Viaţa romîneasc. ft' REVISTA A UK:'JNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. CUPRINSUL 19 6 2 IUNIE ANUL X V MARIN SADOVEANU Citind 5i recitind „, r N. TKKTUUAN , C„„cePtii,e estice L cta^"^ "Iui r™^lCEANU: Caragiale şi „ir*£ IAUÎ. CORNEA : Rîsul lui Caragiale MmC4„NI»°m'ClJ = Tă'a"ul în OP»™ W Caragiale P J IKU • P'=cursorn lui Caragiale . a;,J7,VIN: Postcrital<=a I"; Caragiale. CAPITA : Versurile lui Caragiale. | " ' rominească s. 17 27 88 50 C2 75 81 108 112 118 126 'ON 1.UCA CARAGIALE .- Texte uitate („ un c„iM inlrodurtl?J. AMINTIRI vS^T^r^eSui^r11* -k — - I. D. GHEREA: I. L. Caragiale M1""5TSANU ■ Di. .„;„,„, „„„; „M „ LUCA ION CARAGIALE : Stanţe ale focului • Strofe - S, , t i-i * * * : * * « (versuri) ' " 6 odlhnei 152 168 178 187 190 102 TUDOR MA1NESCU : M„n„.o,ul Cetini ,„nnentat (Cranica riraa«ă,. r CARAGIALEANA L. Caragiale şi mişcarea muncitorească (Ni Lin) — Par-.»!,!» .• * i ^.«.•«■sr « Caragiale şi Grigmrescu (Barba fln zianu) -— Rebreanu şi teatrul lui Caragiale (N. Liu) — Caragiale şi Arghezi (A. E. Baconsky) — Caragiale şi „Viaţa romîncască" (loan Massoff) — între Apuleius şi I. L. Caragiale (Radu Albala) — Caragiale parodist (Cornel Regman) — Real şi fantastic în .poveştile şi basmele lui 1. L. Caragiale (Kodica Horea) — Arta monologului la Caragiale (Şt. Cazimir) — Primele spectacole Caragiale în alte limbi (Aurel Buteanu) — Tristeţea „Scrisorii pierdute" (D. I. Suchianu) — Varietăţi filologice: în jurul lui Caragiale (II) (Ş. C). . . . • . ... . . 207 ★ CRONOLOGIE.........24» ★ OPERELE LUI CARAGIALE TRADUSE IN LIMBI STRĂINE. . 259 -rDitteUf. MIHAIL RALEA---- Colegiul redacţional: Acad. TUDOR ARGHEZI, AUREL BARANGA (redactor-şef adjunct), Acad. MIHAI BENIUC, Acad. GEO BOGZA, DEMOSTENE BOTEZ (redactor-şef), LUCIA DEMETRIUS, PAUL GEORGESCU (redactor-şef adjunct), Acad. IORGU IORDAN, Acad. ATHANASE JOJA, AL. ' PHILIPPIDE, membru corespondent al Acade-' miei R. P. R., Acad. ZAHARIA STANCU, D. I. SUCHIANU, Acad. TUDOR VIANU Redacţia: Bd. Ana Ipătescu nr. 15, telefon 11.88.85 — Raion „30 Decembrie", Bucureşti Administraţia: Şos. Kiselev nr. 10, telefon 11.63.99 —- Raion „30 Decembrie", Bucureşti TABLETA CARAGIALE ŞI SNOBISMUL TUDOR ARGHEZI Apreciatul pictor Pătraşcu, căruia, din auzite în auzite i s-ar fi consacrat la Washington o galerie personală, ca şi pictorului de crisanteme Isachie una în Japonia, la Tokio, avea la Bucureşti un frate chipeş ca un muşchetar, şi care scoţînd o revistă \ne justificai de luxoasă, se instalase estet. Familia avea dreptul să se bucure mult că are în sînul ei atît pictura cît şi critica de artă Frumosul critic Magister Dixit îşi asigurase admiraţia unui cerc de coconet cu jour fixe şi salon littăraire, ma chere. Fenomenul apare în numeroase familii respectabile cînd cu un mic geniu muzical, compozitor încă de la vîrsta de trei ani, cînd desinator, în admiraţia părinţilor, unchilor, mătuşilor şi a bunicii. Sceptic uneori, mă cam îndoiesc în ce priveşte mai ales gustul american, cunoscut mai mult din etichetele şampaniilor franceze Extra dri, Triple-isec şi Gout aroericaiii; căci într-alte privinţe, ale artelor, ştim că Edgar Poe a trăit o mizerie cumplită, prezintat aproape oficial mai cu seamă ca un mare beţiv ([delirium tremens) de.cît ca un mare poet, iar celălalt mare poet, Walt Whitman era un muncitor spărgător de lemne cu toporul. Pe amîndoi iau impus Americii, al cărei criteriu de judecată şi de apreciere e mai cu seamă sfîntul Dollar, europenii. S-a întîmplat ca, la \a sindrofie de Doamne să se ftfle, prin excepţie, şi Caragiale, de obicei rebarbativ la admiraţia mutuală şi la pedanteria bas-bleu. Criticul se simţea în apele lui şi nu .mai «contenea să exulte într-un limbaj afectat graseind iritant pentru Caragiale. S-a produs deodată o deviaţie stupefiantă. Caragiale avea cruzimile lui. Admsîndu-se gazdei Caragiale i-a făcut o rugăminte: „Doamnă, domnişorul acesta tou ştie franţuzeşte, vă dovedesc numaidecît11. Pe masa rotundă cu cafele, sta deschisă o carte, mi se pare Candide al lui Voltaire, probabil în curs de citire. „V-aş ruga ceva, să ne dictaţi o pagină, ca la şcoală, şi noi amîndoi, eu şi domnişorul, vom seri fiecare la dicteu." Îngălbenind cei de faţă, criticul plastic s-a sculat din locul lui şi strecurîndu-se printre scaune, s-a eschivat. Caragiale făcuse încă demult proverbul că „Prostului îi stă bine fudul". De astă dată vorbi latineşte: Quod erat demonstrandum. Nu mai ştiu cita vechiul an cînd s-a petrecut evenimentul. Trăind, amănuntele nesemnificative dispar. Evenimentul e însă autentic. CÎTEVA OBSERVAŢII ASUPRA OPEREI LUI CARAGIALE Ml HAI RALE A Nu sînt puţini criticii literari care s-au preocupat -de problema perenităţii operei lui Caragiale. Pe vremuri, E. Lovinescu, se înscria în numărul acelora care pretindeau că opera lui Caragiale tratând despre o «anumită fază a istoriei noastre, cu tipuri dintr-o anumită categorie, e caducă şi va scădea ca interes odată cu dispariţia clasei sociale oare a inspirat-o. Schimbarea moravurilor va duce după ea îmbătrânirea şi inactualitatea acestei opere. Astfel de consideraţii sînt lipsite, după mine, de orice fundament. Principiile materialist istorice ne dau o altă interpretare. Toate operele literare ale lumii au fost scrise într-un anumit moment istoric şi în cadrul unor mentalităţi de clasă. „Iliada" şi „Odisseia" au apărut în cadrul sclavagismului elen şi conţin o prezentare a acestei lumi cu mentalitatea şi moravurile ei. „Don Quijotte" — e o relatare a decadenţei feudale spaniole, cînd nobilimea de-acolo, lipsită de funcţiile ei economice înfăţişa o perioadă de decadenţă. Eroii lui Rabelais, indică începuturile de formare a clasei burgheze în Franţa. Şi aşa mai departe. Deşi aceste regimuri de clasă care formează cadrul operelor menţionate au pierit, interesul pentru ele e încă actual. Poate susţine cineva că „Război şi pace" s-a dezactualizat ? Eroii principali ai lui Tolstoi sînt luaţi din lumea feudală rusă de la începutul secolului trecut. Şi totuşi romanul lui Tolstoi se citeşte cu acelaşi imens interes şi e considerat ca una din cele mai măreţe creaţi uni epice ale literaturii mondiale. Ambianţa socială îşi anumite comportări sînt legate de un anumit moment istoric. Dar, sub el, funcţionează o serie de trăsături caracterologice, car,? sînt ale naturii umane în general şi care se schimbă cu mult mai lent. Caţavencu sau Trahanaehe se poartă ca nişte eroi ai alegerilor de altă dată. Dar ei manifestă sub aspecte de timp şi clasă, anumite caracteristici psihice: o anumită afectivitate, o anumită voinţă, o anumită imaginaţie care aparţin structurii psihice umane, de viaţă dacă nu eternă, în orice caz de lungă durată... Deşi sînt separaţi de cîteva secole, „Avarul" lui Moliere şi „Pere Grandet" al lui Balzac conţin trăsături comune de caracter. Ei reacţionează în medii deosebite, dar conţin trăsături caracterologice asemănătoare, dacă nu identice. Peste câteva decenii, cititorul ori spectatorul se vor bucura şi amuza ca şi acum de comportările lui Farfuridi ori Agamiţă Dan-danache. Caragiale e apreciat pentru realismul critic al personajelor sale. aşa de specifice încît cum s-a spus „fac concurenţă actelor de stare civilă". în adevăr, nimeni în literatura noastră nu a descris corect tipuri mai autentic caracteristice, copiate după exemple vii din societatea timpului său ca rnareîe nostru prozator. Ele sînt luate din toate provinciile ţării noastre: Chicoş Rostogan din Ardeal, franţuzitul general Gregoraşco din Moldova, Coana Luxiţa moaşa -trincinoasă, Amicul X din lumea politicianistă bucureşteană etc., etc. Acestui merit Caragiale i-a adăugat ca scriitor şi altceva: inventivitatea comică. Comicul e o categorie estetică. El presupune anumite legi psihologice şi prezintă o serie de calităţi ierarhice ca şi tragicul şi sublimul. Moliere sau Swift au excelat în această privinţă. Caragiale nu e numai un satiric. E un creator de situaţii comice. Cînd preotul care aşteaptă în anticamera unui avocat, scoate din cizme un ţîr pe care-1 frăgezeşte, bătîndu-1 cu bustul lui Cicero luat de pe masa avocatului, acest episod conţine o esenţă comică, indiferent de satira socială care o implică. Caragiale e unul din marii comici ai literaturii universale. ★ Din punct de vedere al epocii biciuite, Caragiale se aşează în acelaşi loc ea şi Balzac. Şi acolo ca şi aici e vorba de începuturile capitalismului. Cu deosebire numai că lumea lui Balzac e ceva mai veche, capitalismul în Franţa incepînd din sec. al XVIII-lea. El însă nu ajunge la putere pe deplin decît în perioada lui Ludovic Filip. Atunci se înjgheabă din plin capitalismul financiar. E perioada lui Guizot, cu îndemnul său „enrichissez-vous". La noi, Brătianu după ce a trădat idealurile revoluţiei în 1848, îşi îmbogăţea partizanii intimi din bugetul statului. Totuşi Caragiale rămîne un mare autor vesel. Lumea lui e ridiculă, în timp ce eroii lui Balzac sînt siniştri. E o deosebire în primul rînd de temperament, şi de punct de vedere. Caz'agiale e un mucalit desigur. Bl vede lucrurile sub prisma ■ridicolului şi face haz de aceasta. Balzac e sumbru. Dar mai .sînt pe lîngă acestea şi motive obiective. în Franţa burghezia devenise o clasă puternică încă din sec. XVIII. Ea exista ca atare, avea o fiinţă reală reeşită dintr-o evoluţie lentă şi oarecum organică. La noi feudalismul se menţine încă mult timp după 1848. Bergson a dat o definiţie rîsului ca fiind „o manifestare mecanică aplicată pe o realitate vie" : „Du meoanique plaque sur du vivant". Caragia'e a surprins modul în care burghezia românească simula atitudinile şi conduitele „democraţiei" şi afişa idealurile „revoluţiei" pe fondul unei desăvîrşite complicităţi de interese cu vechea oligarhie a unei crunte exploatări a maselor muncitoare şi al unui dispreţ absolut faţă de realele revendicări politice ale poporului. Caragiale a înfăţişat acest contrast al societăţii romîne de la 1880. El nu putea decît să rîdă. în timp ce eroii lui Balzac sînt de o ferocitate sinistră, ferocitatea eroilor lui Caragiale este îmbrăcată în ridicol, fiindcă eroii săi afectează adeseori atitudini şi conduite în flagrantă contradicţie cu reala lor fizionomie şi mentalitate de olasă. S-a pus întrebarea dacă Caragiale prezintă în opera sa vre-u-n erou pozitiv. Unii cred că un astfel de tip se poate găsi printre eroinele femei, de pildă Coana Zoiţica din „Scrisoarea pierdută". La o analiză mai adâncă se poate vedea că femeile lui Caragiale sînt fiinţe simple ori primitive. Un uşor văl de ironie le înconjoară, atunci cînd nu sînt ridliculizate de-a dreptul. Printre eroii bărbaţi oarecari indulgenţe găsim, în figurile de ţărani ori un început de simpatie pentru Leiba Zifoai din „Făclie de paşti". Ibrăileanu mi-a povestit odată că, stînd de vorbă cu Caragiale despre personajele sale, ©1 i-a spus despre Caţavencu : — „îl urăsc, mă". Altădată privind peisajul care se întinde vederii de pe idealurile Paşcanilor înspre mlînăstirile din Neamţ, ia, spus : — „Frumoasă ţară mă, dar ţara, nu păduchii ide pe ea'". Motivul e desigur, în primul rînd, temperamentul de satiric şi de autor comic al marelui nostru prozator. Bl iubea rîsul şi căuta ridicolul. Dar rîsul e îndeobşte o critică socială, o atitudine de pedeapsă şi de sancţiune. Caragiale nu putea suferi burghezia în care trăia, and simpatiza cu cineva, el n-o spunea. Se mulţumea să tacă. E totuşi interesant că singurele categorii sociale pe care nu le-a persiflat sînt ţăranii şi muncitorii. în broşura sa „1907, din primăvară pînă-n toamnă" unde se arată mai bine atitudinea sa socială' el manifestă direct simpatie pentru aceste două clase. Era firesc atunci ca pornirea firii sale să se îndrepte împotriva regimului social care încuraja exploatarea. Avea deci dreptate Ibrăileanu, cînd apropia critica socială a lui Caragiale de aceea a socialiştilor. CARAGIALE DE IERI ŞI DE AZI TUDOR V1ANU Şirul de oameni aii generaţiei mele creştea spre adolescenţă, cînd ne-a sosit vestea morţii lui Caragiale. A fost un moment de emoţie publică, asemănător întru câtva cu acel care, cu peste douăzeci de ani înainte, cuprinsese sufletul ţării la vestea că Erninescu trecuse pragul din urmă al vieţii. Ziarele şi revistele publicau amănunte despre ultima perioadă de viaţă a scriitorului, elogii, amintiri, judecăţi generale asupra operei sale. Autorul „Scrisorii pierdute" părea ase bucura de o preţuire generală. Dar de ce îşi părăsise ţara> aeoaptîed condiţia unui surghiun voluntar, aşezîndu-se printre străini, acolo, la Berlin, unde ţara se refăcea necontenit în jurul său, prin mulţii români care-1 vizitau, prin scrisorile trimise şi primite de el ? S^a dus Gherea să aducă în ţară rămăşiţa părnîn-tească a prietenului său. în faţa mormântului a vorbit Mihail Sadoveanu. Trăiam într-o lume devenită limpede pentru noi prin contribuţia operei lui Caragiale. Poate mai mult decît alţi scriitori, ne înzestrase eu puterea de a înţelege critic mediul nostru, viaţa socială a epocii. Creiase oi galerie de tipuri pe care le recunoşteam îndată, dîndu-le numele propuse de Caragiale. Un demagog al oraşului nostru era Caţavencu. Un pensionar bătrân, format de vechea frazeologie liberală, dar trăind acum „teroarea" revoluţiei, era Conu Leondda. Studentul Co-riolan Drăigănescu se urca pe soclul statuii lui Mihai Viteazul şi ţinea discursuri naţionaliste. Madame Esrneralde Piscopeseo avea jive-o'clock tea. Claymoor îl anunţa în „L'Indiqpendence rournaine". Tiinere al vremii de azi, nu vei putea înţelege ţara veche, dacă nu-1 vei citi cu de-amănuntul pe Caragiale. Opera lui este un document extraordinar, prin adevărul ei. Lovineseu, cu oare am stat adeseori de vonbă despre toate acestea, era de părere că această operă, atât de legată de epoca ei, va îmbătrâni odată cu sohimibarea societăţii. Dar iată că ea concentrează în juru-i un interes cu miult mai general, devine un obiect al cultului unui întreg popor. împrejurarea 01 explică faptul că nu ne putem înţelege pe noi, în faptele şi ţintele noastre, decît cunoscând pe acelea cu oare a trebuit să luptăm, a trebuit să le cunoaştem limpede şi să le eliminăm. Caragiale a fost marele tălmăcitor al vremii lui. N-a trebuit oare să ştergemi din jurul nostru toate formele demagogiei politicianiste, ale frazeologiei liberale şi ale „rromînilor verzi", toate formele exploatării, pe ale „arendaşului romîn" şi pe aile patronului său, uşurătatea în moravuri, convenţia găunoasă în exprimare ? Trăim azi într-o civilizaţie a muncii. Ţara este un imfens şantier. Se formează un nou tip uman, acordat cu una din fownele muncii, stăpân pe o specialitate, exact şi scrupulos în împlinirea datoriei lui sociale. Creşte demnitatea omului. Caragiale îndreaptă către noi oţelul privirilor lui, din umbra pălăriei mari, cu capul ridicat, ca şi cum ar vrea să vadă mai departe. Este un om al tîrgului dinăuntru, aşa cum l-au format civilizaţiile acestei părţi a lumii. Este sociabil, volubil, adeseori muşcător. Manevrează ironia şi uneori invectiva. Este un bătrîn al poporului nostru ; nu ne despărţim, simţindu~l în preajmă, de vechea veseuie a poporului. Dar ştim şi melancoliile, ba chiar tristeţile lui răscolitoare, amintirea apăsătoare a începuturilor lui de viaţă, lupta pentru existenţă într-o lume unde a trebuit să vîneze expedientul, teama că suculenta portocală ar putea seca, îndată ce ar atinge-o. Dar pentru că mai putem face ceva şi pentru cei dispăruţi de mult, tămăduim rănile vechi, pe ale ţării şi pe ale lui. Vechiul tîrg din apropierea munţilor, unde Grand Hotel „Victoria romînă" era un loc al rcstriştei şi al groazei, nu mai există. Cresc oraşe noi, cu mari case albe, frumos aliniate, în răcoarea umbrei dese a castanilor, aşa de exuberanţi în pămîntul bogat al ţării. Civilizaţia se extinde şi devine generală. Lache şi Mache nu mai pălăvrăgesc la berărie, aşteptând revărsatul zorilor pe terasa acoperită de praful măturilor comunale. Oamenii se exprimă cu măsură şi competenţă, cu un simţ sporit al răspunderilor. Marea fineţe lingvistică a scriitorului ar fi observat-o poate. Mini închipuim deci zăbovind printre noi, observînd ţara nouă şi pe oamenii ei. îndrumaţi astfel pentru că au trecut şi prin critica lui lucidă şi exactă. NOTE DESPRE ARTA PROZEI LA CARAGIALE PERPESSICIUS Recitesc capitolul, pe care Tudor Vianu l^a rezervat lui 1. L. Caragiale în „Arte prozatorilor romlni", tratatul său de „estetică literară evolutivă" din 1941, în care urmăreşte, de-a lungul unui veac de literatură romînească, „studiul procedeelor de artă şi al valonilor de stil, reţinând din motive şi atitudini atît cit este necesar pentru luminarea celor dintâi", şd mă întreb : ce s-ar mai putea spune despre arta prozei lui Caragiale, pe care colegul şi prietenul nostru să nu le ii intuit cu antenele rafinate ale spiritului său erudit şi artist şi să nu le fi expus, în adevăruri necontestabile, cu acea metodă şi cu acea tehnică a perfectului pedagog şi dascăl, ce este. Poate că, ici şi colo, o ilustraţie in plus, continuând exemplele sale, poate un caz adiacent, sugerat de unul sau altul dintre principii şi cerînid o dezvoltare. Altminteri, tot ceea ce alcătuieşte personalitatea artistică distinctă, a marelui satiric, toate nuanţele spectrului solar ce luminează opera sa sîint amănunţite şi înzestrate ou numeroase citate. Antiretoric, într-o epocă ce tot mai practica, la capătul unei lungi tradiţii, retorismul, stilul lui Caragiale, lucid, de o nuditate aproape stendihaliană, adequat subiectului ca-n bunele canoane ale realismului, se lasă din când în când ispitit de retorism. începuturile sale literare de la „Ghimpele" şi „Claponul" sînt lustruite cu retorism, excesiv, uneori strident, ceea ce se explică prin inexperienţa literară a debutantului, ce are de spus ceva şi n-ar vrea s-o spună la modul curent. însă războiul acesta dintre structura intimă, nativă, a scriitorului şi tirania modurilor de expresie ale epocei, se sfîrşeşte în curînd, şi tânărul cronicar al societăţii contemporane, care a cumulat observaţii peste observaţii din toate straturile sociale şi din toate profesiunile, se încetăţeneşte definitiv în confiniiie realismului critic, al cărui întemeietor este, înainte de .toate cu opera sa, după aceea cu convingerile sale, pe cari le formulează, nu numai în expresii plastice doar, ci, mai mult, în splendide pagini cu apologuri sau metafore dramatizate. Ne referim, fireşte, în primul rînd la esseul „Cîteva păreri" din 1896, în care Tudor Vianu vede o adevărată artă poetică şi de la ale cărui afirmaţii porneşte în definirea şi situarea personalităţii artistice a lui Caragiale. Iar intenţia pe care d-sa o acordă acestui opuscul estetic e întru totul justificată. Ultimile decenii au practicat şi la noi, şi în străinătate, sistemul anchetelor şi confesiunilor literare, ca pe tot atîtea invitaţii la introspecţii, de pe unma cărora s-au ales multe pagini interesante şi revelatoare pentru arta unuia sau altuia dintre scriitori, obligaţi să se confrunte în propriile lor oglinzi, să se descoase, să se descopere, să se înţeleagă. între mai recentele manifestări de felul acestora, aş aşeza conferinţa-esseu despre poezie a lui Jean 9 Cocteau, ţinută cu vreo doi ani în uirmă la Academia din Bruxelles. „Cîteva păreri" este un examen autocritic, cu atît mai preţios, cu cât e opera unui autodidact, meşter în a mînui ideile şi a le comunica cititorilor într-un chip cu mult mai ademenitor decît iabutese uneori cărturari de mare prestigiu, stângaci totuşi cînd îşi ies din specialitatea lor. Mă gândesc, între alţii, la marele om de ştiinţă, istoricul şi arheologul Vasile Pîrvan, autorul .„Geticei", atît de luminos în studiile sale ştiinţifice, atît de tenebros şi difuz în incursiunile sale filozofice, deşi un anume elan liric, viciat însă de anume modele literare, nu-i poate fi contestat. Nu odată lectura unor astfel de esseuri, pseudofilozofice, ale lui Pîrvan ni-au dus cu gîndul la caracterizarea ce Canitemir însuşi, infinit mai1 puţin ceţos ca autorul „Geticei", o făcea în „Metafizica", scrisului său latinesc, despre care spunea, dacă nu mă înşeală memoria, că i se pare filtrat prin nisipurile Sciţiei ; iar alteori m-au făcut să exclam : „o serenissime Joe, cît de barbar mai scrie acest latin de la gurile Istrului" — ceea ce, constat cu plăcere, este şi părerea lui Tudor Vianu, exprimată, negreşit, cu toate virtuţile artei lui scriitoriceşti, în cîteva pagini din pururi delectabilul său „Jurnal". în schimb, cît de iLuminoase sînt paginile, cînd filozofice, cînd lirice, ale marelui foiolag Emil Racoviţă sau ale filozofului istoriei Nicolae Iorga şi cît de încântătoare consideraţiile critice şi estetice ale lui Caragiale, în esseul său „Cîteva păreri": Deosebirea dintre stil şi manieră, ilustrată cu exemple din Hugo şi Shafcespeare, critica feluritelor stiluri şi opţiunea lui pentru „stilul potrivit" (sau, cu una din expresiile-oheie, puse în circulaţie de la Caragiale încoace: stilul „care-l prinde" pe fiecare scriitor în parte), absenţa portretului fizic şi moral, — ca o urmare a fobiei pentru analiza psihologică („vreau să aud pocnetul paharului spart, etc."), din care Proust, după Stendhal, avea să selecteze însăşi plasma epocalelor sale romane sociale — şi înlocuirea lor cu cenestezia eroilor, aşa dar cu reacţiunile lor fiziologice; utilizarea stilului indirect liber, a stilului şi sintaxei orale, semn că dramaturgul, prezent în fiecare din schiţele sociale ale „momentelor", precumpăneşte ; erezia părerii, din care unii glosatori superficiali au scos girave capete de acuzaţie, că-n proza iui Caragiale ar lipsi cu totul descripţia şi poezia nature! . Caragiale. ★ Pentru cine urmăreşte proza lui Caragiale, din începuturile ei de la „Ghimpele" i(1874) şi până la „Kir Ianulea" <1909), cea mai complexă dintre ultimele sale oreaţiuni, pentru cine apropie o pagină facilă din scrierile, majoritatea pastişe şi paradii, de juneţă ale lui Caragiale, de una împietrită în severa ei frumuseţe sculpturală, pentru cine parcurge manuscrisele lui laborios elaborate, înrudite (s-a ocupat cineva ou procentajul ştersăturilor în ciornele scriitorilor ?) cu ale lui Balzac, Eminescu şi Proust, imagina unui Caragiale chinuit de caznele facerii (ce frumoase sînt stihurile cu cari Enăchiţă Văcărescu implora pe sfânta fecioară să uşureze muncile soţiei năvarnice !) sa impune cu pregnanţă. Caragiale însuşi o spune într-jun text dintre cele mai crude, şi anume în preambulul epistolar, cu care însoţeşte publicarea nuvelei sale ^Cănuţă, om sucit", în „Gazeta Săteanului" din il'898 : „...un tată ar trebui să fie din cale-afară denaturat, cu să ureze vreunuia, celui mai nemernic dintre copiii săi cariera de publicist onest. Douăzeci 10 şi patru, de copii să am — să mă ferească Dumnezeu ! — pe toţi i-aş face oameni politici, adică \avocaţi, şi dacă imul n-ar fi in stare să înveţe măcar fltiîa, I-aşj învăţa să prinză dini ou laţul. Hingher, da ! da' literat nu ! Mai bine să-şi bată el joc de literaţi cînd o întîlni la u/n an odată umil, decît să-şi bată joc hingheru de el pe toate potecile... Nu-mi este drag condeiul, creăe-mă ; ba chiar dimpotrivă. E o unealtă cu care n-am făcut niciodată ceva cum se cade pentru lumea mea, dar cu care mi-am făcut totdeauna mie însumi mult necaz şi multă pagubă... Să aibă de la mine toţi vrăjmaşii mei numai această urare : neam de neamul lor, măcar unul la trei copii să le ajungă literaţi romîni, dar nimic altceva decît literaţi romîni!" (ed. Zairifopol-Ciocu'ieseu, IV, 440—441). Trece, de bună seamă, prin textul acesta, mai mult de un ecou-două din cunoscuta .telegramă („Aştept telegramele Havas... să saritu... sarie-mi-ar numele pe mormint...") a lui Emineseu din prezilele prăbuşirii, ca o dovadă că şi unul şi altul sufereau1 din cauza marilor lor aripe, ca şi albatrosul lui Baudelaire, jigniri din partea societăţii, cu dureroase răsfrîngeri asupra operei lor — dar vorbeşte astfel, cu năduf şi ou suverani dispreţ, numai o conştiinţă stăpînă pe sine, un scriitor în posesiunea secretelor artei sale, care şi-a aflat „stilul potrivit", cum aşa dd frumos şi cu atîta mândrie o mărturiseşte într-un crâmpei din „Cîteva păreri", ce merită să fie popularizat pentru că e unul din cele mai potrivite pervazuri portretului festiv al lui Caragiale : „Omului înzestrat cu adevărat talent îi este absolut indiferentă judecata altuia despre operele sale; el are otita încredere în puterea Ivi de expresie, încît, şi cînd se aude lăudat şi cînd se aude criticat, in faţa şi a aplauzelor, şi a bîrfirilor, şi a indiferenţii, el îşi rîde în barbă, sigur fiind că foarte rar îl poate pricepe cineva mai bi/ne şi-i poate aprecia mai exact de cit se pricepe şi se apreciază el însuşi. Din această siguranţă, rezultă nealterwnea personalităţii adevăratului artist, cu toate stăruitoarele păreri multiple şi varii ale criticii şi ale amatorilor; din această neclintită încredere în sine, rezultă neîncovoierea lui la vreuna din mode, particularitatea susţinută a stilului, dispreţul pentru gustul contimporanilor şi prin urmare pentru o manieră simpatică acestora — manieră care i-ar garanta un succes facil — şi dispreţul pentru orice imitaţie a vreunui model anterior sau contimporan" (ed. Zarifopol, III, 79). „Pentru cei mai mulţi, dacă nu pentru cei mai de seamă scriitori, îndemnul creaţiei provine din posesiunea unui subiect nou, nu din a unei noi- formule estetice" notează Tudor Vianu în densa prefaţă a tratatului său şi (repertoriul „motivelor" şi al „atitudinilor", aşadar al subiectelor şi al procedeelor de artă din opera lui Caragiale, presupunând că s-ar fi întreprins, ar arăta, pe deoparte, bogăţia de motive, vădind capacitatea de invenţie a scriitorului, intensitatea spiritului său de observaţie asupra mediului din care-şi extrage subiectele şi, pe de altă parte, toate acele cazuri, în cari soriitorul, ajuns în maturitatea mijloacelor sale stilistice, de expresie, a simţit nevoia să reia subiecte vechi, din opera sa juvenilă, să le supună unor noi procedee şi să le toarne 5n noi şi definitive tipare de artă, indelebile acestea, în timp ce primele erau de lut nears, friabile. Astfel de situaţii sânt proprii tuturor literaturilor. „S-ar zice, spunea Edimonid Jaloux în discursul său de recepţie la Academia Franceză, că viaţa întreagă a unui scriitor are de scop să justifice imaginile, emoţiile şi dorinţele adolescenţii lui. Că cei mai personali, cei mai neasernenea cu alţii n-au procedat altminteri. Goethe a terminat pe „Faust" odată cu viaţa, in sensul că a voit să explice, ânainte de moarte, consecinţele şi avatarurile antalului „Faust", la care a lucrat din juneţă şi care nu era altceva decît imagina acestei juneţi însăşi". Mihail Sadoveanu a rămas toată viaţa rapsodul fraţilor Potcoavă, din ajunul veacului acestuia, cînd iscălea cu pseudonimul predestinării lirice : M. S. Cobuz şi pînă în anii din urmă, cînd, cu 11 creştetul nins dar cu acelaşi azuir în pupile, a modelat pentru ultima oară statuia eroului său predilect: Nicoară Potcoavă, pe care 1-a trecut — căci ce ştim noi despre caznele de adevărat ale „faurului aburit", cum îşi spunea singur, cînd se vorbea de facilităţile scrisului său — prin cei puţin patru tipare. Flaubert a redactat cu aceeaşi pasiune şi migală cele două versiuni ale romanului „Education sentimentale" şi Emineseu 1-a purtat pe Hyperion printr-un nesfîrşit şir de reîncarnări, în lipsa acelui repertoriu, de care am amintit, al motivelor şi din care am putea lua exemple mai convingătoare, ne oprim la două din aceste transmutaţii, în care, la distanţe apreciabile, Caragiale a prefăcut plumbul în aur, cu simpla intenţie de a Ie indica unei ulterioare analize, pe care ne-o propunem în viitor. E vorba de schiţa „Amici" din 1900 şi de prototipul ei „Smotocea şi Co-tocea", publicat în „Calendarul Claponului" din 1878 şi reprodus în vol. I, 303—305, al ediţiei Zarifopol, din confruntarea minuţioasă a cărora s-ar vedea că, nu rareori, odată cu evoluţia procedeelor artistice, însuşi motivul evoluiază : în timp ce prototipul anunţa, din prag chiar, că vrea să fie o ilustrare a „prieteşugului", ce va concura, în viitorime, faima „răposaţilor Orest şi Pilad" şi, nefolosind nici o brumă de dialog, curge otova ca un reportaj ; „momentul" de ia 1900 scris în întregime într-un dialog scăpărător se termină cu scăpărarea a „două palme straşnice", pe care Mache le aplică pe obrajii „amicului" său Lache, căruia nu-i rămîne altceva de făcut decît să ia de martor pe un al treilea „amic" şi să constate : „Uite vezi ! ăsta e cusurul lui — e măgar !... şi violent... şi n-are manieră". — Celălalt exemplu e oarecum diferit. E vorba de schiţa „Un artist", de pe la 1892 şi de prototipul ei, publicat tot în „Calendarul Claponului" pe 1872, sub forma unei note, reprodusă în aceeaşi ediţie Zarifopol, III, 196—197, în care creatorul de mai târziu al lui Nae Girimea face apologia (breslei bărbierilor. Motivul, s-ar putea spune, a rămas acelaşi şi, parţial, aceleaşi şi procedeele artistice, de vreme ce crîmpeie întregi trec din prototip în textul ultim, cu mici diferenţe de vocabular şi sintaxă. însă câtă distanţă de la simpla notă primitivă, cu intenţii umoristice, imediate, la schiţa definitivă, cu atmosfera ei încărcată de poezie, şi-n care înclinarea bărbierilor pentru muzica instrumentală oferă marelui preţuitor al muzicei înalte, care a fost. Caragiale, prilejul să redacteze unul din cele mai frumoase elogii, întîi a artei sonurilor şi, după aceea, a cîntecului privighetorilor. Sînt aceste consideraţii serioase, sînt spuse în ironie ? O prinsoare ar fi binevenită. Pînă atunci, ne mulţumim cu o juxtapunere, în ordine cronologică, a celor două texte, deşi ar fi fost cu mult mai sugestiv să le aşezăm, ca pe două termometre agăţate la fereastră, pe două coloane. Creşterea nivelului de artă s-ar fi sesizat mai uşor. (1878) — „Mai întîi ca oricare breaslă, cea bărbierească este foarte hazlie, şi de multă vreme pusesem de gînd să-i fac apologia. Fiecare membru al acestei importante corporaţii merită osebită luare aminte, pentru particularităţi mai mult sau mai puţin ciudate. O pornire însă neînvinsă cătră artele frumoase este caracteristică la toţi bărbierii. Mulţi dintre dinţii, împinşi de patima lor pentru teatru, s-au făcut actori; mulţi iar scriu poezii, de obişnuit poezii galante; mai toţi trebuie să ştie a cînta cu un instrument, prin ajutorul căruia în momentele perdute, îşi traduc în melodii patimile nobilului lor suflet. Toţi ca toţi — dar să-mi daţi voie să pun mai presus de toţi confraţii lui pe chir Năstase Ştirbit, bărbierul meu" etc. etc. {1892) — „Mai mult decît oricare alta, breasla bărbierească mi-este foarte simpatică... Briciul e rudă cu dalta, cu penelul, cu icotumul, arcuşul, condeiul — mai ştiu eu cu ce ! De aici, neînvinsa pornire către artele frumoase caracteristică la toţi bărbierii. O sumă dintre dînşii, împinşi de patima lor pentru teatru, s-au 12 ? făcut artişti dramatici; mulţi alţii scriu poezii, de obişnuit lirice, mai adesea galante; mai toţi trebuie să ştie cînta cu un instrument, prin ajutorul căruia, în momentele pierdute, îşi traduc în melodii acea încărcare de simţiri ce ni-o dă, unora dintre noi, lumea cu lumina ei, cu formele, mişcările şi zgomotul ei... Dar, cum se rupe la vreme copilul din mamă, acea încărcare de simţiri caută să se rupă din sufletul nostru (...). Dar e oare un mijloc mai puternic ca să ne scăpăm de toată haotica năvălire a lumii întregi în bietul nostru suflet, decît divina muzică.' ,~ vagă vastă ca şi lumea, ca şi aceasta nepătrunsă şi fără alt înţeles decît înţelesul cel mare şi singurul. — armonia... De aceea, bărbierii, ca toţi ,arliştii, iubesc aşa de mult. păsările cîntăreţe (...) Noaptea de Iulie şi pădurea cu mirosul ei înviorător, cu atîtele-i umbre de frunziş, cu atîtele-i lumini de sus ide la razele răcoroase ale lunii, de jos, de la licuricii neastîmpăraţi, şi mituiala discretă a insectelor prin păiş, şi răsuflarea femeii care se lasă s-o plimbi alene pe poteca umedă de rouă... (subl. ns.) toate — toate sînt în romanţa mistică a privighetorii... şi psalmul triumfal al ciocârlanului este sublimul răsărit de soare pe şesul neundoiat al Bărăganului !" etc. etc. * Dar- dacă orice creaţiune de artă creşte din trunchiul din ce im ce mai viguros al -vieţii trăite, al experienţei personale — este un domeniu în care originalitatea creatorului e pusă la grea încercare : acela al altoiurilor din trunchiuri străine ; şi ele nu prind întotdeauna. S-a spus, pare-se, şi nu fără motiv, că o poezie tălmăcită e cu, mult mai greu de realizat decît una originală. Pe bună dreptate, de oarece tălmăcitorul are de luptat, nu nuimai cu un demon, ci1 cu doi deodată, şi al său şi al autorului ce tălmăceşte. La fel cu adaptările, cu localizările în teatru, şi cu atît mai greu când un povestitor îşi împrumută subiectul de altundeva. Despre astfel de experimente, a vorbit, între alţii, şi Caragiale in a sa „Cercetare critică asupra Teatrului românesc" (ed. — Zarifopol-Şarban Cioculescu, V., 243 şi urm.) din 1878, unde demască şi ţinteşte la stîlpul oroarei pe toţi acei monştri ai repertoriului, procreaţi dinte-o totală necunoaştere a datinelor locale. Ce poate rezulta, în schimb, oridecâteori altoitorul e un meşter încercat şi un şi mai încercat artist, o ilustrează nume ca : Moliere, Racine, Shakespeare, cari n-au dispreţuit altoiuirile străine, pe care le-au convertit în opere de patentă originalitate. Un astfel de altoiu fericit a realizat şi Caragiale, în proza sa, cu nuvela „Kir lanulea", din 1909. Ce ireprezintă „Kir lanulea" în proza lui Caragiale, de bună seamă s-a spus, şi se va mai spune, niciodată însă îndeajuns, atît de extraordinară, raportată la datele pretextului originar, mi se pare izbînda, şi atît de imense dificultăţile învinse. Poate că entuziasmul nu e cel mai bura consilier în chestiuni de critică literară, de vreme ce ar putea să dilate contururile, să altereze optica. Poate că fostul nostru dascăl de literatură, criticul Mihail Dragomirescu, de la care atîtea am învăţat, pe care l-am plătit nu odată cu ingratitudine, greşea cînd exalta cutare piesă de teatru a cutărui dramaturg autohton, pe care nu se sfia s-o apropie şi uneori s-o ridice deasupra capetelor unor glorii universale ; poate că n-aveau dreptate aceia care vedeau în sonetul „Veneţiei" al lui Emineseu, mai mult de cât o tălmăcire ideală din Gaetano Cerri ; poate că Sainte-Beuve nu greşea când punea astfel de supralicitări, în materie de valori naţionale, pe seama acelui „şovinism intelectual", propriu tuturor literaturilor; poate că deliciile primei noastre lecturi, repetate cel puţin o dată p?, an, să ne Si imunizat 13 pînă într-atâta, încît, refractari la orice umbră de îndoială, să ne ii făcut impropriu unei pure judecăţi critice — se prea poate. Faţă însă cu credinţa răspicat afirmată de -însuşi Caragiale .asupra dreptului de proprietate şi originalităţii acestei povestiri împrumutate, ca şi faţă de alte cazuri de aceeaşi natură, din literatura noastră, o reexaminare a cazului şi o cercetare ferită de fetişisme, a adevărului,, poate că n-ar fi lipsită de interes. îmi amintesc să fi pomenit de „Kir lanulea" şi de miraculoasa transfigurare a temei maohiavelIlene cu prilejul unui mai vechi articol despre Anton Pann, cînd am stăruit anume asupra poemului „Sultanul şi pescarul", magnificul cap de operă al unui genial colportor de literatură populară, pe care-1 asimilam, experienţei lui Caragiale. Mihail Sadoveanu, cum' bine se ştie, obişnuia astfel de altoiuri în scrieri străine. „Măria Sa Puiul Pădurii" a derivat din Oegienda Genovevei de Brabant, şi cită poezie a naturii ţi a faunei umanizate a infuzat Sadoveanu în această lacrimogenă legendă medievală, tot cititorul o ştie. „Baltagul", decigur, e altceva, deşi pretextul şi sugestiile Mioriţei sînt prezente la tot pasul. în schimb, „Divanul persian", deşi merge pe urmele „Sindipei", este, graţie înaltelor suavităţi de expresie ale adaptatorului, o lucrare de puternică originalitate şi patent sadovenească, aşa cum este şi, însă graţie altor virtuţi, „Kir lanulea" de I. L. Caragiale. Departe de noi gîndul de a proceda, în aceste cîteva rînduri oricum de circumstanţă şi festive, la acel examen al izvoarelor şi al continuei lor confruntări, ce singur ar putea scoate în lumină nu numai originalitatea lui „Kir lanulea", dar şi măsura în care adaptarea la climatul nostru, de un violent pitoresc balcanic, al unor situaţiuni mai mult sau mai puţin neutre, constituie o operaţie ou mult mai dificilă decât aceea a invenţiei şi execuţiei unor adevărate texte de antologie, ca d.p. : „Inspecţiune", „La hanul lui Mînjoală", „Ion", „Ultima emisiune" etc. etc. De aceea, ne vom limita la cîteva indicaţii sumare. în povestea lui Maohiavel'li, aşa cum a transcris-o Bandello, din gura secretarului florentin, la un ospăţ la care se nimeriseră comensali, se petrece în Florenţa unde Belifegor, „archidiavolul" („pentru că, înainte de a fi fost prăvălit din cer, fusese arhanghel"), designat prin sorţi ie consiliul subpământean convocat de Pluton, îşi ia reşedinţa sub numele negus'torului Roderigo di Castiglia, sosit din Spania, după ce-şi făcuse averea la Alep, în Siria. Cu fondul de o sută de mii de ducaţi, pus la dispoziţie, Belifegor se apucă de afaceri şi de cămătărie, se căsătoreşte cu Honesta, fiica lui Amerigo Donaţi, care mai avea trei fete de măritat şi .trei feciori, şi începe o viaţă: 'die luţx şi irisipă, ce4 va duce la ruină. Orgoliul signorei Honesta, ymai nemăsurat de cît al lui Lucifer", petrecerile de Carnaval, înzestrarea celor trei cumnate şi asocierea în afaceri pierdute a celor trei cumnaţi, severitatea Honestei faţă de bărbat şi faţă de slugi, sleirea fondurilor, grelele împrumuturi cu camătă, neonorate, ce coalizaseră toţi creditorii şi perspectivele închisorii ce~l pândea, hotăresc pe Belfegor să-şi ia tălpăşiţa şi să găsească adăpost la Grammateo del Brica, unul din argaţii lud Giovani del Bene, care-1 salvează din ghiarele urmăritorilor. Drept răsplată, Belfegor îi destăinuie secretul şi-i promite să-1 ajute să facă avere. Cînd va auzi că a intrat dracul în vreo fată, să se prezinte s-o vindece. Şi Grammateo face avere. La, al treilea caz însă, Belfegor refuză să se mai supună exorcismelor binefăcătorului său. Ameninţat să-şi piardă viaţa Grammateo înscenează o mare ceremonie, pe un imens eşafod, cu toate mărimile Curţii şi ale clerului de faţă, şi cu .tamburele pregătite să intervie în momentul decisiv. Cînd, după două invitaţii, Belfegor refuză să iasă, Grammateo porneşte tamburele şi-n larma ce se stârneşte anunţă sosirea Honestei. Rezultatul e cel scontat („Şi Grammateo, care ştia mai multe de cît diavolul, se întoarse fericit acasă") E singura scenă de mare efect din povestirea, lui Maohiavelli, singura dramatică, 14 celelalte epizoade, cu dialogul aproape absent, fiind proiectate ca nişte umbre chinezeşti, estompate, iar acela al micilor (şi marilor) mizerii conjugale, cu formula lui Balzac, fiind redus la şapte rânduri şi jumătate, în timp ce în „Kir lanulea" el este însăşi raţiunea nuvelei şi ocupă în permanenţă scena, cum se şi cade, de vreme ce toată aventura lumească a diavolului are un caracter, aşa zicînd, experimental : şi Pluton şi Dardarot al nostru voiau să afle, prin delegaţi acreditaţi de dânşii, adevărul in. privinţa răutăţii femeilor. De aici, „condiţia umană" la care se angajează emisarul infernului. Cît despre „Belphegor, nouvelle three de Machiavel", basmul, unul din cele mai scurte, versificat, al lui La Fontaine, el urmează din punct în punct, comprimând, la maximum, toate datele din Machiavelli, chiar şi numele eroilor. Din loc în loc, moralistul francez înserează o maximă sugestivă, brodată în marginea în timpi arilor, ce suplineşte acţiunea (d.p. : „Chez Ies amis, tout s'excuse, tout passe — Chez les amante, tout plait, tout est panfait — Chez les epoux tout ennuie et tout lasse"), iar finalul e, în legea falbuliştilor, o moralitate de două versuri, din care al doilea s-ar putea să figureze pentru rimă: „N'epousez point d'Honesta, s'il se peut — N-a pas pourtant une Honesta qui veut". Cînd ai părăsit însă cele două texte de mici proporţii (în .Machiavelli abia zece pagini, în La Fontaine cel mult o sută de versuri) şi ai dat în vastul1 platou al celor douăzeci şi şapte pagini mari ale ediţiei Zarifopol, pe care se răsfaţă în plină lumină minunatul edificiu, de o construcţie atît de familiară meridianului nostru, al nuvelei lui Caragiale, încântarea te întâmpină chiar de la piciorul plaiului şi nu te mai părăseşte o clipă. Desigur, airhitectul care a gândit clădirea aceasta a cunoscut un proiect străin, pe care 1-a pus Ia contribuţie, aşa cum nu s-a dat în lături să folosească şi câteva piese prefabricate. — Edificiul însă, cu împărţirea simetrică a spaţiului narativ, ca şi podoabele arhitectonice, sînt toate opera lui. Ca un alt Aladin din o mie şi una ide nopţi, el e şi arhitectul şi vraciul. El dictează alternarea aceasta de basm şi realitate, ale lui sînt făpturile acestea pline de viaţă, şi atît de nuanţat plămădite. Îndrăgostit nebuneşte de Acriviţa (ce nume predestinat, din leagăn,!), încît i-ar fi adus, de l-ar fi dorit, şi Tumul Colţii pe tavă şi suportindu-i ou resemnare toate pandaliile, Kir lanulea ştie totuşi să ridice şi capul, şi tonul cînd soţia întrece orice măsură, ca atunci cînd începe să-şi bârfească, în chipul cel mai vulgar, prietenele. Dacă cu gândul la Xantipa şi sîcîielile ei, şi în momentul din urmă, Socrates va fi binecuvântat paharul de cucută, — iată ce numai bănuim — dar n-avem nici un motiv să punem la îndoială bucuria cu care Kir lanulea, înţărcat! de condiţia umană, se întoarce la vechea lui stare de diavol, solicitând lui Dardarot favoarea unui lung somn de refacere. Şi Dardarot îi acordă 300 de ani de „soamne", pe deplin meritaţi, atît de multe, de aprige şi de supraumane fuseseră încercările Acriviiţei, la a căror desfăşurare am asistat tot timpul cu un amuzament şi cu un interes, deopotrivă de dramatice. Codicilul cu care^şi încheie Caragiale nuvela este propria Iui invenţie şi ni se pare cu osebire fericit. îmbogăţit de pe urma lui Kir lanulea, Negoiţă, podgo-reanui! ce-1 scăpase de urmărirea creditorilor, îşi aminteşte de Acriviţa, pe oare o găseşte la Bucureşti, în mare mizerie, însă frumoasă, cum se purta în straiele ei negre de văduvă jalnică, o dăruieşte cu o sută de galbeni şi-i transmite şi darul cu care putea alunga dracii, bine înţeles, afară de ai ei. Şi abia acum se decide 15 I. h. Caragiale, !a 27 ani Kir lanulea să se întoarcă în iad. Hotărît, Caragiale avea perfectă dreptate cînd în preambulul textului publicat în volumul „Schiţe nouă", din 1910, scria : „dintre (poveştile de -faţă... unele se mai găsesc şi în alte limbi; pe cît putem şti însă, apar astăzi pentru înlîia oară în romîneşte. Asupra felului cum sînt dale aci, autorul îşi păstrează întregi drepturile de proprietate literară ; căci, fără îndoială, de cînd lumea, poveştile sînt ale lumii, însă fireşte, felul povestirii lor rămine oricînd al povestitorului — precwm Maica-Precista este a tuturor creştinilor, dar o icoană cu chipul ei e a meşterului care a zugrăvit-o, în felul lui. îndură-te tu, prea .sfîntă şi pururea curată Fecioară, de toţi zugravii şi ajută-i să nu prăpădească vreme şi vopsea degeaba !" A dori unui tânăr candidat în ştiinţa literaturii să aibă norocul .să descopere ciornele şi manuscrisele acestei excepţionale oreaţiuni originale, ce este „Kir lanulea" şi să le supună unui studiu cît mai aprofundat (scrisoarea din 4. febr. 1909, către Paul Zarifopol, în care-1 consultă asupra oportunităţii unui cântec de lume, pe care-1 şi lasă deoparte, arată că elaborarea lui „Kir lanulea" îşi are analele ei) — mi se pare a fi unul din cele mai pioase deziderate ale momentului festiv de astăzi. CUM A FOST JUCAT CARAGIALE SICA ALEXANDRESCU Deşi mulţi dintre prietenii săi, Vlalmţa, Gîrleanu şi alţii, au stăruit pe l«nga Caragiale să vină în 1912 în ţară, unde totul era pregătit pen m al "ăruh te1"/ Ti ^ dC Viată' t0tUŞl marelc SCKil01 cidîT^sto stăruinţe. In loc de orice motivare, a trimis lui Vlalmtă o fabulă în care TCakt' în Ca,'e d0COtea ades un t^burător amestec de am racmne ş, revoltă - rezuma viaţa pe care a dus-o în „cas£ sa măsn ]•»]■., , — " >i^ia pC oaie a uus-o in „ca adică la sinul... nu al ţării mume, ci al păturii care dicta atunci în tară latd-1 deci prezentmdu-se singur ca „o secătură, un stricat", pe care : ' „Şi mari şi mici îl huiduiau. Ba, uneori, îl şi băteau. 0 viaţă l-au tot umilit, Pin ce stricatul hor op sit. Din casa măsii a fugit". In exileze : aceste cinci versuri, el a rezumat tot ce 1-a determinat sa ,,; Şi mari şi mici îl huiduiau. Aşa s-a mtîmplat la primele reprezentaţii ale „Nopţii furtunoase" si la intimi spectacol cu „D-ale carnavalului". Ba, uneori, îl şi băteau. După una din reprezentaţiile „Nopţii furtunoase", a fost dar să-i «lam lui cuvîntul : ' . - -La a doua reprezentaţie am fost fluierat, huiduit şi ameninţat de o droaie de patrioţi dm garda civică cu bătaie în piaţa teatrului. Nişte tineri oliferi m-au scăpat..." (Universul din 10 septembrie 1899.) O viaţă l-au tot umilit. In privinţa aceasta, sînt elocvente discursurile „nemuritorilor" cu prilejul respingem volumelor lui de teatru de la premiul Academici, apoi diverse articole insultătoare, apoi procesul Caion, şi altele... Pin-ce stricatul horopsit Din casa măsii a fugit... — Viata romîncasci nr. fi 17 Refuzul de a accepta prin prezenţa lui sărbătorirea, era un gest consecvent cu poziţia din ultimii ani faţă de lumea care încercase să-1 lovească în toate felurile şi să-i minimalizeze opera. Partea cea mai combativă a operei lui Caragiale este teatrul împotriva pieselor lui, lupta s-a dus prin scoaterea lor intempestivă de pe afiş prin programări nepotrivite şi mai cu seamă prin încurajarea alunecării jocului artiştilor spre bufonerie. Dovada materială a acestui fel de bagatelizare şi denaturare nu s-ar putea face decît prin amintiri ale spectatorilor de pe vremuri. Iată că avem şi o dovadă materială a preocupării permanente de a toci ascuţişul săgeţilor satirei caragialeşti. După răscoalele tară- nGion7 \n ' Caragiale' 0 data cu crîncenul rechizitoriu din broşura „JM, dm primăvară pînă-n toamnă", a compus şi o serie de fabule în care sintetiza conflictul dureros dintre ţărănime şi pătura de sus. Una din aceste fabule este „Temelia'. Iată textul acestei fabule, "aşa cum a apărut în revista „Convorbiri critice" a lui Mihail Dragomirescu şi în toate ediţiile de atunci mcoaice, inclusiv în valoroasa „Antologie a fabulei romîneşti" de eurmd tipărită : TEMELIA Atîta muncă fără preget! încet-încet, de atîţia ani, De jos, din temelia stâncii, casmaua smulge bolovani, Şi macaraua sue-n muche, şi dalta-n feluri îi ciopleşte, La rîrad ciocanul îi aşează, frumos mistria-i rostuieşte ; Şi — lucru vrednic de mirare din răsărit pînă-n apus ! — Un grandios castel, d-asupra, spre nori se 'nalţă şi tot creşte; Pe cît jos se scobeşte stînca, pe-atît se-mpodobeşte sus... ...Mai trebuie frontonul splendid, alegoria triumfală, Şi-i opera desăvârşită — e gat'a unui secol fală !.., Un ultim bloc enorm, acuma, trosnind, e smuls din groap-adîncă Şi ridicat din greu pe scripet... Dar blocul ultim nu-i sus încă, Şi, din afund, din măruntaie, răcneşte stînca : „Nu mai pot" Proptele iute! merg de rîpă ! mă surp cu f ala-vă cu tot!" 18 MORALA Ades, visînd prea vesel, ai deşteptarea tristă... „Să nu te rezemi, Doamne, ' - • decît pe ce rezistă !" Această fabulă rezuma cei patruzeci de ani de domnie a lui Carol I, cu apoteoza jubiliară din 1906, urmată de răscoalele ţărăneşti din 1907. Aşa însă cum a fost publicată, alegoria pare oarecum generală, fără o adresă precisă. O fericită întâmplare mă pune în posesia autografului acestei bucăţi, cu grijă caligrafiată de mîna lui Caragiale. Autograful este însoţit de scrisoarea cu care a fost trimis lui Mihail Dragomirescu, şi de plicul respectiv. fa •ft/x&a. Jfacil. i mamita'/' s«u h muck, -ţhfa \ fehrni'atpfyt;. •Oi /f/i) cfotetut! U Q&fyi, frum* rutina '/' rvf^lut,. fi cif-Jtk) J/ănce. ,fe-afa'f «f '/n/>eM&^ ' Ideea e întărită în restul articolului. „Suferia amar de sărăcie"... „L-am văzut destul de adesea scrâşnind de lipsă"35. Constatarea acestor fapte impinge înverşunarea polemică spre acuzaţia adusă destul de străveziu lui Maiorescu de a-1 fi „lăsat totdeauna în lipsă" pe Emineseu şi chiar de a profita, postum, de pe urma acestuia. Acuzaţia e infirmată de ajutorul — chiar intermitent — dat poetului, mai ales în perioada internării la Viena. Nici corectitudinea bănească a Iui Maiorescu nu poate fi pusă în discuţie. Este însă de notat pentru a caracteriza o anumită mentalitate junimistă că, dacă nu se poate vorbi de profituri trase de Maiorescu din exploatarea operei eminesciene, acuzaţia Iui Caragiale şi-a găsit o altfel de con- 30 Ibidem, p. IJ2 32) Eugen Lovinescu : „Titu Maiorescu", Fundaţia pentru literatură şi artă, 1940, II, p. 280 33) Opere, III, p. 4 34) Ibidem, p. 7—8 35) Ibidem, p. 8 43 firmare. Mihail Dragomirescu, unul dintre discipolii din „a doua generaţie junimistă", care a condus o vreme revista şi s-a rupt după 1907 de matcă, dar nu şi de estetica maioreseiană, a publicat în „Convorbirile" din 1894 un studiu despre „Critica ştiinţifică şi Eminescu"". Maiorescu 1-a răsplătit cu o mie cinci sute de lei produşi de vînzarea poeziilor lui Eminescu. Aceste poezii erau considerate ca aparţinând patrimoniului junimist şi puteau deci servi la ajutorarea unui discipol pe atunci credincios. „Două note" îl acuză pe Maiorescu de deformarea operei, pe marginea modificărilor aduse scrisorilor eminesciene la apariţia în „Convorbiri". Articolul vorbeşte de profanare. Textul capătă adresă precisă, atunci cînd se referă la „un om care niciodată nu se poate uita pe sine, care nu poate avea nicio ridicare de suflet pe d-asupra egoismului strimt, nicio emoţie — cum să zic, impersonală, — ca să întrebuinţez şi eu nişte platitudini platonice scoase de curînd iar la modă..." 36 Ruptura marcată astfel a fost urmată de atitudini deosebite — corespun-zînd cu deosebirile temperamentale. Maiorescu recurgea la ignorare şi tăcere căutînd, pe cît posibil, să elimine numele ostil, să-1 alunge chiar din contexte care nu se puteau lipsi de el. în paginile consacrate Junimii de „Istoria contemporană a României" prezenţa lui Caragiale printre junimişti e notată într-o notă, la capătul listei, după Leonardescu, Meissner, Volenti şi T. Istrati. în puţinele pagini de critică pe care le-a mai scriss, Caragiale nu mai e menţionat. Publi-oîndu-şi studiul în volum, a mai adăugat o notă elogioasă despre „Năpasta". Sub impasibilitatea aparentă Maiorescu a păstrat o rancună tenace. E reversul dorinţei de a crea discipoli supuşi. Ereziile nu erau tolerate. Atitudinea faţă de Xenopol şi în special ciudata încercare de a-i întinde o cursă, mărturisită prin articolul „S-a prins", duşmănia faţă de N. Petraşcu, vinovat de a fi întemeiat o biserică proprie, revista „Literatura şi arta romînă" luminează această trăsătură. Exemplul cel mai elocvent rămâne purtarea faţă de Duiliu Zamfirescu. Un sfert de Veac de devoţiune, cu gesturi tandre de îndrăgostit, colaborarea fidelă la „Convorbiri", n-au fost suficiente pentru a compensa actul de nesupunere pe care 1-a constituit în ochii lui Maiorescu cuvîntarea academică din 1909. în această dispută dreptatea e, de altfel, de partea lui Maiorescu. Dispreţul de aristocrat veleitar cu care sînt trataţi Alecsandri şi poezia populară fac din cuvîntarea academică unul dintre textele cele mai retrograde ale lui Duiliu Zamfirescu. Surprinde însă puterea de rancună, răzbunarea după patru ani, cînd primul ministru Maiorescu s-a folosit de un pretext pentru a-1 suspenda pe Zamfirescu, membru în Comisia Dunăreană. Ou aceste, date de caracter, e probabil ca ostilitatea să nu se fi mărginit la ignorare. Nu ştim la ce fapte se referă scrisoarea iritată a lui Caragiale către Missir din 1901. Textul afirmă însă : „Voi, „Junimea" politică mi-aţi făcut mult rău". Făcînd excepţie în favoarea lui Missir — „aceia dintre voi care au omenie şi dintre ei eşti cel dinţii", — textul distinge pe junimiştii care s-au mulţumit cu simpla uitare completă, dar pomeneşte şi de alţii care „d-a dreptul m-au deservit cu răutate şi înverşunare..."37 Reacţia lui Caragiale a continuat a fi îndârjită în următorii cîţiva ani. Aluziile anti-junimiste străbat scrisul lui cu diferite prilejuri. Unele înţepături sînt mai puţin semnificative — astfel zeflemelele la adresa cursului de logică al lui Maiorescu din conferinţa pe care a ţinut-o, în 1893, în perioada Moftului şi a prieteniei cu Toni Bacalbaşa, la Clubul muncitoresc al partidului social- 36) Ibidem, p. 14 3') Opere, VII, p. 545 44 00 democrat. Zeflemele asemănătoare sînt presărate în sceneta „O şedinţă la Junimea în ajunul anului nou". Mai profund pare a fi sensul altei conferinţe ţinute în 1892. la Ateneu. Textul ei e exprimat calamburistic de titlul „Gâşte şi gîşte literare". Era vizată acolo Junimea ca asociaţie de interese — defensivă şi ofensivă. E o trăsătură confirmată de istoria Junimii, încă din anii în care, în preajma intrării în parlamentul conservator, Maiorescu făcea lista de credincioşi şi indica funcţiile posibile. Lista era ţinută la zi. La capătul ei, după Slavici, Emineseu, fusese adăugat şi Caragiale, ce-i drept, fără indicaţie de funcţie. Din păcate singura relatare pe care o avem despre conferinţa de la Ateneu este cea a lui Tasu — în scrisoarea către Iorga. Ostilitatea faţă de Caragiale şi opacitatea corespondentului — amîndouă la fel de evidente — scad din interesul documentului. Mai puţin violente în expresii dar nu mai puţin severe în fond sînt aprecierile reproduse după Haşdeu (1897). „O vizită ia castelul lulia Haşdeu" cuprinde o aspră judecată de ansamblu asupra Junimii şi asupra lui Maiorescu în special. Junimii, Haşdeu îi impută că „a falsificat felul de a gîndi, de a simţi şi de a spune romîneşte introducing cu dinadinsul în literatura romînă pesimismul universitar nemţesc, pedanteria obscură şi greoaie nemţească. Pe de o parte a inventat talente închipuite (Bodnărescu) iar pe de alta, a denaturat şi a deformat talente reale. (Emineseu).38 Aprecierile aspre de mai sus sînt amendate după cîteva zile, tot în Epoca. „Cîteva păreri anonime" îi atribuie lui Maiorescu un remarcabil rol cultural alături de Haşdeu. Caracterizarea e făcută cu rezerve şi valoarea recunoscută e istorică, nu actuală. „Criticile d-lui Maiorescu, oricît ar putea zice cineva astăzi că sînt gratuite sau prea primitive au îndeplinit odinioară o mare misiune". Ideea oare există în altă variantă şi în articolele lui Gherea, se referă la lupta lui Maiorescu împotriva prostului gust, dar ţine seama de poziţia de pe care fusese dusă această luptă. E de notat că aceste aprecieri cu privire la rolul cultural al. lui Maiorescu se învecinează cu o aluzie ironică cu privire la atitudinea Junimii faţă de Caragiale. „Cită vreme m-arn numărat printre adepţii cercului, diploma mea a fost valabilă; oînd, însă, sătul, am păşit afară pragul' minunatului salon, pentru a nu-1 mai păşi niciodată înăuntru, diploma mi-a fost anulată şi tot talentul meu a dispărut.39) Cu excepţia unor felicitări trimise cu prilejul zilei de naştere, în 1908 şi 1909, Caragiale n-a mai avut relaţii cu Maiorescu. Din informaţii orale culese de la Mihail Dragomirescu, Şerban Cioculescu vorbeşte de o încercare de conciliere pornită de Caragiale. Dragomirescu solicitat, ar fi refuzat '*"). Ruptura s-a menţinut pînă la sfîrşitul. vieţii. Iar colaborarea la „Convorbiri literare" încetează în 1890. ★ Pentru comentatorii care au acordat junimismului lui Caragiale sens axiomatic, argumentarea e simplă. Junimismul lui Caragiale fiind de la sine înţeles, conflictul şi ruptura sînt atribuite nemulţumirilor personale. Ambele teze — ideologia funciar junimistă, ruptura din motive exclusiv personale — rezistă greu în faţa faptelor. In ce priveşte relaţiile cu Maioresou, chiar dacă se acordă ponderea cuvenită unei irasoibilităţi care s-a manifestat la Caragiale şi în raporturile cu Bacalbaşa — 38) Opere, III, p. 175 39) Opere, III, p. 149 *0) Şerban Cioculescu : ..Viaţa lui I. L. Caragiale", Fundaţia pentru liternrutS 51 artj, 1940. p. 108 45 polemica din 1895 — şi în cele cu Delavrancea, crud portretizat1 după vizita lui la Berlin, în 1905, nimic nu îndreptăţeşte ipoteza unei supărări de moment. De altfel, temperamentul eminamente sociabil al lui Caragiale nu-1 lăsa să prelungească asemenea mînii. Ele se consumau repede şi relaţiile se refăceau. Prietenia ou Delavrancea n-a putut fi zdruncinată de înţepăturile pe care, în piesa Iui, Gamil Petrescu le presupune cu îndreptăţire psihologică cunoscute de tumultuosul orator. Caracterul definitiv al rupturii, în pofida aprecierilor, ulterioare cu privire la Maiorescu, sprijină părerea unei incompatibilităţi oare s-a acumulat an cu an. Prin mentalitate şi atitudine fostul sufler a distonat în sinul Junimii. Imaginea unei Junimi boeme şi fără prejudecăţi de castă a stăruit şi s-a fixat printre cromalitografiile istoriei literare. Au propagat-o junimiştii care, la vîrsta coaptă, şi-au reamintit nostalgic de acest trecut boem. Maiorescu îl subliniază în „Istoria contemporană"... Panu sau Negruzzi îl ilustrează anecdotic. Sînt necesare însă rectificări. In primii ani ai Junimii, cînd toţi fondatorii aveau sub treizeci de ani, a dominat stilul fantezist, imprimat în special de Pogor, adversar al pedanteriei şi pozei. '■ Pogor întrerupe lecturile plicticoase asvîailind cu perne în oratori. De aceea şi denumirea foarte simplă — „Junimea" — propusă de Th. Rosetti şi acceptată entuziast. Alegerea lui Iaoob Negruzzi ca „redactor" al Convorbirilor literare are alură de farsă, reproduce oarecum învestirea domnului Jourdain ca „mamamiouchi" : „Pogor îmi strigă deodată : Ce stai aşa mahmur, parcă ţi s-ar fi înecat corăbiile. Noi te căftănim şi tu nu te bucuri ? Hai, primeşte şi nu mai face marafeturi. în acest moment, începu a cînta cu glas subţire, ca lăutarii la boieri : „Cu caftan l-am îmbrăcat" şi se repezi la mine să mă ia de subţioare, ajutat de nu ştiu care altul tot atît de vesel ca şi dînsul. în vreme ce aceştia mă duceau în pompă prin prejurul odăii, toată Junimea intona în,cor cîntecul: „Cu caftan l-am îmbrăcat!"4I) Acelaşi caracter îl au şi poreclele, tonul glumeţ, cronicile rimate.' Chiar şi Maiorescu şi-a acordat inspiraţia mai gravă în încercări neizbutite de şotie. Tonul liber şi glumeţ este însă al unui grup de tineri legaţi prin studii, mentalitate şi adesea prin rudenii. Există o formulă rămasă faimoasă, aparţinînd, se pare, tot lui Pogor, care afirmă în franceză că porţile Junimii sînt deschise oricui şi că doar valoarea noului venit îi asigură intrarea : „Entre qui veut, reste qui peut". Junimiştii şi-au însuşit deviza, şi au imprimat-o tradusă pe invitaţiile la banchetele anuale. Ou toată alura de cerc deschis, fizionomia socială a Junimii e fixată de la început : „Chiar din primii ani, se asociază pe rînd în jurul grupului de fondatori — scrie Lovinescu alţi tineri tot de formaţie intelectuală germană... mai mult intelectuali decît scriitori propriu-zişi. „Boema" — după cum avea să spună mai tîrziu nu fără oarecare dispreţ însuşi. T. Maiorescu în una din -însemnările lui — nu exista pe atunci. Unii dintre membrii erau cu o înaltă situaţie socială şi materială (Carp, fraţii Rosetti, Pogor, fraţii Negruzzi, Racoviţă, etc.) cei mai mulţi aveau o cultură formată la universităţi străine şi profesiuni determinate, profesori universitari ori secundari, magistraţi, militari etc."42) Dincolo de aparenţe cu care au cochetat conducătorii Junimii — de societate deschisă meritului — regăsim grupul de oameni înrudiţi prin concepţie,- formaţie şi, în curînd, prin interese politice directe. Alături de odraslele marilor boieri — echipa de schimb a conservatorilor — s-au aliniat de la început şi alţii, care fără a avea spiţă de protipendadă şi-au asimilat aceeaşi poziţie de clasă şi au susţinut-o 41) I. Negruzzi, op. cir. p. 89 42) E. Lovinescu : „Titu Maiorescu", î, p. idi—16} 46 toată viaţa. Timp de cincizeci de ani Titu Maiorescu a împărtăşit cu Petre Carp orizontul ideologic şi activitatea politică. Fiul profesorului ardelean loan Maiorescu n-a posedat o moşie ca Ţibăneşta şi m-a fost os boieresc. Dar s-a asimilat repede şi a devenit exponentul ideologic al clasei care — după remarca lui Lovi-neseu — a avut la Junimea atîţia reprezentanţi prin naştere. în Lumea fraţilor Rosetti, a lui Zizin Cantacuzino, Maiorescu se simte acasă. Inteligenţa şi luciditatea îi vor permite adesea remarci usturătoare la adresa celor cu care stă pe aceeaşi bancă ministerială sau în acelaşi partid. în autobiografia lui, Nicolae Petraşcu ne reproduce câteva : „Lahovari nu poate suferi pe Marghiloman. Un parvenit de ieri nu poate suferi niciodată un parvenit de azi"43. Malignitatea nu cruţă pe amicii cei mai apropiaţi : „într-o zi, întorcîndu-se de la Palat rîdea şi făcea un gest deasupra pieptului : „Carp cu decoraţiile *."44) Paginile din „Istoria contemporană a României" scrise în ultimii ani de viaţă — culegerea a rămas neterminată — cuprind mai multe asemenea judecăţi fără cruţare, mitre altele despre Take Ionescu sau Ion Kalinderu. Niu e separare de clasa şi lumea în care s-a integrat. Dimpotrivă. Munca onticului şi filozofului constituie doar o latură a omului politic şi a omului de lume — şi nici măcar latura principală. Cu Carp, Negruzzi sau. Zizin Cantacuzino relaţiile pot fi cordiale — în .Urnitele unui temperament fără efuziuni, iubitor de societate, dar hotărît să păstreze prieteniile în graniţe bine trasate. Cu Eminescu, Caragiaie sau Creangă nu e depăşită atitudinea protector amicală. Valoarea sesizată a primilor doi — pe Creangă ca şi restul junimiştilor nu pare să-d fi socotit, mai mult decît un ţăran înzestrat şi pitoresc — nu e în stare să anuleze faptul că aceştia aparţin altei lumi. A lăsat să scape această convingere în momentele de iritaţie. Astfel, exclamaţia cu „La boheme rournaine". E vorba de altă boemă decît de aceea cu care se mîndrea Junimea. E boema micilor gazetari, a traducătorilor de piese plătiţi cu cincizeci de lei actul. Foarte semnificative sînt frazele consemnate în amintirile lui Mite Kjremnitz : (Maiorescu) „vorbi cu mine în această privinţă în mai multe rînduri ; începuse să rîdă de Eminescu în faţa mea şi mă întreba dacă nu care cumţva uitasem să-J fac să simtă idisfaniţa socială care ne separa, spunînd că aceşti boemi uită adesea cuviinţa, etc. etc."45) Chiar dacă ţinem seama de gelozia care-1 mistuia pe Maiorescu — legătura cu Mite alcătuieşte un capitol mai furtunos din „însemnări" — e semnificativ apelul la distanţa socială. Nu e un detaliu biografic, ci o dominantă ideologică. Studiile necesare cu privire la opera şi activitatea lui Maioresou, care nu vor putea ignora punctele de valoare în formarea gustului, în părerile despre limbă sau în arta polemicii, vor trebui să pornească totuşi de la mentalitatea de clasă care îi unifică ideologic şi critica şi cugetarea filozofică şi acţiunea politică. Caracterul de cerc liber în purtări şi aristocratic în esenţă s-a făcut simţit şi în reacţiile tovarăşilor temporari de drum. Slavici, băiatul de ţăran din Siria, a pomenit-o într^unul din volumele de amintiri. Un pasaj din „Lumea prin care am trecut" pune în opoziţie „cercul restrâns" pe care şi-1 formase la venirea în Iaşi — locuia la Saimson Bodnăreseu, împreună cu Emiinescu şi cu Miron Poanpiliu —• şi atitudinea lud „în societate". „îmi era parcă, mi se făcea un nod în gît cînd intram în societate şi-i vedeam pe oameni dîndu-şi silinţa să pară cum în adevăr nu erau i6). Caragiaie n-a mai apucat faza ieşeană a Junimii pe care o trăiseră Eiminescu sau Slavici. în 1878, cînd traducătorul „Romei învinse" a participat la prima şedinţă, numai revista rămăsese la Iaşi. Urma să se mute şi ea la Bucureşti, odată 43 ţi 44) Nicolae Petraşcu : „Biografia mea", in Torouţiu, VI, p. LLV 45) Mite Kremnitz : „Amintiri fugare despre Eminescu", în Torouţiu, IV, p. 3Î 46) Slavici : Lumea prin care am trecut, Socec, 1930, p. 8j 47 cu lacob Negruzzi, în 1885. Şedinţele bucureştene ale Junimii se ţineau la Maiorescu, acum fost ministru. Alura boemă se atenuase mult. Se accentuase o distincţie mondenă creiată de prezenţa doamnelor literate sau protectoare' ale literaturii : doamna Beldimanu, Anette, doamna Rosetti, „Cretzianu cu doamna şi fiica", „Can-diano cu doamna", etc. în „Cîteva păreri anonime", — mai tîrziu în schiţa „O con-ferenţă", Caragiale avea să pomenească aci de saloanele literare şi de protectoarele muzelor : „Şi tonul îl dă, cine ?... Cucoanele. Cest spirltueî. Cest fin ! Cest char-mant, eharniant, charmant!47) E de presupus că la această aversiune au contribuit şi unele dintre serile Junimii. Caragiale n-a avut timiditatea lui Slavici, nici retractilitatea lui Coşbuc. Din însemnările lui Maiorescu şi amintirile lui Negruzzi reiese că scriitorul a forţat, tonul plebeian pentru a sublinia contrastul. Deşi în corespondentă a practicat o politeţă adesea ceremonioasă şi a făcut observaţii dure cu modestia umorului, în discuţiile de la Junimea şi-a afirmat ritos gîndul, sfidind strategia mondenă. în atitudinea aceasta găsim unul dintre firele ce se pot descoperi la un om cu reacţii neprevăzute, caracterizat adesea prin zig-zagul comportării şi opiniilor. Descendentul dinastiei actoriceşti, fostul sutler şi traducător nu şi-a renegat niciodată origina. E evidentă opoziţia cu Maiorescu care, de altfel, crescut la Theresianum şi nepot al episcopului Popazu, a avut alt punct de pornire. Caragiale s-a căsătorit cu fiica arhitectului Burelli, familie cu legături şi existenţă mondenă. în vremea aceea — 1888 — scriitorul era directorul Teatrului Naţional şi participa la spectacole în frac, stârnind comentarii ironice în presă. Dar ceea ce s-a petrecut înainte şi după direcţie, arată că a fost vorba mai mult de o uniformă cerută de funcţie, nu de o schimbare în mentalitate. Fostul director general al teatrelor a devenit berar, în ciudatele lui intermedii negustoreşti, apoi funcţionar la regia monopolurilor. Căsătoria nu i-a consfinţit lui Caragiale ca lui Maiorescu legăturile cu high-Iife-ul. Iar scriitorul a continuat să-şi afirme origina populară, să stăruiaseă asupra autodidacticismului său. A îngroşat chiar faptele, deolarînd doar patru clase primare, deşi absolvise gimnaziul. O scrisoare trimisă în 1907 unei asociaţii studenţeşti şi tipărită apoi în „Romînia muncitoare" sună ca o profesiune de credinţă : „Om din popor, fără nume de naştere, fără avere, fără sprijin, mie nu mi-e permis nn moment să uit, oricît de puţin ar însemna persoana mea ca publicist — că n-am avut pe lume alt protector decît libertatea tiparului. Şi, aşa dar, credincios acestui singur şi bun protector n-aş putea trece în tabăra cui crede că trebuie să-1 lovească".4S) Privit şi sub unghiul raporturilor personale, conflictul Maiorescu cu scriitorul de ale cărui glume rîdea, dar pe care-1 considera „violent şi inutilizabil", „lipsit de tact ca la mahala", primeşte altă lumină. ★ Mai departe ne poate duce confruntarea ideologică. Cel mai lipsit de echivoc vorbeşte opera, pentru că se încheagă unitar în genuri felurite. Marile piese ca şi foiletoanele sau schiţele uitate uneori în pagini de revistă, întregesc o imagine satirică completă. Sistemul politic ca şi forţele sociale ce-1 compun, îşi află toate locul, cu accente puse pe revenirea, tipurilor1 înrudite, ou o specifică putere de a alătura prin personaje stadii sociale deosebite, momente succesive din, formaţia unui căpitan în garda civică, a unui demogog politic, a unei doamne din high-life. 47) Opere, III, p. 247 48) Opere, V, p. 467 48 Siguranţa cu care universul literar se încheagă la Caragiaie din elemente în aparenţă eterogene, modul cum Momentele continuă şi întregesc ceea oe a spus teatrul, unitatea contrastului comic care surprinde esenţa unei lumi în amănunte diverse, totul contribuie la această lipsă de echivoc. Nu vom recurge la analize care ar cere prea lungi paranteze. Confruntarea cu ideologia junimistă impune însă cîteva observaţii. Influenţa junimismului apare foarte răzleţ in beletristica lui Caragiaie, se reduce la cîteva schiţe. „Reformă" zeflemiseşte reformele pripite. O întîmplare cu Kogălniceanu, Cuza Vodă şi cu un slujitor ţigan serveşte drept suport anecdotic pentru morala : „reforma trece, năravurile rămîn". „Baioneta inteligentă" plasează în perioada 48-ului o întîmplare care ar fi putut servi oricând împotriva retoricii liberale : crezînd că surprind o consipraţie a reacţiunii, grupurile de cauzaşi adunaţi de un boier, orator peltic, dau de nişte butoaie cu scrumbii, pe care le consumă cu entuziasm. Este optica Junimii. Dar accentul pus pe snoava narată savuros le potoleşte din înverşunare. Pentru restul operei o inventariere scriere cu scriere ar fi neconcludentă. „Boborul" — luată izolat — pare a se înrudi cu schiţele pomenite. Sensul ei se clarifică dacă o punem, alături de celelalte Momente şi de un articol din „Moftul" : nu (rîdem n.n.) de popor, vai de capul lui! rid destul atîţia de el! ci de poppor, ba câteodată şi bobbor, cînd e rromînul „supărat" şi răguşit de supărare'"19) Răguşit după chef, Stan Popesou — personaj real din republica ploieşteană — se declară mandatarul „boborului". Locul lui e în galeria demagogilor liberali, alături de faimosul său omonim Al. Candiano Popescu şi de ceilalţi demagogi din schiţe, Coriolan Drăgănescu, etc. Viziunea unitară a operei lui Caragiaie nu se deosebeşte doar prin nuanţe de cea a Junilmei ci i se opune. Ceea ce în concepţia junimistă era parţializat, pentru că fascicolul de raze critic cădea numai asupra unei laturi, e privit şi respins în ansamblu. Adesea semnul se schimbă, plusul devine minus. Un exemplu — important pentru că se referă la o trăsătură fundamental a satirei lui Caragiaie. Maiorescu a observat şi el în textul său politic din 1896 că alcătuirea socială a celor două partide de guvernământ tindea să se egalizeze : „Iar dacă e vorba de originea socială a celor ce compun partidele noastre actuale, e probabil că am găsi în partidul numit naţioiial-l'.bera'. tot atîţia descendenţi din familiile boiereşti şi mai mulţi fanarioţi decît în partidul conservator, care la rîndul său, cuprinde în aceeaşi proporţie elemente burgheze şi ţărăneşti" M. Observaţia e exactă cu o rezervă privitoare la „elementele ţărăneşti" din partidul conservator. E vorba probabil de agricultorii cu 700 de hectare de care se îngrijea declaraţia de la Iaşi. Situaţia remarcată de Maiorescu e consecinţa unui fapt specific pentru dezvoltarea politică a ţării noastre — compromisul de clasă dintre burghezie şi moşierirne. Dar lui Maiorescu observaţia îi serveşte doar pentru a pleda în favoarea apropierii liberalo-oonservatoare, pentru a demonstra că „principiile conservatoare în statul nostru constituţional nu au absolut nimic a face cu deosebirea socială între boieri şi burghezi" şi că „ura (poate şi invidia) democratică în contra vechii boierimi este încă o grea rămăşiţă a trecutului".51 Astfel echivalenţa — remarcată în trecere — e pentru Maiorescu un nou prilej de a susţine înţelegerea posibilă pe baza monarhiei constituţionale, cu accente entuziaste pe sprijinirea monarhiei cu altele mai moderate, referitoare la constituţie : „în orice caz... junimiştii au fost de la intrarea lor în acţiunea politică, 49) Moftul în faţa opiniei publice", în „Moftul Romin", nr. 12/1893 52) T. Maiorescu : „Istoria contemporană", p. 45—46 51) op. cit. p. 46 4 — Viaţa rommească nr, 6 49 monarhici şi dinastici fără şovăieli. In această privinţă toţi aceia care din vechile întruniri ,ale Junimii au rămas grupaţi în jurul fundatorilor ei şi în viaţa politică (unii ca G. Panu, N. Gane, A. D. Xenopol, s-au despărţit) ca şi cei ce mai tîrziu s-au apropiat de noi, au fost şi sînt credincioşi acestui princip şi nu s-au abătut niciodată de la el, nici în fapte, nici în vorbe, nici în guvern, nici în opoziţie"62) Echivalenţa devine la Caragiale obiectul principal al satirei, nici deourn posibilitatea de a arunca punţi între duşmanii aparenţi. E cercetată sub toate faţetele ei şi mai ales sub cea revelatoare a complicităţii. Lupta cea mai violentă se poate transforma brusc în acoladă acompaniată de fanfară. Pertractările, trecerile dintr-o tabără în alta sînt orioînd posibile. Caţavencu conduce manifestaţia festivă în cinstea lui Dandanache. După conflictul în care s-au schimbat palme, s-a promis ,.cavaJ.ireşte duel", s-a „spart glob lampa centrul grădinii electrică" şi s-au trimis telegrame regelui, Raul Gregoraseho îl va recomanda pe fostul său adversar „de care acum garantez". La Caragiale echivalenţa devine mijlocul de a pune în discuţie însuşi sistemul politic în care Junimea îşi avea locul ei bine stabilit. Dinas-ticismul în context constituţional considerat de junimişti principiu suprem, capătă la Caragiale înfăţişarea reală a sistemului „curat constituţional" pe care-1 elogiază Caţavencu şi-1 slujeşte Pristanda. Maiorescu a aplicat comediilor lui Caragiale separaţia dintre arte şi politică pe care o propusese în 1867. A observat că aceste comedii „pun în scenă cîteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor...53) dar le-a tăgăduit semnificaţia politică şi le-a dat ca exemplu de comic pur, de impersonalitate a ficţiunii artistice. Aceasta i-a permis să aprecieze „Scrisoarea pierdută", s-o aplaude la premieră şi să iniţieze lecturi repetate ale piesei. Ironia împrejurărilor face ca sensul scrierii atît de apreciate să-1 vizeze indirect. Psihologia, poziţia etică şi cultura lui Maiorescu sînt la antipodul lui Caţavencu, dar exponentul ideologic şi politic al Junimii era implicat în critica de sistem a piesei. Ştim că în anul premierii, junimiştii duseseră cu foştii lor adversari liberali tratative deosebite în formă şi asemănătoare în spirit icu cele din „Scrisoarea pierdută". Nu se negociase postul de avocat al statului, nici locui de apitrop-etar la sf. Nicolae ori moşia „Zăvoiul" ? Dar numai datorită acestor tratative, care n-au ajuns pînă la capăt, şi-a putut recăpăta Maiorescu locul în învăţământ. Ţinuta morală ostentativă nu 1-a împiedicat nici ulterior de la astfel de compromisuri. După 1900 conservatorii s^au aliat cu Iorga, pe atunci exponent zgomotos al şovinismului. Comportarea lui Iorga îl irita pe Maiorescu. A acceptat totuşi, ca Lovinescu, socotit de Iorga duşman personal, să fie obligat a-şi întrerupe cronicile la „Epoca". S-a mulţumit să exclame dezolat : „Ce are a face, doamne, literatura cu politica ?"54) Tipătescu exclamă şi el : „Ce lume ! " Dacă Maiorescu şi-ar fi îndreptat luciditatea critică asupra propriei lui activităţi, , şi-ar fi putut aplica la premiera „Scrisorii pierdute" textul faimos: „De ce rîdeţi ? Rîdeţi de voi înşi-vă !". ★ In faţa acestui clar mesaj al operei se poate vorbi de o reeditare a situaţiei Balzac, de un contrast flagrant între gîndirea artistică şi cea teoretică ? Delimitarea unei concepţii filozofice, politice şi sociale la scriitorul despre a cărui agerime şi mobilitate intelectuală vorbesc toate paginile de amintiri, în- 52) op. cit. p. 46 53) Titu Maiorescu : ,,Ctitlce*, III, p. j8 54) E. Lovinescu : „Memorii"', I, Cugetarea, 1930, p. 103 50 tîmpină multe dificultăţi. Una dar nu cea mai masivă — e de ordin material. Publicistica lui Caragiaie e foarte dispersată în publicaţiile dintre 1873 şi 1912. Eforturile 'minuţioase ale lui Barbu Lăzăreanu, Paul Zarifopol şi mai ales cele ale lui Şerban Cioculeseu, iar în ultimii ani cercetările noi făcute cu prilejul centenarului şi ulterior, au scos la lumină articole numeroase. Se poate presupune însă că mai există filoane de explorat şi că unele perioade, cum sîint aceea a începuturilor sau cea din primii ani ai secolului nostru, mai rezervă texte de descoperit. Mai mult, anonimatul colaborăriloi din „Timpul" de pildă, pune probleme de paternitate literară nu totdeauna uşor de dezlegat, chiar dacă ediţia de opere Zari-fopol-Cioaulescu a tăiat firul gordian şi a atribuit multe texte lui Caragiaie. Analiza stilistică nu e încă un instrument atît de precis, încît să permită identificarea autorului cu certitudine. în cazurile relativ rare, cînd revine o particularitate izbitoare de stil, o împerechere inedită de termeni, probabilitatea e maximă. Astfel, articolul nesernnat din „Timpul" (18 dec. 1879) cuprinde, după cum remarcă editorul, o formulă umoristică ce se regăseşte în „Boborul". Dar riscul atribuirii texte1-lor politice neînsemnate e confirmat de unele rectificări necesare. Florin Tornea a demonstrat înitr-o comunicare că articolul „Millo în Bucureşti" din „Timpul" (21 aprilie 1-878) îi aparţine de fapt lui Eminescu. Pentru problema în discuţie punctul are importanţă redusă. Articolele semnate ale lui Caragiaie sînt suficiente pentru a evidenţia liniile gândirii lui politice şi contrastele ei. Atitudinea permanentului opozant" — rum s-a caracterizat scriitorul în 1893 55) ridică o nouă dificultate. Ea se traduce în trecerea alternativă prin redacţiile liberale şi conservatoare, părăsite curând, după o frântură de drum comun. Fără a-şi identifica punctul de vedere cu cel al redacţiei, Caragiaie îşi restrânge în aceste cazuri obiectivul critic. De aici impresia de zig-zag asupra căruia s-a stăruit atîta. în ,1878—81 a colaborat la „Timpul" conservator, în 1885 la „Voinţa naţională" liberală, în 1889 a dat articole la „Constituţionalul" junimist. în 1895 îl aflăm la altă foaie liberală, „Gazeta poporului", iar în 1896—97 la conservatoarea „Epoca". Trebuie văzut întrucât se desemnează în aceste alternări o continuitate. Ele reprezintă însă un fapt. ★ Alt fapt caracteristic e refuzul teoretizărilor. Este consecinţa repulsiei des mărturisite faţă de sistemele pretenţioase şi de verbalism. îi putem ghici cauzele în însăşi formaţia scriitorului, în duşul de grotesc pe oare 1-a încercat după ce fruntaşii liberali au încheiat ca un vodevil mişcarea maselor ploieştene din 1870. Chiar trecerile succesive prin redacţiile liberale şi conservatoare au avut un evident efect de vaccin împotriva verbalismului şi construcţiilor de idei răsunătoare şi vide. Confuzia între sistemul clădit pe nisip şi teoretizarea în genere, stăruie la Caragiaie şi explică afirmaţii, cum e cea din „Epoca" : „Ei bine, nu! Orice idee, părere sau sistemă, pentru mine e absolut, în sensul cei mai absolut, indiferentă. Nu o pot nici preţui nici despreţul ; nici primi, nici respinge, nici aplauda, nici şuera. O idee, părere sau sistemă, ori va trece pe dinaintea mea, ori va trece pe dinaintea unui par de telegraf, aceeaşi urmă va putea lăsa". 6G) Oroarea de construcţia pretenţioasă şi deci refuzul argumentării abstracte dă celor mai multe articole politice ale lui Caragiaie, ca şi consideraţiilor despre artă, o notă specifică. Autorul de schiţe, uneori chiar oomediograful reapar pe primul plan. Domină observaţia, 55) ,,0 răutate", în .Moftul romîn", nr. 8/189$ 56) Opere, III, p. 238 51 stabilirea de tipuri, anecdota umoristică. Frontiera dintre beletristică şi publicistică devine greu de trasat şi editorul lui Caragiale se află adesea in încurcătură, cînd i se cere să claseze o scriere. Foiletonul politic e mereu împins spre schiţă. Trecerea e limpede în cazul lui „Karkaleki", gîndit, după cum o arată ultimele fraze, ca o aluzie ironică la presa timpului. In alte articole din „Epoca" care nu posedă naraţiunea organizată a schiţei, observaţiile se grupează şi definesc tipuri. Astfel este opoziţia foarte semnificativă dintre ostaşul liberal credul, naiv şi şefii vicleni. „Caradâlele — (cuvîntul e format după numele lui Eugeniu Carada, unul dintre principalii membri ai „ocultei" liberale, n.n.) — deşi le merg treburile din bine în. mai bine, sînt totdeauna grave, posomorite şi deprimate — reflexul unei conştiinţe acrite, nu doar de vreo remuşcare, acrite pentru că o roade mereu la rădăcină o teamă nedefinită de pagubă în viitor, ori de răspundere pentru trecut. iBudalalele din contră, meargă-le trebuşoarele cum le-or merge, sînt vecinie veseli, degajaţi şi cheflii — semnul unei conştiinţe placide.."57) Foarte pătrunzătoare pentru opoziţia dintre cele două tipuri e remarca : „oricare colectivist, ţine cu orice preţ să te înşele la categorie. Spune-i unui colectivist, cînd vrea să-ţi toarne gogoşi diplomatici : „Taci din gură, budaîâ ; astea sînt mofturi!" Să vezi cît de demn îţi răspunde : „îmi pare rău că nu mă cunoşti; eu nu fac parte dintre budalalele partidului, domnule. Eu sînt o catradâ !" Dar ia întreabă şi p-o caradă să-ţi spună cum stă politica. îţi răspunde dulceag : „Da' de unde să ştiu eu ? Ce pot să ştiu eu ?... Eu sînt o biată budală în partid" !5S). Caracterizarea de pur scepticism n-a pornit numai de la profesiunea anti-teoretică din „Epoca" ori de la drumul politic cotit. Memorialiştii au remarcat gustul lui Caragiale pentru paradox, un anumit exerciţiu intelectual cultivat în sine, din plăcerea de a auzi clinchetul ideilor în ciocnire. Slavici a reprodus cu gravitatea lui obişnuită o butadă a lui Caragiale, într-una din îndelungatele discuţii pe care le purta cu Emineseu la „Timpul" : „Măi, îi zicea lui Emineseu, drept să-ţi spun, mie Kant al tău mi se pare un moftangiu". Emineseu indignat că îndrăzneşte să vorbească despre Kant pe care nu-1 «moaşte, se înteţea şi-i vorbea ceasuri întregi despre filozofia lui Kant şi despre rostul ideilor lui în istoria filozofiei. Caragiali, ca să-1 ţie mereu cald, era totdeauna nedumerit şi pornit spre contraziceri. „Bine omule, îi zicea eîtoodată Emineseu, dar mai deunăzi erai de altă părere". — Ştii că ai haz ? — îi răspundea Caragiali. — Cum am mai putea să discutăm, dacă am fi amîndoi de aceeaşi părere ?"59) O traducere literară a acestor trăsături de caracter a încercat-o Slavici în foarte palidul portret al lui Caragiale din „Cel din urmă armaş". Butada a fost reluată şi de Lovinescu într-unui din romanele ciclului eminescian. La un nivel mai coborît, trăsătura devine în autobiografia lui Petraşcu ghiduşie permanentă, lipsită de alt substrat: „într-insul nu vibrau, pînă în cea din urmă fibră, decît zeflemeaua, comicul, farsa, care străbăteau pînă în cele mai mici fapte, uneori parcă fără să-şi dea seama"m). Confruntate cu unitatea şi semnificaţia operei, cu adîncimea la care e sondată esenţa epocii, epitetele acestea sînt rudimentare. Nu sînt nici pe măsura lui Scribe sau Labiche ori a lui Feydeau şi a celorlalţi vodevilişti din 57) Opere, V, p. ni 5S) Opere, V, p. nţ 59) Ion Slavici : Amintiri. Cultura Naţională, 1924, p. 1S1 6») Torouţiu, VI. p. CLXVI 52 Franţa sau aiurea. La un grad rnlnirn de observaţie critică nici o scriere nu se mulţumeşte să colecţioneze figuri comice, situaţii sau tipuri. Judecata de ansamblu pe care o pretinde perspectiva satirică e în absolută contradicţie cu indiferentismul total ori cu atitudinea ghiduşului care se mulţumeşte să se amuze şi să -amuze. Paradoxul la Shaw, alura sceptică din opera lui France dinaintea afacerii Dreyfus lasă totuşi să se vadă direcţia în care se orientează satira. Iar scrisul lui Caragiaie se defineşte prin unitate satirică. Dar în ce măsură aprecierea se aplică publicisticii politice ? în ce măsură sub vălurile atitudinii antiteoretice, fluctuaţiilor sau gimnasticii intelectuale această publicistică permite să se descifreze o continuitate ideologică ? Şi în ce raport se află această ideologie cu cea junimistă ? Unele fapte foarte importante au fost mai demult observate. Există în „Moftul" sau „Vatra" cîteva glume despre ţărani. Una — „Cum se înţeleg ţăranii" — a stîrnit iritaţia „Vieţii" şi a provocat o polemică destul de tăioasă cu Vla-huţă. Ele nu infirmă observaţia lui Ibrăileanu despre schimbarea de atitudine la Caragiaie, atunci cînd trece de la Wgh-life Ia omul umil şi, în special, la sat. Schimbarea de registru de la grostesc la grav, de la comedii la „Năpasta", îşi are în articole corespondenţe care unifică textele din 1878 — „Curcanii", poate singurul „ceva" ce nu e încă putred în ţara asta..."61) — de opoziţia categorică din „1907..." între oligarhie şi ţărănime. Acelaşi lucru despre consecvenţa anti-şovină. N-o ştirbesc cîteva glume din „Moftul" ori „Universul", nici monologul în versuri pe care i 1-a 'inspirat în 1907 polemica iscată cu un redactor al „Opiniei". Există un fir continuu de la discursurile lui Caţavenou la „Făclia de paşti", de la „Trădarea românismului..." şi Rrominul" la „Românii verzi". Cercetarea articolelor arată mai mult. Se desemnează şi evoluţia ideologică a lui Caragiaie. Să nu cerem acestei evoluţii altceva decît i-au permis împrejurările istorice. înclinaţia către periodizări simetrice ar putea duce la căutarea unei direcţii consecvent prograsive în gândirea politică-socială a lui Caragiaie, evoluţie care ar fi încununată de articolul din 1907. Un astfel de progres liniar e desminţit însă de alte fapte, cum ar fi adeziunea la takişti din 1908. Se percepe în publicistica lui Caragiaie o clarificare. în gândirea despre artă o exprimă elogiul participării politice făcut în 1909, ideea că o astfel de participare îl îmbogăţeşte pe scriitor ca scriitor. în gândirea politică, rolul de diversiune a şovinismului apare in excepţia respectuoasă pe care statutele „Românilor verzi" o stabilesc pentru capitalurile neromâneşti. Prietenia cu Ba-calbaşa şi anii de colaborare la „Moftul", prietenia mult mai îndelungată cu Gherea şi-au lăsat urme şi în publicistică. Adversarul sistemelor a primit influenţele ideologiei socialiste pe calea camaraderiei intelectuale. Inteligenţa lui Caragiaie a fructificat influenţele parţiale, dar ele nu s-au putut transforma într-un sistem de gândire inchegat. Ca şi în cazul. lui Vlahuţă, aceste influenţe dau o notă specială realismului critic. Mai apropiat decît realismul critic francez de al doilea val revoluţionar de care vorbeşte Lenin, de ridicarea clasei muncitoare, curentul acesta a cunoscut in literatura noastră numeroase cazuri de influenţă fertilizatoare - exercitată de noile, forţe sociale. Esenţa realismului critic, tradusă estetic prin contrastul între profunzimea observaţiei şi caracterul inadecvat al idealului social, se păstrează insă. Cu alte date, cu 61) Opere, V, p. 250 53 mari diferenţe de putere intelectuală şi artistică, perspectiva istorică se loveşte la Caragiale de aceleaşi graniţe ca şi la Vlahuţă. După dezertarea generoşilor — pomeniţi frecvent şi usturător în corespondenţă — mişcarea muncitorească nu-i mai pare lui Caragiale o forţă în stare să înlăture sistemul „curat constituţional" şi oligarhia. începuturile de reorganizare socialistă nu sînt remarcate. Gîndirea şovăie între soluţii puţin convingătoare, le propune cu un subtext de îndoială, conştientă de puţina lor soliditate. Contrastul dintre magistrala analiză cuprinsă în „1907 din primăvară pînă-n toamnă" şi ezitările din final simbolizează însăşi esenţa contradictorie a realismului critic, tradusă grafic şi de punctele de suspensie sau de semnele de întrebare. Finalul articolului explică şi ultima experienţă eşuată a lui Caragiale, intermediul takist. Nelineară, evoluţia se remarcă totuşi. încă din primii ani de publicistică, în textele din „Timpul" şi „Voinţa naţională", apoi în cele din „Epoca", deosebirile faţă de artaicolul mediu al gazetei liberale sau conservatoare nu se reduc la evidenta superioritate stilistică. Construit adesea cu mijloacele artistului, articolul depăşeşte răfuiala dintre cele două partide şi observaţiile surprind tipologia de clasă. Creatorul lui Jupîn Dumiitraahe scoate la iveală parvenitismul, goana după îmbogăţire, solidaritatea îm căpătuială care atrăsese liberalilor porecla de „colectivitate". Procedee electorale"62) înfăţişează un sistem de combinaţii şi presiuni asupra foarte puţinilor electori de la colegiul I care prevestesc scena punctării voturilor din „Scrisoarea pierdută". Arivismul e pecetluit în „Epoca" într-o apostrofă memorabilă : „Voi, care aţi pescuit în undele Dunării saci cu ruble; voi care v-aţi culcat într^o seară pe un modest miiidir de paie, ca să vă deşteptaţi a doua zi pe saltele moi umplute cu bilete ipotecare; voi, toţi în fine, atitea nimicuri sociale de odinioară, răsărite din gunoi de la 1878 încoace, nobili străluciţi de ieri — voi, dacă nu ridicaţi lui Brătianu un monument măreţ Tmist,iico^endigma:tico-chintesentistă" şi a acelui Ponitifex Maximus Maetarlinikhus, „Sonetul olimpian simbolist: Criticilor mei", „ Amiaza maură" sitabolistă-orientală, sonetulncolorist Cameleon-Fernede sau tipic oaragialiana şi foarte spirituala parodie „Orgie antică" din aceleaşi „poame in proză"). Cît despre tendinţele naturaliste ale esteticii de tip- zolist Caragiale şi-a afirmat explicit dezaprobarea faţă de „metoda" propagată şi apliu cată ide autorul „Romanului experimental", ironizând mania „documentarismului" şi aglomeraţiilor de fapte sau detalii tehnice care sufocă ficţiunea epică, înecând, naraţiunea într-un descriptivism exterior şi superfluu : „Se ştie metoda — noi am zice mania, dacă njar fi interesată — marelui scriitor francez — scria Caragiale în, articolul „Plagiatul ZolarBibescu" din wEpoca literară" — de a îngrămădi pe o ţesătură simplă, pe o intrigă foarte banală, o colosală garnitură 71 aşa numită „documentară", pe care o învîirteşte, o răsuceşte, o răstoarnă pe toate feţele, o multiplică aşa că, dintr-o povestire, ce ar putea, cu tot aparatul cuviincios să încapă în patruzeci de file, el reuşeşte să scoată un volum de 400 de pagini. Garnitura documentară consistă în cea mai mare parte din vocabularele tehnice". Şi în acest caz, aversiunea faţă de preeminenţa „descrierii" în defavoarea „naraţiunii", antipatia faţă de cultul aspectelor cotidiene, externe, tehnice, practicat în dauna studiului dialecticei veritabile a crelaţiiior umane — trădează în Caragiale instinctul realistului autentic. Semnificativă în contextul consideraţiilor de mai sus este şi autopastişa „Făcliei de paşti" intitulată „Noaptea învierii" ; nu numai ieftinul' metadramatism şi falsul romantism formează obiectul sarcasmului caragialian, dar şi stupidul naţionalism şi şovinism ; caracterizarea relaţiilor Ghearghe-Leiba Zibal — este utilizată pentru a caricaturiza batjocoritor demagogia patriotardă şi antisemită, pentru a biciui filistinismul „neaoşismului" — denunţînd cu o admirabilă intuiţie anticipatoare vulgaritatea şi jalnica fizionomie intelectuală a unor tendinţe care aveau să alimenteze mai tîrziu ideologiile fasci-zante (efectul fiind ou atît mai puternic — pe fondul contrastului ou naraţiunea de o admirabilă obiectivitate şi desăvîrşită adîncime realistă din „O făclie de paşti"). Accentele de pledoarie în favoarea autonomiei talentului artistic de-a lungul unor texte caragialiene trebuie înţelese aşadar în primul rînd ca un act de reacţiune împotriva primejdiei „alienării" realismului consecvent profesat de estetica, autorului. „Scrisorii pierdute" prin penetraţia şi acţiunea deformantă a unor atitudini ideologice sau tendinţe estetice — de speţa celor combătute mai sus — incompatibile cu realismul în sensul superior al cuvântului'. Caragiale se putea declara împotriva substituirii teatrului realist autentic prin simple „conferinţe ştiinţifice dialogate", pretins chemate să răspundă „la problema atavismulul, ori a mediului social, ori a pauperismului !", se putea declara împotriva oricărui moralism, tezism sau „tendenţionism" indiscret şi ostentativ — dar se declara gata a fi partizanul oricărui „tendenţionism" desfăşurat în cadrele artei veritabile. „Nu crede cumva... i se adresa sub forma unui paradox semnificativ Caragiale lui Vlahuţă în „Politică şi Mteraitură" — că aş fi partizanul artei cu tendinţă... Am rămas, cum mă ştii, partizanul neînduplecat al tendinţei cu artă...". Structuralul realism al ideilor estetice afirmate de Caragiale şi-a găsit o expresie constantă de-a lungul întregului1 său scris : de la pătrunzătoarele şi exactele observaţii cu privire la arta „tipizării" cuprinse ântr-o cronică de tinereţe pe marginea expoziţiei de pictură a lui Sedăgeanu, de la fineţea opiniilor exprimate despre arta reprezentării realiste ân articolele excelente dedicate lui (Ion Brezeanu, Mounet Sully sau Elieonorei Duse — şi pînă la cele cuprinse ân acel catehism al realismului estetic caragialian care este textul intitulat „Cîteva păreri" (elogiul „shakespearâa-nizării", comparaţia „Regele Lear" — „Hoţii" cu efecte zdrobitoare pentru factura estetică a teatrului schillerian, Idistincţia subtilă între „stil" şi „manieră", intre artă şi artificiu, definiţia de o precizie estetică remarcabilă a „talentului", compararea artistului cu 'micul gnom care îşi înserează melodia proprie pe fondul uriaşului preludiu al muzicii intonate de universul întreg, subtilitatea observaţiilor cu privire la însemnătatea decisivă a ritmului în opera de artă, a coincidenţei între spiritul conştiinţei reflectante cu natura obiectului reflectat — toate propozi-ţiunile de estetică formulate în acest mic studiu se sincronizează în mod desăvârşit ou exigenţele estetice ale teoriei moderne a reflectării). Cît de departe era în foind exigenţa aproape crociană şi flauibertiană a lui Caragiale cu privire la 'autonomia talentului şi a frumosului sau exigenţa cu privire la preeminenţa criteriului estetic în judecata asupra operei artistice (în acest spirit' trebuie în- 72 ţeleasă şi simpatia constantă arătată de Caragiaie campaniei desfăşurată cîndva de Maiorescu împotriva imposturii estetice) 'de orice inflexiune ,,-estetistă" şi de orice atitudine în spiritul „antei pentru artă", de orice estetică sehopenhaueriamă sau modern-autonomdstă — o arată cu prisosinţă poziţia adoptată de scriitor în problema cardinală a raporturilor dintre „politică" şi „literatură", exprimată în celebrele scrisori din „Universul" către Vlahul» {1809—tlO). Caragiaie va polemiza aci explicit cu o „olimpiană" profesie de credinţă a lui Goethe Sn favoarea indiferentismului politic al poetului, ideie formulată de marele poet german ou un prilej oarecare : textul lui Goethe — purtînd amprenta ideilor celui care manifestase o neînţelegere vădită faţă de adevărate semnificaţie a 'Revoluţiei franceze (v. şi textul iui Engels din „Dudwig Feuerfoach" cu privire la „coada de filistin" pe oare au ajuns să O' poarte inevitabil în mizera Germanie a, epocii până şi spirite geniale ca Hegel şi Goethe) — exprima rezerva marelui poet faţă de ideia de a deveni „membru al vre-iunui club de Jacobini", cu scopul de a pune poezia în slujba unei cauze politice, întnucît „a trăi în mijlocul frecărilor şi excitărilor zilnice este incompatibil cu natura delicată a unui poet..." Caragiaie îşi va exprima dezacordul farm şi vehement cui absenteismul şi indiferentismul politic ai acestui punct de vedere opac, invocând — spre a păstra respectul proporţiilor — figura lui Cânte, „partizaniul florentin, proorocui unităţii Italiei". Caragiaie îi amintea lui Vlaihuţă că „«buciumul luptelor politice a ajutat mult pe unii poeţi, ca poeţi", că dincolo de suferinţele şi martirajul lor individual ca partizani ai unor cauze politice nobile, „desgustul, scrîşneala acestor ^biruiţi" au fost izvorul atîtor minunate opere..." : „indignarea, a zis unul, face versul, şi... proza, adaug eu" — conchidea autorul faimosului „1907". „Fără atîtea necazuri, tăvăleală şi îndîrjeală — scria Caragiaie despre autorul „Divinei' Comedii" — (Dante) nu lăsa ce-a lăsat spre gloria patriei lui şi spre onoarea omenirii". Combativitatea extremă a ideilor estetice caragialiene exprimate în ciclul de scrisori „Politică şi literatură", afirmarea unei solidarităţi programatice între vocaţia artistului şi activitatea pe tărâmul politicii rnilitante, condamnarea apatiei şi dezerţiumii artistului de la lupta politică ca atitudini cu totul sterilizante şi improprii creaţiei autentice — idei aflate radical la antipodul esteticii oficiale a maiorescianismului — îşi află originea şi în efervescenţa ideologică extraordinară pe care a declanşat-o în conştiinţa lui Caragiaie experienţa crucială a răscoalelor ţărăneşti din 1.907. Sentimentul vocaţiei militante a scrisului său devenise extrem de puternic la Caragiaie în această perioadă (scrisori către Gherea şi Rădulescu-Motru arată că şi piesa Ia care Caragiaie lucra din greu pe--atunci — „Titircă, Sotirescu & C-nie" — era lucid apreciată de autor ca un act „tendenţios", ou funcţie critică violentă la adresa oligarhiei dominante). Efectul pe care l-au avut asupra conştiinţei estetice caragdaiiene evenimentele teribile ale anului 1907 — îşi găseşte o exprimare elocventă ântr-o scrisoare trimisă în vara acelui an, directorului „Convorbirilor critice", Mihail Drago-miresou, chemând la înfierarea necruţătoare a practicilor barbare ale regimului de opresiune şi auto-defininld un program de intensă activitate militantă pe tărâmul scrisului literar : „...Trebuie să denunţăm neîncetat odiului public, să pilduim fiecare cum putem mai crud, cu- biciu fără rndlă, această ofensă pe care bastarzii o aduc familiei noastre... Din -parte-mi (parcă am fost tot la un gând) sper, dacă o vrea Dumnezeu, să-mi fac şi eu datoria, cu arma cu care mi-a fost partea să fiu Înzestrat ; căci, stimate domnule Director, eu nu sînt filosof şi critic ca dv., lucru de care, drept să spun, îmi pare rău destul ; eu sînt, cum poate o să afflaţi vreodată, un mesciiino comediante ; dar, dacă nu v-o plăcea, să nu-mi daţi nici o para. Am să-i aranjez eu pe parveniţii cari, fiindcă au mâncat in copilărie du cacao, dat cu linguriţa de vreo bonă schwizeriană sau belgiană, au pierdut pe r şi au câştigat 73 secretul nazalelor pariziene. Numai să-îmi ajute Dumnezeu să nameresc cum doresc!" {Opere, vol. VII, p. 334). Este interesant de a observa că ân sprijinul tezelor sale asupra raporturilor dintre politică şi literatură, Caragiale invoca şi exemplul lui Delavrancea: elogiul pe care îl aducea piesei „Apus de soare" se conjuga strâns cu sentimentul că tocmai experienţa abjecţiei şi dezolantei meschinării a vieţii politice din vechea Românie a generat prin contrast în conştiinţa lui Delavrancea viziunea unei epoci de strălucire asemeni aceleia pe care a personificat-o eroul-idomnitor al piesei sale : „...înclin mult a crede că dacă nu gusta pînă Ia drojdii acele amărăciuni — se adresa Caragiale iui Vlahuţă — n-ar fi avut — în (cum zici foarte nemerit) „.vremea asta aşa de tulbure, aşa de acră şi fără nici 0' credinţă" — viziunea aceea care se numeşte „Apus de soare" şi care e tot un fel de proorocie, ca şi a anarhistului florentin. împlinească-se cît -mai de grabă!" în acelaş spirit, Caragiale îşi exprima convingerea absolută Că Emineseu însuşi — dacă ar fi trăit — s-ar fi aruncat ou toată pasiunea în vâltoarea luptelor politice declanşate de răscoalele din 1907 — insensibilitatea socială sau politică faţă de cauiza revoluţiei' democratice fiind exclusă la cel care scrisese „Satira a treia" sau discursul „proletarului din scunda tavernă" (v. „Opere" vol. IV, p. 236). S-a vorbit de un naturalism — chiar „radical" •— al prozei lui Caragiale (teza a fost susţinută de G. „revoluţie". Ascunzând că „ordinea nouă" pe care o preconiza nu era decât întărirea domniei marilor industriaşi şi latifundiari asupra maselor, realizarea ţelurilor expansioniste ale marelui capital monopolist, ideologii celei mai negre reaoţiuni din istorie, construiau tot felul de teorii nebuloase despre afirmarea „tinereţii", „elanurilor vitale", „energiilor rasei", împotriva „osificării" şi „anchilozării" democratice. Ei exaltau „trăirea", „acţiunea" ca formă supremă de manifestare a „supraomului" nietz-schean. „Nebunia noastră, intensă şi adîncă pînă la sublim — scria E. Cioran — să dezlănţuie o teroare cosmică şi o nelinişte nemărginită din vârtejurile cărora să crească flăcările vieţii noastre, prea vie pentru a nu exploda. Nimic să nu oprească elanul de afirmare şi vieţile noastre să lase atâtea morţi în urmă, încât ultima afirmare să răscumpere toate sacrificiile (...). Nebunia să ne fie singura Înţelepciune". (Cartea amăgirilor). Dreapta cultiva cu frenezie beţia de cuvinte, amestecînd în gargariselile ei furioase, vitalitatea debordantă cu „disperarea", .anxietatea" cu „mântuirea", „experienţa" cu ,„fapta", etc. Fascismul avea nevoie să educe tineretul în spiritul disponibilităţii totale la acte aventuroase, demenţiale, inumane. Una din devizele lui era „vivere pericolosamente". De aci, cultul ambiţiilor nemăsurate, formulelor grandilocvente, pozei spectaculoase, proecţiilor cosmice. Spiritul practic, realist al lui Caragiaie avea însă oroarea umflărilor artificiale. Cu epitetul de „daco-rornane" el condamnase la deriziune publică toate gesturile de megalomanie naţională, ba mai mult le rezumase în replica memorabilă : „S-avem şi noi faliţii noştri !". în opera lui Caragiaie, dreapta romînească recunoştea o substanţă, capabilă să-i răcească fulgerător fibrele. Era bunul simţ popular, care o îngrozea şi care cu cuvintele „moft" sau „gogoşi" făcea să pleznească lritr-o clipă băşica umflată de demagogia fascistă pe tema „ordinei noi", a „supraomului", a „regenerării prin jertfă" ş.a.m.d. în Caragiaie forţele democratice găseau un aliat de nădejde. „Pentru că prinţul Kayserling a fundat la Darmstdat 01 şcoală a înţelepciunii bazate pe principii teologice sau fiindcă Cocteau a trecut la catolicism — scria M. Ralea în „Viaţa romînescă" (nr. 11/1926) — cutare intelectual din Bucureşti tremură de frică că a rămas în urmă, şi ca să 79 nu fie handicapat, învaţă ebraica şi se înscrie numaidecât la facultatea de Teologie, îşi dedică, dacă face, poemele lui Isus, cântă Duminica în strana stingă, seara şi-o petrece în compania domnişoarelor quinquagenare apăsând cu degetele pe o masă umblătoare, îşi chinuieşte sintaxa ca s-o facă obscură şi înfricoşătoare, jură pe învăţămintele Sf. Toma d'Aquin sau sf. Bonaventura, pe lingă care Descartes e un simplu gogoman, se ocupă cu mare grijă de politica Sfântului Sinod, relativ la repausul duminical, etc. etc. Toate aceste mofturi sânt pur şi simplu dezgustătoare sau caraghioase după oum te pui, (...) vorba lui Caragiale : „a se slăbi". Şi subliniind care e spiritul adevărat al expresiei citate, adăuga : „Românul nostru e bonom, mucalit, ascuţit în observaţie şi ca meridionalul extrem de lucid. De unde atâta temperament delirant mă rog ?" Se vede aşadar pentru ce dreapta românească 1-a urât pe Caragiale. Nu e un motiv minor pentru care noi îl iubim. 3 RlSUL LUI CARAGIAIE PAUL CORNEA Râsul străbate opera lui Caragiaie de la un capăt la altul, e una din tonalităţile ei majore, una din seducţiile artei sale. Rîsul acesta, atât de evocator pentru orice romîn, e aidoma fascicolului de raze ce trece printr-o prizmă: unul şi multiplu în acelaşi timp, — unul prin conţinut şi geneză, — multiplu, ca şi culorile spectrului, prin diversitatea imijoacelor de exprimare. La Caragiaie, ca într-o mică enciclopedie specializată, figurează cele mai. diferite speţe şi ilustrări ale râsului: de la rîsul satiricului care identifică necruţător toate subterfugiile imposturii şi excelează în construirea de tipuri, pînă la zeflemistul care întoarce totul în haz şi găseşte pretutindeni prilej de şagă; de la calamburul, anecdota şi snoava fără pretenţie pînă la witz-ul subţire şi comicul impenetrabil, „pince sans rire" ; de la gluma petulantă pînă la bufoneria enormă, gen Swift; de la humorul cu tîlcuire filozofică al povestirilor orientale la maliţia veninoasă, şarja caricaturală, pastişă şi parodie. Proteismul scriitorului e, cu toate astea, numai de suprafaţă. Căci îndărătul tuturor acestor înfăţişări felurite, dîndu-le forţă şi unitate, acţiona un singur resort ideologic: spiritul de revoltă, voinţa de emancipare de sub tutela cerului şi a vremelnicilor stăpâni ai pământului. Şi o singură dispoziţie sufletească : înclinarea spre rîs ca atitudine existenţială, ca mod sui-generis de a valorifica realitatea, ca formă a reacţiei psihologice primare într-un univers ostil. S-a spus de mult că rîsul exprimă conştiinţa subiectului de a fi superior obiectului, că veselia zgomotoasă pe care o manifestăm faţă de alţii e un semn. al satisfacţiei că noi înşine nu ne-am abătut de la ceea ce respectăm şi preţuim ca normă. Există probabil adevăr în această alegaţie, există însă şi multă eroare: copilul, de pildă, rîde înainte de a avea sentimentul persoanei, al deosebirii dintre eu şi non eu, iar auto-observarea cea mai lucidă nu relevă în toate cazurile că doar vanitatea şi orgoliul ar sta la origina rîsului. Infinit mai probabil pare, deşi în altă ordine de idei, că rîsul e o dovadă de vitalitate, o manifestare de robusteţe sufletească. A rîde înseamnă a şti să descoperi ridicolul din realitate şi a avea curajul să-1 condamni. Rîsul implică o privire ageră, o minte clară şi o inimă sănătoasă. Căci acela care confundă cu naivitate sau din neglijenţă frontiera dintre aparenţă şi esenţă, acela care asociază datelor obiective elemente de fantezie obscură sau de sensibilitate frenetică, acela care e stăpînit perpetuu de plictiseală, de spaimă sau de înduioşare, e evident că nu poate rîde, ori — dacă o face — rîde sofisticat şi abscons, strident şi artificial, ca un actor căruia nu i se potriveşte rolul. In schimb rîde cu poftă, sănătos şi homeric, cine are orga- Viaţa romînească nr. 6 nele de simt; intacte, fibra nervoasă sensibilă dar fără morbideţe, judecata limpede, disociativă, dar fără excesul despicării firului în patru ; asemenea' indivizi trec drept oameni cu mintea isteaţă şi cugetul senin, dintre aceia ce în povestirile clasice sînt aleşi drept servi şi confidenţi ai eroilor iar în folclor întruchipează personajul popular prin excelenţă. Din rîndiul acestor naturi solare, îin care se adună parcă toată sarea pământului, face parte Caragiale. Dar dincolo de temeliile sale fiziologice şi psihologice rîsul e un act social. El uneşte oamenii în exerciţiul dreptului de a refuza şi în sentimentul detestării. Pe de altă parte, fiind o manifestare contagioasă, un gest-ecou, care se amplifică prin constatarea efectului, rîsul contribuie la agregarea morală a indivizilor, deci la ântărirea solidarităţii cetăţeneşti. Din acest punct de vedere, Caragiale e unul dintre scriitorii care au făcut cel mai mult pentru formarea acelui fond spiritual comun care se răsfrânge în mentalitatea poporului, constituind specificul său sufletesc. El a Înzestrat spiritul romînesc cu una din atitudinile lui caracteristice, ân aşa măsură, încît, într-un fel sau altul şi într-o împrejurare sau alta a vieţii, toţi descoperim că-1 parodiem şi că, vrînd-nevrînd, îi sîntem discipoli. Eroii săi au căpătat stare civilă, replicile lor au devenit locuţiuni iar modul de a tipiza al scriitorului, prin tic verbal şi schematizare caricaturală, aparţine 'bagajului de procedee conversative zilnice.. Garagialdzăm cu toţii, doar cu mai puţin talent. Pînă la Caragiale, literatura secolului al XiX-lea a experimentat rîsul, sub mai multe ipostaze: sub forma ironiei, emanate din conştiinţa unei superiorităţi de clasă şi 'gust faţă de ridicolele epocii de tranziţie, la Alecsandri sau Negruzzi ; .sub forma sarcasmului, evoluând de la sudalmă şi invectivă până la veselia crispată şi instabilă care brusc se transformă în plâns, la Heliade; în fine, sub forma amuzamentului gros, lunecând uneori spre trivial, care nu e nici mijloc de disimulare, nici armă de biruit nişte potrivnici fuduli, nici satisfacţie a unor momente de relaxare nervoasă, ci pur şi simplu o. expresie, a nevoii de a petrece şi a uita de necazuri, — ilustrat de Anton Pann, poetul neumblat prin şcoli, dispreţuit de fandosiţi dar iubit de mahalale. Caragiale are puncte de contact cu aceşti predecesori (din rîndul cărora se observă că lipseşte Budai-Deleanu, deoarece autorul „Ţiganiadei", datOrită-tîrziei lui intrări ân circuitul viu al literaturii, n-a jucat, din păcate, niciun rol în influenţarea spiritului public). Elementele comune provin uneori din directa frecventare a operei, alteori din analogia unor trăsături biografice, mai adesea din aplicarea spiritului de observaţie. De Alecsandri Caragiale era separat prin origine, poziţie socială, metodă de creaţie ; nu-1 iubea pe bardul din Mireeşti şi nu era „mistuit" de el; de cîte ori s-au întâlnit, răfuiala plutea în aer ; deşi stăpânită, animozitatea exacerba pornirea plebeului de a jigni şi a poetului aulic de a trata cu dispreţ pe confratele mai tânăr, „soitariu"' şi „fost sufleor" *). iExecrînd emfaza şi dulcegăria sentimentală, Caragiale nu putea găsi în opera lui Alecsandri decât un singur domeniu pe care sâ-1 poată cutreiera fără reticenţă: dramaturgia. De aceea nu e întâmplător că tocmai' aci apar, poate fără voia sa, anume coincidenţe. Bineinţeles lucrurile trebuiesc examinate cu băgare de seamă, evitând analogiile imprudente. Ca şl creatorul Guriţelor, Caragiale a urmărit şi ă denunţat prăpastia dintre modelul de civilizaţie pe care-1 afirmau clasele mijlocii şi incapacitatea *) Şerban Cioculescu : „Corespondenţa dintre I. L. Caragiale şi Paul Zarifopol" (1905-^1012) - Bucureşti, 1935, p. 72. 82 lor de a li se conforma. Ca şi Alecsandri, şi-a concentrat tirul artileriei asupra liberalismului, scoţînd cele mai hilariante şi mai odioase efecte din zugră- \ virea demagogiei, a verbozităţii găunoase, a arivismului politic. Deosebirile \ sînt însă fundamentale. La Caragiaie disocierea dintre aparenţă şi esenţă nu se mărgineşte la cîteva date primare şi nu operează cu relativă indulgenţă faţă de eroii persiflaţi. Mai important e că la el critica liberalismului nu tinde să pună in valoare superioritatea structurii tradiţionale, cu boierii buni şi patrioţi de tipul lui Stflpeanu din „Boieri şi ciocoi". Critica lui Caragiaie nu e o simplă ridiculizare, ci o analiză implacabilă şi multilaterală, nu e o condamnare a abuzurilor dinlăuntrul sistemului, ci o veritabilă înfierare a sistemului însuşi. Rîsul lui Alecsandri e al unui om jovial şi bine crescut, căruia viaţa i-a fost aşternută de succese, un om- al cuviinţei şi raporturilor sociale; se simţea în prea mare măsură exponentul culturii naţionale şi arbitrul literelor, ca să-şi permită maliţia sistematică sau să-şi descarce veninul fără o anumită decenţă a tonului. Alecsandri a fost un juisor, mulţumit de veacul în care trăieşte, dintre cei ce nu ignoră relele orânduirii social-politice dar au privilegiul fericit1 de a se auto-iluziona asupra posibilităţilor de îndreptare şi în felul acesta îşi calmează remuşcările conştiinţei ofensate de spectacolul mizerabil al vieţii. Şi totuşi... Paşoptistul sincer, generos şi naiv, care trăia în Alecsandri, sub redingota scriitorului oficial, invitat la curte şi primit cu respectuoase omagii la „Junimea", se întâlneşte cu Caragiaie în rîsul batjocoritor la adresa lichelelor, a pocitaniilor şi mistificatorilor ce umpleau strada cu scălâmbăielile şi mişelia lor. Punctul de vedere al criticii diferă, însă unele procedee şi efecte se potrivesc. De o parte e ridiculizare cu circumstanţe atenuante, de alta, ferocitate; de o parte măsură, fiindcă răul e presupus a consta în excese, it nu în aşezarea de stat; de altă parte, atac necruţător, de la rădăcină, tocmai l fiindcă există convingerea imposibilităţii unei soluţii pozitive. Dar rîsul răsună de multe ori asemănător, iar scriitorul mai vârstnic îi oferă celui mai tânăr, nu odată, sugestii preţioase. Dacă n-ar fi decît să amintim de Clevetici „ultra-demagogul" care voia „respeptul convanţiunii cu condiţiune de a fi schimbată ] in totul", de Taohi Răzvrătescu din „Rusaliile în satul Iui Cremene", un. fan- j faron agresiv şi 1 bombastic din neamul Farfurizilor, de Guliţă din „Coana Ohiriţa", un domn Goe "prefigurat în toată dezgustătoarea lui rîzgîială... S-ar părea că autorul „Scrisorii pierdute" se găseşte la o distanţă astronomică de Heliade. Lucrul e adevărat cît priveşte pe Heliade al „Biblicelor", „Echilibrului între antiteze" şi „Sântei cetăţi", al declamaţiei cavernoase şi gesturilor sacerdotale, al romantismului sumbru şi obscurantismului ideologic. La o şedinţă de disecţie a acestui „fenomenal" Heliade îl invita odată Caragiaie, în perioada foerlineză, pe Zarifopol, ca şi el pasionat pescuitor de perle, literare, promiţîndu-i o delicioasă petrecere. In schimb, ou celălalt He- 1 hade, al humorului mucalit, creatorul lui Sarsailă, al cuconului Drăgan şi \ cuconiţei Drăgana, ironistul cu peniţă acidă şi locvacitate meridională, care 1-a creionat prima dată pe Marius Chiooş Rostogan, Caragiaie se interferează rnai mult decât s-ar crede. Amândoi, şi Caragiaie şi Heliade, sint oameni de provenienţă modestă, cu rădăcini nu numai etnice dar şi spirituale în lumea grecească ; amândoi au făcut ceva şcoală, dar s-au instruit mai mult singuri, fiind autori nemijlociţi ai propriilor lor personaje; viaţa lor a decurs in instabilitatea materială, pândită nu numai de acele intemperii ale sorţii care rezultă dintr-o schimbare de conjunc- 83 tură, dar şi de capriciile unuia sau altuia dintre potentaţii momentului ; aveau deopotrivă limba ascuţită, verva înspumată şi contagioasă a mahalagiului bucu-reştean, intuiţia exactă a oralităţii, darul de a obţine culoarea şi suculenta expresiei prin suprapunerea unor straturi lexicale vechi şi noi, inclusiv vocabularul fanariotic şi termenii de argou ; aveau, de asemenea, în comun, pasiunea înnăscută a iteatrului şi aptitudinea de mim, nevoia de a se produce înaintea unui auditoriu şi a aduce dezbaterea, fie cît de academică, la nivelul simplei familiarităţi. Heliade a voit să fie Prometeul neamului. Era deja o pretenţie absurdă, dar el a adăogat la asta, o alta, şi mai nesăbuită : de a fi recunoscut şi adulat ca descoperitor al focului. A încercat o imposibilă sinteză între antiteze, în politică, în ideologie şi literatură ; pînă la urmă a ajuns însă în ofsaid faţă de toţi, defăimat de toată lumea, jertfit chiar de clasa pe care în esenţă o servise ; a fost o victimă a unor aspiraţii gigantice şi a unor contradicţii ireconciliabile. Caragiale a trăit pînă la plecarea din ţară (1904), o existenţă de mic burghez, de două ori paria social : o dată ca om fără avere şi fără protectori, împins de viaţă de colo colo ; a doua oară ca intelectual şi scriitor, adică reprezentant al unei profesiuni dispreţuitoare şi persecutate da oficialitatea burghezo-moşierească. Epoca formării şi a maturităţii lui a fost o vreme de destrămare a viselor, cînd din idealul paşoptist nu mai rămăseseră decît nişte fărîme decolorate de stindard, pe care o burghezie venală, ee-şi irosea toate forţele ca să se îmbogăţească şi să parvină, le arbora la butonieră ca o emblemă de iluzorie nobleţe. Pentru cine nu voia să intre în clientela unui partid de guvernămînt sau să îmbrăţişeze o activitate lucrativă, scrisul oferea două soluţii : amărăciunea şi dezgustul să se sublimeze romantic într-o utopie anticapitalistă, plasată fie in trecut, fie într-un prezent etern, ca la Emineseu ; sau să se transforme în critică acerbă a regimului, în aot de smulgere a măştilor, de denunţare a imposturii. Drumul lui Caragiale a fost cel de-al doilea. Din păcate, 1-a parcurs izolat. Deşi a nutrit simpatie pentru mişcarea muncitorească şi i-a păstrat lui Dobrogeanu Gherea o prietenie statornică, plină de stimă şi afecţiune, Caragiale nu s-a înregimentat în rîndurile socialiştilor. în vremea lui, proletariatul romîn era numericeşte slab desvoltat şi se afla, ideologiceşte, sub influenţe oportuniste, care-i minau autoritatea politică. împotriva rînduielilor burghezo-moşiereşti el a acţionat într-un singur fel, — cu condeiul, însă cu un condei muiat pe ascuns în fiere. în adevăr, dedesubtul zeflemelei profesionalizate există la Caragiale drojdia | amară a unui sentiment de om adine rănit, sentiment inexistent la Alecsandri 5 dar posedîndu-1 devorator pe Heliade. Rîsul lui Caragiale nu-şi aduna apele din oglinda limpede şi azurată a lacului de munte ci din smîrcul dospind de otrava clocită a iluziilor spulberate. Adesea avem impresia, citindu-1, că sub \ masca surîzătoare a .scrisului fierbe indignarea pentru că nimic din ceea ce ar fi putut să fie nu este şi nimic din ceea ce este nu promite o îndreptare, „îi urăsc, mă !" — spunea odată unui prieten — cuprinzînd în îmbrăţişarea detestării toată viermuiala claselor dominante ce hotărau în societatea romînească. Din acest fond sufletesc de mînie şi răzvrătire contra atentatului la demnitatea umană, ce se perpetua zi de zi, au izbucnit nu numai hohote de rîs muşcătoare dar şi atacuri nimicitoare la adresa regimului, de pură esenţă pamfletară. La 1907, cutremurat de brutalele represiuni împotriva ţărănimii, Caragiale scrie, într-o încordare a tuturor puterilor sufletului, broşura „1907 — Din primăvară pînă-n toamnă". Nici în acel moment tragic aspectele carica- 84 turale ale vieţii publice nu erau mai puţin rizibile dar sângele ce curgea pe ogoare făcea gluma indecentă ; oamenii erau striviţi ca muştele fiindcă ceruseră pâine şi in faţa dramei zguduitoare chiar şi surâsul ironiei Îngheţa pe buze, tocul se transforma in stilet iar vocea scriitorului căpăta reflexele de aramă ale celui ce-şi rosteşte rechizitoriul in faţa istoriei. E desigur foarte departe Heliade cu fantasmagoriile şi resentimentele lui personale, ee-1 aduseseră la pierderea totală a simţului realităţii, de Caragiaie, purtător de cuvânt prin critică necruţătoare al intereselor poporului ofensat de nedreptate şi răzvrătit împotriva împilatorilor. în cel dintîi mocnesc nemulţumirile profetului tratat ou ingratitudine, în cel de-al doilea se afirmă ostentativ conştiinţa originii plebeiene şi opoziţia de adversitate faţă de cârdăşia burghezo-moşiereaseă. Dar prin fulminanta verbului, satira ce trece în pamflet, rîsul umbrit de amărăciune, cei doi oameni se ating. Rămîne deschisă întrebarea : unde se interferează Caragiaie cu Anton Pann ? înainte de toate în exerciţiul suveran al veseliei, în râsul ca atmosferă de interior, ca formă de recepţie a universului — „Cine a frecventat familia lui Caragiaie — remarca Paul Zarifopol — a cunoscut, în caz excepţional, ce este vocaţia rîsului ca artă şi simţul comicului ca instinct fundamental" *. La fel, I. D. Gherea îi împărtăşea lui Şerban Cioculescu — că „în casa lui Caragiaie cînd nu se dormea, se rîdea perpetuu ; inclusiv slugile, toată lumea o ţinea dintr-un hohot de rîs în altul. Cel care dădea tonul, era, fireşte, marele umorist, mimul genial, care ştia să împrumute toate graiurile şi să imite pe toţi, păstrîndu-şi totodată originalitatea, cu reacţiunile ei atît de personale"2. în ascendenţa lui Caragiaie erau actori, oameni ce se dedicaseră scenei intr-o fază primitivă de evoluţie, cînd arta nu se disocia încă pentru marele public de pebldvăniile scamatorilor şi de şotiile saltimbancilor. Era epoca unei mentalităţi fruste, de teatru popular, în care nevoia de distracţie a spectatorilor nu o cenzura niciun critic scrobit iar anecdota cu tilc şi snoava pipărată constituiau o literatură dintre cele mai agreate, de circulaţie semi-folclorică. Descendentul arvanitului ce venise în ţară ca bucătar al lui Caragea se întâlnea cu fiul căldărarului din Sliven în propensiunea pentru vorba de duh şi gluma zdravănă. Pe amîndoi viaţa i-a împovărat cu griji, supărări şi necazuri. Nu şi-au pierdut însă dispoziţia de a rîde şi a se distra de cei mari şi fuduli. Aveau deopotrivă ceva din spiritul zeflemist, mehenghiu, locvace, al bucureşteanuiui din mahalale ; gustul poznei le era în sânge, humorul, o trăsătură de caracter. Anton Pann „minunatul nostru poet" — spune undeva Caragiaie — s-a limitat desigur la snoave inofensive, ou moralităţi inspirate de un crez foarte conformist; lipsit de gust şi de o percepere mai rafinată a frumosului, interesat să satisfacă un cititor aflat pe treapta alfabetizării literare, lucrând din instinct, fără reguli şi fără măiestrii, el a dat la iveală opere de un caracter inegal în care bucăţi de un talent sclipitor alternează cu ieftine platitudini şi proză rimată. Scrisul lui Caragiaie, care captează in „Kir-Ianulea" şi în atîtea alte locuri, ceva din atmosfera semi-orientală a Bucureşti ului de la începutul veacului al XIX-lea conţine însă — e nevoie s-o mai repetăm ? — o veritabilă materie explozivă şi e rodul unui artist, mai migălos şi mai exigent în execuţie decît un giuvaergiu. Dar Caragiaie posedă ca şi Anton Pann fibra rîsului, acea acuitate a privirii capabilă să descopere în oameni şi în fapte tocmai locul unde esenţa şi aparenţa nu se încleiază bine, punctul *. I. tL. Caragiaie — „Opere" (ed. Zarifopol — Cioculescu) V. I. p. XX. \ Op. cit. - vol. VII p. XXXII. 85 vulnerabil al surprizei iii ordinea naturală, care stlmeşte, irezistibil şi instantaneu, reacţia comică. Rîsul lui Caragiale integrează aşa dar şi modul ridiculizării fără pretenţie filosofică a lui Alecsandri şi verva corosivă, plină de sarcasm a lui Heliade şi humorul lui Anton Pann dar conţine alte o mie de nuanţe şi ca orice manifestare a unei personalităţi excepţionale nu-şi epuizează originalitatea prin analogii. Esenţial e că sub variatele lui ipostaze străbate declaraţia de război împotriva societăţii burghezo-moşiereşti. La Caragiale rîsul e, ân ultimă instanţă, un mijloc de protest, o armă a lucidităţii implacabile. Tocmai de aceea scriitorul, persecutat cu îndârjire în timpul vieţii de Tipăteşti, Caţavenci şi acoliţii lor, a devenit şi după moarte ţinta unor atacuri furibunde sau măcar a unor interpretări abuzive, ce mutau centrul de greutate al operei pe date secundare ori de-a dreptul lăturalnice. Exegeza caragialiană a acumulat multe defăimări şi falsuri iar zgura vechilor puncte de vedere n-a fost deplin eliminată nici astăzi. Aceasta se datoreşte şi faptului că, uneori, criticii, chiar de bună credinţă, s-au lăsat înşelaţi de anumite atitudini şi declaraţii ale lui Caragiale însuşi, care-i supralicitau realele convingeri, într-un sens sau altul, din motive de conjunctură şi oportunitate a momentului. Aşa, de pildă, munca redacţională de la „Timpul" sau „Epocă" nu reprezintă dovezi de raliere la poziţiile conservatorilor, după cum colaborarea de la „Ghimpele" or „Voinţa naţională" nu pledează pentru o schimbare la faţă liberală a scriitorului. De fapt, în toate cazurile, Caragiale se răfuia cu partidul în momentul respectiv la putere, adăpostindu-şi critica in foi de opoziţie cu care nu simpatiza in fond dar trebuia să se racordeze in formă, în lipsă de alte posibilităţi publicitare. In permanenţă scriitorul a fost obligat isănşi însceneze ud personaj pentru cei din jur, din necesitatea imperioasă a auto-conservării. — Căci în condiţiile în care individul genial se ciocnea cu o societate venală mediocră şi intolerantă, a spune adevărul până la capăt, indiferent de împrejurări, echivala ou o sinucidere. Lectorul lui Caragiale are de luptat astfel nu numai cu interpretările deformante moştenite din trecut dar şi cu scoriile pe care însuşi scriitorul le-a acreditat despre sine. Din rândurile acestora face parte şi imaginea unui Caragiale sfărâmător metodic de idealuri, negator de principiu, zeflemist incoruptibil, la care batjocura crudă ţine loc de sentiment. Acest tip de Voltairian cu suflet uscat, iconoclast şi bilos, cu rîsul schimbat în rânjet, spirit eminamente destructiv şi contradictoriu, gata să navigheze între idei şi să sară de la o baricadă la alta fiindcă nu învesteşte capital moral în niciuna, deşi se reazimă pe anumite elemente furnizate de cutare sau cutare pagină a operei, nu corespunde însă sensului major al întregului şi rămâne o mistificare. Caragiale nu aparţine acelor scriitori severi şi pesimişti care în loc să blameze viciul polemizează cu natura umană. El n-are nimic comun cu filo-sofia neîncrederii sistematice în om, care ne pulverizează certitudinile, vrea să ne convingă că trăim de geaba, că sperăm de geaba, că viaţa e un infern şi că gestul specific omenesc constă în dezvelirea caninilor. Caragiale nu e lipsit de tandreţe ca Swift, care-i scria lui Pope : „Ţelul principal pe care mi-1 propun este mai mult de a vexa lumea decît s-o distrez. Iată baza de mizantropie pe oare mi-am înăiţat edificiul „Voiajurilor mele". Caragiale nu a persiflat pe om în genere ci doar ceea ce e în el filistin, trivial, mizerabil, răsfrângând gangrena organismului social. El a atacat în fond forţa corupătoare şi atotdestructdvă a banului, a ondinei întemeiate pe cultul viţelului de aur. Eroii săi manifestă tarele unei societăţi în care toate valorile devin marfă. ■86 Burghezul liberal (căci liberalismul era în vremea lui ideologia cea mai caracteristică a societăţii capitaliste) „stropeşte cu noroi şi pe mamă-sa. Nesăturat cu milioane, e-n stare să-şi mânjească mâinile în gheşefturi spurcate. Credinţă, talent, merit, onoare, sentiment ? — „le cumpăr pe toate — am cu ce !" Fraternitate ? — gheşeft şi chiverniseală '. Egalitate ? — impertinenţă ţaţă cu distincţiunea, cu meritul şi cu talentul ! Libertate ? — bani, insultă şi reteveiu !"1 Oaragiale nu a condamnat în fauna Caţavencilor, Tipăteştilor, Farfurizilor, Dumitrachilor, progresul ci falsificarea lui; n-a fost un dărîmător de idealuri ci un dărîmător de idoli. „Nu ne batem joc de România şi de Romînism — scria el în „Moftul rornîn" — vorbe care se pronunţă şi se scriu cu un singur r, ci de Rrrornânism şi de Rrromînia cu trei rrr ; nu de popor, vai de capul lui ! rîd destul atîţia de el ! ci de poppor, ba oîteodată şi bofobor, cînd e rromînul „supărat" şi răguşit de supărare"2. El n-a ponegrit paşoptismul ci deformarea lui, renegarea crezului generos pentru care patrioţii adevăraţi îşi jertfiseră odinioară viaţa. Necruţător a fost doar cu vlăstarele corupte şi degenerate ale vizionarilor generoşi de altădată. „Oligarhia asta semi-cultă sau în cel mai bun caz fals cultă, pe cît de incapabilă de producţie utilă, de gîndire, pe atît de lacomă de cîştiguri şi onoruri, işi arogă puterea întreagă a statului : cu o crudă şi revoltătoare neobrăzare ea tăgăduieşte ţăranilor (imensei imase, supusă şi cuminte producătoare a avuţiei naţionale) sub pretextul ignoranţei şi lipsei lor de maturitate politică, orice drept de amestec, fie măcar pur consultativ, la cârmuirea intereselor lor" 3. Caragiaie, in fine, n-a fost un adversar al credinţelor veritabile ci al mercenarilor ideologici, al lichelelor politice ce se înfruptau fără ruşine din mierea bugetului dar perorau în for ca nişte Catoni infailibili. „Ne cunoaştem cam de mult, iubite Costică — îi scria el odată lui Gherea — ai avut destulă vreme să-nţelegi cît de puţin aş fi în stare să rănesc pe cineva în credinţele şi pasiunile lui, când le vădi nobile şi le ştiu sincere şi oneste"''. De fapt, pentru cine parcurge cu răbdare paginile corespondenţei lui Caragiaie, pentru cine îi cercetează publicistica şi totalizează atent ceea ce rezultă din mărturiile contemporane, se desprinde o imagine a scriitorului puţin deosebită de aceea cu care ne-am obişnuit. Descoperim un om cald, capabil de o rară delicateţe şi afecţiune ân relaţiile amicale, -un sentimental, iubitor de societate, amator de muzică bună, loial faţă de adevăratele valori pe cât e de intransigent eu impostorii. La acest om, a cărui conversaţie scânteietoare degaja un fluid ce-şi subjuga auditoriul, al cărui scris are desăvârşita plenitudine a unei opere de mare meşter al cuvântului, crispaţia batjocoritoare a feţii nu trebuie să inducă in eroare pe nimeni. E de obicei expresia indignării împotriva răului social dar e şi meterezul ce adăposteşte o rezervă de bunătate, de candoare şi de nădejde. Căci dacă e adevărat că I. L. Caragiaie ne ajută să ne despărţim de trecut rîzînd, e tot atît de adevărat că el ne însoţeşte spre viitorul fraternităţii umane prin aspiraţia de dreptate şi încrederea în mai bine care nu l-au părăsit niciodată. Presupusul cinic şi mizantrop a fost în realitate un mare prieten al omului. 1 Op. cit. vol. V p. 88 2 Op. cit. vol. III p. 205 3 Idem vol. V p. 175 4 Citate vol. VII p. 254 ŢĂRANUL IN OPERA LUI CARAGIALE G. C. NICOLESCU E bine cunoscută şi des citată observaţia kii Ibrăileamu cu privire la faptul că, în opera sa, I. L. Caragiale nu numai că nu-1 ridiculiza pe ţăran, dar atunci cînd a abordat domeniul tragic şi-a ales oamenii şi cadrul din lumea satului. „La ţară" — spunea cniticul de la „Viaţa Romînească", referindu-se la autorul „Năpastei" — „a găsit el în cine să întrupeze sentimentale grave, profunde, mari !". Fără îndoială, astăzi, la nivelul pe care 1-a atins cercetarea literară ştiinţifică, afirmaţia lui Ibrăileanu se cuvine reţinută cu o nuanţare mai severă, dîndu-i-se un caracter mai puţin absolut. în linii mari, ea rămîne însă valabilă. Urmărind lucrurile cu atenţie, se poate constata că, deşi în ce priveşte înfăţişarea ţăranului, Caragiale nu ocupă în literatura noastră un loc precumpănitor, ca Slavici sau Sadoveanu bunăoară, contribuţia sa în acest domeniu rămîne totuşi foarte însemnată prin impulsul ce 1-a dat înfăţişării autentice a ţăranului. Ca scriitor realist, el nu scria decît despre realităţile pe care le cunoştea mai bine. Este adevărat că se născuse şi copilărise la ţară, unde desigur a revenit în vacanţele şcolare, puţina vreme cît părintele său a mai păstrat slujba de la Mărgineni. Cunoaşterea satului şi a ţăranuCtui în această scurtă vremte, fără îndoială nu trebuie să fie desconsiderată, dar ea n-a putut fi amplă şi profundă. Evident, i s-a adăugat mai tîrziu, în afară de incidentalele contacte cu satul experienţa anilor în care a fost revizor şcolar în judeţele Suceava, Neamţ, Argeş şi Vâlcea, când, fireşte, a cutreierat satele, le-a văzut de aproape, a cunoscut oamenii de acolo şi viaţa lor. Dar pentru a ne da seama ce ecou au avut aceste experienţe în conştiinţa scriitorului, nu putem să nu reţinem^ in toate oonseoinţele şi semnificaţiile lor, nici amănuntul pe care, confirmat de alţi contemporani, ni-1 împărtăşeşte Slavici despre insensibilitatea lui Caragiale faţă de farmecul naturii, nici pe acela că influenţa folclorică în opera scriitorului nostru se produce nu pe calea unui contact direct, ca Ia Alecsandri, Emineseu sau Coşbuc, ci pe cale cărturărească. Observator atent, cum era, fireşte că pînă şi în fugarele şi nu prea profundele săe legături ou satul, Caragiale a putut să înregistreze o sumă de elemente caracteristice, dar, în aceste condiţii, el a cunoscut mai mult anumite categorii umane, cu însuşirile, cu vorbirea, cu îndeletnicirile, ou unele drame personale ale lor, decît ansamblul stărilor de lucruri de la ţară. Cunoscător serios şi lucid al lumii oraşelor, al vieţii pouitice contemporane lui, scriitorul nostru ajunge să vadă, cum spunea undeva Ibrăileanu, „mai bine decît oricine în realitatea noastră socială" de la sfârşitul secolului al XlX-lea, Sezisînd ân profunzime monstruozitatea sistemului social şi politic burgh ezo-moşieresc, el demască fără cruţare formele pe care acesta le îmbrăca în 88 lumea oraşelor. Spre lumea satului el nu-şi îndreaptă privirea decît atunci cînd împrejurări istorice concrete de o deosebită însemnătate îi atrăgeau în mod insistent atenţia asupra faptului că şi aici se manifestaseră cu violenţă consecinţele odiosului sistem politic şi social. In urma unor asemenea confruntări, Caragiaie izbutea să-şi lărgească] orizontul, să cuprindă mai deplin viaţa satului în ansamblul vieţii noastre sociale şi să reflecte, prin opera sa, anumite aspecte ale acesteia, surprinse uneori cu o mare ascuţime critică. Aşa se face că în bucăţile de început ale scriitorului nostru, la „Ghimpele", la „Claponul", ţăranul nu apare. Atenţia lui Garagiale se concentra din ce în ce mai mult asupra falsităţii regimului constituţional burghez de la oraşe. Războiul pentru independenţă, cu eroismul neprecupeţit al „păstorilor şi plugarilor" deveniţi dorobanţi, cu jertfele de sânge ale acestora, cu nerecunoştinţa cinică a claselor conducătoare, care i-au lăsat să se întoarcă de pe front degeraţi, în zdrenţe, desculţi, a determinat un val de nemulţumire în sânul maselor populare şi o profundă indignare a scriitorilor. Acesta a fost prilejul unei mai atente priviri spre ţărănime şi momentul unei incontestabile adinciri a realismului în literatura noastră. Nu întâmplător, după acest moment, apar creaţiile literare cu implicaţiiie critice cele mai puternice din această epocă : „Scrisorile" lui Eminescu, comediile lui Caragiaie, cele mai realiste nuvele ale lui Slavici. „Amintiri din copilărie" şi povestirile cu Moş Ion Roată ale iui Creangă, „Eroii de la Plevna" de Alecsandri etc. Alături de nenumăraţi alţi scriitori, Caragiaie îşi simte şi el privirea atrasă de aceşti eroi care erau ţăranii — în genere prea puţin cunoscuţi — adînc dezgustat cum era de farsa politicianistă pe care o jucau reprezentanţii claselor exploatatoare. El înţelege greutatea specifică a păturilor largi ţărăneşti în viaţa socială a ţării şi îşi exprimă, fără reticenţe, încrederea în cei pe care-i consideră temelia poporului nostru. Făoînd, în ianuarie 1878, în „Cercetare critică asupra teatrului romînesc", un adevărat rechizitoriu pieselor lipsite de va-oare şi, mai cu seamă, acelora oare îşi îngăduiau să facă din jertfele de sînge de pe câmpurile de luptă din Bulgaria spectacole menite să amuze boierimea rămasă să petreacă liniştită în această vreme la Bucureşti, Caragiaie spunea : „Cel din urmă nume înregistrat Ja paznelnicul trist al monştrilor „născuţi-morţi" în această zisă literatură este piesa „Oştenii noştri"'), prin care s-a înfăţişat înaltei nobilimi şi onorabilului public bucureştean panorama strategică a Plevnei în „mărime naturală", cu episoade din isprăvile oştenilor romîni în tablouri comice... Plevna nu se luase încă ; pe pământul Bulgariei, mlaştinile calde de sînge românesc fumegau ; picioarele şi mîinile cari ne muncesc ţarinile în vreme de pace degerau în şanţurile redutelor ; oştenii îomîni n-aveau drept hrană decît o fărîmătură de pesmete negru muiat in făgaşul lăsat de roata tunului ; Curcanii — poate singurul „ceva" ce încă nu-i „putred" în ţara aceasta — seceraţi de focurile vrăjmaşe, de ger şi de foame, din atîtea mii rămăseseră atîtea sute — şi noi, autori de spirit, ştiind că în Capitală sînt muţi iubitori de privelişti plastice şi de senzaţii, le dam „Oştenii noştri", dramă naţională de ocazie cu mare spectacol". Este evident că pentru Caragiaie ţărănimea exista ca o realitate socială puternică, că evenimentele recente, în deosebi, i-o descoperiseră cu o mare forţă, că ea îi apărea, ca şi lui Eminescu, ca şi lui Alecsandri, ca şi altora în această vreme, cu o explicabilă limitare a perspectivei sociale, constând în ignorarea proletariatului, drept singura parte sănătoasă, singura care poate constitui o solidă temelie economică şi spirituală a edificiului statal. In această vreme însă, scrii- ') Era vorba de fapt de piesa „Oştenii români" de Oilănesou-Ascanio- şi Fr. Dame. 89 torul urmărea îndeaproape dezvăluirea adevărului în ce priveşte tragica farsă a democraţiei constituţionale burgheze — farsă ce se juca pe imensa scenă a societăţii româneşti. Noi fenomene sociale şi politice ce apar curând după aceasta în satele noastre sînt de natură să-i lărgească însă, în curând, posibilităţile de cunoaştere şi de înţelegere a societăţii româneşti şi să-i releve iarăşi cu vigoare fizionomia ţăranului, fizionomie ce de altfel nu-i era cu desăvârşire necunoscută. Cele mai însemnate din aceste fenomene au fost marile răscoale ţărăneşti din 1888, care au reiz-bucn.it în proporţii mai reduse în anii ce au urmat. Răscoalele acestea, marcând deopotrivă o mare creştere a nemulţumirii şi revoltei maselor ţărăneşti, dar şi o anumită maturizare a lor, au provocat, prin proporţiile lor, o violentă comoţie în conştiinţele oamenilor cinstiţi, făcîmdu-i să privească mai atent şi mai adine spre ţărănime. Această atenţie sporită pentru ţărănime şi această înţelegere mai profundă a dramaticei ei situaţii economice şi sociale, înţelegere determinată de marile răscoale din 1888 şi de cele ce le-au urmat la începutul deceniului următor au fost favorizate şi pregătite, pentru conştiinţa initelectuialiilor în genere şi pentru a scriitorilor îndeosebi, de o serie de împrejurări favorabile. Astfel, contribuise şi contribuia la aceasta, ân condiţiile istorice concrete ale dezvoltării şi organizării proletariatului din ţara noastră, curentul larg de idei sociale şi estetice de la „Contemporanul" şi celelalte periodice socialiste. Un ferment însemnat, şi oare începuse să exercite o influenţă din ce în ce mai importantă, a fost, de asemenea, literatura mlarilor realişti ruşi, romanele, nuvelele, povestirile, piesele de teatru ale lui Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski, Ostrovski, etc., în care problemele vieţii sociale sînt atât de intens dezbătute şi cu atâta simpatie pentru cei nedreptăţiţi şi umiliţi. Si-a adăugat apoi însuşi ecoul direct sau indirect al mişcării socialiste, cu sprijinirea ţăranilor răsculaţi de către unii miuncitori din centrele industriale, cu marile campanii ân sprijinul ţărăriimii, dezvăluind . crunte ei exploatare, cu articolele miai de grabă politice decît teoretice din presă, care puneau viguros în lumină adevăratele raporturi dintre ţărănime şi clasele exploatatoare. Literatura noastră, care dăduse la iveală autenticul ţăran şi autenticul sat — după mai vechile şi modestele âneareări ale lui Alecsandri şi N. Gane — îndeosebi prin Slavici, Creangă şi Coşbuc, cunoaşte, în aceste noi împrejurări, o evidentă sporire a interesului pentru ţărănime. Alături de paginile scriitorilor de la „Contemporanul", acest fenomen îşi găseşte expresia în contribuţiile lui Delavrancea, Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu, ca să nu vorbim decât de cei mai însemnaţi. Caragiale, care încă din „Cercetare critică asupra teatrului românesc" îşi arătase încrederea în forţele pozitive ale maselor ţărăneşti, iar in comediile sale din anii următori exprimase indignarea maselor în faţa desmăţului burghezo-moşieresc, merge şi el pe aceeaşi linie de continuă sporită atenţie pentru lumea satelor, de sporită simpatie pentru ţăranii atît de fundamental deosebiţi de „moftangiii" oraşelor. Dezgustat profund de lumea burghezo^moşiereascâ, scriitorul nostru, chemat spre ţărănime de „şocul" răscoalelor din 1888, de întreaga mişcare politică şi literară de la „Contemporanul" şi de marea literatură rusă, regăseşte aici oameni de ispravă, oare nu voiau să pară altfel de cum erau şi oare ca atare nu erau ridiculi, oameni adevăraţi, plini de simţire, frământaţi, uneori răscoliţi de mari pasiuni, în stare să trăiască mari şi adânci drame. Ţărănimea începând a fi văzută în această lumină, un realist euiml era Caragiale nu putea fi satisfăcut de o prezentare literară idilică, artificială, de o înfăţişare ce insista asupra pitorescului convenţional al tipurilor sau cadrului' şi folosea nu mijloacele simple şi sigure ale realismului, ci efectele unor fraze declamatoare sau ale zorzoanelor 90 decorative. De aici, parodia.lui Caragialle „Smărăndiţa", o replică la „Sultănica" prietenului său Delavrancea, cu al cărui stil prea încărcat şi cu a cărei prezentare ce-i părea vagă şi convenţională autorul „Năpastei" nu se putea împăca. Astfel ajunge Caragiaie, ou marea forţă a realismului, său, să se apropie şi mai mult de lumea satului. Desigur că şi sub înrîurirea atît de prestigioasă a lui Dostoievski, în cadrul unor progrese obiectiv explicabile pe care tendinţele naturaliste le făcea pe atunci în literatura noastră, atenţia lui Caragiaie era, într-o anumită măsură, furată de exagerarea frământării or şi dramelor lăuntrice din viaţa individuală a oamenilor de la ţară. Acestei prime faze îi aparţin primele trei mari creaţii caragialeşti a căror acţiune se desfăşoară la ţară: „O făclie, de paşti" (1889), „Năpasta" (1890) şi „Păcat" (1892). Prin aceste opere Caragiaie apare ca unul dintre cei dintîi scriitori oare făcea un pas mai însemnat pe drumul înfăţişării autentice a satului contemporan din vechea Românie. E greu de stabilit pentru „O făclie de paşti", „Năpasta" şi „Păcat" o altă cronologie decît aceea a publicării lor. Din unele fragmente de manuscris rezultă că elaborarea ultimelor două nu s-a făcut în orice caz dintr-odată, că a cunoscut o destul de îndelungată gestaţiune. E foarte plauzibilă ipoteza că toate trei au fost concepute şi elaborate cam în aceeaşi vreme şi nu pare deloc exclus, ca „Păcat" să fie concepută şi chiar încheiată, cel puţin în liniile ei mari, înaintea dramjei „Năpasta". înta>adevăr, deşi aparţinînd aceleiaşi perioade, se observă chiar în aceste trei creaţii un incontestabil continuu progres în înfăţişarea vieţii ţărăneşti. Exclusiv din acest punct de vedere, cea . mai modestă contribuţie o reprezintă „O făclie de paşti". Dacă lumea satului e prea puţin reprezentată în „O făclie de paşti", lucrurile se prezintă însă altfel în „Păcat". Ar fi, fireşte^ o greşeală să-i considerăm ca pe nişte adevăraţi ţărani pe preot, pe Mitu, pe Ileana. Totuşi, spre deosebire de cîrciumarul Zibal, ei trăiesc mult miai mult viaţa satului. Ouţiţei este un ţăran absolut autentic ; partea nuvelei care cuprinde acţiunea propriu-zisă, exciuzînd disproporţionatul interludiu al amintirilor preotului, se desfăşoară în cadrul satului, în mentalitatea satului, cu amănuntele vieţii materiale şi spirituale ţărăneşti. Iar episodul povestit de Cuţiţei, pe care-1 releva, demult, cu atît de îndreptăţit entuziasm Paul Z&rifopol, este el singur, deşi foarte romprimat, prin conflicte, atmosferă şi prin limba povestirii, una din primele puternice şi autentice imagini de viaţă ţărănească din literatura noastră. Elogiul tacit al purităţii morale, al omeniei, al înţelepciunii şi al tăriei de caracter pe care, spre deosebire de lumea burgnezoHmoşiereasică de la oraş, le afla scriitorul nostru la ţară, critica administraţiei şi îndeosebi a justiţiei pentru atitudinea ce o.aveau faţă de ţărani, se împerechează, pentru a marca progresele lui Caragiaie în înfăţişarea realistă a satului, cu vorbirea mai autentică a personajelor din această lume, îndeosebi cea a lui Cuţitei, care este cel mai ţăran şi cel mai izbutit personaj din întreaga nuvelă de altfel. în „Năpasta", lucrurile sînt duse. mai departe pe drumul acesta ăl adâncirii realismului, fireşte tot în marginile posibilităţilor scriitorului din această vreme de a vedea lumea satului ca o lume „socială", ca o lume în care simţămintele, gândirile, acţiunile şi „destinele" oamenilor sînt, ca pretutindeni, determinate, în ultimă instanţă, de raporturile din societate. Limita aceasta este evidentă şi în „Năpasta". Ou toate acestea, aici scriitorul face paşi deosebit de însemnaţi faţă de cele două nuvele pe drumul oglindirii realiste a vieţii ţăranului. Cu toată lipsa unei suficiente încadrări a conflictului şi a oamenilor în viaţa socială reală a satului, într-o vreme cînd ţăranul cunoştea drame mai mari ca cea din „Năpasta" în relaţiile lui ou exploatatorii, chiar pe 91 linia acestor simţăminte individuale foarte intime piesa lui Caragiale reprezintă totuşi incontestabile progrese în zugrăvirea realistă a ţăranului nostru. într-adevăr, ea aduce nişte ţărani vii, cu vorbirea lor autentică, cu caracterele, moravurile şi re.aţiile sociale descrise cu exactitate. Mai mult chiar. Fără să vrem să tragem de aici concluzii exagerate, scriitorul înfăţişează atît de realist această viaţă ţărănească încît el sezisează şi consemnează existenţa unor diferenţieri sociale: ţăranii săraci, reprezentaţi prin Ion, şi chiaburii, reprezentaţi, în orice caz, de Dragomir. Dar cucerirea cea miai mare pe care o realizează Caragiale în „Năpasta" în ce priveşte înfăţişarea realistă a vieţii satului şi a ţăranului este crearea unor ţărani autentici, a unor figuri de o mare adâncime lăuntrică, cu o mare bogăţie de sentimente şi cu totul deosebiţi de ţăranul convenţional, oromolitografic, pe care in genere, cu excepţii, literatura noastră ni-1 oferise adesea pînă atunci. Ţăranii înfăţişaţi de Caragiale sînt cu totul deosebiţi de ţăranii primitivi, oameni ai instinctelor, incapabili de simţăminte mai nuanţate, cunoscuţi din literatura naturalistă sau pur şi simplu reacţionară, sămănătoristă şi urmărind denigrarea fiinţei umane şi sociale a ţăranului. In studiul său „Criticii noştri şi Năpasta", Gherea, pe lingă o serie de idei foarte juste, formula şi observaţia unilaterală că insuccesul dramei lui Caragiale s-ar datoria necunoaşterii ţăranilor de către orăşeni — în consecinţă neînţelegerii personajelor, conflictelor şi caracterelor lor de către spectatorii piesei. în fond, rezerva cu oare a fost întâmpinată şi adevărata revoluţie pe care a declanşat-o apariţia „Năpastei", cu lungile controverse publicistice dacă Anca e verosimilă sau nu, dacă este o ţărancă autentică sau nu, pornesc de la faptul că tocmai în acel moment, după răscoalele de la 1888, într-o perioadă de intensificare a campaniilor democratice duse de presa socialistă şi de sporită simpatie pentru ţărănime în cercuri din ce în ce m!ai largi, cercurilor reacţionare le părea cum nu se puteau mai nepotrivite străduinţa de a zugrăvi mai realist ţăranul, relevarea complexităţii sale lăuntrice. într-un anumit fel, „Năpasta" a anticipat, în acelaşi complex de probleme, „scandalul" pe care, din motive înrudite, 1-a provocat „Noi vrem pământ", „scandal" marcat prin refuzarea de către Maiorescu a revistei în care poezia se afla publicată. Criticii care au considerat „Năpasta" un insucces, i-au reproşat, în fond, aproape fără excepţie, că eroii ei şi îndeosebi Anca sînt prea, complicaţi pentru nişte ţărani. Comentînd amplu şi în unele privinţe nu fără fineţă această piesă, Duiliu Zamfirescu, scriitor plin de contradicţii, exprima destul de dar, între altele, şi acest motiv esenţial al rezervei faţă de ultima creaţie a Iui Caragiale, reproşîndu-i că nu a înţeles „că e greu să scoţi din sufletul unui muncitor de rînd nuanţele atît de fine ale psihologiei moderne, dacă mai cu seamă depărtezi de el amorul şi dragostea de pămînt". în lumina tuturor acestor consideraţii se afirmă o dată mai mult fineţea şi siguranţa analizelor lui C. Doforo-geamu-Gherea. într-adevăr, în încheierea studiului său despre „Făclia de paşti" şi „Năpasta", criticul „Contemporanului", după ce evidenţia spiritul nerealist în care fusese în genere înfăţişat ţăranul în literatura noastră subliniind că „ar fi vremea ca scriitorii noştri de talent să zugrăvească ţărănimea romînă în marea ei mizerie şi în imensa ei suferinţă", semnala că piesa lui Caragiale reprezintă un progres din acest punct de vedere. ') Numai câţiva ani mai tîrziu, de pildă, beneficiind de evoluţia şi de adâncirea realismului din literatura noastră, Mihail Sadoveanu, ou posibilităţi de înţelegere a vieţii satului sporite, a putut pune în lumină asemenea drame individuale în „Moartea", „Codrul", „Păcat boieresc" etc., exprimând implicit o critică socială puternică. 92 Spuneam, mai înainte că „Năpasta", ca şi „O făclie de paşti" şi „Păcat", reprezintă creaţiile unei primle faze, cuprinzând perioada 1888—1893, atît de plină de experienţe şi învăţăminte multiple pentru Caragiaie ca şi pentru cei mai mulţi dintre scriitorii ce-i erau contemporani. Pe măsură însă ce scriitorul înaintează în această perioadă, pe măsură ce se desparte definitiv de „Junimea" şi se apropie de cercurile muncitoreşti, de Anton Baoalbaşa şi mai ou seamă de Gherea, cu care desigur are convorbiri şi controverse îndelungate, pe măsură ce explicaţiile socialismului cu privire la societate, clase şi exploatare se răspândeau mai larg, el poate înţelege încă mlai bine o serie de fenomene din societate, inclusiv din lumea satului, în consecinţă realismul său se adîneeşte. Şi astfel Cairagiale, care văzuse pînă atunci în lumea satului îndeosebi „abuzurile" autorităţilor, nu însăşi esenţa orânduirii burghezo^moşiereştd întemeiată pe exploatare, izbuteşte să pătrundă mai adânc ân realitatea sacial-istorică a epocii. Un asemenea stadiu superior în dezvoltarea realismului scriitorului nostru pe linia zugrăvirii vieţii ţărăneşti este ilustrat de schiţa „Arendaşul român" (1893). Ou o remarcabilă artă şi cu o reală ascuţime critică este consemnată aci drama ţăranului nu numai batjocorit, umilit, dar şi exploatat, înşelat. Este fără îndoială una din cele mai realiste imagini ale ţăranului nostru pe care ni le oferă literatura epocii. încă o dată lipsa manuscriselor, a variantelor şi a oricăror informiaţii cu privire la elaborarea creaţiilor lui Caragiaie ne împiedică să stabilim vreo corelaţie mai strînsă între o operă literară şi alta. „La hanul iui Mânjoală" (1898—11899) aducea noi figuri autentice de ţărani, fie că era vorba de coana Marghioala, fie că era de cel episodic Gheorghe Nătruţ, care îl încânta atâta pe Zarifopol. Iar „în vreme de război" era, pentru această perioadă adevăratul punct de vîrf pe care-1 atinge scriitorul în zugrăvirea realistă a ţăranului. Nicăieri ca în această nuvelă satul nu este atît de viu, nu ne arată un Caragiaie mai capabil, după experienţele anilor din urmă, să seziseze nu numai prezenţa în centrul vieţii ţărăneşti a acestui chiabur exploatator care este Stavrache dar şi monstruoasa lui dezumanizare la oare-1 duce setea nepotolită de bani, groaza ca nu cumva fratele său să se întoarcă iar el să piardă astfel o parte din avere. Atît din punctul de vedere al atmosferei cît şi din acela al construirii caracterelor, al echilibrului compoziţional, al efectelor, al intrigii şi al deznodământului, ân sfârşit şi din acela al vorbirii personajelor, nuvela „în vrem© de război" este fără Îndoială cea mai de seamă creaţie realilstă a lui Caragiaie ai cărei eroi sînt ţărani. După această nuvelă, care reprezintă una din cele mai puternice imagini ale descompunerii morale pe care o determină pătrunderea capitalismului în lumea satelor, Caragiaie intră în faza schiţelor. Pe primul plan, pentru el rămâne timp de câţiva ani îndeosebi micul burghez. Apoi, ân exilul de la Berilin, urmează d serie de foarte diverse proiecte, până cînd tragicele răscoale din 1907 îi îndreaptă din nou atenţia spre ţărănime. Fiul său Luca relatează impresia zguduitoare ce au făcut-o asupra lui Garagiale veştile primite in legătură cu aceste evenimente : „a stat zile întregi nemişcat, cu capul sprijinit în mîini. Cînd îi vorbeai, se trezea ca din vis şi răspundea întrebărilor cu glasul obosit. Pe urmă desnădejdea era înăbuşită de revoltă. Striga că bine le face ciocoilor..." Aşa a luat naşţtere fulminantul pamflet „1907 din primăvară pînă-n toamnă", ân care simpatia scriitorului pentru ţărănime şi indignarea lui contra claselor exploatatoare îmibracă forme de cea mai vibrantă violenţă. „1907 din primăvară pînă-n toamnă" este prea bine cunoscut ca să mai fie nevoie de o deosebită insistenţă asupra conţinutului. Pareuirgîndu-1 cu atenţie, ân cele trei părţi ale sale redactate, succesiv in martâe, septembrie şi ootambrie 1907, nu poţi să nu observi ca un lucru tot atit de ânsemnat, violenţa şi patetismul 93 demascării regimului burghezo-moşieresic, precizia şi profunzimea analizei ce. o face cauzelor răscoalelor ţărăneşti, violenţă şi precizie ce culminează în vestita concluzie : „Şi oligarchia asta, siemicultă sau, în cel mai bun caz, fals cultă, pe cît de incapabilă de producţie utilă ori de gândire, pe atît de lacomă de cîştiguri şi onoruri, îşi arogă puterea întreagă a statului : cu o crudă şi revoltătoare neobrăzare, ea tăgăduieşte ţăranilor (imensei mase, supusă şi cuminte producătoare a avuţiei naţionale), sub pretextul ingoranţei şi lipsei lor de miaturitate politică, orice drept de amestec, fie măcar pur consultativ, la oîrmuirea intereselor lor, la dirijarea destinelor lor" (sublinierile noastre: G.C.N.) Pamfletul „1907" în ansamblu, şi îndeosebi un pasaj ca acesta, pun limpede în lumină evoluţia lui. Caragiale în ce priveşte realitatea soiciallă romfinească şi în special aceea de la sate. Aim insistat şi mai înainte asupra unui fapt oare nu este adevărat numai pentru scriitorul nostru, oi pentru cea., mai. mare parte a scriitorilor epocii şi, ca atare, pentru însăşi dezvoltarea literaturii noastre, —: anume asupra influenţei exercitate pe toate căile, direct şi indirect, de către mişcarea muncitorească şi ideile socialismului, mai cu seamă în perioada de după răscoalele ţărăneşti din 1888, pentru lărgirea posibilităţilor acestor scriitori de a cunoaşte şi înţelege mai profund lumea şi societatea, în consecinţă pentru dezvoltarea şi adâncirea realismului lor. Este evident că numlai sub această înrâurire a mişcării muncitoreşti, exercitată fireşte nu numai pe calea convorbirilor cu Gherea, ci pe căi multiple şi uneori foarte subtile, scriitorul nostru a putut evolua pînă la poziţia atît de avansată şi atît de necruţătoare faţă de societatea burghezo-moşierească exprimată în pamfletul „1907, din primăvară pînă-n toamlnă". Sezisînd exploatarea şi conflictul dintre clase, sezisînd caracterul exploatator al statului burghezo-moşieresc şi punînd în lumină faptul că întreaga demagogie politicianistă nu urmăreşte decît acoperirea acestei realităţi substanţiale, Caragiale atingea în pamfletul său, fără îndoială, o treaptă nouă, superioară, pe care nu o mai atinsese pînă atunci în înţelegerea mai. profundă a realităţilor din societatea romînească, datorită căreia realismul său, indiscutabil, dacă ar fi avut răgazul, ar fi cunoscut o nouă etapă în strălucita lui dezvoltare pe tărîmul literaturii.. înrâurirea hotrîtoare pe care a avut-o, de-a lungul anilor, direct sau indirect,, ideologia clasei muncitoare asupra lui Caragiale, o confirmă de altfel şi mărturia fiului scriitorului. Acesta arată într^adevăr oum convorbiri cu fruntaşi ai mişcării socialiste din ţara noastră l-au orientat pe scriitor în mod concret în cursul anului 1907, atunci cînd continuând articolul său din martie, schiţa soluţii. De altfel, îndeosebi partea a doua şi ultima a pamfletului cuprind unele idei deosebit de avansate al căror izvor nu poate fi aflat în altă parte la noi, în această vreme. Astfel, în cel de-al doilea articol ce alcătuieşte pamfletul •— cel scris în octombrie — între altele el subliniază ideea că exploatarea este cauza răscoalelor, într-un mod încă mai categoric decît în articolul din martie, vorbind de războiul civil al „maselor producătoare — sătule de prea îndelungată nesocotire a lor în cârmuirea intereselor publice — contra oligarchiei uzurpatoare — prea numeroasă şi prea scumpă pentru a mai putea fi întreţinută, prea cinică pentru a mainputea fi suferită". De asemenea, finalul aceluiaşi al doilea articol reia ideea că nu există soluţie a acestei probleme cită vreme se continuă nesocotirea nevoilor şi drepturilor milioanelor de ţărani ţinuţi în suferinţă, umilire şi întuneric. înrâurirea aceasta a ideilor clasei muncitoare asupra lui Caragiale, care 1-a ajutat să înţeleagă mai bine realitatea socială, să vadă mai adânc cauza şi să dezvolte realismul literaturii sale, este incă mai evidentă in cal de-ai treilea articol, cel din octombrie 1907. Aici, scriitorul schiţează unele soluţii eronate dar contestă cu violenţă. claselor exploatatoare din Bomlinia „capacitatea şi , autori- 9.4 tatea" de a soluţiona problemele, arătînd că marile, numeroasele şi profundele reforme în favoarea ţărănimii, în favoarea ţării „numai ţara însăşi şi le-ar putea face încet-încet potrivit trebuinţelor şi intereselor ei". în acest al treilea articol al pamfletului „1907", apare ideea, nouă la Caragiaie, mărturisind progresele indiscutabile pe care le realiza gîndirea lui, că cea mai însemnată reformă, cea mai necesară, pentru că din ea vor decurge toate celelalte, va fi „abolirea alcătuirii po'itice de uzurpare, desfiinţarea celei mai odioase sisteme boiereşti... — şi intrarea întregii ţări în stăpânirea dreptului ei întreg de a hotărî asupra avutului şi onoarei ei, asupra soartei şi destinelor ei... numai prin voinţa ei", va fi cu alte cuvinte acea „domnie a poporului prin popor" pe care o visa Bălcescu şi pe oare au realizat-o zilele noastre. Dacă mai adăugăm şi convingerea lui Caragiaie că acesta nu e un vis, ci un lucru ce se va întâmpla neapărat, convingere pe care o exprima în scrisoarea către Vlahuţă din 1910, unde earcaterizînd poporul nostru spunea : „..încă nu înţelege că în mâna lui ar sta să-şi îndrepte soarta şi să dispună apoi pe de-a-ntregul de ea — păcum e drept şi păcum are să şi fie odată" (sublinierea noastră. G.G.N.), ne dăm seama uşor, în împrejurările istorice ale epocii sale, ce evdluţie însemnată a parcurs scriitorul în ce priveşte perspectiva sa asupra societăţii şi ţăranului, în înţelegerea sa asupra rolului maselor în istorie, ne dăm seama uşor că nu e nevoie, nici un moment, să exagerăm pentru a vedea că unul din cei mai mari scriitori ai noştri, în evoluţia sa continuă spre cucerirea adevărului, se îndrepta încă nelămurit deplin spre cuceririle sociale şi politice ale zilelor noastre. Este un motiv în plus să-1 simţim pe acest atent observator al vieţii ţărăneşti, care a fost Caragiaie, ou adevărat alături de noi, miai cu seamă astăzi cînd ţărănimea din ţara noastră a intrat într-o nouă epocă istorică, eliberîndu^se de vechii stăpâni, de vechi prejudecăţi, devenind stăpâna intereselor şi a destinelor sale. Aşa cum Caragiaie ştia că „e drept", şi că „are să fie odată". în ziua aceasta, ■ pe care el ^> Întrezărea şi o dorea, numele lui Caragiaie — acest atît de lucid observator al contemporanilor săi — ne devine, ca şi opera lui. cu atît mai scump. CARAGIALE ŞI „DESTINUL" MIHAIL PETROVEANU Unind opere eterogene literare'), înclinaţia lui Caragiale pentru tragic, asociată cu atracţia sa către fantasticul uneori macabru şi în general către straniu, în ceea ce Paul Zarifopol numea gustul pentru o fatalitate bizară, a slujit în trecut unei ipoteze senzaţionale despre vederile profunde şi firea secretă a scriitorului. Pe dedesubtul măştii sale de zeflemist şi optimist incorigibil, Caragiale ar fi fost chinuit de spaimă faţă de destinul care, dintr-un întuneric inaccesibil înţelegerii, guvernează acţiunile hotărâtoare ale omului, dispune de viaţă şi moarte în mod absurd şi implacabil. în sprijinul ideii se dramatizau abuziv şi date biografice. Alături de mărturiile altora referitoare la crizele de nervi şi subitele melancolii ale lui nea Iancu, se citau confesiunile sale, zgârcite şi deci mai neaşteptate, ca vestita autodefiniţie „simt enorm şi văd monstruos" şi declaraţiile aceluiaşi, socotite pînă atunci simple butade, cu privire la obsesiile superstiţioase, la teama de „piaza rea", la presimţirile funeste şi virtutea lui malefică : „Pe ce pun rnîna, se usucă". Opusă schemei filistine despre Caragiale cel — veşnic — bine dispus, versiunea este falsă în deducţiile ei de tip, s-ar spune azi, existenţialist. Neapărat, producătorul de Mitici mucaliţi nu se identifică ou poza de comediant gata să se distreze pe seama a orice şi ori cui, atribuită de burghezie spre propria liniştire şi spre discreditarea. observatorului ei intransigent. Revărsată asupra sistemului fourghezo-moşieresc nu numai pe făgaşul pieziş al ironiei, dar şi nemijlocit ca în „1907, din primăvară pSnă-n toamnă", critica caragialiană a atacat obiective sociale şi etice precise, cu o pasiune îndârjită pînă la mânie şi dispreţ pentru Caţavenci şi Tipăteşti. Demonstrând-o, istoria literară marxistă a pus in evidenţă în acelaşi timp rezervele de emotivitate deosebită ale pretinsului nepăsător, pentru cazurile enigmatice într-o direcţie sau alta, autentice sau fictive cunoscute din experienţă sau, transmise pe oale literară şi folclorică, din din lumea ţărănească, a oamenilor mărunţi. Privirile sclipind de maliţie se umpleau dintr-o dată de nelinişte, în rîsul feroce răzbătea fără avertisment, plînsul. („Sentimentalismul" Iui Caragiale). Complicaţia artistului egal de receptiv la comedia şi tragedia umană, nu autorizează scindarea sa în două personalităţi absolut antagonice în genul — cum spuneam altădată — al eroului lui Stevenson, cu dublă existenţă (Dr. Jekyll şi; mr. Hyde). Cu atît mai puţin e legitimă denaturarea gândiriif lui Caragiale, transformarea interesului său sensibil pentru Înfăţişările „destinului" într-o „angoasă" metafizică, ântr-o viziune catastrofică, 1 „Făclie de Paşti", „Păcat", „In vreme de război", „Hanul lui Mînjoală", „Cănuţă om sucit" etc. 6 pesimistă asupra omului. încă Gherea sublinia compatibilitatea dintre .tendinţele, dintre „personalităţile" autorului său preferat. Rîsul lui Caragiaie, zice George Călinesou, este al unui răsăritean fără tenebre. Dualitatea caragialiană se airmo-nizează, fie şi printr-o luptă lăuntrică, prin înăbuşirea eventualelor porniri obscure, a propriilor „spaime", sub foina unei lucidităţi care, recunoscând misterul ţine să-1 străpungă şi a unui geniu ostil realismului empiric, „târâtor" dar nu mai puţin esenţial realist. Caragiaie a căutat întotdeauna îndărătul fenomenului — legea, şi al iluziilor — adevărul. Să nu confundăm obiectul literaturii „sinistre" a lui Caragiaie cu punctul de vedere, cu metoda sa. Dacă obiectul este — pentru a folosi formula lui Zarifopol — fatalitatea bizară, metoda este descrierea acestuia în aşa fel încît în tragic. să se identifice amprenta unor forţe teribile dar aşezate în lăuntrul omului, condiţionate de împrejurările actuale sau trecute careul constituie, de societatea care-1 fasonează, să se desluşească în miraculos naturalul, ân fantastic o proiecţie subiectivă a obiectivului. Demistificînd „fatalitatea", in grade diferite şi cu mijloace deosebite, în raport de formele ei, sângeroase, groteşti sau tragi-comice, în funcţie de normele genului literar respectiv, Caragiaie păstrează riguros elementul „bizar", modalităţile de manifestare a iraţionalului.^ E numai un procedeu sau o etapă căci, după ce sînt prezentate în toată amploarea, cu intensitatea şi stufărişul lor, „aparenţele" sînt spulberate. t Conform convenţiilor ştiute fatalitatea are nevoie de un spaţiu şi un timp propriu exerciţiului ei, un cadru închis, izolat, şi un timp „în suspensie". Scena preferată pe care se declanşează misterul, fapta ângrozitoare sau situaţia miraculoasă — este hanul. Leiba Zibal e stăpânul unei cârciumi aflate in valea sin- \ guratecă a Podenilor, „închisă din patru părţi de dealuri păduroase, pătrunsă pe dedesubt de apele unor băltaie adinei., vechi şi zidit ca o mică cetăţuie". Circiuma lui Stavrache din „In vreme de război" e instalată tot ân valea Podenilor. Hanul lui Mînjoală e aşezat la o răspântie de drumuri. Jocul de cărţi în care flăcăul pierde tot şi adoarme din pricini necunoscute sau sub puterea vrăjilor are loc la un conac, deci tot într-un colţ mai mărginaş, ieşit din calea bătătorită, în mica povestire „O reparaţie", încleştarea între ţigan şi urs, în care cel dintîi piere dintr-o prea mare înverşunare, se petrece la Schitul Merilor : „Pierdut în mijlocul unor dealuri păduroase, pe o movilă cu clina repede de toate părţile, stă Schitul Merilor — o chinovie mică.". Pe ce vreme sau în ce moment al zilei erupe tragedia sau episodul tainic ? Leiba Zibal e asaltat noaptea şi anume în noaptea Paştelui. (Prin tradiţie literară, Crăciunul şi Pastele — sărbători ale destinderii — adăpostesc întîmplări pline de tensiune şi adesea sângeroase.). Stavrache, circâumarul, e călcat de boţi, pe „o zloată nemaipomenită" şi pe cînd „în tot satul era astîmpăr desăvîrşit, ca în puterea nopţii". (Tragedia „Năpastei" e circumscrisă in acelaşi perimetru, al cârciumii). Aventura* de la „Hanul lui Mînjoală" se iscă în puterea nopţii. Farmecele diavoleşti se exercită pe o noapte viforoasă, sub un cer agitat ^necontenit, pendulând între un întuneric dens şi stranii licăriri ale lunii : „în înalt, nori după nori zburau zăpăciţi ca de spaima unei pedepse de mai sus, unii la vale pe dedesubt, alţii pe deasupra la deal, per-deluind în clipe largi, cînd mai gros, cînd mai subţire, lumina ostenită a sfertului din urmă". Alteori, deznodământul violent se produce in contrast cu viaţa din jur. Popa Niţă işi ucide copiii in zori, în momentul în care firea se deşteaptă şi totul ar trebui să îndemne la voioşie şi simpatie omenească: „O sprinceană alburie se iveşte pe coama dealului de către răsărit. Pe Ungă crucea din răs-pîntie scîrţîie roatele căruţelor ce pleacă din vreme să nu le ajungă zăduful pe drum... Sprinceana albă creşte şi alte roate venind din deal se aud apropiindu-se... 7 — Viata romînească nr. 6 97 O doină din frunză, cîntee de drumeţ fără griji... şi vorbă.". Nota idilică are evident menirea de a sublinia oroarea paricidului. 1 Alături de convenţiile spaţiului şi timpului, Caragiale — dramaturg şi re-gisor şi de astădată — concentrează ceilalţi factori de întreţinere a tensiunii premergătoare crizei tragice, şi de promovare a neliniştii care. însoţeşte insinuarea misterului. Sînt cunoscute, din acest punct de vedere, elementele tehnicii sale de tulburare a sufletului, de înfiorare şi urmărire trepidantă, gîfîită, a acţiunii în curs. Le reamintim doar citind alternanţele de sonorităţi sfîşietoare, şi tăceri încremenite din noaptea de pînldă a lui Lei.ba Zibal, în care pînă şi tictaoul ceasornicului, picurul apei şi dangătul clopotelor învierii iau proporţii halucinante, şi cresc pînă la dimensiuni de coşmar umbrele de pe pereţii hanului lui Sta-vraehe. Traducătorul lui Edgar Poe era însă în acelaş timp admiratorul fantasticului popular (fiind! el însuşi creator de basme). Ca atare, paralel cu procedeele în vigoare, el manevrează sursele folclorice ale genului. In „Hanul lui Mînjoală", puterile care-l învăluie pe tânăr, în reţeaua lor, sînt întruchipate cînd de cotoiul negru al cucoanei Marghioala, cînd de căpriţa, deasemenî neagră, răsărită în calea drumeţului pe neaşteptate. Dar poate cel mai interesant de relevat este modul intim sub care se manifestă acţiunea „destinului". Vraja se exercită cu o perfidie batjocoritoare în „La Hanul lui Mînjoală". Fiecare iniţiativă a eroului, de a se smulge din cercul blestemat, este zădărnicită, după ce i se inspiră iluzia de a-1 fi rupt. Tânărul îşi îmboldeşte calul, acesta face un pas, cîţiva, dar rezultatul este revenirea la punctul de plecare. Voind să părăsească Hanul lui Mînjoală, el se trezeşte, după ceasuri de trudă, în acelaşi loc. Tentativele flăcăului din „La conac" de a renunţa la joc, fiind: conştient şi de avertismentul unchiului, nu4 pot sustrage ispitei. Ţiganul din „O reparaţie" caută de cîteva ori să surprindă şi să răpună ursul. Nu reuşeşte însă cînd vrea el, ci cînd se împlineşte o voie secretă şi atunci se prăbuşeşte. Rafinamentul „fatalităţii" este cu subtilitate urmărit în domeniul propriuzis al tragicului. Activitatea destinului asupra insului prizonier se exercită printr-un joc capricios cu forţele sale sufleteşti,, la capătul căruia victima cade epuizată. Este tortura prin speranţă. Visele lui Leiba Zibal cu: privire la viitorul fericit în târgul Ieşilor, la adăpost de spaime, impresia întăritoare de a se găsi alături de nevasta lui, nu fac însă decît să reliefeze cruzimea implacabilă a realităţii. (Pe Dragomir din „Năpasta", Anca îl manevrează cu1 aceeaşi iscusinţă, ţintuindu-1 sub ameninţarea pedepsei, a răsplăţii pentru crimă.) Lefter din „Două loturi", oui cît pare mai aproape de ţintă, de descoperirea lozurilor, cu atît este de fapt mai' departe. Specialistul în arta de-rutării, la care se dedă destinul spre a-şi înşela prada, a scris o capodoperă,*1 „Cănuţă om sucit", în care fiecare act sau simplă bună intenţie a eroului e interpretată de anturaj în contrasens, pe dos, şi în dauna eroului. Străduinţa de a-şi găsi un rost în lume şi de a fi recunoscut ca atare, dacă nu preţuit, :n,u rezistă. Triumful său e postum. Oricâte încercări săvârşeşte Anghelache pentru a-şi convinge prietenii de gravitatea împrejurării în care se află. ele sînt inutile. Destinul îi joacă renghiul şi prin, intermediul „amicilor". Cu aceste cazuri de construcţie a misterului, ne-arn apropiat de reversul atitudinii caragialiene. Tragicul, odată declanşat în toată forţa lui irepresibilă şi misterul odată ţesut, survine „din culise" demonul spiritului critic. Aşa cum prin ironie dezvăluia jocul intereselor de sub drama principiilor şi minimaliza pretenţiile protagoniştilor de a fi ce nu sînt, demascîndu-i ca impostori, spiritul critic, realismul profund al autorului coboară tragicul de pe piedestalul „destinului", al necesităţii transcendente — la nivelul „contingentului", al unor determinări precise de natură so- 98 cială sau biologică şi dă în vileag în forţele oculte, în extraordinar, puterea unor forţe naturale. Să urmărim cîteva cazuri. Ce anume provoacă neliniştea tragică ? într-o ordine calmă, statornicită», intervine brusc o răsturnare de raporturi. Impulsuri obscure pun stăpânire pe nişte indivizi care, pînă în acel moment, înfăţişau tipuri dintre cele mai paşnice şi mediocre, uneori meschine, inapte pentru marile pasiuni, pentru situaţiile tragice. Eroii lui Caragiaie nu au vocaţie tragică, fiind în general slabi, de regulă fricoşi, % animaţi doar de impulsuri capabile să formeze mai degrabă obiect de comedie, decît de dramă, eventual nişte virtuoşi maniaci, ca Anghelache din „Inspecţiunea" sau „Cănuţă om sucit", devoraţi de demonul cinstei. Eroul tragic răsfrânge grandoarea unui ţel superior care acaparează cele mai bune resurse, şi pentru a cărui reuşită intră în conflict cu forţe mai presus de mijloacele sale. Eroului tragic îi este specifică responsabilitatea actelor, asuimîndu-şi pe deplin conştient de consecinţe, riscurile. Eroii tragici ai lui Caragiaie sînt mai degrabă victime inconştiente, agenţi orbi ai unor porniri discutabile în valoarea lor morală, cele mai adesea chiar reprobabile; oricum sînt iaiferiori chiar gesturilor lor „eroice". Curajul lui Leiba Zibal, îndrăzneala lui Stavrache din „In vreme de război" de a se lupta cu tâlharii, impetuozitatea, hotărârea lui Lefter din „Două loturi", de a obţine cu orice preţ banii destinaţi să-1 scoată din condiţia sa umilă, gesturile lui de sfidare a ierarhiei sociale, a şefului de serviciu şi bancherului ; siguranţa plină de aplomb a casierului Anghelache, exprimă în realitate caractere opuse, tiranizate de frică. Ce stă îndărătul fiecărei posturi ? îndărătul curajului lui Leiba Zibal — spaima maladivă,; cutezanţa lui Stavrache emană dintr-un suflet terorizat, bântuit de halucinaţii; aroganţa lui Lefter trădează o incertitudine, oscilaţia unui suflet aruncat între speranţă şi desperare; iar furia lui Anghelache maschează o deprimare, o stare de anxietate ce-1 va duce la sinucidere. în fapt deci, postura tragică este aşadar şi ea o impostură, ca şi aceea a eroilor comici. Consecinţa nefastă este disproporţionată. — faţă de cauza meschină. De aceea şi pa- |* tosul corespunzător este derizoriu, lipsit de nobleţe, de sublimul pasiunii tragice. " Avem de a face cu un patos antitragic. în accepţia clasică, eroică, patosul este „o putere a sufletului, legitimă în sine, implicând un conţinut esenţial de raţionalitate si voinţă liberă" spunea Hegel. Si tot el dădea accepţia „vulgară" şi modernă a cuvântului, sub care pot fi grupaţi şi eroii tragici < caragialieni : „Cu-vîntul patos e dificil de tradus, căci prin pasiune se înţelege ceva neînsemnat, inferior, ca atunci cînd spunem despre un om că nu trebue să sucombe pasiunilor sale"1). în Leiba Zibal, actul de curaj se sărvârşeşte prinitr-o răsturnare a stării de spirit opuse, survenind în punctul de culminaţie al spaimei. Convertirea se săvârşeşte într-un moment de pierdere a voinţei, şi la un nivel strict fiziologic : „Se petrecu atunci în această fiinţă un fenomen ciudat, o completă răsturnare ; tremurătura lui se opri, zbaterea dispăru şi figura-i, descompusă de o atît de îndelungată criză, luă o bizară seninătate. El se ridică, drept, cu siguranţa unui om sănătos şi puternic, care merge la o ţintă lesne, de ajuns." Legarea şi arderea mâinii au loc ântr-o transă. Iar neputinţa eroului de a suporta lucid urmările faptei sale, nuanţa sadică a acesteia, innebunirea finală confirmă caracterul aati>-patetic. SÎKtem nu admiratori cutremuraţi de măreţia pe care o imprimă de obicei patosul clasic ci, zguduiţi, contemplăm cu o milă care nu transfigurează oroarea o iniţiativă iresponsabilă. Neimpunătoare, figura eroului e a unei biete victime. Stavrache repetă procesul, transformîndu-se în plină criză, din terorizat în agresor şi care e cuprins de un acces de nebunie, ân clipa „victoriei", ) Estetica, vol. I, p. 272, ediţia Montaigne, Paris, 1944. 99 ca şi Leitoa Zibal. Nu ştim dacă Lefter încheie aidoma. Caragiale însuşi, sub cuvînt că vrea să evite un deznodământ sentimental, caracteristic foiletonului, 0 descrie pe eroul celor „Domo loturi" în această eventualitate posibilă, care nu e lipsită de un Mic logic. Semnificativă însă este scena de isterie finală, destul de asemănătoare cu exploziile demenţiale : „Şi a început să se jelească, să se bată cu palmele peste ochi şi cu pumnii în cap, şi să tropăie din picioare, făcînd aşa un tărăboi, încît a trebuit bancherul să ceară ajutorul forţei publice, ca să scape de domnul Lefter." Anghelache — sinucigaş — e discret. Ieşirea în faţa amicilor, prin care reclama necesitatea controlului propriei sale gestiuni este însă, prin violenţa ei enormă şi jignitoare pentru un anturaj plin de bunăvoinţă faţă de el, de o natură anormală, trădând acelaşi dezechilibru funciar. Şi tocmai sublinierea cinstei sale provoacă criza: „Cinstit!... Cînd aude acest cuvînt, domnul Anghelache se scoală drept în picioare cu paharul ridicat în sus, şi, în culmea furiei: — Nu vă permit să faceţi glume proaste pe socoteala mea, măgarilor l Că vă sparg capul". Iar Cănuţă, care a indurat stoic nenorociri şi insulte aspre, moare tot într-un acces de nervi, provocat însă de un „moft" cum spune autorul : „într-o zi, dintr-un nimic, iarăşi pentru un moft, — ceruse împrumut o mică sumă unui prieten pe care l-a fost îndatorat pe vremuri cu mai mult, şi acesta-l refuzase — s-a iritat aşa de grozav din ceartă, întrueît i-a venit un fel de înec&ciune... Rău... rău... pînă seara a murit". Interpretînd patosul în substratul său psihologic şi fiziologic, în cadrul demistificării tragicului, Caragiale vizează în fond acelaş scop. Fapta tragică încolţeşte pe un teren minat de o serie întreagă de factori, pentru a se cristaliza, a izbucni în momentele de hiperexcitaţie adesea produsă prin autosugestie. Aşa-zisul naturalism al lui Caragiale observat în invocarea eredităţii (spaima ancestrală la Leiba Zibal, simptomele de detracare nervoasă din familia lui Stavrache — un frate al său înebunise), a unui climat bolnăvicios sau alimentând dispoziţia patologică (hanul lui Leiba Zibal era aşezat lîngă o mlaştină), a incestului (din „Păcat"), — nu trebuie exagerat. E de remarcat echivocul, uşoara ironie ce însoţeşte expunerea teoriilor de tip medical, explicaţiile clinice furnizate, în spiritul naturalismului, de către personajele episodice din „Făclia de paşti". Convorbirea doctă între studentul sprijinit pe autoritatea unui Lombroso şi a filosofului ce propunea pentru acelaş fenomen o soluţie schopenhaueriană, este bagatelizată fin în pretenţiile ei doctrinare, misiunea sa fiind mai degrabă de ordin strict artistic, aceea de a contribui la înspăimîntarea lui Zibal. Ascultîndu-i, hangiul identifică stigmatele criminalului tip în persoana lui Gheorghe. Anghelache şi Lefter nu au nici o tară atavică. Poate felul de viaţă al casierului — trăia ca holtei bătrîn în aceeaşi casă cu mama şi sora lui, ea însăşi nemăritată, — ar sugera un indiciu de izolare nesănătoasă, o anume bizarerie, alcătuind una din premizele gestului. Care este însă rădăcina impulsului tragic ruinător ? Explicaţia „naturalist" e un mod de a respinge implicit interpretările nebuloase, un mod de a forţa misterul. De observat e însă că cei doi criminali, fără voie, Zibal şi Stavrache, acţionează în numele unei alarme a simţului proprietăţii. Dacă cel dintîi nu apare ca un acaparator, un avid impetuos, reprezentînd speţa celui care ar voi să trăiască „liniştit", cu o avere modestă dar sigură, Stavrache e animat de lăcomie, de concupiscenţă. Scena în care fetiţa venită să cumpere ţuică şi gaz pe datorie, după ce a străbătut o distanţă prin frig, e pălmuită de hangiu pentru un covrig sustras de pe tejghea, ilustrează cu o laconică elocvenţă rapacitatea, avariţia acestuia : „Hangiul se apleacă sub tarabă să ridice tinicheaua cu gaz. în clipa acea, fetiţa întinde mina, ia covrigul şi dă să-l vîre iute sub mintean. Dar domnul Stavrache se ridică. O fi tras cu coada ochiului ? Ori ştia că 100 fusese un covrig pe tarabă şi acu pieri ? Că, fără vorbă, lip! o palmă peste obrazul îngheţat. — Lasă covrigul hoaţo... De mici vă învăţaţi la furat, fir-aţî ai dracului". Hangiul îşi apără averea, „uitând" că şi-o adunase şi el fu-rându-şi fratele. în micul funcţionar Lefter, anxietatea sa grefează tot pe o sete latentă de parvenire — dovadă comportarea sa de mic tiran capricios, în clipa în care se crede posesorul câştigului la loterie. Despotic cu nevasta, înfumurat cu colegii, sfidător cu şefii, brutal pînă Ra bestialitate cu ţigăncile bănuite de a-i fi furat lozul, Lefter face paradă de autoritate şi energie, voind parcă a se încredinţa pe sine de noua sa situaţie, de ieşirea din condiţia umilă. Ostentaţia, specifică prezumţiei sale, nu rezistă decît pînă în scena finală, când află adevărul. Valul de mânie din faţa bancherului care îi arată realitatea, reprezintă ultima sa energie. încercarea la care a fost supus, 1-a depăşit. Este de presupus că de aci înainte Lefter va recădea in postura lui obişnuită. Aşa dar Caragiaie rămâne..'. Caragiaie, în sensul că interesul său dominant este studiul caracterului oii toate că, la prima vedere, atenţia i se Îndreaptă către ^ farsele puse la cale de soartă. Dacă împrejurarea în care e antrenat Lefter e tragică, întrucât este victima jocului maliţios dintre speranţă şi dezamăgire, nu-I putem considera demn de respectul tragic. Comportarea sa în ipostaza de câştigător, de beneficiar al destinului, îi demască esenţa : natura ascunsă, nerealizată, dar nu mai puţin autentică în mărginirea ei pretenţioasă, ân veleitatea ei de mic tiran. Avem chiar vaga satisfacţie ce însoţeşte o pedeapsă meritată. „Destinul" îndeplineşte funcţia unei experienţe caracterologice, e un mod de verificare a calităţii unui ins, a tăriei sau slăbiciunii sale. Polemica ou „destinul" tragic, e susţinută şi printr-o dispută — uneori des- J chi'să, directă — cu interpretările mic-ibuirgheze, melodramatice sau plat convenţionale. Sentimentalismul ieftin, atacat şi prin parodieri de tipul schiţei „Groaznica ' sinucidere din strada Fidelităţii", în care sinuciderea se dovedeşte o înscenare, cu scopul unui şantaj matrimonial, — face obiectul comentariilor a „Două loturi". Perspectiva unei încheieri lacrimogene, a unui deznodământ nenorocit, ân cadrul căruia Lefter ar apărea ca un bătrânel inofensiv, năucit de lovitura destinului, este Înlăturată din principiu. Motivul propus de autor este de ordin strict literar. S-ar zice că el respinge soluţia mîhnitoare, exclusiv din oroare de efecte de „dramoletă" gazetărească, deci pe temeiuri de gust: „Vice-versa Da, viceversa !... Cuvînt vag ca şi vagul vastei mări, care sub faţa-i fără creţ, ascunde-n taÂnicele-i adîncuri stîncoase cine ştie cîte corăbii, zdrobite înainte de a fi ajuns la liman, deapururi pierdute !... Dar... fiindcă nu sînt dintre acei autori, prefer să vă spun drept: după scandalul dela bancher, nu ştiu ce s-a mai întîmplat cu eroul meu şi cu madam Popescu". Raţiunea mai adâncă este însă incompatibilitatea dintre caracterul pseudo-tragic al lui Lefter şi soluţia foiletonistică. Realismul funciar al lui Caragiaie nu îngăduia o abatere dela lege după care nu situaţia ca atare defineşte tragicul ci caracterul eroului, calitatea atitudinii sale faţă de situaţie, faţă de problemele ce i se pun. Nimic din estetica naturalistă în raport cu această poziţie nu mai rezistă. Anti-sentimentalismul lui Caragiaie il confirmă foarte convingător paralela între prima şi a doua versiune din nuvela „Păcat". Paul Zarifopol a demonstrat pe text efortul întreprins de Caragiaie pentru eliminarea, din nefericire inconsecventă, totuşi semnificativă, a elementelor de înduioşare ca şi ai factorilor generatori de emoţii „tarii", de o violenţă nu mai puţin facilă, vulgară artisticeşte. Mai sugestivă, poate pentru că e şi mai subtil afirmată, ne apare ostilitatea scriitorului faţă de concepţiile convenţionale ale societăţii în tălmăcirea tragicului, şi în care se încrucişează incapacitatea ei de a desluşi resorturile reale 101 ale tragicului, cu pretenţia de a-i pătrunde. în „Inspecţiiune", Caragiale combate cu o admirabilă ştiinţă a mascării obiectivelor, ambele aspecte. Nevoia de a-şi explica, deci de a încadra într-un şablon gestul casierului şi de a reduce personajul la tipul mediocrităţii generale, este foarte fin ridiculizată în persoana celui mai sensibil dintre camarazii lui Anghelache, care ţine cu tot dinadinsul să se lămurească, să obţină un răspuns pe potriva minţii sale, interpelînd cadavrul lui Anghelache : „De ce... de ce, nene Anghelache ? a întrebat plîngînă oa un prost cel mai tînăr." Şi Caragiale, în chip de povestitor popular, care se amuză pe socoteala unui auditoriu naiv, adaogă: „Dar nenea Anghelache, cuminte, n-a vrut să răspunză." Dînd. cu tifla publicului, Caragaile întoarce spatele şi convenţionalismului literar, deprinderii de a rezolva, de a da satisfacţie curiozităţii ieftine, prin explicarea tîlcului unei istorii. Iată-1 deci ridicat şi împotriva anecdotei. Iniţiativa amicilor care, dorind din tot sufletul să înţeleagă starea de spirit a lui Anghelache, sînt gata să-i vină în ajutor, împiedicîndu-1 să se sinucidă, e zadarnică, nu pentru că vine prea tîrziu, şi nici pentru că ar fi rămas doar o bună intenţie, ci pentru că izvorăşte din neînţelegerea cazului, a caracterului sinucigaşului. Convinşi de necinstea casierului, fie ea şi ocazională, prietenii se află la antipodul adevăratelor cauze ale actului. De aceea filantropia lor apare aproape jignitoare. întreaga analiză psihologică întreprinsă de anturaj se revela falsă, inadecvată, pentru că pornea de la o prerniză convenţională, de la ideea că Anghelache trebuia să fi comis abuzul. Urmărind strădania opacă a camarazilor de a-şi tălmăci cazul, Caragiale a produs o excelentă pledoarie pentru sensibilitatea omenească ; el a lansat un avertisment nu numai la adresa indiferenţei faţă de soarta omului (beţivul Mitică, în preajma căruia Anghelache şi-a petrecut ultimele ore, a fost un martor inert, tîmp>) dar şi împotriva ignorării sufletului omenesc, a afecţiunii superficiale, a compătimirii mărginite. Scriitorul, considerat doar un expert al atituidinilor automate, reductibile la scheme general-valabile de conduită, dispunea în realitate de un registru extrem de nuanţat, de receptiv la vibraţia individuală : „Natura nu lucrează după tipare, d-l toarnă pe ■fiecare după un calapod deosebit. Vnul e sucit într-un fel, altul într-alt fel, fiecare în felul lui, încît mu te mai saturi să-i vezi şi ,să faci haz de ei." Principiu după care s-a condus şi Caragiale — tragicul. Respectul pentru „suceala" fiecăruia este îndemnul ce ni-1 dă Caragiale — 'chiar ou accentul didactic, apăsat, de care vorbea Zarifopol. Reducând tragicul la o categorie umană, transformând destinul dintr-o necesitate ce depăşeşte individul, la expresia unor forţe sociale naturale, dezlănţuite într-o sensibilitate exacerbată, spiritul critic caragialian nu anula emoţia şi respecta umanitatea eroului. Recomanda — aşa cum am văzut — o atitudine diferenţiată, neconformistă, o atenţie delicată faţă de specificul persoanei umane. în acest sens, „simt enorm şi văd monstruos" nu este — aşa > cum susţinea Zarifopol— o ecuaţie artistică, cifrul unui artist „înclinat spre caricatural şi enorm" sau spre diformare în şarjă a comicului, şi în oroare, în cruzime, a tragicului. E aci închis un strigăt, unul din puţinele gesturi patetice ale antisentitmentalului Caragiale. Un strigăt de protest împotriva uscăciunii sufleteşti, inerţiei sau obtuzităţii proprii tipului de om fasonat de burghezie. Lansat într-o circumstanţă absolut anodină, indicînd în aparenţă o simplă exasperare de pasager al unui hotel de provincie, împotriva neglijenţei, lipsei de confort, a zgomotelor şi incidentelor nocturne, provocate de scandalurile prostituatelor, strigătul e simbolic. El ţinteşte nu mizeriile cotidiene, ci mizeria morală a unei lumi. în plecarea precipitată în zori din hotelul din urbea copilăriei fără nici un regret, Caragiale anticipa exilul său voluntar, părăsirea unei lumi sufocate şi sufocante, meschină pînă şi în dramele ei. 102 FIZIOLOGIA .„MOFTANGIULUI" ÎN OPERA LUI CAR AGI ALE VICU MÎNDRA Ce este „moftul" şi cine sînt „moftangiii" în universul satiric caragialian sînt întrebări la care se cuvine să răspundem cu un zîmbet grav. Termenul ca atare a figurat cu înţelesuri apropiate în presa noastră humoristică cu mulţi ani înaintea apariţiei revistei lui Caragiaie şi Tony Bacalbaşa. El a circulat cu aplomb în „foiţele" lui N. T. Orăşanu, iar în Calendarul „Ghimpelui" din 1874 a şi fost supus unei disecţii ironice într-un articol scris de tânărul G. Dem. Teodorescu1), directorul primei publicaţii în cadrul căreia Caragiaie ucenieeşte. Ghedam pleacă de la ideea că „moftul" nu e înţeles „după cum trebuie" şi remarcă dintr-un început că moftangiii „dau tonul în afaceri, în politică", „domnesc, exploatează şi-şi bat joc de oamenii virtuoşi". Junele Car. (ale cărui legături cu Orăşanu şi cu Ghadern, în perioada sa de formaţie, n-au fost pînă astăzi cercetate), va duce — mai tîrziu — Ia o expresie simţitor amplificată definiţia de mai sus. Moftul va fa denunţat de autorul „Momentelor" ca „formula sinceră şi exactă a spiritului nostru public". în acest chip, Caragiaie va indica limpede zona de circulaţie a „moftului'', acuzând nu numai o categorie inferioară de tipul „Mitică", ci întreaga viaţă politică a ţării, aşezată în tiparele strâmbe ale falsei „democraţii" burgheze. Este necesar să revenim aci, măcar în treacăt, asupra rătăcirii culpabile a celor care au văzut în critica „sistemului constituţional" conţinută în opera lui Caragiaie, o variantă a ideologiei junimiste. „Scrisoarea pierdută" ar fi astfel odată cu toate celelalte creaţii ale autorului ei, o satiră „anti-liberală", concepţiile politice ale scriitorului fiind, în această viziune bizară, explicit şi riguros conservatoare. Au fost citate exclusiv, cu o neobosită energie, în spiritul acestei teze greşite, articole de demascare a politicianismului liberal publicate de Caragiaie în „Timpul" sau „Epoca", trecîndu-se peste semnificaţia polemicii sale cu ziarul junimist „Constituţionalul" şi — mai cu seamă — asupra viziunii de ansamblu a vieţii politice din pamfletul „1907 — din primăvară pînă'n toamnă". Dar, în primul rând, opera artistică a scriitorului (la care trebuie adăugată corespondenţa) dă un răspuns categoric acestei probleme, evidenţiind caracterul profund al criticii îndreptată nu numai împotriva unor partide, ci a unui sistem, şi anume a aceluia zămislit într-o veselă armonie de liberali şi de conservatori. Spre deosebire de teoria junimistă — profund greşită — a „formelor fără fond", scriitorii cei mai de seamă ai vremii, şi mai ales Caragiaie, au eviden- *) Ghedem : Ce'nsemnează „mofturi" ? în Calendarul „Ghimpelui" pe anul 1874, pp. 50-53 103 ţiat în opera lor nu .ridicolul unor metode politice importate, ci contrastul violent dintre faţada „democratică" a instituţiilor burgheze şi caracterul antipopular al acestora. A fost astfel denunţat, nu aşa zisul „constituţionalism precoce" ci esenţa „pactului fundamentale" ca simplu paravan al coaliţiei de interese dintre burghezie şi moşierime. Caragiale urmăreşte povestea comică a statului monstruoasei coaliţii în care, golite de conţinut, alegerile parlamentare, justiţia, şcoala, legile de ord ce natură, se desprind total şi de la bun început de înţelesul lor nominal şi duc o existenţă aberantă împotriva omului şi în pofida logicei. Acesta este, climatul în care se dezvoltă nestingherit „moftul", în care se chivernisesc „moftangiii". Absurdul întîlnit la tot pasul este generat de arbitrarul mişcărilor unui organism politic care una spune şi alta face, întreţinînd un nesfârşit carnaval cu măşti şi costume ce se pot schimba oricînd la „granddrob". Moftul defineşte în satira caragialiană variate şi numeroase faţete ale atitudinii uşuratice, iresponsabile. In artă şi ştiinţă el indică impostura, în amor numeşte absenţa sentimentului, în familie sau în şcoală superficialitatea răspunderilor. Corupţia administraţiei, frauda alegerilor, injustiţia, imoralitatea devin simple mofturi într-un climat social care nu suportă cruzimea adevărului şi tolerează nelimitat minciuna. Ipostaza esenţială a moftului derivă tocmai din încercarea de a reduce aspectele alarmante ale viciilor burgheziei la o reprezentare minimalizantă. Această tendinţă de a diminua pînă la anulare tarele unui sistem politic antipopular, favoriza continuarea nestingherită a fărădelegilor profitabile. „...Aici, la noi, minciuna, laşitatea, uneltirea mişelească, seducţiunea, adulterul — sînt nimicuri pline de haz" — îi spunea Caragiale lui I. Slavicii). Aceeaşi idee defineşte moftul în cunoscuta serie de dialoguri demonstrative din editorialul primului număr al „Moftului romîn". Un deputat califică dezbaterile de la Cameră drept mofturi, mărturisindu-şi astfel lipsa totală de interes pentru discuţia treburilor publice. Un ministru gratifică cu o deplină nepăsare ca mofturi acuzaţiile grave ale unui orator opozant, în vreme ce un amic acrit şi sceptic repudiază ca simple mofturi nedumeririle cuiva cu privire la abuzurile guvernului. Nici unul dintre aceştia nu crede în posibilitatea schimbării stării de lucruri existente şi în seriozitatea punctelor de vedere contrarii. Rădăcina moftului pare, aşa dar, să fie acceptarea ordinei politice burgheze ca ireversibilă, ca dat inalterabil, moftangiii fiind cei care populează perimetrul vieţii politice burgheze cu sentimentul permanenţei acestei lumi de carton. Moftangiul consideră coloanele de paiantă ale circului poli-ticesc din „Belgia Orientului" cu aerul grav al omului care contemplă pro-pileele Partenonului, însă — fireşte — cu un plus de familiaritate. El nu posedă simţul istoriei ci o constantă miopie, care-1 face să vadă viitorul neschimbat, singurele modificări posibile privind exclusiv cariera personală. Iată de ce finalul grandilocvent al discursului kii Farfuridi departe de a fi o simplă subliniere a stupidităţii personajului este un adevărat crez al moftangiului cu pretenţii. De altfel, reviziuirea din 1884 a Constituţiei a ţinut seama de „dilema" semnalată în cuvîntarea „importantă" a bunului amic al lui Brînzove-nescu. Adunarea „Constituantă" a revizuit „fără să schimbe nimic" în esenţă, temîndu-se în întregul ei de „exageraţiuni" şi „zguduiri". 4 I. Slavici, Amintiri — Ed. Cultura Naţională, 1S24, — p. 171 104 A-l identifica aşa dar pe moftangiu cu şugubăţul Mitică din anecdotica măruntă a publicisticei lui Caragiaie ar însemna să săvârşim o vădită eroare. De altminteri, am face în acest caz o totală abstracţie de galeria portretistică a „Moftangiilor" creiată şi intitulată astfel chiar de autorul „Momentelor". Din cele trei fişe caracterologice apărute în 1893 *) iintr-o serie de „studii fizio-psihologice naţionale" se desprinde cu claritate accepţia termenului, care priveşte cea mai mare parte a populaţiei universului satiric caragialesc „încuibată din cele mai mândre palaturi pînă în cea mai modestă odaie de hotei garni". Avem aşa dar de-aface cu o speţă care, pe diferite trepte, prezintă particularităţi morale identice şi se închină aceluiaşi viţel de aur al „binefacerilor sistemului constituţional". Lumea moftangiilor Include, intr-o circulaţie perpetuă, ciocoii, burghezia şi clientela lor mic-burgheză. Interpătrunderea acestor pături dominate de o aceeaşi morală de clasă este nu o dată subliniată de Caragiaie, care. precizase anume în portretul „Moftangiului" uniformitatea etică a participanţilor la „monstruoasa coaliţie", specificînd că eroul său „democrat prin naştere... face parte din aristocraţia inteligenţii", în vreme ce „aristocrat... get-beget este adevăratul democrat". A-i asimila pe eroii celor mai multe dintre schiţe cu Mitică este — aşa dar — excesiv şi imprudent. Lache Diaconescu, susţinătorul acerb al pedepsei cu moartea („O lacună"), Ianeu Verigopolu, fericitul soţ -din „Mici economii", reporterul mitoman Caracudi, carieristul demagog Coriolan Drăgănescu, ambiţiosul primar Leonida Condeiescu şi atîţia alţii n-au comun cu veselul calamburgiu bucureştean decît atribute exterioare. Intenţia de a-l „reconsidera" pe Mitică s-a izbit mereu de această confuzie regretabilă între moftangiul invetarat şi nerecuperabil din comedii sau schiţe şi silueta indecisă a cetăţeanului flegmatic din seria snoavelor cu „poante". Este adevărat că şi veselul Mitică pare a fi atins de maladia neseriozităţii crase. Dar această trăsătură morală devine la moftangiul ou pretenţii o malformaţie cu rădăcini mai adinei. Moftul şi moftangiii se prăsesc în climatul unei societăţi în care rostirea grandilocventă a celor mai triste neadevăruri şi deghizarea acestora în hainele deplinei onorabilităţi au stabilit o totală neîncredere în formele vieţii publice. Guvernământul, justiţia, poliţia, armata, presa sînt privite — cum am văzut — nu în înţelesul lor iniţial, ci ca simple mijloace de acoperire a manoperelor oare conduc spre înavuţirea personală. Moftangiul vizează ocuparea unui Ioc mai înalt pe scara socială şi recurge cu seninătate în acest scop la armele cele mai josnice. Care sînt totuşi legile mărturisite ce se cer respectate în acest urcuş spre sinecura bugetivoră sau către protejarea alişverişului negustoresc ? Ce pericole pândesc înălţarea moftangiului de rînd spre raiul mult visat şi ce însuşiri se cer pentru a deveni un „cetăţeani onorabil" ? Caragiaie a reconstituit în opera sa, într-un mod cu totul remarcabil, itinerariul politico-amoral al faunei moftologioe, răspunzând edificator întrebărilor de mai sus. Universul lamentabil dintre Capsa şi Lăptărie (inclusiv prelungirile sale din Dealul Spirii şi sucursalele provinţiale ale Gudurăilor) este reconstituit de Caragiaie ân plan artistic mai ales prin evidenţierea obsesiilor moftangiilor de diferite grade. Atmosfera sufocantă a acestui univers derizoriu nu permite desfăşurarea vieţii la tensiunea firească. Cei care se complac în această lume trăiesc aşa dar automatic, în virtutea unor oonvenţii şi sub dominaţia unor obsesii. Lipsiţi cu desăvîrşire de orizont, bolnavi de o orbire interesată, Lache, Mache şi Trahanache se disting unii de alţii prin varietatea ticurilor ')în „Moftul romîn", m. 3,5 şi 7 105 mecanice dar niciodată printr-o undă de gîndire personală. Caţavencu mânuieşte o frazeologie cu lustru, dar — în esenţă — se află pe aceeaşi treaptă cu confuzul Farfuridi, ale cărui penibile bîlbîieli şeful grupului „inteligent" le ia în serios. („Nu zic, are ideile lui, opiniile lui"...) în acelaşi timp traducerea fantezistă a articolului lui Vanturiano de către Ipingescu, deşi deturnează total sensul unor cuvinte, nu contravine esenţial frazelor publicistului, cei doi moftangii avînd comune aceleaşi obsesii, aceeaşi mizerie ideologică, acelaşi entuziasm pentru „combaterea" demagogică a „ciocoilor". Obsesia dominantă care întreţine mecanismul automat al mişcărilor lui Pristanda şi Tipătescu, Didina Mazu şi Miţa Baston, nenea Mandache („Diplomaţie") sau „simpaticului dr. în medicină Mişu Zahareseu" („Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii") este mirajul „carierii". Concentrată caricatural în figura Catindatului, această adoraţiune fără limită a binefacerilor bugetului public este amplificată în zeci şi zeci de ipostaze *)• Evident, obsesia carierii birocratice sau comerciale se însoţeşte în această lume ou variantele carierii politice. Cetăţeanul turmentat nu apare intempestiv în casa prefectului pentru a stârni râsul galeriei. El îşi manifestă astfel orgoliul nemăsurat al „intrării sale în politică" de când a devenit „apropitar" şi poate vota conform legii în vigoare. Caţavencu, Ia un alt etaj al aceluiaşi proces, va respinge ofertele atrac-ţioase ale lui Tipătescu (postul de primar, o moşie, funcţia de avocat al statului etc.), întrucît, în ceea ce-1 priveşte, obsesia carierii s-a fixat în dulcea imagine a scaunului de deputat. O instituţie tipică pentru paravanul pseudo-democratic al regimului „constituţional" burghez, garda civică — asupra căreia vom mai reveni cu un alt prilej — îndeplineşte, între altele, şi funcţia de compensare socială a moftangiilor cu stare din negoţuri şi meserii, rnijloeindu-ie măcar parţial intrarea în zona nobiliară a 'Carierii publice. Astfel cherestegiul Dumitrache Titircă va îmbrăca fălos mundirul de căpitan, în vreme ce tejghetarul său, Chiriac, va purta cu gravitate tresele de sergent. „Cariera se vădeşte, tot mai mult, a fi corespondentul pe plan burghez al veleităţilor nobiliare din alte timpuri. Obsesia carierii elimină fără ezitare scrupulele morale. Toată lumea admiră familia Guvidi („Un om cu noroc") pentru succesele ce le obţine în urcarea scării sociale, deşi sursa beneficiilor în cauză este inexprimabilă. Invocând preceptul lui Machiavel pe care-1 trece mai familiarului Gambetta, Caţavencu comunică o idee care beneficiază de consensul unanim al lumii sale. Scopul meschin scuză mijloacele imunde în acest univers amoral, dar (şi cu aceasta atingem o latură esenţială a problemei) cu nici un preţ nu poate fi îngăduită relevarea publică a căilor dosnice de acces către ţel. „Scandalul" deschis umple de spaimă sufletul moftangiului, ameninţindu-1 în integritatea faţadei sale sociale. în această lumină se profilează exact altă idee fixă a eroilor universului satiric caragialian şi anume aceea a onorabilităţii. După cum se ştie, ca şi celelalte concepte etice fundamentale, onoarea a căpătat în epoca mercantilă a burgheziei o dependenţă totală de etalonul de aur. în lumea burgheziei mari şi mici moneda lichidă cumpără la preţuri modice conştiinţele. Odată cu che-restegeria sa „asiguripsită" pe o sumă rotundă, Jupîn Dumitrache şi-a asigurat o porţie respectabilă de „onoare", care-1 desparte categoric de „coate-goale" şi „maţe-fripte". Banii procuraţi pe ori ce cale aduc aşa dar moftangiului *) Acest cult Caragiale avea să-1 observe încă la „GWmpele" în „Jalba hoţilor din închisori" care cereau „posturi ou bune rosturi". 106 „onorabilitate", dar relaţia este şi inversă : averea nu poate fi păstrată şi înmulţită dacă masca respectabilităţii nu este păstrată cu dichis. Ambiţia de „familist" a cherestegiului din „O noapte furtunoasă" este una dintre formele reprezentative ale on oarei moftologice. Este de crezut că întreprinzătorul „nenea Dumitrache", deloc zaharisit şi nici lipsit de şiretenie (vezi intervenţiile sale energice pentru despărţirea Ziţei de dezonorantul Ţircădău, sau diplomaţia sa pe lîngă Rică din momentul în care-1 „miroase" ca „om de viitor") nu are îndoieli cu privire la rostul exact al junelui Chiriac în păstrarea „onoarei" sale. Dealtminteri ideia apare străvezie în snoava despre Ghiţă Calup din „Claponul" (1877) care constituie) expunerea iniţială a conflictului din „Noaptea furtunoasă". Dumitrache n-are nimic comun cu naivul Boubouroche al lui Courteline, care trăieşte cretinizat şi rentier în marginea vieţii. în ceea ce-1 priveşte — Titincă Inimă-rea, unul dintre stăpânii mahalalei, pare să accepte „taina familiei", atâta timp cit aceasta se consumă ân perimetrul închis al domeniului personal. Onoarea de familist nu poate fi afectată de cravata prăzulie a lui Chiriac (omul casei), întrucât acesta apără firma de scandalul public, păstrând ou un alt „ambiţ" convenţiile necesare4). Un alt exemplu. La o privire atentă a lucrurilor, poate să apară curioasă cititorului aprehensiunea cu care Didina Mazu îşi contemplă viitorul „compro-mentat" de scandalul pe care-1 simte iminent. Cum ? O „exmarşandă" care trăieşte neoficial cu un trişeur cunoscut, mijlocind şi o contabilitate amoroasă dublă cu frizerul Girimea, mai are de apărat ceea ce se cheamă, in mod curent, cinste ? în planul aberant al amoralităţii burgheze teama Didinei devine posibilă, întrucât atîta timp cit tribulaţiile ei erotice nu devin obiectul unei „cronici scandaloase", onoarea ii rămâne imaculată, iar viitorul pare să îi surîdă. Disecţia onorabilităţii moftologice ne prilejuieşte încă o dată constatarea unor trăsături morale comune burgheziei mari şi mici, cu o insistenţă — ce-i drept — inegală. Căci dacă Zoe Trahanache are de păstrat o poziţie câştigată (şi poate de cucerit alta în capitală), Didina Mazu se pregăteşte de abia să intre în scenă cu o fermitate care, fără a o obliga la asceză, îi cere respectarea convenienţelor exterioare. Să nu uităm, pentru a căpăta relieful exact al sensului „onoarei" în această lume, reclamaţia Leancăi Văduva („Justiţie") oare pretinde judecătorului „pardon, onoarea mea, care m-a-njurat şi clondirul cu trei chile mastică prima". Apare evident, prin repetarea obsesivă a cerinţei „reparării" onoarei că această „comersantă de băuturi spirtoase" ale cărei legături cu dom' Mitică sînt notorii, încearcă să obţină o indulgenţă oficială care să consemneze acordul tacit aseupra păstrării sacrosancte a aparenţelor. Schema jocului este relativ simplă. Atâta vreme cît orice scădere morală este consumată sub obrocul neînregistrării ei publice, ori ce aluzie la neajunsurile pe care le provoacă, e declarată „moft". Delictele morale împinse din inabilitate ân zona recunoaşterii categorice, ân înfricoşatul tam-tam al comentariului deschis al străzii, duc la „campromeiare". Dai:... lucrurile nu sînt nici acum definitiv pierdute căci „repararea" onoarei se poate obţine prin alte ticăloşii izbutite, traduse la timp şi eficient în argumente pecuniare. ') în legătură cu „onoarea de familist" a lui Dumitrache Titircă s-a acreditat în critica mai veche trecerea acestui personaj în galeria naivilor „încornoraţi magnifici". Ni se pare această viziune, după cum arn arătat mai sus, inexactă şi în contradicţie cu natura personajului. Cu atît mai mult ne apare inacceptabilă, situarea lui Zaiharia Trahanache în categoria credulilor înşelaţi. De altfel, în acest caz, Caragiaie însuşi şi-a pronunţat „îndoiala" ân termeni de o indecizie grăitoare (v. mărturiile lui I. D. Gherea şi Paul Zarifopol). 107 Panaşul „onoarei" moftangiului ea şi al întregului „high-life" al epocii îl constituie, categoric, sacul cu bani. Pentru a se menţine aşadar pe teritoriul „onorabilităţii" <— esenţială devine condiţia reprezentării, a păstrării normelor de mondenitate ca un fel de cec în alb al rezervelor sunătoare de-acasă. Aceste norme ale „bon ton-ului dezlănţuie şi întreţin un şir nesfârşit de manii, cu o forţă de susţinere care înăbuşă violent orice porniri naturale. încă o dată, alt şir de noţiuni, gesturi şi instituţii îşi pierd înţelesul lor exact, devenind simple abstracţii cu funcţii deturnate. „Oamenii de condiţie" merg la spectacole (după cum ne explică bine informata Ziţa) „numai aşa, de un capriţ, de un pamplezir", ca să-işi evidenţieze ţinuta şi nicidecum „pentru comediile alea". Cînd merge la „revuluţie" (adică la manifestaţiile ce au urmat detronării lui Cuza), Conu Leonida si consoarta sa „se îmbracă frumos". Mania reprezentării a fost surprinsă de Caragiaie şi botezată ca atare în schiţa „Slăbiciune", închinată „patimei" plimbării cu trăsura la şosea. Această transplantare mimetică a paradei echipajelor de pe Champs-Elysees, este urmărită în caracterul său maniacal, în violenţa cu care răstoarnă ori ce obstacol. Un funcţionar cu venit oficial modest şi o modistă care are „o mică economie şi o s-o mai ajute şi o mătuşă ca să deschiză un magazin"... opresc fiecare cite o birjă costisitoare etalîndu-şi decizia de a deveni „onorabili", prin părăsirea abilă a onestităţii. Un raport echilibrat între stridenţa „reprezentării" exterioare şi muţenia deplină asupra surselor de întreţinere a faţadei susţine făptura moftangiului sau a moftangioaicei care, după cum ne asigură însuşi Caragiaie, în anumite împrejurări „este foarte discretă; de-aceia nu despreţuieşte fondurile secrete". ★ Simpatia lui Caragiaie pentru muncitori şi pentru ţărani, pentru oamenii simpli cinstiţi, este bine cunoscută. Cu atît mai virulentă se va produce în opera scriitorului descripţia procesului, de descompunere a claselor sătule. Lentilele satirei caragialiene scot în relief tocmai depărtarea burgheziei şi a suitei sale de viaţa autentică pe care au înlocuit-o cu o existenţă uscată şi meschină. Caragiaie a reconstituit într-o tipologie variată lumea de paraziţi, oare s-a despărţit de avânturile naturii umane, constituindu-şi un cod moral aberant, supus bunului mers al tranzacţiilor şi pertractărilor. Esenţială pentru distingerea dimensiunilor morale ale moftangiului este latura parazitismului, înţelegerea vieţii ca un lanţ de stratageme abile destinate obţinerii unui trai comod. Dacă moftangioaica tânără uzează în acest scop de „bărbaţi răscopţi" iar tânărul moftangiu de natura sa „erudelă", exemplarele mai mature ale clanului aspiră la surse bugetivore sau la slujbe cu serioase şansa de eîştig lăturalnic. In vreme ce pentru Farfuridi sau Danda-nache, „politicieni" cu ambiţii înalte, scaunul râvnit se află în incinta Camerii Deputaţilor, pentru alţi moftangii cu apetituri mai joase, visul suprem îl constituie fotelul confortabil al şefului de birou. într-un fel sau altul toţi aceştia cheltuiesc mai . mult decît pot mărturisi, aclamând cu un zâmbet parşiv : „travaliul, care nu se face deloc". Caragiaie atinge mereu partea dureroasă a misteriosului izvor de mărunţiş, formulând întrebări candide ce includ în surâsul lor echivoc şi răspunsul scontat, ca în suculentul dialog „Amici" — în care Lache îi relatează lui Mache „bîrfelile" unui presupus inamic. A face „carieră" şi a deveni „onorabil" Înseamnă astfel a-ţi asigura o cît mai rotundă rentă viageră fără a recurge la intermediul muncii cinstite, 108 mai curfnd dezonorante în acest mediu. Viaţa moftangiului începe odată cu „intrarea sa în politică" ca „apropitar" sau ca deţinător al unei „profesii libere", în această ultimă categorie intră şi falsul „intelectual", fără obligaţii trudnice, pe care Caragiale îl defineşte drept „omul care despreţuieşte ori ce ocupaţie de imediată utilitate", petrecîndu-şi timpul la cafeneaua Brofft sau la Fialoowsky. Această liotă de paraziţi eu sau fără remuneraţie după buget, alcătuieşte trupa de manevră a politicienilor liberali, conservatori, takişti, fle-vişti, carpişti, vemescani ş.a.m.d. Unii dintre ei urcă până la demnităţi de stat care le îngăduie să „prezideze" lent şi să se îmbogăţească repede, cu concursul moftangiilor mai mărunţi care încurcă în fel şi chip socoteala steagurilor1 şi cu aportul pasivităţii celor benigni care se mulţumesc să caşte gura şi să închidă ochii la matrapazlâcurile venerabililor înfipţi2). ★ Mimînd, fără pretenţii artistice, farsa democraţiei burgheze, şi înconjurat de practici, noţiuni şi instituţii care şi-au pierdut prin naştere conţinutul nominal, moftangiul mimează — cum am văzut — şi gesturile existenţei, trăind între convenţii şi minţind cu dezinvoltură. Viaţa sa sufletească, mai ales, este redusă la repetarea unor mişcări prestabilite. Sentimentalitatea este şi ea mimată şi tocmai de aceea exprimată exterior în forme hipertrofice. Amorul lui Rică pentru Ziţa (şi invers), excelînd prin declaraţii bombastice şi epitete înflorate este întrerupt de „haita de ciini de la maiorul din colţ" şi aruncat în furtunoasa aventură printr-un accident neprevăzut. Autornatismele adîncesc procesul golirii celor mai înalte noţiuni de înţelesul lor firesc. Astfel, imitată exterior, prietenia este redusă în climatul veşnicului moft, la reunirea în jurul halbei cu bere sau — în cel mai bun caz — la schimbul reciproc de mici servicii şi intervenţii mărunte. Termenul de amic s-a depreciat în universul cara-gialesc, unde se pronunţă curent şi firesc replici de genul: „Mai ales unul dintre ei nu te poate suferi şi ţi-e amic". Traiul parazitar şi artificios al moftangiilor a fost urmărit de Caragiale în formele cele mai acuzate. Absurditatea formalismului birocratic, încriminată în schiţe ca „Identitate" sau în anecdote ca „Logica baroului", este urmată de contemplarea ilogicului zămislit în abisul frazelor gratuite şi ca ') O afacere scandaloasă stîrnită de plata a cinci sute de steaguri „de kembrică ordinară" cu suma imensă de şase mii de franci, a avut loc cu adevărat şi nu într-o urbe provincială ci chiar în Bucureşti sub primariatul general al lui C. A. Rosetti, după cum citim în „Romînia liberă" din 2 iulie 1877 (ziar la care în acelaşi an începe să colaboreze şi Caragiale). Banefieiantul era, fireşte, un negustor liberal, mai îndrăzneţ decît ageamiul Pristanda. Faptul rămîne savuros, fără a ne conduce la ideea utilizării sale drept model, de către tînărul colaborator al ziarului lui D. A. Laurian. 2) Am văzut mai sus că în tagma moftangiilor Caragiale includea paraziţi sociali de mărimi şi pretenţii diferite, de la Agaimiţă Dandanache cu familia sa „dela ipatuszopt în Cameră" şi pînă la Lefter Popescu, copistul din „Două loturi". Trebuie să adăugăm că mica burghezie şi falsa intelectualitate alcătuiau într-o mare măsură ceea ce se denumea în epocă „zestrea guvernamentală", adică oportuniştii care votau mecanic cu partidul ce deţinea puterea, oricare ar fi fost acesta şi orieît de des se schimba („Adică nu, eu nu votez împotriva guvernului!" va exclama Cetăţeanul turmentat.) O altă categorie o formează politicaştrii care îşi încredinţau „norocul" unei anumite formaţii politice şi care acumulau în „opoziţie" pretenţii pentru perioada de miere a guvernării, cu o destul de modestă limită a răbdării. Aceştia vînau funcţiuni de o înaltă rentabilitate, în vreme ce primii trăiau cu spaima „reducerii" postului lor şi — prin urmare — a unei surse din care „clacă nu curge, pică". 109 urmare a despărţirii aparenţelor de ultimul rest de viaţă autentică. Discuţia din instantaneul „La poştă" se înscrie cu brio în această categorie, dar în lumina aceleiaşi derute trebuie văzută şi o schiţă ca „Petiţiune". Citite cu atenţie şi smulse din tiparul interpretării teatrale tradiţionale, intervenţiile falsului petiţionar sînt evident, văduvite de orice urmă de finalitate. Pe de altă parte încercările funcţionarului de a-l readuce pe vizitator în linia comportării logice sânt timide şi descurajate. Este evident că domnul asudat în cauză n-a avut nici un comision de făcut şi că persoana prietenului avocat, ca şi cea a mătuşii sale, sînt total imaginare. Ce 1-a făcut pe acest moftangiu să bată la un ghişeu de registratură în zori, după o noapte de chef ? Ca şi în alte schiţe, dar într-un mod mai marcat, autorul subliniază aci automatismul ticurilor obsedante, care-1 însoţesc pe acest tipic şi veşnic solicitant. De data aceasta respectivul nu cere nimic, dar mimează mişcările unui petiţionar adevărat, în virtutea inerţiei. Derivând direct din comedia politică a vremii, mania cea mai persistentă a moftangiului este însă mimarea participării sale active la treburile ţării. In schiţa „Cum devine cineva revoluţionar şi om politic... ?", Caragiaie descrie debutul involuntar al tânărului Niţă în „viaţa politică" ca urmare a consumării unei porţii duble de ţuică fiartă. Amestecat incidental şi fără să înţeleagă nimic într-o încăierare electorală, Niţă prinde gust şi rămâne în capitală unde „e chemat o dată pe an, regulat, în fiece primăvară, să determine direcţiunea politică a regatului romîn". Absenţa ideilor şi lipsa de sens a aşaziselor „lupte politice" între partidele fripturiste (bătălia nemărturisită pentru ciolan) sînt urmărite de Caragiaie până la degenerescenta lor totală. Autorul „Scrisorii pierdute" a creionat nuanţat profilurile moftangiilor politici pornind de la monumentala construcţie de nonsensuri a discursului lui Farfu-ridi, trecând prin fantezia şablonată a gazetarului demagog care imaginează stereotipic „...ce gîndeşte suveranul", şi sfârşind prin a consemna comentariul năuc al „situaţiei" Încropit la mesele cafenelelor. într-unui din cele mai izbutite „Momente", Nae, tată in spe al unui prunc nevinovat, descrie — în aşteptarea naşterii iminente — un fulminant tur de orizont al politicii interne şi externe. Intolerant şi inconştient, Nae este moftangiul parazit tipic, îmbătat de propriile sale tirade în care sânt amestecate recolta de rapiţă şi numele băncii germane Diskonto-Gesselschaft pe careul pronunţă trunchiat, fără să ştie la ce se referă. în final eroul acestei schiţe memorabile străbate ultima sută de metri a traseului său zilnic, dintre cancelarie şi simigerie. înainte de a dispare în noapte el apucase să ne comunice, însă, una dintre obsesiile fundamentale ale moftangiului şi anume raportarea excesivă la „Evropa", noţiunea geografică difuză care închide întrînsa dispreţul pentru „ţărişoara" natală ca şi acceptarea deferentă a dependenţei economice de ţările în care locuieşte misteriosul „Disconto" şi rudele sale bogate. ★ Ce se întâmplă însă în lumea moftului suveran cu oamenii structural oneşti care nu pot accepta ilogicul şi se-ncăpăţînează să ia viaţa şi lucrurile din jurul lor drept ceea ce sînt în realitate ? în ceea ce-i priveşte pe muncitori, Caragiaie, care n-a ignorat nicidecum existenţa lor, i-a situat categoric în afara circului moftologie cu care vin in contact extrem de rar (şi atunci cu o detaşare subliniată). Truditorii pământului ocupă, la rîndul lor, ân opera marelui scriitor, sectorul tematicii grave şi al dezbaterilor etice de adinei 110 rezonanţe. Dar „dascălii proşti" şi lefegiii lucizi ? Aceştia alcătuiesc în opera satirică a autorului „Momentelor" o categorie distinctă. într-o lume în care sentimentele şi conceptele şi-au pierdut conţinutul, în care arbitrarul generează continuu absurdul, cei care continuă să ia vorbele oamenilor ad litteram vor fi, fatal, consideraţi drept „suciţi". Cănuţă indică însă numai o variantă a acestei galerii de inadaptabili şi nu cea mai reprezentativă. în conflictele sale cu lumea, Cănuţă pătimeşte ce-i drept continuu pentru că ia în serios fie îndemnul profesorului de a învăţa răspunsul la o anume întrebare, fie porunca jupanului de a merge cu marfa pe un drum anumit şi moare nesuportînd gestul de nerecunoştinţa al unui amic pe oare-il îndatorase. Dezacordul acestui om nefericit şi înşelat cu accepţia moftologică a gesturilor şi cuvintelor celor ce-1 înconjoară este cert, dar cUsee«tinuu, şi, în ultimă instanţă, izolarea sa provine mai cu seamă din timorare. Un „sucit" de o structură superioară, incapabil să renunţe la sensul real al onoarei este profesorul Prieupescu („Dascăl prost".) Utilizând unul din procedeele sale predilecte — situarea zîmbitoare a povestitorului într-un abur de falsă naivitate — Caragiale îl defineşte pe Prieupescu, aplieindu-i — cu un surîs — normele aberante ale moralei burgheze. Prieupescu este astfel calificat drept „mojic... pedant" şi, mai la urma urmii, chiar un „dobitoc", acordîndu-i-se, în acest cifru străveziu, semnul celei mai depline consideraţii. Seria „suciţilor" ar putea fi continuată, dar aceasta deschide un alt capitol al cercetării. Vom mai aminti totuşi figura nonconformistuiui Ion (din povestirea cu acelaşi titlu), cal care înfruntă întreaga protipendadă şi e bătut măr pentru că nu poate accepta, cu nici un preţ, drept cântec dumnezeiesc zbieretele unui măgar ea toţi măgarii. După inventarierea răbdătoare a purtătorilor însemnelor moralei burgheze, stigmatizaţi în opera lui Caragiale, este reconfortant să ne amintim de băiatul încăpăţînat, oare s-a împotrivit în numele raţiunii umane să recunoască minciuna convenţională a unui concert insolit ce înscria în programul său „Carnavalul de Venezia" cântat de un patruped ureehiat şi pe deasupra „cu variaţiuni"... ★ Damascând natura profund nocivă a moftului şi evidenţiind într-un amplu şi variat tablou fiziologia moftangiului, Caragiale n-a făcut un simplu pas înainte faţă de predecesorii săi, satiricii paşoptişti sau faţă de sîrguincioşii critici ai moravurilor din prima generaţie de după trădarea idealurilor lui Bălceseu. Autorul comediilor despre Titircă, Leonida, madam Trahanache şi Iancu Pampon, semnatarul sclipitoarelor „Schiţe" şi „Momente" s-a situat cu opera Sa la răspântia unui alt veac, depăşind considerabil viziunea înaintaşilor. Campania anti-moftologică ântreprinsă de Caragiale se integrează mişcării. universale din teatru şi literatură, care la răscrucea noului secol opunea viguroasa „forţă a vieţii" formalismului unei societăţi încremenite ân rugina prejudecăţilor burgheziei. Denunţarea aprinsă a dezacordului dintre esenţa vie a umanităţii şi morala filistină a unei orânduiri perimate a inspirat cele mai strălucite condeie ale teatrului european de Ia Ibsen la Shaw şi de la Cehov la Gorki. Cu rîsul său nimicitor, Caragiale s-a situat la loc de frunte între aceşti contemporani ai săi, care au luminat necruţător tarele lumii vechi în numele încrederii lor în om şi în gândirea umană. PRECURSORII LUI CARAGIALE AL. PIRV Individualitatea creaţiei lui Caragiaie este aşa de puternică, încît, la prima vedere, întreprinderea de a căuta în literatura romînă anterioară precursori ai dramaturgului sau prozatorului pare zadarnică. Istoricul literar cel mai erudit ştie că opera profund originală a lui Caragiaie nu are antecedente, că n-a fost anticipată de nici o scriere de aceeaşi esenţă, oricît de modest realizată din punct dj vedere artistic. Dar fiindcă la originea oricărei opere, fie şi geniale, există totdeauna motive, puncte de plecare, impulsuri, o minuţioasă cercetare, adesea producătoare de surprize, nu trebuie exclusă din principiu. Condiţia unei astfel de cercetări este să nu pornească de la ideea că înainte de O scrisoare pierdută trebuie să descoperim O scrisoare pierdută în miniatură. întîiul precursor într-un sens foarte larg al lui Caragiaie este indiscutabil creatorul teatrului românesc, V. Alecsandri. Observaţia s-a făcut de mult şi majoritatea istoricilor literari sînt de acord. La data cînd apare O noapte furtunoasă, Alecsandri era în preajma împlinirii a patruzeci de ani de activitate teatrală, repertoriul său, îndeosebi comic, fiind de mult popular. Activ încă, Alecsandri ven_a exact în acelaşi an, 1879, cu drama istorică Despot-vodă, concurînd succesul noului dramaturg de-acum încolo paralel. în 1880, cînd Caragiaie publică Conu L&onida faţă cm reacţiunea, Alecsandri avea gata Sînziana şi Pepelea. Comedia O scrisoare pierdută se reprezintă în acelaşi an, 1384, cu drama lui Alecsandri Fîntîna Blanduziei, iar ultima dramă a lui Alecsandri, Ovidiu, în acelaşi an, 1885, cu comedia lui Caragiaie, D-ale carnavalului. Eroii autentici din O noapte furtunoasă au predecesori în teatrul lui V. Alecsandri. în deos.bi Rică Venturiano, studentul în drept, are asemănări cu lorgu de la Sadagura. Rică Venturiano cere la gazetă introducerea „sufragiului universale" înţeles de Nae Ipingescu, ipistatul, ca sufragiu, om care serveşte masa, întocmai cum Gheorghe al Saftei înţelege în Rusaliile sau satul lui Cremene (1860) ziarul citit de subprefectul Tachi Răzvrătescu : „Răzvrătescu (citind jurnalul) : Şi de drepturi cetăţeneşti, şi de drepturi comunale, şi de drepturi municipala, şi de drepturi civile, şi de drepturi politice şi de sufragiul universal. Veveriţă (lui Gheorghe) : Ce-i sufragiu cela, mă, Gheorghe ? Gheorghe. Sofragiu, cumătri, ca la boieri." Ziţa, angelul radios, nutrit cu Dramele Parisului, al lui Rică Venturiano, nu e cu totul străină de admiratoarea lui lorgu dela Sadagura, Gahiţa Rosma-rinovici, persoană voiajată şi bănuită a fi citit piese de Florian. Gahiţa confirmă spusele lui lorgu ou „rezon" ca Nae Ipingescu şi a fost înainte soţia falsului 112 baron Ion Kleine Swabe, scamator de bîlci, precum Ziţa a fost nevasta „pastra-magiului" de Ghiţă Ţircădău. Rică Venturiano are deviza vox populi, vox dei, pronunţată deformat box populi, box dei. Aceasta e şi lozinca preferată a personajului lui Alecsandri, Clevetici, autorul articolelor pe care subprefectul Răzvrătescu le citeşte în Rusaliile ţăranilor : „Răzvrătescu (citind) : De-acam fiecare locuitor trebue a fi proprietar de patru fălci de pămînt, căci acest pământ e al lui Dumnezeu, şi precum glasul poporului este glasul lui Dumnezeu, asemenea pământul lui Dumnezeu este pământului poporului..." De notat că în Sînziana şi Pepelea, reprezentată după O noapte furtunoasă, Alecsandri reia deviza lui Rică Venturiano în forma stricat latinească „box pipili, box", prin dascălul Macovei, făcând şi pe Sînziana să vorbească în limbaj de femeie emancipată : „Astăzi sîntem libere şi independente", ca Ziţa : „Sânt liberă... de nimeni nu depand". Satira demagogiei liberale şi a pseudoinovaţiei găseşte în Alecsandri şi Caragiale doi reprezentanţi care se completează. Frica de revoluţie a filistinilor, ridiculizată de Caragiale în Conu Leoniăa % faţă cu reacţiunea, este şi obiectivul lui Alecsandri în tabloul laşii în carnaval (1845). Postelnicul poltron Taohe Lunătescu, obsedat de ideea comploturilor Împotriva stăpânirii, este o prefigurare a conului Leonida, după cum comisarul Săbiuţă, ecoul lui Tache Lunătescu, prefigurează pe servilul Pristanda din O scrisoare pierdută. Un model tipic oferit de Alecsandri teatrului caragialesc este Clevetici ) ultrademagogul din cânticelul comic omonim şi din drama Zgîrcitul risipitor (1860). Clevetici, redactor al ziarului Gogoaşa patriotică, vrea, ca Farfuridi, „res-peptul Convenţiunei cu condiţia de a fi schimbată ân totul", ca Rică Venturiano, „sufragiul universal" şi apără, ca şi Caţavencu, „libertatea, egalitatea, dreptatea, ^ fraternitatea, inviolabilitatea, inamovibilitatea, autonomia, Convenţiunea, drepturile naţionale, garda naţională..." Zgîrcitul risipitor Chichiţă Clevetici e secondat de Stanciu Tribunescu, militant hilar pentru aceleaşi idealuri, împotriva lui Sandu Napoilă, într-o scenă ce pare desprinsă din O scrisoare pierdută : „Tribunescu : Cer cuvântul ! Nu mă mir că aud asemenea discurs din partea domnului preopinent, căci d-lui este conservator ! Sandu : Na !,.. Eaca vorbă ! Clevetici: Nu întrerupe, domnule. Tribunescu: Şi ce este un conservator ?... Un om. care... conservează !... un om care voieşte să conserve privilegiul de a nu fi supus la nici una din Îndatoririle cetăţeneşti. însă eu !..." 'Au doară sermana noastră Românie să zacă mult timp încă sub o rugină, atât de... inconstituţională i Nu ! căci eu voi susţinea, voi apăra totdeauna : (rapide) dreptatea, libertatea, egalitatea, fraternitatea, inviolabilitatea... (răsuflă lung). Sandu : Dirrr ! Haide, haide, dăi, dăi, dăi... S-a pornit moara. Clevetici : Nu Întrerupe oratorul, domnule. Tribunescu (urmând repede) : Drepturile naţionale, autonomia, independenţa, gloria naţională, sufragiul universal..." Alecsandri a mărturisit că prezenta în Clevetici şi Tribunescu pe C. A. Rosetti şi I. Brătianu, eroi pe care-i va avea în vedere şi Caragiale, acţiunea din O scrisoare pierdută fiind plasată în vremea guvernării liberale a lui Ion Brătianu, în 1883, când a venit la ordinea zilei modificarea constituţiei. Observăm că printre instituţiile lăudate de Clevetici şi Tribunescu se află şi garda naţională, satirizată de Caragiale ân O noapte furtunoasă. Jupan Dumi- \ S — Viaţa romînească nr. fi 113 trache Titircă, cherestigiul căpitan în garda civică, oim care ţine la onoarea lui de familist şi-şi apără consoarta de asaltul bagabonţilor, seamănă pînă la un punct cu Kir Zuliaridi din comedia cu acelaşi nume a lui Alecsandri. Ca şi jupîn Dumitrache, arnăutul cărunt Zuliaridi îşi teme straşnic nevasata de „papugii", gata să fie trădat în orice moment, pînă şi cu o calfă de spiţer purtând numele de Papă-Lapte. încredinţat că Afrodita e inocentă, Zuliardi reacţionează întocmai ca jupîn Dumitrache când descoperă ân patul conjugal cravata lui Chiriac : „Zuliaridi (Viind în scenă): Nu vă temeţi... che nu omor pe nime... Cu adeverato hotarisem se vi casapeseo... ma dupa cele ce am auzito... nu pot de chit se ve stringo la inima a me. (Lui Papă-Lapte). Eşti un garofalo de baet... ţi daruesco cibotile şi feso... şi tu, Afrodita, eşti un anghelaki... un provato... şi eu... (plângând) un budalas..." Să amintim că termenul budala face nu mai puţin parte din vocabularul specific caragialesc (cf. articolul său Caradale şi budalale). O apropiere s-ar putea face intre altă budala din teatrul lui Alecsandri, comisul Agamemnon Kiulafoglu din lorgu de la Sadagura, şi candidatul guvernamental din O scrisoare pierdută Agamemnon Dandanache. Kiulafoglu soseşte la moşia slugerului Gîngu, prietenul pitarului Enachi Darnian, unchiul lui lorgu, să se instaleze ispravnic, după o călătorie cu căruţa poştei, cam în felul celei a lui Dandanache, cum povesteşte el însuşi, vorbind stropşit: „Kiulafoglu : Ego sinto ispravnicos telos pantoncu mila lui Dumnezeu m-arn facuto ispravnicos la ţinutul acesta ; ke acum vin de la Iaşi ca so mi sui pe seauno ispravnieiei !... Am munat tatareşte... Adecă ohlnd zic tatareşte, eşti vine vorba, dioti caii de poţta nu mergo nici ca vintul, nici ca ghindul, ma ca... nu ştiu ce... Deziaba suruzii... dos tu ke dos tu cu harapnico! dimialor din pas nu ese... din pricina ke nu ştiu care filosofos a ziso : încet rnerzi, mai departe azunzi!... Se vede che acel filosofos nu se făcuse nici o data ispravnicos... ha, ha, ha !... Ma... se nu spuneţi, ma rogo, che am riso de poţte, pentru che me cam temo de chihai..." Unele similitudini mai sînt între personajul lui Alecsandri Gură-cască, ^ îngrijorat ca Mitică al lui Caragiaie că „cerul politic e ameninţător", între Haimana şi Lefter Popescu şi cam atît. Alte corespondenţe între Caragiaie şi Alecsandri trebuie stabilite indirect, prin intermediul imitatorilor lui Alecsandri, printre care cei doi unchi ai lui I. L. Caragiaie, mai cunoscuţi ca 'actori, Costaohe şi lorgu Caragiaie. O soare la mahala sau amesteeu de dorinţe (1874) de Costaohe Caragiaie ne > introduce, cu procedee din teatrul lui Alecsandri, ân mahalaua zugrăvită in t O noapte furtunoasă la distanţă de trei decenii. Coconul Anastase Scărlătescu, un fel de jupan Dumitrache, vrea să-şi mărite fiica, pe Arghiriţa, un fel da Ziţâ, cu monsieu Jean, dascăl de ghitară, un Rică Venturiano prematur. Ion, slugă, are poruncă de la stăpân să pândească pe cocoana Măndica, a doua soţie a coconului Anastase, îndrăgostită şi tea de Jean : „pe dânsul şi pe dânsa să-ţi fie ochii ţintă, şi la vreme de nevoie cînd voi răcni : pă el! să mi-1 umfli-n ghiare ca uleu..." Cu ocazia unei soarele, la coconul Scărlătescu se joacă gajurile. Jean, primind rolul de duhovnic, trece într-o odaie de lîngă salon, unde musafirii urmează să se spovedească. Ion aşteaptă acolo sub pat pînă ce adoarme, iar coconu Anastase s-a ascuns într-un dulap. Coconul Eftimie mărturiseşte in chip burlesc aprinderea sa pentru Măndica,. aceasta reproşează lui Jean că n-o iubeşte, iar Jean se scuză declarând că intenţia lui a fost să apere cinstea casei coconului Anastase. Auzind totul din dulap, coconu Anastase repudiază pe Măndica şi dă pe Arghiriţa ou încredere lui Jean. Măndica e cuprinsă de „isterico". Tretilo- 114 gofătul Eftimie, om cu fumuri evgheniceşti, povesteşte într-un veritabil stil oral caragialesc, cum a vrut să restabilească ordinea în biserică după rang şi clasă : „...Să venim la istoria cu serdaru : cşi, zic, preotu cu miru, acum a început a veni, I-iu ta sevasmia ipochimena, apoi ctitorii după dînşii, cîţi se aflau în pro-tipentada, apoi au năvălit arhondologhion de toată mina, cum am zice, a venit şi rîndul nostru, acum eu, de datorie, făcui rînd serdarului, odată mă trezesc cu un cap pleşuv al unui simigiu, se-ntinde la popa, şi popa nici una, nici două, ţop şi trînteşte miru pe frunte şi anafora în mână, ha ! ha ! ha! simigiului anafura în mână... Curaju simigiului dete gest la o mulţime de băcani, carii stau acolo, şi mă trezesc cu chir Petcu că mă şi coteşte, şi sj vîră ; unde ţi-1 iau de guleru fermenelii, şi unde ţi-1 sucesc în loc, şi dau brînci serdarului înainte să-şi ţie locu, iar el... poftim, boier este el ?... Ştiţi ce face ? Se dă în lături, şi-mi zice să las creştinii în pace ! E ! m-am prins, n-am mai putut ţinea..." Şi în Ingîmfata plăpumăreasă sau Cucoană sînt, de acelaşi Costache Caragiale, sînt preludii la O noapte furtunoasă. Eroina, Elena, tot o Ziţă, este crescută de unchiul ei, jupanul Pencu plăpumarul, şi de mătuşă-sa, Ancuţa, înverşunată împotriva logodnicului fetei, calfa Stoian. Modelul Ancuţei e coana Chiriţa a lui Alecsandri, dar limbajul ei tipic e caragialesc: „Du-te mojicule de-ţi caută nevastă la mahalaua Vergului, la uliţa Herăstrăului, la Nisipărese, sau în dealu Spirii la mitocani, pentru d-alde alea eşti tu născut". Elena citeşte „romanţa lui Arghirie", o rupe pe franţuzeşte şi merge cu Ancuţa la baluri şi la „luminăţie", în ciuda lui Pencu, care nu suportă vînătorii de zestre. Cînd Ancuţa invită pe doi dintre aceştia, la o petrecere, Pencu îi dă afară cu ocări specific caragialeşti: „Ticăloaselor! — iată unde aţi ajuns cu miîndria voastră cea nebunească de a fi cucoane, să adunaţi la sindrofie papugii după uliţă că sînt îmbrăcaţi nemţeşte şi că vorbesc cu bonjour şi cu bunioară — afară crailor, afară că vă searmăn părul pămăduit (calfele pun mâinile şi-i îmbrîncese afară)". în schimb, un alt viitor jupîn Dumitrache al mahalalei, cherestegiu, „munceşte trei ani şi degeră iama în prăvălie numai pentru rochia şi barnuza nevestisi". Mai puţin înzestrat ca fratele său, Iorgu Caragiale îl continua pe Alecsandri. In cînticelul Comic Cornetul sau astronomul voiajor (1857) apare un fel de cetăţean turmentat care propune „Frăţie, Unire" şi stingerea cometei cu bere. Modelul eroinei din Clopoţelul fermecat sau O căsătorie la otelu Patria din Bucureşti (1858) este coana Chiriţa. Avem a face cu cocoana Flutureasca, văduvă din Fefelei, sosită „acu cu ocazia carnavalului" în. Bucureşti spre a dibui „ceva nobil", un „golanei dăştia" şi cu Chirilă, amorezul ei, trimis în capitală să se procopsească. La un bal mascat, Flutureasca, costumată în înger şi Chirilă în drac conversează caragialeşte („Măsculiţă nu mă cunoşti... Ei, aşi!... Ce spui frate ?... Ce spui soro ?") şi produc incidente caraghioase ca în D-ale carnavalului : „Chirilă: Fir-ai a dracului. Flutureasca : Ce-ai zis ? Să fiu a d-tale ? Iată-mă, iată-mă dar !" La ridicarea măştilor, Flutureasca descoperă că dracul e chiar iubitul ei, care mărturiseşte că rămas „ififliu, golan pistol" s-a angajat chelner la Patria : „...n-a fost vorba să slujesc patriei ? Iată că am slujit-o '" Şi în Coriştii în provinţie sau Hoţii drept hoţi (1863) sînt cîteva replici caragialeşti. Solon şi Carolina, corişti ai Teatrului Naţional, înspăimântă cu cearta lor pe Ion, weinibursohul de la hanul Mavrodin, un fel de Spiridon din O noapte furtunoasă. 115 „Carolina : Ai turbat ? Ion (scoate capul din ladă) : Vai de mane sînt mort. Solon : Da ! sînt turbat... sînt nebun... spune adevărul că te sugrum de gît întocmai .ca Otel maurul din Veneţia... spune, că te mănânc de vie..." Solon urmăreşte pe Carolina cu sabia, amîndoi dau peste Ion şi-1 scot afară din ladă de urechi, prefăcându-se a nu lua în seamă rugăminţile lui („Domnule, fie-ţi milă, n-am nici o para, le-a luat jupîna pe toate cu el"). Alt model pentru Spiridon, Caragiale îl putea găsi în „nerodul" Ştefu din farsa lui August von Kotzebue, „Wer weiss wozu das gut 1st", Cine ştie la ce-i bună asta, tradusă în româneşte de I. Niţescu şi tipărită în „Repertoriul Teatrului Naţional" de Eliade în 1835. Ca şi Spiridon, Ştefu doarme mult şi încasează din această cauză ciomege de la meşterul croitor Puşculiţă. August von Kotzebue era cunoscut familiei Caragiale. Costache jucase în Uniforma feldmarşalului Wellington, iar nepotul văzuse, cum reiese din însemnările Din carnetul unui sutler, comedia Don Ranudo de Colibrados, cu actorul Costache Mihăileanu în rolul principal (piesa a fost tradusă de doctoroaia Anica Răsti şi publicată de C. A. Rosetti în 1847). Din repertoriul jucat de Iorgu trebuie amintit, pentru momentele lui caragialeşti, vodevilul O lotărie sau ăandistul, tradus din franţuzeşte de G. Niculescu. Iorgu interpreta aici rolul unui bătrân împăietor de păsări, Piver. Surprins de dentistul Ozanov în odaia lui la Violeta, Piver se leagă la fălci şi pretextează o durere violentă de măsea ca în D-ale carnavalului (Catindatul: „Te doare rău ? — Grozav, d-le;") Ozanov propune „picături de oţel" şi se repede la el ca Iordache, ceea ce dă lui Piver senzaţia că i-a şi scos-o („unde e ?... Dă-mi-o !") Ca Lefter Popescu, Ozanov câştigase la loterie şi învinuia pe Violeta că şi-a aprins ţigara cu biletul sau că-1 uitase într-o haină dată la croitor. însă Violeta îl aruncase unor clarinetişti cu un gologan în stradă, de unde Piver îl aduce sus. Multe caragialisme se găsesc în Beţia de politică, piesă anonimă din repertoriul lui Costache, în care sînt şi hîrtii de ale lui Iorgu. Luxandra, soţia zarafului Christea, care vrea să se facă deputat, e o Eftimiţă maliţioasă, asemeni malignului Lache din Amici: „Christea : Taci din gură să nu mai auză şi alţii. Luxandra: Ce să n-auză, că urlă mahalaua de d-1 Christea Zaraf u că şi-a înebunit nevasta cu laur de la Ilie bărbieru... Christea: Ce spui fa, şi ce mai vorbea ? Luxandra : Ce mai vorbea ? Christea : Da 1 da ! Luxandra: Ei, ei, d-le, cînd îi auzi te ei ou mîinile de păr... criminali nu glumă.... Christea : Zău, ce spui soro ! dar ce să vorbea ? Luxandra: Spunea că pe ăla să-1 alegem noi de deputat, un zgârcit, un ticălos ? Christea : Ai ! ai ! Luxandra : Dacă te superi, nu mai vorbesc. Christea: De, de, spune... dar ştii, mai ocoleşte şi tu, fii după modă, înjură cu politică... nu aşa cu toporu ca unii din jurnaliştii de azi. Ai, ce zicea... ce ? Luxandra : Că ţi-ai mâncat trei neveste pînă acum din pricina caliciei şi acum pentru politica d-tale vrei să mănînei şi p-asta. 116 Chnstea: Le-a mîncat moartea nu eu • ca nu zic nimic. POSTERITATEA LUI I. L. CARAGIALE B. ELVIW Prezenţa lui Caragiale în conştiinţa posterităţii este un fapt netăgăduit. Caragiale poate fi identificat cu uşurinţă în operele a o seamă de scriitori. Lucrul e perfect explicabil, căci Caragiale nu a surprins tipuri de la marginile societăţii burghezo-moşiereşti, figuraţia acestei lumi, ci însăşi spiritul ei. Creaţia acestui om genial a reprezentat în proză şi în teatru (ori de cîte ori ele au constituit o critică severă a instituţiilor vechii orînduiri) nu numai un model artistic, dar şi un control de valori morale. Că zona de iradiere a operei lui Caragiale trece mult peste epoca sa o dovedeşte mai bine decît orice faptul că autorul „Scrisorii pierdute" a fost un exemplu, un martor sau un preopinent mereu la fel de autoritar în prejma celor mai diferite personalităţi, pe planuri de sensibilitate deosebită şi în direcţii literare opuse. Adevărul este că există scriitori care-ţi pecetluiesc memoria cu operele lor, care devin', fie pe cît de stimulatoare pe atît de inaccesibile exemple de artă, fie ilustre protecţii în bătălii literare, fie personaje tăcute ce te privesc peste umăr, ori de cîte ori te aşezi la masa de scris. Caragiale deţine în literatura noastră această funcţie spirituală, pe care o poate autoriza numai darul de a epuiza într-o operă o societate. Umbra lui Caragiale se proiectează de pildă peste scrisul lui Gh. Brăescu, Mihail Sebastian sau Camil Petrescu. într-adins am luat un nume de umorist, unul de autor de comedii lirice şi altul de scriitor cu vocaţie tragică pentru că pe toţi amintirea lui Caragiale îi urmăreşte, îi conduce, îi obsedează. ★ Raporturile dintre opera lui Caragiale şi cea a lui Gh. Brăescu sînt cele mai limpezi. Descriind universul înăbuşitor al armatei de ieri, Gh. Brăescu preia experienţa celui ce a făcut din critica orânduirii burghezo-moşiereşti pivotul operei sale. Automatismul de gîndire, ticurile verbale ale unei lumi care caută să-şi ascundă o existenţă coruptă, încremenită în practici ticăloase sub aparenţa unei primeniri de gînduri şi obiceiuri — iată un prim şi solid punct de contact între Caragiale şi Brăescu. (Sînt semnificative în acest sens schiţele „Metodă nouă", „Cele două şcoli" şi „Ne varietur"). Eroii lui Brăescu, ca şi cei ai lui Caragiale, vorbesc, vorbesc tot timpul, dar mai ales în public, şi despre patriotism. Îmbrăcat în uniforma vechii armate Coriolan Drăgănescu poate fi răgăsit în scrierile lui Brăescu, la tot pasul: 118 „Colonelul Popescu (comandant de brigadă, sosit de cîteva zile în garnizoană) : — Domnilor ofiţeri, doamnelor! Masa de astăzi este o zi istorică în trecutul nostru. Plecînd în război căpitan (răcnind subit) mi-a fost dat, mie, să mă întorc colonel cu stea, încărcat de decoraţii, comandant de brigadă, în frumoşii dumneavoastră munţi în care, ca şi Tudor Vladimirescu, am stat santinelă neclintită la postul meu, sărind de pe un munte pe altul, căzînd în prăpastie, .aergind triumfător înainte, căci romînul în veci nu piere. (Superb) Şi sînt romin, domnilor! (patetic:) Dar n-am venit aici să vă povestesc faptele mele pentru care am fost viu felicitat şi decorat cu motto de m.s. regele şi chiar de a.s.r. principele moştenitor. (Cu abnegaţie:) Ostaşul trebuie să fie modest. N-am nevoie să mă laud. Codrii au fost martori vitejiei mele. (Graţios:) Nu eu, dumneavoastră, doamnelor, aţi născut neamul romînesc, care a uimit lumea prin vitejia lui. Voi, femei antice, aţi făurit cu degetele voastre de roză Romînia Mare, suportînd pe rînd şi cu cel mai mare eroism, toată greutatea neamţului. Vouă v-a fost dat să salvaţi aceste cuiburi de vitejie strămoşească, după cum odinioară păsările cerului au salvat Capitoliul! Trăiască deci m.m.l.l. regele şi regina. Trăiască a.s.r. principele Carol împreună cu întreaga dinastie şi principesa Elena... Un glas (tărişor): — Şi prinţul Mihai... Colonelul Popescu (rece); — ...am zis dinastia". Cafeneaua lui Iancu devine la Brăescu popotă, talul se numeşte ordonanţă, iar speranţa celor din garnizoană este (întocmai ca altă dată cea a notabilităţilor din Mizil) ca Domnul şi Doamna General să se oprească şi la ei pentru un minut. Personajul lui Brăescu are şi el la inimă interesele ţării, a cărei soartă o deplînge, propunînd soluţii radicale ca Nae din vestita schiţă a lui Caragiaie „Situa ţiunea". „— Nu-s vagoane... Dumneata ştii cîte vagoane trebuie ? Trebuie zeci de mii de vagoane ca să faci lucru cumsecadeSă ai trenuri separate pentru doamne... Ce-s vinovate, săracele, să stea în picioare pe culoar ? — Scoal' dumneata de le dă locul... — Dă-l dumneata... — Eu pe-al meu nu-l dau... Vor egalitate, cer drepturi... Poftim, au drept să stea în picioare..." Totul merge prost în ţară, dar în special poliţia : „Pentru că n-avem poliţie... Ia s-avem detenctivi ca în America"... Autorul cunoscutei schiţe „Vine Dnul şi Dna General" surprinde, pe urmele ilustrului său înaintaş, vidul moral al societăţii în care cinstea e privită ca o trădare şi sancţionată ca o crimă. Brăescu notează, cu o exactitate desăvîrşită (după tehnica utilizată de Caragiaie) conversaţia eroilor săi, rezumînd lapidar imposibile împreunări de idei, subliniind trista stupiditate a unei lumi în care ignoranţa esto o autoritate sacră iar neseriozitatea o lege superioară de viaţă. Iată de pildă o rudă foarte apropiată a lui Rică Venturiano ţinînd o lecţie de tactică militară de-a lungul unor pagini izbitor de asemănătoare cu schiţa lui Caragiaie „O conferinţă". „Dumneavoastră nu cunoaşteţi englezii..." spune personajul din „Conferen-cia". „Eu, domnilor, tatăl meu a fost bogat şi mi-a dat mîna să am o englezoaică care să mă înveţe, aşa că sînt în măsură să cunosc perfect pe englezi... Englezul, domnilor, sînt oameni încăpăţînaţi. La dînşii nu merge... To be or not tu be sau, pe romînetşe : zis şi făcut. Şi în adevăr cum spusei adineaori, în ziua de 17 Mai, prezintă lui Joffre planurile acestei maşini uriaşe, pe care o botezase tank, care derivă, cred, de la cuvîntul dank, pe englezeşte cred că se citeşte denk, sau cu alte cuvinte (se apropie degajat de tablă şi scrie vizibil cu cretă roşie:) Dank = 119 Dcnk, care înseamnă mulţumire, adică: slavă ţie doamne, că m-ai înorednicit să descopăr această iavenţiune". în acest vacarm monstruos de vorbe în care prostia se înrudeşte cu erudiţia, iar fiecare întorsătură a frazei constituie o reverenţă cînd familiară cînd solemnă în faţa ridicolului, simţi ca şi în procesele verbale ale lui Caragiale golul unei existenţe ce este alianţa nulităţii cu a infamiei. Liaohe, Mache, Mincă pînă şi Catindatul din „D-ale carnavalului" pot fi recunoscuţi în opera lui Brăescu. Cînd se duce „La dentist", de pildă, eroul lui Brăescu începe prin a deschide o discuţie fără sfârşit întocmai ilustrului său medel din „D-ale carnavalului". „— Cine-i ? — Domnul doctor e acasă ? — Eu sînt... Cine eşti dumneata ? — îmi daţi voie, Alcaz, directorul... — Vă necăjeşte măseaua ? Poftiţi... — Scuzaţi că vă deranjez la ora asta... începu Alcaz intrînd în cabinetul doctorului. ' — Nu face nimic. — Ba foarte mult, dar mi-am zis : medicii sînt ca nişte apostoli... — Mă rog... — în special dumneavoastră... — Şedeţi în fotoliu. — La mine, un dentist merită mai mult decît un doctor... la ei toate merg pe ghiceală... — Şedeţi, să vedem. — Dumneavoastră luaţi omului cu mîna... Ia spune, doctore, doare rău, ce zici ? — De loc. — Spui drept ?" Apoi pentru a obţine bunăvoinţa doctorului făgăduieşte totul : „— Aşa... Să nu mă doară de loc, dragă doctore, că am să te recomand la toată lumea... Sînt foarte cunoscut, să vezi ce clientelă îţi fac eu dumitale... Şi dacă ai copii, pot să le dau lecţii de franceză..." sfârşind, bineînţeles, prin a retrage furios promisiunile şi a pleca trîntind uşa: „— Hm Nu era cine ştie ce lucru. Puteai să n-o scoţi... Unde mi-e căciula ? — In antreu. — Bine zici... Poftim... — Dumneavoastră vreţi să glumiţi, domnule — Ba nu glumesc de loc. — Doi poli, la mijlocul nopţii ?.'... — Lacomi mai sînteţi!... D-aia vă urăşte toată lumea, şi bine face. Nu vă mai săturaţi de bani. Ou cinci lei mi-o scotea orice bărbier". ★ Cît de îndatorat îi este Brăescu lui Caragiale nu mai are nici un rost să subliniem. O discriminare trebuie totuşi făcută. Satira ia în opera lui Brăescu o culoare particulară intrueît ea se aplică mai cu seamă la lumea, militarilor de ieri, acolo unde prostia ierarhică, birocraţia înţepenită, traficul de favoruri luau forma unui miaoanism pe cît de tiranic pe atâta de absurd destinat să macine efortul personal de gândire, să reprime iniţiativa şi să descurajeze cinstea. 120 Relaţiile dintre opera lui Caragiaie şi cea a lui Mihail Sebastian sînt mai puţin directe, şi ceva mai greu de descifrat. Autorul „Ultimei ore'' reţin;, pe urmele lui Caragiaie, în primul rând comedia amară a unei societăţi ale cărei porţi se deschid numai pentru cei ce se pot insera în consensul general de mi-şelii şi pot lua parte, fără probleme de conştiinţă, la concursul de abjecţie. Pe cerul sumbru al acestei lumi — care condamnă consecvenţa în gândire, loialitatea, credinţa — prostia şireată rămâne singurul punct de reper oficial. Alianţele, prieteniile, se fac şi se desfac, în funcţie de cele mai meschine interese, indignarea se converteşte pe loc în entuziasm, de la afecţiune la adversitate nu este decît un pas. „Nimic nu e grav, nimic nu e adevărat în această cultură de pamfletari zîmbitori. Mai ales nimic nu este incompatibil. In cultură, ca în parlament, oamenii se înjură în tribună şi se împacă la bufet. Compromisul este floarea violenţei. Avem de aceea o cultură de brutalităţi şi de tranzacţii" scrie de altfel undeva Mihail Sebastian. Sebastian nu are sarcasmul revoltatului pe care-1 întîlnim la Caragiaie. El reţine din opera neîntrecutului său predecesor mai puţin latura polemică şi mai mult orgoliul inteligenţei decepţionate. In scrisul lui Sebastian regăsim mai curînd ceva din atmosfera pe care o degajă unele din scrisorile lui Caragiaie, şi anume capacitatea de a suporta cu scepticism, surâzător ostilitatea instituţiilor burghezo-moşiereşti şi micimea oamenilor ei. Poate de aceea şi spune Sebastian despre Caragiaie: „Surîsul său muşcător, ironia sa implacabilă, ascundeau o lipsă totală de iluzii, o teribilă tristeţe" („L'independence rouraaine" 6.XI.7937). Adevărul este că accentuarea procesului de disoiuţie morală şi intelectuală a societăţii burghezo-moşiereşti determină ca Mihail Sebastian să caute in opera lui Caragiaie secretul unui mare artist, să surprindă drama scriitorului care a numit o dată pentru totdeauna viciile congenitale ale lumii în care trăia înţele-gînd că timpul nu va face decît să le agraveze. De acest Caragiaie necunoscut, încearcă el să se apropie. In viziunea lui Seibastdan, Caragiaie înseamnă un destin de solitudine, în care decepţiile se travestesc, sub o grimasă, iar insultele îndurate se ascund sub glume a căror veselie nu ne pot înşela. Cine scrie 'despre Caragiaie, pare a spune Sebastian, face implicit bilanţul dezamăgirilor şi al ofenselor suferite de un spirit cu totul superior din partea unei societăţi de o bestialitate ingenuă. „Fericirea şi-humorul — notează în acelaşi articol Sebastian — nu merg totdeauna împreună... Ce dramă este câteodată şi viaţa unui scriitor de comedii". Altădată vorbind despre ceea ce obţinuse acest om genial din partea posterităţii, despre refuzul ei de a-l încorpora aşa cum se cuvenea pe Caragiaie în istoria literară, Sebastian are unul din accentele de vehemenţă atît de rare în scrisul său : „Dacă într-adevăr Caragiaie este inactual, la ce bun persistenţa, îndîrjirea, furia polemică, ba chiar neobrăzarea în care i se strigă, douăzeci şi şapte de ani după moarte, încă odată şi încăoăată acelaşi lucru ? Această „inactualitate" care ne obsedează, această „uitare" care nu ne lasă să dormim, e o glumă fără de sfîrşit în istoria noastră literară". (Mihail Sebastian : Opere alese, pag. 522). Pentru autorul „Jocului de-a vacanţa" Caragiaie este într-un sens măritorul avizat al propriilor sale deziluzii, tovarăşul său de singurătate şi de arme. Fireşte, opera lui Sebastian păstrează şi urmele unei influenţe de procedee mai vizibile din Caragiaie, dar încăodată nu pe temeiul acestora putem, stabili o înrudire adîncă între cei doi scriitori. înrâurirea expresă a lui Caragiaie asupra lui Seabstian apare mai cu seamă în „Steaua fără nume" unde „şeful de gară" om cu „familie, cu greutăţi" e un fel de Pristanda, om al regulamentului „scrufulos la datorie", cu ambiţia distinc- 121 ţi;i (cum zicea şi domnişoara Cucu, „dacă într-un tîrg al nostru noi, intelectualii..."). In general, în „Steaua fără nume", atmosfera de orăşel de provincie aminteşte de paginile marelui satiric. Ca şi în opera lui Caragiale, cele mai neînsemnate fapte cotidiene sînt în „Steaua fără nume" dilatate ridicol de fantezia Mitici-lor în căutare de senzaţional, luînd forma unor evenimente capitale : „Domnişoara Cucu: Dar ce-am auzit domnule Ispas... Ţi-a călcat ieri rapidul un curcan ? Şeful: Cum ? Domnişoara Cucu: Aşa mi-a spus azi dimineaţă la cancelarie madame Voi-nea de ştiinţe naturale. Zicea că-a aflat bărbatu' său de la poştă, că-i spusese dirigintele. Şeful: Da' de unde, domnişoară Cucu l Mai întîi n-a fost rapidul. A fost acceleratul. Şi pe urmă nu era curcan. Era raţă. Domnişoara Cucu : Ia te uită cum exagerează lumea '" Dar Sebastian scrie în alt moment istoric decît Carag:ale şi dacă în opera s'i întîlnim adesea situaţii caragialeşti realităţile îl determină să modifice perspectiva din care este privită orînduirea burghezo-moşierească. Este foarte simplu, bunăoară, să arătăm, că scenele care se petrec în redacţia ziarului „Deşteptarea", lipsa totală de principii care domneşte aici, atmosfera de improvizaţie culturală şi de şantaj au fost denunţate şi de Caragiale cînd acesta a scris despre presă. Există însă în „Ultima oră" un sentiment de tristeţe în faţa permanenţei situaţiilor caragialeşti, în faţa formelor monstruoase pe care le-au luat odată cu anii lipsa de scrupule şi incultura. Acest sentiment este specific pentru un anume intelectual dintre cele două războaie mondiale. Este apoi foarte important să spunem că înfăţişînd tabloul unei societăţi care s-a perfecţionat în infamie şi care exercită o teribilă presiune morală asupra conştiinţelor cinstite, Sebastian nu are indignarea surprizei. El ezită între dezgust şi amuzament. Ridicolul împrejurărilor este expus de un condei pe care îl interesează, în primul rînd, continua degradare a inteligenţei şi care încearcă să răzbune cel puţin în domeniul ficţiunii, al visului, umilinţele şi jignirile la care ea este condamnată în orînduirea burghezo-moşierească. Unda de poezie care trece prin paginile lui Sebastian este tot ce poate fi mai străin de Caragiale (despre care ştim foarte bine că suspecta lirismul şi reproba violent şi plin de oroare tot ce putea părea sentimentalism) şi ea ne face adesea să uităm că, de exemplu, personajele şi situaţiile din „Ultima oră" sînt în esenţă caragialeşti. Intr-atît ne imaginăm de greu prezenţa unor fiinţe nobile şi pure convieţuind alături de Agamiţă Dandanache şi Caţavencu încît nu mai observăm natura cara-gialiană a conflictului şi personajelor din teatrul lui Mihail Sebastian. Critica lui Sebastian are în ultimă instanţă aceeaşi semnificaţie ca în opera lui Caragiale chiar dacă este condusă de alte sentimente şi operează pe alt plan. ★ Poate că cel mai interesant dialog pe care-1 întreţine o operă literară cu opera lui Caragiale, este cel al lui Camil Petrescu. Camil Petrescu a simţit mai bine şi mai clar decît mulţi alţi scriitori că opera lui Caragiale se constituise într-o instanţă definitivă de judecată a societăţii burghezo-moşiereşti şi că verdictele acestui for erau fără de apel. Prin creaţia sa Caragiale spune că totul este iremediabil pervertit, că totul este aşezat pe temelii strîmbe, că imoralitatea, opacitatea, mîrşăvia merg mînă în mînă în lumea capitalistă pină la cele mai oribile înfăţişări. Exasperat de duritatea acestui adevăr, pe care-1 constata în fiecare zi şi sub apăsarea căruia nu putea, temperamental, să trăiască, autorul „Patului lui 122 Procust" caută mereu alte soluţii, înjghebează mereu alte proiecte, sugerează mereu formule de „salvarJ'. Aşa se explică de ce Camil Petrescu îi replica violent lui Caragiale, propunînd o altă imagine a lui Mitică Popesou. Dar încercarea de a-1 reabilita pe Mitică Popescu rămîne, în cele din urmă, recunoaşterea adevărului şi duratei acestui personaj. In piesa sa Camil Petrescu protestează indirect împotriva lui Mitică Popesou tocmai prin faptul că refuză să-1 accepte sub înfăţişarea pe care i-a dăt-o pentru eternitate Caragiale. Adevărul este că autorul romanului „Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război" este foarte aproape de Caragiae în lupta lui împotriva abjecţiilor societăţii burghezo-moşiereşti, a desmâţului moral şi a renghiului intelectual. Ca şi acesta e revoltat de mentalitatea uşuratică a societăţii, de indolenţa ei. Eroii lui Camil Petrescu strigă, odată cu Ion Luca Caragiale, împoti iva. frazeo oglei promovată în gazetă sau la cameră, şi în oare el văd semnul unei societăţi „fără prinţipuri", unde atacul oricît de sîngeros nu vizează să schimbe în cele din urmă nimic fundamental. Scena descrisă undeva de Caragiale: „Un cerşetor degerat imploră: Faceţi pomană, mor de foame. Un domn cu bundă trece indiferent mai departe: Mofturi" — e în fond şi nucleul indignării lui Camil Petrescu. Lupta împotriva imposturei, a intelectualilor de cafenea, iată din nou un motiv comun creaţiei celor doi scriitori. Prostia lustruită reprezintă apoi în viaţa lui Caragiale, ca şi în cea a lui Camil Petrescu, sursa unei continuie iritări. Şi nu fără semnificaţie, scriind despre eroii lui Caragiale, notează Camil Petrescu : „Spre deosebire de cretin şi idiot, imbecilul are calităţi de vervă, imitaţie, memorie, adică nu e lipsit, am zice, de deşteptăciune". (Studii şi conferinţe ou prilejul centenarului I. L. Caragiale, pag. 29). Interesant e de reamintit că autorul „Scrisorii pierdute" a precedat pe Camil Petrescu în preocuparea pentru soarta simbriaşilor scrisului, că a făcut acte răsunătoare pentru a dovedi care este condiţia talentului într-un stat bur-ghezo-moşieresc (Nu a deschis el în mod demonstrativ o berărie ?) Caragiale are apoi o curiozitate aprinsă, o sete de observaţie, de cunoaştere — altă punte de unire cu Camil Petrescu. Pe Camil Petrescu îl leagă de Caragiale şi faptul că şi unul şi celălalt găsesc în monologul interior un rafinat instrument artistic şi preţuiesc anecdota pentru că ea exprimă sintetic reaţii complicate şi profunde. Să reamintim de asemenea că dincolo de o seamă de deosebiri, Camil Petrescu, ca şi autorul „Scrisorii pierdute" vede şi el monstruos şi simte enorm. Ou aceeaşi oroare de calofilie şi de prisosuri ca şi marele său înaintaş, el înregistrează tot, uneori chiar ou „gongorismul" lui Mitică. în fine, într-un anume sens şi, evident, pe cu totul alt plan, personajele lui Camil Petrescu reiau, fără să-şi dea seama, situaţii descrise de Caragiale. Să cităm, de pildă, scena în care Ştefan Gheorghidiu expune în patul conjugal vederi filozofice, întocmai lui Conu Leonida, care îşi enunţă sistemul său politic faţă de Coana Eflmiţa. Desigur, in paginile lui Camil Petrescu sîntem situaţi pe meridianul tragicului, şi desigur un alt curent trece prin opera celui care a scris „Jocul Ielelor". Cît de înrudit se simte Camil Petrescu cu neîntrecutul prozator şi dramaturg, cît de mult 1-a preocupat destinul acestei covîrşitoare personalităţi reiese şi din faptul că ultima operă a Iui Camil Petrescu şi care rezumă experienţa sa de scriitor, este dedicată lui Caragiale. Piesa constituie una din cele mai interesante şi complexe analize a condiţiei talentului într-o orînduire bazată pe exploatarea omului de către oro. Eroul piesei „Caragiale în vremea lui" reprezintă pentru Camil Petrescu întruchiparea artistului pe care un adînc substrat intelectual şi sufletesc îl împinge să acţioneze întocmai vederilor sale, rămînînd fidel sie însuşi. „Fiecare om poartă în ej propria lui lege... Ei bine, artistul nu poate să renunţe... E legea soiului şi a 123 rostului lui în lume..." (pag. 137). „Acolo, în lupta asta nu poate fi „exces", căci acesta este rostul, legea scriitorului pe pămînt" spune protagonistul piesei definind astfel -postulatul dramei. Talentul autentic îţi ia dreptul de a te împăca, fie şi provizoriu, cu minciuna, te obligă să trăieşti cu sinceritate în' scrisul tău mărturisind adevărul. Un artist veritabil nu se poate asimila ou o societate care practică exploatarea, fiindcă acest lucru l-ar anula în însăşi fiinţa lui. Arta reprezintă profesiunea unei conştiinţe şi cine ignoră voit datoriile conştiinţei plăteşte cu opera sa. In vremea lui, Caragiaie este chemat de realitate să se opună abjecţiei, prostiei, cinismului claselor dominante. Sarcasmul său nu vine dintr-o atitudine literară, ci îşi trage puterea din furie şi dezgust, şi nimic nu-1 poate face să abandoneze, renunţând să judece ceea ce vede jurîmprejurul lui. Ca unul ce are sentimentul profund al vieţii şi care-i cunoaşte grozăviile, Caragiaie trebuie, dintr-o necesitate intimă, să le denunţe public —- spune Camil Petresou. Dar într-o societate în oare dramele sînt primite fără mirare şi trecute sub tăcere fără remuşcări, în care turpitudinea se consumă firesc şi dezinvolt, zeflemeaua ce pleacă dintr-un suflet încordat de revoltă nu poate fi tolerată. De aceea, sub o formă sau alta orânduirea burghezo-moşierească îl va respinge pe Caragiaie chiar atunci cînd îl va accepta, căci la mijloc este o incompatibilitate de structură. Problema artistului în societatea -burghezo-moşierească este insă mai complicată, fiindcă dacă talentul nu poate să nu dezvăluie injustiţia, el aspiră în acelaşi timp să fie apreciat, dobândind stima valorii sale. Aşa dar tendinţe opuse îşi dispută — -în piesa iui Camil Petresou —■ personalitatea lui Caragiaie. El nu poate trăi numai în viitor, pe el il interesează răsunetul operei, in actualitate. Astfel se încrucişează două drumuri în sufletul eroului : al artistului oare detestă societatea timpului al -omului care revendică recunoaşterea valorii sale. Opoziţia acestor chemări nelinişteşte întreaga lui existenţă şi tot ceea ce face este determinat cînd de un pol al structurii sale oînd de celălalt. Este pe de o parte un Caragiaie dotat cu simţ satiric neîndurător şi care pedepseşte cu cruzime în scrisul lui păcatele societăţii. Şi este pe de altă parte un Caragiaie oare suferă văzîndu-se îndepărtat la periferia vieţii. Caragiaie e solitar. îl izolează violenţa cu care se desolidarizează în opera sa de lumea în care trăieşte. Dar este în Caragiaie şi o nevoie de participare la viaţa acestei lumi. îl împinge spre ceilalţi nevoia legitimă de a-şi spune ouvîntul şi de a-i auzi ecoul multiplicat în conştiinţe. El simte necesitatea de a vedea că opera sa grupează în jurul ei o comunitate umană şi-i fecundează gândirea. O ireductibilă vocaţie pentru adevăr şi justiţie îl împiedică pe scriitor să se poată integra în orânduirea burghezo-moşierească fiindcă un artist nu se poate converti fără primejdie pentru arta sa la modul de gândire al unei societăţi nedrepte. El trebuie să rămână fără simulare şi fără echivoc acela care este. Caragiaie îşi dă seama că nu e posibil, scriitor autentic fiind, să se încadreze în societatea burgheză a epocii. împrejurările l-au instruit asupra adevărului. Condiţia naturală a talentului — într-o orânduire în oare oprimarea reprezintă viaţa de fiecare zi — rămână critica, dizidenta, conchide Camil Petrescu. Stare dificilă, dramatică, obligatorie şi singura creatoare de valori. Talentul încheie pace cu el însuşi numai într-o organizare socială care suprimă din rădăcini nedreptatea. * Am citat numai trei nume de scriitori. Dai' Caragiaie însufleţeşte, comandă sau polemizează cu nenumăraţi alţi scriitori, urmărindu-le creaţia deschis sau din umbră, speriind-o sau animând-o. Amintirea lui pluteşte peste unul din cele mai vaste capitole ale istoriei noastre literare. 124 VERSURILE LUI CARAGIALE MIHAI GAFIŢA Versurile ocupă locul cei mai mic, din punctul de vedere cantitativ, în opera lui Caragiale. Poate şi de aceea cercetarea lor separată a ispitit puţin în cursul anilor ; ele au fost menţionate, deobicei, în biografia scriitorului, explicând diferite momente de viaţă sau raporturi cu oamenii, şi numai în unele cazuri au fost alăturate principalelor sale scrieri, pe criterii tematice. Lucrul îşi are justificarea lui, fireşte, întrucât versurile lui Garagiale nu se ridică Ia valoarea literară a pieselor, schiţelor şi nuvelelor sale. Spre deosebire de cea mai mare parte a acestora, versurile nu au constituit cel mai adesea, obiectul unei elaborări mai îndelungi, a stăruitoarei lui migale, devenită proverbială, în ce priveşte şlefuirea, ci au izvorît spontan din necesităţi polemice sau numai publicistice, ca articolele şi cronicele sale. Unora din ele, scriitorul le-ta dat însă nu odată un rol cel puţin asemănător comediilor şi momentelor ca piese de atac. Anume, atac direct la persoane, fără menajamente în probleme de strictă actualitate, care nu îngăduiau filtrări, întârzieri sau ocolişuri. Avem, în versurile lui Caragiale, cîteva din loviturile cele mai precis îndreptate la ţintă, adică împotriva unor manifestări şi persoane reprezentative pentru orânduirea trecută, pentru practicile şi moravurile ei, şi pe cure marele scriitor le-ia satirizat cu toată vehemenţa. Caragiale a scris şi publicat versuri pe tot parcursul creaţiei sale. Din amil debutului, 1873, datează atât de cunoscuta „poveste" Şarla şi ciobanii, care-1 vizează pe Carol de Hohenzollern, pe atunci însă domnitor : „şarlă" e moldovenismul atît de transparent folosit prima dată de N. T. Qrăşanu pentru a-1 desemna pe prinţul prusac instalat la trjonul României, —■ „şarlă", adică javră, potaie, dedus din pronunţarea populară a numelui Carol, după varianta lui franţuzească : Charles. Şarla jură pe lege, onoare, conştiinţă, Nu rîdeţi de... să fie un cîine de credinţă. Ceea ce se ştie, a şi fost monarhia prusacă —. un aliat şi iun slujitor fidel al burghezo-moşierimdi. A apărut, cum spuneam, în anul debutului lui Caragiale, în revista satirică şi umoristică „Ghimpele". Cea din urmă poezie a sa, oare e şi una din ultimele sale scrieri, este tot o străvezie alegorie scrisă chiar ân ziua aniversării a 60 de ani, la 29/30 ianuarie 1912, de astă dată pornind de la propria-i biografie dar lovind nu mai puţin în oficialii vremii. Caragiale o şi intitulează fabulă şi o trimite lui Vlahuţă ca explicaţie a refuzului său de a participa la sărbătorirea proiectată cu .prilejul aniversării sale. Aflând de intenţia acestei sărbători, el are o reacţie atât de violentă, incât după o, primă telegramă — „Conjur nu scrie nimic nicăieri despre mine. Nu face nici un pas ; aşteaptă scrisoare" — şi după scrisoarea anunţată, trimisă a doua zi, trei 125 zf.e la rînd apoi expediază aceluiaşi Vlahuţă cite o telegramă pentru a-şi repeta hotărîrea de a nu lua parte la sărbătorire. Fabu"a în cauză a ajuns acum cunoscută deşi ea a fost publicată abia în 1936. Este întâmplarea aclui băiat care, nesocotit, huiduit şi lovit de ai săi a fugit în cele din urmă de acasă — aluzie la expatrierea voluntară a lui Caragiaie la Berlin — pentru ca mai tîrziu, iertîndu-1, să-1 cheme de ziua lui la un banchet unde el şi-a stricat stomacul de atîtea „dulceţi" cu care l-au îndopat. Amărăciunea scriitorului este evidentă în . cuvintele cu care este caracterizat eroul fabulei şi care reprezintă părerea oficialilor vremii despre Caragiaie însuşi : băiatul din Fabulă este „o hahaleră, un stricat", este „stricatul horop-îit", „copil nepricopsit", „bun-de-nirnic", „fugar", „pribeag", „mişel", cunoscînd îndreptăţirea mâhnirii lui Caragiaie; insultătoarele calificative aplicate eroului Fabulei, se întorc, ca tot atîtea acuzări, împotriva oligarhiei stăpânitoare. Caragiaie nu are aici în vedere doar pe trepăduşii mai mărunţi, ca acel Caion care 1-a acuzat de plagiat, nici pe adversarii săi din câmpul literelor, intre care s-a numărat de exemplu poetul Alexandru Macedonski ; el se referă neîndoios la conducătorii politici ai ţării, — la Maiorescu bunăoară, sau la Dimitrie Surdza, pe atonei secretar perpetuu al Academiei şi şef al partidului liberal, cel care a făcut raportul de respingere a lui Caragiaie de la premiile Academiei. între aceste două . date, 1873 şi 1912, vreme de aproape trei decenii, cît se întinde opera literară caragialiană, se desfăşoară şi creaţia în versuri a scriitorului, nu în tot timpul cu aceeaşi intensitate. Momentele 1893 şi 1906—9 sînt cele mai productive. Primul din aceste două momente este determinat de un factor mai mult literar şi tehnic — apariţia primei serii a „Moftului român", condus de Caragiaie şi având ca secondant pe Anton Bacalbaşa iar între colaboratorii principali pe George Ranetti. Situarea celui de-al doilea moment are o explicaţie de ordin politic şi social : emoţia profundă pe care i-au princinuit-o lui Caragiaie răscoalele ţărăneşti din 1907 şi represaliile sălbatice care i-au urmat, în contrast cu parada demagogică din 1906 cînd s-a organizat sărbătarirea a 40 de ană de domnie a lui Carol I. El s-a hotărît atunci să folosească direct mijloace mai puţin frecvente ale scrisului său : eseul de factură social-politică şi economică („1907 ■— din primăvară pină-n toamnă"), fabula sau satira directă, pamfletul politic în versuri („Mare farsor, mari gogomani", „Duel", „Temelia", „Mângâiere", „Boul şi viţelul", etc.) Ou privire la acest al doilea moment, iei scria în iulie 1907 lui Mihail Dragomirescu, trimdţîndu-i spre publicare fabula „Duel..." că socoate necesar ca „toţi cîţi gândim şi simţim sănătos" să atace fără menajamente societatea inaltă — „bastardă" cum o numeşte Caragiaie, — „să o denunţăm neîncetat odiului public, să pilduim fiecare cum putem mai crud, cu biciu, fără milă" — „Din parte-mi... scrie el, sper... să-mi fac şi eu datoria, cu arma eu oare mina fost partea să fiu înzestrat ; căci... eu nu sânt filosof şi critic... lucru de oare drept să spun, îmi pare rău destul ; eu sînt, cum poate o să aflaţi vreodată, un mesohino-oomediante ; dar clacă nu v-o plăcea, să nu-mi daţi nici o para — Am să-i aranjez eu pe parveniţii cari, fiindcă au mâncat în copilărie du cacao, dat ou linguriţa de vreo bonă sohwi-zeriană sau belgiană, au pierdut pe r şi au câştigat secretul nazalelor pariziene". Cum îşi aprecia Caragiaie insuşi versurile, în raport cu creaţia sa ? Ce rol le atribuia ? Deşi I. L. Caragiaie realiza versurile in mod spontan, nesupunindu-le unei gestaţii mai lungi, aşa cum făcea ou proza — deşi nici în cazul lor nu lipsesc modificările şi variantele ulterioare — totuşi el le considera drept lucrări .literare, aparţinând aceleaşi categorii cu comediile, schiţele şi nuvelele sale. Lucrul reiese într-o măsură şi din scrisorile ou oare însoţea lucrările sale în versuri, cînd le tri- 126 mitea revistelor. Dincolo de formulele de aparentă desolidarizare, caracteristice lui Caragiale şi în alte ■prilejuri, răzbate încrederea sa nu atît în valoarea lor artistică, ci în puterea lor de a lovi unde trebuie, ca şi comediile, schiţele şi nuvelele. Subliniem aceasta pentru a nu rezulta cumva ideea că, realizîndu-le mai repede, scriitorul ar fi socot't versurile un fel de distracţie, o destindere sau o suită de glume cu prietenii. Multe din acestea nu le-a semnat la apariţie, ba chiar a purtat po'emici pentru a se apăra de atribuirea paternităţii lor. Insista chiar ca, la tipar să fie trimise de redactorii revistelor după ce vor fi fost transcrise de aceştia. Intenţia de farsă nu trebuie presupusă, în cele mai multe cazuri. Cu atît mai puţin eschivarea de la răspundere. Aceasta s-a întâmplat cu „Mare farsor, mari gogomani", „Duel...", „Temelia", „Bietul Ion", „Mîngîiere" — adică dintre cele vizând mai direct conducătorii politici, manevrele lor în perioada 1906—1907, cînd Caragiale nu mai era un tînăr jurnalist, ci scriitorul cu reputaţie recunoscută. Era însă şi o manieră folosită adesea în epocă, de a atrage asupra acestor creaţii, atenţia publicului, care nu putea să nu descopere direcţia atacului şi, de asemenea, nu putea să nu se intereseze despre autor. Scopul politic urmărit fiind de a asigura cir-cu'aţia largă a lucrării în rândurile cititorilor, Caragiale nu se dădea în lături de la anonimat. Voia, pe de altă parte, să lase bucata singură să vorbească cititorului fără numele autorului. „...Să-ţi spun... — îi scria lui Mihail Dragomirescu — de ce fabulistul d-tale ţine să păstreze anonimatul: el, om bătrân, îşi cunoaşte lumea lui şi sufletul ei veşnic nesigur şi clătinat şi, astfel, ştie că, dacă uneori un nume mare poate salva o minciună, ba şi mai mult, un nume mare desigur compromite un adevăr..." Totuşi, în tabla de materii a numărului revistei a apărut indicaţia că aceste fabule aparţin „unui mare anonim", ceea ce sugera măcar întrucâtva paternitatea lor, mai ales alături de nota redacţională cu care era prezentată una dintre ele, „Duel..." : „Această bueată se datoreşte celui mai mare scriitor în viaţă al nostru. Dar.., — • acest scriitor a dorit să-i păstrăm anonimatul. I-I păstrăm; şi de aceea ne şi putem îngădui să nu-i dăm primul loc al revistei, unde ar trebui să stră'ucească de drept". Jumătate de an mai târziu, fabula „Boul şi viţelul", semnată de Caragiale avea să apară, in adevăr, pe prima pagină a revistei, reprodusă în caligrafia originală a autorului. Versurile lui Caragiale conţin ân primul rând un număr de fabule sau alegorii foarte clare care, aproape toate, vizează vârfurile oligarhiei, în frunte cu regele. „Şarla şi ciobanii" face parte dintre acestea ; de asemenea, „Mare farsor, mari gogomani" care, prin structura ei, pare să fi constituit unui dintre punctele de plecare ale lui Vlahuţă în celebrul său „1907" : „Minciuna stă cu regele la masă". Ambele se întemeiază, într-o parte a lor pe buna frăţie între rege şi adulatorii săi, între care în primul rând miniştrii, reprezentanţii celor două partide. Poemul lui Vlahuţă este ulterior — ou aproape un an fabulei lui Caragiale şi, cu toate că aceasta a fost publicată fără semnătură, trebuie să presupunem că Vlahuţă ştia cine e autorul, date fiind relaţiile de strânsă prietenie pe care le avea cu părintele „Scrisorii pierdute". Ambele fabule antimonarhice ale lui Caragiale se asociază perfect cu multe din articolele sale, ou unele schiţe ca, de exemplu, „La Peleş" : famiiia Zefir Fiscopesco c una ilustrativă pentru tagma „gogomanilor". îndrăgostiţi la nebunie de farsorul devenit monarh ! în ambele fabule, alegoria e atît de directă, încât ea nu mai interpretează, nu mai creează analogii între simbolul monarhiei şi acela al javrei, respectiv al farsorului — utilizate de Caragiale, ci transmite direct faptele, cu precizări de ordin istoric : în prima, ciobanii - citeşte: guvernanţii — pleacă în căutarea unui dulău, dar se mulţumesc cu o javră păcătoasă oare le face tumbe şi âi linguşeşte „ca toţi 127 cîinii nemţeşti, cînd leşinaţi de foame, doresc să-i miluieşti". Referirea lui Caragiaie nu vizează, fireşte, poporul german oi indică odată mai mulit că era vorba de prinţul prusac. Ca să nu mai rămână vreo Îndoială, plasarea întâmplării cu şapte ani mai înainte, ne duce exact in anul 1866, cînd s-au petrecut evenimentele respective, ţinând seama că fabula a apărut în decembrie 1873. Cu cealaltă fabulă, „Mare farsor, mari gogomani", „comediantele de bravură" „joacă de patruzeci de ani" şi socoteala e exactă ; au vrut să-1 dea afară, „ân brânci" (e vorba de mişcările din 187:1 cind Carol a fost la un pas de izgonirea din ţară) ; cu „douăzeci şinatiţi de ani" în urmă îşi pusese „pe cap cu fudulie o cască mândră de oţel" — referire la acordarea titlului de rege, în 1881, şi la coroana făcută din oţelul unui tun de la Plevna. în sfârşit, indicaţia numelui în final elimină ori ce fel de dubiu, dacă mai putea exista vreunul : Ca rol fu mare mititelul! Hai, gogomani, la jubileu! Genul literar în oare se încadrează aceste fabule nu e unul cu reguli fixe, — el Îngăduie tot felul de procedee, deci şi pe cele utilizate de Caragiaie, mai directe, transcrieri ale datelor realităţii, convenţia artistică alegorică intervenind numai în datele esenţiale, nu pentru a le ascunde, ci pentru a le sublinia. Tradiţia aceasta a fost reprezentată la noi în poezie, ân epoca apropiată de aceea a lui Caragiaie, mai ales de N. T. Orăşanu, şi, Înaintea lui, de paşoptiştii Boliac, Bolin-tineanu, Alexandresou, iar încă mai înainte de Ion Budai Deleanu şi de Dimitrie Canternir în „Istoria ieroglifică". Orăşanu este maestrul cel mai direct al tânărului adversar al monarhiei, era spiritul conducător ; în aceeaşi epocă, apar şi ale creaţii asemănătoare, între care cele ale lui Haşdeu şi Macedonski. Caragiaie îmbogăţeşte experienţa literară a acestei tradiţii, având succesori direcţi in epocă şi discipoli, pe George Ranetti jgi pe Anton Bacalbaşa. Ambii vor cultiva, în versuri sau în proză, procedeul fabulei caragialeşti. Reprezentanţi ai literaturii legate de mişcarea muncitorească şi socialistă, ca Traian Demetreseu şi Constantin Miile, alături de menţionatul Anton Bacalbaşa, aveau să^l folosească de asemenea. Izvoarele tuturor, ale lui Caragiaie însuşi, le aflăm, deci, într-io mişcare de mai mare amploare, îndreptată Împotriva monstruoasei coaliţii. Fabula, pamfletul de acest fel sânt căi prin care se exprimă mînia populară. Acolo unde, la Caragiaie, atacul politic Îmbracă o formă lâterară mai caracteristică, este in ciclul de fabule referitoare la răscoalele dir 1907. Aici aluzia este mai Învăluită, totuşi clară, mai 'ales dacă ţinem seama şi de faptul că ele apăreau nu mult după înăbuşirea vâlvătăii. Caragiaie întreţinea atmosfera ostilă celor ce reprimaseră răscoalele şi interpreta, in manieră proprie, evenimentul. Tunul ce reduce la tăcere plugul care se ridicase împotriva lui şi-il sileşte să ceară scuze, castelul care se surpă ou tot cu stînea din oare e smulsă fără socoteală piatra de construcţie ; baba care^şi sparge singură .oala şi apoi dă vina pe diavol, etc., — sînt exprimări ale unor realităţi oare au caracterizat momentul 1907. Morala fiecăreia plasează cu precizie fabula in cadrul momentului istoric. După conflictul plugului cu tunul, Carfligiale înseamnă o morală traducând exact alegoria : Doamne! fereşte Pe mojicul prost de boier nebun ! Drept Încheiere a păţaniei babei, el notează, aparent fără legătură cu textul fabulei : Spre mîngîiere-adeseori Ne trebuiesc... instigatori. 128 dar aceasta vorbeşte despre Mul cum guvernanţii au încercat să abată atenţia de La cauza adevărată a răscoalelor, punîndu-le pe seama unor instigatori. Ooşfoue era aşezat între aceştia ! Ironia e reluată de Mihail Sadoveanu în schiţa „Un instigator". Interesant de semnalat ironia ostentativă în alcătuirea acestor fabule, intenţionat pentru a ispori transparenţa simbolurilor folosite. încă de la începuturile sale literare, Caragiale s-a răfuit cu Alexandru Macedonski, deşi îi apropiau mai rniulite din obiectivele de luptă ale debutului lor : anti-monarhismul, politicianismul conservatorilor şi liberalilor — anumiţi potentaţi ai zilei. Ceea ce 1-a iritat pe Caragiale a fost morga particulară a lui Macedonsiki — pretenţiile lui cam peste măsură pentru un începător : primul volum la 18 ani, ziarul propriu la 19, poza lui afectată şi superioară, care nu-1 va părăsi nici mai tîrziu, dar va lua alte forme. In pamfleteille ân proză Caragiale îl va satiriza zdravăn ; în versuri îl caricaturizează printr-o epigramă acidă acuzându-i tocmai exagerările puerile. Momentul 1893, cînd apare „Moftul român", face nu din Macedonski însuşi, ci din ânoercările lui moderniste exagerate, în domeniul poeziei, unul din obiectivele principiale ale1 polemicii. Procedeul e al parodiei — fie după poezii ale lui Macedonski însuşi, fie după ale unora 'din emulii săi, — Cincinat Pavelesou, Mircea De-mietriade. Prin aceste lucrări, intitulate adesea după stridenţa modelului simbolist al revistei „Literatorul" sooasă de Macedonski, şi aproape fără excepţie subintitulate în aşa fel încât îngroşarea caricaiturală să fie cît mai subliniată, Caragiale se situează ca întemeietorul de fapt al genului parodistic în literatura noastră. El va avea continuatori destui ân epocă — -din păcate slabi — iar parodia va ajunge la strălucire deabia prin Topîrcaanu. Dacă ân alte domenii ale creaţiei sale poetice, Topîreeanu se leagă de Caragiiale prin intermediul lui A. Mirea, — prin parodii, continuitatea se stabileşte direct. Şi, ceea ce e interesant de semnalat e că, o bună parte a obiectivelor coincid, in special în ce priveşte severa condamnare a simbolismului decadent, a formalismului în genere, iar mai tîrziu şi a tradiţionalismului aferat, a facilităţii, a exaltării romantice, etc. Echilibrul realist care 1-a caracterizat pe Caragiale a făcut bună şcoală şi întreaga literatură satirică ulterioară i-a urmat exemplul : Anton Baealbaşa, George Ranetti, A. Mirea, Topâreeanu şi alţii. Tocmai în măsura în oare acest echilibru dat de realism este rupt, nesocotit la unii umorişti şi satirici ulteriori, creaţia respectivă s-a perimat repede. Aşa s-a întâmplat cu unele scrieri ale lui Baealbaşa, cu numeroase versuri ale lui N. T. Orăşanu. Nu numai în domeniul parodiei în versuri, dar şi ân alte sectoare ale poeziei satirice care au la bază umorul, Caragiale a creat la noi regulile genului, isatuându-se ca deschizător de drum. Parodiile lui Caragiale caricaturizează maniera, lui Macedonski care încerca să împământenească simbolismul, instoumentMisimiul, etc., apoi apelul la macabru ca şi procedeele romantismului Întârziat, desuete, reluate de parnasieni. Efectele obţinute prin utilizarea ostentativă a clişeelor menţionate sânt zdrobitoare şi produc râsul ia adresa ţintelor vizate de marele .scriitor. Adaosurile din subtitlu, din josul poeziilor cu pricina, notele Însoţitoare, care par să arate solidarizarea autorului ou obiectivul parodiei, toate acestea isporese satira. Sonetul „Gameleon-femeie" — subintitulat iniţial cu adjectivele : „decadent, simbolist, vizual-colorist" din oare ulterior a păstrat numai pe „colorist", •— poartă şi o explicaţie a lui Caragiale, de natură să sublinieze efectele scontate : „în 14 versuri, 32 de noţiuni simboliste, dintre oare 9 pur vizuale, iar 23 propriu-zis coloriste şi dintre acestea 21 simple şi 2 compuse". „Pe oceanul vremii", „Erato, scapă-mă",' „Moartă", „Criticilor mei", „Amiază maură", „Da... nebun", „Bros", „Triolete simboliste", „Din carnetul unui poet simbolist", „Sonet brutei", „Baladă", „Ab irato" etc., sânt tot atâtea parodii satirice, 9 — Viaţa romînească nr. 6 129 care se opun modernismului simbolist, de pe poziţiile realismului. Campania aceasta, la care au luat parte şi alţi colaboratori ai „Moftului" a avut în Caragiaie pe principalul susţinător; ţinând seama că ea s-a purtat şi ou ajutorul cronicilor şi pamfletelor. Dăm numai un citat din „Balada" „simbolistă macabră", în care este reprodusă o parte dinitr-un vers al lui Macedonski, ou „armonii imitative", caracteristice „simbolismului instrumentalist" francez : Sub fosforescenţa sumbră a unui vechi candelabra iată un schelet, o umbră, Este bardul cel macabru. Ceasul bate miez de noapte, Şi din negre galerii Se arată-n triste şoapte Ai macabrului copii, Şi s-aude ca de clopot Un glas surd şi subteran Răsunind funebru-n ropot: Leg an d-an, leg an van d-an ! Ultimul vers e aproape aidoma din Macedonski ; balada e semnată Maoa-bronski, ca să se sublinieze şi mai mult intenţia satirică. Trebuie arătat că nicidecum Caragiaie nu nega pe poetul Macedonski ; satira sa vizează exagerările lui. Principalele creaţii ale autorului „Nopţilor" au fost preţuite de Caragiaie şi nu e mai puţin adevărat că, dincolo de erorile pe care le-a săvârşit, Maoedonski are o contribuţie fundamentală în crearea unei -tradiţii inovatoare care, în linia ei pozitivă, s-a dezvoltat mai târziu prin poeziile lui Bacovia, Arghezi, etc. Tot în creaţia lui Macedonski insă aflăm germeni ai decadenţei care va fermenta şi ea în poezia romînească, ajungând prea vizibilă între cele două războaie. Parodistica lui Caragiaie a semnalat şi a atacat această tendinţă decadentă, şi realitatea ulterioară a arătat cîtă dreptate a avut el. Mai târziu principalii săi continuatori în acest domeniu, mai ales Topîrceaniu, vor continua lupta preluând armele maestrului. Critica prin intermediul parodiei nu s-a redus însă la simbolism, ci a vizat şi alte forme ale modernismului, de exemplu, în poemele în proză, maniera Împrumutată lui Maeterlink, în care Oaragiale a turnat cîteva istorioare de tip tradiţionalist izbitor, pentru ca diferenţa, contrastul să fie şi mai concludente. Exaltarea peisajului natural; a frământării lirice a unui poet, sînt răsucite în contrariul lor atunci cînd intervin cîteva notaţii atît de... caragialeşti : ciobanul care vrăjeşte preajma cu cântecul lui, se Întrerupe o clipă pentru a se scărpina pe spinare eu acelaşi fluier; poetul care invocă muzele şi le cere o cupă cu vin, pentru „orgia antică", îşi trimite fiul, pe Virgiliu-C-iliică — să-i cheme bragagiul care-şi strigă marfa pe sub fereastră. Parodia lui Caragiaie nu are totdeauna un ţel satiric. El a realizat versuri în maniera lui Eminescu („Steaua"), fără intenţii caricaturale. Chiar privitor la Coşbuc, nu o astfel de intenţie guvernează în „Idilă", cît dorinţa de a încerca în maniera lui Coşbuc un subiect propriu. In ce-i priveşte pe Bolintineanu însă, 130 Ion Luca Caragiale (1910) i-a ironizat facilitatea şi clişeele în „Crucea şi semiluna", „Graţia domniţei", „Cu gondolă", „Paşa din Silistra". Există în versurile lui Caragiale încă două linii principale •— care şi-au aflat cei mai rniulţi continuatori, în special în poeţii menţionaţi pînă acum ; una este ironia directă la cîte o persoană, pornind de fia anuroiite fapte .concrete, eritioa-bille, aşa cum face Caragiale cu preocupările spiritiste ale lui Haşdeu („Ruga spiritistului", „Excelsior"), cu proporţiile uriaşe ale conceperii unora din lucrările sale („Filosoful Biagornirea"), sau cu exprimarea împestriţată cu expresii străine a profesorului G. lanesou-Gian („Amicului meu Gion"), sau cu deruta „Junimii" în momentul unui insucces politic al partidului conservator („O şedinţă la „Junimea" în ajunul anului nou") etc.; alta ieste sezisarea câte unor întâmplări cu haz, a unei potriviri interesante, fără un sens satiric neapărat, dar prilejuind o observaţie spirituală, o concluzie privind viaţa, o vorbă de duh. In această categorie, şi la diferite trepte intră „Parol doner", „Ion Prostul", „Cochetărie", „Iarna", „Cîntec studenţesc", „Sfînt-Ion" şi altele. Ranetti, A. Mirea, Topîrceanu vor continua aceste tendinţe, la Caragiale mai puţin reprezentate. Cele mai multe versuri stau sub semnul umorului. Satira gravă, meditaţia, cu accente tragice de felul „Anului 1840" sau a „Satirei duhului meu" ale lui Alexandrescu, de felul „Scrisorilor" lui Emineseu, n-ce i s-a prescris, fără vreo pretenţie de deosebire personală, care să răstoarne armonia generală. Virtuozul e un concertist; o cît de bună orchestră lui i se pare bună numai ca să-1 acompanieze. Nouă ne trebuie însă o simfonie de Beethoven, nu variaţiile lui Paganini. Acea orchestră o avem desigur : sunt destul de dibaci artiştii noştri ; teatrul nostru posedă elemente preţioase, însă... însă mai trebuie şi rin maestru care să bată tactul. Ei vezi, aci am dat peste adevărata vină a artiştilor noştri : neavînd maestrul de capelă, care să le ţină măsura şi să le dea tonul, unul cîntă într-un ton major, altul într-unui minor, unul merge adagio, altul presto... şi ce iese? un charivari. Numai de asta sunt vinovaţi artiştii. Ce Dumnezeu! o orchestră compusă de bune elemente, cu multă atenţie poate merge convenabil, făcând pe rînd fiecare dintre instrumentişti rolul dirijorului, dacă anume dirijor nu există. Cînd ai atîţia buni în parte, să iasă toţi vecinie rău îndată ce merg împreună ! Lipsa de metodă de studiu, iată vina artiştilor. Aceasta vină însă îşi are şi ea scuza îndestulătoare, căreia voi reveni cînd voi arăta la sfîrşit cine este adevăratul vinovat, şi singurul, că teatrul românesc nu merge. Pînă atunci, în articolul următor voi arăta că şi imputările aduse direcţiei şi administraţiei sunt tot aşa de nefundate ca şi acele aduse artiştilor. 137 III învinuirile aduse direcţiei generale şi comitetelor teatrale, sunt, dacă nu mult mai întemeiate, desigur mult mai susţinute decît cele aduse artiştilor. E natural să fie aşa. Dacă e vorba să caute fiecare vină altcuiva că merge rău o afacere, apoi desigur mai pornit şi, prin urmare, mai elocuent trebuie să fie acela care păgubeşte în afacere nu numai moral, ci şi material. Ce pagubă poate oare avea direcţia şi comitetele că teatrul merge rău ? — 0 ipagubă cel mult morală — umilire şi ruşine. însă de umilire şi de ruşine poate fi atins numai omul care vede limpede nesuccesul său şi care-nţelege bine că lui singur şi-1 datoreşte. Ei! e greu să convingi pe oamenii din capul Teatrului Naţional de nesuccesul acestuia, şi, drept vorbind, nesuccesul acesta nu li se datoreşte lor decît în minimă parte. Mai la urmă, ori cum ar fi, paguba morală nu poate fi pentru toată lumea aşa de atingătoare ca paguba materială : pe aceasta o simte oricine, pe cea dintîi numai foarte rari. Cine este orbit de amor-propriu şi de .fudulie are să recunoască foarte greu, mai bine «is, n^are să recunoască niciodată că, pentru cutare daraveră intelectuală, în care s-a vîrît prin vanitate, este un incapabil. De astfel de abdicare numai un ora de o sănătoasă inteligenţă ar fi vrednic — dacă se poate crede că vreodată un astfel de om ar ajunge in neplăcuta necesitate de abdicare; căci un om în adevăr inteligent se fereşte ca de foc să se vîre în daraveri intelectuale unde să i se arate prostia. Aşa dar, rie-am înţeles : direcţia şi comitetele nu pot avea altă pagubă din mersul rău al teatrului decît morală. Puţin le pasă în privinţa cealaltă. Dar artiştii suifăr în această afacere şi însemnate pagube materiale : ei nu pot cîştiga îndestul pentru a trăi, dacă nu comod, cel puţin convenabil; d-abia îşi duc tîrîş-grăpiş viaţa, deşi au siguranţa, cum o am ,şi eu şi orice cunoscător al publicului nostru, că un teatru bine organizat ar fi, în Bucureşti şi în toată ţara, o afacere strălucită. Pătrunşi de aceasta, de cite ori îi strînge paguba, încep să strige exasperaţi : „Direcţiei puţin îi pasă de paguba noastră materială... Direcţia, sau comitetul, ne stăpîneşte avutul fără control şi ne exploatează afacerea fără pricepere şi fără să ţină seama de nevoile noastre... Favoritism... risipă... uşurătate şei. Pierderea materială care rezultă din această administrare destrăbălată a intereselor noastre ne atinge numai pe noi... Domnilor din direcţie şi din comitete le e destul dacă şi-au ifă'cut mendrele şei. şei." Apoi încep revoltele mai mult sau mai puţin făţişe, grevele mai mult sau mai puţin durabile, dezerţiunile mai mult sau mai puţin serioase, Din toate astea rezultă un fel de anarchic, păgubitoare pe de o parte autorităţii direcţiei, dar în definitiv păgubitoare tot intereselor materiale ale artiştilor. Da, pentru cine nu ştie ce e teatrul, s-ar părea că artiştii au dreptate ; cu toate astea eu, care ştiu ceva despre teatru, nu stau un moment la îndoială a spune că n-au dreptate aproape de loc. Să mă lămuresc. Greşelile grave ale administraţiei sunt în genere inspirate de artişti, chiar şi făcute mai totdeauna după stăruinţa şi cu concursul acestora. De ce se dă ou atîta cheltuială şi de vreme şi de bani, cutare piesă care va cădea desigur ? — fiindcă stăruie cutare artistă. De ce plăteşte teatrul atîtea persoane inutile, lipsite de orice talent, de orice apucături pentru artă ? — fiindcă fiecare e protejata sau nedesli-pită de cutare artist. 138 Administraţia financiară este inspirată, dacă nu chiar condusă direct de artişti ; cît despre conducerea technică şi artistică, aceea toată, întreagă este lăsată la discreţia artiştilor. Cine din direcţie — afară de rare cazuri de fatuitate ori de toane foarte iute trecătoare — se amestecă oare să controleze, măcar cît de discret, necum să conducă, punerea-n scenă a unei piese, compoziţia technică a unui spectacol, studiul, montarea s'cl. ? Cine ? Nimini. De aci rezultă satisfacerea pe rînd a tutulor micilor ambiţii personale, aşa de mari la artişti, şi a tutulor vanităţilor cu atît mai stăpmitoare cu cît individualitatea asupra căreia stăpînesc e mai lipsită de temeiul meritului real. Dacă din această stare de lucruri n-ar rezulta pentru artişti, cum am spus, patgube materiale, din cînd în cînd foarte simţitoare, desigur nici unul dintre dînşii n-ar ridica vreodată glasul să se plîngâ. Pentru aceea, de cîte ori se-nfundă afacerea, încep toţi care pe care s-arunce vina şi cînd au obosit şi cu aceasta, atunci, tutulor, artiştilor, direcţiei, criticaştrilor, îngroziţi de apropiarea dezastrului, le vine fatal aceiaşi inspiraţie sfîntă, după care lucrurile s-ar putea aranja şi îndrepta spre mulţumirea tutulor, măcar provizoriu : „Publicul nu încurajează arta romînă ! Arta trebuie încurajată de Stat! Fiţi buni şi sporiţi subvenţia !" Dacă ar veni un director să zică artiştilor: nu trebuie sporită subvenţia de loc ; ba, din potrivă, o vom scădea, şi lucrul va merge minunat: însă... însă... Insă nimeni n-are să se mai amestece, nici în compunerea personalului, nici în administraţia finanţiară şi economică, nici în alegerea repertoriului, nici în dirijarea studiului pieselor, nici în montarea lor, decît numai eu, — căci eu nu m-am făcut director de teatru numai fiindcă ştiu să iscălesc mandate şi bilete de favoare, ci fiindcă eu pricep meseria în tot complexul ei vast, literar, artistic, technic şi administrativ; o pricep mai bine eu decît toţi dv. Să fiţi prin urmare buni să vă mărginiţi a vă împlini personal datoria artistică potrivit talentului dv., şi, chiar în aceasta, să mă ascultaţi pe mine, să-mi urmaţi fidel poveţele, cît de rutinaţi aţi fi, deoarece, în meseria dv. chiar, ştiu eu, care nu o profesez, atîta încît am ce să învăţ douăzeci de ani de aci-ncolo pe cel mai de frunte dintre dv., că doar vă cunosc pe toţi ce puteţi... ...dacă, zic, ar veni un director serios să le spune acestea artiştilor noştri — zic dacă, fiindcă la noi un om cu aşa cunoştinţe speciale nu se găseşte, pesemne; dar să presupunem eă s-ar găsi, din întâmplare — şi dacă sub conducerea lui, fireşte, fără doar şi poate, teatrul ar merge minunat, ce credeţi că s-ar întîmpla ? Desigur, cu preţul sacrificării micilor ambiţiuni şi vanităţi, artiştii ar avea mult mai multe succese reale ca artişti şi mult mai multe foloase materiale în schimbul muncii lor. Dar afară de asta, ce credeţi că s-ar mai întîmpla ? Să vă spun eu : 0 revoltă ar porni, o revoltă spăimîntătoare, ameninţînd să turbure pacea publică, o revoltă care să zguduie lumea de la cea mai umilă colibă pînă la palatul regal. Şi ştiţi cine ar face această formidabilă revoltă ? Să vă spun tot eu. Ar face-o chiar artiştii! Bieţii artişti! Nu! De cîte ori bieţii artişti acuză direcţia, să ştiţi bine aceasta : cu cît o acuză mai tare, cu atît au mai puţină dreptate, şi cu cît o acuză 139 mai mult în cutare privinţă, cu atît tocmai în acea anume privinţă ei singuri tocmai sunt de vină. Favoritism ? — Dar are toată direcţia atîţia favoriţi cîţi are fiecare dintre artişti în parte ? Risipă de vreme, de muncă şi de bani ? — Dar risipeşte direcţia ă patra parte cu de la sine inspiraţie din cît risipeşte după stăruinţele cînd a unuia cînd ale altora dintre artişti ? Lipsă de pricepere artistică şi technică ? — Dar, slava Domnului ! că direcţia habar n-are de ce şi cum se face teatrul: artiştii fac totul de capul lor. E lucru ştiut: cînd un binevoitor din comitet vrea să-şi dea o părere, artiştii îi sar în cap — auzi dumneata ! să-ndrăznească să înveţe pe artişti! Este, în adevăr, în teatru o stare anarchică, de care toată lumea şi: niminea nu-i de vină ca în toate stările de anarchie: fiecare aci tiraniseşte şi aci este tiranisit. In cazul întîi e mulţumit şi zîmbeişte; în cazul al doilea, se revoltă şi se scânceşte. In aşa stare nenorocită, rămîne să se mulţumească fiecare cu clipele de triumf ale vanităţii lui, la unii mai lungi, la alţii mai scurte. A-şi face mendrele şi cheful în pofida altuia e singura satisfacţie posibila. Fiecăruia îi vine rîndul, mai rar sau mai des, să şi le faca în paguba altuia. în definitiv, toţi şi le fac în paguba instituţiei, adică în paguba materială a tutulor. Şi între aceşti toţi înţeleg şi direcţia : şi ea e compusă din oameni, cari vor să-şi facă şi ei cheful şi mendrele... Şi... unde mai pui şi cataplasmele şi toate caracatiţele umflate de ambiţii ridicule, amatori, protectori, autori, criticaştri, care se lipesc de teatru mai p-îai faţă, mai pe la spate şi au şi dumnealor cheful şi mendrele dumnealor de făcut. Şi dumnealor lucrează doar pentru dezvoltarea artei naţionale ! se-nţelege că au tot dreptul. Dar destul ■pentru astă dată în această privinţă. Voi cerceta în articolul următor mai cu de-amănuntul unele practice şi deprinderi nenorocite ale Teatrului Naţional. IV Teatrul rezervă în sală o sumă anumită de locuri. Aşa, de exemplu, pentru ministerul cultelor, pentru primărie şi pentru prefectura poliţiei cîte o lojă ; apoi locuri în stale : un procuror, un inspector şi un comisar de poliţie, comandantul pieţei, al jandarmilor călări, al jandarmilor pedeştri, al sergenţilor de oraş, al pompierilor; pentru un doctor, apoi pentru toate ziarele şi revistele — şi sper că nu sunt puţine —- şcl. Această practică are raţiune de a fi : unele locuri teatrul le datoreşte de-a dreptul, cum sunt lojile cele trei — ministerul cultelor e autoritatea de care atîrnă teatrul şi din bugetul căreia i se plăteşte administraţia şi subvenţia ; primăria plăteşte, asemenea ca subvenţie, luminatul şi încălzitul teatrului; iar prefectul c obligat să asiste la reprezentaţie de cîte ori asistă suveranii sau prinţii moştenitori; asemenea autorităţile însărcinate Cu paza siguranţei publice trebuie să asiste la spectacol şi deci trebuie să aibă locuri în sală. Alte locuri apoi le acordă gratuit teatrul în schimbul unor servicii de care el are neapărata nevoie, cum, de exemplu, asistenţă medicală, publicitate, reclamă, şcl. 140 ■\ Dar această practică normală a devenit, graţie slăbiciunii administraţiei respective, o adevărată pacoste pentru teatrul nostru. Orice impegat superior sau inferior de la Culte, de la primărie, de la poliţie, de la parchet şcl. are, cînd vrea, intrare la teatru ca la el acasă ; toate gradele superioare sau inferioare de la comandamentul pieţii, de la jandarmi, şcl. asemenea... Apoi : 1 Controlorul (politicos). Mă rog, biletul d-voastră. Tlnărul (important). Reporter la „Vocea Poporului". ■Controlorul (sfios)... Au mai trecut trei de-ai dv. tot de la „Vocea Poporului". Tlnărul (ofensat). Hai marş ! (intră). 2 Controlorul (politicos cătră o familie, compusă din doi bărbaţi, trei cucoane, una parcă ar fi demoazelă, 1 şi patru copii) Biletele dv., mă rog. O cocoană (înfăpată). Suntem în lojă, domnule! Controlorul (indiscret). Care lojă? Un domn (plictisit). Suntem de la acsize, domnule! Controlorul (saIuţind). Pardon! poftiţi... (Spectacolul a început. 0 damă soseşte gîfîind şi vrea să treacă). Controlorul (delicat). Biletul dv. Dama (foarte grăbită). De la serviciul medical. Controlorul (nedomirit). Mă rog, cum? Dama (impacientată). Moaşă, d-le! nu-nţelegi? (intră). 4 Controlorul. Biletul, mă rog. Un domn. îţi. drag palme, mă-nţelegi ? (intră). FAc... Dacă ar fi însă numai atîtea, tot n-ar fi. rău... Dar mai sunt încă şi altele ! Vom vedea, Un glumeţ prost a spus odată : „...S-a dovedit în dese rînduri ca, cu condiţia de a nu lăsa să intre gratuit în teatru decît numai jumătatea publicului, nu a izbutit administraţia respectivă să aibă totdeauna săli pline; de aceea, eu propun ca de acuma-ncolo gratuitatea locurilor să poată merge pînă la două treimi şi, la nevoie, chiar pînă la trei sferturi. Pentru ca să fie controlul strict în privinţa aplicării acestui principiu salutar, serviciul casei teatrului să-1 facă de acuma doi casieri : unul pentru biletele de vînzare şi celălalt pentru biletele gratuite....'" Această glumă, cît e de proastă, conţine un mare adevăr. E lucru sigur că din cîte intrări au fost la teatrul românesc într-o stagiune, la re- in text: dimozelă. 141 prezeiitaţiile ordinare, numai cel mult patruzeci la sută au fost plătite — restul de şaizeci Ia sută : intrări fără nici un rost de bilet, cum sunt arătate cîteva specimene mai sus, şi 'intrări cu bilete în regulă — însă de favoare. Biletele de favoare sunt .şi ele o mare calamitate pentru teatru. Intri odată în sală ; o vezi aproape plină. întâlneşti un societar, care, fă cînd o figură foarte lungă, îţi spune: — Mergem prost de tot; astăzi, nu ştiu dacă vom fi acoperit cheltuielile ordinare serale. — Cum se poate? zici dumneata. Dar e sala plină... — Plină... gratis, suspină d. societar. în schimb, în altă seară, o seară ingrată de marţi, pe o vreme grozav dc rea, afli sala două din trei părţi goală. — Azi vă merge rău din cauza vremii, zici cătră d. societar, vrând să-1 mingii. — Ba nu, răspunde el mulţumit... — Dar e sala aproape goală... puţină lume... — Puţină, dar plătită. Apoi adaogă rîzînd : Abonaţii gratis n-au putut veni din cauza vremii... Abonaţii gratis ! fireşte, cînd e vreme rea, nu vin la teatru: ar fi absurd să dea pentru teatru doi franci la birjă ! — atunci, ce fel de gratis ar mai fi teatrul ? Da, e un adevărat scandal cu abonaţii gratis. Sunt familii bogate, oameni distinşi cari dispun de .doua-trei loji ori-cînd vor să vină, şi dacă nu vin în persoană, trimet om în loc cu familia acestuia ; cari capătă regulat, pentru a le împărţi la oamenii lor de casă, la cusătorese, la laptagiu, la spălătoreasă şi Ia slugi şi la rudele acestora atîtea ş-atîtea bilete de favoare; şi cari în schimb, n-au dat vreodată o para chioară la casa teatrului, măcar de omenie la vreun beneficiu de artist, ori la vre-o altă reprezentanţie extraodinară, nici măcar n-au făcut vreodată teatrului un serviciu de orice natură. Să dea bani pentru teatru? cine vreodată plăteşte o plăcere pe care a putut-o ş-o poate gusta gratis pînă să i se acrească sufletul de ea ! Chiar cînd vin gratis cu toate neamurile şi cu toată suita de protejaţi şi de domesticitate, atunci moţăie în lojă, stă cît stă, şi pleacă ; ori, ce e şi mai rău şi mai nedelicat, merg în bufet să tragă tutun şi să bârfească şi să critice, ca nişte cunoscători blazaţi, montarea piesei şi jocul artiştilor : — Uf ! nesărata piesă ! şi lungă ! — Şi prost jucată. — Bine, frate ! ce horcăie aşa Notară ?... prea exagerează ! — Rolul ăsta nu e pentru Aristiţa : de geaba ! trebuie una mai tânără ! Toate aste observaţiuni le fac în bufet abonaţii gratis — ctitorii teatrului — ca să minuneze pe bieţii mitocani, — drept credincioşii, — cari, mai puţin favorizaţi de soartă şi de obrăznicie, intră şi ei din cînd în cînd la teatru cu bilet plătit... Direcţia împarte bilete de favoare en gros; en detail, le-mpart abonaţii gratis şi artiştii. Toţi cumetrii şi toate cuscrele, toţi prietinii şi toţi prietinii prietinilor artiştilor, nu e aşa că ar fi absurd să plătească la teatru ? Dar autorii ? dar criticaştrii, protectorii şi amatorii ? mai ales amatorii ? ar fi un nonsens ca tocmai amatorii să plătească arta. 142 Ca sa sfîrşesc pentru azi, o anecdotă, a cărei autenticitate o garantez ; p de aminteri, toată kiinea din teatru o cunoaşte. Un artist dramatic obicinuia odinioară să ia regulat cafea cu lapte cu două chifle la o cafenea din apropierea teatrului. Cum credeţi eă-şi plătea tabietul acesta de dimineaţă ? — cu loji de teatru. — Fiindcă teatrul romî-nesc juca numai de patru ori pe săptămână, iar artistul lua şapte cafele în acelaşi timp, acesta făcuse învoială cu ţal-chelnerul : şapte cafele, patru loji. Destul de echitabil. Tot chelnerul om de treabă — nu^şi trimetea familia şi prietinii gratis la teatru: şapte cafele -cu cîte două chifle tot fac 5 fr. şi 60 b. Asta sunt parale, crez. în articolul următor, despre alegerea şi fixarea repertoriului. V. Chestiunea repertoriului am dezbătut-o mai de multe ori, chiar prin publicitate; totuşi am să revin asupră-i. Nu am aci alt scop şi alt interes decît cele profesionale, de publicist şi de specialist în materie. Crez că sunt dator a spune despre o instituţie de cultură cum e teatrul naţional, care, cu toate jertfele ce le fac în folosu-i Statul şi comunele — merge rău — a spune adevărul aşa cum îl văd eu, chiar dacă aşi păgubi mai mult spunîndu-I decît tăcîndu-1 sau, ceea ce ar fi şi mai neiertat din partea unui om de treabă, falsifieîndu-1. M-o asculta cineva ? — bine. Nu ? — atît mai rău, nu pentru mine. Aşa n-a vroit să mă asculte odinioară vechiul şi bunul meu prietin Niou Gane, primarul Iaşilor, cînd înainte de inaugurarea teatrului comunal, i-am cerut, prin două petiţiuni respectuoase, să-mi acorde mie administraţia şi direcţia artistica a acelui teatru. îi lămurisem în perspectivă rezultatul unei activităţi susţinute cu societatea dramatică locală şi cu elemente recrutate în afară de stampila oficială a şcolii de stat... N-a vrut amicul meu să m-asculte, pentru cine ştie ce cuvinte. Dacă m-asculta, poate că-i mergea mai bine şi teatrului din Iaşi şi teatrului romînesc în genere. Dar, în sfîrşit! ce să mai vorbim de geaba ! Cînd vrei să faci ceva, bine, şi un altul care ar trebui să te ajute, îţi pune piedică, ce mai poţi alt decît să dai, cu filosof ie, din umeri şi să zici în gînd : „Foarte bine, omule ! îţi trebuie un brici ca să te razi; ţi-1 prezint politicos, tu mi-1 arunci cît colo, şi preferi un topor. Foarte bine ! ştiu ce trebuie să fac şi eu, dacă aşa merge judecata pe aici : am să mă duc să tai lemne cu briciul ! Mai la urmă, n-are să sufere briciul meu cît o să rabde barba ta!" Cu toată mîh-nirea legitimă care trebuie să mă cuprinză cînd acel ce ar trebui să m-ajute mâ-mpiedică să-mi fac datoria, tot îmi rămîne ceva spre mîngîiere — un zîmbet. Şi nu voi osteni niciodată să repet ce cred. Dacă mi-ar fi permis să dau poveţe unei companii de artişti sau unui director de teatru, legaşi spune fără să stau la gînduri : alegerea reperto-rului este o chestie importantă, enorm de importantă pentru voi, însă din-tr-un singur punct de vedere — al potrivirii pieselor cu forţele de cari dispuneţi. Altă importanţă nu poate avea o piesă pentru voi. Arta dramatică este o artă reprezentativă de sine stătătoare; ea, pentru a *fi perfectă, trebuie să-şi subordoneze pe toate celelalte. Alegeţi dar piesele în care puteţi face voi mai bine arta dramatică, fără a sta un moment la îndoială : o dramă splendida pe care n-o puteţi 143 voi executa măcar convenabil, aruncaţi-o cît cdlo ; luaţi numai decît o pies-cioară, o farsă cît de slabă pe care voi o puteţi juca foarte bine. Nu teatrul în care se joacă bune piese, e un teatru bun; bun teatru este acela în care se joacă piesele Z>i"ne. Frederic Lemaître a făcut minuni cu Robert Macaire, o piesă stupidă ; Millo asemenea, cu o copilărie ca Lipitorile satelor şi ca Jianul; asemenea Lukian [cu] Două dispărţenii; Pascaly şi Iulian cu Rotarul, etc... Şi vai de Moliere şi de Shakespeare căzuţi pe mâini cum ştiu eu... Tiu minte că acum doi ani am citit, despre inaugurarea noului teatru naţional din Iaşi, o dare de seamă într-o foaie locală foarte inteligenta, în care se spunea : „Piesa cu Muza de la Burdujeni, Poetul romantic, Cinel-cinel, ne amintesc timpurile copilăriei teatrului nostru. Oricum ar fi jucate, nu ne interesează..." Dacă aşi fi citit această afirmare în vreo revistă de pretenţie, nu mi sar fi părut ciudată, fiindcă sunt deprins cu ceea ce pot pretinde revistele de pretenţie. însă am citit-o într-o foaie foarte cuminte şi ide spirit, — Era Nouă a amicului meu. Petre Missir .— asta nu. mai poate fi glumă : lucrul trebuie lămurit. Să las că, mai întîi, teatrul nostru, ca literatură, nu-i aşa de matur încît siă se uite cu prea întemeiat despreţ, la trecutul său, la copilăria sa , dar chiar dacă ar fi altfel, chiar dacă am avea o literatură dramatică bă-trînă şi avută, de ce oare o piesă veche care ne-ar aduce aminte de o stare trecută a literaturii teatrale nu ne-ar mai interesa a ai, „fie cît de bine jucată"? De ce? fiindcă piesa ar fi prea primitivă ca factură, prea simplă ca technică seenară ? prea naivă ca fabulă ? Dar mi se pare că piesele nu se-mpart în primitive şi rafinate, în vechi şi nouă, simple şi complexe; mi se pare că se pot împărţi numai în piese bune şi rele, frumoase şi urîte, interesante şi anoste, spirituale şi neroade... Una veche poate fi foarte frumoasă ; alta modernă poate fi destul de urîtă. Autori cari vor rămânea pentru totdeauna clasici şi vor încânta totdeauna lumea sunt, din punctul de vedere al technieii, primitivi; nici un modern n-ar mai îndrăzni, şi nici nu i-ar trece prin cap, să scrie o piesă într-un mod aşa de puţin complicat; în schimb, sunt autori moderni cari au atins culmea rafinării ca factură complicată, şi totuşi ori n-au succes de loc, ori îl au pe o clipă, după care opera lor se pierde în adînoul uitării, veştejită, moartă, ca un obiect de modă trecătoare, pe cât vreme opera clasică rămîne tot în picioare, totdeauna verde şi gata să-nflorească îndată ce capătă condiţia de lumină a ochilor cunoscători. 0 piesă de teatru, veche sau modernă, simplă sau complicată, întru cît nu e urîtă, falsă ori d-a dreptul neroadă, n-are alţi sorţi de a ne interesa decît felul cum va fi executată. Teatrul, ca şi. muzica şi architectura, este o artă de execuţiune materială. 0 piesă de teatru, o bucată de muzică, sunt ca un plan architecton (sic) : ele notează, pînă în amănute, o construcţie — o grămădire raţională de materialuri. 0 deosebire numai: pe cînd construcţia architectonică rămîne una, fixă şi durabilă şi, voind să se repete, va fi tot aceiaşi, fiindcă materialurile ei sunt inerte, — construcţia dramatică şi cea muzicala se iau în mişcare ; încep, se petrec şi se sting* în cîteva momente sub atenţia noastră, şi, voind să se repete, sunt totdeauna altfel, fiindcă materialurile lor sunt însufleţite. 144 Şi piesa de teatru şi compoziţia muzicală, ca şi planul architectonic, fără execuţie materială rămân simple intenţiuni. Desigur o comedie, o sonată sunt frumoase, dacă sunt frumoase, şi la citire, ca şi planul unui templu, la vedere; şi cu atît sunt mai inimoase, cu cît ne putem x-idica la închipuirea executării lor. Dar prin închipuirea aceasta nu ne vom putea da niciodată măsura impresiei ce ne-ar face-o însăşi acea executare, îmbrăcarea acelor intenţiuni în formele materiale cerute. De aceea, la teatru, la muzică, la architectura, arta execuţiunii este tot aşa de importantă ca şi arta concepţiunii. Ba la teatru şi la muzică arta execuţiunii capătă o importanţă cu atît mai mare ou cît materialurile de construcţie sunt deosebite suflete omeneşti, iar nu pietre şi lemne. Executarea bună a unei comedii slabe poate s-o scape, iar o executare slabă poate face să cază cea mai minunată piesă. Fără îndoială, cine zice teatru bun vrea să zică actori buni. Dar mai pe larg, în articolul următor, cu privire la repertoriu] teatrului românesc. CARAGIALE O „CRONICĂ LITERARĂ" UITATĂ I. ...PUNEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE... Gazeta este plinea cea de toate zilele a opiniei publice... 0 metaforă mai fericită nu cunosc. De ea s-a legat, probabil, un vis, strălucit la început şi groaznic la sfîrşit, pe care l-am avut într-una din nopţile acestea şi care mi-a inspirat ideea, unei piese teatrale fantaziste. Îmi vor îngădui oare împrejurările să mă întorc iarăşi la meşteşugul pe care nu trebuia să-l părăsesc niciodată? Oare voi mai putea avea răgaz să mă pocăiesc? Nu ştiu... Dar, dacă da, atunci desigur actul meu de pocăinţă va fi „Pîinea noastră cea de toate zilele"... A fost un vis de o "stranie limpiditate, care trebuia să trezească în sufletul meu nişte sentimente amorţite de atîta timp. Voi numaidecît să vi-l povestesc. Toată seara stetesem de vorbă cu un vechi prieten, despre deosebirea monstruoasă dintre viaţa publică de acum treizeci de ani şi cea de astăzi... Ce vertiginos progres! Prietenul meu plecase de la mine foarte tîrziu, şi eu, obosit, adormisem îndată. Se făcea că mă plimbam seara cu prietenul meu pe bulevard; mergeam în spre răsărit, prin faţa Universităţii. Prietenul meu îmi descria cu multă vervă scenele de năvală de dinaintea tarabei unei brutării în seara de spre înviere: era cuptorul din urmă — o nepomenită îmbulzeală de mahalagii, slugi şi sărăcrme, cari îşi făceau provizie pentru trei zile întregi. hi timp ce vorbea prietenul meu, un vînt tăios începu să ne sufle în faţă : un ger uscat şi senin prevestea o aspră noapte... Suntem siliţi să ne întoarcem grăbind pasul. 10 — Viaţa romînească nr. 6 145 Pe cînd, acum, la spatele nostru către Obor răsare posomorită fruntea nopţii, în faţă-ne, de-asupra siluetei negre a Cotrocenilor, cerul este în flăcări. Soarele a asfinţit şi aruncă cea din urmă vîlvoare în aerul sticlos In cele patru colţuri ale răspîntiei bulevardului cu calea Victoriei, se strînge din toate părţile lume peste lume să privească văzduhul arzînd din ce în ce mai tare... Este un fenomen în adevăr covîrşitor de suflet. Dar încetul cu încetul, para cea uriaşă începe să-nvineţească; încet încet, se stinge maiestoasa arătare meteorică, pe cînd fruntea nopţii a şi trecut pe d-asupra capetelor noastre şi s-apleacă repede să-nnece ultimele urme ale asfinţitului: S-a-ntunecat de tot .. Lampele electrice încep de-odată să clipească reci. E o circulaţie de trăsuri, de tramvaiuri, de tramcare, e \o mişuială de public, parc-ar fi la luminăţie. Dar pînă să luăm seama, cerul s-a-nnorat; începe să cearnă fulgi de zăpadă, mai mari, apoi mai deşi şi tot mai deşi. Un decor de feerie... şi numaidecît, apoteoza. Deodată, circulaţia se opreşte ca prin farmec. Toată lumea din cele patru colţuri ale răspîntiei, — public pestriţ de mare capitală, mînat care-ncotro, fiecare suflet în parte, de deosebite necazuri şi de dorinţi deosebite, — toată lumea, — pătrunsă pînă-n fundul sufletului de maiestatea acelui apus de soare, în care arătase aşa de hotărît puterea nemărginită a lui Dumnezeu — stă deodată pe loc. Toată lumea, uitîndu-şi fiecare de motivul care-l minase pînă-n larga răspîntie, cade binişor în genunchi, cu la o comandă cunoscută, ridicînd mîinile. Atunci... am auzit cea mai minunată cîntare ce mi-a fost dat vreodată să auz, o cîntare care ar fi făcut pe divinul Bach să-şi spargă clapele, renunţînd a mai lăuda pe Domnul în organe. Toată lumea, bătrîni cu glasuri tremurate, tineri cu glasuri puternice, copiii cu glasuri îngereşti, toţi cîntau un imn sublim, un psalm ridicător la ceruri: „Pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi Şi, de deasupra izvoarelor de unde curg fulgii de zăpadă, de mai sus d? acoperişul întunecat cu care noaptea învăleşte firmamentul, Dumnezeu ascultă rugămintea. Deodată, iarăşi ca la comandă cunoscută, toată lumea ridieîndu-se-n picioare, dă năvală la chioşcul de ziare cel mai la-ndemînă. Fiecare-şi zmulge bucăţica de pine cea de toate zilele, o strînge cu scumpătate şi o vîră-n sîn, pornind de grabă care-ncotro, mînat fiecare suflet de om în parte de cine ştie ce necazuri deosebite, ce deosebite dorinţi. O clipă... şi totul nu mai este... Iar eu?... Eu rămîn — unde? cum? După atîta lumină, după aşa cîntare, o tăcere absurdă, o beznă goală, o rătăcire fără fund. îmi pierise de sub tălpi planeta. Mă duceam mai iute ca fulgerul, mă duceam învîrtindu-mă. în goana mea, sufletul mi-era cuprins de o deznădejde tot aşa de neagră ca şi bezna pe care o despicam, încotro mergeam ? peste putinţă să-nfeleg. în sus mi-era capul ? în jos ? La, dreapta ? la sttnga ? Nu ştiu. Simţeam însă bine că în ţeasta mea, cree-rul se răsucise făcînd să scrîţîie măduva de la cerbice : partea lui din ceafă îmi venise în dreptul ochilor, iar partea de la frunte se-nţepenise la ceafă, unde în zadar căuta o deschizătură cît de mică prin care să soarbă o cît de palidă rază de speranţă. Un lucru ciudat însă în schimbarea, lui de poziţie, creerul se aşezase cu partea de la urechea stingă la urechea dreaptă şi 146 viceversa. Urechile simţeam că ar fi putut auzi; dar ce să auză? întunericul şi nimicul nu s-aud! „A. murit lumina!... S-a stins putinţa celui mai umilit adevăr!" — am vrut să stiig; dar în ceafă nu aveam gură. Cîte veacuri a ţinut pierzania mea? Nu ştiu... De mult, foarte de mult, mă tot duceam, tot mai iute şi mai iute, cînd, în vîrtejul meu nebun, m-am pleznit cu ţeasta de ceva tare şi neclintit — era poate o stînca rătăcitoare ca şi mine prin chaotica beznă. In fibrele nenorocitului meu creer a sunat atunci glasul înfiorător al trîmbiţei pentru judecata de pe urmă... Atît mai bine! Mai bine iadul decît nimicul! Mă lovisem cu capul de mesuţa de Ungă pat. Am sărit drept în picioare. Adormisem cu ochii în lampă... Lampa se stinsese nemaiavînd ce arde. Cuprins de groază, caut bîjbîind pe-ntuneric chibriturile. A! un biet chibrit după atîta întuneric!... A fost poate mai generos decît apusul măreţ de adineauri. In sfîrşit! n-a fost nimic adevărat din toată neagra mea deznădejde de cîteva clipe. Sunt solid aşezat pe patul meu; simt neclintită sub tălpi iubita şi frumoasa noastră planetă: catapeteasma lumii nu s-a clătit. Iată pe mesuţa mea gazetele, ediţia a treia, pe care nu le-am citit aseară A ! iată cauza adevărată a visului meu, la început atît de luminos, atît de-ntunecat la urmă. Au fost mustrările chinuitoare ale foamei: spiritul meu adormise nemîncat; somnul îl amăgise şi-l biruise flămînd — nu-mi citisem gazetele. Da, aveau dreptate fantasmele acelea pe care le-am auzit cîntînd... Vino, binefăcătoare pîinea mea cea de toate zilele!, gazetele mele! şi cu o poftă de căpcăun le-am mîncat pe toate. ★ Aş fi dar un ingrat dacă pînă să fac pe teatru (sic !) — dacă voi mai putea face — apologia gazetei, n-aş profita de ospitalitatea ce mi-o acordă cu atîta grafiozitate confraţii de la Drapelul, ca să fac analiza „plinii noastre, cea de toate zilele". Gazeta e una (sic!) din cele mai interesante produse organice ale vieţii publice. îmi propun, după modestele mele mijloace şi cu slaba mea experienţă, să-i fac fiziologia în două-trei cronice literare! Pe poimîine dar voi începe, şi pentru că scriu, chip şi seamă ca literat, în a cincea coloană, voi 'începe studiul meu fiziologic tocmai cu: Coloana V-a. *) II. COLOANA V-a. . Fără să te gîndeşti mai adînc, ai putea auzind de coloana a cincea să-ţi aduci aminte de a cincea roată. In adevăr, această coloană -— literară, ştiinţifică, artistică, economică, industiiaJă, {comercială, {statistică — s-ar ') Drapelul. I. 157, Miercuri, 18 Noernibrie 1897. 147 părea la întîia privire că slujeşte în cadrul unei gazete numai şi numai pentru umplutură... Ce-mi pasă mie, public, care mă interesez exclusiv de mersul afacerilor politice; ce-mi pasă mie, public, care vreau să aflu fapte, accidente şi scandaluri întîinplate, şi dacă nu întîmplate, măcar neîntimplate — ce-mi pasă mie, de ce păreri, de ce idei, de ce gîndiri, sau de ce închipuiri e capabilă mintea d-lor X sau Y ? Pentru mine, căruia mi-e totdeauna de grabă, măcar că foarte rar am treabă; pentru 'mine, care am nevoie de încordare a închipuirii, coloana d-tale a cincea este peste măsură de lungă. O consider ca o fraudă ce mi se face. Cum, domnule redactor? Dar d-ta mi-ai furat cu marafetul acesta, cu rasolul d-tale literar, măcar cinci bucăţele picante, cari ar fi încăput în locu-i. Dezbateri senine? Fantazii frumoase? Teorii personale?... Mofturi! Nu-mi trebuiesc. Mie dă-mi titluri — un titlu bun este singur o idee. După fiecan-e titlu, dă-mi un fapt pe care l-ai aflat, sau, dacă n-ai aflat nici un fapt deocamdată proaspăt, dă-mi un fapt de alaltăieri, încălzit; în fine, dac-I nu. dă-mi un fapt fierbinte de poimîine. Care va să zică, am titlu, am faptul; mai îmi trebuie o concluzie a d-tale, scurtă, nervoasă, caldă, caustică, corosivă. Toate, împreună cu pseudonimul d-tale cu tot, să încapă cel mult în două vingalace şi jumătate. Dar articole, cari să treacă peste o coloană şi jumătate! Dar eu cînd văz aşa articole simt o impresie monstruoasă: parc-aş privi în mijlocul unei ogrăzi, printre animalele domestice din ziua de astăzi, de proporţiuni potrivite, plimbîndu-se grav un mastodonte (sic) antediluvian. ★ Da, zic şi eu, redactorul coloanei V, ca şi d-ta, publicul; da, articolul a murit, finidcă trebuia să moară; mai bine zis, fiindcă nu mai putea trăi. Căci, să fim drepţi, poate că nu e vorba numai de cine o să stea să mai citească articole; de! ar mai fi vorba, poate, şi de — cine o să stea să le mai scrie. Mai la urmă, ar fi greu desigur, dar nu chiar imposibil de susţinut că-i tot aşa de puţin uşor a scrie un articol cît a-l citi. Dar, în sfîrşit, asta puţin importă; e destul să constatăm că articolul a murit — mastodontele nu se mai plimbă de colo pînă colo; stă liniştit în salonul special al muzeului — fosila literară îşi are, între atîtea vietăţi actuale, locul său în coloana V. Din cînd în cînd, foarte rar, nu-i lipseşte masto-dontelui vizita vreunui amator; din cînd în cînd, veseli studenţi se abat p-în salonul grosolanei fosile. Atunci, dacă e aşa, zici d-ta, cititorul, pentru ce coloana Va ? Ce nevoie are fiecare gazetă de un mastodonte ? Domnule cililor, răspunz eu, nu trebuie dusă comparaţia d-tale decît pînă la o limită potrivită. Coloana a cincea seamănă numai într-o privinţă cu un mastodonte; în alte privinţe, seamănă cu alte celea. Aşa, de exemplu, ca săţi explic pentru ce toate gazetele au adoptat coloana aceasta, eu am s-o compa." cu un instrument muzical de lux, foarte la modă astăzi — cu Aristonul ★ Odinioară la sindrofii cocoanele cîntau din ghitară; mai tîrziu cîntau la serate damele din piano ; astăzi, în secolul nostru eminamente economic, avem Aristonul. Ce progres '. Ghitara se învaţă în opt ani, pianul în zece. 148 Aristonul, presupunînd că ai owecari dispoziţii muzicale, îl poţi învăţa în cîteva săptămîni; cu multă stăruinţă, poate, chiar în cincisprezece zile. Eu. de exemplu. Lam învăţat astăvară la ţară într-o săptămînă, şi n-am lucrat exagerat — cîte cinci şase ceasuri pe zi: cînd îmi ostenea o mînă, începeam cu cealaltă — într-o săptămînă am ajuns la perfecţie. Ei! dar eu am mult talent la muzică. Cînd dar avem Aristonul, mă-ntreb, care casă de oameni să se meu lipsească de binefacerile muzicei ? Care petrecere, fie în salon, fie pe iarbă verde, să n-aibă muzică ? Unde pui şi avantajul acesta ? Aristonul e uşor; îl poţi lesne transporta. Iată, de exemplu, eu cu al meu am cîntat l-a Epoca şi acum cînt la Drapelul; pe cîtă vreme amicul meu Radulescu-Motru. . vice-versa1). Ba încă el, mai tînăr, a făcut odată un tour de force: a cîntat într-o zi şi colo şi colo. Prin urmare, domnule cititor, ia bine seama: la orice petrecere — aristonul — la orice gazetă, coloana V. Muzica îndulceşte moravurile, şi de! poate ale dumitale nu sunt tocmai aşa de dulci încît să nu le mai trebuiască măcar un praf de zahăr. Ştiu că ai să-mi spui cum că muzica este un lux — de prisos. Insă, trebuie să ne supunem modei şi cerinţelor epocei. Mai la urmă, nu eşti obligat să asculţi Aristonul: întoarce pagina repede, şi desigur o nouă Barbara Ubryk sau o altă barbarie are să-ţi nutrească cu prisos spiritul flămînd de miracule, mai consistente decît nişte simple sunete fără înţeles imediat palpabil. ★ Dar oricum, eu gîndesc că d-ta, cititorule, te-nşeli cîteodată despre-ţuind prea mult Aristonul. Mie parcă-mi vine a mă-ncumeta să-ţi probez că şi-n coloana V d-ta ai putea găsi din cînd în cînd lucruri cari să te intereseze, cari să obţie de la atenţia d-tale oarecwe succes de curiozitate. Eu care. precum am spus, ştiu învîrti Aristonul, am să-ţi dau în viitoarea, mea, cronică vreo cîteva modele de cîntece. Voi încerca să-ţi prezint cîteva probe de coloana V de deosebite caractere : literar, ştiinţific, filosofic, artistic ş.c.l. Am un teanc de cartoane pentru Ariston, culese de pe la confraţii mei. Deocamdată mă opresc : mi-e teamă să nu te sperie dimensiunile mastodontului meu. 2) III. 0 SĂPTĂMÎNĂ Mărturisesc drept, nici gînd n-am avut zilele acestea, să pun mina pe condei, deşi atîtea îmi fierbeau în minte şi atît de bine mi-ar fi făcut să le spun. Pentru a le spune însă, aveam nevoie de alt loc decît coloana V, şi de locul acela, nu oricine poate dispune în presa noastră. Să scriu articole literare în nişte asemenea momente?... Aş semăna cu baba care se pieptăna cînd ardea satul. Şi încă, baba surdă se pieptăna pentru sine. Eu — pentru cine aş fi stat să-mi pieptăn proza împîslită ? 1) Caragiale plecase de curând de la ziarul Epoca, unde conducea partea literară (coloana a V-a !). A fost înlocuit de p-rof. C. Rădulescu-Motru. 2) Drapelul, I, 161, Duminecă, 23 Noembrie 1897. 149 Eu scriu pentru d-ta, cititorule. Ei! drept să-fi spun, cînd te văd pe d-ta umblînd forfota de colo pînă colo, fără să ştii unde dai cu capul, plin, pe deasupra necazurilor personale, de atîtea ş-atîtea preocupări politice, ■— crize, deficite, Universităţi, devastări, despăgubiri, Berândei, Rotterdam, Bon-Gout şi altele mult mai triste, — mi se taie pofta de scris. îmi zic: omul acesta nu mai poate avea chef de nimicurile mele literare ; pentru aşa producţii, se cere un public mai puţin enervat, o epocă mult mai liniştită. ★ Da. E o vreme ingrată pentru coloana V. în mijlocul agitaţiei care frămîntă toate spiritele, nu mai este loc pentru o cronică literară; în mijlocul larmei de.- sus! jos! şi geamuri, obloane, capete sparte, şi tropote de gendarmi şi fapte mari de arme, ar fi fost un lucru de foarte prost gust să învîrtesc aristonul. De aceea nici nu l-am atins cîteva zile: mai la urmă, l-aş fi-nvîrtit de geaba, — cine oare i-ar fi dat cea mai mică atenţie. încă tare mi-e teamă că, dacă spiritul public nu se linişteşte, confraţii de la Drapelul or să-mi spună scurt: — Nu mai trebuie muzică, amice! Pînă atunci, îmi ascund cît pot melancolia, foarte naturală la un flaşnetar care simte că va fi rugat să plece, şi tot sper că liniştea publică se va restabili. ★ Dar chiar să mi se-ngăduie, cum se-ngăduie în lume atîtea inutilităţi, să urmez a scrie cronici uşurele, mofturi şi nimicuri literare, mă întreb: oare ce sunt eu în organismul social ? un grăunte de nisip încrustat în carne ? un corpuşor străin economiei totale a lumii mele, care să rămînă neafectat de scăderea sau urcarea temperaturii fiinţei întregi; căruia să nu-i pese de loc de durerile şi de fiorii ce furnică tot trupul ? Nu. Eu sunt o celulă în organismul întreg. Oricît de puţin ar contribui la economia totală, să fie, poate chiar inutilă, această celulă e vie. Frigurile ce au apucat marele organism au cuprins-o şi pe dînsa. Simt, atît cît poate-ncăpea întreg sufletul meu, durerea trupului în care Dumnezeu mi-a poruncit să trăiesc cînd a voit să-mi dea şi mie un loc în lumină. Pot eu dar sta, în momentele de emoţie publică prin care trecem, să pieptăn proză? Nu. Inter arma silent musae... ★ E vremea-geamgiilor. Să vorbim dar de geamuri. E un lucru astăzi deplin constatat că un geam se sparge* dacă-l loveşti de cîteva ori, sau chiar numai odată, însă bine, cu un lucru care se sparge mai greu, de exemplu cu un bolovan sau cu un drug de fier. Numeroase experienţe recente au confirmat acest adevăr, punîndu-l mai presus de orice îndoială. S-a constatat asemenea că geamurile sparte se pun la loc cu atît mai de grabă, cu cît termometrul e mai puţin ridicai, şi că se poate uneori întîmpla într-o localitate să se spargă mai multe geamuri de cîte se pol 150 pune la loc îndată. Atunci, după o lege de mult cunoscută în Economia politică, — raportul dintre cerere şi ofertă, — geamurile se scumpesc. In virtutea dar (a) acestei nestrămutate legi, nenorociţii scăpătaţi rămîn la urmă: foarte tîrziu îşi pot repara spărturile. Dar cu toată asprimea vremii, n-au de ce să se grăbească oamenii scăpătaţi, ce e drept, au mai totdeauna în casă mulţi copii, în genere iama bolnavi, dar n-au termometru. Mai la urmă, ar fi chiar imoral să aibă săracul în casă un termometru ; termometrul este mai mult un obiect de lux decît un instrument de preciziune: cînd ai piele, ce-ţi mai trebuie termometru! Săracul, dacă n-are cu ce-şi pune geamurile, să-şi cîrpească ferestrele cu ţoale, mindire ori hîrtie groasă. Ca să te aperi de ploaie şi de frig, puţin importă cu ce-ţi astupi fereastra. Se-nţelege că nu prin orice fel de materie poate trece lumina ca prin sticlă; dar omul trebuie să se mulţumească cu ce găseşte la vreme de nevoie. Lumina nu se poate împrăştia cu lopata la toată lumea prin mahalale ; deocamdată, avem destulă lumină la Universitate. Da... da... la Universitate e lumină...1) ★ Cînd terminam de copiat, cu adîncă silă, rîndurile din urmă, un prietin intră năvală la mine. Foarte zdruncinat, îmi spune ştirea despre sfîr-şitul tragic al afacerii Filipescu-Lahovary...2) O ştire culeasă de pe stradal... Nu. Nu pot crede să se fi-ntîmplat un aşa dezastru... Alerg... Am văzut... E adevărat. Sărmana victimă ! Dormi liniştit, om de omenie! Tu n-ai murit pentru nimic, cum spun unii. Nu! Te-a ajuns grozava osîndă a fatalităţii... Păcatele presei în care absurdul neadevăr încă domneşte cu violenţa şi cruzimea unui neîmpăcat zeu păgînesc, tu, tu trebuia să le plăteşti cu viaţa, tu care ai greşit să slujeşti de-o parte, cu blîndeţe şi cumpătare, bunului adevăr! Oarbă fatalitate ! şi surdă şi nebună ! 3) CARAGIALE *) Ironie! Studenţii, manevraţi de politicieni, manifestau, sţpărgînd geamurile redacţiilor adverse. 2) N. Filipeseu ucisese în duel pe G. Em. Lahovary. 3) Drapelul, I, 170, Joi, 4 Decemibre, 1897. AMINTIRI DIN AMINTIRILE MELE DESPRE TATA ECATER1NA LOGADI Au trecut cincizeci de ani de la dureroasa despărţire care mi-a întristat tinereţea. Sînt singura în viaţă dintre copiii lui şi doresc să culeg din amintirile mele ceva care să ajute la înţelegerea făpturii lui ca om şi ca scriitor. Chipul kii îmi apare şi astăzi viu. Văd ochii lui pătrunzători în care alternau sclipiri de ironie sau de blîndeţe şi sînt cuprinsă de o adîncă emoţie în faţa sarcinii pe care ini-am luat-o. Amintirile mele despre tata, dinainte de plecarea noastră la Berlin, sînt tulburi. Eram prea mică atunci pentru â-1 înţelege şi n-am putut reţine decît fapte izolate. Din anul 1900, cînd am părăsit casa bunicilor, a început seria mutărilor noastre. Schiţele „De închiriat" şi „Caut casă" ilustrează viaţa noastră din Bucureşti cînd, în trei ani, am schimbat patru locuinţe. Văd casa în oare am stat .cândva şi care există încă îşi azi, pe Str. Maria Rosetti nr. 5, pe atunci Si. Spiridon, şi unde ea şi în schiţa „De închiriat" se află lipite, spate în spate, două clădiri gemene : „identice la fel". Locuinţa noastră era orientată spre nord, iar cea locuită de proprietar spre sud. Tot ea şi în nuvelă, tata a propus proprietarului să facem schimb de locuinţă. Refuzat, el s-a supărat şi ne-arj mutat la mică distanţă de acolo, în Str. Rotari, azi I. L. Caragiaie. Casa există şi azi la nr. 21—23. Proprietarul avea un căţel foarte răsfăţat, pe care-1 chema Bubico, şi care era sortit să treacă la nemurire în schiţa cu acelaşi nume. Pe vremea aceea, tata şedea puţin pe acasă. Ştiam că deschisese o berărie. într-o zi am pornit cu mama şi fratele meu Lucii să-i facem acolo o vizită. Mi-a rămas imaginea unei săli întunecoase, cu mese multe şi canapele îmbrăcate în catifea roşie aşezate de-a lungul pereţilor. Aipoi imaginea voioşiei cu care ne-a întâmpinat tata, care după ce tne-a aşezat, ne-a dat să bem în pahare burtoase ceva amar, care înţepa limba. Tata m-a stat mult cu noi căci zărind nişte „amici" s-a aşezat cu ei la altă masă. N-a trecut multă vreme de la această vizită şi ani auzit că tata s-a plictisit de berărie, aşa că nu-i mai plăcea să meargă acolo. Ne-ani mutat apoi în str. Sculpturii 20 într-o casă ursuză, cu chirie mai mică. Aici tata era mereu supărat. într-o noapte de viscol s-a prăbuşit cu zgomot asurzitor tot geamlîcul marchizei, iar frigul s-a năpustit duşmănos în casa posacă. Mama mia spus mai tîrzki că la acea epocă, deşi tata era în plină putere de creaţie, o duceau foarte greu. Lipseau multe în casă şi mai cu 152 seamă banii. La un timip nu aveam nici pentru masă, şi uneori mama aştepta istovită să vină tata cu banii obţinuţi din vânzarea unor cărţi din bibliotecă. Mama suporta eroic acele lipsuri şi nu se plîngea niciodată. Peste un an iar ne-am mutat. De data asta în str. Berzei, şi ne-am fi mutat încă de multe ori dacă mu am fii plecat din ţară. La Berlin, unde ne-am mărginit să 'schimbăm doar cinci locuinţe în nouă ani, ne-am mutat mai rar, dar am schimbat odăile mai des. Cînd dormeam cu tata singur, cînd dormeam eu cu mama, cînd mă culca în sufragerie, în fine, toate conbinaţiile ce se puteau face în cele cîteva încăperi ale ultimei sale locuinţe din Insbruckerstrasse. Tatii îi plăceau schimbările şi se plictisea repede de acelaşi decor. 0 întîmplare 1-a despovărat pentru o vreme pe tata de grija zilei de in ii ne. Am plecat atunci cu toţii într-o lungă călătorie în străinătate, colin-dînd mai multe ţări din Europa, după un itinerar minuţios alcătuit de tata. Această călătorie, făcută totuşi în condiţii modeste, i-a adus tatii uitarea amărăciunilor şi decepţiilor avute pînă atunci în ţară. Timp de un an, într-un ritm precipitat, am văzut Austria, Italia, Elveţia, Franţa, Olanda şi Germania. Austria 1-a încântat pe tata. li plăcea voioşia oamenilor, peisajul frumos „ca o grădină", graţia vienezâ ; apoi tradiţia muzicală a ţării lui Mozart şi Beethoven, idolii lui. La Paris a fost tot timpul de o rară veselie. Acolo am stat cel mai mult, şi acolo şi-a găsit tata cei mai mulţi prieteni. Mergea zilnic prin muzee şi biblioteci. Şi am fost surprinşi, Luchi şi cu mine, cînd mai tîrziu ne-a spus că Parisul 1-a dezamăgit. Noi copiii ajunsesem la convingerea că spunea aceasta ©a o reacţie contra snobilor, care admirau Parisul fără să-şi fi dat osteneala să-i cunoască şi să-i priceapă adevăratele frumuseţi. Dar ţara lui preferată a fost Italia, care îl entuziasma. Totuşi, la Neapole, 1-a îngrozit mizeria şi murdăria zdrenţelor car© atîrnau în uliţele strimte prin care se scurgeau lăturile. Aici „se prinde rîia pe galoşi" — zicea el. Am plecat de acolo în aşa grabă, că mama nu a avut nici timpul să«şi ia rufele de la spălătorie. Aveam foarte puţin bagaj şi nu posedam altă îmbrăcăminte decît ce aveam pe noi. Cînd o haină se învechea, ne cumpăra alta, iar cea veche era lăsată pe loc, „ca să nu ne complice existenţa". Batistele întrebuinţate le arunca pe geam din mersul trenului. Zicea că le trimite la spălătoreasă spre dezolarea mamei care era ordonată şi chibzuită. în dramul spre Berlin am poposit puţin în Olanda. De-a lungul nesfârşitelor grădini de zambile şi lalele tata era fericit. în goana trenului se zăreau vacile pe cîmpii şi tata se înveselea de îmbrăcămintea lor vărgată : „uite mă, aici vacile poartă halate". La Amsterdam, a rămas în adîncă admiraţie în faţa tablourilor lui Rembrandt şi ale altor mari pictori olandezi. Din timpul cît aim stat la Berlin în cursul acelei călătorii nu-mi reamintesc nimic care să ne fi dat de bănuit că o să ne întoarcem ca să ne stabilim definitiv acolo. De altfel, nu pot fixa clar întîmplări de atunci, căci ele se confundă în mintea mea cu ©ele din perioada cînd ne-am mutat definitiv. Alegerea făcută de tata ne-a părut, mie şi fratelui meu, greu de înţeles, dat fiind temperamentul şi spiritul tatii. Cred că nu poate fi altă explicaţie decît grija lui pentru sănătatea noastră, pe care nu o vedea nicăieri mai la adăpost ca în acel climat temperat şi în acel oraş aşa de civilizat şi de curat. Un oraş în care „nu bîntuie scarlatina" şi unde domneşte o ordine 154 şi o disciplină exemplare. Poate a contribuit şi atracţia lui pentru muzica de mare calitate care se făcea pe vremea aceea în Germania. Reîntors în ţară după acel drum lung şi obositor, care a ţinut un an, tata a decis să ne mutăm definitiv Ia Berlin. Am desfăcut toată casa şi după ce tata a dăruit cea mai mare parte din lucruri, am pornit în Germania. ★ în scrierile tatii regăsesc multe din obiceiurile şi întâmplările din viaţa lui. Farfuriile cu „dungă conabie", din „Două lozuri", au existat cu adevărat la noi în casă la Bucureşti. Mama era foarte gospodină şi-şi îmfoo-găţia averea casnică prin schimburi în natură cu chivuţele. Cînd tata căuta vreo haină veche, de care i se făcuse dor, mama mărturisea scuzîndu-se : „Dar nu mai era de purtat, n-o mai puteai pune şi nu ştii ce farfurii frumoase cu dungi roz am luat pe ele". Dacă tata era bine dispus — totul se sfârşea cu glume şi râsete, dar dacă tata avea o zi rea, discuţia se transforma în adevărată tragedie, exact ca in nuvelă. ★ Din timpul petrecut în ţară ca copil, verile mi-au rămas mai limpede întipărite în minte. Cum veneau căldurile, tata era cuprins de panică pentru noi. Ne ducea la Sinaia, strângând casa ân grabă, parcă ar fi fugit de teama focului. De îndată ce ne vedea instalaţi la răcoare, se întorcea la Bucureşti. Pleca dimineaţa şi se-ntoreea seara, zicînd că merge după treburi. Nu avea astâmpăr să stea mult la Sinaia, în valea îngustă şi munţii înalţi care: „parcă îţi cad în cap". Aici venea, la îndemnul tatii, pianistul Dimitriu, profesor la Conservator, botezat de tata „Maestrul Metronomide", aluzie Ia originea acestuia de grec şi la profesia lui de muzicant. Dimitriu locuia in aceeaşi curte cu noi, în una din vilele lui Gentilini din Izvor, aşezate pe o pajişte verde, străjuită de brazi uriaşi. Tata le preferase pentru că dădeau pe o şosea plată. Nu urcai, nu coborai, şi nu era „loc pentru ameţeală", Dimitriu trebuia să ne dea lecţii de pian ; de fapt ansă, el îi cânta tatii toată ziua, iar de moi se ocupa numai o jumătate de ceas. Ne tăia unghiile pînă la carne, ne .punea să facem o gamă nereuşită, apoi ne dădea pe uşă afară tratindu-ne de maimuţe. în curte, tata îşi construise o cabană de scânduri cu un gemuleţ şi o mică uşă. înăuntru erau covoare de iută cu miros acru, cîteva fotografii pe pereţi, o masă de scris, o canapea şi o lampă „sistem ou acetilenă". Acolo îşi făcuse el un refugiu unde se retrăgea să lucreze. Dar cum începea Dimitriu să cânte, tata ieşea în prag şi după câteva ezitări mergea într-acolo, lăsîndujşi lucrul şi cedând pasiumei lui pentru muzică. Venea să-1 asculte pe „papa Haydn". Eu mă pitulam în dosul casei lui Dimitriu ca să aud muzica şi comentariile entuziaste ale tatii. Se emoţiona la fiecare bucată, glasul lui devenea cald şi vorba vibrantă. Ştiam atunci că şi în colţul ochilor îi strălucea o lumină neobişnuită. Prietenul pe cared vedea cel mai des la Sinaia era doctorul Aleou l'rechia. Mare alpinist, el hotărâse săd facă şi pe tata să guste frumuseţile culmilor. încercarea de la Sf. Ana s-a terminat penibil. Ajuns la o rarişte, de unde se deschidea adâncul unei prăpăstii, tata a fost cuprins de ameţeală şi s-a întins la pământ de unde nu a mai putut Urechia să-1 ridice şi să-1 decidă să coboare. A trebuit să alerge doctorul pînă în vale la Sinaia 155 să-i aducă coniac şi. apoi, numai. cu. mare greutate, legat la ochi şi dus de mină ca un orb, a putut tata să se întoarcă acasă. De atunci a anunţat că în viaţa lui n-o să mai .fie alpinist. De la această întîmplare excursiile tatii aproape zilnice şi foarte dis-de-dimineaţâ, duceau spre strada care cobora din bulevard in piaţa pietruită cu bolovani mari spre cursul Prahovei. Acolo avea doi prieteni. Unul era lelea Ţie a, zarzavagioaica, cu care ..filozofa" timp îndelungat, studiiiid-o amănunţit; celălalt era „Matheescu, coloniale & delieateze". în el a descoperit tata pe celebrul său „Mitică", de la care a şi cules multe din miticismele lui. ★ Aveam nouă ani cînd ne-am mutat la Berlin. De atunci a început să mi se desluşească făptura tatălui meu. începeam să înţeleg că nu era un om ca toţi ceilalţi. Trăiam mult în preajma lui, căci tata stătea mult acasă. Aşa am putut să mă aproprii şi eu şi fratele meu de el şi să ne bucurăm de atenţia şi îndrumările lui. îl văd şi acum în cele mai cmiei amănunte şi în marea lui varietate de aspecte. Nu era prea înalt, dar avea un port semeţ, capul ridicat foarte sus şi o privire care trecea pe deasupra lucrurilor înconjurătoare, făcîradu-1 să pară mare şi falnic. Avea mîini mici, de o rară irumuseţe, care cu gesturi repezi şi expresive subliniau cuvîntui. Cînd era voios, faţa i se lumina de un surîs batjocoritor. La mînie, ochii se făceau pătrunzători şi aprigi, purtători de săgeţi înflăcărate, pentru ca după o clipă să se îmblânzească, re-vărsînd raze de lumină şi blândeţe. Un surîs trecător, o sclipire în coada ochilor, o gură amară sau dispreţuitoare treceau ca fulgerele pe faţa lui mişcătoare, luminată de o minte ageră, care nu se odihnea niciodată. ★ La Berlin, după mai multe mutări, ne-am instalat într-o casă cu mai multe încăperi. îmi reamintesc odaia de lucru a tatii, unde şi-a petrecut ultimii ani. Era orientată spre nord, căci tata nu suporta mult soare. Iu odaie era numai strictul necesar : un pat, un birou, cîteva scaune, rafturi de cărţi la care umbla mereu lăsîndu-le răvăşite. Pe masa de scris o lampă verde ardea zi şi noapte, luminând teancuri de manuscrise, tocuri, creioane, vrafuri de hîrtie care-i aşteptau scrisul. Cu .slova lui frumoasă şi îngrijită, multe din ele păstrau semnele nepieritoare, multe altele erau sfîşiate şi aruncate la coş. Pe peretele de care era lipit patul, mai totdeauna rămas nefăcut, erau bătute două portrete după fotografii, în mărime naturală, care înfăţişau pe tatăl şi pe mama lui. Mai erau şi cîteva scaune simple şi încă o măsuţă la căpătâiul patului. între cele două biblioteci, pe o fîşie de perete, atîrna o rogojină fină chinezească, aceea în faţa căreia este el fotografiat iu costum oriental, cu pantaloni strâmţi şi ciorapi albi de lină groasă. Ferestrele erau mari şi fără perdele. De acolo privea tata spre piaţa din faţă, plină de flori şi împodobită în mijloc cu o fîntina. Pe podea era o mică scoarţă. Pe ea răsfoaia tata atlasurile, visîrad la depărtate călătorii, în care ne asocia uneori şi pe noi: „Hai să ne plimbăm puţin". în odaia aceea nu avea voie să intre nimeni afară de mama. Pe noi, copiii, ne chema doar cînd avea ceva să ne spună. Plutea totdeauna fum de tutun în valuri alburii, căci ferestrele se deschideau numai cînd intra mama să facă scuturătură şi puţină ordine. Nimeni nu avea voie să o înlocuiască în acesată îndeletnicire. 156 Uneori tata se plictisea de decorul auster al camerei. Atunci căuta un loc mai însorit şi mai vesel, înutându-şi masa de lucru pe rînd în fiecare din odăile apartamentului. Nici una însă nu era pe placul lui : ba avea prea mult soare, ba nu avea lumină de la stînga. Atunci se reântorcea în camera lui, criticând pe arhitecţii nemţi şi era mulţumit să-şi regăsească odaia. Simplitatea acesteia oglindea modestia pretenţiilor lui. Se ocupa foarte puţin de el însuşi, trăind în afară de persoana lui. Era sobra şi modest şi ne dădea şi nouă povaţa : „Nu fiţi personali, lăsaţid pe eu de o parte". La Berlin devenise dornic să stea mai mult acasă. Ieşea rar, şi uneori trecea cîte o săptămînă fără ca el să^şi părăsească pantalonii de „cavalerist", meşii turceşti, „specialitate Stambul" şi flanela ruptă în coate. Mai uşor pleca în călătorie decît să iasă in oraş. Indiferent pentru el, era în schimb foarte grijuliu pentru îmbrăcămintea noastră şi nevoile casei. N-am înţeles niciodată de ce în tinereţe alţii îl socoteau boem, afară numai dacă boemă şi sărăcie sînt unul şi acelaşi lucru. ★ Se ştie că tata scria greu. El însuşi o spunea adesea. în special începuturile erau anevoioase, trecând prin adevărate crize în care neîncrederea alterna cu optimismul. îl vedeam ieşind agitat din odaia Iui, cu faţa trasă, vădit nemulţumit, blcstemîndu-şi meseria lui nenorocită, ideea nefastă de a se fi apucat de ea, şi ne povăţuia să nu-i urmăm niciodată pilda ci să ne luăm orice altă meserie. „Căci — adăuga el — mai bine să fii eisunar bun decît scriitor prost". Dar tot el ne spunea că scrie fiindcă la el asta e o nevoie peste voinţa lui. Alteori, după ce se întorcea supărat în ceea ce el numea „camera de tortură", reapărea, după câtva timp, bine dispus şi începea să ne povestească planul lucrărilor pe care voia să le aştearnă pe hîrtie. Tot ceea ce îl distra gea de la intensa lui încordare, îl punea într-o stare de iritare acută. Treceau zile fără hrană şi nopţi fără odihnă. îl auzeam umblând agitat prin odaie. Patul meu era lipit de o uşă mascată, care dădea în camera Iui. Tuşea mult şi valul de fum de la ţigările aprinse una de la alta se strecura pe sub uşa despărţitoare. 0 stare de nelinişte apăsătoare domnea în casă ; umblam cu toţii în vârful picioarelor, uşile se închideau fără zgomot, nici un rîs nu răsuna şi vorba era şoptită. „încet, că lucrează tata". Pînă cînd deodată, cu un singur cuvînt, ne luminam cu toţii. Se deschidea uşa şi apărea tata, cu o sclipire bine cunoscută pe faţa obosită : „Merge, merge bine !" Dar asta nu însemna sfârşitul trudei. Scria mereu şi după ce termina o pagină, o sfâşia pentru cine ştie ce amănunt, uneori um singur cuvînt. Şi cu răbdare, o lua de la început. Asta numea el „periatul" care dura iarăşi zile şi nopţi întregi de îndoieli, reveniri, încercări continue, pînă la ultima virgulă, cu aceeaşi conştiinciozitate, cu aceeaşi migală neobosită, pînă la dobândirea perfecţiunii. Gând termina definitiv, venea să ne anunţe vestea cea mare. 0 chema pe mama şi o întreba dacă vrea să asculte ce scrisese. Ne adunam cu toţii. Tata ţinea în mînă un creion şi un teanc de hîrtii frumos împodobite cu slova lui clară, care din depărtare părea o dantelă. Ne adunam în sufrageria unde el nu mai apărase de mult şi care se trezea parcă la glasul lui. Odaia era în penumbră, doar lampa din mljioc desena un cerc luminos pe masă. 157 O clipă de tăcere pînă ce tata se aşeza, îşi ordona foile, îşi dregea glasul, şi începea să citească. Vorba lui limpede, nuanţată, mimica lui subtilă şi atît de expresivă ne captivau din primele clipe. Ascultam nemişcaţi. El, din» cînd în cînd ne privea scrutător: „Vă place?" «au „Înţelegeţi?". „Dacă nu înţelegeţi, nu e vina voastră, ci a mea că nu ani zis bine", repeta el regulat.. Eram recunoscători şi conştienţi de cinstea mare ce ne-o făcea. Astfel, am fost noi cei dintîi care am cunoscut, citite chiar de el : „Calul dracului", „Pastrama trufanda" şi „Kir Ianulea". A doua zi de dimineaţă ne încredinţa manuscrisul ca sâd expediem recomandat în ţară, misiune de care eram mîndri. Duipă aceea, zile de-a rîradul tata se odihnea, dormind uneori după ora 5 seara. Apoi revenea la viaţa normală şi liniştită. Ne vorbea uneori de meşteşugul scrisului cu pilde amănunţite. Spunea că personagiile nu trebuie prezentate cu detalii multe. Asta omoară imaginea vie. Chipul zugrăvit trebuie să surprindă printr-o singură trăsătură caracteristică. Un tic, un nume potrivit sau un gest valorează mai mult decît o pagină întreagă de descrieri. Şi apoi, că nu trebuie să pierzi niciodată ideea călăuză. „Acela — zicea el — care uită ideea, spunîud că i-a pierit insipraţia, nu este scriitor. Tocmai acel gînd trecător trebuie să se fixeze definitiv în memorie, să stea acolo îndelung, să crească, să dospească, să se preschimbe în toate felurile, ca apoi să apară desâvîrşit". îmi amintesc că aceste lucruri le-a spus şi unui tânăr scriitor care i se plângea : „Ah, dacă aş putea, coane Iancule, să notez unele lucruri, aşa de frumoase, care-mi trec prin minte ! Dar le uit!" Decorul, zicea el, în care evoluează personagiile, trebuie să fie condensat, esenţial, ca pe el să se profileze puternic eroul. Satisfăcut de unele descrieri ale lui, ne dădea un exemplu de sinteză şi ne citea cu emoţie : „La o răspîntie de mahala străluceşte de departe în fel de fel de feţe geamlîcul unei cîrciumi, razele lămpii din tavan trecînd afară prin clondire pline cu deosebite vopseli străvezii. Afară e o vreme cîinească: plouă ca prin sită şi bate vînt rece. începe iarna. A-noptat bine. Prin dîra de lumină, se vede o umbră înaintînd cu paşi grăbiţi. Umbra urmează calea luminată, ferindu-se de băltoace, se apropie şi inti-ă în circiumă. — Bună seara!" După lectură tata adaugă : „Voi nu ştiţi cu cîtă migală am lucrat eu o noapte întreagă la aceste cîteva rânduri. Asta este artă ! Din cîteva vorbe să redai atmosfera, fără multe detalii, ca şi cînd nu te-ai fi muncit să o creezi". Nu-i plăceau piesele de teatru în care comicul alternează cu duioşii sentimentale, căci, .spunea el, „e păcat să-mi strici cheful după ce m-ai făcut să rîd". îi plăcea în artă o logică strînsă, armonie şi simetrie. Iubea claritatea şi precizia mai presus de toate. Spunea că „trebuie să vorbeşti pe limba timpului, dacă vrei să fii înţeles. Trebuie să te priceapă şi o babă ramolită". Vorbind despre arta dramatică, spunea : „Comicul trebuie să surprindă. Tragicul trebuie pregătit de la început". Nimic nu-1 mâhnea mai tare ca acuzaţia, destul de frecventă, că este leneş, că ar putea să creeze mai mult şi că-şi iroseşte talentul cu prietenii pe care, cu verva lui, îi fermeca. „Mai bine aşi fi acuzat de necinste decît de lene". Şi într-adevăr, munca lui era conştiincioasă, iar exigenţele sale 158 mari, încît numai cu răbdare şi puterea lui de muncă neîntrecută izbutea să fie împăcat cu sine însuşi. Ar fi putut desigur scrie mai mult. Aceasta o dovedeşte verva lui nesecată, recunoscută de toţi cei care au avut norocul sâd asculte. I se întîmpla să improvizeze ceasuri întregi. Dar el nu a considerat niciodată că acele jocuri,'cît ar fi fost ele de interesante, erau de calitatea năzuinţelor lui artistice. Noi copiii am regretat că n-am fost în stare să reţinem şi să fixăm creaţiile lui surprinzătoare, o întreagă galerie de tipuri vii, care se perindau prin faţa noastră, graţie extraordinarului său dar verbal. Îşi cunoştea bine valoarea şi o mărturisea uneori, cînd era bine dispus. Dar nu se lăuda niciodată, păstrând o modestie cu care cocheta. Cînd era amar şi supărat îşi punea serios întrebarea de ce s-a apucat de scris, meserie pentru care nu avea nici un talent. „M-am ajutat mai mult cu inteligenţa, decît cu1 talentul", spunea el adesea. Sau : „Deştept sînt, dar talent n'am". Totuşi, avea conştiinţa puterii lui. Dovadă autoritateai lui neînvinsă, siguranţa în arta lui care nu 1-a trădat niciodată. Se mândrea cu marea lui cunoaştere a limbii şi declara fără înconjur : „Nu o stăpânesc mulţi ca mine". Spunea că limba noastră e una din cele mai grele şi că sânt puţini acei care o cunosc cu adevărat. Ca exemplu de sintaxă perfectă românească îl dădea pe Barbu Delavraneea care „scrie şi vorbeşte o limbă foarte pură". Tata era minuţios nu numai în ce priveşte stilul şi sintaxa, ci chiar cu scrisul caligrafic. Îşi dădea silinţa să redacteze o telegramă sau o carte poştală ca pe o bucată literară şi le copia de mai multe ori pînă ajungeau să fie perfecte. „Interesul nostru este să sorim ca să fim înţeleşi", ne repeta într-una. Nu se temea de banalizare şi spunea că dacă o operă este sinceră şi simţită nu poate fi pieritoare. „Numai strâmbăturile modei sînt supuse demodării şi uitării". 11 supăra linguşirea şi admiraţia stângace : „Mai bine să mă criticaţi inteligent deoit să mă lăudaţi prosteşte". Vorbind de cum îşi crează personagiile, atît de naturale, ne dezvăluia secretul inspiraţiei lui: „Nu încep niciodată să scriu pînă ce nu aud şi văd omul, cu toate amănuntele Iui în faţa mea. întîi îi zic pe nume, iar după aceea începe el să mă conducă pe mine ; căci eu doar numele i l-am găsit, înainte să-1 fi cunoscut". Avea o mare curiozitaJLe^pentru oameni, şi de la ei Îşi găsea sursa de inspiraţie pe viu. Un tic, o vorbă izbitoare, le nota în memoria lui perfectă, cu intenţia de a le utiliza cândva. Totuşi, multe din acestea le întrebuinţa doar în povestirile lui orale. Predilecţia lui era pentru oamenii simpli şi le căuta compania cu o curiozitate neobosită. Putea să stea ore întregi cu o babă ramolită, cu zarza-vagioaica din piaţă, cu ţărani sfătoşi, cu meseriaşi muncitori de tot felul. Căci, spunea el, „oamenii ăştia au darul să nu spună niciodată prostii ; înveţi multe de la ei". îi urmărea cu atenţia binevoitoare pe care nu o avea totdeauna cu cei din preajma Iui, adică cu intelectualii. Oamenilor simpli le studia accentul, le descoperea hazul, le dibuia filozofia, obiceiurile rămase din străbuni şi mai cu seamă le preţuia naturaleţea şi sinceritatea. Cu darul lui de imitaţie, de compoziţie şi improvizaţie, ne juca roluri de bulgari, turci, ardeleni, greci, moldoveni. Mima pe fiecare schimbînd accentul şi gestul. Erau de obicei făpturi simpatice, care reveneau des în 159 povestiri, de fiecare dată în împrejurări diferite. Era ca un mare desenator care face schiţe la nesfârşit. Noi ştiam ,că jocurile lui nu erau numai imaginaţie ci rodul observaţiilor lui făcute pe viu dar filtrate prin puternica lui personalitate. Cu toată seriozitatea lui se arăta uneori tînăr şi copilăros. Ii plăceau farsele şi glumele inocente care îi dădeau o neaşteptată înfăţişare de veselie. îmi amintesc de o scenă, pe cînd ne întoaroeam de la Travemunde unde ne petrecusem vacanţa. Eram în trecere la Hamburg, pe o zi frumoasă de vară. Tata a hotărît să ne ducă la cursele de cai unde nu fusesem niciodată. Aci s-a pasionat numai decît, nu de alergarea vijelioasă a cailor ci de fizionomia caraghioasă a jucătorilor fanatizaţi, de entuzismul celor gata-gata să câştige, de strigătele lor de speranţă, de victorie sau de dezamăgire. De la a doua cursă tata le prinsese mimica şi începuse să ia parte activă la ţipetele cu care ei îndemnau jockeii. Aşa de bine făcea asta, aşa de perfect imita şi exagera ţipetele jucătorilor care strigau în dialect: „Er kimt, sohau, schau, er kimt", încît la un moment dat a atras atenţia asupra lui, jucătorii au uitat de curse şi au început să privească, la tata, care, cu un comic irezistibil, continua să gesticuleze. Cînd s-a potolit larma, un 'spectator impresionat de temperamentul de jucător al tatii, s-a apropiat întrebîndu-1 dacă a cîştigat mult pe calul pe care-1 jucase. Tata devenit dintr-odată serios a întrebat : „Care cal ? Eu n-am jucat nici un cal". Cetăţeanul a eă'scat ochii mari, a dat din umeri nemţelegînd acea comedie care ne-a înveselit pe noi. întorşi acasă, tata ne-a mărturisit că jucase scena ca să-i rămiînă mai bine întipărită în minte şi să o utilizeze dacă cândva va scrie despre aşa ceva. ★ Se gîndea cu puţin înainte de moarte, să scrie o piesă de teatru care să fie urmarea „Nopţii furtunoase" şi care s-ar fi intitulat „Titircă, Soti-rescu & Comp.". Din caietul care poarta acest titlu şi pe care recent l-am donat Muzeului Literaturii de pe lingă Uniunea Scriitorilor din R.P.R., caiet în care se află o serie de note disparate şi greu descifrabile, se vede că el nu ajunsese încă la o închegare defintivă a planului său. în proiectul acestei piese interveneau şi personagii din „0 scrisoare pierdută", ca de pildă Caţavencu. Acţiunea s-ar fi petrecut cu douăzeci şi cinci de ani mai tîrziu decît aceea din „Noaptea furtunoasă". în general, din acele notiţe se văd destul de detaliat situaţiile la care aveau să ajungă, după douăzeci şi cinci de ani, eroii din cele două piese. Unii din ei încep chiar să vorbească. Aşa, Rică Venturiano, probabil în vreun discurs : „RICĂ (cu putere şi volubilitate şi emoţie crescândă) : Da, am apărat o viaţă întreagă fără şovăire ideile mele, ideile progresiste, Instituţiu-nile, Constituţiunea, acel pact fundamental al nostru al tuturor pentru care am vărsat \atîtea secole generoase şiroaie de sînge, da! le-am apărat cu un amor sincer (deşi) dezinteresat, ca o ^adevărată tigresă care, sentinelă neadormită, stă totdeauna gata la postul său de onoare spre a-şi apăra ca o leoaică desperată micii ei puişori favoriţi care n-au decît pe mama lor în combaterea luptei pentru existenţă, şi a evoluţiunei generale precum ne spune ştiinţa modernă ca o garanţie. 160 '0 ■' + p"«<«* ». tţ.4-'--*.. ' Jtf*JBR 3ti 9h llillll SllHîlliîBipSIIi ,; ..... ■ IliiiiiBl fete* tţifaţb. Â*«fM JW A~ţrf' Ăi-, Ane *■ /Wfcrfj A* • Titlul, lista personajelor şi două pagini din ultima piesă la care lucra I. L. Caragiale (1912) ""Viaţa romînească nr. (i de Otilia Michail j 1 *l fly. w%- • *»' />< UT- Două pagini din „Titircă. rescu & ^uv / PRINŢUL : // est trai merit remarquable cel animal /" Sau, o scenă între Caţavencu şi Rică : „(cu Rică după împăciuire). CAŢAVENCU : Mă rog dă-mi voie: ori avem dreptate, ori n-avem dreptate. din această dilemă nu poţi ieşi, ori, dacă avem dreptate... RICĂ : Dă-mi voie... asta poale fi punctul de vedere al dv. Susţin însă... — însă ce? — însă... (după multă reflecţie) Dă-mi voie: noi zicem aşa: ori aveţi dreptate, ori n-aveţi dreptate; din această dilemă nu puteţi ieşi! Ori..., dacă n-aveţi dreptate... — Ba, pardon ! — Ba, pardon eu! — Atunci nu rămîne decît să facem apel la opinia publică..." Dintr-un articol de propagandă electorală apărut în ziarul „Politica" din Buzău, aflat în acest caiet şi înseninat pe dos de tata, se vede că piesa trebuia să fie tot o satiră a moravurilor politice care existau la noi în ţară în acel timp. *) Aceasta reiese limpede din dialogul Rică-Caţavencu reprodus mai sus, precum şi din testul articolului din ziar. Despre această piesă el ne-a vorbit şi ne-a dat amănunte asupra personagiilor, numai că portretele lor le schimba mereu. Boala lui de inimă, nebănuită de noi, boală care-1 mă cina în ascuns, grijile materiale care începuisera iarăşi, căci banii se împuţinau, au contribuit în mare măsură să-i -micşoreze puterea de muncă şi să-i scurteze viaţa. Astfel a rămas neîndeplinit acest proiect care ar fi îmbogăţit literatura noastră dramatică. ★ Spunea că în copilărie fusese un băiat neastâmpărat, spaima mahalalei. Mama lui primea dese plîngeri pentru mere furate din pomul vecinului, bătăi cu copiii şi multe alte năzdrăvănii, pe care noi, în copilăria noastră, nu le-am cunoscut. Ştiu o poveste cu un zmeu uriaş, făcut din opt coli de hîrtie, cu vîjîie-tori şi o coadă lungă de cîţiva metri. Ca să-1 poată înălţa, tata trebuia să adune ceata de copii din mahala şi, cu multă alergătură, ridica namila care vîjîia şi sforăia ca un balaur. Toată noaptea stătea Iancu şi băieţii lui şi făceau atîta zarvă încît speriau caiii din grajduri şi trezeau oamenii din somn. Pe noi ne înveselea cu povestirile lui. Nu spunea niciodată anecdote cu dublu sens. Glumele lui erau nevinovate şi deşi întrebuinţa uneori vorbe grele, ele nu păreau supărătoare din cauza hazului cu care le spunea. Cînd îl rugam să ne istorisească ceva din tinereţea lui, spunea că de ea nu-şi aduce aminte cu plăcere, căci se lega de timpuri grele şi de o viaţă necăjită. Rămăsese orfan de tată la optsprezece ani, nu numai cu sarcina să se întreţină pe el, ci să şi ajute pe mama şi sora lui rămase fără mijloace. De atunci s-a imprimat în caracterul lui sentimentul de ocrotire pen- •') „Şi cînd, în rezumat, acesta este programul pentru a cărui înfăptuire stau chezăşie cei mai cinstiţi, cei mai integri bărbaţi politici ai ţării noastre, ca domnii P. P. Carp... etc. cine ar sta la îndoială ca să nu dea votul lor pentru candidaţii partidului Conservator ?". 163 tru cei mici şi slabi, şi aceasta îmi explică grija nemărginită cu care ne-a învâlu' t. Cînd eram mici, raporturile noastre cu tata se limitau la o supraveghere continuă, cu atenţie mare la sănătatea şi purtarea noastră. Nu ne permitea sărituri, sporturi, alergări, jocuri violente, care ar fi putut să provoace ace denie, cu toate că cele povestite din copilăria lui nu se potriveau cu preceptele după care el ne creştea acum. Toţi prietenii care veneau la tala găseau că sîntem prea cocoloşiţi şi mulţi ne ridiculizau pentru prudenţa noastră excesivă. Copilăria noastră nu a fost obişnuită. Am devenit maturi prea devreme şi nc-a lipsit avîntul şi zburdălnicia acelei vîrste. Am înţeles însă că severitatea părintelui nostru pornea din dragostea prea mare ce o avea pentru noi. In schimb căuta să ne distreze cu poveşti mici şi poezii umoristice improvizate pe moment, ca să nu ducem prea mult dorul unei vieţi mai libere. Cu toate astea, deşi noi nu ne-am jucat ca toţi copiii, veselia şi umorul domneau în casa noastră, spre mirarea străinilor care veneau să ne vadă. Cînd, cu vorbe timide căutam să-i mulţumim talii pentru osteneala pe care şi-o dădea cu noi, ne răspundea scurt: „Nu fac asta pentru voi, ci pentru că aşa îmi face mie plăcere". Despre lecţiile noastre se interesa destul de puţin. Intra la noi în odaie, ne juca un mic intermezzo cu eroii lui, apoi devenind iar serios, ne întorcea spatele : „Acum lucraţi mai departe". Libertatea pe care ne-a lăsat-o de a citi orice carte din biblioteca lui, ne-a făcut să cunoaştem foarte de timpuriu pe clasicii literaturii, moderni şi antici. Fratele meu Luciri avea o memorie prodigioasă. Ne întreceam să recităm pe de rost din Racine, Moliere, Shakespeare. Talii îi făcea mare plăcere să ne asculte dcclamînd. Cînd am ajuns mai mari, am început să avem gusturi personale. Intr-o zi m-am înţeles cu Luchi să-1 convingem pe tata de frumuseţea poeziei lui Vcrlaine şi am debutat cu prima strofă din volum care începe cu : „Le ciel est, par-dessus le toit, „Si bleu, si calme! „Un arbre, par dessus le toit, „Berce sa palme". (Cerul este deasupra acoperişului / Aşa de albastru şi calm, / Un arbore pcsle acoperiş / îşi leagănă coroana). De abia sfîrşisem această strofă, şi tata izbucni : „Ce măi, astea-s versuri? Auzi!" Şi le repeta, cu revoltă. Atît de mult a insistat cu critica lui batjocoritoare, încît Luciii a început să plîngă de neputinţa dc a-l convinge pe lata, care rîdea cu poftă de felul cum ne tachinase. Totuşi, cred că în această taclunărie era şi un sîmbure de adevăr. Tatii nu-i plăcea pornirea spre decadentism şi rămăsese în gusturile lui pentru forma clasică a trecutului. în vremea aceea îl citea mult pe Anatole France. Era fermecat de „La rotisserie de la Reine Pcdauque" cu al său „abbc Coignard". 0 considera capodopera lui France. 11 auzeam, ca niciodată, rîzînd cu boliote pline de contagioasă veselie, aşa încît, după uşă, ne venea şi nouă să rîdem. Daca noi povesteam ceva comic şi rîdeam, ne oprea spunînd : „Voi povestiţi, nu rîdeli; lăsaţi-mă pe mine să rîd". Foarte rar l-am auzit rîzînd 164 cu hobote. Nimic pe lume, zicea el, nu e destul de comic ca să te facă să te „eselafezi". „Eu nu rid, surîd". Dintre marii scriitori avea peferaţii lui pe care-i ridica la culmi vertiginoase : Sofocle, Dante, Francois Villon, Shakespeare, Tolstoi, Dostoiev-ski, Cehov. în general, în artă îi plăcea grandiosul. Mai tîrziu am ajuns să-1 câştigăm la gusturile noastre literare cu poetul flamand Emil Verhaeren. îl recitam des şi el se încînta de frumuseţea versurilor, care găseau perfectă corespondenţă în propriile lui gusturi literare. Cîteodată, în seriile de vară, tata se retrăgea cu Luchi pe balconul apartamentului nostru de unde se vedea piaţa înflorită. Auzeam crâmpeie din discuţiile lor despre cer şi stele, despre timp şi nesfârşit, viaţă şi înţelepciune, literatură şi artă. Tata îl preţuia pe Luchi pentru inteligenţa, erudiţia şi simţul lui critic desăvârşit. Dragostea care i-a legat nu a fost tulburată niciodată nici de cea mai mică neînţelegere. Luchi era preferatul talii. Era vesel, spiritual şi bun. Semăna cu tata, avînd în plus un caracter de o rară blândeţe şi egalitate. La acea epocă el nu-işi manifestase încă talentul literar, izbucnit abia după moartea tatii. *) Din cauza aprecierilor atît de elogioase ale tuturor profesoriilor, tata nu se decisese pînă în momentul morţii spre ce profesiune săd îndrumeze. Mie îmi făgăduise odată să mă înveţe să scriu. Venind în ţară, descoperise la surorile mamei scrisori de ale mele, făcuse mare haz de felul cum povesteam viaţa noastră de la Berlin şi rămăsese cu părerea că am puţină „apucătură". Raporturile tatii cu fiul lui mai mare, fratele meu vitreg Matei, au fost mereu încordate. Matei a făcut împreună cu noi lunga călătorie care a precedat plecarea noastră definitivă din ţară şi a locuit cu noi la Berlin unde fusese adus sa urmeze dreptul. Dar cînd tata a descoperit că nu frecventa cursurile ci hoinărea prin oraş, admirând pomii seculari din Tiergarten, e-a supărat cumplit şi I-a expediat urgent la Bucureşti, inscriindu-1 la Universitate acolo. Matei nu avea nimic din generozitatea sufletească a tatii. Era dispreţuitor, amar, plin de morgă şi mai ales snob. Aceasta ne făcuse pe noi, fraţii mai mici, să-1 botezăm „domnul conte" şi să râdem de aerele ce şi le dădea, li idea şi el, dar cu atâta superioritate, încît parcă tot el ieşea învingător. Era rece şi distant cu tata. Nu-i înţelegea nici talentul, nici firea, precum nici tata nu făcea haz de părerile lui. Matei era refractar la orice sfat şi apreciere a tatii asupra părerilor şi convingerilor lui. Auzind mereu „nu fii prost", ajunsese să spună că la noi toate se măsoară cu „prosto-metrul". Singur el îi ţinea piept tatii, contrazicîndu4 în mod metodic şi distrugând înţelegerea şi voia bună care domnea în casa noastră. Niciodată nu a fost cu tata ân comuniune de idei şi lupta începuse de când pot eu să-mi aduc aminte. A fost totuşi un moment cînd s-au apropiat. Aflând că Matei s-a îmbolnăvit de pojar, tata a plecat urgent la Bucureşti. Cînd s-a întors la Berlin, a desfăcut plicul pe care Matei i-1 dăduse pe peronul gării şi a citit cele treisprezece sonete scrise de fiul răzvrătit. Ne-a citit şi nouă versurile, cu *) In afară de puţine poezii publicate au rămas de pe urma lui în manuscris numeroase altele atât în romiîneşte cît şi în limba franceză. După moartea mamei, o parte le-am dat Institutului de Istorie, Literatură şi Folclor al Academiei R.P.R., alta, mai mică, se mai află în posesiunea mea. 165 ochii înlăcrimaţi. Erau atît de frumoase, cizelate în cel mai preţios metal ! „Nenorocitul'', spunea tata,, „Cît i-am spus să nu se apuce de literatură! L-am sfătuit să facă orice meserie, numai pe asta nu ; e cea mai trudnică. Dar acum s-a molipsit şi nu mai pot să-1 scap !". în fond, era totuşi fericit, şi uitînd de trecut, a plecat, chiar a doua zi, din nou în ţară să se ocupe de publicarea sonetelor, care au şi apărut în „Viaţa Românească''. Cînd s-a întors la Berlin, 1-a adus şi pe Matei să-şi petreacă convalescenţa. Totuşi, apropierea lor a fost numai trecătoare. Tata a mărturisit mamei amărăciunea lui în ultima seară a vieţii. ★ Pentru sănătatea noastră avea o grijă exagerată. Cînd eram bolnavi şedea toată noaptea la căpătîiul nostru şi ne încuraja şoptindu-ne: „Stai cuminte, o să treacă, ţi-e mai bine!". Cînd pleca în ţară trebuia isă-i trimitem zilnic o telegramă, veşnic aceeaşi, chiar dacă nu totdeauna cu conţinut adevărat: „Toţi sănătoşi", iscălită „Cuşii", iar în aceeaşi seară primeam răspunsul: „Fiţi cuminţi, noapte bună. Cuşui mare". Nu-mi amintesc de unde venise numele acesta. Pe tata l-am ştiut totdeauna perfect sănătos şi nu l-am auzit pîîngîn-du-se vreodată că nu se simte bine. 0 singură dată la Berlin a avut o criză de sciatică. Tot atunci ne-am îmbolnăvit şi noi şi doctorul chemat în grabă a declarat c-ar putea fi scarlatina. La acest cuvînt, s-a auzit un strigăt de spaimă. Tata a sărit drept în picioare şi în acel moment s-a simţit vindecat de sciatică. A doua zi eram şi noi sănătoşi. De atunci tata a rămas cu vorba „neamţul e ca dracu", căci cu un singur cuvînt vindecase trei bolnavi. El iubea copiii în general şi cu deosebire pe cei ai prietenilor. Ştiu de la mama că atunci cînd Cella, fiica cea mai mare a lui Barbu Delavrancea, a avut o scarlatina foarte gravă, tata nu-şi găsea astâmpăr şi mergea zilnic să ia veşti şi plîngînd se uita prin geam la copilul bolnav. ★ Cu tot exilul voluntar, provocat de decepţiile suferite, tata nu a fost un desrădăcinat. A rămas adînc legat de ţara. Nu putea răbda multă vreme despărţirea. Se interesa permanent de cele ce se petrec acolo în lipsa lui şi comenta acasă evenimentele importante. Cînd nu mai putea suporta depărtarea, orice pretext era bun ca să plece în ţară să-şi astâmpere dorul. Nenumăratele lui călătorii mi-au rămas în amintire din povestirile amănunţite pe care ni le făcea la întoarcere. Erau atît de vii încît ne lăsau impresia că noi trăiam în acelaşi timp şi la Berlin şi în ţară. Marea lui dragoste de pământul românesc nu ne-a mărturisit-o însă niciodată prin cuvinte, după cum nu ne-a spus nici nouă vreo dată cît de tare ne iubea. Ne-a învăţat şi pe noi această discreţie a sentimentelor. „Simţiţi mult, dar vorbiţi puţin". Ura vorbele goale, patriotarde: „Interesează numai ce faci, nu ce vorbeşti". Sângeroasele represiuni ale răscoalelor din 1907 l-au zdruncinat. îl văd şi azi plîngînd la primirea veştilor. Avea pentru ţăran o dragoste nemărginită. Niciodată nu 1-a ridiculizat în povestirile sale şi totdeauna 1-a descris cu gravitate şi cu afecţiune. Auzind cum ţăranii erau masacraţi, suferea cumplit. Atmosfera din casa noastră devenise copleşitoare. Tata a stat 168 închis în camera lui cîteva zile şi a scris într-un suflet articolul care a fost publicat întîi la Viena într-un ziar şi apoi în broşură în ţară sub titlul ,,1907. Din primăvară pînă'n toamnă". Tot timpul care a urmat, tata era frămîntat de o mare mâhnire, căutînd mereu să afle veşti, oerînd răspunsuri grabnice la numeroasele lui scrisori şi aşteptînd cu înfrigurare sosirea poştei, în acel timp nimeni nu a avut voie să deschidă uşa. El pîndea singur sosirea factorului. La Berlin nu a uitat pe nici unul clin adevăraţii săi prieteni din ţară, după cum nici aceştia nu-1 uitaseră pe el. Sentimentul său faţă de prieteni im era numai de suprafaţă. Lua parte activă la toate bucuriile sau necazurile lor, căutînd să le fie de ajutor. Cum afla că unul din ei avea vreo supărare, pleca grabnic în ţară, fără să pregete, şi cînd se întorcea ne povestea, cu bucurie, cum reuşise el să-şi îndeplinească datoria. Personalitatea lui era atît de puternică şi sinceritatea atît de nealterată, încît adevărurile spuse de el fără înconjur şi sfaturile izvorîte din firea lui de dascăl înţelept convingeau totdeauna. El spunea că nu ascunde niciodată nimic fiindcă nu are nimic râu pe conştiinţă. Totul la el era spontan, în gînd şi în faptă. Ura prefăcătoria şi, cum nu se temea de nimeni, înfrunta pe toţi cei care-i displăceau. Cînd vreun prieten îl dezamăgea, îl îndepărta pentru un timp, ca apoi să se înduioşeze şi sâ-1 ierte. în casa noastră din Berlin veneau des Ranbu Delavrancea şi fata lui Cella ; mai veneau Vlahuţă, Dobrogeanu-Gherea, Alexandru Davilla, Gheorghe Panu, Petre Missir, poetul Cerna, Ranetti Roman, Petra Petrescu, Măria Ciucurescu ou bărbatul ei Ronald Bulfinsky, şi mulţi alţii. Din românii care. erau la studii în Germania veneau regulat în casa noastră Paul Zari-fopol, ginerele lui Dobrogeanu-Gherea, cu care tata a legat o strînsă prie-* tenie. Venea şi D. Guşti, pictoriţa Otilia Mihail cu fratele ei pianist, compozitorul C. Nottara, maestrul Marius Bunescu şi alţii. Pianistul Dimitriu cu soţia au stat la noi la Berlin mai multe luni. Tata nu legase nici o prietenie străină şi dacă în casa noastră venea cîteodată scriitoarea germană Mite Kremnitz, aceasta era tot în legătură cu ţara, căci ea locuise multă vreme în Romînia. Cu studenţii romîni care studiau la Berlin, Lipsea, Dresda şi Miinchcn, era în mare prietenie, iar de la o vreme şi cu studenţii de la Budapesta, unde mergea să-i vadă, după cum se dusese să-1 viziteze şi pe poetul Octa-vian Goga cînd acesta era închis la închisoarea de la Seghedin. Studenţii înconjurau pe tata cu mare respect şi admiraţie, iar el Ie răspundea cu dragoste părintească şi sfaturi cuminţi. De cîte ori se ducea să-i vadă, era sărbătorit cu căldură. La una din acele manifestări am asistat şi eu. Eram Ia Miinchen, unde trebuia să dea un concert Cella Delavrancea. Sala era plină şi toată colonia română se îmbulzea în jurul tatii. Concertul a avut un succes răsunător în acel mediu de mari cunoscători ai muzicii. Entuziasmul .şi bucuria străluceau pe faţa tatii. După concert tata a fost ridicat cu alai de „băieţi" şi nu s-a mai întors toată noaptea la hotel, lăsîndu-mă în grija mamei lui Cella Delavrancea. A doua zi, la plecarea noastră, pe peron, se aflau toţi studenţii romîni, cu flori, ovaţii şi entuziasmul lor tineresc. La o fereastră a vagonului era tata iar la cealaltă apărea Cella. Studenţii, ca un roi de albine, se întreceau în gesturi de rămas bun şi vorbe pe care le împrăştia vîntul, 167 iar trecătorii străini se opreau din drum, interesaţi de această neobişnuită despărţire. Dacă ar fi să caracterizez casa noastră din străinătate, pot spune fără exagerare că era o insulă romînească în mijlocul Berlinului. Totuşi, cu toate dovezile de ataşament faţă de ţară şi de tot ce era romîn esc, de cîte ori tata era întrebat de către un prieten dornic să-1 revadă întors definitiv, cînd se va înapoia, răspundea scurt: „Niciodată!". Loviturile pe care le primise fuseseră prea mari şi rănile nu se vindecaseră pînă in clipa morţii. Nu ar fi putut bănui atunci, că numai peste cîteva zeci de ani, regimul care i-a produs aceste amărăciuni va fi răsturnat şi că va veni regimul de democraţie-popullară, care înţelegând nu numai valoarea literară ci şi profundul sens etic-social al scrierilor lui, va înlătura nedreptăţile pe oare te-a biciuit, popularizîndu-i opera şi făcând-o cunoscută pe întreaga suprafaţă a pământului. Ca romîncă şi fiică a lui Ion Luca Caragiale. sînt mândră de faima la care i-a ajuns numele şi sînt adînc recunoscătoare Partidului şi Guvernului, care l-au aşezat la locul de cinste pe care-i merita. ★ Pînă la sfârşitul vieţii tata a rămas cu o tinereţe care făgăduia să dăinuiască îndelung. Spiritul şi vioiciunea lui erau .intacte. El păstrase acelaşi entuziasm pentru ceea ce preţuia şi. aceeaşi revoltă pentru ceea ce dezaproba. Mai presus de toate păstrase acea veselie izvorîtă din străfundul firii lui şi pe care o răspândea proaspătă şi nesecată. A fost aparent sănătos pînă în ultima clipă, şi viaţa i s-a încheiat aşa cum şi-a dorit: fără boală, fără suferinţă, desigur eu seninătatea şi armonia perfectă a cugetului său. „Pot să mor liniştit că n-am scris nimic de oare să-mi fie ruşine". RECAPITULĂRI VICTOR EFTIMW Caragiale a murit la Berlin în vara lui 1912 şi a fost transportat la morga oraşului. Văduva lui dădea telegrame peste telegrame la Bucureşti, să se ducă cineva acolo, să ridice rămăşiţele pământeşti ale ilustrului scriitor, să-1 ducă şi să-1 îngroape ân ţară. Dar nu venea nimeni. 0 ultimă telegramă, in care soţia îndurerată anunţa oă va fi nevoită să-şi înmormânteze tovarăşul de viaţă în Germania, a trezit oficialităţile regatului. 0 delegaţie .compusă din Iancu Baealbaşa, ân momentul acela director al Teatrului Naţional din Bucureşti şi bunul prieten al lui Caragiale, regizorul Paul Gusty, au plecat la Berlin şi au adus sicriul. Mihail Sadoveanu era preşedinte al Societăţii Scriitorilor români şi-n numele colegilor de breaslă a adus ultimul salut marelui dispărut. Cincizeci de ani au trecut de-atunci. Să recapitulăm. ★ Despre comediile şi schiţele lui Caragiale, citite de toată lumea şi popularizate astăzi, mai mult ca oricând, cu ajutorul tiparului şi al repre- 168 zeiitanţiilor teatrale, s-a scris mult şi se va mai scrie. Ele oglindesc o lume pe care autorul, în neobositele sale peregrinări, a cunoscut-o bine, a văzut-o cu acea scrutătoare privire de sub vestiţii săi ochelari pe care îi potrivea, îi scotea, îi aşeza, ca să vadă mai bine, sau, numai ca să sublinieze, să reliefeze o replică, o anecdotă, povestită cu o desăvîrşită dicţiune şi concizie, cu jocul de mimică desăvîrşit. Fostul actor şi sufler, autorul şi actorul, realiza complexul şi completul om de teatru. Să nu uităm că Ion Luca Caragiaie se trăgea dintr-un neam de actori. Tatăl său însuşi jucase o vreme, fără o vocaţie specială, alături de Co sta che Caragiaie, comedian, director şi autor, unul dintre ctitorii teatrului ro-mî-nesc. Al treilea frate, lorgu, fusese şi el actor, mani fes tîndu-se mai mult în umbra lui Costache decît în propria-i lumină. Tatăl lui Ion Luca s-a lăsal, la vreme, de scenă, şi a sfîrşit ca avocat şi jude supleant pe lingă Ploeşti. Bucureştean, mai mult decît bucureştean, ploeştean, Caragiaie şi-a cunoscut eroii la ei acasă, în tren, la berărie, la întrunirile publice. 0 lume compusă din mai toate categoriile sociale şi profesionale: moşieri, burghezi, mic-ijurghezi, mici funcţionari, bărbieri şi amploiaţi, băieţi de prăvălie, voluntari în guardiile naţionale, cucoane mofturoase, mahalagioaice îndrăgostite, semidocţi cu pretenţii de-a îndruma societatea, arivişti de periferie, granguri ai politicianismului provincial, toată această lume el a ştiut-o aevea, prim numeroasele îndeletniciri care l-au pus în contact cu realităţile vieţii. Rămas orfan, singurul sprijin al mamei sale, a dus-o greu, de tînăr. A fost rând pe rînd, sau în acelaşi timp, meditator, copist de roluri, sufler, corector de noapte, profesor de gimnaziu, revizor şcolar, berar, director de revistă, funcţionar la tutunuri, apoi, scurtă vreme, director al Teatrului Naţional. (Un amănunt necunoscut: a mai fost Caragiaie şi membru al „Societăţii chelnerilor internaţionali" de unde a fost eliminat împreună cu alţi douăzeci, pentru neplata cotizaţiei. In 1879 a scos, la Craiova, un ziar „Doljul" pe care 1-a reluat după patru ani). ★ în opera maestrului anecdota este un pretext. Scriitor adevărat, Caragiaie inventează nu de dragul surprizelor, ci ca un cadru în care să evolueze oameni vii, într-un peisaj autentic, într-o epocă bine determinata, cu stări de spirit şi reacţiuni veridice. „0 scrisoare pierdută" este piesa cea mai bine construită din dramaturgia romînească. Nici un personaj, nici o replică, nici o intrare sau ieşire din scenă nu sînt de prisos. Dialogul e viu, replica fulgerătoare. Pînă şi monologurile, care erau în moda vremii, nu plictisesc, avînd dinamismul lor, şi-n desfăşurarea lor verbală nucleul unei mici acţiuni, caracterizarea unui tip. E opera de maturitate a lui Caragiaie, capodopera sa. A scris-o la treizeci şi doi de ani. ★ Se perindă în această capodoperă tipuri din protipendadă, oameni înstăriţi, afacerişti, prefectul judeţului, preşedintele organizaţiei locale şi al feluritelor comitete şi comiţii, avocaţi, viitori prefecţi, alături de alte lighioane mai mărunte. 169 E fauna ce s-a perpetuat în acel codru al Vlăsiei, care a fost Romînia b ur g liez o -moş iereas c ă. Premergînd „Scrisorii pierdute", comedia-farsă ,,0 noapte furtunoasă" a fost jucată, fără succes, ba încă fluierată, în 1879, clnd autorul avea douăzeci şi şapte de ani. „O noapte furtunoasă" cuprinde, într-un mediu periferic bucureştean, nucleul „Scrisorii pierdute", triunghiul adulterin Titireă-Veta-Cliiriae, pe care4 regăsim, după cîţiva ani, în trinitatea Trahanache-Joiţiea-Tipătescu. Aceeaşi ticăloşie din partea soţiei şi a prietenului casei, aceeaşi încredere naivă a soţului în cei pe care îi crede ireproşabili. Mai şters decît Pristanda apare, în uniforma epocii, ipistatul Nae Ipin-gescu, om de casă şi el, al celui puternic, iar Rică Venturiano ar fi embrionul unui Caţavencu. Numărul 9, de pe tăbliţa casei, întors pe dos şi devenit 6, va da loc la o mulţime de încurcături, ca şi scrisoarea pe care a ipierdut-o coana Joiţica, ca şi confuziile de măşti din „D-ale carnavalului". Sînt procedeele bunului vodevil al epocii, de care autorul nostru nu s-a ferit, dar a încadrat în ele oameni din realităţile romîneşti, personaje autohtone, cu un pitoresc şi o savoare locală, cu o preocupare satirică de care vodeviliştii străini nu prea ţineau seama. Orizontul lui Caragiale nu e vast, desigur, dar puterea lui de sinteză e unică, cel puţin în literatura noastră. în „Conu Leonida faţă cu reacţiunea", un act, mai curînd o scenetă în două persoane care trăiesc într-o odaie modestă de mahala, Caragiale ridiculizează pe un pensionar mic4>urghez şi consoarta lui, la care ideile de libertate, revoluţie şi reacţiune iau forme schimonosite, diformate prin lectura gazetelor şi prin discuţiile cu vecinii. în Conu Leonida găsim formula atît de cunoscută : „Să plătească statu la toată lumea, că d-aia e stat!" E pomenit acolo şi Nae Ipingescu, cel din „Noaptea furtunoasă". Aceeaşi epocă, aceeaşi lume. Caragiale şi-a cunoscut bine eroii. A notat. A scris. A fixat pentru vecie o lume care nu mai este. Cel mai mare cronicar al vremii sale, fiindcă şi-a văzut contemporanii aşa cum erau. Iată ce este realismul. Caragiale scria greu. Avea oroarea hîrtiei albe. Conştiincios, pînă la migală, simţind povara unei grele răspunderi, el cunoştea preţul fiecărui cuvînt şi-i era cu atît mai penibil să se aşeze la lucru. Scrisul său e mărunt, caligrafic. Dacă numeroasele ştersături pe ciornele textului iniţial dau o impresie de nesiguranţă, de nervozitate, vădind chinul autorului în căutarea expresiei juste, pagina transcrisă definitiv pare aşternută cu facilitatea, cu seninătatea, cu avîntul unui inspirat. Cel oare a turnat aceste rînduri egale, cu litera frumos cizelată, apare ca un olimpian care nu cunoştea truda efortului şi scrie „cum cîiită privighetoarea", cum se revarsă izvorul abundent şi ritmic. Toate acestea şi multe altele mi le-a povestit Alexandru Vlahuţă. Alexandru Vlahuţă a fost cel mai bun prieten al lui Caragiale. îl răsfăţa, îi cunoştea capriciile, izbucnirile, i le primea cu un surîs frăţesc, părintesc, deşi era mai tînăr oa el. Era un om cumpănit Alexandru Vlahuţă, un înţelept. Avea priviri îngăduitoare, un zîmbet de indulgenţă, o trecere catifelată. Mai puţin temperamental decît Caragiale şi Deîavraneea, le admira talentul, Ic înţelegea temperamentul. 170 Ne povestea trecătoarele neînţelegeri dintre Iancu şi Barbu, imita vocea baritonală a lui Caragiaie, — cîteşitrei, Caragiaie, Delavrancea şi Vlahuţă aveau melodioase voci baritonale — îi imita gesturile, mimica de perfect om al scenei, hazul şi pateticul conului Iancu, oaspe căruia îi plăcea să fie ascultat şi a cărui dezlănţuire constituia un magnific spectacol spiritual, o vrăjitorie. în casa din fostul palat al. funcţionarilor publici, Ia Capul Podului, în odăile împodobite cu foarte multe tablouri de Grigorescu şi de unde în zilele senine se vedea orizontul depărtat, cu profiluri de munţi, Vlahuţă îşi primea prietenii, iar devotata lui soţie priveghea cu ochi înduioşaţi buna lor găzduire. M-am ospătat uneori şi eu acolo, fiind foarte tînăr, fericit să stau alături de scriitorii consacraţi, pe eare-i învăţasem şi-i recitam în şcoală. Eram încă emoţionat de prezenţa lor ilustră... Plutea. în casa de la Capul Podului, umbra lui Mihail Eminescu, bunul prieten al Iui Caragiaie şi al lui Vlaliuţă, prea devreme plecat dintre ei. Venea cîteodată şi Dobrogeanu-Cîierea. Pe Eminescu şi pe Caragiaie, pe Vlaliuţă şi pe Dobrogeanu-Gherea vechea Academie nu s-a învrednicit să-i primească în rândurile ei. Noi îi privim acum pe acel perete din sala de festivităţi a Academiei R.P.R. altăuri de Ion Creangă şi de alţi mari înaintaşi. îi privim cu drag, cu emoţie, cu recunoştinţă, cu mândrie. Venea la reuniunile din palatul funcţionarilor publici şi ..poetul ţărănimii", George Coşbuc, care vorbea puţin. Asemeni majorităţii scriitorilor transilvăneni, Coşbuc nu avea seăpărătoarea vervă a celor numiţi „regăţeni" ★ Caragiaie nu dădea nimic, cu anii. 0 dată, buna doamnă Vlahuţă, soţia poetului, stinsă de curând — ale cărei bătrâneţi au putut fi îndulcite prin pensia ce i-a acordat-o Academia Republicii Populare Romîne ca văduvă a lui Alexandru Vlahuţă, academician de Onoare postum ■—■ 1-a întrebat pe Caragiaie cu mustrare : — De ce nu mai scrii nimic, coane Iancule ? — Eu — a răspuns conu Iancu, uitîndu-se peste ochelari — eu nu pot să scriu decît .aşa cum a spus Eminescu : „Cu perdelele lăsate Stau la masa mea de brad !" Doamna Vlahuţă a luat-o de bună, i-a cumpărat o masă de brad şi, într-o zi, 1-a închis în casă, cu perdelele lăsate. După cîteva ore de izolare, Caragiaie n-a reuşit de cît să aştearnă pe luciul scindurii cîteva pete de cerneală şi sub ele a scris, cu eternul său spirit caustic, protestatar : „Toate meseriile necurate lasă pete". De-atunci, pe acea masă a Iui Caragiaie, scriitorii care veneau în casa lui Vlahuţă îşi notau gîndurile. Ar fi nimerit să se caute, printre lucrurile rămase de la văduva lui Vlahuţă, acea masă de brad plină de semnături ale scriitorilor vremii şi să lie aşezată în muzeul lui Caragiaie. ★ 171 Despre Caragiale, scurtă vreme director al Teatrului Naţional, mi-a vorbit prietenul său, bătrînul regizor Paul Guşti. Conu Iancu nu şedea niciodată în primele rînduri ale fotoliilor. Asista la spectacole fie într-o lojă, fie în fundul sălii, totdeauna la un cap de bancă. Solicitat de actorul Iancu Petrescu — unul dintre cei mai mari trage-dieni ai noştri — Caragiale a pus în repetiţie „Regele Lear". Critic sever al direcţiilor precedente, el îşi dădea seama de greutăţile reprezentării unei asemenea capodopere. Nici posibilităţile interpreţilor, nici, mai ales, mijloacele decorative ale epocii nu îngăduiau o realizare onorabilă a dramei lui Shakespeare. Ar fi vrut să n-o mai joace, dar actorii insistau. Şi atunci a început să reducă textul, suprimînd tablouri după tablouri. Scena furtunii fusese plasată într-o pădure. La una din repetiţiile finale, Caragiale a interpelat din sală pe şeful maşinist. — Ce feb de pădure e asta, domnule? Regele Lear se petrece sau nu în Evul Mediu? Atunci să-mi aduci o pădure medievală! ★ In pragul bătrineţii, după o muncă de-o viaţă şi dovada unui talent fără pereche, desconsiderat de pătura stăpînitoare, respins de la premiile Academiei, acuzat de plagiat, înlăturat de la orice răsplată oficială, Caragiale a luat drumul exilului. La graniţă nu l-au petrecut jandarmii, dar l-au dus aceiaşi cumpliţi temnicieri, indiferenţa, nepăsarea, cinismul unei societăţi ingrate, oare 1-a lăsat pe Emineseu să trăiască şi să moară cum a murit, după o viaţă care n-a fost decît o moarte vie, aceeaşi societate care, nu e mult de-atunci, sub ochii noştri, pe loan Slavici, contemporanul, prietenul lui Emineseu, al lui Creangă, al lui Caragiale, 1-a lăsat să-şi poarte umbra gîrbovită, pălăria spartă şi şoşonii peticiţi în umbra zidurilor bucureştene. Emineseu, Slavici, Caragiale nu s-au plîns. Şi-au dus cu discreţie, cu modestie, calvarul. în resemnarea lor era şi puţin dispreţ pentru contemporani. ★ Caragiale nu mai putea trăi printre ai săi, într-un oraş care nu-i mai spunea nimic. Plecarea şi aşezarea lui la Berlin a fost socotită de răuvoitori ca eterna dezertare a romînului care a dat de bani şi se duce să-i toace peste hotare. Caragiale căpătase, într-adevăr, o moştenire, dar în această expatriere de ce să nu vedem sensibilitatea rănită a artistului care evadează dintr-un mediu burghez sterp, deprimant, şi caută aiurea satisfacţii sufleteşti care să-1 înalţe ? Nu trebuie să comparăm bogata viaţă spirituală a Bucureştilor de astăzi cu bărăganul sufletesc ce era odinioară Capitala. Dacă astăzi avem o vastă pinacotecă naţională şi atîtea muzee în care omul dornic de desfătarea ochilor şi a sufletului poate petrece ore întregi de contemplaţiune şi meditare, dacă viaţa teatrală şi muzicală capătă o intensitate, o diversitate şi o amploare vrednice de orice popor înaintat — trebuie să reconstituim ce era acest oraş pe vremea lui Caragiale şi să ne întrebăan ce satisfacţii putea găsi un om de talia lui, un estet, un mare amator şi cunoscător al muzicii ? Cu ce să-şi îmbogăţească el sufletul ? La Teatrul Naţional — spectacole mediocre, melodrame şi farse importate. 172 Viaţă muzicală nulă. Cite o trupă italienească de operă, în drum spre Galaţi. Turneul unui mare actor străin, Mounel-Sully sau Ermeie Novelli. Trecerea cînlăreţei Adel'na Patti a fost un eveniment de care s-a vorbit ani întregi. încolo, pustiul unui mare tîrg întunecat, cu străzi desfundate. Cliefuri în grad nile de vară. Nopţi pierdute în zaiafeturi şi joc de cărţi. O masă de berărie, fum acru, cîţiva companioni, aceiaşi, mereu aceiaşi, şi mai ales „o soţietate fără moral şi fără prinţipuri" — iată ce-i oferea lui Caragiaie climatul bucureştean. De aceea poate şi-a închipuit că-şi va afla liniştea pe alte meleaguri. Şi a plecat în lumea germană, unde n-a găsit alte satisfacţii, afară poate de aceea de a-l fi înlîlnit pe Beethoven. Beethoven era idolul maestrului meloman, îl situa pe planuri cosmice. Acest antiromantic care a fost Caragiaie vorbea de Beethoven în hiperbole vrednice de un mare poet romantic. L-am auzit, într-o" noapte de vară, evocînd pe titanul muzicii în fraze titanice. Spunea cum s-au întîlnit, cum s-au încrucişat planete, ca din scăpărarea lor să se nască Beethoven. Cei care l-au cunoscut pe conu Iancu — şi am rămas foarte puţini — trăim încă sub îneîntarea acestui vrăjitor. Era, cum se spune familiar, o grădină de om. între prieteni, la un pahar de vin, scriitorul lucid, caustic, comprimat, se descătuşa, se revărsa. Risipea, ore întregi, comori de elocvenţă. Acolo unde se afla Caragiaie, nu mai vorbea nimeni. Ascultau toţi, fermecaţi, chiar dacă erau ei înşişi magicieni ai verbului. într-o memorabila noapte de vară, la Blaj, l-am ascultat pînă spre ziuă, în casa scriitorului ardelean Alexandru Ciura. Caragiaie vorbea, neobosit. Era răcoare bine în grădina lui Ciura, dar conului Iancu puţin îi păsa. Mai rezistent decît noi, mai tineri ca el cu cîteva decenii. îşi scosese haina, rămăsese în cămaşă şi vorbea, vorbea mereu. La un moment dat, a auzit un lătrat depărtat. — Auziţi voi cîinele ăsta? Latră ca acum cîteva sute de mii de am. Cîinele a fost cel dintîi prieten al omului. îşi, căutau amîndoi hrana prin păduri. Tîrziu, cînd şi-a făcut omul un cămin, abia atunci a venit la casa lui femeia şi pisica ! Prietenul lui Caragiaie, profesorul Suchianu, a povestit amintiri- din vremea cînd dramaturgul plasmuia „O scrisoare pierdută" şi nu ştia ce dez-nodămînt să-i dea. — Va triumfa imbecilul sau canalia? Trahanache sau Caţavencu ? Şi-atunci a adus în actul final acea lovitură dc teatru, alegerea de deputat a lui Agamiţă Dandanache, şi imbecil şi canalie. Un stenograf care l-ar fi însoţit pretutindeni pe conu Iancu ne-ar fi lăsat numeroase tomuri de vervă caragialescă, de gînduri profunde, de imagini scăpărătoare. Ne-ar fi completat poate imaginea lui Caragiaie. Scriitor lucid, observator şi evocator implacabil al unei lumi pe care o dispreţuia, se vădeşte Caragiaie şi în acele „Momente", publicate în ..Moftul romîn" şi „Universul". Era director al „Universului" Luigi Cazză-vi 1 lan, căruia trebuie să-i pomenim numele cu recunoştinţă, fiindcă îndemnurilor sale datorăm, în bună parte, aceste schiţe, contemporane şi asemănă- 173 toare cu ale lui Anton Cehov. Marele scriitor rus, care a influenţat atît de mult literatura apusului, mai ales nuvelistica engleză, avea multe laturi comune cu prozatorul nostru. Era mai puţin caustic, mai indulgent decît Caragiale cu eroii săi, pe care îi alegea din aceeaşi mică-burghezie. Eram în redacţia „Adevărului" cînd un bătrân secretar al ziarului mi-a arătat corespondenţa cu Caragiale, care se afla la Berlin şi ântîrzia cu trimiterea manuscrisului „1907, din primăvară pînă-n toamnă". „Momentele" sînt schiţe dialogate, mici piese de teatru, în care personajele se mişcă şi vorbesc cu o plastică de scenă. De altfel regizorii noştri au transpus cu succes, în teatru şi pe ecran, cîteva din aceste crîmpeie de viaţă autentică, fărîmituri din ospăţul „Scrisorii pierdute". Găsim, în acele „Momente", atacuri împotriva birocratismului, petiţiile, animările, schiţe de oameni în toată firea, care se ţin de bîrfeală ; copii răsfăţaţi pînă la sălbăticire de către mame pretenţioase, inconştiente; clienţi politici din părţile adverse, ireconciliabili pe chestii de „prinţipii" dar înţe-legîndu-se de minune cînd e vorba de-o afacere. Nu mai stăruim asupra multiplelor aspecte de viaţă amorală, de instincte primitive mocnind sub vălul şi cenuşa unei civilizaţii de faţadă. Iată pe acea „moftangioaică", o cucoană din lumea mare bucureşteană, care vorbeşte numai franţuzeşte, se duce poftită sau nepoftită la baluri, la concerte, la palat, se laudă cu relaţiile ei, se poartă „împopoţonată de şapte ori mai scump decît s-ar putea explica prin mijloacele consortelui d-sale". O altă parvenită este doamna Ftiriade, din schiţa „Un pedagog de şcoală nouă", unde întâlnim pe faimosul dascăl ardelean Mariuis Chicoş Rostogan. Cînd examinează pe doi băieţi săraci, Rostogan îi năuceşte eu tot felul de întrebări absurde. Se răsteşte la ei, îi ameninţă. Cînd însă iese la lecţie feciorul doamnei Ftiriade, dascălul nu numai că nu4 întreabă nimic, dar răspunde el însuşi propriilor sale întrebări, gu-durîndu-se pc lingă acea „ilustră matroană" care a venit împreună cu un câine mops să asiste la producţia odraslei. Satira bate din plin. Dar cu cîtă milă ne vorbeşte Caragiale de acel băieţel nenorocit, copilul de pripas Mitu Boieru, din nuvela „Păcat" ! Milă şi pentru ţigăncile care cumpără haine vechi în „Două loturi", milă pentru toţi oropsiţii soar tei, care pun pete sumbre în defilarea grotescă a celorlalte personaje caragialeşti. ★ Toată lumea are astăzi prilejul .să întâlnească, în pagini de carte sau pe scândurile scenei, pe eroii Schiţelor şi Momentelor. Vor citi unii şi vor reciti alţii povestirile rustice ale lui Caragiale, viziuni întunecate ale unei lumi autentice, mizerie, crimă, superstiţie, altceva decît pastorala scriitorilor idilizanţi. Vor citi basmele sale, povestirile fantastice, acea excelentă versiune românească a lui Abu-Hassan, din „O mie şi una de nopţi", acel halucinant 174 „Kir Iarmlea" care poate sta cu cinste alături de capodopera nuvelisticei romîneşti „Hagi-Tudose" a lui Barbu Delavrancea. Caragiaie, Barbu Delavrancea, George Coşbuc, toţi aceşti mari scriitori care se adunau în casa şi la masa lui Alexandru Vlahuţă, au fost progresişti. Progresist a fost Caragiaie prin arta lui desăvîrşită, progresist prin activitatea lui de luptător, de asaltator al acelei cetăţi de moloz şi de putregai, care era societatea romînească de atunci. Din opera lui nu lipsesc nici privilegiaţii soartei, acei „beati possi-dentes" care iroseau rodul muncii de acasă, al sutelor şi miilor de clă-caşi; nu lipsesc politicieni atotputernici în fieful lor, cu familiile lor, cu nepoţii, cuscrii, cumnaţii şi oamenii de casă care strîngeau şi sugeau, cu uriaşe tentacule de caracatiţă, o ţară întreagă. înspre sfîrşitul vieţii sale, Caragiaie a înţeles şi a împărtăşit şi altora nevoia de a se avînta făţiş în lupta politică, de partea mulţimii, cu arma scrisului cotidian, în gazetă. El, care n-a lovit niciodată într-un lucrător al fabricii sau al ţarinii, a combătut partidele oligarhice, legendele, ereziile, superstiţiile. A zefle-misit pretenţiile nejustificate. Acest autor de comedii şi de schiţe vesele a purtat întreaga viaţă în suflet o dramă : drama scriitorului neînţeles, minimalizat. A nu fi preţuit la justa sa valoare, a fi micşorat, este mai dureros pentru un luptător decît a fi prigonit. Persecuţia presupune, în primul rînd, recunoaşterea unei puteri, a unei primejdii care trebuie combătută. I. L. Caragiaie a fost socotit de unii ceea ce spun francezii „un amu-seur", adică un om iscusit în a scrie lucruri plăcute, amuzante, fără pretenţii. I s-a recunoscut vivacitatea stilului, naturaleţea replicilor, pitorescul personajelor, ştiinţa compoziţiei, măiestria tehnicei, dar n-au văzut ceea ce era dincolo de toate acestea, mai adînc şi mai sus. I-au atribuit un plafon scund, preocupări limitate. în personajele sale au văzut cazul, nu prototipul; au văzut individul, nu exponentul. N-au remarcat că el nu polemizează cu insul, ci combate stări de spirit, casta, clica, cloaca, „tribul", năravul, meteahna generalizată. Săgeata lui Caragiaie a mers mai adînc de epidermă ; ochind personajul, el a lovit ceea ce însemna în esenţă acest personaj, nu numai învelişul său trecător. Fiecare tip din comediile şi din schiţele lui Caragiaie poartă în el o racilă, linul reprezintă arivismul, altul abjecţia sufletească, altul imbecilitatea. Iată demagogia, iată nepotismul, iată intervenţionismul, afacerismul, moftologia, falsul patriotism, falsul sentiment al familiei — toate stafiile ce cutreierau o societate putredă, fără ideal, fără etică, pornită pe o grabnică chiverniseală, pe superficialitate şi zeflemea. Omul acesta cu uitătură severă, scrutătoare, a pătruns în epocă, în moravuri, în năravuri, le-a ridiculizat, le-a stigmatizat. Lectura lui îţi provoacă mai mult melancolie, amărăciune, meditaţiune prelungită, decît rîsul scurt, indulgent complice, cu care cititorii de pe vremuri ai „Veseliei" întîmpinau „Momentele" sau comediile lui Caragiaie. Nu l-au înţeles. N-au simţit satira amară, usturătoare, care izvora dintr-o durere, poate în locul unei lacrimi. Caragiaie îşi dădea seama de această judecată superficială a unora, şi scrîşnea. 175 Mi-aduc aminte, sînt mai bine de cincizeci de ani de atunci, de-o zi de vară, la Blaj, cu prilejul unei aniversări a marii adunări de pe Cîmpia libertăţii. Caragiale a fost dintre puţinii scriitori din vechiul regat care păstra legături cu romînii de peste munţi. In drumul spre Berlin, el se oprea la Budapesta, unde se întîlnea cu intelectualii transilvani. Nu putea lipsi de la sărbătoarea aniversării celor cincizeci de ani ai memorabilei adunări. După festivităţi ni se întinsese o masă, sub un şopron uriaş. Era printre noi şi Aurel Vlaicu, erau poeţii Octavian Goga şi St. 0. Iosil, era actorul Petre Liciu şi publicistul de la „Furnica", George Ranetti. La sfîr-şilul mesei, scriitorul ardelean Ion Scurtu a ţinut să închine un toast. — Ridic paharul meu în cinstea marilor noştri umorişti, aici de faţă, Ion Luca Caragiale şi George Ranetti ! Caragiale s-a ridicat tremurînd, a bătut cu pumnul în masă şi a strigat: — Eu nu sînt umorist! Eu sînt un profund sentimental! Cîţiva au rîs, crezînd că dacă a spus ceva „conu Iancu", sau „nenea Iancu" trebuia rîs, neapărat. Din acea zi, de la acel protest vibrant al ilustrului oaspe, l-am citit cu alţi ochi. Mi-am dat seama că maestrul prozei şi al dramei româneşti, mai mult decît un umorist, era un profund sentimental. Privită aşa, opera lui deschide perspective infinite, întrebări tulburătoare, Caragiale umorist! Umorist autorul sumbrei „Năpasta", pe care apasă cu aceeaşi tărie atmosfera ce străbate drama ţărănească a lui Tolstoi, „Puterea întunericului" ? Umorist, cel ce-a scris „în vreme de război", „Hanul lui Mînjoală", „Păcat", „Făclia de Paşte"? Umorist, numai umorist, cel care tipărea în „Moftul romîn" rînduri ca acestea : „Tu care scrii încruntat lucrurile cele mai hazlii, îţi verşi pojarul inimii, nu apa de trandafiri a glumei dulcegi" ? Tendinţa de a face din Caragiale un umorist au avut-o şi unii actori de mai tîrziu, cei care n-au lucrat supraveghiaţi de maestru şi s-au depărtat de tradiţia iniţiată de el. Dcpârtîndu-se dc Ionul realist al comediilor caragialene, unii regizori au exagerat adesea şi costumaţia, îmbrăclnd pe actori în haine bâlţale, în culori strigătoare, transformând astfel viziunea realistă a unei epoci bine determinate, într-o arlccliinadă. Posteritatea va primi cu bucurie magnificul dar reînnoit care este trecerea printre noi a scumpului maestru comemorat. Cei de mîine nu vor mai vedea rînjetul, acolo unde este mîrîitul leului, nu vor mai vedea nuieluşa cu zurgălăi a paiaţei, acolo unde este biciul de foc al procurorului. I. L CARAGIALE I. D. GHEREA 1. In familia noastră opera lui Caragiale era atît de bine cunoscută încît cine nu o cunoştea perfect înţelegea ce spuneam :. continuu se făceau aluzii sau se dădeau citate din frazele lui. Cînd am luat întîi cunoştinţă 176 de scrierile Iui eram încă în clasa a doua primară. Era într-o vacanţă, la Sinaia, în vila Albuleţ. Cumnatul meu, Paul Zarifopol, ne citea în fiecare seară o nuvelă sau două din „Momente", iar după ce le-a terminat a trecut la „Teatru". Pe urmă am citit eu singur de-atîtea ori „Momentele" încît pe unele le ştiam pe de rost (Căldură mare, Bubico, Petiţiune şi alte cîteva). Tatăl meu se amuza punîndu-mă să Ie recit fără să sar nici o frază. Ţin minte ce intimidat am fost cînd odată i-a spus lui Caragiaie: „Te ştie pe de rost... cu adevărat. Frază cu frază". Caragiaie a făcut haz şi pe urmă a zis : „Foarte bine! Asta o să-i servească mai tîrziu, să scrie o românească cum se cade!" Entuzismul nostru, al familiei Gherea, pentru Caragiaie, era atît de mare, încît cînd venea la noi la Ploieşti, pentru cîteva zile, eu ceream voie de la tata şi lipseam de la liceu, ca să stau tot timpul cu Caragiaie. Totdeauna l-am ascultat vorbind, cu un fel de pasiune. De aceea probabil mi-au rămas în amintire multe din spusele Iui, deşi — vă daţi seama — e tare mult de atunci. 2. Deobicei Caragiaie era foarte pudic cînd erau de faţă copii sau femei. Totuşi l-am auzit povestind cele ce urmează, lui Cerna şi altor câţiva, pe cari amintirea mea nu-i mai poate identifica. Desigur, uitase de prezenţa mea. Cum făcea adesea, deşi vorbea pentru toţi, se adresa parcă unuia singur, de data aceea lui Cerna: — Era pe atunci în dosul Cişmigiului o circiumă, cu o crîşmăriţă grozav de frumoasă, coana Marghioala. Ne ţineam de ea şi îi făceam curte, eu şi alţi băieţi. 0 „tachinam" cît puteam. Odată i-am zis uitîndu-mă lung şi galeş la dînsa : „fie că straşnici ochi ai, coană Marghioalo" 1). Ei, ce crezi că mi-a răspuns? „Nu, nu se poate, coane Iancule, că mi-e frică de bârbatu-meu". 3. Altă dată spunea : — Mă, vine într-un rînd un scriitor la Aristotel şi-1 întreabă : „Inţe-leptule, ce e mai greu cînd lucrezi la o operă de artă, începutul, mijlocul sau sfîrşitul ?" Aristotel se gândeşte mult şi pe urmă spune: „Cel mai greu e, începutul şi sfîrşitul". Pe urmă se mai gîndeşte ce se mai gîndeşte şi adaugă: „dar... şi mijlocul e foarte greu!!..." 4. îl văd pe Caragiaie în faţa unei mese stîncl lingă Zarifopol; eu mai departe, avînd probabil vreo 14 ani. Tăcere. De o dată Caragiaie exclamă : — Her Doktor, d-ta ce crezi ?! No fi ştiut Trahanache ce era cu nevastă-sa şi cu Fănică ? Te pomeneşti că făcea pe prostu ! Se prea poate, că era şiret al dracului!... Dumneata ce crezi?... 5. Pe atunci nu erau nici radio nici discuri. Dacă vroiai să asculţi muzică simfonică, musai trebuia să mergi la concert. Caragiaie se ducea uneori 4) Exclamaţie identică cu cea 'din „Hanul lui Mînjoală". 12 — Viata romînească nr. 6 177 dezaprobări în ce priveşte talentul său ide poet, Cerna nu se simţea bine în mediul Gherea-Zarifopol unde îşi dădea seama că nu e prea admirat. Ar fi vroit să-şi caute un punct de sprijin în Caragiaie. Niciodată n-a cerut părerea lui Gherea sau a lui Zarifopol despre vreo poezie a lui. Ţin minte cum, odată, acesta din urmă i-a spus, în legătură nu mai ştiu cu ce : „Dumneata, ca poet, desigur înţelegi că...", iar Cerna 1-a întrerupt îmbufnat: „Eu nu sînt poet!". Cînd a murit Cerna, Zarifopol 1-a vegheat pînă Ia urmă. Povestea că doctorul deşi îşi dădea seama că nu mai este nici o speranţă, i-a făcut muribundului o injecţie cu cafeina care 1-a trezit din prostraţie şi i-a dat o stare de vioiciune macabră. Aiura într-una vorbind nemţeşte şi întreba sau afirma iarăşi şi iarăşi : „Nicht wahr, icb habe doch Talent ? — Ja, gewiss, ich habe Talent!..." (Nu-i aşa că totuşi am talent? -— Da, sigur, am talent!...") 9. După Caragiaie, adevărata atitudine estetică trebuia să fie „contemplativă". Orice emoţie puternică trebuia exclusă, căci ea n-ar fi făcut decît să tulbure „die Ruhe der Anschauung" 1) Cerna povestea : „După o seară de discuţii în care Caragiaie susţinuse teza lui estetică ne-am întâlnit la concert, la Gewandhaus, unde aveam bilete alături. Se cânta simfonia a 9-a de Beethoven. în clipa solemnă, grandioasă, cînd începe corul, ne-am uitat unul la altul. Amândoi aveam ochii plini de lacrimi. Cai-agiale m-a întrebat ironic : „Cum, Cerna, plîngi ?" Dar sigur că şi-a dat şi el seama că lacrimile mele se potriveau cu ideile mele estetice, pe cînd ale lui nu mergeau de loc cu teoriile estetice expuse în aceeaşi seară". 10. Spre sfîrşitul vieţii, Caragiaie prinsese dragoste de Brahms, despre care spunea că e un „Beethovenţel". La ieşirea din Gewandhaus, unde i se cîntase simfonia a treia, Caragiaie ne-a întîmpinat fredonînd tare şi fără să-i pese de lume (aşa îi era obiceiul) partea a treia (Poco Allegretto). „Ce frumuseţe !" striga el încântat. „Ăsta e un cîntec de pescari sicilieni". Atunci vorba asta mi s-a părut spusă în treacăt şi la întîmplare. Dar de atunci n-am auzit niciodată acel „Poco Allegretto" fără să am impresia dc mare, de briză marină şi mai ales a ritmului bărcii ridicate brusc de valurile succesive. Nu ştiu dacă impresiile astea sînt urmarea frazei lui Caragiaie sau dacă acesta a constatat o similitudine adevărată. 11. Pentru ca verva lui Caragiaie să se desfăşoare în toată splendoarea, trebuia să fie pornit împotriva cuiva sau a ceva. El îşi dădea seama de asta, se monta cu dinadinsul şi cu încîntare împotriva oamenilor sau a lucrurilor şi de aceea peroraţiile lui erau explozive, superbe, strălucitoare. Ceva similar s-ar putea spune despre Zarifopol, care mi-a zis odată : „Pînă nu mă înfurii, nu pot să scriu". *) liniştea contemplaţiei. 180 îmi amintesc de o peroraţie a lui Caragiale împotriva lui Iorga, ţinută în fata unei mese de prieteni fermecaţi. A început ex abrupto! ...„Mă., n-am nici o bucurie de Iorga al vostru !... Creşte strâmb !..." Pe urmă îl descrise cum se duce în mijlocul Europei şi strigă cît îl ţine gura : „Oameni buni, ia spuneţi-mi, unde s-ar mai putea trece un doctorat!" Şi încheie: „Ştiu eu că-i cu capul plin, că e o adevărată bibliotecă ; dar vorba-i că-i lipseşte un bibliotecar !" 12. „Arta dramaturgului, arta de a construi piese de teatru, se aseamănă mai mult cu arhitectura decît cu literatura", zicea Caragiale. Despre nimic nu vorbea el cu atîta pasiune şi convingere ca despre teatru. Se simţea că aci era la el acasă. Despre „Macbeth" vorbea ades cu o admiraţie nemărginită. Eram la Sinaia; îl aud spunând: nDin prima scenă, cea cu vrăjitoarele, ştii ce are să se petreacă pînă la sfîrşit: au pus stăpînire pe tine gândurile rele, forţele iadului, că n-au să te mai slăbească şi că fără doar şi poate te duc Ia picire. Viziunea asta anticipativă e de o frumuseţe cum rar se mai întîlneşte în teatru. Dar faptul că ştii dinainte, nu micşorează interesul pentru acţiune ; el nu slăbeşte o clipă. Şi ce contraste superbe! Ce poate fi mai frumos decît scena cu portarul beat după scena asasinatului!" Despre „Faust" de Goethe spunea : „Faust e ca o femeie cu trei ochi, cu două nasuri, ou patru guri; da, ochii, nasurile, gurile sînt minunat de frumoase; dar cum poate fi femeia însăşi !?" 13. Ultima oară l-am văzut pe Caragiale la Ploieşti, cu cîteva săptămâni înaintea morţii lui. Locuia la noi şi ţin minte că cele cîteva zile nu m-am dus la şcoală, ca să-1 pot vedea mai mult. Aveam 17 ani şi eram pasionat de fizică. Caragiale m-a pus să-i expun noile teorii ale fizicii de pe atunci, pe cât ie putea cunoaşte, din cărţile de popularizare, un amator atît de tînăr cum eram eu. Le comenta plin de interes. Pe urmă îmi spuse : „Am făcut şi eu o observaţie care seamănă cu a oamenilor de ştiinţă. Meseria mea e să caut expresia justă; dau de o primă f ormulare, o primă aproximaţie care nu mă mulţumeşte, pe urmă de alta pînă găsesc expresia justă. Ei, am băgat de seamă că acea expresie justă e totdeauna mai scurtă decît cele dinaintea el. Prin urmare stilul bun e tot una cu exprimarea cea mai scurtă ! Sau o fi o generalizare pripită ?" Tocmai peste drum de odaia în care dormea Caragiale era „salonul" unui bărbier a cărui firmă făcea deliciile multora dintre vizitatorii noştri : ., — 'Bărbier — Fumisorul gării. — Special în scos măsele". Bineînţeles, încă de dimineaţă, Caragiale s-a bucurat ca specialist, în spirit caragialesc, de firma aceasta. Pe urmă a deschis fereastra, a strigat: „Hei, meştere !" şi i-a făcut semn să vie să-1 bărbierească. Meşterul a trimis o calfă. Pe cînd îi punea lui Caragiale prosopul în jurul gâtului, a avut loc următorul dialog : — Caragiale: Ascultă, mă, de ce-ai mâncat usturoi? — Băiatul (intimidat) : Vă spun, am mîncat ieri seară, pe bază că pînă azi n'o să mai miroase. 181 — Caragiaie (încîntat, în al nouălea cer şi aruneînd prin odaie priviri de conivenţă). Cum?... Ce?... Pe bază?... (de o dată serios şi sever) Mă, ascultă aici, să-ţi spui eu altă bază : să ştii că dacă mânînoi usturoi, a doua zi miroase mai rău. 14. Una din cele mai vechi amintiri ale mele despre Caragiaie: trebuie să fi avut vreo 8 ani. Era la Sinaia, în curtea casei lui Caragiaie, în cartierul Isvor. Ne jucam prin curte Luky, Tuşky (copiii lui Caragiaie). Vasi-lică Ureche (fiul doctorului Ureche, scriitorul), încă un băiat despre care nu mai ştiu cine era şi eu. Deodată Caragiaie apăru între noi : „Haideţi cu mine, să vă învăţ a juca biliard". Şi într-adevăr ne-a dus la o cafenea şi ne-a învăţat biliard. — Lucru curios! Deşi, după cîte ştiam de la tata, Caragiaie era un foarte bun jucător de biliard, noi toţi copiii, l-am bătut de l-am stins la puncte; şi doar abia învăţasem! Caragiaie se văita : „Poftim! ăsta are atîtea..., ăsta atîtea, şi eu coada!" — Eram încîntat. Cînd deodată l-am prins că trişează. L-am văzut dînd brînci bilei lui Vasilică, peste b'la vizată. Deziluzia mi-a fost crudă, dar bineînţeles, din timiditate tt-ani îndrăznit să spun nimic. 15. In loc să vie Ia putere noul partid al lui Take Ionescu, cum se aştepta Caragiaie, o luaseră vechii conservatori sub conducerea lui Carp. Caragiaie venise în ţară de la Berlin, „ca să vadă cum reacţiunea sfîşie pieptul naţiunii", după cum ne-a spus cînd a sosit în vila Albuleţ la Sinaia, să petreacă o zi cu „Gliereştii". „Mîine, la Bucureşti, îl văd pe conul Petrache (Carp). Parcă-l aud ce o să-mi spuie, cînd m-o vedea : „Aha, ai venit să-ţi fac rost de ceva parale!" Dar eu am să-i răspund demn: „Nu-mi trebuie parale! Eu sînt mîndru! Mie să-mi dai o sinecura. Dar stai, mai bine îi cer să-mi dea vreo antrepriză !" Şi arătînd la munţii dinspre Valea Rea : „Uite, să-mi dea să-i construiesc o cale ferată colo sus, de-a lungul coamelor ălora! Garantata contra oricăror inundaţii !" Apoi către fratele meu: „Mă, tu eşti inginer, tu crezi că ajunge Prahova aşa sus?! Mie nu-mi vine a crede !" — „Ba mai bine alt ceva : să-mi dea în exploatare, pe aici, prin munţii noştri, nu departe de vila voastră, nişte mine de radiu" (de curînd solii Curie descoperiseră radiul, ceea ce făcuse mare vîlvă). „Ce, adrcă în munţii noştri naţionali, în ţărişoara noastră, să nu găsim radiu? Extract de radiu o să le scot, eu, numai să-mi dea antrepriza". Aceste glume erau probabil spuse cu un fond de amărăciune, căci la epoca aceea banii lui Caragiaie erau pe terminale. Prevăzuse bine cînd, cu cîţiva ani în urmă, îl auzisem spunînd lot în veranda vilei Albuleţ: „Bine mă, voi vă daţi scama ?,Acum eu, pe cîţiva ani, sînt un om bogat!" Cei cîţiva ani se apropiau de sfîrşit. — Tatăl meu era un om foarte bun. Zarifopol mi-a spus odată : „Singurul om bun din toţi oamenii cîţi am cunoscut e Gherea. Numai la el îţi dai seama că suferă cu adevărat de suferinţa altuia." Aşa fiind, de cîteva luni Gherea se frămînta şi se lot sfătuia cu alţi prieteni: „Ce-i de făcut cu Caragiaie? Sfîrşeşte banii!" într-o ultimă consfătuire cu amicul tatii; Alex. Radovici, se opriseră la următoarea liotă -rîre : toţi prietenii cu dare de mînă ai lui Caragiaie (care avea nenumăraţi 182 prieteni de tot felul) aveau să plătească fiecare cîteva mii de lei sau cel puţin 1.000, ceea ce ar fi făcut împreună peste 100.000 lei. Suma aceasta se depunea da o societate de asigurări care. în urma unor stăruinţe („să fie şi stăru:nţelc o dată bune la ceva") avea să fixeze lui Caragiale o rentă viagera convenabilă, reversibilă pe jumătate, la moartea lui, asupra D-nei Caragiale. N meni nu poate şti dacă ar fi primit sau nu Caragiale această combinaţie, căci a murit înainte ca Gherea să i-o fi comunicat. 16. Era semnificativ pentru enormul ascendent al lui Caragiale asupra prietenilor săi (Delavrancea, Vlahuţă, Coşbuc, Gherea etc.) cît de mult vorbeau ei despre dînsul. Astfel se poate spune că principalul sulrect dc conversaţie al lui Vlahuţă era Caragiale. Iar cînd erau împreună simţeai cum Vlahuţă se da oarecum la o parte ca să-1 lase pe Caragiale pe primul plan ; cum îi dădea numai replicele necesare ca să strălucească marele său prieten. Pe Coşbuc nu l-am văzut decît o dată : era în restaurantul gării Ploieşti; tata m-a chemat: „Ăsta e băiatul meu" ; şi către mine: „Să ţii ini u le că l-ai cunoscut pe Coşbuc". Acesta, iarăşi, ne-a vorbit aproape numai de Caragia'Ic. Din povestirile lui îmi mai amintesc o exclamaţie a lui Caragiale, atît de „caragialescă", încît parcă e din opera lui literară, nu spusă unui prieten. Caragale se zbătea, se chinuia să mai scrie o piesă de teatru, acea piesă pe care, pînă la urmă, n-a mai scris-o. Şi Coşbuc povestea cum Caragiale, vorbindu-i de piesa proiectată a exclamat: — Mă Ghiţă ! M-am hotărît: o fac patriotică! La Bucureşti, în casa lui Vlahuţă, l-am cunoscut pe Vîaicu. Mai erau de faţă Caragiale, Gherea şi alţii. Vlaicu era atît de modest şi de timid încît, în loc să stea cu „oamenii mari", s-a retras într-un colţ cu mine, care aveam vreo 14—15 ani, şi mi-a vorbit iarăşi de Caragiale, de farmecul lui incomparabil, de verva lui neîntrecută. — Vlaicu era pr eten şi coleg de politehnică cu fratele meu, care prin 1910 era inginer şi profesor la şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti ; şi — un lucru, cred, puţin cunoscut — în atelerul acestei şcoli a fost construit primul, sau unul din primele avioane ale lui Vlaicu. 17. Cu mare mirare a aflat Caragiale de la Guşti că acesta învaţă psihologia experimentală, că lucrează la profesorul Wundt în laboratorul acestuia dc „psihologie experimentală". într-adevăr, pe atunci ramura aceasta a psihologiei era nou-nouţă şi împerecherea acelor cuvinte suna foarte insolit. „Cum vine asta, mă, „psihologie experimentală"? Ce faci în laboratorul ăla ?" După ce i s-a explicat lui Caragiale scopul psihologiei experimentale, i-a spus lui Guşti : „Acum am înţeles, sînteţi nişte filozofi cu şorţ." io. Revoltele ţărăneşti din 1907 l-au zguduit adîoe pe Caragiale ; dovadă telegramele către Zarifopol publ'cate în volumul de „Corespondenţă", broşura „Din Primăvară pînă'n Toamnă", fabulele etc. Zarifopol mi-a povestit 183 că la prima lui întîlnire cu Caragiaie după răscoale, acesta i-a spus : „In viaţa mea n-am suferit ca în timpul grozăviei ăştia. Să ştii că în ţară se petrec lucruri înfiorătoare şi revoltătoare şi tu să fii la dracu'n praznic şi să afli veştile două, trei zile mai tîrziu — asta nu e glumă. E singura dată cînd am regretat că m-am mutat la Berlin. Sînt sigur că nenorocirea asta mi-a scurtat viaţa cu ani de zile". în broşura lui Caragiaie despre răscoalele din 1907, „Din Primăvară pînă'n Toamnă", e o frază care a făcut mare impresie lui Gherea. O citez foarte aproximativ din memorie: „Partide politice ca în occident, reprezentând interese vechi sau nouă de clasă, nu există în România". „Iacătă, zicea Gherea, că s-a făcut şi Caragiaie marxist. Vrei, nu vrei, Marx e acum în aer. Abia aştept săJl văd, săJl tachinez". îmi amintesc într-adevăr, cum, la Berlin, Gherea „îl trăgea la răspundere" pe Caragiaie pentru fraza încriminată : „Aşa ? Vrea să zică partidele politice din occident reprezintă interese de clasă ? Asta vinde ai învăţat-o? La Junimea?" Ţin minte cum Caragiaie făcea haz de „tachinăriile" tatălui meu; nu-mi mai amintesc însă ce zicea. 19. Deşi se cunoşteau de mai multă vreme (de cîţiva ani), Caragiaie nu vorbise niciodată cu Zarifopol despre Coşbuc. Ţin minte de prin 1906—1907, din convorbirile lui Zarifopol cu Gherea (mare admirator al lui Coşbuc : vezi articolul „Poetul Ţărănimii"), că Zarifopol îl dispreţuia pentru tonul lui idilic pe cared găsea „nesărat" şi „fals". Dar mai tîrziu, prin 1910, descoperise un Coşbuc nou, acel al descrierilor de natură, şi acesta îl încântase. La prima vizită la Berlin a venit cu „Ziarul unui Pierde-Varâ" în buzunar, să-1 arate lui Caragiaie. Ţin minte că era mai multă lume în salon la Caragiaie cînd i-a spus Zarifopol pe oine A'rea „să i-1 prezinte", dar nu mai ştiu exact cine era. îmi amintesc în schimb răspunsul lui Caragiaie : „Ehei, să fii dumneata sănătos ! Acum ţi-ai găsit să mi-1 recomanzi pe Ghiţă ! îl ştiu eu de mult şi e lucru de ruşine că Dta, Herr Doktor, ai dat de el abia acum. Ghiţă e mare, domnule, e al doilea după Eminescu. Nu ştiu care o fi al treilea, dar ştiu că între Coşbuc şi el e drum lung. Ia să-ţi fac eu cunoştinţă cu Ghiţă". Apoi s-a dus să aducă „docomentele" şi a urmat o seară admirabilă de lectură. îmi mai sună în urechi „Regele Pontului" : Aproape de strîmbele maluri Corabia-n fugă trecea. Cîntau răzvrătitele valuri, Cîntau şi matrozii pe ea. Iar marea cu noaptea-mpreună Făceau armonie deplin: Fe mare lucire de lună Şi pace-n văzduhul senin. ...Şi „Moartea lui Gelu"... şi „Doina"... şi multe altele. în fine „Mama". De la începutul acestei poezii am simţit cum vocea lui Caragiaie devine nesigură şi că cititorul luptă cu o emoţie mare. După strofa : „Cu tine 184 două fete stau I şi torc în rînd cu tine. / Sînt încă mici şi tată n-au I şi Gheorghe nu mai vine", lui Caragiale i-au dat lacrimile, n-a mai putut cili mai departe şi a fugit din odaie. S-a întors curând şi ne-a spus : „îmi pare rău că v-am stricat plăcerea. Nu e vina lui Gliiţă de ce s-a întîmplat. Mi-am adus eu aminte de nişte ticăloşii de-ale mele". 20. L-am' auzit uneori pe Caragiale povestind mici „istorioare morale", un fel de scurte fabule în proză. Am dat mai sus un exemplu al unor astfel de povestiri, cea în care Caragiale îl făcea să interne pe Aristotel. Iată alta pe care ne-a spus-o la Sinaia în vila Albuleţ, şi pe care mi-o amintesc bine : „Un arhitect mare, cunoscut în lumea întreagă, trebuia să construiască un palat. Zece ani a muncit numai la planuri, pe urmă încă zece la construcţie. In sfîrşit, palatul era gata. Atunci a venit arhitectul cu un cunoscut al Iui, om priceput, 1-a dus în faţa palatului şi 1-a întrebat: „Spune-mi, e frumos ? Dar sincer, cinstit, pe onoarea ta". Cunoscătorul s-a uitat bine, s-a mai plimbat vreo cinci minute să vadă cum arată palatul şi de colo şi de dincolo, şi Ia urmă îi spune arhitectului : „Să-ţi spun drept, nu-mi place, mi-i frumos !" — Atuncea arhitectul abătut: „Dreptate e asta ? Douăzeci de ani am muncit la palatul ă(sta şi tu, în zece minute, ai şi hotărât că nu e frumos". Dar cunoscătorul i-a răspuns : „Apăi tocmai de aia ai lucrat tu douăzeci de ani, ca mie, şi altuia, şi altuia, să ne placă palatul în zece minute. Dacă n-ai reuşit... n-am ce-ţi face. Un palat la care trebuie să te uiţi douăzeci de ani pînă să-ţi placă... mai bine lipsă !" 21. Cît a locuit Caragiale la Berlin, departe de prietenii cu care pe vremuri pierdea atâtea ceasuri la taifas şi la chef, ajunsese să citească mult. Mi-1 amintesc la Berlin, cu o ceaşcă de ceai înainte, spunînd : „Anatole France ăsta e înţelept şi şmecher; cînd îmbină unul calităţi atît de opuse, apăi e ceva de capul lui! Ce idee drăcească Ia un necredincios ca el, să-şi prezinte ideile voltaire-iene sub masca predicilor drept credincioase ale Abatelui Coignard ! Nimic nu i-a reuşit ca Coignard ăsta ! Chiar dacă peste sute de ani are să i se uite restul operei, are să-i rămînă faima de creator al abatelui Coignard". 22. Către Zarifopol spunea odată Caragiale: „Mare noroc au poeţii noştri că scriu în româneşte ! Noroc au, talent să le dea Dumnezeu! Ia gîndeşte-te, bieţii poeţi franţuji: despre ce să mai scrii, cînd s-au făcut poezii despre tot şi despre toate. Ia-1 pe Victor Hugo singur. Are el păcatele lui, i le ştim cu toţii; dar ce uriaş ! A epuizat temele, comparaţiile, rimele, şi mai ales antitezele. A îmbogăţit poezia franceză şi i-a sărăcit pe bieţii poeţi ai timpului nostru. La noi, în Romînia : o frumuseţe de limbă, şi pământuri virgine încotro te uiţi. Şi adevărat, văd că s-au apucat mulţi de lucru... numai că sînt cam puţini aleşi... Dar poate că aşa a fost totdeauna şi peste tot." 185 23. Caragiaie avea o vie admiraţie pentru scriitorul Hogaş. Odată, la Ploieşti, ne-a făcut lectură din el, oprindu-se din cînd în cînd ca să admire şi să comenteze în special descrierea peisajelor de munte. „E un scriitor cu adevărat alpin", zicea el. „Asta vară la Berlin mă plimbam cu copiii pe străzi, să vedem cometa, şi nu reuşeam din pricina becurilor electrice. Aşa-i şi cu Hogaş : zeci şi zeci de „prozatori" de la Iaşi şi din Bucureşti îl împiedică să strălucească după merit." De altfel cometa din anul acela (1910 sau 11 ?) îl preocupa mult pe Caragiaie. Urmărea în gazele şi în reviste articolele de popularizare ale astronomilor, făcea comentarii comice despre „cometă" pe care le punea în gura lui Marius Cliieoş Roslogan şi întreba prietenii care sînt ultimele veşti de la „steaua cu piele lunji". Pe atunci' era la modă teoria „cnerge-tistă" lansată de Wilhehn Oslwald, după care realitatea întreagă s-ar re-, duce la energia. Caragia'e citise într-o revistă un articol care afirma că cometa nu e decît o manifestare de energie lipsită de orice suport, de orice materie, şi lucrul i se părea absurd şi nostim. „Cum dracu vrei să fie numai lumină fără luminare ? Nu cred eu să nu fi existat Beethoven, şi să se fi compus simfoniile dintr-un talent pur fără compozitor". , 24. Se întîmpla adesea ca prietenii să-I prindă pe Caragiaie „contrazieîn-du-se". De fiecare dată el răspundea cu glume care dădeau a înţelege că opiniile nu sînt pentru el decîl un pretext ca să-şi deslănţuie verva. „Dar parca acum vreo lună ziceai locmai pe dos, că ele", 1-a întrerupt odată Gherea. ,.Las-că nu-i nimic, a răspuns Caragiaie, nu-i frumos să te încăpăfî-nezi şi s-o ţii una. Ca să capeţi experienţă, e bine să practici opinii opuse". Un obiect de astfel de opinii opuse era pentru Caragiaie, Wagner. L-am auzit spunînd că nu mai mergea să se compună tot după modelele răsuflate dc-acum trei sule de ani ; că dacă e cale ferată nu se potriveşte ca muzica să meargă lot cu dilgenţa ; că a trebuit să vină „unu' mare", Wagner, care să schimbe muzica ,.pe potriva timpului". Dar de cîleori au/.ea anumite părţi din Wagner care L>se păreau vulgare, se înfuria şi îl făcea albie de porci, ll scoteau din fire mai ales marşul din Tannhăuser şi marşul nupţial din Lohenprin. „Să zici că-i muzică de bilei ? Da' de unde ! Aa are hazul ci. La un „Weinrestaurant" 1) le-ar fi ruşine să eînte aşa ceva. La un Promenade Konzert2) asemenea. Doar poate în restaurante proaste să sc potrivească. Şi asia zicea dumnealui că e muzica viitorului ! Halal să-i fie ! Dacă-i vorba, mai bine îmi place Chopin!" Căci Chopin era calul de bătaie al batjocurilor lui Caragiaie. 25. Fiul lui Caragiaie, Matei, era de un snobism care întrecea limitele obişnuite ; snobismul lui devenise o manie. Caragiaie era foarte agasat de ') Restaurante de lux din Germania. -) Concerte în aer lib_r în localităţile balneare şi climaterice din Germania. 186 acest lucru şi mi scăpa o ocazie să-1 necăjească pe această temă. Vlaliuţă povestea tatălui meu următoarea întîmplare : „Eram la Caragiaie mai mulţi prieteni şi Matei era şi el de faţă. A venit vorba despre ereditate. Caragiaie se uita la Matei şi am văzut deodată în ochii lui că i-a dat în gînd o drăcovenie. A început: „Misterioase şi stranii sînt legile eredităţii ! Ia băgaţi de seamă la creştetul lui Matei; vedeţi că e cam turtii? Ei, de ce credeţi că e aşa? Pentru că străbunii noştri au fost plăoinlari. Umblau cu tava de plăcintă pe cap şi greutatea ei s-a transmis dc-a lungul spiţii neamului şi i-a turtit creştetul băiatului." CÎTEVA AMINTIRI DESPRE CARAGIALE CELLA DELAVRANCEA Acum cincizeci de ani, la Berlin, în locuinţa lui Caragiaie. Eram la pian — studiam sonata lui Schumann în fa diez minor, răscolitoare, profetică, anunţînd preschimbări istorice în năvalnica dezlănţuire ritmică. Dimineaţa fragedă a primăverii nordice lumina covoarele odăii şi pînza de Grigorescu : carul cu boi în dreptul hanului. Nemişcarea lucrurilor în jurul meu, sau vibraţia acordurilor muzicale, îmi transmiseseră o nelinişte lăuntrică. Dintr-o dală, un ţipăt sfîşielor a spintecat tăcerea... Am sărit de la pian. M-arn repezit spre odaia de culcare a lui Caragiaie. în uşa deschisă, d-na Caragiaie privea îngrozită. Moartea fulgerase viaţa marelui nostru scriitor într-o clipă — esenţială — sinteză a unei existenţe de o vioiciune spirituală excepţională. După trei zile a sosit tata. Nu-1 văzusem de mult. A sărutat-o pe Tuchki Caragiaie, pe mine însă nu, şi în săptămâna în care a stat cu noi r.-a mîn-gîiat cu milă părintească decît pe fiica prietenului său. Din ziua aceea eu n-am mai cîntat splendida sonată a lui Schumann. Timpul întinde asupra amintirilor uitarea, cu prinosul ei de alinare. Unele, însă, rămîn nestrămutate şi vii în imobilitatea lor de piatră. Pe Caragiaie l-am cunoscut de pe cînd eram fetiţă. Cînd sosea la noi îi săream înainte. Ne povestea despre copiii lui, Luki — băiatul — şi Tuchki — fata. „Am să v'aduc microbii mei", spunea el, surîzînd maliţios. Mai tîrziu, cînd zăceam de o groaznică scarlatina, Caragiaie venea zilnic la fereastra odăii inele şi plîngca cu lacrimi mari. Uneori apărea pe neaşteptate la noi acasă. Din uşă, ne oprea cu un gest brusc, întînzînd mîna subţire cu ţigareta strînsâ între degete: juca un personaj imaginar. Crai, gest, expresie, toiul era schimbat în el. Pe faţa lui cu ochi mari, rotunzi, de culoarea castanei, apăreau, cu tremur de ape, toate variaţiile veseliei, de la b:ciuitoarea ironie pînă la rîsul încrezător al copilăriei. Monologul seînteietor desfăşura în faţa noastră o scenă de comedie „ad boc" extrasă din impresiile culese de pe la periferii, undo discuta cu precupeţii, cu băcanii, dîndu-se drept un cirnăţar, alteori spunînd că e un negustor de vite. După ce îşi descărca toată verva, săruta mîna mamei, îmbrăţişa pe tata şi mă ducea la pian. Mă poreclise „Aghiuţă". 187 „Mai întîi, să-mi cânţi din bunicul tău Scărlătesou". îi plăcea muzica lui Scarlatti, .spiritualul italian din secolul al XVI Idea şi pretindea că-1 cînt atît de frumos încît mă trăgeam desigur din acelaşi neam. M-aşezam la pian. Cântam o piesă. Caragiale asculta în picioare cu o expresie îniblînzită. „încă o dată...". Apoi iar: „încă odată". Mă punea să-i repet aceleaşi pagini de cîte cinci ori în şir. Apoi se apleca ceremonios : „Aghiuţă, adu mîna să ţi-o sărut... şi p-a stângă. Aia e cea deşteaptă". Adora muzica şi o cunoştea bine. Nimeni nu mi-a vorbit despre Beethoven ca el. Pentru Chopin n-avea simpatie. Rîdea despreţuitor, -trăgând apăsat din ţigară : „Au găsit-o pe George Sand, Musset şi Chopin, să le stea cu lâmîia Ia gură cînd le-o veni greaţă". Compozitorul francez Cezar Pramck îl agasa şi îi persifla temele melancolice : „Parcă-i un cerşetor Ia colţ de strada, cu terţa lui minoră întinsă ca să ne fie milă de el". Mă ruga să-i cînt din Iohann Sebastian Bach, Beethoven, Schumann şi Scarlatti. Aşa cum Fab re, celebrul entomolog francez, studiase viaţa insectelor, stînd pe brânci zile întregi, tot aşa prindea Caragiale reflexele, caracteristicile unor necunoscuţi, hoinărind prin orăşele provinciale de unde se întorcea încărcat cu impresii noi, filtrate apoi prin alambicul genialului său talent care nu îngăduia decît esenţialul. Braşovul era un loc de predilecţie pentru el. Se ducea în piaţă să se certe cu unguroaicele, pref ăeîndu-se că e un om prost şi cicălitor şi nu se lăsa până nu ajungea gâlceava la1 culme. Scenele acestea povestite de Caragiale, cu accentul bietelor vânzătoare exasperate, aveau un haz irezistibil. Privirea lui adâncă cerceta cu solemnitate de bufniţă cotloanele sufleteşti, prindea pricinile mecanismului psihologic, înregistra neiertător toată gama vanităţii omeneşti, sămânţa cea mai de seamă a inspiraţiei sale. Caragiale era născut om de teatru. De aceea piesele lui rămân veşnic vii, incisive ca gravurile marilor pictori olandezi, iar nuvelele se pot uşor amplifica pe scenă, păstrând aceeaşi vervă plină de seva unui adevăr nepieritor. în scrisul lui nu se poate înlocui nici un cuvînt, nici o frază nu se cere mai scurtă sau mai lungă. în general trece drept un ironic, a cărui operă e brăzdată de observaţii caustice menite să ridiculizeze personajele ţjie-selor şi ale nuvelelor sale. într-adevăr, biciuieşte îngâmfarea şi răutatea, dar analizează cu duioşie sentimentalitatea, iar candoarea în care învăluie, bunăoară, pe un Trahanache in „Scrisoarea pierdută" sau pe Jupîn Dumitrache în „Noaptea furtunoasă" îi apără de batjocură, pentru că sînt sinceri şi puerili. Pe femei le-a descris întotdeauna cu gingăşie, milos faţă de pornirile lor amoroase. Cînd se hotărâse Caragiale să plece din ţară, dezgustat de nedreptăţi repetate, tata 1-a îndemnat să se mute la Paris şi au plecat amîndoi în Franţa. „Mă, Iancule, să locuieşti tu în oraşul unde trăieşte Gioconda, îţi dai seama ce înseamnă asta, s-o poţi vedea tu în fiecare zi" ? Tata admira cu pasiune portretul Monnei Lisa pictat de Leonardo da Vinci în 1503. Au venit amîndoi să mă vadă la pension. îi pândeam de la fereastră. I-am zărit de departe în grădină, tata înalt, cu pas mândru, capul ridicat spre copacii bătrâni care umbreau aleea, Caragiale mai scund, mai delicat, cu pălăria de paie dată pe spate şi ţigaretul de chilimbar între degete. Imediat, Caragiale mi s-a plîns că „Parisul este un infern, perspectivele imense parcă vor să te înghită, în Piaţa Concordiei i-a venit rău privind în depărtare Arcul de 188 I Triumf «are stă să zboare, statuia lui Alfred de Mus set este greţoasă, iar francezii prea vioi, prea repeziţi Ia vorbă...". „Nu fi prost, măi, ai să te obişnuieşti. Aşa e primul contact cu frumosul, te zăpăceşte", încerca să-1 convingă părintele meu. Dar, degeaba ! Nici prînzul din restaurantul reputat pentru stridii, crustacee şi peşte, nici vinurile din cele mai bune soiuri nu l-au convins pe Caragiaie. Firea lui nu suporta agitaţia Parisului. S-a instalat cu familia la Berlin, într-un cartier mărginaş dar cu blocuri moderne, unde îşi alesese un apartament confortabil şi liniştit. Se plimba pe străzile curate, sta de vorbă cu băcanul, cu farmacistul, cu croitorul. I se spunea „Herr Doktor" şi era socotit un om excepţional. Casa lui era totdeauna deschisă tinerilor studenţi din Berlin şi cei din Leipzig soseau în grup să-1 vadă, să-i ceară sfaturi. îi primea afectuos, se informa de stadiul lucrărilor lor, îi tachina, îi încînta cu verva originalităţii lui şi le întorcea vizita la Leipzig, unde era găzduit de Paul Zarifopol, şi dus cu alai de tineretul român din oraşul universitar. Petrecea cîteva zile cu Zarifopol, prietenul scump, şi seara mergeau la concertul simfonic dirijat de celebrul Nikish. Caragiaie era îmbrăcat îngrijit ori de cîte ori ieşea în oraş. Programul cotidian era scrupulos orînduit de el, mesele regulate, pendula şi eeasoimi-cile sunau simultan în casă. Consulta des orara! căilor ferate şi aprecia exactitatea trenurilor germane. Tata, în drum spre Berlin ca să^şi vadă prietenul, s-a pomenit, în fiecare gară din Germania unde se pprea expresul, cu cîte o telegramă trimisă de Caragiaie cu urări variate de bun sosit. Conductorul apărea în uşa vagonului : „Sind sie Herr Delavrancea ?" Adresa şi descrierea călătorului erau 0 capodoperă. îm capitala Germaniei, însă, cei doi scriitori nu s-au înţeles. Caragiaie 1-a plimbat în centrul oraşului, iăudîndu-i monumentele. Delavrancea le găsea greoaie, cu arta statuară agresivă, şi nu s-au împăcat decît la Muzeul de pictură unde-şi petreceau dimineţile, şi seara Ia Filarmonică, asoultînd cu mare emoţie simfoniile lui Beethoven. în anii cînd locuia la Berlin venea des Ia Bucureşti, unde-I găzduia poetul Vlahuţă, prietenul său devotat. Sosea imediat şi tata. în acest triptic, Caragiaie era cel mai răsfăţat. Vestea sosirii lui se răspândea în oraş. înconjurat de scriitori şi prieteni, inteligenţa lui exploda cu putere de element al Naturii. Nu se echilibra însă în timp. Petrecea noaptea în povestiri, îşi depăna schiţe noi, fermecîndu-i pe toţi, şi apoi neglija să le scrie. Faţă de bogăţia imensă a proiectelor sale literare a produs relativ puţin, dar cu o perfecţie meticuloasă de lapidar care şlefuieşte piatra preţioasă. Caracterul lui era supus impresiilor momentului eare-i întuneca şi lumina dispoziţia, iar nervozitatea lui era o apărare a sensibilităţii. îl interesau copiii, le vorbea ca unor oameni mari, urmărea reacţiile cu concentrare binevoitoare, îi plăceau florile, mai ales garoafele, literatura frînată de logică, în poezie în special sonetele şi, mai presus de toate, muzica, îndeosebi cea clasică. Am fost de multe ori cu el la concerte. Cunoştea perfect simfoniile lui Beethoven, era atent la intrările instrumentelor de suflători pe care le sublinia printr-un gest discret al mâinii mici şi fine. Uneori, ascultând cîte un Adagio, ochii 1 se umpleau de lacrămi. Avea un adevărat cult pentru Iohann Sebastian Bach. Vorbea de „Moşu" cu glas scăzut de emoţie, plimbîndu-se prin odaie, îmbrăcat cu un veston cafeniu, giletcă de tricou, părul dat pe frunte. Păşea uşor ca o pisică. Toate mişcările sale erau graţios ritmate. „Să ştiţi voi că 189 hrana spirituală a muzicantului, pînea lui zilnică, sînt preludiile şi fugile lui Bach". Pe mine mă sfătuia : ,.Să cînţi, Aghiuţă, cu gust şi cu pasiune. Nu uita că expresia cea mai înaltă a muzicii este logica romantică". Ochii mari străluceau şi rîdea scurt şi răguşit. în ultimul am al vieţii lui am stat două luni la el. Era concentrat în gîndul unei noi creaţii. Se plimba tăcut prin casă. Fuma necontenit, se închidea în odaie ca să scrie, nota un cuvînt, ştergea cîte un rînd întreg şi dacă nu reuşea să exprime ce vroia, se oprea şi venea între noi. Pe chipul lut se vedeau frământarea şi neliniştea. „Hai, Aghiuţă, oîntă-mi din Beethoven". Iu muzică îşi găsea destindere. Mi-a arătat atunci o listă lungă de nume proprii, înşirate cu scrisul lui, ordonat ca literele de tipar, adăugind : „Anumite sonorităţi au un sens psihologic si-imi ajută să construiesc personajul". Nimic nu prevestea că-şi trăia ultimele zile. Primăvara îl înveselise. Ne ţinea iar cuvântări despre literatură şi muzică cu un talent critic rafinat. Fantazia lui scânteietoare s-a stins discret şi rapid, aşa cum îi fusese viaţa. Dar opera lui continuă să biruie Timpul şi trăieşte în admiraţia tuturor, readucând printre noi pe Ion Luca Caragiale. Pe la începutul secolului nostru Capitala Bavariei se mândrea cu titlul de Athena Isarului 1), Miinchenul fiind considerat pe-atunci ca o metropolă a artelor, către care gravitau îndrăgostiţii muzelor de pretutindeni. Pe lîngă înaltele scoale bavareze de artă, universitatea şi politehnica din Munchen atrăgeau şi ele, Ia fel, studenţi din toată lumea, printre aceştia aflîndu-se şi mulţi români în rândul cărora mă număram şi eu. Şi aveam, spre a păstra un contact strâns întie noi, o societate studenţească a noastră, „Patria", în cadrul căreia ne adunam în fiecare săptămînă cu toţii, indiferent din care şcoală am fi fost. La societatea aceasta a noastră primeam adesea vizite ale unora dintre românii în trecere prin oraş, dar vizita cea mai scumpă nouă a fost — prin toamna anului 1910 — aceea a lui Caragiale, care venise la Munchen însoţit de soţia şi fiica sa, împreună cu Cella Delavrancea ce se afla într-un turneu de concerte prin oraşele germane şi urma să se prezinte şi-n faţa publicului munchenez. Cu prilejul acela, noi, studenţii romîni, în loc să cerem gratuităţi la intrare, ne cumpărasem cu toţii bilete şi formam îu ziua concertului un grup compact în sală, gindindu-ne să manifestăm la sfîrşit cu mici drapele tricolore. Caragiale, care ne adulmecase mai înainte de a prinde noi de veste, a venit în mijlocul nostru vorbindu-ite direct, prieteneşte, după care ne-a întrebat: „dar vre-o floare, ceva, aţi adus voi pentru fata asta ?" J) Isar, rîu ce traversează Miinchenul de la sud spre nord. CARAGIALE LA MARI US BUNESCU 190 Noi n-aveam flori pentru că dasem banii pe bilete, dar Caragiaie ne-a spus că nu e bine aşa... „fără flori nu merge". Şi, cu toată fîstîceala noastră, ne-am întors buzunarele pe dos, şi-n cîteva minute, de la florăria vecină, am adus un buchet de trandafiri care 1-a mulţumit pe maestru, ce se afla în momentul acela lîngă scenă, de unde ne făcea semne de satisfacţie de la distanţă. A fost interesant, după concert, cum s-a despărţit Caragiaie de soţia şi fiica sa spre a merge cu noi... la o bere. Mergeam cu toţii însoţindu-i spre hotelul unde erau găzduiţi cînd, la un moment dat, el s-a oprit şi-a spus: „Dragă, băieţii ăştia mă-nvită la>o bere şi nu-i pot refuza. Voi intraţi la restaurant (al hotelului, în care de fapt ne şi aflam), luaţi masa, apoi vă retrageţi". Timiditatea noastră fusese în felul acesta salvată. Doamna Caragiaie a înţeles, a zîmbit, şi ne-am despărţit prieteneşte. Apoi, într-o vastă hală, ne-a apucat dimineaţa... la o bere. La sfîrşit, msoţindu-i din nou spre hotel, la despărţire, maestrul ne-a spus : „Dar la zece fix să fiţi la Hoffbrău. Cei care aveţi cursuri veniţi cînd puteţi, dar ceilalţi, Ia zece fix". A doua şedinţă, avînd un caracter de prezentare şi de cunoaştere, a durat mai mult fiind şi mai interesantă. Ea a început în adevăr la zece fix, dar nu s-a putut termina decît seara la zece, — după ce maestrul nostru cel. bun luase contact, cu toţi colegii, care după terminarea cursurilor veneau să întărească echipa, mai schimbîndu-se, după împrejurări, la cîte o oră ori două. Caragiaie cunoscuse studenţii romîni de la Lipsea, Drezda, Berlin, mai apropiaţi de reşedinţa sa, pe careţi şi vizita cîteodată, dar Munchenul fiind mai departe, nu putuse încă face drumul pînă la noi. Acum ne avea-n mină şi voia să fie informat asupra situaţiei şi preocupărilor fiecăruia, împreună cu Lascăr Vorel, Nicolae Mantu şi D. Stoica de Ia pictară ; Paul Roşea, N. Dombrovski şi T. Pîrjolescu de la universitate; 0. Dimitriu, G. Stătescu, P. Odobeseu de la politehnică, formam o gardă de onoare în jurul maestrului, tot timpul prezentă, de la începutul şedinţei şi pînă seara la despărţire. Iar pe lîngă alte îndatoriri, în calitatea mea de preşedinte al societăţii, o mai aveam şi pe aceea de a face prezentările tuturor. Discu-tîndu-se asupra preocupărilor studenţeşti ale colegilor, nu erau neglijate mei glumele pline de haz, nici poveştile, toate acestea la un loc dînd viaţă întâlnirii de neuitat de atunci,, care ne-a putut ţine Ia un loc atîtea ceasuri, într-una din sălile mai mici de la Hoffbrău unde ne stabilisem cartierul în ziua aceea. Vorba caldă, sfătoasă, a maestrului, ne mergea la inimă şi, fireşte, nici noi nu-l prea lăsam să tacă, mai cu seamă că nu surprinsesem la el nici un semn de oboseală. Se vedea bine că-i plăcea să stea de vorbă cu noi. Dar, cu toată dispoziţia lui — susţinută poate mai mult de vorbele de haz — în sufletul său Caragiaie părea trist. Cunosc firi chiar rebarbative care. departe de ţară, plîng de dorul ei. Şi mi se părea că nici maestrul nostru nu se simţea prea fericit în ermitajul lui de Ia Berlin. Avea destule reticenţe în privinţa aceasta, şi cred că întîlnirile lui cu studenţii romîni din apropiere însemnau în realitate întîlniri. cu ţara care era atît de departe. Nici de noi nu s-a putut despărţi prea uşor. Caragiaie avea chiar gîndul de a continua întîlnirile de atunci, spun în du-mi textual : „Mă băiete, cînd vei face tu prima expoziţie, să ştii că 191 eu am să-ţi scriu primul articol. Iar pînă atunci să faci bine să vii să ma vezi la Berlin în Schonebergerstrasse". A treia zi munoheneză a lui Caragiale a fost rezervată doamnelor care-1 însoţeau, astfel că nu ne-am revăzut decît în gară, seara, la plecarea trenului spre Berlin. Iar florile aduse cu prilejul acela de „băieţii de Ia Patria", veneau de-a dreptul din inimă. Din cauza studiului şi a împrejurărilor potrivnice care au urmat, o expoziţie mai largă a lucrărilor mele nu a putut fi prezentată publicului decît m 1919, după război, cu şapte ani mai tîrziu şi după ce Caragiale ne părăsise pentru totdeauna. Dar, nu prea tîrziu după venirea lui la Munchen, am avut prilejul să mă bucur din nou de atenţia sa. Neputmdu-mă duce în vremea aceea la Berlin spre a-i face vizita proiectată, maestrul nu m-a uitat. Şi-am primit atunci din partea sa un pachet neobişnuit de îngrijit, în care, cu un frumos autograf, îmi trimisese opera sa : Momente. DIN AMINTIRILE UNUI VECHI GAZETAR*) B. BRANIŞTEANU Cu Caragiale am -stat de multe ori la vorbă în doi şi în mai mulţi, la Bucureşti, Ia Ploieşti şi la Berlin, unde şi-a petrecut, cu puţine întreruperi, ultimii ani ai vieţii şi unde a şi murit Ia 22 iunie 1912.' ★ Intr-o vară, cam pe la ora 2 după miezul nopţii, mergeam grăbit şi dus pe gînduri spre casă — locuiam atunci în strada Cantemir — în casa Para go, cînd deodată mă opri, ca speriat din vis, un strigăt: — Branişteanu ! Era Caragiale, care şedea la o masă cu inevitabila sticluţă de vin şi avea în faţa sa, aşezat pe un scaun, pe un biet evreu zdrenţăros, ou părul vîlvoi, cu barba răsfirată, cu faţa colorată în roşu şi violet,' unul din acei nenorociţi pe care pe atunci îi întâlneam uneori prin mahalalele ghetoului evreese. — Şezi aici, îmi spuse Caragiale cu tonul acela poruncitor şi îmbietor în acelaşi timp, căruia nimeni nu-d putea rezista. Şezi, că Adelstein are un vin... să tot bei. Adelstein era pe atunci proprietarul unei mici cârciumi aşezată în colţul căii Văcăreşti cu strada Corbului, într-o casă foarte veche şi aproape dărăpănată. Dar vinul lui era într-adevăr bun. Şi apoi... cine «ă1 reziste ispitei de-al asculta pe Caragiale? Şi despre ce credeţi că a vorbit Caragiale ? Despre evreul care venind să-i ceară de pomană, a fost aşezat la masă şi hrănit şi adăpat de dânsul. A fost întîi o descriere a vieţii acestuia pe care Caragiale evident că nu o cunoştea, dar pe care şi-o imagina cu o asemenea bogăţie de amănunte, cu o amploare de colorit, ou o asemenea împletitură de fapte că, scrisă, povestirea ar fi format o nuvelă care s-ar fi putut alătura „Făcliei de Paşti" şi ar fi întrecut-o, poate. * Fragmente dintr-un manuscris postum. 192 Altă dată, pe la sfîrşitul lui decembrie, pe la amiază. Făceam. înainte de a mă îndrepta spre casă, o plimbare pe Calea Victoriei. Ningea şi strada era acoperită de un strat gros de zăpadă. Cînd iată că, în dreptul casei „Indcpendenee Rouinaine", întîlnim pe Caragiaie. După obişnuitele salutări şi bineluri, oonvenirăm să ne ducem să ne cinstim cu un aperitiv in bodega Cooperativei „Mercur", care pe atunci se găsea în Palatul Eforiei. Din aperitiv, s-a făcut dejun. Convorbirea s-a învîrtit în jurul multora, dar mai cu seamă în jurul Teatrului Naţional şi al unora din actorii şi actriţele sale. Dar fantezia lui Caragiaie a lărgit cadrul acestei convorbiri de la teatru la muzică şi l-am auzit atunci fâcînd o analiză a Pastoralei lui Beethoven, mai exact, brodind asupra acestei simfonii un poem rustic, cum nu mi-a fost dat să citesc, cu toată vasta literatură beethoveniană pe care o parcursesem pînă în acel timp. Mi-am dat încă o dată seama, atunci, ce serviciu ar fi putut face lui Caragiaie şi literaturii romîne cineva care ar fi stenografiat sau măcar notat îndată operele lui orale, atît de pline de fantezie, de gîndire, de poezie şi de haz. ★ Din cînd în cînd, la zile de sărbători, ne întîlneam la Ploieşti în casa lui Gherea. Maiorescu mi-a spus odată că bucatele lui Gherea sînt mai bune decît literatura lui, deşi altă dată am avut ocazia să constat că o aprecia totuşi şi pe aceasta. „Cum aveam eu să polemizez ou Gherea" mi-a spus el „dacă n-aş fi apreciat ideile acestui autodidact, chiar dacă nu mă pot împăca cu ele ?" Caragiaie aprecia şi criticile, dar şi bucatele şi vinurile ce se serveau în ospitaliera casă a restauratorului gării Ploieşti, care aduna în jurul său tot ce ora talent în floare sau în creştere, tot ce înclina spre ideile de umanitate, de dreptate, spre socialism şi democraţie, tot ce era opus frazeologiei ce acoperea sau semăna idei şi principii, prejudecăţi şi superstiţii barbare. Aceste adunări din casa lui Gherea erau adevărate simpozionuri şi durau adesea nopţi întregi, pînă cînd un tren de dimineaţă ducea oaspeţii înapoi la Bucureşti, plini de ideile ce le vînturaseră împreună, pregătiţi într-o atmosferă de cordială intelectualitate pentru a-şi relua activitatea lor obişnuită. Caragiaie a fost toată viaţa de părerea psalmistuîui că vinul înveseleşte inima omului şi înteţeşte gîndirea lui. De altfel, mulţi oameni de seamă şi de talent au fost şi sînt de aceeaşi părere. îi plăcea să se întreacă, în intcl'genţă şi spirit, cu prieteni şi tovarăşi care nu dispreţuiau nici ei im pahar de vin bun. Vorba curgea lină şi profundă. Nu era rar ca pocu-lanţii să se încaiere de la păreri şi să-şi formuleze ideile lor destul de drastic, dar certuri şi jigniri n-am auzit, n-am văzut niciodată, nici nu am aflat prin alţii că s-ar fi întîmplat. Fiind odată cu mai mulţi prieteni împreună şi discuţia aprinzîndu-sc. am auzit de la Caragiaie un vers cu următorul conţinut, a cărui textualilalc nu o garantez însă •. ..Bea, dar nu te îmbăta, Discută, dar nu te-ncăera..." 13 — Viaţa romînească nr. 6 393 ★ Într-un timp, cînd scria foiletoane, a căror redactare o anima pînă în ultimul moment, cînd nevoia de bani îl string ea de gît, l-am putut vedea cum scria. Fiecare frază o întorcea şi o învîrtea de zece ori, fiecare cuvînt îl cîntărea, îl ştergea şi iar îl scria, îl ştergea din nou şi-1 înlocuia cu altul. De multe ori îl cita pe Boileau, pentru a ne face să înţelegem metoda lui. în special cita versurile următoare din „Art poetique" • „Hâtez-vous lentement, et sans perdre courage Vingt fois sur le metier remettez votre ouvrage..." Pentru noi, ziarişti siliţi să scriem într-o clipă, pentru o clipă, să dăm manuscrisul filă cu filă în tipografie, era interesant şi chiar curios să vedem cum, după ce punea ultimul punct la frumosul său manuscris, prevăzut cu zeci de ştersături şi transpuneri de cuvinte, Caragiale se apuca să copieze — cum se spune la şcoală : pe curat — întregul său articol, pe care-I preda apoi cu grija unei mame care se desparte de un copil, pentru a-l lăsa în paza altuia. El nu contenea să facă numeroase recomandări cu privire la corectura, pe care, în cele din urmă, el, de obicei atît de leneş, nu întîrzia niciodată să vie să şi-o facă singur de douâ-trei ori, cu o migală şi înde-, minare care denunţau pe fostul corector de demult, de la Monitorul Oficial, mi se pare. Era la Berlin, unde locuia în Schoneberg, într-o stradă lingă Bayri-scher Platz, cînd i s-a tipărit broşura „1907", — principalul document oare arăta în ce direcţie convergeau ideile politico-sociale ale lui Caragiale. A fost o problemă ca să i se trimeată acolo corecturile şi să se aştepte întoarcerea lor. Paginile pe care le înapoia erau negre de îndreptările lui şi, adesea, au trebuit să fie pur şi simplu recompuse. Iar după ce s-a primit în fine ultimul „bun de imprimat" şi s^a început tipărirea, sosi o telegramă : „pagina opt, rîndul zece de sus, după cuvin tul cutare, trebuie o virgulă. Corectaţi, contrar interzic punerea în vînzare..." ★ Gherea îi recomandase odată pe poetul A. Toma, în care punea mari aşteptări, pentru ca să-i citească versurile şi să-şi dea părerea asupra lor. Caragiale îl primi pe Toma, dar cînd acesta îi înmînă manuscrisele, scrise în fugă, neîngrijit, pe o hîrtie oarecare, Caragiale refuză să le primească şi se răsti la el : „Aşa-ţi prezinţi d-ta copiii sufletului d-tale' Nespălaţi, nepietănaţi, neîngrijiţi ? Ia-i acasă, spală-i, piaptănă-i, îrabracă-i îngrijit şi pe urmă vino să mi-i arăţi". Ceea ce Toma făcu şi păstră lecţia pentru toată viaţa, căci de atunci încolo manuscrisele lui erau prezentate într-o caligrafie frumoasă, pe o hîrtie bună şi curată. Caragiale nu se slujea de secretari şi de copişti. Totul era scris şi transcris cu mînă proprie, cu acea îngrijire oare făcea ca manuscrisul lui cel mai neînsemnat — o carte poştală, o carte de vizită — să fie o operă de artă caligrafică, corect ortografiată, prevăzută meticulos cu cea mai exactă punctuaţie. La el hîrtia şi cerneala şi condeiul erau o problemă. Le alegea şi le încerca cu grijă, înainte de a se porni la1 scris. Fiind tot aşa de meticulos 194 în ortografie pe cît era de meticulos în caligrafie, se socotea în drept se ceară de la lucrătorii tipografi o compoziţie perfectă şi să le inipuie nenumăratele sale îndreptări. ★ La Berlin, casa lui confortabilă era deschisă prietenilor şi cunoscuţilor. Am fost şi eu de mai multe ori oaspetele lui, dar îmi amintesc mai ales de cîteva după-amiezi pe care le-am petrecut la dînsul împreună cu Gherea, care se întâmplase să fie odată cu mine în capitala celui de-al doilea Reich al lui Wilhelm al Il-Jea. A fost vorba de multe, mari şi mărunte. Convorbirea sărea ele la un subiect la altul. Şi noi savurami faconda cu care spiritul său vioi şi fantasia lui inepuizabilă -ataca şi trata subiectele cu aceeaşi fermecătoare înţelegere. S-a vorbit de Goethe şi de Faust. Nu-1 citise — daicăJ citise — decît în traducerile franţuzeşti, insuficiente ca toate traducerile acestei nemuritoare şi monumentale opere, care nu poate fi gustată deplin decît în limba originală. Fapt este că băiatul lui Caragiaie citea tocmai prima parte din Faust. Caragiaie îl strigă şi-i ceru să aducă volumul, după care făcu reflecţii asupra dramei lui Goethe, cercetând intenţiile adînci ale autorului, discutând fantezia acestuia în scenele fantastice ca şi în cele care frizează cel mai categoric naturalism, încît ne-a ţinut sub farmecul vorbirii sale ceasuri întregi. ★ Uneori a simţit şi nevoia de a se juca cu literatura ; în special cu poezia, căci de preferinţa lui se bucura proza. La ultima vizită pe care am făcut-o cu Gherea la dînsul, veni vorba şi de poezia ce se producea în acea vreme la noi, — şi nu numai la noi — poezie în care forma se lipsea de orice fond. A fost de acord cu noi şi ne-a arătat şi citit o asemenea poezie făcută de dînsul, frumoasă, corectă, într-o limbă perfectă, dar care avea acelaşi sens sau aceeaşi lipsă de sens, indiferent dacă o citeai de sus în jos sau de jos în sus, toată, sau fiecare strofă şi vers în parte. Cît a stat la Berlin, Caragiaie a fost la adăpostul grijilor materiale, băneşti. Cîtă vreme avea bani, cheltuia fără prea mare socoteală. Cînd ajungea la strâmtoare, trăgea o fugă la Bucureşti şi găsea, în genere, o resursă. Dar au fost şi vremuri cînd trăgea pe draeu de coadă, cînd ar fi putut spune ca şi Eminescu — dar în altă formă, şi-o spunea : „Nici nu ştii că de mult am pus poezia de-o parte „Şi cu prostii de jurnal, zilnic, pînea câştig". în asemenea momente a fost Caragiaie corector, reporter, redactor, pînă cînd găsea ocazia să se aranjeze, să găsească ceva bani. în asemenea momente era frămîntat şi de gîndull de a deveni om practic, iar noţiunea practic se confunda atunci la dînsul cu noţiunea comerţ. Poate că exemplul prietenului său Gherea 1-a împins să aleagă din comerţ oîrciumăritul, birtăşia. îşi zicea probabil că un birt al lui Caragiaie va atrage lumea. Că lumea va vroi să stea lîngă el. Din ce considerente s-a 195, oprit la această idee, rezultă poate şi din următoarea anecdota, absolut autentică : Aflînd că marele Caragiaie deschide restaurantul său în strada Blă-nari, în vechea magazie cu bolţi, căreia i se zicea „La Catacombe", un funcţionar, care avea să fie mai tîrziu un cunoscut agent de publicitate, s-a postat la uşa prăvăliei şi a aşteptat cu răbdare deschiderea ei, ca să fie primul client şi să-i facă lui Caragiaie saftea. In fine, sosi momentul cînd uşile se deschiseră şi, piîtrunzînd în restaurant, Caragiaie îl văzu şi află care a fost buna intenţie a acestui prim-elient. Drept mulţumită îi spuse : —- Vezi tu, măi băiete, că tot cu am avut dreptate că m-am făcut birtaş ?! Dacă scoteam eu o carte nouă, stăteai tu la uşa librăriei ca s-o cumperi tu cel dintîi ? Nu! Dar, dacă am deschis, un birt, u-te că tc-ai gindit la asta..." Morala anecdotei c clară. Caragiaie era convins că în acele vremi comerţul hrănea omul, dar cu literatura puteai muri dc foame. Aşa dar Caragiaie şi-a deschis întîiul birt la „catacombe". Era un vad ratat, dar vad ! Înaintea lui ţinuse acolo birt un alt „artist", un ţam-balagiu. Marin Buzatu, pe care-1 vizitaseră cei care se delectau cu cînleeele lui, căci era un „gurisl", cum se spunea atunci, un „discur" cum s-ar spune astăzi, cu adevărat extraordinar. Avea o voce mică, dar foarte simpatică, o dicţiune perfectă, indiferent de chila melodiile populare romîneşii sau şansonetclc franţuzeşti la modă. AI doi'ca b:rt, Caragiaie 1-a deschis sub forma unei berării în faţa Teatrului Naţional, în piaţa acestui teatru, pe sir. Cîmpincanu. Clientela era compusă din ziarişti, poeţi, literaţi şi mai ales actori care de multe ori făceau cerc în jurul patronului şi prelungeau discuţiile pînă noaptea tîrziu. S-ar fi părut că negoţul saltă. Dar, după cîtva t'mp, s-a văzut că nu. Şi cum era să salte, dacă însuşi patronul devenea lot mai mult client, nu numai în sensul că se arăta tot mai rar prin prăvăLc, dar şi prin faptul că consuma el ce era mai bun? „Icre negre avem azi?" întreba la bufet. Dacă răspunsul era afirmativ, urma inevitabil riposta : „Bune-le în hîrlie să le iau acasă, mai bine să le mîncăm noi decît să se strice!" Că lua din casă fără socoteală, este, dai fiind temperamentul său, dc la sine înjeles. Nu era birtul lui? Nu erau banii lui? Literatul cu fire de boem rămînc şi în negoţ boem. Astfel s-a terminat cu al doilea birt al lui Caragiaie, nu fără ca patronul să-şi fi vărsat humorul înţepător şi adesea sarcasmul peste clienţi, cînd dispoziţia sufletească îi era întunecată. Clienţii veneau în credinţa că vor rîde şi, cînd colo, făceau zîmbre. Mai bine nu veneau. ★ într-un rînd, Caragiaie se găsea iarăşi în conflict cu Teatrul Naţional. Asemenea conflicte se produceau ori de cîte ori el era la slrîmloare de parale, iar teatrul nu-i putea veni în ajutor, fiindcă şi acestuia i se întîmpla destul dc des să fie la slrîmloare. în asemenea cazuri — şi cînd nu putea să încaseze un avans — Caragiaie interzicea să i se mai joace piesele. Iată însă că tocmai într-o asemenea perioadă, vine la Direcţia Teatrului Naţional Fetrachc Grădiştenu, om politic foarte vioi, foarte activ, avo- 196 cat excelent, orator onorabil, iubitor de litere şi arte. ca şi de petreceri, — şi pornit să aplice la Naţional programul pentru care prietenul său fon C. Baealbaşa, fratele lui Costache şi al lui Anton Baealbaşa, luptase o viaţă întreagă : primatul repertoriului naţional. Ar fi fost oare imaginabil un asemenea repertoriu, fără piesele lui Caragiale ? Petrache Grădişteanu se gîndi deci să-1 îmbuneze pe acesta şi, ştiind că Miile e prieten cu el, recurse la intervenţia lui. La prima lor întîlnire Miile îi spuse lui Caragiale: — Ştii că a fost Petrache Grădişteanu la mine ? — Ei, şi? — Vrea să-ţi joace piesele! — Să nu cuteze, că-1 opresc cu jandarmii... — Dar vezi că vrea să-ţi dea asupra tantiemelor un avans de cinci mii de lei... — Dă-1 dracului!... asta schimbă socotelile... Dacă vine cu asemenea argumente... să le joace... Şi h>a jucat în montare nouă şi cu mare succes, căci aceasta e marea calitate a operelor de valoare : ele rămîn veşnic noi. ★ Comentând în 1897 al treilea volum al „Criticilor" lui Gherea, Caragiale scria : „Gherea e în adevăr un mare talent, care ne aruncă cu articolele lui multă lumină. Volumul lui din urmă şi mai ales articolul asupra lui Coşbuc roi-au dat o mare mulţumire intelectuală. Una poate şi mai mare, mi-au dat-o cele cîteva rînduri privitoare la producţiile mele literare. Gherea e singurul critic care se ocupă serios de aceste lucrări, cu mai multă bunăvoinţă, poale, decît ele ar merita. Se înţelege, ca om ce sînt, nu pot răimînea neatins de această însemnată onoare". Cînd Belcot a apărut întîiaşi dată în rolul lui Dandanache din „Scrisoarea pierdută", Caragiale, de la Berlin, se arătă foarte mişcat şi bucuros că, în fine, „bietul meu Dandanache" a găsit un interpret" şi adăuga : „De cînd îl caut eu pe acest interpret fără a-A fi găsit". De interpreţii tipurilor create de dînsul, Caragiale nu se interesa numai ca autor, dar se ataşa de ei profund, ca om. El îşi iubea creaţiunile şi, conştiincios, cum era, se temea ca realizarea lor pe scenă să nu Ie stîlcească, să nu le deformeze. Cînd însă vreun interpret reuşea să-1 mulţumească, era mişcat şi recunoscător pînă în adîncul sufletului. Cine a putut sau poate citi articolul lui despre Ion Brezeanu fără a se simţi răscolit? „Se juca, scrie el, „Scrisoarea Pierdută". Cu cerbicia încovoiată, şedeam în fundul unei loji, gîndind la acum vreo 15 ani. Melancolia îmi apucase bine capul ou ammdouă mâinile, şi-mi lingea rar şi apăsat fruntea şi ochii, cum linge felina obrazul prăzii pe care o ţine supusă în ghiare, săge-tînd-o cu privirea pînă în fundul luminii ochilor. Să mai mă apăr?... Degeaba. Am închis pleoapele, aooperindude cu stînga şi, ameţit de întuneric şi tortură, am oftat din adîncul ostenitei inimi... Ani simţit — lucru ce mi se întîmpla foarte des — că ochii mei sînt uzi : erau balele melancoliei". Şi pe cînd urmăreşte ou toate simţurile sale cele ce se petrec pe scenă, vede în lojă alături de dînsul pe Mateescu, predecesorul lui Brezeanu în 197 rolul „Cetăţeanului, turmentat", cum privea încîntat scena în care bietul cetăţean ştie în fine cu cine trebuie să voteze şi cînd interpretul Brezeanu, mulţumit şi edificat pleacă în fugă la vot... Aci dau iar euvîntul lui Caragiaie : „Mateescu s-a ridicat în picioare şi a început să aplaude frenetic. L-am văzut numai : palmele nu-i sunau. Apoi s-a întors eu faţa radioasă către mine şi. l-am auzit distinct şoptindu-mi : „Ah, ce frumos !" în zgomotul aplauzelor cortina s-a lăsat; lumina aproape moartă a candelelor electrice a reînviat. Mateescu pierise pe lîngă mine, se dusese la locul său... Am alergat pe scenă. L-am îmbrăţişat pe Brezeanu, cu căldura de care eram capabil acum cîţiva ani, aşa de cald, că, o clipă, n-am putut şti cine e lipit dc pieptul meu — el sau Mateescu". Şi Caragiaie încheie această scenă caracteristică pentru dînsul, cu următoarele cuvinte, adresate lui Mateescu : „Fii. fericit şi vesel acolo unde-i fi, iubite prieten dispărut! Cetăţeanul turmentat tot trăieşte, e sănătos şi bine, şi mă însărcinează să-ţi spun că d-aici de departe, te salută graţios". Acum, cînd scriu aceste rânduri, sînt toţi trei la un. pahar de... ambrozie, departe: Caragiaie, Mateescu şi Brezeanu! Numai Cetăţeanul turmentat trăieşte mai departe, e sănătos şi. bine şi. îi salută graţios, cum îi salutăm şi noi cei ce vom veni odată spre dfinşii. A existat deci şi un Caragiaie duios şi ar fi absolut greşit ca să-1 socotim ca pe un cinic, carc-şi bătea joc de toţi şi de toate. * Cît de legat era el de Ranetti Roman ! Era greu. să «pui ce-1 atrăgea mai. mult la acesta : omul fin ce era autorul lui „Mânase", sau talentul pe care-1 arătase în această dramă, fără îndoială una din cele mai bune pe care le înregistrase literatura romiînă. Mult timp ea fusese jucată numai pe scene de a doua şi a treia mîna — răposatul Cîrje de la Teatrul Naţional din Iaşi şi-a oîştigat cu reprezentarea ei un merit însemnat faţă de teatrul român şi a realizat, ca artist, o creaţie remarcabilă, care a făcut şcoală, putînd fi egalată, dar nu întrecută. Abia Caragiaie, însă, s-a străduit, a pus toată marea lui autoritate îiv joc pentru ca prima noastră scenă, cea a Teatrului Naţional din Bucureşti, să adauge repertoriului ei pe „Mânase". Odată cu aceasta, Nottarai în rolul titular şi Toneanu în Zelig Schor, au adăugat bogatei galerii de tipuri pe care le creaseră, două figuri de neuitat. în cazul lui Toneanu, multă lume susţinea că de atunci încolo, din orice rol jucat de el răzbea bietul Zelig... Cum s-ar spune, Toneanu se identificase atît de bine cu Zelig Schor încît acesta devenise o a doua natură a lui... Prietenia lui Caragiaie pentru Ranetti Roman a fost duioasă, mişcătoare. De piesa lui s-a ocupat ca şi de ale sale proprii, aş putea spune : mai mult decît de ale sale. Iar cînd „bietul, bunul lui prieten" a murit —• şi mă aflam în acel moment, întîmplător, la Berlin — m-a înştiinţat numai flcoil, printr-un bilet încredinţat poştei pneumatice. 198 L-am văzut, bine înţeles, în aceeaşi zi pe' Caragiale. Era descompus de durere. Atunci am avut ocazia să discut cu el mai lung, cele două probleme mari şi grave, care au jucat un rol precumpănitor în luptele politice de la noi : cea agrară, ţărănească, şi antisemitismul. Caragiale, cu ochii lui ageri, cu mintea lui lucidă, cu intuiţia lui sigură, a dezvăluit şărjătăneasea tactică a partidelor burghezo-moşiereşti, a arătat abuzurile, turpitudinea, înşelătoriile la care se dedau ele. Aşa a fost si în 1907. Politicienii burghezi foloseau şi o altă diversiune : antisemitismul. în genere, acesta-şi îndeplinea rolul. Şi toate făgăduielile făcute ţăranilor dispăreau îndărătul parolelor care şi-au. găsit cea mai dezastruoasă expresie în mişcarea legionară. Astfel antisemitismul a constituit o diversiune frecvent utilizată de clasele exploatatoare pentru a devia acele tendinţe şi. aspiraţii ale poporului, incomode păturilor stăpînitoare şi conducătoare. Gînd argumentul antisemit -nu mai putea fi invocat, cînd tulburările la sate luau, ca în 1907, un caracter prea vizibil de clasă, politicienii recurgeau la argumentul „instigatorilor" pentru a bagataliza justele şi fireştile cereri ale ţărănimii, care se manifestau prin explozii periodice. în 1907, cu multe luni după înfrângerea răscoalei ţărăneşti, Caragiale ironiza în fabula sa „Mîngîiere" acest nedemn truc al oamenilor politici la putere, cu care căutau să înşele lumea : 0 babă chioară — aşează tingirea cu păsat Pe o pirostrie şchioapă... hiertura-n foc a dat Şi scuipă biata babă, şi blestemă, se-nchină : Spurcatul... Necuratul... el singur e de vină ! MORALA Spre mîngîiere adese ori Ne trebuie instigatori... Dar instigatorii ca instigatorii ; ce nu se putea nega este că propaganda de aţîţare antisemită a găsit uneori la noi teren favorabil. Am avut, nu odată ocazia să vorbesc cu Caragiale despre chestia evreiască şi să constat că marele scriitor nu era, nu putea fi antisemit. El repeta adesea, că un om deştept, un om bun —• sau, cum sublinia, un om — nu poate fi antisemit şi considera antisemitismul ca ceva nedemn. Leiba Zibal, oarecum prototipul evreului intimidat, hîrţuit, iubitor de copii, bun părinte de familie, chinuit de mic copil, înjurat şi umilit de oricine vrea, nu a provocat la dînsul nici cea mai mică interpretare humoristică. E una din puţinele lucrări ale lui Caragiale pe care citind-o, nu vei putea schiţa nici măcar un zîmbet, iar dacă eşti simţitor te vei pomeni cu o lacrimă în colţul ochilor. Cînd doi ziarişti evrei au fost expulzaţi în vi r tu ta tea „legii străinilor", Caragiale, cu pana lui ascuţită, a înfierat această barbarie. 199 „O teribilă ameninţare — a scris el — atîrnă mereu asupra situaţiei generale, o ameninţare ou atît mai teribilă, cu cît în starea în care se află astăzi Europa, nu putem şti dintr-un moment în altul la ce trebuie să ne aşteptam. Guvernul deci era dator să recurgă la măsura extremă, aceasta era cu atît mai mult o datorie pentru el, ou cît avea dreptul să o facă, şi cînd cineva are dreptul să-şi facă datoria, atunoi şi-o poate face cu mîna pe conştiinţă şi poate să zică : Ne-am făcut datoria — eram în dreptul nostru ! Trebuia în fine asigurată ordinea şi întărită ideea conservatoare. în faţa înaltei raţiuni de stat, guvernul, după îndelungate dezbateri, a ştiut să sacrifice pe aceia care erau o primejdie pentru naţiune, pentru societate, pentru tron ! Tinerii Husar şi un altul, Strul, ambii israeliţi... au fost în fine expulzaţi. Felicităm guvernul pentru atitudinea lui energică şi hotărîtă căci, orice s-ar zice, toţi pedeştrii, toţi călăreţii, tunarii şi jandarmii erau inutili, activitatea lor ar fi fost nulă, cîtâ vreme un Husar străin ar fi fost pe teritoriul ţării noastre şi încă neîmpărtâşind părerile guvernului! Felicităm guvernul pentru atitudinea sa 'energică. 0 primejdie naţională, un inamic al regatului şi al naţiunii trebuie suprimat cu bravură". Acest protest usturător în forma Iui glumeaţă a apărut în „Moftul Romîn" din 15 aprilie 1893. Vorbind de Ion Brezeanu, Caragiale insista mai mult asupra Cetăţeanului Turmentat, spunînd că, sub farmecul artei, neuitatul actor, „tipul revoltător de trivial al cetăţeanului turmentat încetează a mai fi un tip real înjosit, ci se ridică sus şi ia proporţii largi şi demne ale unui tip abstract: simbolul unui popor întreg". Aceasta-i cheia operei comice a lui Caragiale. în „Scrisoarea pierdută" tipul „revoltător de trivial" al Cetăţeanului turmentat rămîne — cum a arătat şi Gherea — singurul om cinstit, singurul om cumsecade între toţi acei slujbaşi şi politicieni care reprezintă comedia vieţii noastre publice din vremea lui Caragiale. Da, Cetăţeanul turmentat, aşa cum îl juca Brezeanu, pe care Caragiale îl aproba, ceea ce înseamnă că-i reda bine intenţiile, reprezintă poporul romîn „aci îmbrăţişat, aci îmbrâncit, cînd curtenitor, cînd batjocorit, rînd pe rînd aplaudat, huiduit, ridicat pe braţe, tăvălit prin noroi, pupat, bătut, îmbătat şi mistificat..." Iar cînd Ia urmă Cetăţeanul turmentat, dar cinstit, care deţinea scrisoarea cu pricina, pe care ceilalţi o speculează, o caută şi ar plăti-o bine, o remite gratuit „adrisantului" şi închină pentru „Cucoana Joiţica, damă bună", — Caragiale găseşte că Brezeanu „pune un fel de pecete morală pe o poemă, poate condamnabilă, pe o operă intelectuală, de o moralitate cu drept cuvînt atît de contestată". Şi subliniind efectul moral al operei sale — declarate de unii imorala — şi atribuind lui Brezeanu succesul moral obţinut, Caragiale constată că „după toastul lui Brezeanu (de fapt al Cetăţeanului turmentat), nici un om de inimă nu poate ieşi din teatru fără să se împace, ba să simpatizeze chiar, oarecum, cu distinsa damă bună şi cu beţivul jorosit de circiumă, — două creaturi greşite, rătăcite, vinovate, din ce pricini, dar bune — zică ce le place ipocriţii — cu siguranţă bune". Iată deci trasă — şi de Caragiale însuşi — morala pieselor sale, că poporul nostru este mai bun decît acea pătură care i se credea superioară fiindcă-1 putea înşela şi stăpîni, şi care, în realitate, îi era mult inferioară. 200 STANŢE ALE FOCULUI LUCA ION CARAGIALE*) In vreascu-n care fnr>,7 ?„• -ir am», uşoare fUcmse mfloHri. Fierbinţile aripe se zbat în spornic rhn, * se-ncovoaie-n jocuri înalte 7 bogate bunele cad grele * amorţite mor trasor m loc grăbite aripe-nflăcărate. ?i focul ti durează a Ş atTst USCate Care> arZÎnd> trosnesc, Si nlil ma seaP™d în troenire $i-n salba-nscîntează tăciunii care cresc. Şi-n vreascu-n care fnn,l tv; - ccnu IS.uTafir'"' C« soarele ce, ttuar, vestise dlminmta ^«podobes,e.amursul cu ultimul"S dar. ') «ui lui Ion Luca Caragiaie. (1893-4921). 201 Colinele de aur învineţeau în zare Spinările pe care brînduşa înflorise, Şi-n zborurile grele de paseri se vestise O toamnă liniştită pe-a vremilor cărare. Frunzişul, ud de soare, mai străveziu părea. Şi vesela-nverzire se întrista uşor... Cu pleoape-ntredeschise priveam de pe pridvor La dup-amiaza bună care ne ocrotea. Şi amîndoi pornirăm să-nlîinpinăm în cale Adînca vrajă-a toamnei, ce mîngîia pămîntul. Şi-nfiora în şoapte subţiri şi blînde vîntul Ce, umed din pădure, se întindea pe vale. In drumul lui ce, veşnic, se-ndoaie şi coteşte, Noi rîul urmărit-am cum apa-şi încreţea, Cum între maluri sterpe prundişul alb sclipea. Şi unde salcia-adesea, încet, se despleteşte. Eram tăcuţi de-naltă şi Iargă-nduiosare, Şi, în obraz viaţa senină lumina; Privirea Ta norocul smerit îl oglindea.. Şi-naintam alături cu gîndurile-n soare. Se împletea în spumă de-argint uşor sonoră însufleţită apă cum mîngîia o stînca, Şi vrednica-amintire mă lasă să văd încă Cum ai urcat-o, dragă şi tainică suroră. Eu te-am privit cum, albă în galeşul văzduh, Stai dreaptă şi-nsorită cu chipul tău frumos, Privind la rîu cum trupul şi-l fringe mlădios... Şi păpădii risipa îşi desprindeau de puf. Pe mal, lucios şi verde, scoruşul rotunjea Coroana lui de frunze, din care în ciorchine Mărgelele de sînge, de aur şi rugine Se luminau... Şi mîna-ţi întinsă le cerea. Cînd ne-am întors în seara ce se-aburea subţire, Ţmeai ciorchina-n mînă privind spre-ndepărtări... In ochi păstrasem ziua ce ne sclipise-n zări Şi şoapta, şi mirosul de apă-n amintire. Şi cînd întorşi acasă, am stat iar în pridvor, In braţe împletite norocul ni l-am plîns, — Şi noaplea-n joc de stele şi visuri ne-a ajuns Şi ne-a purtat iubirea pe Calea Robilor... STANŢE ALE ODIHNEI Mirosul de mixandre şi umbra din pridvor lini ocrotesc odihna în larga dup-amiază; în zboruri şerpuite albinele vibrează; De zgomote mărunte văzduhul e sonor. Pe viaţă şi lumină las pleoapele închise, Pe degete şi faţă las vîntul să se joace; Cocoşii cîntă galeş prin înflorită pace, Si sufletul şi trupul se pierd adînc în vise. De aş deschide ochii, că aş vedea prundişul, Da secetă, în soare, albit şi sclipitor, Că m-aş mira ce-ncet e pe ceru-nalt un nor, — Şi- pe colină-n unde ar tremura frunzişul Aş căuta-ntr-acolo de unde-aud izvorul Şi i-aş ghici argintul ce curge mlădios, Aş urmări bondarul zvîcnit şi pîntecos Cum, peste o garoafă, în loc îşi strînge zborul Dar pleoapele închise le-oi ţine pînă-n seară, Strîngînd în ele visul cu mine-mpăciuit, Şi-oi adormi prin trupul de patimi liniştit în darnica odihnă de-amiază şi de vară. Pădurea dragostei o ştii, în ea trecutul ţi-ai dormit... Zadarnic vraja-i vrei s-o-nvii. Avea comori de ape vii, Şi-avea frunzişul aromii Pădurea dragostei — o ştii. Şi zinei cu-ochii străvezii Cum fecioria i-ai rănit! Zadarnic vraja-i vrei s-o-nvii... In ceasul serilor tîrzii, Prm asfinţitu-nvineţit, Pădurea dragostei, o ştii. Şi cîte roade aurii, Tu din pădure ai răpit... Zadarnic vraja-i vrei s-o-nvii. Din amintirile pustii Doar desnădejdea nu-a murit... Pădurea dragostei o ştii. Zadarnic vraja-i vrei s-o-nvii. * * * Ca să-fi plîngă vîntul lin Zîmbetul uitării, O să fie mai senin Ceasul înserării, Or să-ţi cînte-ncet şi-uşor Frunzele-aurite, Şi-or să-nsîngere un nor Zările-amurgite. Doar brînduşe-or să-ncunune Dealurile stinse... Basme dorurile-or spune Patimei învinse, Cînd, tîrziu, or să suspine, Subt domnia stelelor, Albe, zborurile pline Ale turturelelor. CRONICA RIMATĂ TURMENTAT TU DOR MĂWESCU Salut! 0 mie de ani pace! Sînt Cetăţeanul turmentat. Mă ştiţi din piesa cu „Scrisoarea", a meşterului Caragiaie; Dar, cum văd eu, pe scena lumii, decorurile sau schimbat. Ei, vremea trece, anii zboară şi apele se duc la vale! Eram împărţitor la poştie şi-n urbea mea alegător. Prezent cu conu Zaharia la fiecare adunare, $i, nici prin minte nu-mi trecuse că am s-ajung nemuritor, Cînd mă-semnase poliţaiul cu libişirul pe spinare... Mi-aduc aminte, o luasem de-a lungul unui gard vecin, Cînd am găsit răvaşul dulce, pierdut de coana Joiţica; L-am înttlnil pe Caţavencu, şi dă-i cu bere, dă-i cu vin, Nu ca s-arate că-i filolim, ci ca să-mi fure scrisorica Şi cinstea dînd-o pe ruşine, să se trezească deputat... Pîndea dom' Nae cu gazeta, rîdea şi aştepta efectul. Am vrut şi eu să-ntreb, guvernul pe cine pune candidat? — „îi vine numele pe sîrmă", amabil mi-a răspuns prefectul. Cînd am ajuns în faţa urnei, simţeam — parol — că ameţesc. Noroc că, îmbrăcat nemţeşte, stan uşă poliţaiul Ghiţă, Veneam cu voiul scris de-a gata, nici napucam săi mai citesc, Şi pîn-la urmă, zdronca-zdronca, ieşi din urnă, Aga miţă ! Ne cir muia pe-alunci guvernul conservator (sau liberal) Cu Trahanache, Tipătescu, lipi pomădaţi şi bărbi de iască, Şi preamărind la club regimul — curat constituţional — Fanfara celor şapte gîşte — ga ! ga! — cînta : „Mulţi ani trăiască". Se adunau la masa-nlinsă, nerozi, escroci, vicleni, mişei, Încornoraţi în redingotă, ibovnice de mîna stingă. Mă rătăcisem, cioară albă şi eu cu slujba printre ei, Iar publicul, la galerie, rîdea de toţi, ca să nu plîngă. Veneam cam cherchelit la rampă, cum e romînul la necaz, Cînd vrea să uite sărăcia şi să-şi înece-n vin amarul, Şi dacă-n fundul daniigenei găseam o replică cu haz. Eu singur ştiu, cu cîte lacrimi adesea mi-am sărat paharul. Ei, nenea Iancu, suflet mare. ţinea cu omul amărît; De mahmureala mea onestă s-a-nveselit, dar i-a fost milă; Şi dacă-a rîs de Farfuride, pe Agamiţă l-a urîl; De toată-această lume calpă de Caţavenci îi era silă! Dar i-au plătit şi Tipăteştii, şi-n felul lor s-au răzbunat. Avea şi dumnealui o slujbă, pe undeva, pe la tutunuri, 205 Şi ca să dea răspuns „Scrisoarei", dintr-un condei l-au suprimat, .„Economie bugetară" rînjeau boierii hoţi de bunuri. Era, din scutece ministru, moştenitorul nătărău, Se perindau la ctrma ţării toţi bîlbîiţii cu moşie, Şi-l trimiteau pe Caragiale birtaş în gară la Buzău, Lăsînd cea mai bogată minte în cea mai tristă sărăcie. SUlcea gramatica romînă orice ilustră mangafa, Academia era plină de hahalere şi mar dale, In boiereştile f o teluri gîndireu numai nu-ncăpea, Nici geniul lui Emineseu, nici spiritul lui Caragiale. Nu sufereau în ochi boierii strălucitoarele lumini! Din toţi acei mai-mari ai vremii, prieten nu le-a, fost niciunul, Şi i-a fost dat lui nenea Iancu să moară singur prin străini ; Escrocii-aveau întreaga ţară, judecătorul lor: surghiunul! Dar vezi că timpul calcă anii şi lumea nu rămîne-n loc, S-au dus pe gîrlă Farfurizii şi Caţavencii de tot felul. L-am meu văzut pe Tipătescu vînzîndu-şi fracul la talcioc, Dar şi pe el, acum e anul, l-au aşezat pe veci la Belu. Din personajele „Scrisoarei", eu unul singur mai trăiesc, (Păcat de coana Joiţica, era sărmana damă bună) Nu mai sughiţ la întrunire, ascult şi nu mă ameţesc, Nici nenea Iancu, să mă vadă, nu ştiu ce-ar mai putea să spună... El, care-n nouă sute şapte lovea cu fulgere-n ciocoi, Şi-atitea mutre de ruşine cu pana lui le zugrăvise, Cel înainte-mergătorul, ar fi alăturea de voi. Atît de multă nedreptate şi-atîta hulă suferise, încît s-ar bucura, întîiul, aflînd că lumea s-a-nnoit, Şi că l-aţi pus la naftalină pe Agamiţă — puicuşorul; Că nici eu nu mai sînt acelaşi, cum dumnealui m-a pomenit, Iar de.mai port scrisori în ţară, azi adrisantul e poporul. Spun drept, aş vrea să ies o dală din lungul meu anonimat, Să-mi pun pe-afiş identitatea, cu-ntregul nume, fără jenă. Cc-aţi spus? Să mergem la o ţuică? Nu, mersi neică, m-am lăsat... Stimabile, eu am păţit-o şi nu mai beau decît pe scenă. CARAGIALEANA I. L. CARAGIALE ŞI MIŞCAREA MUNCITOREASCA. Prima mărturie consemnată în presă a contactului lui Caragiaie cu mişcarea muncitorească o găsim în preajma înfiinţării partidului socialist în viitorul organ al acestuia, ziarul „Munca" i). E vorba de o relatare a unei festivităţi organizate la 1 ianuarie 1893 de Clubul muncitorilor din Bucureşti — nucleul viitorului partid — in scopul strângerii de fonduri băneşti destinate înfiinţării unei brutării cooperative. Autorul acestei relatări, C.Z.B. (Buzdugan), expunând desfăşurarea programului acestei serbări — scenete, coruri, recitări -» povesteşte pe larg subiectul unei „improvizaţii" dramatice, „Moş Ion Zurbă", o satiră la adresa sistemului electoral al vremii, în cuprinsul căreia eroul ţăran îşi „spunea toate păsurile lui, toate neajunsurile pe care le îndură de la stăpânire şi stăpînltori". Lucrătorul sitar, Gh. lonescu (Moş Ion Zurbă) — continuă autorul — şi-a jucat atît de bine rolul, încît a fost felicitat şi de D-l Caragiaie, cunoscutul autor dramatic, cărei se afla în sală. Desigur că prezenţa lui Caragiaie la „Balul muncitorilor" nu era întâmplătoare. E cunoscută prietenia sa cu doi dintre conducătorii mişcării socialiste de la| sfîrşitul veacului trecut: C. Dobrogeanu-Gherea şi Anton Bacalbaşa. Mai mult, cu colaborarea celui de al doilea va scoate, la trei săptămâni de la amintita serbare, revista satirică „Moftul Român". Cît despre felicitările acordate interpretului amator,' acestea constituie desigur şi altceva decît un gest firesc de bunăvoinţă şi Încurajare. Ele se ânscriu pe linia atitudinii sale de preţuire a demascării alegerilor „libere" burgheze de către mişcarea muncitorească (unul dintre principalele puncte comune ale „Moftului Român" cu lupta politică a clasei muncitoare, mărturisite câteva luni mai tîrziu, va consta tocmai ân faptul că „aceea ce noi distrugem este tot ân direcţia în care distrug şi ei"). Dar ele confirmă, odată mai mult, dragostea marelui scriitor pentru cei care „suferă mofturile unei mîini de privilegiaţi — uneori mofturi sinistre sub oare se ascund lacrimi şi sînge"2), precum şi convingerea sa în posibilităţile intelectuale şi artistice ale omului din popor (într-un moment în care era la modă „aristocraţia spiritului"). Convingerea o vom găsi exprimată cu claritate intr-o conferinţă ţinută tot la Clubul muncitorilor de Caragiaie Însuşi, cîteva luni mai tîrziu. Conferinţa aceasta a mai fost amintită în treacăt, fiind interpretată ca un atac voalat Împotriva lui Maiorescu, fie ca o încercare de apropiere de mişcarea muncitorească. Ea este insă mai mult decît atât. Este o încercare de a sprijini moral şi material succesul acesteia şi prezintă şi alte aspecte demne de luat în seamă. Dar să analizăm faptele, folosindu-ne de relatările aceluiaşi ziar Munca, acum organ al partidului socialist. *) Cf. Munca, Buc. 1803, ianuarie 10, p. 3. 2) Ibidem. 207 Două săptămâni după înfiinţarea acestuia, conducerea sa hotărăşte organizarea la Clubul muncitorilor din Bucureşti a unei serii de conferinţe săptămânale pe teme actuale, pentru a aduna fondurile necesare tipăririi de broşuri de propagandă socialistă. Conferinţele urmau să fie ţinute de conducători ai mişcării : Anton Baealbaşa, C. Miile, C. Dobrogeanu-Gherea, etc. Primul anunţa subiectul despre popor, al doilea socialismul şi arta, în timp ce Gherea îşi rezervase subiectul. I. L. Caragiale — singurul invitat din afara mişcării, — figura de la prima înştiinţare cu tema „Un basm oriental"i). Era vorba de a prezenta în faţa auditoriului muncitoresc o variantă a schiţei Orientale2) în care găsim demascate moravurile politice de la noi, sub pretextul ironizării corpurilor legislative turceşti ? Sau mai de grabă de o fabulă similară Cronicii fantastice din 1874 3) apărută în Ghimpele, unde, în aceleaşi scopuri demascatoare, acţiunea era mutată în China, un loc important fiind rezervat satirizării lui Titu Maiorescu în întreita calitate de mentor al Junimii, profesor universitar şi ministru al instrucţiunii ? Nu ştim.4). în orice caz, conferinţa nu s-a mai ţinut sub forma şi la data anunţată. Intre conferinţa lui Baealbaşa şi a sa a fost intercalată o alta, a lui Ion Nădejde, care, neputînd veni la Bucureşti, a fost înlocuit tot de Baealbaşa. Iar în numărul apărut la 8 mai al oficiosului Partidului socialist, găsim următoarea înştiinţare : Conferinţe Mîine Duminică 9 mai la ora 2 fix d.a. d. I. L. Caragiale va ţine la Clubul muncitorilor o conferinţă despre două vorbe curente. Intrarea 10 bani în folosul Clubului.5). La cererea lui Caragiale, preţul de intrare care urma să revină de data aceasta exclusiv în „folosul clubului", fusese fixat sub cel obişnuit iar, ca o pildă de democratism, aşa zisele „locuri rezervate" fuseseră suprimate. Nu ne ne vom opri asupra dedesubturilor antimaioresciene ale conferinţei. Subliniem însă atacul îndreptat de Caragiale împotriva menţinerii de către statul burghez în întuneric şi ignoranţă a celor ce muncesc, în timp ce binefacerile culturii sînt rezervate de acesta exclusiv unui mic număr de privilegiaţi din rîndul claselor exploatatoare, precum şi criticarea în faţa muncitorilor şi studenţilor socialişti — care alcătuiau auditoriul — a sistemului de învăţământ burghez. Pentru a găsi „buni conducători ai societăţii" — conchidea conferenţiarul — „instrucţia ar trebui pusă la îndemina tuturor". Un alt aspect al conferinţei care merită să fie subliniat e faptul că termenul de antiteză cu prostia aristocraţiei spirituale a high-life-ului este tocmai inteligenţa ţăranului simplu. Apariţia, un an mai tîrziu, a unei „glume populare", „aranjată" de Caragiale, va atrage în paginile revistei Vatra verva polemică a lui Al. Vlahuţă0) împotriva presupusului „dispreţ ciocoiesc" al acestuia faţă de ţărani şi faţă de *) Cf. Munca, Buc. 1893, aprilie 18. 2) Schiţa a apărut mai întîi ân 1877 în Claponul şi apoi într-o nouă versiune în 1909, în ziarul Universul (cf. I. L. Caragiale, Opere III, Buc. 1932, pag. 173 şi urm.). s) Cf. I. L. Caragiale, op. cit. p. 341 şi urm. în Moftul romîn din 6 iunie 1892 apărea o scurtă schiţă : Apa blagoslovită subintitulată Legendă indică şi îndreptată tot împotriva lui Maiorescu (cf. I. L. Caragiale, op. cit. p. 369 şi urm.). 5) Munca, Buc. 1893, mai 16, p. 1—2. °) Cf. Cum se înţeleg ţăranii şi răspuns la critica lui Vlahuţă în : I. L. Caragiale, op. cit. p. 216 şi urm. 208 facultăţile lor intelectuale. Dar iată, reprodus pentru prima dată, textul complet al rezumatului conferinţei, aşa cum a apărut în presă : Conferinţele noastre Prostie şi Inteligenţă Duminica trecută la orele două d.a., d. I. L. Caragiaie a binevoit a ţine la Clubul Muncitorilor o conferinţă în folosul Clubului. Numerosul public aflat în sală a aplaudai călduros pe conferenţiar, căruia din parte-ne îi aducem mulţumiri pentru preţiosul concurs ce ne-a dat. Regretăm că nu putem da decît note foarte necomplecte despre conferinţa aceasta. Subiectul a fost Prostie şi Inteligenţă. Conferenţiarul a afirmat că prostie se numeşte a lupta împotriva unei rezistenţe naturale mai presus de forţele noastre intelectuale, iar inteligenţă a şti să stabileşti echilibrul între acestea două. Exemplu : un profesor de universitate care-şi predă un curs de logică veche, de care rîd şi copiii, dă dovadă că-i prost, — pe cînd un sătean care-ţi dă un răspuns simplu dar nimerit, e inteligent. Prostia ori inteligenţa atîmă de conformaţia creierului nostru.. Totuşi, instrucţia poate modifica mult prostia, însă nu instrucţia aşa cum se face astăzi. Azi numai un număr de privilegiaţi au de fapt dreptul la instrucţie şi de multe ori aceşti privilegiaţi nu au aptitudini de a-şi modifica prostia din naştere. De aceea profesorul nostru de universitate, care ar fi trebuit să taie lemne, ocupă locul pe care l-ar fi ţinut mult mai bine ţăranul cuminte, cînd ar fi avut instrucţie. Instrucţia ar trebui pusă la îndemâna tuturora, pentru că ai mai mulţi sorţi de a găsi buni conducători ai societăţii dintr-un număr mai mare de oameni culţi, decît dintr-un cerc răstrîns". în legătură cu sprijinul acordat mişcării muncitoreşti în epoca înfiinţării primului ei partid, am mai aminti de apariţia la 24 ianuarie 1893 a revistei satirice Moftul romiîn. Subliniem acum că activitatea ei se înscria pe linia aceleiaşi colaborări a lui I. L. Caragiaie cu clasa muncitoare pentru limpezirea conştiinţelor şi o lume mai dreaptă. Ezitările politice şi slăbiciunile ideologice şi organizatorice ale partidului social-democrat, în viitorul căruia crezuse la început, trădarea „generoşilor", precum şi propriile limite ideologice ale scriitorului, vor determina îndepărtarea lui Caragiaie de mişcarea muncitorească. Caragiaie va izbucni totuşi cu vehemenţă în „1907 din primăvară pînă în toamnă". Faptul că, în acelaşi an, Caragiaie publică şi un articol despre libertatea presei în noul organ al mişcării socialiste, Romînia muncitoare, sprijinind astfel poziţia acestuia în problema dată, ca şi corespondenţa sa din acea vreme cu C. Dobrogeanu-Gherea în legătură cu evenimentele de la 1905 din Rusia, arată că el mu părăsise încrederea în viitorul mişcării muncitoreşti, ci numai în metodele reformiste, împăciuitoriste ale conducătorilor ei de pe atunci, care frînau lupta maselor populare pentru distrugerea a ceea ce era vechi şi perimat în societatea vremii, la noi sau aiurea. NICOLAE LIU CARAGIALE ŞI DELAVRANCEA. Pe Delavrancea, Caragiaie 1-a cunoscut personal către sfîrşitul celui de al nouălea deceniu al veacului trecut. Este vorba de perioada în care Delavrancea se apropie de mişcarea munci- 14 — Viata romînească nr. 6 209 torească frecventînd cercurile socialiste, colaborând la ziarul „Drepturile omului" şi editând el însuşi revista „Lupta literară", cu colaborarea unora dintre scriitorii de frunte ai „Contemporanului" — adică perioada celor mai rodnici ani de activitate literară ai lui Delavrancea. Mijlocitorul apropierii lor sufleteşti fusese, ân afară de opera lor, Vlahuţă — „măestraşul", cum îl numea Delavrancea. Toţi trei se întîlneau în casa lui Vlahuţă de la Dragosloveni, sau în locuinţa aceluiaşi, aflată în. fostul palat al funcţionarilor publici de la Capul Podului, în odăile împodobite cu tablouri de Grigorescu, unde întîrziau adesea ceasuri întregi în discuţii. îi legau concepţii apropiate despre artă şi literatură şi aceeaşi atitudine protestatară faţă de inegalităţile societăţii burghezo-moşiereşti. Contemporanul lor, Paul Bujor, arată în „Amintiri" că cei trei scriitori, Caragiale, Vlahuţă şi Delavrancea, „erau aşa de legaţi sufleteşte, încît cineva n-ar fi putut voirbi despre unul din ei fără să amintească şi de ceilalţi doi". Delavrancea avea pentru Caragiale un adevărat cult. Cînd în 1901 ro-mînii „verzi" şi „patrioţii" ireductibili, stigmatizaţi de pana incisivă a lui Caragiale, se solidarizează şi, laolaltă, pun la cale distrugerea acestui inamic comun, slujindu-se de calomniatorul oare încearcă să-1 compromită pe autorul „Năpastei", acuzîndu-1 de plagiat, Delavrancea ia apărarea lui Caragiale, fă-cindu-se interpretul dragostei şi admiraţiei poporului faţă de marele dramaturg şi înfierează pe calomniator ca şi pe cei ce-1 încurajaseră. Cu această ocazie, Delavrancea rosteşte una dintre cele mai impresionante pledoarii din cariera sa de avocat, ridioîndu-şi cuvîntul la nivelul unui aspru rechizitoriu public împotriva politicii „culturale" a oligarhiei burghezo-moşiereşti, care, în frunte cu D. A. Sturdza, şeful partidului liberal şi secretar general al Academiei, îşi manifestase de-atîtea ori duşmănia faţă de Caragiale. „...Spiritul profund şi ascuţit al lui Caragiale — spune Delavrancea — a denunţat şarlatania şi uşurinţa, a rechemat la realitate pe naivii zvăpăiaţi, a zugrăvit zăpăceala şi denaturarea spiritului naţional. Rolul lui a fost de a contribui la însănătoşirea vieţii noastre publice... Un popor întreg admiră pe Caragiale. Opera lui trece peste hotare şi pe acest om să-1 acuzi sprijinit de falsuri ?..." La rândul său, Caragiale se simţea legat de Delavrancea, atît prin „umilitatea" comună a „extracţiunii" cît şi printr-o anumită înrudire a idealului artistic şi cetăţenesc, ambii avînd o atitudine demascatoare a societăţii din vremea lor. E adevărat că marele satiric n-a cruţat în scrisul lui Delavrancea o anumită înclinare către dulcegăria sentimentală şi culoare excesivă în stil (a se vedea parodiile „Smărăndiţa", „Dădămult... mai dă-dămuit"), dar tot el este acela care, în prima scrisoare către Vlahuţă din seria „Politică şi literatură", (1909) găseşte cuvinte de deplină înţelegere pentru drama „Apus de soare", ieşită, ca toată literatura de evocare a trecutului, „din dezgustul şi sorîşneala aceea pentru ticăloşiile vremii..." Părerile despre fresca istorică a lui Delavrancea, Caragiale şi le dezvoltă într-o cronică publicată în acelaşi an, cronică în care apreciază „perfecta unitate" ■'dramatică, gradarea „armonică" a elementelor ce recompun eroul şi' epoca, simetria şi logica aşezării grupurilor în toate cele patru tablouri, şi, în fine, „atmosfera aceea de subţire ceaţă luminoasă specifică veacurilor eroice", „melancolica poezie" sau „aspra mîndrie" sugerate de prezentarea acelor „ţarine şî cetăţui moldoveneşti". Cînd, în pragul bătrîneţii,. după o muncă de-o viaţă, concretizată într-o operă unică în literatura noastră, persecutat şi umilit de pătura stăpînitoare, 210 înlăturat de la ori ce recunoaştere oficială, Caragiaie se afla la Berlin, el păstrează tot timpul legătura cu ţara, pînă la sfîrşitul vieţii sale, şi prin bunii săi prieteni Vlahuţă şi Delavrancea. într-o scrisoare târzie, Delavrancea, care rămăsese cu un adevărat cult pentru Caragiaie, îi mai trimitea încă o dată acestuia, în străinătate, dorul şi adîncă lui duioşie : „Sînt ani de cînd fiinţa ta — îi soria Delavrancea — a făcut o adevărată invazie în sufletul meu, distrugând multe, respectînd unele, generând altele... Mi-e dor de tine, de nasul tău impertinent, de buza ta de jos violentă, de buza ta de sus obraznică, de ochelarii tăi diabolic-spirituali. Mi-e dor de inima şi de capul tău. Să nu rîzi ! De altele, da, — şi am multe — de asta, insă, nu !..." Pentru ca la rîndu-i, marele Caragiaie să evoce şi el, într-o scrisoare trimisă lui Delavrancea, in rânduri emoţionante, tinereţea lor, suferinţele şi năzuinţele lor, zbaterea lor comună pentru mai binele celor mulţi şi oprimaţi, în mijlocul aceleiaşi lumi ostile: „Am părăsit amândoi de mici umilul acoperământ părintesc, şi care dincotro — tu din prăfăria Delei-Vechi, eu din mocirlele Ploieştilor —... Aspre cărări am bătut, amorţiţi la încheieturi, însângeraţi la tălpi, loviţi peste obraz... Aceeaşi pe de o parte umilitate a extracţiunii, pe de alta aceeaşi Îndrăzneală pentru bătăliile viitorului, ne-au apropiat..." PANICA N. GHEORGHE PRIETENIA CU GHEREA. în afară de activa participare a lui Gherea la bătălia literară din jurul pieselor lui Caragiaie, criticul era legat de marele dramaturg şi printr-o strânsă prietenie, niciodată tulburată de neînţelegeri. Gherea i-a trimis lui Caragiaie volumul III din „Studii critice", în care erau înserate articolele privitoare la piesele sale, cu acest autograf semnificativ: „Iubitului meu adversar politic şi literar, Caragiaie". Caragiaie, publicând mai târziu o recenzie a volumului lui Gherea („Epoca", 16 iunie 1897), recunoaşte deschis meritele criticului : „Volumul lui din urmă, şi mai ales articolul despre Coşbuc, mi-au dat o mare mulţumire intelectuală, una poate şi mai mare mi-au dat-o cele cîteva irînduri privitoare la producţiile mele literare. Gherea e singurul critic care se ocupă serios de aceste lucruri, cu mai multă bunăvoinţă, poate, decît ar merita". în analiza propriu-zisă a valumului, Caragiaie se plasează pe o poziţie sceptică, deolarin-du-se adversarul „tuturor sistemelor" in sine, dar nu şi al partizanilor acestor sisteme, dacă au talent. Caragiaie declară deci că este de partea lui Gherea în lupta împotriva mediocrităţii. în anul 1897, Caragiaie ia un interviu lui Gherea pentru ziarul „Epoca" (5 iulie). în acest interviu, Gherea a arătat că talentul se dezvoltă numai în împrejurări sociale şi economice favorabile, deoarece „mediul social are o colosală influenţă asupra gândirii şi operei unui talent". Literatura noastră, arată el, va avea o fizionomie completă când ne vom bucura de „marile reforme sociale şi economice, care se prepară în Europa şi vor folosi şi naţiunii româneşti." Gherea 1-a ajutat materialiceşte pe Caragiaie. O scrisoare a scriitorului către critic atestă recunoştinţa Iui I. L. Caragiaie către Gherea pe care îl îmbrăţişează ca pe un „bun frate" : „Voi fi vreodată în stare să-ţi răsplătesc atâta dragoste ? Voi încerca; dacă dragostea numai cu dragoste se plăteşte, am toată speranţa că nu rămân în pagubă.". Este interesantă scrisoarea lui Caragiaie din 30 iulie 1905 către Gherea, în oare de fapt Caragiaie critică atitudinea oportuniştilor faţă de evenimentele acelui an. Marele scriitor condamnă cu intransigenţă împăciuitorismul faţă de 211 ţarism : „Cum ? un tiran, cu o bandă de haiduci şi arhihaiduci, cu cîteva cete de canalii poliţieneşti şi soldăţeşti şi de gîzi, fiare nesăţioase de crime şi sîngiuiri, poate pe veci amăgi, umili şi batjocori, tortura şi teroriza o lume întreagă, tîmpită de atîtea suferinţe, oarbă de besna ignoranţei, şi cineva din mijlocul acestei nenorocite lumi, putând împiedica continuarea oprobiului şi infamiei, şi crimei, să ezite de a-şi împlini această datorie, cînd şi-o înţelege ?... Ştiu că ai să zâmbeşti de aceste nimicuri, pe care le vei numi : declamaţii deşarte ă la Caţavencu. Tu eşti acuma absorbit de dezbaterile placide ale Constituţiei ruseşti. Eu ştiu ce vreţi voi ! Vreţi să evitaţi ce vă proorocesc eu, împă-când capra cu varza. Nu se mai poate !Şi ca să vezi ce puţin îmi pasă dacă mă taxezi de Caţavencu, iată-ţi aduc ca şi el, un celebru citat clasic â propos de revoluţiuni : Cînd o reformă a devenit necesară şi a sosit momentul de a o săvîrşi, nimic n-o poate împiedica şi totul âi ajută. Ferice de oameni, dacă ar şti să inţeleagă, dacă unii ar ceda din ceea ce le prisoseşte, iar ceilalţi s-ar mulţumi cu ceea ce le lipseşte; revoluţiile s-ar face prin bună Înţelegere şi istoricul n-ar mai avea de amintit nici excese, nici nenorociri ; n-ar avea decît să arate că omenirea a devenit şi mai ânţeleaptă, mai liberă şi mai fericită. Dar până in zilele noastre, istoria popoarelor nu cunoaşte pilde de asemenea prudenţă de jertfe; 'cei care ar trebui să le facă, le refuză ; acei care le doresc, le impun, şi binele se realizează ca şi răul, cu mijloacele şi cu violenţa unei uzurpări N-a existat până acum alt suveran decât forţa". (în original, în franceză ; n. ed.). Desigur, aici nu e vorba propriu-zis de atitudinea lui Gherea faţă de prima revoluţie (Caragiaie se afla departe de ţară, la Berlin) ci de o caracterizare! tăioasă, o expresie a dezgustului pentru oportunismul intelectualităţii cadete din 1905, şi, în general, pentru reformiştii social-demooraţi, pe care la Berlin, Caragiaie, după cum se ştie, a avut prilejul să-i cunoască destul de bine. De altfel, în aceeaşi scrisoare, Caragiaie nu are decît cuvinte de dispreţ pentru „generoşi", văzând ân Gherea o victimă a trădătorilor „falşilor' credincioşi" ; „Dacă glumesc câteodată, cred că Înţelegi că nu glumesc asupra credinţei, ol asupra falşilor credincioşi, a căror carieră publică demult ţi-am proorocit-o. Ai înţeles, sper, câtă dreptate am avut eu când ţi-am spus odată-n glumă, că tu ai făcut în România mulţi socialişti şi n-ai putut păstra nici unul ; şi singur pe mine nu m-ai putut face socialist, şi eu singur ţi-am rămas şi-ţi voi rămîne (credincios n. n.) cu toate că tu mă consideri „burghez, reacţionar" ş.c.l. — toate... nişte invective socialiste, pe care un anarhist ca mine nici nu le ia în seamă". Este atitudinea unui revoltat (şi nu a unui anarhist cum se autoironiza el) care se declarase — la aceeaşi epocă — refractar tuturor stilurilor, „în afară de cel adecvat". Este atitudinea unui umanist care se vrea cit mai aproape de omul viu, concret, înlăturând „prejudecăţile, ideile preconcepute, sistemele-barieră". Tocmai de aceea Caragiaie Încearcă să înţeleagă vederile socialiste ale lui Gherea, deşi nu-i Împărtăşeşte convingerile. Sau in maniera sa pe jumătate ironică, jumătate serioasă : „Ştiu cu câtă pasiune ţii la acest sport umanitar şi social ; de aceea, n-aş fi in stare să fac glume cu tine asupra acestui punct, şi mă grăbesc a-ţi declara (eu, omul incapabil de orice alt sport decât al contemplaţiunii) că din toate punctele de privire consider sportul tău ca singurul (după al meu) demn de un om întreg la suflet; fireşte că e mai demn pentru un bărbat să se mişte şi să trudească pentru binele şi progresul omenirii, decît pentru progresul pul- 212 pelor şi braţelor sale, să-şi bată capul cu un scop mare şi nobil, decît să-şi bată labele, fără de nici unul". Dintre scrisorile lui Gherea către Caragiale s-a păstrat — după cîte ştim — una singură, elocventă pentru afecţiunea de frate pe care Gherea o nutrea pentru Caragiale, dovedind o grijă specială pentru creaţia acestuia. In arhivele Institutului de Istorie a Partidului (Dos. 44, Vol. 1) se găsesc o serie de documente revelatoare asupra relaţiilor Caragiale—Gherea. Unele din ele au fost comunicate şi de prof. I. Vitner. Iată de pildă începutul unei scrisori adresate de Gherea lui Caragiale, unde se observă că apreciabilele diferenţe în convingerile politice nu Impietează asupra relaţiilor personale, căldura amiciţiei respirând din fiecare frază. Cu ironie, Gherea îl numea în intimitate pe Caragiale „reacţionar". „Dragă Caragiale, Sînt vinovat, o ştiu. Mi-ai scris, mi-ai telegrafiat şi nu ţi-am răspuns, înţeleg să nu răspunză omul la o scrisoare, fie şi recomandată, dar la o telegramă ! Aşadar, sînt vinovat, o recunosc, o mărturisesc — şi fiindcă o vină mărturisită e pe jumătate iertată — de aceea pentru o jumătate din vină ne-am achitat. Pentru un sfert din jumătatea ce mai rămîne îţi trimit broşura mea — conferinţa ce am lucrat-o tocmai cînd am primit telegrama ta. Partea materială a broşurei, hîrtia şi tiparul, ţi-o trimit ţie, iar conţinutul sufletesc nu te priveşte nici pe tine, nici pe M-me Caragiale — că sînteţi reacţionari — conţinutul priveşte pe Genosse Luchi (Luca Ion Caragiale. n. ed.) căruia s-o înmânezi spre cetire. Aşadar, pentru 3/4 din vină sîntem chiţi, pentru rest ne vom achita la toamna tîrzie, oînd voi veni la Lipsea, Dresda, Berlin şi cînd vom merge împreună la Maica Roma cea bătrînă". Dintr-o altă scrisoare aflăm de unul din proiectele inedite ale lui Caragiale. Este vorba de dorinţa sa de a se apuca de scrierea unui roman, singurul gen literar care-i rămăsese încă neabordat. „Tov. Marrnescu, cu care m-am întîlnit aici, mi-a spus că ai de gînd să vii iarna asta la Berlin. Fireşte că asta mă bucură foarte mult şi doresc să ştiu cînd voi avea plăcerea de a te vedea. Aşadar, tot pentru Berlin te-ai hotărât. Bietul Caragiale nu va avea încotro şi tot va trebui să scrie romanul făgăduit !" Scrisoarea este din 4 februarie 1912, patru luni înainte de moartea lui Caragiale. în sfîrşit, ne aflăm astăzi de asemenea în posesia unui document care fixează reacţia lui Gherea la moartea Iui Caragiale. Este vorba de o scrisoare în limba rusă adresată lui Vladimir Galactionoviei, în care alături de opinii asupra diverselor probleme sociale la ordinea zilei, găsim şi următorul comentai patetic asupra morţii lui Caragiale : „Un alt eveniment profund, neobişnuit de trist pentru Romînia noastră este moartea lui Caragiale. El a murit la Berlin, în mod subit, din cauza unei boli de inimă. Eu cu soţia mea mă aflam la Govora, unde începusem nişte băi de sulf şi iod, dar la această veste îngrozitoare din Berlin am plecat de îndată acolo. L-am înmormântat provizoriu la Berlin, într-un cavou, iar toamna l-am adus în ţară unde, în urma hotărârii parlamentului şi guvernului, i s-au făcut funeralii naţionale. 213 Aceasta este o grea şi iremediabilă (pierdere pentru ţară, iar pentru mine personal o pierdere înfiorătoare. Nu mi-am putut încă reveni. Era mintea cea mai luminată şi cel mai mare talent al României. Ca talent, el îl ajunge pe Gogol, dar oa orizont intelectual, ca inteligenţă şi raţiune luminată, era mult superior acestuia. Am avut prilejul să petrec cu Caragiaie zile şi nopţi întregi la un pahar de vin (de fapt numai el bea). Şi zile şi nopţi întregi Caragiaie vorbea, vorbea fără încetare, fără a obosi şi tot ceea ce spunea el, inclusiv paradoxurile sau prostiile, totul era neobişnuit de frumos şi purta pecetea unei minţi neobişnuite şi a unui spirit caustic strălucitor de viu. Caragiaie este cel mai mare om, ca inteligenţă, unicul supraom pe care am avut prilejul să-1 întâlnesc în viaţa mea. în condiţiile grele şi mizere din ţară el n-a creat şi n-a soris nici a suta parte din ceea ce... (text indescifrabil — n.n.). Şi iată moare acest om de o inteligenţă şi un talent uriaş şi in afară de mica Românie, nimeni nu pomeneşte nici un cuvânt despre el. Probabil că nici dumneata, Vladimir Galactionovici, n-ai auzit nimic pînă acum de moartea lui Caragiaie. Nefericită şi sărmană este mica şi înapoiata noastră ţară; dar mai nefericiţi şi mai sărmani sînt marii oameni născuţi în asemenea ţări mici. Ce să vă mai scriu ? ..." H. BRATU REBREANU ŞI TEATRUL LUI CARAGIALE. O contribuţie deosebită la apropierea lui Liviu Reforeanu de creaţia lui Caragiaie, în afară de aceeaşi prefe-ferinţă pentru metoda de creaţie realistă şi de concepţia comună despre superioritatea artei „obiective", a adus-o cunoaşterea poziţiei marelui dramaturg faţă de răscoalele ţărăneşti din 1907 i). în epoca în care Rebreanu trecuse munţii în România, Caragiaile fusese nevoit să-şi părăsească ţara, stabilindu-se ia Berlin, din pricina neânţelegrii contemporanilor săi din „lumea bună". Adoptând curând aceeaşi atitudine critică faţă de realităţile din „ţara liberă", foarte depărtate de ceea ce-şi imaginase, Rebreanu va vesteji la rândul său de pe poziţii similare celor ale lui I. L. Caragiaie, politicianismul veros, justiţia părtinitoare, lipsa de principii a presei sau găunoşenia, imoralitatea şi ridicolul personajelor din „lumea bună". Dacă în vremea primelor sale leaturi din literatura română el n-a Înţeles „absolut nimic" citind pe Caragiaie2), acum îşi dă seama că sub aparenţa mizantropiei, a criticismului cu ori ce preţ, sau a facilităţii comicului, în creaţia lui Caragiaie se ascunde de fapt dorinţa de a deştepta pe cei simpli şi umili, de a le lua apărarea, profunzimea şi elevaţia ideilor. Cel dinţii contact strâns al lui Rebreanu cu teatrul lui Caragiaie a avut loc în stagiunea 1911/1912 la Craiova, unde prietenul său, Emil Girleanu, director al Teatrului Naţional local, il angajase ca secretar literar. Arhivar, bibliotecar şi administrator în aoeCaşi timp, Rebreanu a participat aotdv la pregătirea „Săptă-mînii Caragiaie", nefiind, probabil, străin nici de îndelungata corespondenţă purtată de Gîrleanu, preşedinte al S3R in acelaşi timp, ou Caragiaie. Prima manifestare publică a admiraţiei viitorului romancier pentru opera iui I.L. Caragiaie e prilejuită, un an mai 'tîrziu, de reîntoarcerea sa în Capitală şi de schimbarea meseriei de secretar literar cu aceea de cronicar dramatic. Directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, I. C. Bacalbaşa, hotărâse — urmând exem- *) Articolul „1907 ,din primăvară pînă în toamnă" nu numai că va fi citit cu atenţie, dar va fi folosit la elaborarea proiectului unei piese din aceşti ani, care va sta la baza romanului „Răscoala". Cf. „Viaţa Romînească", X." (1957), nr. 3, p. 27 şi urm. 2) Cf. „Dimineaţa", Buc. 1932, Septembrie, 26, p. 3. 214 piui lui Emil Gîrileanu die la Craiova — să dedice primele reprezentaţii din stagiunea 1912^1913 pieselor lui Caragiale, ea un omagiu adus memoriei marelui dramaturg recent dispărut. Rebreanu, care făcea parte acum, din redacţia ziarului teatral „Rampa" de sub conducerea iui N. D. Cocea, profită de această ocazie pentru a închina o serie de cronici spectacolelor cu „D-ale carnavalului", „Conu Leonida faţă cu reacţiunea", „1 Aprilie", „O soacră", „Năpasta", „O noapte furtunoasă". Că nu eira vorba de simple cronici de circumstanţă. — cum. este cazul majorităţii articolelor de acest fel apărute în presa de atunci — o dovedeşte minuţiozitatea cu care Rebreanu analizează interpretarea şi punerea în scenă, precum şi observaţiile critice în legătură ou dramaturgia lui Caragiale. Astfel, dacă în cronica la spectacolul din 1 septembrie ou care se deschide stagiunea, Rebreanu felicită direcţia teatrului pentru acest „act de recunoştinţă şi de pietate artistică", considera cu totul jignitoare lipsa de respect a artiştilor faţă de textul lui Caragiale în interpretarea piesei „D'ale carnavalului", „din pricina necunoaşterii rolurilor, sau în cazul piesei „Conu Leonida faţă cu reacţiunea" din pricina nerespectării inadmisibile a indicaţiilor autorului privind intrarea în scenă". Din aceleaşi cauze, „la „Scrisoarea pierdută" rolul principal îl joacă suflerul". De altfel, nici „D'ale Carnavalului" nu i se pare prea bine aleasă pentru a deschide ou ea „Săptămînă Caragiale". Ceea ce subliniază însă la această „simplă farsă" sînt „tipurile ei caricaturizate cu atîta măiestrie", este „atmosfera ei atît de caracteristică mahalalelor noastre". Personajele farsei „sînt tipuri pe care le intîlmm, despre care vorbim zilnic. Frazele lor, cuvintele lor schimonosite le auzim mereu, au devenit chiar proverbiale. Ce păcat că artiştii nu au prea mult respect de aceste cuvinte..."3) Punerea în scenă la 4 septembrie a piesei „O soacră" i se pare însă nedemnă de personalitatea lui Caragiale, considerînd semnificativă netipărirea acestei farse de către autor. în schimb „O noapte furtunoasă", în interpretarea lui N. Soreanu, I. Brezeanu, Eugenia şi Maria Ciucureacu a fost un spectacol de neuitat. „Niciuna din piesele lui Caragiale jucate pînă acum n-a avut parte de o interpretare atît de fericită", scrie cronicarul, critieînd totuşi ou asprime interpretarea rolului lui Spiridon4). Admiraţia sa se îndreaptă în egală măsură către lucrările dramatice reprezentate şi către interpreţii lor. Din interpretare scoate în evidenţă jocul lui Iancu Brezeanu în rolul lui Ion Nebunul. La monologul „1 Aprilie" subliniază caracterul său de „tragicomedie simplă şi mişcătoare". Iar „Năpasta" e caracterizată drept o creaţie vădind „calităţi extraordinare". Aceasta nu-1 împiedică pe critic să observe că drama lui Oaragiaie nu este „atît de desăvîrşită ca bunăoară „Scrisoarea pierdută" sau „Noaptea furtunoasă". Oamenii dintrînsa sînt romîni, negreşit, dar atmosfera prea e grea şi apăsătoare, prea e streină" ; „Năpasta" ar fi, după părerea sa, singura piesă romînească în care se simte „influenţa ibsenia-nismuiui" 6). Paralela dintre „Năpasta" şi comedii va fi reluată şi adîncită de pe poziţii realiste peste un deceniu, cu ocazia reunirii acesteia cu „O noapte furtunoasă" în acelaşi spectacol, la Teatrul Naţional din Bucureşti. De data aceasta cronicarul va face însă greşeala de a accentua exagerat asupra caracterului artificios al intrigii şi al construcţiei unor personaje alte dramei *). în schimb, pînă şi ocazia reprezentării comediei în regia sub orice critică a unui anume Mime Mitzu şi în 3) Cf. „Rampa" Buc. 1912, sept. 5, p. 2 4) „Rampa" Buc. 1912, sept. 7. p. 3 5) Liviu Rebreanu, Op. alese, vol. V. Buc, 1961, p. 358 şi urm. s) Cf. Romania, Buc. 1924. februarie 1, p. 2 215 interpretarea lipsită de ori ce talent a actorilor Teatrului Popular de sub conducerea lui N. larga, este considerată de Liviu Rebreanu drept un prilej bine venit pentru a-şi scoate •— după propria sa expresie — din nou «pălăria în semn de respect" înaintea „marelui talent al autorului"7)- Dar piesa lui Caragiaie către care s-a îndreptat admiraţia sa fără rezerve a fost „O scrisoare pierdută". In articolul „Scrisoarea pierdută a suta oară", publicat în revista „Universul literar", el caracteriza comedia marelui înaintaş drept „cea mai strălucită lucrare dramatică a teatrului românesc", iar cea de a suta reprezentaţie pe scena Naţionalului bucureştean, drept o „sărbătoare" bine venită, având semnificaţia „victoriei definitive" a operei dramatice a autorului ei, în ciuda opoziţiei oficiale şi a criticii mărunte. „Treizeci de ani de viaţă pentru o comedie — sublinia Rebreanu — însemnează o piatră de încercare serioasă..." Personajele „Scrisorii" „sînt oameni care au trăit o viaţă intensă, care au fost imortalizaţi de talentul lui Caragiaie în cadrul unei acţiuni. Pot să se schimbe moravurile ţării, pot să se schimbe împrejurările care le-au dat naştere, ele vor continua să trăiască cită vreme va exista o limbă romînească" 8). Cauza acestei viabilităţi — arăta Rebreanu, revenind asupra piesei în paginile „Vieţii româneşti" (1922) — constă în măiestria cu care „O scrisoare pierdută" — ea şi comediile lui Aristofan — reflectă actualitatea cea mai stringentă „prin oameni vii, comici prin esenţa lor 9) şi în acelaşi timp înfăţişează probleme eterne, de mult timp la ordinea zilei ca: demagogia, înşelătoria în dragoste", etc.10). O teză similară e susţinută şi în conferinţa rostită in 1941 la radio. Cu o singură deosebire importantă. Combătând pe cei care susţineau neviabilitatea operei lui Caragiaie, datorită legăturii intime cu actualitatea sooial-politică şi ironizării de „stări trecătoare prin însăşi firea lor" — Rebreanu sublinia că tocmai anta cu care „Scrisoarea pierdută" „etalează moravuri politice", imbinînd dragostea cu politica, cu alte cuvinte prezintă preocupări tipice pentru o anumită societate, prin personaje tipice, ii conferă prospeţimea şi perenitatea. „Personajele din „Scrisoarea pierdută" sînt reprezentative ca figuri de politică măruntă, dar şi ca înfăţişători ai burgheziei româneşti în devenire. Zaharia—Trahanache n-ar fi interesant oa simplu încornorat, dar ca reprezentant al boiernaşilor de provincie pe cale de transformare în burghezul bogat şi stîlpul politic, merită toată atenţia. Dl. Tipătescu e un amant de duzină, dar mai cu seamă tipul intelectualului politician, doritor de viaţă uşoară şi dispreţuitor al muncii. Caţavencu apare ca un părinte al demagogilor noştri de diverse categorii... iLa fel, toţi ceilalţi..." Există, desigur, în conferinţa din 1941 şi alte preţioase precizări de opinie. Fie in legătură cu caracterul profund naţional al teatrului lui Garagiale, fie ou importanţa afirmării lui peste hotare, fie ou necesitatea respectării riguroase a textului, îmbinată cu diversitatea viziunilor regizorale sau a interpretării. (Această diversitate fiind dictată de dorinţa de a sublinia „mai puternic substanţa piesei", sau de a dovedi „mai eclatant eterna ei actualitate" u). După cum există în aceeaşi conferinţă şi unele atitudini sau modificări de opinie discutabile ca : permiterea 7) Liiviu Rebreanu, op. cit. p. 533 8) Diviu Rebreanu, op. cit. p. 445 şi urm. 9) Ibidem, p. 522 şi uirm. 10) Ibidem, p. 553 şi urm. J1) într-un articol din „Rampa" 1912, septembrie 14, p. 3, discutând concepţia deosebită a lui C. Nottara faţă de interpretarea lui Iancu Bi-ezeanu în roiul Ion din „Năpasta" şi apreciindu-ie pe ambele ca fiind la fel de profunde şi interesante, consideră că prezentarea piesei alternativ in ambele interpretări i-^ar spori popularitatea şi ar adinei inţelegerea ei. 216 unor licenţe faţă de interpretarea dorită de autor, quasi-imposibilitatea transpunerii „Scrisorii pierdute" în altă limbă, etc. Nu ne oprim asupra lor. Dacă le-am amintit totuşi, am făout-o fiindcă ele ilustrează o dată mai mult tentativele romancierului pentru găsirea, adevăratului drum spre justa interpretare a creaţiei dramatice a lui I. L. Caragiale şi popularizarea ei. în acelaşi sens trebuiesc amintite şi apreciate eforturile făcute de el în calitate de director general al teatrelor şi director al Teatrului Naţional din Bucureşti pentru prezentarea cu precădere şi în condiţii cît mai -bune a pieselor lui I. L. Caragiale. : ; , Ca şi alte iniţiative şi manifestări, ca atunci cînd pune să se organizeze un spectacol Caragiale în faţa ţăranilor din comuna Valea -Mare, dat în folosul unor construcţii de interes obştesc. Această dragoste şi preferinţă pentru creaţia dramatică a lui I. L. Caragiale, precum şi atenţia acordată înţelegerii ei profunde nu puteau să nu se reflecte şi în creaţia literară a lui Liviu Rebreanu. Desigur, Rebreanu n-a fost nici un scriitor satiric, nici un umorist. Totuşi, influenţa dramaturgiei lui Caragiale nu se rezumă numai la oarecari asemănări de atmosferă dintre „Năpaste" şi drama într-un act „Osânda", rămasă nerepre-zentatâ şi nepublicată. Rebreanu a abordat şi el din cînd în cînd arma satirei. Pupăturile şi îmbrăţişările din parlament între reprezentanţii opoziţiei şi ai guvernului în „Răscoala" sînt tipic caragialeşti. Iar pentru cine compară unele schiţe ca cualogurile satirice : „Războiul" (1913), „O scenă" (1914), „Cearta" (1916), cu unele scene din comediile sau „momentele" lui Caragiale, asemănările sînt evidente. Convorbirea ridicolă la cafenea, în legătură ou războiul, dintre „spui" şi a-tot-ştiutorul „bărbos", care tocmai „ridică nasul din ediţia specială", aminteşte de discuţiile „enciclopedicilor" Maohe şi Lache, de convorbirea pseudo-savantă despre „ce înseamnă republică", dintre a-tot-ştiutorul Conu Leonida şi neştiu-toarea sa consoartă Efiirniţa, de ridicolul discuţiei dintre Jupîn Dumitrache şi îpingescu pe marginea articolelor dim „Vocea patriotului naţionale". O scenă satirizează pe ziaristul român, aşa cum ne este familiar din schiţele şi piesele lui Caragiale. Iar în „Cearta", oare reprezintă reluarea unui fragment din piesa „Ghighi", influenţa e vizibilă nu numai în schimbarea de atmosferă — apropiată acum de aceea a vieţii de familie a micii burghezii din creaţia lui Caragiale — dar mal ăies în concentrarea dialogului şi a acţiunii, care cîştigă în vioiciune şi firesc. Dar, desigur, influenţa dramaturgiei lui Caragiale s^a exercitat mai ales asupra creaţiei dramatice a lui Liviu Rebreanu. De altfel, — în cazul piesei în trei acte „Plicul", de pildă — critica dramatică a remarcat încă de la premieră „oarecare identitate de subiect" 12) cu „O scrisoare pierdută", sau a opus-o acesteia ca inferioară 13). Bine înţeles că mu ne referim la asemenea întîmplătoare asemănări de subiect (din acest punct de vedere „Plicul" ar putea fi apropiată, poate cu mai mult temei de „Revizorul" lui Gogol). Superioritatea dramaturgului Caragiale faţă de dramaturgul Rebreanu este mai ales aceea a maestrului faţă de discipol. Un discipol care, cu toată perseverenta încercărilor dramatice din tinereţe, s-a manifestat cu deplină maturitate în domeniul epicului şi în zugrăvirea unui alt mediu, mediul ţărănesc. 12) Cf. Facla literară, — Buc. 1923 aprilie 19, p. 61 13) Cf. Teatrul, Buc. 1923 217 Cît despre influenţa comediilor lui Caragiaie şi, în primul rînd, a piesei „O scrisoare pierdută" asupra celor mai bune încercări dramatice ale lui Rebreanu, aceasta este mult mai profundă. Ea se referă, în primul rînd, la alegerea subiectului — satirizarea moravurilor politico-admmistrative caracteristice statului romîn burghezo-moşieresc. Amândoi scriitorii, la distanţă de un sfert de veac, şi-au propus — atît Caragiaie în „O scrisoare pierdută", cît şi Rebreanu în „ApostoCii" sau „Plicul", — să înfiereze ordinea bazată pe minciună, corupţie şi exploatare, să denunţe lipsa de principii a reprezentanţilior partidelor şi organelor de guvernă-mînit burgheze, a învoirii lor tacite de a împărţi puterea (Arzăreanu cu Hurmuz, Tiipăteseu eu Caţavencu etc.). întîilniim în cele trei piese amintite caractere comune (femei imorale care domină viaţa administrativă şi politică : Victoriţa, în „Plicul", Coca, în „Apostolii" sau Zoe în „O scrisoare pierdută", demagogi şi funcţionari fără scrupule, ca primarul Arzăreanu, inspectorul Mintă sau şeful biroului de incartiruire Mitică, sau ca prefectul Tipătehcu, candidatul de deputat Caţavencu şi deputatul Agamiţâ Dandanache, slujbaşi, mărunţi ou familie mare şi uşor de mituit, ca poliţaiul Pristanda şi uşierul Taman etc.), procedee comune de caracterizare a personajelor (discrepanţa dintre demnitatea şi retorismul patriotic afişat, pe de o parte, şi acţiunile sau scopurile josnice pe care acestea le ascund în realitate, pe de alta etc.), asemănări de limbaj, de construcţie, de atmosferă. Toate acestea oglindesc în fond poziţia comună, realistă, înaintată de pe care au întreprins cei doi dramaturgi ariitiiea societăţii contemporane, folosind aceeaşi armă — arma satirei şi pornind de la acelaşi criteriu — ancorarea îta actualitate. Ceea ce confirmă o dată mai mult motivele care au determinat apropierea lui Liviu Rebreanu şi a altor scriitori din generaţia sa, cu dragoste şi înţelegere de opera marelui lor înaintaş. NICOLAE LIU CARAGIALE ŞI ACADEMIA. Caragiaie a devenit membru al Academiei abia după moarte, împreună ou alţi clasici ai literaturii şi artei noastre, pe care orânduirea burghezo-moşierească încerca să-i ţină la marginea societăţii, departe de gloria şi consacrarea oficială. Fiind autorul unei opere unice prin violenţa cu care e demascată şi condamnată întrânsa societatea înaltă a vremii lui, era de aşteptat ca vechea Aoademie, for suprem în materie de cultură şi expresie a acestei societăţi, să manifeste o totală neînţelegere faţă de marele scriitor şi mai ales o împotrivire făţişă şi calculată. Opera lui Caragiaie a fost de două ori propusă Academiei spre premiere, şi a fost respinsă de fiecare dată. în 1891 odată cu „Studiile critice" ale lui C. Dobrogeanu-Gherea, au fost respinse „Năpasta" şi „Teatrul", iar în 1902 aceeaşi soartă o au şi „Momentele". Adresîndu-se lui Iosif Vulcan, într-o scrisoare publicată în Luceafărul din 15 iulie — 1 august 1906, Al. Vlahuţă nu numai că explică de ce a refuzat să fie membru corespondent al Academiei în 1893, dar aminteşte şi de soarta scriitorilor tineri şi săraci, „urgisiţi şi priviţi ca o primejdie pentru literatură". „Academia — scrie el mai departe — nu are premii pentru nimeni ca noi. Caragiaie a fost respins, Gherea a fost respins, eu am fost respins. Şi toţi aceştia sînt oameni săraci, şi toţi sînt convinşi că nu-s aşa lipsiţi de talent după cum îi crede Academia ; cel puţin publicul aşa se manifestă, pe cît se poate el manifesta". Vlahuţă primise totuşi premiul Academiei, în 1902, pentru „România pitorească" ; dar nici Gherea, nici Caragiaie, nici Delavrancea, Slavici, Arghezi, 218 Galaction, nu s-au bucurat de preţuirea Academiei. Opera lor a fost respinsă, în locul ei fiind acceptate de cele mai multe ori, lucrări de mai mică valoare, care aveau meritul de a fi inofensive pentru politica claselor stăpînitoare. In 1891 de exemplu, cînd a fost negată valoarea teatrului lui Caragiale, s-a bucurat de sprijinul deosebit al lui Haşdeu lucrarea Studii asupra Constitu-ţiunei Romîne din 1 iulie 1866. Autorului lucrării, G. C. Meitani, i se acordă premiul Eliade Răduleseu, în valoare de 5000 lei. In sesiunea Academiei din 1902 — cînd sînt respinse volumele Momente al lui Caragiale — I. Mihaly, cu lucrarea Diplome maramureşene din secolul XIV—XV, întruneşte cel mai mare număr de voturi pentru premiul Năsturel-Herăscu, întreoînd şi pe Şt. O. losif. Poetul este trecut şi el pe lista de premiere, avînd de partea lui doar patru bile albe din şapte. Lectura dezbaterilor din şedinţele Academiei în legătură cu Caragiale, cuprinse în „Analele Academiei Romîne" (tom. XIII 1890—91 şi tom XXIV 1901—1902) e sugestivă şi utilă pentru a evoca atmosfera care domnea în acea vreme în înaltul for de cultură. Hotărârile luate echivalează cu o ofensivă de subestimare, din partea Academiei burgheze, a operei unuia din cei mai mari scriitori romîni. în şedinţa din 14 aprilie 1891, B. P. Haşdeu, preşedintele şi raportorul principal, are rezerve de principiu asupra felului de a scrie al lui Caragiale. El îi reproşează dramaturgului că „nu este un creator de tipuri, ci un fotograf" şi că „nu a ales din societate tipuri bune, ci numai rele". în formulări diferite, Haşdeu respinge totul. La G. Sion, Caragiale găseşte aceeaşi rezistenţă şi nieîruţelegere. Singur lacob Negruzzi schiţează o încercare de apărare, amintind succesul pieselor lui Caragiale şi remarcabila cultură a dramaturgului. In felul acesta, lacob Negruzzi voia să arate că nu uitase prietenia careil legase de Caragiale din vremea cînd au scris în colaborare opereta Hatmanul Baltag, după nuvela lui'Gane, pe muzica lui Eduard Caudella. Necruţător a fost fruntaşul liberal Dim. Sturdza. Bl n-a uitat criticele lui Caragiale la adresa partidului liberal dintr-o serie de articole, nici atacul direct apărut în 1879 în Timpul, sub titlul Fraţii radicali şi D. Sturdza. Caragiale, eriti-cînd fără rezerve, nu ascundea nimic din ceea ce gândea despre afacerile oamenilor politici, iar în cazul de faţă el pusese în circulaţie afacerile de la Regie, de care nu era însuşi străin Dim. Sturdza. .Urmările le resimte Caragiale nu numai cînd găseşta opoziţie la premierea operei sale dramatice. Răzbunarea lui Sturdza merge pînă acolo încît, în 1901, cînd este ministru de finanţe, îl pune în disponibilitate pentru economii bugetare pe Caragiale, care făcea parte în acel timp din personalul Administraţiei centrale a Regiei Monopolurilor Statului, ca registrator. La Academie, ca membru al „Comisiunii de premii", Dim. Strudza insistă asupra pericolului pe care-1 reprezintă opera lui Caragiale pentru „naţiunea romînă". El nu se sfieşte să-1 pună pe scriitor în rîndul „inamicilor Romîniei" şi să-i condamne opera dramatică în întregime, ca fiind lipsită de un „fundament moral". Confundându-se pe sine cu întregul papor, vorbind în numele acestui popor, ca şi Trahanache ori Caţavencu, Dim. Sturdza spune: „Dl. Caragiale să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea. Academia trebuie să încurajeze tot ce poate să înalţe pe poporul nostru, iar nu ceea ce-1 prezintă într-un mod nereal şi neadevărat şi ceea ce poate contribui Ia corupţiunea Iui". Cuvin tul lui Dim. Sturdza a fost decisiv. Anunţînd că el va fi contra premierii Sui Caragiale, „atît ca Romîn, cît şi ca membru al Academiei", autorul Scrisorii 219 pierdute fu respins de la premiul Eliade Rădulescu, întrunind un număr de douăzeci de voturi negative faţă de cele trei care erau favorabile. S-ar putea crede că duşmănia s-a spulberat cu anii şi că o personalitate creatoare cum era Caragiaie putea să fie înţeleasă şi preţuită chiar de Academie. Dar şedinţa din 23 martie 1902 nu corectează vechea stare de lucruri. Caragiaie este pentru a doua oară respins. De astă dată fusese propus pentru premiul Năstured-Herăseu volumul Momente, care, la apariţia lui în 1901, se bucurase de aprecieri favorabile. în şedinţa de la Academie fusese rec iman dat călduros de Ollănescu-Ascanio, care numea „Momentele" „un giuvaer din comoara făurită de I. L. Caragiaie", al cărui stil „de maestru în acest1 gen este neîntrecut". Punîn-du-se la vot propunerea de premiere, Caragiaie întruni două voturi pentru, faţă de cinci contra. Caragiaie nu rămîne indiferent. O serie de articole atestă atitudinea sa clară faţă de Academie. Astfel, articolul „Marele concurs literar al Moftului Romîn", apărut în 1901, este un atac nemilos la adresa sistemului de premii acordate de oficialitate : „O singură condiţie li se impune pentru a putea căpăta un premiu sau măcar o menţiune de onoare: lucrarea lor să fie stupidă. Destul au fost şi sînt premiate talentul şi inteligenţa! Stupiditatea, iată ce voim noi să premiem." în acelaşi an, publică tot la Moftul Romîn versurile Amicului meu Gion, invectivă împotriva rutinei vechii Academii : „Academia este oarbă ca toţi orbii", şi mai ales împotriva secretarului ei, Dim. Sturdza. Aceeaşi ţinută o au şi articolele vehemente prin ţinuta critică : Liberalii şi literatura, publicat sub semnătură în Epoca, în 1896, D-l Sturdza, O lichea, Criză, apărute în acelaşi ziar cu un an mai tîrziu. Campania împotriva lui E. Brote, protejatul ardelean al lui D. Sturdza, din articolul „Culisele chestiunii naţionale" apărut în „Ziua", în 1896, ca şi alte articole pline de revoltă împotriva politicianismului burghez, nu erau, desigur, de natură a-i atrage simpatia influentului personaj. în „Moftul Romîn", începând din 1893, Caragiaie a încins polemica memorabilă cu Haşdeu, făcând comentarii maliţioase la mania spiritistă şi la preocupările lingvistice ale bătrânului savant. Mai ales planul prea vast în care a fost conceput dicţionarul limbii române Etymologicum Magnum Romaniae şi ritmul încet de lucru al lui Haşdeu au fost speculate de Caragiaie în articolele Spiritism şi telepatie, Istoric, Către spiritiştii romîni, Trecutul şi prezentul, Istorie şi limbă, Magnum mophtologicum, Scandal academic şi în poeziile Doi academici, Excelsior (cu dedicaţie lui Haşdeu), Magnum Mophtologicum, Ruga spiritis-tului. Totuşi, Garagiale are cuvinte bune pentru Academie, cînd aceasta premiază pe Coşbuc. La sărbătorirea lui Coşbuc el ţine o cuvântare publicată în Epoca din 2 iunie 1897, felicitând pe Haşdeu şi Academia. „Consider, în afară de succesul material al lui Coşbuc, actul Academiei Romîne, ca un succes moral pentru toţi. Savanta adunare premiind pe acest mare poet, a arătat că ştie a avea considera-ţiuni pentru literaţii romîni în general; ea a dat dovadă pipăită că nu-i nesocoteşte totdeauna". i : I Academia, care a respins de două ori de la premiere opera lui Caragiaie, hotăreşte în şedinţa din 31 mai 1919 (Analele Academiei, seria II, tom XXXIX) să se dea un premiu, de astă dată pentru o lucrare despre opera literară a lui Caragiaie. Aruncând comentarii deformatoare şi fraze goale peste opera marelui dispărut, Academia făcea o ultimă încercare de a înăbuşi sub o falsă glorie conţinutul profund al criticii sociale din opera lui Caragiaie. CORNELIA ŞTEFÂNESCU CARAGIALE ŞI ARGHEZI. Tudor Arghezi scrie rareori despre scriitori şi întotdeauna ou precizia neşovăitoare a unei intuiţii de Aristarc, cu atît mai singulară cu cît marele nostru poet o profesează ascunsă între modestie şi reticenţă. Totuşi, în afară de Emineseu, invocat mai mult ca un spirit al poeziei, chiar atunci cînd îşi aminteşte că 1-a văzut aevea, numele lui Caragiale revine adesea în pagina argheziană ; numai în ultima carte de cronicar sînt patru tablete ce i se consacră. întîmplare neputînd fi, sa fie oare o comunicare profundă, o apropiere mărturisită printre cuvinte ? Principiului după care preţuirea se întemeiază pe afinitate, Arghezi i-a contravenit ca şi bunăoară sobrul şi, pe undeva, clasicul (chiar la modul sec. XVIII !) Flaubert, cînd îl zeifica pe Hugo, sau ca Esenin admirând poezia armoniilor puşkiniene. Nu este el oare întâiul în a-1 descoperi cititorilor noştri pe Walt Whitman cu oare e greu să-i afli trăsături de rudenie ? Frumuseţea i s-a dezvăluit adesea şi dincolo de propriile lui domenii. Ce anume a preluat Arghezi de la Oaragiale — ce a învăţat, cum se exprimă didacţii ? Credem că problema nu se pune aşa. într-o tabletă, autorul „Cuvintelor Potrivite" răspunde aluziv, prevenind întrebarea: „...am învăţat întîi să fumez şi al doilea să stărui..." Frumoasele obiceiuri s-ar fi putut învăţa şi de aiurea, dar corespondenţele de geniu nu se pot învăţa — ele sînt structurale şi lăuntrice. Subtilul istoric literar italian, Francesco Flora, spune şi el un lucru judicios şi elementar în complexul raporturilor dintre generaţii, şi anume că de la clasici înveţi nu arta ci etica artei. Arghezi a făcut-o din plin, dar dincolo de asemenea învăţătură, între el şi Caragiale există înrudiri şi vecinătăţi evidente pe care paginile fiecăruia le mărturisesc nu odată. E înainte de toate, justificabil prin viciile şi degradările epocii burgheze, în operele amândurora, un patriotism dureros, mai copleşit de sarcasm la Oaragiale, mai convulsiv violent la Arghezi. Acest fel de răsturnare în negativ era reacţia integrităţii şi a temperamentului, faţă de fanfaronada menită să mascheze atentatul cotidian şi perseverent la înaltele idealuri proclamate de visătorii de la 1848, faţă de lumea unde supralicitarea publică a valorilor nu era decît o strategie perfidă a anulării şi toate pornirile nobile se spulberau într-o sarabandă demagogică. Dovadă e că, rînd pe rînd, ambii au fost acuzaţi, din mărginire sau din ticăloşie, de lipsa patriotismului, de defăimare şi de vulgaritate, cînd în fond ei aveau vinovăţia oglinzii de Veneţia. De aici derivă o serie de manifestări şi predilecţii comune. Dispreţul pentru literatorul găunos şi împăunat, pentru diletantul uşuratic sau cabotinul cu paloare profesională şi jargon franţuzit prin spoială, pentru ratatul de cafenea gen Alecu Literatu al lui Luchian, voluptuos al bîrfelii şi neantului spiritual sau dascălul obtuz, posedat de canioane, căruia întreaga literatură îi apare în forma unui imens manual de gramatică simplificată. De altfel şi crezul lor artistic e foarte apropiat: scriitorul e un profesionist ; trăieşte din scris şi în consecinţă are o adevărată religie a ouvîntului aşternut pe hîrtie. Arghezi povesteşte cum 1-a văzut pe Oaragiale încercând să alcătuiască o misivă către cineva şi, nemulţumit de sucoesive-e redactări, rupînd una după alte, douăsprezece cărţi poştale, iar cetitorul — cunoscîndu-i condeiul —, e ispitit să audă aici o mărturisire a propriului său scrupul. S-ar crede că e de fapt o definiţie cuprinzătoare în aceste rînduri şi totuşi ne-ar fi greu să vedem dintr-o atare ipostază pe un Rebreanu sau Bacovia, ambii de talie europeană, dar cu un alt catehism estetic. Asemenea marelui dramaturg, Arghezi vede în cea mai anodină alăturare de cuvinte manifestarea inalienabilei unităţi, de aceea nu nurniai cronicile sau articolele lor ci pînă şi scrisorile cu totul telegrafice sînt mici crâmpeie de artă, fragmente din însăşi literatura lor. Comună le este şi 221 pasiunea pentru stil, pentru o anume arhitectură stilistică, mai simplă la Caragiaie, m|ai savantă la Arghezi, dar vădind aceeaşi necontenită veghe asupra verbului cu toată inefabila lui metamorfoză. Fraza are, şi la unul şi la celălalt, o, tăietură în adîncime, cu efecte de rafinată plasticitate, cu o sintaxă neaşteptată care ascultă mai mult de legile esteticii decît de cele învăţate la şcoală, iar vocabularul e utilizat cu ştiinţa mlădierii semantice : înţelesului curent i. se adaugă întotdeauna şi unul virtual, menit să se desluşească deosebit în mintea şi inima cetitorului, ca o substanţă imponderabilă. De aceea şi parcimonia ce-i caracterizează. Cuvintele sînt scumpe ca minereurile rare şi ca pietrele tăinuite în nocturnul tezaur geologic. în sfîrşit, trebuie observat că amândoi sînt oameni de miază-zi, scriitori ai Bucureştilor, în sensul în care, de pildă, Esenin aparţinea Moscovei, Blok, Leningradului, Maahado (deşi andaluz de origine) Castiliei, Garciă-Loirca, Andaluziei. El Greco e din Toledo, Muriillo, sevilian, iar polonezul Apollinaire e unul dintre cei mai pregnanţi poeţi ai Parisului. Această cetăţenie literară şi artistică se cristalizează după legi subtile ca fluxul şi refluxul şi pe cît de lesne o sesizezi, pe atît de greu izbuteşti s-o cuprinzi într-o definiţie. Caragiaie şi Arghezi trec uneori drept spirite maligne, posesori ai secretului unor otrăvuri fără antidot. Epoca burgheză continuată de la unul la altul, le-a determinat această reacţie : nu poţi domina lupii cu silabe de flaut. Dar cetind şi cele scrise de amândoi despre tragicul 1907, şi nuvelele lui Caragiaie şi „De-a v-aţi ascuns" de Arghezi şi cîte altele din paginile fiecăruia... Ce inepuizabile resurse de generozitate şi suflet la aceşti alchimişti ai cianurei ! încercarea de faţă trebuie tratată cu îngăduinţă şi circumstanţe atenuante pentru temeritatea ei. A alătura doi dintre munţii care exaltă geografia scrisului nostru e cel puţin hazardat, cînd frumuseţea şi măreţia lor se tălmăceşte în peisaje deosebite. Şi totuşi asemănarea există, chiar dacă, nevăzută, se realizează pe dinlăuntru. Asemănarea ţine de rocă şi zăcământ. A. E. BACONSKY CARAGIALE ŞI „VIAŢA ROMÎNEASCĂ". Cercetări întreprinse recent la Arhivele Statului din Iaşi ne-au dat posibilitatea cunoaşterii cuprinsului unor scrisori adresate de I. L. Caragiaie, aflat la Berlin, criticului G. Ihrăileanu, secretar de redacţie al revistei „Viaţa Romînească" *. Aflat departe de patrie, Caragiaie nu !s-a desprins un moment de reali-lilatea romînească, interesul pentru cele petrecute în ţară urmărindu-l pînă ân ultima clipă. Marele scriitor nu şi-a confundat ţara cu acea clică oficială, care n-a făcut decît să-1 ofenseze în timpul vieţii, pentru ca apoi, după moarte, să vânture stupida teorie a „inaderenţei" lui la „spiritualitatea românească". Ostentaţia cu care cel expatriat semna „publicist romîn", voia să semnifice că marele scriitor nu se socotea un dezrădăcinat. Corespondenţa dusă cu Ibrăileamu, între anii il'909—il912, legăturile sale cu revista „Viaţa Românească", aruncă o lumină vie asupra direcţiei în care înclinau simpatiile lui Caragiaie în ultimii ani ai vieţii ; interesul scrisorilor nu poate fi contestat. înainte de a fi luat legătura cu '„Viaţa Romînească", scriitorul, dezgustat de ceea ce i -a fost dat să vadă în tabăra, „prietenilor", îşi căutase un alt adăpost pentru scrierile sale : la „Convorbiri critice" a publicat fabule, inspirate * Arh. St. Iaşi, Documente, pachet 553, n-rele 36—93. Originalele scrisorilor şi ilustratelor se află in posesia prof. Gh. Agavriloaiei 222 din evenimentele răscoalelor ţărăneşti; ba a şi frecventat un timp, cu prilejul scurtelor sale vizite în ţară, cenaclul -condus de Mihail Dragomirescu. Noua ambianţă însă nu 1-a mulţumit. într-un moment de adinei frământări, Caragiale a „descoperit" revista „Viaţa Eomînească", dirijată de fapt, îndeosebi în ceea ce priveşte partea literară, de G. Ibrăileanu. Criticul ieşan avusese prilejul să se ocupe de scrierile lui Oaragiale. Astfel, în 1901, în ^,Noua revistă romînă", Ibrăileanu scrisese despre foiletoanele lui Caragiale din „Universul", iar în 1908 publicase în „Viaţa Românească" studiul „Semnificaţia socială a operei lui Caragiale". Apropierea de „Viaţa Românească" pare să se fi făcut după publicarea, de către Ibrăileanu, a articolului „Numele proprii în opera comică a lui Caragiale". Scriitorul, sensibil la atenţia criticului, i-a scris de la Berlin ? „Rog, stimate amice, primeşte adinei mulţumiri pentru prea generosul d-tale articol. Salutări distinse — recunoscător", (doc. 86) Oaragiale lucra în acest timp la „Kir lanulea" ; lucra „pe brânci", cum mărturisea, în această privinţă, fiul său L-uca, martor la strădaniile -părintelui, îşi amintea : „L-am văzut cînd muncea Ia Kir lanulea, refuzând mîncarea şi veghind două nopţi ele-arînduil. Muncea neîntrerupt pînă sfîrşea opera... Pe Kir lanulea 1-a scris î-n trei zile şi 1-a pieptănat pe urmă trei săptămâni". („Ideea europeană", 4—11 ianuaa-ie 1920). „Kir lanulea" a fost hărăzit „Vieţii Româneşti" ; nu-ncape îndoială că Ibrăileanu îi solicitase lui Caragiale colaborarea. Şi astfel Caragiale îi scria lui Ibrăileanu la 17/30 noiembrie 1909 : (doc. 87) „Stimate amice, Iată aci -alăturat textul novelei, 57 de feţe corectură numerotate cu albastru, împreună cu două notiţe neapărat trebuincioase. Eu crez că trebuie zeţuit cu cicero, eu dursuşi, după alăturatul model pe hârtie de coloare. Puneţi-1 în lucru şi trimiteţi-mi cît mai degrabă (îh plic recomandat, fireşte), o corectură curată pe care trebuie negreşit -s-o revizuiesc şi eu o dată, pentru mai multă siguranţă. Să nu uitaţi, mă rog, a-rni înapoia şi foile ce vă trimit, care-mi trebuiesc pentru volum,. A cincea zi de la expediere, primiţi corectura revizuită cu „bun de imprimat". Aştept dar. Şi acum, sînt dator, să vă mulţ-uimesc pentru colecţia -preţioasei voastre reviste." (...) Wilmersdorf bei Berlin ; Hohenzollerndamm, 12. Fiţi sănătoşi şi veseli ! Al dv. prieten, CARAGIALE." Marţi 17/30 XI, 909 Ibrăileanu trebuie să fi răspuns acestei scrisori, cu binecunoscuta sa afabilitate. La 18 noiembrie 1909, Caragiale a revenit p-rinto>o scrisoare, în oare promitea să vină la Iaşi -pentru ca, prin poveţe de „vechi meşteşugar", să sprijine „excelenţa" revistă, pentru care manifesta un interes vădit: (doc. 88) „Preli-sohtor (bohm Schweiz) Stimate -amice, mă tem. că ieri am uitat să-ţi adaug în scrisoarea cu textul novelei un lucru foarte important. De aceea mă grăbesc a-ţi adăuga acestea : 223 rămâne bineînţeles că apărem înadmite de 4 ianuarie, fiindcă apariţia volumului n-o pot amâna mai târziu de 7—10 ale acelei luni, 1910. — Am multe poveţe să vă dau în privinţa părţii tehnice a Revistei. Sper să vin de primăvară la Iaşi, aproape ânitr-adins pentru asta, in speranţă că am să fiu spre folosul excelentei voastre puibliioaţiuni, ca vechi meşteşugar tipograf ce sînt. Cu frăţească dragoste, al dv. Caragiaie." Miercuri 18.XI l.XII, 1909 La 27 noiembrie, Caragiaie ii scria din nou lui Ibrăileanu, pentru a preveni eventualele greşeli de tipar, greşeli care, după cum se ştie, ii provocau adevărate suferinţe : (doc. 89) „Stimate domnule Ibrăileanu, Iată corectura cât se poate mai îngrijită ; te rog, mai arumcă-ţi şi d-ta ochii la revizie ân maşină ; ştii că la pus in maşină se-ntîtmptă de sar literele de la capetele rândurilor. însemnările Închise într-un cerc le-am pus acolo unde litera nu e de acelaşi fel, adică e străină de casa din care-i cules textul întreg. Le-am insemnat fiindcă la tipar astfel de pestriţături bat la ochi şi fac foarte urît efect. Nu le-am biruit pe toate, desigur. Să mă iertaţi că am uitat a vă spune să se culeagă povestea cu ortografia dv. obişnuită ; eu, prin deprindere de mult, scriu cu ortografia veche, şi acuma mi-ar trebui multă bătaie de cap la copiat să mă dezbar, cuvânt cu cuvânt, de apucătura înveterată. Am căutat, pe cât posibil, să fie cel puţin consecventă icoana cuvintelor. Cu altă ocazie, dacă voi mai avea cinstea să figureze numele meu ân preţioasa dv. revistă, am. să vă rog a dispune să se culeagă totul cu ortografia dv. modernă. Aproposito de nume, vă rog lăsaţi la sfîrşitul novelei numele Caragiaie simplu, fără iniţialele I. L. Nu credeţi că o fac asta prin fatuitate ; dar am apucat de-atita vreme, să iscălesc aşa, şi cu iniţialele acelea. de prisos (căci alt publicist astăzi cu un nume să semene, nu există) ; parcă ar fi altcineva, nu tot eu. Am scris ieri dnlui Botez că am primit carta d-«ale poştală, prin care mă anunţă că mi-a expediat banii, şi Inam rugat totodată să-mi trimită, in pachet recomandat, următoarele publicaţiuni din editura dv. : 1. Cele două volume de critici ale d-tale. (Scriitori şi Curente şi Spiritul critic etc.) 2. Din lumea dreptăţii de I. Brătescu-Voineşti şi 3. Specialistul romîn all lui Philippide; iar pentru achitare voi jngriji nuimai-deeât. Te rog şi pe d-ta, pune o vorbă bună in favoarea mea pe lingă Administraţia dv. să n-aştept prea mult. Asemenea vă rog pe toţi, din numărul cu Kir Ianulea . să binevoiţi a-mi trimite două exemplare — unul vi-1 plătesc. Primiţi, vă rog, toţi frăţeşti salutări din parte-mi. Fiţi sănătoşi, şi veseli ! al dv. prieten, 7 CARAGIALE" Wilmersdorf bei Berlin Hahenzollemdamm 12. Vineri 27.XI 10.XII.909 224 Răspunsul iui Ibrăileanu a fost prompt. Scrisoarea criticului este păstrată în colecţia Muzeului Teatrului Naţional «I. L. Caragiale» (nr. 173/7). „Mult stimate domnule Caragiale, Corectura se va face aşa cum, doriţi. Şeful atelierului, căruia i-am arătat literele puse de dv. în carte, pretinde că oale mai multe nu sînt din altă familie de litere. Am să cercetez eu însumi casetele şi am să fac să dispară orice literă străină. Odată cu această scrisoare veţi primi şi volumele cerute, pe care mă gîn-deam tocmai zilele acestea să vi le trimit, şi pe oare vă rog să le primiţi ca un omagiu de te autorii lor, fără nici o— „achitare". Am spus să vă trimită două exemplare, din nr. 11 al revistei. Dacă voiţi, şi mai multe — şi tot fără acea „achitare". Sperăm că nu va trece multă vreme, şi vom avea iarăşi fericirea să publicăm o bucată scrisă de dv. Primiţi salutările noastre ale tuturora. Al dv. devotat, G. Ibrăileanu P.S. Cred că aţi primit deja ceea ce vă datarea administraţia." Caragiale, la 22 decembrie 1909, mulţumeşte pentru „frumoasele volume trimise" şi pentru „binevoitoarea atenţie" arătată, (doc. 90) ★ Cum era de aşteptat, „Kir lanulea" a fost bine primită în redacţia „Vieţii Româneşti", Ibrăileanu publicând rînduri -elogioase, prin care subliniază originalitatea autorului. Gairagliaie, după o epocă de frământări, părea mulţumit, antrenat în muncă : „Am pornit la stricare de hîrtie. De m-o ţine tot aşa ca azi, apoi într-o săptămână, scap de grijă pe cinci. Aşa să am noroc ! — Pe cît îmi pare, după scrisorile ce primesc, domnii de la „Viaţa Românească" sînt destul de mulţumiţi de colaborarea mea ; âroi cer să le rniai dau ceva..." — îi scria, la 15 decembrie 1909, lui Paul Zarifopol, cel mai apropiat amic din 'această perioadă. Dar, în ceea ce priveşte corespondenţa între Berlin şi Iaşi, s-a produs o pauză. Asupra cauzelor acestei întreruperi, putem face o prezumţie. Un fapt este neîndoios : Caragiale şi-a manifestat dezaprobarea pentru cele trei scrisori deschise publicate de Ibrăileanu, în decembrie 1909 şi ianuarie ,1910, în oficiosul liberal „Viitorul", scrisori adresate lui C. Dobrogeanu-Gherea, în cuprinsul cărora criticul, pdemizind cu foştii săi prieteni socialişti, îi îndemna să-şi unească eforturile cu partidul liberal. Ofertele de colaborare trebuie, desigur, să fi continuat. De anul nou 1910, Caragiale a trimis „Vieţii româneşti" o ilustrată : „La mulţi ani cu sănătate, noroc şi. veselie !" (doc. 91) ; printr-o altă ilustrată, le mulţumeşte — nu ştim pentru ce. (doc. 92) Continuând să se simtă legat de revista ieşană, prefterînd-o celorlalte publicaţii, Oaragiaile, cu prilejul unei scurte vizite în ţară, în cursul krnii martie 1912, încredinţează revistei mai multe poezii ale fiului său Matei, care a debutat astfel în literatură, în numărul de la 1 aprilie al «Vieţii Româneşti.»- Cu prilejul împlinirii de către Oaragiale a vrrstei de 60 de am, la 30 âanuarie 1912, ân „Viaţa Românească" au apărut rînduri omagiale scrise de G. Ibrăileanu 15 — Viaţa romînească nr. 6 225 şi T. Arghezi. Caragiaie nu s-a mulţumit să trimită o telegramă de mulţumire, ci a întocmit şi o scrisoare; ciorna acestei scrisori este cunoscută. (I. L. Caragiaie, Opere, VII, Corespondenţă, p. 493) O ultimă ilustrată trimisă din Berlin, la 3 aporiile 1912, conţine o urare adresată „Vieţii Româneşti" : „La mulţi ani cu sănătate, noroc şi veselie !". După două luni, Caragiaie murea departe de ţară. Corespondenţa Caragiaie-,,Viaţa Românească", până acum cunoscută de un cerc cu totul restrâns, are darul să releve atracţia exercitată asupra marelui nostru scriitor clasic de către revista „Viaţa Românească", publicaţie oare impunea prin atitudinea sa democratică, progresistă, prin gustul fin şi discernământul manifestate de secretarul ei de redacţie, G. Ibrăileanu, ân selectarea literaturii publicate. IOAN MASSOFF ÎNTRE APULEIUS şi I. L. CARAGIALE. în 1938 apărea, in R.F.R., un interesant material de istorie literară.*) Studiind ounoscuta nuvelă „O făclie de Paşti", în al cărei final Zibal, înnebunit de groază, prinde intr-un laţ mâna lui Gheorghe, strecurată prin uşă, şi o arde cu lumânarea, autorul articolului iâ descoperea o izbitoare similitudine cu un episod din „Măgarul de aur" al lui Apuleius.2) Iată, pe scurt, ce se întâmplă în povestirea latină: intr-o noapte, o bandă de tâlhari în frunte cu şeful lor, Lamachus, Încearcă să pătrundă ân locuinţa bogatului Chryseros, spre a-l jefui. Lamachus „vâră mâna prin gaura cheii", vrea „să smulgă broasca", dar Chryseros, care stătea la pândă, sare şi, „opintindu-se din toate puterile, străpunse deodată cu un piron mina şefului nostru... lăsindu-1... pironit de zăvor, ca pe o cruce". Aflaţi în dilema de a fi prinşi cu toţii sau de a-l părăsi pe Lamachus, tâlharii, cu încuvâinţarea acestuia, recurg la o soluţie pe cît de crudă, pe atit de neaşteptată : „cu o lovitură precis dată la mijlocul încheieturii, tăiarâm din umăr braţul şefului nostru şi-1 lăsarăm acolo pironit de uşă ; apoi, acoperind rana ou cîteva cîrpe, pentru ca picăturile de sînge să nu ne trădeze urmele, luarăm în grabă cu noi ceea ce mai rămânea din Lamachus". Comparând cele două „cazuri literare de cruzime ingenioasă", autorul studiului semnalează şi alte puncte comune: la fel ca şi Chlryseros, Zibal are o frumuşică avere ; la fel ca bogatul teban, care „trăia singur şi retras, mulţumin-du-se cu o căsuţă, mică in adevăr, dar foarte ântărită", Zibal işi duce zilele în Valea Podenilor, „o văgăună închisă din patru părţi de dealuri păduroase... în mijlocul văii stă hanul lui Leiba : e o clădire veche de piatră, sănătoasă ca o cetăţuie..."3). în schimb, tăierea uşii cu „herăstrăul" (Gheorghe), ca şi ţintuirea mâinii lui, de zăvor, cu un laţ de frânghie, apare mai motivată decît ciudata introducere a mîinii lui Lamachus şi neverosimila ei pironire intr-un oui. Apoi, re;atarea lui Apuleius se desfăşoară de pe poziţia omului de afară, pe cind cea a lui Caragiaie urmăreşte reacţiile sufleteşti ale omului dinăuntru, iar povestirea clasicului nostru este — demonstrează autorul articolului — din punctul de vedere literar, superioară celei a înaintaşului său latin. *) Const. Fîntâneru, Un caz literar de „cruzime ingenioasă", în R.F.R. V (1938), nr. 10, oct., pp. 194—201. 2) Met. IV 9-^11 ; vezi : Lucius Apuleius, Măgarul de aur, în româneşte de I. Teodorescu, ESP'LA (1958), pp. 87 şi urm. 3) Cităm după I. L. Caragiaie „La hanul lui Mînjoală", Nuvele şi povestiri, ESPLA, 1960, R.P.T., pp. 1—17. 226 Citind, mai de mult, această amplă analiză comparativă, ne-am pus o firească întrebare : după cum se ştie, I. L. Caragiale nu era un asiduu frecventator al clasicităţii antice, ca să-şi fi găsit, în Apuleius, un motiv de inspiraţie. Şi atunci, există vreo relaţie între cele două „cazuri" într-adevăr atît de asemănătoare, sau asemănarea e numai fortuită ? Desigur că pentru istoria temei — Stoffgesohiehte, cum îi spun germanii — cercetătorul ar putea pleca de la legenda lui Mucius Scaevola, ar putea zăbovi prin cutare legende hagiografice, ar fi obligat să nu-1 ocolească pe Părintele Serghei al lui Tolstoi şi l-ar interesa, fireşte, şi „aventura lui Ladislas Bolsiki", pentru a cărui greşeală prietenul său, revoluţionar polon în exil, îşi retează singur mîna din cot ou securea.') Cele două „cazuri" înfăţişate se circumscriu însă într-un cadru comun : reacţia unui om singur atacat de tîlhari. O lectură mai recentă pare a ne dezvălui o verigă intermediară. E vorba de una din lucrările scriitorului francez Jules Barbey d'Aurevilly (1808—1889), şi anume de romanul „Une hi&toire sans nam". Iată pasajul, pe care-1 transcriem întocmai2), ca pe unul ce e mai puţin cunoscut şi mai puţin accesibil : „Ascultaţi aşadar povestea mea, care e O' poveste cu hoţi... Ei bine, într-O' noapte din vremurile acelea îngrozitoare (locuiam pe atunci la. colţul străzii Sevres, într-o prăvălie pe lingă icare ori de cîte ori trec, privesc îndelung la gratiile de fier ale vitrinei — şi veţi afla de ce) ; într-O' noapte cînd închisesem devreme şi dormeam într-un iatac de deasupra prăvăliei, mă trezi un zgomot ciudat... Părea un zgomot de fierăstrău ; îmi spusei : «jos ne calcă hoţii» şi trezii pe băiatul de prăvălie, care dormea în odaia lui de sub scară. Coborâm amândoi, cu cîte o lumînărioă în miînă şi, ce să vezi, nu mă înşelasem : erau hoţii ! In clipa aceea, tocmai se îndeletniceau cu fierăstruirea oblonului : cînd sosirăm, tăiascră din el o bucată mare cît de două ori un fund de pălărie ; prin gaură se strecurase cu îndrăzneală o mînă care apucase una din gratiile vitrinei şi se străduia să o smulgă din zid. Nu se vedea nimic altceva decît mîna aceea... Pe omul a cui era, îl ascundea oblonul ; nu era singur, căci din spatele oblonului ajungeau pînă la noi şoaptele tainice ale mai multor indivizi. Atunci mă străfulgera un gînd ! Clipii din ochi către băiatul meu — un băiat de aici, din Belleville, pe care-1 ţineam) la mine — un vlăjgan voinic şi, cum veţi vedea, de loc împiedicat. Acesta mă pricepu îndată, căci, sărind la mîna ce i-o arătai, o înhaţă cu cele două ale sale — adevărate coapse de berbec ! — şi, strinigînd-o ca într-o menghină, îmi îngădui mie s-o leg cu toată puterea de gratia de fier, cu o frînghie luată de sub tejghea. «S-a isprăvit cu tine, drăguţo!», îi zisei bucuros. Se prinsese, tîlharul, şi mă veseleam în sinea mea de mutrişoara pe care avea s-o facă dimineaţa, la lumina zilei. «Hai la culcare», făcui către băiatul meu şi ne urcarăm înapoi, fiecare în patul lui. Numai că, în noaptea aceea, n-am prea avut somn... Fără să vreau, stam tot cu urechile ciulite. După o vreme, mi se păru că aud nişte paşi ce se îndepărtează. Să scot nasul la fereastră nu cutezam : tâlharii puteau foarte bine să-mi trimită vreo două gloanţe între ochi şi gata socoteala. Ţineam însă mult la boiul meu de fată mare, zise el zâmbind şi arătîndu-şi frumoşii lui dinţi galbeni. Pe de altă parte, mă mîngăiara cu gîndul că în zori aveam să-mi aflu răzbunarea şi, în aceste dulci cugete, adorrnii. ') Victor Cherbuliez (de l'Academie Francaise). L'aventure de Ladislas Bol-sky, Paris, Nelson, f.a. 2) După Jules Barbey d'Aurevilly, Une histoire sans nom, Paris, Lemerre, pp. 205—210. 227 Dar a doua zi, domnilor, am fost nevoit să mai las din preţ Aţi înţeles cu toţii, nu-i aşa, că m-ara trezit dis-de^dimineaţă şi că cea dintâi privire, cînd am făcut ochi4), a fost către afurisita aceea de mână. Ştiam bine că e legată zdravăn, că n-ar fi putut face nici o mişcare : eu însumi o legasem,. Dar care nu-mi fu mirarea ! In loc să o găsesc, cum mă aşteptam, umflată, tumefiată, vînătă, aproape neagră în urma strangulării acelei aspre fnînghii cu care o> legasem şi pe oare i-o băgasem în carne de strânsă ce era, o găsii neumflată şi palidă, de parcă n-ar fi curs într-ânsa nici o picătură de sânge. Părea sleită de vlagă şi era moale şi albă ca o mână de femeie... Nu înţelegeam nimic, dar ardeam de nerăbdare să înţeleg totul, aşa că deschisei aproape s-o rup din ţâţâni uşa prăvăliei şi privii. In locul omului pe oare socoteam să-1 găsesc acolo, se afla o baltă de sînge". Circumscris în aceiaşi cadru ca şi povestirea lui Apuleius, fragmentul scriitorului francez prezintă însă şi mai multe puncte comune cu „Făclia de Paşti". Ambele povestiri se desfăşoară, de rândul acesta, de pe poziţia omului dinăuntru. Luciditatea dementă a lui Zibal e foarte apropiată de luciditatea cinică a francezului : amândoi văd mâina, şi numai pe ea, detaşîndu-se, în penumbra lămpii de gaz (O făclie...) sau a unei lumânări (Une histoire...), după ce au auzit, obsedant, sfredelul — respectiv fierăstrăul — tăindu-şi în oblon fereastra necesară pentru introducerea mâinii. Amândoi lucrează — mult mai abil decât violentul Chryseros — cu o frânghie, care ţintuieşte pe o bară mâna adversarului. In sfârşit, descrierea amănunţită a felului cum arăta efectiv mâna captivă a lui Gheorghe poate avea ca punct de plecare descrierea imaginară din Barbey. Şi dacă filiaţia „Făcliei", din Apuleius, părea puţin probabilă, nu la fel se petrec lucrurile cu romanul lui Barbey d'Aurevdlly. Mateiu Caragiaie îl cunoaşte bine pe Barbey d'Aurevilly şi âl pomeneşte cu evlavie : „Ah, fermecul ferestrelor luminoase în întunecime, cine s-ar mai încumeta a-l spune după Barbey d'Aurevilly ? Dar în nemuritoarea sa povestire e perdeaua cârmezie..."2) („Le rideau cramoisi" n.n.) ; ba unii au crezut chiar a vadea în numele lui Aubrey de Verre o anagramare a numelui romancierului francez. Nu e exclus ca fiul să fi găsit operele sale în biblioteca tatălui, excelent cunoscător (oare de unde ?) al limbii franceze şi pătimaş cititor de literatură. Şi nu este exclus ca, aflând în romanul lui Barbey acest episod — interesant fără îndoială, dar lipsit de vreo deosebită semnificaţie — I. L. Caragiaie să-1 fi asimilat, ca pe alte fapte de viaţă auzite sau trăite, spre a-l cizela cu inegalabilul său meşteşug şi a-l încrusta apoi în minunata montură a tulburătoarei sale nuvele „O făclie de Paşti". RADU ALBALA CARAGIALE ŞI GRIGORESCU. Cei ce s-au apropiat de Caragiaie, în anii pe oare acesta i-a petrecut în Germania, ne spun că în biblioteca şi pe biroul lui se găseau desene şi caricaturi de Gavarni şi Daumier (artist cu care îl asemuise cândva Tonitza) precum şi numeroase albume şi cărţi îmbrăţişând cele mai variate domenii ale artei plastice. Ambianţa artistică a căminului era întregită cu o serie de tablouri ale lui Nieolae Grigorescu : portrete, scene rustice şi peisaje. Admiraţia faţă de cel pe 1) în original : quand je descalaî şi paranteza : „Bataille ânstela tot ce spunea cu cuvinte vechi din dialectul lui". 2) Mateiu I. Caragiaie, Remember, în Opere ed. Perpessicius. Buc, Fundaţii, 1936, p. 46. 228 care îl numea „onoarea vremii noastre" — Caragiale şi-o manifestase nu odată, în 1889, unele jignitoare maşinaţiuni regizate în culise, determinaseră pe Grigo-reseu să renunţe a mai lua parte alături de grupul artiştilor romîni la Expoziţia Universală de la Paris din 1900. Vizitând „Salonul Oficial" de la Ateneu (expoziţie din oare aveau să fie alese lucrările) Caragiale a constatat, surprins, lipsa operelor Hui Grigorescu, deşi numai cu trei ani înainte, în sala Martinet, maestrul obţinuse un real succes oglindit în gazete puţin darnice în laude ca „Le Figaro", „Gil Bias" „L'EVenement". Indignat de omisiunea trepăduşilor din Bucureşti, Caragiale protestează într-o cronică plastică : „oricine se va întreba, dar cu ce pictură românească' ne prezentăm la Paris — căci, fără să se supere tinerii noştri artişti, niciunul n-are în lucrările lui aşa numitul element genuin... A expune la Paris pictură românească fără Grigorescu este a 'renunţa la un succes sigur pentru a risca să trecem foarte puţin luaţi în seamă... fără să mai pomenesc de incompatibila putere creatoare a ilustrului maestru" („Universul", 1899, oct. 29). în ciuda acestui avertisment comitetul organizatoric nu a ştiut să obţină adeziunea lui Grigorescu ; astfel că la Expoziţia Universală s-au lăfăit ân schimb imensele muşamale ale unui G. D. Mirea şi ale altor ejusdem farinae, care de fapt reprezentau, cu autenticitate, prostul gust burghez al acestui sfîrşit de veac. Caragiale îşi va manifesta statornica simpatie pentru Grigorescu şi prin vizitarea repetată a atelierului şi a expoziţiilor pictorului, unde nu rareori cartea lui de vizită putea fi zărită în dreptul operelor reţinute (Autoportret, Peisaj cu capre, Ciobănaş cu turmă de oi, Han la margine de drum *)— tablouri oare veneau să împodobească interiorul artistului şi care îl vor urma la Berlin în exilul voluntar ce şi i-a impus. într-un alt interior — cel al lui Alexandru Vlahuţă — Oaragiale, împreună cu gazda şi prietenul Barbu Delavrancea, petrecea ore de-a rîndul contemplând aproape o sută dintre cele mai frumoase pânze ale Iul Grigorescu, pânze ce acopereau după moda timpului, de sus pînă jos două odăi ale poetului. Dar admiraţia lui Caragiale nu se va mărgini numai la contemplarea operelor. La un moment dat Ion L. Caragiale a vrut să consacre acelui pe care-i socotea „cel mai mare liric romîn", o monografie ; vitregia împrejurărilor însă nu 1-a lăsat să treacă la realizarea acestui destul de neaşteptat proiect. în schimb ân anul 1901 el şi-a manifestat public marea stimă pe care i-o purta autorului închinindu-i unul din volumele sale. în fruntea manuscrisului, Caragiale a aşternut următoarea dedicaţie : „Strălucitului maestru N. Grigorescu, ea semn de admiraţiune, închin aceste „Momente". Cînd a apărut cartea, pe exemplarul dăruit pictorului Ion Luca şi-a arătat odată mai mult simţămintele atunci cînd 1-a rugat să primească „aceste „Momente" în fruntea cărora mi-ai permis să-nscriu ilustrul dumitale nume şi primindu-le, rogu-te nu cîntâri preţul darului, ci socoteşte dragostea cu care ţi-I face a-I dumitale supus prieten." Sensibil la acest dublu omagiu, Grigorescu, care îngăduise tânărului amic să-i aşeze numele în fruntea volumului — a purtat cu sine darul pînă la Paris, unde i-a comandat o luxoasă legătură în piele neagră. Actualmente, la Gimpina, într-o vitrină a „Muzeului memorial pictor N. Grigorescu", între multe obiecte de preţ, se află şi acest document care atestă sincera admiraţie şi amiciţia reciprocă a celor doi mari artişti. BARBU BREZIANU J) Tabloul cumpărat din expoziţia din 1904 tunde figura în catalog sub nr. 57) este singurul rămas astăzi în colecţia fiicei scriitorului, Eoaterina Petre Logadi. 229 CARAGIALE PARODIST. Pentru a aprecia cum se cuvine însemnătatea parodiei în opera lui Caragiaie, e de ajuns să spunem că fiecare a treia scenă a comediilor şi fiecare al treilea „moment" sînt de fapt nişte autentice parodii. Lucrul nu trebuie să uimească la un artist atât de pasionat să surprindă anomalia socială în repereutările ei publice, pe cale de a deveni expresie petrificată. Situaţia a fost înlesnită mai ales de faptul că, atît ân comedii cît şi în numeroase schiţe şi pamflete, satirizarea jurnalisticii, şi a oratoriei de tribună se bucură de preferinţe speciale. Se înţelege de la sine că parodia de acest fel intră ca element constiiuitiv în alcătuirea imaginii specifice a artistului, fiind deplin consacrată de marea creaţie caragialiană (teatru şi proză), în perspectiva căreia se impune să fie apreciată. Pe de altă parte, însă, aceeaşi operă înregistrează — pe un plan desigur mai periferic — şi existenţa . unui sector de parodie literară propriu-zisă, în sensul ou care ne-au obişnuit parodiştii noştri de dată mai recentă, de la G. To-pîrceanu pînă la autorii de „şarje prieteneşti" din zilele noastre. Expresie mai cu seamă a convingerilor estetice ale scriitorului şi a luptelor literare pe care le-a dus, acest din urmă aspect nu e mai puţin vrednic să reţină atenţia exegeţilor mesajului caragialian. De altfel, exegeţii aceştia şi îndeosebi cercetătorii expresiei — critici, stilişti, lingvişti — au rămas datori scriitorului şi cititorilor cu adâncirea multor aspecte, prea puţin studiate, ale artei marelui Înaintaş. Parodia caragialiană, în înţelesul mai larg ce i-am dat, şi implicaţiile sale multiple de ordin lingvistic, reprezintă — pe cît ni se pare — tocmai un astfel de aspect. Să luăm de pildă preocupările recente pentru problema stilurilor limbii literare şi a constituirii lor. Ele sugerează aproape de la sine posibilitatea extinderii cercetărilor, astfel încît să poată fi cuprinse şi intuiţiile atât de. sigure ale lui Caragiaie în dezvăluirea maladiilor limbii şi ale stilurilor ei, aflate la acea dată, la noi, în plin proces de fixare. Căci, spre deosebire de înaintaşii săi (Alecsandri, Odobescu şi alţii), pentru care sffileirea limbii era aproape exclusiv consecinţa folosirii ei de către străini sau de stricătorii de limbă maniaci — latinişti, italienişti, franţuziţi etc., Caragiaie descoperă vicii mai adânci in modul de utilizare socială a comunicării, puse pe seama prostiei pretenţioase, a semddaetismului şi a logicii violentate. Una din manifestările cele mai caracteristice — fin observată de Caragiaie — în care se vădeşte grosolana alcătuire intelectuală a vorbitorilor care populează satira sa, totodată sursă de grase efecte de parodie, este tocmai folosirea inadecvată de către aceştia a unui anume stil al limbii (administrativ, oratoric, ştiinţific, familiar etc.) în locul sau cu mijloacele altui stil. In „Telegrame", de pildă, limbajul familiar şi chiar dialectal, combinat cu reminiscenţe din arsenalul oratoric, de uz parlamentar, izbucneşte nereţinut, deformând pînă la grotesc tiparele stilului aproape codificat al Poştei ; altă dată, ca în „Proces-verbal", sintaxa aberantă a asocierilor în plină libertate e agravată în chip curios şi subliniată tocmai de rudimentele unor deprinderi cancelaristice. Dintre stilurile limbii, cel individual, al diverşilor scriitori — şi cu aceasta no întoarcem iar la parodia literară — s-a bucurat la riîndu-i de solicitudinea spiritului caragialian. Căci anomalia, deşi pe alt plan, s-a manifestat şi în acest domeniu, prilej pentru parodist de a-şi exercita facultăţile, care, departe de a fi numai glumeţ-mimetice, descompun şi recompun din sfărîmături o imagine aproape grotescă a obiectului parodiat. Observaţia e valabilă cu deosebire pentru parodiile in proză şi despre proză, net superioare celor în versuri, care nu depăşesc adasea caracterul unor improvizaţii glumeţe. Dintre acestea din urmă, cu adevărat izbutite ni se par a fi parodiile legendelor lui Bolmtdneanu („Crucea şi semiluna", „Graţia domniţei", „Paşa din. Silistra"), pentru lungile discursuri sacadate, 230 presărate cu neologisme de ultimă oră, cu muntenisme şi cu locuri comune gazetăreşti, puse mecanic pe seama şi în gura vechilor voievozi. Mult mai }a obiect, parodiile în proză vizează de fiecare dată deprinderi mai generale în proza romînească, oferind o imagine aproape sistematică, deplin convingătoare, a metehnelor de care suferea şi — putem adăuga — avea să mai sufere o vreme, epica noastră. Dintre acestea, apucătura retorică de provenienţă romantică, cu tot convoiul de consecinţe: rnelodrarnatdsmui, patosul tenebros Şi hohotitor, comparaţia nobilă dusă la absurd, adjectivarea pleonastică, a fost în aşa fel ridiculizată de Caragiale, încît se poate, spune că şi-a găsit obştescul sfîrşit sub chiar ochii scriitorului. Nici un mijloc n-a fost trecut cu vederea, dacă putea contribui ou ceva la nimicirea funestei deprinderi : comentarul şi polemica de idei („Cîteva păreri"), aluzia ironică semănată, ioi-colo, în diverse schiţe (finalul din „Două loturi" etc.) şi în cele din urmă parodia, ingenios concepută. O asemenea parodie este „Noaptea învierii, novelă", în care autorul „traduce" în imagini, terminologie şi sintaxă retorică, anecdota propriei lui nuvele „O făclie de paşti", pentru a demonstra şi pe această cale prăpastia ce desparte diletantismul literatorilor foiletonişti, de studiul sever al vieţii, întemeiat pe îndelungată observaţie, întreprins de scriitorul realist. La fel de îndreptăţită e ofensiva susţinută de Caragiale împotriva unei alte deprinderi nefericite a prozei timpului, cu atît mai primejdioasă ou cît adesea reuşea să se ascundă sub haina talentului. E vorba de „novela sentimentală şi lăerămoasă", de „proza patetică şi sentimentală" practicată de nu puţini mânuitori ai condeiului, contemporani cu Caragiale. Sămănătorismul a dat un impuls nou acestei proze ce se găsea pe punctul de a expia lîn „nuvelele" lui Neculai Cane. Unele scrieri ale lui Vlahuţă şi Delavrancea nu sînt străine de întremarea, desigur trecătoare, a „lirico-chloroticei" nuvelistici, fapt pe oare un observator de luciditatea şi agerimea lui Caragiale nu-1 putea trece cu vederea. Cu „Smărăndiţa — Roman modern", pastişă a cunoscutei nuvele „Sultănica", s-a petrecut fenomenul, întîlnit adesea în istoria parodiei, că opera sortită să fie o simplă glumă cu adresă precisă, devine purtătoarea unor semnificaţii mai adinei, care trec cu mult dincolo de graniţele pretextului iniţial. Nu ne referim aici la ecoul în epocă al parodiei, aşadar la efectele ei concrete, care puteau fi destul de limitate. Bunăoară, „Smărăndiţa" n-a trecut dincolo de paginile „Moftului reenin", iar o altă parodie, „Dă-dămult, mal dă-dămult" (după „Stăpânea odată", tot de Delavrancea) nici n-a apucat să fie publicată în. tâmpul vieţii autorului. Alta e problema. Pentru noi cei de astăzi, parodiile lui Caragiale se definesc ca admirabile arte poetice indirecte, ca manifestări ale înaltei conştiinţe artistice caragialiene şi ale atitudinii sale lucide, critice, clar-văzătoare ; mai precis, ele definesc, prin chiar virulenţa ironiei, tăria credinţei lui Caragiale în arta realistă, gradul foarte ridicat în care detesta înfrurnuseţarea literaturizată a realităţii, falsificarea ei. Ingroşînd ou intenţie unele slăbiciuni ale nuvelei lui Delavrancea, Caragiale exagera desigur. Dar nu-i oare simptomatic faptul că tocmai aceste exagerări vor deveni, nu peste multă vreme, oaracteristicile Obişnuite ale viziunii sămănătoriste, starea de spirit „firească", din care vor odrăsli scrierile multor sămănătorişti ? De fapt, prin parodia sa, Caraiale fixa avânt la lettre cîteva din ipostazele principale ale acestui curent: idilismul, edulcorarea sentimentală dusă până la nefiresc a raporturilor dintre oameni, privirea îngăduitoare şi chiar admirativă pentru rânduielile trecutului, excesul de decoraţie folclorică şi — îmbrăţişîndiu-le pe toate — perspectiva sociologică şi etică violent mistificatoare. Spirituala parodie a lui Oaragiale, dincolo de pretextul folosit ca punct de plecare, se rotunjeşte astfel ca un breviar satiric de prim ordin îndreptat 231 împotriva unor tendinţe păgubitoare care începeau să se afirme în literatura epocii, şi care vor duce la constituirea sentimentalismului sămănătorist. Pentru a sugera ceva din climatul parodiei, reproducem un scurt pasaj din care se desprinde — credem. — destul de bine ironia oaragiallianâ care anticipă, intuindu-1, parazitismul notaţiei sămănătoriste (perceperea nudă a faptelor este înlocuită, din pricinile arătate, cu etalarea etnografică pur verbală): „Smărăndiţa aduse din odăiţa lor de culcare o pernă şi o rogojină, o^ aşeză pe prispă, pe deasupra rogojinii puse un plocat, peste plocat o scoarţă, pe urmă o velinţă şi pe d-asupra un chilim, chilimul cel frumois şi miîndru, pe care au vrut să-1 cumpere atîţia boieri mari, dar mama Ilinca n-a vrut: — Chilimul ăsta nu l-avem de vînzare, boierule, l-am făcut de zestre fetii." In fine, parodiile caragialiene în proză îşi păstrează actualitatea şi îşi atrag deplina aprobare a cititorului contemporan pentru încă un motiv, care ar putea să pară la prima vedere: mai puţin esenţial. E vorba de manierismul stilistic (identificat atît la sămănătorişti cît şi la unii modernişti), de proza cu efecte căutate, de scriitorul care „face frumos" cu orice preţ, într-iun cuvînt — de izmeneala formalistă. Realistul Caragiaie, artistul cu o conştiinţă dusă pînă la neîndurare a economiei expresiei, în baza convingerii că mijloacele scriitorului trebuie să aibă un rol funcţional, detesta în chipul cel mai sincer (şi mai violent) răsfăţul beat de sine, „poezia" oferită în supliment de textul de proză, peste ceea ce are autorul de exprimat. O serie de admirabile „Poeme în proză" (alături de parodiile deja amintite, cărora le-am mai adăuga „Poveste de paşti", pastişă antisămănă-toristă) realizează, s-ar putea spune, recensământul grotesc al artificiilor stilistice care circulau ân epocă, dintre oare unele au găsit credit chiar şi mai tîrziu. Câteva procedee ridiculizate se reţin cu deosebire, indiciu că erau foarte productive. Descrierea „poetică"-rimată : „Carpatu-şi înalţă semeţe bătrânele culmi spre albastru, scăldîndu-le-n ploaia de raze de. soare d-amiază de vară..." Dilataţia verbală, cu sacrificarea „detaliului" : „Cum 1-a văzut oknpoierul mititel, cu dragoste-a surîs la el ; pe urmă a luat într-o mână hîrdăiiă, într-alta săpunul, într-alta un pieptene, într-alta altul, în ailaltă p-alălalt, şi, sunând frumos din cimpoi, i le-a dat..." Abundenţa de detalii inutile, in spirit neaoşist-etnografic: „Şi girliciul este ânohis cu două uşi ou găuri lucrate-n strungărie, de vine fiecare două găuri una in câte opt colţuri şi alta in câte douăsprezece, şi âncuiate cu un lacăt mare şi gros cit o ploscă de nu-1 poţi sparge să se puie cinci voinici ca topoarele pe el". Acest Ochită al parodiei româneşti, comparat ou paznicii de profesie ai literaturii, a văzut uneori mai adânc şi mai departe, fapt care, alături de altele, explică de ce, pe măsura trecerii timpului, personalitatea marelui scriitor dezvăluie conştiinţei urmaşilor, noi. şi noi feţe semnificative. CORNEL REGMAN REAL ŞI FANTASTIC ÎN POVEŞTILE ŞI BASMELE LUI I. L. CARAGIALE Lectura basmelor şi poveştilor lui Caragiaie a impus, de la apariţie pînă azi, oricărui cititor de bună credinţă, consecvenţa caracterului realist in toată opera scriitorului. Păstrând farmecul folclorului autentic şi adăugind acestei părţi a operei sale (majoritatea cuprinsă in volumul „Schiţe nouă", 1910), o subtilă şi învălui- 232 fcoare undă de liosml, Caragiale nu se depărtează totuşi de realitate. De fapt, basmul popular — ca definiţie — nu este altceva decît „oglindirea vieţii în moduri fabuloase" (G. Căliinescu : Estetica basmului, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, nr. 3—4, 1957). Caragiale, potrivit temperamentului său artistic, lucid şi analitic, nu se simte ispitit să-şi îndrepte imaginaţia spre închegarea unor tablouri fantastice inedite, ci, amalgamând o serie de elemente fan-tastice-şablon, e interesat în primul rînd în valorificarea inepuizabilului fond de adevăruri umane, care este folclorul. Scriitorul îşi alege subiectele fie din opere cu circulaţie universală, ca Halimaua, povestirile lui Machiavelli sau basmela lui Perrault, fie din opere sau prelucrări ca „O şezătoare la ţară" a lui Anton Pann. în folclor, canavaua de fapte, soeneria fantastică, motivele rămân mereu aceleaşi, combinîndu-se, con-taminându-se şi repetîndu-se la nesfârşit. De aceea, în cazul poveştilor lui Caragiale, nu faptul că şi-a împrumutat fabulaţia e decisiv în judecarea valorai şi originalităţi lor, ci felul în care a folosit-o pentru a oferi noi aspecte ale realităţii. Caragiale însuşi, deşi adaogă cu modestie unor poveşti cîte un subtitlu ca „imitaţie" sau „traducere", era conştient că, recurgând la motive folclorice de circulaţie universală, a făcut totuşi operă personală. Volumul „Schiţe nouă" se deschide cu următoarea precizare a scriitorului : „Dintre poveştile de faţă unele — precum arătam în notele de Ia sfîrşitul cărţii — se mai găsesc şi în alte limbi ; pe cît putem şti însă, apar astăzi pentru întîia oară în romîneşte. Asupra teiului cum sînt date aci, autorul îşi păstrează întregi drepturile de proprietate literară, căci fără îndoială, de cînd lumea poveştile sînt ale lumii, însă fireşte, îeîul povestirilor rămîne ori cînd al povestitorului"... Minând pe povestitorul popular, recurgînd la datele elementare ale fantasticului folcloric, Caragiale urmăreşte în fond, fie studiul psihologie, fie satirizarea unor tipuri şi obiceiuri, fie, uneori, parodierea alunecărilor idiliste din basmele culte semnate, între alţii, de scriitori valoroşi ca Delavraneea. în atenţia scriitorului stă verosimilitatea caracterelor, naturaleţea, comportărilor, corespondenţa dintre poveste şi realitate. Elementul fantastic capătă, de la o poveste la alta, nuanţe şi intensităţi deosebite. Uneori e numai un simplu pretext, care să îngăduie, disimulat, satirizarea unor strâmbe alcătuiri sociale, a unor moravuri sau instituţii. în legendele-snoave : „Partea poetului", „O invenţie mare", „Norocul culegătorului", elementul fantastic se menţine în latura strict formală, convertit fiind în mijloc de dezvăluire a unor aspecte negative ale realităţii sociale. Sursa condiţiei mizere a poetului sau a necinstei, prostiei şi răutăţii gazetarilor burghezi, este, ca în orice legendă, fie împărţirea nedreaptă a lumii de către dumnezeu, care, uitîndu-1 pe poetul absorbit de armonia sferelor nu-i lasă altă parte decît aceea de a fi umilit, izgonit şi desconsiderat, fie amestecul diavolului în treburile omeneşti. Arătând, anecdotic, cum a, ajuns un culegător tipograf să se îmbogăţească, protejat de maica precista, Caragiale urmăreşte de fapt să critice — sub masca glumei — presa burgheză, marile cotidiene, colecţii dezgustătoare de minciuni, intrigi şi nerozii. Alteori, fantasticul este asociat cu un umor suculent, fără intenţii demascatoare, în nuvele ca „La hanul lui Mînjoală" şi „La conac", împletirea de mister şi realitate, tratată în manieră gogoliană, e un mijloc de portretizare şi de analiză a unor reacţii psihice dintre cele mai fireşti. înrudite cu eroii „Serilor în sat la Dikanka", personajele celor două nuvelei sînt nişte flăcăi cum nu se poate mai obişnuiţi, care încearcă să dea pe seama unor închipuite vrăji, deseîntece şi 233 amestecuri diabolice, vina unor păcate de tinereţe. Memoria coconului Fănică („La banul lui Mînjoală") — aourni bătirîn — care în ajunul nunţii se lăsase fermecat de ochii „straşnici" ai Mînjăloaiei şi-şi petrecuse zile de-a rândul în odaia ei albă şi caldă, eu miros de mere şi gutui, de unde-1 scoseseră, numai legat, oamenii puşi de socru-său, Polcovnicul Iordache, — i-a păstrat fidel unele amănunte a căror târzie tălmăcire îi oferă explicaţia unei astfel de rătăciri. Coconul Fănică e dispus să se absolve, socoitindu-se viictima iresponsabilă a vrăjitoriilor cocoanei Marghioala, care-1 avea în slujba ei pe diavol. In sprijinirea lămuririlor sale tenebroase şi fantastice, boierul invocă, înfiorat de nostalgie, amintirea ochilor ameţitori ■— atribut al puterilor diavoleşti ! — cu care cucoana Marghioala îl vrăjise, precum şi amintirea unui motan .care răcnise, călcat cu cizma, chiar în olipa când boierul îşi făcuse semnul crucii. Cotoiul, ca şi iedul întîinit pe câmp în toiul viscolului, au căpătat în imaginaţia retrospectivă a coconului Fănică, trăsăturile indubitabile ale diavolului metamorfozat în fiinţe terestre. Cu aceeaşi naivitate superstiţioasă, flăcăul sfios şi cam tont din „La conac", aflat la prima întâlnire cu ispita erotică, cu ispita vinului şi a jocului de noroc, pune păţaniile sale de la han pe seama puterii diavoleşti, întrupată într-un tovarăş de drum rău povăţuitor, şi care mai era şi „roşcovan" şi „saşiu". In ambele nuvele, elementele fantastice converg la caracterizarea veridică a personajelor, existând, de fapt, exclusiv în închipuirea acestora. Autorul îşi urmăreşte eroii cu un zâmbet ironic şi lucid iar tonul de o candoare rizibilă pe oare sînt făcute mărturisirile acestora, nu lasă nici o îndoială asupra poziţiei scriitorului faţă de cultivarea iraţionalului. în tabloul de moravuri care este nuvela „Ktir Ianulea" (reluare, prin intermediul lui Machiavelli, a unei străvechi poveşti indiene despre dracul păcălit de femeie, poveste aflată în cărţile populare ale Indiei şi Persiei şi în colecţii familiare specialiştilor în folclor, ca „Panceatantra" sau „Şueasaptati", tradusă şi parafrazată în toate limbile), dementul fantastic se limitează de asemeni la rolul de cadru. Experienţele lumeşti ale eroului machiavellian, diavolul Belfegor, devenit la Caragiaie Aghiuţă, nepotul lui Dardarot, întrupat în onorabilul negustor levantin Kir Ianulea, sînt un prilej de evocare savuroasă şi de un realism acut, a Bucureştiului de la sfârşitul sec. 18 şi începutul sec. 19. Povestea dracului trimis pe pământ pentru a verifica zvonurile care au ajuns pînă în iad, despre puterea şi răutatea femeii, e transpusă de Caragiaie în mediul valah de acum două secole. Satirizând aspecte ale societăţii vremii sau scăderi morale, Caragiaie încheagă ou delicii, într-o limbă împestriţată cu turcisme şi grecisme, un tablou autentic al Bucureştiului pitoresc şi oriental şi al moravurilor fanariote. Numele proprii, numirile de persoane, limbajul, faptele sînt desprinse din realitatea românească a timpului. Astfel, despre Kir Ianulea aflăm că trage „la hanul lui Manuc", îşi cumpără case în „mahalaua negustoriilor", se însoară cu „Acriviţa, fata lui Hagi Cănuţă toptangiul" şi se ocupă cu camătă ; pe cumnaţii săi ii trimite să facă negoţ pe drumurile comerciale ale timpului, „de la Galaţi la Smirna" şi „prin Braşov spre Lipsea" ; cucoana Acriviţa organizează „sindrofii" şi cade în patima jiocurilor de noroc ca : „otusbir, ghiordum, ba şi stos" ; atîtea „zaiafeturi" îl fac curând pe Kir Ianulea să rămână „mufluz" şi să fugă de creditorii strânşi la cafeneaua de la „Hanul cu Tei" ; — cînd fuge, pretextând că se duce „la Snagov" după peşte, o> ia „pe sub Mitropolie" la stânga către „câmpul Filaretului" şi suie „pîn dreptul Cuţitului de Argint", urmărit de „ceauşi" etc. etc. Autohtonizarea, nu atât de mediu cât de fond caracterologie, e vizibilă şi în reluarea altor motive folclorice universale. întâmplările lui „Abu-Hassan" sînt tratate în mediul lor iniţial: Bagdadul de pe vremea califului Harun-al^Raşid. Totuşi, binecunoscuta 234 povestire din cele „lOOtl de nopţi" se rupe de izvor, primind amprenta realităţilor valahe. Culoarea orientală rămâne exterioară, personajele îneaidrîndu-se între reprezentanţii mahalalei huoureştene, zugrăvită de Caragiale în toată opera sa. Chiar limbajul, formulele de politeţe orientală, lungi, ântortochiate şi ceremonioase, fac loc deseori unor „miticisrnie", diminutive şi expresii tipic bucureştene. In conversaţia lui Abu-Hasan eu frumoasiele cadâne de la curtea califului, intervin expresii ca : „să trăieşti, drăguţă", „halal să-ţi fie", „moşi pe groşi", „terchear berchea", „1-a luat gaia", „decît, eu tot aş zice că ochii mătăluţă întrec toate stelele de pe cer" etc. Riquet a la Houppe nu e nici el altceva la Caragiale decît un „Făt-frumos cu moţ în frunte", un flăcău isteţ care, de mic, a uimit lumea cu „fel de fel de vorbe cuminţi şi pline de duh". N-a mai rămas nici o urmă din atmosfera salonardă, galantă şi rafinată proprie basmelor lui Perrault, nici din manierele obişnuite curtenilor lui Ludovic al XlV-lea. Făt-frumos mănâncă dân „străchini" în locul portelanurilor lui Riquet a lui1 Houppe şi bea din „bărdace", iar pe domniţa căreia-i schimbase prostia în spirit, o mustră fără ocolişuri reve-renţioase: „Care va să zică: proştii folosiţi şi deştepţii păcăliţi". In poveştile mai apropiate de basmul propriu-zis, ca: „Mamă", „Poveste (imitaţie)", „Calul dracului" şi „Poveste" (neterminată), elementul fantastic e mai intens. Dar şi aici predomină preferinţa lui Caragiale pentru studiul caracterelor, pentru observaţia vieţii, fantasticul fiind diminuat la strictul necesar. Scriitorul nu e interesat atît de plăsmuirile fantastice ale imaginaţiei populare, ca : zmei, balauri, cai într-aripaţi, iele şi pricolici, cît de alte trăsături specifice creaţiei folclorice, ca funcţia satirică, bunul simţ popular, substratul realist, ţărănesc al faptelor, humorul îmbelşugat. Pe linia creaţiei populare, vrăjitoarele lui Caragiale sânt naşte babe obişnuite, avare, iscoditoare sau materne, iar dracii au o comportare pământeană, ândestulîndu-se cu costiţă de purcel, colaci şi turtă dulce şi astimpărîndu-şi setea cu rachiu de izmă („Calul dracului"). Continuând tradiţia folclorului naţional, Caragiale coboară lumea capetelor încoronate la nivelul vieţii obişnuite, dîndu-i un sens profund omenesc. împăraţii, împărătesele, feciorii de împăraţi şi domniţele sânt aidoma oamenilor din popor, împăraţii sânt, la tinereţe, „de ispravă", sănătoşi la maturitate, iar la bătrâneţe bonomi şi plecaţi fără crîonire voinţei dominatoare a consoartei împărăteşti („Poveste" — neterrninată). Supuşi slăbiciunilor omeneşti, un împărat se înfurie comic cînd le vede, pe împărăteasă şi pe doică, leşinate: „Eu stric, că m-apuc să vorbesc politică cu nişte femei nebune!" („Mamă"), iar altul se mînie gradat, se „posomorăşte", se „răsteşte", se „încruntă", e „năcăjit" foc şi atrage — şart! — o palmă lui Prîslea" şi, „turbat" trimite după sfetnici („Poveste" — imitaţie), împărătesele fac şi ele parte dintr-o realitate 'Concretă şi amintesc, nu rareori, lumea comediilor şi momentelor lui Caragiale. Una e temătoare şi plecată soţului, dar cînd „ise-nteţeşte la vorbă" ou doica, nevricoasă cum e, „trece" din „vorbă la-mpunsături şi d-acolca cearta la toartă", încheiată cu lacrimi şi leşin („Mamă"); alta, ignorantă a înaltelor sfaturi, picotind de somn la conversaţiile complicate dintre împărat şi sfetnic, găseşte rezolvarea cea mai plină de bun-simţ („Poveste — imitaţie"). Oaragiale a creat şi un tip de împărăteasă voluntară şi ambiţioasă ca Vidra, vicleană, lacomă şi crudă ca Doamna Chiajna, oare-şi supune \x>inţei sale soţul blajin, făcându-fl instrumentul unor planuri politice expansioniste („Poveste" — neterminată). Nici feciorii de împărat, deşi mînuiesc obiecte magice ca „plooatul vrăjit" sau „oglinda fermecată", nu sînt deosebiţi de flăcăii tineri şi, la fel cu aceştia, îşi pun la pălării florile trimise de iubite şi şed la sfat pe „laviţă", împărtăşindu-şi focul inimii („Poveste" — neterminată), sau se roagă cu lacrimi, sfioşi şi sărutând mâinile părinţilor, să li se îngăduie nunta ou 235 fata îndrăgită („Poveste — imitaţie"). Caragiaie nu se îndepărtează nici o clipă de concretul situaţiilor, conflictelor şi caracterelor. Pe acţiuni împrumutate din tezaurul folcloric, Caragiaie îşi exercită, astfel, cu strălucire, către sfârşitul vieţii, experienţa şi meşteşugul literar desăvârşit de-a lungul anilor, pătrunderea psihologică, arta satirică, umorul amestecat cu o poezie discretă, precum şi stilul de o pregnantă personalitate. Conştient de valoarea lor artistică, I. L. Caragiaie îşi socotea povestirile, poveştile şi basmele, drept floarea şi culmea Întregii sale opere, exprimîndu-şi într-o scrisoare trimisă în 1909 din Berlin, Doctorului Ureche, preferinţa de autor în vorbele acestea : „nu le-aş da pentru tot ce am scris !". RODICA FLOREA ARTA MONOLOGULUI LA .CARAGIALE. „L-am văzut acum doi ani. Era strălucitor de vervă, şi mai tînăr decît orioînd. A vorbit şase ceasuri în şir, în picioare şi jucînd scenele pe oare le istorisea. Atunci am auzit din gura lui, cele mai splendide „pagini" de critică literară din cîte cunosc. Şi tpt atunci a povestit cîteva scene şi a redat cîteva tipuri caracteristice, care ar face, singure, gloria unui scriitor. Omul acesta crea viaţă, jucîndu-se". Cîte alte mărturii despre Caragiaie ale contemporanilor săi nu vin să sprijine constatările lui Ibrăileanu ? în timpul unei călătorii, Delavrancea îşi urmărise cu încîntare şi uimire prietenul, care, „c-o repeziciune uimitoaref...7 trecuse cu glasul lui de la intonaţia burghezului gras ca bulla pînă la piţigăiatul flaşnetar al cocoanelor de mahala". Vlahuţă spunea că pentru a-ţi da seama pe deplin „de puterea de evocare şi de marele dar de a crea al lui Caragiaie, trebuie să-I auzi povestind. Cu privirea, cu reticenţele, cu sobra accentuare a figurii şi a glasului, cu armonizarea instantanee a tuturor mijloacelor de acţiune ale neasemănatei Ini puteri' de fermecător, te face să vezi aevea, să trăieşti în adevăr ce-ţi spune. El are o lume a lui de tipuri în mişcare, suflete întrupate de el — vorbesc de acelea pe cari nu le-a scris... ireparabilă pierdere pentru posteritate". Paul Zarifopol a evocat Ia rindul lui „risipa fantastică de spirit şi de imagini de care era capabil omul acela"; Caragiaie — conchidea el — „s-a cheltuit în literatură vorbită". Loviţi de „ireparabila pierdere" despre care vorbea Vlahuţă, nu vom întîrzia să spunem că opera scrisă a Iui Caragiaie ne oferă totuşi o substanţială consolare. Structural, aceasta stabileşte relaţii foarte strînse cu darul de improvizator oral al autorului ei. Unit cu teatrul prin toate legăturile posibile — prin tradiţie familială şi prin activitatea proprie, de la treapta de sufleur pînă la aceea de director general, de Ia calitatea de copist de roluri pînă la aceea de dramaturg — s-ar putea spune despre Caragiaie că şi-a conceput cea mai mare parte a operei ca un spectacol în interpretare individuală sau colectivă. Caracterul dramatic şi oralitatea se situează, pe planul expresiei, printre cele dintîi elemente unificatoare ale operei lui Caragiaie, prezente deopotrivă în piesele de teatru, în nuvele, în schiţe, în foiletoane, chiar în unele articole teoretice, fără a mai pomeni de corespondenţa scriitorului — care află în parodia verbală unul din procedeele predilecte. După potrivita formulă a profesorului T. Vianu, vorbirea umană reprezintă pentru Caragiaie „celula germinativă a întregii lui arte". Caragiaie, căruia darul actoricesc îi stătea „în sînge", va fi cu atît mai înclinat să imprime prozei sale forma de expresie a monologului şi să-şi ma- 236 nifeste prin intermediul ei prezenţa continuă şi activă. Primele lui încercări încredinţate tiparului, cronicile de la „Ghimpele" — aşa cum judicios observa Şerban Cioculescu — „sînt debitate ca nişte monologuri, cu o şireată clipire din ochi, în faţa unui auditoriu închipuit şi deosebit de familiar". Un singur exemplu va fi, credem, edificator: „Fiţi buni, mă rog, şi m-ascultaţi; despre dînsul am astăzi să vă vorbesc. Voiţi să-i faceţi cunoştinţa ?... îmi faceţi o nespusă plăcere dacă-mi daţi voie a vă servi în aceasta de intermediar". în nuvele, unde atenţia trebuie să se concentreze asupra eroilor şi îutimplărilor, naratorul îşi va estompa simţitor persoana, dar tonul expunerii nu va deveni nicidecum şters, neutru. El păstrează încărcătura afectivă aptă a stabili un strîns contact între povestitor şi ascultătorii săi, iar accentele orale slujesc în mod exemplar acestei necesităţi: „De mirare însă un lucru — popa avea un buestraş minunat şi două iepe de prăsilă: nu i le-au luat. Dar ceva şi mai curios — cîinii din curte, nişte dulăi ca nişte fiare, nu dedeseră măcar semn de viaţă!" („In vreme de război"); „D. Stavrache n-a mai ridicat oblonul prăvăliei. Singur la tarabă ce să facă omul ? Mai bea un rachiu, mai morfoleşte un covrig uscat şi se gîndeşte mai la una, mai la alta", (ibid.) în cadrul prozei lui Caragiale, este evident că schiţele oferă terenul celei mai largi desfăşurări a artei monologului. Desigur că nu ne referim la schiţe ca „Justiţie", „Art. 214", „Amici", „Căldură mare" etc., comedii în miniatură care exclud orice intervenţie sau comentariu al autorului; avem în vedere restul schiţelor, adică majoritatea, acestea implicînd — ca elemente inalienabile — prezenţa via a naratorului, mînuirea de către el a firelor acţiunii ( în cadrul căreia îşi asumă adesea un rol însemnat) şi o gamă foarte întinsă a complicităţilor eu cititorii, de Ia zîmbetul „pe sub mustaţă" pînă Ia interpelarea directă. Este cert că nicăieri în opera sa marele mim despre care vorbeau cu atîta admiraţie contemporanii nu s-a dezvăluit mai bine ca aici. Prin, locul atît de important pe care-1 acordă monologului, schiţele alcătuiesc, în ansamblul creaţiei lui Caragiale, partea îndatorată cel mal mult acestor izvoare spontane „Ginditor vijelios, pururea în vervă", Caragiale — după opinia lui Vlahuţă — „ar fi avut nevoie de un stenograf". Putem considera schiţele sale nişte „autostenograme" oare unesc fidelitatea transcrierii cu prestigiul sintezei artistice. Trebuie adăugat că schiţele cuprind elemente foarte preţioase pentru autoportretul moral al lui Caragiale. Fireşte, gradul de identificare a naratorului (ca ficţiune artistică) eu Caragiale, adică a tipului cu prototipul, poate varia toarte mult. (Destul de des, naratorului i se zice „nenea lanou" ; aflăm undeva că redactează „Moftul romîn" etc.) Esenţial rămîne faptul că o serie de note ale caracterului lui Caragiale se regăsesc, subliniate artistic, în ficţiunea naratorului. Dezvoltarea monologului presupune în mod obişnuit coordonarea a doi tartari : vorbitorul şi auditorii. La Caragiale, prezenţa ascultătorilor este resimţită ca o realitate concretă incontestabilă, ea constituind condiţia necesară şi factorul stimulator al creaţiei, asupra căreia îşi pune o pecete foarte caracteristică. Uneori, o desluşim într^um simplu orîmpei de frază: „Caii aceia au devenit pentru N... o marotă, idee fixă, o boală, eum vreţi s-o numiţi". („Om cu noroc !"). Altădată, într-o invocare directă: „Dumneata, bunioară, ori eu, sau un altul, n-am fi în stare să ne înfigem în ©oltul otelului Continental pentru a privi Ia mişcarea de pe stradă..." („Mici economii..."). Sigur de comunitatea stabilită cu auditoriul, vorbitorul îl intrigă cu întrebări cărora, fireşte, tot el le va da răspuns : „Pe cine găsesc în vagon ? pe amicul X... vorbind politică cu mai mulţi negustori..." („Amicul X...") ; „Ou cît socotiţi că a cumpărat moşia asta ? — N-o să credeţi, căci în adevăr eu însumi n-aş crede, dacă n-aş şti pozitiv. Cu cît ?... Ou o pereche 237 de cai roibi...atît!" („Cm cu noroc!") Mai mult decît atît ; în uneie momente, simţind că o întrebare mijeşte pe buzele ascultătorilor, Caragiaie anticipează formularea ei : „Ce-o să facă d. Goe la Bucureşti cu capul gol ? şi toate prăvăliile închise!... s-ar întreba oricine, care nu ştie cîtă grijă are mam' mare şi cită prevedere". („D-l Goe...") ; „în toate părţile lumii se mută numai chiriaşii ; la Bucureşti se mută şi proprietarii. [...] — Probabil pentru ca să spargă ursuzlîcui, zici dumneata. — Nu, răspund eu : pentru că omului îi trebuieşte mai-binele". („De închiriat"). Dincolo şi mai presus de asemenea situaţii, aspectul de monolog dramatic al schiţelor se defineşte prin tonul oral al expunerii şi prin dinamismul acţiunii, în privinţa oralităţii, am putea distinge, în mod convenţional, două zone: vorbirea personajelor şi aceea a naratorului. în realitate, de vreme ce exprimarea acestuia din urmă are un atît de puternic colorit oral, se naşte impresia că tot el este acela care, modificîndu-şi rostirea şi mimica în chip corespunzător, susţine şi partitura eroilor. O atare impresie, iscată nemijlocit la lectură, se consolidează prin relatările contemporanilor lui Caragiaie, vrăjiţi de proteismul său uimitor. Caracterul relativ al distincţiei formulate mai sus se evidenţiază şi altminteri. Intre vorbirea personajelor şi aceea a naratorului există numeroase verigi de legătură. în primul rînd trebuie menţionat procedeul stilului indirect liber, în virtutea căruia particularităţile exprimării personajelor sînt preluate de narator — la Caragiaie mai întotdeuna cu intenţii ironice. Nomenclatura din „D-l Goe..." este creaţia eroilor, dar e folosită deopotrivă de către autor : mam' mare, mamiţica, tanti Miţa, mititelul, puişorul, urîtul, ciucalata. Alteori, autorul se lasă „contaminat" de agramatismul personajelor : „l-am lăsat pe fericitul tată pentru ca să mergă singur la simigerie". („Situaţhmea"); „s-a întîlnitără cu madam Vasilescu şi cu toată compania..." („Tren de plăcere"). La stilul indirect liber se mai recurge şi cu scopul de a dezvălui gîndurile personajelor, cu alte cuvinte pentru analiză: „Obosit, omul şade pe o bancă, să răsufle, şi, pentru prima oară, după o alergătură de cinci ceasuri, înjură în gînd... Pe cine ?... Pe coana Anica... Dumneaei a făcut toată încurcătura, dumneaei face toate încurcăturile... Dar... nu strică dumneaei; el strică ; nu trebuia s-o ia ; trebuia s-o lase la Bucureşti..." („Tren de plăcere"). Se întîmplă de asemeni ca în expunerea autorului să pătrundă fraze întregi de ale protagoniştilor: „Cum era să plece băiatul numai cu pălăria de paie ? Dacă se întîmplă să plouă, ori e răcoare ?" („D-l Goe..."). Senzaţia cea mai puternică de monolog „total" o produc schiţele, foarte numeroase, în care naratorul este implicat în acţiune ca participant direct. Ca atare, el reproduce convorbirile avute ou alţii, subliniind acest fapt prin alternanţa „zic-zice". Dialogul este reconstituit monologic : „îl cunoşteam de mult — cine nu-1 cunoştea în mahala pe d. Cotoi ? — zic: Frate Gută, te rog, pe mine să mă scuteşti; sînt slab de constituţie. — Ei aş! zice. ...Nu se poate, d-le Iancule... adică... se poate, dacă pui om în loc." („Baioneta inteligentă"), întocmai ca în atîtea din monologurile scenice, de pildă monologul luî Spiridon („O noapte furtunoasă", actul I, scena 5), monologul Iui Pristanda („O scrisoare pierdută", actul I, scena 2), relatarea cetăţeanului turmentat (ibid, actul I, scena 7) şi altele. Impresia de oralitate este susţinută permanent de mijloacele lingvistice folosite de autor, de particularităţile ce decurg dintr-un debit verbal extrem de vioi. Se poate remarca în acest sens frecvenţa stilului eliptic, atît în descripţie: „Lăutari cu ţambalul, şi compoierii cu tobiţa şi flaşnete, şi claranete cu toba 238 mare, şi trîmbicioare, şi fluierase, şi hîriitori, şi cleşte clănţănind pe grătare, şi strigăte, şi zbierete, şi chiote! — e o plăcere!... şi un miros de grătar încins ! — e o bunătate!..." („La Moşi"), cît şi în realitatea unor succesiuni de evenimente: „Ceartă jos în cafenea... S-a spart ceva... parcă o uşă cu geamuri trîntită cu violenţă... Ţipete de femei, strigăte de bărbaţi, fluierături febrile de gardişti. Aha ! a venit stăpina căţelului. Alerg la fereastră". („Grand Hotel Victoria Romînă"). In utilizarea timpurilor verbale, prezentului i se acordă o preferinţă aproape exclusivă. Chiar şi acele schiţe care debutează în ton de evocare („Boborul „Baioneta inteligentă", „Naţiunea romînă" ş.a.), odată reconstituită atmosfera, se îndreaptă fără excepţie spre conturarea unor „momente", timpul acestora fiind în mod necesar prezentul. Se poate aminti aici observaţia lai Ibrăileanu, care distingea temperamentul, epic sau dramatic, al unui scriitor în funcţie de modul cum acesta îşi reprezintă desfăşurarea faptelor — în trecut sau în prezent. Pentru Caragiale, actualizarea dramatică constituie o adevărată lege a creaţiei. Structura sintactică a frazei poate prilejui la rîndul ei unele constatări revelatoare. Deseori, în focul expunerii, vorbitorul sparge unitatea frazei, spre a intercala comentarii, întrebări, constatări adiacente: „De la „mă" de odinioară (uneori chiar cu ghionturi şi fel de fel de alte maltratări... odată o prietină a mers cu îndrăzneala pînă chiar să-mi tragă palme, şi, pe onoare, degeaba... cine ştie ce i se păruse!), cum zic : de la „mă" de odinioară am ajuns la „nene" — şi totdeauna cu mult respect" („O conferinţă") sau pur şi simplu vreo locuţiune curentă în vorbirea familiară: „vorba vine", „care va să zică",... „ce-i drept", „drept să spun", „cum să zic ?", „slavă Domnului'." etc. Pentru a înţelege mai bine modul cum acţionează aceste particularităţi expresive (n-am mai vorbit despre exclamaţii; cine s-ar încumeta să le facă inventarul ?), modul în care determină ele impresia de oralitate, trebuie să ţinem seama şi de capacitatea de „iradiere" a faptelor lingvistice; nu e nevoie ca întregul text să poarte pecetea strictă a stilului oral, tot aşa cum nu e nevoie, pentru a sugera o rostire regională, de alterarea tuturor cuvintelor. Oralitatea, cu izvorul iniţial în anumite expresii, întorsături de frază, atitudini ale autorului, se revarsă asupra contextului, transmiţîndu-i rezonanţa specifică. Acest fenomen de iradiere poate fi avut în vedere atît în cadiul unei schiţe sau al alteia, cît şi în ansamblul operei. Cunoscînd darul de improvizator multiplu al Iui Caragiale, căpătăm sentimentul că l-am auzit vorbind chiar atunci cînd pagina respectivă nu conţine accente orale, ci întreprinde simularea ironică a retorismului entuziast („Boborul!", „O zi solemnă"). ŞT. CAZIMIR PRUiMELE SPECTACOLE CARAGIALE ÎN ALTE LIMBI. Capodopera lui Caragiale „Scrisoarea pierdută" se bucură azi de aprecierea de la un capăt la altul al globului. Ea a intrai în fondul de aur al literaturii dramatice universale. Drumul ei spre notorietate d fost însă destul de lent şi ascensiunea ei pe scenele străinătăţii relativ târzie. „Năpasta", deşi scrisă în urma „Scrisorii pierdute", a fost jucată în limba germană încă la 29 decembrie 1895 (în traducerea lui Adolf Last, sub titlul „Unheil", pe scena teatrului din Cernăuţi din iniţiativa artistului A. Viebach devenit mai tîrziu director al teatrului „Kiinstlerische Schau-biihne" din Berlin), iar în limba maghiară, în 1904, la Budapesta, de către trupa teatrului poporului (Nepszinhâz), în traducerea lui George Alexici, titularul catedrei de limba şi literatura romînă de la universitatea din capitala Ungariei. Explicaţia pătrunderii prioritare pe scenele streine a „Năpastei" trebuie căutată în noile 239 tendinţe ale teatrului european din acea epocă, afirmate pe de o parte • ca o urmare a apariţiei problematicii sociale (Gorki) şi pe de altă parte de voga subiectelor sumbre specifice teatrului nordic (Ibsen, Strindberg, Bjoernsen). în condiţiile sociale şi relaţiile istorice de atunci, „Scrisoarea pierdută" nu putea rîvni să fie înţeleasă pe deplin. „Specificul" ei naţional, mereu accentuat şi scos in evidenţă tocmai pentru a masca valoarea ei de satiră demascatoare a clasei stăpînitoare, speria atît pe traducători cît şi pe directorii de teatru străini. După primul război mondial, au început timide, cîteva iniţiative, pentru a face cunoscută literatura romînă în faţa populaţiei maghiare de la noi. In 1920 Victor Eftimiu, director general al teatrelor a cerut scriitorilor maghiari să traducă piese romîneşti. Fiind înlocuit la direcţie, planul de transpunere în ungureşte a unor lucrări reprezentative ale dramaturgiei romîneşti, în frunte cu „Scrisoarea pierdută", rămîne suspendat... Peste un an „Sindicatul artiştilor dramatici şi maghiari din Ardeal şi Banat" afiliat la „Uniunea Sindicatelor muncitoreşti" îşi însuşeşte această frumoasă iniţiativă şi însărcinează pe scriitorul Emeric Kădâr cu traducerea capodoperei lui Caragiaie. Astfel, după multe vicisitudini, şi datorită colaborării dintre intelectuali şi organizaţiile muncitoreşti, în seara zilei de joi 23 noiembrie 1922, are loc la Cluj cea dintîi reprezentaţie în limba maghiară a „Scrisorii pierdute", care este în acelaşi timp şi prima reprezentaţie într-o altă limbă a acestei comedii. Evenimentul a stîrnit pe plan local un deosebit interes, dar pentru a cunoaşte în mod just atmosfera de atunci, trebuie să arătăm că în schimb el nu a trezit aproape nici un ecou în cele două capitale. Presa dim Budapesta nici n-a înregistrat apariţia pe scena maghiară a Clujului a unei lucrări romîneşti, iar presa din Bucureşti, inclusiv publicaţiile de „specialitate", care trebuiau să fie cele mai interesate, s-a mulţumit cu cîteva informaţii rezumative, prizărite printre anunţuri comerciale. Cotidianul teatral „Rampa", de exemplu, n-a înregistrat premiera nici măcar la rubrica de ştiri diverse. Problemele ridicate de reprezentarea într-o altă limbă a „Scrisorii pierdute" s-au pus însă în mod amplu, atît în publicistica romînă cît şi în cea maghiară din Cluj. „Pe scena teatrului maghiar din Cluj, se va rezolva o problemă estetică, o problemă care preocupă de multă vreme cercurile intelectuale romîneşti: are Caragiaie o valoare universală sau el nu va fi înţeles niciodată decît de români şi numai de generaţia actuală de romîni" ? scrie Gib. I. Mihăiescu sub pseudonimul Nomofilax (înfrăţirea nr. 659, din 15.XI/1922). Ziarele şi revistele maghiare sesizează atît problema forţei de „percuţie" a piesei lui Caragiaie în faţa publicului maghiar, cît şi aceea a modului just în care trebuie interpretată piesa. E de remarcat că datorită regizorului, cuntistul de mare merit Eugen Janovics, „Scrisoarea pierdută" s-a jucat pentru întîia oară într-un mod foarte apropiat de spectacolele noastre de astăzi. Regizorul a accentuat caracterul social al piesei, învăţatul publicist şi ex-profesor maghiar, Gyalui Farkas, a afirmat că „Scrisoarea pierdută" ar putea fi transformată cu perfectă valabilitate şi în mediul politic maghiar. Dar nu acesta este singurul omagiu de preţ adus operei caragia-liene. într-o epocă de mare rezervă faţă de preţuirea produselor culturale romîneşti, Gyalui îşi exprimă cu francheţă — şi multă clarvedere — „(mirarea că această piesă n-a intrat încă în patrimoniul literaturii universale" (Avancronica, în Keleti Ujsag, cu data de 24 XI, 1922). Premiera a risipit toate îndoielile şi a confirmat toate speranţele celor cari credeau în geniul lui Caragiaie şi în valabilitatea universală a operei lui. Criticii 240 ziarelor locale consacră spectacolului, cronici ample. în cronica sa „Înfrăţirea" răspunde celor care au susţinut „că o piesă de critică socială nu poate fi înţeleasă de un public care nu cunoaşte istoria şi epoca în care se desfăşoară acţiunea". Cronicarul mărturiseşte: „Actul întîi, e drept, nu ne-a spulberat gîndurile pesimiste, mai ales că publicul nu putea gusta verva dialogului, din cauza „clasei de sus", care vine, de obicei, tîrziu la spectacole. Dar apariţia „cetăţeanului turmentat" ne-a strecurat în suflet nădejdea şi actele următoare au răpit într-adevăr atenţia publicului. Aplauzele deki sfîrşitul lor ne-au încredinţat cu prisosinţă că piesa romînească a fost înţeleasă şi că a plăcut". După aprecieri elogioase privind jocul interpreţilor, se face constatarea că „traducerea întrece toate aşteptările. Domnul Kădăr a înţeles perfect de bime cele mai tipice nuanţe ale originalului, redîndu-le cu savoare şi vervă", (nr. 669, din 25.XI.1922, A. Buteanu). Ziarul maghiar „Ellenzek" (25 noiembrie 1922) constată : „Spectacolul a fost cursiv şi stilat. Interpreţii ne-au dăruit un joc de ansamblu plin de măiestrie". Keleti XJjsăg (24 noembriel922), subliniază deosebita forţă de observaţie şi tipizare a autorului, şi aduce omagii interpreţilor. „Publicul a urmărit cu interes acţiunea simplă dar magistrală prin veridicitatea personajelor". Acelaşi ziar înregistrează telegrama de scuză a ministrului culturii Constantin Banu care, „din cauza multiplelor ocu-paţiuni" este împiedicat să participe la premieră. Cronicarul ziarului „Ujsăg" îl compară pe Caragiale cu Csiky Gergely, dar constată că autorul romîn e mai „adînc şi mai realist". „Ceea ce la Csiky este umor senin — la Oaragiale se transformă în satiră biciuitoare". Celălalt organ de limbă romînă care apărea la Cluj „Patria" (26 nov. 922) scrie: „Prin spectacolul maghiar al Scrisorii, jpier-dute" se durează o punte între noi şi minoritatea maghiară." / La premiera „Scrisorii pierdute" urma să asiste şi o delegaţie a „Sindicatului artiştilor dramatici şi lirici" din Bucureşti în frunte cu artistul Petre Sturza şi tenorul Vrăbiescu. Din cauza unui accident de cale ferată, delegaţia n-a sosit la timp şi nu asistă decît la cel de-al doilea spectacol. Tot din această pricină a fost aimânată şi „masa comună" destinată a fi un prilej de întîlnire între intelectualitatea română şi cea maghiară. Cu acest prilej Petre Sturza oferă flori tuturor interpreţilor maghiari ai „Scrisorii pierdute" felicitînd „pe toţi muncitorii din ogorul artei maghiare din Ardeal pentru contribuţia lor la înfrăţirea popoarelor". Poetul Emil Isac a rostit cuvinte care au avut deosebit ecou: „în lumea de astăzi plină de ură, politicienii şi aţîţătorii la învrăjbire au ars toate punţile de apropiere între popoare. Noi, vrem să le reconstruim. Munca aceasta este atît de grea încît numai noi cei vii nu dispunem de suficiente forţe şi resurse. De aceea am chemat astăzi în ajutor spiritul marelui nostru Caragiale..." In acest fel a plecai la drumul ei triumfal pe scenele de altă limbă „Scrisoarea pierdută". După spectacolele de la Cluj din 1922, ea a fost jucată, tot în ungureşte, pe scena teatrului din Oradea, în anul 1924. Teatrul maghiar din Cluj a reluat-o în 1934, cînd succesul ei se amplifică. Urmează alte etape : 1926, în limba italiană la Brescia, în 1931 traducerea în limba cehă, în 1943 prima traducere franceză a lui Edmonă Bernard... După eliberare, prin politica de înţeleaptă valorificare a bunurilor culturale ale poporului, inaugurată de regimul de democraţie populară, „Scrisoarea pierdută" pătrunde pe cele mai îndepărtate scene ale lumii, intrînd în repertoriul permanent al teatrelor de pe toate continentele. M> — Viata romînească nr. 6 241 Ca un omagiu adus artiştilor cari au dat întîia oară glas în altă limbă personajelor nemuritoare ale „Scrisorii pierdute" să ne fie îngăduit a, transcrie aci distribuţia — devenită istorică — dirt, 1922 : Tăray (Tipătescu), Ltedvey (Agamiţă Dandanache), Izso (Trahanache), For-gâcs (Farfuridi), Olăh (Brînzovenescu), Dengyel (Caţavencu), Enyedi (Ionescu), Sebestyen (Popescu), Mihălyfi (Pristanda), Nagy (Cetăţeanul turmentat) şi Szaba-tos Piri (Zoiţica). AUREL BUTE AN U TRISTEŢEA „SCRISORII PIERDUTE". îmi amintesc de o conversaţie de demult, între Topîrceanu şi Ibrăileanu, în care anundoi căzuseră de acord că unul din marile farmece ale mediului caragialian este „viaţa uşoară". In acea lume de Mitici pe care niei-o problemă „vitală" nu-i nelinişteşte, viaţa curge ca o leafă. Sigur şi li». Nu se petrece niciodată nimic, sub jovialul firmament al popeştilor şi protopopeştilor noştri. Aveau mimai în parte dreptate, Topîrceanu şi Ibrăileanu. Căci mai este şi... „O scrisoare pierdută", unde lucrurile stau puţin mal altfel. Ar fi greu să spunem că acolo „nu se petrece nimic". Dimpotrivă, probleme „vitale", chestiuni autentic grave tulbură şi „neliniştesc" aproape toate personajele, Tipătescu, Zoe, Trahanache, persoana „însemnată dar becher", Caţavencu. Toţi aceştia sînt, de la începutul şi pînă la sfîrşitul poveştii, sfâşiaţi de cele mai groaznice dubii, de cele mai chinuitoare riscuri şi perplexităţi. Şi totuşi, s-ar putea, într-un sens spune, că „nu se petrece nimic", pentru că „pînă la urmă" nu se produce nici-una din catastrofele, din dezastrele care în mod firesc ar fi trebuit să se întîmple, ca 0 logică consecinţă a atîtor infamii, ca o normală sancţiune a atîtor vinovăţii. La prima vedere, şi judecind formalist, avem aSd un tipic caz de „happy end", de desnodămînt fericit. Totuşi, încă de cînd eram adolescent m-a mirat faptul că lectura sau spectacolul acestei piese mă lăsa întristat. N-aveam de loc impresia că povestea «se isprăveşte bine". Şi într-adevăr, poate oare ceva să se termine mai rău decît aşa ? O absolută impuritate a tuturor marilor şi micilor infamii ! Poate exista ceva mai deprimant ? In această operă avem, cu intensitatea ei cea mai mare, viziunea lui Caragiaie despre tînăra burghezie romînească. Ea îi apărea ca o lume lovită parcă de un farmec malefic. O lume unde dacă deşerţi întreaga cutie a Pandorei, tot nu se întîmplă nimic. Acţiuni, acolo, există. Reac-ţiuni, şi mai ales sancţiuni : niciodată. Această neputinţă a evenimentelor de a se, constitui în pedepse şi recompense ia, dacă ne gîndim bine, aproape înfăţişare de lucru blestemat. Caragiaie care, cum zicea chiar el, vedea „enorm" şi simţea „monstruos", a avut toată viaţa lui obsesia acestei închipuiri. De aceea privea el cu atâta supărare în jurul liui. „II urăsc, tmă!", spunea el lui Ibrăileanu despre unul din personajele sale. „Viaţă uşoară" ? Da, desigur, dar nu în sensul jovial, cum o înţelegeau cei doi scriitori ieşeni, ci într-un sens dezesperant şi dezamăgitor. Viaţă uşoară, fiindcă în lumea oligarhiei, faptele cele mai murdare nu ajung niciodată să fie pedepsite. Parcă în virtutea unei vrăjitorii, canaliile, excrocii şi tîmpiţii sînt şi rămîn tabu. Dar mai este un aspect al aceleiaşi probleme care n-a fost încă observat. 242 Caragiaie era prea mare artist ca să nu simtă nevoia de a introduce, printre atîţia imbecili, javre şi păcătoşi, măcar urna sau două fiinţe generoase. Şi Ie-a introdus. Dar cum ! ! Vă gândiţi desigur la cetăţeanul turmentat. Nu restituie el oare gratis scrisoarea ? Adică în fond cere şi el ceva» Dar cît de idealistă este modesta sa pre-tcnţiune! Tot ce vrea el e să fie lămurit în sacrele lui îndatoriri civice. Vrea să i se explice pe cine trebuie şă voteze! Din păcate, cetăţeanul turmentat nu este onest. ci... beţiv. Cînd omul e afumat, găseşte totdeauna cîte o „idee", care se ţine scai de mintea lui obnubilată. Această idee fixă este la el teoria „andrisantului cunoscut", o idee mare, care îl umple de «personalitate", căci îi aminteşte de fostele sale înalte demnităţi publice, cînd ca factor poştal colabora bugetivor la conducerea Statului. Dar deosebit de asta, se ştie că atunci cînd omul e beat şi-i intră în cap o idee, o urmăreşte pînă în pînzele albe, adică, concret: pînă la deplina ei realizare materială. Amară deriziune a onestităţii, refugiată în mintea înceţoşată a unui beţiv în exerciţiul funcţiunii ! Dar batjocura nu se opreşte aci. Caragiaie a mai introdus un personaj, toi atît de „generos". Este Zoe Trahanache, Coana Zoiţica, „damă bună". într-adevăr, Ia prima vedere ea este bunătatea personificată, sinteză a tuturor evangheliilor, cu toate clasicele „lubeşte-ţi duşmanul", „întinde şi celălalt obraz" şi alte asemenea. Căci Zoe nu numai că dăruieşte lui Caţavencu libertatea, onoarea, situaţia socială pe care cu un singur gest, i leiar fi putut lua, dar îi mai aruncă şi uluitoarea frază: „lasă, domnule Caţavencu, că doar asta nu-i cea din urmă Cameră!" Aşadar, pe d-l Caţavencu, omul cel mai imoral din toată colecţia de păcătoşi din acea urbe, coana Zoe îl „primeşte ân partid", ca pe o excelentă achiziţie pentru „ai noştri", ba chiar îi promite tocmai acel scaun de deputat, izvor al atîtor infamii de pe urma cărora suferise cel mai mult, tocmai - ea ! Acum înţelegem de ce Caragiaie, căruia îi plăcea să „vadă monstruos" a simţit nevoia să introducă un personaj în care însăşi generozitatea să devină ceva monstruos, atît prin dimensiunile ei cît şi prin ironica ei absurditate şi enorma ei imoralitate. Generozitatea Coanei Zoiţica demonstrează matematic turpitudinea structurală a burgheziei romîneşti. Teorema era aceasta: maximum de generozitate mu poate duce decît la maximum de imoralitate în lumea oligarhiei romîneşti. Gestul eroinii este oarecum limita matematică a bunătăţii. Dar efectele acestui gest exprimă infinitul nedreptăţii sociale. Recompensa cea mai mare, pentru ignominia cea mai mare. Dar să analizăm mai de aproape cazul coanei Zoiţica, de care criticii literari s-au ocupat prea rar. Este surprinzător că criticii nu au văzut că acest personaj este poate, într-o anumită privinţă, mai interesant decît celelalte, căci este monstruos fără a avea nevoie să fie icaricaitMiizat. In fond, de ce iartă Coana Zoiţica aşa de lesne şi aşa de entuziast ? Desigur, fiindcă acum e fericită. Fericită pentru că „a scăpat". Şi a scăpat nu de o plictiseală, ci de o catastrofă. Nu-i oare (zicense-va) foarte omenesc ca, la bucurie, să-ţi dai şi cămaşa de pe tine? Aparent, aşa este. In realitate, chestiunea e mai complicată. Nenorocirea personală a Zoiţicăi, ce-i drept, a trecut. Dar imoralitatea lui Caţavencu a rămas. Ignominia lui este aceeaşi, ticăloşia şantajistului, a excrocului, a arivistului, a plastografului, a demagogului, a lichelei, a canaliei, toate acestea au, rămas intacte. N-au dispărut câtuşi de puţin prin faiptul că Doamna Trahanache a scăpat 243 de griji. Cînd primejdia era în toi, atît Zoe, cît şi Tipătescu, cît şi Trahanache, înfierau imoralitatea lui Caţavencu. De ce acum aceeaşi imoralitate nu-i mai supără de loc ? E foarte simplu. Pentru că ea nu-i supărase în fond niciodată. Indignarea lor era o poză, ca tot ce se făcea în societatea claselor dominante din realitatea romînească. Indignarea lor era falsă, cum erau toate conduitele oamenilor în universul caragialian. Minciună erau şi onestitatea cetăţeanului turmentat, şi democratismul, liberpansismul, progresismul lui Caţavencu, şi fanatismul lui Farfuridi, şi „patriotismul" tuturora. De altfel minciuna, în societatea burgheză, e încă mai generală decît ni-o închipuim, căci se manifestă nu numai în formă, în exprimarea ei exterioară, ci şi în conţinut, care este — cum a arătat aşa de bine Marx — plin de contradicţii şi înşelătorii nemărturisite. Să nu ne mirăm deci dacă, în societatea romînească de atunci, minciuna „şedea cu regele la masă". Această minciună, Caragiaie a zugrăvit-o în două feluri. Cel mai adesea, prin comicul uşor, spumos al amicilor săi Lache, Mache, Tache, cu al lor moftologie şi „eioclopedic" limbaj. Alteori, mai rar, a folosit un alt fel de comic, mai profund, mai sumbru, mai aproape de amărăciunea sarcasmului, mai aproape de ceea ce se cheamă „enormitate". O asemenea enormitate exprimă personajul lui Zoe Trahanache. Această fiinţă, sub o înfăţişare seducătoare, sentimentală şi graţioasă, ascunde o etică profund vicioasă. Concepţia ei morală este aceasta: „principalul în viaţă este să-mi fie mie bine. Cine se pune în calea plăcerii mele este prin definiţie un om imoral. Iar dacă el a încetat de a mă mai deranja, ce vreţi să-mi pese mie că este sau nu este imoral ? Treaba lui. Ba chiar, acum că mi-a trecut supărarea, sînt dispusă să-1 privesc cu simpatie. Ba chiar să-1 şi folosesc. S-a dovedit iscusit în arta de a face rău ? Cu atît mai bine. El poate, prin maliţia lui, să ne facă multe servicii. E o bună achiziţie pentru ai noştri". Aşa dar, o enormă minciună sînt generozitatea, toleranţa, bunătatea Coanei Zoiţica. Dar nivs forme goale. Au un straşnic conţinut. Atîta doar că e altul decît predica de pe munte.. Lui Caragiaie îi plăcea „monstruosul". O declara el însuşi. Dar, artist subţire, ii repugna monstruosul de „Grand Guignol", care este patologie pură şi simplă. Anestezia morală, pe bază de egoism burghez, a Coanei Zoiţica nu e patologică, ci fenomen curent, întâlnit pe toate drumurile în lumea banului şi virtuţilor burgheze. Acestei insensibilităţi la tot ce este generos şi drept îi corespunde o hiper-estezie cînd e vorba de interes, şi mai ales de bani. Iată cîteva fapte, culese tot din „O scrisoare pierdută" şi la fel de neglijate de critica literară. Pristanda, după ce se întoarce de la „conferinţa" lui cu Caţavencu arestat, anunţă, scurt, că stimabilul vrea sau o mie de poli, sau deputăţia. Despre această mie de poli criticii nu vorbesc niciodată. E drept că nici persoanele din piesă (Tipătescu, Zoe, etc.) nu vorbesc de ea. Dar tocmai despre acest fapt (că nu vorbesc) ar fi trebuit criticii să vorbească şi să se întrebe de ce. De oe această tăcere, din partea interesaţilor, de ce această curioasă ignorare voită şi categorică a unei excelente soluţii ? Soluţie radicală, şi mai ales, soluţie relativ uşoară. Căci ce contau 20 de nenorocite de mii de lei la averile lui Trahanache, Tipătescu şi Zoe reunite ? Dacă un pîrlit ca d-l Caţavenu găsise 5000 de lei pe poliţă, pentru cele trei persoane sus puse o asemenea sumă ar fi fost un fleac. Multe se ascund îndărătul acestei conduite la prima vedere neverosimilă. Este, fireşte, întîi, oroarea în genere a burghezului de a debursa. Dar este mai ales oroarea lui de şantaj. Pe acest şacal, pe care nu-1 deranjează nici furtul, nici 244 omorul, nici războiul, şantajul îl indignează şi-1 înnebuneşte. Şi înţelegem de ce. Va şantaj este o estorcare fără sfîrşit. în romanele poliţiste occidentale (scrise de autori burghezi, pentru cititori burghezi), vinovatul e totdeauna pedepsit. Cu o singură excepţie (care, ea, este fără excepţie) : cînd criminalul a ucis pe un şan-tajist, ca să scape de el. Autorul romanului îl va ierta de orice pedeapsă, convins fiind că asta satisface şi morala cititorului. A se lăsa prosteşte şantajat, a plăti preţul, chiar relativ mic, burghezul consideră ca o adevărată dezonoare. Şantajistul trebuie combătut sau fizic, cu revolverul, sau... moral (dacă se poate spune) prin contra-şantaj. Şi este exact ce intenţionează familia Trahanache-Tipătescu. Alt fapt, şi el nebăgat în seamă de critici şi avînd cam acelaşi tîlc. La un moment dat Tipătescu, disperat, îi propune lui Zoe să fugă împreună. Desigur nu în America sau în colonii. A fugi împreună înseamnă pentru ei a divorţa şi a se căsători, într-o societate unde nici divorţul, nici căsătoria nu erau oprite de lege. Şi într-o „lume bună" unde asemenea scandaluri „high-life" erau mai degrabă interesante decît dezonorante. Dar Zoe refuză energic. Bine-înţeles, minţind. Adică pretinzînd că ar ajunge atunci de rîsul lumii (de rîsul lumii fiindcă renunţa la prostituţia cu Trahanache, pe care o cunoşteau toţi, şi se căsătorea din dragoste cinstită!) în realitate, nu voia să-1 piardă pe Trahanache, capital preţios. Om bogat, cu vază, şeful politicii locale, tolerant, credul, ramolit gata, iată comoara la care sentimentala Zoe nu poate renunţa. Trahanache e o mai bună afacere decît căsătoria cu Fănică, pe care totuşi, şi în al ei josnic fel, îl iubea sincer... ir Lumea descrisă de Caragiale în „O scrisoare pierdută", prin toate detaliile ei este o lume damnată, o lume făcută numai din abjecţiune şi ignominii, o lume unde chiar generozitatea cea mai mare exprimă egoismul cel mai mare. Nu este deci de mirare că spectatorul pleacă întristat. D. I. SUCHIANU VARIETĂŢI FILOLOGICE. în jurul lui Caragiale (II). în Noaptea furtunoasă (actul II, scena I), cînd copticica, dar pasionata Veta, după ce se împacă cu Chîriac, rămîne singură, ea fredonează cîte o strofă din două romanţe la modă. Cea din urmă este indicată de autor: „întîia strofă din Portretul de d. G. Sion". Prima nu se bucură de nici o referinţă şi nici nu a fost, credem, pînă astăzi identificată. Am avut plăcerea micii „descoperiri", răsfoind cîteva din vestitele calendare ale astăzi uitatului N. D. Popescu, altădată atît de popular. La Caragiale ,strofa, citată de bună seamă din memorie, are această formă : „într-un moment de fericire, Stelele s-au umplut de dor Şi, printr-o perlă de iubire, Mi-au revărsat razele lor". Iată şi textul integral al romanţei cu titlul Duoi ochi, la rubrica Cînturi noi, în Calendaru pentru Români pe anul 1873 de la Christos, Bucureşti, 1872, pag. 105, datată 1872 şi nesemnată: „Doi ochi am iubit în viaţăJLuceau ca stele printre noriJŞi luminînă într-a lor ceaţă/Au dispărut ca meteori./ /într-un moment de fericire,!Stelele se umplură de dor/Şî, ca o perlă de iubire,/Şi-au revărsat razele 245 lor./ Unde sînteţi albi lăcrămioareJVoi perle-a sufletului meu ?/De mîngîiere dulce izvoare/De ce nu curgeţi ca să vă beu ?/ /Să sorb din ochii ei o dorinţă/ Că poate-odată mă va iubi./Sau să-mi rămîie o suferinţă/D-a plînge veacuri pentru o zi". Vorba epigramistului Tudor Măinescu, autorul anonim conta pe longevitate, daeă-şi eşalona suferinţa amoroasă pe un număr nedefinit de veacuri. Caragiaie i-a imortalizat o singură strofă şi anonimatul. In prima distribuţie a Nopţii furtunoase, creaţia cea mai preţuită a fost aceea a marelui comic Ştefan Iulian, în rolul lui Nae Ipingescu, ipistatuă. Slujba este astăzi necunoscută, ca şi termenul (corect: epistat), de origine neogreacă. Dicţionarul limbii romîne moderne (1958), îl dă ca învechit, cu explicaţia: „Cel mai mic grad de ofiţer de poliţie; subcomisar" ,etc. Într-adevăr, amicul lui Ti-tircă Inimă-Rea şi călăuzul său prin meandrele obscure ale stilului gazetăresc era subcomisar. Ştefan Iulian a făcut din lectura agramată şi haşurată a articolului lui Rică Venturiano, momentul cel mai comic al piesei. A fost o creaţie în toată puterea cuvîntului, preluată în mod original de către Iancu Brezeanu, care a deţinut rolul timp de aproape cincizeci de ani: de la îmbolnăvirea lui Iulian şi pină la retragerea lui însuşi din teatru. în momentul când Brezeanu a trebuit să-l înlocuiască pe întîiul creator al rolului, o parte din presă a protestat. Astfel, la rubrica Ştiri teatrale din Timpul (sîmbătă 10 februarie 1390). pe marginea programului {Noaptea furtunoasă şi Năpasta), autorul grăbit al notiţei îşi exprimă mirarea tn mod comic: „In Năpasta (în loc de Noaptea furtunoasă !) tînărul Brezeanu a înlocuit pe Iulian ? De ce ? Mister teatral! Brezeanu are viitor, — dar unde e Iulian ?" Iulian suferea mai de mult de tuberculoză şi a trebuit să se retragă. Unul din mai vechii istorici ai teatrului nostru, Mihail. N. Belador, neîncrezător în creaţiile cu caracter tipic, proprii numai celor mai aleşi actori, a lăsat o referinţă asupra presupusului „model", care l-ar fi inspirat pe Iulian: „Rolul lui Nae Ipingescu din „Noaptea furtunoasă sau Nr. 9" e studiat de Iulian după natură, imortalizînd pe Sandu, vestitul ipistat din dealul Spirei" (Istoria teatrului romîn, Craiova, 1896, Ştefan Iulian la pag. 59—60). Altă imor-talitate în marginea căreia se poate glosa sceptic! Printre recentele traduceri meritorii din literatura noastră dramatică, relevăm cu deosebire în colecţia Saggi di Cultura moderna, Volume XXXI : Teatro romeno a cura di Giuseppe Petranio, note di regia di Carlo di Stefano, Parenti Editore, Firenze, in 8, apărută în martie 1960, cu o frumoasă supracopertă, reproducere după un tablou de Grigorescu. Lucrarea dă Scrisoarea pierdută şi Noaptea furtunoasă, apoi Gaiţele de Alexandru Kiriţescu, Steaua fără nume şi Ultima oră de Mihail Sebastian, Titanic-Vals de Tudor Muşatescu şi Gazetarii de Alexandru Mirodan. Traducerile sînt în genere foarte exacte, cursive şi atrăgătoare. Păcat însă! Caragiaie este singurul dintre autori, ale cărui replici nu au fost totdeauna precis interpretate. Nu mai vorbim de stîlcirile cuvintelor sau de etimologiile populare, din stilul său prin excelenţă oral! Ele au fost mai adeseori pur şi simplu eludate. Desigur, cînd Titircă îi spune lui Nae Ipingescu că e om „cu ambiţ", sensul psihologic este acela al susceptibilităţii şi traducătoarea, Fulvia Trozzi, are dreptate cînd scrie „sono suscettibile". Se pierde însă un anume parfum al vechei mahalale, oare este pentru noi nedespărţit de climatul comediei. Altădată, ca să varieze, tălmâcitoarea interpretează aceeaşi vorbă: „io sone delicate". Poate cu înţelesul scrupulos ? 246 Titircă este un personaj important, ca comersant, dar şi un cm fără carte. La „Iunion" (grădina de vară Vnion-Suisse unde lumea vine pentru programul variat al cupletistului I. D. Ionescu, şeful trupei cu cîţiva cupletişii străini, Titircă se plictiseşte pentru că nu înţelege ce cîntă aceştia: „Ce să mai căutăm la comediile alea nemţeşti ?" Prin nemţeşti, el vrea să spună: in mai multe limbi (franceză, germană, engleză, idiş etc.). Cuvinlul este aci generic, ca în expresia populară de altădată „haine nemţeşti", cu înţelesul de costum european, spre deosebire de cel turcesc, oriental ,balcanic. In italieneşte, replica are un cu totul alt înţeles: „Perche dobbiamo perdere tempo con le sciochezze di quel tedesco ?" (De ce să ne pierdem timpul cu fleacurile neamţului ăla ?) Care va să zică, îl făcu pe Ionescu neamţ şi el romîn sadea, coada vacii! Cînd Nae Ipin-gescu îi citeşte lui Titircă din proza lui Rică Venturiano, chiiristigiul („nedo-merit"), însă admirativ, exclamă : „E scris adînc". Traducătoarea, sărind peste paranteza cu indicaţia scenică, pune: „E ermetico!" La treapta civilizaţiei italieneşti, cuvîntul unui comerciant romîn poate fi plauzibil, dar mă prind că Titircă nu era în curent cu ermetismul, nici măcar al uşilor („ermetic" închise, cu broaşte şi chei speciale). Unul din eroii extrascenici din comedie este fostul soţ al Ziţei, Ghiţă Ţircădău. In paranteză onomastică, vom spune că în Voinţa naţională de la 10 (22) august 1891, la Necrologuri, se aducea trista veste a încetării subite din viaţă a „d-lui Alecu C. Ţărcădău, unul din fruntaşii comercianţi de brutărie din Ploesci". Este posibil ca tlnărul Iancu să fi gustai din franzelele lui Alecu Ţircădău — mai ales dacă aceasta era şi pronunţia scenică a numelui „pastramagiului". Atît în ediţia Socec (1889), care nu dispune de semnul diactric % cît şi în ediţia Minerva (1908), citim Ţircădău. Numele nu este sintetic, o creaţie proprie, caragialiană. Aşadar, fostul soţ al Ziţei, cînd o întâlneşte, puţin cam afumat, încearcă s-o recucerească prin ameninţări, la nevoie. Titircă şi Nae aud de afară glasul său, proferînd cuvintele: „Lasă, cocoană ! Poate că să mor să nu ţi-o fac!" Mitocanul scoase şicul (şişul!) de la baston ca s-o sinucidă, avea să zică ea. Ameninţarea pluteşte în vag, însă traducătoarea vrea să fie mai precisă : „Neppure se fossi morto, vi lascero fare questo". Adică : „Nici mort nu te-oi lăsa s-o faci" (adică, să te remăriţi!) Nici vorbă de sinucidere la persoana a treia, la tălmăcitoare, ca un lucru de neînţeles publicului italian! Regimul unor nume proprii are de asemenea de suferit. „Prăvălia lui Bursuc", devine în italieneşte, cu concursul limbii franceze „la bottega di papa Blaireau" (bursuc = blaireau'.). Mai aproximativ, acelaşi lucru se petrece cu „papa Zăbavă", unde însă în loc de „padre Traînard", apare „padre Trăinar", reromînizat prin buclucaşul ă, poate prin concursul unui colaborator romîn neatent. Numele proprii sînt însă in regulă generală păstrate, în ortografia originalului. Ţircădău, excepţional, devine Zircădău, printr-un compromis între cele două ortografi: italiană (în care z = ţ) şi romînă. Notele de regie la Noaptea furtunoasă au în vedere reprezentarea comediei în Italia. De aceea nu lipsesc nici însemnările vestimentare. într-un spirit larg, se prevede şi scena „ideată" ca o localizare contemporană. Curtenitor, autorul îl prezintă pe Rică Venturiano „tipica espressione dell' intellettualoide provinciale". Caragiale a vrut să lovească însă în presa, aşa cum se practica, după el, chiar în Capitală. Rică nu are în intenţia autorului comicul provincialului neadaptat, ci volubilitatea şi aplombul bucureşteanului, care învîrte bastonul cum se joacă şi cu ideile. Carlo di Stefano nu se înşeală cînd vede în Veta un „personaj complet al ') Casa Conduratu pe strada Cîmptineanu, pe atunci strada Ştirbei-Vodă. 247 şireteniei şi maliţiei feminine", pricepută să-şi înşele soţul în chipul cel mai firesc, precum şi o îndrăgostită, cu „iubirea tipică" a vîrstei mature. Vna din intenţiile autorului, neînţelese uneori de regia noastră ,este caracterul pasional sincer ,al legăturii dintre Chiriac şi Veta, cu reciprocitate. De aci un efect involuntar de comic, cînd Chiriac, în paroxismul pasiunii, vrea să se străpungă, cu spanga de la puşcă. Sîntem convinşi că marele dramaturg, cînd îngrijea personal de regia comediilor lui, — cum atît de precis ne-a informat în Amintiri, Constantin I. Nottara, se ferea cu toată grija de confuzia efectelor scenice. Veta trăieşte exclusiv pentru iubire, adăugind la frenezia vîrstei preclimaterice, nota de romanţios strioto-senso, ca o cîntătoare de romanţe ce este. Adulterul ei se nuanţează poetic. Nu vedem o brută nici în Titircă, cum crede Spiridon, do- ' , < vadă nota de cruţare pe care o aduce Vetei, menajîndu-i pudoarea, chiar după ce a surprins-o de pe stradă, cu un bărbat străin după perdea. Titircă nu ştie să se facă iubit de consoarta lui, dar bănuim că o cruţă tocmai pentru că o iubeşte. De aci caracterul său în fond simpatic, de victimă, de încornorat prea « încrezător, de „cocu magnifique". Artistul poporului Al. Giugaru este poate singurul interpret care a dat personajului numai aparent antipatic al piesei, semnificaţia lui intimă, licărul autentic de gingăşie sufletească, prin care-şi dezminte porecla. Titircă Inimă 'Rea mai inspiră filologului o meditaţie dezamăgită în marginea temei realiste (în sensul scolastic-medieval al cuvîntului) a puterii de sugestie a cuvintelor, reuşind uneori să treacă înaintea evidenţelor de ordin moral şi să le întunece. } ŞERB AN CIOCULESCU CRONOLOGIE 1852. în noaptea de 29 spre 30 ianuarie se naşte într-o modestă gospodărie ţărănească din satul Haimanale (astăzi I. L. Caragiale) judeţul Prahova, fiul lui Luca St. Caragiali, secretarul mînăstirii închinate Mărgineni şi al Ecaterinei, fiica lui Luca Chirioc Caraboa, negustor companist din Braşov. 1855. Se naşte în acelaşi sat Elena (Lenei), din aceiaşi părinţi. 1859— 60. Luca este stabilit cu familia la Ploeşti, unde exercită profesiunea de avocat. Micul Iancu învaţă buchile cu părintele Marinache de la biserica Sf. Gheorghe, unde copiii trag clopotele, iar dascălul Haralambie sună limpede toaca de fier (Duminica Tomii). 1860— 64. Invăţâmîntul primar la Şcoala Domnescă din Ploeşti. în clasa a Hl-a, Iancu are norocul să primească învăţătura limbii corecte şi a scrisului îngrijit, de la neuitatul institutor de origine ardeleană, Basiliu Drăgo-şescu ; domnitorul Unirii, loan Alexandru Cuza, le vizitează clasa (Peste 50 de ani). La absolvire, Iancu solicită certificatul, printr-o petiţie în stil pretenţios, poate compusă sub dictarea tatălui. 1864—67. Absolvă prima clasă de gimnaziu în particular şi celelalte trei la gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel" din Ploeşti, situîndu-se printre elevii cei buni. Mai tîrziu, vrînd să treacă drept un autodidact, afirmă în repetate rînduri că n-a urmat decît şcoala primară, că s-a format la „şcoala vieţii". 1868. La 20 decembrie, Luca Caragea (sic) este numit, prin decret domnesc, supleant la Tribunalul Prahova. 1868—70. Ion urmează Conservatorul de artă dramatică din Bucureşti, înscris fiind la cursul de declamaţie şi mimică al unchiului său Costache Caragiali; printre colegii săi figurează unul din fiii acestuia, George. Caragiale n-a împărtăşit niciodată nimănui, nici chiar soţiei sale, intenţia lui de a se face actor. 1870. La 28 martie, făcînd poate parte din trupa unchiului său Iorgu Caragiali, ca sufler, transcrie acestuia, cu caligrafia sa aleasă, melodrama „Fiul pădurii sau Moartea haiducului Tunsu", replică dramatică a romanelor lui N. D. Popescu. Este numit la 20 iunie copist la Tribunalul Prahova, recunos-cîndu-i-se ca titluri şcolare cinci clase de liceu. La 8 august ia parte la mişcarea revoluţionară a lui Alexandru Candiano-Popescu şi se distinge încin-gîndu-se cu sabia unui subcomisar de serviciu, care o uitase în cui, dar este reţinut a doua zi în casă de mama lui („Boborul"). La 10 septembrie moare de hidropisie Luca Caragiali; din actul lui de deces reiese :că se născuse la Constantinopol în 1812, aşadar ca întîiul născut al lui Ştefan, — care avea să vină în ţară la sfîrşitul anului, în suita lui Caragea, ca bucătar, — şi al Măriei, bunica şi naşa lui Iancu (după actul lui de botez de la 7 fe- 249 bruarie 1852). Părăsindu-şi serviciul din zma morţii lui Luca, Iancu este destituit la 24 octombrie. Rămîne timp de 15 ani singurul susţinător al mamei şi surorii lui, necruţîndu-şi energia şi încercînd toate meseriile. 1871—72. Sufler şi copist al doilea, în locul ocupat cu doi ani înainte de Eminescu, la recomandarea lui Mihail Pascaly, concesionarul Teatrului Naţional din Bucureşti. .1873—75. întîile încercări literare în „Ghimpele" semnate cu iniţiale, cu abreviMivul Car, saw cu transparentul pseudonim Palicar. De atunci îi spuneau noii prieteni Gneou, alţii Luca, cei mai mulţi însă ca acasă, Iancu (O conferinţă). Moment liric excepţional, cu tendinţe elegiace şi pesimiste, ăenotînd poate secreta ambiţie de a se afirma ca poet original, în poema „Versuri" (Revista contimporană de la 4 octombrie 1874). 1875—76. „Girant responsabil", din fericire fără consecinţe penale, la Alegătorul liber, organ al opoziţiei liberale vehemente, împotriva regimului de autoritate al lui Lascar Catargiu. 11876—77. Corector la ziarul grupării tinerilor liberali, Unirea democratică. Redactează singur, din mai în iunie 1877, spirituala revistă umoristică în format minuscul, 32, Claponul. Codirector, cu poligraful Frâderic Dame, viitorul lexicograf al cotidianului Naţiunea română, suprimat după şapte numere, la 1 septembrie, pentru ştirea falsă a căderii Plevnei, dată de un corespondent special (Succes — Naţiunea romînă). La sfîrşitul anului, Calendarul Claponului, cu anecdota — sîmbure al acţiunii din O noapte furtunoasă, în care Jupîn Dumitrache se cheamă Ghiţă Calup. 1877—78. în decembrie-ianuarie, fără semnătură, în România liberă, seria epocală de foiletoane Cercetare critică asupra teatrului românesc, întîia afirmare răspicată în direcţia unei dramaturgii originale, cu părăsirea neîngăduitelor adaptări nemărturisite, ade- vărate plagiate. După cîteva luni de la primirea şefiei de redacţie la Timpul, Eminescu îl atrage la acest jurnal, alături de I. Slavici şi de Sci-pione Bădescu. Fără să apară pe afiş ca traducător al tragediei în versuri Roma învinsă, de D. Alexandre Parodi, în care se afirmă în roluri secundare debutanţii Aristizza Romanescu şi Constantin I. Nottara, Caragiaie este unanim elogiat pentru măestria tălmăcirii lui, intre alţii de V. Alecsandri şi de Titu Maiorescu. La 26 mai, prima lui intrare la lecturile săptămânale ale „Junimei" bucureştene. Folosit de direcţia Teatrului Naţional cu preţmi modice, traduce drama eroică Hatmanul de Paul Deroulede şi comedia lui Scribe Une camaraderie, şi corectează traducerea lui Ion Panu, Juneţa lui Mirabeau de M. Aylic-LangW. înainte de banchetul anual al „Junimei" din Iaşi, la 12 noembrie, citeşte cu mare succes O noapte furtunoasă sau Numărul 9, comedie în care asistenţa salută o strălucită afirmare a dramaturgiei noastre originale. 1879. La 18 ianuarie, întîia reprezentare a comediei la Teatrul Naţional din Bucureşti; o nepoată a lui Băl-cescu a consemnat epistolar „tracul" autorului. La a doua reprezentaţie, Ion Ghica, directorul general al teatrelor, modifică scena finală, fără consultarea autorului şi spre a satisface prevenţiile „morale" ale unor recenzenţi rigorişti, printre care şi Ion Slavici. Incident în cabinetul directorului, ur^ mat de scoaterea piesei de pe afiş. Pînă la sfîrşitul direcţiei Ion Ghica, comedia face o carieră mare, pe scenele teatrelor particulare din Bucureşti, iar Eminescu relevă, în polemică cu Dame, semnificaţia tipologică a lui Rică Venturiano. Marii protagonişti ai piesei se afirmă Ştefan Iulian şi Mihai Mateescu, pînă la moartea lor prematură (1891—1892), — în rolul lui Ipingescu şi Rică. De Paşti, ca invitat al lui Maiorescu, călătoreşte la Viena, unde asistă la spectacolul feeriei 250 shakespeariene, Vasul unei nopţi de vară. Citeşte în acelaşi cerc literar Conu Leonida faţă ou reacţiunea şi „Aforisme". Detaşat de Timpul, în aprilie, la conducerea ziarului Doljul, se stabileşte la Craiova cîteva luni. 1881. Se retrage de la Timpul înainte de 7 iulie, cînd, cere învăţătorului D. Scureiu, fost coleg de gimnaziu al lui Emineseu, un modest împrumut ca să trimită ajutorul lunar aşteptat de mama şi sora lui. Este în acest moment inspector-achizitor la Daeia-Ro-mînia, societatea de asigurare, unde face o cerere similară. Numit de istoricul V. A. Ureche, ministru al instrucţiei publice, în octombrie, revizor şcolar al judeţelor Suceava şi Neamţu, în locul lui Scipione Bădescu. Episodul scurtei legături cu Veronica Miele, care-şi cere şi obţine iertarea de la Emineseu. 1882. Mutat în februarie, la cerere, în circumscripţia Argeş-Vîlcea. La 18 februarie, reprezentaţia farsei fanteziste SaacrăKmea Fifina, pe care mai tîrziu autorul avea s-o treacă în cronologia operelor lui dramatice ca întîia încercare, cu titlul O soacră, din anul 1876. La cursurile de vară cu preoţii şi învăţătorii de sub controlul său, Caragiale face două izbutite lecţiî-model, de care-şi aduce aminte peste treizeci de ani cu admiraţie fostul institutor şi poet N. Piperescu, viitorul general căzut în 1916. 1883. La 23 februarie, lacob C. Negruzzi, în numele comitetului Teatrului Naţional din Iaşi, îi oferă direcţia de scenă, pe care nu o primeşte. Prietenul său ieşean, profesorul Petre Th. Missir îl recheamă la cuminţenie în momentul de „robie amoroasă" pentru Leopoldina Reinecke, vara primară a compozitorului Eduard Caudella, tînără pentru care scriitorul ameninţa la 31 martie „ori mă împuşc, ori rămîi cel mai ticălos om din lume". De la aceste gînduri sinistre îl îndepărtează viaţa de petreceri a Craiovei, unde Caragiale, eliberat din funcţia de control, preia încă o dată pentru cîteva luni direcţia ziarului Doljul, în vederea campaniei împotriva revizuirii Constituţiei. 1884. Întîia reprezentaţie, la 1 martie, a operei bufe Hatmanul Baltag, în care lacob C. Negruzzi scrie versurile, iar Caragiale proza. La 17 martie, ieşire la „Junimea", în prezenţa festivă a lui V. Alecsandri, în favoarea lui Emineseu, ieşire socotită ca nepoliticoasă de către Titu Maiorescu. Intră funcţionar la Regie, unde cunoaşte printre lucrătoare pe Maria Qonstanti-nescu. Lectură, la aniversarea „Juni-mei", la Iaşi, a comediei O scrisoare pierdută, la 6 octombrie, avînd ca tovarăş de drum la dus pe Delavrancea, care semnează strălucitul reportaj al călătoriei şi al şedinţei în Bamînia liberă. Întîia reprezentaţie la 13 noiembrie, cu un foarte mare succes, confirmat printr-o serie de 11 spectacole consecutive, în trei săptămîni, blocîn-du-se două „marţi" de premiere „hailaif", spre scandalul presei respective, al lumii snobe şi cosmopolite. Vlahuţă asistă în decembrie la reprezentaţia aceleiaşi comedii la Iaşi, apreciată cu tot jocul, în acel moment nesatisfăcător. Ulterior, repertoriului caragialian i se vor devota la Iaşi echipe succesive, începînd cu aceea a lui Mihail Ardeleanu, Dimitrie Pruteanu, Ghiţă Dumitrescu, Vasile Hasnaş, Luţa Botez, Athena Georgescu şi Elena Laşcu-Evol-schi. în acelaşi timp la Craiova, comici ca Anestin, Thănăsescu, Fărcă-şeanu, Petreanu, Petrescu, Ionescu şi Rahoveanu, unii cu soţiile lor, au avut ambiţia să rivalizeze cu emulii teatrelor naţionale din cele două capitale. 1885. Naşterea lui Maiteiu, fiu natural al Măriei Constantinescu cu I. L. Caragiale, care declară copilul la oficiul stării civile, la 13 martie, şi îşi dă aceeaşi adresă cu mama, în acel moment „rentieră", domiciliată în str. Frumoasă nr. 14. Martori, Matei Sme-deanu, care va fi şi naşul copilului, şi Alexandru Dumitrescu, profesorul 251 (în intimitate „Infamul"!). După premierea la 25 ianuarie, de către un juriu compus din Alecsandri, Haşdeu, Maiorescu, Ureche, C. I. Stănescu, Gr. Ventura şi C. Cantacuzino a comediei D-ale Carnavalului, are loc la 8 aprilie întîia reprezentaţie. Piesa este fluierată în urma unei cabale conduse de criticul dramatic D. D. Racovitză-Sphynx. în iunie-octombrie, articole literare şi politice la ziarul liberal Voinţa naţională, cm încuviinţarea lui P. P. Carp. La 9 noembrie moare la Bucureşti bogata vară primară a mamei lui Caragiaie, Ecaterina, văduva lui Girolamo Momolo Cardini, fostul restaurator şi antreprenor al Teatrului cel Mare, lăsînd unui număr de şase succesori de acelaşi grad, o avere de patru milioane. Averea ei fabuloasă ispitise în 1878 pe vestitul bandit lorgu Serdaru, care o călcase şi o prădase cu suma de 20.000 de galbeni în aur şi bonuri. O serie lungă de procese, cu moştenitorii din ţară, din Austro-Ungaria şi din Serbia, va dura pînă după întîiul război mondial, cîştigul rămînînd al primilor şase succesori, printre care figura şi pictorul Constantin Lecca, tatăl Cleopatrei Poe-naru şi al avocatului Constantin C. Lecca. 1886. Dă lecţii la Liceul particular Sf. Gheorghe, de sub conducerea lui Anghel Demetriescu, angajat fiind cu trei sute de lei pe lună. 1887. La 26 ianuarie Eminescu scrie de la Mănăstirea Neamţului lui Vlahuţă, cerîndu-i „adresa lui Iancu Caragiaie, căci am a-i aduce aminte o promisiune care mi-a făcut-o". în „Biblioteca poporală a Tribunei", îngrijită de I. Slavici la Sibiu, apare traducerea dramei „Roma învinsă". Melomanul, fervent beethovenian pînă la sfîrşitul zilelor lui, primeşte să facă parte din Asociaţia Prietenii lui Richard Wagner, filială bucureşteană a centrului miinchenez „Wagner-Verein", prezidată de compozitorul şi dirijorul Eduard Wachmann. ■( 1888. Moare la 3 iunie, în vîrstă de 73 de ani, Ecaterina, soţia nelegitimă a lui Luca Caragiali, căruia îi purtase însă numele. După stăruinţi îndelungate, Caragiaie e numit dq Titu Maiorescu, ministru al instrucţiei publice, director general al teatrelor, printr-un decret cu data de 2 iulie, după ce luase în primire la 26 iunie. Noul director al Teatrului Naţional răspunde la 28 august printr-o Scrisoare-program, refuzată de majoritatea presei şi pentru acest motiv tipărită în foi volante, criticilor ce i s-au adus înainte de începutul stagiunii. Stagiunea teatrală se deschide la 1 octombrie cu Manevrele de toamnă, localizare după Krieg im Frieden de autorul vienez G. Moser, făcută de Paul Gusty, care-şi începe cu acest succes de regie, lunga şi strălucita carieră de director de scenă. Repertoriu comic precumpănitor — din cauza părăsirii teatrului de către Not-tara, din motive personale, precum şi de către Aristizza Romanescu şi Gri-gore Manolescu în urma unui proces scandalos, — cu angajaţi noi, ca N. Hagiescu şi Ion Anestin. Caragiaie are împotriva lui aproape toată presa, iar dintre prieteni, îl atacă şi Delavrancea, semnînd. Viator la Democraţia. 1889. Căsătoria lui Caragiaie, la 7—-S ianuarie, cu Alexandrina Burelly, fiica arhitectului Gaetano Burelly. Direcţia interimară, compusă din R. Rosetti-Max şi N. Petraşcu, în timpul călătoriei de nuntă în Italia a directorului general, obţine întoarcerea în teatru, a marilor artişti dramatici transfugi. Stagiunea se încheie într-o atmosferă de presă mereu ostilă, care-l sileşte pe Caragiaie să demisioneze la 5 mai, după o direcţie foarte criticată, dar remarcabilă prin încercarea de a introduce ordine, regularitate şi disciplină în instituţie. în aceeaşi lună apare în editura Socec volumul de Teatru, cu o prefaţă de Titu Maiorescu. La moartea lui Eminescu, publică în Constituţionalul splendidid necrolog In Nirvana şi face parte din 252 comitetul de ridicare a unui monument în amintirea genialului dispărut. Serie de articole politice şi literare în acelaşi ziar, din iunie în octombrie, cu semnătura C. şi cu pseudonimele Hans, Nastratin, Falstaff şi Zoii. 1890. Succes de stimă, dar cu mari rezerve din partea criticii (cu excepţia lui Gherea şi a lui N. Iorga) şi fără priză asupra publicului, la întîia reprezentaţie a dramei Năpasta, la 3 februarie. Nottara are o puternică creaţie în rolul lui Ion nebunul, Aris-tizza, în rolul Ancăi, cel mai mare eşec din carieră, mărturisit de ea însăşi. Piesa apăruse în ajun în editura Haimann. La azilul Domniţa Bă-laşa moare la 2 august, aproape octogenară, oarbă şi oloagă, Caliopi, soţia legitimă a lui Luca Caragiali, din 1838, de care trăise despărţită )după o convieţuire de zece ani. 1891. La începutul lunii februarie, unele ziare înregistrează cu emoţie ştirea fixării lui Oaragiale la Sibiu. Caragiale precizează că îşi oferise Astrei serviciile ca profesor de limba franceză. Cererea a rămas fără urmare. Academia Romînă, în şedinţă plenară, la 14 aprilie, respinge cu un vot masiv, 20 de voturi contra şi numai 3 pentru, de la premiul Ion Eliade Ră-dulescu, volumele Teatru şi Năpasta, după raportul nefavorabil al lui Haşdeu, intervenţia neprietenoasă a lui G. Sion şi discursul veninos al lui D. A. Sturdza, secretarul-general atotputernic, care învinuieşte opera dramatică a lui Caragiale de imoralitate şi calomniere a tuturor valorilor naţionale. Zadarnică apărare a Ivi lacob C. Negruzzi, care avertizează Academia să nu se depărteze de spiritul public printr-un vot negativ, unanim dezaprobat în afară de aula ei. 1892. Ruptura lui Caragiale de cercul literar al „Junimei" în martie, prin conferinţa de la Ateneu, cu titlul Gâşte şi gîşte literare şi prin articolul Două note, în care este acuzat Maiorescu de falsificarea textelor lirice eminesciene şi de profituri personale, rezultate din editarea lor. La 21 martie, scrisoare către profesorul loan C. Panţu din Braşov, întrebîndu-l dacă ar putea trăi în acel oraş din produsul muncii lor, el dînd lecţii „ide limba franceză şi cea română şi pentru începătorii în familii", iar soţia lui „de limba engleză, franceză şi de piano". .Ar scrie şi „o lucrare mai largă", în afară de ţara „unde de-atîta vreme puternicii deosebiţi ce s-au perindat la putere vor, sistematic, sub fel de fel de cuvinte, să mă fină într-o poziţie umilitoare şi inferioară". Caldul apel, în vederea acestui „exil voluntar", care i-ar „da multă energie de lucru", n-a fost ascultat. 1893. Contractează la 22 ianuarie cu fraţii Şaraga, editori la Iaşi, retipărirea teatrului complet, în două volume, cu tiraj mare şi preţ accesibil. Scoate dimpreună cu umoristul Anton (Toni) Baealbaşa ca prim-redactor, Moftul romîn, de la 24 ianuarie la 23 iunie, la început calul de bătaie fiind spiritismul lui Haşdeu şi al adepţilor lui, iar apoi poezia decadentă a lui Macedonski — Macabronski şi acoliţii, în pas-ţişarea căreia Oaragiale se afirmă ca întîiul parodist al nostru şi creator al genului autohton. La clubul Muncitorilor, ţine o conferinţă, la 8 mai, despre „Prostie şi inteligenţă", îndreptată contra lui Maiorescu, încearcă fără succes crearea unui teatru muncitoresc, cu o trupă alcătuită din lucrători. După ce, în iarna trecută, pierduse două fetiţe, răpuse de tuse convulsivă, i se naşte la 2 iulie un fiu, Luca (Lucky). In asociere cu hotelierul şi restauratorul Mihalcea, din Gabroveni, deschide în noembrie o berărie, cu care ocazie Anton Baealbaşa crede nimerit să anunţe decesul lui literar, iar Macedonski intervine, cerînd de la guvern mai multă atenţie faţă de scriitorii de talent. Fraţii Şaraga, la 19 noiembrie, îl somează prin portărei să depună manuscrisul lucrării contrac-taie. 253 1894. Apare la 1 ianuarie revista Vatra, sub conducerea lui Slavici, Coşbuc şi Caragiale, a cărui contribuţie nu este din cele mai însemnate. Se naşte la 30 mai Ecaterina 1. L. Caragiale, actuala d-nă P. Logodi. în august, presa înregistrează cu exagerări de calcul fantastice pretenţiile în justiţie ale unui creditor, care-l împrumutase pe Caragiale în 1875 cu suma de 70 de lei. Cămătarul a trebuit să se mulţumească cu 140 de lei, cît îi restituise Caragiale. Desfăcut de Mihalcea, scriitorul deschide în Şelari un mic local cu firma Bene bilbenti, cîtva timp punct de atracţie al scriitorilor şi artiştilor. 1895. în asociaţie cu cumnatul său, Teodor Duţescu-Duţu, Caragiale conduce din primăvară pînă în iarnă restaurantul gării Buzău, altă afacere în pagubă. Acţiune în justiţie, în aprilie, împotriva unor actori ai Teatrului Naţional, care au reprezentat în turneu, fără autorizaţia autorului, Scrisoarea pierdută, compunîndu-şi măştile unor oameni politici în viaţă, „bufonerie menită să parodieze în treacăt persoane reale". în septembrie se înscrie în partidul radical al lui G. Panu, oare preconizează votul universal şi exproprierea. Scrie în noembrie-decembrie la ziarul liberal Gazeta poporului, fapt pentru care este atacat de Anton Baealbaşa în Moş Teacă, cu o pagină ilustrativă a oscilaţiilor lui politice. Se anunţă în noembrie apariţia revistei umoristice Nea Ion, condusă de Oaragiale şi ilustrată de Jiquidi, care-l şi creionează pe director, în costum arnăuţesc, cu revista subsuoară. în traducerea lui Adolf Last se reprezintă la Cernăuţi Năpasta, sub titlul Unheal Zo 29 decembrie. 1896. Colaborează, din ianuarie în aprilie, la revista umoristică a dr. Alecu Vrechia, Lumea veche, sub pseudonimele transparente Ion şi Luca. Din februarie în martie, articolele politice de Caragiale în Ziua. lui G. Panu, reportajul la moartea lui Odobescu ,şi strălucitul pamflet Culisele chestiunii naţionale, împotriva ciracului sturd-zist, Eugen Brote. îl urmează pe G. Panu, cu prilejul fuziunii radicalilor cu conservatorii. în aprilie apar în „Biblioteca pentru toţi" Schiţe uşoare. Din aprilie în iunie, conduce Epoca literară, cu St. O. losif ca secretar. "Vara, de la Tuşnad, apeluri băneşti stăruitoare, printre alţii, către Gherea, căruia-i oferă o nuvelă inedită pentru foiletonul periodicului socialist Lumea nouă. în septembrie, la deschiderea noului local al Teatrului Naţional din Iaşi stăruie pe lingă primar, scriitorul N. Gane, oferindu-şi serviciile ca director, iar la refuz, în derîdere, cere posturile de intendent şi de controlor. Colaborare,, din octombrie în noembrie, la ziarul ieşean, Sara. începe de la 15 noembrie, în Epoca, seria de articole politice săptămînale, unele răsunătoare. 1897. In tiraj restrîns şi format 32 apare cu data tipăririi 27 februarie, Sfînt-Ion, baladă haiducească, compusă în 1890 şi inspirată de o păţanie a profesorului I. Suchianu, povestită şî de către memorialist peste 45 de ani. La 23 martie, ia cuvîntul la banchetul lui Coşbuc, premiat de Academia Romînă cu marele premiu Nasturel-He-răscu, pentru traducerea Eneidei, sa-lutînd actul ca un succes moral de breaslă. In primăvară, conferinţe în mai multe centre din ţară, în folosul ridicării monumentului lui Al. Laho-vari, Om politic, prieten al scriitorilor. La Iaşi, unde conferenţiază despre Opinie, cu lecturi literare, se remarcă absenţa foştilor prieteni junimişti. La Epoca, după 13 aprilie, cînd articolul-pamflet O lichea, contra lui D. A. .Sturdza indispune conducerea, continuă cu articole literare. La 29 iunie, Opinia din Iaşi anunţă pregătirea unui volum de versuri, Flori otrăvite. Mai apar în „Biblioteca pentru toţi" Notiţe şi fragmente literare, la Şaraga Schiţe, precwm şi „Calendarul Dacia pentru anul 1898", redactat literar în întregime de Oaragiale. Cu prilejul emoţiei 254 generale, stîrnite de condamnarea unui ziarist romîn în Ardeal, Caragiaie rosteşte la 28 septembrie, cu ocazia unei întruniri studenţeşti, cuvintele : „Ro-mînii ardeleni ne sînt indispensabili ca aerul" şi cere sprijinirea Ligii culturale de către public, statul oficial ne-putînd interveni. Părăseşte redacţia Epocei, după uciderea în duel a lui George Em. Lahovari, de către N. Fi-lipescu, directorul ziarului. 1898. De la 29 ianuarie la 3 martie, serie importantă de articole despre criza Teatrului Naţional din Bucureşti, în Evenimentul de la Iaşi, cu lipsa concluziilor anunţate. Incident în septembrie cu noua direcţie generală a teatrelor, somaţie prin portărei, inter-zicînd Teatrului Naţional din Bucureşti reprezentarea pieselor lui, împăcare cu bineintenţionatul director P. Grădişteanu. Obţine de la comitetul teatral, la 29 octombrie, înaintarea talentatului actor Iancu Brezeanu şi redactează personal, deşi fără calitate, procesul-verbal. Conferinţă la Constanţa despre Seriozitate, în folosul cercului literar „Ovidiu", la 22 octombrie. La sfîrşitul lunii, acelaşi Brezeanu anunţă în Adevărul o nouă piesă de teatru a lui Caragiaie, în care va juca. 1899. Se reprezintă la 1 februarie la Teatrul Naţional „revista istorică naţională a secolului XIX", cu titlul 100 de ani, comandă executată de Caragiaie în silă, fără contribuţie originală notabilă, cu însăilări de texte străine. Piesa este atacată mai ales pentru semnificativa absenţă a voevo-dului Unirii, dar atrage prin montare şi figuraţie. La 8 iunie, Caragiaie este nevoit să primească postul umilitor de registrator în administraţia centrală a regiei, oferit de generalul G. Manu. G. Ranetti, în Moş Teacă, îi îndulceşte pilula, relevînd spiritual monopolul deţinut de Caragiaie cu „literatura bec-timis", cu „glumele sărate" şi cu „spiritul scînteietor ca un chibrit". Se anunţă la 15 iunie o piesă mare în cinci acte, de Caragiaie, Rotativa, cu înfă- ţişarea moravurilor piesei. După 27 no-embrie şi în tot cursul anului următor, la Universul, seria de Notiţe critice, plătite cu 25 de lei foiletonul. Sub pri-mariatul lui Delavrancea este numit membru, ca reprezentant al primăriei, în comitetul Teatrului Naţional. 1'900. In mai propune primarului Capitalei înfiinţarea unei orchestre comunale şi a unui teatru comunal, de-punînd un raport cu propuneri concrete. Delevrancea îi acordă la 30 iunie 0 indemnizaţie în acest scop şi un termen de patru luni pentru prezentarea studiului asupra teatrului popular. Face parte din comitetul sărbătoririi semimileniului lui Gutenberg; la 11 iunie, in cuvîntul festiv către tipografi, relevă pentru breaslă importanţa unei instrucţii temeinice şi eminentul ei rol cultural. Figurează printre semnatarii telegramei către primarul din Mayenţa. 1901. Sărbătorirea lui Caragiaie, la 22 februarie, de către Ateneul Romîn din Bucureşti şi filialele provinciale, cu ocazia jubileului de 25 de ani de activitate literară. Sărbătoritului i se oferă o pană de aur. A doua zi seara, banchet în sala Gheanţu, cu toasturile lui P. Grădişteanu, Take Ionescu, Barbu Delavrancea, Al. Ciurcu, din partea Sindicatului ziariştilor, dr. Alceu Ure-chia, C. Miile, Iancu Brezeanu, George Ranetti, Radu D. Rosetti, etc. Haşdeu trimite o carte de vizită, în care-l proclamă pe Caragiaie un Moliere al nostru şi-l îndeamnă să se scuture de „lene". S-a răspîndit şi un număr unic al ziarului Caragiaie, cu articole şi vesuri ocazionale, cu ilustraţii de Ji-guide şi de N. S. Petrescu-Găină. La 1 aprilie este pus în disponibilitate de noul guvern liberal, în cadrul unei politici de economie. în aceeaşi zi, Caragiaie scoate seria a Il-a a revistei Moftul Romîn, care îşi încetează apariţia la 18 noiembrie. Deschide, în primăvară, Berăria Cooperativă, în piaţa Teatrului Naţional. Epoca anunţă la 8 mai că Năpasta se va juca în toamnă la Teatrul Naţional din Budapesta, 255 că marea artistă Iaszai a declarat traducătorului că va fi unul din cele mai frumoase roluri ale ei. La 10 octombrie, în editura Socec, apare volumul de schiţe Momente, despre care G. Ranetti spune: „nu Momente, Monumente !" Lichidarea Berăriei ! Cooperativa şi deschiderea berăriei Gambri-nus, cu bere de Azuga. Proces de calomnie intentat la 18 decembrie lui C. A. lonescu-Oaion, pentru acuzaţia de plagiat, după un autor maghiar inexistent, Istvan Kemeny. în Forţa morală „diar encyclopedic septamâ-nal", Macedonski, inspiratorul foii, sub semnătura Lwciliu, susţine cu ardoare cauza lui Caion. Apar succesiv: Două bilete pierdute, în format 32, ca supliment la Mfoftul Romîn, Calendarul Moftului Romlîn 1902 şi cu prilejul revelionului broşura Mitică în format 32, în editura berăriei Gabrinus, cu urări de Anul Nou. 1902. Se reprezintă în februarie, la Berlin, la Secessions-Theater, Năpasta, sub titlul Anca. înainte de proces, > G. Ranetti găseşte cheia afacerii Caion : „Kemeny este un copil făcut de Macedonski cu Caion". La 11 martie, Curtea cu Juraţi, după strălucita pledoarie a lui Delavrancea în fa.voarea tezei originalităţii lui Caragiale, condamnă pe. Caion la trei luni închisoare corecţională, cinci sute de lei amendă şi zece mii lei daune-interese. La 24 martie, comisia de premii a Academiei Romîne respinge raportul favorabil al lui D. C. Olânescu-Ascanio pentru acordarea premiului Năsturel-Herdscu lui Caragiale, ca autor al Momentelor, preferîndu-i o culegere de documente maramureşene! Caion este achitat, în opoziţie, de Curtea cu juraţi din Ilfov. Generoasă declaraţie a lui Caragiale, după proces, lui Al. Antemireanu, a-firmîndu-se satisfăcut de sentinţă. Cutezanţa falsificatorului, concretizată in broşura: „Originalitatea lui Caragiale, două plagiate", de inspiraţie macedon-skiană. în ziarul parizian La Paix {reproducere Epoca, .9 iunie) se comen- 256 tează depunerea Năpastei, în traducerea d-nei Hortense Pasquier, la Teatrul Antoine. Se sugeră reprezentarea piesei în Rusia, de compania doamnei Javorska. 1903. Turneu în ţară cu actorul Leonescu-Vampiru, lecturi ale autorului precedînd reprezentaţia Scrisorii Pierdute. Caragiale vizitează Clujul în cursul verii şi discută cu fruntaşii vieţii ■ publice romîne despre o eventuală stabilire a lui în acel centru, dîndu-i-se speranţe. în toamnă, presa comentează actul puţin corect al dramaturgului Andre de Lorde, care a scos o adaptare de teatru terifiant cu titlul ridiot după Năpasta, pe o scenă pariziană. 1904. Repetă, la 8 martie, aceeaşi propunere, protopopului Ilie Dăianu, pentru găsirea unui „liman ocrotitor", care l-ar i„vindeea în linişte de atîtea ş-atîtea ofense, mâhniri şi amărăciuni", îngăduindu-i totodată desăvîrşirea cariei literare „atât de des întreruptă de adâncă descurajare". Călătoreşte primăvara cu familia în [Italia, Franţa şi Germania, în căutarea unui loc mai nimerit de fixare definitivă. Din „lume", scrie iar la Cluj, la 1 mai, că proiectul „rămîne în picioare". 1905. După nereuşita încercare de a se aşeza acolo, reîntors la Bucureşti, Caragiale se hotărăşte pentru Berlin. La 14 martie scrie lui Alceu Ureche din gara Breslau: „Plîngienrnă ! In acest moment pun în gură prima franzelă a exilului". Leagă relaţii strînse cu ginerele lui Gherea, filologul Paul Zarifopol, stabilit la Lipsea. Scrie prietenilor că lucrează la comedia Titircă, Sotireseu & C-ie, cu eroii din O noapte furtunoasă şi O scrisoare pierdută ajunşi mari petrolişti şi în fruntea treburilor publice. Comedia rămîne în stare de proiect. în iulie, vizita lui Delavrancea la Berlin, în drum spre Paris, unde Cella studiază pianul. Ma-teiu, dovedit a nu fi călcat cu piciorul, la Facultatea de Drept din Berlin, unde ceruse a fi înscris, este trimis în ţară, să-şi facă serviciul militar. Moartea, la 24 august, în vîrstă de 85 de ani, a Anastasiei Caragiali, sora lui Luca; proces cu succesorii ceilalţi, care îi contestă lui Caragiaie filiaţia legitimă. Venit la Bucureşti cu familia, Caragiaie asistă pe Lenei, bolnavă de cancer, în agonia ei, care ia sfîrşit la 5 septembrie. Lenei l-a lăsat unic moştenitor. Vînzarea părţii indivize de proprietate din moştenirea Mo-muloaiei, casele cu loc viran din str. Batiste 1—3. 1906. Moare la 22 ianuarie şi cealaltă soră a lui Luca, Ecaterina, în vîrstă de 90 de ani. Cu ocazia jubileului, apare în ziarul antidinastic Protestarea, la 28 iunie, la rubrica Pamflete, poezia lui Caragiaie Mare actor ! mari gogomani ! cu retuşe redacţionale. Lungă scrisoare către Gherea, la 1 iulie, despre „lenea" sa — pi gratia orieotalis fetida. Vilegiatură în Baltica, la Travemiinde. 1907. Zguduit la ştirea răscoalelor ţărăneşti, Caragiaie publică în ziarul die Zeit din Viena, la 3 aprilie stil nou, sub semnătura un patriot romîn, întîia parte din scrierea politică 1907. Fabule inspirate de acelaşi eveniment în Convorbiri, revista lui Mihail Dra-gomirescu. Broşura 1007, din primăvară pînă-n toamnă este primită cu mult interes de public, dar politicienii monstruoasei coaliţii organizează împotriva ei conspiraţia tăcerii. Contractarea cu editura „Minerva" pentru editarea operelor literare complete. 1908. Puternic impresionat de sfîrşitul lui Ronetti-Roman, Caragiaie se oferă să îngrijească de editarea operei lui. in februarie, înscrierea în partidul conservator-democrat al lui Take Ionescu. Vînzarea, la 16 aprilie, a părţii indivize din moşia Frăteşii-Vlaşca, rămasă de la Momuloaia, dar grevată în interval de 23 de ani cu multe ipoteci. Apar la Minsrva cele trei volume de Opere complete de 1. L. Caragiaie, fără îngrijirea personală a autorului. 1909. Serie bogată de foiletoane, din februarie pînă în mai anul viitor, la Universul, cu schiţe, povestiri şi corespondenţa cu Vlahuţă : Politică şi literatură în care combate teza apolitismului şi Morală şi educaţie. Noua direcţie îi plăteşte foiletonul cu 50 de lei. Incident cu Pompiliu Eliade, directorul general al teatrelor în mai; retragerea „bietelor capodopere", după expresia profesorului. Refuzat de directorul Universului, Caragiaie oferă Noii reviste române, în iunie, articolul prin care salută înfiinţarea teatrului particular de sub conducerea lui Al. Davila. In septembrie, compania Davila îşi deschide stagiunea cu „instantaneul" lui Caragiaie : Începem !... 1910. Apare culegerea de Schiţe nouă în editura Adevărul, cu atenta corectură a autorului, care a dat cu Kir Ianualea şi Calul dracului, două din cele mai bune povestiri ale sale. în mai, Caragiaie urmăreşte la Bucureşti, cu Vlahuţă, evoluţia cometei Halley. La sfîrşitul anului şi la începutul anului viitor proiectează revista literară Momente libere la Budapesta, cu concursul lui D. Biră.uţiu. 1911. Declină, în ianuarie, oferta unui grup de intelectuali independenţi din Galaţi, de a-i susţine candidatura la colegiul al ll-lea de Cameră. Colaborează din februarie în mai la Românul din Arad, combătînd acţiunile centrifugale ale lui Octavian Goga, de la Tribuna. Teleor anunţă în Minerva, la 16 martie, că teatrul Davila îşi va deschide stagiunea cu „piesa cea nouă a genialului Caragiaie", care ar fi gata, însă fără titlu (Titircă, Sotirescu et C-ie !). La Karlsbad, vara, vorbeşte cu Coşbuc despre un proiect de dramă istorică în versuri, cu subiectul din viaţa Didonei, regina Cartaginei. Participarea, între 28 şi 30 august la serbările semicentenarului „Astrei", la Alba-lulia; urmăreşte cutremurat de emoţie zborul lui Aurel Vlaicu. Meticuloasă corespondenţă de afaceri, din septembrie pînă în ianuarie, 17 — Viaţa romînească nr. G 257 cu Emil Gîrleanu, directorul Teatrului Naţional din Craiona, cu învoirea organizării unei „săptămîni Caragiale". 1912. Cu toate stăruinţele prietenilor, respinge proiectul de sărbătorire, cu ocazia vîrstei de 60 de ani, iar la invitaţia lui Gîrleanu, preşedinte al Societăţii Scriitorilor Romîni, refuză de a participa la festivalul de la Teatrul Comedia, sub „înalt" patronaj, prelextind 0 criză acută de sciatică. Festivalul se ţine în absenţa lui la 31 ianuarie, urmat a doua zi de o şezătoare literară la Constanţa. în noaptea evenimentului, Caragiale compune o fabulă, dedicată lui Vlahuţă, parafrază a parabolei cu fiul risipitor. Marele scriitor refuză subscripţia publică propusă de prof. O. Rădulescu-Motru. în primăvară, oferă „Vieţii romîneşti" un grup masiv de poezii ale lui Matei I. Caragiale, care apar în numărul de la 1 aprilie. Caragiale refuză lui Matei să-l recomande ca şef de cabinet. In ultima scrisoare, cu data de 8/2 iunie, trimisă unui ucenic literar ardelean, profesorul Al. Ciura (Tura), încurajează acea „calfă vrednică", în „vremea noastră — de oîrpăoerie — cînd ciubotarii croiesc nădragi şi croitorii tălpuiesc ciubote". Moare subit în noaptea de 8—9 iunie, după o seară de lungă con- vorbire cu Lucki, recapitulîndu-şi viaţa cu înfrîngerile ei şi slăvind geniul lui Shakespeare. înmormîntarea provizorie, în capela cimitirului protestant (erster Schbneberger Friedhof), în prezenţa familiei, a lui Vlahuţă, Delavrancea, Gherea şi I. C. Baealbaşa, directorul general al teatrelor. în cursul lunii iunie, teatrul „Varietes" din Paris dă spectacole cu drama într-un act „Un soir de pâques", „legende roumaine", de fapt „O făclie de Paşte" în adaptarea numiţilor Albert Keim şi Alfred Gragnon, cu actorul de Max în rolul lui Avram (Leiba Zibal). Matei Rusu denunţă în „Rampa" de la 28 iunie, scandalosul plagiat. La 1 septembrie, se inaugurează stagiunea cu „Săptămînă Caragiale". După repetatele stăruinţe ale văduvei — în ultimul moment către Gherea, — sicriul cu rămăşiţe\s lui Caragiale este adus în ţară la 18 noembrie, depus la biserica Sf. Gheorghe şi urmat pînă la cimitirul Bellu în ziua de 22 noembrie, de numeroşi prieteni şi admiratori, în pofida ploii reci de toamnă. Osemintele lui se odihnesc astăzi lingă acelea ale lui Emineseu şi Coşbuc. ş. c. ILUSTRAŢIA DE PE COPERTA: Caragiale văzut de pictorul 1. Iser. FOTOGRAFII : Florin Dragu. OPERELE LUI CARAGIALE TRADUSE ÎN LIMBI STRĂINE ARABA BULGARA CEHA Ztraceny dopis. Veselohra o ctyreeh deistvirh < n 1931. aejstvich („O scrisoare pierdută"). Praha Zt~PIST^J1953deJStViCh ("° — —)• —11 Otakar Braha CLD^S ^ lV0 * Văclav Vlasâk, Bivicek („De-ale carnavalului"), Praha, Dilia, 1960. CHINEZA EBRAICA "»t Arf, „Ha5„er.H«tair. ,1955) (slWa, ENGLEZA The Easter, Torch, At Manjoala's Inn („O făclie de paşti", „La hanul lui Mînjoală") In : „Roumanian stories", traduse după originalul în limba romînă de Lucy Bynd, London-New York, 1921. The lost Letter and other plays („O scrisoare pierdută şi alte comedii") Trad. Frida Knight, Londra, Lawrence & Wishart. FLAMANDA Een brief ging verloren, Komedie in vier bedrijven („O scrisoare pierdută") Trad. Urb. de Wael, Antwerzen, Die Poorte, 1957. FRANCEZA Fausses accusations, Drame en deux actes („Năpasta") traducere din limba romînă de O. Neusehotz din Iaşi. Craiova, Ralian şi Ignat Samitca (1896). Le cierge de Pâcjues, („O făclie de paşti") traducere din limba romînă de Adolphe Clarnet. Paris, Le Feu (1912). Theatre. Une lettres perdue. Le pere Leonida et la reaction, (Teatru. „O scrisoare pierdută", „Conu' Leonida faţă cu reacţiunea"), traducere din limba romînă de Edmond Bernard (Prefaţă de Şerban Cioculescu). Paris, (Bucureşti, 1943). (Les oeuvres representatives des lettres etrangeres. Litterature roumaine). A l'Auberge de Manjoala, („La Hanul lui Mînjoală"). In : Nouvelles roumaines. Traducere din limba romînă de Edmond Bernard. (Paris), Didier (1947). (Les oeuvres representatives des lettres etrangeres. Litterature roumaine). Un0' lettre perdue, Comedie en quatre actes, („O scrisoare pierdută"), traducere din limba romînă de Andre Kedros. Ilustraţii de Mireille Miailhe. Paris, Les Editeurs Francais Reunis (1953). Oeuvres choisies, („Opere alese") I, II, Bucarest, Le Livre (1953), 2 voi. Oeuvres. („Opere") traduse de un colectiv sub conducerea Simon ei Roland şi a lui Valentin Lipatti. (Theatre: Une nuit oragfifuse. La lettre perdue, M. Leonida aux prises avec la reaction, Scene de carnaval. Le Malheur; Prose: Moments, Croquis, Nouvelles), (Teatru : „O noapte furtunoasă", „O scrisoare pierdută", „Conu' Leonida faţă cu reacţiunea", „D-ale carnavalului", „Năpasta" ; Proză : „Momente, Schiţe, Nuvele"). Bucarest, Meridiens-Editions, 1962, 1 voi. GEORGIANA Izbrannoe („Opere alese"), Tbilisi, Sabtchota Sakartvelor, 1960. GERMANA An der Grabstătte einer Kiinstlerin, Paradoxal. („La mormîntul unei actriţe. Paradoxal.") In : Das Violoncell und andere Novellen. Rumănische Elrzâh-lungen von Brătescu-Voineşti, Vlahuţă, Caragiale. (Bucureşti), Alcalay (1918). Joes Erziehung, („Domnul Goe"). Traducere din limba romînă de Anita Dimo-Pavelescu. Wien-Leipzig-London, Sesam, (1931). (Bunte Sesambueher, 129. Drei Rumănische Schizzen). Ein Brief ging verloren, Lustspiel in 4 Akten („O scrisoare pierdută"). Traducere din limba romînă. Bukarest, Das Buch, (1952). 260 Der verlorene Brief und andere Lustspiele, („O scrisoare pierdută si alte cornetul ). Bukarest, Staatsverlag fur Kunst und Literatur (1952) Ausgewâhlte Werke („Opere alese"), I-II. (Traducere). Bukarest, Das Buch (1953) I)ramT954tradUCere limba r0mînă Ge0l'g MaU1'er' Berlin' Aufbau Veri^ Ausgewahlte Werke („Opere alese"), traducere si adaptare de Erwin Silzer Berlin, Deutseher Venlag der Wissenschaften, 1955. We Ostkerze. Zwei Lose. („O făclie de paşti. Două loturi"). In : Die Gliicksmiihle (Moara cu noroc"). Nuvele clasice romîneşti. Antologie şi traducere, Dr. Jakov Paul Mohn. Prefaţă şi biografie, Romul Munteanu. Berlin Buch- verlag „Der Morgen",, 1959. Der verlorene Brief und andere Lustspiele („O scrisoare pierdută şi alte comedii"), 2 vol. Bukarest, Staatsverlag fur Kunst und Literatur 1960 Eine stttrmische Nacht, Lustspiel in 2 Akten, („O noapte furtunoasă"), traducere de Georg Maurer. Leipzig, Insei-Varlag. Siinde und andere Novellen und Skizzen, („Păcat şi alte nuvele si schiţe") traducere dm limba romînă de Ludwig Klein. Leipzig. (Universal Bibliothek, INDIANA Ticket Maxathi („O scrisoare pierdută"), traducere din limba romînă de Rakhu-nath D. Kulkarm. Dombivli, Sumbha prakashan, 1956. ITALIANA Novelle romene („Nuvele româneşti"), Lanciano, 1914. Mala sorte, dramma, („Năpasta"), traducere din limba romînă de A. Silvestri-Giorgi. Lanaano (1928). (Scrittori Italiani e Stranei) K mZÎ* f<"DiV?U.1",• T/aducere din Itoba romînă de L. Cialdea. Venezia (1929). (Narratori moderni. Scrittori Romeni). Una lettera smarrita („O scrisoare pierdută"), traducere din limba romînă de C. isopescu Ş1 A. Silvestri-Giorgi. Prefaţă de Giulio Bertoni. Perug"a-Ve! nezia: Nuova Italia (1929). (Teatro antico e moderne. Scrittori Romeni) Scene romene („Scene romîneşti"), Firenze, 1944 dlf.-nZTm' T~0aXe PierdUtăi,)' COmedie în Pateu **» (traducere dm hmba romma) sub îngrijirea lui Giuseppe Petronio, Milano (1952) ^"TlLl N]71"1 JTUCeVe ?i Prefată de Aur°ra Beniamino, Siena, Maia, (1955). (I Grandi Narratori Stranieri, 1). ţuis^no tr.ont. Te„t,c,i,Me mlnuti. II «. del diav.lo, (.Nuvele-). l™™Z'ZZ°2^TtMa *—,Pa™* <^uant^a' IZIZZ Ste*™' (i « c-: 261 Izlase, („Opere alese"), traducere din limba romînă de A. Dombrovskis & A. J. Bunduls. Riga, Latgosizdat, 1957. MAGHIARA A?, elveszett level, vigjâtek negy felvonâsban („O scrisoare pierdută"). Bukarest (Român drâmairok konyvtâra 6t kotetben). Az elveszett level, vigjâtek negy felvonâsban („O scrisoare pierdută"). Bukarest Allami Konyvkiado (1949). Ket sorsjegy. Novellâk. („Două lozuri"). (Forditotta : Nagy Elek). Bukarest, Allami Konyvkiado (1949). Ket sorsjegy, („Două lozuri"). Ford. Elek Nagy, Budapest, Revai, 1950. Vâlogatott mii vei („Opere alese"). (Forditok : Anton Păi Peter, Dâne Tibor, Hobân Jeno...). I-III. Budapest, Allami I rodai mi es Miiveszeti kiado, 1952). 3 voi. Ket sorsjegy, Novellâk es kareolatok („Două lozuri"). (Forditâs). Bukarest, Allami Irodalmi es Miiveszet Kiado (1956). (Kineses Konyvtâr). Vâlogatott irâsok, („Pagini alese"), Osszeâllitotta: Kerekes Gyorgy. Bukarest, Ifjiisâgi Konyvkiado, .1960. (Tanulok konyvtâra, 8). MONGOLA Suulciin medee. (Tuuver). („Ultima oră). Orciuulsan .1. Amindavaa. Ullanbaatar. Ulsîn Hevleliin Găzar, 1957. OLANDEZA Een brief ging verloren, („O scrisoare pierdută"), (Komedie), traducere din limba romînă de Urb. de Wael. Amsterdam, Wereldbild. POLONA Szezesciarz. Wybor szkicow, („Schiţe alese"). Trad. A. Weinsberg. Warszawa, Czytelnik, 1953. RUSA Izbrannle proizvedeniia, („Opere alese"), Moskva, Goslitizdat, 1951. Răsplata za patrioticeseuiu jertvu. Grand-Hotel. Rumînskaia pobeda. Visit. Drug X. Novîe denghi. Dva v îgrişî. („Nuvele şi schiţe") In : Rumînskie rasskazî Moskva, Goslitizdat, 1952. Izbrannoe. Komedii, feletoni, rasskazî, staţi, („Opere alese"), Moskva, Goslitizdat (1953). Izbrannie proizvedeniia („Opere alese") (Perevod s rumînskogo). Vol. I-II. Bukarest, Kniga (1952)-<1954), 2 voi. Kir lanulea, traducere din limba romînă de M. In. Olsufiev, Bucureşti, 1957. (Biblioteca Narodnaia Rumîn ia, 4). 262 V xarcevne Mînjoalî, Vizit. Vo dvoreţ! Gospodin Goe. Da, . - Ciupicescu. Malenkie sberjeniia. Nagrada za patriotieescuiPoezd. Leomca i delioatesî. Poslednii vîpusc. Revizia. Reportaj. RumîriS.tvu polit|°a Situaţiia. Smotoeia i Kotocia. Telegrammî. Torjestvo talenta. Ţe*te t •' (Nuvele şi schiţe). In : Rumînskie povesti i rasskazî. v 2-x t1 Goslitizdat, 1959 T.I. ' ^kva' SÎRBA Rîomenti i crtice („Momente şi schiţe"), Bukarest, D.rzavno Izdavacko Preduzece za Knizevnost i Umetnost, 1952. Crtice i pripovetke, („Schiţe"). Traducere de Andelka Tomic. Bukarest, Drzavno Izdavacko Preduzece za Knizevnost i Umetnost, 1957. Gospodin Goe („Domnul Goe"). Traducere de A. Tomici. Bukarest, Omladinsko izdiovaoiko preduzece, 1960. SLOVACA Strateny list. Veselohra 4 dejstvâch, („O scrisoare pierdută"), Matrin, Osveta, 1954. Vyber z diela, („Opere alese"), I-II traducere din limba romînă de Jindra Hus- kova, Ladislav Florean. Bratislava, SVKL, 1956. Na lasiangy. Komedia v 3 dejstvâch, („D-ale carnavalului"). Traducere din limba romînă de L. Florean şi B. Hecko. Bratislava, SVKL, 1956. SPANIOLA Una carta perdita („O scrisoare pierdută"), comedia en cuatro actos. Traducere de Hector P. Agosti. Buenos Aires, Lăutar©, 1953. UCRAINIANA Poteriannoe pismo, Komediia v 4-x d. („O scrisoare pierdută") Traducere de E. Drobiazko, Kiev, Misteţvo, 1952. M omen ti i narisi, („Momente şi schiţe") (Pereklad) (Buharest), Derjavne Vidav- miţtvo dlia Literaturi i Wlisteţtvo, 1955. VIETNAMEZA Hai so doc dac, Doân nhu'KIM dich. „Van hoc", so 64, nam 1959 vâ so tiep 65, den tr. 10—11. („Două lozuri"). PIESELE LUI CARAGIALE JUCATE PE SCENE STRĂINE ARGENTINA, Buenos Aires, Teatro Fray Mocho, 1956, „O noapte furtunoasă". BELGIA, Bruxelles, National Tonnel van Belgie, 1957, „O scrisoare pierdută". BULGARIA, Sofia, Teatrul Naţional „Ivan Vazov", 1952, „O scrisoare pierdută". CEHOSLOVACIA, Presov, Teatrul „Jonâc Zăborsky", 1956, „D-ale carnavalului". Bratislava, Teatrul popular slovac, 1953, „O scrisoare pierdută". 263 FINLANDA Tampere, Tairipereen Ţeatteri, 1955/1956, - „O scrisoare pierdută,". FRANŢA Pairi's» Theatre de Poohe, 1955, „O scrisoare pierdută". GRECIA Atena, Teatrul Dyonisos, 1959, „O scrisoare pierdută". N ITALIA, Roma, Teatrul de Satiră, 1952, „O scrisoare pierdută". Milano, Teatrul Olimpia, „O scrisoare pierdută". JAPONIA, Tokio, Teatrul „Bugeiza", 1961, „O scrisoare pierdută". PERU, .Lima, Clubul Teatrului din Lima, 1956, „O scrisoare pierdută". POLONIA, Lodz, Teatrul de Stat, „O scrisoare pierdută". Opok, Teatrul de Stat, 1952, „O scrisoare pierdută". ■ • UNIUNEA SOVIETICA, „O scrisoare pierdută" : Moscova, Teatrul de satiră, 1952 Leningrad, Teatrul de comedie, 1952 Odesa, Teatrul de dramă „A. Ivanov", 1952 Rostov pe Don, Teatrul de Comedie, 1951 \ , . Tallin, Teatrul popular de dramă „Kinghiseppa". Artashat, R.S.S. Armenia Kişineu, Teatrul muzical şi de dramă, 1952 Leninakan, R.S.S. Armenia ! Omsk, Teatrul de dramă, 1953 Dushambe, R.S.S. Tadjică UNGARIA, Budapesta, Teatrul Naţional, 1949, „O scrisoare pierdută". Teatrul de Comedie, 1951, „D-ale carnavalului". URUGUAI, Theatro Universitario del Uruguai, 1958, „O scrisoare ^pierdută".