yS»^^^U^UE^^^BU| 19 6 2 HHHHHHH|^|HH|H februarie l^^rc^^^^^^^^^^l^^M anul xv revistă a uniunii scriitorilor din r.p.r. cuprinsul Pap. MARIN PREDA : Risipitorii (roman, partea I-a)...... 3 ★ MARIA BANUŞ: Pe o icoană de sticlă ; Zimbetul; Nelinişte matură. . 59 ★ ION CRINGULEANU : Anotimpurile Griviţei...... 60 . CONSTANTIN ŢOIU : Blocul „i" (reportaj)........ 63 ★ ION HOREA : Gravură ; Noapte de iarnă ; Portret ; Calea Laptelui ; întoarcere .............. gg FLORENŢA ALBU : In 12 ani de colectivizare (reportaj)..... 71 ★ PETRE SOLOMON : Amintire despre Sad oveanu; Peisaj dobrogean ; Monologul cosmonautului ............ ftQ ŞTEFAN AUG. DOINAŞ: Balada şoferului de troleibuz. 82 ★ FRANCISC MUNTEANU : Terra di Siena (roman, II)...... g4 CRONICA IDEILOR EUGEN STÂNESCU : Discuţii în problemele de bază ale bizantinisticii contemporane ............, . 128 CRONICA LITERARĂ OV. S. CROHMALNICEANU: Icn Horea : „Colo ană în amiază" (versuri). . 135' CRONICA DRAMATICĂ N. TERTULIAN : Radu Cosaşu : „Mi se pare romantic" ; Dorel Dorian : „De n-ar fi iubirile"............ j4j CRONICA FILMULUI D. I. SUCHIANU : „Porto-franco" ..........149 CRONICA RIMATĂ TUDOR MĂINESCU : Prefaţa la volumul „Florile vieţii" 156 MISCELLANEA Varietăţi filologice: în marginea ,,Menţiunilor" lui Perpessicius (Şerban Cioculescu) ; O piesă remarcabilă : ,,A1 patrulea" de K. Simonov (Horia Bratu) ; Studii despre ritm şi versificaţia romînească (C.R) ; Ilarie Voronca, poet francez ? (H.B.); Un lexicon de iertare a păcatelor (D. Ludovic) ; Istoria învăţată după criterii „ştiinţifice" (D) ; „Libertatea" de a tortura (D); Satiră şi umor de sărbători (T.R.). CĂRŢI NOI REMUS LUCA: Horia Zilieru: „Florile cornului tînăr". MIHU DRAGOMIR : Ion Rahoveanu : „Creanga de măslin", EUGENIA TUDOR: H. Zincă : „Dintre sute de catarge". N. MANOLESCU : Marcos Ana : „Rădăcinile zorilor". REVISTA REVISTELOR — din ţară — Dezbateri critice în „Gazeta literară" (noiembrie-decembrie 1961); Poezia şi proza din „Steaua" (n-rele, 8, 9, 10/1961) ; „Secolul XX" nr. U/1961.............. —■ de peste hotare — „Novîi Mir" nr. 12/1961 ; „Voprosî Filosofii" nr. 11—12/1961 ; „Les lettres francaises", nr. 907/1961—1962 ; „Mainstream" ; „L'Europa letteraria" (Trei anchete ale revistei)......... 159 171! 175 177 178 180 187 ILUSTRAŢIA DE PE COPERTĂ $ loan Maria Plăcintă : „Practicantă la S.N.G." (foto Florin Dragu). Vltietoz: MIHAIL RALEA Colegial redacţional: Acad. TUDOR ARGHEZI, AUREL BARANGA, Acad. MIHAI BENIUC, Acad. GEO BOGZA, DEMOSTENE BOTEZ, Ov.S. CROHMĂLNICEANU, LUCIA DEMETRIUS, Acad. IORGU IORDAN, Acad. ATHANASE JOJA, REMUS LUCA, AUREL MIHALE, AL. PHILIPPÎDE, membru corespondent al Academiei R. P. R., MARIN PREDA, Acad. ZAHARIA STANCU, D. I. SUCHIANU, VICTOR TULBURE, Acad. TUDOR VIANU Redacţia: Bd. Ana Ipătescu nr. 15, telefon 11.88.85 Bucureşti Administraţia: Şos. Kiselev nr. 10, telefon 11.63.99 Bucureşti Raion „30 Decembrie" Raion „30 Decembrie" MARIN PREDA Risipitorii PARTEA ÎMI IA I Prin 1925, cîihI Petre Steri an pătrunse în casa unui negustor pe Calea Griviţei şi ceru de nevastă pe cea mijlocie dintre fetele acestuia, ei nu avu atunci sentimentul predestinării, povesti faptul chiar a doua zi, lăudîndu-se : a dat gata tuna bogată, «e va însura cu ea, îşi va ridica o casă în cartier. Adevărul era însă altul. Fata, aşa ram se întâmplă adesea, se făcuse mare 'nu legindu^se de părinţi şi de viaţa pe care o duceau ei, ci dezlegîn-du-se. Stătea în odaia de sus împreună cu cele două surori (cealaltă odaie era a părinţilor, iar jos era prăvălia) şi se uita singură în fiecare zi, mai ales iarna, la valurile de oameni care se revărsau din Ateliere spre podul cel mare ; onu ştia ce era acolo, ce săvârşeau ei împreună de se auzeau ziua şi noaptea atiîtea zgomote. Două coşuri înalte care stricau cu furou! lor cerul, fiimd prea «nari şi nemişcate, nu le vedea ; trecînd însă peste case şi străzi (peste poduri transversale ascunse vederii ei) maşini negre, fantastice, cu lumini roşii împinse de uriaşe braţe de metal care se agitau înainte şi înapoi în timp ce aburi albăstrii ţîşneau pe dedesubt învâluin-du-le şi făeînd să dispară o parte din trupul lor sau o parte din acoperişurile lungi pe lingă care treceau duduind, o făceau să ghicească mai curînd ce se putea petrece înăuntru deeît ceea ce i se spunea. Din dreapta se auzea un vuiet, parcă ar fi rostogolit cineva drugi mari de fier trîn-tindui peste grămezi, tot de fier. Printre pauze, distingea un şuierat lung care se oprea dintr-odată şi apoi din nou şuieratul lung şi iarăşi gîflirea bruscă. Stătea ca o pisică lîngă geam şi pe măsură ce clipele treceau, privirea i se micşora din ce în ce pînă i se închideau pleoapele. 0 trezea sirena şi ştia că acum o să iasă ei, cei care, >aicolo în spatele porţilor înalte, sub acoperişurile lungi, sub înfăţişarea lor de oameni, făceau să se audă şi să meargă misterioasele maşini. Vroia să-i vadă şi îşi turtea nasul de geam şi începea să se uite. Le urmărea mersul şi le auzea în gînd vocile. Ei treceau cîte doi şi icîte trei, cu şepcile pe ceafă, cu mâinile băgate pînă la cot în buzunare, ilegănîmdu-se. Urmărea un igrup pînă nu se mai vedea, apoi alegea un altul care îi plăcea ei mai mult pentru un amănunt ştiut numai de ea, un nais mai lung al unuia din băieţi, o ceafă mai netunsă... Gînd se făcu mai mare începu să coboare jos în prăvălie şi din prăvălie în stradă, chiar printre ei, privindu-i cu un zîmbat naiv şi familiar. Tinerii treceau pe lîngă ea ferindu-se să n-o atingă, fără s-o ia în seamă, legănîn-du-se mai departe cu mersul lor liniştit şi egal. Surorile creşteau. într-o zi cea mai mică vărsă călimara pe dantela patului şi cerneala pătrunse adine în rufărie. Vinovata încremeni de groază 3 şi o .tuli din odaie. Peste puţină vreme se întoarse însă eu mama şi asistă rece cum mama începu să le croiască cu nuiaua pe celelalte. Avea şaisprezece ani când într-o după amiază lungă de vară, cînd cumpărătorii erau foarte rari şi părinţii urcau sus în odaia lor, începu să apară în prăvălie un domn. Era, după cum aflară eurînd, fiul proprietarului unui magazin de fierărie „La omul de fier", itfttava străzi mai jos. El călca pragul şi dădea bună ziua într-un fel aparte, avînd aerul că săvir-şeşte o ispravă pentru care trebuie negreşit să fie remarcat şi admirat! De după tejghea, cu metrul în mină, îl întâmpina cea mai mare dintre surori, cu aceeaşi expresie; buzele li se subţiau la amiîndoi, privirea le sticlea, vocea căpăta accente străine şi cuvintele pe oare le schimbau împreună se ciocneau între ele într-un fel neaşteptat. „Domnişoara vrea să-mi acorde cîteva minute întreţinere ?" începea tînârul domin. „Pardon, domnule, .— răspundea atunci cu voce tare cea mai mare dintre fete, — întreţineţi-vă cu cine v-aţi mai întreţinut". ,,La cine faceţi aluzie?". „La dumneavoastră". „Mă confundaţi". Şi asta dura aninute şi uneori ceasuri întregi. Se pîndcau şi triumfau unul faţă de celălalt într-un fel de neînţeles, parcă ar fi făcut cunoştinţă anume ca să se poată duşmăni. Deseori tînârul pleca din prăvălie cu un aer trufaş şi muşcător, pentru ca în ziua următoare să plece ofensat şi băţos de politeţe afectată, iar sora cea mai mare rămînea după tejghea furioasă şi roşie de jignire sau jubilînd de răspunsul cît mai usturător pe care i-1 dăduse. Voiau parcă să-şi dovedească unul altuia ceva, şi se supuneau acestei porniri orbeşte, cu patimă şi înicăpăţînare. După ce se căsătoriră, fata venea deseori pe acasă, se închidea ou mama în odaie şi ceasuri întregi i se auzeau smiorcăiala, blestemele şi drăcuielile. Se pare că continuau aşa cum începuseră. Venea bărbatul după ea şi o lua acasă cu „scuze", dar se vedea după ochi că no ierta pe soţia lui decît pentru moment. Fata mijlocie coborî la tejghea în locul celei mari şi într-o zi un alt tânăr "începu să întîrzie şi el în prăvălie ca şi celălalt. Spre deosebire de celălalt, acesta însă nu vroia sâ-i dovedească fetei nimic, nu era deloc băţos; nu ştia so invite astfel : „Domnişoară, vreţi să împărtăşiţi două scaune cu mine diseară la grădină ?" Nu se pricepea, şi surîzîml în sinea ei, fata găsea că era cam plictisitor. Totuşi, ea nu uita nici după atîţja ani acest unic curtezan al ei, pentru oare, cu vremea, începuse să aibă o curioasă nostalgie. Scena pe care o povestea despre el ajunsese să capete cu timpul o mare precizie şi în acelaşi timp o neclaritate afectivă tulburătoare, căci evoca copiilor tinereţea mamei, misterioasă şi plină de farmec. „Stăteam la tejghea cînd văd că intră un domn, mi-aui dat eu seama că nu era un client. A spus bună ziua şi a întrebat dacă avem ceva care n-aveam. ,,N-avem" ! zic. Şi a plecat. A doua oară a rămas aşa, pe gînd uri: „Dumneavoastră, zice, staţi la tejghea?" m-a întrebat. Şi pronunţînd această frază, mama se stăpînea cu greu să nu rida. ,,l)a", zic. „Şi, zice, părinţii dumneavoastră, domnul Petraşincu, unde este?" ,,E sus", i-am spus eu. „Şi dumnealui, zice, stă dimineaţa în prăvălie... dumneavoastră diipă-masâ !" ,,Nu, stă şi după masa, dar numai după ce doarme niţel. Dar dece. zic, aveţi ceva cu el?" „Nu, zice, n-am nimic..." Aici mama se oprea şi uneori dădea drumul în voie rîsului ei, reţinut. Alteori surîdea numai, dar nici o data nu trecea mai departe, ca şi cînd ar fi ajuns la o poartă pe care nu putea să intre decît singură şi despre care nu se vorbeşte nimic nimănui. Cum intrase ea pe poarta aceea? Dusă de curtezanul ei care, după cîteva 4 săptămîni, devenise mai îndrăzneţ şi o întrebase dacă nu vrea să se dix-treze, să meargă cu el la un bal. Se duse la bal. Acolo, la numai cîteva minute de la sosire, văzuse cum intră pe uşă un tînăr cu mustaţa deasă răsucită în sus şi cu nişte ochi negri, mari şi strălucitori. Era îmbrăcat ca şi fiii de negustori care organizaseră balul, cu ghete negre, cu pantaloni rotunzi, fără dungă şi fără manşetă, cu jiletcă la guler alb şi ţeapăn, ridicat sub bărbie şi cu cravată eu nodul enorm, cum era moda pe atunci... El îşi plimba privirea peste sală, căuta parcă pe cineva. „Pe mine mă caută", a gândit cuprinsă de veselie şi tot privindu-1 îşi spunea, fără sâ creadă prea mult, că numai pe ea putea s-o caute, fiindcă numai ea, din toate fetele care erau acolo, îşi dădea seama cine era el, ou mîinile lui mari în costumul lui de împrumut, cu privirea lui curioasă şi avidă, câutînd nici el nu ştia pe cine, dar prefăcîmdu-se că ştie, ca să-şi ascundă 'stinghereala. Deodată însă el a văzut-o şi a pornit spre ea. I s-a făcut frică, a cuprins-o brusc ameţeala şi au început să-i tremure picioarele. A vrut sâ se refugieze sub protecţia cavalerului ei, dar era prea tîrziu, necunoscutul i se şi plantase în faţă, invitînd-o printr-o înclinare mută, la dans. „Dacă vrei să te nenoroceşti mărită-te cu el, spuse tatăl după ce Sterian le făcu o vizită şi o ceru, cîteva luna mai tîrziu, în căsătorie. îl vezi aşa subţirel şi cu mustaţa, dar nici măcar hainele de pe el nu sînt ale lui. Şi încă asta n-ar fi nimic, e băiat tînăr şi calificat în meseria lui, ar putea să-şi facă şi să trăiască bine, dar eu îi cunosc pe ăştia, sînt beţivi şi curvari. 0 să se poarte bine cu tine un an sau doi şi pe urmă, după ce-o să faci copii, o să-ţi dea cu piciorul. De la Ateliere o să tragă direct la circiumă .şi o să se întoarcă acasă la miezul nopţii, plin de noroi şi cu chenzina pe jumătate- 0 sâ se trîntească în pat să 4 de se al ţa şi să-i tragi pantalonii şi dacă o să scoţi o vorbă o să-ţi umple gura de sînge. Iar bruma de zestre pe care o să ţi - o dau o să ţi-o toace şi pe-aia şi o să fie vai de capul tău. Ce-ai să faci dacă ajungi în mizerie şi nenorocita cu copiii în braţe? continuă tatăl posomorit şi potrivnic. Unde-ai sâ te duci cu ei ? Că altceva de la mine no să mai ai parte, că nu eşti numai tu ? !" Şi la această întrebare dramatică se oprise şi se uitaseră la ea toţi care mai erau de faţă — mama, surorile, cumnatul şi două mă tuşi. Se lăsase tăcerea grea, apăsătoare. Ce avea să facă ? Unde avea să se ducă ? Aşteptau s-o vadă şovăind, cuprinsă de îndoieli, renunţînd, sau dacă nu, apârîndu-se, încercând să-i convingă că ea îl cunoaşte bine şi ştie că n-o să fie aşa cum îi prooroceau ei. Ea parcă tresări, îşi îndreptă umerii şi deodată întrebă cu o voce limpede : „Atunci cu cine să mă mărit ?" Răsuflară uşuraţi. Asta era altceva. Tatăl făcu un gest: se găsesc destui băieţi buni. Şi după cîteva clipe aruncă un nume din lumea lor de mici negustori. Fata surîse şi rămase parcă pe gânduri, apoi deodată spuse iarăşi cu aceeaşi voce limpede, având însă ceva în plus, implacabil şi inconştient : „Nu, niciodată, mai bine mor !" Şi nu mai adăugă nimic, rămase mai departe tăcută şi senină. 0 lăsară în pace vreun an, să^şi vie în fire, să-şi facă loc spre mintea ei sfaturile şi ameninţările lor. Dar pe urmă înţeleseră că nu era nimic de făcut: minte avea, dar ea nu era o fată prea frumoasă şi îi căzuse râu băiatul acela ochios ; nimeni pe lume nu-1 mai putea înlocui în inima ei şi orice încercare de a o sili să nu-1 mai vadă n-ar face mai mult decît s-o lege şi mai tare. Consimţirâ, dar îşi luară toate măsurile de prevedere: ceea ce aveau să-i dea fetei să-i rămînă pe numele ei, rasa pe care aveau să şi-o ridice şi mobilierul pe care aveau să şi 1 comande. Spre uimirea lor, tânărul dădu din umeri, acceptând. „Aş vrea, zise el, isă apuc ziua cînd soţia mea o să mă dea afară din casă ; plec şi mă însor cu alta!" Rubedeniile protestară : n-o să-I dea nimeni afară din casă, dar e bine să fie aşa, fiindcă (femeia este aceea oare face copii şi copiii trebuie sa fie la adăpost de un tată care ar lua-o razna. Sterian nu mai zise nimic, dar o mânie surdă, oare se nâiscu în el în clipa aceea îl făcu să ia hotărârea de a nu primi nici o dată aceste rubedenii în casa lui. Şi se ţinu de această hotărâre. II Pe vremea aceea cartierul nici mu exista, Bucureştiul se oprea undeva prin spatele Atelierelor, după care veneau gropi, rampe de gunoi, câmpie întinsă, bătea crivăţul iarna şi spulbera zăpada. Au ales un loc şi au început să muncescă să-şi facă o casă. Tatăl veni „special" de la Olteniţa, să-i ajute fiului „să-şi dureze un cămin". Era dulgher. Casa a fost ridicată într-un an cu fundaţia de cărămidă „solidă", cum spunea bătrânul Sterian, părând mică pe dinafară, dar spaţioasă înăuntru, cu trei odăi, dintre care cea din mijloc sufragerie şi salon,, primind soarele în ferestre de la răsăritul pînă ia apusul lui, cu bucătăria în spate şi o mică verandă în faţă. în al doilea an, întorcîndu-se într-o zi mai tîrziu de la nişte prieteni, Sterian îşi găsi soţia afară pe verandă. Stătea tăcută pe un scăunel şi nu zicea nimic. Gînd îl văzu pe bărbat, tăcerea ei se adânci parcă şi mai mult. El o întrebă ce are. Nu i-a răspuns nimic. Se întâmplase ceva eu ea, nu mai vorbea, parcă îi pierise glasul. „Am fost la club, îi spuse, şi cum ea nu dădea nici un semn de recunoaştere: Rodico, s-a întâmplat ceva la voi, a murit cineva ?" continuă el. Tăcerea ei era însă prea îngheţată ca să confirme o nenorocire de acest fel. Atunci el folosi cuvintele care exprimau bucuriile ştiute numai de ei doi. Drept răspuns ea avu un gest de desgust cu înţelesuri cumplite, oare lui îi scăpară : obosise, căsătoria o istovise, iubise prea mult, mu mai vedea înaintea ei, izvoarele nu mai curgeau. Ei dădu din umeri. 0 lăsă în pace să se sature de tăcut, dar zilele treceau şi se părea că puterile ei în această tăcere erau foarte mari. Atunci el se moliorî, începu să bea, şi gândul despărţirii fu cel dinţii care i se strecură în minte cînd se întrebă unde avea să ajungă traiul lui cu ea. Cînd se întorcea acasă ameţit de zgomotele asurzitoare ale ciocanelor de la cazangerie şi ştia că în pragul casei îl aşteaptă o străina, i se părea uşor şi de neînlăturat să se despartă de ea. Ba chiar începu să se simtă mîndru şi să-şi bată joc în sinea lui de cei care, în situaţia lui, făceau tărăboi mare, îşi ameninţau femeia cu moartea şi altele asemănătoare. „Da' de unde, nici de un fir din părui ei n-o să mă ating, gândi. Nu mai vrea să trăiască cu mine, treaba ei, nu pot s-o ţin eu sila. în ce priveşte casa, o să plec eu din ea, să nu spună pe urmă rubedeniile ei că am vrut să-i mănînc zestrea ; dar copilul o să ini-1 iau". Astfel au trăit cîteva luni. între timp casa începuse să arate jalnic, odăile erau murdare, rufele împrăştiate prin colţuri, pereţii plini de păianjeni, bucătăria afumată şi rău mirositoare, patul conjugal veşnic desfăcut, copilul nespălat şi flămând... Mai ales acest pat, cu perinele stor-coşite şi încreţite, cu albiturile meschimbate de multă vreme arăta cu prisosinţă starea de decădere în care ajunsese şi se complăcea femeia lui. 6 „Uite ce e, se pomeni spunîndu-i într-o dimineaţă de duminică, uite ce e, dragă Rodico -— şi înainte de a pronunţa ceea ce avea să urmeze, el făcu întîi un gest tăindu-şi gîtul ou palma foarte aproape de bărbie — mi-e pînă peste gît, zise el, de aerele tale de fată de negustor care nu ştie ce e rnunca. Asta e, dacă vrei isă ştii, mi-e pînă peste gît." Era o nedreptate. Mai întîi că la părinţi ea nu stătuse degeaba decît oînd era mică şi apoi, împreună cu el învăţase .să cunoască şi ea lucrul acela pe oare el credea că e numai secretul lui, adică să nu invidieze niciodată pe cei oare avînd bani mulţi nu au nevoie să facă nimic şi îşi chinuiesc mintea ce să mai inventeze ca să nu-i ucidă plictiseala. învăţase, ştia totul, dar acum nimic nu mai folosea la nimic. „Mai bine să ne despărţim", zise ea cu un glas istovit şi o expresie de silă disjjerată. Atunci, pe neaşteptate, venind nu se ştie din ce loc unde se ascunsese pînă atunci, a urcat în el o senzaţie de spaimă proaspătă ca o tăietură de brici adâncă şi rece. Cum adică? Rodica lui, pe care a vâzut-o... Cu ai cărei ochi s-a întâlnit cînd a intrat în sala aceea de bal... Să nu mai fie, să n-o mai vadă ?... Ea începu să-şi clatine capul într-o parte şi alta, fără o lacrimă, fără un geamăt, suferind de un rău adine şi inexplicabil care secase totul în sufletul ei, parcă chiar şi suferinţa însăşi. Seceta nu se abate numai asupra pământului când moare iarba şi tânjesc plantele şi copacii, ci şi asupra simţirii oamenilor cînd se ofilesc şi se usucă toate sentimentele, în asemenea epocă totul este chinuitor pentru cel lovit de această calamitate naturală şi adesea «ei mai apropiaţi şi cea mai iubiţi, tocmai ei sînt cei care sporesc prin prezenţa şi devoţiunea lor chinurile celui care nu mai poate absorbi nici această dragoste şi nici această devoţrane. Abia acum uitîndu-se la ea şi văzând-o cum îşi clatină într-o parte şi alta capul, cum chipul ei atît de cunoscut şi de iubit este crispat de acea suferinţă rea, a înţeles el ce se întâmplase în seara aceea la bal: ea era a lui pentru totdeauna, n-o putea părăsi ; nu numai el o dăduse gata pe ea, ci şi ea pe el. „Nu, mai bine mor, dar de tine nu mă despart", zise el. Aceste cuvinte îi făcură însă ei parcă cel mai mare rău. Dar el nu se lăsă înşelat, înţelese că prin preajma lor dă tîrcoale nenorocirea. Ea începu să zacă cu adevărat, mânca puţin şi domnea tot timpul. 0 ridica în capul oaselor şi îi căuta privirea. Rareori tresărea, îşi oprea o clipă ochii asupra trăsăturilor lui îngrijorate, stătea o clipă cu braţele aninate fără vlagă de gîtul lui, apoi braţele îi alunecau jos, privirea i se stingea, îşi întorcea faţa ide la el şi aceeaşi expresie chinuită de disperare şi dezgust îi schimonosea trăsăturile ei cunoscute. în epoca aceea el se îndrăgosti pînă la moarte de subţirile şi delicatele ei braţe, de suferinţa de pe chipul ei, de trupul ei atît de mic zăcînd cu genunchii la gură ca un animal în culcuş... în somnul ei -nesfârşit avea adesea coşmaruri. 0 auzea gemând, şi atunci o lua în braţe s-o ocrotească. Ea se trezea şi se desfăcea din îmbrăţişare, se ghemuita şi mai mult în singurătatea ei de neînţeles. 0 toamnă şi o iarnă a durat această însingurare. Apoi starea aceasta începu s-o părăsească, dar nu-i fu mai bine ; începu s-o chinuiască tristeţea, începu să plângă, să tresară la cel mai mic zgomot, să spună că îi e mereu frică de ceva. Frică? De cine? Petre Sterian o duse Ia un doctor şi în cabinetul medicului, ea mărturisi înspăimîntată : „Domnule doctor, stau 7 în bucătărie cu cuţitul în mînă şi curăţ cartofi şi bărbatul meu stă mai încolo pe scaun şi citeşte ziarul. Mă uit la el şi îmi vine să dau cu cuţitul în el, ce «ă mă fac eu?" „N-o să dai nici o dată eu cuţitul în el, zise medicul şi nu te speria, ca o să-ţi treacă şi asemenea impulsuri". îi prescrise medicamente. Odată cu primăvara toate acestea trecură şi ea îşi reveni şi se vindecă. Cruţată de bărbat, purtată pe braţe, copleşită de simţirea lui statornică, se regenera atît de profund încît, deşi adevărata greutate a vieţii abia după aceea se lăsă asupra casei lor, ea nu numai că n-o mai simţi, dar lăicu 'de cîteva ori, cînd umerii lui slăbiră, să treacă pe ai ei mai mult decît putea să îndure o femeie. Născu de patru ori şi crescu trei copii. III Cu timpul, la siguranţa de sine şi la răbdarea care îl făcuseră să-şi cucerească şi apoi să-şi păstreze soţia — virtuţi naturale, care nu erau ale familiei, fiindcă fratele său, deşi semăna cu el fiziceşte iar un anume radicalism în porniri şi chiar în gîndire putea să amintească de însuşiri comune, era pe undeva nehotărât, influenţabill, ou gust comun pentru femei şi petreceri şi cu un instinct al familiei mai slab, lipsindu-i acel dramatism necesar în a presimţi şi preîntâmpina primejdiile care o pândesc — se adăugă apoi, sau mai bine zis ieşi la iveală, jn firea lui, şi ceea ce moştenise prin educaţie. Aceste trăsături apar tîrziu la unii oameni şi dacă se putea vorbi de ceva izbitor în această familie era tocmai această întârziere în maturizare. Odată, în secţie, într-o pauză a ciocanelor, Sterian părăsi locul său şi în văzul tuturor se opri în faţa unuia pe care toţi îl ştiau că se duce la direcţie şi spune tot. I se întimplase unuia dintre ei o neplăcere, un cazangiu la care ţineau toţi, om (în vârstă, îi învăţase pe mulţi dintre ei meseria, fusese amendat de un funcţionar nou şi zelos, şi bănuiau toţi că fusese informat de turnătorul acela. Nu era atît amenda, cît desconsiderarea oarbă de poliţist imbecil în serviciul unei autorităţi a cărei putere îşi închipuia că o reprezintă, făcea ca chipul bătrânului să rămână atît de lungă vreme împurpurat şi să nu poată să treacă peste jignire. Puterea administraţiei nu ţinea oare seama de faptul că fără muncitori — fără aceşti cunoscători bătrâni ai meseriei •— nu puteau să existe nici patroni, nici ingineri şi nici directori şi funcţionari superiori? Dacă un muncitor nu e liber faţă de patronul său, un patron, cu directorii şi funcţionarii săi, era chiar cu totul liber faţă de muncitori? Fireşte, ei puteau să-şi îngăduie tot felul de libertăţi, dar nu se ştie dacă era tot atît de bine ca în felul acesta să dea muncitorilor prilej de reflecţie pe această temă. „Asoultă-mă, se adresă Sterian turnătorului, pentru mine omul să fie om, fiindcă altfel eu nu-1 respect. Ai auzit? Eu nu te respect pe tine! Nu te respect şi te bag în... mă-ti de om ! Să ţii minte chestia asta". Şi îi întoarse spatele. Atît indignarea lui cît şi cuvintele rostite în, clipa aceea erau ale tatălui său, pe care nud imita •—• deşi îi rămăseseră în un in te întocmai cuim le rostise el cândva — ci îl explica, sau mai bine zis se afirma în faţa lui după o îndelungată şi supusă ucenicie morală. Naiva formulă se răspândi. ,,Nu te respect şi te bag în..." rosteau cazangii printre dinţi. Uneori, ân şoaptă, cu tristeţe, cînd în general cinstea individului nu era pusă la îndoială, dar cînd tot atît de neîndoielnic era şi faptul că el comisese totuşi o ticăloşie, „omul să fie om", se spunea şi 8 nu se mai adăuga nimic, fiind, se presupunea, mustrările de conştiinţă ale celui în cauză o pedeapsă suficienta ca să nu mai fie folosit .şi restul formulei. Prin 1929 firea cazangiului dfu pusă din nou la încercare, de astă dată însă în afara familiei. Era membru în partidul social-democrat şi era chinuit de îndoieli : partidul social-democrat făcuse alianţă cu un partid nemuncitoresc, pentru a-1 sprijini pe acesta să vină la putere. Drept recunoştinţă, acest partid, care îşi zicea „ţărănesc", ordonă, scurtă vreme după ce formă guvernul, masacrul minerilor de la Lupeni. „Ce facem, Toana ? Ce fel de socialişti sîntem noi ?" îşi întrebă Petre Sterian fratele. „Nu ştiu ce fel de socialişti siînteţi, răspunse Tom a sumbru, nu sînt membru al acestui partid de .servitori". „De ce servitori, de ce vorbeşti aşa ?", zise Petre supărat. Toana spuse că printre minerii din Lupeni cunoştea pe cineva din familia nevestei, un om cu care era prieten şi oare acuma era mort. Poate cineva să-şi închipuie un partid muncitoresc mai laş, mai lipsit de glorie şi de ţel ca partidul s ocial-democrat servitor al burgheziei ? Toana Sterian începu să înjure şi să scuipe de furie şi de greaţă şi îl rugă pe fratele său mai mare să nu mai aducă între ei nici o altă vorbă despre acest partid. în sinea lui, Petre Sterian îi 'dădea dreptate fratelui său, dar era ceva care Tom a nu ştia şi care cazangiului îi plăcea, o slăbiciune a lui : cluburile. îi plăcea să ise ducă acolo, să citească ziare şi broşuri, să d'jsoule... (mai ales să discute). în 1938 însă cazangiul se desprinse. Fără nici o jenă conducerea partidului social-democrat ceru membrilor de rînd de la Ateliere să nu ia parte la greva care se pregătea. Ce era de făcut? Greva era iniţiată şi condusă de comunişti. Dar comuniştii erau în ilegalitate şi o grevă în Ateliere ar fi însemnat o acţiune comunistă, deci ilegală, şi, prin urmare, o represiune a guvernului ar fi fost considerată legală. Nu era nici o îndoială că aşa aveau să se petreacă lucrurile ; în privinţa aceasta conducerea partidului sociatl-democrat părea să fie bine informată. Dar tocmai această atitudine împotriva grevei îl irita pe Sterian. Prin agenţii ei administraţia şoptea rfmjkid ameninţător că dacă nu se potolesc vor muşca cu dinţii ţărâna Atelierelor şi vor stropi cu sînge zidurile : se va trage ! Ce răspundea acestor ameninţări partidul social-democrat? Sterian ar fi dorit ca în aceste momente grele, conducerea partidului să coboare din parlamentul burghez printre muncitori şi să lase la o parte ■— cel puţin pentru moment — divergenţele ou comuniştii. Acum era 'nevoie de unire. Veni în Ateliere un lider socialist care îi spulberă definitiv această speranţă. în ziua aceea au luat tsf.îrşit şi îndoielile sale. Ce sînt îndoielile? îndoielile apar în legătură cu scopul final. Ori tocmai despre scopul final ce nu putea fi atins, vorbea acel lider. Nu putea fi atins? De ce? Sterian îşi făcu loc spre tribuna improvizată şi luă euvîntul. Se simţea îndîrjit şi exaltat cum erau de altfel cei mai mulţi, căci dacă ideea grevei se născuse ca o reacţie la 'necontenitele amenzi şi scăderi de salariu pe care le aplica administraţia, ou timpul aceste cauze trecuseră pe planul doi şi prea puţini se mai gîndeau acum numai la ele. Ori, trimisul social-democrat numai despre ele vorbea. „De ce să nu fie atins scopul ifinal ? întrebă cazangiul şi îndată se făcu o mare tăcere peste adunare. Nu văd de ce n-o să fie atins, adăugă el. Noi vrem să facem grevă ! Dacă o să fim uniţi şi o să declarăm grevă, o dată ce atm declanşat-o, nimeni n-o să ne mai poată 9 opri să iie atingem scopul. Fiindcă «copul nostru final e să afle burghezia că nioiunul dintre noi n-o să cadă în genunchi şi că n-o să îndurăm la infinit ameninţările ei sângeroase ! Aceste cuvinte au stîrnit urale, spre nedumerirea liderului socialist. Dacă acest reformist ar fi activat printre ei, ar fi înţeles că scopul final urmărit de grevişti nu mai era acum revendicarea economică ci şi greva politică, manifestarea unei demnităţi care se cerea verificata: „Suportăm dominaţia burgheziei din laşitate, sau pentru că sîntem puţini şi prost organizaţi ?" Cînd împrejurările coboară sub o anumită limită preţul vieţii, oamenii nu mai ţin la această viaţă în aşa măsură încît să evite lupta de teama înfrângerii. Nu totdeauna victoria imediată este scopul final al unei lupte. Greva avu loc şi cu toate că urmă imediat represiunea, răsunetul ei international fu cu atît mai semnificativ cu cît caracterul ei politic sublinia inaderenţa profundă, protestatară a clasei muncitoare din Romînia faţă de ceea ce se petrecuse în acelaşi an în Germania, cînd cu o lună înainte Hitler şi partidul său cucereau sub privirea îngrozită a social-democraţiei şi a majorităţii clasei muncitoare germane, puterea deplină- Doisprezece ani mai tîrziu hitleriştii aveau să fie spânzuraţi şi statul fascist nimicit, iar în Romînia, puterea politică şi economică avea să-i fie smulsă treptat burgheziei, din 1944 pînă în 1948, cînd această etapă se încheie. Copiii cazangiului cunoşteau în toate amănuntele istoria răsunătoarei greve, precum şi felul cum se purtase (tatăl lor şi unchiul Toma în acea perioadă. Uneori însă evenimentele mai mici sînt mai neclare şi par chiar mai dramatice decît cele mari. Prim 1951 i se Intîmplă lui Petre Sterian ceva. Era preşedinte al comitetului ide întreprindere al Atelierelor şi spre uimirea tuturor la noile alegeri sindicale ei se retrase pe 'neaşteptate din Ateliere şi ceru să fie pensionat ca vechi cazangiu. în aceeaşi perioadă se răciră şi relaţiile sale cu fiul cel mare, Angliei, şi cu soţia acestuia, Filomiţa. Ce i se întâmplase acolo la sindicat? Nu se destăinui nimănui. Copiii nud înţelegeau : dacă nu-i mai plăcea activitatea socială n-avea decît să se uite la cei tineri care urcau cu energie pe scenă şi să surîdă filozofic, aşa cum îi stă bine unui om în vârstă. De ce nu surîdea ? IV In anul următor, pe la sfârşitul lui aprilie, Vale, cel mai mic dintre copii, singurul care rămăsese ân casa părintească, făcu întâmplător cunoştinţă la sora lui cu un anume doctor Sîrbu. Acest doctor venise în vizită sâ se intereseze de colegul său, cumnatul lui Vale, care de cît va timp lipsea de la spital. Era un ins în preajma a treizeci de ani, puţin voinic. Avea trăsături ce nu păreau să se fi maturizat la jocul unei vieţi psihice, cu fluxuri şi refluxuri prea dese, un om hotărât. Foarte tânără figură, cu privirea ferită, stabilă şi umbrită de reflecţie, ascunzând ceva, dar nu gândirea, ci sentimentele sale. Locuia pe o arteră paralelă cu Calea Griviţei, într-un cartier vecin cu hipodromul. Alături de casa lui se întindea un lan de ovăz. în depărtare, la orizont, ântr-o direcţie neaşteptată, se vedea marginea oraşului ocolind această insulă de câmpie care dormea aci liniştită şi străină. Vale intră într-o curte mică şi sună la intrarea unui bloc de vreo două etaje. Aşteptă câtva timp şi doctorul deschise jos la intrare şi îşi invită 10 musafirul să-1 urmeze. Vale urcă nişte trepte mici de ciment negru foarte curate şi oare se opreau chiar în faţa uşii medicului, pătrunse într-un antreu tot aşa de unic şi curat ca îşi scările şi îşi urmă gazda într-o odaie cu un geam mare oare dădea chiar spre câmpie. Se vedea ovăzul verde de la prima airunicătură de ochi. Odaia doctorului era foarte sumar mobilată, sau mai bine zis era aproape nemobilată, căci în afară de un studio şi un taburet de lemn negru nu conţinea decît rafturi cu cărţi şi reviste şi un aparat de radio cu încă o cutie anexă, probabil un picup. Nici birou, nici scaune, nici fotolii, nici dulapuri. Parchetul era foarte curat, galben ea lămîia, şi peste el în mijlocul odăii un covor industrial colorat ieftin dar oare dădea totuşi interiorului un aspect atrăgător. Fără să spumă vreun cuvînt, calm, fără sâ se grăbească, doctorul îşi lăsă musafirul să aştepte tn picioare în mijlocul odăii şi dispăru pentru eîtva timp- Se întoarse apoi ou un scaun^fotoliu pe care îl depuse aproape ide fereastră, invitîndu-1 pe Vale să ia loc. — Eu am aici un aşa-zis apartament, zise el, mai am două odăiţe unde stau părinţii mei; acolo am şi un birou... dar eu lucrez în .pal ca pe vremea studenţiei... — Foarte curios, spuse vizitatorul, la ce poate să „lucreze" un psihiatru cînd ne gîndim că domeniul său profesional constituie, după denumire, un mister : psihiatrie ! •— Dumneavoastră, zise doctorul, faceţi o eroare pe care din păcate o fac şi persoane ilustre; ignoraţi că un psihiatru este un medic de specialitate şi nicidecum un psiholog. Un psihiatru e tot atît de medic ca oricare medic ide nas sau de ficat. Credeţi că un medic de nas lucrează într-un domeniu mai puţin misterios? Ce este un nas? — Un nas ? Vale zîmbi. Totuşi, precizarea că un psihiatru este un medic ca oricare medic de ficat nu-mi spune nimic. Doctorul Sîrbu rămase tăcut, parcă nu auzi. Uşa pe care el ieşise la început cînd adusese scaunul făcu un zgomot uşor şi atenţia musafirului fu atrasă într-acolo. Se auzi un glas dincolo de uşă. — Nicule, deschide. Doctorul se ridică fără grabă de pe taburet şi merse şi deschise uşa. Apăru o femeie care începu să păşească încet spre mijlocul odăii. Ţinea o tavă mare pe care o ducea de extremităţi şi pe care ise zăreau cafele, pahare mari de cristal pline cu apă şi un serviciu de coniac. S-ar fi putut spune în prima clipă că e bunica medicului din pricina părului complet alb al femeii- Cînd ea depuse însă tava pe taburet şi îşi ridică privirea, se văzu că părul ei alb şi abundent, era mai degrabă o podoabă decît un semn al vîrstei. Nu părea *să aibă mai mult de cincizeci de ani. — Vă rog să vă serviţi... spuse ea în timp ce musafirul se ridică în picioare. — Mamă, îţi prezint pe inginerul Sterian, spuse doctorul. Şi cum stătea în picioare, alături de maică-sa, deodată se văzu că doctorul Sîrbu era aproape chel. —• Doctore, dumneata eşti cam chel, zise Vale. — Nu vă grăbiţi să triumfaţi, fiindcă nu se ştie niciodată cine ră-mîne chel şi cine nu, zise femeia. — Dimpotrivă, îi fac doctorului un compliment, chelia lui nu se observă, zise Vale. 11 — Complimente din acestea... zise femeia. Ei începură să rîdâ. Femeia le întoarse spatele şi ieşi clătinînd diu cap : nu ană înşeli dumneata pe mine cu complimente din acestea. Doctorul oferi musafirului ţigări, care declară însă că nu fumează. — Nici eu nu fumez, decît foarte rar, zise doctorul, şi îşi aprinse ţigara, aspiră, împrăştiind valuri de fum în odaie. — Doctore, sînt extrem de curios să aflu ce aţi vrut să spuneţi ieri ou privire la fratele şi cumnata mea, începu Vale îndrept îndu-se în fotoliu. „Extrem de curios" nu corespunde tocmai firii mele, sau mai bine zis corespunde în aceeaşi măsură în care sînt extrem de nepăsător. In sfîrşit, reluă el ridicîiiid privirea spre gazdă şi zîmbind fără stinghereală, ieri mi-aţi făcut impresia că e vorba de ceva nu tocmai obişnuit, din moment ce v-a ajuns şi dumneavoastră la ureche. Fratele meu Angliei şi cumnată-mea Filomiţa sînt... Dar mai bine vă ascult. Dacă ieri sora mea n-ar fi fost atît de inospitalieră, n-aş fi avut răbdare şi aş fi insistat să-mi povestiţi amănunţit... Trebuie să vă mărturisesc totuşi că tata nu trece chiar prin cea mai bună perioadă din viaţa Iui şi că la asta se mai adaugă şi ceea ce află despre activitatea politică a fratelui meu. Tata e cam posomorit, nu ştiu de ce. — Amănuntele pe care o să vi le relatez lie deţin de la pictorul Manea, care e originar ide pe acolo, mi se pare că chiar din satul cu pricina, zise doctorul. Are un tată oare îi povesteşte de oîte ori pictorul se duce pe-aicasă, tot ce s-a mai petreout între timp. (Pentru asta pictorul Manea i-a fixat o leafă de cinci sute de lei lunar, cu sugestia că fără nici o glumă această leafă va fi suprimată dacă tatăl mi are grijă să afle toate amănuntele tuturor evenimentelor ce au loc se dea oarecari explicaţii, oei întrebaţi air fi stat cîtva timp pe gînduri şi apoi ar ii răspuns în acelaşi fel: „E un băiat bun!" într-o zi băiatul ăsta bun părăsi brusc lucrul, se aşeză pe un butuc şi stătu aşa, nevoind nici să părăsească locul de muncă, dar nici să reia lucrul iîn mod obişnuit. 0 zi-două îl lăsară, dar pe urmă atrase atenţia şefilor. Au vrut să-1 dea afară ca săJl trezească din starea lui şi să-i vie minţile la cap, dar a doua zi el reveni la locu? de muncă şi nu vru în ruptul capului să părăsească şantierul. I se puse în vedere că tn-o sâ mai primească salariul dacă nu pune mina să inun-ceaseă, dar nu se obţinu inimic nou nici pe această oale, iar medicul local examinîndu-1 îl găsi perfect sănătos. A avut însă Intuiţia, acest medic, că băiatul e totuşi bolnav şi folosind un truc la urcat în tren şi din colţul acela de ţ'ară unde se aflau l-au adus la mine la spital. Iată tot ce am putut afla despre el de la cel care l-a însoţit, iar cît despre rest, nimic deosebit: era un băiat bun, era tot ice mi se ispunea. Cît despre boală, doar atît, că nu mînca, i se făcea parcă greaţă- Din punctul de vedere al colegilor mei neurologi, era un caz banal de oboseală a sistemului nervos care ar fi dispărut fără urme după terapia cu insulina. Da, un asemenea 14 tralament readuce bolnavul la starea de sănătate de care s-a bucurat mai înainte, dar nu-1 fereşte de o recidivă posibilă cîtă vreme nu este descoperită şi înlăturată cauza conflictului psihic. L-am făcut să vorbească şi bineînţeles l-am pregătit să mă asculte. Ştiţi că în medicină cuvînlul, spre deosebire de cuţit şi de ierburi nu e folosit decît de noi. lată ce am aflat. Imtr-o zi de iarnă, după sfîrşitul lucrului, omul meu intră în cabana unde erau cazaţi şi se aşeză frumos şi cuminte pe o bancă în faţa sobei. Era ger mare şi în cabană deşi focul duduia, era foarte frig. Nu era nimeni în cabană ; venise primul şi se aşezase în faţa uşii deschise a sobei. Curând căldura îl toropi şi băiatul, 'trudit şi singur cum era, aţipi. Se gîndea şi el Ia părinţi, la surori şi la fraţi, la faptul că avea aproape douăzeci şi cinci de ani şi încă nu cunoştea o fată cu oare să se însoare. Pe acolo prin regiunea aceea erau fete, dar el nu era de prin partea locului şi nu prea îi plăceau fetele care nu semănau cu cele din satul lui, se gîndea că peste un an sau poate doi o să strângă ceva parale, şi o să vie în sat... o să vie în sat... ei 'da, în sat ia el, acolo unde copilărise, cu gârla natală şl cu „soarele care albea bătătura", când deodată aude un bubuit, ca de tunet, aşa cum se aude cînd se adună morii, apoi unul, două, trei, patru alte bubuituri la intervale regulate... în clipa următoare o lovitură puternica peste picior îl face să sară în sus şi un corp greu se aşează lîngă el şi îl împinge în acelaşi timp mai încolo- Un rîs gros : „Ce faci cutare, adoruiişi ?". Băiatul mormăie ceva şi reoade în toropeală. Nu trece multă vreme şi din nou uşa se deschide şi se închide cu aceeaşi bubuitură, alţi paşi se aud pe podea în acelaşi fel şi un alt muncitor înfrigurat se apropie de banca lungă din faţa sobei. Muncitorul pune o mînă pe umărul băiatului, cealaltă pe umărul celuilalt, desface trupurile alăturate şi se bagă între ele grohăind mulţumit. „Frig, zice noul venit, nii-a îngheţat... de frig" (şi pacientul a spus numele popular al organului procrea tiv). Tăcere'şi după cîtva timp uşa cabanei se deschide din nou şi un alt înfrigurat se apropie de bancă. Acest al treilea pune o mînă pe umărul celui de al doilea, cealaltă pe umărul băiatului, desface trupurile şi se vîră între ele 'grohăind ca şi cel dinţii. Figura aceasta se repetă pînă cînd eroul nostru se trezeşte deodată că a ajuns la capătul băncii. Nu şi-ar fi dat seama de asta dacă n-ar fi simţit că frigul îi dă, aşa, „nişte fiori". Era bine în dreptul sobei, unde se aşezase la început şi ce frig era acum. îi era aşa de frig încît a început să dîrdîie. „Eşti friguros din fire?" l-am întrebat. Nu era. „Atunci de ce dîrdîiai aşa?" l-am întrebat din nou. „De ce tremurai aşa? l-am întrebat cu blândeţe dar şi imperios, spune băiatule! Erai nemîneat?". Nu-mi răspunse. I se înţepenise faţa şi se făcuse galben- Am tăcut lîngă el aproape un minut, atent, aşteptând să pot repeta întrebarea. „Acum trebuie să vorbeşti, i-aun poruncit, şi să-rai spui de ce tremurai pe bancă?" S-a făcut crunt la faţă şi a pronunţat 'următoarele cuvinte: „De ce p... mă-sii să ană dea ei pe mine la o parte de pe bancă ?" Medicul se opri cîteva clipe, reflectînd ou privirea răsucită într-o parte, apoi reluă : — Despre ce era vorba? El nu s-ar fi aşezat ca un nesimţit pe bancă împingîndu-1 cu o lovitură peste picior pe un altul ca să-i ia locul cel mai din faţa sobei. Descoperise deci că ceilalţi nu se purtau cu el cum se purta el cu ei. El n-ar fi făcut ce-au făcut ei, el era atent şi sensibil cu ei, el îi iubea, el mu (trăia împins de un egoism inconştient, 15 într-un cuvint el credea că ceilalţi l-au împins la capătul băncii din răutate, el nu ştia că în afară de inocenţa lui se manifestă în mod firesc o energie a personalităţii umane oare ridică tensiunea vieţii la un grad pe care trebuie sâ-1 atingem indiferent dacă -aista ne convine .sau nu. Trebuie să stea pe bancă în faţa sobei cel care e mai friguros, iar la capătul băncii cel care suferă mai puţin de frig : e adevărat. Dar cine poate să ştie mai bine că tu eşti friguros, decît tu însuţi ? Trebuie deci să te faci cunoscut, să faci în aşa fel încît să aminteşti celorlalţi cine eşti tu, şi care e locul tău adevărat printre ei, şi că o dată acest luoru făcut ei au datoria să fie atenţi şi drepţi, iar dacă unii nu vor, să te impui, să nu te dai bătut, să nu cedezi. Nu trebuie însă în nici un caz să-ţi pierzi încrederea. Aşa i-am spus, şi după tratament a plecat de la mine vindecat şi au trecut de atunci trei ani. Am primit de la el o scrisoare : îmi scrie că s-a însurat şi anume nu cu o fată de la el din sat, ci cu una de acolo de prin partea locului şi că nu se va raiai întoarce la ţară, că îi place mult acolo unde e. Iată cum fortificarea sentimentului de încredere a sporit puterea de adaptare. Puterea de adaptare sporeşte însă şi sentimentul libertăţii. Şi mai sînt şi alte consecinţe ! Iată de ce nu trebuie să expuneţi prea mult încrederea în relaţiile şi conflictele obişnuite, ci numai atunci cînd şi numai după oe alte sentimente au fost puse în joc. — Aşa faceţi dumneavoastră înşivă ? întrebă Vale. Doctorul Sîrbu nu răspunse. încetul cu încetul înfăţişarea sa se schimbă, se posomori şi nu zise nimic multă vreme. — Da, spuse el în cele din urmă, aşa fac- Şi nu cred că poatt cinov? să-mi ghicească în palmă. VI In odaie se făcuse întuneric. Doctorul se ridică şi învîrti comutatorul, apoi dispăru pe uşa cea mică pe care de astă dată o lăsă deschisă şi Vale îl auzi undeva în fund di alo gînd cu mama lui. Era gata masa. Musafirul fu poftit acolo înăuntru, într-o sufragerie mică, fără ferestre, şi tinerii se aşezară Ia masă. — Noi am şi luat masa, se scuză mama doctorului în timp ce îi servea. îi spuse fiului că tata iar şi-a pus termometrul şi că e foarte necăjit că nare temperatură. Fiul nu zise nimic iar mama continuă să dea amănunte despre peripeţiile ipohondriei de care suferea tatăl. Cei doi rămaseră apoi singuri şi mîncară în tăcere. La sfîrşit, mama reveni şi întrebă dacă doreau iarăşi cafele. Da, doreau, şi riteva minute după aceea se aflau iarăşi în odaie, la locurile lor, cu cafele şi din nou ca şi la început, doctorul Sîrbu îşi aprinse o ţigară. Musafirul ceru şi el una. — Doctore, e prea complicat ceea ce propui pentru a feri încrederea de lovituri, zise Vale. Eu am primit o astfel de lovitură la care faci dumneata aluzie, una dintre acelea care nu se uită, dar n-am simţit şi nu simt nici acum nevoia unei prudenţe în plus. Am fost ten lat. dar ara respins tentaţia fiindcă am avut sentimentul că m-aş automutila, aşa cum fac soldaţii laşi ca să scape de război. Din asta să nu înţelegi că aş fi amator de gesturi eroice fără finalitate, dar atins de primele melc dureri oa şi de primele bucurii, mi-am dat seama că firea omului este prin na- 16 tura ei complicată şi că asta nu e totdeauna expresia perfecţiunii ei, iar un succes faţă 'de noi înşine ar fi un succes antilabirinlic, împotriva labirintului, dacă vreji să vin şi eu în discuţie cu o noţiune care-mi place, pe oare am găsit-o în .nişte povestiri. Nu in-au atras nici o dată peşterile, n-aş intra în ele nici dacă ar fi vorba să caut comoara lui Sindbad marinarul. De aceea nici în relaţiile mele nu ană pot lipi de oameni labirintici, oameni cu care oricum te-ai purta 'nici o daitâ nu iese nimic bun. Să-ţi dau o mostră. Vine la mine un astfel de om ca să-mi ceară un sfat, un coleg mai în vârstă, mai precis unul din şefii mei apropiaţi. Mai întîi faptul că mi ,se cere mie un sfat, cînd eu ştiu foarte puţine despre viaţă, de către un om care în mod evident trebuie să ştie mult mai multe. îmi trezeşte neîncrederea ; deci din prima clipă un sentiment neplăcut. Pe urmă îmi spune că în decurs de cîţiva ani a sirius o anumită sumă echivalentă cu preţui unei iiledorme pentru un apartament central, visul lui şi al familiei lui, al doilea sentiment neplăcut, fiindcă mi-am dat seama că o dată acest vis împlinit omul şi familia lui n-ar mai fi avut la ce visa şi asta îmi dădea o senzaţie de sufocare; de aici înainte fiecare etapă a aventurii lui îmi stînnea atâtea sentimente neplăcute încît enumerarea lor mi-ar cere un efort de memorie obositor şi de altfel inutil. Strângerea acestei sume s-a făcut cu privaţiuni si cu vânzări de obiecte de preţ, amintiri de familie, în juma lăţirea argintăriei de douăzecişi patru de persoane, — zestrea soţiei, — şi a veselei Limoges, achiziţie comună a celor doi soţi. însfîrşit au intrat în tratative cu un intermediar, care le arată imediat un apartament central şi soţii, fascinaţi, sânt gata să încheie târgul, filodoima urmând să fie achitată contra repartiţiei legale a spaţiului locativ de care avea să se ocupe bineînţeles, intermediarul. Uşurinţa cu care intermediarul şi cel care ceda apartamentul aveau să câştige o sumă atît de mare îl scoate înisă din sărite pe omul nostru şi începe să reflecteze cum s-ar putea sâ pună mîna pe apartament fără să plătească filodorma. Fapt e că iritarea şi indignarea lui cresc. Adică cum, îmi spunea el la ureche — nu ştiu de ce îmi vorbea la ureche, se dădea într-o parte şi îmi vorbea aproape de urechea stingă — adică cum, eu, inginer, om al muncii, intelectual care îmi pun cunoştinţele şi experienţa în slujba construirii socialismului, să plătesc salariul meu pe un an f ilodormâ unor porci de speculanţi ? Asta e revoltător ! S-a dus la miliţie şi a tatonat terenul : pot fi prinşi nişte indivizi care iau filodorma — şi în ce fel? Pot, tovarăşe, zice maiorul de miliţie, foarte simplu, noi vâ dăm dumneavoastră bani numerotaţi şi dumneavoastră îi achitaţi indivizilor la momentul potrivit; rostul ne priveşte pe noi. Mda! Mulţumesc, tovarăşe, zice inginerul, în momentul cînd lucrurile vor ajunge până acolo o să vă anunţ. Poftiţi ! zice maiorul şi inginerul pleacă. Şi acum vine istoria: ce să facă? Dacă îi bagă pe-ăia la apă, iau cincisprezece ani — aşa îi spusese maiorul — ceea ce, după părerea lui era cam mult, mai ales că ei au vrut să-i facă un bine, să-i dea un apartament aşa cum şi-a dorit. Dacă nu-i bagă la apă, înseamnă să Ie dea filodorma şi cum să Ie dea el atâţia bani? Si pe urmă mai e o chestie: crezuse că apartamentul îi va reveni, însă repartiţia obţinută de acei indivizi se anula de Ia sine, devenind ilegală, trebuia să aştepte să obţină printr-o cerere obişnuită, şi motivată, ceea ce ar fi dus la concluzia, la anchetă, că avea nevoie de un apartament nu pentru că al său nu era bun, ci pentru că vroia unul central şi mai luxos şi nu i-ar fi fost acordat decît 'după ce ar fi fost satisfăcute cererile celor care nu aveau deloc unde locui. Şi încă Viaţa rominească nr. z 17 <1. ceva : el nu-si spusese numele la miliţie, dar mai era posibilă, totuşi, tranzacţia, în cazul cînd s-ar hotărî să plătească filodorma dar fără să-i bage pe ăia la apă ? Dacă intra şi el la apă ? în sfârşit, «e să facă, ce sfat îi dau ? Vale avea o intonaţie care exprima o atît de naivă indignare încît doctorul Sîrbu izbucni în hohote, se ridică de pe pat şi îl bătu pe spinare, aproape îl îmbrăţişa. Se întoarse la locul său şi continuă să rîdă cu gura mare. — Şi? întrebă el. Ce sfat i-ai dat? Şi izbucni iar în rîs fiindcă după expresia celuilalt se vedea cît de colo că nu i-a dat nici un sfat şi că probabil i-a spus ceva neplăcut sau în orice caz i-a întors spatele. Şi nici măcar n-ai fost curios să afli ce a făcut după asta omul? continuă el. Vale dădu din umeri cu nepăsare şi continuă : — Eu sînt acuma preocupat de familia noastră, aş vrea să-i ajut pe tata şi mi se pare respingător ca pentru bruma de sprijin pe care i l-aş putea da să-mi stîlcesc firea, adică sâ mă întreb : ce fel de om e doctorul Sîrbu ; de unde deţine el informaţiile ; dar cel de la care Ie-a aflat de la cine le deţine; ce-a căutat toemai eri la soră-mea doctorul Sîrbu tocmai cînd eram eu acolo ? Nu cumva a venit special pentru asta ? Şi dacă e aşa, nu cumva există un interes pe care cineva îl poartă familiei noastre în sensul că doreşte oa relaţiile dintre tata şi fratele meu să se agraveze şi mai mult? Şi dacă presupunerea aceasta e exactă, nu e oare verosimil să urc în sus pe albia evenimentelor şi să fac legătura între toate acestea şi cauzele directe ale retragerii tatălui meu din activitatea sindicală? Dacă m-aş Vîrî într-o asemenea plasă de suspiciuni şi presupuneri, intenţia mea de a-1 sprijini, bună iniţial, ar devia, ar schimba ceva în mine şi ar spori confuzia oare există în viaţa noastră pricinuind cu mult mai mult rău decît dacă aş acţiona direct şi în necunoştinţă de cauză. Asta poate să ţi se pară izbitor, ca şi cum aş sfătui pe cineva să navigheze cu seninătate pe o apa presărată cu vârfuri nevăzute, fatale, de stânci. Eu am însă sentimentul că viaţa nu e duşmanul meu şi am încredere deplină în acest -sentiment. N-am nici o poftă să-1 înlocuiesc cu altul. .— îmi place cum te aperi, zise doctorul Sîrbu. Sînt convins că greşeşti, dar argumentele dumnitale sînt ale unui om pe care îl interesează mai puţin dacă sistemul său de gînd in- e vulnerabil pe planul ideilor, oît faptul ca el să fie invulnerabil în felul cum îl aplică. Asta (îmi aminteşte ca eşti foarte tînăr şi te-aş admira dacă n-aş fi şi eu doar la un lat de palmă mai încolo de aceiaşi tinereţe. Ne desparte un lat de palmă. Eu zic : am treizeci de ani. Dumneata zici: nu există vârstă. Eu .sînt atent Cînd bag mima în buzunar, deşi ştiu şi abia îmi pot stăpâni bucuria că sînt atît de bogat. Dumneata însă nu eşti atent, risipeşti, nu aduni şi nu scazi nimic, fără să ştii că undeva în fiinţa dumitale lăuntrică, se aduna şi se scade tot ceea ce faci. îţi doresc să nu iei niciodată cunoştinţă de această lege, iar dacă iei, să se întâmple la timp. — La dumneata s-a întâmplat la timp? — Da. — Doctore, reluă Vale ou o nouă însufleţire, dumneata îl cunoşti bane pe cumnatul meu? Ce părere ai despre el? Sper că ai acum suficientă poftă să-mi dai un răspuns meritat, exact pe măsura întrebării mele imprudente ? -— N-ar fi trebuit să mă întrebi pe mine, fiindcă eu am să-ţi spun. zise doctorul Sîrbu şi în clipa aceea avu un zâmbet rece. Eu nu am reţinere faţă de cei ce vor să afle adevărul. Cunosc o femeie care a dat acest 18 răspuns soţului ei care vroia să ştie dacă ea îl înşeală. „Nu mă întreba, că spun !" a zis ea. încît poţi să iii bucuros că în această .privinţă ne potrivim, nu te voi menaja, dacă asta ţi-e dorinţa. Mai ai timp să te răzgândeşti. Vale se posomori. Ridică spre gazda sa o privire îngrijorată. Doctorul Sîrbu ocoli această privire şi se posomori el însuşi. — La urma urmei nici nu prea interesează părerea mea, continuă el. Dacă am ghicit bine, te interesează mai mult ceea ce ştiu decît ceea ce cred. Am să-ţi spun ceea ce ştiu, dar cu o condiţie să nu povesteşti nici o dată nimănui ceea ce am să-ţi spun şi cu atît mai vârtos sorii d urni ta le. In primul rînd, trebuie să afli că am fost prieteni buni şi că în prezent nu mai sîntem, iar el nu ştie că nu mai sîntem. Mai precis, el nu mi-a fost niciodată cu adevărat prieten iar eu am încetat să-i mai fiu şi el nu ştie cu certitudine inimic precis despre răsturnarea care s-a petrecut în sentimentele mele faţă de el. Mai precis, din pricină că am ţinut atît de mult la el mai ţin încă şi acum şi de aceea operez cu toate mijloacele de care sînt în stare pentru a suprima ultimele sentimente... înţelegi ce spun? De pildă, noi vorbim ioarte rar împreună, dar când trece prea mult timp fără să-1 văd, mă simt împins de o curiozitate mai puternică decît voinţa mea să-1 caui şi să stau de vorbă cu el. Nu l-am mai văzut de vreo două lumi, nici pe la spital nu mai dă — nu ştiu de ce —• şi de aceea am trecut ieri pe l.i el sâ-1 văd. Faptul că eram în aceiaş timp informat de felul cum a petrecut fratele dumitale de lăsata secului era o simplă întâmplare. Poate câ voiam să ajung să-ţi povestesc eu însumi ceea ce văd că te interesează şi pe dumneata ? Pentru mine în orice caz e mai uşor, pentru dumneata poate mai delicat... ■— Doctore, dar dumneata nu le crezi infailibil ? exclamă Vale. — Dacă în noi doi n-ar stărui îndoiala, n-am fi alunecat în destăinuiri. Bine înţeles că nu mă cred infailibil... Cine poate să fie pe deplin conştient de ceea ce învesteşte într-o prietenie? Zarurile se aruncă adesea fără ştirea noastră şi ne pomenim că un prieten, sau o femeie deţin, furate sau primite cadou, iluzii pe care ne credeam stăpâni. Dar despre asta nu voi vorbi. Ceea ce poate să prezinte interes pentru dumneata este o anumită criză prin oare au trecut relaţiile mele cu doctorul Munteanu, criză care sja petrecut sau care a început acum vreo trei ani. Am să încep prin-tr-o digresiune şi am să încerc să luminez exact zonele din care să înţelegi ceea ce te interesează. Lucram ca şi acum la Spitalul de boli nervoase, împreună cu doctorul Munteanu. Niciodată, în relaţiile noastre nu ini-am dat seama că în pregătirea sa ştiinţifică ar fi intervenit vreo schimbare esenţială. Cu toate acestea curînd el ajunse isă fie considerat unui dintre cei mai de viitor medici neurologi. Trebuie să ştii că nu e deloc uşor să te remarci în medicină şi că între altele o ucenicie sub pulpana unui mare specialist este aproape inevitabilă. Cît trebuie să ţină această ucenicie, cînd încetează de a mai fi ucenicie şi când se transformă în contrariul ei, şi mai ales ce i se poate întîmpla unuia oare nu are şansa sau poate nu vrea sâ fie sub pulpana cuiva, asta e altă chestiune, o să vorbim despre ea altă dată, poate. Destul că doctorul Munteanu se afla departe de toate acestea şi profesorul meu, cînd se referea la el o făcea ca şi cînd doctorul Munteanu ar fi fost de o generaţie cu el. Eu lucrez de aproape doi ani la un studiu şi progresul e foarte lent şi din ce în ce mai mult sînt nevoit sâ mă restrâng şi să mă 19 limitez de la alte activităţi. Trebuie să-ţi spun însă că acest lucru care pare atît de firesc la prima vedere — adică .să te dedici problemei pe care vreai s-o studiezi — în realitate nu e deloc atît de firesc, fiindcă nunem nu e obligat să fie convins că dumneata nu mai vii la şedinţă dm pncwia că eşti ocupat. Ocupat ? Dumneata crezi că noi nu sîntem ? Crezi că noi n-am şti ce să facem cu timpul liber? Doctorul Munteanu are o activitate ştiinţifică mai serioasă decît a dumitale şi ou toate acestea vine la toate şedinţele şi nu refuză nici o sarcină. Aşa părea să fie! Cei vechi spun că invidia medicilor e cea mai mare. într-adevăr ană simţeam ros de acest sentiment infernal cînd vedeam cum prietenul meu trece pe coridoare în suita savanţilor, radios şi elegant, cu un zâmbet fin în cdtul gurii, cum îmi pune mîna pe umeri, îmi spune că i-a fost dor de anklet că chiar aseară se gîndea la mine şi că „trebuie să ne vedem îmi dădeam totuşi seama că doctorul Munteanu nu s-a schimbat deloc fată ele mine, că numai perspectiva anca asupra lui s-a schimbat. Aş fi vrut să'fiu si eu ca el, să lucrez ca şi el la Academie şi la încă un spital, sa fiu invitat la conferinţele internaţionale de psihiatrie care ană interesau cum nimeni mu putea -să-şi imagineze, să nu se atingă nimeni de mine, şi cine ar avea chef s-o facă, să se teamă. în cele din urmă, îndlrjit, am învins acest sentiment. „Nu putem fi cum nu sîntem, ini-am zis. E dezgustător !". M-am considerat propriul meu pacient şi mi-am prescris un tra- Am raţionat astfel în ceea ce priveşte primul punct: eu sînt membru de partid si am obligaţia -să execut sarcinile de partid care mi se încredinţează. In acelaşi timp, pe plan profesional, sarcina onea este aceea de a face ca profesiunea de psihiatru şi psihiatria rominească să oîştige neapărat nişte descoperiri si procedee noi de tratament, în afară de munca mea zilnică la patul bolnavului, pentru care statul îmi plătea un salariu. Dar oare «tie cineva că am luat-o pe acest drum, în afară de profesor care mă cunoaşte din primul an de facultate şi al cărui sprijin nu-mi mai era suficient? Nimeni. , , . ■ • i * 4 - Pe scurt, m-am îmbrăcat frumos, m-am bărbierit, mi-ami legat -strâns nodul la cravată şi am cerut o audienţă la un tovarăş însărcinat cu problemele noastre medicale. Am socotit că am nevoie de un ceas ca să-ini expun programul meu pe zece ani. „Un ceas, mi-am zis, un ceas întreg... Dacă va fi mai puţin de un ceas chestiunea mea va fi incomplet -sau rău înţeleasă şi voi eşua !". înainte de a intra mi-am luat pulsul, imma îmi bătea cu o sută douăzeci pe minut. Mi-au trebuit, în faţa acelui tovarăş, minute întregi ca să pot să-mi reglez respiraţia şi să găsesc exact tonul potrivit ou ideile care mă obsedau. Acel tovarăş era un om de care depindeau tocmai chestiuni de acest gen, dintr-un condei el putea să-mi pună la îndemână mijloace mari; tocmai pentru asta era el învestit cu puterea de care dispunea, să deschidă asemenea orizonturi tuturor celor care doreau să studieze. Dar totul depindea .numai .de mime şi eu am înţeles poate cu prea multă nelinişte că totul -depindea numai de mine. Am început -să vorbesc Şi la prima vedere lucrurile păreau foarte simple... „Desigur, bineînţeles spunea acel tovarăş foarte nedumerit că insist şi dau atîtea amănunte. „Nu, mi-am zis, nu e atît de -sigur şi nu -atît de bineînţeles" şi am continuat.... Nu ceream nimic concret, nu ceream decît să fiu înţeles, să nu fiu greşit judecat, să se ştie ce fac şi nimic altceva... Vă spun că nu mi s-a uitîmplat niciodată sâ -am o emoţie atît de profundă şi de un gen atît de 20 special, de neuitat, ca în ziua cînd Ia o săptămână mai târziu, la prima şedinţă a organizaţiei, Ia o critică obişnuită şi nedreaptă cu care mă tortura întruna un anume doctor, o nulitate, s-a ridicat din birou un alt doctor, un om pe care nu-1 cunoşteam decît din vedere şi a spus cîteva fraze în apărarea mea, 'menţionând cu severitate că „doctorul Sîrbu are sarcini importante de îndeplinit şi consider indecentă şi răuvoitoare critica adusă". ,\1-a năpădit sudoarea de sus pînă jos. Izbutisem ! Apoi tovarăşul 'acela important la care fusesem în audienţă m-a chemat la el şi mi-a cerut să-i spun ce greutăţi întâmpin şi ce nevoi ara. I-am spus. „Aveţi o locuinţă bună ?" m-a întrebat el la sfârşit- N-aveam. ,,Să vedem ce se poate face", mi-a spus acest tovarăş. S-a făcut totul, locuinţa a venit peste un an, iar ceva mai tîrziu am fost trimis într-o călătorie de studii în U.R.S.S. CAPITOLUL VII A urmat o scurtă perioadă în care şi prietenia mea cu doctorul Munteanu a fost mai clară. într-o zi i-am adus la cunoştinţă că trebuie neapărat isă-1 văd fiindcă vreau să-i spun ceva important. „Bine, zice el, hai să ne vedem, dar cînd?". „Mâine după-inasâ, vino la mine". „Imposibil, zice el, la ora şase 'trebuie să fiu la Academie. Nu, mîine nu pot, dar poimâine mă fac liber toată după-amiaza şi ne vedem să facem o şuetă lungă". „Bine, am convenit, 'fie şi poimâine", şi în clipa aceia am hotărît ca în cazul cînd va .face ca alte daţi şi mă va. anunţa la telefon că nu poate Veni să rup pentru totdeauna relaţiile cu el. Trebuie să-ţi spun că eram prieteni, din primul an de facultate şi că în general în această prietenie n-au lipsii nici gelozia, nici exagerările şi nici exaltările, care fac atât de bine în perioada aceia, cînd ne hrănim numai cu visuri. Ne vedeam aşa, cam o dată pe săptămână. El se supăra că sânt atât de timorat, îmi dădea sfaturi şi se închidea în sine când în săptămâna următoare îi mărturiseam că n-am putut să le urmez... „Eşti un fleţ, cum poţi să fii atît de fleţ", îmi spunea. (N-am înţeles niciodată ce înseamnă acest cuvînt). ■ Din cînd în cînd mă îndemna : „dă-i drumul la studiul tău, ce faci cu studiul tău, dă-i drumul, îl. pritoceşti prea mult, prea mult întârzii...". Nu înţelegeam aceste îndemnuri, iar cînd într-o zi mi-a spus cu un aer foarte îngrijorat pentru mine că colegul meu D. pregăteşte o comunicare la Academic aim început să râd. „Râzi tu, dar habar n-ai ce pun ăştia la cale. Am vorbit despre studiul tău cu profesorul Nieoliees'cu, am aranjat să ţi-1 publice imediat. Dă-i drumul mai repede, pierzi prea mult timp. Şi trebuie să vorbeşti şi tu cu profesorul, du-te într-o zi la el, du-te chiar mîine". Nu înţelegeam de ce să mă duc la el, cu ce chestiune şi în ce scop să-1 deranjez. ,,Fă cum spun eu, zice, du-te şi cere-i o audienţă, spune-i cine. eşti". „Bine, mă duc, dar pentru ce?". „Aşa, fă cum fac eu, eu aşa am. făcut şi a fost foarte bine", mi-a răspuns el. Trebuie să mărturisesc că m-am frământat zile întregi cu problemele acestea. Devenit medic, -prietenul jpeu se schimbase. N-am putut niciodată să bănuiesc că , poate să existe o deosebire atît de mare între studentul din facultate şi medicul de mai tîrziu. Era pentru mine o adevărată enigmă. „Sârbule, îmi spume , el într-o zi, se •pregăteşte o şedinţă importantă, ce-i facem dragă ?". „în cesens ?". „Ce-i facem eu tine? E o şedinţă extraordinară, cu 2t cineva de la capitală,' acum e acum !". Şi îmi relatează o istorie cu preşedintele sindicatului, că stat anumiţi inşi care vor să4 schimbe, i-au făcut acestui preşedinte, care e medic de laborator, următoarea figură, iau trimis la analiză în loc de urină, ceai de muşeţel şi că acest medic a analizat ceaiul de muşeţel şi a pus diagnosticul de diabet, a aflat toată lumea şi Se rîde peste tot şi că au vrut să-1 compromită ca să-1 schimbe. „Acest preşedinte de sindicat a reuşit într-adevăr să-şi atragă antipatia tuturor, foarte bine că va fi schimbat", d-am răspuns. „Da, dar nu acuma, nu în şedinţa asta atît de importantă", a zis el. „Ba, dimpotrivă, zic, găsesc că e unicul prilej, fiindcă in nenumărate alte şedinţe a fost criticat şi n-aţi vrut să-1 schimbaţi, l-aţi apărat şi l-aţi susţinut". „Am greşit, o să-1 schimbăm, dar nu acum". „Bine, înţeleg, dar tot nu pricep ce legătură am eu cu chestia asta ! am zis. Nu cumva vrei să iau cuvîntul şi să-1 apăr pe acest preşedinte?". „Ba da. tocmai asta trebuie să- faci, fiindcă vor să dea şi în tine". „Sînt două lucruri deosebite, i-am răspuns, o să mă apăr şi nu înţeleg să mă apăr sus-ţinîndu-1 pe preşedinte". „Nu pe preşedinte îl susţii, ci biroul organizaţiei de partid, care va fi atacat indirect". „înţeleg dificultatea în care se află biroul organizaţiei, dar nu văd ieşirea, fiindcă mai mare prejudiciu o să suferiţi susţinîndu-1 pe preşedinte decât recunosoînd că aţi greşit". „Ai dreptate ,dar din păcate nu la nivelul ăsta se pun problemele acum — la noi e un moment greu, nu pot să-ţi explic, e necesar ca preşedintele sindicatului să fie apărat acum. Imediat după şedinţă o să-i dăm ceea ce merită, dar e foarte important ca tu să iei cuvîntul şi... ascultă-mă, nu e nevoie să-1 aperi pe acest preşedinte, ci isâ spui ceva despre biroul organizaţiei. Mai vorbim noi, mai gîndeşte-te, nu-mi da răspunsul acum, nu te pripi, fă cum zic eu şii ai să vezi că o să fie fin regulă". Doctorul Sîrbu se opri cîteva clipe. — Nenumărate rebusuri de acest gen, continuă apoi cu un glas schimbat, o adevărata plasă, un adevărat păienjeniş care încetul cu încetul începuse să-mi domine gîndirea. Toate aceste enigme sfîrşeau ou acelaşi leitmotiv : ,4ă cum zic eu, eu aşa am făcut şi a ieşit foarte biine". Am făcut cum a zis el şi a ieşit foarte prost! M-am dus la profesorul Nicolicescu şi m-am comportat rid icul, savantul m-a primit cu bunăvoinţă, dar n-a înţeles de loc ce vroiam de la ei, iar la şedinţa aceea importantă am stîrnit cea mai mare confuzie prin cuvîntul meu, şi tovarăşul acela de la capitală m-a făcut să roşesc. „Regret, a zis ei, că doctorul Sîrbu, despre care am auzit că e un tovarăş cu atitudine hotărîtă, n-a adus nici o contribuţie în chestiunile care s-au ridicat aici". Faptul că preşedintele sindicatului a fost totuşi înlocuit, faptul că biroul organizaţiei, criticat fiind, n-a păţit niimdc, faptul ică nu m*a criticat nimeni cum îmi prezisese doctorul Munteanu precum şi faptul că a doua zi el era foarte radios şi că totul se rezolva fără urmările catastrofale pe care le prevedea el, mau trezit parcă din năuceala, am scuturat din cap. Continuam să ne vedem, el continua să mă sfătuiască, eu ziceam că aşa o să fac şi, bineînţeles, că nu mai făceam... Toate acestea se adunară •ca o ceaţă între mine şi el şi începui să nu-1 mai văd cu claritate. Acum doi ani, pe la sfîrşitul primăverii, îl întî-lnesc- de cîteva ori însoţit de o femeie, o tânără doctoriţă pe care nu o mai văzusem pînă atunci la neurologie şi îl întreb cine e. Mi-a răspuns că a fost numită de vreo lună de zile în locul doctorului G., detaşat Ia un -spital nou. „E foarte •drăguţă", am zis. „Nu-i aşa? a zis doctorul Munteanu. Vrei să-ţi fac cu- 22 * no-ştinţă cu ea ?". „Da", am răspuns. „Ştii ce, propune el, îţi fac cunoştinţa cu ea şi o invităim diseară la masa la Athenee Palace". „Bine", am zis, şi am făcut cunoştinţă cu această colegă. Pata îmi plăcuse din prima clipa cînd o văzusem şi mici eu nu-i eram total necunoscut. A fost încântată de invitaţie. Seara venind, m-am îmbrăcat cu grijă şi m-am dus la restaurant. La restaurant ea mi-a plăcut mai puţin, nu era potrivit îmbrăcată, venise într-o fustă plisată şi avea ceva schimbat în expresie, n-am putut să-mi dau seama ce. Am fost serviţi, şi s-a produs un incident hazliu, primul, fiindcă ai să rezi că a urmat şi al doilea. Ea a vrut parca să ajute chelnerul punând nuna pe farfurie. Şi-a dat însă seama că nu e la ea acasă şi şi-a retras mişcarea dar a atins solniţa şi a vărsat-o. „Sarea înseamnă bogăţie !" a zis doctorul Munteanu. „Ba înseamnă că o să mă cert cu mama cînd o să mă întorc acasă", a răspuns colega noastră. „Eu am altă teorie, a început doctorul Munteanu, cred că asta dovedeşte că persoana respectivă nu stă bine cu nivelul ideologic". „Eu an-am descurcat bine la marxism", a răspuns colega noastră naivă. „Nu în sensul acesta, a reluat doctorul Munteanu, îl cunoaşteţi pe doctorul Sch. ? Doctorul Sch. stă la masă în restaurant şi vrea să-şi aprindă o ţigară. Scoate chibritul. Băţul se rupe şi zboară în aer aprins, cade pe rochia unei femei de vizavi'. Doctorul Sch. se ridică să-1 stingă şi trage după el faţa de masă cu tot ce e pe ea. Se întoarce să dreagă faţa de masă şi răstoarnă scaunul vecin...". Colega noastră râdea. „Ce legătură are asta cu nivelul ideologic ?" întreabă ea. „Doctorul Sch. nu înţelege deloc ce e marxismul, precizează prietenul meu. Cînd o să-1 cunoaşteţi o să vă amuzaţi, n-are altă preocupare decît aceasta, ce e anarxiism-leninismul, ce înseamnă marxism-leninism, unde duce anarxism-leninisimul... E complet aiurit şi cînd aude pe cineva vorbind, într-o conferinţa sau la o adunare, rămîne cu gura căscată". Parcă descopeream abia atunci că prietenul meu are mult spirit, fapt curios, căci ştiam că e un om spiritual, dar nu ştiu de ce acest lucru mă surprindea în seara aceea. Chelnerul ne -întrebase ce fel de vin dorim şi doctorul Munteanu alesese vinul şi îl comandase. „Doriţi poate altceva?" am întrebat-o eu pe fată şi atunci ea a tresărit, s-a uitat la mine şi a zâmbit : „aş vrea să beau bere". Doctorul Munteanu cu un gest, -un fel de pocnitură, produsă de izbitura degetelor de podul palmei, a întors chelnerul înapoi şi a comandat bere. Ni s-a adus berea şi doctorul Munteanu a luat sticla din mâna chelnerului şi a turnat în pahare. Prima sticlă n-a ajuns să umple paharele, doctorul Munteanu a lual-o pe a doua pe care a lăsat-o apoi jumătate .plină pe masă. Nu ştiu cum a făcut că retragîndu-şi mîna, sticla i-a urmat gestul şi s-a culcat pe masă gîlgîind. El a vrut is-o ridice şi a vărsat paharul. M-am retras să nu-mi curgă berea pe pantaloni şi am izbucnit în rîs. „Stai foarte prost cu nivelul ideologic", am zis. Mă aşteptam ca el să rîdă de această remarcă. S-a făcut alb la faţă. Ridicând paharul şi sticla am observat că-i tremurau mâinile. In ceea ce priveşte colega noastră, ea a apreciat şi mai puţin remarca mea. Era totuşi singurul mod -de a trece peste acest incident- N-am renunţat la starea mea de veselie şi pînă la sfârşit am continuat să glumesc pe socoteala -doctorului Munteanu şi a teoriei lui. Zâmbea rece şi cu cît observam că e mai afectat cu atît socoteam starea lui mai nejustificată şi mă veseleam şi mai tare. Făceam asta cu atît mad mult cu cît observam că 23 fetei îi displăceau vizibil glumele pe care le făceam şi îmi spuneam că nu e rău că mă comport astfel : dacă îi displăcea profund această trăsătură a firii mele, cu atît mai bine, căci nu vom fi prieteni şi eu nu mă voi îndrăgosti, de ea. (N-aş putea însă să afirm că eram convins că fetei îi displace chiar atît de profund felul meu de a fi şi bineînţeles că nici nu-mi trecea prin cap să retrag cît de puţin din sentimentele mele pentru ea), îmi spuneam că acum, după ce vom pleca, prietenul meu ne va zice la revedere şi eu voi rămîne singur cu fata şi o voi conduce acasă. „Pe drum, mă -gindeaim, îi voi explica fetei cît de lipsit de humor a fost doctorul Munteanu -ne-observind renghiul pe oare firea ni-1 joacă chiar în clipele cînd ne credem atît de deosebiţi şi de feriţi de ceea ce povestim că li se întâmplă altora". Doctorul Munteanu a chemat chelnerul şi a plătit fără să-mi arunce măcar o privire, avînd aerul că plăteşte fiindcă ignoră prezenţa mea, fapt care, în loc să mă supere, cum ar fi fost cazul, — cu atît mai mult cu cît în fond fata era invitata mea şi el ştia acest lucru — a continuat să mă înveselească. Ne-am ridicat şi aan ieşit. Era o noapte cu un cer adine şi cu. -stele multe, cum se întâmplă des în Bucureşti. Colega noastră mergea între noi. şi veselia mea trecuse, iar prietenul meu redevenise el vesel. Am mers de-a lungul Căii Victoriei. Atmosfera ide Bărăgan pe care cerul o aducea peste oraş, în ciuda clădirilor înalte şi a luminăţiei, m-a făcut tăcut şi retras. Am ajuns pînă la Cheiul. Dîmboviţei, şi eu m-am oprit. Fata stătea pe bulevardul Mărăşeşti şi îmi spuneam că -doctorul Munteanu ne-a condus destul. Acum îşi va lua la revedere şi ne va lăsa singuri. Spiritul meu era foarte absorbit de prezenţa fetei şi eram gata -să-i întind -doctorului Munteanu mlîna, cînd el îmi atrage atenţia -că nu se face s-o lăsăm pe colega noastră singură... „Bine înţeles că nu", zic. „Atunci hai s-o conducem pînă acasă", zice el. „Poate că are dreptate, m-am pomenit eu gîndiind, nu e deloc elegant -să petrecem seara împreună şi la un moment dat fata să rămiînă numai cu mine. S-ar putea ca ea să se simtă stingherita". Am condus-o împreună acasă. VIII Eu vroiam să mă căsătoresc şi cum ştiam că nu mă înşel că fata îmi place, vroiam -s-o cunosc mai bine. Era o femeie frumoasă şi îmi spuneam că frumuseţea ei mă Va tulbura din ce în ce mai mult şi că nu trebuie să -scap prilejul, a-cuni cînd mintea mea era încă limpede, să-i cunosc bine firea, să fac un -act de voinţă şi -Să evit aruncarea eu capul îl gol în cazul în care aş fi surprins nepotriviri -prea mari între -mine şi ea. îmi spuneam că cea -mai elementară acţiune pe care trebuia s-o întreprind era verificarea intenţiilor; vroia ea, ca şi -mine, rn acel -moment al vieţii ei să se căsătorească ? Dacă ida, raţionam eu, atunci se va observa la ea, cum cred că se va observa la mine, aceeaşi aşteptare, .aceeaşi meditaţie a -spiritului care contemplă cu bucurie -nedefinită lumea înconjurătoare şi care caută să întâlnească acea privire care se destăinuieşte fără cuvinte, acele gesturi revelatoare oare nu înşeală, -care au ecou profund, care tulbură -sufletul nostru, într-un cuvînt, i-am -dat târcoale, ca să mă exprim mai puţin înflorit. Am trecut de olt-eva ori prin salonul unde luora ea şi -în -cele din urmă i-am sugerat că aş vrea s-o văd într-o -zi şi dacă n-ar supăra-o propunerea mea, 24 să-i fac o vizită acasă. A .ni adăugat că vizita mea «-ar produce duminica viitoare dupâ-amiază. A acceptat roşind foarte tare, n-am înţeles de ce. Pînă duminică mai erau cinci zile şi în acest timp ara căutat: să n-o mai văd. Duminică dimineaţa telefonez pictorului Manea şi îi spun că aş dori să înă însoţească într-o vizită. „Vrei -să-mi arăţi vreo fată?" ni-a întrebat. „Da, zic, curai ai ghicit?".,. ,,E în glasul tău o nesiguranţă care în. acest caz; e uşor de interpretai;". „Nu te înşeli, i-;am răspuns, dar e vorba de o iată care nu pare prea obişnuită ou idei a unei vizite acasă la ea. In doi responsabilităţile isc micşorează, în ori ce caz faptul e mai puţin frapant". „Bine, zice, te Inso pese". Am plecat, am ajuns la ea, am sunat. Ne-a deschis o femeie foarte jenată, mama ei, fapt care m-a surprins deoarece vizita mea, presupun, nu era neanunţată, n-avea de ce să adopte aerul acela stupefiat, jenat şi pe undeva oam servil. „V,ă rog să ne scuzaţi, a zis ea foarte confuză, fata unea a plecat, dar se întoarce, poftiţi, îmi pare rău că trebuie să aşteptaţi..." Am intrat, colega mea locuia cu părinţii într-un fel de mansardă ne-terminaită, într-un fel de .pod... Am trecut printre nişte frînghii de rufe, printre nişte lăzi, în timp ce mama colegei mele se scuza mereu. „Poftiţi", zice şi ne deschide uşa. în faţa 'noastră apare o odaie largă, confortabilă, cu un geam mare prin care se vede cerul. In mijlocul odăii o inasă ou fotolii şi într-unui din fotolii un domn cu o revistă în anînă. El ridică 'privirea şi amîndoi ne privim cu albul ochilor lărgit. Era doctorul Munteanu. El se ridică, eu fac prezentările, miaima colegei noastre începe să scuze fata. Se retrage să ne trateze cu cafea şi eu îi şoptesc pe neaşteptate doctorului Munteanu : ,,Ce cauţi tu aici, amice Proteus ?". „Ara să-ţi spun mai pe urmă, aice. Are nişte necazuri cu D., medicul primar, şi m-a rugat să-i fac o vizită s-o sfătuiesc cum să se descurce"... Nu trece mult şi apare fata. S-a scuzat de absenţă, ne-a servit cu cafele... Mama ei vorbea necontenit. Pictorul Manea tăcea şi observa scena. „Doctorul Munteanu, îmi spuneam eu, avînd în vedere faptul că prezenţa mea (face inutilă pe a 'lui va mai sta puţin şi se va retrage, apoi eu, eu pictorul Manea, vom ieşi împreună eu fata şi după cîtiva timp pictorul se va retrage şi el, iar cu voi petrece toată seara cu colega mea". Timpul trecea însă, mama fetei isprăvise de povestit istoria familiei lor 'de funcţionari şi iată că mama nu mai revine tîn odaie şi rămîmem toţi trei cu fata. Doctorul Munteanu nu pleca. „Ce măgar! ani reflectat eu supărat, iasă că-ţi arăt cu ţie mîine la spital!" Am propus să ieşim. Am ieşit... In stradă ,dactorul Munteanu îşi apropie faţa de urechea mea şi îmi şopteşte amical dar şl ho târî t: „INieule, ia-o tu puţin înainte cu prietenul tău că eu am ceva de vorbit cu fata asta". N-am avut' nici o reacţie, am luat-o înainte, pe chei, ou pictorul. La un moment dat mă uit în urmă. Fata îi vorbea doctorului Munteanu şi părea îngrijorată de ceva. „Ce e cu prietenul ăsta al tău?" îmi şopteşte pictorul... „Are ea nu ştiu ce să-i spună", răspund. „E foarte drăguţă", zice pictorul. Da, dar nu mai terminau de vorbit, mergeau în urma noastră şi timpul trecea. Am observat cum ei au devenit apoi tăcuţi şi intimi iar ţfata avea o expresie ciudată de aşteptare. Ne-au ajuns din urmă şi au luat-o înainte, unul lângă altul ca şi cînd eu şi cu pictorul nici n-am fi existat. M-am apropiat de ei : „M-am plictisit de atîta plimbare ,am zis, e timpul să ne 25 luăm la revedere". Doctorul Munteanu tăcea. M-am uitat la fată să-mi dau seama dacă ne potriveam la intenţii. Ea şi-a ferit privirea şi am înţeles că eram inoportun, că mă vîrfsem într-o istorie foarte împuţită. Nu eram însă deloc proist dispus. „Verificarea intenţiilor s-a soldat cu un eşec, am gîndit. Ii place doctorul Munteanu, între mine şi el l-a ales pe el". Am devenit deodată vesel, le-am spus la revedere şi ara plecat. „Ce e cu prietenul ăsta al tău ?" mă întreabă pictorul. „Nu ştiu", zic. „De ce te-ai lăsat?! îmi spune el. Nu vezi că s-a băgat pe fir?". „Ba da, văd, zic, dar mi-a făcut un serviciu, fiindcă fata l-a plăcut pe el şi dacă el nu s-ar fi băgat pe fir eu n-aş fi ştiut că nu sînt eu cel preferat"- „Asta n-ai de unde s-o ştii, mi-a răspuns pictorul, trebuie să-mi povesteşti cum s-au întâmplat lucrurile, cum a decurs cunoştinţa cu fata, fiindcă nu-mi dau seama dacă ai chiar aşa motive să te bucuri. Impresia mea e că dimpotrivă ţi-a dat un picior în spate şi tu dai vina pe fată". Dacă oamenii ar fi lăsaţi în pace cu impresiile lor prime! Dar au totdeauna grijă alţii să te pună la curent cu implicaţiile actelor tale, de a căror gravitate puţin îţi pasă. Cînd eram adolescent primeam picioare în spate fără să mă sinchisesc, acum asemenea întâmplare ar aduce în conştiinţă o arsură care nu s-ar vindeca decît printr-un duel. Dar cum duelul e oprit de lege, lupta se dă pe terenul invizibil al conştiinţei, unde adversarul poate fi ucis tot atît de bine transformîndu-1 într-un cadavru viu; îl poţi ucide interior, deşi după aceea el continuă să mai mănânce şi să se mai plimbe ; nu va mai fi însă decât un intestin ambulant. Mergeam pe Calea Victoriei, foarte animată Ia ora aceea, şi aşa am ajuns la Capsa. La Capsa ani intrat înăuntru, am cerut cafele şi i-am povestit cum s-au petrecut lucrurile. Observam cum pictorul ascultă din ce în ce mai puţin atent, ca unul care şi-a format deja părerea şi îi este prea deajuns, nici nu vrea să mai mă asculte. „Nu cred că e bine pentru tine să ai un altfel de prieten", a zis ol. „De ce? '. 40 , Mama dădu puţin la o parte perdeaua care acoperea glasvandul şi începu să -se uite la copii. „Repet întrebarea, Vale, fii atent: care au fost cauzele războiului Troici?!''. „Tajiţa. dar am răspuns". „Răspunde frumos şi; limpede : cauzele războiului Troiei au fost următoarele ; repetă !" Vale repetă şi începu isă înşiruic Cauzele acelea unele după altele. „Bine ! zise ea apăsat. Să ştii că cel mai greu examen e la întrebări. La întrebări se vede că ai înţeles lecţia, că de învăţat e uşor să înveţi ca un papagal. La cursuri e şi mai lesne, că te ascultă în fiecare zi, dar în particular o să-ţi fie. greu la examen, că o să-ţi pună numai întrebări". „Tanţa, o .să mă asculţi în fiecare zi?" „0 să te ascult eu, ,VaIe, cît o să pot, dacă o să mai am timp', că dacă tata ană dă la fabrica de tutun, cînd o să viu acasă trebuie s-o ajut pe mama..." „Trebuie is-o ajut şi eu să înveţe mai departe, gîndi mama- 0 s-o las mai încet cu treburile casei şi să urmeze liceul ,în particular. îi place cartea, nu e aşa de bleaga cum pare". • . Dar fusese cu neputinţă s-o ajute. în anul următor, cazangiul, după străduinţe şi rugăminţi îndelungate în dreapta şi în stingă : „are trei clase de liceu", insista el, izbuti să facă să fie angajată mu la fabrica, de tutun,, ci într-o muncă mai uşoară şi mai bine plătită la Ateliere, la controlul tehnic al secţiei de strungărie. Numai pe Vale însă îl lăsară să iurmeze liceul în particular, mai ales că el promitea să dea câte .două clase într-un an. Constanţa încercă şi ea, dar acasă de trudită ce era adormea cu capul pe carte. Izbuti să mai dea un an, dar în cursul superior căzu. în 1945, îndată după război, află de la una din fostele ei colege ou care se întâlni într-o zi şi care ca şi ea nu izbutise să treacă în cursul superior că acum cu patru clase de liceu putea ,să fie inumită .suplinitoare la o„ 'şcoală primară, dacă avea pe cineva la 'minister care să-d aprobe numirea. Cu toate că între timp se calificase la serviciul central de dispeceri şi avea un salariu destul de bun, Constanţa părăsi imediat Atelierele-.şi -intră ca suplinitoare chiar într-o şcoală din cartier. Ministerul aprobă numirea fără greutate, căci învăţătorul era de obicei ofiţer de rezervă şi mulţi dintre ei pieriseră pe front, lipseau cadrele din învăţământ. Acelaşi minister aproba pe vremea aceea ca aceşti suplinitori să-şi continue studiile şi Să devină învăţă toii titulari. In doi ani Constanţa depăşi aceste studii şi în 1948 urma cursurile serale de trei ani ale şcolii pedagogice -superioare. Examenul de diplomă ca profesoară îl trecu cu succes. Căpătase in cinci ani de învăţământ suficientă experienţă încât la proba ide aplicaţie reuşi fără emoţii. Avea în faţă elevi pe care îi vedea pentru întîi a oară, dar îi fură deajuus câteva minute de conversaţie cu -ei ca să-şi dea seama cum -să le predea lecţia şi cum să obţină de la ei reuşita. „Acela de colo, înţelege tot ce spun, celălalt nu înţelege nimic. Acela oare stă cu pleoapele pe jumătate închise şi care pare cacm bleg eabe cell mai inteligent dintre toţi, ia-r ăsta de aci care pare numai' ochi şi urechi înţelege totul d-ar -are mintea alunecoasă şi nu se lipeşte nimic de el. Celălalt cu privirea vioaie şi inteligentă e un răsfăţat care înţelege uşor şi nu ia învăţătura în serios, cît -despre acela înalt şi serios cu privirea fixă şi lucioasă îl doboară somnul şi de aceea ţine ochii aşa holbaţi". Zîmbea cu îngăduinţă, rărea şi -ridica vocea, arunca o privire celor mai buni şi îi ignora cu totul pe cei care -prin natura lor -aveau mintea greoaie. Lecţia ei plăcu şi acest examen fu primul ei succes neîndoielnic, după atâţia ani de efort. 41 In anul următor îl eunoscu de doctorul Munteanu şi se căsători. Asta se petrecuse vara trecută. Cînd reîncepu noul an şcolar primi într-o zi la şcoală un telefon de la secţia de învăţăimînt a raionului, care o invita să se prezinte la raion chiar atunci, Ia şeful secţiei. „Ce-o fi având cu mine, tovarăşe director?" întrebă. „Nu ştiu, vezi şi dumneata despre ce e vorba, răspunse directorul. Cine ştie ce-o fi! Te pomeneşti că te avansează !" adăugă el cu o falsă invidie, care sugera că el ştie foarte bine pentru ce o cheamă la raion şi n-o invidia câtuşi de puţin. Constanţa nu observă şi se gândi că nu era exclus să fie într-adevăr detaşată de la şcoala elementară Ia o şcoală medie. Dorea de mult acest lucru. Şeful secţiei de învăţământ o primi cordial şi prevenitor, o invită să ia Ioc şi începu prin a-i face confidenţe referitoare la situaţia âmvăţămîn-tului în raionul său. Sânt mulţi învăţători şi învăţătoare oare fug de sarcinile care li se încredinţează şi care consideră că misiunea de « înfăptui revoluţia culturală nu le revine lor, ci... Vorbea cu un glas coborât şi prietenos şi spunea că pentru lucruri care ar trebui să meargă de la «ine trebuie de fiecare dată să se depună un efort 'special. Era un om trecut de patruzeci de ani, activist ridicat dintre muncitori, se vedea după mâinile lui mari şi ciupite de filetarea îndelungată a metalelor. „Tovarăşe Nicula, despre ce sarcini e vorba ?" ,,Am să-ţi spun îndată despre ce e vorba", răspunse şeful secţiei. „Tovarăşe Nicula, vă rog să nu mă scoateţi din învăţământ!" zise ea neliniştită. I se mai făcuseră propuneri (nenumărate, nu era prima oară când i se dădea de ânţeles că având în vedere originea ei socială, partidul ar avea nevoie de ea în funcţiunii mari, în conducerea învăţământului; dar refuzase mereu, spumând că ea pentru învăţământul propriu-zis s-a pregătit şi la altceva nu se pricepe. „Nu tovarăşe, nu e vorba de scoaterea dumiitale din învăţământ, zise Nicula şi adăugă : Colegii şi colegele dumneavoastră vă consideră o profesoară bună. Directorul e de părere că dumneavoastră predaţi cel mai bine, aveţi dumneavoastră nişte metode de convingere de vă iubeşte elevul. Si, tocmai de metodele astea avem şi noi nevoie : trebuie să lichidăm odată plaga analfabetismului din ţara noastră. Despre asta e vorba". Urmase o tăcere. Era vorba deci să fie numită în munca de alfabetizare. Asta era sarcina celor din ciclul întîi, a învăţătorilor. „Tovarăşe Nicula, simt obligată să primesc?" întrebă. „Da, tovarăşă Munteanu, răspunse şeful secţiei. E nevoie de dumneata în această acţiune. Inichipuieţi că în Bucureşti, capitala Republicii, burghezia ne-a lăsat cel mai mare număr de analfabeţi. Trebuie, urgent, să facem să nu mai existe nici-unul". „Tovarăşe Nicula, n-am miei o ezitare. Am întrebat dacă isînt obligată să primesc In alt sens : eu predau unor elevi între zece şi paisprezece ani şi ştiu că în acţiunea de alfabetizare e vorba mai ales de oameni în vîrstă, cu care nu ştiu dacă metodele mele mai sânt bune". „Sânt bune, tovarăşă ! răspunse şeful secţiei, cu acea intonaţie specifică şefilor cînd dau de înţeles că obiectul audienţei a fost epuizat. Suit bune, tovarăşe, de ce să nu fie bune ? Sânt foarte bune ! Luaţi-vă sarcina în primire şi începeţi munca. 0 să aveţi sprijinul nostru ori de cîte ori se vor ivi greutăţi oare vă depăşesc — veniţi aici la anine şi spune ţi-mi mie. Toate instituţiile şi întreprinderile sânt obligate să vă ajute, directorii de întreprinderi, responsabilii culturali, responsabilii de stradă, deputaţii raionali, organele de miliţie, presa, ziarele, Scînteia, ministerul, consiliul de aniniştri ,tovarăşe! Totul vă stă la dispo- 42 aiţie!" încheie şeful secţiei, luînd-o puţin razna, ridicîndu-se în picioare şi avînd aerai că ou asemenea protectori puternici misiunea ei capătă toate garanţiile de reuşită. XVI Secţia de învăţământ a radonului avea un tabel nominal al viitorilor elevi, întocmit pe întreprinderi şi pe străzi, cu numele, pronumele, vîrsta, profesiunea şi situaţia socială a fiecăruia. Fabrica de lanţuri, fabrica de cărămizi, fabrica de jucării, fabrica de frînghii, fabrica de iaurt, fabrica de fum (negru de fum), fabrica de ghiaţă, crescătorii de porci, centre de pulpare, depozite, cooperative, centre de congelare... Din toate acestea i se repartizaseră numai cîteva, la celelalte fiind detaşate alte cadre din învăţământ. De aici reieşea că în marile uzine industriale acţiunea era încheiată sau poate că nici nu se pusese problema în general, muncitorul industrial nepuitându-se califica fără să fi absolvit cel puţin cursul primar. Conducătorii acestor mici întreprinderi erau într-adevăr avizaţi şi gata s-o ajute. Cei mai mulţi dintre ei nu ascundeau însă că păstrau o amintire puţin favorabilă colegelor ei care munciseră aici în anii precedenţi. îi povesteau istorii neverosimile şi dădeau din cap cu dispreţ. Cutare învăţătoare căra gaz cu duba în timpul dimineţii la domiciliul elevei deoarece eleva o ameninţa că nu va veni la lecţie dupâ-amiază fiindcă pierde bonul de gaz. 0 altă învăţătoare plătea din buzunarul ei o spălătoreasă ca să-i spele elevei rufele, fiindcă eleva răcnea: „îmi speli dumneata rufele?" Atâta dezorientare şi lipsă de curaj era de neînţeles pentru ei. Tot aşa se va comporta şi ea ? 0 sfătuiau să fie foarte severă şi să nu repete aceste greşeli dacă vroia să facă vreo treabă. Constanţa începu cursurile avînd în minte aceste sfaturi şi promisiuni de ajutor. Dar cum să fie severă ? în ce mod ? Avea în faţa ei cinci, şapte sau ..zece elevi, între optsprezece şi cincizeci de ani. Se uita la chipurile lor buimăcite de efortul de a înţelege şi simţea cu 'spaimă că aceste chipuri refuză să se lumineze şi să se lase cunoscute, cum se întîtmplă cu cei mici. Avea senzaţia neliniştitoare că explică unor pari, unor dovieci, unor momii înţepenite şi uluite. După un sfert de oră una din aceste momii o întrerupea că „ia cinci jumătate se deschide la mălai". Numai atît spuneau, propoziţie stranie, cu sunet nepotrivit, la distanţă uriaşă de procesul de gândire al celui mai slab elev dintre toţi elevii cunoscuţi de ea mai înainte. Pînă să-şi dea -seama ce avea de făcut într-o astfel de situaţie, momîia ieşea pe uşă fără un cuvânt. Aici exista totuşi o explicaţie, se întrevedea un univers, undeva se făcea o coadă şi dacă lipseai de la coada aceea pierdeai un anumit aliment. Dar de cele mai dese ori explicaţia nu se producea, momiîia se ridica pur şi simplu de pe bancă, arăta o privire albă, complicată în opacitatea ei simulată şi în care hotărârea de a pleca nu pâinea măcar să fie rezultatul unui proces interior determinat şi ieşea pe uşă fără un cuvânt. „Mă duc !" şi nimic altceva. „Plec", atâta tot. Ce i se putea spune? Cînd începu să-şi revină din surpriză şi încercă să-i oprească, efectul nu se produse. 0 uşoară pâlpâire în priviri : „Dacă eu plec, dumneata dece y/i ci să rămân?" „Nu e voie să pleci!" încercă să fie severă. 0 umbră de nedumerire şi .umilinţă pe chipurile lor: „Ştim că nu e voie... dar plecăm". Apel la director. „De ce îi lăsaţi să plece ?" se mira directorul. „Dar ce 43 pot să le fac?" „Cum ce puteţi să le faceţi? întreba directorul şi mai nedumerit. Să nu-i lăsaţi să plece!" Pe căi ştiute numai de ei, ciudaţii elevi aflau că profesoara căuta sprijin la direcţie şi o săptămîină sau două stăteau cuminţi şi se sileau să înveţe semnele acelea pe care profesoara aceasta vroia nu se ştie în ce scop, să le vîre în capetele lor. Apoi iarăşi începeau să plece făcând zadarnică şi chinuitoare peregrinarea ei pe urmele lor. 0 năpădi îndoiala. într-o zi ea ghidi : „îi trebuie cu adevărat omului învăţătura ? Este într-adevăr cultura o lumină? Există oare o deosebire esenţială între un om cultivat şi unul care trăieşte în afara cunoştinţelor pe oare i le oferă cărţile ? Ce sînt cunoştinţele ?" şi continuă să rumege zile întregi aceste idei care o obsedau, dacă există „lumina învăţăturii" şi cît e ea de necesară. Un om de serviciu, o lucrătoare îndată ce ies din această mică încăpere în care li se arată nişte semne cabalistice la tablă, se duc acasă, redevin veseli, se simt bine, îşi cresc copiii, îi fac dacă nu-i au, petrec de sărbători cu rudele şi cu prietenii, există independent de editură, într-un fel natural, într-un univers în care satisfacerea trebuinţelor dă bucurie şi fericire. întruoît cultura schimbă cursul fund aman,tal al acestei curgeri? E vorba de cultură şi nu de calificare. Iată o adunare de oameni cultivaţi ! Cultura i-a făcut să ia cunoştinţă de ei înşişi, le-a trezit dorinţa de expansiune a eului, comportarea firească a dispărut. Un învăţător sau un profesor reprezintă media între un analfabet şi un erudit. Iată de pildă viaţa profesorului Ştefan Roşea e presărată de .infamii. în trecut el ,a provocat moartea unui elev prin persecuţie sistematică. Un patriotard semidoct, habotnic, făţarnic şi ipocrit. După 23 August nu numai că a continuat să rămînă în învăţământ, dar a fost multă vreme şi director al şcolii. Era căsătorit şi avea copii mari, botezaţi cu nume neaoşe, romane, Romulus, Remus, Titus, Ulpius, îşi bătea soţia ou cruzime şi era atît de neruşinat încît nu se sfiise s-o ameninţe pe învăţătoarea Fierbinţeanu că o zboară din ' înva* ţămînt dacă refuză să-i devină amantă. Şi o zburase. Iar unii din corpul didactic al şcolii, oameni care se „adăpaseră" de la izvoarele culturii, se acomodaseră cu el, îl linguşeau şi se temeau de el, ba ajunseseră chiar să-1 respecte. Aceşti oameni care aveau cu ei „lumina", o părăsiseră pe colegă lor Fierbinţeanu uşurîmdu-i persecutorului intriga şi trebuiseră să-şi facă apariţia organele securităţii de stat care .arestând nişte legionari ajunseseră cu firele pînă la acest individ oare găzduise în casa lui pe unul din ei, pentru ca aceşti oameni să respire uşuraţi şi să convină că coborâseră foarte jos în laşitate şi indiferenţă. Printre ei se afla un tînăr profesor, inteligent şi foarte bine pregătit, care îi făcuse la început'curte Constanţei şi de care ea fusese gata sâ se îndrăgostească. Ea descoperise însă curând că tânărul acesta, deşi îl detesta pe director, se arăta totuşi curios să descopere în ce constă forţa lui, zicând că e „o forţă". Fără sjo afirme vreodată deschis se putea ghici din felul lui ide a gândi că această aşa-zisă forţă e eeva firesc şi real, un fenomen de' oare „nu putem să nu ţinem seama", fiind durabil şi de neîmlâturat. Astfel că. 'la un mod mai fin, mai spirituals pîna şi acest tânăr cu adevărat luminat şi subţiat de cultură se comporta ca şi ceilalţi învăluindu-se însă într-o ceaţă de formulări subtile. Această viziune neagră o sperie. Totul se deforma în conştiinţa -ei; nimicind proporţiile fireşti. Se adresă soţului încercând să se refugieze •sub protecţia lui. „George, ce să fac eu, are să fie rău de mine.J" ',;,A'i 44 răbdare, o să se aranjeze", apuse el. El era un om care putea să-şi impună, atunci •■inii dorea, răbdarea de oare era nevoie. „Ai răbdare, o să se aranjeze", repetă el. Dar nu era vorba de răbdare, ar fi preferat să nu doarmă oîteva luni în şir, numai să capete convingerea că într-adevăr o să se aranjeze, că va reuşi să iasă din impas. Insistă descriindu-i implicaţiile eşecului. „Nu mai ştiu ce să fac, sunt neputincioasă, am sentimentul că mă înşel pe mine însămi ; mă gîndesc să-mi dau demisia şi să intru iar la serviciul de dispeceri unde mă pricep mai bine". „Te ohinuieşti zadarnic, zise el după oîteva secunde de reflecţie. 0 să se aranjeze..." Fu invitată la radon şi şeful secţiei, de învăţămînt, tovarăşul Nicula, se, supără. „Dumneata, tovarăşă, nu-ţi faci datoria, îi spuse. Ai uitat ce ţi-am spus data trecută : Vino Ia mine, dacă se ivesc greutăţi care te depăşesc, aşa ţi-am spus. Şl u-ai venit!" „Tovarăşe Nicula, dar nu sînt greutăţi oare mă depăşesc". „Atunci dece merge prost u-caba ? Văd că dumneata nu procedezi cum a făcut colega dumilale, să dai certificate false sau să te apuci să cari gaz Cu duba, ca să-ţi îndupleci elevele, dar nici altceva mad bun n-ai găsit!" „Ce să fac, tovarăşe Nicula, sfătuiţi-tmă !* „Tovarăşa Munteanu, după cîte ştiu eu, elevii dumitale vin la lecţie dar pe urmă pleacă. Dece îi laşi să plece ?" „Ce pot eu să le fac, tovarăşe Nicula?". „Să-i opreşti, nimic mai simplu. Du-te la uşă şi reazămă-te cu ispatele de ea. Şi spune-le: „tovarăşe, dece fugi dumneata de învăţătură ? Dumneata, ştia că statul este condus astăzi de muncitori şi ţărani? Ce crezi dumneata, că un stat poate fi condus de oameni care nu ştiu nici măcar să citească un ziar . Cine vrei să conducă treburile statului, stimate tovarăşe, dacă dumneata nu vrei să înveţi? Vreai să punem la conducere burghezi? Păi dacă punem de-ăştia, atunci dece mama dracului am- mai luat puterea ? Ia loc în banta şi pune mina şi învaţă, că nu e de glumă !" Asta să le spui, tovarăşă Munteanu, pentru că ăsta e adevărul. Procedează aşa şi dacă nu merge vino aici şi spune-mi! Dar ai să vezi că o să meargă !" , N-a mers. Bineînţeles că în felul acesta îi împiedica să plece dar în acelaşi timp îi determina să nu mai vină. Unul a răspuns astfel: „Ei, dacă e vorba să ajung să conduc treburile statului, o să vin să învăţ" şi la lecţia următoare a lipsit. Tovarăşul Nicula a început isă rîdă cînd Constanţa i-a relatat acest răspuns. „Acuma îmi dau eu seama ce e cu . dumneata, tovarăşă Munteanu. Eşti un copil! Am să trec într-o zi să-ţi dau o mină de ajutor". S-a ţinut de cuvânt şi a trecut în inspecţie. „Care e capul acela de lemn care vrea să ajungă -ministru şi nu ştie să se iscălească ? Ia arată-te la faţă", a cerut el. întîmplător elevul era acolo. „Ce meserie ai dumneata" ? 1-a întrebat. „Paznic de noapte !" „Vezi să nu te avansez, -să ajungi de zii, i-a spus tovarăşul Nicula. 0 să ai leafă mai mare. Tovarăşul director nu ţi-a spus pînă acum că s-ar putea să te avanseze ?" „Nu mi-a spus, dar n-ar fi rău!" a răspuns paznicul cu un zîmibet prostesc. „Eu zic că n-ar, fi rău .să pui mâna şi să înveţi, să nu te pomeneşti într-o zi că nu mai eşti bun nici de paznic de noapte, daiiinite de zi! Ce părere ai ? Eu zic că dacă dumneata gîndeşti că poate să înveţe alţii pentru dumneata, poate să şi muncească alţii pentru dumneata sau nu ? Lăsaţi glumele, că nu e vreme de glumit. Cine glumeşte azi, s-ar putea să plîngă mîine !." Au înţeles cum trebuie aceste argumente ale tovarăşului Nicula. 45 Aşa stăteau, deci, lucrările ? Ei crezuseră pînă atunci că n-are treabă femeia aceea şi d-aia se ţine de capul lor. Pe de altă parte ea însăşi începu să se obişnuiască cu ei şi să li se impună şi încetul ou încetul absenţele se micşorară şi apoi se curmară cu totul. întâmplări mici îi produseseră mici revelaţii, după c© începu să le cunoască gesturile, intonaţia glasului, expresiile lor eliptice şi de isubiect şi de predicat, încurcăturile vieţii lor intime. Că feciorul e bolnav şi se prăpădeşte cu băutura, că iubeşte o fată care iubeşte pe altul fiindcă acel altul e îmbrăcat mai bine şi câştigă mai mulţi bani — dumnezeu ştie cum îi câştigă, e un pungaş care de două ori a fost prins ou gestiunea lipsă — iar fiul ei nu se pricepe la de-alde-astea, că l-a crescut băiat cumsecade şi cinstit, îl bătea bietul tat-său cu băţul cînd îl prindea că nu se ţine de meserie. Acuma e singură şi n-are putere asupra lui, nu ştie ce să-i facă, sâ nu se mai gândească la ea şi uite-aşa... Uite-aşa!... Şi femeii îi dădeau lacrimile la tablă şi mîna ei ciudată, mărită, umflată şi crestată de miile de rufe şi duşumele spălate în decursul vieţii nu mai ştia cum să ţină creta în mînă, o mişca cu un gest conţinut şi retezat şi rămînea cu ea în aer ca un simbol al neputinţei chemate să poată. XVII Intuiţia acestor existenţe şi drame obscure o avusese de mai înainte, cînd ea însăşi abia împlinea douăzeci de ani. Era odată în târgul Moşilor. Vale mergea înainte, mama la mijloc şi Constanţa în urma lor. Se strecurau cu greu prin mulţime. — Vă spun eu că am văzut în partea aceea stropitori, zise mama întorcând capul. Mirosea a ulei prăjit. Aerul ţipa de sunetele ascuţite ale trompetelor. — Hai să mîncăm gogoşi, zise Constanţa. Apoi îşi continuară drumul. în depărtare zburau în aer scaunele tiri-bombelor, cu oameni îm ele, însoţite de cântecul clarinetelor. Se vedea „zidul morţii", desenat în culori ţipătoare, o femeie pe motocicletă urcând în junii unui fel de puţ de scânduri. ■— Hai şi noi! zise Vale. Era răcoare, aproape frig, plouase toată noaptea. Se urcară deasupra şi văzură femeia pe motocicletă zburînd deasupra pereţilor de scânduri. La coborâre, pe scară, mama arătă cu degetul undeva. — Uite, acolo sînt stropitori. Trebuie să> plec acasă. Porniră într-acolo. Prin aer pluteau miresme de ţuică fiartă. — ... Ărş... ărş... ărş... striga un ins în halat alb, izbind cu cleştele în grătarul pe care sfîrîiau mititeii. Ărş, ărş, ărş... Era înghesuială mare. Ocoliră şi ajunseră la marginea târgului. Aici zgomotele bâlciului păreau că se amesteca şi se agaţă unele de altele, ca un ghem care nu ise desfăcea. Aici era linişte- Stăteau înşiruite grămezi de oale şi străchini, urcioare, farfurii de pămînt înflorate, borcane de sticlă întinse pe pământul gol. în spatele unei asemenea grămezi, pe marginea unei gropi, dormea un copil. — Puştiule, scoal' în sus că răceşti, e pământul umed, zise Constanţa. Se opriră şi fl sculară din somn. — Ai .să răceşti, nu dormi aici, zise Constanţa. 46 Era îmbrăcat într-am trening albastru şi era desculţ. Se trezi şi se uită m sus la femeia oare îi vorbea. — Văd că eşti băiat mare, dece nu dormi acasă ? Du-te acasă şi te culcă. Sus. îl apucă de mînă şi îl trase. El se supuse şi privirea îi rătăci iar pe chipul celei care îi vorbea. în faţă mama cumpără o stropitoare mică şi spuse că nu mai stă. Vale şi Constanţa o luară înapoi, spre miezul bâlciului. — Ce era eu băiatul-ăla ? întrebă Vale. Ea intoarse privirea şi se opri. Băiatul se aşezase la loc pe pâiuînt. — Puştiule, îl strigă, vino Ircoace. Hai, vino ! Sus. El nu se mişcă. Se apropiarâ de el, Constanţa îl apucă de mînă şi îl trase. El se supuse, se ridică şi porniră. — în ce clasă eşti tu? Câţi ani ai? îl întrebă. El nu răspunse. — Cum te cheamă ? El nu spuise nimic. Nu era un copil vagabond. Treningul de pe el era curat. Avea o expresie senină şi obosită. — Ţi-e foame? îl întrebă Constanţa. El ridică privirea, tăcu câteva clipe lungi apoi deodată confirmă printr-o imperceptibilă mişcare a capului. — Bine, hai să mâncăm mititei. Se opriră în dreptul unei barăci şi se aşezară la masă. Constanţa trase un scaun şi-1 apucă pe băiat de umeri să-1 aşeze alături. — Vale, şopti Constanţa, ia pune şi tu mâna pe umerii băiatului ăsta. Vale puse mâna pe umerii lui. — Tremură, zise Vale. Puştiule, tu ai răcit. Să-i dăm să bea ţuică fiartă. — Din ce pricină nu poate un copil să doarmă acasă la el ? şopti Constanţa. îi e somn- Ai dormit azi noapte? îl întrebă. El negă din oap. Spuse însă, unde stătea. Era prin apropiere. Vale comanda mititei şi friptură. Băiatul era foarte flămînd. Se înecă cu aburul fierbinte al ţuicii şi nu vru să bea. Mîncă însă totul, toţi micii şi toată plinea. — Tanţa, dacă vrei să mai rămâi, eu te las, zise Vale. La şase am curs, trebuie să plec. — Parcă eu n-am curs, zise Constanţa. Mai stai puţin. — Nu, am plecat. Constanţa plăti, Vale zise la revedere. Ea o luă ou băiatul prin mulţime, îi puse câteva clipe mâna pe spinare. — Nu mai mi-e frig, zise băiatul. Va mulţumesc. —. Dacă ai să te mai culci aşa pe pâimântul jilav, ai să răceşti la plămâni. Ce faci tu, lucrezi undeva ? El nu răspunse- îl întrebă câţi ani are. Avea doisprezece. Şi odăi câte aveau ei acasă ? La început nu vru să răspundă. Apoi deodată îşi ridică ochii la ea şi spuse că aveau o singură odaie. -— Şi n-aveţi loc, sînteţi anai mulţi fraţi? întrebă Constanţa şi fiindcă el îşi feri privirea în lături, nu-1 mai întrebă nimic. Părea cu totul subjugat de secretul său. Era însă cu totul disponibil. Se uită iar în sus la aceea care îi vorbise şi parcă dori ca vocea ei să se 47 audă totuşi din nou. Umerii lui abia căpătau formă prin treningul larg. Avea o frunte de o puritate izbitoare şi ttaiple parcă din petale fragile. Constanţa îl duse la circ, la roata norocului, apoi la tir şi în barăcile cu hipnotizatori şi cei care transmit igâmdul de la distanţă. Oboseala pierise din ochii lui senini. — Fiindcă nu vreai să-ani spui dece nu dormi noaptea acasă, acum am să te las, zise Constanţa. El rămase inemişcat şi tăcut. Se uita la ea fără să clipească, eu privirea încărcată de taina sa. Era o taină oare nu-ll chinuia deloc dar oare coborî se parcă prea adine în el şi încetinea acolo ceva împiedicând u-1 să vorbească. ! Femeia se pierdu în mulţime. Şase ani mai târziu lucra la o fermă şi într-o dimineaţă îi adună brigadierul în dormitor. Era ei, Ileana, nea Gotstaiche, un ţăran proaspăt angajat şi un paznic. Lîngă o fereastră magaizdonierul aşezase o măsuţă şi alături o tablă neagră. ---Staţi acilea, că acuşi vine, zise brigadierul, e în birou la director. Intră după cîtva timp, dădu bunăziua şi se aşeză la măisuţa aceea. Avea aerul absorbit, al unui medic care a venit să facă inoculări şi îşi pregăteşte cele necesare. Directorul stătea lîngă ea şi o ajuta. Apoi ea ridică privirea şi rosti un mume. — Da, prezent, zise nea Gostache şi se pregăti să facă ceva sau să se supună la ceva, dar femeia, după ele îi aruncă o privire, citi alt nume. — Burlacu Ilie, zise ea. — Răspunde, Iliuţă, ce-ai rămas aşa holbat? zise directorul. El răspunse prezent şi se roşi foarte tare. Privirea femeii avu o lucire, ea surise. Strigă şi celeilalte nume, apoi directorul plecă. ! — în fiecare joi şi vineri dimineaţa Ia orele zece să vă găsesc pe toţi adunaţi aici, zise femeia. Trebuie să învăţaţi carte. Se uită la Burlacu şi rosti cu alt glas : e mică lumea, nu-i aşa, Iliuţă ? Magazioinieruî ferniei intra şi se aşeza să asiste şi el la lecţii. Avea aerul că el posedă cunoştinţe superioare, dar a venit din curiozitate, să vadă cuim oameni în toată firea -se pun la mintea copiilor. Venea însă prea des ca să nu dea de bănuit că învaţă şi el pe tăcute. Inginerul zootelmician intra adesea în dormitor în timpul lecţiilor şi se uita la această necunoscută îmbrăcată bine care se ocupa de muncitorii lui. Era un tînăr blond, cu ochii albaştri, cu faţa. atinsă de soarele şi vântul cîmpiei, ou o expresie de provincial la marginea capitalei. Elevii aceştia erau răbdători, chiar şi ţăranul, deşi nu arăta deloc convins. ,,Eu învăţ, părea el să spună, dar Ia ce mi-o fi folosind învăţătura asta, numai dracu poate să ştie". îi absorbea pe toţi prezenţa ei şi după terminarea lecţiei nu se grăbea nici -unul să,plece, ca şi «fad mirajul ce li se deschidea odată cu însuşirea acelei ştiinţi ce te făcea să poţi citi şi aşterne pe hârtie gândiri ce până mai înainte se pierdeau în vânt. ar fi fost unul şâ acelaşi lucru cu existenţa particulară a acestei femei care se afla .în posesia deplină a tainei— Puteţi să plecaţi, zise profesoara într-o zi. Rămâne doar tovarăşul Burlacu, care dă examen. Nu vroiau ansă .să plece, erau veseli, şi curioşi. . • 48 — Iliuţă, scrie la tablă ! ziiise Constanţa scoţîmiu-şi stiloul din geanta şi un imprimat ou stema Republicii. Ia creta şi scrie, repetă profesoara cu acelaşi sînt înapoi, ţi-am mai spus. Unde ţi-e mintea ? El se înveseli parcă, o luă înapoi şi începu să se plimbe. După ciîtva timp reveni şi se apropie de Bufet. Intră înăuntru, ceru o halbă de bere pe care o bău în picioare, plăti şi ieşi. Nu aruncă nici o privire, nimănui. Lîngă cel dintîi mai venise încă unul, stăteau afară la o masă, nu consumau nimic, se uitau pe stradă. Burlacu se îndepărtă. Trecură două fete îmbrăcate în ţinută sportivă. Cel dintîi le urmări cu privirea şi deodată strigă : -— Mă, hanorac! Mă, n-auzi ? Şi rosti o înjurătură trivială. Una din fete chicoti, grăbiră însă paşii amândouă. — Unde fugi, mă, hanorac? Mă, n-auzi? Nu aide, mă. Vino încoace hanorac... şi repetă înjurătura- Burlacu traversă, o luă spre cofetărie, se urcă în maşină, porni şi dispăru pe după colţ. Făcu un ocol prin străzile învecinate, se opri, se dădu jos şi căută ceva în spatele maşinii. Se urcă la loc la volan şi făcând acelaşi ocol se întoarse pe strada cu Bufet şi opri lin în dreptul celor doi. Scoase capul pe geam : — Mă, frate, care e strada Clăbucetului ? Cel dintâi care se aşezase la imaisă întoarse capul, se ridică, se apropie de şofer şi arătă cu mîna : — A treia la stînga şi pe urmă la capul ei, Ia dreapta şi la stînga e Clăbucetului. Ce număr cauţi ? — Caut strada, mă învârtesc pe-aici de vreo jumătate de oră. Nu vrei să urci ? Te-aduc înapoi. Celălalt ocoli şi se instala cu veselie afectată lîngă şofer. Şoferul închise bine uşa. Deodată luă viteză. •—• Nu pe-aici, zise celălalt, după câtva timp, ia-o la stînga. —• N-am voie, e sens unic. Stătea uşor aplecat pe volan cu privirea înainte. Maşina şerpuia acum pe asfalt, ieşise la şosea şi gonea cu viteză. ■— Ia ascultă, măi frate, dece te legi tu de sora mea pe stradă ? zise Burlacu. Nu caut strada Clăbucetului, pe tine te caut. — Care soră ? zise celălalt. — Aceea îmbrăcată în hanorac, răspunse Burlacu cu întârziere şi continuă : Viteji sîmteţi voi, vă adunaţi elite cinci pe-o femeie şi vă legaţi de ea. Ai călcat pe bec, am să te nenorocesc... Conducea fără să părăsească o clipă geamul şi oglinda laterală prin care defila drumul din .spate. Arăta celuilalt un profil nemişcat, atent, absorbit. Albul ochiului îi strălucea. — Unde lucrezi ? Ia mâna de pe uşă, fiindcă n-o să opresc şi o să-ţi rupi gîtul. Ce meserie ai? In aceeaşi clipă cu întrebarea, mîna de pe volan se desprinse şi se opri ou un sunet plin de apă închisă peste gura celuilalt. Acesta sări şi năvăli întîi asupra lui Burlacu, căruia îi dădu Câteva lovituri dezordonate în cap, apoi se întoarse Ia uşă hotărât s-o deschidă. Burlacu, conducând ou o mînă călită la spate şi scoa.se de sub pled o cheie franceză. Celuilalt se înrmuie şi se rezlmă ca un beţiv cu tâmpla în aparatul de radio. între timp, maşina ieşise din periferie. Burlacu încetini viteza şi de astădată începu să se uite încet Ia dreapta şi la stînga. Rămase ou privirea aţintită spre stînga şi deodată răsuci volanul şi coborî de pe asfalt pe un drum de ţară, plin de troscot şi de urme adîraci de căruţe. 57 De o parte şi de -alta a dramului se înălţa viţă de vie pe araci. în depărtare se zărea o perdea de lăstăriş. Şoseaua asfaltată nu se mai vedea. Lîngă lăstăriş ifrînă. Deschise uşa şi împinse ou piciorul corpul celui leşinat. Acesta alunecă moale lângă roţi si se întinse bătând păimân-tuil ca o păpuşă mare, desartieulată. Deschise ochii gemând, apoi îi închise ia loc. Rămase intins cu un picior sub burtă, ou braţele întoarse şi cu obrazul gras, imberb, lipit de zgrunţurii de pământ ai drumului. Burlacu se uită împrejur- Se însera şi era linişte. în depărtare se vedeau ţărani călcând rar în urma cailor. Soarele asfinţea printre lăstari... MARIA 11ANUŞ Fe o icoană de sticla Era -vîrsta minunilor. Văzduhul -— o lacrimă imare de nur. Din orice tufiş putea să răsară un mînz în galop, un călăreţ cu lande necruţătoare, ucigător de balaur, cu buzele dulci, cu privirea amară. Era vîrsta începe Iun, Ca s fin tul Gheorghe pe o icoană de sticlă din Transilvania, în violente şi naive culori, venea dorul călare, venea cu mînia şi cu pierzania, sub curcubee şi flori, sub bolta de frunze susurătoare. minunilor. i răbdare. J^îmbetul Ţîşnea uşor, dintr-un prea plin, Vin anii, culorile scad, alipesc, Pe gura ca fructul aprins de scoruşe. Cari mătăsoasa hulubilor guşe. Ţîşnea din fîntînile vieţii un vin Acum sămi răsări, lucid. c f • } ■ j- i omenesc, .bcupind jucăuş, neatins de cătuşe. r> r. i i ■ » re buzele vechi de cenuşe. ISlelinişte matură Seninătate, spun unii, vîrsta ţi-aduce — şi roadele, Eu însă greu pot să le stau mărturie. Semne contrar se-ncrucişe, doruri îşi scapără spadele, Rîsul cel crîncen şi lacrimi încă mă-mbie. Unda senină, razant, doar de-o atinge aripa. Iarăşi în salt mă ridică freamăt, nelinişte .mătură. Cumpănă lină, stropi răcoroşi fire doar clipa-Sur încordată, în frînle volute, zbori codobatură. 59 ION CRÎNCULE/INU Anotimpurile Gr ivi tei Parcă a fost o mare şi sau retras apele Şi algele au rămas culcate-n nisip, Apoi a trecut iarna din toate părţile Şi-a făcut o linişte albă... Treceau femeile ca nişte sălcii, negre pletoase Şi se ridicau şi cădeau în pâmînt —■ Aşa, prin liniştea albă, printre ziduri, continuu Treceau femeile — sălcii negre pletoase... Braţele lor s-aplecau după trunchiuri Bind într-o parte şi-n alta liniştea iernii. Şi din cînd în cînd ca o piatră sub trăsnet S-auzea cîte-un glas de femeie Lîngă trunchiul ucis. Aşa, prin liniştea albă, printre ziduri, continuu Treceau femeile — sălcii negre pletoase Purttnd trunchiuri bărbăteşti în suflet, pe braţe Spre tăcerile mari, spre case... Ţevile puştilor se mirau cu-n singur ochi Cîte trunchiuri de om au putut să coboare Şi erau mute ca o linişte moartă Cînd treceau sălciile negre... ★ Griviţa îşi mai suna In noi sirenele. Mai auzeam glasul pro jurul, de bărbat : Vom învinge! Noaptea ■— clişeu negativ al timpului. Trebuia trasă de pe frunţile noastre, — Trebuia s-avem adevărata imagine Despre noi, despre puterile noastre; Trebuia să se facă ziuă! Dar cu pădurea lui de flăcări venise războiul... Cruzimea striga: rupeţi moartean mai multe bucăţi Şi fiecare s-o poarte în cartuşieră, Sau în sacul cu merinde; nu vă fie teamă, 60 Moartea nu cade, chiar dacă sacul de merinde e rupt! Noi am fi vrut să rupem luna. S-o purtăm In buzunare; mai repede ca moartea Am fi intrat în casele noastre la copii. La dragoste, şi le-am fi dat Cîte-o fărîmă de lună. Care lsemăna uimitor cu pîinea albă... Dar ei ne-au pus să rupem moartea. Si n-am vrut. Atunci ne-au arunciat teu sila în ea, Cum ai arunca un cor de păsări într-o pădure aprinsă... Acolo nu puteam cînta pentru nimeni. Acolo nici pe («oi nu ne puteam auzi. Numai că din toate tranşeele. Din toate unghiurile şi trapezele morţii S-au ridicat frunţile /comuniste, Conştiinţe solare Ceruri adinei în care zadarnic Încerca cineva să mai tragă. Armele s-au ridicat împotriva, războiului Ca o pădure tînără Prin care aveau să treacă toate culorile dragostei... ★ Cînd ne-am întors, Griviţa ştergea ferestrele, —• Le-a deschis cît putea de larg, să ne ară- iiimic defhnt, do^nX utne detne * Kft2"tf~ ^ in ritmul simfoniei Am ii fin,, CQ peiioute late trasa m duşmane Toma traversă X U^mZ^Z^ iTî ™ ^S1**"' ^ P«*»--**er intra pentru ,Z^Ze^T ITSlî ^ închipuise, cu aspect rural : ™ pat de fier,' acoperi?ca, ™ Xl de V rata, un covoraş, probabil --îdnis ,îp ^ li "t^1'1 cu ™ pied, de lîna colo- _ Wt M P Ţj"ea degetul ^«tor Pe gură : - Ce face'? ^ ^ deraniă™- E inspirat... . — Stai ! Mi-a şi spus : transpune pe pînză Simfonia a V-a Si-.i î„8 -"Tu'Aiu!eSmPrm PerdCa âtea" a0on,uril« ^--i ' A)ld cum ai ajuns a noi ? 87 — Am citit în ziare că se căută un model. Nu ştiam ce-i aia. Am venit şi cînd domnul Marcian mi-a spus să mă dezbrac am vrut să fug. — Dar acum ştii ce-i un ano del ? — Ştiu... Au fost anulte femei aici... Si au fost şi bărbaţi. îmi venea să intru în pănrînt de ruşine. Acum m-am obişnuit cu ei. De afară se auzi vocea lui Marcian. — Ana. Unde eşti Ana ? ..... Ana trase perdeaua. —■ Aici, domnule Marcian... N-aan vrut să vă deranjez... Marcian iu bucuros că era şi Toma de fală. îl chemă în faţa pînzei : — îmi pare bine că oşti aici... Uită-te la acest tablou... Cred că e cel mai bun lucru ce a făcut pînă acum Marcian... Văzând că Toma nu era entuzias mat adăugă : eşti insensibil şi balcanic... — Asta, domnule Marcian, tsună a insulta, dar trebuie să mă resemnez... De altfel ca şi dumneavoastră... Stotem balcanici prin forţa împrejurărilor... — Marcian e balcanic numai din punct de vedere geograf ic... Prin concepţie el este un occidental... -— Vreţi să-mi spuneţi că cine vă înţelege, vede în acest tablou Simfonia a V-a ? — Dar ce importanţă arc asta?!... Doi oameni de aceeaşi formaţie pot interpreta acelaşi lucru în două feluri... Dealtfel între artist şi publicul consumator trebue să existe o complicitate... Şi zău mi-ar veni foarte greu să-mi traduc ideile în limbajul tău provincial... Şi asta numai ca să fiu înţeles... Brusc se întunecă la faţă, se posomori: iartă-mă... —■ De ce să vă iert? întrebă contrariat, Toma. — Pentru că Marcian e un idiot... Un idiot că s-a lăsat antrenat într-o discuţie cu dumneata... Iartă-mă... îşi lăsă capul în. jos, eu un gest teatral şi porni spre uşă. Toma vru să-i dea un picior în spate. Ca şi cum n-ar fi auzit discuţia dintre cei doi bărbaţi, Ana îşi luă găleata şi se caţără din nou pe scară. Toma se duse la fereastră şi începu să se uite în stradă. Peste drum erau oîteva case cenuşii. Peisajul i se părea supărător de sărac. Se întrebă de ce şi nu găsi răspuns. în fond tot ceea ce vedea pe fereastra atelierului putea vedea din sute şi sute de casc din Bucureşti şi totuşi, niciodată nu văzuse un peisaj mai sărac, mai meschin decît cel din faţa atelierului. Căută un carton şi începu să schiţeze liniile casei de peste drum. încercă să-şi imagineze culorile ou care ar putea reda 'atmosfera. Un gri... Dar totul era gri. Şi caldarâmul şi trotuarul şi zidurile şi pînă şi acoperişurile de tinichea... Da ,din cauza pietrei, din cauza lipsei de vegetaţie părea totul atît de sărăcăcios. Oare dacă ar cere Anei permisiunea să ia puţină vopsea... In fond n-ar folosi decît ceea ce a rămas pe paleta lui Marcian. Dar ce să-i ceară?! Luă o pânză pregătită, o fixă pe şevalet şi trase cu ochiul spre Ana. Ea, ca şi cum n-ar fi văzut nimic, continua să spele ferestrele. Toma execută desenul cu pensula şi începu să mestece culorile. După vreo două ore cînd îşi termină lucrai, Ana se apropie de el. — Tu nu desenezi ca ei... — Nu... Era nemulţumit: pânza nu reda nimic din pustietatea de piatră : era doar un peisaj citadin, cenuşiu, văzut ca dintr-o mansardă. Atâta tot. Şi faptul că 88 Anei îi plăcea îl supăra şi mai mult. Tăcu un timp şi nu tresări decît atunci cînd Ana începu să cerceteze din nou tabloul: — Ar trebui să pictezi mai mult. Eşti de două săptămâni aici si azi ai lucrat pentru prima oară. Dece ? •' -— Nu ştiu. Ana începu isă aranjeze 'trepiedele, pînzele şi Toma o urmări cu privările. Fusta de lînă subţire, strimtă, se întinsese pe corp .gata să plesnească „Ce picioare lungi are", constată Toma mirat de parcă atunci ar fi văzut-o pentru prima oară. — Dacă aş avea un an o del aş picta mai mult. ■•—• Eu rn-aş fi bună ? — Ba da, dar n-am îndrăznit să te rog. — Ei asta e... Termin îndată şi ne apucăm de lucru. ' Toma se aşeză pe sofa. In fond de cc n-ar fi acceptat ? Urmărind-o cum se învârtea prin atelier, descoperi eă Ana avea şi umeri .frumoşi şi sânii împliniţi. La gândul că peste cîteva minute o va vedea goală se îmbujora. Ana nu observă nimic din frământările lui : aduse o pânză nouă de pe coridor, apoi se retrase după perdea. „Acum începe să se dezbrace. Cornsa e un idiot: de ce e nevoie de climat special pentru pictură ? Politicienii să-si vadă de treaba lor, artiştii .aşişderea". Toma era atît de adâncit în gînduri încît nu auzi cînd se deschise uşa : tresări numai cînd recunoscu vocea domnişoarei Tia : — Domnul Marcian a plecat? — Da. — Şi unde e pânza lui? Am plecat să nu-1 deranjez... A ieşit bine? — Da. Trase cu ochiul spre perdeaua Anei. La gândul că Ana ar putea apare goală se zăpăci şi începu să bîlbîie.. Da, da... A ieşit bine... Foarte bine... Ridică tonul să fie auzit de Ana. Ea apăru de după perdea, gătită în rochia ei de duminică si cu părul strîns într-un coc mic. Toma răsuflă uşurat. Domnişoara Tia cerceta lung pînza lui Marcian. — E unică în felul ei... Dumneata ce spui. domnule Voican? — Pe mine să nu vă supăraţi, domnişoară Tia, mă supără faptul că se lucrează cu ochii închişi. — Ai spus „se lucrează", înseamnă că te-ai referit şi la mine... — Da. Un artist plastic trebuie să aibă ochii deschişi : să vadă !!! — Se poate vedea şi cu vârful degetelor. Odată am făcut cunoştinţă cu un orb. Ma-a pipăit faţa şi mi-a spus că sînt frumoasă. — E un caz patologic... — Artistul trebuie să fie patologic!... Dacă e pur şi simplu logic e ca toii oamenii... — Asta înseamnă că pentru „binele" dumneavoastră aveţi şi o justificare teoretică... " — SagW că da., Sper că eşti de acord că toate lucrurile tind spre perfecţiune... Şi simbolul perfecţiunii e sfera. Sfera, — pentru că sfera în ori ce poziţie s-ar afla este într-un echilibru perfect... Eşti de acord cu asta? — De ce aveţi nevoie de adeziunea mea ? — Pentru concluzii. In generai liniile drepte dispar din natură. Uite-te la corpul omenesc. Liniile sînt dulci, curbe. Stropii de apă, baloanele de săpun, ochii, inima, corpurile cereşti tind spre forma perfectă, sferică... Gândul, care-i cel mai perfect lucru al spiritului nu poate avea decît formă sferică:.. N-a spus Marcian unde se duce? 89 — Nu, răspunse Ana. — Gîndeşte-te, domnule Voican, la cele ce ţi-am spus... La revedere. Rămas numai cu Ana, Toma se duse din nou la fereastră. în fond, s-ar putea ca Marcian şi domnişoara Tia să aibă dreptate... In orice caz ei caută, şi asta e un merit. Caută, se frământă... Dar eu? îşi lipi fruntea de sticla geamului şi în oglindă lui o văzu pe Ana apropiindu-se. — Nu mai vrei să pictezi ? Se întoarse spre ea. La lumina palidă a amurgului, cu ochii adumbriţi, părea chiar frumoasă. — Ba da. Vreau. Eu sînt gata. Dezbracă-te. — Să mă dezbrac ? întrebă Ana mirată. Eu credeam că vrei să pictezi cinstit. îmbufnată se retrase în cămăruţa ei de după perdea. Toma vru să se ducă după ea să-i ceară iertare, să-i i&pună că nu se gândise la nimic necinstit, dar renunţă. Nu se duse decît pînă la fereastră şi privi în stradă. Acum peisajul i se păru şi mai mohorît şi mai trist. Dar dacă acest peisaj e trist numai pentru mine. în fond Marcian are dreptate cînd spune că fiecare pictură poate ii apreciată, gustată altfel... Poate şi peisajul acesta din faţa mea e trist numai pentru mine. Anei poate acest peisaj nu-i inspiră tristeţe... Dar eu trebuie să transmit tristeţea pe care o simt eu. De aici începe arta. în tristeţea pe care aş putea s-o pun pe pînză. Să pictez în aşa fel ca toţi să simtă ceea ce simt eu. Asta ar însemna transmiterea unui sentiment. De sub poarta casei de peste drum apăru un băieţaş cu un balon roşu în mînă. Pata de culoare era atît de contrastantă cu zidul cenuşiu încît era chiar supărător. Toma luă o pensulă, căută vopseaua roşie pe paleta lui Marcian şi se duse în faţa pînzei la care lucrase. Nu ştia ce să facă. Ar fi fost caraghios să facă un băieţaş în pustietatea de piatră. Şi importanţă nu avea decît balonul. Ce ar fi să agate balonul cu o sfoară de balcon? îndată ce puse pata roşie pe fundalul cenuşiu, tabloul se schimbă. Balonul sugera că dincolo de ziduri este viaţă. Sugera chiar existenţa unui copil. Sugera existenţa unei copilării înecate în cenuşiu. Pînza avea ceva din tristeţea pe care o simţise el. Şi poate că dacă ar fi încadrat desenul .altfel, ca balconul să nu cadă în centrul pînzei, ar fi fost şi mai bine. Asta înseamnă compoziţie. I se păru că descoperise un lucru formidabil. O strigă pe Ana. Ea apăru din spatele perdelei. — Ce vrei ? — Vino pînă aici! — Nu mă dezbrac. — Nici nu vreau. Vino aici... Uite-te la pînza asta. Ana se apropie încet, privi pînza, se duse la fereastră apoi reveni din nou în spatele şevaletului. — Nu mi-ar place să locuiesc într-o casă ca asta... — Acum îmi vine să te sărut... Nu, nu te teme, nu-ţi fac nimic... Află că siut foarte talentat... Sînt un mare pictor. — Aşa spune şi domnul Marcian. — Nu mă interesează domnul .Marcian... Du-te şi culcă-te! îşi luă haina de pe sola şi porni spre uşă. Azi am să mă întorc mai târziu. 3 Pe Calea Victoriei), pierdut prin mulţimea de pietoni, Toma se bucură că plecase din atelier : ar fi fost greu să mai rămîe alături de Ana, despărţiţi 90 numai de o perdea de pluş. Încercă să nu se mai gîinlească la ea : privi feţele oamenilor, mânjite în treacăt de ,pete de umbră, la trăsurile cu roţile de cauciuc, la oltenii care se strecurau cu dibăcie printre trecători. Asfaltul udat proaspăt reflecta şi el culorile reclamelor şi aducea vag cu o pînză de a lui Marcian. Acum Ana probabil că se dezbracă şi peste cîteva clipe nu i se va mai auzi decît respiraţia regulată de fată sănătoasă. Aproape de Capsa o văzu pe doamna Mânescu însoţită de un ofiţer tînăr. Traversă strada să nu fie nevoit s-o salute. îi păru rău că nu avea niciun prieten acum, cu care să fi putut discuta ; Comşa?... Nu, pe el nu-1 interesau decît problemele politice, era tendenţios, preconceput. în faţa unui chioşc de ziare îşi aduse aminte de Bercescu, apoi de promisiunea că o dată o să treacă pe la el. Redacţia nu era departe, pe Sărindar. Deşi socotea că la ora aceea nu «mai putea fi la birou, porni într-acolo. Geamurile de la redacţie erau luminate. Fără să se gîndească prea .mult, trecu pe lîngă un portar gras şi somnoros şi urcă scările. — îl căutaţi pe Bercescu ? Cred că a plecat. Gruia ! a plecat Bercescu ? — Nu! Aşteaptă şpalturile, răspunse de undeva vocea celui. întrebat. — Du-te domnule, în fund, la camera II. Toma mulţumi şi bătu Ia uşa camerei indicate. îi deschise Bercescu. — Ei, numai la dumneata nu mă aşteptam. în ori ce caz. nu la ora asta. Dacă ai timp, aşteaptă-mă că mai am treabă vreo jumătate de oră, pe urmă putem ieşi puţin. Cinăm la „Modern". Bine? Toma aprobă. Bercescu corectă cîteva şpalturi, apoi îşi puse pardesiul şi îl luă pe Toma de braţ. — Şi totuşi ai venit. Ce te-a făcut să mă cauţi ? •— Aşa, fără nici o socoteală. Pe unmă ăi păru rău că fusese sincer, •dar Bercescu păru mulţumit de sinceritatea lui. — Foarte bine. La „Modern" Bercescu era cunoscut. Avea masa reţinută într-un colţ şi fu servit fără să mai comande. — Mă cunosc — îl lămuri Bercescu. De zece ani mănîjic aici. 0 friptură pentru domnul pictor, comandă apoi şi pentru Toma. Un chelner chel se aplecă respectuos şi se reîntoarse peste cîteva minute cu o friptură. — Ei, te-ai gîndit la cele ce ţi-am spus ? — Da. M-am gîndit şi cred că aveţi dreptate. — Eşti politicos. — Nu. — Atunci e bine. îţi spun de ce ţi-am vorbit rîndul trecut atît de mult. Pentru că ai talent. Şi talentul obligă. Un francez sau, mă rog, un oarecare alt european cu talentul dumitale ar deveni un artist cunoscut. Pentru un romîn însă în condiţiile existente, talentul e mai mult o povară. — Cum adică: „condiţiile existente?" Bercescu se scarpină la ceafă. — Cenzura. La noi este una din cele mai cumplite cenzuri din lume. 0 cenzură, nu zgomotoasă ci tăcută, camuflată, perfidă. Şi tot în condiţiile existente intră rezultatul acestei cenzuri, ravagiile pe care le-a făcut în conştiinţa artiştilor. Foarte puţini pictori au o tematică proprie nealterată. Dar dacă vrei îţi fac o demonstraţie. Dumneata aspiri să devii pictor. Care e jtnesajul dumitale ? — Cum adică mesajul meu ? — Ce vrei să demonstrezi cu arta dumitale? 91 — Nu m-am gindii: niciodată la asta. ... — Şi dacă te-ai gîmdi, ai putea să-I găseşti? .. — Nu ştiu... Toma se indispuse pentru că -fusese găsit nepregătit pentru o asemenea problemă. Credea că va discuta cu Bercescu despre Marcian şi domnişoara Tia, dar acesta, parcă ar fi fost un procuror, îl punea mereu în situaţii penibile. Se aplecă asupra firfuriei şi începu să taie carnea. — După cîte ştiu, dumneata vii dintr-un oraş de provincie, începu Bercescu din nou. Ai putea deveni un fel de deputat al cartierelo-v muncitoreşti... Ar trebui să porţi în dumneata mesajul lor. — Mesajul cartierelor muncitoreşti? ....„;..: — Da. Mulţi au transmis pîuâ acum mesajul muncitorilor, al oamenilor nevoiaşi. Kolvitz, Grosz, Masere-el şi încă mulţi alţii. Nu poţi fi pictor fără mesaj. E o crimă, înţelegi? — Nu chiar, domnule profesor. — Citeşti ziarele ? . — Nu prea. — Dar ştii că lumea e ameninţată de război? — Am auzit ceva. \ — Va fi război pentru că se înfruntă două principii, două concepţii despre viaţă, două existenţe. Şi dumneata, ca artist, mai mult decîl oricine trebuie să ştii de partea cui eşti. Dar am impresia că predic în pustiu. Dumneata, care ar trebui să deschizi ochii oamenilor eşti orb isau nu vrei să vezi. Cum se poate trăi aşa ? Mănîncă, se răceşte friptura. Aici se face cea mai bună friptură. In local era fum şi lume pestriţă. La o masă alăturată, un -domn cu un balonzaide îmbrăcat de-a dreptul peste -cămaşă, şoptea ceva unei doamne cu un decolteu foarte larg. Femeia era plictisită. Privea dansatorii de pe ring şi îngîna melodia cântată de orchestră. „S-a stins pe dram un felinar"1. Tangoul languros se revărsa în local, dulceag şi lipicios ca mierea. Dansatorii se pipăi au şi şeful orchestrei, un ţigan scund, le cînta la ureche din clarinet, tuturor celor ce -se legănau în apropierea lui. Ceilalţi din orchestră au prins jocul şi se distrau copios. Cînd chelnerul aduse şi bateria cu vin, Bercescu continuă. — Vezi, tot ce se face în lume, ise face din dorinţa de libertate. Şi războiul. Unii spun că vor să aducă libertate altor popoare şi în realitate le cotropesc, alţii îşi apără libertatea. Dar nu numai războiul, totul izvoreşte din această dorinţă. Oamenii vor să ştie, deoarece cred că ştiind, vor putea să fie liberi. De aici pornesc marile invenţii, de aceea mii de ingineri stau în laboratoare, de aeeea mii de artişti creează. De aceea s-a născocit credinţa. Se spune că pentru ca oamenii -să se -simtă mai liberi, pentru ca responsabili tatea -să fie a altcuiva, pentru ca omenirea -să fie eliberata de responsabilitatea existenţei. Ateismul tot din dorinţa de libertate s-a născut. Oamenii nu mai vor să fie subjugaţi de credinţă. Cînd doi oameni se ceartă, fiecare în parte pare că are dreptate dacă priveşti lucrurile din prisma lor proprie. Dar mai presus de adevărul acesta subiectiv, mărunt, există adevăruri absolute, eterne. Multe nu se cunosc încă, dar în orice caz oamenii tind; spre adevărul absolut. — Îmi puteţi spune unul? — Desigur. Că oamenii se nasc şi mor. Ăsta e un -adevăr absolut şi etern. Că oamenii vor -să trăiască mai bine, şi ăsta e unul. Acum trebuie 92 stabilit doar ce înseamnă mai bine. în orice caz oamenii din Congo ui belgian an alte concepţii despre bine şi rău, decît noi sau cei din America. E vorba de găsirea unui numitor comun şi atunci totul se rezolvă. Acest lucru îl caută filozofii. Unele concepţii se impun lumii cu tot mai mare forţă... Vorbesc de concepţiile lui Marx. Ăsta e un filozof neamţ. Nemţii îl reneagă. Dar azi ţi-am vorbit destul. Ridică paharul. Noroc... — Dumneavoastră!, domnule profesor, ce părere aveţi despre Marcian ? ..... — E un idiot... Adică nu... Exagerez... Se vrea teribil... E influenţat de prietena lui, care e mai deşteaptă şi care, privită superficial, face impresie... Ţu.locuieşti tot acolo? :.. ~r- Da... Azi am avut o discuţie cu ei... şi vă mărturisesc îi admir pentru un singur lucru... -— Ai găsit ceva demn de admirat ? —- Da. Căutarea... Pînă la urmă nu ştiu ce vor găsi dar faptul că sînt preocupaţi de această căutare impresionează... Ştiţi ce fac ei ? — Da... Lucrează cu ochii închişi sau aşa ceva... ; •— Da. Caută forma şoaptei, a gândului... — Prostie... Asta e ca şi alchimia. Căutarea metalului pur... Cine înţelege mesajul lor... Dacă au mesaj... E un fel de fugă de răspundere... — Faţă de ce răspundere? — Pe care o au creatorii... Privit dintr-un anumit unghiu ceea ce fac, e'"chiar periculos... Acest decalaj creat între perfecţiune şi imperfecţiune pe care îl proclamă ci, creează în om sentimentul religios, complexul de inferioritate... Nu de mult am fost în Germania, la Koln. Am intrat în catedrală în timpul unei slujbe. Credincioşii stăteau ângenunehiaţi, cu capul lăsat în pământ, în loc să privească catedrala, măreaţa creaţie a omului. Catedrala c o perfecţiune arhitectonică deşi nu e sferică... — Dar a le nega dreptul tie a căuta înseamnă crearea unor limite... — Pe dracu !... Dar orede-mă nu mă interesează forma şoaptei pînă cînd n-am certitudinea că pot şopti. în libertate... •— Dar vreau să vă întreb : nu v-aţi gândit niciodată cum s-ar fi exprimat Bectlhoven dacă ar ii fost sculptor sau pictor?... Cum -sar fi realizat în pictură acele prime patru acorduri ale Simfoniei a cincea ? •— în orii ce caz nu prin patru bile... Ci. într-o imagine care ţi-ar fi creeat aceeaşi reacţie pe care ţi-o creează ascultarea celor patru acorduri... Cred însă că am discutat prea mult despre domnul Marcian... Şi zău, nu merită... Hai acasă... Toma porni spre atelier cu un sentiment nelămurit: îşi dădu scama că Rebcescu îi ţinuse o prelegere politică, dar nu-i spusese nimic concret în afară de faptul că îi dădu să înţeleagă că nemţii sînt vinovaţi nu numai pentru că au început un război, ci în general, pentru o anumită concepţie despre viaţă, despre libertate. Luptele recente din Polonia au ţinut foarte puţin. Nici nu s-a dezmeticit bine. Ar h vrut să urmărească mişcarea ciudată a liniilor tranişeelor cu steguleţe înfipte pe hartă, dar Polonia a şi fost ocupată. Poate de aceea îl lasă atât de rece războiul : articolele din ziar, scrise cu litere de o şchioapă, care anunţau mereu numai schimiburi de focuri pe linia Maginot, deveniseră banale, plictisitoare. Cum a şi spus Bercescu : se înfruntă două existenţe. Ce fel de existenţe se înfruntă ?..- 93 4 La ora de desen după natură, în pădurea Băneasa, Toma observă că asistentul de Anatomie se învârte tot timpul numai în jurul lui. Vru să-1 întrebe dacă vrea ceva, dar i se păru că ar fi nepoliticos şi renunţă. Asistentul plecă pentru scurt timp şi .pe la ceilalţi studenţi, apoi reveni, se aşeză în spatele lui Toma şi-1 urmări cum lucrează. Toma îşi alesese ea temă un colţ de hueeag. La început crezuse că va isprăvi curând dar cu cît înainta în lucru, îşi dădea seama că mai avea foarte mult. Doi mesteceni izolaţi, subţiri şi feminini, îi dădură de furcă. Nici cum nu reuşea să-i prindă neîncremeniţi : ori păreau ţepeni cu crengile uscate, băţoase, ori păreau îndoiţi artificial. In natură, mestecenii aveau o ţinută, o linie elegantă, majestuoasă. Cînd trecu la culori, problemele se înmulţiră ; nu reuşea să găsească verdele frunzelor: în natură erau parcă argintate şi sugerau prospeţime, frăgezime, iar pe bîrtie nuanţa amestecată pe paletă devenea murdară, penibilă! Toma era convins că asta vine din cauza asistentului a cărui prezenţă îl enerva. Vru să se răstească la el şi se întoarse în partea unde-1 ştia dar asistentul nu era acolo. Controla celelalte planşe ale studenţilor. Cînd reveni şi văzu planşa lui Toma, îşi spuse părerea : _ Azi nu prea eşti inspirat, domnule Voican. — Nu! mărturisi Toma. Şi vreţi să vă spun de ce? _ Asta nu mă interesează... Justificări se găsesc oricâte. — Aveţi perfectă dreptate. Nici nu vreau să mă justific. Lipsa de talent nici nu se poate justifica. _ Acum exagerezi... Spune, domnule Voican, n-ai avea dumneata un timp liber cînd am putea sta de vorbă ? — Ba da. Chiar şi acum. _ Foarte bine. Aici nu ne poate auzi nimeni. N-ai vrea sâ te înscrii în frăţiile de cruce? Garda îţi va asigura la terminarea studiilor catedră^ chiar şi în Capitală şi, bineînţeles, săli pentru expoziţie. Pentru că un artist de asta are nevoie. Toma îl privi uimit. Pînă acum avusese impresia că asistentul nu-l poate suferi. Acesta continuă : ... — Şi apoi mai e vorba şi de viitorul neamului românesc, loţi rmnânu trebuie ;să-<şi facă datoria şi datoria noastră e să urmăm cuvîntul Căpitanului. — Eu nu vreau să fac politică. _ — Asta nu e politică. E datorie de român. îţi vorbesc pe şleau, deschis. Ar fi bine să te înscrii. _ Nu vreau să mă înscriu. Eu vreau să devin pictor. _ Totuşi, înainte de a refuza, părerea mea e să te duci la o adunare. Sînt convins că o să-ţi placă. CAPITOLUL VI 1 Cînd Comşa rupse tabloul lui Codreanu de pe perete, cei patru cinci legionari care erau în clasă au vrut să-1 bată: l-au înghesuit în colţul sălii şi numai apariţia lui Mănescu îl salvă. — Ce-i cu dumneavoastră aici? 94 Cornişa îşi aranja părul apoi văzând că ceilalţi tac, răspunse : — Priveam din acest unghi felul cum cade lumina în sală. Eu susţineam că, în interesul armoniei toate amănuntele de prisos... — Vă rog treceţi la loc... Comşa trecu pe lîngă ce; oare voiau să-1 bală, cu demnitate, chiar provocator şi se aşeză lîngă Toma. — Azi vom vorbi despre frumuseţe şi creaţie. Lui Toma îi plăceau cursurile lui Mănescu. Mănescu vorbea cursiv, toate exemplele pe care le dădea erau luate din mitologic şi în general, tot ce spunea, aducea cu o profesiune de credinţă adusă clasicismului. — Ce este creaţia ? începu Mănescu. Pentru înţelegerea acestui termen să încercăm să concepem lumea înainte de haos, înainte de timp cînd nu era încă nimic, decît El, atotputernicul, fiinţa supremă. Era înainte de timp. pentru că timpul era cuprins în el, era infinit pentru că nu are început .şi nici sfârşit. Şi pentru că dincolo de el nu există nimic ; el nu se mişcă, este imobil şi indiferent. Izvor al oricărei mişcări el rămâne pururea în repaos, pentru că neexis tind nimic în afară de el, nimic nu-1 poate pune în mişcare. — De aici o să plecăm de-a dreptul Ia biserică şi ne convertim... râse Comşa. — Taci, îi răspunse Toma supărat. — El rămâne astfel veşnic nepăsător. El este indiferenţa absolută. — Atunci de ce a creat lumea ? întrebă Comşa. Dacă avea de toate,, dacă nu-i lipsea nimic şi nu-1 îndemna nimic? — Vă mulţumesc pentru întrebare, domnule Comşa. Dacă n-ai fi nepăsător şi ignorant şi ai fi răsfoit numai în treacăt pe filozofii greci ai fi găsit răspunsul. Cursul meu este sărac şi este menit doar să vă deschidă gustul de învăţătură. Pentru că un artist incult, nu este artist. Nu este creator. Continuă in : De ce a creat dumnezeu lumea? Neavînd nevoie de nimic iei este bun. Bunătatea se manifestă prin donaţia surplusului dm bunătate. Revărsîudu-se surplusul de bunătate... — Unde? îl întrebă din nou Comşa. — în el însuşi. Am spus, el este bun sau mai bine zis, binele. A dorit lumea pentru că o iubea. Şi iubirea lui .pentru lume nu era decît iubirea lui pentru sine însuşi. Ne puţind fi îndemnat de nimeni, iubirea de sine este deci un act spontan şi liber. Concret: creaţia trebuie să fie un act de dragoste şi bunătate spontană şi liberă. Şi bineînţeles creaţia nu poate fi decît crearea de frumos. Democrat spune undeva : „Cele mai mari bucurii vin din contemplarea lucrurilor frumoase". După curs Mănescu îl chemă pe Toma şi-i spuse că i s-a rezolvat internarea la cămin. — Probabil vei obţine şi o bursă. Comşa care nu auzise convorbirea lor făcu o reflecţie răutăcioasă : — Ti-a propus hirotonirea ? — Da. — Văd, l-ai ascultat ca vrăjit, tot timpul. — Ţie nu ţi-a plăcut ? -— Nu. Era o predică catolică penibilă. Ne îndeamnă să creăm frumosul în timp ce cei ce creează, creează cu tendinţă. Uită-te la sculpturile din ultimul număr al Signalului. Statuile cu pretenţii „clasice" reprezintă nişte supraoameni, nişte Siegfrizi iiitcheeni puşi în slujba hitlecisaiiului. Artistul trebuie 95 să reprezinte nu adevărurile unui creator inexistent ci aspiraţiile reale ale oamenilor. Asta este adevărata frumuseţe. — Atunci cade şi teoria actului spontan şi liber. — Nu. Spunea Mănescu despre creaţie că este -revărsarea surplusului de bunătate ? Da. Deci a fi bun cu oamenii înseamnă să creezi pentru ei. Deci creînd pentru tine, creezi pentru ei... — Tu şi din artă faci politică. — Nu. Arta face parte din politică. — Sînt curios ce vei creea tu. _ încă nu ştiu ce. Dar în ori ce caz ceva, de care niciodată să nu-mi fie ruşine. 2 în dormitorul -căminului studenţesc de pe bulevardul Pache, pregătirile pentru proces erau în toi: în spaţiul liber dintre paturi şi ferestrele care dădeau în stradă era aşezată masa pentru instanţă, şi-n spatele ei, cinci scaune cu spătar înalt, aduse din sufragerie. Un student mic şi negricios însărcinat cu intendenţa luă un cearşaf de pe un pat şi aşternu masa. De undeva apăru şi un crucifix. Studenţii care nu ştiau despre ce era vorba stăteau tolăniţi pe paturi şi priveau curioşi pregătirile. în cele din urmă cînd totul părea terminat, studentul negricios se duse la Boca şeful dormitorului şi-i raporta : — Domnule judecător, masa pentru instanţă e gata. Boca se ridică de pe pat, încet, se duse la masă şi ocupă scaunul din mijloc. Era îmbrăcat în pijama galbenă cu dungi groase, cafenii. La un semn alţi patru studenţi se aşezară şi ei pe scaunele de lîngă el. Boca aşteptă să se' facă linişte deplină, apoi rosti pe un ton oficial : — Să fie adus inculpatul! Cei care aveau sarcina să-1 aducă pe inculpat stăteau pregătiţi lîngă uşă ; ieşiră pe coridor, apoi se năpustiră în closet unde era arestat inculpatul, un student pirpiriu, cu ochi neverosimil de verzi. Avea mîiniie şi picioarele legate cu cravate şi curele. In hazul zgomotos al asistentei l-au tîrît în faţa mesei instanţei şi l-au aşezat pe un scaun dinainte pregătit. Boca aşteptă să se facă din nou linişte. — Jură că vei spune adevărul -şi numai adevărul... Cineva de pe-un pat, strigă să sărute crucea. Studentul negricios luă crucifixul de pe masă şi-1 plesni pe inculpat peste gură. Asistenţa satisfăcută rise; spectacolul era foarte frumos şi bine regizat. Boca dădu cuvîntul „procurorului". Procurorul, îmbrăcat în cămaşă de noapte ţărănească, lungă pînă la glezne, dădu citire rechizitorului. — Inculpatul David Bejan care citeşte operele lui Marx, deşi fusese solicitat în repetate rînduri -să părăsească căminul continuă să locuiască aici. Pentru prima oară se auzi şi vocea inculpatului, subţire, piţigăiată : — V-am spus că n-ani -unde să mă mut... Undeva trebuie să locuiesc' — Taci, se răsti procurorul la el. Apoi se întoarse -spre cei din instanţă : Cer cea mai aspră pedeapsă, domnilor juraţi. ' După o scurtă consfătuire Boca se ridică în picioare şi anunţă grav sentinţa : •96 — Instanţa îl găseşte vinovat pe inculpat de nesupunere şi-1 condamnă Ia tăierea — făcu o pauză de efect, la tăierea părului. Cei din dormitor priniiră bucuros sentinţa. Se năpustiră asupra lui Bej an şi, călăul, înarmat cu o maşină de tuns se apropie ameninţător de buclele inculpatului. Acesta renunţă să se mai zbată. Supus îşi lăsă bărbia în piept. Călăul îi tăia o cărare chiar în mijlocul capului. Tocmai atunci intră Toma. 0 clipă se făcu linişte pînă şi-au dat seama că venise un coleg. Numai cînd ajunse în dreptul patului, Toma îşi dădu seama de ce se petrece, îşi strînse fălcile. Descoperi patul gol, fără cearceaf. întrebă : — Cine mi-a luat cearşaful ? Cei din dormitor priviră spre el; ce, ăsta e nebun, vrea să strice petrecerea ? Nu-i răspunse nimeni. Toma insistă : ■— Cine mi-a luat cearşaful ? ! Avea ceva ameninţător în voce. Boca făcu un semn cu mîna să se facă linişte. — Să spunem că l-am luat eu, apoi începu să rîdâ. Ai ceva împotrivă ? — Da. Şi-i trase un pumn lui Boca drept în stomac. Acesta se chirci, se răsuci pe călcâie şi, cînd se întoarse cu spatele spre Toma, el îi «nai dădu un picior în fund. Boca se întinse pe ciment printre scaunele instanţei. — Mă deranjează să-mi luaţi cearşaful... Eu sînt foarte sensibil, dădu explicaţii Toma în timp ce se lipi cu spatele de perete. Cineva aruncă crucifixul spre el. Toma se aplecă, crucea se izbi în perete. Cu o mînă trase cearşaful de pe masă şi lovi spre becul din tavan. Se făcu întuneric. — Pe el, se auzi vocea studentului negricios. Toma se aşteptase la asta şi nu se trase spre colţ cum ar fi fost normal ci se întinse pe jos. aproape de Boca. înainta pînă în celălalt colţ al dormitorului şi se vîrî sub un pat. In zarvă, pe întuneric se auzeau înjurături apoi, în încăerarea de lîngă patul lui, nişte lovituri. Se încinse o bătaie în toată regula. Toma ieşi de sub pat, trecu şi pe sub al doilea apoi calm pipăi uşa. De pe coridor auzi încă răsturnarea unui pat şi geamătul unui student. 3 Abia în stradă îşi dădu seama că fusese nechibzuit. De ce a trebuit să se amestece în treburile lor. Locuia numai de două zile la cămin şi a şi trebuit să-1 părăsească. Parcă aş fi Comşa, spuse cu amărăciune. Nu se temea de urmări : în cel mai rău caz o să-1 pândească într-o noapte şi o să-1 bată. Mai mult nu-i puteau face. îi părea rău că o să-1 supere pe Mănescu care s-a zbătui să-i obţină un loc în cămin. Dacă cei de acolo au să facă un raport şi raportul se va discuta în corpul profesoral, Mănescu o sâ se simtă prost. Ar trebui avertizat din timp. Se duse la Mănescu acasă. îi deschise femeia de serviciu. — Domnul Mănescu nu este acasă. — Dacă s-ar putea, aş vrea să-1 aştept. E vorba de un lucru foarte important. Femeia de serviciu îl conduse în salon. Toma se aşeză pe o canapea de piele şi cînd rămase singur începu să cerceteze tablourile: pe un perete nu erau decît cîteva picturi bisericeşti, pe sticlă, colorate ţipător cu roşu, albastru şi verde, cu negru şi cu galben. Semănau cu cele pe care le făcea şi el în Capelă. între cele două ferestre care dădeau în stradă era „Corco- Viaţa rominească nr. 2 97 duşul": Iui Stoeneşcu, un. corcoduş cu flori albe, cu două tininchiuri crescute dintr-un pămîrit verde şi obosit, . In stradă se auzi oprindu-se o maşină, apoi zbîrnâitul soneriei şi imediat vocea doamnei Mănescu : Pictorul acela tânăr ? Ce vrea ? Femeia de serviciu vorbi în şoaptă. Toma nu auzi răspunsul ei. Auzi. numai un foşnet de. stofă ,apoi pocnetul sec al receptorului. Cineva iorame un număr la telefon. Toma trase cu urechea. '_ Alo, Capsa?... Vreau să întreb, domnul Mănescu este acolo / Da. mulţumesc .'..Nu, nu-1 deranjaţi ...Vă mulţumesc... . ... Doamna Mănescu închise receptorul şi intra, in salon. Toma se ridica în Picioare^ ^ _ ; _ doamna Măoesou ca şi cum în clipa aceea ar fi aflat de prezenţa lui Toma. îşi scoase pălăria de fetru neagra şi oTşezî ca din întîmplare pe lampa cu suport. în încăpere se facu sear, 1,1,Uln^1CSărut mâinile, doamnă... îl aştept pe domnul Mănescu. : — Urîciosule ! Şi eu care credeam că odată ai să vii şi la mine. Lu aim insistat şi pentru cămin şi pentru bursă... ■ Toma se bîlbîi : _ Vă mulţumesc foarte mult, doamnă. Doamna Mănescu se apropie de el, poate mai mult decît ar fi fost firesc şi Toma simţi în nări parfumul ei puternic. Chiar sub fard se simţeau ridurile la colţul ochilor. Pielea la gît, apărea fleşcăita — Vorbe, numai vorbe. Brusc îşi vîrî degetele in parul lui Toma. De te-ai tuns atît de scurt ? DoamnaŞlMânescu îl privi un timp, Toma se simţi stânjenit apoi ea se aşeză. — Stai jos. Se aşeză şi Toma cu genunchii strânşi. . . „ . ... Vr,rW. _ Cînd o să fii Pictor mare, cu zeci de tablouri ai sa ma uiţi. Vorbea pe un ton melodramatic. . . _ Nu doamnă, se grăbi Toma asigure de contrariul. — Ba da. Stiueu... De ce stai atît de departe... Vino mai aproape. Toma se apropie cu un centimetru apoi cu încă unui. Avu senzaţia că ea vrea să întindă mîna spre el. Se ridică repede în picioare. — Eu trebue să plec, doamnă... Poate că domnul Mănescu o sa mlirzie mai mult si n-am să pot intra la cămin. Văzând că doamna Mănescu se ridica face un pas spre el, Toma se dădu cu un pas îndărăt, se lovi de un suport sculptat şi trânti un vas de lut ars. Vasul se sparse în zeci de cioburi cu un zgomot surd. Stângaci, Toma se aplecă să strîngă cioburile dar vocea aspră a doamnei îl făcu să-şi ridice privirile. . — Da, e târziu... Du-te, o să strîngă fata... Se întoarse şi striga spre uşă : Margareta... Margareta... Femeia de serviciu apăru în prag : —■ Da, doamnă... — Condu-1 pe domnul Toma... Nu mai are timp să aştepte. Toma ieşi buimăcit. 98 4 Abia cînd se înnopta, îşi dădu seama eă n-avea unde să doarmă. Inconştient pomi spre gara de Nord. Pe drum îşi aduse aminte de Ana. Luă un tramvai şi 'porni spre strada Timiş. La Cercul Militar tramvaiul f u blocat de o mulţime imensă. Oamenii năpădiseră pînă şi pe partea carosabilă a bulevardului, împiedicînd toată circulaţia. în faţa Cercului Militar se vedeau zbălîndu-se nişte flăcări roşii. — Arde! — strigă o femeie. Toma coborî clin tramvai şi-şi făcu loc cu coatele. Pe insula de asfalt a Căii Victoriei, ardea într-adevăr un morman de hîrtie. Cineva îl lămuri: — 'Ard cărţile lui Sadoveanu... Toma privi din nou spre foc. Ardeau într-adevăr nişte cărţi. în jurul focului, câţiva tineri cu feţe roşii de văpaie se agitau ca nişte sălbătici, 'protejaţi parcă de cei cîţiva gardieni care încercau să facă cordon în jun'Jleşf stătea cu spatele, Toma îl recunoscu şi pe Vrancea de la Orşova! ' îşi făcu loc şi ieşi din mulţime. Un curios care n-ajunsese pînă la foc, îl întrebă ce se întâmplă. — Un foc de tabără legionară. ■ Continuîndu-şi drumul, începu să-i placă răspunsul. „Foc de tabără legionară". E bun şi ca titlu de tablou. Dar cine dracu ar îndrăzni să facă un asemenea tablou ! Ideea îi plăcu atît de mult încît uită de propriile sale griji. Ferestrele atelierului erau întunecate; însemna că Marcian şi domnişoara Tia nu mai erau acolo. Urcă scările putrede şi traversă coridorul întunecat în vârful picioarelor. în faţa intrării trase cu urechea dar dinăuntru nu se auzi nici un fel de zgomot. încercă clanţa cu speranţa că uşa nu-i încuiată, ca pe vremuri, cînd locuia încă aici. Uşa nu cedă ; bătu discret, cu degetul, apoi cum nu răspunse nimeni, începu să dea cu piciorul în uşă. 0 clipă îi 'trecu prin minte că s-ar putea ca nici Ana sâ nu fie acasă. Dar teama nu-1 ţinu mult; desluşi lipăit de paşi, apoi recunoscu vocea somnoroasă a Anei : — Cine-i ? — Eu, Toma. Deschide. Ana întoarse cheia în broască. — Mai stai o clipă, sînt desbrăcată. Toma aşteptă pînă ce paşii ei grăbiţi se pierdură în spatele perdelei de pluş şi numai atunci intră. — Iartă-mă că te-aui trezit, dar n-am unde să dorm. Ana îi răspunse de după perdea : — Nu mai locuieşti la cămin ? •— Ba da, dar m-am certat cu băieţii de acolo şi a trebuit să plec. Ana nu-i răspunse. Toma se duse la sofa, se aşeză şi-şi aprinse o ţigară. în atelier era semiîntuneric: tablourile iui Marcian se desluşeau vag, pe peretele alb, mat; păreaţi mai degrabă nişte vitralii întunecate. Numai izul greoi al uleiului de in şi mirosul înţepător al secativului aveau ceva familiar. Ana apăru în atelier cu halatul domnişoarei Tia pe umeri. —■ Şi mîine te duci înapoi ? — Nu ştiu... Ar fi vrut să-i mulţumească că l-a primit în atelier dar nu-i spuse deoît „nu te mai deranja, Ana. Culcă-te !" în halat alb, Ana părea îmbrăcată în rochie de mireasă, largă. Un timp mai privi spre Toma, apoi se întoarse în cămăruţa ei. Toma aşteptă să audă scîrţîitul patului de fier, să se convingă că s-a culcat, apoi se culcă şi el. 99 Lumina unui felinar din faţa casei se strecura printre perdelele de la ferestre şi proeeta pe peretele unde se afla chiuveta o dîră albă dreaptă, ca o linie trasă cu pensula. Acolo unde linia proectată tăia în două pînza lui Marcian intitulată „Olipocit", din cauza fundalului roşu, se părea eă arde un foc de tabără legionară. Acest tablou trebue făcut. Cel puţin schiţat. Drept e că acest subiect nu se încadrează în estetica lui Mănescu, totuşi e un subiect. De fapt ar fi un subiect pentru Comşa. El desigur ar fi în extaz dacă ar alia că am fost impresionat de un asemenea fapt. In fond e o mare porcărie sa se ardă cărţile iui Sadoveanu. Dacă nu-ţi place cum scrie, poţi să nu-1 citeşti, dar a arde* o carte, e o crimă. In planul întâi ar trebui să domnie cizmele acelea care împingeau cărţile pe jar. Cizme grosolane, barbare. Se ridica de pe sofa şi-şi aprinse o nouă ţigară.'„Aş putea să lucrez fără s-o trezesc pe Ana. Numai lumina ar deranja-o. Şi dacă aş desena numai la lumina felinarului din stradă ?" Se apropie de fereastră şi trase perdelele. Lumina era difuză, vagă, dar destul de puternică ca să poată lucra. Aranja un şevalet în dreptul ferestrei şi luă un carton de pe raftul cu materiale... — De ce nu aprinzi lumina ? Sau lucrezi ca dumnealor pe întuneric ? — Nu vreau să te deranjez. Am făcut zgomot? — Nu — Atunci de ce nu dormi ? —- Nu mi-e somn. Ana aprinse lumina apoi trase perdelele. — Să nu se vadă în .stradă, explică ea. După primele linii, Toma îşi dădu seama că era în „mînă", uită că se află în atelierul lui Marcian, că Ana e alături; nu era decît el şi coala albă de pe şevalet. _ De ce eşti atît de încruntat cînd desenezi i — 1ncruntat? — Da, parcă ai fi supărat. — Şi nu ţi-e teamă ? — Teamă ? De ce? — Că vreau să te desenez din nou. Involuntar, Ana îşi strînse halatul pe piept şi se dădu cu un pas mdarat. Toma zi iubi şi continuă : • , , , i - — Da da Vreau să te desenez... Aşa cum eşti, cu halatul strâns... Bineînţeles dacă nu ţi-e somn... Asta e gata, arătă spre cartonul de ţie şevalet. Ana îi dădu un alt carton. — Dar nu mă faci cu un singur ochi... Spuse fraza în glumă dar nu schi fă niciun zîmbet. —• Vino mai aproape şi întoarce-to spre stînga. Nu atît de mult... Spune, de ce nu-ţi tai părul? — Să mă creadă lumea o stricată ? . . _ Nu te mişca ! Ţi-ar sta mai bine cu părul tăiat... O privi lung ; tu ai P1'^1™^. aici_ Arătă spre radăcina nasului. De ce nu desenezi ? — Te privesc. — Nu mă privi aşa. _ 3)c cc ^ 1*1 — Nu ştiu. Dacă mă priveşti aşa, atunci mai bine mă duc şi mă culc. — Iar ţi-e frică ? — Puţin. 100 — Dacă ou ţi-ar fi fost frică ţi-aş fi spus că ai ochi frumoşi... Hai stai cuminte, nu-ţi fac nimic. începu să deseneze'din nou. Pe urmă se culcă şi adormi. Fu trezit de Marcian şi, cum dormise îmbrăcat, sări buimăcit. '— €e cauţi aici ? Acum îi părea rău că o ascultase pe Ana şi nu striusese cartoanele de pe şevalet în zori, cînd terminase portretul. — încă nu te-ai mutat la cămin ? — Ba da. Dar ani avut un conflict acolo. Marcian îl măsură din creştet pînă în tălpi cu dispreţ. — Părerea lui Marcian, e că un artist nu trebue să aibe conflicte. îşi duse mîinile la spate aşa cum avea obiceiul cînd ţinea cîte o pledoarie dar în clipa aceea descoperi portretul Anei. îl privi cercetător, mai mult decît ar fi fost necesar. — E un desen reuşit. Aproape ca o fotografie... După ce termini institutul vei putea să te angajezi Ia Studioul Julietta... Realism sistem Afga-color. Părerea lui Marcian este... — Că arta trebuie să fie cel puţin abstractă dacă nu absurdă. Marcian tresări. Nu se aşteptase la asemenea răspuns din partea Iui Toma. Răspunse calm, conform obiceiului : — Exact... Contrar fotografiilor care redau întocmai.... — Dar în care pictorul mai pune ceva de Ia el... De exemplu acel ciudat zîmbet al Giocondei... — Părerea lui Marcian este că eşti încă prea tînăr şi răspunsurile tale sînt cam şcolăreşti... Află, tinere, că toate acele zîmbete de care vorbeşti au fost deja realizate... Unui pictor contemporan, modern, ultra modern, nu-i mai este îngăduit să repete... Sau crezi că şi zâmbetul a evoluat? — Da. Am văzut zîmbind un legionar care ardea nişte cărţi în fata Cercului militar. Zîmbetul lui era rînjet. — Asta sună ca un manifest comunist... Părerea lui Marcian este că n-ai citit destul de atent avizul de la intrare. Concepţiile se lasă în gang. — Ca nu cumva să stînjenească dezvoltarea fascismului. Marcian rămase cu gura căscată ; la rîndul său şi Toma se miră de răspunsul pe care îl dăduse, li era chiar ciudă că folosea cuvintele lui Comşa. Marcian era caraghios, cu gura căscată. Toma zîmbi şi Marcian se înfurie : se duse la uşă, o deschise larg : — Am terminat discuţia... Cred că trebuie să pleci să nu întîrzii de la cursuri. CAPITOLUL VII 1 Cu asistentul de Ia Anatomie, Toma se întîlni chiar în fala Institutului. — Li, camarade Voican, ce-ai hotărî! ? Vrei să completezi adeziunea9 ■— Nu. Asistentul «« încruntă teatral şi spuse fără să se uite la Toma : ■— Ştii, cine nu este cu noi este împotriva noastră. — Nu ştiam. Dar vă asigur, domnule asistent, eu am să fac o excepţie îmi place să fiu singur. — Dar e imposibil să fii singur. în curînd toată Europa va fi într-o shnta încăierare şi nu se poate sta 'deoparte... Nu simţi suflul vremii.. Mai gîndeşte-te la ceea ce ţi-am spus. 10Î — Asta sună ca un ultimatum. — Ia-o cum vrei... Îmi pare rău că trebuie să intru la ore... Dar sînt convins că pînă la urmă vei şti să alegi... „Poate era chiar mai bine că ne-am despărţit la Limp, — gîndi Toma. Cine ştie ce i-aş fi .spus. Tot dintr-o tîmpenie a trebuit «ă părăsesc căminul şi tot dintr-o tîmpenie a trebuit să părăsesc şi atelierul lui Marcian! Mai ales că Marcian nu era periculos, era un om pasiv. Ciudat cum în lumea asta a artelor toţi .se ocupă de politică : Bercescu, Comşa, asistentul, Vrancea... Nu Vrancea nu face politică: e un huligan... Oare ce e în creerul ăstuia? Acolo la Orşova nici nu-1 observasem îndeajuns, era des tul de şters, sau poate mi «s-a părut mie... E un executant idiot... Lui nu i-ar fi venit în minte ,să ardă cărţile lui Sadoveanu... I s-a poruncit şi..." într-o zi ar trebui să-1 descoase să vadă ce crede despre pictură, despre viaţă... în clasă se aşeză lîngă el. Vrancea îi zîmbi. — E bine că te-ai mutat din banca lui Comşa. Băieţii au pus ochii pe tine. — Care băieţi ? — Nu fii idiot... Băieţii! Comşa e comunist, nu vezi că e izolat de toţi, e boicotat... Ştdi că eu am fost împotrivă să te ducă la adunarea din Obor. Ăia cântă şi flecăresc numai. Dacă vrei, te duc undeva şi o -să rămîi cu gura căscată... Şi ieri am avut o misiune... — Misiune ? _ Şi ce misiune!... Cu risc!... E drept, ei-a totul aranjat cu cei de la poliţie... Dar tot era cu risc... Puteau să te mardească trecătorii... N-ai citit ziarele ? — Nu citesc zirelc... — Păcat... Am ars cărţile unui scriitor... Toma făcu o mutră nevinovată. — Care scriitor ? — Sadoveanu. Ăla grasn... — Dar ce aveţi cu Sadoveanu?... — E contra noastră... I-am ars toate cărţile... A fost un spectacol clasa întâia. — Şi ce primeşti tu pentru asta ? — Cum, ce? Mi s-a comunicat în numele lui Sima... — Şi asta ce înseamnă ? — Mă, tiu ai rămas provincial... înseamnă că mă arc în evidenţă... Vii după masă cu mine ? — Unde ? — E iarăşi o acţiune... Vorbeşte unu' la Drept. A fost în Germania şi vrea să vorbească împotriva hit Ieri stilor... — Cum vine asta? — Mă, tu nu te pricepi la politică... E lăsat pentru că e o personalitate şi e şmecher... Nu vorbeşte deschis... Ţine o prelegere despre legislaţie şi. dracu ştie ce, o moşmondeşte şi arde cîtc una împotriva nemţilor. Dacă vii ne întâlnim după masă la patru la „Tic-Tac". în prima pauză .Comşa îl căută pe Toma : — Ai semnat pactul cu ei? — Crezi că Toma Voican e de vânzare ? _ Nu ştiu. De aia am întrebat. Mi-ar pare rău să te văd într-o zi la Cercul Militar arzînd cărţi. 102 — Înseamnă că ieri seară ai fost acolo ? — Da, dar din păcate am ajuns tîrziu. — Şi eu am fost acolo. — Şi te-ai uitat cum ard ? ' ' — Am privit şi m-a îngrozit. Am făcut azi noapte un desen intitulat „Foc de tabără legionară". — Eşti formidabil! ' '— Si tu eşti un exaltat... — Acum nu mă poţi jigni- Era o după amiază senină, fără nori, cu un vuit cald. Toma coborî pe Luterană, în spatele palatului şi ieşi' în Bulevard, prin Brezoianu. iri fata ' cinematografelor era lume multă, la Trianon rula „Alcazar", la Femina „Bel Ami", cu Willy Forst şi cu Olga Tchehova. Femeile, elegante şi frumoase, miroseau a Cbat Noir, invalizii culegeau mucuri, iar pancartele de pe tramvaie îndemnau lumea să se îmbrace la Cehoslovaca. Vrancea îl aştepta la „Tic-Tae". Cînd Toma se aşeză la masă lîngă el, acesta îi puse mina pe braţ : •— Bine că ai venit. Bănuiam că eşti român. în penumbra localului avea ochi de viezure, puţin inflamaţi. Toma se întrebă de ce venise Ia întîlnire, dar Vrancea nu-i dădu răgaz să găsească justificări. — La cinci trebuie să fim la Facultatea de Drept. Mai avem o oră. Ai ceva bani ? — N-am. — Nu-i nimic. Plăti berea, îl luă pe Toma de braţ şi ieşiră în stradă. Ai fost la „Alcazar" ? — Nu. — Păcat. E un film grozav. Să-1 vezi neapărat. Mergem acasă să facem rost de ceva lovele. Rîse fără pricină şi Toma se miră că nu-i plezneşte peste gură. Îşi desfăcu, braţul şi-şi vârî infiinilc în buzunare. — 0 să fie mare hai, la drept. S-au pregătit băieţii baban. Tu n-ai fost niciodată la mine ? — Nu. ' ' . '— Uite aici stau, la patru. Arătă spre blocul înalt al Societăţii de asigurări „Adriatica". Urcăm pe jos, liftu-i stricat.. La opt locuieşte nişte maramoi şi portarul a scos siguranţele. Să ostenească şi dumnealor/Nici cîrc nu zic. Portarul a fost camionagiu, arc nişte palme cît lopeţile. Cînd ajunseră la etajul patru, Vrancea gîl'îia şi era congestionat ca un curcan. Intrară într-un salon exagerat de marc, rotund ca şi forma blocului. Lîngă o fereastră, aşezată într-un fotoliu de piele stătea o doamnă în vîrsta şi-n faţa ei o mainour!stă cu păr roşcat, grasă. Cum stătea, comodă, părea că se revarsă peste taburet. — Azi n-ai cursuri, Niculae? întrebă bătrâna. — N-am. Se duse lîngă bătrîna şi o pipăi pe maniouristă. Manicurista îi zâmbi, apoi îl mustră cu privirile, arătând spre Toma ca şi cum ar fi vrut să spună : fală de un străin ? Vrancea o mai pipăi o dată apoi îi făcu semn lui Toma să-i urmeze. Intrară în camera de lucru, cu mobile vechi, masive şi cu draperii grele do catifea la ferestre. 103 _ E camera bătrînului, dădu lămuriri Vrancea. Acum e la tribunal. Are ceva procese. Stai aici pînă dau o lovitură la bătrîna. Intră într-o altă cameră şi Toma îl urmări prin uşa întredeschisă. Vrancea se ridică în vârful picioarelor, cotrobăi pe un dulap, găsi o cheie şi deschise hoţeşte uşa. Luă o pereche de pantofi de damă şi-i înveli într-o rochie demodată de tafta. închise dulapul cu atenţie, puse cheia la loc şi reveni la Toma. — Ai pipăit-o pe aia. Dacă te vedea bătrâna? întrebă Toma ca să nu fie nevoit să discute despre furt. — E oarbă, cum să mă vadă ? Dracu ştie de ce nu moare o dată ! Are aproape 80 de ani, e oarbă dar îşi face săptămânal unghiile. Şi averea e încă pe numele ei. I-am luat nişte lucruri .să le vînd. Diseară cînd o să caute în dulap o să aibă o criză. Poate crapă ! Rîse. Tare ciudată e baba : în fiecare seară cotrobăieşte prin dulap să vadă dacă nu i s-au vândut lucruri. Ca şi cum ar mai avea nevoie de ceva. Abia se mişcă, putoarea. E acţionară şi la un bloc. Traversară piaţa Sfântul Gheorghe şi intrară în strada Lazăr. La prima dughiană Vrancea incepu să strige : — Domnu ! Naum ! Alo, domnu Naum. Din întunericul dughenci apăru un evreu bătrân cu perciuni, cu barbă lungă, murdară. .... — Aaa, conaşu Vrancea... Sper că n-aţi adus vechituri de ale coinţei... — Ba da. Ultima oară, domnule Naum... Am neapărată nevoie de ceva bani... Bătrânul desfăcu pacheţelul, îşi strâmbă buzele: — Cine mai cumpără din astea... — Să nu ne mai tocmim. Toma începu să se amuze. Era pentru prima oară la Taica Lazăr. Spune suma. Repede că mă grăbesc. Arătă cu capul spre Toma şi-i şopti. Toma nu pricepu decît ceva foarte vag că ar fi comisar. Evreul arătă patru degete. __Scoate, scoate odată, porunci Vrancea. Bătrînul scoase dintr-un buzunar ascuns al caftanului patru piese de cîte un pol. — Şi vă rog să nu mai aduceţi din lucrurile coniţei... Nu le cumpără nimeni... Uitaţi-vă, arătă spre o sârmă unde erau înşirate o sumedenie de rochii de damă, demodate... De şase luni le ţin pe astea... Nici gratis nu le pot da... Vrancea luă banii şi făcu semn lui Toma. Pe drum îi mărturisi că 1-a făcut comisar ca să-1 sperie pe negustor. — Altfel ar fi trebuit să mă tocmesc cu el cine ştie pînă cînd. — Şi pentru asta m-ai chemat de la cursuri : Să fac pe comisarul? — Nu. Acum mergem la spectacol. In piaţă făcu semn unei birje. — Vrei să iei birjă ? întrebă Toma mirat. I se păru absurd să umbli atît de mult după bani şi apoi uşuratic, să-i cheltuieşti pe birje. _ Nu înţelegi tu asta. Un student român merge cu birja. Se trînti pe scaunul tapisat. Cît ceri, moşule? — Un pol. i • i i Toma se aşeză lîngă el. Birjarul îşi îndemnă caii cu biciul vorbindu-ie tot timpul. — Mă tu, Voican, pe tine te-a luat la culcat doamna Crăciun? — Nu. 104 a ~\Ma,mir» ca de obkei nu'i scăpa nici un dev. Era cam grasă, ce-i drept, dar făcea sâ le joci cu ea. Uite-am şi ajuns. La Facultatea de Drept portarul le tăie calea. Vrancea ridică vocea • — Sîntem de la Bel le-Arte... venit~ Aaa' Camara,dul Vranceil- De ce nu spuneţi aşa... Numai doi aţi — Aşa m-am înţeles cu camaradul Stelian... în care sală ? — La 2 b. La etaj. în sala 2 B era aglomeraţie. Studenţi de diferite vârste stăteau cu mâinile pe mese, cu picioarele întinse ca la cârciumă. Noii veniţi îşi căutară loc în iundul sălii ş! Vrancea fu salutat de o mulţime de inşi. — Am sosit la timp, spuse Vrancea după ce-şi consultă ceasul. Mai sînt cinci minute. în rîndul întîi printre auditori, Toma îl descoperi şi pe Comşa. Adică au venit amindouă taberele. N-ar fi vrut ca Comşa săd vadă alături de Vrancea • aştepta un prilej cînd acesta se prinse într-o discuţie cu un vecin si se duse cniar in ultimul pupitru. Vrancea îl căută cu privirile apoi aprobă. ' — Stai acolo. De acolo se vede bine. Fix la cinci intră în sală un bărbat în vârstă, cu haine negre'şi cu o servietă mare galbenă. Cîţiva studenţi bătură din palme, alţii, în semn de respect se ridicară în picioare. — Cine e? întrebă Toma pe un coleg de alături. — Stoianovici de la dreptul roman... e prorector sau aşa ceva. Profesorul de drept roman scoase o mulţime de hîrtii din servietă 3c răsfoi, îşi puse nişte ochelari cu ramă subţire metalică, apoi se întoa^e spre auduton : — Domnilor studenţi, în cadrul Asociaţiei studenţilor din Romînia vom ţine azi conferinţa intitulată : „Constituţie, legi, democraţie". Vorbea încet tărăgănat cu o voce obosită, voalată şi Toma se pregăti să asculte ceva plicticos, lung şi neunteresant. _ în clipa cînd conferenţiarul aminti că în Germania fascista au fost suprimate o mulţime de paragrafe din legislaţia muncii, un student slab îmbrăcat m haina albastră cu dungi, ou nişte urechi clăpăuge, se ridică în picioare şi se adresă profesorului : — Nu vi se pare că pute ceva ? Profesorul nedumerit apoi revoltat că fusese oprit chiar în timpul discursului, se apropie ameninţător de student. în clipa aceea un alt student din partea cealaltă a sălii, se ridică şi spuse cu un ton gros de bariton: — Da, da. Parcă pute ceva. Profesorul nu pricepu nimic. îşi holbă ochii apoi instinctiv începu să miroasă în dreapta şi în stînga. — Pute a propagandă comunistă, strigă un alt student. — Deschideţi ferestrele. — Să se deschidă ferestrele, strigă şi Vrancea şi Toma fu bucuros că plecase de lîngă el. Studentul cu haine albastre se apropie de profesor, îl îmbrânci: — Vorbiţi despre realizările din Germania. Despre noua Ordine. Comşa sări din bancă, se repezi la studentul îmbrăcat în haine albastre îl prinse de reverul hainei şi.4 svîrli între bănci. Câţiva studenţi aplaudară' înourajîndu-1. ' r 105 Pe urmă lucrurile se precipitară. Vacarmul crescu, cineva deschise ferestrele. Profesorul fu împins într-un colţ, iar Comşa ridicat pe sus, îmbrihcit In ciuda celora ce căutau să4 apere. Toma îl văzu pe pervazul ferestrei, mâinile care âl loveau; apoi cu un „hăă-rup" colectiv fu împins în goî. Se auzi un strigăt sfâşietor; în clasă, unii râdeau, în vreme ce studenţii care îl aplaudaseră se priveau încremeniţi. — Afară cu ei! strigă Vrancea din toate puterile. Profesorul inspăimîntat ieşi din clasă şi pe coridor i se auziră multă vreme paşii. Fugea dintr-un capăt în celălalt al coridorului, negăsind scările care duceau spre parter. — Garda, Căpitanul! Un cor improvizat răcni un marş al morţii. Partizanii lui Comşa începură «ă huidiuia'scă. Lui Toma totul i .se păru neverosimil, absurd. Ieşi singur pe coridor, coborî scările. In faţa Facultăţii, lîngă gardul de sârmă o mulţime de gură-cască încercă să rupă cordonul gardienilor, lui stradă, maşina salvării, oare elaesona continuu, iu răsturnată de o echipă apărută de nu se ştie unde. Un comisar gras, asudat, sufla tot timpul într-un ţignal dar era 'înconjurat de subalterni care, ca un 'zid, îl împiedicau să acţioneze. Era ţintuit locului şi cînd îşi dădu seama de acest lucru, âşi vîrî ţignalul în buzunar, dădu ordin gardienilor să împrăştie lumea. Era speriat. Din cauza uniformei negre faţa lui păru şi mai albă decît era. Toma se desmetici numai după ce ajunse la marginea comunei Militari. Se uita tot timpul în spate să vadă dacă nu e urmărit: i se părea că paşii îi sună puternic ca nişte bătăi de tobă şi oamenii de după ferestrele caselor îl pândesc. Ar fi vrut să strige din toate puterile : nu sînt vinovat şi dacă pentru o clipă închidea ochii avea senzaţia că e aruncat în gol şi stomacul i se urca în gît, sufoaîndu-1. Se aşeză pe o bancă din faţa urnei case ţărăneşti, privi nişte pui de bibilică, care se legănau proşti, pe picioruşele lor subţiri, galbene. Mai târziu cînd se întoarse în oraş, în faţa Facultăţii de Drept nu se vedea nimic deosebit. Era linişte. Câţiva îndrăgostiţi se plimbau îmbrăţişaţi pe sub arţarii din parc, vorbind în şoaptă, tresărind la cîte o înjurătură venită de la staţia de birje. Muscalii graşi, spîni şi rumeni, spuneau bancuri, râdeau cu glas piţigăiat. Toma îşi ipjetreeu noaptea în Gara de Nord, în sala de aşteptare. Era lume multă, într«un colţ recruţii cîntau un marş soldăţesc; era imposibil de -dormit. Obosit, dimineaţa pomi spre Institut, mai mult din obişnuinţă sau poate din curiozitate şi cînd, ureînd scările de inarimură iu anunţat că la etaj funcţionează un birou de anchetă îşi grăbi pasul. Era doar martor, moartea lui Comşa nu putea răniinc nepedepsită, în biroul de anchetă nu era decît un singur om : asistentul de la Anatomie. Stătea rezemat într-un fotoliu de piele şi rodea capătul unui creion chimic. Avea buzele murdare şi părea bubos. îl întrebă pe Toma ca şi cînd alunei l-ar fi văzut pentru prima dată : — Numele ? — Toma Voican. Asistentul îi trecu numele într-un caiet de dictando. După ce isprăvi şi puse un punct în urma numelui ridică ochii spre Toma. —■ Dumneata eşti protejatul domnului Mănescu... .106 Toma nu ştia ce să creadă. Ieri în faţa institutului îl rugase să se înscrie în frăţiile de cruce şi acum vorbeşte cu un ton Oomplett străin, de adevărat anchetator. NuJi răspunse. Dealtfel nu ştia precis dacă fraza era interogativă «au afirmativă. Asistentul continuă : i —; Am auzit că ai avut un incident Ia cămin : Ai luat apărarea unui eoni unist sau aşa ceva... • • •— Credeam că ancheta se va face în legătură cu cazul Comşa'... — Toate la rundul lor. Dumneata ai fost prieten cu comunismul Comsa care s^a sinucis la facultatea de drept ? — ' Nu s-a sinucis ! — Te.rog să răspunzi la întrebare, tipă asistentul. Ai fost prieten cu el? — Vreau să-ţi spun ceva care să-ţi intre în cap : Comşa s-a sinucis. Asta e foarte important, să ştii. S-a sinucis. Dar morţii cu morţii şi viii cu viii. Noi.să trecem cu vederea că ai fost prieten cu el. Ne-anx .informat despre dumneata : eşti român, eşti cinstit şi dacă socoteşti că ai făcut o greşeală că ad luat apărarea studentului .acela de la cămin îţi vom înlesni să reintri Ia .cămin... Bineînţeles în locul lui... Va treimi să-1 dai afară... Asta va fi şi o verificare a atitudinii dumitale... Şi-ţi mărturisesc că toate astea se fac pentru că eşti socotit foarte talentat... Văzând că Toma întârzie cu răspunsul îl îmbie: — Ei, care e răspunsul ? — Ăsta. Toma îi trânti un pumn drept în ochi. Asistentul se rostogoli peste fotoliul de piele şi Toma îi auzi vocea pînă pe coridor. — Vei fi exmatriculat... Vei fi exmatriculat... 3 Hoinări fără ţintă prin oraş, apoi seara se duse la locuinţa lui Mănescu. Ii deschise uşa femeia de serviciu, dar nu-1 lăsă să intre. — Să văd dacă maestrul vă poate primi. Toma aşteptă mai bine de 10 minute pînă ce apăru criticul. Era îmbrăcat în acelaşi halat ca şi atunci când îl vizitase prima dată. — Azi nu am zi de primire, tinere... Totuşi, dacă c ceva foarte important, spune-mi. Stătea în crăpătura uşii şi nu făcea nici un gest că ar avea de gînd să-1 invite in casă. •— Dacă n-a veţi zi de primire, atunci renunţ... Am să vin altădată... Dădu să plece, dar criticul îl strigă : — Vino, domnule, dacă tot ţi-am deschis, intră ! Ii deschise uşa şi-1 conduse în salon. Toma se opri în mijlocul încăperii, se rezemă de spătarul unui fotoliu de piele şi aşteptă pînă ce criticul se aşeză lîngă masa lui de lucru, un fel de birou sculptat, cu picioare aurite şi cu foarte multe sertăraşe amenajate special pentru fişe. — Am fost dat afară de la Belle Arte. Crezu că Mănescu o să fie uluit de vestea aceasta. Criticul însă îl privi şi mai departe cu un aer plictisit, de om deranjat. Toma continuă : — Am fost dat afară pentru că n-ara vrut să ană înscrii* la legionari. 107 — Ai făcut foarte prost, tinere... Ce importanţă are, pentru un pictor dacă are în buzunar o dovadă că face parte din organizaţia lor. Ca artist trebuie să te pui bine cu,,Garda" că altfel e de rău. Şi-apoi... cu ce te deranjează faptul că faci parte sau nu din legiune ? — Bine, dar ăştia 'sînt imbecili! — Ei şi ? Pentru un artist, întregul univers poate fi o adunătură de imbecili. El există prin el şi pentru el... Şi apoi cântecele lor nici nu sînt chiar atît de urîte. Am vorbit şi cu un muzicant... Cu o somitate... Mi-a spus că imnul lor este perfect din punct de vedere tehnic... — Asta e tot ceea ce-mi puteţi spune? —- Da, tinere... Vrei să-ţi vorbesc deschis ?... Uite ce e: pentru un tînăr talentat nu e ruşine să se vîndă... E o crimă să-şi pună singur beţe-n roate. Dacă principiile devin un obstacol în calea desăvîrşirii, atunci e foarte prost... înţelegi ? — Dacă am înţeles bine, prostituţia nu e ruşinoasă ? — Dacă este un scop e ruşinoasă. Dar dacă e numai un mijloc, e chiar lăudabilă... ■— îmi puteţi spune şi unde este limita dintre mijloc şi scop ? Mănescu îl privi lung, un timp Toma avu chiar impresia că se gîndeşte la răspuns pe urmă îşi dădu seama eă se înşelase. Mănescu se duse la perete şi îndreptă un tablou. Toma insistă : — Şi cine va stabili că prostituţia a fost făcută 'ca mijloc şi nu ca scop ? — Talentul, tinere, numai talentul... Simţi dumneata talentul acela imens care îţi permite să faci un compromis ? — Cred că nu... Sau nu ştiu. Iertaţi-mă că v-am deranjat. Criticul îl conduse pînă la uşă. în zadar încercă să se gîndească la discuţia avută cu Mănescu, nu reuşea să se concentreze. Mergea pe stradă, legănat, de parcă ar fi ieşit de la circiumă. După chibzuiri mature hotărî să cineze la Modern. Ştia că-1 va întîlni pe Bercescu, dar se sili să-şi spună că nu pentru asta se duce acolo. Cînd intră în restaurant nici nu se uită acolo unde îi ştia masa rezervată. Abia tîrziu, după ce consumă friptura se întrebă : „Oare Bercescu nu m-a văzuţi?" în sinea lui aştepta să fie descoperit, ca să nu pară că a venit anume pentru el. Pe urmă se înfurie pentru copilăria asta. Se uită la masa lui Bercescu. Era liberă. în general, restaurantul era puţin aglomerat. Comandă o sticlă de vin ca să nu fie nevoit să plece. în cele din urmă, recunoscu că într-adevăr îl aşteaptă pe Bercescu. în fond nu era nimic ruşinos în asta. Poate că Bercescu o să-i dea un sfat demn de urmat. Doar lot el 1-a îndemnat să publice şi desenul acela în „Gîndul liber". Trecuse de miezul nopţii şi Bercescu nu apăruse. Supărat, Toma chemă chelnerul şi se interesă de profesor. •— în ultima vreme, vine numai după miezul nopţii. Toma plăti consumaţia şi porni spre atelierul lui Marcian. înainte de a intra în atelier aprinse un chibrit să nu se lovească de ceva. Pe uşă descoperi un bileţel : „Cele două cartoane de alături sînt ale dumitale. Mi-ar face o deosebită plăcere să nu ne mai întîlnim în atelier. Marcian". Alături, rezemate de uşă, Toma descoperi şi cele două cartoane făcute sul : unul, portretul Anei şi celălalt „Foc de tabără legionară". Le luă sub- 108 soară şi porni în oraş .spre redacţia „Ghidului liber". îl găsi pe Bercesc in iaţa unei mese arhipline eu hârtii, «cicescu Oooo, uite cine mă vizitează... Ai timp ?. Da, domnule profesor. Atunci, aşează4e aici şi corectează şpalturile astea. Eu mai trebuie sa scriu un cursiv... ireume unuiSr^iurT/VV"1^ ^ şi Wtă un ^ticol despre expoziţia sXiXr Dalt ' U- ExTUSeSe CÎIeVa în genul lui — Azi nu te-am văzut la cursuri. S-a întâmplat ceva * legicei " ex,nat,icuilat P«ntracă »-a«m vrut să mă înscriu la Bercescu rămase cu privirile in gol. Răspunse cu multă întârziere : — toarte bine... Asta înseamnă că n-am pierdut vremea ân zadar M-am temut puţin pentru soarta ta. Nu eram convins că n-o să fii peiwTit «-amTe'sT^cî ™ ^ ^ ™* ™*~ *tf <* «^ veden7ceEi dTfăcT I^V* "f™"? to ?ăma?a TOwk" Termin cursivul şi uatm cei de Jacul... Ce-i în .cartoanele acelea? — Nimicuri... Ieri noapte am avut insomnie şi am făcut nişte schite. . dinţi ' BcrCeSCU in& cartoa'iele şi le desfăşură, apoi sîsîi printre — Asta e interesanta... Cum se intitulează ? — Foc de tabără legionară... — Foarte, foarte bun... Aşteaptă-mă o clipă. Luă teartoanelc şi ieşi din încăpere. Rămas singur Toma se duse la fereastra şi prm în stradă. Un şofer se certa cu doi ofiţeri : probabil nu vo.au sa plătească. Bercescu se întoarse după câteva minute însoţit dc un individ gras, ou părul tuns scurt. — Ai fi de acord să-ţi publicăm desenul cu cizmele ? întrebă Bercescu — iCredeţi că merită ? — Da, răspunse grasul... Merită. Avea voce groasă, răguşită Dar as vrea sa te avertizez : Ştii ce înseamnă publicarea acestui desen' hec„! U1"ă Bercţfcu ^ fUltă firile; în ochii lui Bercescu hecui {[m tavan avea două reflexe ca două scântei. ,în,l,~î?a' ŞdU' JuTT* U" iel de anSaiare. luare de poziţie. Bercescu ^bidua perceptibil. Toma continuă: Aş vrea foarte mult să-mi publicaţi Toma era convins că cei doi îşi vor manifesta bucuria. Dar nici grasul şi mei Bercescu nu schiţară anei cel mai mic semn în această privinţă. Abia tirziu cînd tăcerea deveni insuportabilă. Bercescu îl întreba : — Tu l-ai cunoscut pe Comşa ? — Da. Tocmai de aceea !... CAPITOLUL VIII 1 loma lucra de două săptămâni la tipografia ziarului „Gîndul liber"" ca expeditor: lega în stocuri ediţiile de provincie, le ambala, transporta baloturile la poştă şi verifica confirmările difuşorilor. ' îşi începea activitatea 109 la ora 3 noaptea şi isprăvea în jurul prînzului. De; la prînz pînă la ora..» noaptea era liber. într-una din aceste după mese libere Toma descoperă, un cerşetor care în locul mîinii drepte purta o proteză primitivă, făcută din lemn de brad. Proteza, rezemată de bastonul alb era întinsă spre trecători. La început Toma nu văzuse decît proteza şi această mînă de lemn, murdară oare-1 impresionase puternic. Cerşetorul purta o manta militară, din primul război mondial şi pe piept, lustruite, atârnau patru medalii. Toma intră în prima librărie, cumpără un carton şi spre onorarea celor din magazin rupse cartonul în patru. în stradă îşi căută un. un ghiu potrivit şi: încerca să-1 schiţeze pe cerşetor. Din cauza trecătorilor, care se perindau în dreptul lui, munca era anevoioasă şi atunci hotărî să-1 angajeze ca' model. Se duse la el şi-1 întrebă : — Cum merge treaba, moşule? Cerşetorul tresări. Cu mîna sănătoasă căută prin buzunare. — Am autorizaţia vizată şi am plătit şi impozitul. — Nu sînt de la poliţie. Toma se trase alături de el. _ Aş vrea într-o seară să vii cu mine «ă luăm masa împreună. _ Să mă inviţi adică ? Şi ce trebuie să fac pentru asta ? Doar nu mă inviţi degeaba? _ Sînt pictor. Aş vrea să te desenez... Cînd ai avea timp... _ Dacă e .mâncare multă, atunci şi în seara aste. Toma îl rugă pe Bercescu să-1 înlocuiască cu cineva în noaptea aceea la expediţie şi seara se duse după cerşetor. — Nu credeam că ai să te ţii de cuvînt, îi spuse cerşetorul. Ii cunosc bine pe oameni. în clipa cînd mă văd, sînt pătrunşi de un adânc sentiment de caritate, mulţi ar li în stare să-şi dea şi haina de pe ei. Dar sentimentul acesta cu cît' e mai puternic cu atît durează mai puţin. în clipa cînd au trecut de mine, îşi aduc aminte de propriile griji, poate mai spun un „Vai bietul de el! Ce îngrozitor e să fii orb" şi-şi văd de drum. Dar poate că e bine aşa. Eu zic aşa, că tristeţea e mai penibilă decît întunericul de totdeauna. . Toma n-avea ce să-i răspundă. îl luă de braţ şi porni spre strada limiş. Pe Ana n-o mai văzuse de mai bine de două săptămâni. Acum că se ducea spre locuinţa ei se simţi vinovat că n-o mai vizitase. Pe drum cerşetorul îi vorbi tot timpul. — înainte de a fi fost mobilizat, asta a fost în 16, am fost ceasornicar. E ciudat cum tot din ceea ce am văzut cînd eram .sănătos mi-a rămas în minte mecanismul, roţile dinţate ale ceasurilor. Poate pentru că m-am uitat la ele totdeauna cu lupa. Nu-mi mai pot imagina culorile, decît uneori în vis şi nici chiar feţele oamenilor. în schimb, văd tot timpul înaintea mea roţi dinţate de diferite mărimi, învîrtindu-se, angrentedu-se şi cînd aud un zgomot puternic văd şi pîlniile exploziilor de la Mărăşeşti. „Oare cum o să mă primească Ana ?" Voia să ajungă cît mai degrabă, să-i vadă faţa, ochii jucăuşi, gîtul, umerii, li era ciudă că nu trecuse pe la ea era doar singura persoană la care ţinea într-adevăr — Oamenii nu sînt răi în felul lor... Dar preocupările lor particulare, interesele lor se ciocnesc cu interesele altora şi de aici invidia, neînţelegerea. Dacă n-ar exista grija măruntă de fiecare zi, goana după pîme, s-ar mân considerabil respectul faţă de semeni şi viaţa ar deveni mult mai frumoasă. Vă plictisesc ? 110 5 — Nu, tresări Toma. — Vedeţi, cînd un om ca mine nu e'preocupat şi nu e obosit de toate recepţiile imaginilor din totdeauna şi de pretutindeni, descoperă că are foarte mult timp să-şi folosească creerul. Nu, nu mă consider un om deştept... Dar cred că m« gîndit mai mult, adică am avut mai mult timp pentru gîndit ; că mai important lucru pentru omenire ar fi să fie eliberată de j Ş'nJa ^fc» de mîine. Din cauza acestei griji, omul pierde timp, îsi cheltuieşte forţa creatoare numai în scopul existenţei. Dar omul nu este creat să-şi asigure doar existenţa... Omul e creat să creeze... „Acum Ana face curăţenie. E joi, azi a frecat şi podelele, în atelier I miroase în afară de ulei de in şi a leşie. Poate nici a leşie ci a curăţenie. E ' ciudat, dar şi curăţenia are miros..." De undeva se auzea o melodie transmisă prin radio. Vocea groasă de I bariton cînta cu tremolo : S-a stins pe drum un felinar... Gangul din faţa atelierului era gol, de parcă s-ar fi mutat tot atelierul. | Spre mirarea lui, uşa nu era încuiată. — Ana, Ana ! | Din spatele perdelei de pluş auzi vocea ei: '— Viu îndată. i Toma aprinse lumina şi rămase surprins. Atelierul era complet gol, de pe pereţi lipseau toate tablourile lui Marcian, atelierul aducea a hambar. — Ce s-a întîmplat, Ana ? Ana apăru de după perdea îmbrăcată ca de duminică. Purta o fustă neagră plisată, largă şi o Muză albă de bumbac. — Cum, nu ştii?... Domnul Marcian şi domnişoara Tia au deschis o expoziţie. Nici «nu mai dau pe aici... — Tu ai vrut'să pleci, Ana? Dacă ai treabă, du-te... Eu aş vrea să I lucrez în noaptea asta... Vreau să-1 desenez pe dumnealui... Arătă spre i cerşetor... i — Bună seara, doamnă... — Nu vreau să plec. Te-ai schimbat de cînd nu te-am văzut... Deşi n-au trecut decît şaisprezece zile... — Tu ai numărat zilele, Ana... Ana roşi. îşi căută de lucru ca să nu fie nevoită să răspundă. Aduse un scaun pentru cerşetor, îl pofti să se aşeze şi-l întrebă pe Toma dacă arc nevoie de şevalet, dar îl aduse fără să aştepte răspunsul lui. Pe urmă aduse şi un carton. •— Dacă vrei să te culci, Ana... ' — Nu vrei să stau aici ? — Ba da... Dar n-am vrut ca din cauza mea să... — Toată ziua nu fac nimic... — Dumneavoastră vă iubiţi, spuse cerşetorul. — Nu, răspunseră amîndoi în acelaşi timp, apoi se uitară unul la celălalt; Toma îi puse mîna pe umeri. Ana îşi lăsă ochii în jos, tăcută. Toma se apropie de ea, îi luă capul în palme şi o privi în ochi : — Tu, pistruiate. Ar trebui să-ţi tai părul. — Şi tu ar trebui să-ţi schimbi cămaşa. Asta e cam murdară... — N-am alta. ' — Scoate-o, ţi-o spăl... 111 — Ei, acum să pierzi timpul cu asia... — Tot n-am ce face... Şi-mi place să te îngrijesc... Toma îşi scoase cămaşa, îmbrăcă halatul lui Marcian, i aranja pe cer-setorsi începu să lucreze. Din cînd în cînd trase cu ochiul spre Ana ; ea, puse lighknuTeu apă pe reşou apoi se apropie de şevalet şi privi cartonul alb pe care se încovrigau liniile trase de loma. _ Am auzit că nu mai eşti la institut... __ Nu mai sfert... Şi nici expoziţie n-am să am niciodată, ca domnul Maraan.^ ^ ^ ^ s_ ^ £u c-ml eram mică si voiam ceva îmi spuneam tot timpul : vreau, vreau, vreau... _ Da, dar eu nu mai sînt mic. Staţi comod .' — Da,' foarte comod, răspunse cerşetorul... Mirt-Mti* Pe la miezul nopţii termină portretul, îl intitula „Eroul de la Maiaşeşt apoi îl coise pe "cerşetor şi se întoarse în atelier. Ana tocmai 11 calea cămaşa. . v _ Iţi mulţumesc Ana. Eşti tata buna. — Bună şi proastă. Z KnîueTtt^Ld ai vrut să mă desenezi am strigat la tine. Mi-a fost teamă. _ Şi-acum nu mai ţi-e teama i Z Nici dacă as vrea să te desenez din nou... fără halat? — Nicî Răsuflă greoi, îi palpitau sînii strînşi sub bluz.ţa de bumbac. _ M-am gîndit de multe ori la tine, Ana... Şi într-o zi am să te desenez. Se apropie de ea, o sărută pe obraz apoi îi căută buzele. Ana se teu. 2 Bercescu cercetă atent cartonul „Eroul de la Mărăşeşti" şi spuse: Foarte reuşit... Ştii cîte scrisori de ameninţare am primit pentru ,1 oc de ta^răSoW'? Uită-te. Arătă spre un teanc de —t. I— că ai tras direct în ţintă. Am avut o discuţie cu cei dm redacţie... Cred ea bine să faci o expoziţie. _ O exnozitie? Din cer Under . . _ 0 eSozitie de desene. Expoziţia unui student exmatriculat. Cred ca s-ar putea face vilvă. in afară de asta şi de „oizme , maa ai ceva . Z Fad!'In două săptămîni ai putea aduna cîteva. Munceşti şi ziua şi noaptea. ZlumceVSTeui. Portrete. Tu în fond eşti un portretist Faci cîtiva llaanînzi^cîţiva setezi, ca oainenii g adu„e de^e — 5 ^itriTit^ţ^^adrese... Faci locuinţa unui strungar oensionar Unu care a muncit treizeci de ani lîngă maşină şi care are casa ?X U-iutiSezi „Pensionarul". Ba nu. îi scrii ^^J^^ Amurgul fericit sau paradisul muncitorului romin . Da, aşa ceva. Cuvinte "ide faci expoziţia? Sub o poartă, undeva, în mahala. Da, asta e soluţia. 112 Era infierbmlat. Vorbea de parcă ar fi ţinut un discurs. Atît de agitat orna nu-1 văzuse niciodată, cu toate că şi Ia cursuri era foarte aprins Da iaci o expoziţie despre muncitori pentru muncitori. Ei înţeleg desenele Să se recunoască, să vadă ce-i aşteaptă peste cîţiva ani, dacă totul va merge asa cum a început să mergă... b 7 Datorită lui Bercescu, Toma primi un avans de la redacţia ziarului şi cîteva adrese. Era neliniştit. Îşi pregătea prima expoziţie. înarmat cu creioane cu hirtu, colindă cartierele Steaua, Pantelimon, Griviţa şi mahalaua Abatoru-.11 Trei săptăiMni Ia rînd lucră tot timpul. Uneori îl vizita Bercescu si-1 îmbărbăta. Ziua făcea schiţe iar seara, la Ana, făcea variante, compoziţii. Recolta primelor şapte zile fu executată: patru desene. U.nul reprezenta un copilaş cotrobăind intro ladă de gunoi. La acest desen lucrase cel mai mult I upa patru sau cinci variante vru să renunţe deoarece i se părea exagerat de tendenţios. Pe urmă găsi soluţia. Mări lada de gunoi în asa fel încît băiatul care cotrobăia trebuia să stea în vîrful picioarelor ca să' aiun»-ă cu braţele întinse pînă în fundul lăzii. Astfel din cauza staturii nu avea nici niacar şansa să vadă bine ce caută. Desenul îi plăcu Anei foarte mult 4.1 < oi ea reprezenta o femeie în vîrstă împmgînd uu cărucior încărcat cu lemne Ai troilea era un portret al unui muncitor în vîrstă. Avea o privire ciudată plină de dispreţ şi ură. Era fără îndoiala cei mai interesant desen făcut de toma pma atunci. Al patrulea carton reprezenta o spălătoreasă văzută din raai mult ^ *** apleCată asupra alWei suSera oboseala şi poate chiar — Tu, Toma, desenezi numai lucruri triste... — Spune-mi, tu ai bucurii ? — Da. Cînd te văd lucrînd mă bucur... Şi în general mă bucur că esti ii ICI.. Avea ochii senini şi buzele întredeschise îi tremurau. — Te desenez, Ana. — Dacă vrei. Dar îmi dai cuvîntul de onoare că desenezi numai — Da. — închide uşa să nu vină cineva. Toma închise uşa apoi pregăti o coală nouă pe şevalet. îsi căută de lucru l'jxa pionezele cu încetineală apoi căută privirile Anei. Ea însă îsi uită privirile pe coala albă de pe şevalet. Era adîncită de parcă ar fi citit cine ştie ce carte interesantă. In cele din urmă se uită la Toma şi începu să zîmbească — Am impresia că eşti mai emolionat decît anine. — Da' de unde, mormăi Toma, «dar nu se mai uită Ia ea. Nus emoţionat de loc. Am lucrat după model şi la şcoală. îşi dădu însă seama că-i tremurau genunchii. C.nd se întoarse din nou spre ca, ea tocmai îşi descheia nasturii «e la Muză. — N-ajunge dacă mă dezbrac numai pînă aici? îşi arătă soldul. — Ba da, ajunge. Ana nu avea nimic sub bluză. 0 scoase şi o puse pe spătarul unui scaun ■ u mumie încrucişate în dreptul sînilor se aşeză şi încremeni ca o statuie' Ixamase cîteva clipe aşa apoi se îmbrăcă repede. — Mi-e ruşine. Sînt foarte proastă, nu-i aşa? — Nu, Ana. îşi aprinse o ţigară. Gîndi : o să se încheie stupid această seară. Ana se rezemase de perete, cu ochii lăsaţi în jos, vinovată. Părea foarte mică neajutorată, loma ar fi dat mult să afle la ce g îndes te ea. * — Viaţa romineiiscfi nr. z . 1 1 O I I O _ Mă simt foarte prost... .spuse ea... Dar o să-mi treacă... M-am purtat ca un copil, nu-i aşa?... Îşi scoase din nou bluza. ...... Toma nu-i răspunse. Se uita la ea, la pielea ei albă, la sum ei mici in formă de pară, cu s fim ui le roşii, mari, ieşiţi înainte. Ana îi căută privirile dar nu i le găsi. — Nu desenezi? îl întrebă. — Nu, te privesc numai. — Nu uita, ţi-ai dat cuvântul de onoare. — Dacă vrei, poti să te îmbraci. Avu senzaţia că e foarte darnic. Ana îşi luă repede bluza şi o îmbrăcă. Toma întrebă dacă mai poale să rămînă. . . . — De sigur. Stătu un timp cu mîinile atârnate de-a lungul trupului, nemişcată : — Ştii că tu eşti primul bărbat care m-a văzut aşa > — Trebuie să-ţi mulţumesc pentru asta? — Acum ai fost prost. — Iartă-mă. . _ Nu trebuie să-ţi ceri iertare. Noapte bună, roma. Mă duc sa mă culc. Toma o urmări pînă se pierdu în spatele perdelei de pluş, apoi se duse si stinse lumina. Se aşeză pe sofa: era moleşit şi-i vîjîia capul în spatele perdelei de pluş, paşii Anei sunau ca nişte bătăi în lobă. Atelierul amplifica fiecare zgomot.''Fără să cugete prea mult, se ridică şi porni spre încăperea Anei. Trase perdeaua la o parte. Ana tresări : _ Pleacă de aici... Nu A^ezi, vreau să mă culc. — De ce trebuie să mă întorc ? Te-am văzut dezbrăcata ! Ana se întoarse cu spatele, îşi scoase bluza şi îmbrăcă cămaşa de noapte. Abia atunci îşi scoase fusta. Cînd se întoarse spre Toma, acesta era cu spatele spre ea. După ce se vîrî în pat, îi spuse: — Poţi să te întorci. Şi nu m-aş fi aşteptat să fu atît de cuviincios, Mai J0S' Toma se aşeză dinadins pe scaun şi nu pe marginea patului unde arătă Ana. Ana stinse lumina. Se obişnuiră greu cu întunericul. Întâi prinseră contur lucrurile mari, masa, dulapul, apoi pe rînd toate obiectele din incăpere. — Stai bine ? — Da, răspunse Toma. Stau foarte bine. îi bănuia faţa numai după părul resfirat pe pernă. Era culcată pe spate. Adăugă, voit ironic : — Noapte bună. Ana nu descifra ironia, răspunse imediat: _ Nu mi-» somn. Ştii, e prima noapte cînd stau aşa cu un bărbat 111 cameră. îmi dai voie să te întreb ceva ? — Da. _ Dar e o întrebare, cum să-ti spun... Defa.pt o fată n-are voie sa pună asemenea întrebări: Tu ai fost la... Ai fost la multe femei?- Nu e nevoie să-uni răspunzi... Socoteşte că nici nu te-am întrebat... Mai bine povesteşte-nu despre tine... . . , _ Ţi-am -spus aproape lotul despre mine. N-am nimic de adăugat... — Stai prost acolo, nu-i aşa? Aşează-te aici... 114 Toma mai mu.ltsi.mli decît văzu ca Ana îi face loc. Sc aşeză pe pat Acum se distingea totul In cameră. Părea totul ca într-un desen în sepia. — Van lingă tine, Ana. F Ea nu-i răspunse nimic. Se întoarse cu lata spre perete binte * 86 ™ lîngă Ca SUl> PiUWă- ° atiMSe ou genunchiul şi o simţi fier— întoarce-te, Ana. Ana şe întoarse şi, cuminte, se ghemui spre umărul lui. — Plîngi ? — Nu, de ce să plîng ? Rămaseră multă vreme tăcuţi, privind tavanul. Numai în Capelă a anai privit Toma tavanul atît de mult. Dintr-odată i se păru că tavanul e populat de sfinţi bizantini cu fele lunguieţe care îl privesc sfidători. ' 1 — Du-te, Toma, mi-e frică de tine. Toma se ridică încet, se duse în atelier, se întinse pe sofa. Poate e mai rune aşa, gindi. Nu reuşi să adormă decît spre dimineaţă. Pe o stradă lăturalnică Toma descoperi cel mai frumos subiect Pe o casa dărăpănată văzu un afiş modern reprezentmd o ruletă. Sub desen litere mari uidemnau trecătorii : Vizitaţi cazinoul din Sinaia. Trecătorii, nişte copii zdrenturoşi, priveau afişul, rîdeau, nu înţelegeau nimic. în limp ce lucra ii vizita Bercescu. Şi el era entuziasmat de subiect. ' ' — E ca un fard peste un obraz murdar. — Da, încuviinţă Bercescu. Un timp privi cum lucra Toma apoi continuă Stu, prietenii mei spun că expoziţia ar putea avea urmări grave. — Nu mi-e teamă... — Nu e vorba de teamă sau de curaj. Ci de risc. Prietenii mei s-au «m-dit in primul rînd la tine. Ştii, expoziţia pe care o pregăteşti are aspeoiul unui protest individual. J — Nu dumneavoastră aţi spus că artistul trebue să fie reprezentantul a sule şi sute de mii de oameni ? !... .— Nici ac"m nu sp™ altceva... Am înţeles individual, în sensul că te expui personal. Protestul organizat, lupta organizată e mult mai eficace — Ştiţi foarte bine că aş face ori ce. Dar ar fi o laşitate sâ renunţ acum la expoziţie. — Nu te înfierbînta. Continuă-ţi munca. Noi o să organizăm o echipă de muncitori care sâ-ţi păzească expoziţia. — Credeţi că va trebui să fie păzită ? — Da, dar asta la vremea potrivită. Tu ce faci disearâ ? — Nimic. — Ar fi ceva de făcut, dar e .periculos. — Nu mă interesează dacă e periculos. — Ba da, trebue să 'te intereseze. Nu e vorba numai de tine ci de soarta mai multor tovarăşi... Gîndeşte-te bine... Dacă crezi că ar fi mai bine să nu te expui... — Domnule profesor!... — Nu ţipa. Deseară o să dai un mic examen... Trebue să faci de pază — De pază .' 115 —- Da. Am să-ii explic. Vino diseară în Bucureştii Noi în strada Diţescu. Ne întîlnim chiar în colţul străzii. Vii la şase. Fix la ora şase Toma îl întîlni pe Bercescu în colţul străzii Diţescu. Bercescu îl luă de braţ şi cînd se convinse că nu e auzit de nimeni începu să-i explice: — Te instalezi aioi la ora 7. Dacă vezi ceva suspect, traversezi strada. Asta e tot. Tovarăşii te văd de acolo. Arătă spre coşurile filaturii „Dacia" care se proectau peste acoperişurile caselor. Fix la 7 şi 30 va trece cineva citind Universul. înseamnă că acţiunea s-a terminat, poţi să te retragi şi tu. Ar fi bine să-ţi dai o întîlnire cu cineva ca în caz de complicaţii să ai o justificare de ce eşti aici... înţelegi? — înţeleg. — Eu am plecat. La revedere. Toma /fugi la atelierul lui Marcian şi o rugă pe Ana să vină la 7 şi jumătate în colţul străzii Diţescu. — De ce acolo?... Nu e mai bine dacă vii tu aici? -— Acum n-am timp să-ţi spun mai multe... Vino acolo... Toma ajunse la locul fixat cu cîteva minute înainte de ora hotărâtă. Strada era aproape goală ; numai peste drum în faţa unei frizerii stăteau de vorbă două calfe. Toma îşi aprinse o ţigară apoi citi toate afişele lipite pe ziduri. Descoperi şi afişul Cazinoului de la Sinaia şi-d zîmbi. Ceasul electric din colţ indica 7 şi cinci minute. La 7 şi zece minute trecu un camion încărcat cu butoaie de tinichea, hodorogind pe caldarâm. Un oltean iaurgiu îl întrebă cît e ceasul şi Toma îi arătă ceasul electric. 7 şi 12 minute. La 7 şi un sfert apăru Ana. Era îmbrăcată cu fusta neagră plisată şi cu bluza albă de bumbac. Toma îi ieşi înainte. — Ai venit mai devreme... încă nu e şapte şi jumătate. — N-am avut ce face şi m-am speriat că s-a întâmplat ceva.. De ce m-ai chema t aici ? Cele două calfe in halate albe stăteau tot ân faţa frizeriei. Dinspre fabrică se apropia o căruţă de-«a brutăriilor Gagel. — Să ne plimbăm puţin... Tu ieşi atât de rar din atelier. — Atunci de ce nu m-ai chemat într-un parc... Acuma toamna e atît de frumos în parcuri... Am trecut ieri prin Cişmigiu. îl luă de braţ. Hai. Toma se aplecă să-şi lege şireturile nedesfăcute, moşmondi mult apoi căută o ţigară. Acum căruţa cu prelata Gagel trecea drept în faţa lor. Toma privi cercetător în jur. Ana se uită şi ea în jur. — Aştepţi pe cineva? — Nu, n-aştept pe nimeni. Ceasul electric indica 7 şi 25 de minute. Pe cine să aştept? Am trecut pe aici după un subiect... Dinspre filatură se apropie un individ citind Universul. Toma răsuflă uşurat. O luă pe Ana de braţ şi coti după colţ. — Ai dreptate, n-ar fi trebuit să te chem aici... E mai frumos în Cişmigiu. Ştii că peste cîteva zile deschid expoziţia... Sper să vii la vernisaj ?... — Eşti atît de ciudat astăzi... Spune, nu s-a întâmplat nimic? — Nimic, dacă-ţi spun... De ce să te mint... 116 4 în ziua descinderii expoziţiei, Tema îşi perie şi-şi calcă hainele, îşi puse o cravată nouă şi se plimbă agitat sub poarta unde, pe nişte trepte de carton cenuşiu, îşi expuisese desenele. Singurul ziar care anunţa expoziţia era „Gîndui liber". Toma îşi închipuise că după anunţul din „Gîndui liber" oamenii o să se înghesuie să-i vadă expoziţia. Mai ales ca în articolul nesemnat se spunea că e prima expoziţie a unui pictor talentat, exmatriculat din motive politice. Sub poarta casei de pe Pantelimon, au trecut vre-o cîteva gospodine care s-au oprit, mai mult să se odihnească, locatarii casei şi cîfiva elevi gură-cască. Spre prînz apăru şi o maşină şi descinse din ea un bărbat înalt cu fălci osoase şi cu păr tuns scurt. Se opri în faţa tablourilor, îl măsură pe Toma din priviri, notă ceva într-un carneţel şi Toma fu bucuros că în sfîrşit au apărut ziariştii. Individul plecă după cîteva minute. Seara veni şi Ana să vadă expoziţia. Sub poartă nu erau decît ci doi. — Am venit să te invit la atelier. Serbăm vernisajul acolo. Toma nu-i răspunse. îi era ruşine că nu era nimeni care să privească tablourile expuse. — A fost lume puţină, nu-i aşa ? — Foarte puţină, Ana... Tocmai vroiau să plece cînd apărură doi indivizi neraşi cu haine murdare de doc. Unul era înalt cu păr ţepos, cărunţit. Se apropie de Toma. —- Dumneata eşti Toma Voican? —-Eu sînt. — Atunci e bine. Ne-a trimis domnul Bercescu să stăm noaptea aici, prin apropiere... — Nu se poate !... Cum o să staţi toată noaptea aici ! — Nu va faceţi probleme, domnule pictor... Pe la unu o să fim schimbaţi... Vin alţi doi de la Vulcan... Stînjenit, Toma le mulţumi, apoi o luă pe Ana de braţ şi porni spre atelierul lui Marcian. în cămăruţa Anei totul era curat, aranjat şi masa pregătită pentru două persoane. Pacheţelele cu hîrtie unsuroasă trădau cumpărăturile Anei. — Nu e o masă bogată dar e sărbătoare. Ţi-aduoi aminte cînd ai spus că n-o să ai niciodată o expoziţie ? In seara aceea eu am spus pînă am adormit: Vreau ca Toma să aibă o expoziţie!... Vreau ca Toma să aibă o expoziţie!... Pîinea, pacheţelele cu hîrtie unsuroasă aduceau a sărăcie. Toma se posomori. Ana se prefăcu a nu băga de seamă. — Avem şi muzică. Arătă spre patefonul domnului Marcian. Din păcate nu are decît un singur disc. Ăla după care a pictat simfonia aceea colorată. Vrei să-1 pun?... Toma încuviinţă. Ana puse discurile şi acordurile grave umplură încăperea. Toma avu senzaţia că se află într-o biserică. Deodată din atelier se auziră voci, râsete. Toma se lipi de zid iar Ana privi în atelier. — Stai aici, e Marcian şopti Ana şi ieşi în atelier. Toma recunoscu şi vocea Tiei. Râdea tot timpul de parcă ar fi fost beată. — Ce-i cu porcăria aceea ? întrebă Marcian pe un ton grav. — Discul dumneavoastră, domnule Marcian... — Opreşte-] ! 117 Ana reveni în spatele perdelei, opri patefonul, şi-i făcu semn lui Toma să stea liniştit. Se reîntoarse în atelier. Toma auzi şi >occa unui bărbat străin. — Te duci Ana şi aduci o sticlă de şampanie... — Da, domnule Marcian. Toma auzi trîntirea uşii: plecase Ana. — Eu vreau un chef monstru, spuse vocea străină. Era groasă, răguşită. De ce nu mi-a ţi spus nimic de pisicuţa asta? — Vorbeşti de Ana? întrebă Tia. , — Da, — răspunse vocea răguşită. — Părerea lui Marcian e că după aceste afirmaţii, noi nu mai avem ce căuta 'aici. Hai, mergem Tia... Sper domnule comisar că vei reuşi să te descurci şi singur... Hai pisicuţa, adu şampanie. — E drăguţ din partea voastră... Sper că pisicuţa e curăjică. — Pa, rîse Tia. Toma auzi din nou trîintindu-se uşa. Privi prin crăpăturile perdelei : în atelier nu mai era decît străinul cu voce răguşită : un tip, înalt, negricios, dar asta poate şi din cauza uniformei negre de comisar. Comisarul se duse la fereastră, privi în stradă, apoi se reîntoarse la sofa şi se aşeză ; se săltă de parcă ar ifi vrut să-i încerce telurile. „De ce o fi rămas ăsta aici" ? Trecu mai bine de un sfert de oră pînă sosi Ana. Era roşie la faţă, alergase. — Domnul Marcian? întrebă gâfâind... — Sja dus să cheme pe cineva... Sper că «nu mă laşi să beau singur. — Eu nu beau.. Comisarul desfăcu între timp sticla, dopul detună puternic ca o armă. Ana tresări. — Adu .pahare, rîse comisarul, dar nu aşteptă ca Ana să plece după pahare ; duse sticla la gură şi începu să bea. Din ascunzătoare, Toma văzu cum lichidul spumos i se scurge de pe bărbie pe uniformă, pe podea. — Bună-i şi ţi se suie la cap. Bea şi tu, şi ai să vezi totul în roz. întinse sticla. Ana refuză. Poate ţi-e soîrbă să bei dupăJmine? — Nu, dar eu nu beau. — Bea, dacă-ţi spun!... Porni spre Ana. Ea se retrase, se lovi de chiuvetă apoi vru să se ducă spre uşă dar comisarul îi tăie calea. — Doar nu vrei să fugi?!... Nu te teme, Marcian nu se mai întoarce... Nu vezi, sînt comisar... Vâzînd că Ana se fereşte şi după aceste argumente, puse sticla jos .şi începu să-şi descheie nasturii uniformei. Sau "poate ţi-c teamă de uniformă ?... Aruncă uniforma pe sofa... Ei, pisicuţa, şi acum le temi ? Toma trase perdeaua. Inelele pe care aluneca perdeaua sunară metalic şi comisarul se întoarse brusc. Era atît de speriat încît rămase cu gura căscată. Toma făcu un pas spre el, comisarul se retrase grăbit pînă la perele. Toma luă uniforma de pe sofa şi porni spre comisar. Acesta fugi în celălalt colţ al atelierului. Lîngă fereastră, lui Toma îi veni o idee ; deschise geamurile şi aruncă uniforma în stradă. Comisarul se repezi la uşă şi ieşi pe coridor. Se auzi cum se împiedică de ceva, cum cade şi cum se prăbuşeşte pe scări. 118 Ana chicoti cu voce străină ; tremura încă. Toma se aplecă pe fereastră, se uită după comisar, apoi se întoarse spre Ana. Ea se apropie de el, cuminte şi întrebă cu voce stinsă : — Şi acum ? — Şi acum serbăm vernisajul... Pune discul .... CAPITOLUL IX 1 în primele două zile nu-i vizitară expoziţia mai mult de o sută cinei-zeci-două sute de persoane. în perioada cînd îşi pregătea desenele, Toma îşi închipuia că încă la vernisaj o să apară Petre Mănescu, maestrul, şi o să-1 felicite, apoi toate ziarele vor scrie numai despre el. E drept. „Gîndul liber" îl anunţă şi a doua zi, specificînd din nou că este vorba de ,,prima expoziţie muncitorească". A treia zi dimineaţa, pe cînd cerceta ziarele, Toma descoperi un articol împotriva lui în „Porunca vremii". Nu se vorbea acolo despre desenele lui. -oi despre un farsor care în plin centrul Bucureştiului face demonstraţii bolşevice. Spre prânz, apăru şi Bercescu. îi spuse : •— Ei, acum trebuie să fim cu ochii în patru. După masă o sâ vină oîţiva vizitatori de la Griviţa. 0 să rămână mai multă vreme aici ca să-Ii păzească expoziţia. — Dar ce, e In pericol ? — Vai citit „Porunca vremii"? — Ba da. Prefer să fiu înjurat. înseamnă că sînt furioşi. — Asta da. Dar aici e vorba despre altceva. Acest ,, altceva" se .petrecu mult mai devreme decît se aşteptase Bercescu. încă înainte de a veni vizitatorii de la Griviţa, sosiră vreo douăzeci de tineri cu un autocamion şi intrară sub poartă. La un semnal dat de unul care rămăsese în camion, se năpustiră asupra desenelor şi le rupseră în bucăţi. Toma nici n-avu timp să se dezmeticească. Vru să intervină, dar cineva îl lovi «cu un baston în cap de-şi pierdu cunoştinţa. A doua zi, „Gîndul liber" publică o fotografie a expoziţiei devastate. Im acelaşi număr, un articol de fond care vorbea despre activitatea huliganilor, despre rugurile de cărţi şi despre vandalismul frăţiilor de crucet, pomenea şi numele lui. Ziarele au fost confiscate şi după cîteva zale, o decizie a Ministerului Artelor şi Informaţiilor anunţa interzicerea ziarului invooîndu-se nişte articole din legea presei. Noaptea următoare Toma îl căută pe Bercescu la „Modern". Acesta îl lăsă să se aşeze la masa lui, continuă să mănânce, apoi cînd se convinse că nu poate fi auzit de nimeni,îi şcJpti : — Noi nu mai trebuie să ne întuniim. Niciodată... •— înţeleg. Dar vreau să fac şi eu ceva... — Cîndeşte-fte bine. Poate fi periculos. — M-am gîndit. — Bune... Te duci marţi la 12 în Cişmigiu la banca şomerilor. Acolo ■o să stea cineva ou o tablă de şah pe genunchi. II întrebi : „Căutaţi un partener'"? el îţi va răspunde: „Da, unul care joacă numai cu negrele". Daeă-ţi răspunde aşa, te aşezi şi joci o partidă cu el. 0 să-ţi comunice o vîrsta atît de-aglomerată N-a fost longevitatea un apanaj al lor; Murea devreme bietul poet nemuritor.' ' Slăvilul Eminescu, lumină vie-a minţii, Arzînd ca un luceafăr în noaptea suferintii, El, Demiurg de geniu şi faur de minuni, Zvîrlit de burghezie la casa de nebuni; Timidul St. O. Josif, un cîntec fără soare, T. Neculuţă, glasul revoltei proletare; Sărmanul B. Nernţeanu, sfîrşind la Filaret O viaţă-abia-ncepută şi-un zîmbet de poet; Hoinarul Enăşescu, un vagabond sub stele, O biată umbră-n zdrenţe, cerşind prin cafenele ■ Iar -domnul Buriă-Verde găsea că e normal Poeţii să sfîrşeasc.ă pe-o pernă de spital, C-aşa sînt ei, adică, făcuţi de la natură, Cu-atît mai bine cîntă, cu cît mai mult îndură, Ba se aflase unul solemn, cu barbişon, Ministru-n redingotă şi critic de salon, Care lansaseaceastă urîtă teorie, Că fără suferinţă, nu poate nici să scrie, Ci plămădeşte versul din lcu:rimi şi din chin , Ca stridia rănită, mărgăritarul fin. Aş fi avut, pe vremuri, şî eu aceeaşi soartă, Trecînd cu faţa pală pe-a veşniciei poartă, Ca toţi confraţii care, devreme au plecat... Încît de vîrsta asta, mă simt puţin jenat, Dar mi-a fost dat norocul, în blinda mea-nserare Să văd o altă lume din neguri cum răsare, Cînd nu mai sînt nici oameni şi nici poeţi'sărmani, Şi-un scriitor trăieşte chiar şaptezeci de ani! Văd griul ce răsare sub marmura zăpezii, Ca frunzele din versul maestrului Arghezi. Citesc pe Demostene Botez, şi-l văd visînd. Mai nou ca niciodată, mai proaspăt ca oricînd; Nu-şi mai jeleşte soarta cernita Polymnie, Iar cîntecul vieţii e-un imn de bucurie. Ci eu, modest confrate, azi vieţii îi zîmbesc, Şi cîntecul meu spune: „încep să-ntineresc /" întineresc cu veacul cel nou al primăverii, Ca un lăstar ce creşte din scorbura durerii; Cînt casele-nsorite şi-a astrelor lumini, înaltele furnale şi floarea din grădini; Cînt înoirea lumii şi zorile dreptăţii; Cînt pînzele purtate de vîntul libertăţii, Cărarea către stele, puterea din atom, Cînt bucuria păcii, mîndria de-a fi om! Ca pasărea din basme, simţirea-naripată Renaşte din cenuşa mîhnirii de-altădată, Si simt, cu-nfiorarea sfiosului amant Emoţii inedite şi tari, de debutant. Strîngînd aceste strofe atît de felurite, îmi par a fi fost scrise de-un tînăr ce promite, Şi sper, turnîndu-mi gîndul în versul măsurat, S-ajung şi eu, cu anii, ca, alţii consacrat, Şi dacă, dup-atîtea nevrednice volume. Rămîn dator cu unul, de „Poezii postume", Mai am destulă vreme, nu mă grăbesc să-l scriu, Şi mă-nvoiesc s-apară tîrziu, cît mai tîrziu... ^Miscellanea VARIETĂŢI FILOLOGICE : ÎN /MARGINEA „MENŢIUNILOR" LUI PERPESSICIUS* Devotat în anii din urmă cu deosebire istoriei literare şi folclorului, dar întors o bucată de vreme la literatura zilei, cu suculente recenzii culese in recentul cuprinzător volum, acad. Perpessicius este unul dintre savanţii şi totodată volup-tuoşii preţuitori ai cuvîntului expresiv, — cu alte cuvinte, emerit filolog, cu rădăcini în humusul nutritiv al clasicismului, al „umanioarelor", cum erau numite nobilele discipline, mai acum o sută şi treizeci de ani, în şcoala de la Sfîntul Sava. Lectura unei pagini iscălite Perpessicius mă încîntă şi mă instruieşte, ca pe un mai modest învăţăcel, la aceleaşi izvoare, ba chiar şi recitirea în volum, a eseului urmărit cu interes în periodice, conform zicalei latineşti, suspectă de intenţii ironice numai nouă, pretinşilor moderni: Bis repetita placent. Am recitit aşa dar recenziile cărţilor de actualitate, prea puţină vreme continuate în paginile bimen-sualei reviste literare „Luceafărul", ca şi celelalte veritabile studii de istorie literară mai veche sau mai nouă, în care punctul de vedere personal se însoţeşte mereu cu iscodirea faptului uitat şi cu resuscitarea evenimentelor necunoscute. Printre acestea din urmă este de ajuns să citez descoperirea „ultimei idile hora-ţiene" a lui Alecsandri, cum atît de just şi de evocator numeşte Perpessicius ciudatul sentiment al ministrului plenipotenţiar (iar nu al ambasadorului!) roinin de la Paris pentru aceea care îşi zicea Bianca Marquetti, autoare americană de biografii mai mult sau mai puţin „romanţate", cum s-ar fi spus mai tîrziu. Atît de just ! într-adevăr, poetului romîn care a surprins, cu o imaginaţie psihologică foarte pătrunzătoare, criza dragostei virile, crepusculare, în totuşi senina, dacă se poate spune comedie dramatică Horafiu, i-a fost dat să o şi trăiască ulterior, îndrăgostin-du-se de acel „bas-bleu" virginian (din statul Virginia, S.U.A.), cu fugitive apariţii pariziene. Atît de evocator, întrucît elementele investigaţiei lui Perpessicius se găsesc sporadice în corespondenţa Ion Ghica — V. Alecsandri, iar în lipsa chipului ei real, ca să nu zic iconografic, istoricul nostru literar a compensat cu talentul său de poet şi artist, puţinătatea datelor informative. Se vede că Alecsandri, aproape septuagenar cînd a cunoscut-o, a trebuit să se mulţumească cu prietenia afectuoasă a tinerei americane, puţintel snobă ca toate congenerele ei, măgulită de curtea unui diplomat provenit din literatură, dar nu atît de mult ca să-şi jertfească „onora", cum ar fi spus în romîneşte, adoratorul ei. *) Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, 1957—1960, E.P.L. 1961, nr. 8, 465 pag. numer. 159 Dar fiindcă veni vorba de „acel rege al poeziei", cum 1-a numit Eminescu în Epigonii, mă bucur să citesc sub semnătura lui Perpessicius o judecată de valoare atît de categorică, deşi nu o pot împărtăşi: „Clasic, dintre cei fără dispensă şi, netăgăduit, cel mai mare poet dintre poeţii dinainte de Eminescu, Grigore Alexan-drescu..." Opresc citatul, cu sublinierea cuvîntului: netăgăduit. Aşa să fie ? Eminescu credea altfel şi mulţi dintre noi îl urmăm, din considerente atît estetice, cît şi culturale. Am spus însă că mă bucur, pentru că Perpessicius a fost adeseori, altădată, definit ca un critic pur impresionist, evitînd ca focul judecata de valoare expresă, care angajează atît pe criticul literaturii zilei, cît şi pe istoricul literar, cînd examinează figuri şi opere vechi, dar încă neclasate, cum este cazul cu Ior-dache Golescu. Iată însă că Perpessicius a dus o adevărată campanie pentru impunerea numelui acestuia, — o contribuţie de istorie literară dictată tocmai de implicaţia judecăţii de valoare. Iordache Golescu nu-i un scriitor străvechi, dar operele i, în cea mai mare parte, au rămas inedite şi Perpessicius a întreprins în favoarea lui, ceea ce îi atribuie lui Ion Ghica pentru alţii (de fapt contemporanii lui), o acţiune de „mare paleontolog al istoriei noastre literare". Cuvântul nu «• forţat. Ne cunoaştem atît de puţin clasicii din prima jumătate a secolului literar trecut, încît opera de istoric literar impune adevărate deshumări, justificînd astfel expresia. înainte de a urmări unele cuvinte rare, în cadrul cronicii nu vreau să uit a menţiona tendinţa mereu mai accentuată la fraza lui Perpessicius, către perioadă. Am notat numeroase exemplare de o extensiune excepţională, însă arabescurile loi nu sînt ale stilului oral, ca la scriitorii 'aparţinând vechilor canoane ale retoricei ci de tip scriptic, cuim .ar spune aciad. Tudor Vianu, iniţiatorul la noi al stilisticei La lectura unei perioade a lui Perpessicius simţim că un duh al armoniei şi al echilibrului, smuls clasicismului, a insuflat autorului talentul de a-şi duce firul măiestrit la capăt, printre meandrele unui aparent labirint, ca mitologica Ariadna Nu este, repet, un stil oral, deşi Perpessicius se recunoaşte undeva, un spirit peri patetic. Pentru că acest cuvînt lipseşte în noul dicţionar academic, cel puţin cu înţelesul extensiv, voi preciza că este peripatetician nu numai eventualul discipol modern al lui Aristotel, dar oricare intelectual căruia îi place să discute, plimbîn-du-se, aşa cum făceau mai acum douăzeci şi trei de veacuri, în gangurile Lykeio nului (liceului) din Atena, ciracii marelui logician. Iată cum evocă, poetul şi criticul schimbul de impresii despre „Poemul Putnei", cîndva atribuit lui Eminescu, dar mai tîrziu restituit uitatului său autor obscur, pe nume D. Guşti (omonim cu viitorul sociolog). „însă nădejdea n-o pierdusem şi în aşteptarea minunii care să-mi dea dreptul să pun căpăstrul pe fantomaticul inorog, peripatetizam în tovărăşia acelui admirabil spirit critic care a fost Pompiliu Constantin eseu , întoreînd argumentele pe o faţă şi pe alta şi întrecindu-ne în delectarea superbelor cadenţe". Aşa dar cu speranţa că va descoperi între cele 13.000—14.000 pagini scrise de Eminescu şi păstrate în Biblioteca Academiei R.P.R., versiunea frumosului poem, Perpessicius discuta, plimbîndu-se, cu un confrate foarte lucid, care întrunea cele mai alese calităţi ale criticului de rasă, fără să aibă însă şi hosa spiritului istoric-literar. Fantomaticul inorog, aci, nu mai este simbolul purităţii morale sau al poeziei înseşi, ci poetul de atribuţie certă, neipoletică. Un alt cuvînt, pe care vreau să-1 relev, de rîndul acesta, adevărată creaţie perpessiciană, este cel subliniat din fragmentul de frază care urmează : „noi, luno-iogi inveteraţi, crescuţi la şcoala lui Jules Laforgue..." Este deci vorba de liricii sentimentali şi lucizi, iubitori ai lunei, ca să nu spun lunatici. Desinenţa — log înclină însă înţelesul cuvîntului către o nouă disciplină de cunoaştere, rezervată poeţilor, înainte ca explorarea lunii să fie un fapt experimental, aşa cum ne aştep- 160 <ăm cu toţii, după strălucitele biruinţe ale tehnicei revoluţionare sovietice. Nu-1 voi contrazice pe acad. Perpessicius, multumindu-mă, ca amator al lunii, vai! nepoet, să mă socot doar niţeluş „lunatic" fără să mă încumet a mă crede lunolog. înălţîndu-ne însă atît de sus, înainte de recăderea pe pământ, relev un epitet personal în scrisul lui Perpessicius: allitudinar. Criticul vorbeşte o dată de „spiritul altitudinar al poeziei lui Maiakovski", cu înţelesul de înalt, de spirit deprins cu înălţimile lirismului. Altădată însă, cuvîntul vrea să caracterizeze spiritul polemic dispreţuitor al lui Alecu Russo, faţă de acelaşi D. Guşti, şi mai precis „această apostrofă cam altitudinară". Adicătelea, Russo îl lua cam de sus pe Guşti, dacă am înţeles bine. E un mod de a se aşeza la un nivel mai înalt de autopreţuire, de altfel îndreptăţit, la un om de talia aceluia care a scris „Cîntarea Romîniei". M-aş ocupa acum de un fenomen care trece dincolo de Perpessicius, chiar dacă el ar mai fi fost remarcat, poate chiar de un lingvist, în cadrul unei cercetări mai adîncite. Este vorba de forma verbală uzuală a-şi apropia cu înţelesul neologismului a-şi apropria (a-şi însuşi). Din dificultatea pronunţării repetate a consoanei i, s-a ajuns la acest mod de a spune, care nu e lipsit de o întîmplătoare adecvaţie : cine-şi însuşeşte un lucru, şi-l şi apropie, uneori îl poate slrînge şi la piept! Perpessicius scrie: „Romancierul oraşului (Camil Petrescu !) şi-a apropiat de astă dată şi peisajul, şi psihologia omului de la ţară" (în „Un om între oameni"). Dacă nu-i o greşeală de tipar, înseamnă că Perpessicius, de atîtea ori un spirit inovator în lexic, urmează de data aceasta curentul publ.'c, care a dat verbului considerat într-o vreme ca barbarism, forma unei etimologii populare. Lingvistul ar numi fenomenul căderii lui r „disimilare", deoarece această consoană este precedată de un alt r. Ca să revin Insă la epitetele proprii criticului, relev şi mai frecventul lăcrimai-a. O scenă epică din Rădăcinile sînt amare de Zaharia Stancu este „de o atît de patetic-yacrj'maiă umanitate". Şi o nuvelă de Herzen,Co|o/ana hoaţă, „este unul din marile texte lacrimale ale literaturii". La acelaşi autor, în amintirile lui, este relevată „scena aceea intens lacrimală a mizerului menaj al lui Vădim". In fine, la Şolohov, se remarcă „scene tari sau lacrimale, patetice sau de umor, oa-oi bunele tradiţii gogoli-ene". Cuvântul a fost eneat de Perpessicius ca să înlocuiască peiorativul epitet lacrimogen, de pe lîngă literatura respectivă, cu înduioşări extraliterare, anestetice. Lacrimală, aşadar, după Perpessicius este numai literatura cea bună, cu emoţii puternice, zguduitoare, pînă la lacrimi, iar nu duioase, lîncede, lacrimogene. Dacă am înţeles bine nuanţa! Căci sînt şi unele inovaţii pe care poate nu le înţeleg prea bine ca să le aprob. Astfel sînt pluralurile neregulate, atît de scumpe lui Arghezi, dar a căror necesitate sau îndreptăţire îmi scapă. Perpessicius scrie într-un rînd: „alte metre savante" în versificarea lui Eminescu, iar într-alt rînd despre Budai-Deleanu că „alterna metrurile". Măsurile versurilor se numesc la plural : metri (sg: metru). Adjectivul demonstrativ atare, (cu înţelesul astlel de), fără plural în dicţionarul limbii ramine, ia la Perpessicius forma : „alari fenomene" şi „atari miracole" Mărturisesc că pluralul acesta insolit mă jenează mai puţin decît metre şi metruri, care fac dintr-un substantiv masculin, unul neutru. Nu înţeleg nici verbul de tip latinesc a recepe, din fraza: „Ion Pas e un reflexiv, atît la spectacolul vieţii, domestice sau internaţionale, ale cărui stridenţe le recepe cu stricteţă şi le comentează cu luciditate, chiar dacă ar avea toate motivele să se revolte". Recipere pe latineşte înseamnă a recăpăta (recipio, re-capioj. Aci sensul cere percepe sau receptează (primeşte). îmi place însă „meşteşugul acesta al stihurghiei", în care cuvîntul nou, creat după dramaturgie, apare uşor arhaizat cu întărirea lui g în gh. Stihurgia nu este II — Viaţa romînească nr. 2 161 altceva decît versificaţia, învăţată de acad. T. Vianu în atelierul lui Ovid Den- suşianu. . . Nu vreau să apar şi cred că nici nu sînt un spirit obtuz la noutate, dar nici nu mă tem să fiu mai răspicat, măcar o dată, decît Perpessicius, cînd criticul numeşte la un poet nou. Victor Tulbure, „vooabul arar ca întunecimeni (sublimat de d-sa), cerut de rimă". Strofa sună astfel: Urcă stele în privdor . Peste-nfunecimerii ... Şi la uşă nu-i zăvor Nu-i pe uliţi nimeni... Vocabul rar ? Poate mai exact inovaţie lexicală i Cerut de rimă ? Da, dar numai pentru că poetul, evitînd forma mai răspîndită : nime, ca să rimeze cn-ntune-cime, a plăzmuit un cuvînt nou, fără să-i fi fost absolut dictat de numărul de silabe, acelaşi în ambele cazuri. Criticul condamnă însă cu drept cuvînt întrebuinţarea, de acelaşi poet, a cuvîntului psalt, care are sensul său propriu („numele celui ce-1 debitează") cu înţelesul de... psalm. Ceea ce înseamnă că orice inovaţie verbală scriitoricească, fără a fi din capul locului condamnabilă, cum cred unii lingvişti, rămîne a fi examinată în spirit critic. Înainte de a încheia, relevînd predilecţia acad. Perpessicius pentru cuvîntul lamură, (pag. 163, 335, 422, 451), în sensul său multora necunoscut, de parte mai aleasă,' la o fiinţă sau la un lucru, aş aminti de păţania lui Vlahuţă, cu puţin înainte de sfîrşitul său (1919). Scosese revista literară Lamura şi o trimisese şi instituţiilor, ca să-şi asigure cîteva abonamente. Unele s-au conformat, cele mai multe nu. Una singură — o unitate militară, sub semnătura unui colonel, i-a restituit revista, condiţionînd abonamentul de explicarea misteriosului vocabul de pe frontispiciul ei. Bravul ostaş se temea de nu ştiu ce iz subversiv al cuvîntului lamura! Biruise revoluţia din Octombrie şi flutura i-lamura ei cea roşie. Aceasta cred că a fost confuzia ignarului. Sfîrşitul povestii adevărate nu-1 cunosc, dar alte nedumeriri nu m-ar mira să stîrnească frumosul nostru cuvînt, prea puţin popularizat. în legătură cu perplexităţile firesc legate de cuvintele vechi cu puţină circulaţie, ca lamura, cu atît mai riscante sînt inovaţiile la apariţia lor, ca vocabu-lul Teferitor la încercarea de dezlegare a „misterului" persoanelor vizate, în romanele zise cu „cheie". Acest palpitant exerciţiu este numit de Perpessicius, printr-un cuvînt nou, onomancie. Este un compus propriu, cu prima parte, or.o, forma prescurtată a grec. onoma, onomatos, nume, iar a doua, grec. manteio,. ghicire. Aşadar ghicirea numelui. Aş avea două obiecţii de ridicat. Compuşii cu onoma nu sînt abreviabili, formîndu-se dimpotrivă cu genitivul mai lung, ca onomatologie, ştiinţa numelor şi a clasificării lor şi cunoscutul cuvînt onomatopee. Aşadar aş prefera onomatomancie. Mai este însă de observat că mai vechile sau mai recentele practici superstiţioase, ca ghicirea în cafea, urmăresc ghicirea destinului prin mijlocirea primei părţi a cuvîntului compus cu-mancie. Onomatomania n-ar însemna ghicirea numelor tăinuite, ci a sorţii indivizilor, implicată în numele fiecăruia. Astfel numele Radu a putut da loc unei glume reuşite, dar şi unei macabre explicaţii superstiţioase. La o prelegere a profesorului N. Iorga, un auditor s-a ridicat încet de la locul lui, s-a îmbrăcat tacticos, a ieşit din bancă şi s-a îndreptat liniştit către uşă. Atunci a răsunat mînios glasul iritabilului savant: — Cum te cheamă pe 162 d-ta ? — Radu m-a chemat, răspunse flegmatic interpelatul, dispărînd pe uşă, în hohotele de rîs ale asistentei. Expresia fusese plasată cu prezentă de spirit. A doua întîmplare, oarecum sincronică, s-a petrecut în părţile Argeşului. Prîslea, în vîrsta de trei-patru ani, fusese ucis de un camion, în mijlocul şoselii. In timp ce ai săi îl boceau, bunica mustra părinţii: — Aşa i-a fost scris, dacă i-aţi dat numele Radu !... Pasă-mi-te, bătrîna credea în destinul numelor proprii, în o no mat o mane ie. Şerban Cioculescu O PIESĂ REMARCABILA ; „AI. PATRULEA" DE K. SIMONOV în ultimul timp, în dramaturgia sovietică au apărut două lucrări remarcabile despre realitatea americană. Este vorba de nuvela cinematografică a lui Leonid Leonov „Evidarea Iui mister Mc Kinley" şi piesa lui K. Simonov „Al patrulea". în „Evadarea lui mister Mc. Kinley" scriitorul foloseşte hiperbola ascuţită, satirizează pe aceia oare îl împing pe om la distrugere şi moarte. Factura de pamflet a acestei nuvele care dezvăluie cauzele spaimei care îi cuprinde pe oamenii înşelaţi de propaganda monopoliştilor şi a neguţătorilor de moarte — subliniază şi mai mult seriozitatea problemei ; micul slujbaş Mc Kinley care nu se poate hotărî să ucidă nici chiar pentru a obţine „permisul pentru veşnicie", seamănă cu omul mărunt al lui Chaplin ; ca şi Chariot, Mc Kinley care, teoretic se arătase gata de a comite o crimă pentru a-şi procura banii, este în fond tot atît de bun şi uman, tot atît de trist, tot atît de singur. în „Al patrulea" — personajele descind din acelaş „Infern" modern: viziunea nu mai este însă satirică ; avem în faţă o dramă psihologică, o dramă a conştiinţei unui om contemporan, care trăieşte în mijlocul unei lumi potrivnice. Conflictul ultimei piese a Iui Konstantin Simonov răspunde astfel cu o gravă şi impresionantă acuitate problemei fundamentale a timpului nostru: problema păcii şi a luptei împotriva 'războiului. Confruntarea la care este solicitat personajul principal este menită să ducă la limpezirea conştiinţei sale, Ia purificarea ei, aceasta avînd drept rezultat hotărîrea eroului de a renunţa la tot ceea ce constituie carierismul, falsa împlinire în favoarea luptei împotriva războiului. Problema aceasta însemnată este pusă în piesă, am putea spune, în termenii cei mai brutali, sub forma unei alegeri directe. „Al patrulea" este un cetăţean al Statelor Unite, un gazetar cu suprafaţă care poartă în piesă numele de El. „EI" a ajuns la o situaţie înfloritoare, prin renegarea idealurilor din tinereţe şi este pus dintr-odată în faţa alternativei de a alege între demascarea unei noi provocări — efectuarea unui zbor de spionaj deasupra Uniunii Sovietice (de tipul aceluia executat de U 2) şi ide 'a tăcea şi a 'lăsa ca provocarea să-şi urmeze astfel cursul, ceea ce ar putea duce la deslănţuirea unui nou război. Aceasta este „răscrucea" — alegerea în care piesa lui Simonov ne introduce (de la bun început. Autorul ar fi putut să trădeze problema prin specularea dramatismului, făcînd din piesă o înlănţuire de momente artificiale, dezacordate, de „suspense". Piesa ar fi putut fi de asemenea o monografie a laşităţii dacă autorul nu şi-ar fi pus drept scop să oglindească şi „recuperarea" personajului subliniind dialectica, ambele aspecte ale procesului în care el este direct implicat. Ceea ce face însă ca piesa lui Simonov să nu semene cu numeroasele drame psihologice occidentale, care nu dezbat idei nici chiar atunci cînd omul trebuie „să vorbească cu sine însuşi", este tocmai faptul că Simonov se fereşte de facilitate şi dă 163 piesei amploarea unei adevărate dezbateri la capătul căreia eroul este pus în faţa unei „reconsiderări agonizante" a destinului său. Cazul acestui El, plasticizează, cu mijloace artistice remarcabile, un mare şi profund proces de conştiinţă prin intermediul căruia sînt aduse în scenă şi puse în discuţia spectatorilor grave probleme de etică personală şi cetăţenească. „El" este unul din acei „status-seeker", de care vorbea sociologul american Vance Packard, adică unul din acei oameni care urmăresc prin diverse compromisuri să ajungă la o poziţie care să le asigure un rang în clasa superioară şi desfăşoară în acest scop o cheltuială de energie şi inteligenţă demnă de o cauză mai bună. Cazul lui „El" nu este singular şi Simonov se inspiră evident din analele dezbaterilor Comisiei senatoriale care a cercetat activitatea oamenilor de ştiinţă participanţi la fabricarea bombei atomice. Aceeaşi spaimă de om supus ipresiunilor cumplite ale stăpânilor ; aceeaşi sfâşiere între o ambiţie carieristă şi ecoul pe care-1 mai poate igăsi în sufletul său sentimentul solidarităţii democratice, ideile de progres, antifascism, pace pe care o regăsim în stenogramele pline de coşmar ale Comisiei senatoriale (publicate — unele din ele — în paginile revistei sovietice „Innostranaia literatura" în 1960 de un ziarist cehoslovac) conferă (piesei lui Simonov valoarea unui document de tragică !şi semnificativă autenticitate. Există în această piesă un singur personaj pivot, omul slab, care suie cîteva trepte din ierarhia capitalistă, cu conştiinţa ciuruită de tranzacţii şi îndoieli. Omul care a alunecat din compromis în compromis şi căruia, acum, în ceasul al doisprezecelea, din străfundurile conştiinţei sale, cei trei tovarăşi de echipaj ai săi de odinioară, pieriţi în războiul antihitlerist, îi fac procesul — sînt de fapt replici ale unui destin „care ar fi trebuit să fie altfel". Meritul autorului este de a fi folosit într-un mod original flash-ul, tehnica cinematografică a raccourci-ului retrospectiv şi de a fi făcut din cei trei aviatori, cu care în timpul războiului zburase pe acelaşi bombardier, trei caractere diferite, care dau acelaşi răspuns categoric, clar, fără echivoc întrebărilor care-| frămîntă pe El, avalanşei de „dacă", cu care îşi începea de obicei raţionamentele şi care i-a servit ani de-a rîndul drept justificare pentru a-şi legitima arivismul şi prin care El, redactorul marelui magazin industrial caută să evite o decizie răspicată. Cei trei supun unei investigaţii necruţătoare viaţa şi evoluţia supravieţuitorului, părăsirea idealurilor pentru care odinioară a luptat şi (pe care le-a trădat. Meritul regizorului este de a fi scos în evidenţă cauzele sociale care au făcut din El aproape un trădător, subliniind scenic fiecare factor, frecare apariţie, fiecari» „martor" care-i explică decăderea. Meritul mare ia! regizorului şi al interpreţilor este de a fi înţeles că piesa trebuie jucată şi condusă atît în afara convenţionalismului modern la care factura modernă a piesei i-ar fi ispitit cît şi în afara „compoziţiei" tradiţionale. Horia Bratu STUDII DESPRE RITM ŞI. VERSIFICAŢIA ROMÎNEASCA Cercetările privitoare la caracteristicile versului romînesc, precum şi la constituirea, în timp, a unor varietăţi metrice şi ritmice în acord cu specificul limbii romîne sînt destul de sporadice şi limitate oarecum la necesităţi de iniţiere pedagogică chiar cînd — ca în cazul revistei „Luceafărul" („Mic dicţionar poetic") — pedagogia aceasta are în vedere un public mai larg. Revistele noastre literare sau ştiinţifice publică totuşi, din cînd în cînd, şi studii care adîncesc un aspect sau altul al domeniului la care ne referim. Din categoria aceasta face parte, de exemplu, un articol al ihii Şerban Ciooulescu iasuprai metricii eminesciene („Gazeta literară", 7/1960), sau un altul, semnat de tânărul cercetător Florea Fugaru, privitor Ia „Influenţa versificaţiei populare asupra poeziei lui loan Budai-Deleanu" („Limba romînă", 5/1959). Cînd astfel de studii sînt scrise de cercetători care, cunoscînd bine limba romînă, apreciază fenomenele legate de ea din perspectiva şi a altor deprinderi lingvistice, şi cînd totodată, se întîmplă ca şi câmpul de investigaţie al studiilor respective să fie mai cuprinzător, depăşind aria unei opere sau a unui scriitor oarecare, interesul pe care-I pot suscita contribuţiile de acest fel este îndoit. în timpul din urmă, adică în ultimii doi ani, au apărut mai multe studii în această direcţie, scrise de doi filologi care şi-au consacrat o parte din eforturi cercetării limbii şi literaturii noastre: Henri Jacquier şi Ladislau Gâldi. Cel dintîi, un excelent stilistician, a publicat în nr. 3/1960 al revistei „Studii şi cercetări lingvistice" (număr omagial închinat acad. AI. Graur) unul din cele mai interesante articole ale sale, sub titlul: „Rythme et stiehomythie dans le vers rou-main". Cuvîntul stihomitie nu trebuie să ne sperie. In termeni obişnuiţi, el denumeşte un fenomen caracteristic din evoluţia poeziei, a celei dramatice mai cu seamă, şi anume concordanţa prea strînsă şi de aceea prea previzibilă, lipsită de tensiune şi de opoziţii dinamice neaşteptate, dintre unitatea enunţului (ceea ce poetul comunică prin propoziţii) şi unitatea metrică, versul. în condiţiile „stihomitiei" poetul închide exact, vers cu vers, în tiparul stihurilor sau chiar al emistihurilor sale, tot atîtea entităţi logico-sintactice, ceea ce dă poeziei un aer de monotonie. Lupta împotriva stihomitiei a fost de lungă durată. în poezia franceză — arată autorul — se poate vorbi de persistenţa acestui fenomen, favorizată de tradiţiile clasice, pînă în secolul al XIX-Iea. „Enjambarnentul exterior", adică prelungirea în versul următor a enunţului început într-un prim vers, a constituit prima formă de insubordonare faţă de prescripţiile poeticei clasice, a doua fiind „enjambarnentul interior", de la emistih la emistih, prin atenuarea efectelor cezurii. în poezia romînească, Eminescu şi Arghezi, mai ales, au contribuit într-o măsură hotărîtoare la sporirea supleţei versului, prin practicarea enjambamentului exterior. Cu aceasta însă lupta împotriva stihomitiei pe teren românesc nu poate fi considerată încheiată. Explicaţia o găseşte autorul studiului în împrejurarea că în limba romînă, spre deosebire de franceză, de pildă, accentul dinamic al cuvîntului este mult mai puternic marcat. Din această cauză, la baza metricii româneşti stă nu izosilabismul (număr egal de silabe), ca în celelalte limbi romanice, ci izopodismul (număr egal de picioare). „Consecinţa acestei stări de lucruri e faptul că orice vers romînesc tinde să se conformeze schemei unui metru model, care hotărăşte nu numai dimensiunea versului şi, în cazul versului lung, locul cezurii, ci şi detaliul ritmului". Ce-i drept, nu orice picior din versul romînesc comportă în mod necesar existenţa accentului natural pe una din silabe. Datorită acestui fapt, poetul romîn poate realiza, iar marii poeţi au şi realizat un anumit număr de „figuri ritmice", „oare sînt tot atîtea variante legitime ale schemei metrice". Autorul studiului identifică şi alte soluţii aplicate de poeţii romîni, mai ales contemporani, în efortul lor de a elibera versul de tirania unui metru prea uniform. Este mai întîi amintita soluţie a „enjambamentului interior", a cărei punere în prac-lică întîmpină însă — tot din cauza anumitor particularităţi ale versului romînesc (silabă atonă la cezură) unele dificultăţi. în încheiere sînt analizaite cîteva astfel de semi-rezolvăril, autorul reuşind să facă din finalul articolului său partea cea mai interesantă. Ar fi fost desigur instructiv ca demonstraţia să fi utilizat un mai 1. Una din situaţiile ilustrate de autor: in versul iambic : Ori muntelui scobitu-i-am inima adincă cezura este anevoie de respectat ,,printr-un artificiu de dicţiune oarecare, căci scobitu-i-am formează într-adevăr ud singur cuvînt gramatical". lo5 mare număr de exemple şi situaţii. Ne [place ui Nadia a plecat tocmai în acea dimineaţă la Moscova, iar soţia, Anocika, a plecat, în ajun, la Brest, să joace rolul principal într-o premieră. Cum le va regăsi ? Anocika a sosit la Brest la 21 iunie, unde-1 întîlneşte pe Ţvetuhin, vechiul dascăl în teatru şi prieten — şi discret adorator, — şi această Întîlnire se prelungeşte printr-o lungă discuţie nocturnă. E o discuţie speciiic lediniană, despre artişti şi artă, punctată cu rememorări comune, cu confesiuni duioase şi triste ale lui Ţvetuhin, căruia viaţa personală nu i-a dat multe satisfacţii şi care s-a dedicat descoperirii talentelor în mişcarea de amatori. Ei se despart către dimineaţă, şi după un somn scurt şi grăbit, Anocika e trezită de bubuituri şi zguduituri puternice. Bom-he ! Urgia „planului Barbarossa" s-a revărsat peste paşnicul Brest. Oraşul e în flăcări; populaţia a pornit în dramaticul exod spre răsărit. împreună cu Ţvetuhin, Anocika se alătură imensului şuvoi, hărţuit^ de moarte la fiecare pas. Ultima parte a romanului nu e numai o imagine dureroasă a evacuării, în con- 187 diţiile neînchipuit de grele din acel slîrşit de iunie. E şi o imagine a tăriei suileteşti a omului sovietic. Ea se maniiestă in într-ajutorarea care se organizează spontan, in răbdarea oamenilor, in solidaritatea lor, în credinţa lor că viaţa va învinge. Drumul de la Brest spre prima gară, pe şoseaua încinsă şi prăiuită, stropită abundent cu sînge şi suierinţi, e începutul acelor încercări iară precedent care au iăurit apoi armele materiale şi morale ale victoriei omeniei asupra barbariei ias-ciste. In acest drum al suferinţei, Anocika şi Ţvetuhin, care pînă atunci trăiau exclusiv in şi prin teatru, se smulg din lumea lor îngustă şi se contopesc în clocotul dramatic şi înnoitor al vieţii mulţimii. A. Dementiev relevă numărul special al revistei americane „Atlantic", consacrat in întregime literaturii şi artei sovietice. Pornind de la intenţia de a prezenta americanilor „arta vie a unui popor talentat", revista a realizat un tablou destul de obiectiv al literaturii sovietice. Alături de articole şi reportaje despre muzica, teatrul, baletul şi Ulmul sovietic, cititorul american găseşte : memoriile lui S. Marşak despre Gorki, Iragmente din „Pămînt desţelenit" de M. Şolohov, din „Hoţul" de L. Leonov, din „Cătunul din stepă" de V. Kataev, versuri de Maiakovski, Scipa-ciov, Tvardovski, Aligher, Pasternak, Evtuşenko, articole de Fedin, Auezov, Ehrenburg, Simonov, etc. Dementiev subliniază eiortul revistei de a oieri cititorului o imagine multilaterală a literaturii sovietice, prin ceea ce ea are mai reprezentativ, precum şi absenţa oricăror aprecieri de rea credinţă şi atacurilor anti-sovietice. Scrisorile cititorilor conlirmă interesul americanilor iată de arta şi literatura sovietică, dorinţa lor de a cunoaşte adevărul despre Uniunea Sovietică. Dar totodată Dementiev dă o replică iermă revistei americane „Partisan Review" care a consacrat de asemenea un număr special literaturii sovietiec, însă într-un spirit diametral opus. Ostilitatea iată de literatura sovietică iese în evidenţă chiar din titlul acestui număr special — „Voci distonante în literatura sovietică" — şi din selectarea textelor (redactori Patricia Blake şi Max Hayword). Nu vom găsi in paginile ei niciuna din operele reprezentative ale lui Şolohov, Fedin, Tvardovski, Leonov, Marşak, Kataev şi alţii. Vom găsi, în schimb, iragmente din proza lui B. Pil-niak, Zameatin, Zoşcenko, Pasternak. Dlndu-şi, probabil, seama că aceste „voci distonante" vor descoperi reaua lor credinţă, redactorii au mai adăugat un fragment din memoriile lui Ehrenburg, versuri de Esenin, o nuvelă de A. Grin, de I. Babei, un iragment din-tr-o carte de L. Kassil şi alte cîteva. Aceste iragmente, ciuntite într-un mod vădit tendenţios, trădează şi o încercare absurdă de a aşeza pe scriitorii respectivi în acelaşi rînd cu „vocile distonante", de genul lui Pilniak. în jurul memoriilor lui Paustovski şi Ehrenburg, scrie Dementiev, se duc discuţii aprinse, dar nimănui nu-i va trece prin minte să declare operele lor străine literaturii sovietice. El citează cîteva „interpretări" ale lui Max Haywoid, după care perioada NEP este considerată perioada „de aur" a literaturii sovietice, Gorki nu este nici măcar menţionat, Blok, E-senin şi Maiakovski sînt opuşi revoluţiei, „Donul liniştit" este scos în afara realismului socialist, lui Leonov li sînt atribuite iniluenţe ale... misticismului ortodox, etc. La aceste absurdităţi se adaugă o totală lipsă de gust şi nepricepere literară. Sînt, iireşte, repetate cunoscutele aberaţii cu privire la absenţa libertăţii de creaţie în literatura sovietică, la „decretarea" realismului socialist „de sus". Perioada care a urmat după hotărlrea CC. al P.C.U.S. relativ la revistele „Zvezda" şi „Leningrad", 1947—1953, este proclamată „sterilă" în creaţie, deşi se ştie că în această perioadă au apărut: „Pădurea rusă" de L. Leonov, primele două părţi ale trilogiei lui Fc- 188 din, romanele lui Ehrenburg, trilogia lui F. Gladkov şi multe alte opere valoroase. S-au atirmat scriitori ca V. Pa-nova, G. Nicoiaeva, V. Ajaev, S. Buben-nov, B. Polevoi, V. Ovecikin, V. Ko-cetov, D. Granin etc. Toate aceste minciuni şi calomnii, scrie Dementiev, nu pot contribui la apropierea şi cunoaşterea reciprocă in domeniul culturii a celor două ţări, înveninează relaţiile intre S.U.A. şi U.R.S.S. Minciuna, însă, are picioarele scurte. Un toarte interesant document literar sînt carnetele de notiţe şi scrisorile din America ale lui Ilya Iii. Deşi sînt însemnări tugare, ele au o valoare literară proprie. Ele conţin notaţii spirituale, imagini precise, vii, idei care se regăsesc în operele lui Ut şi Petrov. Scrisorile din America anticipează sugestiv viitorul volum „America într-un etaj" (însoţitorul lui Iii — mister Thron. este Adams din acest volum). Numărul din decembrie se încheie cu o inovaţie: scrisoarea redactorului-şei (Al. Tvardovski) către cititori. Nu e o dare de seamă şi nici o listă de promisiuni pentru 1962. E o mărturisire a bucuriei, proiesionale şi obşteşti; pentru împlinirile, incomplete ca întotdeauna, din anul încheiat şi a intenţiilor de viitor. Sînt intenţii care urmăresc să satisfacă, prin varietatea tematicii, o sieră largă de interese ale publicului cititor, şi, „acordînd precădere conţinutului esenţial al lucrărilor", să pună un accent puternic pe respectarea codului estetic, a disciplinei estetice dezvoltate, a gustului artistic. Sînt exigenţe în numele respectării intereselor cititorului, şi ele vor sta pe primul plan al preocupărilor revistei. 1. P. „VOPROSt FILOSOFII", nr. 11 —12/1961 Apariţia ideilor socialiste utopice reprezintă o lege generală de dezvoltare a gîndirii teoretice în perioadele în care se iormează relaţiile capitaliste, într-un articol publicat în „Voprosî filosofii", A. V. Gulîga subliniază faptul ca, alături de alte noi fenomene ideologice care apar la sfîrşitul Evului Mediu, ideile utopice socialiste îşi fac la început apariţia într-o formă mistică religioasă. Cu trecerea timpului, pe măsură ce aceste idei se maturizează, suprapunerile teologice se retrag pe al doilea plan şi conexiunile naturale între concepţiile socialiste şi iilozoiia materialistă apare din ce in ce mai limpede. Dacă dezvoltarea socialismului utopic in Franţa ■— Fourrier, Saint-Simon — şi în Anglia — Thomas Moore, Owen — este bine cunoscută, istoriogralia burgheză a omis cu desăvîrşire dezvoltarea socialismului utopic în Germania. Drept urmare, un număr de gînditori însemnaţi au fost cu desăvîrşire trecuţi cu vederea. Printre ei sînt Einsiedel şi Karl Frolich, analizaţi în articolul lui Gulîga. Ceea îi caracterizează şi totodată îi uneşte pe aceştia, este legătura strînsă care există în filozofia lor intre materialism, ateism şi concepţia istorică asupra relaţiilor socialiste. Suprimarea relaţiilor de proprietate este pusă la Frolich in legătură cu necesitatea reîntoarcerii la natură — cu apropierea de rousseauism ■, iar Einsiedel atribuia rolul decisiv in viaţa socială cunoaşterii tehnicii şi ştiinţa care ar ii trebuit — după el — să ducă la o „eră de aur" în istoria omenirii. Intr-un articol despre „idealul moral comunist" L. M. Arkhangelsk stabileşte o serie de distincţii interesante. Idealul social este întemeiat pe previziunea în legătură cu structura socială şi cu totalitatea relaţiilor economice şi ideologice intre oameni; idealul moral esle o noţiune referitoare la perfecţiunea morală individuală. Idealul moral comunist nu esle o noţiune speculativă în legătură cu omul viitorului ci îşi are rădăcinile în realitatea prezentă. Totuşi nu există o identitate completă între idealul moral comunist şi realitatea contemporană. Idealul reflectă ni- 189 velul suprem al manifestării celor mai hune calităţi morale ale individului — şi datorita acestui lucru, urmărirea idealului devine un puternic stimulent in comportarea cotidiană. Noţiunea de ideal apare ca un criteriu al conduitei morale a individului în societate. ' In mintea individului, noţiunea de ideal este personificată, conexa/ă cu caractere literare specifice, definite sau cu persoane reale, in procesul educaţiei morale, scopul constă in eliminarea contradicţiilor care apar spontan între idealurile morale proprii ale societăţii socialiste şi concepţiile particulare, a-părtinind diieriţilor indivizi, care sînt adesea înguste, limitate, uneori rupte de realitate. In cadrul desfăşurării concrete a construirii comunismului, oamenii sovietici înaintaţi dezvăluie trăsături morale care prefigurează omul viitorului. Aceste trăsături includ înainte de toate devotamentul faţă de interesele colectivităţii, năzuinţa de a să-vîrşi acţiuni care depăşesc datoriile imediate ale individului. Intr-un studiu consacrat concepţiilor estetice ale lui Dobroliubov, G. A. So-loviov subliniază faptul că marele de-mocrat-revoluţionar a înţeles caracterul popular în chip larg, ca o expresie a adevărului vieţii, a umanismului şi a apărării conştiente a intereselor poporului. Caracterul popular nu reprezintă numai un program estetic ci reprezintă o trăsătură inalienabilă a adevăratului talent, pus în lata sarcinilor pe care istoria le conieră întotdeauna literaturii. Ce înseamnă la Dobroliubov „critica reală"? Opera de artă adevărată nu trebuie să fie analizată numai sub aspectul coherenţei interne, sub aspectul unităţii structurii ei ci şi ca o reprezentare a vieţii însăşi." Criticul nu trebuie niciodată să se mărginească la analiza aspectului artistic al operei de artă ci trebuie să întreprindă o cercetare so-ciologico-istorică a operii de artă. Criticul nu se poate eschiva de la ansamblul de probleme care privesc locali- zarea social-istorică a operii, orientarea' generală a literaturii la un moment dat — aceasta este concluzia care se desprinde din critica lui Dobroliubov. 1. MARGULESGU „LES LETTRES FRANCAISES" nr. 907/1961-1962 Din Paris, — oraşul lumină de altădată — în care lumina s-a stins şi neonul" nu o mai poate înlocui de cit pe bulevarde şi trotuare, sau pe scenele cu ,,sirip-tease", a venit vestea unei strălucitoare mostre de „libertate" care defineşte „lumea liberă" chiar in domeniul nostru scriitoricesc. Într-o bună zi, printre miile de romane cu adultere şi pederastie, dacă nu cu crime şi performanţe de gangsteri, a apărut un roman cu titlul „Dezertorul". Autor, — un institutor care semnează cu numele Maurienne. Cartea este imediat confiscată. Un prim semn de libertate : libertatea de a confisca romanele din librării. Al doilea semn : Jerome Lindou, directorul editurii „de Minuit", care a editat romanul, e chemat în judecată penală şi cea de-a 17-a cameră corecţională a Senei îl condamnă. De reţinut : nu-i condamnat autorul, ci editorul, ca un iei de locţiitor, iiindcă autorul a iugit din Franţa şi scapă exerciţiului libertăţii de a ii întemniţat. Dintr-un interviu luai lui Jerome Lindou rezultă că „libertatea" a mers pînă acolo incit nu mai puţin de nouă cărţi editate de el au iost conliscate. Unele din ele chiar de mai multe ori. întrebat care sînt regulile ce se aplică în materie de conliscare el răspunde : „Nici una. Domneşte cel mai deplin arbitrar. Aşa,—pe oale administrativă. Ordinul de confiscare poartă, după înşirarea unui lanţ întreg de legi şi decrete, menţiunea : „Văzînd instrucţiunile Ministrului de Interne cu data de..." Nu ştii niciodată dacă dis- 190 poziţia de confiscare mai este în vigoare, sau nu. Afli doar dacă mai încerci să pui iarăşi cartea în vînzare. Confiscarea nici nu se mai motivează !" Aşa dar, libertate ideală pentru Ministrul de Interne de a confisca orice carte care nu-i place. Precum se vede, o „libertate" de-a-cestea aduce alta. După „libertatea" de a confisca, „libertatea" de a băga la ocnă pe editor. De data aceasta însă, cu un simulacru de judecată, prin intermediul unor judecători care au o curioasă, strict personală şi originală concepţie1 despre literatură: editorul răspunde de faptele personajelor din-ir-un roman şi de ecoul acestor fapte în masa cititorilor, în cazul cînd romanul cuprinde date autobiografice ale autorului, şi nu sînt pură imaginaţie. Alunecînd pe această pantă a unei noi teorii literare, judecătorii au tăgăduit cărţii denumirea de roman pentru simplul motiv că autorul este un institutor, că a ieşit sub-locotenent şi că a dezertat, — şi că aşadar este o lucrare autobiografică şi personajul nu-i pur imaginar. Considerentele sentinţei de condamnare spun categoric: „Dezertorul" (a-cesîa e titlul cărţii) nu poate fi întru nimic asimilat cu un roman, adică cu o operă de imaginaţie, consacrată unor întîmplări inventate sau în orice caz transpuse". „Les lettres irancaises" s-a sesizat de asemenea inepţii care costă libertatea unui om şi a cărţii in genere, şi a cerut părerea unei întregi pleiade de scriitori din cei mai celebri: Elsa Triolet, Jean Cocleau, Michel Bulor, Pierre Mac Orlan, Philippe Soupault, Claude Mau-riac etc. Toţi au fost categorici în condamnarea, la rîndul lor, a „justiţiei" care şi-a arogat „libertatea" de a promova arbitrarul. Jean Codeau, de pildă, a afirmat categoric : „Asta nu poate sta în picioare, căci nu există nici o operă de pictură sau literatură care să nu fie în ansamblul ei, în cele din urmă un auto-portret al autorului". Ceilalţi scriitori au adus iiecarc exemplificări celebre: opera lui Marcel' Proust, „Jean Barois" al lui Roger Martin du Gard, opera şi eroii lor proprii Claude Simon, de pildă, mărturiseşte că personajul principal din romanul său „Drumul Flandrei", este un călăreţ pierdut în prăpădul din 1940, tăcut prizonier şi trimis într-un lagăr din Germania şi că „...eu însumi am fost un călăreţ rătăcit în prăpădul din 1940,. luat prizonier şi trimis într-un lagăr din Germania" efc... Şi cu toate acestea nici în Franţa, nici în străinătate nu s-a găsit nici un critic care să nege acestei cărţi calitatea de roman. Acelaşi scriitor, in încheierea intervenţiei sale spune : „Această afacere spune multe asupra dispreţului care copleşeşte astăzi la noi tot ce este cultură". Dar cea mai slrins argumentată, du-cînd. la absurd „originalitatea" Tribunalului, este intervenţia Elsei Triolet, din care extragem : „Dezertorul nu ar fi un roman ci o autobiografie nici transpusă, nici romanţată. Trebuie, aşa dar, ca înainte de a citi o carte care poartă pe copertă denumirea de roman, să căutăm izvoarele de inspiraţie ? Cititorul nu judecă o< operă literară după rapoartele poliţiei. ... Dacă Dostoievski ar fi ucis ca Ras-kolnikov, „Crimă şi pedeapsă" n-ar mai fi fost un roman ? Legăturile dintre Benjamin Constant şi Madame de Stael ar face ca „Adolphe" să nu mai fie socotii roman ? I-a trecut oare cuiva prin cap să afirme că „Prăpădul" lui Barbusse n-ar fi un roman, pentru că autorul' a fost el însuşi mobilizat şi a descris o parte din frontul pe care a luptat ?' Poate că chiar şi în „Prăpădul" nu este nimic inventat, dar asta n-a împiedicat juriul Goncourt să-1 premieze ca roman.. Flammarion, — editorul, — n-a fost nici judecat, nici comdamnat. Şi apoi, cum poţi şti că un text este sau nu 19L rom'ah, atunci cînd autorul este un necunoscut, un anonim ?" Iată cum orice samavolnicie, orice arbitrar, orice violentă îndreptată împotriva gîndirii şi libertăţii, sînt poreclite drept libertate In acea mereu trimbiţată... ,,lume liberă" ! D. B. TREI ANCHETE ALE REVISTEI „L'EUROPA LETTERARIA" La cea dinţii apariţie a ei, după moartea lui G. B. Angioletti, revista ,,L'Europa letteraria" (Nr. 9—10) se deschide cu o închinare adusă fostului preşedinte ai Comunităţii europene a scriitorilor, personalitate de o remarcabilă iorţă morală şi literară, luptător tenace pentru colaborarea culturală intre popoare, sub semnul progresului paşnic al lumii. O considerabilă parte din cele peste 300 pagini ale acestui număr dublu al revistei „l'Europa letteraria" conţine textele a trei importante anchete internaţionale, ioarte diferite in tema lor, dar deosebit de semniiicative, iiecare. Cea dinţii se intitulează „Risorgimentul şi literatura". Ea este un reflex al dezbaterilor Comunităţii Europene a Scriitorilor, ţinute la Torino în iulie 1961, cu subiectul „Contribuţia scriitorilor europeni la Risorgimentul italian". Ancheta este valoroasă prin ideia centrală care o însuileţeşle, aceea a evocării unei întregi epoci şi mişcări literare, în care scriitorul a stat aproape de lupta socială şi politică a popoarelor, a lost un iactor de seamă al acestei lupte. Subliniem, un temeinic şi cuprinzător articol al scriitorului sovietic Nicolai Bajan, intitulat „Lecţia Risorgimenlului in Rusia de ieri şi de azi". Răspund la anchetă, între alţii, Arnold Zweig, Jean Codeau, Salvatore Quasimodo, Tudor Arghezi, Guido Pio-vene, Gheorghi Karaslavov şi alţii. A doua anchetă a revistei „l'Europa Letteraria" se intitulează „Contra fascismului vechi sau nou". Ea este provocată în primul rînd de stările de lu- cruri din Franţa, dar, fireşte, nu numai din Franţa, ci şi din Spania, Portugalia, Germania federală, etc. Începută, cu răsunet, de revista „Successo" din Milano, ancheta a fost reluată. de Gian-carlo Vigorelli in revista sa. Cei mai de seamă scriitori italieni şi europeni semnalează şi îniierează cu vigoare acele lapte şi evenimente din Europa occidentală care trădează un ienomen de recrudescenţă a iascismului, Multe răspunsuri sînt un exemplu de demascare a variatelor tor me în care iascismul încearcă încă să ridice capul. Scriitorii resimt ca pe o tulburare adîncă şi intolerabilă în climatul lor de creaţie, iaptul că violenţa ca principiu încă iace. şcoală în anumite ţări occidentale şi că ofensa adusă omenirii de aceste rămăşiţe de mentalitate şi de procedee fasciste, nu este încă cu desăvîrşire ştearsă. Au răspuns, pînă acum, împotriva iascismului vechi şi nou, Herman Hesse, Moravia, Guillen, Chamson, Tzara, Murilo Mendez, Carlo Bo, Vittorini, Domenach, Frenaud, Hermann Kesten, Franeoise Sagan, Giacomo Debenedetti, Butor, Pasolini, W. Teich şi alţii. Cea de-a treia anchetă din nr. 9—10 al revistei „l'Europa letteraria" alcătuieşte de fapt conţinutul unui „supliment" masiv privind problemele şi realizările cinematografiei italiene şi europene. Articole substanţiale, în care sînt analizate aspectele de bază — artistice şi sociale — a7e producţiei cinematografice semnează cunoscuţii regizori Rossellini şi Antonioni. In centrul discuţiilor asupra cinematograiiei italiene sau occidentale in general continuă să rămînă problema emancipării filmului de puterea şi ingerinţele „producătorului de iilme" capitalist. Davide Lajolo, într-un articol intitulat „Cine-matogralia şi parlamentul", subliniază şi blamează necontenitele măsuri prin care guvernul italian încearcă să lovească, în Ulmul progresist, luindu-şi o gravă răspundere culturală. D. V.