mai toate ţările capitaliste se vădeşte o puternică şi susţinută presiune din partea unor largi categorii cu venituri mici care cer autorităţilor să ia măsuri eficiente. încît, sub o formă sau alta, problema este la ordinea zilei deopotrivă în Europa occidentală şi S.U.A., în Asia ca şi în America latină.
Sovieticii şi-au asumat, însă, obligaţia de a soluţiona o dată pentru totdeauna problema locuinţelor într-un termen extrem de scurt şi anume în circa 10 ani, urmind ca fiecare familie sovietică să poată dispune de un apartament înzestrat cu tot confortul modern.
Cum se va realiza acest tur de forţă ?
La sfîrşitul lui iulie s-au împlinit cinci ani de cînd CC. aî P.C.U.S. şi guvernul sovietic au adoptat cunoscuta hotărîre „Despre dezvoltarea construcţiei de locuinţe în U.R.S.S.". Opinia publică sovietică a primit atunci măsurile anunţate cu o însufleţire cu atît mai uşor de înţeles cu cît U.R.S.S. a fost ţara cea mai încercată de cel de-al doilea război mondial. Rezultatele dobîndite au întrecut, însă, chiar cele mai optimiste pronosticuri.
150
E adevărat, construcţia de locuinţe a fost dintotdeauna o problemă care s-a bucurat de atenţia organelor conducătoare sovietice. în deceniul 1918—1928, de pildă, s-au construit în medie cîte 3,9 milioane metri pătraţi de suprafaţă locativă, anual. între 1929 şi 1941 suprafaţa construită a atins cifra de 9,8 milioane metri pătraţi anual. Construcţia de case a continuat şi în anii războiului, ba mai mult, a înregistrat chiar sporuri faţă de perioada anterioară. Astfel, în fiecare din anii 1941—1946 au fost daţi în folosinţă circa 11,1 milioane metri pătraţi de suprafaţă locativă. Apoi ritmurile au început să crească tot mai vertiginos : în cursul celui de-al patrulea cincinal — 20 milioane de metri pătraţi, în timpul celui de-al cincilea cincinal — 30,4 milioane, iar între 1956—1960 cîte 65,5 milioane metri pătraţi anual. Dar niciodată în istoria statului sovietic construcţia de locuinţe n-a atins încă o asemenea amploare ca în ultimii ani. Aşa cum a subliniat N. S. Hruşciov la Congresul XXII, în ultimii cinci ani s-a construit mai mult decît în cei cincisprezece ani anteriori. Aproape 50 de milioane de sovietici — adică aproape un sfert din populaţia Uniunii Sovietice şi o populaţie egală cu aceea a Franţei — s-au putut muta în case noi. E o cifră care ne dispensează, ni se pare, de orice comentariu. Nu-i mai puţin interesant totuşi de relevat că întreg fondul locativ al oraşelor şi aşezărilor muncitoreşti din Rusia pre-revolu-ţionară însuma 180 de milioane de metri pătraţi şi că în ultimii cinci ani s-a construit de două ori mai mult. Acum, în 1962, populaţia sovietică va primi 95.600.E00 de metri pătraţi de suprafaţă locativă — cîte 8.000 de apartamente pe zi, peste 300 în fiecare oră. Un alt exemplu: fondul locativ al Moscovei dinaintea Revoluţiei, avea o suprafaţă de 11 milioane de metri pătraţi, acum însă la Moscova se construiesc pe an circa 4 milioane de metri pătraţi de suprafaţă locativă. Cu alte cuvinte, în mai puţin de trei ani se înalţă un oraş mai mare decît l-au durat peste 800 de ani anteriori. Realmente, nici un oraş din lume nu se poate compara cu Moscova în privinţa ritmului noilor construcţii. Două milioane de moscoviţi, o treime din întreaga populaţie a oraşului, s-au putut muta în ultimii cinci ani în case noi.
Oricine a vizitat U.R.S.S. ştie că şantierele noilor construcţii sînt un factor definitoriu pentru întreg peisajul sovietic. Şi, într-adevăr, pădurile de macarale se întind de la marea Baltică Ia Oceanul Pacific, din Arctica în Pamir. Printr-un gigant efort creator, au fost readuse la viaţă şi reconstruite mai frumos decît înainte, oraşe mari, pulverizate de urgia celui de-al doilea război mondial: Sevastopol şi Volgograd, Kiev şi Minsk, ca să nu amintim decît de cele mai cunoscute. Dar, alături de ele, în perioada postbelică au apărut pe harta U.R.S.S. aproape o mie de noi oraşe — Angarsk şi Kustavi, Voljsk şi Sumgait, Norilsk şi Novaia Kahovka, Elektrostal şi Novokuibîşevsk, Bratsk şi Temirtau... La drept vorbind, cele mai multe nici nu pot fi găsite încă însemnate pe hartă căci sînt prea noi chiar pentru ritmul sovietic. în total, anul trecut au fost construite în U.R.S.S. 2.701.000 locuinţe — cu 819.000 mai mult decît în S.U.A., Anglia şi Franţa luate Ia un Ioc. Statisticienii sovietici au calculat că dacă s-ar lua în considerare toate locuinţele construite într-un an în U.R.S.S. s-ar putea ridica cîte 10 localităţi de mărimea oraşului Gorki, un oraş cu un milion de locuitori. Iar un matematician s-a amuzat să facă următoarea socoteală: pentru locuinţele construite în 1962 va fi necesară utilizarea a 39 de milioane de metri cubi de beton armat. Dacă din această masă enormă de beton ar fi construite tuburi cu un diametru de 3ft0 de mm, conducta astfel obţinută ar avea o lungime de 670.000 de kilometri. De două ori distanţa Pămînt-Lună!
D. H.
151
„713 CERE ATERIZAREA". O bucurie fără amestec se numeşte „713 cere aterizarea". Este cel mai original „suspense" din cîte s-au văzut vreodată. Hitch-kock ar putea lua lecţii de la el. Mai întîi, pentru că partea de groază, răsuflarea tăiată de frica morţii iminente, caracterul „palpitant", toate acestea sînt aci doar pretext, mijloc nu scop, prilej de a sugera o infinitate de probleme morale.
Aceasta duce, ca un corolar, la un procedeu cinematografic pe care numai filmele bune îl întrebuinţează, şi chiar ele, într-o măsură mult mai mică decît „713". L-aş numi procedeul „polimesajului". Filmul nu are un singur mesaj. Are multe. Şi cînd zic multe, aproape că nu este o hiperbolă. Căci „multe" poate fi mai puţin decît „toate", şi mesajele de umanitate (altele nici nu există) sînt intim solidare toate, chemîndu-se unele pe altele, intricate toate unele într-altele, ca nişte vase comunicante. Aşa că nu este imposibil, odată porniţi pe calea mesajelor comunicante, să le facem să răsară toate, cînd mai vag, cînd mai precis. La un asemenea miracol asistăm în filmul „713". Problemele morale izvorăsc aci chiar din detalii cu totul secundare. Faptul care le sugerează e uneori extrem de neînsemnat; problema sugerată însă e o problemă gravă, ades mai gravă decît chiar aceea care ni se păruse la început a fi mesajul filmului. Astfel, mesajul se mută. Dar cel nou nu anulează pe cel precedent, şi nici măcar nu-1 micşorează, ci îl cuprinde. îl încadrează într-o mai vastă şi mai adîncă constelaţie de probleme, adăugîndu-i aspecte şi tîlcuri pe care nu le avea.
Chiar înainte de a începe filmul, ba chiar înainte de începerea genericului, apar trăsăturile originale. Se ştie că filmele occidentale poartă menţiunea : „Orice asemănare cu persoane reale este o pură coincidenţă". Pavăză {şi pavăză desigur neonestă) împotriva neplăcerilor judiciare izvorîte din poveştile-cancan şi personajele cu cheie, aşa de iubite de un public care consideră bîrfa şi scandalul ca ultimul cuvînt al artei. Din contra, filmul nostru debutează cu formula: „Faptele povestite aci sînt reale. Nu dăm numele persoanelor, ne mărginim a spune că toate acestea s-au întâmplat pe o linie aeriană din Occident". Alt detaliu original : deşi e vorba de o crimă pusă la cale contra unei delegaţii comuniste, şi deşi filmul e o fină şi ingenioasă pledoarie pentru frumuseţile morale ale comunismului, nici un personaj rus nu apare în film.
La un moment dat, doi foşti machizarzi vorbesc despre cunoscuţi comuni. Asta durează douăzeci de secunde. Unul din ei spune o vorbă. La care celălalt face o mişcare, care durează zece secunde. E deajuns pentru a picta, în toată complexitatea ei, o stare sufletească foarte intimă, poate cea mai intimă din cîte există: sentimentul de a-ţi fi ruşine de faptele tale. Iată realizat în treacăt aşa-zisul „cinematograf subiectiv", pe care cineaştii din apus îl reclamă insistent, dar nu-1 practică niciodată. Ecranul sovietic izbuteşte, adeseori, acest tur de forţă.
Alt tur de forţă realizat în filmul de care ne ocupăm : povestirea cu cuvinte a unei biografii pare o operaţie cinematograficeşte inadmisibilă, imposibilă prin definiţie. Totuşi, în filmul nostru, unul din personaje îşi spune întreaga biografie cu glas tare. Ceva mai mult: faptele biografiate noi le ştiam deja (adică ştiam că nu pot fi decît acelea). Totuşi, această secvenţă e una din cele mai patetice.
Dar mă opresc. Am notat unele pasaje ale filmului care suscită probleme şi deschid drumuri noi. Şi le-am numărat. Abea dacă ar încăpea într-un lung, foarte lung studiu consacrat numai acestui film.
D. I. SUCHIANU
152
VARIETĂŢI FILOLOGICE. Rabelais în româneşte1). Capodopera prozei literare franceze din secolul al XVI-lea ne-a fost oferită de Editura pentru literatura universală într-o tipăritură vrednică de toată lauda, cu frontispicii şi ilustraţii ale vechilor ediţii, cu o hartă triplă a oraşului şi regiunii Chinon, precum şi a teatrului desfăşurării războiului picrocolint cu o vastă aparatură critică, aparţinînd traducătorului şi precedată de o miezoasă introducere, datorită profesorului N. N. Condeescu. Nimic nu lipseşte aşadar, pentru cititorul binevoitor, cum se spunea altădată, care nu l-a citit pe marele povestitor în limba originalului, dar şi pentru familiarul textului original, dornic să încerce aceleaşi plăceri, poate potenţate, în graiul părintesc; nimic nu lipseşte, zicem, pentru o lectură pe cît de plăcută, pe atît de doctă. „Gargantua" şi „Pantagruel" constituie nu numai o operă fundamentală a literaturii europene din vremea Renaşterii, — din care a apărut acum întîia carte (a doua în ordinea publicării operei întregi), — dar şi o savuroasă sinteză a mentalităţii scolastice şi renascentiste. Combătînd de fapt scolastica, acea indigestă filosofie religioasă a evului mediu, emeritul elenist şi latinist care a fost Rabelais s-a dovedit totuşi tributar, fără voie, măcar în parte, spiritului de care ţinuse să se scuture cu totul şi pe care voia, pe măsura puterilor lui, să-l năruie. De aceea, în controversele dintre eroii săi, clerici şi laici, dialectica scolastică oboseşte uneori. Dar şi noul duh al „umanioarelor" greco-latine este servit de călugărul-medic intemperant {numai spiritualiceşte, nu şi materialmente, cum s-a crezut multă vreme !) cu o vervă fără frîu, la care se adaugă una din manifestările cele mai specifice ale spiritului zis ..rabelaisian", acel potop verbal, pînă la verbigeraţie, amestec de înţelepciune inovatoare şi de truculenţă care nu scandaliza pe nimeni în vremea aceea, nici pe învăţata, talentata şi virtuoasă soră a regelui Francisc I, Margareta de Valois, regină a Navarei. Desigur, înainte de a-i ţine seamă, dar nu şi rigoare, de excesele erudiţiei sale filologice, trebuie să-i recunoaştem genialului scriitor meritul de a fi îmbogăţit limba franceză cu o generoasă infuzie de neologisme, rămase în însăşi forma pe care le-o fixase, cu un instinct de o siguranţă fără greş, infuzie căreia i se adaugă, ca un condiment tare, prea tare pentru gusturile normale, un adevărat „ghiveci naţional" de arhaisme, provincialisme, cuvinte argotice şi termeni tehnici din profesiile cele mai diferite. Aşa fiind, minunata epopee comică a lui Rabelais, „Gargantua et Pantagruel", deşi necontenit reeditată în zilele noastre, şi încă de pe vremea romanticilor, care au reabilitat-o, nu se poate spune că este unanim citită şi preţuită la justa ei valoare nici chiar în Franţa. Nu doar că ar mai fi în calea netezirii înţelegerii, dificultăţi de interpretare. Opera lui Rabelais a fost norocoasă, ea găsindu-şi încă de pe acum 250 de ani, în persoana unui E>uchat, întîia înţelegere în sensul spiritului critic modern, iar de atunci încoace, nici un clasic francez nu s-a bucurat de atîta fervoare şi ştiinţă în „exegeza" lui, ca „veselul paroh de la Meudon", din partea şcolii învăţatului renascentist Abel Lefranc, bunul meu dascăl de la „Ecole pratique des Hautes Etudes" şi College de France, de acum 35 de ani. Aş putea totuşi spune fără să mă înşel prea mult, că „mitul" rabelaisian, deşi a fost de mult dezlegat, iotă cu iotă, stăruie mereu, dezminţind sumara judecată a lui Montaigne, care rînduia „Gargantua et Pantagruel" printre operele pur distractive („simplement plaisantes"). Iar poporul, rabelaisian în fond, aşa cum este şi cartezian, prin alte cuvinte, iubitor de viaţă, „galic" şi slobod la gură,
1) Rabelais : ..Gargantua"., traducere, note, comentarii şi indice de Romulus Vulpescu, studiu introductiv de N. N. Condeescu, Editura pentru lireratura universală, Bucureşti 1962. La Addenda : Marile şi nepreţuitele cronici : ale marelui şi enormului uriaş Gargantua : cuprinzînd genealogia lui, mărimea şi puterea trupului său. Asemeni uimitoarele fapte de arme ce le săvîrşi pentru regele Artus, cum veţi vedea numaidecît.  Tipărite de  curînd<   1532.  Tiraj :  38.150 exemplare.
153
însă frînat de raţiune, din moment ce şi l-a asimilat, nu-l mai citeşte cum ar trebui. s
Cu atît mai grea este „problema" încetăţeniră lui printre noi. Ea a fost încercată, mai acum 20 de ani, prin traducerea lui „Gargantua", publicată de un nume necunoscut, A. V. Macri, în editura Gorjan. Era, cu o onestă recunoaştere, o „prelucrare" în romineşte. Ceea ce înseamnă, înainte de orice, alunecarea peste partea scatologică a operei. Cuvîntul este tare, şi din păcate, adecvat. Oamenii Renaşterii nu se speriau de invazia terminologiei fecale în conversaţie, eviîînd-o în scris. Rabelais nici atîta. „Prelucrătorul" a ţinut seama de primejdiile unei restaurări integrale, dînd o tălmăcire corectă, exactă, într-o limbă fără neologisme, dar şi fără construcţii sintactice şi căutări lexicale arhaice.
Traducătorul de astăzi nu mai este un necunoscut. Deşi tînăr şi entuziast, poetul şi tălmăcitorul de poezie Romulus Vulpescu şi-a făcut un nume, atît prin traducerile din Villon, cît şi din alţi poeţi vechi şi noi. Cu un aspect vercinge-torixian, prin statură, culoarea feţii şi mustăţile galice, acest în aparenţă „homo nordicus" este de fapt un om de miazăzi, volubil, asociativ, formidabil calam-burgiu, erudit, truculent, rabelaisian (înainte, desigur, de a-l fi citit pe magistrul ^abstractor de chintesenţe") prin ceea ce Goethe numea „afinităţi elective", iar Sainte-Beuve „familii de spirite". Ca şi autorul pe care l-a tradus cu migală, dar şi cu bucurie, Romulus Vulpescu dispune de un tezaur lexical fără fund, din care-i place să pună în circulaţie vocabulele cele mai rare, din cronici, ceasloave,^ vorbiri dialectale, argotice, tehnice, etc., plus rezervoriui propriu, servit de imaginaţie şi de ştiinţă. Ca să-l traducă pe Rabelais cum trebuie, cu o conştiinţă rară, a făcut apel la toate ediţiile critice franceze, de o sută de ani încoace, a ţinut să se lămurească asupra fiecărui cuvînt în parte, nume comun sau propriu, de toponimie şi onomastică, să nu-i rămînă nimic neînţeles sau pe jumătate elucidat. Perfect! este o plăcere pentru filolog, să-i recunoască deschis această exemplară conştiinciozitate şi s-o propună ca model eventualilor tălmăcitori grăbiţi şi expeditivi. Cum însă calităţile mari îşi acuză o înclinare, aş zice, către exces, erudiţia tălmăcitorului, dublată de o vervă filologică îndrăcită, a zburdat în libertate, cu o euforie rabelaisiană la puterea a doua. Ce vrea să zică aceasta, cu textul înainte ? Să exemplific.lncep cu numele proprii — onomastica. Spirit pasionat, care a băgat în războiul picrocolin, unul din epizoadele cele mai cuceritoare ale epopeii lui, amintirile unui conflict juridic local şi familial,Rabelais creiază nume proprii, uneori cu o vervă bufonă. Asemenea nume, în tălmăcire, îşi pot găsi echivalenţele. Aşa a înţeles lucrul şi Romulus Vulpescu. Dar nu s-a ţinut numai să-l interpreteze fidel pe autor, ci să-i dea şi o mînă de ajutor, acolo unde intenţia autorului nu era destul de clară, lată-l pe întîiul dascăl sofist al lui Gargantua, pe nume Thubal Holoferne. Tălmăcitorul, în notă, ca întotdeauna informat, explică : „...este o combinaţie onomastică, rezultată din împerecherea a două nume biblice : „Tubal, urmaşul lui Cain, născocitorul făurăriei, şi Oloferen, generalul împăratului Nabucodonosor, ucis de Iudita. Toval : piele de bou". Asociaţia romînească, între Tubal şi toval, este o pură gratuitate sonică ; chiar dacă tălmăcitorul ar socoti-o caracterizantă, din punct de vedere moral, avem de-a face cu un comentariu onomastic liber, nu cu o traducere exactă.
Mai discutabilă mi se 'pare libertatea luată faţă de un nume de sfînt, invocat de mai multe ori în text: Saint Treignan, despre care savantul editor şi exeget rabelaisian, Jean Plattard, bine cunoscut lui Romulus Vulpescu, precizează că nu-i altul decît „Saint Ninian ou Ringan, saint national de l'Ecosse" — adică „Sfîntul Ninian sau Ringan, sfîntul naţional al Scoţiei". La Romulus Vulpescu, adaptarea
154
merge pînă la împămîntenire: „Sfinte Traiane !" De ce nu, în cazul acesta, popular vorbind, Troiane ?   ca în colinde!
Sîntem o ţară cu tradiţii laice, fără nume de sfinţi în toponimie. Spaniolii şi francezii însă au adoptat în acest sector, o întreagă patristică şi hagiografie. „Saint-Jean de Luc", din cap. XXXIII, cum explică tot Plattard, este Saint-Jean-de-Luz, port mic francez atlantic din departamentul Basses-Pyrenees, in vecinătatea Spaniei, de la care sfîntul şi-a luat numele (Luz— în spaniolă = lumină!) La Romulus Vulpescu, de mirare : „Sînt loan din Loc" (în text), iar la notă : „Sînt loan şi Fontarabia, porturi spaniole la Oceanul Atlantic".
Nu mă supăr că-şi ia unele libertăţi cu sfinţii, care nu-i pot întoarce vizita, dar nu sînt nici prea lămurit de ce un „Sainct Jean" devine în textul romi-nesc : „Sfinte Sisoe !"
Un alt nume propriu, din întîmplare neplămădit în aluat valahic, este acela al lui Hans Carvel, din cap. XII. Romulus Vulpescu, în notă, trece cam repede asupra lui: „probabil personaj real, neidentificat pînă acum". Poate! I-a scăpat însă amatorului de anecdote grasei povestea zuliarului bătrîn cu acest nume, nemurit printre alţii, de Anatole France, într-o neuitată poveste cu un inel, strecurat în degetul anular, singurul, chipurile, care ar putea garanta soţilor geloşi, fidelitatea jumătăţii lor.
Am spus de textul rabelaisian că este•■ pe alocuri obscur; din felurite pricini : aluzii istorice sau locale, referinţe savante, cuvinte fără noimă, inventate verbigerant, etc. La Romulus Vulpescu, adeseori plăcerea de a încărca textul iniţial cu adausuri expresive, face pînă şi pasajele limpezi, într-o măsură oarecare întunecoase. „Si bon vous semble", locuţiune rămasă pînă în zilele noastre, devine: „dacă socoti cu cădinţă", iar în notă: cădere, cuviinţă. Noul termen e o compunere proprie hibridă. Dacă tălmăcitorul o găseşte totuşi vrednică de a fi pusă în circulaţie, locul ei era la notă, iar nu în text ! Mai convingător mi se pare exemplul din cap. XXVI, unde după o enumerare de arme de foc, autorul încheie limpede : „et autres pieces", iar pe romîneşte, azi : „şi alte piese"; la Romulus Vulpescu, forma gratuit dialectizantă şi urîtă: „şi alte asemeni harmate".
La Rabelais, formele dialectale, provincialismele, au un cert rol stilistic, şi rareori unul de umor. Romulus Vulpescu pune de la el, fără sugestia textului francez, ardelenisme şi latinisme, din acelea de care făceau haz generaţiile lui Vasile Alecsandri şi I. L. Caragiale. Cred însă că specularea acestui gen de umor lexical, mai ales într-o traducere de Rabelais, nu-şi mai are nici un rost. Parizienii, urinaţi de iapa fabuloasă a lui Gargantua, înjură şi ardeleneşte : „Tunie dracu-n folele (foalele) l) mumă-sa!" în original, un „juron" gascon: Po cab de bious ! (pe capul domnului!) E drept însă că mai intervine la Romulus Vulpescu şi tot arsenalul de înjurături de-ale noastre, începînd cu cele turceşti şi sfîrşind cu cele ardeleneşti sau în fonetică transilvană.
Asupra înjurăturilor ar mai fi de făcut o precizare. Francezii nu înjură anatomic şi fiziologic, cu interferenţa planului profan cu cel sacru. Ei „jură" nelalocul lui, invocînd numele lui Dumnezeu şi al sfinţilor, în diverse locuţiuni populare, condamnate de biserică, întru cît constituie o „luare în deşert" a numelui Domnului. Ce face Romulus Vulpescu, punînd tot arsenalul înjurăturilor noastre la contribuţie, nu se potriveşte în spirit cu discreta încălcare a legii şi a măsurii, la francezi. Nu mai este o traducere, ci o adaptare, sau dacă tălmăcitorul preferă, o colaborare în toată regula.
155
Observaţia este valabilă nu numai în sectorul acesta. Şi în cel pur scatologic, dacă se poate spune, nou Hercul în răspăr, tălmăcitorul nu şi-a pus în gînd să cureţe grajdurile lui Augias, ci să le îngroaşe încărcătura. Un baroc stilistic îl pîndeşte la fiecare cotitură de frază şi tălmăcitorul nu se fereşte de el, ci se lasă cu delicii să cadă în capcana temperamentului său. Acolo unde în original găsim un singur epitet, traducătorul mai pune unul sau două de la el; la două, al treilea, ş.a.m.d.
Un singur exemplu, în legătură cu şarlatanii de bîlci şi soitarii pe care-i frecventa Gargantua, mai ales cei „din Chaunys în Picardia, căci sînt din fire mari flecari şi straşnici spuitori de baliverne în privinţa maimuţelor verzi" (făpturi de basm) — traducerea exactă şi nepretenţioasă a subscrisului. La Romulus Vulpescu: „din Chaunys-ul Picardiei, căci aceştia sînt din născare notorii ca faimoşi flecari şi babani bărbieri de braşoave ibărboase, în ceea ce priveşte caii verzi". „Caii verzi" e echivalentul nostru, din expresia „cai verzi pe pereţi", dar epitetele subliniate nu sînt în Rabelais. De remarcat că ultimul e o încercare de adaptare a expresiei argotice : „a pune bărbi" pentru „a minţi", dar celelalte două sînt neologisme. Romulus Vulpescu face şi în materie de neologism un oarecare abuz, urmărind, în sinteza sa, integrarea cuvintelor de tot felul. Unele sînt obscure, prin raritate. Orbul găinilor e o expresie cunoscută. Ce vrea să spună însă : „orbul stelelor" ? (cap. XXIII). în original lipseşte : „oppo-sition et conjonction des astres". în traducere: „opoziţiunea, conjuncţiunea şi orbul astrelor". Este, cred, orbita, crugul, evoluţia astrală.
Altă invenţie verbală caducă: „a vărsa copie de lacrimi", pentru multe (fr. copieusement) sau „Despre copia temenelelor" pentru „De copiositate reverentiarum".
Traducerile din latina bisericească apuseană sînt în genere juste, cu excepţia temei de predică „de contemplu mundi et fuga secuii", la Romulus Vulpescu: „despre deşertăciunea lumii şi fuga seculilor". Exact: „despre dispreţul de lume şi fuga de viaţă lumească" („seculară", spre deosebire de cea monahicească, claustrată!)
Am relevat, în traducerea lui Villon, atît aceea a lui Dan Botta, cît şi a lui Romulus Vulpescu, sistematica „adaptare" în privinţa mediului social, cu denumirile vechi romîneşti, de tip slav, turcesc şi fanariot, în locul demnităţilor feudale apusene. Excesul s-a mai temperat, dar cînd citesc în text „divan", în loc de românescul „sfat" sau neologismul „consiliu", iar consiliu în notă, mă întreb iarăşi dacă n-ar fi fost mai bine invers, ca să nu se coloreze textul cît de puţin balcanic.
Indicele de cuvinte e cu atît mai necesar, dar unele lipsesc şi textul rămîne obscur, ca la „se puseră pe fugă fără rînduială şi steagă" (cap. XLVIII), obscur chiar şi cu originalul în faţă, care este cît se poate de clar şi fără codiţa buclucaşe : „se mirent en fuyte sans ordre ni maintien". Apoi indicele nu dă decît rareori sensul, şi numele Sebastian, tălmăcit de autor între croşete ascuţite „adică Vrednicul de aevas" ne dă alt nonsens. Plattard explică etimologia cuvîntului grecesc : grav.
Romulus Vulpescu ar fi traducătorul ideal a lui Rabelais, dacă ar şti să-şi impună o oarecare măsură. Metron ariston al înţelepciunii eline. Sau este prea tînăr ?
ŞERBAN CIOCULESiCU
156
PE MARGINEA EXPOZIŢIEI TINERETTULUI ŞCOLAR. Vizitatorii expoziţiei, tradiţional adăpostită în Pavilioanele de pe malul lacului Herăstrău, s-au găsit în faţa unui mănunchi de lucrări care înfăţişează fragmente din viaţa zilnică a semnatarilor. Aşa cum o simt, o gîndesc, o pricep şi şi-o închipuie ei.
Acoperişul casei-foloc desenată de Stefanache Regman din Turda loveşte cerul. Necunoaşterea legilor perspectivei e evidentă. Dar tot atît de evidentă este şi admiraţia copilului de cinci ani faţă de casa înaltă în care s-a mutat de curînd.
E foarte posibil că pînă în vara viitoare, Rudolf Protzinger, care la unsprezece ani percepe într-un „peisaj din Lupeni" armonia ritmurilor spaţiale, să nu-şi mai comunice impresiile cu ajutorul creioanelor colorate. E foarte posibil că pînă la viitoarea expoziţie a tineretului şcolar, el va descoperi alte mijloace de exprimare, de manifestare sau de cheltuire a energiei, şi va părăsi, parţial ori total, pentru un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, uneltele artelor plastice. Dar astăzi peisajul întruchipat de el, ca şi policromul instantaneu — de la un „cules de fructe" — al cărui autor de unsprezece ani, V. Panaitescu a lungit braţul culegătorului cît era nevoie ca să apuce poama — emoţionează „prin pasiunea lor pentru tot ce este lumină, pentru tot ce este mişcare slobodă, graţie şi joc, pentru tot ce este dezinteresată înfrăţire cu semenii planetari..." — după cum caracteriza plastica infantilă, în 1931, Nicolae Tonitza.
între 1926 şi 1932, Tonitza se zbătea prin apeluri şi articole, publicate în presa vremii, să atragă atenţia asupra necesităţii de a încuraja plastica infantilă, căreia pictorul îi atribuia un rol educativ deosebit de important. „Desenul, capiii şi părinţii", „Copilul — o problemă" sînt unele dintre titlurile sub care Tonitza s-a străduit să demonstreze că simţul plastic se cuvine „stimulat, corectat şi rafinat de la cea mai fragedă vîrstă", arătînd că în vreme ce puţinilor copii în straie scumpe, copii hrăniţi cu îmbelşugare şi rafinament, li se corupe naivitatea de către pedantismul maestrului de desen sau de suficienţa părinţilor cu obsesii enciclopedice, înclinările marii majorităţi de copii se pierd în dezinteres şi nepăsare.
Ideile lui Nicolae Tonitza, considerate de oficialitatea burghezo-moşierească drept extravagante — lipsit de sprijin material ca şi de înţelegerea morală, pictorul nu a reuşit să înjghebeze expoziţia visată — îşi găsesc împlinirea în zilele noastre.
Desigur, lui Barbu Gheorghe din comuna Brăteşti îi este mai familiar tractorul decît troleibuzul. Dar e limpede că pedagogul care se ocupă de darurile colo-ristiice ale acestui copil de unsprezece ani e tot atît de pregătit şi prevenitor ca un dascăl din capitala ţării, şi deci Barbu Gheorghe ori Nicolae Dinescu din Medgidia au tot atîtea posibilităţi să-şi cultive înclinaţiile native, ca şi A. Rubinger din Bucureşti, icare, la cincisprezece ani, este preocupat de jocurile luminii.
Cele cîteva lucrări ale acestui ultim pomenit expozant îşi datorează, de altfel, împlinirea nu numai tehnicităţii cîştigate, probabil, sub o pricepută îndrumare, ci şi vîrstei autorului. Şi aici, profesorii de desen şi organizatorii expoziţiilor ar trebui să fie preocupaţi, în mai mare măsură, de modalitatea de exprimare plastică a copiilor în strînsă legătură cu vîrstă lor. Infantilitatea — în sensul bun al cuvîntului — reflectă o psihologie şi viziune specifică unei vîrste şi nicidecum o tehnică intenţionat elaborată ori cultivată. Astfel, cu toată îndemî-narea cîştigată printr-un exerciţiu susţinut, profilurile semnate de Maria Damian traduc, prin sinceritatea şi candoarea lor nemăsluite, cei zece ani ai fetiţei care le semnează. în schimb, dacă un adolescent de şaptesprezece ani — cum e elevul şcolii de coregrafie din Bucureşti, A. Georgescu — desenează cu stîngăcii infantile, faptul e doar regretabil, demonstrînd fie neîndemînarea tînărului, fie o îngăduinţă greşit înţeleasă a pedagogului. în condiţiile de azi, cînd copiii, îndrumaţi cu price-
157
pere, se pot dezvolta, sub aspect tehnic, în pas cu vîrstă şi preocupările''lor, închistarea în forme fireşti psihologiei preadolescentine, devine un simplu joc, inutil şi jenant.
Spre deosebire de majoritatea manifestărilor occidentale de. acest fel, care cultivă programatic, şi adesea din argumente comerciale, stîngăciile infantiliste, încercînd să le atribuie semnificaţii pe care nu le pot avea, expoziţiile tineretului nostru şcolar sînt menite să stimuleze o dezvoltare armonioasă şi liberă a copiilor In însuşirea unei serioase culturi vizuale şi să contribuie la formarea simţului lor artistic.
R. Ş.
NOTE DE TELESPECTATOR. Odată cu sosirea toamnei, stagiunea teatrală şi muzicală îşi deschide porţile. Avem toate motivele să credem că şi activitatea editorială va fi mai vie decît în precedentele luni. Aşadar, un prilej binevenit pentru cîteva constatări pe marginea programelor televiziunii din sezonul estival şi, în lumina posibilităţilor sporite de reflectare a fenomenului cultural, acum în plină desfăşurare, unele aprecieri şi sugestii de viitor...
Dar mai întîi tele-retrospectativa promisă. Prea puţine motive de satisfacţie, prea puţine indicii de îmbunătăţire a emisiunilor. Foarte multe filme (şi bune şi proaste), extrem de puţine încercări reuşite de adaptare la specificul sezonier (în acest sens emisiunea muzical-distractivă „O plimbare cu avionul" — iniţial foarte promiţătoare — a sfîrşit penibil, întreruptă de o serie de defecţiuni tehnice, decalaj de sincronizare, peliculă ştearsă — ca să nu mai vorbim de scurtarea la jumătate a scenariului pe măsură ce filmarea întîm%nna noi dificultăţi). Ne-am aşteptat şi ne-am fi dorit mai multe realizări şi iniţiative fie în direcţia reportajelor turistice (extrem de rare), a spectacolelor OSTA (televiziunea n-a difuzat niciunul), a transmisiunilor distractive din studio. Cît priveşte lecturile dramatizate şi montajele literare, calitatea lor a fost la fel de mediocră pe cît de monotonă şi lipsită de inventivitate s-a dovedit imaginea ce le-a însoţit.
★
După o serie de reuşite ecranizări ale operelor clasicilor în cadrul emisiunilor „Teatru în studio", era de aşteptat ca tendinţa spre o activitate mai susţinută să dea roade. Din păcate însă, în luna care a trecut, singura confirmare a posibilităţilor existente ne-a oferit-o doar adaptarea lui Nicolae Motric „Poveste din Taiga" după piesa „Explozia" de I. Dvoreţki. Lucrarea dramaturgului sovietic dezbate cu mijloace adecvate unele probleme ale moralei comuniste. în esenţă, conflictul prilejuieşte o înfruntare dramatică între două mentalităţi : prima care consideră omul cel mai preţios factor al procesului de producţie — a doua, tributară goanei după rezultate inedite, spectaculoase. Inginerul artificier Klinkin răspunde de dinamitarea unui masiv muntos prin care trebuie croită şoseaua ce va lega un mare şantier energetic de restul ţinutului. Grăbirea acestei acţiuni înlesneşte mai bine aprovizionarea cu materii prime a şantierului. Este argumentul lui Scegliuk, directorul trustului de construcţii. Dar acest argument absolutizează chestiunea ritmului de lucru fără a ţine seama că dinamitarea ridică serioase probleme de protecţie a muncii. în faţa primejdiei pe care o implică trecerea convoaielor de maşini pe lîngă punctele de explozie, Klinkin cere pentru un scurt răstimp oprirea traficului. Scegliuk, cu metode ce ţin. de manifestările negative ale cultului personalităţii, încearcă să-i forţeze mîna prin ameninţări directe şi
158
apoi, cu reclamaţii şi denunţuri calomnioase. Klinkin însă rămîne, ferm pe poziţii. Ajutat şi încurajat de colaboratorii săi, Nadejda Behtin şi Ceprakov, el cîştigă bătălia purtată în numele grijii pentru om. Aprecierea comuniştilor că punctul său de vedere a fost just nu-l ameţeşte pe Klinkin. Sentimentul datoriei tovărăşeşti împlinite îl mobilizează şi în împrejurările incendiului pe care doar propria-i stă-pînire de sine îl biruie. Umanismul acestui tehnician care exercită cu un înalt simţ de răspundere o meserie dintre cele mai periculoase capătă în piesă accente viguroase. Este rolul cel mai împlinit, poate şi pentru că este şi cel mai angajat în dinamica faptelor, cel mai solicitat de întîmplările acţiunii. Gh. Cozorici l-a interpretat pe Klinkin cu sobrietate şi naturaleţă. I-am recomanda în momentele de tensiune o mai atentă supraveghere a vocii, pentru ca stridenţele sau crispările să fie evitate pe ăe-antregul. Am mai reţinut jocul actorilor Arcadie Donos şi Sarina Demian în două apariţii episodice.
încă o dată regretăm că operatorii nu sînt suficient de ajutaţi de regie, îndrumarea lor lasă de dorit, ceea ce se repercutează asupra unghiurilor de filmare stereotipe, lipsite de comunicativitate. Nu este exclus ca şi scenografia (V. Rotaru) să aibă partea ei de vină cu soluţii de decor rareori sugestive pentru cadrul de viaţă evocat.
★
Un cuvînt despre medalioanele literare şi muzicale. Fără îndoială că ne bucură atenţia ce se acordă acestui gen de emisiune în ultima vreme. Prezentarea lui Charles Dickens, J. J. Rousseau, Caragiale, Slavici, etc. prin modalităţile evocării vieţii şi operei acestor personalităţi (cu o armonioasă dozare a materialului ilustrativ) se cere continuată. Ar fi utilă o mai adîncită întrepătrundere între datele creaţiei şi contextul biografic. De asemenea trebuie evitat cu orice preţ didacticismul. în prezentarea lui Slavici s-a făcut simţită această carenţă, îmbinată cu un plat comentariu bibliografic. Sub acest raport medalionul pregătit de Dan Grigorescu despre Dickens ne-a prilejuit în schimb o certă satisfacţie. Experienţa cîştigată trebuie să îndemne însă la îmbogăţirea viitoarelor emisiuni de acest fel, din punct de vedere analitic şi scenografic.
Medalioanele muzicale, deopotrivă de gustate de public şi nu mai puţin instructive suferă de pe urma absenţei unei concepţii unitare în alcătuire. E de neînţeles de ce se consideră că Jules Massenet presupune o prezentare istorico-biografică, pe cîtă vreme Franz Lehar, nu. Amîndoi sînt figuri reprezentative ale muzicii, e drept, unul din domeniul operei lirice iar celălalt al operetei; discriminările de acest fel stîrnesc nedumerire. Am urmărit, în schimb, la audierea selecţiunilor din creaţia compozitorului austriac, un comperaj lipsit de umor, de un gust îndoelnic, căruia poticnirile în replică ale lui Ştefan Bănică, distrat şi neglijent, i-au accentuat caracterul de improvizaţie. Farmecul Rodicăi Tapalagă n-a salvat de la mediocritate un text neinsiprat.
★
Şi-acum, ce aşteptăm pe viitor ? Multe! Aşteptăm ca redacţia televiziunii să acorde atenţia cuvenită transmisiunilor de spectacole fără tradiţionalul decalaj între premiera teatrală şi cea din faţa camerelor de luat vederi. Aşteptăm lucrări noi şi reprezentative pentru studioul televiziunii. „Măria de Ponte" de Guillermo Figueredo a suscitat un real interes şi vrem să ne închipuim că nu va rămîne o manifestare izolată ci doar un jalon pe drumul unor realizări viitoare, pe cît de frecvente pe atît de substanţiale.
159
Este de prisos să mai spunem că rubrica „Vitrina literară" se cere revizuită în sensul restructurării criteriilor de alcătuire şi de alegere a cărţilor recenzate. De asemenea pentru asigurarea unei atractivităţi constante faţă de programele de muzică uşoară să se tindă spre o alternare judicioasă a programărilor. Am dori ca formaţiile experimentate să fie solicitate alternativ cu cele tinere. Acelaşi deziderat şi în ce priveşte soliştii.
De asemenea este vremea să se treacă — mai curajos — la producerea de pelicule din studio pe temele cele mai variate (foiletoane satirice, filmări de pe şantiere, mese rotunde, anchete publice, etc.).
într-un cuvînt, pe primul plan calitatea, fără a neglija nici o clipă expresivitatea artistică şi acurateţa programelor.
H. ZALIS
CRITICA LITERARĂ ÎN „STEAGUL ROŞU". în pagina culturală a mai tuturor cotidianelor noastre un spaţiu anumit e consacrat de obicei prezentării şi comentării fenomenului literar. Scurte informaţii, recenzii şi cronici împlinesc nevoile acestui sector, lăsînd discutarea aprofundată, sintetică a problemelor literaturii, periodicelor de specialitate. Ziarul „Steagul roşu" nu face excepţie de la acest bun obicei. Săptămînal, cititorii găsesc aici o cronică sau o recenzie care discută la obiect ultimele apariţii literare. Negreşit, faptul e pozitiv şi el trebuie semnalat ca atare. Totuşi, lectura atentă a rubricii de critică literară pe parcursul unei perioade ridică unele probleme asupra cărora ar trebui stăruit.
Mai întîi ce cărţi sînt luate în discuţie ?
în general, semnatarul acestor articole (de obicei H. Zalis) face o bună operaţie de selecţie, oprinău-se asupra volumelor mai izbutite. în acest fel, se porneşte probabil de la ideea — aici îndreptăţită — că în fond cronicarul face oficiul de recomandare, semnalînd cititorului ceea ce e mai interesant în librării. Ideea se susţine, numai că redacţia ar trebui să găsească un mijloc pentru a-şi informa cititorul — prin scurte prezentări informative şi despre celelalte apariţii, din care unele nu sînt de loc neglijabile. Altfel, unilateralitatea e greu de ocolit şi treaba e făcută numai pe jumătate.
Dar problema cea mare e legată de calitatea materialelor publicate. Cronicarul se străduie mereu să discute la obiect, să comunice opinii judicioase despre cărţile asupra cărora se opreşte. Cu toate acestea, încerci un profund sentiment de insatisfacţie la lectura cronicilor. Aceasta nu însă din vina semnatarilor care în alte publicaţii dovedesc posibilităţi critice. Dificultatea e în chiar înţelegerea redacţiei, asupra structurii articolelor de critică. E evident că se porneşte de la opinia că aici trebuie să primeze prezentarea subiectului, aspectul analitic fiind de prisos. Punctul de vedere e vădit eronat. Actul critic lipsit de mijloacele analizei e greu de conceput, e inoperant şi ineficace. în spaţiul minim acordat de redacţie, se poate insera o telegramă dar nu analiza un roman şi demonstra o părere competentă. Din acest punct de vedere „Steagul roşu" ar trebui să ia exemplu de la alte cotidiane (de exemplu „Scînteia tineretului", „Romînia liberă") unde cronica literară se circumscrie cu adevărat în sfera criticii literare, rubricii asigurîndu-i-se un spaţiu cît de cît acceptabil. Aşa cum e concepută însă în paginile „Steagului roşu", cronica nu se deosebeşte cu nimic de o recenzie elementară în care se expune foarte schematic subiectul şi la sfîrşit sînt amintite în grabă şi parcă de circumstanţă unele scăderi. Totul capătă o nedorită notă de convenţional şi superficial care — cum spuneam — nu poate fi în întregime imputat cronicarului. Cititorul ziarului doreşte să afle de la critic nu numai subiectul cărţii, ci şi moda-
160
litatea de realizare artistică a ideilor comunicate de scriitor, în ce constau calităţile şi scăderile volumului, particularităţile artei scriitorului, ce anume reprezintă volumul în opera autorului şi (dacă e cazul) în dezvoltarea literaturii noastre. Cititorul e ajutat în acest fel să înţeleagă cum se cuvine cartea, îşi confruntă opiniile sale cu ale criticului, devine un lector atent şi aplicat, neinteresîndu-se strict numai de linia epică. Din păcate, rubrica „Steagului roşu" nu poate răspunde unor asemenea justificate cerinţe. Cîteva exemple. Cronica la „Vîntul de seară" de Nicolae Ţie e cu deosebire de elocventă. Cronicarul (H. Zalis) e silit de spaţiul acordat să opereze cu .formule generale şi apoi să înghesuie pe un mic spaţiu relatarea subiectului cîtorva din nuvelele sau schiţele sumarului. Undeva enunţă o caracteristică, două, pentru scrisul lui Ţie (nevoia de puritate a eroilor, sentimentul lor de responsabilitate cetăţenească). Dar, în locul analizei, altfel spus în loc de a evidenţia argumentat cum se materializează în volum aceste particularităţi, întîlnim cîteva fraze şi apoi ideea ■— probabil ca argument — prin care lectorul e sfătuit să creadă că „simpla trecere în revistă a subiectelor nuvelelor şi povestirilor din „Vîntul de seară" e concludentă". Dar, nici să le povestească nu prea are loc şi din păcate în aceste condiţii nu poate releva nici problematica majoră a volumului. Lucrurile se repetă aidoma şi în cazul volumului „Cuba — teritoriu liber al Americii" de Titus Popovici, cronica fiind în cea mai mare parte o reconstituire a istoriei mişcării revoluţionare cubane. Nici în cazul cronicii despre romanul „Casa" de Vasile Rebreanu procedeul nu e părăsit. Observaţia cu privire la ruptura dintre cele două planuri ale cărţii — cum s-a observat unanim, de principală importanţă — e notată fugitiv, fără demonstraţie şi -travaliu analitic, fără a se argumenta cum anume se resfrînge această carenţă asupra romanului. Un spor de analiză aflăm în articolul (autor tot H. Zalis) închinat dis-■cutării volumului „Cei 45 "de Petru Vintilă, deşi de astă dată ziarul schimbă titulatura rubricii, optînd pentru aceea mai modestă „în librării". Uneori însă, cronica nu e suferindă numai la capitolul structură, ci şi la cel al justeţei şi adevărului judecăţii de valoare. Şi de astă dată, responsabilitatea nu mai este a redacţiei.... în cronica la „Limpezire" de Lucia Demetrius, de pildă, una din cele {dacă nu cea) mai realizată nuvelă din volum („Ultima Tauber") e efectiv defectuos interpretată. Cronicarul (H. Zalis) socoate că eroul principal, doctorul Tauber, se regenerează moral, se ridică deasupra mediului mic-burghez, cu preocupările sale mărunte şi meschine prin dragostea pentru sora Weber. „Cei doi — scrie criticul — prin curăţenia sentimentului, se ridică peste morala filistină a lumii în care trăiesc". Aşa cum îl prezintă H. Zalis, doctorul Tauber, maniac în conformismul ■său, apare ca un ins dominat de egoism doar pînă la legătura sa cu sora Weber. Apoi şi-ar fi găsit o insulă de puritate ce ar răsfrînge în toate compartimentele existenţei sale o undă de lumină, care-l curăţă şi-l împrospătează etc. De fapt însă, Tauber continuă să evolueze pe dimensiunile celui mai rapace egoism, legătura aceasta de dragoste — ce-i drept autentică — întruchipînd ea însăşi acest sentiment deformant. Scriitoarea a ţinut tocmai să releve că pe nici o latitudine egoismul nu e alterat, doctorul anchilozat sufleteşte de conformism, crezîndu-se -în drept a cere sacrificii din partea amantei, căreia îi încredinţează „sarcina" de a-i înfrumuseţa viaţa, a i-o face mai agreabilă şi a-i face să prospere băneşte, sanatoriul său. Rămîne pînă la sfîrşitul vieţii surd la frămîntările sufleteşti ale femeii care e silită din dragoste să renunţe la visul dorit al căminului.
Revenind la problema structurii cronicii literare din „Steagul roşu" am spune că o modificare de optică în modul de a-i înţelege rostul de către redacţie, în primul rînd, se impune, pentru a depăşi acest stadiu formal şi neanalizabil.
TUDOR ROTARU
31 — Viaţa rotmînească nr. 10
PAGINA CULTURALĂ ÎN ZIARUL „MUNCA". Ca mai toate cotidianele „Munca" înserează în paginile ei material cu profil cultural. Se poate semnala uneori ce-i drept, foarte rar — chiar şi o întreagă pagină culturală, dedicată aşa dar pe de-a întregul acestor preocupări.
Ceea ce impresionează plăcut la lectura colecţiei ziarului „Munca" este atenţia sistematică îndreptată spre mişcarea artistico-literară de amatori. Redacţia pare să ţină contact strîns cu cenaclurile literare din ţară, cu diverse cercuri de plasti-cieni amatori de pe lîngă cluburile unor întreprinderi cărora le urmăreşte activitatea, le stimulează evoluţia, evidenţiind succesele. Periodic, unele din producţiile acestor colective sînt grupate pe o idee anume într-o pagină a ziarului. In nr. din 20 iulie de pildă, rubrica aceasta destul de cuprinzătoare, ajunsă la nr. 58 purta titlul semnificativ „Oamenii muncii" cîntă viaţa nouă a patriei noastre" iar în cel din 22 august era închinată, evident, sărbătorii de 23 august. Am semnala din această din urmă pagină poeziile semnate de Iosif Naghin („Cîntec muncitoresc") şi Victor Rusu („Eu cred că tata"). Uneori în aceste pagini găsim şi o poştă a redacţiei. în nr. 58, Gh. Florescu se străduie să dea corespondenţilor răspunsuri utile. Se întîmplă însă că intenţia nu e practic realizată. Răspunsurile plutesc într-o densă atmosferă de generalitate şi convenţional, opiniile, altfel spus judecăţile de valoare, nefiind suficient motivate. Lipsesc cu deosebire sfaturile, îndrumările atît de necesare celui ce se apropie de sfera creaţiei. Ar fi bine dacă redacţia ar încredinţa această rubrică unui scriitor sau unui critic (cum se procedează la revistele literare şi chiar la unele cotidiene) care să îndrume — pe această cale — competent activitatea creatoare a corespondenţilor care-şi trimit lucrările ziarului, de cele mai multe ori, nu atît pentru a le vedea publicate cît pentru a obţine o apreciere, o opinie întemeiată şi un sfat realmente util. Deocamdată, asemenea justificate cerinţe nu prea ■pot fi împlinite aici.
Pe aceeaşi linie de preocupări, pagina culturală a ziarului „Munca" se ocupă, de regulă, de îndrumarea activităţii cultural-educative a celor ce muncesc. Aflăm aci articole despre munca unor cluburi din întreprinderi, despre concursurile între bibliotecile sindicale, în general despre ceea ce se numeşte „munca cu cartea". Materialele acestea sînt întotdeauna informate, la obiect, scoţînd la iveală lipsuri şi subliniind — cu titlu de exemplu — realizările mai deosebite. Dar, îndrumarea activităţii instructiv-edueative ■—■ prin intermediul literaturii şi artei — nu poate fi făcută numai prin asemenea materiale, chiar dacă ele dovedesc însuşiri notabile. Redacţia ar trebui să vădească în paginile ei, în primul rînd un interes real pentru fenomenul nostru literar-artistic. Or, sectorul acesta de preocupări e cu totul lacunar la „Munca". Mai toate cotidienele — chiar şi ziarele regionale — informează, comentează, analizează producţiile literare şi artistice. „Munca" — o spunem cu regret — face excepţie, deşi se adresează unor cititori care sînt realmente interesaţi de aceste probleme şi acordă motivat un spaţiu larg îndrumării activităţii culturale. Cronica literară, dramatică, cinematografică, plastică nu sînt instrumente utile numai creatorului a cărui operă este luată în discuţie şi colegilor săi de breaslă, ci în egală măsură, dacă nu în primul rînd, maselor de — ca să-i numim cu un termen general -— „consumatori de artă şi literatură". Ele ajută cititorului sau spectatorului să înţeleagă mai bine lucrarea, îi evidenţiază probleme pe care uneori nu le-a sesizat, pun în lumină aspecte noi, demonstrează valorile artistice ale operei, combat scăderile şi insuficienţele. Aceasta contribuie la deprinderea cititorului sau spectatorului de azi să aprecieze opera de artă. Altfel spus, în acest mod se contribuie la formarea unor gusturi noi, a idealului estetic socialist, nimicind vechi deprinderi anacronice, criterii de apreciere Şi valorificare estetică, vestigii burgheze şi mic-burgheze din conştiinţa oamenilor.
162
Fără să mai stăruim asupra faptului că asemenea cronici ar fi extrem de necesare colectivelor culturale, bibliotecarilor şi activiştilor culturali. Cum spuneam însă materialele de acest gen nu găsesc loc în paginile ziarului „Munca". In aproape patru luni (iunie-prima jumătate a lunii septembrie), cît am urmărit noi colecţia n-am găsit nici o cronică literară. Cînd şi cînd, cu totul sporadic, se întîlneşte un carnet cinematografic şi un fel de „cronică" dramatică (în perioada cercetată —• de patru luni — două carnete cinematografice şi un articol pe marginea piesei lui P. Everac „Costache şi viaţa interioară", interpretată de cercul dramatic al siderurgiştilor reşiţeni). Ceea ce, orice s-ar spune — nici nu mai îndrăznim să discutăm de calitatea acestor articole — e prea puţin. Cît priveşte sectorul criticii literare, el e tot atît de eliptic. In această perioadă au fost publicate numai două (două!) recenzii pe marginea cărţii lui Titus Popovici „Cuba-teritoriu liber al Americii" şi a celei datorate lui Robert Merle „Moartea e meseria mea". La aceasta, ar trebui adăugate materialele publicate în luna iunie cu prilejul centenarului Caragiale, eveniment pe care ziarul a trebuit să-l sărbătorească, fiind aşadar dator să facă loc unor articole care să consemneze semnificaţia acestei sărbătoriri. Numai acestui fapt i se datoresc cronica lui Ilie Rusu la „Procesul D-lui Caragiale" de Mircea Ştefănescu şi articolul lui Vicu Mîndra „Caragiale martor al epocii sale". Dar chiar şi centenarul Caragiale, în alte ziare şi publicaţii amplu discutat, a fost sărăcăcios, zgîrcit consemnat.
Dificultatea provine deci dintr-un punct de vedere care nu se susţine în nici un fel. Anume că aici trebuie să-şi afle loc numai sau aproape numai materiale cu caracter de îndrumare fie pentru activitatea comisiilor culturale, fie a cercurilor artistice şi a cenaclurilor. Numai că, repetăm, această sarcină chiar e greu de împlinit atîta vreme cît se neglijează deliberat comentarea şi analiza competentă a fenomenului literar-artistic. Acest sector important în pagina culturală a unui ziar trebuie repus la „Munca" în drepturile care i se cuvin şi de care beneficiază peste tot.
T. R.
CĂRŢI NOI
CINGHIZ AITMATOV : „DJAMILIA" (Ed. pentru literatură universală). Povestea Djamiliei şi a lui Daniar, înfiriparea şi împlinirea dragostei lor e văzută prin ochii lui Seit. Băiatul nutreşte şi el anumite sentimente pentru Djamilia, fără i şi le desvălui însă. Poate că de aici vine acea impresie de neşters, de frumuseţe şi de complexitate, împletirea aceea de bucurie Şi de regret, de bucurie faţă de afirmarea şi triumful dragostei şi de regret faţă de plecarea celor doi îndrăgostiţi. Seit se află în pragul adolescenţei şi în sufletul său toate se leagă şi se des-leagă altfel, mai simplu şi mai firesc. Şi mai frumos. Atmosfera din „Djamilia" — ca şi din celelalte lucrări ale lui Aitmatov, din „Defileul", cuprinsă în acelaşi volum şi din „Ochi de cămilă", publicată în „Secolul XX" nr. 6-1961,— respiră puritate şi transparenţă, fără a fi însă dulceagă, neavînd nimic sentimental în ea. Aici totul trăieşte prin poezie, totul degajă poezie, şi oamenii şi locurile. Cadrul nu-i deloc „baladesc" însă. Din contră, e cît se poate de obişnuit, banal chiar. E război şi din ailul lui Seit, ca şi din altele sînt plecaţi la luptă, — „pe fronturile îndepărtate, de la Kursk şi Oriol" — aproape toţi cei care duseseră greul muncilor pînă atunci. Şi-n-tr-o zi, Djamilia e chemată să ajute la transportul grînelor. Şi pentru ca grijile soacrei să fie spulberate, e trimis să lucreze cu ea şi Seit, băiatul. Laolaltă cu ei lucrează şi Daniar, — „Flăcăul acela liniştit şi tăcut, care s-a
întors de pe front". Djamilia şi Seit fac glume pe seama lui Daniar. Lucrurile iau însă o întorsătură mai gravă. O glumă de a lor, nevinovată ca şi celelalte, se isprăveşte trist. Daniar a fost rănit pe front şi mai şchiopătează puţin. Fără să se gîn-dească la asta, Djamilia şi cu Seit îi pregătesc un sac mare, pe care î-l pun apoi în spate, ca să se amuze. Daniar îl ia şi-l duce, depunînd eforturi mari.
„Daniar a mai făcut doi paşi, a vrut să-şi îndrepte sacul şi a început să se lase încet într-un genunchi. Djamilia şi-a acoperit faţa cu mîinile.
—■ Aruncă-l, aruncă sacul! a strigat ea".
E primul strigăt de altfel, e prima reacţie, după care urmează o perioadă scurtă, de acalmie şi de stînjeneală. In ziua următoare, celor trei nu le este deloc la îndemînă. Pe urmă, însă, seara tîrziu, cînd se întorceau de la bază, Djamilia începe să cînte, — „poate şi pentru că vroia să reînvie spontaneitatea, sinceritatea dinainte dintre noi şi Daniar, pentru că vroia să alunge, poate, sentimentul că era vinovată faţă de el". După ce trec printr-un vad, Daniar începe şi el să cînte, desvăluin-du-şi toată bogăţia şi toată frumuseţea sa, de om aparent liniştit dar pătimaş. De altfel, poate că aici, mai mult decît ori unde în altă parte, ochiul curat al băiatului care povesteşte, ochiul lui Seit, dă lucrurilor un contur precis şi impresionant. Paginile acestea,
164
în care este redat cântecul lui Daniar sînt pagini impresionante, datorită ecourilor şi înţelesurilor pe care le stîrneşte. „Ascultam, povesteşte Seit, — şi nu-mi venea să cred : ăsta-i, va să zică, Daniar ? Cine ar fi putut bănui ?" întrebările vin unele după altele, urmate fiind în cele din urmă de o înţelegere nouă şi adevărată.
„Şi deodată... am înţeles toate curiozităţile acestui om, întîmpinate cu uimire şi luate în zeflemea de către cei din jur — visările sale, dragostea sa de singurătate, de tăcere. Am înţeles de ce stătea seri întregi pe cîte un ăîmb, de ce rămînea singur peste noapte la rîu, de ce asculta cu luare-aminte sunete inaccesibile celorlalţi şi de ce, uneori, ochii săi ardeau de-o lumină ciudată, iar sprîncenele veşnic încordate zburau în sus. Era un om profund îndrăgostit. Dar nu de o altă fiinţă omenească. Era o altfel de dragoste, o dragoste profundă de viaţă, de pămînt".
în noaptea următoare, Daniar cîntă din nou, iar Djamilia îşi sprijină capul de umărul lui, îmbrăţişîndu-l cu patimă la urmă, după ce el începe să cînte despre dragoste. Vara se sfîrşeşte şi poate că dacă n-ar fi venit o scrisoare de la Sadîc, fratele lui Seit, şi soţul Djamiliei, lucrurile ar fi continuat fără ca să fie cunoscute de altcineva în afară de Seit. Scrisoarea aceasta însă precipită evenimentele şi-ntr-o zi, spre seară, cei doi îndrăgostiţi părăsesc ailul. Acasă, Seit e certat, fiind n-a spus nimica despre dragostea dintre Djamilia şi Daniar, — dar şi cearta aceasta, cît şi propriile sale păreri de rău, rămîn undeva în urmă, fără a umbri admiraţia sa de neşters, faţă de dragostea pe oare el, în pragul adolescenţei fiind, a văzut-o înfirivîndu-se şi triumfînd în ciuda uriaşei umbre pe care războiul o aruncase peste lume, în ciuda piedicilor ridicate de anumite raporturi tradiţionale şi învechite.
„Djamilia" nu este de fapt o simplă poveste de dragoste, ci mai de grabă un poem al demnităţii şi al frumuseţii umane, un imn atît de simplu şi atît de înălţător încît el nu poate fi cuprins în cîteva cuvinte, ori cît ar fi ele de entuziaste. De vină poate că e şi lipsa de expresivitate a cuvintelor, dar mult mai de grabă cred că e „de vină" complexitatea şi bogăţia de idei a acestei poveşti obişnuite, banale în aparenţă.
De altfel, aşa cum spuneam mai sus, aspiraţiile către puritate şi către demnitate se fac simţite şi în celelalte lucrări ale lui Cinghiz Aitmatov, pe care le cunoaştem pină acum. E vorba de „Ochi de cămilă" şi de „Plopşorul meu cu băsmăluţă roşie" căreia nu ştiu de ce i s-a dat în ramîneşte titlul fad : „Defileul". Kernel, de pildă, eroul din „Ochi de cămilă" e un tînăr stîngaci, lipsit de experienţa aspră a vieţii. Cu toate astea el îl înfruntă cu mult curaj pe înrăitul Abakir, apărîndu-şi cu în-dîrjire demnitatea. Nici măcar atunci cînd e bătut de către Abakir nu se simte înfrînt. Dimpotrivă, trăieşte sentimentul unei victorii. Abakir îi este superior, ca meseriaş, el este mai călit, dar Kernel îl domină, totuşi, prin puritatea şi prin tăria aspiraţiilor sale. Ilias, eroul din „Plopşorul meu cu băsmăluţă roşie", ajunge la impas tocmai pentru că şi-a trădat aceste asrAraţii, s-a trădat pe sine şi-a dat frîu liber înclinaţiilor sale individualiste şi josnice. In zadar va încerca el apoi să-şi repare greşala. Nu va reuşi. Asel, fata pe care a iubit-o şi-a găsit locul în viaţă lîngă blîndul şi înţelegătorul Baitemir. Iar Ilias va pleca pe alte meleaguri, să-şi caute prieteni, să-şi găsească de fapt locul său în viaţă.
La capătul acestor însemnări fugare, lipsite de ori ce pretenţie, nu pot să nu-mi exprim încă odată bucuria pe care am simţit-o cînd m-am întîlnit cu „Djamilia", bucuria aceasta rară şi de neuitat.
ION LĂNCRĂNJAN
OLGA BERGOLŢ : Stele în plină zi {Ed. pentru literatură universală, 1962). In primul rînd ceea ce ne impresionează în scrisul Oigăi Bergolţ este vibraţia de coardă sensibilă fremătînd la cea mai uşoară atingere dar care-şi reţine acordul şi reuşeşte să-l reînvie cu aceeaşi intensitate cu oare răsunase prima oară. Arta autoarei constă în putinţa de a transmite deosebit de pregnant starea sufletească, momentul, atmosfera, suportul faptelor ce le determină fiind eşafoidat cu destulă zgîr-cenie, fără necesitatea extinderii întâmplărilor. Aceasta nu înseamnă că rămîne în umbră cauza proceselor sufleteşti ; ea apare însă abia schiţată lăsând să se reverse amplă melodia sdmţămintelor. O asemenea formă de lirism porneşte şi de la considerarea că o serie de lucruri nu comportă nararea amănunţită fiindcă ele sînt implicite. Implicită e dragostea părintească, forţa revoluţionară a tineretului, rezistenţa de neînfrânt a poporului sovietic în faţa cotropitorului, victoria socialiismului. Din încrederea în principiile călăuzitoare ale leninismului, din izvorul stenic al concepţiei coimu-niste despre viaţă, oare constituie sub-textul evocărilor şi amintirilor Olgăi Bergolţ, decurge fiecare pulsaţie afectivă surprinsă şi fixată cu poezie de autoare. De pildă, nu e nevoie de multe cuvinte lămuritoare ca să pricepi de ce în ciuda faptului că familia ei e alcătuită din oameni cumsecade, cu toate că tatăl ei este un bătrîn minunat, comsomolista se înăbuşe în initeriorul întunecos, ou ordinea rece şi severă a mobilelor, cu icoanele de pe pereţi şi mirosul de tămâie ; de aceea vrea timpuriu să plece spre un cămin propriu care să semene cu tinereţea ei, ou ideile şi elanurile ce o însufleţesc. Autoarea nu redă ciocniri, frământări, încordări inerente acestei despărţiri. Cititorul însă le ghiceşte, le-a trăit cândva, le presupune. Suita de imagini unde Olga Bergolţ descrie camerele casei părinteşti, unde aminteşte
de interdicţia bunicii de a se juca în sufragerie ca să nu deranjeze lucrurile parcă aşezate pentru veşnicie, îl pune suficient pe lector în contact cu problemele tinerei fete clocotind de avântul anilor revoluţionari, voind să clădească şi să locuiască în altfel de cămine, corespunzătoare năzuinţelor ei generale spre o nouă societate. La fel exaltarea care o cuprinde pe scriitoare în Leningradul asediat, trecînd pe străzile copilăriei are drept sursă ideea trăinioiei efortului oamenilor, idee pe care o reprezintă fiecare clădire, fiecare stradă, fiecare cartier. Pe zid mai străjueşte încă lozinca „Apăraţi revoluţia", scrisă cu atîta vreme în urmă. Regăsind-o, locuitoarea Leningradului îşi confirmă simţământul că nimeni nu poate şterge ceea ce a înălţat revoluţia, că etapele progresului uman nu pot muri, nu pot fi înfrînte. Toate acestea o umplu de o bucurie, de o tărie care pentru altul decît un constructor activ al societăţii socialiste ar apare în condiţiile de atunci ca nefundate, Întâmplătoare, aproape neverosimile. Interpretarea faptelor prin prisma concepţiei comunistului dă clipelor, detaliilor, un conţinut profund, generalizator. Nu rareori ele capătă însăşi înălţimea şi înariparea simbolurilor. în trenul supraaglomerat din „Povestea luminii" între doi călători — un tînăr ţăran şi un muncitor mai în vîrstă, — se încheagă o convorbire despre centrala Volhovstroiului. Această discuţie câştigă valoare simbolică, valoarea spulberării beznei.
Proza Olgăi Bergolţ se adresează direct tovarăşilor de idei despre care scrie, ou care împarte, sau cărora le împărtăşeşte anunţările ei. Peste cei ce stau pe alte poziţii, şi nu încearcă sau nu vor să înţeleagă adevărul se trece ou dezolată şi indignată uimire în călătoria spire ţelul minunat ce se proec-tează înainte. Dar ei sînt părăsiţi şi cu convingătoarea certitudine că stau în calea istoriei, acea istorie pe care scriitoarea şi tovarăşii ei o cunosc, şi
166
eare-i ajută să fie stăpîni ai vieţii datorită acestei cunoaşteri. Această etică înaltă devine cu. anii organică, devine un bun instinctual pe oare îl exteriorizezi fără să-ţi mai dai seama. în drumul tragic pe care-1 parcurge înfometată scriitoarea, spre spitalul unde lucrează tatăl ei, nici o altă excitaţie nu mai ajunge pînă la mintea obosită decît aceea a lipsei de hrană, a frigului, a mersului ce nu se mai sfârşeşte. Ou toate acestea, fără să mai chib-zuiască ea se întrajută cu oameni întîl-niţi în cale, efectuând gesturile impregnate de iubire faţă de tovarăşii adolescenţei şi rnaturităţii.
Autoarea se apropie cu atîta firesc de marile probleme ale epocii, de chipurile conducătorilor revoluţiei încît parcă simţim că ne comunică vie, căldura vorbei lui Lenin, neastâmpărul lui, rîsul său contagios oare sintetizează într-o singură replică demnitatea şi nădejdea, încrederea în victorie a exponenţilor întregului popor sovietic. împletirea dintre evenimentele mici, intime ale copilăriei şi tinereţii, cu momentele esenţiale ale istoriei, se face pe nesimţite în proza Olgăi Bergolţ, duoîndiu-ne spre îmibrăcarea liniilor statuare ale trecutalui în haina familiarului, a cotidianului. Pe un dublu plan, retrăirea vremii apuse şi comentariul prezentului, luăm cunoştinţă de complexitatea unui moment de viaţă. Desigur, această senzaţie de trăire intensă, de lumină orbitoare, aproape dureroasă, provine şi din apriga participare la viaţa înconjurătoare. Formula magică cu care scriitoarea ne mărturiseşte că^şi însuşea încă din copilărie lumea din jur, acel atât de setos de trăire : „E al meu" revine ca un leitmotiv al optimismului, al vitalităţii, încetul cu încetul noţiunea dragostei de viaţă se clarifică, se îmbogăţeşte, se bazează pe morala societăţii socialiste în care scriitoarea trăieşte. Ea nu. mai e doar o aspiraţie, o alegere, o tendinţă către frumos ci devine mândrie patriotică, cetăţenească, decurgând din
„E al nostru" ; e de fapt încununarea strădaniei colective.
Critica sovietică sublinia reuşita scriitoarei în realizarea şi folosirea simbolurilor ou ajutorul cărora defineşte orânduirea, epoca noastră. Simbolica ei se caracterizează printr-o neaşteptat de simplă dar deosebit de impresionantă concreteţe. Plastica evocare ân câteva trăsături de penel a satului doicii AvdoMa ce devine simbolul Rusiei neînfrânte, ilustrează acest simbol printr-o imagine de un mare realism. Satul Giujevo nu ne apare decât o dată în povestirile laconice ale Avdotiei. în mintea lor, dar poate şi în aceea a femeia de la ţară visîndiu-se din nou acasă, evocarea locului natal a căpătat dimensiuni simplificate de basm, fără să-şi piardă veridicitatea, existenţa reală. Deşi scriitoarea află în timpul războiului că acel ţinut e cotropit de nemţi, ea nu poate crede în înfrângerea Gujevului. Ca şi Avdotia, ea ştie că Bădiţei nu-i e frică, şi tezaurul încrederii şi năzuinţei către limanul fermecat al copilăriei nu-i poate fi răpit.
Toată cartea Olgăi Bergolţ luptă tocmai pentru păstrarea bogăţiei şi complexităţii vieţii oare se reflectă în mentalitatea şi simţirea omului contemporan. Ea pledează pentru memorie (şi dă şi dovadă de o neasemuită capacitate a miemorării şi redării faptelor), nu pentru că socoate că omul nu poate uita ci pentru că el nu trebuie să uite ci să găsească neîncetat în amintirile sale însăşi concepţia şi dragostea lui de viaţă.
Prospeţimea şi puritatea sentimentelor care străbat memorialistica Olgăi Bergolţ se datoresc şi apelului către copilăria ce împrospătează personalitatea maturului. O foarte emoţionantă scenă este aceea cînd vizitînd alături de părintele ei grădina zoologică, scriitoarea se străduie şi ajunge să-şi regăsească senzaţiile şi reacţiile din timpul cînd era o fetiţă mică, şi aceasta o alină, o lecuieşte de mâhnirile ei de
167
moment eu balsamul bucuriilor simple ale existenţei ce nu pot fi otrăvite.
Critica literară nu a plasat proza Olgăi Bergholţ într-o anume specie sau categorie. Ea nu are cronologia jurnalului, nici notaţia impresiei răzleţe, nici construcţia operei autobiografice. Olga Bergholţ însăşi, vorbind despre cartea de căpetenie către care tinde orice scriitor, încearcă să definească intenţia ei spre o formă specifică de lirism. Ea accentuează asupra împărtăşirii experienţei de viaţă a scriitorului, împărtăşire care în cele din urmă trebuie să fie o confesie, adîncă şi zguduitoare, confesie către şi despre semenii săi, indiferent de stilul ales pentru a o exprima.
Dar nu numai creatorul visează la o Carte de căpetenie, oi şi cititorul — aşa cum arată scriitoarea — acea carte oare să-i satisfacă pînă şi tai-nicile şi poate neştiutele valenţe sufleteşti. De această aspiraţie trebuie să spunem că cele trei cicluri (Călătorie în oraşul copilăriei, O pocnită anume şi Spre bariera Nevei drum spre calvar), care conţin paginile de evocare şi dezbatere de probleme din cartea „Stele în plină zi", se apropie, indiferent de multiplele gusturi ale publicului. Ţesătura dantelată, sclipitoare dar trainică precum firele de oţel a acestei cărţi posedă ceva în plus, din acea putere de atracţie pe care Olga Bergolţ, pe bună dreptate, o denumea „taina poeziei".
SANDA RADIAN
VERA PANOVA: „ROMAN SENTIMENTAL" (Ed. pt. Ut. universală, 1962). Noul roman al Verei Panova nu , este numai povestea primei iubiri a scriitorului Sevastianov. Este totodată romanul unei epoci, al unei generaţii, în trecere prin oraşul său natal, eroul este năpădit de amintiri. Deşi fragmentare, adesea fugare, rememorările, de o mare forţă evocatoare ale eroului, se înşiruie într-o ordine firească alcătuind treptat imaginea vie şi emoţio-
nantă a unei epoci zbuciumate, în care tinerii îşi caută drumul în viaţă, sînt preocupaţi de contribuţia lor la uriaşul proces revoluţionar de la începutul secolului.
Urmărind firul capricios al amintirilor lui Sevastianov, reîntors după 30' de ani de absenţă într-un oraş aproape complet înoit, autoarea porneşte de la ideea că epoca imediat următoare războiului civil, care-l află pe eroul principal şi pe tovarăşii săi ia începutul adolescenţei, a fost cel puţin tot atît' de grea şi plină de încercări ca şi anii luptei pentru cucerirea şi statornicirea Puterii Sovietice, eehivalînd cu o adevărată şcoală revoluţionară pentru tineretul care a trăit-o.
Primii ani de după războiul civil le creează tinerilor comsomolişti un sim-ţămînt de regret că nu s-au născut mai devreme, că n-au putut participa direct la luptă. Faptul că au „întîrziat", că erau încă nişte copii pe cînd fraţi ai lor mai mari, ca Ilia Gorodniţki, de pildă, prinseseră o epocă pe drept cuvînt revoluţionară, avînd la activul lor o experienţă eroică („Pe vremea menşevicilor am lucrat la Tiflis în ilegalitate, m-au prins, am stat în celula condamnaţilor la moarte, dar am scăpat ca prin minune..." mărturiseşte undeva Ilia) toate acestea îi fac pe Sevastianov sau pe Seomka să fie cam invidioşi pe cei din generaţia anterioară. Aceşti comsomolişti, tînjind de dorul luptelor, al unui eroism concret, se simt cumva nedreptăţiţi pentru că fuseseră lipsiţi de „darul epocii", în-ţelegînd prin asta Revoluţia. Că trebuiau să trăiască într-o vreme în care pacea se restabilise, zgomotul armelor încetase iar Puterea Sovietică le asigura o viaţă paşnică, obişnuită. Aşa credeau cu toţii, ignorînd acel eroism cotidian, al sacrificiilor diurne, mărunte în aparenţă dar călind în ei pe viitorii luptători şi revoluţionari, pe comuniştii de mîine. Această epocă mai puţin spectaculoasă şi atrăgătoare pentru un tineret crescut la flacăra
168
luatelor Revoluţiei, nu era nici mai puţin revoluţionară şi nici lipsită de eroism. Autoarea sugerează simplu, prin cîteva amănunte plastice, semnificative, atmosfera nestabilă în care se desfăşoară întîmplările legate de destinul revoluţionar al unor eroi ca Sevastianov, muncitorul care evoluează tenace şi firesc înspre meşteşugul miraculos al artei scrisului, sau Kuşlea, personaj deosebit de contradictoriu, cu o biografie ciudată şi cu un sfîrşit tragic, închinat cauzei revoluţionare, modestul şi demnul Seoma Gorodniţki, sau prietenele din copilărie ale lui Sevastianov, Zoia mare şi Zoia mică. Subtilitatea analizei, crearea atmosferei adecvate, totul este exprimat cu o mare claritate şi concizie, calităţi de altminteri mai vechi ale autoarei, dar care aci apar cu o pregnanţă deosebită.
Gesturile unor tineri ca Seoma Gorodniţki sau Zoia mică, tineri care îşi pun cu seriozitate problema ruperii lor de sub tutela familială mic-bur-gheză, sînt gesturi care includ o doză de naivitate dar şi de eroism, chiar dacă nu unul spectaculos ca acela al luptei în plină desfăşurare.
Seoma fuge din casa părintească unde tatăl său, un fost comis-voiajor în perioada NEP-ului revine la vechea îndeletnicire, ceea ce nu-l împiedică să tragă foloase şi de pe urma trecutului revoluţionar al fiului său mai mare.
Pe Zoia mică, unica fiică a unei familii modeste, o stînjeneşte confortul pe care tatăl său, însoţitor de vagoane la calea ferată, se străduie să i-l creeze. Acvariul pe care tatăl i-l dărueşte, pianul sau unele obiecte de îmbrăcăminte, tînăra comsomolistă le refuză cu încăpăţânare, dintr-un spirit de juvenilă dar sinceră solidaritate cu tovarăşii săi îmbrăcaţi în haine ponosite şi avînd pantofii sparţi, flămînzi dar entuziaşti ,şi gata să dezbată cele mai înalte probleme de etică comunistă.
Tinerii discută aprins despre cum trebuie să arate şi să acţioneze un tînăr revoluţionar. In legătură cu lupta antireligioasă, se pune serios problema dacă comsomoliştii au voie să mănînce cozonac de paşti, dacă e bine să te îmbraci elegant, dacă în comunism vor mai fi zile de repaus din moment ce munca nu va mai fi o corvoadă pentru oameni, şi despre cîte altele nu discută aceşti tineri.
Este o epocă, numai aparent calmă, în esenţă o epocă de mari prefaceri şi filtrări etice. Şi chiar dacă încercările iau uneori forma unor întîmplări cotidiene, mărunte, nu e mai puţin adevărat că ele au sens mai profund, cu înrîurire hotărîtoare pentru formarea caracterelor eroilor. Ingenioasa paralelă între cei doi fraţi Gorodniţki este evidentă pentru sugerarea acestui proces istoric. Prăpastia pe care anii au aruncat-o între Ilia, fratele cel mare, revoluţionarul cu un trecut glorios, în continuă şi lesnicioasă ascensiune pe scara socială — şi Seomca, mezinul, modest instructor de pionieri, cu o sănătate şubrezită, e urmarea firească a evoluţiei lucrurilor. Mai apropiat de idealul revoluţionar — comunist nu este Ilia, cel admirat şi pizmuit de toată lumea, ci modestul dar lucidul Seomca.
După întoarcerea triumfătoare a fratelui mai mare Seomca constată cu surprindere că aureola acestuia păleşte destul de repede în ochii săi. Revoluţionarul care a trecut pe lîngă moarte, sfidînd-o, îndeplinind apoi însărcinări importante, care a scris o carte, împărtăşind şi altora din experienţa sa bogată, s-a închistat, s-a veştejit spiritualiceşte. A căpătat apucături tipic mic-burgheze. Elanul său este consumat. Ilia s-a înfumurat şi se simte nedreptăţit, pentru că e trimis să profeseze meseria de jurist în urbea natală. Se crede neînţeles într-o epocă ce pare să nu mai aibă nimic eroic. El îşi îndeplineşte funcţia de procuror
169
cu aceeaşi rece bunăvoinţă cu care acceptă grija exagerată a soţiei sale.
Lucidul Seomca respinge cu demnitate şi indignare tutela acestui zeu decăzut, a cărui imagine o arde din mintea sa, cu necruţarea şi hotărîrea cu care participase la arderea zeilor pe vremea paştelui comsomoliştilor.
Varietatea personajelor acestei cărţi, deosebit de bine individualizate, reţine atenţia mereu crescândă a cititorului. Apariţie deosebit de vie, Andrei Kuş-lea, şeful lui Sevastianov (pe cînd acesta lucra la una din secţiile ziarului local „Serp i molot") este un personaj complex. Autoarea l-a înzestrat cu o biografie contradictorie. După demobilizare, Kuşlea nu lucrează nimic în secţie, socotind că asta e treaba exclusivă a subalternului său. Nehotărît, duce o viaţă ambiguă, împărţindu-se între Xana şi Liza, cele două femei îndrăgostite de dînsul. Dialoghează însă mult şi cu înflăcărare despre acest aspect al vieţii sale intime cu Sevastianov, şi e conştient că nu trăieşte aşa cum ar trebui, dar nu se poate lipsi de nici una dintre femei.
Luptătorul Kuşlea a păstrat mult din nehotărirea ţărănească, care-i provoacă încurcătură în viaţa (particulară. Dezbaterile în jurul propriei sale vieţi personale sînt pe cît de îndelungi pe atît de pline de savoare, ele marcînd totuşi frămîntarea unui om care se străduieşte să depăşească această treaptă. Acelaşi Kuşlea, puţin palavragiu, puţin comod, (considerînd că i se cuvine ca revoluţia să-l fi aşezat într-un post de conducător deoarece a luptat pentru ea) este totuşi un om capabil de elanuri nebănuite şi de entuziasm. Deosebit de sensibil la manifestările frumosului Kuşlea îl descoperă cu admiraţie pe Sevastianov ca scriitor. El nu e numai primul cititor al schiţelor acestuia dar şi cel mai interesat ca subalternul său să fie publicat în gazetă, deoarece este convins că are talent. Iar pentru Kuşlea talentul este o noţiune ce nu poate fi rostită sau gîndită decît
cu respect şi admiraţie... „Şi nu e o treabă, pricepe, ca un talent să măture strada... Era sincer conivins că Sevastianov face m secţie numai muncă brută..." Nu mi se pare deloc că Vera Panova a încercat să-l absolve Pe Kuşlea, dîndu-i o moarte eroică. (Plecat într-o misiune din partea ziarului pentru sate, Kuşlea este omorît de chi-buri). Sfîrşitul eroic al eroului este foarte firesc şi foarte posibil, oricîte lipsuri ar fi avut el. Kuşlea rămăsese acelaşi entuziast impetuos, capabil de fapte eroice, după cum Zoia-mare, în ciuda frumuseţii sale (pentru care se mistuie dragostea lui Sevastianov) rămîne incapabilă de profunzime. Pentru ea Revoluţia nu înseamnă nimic altceva decît un decor zgomotos care-i face plăcere. Pe cît de frumoasă pe atît de superficială, Zoia Mare nu numai că nu înţelege şi nu împărtăşeşte marea dragoste a lui Sevastianov, dar nu înţelege nimic din ceea ce se petrece în jurul ei. Cînd Sevastianov nu e lîngă dînsa se plictiseşte de moarte. Epoca n-are în sufletul ei, cam primitiv şi sterp, nici un ecou. „Romanul sentimental" pe care-l trăieşte tînărul Sevastianov se termină trist. Zoia Mare îl părăseşte pentru un alb-gar-dist, deghizat în negustor, iar pe acesta pentru Ilia Gorodniţki. La capătul acestei experienţe dureroase pe Sevastianov îl aşteaptă însă dragostea suavă şi prietenia statornică a Zoii-mici, pe care eroul va şti s-o preţuiască cum se cuvine. Cele două eroine poartă acelaşi nume. Paralela dintre ele este făcută cu multă fineţe artistică, iar în descrierea sentimentelor adolescentului Sevastianov, Vera Panova a investit mult lirism. Poate de aceea autoarea şi*a institulat romanul pe jumătate în serios, pe jumătate ironic „sentimental". Conceput ca o operă profund realistă, în care sînt dezbătute problemele arzătoare ale unei generaţii, „Romanul sentimental" este scris la temperatura înaltă a epocii noastre.
EUGENIA TUDOR
ALEXANDFc BEK: „Rezerva generalului Panfilov" (Ed. pentru literatura universală). Cel puţin de la Tolstoi încoace, ideea de a privi omul, succesiv, sub două aspecte morale, în pace şi în război, s^a dovedit foarte fecundă în literatură. Această idee — cu toate că marele roman tolstoian nu este în sensul cel mai exact al formulei un roman de război — o regăsim sub o înfăţişare sau alta aproape în toată literatura dedicată .celor două conflagraţii mondiale. Fireşte, nu poate fi vorba numai de influenţa unei capodopere de prestigiu. E foarte probabil că tocmai conflagraţiile mondiale, caracteristice epocii de descompunere a imperialismului, pe care războaiele napoleoniene le-au anunţat măcar prin proporţiile lor continentale să fi făcut foarte evident faptul — în momentul cînd au angajat simultan destinul a milioane şi milioane de oameni — că pacea şi războiul nu sînt pur şi simplu două alternative ale unei existenţe în doi timpi, ci două zone morale care definesc umanitatea şi barbaria, geniul paşnic al maselor creatoare şi banditismul distructiv al agresorului. Chiar opere ca „Focul" lui Barbusse, şi „Nimic nou pe frontul de vest" al lui Remarque, prototipuri ale unor romane închinate exclusiv experienţei îngrozitoare a războiului, ar fi de neînţeles dacă nu le-am raporta la epoca de pace care le precede sau le urmează.
Dar un roman ca „Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război", divulgă încă de pe copertă intenţia romancierului de a evalua calitatea pasiunilor şi resortul intereselor în două zone de experienţă. Iar cînd un Hemingway plasează în oadrul războiului romanul unei iubiri nimicite, el realizează o antiteză din cele mai semnificative. Doar dragostea este un principiu creator şi prin aceasta tinde să-şi transfere întregul înţeles noţiunii de pace. Moartea Catherinei, maternitatea aceasta interzisă   absurd   în mijlocul
unei conflagraţii absurde, consemnează în literatură, în numele păcii creatoare, unul din cele mai mişcătoare proteste împotriva războiului.
Această obligaţie de a opune războiului exemplul unei umanităţi superioare, mulţi dintre scriitorii veacului nostru au exprimat-o în numele a milioane de oameni în numeroase opere remarcabile şi poate că nu e o întîm-plare că una dintre cele mai de seamă, „Familia Thibault", deşi nu este un „roman de război", cum nu este nici „Război şi pace", rămîne totuşi datoare acesteia între altele pentru îndemnul de a face procesul unei lumi văzute în două ipostaze fundamentale. In „Familia Thibault" cele două zone morale sînt chiar mai distinct marcate : ultimele volume ale ciclului consemnează o cotitură bruscă în concepţia romanului, ba chiar în compoziţia şi în ritmul lui ca şi cum abia cu ele autorul şi-ar fi clarificat obiectivul şi şi-ar fi descoperit posibilitatea de a-1 atinge în mod strălucit.
Blajinul Pierre Bezuhov, atît de stîn-gaci şi vag umanitarist, căruia experienţa directă a războiului îi înlesneşte să înţeleagă frumuseţea eroismului popular, este, evident, rudă bună cu generosul Jacques Thibault căruia chiar contactul cel mai efemer cu idealurile revoluţionare ale epocii îi înaripează protestul — oricît de steril — în favoarea păcii.
în asemenea romane recunoaştem, cu voia sau fără voia autorilor, o parte din acele preocupări pe care s-a angajat demnitatea secolului şi cărora pe plan literar abia literatura sovietică le va da un înţeles superior : lupta împotriva agresorului, lupta pentru pace.
Forţa care a consacrat această nouă înţelegere a războiului şi a păcii a fost neîndoielnic Revoluţia din Octombrie. Şi poate pentru că primul război mondial nu a fost pentru ruşi decît un episod, un tragic preludiu la Marea Revoluţie, romanele de război pe care
17,1
le-a inspirat scriitorilor sovietici au fost de fapt romane despre revoluţie. Prezenţa acesteia în romanul sovietic a fost o prezenţă originală şi fecundă care de la bun început l-a demarcat de romanul lumii capitaliste şi a consemnat evoluţia lui fericită. S-ar putea spune acum că dacă n-au inventat speranţa în literatură, ruşii au fost aceia care au făcut din ea un personaj principal. Termenii păcii şi ai războiului şi-au convertit întregul lor cuprins în termenii revoluţiei şi contrarevoluţiei.
Chiar după cel de al doilea război mondial romanele de război, foarte numeroase, reflectînd în fel şi chip o formidabilă experienţă de viaţă, păstrează faţă de multe din operele de acelaşi gen apărute în lumea occidentală, pecetea originală pe care le-a imprimat-o realitatea indubitabilă care a vrut ca spre deosebire de un american, de un englez, sau de un francez, un rus să aibe de apărat idealurile şi cuceririle revoluţiei, speranţele cele mai pure ale lumii.
Omul sovietic, trecut brusc printr-o agresiune brutală, de la un regim de pace la un regim de război, a trebuit să facă apel la experienţa milenară a poporului şi la resursele infinite ale revoluţiei pentru a deveni dintr-un cetăţean paşnic un soldat hotărît. Foarte sensibil la procesul acestor transformări imperioase, Alexandr Bek şi-a propus să desvăluie resorturile lui psihologice. Momentul unei asemenea transformări nu lipseşte de fapt din nici un roman de război. La Bek constituie însă o preocupare principală.
Este evident că nu e deajuns să îmbraci un om cu o uniformă, să-i pui o puşcă în mînă — pentru ca să devină un bun soldat.
Desigur, nici regimului de pace nu-i sînt streine disciplina, lupta, primejdia, moartea. împrejurările care solicită omul pe toată întinderea registrului său de raţiuni, de sentimente şi de pasiuni sînt nesfîrşite în pace ca şi în război.
Dar în război, ameninţarea care angajează destinul unei colectivităţi de sute de milioane de oameni şi primejdia iminentă pentru fiecare individ în parte, modifică calitatea tuturor raporturilor între oameni. Să cedezi o parte din voinţa ta pentru ca disciplina să fie realmente un instrument de luptă şi un factor al victoriei ; să înveţi să-ţi răpui duşmanul şi ori de cîte ori ai prilejul, s-o faci ; să-ţi vezi murind cei mai buni prieteni şi să găseşti totuşi puterea de a supravieţui şi de a lupta, aceasta implică sfâşieri ale inimii pe care pacea nu le cunoaşte sau, în orice caz, nu le cunoaşte la asemenea dimensiuni monstruoase la care primejdia degradării umane să pună în cumpănă însăşi raţiunea de a exista a omului. Dar războiul nu poate suspenda definitiv sentimentele tonice, nici toate cîştigurile conştiinţei ; iubirea, prietenia, patriotismul, toate formele prin care se exprimă dragostea omului pentru om, se dovedesc în război puteri mai active şi mai puternice decît forţele de distrugere, pentru acelaşi motiv pentru care dragostea, in general, e mai puternică decât moartea.
în „Şoseaua Volokolamskului", volum care precede „Rezerva generalului Panfilov", eroii lui Bek, apărători ai Moscovei, trăiesc toată dramatica metamorfoză a cetăţeanului paşnic în soldat. Momiş-Ulâ care are o înţelegere mai deplină a momentului, contribuie din toate puterile sale la această devenire şi el însuşi va deveni, fără să-şi dea prea bine seama, dintr-un ofiţer dârz, un comandant strălucit.
Efortul de adaptare de la un regim de viaţă la altul e uriaş, el trebuie plătit cu o fantastică cheltuială de energie, de inteligenţă, de nervi şi de vieţi omeneşti ; şi totuşi, a nu pierde în război măsura demnităţii, aceasta este poate singura şansă de a păstra unui mare colectiv de soldaţi calitatea unei armate.
172
Renunţând din capul locului la ori ce principiu moral fasciştii au asvîrlit de fapt la gunoi unicul instrument care Împiedică o armată să devină o bandă de asasini. Dispreţuind toate valorile conştiinţei, chiar numai pentru motivul că nu aveau nici un ideal superior de oferit, fasciştii au ignorat nu numai forţa dizolvantă a banditismului în rândurile propriilor lor armate, dar şi forţa de rezistenţă a popoarelor oprimate şi capacitatea ofensivă a armatelor sovietice. O greşeală care, pe lîngă atîtea altele, avea să-i coste mult.
Astăzi ştim că eterna întrebare a soldaţilor tîrîţi în războaie ticăloase — „Pentru ce luptăm ?" — s-a ridicat adesea ca o fantomă teribilă în faţa soldatului hitlerist. Soldatul sovietic nu avea nici un motiv să şi-o mai pună. In sensul acesta, romanul lui Bek reflectă foarte bine starea de spirit a soldaţilor. Ei ştiu perfect pentru ce luptă, răspunsul lor e dat din capul locului, implicit în fiece gest, înscris în inima fiecăruia. Trăieşte printr-un consens unanim, nu constituie nici o clipă obiectul vreunei controverse. Deprinşi la şcoala revoluţiei să învingă şi să se depăşească, întrebarea lor va fi tot timpul : „Cum să învingem ?" E o întrebare pe care şi-o pune de fapt întreaga Europă asuprită, şi răspunsul se va constitui de astădată cu contribuţia a sute de milioane de ioameni. Mişcările de rezistenţă, caracterizate pretutindeni prin prezenţa dinamică a comuniştilor — spiritul viu al maselor populare antrenate împotriva fascismului — sînt cu siguranţă imul din termenii răspunsului. Cînd această înfrigurată căutare a mijloacelor victoriei este guvernată de forţa creatoare a revoluţiei şi sprijinită de un formidabil potenţial militar, rezultatul va fi uimitor. „Rezerva generalului Panfilov" este tocmai romanul unor asemenea căutări : romanul unei unităţi de rezervă oare descoperă în luptă tactica cea mai adecvată momentului. Din clipa în care experienţa fecun-
dează teoria şi teoria fortifică experienţa — o retragere încetează de a mai fi o înfrângere şi un front discontinuu, constituit din puncte de sprijin capabile de manevre suple şi rapide, încetează de a avea o valoare tactică mai mică decît un front linear, perfect acoperit. Teribila tărie a unor oameni ca Momîş-Ulî, Zaev, Filimonov şi contribuţia decisivă a masei de soldaţi, fac cu putinţă existenţa unor asemenea puncte de sprijin, ce-i drept veşnic ameninţate cu încercuirea şi totuşi în fiecare clipă capabile să răstoarne aşteptările încrezute ale inamicului. Panfilov pricepe valoarea teoretică a acestei tactici pe care dîrzenia excepţională a oamenilor a inventat-o spontan şi a justificat-o în luptă ; toţi vor fructifica strălucit această experienţă cînd vor aplica conştiei. t şi organizat ceea ce au inventat spontan, împinşi de nevoie. Sînt, fireşte, experienţe şi victorii dramatice, deloc scutite de îndoieli şi şovăieli, momente tulburătoare cînd eroismul, prin derogare de la un regulament depăşit de originalitatea momentului, seamănă a trădare şi cînd victoriile care sancţionează justeţea unei tactici sînt umbrite de înfrângeri trecătoare. Dar siguranţa victoriei este conţinută în fiece sacrificiu ca prezenţa viitorului răsărit în fiece amurg.
Şi lucru minunat: în timp ce armatele hitleriste, ruinate de banditism, cunosc deja un proces de descompunere pe care înfrângerile militare îl vor desăvîrşi în formele cele mai acute, armatele sovietice cunosc o înălţare morală pe care victoria o va încununa strălucitor. însuşi dîrzul Momîş-Ulî, din care asprimea împrejurărilor formează un admirabil comandant, cunoaşte această evoluţie, căci fără a pierde nimic din energia sa caracteristică cîştigă în înţelegerea oamenilor şi în umanitate. Şi dacă dialectica împrejurărilor asigură omului sovietic, în toiul unui război pustiitor, un spor de umanitate, aceasta e, neîndoielnic, o izbîndă a principiilor păcii.
173
Aşa cum nu există miner să nu-şi aibe pe fundul minei lampasul său, rezerva sa de lumină, tot astfel soldatul, înarmat cu amintirea şi speranţa păcii, străbate prin întunecimile groaznice ale războiului. S-ar putea spune că pretutindeni în război, el poartă pe tălpile bocancilor săi pămîntul unei zone de pace.
Romanele de război ale lui Alexandr Bek au, între altele, calitatea deosebită de a fi reconfortante. Inspirate din realităţile celui de al doilea război mondial, ele sînt, în esenţă, scrieri antifasciste. Că asemenea cărţi continuă să apară şi continuă să-şi exercite forţa de atracţie asupra a milioane de cetitori, aceasta nu se datoreşte desigur numai faptului că bogăţia de aspecte a epocii teribile nu a fost încă epuizată, nici numai faptului că epoca foarte dramatică continuă să ispitească pana scriitorilor ; motivul principal pentru care simţim nevoia acestei literaturi îl vom găsi probabil în năzuinţa de a afla un stimulent în plus strădaniilor noastre de a feri pacea de maşinaţiunile războinice ale neofascis-mului. Romane ca „Şoseaua Voloko-lamskului" şi „Rezerva generalului Pan-filov" se încadrează perfect în ansamblul acelei literaturi antifasciste şi antirăzboinice îndreptăţită să poarte în fronton această deviză tutelară: „Cine a cunoscut, să nu uite ; cine nu cunoaşte, să afle".
ALEXANDRU SEVER
G. CĂLINESCU : GR. M. ALECSAN-DRESCU (Editura pentru literatură, 1962). Dacă în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent capitolele despre Eminescu şi Creangă reprezentau în ultimă analiză comprimări ale monografiilor anterioare, despre ultimele două monografii ale lui G. Călinescu, Nicolae Pilimon şi Gr. M. Alec-sandresau (apărute şi în volum, după ce înainte cu vreo şapte ani fuseseră tipărite într-o publicaţie academică), se
poate spune că sînt rodul operaţiei direct opuse, care nu este însă în nici un caz amplificarea ori concreşterea. Criticul şi istoricul literar a exersat cu acest prilej facultăţi de un ordin deosebit, în condiţii care au reclamat o reconsiderare nu numai a obiectului, ci şi a metodei şi a spiritului de cercetare. S-au păstrat însă, cum era şi firesc, unele formulări ale primei sinteze, întîlnindu-le, cititorii vor fi de acord desigur cu explicaţia dată acestei procedări, undeva, de însuşi autorul : „Am crezut că aş proceda greşit dacă din ambiţia totalei noutăţi aş fi răsucit frazele inutil". La fel de firesc este să ne închipuim că, scriinău-le, autorul celor două monografii u-a devenit un ălter-ego, nu s-a „revizuit" pînă la ne-recunoaştere, astfel că în momentul de faţă cele mai caracteristice „căli-nescianisme" sînt a se căuta tot în scrisul său.
Călinesciană e, în primul rînd, pasiunea detectării frumosului şi metoda de a-l pune în valoare. Comentariul substanţial (fără nimic pedant) intro-ducînd fragmentul norocos, chiar cînd e numai o sfărvmătură de friză, continuă să stea la temelia acestui gen de analiză. Prin aceasta, piesa izolată (mai ales în cazul versurilor) nu-şi pierde individualitatea şi — am spune — istoricitatea, criticul avînd grijă să nu transforme succesiunea de citate expresive într-un conglomerat artificial de „frumuseţi". Mai mult chiar, comentariul său beneficiază acum din plin de toată acea hrană suculentă a documentării în epocă, pe care contactul precumpănitor cu opera (explicabil într-o întreprindere de sinteză cum este o istorie a literaturii) n-o poate mijloci decît aproximativ şi mai mult întîm-plător. Un exemplu din recenta monografie va lămuri plastic situaţia. Comentând porunca dregătorilor din fabula Oglindele, concretizată în versurile :
A se sparge cu pietre şi a se desfiinţa.
174
Oglindele acelea oriunde s-ar afla, criticul remarcă : „Ofisurile domneşti şi Vestitorul rornînese' al lui Carcalechi n-au alt limbaj", observaţie de factură arhivistică desigur, dar absolut revelatoare, venind în sprijinul a ceea ce autorul intenţiona să dovedească : „vala-hizarea temelor" în fabulele lui Alecsandrescu.
Tot din categoria „călinescianis-melor" fac parte acele generalizări şi observaţii pline de vivacitate ce se înalţă ici-colo, ţişnind din concretul analizei. E aici o eseistică de subtile Si mult grăitoare corespondenţe spirituale, comprimată, chintesenţiată în formule cuceritoare care au toată spontaneitatea şi forţa replicii-aforism :
„Acest cult al sublimităţii naturale nu este la romanticii romîni şi în special la Grigore Alecsandrescu, jără semnificaţie politică. într-un moment istoric în care ţara era fără prestigiu şi fără mari edificii, numai natura umfla patrioţilor pieptul de sentimentul măreţiei" (p. 112) ;
„Nucul, stejarul sînt cedrii geografiei noastre" (p. 120) ;
„Florian era un Chateaubriand în format elzevir pentru uzul saloanelor" (p. 132);
„Pentru Grigore Alecsandrescu, într-un cuvînt, un mormînt, o ruină nu sînt documente ale morţii eterne, ci izvor de viaţă şi germeni de revoluţie" (p. 135);
„Grigore Alecsandrescu are urechea unui Palestrina într-o ţară în care acustica bisericilor era meschină" (p. 170);
„Limbajul poetic al lui Grigore Alecsandrescu este într-un cuvînt curent, Ivpsit de orice caracter pitoresc. Nimic nu e de căutat la dicţionar şi nici exclusiv literar. Aceasta e o notă particulară poeziei muntene, şi Grigore Alecsandrescu stă între Eliade şi Al. Macedonski, ca poet curat eufonic, transcriinău-şi ideea racinian, în pură melodie" (p. 171);
„Epistolele lui Grigore Alecsandrescu se înscriu genului istoric şi sînt în ac-
cepţia cea mai largă operă de ironie în care proza şi poezia se bat ca ziua şi noaptea, într-un efect de crepuscul" (p. 190).
Aşadar istoria literară poate să fie şi altceva decît o seacă înregistrare de date sau prilej de consideraţii pedestre ! Un cercetător cu merite altfel trainice în investigarea vieţii lui Gr. Alecsandrescu (Bogdan-Duică, Istoria literaturii rornîne moderne. întîii poeţi munteni, 1923) scria de pildă în acest chip, „interpretind" opera poetului:
„Problema morţii se prelungeşte Şi dincoace [de] 1832 : Meditaţia şi Peştera (= Cimitirul) de la 1837 tot cu moartea se ocupă, cu moartea în război, aceea ; aceasta, cu moartea-n aşternut" (p. 258).
O examinare mai atentă a „călines-cianismelor" pe distanţa de la Istoria literaturii rornîne (1940) pînă la actuala monografie îngăduie însă şi alte deducţii. Fie bunăoară acest semnificativ fragment desprins din ultima sinteză : „în general, horaţienii secolului al XVIII-lea sînt încîntaţi de filozofia vieţii mediocre, chiar mic-burgheze, departe de viitoarea lumii şi parafrazează în sute de variante tema chietu-dinii morale şi a ororii de răspunderea civică, sau mai degrabă de participarea plină de spini la susţinerea absolutismului monarhic. Retragerea lor e un preludiu al revoluţiei" (p. 110). Apare cu totul evident faptul că istoricul literar nu mai e voluptosul „ideilor generale" (deşi generalizările sale continuă să aibă „carnaţie"), că el ierarhizează în perspectiva unui scop statornic şi mai înalt care este ideea de progres şi de descătuşare socială, morală, spirituală. Exemple — privind nemijlocit opera poetului romîn — se întîlnesc la tot pasul. Astfel, studiul circulaţiei temelor şi a motivelor poetice, care făcea odinioară deliciul gratuit al multor comparatişti, îşi capătă adevărata justificare cînd e raportat la valorile de conţinut, aşadar cînd, ca în cazul de faţă, pe primul plan stă
175
preocuparea de a desluşi — în funcţie de optica specifică poetului — „soarta" fiecărei mari teme şi, o dată cu aceasta, modulaţia personală a creatorului în concertul poeziei. Evocarea ruinelor, de pildă, care, la Volney, stîr-neşte „melancolii medievale", „la Grigore Alecsandrescu are aspect precumpănitor patriotic şi elegia poetului e motivată mai mult de sentimentul decăderii prezentului decît de acela al zădărniciei" (p. 131).
Era de aşteptat numai ca alături de impresionantul număr de referiri la poezia universală, avînd rolul de a fixa universul lecturilor şi preferinţelor poetului, precum şi devenirea unor teme pînă la preluarea lor pe teren romînesc, paginile monografiei să acorde o audienţă mai puţin avară confruntării poetului cu fruntaşii generaţiei , sale (Cîrlova, Eliade, Bolinti-neanu, Alecsandri), ceea ce desigur ar fi înmulţit unghiurile de contemplare a personalităţii sale. Asemenea disocieri ar fi asigurat totodată o bază mai largă discutării unor probleme insuficient elucidate, cum ar fi aceea a persistenţelor clasiciste înlăuntrul romantismului romînesc (şi nu numai a celui romînesc). Nici datele biografice, altfel atît de darnice cu numeroşii afini ai poetului pe care-i smulge meritat sau nemeritat neantului, nu aduc prea multe limpeziri în această direcţie. Poate că o biografie a formaţiei spirituale, care să uzeze mai din plin de analogie, ar fi putut oferi elementele înţelegerii multor aspecte peste care se trece cu oarecare grabă. Din deosebite pricini viaţa oamenilor generaţiei paşoptiste stăruie într-o zonă de penumbre greu de alungat. "Unul din meritele cele mai trainice ale monografiei lui G. Călinescu este tocmai acela de a fx reconstituit — uneori cu mijloacele arheologului — şi de a ne fi dat cea mai cursivă şi detaliată imagine a vieţii poetului din cîte avem. Un examen mai atent al interferenţelor ideologice
în epocă şi al influenţelor reciproce, ar fi contribuit fără doar şi poate la luminarea unor aspecte încă obscure din existenţa artistului (de exemplu, participarea lui la mişcarea revoluţionară) şi ar fi aşezat într-o mai dreaptă ierarhie pe acelea care, avînd şansa să supravieţuiască documentar, au şi prezumţia de a explica totul (de exemplu, raporturile slujbaşului Alecsandrescu cu domnitorul Bibescu). E şi acesta un gen de investigaţie, nu mai puţin îndreptăţit decît cel care-l îndeamnă pe biograf să dea lungi descrieri (admirabile de altfel) ale Tîrgoviştei sau Focşanilor vremii.
Dar nu e numai atît. Impresia de „biografie materială" pe care o trezeşte lectura primei părţi a studiului e întărită şi de faptul că prea arareori datele vieţii lui Grigore Alecsandrescu (rînd pe rînd praporcic, şef la masa jelbilor sub Bibescu, membru al Comisiei documentate şi apoi director al Eforiei spitalelor sub Ştirbei, în fine, membru al Comisiei Centrale de la Focşani după Unire) se împletesc cu drumul creaţiei sale.
Bineînţeles, ne dăm seama că utilitatea unora din precizările acestea e de natură mai mult pedagogică, motiv pentru care ele au şi fost probabil neglijate de autor. în altă ordine de idei, pedagogia n-are totuşi de ce se plînge, cîtă vreme prin seriozitatea cercetării, care ■ smulge necunoscutului un uriaş cîmp de fapte noi, prin profunzimea erudită şi frumuseţea interpretărilor şi prin întreg spiritul nou ce-o străbate, monografia academicianului G. Călinescu reprezintă un model vrednic de urmat.
CORNEL REGMAN
EUGEN BARBU:   „Prânzul de duminică"  (Ed.  pentru literatură). Vo-lumuil   de  schiţe   şi   nuvele   al lui Eugen Barbu, chiar dacă nu cuprinde 'întreaga sa experienţă umană şi artis-
176
tică, este cum nu se poate mai reprezentativ atît pentru sursele de inspiraţie ale scriitorului cît şi pentru mijloacele sale literare. Se află în această carte fapte din existenţa periferiei de ieri, episoade din lumea satului terorizat de mizeria şi obscurantismul societăţii burghezo-moşiereşti, pagini despre destinul unor oameni prinşi în vîrtejul celui de al doilea război mondial, istorisiri din sfera de viaţă a socialismului. „Prînzul de duminică" însumează, aşa dar, observaţii, sentimente, judecăţi despre evenimente şi categorii sociale diverse cărora anii le-au precizat înţelesul, aşa cum se întîmplă întotdeauna cînd recapitulăm întîmplări şi retrăim amintiri, strîn-gîndu-le la un loc într-o singură flacără care să lumineze mai departe drumul nostru.
In adevăr, cartea de faţă marchează în proza lui Eugen Barbu momentul în care scriitorul se pregăteşte să intre adînc şi direct în actualitatea cea mai vie, trecînd de la . schiţă şi fragment la viziunea amplă a realităţii curente.
De altfel, reţinând motivele literare din „Groapa" „Şoseaua Nordului" sau „Oaie şi ai săi", Eugen Barbu nu repetă pur şi simplu adevărurile expuse în aceste volume, şi nu revine, pur şi simplu, asupra unui material de simţăminte şi idei, ci aruncă lumini noi asupra unor oameni care nu vor înceta poate niciodată să-l preocupe. I Eugen Barbu face parte din rîndul scriitorilor cărora ziua prezentă, mersul nostru înainte, îi alimentează mereu inspiraţia, stimulînd-o. In acelaşi timp însă el este ispitit să convoace aduceri aminte şi să le reexamineze din perspectiva experienţei pe care a cîştigat-o. Nimeni nu are dreptul să-l învinuiască pentru aceasta, căci orice artist îşi are o lume a lui, pe care o cunoaşte din-tr-o lungă convieţuire şi care-i stîr-neşte statornic pana, chemîndu-1 cu puterea primelor impresii. Important este ca opera sa să nu rămînă închisă în tiparul  unei experienţe  de viaţă
consumate, ci să-şi menţină nealterate resursele de curiozitate în faţa oamenilor şi împrejurărilor, iar afectivitatea şi intelectualitatea ei să-şi păstreze sensibilitatea şi energia.
Totul ne îndreptăţeşte să sperăm, să credem, că Eugen Barbu este un astfel de talent. Căci oricine a citit reportajele sale a recunoscut în ele un autor preocupat de ceea ce se întâmplă ân jurul lui, interesat să descifreze semnificaţia zilelor pe care le trăieşte şi a valorilor morale ce se impun, să noteze peisajul specific al construcţiei unei noi societăţi, să transcrie simţămintele pe care le vesteşte ceasul de faţă. Opera revoluţionară de innoire în gîndire şi simţire care se săvârşeşte sub ochii săi el a vrut s-o înţeleagă în profunzime, de la izvoarele ei, şi de aceea s-a oprit, în cîteva din lucrările sale, asupra luptei ilegaliştilor.
Dealtminteri, însuşi talentul îl face pe Eugen Barbu foarte receptiv la ceea ce e inedit, neaşteptat, dramatic, într-o existenţă, iar culorile, sunetele, senzaţiile se constituie în scrisul său într-un fel de alfabet plastic menit să materializeze calendarul. Eugen Barbu e atent nu numai la felul cum se reflectă soarele la un anume ceas al zilei, dar şi la arhitectura clădirilor, la aspectul oraşului, la atmosfera generală a momentului ; el asoultă cu atenţie felul cum se răsfrânge bătaia orologiului istoric şi găseşte nenumărate detalii pentru a materializa gândurile şi mai ales senzaţiile fiecărui timp.
Acest dar ii este propriu lui Eugen Barbu şi el nu este deloc cel mai puţin Însemnat. Volumul „Prînzul de duminică" face însă şi dovada altor însuşiri preţioase, şi aproape oriunde am deschide cartea sîntem interesaţi de ceea ce spune scriitorul. Căci el vorbeşte cu autoritatea unui talent matur, adică limpede, concis, descriind, cel mai adesea, în termeni exacţi un caracter sau o situaţie. Să nu se spună că acestea sînt virtuţile obişnuite, ins-
12
— Viaţa roinînească nr. 10
177
trumente de expresie legitimă ale prozei, căci nu orice scriitor dispune de ele într-un mod atît de necăutat.
Scriitorul şi-a divizat volumul în povestiri scrise la persoana întîia şi la persoana a treia, dar despărţirea este aparentă, fiindcă o undă de lirism este prezentă în mai toate lucrările, iar aptitudinile unei proze obiective pot fi regăsite şi în nuvelele care îmbracă forma unei confesiuni. („Patru peşti", „Păunii"). Nu există o frontieră precisă care să treacă prin carte cu precizia unui hotar natural, determinînd o deosebire de climat sau de cadru. Un stil pigmentat de adjective, varietatea amănuntelor chemate să contureze un moment sufletesc, carnalitatea imaginilor, vigoarea deosebită a memoriei afective asigură conţinutului de fapte şi de destine al volumului o netă unitate literară.
Există în volumul lui Eugen Barbu o nuvelă („Prînzul de duminică") care, mai mult decît toate celelalte, dă măsura acestei arte a lui Eugen Barbu. Este o povestire prin excelenţă anti-epică : Ne aflăm în vara anului secetei, într-un tren care circulă pe o linie ferată mărginaşă. Vagonul nemăturat şi murdar miroase greu. Un grup de tineri turişti urcă la o staţie, iar cîţiva cosaşi la o alta. Agitaţia vană a tinerilor care beau, rîd, mănîncă şi iar rîd într-un deşert de gîndire şi simţire apare neînchipuit de tristă în prezenţa cosaşilor apăsaţi de foame, de umilinţă şi de revoltă. Ceea ce vorbesc tinerii aceia zgomotoşi se adună într-o explozie de veselie stridentă şi fără de nici un substrat uman. Cosaşii abia schimbă cîteva fraze între ei dar toată viaţa lor chinuită se scurge în aceste cuvinte şi mai ales în spaţiile de tăcere. Scriitorul ascultă „sufletul lucrurilor" şi în feeria aridă de lumină a acelei zile pustiită de soare, rosteşte cu amărăciune şi ură o sentinţă morală pe care descripţia o sugerează mai mult decît o spune. Schiţa are perfecţia unui tablou care statorniceşte
într-o culoare un sentiment şi într-o linie o idee.
Dar să vedem cine sînt eroii şi care este cercul de viaţă cuprins în volumul „Prînzul de duminică".
Unii dintre eroi, ca domnişoara Aurica, această fată bătrînă, obsedată de propria ei nefericire, vin din lumea banalului, din lumea în care nu se în-tîmplă nimic. Autorul îşi studiază cu fineţe personajul, cu detaşarea pe care o ai faţă de o vietate mizerabilă, prinsă sub lentila microscopului. Nu este pentru întîia oară cînd în literatura noastră pătrund astfel de personaje dar portretul desenat de Eugen Barbu îşi păstrează (mai ales prin felul cum e descrisă mahalaua) toată originalitatea. Domnişoara Aurica visează, să se căsătorească repede cu un om cu situaţie socială, „un funcţionar". Se îndrăgosteşte maniacal de un vulgar craidon de mahala, „artist" în pauza dintre două filme, şi aşteaptă să se producă miracolul care întîrzie, sfîrşind prin a constata într-o zi că totul e definitiv pierdut. Personajul colectează în existenţa sa aspiraţiile mic-burgheze ale mahalalei, prejudecăţile ei tenace, mirajele ei de doi bani, care toate o împing să trăiască în afara vieţii, în afara istoriei, într-o opacitate absolută şi sufocantă. Notaţia autorului că lupta muncitorilor ceferişti din 1933 şi „drama" domnişoarei Aurica se petrec în acelaşi timp, la cîţiva metri distanţă, ne face să simţim şi mai puternic golul unei vieţi în care s-a cuibărit germenele zădărniciei şi al stupidităţii.
Alţi eroi sînt făpturi umilite pe care societatea burghezo-moşierească le-a aruncat în abrutizare morală şi fizică, vagabonzi fără pîine, fără haine, fără identitate, fiinţe obscure, trăind în marginea vieţii, din mila şi spre amuzamentul celor ce le acordă o pîine şi un adăpost efemer. Aşa este, de pildă, Franzeluţă din povestirea cu acelaşi titlu. Important de semnalat mi se pare faptul că Eugen Barbu descrie suferinţa personajului său (pe care nu-1
178
idealizează) cu o vădită nuanţă de protest, văzînd în el nu numai haimanaua descurajată şi de o viclenie tristă, ci şi o conştiinţă care se deşteaptă dintr-un somn greu. Ca şi în „Domnişoara Aurica", scriitorul nu se lasă furat de decorul dramei şi se distanţează de personajele sale cu humor, cu cruzime sau cu duioşie, refuzînd să se lase purtat de pitorescul eroilor şi al mediului, lucru nou şi pozitiv în proza lui Eugen Barbu. El caută mereu înţelesul mai general al unui fenomen : chiar atunci cînd condeiul său este acaparat de caracterul aparte, spectaculos, al unei situaţii — aşa cum se întîmplă în „înmormântarea lui Dumitru Alexandru". Dincolo de împrejurarea şi grotescă şi macabră a unei mulţimi care urmăreşte cu aversiunea ei un cămător abject pe ultimul lui drum, indignată că acesta a pierit înainte de a-şi fi primit sancţiunea, scriitorul a vrut să înfăţişeze un conflict social.
Nuvela aceasta nu e singura din volum în care ne întîlnim cu oameni monstruoşi sau împrejurări de o săl-bătăcie atroce, menite să arate cruzimea şi obscurantismul vieţii în societatea de ieri. Iată, de pildă, „Păunii", unde ni se face portretul lui Dobrotă, vechilul ajuns boier, şi care-şi supune argaţii celui mai cumplit regim de exploatare. Bestia are o singură slăbiciune : iubeşte cu snobismul parvenitului, şi cu pietatea neofitului, păunii, într-o zi însă păunii sar din ţarcul lor şi distrug răsadurile de orhidee. Furios, Dobrotă îi biciuieşte cu o înverşunare absurdă. Din acea zi păunii încetează să mai cînte. înspăimîntat de gestul său, Dobrotă caută să obţină iertarea păsărilor adorate, traversînd un proces de destrămare psihologică şi ajungînd la nebunie.
Printre povestirile cu eroi şi întîmplări ciudate se numără şi cea intitulată „Pe ploaie".
Aici, întunericul ce stăpînea multe minţi este surprins într-o întâmplare
spectaculoasă, Trei oameni,' trei cosaşi, sînt izbiţi de trăznet. După obiceiul locului, ei sînt îngropaţi pe jumătate âri pămînt, în credinţa că electricitatea se va scurge din ei în sol şi vor rămîne în viaţă. în jurul lor se adună rudele, satul întreg, într-un soi de priveghi sinistru. Şi în timp ce victimele aşteaptă salvarea, în indiferenţa autorităţilor locale, moartea îşi sfârşeşte lucrul început. Dacă ceilalţi doi cosaşi privesc sfîrşitul drept în faţă, Marin, flăcăul, duce o bătălie tulbure împotriva propriei sale vitalităţi, a dorinţei de a trăi, minţindu-se şi cerînd să fie minţit, răzvrătindu-se contra morţii. Imaginea cosaşului îngropat în pămînt şi chinuit de impulsuri erotice, care porunceşte logodnicei sale să-i joace, a lăutarilor care cîntă fără chef sub ploaia ce nu mai conteneşte, ţinteşte să fie proiecţia aproape fantastică a ferocităţii condiţiilor de viaţă în societatea de ieri. Dar ca ori ce întâmplare senzaţională, faptul relatat de Eugen Barbu în această schiţă, ieşind din câmpul verosimilului, este mai greu acceptabil.
în volumul lui Eugen Barbu, care se distinge după cum am văzut printr-o mare varietate de personaje (unele cu o viaţă amorfă, cenuşie, altele pitoreşti sau pecetluite de o întâmplare extraordinară) nu puteau lipsi, fie că autorul vorbeşte despre azi sau despre ieri, figurile în existenţa cărora se res-frînge în mod direct şi pregnant ceea ce-i esenţial în epoca noastră. Semnalăm în acest sens povestirea „Un pumn de caise", care narează cîteva ceasuri din viaţa unui deţinut comunist transportat de la o închisoare la alta. Este una din cele mai frumoase pagini din carte. Omenia femeii care dăruieşte totul ocnaşului, oboseala şi indiferenţa soldatului silit să execute ordine cărora nu ar vrea să le dea ascultare, dar pe care se teme să nu le respecte, demnitatea simplă a muncitorului, sînt descrise cu o naturaleţă remarcabilă.
179
Cercul de idei al volumului se lărgeşte mult cu două lucrări inspirate din ultimul război şi care ni se par a fi printre cele mai bune povestiri din carte. „O canistră cu apă" ne situează în ultimele zile ale războiului criminal antonescian. O patrulă de ostaşi romîni, condusă de un ofiţer care are pe conştiinţă nenumărate asasinate, se află încercuită de o patrulă sovietică. Situaţia ei este fără de scăpare şi în mod raţional ar trebui să se predea, ceea ce constituie dealtminteri şi dorinţa ostaşilor. Dar ofiţerul îşi ameninţă cu arma soldaţii refuzînd să accepte soluţia firească. Nu trebuie căutată în decizia sa expresia unui patriotism, ci numai teama imundă pentru urmările crimelor făptuite pe teritoriul Uniunii Sovietice. E un exemplar uman degradat şi ultimul său gest este la fel de feroce ca şi întreaga sa existenţă, împuşcat de unul din soldaţi, el mai găseşte putere pentru a ciurui canistra cu apă atît de rîvnită de patrula însetată şi obosită. Mişcarea sufletească a micii colectivităţi, reacţiile individuale, atmosfera de tensiune şi exasperare sînt notate cu vigoare de un observator cu o mare intuiţie artistică. Aceleaşi însuşiri le regăsim şi în povestirea „De-a viaţa şi de-a moartea" în care ni se prezintă un ofiţer dezgustat de războiul în care a fost silit să ia parte şi care, la capătul unei dramatice dezbateri cu sine însuşi se hotărăşte să se alăture partizanilor. Un accident stupid, absurd, îl împiedecă însă să-şi traducă în fapt decizia. Asupra sa sovieticii găsesc flaconul de medicamente pe care i-l înmînase colonelul şi în care se găseau verighete smulse de pe degetele celor ucişi. Cineva ar putea reproşa povestirii că împiedică în mod arbitrar eroul să facă un acord cu aspiraţiile sale. Dar o astfel de imputare nu poate fi admisă, întrucît autorul a dorit să arate tocmai caracterul arbitrar absurd pe care-1 iau adeseori întâmplările şi destinele îhtr-un război potrivnic umani-
tăţii. Acesta e şi meritul povestirii, care lasă o urmă durabilă în memoria cititorului.
In cîteva schiţe din acest volum Eugen Barbu se arată preocupat să descopere în mişcarea de fiecare zi a vieţii de azi trăsăturile etice ale socialismului, ilustrînd înalta considerare a omului, devenit centrul şi scopul atenţiei generale. Reţinem povestirea „Patru peşti" (întemeiată pe convingerea că dragostea trebuie înţeleasă ca o înflorire a celor mai frumoase simţăminte şi nu un impuls egoist) şi „Călătorie cu autocarul" (excelent portret al unei femei care-şi caută fericirea şi care în alte condiţii decît ale societăţii noastre ar fi înmulţit numărul existenţelor ratate, lipsite de o finalitate şi de un înţeles). Jur împrejur e o viaţă vie şi bogată, spune scriitorul în aceste schiţe, şi valul ei generos poartă oamenii spre realizarea a ceea ce au mai bun.
Din păcate celelalte povestiri din actualitate nu se ridică prea sus. Ideea din „Bufet express" este interesantă şi dreaptă (în societatea noastră nimeni nu e singur) dar acest adevăr este comunicat de autor într-un chip retoric, prea puţin convingător. Alteori — spre exemplu în „Oul" — semnificaţia faptului este minoră (un muncitor în vîrstă se mută într-o casă nouă, dar bucuria copleşitoare a evenimentului este întunecată de tăierea găinii care tocmai în ziua aceia îi dăruieşte un ou). Adevărul care se impune în aceste schiţe este că scriitorul nu a reuşit încă să încheie totdeauna un echilibru fericit între ideie şi mijloacele artistice, că ceea ce era de spus este uneori mai puţin, interesant decît felul cum este spus.
★
Judecat în ansamblul lui, volumul lui Eugen Barbu atestă una din cele mai frumoase vocaţii ale literaturii noastre noi, care îngăduie criticului să se arate sever, fără teama de a des-
180
curaj a un talent. Căci făcînd distincţii între nuvele foarte bune sau mai puţin bune, el nu uită nici o clipă că autorul lor se află oricînd în inima literaturii de înaltă ţinută. E un elogiu pe care cititorul nu-1 poate face prea des şi nici oricărui scriitor.
B. EL VIN
AL. JEBELEANU : „Frumuseţi simple" (Editura pentru literatură). Al. Jebeleanu este un cîntăreţ al viitorului. Aducînd laudă zilelor de mîine ale ţării, el glorifică astfel şi prezentul, înţeles ca efort unanim pentru făurirea unei societăţi noi. Asistăm la fundamentarea neîncetată a viitorului. Pentru poet, viitorul nu este rupt de prezent, o osmoză continuă s-a stabilit între aceste două dimensiuni ale timpului şi autorul încearcă să-i dea materialitate poetică. „Pe locul acesta vor izbucni din furnale / Fluvii incandescente de fontă. / Deocamdată, s-au săpat trepte, / Pămîntul s-a deprins să aştepte- / Respiră calm ca un fumător / Lingă nopţile sale, / Sau cască guri ruginite". („Perspectivă"). Ori în alt poem: „Pasul meu n-a sunat încă / Pe bulgării cîmpiilor gălă-ţene, / Dar iubesc de pe acum / Turnurile înalte, fumurii, ale cetăţii visate / De parcă bate şi inima mea / In ritmul furnalelor Reşiţei, / Pentr-un frate mai tînăr". („Scrisoarea unui oţe-lar reşiţean"). Lirismul capătă un patos deosebit atunci cînd poetul devine conştient că visul său îşi pierde caracterul fantastic, devenind realitate, o realitate oare devine mirifică, tocmai fiindcă a putut întruchipa un vis. „Cărămizilor de jar / Cu fantazia mea am dorit să le fixez tipar, / Am construit din imagini arcuri şi linii frumoase, / Pentru faţade, pentru terase, / Zidurilor am vrut să le dau tăria credinţei mele-n viitor, / Şi-acoperişurilor, din zborul meu spre înălţimi, un aprig fior. / ...Cum de vă potriviţi atît cu năzuinţele mele / De parcă mistriile
ghidului meu s-au urcat pe schele ?"
Dacă poetul a ştiut să ne comunice cu intensitate emoţia pe care o generează viziunea viitorului, acelaşi lucru putem spune despre versurile dedicate prezentului. Astfel, muncitorii Reşiţei „alunecă grăbiţi, prin anotimpul crud / Fîlfîindu-şi şepcile în faţa dimineţii blajine", ei cu „demnitate de Prometei" şi „oţelită îndrăzneală de constructor leninist". Versuri similare mai găsim în diverse poeme : „Cu inerţia n-o să mă împac. / Nu dăm napoi, tovarăşi, niciodată / Oricîte ceruri îşi stîrnesc furtuna"... sau „Turbinele noastre duc spre zări de atlaz / Zîmbetul prieteniei şi mesaje de pace".
Pentru realităţile rurale poetul are o percepere deosebită. E vorba de lupta îndîrjită pe care o dă ţăranul ou pămîntul, pentru a-1 face să dea rod cît mai bogat, luptă dezumanizantă, în trecut, prin caracterul ei individualist, dar care astăzi odată cu stăpînirea în colectiv a pămîntului, a căpătat un sens nou, cu adevărat uman : „Pămîntul şi azi cere /Pasiune şi-ncredere în miracolul Iui, / Să-ţi cedeze grînele iubitoare de soare / Frate, uite, am sfărîmat granitul inerţiei. Ne-am conturat / Adevăratul suflet în foşnetul armonios al lanurilor din colective / Paşii tăi au îngropat haturile / Despărţitoare de holde ştirbe, îmbătrî-nite. / ...Frate, / Vino cu mine să recoltăm alfabetul fericirii umane, / Voi sînteţi descoperitorii constelaţiilor din adîncul cîmpiei, / Voi sînteţi creatorii zăcămintelor şi ai fertilităţii sale".
Poetul vibrează autentic faţă de cea mai importantă problemă a epocii : lupta pentru pace. Ei îi dedică amplul poem „Reflecţii anti-războinice". Cu multă forţă este redat aspectul apocaliptic al războiului : „Oraşul sfărîmat, oraşul meu drag, / Mă apăsa ca o carapace de fontă. / Am ieşit în nemărginirea şi tăcerea cîmpului. '/ Mi se părea că pămintul, zările, cerul imens / Izvorăsc din tălpile picioarelor mele / Şi se unesc deasupra capului meu".
181
In faţa distrugerilor, poetul îşi aminteşte e-a avut pentru prima oară revelaţia prăbuşirii unui mit şi a înţelegerii adevărate a idealului uman : „Aş fi vrut să nu mai cred în moarte, / Să-i nimicesc mitul. / ...Forţa omului stăpîn am început s-o înţeleg, să-i caut un sens". Păcat că înspre final poetul se dovedeşte mai slab inspirat.
Din ciclul de poeme „Lauda prieteniei", dedicate ţărilor socialiste alegem poemul „Sentiment cosmic", închinat „primilor cosmonauţi" — care este şi oel mai frumos poem al volumului. Ar merita citat în întregime, dar fiind prea amplu ne mărginim să reproducem din acest insiprat „monolog" al unui cosmonaut, un fragment: „Mîn-dria mea omenească nu mai pot cu nimeni s-o împart. / Plante, prietene, vietăţi aeriene / Ori terestre / Eu am fost primul care m-am desprins din lut. Vă pricep / Admiraţia din foşnetele noastre tulburătoare, / Din miresme, / Din erupţia aceasta de flori de pe toate ramurile lui april. / Am devenit cetăţean al universului. / Razele raţiunii mele nu se mai izbesc de nici un cer, / De nici o margine. O, s-au prăbuşit / Toate cerurile Ia poalele mele, / Iar miturile zeilor s-au prefăcut / In ţăndări".
Nu putem trece cu vedere însă unele „arte poetice" sau acele construcţii poetice, nu prea multe, al căror echivoc ar fi trebuit să dea de gîndit. Cu greu vom putea enumera „simfonii de Wagner sau Liszt", şi tot cu greu vom accepta păreri vizibil superficiale ca „Rafael cu-a pînzei poezie / Şi Rembrandt cu-armonii fără de preţ". Cînd poetul vrea să fie meditativ, face afirmaţii de soiul acesta : „O cîte noi virtuţi şi însuşiri / Zac amorfe-n ale noastre firi", uitând că virtuţile şi însuşirile se manifestă doar în sfera practicii. Unele autoaprecieri sînt nepotrivite : „am pornit să-nfrunt / înalturile siderale / Cu ritmurile mele".
Versurile remarcabile pe care le-am întîlnit  de-a lungul  volumului  ar fi
trebuit să-i impună poetului, — ci-tindu-1 — „o etică de cosmonaut" — fapt care l-ar fi împiedicat să dea tiparului pe lîngă lucruri frumoase şi zgură. în ansamblu, noul său volum marchează un nou jalon pe un drum ascendent.
O. STARCK
NIKOS KAZANTZAKIS : „Libertate sau moarte" (Ed. pentru literatură universală, 1962). Din bogata şi variata operă a lui Kazantzakis, romanul „Libertate sau moarte" e una din scrierile cele mai reprezentative pentru genul ce i-a adus scriitorului o celebritate mondială. El relevă marile sale calităţi de epic şi limitele sale. Nu întâmplător autorul şi-a ales ca loc al desfăşurării acţiunii romanului cadrul natural impunător, grandios al marei insule mediiteraniene Creta, pămînt stropit de nenumărate ori de sîngele luptătorilor pentru dezrobirea patriei, iar ca obiectiv principal, faptele de arme ale unor viteji căpitani răsculaţi în repetate rînduri împotriva ocupaţiei străine. El însuşi fecior al vestitei regiuni, Kazantzakis ne înfăţişează un tablou complex al relaţiilor politico-sociale dintr-o perioadă de eroică împotrivire a populaţiei grece şi reînviind trecutul glorios, slăveşte setea de libertate a strămoşilor săi. Dar a spune doar atît de o operă pe a cărei scenă evoluiază nu mai puţin de peste 50 de personaje, e a da o imagine limitată despre această veritabilă frescă a luptei şi întrecerile eroice a sumedenii de personaje. Unele personaje sînt de-a dreptul pasionante, — pentru că sînt surprinse în plină acţiune, adică profilate pe fondul măreţelor lor acţiuni, în primul plan apare căpitanul Mihalis, comparat în decursul acţiunii cu eroul mitologic Ahile — şi socotim cu oare-care-ndreptăţire, dacă-1 urmărim şi-1 vedem înlăturînd cu energie tot ce-i divertisment şi bucurie  în  viaţa sa
.182
pentru a rămîne devotat trup şi suflet doar luptei pentru eliberarea patriei sale. Lui se alătură alţi patrioţi viteji ea Elias, Polixinghis, învăţătorul Lup, stareţ al unei mînăstiri, neguţători, dascăli, prelaţi, vîrstnici şi tineri, reprezentând masele largi ale populaţiei grece răzvrătite. Tradiţiile de luptă se transmit ca o lege moştenită din ge-neraţie-n generaţie, îmbogăţite de învăţămintele revoluţiilor anterioare.
Etapele acestei continue împotriviri •şi-au imprimat în carte acordurile grave, dramatice, ca un mesaj de luptă pe care autorul l-a lăsat oamenilor, atât celor ce au ajuns la liman cît şi celor ce luptă pentru a-1 atinge. Atunci cînd cei angajaţi în răscoală ■(a cîta ?) îşi dau seama de zădărnicia luptei întrucît mitropolitul populaţiei •cretane şi paşa efendi au ajuns la un compromis şi trebuie să depună armele, — căpitanul Mihalis, combatant ■consecvent, continuă lupta urmat de un grup devotat de patrioţi şi rezistă pe muntele Selena pînă la ultimul glonte, pînă la ultima sa picătură de sînge, pierind într-o luptă inegală.
Pilduitoare şi tonică e constatarea că mai toţi eroii scrierii sînt plăzmuiţi din acelaşi aluat în care intră mândria, •dârzenie şi vitejie ; ei nu-şi află locul şi mulţumirea sufletească decît în toiul luptei, de la foarte tînărul Kosmas şi pînă la căpitanul veteran Sifakas şi până la Mihalis. Sifakas care a adus pe lume o numeroasă familie de fii şi nepoţi şi a crescut nenumărate promoţii de luptători, cînd îşi presimte •sfîrşitul, ţine să-şi încheie viaţa ca un oştean de front. Pofteşte pe toţi soţii săi de luptă pentru a trece-n revistă -cu ei etapele acestor glorioase bătălii. Nu e singurul în jurul căruia adie un suflu de măreţie, rezultat din spiritul activ de luptă, din forţa unui apostol al libertăţii şi a încrederii nestrămutate în victoria dreptăţii şi ideilor de libertate a poporului. Din acelaşi .aluat e croită şi mama Kubelina care
preferă să-şi vadă pruncul fraged ucis de duşmani decît să divulge ascunzătoarea unui zuav, a altei mame care asistă la uciderea bestială a 4 feciori ai săi şi pînă la stareţul mînăstirii ce însângerat de nenumerate răni, rezistă într-o luptă unul contra 4 şi iese învingător. Mesajul umanist al lui Kazantzakis e transmis prin mijlocirea unui realism viguros, întregit de o mare putere de individualizare a eroilor cît şi printr-un umor nuanţat, — însuşiri valorificate într-un dialog plin de efecte dramatice. Umorul se desprinde din meditaţia unora din personajele cărţii şi e întruchipat în chip major în Sifakas, sintetizat în colocviul de adio de la fraţii săi de luptă. In-trebîndu-i pentru ce au luptat, el vrea să marcheze una din caracteristicele de bază ale acestor eroi : luciditatea. Ei nu au intrat orbeşte-n luptă, ci conştienţi pentru ce luptă consecvent, pentru ţelul care duc lupta.
Limitele romanului le aflăm în unele pasaje cu caracter mistic, altele panteiste. Printre lipsurile cărţii sînt şi acele scene scurte de cruzime sau sen-sualitate excesivă, urme de înrîuri naturaliste de care scriitorul se slujeşte pentru conturarea imagine! arzătorului temperament cretan. Aceasta nu dimi-nuiază însă sentimentul înălţător pe care-1 are cititorul urmărind ridica-rea-n chip unitar a unei colectivităţi conştiente în lupta pentru libertate şi menţinerea continuă a acestei stări de însufleţitor patriotism în lupta lor. Cititorul va putea cu greu uita figuri ca Sifakas, Manusakas-fiul, Mihalis, Polixinghis, Kosmas şi Kaiambis ; înfăţişaţi în alb şi negru, ei îşi joacă înaintea noastră rolul lor şi ne captivează, — aceştia şi alţii fiind protagonişti care contribuie la înfiriparea freamătului de viaţă tumultuos al acestei epopei, trăită la o înaltă şi -nobilă tensiune. Pentru mesajul acesta umanist al unui autentic poet, pentru valorile de conţinut şi valorile sale artistice,
183
opera a fost încununată în 1956 cu premiul Consiliului Mondial al Păcii.
Menţionăm excelenta traducere pe care o iscăleşte Perlele Martinescu.
CAMIL BALTAZAR
ADY ENDRE: „NUVELE" (E.P.L.U.-1961). Opera poetică a lui Ady Endre este bine cunoscută la noi. Eugen Je-beleanu şi Veronica Porumbacu i-au dedicat o bună parte din activitatea lor de tălmăcitori. Din proza lui Ady, însă, în afara unor foarte rare şi răzleţe traduceri, apărute în coloanele revistelor sau ziarelor, nu se publicase pînă acum nici o culegere în romîneşte. Prozatorul Ady a desfăşurat o activitate remarcabilă aproape concomitent cu aceea a poetului, întîi a fost, fireşte, poezia. Dar, după cîteva colaborări la „Szilagy" (Sălaj), fiind student la Debreţin, se angajează la o gazetă locală, unde în curînd face de toate : pe lîngă versuri, publică articole, redactează informaţii şi însemnări cu privire la viaţa oraşului, însă mai cu seamă scrie foiletoane, activitate pe care, prin diversitatea ei, am asemăna-o cu aceea a tînărului Coşbuc la „Tribuna" din Sibiu.
Seva prozei lui Ady se trage de aici, din cunoaşterea vieţii reale. Scrisul lui Ady musteşte de viaţă şi păstrează un caracter de document. Lui însuşi îi plăcea să-l califice astfel. Nuvelele lui Ady descind, totodată, din poezie. Ele sînt „ o altă formă a versurilor", precum ne spune singur autorul în prefaţa primului său volum de proză (1910). Aşadar, proza aceasta e mai totdeauna poetică. Găsim, deci, nimerită apropierea de Arghezi, afirmată în cuvîntul introductiv h prezentul volum.
Itinerariul gazetăresc al marelui poet maghiar începe, cum am văziit, de la ziarul provincial „Szilâgy". Debreţinul a fost a doua etapă, apoi Oradea, Pesta, şi în fine Parisul, de unde trimetea corespondenţe gazetelor. Mai toate nuvelele şi le-a publicat pe parcursul acestui itinerar, aşa cum ne
atestă bibliografia din volumele: ,.Pa-risiban es nafpifenyorszăgfoain" (La Paris şi în ţara soarelui) 1949, „Ady Vallo-gatot cikkei" (Articole alese) 1945, şi „Osszes prozai miivei" (Proză, opere complete) 1955, sau bibliografiile din cele două volume de nuvele tipărite la noi în 1957, cu ocazia împlinirii -\ 80 de ani de la naşterea poetului. Antologia despre care ne ocupăm aici a fost întocmită din bucăţi alese din aceste două masive volume, la rîndul lor alcătuite după modelul ediţiilor budapestene amintite mai sus.
In tot ce a scris, poezie sau proză, Ady ni se înfăţişează ca un înverşunat duşman al' despotismului, luînd apărarea celor oprimaţi, unguri şi romîni deopotrivă. De aceea „Cîntecul iacobinului maghiar" rămîne o adevărată „ars poetica". Iată cum se adresa el prietenului său romîn Mihai Pop, pe cînd străbăteau — în Satu-Mare — străzile cu grupuri de oşeni şi ţărani maghiari: „Vezi, Mihai, cît de bine se înţeleg aceste două neamuri. Ei merită toată preţuirea noastră. Cauza lor e cauza noastră şi nu tragedia „perechii imoşteniitoare" (e vorba de atentatul de la Sarajevo, 1914). Nu poate mira deci, pe nimeni, că volumul de proză apărut în 1939 (sîntem în plin şovinism horthist) a fost grav amputat „pentru tendinţele sale exagerate".
Abia după Eliberare, prozatorul Ady a fost pus în drepturile sale.
Tematica nuvelelor lui Ady este stfîns legată de problemele sociale, de cele naţionale (Ady n-a fost niciodată şovin), de unde nu lipseşte nici problema imoralităţii claselor suprapuse, a clericalismului, nici dragostea pentru cei mulţi şi exploataţi (încă prin 1900 Ady scria: „numai poporul ştie să facă revoluţie", „schiimbaTea numai de la popor vine"). De asemenea în nuvelele sale ocupă un loc însemnat sentimentele de prietenie ale marelui scriitor ungur faţă de poporul romîn. Toate acestea îndreptăţeau,
184
de mult, tălmăcirea prozei lui Ady în limba noastră.
Avem, aşadar, în faţă un mănunchi de nuvele, la alegerea cărora s-a procedat cît se poate de judicios. Din bucăţile : „O zi printre alegători", „Amanta lui Balajihy", „Din jurnalul lui Ba-lajthy Kamil", ne dăm seama de venalitatea unui gazetar burghez ce se vrea cu tot dinadinsul deputat. Anticlericalismul lui Ady îl întîlnim în deosebi în „Vedenia călugărului Norbert" sau „!n împrejurimile domului" ; . „Casele bogătaşului" cuprinde un amplu şi sugestiv tablou al putredei societăţi burgheze. Ticăloşia războiului e zugrăvită şi înfierată în „Rudek sensibilul". Asuprirea la care erau supuşi iobagii constituie subiectul nuvelei „Dreptatea Ohydilor" etc.
Critioa maghiară s-a .pronunţat favorabil privitor la proza lui Ady, exclusă fiind, bineînţeles, critica oligarhiei Şi, deci, şi cea horthystă. Din prodigioasa producţie nuvelistică a poetului, trei bucăţi au  fost  ci' deosebire
semnalate: „Automobilul" (Un tată a 5 copii, foarte sărac, îşi pierde braţul într-un accident de automobil. Creşte copiii din despăgubirea bănească. Odată cu terminarea banilor, se aruncă din nou sub roţile unui alt automobil, cre-zînd că va primi o nouă sumă, dar de data aceasta este omorît). „Turi Sandor" este o memorabilă scriere, care imortalizează portretul unui haiduc. Păcat doar că nu e inclusă în vo lumul romînesc, de unde nu trebuia să lipsească nici „Sicriul Istrăuanilor", satiră la adresa emigrărilor în America. Versiunea romînească mai păcătuieşte pe alocuri şi prin modul în care sînt traduse nuvelele lui Ady. Există greşeli de felul acesta: „de lună nici urmă", „un ţînc de om" (ţine)), „nu mai pusese nimic în gură" (nu mai luase...) ; „ a fost întîmpinat într-o tăcere apăsătoare" (cu o tăcere — nagy nemasaggal, cum e şi în textul original), „s-a asvîr.lit la pămînt" (s-a aruncat...) etc.
PETRE PASCU
REVISTA REVISTELOR
— din ţară — ^
COMEMORAREA LUI CARAGIALE ÎN REVISTELE CLUJENE. Citind numerele închinate de revistele noastre lui Caragiale, am găsit că merită să fie subliniat efortul şi stăruinţa celor mai multe redacţii de a aduce o contribuţie nouă la cunoaşterea vieţii şi operei marelui scriitor. Revistele maghiare din R.P.R. („Igaz Szb", „K6-runk", „Vtunk") au participat cu entuziasm la această sărbătorire, publicînd materiale care depăşesc caracterul informativ general şi abordează sfera de cercetare originală a creaţiei caragia-liene. Ideile originale în interpretarea relaţiilor Caragiale-Dobrogeanu-Gherea conţine studiul lui Csehi Gyula din „Korunk", precum şi acela de teatrologie al lui Deak Tamăs („Scrisoarea pierdută văzută de aproape", „Igaz Szd" nr. 5/962), observaţii temeinice se desprind din lucrarea mai amplă a lui Kakassy Endre asupra traducerilor maghiare din Caragiale (pe care nu le găseşte încă la nivelul adecvat operei originale). Engel Karoly desfăşoară o bună documentare prezentînd relaţiile lui Caragiale cu populaţia maghiară din Transilvania. în aceeaşi notă a sublinierii specificului local au fost scrise şi numeroase alte articole ale publicaţiilor maghiare din Transilvania. Cu aceleaşi bune menţiuni şi pentru „Tribuna", trebuie să constatăm totuşi că printre materialele publicate nu s-a scris nici un rînd despre lucrările dramatice ale lui Caragiale reprezentate pe scenele clujene. Materialele „teatrale" n-au
lipsit, cu toate acestea, dar s-au publicat declaraţiile marilor interpreţi din Bucureşti (pe care le-am citit şi în coloanele altor reviste din capitală), s-au reprodus scene din spectacolele cara-gialiene de la alte teatre, inclusiv de la Teatrul Naţional din... Craiova, dar Clujul cu întreaga veche generaţie de artişti astăzi dispăruţi, autori ai unor memorabile creaţii, realizările actorilor de seamă care mai trăiesc încă (artistul emerit Neamţu Otonel, Nae Voicu, etc. etc.), şi care au slujit scena clujană lungi decenii, a fost trecut sub cea mai deplină tăcere. Dar nu numai în privinţa aceasta a fost deficitar numărul „Tribunei". Au lipsit din el şi alte referinţe ardeleneşti în legătură cu Caragiale, din care unele inedite. Faptul că Mircea Zaciu publicase într-un număr anterior un eseu despre „Raporturile lui Caragiale cu Ardealul şi ardelenii", n-ar fi trebuit să împiedice redacţia revistei clujene să facă loc, în cuprinsul numărului special şi unor materiale despre legăturile marelui nostru satiric cu prietenii săi din Ardeal, şi despre relaţiile sale cu publicaţiile din Cluj...
★
Tot la capitolul acesta semnalăm şi insuficienta atenţie faţă de materialele publicate. Desigur, există capodopere poetice care pot vedea lumina tiparului în mai multe versiuni romî-
186
neşti (cînd redacţia apreciază măiestria unui nou tălmăcitor). Dar dacă în decurs de un an traducerea unei poezii, fără o semnificaţie deosebită, apare în trei versiuni, fără nici o indicaţie specială că ar fi vorba de o traducere îmbunătăţită (din care două văd lumina tiparului în aceeaşi publicaţie!) credem că avem de-a face cu o „regretabilă" scăpare din vedere... Să facem dovada: în „Gazeta Literară" (nr. 20/961) la rubrica „Poeţii Lumii" s-a publicat sub titlul „Văpăi şi ritm" o poezie de „Agostino Netu". Aceeaşi poezie s-a publicat în iunie 1961 în pliantul revistei „Secolul XX", de data aceasta sub titlul „Flacără şi ritm" atribuită fiind lui Agostinho Neto, care este realmente numele corect scris al autorului. Tot „Secolul XX" în nr. 4/962 publică din nou aceeaşi poezie de data aceasta sub titlul „Foc şi ritm" autorul fiind „Augostino Neto". Semnalăm cazul numai pentru a demonstra necesitatea unei îmbunătăţiri a tehnicii de redactare a revistelor, lip-sindu-ne de compararea celor trei texte.
AUREL BUTEANU
— de peste hotare —
„ZVEZDA", nr. 8/1962. Conform unei tradiţii statornicite, „Zvezda" rezervă în fiecare an, în cîteva numere, un spaţiu impunător lucrărilor de poezie şi proză ale tinerilor scriitori leningrădeni. Numărul din iuţie al revistei a găzduit poezia, iar cel din august cuprinde şase schiţe şi povestiri. Autorii sînt membri ai cenaclului literar al „Zvezdei", înfiinţat anul acesta. Sînt oameni de profesiuni şi formaţii diferite: Ludmila Ilcenko („Răscruci") este tehnolog la o fabrică de piane, Boris Ivanov („Varea Godu-nova") lucrează ca redactor la un ziar de uzină, Andrei Bitov („La practică") a absolvit de abia Institutul de mine, Alexei Leonov („Cad merele") este macaragiu la o uzină din Leningrad, Alexandr Silakov   („Pronea")   a fost
pilot militar, Irina Glinskaia („Noi nu sîntem eroi") este profesoară la Institutul pedagogic „Herzen". Cu excepţia unei singure povestiri („Noi nu sîntem eroi"), care redă o scenă „obişnuită", de un dramatism zguduitor dar reţinut, din timpul războiului, celelalte sînt ancorate în actualitatea imediată. Ceea ce caracterizează toate povestirile este spiritul de observaţie ascuţit al autorilor, capacitatea lor de a sesiza şi valorifica artistic reacţiile umane cele mai banale în aparenţă, precum şi pasiunea cu care abordează temele. Din faptele descrise se desprind toate acele nenumărate faţete ale profundului proces de plămădire a omului societăţii comuniste, a conştiinţei şi moralei sale, ce se desfăşoară pe planuri multiple în Uniunea Sovietică. Patriotismul, care sfidează toate greutăţile şi neajunsurile de care se lovesc tinerii care pleacă în Răsăritul îndepărtat, atitudinea caldă şi prietenească în relaţiile umane, devenind un impuls la o participare activă la viaţa obştească, intransigenţa faţă de purtătorii moralei burgheze, faţă de tot ce e retrograd — toate derivă simplu şi firesc din întîmplări creionate „pe viu", eu talent. Logica naraţiunii şi a caracterelor e convingătoare, cu toată concizia povestirilor. Selecţia făcută de revistă a fost bună.
însemnările lui M. Mendelson de la rubrica de critică sînt consacrate creaţiei lui John Steinbeck. Ultimul lui roman „Iarna nemulţumirii noastre" (apărut în 1961) marchează un nou salt, de data asta pozitiv, în creaţia scriitorului. Autorul se ocupă mult de îndelungatul impas — aproape două decenii — prin care a trecut Steinbeck. Izvoarele obiective ale acestui impas se află în climatul politic şi moral pe care l-au creat cercurile reacţionare în Sta-tele-Unite imediat după război. Puternica presiune exercitată asupra literaturii a urmărit să înăbuşe curentul realist, progresist, care s-a afirmat cu putere   în perioada 1930-40. Această
187
presiune a generat tendinţa de a evada din contemporaneitate, de a abandona investigaţia complexelor probleme sociale, de a se ralia propagandei deşănţate în jurul faimoasei „ere a opulenţei" pe care guvernanţii i-ar fi adus-o poporului american. Nelson Algieu scria că, în trecut, pasiunea principală a literaturii americane era îndreptată împotriva violenţei aparatului în numele „omeniei", iar după al doilea război mondial scriitorii care au manifestat cu curaj această pasiune au pierăut-o sau au abandonat-o. Criza prin care a trecut Steinbeck reflectă această stare de lucruri. Lucrările scrise de el în perioada 1945—1954 poartă amprenta tendinţei de a ignora realitatea socială şi contradicţiile ei, de a se închide în sfera strimtă a frămîntărilor interioare „autonome", de a abstractiza „răul vieţii". Spre sfîrşitul deceniului trecut unele nuvele, volumul de corespondenţe din război, conţin elementele unui reviriment care devine manifest prin apariţia romanului „Iarna nemulţumirii noastre" (1961). Spiritul vehement protestatar al romanului lui John Steinbeck reînnoadă firul întrerupt după apariţia „Fructelor mîniei" şi constituie un act de acuzare împotriva atotputerniciei banului, care schilodeşte viaţa societăţii americane, împortiva acelor forţe sociale care împing America pe o cale periculoasă. Apariţia romanului reflectă existenţa şi dezvoltarea tendinţelor progresiste în rîndu-rile poporului american. „In acest roman, spune scriitorul în cuvîntul său introductiv, se povesteşte ceea ce se petrece astăzi aproape în întreaga Americă". E o mărturie a renaşterii viguroase a unui mare talent, revenit pe făgaşul realismului.
Numărul din august ăl revistei „Zvez-ăa" are un bogat compartiment de reportaje, publicistică şi cronici. Vom menţiona, astfel, inaugurarea unui ciclu de convorbiri cu mari savanţi sovietici, avînd ca temă generală „Ştiinţa şi comunismul". Ciclul se deschide cu expu-
nerea directorului Institutului de fizica pămîntului, M. A. Sadovschi, sub titlul „în adîncurile pămîntului". Concomitent cu îndrăzneaţă înălţare în spaţiile cosmice, ştiinţa sovietică îşi propune să coboare în interiorul propriei noastre planete. Oamenii cunosc uimitor de puţin procesele ce se produc la mari adîncimi în şi sub scoarţa terestră, care au un rol considerabil în formarea zăcămintelor minerale şi metalice, şi a resurselor subterane de energie. In acest scop se proiectează forarea unor sonde pe o adîncime de 10—15 km, ca o primă investigare a adîncurilor pămîntului. Ele ar urma să fie forate în următoarele regiuni: în depresiunea Caspică, în depresiunea fluviului Kura (Azerbaidjan), în Urali, în Karelia, şi pe insula Kunaşir din lanţul Kurilelor. Ele vor permite să se abordeze cunoaşterea legilor în baza cărora are loc procesul de apariţie şi de repartiţie în scoarţă a mineralelor, metalelor Şi altor elemente utile omului şi vor oferi cheia pentru descifrarea misterelor energeticii adîncurilor. Forajul va permite cercetarea maselor de energie termică ce se concentrează la limita dintre scoarţa terestră şi mantie şi care „scutură" adesea etajul superior al planetei noastre. Savantul priveşte cu mult optimism şi posibilităţile de a pătrunde la mari adîncimi în interiorul pămîntului. Cercetarea adîncurilor Pămîntului va cere o vastă muncă ştiinţifică, poate tot atîta cît a fost (şi este) nevoie pentru pătrunderea în Cosmos, pentru a supune uriaşele bogăţii şi energii ale planetei în folosul omului.
I. P.
ft
„NEUE DEUTSCHE L1TERATUR". Reţinem dintr-un număr recent ăl revistei un interesant studiu al criticului Ioachim Streisand intitulat .* „Romane istorice noi", care abordează aspectele teoretice ale temei, ocupîn-ău-se de esenţa, caracteristicile şi obiectivele romanului istoric. După cum   remarcă  judicios   Streisand şî
188
romanul istoric trebuie să se supună legilor estetice cunoscute ale romanului în genere. Ceea ce îl distinge de celelalte romane este particularitatea că subiectul său se inspiră din relaţii istoriceşte constituite în trecut, într-o orînduire socială anterioară. Fiindcă recompune conflictele trecutului — lupta între forţele noului şi cele ale vechiului — şi soluţionează aceste conflicte în spiritul adevărului, romanul istoric demonstrează cum legile progresului istoric se impun tot mai stăruitor şi astfel el capătă o vie actualitate.
în accepţia esteticii marxist-leniniste acestei specii de roman îi revine obligaţia de a păstra consecvent caracterul concret-istoric, veridic, pe cînd în accepţia teoriilor burgheze „partea istorică din romanul istoric nu aparţine decît laturii formale a operei de artă, iar tema şi acţiunea sînt istorice sau supraistorice".
în continuare articolul respinge tendinţa unor scriitori de a estompa conţinutul istoric dat prin actualizarea forţată, introducînd situaţii şi caractere imposibile în relaţiile politico-sociăle date. „în astfel de romane istorice nu poate fi vorba decît de o costumare istorică a unor personaje contemporane". Felix Dahn, de pildă, îi înfăţişează pe germanii moderni din 1871, cu autorităţile şi cu supuşii imperiului Hohen-zollernilor, ca pe nişte teutoni medievali.
Totuşi au existat sau au putut să existe şi în epocile precedente romane istorice veridice.
Autorul citează cuvintele lui Feucht-wanger din postfaţa romanului „Vulpile în vie" : „A înfăţişa legile istoriei în repercusiunile lor, este, cred, ţelul cel mai înalt pe care-l poate atinge un roman istoric". Aceste legi se manifestă însă în modul cel mai vizibil, notează autorul, în momentele critice ale istoriei, în epocile de transformare şi de revoluţie, cînd conflictele de clasă se ascut devenind ciocniri deschise de clasă. în aceste epoci apare cu claritate
rolul creator al maselor populare. Romanul realist-istoric îşi va îndeplini deci scopul, cînd va înfăţişa destinul unor oameni care trăiesc în asemenea perioade de transformare şi cînd va arăta cum s-au reflectat în gîndirea lor individuală şi în acţiunile lor conflictele sociale din acea vreme.
Motivul pentru care romanul istoric ocupă în literatura nouă un loc mai însemnat decît în literatura burgheză rezidă, după cum susţine autorul, în faptul că însăşi societatea socialistă are alte raporturi faţă de istorie decît cea burgheză. Acolo, unde predomină o imagine ştiinţifică asupra istoriei, elaborată pe baza marxism-leninismului, acolo unde întreaga societate este educată ca să cunoască mişcarea istorică a trecutului, ţinta înfăţişării perioadelor defuncte nu mai este „refugiul departe de prezent sau o falsificare în direcţia contemporaneizării totale". „Zugrăvirea realistă a conflictelor istorice", scrie autorul, „prezentarea în cadrul lor a unor caractere tipice în împrejurări tipice sprijină dimpotrivă rezolvarea reală, autentică şi a contradicţiilor actuale. Romanul istoric al realismului socialist este aşadar determinat de adevărul istoric într-un alt mod, mai profund şi mai fecund decît romanul istoric mai vechi. Noi pretindem înainte de toate o strictă fidelitate faţă de conflictul fundamental, deci faţă de temă şi faţă de acţiunea care rezultă din temă".
„Romanul istoric ăl realismului socialist înfăţişează oameni şi evenimente din epoci mai vechi — dar le înfăţişează de la nivelul perspectivei noastre ştiinţifice actuale asupra legilor dezvoltării istorice şi evidenţiază în felul acesta sensul istoric al acţiunilor acestor oameni, pe care chiar ei abia dacă puteau să-l bănuiască dar, nici ăecum să-l înţeleagă". Cu alte cuvinte : întrucît materialismul istoric ne călăuzeşte în explicarea proceselor de cauzalitate, a legilor de mişcare ale istoriei,
189
noi putem să-i cunoaştem mai bine pe oamenii trecutului decît s-au putut chiar ei cunoaşte. Acolo unde această posibilitate este folosită din plin, acolo într-adevăr preocuparea pentru istorie poate deveni o activitate care să corespundă cu grandoarea epocii noastre, astfel ca romanul istoric să poală vesti în felul lui izbînda socialismului.
Mai departe, folosindu-se aceste criterii, autorul articolului întreprinde' "o analiză a unor romane istorice recente apărute în R.D. Germană. Rezultatele în acest domeniu sînt îmbucurătoare, consemnează autorul: „în toate aceste cărţi, tendinţa precumpănitoare este pozitivă. Apare năzuinţa comună de a face din unele tradiţii progresiste ale trecutului o moştenire a prezentului, aceste romane tind şi contribuie bineînţeles în proporţii diferite la izbînda noului istoric din epoca noastră, rele-vînd lupta noului cu vechiul în trecut şi invincibilitatea noului în pofida vremelnicelor întorsături nefavorabile". Hotărîtoare este, — acest lucru trebuie încă odată subliniat, — concepţia istorică, care îşi găseşte expresia în alegerea şi înfăţişarea conflictelor fundamentale şi care are o legătură nemijlocită cu partinitatea scriitorului.
Pe baza acestor delimitări autorul clasifică romanele apărute după epocile care le-au inspirat.
Wolfgang Schumann într-un roman despre Spartacus intitulat „Steaua adîncurilor" (Mitteldeutscher Verlag, Halle, 1959) descrie cea mai mare răscoală de sclavi din lumea veche, mai precis a doua etapă a răscoalei, adică uîtima campanie a asupriţilor împotriva neguţătorilor romani de sclavi şi înfrîngerea suferită în anul 72 i.e.n. Ca ax al romanului se prezintă ciocnirea militară dintre forţele înarmate ale claselor sociale. Romanul este pătruns de o puternică dragoste faţă de asupriţi. Impresionantă apare figura lui Spartacus cu însuşirile lui multilaterale. Este bine scoasă în relief solidaritatea   asupriţilor   în contrast cu
egoismul stăpînilor de sclavi. Deşi consideră cartea în multe privinţe reuşită, Streisand ridică totuşi două obiecţii. Reluînd un procedeu artistic, utilizat în romane istorice mai vechi, Schumann îl caracterizează pe Spartacus, personajul principal, din perspectiva sclavului Lucilius introdus în acţiune ca figură auxiliară. Astfel în unele momente tenacitatea lui Spartacus văzută prin prisma comentatorului apare estompată, atribuindu-se unor gesturi o semnificaţie eronată. Pe drept cuvînt Schumann subliniază că soarta sclavilor depindea de strînsa lor coeziune : „împrăştierea înseamnă pieire". Această unitate însă se destramă pînă la urmă. Greşeala lui Schumann este că reprezintă ca 'motive ale discordiei dintre sclavi deosebirile de origine şi de apartenenţă naţională. în realitate însă, după cum a remarcat mai ales istoricul sovietic Mişulin, dezbinarea în cadrul armatei răsculaţilor a izvorît din pricina conflictului cu ţăranii liberi care se asociaseră sclavilor şi care aveau totuşi interese deosebite. Nu era vorba deci de contradicţii naţionale ci de contradicţii sociale.
în ceea ce priveşte plasarea în centrul acţiunii a sclavului Lucilius autorul se întreabă de ce a evitat Schumann să pună pe primul plan al romanului său o mare personalitate istorică, pe Spartacus, de pildă. în afară de „Petru cel Mare" de Alexei Tolstoi şi de „Henric al IV-lea" de Heinrich Mann — ca exemple ilustre — unele romane recent apărute, a căror acţiune se petrece în epoca Renaşterii îi puteau servi drept pildă.
Pe primul plan stau tocmai unii dintre acei „titani" ai Renaşterii cum i-a numit Friedrich Engels.
Romanele: „Fapta şi visul sculptorului în lemn Veit Stoss" de Clari Hotzel (Verlag der Nation, Berlin I960,) „Moare, nărodule" de Karl Zuchardt (Mitteldeutscher Verlag, Halle, 1960) şi „Fiul vrăjitoarei" de Rosemarie Schu-der   (Ed. Riitten   şi Loeming, Berlin
190
1959) abordează teme care au un substrat comun. Eroii lor fac parte, din acei oameni de stat, artişti şi savanţi, care au sprijinit naşterea unei epoci istorice noi. Se demonstrează ideia că nu e vorba în aceste romane de un conflict între „personalitate şi societate" ci despre un conflict între feudalism şi burghezie.
De o atenţie mai mare în articol se bucură romanul „Fiul vrăjitoarei" care zugrăveşte drumul complicat al vieţii lui Johannes Keppler. In primul volum tema centrală o constituie persecutarea lui Keppler de către absolutismul feudal şi de către biserică, procesul împotriva mamei savantului acuzată de vrăjitorie ; al doilea volum prezintă ultimii ani ai vieţii lui Keppler. Dar autoarea a inclus în acţiune şi răscoala ţăranilor austrieci în faţa încercărilor de a-i întoarce cu forţa la biserica catolică şi în consecinţă lupta lor împotriva claselor dominante.
Nici acest roman nu-şi îndeplineşte în întregime menirea, după cum remarcă autorul articolului, pentru că Rosemarie Schuder omite să scoată în relief şi însemnătatea operei ştiinţifice a lui Keppler, deşi adaugă criticul, un roman istoric nu trebuie să fie neapărat un manual de istorie. Că o îmbinare a ambelor laturi este totuşi posibilă a dovedit-o Brecht în „Viaţa lui Galilei".
Ultima grupare de noi romane istorice cercetate în acest studiu abordează teme din epoca revoluţiei franceze şi a războaielor de eliberare.
Autorul indică unele opere literare care însă după cum arată el însuşi, din păcate nu satisfac întocmai postulatele romanului istoric. Romanul istoric, scrie autorul, „nu trebuie să arate numai antagonismele şi desfiinţarea lor, ci el trebuie tocmai să reliefeze cum se oglindesc contradicţiile obiective sociale în dezvoltarea interioară a personajelor, în destinul lor individual. Aceasta însă este posibil numai atunci cînd antagonismele obiective ale socie-
tăţii sînt pricepute în mod just". Se pune aşadar problema relaţiei între destinul istoric general şi individualitatea caracterelor.
După părerea autorului, este reuşit romanul „Iacobinii în Mainz" de Frie-drich Doeppe (Aufbau-V erlag Berlin 1960). Doeppe înfăţişează lupta comună a iacobinilor germani şi francezi împotriva reacţiunii şi împotriva conducerii girondiste a armatei.
In încheiere, conchizînd asupra rezultatelor cercetării, Ioachim Streisand arată că, în societatea socialistă, în care materialismul istoric a devenit concepţia dominantă despre istorie, există condiţii pentru dezvoltarea romanului istoric, condiţii cum n-au existat altă dată.
Ca unitatea dialectică dintre esenţă şi fenomen în istorie să fie înţeleasă şi în cazuri concrete să fie ilustrată prin mijloacele artei, este necesar ca scriitorul să înţeleagă noul istoric, să pătrundă esenţa socială a epocilor respective şi să caute să perceapă în viaţa indivizilor mersul înainte al omenirii. Cînd va izbîndi în aceste direcţii, romanul istoric va fi totodată o contribuţie la progres în epoca noastră.
D. LUDOVIC
FRANKFURTER   HEFTE,  nr. 6/962.
Semnalăm din acest număr al revistei vestgermane o recenzie consacrată romanului „Dispărutul" de Ramon I. Sender, tradus din limba spaniolă.
Cronicarul Rolf Schroers relevă în primul rînd semnificaţia subiectului cărţii, implicaţiile lui sociologice: După primirea unei sume de bani pentru munca depusă, ţăranul sărac Sabino, în drum spre casă, dispare fără urmă. Ultima oară fusese văzut, însoţit de salahorii Juan şi Vincente. Cei doi sînt bănuiţi de omor şi arestaţi de garda civilă. Supuşi unor cumplite torturi fizice şi psihice, ei mărturisesc că ar fi comis fapta îngrozitoare şi relatează amănunţit cum s-ar fi desfăşurat crima.
191
Fiindcă nu a fost găsit nici un cadavru şi fiindcă încercările celor doi de a substitui  un  alt cadavru  celui căutat au eşuat, arestaţii născocesc o poveste fantastică după care l-au azvîrlit pe Sa-bino,  ciopârţit, într-o cocină de porci. Odată   ce   „ordinea"   este restabilită (omul dispărut a fost asasinat şi ucigaşii   prinşi   şi-au   recunoscut crima), justiţia  fascistă  se declară mulţumită' Avocatul   împarte  vina   în  mod egal între presupuşii ucigaşi şi introduce şi un motiv pasional care să explice pornirea feroce. După cincisprezece ani de temniţă   arestaţii   sînt  eliberaţi pentru bună purtare. Cîţiva ani mai tîrziu un grup  de vînători  îl descoperă  pe un platou stînoos pe Sabino, acum un om sălbătăcit, care în mod intenţionat se izolase de societate ca să ducă o viaţă de pustnic.
După cum remarcă mai departe cronicarul, cartea reflectă atmosfera Spaniei franchiste, ţară constrînsă să ră-mînă la un stadiu de înapoiere feudală, în care bântuie încă miturile şi vrăjitoarele, unde o guvernare încremenită fixează locul fiecăruia. Cu vigoare sînt denunţate instituţiile fasciste. Pentru o ordine rigidă şi absurdă să brevetează teroarea şi persecuţia, se inventează crime şi, cu linişte de spirit, oameni
nevinovaţi sînt hărăziţi unor teribile privaţiuni.
Dacă pe Sabino, săracul satului, scîrba de lumea împietrită în ritualuri feudale l-a alungat în pustiu, dacă guardia civilă nu slujeşte oamenilor, ci numai unui interes abstract şi inuman al Statului — care hotărăşte că Juan Şi Vincento sînt în mod logic criminali, pentru că autorităţile nu pot greşi — „atunci ne ciocnim de autocraţia sistemului de stat şi a puternicilor lui executanţi", scrie cronicarul.
Cu o amară ironie se consemnează faptul că samavolnicia, arbitrariul, justificarea abuzului sînt duse atît de departe „încît pînă şi Juan îl bănuie de omor pe Vincente, iar Vincente pe Juan".
Peste acţiunea romanului pluteşte un soi de fatalitate, ceea ce umbreşte într-o măsură forţa criticii sociale. Cronicarul nu desfăşoară pînă la capăt analiza substanţei cărţii şi nici nu distinge toate implicaţiile ei social-politice. Acuitatea cu care subliniază însă cruzimea Şi absurdul ordinei fasciste, realismul cu care înfăţişează anacronismul situaţiei sociale în Spania Iui Franco, conferă cronicii merite deosebite.
D. L.
]4