y&S^^^^^^^bS^^^^H 19 6 2 ^^^^^^^^^^^^^^^^HH IANUARIE ^^^^^^^■■B ANUL REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. CUPRINSUL Pag. Cuvin tarea tovarăşului Gheorghc Gheorgliiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor..... ... ..... 3 ★ ION PAS : Dintr-o „Carte despre vremuri multe" (fragmente) ... 0 POEŢII NOŞTRI SZEMLER fFERENC : în grădina lui Ilie Pintilie ; Nimbul; Pe şantierul n.ival din Galaţi ; Salcîmi ; Colierul ; Cina : Dar (în rom. de Veronica Porumbacu) ........... 33 ★ FRANCISC MUNTEANU : Terra di Siena (roman) (I) 41 ★ GEO DUM1TRESCU : Clinele de lingă pod (poem)......g0 ★ WILLIAM LEDERER : Un american despre americani .... §8 ★ IOANID ROMANESCU : Partidului : Ereditate...... 95 SCRIITORI ŞI CURENTE ION JANOSI : ..Răscoala" lui Liviu Rebreanu.......g,g CRONICA LITERARA OV. S. CROHMĂLNICEANU : Tiberiu Utan : „Versuri" ; Ion Horea : 119 „Coloană în amiază1" (I) ......... TEORIE ŞI CRITICA ION V1TNER : Tineri prozatori : Teodor Mazilu......12S CRONICA FILMULUI D. I. SUCH!ANU : Săptămîna filmului francez ....... 140 CRONICA RIMATĂ TU DOR MAINESCU : In noaptea Anului Nou.......148 MISCELLANEA .Frumoasă eşti, pădurea mea" (Otilia Cazimir) ; Al. Şahighian, publicist militant ; Elogiu francez al poemului „Surîsul Hiroshimei" ; Critica şi scriitorii... ; I. L. Caragiale la Craiova ; Varietăţi filologice : Răsfoind .Jurnal" de Tudor Vianu ; Eminescu în ungureşte ; Din lumea „liberă" ; Egalitatea cetăţenilor prin prisma clericală ; Amintiri despre Jozsef Attila ; 5000—1046—51 : automistificare ; Antropologia la răscruce . 148 CĂRŢI NOI G. DIM1SIANU : Vasile Nicorovici : „Marele arc petrolifer" . . . 171. N. MANOLESCU : Scrgiu Fărcăşan : „Micul televizor"..... 172 AL. SANDULESCU : Pompiliu Mareea : „Alexandru Sahia" .... 173 GH BULGĂR : Florin Marcu şi Constant Mâneca : „Dicţionarul de 1 ■ u 171 neologisme............ O. STARK : Th. Pieridis : „Un poet străin se plimbă prin Bucureşti . 176 REVISTA REVISTELOR — din ţară — „Luceafărul" (15 sept.—1 dec. 1961) ; Poezia din „Tribuna" (mai-noembrie 1961) 178 — de peste hotare — „Znamea" nr 11/1961 ;„Neue deutsche Literatur" decembrie 1961; „Sinn und Form ; „Les temps modernes" ; „Spectator", nr. 42—16/1961 ; .,11 contemporaneo",. nr. 40/1961 ; „Poetry", nr. 1—4/1961 ... 182 ILUSTRAŢIA DE PE COPERTĂ : Victor Rusu-Ciobanu : Zidăriţă (desen) rDLttcto-t: MIHAIL RALEA Colegiul redacţional: Acad. TUDOR ARGHEZI, AUREL BARANGA, Acad. MIHAI BENIUC, Acad. GEO BOGZA, DEMOSTENE BOTEZ, Ov.S. CROHMĂLNICEANU, LUCIA DEMETRIUS, Acad. IORGU IORDAN, Acad. ATHANASE JOJA, REMUS LUCA, AUREL MIHALE, AL. PHILIPPIDE, membru corespondent al Academiei R. P. R., MARIN PREDA, Acad. ZAHARIA STANCU, D. I. SUCHIANU, VICTOR TULBURE, Acad. TUDOR VIANU Redacţia : Bd. Ama I.păteseu nr. 15, telefon 11.88.85 — Raion I. V. Stalin, Bucureşti Administraţia: Şos. Kiselev nr. 10, telefon 11.63.99 — Raion I. V. Stalin Bucureşti Cuvîntarea tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţara a scriitorilor Dragi tovarăşi şi prieteni, Am deosebita 'plăcere şi bucurie de a mă afla în mijlocul reprezentanţilor de seamă ai literaturii noastre şi de a aduce Conferinţei pe ţară a scriitorilor un salut călduros din partea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn, a Consiliului de Stat şi a Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Romîne. (Aplauze furtunoase). Dezbaterile acestei Conferinţe s-au caracterizat prin spirit principial, combativitate, ţinută înaltă, tratînd multilateral problemele creaţiei literare şi ale activităţii Uniunii Scriitorilor. Ele ilustrează rodnica dezvoltare a literaturii noastre în cei 5 ani care despart Conferinţa actuală de prSmul Congres al scriitorilor. In această perioadă, proza, poezia, dramaturgia s-au îmbogăţit cu opere valoroase. Inspirată din actualitate, din munca avântată a poporului,. tematica nouă şi-a câştigat locul de frunte în literatură. Scriitorilor aparţinînd generaţiilor mai vîrstnice li s-au alăturat numeroase talente tinere, formate în anii orînduirii populare. - însufleţiţi de chemarea Congresului al III-lea al Partidului Muncitoresc Romîn de a făuri opere la nivelul înaltelor exigenţe artistice şi ideologice ale partidului şi poporului, oamenii de litere şi-au înmănunchiat puterile creatoare pentru a răspunde cu cinste aşteptărilor şi cerinţelor milioanelor de cititori pe care-i are astăzi literatura. Exemplu de înaltă măiestrie, de dragoste pentru chemarea lor de scriitori, de conştiinţă patriotică, Ie este tuturor oamenilor de litere opera străluciţilor reprezentanţi ai literaturii romîne clasice şi contemporane — Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi (Aplauze). Trăim epocă~~cea mai bogată în înfăptuiri din istoria ţărîi noastre. In toate domeniile vieţii sociale au loc profunde transformări revoluţionare. Clasa muncitoare, ţărănimea, intelectualitatea îşi consacră în întregime «nergia şi capacitatea lor de creaţie grandioasei opere de desăvîrşire a construcţiei socialiste şi de creare a condiţiilor in vederea trecerii treptate la comunism. In această etapă istorică de dezvoltare a societăţii noastre, literaturii îi revine misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrîurire Ia formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la făurirea omului nou, a moralei socialiste, a atitudinii noi faţă de muncă şi societate, la înlăturarea din conştiinţa oamenilor a influenţelor ideologiei şi educaţiei burgheze. Creaţia literară are menirea de a reflecta puternicul avînt al construcţiei economiei şi culturii socialiste, schimbările în modul de viaţă al poporului, de a zugrăvi chipul luminos al muncitorului, al ţăranului colectivist, al intelectualului, de a cultiva în inimile oame- 3 nilor mândria patriotică, îndemnîndu-i la noi fapte eroice, pentru triumful celor mai înaintate idei ale timpului nostru, ideile comunismului. Realitatea noastră este un izvor viu de inspiraţie pentru făurirea .de opere literare la un înalt nivel artistic. Scriitorii noştri cei mai buni îşi datorează succesele străduinţei de a cunoaşte mai bine realitatea, de a pătrunde mai adine în viaţa interioară a oamenilor muncii, constructorii societăţii socialiste. Opere care să-şi croiască drum spre inima oamenilor, înfruntînd cu trăinicia lor timpul, nu pot fi sorise din fuga condeiului, ci sînt rezultatul cunoaşterii adânci, al studiului îndelungat al realităţilor, al unui susţinut efort artistic, al muncii de migală a creatorului, pătruns de modestie şi exigenţă faţă de roadele trudei sale. Lenin spunea că arta aparţine poporului, trebuind să pătrundă prin rădăcinile ei cele inai adinei în masele largi ale oamenilor muncii, să file pe înţelesul lor, iubită şi apreciată de ele, să le unească sentimentele, gândirea şi voinţa. Nu poate fi mulţumire mai mare pentru un scriitor al timpurilor noastre decît ca în opera lui citiitorul, făurar. al noii orânduiri, să recunoască .propria sa viaţă), gîndurile şi năzuinţele sale. Principiile realismului socialist sînt călăuza sigură a scriitorilor noştri în activitatea lor creatoare. Ele deschid scriitorului o perspectivă istorică justă, îl feresc de prezentarea deformată, unilaterală, plată, a fenomenelor vieţii, îi dau putinţa de a înfăţişa cu pasiune realitatea în procesul complex al dezvoltării ei, al luptei dintre vechi şi nou, al afirmării a ceea ce este nou şi înaintat. Literaturii îi revine un rol de seamă în formarea şi educarea tineretului. Tânăra noastră generaţie are nevoie de opere care întruchipează idealurile pline de măreţie ale epocii noastre, evocînd tradiţiile glorioase de luptă ale poporului, ale clasei muncitoare, cultivând dragostea de patrie, de muncă, năzuinţa tineretului spre imari înfăptuiri. Literatura epocii noastre trebuie să însemne şi ca măiestrie un mare pas înainte în dezvoltarea şi îmbogăţirea literaturii romîne. Continuând tradiţiile marilor înaintaşi, valorificând critic moştenirea literară, scriitorii sînt chemaţi să creeze opere care vor da o nouă strălucire comorilor limbii noastre. Tinerii scriitori, urmând îndemnul fruntaşilor scrisului nostru, să se deprindă, in munca grea asupra paginei, să facă „ucenicie neîntreruptă, pe toată viaţa", pentru a-şi perfecţiona măiestria. Criteriul de apreciere al unei opere de artă nu este numărul de pagini, ci mesajul şi fondul ei de idei, strălucirea ei artistică. Armă de luptă pentru o literatură bogată în idei, pentru o măiestrie înaltă a operelor literare, critica — dezvoltînd realizările obţinute în ultimii: ani — trebuie să manifeste combativitate în tratarea problemelor creaţiei literare. Nu pot sluji dezvoltării literaturii tendinţele de ocolire a problemelor ei arzătoare, subiectivismul, tonul apologetic, cît şi poziţiile neconstructive, negativiste, spiritul de grup. Literatura noastră are nevoile de o critică principială, pătrunsă de spiritul de partid, receptivă faţă de tot ce este valoros şi merită sprijinit şi promovat, faţă de operele care abordează temele realităţii noastre contemporane. Critica literară, publicaţiile Uniunii Scriitorilor să combată ruptura de realitate, de clocotul vieţii, încercările sterile de cultivare a unei literaturi cu tematică minoră, destinată unui cerc îngust de pretinşi rafinaţi, influenţele literaturii decadente şi ermetismului, refugierea in abstracţiuni nebuloase sau în trecutul îndepărtat, ce se manifestă uneori în poezie. O sarcină importantă a criticilor şi a tuturor celor ce activează pe tărîmul teoriei şi istoriei literare este întocmirea Istoriei Literaturii Romîne care să în- 4 treprindă o analiză riguros ştiinţifică a bogatului tezaur al literaturii noastre şi a etapelor ei de dezvoltare. Rodnica desfăşurare a activităţii literare depinde într-o însemnată măsură de munca Uniunii Scriitorilor, avînd în centrul preocupărilor ei dezbaterea problemelor fundamentale ale creaţiei literare, continua consolidare a coeziunii tuturor forţelor literaturii pe temelia ideologiei marxist-leniniste, creşterea cu dragoste şi atenţie a tineretului scriitoricesc. In operele scriitorilor din ţara noastră se reflectă nobilele idei ale luptei pentru salvgardarea omenirii de calamităţile unui nou război mondial, pentru consolidarea păcii şi colaborării dintre toate popoarele, pentru progres social, caracteristice întregii politici a partidului, a statului nostru. {Aplauze). In spiritul acestor idei, Uniunea Scriitorilor este chemată să dezvolte şi în viitor legăturile de prietenie cu scriitorii din ţările socialiste, cu scriitorii progresişti din toate ţările. Partidul Muncitoresc Romîn dă o înaltă preţuire muncii creatoare şi activităţii obşteşti a scriitorilor patriei noastre, considerîndu-i drept ajutoare ale sale de nădejde în opera măreaţă pe care o durează poporul nostru. (Vii aplauze). Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Romîn vă doreşte, dragi tovarăşi, noi şi însemnate succese în realizarea unor opere de valoare care să îmbogăţească patrimoniul literaturii noastre şi să contribuie activ la triumful socialismului. (Aplauze puiternii.ee, îindeijung repetate). DINTR-O „CARTE DESPRE VREMURI MULTE" — fragmente — ION PAS 1 Batrînul era înalt, voinic, se ţinea încă destul de drept, avea ochii verzi, mustăţile şi sprîncenele albe, groase şi lungi. Fusese frumos la vremea lui. Era' ca bradul şi frumos şi acum. îşi îngropase de timpuriu nevasta, mîhnind-o cu petrecerile pe care le lungea prin cîrciumi şi cu leliţele pe care le avea; răpunînd-o cu felu-i aprig de^a se purta. Un bărbat de-aceea e bărbat pentru ca femeia să stea roabă în faţa lui ; să nu pregete cu treaba pe lîngă casă şi să nud prohodească la cap cînd vine beat spre ziuă ; să nu scîmoească dacă o înjură şi dacă se întîmplă să-i tragă şi o palmă. Dacă nu-i lasă bani de trai pentru ploduri şi ea, să nu cuteze a-i aduce aminte că a irosit ou vin şi lăutari şi femei, într-o noapte cîştigul muncii pe-o săptămînă. Mai cu seamă despre iubirile lui cu nevestele altora şi cu paoeauriile tuturora nici pe departe să-i facă vreo mustrare. Avea, cum am zice în vorbirea noastră de astăzi, principii de tiran ca bărbat şi părinte. Copiii, chiar cînd ajunseseră oameni în toată firea, trebuiau să-i sărute mîna şi să nu crîcnească atunci cînd îi potopea cu înjurăturile. Piuă într-o vreme, adică pînă cînd unul dintre feciori 1-a înşfăcat de i-au pîrîit oasele şi i s-a smintit braţul din umăr, îi plesnea. întîmplarea de atunci 1-a cutremurat din rărunchi. A băut trei zile şi trei nopţi, răcnind căişi va spinteca toţi copiii, că-şi va strînge de gît nevasta, că-şi va pune şi el beregata sub ştreang ; apoi, a pornit cu taraful ■de scripcari şi cu plosca de vin spre casa popii căruia i-a cerut să rostească din ceaslov un blestem cumplit pentru copiii săi şi cu deosebire pentru feciorul care îl înfruntase. Pe urmă, alinat, a golit, dimpreună cu sfinţia-sa, toată băutura din ploscă, cerînd în vremea asta lăutarilor să le spună cîntări lumeşti. După aceea nu s-a mai atins de băieţi. Mai tîrziu nici pică nu le-a mai purtat, li iubea. Nu le-a mai purtat pică nici cînd ei n-au mai vrut reţuireia noastră, în afara poeţilor, în primul rînd pe Gorki, ale cărui pagini le citeam cu nesaţiu; aveam pe Tolstoi, pe Cehov, pe Turgheniev, pe Gogol, pe Balzac, pe Zola şi pe Maupassant, pe care îi cunoşteam în tălmăcirile din „Biblioteca pentru toţi", fără să ştim şi, de altminteri, fără să ne intereseze prea mult, atunci, că ele erau incomplete şi imperfecte. Nu bănuia Vasile Pop, scriitor căruia la vremea aceea începuse a i se retrage creditul literar pentru caracterul tot mai coborît al nuvelelor şi romanelor sale, că la Clubul din Piaţa Amzei era admirat şi iubit. Fireşte, nu datorită prozei scrisă la comandă pentru gustul domnişoarelor şi cucoanelor, ci pentru schifele-i umoristice cu care debutase şi, de asemenea, pentru că aflasem că în tinereţe a fost muncitor la „Lemetru" şi a activat în mişcarea veche. Pentru că, adică, fusese „de-al nostru". Schiţele lui, semnificativ grupate într-o culegere cu titlul „Din ocna vieţii", prezentau cu ascuţime, cu o vervă în care intrau deopotrivă şi amărăciunea şi revolta, situaţii din mediul în care trăise el şi în care continuam să trăim şi noi. La debutul său s-a spus : a apărut un Mark Twain romînesc. Era cam exagerat spus, şi tânărul scriitor a avut de pătimit din pricina aceasta, fără ca el să fie vinovat. A pătimit şi mai mult, de asemenea fără să fie personal vinovat, din cauză că, într-o apreciere exagerată dar şi pătimaşa, N. Iorga consemnând două intrări în literatură, a lui Vasile Pop şi a lui Mihail Sadoveanu, a prezis carieră glorioasă celui dintîi şi a exprimat rezerve faţă de al doilea. '. L-am cunoscut tîrziu, într-un loc de odihnă, la Sîmbăta de Sus. Era bătrîn, însă nu într-atîta (cred că abia trecuse de cincizeci de ani), cît arăta răvăşită lui făptură încercată de împrejurări vitrege. Din circuitul literaturii ieşise — în legătură cu el, fie păstrînd cei mai mulţi tăcerea, fie pomenindu-1 alţii din cînd în cînd ca pe un scriitor de duzină. Erau reamintite cu ironie judecăţile formulate cu privire la primele-i lucrări. Sînt amintite azi. A făcut apicultură. A băgat de seamă că are însuşiri de inventator, strădaniile sale în această privinţă rezumiîndu-se la confecţionarea unor cutii de chibrituri oare se închideau cu un arc, la capcane pentru şoareci, la mijloace mai eficace deoît cele cunoscute pînă atunci şi de atunci încoace pentru prinderea muştelor. Părerea binevoitorilor lui era 28 că se amuză. El îşi lua născocirile în serios, nădăjduind că măcar una dintre ele va putea săd izbăvească de lipsurile traiului. Şi-a încercat norocul şi în Almerica. Revenise la meseria scrisului, aşternînd, sub nume propriu şi sub pseudonim, romane aşa zise istorice pentru partea de subsol a ziarelor. Spre fericirea lui, decepţiile şi nevoile nu-1 copleşiseră1. S-ar fi putut spune, cunoscîndu-1, tăifăsuind cu el, că era omul care ştia să facă haz de necaz. Rîdea uşor, voios, chiar cînd istorisea, privitor la el şi viaţa lui, întîmplări în fond triste. Avea un păr bogat, blond cîndva, bătînd în cenuşiu pe vremea cînd l-am cunoscut, ochi albaştri, şugubeţi, şi un nas cîrn. Neuitînd că a fost umorist cîndva, se ţinea de calambururi pe care le cam trăgea de păr. La Sîmbăta de Sus erau dimineţi, zile şi amurguri pline de farmec. Se îmbrăoau munţii Făgăraşului în culori cu nuanţele cele mai variate şi delicate. Aerul ozonat primenea, dezintoxica plămînii orăşenilor de zgura nicotinei. Musafirii căminului, „castelanii" cum îşi spuneau şi li se spunea, făceau băi în apa rece, repede a Sîmbetei, se plimbau prin comună, între-prindeau excursii prin pădure, luau în pieptiş cărările oare urcau spre culmi. Intre ei, la cămin, stăteau la taclale, organizau jocuri, se cinsteau, seara, uneori cam mult şi cam pînă după miezul nopţii, ou palincă şi cu vin de Tîrnave. în răstimpuri, ad.ucîndu-şi aminte că nu erau acolo numai pentru odihnă dar şi pentru „creaţie", poeţii mai ciocăneau un vers, pictorii mai zugrăveau un cap de copil — erau copii foarte frumoşi prin partea locului — un colţ de peisaj. Venind şi revenind, N. N. Tonitza, Ştefan Dimitrescu -şi alţii, au realizat lucrări şi, cu ele, expoziţii mult şi elogios comentate la vremea aceea. Singurul care nu se împărtăşea din plăcerile celorlalţi, neieşind din odaia lui decît pentru a veni. sumar îmbrăcat, ciufulit, nebărbierit la masă, era Vasile Pop. „Ce face doimnul Pop toată ziua în cameră ?" „Lucrează" — era lămurirea nevestei lui care punea în cuvîntul de răspuns, emoţie, respect şi resemnare. „La ce ?" Dădea de înţeles că nu ştie sau că nu are voie să divulge secretul. „Nu e nici un secret, mi-a spus el rîzînd înveselit. Scriu pentru foiletonul „Dimineţii" un roman pe care mi iLau comandat. Mi-au cerut să le dau pînă într-o lună cel puţin jumătate din el ca să înceapă să-1 anunţe, dar eu mă grăbesc să-1 termin cît stau aici. Am luat două mii de lei arvună şi mi se mai cuvin cinci. Cu ei, tocmai bine mă asigur de lemne, de provizii pentru iarnă, mai ne îmbrăcăm. Dacă o să^mi ajungă să cumpăr şi un porc, domnesc pînă la primăvară". Ca un semn de prietenie deosebită mă primise în odaia lui unde erau două paturi răvăşite — îşi evacua, de cuim deschideau ochii, nevasta şi copiii — şi sumedenie de hîrtii împrăştiate pe jos, „Eu aşa scriu, îşi dădea aere ; la cămaşă (avea o cămaşă naţională cu petec la un umăr) şi cînd isprăvesc o pagină, îi fac vînt unde se nimereşte. Le culeg seara. Asa scria si Dumas, căci eu scriu acum în genul lui. Peltele!". 29 Avea totuşi simţul autoironiei. ...Şi va fi lung romanul ?" „E în interesul meu să iasă mai lung căci mi se plăteşte cu rîndul, cu pagina, cu metrul, cu ocaua. De-aceea dau pe brînci. Poate că o să iau în loc de cinci, chiar şase-şapte mii". „Cam cît scrieţi pe zi ?" „Gi.ncizeci-.şaizeci de pagini. E puţin? Nu. Mai mult nu s-ar putea, ori cît le meşteresc eu de repede. Una peste alta, în treizeci de zile, înseamnă oaim vreo o mie şi cincisute. Este cît trebuie". ..Care e subiectul romanului dumneavoastră ?". „Mihai Viteazul. Scriu o viaţă a lui Mihai Viteazul". „Subiect greu !" „Dece ?" „Eu ştiu? Chestiune de intrare în epocă, de atmosferă, de adevăr istoric... Probabil că v-aţi documentat înainte, v-aţi făcut fişe..." „Ei, cine nu ştie din şcoală cînd a trăit domnitorul : chestiile cu Sinan Paşa la Călugăreni, cu Turda, Alba-Iulia, etîciî, etîcî ?" Se trezea iarăşi umoristul într-insul. Trăgea iarăşi gluma de păr. Dar cu deplină convingere m-a încredinţat că, spre a nu greşi diatele, se documentează totuşi pe măsură ce înaintează cu acţiunea. „Uite!" Şi a scos la iveală, după ce a căutat printre filele învălmăşite pe masă, o cărţulie subţire dintr-o colecţie populară. „Găsesc în ea ce-mi trebuie. Dacă ar cuprinde mai mult, m-ar încurca, ar pune piedici imaginaţiei, şi un scriitor, ştii matale, trebuie să aibă imaginaţie". I se părea hazlie situaţia în care ne găseam noi acolo, scriitori, ziarişti şi artişti, pictori, actori. „Trăim din pomana Porcului" — ne-a spus într-o seară cînd zăbovise mai mult în sala de mînoare şi se înveselise cu un pahar. „Cum vine asta, domnule Pop ?" l-am întrebat miraţi „Păi, cum să vină ? Vine aşa, că..." Şi venea într-adevăr precum ne-a lămurit el. „Porcul" era porecla celui imai venal politican, fost în repetate rînduri ministru. îl chema Alexandru Constantinescu, dar de numele lui stătea agăţată porecla care-i definea şi fiinţa şi caracterul. A fost cel mai lacom şi mai cinic afacerist. Ca dregător la Domenii, avînd în patrimoniul ministerului său Castelul Brîncoveanu de lîngă Făgăraş şi neştiind ce întrebuinţare să-i dea, a fost sfătuit, poate în derîdere, să facă din el un cămin pentru oamenii scrisului, ai scenei şi paletei. Castelul, propriu zis, ţinea de-o herghelie de stat din comuna învecinată, iar hergheliile erau şi ele sub oblăduirea sa. „Cai, în orice caz, nu poţi să bagi în el, coane Alecule". „Asta ar mai trebui ca să mă spurce ţara că profanez istoria. Ii bag pe măgarii de jurnalişti care poate n-au să mai cuteze să ană înjure". „Bagă-i şi pe alţii ca să-ţi iasă numele că «şti om al artei şi culturii". „Aferim!". Aferim — imai cu seamă că iscusinţa lui găsise mijlocul de-a nu încărca bugetul cu un capitol nou la cheltuieli. îi trecea pe protejaţi în compartimentul hergheliilor şi în tainul cailor. „Ei, nu este adevărat?" ne strîngea Vasile Pop înveselit, cu uşa. „Cam este!" răspundeam strîmtoraţi. „Nu ştiu de ce nu ne hrăneşte şi pe noi cu ovăz. Poate pentru că o fi mai scump. Ce ne-am, mai îngraşă atunci şi ce-aim mai necheza în semn de recunoştinţă pentru conu Alecu, pentru guvern". 30 Peste cîţiva ani a ieşit la iveală că administratorul hergheliei, care era totodată şi administratorul casei de odihnă şi creaţie, săvîrşise matra-pazlîcuri încurcând gestiunea celor două categorii avute sub răspunderea sa. A fost închis. Multă vreme, pe urmă, a rămas şi căminul închis. La moartea scriitorului am scris, mişcat, un articol în care aim căutat să arăt vicisitudinile vieţii lui. Intenţia şi scrisul (ani s-a mai întâmplat asta şi cu bunul meu prieten George Miliail Zamfirescu) mi-au fost înţelese pe dos de fiul său care, pe vremea cînd îi cunoscusem părintele, era copil. Spunea că am umbrit memoria tatălui său şi am ştirbit din prestigiul familiei. Fost marinar, tânărul Pop a scris, la rîndu-i, câteva cărţi cu întâmplări din cutreerările sale pe mări şi pe oceane. In anii vremii noastre a venit cîndva la mine şi mi-a spus că, recitind articolul pe care-1 consacrasem tatălui său, şi a dat seama că-1 interpretase greşit. Şi-a cerut scuze şi a destăinuit că rândurile mele „îl servesc". A murit nu de mult. Preţ mare se punea, în rândurile noastre, pe scriitorul-ţăran I. C. Vis-sarion. , îi publicase „România Muncitoare", în foileton, cîteva zguduitoare tablouri care înfăţişau episoade din răscoalele de la 1907. El, de fel din Costeşti (Argeş), luase parte la ele, fusese arestat, n-a lipsit mult să fie împuşcat. Rămân aceste schiţe ale lui printre cele mai convingătoare documente în legătură1 cu suferinţa robilor de la sate, cu deznădejdea lor, cu cruzimea jandarmilor, cu monstruozitatea represiunilor. Sînt scrise şi cu un remarcabil talent pe care l-au confirmat, mai tîrziu, celelalte povestiri ale sale. Schiţele despre care vorbesc i-au fost republicate în anii noştri, cînd încă el trăia, şi bine s-a făcut. Ii publicase „Romînia Muncitoare" şi o piesă de teatru, „Lupii", zugrăvind aceleaşi tragice întîmplări, dar piesa era construită naiv. L-am văzut întâia oară la Club, în straie care nu erau nici de plugar şi nici de târgoveţ, cu o pălărie pleoştită, cu ochi vioi, şireţi, rotindu-i iepureşte în juru-i, afectând oarecare timiditate şi ţărănie. Muncitorii îl înconjuraseră cu interes şi dragoste, îi strângeau mîinile, îl întrebau ce mai e pe la sate. Răspundea cam cu zgîrcenie, cam bnamburit: „Pai, ce să fie ? De! Cam aşa, cam aşa... A plouat...". „Mu de ploaie te întrebăm. De traiul de pe-acolo..." „Aha! Păi, cum să fie?". Şi râdea şugubăţ. Avea o desagă în mmă. într-o vreme a întrebat : „Nu e pe aici prietenul... nu iştiu cum îl cheamă, că l-am uitat?" Se interesa de Panait I strati, care a condus într-un timp librăria şi rudimentul de editură socialistă. Voia sâ-şi vadă povestirile tipărite de editura care abia era în stare să scoată cîteva broşurele şi „Calendarul Muncii"; care, ca să poată edita „Mama" de Gorki, a umblat cu pantahuza printre-muncitori şi ,s-a îndatorat peste cap. Spre a nu-1 descuraja, era amânat, era, cum s-ar spune, purtat cu vorba : „Vezi, frate, prietene, tovarăşe, acum nu putem. Mai tîrziu. Mai scrie dumneata." Revenea după cîteva luni, cu aceeaşi traistă, însă ceva mai plină. Iu ea îşi purta manuscrisele. „Am mai scris. Ce s-aude?" Făcîndu-se a nu auzi întrebarea, „prietenul nu ştiu cum îl cheamă" se interesa : 31 „Ai mai scris ? Bravo ! Mult ?" „Păi, la vreo două1 chile. N-am stat degeaba." Era un fel de ţăran care nu prea trudise la coarnele plugului. Trebă-luise pe la primărie, fusese agent a;l regiei de tutun, socotitor la moară, făcea cînd cărăuşie, cînd hamalîc la gară. Din pămîntul lui, puţin, lucrat împreună cu nevasta şi copiii mai răsăriţi, scotea cît îi trebuia pentru hrană, şi nu totdeauna pe îndestulate. Pentru multe pricini, oamenii din comună îşi priveau, consăteanul ea pe unul cam într-o ureche. Nu numai că-1 ştiau că scîrţîie cu pana pe hîrtiie, dar dăduse celor vreo şapte copii ai săi nume ciudate : Edison, Garibaldi, Giordano, Galileu şi altele cam de acelaşi soi. Apoi se ţinea de născociri năstruşnice, socoltindu^se, ca şi Vasile Pop, înzestrat cu geniu de inventator. S-au înfricoşat ţăranii din Costeşti şi şi-au făcut cruce cînd l-au văzut că a construit un aeroplan din lemn şi şi-a dat drumul cu; el de pe acoperişul casei, scrîntindu-şi un picior. Vrusese să zboare din turla bisericii şi a fost spre norocul lui că popa s-a împotrivit. Cu această invenţie, Vissarion se mândrea pînâ la bătrâneţe, declarând că i-a lua;t-o înainte lui Vlaicu. De sprijin hotărâtor i-a fost C. I. Dicescu-Dik, al cărui nume şi a cărui imagine figurează în Muzeul de Istorie a Partidului, printre întemeietorii batalioanelor revoluţionare române de la Odesa. El şi 1-a apropiat pe po-vestitorul-ţăran, apreciindu-i talentul literar şi totodată pentru că Vissarion, care citise o sumedenie de scrieri ateiste, sub influenţa cărora îşi botezase cum am spus copiii, se declara liber-cugetător. Exista pe atunci o astfel de mişcare, determinata de executarea în Spania a Iui Francesco Ferrer, iar conducătorii curentului erau d-nii Zosîn şi Leon de la Iaşi. Favorizau mişcarea şi scandalurile care izbucniseră atunci în rândurile tagmei bisericeşti : mitropolitul caterisit, doi episcopi dovediţi imorali şi, în sensul direct al cuvântului, hoţi. Faimosul Popa Iapă stârnea, cu deosebire, verva corosivă a condeiului lui Cocea şi Arghezi în „Facla". Dicescu era liber-cugetător şi el, şi, cu voia mişcării, înfiinţase o revistă, „Raţiunea", care ducea campanie nu la modul pamfletăresc, ci prin articole de popularizare ştiinţifică, împotriva superstiţiilor şi a obscurantismului. Entuziast, dinamic, el înjghebase o editură modestă oare publica mici broşuri cu acelaşi conţinut şi pusese bazele câtorva cercuri în oraşele din provincie. Cunoştinţa lor se făcuse la Clubul Muncitorilor, prietenia se închegase şi se întărise pe urmă. în Dicescu, Vissarion găsise un preţuitor entuziast care însă îl şi îndruma şi-i corecta greşelile de gramatică şi de ortografie (nici chiar cînd devenise autor consacrat, Vissarion nu ştia că, de exemplu, ..proprietar", nu se scrie „propietar") ; care-i împrumuta cărţi şi publicaţii pentru a-şi spori cunoştinţele; care-1 găzduia totdeauna la el acasă cînd venea la Bucureşti şi-i plătea de cele mai multe ori masa la birt, măcar că şi Dicescu trăia cu eroism şi abnegaţie dintr-un corn şi u[n iaurt pe zi. Deşi revista nu avea spaţiu pentru literatură, au apărut într-un număr al ei nişte amintiri calde, frumos scrise, ale lui Vissarion, în legătură cu o vizită pe oare i-o făcuse lui Delavrancea cu mulţi ani înainte. Dela-vrancea arătase ţărănuşului cu veleităţi de scriitor multă solicitudine şi îl încurajase. 32 La nu multă vreme după aceea, Brătescu-Voineşti, aşteptându-şi trei nul în gara Coşteşti, a auzit o chemare din rândurile unui pîlc de ţărani eare descărcau pe peron nişte saci: „Măi Vissârioane, unde eşti?'": Numele rămăsese în mintea prozatorului consacrat care, pînă a-şi merita caracterizarea de „canalia duioasă" pentru aderarea lui, în pragul ultimei :bătrîneţi, la antisemitism şi fascism, era considerat ca apărătorul înduioşat al categoriei învinşilor în viaţă. ' ■ . Oprindu-1 pe ţăranul care alerga din capătul celălalt al peronului, i-a pus întrebarea: „Dumneata eşti Vissarion, I. C. Vissarion care scrie ?". „Eu". „Domnul Vissarion?". „Mda !". „Ţi-am citit ceva cu privire al domnul Delavrancea într-o revistă care nu mi-e pe plac. Paginile dumitale, însă, mi-au plăcut. Te rog să pofteşti la mine, la Tîrgovişte, cu niscaiva lucrări, •dacă mai ai". Avea berechet, nu numai într-o traistă, ci în mai miuite. Din mâinile lui Brătescu-Voineşti manuscrisele au trecut la „Viaţa ^Românească", la „Flacăra", care s-au grăbit să le publice cu elogii. Din paginile revistelor, au intrat sub teascurile editurii „Minerva". „Staţi, că am destule", a răspuns Vissarion şi altor editori care s-aii grăbit să-1 solicite. , Descoperirea lui cădea într-un moment cînd se simţea nevoia găsirii ■şi lansării unui nou „urmaş" al lui Creangă. Revistele şi criticii erau in permanentă căutare de urmaşi ai lui Euii-mescu, Ylahuţă sau Coşbiic pe care îi găseau ân persoana unor imitatori. „Scrie ca..." nu avea un caracter de mustrare, ci de laudă si echivala cu •o consacrare. Până si moderniştii căutau şi dibuiau urmaşi ai lui Verlaine, Baudelaire, Mallanme şi Albert Samain prin cafenelele de pe malul Dîmboviţei sau •chiar ale Bahluiului. Cel dintîi continuator al povestitorului de la Humuleşti fusese identificat de către Mihail Dragomirescu in făptura lui Ion Dragoslav. Era bine •că este moldovean şi că-1 descoperea un critic şi un profesor bueureşlean pentru ca astfel belferii şi criticii din Iaşi s-o lase mai domol, precum că numai ei se pricep să descopere talente din popor. Uite, le-a răpit un astfel de talent şi, mai cu seamă, un adevărat urmaş ăl lui Creangă. In ciuda analizelor alambicate ale mentorului şi a laudelor lui ditirambice, Dragoslav, povestitor puţintel ca şi fiinţa sa, cu o desagă mică de amintiri repede golită, a fost un timp, de altminteri,, destul de scurt, obiect de controverse — dacă scrie sau nu in felul ânaintaşului glorios şi etern. Pe unnă, s-a descurajat şi Mihalache Dragomirescu. Pe urmă, descumpănit, improvizînd povestioare fără semnificaţie, tot mai greu primite de redacţii, Dragoslav a sporit cu încă unul, boema capitalei. L-am cunoscut, cu figura-i galbenă şi sbîreită de babă, cu ochii-i alburii, cu gingiile văduve de dinţi, vorbind şi făcând cu mâinile mişcări •de unul singur când mergea pe stradă sau când stătea melancolic, singur, la Terasă. De cele mai multe ori, cu un capuţiner şi o chiflă dinainte-i, hrana poate pe-o zi întreagă, scria. Scria, mişcând din buze şi din cap, fără să-1 deranjeze nici chelnerii, nici clienţii ceilalţi care se deprinşeseră cu scriitorii şi artiştii statorniciţi aici. După un număr de file innegrite, se ridica, le strângea, le băga în buzunar şi-şi făcea cu mers încovoiat, şoldit, loc printre scaune şi mese. Pleca. Revenea după o jumătate de ceas, după un ceas şi işi relua locul- -* — Viaţa romineasca nr. 33 Dacă pe buzele-i palide, încreţite, mijea un zîmbet, dacă din buzunar nu apărea un colţ de manuscris, dacă pe masă, la o cerere şoptită, chelnerul depunea un alt capuţiner, cu mai multe chifle sau cornuri, cu-o porţie de unt, era semn că schiţa sau istorioara ticluită mai înainte îi fusese acceptată şi onorată cu cinci, ou şapte lei, de-o revistă, de vreun ziar. Cu I. C. Vissarion, cercul „Vieţii Romîneşti", care-1 ignorase pe Dra-goslav cu toate că era moldovean, a plătit poliţa „Convorbirilor Critice", adică lui Mihalache Dragomirescu. Adevăratul Creangă fusese descoperit de ieşeni — şi încă în persoana unui muntean. „Are balta peşte, neică Ioane!" Cu alte cuvinte, cîştiga bine. „Mai scrii ?" „Păi, de ce să mai scriu deocamdată ? M-am gîndit să deşert întîi traistele pîn-la fund, că mai am. Acu îmi văd de ale mele. îmi mai cumpărai nişte pămînt, ca să fie, că tot nu-l muncesc eu, îl muncesc alţii, îmi făcui casă nouă şi mare. Am început să-mi mărit şi să-uni însor copiii care snau făcut mari. M-am socotit: de ce să scriu dacă nu mă sileşte nimeni ?' Cărţi, slavă domnului, pot să mai scot vreo şase. Pe urmă, m-oi apuca din nou. Păi, da ! Minam zis : ia mai şezi şi tu, vericule, şi te-ntinde la soare dacă ai cu ce trăi — şi am! Păi, nu?" Hohotea voios ; clipea cu înţeles din ochi. Nu umbla în straie mai ca lumea, nu avea o pălărie mai puţin pleoştită.. Făcea caz de ţărănia lui. I se rotunjise pînteoul pe oare şi-1 mîngîia cum îşi mîngîie o mamă pruncul: „Acu se hrăneşte şi el, săracul!". După război — e vorba de întîiul război— l-am ciupit într-un articol, nu onai ştiu pentru ce. M-a pîrît lui Constantin MiUe, patronul meu. „Nu a fost frutmos ce-ai făcut, nene, i-am reproşat cînd l-am întîlnit.. Credeai că sînt copil, şcolar, şi o să mă pună la colţ ? C-o să mă dea afară ?' Aveai alte căi, căci doar sîntem prieteni, nu?" „Ce-am făcut, neică ?". Clipea din gene, repede, se prefăcea mirat. Era stânjenit şi de întrebare şi de iaptul că a căutat să mă ocolească fără a izbuti. Rîdea strîmtorat. „Păi, uite, aşa şi aşa..." : ; „Asta mi-e • crucea dacă am ştiut că ai scris ceva despre mine -— ce scriseşi, frate-miu? — şi dacă m-am plîns.lui Miile. îlmi vine să-i zic ceva de vorba aia dacă..." Ne întîlneam de trei-patru ori pe an, cu toate că el se vîntura destul de des prin Bucureşti cu treburi prin redacţii şi edituri ; cu treburi de-ale lui de gospodar cuprins. „Pe unde mai lucrezi, frate-miu ? Mă, peracolo, pe la tine e rost de-o-colaborare, ceva?". ; Chiar cînd era tras în toate părţile, asta îi era vorba. începea însă de la o vreme să devină îngrijorat: „Nu mă mai cheamă ca altădată, neică. Trebuie să-i trag de mînecă. Şi editorii s-au făcut năzuroşi. Cînd îmi scot o carte parcă-mi fac un hatîr. E drept că îmi am rostul meu, aşa că nu mai depand, cum s-ar zice, de nimeni". > |. „Mai are balta peşte ?". „Ce vrei să spui, măi frate ?". „Era o vorbă a dumitale..." 34 „A, da, nu ai uitat-o ? Mai are, dar s-a mai împuţinat. Partea proastă e că mi s-au împuţinat şi manuscrisele din traistă. Încă vreo două cărţi — şi gata'". „Apucâ-te şi scrie alte lucruri". „Crezi că n-am încercat, neică ? Dar nu-mi mai vine. Parcă sînt ca o dăsagă goală, ca un puţ care a secat. Cum îţi explici, frate Ioane ?" li apărea la intervale rare cîte un volum nou. îi apărea şi cîte unul reeditat. Dădea ghes publicaţiilor să-i primească o povestire. „Pe unde mai lucrezi, frate-miu ? Pe-acolo, pe la tine, ar fi rost de ceva : I se făcuse totuşi pîntecul şi mai mare, arătînd ca o pernă tăinuită sub gherocul oare era destul de larg. lntr-o zi, în plin dezmăţ huliganip i-ăm găsii un articol în cea mai abjectă foaie de îndemn la ură : „Porunca Vremii". Trăgea vîrtos în evrei şi în democraţie, slăvea pe Hitler, pe Mussolini, pe Cuza, pe Codreanu. „Ce e, neică ? Nu mă vezi ori te iaci'? Hahaha !". Rîdea şi stînjenit, dar şi pus pe gîlceavă. „Oii poate uni-ai citit articolul isi nu ti-o fi plăcut?". „De loc!". „Măi, frate-miu, noi ne cunoaştem de mult — hăhă, de cînd ! — să râmînem prieteni. Ce e dacă l-am scris ? E vremea romînismului. S-a dus cu evreii şi francmasonii, Aleluia ! Haha !" Vorbea tare, caşicum ar fi ţinut să-1 audă şi alţii. „Mde! Tu poate că ai păreri, măcar că eşti romîn". „Le aveam amândoi, la club, la „Raţiunea" lui Dik şi mai tîrziu...". „Mda ! Se mai schimbă omul, se mai dă pe brazdă. Treaba ta, treaba voastră care aţi rămas la ideile vechi. Ia stai, frate-miu, că mi-ai pomenit de Dicescu. Mă, tu ştiai că ăla s^a făcut bolşevic şi a rămas la ei? Poate că ştiai şi nu ai vrut «ă-iini spui. Mde, poate că aveai motivele tale. Cînd mi-aduc aminte şi de el — phea ! Voia el să mâ-nveţe rolmîneşte, să-mi puie o virgulă, un punct, mie romîn get-beget coada yaoii ?" La vreo trei ani după Eliberare a venit să ană vadă acolo unde îmi duceam munca. în pragul uşii a clipit din ochi, repede, a adulmecat parcă aerul încăperii, a tuşit încurcat. Atîrnau straiele oeva mai largi pe el, se mai încovoia se. „Ce faci, nene Vissârioane? Nu ne-am văzut de mult". S-a invoioşat. Am avut totuşi impresia că bunăvoia ii este cam forţată. „Să trăieşti, fiiate-miu. Adevărat, neică, nu ne-am văzut de mult. E drept că şi tu cu ale tale şi eu cu ale mele, mai ou seamă că .abia din an în Paşte dacă mai calc prin Bucureşti. Stau la Costeştii mei, mde, ca ţăranul. Păi, nu? P-aici mai mă calcă unul pe gheată, se mai uită altul încrucişat, mai poate să dea un tramvai peste mine. Vorba aia..." Nu găsea vorba aia, căci îi stăteau pe limbă altele. „Măi neică, spune drept, mai eşti supărat pe mine ?" „Mi-a trecut". „Ei, îmi pare bine. Cum să fi rămas tu supărat, nii-am zis cînd m-am hotărât să te văz, care noi ne cunoaştem de mult, de la Clubul din Piaţa Amzei, oînd tu erai aproape copil, şi pe urmă ne întîlneam la fratele Dik şi am rămas, cum s-ar >zice, toată viaţa prieteni. Ce-o mai fi cu el, am uitat să te întreb. De treabă, mă ! De mare ajutor mi-a fost. Păi, da ! Şi aşa, frate-miu, cîte s-au mai schimbat pe lume..." 35 POEŢII NOŞTRI SZEMLER FEBENC ÎN GRĂDINA LUI ILIE PINTIL1E Carton s/nolit pe casă. Mai arare vreau coperiş de ţiglă-ntre\ cireşi. E primăvară-n floare. Dinspre Ieşi adie, în cîmpie, ca o boare ce sufletul ne umple de putere, de dorul fericirii. — Soare cald împrăştie un simţămînt încdt, în liniştea luminii, ca de miere, cum boarea poartă-n aripi fericirea, a tuturora, — nu a -unui doar. Aici s-e-ncheagă-n noi un cuget clar, aici e vie însăşi amintirea. Ce amplu e pe-acest pămînt ecoul! De stai o clipă, simţi, cutremurat, cum în copil crescuse un bărbat, în peisajul cea vegheat eroul! J L Cîndva, cînd îmi ieşeau-nainle, priveam femeile, ca sfinte. Unde călcau cu toc înalt, părea târî mul celălalt, în glod, pe pietrele de-a,fară, păşeau cu graţie uşoară, făpturi cereşti cu nimb în jur, un zvelt, strălucitor contur. De vechiul cer uitat-am des, dar ele-n cale încă-mi ies, maistru, medic graţios, pe toc înalt, călcînd pe jos, zburînd cu aripi de metal, vedete-aplaudate-n stal, şi nimbul nou în jurul lor. e încă med strălucitor . ŞANTIERUL NAVAL DIN GALAŢI Aşa-mi închipuiam — nu mă mira: întinsul cadru dogorit de soare, şi — mai real decît în mintea mea — un parc, şi flori cu galbene petale, şi vaste hale, pulbere şi fum, nălţîndu-se deasupra lor acum, şi Dunărea cu unde visătoare, sub marile carcase de vapoare. Din cărţi, din auzite, -n chip şi fel, eu şantieru-l cunoşteam prea bine. Trasate sînt pe plăcile de-oţel nervuri, cu creta, linii lungi şi fine ce placa o despică. Macarale şi sănii ce duc navele la vale, în Dunăre,-ncheiate- jumătate, pe leneşele valuri legănate, şi-atelieru-n care de mult Nagy Istvan dă măsuţele cabinei la rindea... Un cadru era vastul şantier, uzină şi teren şi-atelier. Dar să încapă-atît necunoscut în cadrul vechi, eu nici n-aş fi crezut, şi nicăiri — aproape ori departe — nu l-am aflat citind în nici o carte, ci doar aici,unde am fost trimis, cu sufletul partinic şi deschis. Al teoriei sîmbur, proaspăt, viu, ce doar cu mintea mea puteam să-l ştiu, pe şantier mi se destăinui; nu-s teorii — sînt Ungă om aci, şi muncitorul e la el acasă şi în uzină: nu un om, o clasă! constructor, proiectant, o minte clară, vapoare făurind, zidind o ţară; nu, o robită muncă îl avîntă, ci libertatea cucerită, sfîntă; încrederea în el, în om, îl poartă nainte, ca stăpîn acum pe soartă! Şi iată ce îl face neînvins. Şi inima voioasă îmi tresare; să strig îmi vine,-atîta de aprins, ca descoperitorul lumii, care pricepe că priveliştea din faţă e vatra lui, e propria~i viaţă! 37 S A L C î M I Vîntul gol rostogol peste meridiane... Mireasma-nflorită în toţi salcîmii deodată, te inundă şi-mbată. Ameţesc şi-albinele... Oare ce doruri solare sălbatice-atrag milioane de-albine în spaţiul cald, încărcat de parfum şi nesaţiu ? Priveşte, îşi poartă comoara pe-o punte de aer, zburînd în cercuri mărunte, pînă-n stup, aducînd din drumul lor, zarea, în ascunzătoarea din faguri. Mireasma florilor împle celulele simple cu-arome şi cu luminile mierii din inima verii. Stuparul cu inimă plină se bucură-n lina lumină, şi cel care-n trecere cere cu poftă să guste din miere. Dar cea mai înaltă vrajă, prinde în mreajă numai inima vie, ce ştie să creadă în bucurie deapururi! COLIERUL Imensa plajă-i toată presărată cu trupuri omeneşti. Sînt mii şi mii. Un colier gigant de perle vii îşi prinse bruna Geea — şi-l arată nepăsâtoare, ca pe-o jucărie; frumoasă e şi fără colier... Dar în amurg, privind \un vînăt cer, îţi vine-n gînd ciuperca fumurie plutind peste Nevade arzătoare sau în Pacific, peste un atol. 0 apăsare de buton. Un stol de sori răsar cu raze-otrăvitoare 38 ,ş; răsfirate-n zilele de groază, cu oameni destrămaţi ce-n umbră pier, ca perle care cad din colier cînd rupt e firul, fără să se vază... Şi, încercat de temeri noi, pămîntul — cînd simte pînda rea de ucigaş — prinzînd în el puteri de uriaş, îşi încordează braţul ca şi gîndul şi, ocrotind decorurile varii, — să-şi apere comorile de preţ — veghează neclintit şi îndrăzneţ, el, care-a mai răpus în vremi tîlharii! CINA Pornesc la drum. Pe şes, pe munte, rătăcitor sînt şi pe mări. Trei-patru graiuri mi-s o punte: prieteni am în alte ţări. Pe-ntreg pămîntul sînt acasă, şi nu mă simt între străini. Colinda mea prietenoasă găseşte peste tot vecini. Dar seara-i obosit piciorul, şi ochii somnoroşi mi-s grei. Mă-ntorc unde mi-a fost izvorul: Ia cină mă aşteaptă-ai mei. Acolo m-am ivit luminii, dar am plecat — mai ştiu eu cînd? Văd tufele de coarnă, pinii, şi clopotele-aud sunînd. M-aşez tăcînd... E-atît de bine! Cuvintele sînt de prisos. Ne hodinim la flăcări line, cînd urlă vîntul mînios. C-o jumătate vorbă — fie! ne înţelegem ins cu ins, — căci toate, din copilărie, ■de la o mamă le-am deprins. 39 DAR Alil mă doare inima, de moarte, cînd, tinereţea mea, te văd cum pleci.' Trec veri şi ierni, tu zbori tot mai departe, tot mai bătrîn sînt, anii tot mai reci. Deci, vino, vîrstă, ca o consolare. Aşterne-o masă veselă,-n sfîrşit. De n-am întins-o eu cu-litb el sugare, s-o facă — ţării mele-i e sortit. Ea-naintează, ea mă ia. cu sine, olaltă cu toţi fii iubitori; şi de am roade multe ori puţine, ca mi le cere pentru-acest popor. Un galben ? Un tezaur ? Cine ştie ce. va rămîne, pîn'-a fi trecut ? în ţară poate altul -va să vie să rotunjească tot ce-am începui. Iar moştenirea, munca mea obscură, s-o-mparlă ea la fii şi la nepoţi; erau, cînd. încă mi aveau făptură, din mine-o parte, şi-i iubesc pe toţi. Dar vai! cît moartea nu-şi arată graba, să duc la capăt cîte mai rămîn. Să simtă lumea că, nu pe degeaba, a stiins la piept vieaţa pe-un bătrîn. Ajută-mi, vîrstă, tot ce port în mine să duc la capăt, împlinit şi clar. Şi-n ceasul despărţirii, dacă vine, ce-am scris să fie tuturor un dar. în romîneşte de VERONICA PORUMBACU TERRA Dl SIENA — roman (I) — FRANC ISC MUNTEANW PROLOG Tiberiu Voican avusese o tinereţe zbuciumată : la vârsta de zece ani 1-a lovit un cal şi de-atunci n-a fost bun de lucru. A trebuit să părăsească întreprinderile comunale şi să se înscrie la şcoală. în «lasă, mobilată cu mesele şi scaunele de la restaurantul de vară al lui Klinger, se simţea bine ; în soba de tuci neagră şi burduhănoasă, ardea tot timpul focul, iar pereţii albi şi curaţi îi dădeau un sentiment de linişte. Din cauza piciorului înţepenit nit putea să se joace cu ceilalţi copii ; iar colegii îl ocoleau. Cu timpul Tiberiu Voican sna obişnuit cu singurătatea : stătea ore întregi pe pietrele galbene de la marginea trotuarului şi privea cum se scurgea apa mocirloasă în rigola. După multe luni de meditaţie ajunse la concluzia că în orăşel nu-i decât sărăcie şi nămol. Sărăcia nu i-a plăcut, aşa că s-a apropiat de nămol : 1-a frămîntat, a făcut case din el, pe urmă cîini, chifle şi bile. Intr-o zi un vecin i-a călcat în picioare ceea ce modelase şi Voican, supărat, i-a făcut chipul din lut. — Mă, ăsta e Sitaru, chiorul, i-au spus oamenii şi el era bucuros că lutul semăna cu Sitaru. Duminică, din amvon, preotul a spus drept-credincioşilor că micul Voican e .stăpfinit de duhurile cele rele ; că face chipuri cioplite. Părinţii, ca să scape de gura orăşelului, l-au trimis într-un internat gratuit din partea cealaltă a imperiului austro-ungar, la Vihnie, în Slovacia. Dar Voican nu s-a mai despărţit de lut: îl frământa şi degetele lui firave şi neobişnuit de lungi au început să-1 domine. Lutul în mîinile lui se transforma, prindea viaţă. Chiar şi în timpul celorlalte ore de studiu nu se gîndca decît la figurinele lui de pămînt, îi era dor de ele. Iar cînd era singur în atelierul de lucru, înşira obiectele pe masă : un Napoleon mai slab decît cel din pozele oficiale, ironic, cu nişte zbîrcituri la colţul buzelor (aşa cum şi-1 închipuia Voican pe marele împărat al Franţei) ; un Liszt cu faţa osoasă, cu păr lung ; un cerşetor, un pompier şi portretul portarului internatului, un om gras, buhăit şi cu faţa rotundă, fără riduri, ca o băşică de porc umflată. Voican privea lung busturile şi cînd era sigur că e singur în atelier,, le punea întrebări, le cerea sfaturi. Se întreba la ce s-or fi gîndind oamenii creaţi de el şi, cum nici unul nu-i răspundea, se întrista. Pînă la urmă găsi un mijloc de a se înţelege cu chipurile cioplite : le punea întrebări în, aşa fel ca răspunsul să se mărginească numai la un ,,da" sau la un „nu", apoi privea fix, adesea ore întregi în ochii de lut ai statuilor. Câteodată după multă aşteptare, avea impresia că Napoleon îşi lasă puţin pleoapele sau că portarul internatului clipeşte aprobativ 41 Cînd nu avea cursuri se ducea în atelierele pietrarilor de lîngă cimitirul comunal şi învăţa să mînuiască dalta, cum şi încotro se ramifică vinele marmurei şi cum se şlefui esc cu apă şi praf feţele îngeraşilor ca să nu se tocească trăsăturile. Umil, stătea ore întregi în spatele cioplitorilor, se ducea să le cumpere ţigări şi-i asculta cînd îi înjurau pe cei care se încapă ţînau să trăiască. Unul dintre cioplitori, un ceh, Kropacec, avea un frate orb care le cînta muncitorilor din armonică. Uneori, dacă muncitorii îl îmbătau, cînta şi cuplete în care se spunea că sfînta Maria ar fi fost servitoare la Irod şi acesta a necinstit-o chiar în sala tronului ; Maria, cu burta la gură, a fugit cu un dulgher, minţindu-1 că a rămas grea de la sîntul duh. Cioplitorii îl acompa-niau şi Tiberiu se mira că nu se temeau de mînia lui dumnezeu. In zilele cînd cîntau asemenea oîntece, Tiberiu se refugia undeva într-o biserică, ru-gîndu-se ca dumnezeu să-i ierte, să nu-i trâznească din seninul cerului. După terminarea liceului profesorii nu l-au mai trimis acasă ci, făcînd cereri peste cereri, au obţinut pentru el un loc la Şcoala de Arte Frumoase din Capitala monarhiei, la Viena. Seara, după cursuri, se plimba pe Ring, privea imaginea răsturnată a caselor în apa cenuşie a Canalului şi asculta „Amintirile clin Tlerculane" ale lui Strauss, cîntate de o fanfară militară îmbrăcată în uniformă albastră. Cînd se întuneca şi în apă nu se mai vedeau decît pătratele tremurate ale geamurilor, holba ochii la trecători : ar fi vrut să aibă şi el un frac cenuşiu în carouri, un hohţilindru de aceeaşi culoare- şi un baston subţire clin lemn de cireş dat cu politur. în clasă învăţa să mînuiască o linie în chip de baston, ţinînd în mînă un ziar mototolit, care închipuia o pereche de mănuşi de piele de căprioară. Pe Corso, femeile îmbrăcate în rochii colorate de lame îşi acopereau faţa pînă peste ochi cu voaluri subţiri, transparente, ca să estompeze fardurile aplicate cu dărnicie. Prin uşile deschise ale cofetăriilor de vară, deschise pînă toamna tîrziu, răzbătea mirosul aromat al ciocolatei; muzicanţi subţiri cîntau ceardaşuri din repertoriul lui Danko Pista. Cel mai mult însă îi plăcea să stea în faţa statuilor din Sehonbrunn, să le privească cercetător, aşa cum priveşti un prieten pe care nu l-ai mai văzut de multă vreme. Se bucura neaşteptat de mult cînd descoperea cîte o greşeală şi, deşi ştia că în aceste mici bucurii era foarte multă răutate, nu putea să se despartă de ele. Cele mai multe greşeli le descoperea la statuia Măriei Tereza. Statuia era aşezată pe un postament înalt, înconjurată de o mulţime de personaje decorative. Era prost rezolvat unghiul cotului la braţul cu care ţinea bula ; poziţia era nefirească, obositoare ; degetele nu erau încordate ca să simuleze greutatea bulei şi la fel de naiv erau rezolvate şi faldurile rochiei : toate erau paralele, aproape simetrice, ca la statuile vechi romane, făcute în serie, de sculptorii din provincie. Lucrînd, descoperise că portretele reuşite nu erau acelea care semănau perfect, ci acelea care reflectau caracterul bun sau rău al individului sculptat. Profesorii e cercetau busturile lui, clătinau din cap, îl aprobau şi-1 invidiau totdeauna. Dar Voican nu vedea nimic din toate acestea. Lucra pasionat, or-lieşte, fără să se intereseze de ceilalţi colegi din clasă. Dar cu unul, cu un romîn de i undeva din apropierea Braşovului, se înţelegea. Discuta cu el nopţi întregi cum că sufletul nu este ascuns undeva în corpul omenesc, ci fiecare individ îşi afişează sufletul pe faţă, în priviri, în expresie. Chiar semnul lui Cain, explica el, nu trebuie înţeles mecanic; nu era vorba de 42 un semn, de o ştampilă aplicată pe frunte, asemănătoare cu cea pe care o aplicau poştaşii pe timbre, ci de un semn ascuns în priviri, în felul de a ţine bărbia. împreună cu prietenul din apropierea Braşovului a făcut curte unei studente de la conservator. Fata era unica fiică a unui funcţionar de la Enge-rau. Era săracă, îmbrăcată modest şi venise la Vienia să studieze pianul. Iubea mult rochiile de lame, mai mult decât exerciţiile şi pe husari mai mult decît contrapunctul. Asculta plictisită teoriile lui Voican, privea absorbită vitrinele încărcate cu pălării mari cu pene şi-şi. întorcea capul după. fiecare individ cu mustăcioara subţire, răsucită. Prietenul lui Voican îşi lăsase mustăţi, le răsucea vîrfurile cu apă cu zahăr şi învăţase să valseze. Datorită ghetelor reuşi să cucerească inima Barbarei. Voican se resemna : nu se simţea bine decît atunci când degetele lui lungi, neverosimil de lungi, se înfigeau voluptuos în carnea rece, densă a lutului. Modela femei pure, angelice. Ura urîtul, asimetricul. Nu se mai ducea la concertele date în grădina Prater decît atunci cînd se cânta Mozart. Pe Wagner şi pe Beethoven nu-i suporta : se temea de ei ; creaţiile lor îl obsedau : aveau ceva diabolic, brutal ca nişte patimi dezlănţuite. Odată, colegii ca să-şi bată joc de el iau trimis o prostituată în cameră. Femeia aveai un chip de venera şi o voce subţire, melodioasă ca un sunet de vioară. Voican i-a vorbit o jumătate de oră despre artă, despre statui şi multe alte nimicuri. Prostituată, plictisită de vorbărie, i se aşeză pe genunchi şi-1 rugă să se dezbrace. Voican începu să tremure, să transpire, apoi supărat o aruncă de pe genunchi: — Eu îţi vorbesc despre artă, despre puritate, despre perfecţie şi iui, tu... — Iartă-mă, dragul meu, eu nu mă pricep la ai'tă. Eu nu sînt decît o curvă. Dă-mi cinci şilingi. Am pierdut o jumătate de oră cu tine. Nu ştiu cine eşti şi nici nu mă interesează ce faci. Perfecţiunea mă interesează şi mai puţin. Am fost trimisă de prietenii dumitale. Ori eşti impotent ori nebun. Dă-mi banii! Pentru prima oară Voican nu s-a simţit bine în compania lutului. A îmbrăţişat o statuie neterminată şi a plîns. Pe urmă se simţi vinovat faţă de lut şi începu să lucreze. Scobi faţa statuii cu unghiile, lucră cu zece degete, cu palmele, cu braţele, cu bărbia. Lutul gemea : liniile se modificau : faţa statuii se schimonosi, deveni stranie. Semăna cu un om obosit, obsedat de ceva rău. Cînd ceilalţi colegi i-au văzut lucrarea s-au speriat. S-au adunat şi profesorii şi l-au întrebat ce face. în loc de răspuns Voican zdrobi faţa statuii cu un pumn. — Nimic. Mă joc. Apoi se aşeză şi-şi lăsă capul în palme. Ca prin vis auzi comentariile profesorilor : — Mare talent... Păcat de el... Nici unul dintre colegi nu-1 întrecea în dibăcie. Lutul cu care lucra aici era bun şi preparat cu ulei : nu se fărâmiţa. La sfârşitul celor patru ani de studii a făcut o Fecioară Marie cu chipul şi asemănarea maică-si. Dacă îşi închidea ochii o vedea vag, tristă şi obosită. Ultima imagine a ei i-a rămas bine întipărită în minte : stătea rezemată de gardul din faţa casei şi-şi frământa şorţul cu amândouă mîinile. Plângea fără lacrimi. Colegiul profesoral i-a premiat lucrarea cu medalia de aur a şcolii. Fotografia statuii a fost reprodusă de toate ziarele şi un episcop cu voce blinda de la Catedrala din Kaiserstadt i-a comandat o copie mare din marmură. Voican a terminat 43 statuia într-un an şi cu banii primiţi s-a întors acasă. Nu-1 mai cunoştea nimeni. Părinţii muriseră, fraţii săi se însuraseră, şi se risipiseră prin ţară. Cu bani în buzunar, cu un iz amăruii în gură, Voican se trezi singur pe lume. Cam tot pe vremea aceea au început să scrie ziarele despre omorîrea lui Frantzr Ferdinand Ia Sarajevo. Nimeni nu vorbea decît despre Principe şi despre război. Oamenii cîntau marşuri soldăţeşti, deveniseră patrioţi şi împăratul ordonă mobilizarea generală. Din cauza piciorului înţepenit, pe Voican nu l-au luat pe front. S-a mutat la Oradea, a intrat în învăţămînt şi a predat desenul. îşi îndemna elevii să-şi rotunjească liniile, să fie puri. Şcolarii îşi băteau joc de el; îl desenau pe tablă, îi agăţau o coadă de iepure de pardesiu, îi mînjeau scaunul de la catedră cu vopsele. Deşi nu era gras, pe Voican îl obosea cel mai mic efort: noaptea nu avea somn, respira greu şi cînd aţipea avea coşmaruri. Cînd la sfatul medicilor şi-a măsurat tensiunea a aflat că are 19. Din cauza abstinenţei, — i-au spus doctorii. Războiul 1-a învăţat să gîndească altfel decît înainte. Toate valorile cunoscute de el pînă atunci se răsturnaseră. Viaţa unui om nu valora mai mult decît un sîmbure de bostan, iar frumosul avea o nouă unitate de măsură necunoscută de el. Revistele franţuzeşti de artă, sosite încă înainte de izbucnirea războiului reproduceau nişte gnomi, lipsiţi de puritate. Articolele însoţitoare explicau toate porcăriile argumentând totul prin imensa distanţă dintre artişti şi masa de apreeiatori ai frumosului. în prelegerile lui, la cursuri, apăra clasicismul pe care în singurătatea lui îl refuza aproape organic. Totuşi, în clasă, explica totul, logic, fără drept de apel, spunînd că marile opere de artă nu trebuiau explicate. Nu era nevoie ca un estetician să explice de ce e frumoasă Venus, sau în ce constă vigoarea lui Moise. Şi pentru că în sinea lui se contrazicea şi nu pricepea nimic, deveni steril şi trist. A început să lucreze la o sumedenie de statui, dar nu isprăvi nici una, toate i se păreau banale: Venus fusese sculptată. Moise la fel. Lui nu-i mai rămăsese nimio din temele majore. Ar fi trebuit să dăltuiască ceva original, dar nu găsi nimic demn de modelat. în timpul acela, un an întreg n-a mai intrat în atelier: citea ziarele, stătea pe băncile de pe malul Crişului şi privea jocul mărunt al valurilor. Ştirile de pe front erau din ce în ce mai neclare, iar într-o zi izbucni revoluţia sovietică din Ungaria. Cîţiva comisari, cu banderole roşii la braţ, i-au comandat statuia lui Marx. Pînă atunci Voican auzise foarte puţine lucruri despre marele gînditor revoluţionar german. Ceru cîteva poze ale acestuia şi operele lui. Citi nopţi de-arîndul „Capitalul" dar nu pricepu nimic. încăpăţînat, îl citi şi-1 reciti pînă ce, ca şi cum i s-ar fi luat ceaţa de pe ochi, descoperi lucruri nebănuite pînă atunci. Prin Marx, istoria întreg ei omeniri nu i se mai păru o înşirare de povestiri fără noimă despre regi şi războaie, ci 0 ştiinţă concretă ca fizica sau matematica. Se apucă de statuie cu un elan necunoscut pînă atunci. în mai puţin de două luni modelă bustul filozofului, aşezat pe un postament sferic, închipuind pămîntul. Dar bustul n-a mai putut fi instalat: gărzile albe ale lui Horty, apoi armatele romîneşti, au ocupat oraşul şi Voican fu nevoit să se refugieze. Se stabili la Salonta. Datorită faptului că studiase atîta timp „Capitalul" a rămas socialist, un socialist utopic însă ; visa oraşe mari, cu case pătrate, cu oameni politicoşi şi buni. în cafenele se angaja în discuţii cu orişicine dar nu considera pe nici unul dintre cunoscuţi un adversar serios. Doar unul dintre ei, un doctor,. 1 se păru mai răsărit. Acesta îl puse într-o zi în încurcătură, spunîndu-i : 44 — Uite, domnule, Freud a explicat evoluţia omenirii psihic-sexual, alţii prin evoluţia ştiinţelor concrete sau a artelor. Fiecare dintre aceste puncte de vedere e just sau poate fi just. Dar numai parţial. Luate în parte, nici unul din aceste puncte de vedere nu valorează mai mult decît oa o părticică din-iT-un întreg. Ar trebui găsită calea prin care să se poată însuma toate explicaţiile sau, să zicem, adevărurile acestea, să le unească într-o viziune unitară totală. Ca să fiu mai clar, ar trebui împăcată fizica cu metafizica, economia cu artele, ştiinţa ou credinţa. Vorbesc de credinţă, nu faţă de cine ştie ce divinitate, ci faţă de noi înşine, de Eul nostru, pe care .nu-1 cunoaştem şi ni-e teamă să-1 explicăm. Tot doctorul îl convinsese să studieze matematicile care îi descinseră poarta unei lumi noi : dincolo de această poartă eternitatea căpăta alte dimensiuni, paralelele se întîlneau şi, în lumea părelnică, haotică a cifrelor se conturau tot mai clar, punctele de reper statice, cu sprijinul cărora pârghiile gândurilor răsturnau universul, sistemele polare. Privită prin noua prismă, a cifrelor, întreaga armonie a lumii părea grotescă, lipsită de rafinament. Nimic nu mai era nou, totul putea ii prevăzut, calculat dinainte. Această descoperire a lumii abstracte îi zdruncină încrederea în propriile sale posibilităţi. Aruncă cărţile de matematică în foc. Era ansă prea târziu. Orice creca în atelier i se părea vulgar. Era convins că perfecţiunea nu poate exista decît teoretic, abstract, iar în realitate şi în special în artă, căutarea acestei perfecţiuni e un nonsens. Începu să bea. Şi. Cînd era beat nu se gândea la forme, la lut, la integrale, nu avea probleme. Neavînd probleme, avu senzaţia că îşi găsise libertatea. lOdată, mahmur, aşternu pe un petec de hârtie şi definiţia acestei libertăţi. Dincolo de obligaţii, căutări şi curiozităţi, e libertatea absolută. Pe atunci1 încă nu-şi dădea seama că tocmai lipsa de obligaţii, căutări şi curiozitate l-au împins spre ratare. In nopţile de insomnii se întreba de ce nu învăţase o meserie cinstită, croitoria sau ceaprăzăria, să fi fost opt ore ocupat, cu salariu fix, lipsit de ori ce răspundere. Era ferm convins că dacă va avea copii n-o să-i lase niciodată să se joace cu lutul, cu creioanele sau să asculte prea multă muzică. Veşnica singurătate îl sugruma ; fugea din închisoarea celor patru pereţi, dorea să fie printre cît mai mulţi oameni. într-o noapte se trezi speriat la gândul că dacă s-ar îmbolnăvi n-ar veni nimeni să-1 vadă, să-1 îngrijească. Ieşi in stradă să se răcorească puţin. Deasupra Crişului se legăna un nor pîntecos. Vîntul clătina braţele moi ale sălciilor, purta hârtii şi miros de canal desfundat de curând. Pe stradă nu se mai zăreau decît cîţiva trecători grăbiţi. La picioarele metalice ale felinarelor de gaz erau cerculeţe galbene de lumină. De undeva, de la o fereastră se auzea un patefon răguşit: ...Adieu, mein kleiner Garde-Offizier, adieu... — Uite, iar sînt singur. Toamna îl goni din atelier şi-1 îndemnă să se apuce de lucru. Voia încă în noaptea aceea să-şi sculpteze o tovarăşă de viaţă, o femeie care să-1 înţeleagă întru totul. 0 adevărată amantă, o Evă. Ajuns însă în atelier, se simţi obosit şi se culcă. Lucrul rămas dezvelit, se usca. A doua zi, supărat, pregăti pămîntul pentru lucru şi dădu lui 45 anunţ pentru angajarea unui model. Se prezentă o singură • fată, o tînâră de vreo 18—19 ani. Voican uitase de anunţ. — Pe cine cauţi, domnişoară ? — Am citit ziarul de dimineaţă, răspunse ea ruşinată. îşi lăsă capul în pămînt ca să nu fie nevoită să privească în ochi pe omul din faţa ei. Voican o cercetă prelung : era îmbrăcată în uniforma elevelor de la Notre Dame. Ori e o fată săracă şi are nevoie de bani ori a fugit de la şcoală. — Ştii ce ai de făcut ? ■—■ Bănuiesc. — Atunci e bine. Trebuie să îndeplineşti unele condiţii. Lucrez o statuie şi... — înţeleg. Fac orice numai să mă angajaţi. — Poftim. 0 conduse în atelier. Emoţia ei trecu şi asupra lui. Căută sâ-i ghicească liniile trupului prin uniformă. Abia putu îngăima : — Du-te după paravan şi dezbracă-te. îndată ce fata dispăru după paravanul din colţul atelierului, Voican aprinse toate luminările. De pe vremea şcolii nu mai lucrase după model. Dar şi atunci de cele mai multe ori avusese de-a face cu bărbaţi. Fata apăra pe neaşteptate. Trupul ei muşchiulos strălucea în bătaia becurilor. De teamă să nu se bîlbîie, Voican nu scoase nici un Cuvînt. O privi încordat: fata avea sîni mici, nedezvoltaţi. Totuşi, Voican n-avu curaj să-i obiecteze acest lucru. — îmbracă-te. , , Fata alergă după paravan. Voican îşi murdări mîinile cu lut ca să-şi justifice sie-şi necesitatea de a se spăla. Apa rece îl calmă. •— Mă angajaţi? întrebă fata cînd reapăru. Voican clătină din cap. în atelier se lăsă o linişte ciudată, grea. Numai de la robinetul lăsat deschis se auzeau picăturile de apă, bătînd sec pe fundul de metal al chiuvetei. Cum te cheamă, domnişoară? — Livia. Dar spuneţi-mi, chiar mă angajaţi? > Ca s-o liniştească, Voican îi dădu un avans şi-i fixă oră pentru' a doua zi. A doua zi, modelul mărturisi lui Voican că n-are unde să doarmă. EI îi oferi atelierul... După două săptămîni au luat masa împreună într-o, grădină de vară. în chioşc cînta o orchestră zgomotoasă, o melodie anunţată cu multă emfază : Charleston. Era un dans nou, american. Zeci de articole povesteau cu lux de amănunte viaţa fericită de peste ocean, carierele strălucite ale emigranţilor. Puţini erau oamenii aceia care nu ştiau că din fiecare vînzător de ziare de pe Broadway a ieşit cîte un rege neîncoronat al aurului, al petrolului, al gumei de mestecat, al bretelelor. Se vorbea mai mult despre Pola Negri şi despre Ramon Novaro decît despre Papa de la Roma şi calfele de frizeri purtau mustăţi a la Ivan Petrovioi, modistele frizură scurtă, gen Clara Bow. Voican nu dansa din cauza piciorului înţepenit: de altfel el prefera să asculte, în loc de Charleston şi step, valsurile lui Johan Strauss, poate 46 şi pentru că aceste melodii îi aduceau aminte de Kaiserstadt, de Prater,, de Marianhilferstrasse. în seara aceea Livia i-a povestit viaţa ei. A doua zi cînd s-a dezbrăcat în spatele paravanului s-a simţit umilită Ga niciodată pînă atunci. Voican s-a aşezat în faţa ei, a privit-o îndelung, dar n-a scos nici un cuvînt. — Mi-e ruşine, mărturisi Livia. ^ — Atunci îmbraeâ-te. Livia se îmbrăcă şi se aşeză lîngă el. — V-aţi supărat pe mine ? Voican nu-i răspunse, dus pe gînduri. — Dacă v-aţi supărat pot să mă dezbrac din nou. — Nu, nu te dezbrăca,. Livia. Vreau să te întreb ceva. — Poftim, domnule Voican. El tăcu multă vreme. în atelier era linişte, nu se auzeau decît aceleaşi picături de apa, care cădeau din acelaşi robinet stricat. în cele din urmăr Voican începu să vorbească cu voce groasă, străină : — Tu ai observat că eu sînt şchiop ? — Dă, domnule Voican. — Sînt şchiop. Am piciorul înţepenit. Uite, ăsta, dreptul. Nu-1 pot mişca. Cînd am avut zece ani m-a lovit un cal. îl chema Zefir. Era orb. Spune, Livia, vrei să fii nevasta mea ? Nunta au făcut-o în doi, în atelier. Voican s-a îmbrăcat în negru şi în timpul cinei şi-a povestit copilăria, pe urmă a început să plîngă. Livia nu ştia cum trebuie să se poarte o fată în noaptea nunţii : plînse şi ea. După un an s-a născut Avram, apoi Toma. Livia n-a ştiut să-i educe Experienţa ei de viaţă era atît de mică încît n-a avut ce-i învăţa nici pe ei. S-a ferit să-i înveţe, să-i educe aşa cum a fost educată ea : copiii au crescut liberi, pe stradă. Nu semănau nici cu ea şi nici cu Voican. Pe Toma 1-a iubit mai mult. Dar nu i-a mărturisit niciodată această dragoste. Dimpotrivă, ca să nu pară părtinitoare, s-a ţinut mai departe de el. îl mîngîia numai cu privirile şi tăcea. Ştia .să tacă şi să rabde, ca nimeni altul. în fiecare după-amiază stătea pe scaun, cu mîinile în poală, privea în gol şi tăcea. CAPITOLUL I Toma, cel de al doilea copil al lui Voican, se dovedise precoce : punea: părinţilor fel de fel de întrebări: — Dece zboară păsările, mamă? — Pentru că au aripi. ' — Şi oamenii de ce n-au aripi ? — Pentru că n-au. Acest „pentru că n-au", „pentru că nu este" era un răspuns foarte-frecvent în casa lui Voican. în serile cînd nu se aşezau la masă Toma întreba : — în seara asta nu mîncăm ? — Nu. — De ce ? — Uita aşa ! Cunoştinţele lui Toma despre lumea înconjurătoare se mărgineau \a< cîteva adevăruri absolute, afirmate, poruncite. Oamenii îmbătrâneau pentru 47 că trebuiau să îmbătrînească şi" mureau pentru că trebuiau să moară. încă am împlinise cinci ani cînd i se zdruncinase încrederea în acest „aşa trebuie să f ie".'Maică-sa îl trimise la băcănie după zahăr. •— De ce tocmai eu, mamă ? — Pentru că tu trebuie şă te duci. , Pe drum se întrebă : „Şi ce ar fi dacă nu m-aş duce ?". S-a întors acasă fără zahăr şi cu preţul unei palme descoperi că lucrurile nu trebuiau, să fie tocmai aşa cum spuneau părinţii. Descoperirea aceasta îl făcuse să se gîn-■dească şi la alte lucruri şi în special la noţiunile abstracte care pînă. atunci pentru el nu însemnau nimic sau aproape nimic. Cînd auzise pentru prima oară cuvîntul moarte i se păruse asemănător cu altele, cum ar fi „masă", ,,vînt", „mîncare" sau orice altceva. Pe urmă, înţeleg îndu-i sensul, în .mintea lui moartea prinse contururi concrete, aproape pipăibile. Ca s-o înţeleagă şi mai bine, seara înainte.de culcare, stătea întins, cu ochii închişi, şi avea impresia că. simte imensa singurătate, liniştea şi chiar mai mult, răceala şi întunericul mormîntului. Cea mai mare descoperire a vîrstei preşcolare, fusese creionul. îi plăcea *ă vadă urmele grafitului pe hîrtie şi rîdea prosteşte cînd liniile închipuiau ■ceva concret: un om, un cap, un măr sau un scaun. Cînd taică-su dădea peste hîrtiile mîzgălite, îl lua la rost : — Tu ai desenat asta ? — Da, tată. Batrînul mototolea hîrtia şi o arunca • . . —• Dacă te mai prind că-mi iei creionul, te bat Ai înţeles ? — Da, tată. Poate de aceea continua Toîna să" deseneze : la început din încăpăţânare, mai tîrziu din plăcere. Dealtfel, tot ce vedea sau îşi închipuia, vedea în linii şi culori. Ar fi fost în stare să stea ore întregi la gCam să privească grădina, verdele crud al ierburilor, primăvara, şi frunzele ruginite, toamna. Iarna chiar, în stratul de zăpadă descoperea nuanţe de alb, umbre, lumini. Daca nu putea să ■explice ceva, lua -creionul şi desena : — Uite, aşa e biserica din Bujac. — Ca toate bisericile, îl întrerupea Avram. — Nu chiar ca toate! - • — Ba da. Toate bisericile au turn, cruce, ferestre mari şi uşi mari. Toma era supărat "că ceilalţi nu vedeau deosebirile dintre biserica din Bujac şi celelalte biserici din mahala. Cu creionul în mînă pînă şi el se minuna cît de bine îşi memorase biserica din Bujac. Turnul bisericii din Bujac era puţin mai scund, ca şi cum l-ar fi turtit cineva; straturi ■succesive de var îi astupaseră toate ornamentaţiile; acum părea ca tencuit de nişte meseriaşi proşti, neîndemînatici. . - Liniile pe care le trăgea Toma erau sigure, nu trădau mari greşeli, de pioporţie şi nici de perspectivă. Cînd era singur în casă stătea ore întregi cu ochii întredeschişi şi privea mobilele sărăcăcioase, murdare. Seara cînd contururile lucrurilor se pierdeau în penumbre şi obiectele se confundau cu întunericul, în imaginaţia lui creşteau alte mobile, drepte, lustruite. Atunci şi peisajul care se vedea prin geamul de către stradă, nişte case cenuşii cu garduri şi mai cenuşii, prindea culori. Cu oarecare îngăduinţă puteai descoperi albastrul cerului, ţinoberul pe ţiglele caselor şi orice nuanţă de verde in coroanele oţetarilor. 48 Calendarele, cărţile cu poze îl fascinau; privea litografiile cu o stăruinţă de vită, încerca sa despartă punctele fine ale rastelului. Cu lupa unei lanterne vechi, punctele se măreau şi era supărat cu toate erau aşezate la aceeaşi distanţă. Nu ştia că rastelul se făcea cu maşina. încercă să-1 deseneze şi el numai cu puncte, folosind un creion ascuţit cu lama. Se chinui cîteva ore pînă reuşi să deseneze un portret de mărimea unui bănuţ. Ochii îl dureau, dar jocul era nou, ciudat, pasionant. Curăţenie generală se făcea în casă deobieei sîmbăta, cînd bătrînul se îmbăta la băcănia lui Glass. Atunci mama dădea copiilor cîte o felie de pîine eu untură, îi scotea în curte şi începea să frece podelele cu leşie. După munca asta, degetele i se înroşeau, parcă ar fi fost însîngerate. Cu toate astea, sîmbetele erau cele mai frumoase zile în casa lui Voican. După terminarea curăţeniei, jiuama aşternea pe podea o pătură, copiii se aşezau pe ea şi, învăluiţi aşa în mirosul cartofilor fierţi, zîmbeau şi parcă deveneau frumoşi. într-una din aceste după mese de sîmbâtă cînd Voican se întoarse aoasă fără să fi băut, Toana îl întîmpină în prag şi-i îmbrăţişa picioarele. — E atît de frumos la noi, tată . Voican, supărat, îl îmbrînci : — Neghiobule! în seara aceea Toma se duse la maică-sa, îşi ascunse faţa în poala ei •şi începu să plîngă. Ea îl lăsă să plîngă în hohote, apoi cînd se linişti îl mîa-:g'îie pe cap. — Ai dreptate, Toma. E frumos la noi şi sînt fericită că tu ai văzut frumuseţea asta. — Ştii, mamă, mobilele nu sînt frumoase şi nici pereţii... Altceva mi-a plăcut. Poate mirosul cartofilor fierţi sau poate că eram toţi împreună şi «ra cald. Noaptea, Toma a auzit discuţia părinţilor. — Băiatul a fost impresionat de atmosferă, de mirosul familiei. — Prostii... La noi nu miroase a familie, miroase a sărăcie. Cînd Avram împlini|14 ani, Voican îl scoase de la şcoală şi-1 dădu uce-nuc la un tinichigiu. înainte de a-1 trimite la meşter îi ţinu o cuvântare : — Ai să fii meseriaş'şi ai să ajungi fericit. Nu te ghidi niciodată anai mult decît trebuie şi fii supus. A fi supus înseamnă a fi înţelept. „înţelept", Avram lucra pe nişte construcţii la acoperişuri ; în fiecare seară venea acasă cu degetele şi urechile degerate şi se plîngea că dacă nu-1 scot de la tinichigerie o să se arunce de pe acoperiş să nu mai sufere. Voican îl bătea sau dacă era bine dispus îl lămurea că munca îl înnobilează pe om, iar mama îi punea comprese pe urechile învineţite. Ameţit de frig şi de bătaie, Avram abia mai putea înghiţi ceva : se căţăra pe patul cu etaj şi eu gîndul că a doua zi la şase va trebui să plece din nou la lucru, adormea. Toma îl asculta cum vorbea în somn şi-i era necaz pe el că nu sfîrşea niciodată frazele începute. Odată n-a mai putut răbda şi 1-a trezit din somn : — Măi, Avrame, ce ai vrut să spui cu : „Ia coşul patru, zincul n-a prins şi florile sînt calde pentru,că"... spune, de ce sînt calde florile? Avram n-a putut spune de ce sînt calde florile. Era supărat fiindcă îl trezise şi începu să plîngă fiindcă nu mai izbutea să adoarmă. Duminica, atunci cînd nu lucra, îl lua pe Toma şi-i arăta acoperişurile dc tinchea pe care le zincuise el. 4 — Viaţa rominească nr. i 49 — Şi nu ţi-e teamă că o dată ai să cazi ? — Nu. Sînt legat cu frînghie de grinda podului. Toma se întreba dacă ar fi avut şi el curajul să atîrne aşa între cerşi pămînt. 11 socotea pe Avram un erou şi pe ascuns îl admira chiar. Primele zile de şcoală i-au impresionat profund pe Toma. Stătea ghemuit în bancă, cu mîinile încrucişate pe piept şi privea clasa, pereţii, hainele celorlalţi elevi. S-a simţit pentru prima oară prost că avea haine sărăcăcioase. Acasă a plîns şi a cerut să i se cumpere haine noi cenuşii, cum avea şi colegul lui de bancă. — N-avem bani pentru haine. — De ce n-aveni bani ? — Pentru că tata nu lucrează. — De ce nu lucrează tata ? — Pentru că nu se găseşte de lucru. — De ce nu se găseşte de lucru ? In cele din urmă, după ce-1 bătu, înţelese că nu se găseşte de lucru, pentru că nu se găseşte. N-a mai avut curaj să ceară ca maică-sa săi împacheteze pîine cu unt în şerveţel alb. Lua cîte o felie de pîine cu el şi dacă ploua o punea în cartea de cetire. Pînă cădea prima zăpadă umbla desculţ. Pe urmă nu se mai interesa de haine noi, ci — nu, frică nu-i era, părea să nu-i fi fost niciodată, părea să nu ştie ce e frica de om, şi poale tocmai de-aceea, privindu-l, mi se părea că citesc în ochii lui o adîncă încredinţare umană, care spunea că necazurile nu sînt o zestre fatală a vieţii, care spunea că nenorocirea nu e o lege firească a vieţii . îl priveam prostit de mirare, înmărmurit, căci, desigur, acestea nu sînt lucruri pe care să le poţi citi în privirea unui cîine, cînd, deodată, zării în ochii lui limpezi, strălucitori, chipul meu, oglindit, chipul meu care seamănă atît de bine cu o veche coajă de pline neagră, fruntea mea plină de dungi ca aprinzătoarea linei cutii de chibrituri, în care n-au mai rămas prea multe beţe... — O, ai dreptate, prietene, mă gîndeam tulburat (căci, desigur, nu e firesc să-ţi vezi chipul în ochii unui cîine) ai dreptate, da, şi eu m-am luat cîndva după oameni şi ei nu m-au alungat niciodată, şi am rămas Ungă ei, împreună cu ei, şi nu i-am slujit cu mai puţină credinţă 84 decît vă este dat vouă, clinilor, să dovediţi, şi ei nu m-au alungat niciodată dintre ei... Ai dreptate — i-am spus ridicîndu-mă — haide, i-am spus, vino cu mine... Şi încălecînd, am pornit încet către casă. Pedalam uşor, liniştii, prin dimineaţa luminoasă, se .scurgeau kilometri sub foşnetul mîngîietor al roţilor, cîmpuri şi livezi alergau de-o parte şi de alta a drumului şi gardurile cîntau, cîntau, sub privirile mele drepte, libere, vechile, uitatele lor cîntece puerile, marşuri încrezătoare, — poate că în văzduh ciripeau păsări, cum se întîmplă adesea, şi norii se învîrteau în fantastice jocuri pe cer. dar eu cugetam la soarta cîinelui ce alerga liniştit lîngă roata din spate, privindu-mă mereu cu ochii lui umezi, afectuoşi. şi mă gîndeam că făcusem bine ascultînd de învăţătura marelui înţelept care-a spus că nimic nu trebuie lăsat să se piardă din ceea ce poate fi de folos cîndva şi mă gîndeam că poate făcusem rău aşezîndu-mi viaţa sub povara unei determinări neprevăzute, stingheritoare. ce putea să-mi tulbure, să-mi altereze nemărginita bucurie a echilibrului, a lunecării libere, line, în frumoasa plimbare a vieţii. Iţi dai seama ce faci? mă întreba un gînd, îţi iei răspunderea unei vieţi, a unei vieţi.... Bagă de seamă! Iţi asumi riscurile recunoştinţei, — nu vei mai scăpa toată viaţa de această potaie vagabonda, nu vei mai scăpa niciodată, niciodată. în virtutea unei inerţii ce se cheamă recunoştinţă. Gîndeşte-te bine ce faci, gîndeşte-te bine,— o, voi, sentimentali, plopi .tremurători, duioase inimi caritabile, muiereşti, voi, furnizori de proteze morale, duhuri senile cu creerul înotînd în lacrimi, voi, ce hrăniţi în sufletele slabe, nevoia de ocrotire şi milostenie, răsfăţul şi tînjala... Gîndeşte-te bine ce faci !... — Lasă-mă! — i-am răspuns gîndului stăruitor ca o muscă clă-mi pace. stiu bine ce fac, înţeleptul avea dreptate, pleacă! i-am spus, oamenii nu trăiesc ca săbiile, în teci de oţel_, fiecare-ntr-o teacă, pleacă! i-am spus cuprins de furie ,^ du-te dracului, pacoste mic-burgheză, drojdie a josniciei.!... — căci ştiam bine că numai acolo poate fi locul unui asemenea gind. Şi conlinuînd să arunc după el cu bolovanii vorbelor dure, .vehemente, m-am înverşunat asupra pedalelor, transmiţînd roţilor viteza propriei mele mînii. Pedalam îndîrjit, cotropit de furie, prin dimineaţa însorită, pedalam din greu, gîfîinch şi-n jurul meu nu nud vedeam nimic, nu mai vedeam, decît blana roşcată,, peticită, a cîinelui, salturile lui mari, atletice, ochii lui umezi, afectuoşi, în care strălucea limpede marea încredinţare umană care spune că mizeria nu e zestrea fatală a vieţii, care spune că nepăsarea nu e legea firească a vieţii... Lasă! mi-am spus domolind alergarea, vom vedea... Vom vedea, îmi spuneam, frămîntat de gînduri, apăsat de o nouă răspundere — ah! mă gîndeam, dacă aş fi cioban sau măcar vînător!... lată, i-aş putea spune atunci, bucură-te, acesta, e rostul tău, vei intra în rîndul lumii, vei păzi oile, vei fi vînător!... Dar oile mele pasc liniştite, în rînduri drepte, pe coala albă, şi n-au nevoie de nicio pază, iar vînătoarea nu mi-a fost niciodată la îndemînă, niciodată, vai! nu m-am priceput, în ruptul capului nu m-am priceput la meşteşugul vînatului.. Lasă, îmi spuneam, vom vedea, pînă una-alta, mă va-nsoţi în călătoriile mele nocturne, am să-1 învăţ să zboare şi-am să-l asmut spre cer, am să-l asmut spre stele, înaintea mea, departe, să pipăie drumul, aşa cum am văzut că fac şi ceilalţi astronauţi. trimiţîndu-şi cîinii înainte, ca la o mare vînătoare, am să-l asmut asupra sălbăticiunilor fosforescente ce mişună în pădurile cerului, —■ aşa cum am văzut că fac şi vînătorii adevăraţi prin pădurile de pe pătnînt, — .so adulmece vînatul, să-l stîrnească, mînîndu-i în bătaia privirii mele libere, drepte, cutezătoare... Da, da. i-am strigat oprindu-mă în faţa porţii, rom merge la vînătoare, haimana bătrînă, vom zbura, vom vîna împreună, o, ce vînători straşnice o să facem, şi nu vom sluji aceste înalte meşteşuguri cu mai puţină credinţă decît i-a fost dat omului să dovedească în marele lui zbor către steaua adevărului, în marea lui vînătoare împotriva inerţiei şi besnei, şi nu vom sluji aceste înaripate meşteşuguri cu mai puţin devotament decît vă este dat vouă, cîinilor, să dovediţi în slujba omului... şi bucuros de dibăcia acestui gînd, i-am deschis poarta spunîndu-i: fii binevenit în viaţa mea Iar vouă, oameni buni, fraţii mei, care veţi zîmbi poate citind această poveste sentimentală, la fel vă spun şi vouă, ca întotdeauna, fiţi bineveniţi în inima mea! Acuma, însă, alături de această obişnuită vorbă de întîmpinare, trebuie să vă mai spun ceva, un lucru însemnat, aşa cum v-aş povăţui să nu puneţi mîna pe soba încinsă: fiţi cu băgare de seamă, aveţi grijă, cînd veţi întinde mîna să deschideţi uşa casei mele, cînd veţi întinde mîna ca s-o strîngefi pe-a mea, potrivit vechiului obicei al oamenilor, fiţi cu băgare de seamă ca mîna voastră întinsă, mişcarea mîinii voastre să n-aibă nici-o umbră de asemănare cu vechiul gest al unei mîini ce se ridică spre a lovi... Căci cîinele de lîngă pod se află acum, credincios, nedespărţit, lîngă uşa mea, poate chiar undeva în mine... Fireşte, aş fi putut să nu vă spun acest lucru de pe acum, să nu vă silesc săi ţineţi minte pînă cînd vă va fi poate de folos, — dar voi ştiţi, de multă vreme ştiţi, că nu mă pricep să mint şi din această pricină nam să pot scrie niciodată pe poarta inimii mele •' „nu intraţi, cîine rău /" UN AMERICAN DESPRE AMERICANI Ziarist şi scriitor, William J. Le-ăerer este şi ofiţer naval superior (adjunct al comandamentului forţelor maritime din Pacific). După primul roman „Americanul nedemn", scris în colaborare, el a editat recent o serie de reportaje şi pamflete sub titlul „Un popor de oi", — ocazionate de intervenţia americană în Laos si în genere de sprijinul dat de Statele Unite celor mai înapoiate regimuri din Asia, printre care în primul rină al lui Cian-Kai-şi. Din această culegere, revista pariziană „Le Figaro Litte-raire" a extras cîteva capitole pe care le reproducem şi noi. Lederer e departe de a fi comunist, iar unele din punctele lui de vedere nu pot fi acceptate, cum ar fi convingerea, bună oară, în lipsa de spirit critic a unei părţi a opiniei publice americane şi con- WILLIAM LEDERER siderarea dezinformării ca principala' cauză a aventurismului conducătorilor americani. Totuşi, mărturia sa, izvo— rîtă dintr-o dublă experienţă civilă şi militară trebuie apreciată, deoarece constituie un violent rechizitoriu împotriva miopiei, a diletantismului o/i-* cial şi a caracterului agresiv, provoca-, tor, imprimat politicii Statelor Unite-de cercurile monopoliste şi militare. „Un popor de oi" e o carte demnă să fie reţinută şi pentru vehemenţa cu care autorul cere poporului american să-şi spună cuvîntul cu privire la destinul său şi să exercite, conform tradiţiilor democratice, un control riguros asupra acelor care, aflaţi în fruntea sa, încearcă să-l mistifice, misti-ficîndu-se şi pe ei înşişi, îndărătul" aşa-zisului „pericol roşu". V. R. Fuga de responsabilităţile sociale, de contactul aspru cu problemele-istoriei, cultivată sistematic de pătura dominantă printre concetăţenii săi, printre americanii „mijlocii" în rîndurile cărora Lederer se include, a dat naştere unor consecinţe grave. „Rezultatul unei asemenea conduite e tragic", subliniază autorul. „Astăzi sîntem o naţiune de „cetăţeni de duminică" care-şi slujesc patria sub rezerva securităţii materiale şi a unui trai comod, sîntem nişte „dolee far-niente" care se mulţumesc să cumpere cooperarea naţiunilor neutre. Sîntem nişte oameni cărora le e teamă să discute chestiuni nepopulare, care revendică dreptul la plăceri fără să ştie cum să-l folosească. îngăduinţa fată de noi înşine ne-a făcut orbi înaintea primejdiilor legate de timpul nostru, înfrîngerea Americii poate să survină nu numai pe calea armelor nimici- 88 toare. Există mijloace mai uşoare de a obţine îngenuncherea unei naţiuni incompetente politiceşte. Distrugerea poate fi obţinută cu ajutorul armelor psihologice, al strangulării economice, al şicanelor politice şi a operei de subminare intelectuală. Un asemenea faliment nu este inevitabil; în orice caz nu pentru un popor informat şi inteligent. Dar, actualmente navigam, la întâmplare pe apele unui ocean de informaţii false. AGRESIUNEA COMUNISTĂ DIN LAOS : 0 MISTIFICARE 0 ilustraţie a consecinţelor ignoranţei o constituie evenimentele recente din mica ţară a Laosului- Ceea ce foarte mulţi americani au considerat drept un incident istoric confuz şi trecător este de fapt un avertisment sever. Episodul Laosului este un semn de rău augur cu implicaţii înspăimântătoare, în cursul verii anului 1959 o serie de evenimente au demonstrat ignoranţa noastră naţională, într-un chip uimitor şi care ne-ar fi putut fi fatal. Statele Unite au ameninţat cu intervenţia într-o ţară străină fără — aşa cum s-a dovedit ■—• nici un temei solid. Poporul american a fost încredinţat că Laosul fusese invadat dinspre nord, de trupe comuniste. Secretarul nostru: de stat a calificat situaţia drept gravă. Reprezentantul nostru la O.N.U. a cerut o intervenţie mondială. Presa noastră a publicat „manşete" alarmante. Şeful marinei noastre de război a lăsat să se înţeleagă că se impune o intervenţie, fiind sprijinit în această direcţie de membri eminenţi ai Congresului, printre care preşedintele comitetului naţional al partidului republican aflat atunci la putere. Dar toată afacerea nu era decît o mistificare, în Laos nu avusese loc nici o invazie militară. Ori, timp de mai multe săptămîni, guvernul nostru nu şi-a dat mai mult decît presa noastră, osteneala de a verifica...autenticitatea informaţiei sau propriile sale năluciri. Rezultatul a fost că ne-am aflat la doi paşi de un război fulger în urma unor ştiri false şi nu pentru că am fi fost informaţi cu precizie despre situaţie. Am jucat, în ochii prietenilor noştri, un rol ridicul şi pe acela de belicoşi după părerea duşmanilor noştri şi a neutrilor. Cazul Laosului nu e un exemplu i.zolal; e tipic şi merită să fie analizat în detaliu tocmai pentru că pune în lumină gradul de neinformare a unei întregi naţiuni". înfăţişînd motivele strategice pentru care imperialismul american este-interesat în menţinerea Laosului la remorca sa şi amintind investiţiile de-armament şi „ajutoarele'''' în dolari vărsate uneltelor sale, Lederer descrie atmosfera de nervozitate care cuprins congresul american la începutul anului 1959, în urma succeselor înregistrate de poporul laoţian în lupta împotriva unui guvern putred,, retrograd şi servil faţă de yankei. In aceste condiţii, precizează el, administraţia de stat americană, în ciuda unor tentative izolate de a afla adevărul şi a recunoaşterii victoriilor cucerite de poporul laoţian, nu numai că nu a încetat subvenţiile acordate stăpînilor acestuia, incapabili să administreze „cu folos'''' chiar stipendiile primite, dar s-a grăbit să dea crezare sau a vrut să creadă în veracitatea ştirilor despre pretinsa, agresiune din nord asupra Laosului. „Guvernul Laosului anunţa lumii — prin intermediul diplomaţiei şi presei americane — că biata lui naţiune îndrăgostită de libertate căzuse victimă unei invazii din partea unui agresor comunist străin... Manşetele ziarelor devenirâ dramatice: „Laosul cotropit!". Efectul lor fu completat 89' •de comunicatele redactate în termeni frenetici, sosite din zonele de luptă. Iar în Congres începură discuţii înverşunate asupra oportunităţii unei expediţii armate în Laos şi a bombardării năvălitorilor de către marina şi .aviaţia Statelor Unite. Unităţile flotei a 7-a înconjuraseră zona periculoasă din marea Chinei de Sud... Departamentul de stat anunţă că situaţia e gravă. Tone de materiale militare fură expediate în Laos cu avioanele, într-un ritm accelerat. Milioane de dolari din fondurile de urgenţă fură cheltuite pentru ajutorarea acestei ţări. Nimeni n-a spus niciodată cît anume. Laoţienii ştiau. Roşii (nume dat de presa reacţionară comuniştilor şi popoarelor din lagărul socialist n.n.) de asemenea; dar poporul american era ţinut într-o ignoranţă totală... Eram convinşi că un atac roşu fusese declanşat în Laos, că nu era vorba de o insurecţie ci de o ofensivă reală şi că, fără îndoială, un război punînd în acţiune trupe, tancuri, avioane şi provocînd ciocniri de mase, bintuia cu furie. Fără să se preocupe de modul în care fuseseră culese ştirile, guvernul impunea această versiune naţiunii... Adevărul e că guvernul Statelor Unite ignora aproape complectamente faptele. Nu exista nici un singur observator american în aşa zisa zonă de luptă. Nici un singur oficial al Statelor Unite nu fusese martor ocular la vreuna dintre închipuitele acţiuni războinice. Preşedintele Statelor Unite, secretarul de stat, preşedintele comitetului de afaceri externe al Senatului, şefii noştri militari şi sute de ziarişti de profesie, utilizaţi ca redactori de manşete „de efect", aţîţau poporul şi reclamau o acţiune energică împotriva unei invazii străine despre care nu posedau nici o informaţie de prima mînă. Cum s-a regizat campania?... La Vientiane se aflau mai mult de 200 de militari de carieră din Statele Unite şi aproximativ un număr egal de civili care treceau drept experţi în domeniul asiatic. Toţi făceau parte din echipa de legătură a ambasadei americane. Dar nici unul dintre aceştia nu s-a .deplasat în „zona de luptă" ca să vadă ce se întîmplă. Nu s-au străduit nici măcar să stea de vorbă cu prizonierii comunişti menţionaţi în comunicatele laoţieue oficiale. Există indicii după care aceste comunicate au fost trucate. Funcţionarii civili americani comunicau guvernului lor simple zvonuri. Dar guvernul le înregistra ca şi cum ar fi fost vorba de fapte verificate. Jurnaliştii americani (printre ei se găseau unii dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai breslei) nu s-au comportat mai bine. Abia spre sfîrşitul lunii septembrie, la mai multe luni de la începutul afacerii, cîţiva corespondenţi de presă au luat drumul provinciilor din nord unde domnea „războiul"... în tot acest răstimp de zvonuri şi informaţii necontrolate, presa şi guvernul american s-au făcut, cu ajutorul unor titluri senzaţionale, megafoanole propagandei întreţiunte de laoţieni. (E vorba de autorităţile reacţionare din Laos n.n.)... Totuşi, spre sfîrşitul lunii septembrie, ziariştii au părăsit capitala ca să viziteze satul Sam Teu în provincia Someua la 10 mile de frontiera Vietnamului de nord. A doua zi guvernul laoţian se şi opunea continuării voiajului lîntreprins de ziarişti... în cele din urmă o misiune de inspecţie a O.N.U.-lui izbuti să străbată zona de luptă. Raportul ei fu analog : nu avusese loc nici o invazie, ci foarte, foarte neînsemnate ciocniri la graniţă. în orice caz era vorba de cu totul altceva dec it ceea ce ne împuiase capul vreme de trei luni. OPINIA PUBLICĂ ŞI ROLUL STATELOR UNITE In ochii lumii, Statele Unite au jucat un rol cel puţin iresponsabil şi de fapt foarte primejdios. Voi, eu şi oficialii cei mai importanţi, ne-am format 90 opiniile după manşetele ziarelor, după zvonuri şi propagandă. Neglijam să citim dările de seamă complete, atâtea cît se mai publicau în cîteva — foarte puţine — dintre cele mai bune ziare. Şi ne-a lipsit „flerul" ca să ne dăm seama de ceea ce ar fi trebuit să ne apară evident, anume că informaţiile în care am crezut cu o naivitate unică proveneau din sursele de propagandă străină. (E vorba de propaganda aceloraşi foruri reacţionare din Laos n.n.). Membrii ambasadei noastre de la Vientiane fuseseră înşelaţi în modul cel mai sfruntat şi ca nimeni alţii. Ambasadorul american declara : „Am reconsiderat ele la început situaţia. Acum sîntem mai aproape de conducătorii laoţieni"... Nimeni în America n-a avut însă curiozitatea, curajul sau inteligenţa de a se instrui cu privire la această „mare decepţie" care a fost Laosul înainte ca farsa să ne fi fost jucată. Guvernul american, presa americană, voi şi cu mine, am sorbit cu drojdie cu tot, amara cupă a marei deziluzii, şi cînd adevărul s-a impus, în sfîrşit, abia dacă am protestat. Astăzi, busola politicii laoţiene se îndreaptă de la atitudinea pro-occidentală spre neutralitate... Astfel, după zece ani de eforturi, directe şi indirecte, pentru a salva Laosul (citeşte Laosul reacţionar, n.n.) aceasta naţiune altă dată aliata noastră, pare că ne scapă printre degete... Am pierdut pe drum bunăvoinţa, energia noastră politică şi am arătat o ignoranţă care ne-a făcut să ne învestim încrederea acolo unde era cel mai puţin indicat. Pe de altă parte ne-am înstrăinat, prin stângăcii, de partizanii cu greutate pentru a avantaja în schimb cîţiva privilegiaţi şi am descurajat pe alţii prin neînţelegerea pe care am dovedit-o. Comuniştii, adresîndu-se indigenilor în dialectele acestora, au recoltat adepţi din rîndurile maselor, în timp ce favoriţii noştri, aleşi din sînul elitei, s-au dovedit a nu fi decît nişte cifre goale. Roşii au profitat ele prostiile noastre, dintre oare cea mai crasă a fost aceea de a încerca să înlocuim cu dolari cunoaşterea realităţii. Îngăduind corupţiei să se reverse, am făcut ca fructul străduinţelor noastre să cadă în mîinile comuniştilor". Stăruind asupra incapacităţii conducerii statului său de a se orienta şi proceda în spiritul istoriei, Lederer se plînge de duplicitatea şi lipsa de curaj a guvernului american în recunoaşterea greşelilor şi insuccesului CIAN KAI-ŞI SAU ISTORIA UNUI MIT „Jignirea (adusă poporului american, n.n.) a atins limita în momentul în oare nici guvernul nici presa nu s-au arătat cinstiţi faţă de noi. Autorităţile şi-au ascuns greşelile la adăpostul unor victorii fictive. Poate le era ruşine, poate n-aveau încredere în rezistenţa morală a poporului american, sau le era teamă de reacţia 'American dacă va afla adevărul ? Sau poate nu ştiau nimic •'" Referindu-se la China din ajunul cuceririi puterii de către poporul ei, la China stoarsă de o clasă conducătoare descompusă şi înfeudată imperialiştilor americani, la China pradă poftelor acaparatoare ale diverşilor mareşali şi generali pretendenţi la cîrmă, Lederer face portretul generalului care, reuşind vreme îndelungată să deţină frinele, încearcă astăzi să le re-dobîndească din insula unde este menţinut numai de forţele militare ale Statelor Unite : Cian-Kai-şi. 91 „Ceea ce urmează este istoria politicianului numit Cian-kai-şi. Acesta îmbracă adesea costumul occidental. Dar în gîndire, în măduva lui, pulsează patru mii dc ani de viclenie războinică, Vie brutalitate şi de comedie pioasă în faţa publicului Uzînd de aceste practici şi asistat de o familie foarte bine organizată în acelaşi sens, politicianul Cian s-a bucurat mai mult decît se aştepta chiar; el, de glorie şi bunuri pământeşti timp de patru decenii. Şi astăzi, cînd se află în opoziţiei, cînd, închis în mica insulă a Formozei (Taivan, n.n.), forţele lui s-au evaporat, maşinăria politică i-a ruginit iar armatele sale altă dată considerabile s-au risipit, el sfidează şi scoate strigăte de luptă, clamînd în faţa întregii lumi că îşi va recîştiga bunurile scumpe : puterea asupra imensei Chine şi bogăţiile care o înzestrează. Dar cum este pe de-a-ntregul făţarnic, dorinţa lui avidă de putere se deghizeatză în pasiune pentru democraţie şi libertate, — două concepţii străine acestui politician care nu şi-a transpus niciodată principiile în viaţă... Să-l cercetăm pe acest om dibaci, pe Cian-kai-şi, care astăzi bate din picior, încriminează şi intrigă pe mica insulă suprapopulată a Formozei, la o sută de mile de coasta Marii Chine. Americanii au fost înşelaţi cu privire la evenimentele din Laos, pe care îl ignorau... dar în ce-1 priveşte pe Cian-kai-şi noi îl socoteam un personaj foarte familiar. Totuşi, anumite fapte importante ne-au scăpat. Sau poate ne sînt încă ascunse. Sau, mai mult, pur şi simplu le-am uitat. Cînd a cucerit pentru prima oară puterea, Cian-kai-şi n-ar fi putut s-o facă fără ajutorul comunist. (E vorba de alianţa, dintre Partidul Comunist şi Gomindan încheiată în 1926 împotriva celor mai reacţionare !forţe sociale şi a invadatorilor străini, dar care a fost trădată de acesta din urmă n.n.). Deşi genera lis si mul nu era deloc un roşu, dimpotrivă, el a păstrat bune relaţii cu comuniştii atîta timp cît le-a considerat utile. Dar cînd bancherii conservatori clin Şanhai, înspăimântaţi de progresele roşilor, s-au arătat dispuşi să-l finanţeze pe Cian, — cu condiţia să înceteze politica sa radicală — acesta a profitat repede de împrejurare şi, părăsindu-i pe aliaţii marxişti, s-a transformat într-un receptacol anticomunist. în aceeaşi epocă, Cian frecventa, asiduu cocteilurile şi făcea curte fetelor puternicei şi bogatei familii Soong. Astfel a -reuşit să o ia în căsătorie pe Mei-Lin. Familia Soong cu Cian în frunte, a stăpânit China timp de douăzeci ,de ani. Fiecare membru mai în vîrstă al clanului, cu excepţia doamnei Sun Yat Sen (soţia marelui democrat revoluţionar n.n.), deţinea un post strategic important în guvern. Soong a devenit una dintre cele mai bogate familii din luime. Dar, în toţi aceşti douăzeci de ani, China lui Cian a ajuns tot mai coruptă, mai săracă decît înainte. Şi, cum oamenii simpli murmurau sub povara abuzurilor, regimul lui Cian s-a transformat într-unui tot mai totalitar. La sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, o bună parte dintre americanii Americii îl considerau pe generalissim drept un geniu, un om înzestrat eu o înţelepciune confuciană, un adevărat salvator al patriei sale, un luptător pentru democraţie şi libertate. Poporul chinez gîndea însă altfel : îl ura pe generalissim. în cele din urmă, 1-a răsturnat, nemaisupor-tîndu-1 nici pe el, nici pe Soongi. Naţiunea chineză era coaptă pentru o schimbare de regim". Comentînd ca ridicule şi în orice caz zadarnice, tentativele lui Cian şi ale apologeţilor săi de a-i prezenta pe comunişti drept un pumn de „reformatori agrari,:şi nimic mai mult", iar pe Mao-Ţze-dun, Ciu-En-lai şi Ciu "De drept nişte oarecari şefi de cele înarmate, Lederer descrie eşecul şi fuga 92 marionetei în Taivan ca inevitabile şi pe deplin meritate. Atrăgînd atenţia asupra enormei averi personale şi a rezervelor în aur stăpînite de Cian, de rudele şi de guvernul său, polemistul spulberă legenda unui Cian-kai-şi geniu militar pe care tot acesta şi anturajul său au difuzat-o: „Legenda valorii militare a lui Cian este un mit, dar acest mit s-a înrădăcinat atît de adînc în credula Americă, încît unul din preşedinţii şefilor de Stat Major, râspunzînd în prezenţa mea la întrebarea unui ziarist, a declarat : „Generalissimul este cel mai mare geniu militar al lumii de azi". Faptele arată însă că niciodată generalissimul Cian-kai-şi n-a obţinut prin el însuşi vreo victorie militară remarcabilă. Faimoasa lui campanie din nord din 1927, de care îşi leagă reputaţia militară, a fost organizată de comuniştii cu care atunci era aliat. După fuga din China, douăzeci de ani mai tîrziu, Cian s-a refugiat în Formoza tinde, încă astăzi, îşi asigură consilierii americani pe un ton peremptoriu că e în continuare stăpînul Chinei şi că poporul chinez doreşte cu ardoare întoarcerea sa". Arătînd că Statele Unite trebuie ,să fi cheltuit pînă acum, fără ştiinţa contribuabililor, a maselor aproape trei sferturi de bilion de dolari pe an pentru a-l susţine pe Cian-kai-şi, Lederer destramă şi legenda referitoare la puterea de luptă, moralitatea şi devotamentul trupelor „naţionaliste" din solda lui Cian. „Afirmaţia după care armata lui Cian ar reprezenta o armată puternică este o glumă bazată în mare parte pe nişte lupte simulate, pe manevrele unor unităţi de elită însărcinate să înoînte asistenţă, pe declaraţiile ofiţerilor instructori americani care, evident, nu pot Să nu aibă atîta spirit politic şi diplomatic încît să-şi denigreze elevii, în sfîrşit pe bombardamentele efectuate de aviaţia din Formoza pe continent. Din nenorocire, formaţiile militare ale lui Cian-kai-şi cuprinzînd cinci sute de mii de oameni nu vor constitui cine ştie ce forţe în războiul cu China roşie. Statele Unite vor fi nevoite să întreţină războiul. în realitate chinezii naţionalişti nu au nevoie de o asemenea armată. Adevăratele motive ale menţinerii unei forţe militare atît de numeroase sînt altele. Mai întîi e nevoie de un pretext pentru a stoarce bani Americii. Noi suportăm povara acestei armate. Şi lichidarea ei ar crea o problemă economică. Cum ar putea trăi cele cîteva sute de mii de chinezi care nu au alte surse de venituri? Apoi, o forţă-.'.militară atît de importantă îi permite lui Cian să-şi exercite dictatura absolută asupra insulei. Fără sprijinul nostru Cian-kai-şi n-ar dura nici măcar o lună ! Singurul lucru care l-ar putea salva ar fi un al treilea război mondial în care America şi China comunistă şi-ar încrucişa forţele. Această speranţă constituie principalul său obiectiv, în special în ultimii cinci ani. Lui Cian i se pare că America îi datorează aceasta". Inventariind manevrele şi în general mijloacele lipsite de scrupul prin care Cian şi soţia sa se străduiesc să-şi înmulţească sufragiile printre vizitatorii americani ai Taivanului, subliniind imposibilitatea pentru observatorii •cinstiţi de a-şi forma o imagine obiectivă despre starea de lucruri de pe insulă, Lederer denunţă în atacul dezlănţuit de trupele lui Cian asupra insulelor Quemoy şi Malsu un bluff. „Nu pot să menţionez nici o singură problemă importantă privitoare la Formoza, despre care noi să fi posedat informaţii precise şi comentarii auto- 93- rizate. Dimpotrivă, ni s-au servit în doze masive dări de seamă inexacte asupra insulelor Quemoy şi Matsu. Ni s-a spus că ele ar fi esenţiale pentru apărarea Formozei şi că, clacă Cian ar fi silit să-şi retragă trupele de pe aceste insule, moralul locuitorilor din Formoza şi în general din China liberă (China naţionalistă n.n.) s-ar prăbuşi. Eu sînt însă de altă părere. Şi nu numai eu. Cînd a început ocupaţia insulelor, operaţia a fost considerată contrarie intereselor celor mai acute ale Statelor Unite. Departamentul de Stat şi şefii Marelui Stat Major s-au opus manevrei lui Cian. Pare bizar că, în ciuda acestor înalte opinii şi a faptului că Statele Unite aveau puterea să oprească deplasarea trupelor naţionaliste care se pregăteau să invadeze Quemoy şi Matsu, noi n-am făcut nimic pentru a ne opune cu adevărat. Cian-kai-şi ne-a devansat şi ne-a păcălit. Aşa că astăzi, mistificând şi izbutind să divizeze prin propagandă opoziţia faţă de planurile sale, şiretul Cian şi-a atins încă o dată scopul. Iată-ne înfundaţi în aceste insule pe care Cian ne-a făcut să le apărăm aproape sing mi, deşi tratatul dintre noi şi el are în vedere numai insulele Formoza şi Pescadore. Dacă am fi fost mai bine informaţi şi ne-am fi arătat mai fermi în 1956, această dilemă ar fi putut fi evitată. Ne aflăm acum într-o situaţie diplomatică ,şi militară foarte stânjenitoare. Dar să nu uităm că Eisenhower a încheiat acordul cu aprobarea tacită a Americii". SĂ ŞTIM ADEVĂRUL! în concluzie, el declară •' „Actualmente politica noastră naţională ne obligă să-1 susţinem pe Cian şi familia Soong care s-a îmbogăţit prin el. Dacă sîntem siliţi să ne folosim de o canalie, cel puţin să ni se spună deschis şi să putem privi in ochi realitatea. Ceea ce nu e cazul cu Cian-kai-şi. Socot că poporul american s-a lăsat înşelat în legătură cu Cian-kai-şi şi încă într-un mod foarte periculos. Nu numai că compatrioţii noştri au acceptat minciunile cu care au fost copleşiţi, dar, în numeroase ocazii, ei au abandonat, de teamă!, una din tradiţiile cele mai îndrăzneţe şi mai mândre ale naţiunii : privilegiul pentru cetăţenii ei de a spune qe gândesc. Cele cîteva persoane care au îndrăznit să comenteze comportarea americană faţă de China au fost adesea acuzate de simpatii comuniste. în aceşti ultimi douăzeci de ani, critica imaginii publicitare a lui Cia-kai-şi şi a familiei sale bilionare a fost considerată aproape un păcat : nenorocire aceluia care îndrăznea să pună la îndoială glorioasa icoană ! S-au formulat cîteva întrebări timide, dar acestea au fost înecate în exclamaţiile politicienilor rău informaţi şi ale unei hoarde de chinezi (e vorba de emisarii lui Cian-kai-şi n.n) bine îndoctrinaţi cu privire la îndatoririle lor propagandistice în străinătate. Adevărul brutal despre situaţia din China a fost rareori prezentat aşa cum este, iar , presa din Statele Unite a contribuit mult mai mult decît era chiar necesar la confuzia generală. Putem să desprindem de aci încheierea că multe personalităţi (din guvern şi din afara lui) n-au cunoscut situaţia sau s-au arătat mai prompte în a influenţa opinia publică şi a .susţine aparatul de stat decît în a pune la dispoziţia cetăţenilor informaţii precise. Dacă propaganda actuală, plină de tertipuri, şi dacă acceptarea josnică şi gregară a produselor acesteia de către cetăţenii noştrii continuă, întrezăresc un viitor dificil pentru America. O mare naţiune nu se poate menţine mult timp pe temelia şubredă a automisti licării şi a erorilor împărtăşite. 94 10 AN ID ROMA NESi J U PARTIDULUI Eram cu mîinile legate, cel mai sărac, cel mai flămînd de viaţă şi de libertate. Tu mai eliberat. Şi astăzi întîmpin soarele rîzînd... Eram o navă sfărîmată nainte de-a pleca în larg. Tu m-ai desprins de ţărmul urii, m-ai învăţat să-nfrunt furtuna şi-ai prins steag roşu la catarg... Eram un joc nebun de linii frînte. Dar tu ai scăpărat lumini de fulger, şi ochii mei au început să vadă, şi fruntea mea a început să creadă, şi buzele miau început să cînte... EREDITATE Sărmanul tata n-a fost bard, Dar, tăietor de lemne-o viaţă, ciopli cu toporişca un poem al luptelor din întuneric şi din ceaţă. Acest poem, eu nicăieri nu l-am aflat. Dar l-am citit pe pieptu-i sîngerat arzînd, pe fruntea-i, pe ohrazu-i împietrit, — Cu groază l-am citit, scrîşnind. Şi am jurat săi scriu eu epilogul, să lupt pe frontul Muncii cu armă de grafit. 95 Scriitori şi Curente „RĂSCOALA" LUI LIVIU REBREANU i Timpul scrierii urnei cărţi şi timpul •descris într-însa sînt adesea legato între ele. Despre un anume eveniment nu se scrie oricând, şi la o anumită •dată nu se scrie despre orice. Datele se pot atrage, „simpatiza". Selecţia din trecut o determină — prin mijlocirea ■autorului, a concepţiei sale despre lume — prezentul. Nu întâmplător în primii ani după instaurarea teroarei .hitleriste scriitorii germani realişti s-au orientat spre tradiţiile umaniste ale omenirii (Viaţa lui Galilei de B. Brecht, Lotte in Weimar de Th. Mann), spre zugrăvirea ororilor războiului (Mutter Courage de B. Brecht, ciclul romanelor lui A. Zweig despre primul război mondial) sau spre lupta clasei muncitoare din trecutul apropiat (romanele lui W. Bredel şi A. Seghers). în literatura noastră de după eliberare, pe lîngă zugrăvirea construcţiei socialiste, au fost abordate temele trecutului, şi anume temele majore ale luptei pentru eliberarea naţională şi socială duse de poporul român : epoca de după domnia lui Ion-Vodă cel Cumplit {Nicoară Potcoavă de M. Sadoveanu), revoluţia din 1848 (Un om între oameni de Camil Petroscu), lupta maselor ţărăneşti pentru pămînt (Desculţ de Z. Staneu), pregătirea insurecţiei armate victorioase de către partidul comunist (Şoseaua Nordului de E. Barbu). In Raportul prezentat ou prilejul aniversării a 40 de ani de la crearea ION JANOSI Partidului Comunist din Roniînia, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej a arătat că „Una din cele mai glorioase pagini ale istoriei poporului nostru au fost răscoalele ţărăneşti din 1907. Ele au avut un caracter deosebit de ascuţit şi au cuprins întreaga ţară, zguduind temeliile orînduirii burghezo-moşiereşti. Lenin a apreciat că această răscoală a ţăranilor din Romînia „a jucat acelaşi rol în ceea ce priveşte îmbunătăţirea situaţiei lor ca revoluţia din 1905—1907 în Rusia". K Măreţia răscoalei putea fi sugerată din plin în lucrări scrise şi ele într-o epocă măreaţă. O dovadă concludentă este 1,4907" de Tiudor Arghezi, apărut la un deceniu de la reforma agrară, cînd socialismul a cucerit la sate poziţii puternice, care deschideau perspectivele înaintării într-un ritm mai accelerat pe calea transformării socialiste a agriculturii. Tema i-a preocupat însă şi pe înaintaşii realişti critici. Protestul imediat trebuia turnat în forme publicistice (Caragiale) sau lirice (Vla-huţă); sintetizarea epică cuprinzătoare necesita un timip mai îndelungat. El a durat un sfert de veac, nu pentru că atâta ar fi „distanţa" obligatorie în elaborarea romanului social de largă respiraţie, ci pentru că atunci s-au creat în dezvoltarea socială şi a scriitorilor înşişi condiţii prielnice făuririi unei asemenea sinteze. 1. Gheorglic Clieorghiu-Dej : „Articole şi cuvÎQtări* (august 1959—mai 1961) Buc. 1961 pag. 427. .96 în versiunea sa definitivă. Răscoala lui Liviu Rebreanu a fost scrisă în anii 1930—32 şi publicată în 1933. In jmod subiectiv scriitorul putea să nu .înţeleagă frământările economice. şi luptele politice din aceşti ani — cul-minîind în prima mare ridicare a proletariatului împotriva fascismului pe plan internaţional după instaurarea hitlerismiului în Germania —, în mod obiectiv ele au trebuit însă să exercite o influenţă puternică, asupra ■creaţiei sale, potenţmndu-i valoarea, imprimîndu-i o orientare hotărît socială şi progresistă. Ion şi Pădurea .spînzuraţilor au fost scrise cu mult în urmă, la începutul deceniului anterior. ^Lucrările elaborate înainte şi după Răscoala — Adam şi Eva şi Ciuleun-•dra, şi mai cu seamă Jar şi Gorila — rsînt tot atîtea înfrângeri ideologice şi artistice. Piscul cel mai înalt al realismului social, atins de Rebreanu, •este înconjurat de văgăuni naturaliste, psihopatologice, mistice. Chiar •dacă în detalii eontaaS'tele nu sînt •atît de nete, chiar dacă o analiză minuţioasă ar putea surprinde filiaţia pe linia valorilor şi viciilor — grosso modo Răscoala diferă calitativ de romanele aşezate cronologic în imediata •ei apropiere. Zugrăvirea vitalelor conflicte sociale e precedată de cele şapte incarnări ale lui Toma Novac (rîvnind -după Navamalika-Iişit-Hamrna-Servilia-Maria-Yvotnne-Ileana) şi de demenţa lui Puiu Faranga. Istorismul şi mo, numen tal ita tea înfăţişării răscoalei din 1907 sînt precedate de antiistorismul ,şi pseudomoinumentalitatea viziunii despre civilizaţia indiană, egipteană, asiriană, romană, medievală, modernă ,şi contemporană. Uimitoarea revenire de la minor la major, de la îngust-individual la social, de la „etern umanul" sărac la concret-istoricul dens, de la fiziologicul psihologizant la socialul presupunînd a-profiundarea sufletească — uimitoarea revenire îmbogăţită la valorile din Ion •(înaintea completei degradări) nu poate fi explicată prin referiri la însuşirile „tainice", transcendentale ale geniului. Talentul se împlineşte sau, dimpotrivă, se vestejeşte în funcţie de condiţiile sociale. Atmosfera tot mai sufocantă a regimului burghezo-moşieresc a degradat multe talente; printre ele se numără şi Rebreanu. Totuşi, nu este vorba de o decădere rectilinie, ci de permanente încruntări a două tendinţe contrare, cu succes variabil, cînd într-o parte, oînd într-ai ta. Răscoala este victoria supremă a tendinţei democratice, populare, realiste. Aceasta categorică izbîindă asupra falsei orientări din propria creaţie — generată, alimentată, în cele din urrmă hipertrofiată de existenţa şi conştiinţa burgheză — a devenit posibilă datorită condiţiilor prielnice create in anii crizei economice şi ai avântului revoluţionar. Nemărginită este dărnicia poporului faţă de maeştrii culturii. Rebreanu, care spre sfîrşitul vieţii a trădat idealurile populare, îşi datoreşte faima sa poporului, care i-a alimentat talentul prin temă şi idei, făurind şi condiţiile favorabile valorificării lor. în imortalizarea autorului Răscoalei au conlucrat — direct sau indirect, cu ştirea sa sau împotriva voinţei sale — mari mase populare, de la ţăranii care au aprins vîlvătaia din 1907 şi pînă la muncitorii care în anii 1929— 33 au înscris neuitate pagini de glorie în analele Patriei. 2. într-un articol din anii douăzeci Mihail Ralea căuta răspuns la întrebarea formulată în însuşi titlul scrierii : De ce nu avem roman ?') Formula era polemică, deci categorică. Autorul recunoştea de fapt încă din primele rânduri că după război, predilecţia literară s-a deplasat de la 1. Mili.ii D. [lalea „Perspective" Ed. Casei Şcoa-lelor 1928, pag. 170—189. 97 schiţă şi nuvelă la roman, care a şi obţinut succese însemnate prin operele unui Sadoveanu, Rebreanu, Cezar Pe-trescu, Ionel Teodoreamiu, Hortensia Papadat-Bengeseu. In fond era vorba nu de inexistenţă, ci de rămânere în urmă în raport cu alte literaturi şi alte specii, de insuficienţa tradiţiilor naţionale şi dificultăţile recente. Problema „de ce nu avem, roman" clin articolul amintit şi altele scrise pe atunci (de Camil Petresciu ş.a.), a apărut tocmai pentru că începusem să avem roman, pentru că trebuia să-l avem. Omenirea, remarca Mkrx, îşi pune întotdeauna numai sarcini pe care le poate rezolva, căci sarcina însăşi se naşte abia atunci cînd condiţiile rezolvării există sau, cel puţin sînt în proces de devenire. Legitatea generală se adevereşte şi în acest caz cu totul particular, necunoaşterea neajunsurilor consfinţea necesitatea înlăturări i lor; iar dacă în exprimarea personală a acestui imperativ categoric al epocii au şi apărut rnici exagerări, ele demonstrează doar pasiunea cu care minţile luminate l-au întâmpinat şi susţinut. Nu trebuie ignorat faptul că desăvârşirea creatoare a celor mai mari dintre romancierii citaţi s-a produs de-abea după apariţia articolului în cauză... In răspunsul său M. Ralea enumera diferite cauze oare — după părerea sa — frânează dezvoltarea romanului românesc. Ne oprim la două dintre ele. în primul rând, „Noi nu am avut epopee propriu zisă în felul lui Nie-belungen sau Gudrun, sau în felul lui Chanson de Roland, Tristan ori Parsifal. Noi n-am avut decît baladă, în orice caz poezia .epică de proporţii mult mai mici, cu un conţinut epic mai redus in evenimente şi personagii, mai puţin complicat, poezie epică în felul lui Toma Alimoş, Mihu Copilul sau Mioriţa. Dar dacă epopeea grandioasă, atunci cînd se modernizează se transformă în roman, balada sau poezia epică mai mică se trans- formă numai in nuvelă. N-am avut cu alte cuvinte o preparaţie populară1 inconştientă, de ordin colectiv a genului care se cheamă roman, fiindcă ne-a lipsit epopeea. Deaceia nu avem' astăzi decît numai nuvelă". în al doilea rând, autorul stabileşte-legătura dintre orînduirea capitalistă şi apariţia romanului, vede în relativa rămînere în urmă sau întîrziere a< dezvoltării capitalismului una din cauzele întârzierii romanului. „Literatura: oglindeşte perfect structura societăţii".. Concret, obiectul romanului îl consti-tue individualităţile, oamenii caracteristici, originali, cu o complexă viaţă sufletească şi o dezvoltată conştiinţă personală. Individualizarea artistică, presupune „individualizare" în obiect,, adică persoane cu o psihologie distinctă, probleme ascuţite de conştiinţă,, visuri şi aspiraţii delimitate. Romanul apare pe o treaptă înaltă a diferenţierii sociale, cînd orice om este o» individualitate, un cosmos infinit. Într-o societate relativ înapoiată „individul nu e încă complect degajat de-mediu: iată de ce romanul nostru întârzie", (subl. autorului). Concluzia este-firească : scriitorii noştri obţin rezultate în zugrăvirea maselor, a sufletului-colectiv, a istoriei, dar deocamdată nu-reuşesc să redea •— în toată complexitatea lor — individualităţi, caractere. „Cînd e vorba de clase1 sociale, în care-sufletul colectiv domină, cu puterea-lui de asimilare omogenă, aşa cum e-ţărănimea ori lumea mică a burgheziei, adică atunci cînd scriitorul nu voeşte să înfăţişeze indivizi caracteristici, şi numai figuri tipice din mulţime, el reuşeşte de minune". Concepţia de acum cîteva decenii nu e scutită de limite; astăzi autorul i-ar aduce, desigur, corective substanţiale. O serie de observaţii şi concluzii sînt însă preţioase, demne de-valorificat în studiul contemporan,, mai-xist-leninist, al genezei romanului. Intre altele este semnificativ faptul că cele două tendinţe în cauză se ex- 98 dud şi în acelaşi timp se completează reciproc. Pe de o parte, epopeea propriu-zisă lipseşte ca tradiţie naţională, pe de alta — literatura epică nouă redă mai veridic colectivitatea, decît caracterul individual. Dar tendinţa din urmă caracterizează tocmai epopeea, care zugrăveşte în mod nediferenţiat grandioase acţiuni de masă. Prezenţa acestei tendinţe îi fereşte pe romancieri de unilateralitatea analizei extreme, neîmbinate cu sinteza, de acea „aprofundare" sterilă, pornită de la milimetrul pătrat. Pentru a fi eu adevărat aprofundare, ea trebuie să cuprindă O' vastă suprafaţă socială. Condiţia reuşitei este sitrînsa legătură a romancierului cu masele populare. Articolul editat se referă la un anume tip de roman, apariţia căruia, deşi un indiscutabil câştig pentru literatură, îndeamnă la o demarcaţie prea netă între individ — mase, viaţă privată — viaţă publică, activitate intimă — activitate istorică, rezervînd romanului prima latură a 'contrariilor. La noi „istovi11 face încă concurenţă romanului, ceea ce nu se întîmplă în ţările occidentale", unde „romanul e povestea individualităţilor fără viaţă publică", unde el are în centrul său „persoane fără importanţă istorică, dar cu mare semnificaţie morală". Această experienţă din istoria romanului nu poate fi considerată ca un progres integral. In realitate ea este şi regres — în măsura în oare zugrăvirea vieţii private are loc în detrimentul istoriei. Şi invers : experienţa proprie nu poate fi privită doar ca rămânere în urmă, ea înseamnă şi o anume superioritate — măsura în care mu se abandonează interesul psnrtru istorie şi adevăraţii ei făuritori. între roman şi istorie nu există o fatală concurenţă ; alimentată obiectiv de legităţile „atomizante" ale orânduirii vrăjmaşe omului, iar subiectiv die antiistoriismul, individualismul ideologiei burgheze, această „concurenţă" este uin rod negativ al capitalismului, între cele două războaie mondiale burghezia română s-a străduit şi ea din răsputeri să insufle romancierilor dispreţul faţă de istorie, oroarea de colectivitate. Romanul freuidist al epigonilor lui Proust preconiza analiza „pură" a trăirilor intime — şi tocmai de aceea era lipsit de valoare reală, în schimb, romanul lui Sadovoanu şi Rebreanu, în şi prin analiza psihologică, realiza o imagine sintetică, socială, realistă, păitrunsă de istorism şi spirit popular. Dacă prin roman înţelegem ceva cu tabul opus epopeei, atunci multe dintre romanele acestor doi scriitori nu pot fi calificate ca atare. Dar dacă le vom raporta de pildă la experienţa romancierilor ruşi din secolul al 19-lea, ideologi ai maselor ţărăneşti (ale căror opere nici ele nu sînt deobieci romane „pure"), atunci ne va apărea cu claritate excepţionala lor valoare şi însemnătatea lor principială în stabilirea coordonatelor speciei. Romanul epopeic presupune legătura organică cu masele populare, legătură ce nu poate apărea decît în ciuda, împotriva presiunii burgheze. Concluzia trebue însă diferenţiată în raport cu diferitele clase din care se compune poporul. în esenţă este vorba de două mari categorii : clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare. Pentru ca romanul „citadin" să devină epopeic, scriitorul trebue să fie legat de proletariat, de ideologia sa. Iată cauza pentru care realismul critic reuşeşte rareori să făurească fresci monumentale despre oraşul capitalist. Tentativa izbuteşte mai degrabă în zugrăvirea mediului rural, a maselor ţărăneşti, a exploatării feudale şi capitaliste de la ţară. Sinteza cuprinzătoare e posibilă mai ales în ţările unde burghezia nu a jucat niciodată un rol progresist, unde ideologia bur-ghezo-democratică înseamnă de fapt ideologie ţărănească, unde idealurile democratice ale scriitorilor rsalişti-critici exprimă în esenţă idealurile maselor ţărăneşti. Din acest punct de 99 vedere situaţia României în a doua jumătate a secolului al 19-lea şi începutul secolului al 20-flea se aseamănă cu cea din Rusia mai mult decît cu cea din Europa apuseană... în mod concret, Ion sau Fraţii Jderi sînt romane mult mai „largi" decît Patul lui Procust sau Enigma Otiliei. Cauza principală rezidă nu în preferinţele sau talentul autorilor, ci în obiectul însuşi, care la rândul său influenţează viziunea prin care este asimilat. Se poate afirma că în perioada dintre cele două războaie epopeicul pătrunde îndeosebi în romanele lui Sadoveanu şi Rebreanu, în romanele „rurale", „ţărăneşti" prin tematică şi viziune, prin obiect şi patos. în ceea ce priveşte patriarhala rămânere în urmă faţă de capitalismul dezvoltat (mai ales la ţăranul lui Sadoveanu), ea reprezintă şi ceva în minus, dar şi ceva în plus. Este un plus şi pentru că permite generalizări vaste în limitele realismului critic. într-un stadiu sau sector social mai înaintat ampla sinteză n-ar putea fi realizată decît prin-tr-un contact strîns cu clasa muncitoare şi ideologia sa, deci ar necesita depăşirea realismului critic. în comparaţie cu o tematică „citadină", de pildă inteleetual-b'urgheză, oglindită prin-tr-o viziune democratică, dar în esenţă tot burgheză, patriarhalul vieţii reflectate favorizează crearea unor imagini superioare în privinţa eroicului, monumentalului şi a spiritului popular. Şi chiar dacă în unele cazuri sinteza depăşeşte analiza psihologică individuală — ca un reflex al relativei rămâneri în urmă, al slabelor diferenţieri în viaţă, al relaţiilor preoapita-liste — este vorba totuşi de o mare realizare, dobândită în ciuda presiunii reacţionare burgheze, care preconizează mai degrabă extrema cealaltă, lipsa generalizărilor, scufundarea în minuscule disocieri făcute de dragul disocierilor; este vorba de continuarea în condiţii noi a unor tradiţii cu ade- vărat populare şi pregătirea terenului pentru monumentalitatea superioară a realismului socialist. 3 în articolul său, M. Ralea stabilise principii generale. Unele dintre ele sînt concretizate de George Călinescu în Istoria literaturii romîne. Capitolul consacrat lui Liviu Rebreanu ^) conţine o serie de consideraţii inacceptabile pentru ştiinţa marxist-leninistă, inacceptabile — astăzi — pentru autorul lor. Alături de ele găsimi însă observaţii subtile, ce nu pot fi ignorate în cercetarea, lui Rebreanu. Avem în vedere îndeosebi analiza specificităţii artei epice în Ion şi Răscoala, a modalităţii zugrăvirii, a tipologiei acestor opere. Călinescu nu se îndoieşte de faptul că ele sînt romane, dar romane de un anume fel, de un anume tip — „romane epopeice". Să rezumăm arguimentarea acestei concluzii. Ion este o „pînză enormă" ieşită din dibuiri de detaliu (nuvelele premergătoare). Ca şi Mara de I. .Slavici, el înfăţişează nu individualităţi ci simboluri, nu caractere ci atitudini. Ca şi acolo, îndărătul indivizilor stau grupurile simbolizate, conflictul des-făşurîindu-se de fapt între categorii. „Toţi flăcăii din. sat sînt varietăţi de Ion". Apropiat condiţiilor epopeii clasice, lucrarea nu este un roman propriu zis, ci „opera unui poet epic care cîntă cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii". „Rostogolirea romanului e epopeică", „romanul e făcut din cînturi, vădit cadenţate în stilul marilor epopei", rezultatul fiind „un poem epic, solemn ca un fluviu american, o capodoperă a măreţiei liniştite". Ion este deci roman şi în acelaşi timp ne-roman, „o epopee perfectă". „Epopeea înfăţişează viaţa toată, nu e monografică". Situaţia se repetă în C. Cfilincscf] : „Istoria literaturii : romîne", Buc. 1911, pag. 647—653. 100 Răscoala, în care Ion ardeleanul e pus alături de Ionii regăţeni, ereindu-se în acest fel „un tablou întreg al Romî-niei agrare". 'Dim nou „scriitorul nu vede individualul, ci numai colectivul". El nu urmăreşte persomagiile în individualitatea lor caracteristică, „cînd însă e vorba de ţărani, văzuţi în masă, lucrurile se schimbă. Scriitorul redevine genial". Volumul I pregăteşte „mişcarea grozavă ce se apropie". „Teroarea surdă, colbul de răsmeriţă, întunecarea apocaliptică sînt pregătite în timpuri lungi şi măsurate, cu un efect epic considerabil. Epopeea debutează încet ca un cer înorat, devine bubuitoare spre mijloc, apoi se rezolvă". Scriitorul zugrăveşte „un ţăran colectiv", izbucnirea căruia se produce în termeni „mitologici". Aşadar, după părerea lui Căiineseu, metoda lui Rebreanu preconizează înfăţişarea „sufletului colectiv", a „mişcării colective"; „romancierul percepe ruralul şi aproape deloc orăşenescul, îmbrăţişează colectivul şi nu înregistrează individualul..., el are aproape geniu în producerea gloatelor şi a exponenţilor ei" — fiind, în ciuda inegalităţilor sale, „un mare scriitor şi pe drept cuvint creatorul romanului romînesc modern...". între Ion şi Răscoala există într-adevăr numeroase puncte comune, tematice şi artistice. Pe prim plan, continuitatea e asigurată prin persoana lui Titu Herclelea, în esenţă — prin „problema ţărănească". Răscoala începe acolo unde se terminase Ion: după eşecuri şi deziluzii Titu trece Carpaţii, pentru a-şi încerca norocul sub oblăduirea rudelor din Capitală. Referiri la cele petrecute în satul natal apar de la începutul cărţii (1,3); discutând apoi cu Petre Petre, Titu îşi aduce aminte fără să vrea de Ion al Glanetaşului, care tot aşa se plîngea de sărăcie (111,6). Lipsa asupririi naţionale nu lichidează, cum naiv îşi închipuia Titu, oprimarea ţăranului romîn ; fundamentala inegalitate, co- mună ân Ardeal şi Muntenia, este cea socială, exploatarea nemiloasă a poporului. Noua experienţă năruie rapid iluziile tânărului, îl readuce la probleme de care se credea scăpat. Răscoala este răspunsul la întrebările nelămurite pînă la capăt în Ion, un răspuns cuprinzător pentru întreaga ţară şi întreg poporul romîn, indiferent de cine îl exploatează, Habsburgii sau Hohenzoilernii, grofii străini sau boierii de acelaşi neam. Astfel, se făureşte tabloul întreg al Romîniei agrare, amintit mai sus. în sens strict, epopeea este tocmai acest tablou de ansamblu, cele două romane laolaltă, care — completîndu-se, întregindiU-se reciproc — dau o imagine sintetică asupra ţărănimii, poporului, ţării. Cele două părţi. au însă şi o existenţă de sine stătătoare, ele sînt romane aparte, fiecare cu caracteristici epopeice. Acestea pot fi definite pe două planuri: prin varietatea mediilor înfăţişate, dar mai ales prin lărgimea generalizărilor artistice. în Ion facem' cunoştinţă cu învăţători, preoţi, avocaţi, cîrciumari, cu verigi ale aparatului de stat represiv, în Răscoala, pe lîngă ţărănime, figurează şi mai multiple medii şi categorii sociale, de la bancheri şi arendaşi la meseriaşi şi funcţionari, de la miniştri şi generali la jandarmi şi ziarişti. Totalitatea cuprinderii este evidentă ca tendinţă, dar accentul principal cade neîndoeilnic nu pe extensiv, ci pe intensiv. Dacă aceasta este îndeobşte situaţia în romanul-epopee realist, la Rebreanu legitatea apare mai accentuată. în comparaţie cu mediile şi personagiile din alte romane similare, Ion şi Răscoala sînt mai „înguste". în ciuda multiplelor referiri şi scene menite să „lărgească" obiectul lor, focarul nemijlocit al descrierii se limitează la unul sau cîteva sate. Pripasul, Armadia sau Jidoviţa nu sînt Ardealul, iar Amara, Lespezii sau Ruginoasa — judeţul Argeş, res- 101 pectiv Muntenia. Dar prdntr-unul singur sau prin cîteva sate, Rebreanu sugerează ţinuturi întregi, ţara toată. Primul volum din Răscoala se şi intitulează „Se mişcă ţara". Cititorul este convins de acest lucru, deşi amănunţit cunoaşte mişcarea doar din-tr-un punct infim ai ţării. In descifrarea monumentalităţii lui Rebreanu sfera realităţii înfăţişate este un aspect secundar, chiar mai puţin important decît la alţi romancieri de acest gen. Aci monumentalitatea este intensivă nu numai ca rezultat, dar şi ca proces creator, ca modalitate de zugrăvire, nu numai în conţinut ci şi în formă. Desigur, varietatea mediilor niu trebue neglijată, în măsura în care ea există şi joacă un rol. Dar nu ea este cheia principală a problemei, şi cel care ar încerca să explice epopeicul prin însumarea diferitelor situaţii şi medii (şi presa, şi parlamentul, şi banca, şi funcţionarii, şi cizmarii etc.) ar transforma factorul subordonat din Răscoala în cel esenţial iar în cazul lui Ion s-ar vedea nevoit să subţieze epopeicul pînă la minimal. După cum arată şi titlul, aci totul se învârte în jurul unui personaj. Conflictul central este conflictul lui Ion Glanetaşu, iar eroii din prim plan sînt cei antrenaţi în acesta: Ana şi Florica, Vasile Baciu, George şi Toma Bulbuc, familia Herdelea, popa Belciug. Alături de Ion există un număr mare de ţărani : Simian Bu-tunoiu, Macedon Cercetaşu, Simion Lungu, Ilie Gnu, Trifon Tătaru, Ştefan Hotnog, Cosma Cioeănaş, Toader Burlacu, Ştefan Ilina etc. — dar monumentalitatea se realizează nu atît prin mulţimea acestor personaje, cît mai ales prin figura lui Ion. Romanul e epopeic prin dimensiunile eroului central. Esenţială este densitatea generalităţii, obţinute cu ajutorul unui personaj-tip^simbol. Numind Ion şi Răscoala „romane epopeice", Călinescu are în vedere tocmai criteriul mten- siv al epopeicului, nivelul generalizării artistice, „metoda" specifică prin care un obiect — relativ limitat — atinge proporţii excepţionale. între Ion şi Răscoala sînt însă şi deosebiri, de pildă în făurirea şi substanţa monumentalităţii. Acolo, totul era Ion, oare, deşi simbolizează un număr mare de Ioni, este totuşi o personalitate cu trăsături distincte. Imaginea colectivă apare mai mult în şi prin imaginea individuată a feciorului Glanetaşuiui, decît independent. Aci dimpotrivă: cu toate că există un număr important de eroi individuali, nici unul nu se măsoară ca statură şi rol cu Ion, laolaltă în schimb îl întrec cu mult. Admiţînd că la Rebreanu forţa de oglindire a colectivităţii este în general mai pregnantă decît cea a individului, precum şi faptul că în însăşi făptura lui Ion substanţa „colectivă" este adesea mai evidentă decît cea individuală, trebue să recunoaştem totuşi deosebirile de grad faţă de Răscoala, unde colectivitatea este eroul nemijlocit şi fundamental. Ion reprezintă ca individ -colectivitatea, pe cînd în Răscoala colectivitatea este principalul individ, principala personalitate individualizată. Deosebirea provine şi din diferenţa ţelului urmărit. Ion luptă pentru fericirea proprie, pentru ca el să devină înstărit. Ionii din Amara vor acelaşi lucru, dar în 1907 fiecare dintre ei este pus în situaţia de a lupta — conştient sau inconştient — pentru fericirea tuturora. Ion din apropierea Clujului este individualist prin metode şi scop. Ion de lângă Piteşti devine în condiţiile date un luptător pentru aspiraţiile întregii colectivităţi. Rebreanu ne înfăţişează ţăranul în două ipoteze : pe timp de „pace" şi în perioadă de „război". Imaginea este în ambele cazuri grandioasă. Lupta de unui singur şi desnodămîntul ei tragic poate atinge şi ea dimensiuni homerice, dar marile frământări obşteşti, atacu- 102 rile clasei favorizează mai din plin sublimul. Atunci cînd „prin neînsemnatele evenimente din casa lui Her-delea autorul, cîntă familia" el este implicit epopeic, dar aceste festivităţi -epice sînt într-adevăr de gen Hermann .şi Dorothea. Idilicul trebue să dispară .atunci cînd scriitorul se întoarce cu faţa spre marile evenimente sociale, .spre tumultoasele mişcări cu semnificaţii pentru întregul popor. De aceea, ■chiar dacă considerăm cele două cărţi o singură epopee, trebue să constatăm că ea nu este unitară în grad şi intensitate, că pe măsura zugrăvirii nemijlocite a maselor epopeicul se ■concentrează, se ridică pe un plan .superior. Se întîmplă ceva asemănător cu acele romane-cioluri, care în ansamblu sînt calificate epopei, deşi termenul corespunde îndeosebi ultimelor părţi, acelea în oare istoria şi masele populare sînt prezente direct şi concentrat. Paralela ne ajută la formularea concluziei: în sens mai larg, cele două romane ale lui Rebreanu reprezintă în ansamblul lor epopeea tragică a ţărănimii romîne în capitalism, în sens mai îngust însă formula se aplică celei de a doua părţi a acestei fresce, Răscoalei, Această legătură specifică dintre epic şi tragic — cerută de împrejurări — a fost subliniată în 1935 de Alexandru Sahia {Cuvîntul liber anul III, nr. 4): „Rebreanu, printre foarte puţini la noi, s-a apropiat de social, de frămîntărUe largi ,şz profunde ale ţărănimii noastre obidite. Astfel el a putut să imprime tragismul epocii, ţipetele clipei pe care o trăim". 4 Raportul dintre analitic şi sintetic, individual şi colectiv i-a preocupat pe toţi cercetătorii Răscoalei. Tema a fost reluată de Ov. S. Crohmătoiceanu în micromonografia Rebreanu din 1954, respectiv prefeţele la „Opere alese" I,2). Comeintînd păţania copilului lui Pavel Tunsu cu şoferul „zeci de glasuri aprobară acuma grăbite şi cu ăi-Jerite apăsări", iar la trecerea automo-ibiluiui „din vreo sută de glasuri izbucni aproape simultan şi furtunos acelaşi „huo" revoltat..." (VII, 6). în tafnunrtarea dintre Miron Iuga şi ţărani „mulţimea, frămîntată ca o baltă răscolită de o furtună năprasnică se îndoia cînd încoace, cînd încolo, cău-tînd parcă să~şi descarce repede furia ce o sugruma." (X, 4). în fine, aşteptarea armatei la marginea satului este descrisă astfel (XI, 7): „Strigătele şi înjurăturile răbufneau cînd ici, cînd colo. Furia ţîşnea din ochi şi din gîtlejuri ca un abur otrăvit, îneingînă sutele de oameni în ■aceeaşi ceată invizibilă. Coase, topoare, furci, sape se învîrteau în aer, cerând parcă să sperie şi să oprească prin ameninţări apropierea primejdiei." Coloana de soldaţi ce „se tîra pe şosea ca o uriaşă rimă neagră" este şi ea caracterizată în ansamblu, dar deosebirea dintre cele două „mase" este fundamentală. Zidul de soldaţi, cele două sute de ţevi sînt neînsufleţite, statice, mişcările de armă se execută maşinal, sacadat, „cu aceleaşi gesturi automate". „Soldaţii... stăteau neclintiţi, negri şi reci ca nişte maşini în formă de oameni." în opoziţia ou forma, conţinutul e inuman. Dimpotrivă, în cazul masei ţărăneşti, aparenţele brutale ascund O' esenţă adîmc umană. „Masei" îngheţate, nemişcate (chiar în mişcări) i se qpune o masă vie, caldă, dinamică, însufleţită de simţul dreptăţii chiar în pornirile oarbe. Prima imagine globală este demascatoare, respinge dezumanizarea, absenţa personalităţii, înjosirea omului în unealtă docilă, în mecanism de exterminare. Cea de a doua este dimpotrivă înălţătoare, slăveşte o cauză dreaptă. Acolo, nici un ins nu are defecte, nu le poate avea pentrucă nu există. Aci, fiecare ţăran în parte este imperfect — lipsit de conştiinţa limpede a ţelurilor, tributar prejudecăţilor, orb în deznădejde — dar efectul este invers : tragedia mulţimii declanşează în cititor un katharsis sfîşietor, dar înălţător. 5 în literatura de specialitate întâlnim adesea contrapunerea dintre Sadoveanu şi Rebreanu, dintre romanul liric, subiectiv şi cel epic, obiectiv. 1 Uneori această contrapunere ilustra o întreagă concepţie teoretică. Capitolul Creaţia obiectivă: L. Rebreanu din Istoria literaturii contemporane de Eugen Lovineseu este un exemplu în acest sens. Analizând în ultima parte a volumului IV evoluţia „prozei literare", Lovineseu o concepe ca un „proces de 1. In recenzia Ia „Ciuleandra" Perpessicius definea romanele lui Sadoveanu — „in majoritatea lor poeme lirice în marginea istoriei naţionale", alături de care romanele lui Rebreanu (acest „demiurg epic") dau impresia netă de dominaţie a materiei, de pro-ecţie obiectivii, „impresie care se degajează si dm întreaga lui operă de romancier ca şi din materialul cuprins între limitele unui singur roman." („Menţiuni critice" vol. II Buc. 1934, pag. 69—70). In recenzia la „Crâişorul" ideea este reluată cu şi mal multă insistenţă : „...Talentul d-lui Liviu Rebreanu este prin definiţie antiiiric, de o mare virtute de obiectivare, în deosebire, spre pildă, de talentul d-lui Mihail Sadoveanu, ale cărui opere sînt cu mult mai reduse la unitate, graţie viziunii sale subiective, ca şi stilului care ordonă o aceeaşi boltă, o aceeaşi rezonantă" („Menţiuni critice" vol. III Buc. 1936, pag. 142-143). .106 ■obiectivare", ca trecere de la subiect Ia obiect, de la rural la urban, de la liric la epic. „Pentru a fixa prin nume proprii termenii acestei evoluţii de la subiect la obiect, -de la liric la epicul pur, am putea spune că întreaga noastră literatură epică evoluiează între d-nii M. Sadoveanu şi L. Rebreanu." ') Cele două modalităţi se succed,' cea „obiectivă" o înlocuieşte pe cea „subiectivă". Apologia adîncirii în „obiect" 11 poate uşor induce în eroare pe cititorul neavertizat. Intenţiile ' reale sînt însă rapid trădate: „Lipsită, de altfel, ca şi semănătorismul de orice intelectualitate, de orice preocupare pur artistică, de latura speculativă şi •analitică, epopeea scriitorului nostru îl domină şi prin lărgimea concepţiei şi prin vigoarea constructivă de adunător de materialuri pentru piramide faraonice, dar, mai ales, prin acea obiectivitate fundamentală, care o scoate ■din rîndul literaturii de luptă, înăl-ţînd-o pe treapta unei creaţii fără ■cauze eficiente şi finale vizibile"2). Obiectivitatea reclamată este de fapt -obiectivism burghez. Lovineseu apreciază şi mierlite reale şi „merite" false : şi faptul că Rebreanu „a ridicat Cele mai mari construcţii epice din literatura noastră", şi faptul că în aceste construcţii el s-ar fi situat pe o poziţie rece, imparţială. în definirea ■dată „formulei lui Ion"3), observaţiile E. Lovineseu „Istoria literaturii romîne contemporane' vol. IV, Buc. 1928, pag. 377—378. 2. Idem, pag. 362. 3. ...formula marilor construcţii epice, pornind ■de la cei vechi şi ajungind la cei moderni, formula •romanului naturalist a Comediei umane de pildă, dar, mai ales, formula epicei tolstoieue : formula ciclică a zugrăvirii, nu a unei porţiuni de viaţă limitată la -o anecdotă, ci a unui vast panou curgător de fapte 'învălmăşite, ce se perindă aproape fără început si •fără sfîrşit, fără o necesitate apreciabilă, fără o finalitate, deci, şi această zugrăvire nu printr-o «elecţiune de elemente simple, caracteristice, ci printr-o •îngrămădire de imponderabile. E, negreşit, o metodă fără strălucire artistică, fără slil, cu mari primejdii ■(şi cea mai ameninţătoare e banalitatea), dar care ne dă impresia vieţii în toate dimensiunile ei, nn ■i'/olată pe planşe anatomice de studiu, ci curgătoare si naturală ; formula realizată rar în toate literatu rile si pentru prima dată la noi în Ion" (E. Lovi-nesen, „Istoria literaturii romîne contemporane'' vol. IV. 'Buc. 1928, pag, 356—357). judicioase sînt din nou îmbinate — pe aceeaşi linie a obiectivismului -cu concluzii inexacte (romanul epic e naturalist, lipsit de finalitate, înlocuind selecţiunea prin îngrămădire de imponderabile, fără stil şi strălucire artistică !). în general, distincţia dintre „romanul obiectiv" şi „romanul subiectiv", „romanul epic" şi „romanul liric" este relativă, convenţională. Pe de o parte, nu eixstă romane „pur" epice în care liricul şi dramaticul să nu joace nici un rol, iar, pe de altă parte, romanul realist a fost şi este o specie a genului epic. Poemele lirice ale lui Sadoveanu în marginea istoriei naţionale sânt implicit izbânzi ale literaturii epice. Limitarea artei sadoveniene la lirism înseamnă sărăcirea ei, o interpretare. îngustă, neştiinţifică a acesteia. încă Ibrăi'leanu a vorbit despre o dualitate a lui Sadoveanu, despre amestecul epicului cu liricul, al notaţiei exacte cu poezia. Critica ultimilor ani a aprofundat părerea pe temeiuri marxiste : „...realismul acesta de sorginte lirică nu răpeşte literaturii lui Mihail Sadoveanu caracterul ei intens documentar" (Per-pessicius) ; „trăsăturile diverse nu numai că există laolaltă, ci sînt subordonate una alteia, se cer una pe alta", realizând „sinteza obiectiv-liric după care se recunoaşte o pagină din Sadoveanu" (S. Iosifescu). între Sadoveanu şi Rebreanu sînt nu numai deosebiri, ci şi asemănării; dar chiar dacă primele ar fi determinante, n-ar rezulta de aci că una dintre cele două „formule" este neapărat superioară celeilalte şi că trebuie s-o înlocuiască. Practica realistă este bogată în forme şi modalităţi individuale viabile, iar judecăţile de valoare rigide, subordonate unei scheme metafizice prestabilite, sînt sortite eşecului. Rebreanu la rîndul său este într-adevăr un romancier prin excelenţă „epic", „obiectiv" (tautologia vrea să sugereze accentele !). în aprecierea con- 107 cretă a „formulei", critica marxistă este însă la antipodul celei lovinesciene, pentru că în măsura în care „obiectivitatea" se manifestă la Rebreanu într-adevăr oa tendinţă de a „depăşi" „literatura de luptă", ca obiectivism burghez — o condamnă oa falsă şi pentru că acea obiectivitate pe care o salută, este tocmai o formă a literaturii de luptă. In primul caz, Rebreanu nu-i e superior, ci rămâne în urma lui Sadoveanu, la oare „subiectivitatea", lirismul este manifestarea dragostei pentru popor. In al doilea caz, Rebreanu stă alături de Sadoveanu în pledoaria pentru ţăranul asuprit, împotriva asupritorului său. Această pledoarie este pasionată, viguroasă, pătimaşă la amândoi. Deosebirile de formă („formulă") nu pot duce la ignorarea asemănărilor de conţinut (ideal). Adevărata obiectivitate — opusă obiectivismului — este întotdeauna tendenţioasă. Dacă pentru unii critici ai timpului, Ion părea să nu dovedească în suficientă măsură acest lucru, Răscoala trebuia să-l demonstreze până la capăt. Critica burgheză a căzut victima propriei sale construcţii : obiectivitatea fundamentală a inclus romanul în rîndul literaturii de [luptă, înălţind-o pe treapta unei creaţii cu cauze eficiente şi finale vizibile ! 6 Tendinţa trebuie să reiasă din situaţie şi din acţiune însăşi, o sfătuia En-gels pe Minna Kautsky. Este vorba de o cerinţă estetică generală, dar merită reţinut faptul că ea a fost formulată în legătură cu o lucrare epică, cu un roman. Tendenţiozitatea Răscoalei este intrinsecă, organică ; ea apare „de la sine", din materialul de viaţă, prezentat parcă la modul rece, consta-tativ, cronicăreso. Cu excepţia cîtorva pasaje, în oare clocotul emoţiilor sparge zăgazurile „obiectivitătii" epice, cititorul are senzaţia că tendinţa e atri- butul faptelor înseşi, nu a scriitorului. Eu sînt calm, dar ceea ce văd e tulburător ! Ipostaza e a chirurgului, care pătrunde cu sînge rece în imperiul sângelui cald. Absenţa sentimentelor subiective e, desigur, aparentă. Fără o atitudine precisă — pro şi contra — Rebreanu n-ar fi putut evidenţia adevărul vieţii — şi el favorabil unora şi nefavorabil altora. Tendinţa situaţiei şi a acţiunii poate fi explorată numai de o gândire cu tendinţe corespunzătoare.. Pentru a Înţelege şi demonstra că în 1907 dreptatea era de partea ţărănimii,, trebuie să fi fost de partea ei, să te simţi alături de ea. Vom ilustra succint amintita obiectivitate tendenţioasă sau tendenţiozitate obiectivă. In acest context „obiectiv", „obiectivitate" se referă la modalitatea specifică de zugrăvire. De aceea problema nu poate fi , înţeleasă, exclusiv pe planul conţinutului, al idealului. Conţinutul apare întotdeauna într-o formă. In cazul dat, conţinutul tendenţios apare într-o formă „obiectivă". Unitatea conţinutului şi a formei este o unitate a contrariilor, ce poate fi privită sub diferite aspecte, în ceea ce ne priveşte, pe planul conţinutului vom alege aspectul esenţial:: lupta de clasă dintre exploataţi şi exploatatori, atitudinea scriitorului faţă de contradicţiile de clasă înfăţişate — iar pe planul formei unul din aspectele importante : arhitectonica romanului, întrebarea sună deci astfel: cum exprimă compoziţia conflictul, cum apare în construcţia „obiectivă" a lucrării atitudinea subiectivă scriitoricească ? Construcţia Răscoalei poate fi asemănată cu un edificiu arhitectural sau muzical. în ambele cazuri este vorba de o corespondenţă cu anumite specii ale ramurii. în arhitectură ne vin în minte nu case de locuit, ci construcţii obşteşti, monumentale, în muzică — nu formele mai simple ale muzicii vocale sau instrumentale, nu muzica de 108 cameră, ci acea simfonică, şi anume formele cele mai complexe, grandioase ale acesteia din urmă. Simfonismul presupune generalizări maxime, idei filozofice profunde, lărgimea planurilor tematice, dimensiuni vaste. Simfonismul înseamnă conflicte ascuţite, un dramatism intens, îmbinarea polifonică a diverselor linii melodice. Simfonismul este prin esenţa sa o artă democratică şi monumentală. Toate acestea favorizează stabilirea de paralele între roman (îndeosebi cel epopeic) şi simfonie. Monumentalitatea din literatură ne aduce aminte de monumentalitatea din muzică — de nume ca Beethoven, Berlioz, Bruckner, Borodin, Balakirev, Sostakovici. Leitmotivul simfoniei a IV-a de Ceaikovski este — după mărturisirea compozitorului — fatum-). La întrebarea, ce să întreprindă îi răspund — ginerele popii : „De / făcu Filip şi, după o tăcere lungă, repetă tot aşa de grav : De !", Trifon Guju : „— De, nea Chirilă, matale barem ai hambarul doldora... cînd ţi-e burta plină, parcă şi durerea-i mai blajinăiar „Petre i-a răspuns scrîşnind: — De, nea Chirilă, eu nu l-aş fi iertat, măcar de m-ar fi omorît pe urmă! — Bine zici, Petrică, bine! încuviinţă Chirilă umil". La numai cîteva pagini distanţă acelaşi „de" este folosit în trei feluri, echivoc şi conciliator de către gospodarul mai înstărit, cu intonaţii tot mai aspre de cei săraci. Cel sfătuit încuviinţează deocamdată „umil" părerea celui din urmă, pentru a o pune mai târziu în aplicare (IX.3). „De !..." este o replică specific ţărănească, cu o doză de aproximativ şi de ceţos, sugerând neînţelegerea lucrurilor sau mascând intenţii precise. La început inconştienţa e evidentă (în răspunsul lui Petre, „gros, straniu, ca din altă lume : —De..." (1,7) sau al lui Pravilă „— De, ştiu eu ?..." (11,4), cu timpul însă începe să licărească în ochi scânteia libertăţii {„— Baţi coasa. Trifoane, ori ?... întrebă Leonte, fără 312 mirare. — O bat să fie bătută ! zise Trifoii fără să ridice glasul. — Mi se pare că vrei să coseşti înainte de-a semăna? —Apoi dacă trebuie?...De!". Colonelul Ştefănescu îi întreabă pe ţărani: nu-i aşa că el nu i-a bătut, nu i-a înşelat, nu i-a năpăstuit, i-a ajutat, i-a ocrotit, i^a învăţat ? „Colonelul se uită pe rînd la ţărani, aşteptînd o vorbă de protestare sau de recunoaştere. Oamenii tăceau. De-abia într-un tîrziu, Ştefan, cel mai deschis, făcu: — De! Glasul se stinse gol ca o băşică de săpun" (VIII, 2). Totuşi, scriitorul e suficient de lucid pentru a sugera că aceşti ochi rămîn pe jumătate deschişi chiar în toiul răscoalei {„— De, cucoane, răspunseră cîteva glasuri nesigure..." întrebării imperii- . nente a lui Miron Iuga (X,4). Iar la sfîrşit cuvîntul monosilabic introduce concluzia oportunistă a primarului („— De, domnule, s-au iuţit oamenii şi au păcătuit fără dreptate! răspunse Pravilă amărît. Dar nici aşa cum s-au întors lucrurile, parcă nu-i cu dreptate!..." (XII, 3). Aşadar, dialectica sufletească presupune nenumărate nuanţe care coexistă sau se succed. Masa nu e uniformă, în mulţime se disting glasuri mat molcome şi mai dârze, atitudini şovăielnice şi radicale. Pe măsura înte-ţirii focului răscoalei se conturează deosebirile dintre dorinţele echivoce ale ţăranilor înstăriţi şi revendicările drastice ale săracilor. Conflictul este prezent încă din faza premergătoare răscoalei, de pildă în discuţia de la primărie (V,2); reprezentanţii sărăcimii sînt încă naivi, încrezători în mila stăpânirii, dar se aşteaptă din partea chiaburilor la trădare („— D-aia tot umblă s-o ia dînşii (moşia), ca să n-apuce stăpînirea să ne-o împartă nouă! complectă mînios Trifon Guju. Dar lasă, că nici noi n-om dormi..."). Cînd soseşte ceasul acţiunilor hotărî te, „bătrînii" se codesc, se împotrivesc, vrînd •— după părerea mulţimii — „să încurce pe cei săraci în dobîn- direa pămînturilor". („Aţi umblat să cumpăraţi cu bani grei Babaroaga —• strigă Toader Strîmbu — şi nici n-aţi vrut să ne cunoaşteţi pe noi, sărăcimea. Atunci era bun pămîntul. Acu, pentru că se împarte la toţi, nu vă mai place"). In cele din urmă ei sînt obligaţi cu sila să participe la lupta satului („Cine nu pricepe de vorbă trebuie să priceapă de bătaie!") (X,2) ceea ce nu-i împiedică ca la împărţeală să-i înşele pe săraci (răfuiala dintre Marin Stan şi Leonte Orbişor pentru perechea de boi (XI, 1). In legătură, cu mutarea accentelor din Răscoala am arătat că pe măsură ce înaintează în roman, scriitorul îşi concentrează atenţia tot mai mult asupra satului, a ţărănimii. în cadrul imaginii rurale se produce în continuare o deplasare tot mai evidentă înspre ţărănimea săracă, cea mai exploatată. Dacă în primele capitole Rebreanu se opreşte îndelung asupra acţiunii „fruntaşilor" satului de a obţine în chip paşnic, pe calea tratativelor Babaroaga, în ultimul volum aceştia trec definitiv pe planul al doilea, cedând întreaga iniţiativă păturii celei mai oprimate, reprezentanţilor sărăcimii, adepţi ai metodelor ascuţite de luptă. Regruparea personajelor din carte corespunde tendinţelor din realitate, trecerii în prima linie a mişcării ţărăneşti a elementelor interesate în rezolvarea radicală a contradiţiilor sociale. Alături de nuanţarea în plan orizontal, a diverselor componente care se împletesc în cadrul aceluiaşi moment al dezvoltării, Rebreanu urmăreşte şi o diferenţiere pe plan vertical, intre etapele acestei evoluţii. Trăirile fiecărui erou individual sînt urmărite atît ân interdependenţa cu reacţiile sufleteşti simultane ale semenilor lui, cît şi ca verigă a propriei evoluţii, şi prin aceasta — a evoluţiei întregii colectivităţi. Să aruncăm o privire asupra unei atari evoluţii individuale. Primul mo- — Viaţa romîrtească ne. I 113. mobil în radicalizarea lui Serafim Mogoş sînt loviturile îndurate pe nedrept de la jandarmi. La bătaie omul cu cinci copii, cărunt la tâmple şi cu privirea de înţelept îi îndeamnă pe oameni să spună cine a furat, pentru ca să nu-i omoare pe toţi fără vină (11,6). Roadele lecţiei se coc încet : povestind despre cele îndurate „ochii cuminţi" ai lui Serafim se uitau nu la oameni, ci undeva departe, parcă în căutarea unui „judecător drept"; iar concluzia „— Omul cit poate tot rabdă..." este deocamdată enunţată pe un ton „amărît" (111,2). Mai tîrziu, cînd primarului Pravilă i se face milă de arendaşul Coama Buruiană, reacţiile lui Serafim merg în crescendo: întîi „mormăi... de-l auziră toţi"(!) că tocmai din pricina lui fuseseră ţăranii maltrataţi, apoi „iar mormăi ca şi cînd ar fi avut un spin în inimă" că nici jandarmii nu sînt puşi să batjocorească şi să chinuiască degeaba, pe oameni, şi în fine, la cuvintele liniştitoare ale primarului : „— D-apoi o viaţă avem, nu o sută ! bufni Serafim M0goş" (V,2). In discuţia cu Miron Iuga ţăranul vorbeşte „domol şi hotărît", sensul cuvintelor fiind mai ascuţit ca înainte (VI,6). Iar la. plecarea lui Grigore Iuga tocmai el este cel care îi readuce pe ţărani Ia realitate, subliniind apăsat şi „acru" că rătnîne boierul cel bătrîn, că „nu scapi de boieri cu una cu două" (VII, 2). Ura răbufneşte ca răspuns la dorinţa lui Toader de a-şi sătura copilaşii cu niţel porumb : „— Ba eu parcă m-aş lipsi de toate, dar tare mi-e sete să-i dau şefului numai două scatoalce, ştii, romîneşte, ca să le ţie minte şi-n groapă ! făcu Serafim printre dinţi, întunecîndu-se la faţă, parcrar fi băut otravă. Uite-atîtea poftesc, Toadere, şi pe urmă poate să-mi taie capul.'" (VIII,2). Pofta este curând îndeplinită: după ce, împreună cu Nicolae Drago.ş, Serafim se răsteşte la jandarmul care a pus mîna pe Petre (VIII,4), tot el este acela care „întunecat şi dîrz" nu se mai poate stăpâni şi bufnind ân-tr-o cumplită înjurătură îi cârpi fulgerător jandarmului două palme zdravene, dezlănţuind astfel răzbunarea mult aşteptată (IX,6). De aci înainte Serafim este în fruntea răsculaţilor, îl susţine pe Petre în îndemnul său de a da foc conacelor („Că destul am răbdat toate nedreptăţile!") (X,5), iar pe marginea şoselei, în aşteptarea soldaţilor stă „tăcut şi încruntat", în mînă cu arma plutonierului, pe care nu ştie s-o mânuiască (XI,7). Ultima oară îl revedem „uitîndu-se drept în ochii maiorului, liniştit, parcă şi-ar fî dat seama că orice răspuns ar fi zadarnic". „Serafim Mogoş răbda lovitura fără a se clinti şi fără a scoate un glas, cu aceeaşi privire care înfuria pe maior, părîndu-i-se sfidătoare" (XII,2). Exemplul este interesant din mai multe puncte de vedere. Imtîi, pentru-că demonstrează măiestria îmbinării organice dintre „ce?" şi „cum?", dintre dezvoltarea conţinutului şi a formei. In al doilea rând, pentrueă spulberă prejudecata după care în Răscoala totul' se reduce la impulsiunea oarbă, instinctuală a gloatei, la nă-zuinţi întunecate, brutale, . iraţionale. In realitate Rebreanu surprinde cu multă artă procesul de deşteptare a ţăranului. Desigur, această căline spirituală este parţială, frânată şi uneori anihilată de înapoiere şi inconştienţă, de neînţelegerea aspectelor politice. Ţăranii văd ţelurile nemijlocite, economice, şi în. naivitatea lor cred că ocupând pământurile vor rezolva, dintr-odată toate problemele Ca mişcare burghezo-demaoratică răscoala nu atentează la bazele capitalismului, şi nici în cazul reuşitei L „Se spune : după ce vor ocupa pămîntul, ţăranii se vor iinişti. Se poate. Dar guvernul absolutist nu se va putea linişti dacă ţăranii vor ocupa păniîntul, şi acesta este esenţialul. Această ocupare o poate sancţiona numai un guvern revoluţionar «au comitetele ţărăneşti revoluţionare." (V. 1. Lenin, Opere, voi. 8, Buc. 1955, pag. 398). J14 nu ar fi putut duce la lichidarea exploatării şi nedreptăţii sociale. Serafim Mogoş este unul dintre ţăranii cei mai ridicaţi, cei mai conştienţi din Răscoala. Alţi participanţi sînt mai întunecaţi, supuşi în mai mare măsură pornirilor oarbe. Uciderea Nadiei de către Toader Strîmbu, distrugerea automobilului de către Pavel Tunsu, incendierea conacelor, distrugerile pricinuite dovedesc acest lucru. Totuşi, nu fiecare dintre aceste scene poate fi calificată drept „naturalistă", neveridică. Sentimentalismul mie-burghez este incompatibil cu poziţia ştiinţifică, marxist-leninistă. Aprecierile lui Lenin') ne ajută şi aci să facem distincţie între: măsurile drastice fireşti în orice revoltă — distrugerile ce dovedesc lipsă de organizare, nepricepere, inconştienţă — şi unele exagerări ale autorului care, lipsit de înţelegerea ştiinţifică a mecanismului răscoalei, aocentuiază pe alocuri secundarul, în detrimentul esenţialului. Rebreanu nu a depăşit în mod substanţiali iluziile şi idealurile eroilor săi. Există o complicată interferenţă între limitele din gândirea personajelor şi cele din viziunea creatorului. AxîmduHşi opera pe antagonismul de neiîmpăcat dintre ţărani şi moşieri, scriitorul are în acelaşi timp o atitudine înţelegătoare faţă de eforturile 1. „...Nimeni nu-şi poate închipui, desigur, o răscoala ţărănească fără o răfuială cu moşierii şi fără ocuparea pămînturilor. Fireşte cu cît această răscoală va fi inai conştientă şi inai organizată, cu atît mai rare vor fi cazurile de distrugere a clădi-riloi, bunurilor, vitelor etc. Din punct de vedere militar, pentru atingerea anumitor scopuri militare, distrugerea — de pildă incendierea clădirilor iar uneori şi a bunurilor — este o măsură cu totul legitimă, iar în unele cazuri obligatorie. Numai nişte pedanţi (sau nişte trădători ai poporului) pot de-plînge prea mult faptul că ţăranii recurg întotdeauna la astfel de mijloace. Nu trebuie insă să închidem ochii asupra faptului că uneori distrugerea bunurilor nu este decît rezultatul lipsei de organizare, al nepriceperii de a lua pentru sine şi de a păstra pentru siue bunurile duşmanului în loc de a le distruge, sau rezultatul slăbiciunii, atunci cînd cel care luptă se răzbună pe duşman neavînd destulă forţă ca să-1 distrugă, să-1 strivească." (V. I. Lenin Opere voi. 11 Buc 1957, pag. 111). unora dintre exploatatori de a „rezolva" conflictele de clasă (accentele idilice în caracterizarea lui Miron Iuga şi de-a dreptul reformiste în redarea visurilor şi proiectelor lui Gri-gore, considerat reprezentantul unei generaţii mai flexibile şi mai „umane"). Surprinzătoare sînt însă nu atît înfrângerile parţiale de acest fel, cît mai ales succesele remarcabile obţinute în zugrăvirea maselor populare. Prin ele „Răscoala" s-a ridicat pe o treaptă deosebit de înaltă a realismului critic, a literaturii presocialiste — democratice, sociale, populare. 8. „Răscoala izbucnise deodată în Moldova, La Giurgiu, la Caracal şi Craiova, Pornind din suferinţa celor smeriţi şi blânzi. Tu ţine minte satul flămând, munnit Flămânzi". (T. Arghezi 1907 Flămînzanii). Spuneam, că Răscoala redă frământarea întregii ţări, deşi în prim, plan apar doar cîteva sate. Imaginea locală e conexată prin multiple fire cu imaginea, generală. Piatra aruncată în apă provoacă valuri concentrice ce cuprind treptat teritorii dintre cele mai vaste şi mai îndepărtate. Satul sau săteanul sânt profund tipici pentru nenumărate sate sau săteni; lărgimea generalizărilor se realizează însă nu numai implicit, prin profunzimea descrierii unor cazuri particulare, şi în acelaşi timp caracteristice (Amara sau Serafim Mogoş), ci şi explicit, prin includerea lor in circuitul de ansamblu al ţării. în privinţa maselor ţărăneşti, liniile răscoalei sînt permanent prelungite (alte sate, alte regiuni, Muntenia, Moldova); în privinţa exploatatorilor, „cazul" din Amara este raportat la iratreg mecanismul orîn- 115 dudrii burghezo-moşiereşti (presa centrală, parlamentul, guvernul). Iată cîteva exemple pe ambele planuri. La afirmaţia lui Titu că situaţia de pe moşiile Iuga „e un caz special", învăţătorul Dragoş îi replică: „— Nu, nu, te înşeli, nu e special!... Aşa e pretutindeni, în toată ţara! Boierul sau locţiitorul lui, arendaşul, e stăpî-nul satului. El e legea, el e tot". Situaţia nu se poate schimba prin dispariţia unei persoane, deoarece nedreptatea rezidă nu într-tasul, ci în întregul „sistem". „Schimbarea adevărată nu va fi decît atunci cînd vor dispărea toţi şi cînd pămîntul va fi stăpînit de cei care-l muncesc !" (II, 5). Predeleanu îi povesteşte bătrânului Iuga despre cele petrecute recent în Moldova şi conchide „...că fenomenul e general, că aceleaşi cauze au aceleaşi efecte pe tot cuprinsul ţării". (V,4). Zvonurile despre porunca lui vodă adusă de călăreţii pe cai albi se răspândesc prin toate satele, ilustrând aceleaşi speranţe deşarte şi lipsă de maturitate politică. (VI,7,X,2). Prin toate gările unde trecuse trenul cu Grigore şi Titu se „povesteau grozăvii despre ţăranii răsculaţi şi mai ales despre intenţiile lor" (VII,1). Oamenii adunaţi din diferite sate „vorbeau despre aceleaşi necazuri" (VII,2) şi, contemplând harta României, ziaristul Roşu îl asigură pe elevul său că în trei-patru zile pârjolul „va fi cuprins toată potcoava..." (VIII,3). în imaginaţia lui Miron Iuga focurile mute ce au cuprins toate conacele din jur par „plăgile unui trup uriaş răstignit pe pămînt, din care se înalţă aburi roşii, cutropind întreg văzduhul". (IX,8). Acţiunile de „pacificare^' duc la restabilirea „liniştei" „în toată ţara": „—Măi băiete, ce-ai văzut tu în Argeş a fost o glumă de salon faţă de cruzimea şi barbaria ce s-a abătut asupra tuturor satelor din ţară..." (XII.4). Asemănările se subliniază prin referiri la Ardeal sau Moldova. Cînd schingiuirile sînt elogiate de Balo-leanu ca mijloc necesar pentru „întărirea statului", Titu îi spune că tot aşa i-a vorbit odinioară şi un ofiţer de jandarmi ungur. „Deosebirea este doar că el vorbeşte ungureşte, iar dumneavoastră romîneşte!" (XII,3). Indiferent de limbă sau credinţă, moşierii şi arendaşii sânt duşmanii ţărănimii nevoiaşe. Desigur ţăranii mai înapoiaţi pot trăi un timp cu iluzia că relele se datoresc exclusiv asupritorului „străin". Burghezia încearcă să abată ura de clasă ân direcţia falsă a urii naţionale. Viaţa însă îl convinge pe ţăran că lupta trebue dusă împotriva tuturor exploatatorilor şi în primul rând a celui „de acelaşi neam". Procesul este sugerat în Răscoala, a-samănările cu cele petrecute în Rusia fiind din nou evidente.1) Sînt prezenţi şi exploatatori de altă naţionalitate (de pildă grecul Platamonu), dar esenţial în portretele lor rămâne caracteristica socială. Diversiunea naţionalistă este respinsă în acest fel, şi pentru că vrăjmaşii principali sânt reprezentanţi ai burghezo-moşierimii „neaoş româneşti" (familia Iuga, Gogu Ionescu, Baloleanu etc.). Rebreanu n-a avut o viziune ştiinţifică a societăţii din 1907, dar cu profunzimea proprie marelui artist a surprins cîteva din trăsăturile ei caracteristice. Călăuzit de adevărul vieţii, el a făurit în literatura română unul dintre cele mai pregnante şi mai demascatoare tablouri ale aparatului de stat burghezo-moşieresc. Scenele din Bucureşti, descrierea parlamentului, a presei, a represiunii armate sînt vehemente, sarcastice, şi nu puteau decât 1 In 1907 Lenin s-a ridicat vehement împotriva diversiunii naţionaliste în problema ţărănească : „Mişcarea ţărănească s-a întins cel mai mult şi a avut caracterul cel mai hotârît, iar lupta ţăranilor împotriva moşierilor a lost mai înverşunată ca oriunde tocmai în guberniile neaoş ruseşti, in care persistă mai mult ca oriunde şi s-a înrădăcinat mai puternic ca oriunde iobăgia neaoş rusă, munca în dijmă neaoş rusa, robia, batjocorirea ţăranului sărăcit şi înglodat în datorii". (V. I. Lenin Opere, voi. 12, Buc. 1957, pag. 258). 116 să displacă criticii oficiale a timpului. „Din primul moment al extinderii răscoalelor ţărăneşti, partidul moşieresc al conservatorilor a predat puterea partidului liberal al burgheziei, iar îmbrăţişarea şefilor celor două partide în incinta parlamentului a consfinţit răspunderea comună a burgheziei şi moşierimii în reprimarea sîngeroasă a mişcărilor ţărăneşti.') Drumul de la aparentele „conflicte" dintre liberali şi conservatori, dintre moşierii de diferite nuanţe pînă la unirea tuturor forţelor antipopulare, organizarea solidară a masacrelor este urmărit pas cu pas. O dovadă este evoluţia avocatului Baloieanu, „om sărac" ou şase sute de pogoane, care la început declară cu emfază că în caz de nevoie pune la dispoziţia ţării „petecul" său de moşie — pentru a conduce în cele din urmă personal represaliile împotriva ţăranilor atît de dragi sufletului său (bineînţeles şi acum acţio-nînd „discret", „civilizat", „european", lăsând torturile şi execuţiile pe seama maiorului Tănăseseu). întâi, Baloieanu şi alte capete „luminate" duc interminabile discuţii cu privire la „ajutorarea" ţăranilor, la „îmbunătăţirea" situaţiei lor, la „sprijinirea" lor în străduinţa de a dobândi pământ, dar discuţiile de acest fel — după cum arată Lenin — nu sînt decît simple tertipuri şi vorbărie goală2). După izbucnirea răscoalei frazeologia liberală este definitiv abandonată în favoarea tunurilor. Strângerea rândurilor în tabăra exploatatoirilor este descrisă cu lux de amănunte în fazele ei : demisia vechiului cabinet, desemnarea noului guvern, adoptarea manifestului către ţară, îmbrăţişarea din parlament, dezlănţuirea teroarei contrarevoluţionare. Ca şi eu alte ocazii, autorul îi pune pe asupritori să se demaşte unii pe alţii („—Ai văzut cum au schimbat 1. Gheorghe Gheorghiu-Dej „Articole şi cuvîntări" Buc. 1936, pag. 178. 2. V. I. Lenin, Opere, voi. 12, Buc, pag. 258— 259. macazul onorabilii ?... Să vezi curînd-curînd cum o să puie şi tunurile în bătaie ca să sugrume lupta sfînta pe care au glorificat-o pînă ieri." (IX, 5). Apogeul demascării e scena „înfrăţirii patriotice" din parlament (X,3). Noul şi vechiul prim-ministru gîngă-vesc aceleaşi fraze stereotype despre „ţărişoara nostra scumpă", „ţărănimea rătăcită", pe urmă se sărută pe amândoi obrajii. „ — Pupăturile acestea o să usture teribil spinarea ţăranilor .'" observă iun prim-redactor, lucid, dar vîndut celor ce regizează şi interpretează spectacolul. După votarea autorizaţiei de a decreta starea de asediu tot el pune punctul pe i : „—Asta-i fraţilor Ce-mi umblaţi mie cu mofturi şi acadele patriotice ! Că doar noi sîntem stăpinii.'" Intercalând asemenea scene între cele de la ţară, pe de o- parte se asigură povestirii o- ritmică vie şi un dramatism intens, iar pe de alta — se lărgesc mult dimenisiunile acţiunii nemijlocite. Este drept că spre deosebire de scenele rurale, cele urbane şi îndeosebi cele consacrate vieţii politice, mecanismului suprastructural burghez au un caracter mai subliniat publicistic decît artistic. Aci, tendinţa şi pornirea spre generalizare sînt explicite, dar oarecum exterioare ; fiind la suprafaţă, ele se observă imediat, dar nu pătrund atît de adânc în conştiinţa cititorilor ca scenele cu ţăranii. Tonul publicistic contribuie la înviorarea acestor pasaje, le împrumută un deosebit ascuţiş polemic; in acelaşi timp însă ele denotă anumite limite în înfăţişarea iartistică a ţării care se mişcă... Fenomenul poate fi întâlnit şi la alţi romancieri, la care cuprinderea unor noi şi noi sfere de viaţă depăşeşte uneori capacitatea lor de aprofundare artistică, recurgând la caracterizare prin mijloace mai operative, dar mai de suprafaţă. Tentativa deplinei cuprinderi artistice a evenimentelor ce au zguduit din temelii România lui 1907 nu s-a putut 117 realiza integral, deoarece scriitorul n-a înţeles şi n-a înfăţişat sprijinul acordat luptei drepte a ţărănimii de către organizaţiile muncitoreşti şi militanţii revoluţionari din mişcarea socialistă, în realitate, muncitorii din Bucureşti, Bubuşi, din Ploieşti şi din localităţile petroliere de pe Valea Prahovei, din Iaşi, Galaţi, Brăila au organizat numeroase acţiuni, greve, întruniri şi demonstraţii de sprijin şi solidaritate cu ţărănimea răsculată, muncitorii ceferişti din Paşcani şi de pe linia ferată. Dolhasca-Fălticeni au eliberat cu forţa pe ţăranii arestaţi, iar presa muncitorească făcea să răsune glasul clasei muncitoare împotriva masacrelor sâvîr-şite de guvernul reacţionar în reprimarea ţărănimii. „Lecţia istorică pe care răscoalele au evidenţiat-o — arată tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej — este aceea că ţărănimea nu poate întinge în lupta împotriva exploatării moşiereşti, pentru pămînt, decît în alianţă şi sub conducerea proletariatului — clasa cea mai revoluţionară a societăţii"'). Rebreanu nu a înţeles această lecţie istorică. De aceea ultimul acord al cărţii, deşi conceput grandios („Glasurile se amestecau, se confundau, se pierdeau în zgomotul din ce în ce mai mare al lumii...") este abstract, lipsit de un conţinut istoric preciSjincapabil de a contura perspective limpezi. De aceea epilogul nu este şi prolog — cum avea să fie în ultimele cuvinte ale poemului arghezian : „Aşa, pe neştiute, pe la un miez de noapte, Răspunde din bordeie alt nouă sute şapte, Mai chibzuit, mai crâncen, nu lînced ca o turmă. Să nu cumva să fie, vedeţi, şi cei din urmă. Că poate şi armata în slujbă la ciocoi, Trezită la dreptate să fie-atunci cu noi." 1 Gheorghe Cheorghiu-Dej „Articole şi cuvîntâri" (august 1959 — mai 1961) Buc. 1961 pag. 428. Cronica Literară „Versuri" de Tiberiu Utan; „Coloană în amiază" de Ion Horea OV. S. CROHMĂLNICEANU i Tiberiu Utan şi Ion Horea fac parte arnânidoi dintr-o generaţie de poeţi, a cărei 'maturizare rapidă s-a produs aproape pe nesimţite, sub ochii noştri. Acum cinci, şase ani, ca şi Al. Andri-ţoiu, Ion Brad sau Aurel Rău, ei nu erau decit nişte nume în proces de afirmare literară. Astăzi, sînt poeţi formaţi, ou O' individualitate bine definită, cu o activitate remarcabilă în urma lor. Am zis că această maturizare artistică s-a produs aproape pe nesimţite. Mai exact e vorba de altceva. Practic, ei aduc în vremea din urmă o contribuţie de prim ordin la dezvoltarea liricii noastre noi. într-o măsură din ce în ce mai apreciabilă versurile lor exprimă gândurile şi sentimentele maselor muncitoare angajate în opera măreaţă de construire a socialismului, aici, pe meleagurile noastre. Cu o pasiune lăudabilă ei cîntă ţara în plină şi uluitoare transformare, harta, ei nouă, deosebită complet de cea veche, unde — cum spune mîindru Tiberiu "Utan: „Nu-s tinerele oraşe acolo însemnate, I furnalele, — giganţii ce nu trăiau pe-aici, I nici ciclofazotronul, ■nici noile palate I de la fereastra căror fac semne mii de prunci..." („Drume-ţule"), avîntul creator aprins de Partid în sufletul poporului nostru, conştiinţa participării la o grandioasă activitate demiurgică, pe care Ion Horea, de pildă, o evocă în asemenea chemări înflăcărate: „Arhitecţi, un poem comunismului ! I Rigla de calcul, I Întins cît Bărăganul, / Peste planşetă, calcul, I Oţelul Hunedoarei şi Reşiţei alături. / Şi marmora din straturi ce-aşteaptă s-o despături. / Şi spaţii verzi în care se-aud cum cîntă sturzii / Şi sîrma despletită dinspre Cîmpia Tur zii, I Oceanele de sticlă / Şi cărămizi cît munţii, / Nisipul cît Sahara de-o parte şi de alta / Şi liniştea lunară spoindu-mi zidul frunţii, I Şi gîndul ascuţindu-şi de veşnicie dalta". („Manifest"). Generaţia aceasta împlineşte de la vreme cu mereu mai mult succes o parte însemnată din sarcinile liricii româneşti contemporane. E de altfel in ordinea lucrurilor ca poeţii, care au crescut o dată ou noile uzine, cu gospodăriile colective, cu termocentralele, ou blocurile luminoase de locuinţe muncitoreşti, să se simtă îndemnaţi a le cînta. să facă din ele peisajul lor sufletesc familiar. Mai puţin firească e atenţia neeorespunză-toare pe care le-o acordă critica noastră. Ea i-a scăpat oarecum din vedere, împărţindu-şi interesul între poeţii generaţiilor anterioare, intraţi de mult în conştiinţa- publicului cititor, şi cei foarte tineri, abia într-un proces de afirmare literară. Nu vreau să spun că despre versurile lui Al. Andriţoiu, Ion Brad, Tiberiu Utan, Aurel Rău sau Ion Horea critica n-a vorbit pînă acum 119 şi nu le-a recunoscut valoarea. Ceea ce socotesc nefiresc e altceva. Ml se pare că locul ocupat de poeţii pe care i-ani pomenit în evoluţia actuală a liricii noastre nu e reliefat aşa cum se cuvine. Ou alte cuvinte, cred că preocupările lor (temele abordate, mijloacele folosite, formulele artistice experimentate) merită o atenţie mai mare. Aproape toţi poeţii menţionaţi au devenit în momentul de faţă reprezentanţi importanţi, foarte activi, ai liricii noastre noi, şi trebuie să intereseze deci critica în ■ cel mai înalt grad. Nu e uşor de spus în ce constă timbrul particular al „Versurilor" lui Tiberiu Utan. Dificultatea izvorăşte nu dintr-o lipsă a lor de accent personal. Dimpotrivă, deschizînd volumul, oare poartă acest titlu atît de modest, ai sentimentul imediat că te afli în faţa unui poet autentic, cu o foarte pronunţată individualitate. Greutatea începe cînd vrei să o defineşti, pentru că ea rămîne topită intim în însăşi vibraţia lirică a cântecelor pe care Tiberiu Utan le intonează. Aşa, de pildă, poetul nu manifestă o predilecţie specială pentru anumite zone ale realităţii El celebrează cu multă familiaritate şi cu un viu simţ al naturii peisajul rural, în universul lui, imagistic notaţiile de acest ordin intervin frecvent şi firesc, aducând, fără ostentaţie, o> notă frustă- plină de prospeţime. Poetul evocă sfatul munţilor cu norii, contemplat, „acoîo sus, departe sus," de tăietorii „ce pernă, straiţa şi-au pus"; firul, ierbii „umed" şi „plăpînd" urcând spre lumină ; cerbii „tremurînd de desfătare" cînd se opresc să bea „din ape' clare", vîntul prinzînd „stropii de rouă" la grumajii florii de busuioc; „dulăii" adormiţi „în umbra prispei ghem", ,tdoina-nfiripată de coasă din nimic"; „mirosul de cuşme şi tutun", „zabunul" ciobănesc, de sub care îşi scoate capul ,,mielul" de martie, „botul lui ud" „şi tremurul moale din trupul prea crud";. traiectoriile ciudate ale frunzelor „tivite cu roşu funigel" în vîntul toamnei ; „sfada" vrăbiilor în „alunişuri", ascultată din „hatul cositelor otave" ; cântecul apei, „strună de-vioară", susurând printre ghiaţa spartă, o dată cu începutul primăverii ş.a.m.d. Dar nu mai puţin, Tiberiu, Utan se simte acasă în peisajul citadin, în lumea fabricilor şi şantierelor de lucru. în universul lui poetic sînt. prezente poarta uzinei către care se îndreaptă în zori din nenumărate-puncte ale oraşului „coloanele de muncitori" ; palma aspră a fochistului întors acasă, prinzînd mângâietoare in ea o mînă mică de copil ; pichameruL împlântat „în zidul de cărbune", nă-ruindu-1 „jos în noaptea minei" şi. preschimbîndu-1 în „torţe de lumină" ; burghiul sondei căutând „ţiţeiul" sub. roca ferecată spre a-1 „zmulge din fîn-tîni subpămîntene" şi a-i da apoi. „aripi arteziene"; cântecul brigadei izbucnind în amintire, „ca o detunătură"? flăcările anilor, dănţuind pe munţi„ jucând ân drapelele roşii ale proletariatului revoluţionar. Aduinînd în suflet „zgomotul tramvaielor", „blocurile-foarte-nalte la statură", „zarva ne-nce-tată" şi „cerul primăverii citadine",. poetul mărturiseşte că „în zumzetul de bulevarde seara", mai simte cântând. ântr-înSiUl „grîul şi secara". Dar un. ciclu întreg, „Cărbune roşu", învie în tablouri zguduitoare, cu o rară autenticitate, luptele clasei muncitoare la Lupeni, în 1929. Nici sub raport temperamental, Tiberiu Utan nu cultivă, cu preferinţă o anumită formă de exteriorizare lirică. El e un cântăreţ discret şi delicat al sentimenteloir suave. Versurile, pe care le „spune tare" şi oare-1 Împresoară, poetului îi apar-„vibrînde, ninse de lumină". îndemnul, la sorbirea frumuseţii şi păcii se traduce în gestul comuniunii calme, contemplative, înfiorate de armionia cosmosului, de un imbold către zbor. în, „Noapte de primăvară", Tiberiu Utan*. scrie : 120 Deschide o fereastră spre noapte şi stai mut: o pasăre albastră îşi ţese aşternut. Ademeneşte-n slovă o lună ca de smalţ spre care-mpins de aripi, îţi vine să te-nalţi. Setea de culmi, plăcerea de a îmbrăţişa minunile lumii, într-o tandră contopire cu tot ce se ridică nou şi curat spre viaţă nu rămâne însă o simplă înclinaţie psihică abstractă, un dor de elevaţie. Gestul acesta liric arie 'la Tiberiu Utan o adâncă rezonanţă obştească, traducând avântul lumii noastre noi. E un lucru care se citeşte foarte bine în admirabilul poem intitulat „Cincisprezece flăcări". Aici cântăreţul îşi recunoaşte tinereţea în însăşi vîrsta nouă a patriei, spunînd: Cincisprezece flăcări anii mei de-atunci, cincisprezece flăcări anii ţării mele. Cincisprezece flăcări dănţuie pe munţi cincisprezece flăcări roşii, în drapele. Cincisprezece flăcări, — cine-a fost stegar Griviţei, Doftanei şi-a pornit Lupenii ? Cine vă aprinse-n veacuri temerar ? Parcă luminează inima lui Lenin ! Cincisprezece flăcări, cincisprezece ani Viitori, înalţă steaguri noi pe creste, Cincisprezece flăcări — steaguri de partid, Mai departe cheamă flăcările-aceste. Aplecarea înspre suavităţi sufleteşti, poetul şi^o-1 traduce într-un gust pentru miresmele discrete şi difuze, cu oare se asociază sentimentul beatitudinii în versurile sale. Un cântec special e închinat busuiocului. Dar universul vegetal, cu aromele lui, e prezent mereu aproape în toate poemele lui Tiberiu Utan. Pacea universală, el şi-o reprezintă tot aşa, ca o emines- ciană ningere de flori peste lumea înfrăţită, în „Mladă", de exemplu, scrie : „Atîta vreau, măi teiule, / să dai de-cer, holteiule I tu mladă cît nuielele, / să spargi în creştet stelele, / să-ţi despletească ramurile I în pace, toate neamurile I Mirosul bun, miros-uşor — / peste livada tuturor. I Mireasma florilor de tei / cu mine şi cu toţi ai mei / Visase globul liniştit I sub nea de flori de tei zidit".. A vedea însă în aceste limpezimi şi. seninătăţi expresia unui dat temperamental definitoriu al poetului ar fi. greşit. Chiar în „Mladă", evocarea edenică nu ignoră şi adversităţile la urarea de pace făcută teiului simbolic, cu crengile întinse protector peste întreg pământul. Tiberiu Utan adaugă. ouvinteie : „Doar veghea-mi, spada-mi,, scapere / ca toate să le apere..." Cati-felările merg împreună cu ascuţişurile hotărârii. Vorbind despre copilul pe-care îl aşteaptă, poetul exclamă : „Spre-zîna lui de busuioc şi zare I sînt gin-durile spadă. Şi sînt floare" („Spadă, şi floare"), „Pentru aproape, pentru departe", versurilor sale le doreşte acest .viitor: „Treaînd vămile / să lege rănile, — / înfruntînd vîntul şi ploile I însoţească ciobanul şi oile, / lucească: în apele zorilor / în faţa navigatorilor, I strîngă-se,, strîngă I pumn în-mîna stingă". Dar iarăşi precizează „Numai' în ţara lui Strîmbălemne / versu-mi blestem însemne" („Pentru, aproape, pentru departe"). Celor oare pândesc în beznă să ne lovească, le-spune răspicat: Aidoma cu umbra vă mai ţineţi pe urme,, ne măsuraţi puterea ca marea-n degetar n-o să găsiţi secure tulpina să ne-® curme Şi-a Horei rădăcină adîncă, de stejar.. Secure ca aceea — nu, nu aveţi fireşte,. noi scoatem minereul, tot noi călim. oţelul. .12! Vă legănaţi cu gîndul că răbdător ni-i felul ? Duşmanul de ne-aţine-l strivim muncitoreşte Nu vă place ? N-avem ce vă face... („Cum vă place") O dîrzenie proletară străbate astfel -aeopotrivă lirica lui Tiberiu Utan şi scapără adesea în ironie muşcătoare, calmă, lapidară, ca în excelentele vechi proverbe orientale prea puţin ■cunoscute în America. Aici lozincile coexistenţei paşnice se împletesc cu afirmarea hotărârii şi forţei lumii socialiste, limbajul politic curent eu înţelepciunea tradiţională populară formulată aforistic : Toţi oamenii din lume, toţi oamenii, sînt fraţi, e ura dintre neamuri o arătare slută ce noaptea bate-n poartă. O strâji, nu-i descuiaţi. Nicicînd nu calcă tigrul alăturea de ciută. Oricît de-ntinsă-i marea, corăbiile ades se-ncrudşează-n oale, sub zarea nesfîrşită; .Aceleaşi curcubeie-n azur mătăsuri ţes. Puntea de întîlnire nu trebui' părăsită. Şi cel din urmă vierme balaur s-ar voi, sînt unii, spune mării — cît nu-i înghite valul — nu au gustat-o încă (de pildă: Cian Kai-şi) Nu recruta soldaţii cînd nu ai generalul. Legenda aminteşte ăe-un gîde ce-n juvăţ mai încercă, smintitul, frînghia pentru alţii. Piratului înecul şi-oţelu-i sînt dezvăţ, E-un sfetnic bun doar arma cînd ies în larg piraţii. Reîntorcîndu-mă la problema iniţială, care e totuşi nota individuală distinctă a acestei poezii ? O primă observaţie, care se poate face pleacă de la insăşi fizionomia particulară a generaţiei lui Tiberiu Utan. Poeţii aceştia — aşa cura am spus — s-au format o dată ou ţara noastră. Ei sînt descendenţii unor oameni simpli adesea ţărani. în formaţia lor se restrânge ansă tocmai procesul revoluţionar de prăbuşire a barierelor care despărţeau altădată satul de oraş, lumea muncitoare, de cultură. Tiberiu Utan, de pildă — o arată insăşi lirica sa — şi-a cristalizat personalitatea într-o asemenea lume. El a crescut în climatul strânsei alianţe dintre proletariat şi ţărănimea muncitoare, al sentimentului pe oare viaţa nouă 1-a dat oamenilor simpli că sânt ân sfârşit stăpâni ân ţara lor. Drumul de la brazda răsturnată la poezie, dânsul, ca şi colegii săi, 1-a străbătut într-o realitate Încurajatoare a tot ce apropie universul muncii de pe ogoare şi din uzine de cetatea ştiinţei şi culturii, de adevăr şi frumuseţe. Cântăreţul, de cum au început să îngâne mierlele şi ciocârliile, a avut prilejul să inveţe în şcoli potrivite vocaţiei sale. La o vârstă încă tânără a călătorit mult, şi-a îmbogăţit considerabil orizontul. Dar mai presus de orice s-^a deprins să socotească hărnicia oamenilor simpli, care au susţinut eu lupta şi efortul lor creator căutările, principala nobleţe umană. Există aproape la toţi poeţii pe care i-am menţionat, cu foarte rare excepţii, o mândrie a descendenţei din rândurile mulţimilor făuritoare de bunuri şi frumuseţi. Ea se traduce printr-o> repulsie faţă de orice poză literară. Eul liric îşi caută valorile reprezentative într-o oît mai mare simplitate firească, având convingerea că adevărata bogăţie şi-o va descoperi în identificarea cu profilul moral al constructorilor socialismului. De aici un accent sporit pus pe faptul de viaţă real, pe momentul trăit efectiv, cu străduinţa ca el să se integreze prin datele sale etice şi filozofice in existenţa colectivităţii. In versurile lui Tiberiu Utan, de exemplu, 122 se citeşte foarte limpede biografia poetului, expusă fără ostentaţie, rezultând ou naturaleţe din însăşi individualizarea sentimentelor cântate, copilăria petrecută la ţară, şcoala brigăzilor de pe .şantierele tineretului, dragostea şi recunoştinţa pentru Uniunea Sovietică .sudate intim ou amintirea de neşters a anilor studenţiei, lecturilor ş.a.m.d. Timbrul personal îl aduce o dată chiar -această foarte sinceră şi deschisă prezenţă a unei existenţe reale în lirica .lui Tiberiu Utan. E aici o transparenţă poetică în măsură să lase a se distinge o individualitate omenească, un ansamblu de împrejurări revelatorii şi de reacţii sufleteşti, din care se încheagă o sensibilitate anumită. Gustul frăgezimilor bucolice, inserarea lui nedistonantă în clocotul vieţii citadine, conştiinţa trează a luptei necesare pentru apărarea bucuriilor delicate ale existenţii paşnice de orice ameninţare duşmănoasă, 'toate se adună laolaltă şi se completează reciproc spre a compune un eu liric bine definit. Formula lui de concretizare artistică mai comportă însă o notă specifică în plus. Fuga de poză, preţuirea simplităţii sincere îi dau lui Tiberiu Utan un anume sentiment al poeziei. Aceasta răsare pentru el mai ales ca expresie a 1110-mentelor de prea plin sufletesc. Lirica lui Tiberiu Utan e o transcriere de fulguraţii poetice. Ele se caracterizează prin vibraţii intense şi scurte. Poetul nu e înclinat să „dezvolte" motivele lirice asupra cărora se opreşte, ci 'tinde să reţină din ele doar ceea ce 1-a mişcat adine, total şi s-a cristalizat oarecum de la sine în cântec. Nu mă pricep de loc ân -muzică, dar destul in poezie ca să am sentimentul viu că cele mai bune poeme ale lui Tiberiu Utan cresc ca nişte melodii interioare. Gândirea şi sensibilitatea apar fuzionate intim, mişcarea lirică are o durată dictată strict de vibraţia intensă emoţională. Cînd Utan declară că „ţara" „spune versuri", „de dimineaţa pînă seara" şi că... „în inimă le-aduni pe toate / le vezi cu inima, le ştii" (s.n.), el nu face o simplă metaforă ci-şi defineşte arta poetică. Impresiile culese din jur declanşează iun bogat fond liric. Utan le simte prefăcîndu-se în versuri numai atunci cînd au atins acea structură melodică, în care reflecţia şi sensibilitatea, topindu-se una într-alta şi desfăeîindu-se de impurităţi retorice, de idei neîncărcate cu o profundă emotivitate ea şi de sentimente difuze, meorganizate în jurul unui gând limpede, se cristalizează, capătă o structură definită. Senzaţia că poemul e o împlinire sufletească, un moment de intensitate, că el trebuie surprins într-o închegare fulgurantă şi nu prelungit artificial peste vibraţia lui firească, Utan şi-o mărturiseşte printr-o admirabilă imagine. „Frumuseţea, pasăre străină", — zice dânsul ou modestie, zboară pe la mine prin grădină şi se-ntîmplă-adesea de scoboară într-un ram de-al meu, şi-l Infioară. Numai eu ştiindu-i pe aproape aripile nici cît două pleoape rogu-mă în şoaptă de grădină să îşi curme foşnetele, glasul şi să-i lase cît mai lung popasul.., („Frumuseţea") Cele mai personale şi mai izbutite versuri ale sale, poetul le obţine ră-mînînd consecvent ou un astfel de' principiu propriu artei lui. Amintesc aici „Cincisprezece flăcări", „Bicaz",. „Noapte de primăvară", „Joc 'de oglinzi", „Începi să fugi de mine", „Motiv de primăvară", „Zbor de hulubi", „Rime îmbrăţişate", „Sanie", „Drum singuratic", „Rusia", „Par.tu Patimă",. „Vechi proverbe orientale prea puţin cunoscute în America" şi mă opresc aici pentru că nu vreau să reproduc aproape întreg sumarul volumului. Reţin însă în special „Făt-frumos", unde motivul întrecerii -cosmice între-lumea socialistă şi cea capitalistă capătă o proiecţie mitică de ordin folcloric ,strălucită prin măreţie, originalita- 123 te şi concizie. De pe tărîm-ul fermecat al poveştilor răsună îndemnul : „De e cu cineva să te masori/aruncă buzduganul de trei ori, / o dată pînă-n lună,/ o dată pînă-n soare,/ o dată pînă-n stele, / ca-n basmele copilăriei tale". Şi replica scurtă, formulată eu toată autenticitatea ethos-ului popular răsună calm, strivitor: „L-am aruncat — răspunse Făt-Frumos —/ îmi aţinuse calea / un ins lăudăros / pe-un pod de Zi şi Noapte, într-o Vale. I Zvîrlirăm buzduganul, pe rînd, în înserare / o dată către lună / o dată către stele, / o dată către soare./ Al meu în soare mare. / Cînd despre ziuă se crăpară j văzui, la buzduganul cu-m&trului — măciuca / întoarsă-ntr-o băltoacă, era abia cît nuca". / Din flu-ieru-i de os / cîntînd trecu spre zare Făt-Frumos". Puţinele poeme neizbutite ale lui Tiberiu Utan sînt cele în care el nu-şi mai respectă înclinaţia pe care am semnalat-o^. în „Cînitee de Dunăre" tema e „tratată" discursiv, după cîteva concepte abstracte articulate vizibil. Metaforele sînt chemate aici să „coloreze" oarecum pe denasupra mişcarea pur expozitivă a ideilor. Demonstrative în direcţia raţionamentului nud, neîncălzit de emotivitate sînt şi „Constelaţia fecioarei", „Castelul Dobris văzut din parc" sau „Hamalul". în ultima, intenţia de a ajunge la concluzii aforistice nu se reazimă pe o imagistică pregnantă. Simplitatea devine didactică : Ce-ar fi să îi aduni într-o sămadă Cărate-o viaţă, ladă lîngă ladă ? Nu, n-ar putea pămîntul însuşi ţine Ce-a dus în cîrcă-un singur om ca tine... Un efect negativ, de astă dată al concentraţiei, sărăcită însă de lirism, e tentaţia către anecdotic. Tiberiu Utan nu excelează în asemenea reconstituiri de „scene", care la alţi poeţi cu un mai viu simţ plastic şi înzestraţi cu facultatea de a ridica faptul prozaic la valoare de simbol dă rezultate excelente. Tripticul rural mi se pare sub posibilităţile autorului şi „Declaraţia la un act de deces în 1945" cam uscată şi prăbuşită în naraţiune versificată. Capacitatea de a grava tablouri sugestive nu-i lipseşte lui Tiberiu Utan. Dovadă e ciclul „Cărbune roşu", evocare cutremurătoare cu accente puternice. Piesele de efect rămân însă tot cele mişcate de un patos liric intens şi reţinut ca în „Undeva sub pământ" („Undeva sub pămînt / dorm întinse păduri I fără ploi, fără vînt / fără zvon de secură") sau în „Balada Nopţii" („Fulger negru coborîm / spre-al cărbunelui tărîm, / şi cădem, cădem, cădem / nopţii aducînd blestem...") De asemenea viziunile fixate în schiţe rapide din cîteva linii apăsate, în care vibrează o mare combustiune sufletească („Valea plîngerii", „Demonstraţie", „Roşu pe alb"). Cînd trece la relatarea de întâmplări, poetul se eliberează totuşi m.ai greu de sub tutela argheziană. Aceste scăderi sânt însă rare. Caracterizat prin intensitate lirică, prin autenticitate, prin exigenţă, volumul lui Tiberiu Utan consacră un poet cu multă personalitate şi care se afirmă drept unul din cele mai interesante talente ale generaţiei sale. Teorie si Critica TINERI PROZATORI: TEODOR MAZILU Moralist satiric şi romancier, satiri-zînd în numele colectivităţii socialiste şi fiind' interesat ca (romancier de tipologia muncitorului revoluţionar, Mazilu oferă lectorului de bună literatură unul din cale mai interesante profiluri de tînăr scriitor. Apariţia cărţilor sale a suscitat un interes maxim în critica literară, fiecare volum fiind salutat cu entuziasm de unii, repudiat cu egal entuziasm de alţii, ceea ce pentru un scriitor satiric şi un ironist este desigur una din cele mai dorite situaţii ! Un singur lucru nedorit s-a petrecut în această primire, de care Mazilu s-a bucurat. Atît entuziaştii cît şi reticenţii faţă de proza sa i-au acordat o paternitate cu care el nu are nimic comun, sau prea puţin. A fost declarat discipol al lui Caragiale, Scedrin şi Cehov, şi în numele acestor trei giganţi ai prozei satirice s-au ridicat exigenţe inutile, dar zdrobitoare. Ce obiecţii au fost formulate ou privire la satira lui Mazilu, considerat ca autor de „momente" ? S-a obiectat că — spre deosebire de maeştrii săi prezumaţi — personajele sale nu sînt decît „ilustraţii la idei abstracte", că este autorul unei „literaturi teziste şi didactice", şi, ceea ce e desigur mai grav, dă dovadă de „absenţa humorului" (N. Mărgeanu), că prezumatele sale „momente" mărturisesc „lipsa de conflict, deficienţa principală a scriitorului" (P. Georgescu) iar M. Petroveanu face cu calm, şi în treacăt, o con- ION VITNER statare care anulează însuşi sensul de a exista al satiricului şi face inutilă toată strădania sa artistică: „Insectele lui nu sînt dăunătoare în sensul propriu al cuvîntului; nu pot periclita mersul înainte al societăţii noastre". Teodor Mazilu trebuie să fi privit cu o infinită tristeţe dezastrul „veleităţilor" sale „de urmaş al moraliştilor francezi", cum îşi consemnează .în Galeria palavragiilor filiaţia pe care el şi-o doreşte. In toată această dispută, dreptate are Mazilu, pentru că Insectar de buzunar şi Galeria palavragiilor, nu sînt colecţii de „momente" ci „Caracteruri", pentru a ne exprima în limbajul pitoresc al lui Barbu Paris Mumuleanu, antecesorul său autohton. Cititor pasionat al lui La Bruyere, Mazilu a intuit maiile posibilităţi pe care le oferă reintroducerea bătrânelor (dar totuşi atît. de neperimatelor) sale „caractere" m circuitul valorilor literare ale realismului socialist. Însuşi tipul palavragiului este unul din punctele de atracţie ale moraliştilor clasici, Teofrast, — părintele „caracterelor", — oferind nu numai genul proxim dar şi speciile pe care le generează. La Bruyere 1-a tradus pe Teofrast, nu cu toată fidelitatea, dar mal ales 1-a completat cu tipologia pe care epoca sa i-a dăruit-o, şi această îndeletnicire mărturiseşte un geniu indiscutabil. Ce sînt „caracterele" ? Sînt fişe ale-unei anchete social-psihologice, a cărei finalitate constă în descoperirea şi vi- 125 tuperarea a ceea ce este putred, opus principiului sociabilităţii, ideii de progres social. Teofrast în caracterele sale, cîte ne-au rămas, a întreprins o clasificare a tipurilor utile comediei, fişe pentru comedii pe' care nu el le-a scris ci amicul său Menandru. Prin urmare scopul moralistului, fă-cind clasificări tipologice, nu este de a deslănţui rîsul, ci de a pregăti numai fişa tipului care într-un ansamblu comic poate genera buna dispoziţie a spectatorului. Şi Mazilu, în „insectarul" şi „galeria" sa de prototipuri, nu face altceva decît să propună atenţiei autorilor comici o serie tipologică utilă comediei. Dacă studiul psihologic întreprins de Mazilu nu are cum să provoace rîsul, pentru că nu aceasta este menirea lui, în schimb, tipologia propusă de el şi introdusă în trama complexă a comediei de către Galan, amuză copios spectatorul. Pentru că unele tipuri ale -comediei Prietena mea Pix sînt în bună parte cuprinse în fişele de studiu ale lui Mazilu. Tovarăşul „Pe bază de tabel" al lui Mazilu nu este altceva decît prototipul lui Pătrăţică, din comedia lui Galan. Iată-1 în exerciţiul funcţiunii sale : „Nu ţipaţi, tovarăşi... — Nu vorbiţi în timpul şedinţei... — Mai dă-le dracului de dansuri... — Nu rîde, tovarăşe, că nu-i de rîs... — Nu cîntaţi, tovarăşe, că nu-i frumos...". Cîteva din manifestările de obtuzitate şi vehemenţă verbală ale personajului, le vom regăsi ca replici ale lui Pătrăţică. Dacă nu deslănţuie rîsul glotic, „caracterul" incită umorul intelectual, satisfacţia conştiinţei avansate pentru descoperirea delicventelor morale şi ţintuirea lor la stîlpul ironiei corosive. Prin urmare, este vorba de un alt fel de rîs, interior, mai puternic uneori decât izbucnirea lui explozivă. Pentru a-1 provoca, trebuie o comuniune dintre moralist şi masele largi, al căror ideal autorul de caractere să-1 reprezinte. Julien Benda într-o splendidă exegeză a operei lui La Bruyere, sub forma unei convorbiri plină de subtilitate şi respect cu spiritul celui dispărut (în „Tableau de la litterature frangaise, de Corneille k Chenier", N.R.F. 1939), subliniază ideea că, prin forţa spiritului, analitic, un moralist nu este atît con-tempoiranul epocii sale {aceasta este exigenţa minimă), cît contemporanul deceniilor sau secolelor care vin. Ideea lui Benria despre contemporaneitate mi s-a părut extrem de originală şi în consens cu spiritul prospectiv marxist. „Caracterele" trebuie prin urmare să cuprindă ou necesitate o anticipare asupra unui timp oare va veni. Cuprind portetele satirice ale lui Mazilu o astfel de prospecţiune în zone ale timpului îndepărtat, sub speţa viitorului ? Există în volumele sale de proză satirică cel puţin cîteva pagini care în mod evident ţin de o sensibilitate şi conştiinţă a timpului nostru, dar care vor deveni predominante şi sigure de cuceririle lor deabia într-o etapă mai apropiată sau mai depărtată a comunismului victorios. O altă caracteristică a speciei, fără de a cărei înţelegere riscăm să operăm cu obiecţii neavenite, este natura inorganică, cum se exprimă Benda, a acestor fişe psihologice. „Caracterele" nu vehiculează eroi şi nu întreprind nici introducerea lor în dispute dintre oameni, în conflicte. Personajele utilizate sînt simbolice, rezultând din gruparea sistematică a unor delicvente care sînt proprii speţei umane, dar omul ca atare, în carne şi oase, nu există, moralistul fiind interesat de aceste abstracţii atît de puţin. abstracte, prin urmări care sînt sentimentele, conştiinţa, reacţiile etice ale indivizilor în faţa evenimentelor şi problemelor sociale ridicate de viaţă. Un alt specific care trebuie înţeles este schematismul voit al unor astfel de construcţii, reprezentând în ultimă instanţă o operaţie cu caracter ştiinţific: inventarierea unor maladii 126 ale spiritului, căutarea cauzelor, clasificarea tipurilor maladive pe genuri şi specii. Pe acest schelet având contingenţe cu cercetarea ştiinţifică, moralistul aruncă vestmântul ficţiunii, creînd fabulaţia şi personajele simbolice ■ necesare conturării caracterului studiat. Insistând, pe urmele lui Teofrast, asupra speţei palavragiilor, Mazilu atinge unul din fenomenele importante ale descompunerii mentalităţii burgheze. Palavragiul este insul care reduce totul la limbaj, ridicat la rangul de modalitate principală a activităţii umane, de instrument ofensiv împotriva raţiunii comune şi a bunului simţ, care pune în mod firesc accentul pe faptă, pe realizare şi practică. Personajele lui Mazilu îşi creează, din limbajul caracteristic relaţiilor, de viaţă socialiste, o mască utilă finalităţii lor ostile. Ele se drapează în cuvinte şi formule golite de conţinutul lor avansat, şi la adăpostul acestei travestiri lovesc în cuceririle socialismului. Iată de ce tipul principal îm- . potriva căruia, cu asiduitate, moralistul îşi aruncă săgeţile sale, este palavragiul politic, demagogul partinităţii şi fermităţii ideologice. Politicul face parte, în acest secol al marilor dispute politice, din însăşi fiinţa noastră umană. Atitudinea politică este aceea care, în epoca noastră, caracterizează esenţa umană sau antiumană, avansată sau retrogradă, a oricărei întreprinderi a omului. Filistinul burghez, orientîn-du-şi loviturile principale în această zonă de activitate, dă dovadă de un bun simţ de orientare potrivit intereselor sale de clasă. Pentru Felix Vespasian, secretar literar al unui teatru, revoluţia socialistă este un mecanism de noţiuni simple care trebuiesc vehiculate în permanenţă. El îi spune Nuşei Mateescu, actriţa care respinge ideea de revoluţie, din bravadă juvenilă şi non-con-formism prost înţeles : „Ce-i aia că nu înţelegi revoluţia 1 Ce e aşa compli- cat ?... Cîteva noţiuni acolo... Desfiinţarea exploatării omului de către om... naţionalizarea principalelor mijloace de producţie. Dictatura proletariatului în folosul majorităţii zdrobitoare şi-împotriva unei minorităţi infime, derizorii... Arta... mă rog, a poporului... Clasa muncitoare... natural în calitatea sa de hegemon, ne conduce şi, cum e şi normal şi logic, are o situaţie mai, avantajoasă, un rol primordial... Asta. e tot! Ce ţi se pare aşa de greu ?"" Cuvintele constituesc masca personajului, în fond ostil socialismului, şi care crezând că a găsit în actriţa refractară ideilor de progres un partener politic, se demască descoperind ou stupoare în Nuşa o admiratoare a comuniştilor, pentru fermitatea ideilor şi atitudinii lor. Din aceeaşi speţă a duşmanului camuflat sub masca fidelităţii face parte Ti ti Ludovic Gîjbă, fostul agent de siguranţă devenit director al unei fabrici din provincie. „Scria la gazeta de perete, îşi făcea autocritica după ce cerea răgaz de cugetare : „să mă gîn-desc. să nu fie formală", era prezent la toate şedinţele, nu Ţespingea pe nimeni care voia să stea de vorbă cu el, avea şi avînturi romantice : „O să mărim fabrica, tovarăşi, de o să se ducă vestea în Europa". Făcea orice, începînd cu simularea de avînturi romantice, pînă la grija pentru căminul de copii, numai ca să treacă neobservat, să nu i se ghicească sufletul şi: gîndurile, să poată sabota în tihnă? slobod de primejdii". „Domnul Hopa", un Mitică, dar diferit de prototipul caragealesc, s-a transformat din aparent negustor de reparat stilouri în om al muncii socialiste. Dar „sufletul său de liber profesionist pornit pe calea muncii productive era măcinat de nelinişti".. Domnul Hopa are o teamă indescriptibilă faţă de serviciile de cadre, pentru posibilitatea pe care o au de a citi în trecutul şi în sufletul său ca într-o carte. Pentru a ocoli primejdia, 127 domnul Hoipa se drapează în faldurile penitente ale autocriticii complete: „— Da, tovarăşe, am greşit... Am înşelat tovarăşii mei de muncă, care aveau atîta încredere în mine, mă preţuiau... N-am avut încredere în cadrele noastre... Asta a fost greşeala mea principală..." Sau, altădată, prins asupra delictului de speculă: „— Tovarăşi, mi-e greu să mă uit în ochii voştri. Şi ce e mai trist în această lume decît să nu poţi privi deschis în ochii tovarăşilor tăi? Asta e pedeapsa cea mai cumplită... nu mi-e teamă ce-o să se întîmple cu mine... asta o veţi hotărî voi, tovarăşi... aveţi dreptul să mă daţi afară., cine greşeşte trebuie să-şi primească pedeapsa !" Trucul autocriticii devine pentru Mitică, cu concursul unei inevitabile exagerări de situaţii din partea prozatorului, infailibil. Neliniştitoare este speţa „palavragiului filozof", identificată de Mazilu, neliniştitoare pentru consecinţele extrem de funeste ale întreprinderilor sale, „palavragiul filozof" fiind mai versat decît celelalte speţe în contrafacerea modului de a gîndi şi a lucra specific lumii socialiste. „— Raionul, admitem cazul, spune : „Dă-mi un raport !" Dumneata cum procedezi ?... Treci în raport realizările, nu multe, să nu bată a automulţumire, nu puţine, să nu aducă a negativism. Treci pe urmă în raport lipsurile. Nu puţine, să nu miroasă a lipsă de autocritică, nu multe, să nu aducă a autobiciuire sau „cenuşă în cap", cum spun unii tovarăşi. Esenţialul este deci să păstrezi echilibrul... Pe urmă compari... cum era situaţia acum o săptămînă, cum e actualmente... deci faci o paralelă., pe urmă mai compari ceva, te orientezi, de la caz la caz, şi îi arzi încă o paralelă... Paralele, antiteze, iar paralele, iar antiteze şi e gata tre-■buşoara... Cînd te apropii de sfîrşit, de final, sau de epilog, cum spun unii tovarăşi... atunci... — faţa palavragiului filozof semăna în această clipă dramatică cu aceea a unui conspirator — atunci vîri politica, strecori politizarea...". Nu mai puţin nocivă este speţa ^palavragiului energic", cu numeroase variante. Sîntem în faţa demagogului politic animat de un puternic spirit ofensiv, în faţa satrapului drapîndu-şi identitatea reală în mantia vorbăriei cu iz de principialitate. „Dînsul" (pe numele muritor Ion Dumitrescu) este „conducerea unică", iar un amărât de Stănescu, responsabilul clubului 1-a înfruntat pe tema mutării clubului într-o nouă construcţie, adecvată scopului. Dar „Dînsul" e de altă părere şi insistenţa responsabilului devine imediat un „caz", o ameninţare la conducerea unică şi chiar la existenţa întregului partid. Un alt tip de satrap, acaparator al „principialităţii", este Mititelu. Animat de un avînt politic „dezinteresat şi extrabugetar", Mititelu. circulă peste tot, anchetează oamenii, se interesează pînă şi de evoluţia intrigilor sentimentale (în virtutea principiului moralei proletare), descoperă situaţii alarmante, atmosfere nesănătoase, organizează mersul şedinţelor, se agită, trimite bilete cu mici instructaje categorice: „Popescu, ia cuvîntul şi propune vot de blam"; „Georgescu, ridică-te şi arată că Niţescu a avut o atitudine ne-justă"; „Dragă tovarăşe Dumitrescu, propune să se sisteze discuţiile". Mititelu născoceşte vipere, „ca să aibă ce strivi în timpul producţiei", munca concretă fiind înlocuită de personaj cu frenetica sa demagogie politică. Bineînţeles, pînă la urmă Mititelu este concediat, găsindu-şi cu greu, după un timp, un post modest la o întreprindere provincială. Prezentarea personajului la noul serviciu e savuroasă, prin perfectul automatism al delicventei sale morale: „— Am venit să vă ajut în muncă, tovarăşi. Trebuie să fiţi o leacă scuturaţi... Am auzit că se petrec aci nişte lucruri că pur şi 128 simplu îţi vine să te iei cu mîinile de cap". Alte tipuri de satrapi, bolnavi de •un exces de principialitate şi acaparatori ai spiritului partinic sînt: tovarăşul „Pe bază de tabel" (prototipul lui Pătrăţică, de care am amintit), „tovarăşul cu perspective" care „gîn- el fiind amator de idilă. De aceea, cînd îşi găseşte locul conjugal ocupat, preferă să se retragă cu discreţie, revenind mai tîrziu pentru a juca rolul soţului încântat de armonia casnică. Ipocrizia fericirii casnice şi a iubirii domină şi căsnicia soţilor Vasilesou (In audienţă la o familie fericită). Contractul conjugal al soţilor e bazat pe acceptarea de către soţ a trimiterii mamei sale bătrâne la azil, iar de către soţie prin acordul tacit dat escapadelor iubitorului Gii. Este ceea ce se cheamă în limbaj vetust, utilizat cu entuziasm chiar de cei în cauză, o „căsnicie fericită". Aceeaşi problemă, dezbătută cu fantezie şi vervă, o regăsim în „satira romantică" intitulată Romeo şi Julietta. Familia cetăţeanului Nicolae ■Spălăţelu este trezită în miez; de noapte de un ciudat mandatar al or-dinei sentimentale, care în numele lui Romeo şi al Juliettei îl arestează pe Onestul cetăţean pentru delicventă sentimentală, ducîndu-i to faţa unui -tribunal al iubirii pure şi romantice. -Cetăţeanul este acuzat de coabitare ■cu o femeie pe care nu o iubeşte, dar care este posesoarea unui apartament cu gaz şi are perspective în muncă. „Demasc ipocrizia, în numele lui Romeo şi al Juliettei", proclamă' cu solemnitate acuzatorul. Dialogul dintre .complexul de judecată şi acuzat este excepţional prin delicata şi Corosiva demascare a unei delicvente care nu poate fi supusă decît tribunalului conştiinţei personale. Nicolae Spălăţelu se scuză: „Cu viaţa personală fac ce vreau... N-are voie nimeni să se amestece. La servici nu întîrzii... îmv îndeplinesc planul... La şedinţe iau. cuvîntul. Nu înţeleg ce se întîmplă'. aici... E o înscenare." Judecătorul obiectează : „Nu ştiai că ipocriziile de-orice fel, oriunde s-ar săvîrşi ele, la locul de muncă sau la domiciliu, sînt strict interzise ?... — Nu cunosc o asemenea lege, răspunde Spălăţelu. Omul are dreptul să fie ipocrit, dacă nu loveşte în interesul obştesc... — Dacă nu-ţi iubeşti soţia de ce nu divorţezi T întreabă anchetatorul. — De ce să divorţez ? De ce să calc legea, cînd pot s-o aplic ? Omul trebuie să aibă un. cămin... Şi mie mi-e şi frică, zău... — A, frică... vezi cum o infracţiune aduce o altă infracţiune ? Cu ce drept ţi-e frică ? Nu ştii că frica este aspru pedepsită de lege ? Cu ce drept calci' legea ?... — Frica e o chestiune personală... preciza Spălăţelu. — Frica e o chestiune obştească... — Nu-mî' recunosc nici o vină, răcni Spălăţelu^ Am plătit fiscul, am chitanţele la-mine ! Am plătit radio, am recipisa îo? mine! Sînt căsătorit legal, am certificatul la mine." Cred că mai ales în asemenea pagini denunţând ipocrizia sentimentelor, Mazilu anticipează un timp al viitorului în care nu legile, ci însăşi viaţa va putea sancţiona infracţiuni subtile dar nu mai puţin nocive faţă de ideea de-umanitate, în sensul ei deplin. Moralist la vîrştă juvenilă (tentaţia speciei este deohicei un atribut al maturităţii), caracterele lui Mazilu suferă pe alocuri de intemperanta tinereţii. Uneori vrînd să spuie foarte-mult, autorul nu reuşeşte să facă aceasta în puţin, şi aglomerează date-care dilată obositor portretul moral (vezi Bărbat cu tact, Moartea alchimistului din Insectar de buzunar, sau Prima iubire, Schopenhauer, etc. dini Galeria palavragiilor). Alteori, caracterele sînt tratate într-o manieră jurnalistică minoră, trădînd graba reporterului de a consemna faptul descope- 130 rit, fără o atenţie deosebită acordată modului în care lucrurile sînt expuse. Există asemenea deficienţe, pot fi descoperite desigur şi altele, dar scoriile prozei satirice a lui Mazilu nu sînt de natură să anuleze esenţa vie şi originală a întreprinderii sale scriitoriceşti. Mazilu are darul unui palpit al ideilor noi, al sensibilităţii contemporane (în sensul acordat de Benda) şi o combativitate în apărarea lor, care atrag, încântă şi instruiesc. In spatele satiricului se află un sentimental (ca la orice satiric autentic), iar esenţa atitudinii sale acuzatoare este de fapt promovarea unor valori noi. Că lucrurile, în cazul lui Mazilu, stau întocmai astfel ne-a dovedit-o chiar prozatorul cu Bariera, volum de fină observaţie tipologică a lumii muncitoare, subliniind cu putere valorile conştiinţei educate ân sensul socialismului. * Original fără ostentaţie, Mazilu descoperă cu Bariera fondul real de umanitate al unei zone sociale care, în literatură, a plutit destul de mult timp între mit şi fapt senzaţional. Este vorba despre imaginea literară a mahalalei, surprinsă de un număr apreciabil de autori şi limitată, tot de un număr destul de mare dintre ei, la existenţa plină de fervoare instinctuală a declasaţilor, vagabonzilor şi lumpenproletarilor. Problematica literară a mahalalei este destul de veche. Reamintim că aluziv, Maiorescu o atinge în legătură cu comediile lui Caragiale (pentru a valida teoria formelor fără fond) iar Gherea răspunde încă la sfârşitul veacului trecut acelora care îl acuzau pe Caragiale de a se fi interesat de lumea mahalalei, că această zonă socială merită toată atenţia literatorilor : „...mahalaua de la 184S încoace are din ce în ce mai multă însemnătate în viaţa noastră socială... dintr-însa iese burtăverzimea îmbogăţită, burghezimea noastră naţională. Un crîşmar, un cherestegiu, îm-bogăţindu-se, cine mai ştie cum, ajunge bancher, lipscan, neguţător naţional. Influenţa acestei burghezimi cu punga plină asupra vieţii noastre, de bună seamă că nimeni nu va nega-o" (I. L. Caragiale). Prin urmare, literatura a surprins o mahala văzută ca leagăn al burgheziei, apoi, cind burghezia a evadat spre centrul elegant şi aristocrat al oraşelor, a reflectat mizeria mic-burgheză sau lurnpenprole-tară, existenţa axată pe aventură a pegrei, a vagabonzilor, hoţilor, declasaţilor de toate speciile. Mai ales această din urmă categorie socială a cunoscut un enorm succes, fiind generatoare pe plan literar de acţiune palpitantă şi emoţii violente. Ultima victimă a iluziilor pe care le poate genera înţelegerea deficientă a mahalalei delicvenţilor a fost Eugen Barbu, şi Groapa sa închide de fapt o epocă literară, în care mahalaua era generatoare de senzaţional şi pitoresc. S-a spus despre Bariera că implică o polemică îndreptată împotriva Barierei lui G. M. Zamfiirescu şi a Gropii lui Barbu şi, bineînţeles, a tuturor autorilor din aceeaşi familie de spirite. Nu ştiu dacă Mazilu a pornit de la o intenţie polemică, în orice caz mai puternică mi se pare dorinţa prozatorului de a proclama adevăruri neglijate. Romanul său nu ignoră compoziţia socială complexă a mahalalei. Există în el şi matricea generatoare de burghezie şi burghezia ajunsă care evadează spre „centru", şi lumea lum-penilor, a borfaşilor şi delicvenţilor, total lipsită de aureola romantică dăruită de Barbu şi de o serie de predecesori ai săi, aureola fiind Înlocuită cu o dură dar realistă caracterizare politică a esenţei lumii delicvente şi destinului său inexorabil. Peste toată această lume diversă şi diversificată in personaje, este adevărat de multe ori numai schiţate, dar suficient pentru a intui valorile umane sau anti- 131 umane pe care le reprezintă, se ridică figura muncitorului industrial, a revoluţionarului prin destin social. Inafară de faptul că este creatorul unei puternice figuri de muncitor revoluţionar, Mazilu incită, cu Bariera, un interes estetic deosebit. Romancierul porneşte, în mod vizibil de la ideea că eroismul, ca atribut capital al comunistului, nu se manifestă numai în situaţiile limită, de luptă dură împotriva exploatării sau reprimării adevărului social, ci este o caracteristică a existenţei de fiecare zi a insului dotat cu o înaltă conştiinţă politică. In viaţa cotidiană eroismul are alte valori şi alte aspecte, ignorate de foarte multe ori, pentru că intră în circuitul automatismului cotidian şi se pierd. Acest strat al banalului şi obişnuitului din existenţa cotidiană, a unui ins sortit să îndeplinească la un moment dat al istoriei funcţia eroului, îl interesează îndeosebi pe prozator. Cu fineţe, Mazilu îşi descoperă finalitatea estetică a construcţiei sale romaneşti, expunînd-o prin intermediul eroului sau personajelor cărţii sale. Astfel, în momentul suprem al despărţirii de viaţă, înainte de execuţia sa, Viţu luptă împotriva ideii de dispariţie, de moarte, invocând ca pe divinităţi tutelare ale vieţii expresiile comune, cum le numeşte prozatorul, acele manifestări extrem de banale ale limbajului cotidian, rostite de cele mai multe ori în virtutea automatismului gândirii („Ştiam să mă port cu fetele", „Pune ceva gros pe tine să nu răceşti", „Fii te rog bun şi spune-mi cît e ceasul", „Închide fereastra că e curent şi trage", etc.). Banalul capătă astfel, constituind fundalul unor momente limită, dimensiuni de apoteoză. Ideea directoare a Barierei o rosteşte unul din personaje, în solilooviul său : „cultul înţelegerii şi explicării fiecărei atitudini". De aceea, cea mai mare parte a romanului este de fapt constituită din analiza extrem de mi- nuţioasă a diferitelor atitudini pe care un grup uman le manifestă faţă de existenţa cotidiană, în împrejurările sociale pline de gravitate ale anului 1944, în preziua capitulării fascismului în ţara noastră. I s-a reproşat autorului, de către o parte a criticii literare, că nu a oferit un spaţiu mai mare în romanul său evenimentelor politico-sociale ale momentului surprins, că nu a insistat mai mult asupra activităţii Partidului Comunist în ilegalitate şi asupra acestei activităţi raportată la eroii săi comunişti. Confraţii care au făcut atari observaţii au poqnit de la ideea că Bariera este o frescă socială, şi numele de frescă a fost chiar rostit nu o dată (M. Novicov). Dar romanul lui Mazilu, în imod cît se poate de evident, nu este cîtuşi de puţin o frescă, ci o suită de fişe caracterologice conturând un erou şi caracterizând o serie de personaje, în diferite imomente ale vieţii lor. Bariera nu este romanul unui iubitor de epic, ci al unui moralist, de unde decurg toate caracteristicile care au intrigat şi, uneori, derutat critica literară. Mergând pe o exhaustivă analiză psihologică şi nu pe acţiune, fără îndoială că Bariera îi va desaimăgi pe aceia oare cer de la un roman fapte palpitante, evenimente menite să trezească emoţii. Farmecul cărţii lui Mazilu nu poate fi simţit deplin de iubitorii unei astfel de speţe romaneşti. Bariera nu ne arată altceva decît modul în care „gesturile şi cuvintele ne creiază mari obligaţii faţă de noi înşine", pentru a utiliza o formulare a lui Viţu, eroul romanului. Prin toate aceste caracteristici ale sale, Bariera intră în circuitul de valori inedite iniţiat de Marin Preda cu Moromeţii. Afinitatea foarte strînsă dintre Bariera şi Moromeţii, dintre Iile Moramete şi nea Viţu, sub raportul metodei analitice, este extrem de vizibilă, ceea ce i-a făcut pe unii comentatori 161 publică abia veste un an. (E vorba de „Melancolie" apărută în 1923, în revisiţz. bilingvă „Aurora", din Oradea). De atunci încoace, el continuă an de an munca, de descifrare a tainelor poeziei eminesciene, căutarea echivalenţelor, a expresiilor prozodiei şi rimelor celor mai potrivite pentru reconstituirea nealterata:. a originalului. Franyo a declarat odată, că o bună parte din cele 500 de poezii, romîneşti pe care le-a transpus în limba maghiară şi 'cele 300 în limba germană, le-a considerat ca etape de pregătire în vederea găsirii celei mai adecvate sonorităţi maghiare şi germane pentru lira lui Eminescu. In recentul: volum bilingv, Franyo izbuteşte să atingă o nouă treaptă în arta sa de tălmăcitor. Virtuozitatea versificaţiei, respectarea severă a măsurii, a ritmului, a. aşezării )si calităţii rimelor, redarea tonalităţii juste a originalului, plasticitatea. şi culoarea limbajului, fidelitatea sensurilor, realizarea atmosferei poetice autentic eminesciene, constituie calităţi de necontestat ale traducerilor sale, care îi asigwrâ un loc de seamă în vînăul traducătorilor maghiari ai poeziei 'eminesciene. Cîteva exemple credem că vor fi concludente.. în volumul colectiv tipărit de E. T., unai din piesele cele mai reuşite este traducerea „Luceafărului", realizată de apreciatul poet budapestan, ardelean de origină, Aprily Lajos. later: prima stirofă (pag. 163): Volt egyszer, hol nem volt, mesek Tiinderorszăga tâjân, Volt egyszer egy csodâlatos Szepseges szep kirâlylâny. Versiunea Franyo (pag. 263): Volt egyszer, hol nem volt, talan Csak regesreg meseltek Csâszari szulok udvarân Virult egy ritka szepseg. Dintr-o singură privire se constată că Aprily • sacrifică rimele încrucişate^ pe care Franyo le respectă şi le va respecta de-a lungul întregului poem, veghind şi la alternarea, 'conformă cu originalul, a rimelor masculine şi feminine^ Cît priveşte redarea sensului originalului, retroversiunea este concludentă. Aprily: „A fost odată ca niciodată, poate pe meleagurile poveştilor cu zîne, a fost o minunată, o frumoasă fată de rege". Franyd : b,A ţost odată ca niciodată,, poate numai s^a\ povestit odinioară, la curtea unor părinţi împărăteşti, o {fată de) rară frumuseţe". Desigur, în versuri nu se traduc cuvintele, ci sensurile. Fără să minimalizăm valoarea traducerii lui Aprily, constatăm că versiunea lut: Franyd este mai fidelă, mai riguroasă formal, mai artistică. în strofele de mai. tîrziu, cu conţinut filozofic, acest lucru se va reliefa şi mai convingător. E locul să amintim că Franyo s-a lăsat sedus de capcanele pe care textele-eminesciene din „Scrisori", „Călin", „Egipetul" etc. le oferă tălmăcitorilor neavertizaţi. Unii din predecesorii săi au crezut că pot recunoaşte în prozodia: acestor versuri arhaicul octosilab maghiar, dublat, metru asemănător alexandrinului eminescian, dar impropriu pentru realizarea atmosferei şi muzicalităţii originalului, lipsind din el măsurile trohaice, a Âcăror importanţă a relevat-o>-cu atîta fineţe Ibrăileanu. Franyd respectă riguros formele trohaice din alexandrinul „Scrisorilor" şi din „Călin" (cu cezură şi silabe accentuate la început. 1162 şi după cezură). De asemenea sesizează prompt trecerile la peon III, după cum in „Strigoii" adoptă — respectînd originalul — alexandrinul iambic. Tot ca o dovadă p, grijii deosebite manifestate pentru perfecţiunea versiunii sale, trebuie arătat că traducătorul a elaborat mijloace de expresie (epitete etc.) în spiritul artei eminesciene, mijloace la care a recurs atunci cînd necesităţile prozodice i-au impus completarea versului cu două sau trei silabe. Limba m,aghiară fiind mult mai concisă decît cea romînă, asemenea situaţii s-au prezentat destul de frecvent, dar ele au fost (rezolvate fără risipirea specificului original. Dorinţa de a găsi expresia justă, creatoare de atmosferă, este atît de puternică la Franyd, încît descoperim îmbunătăţiri chiar faţă de textul apărut cu puţin înainte la Editura Tineretului. Astfel, în sonetul „Veneţia" înregistrăm patru modificări în catrene şi patru în terţine. Vn exemplu : Volumul E. T. : Szent Mărk, â multa-k papja regi termek, Dohos Kddebol ejfelt kong fele ma. Ediţia bilingvă : Szent Mărk, a tiint kor papja, regi termek Komor melyebdl ejfelt kong fele ma. Traducătorul a făcut o modificare fericită: acel „regi termek komor melyebdl" este incontestabil mai eminescian, mai în atmosfera „scărilor de marmoră", a „vechilor portaluri", decît versiunea anterioară. ; Versiunea maghiară a poeziilor lui Eminescu, făcută de Franyd Zoltân, constituie o operă poetică de aleasă ţinută artistică, o lucrare realizată cu deosebii scrupul literar, \cu sensibilitate şi avînt. Alături de ^contribuţiile de seamă ale celorlalţi poeţi amintiţi, versiunea Franyd va constitui multă vreme de aci înainte ghidul cel mai valoros pentru ,cititorii maghiari dornici de a face cunoştinţă cu arta marelui nostru poet. Aurel Buteanu DIN LUMEA „LIBERĂ" Lumea „liberă" a adoptat un protagonist îm plus, — pe supravieţuitorul dictator Franco care a âmplinit 25 ani de domnie în ziua cînd mai de luptători pentru libertate au împlinit şi ei 25 de ani de închisoare. O aniversare a unei asemenea longevităţi n-^au cunoscut nici prea multe capete încoronate. Ea deci a fost sărbătorită cu manifestări de veselie, printre care declaraţia dictatorului că : „democraţia sa organică e un model pentru vechile ţări ale Apusului" nu a fost de cel mai palid haz. Marile serbări cer şi jertfe. în Spania de altă dată, tauri. Aawn, cezarian, oameni. Nu în cuşca cu lei, ci în beciurile unde domnesc gealaţii „democraţiei organice". Jertfe alese : scriitori şi artişti. Ou binecuvântarea eclesiaştiior, bine înţeles, (pentru ca ritualul să fie creştin. Sacrificarea totuşi nu se face ca în antichitate, cu injunghieri şi nici ciu ruguri spectaculoase, ci într-un fel care s-ar putea spune „prin gâtuire", prin lipsă de aer. Metoda e lentă şi cinică, Ne-o prezintă Pablo Vives in revista „Les Lettres franoaises". 163 Informarea sa dezvăluie un aspect sinistru al „lumei libere", care priveşte condiţiile de creaţie ale scriitorilor din Spania „democraţiei organice" şi a dictaturii totale. „Scriitorul spaniol, chiar cel mai fecund şi cel mai citit nu poate trăi şi nu trăieşte din scrisul său. El nu are timp de scris decît seara, în zilele de sărbătoare sau în timpul concediului". După aceea ?... După aceea, chiar dacă a scris un roman îşi acesta a obţinut vre-un premiu, poate spera un tiraj de... cinci mii de exemplare, ceea ce în Spania de azi e socotit enorm — deoarece tirajul normal pentru un jscriitor foarte cunoscut atinge cel mult 3000 de exemplare. Oînd vânzarea ajunge la 1000 de exemplare, se socoate un mare succes. „Condiţiile materiale de existenţă ale sCiriitorului şi situaţia în care îl pune regimul nostru (franchist — n.n.), îi răpeşte libertatea de om şi de creator. Scriitorii care totuşi nu cedează constrîngerilor cenzurii şi crnre încearcă să oglindească realitatea în operele lor sini, în mod practic, eliminaţi printr-o nouă şi radicală metodă : Cenzura i-a trecut pe-o listă neagră de autori ale căror opere sînt interzise în mod automat. „Lumea liberă!" Nu ?". Nici Inchiziţia, pe care nenorocita asta de Spanie a eunosout-o /doar foarte bine, nu a mers atât de departe. Ea a făcut, la timpul, ei, doar liste de cărţi interzise, nu de autori. E de la sine înţeles că pe aceste liste negre figurează fără greş şi excepţie cei mai buni scriitori, cei ale căror opere altă daită au fost traduse în lumea întreagă, apreciaţi pentru umanismul şi arta scrisului lor. Metoda asta specifică „democraţiei", propusă de Franco drept model vechilor ţări din Europa occidentală, nu se aplică numai la romane, ci şi la poezie, ia teatru şi la cinematografie'. Metoda s-a dovedit doar eficace fără prea multă bătaie de cap. O asemenea listă, alcătuită ou spiritul de prevedere al unei dictaturi având o experienţă de 25 de ani anchetaţi, te scuteşte şi de cenzură. E ca. şi cum i-ai pune căluş in gură. La ce bun !jsă le cenzurezi spusele, de vreme oe nu mai pot vorbi ?! In felul acesta... totu-i bine, oa ân cea taai minunată ţară. Dictatura e liberă să tiaie şi să spânzure, la propriu şi la figurat. DeMaceea şi este Spania un model de „lume liberă". D. B. EGALITATEA CETĂŢENILOR PRIN PRISMA CLERICALĂ Este cunoscut vechiul troc de indulgenţe al bisericii cu credincioşii : o ofrandă pe lumea asta, contra unor mari avantaje pe lumea cealaltă. In Italia, beneficiul -indulgenţelor e pe cale acum să coboare în regiunile terestre, în viaţa reală. Deocamdată numai pentru unii studenţi universitari. Vn exemplu îl constituie foloasele concrete oferite recent de Asociaţia medicală Sf. Luca studenţilor dispuşi să asiste la reuniunile religioase organizate de ea. Pe biletul de invitaţie la aceste „exerciţii spirituale" stă tipărit negru pe alb că, pe lîngă înaltul profit moral, studenţii în medicină participanţi vor fi scutiţi de frecvenţă la zece lecţii ale cursului de Semeiologie medicală. Mai mult, profesorii îi vor avea în vedere în mod special la examene. E adevărat că nu se indică exact şi nota de trecere acordată leneşilor credincioşi. Prezenţa lor la reuniuni religioase devine aşa dar o primă de asigurare contra riscului la examene. Acesta rămîne întreg doar 164 pentru ceilalţi studenţi, singurii obligaţi să dobindească toate cunoştinţele ştiinţifice, profesionale spre a deveni medici. Revista italiană lunară de ipolitică şi literatură „II Ponte", care relatează cele de 'mai sus, într-o notă din numărul ei 'din octombrie 1961, îşi asigură cititorii că nu e vorba de o glumă sinistră. Faptul menţionat a făcut obiectul unei interpelări adresate Ministrului Instrucţiunii Publice în Camera deputaţilor. In acelaşi număr al revistei se mai vorbeşte de o chestiune opusă, dar şi mai gravă din punctul de vedere al egalităţii cetăţeneşti. In două localităţi din sudul Italiei, una din provincia Salerno şi cealaltă din Sicilia, de lingă Messina, primarii aleşi nu au fost confirmaţi de către forurile superioare şi astfel nu-şt pot lua funcţia în primire. De ce oare ? Aceşti primari au fost cîndva preoţi, si s-au lepădat apoi de religie. Prin Concordatul semnat între Vatican şi Mussolini se stabilea, „în numele Sfintei Treimi", că preoţii apostaţi pierd dreptul de a ocupa locuri în învăţămînt, precum şi orice serviciu p(resupunînd contactul direct cu publicul. Este aşa dar o interdicţie de drepturi civile asemănătoare cu pedeapsa accesorie prevăzută în Codul Penal pentru delicvenţii periculoşi. In una din „Scrisorile din închisoare", Gramsci arăta că preoţii certaţi cu biserica sînt consideraţi ca nişte adevăraţi „paria" ai societăţii italiene. Religia catolică, intolerantă, răz-bunîndu-se pe „transfugi", anticipîndu-le pedeapsa ce-i aşteaptă în viaţa viitoare, şantajează pe cei rămaşi în sinul ei. Situaţia nu s-a schimbat după prăbuşirea fascismului şi introducerea unei Constituţii republicane „democratice". Dimpotrivă, în loc să fie abolită, odioasa clauză din Concordat a fost extinsă la funcţiile elective : în consiliile com,unale şi provinciale, ba chiar la alegerile pentru parlament. Curtea constituţională, sesizată de cazul primarilor din cele două localităţi meridionale, urmează să tranşeze divergenţa dintre Concordat şi Constituţia Statului, care prevede drepturi egale pentru toţi cetăţenii, oricare le-ar fi opiniile şi credinţa. Rămîne să se vadă ce decizie se va da. Cele ce se petrec în general în Italia, unde, sub guvernările democrat-creştine, fascismul încearcă să-şi ridice din nou capul, ne face să fim foarte sceptici. M. J. AMINTIRI DESPRE JOZSEF ATTILA Biografia lui Jozsef lAttila, idin a cărui operă Eugen Jebeleanu şi, mai de curând, Veronica Porumbaou în colecţia „Cele mai frumoase poezii", au tălmăcit cu (deosebită pricepere, se îmbogăţeşte, în urma cărţii semnate 'de sora poetului, Jolan (1940) eu noi şi noi date. O serie de amintiri iwin să învedereze tot mai mult tragismul vieţii poetului care a cîniat suferinţele şi nădejdile proletariatului maghiar. Astfel, revista „Elet es lrodalom", săptămînalul Societăţii Scriitorilor din Uingiariiai, a evocat anul trecut Crort 26), prin semnătura lui Csaplâr /Fe-renc, 'cîteva episoade .puţin cunoscute din tinereţea poetului. Mergînd pe urmele lui Waldapfel Dbzsef, autor al (unei comunicări privitoare la trecerea lui Jozsef Attila .prin localitatea Kiszombor, în vara anului 1922, Csaplâr Ferenc, notează amintirile unui prieten al poetului, anume Farago Mihâly. Lipsit de orice sursă de trai, tânărul de 17 ani, care începuse a publica versuri în revista „Nyugat" („Ocident"), so- 165 seşte la Kisaombor, unde se angajează să dea meditaţii surorii lui Farago Miliary. Recompensa pentru lecţiile date era întreţinerea completă : casă şi masă. Familia Farago lucra în dijmă pământul notarului din Kiszambor. Una din obligaţiile „preceptorului" era şi aceea /die a păzi ide ciori, împreună au povestitorul de azi, care avea pe atunci 13 ani, lanurile de porumb. Din această perioadă datează poezia „Kukoricafold" <„Lanul de porumb"), în total patru terţine. Autorul articolului, Osaplâr, citează începutul : „A kukoricafoldon vildk, vărok, tân arra, hogy a varju mikor kărog es mikor kell zengo cinnel tovaiizni." Sau, în tălmăcirea noastră : „în lanul de porumb aştept s-apară, s-aud cum, poate, croncăne o cioară, şi s-o gonesc bătînd în tinichele." Dar să-1 lăsăm pe Farago Mihăly să-şi depene „'amintirile" : „Eit ţineam cu tot dinadinsul să tragem în ele cu puşca, dar notarul se împotrivea şi n-a vrut să ne-o dea. Attila îşi procură un bidon, din cele de benzină, pe care, cum îl loveai puţin, suna de-ţi 'lua auzul şi ciorile fugeau speriate. Cu timpul ele s-au obişnuit şi cu ăăngăneala bidonului şi — nepăsătoare — continuau să ciugulească înainte, mai ales dimineaţa şi seara". ' De pe 'la ceasurile 10 înainte, nesupăraţi de nimeni, cei doi paznici lăsau în voia soartei lanul de porutmfo, şi se îndreptau voioşi spre apa Mureşului, la scaldă. într-o zi, culm nu ştia şă înoate, Attila fu luat de valuri. L-a salvat Farago, ajutat de fratele său. După ce a fost tras la ţărm şi şi-a venit în fire, în loc să le mulţumească, poetul i-a apostrofat apunîndu-le că mai bine-ar fi fost să se înece, să-1 ducă valurile Dunării ân mare. Vorbele acestea au lăsat să se întrevadă sentimentul de adâncă amărăciune oare l-a stăpânit pe poet, toată viaţa, căci, după cum' se vede, încă din anii copilăriei avusese parte» numai de suferinţă, într-o societate bazată pe niedreptatei. Evocarea lui Osaplâr Ferenc se încheie ou următoarele : „De atunci a curs multă apă pe Mureş, dar Farago Mihăly nu şi-a putut uita prietenul din tinereţe. La îndemnul lui ^doar, pe cînd avea douăzeci de ani, a început să înveţe carte, pentru ca în 1936 să-şi dea examenul de maturitate. Mai tîrziu ar fi vrut să-l caute pe fostul său tovarăş la rpăzitul porumbului şi al gîştelor. Era însă tîrziu : căci din ziare află ştirea că acela pe care nu l-a primit apa Mureşului, a fost zdrobit de roţile trenului". Aoeeaşi revistă a publicat (1961, nlr. 15) amintirile lui Becsky Andor în legătură cu o 'şezătoare literară organizată de sindicatul funcţionarilor comerciali, la cane Jozsef Attila citise versuri, ca întotdeauna, cu desăvârşită artă. După serată, întovărăşit de autorul articolului, de soţia sa şi ide o tânără laborantă a sanatoruliui Siesta, unde poetul fusese internat (1937, anul fatalului deznodământ), începu să ie recite versuri în plină stradă, făeîndu-se că nu vede tramvaiul pe care tocmai trebuiau să-1 ia. „Attila nu are putr şi simplu bani, nici măcar pentru o staţie de tramvai, de aceea ţine să mergem pe jos — şopti fata, adresîndu-se celorlalţi doi însoţitori. Cunosc asemenea situaţii. Daţr vai de cel care s-ar oferi să-i plătească ^biletul!, E deosebit de sensibil". Ceea ce nu l-a împiedicat pe poet să dea unei florărese ide pe Lânohid (Podul de lanţuri) ultimii 20 de filleri, pentru a cumpăra şi oferi „fetei din Cluj" un buchet de lăcrămioare. 1166 Amintirile din „Met es Irodalom", publicate de Csaplâr Ferenc şi Becsky JVIihâly, nu dezvăluie întâmplări decisive din viaţa lui Jozsef Aifctfla; au însă darul să eamipleteze datele biografice cunoscute şi să arunce lumini noi asupra unor trăsături de caracter sau asupra umor laturi ale poeziei sale. Petre Pascu 5000—1046—51 : AUTOMISTIFICARE „Ieşi istovit, înnebunit, luimit mai flegrabă — decît dezamăgit. 'După ce a» parcurs cei şase kilometri ai galeriilor acestui fost parc de expoziţii industriale care 'a devenit acum muzeul de iArtă modernă din Sao Paolo, după ce ai privii, comparat şi cântărit cele cinci mii Se opere ale celor 1046 artişti care reprezintă 51 ţări participante la a ,VI-a bienală, capeţi impresia certă că te afli 'în faţa hineî imagini covârşitoare a neputinţii, a mistificării, nu a mistificării publicului, dar şi a auto-înşelării artistului, a mistificării .artistului de către el însuşi : o auto-mistificare, iată eeea ce este mai grav. Te miri să constaţi cum cunoaşterea simultană a diferitelor şcoli de pictură în toate părţile lumii pare să Ui anesteziat facultăţile artistice. In orice operă de artă, există o parte de tehnică, de istorie personală, de istorie naturală... Or, în acest „digest" al artei moderne, pe care o reprezintă această a şasea Bienală, există mai ales uniformitate, monotonie, depersonalizare. S-ar zice că astăzi pictorii din Melbourne, Tokio şi Chicago se copiază unii pe alţii avînd ca unică preocupare de a reproduce acelaşi strat de culoare galbenă pe fondul de un negru convulsiv sau violaceu. Toate ţările expun un acelaşi tablou. Un american semnează o pînză măturată de trei tuşeuri de penel albastru, alb şi roşu şi pe care a scris în mod ostentativ şi stîngaci : „Te iubesc", în franceză. Ce raport cît de îndepărtat cu arta, există ? (în acest [presupus tablou •— n.n.). în ceea ce ne ipriveşte, noi ne preferăm inima veşnic străpunsă de o săgeată pe care o găsim în toate pădurile lumii. Cel puţin are meritul sincerităţii... ...Eliberîndu-se de obiect, pictorul pare sărăcit, incapabil de a găsi în el raţiunile de 'a fi ale picturii... ...Sîntem de părere că organizatorii Bienalei ar face mai 'multe servicii picturii începînd să torezinte în lipsă de opere originale, reproduceri bune ale tablourilor maeştrilor. Căci miile de reproduceri ar putea foarte bine să dea o idee foarte exactă despre ceea ce a fost pictura aşa cum o cunoaştem." Aceste rânduri sînt semnate nu de altcineva decât de dl. Leon Garriev, secretarul „Asociaţiei pictorilor francezi moderni" şi un cunoscut critic de artă, care, pe spezele statului brazilian a făcut o călătorie peste Atlantic, la Sao-Paolo, pentru a viziona evenimentul anului în pictura occidentală : a Vl-a Bienală de artă plastică de la Sao-Paolo, şi care îşi expune impresiile în „Le Figaro litteraire" din 25 noiembrie 1961. H. ANTROPOLOGIA LA RĂSCRUCE Africa de astăzi constituie un laborator magnific pentru studiile relaţiilor -umane din punct de vedere etnografic. Nici o altă regiune nu oferă, fără îndoială, mai multe ocazii de a observa factorii care determină relaţiile între grupurile culturale ale căror membri se diferenţiază prin caractere antropologice imediat 167 distinctive In cazul Africei, comparaţia cu un asemenea laborator în care se fac-experienţe" variate este mai mult decît o figură de stil căci raportul numeric-intre europeni şi africani (cele două principale grupe de populaţie) variază de la un teritoriu la altul. Acest raport este de 1/4 în Africa de Sud, l/S în Algeria,. 1/32 în Rodezia de Nord, 1/41 în Angola, 1/120 în Kenya, 1/1500 în Uganda. Repartiţia puterii politice şi a puterii economice între diversele clase, grupe rasiale, etc., variază considerabil de la un teritoriu la altul. Această diversitate dă la. început impresia de confuzie, dar ea ar permite unui observator obiectiv să stabilească puncte de reper între diversele „variabile", să stabilească structuri ale unor unumite relaţii sociale caracteristice, şi anumite corelaţii între apartenenţa rasială, starea socială şi nivelul cultural. In condiţiile de astăzi, posibilitatea unor cercetări sociologice obiective este foarte restrînsâ, în special din cauza minorităţilor exploatatoare predominant europene care-şi maschează de fapt dominaţia socială sub solidaritatea rasială. Astfel un jurnal scris în limba engleză, din-Africa centrală, deplorînd faptul că mulţi antropologi preferă să trăiască in satele indigene, observa: „Noi nu cerem sociologilor să fie tories (conservatori n.n.). Ei pot să fie comunişti, dacă le convine, însă ei au datoria să se comporte ca europeni, conştienţi de răspunderile lor" (citat după „Spectator", February, 1961). Aceste minorităţi au ajuns de asemenea să egalizeze noţiunile de rasă şi cultură şi să susţină că modul lor de viaţă nu poate fi salvgardat decît prin conservarea rînduieli-lor existente. Adevărul este că interesele de clasă care îi determină să se încăpăţî-neze în această convingere sînt mai puternice decît faptele ştiinţifice care o infirmă. Tocmai de aceea, ori ce cercetare obiectivă în domeniul relaţiilor între rase în-Africa, ce pune în evidenţă faptele ştiinţifice, reprezintă în mod implicit o lovitură dată colonialismului. Şi oricît ar încerca organizatorii centrului de Studii UNESCO să se situieze aşa zicînd pe „deasupra viitorii", ori ce cercetare nefalsificată vine în mod obiectiv în ajutorul luptei ideologice şi politice a ţărilor slab dezvoltate, zmulge vălul ipocrit al paternalismului colonialist. Căci ce demonstrează acestea in ultima instanţă ? Că prejudecata de rasă este legată de prejudecata de clasă, că egalitatea raselor în societatea burgheză contemporană este-un mit şi pe continentul african, că marile trusturi au interes să stimuleze rasismul şi că o parte din burghezia africană legată de imperialism, precum şi unii şefi de trib se comportă la fel ca şi aristocraţia muncitorească în ţările capitaliste-înaintate : colaborează cu exploatatorii. In America Latină, situaţia este aparent diferită dar în realitate poartă-aceeaşi amprentă, amprenta realităţilor sociale din ţările slab dezvoltate. După un studiu recent, din punct de vedere antropologic, ţările Americii Latine se împart în trei grupe fundamentale : 1) ţări cu populaţie de origine predominant europeană: Argentina, Uruguay, Costa-Rica, Republica Dominicană, 2) ţări cu o populaţie marcant indo-metisă : Mexic, Paraguay, Bolivia, Peru, Ecuador, Salvador, Honduras, Guatemala, Nicaragua. 3) Ţări cu o puternică populaţie neagră :■ Columbia, Venezuela, Panama, Haiti, Cuba, Brazilia. Numărul 2 din 1961 al revistei internaţionale de Ştiinţe sociale, publicaţie-trimestrială a UNESCO-ului este în cea mai mare parte consacrat cercetărilor oare se desfăşoară din 1940 în legătură cu relaţiile rasiale din Africa, Asia şi America Latină. Grupajul cu privire la Continentul African este cel mai substanţial, cu o problematică divizată de cunoscutul etnograf Jacque Berque în trei marii arii geografice: „Islamul mediteranean", regiunea tropicală neagră şi în-sfirşit partea meridională a continentului, incliizind Uniunea Sud-a f ricana şf. Rodezia de sud. 168. Confruntând acest volum cu un alt număr al revistei consacrat acum cîtiva ani relaţiilor între rase în Statele Unite, Regatul Unit, R.F.G. şi Africa Orientală, (Buletin internaţional, nr. 3/1958) e uşor de observat acum un progres în obiecti-, vitate şi în spirit problematic, un refuz al atitudinii apologetice. Există, de pildă, o modă, întreţinută cu abilitate de cercurile imperialiste : aceea de a nega cu orice preţ existenţa unei problematici rasiale acute în America Latină. De pildă aşa zisul „panamericanism" prezintă lucrurile în modul cel mai idilic : pentru adepţii yankei, existenţa unei largi populaţii inăo-metise, garantează concordia dintre urmaşii foştilor „cuceritori albi" şi „indigenii învinşi". Fenomenul care se explică în primul rînd prin lipsa femeilor europene în America secolului XVI serveşte drept pretext pentru teoria inexistenţei prejudecăţilor rasiale în America Latină, conform căreia, portughezii şi spaniolii ar fi foarte diferiţi ca mentalitate, în raport cu alte grupuri de rasă albă, mult mai „liberali" în raporturile lor cu populaţia neagră indiferent de clasă sau categorie socială, decît anglosaxonii de exemplu. Cunoscutul etnolog mexican Juan Cornas demonstrează însă — pe baza unei cercetări ample — existenţa unei discriminări rasiale foarte extinse, care desi nu se manifestă atît de deschis şi de virulent precum Apartheid-ul din Africa de sud sau rasismul din Sudul S.U.A., este însă tot atît de directă (deşi mai „subtilă") şi se manifestă in regiuni unde nu s-ar fi putut bănui (precum Brazilia de Nord-est). Această discriminare se sprijină pe clişeele stereotipe cu privire la inferioritatea rasială şi culturală a negrilor şi serveşte drept pretext pentru diverse forme de segregare, în primul rînd în ceea ce priveşte viaţa eco-nomico-socială. Profesorul Ribeire vorbeşte chiar de o recrudescenţă a manifestărilor rasiale (împotriva căreia guvernul a promulgat o lege specială) şi de un metisaj selectiv, (discriminare rasială între metişi) clasele sociale continuînd să se diferenţieze din punct de vedere etnic, chiar în interiorul grupurilor : metişii de culoare predominînd in clasele inferioare iar metişii cu piele albă în clasele-superioare. Există de asemenea şi forme „clasice" ale rasismului de tip european (antisemitism, etc.). Totuşi situaţia în Brazilia, Guatemala, este în general mult mai bună decît în restul Americii Latine, chiar în ceea ce priveşte relaţiile cu indienii. Viciul metodologic fundamental al tuturor acestor studii este exagerarea rolului pe care-l au în raporturile între diferitele naţionalităţi, prejudecăţile de rasă. In realitate, prejudecăţile de clasă sînt acelea care reprezintă adevărata, cheie in înţelegerea evoluţiei raporturilor între diferitele naţionalităţi. Averea, profesia, originea, joacă un rol mult mai însemnat în recunoaşterea adevăratului caracter al raporturilor inter-rasiale decît „lipul fizic"; iar segregarea materială între grupurile etnice exprimă de fapt lupta de clasă şi sistemul constituit istoriceşte al claselor sociale şi dezvăluie raporturile între ele. Negri brazilieni — de pildă — nu încearcă să amelioreze condiţia, lor socială şi economică ca grup rasial ci ca membri ai unei clase exiplolaitate (iată un cuvînt care nu prea apare în Revue Internationale). E adevărat că oamenii de culoare întâlnesc din partea păturilor superioare ale populaţiei albe o opoziţie datorită în parte şi complexiunii fizice, dar in esenţă ei sînt persecutaţi fiindcă economiceste sînt pe treapta de jos a scării sociale. Chiar în mult cîntata provincie Bahia, printre cei care se numesc „albi" există foarte mulţi metişi de culoare cu trăsături distincte negroide mre, fiind bogaţi sînt trataţi exact la fel ca albii „puri", sau metişii albi (aşa turn arată cunoscutul sociolog Nelson Sampo). De aceea este complect arbitrară şi tendenţioasă din punct de vedere politic încercarea lui M. Jahoda de a subordona conflictele de interese, precum şi lupta de clasă unor reflexe iraţionale ăe ordin afectiv care provin din tensiunea rasială. Chiar aşa zisele „prejudecăţi 169 ■culturale" relevă în fond nu numai statutul cultural al unei rase, cît mai ales, şi în principal, lupta ideologică de clasă. Cu toate aceste deficienţe, opinia noastră este că cercetările etnografice latino-americane din acest volum (şi chiar anglo-saxone care se ocupă cu America Latină, de Wigley, Pier son, etc.) sînt cele mai •obiective din acest volum. Nu acelaş lucru l-am putea spune despre studiul lui Jacques Berque care vorbind de Africa la Nord de Sahara, emite asemenea meditaţii filozofice: „Înfruntare înseamnă încordare; dar înseamnă în acelaş timp cunoaştere" ! Este puţin probabil că algerienii din Oran care cad, sub exploziile cu plastic ale ultra-•colonialiştilor lui Salan, sau hamalii din Bizerta, sfîrtecaţi de „bazooka" să aprecieze în mod deosebit acest tip nou de „cunoaştere". Rasismul universitar din metropolă încearcă astfel să justifice ultracolonialismul rasist al moşierilor din fosta Africă franceză, transformînd sîngele vărsat în Casbah-urile algeriene, în mijloc de cunoaştere reciproc. Subliniind insuficienţa relativă a cercetărilor sociologice efectuate, Jacques Berque elogiază în schimb calitatea informaţiilor sociologice pe care le oferă indirect literatura. „în stadiul' actual — declară el — numai cărţile de literatură oferă indispensabila privire din interior" (în problema raporturilor între rase n.n.), însă probabil că Jacques Berque ar refuza cu îndărătnicie să includă printre asemenea numeroase documente, ca auxiliare, cărţile care desvătuie torturile şi crimele săvîrşite de agenţii siguranţei franceze în Algeria. în studiile UNESCO lipsesc cu desăvîrşire studiile de etniogeneză, adică studiul originii şi formării raselor în Africa. Şi aceasta nu este întîmplător, dat fiind că problema factorilor şi a căilor formării raselor umane — problema cea mai dificilă a antropologiei — necesită un punct de vedere intzgrăl ştiinţific, la care antropologia occidentală chiar cînd dispune de o cantitate enormă de fapte, nu poate să ajungă. în acest sens, este foarte semnificativă slaba prelucrare a datelor care privesc istoria raselor în Africa. Şi aceasta, pentrucă într-adevăr, o explicaţie istorică antropogenetică nu poate fi făcută decît cu ajutorul materialismului dialectic. Studiile care se referă la teritoriile africane la Sud de Sahara, publicate în acest volum ne apar mai «apropiate de formula latino-■americană a cercetării etnografice, adică încearcă să privească problema din „interior", pronunţîndu-se în chip hotărît împotriva Apartheid-ului. Chiar dacă nu corespunde in întregime ideii pe care încearcă să o acrediteze departamentul UNESCO, aceea de „fortăreaţă împotriva prejudecăţilor în sociologie", revista internaţională de sociologie constituie fără îndoială un reviriment. H. Bratu Cârti noi ^__'___ VASILE NICOROVICI: „Marele arc petrolifer" *) Analizînd reportajele lui Vasile Ni-corovici critica literară foloseşte adeseori termenul de monografie, înţele-gînd prin aceasta o anumită metodă de luaru : cercetarea atentă, sistematică a unui domeniu, mergînă pînă la epuizarea tuturor problemelor mai importante legate direct sau indirect de subiectul (abordat. Metoda aceasta presupune aptitudini (rigoarea informaţiei, capacitatea de a strînge şi fructifica un uriaş material documentar) care, într-un fel, îl apropie pe reporter de omul de ştiinţă. Atît „400 de zile în oraşul flăcărilor" cît şi „Marele arc petrolifer" denotă că asemenea însuşiri nu-i sînt străine lui V. Nicorovici. Scriitorul priveşte cu multă responsabilitate misiunea reporterului: el respinge improvizaţia, deprinderea unora dintre confraţii săi de a suplini lipsa unei informări temeinice prin artificii de construcţie sau divagaţii verbale. Hotărîndu-se să abordeze un sector al actualităţii socialiste, el începe prin a efectua o minuţioasă acţiune de cunoaştere, în aşa fel încît nimic din ceea ce este esenţial să nu-i scape atenţiei. Reportajele sale se caracterizează aşa dar, în primul rînd, prin seriozitatea şi bogăţia informării, printr-o înfăţişare exactă şi nuanţată a datelor realităţii. în acest spirit este investigată lumea petrolului, tema cărţii pe care o avem în faţă. Pentru a reliefa mai *) Editura Tineretului, 1961. subliniat amploarea construcţiei socialiste din acest însemnat sector economic al ţării noastre, scriitorul nu se mulţumeşte să înfăţişeze numai realităţile prezentului, ci le proiectează pe fundalul istoriei. Referindu-se pe baza a numeroase documente cercetate la politica de jaf a kapitaliştilor romîni şi străini, la exploatarea din anii anteriori Eliberării, scriitorul este zguduit, — revolta sa exprimîndu-se adesea în adevărate pagini de pamflet. Iată un exemplu : „Tot ce se cunoaşte în acest secol oa mai rău, mai infamant, mai perfid, de la crima politică la dispreţul faţă de om, de la trădarea de patrie la excrooharia în stil mare, barbaria cea mai cruntă, colonialismul, vînzarea prietenului şi pactizarea cu duşmanul ţării, fără alt scop decît banul, decît a supune lumea, toate racilele imperialismului, strînse canntr-un ghem infernal caracterizează trusturile petrolifere". Readucînd în memorie aceste aspecte caracteristice lumii de ieri a petrolului, reporterul realizează, prin contrast, o foarte elocventă perspectivă asupra prezentului. Viaţa de astăzi a regiunilor noastre petrolifere se desfăşoară sub semnul socialismului şi numeroase pagini din carte sînt dedicate prezentării marilor realizări din anii noştri, introducerii tehnicii moderne, descrierii noilor condiţii de viaţă a petroliştilor. Important este ,că în cartea sa Nicorovici nu se limitează la simpla consemnare a unor asemenea aspecte ci se străduieşte să aducă în prim-plan imaginea omului de azi, să realizeze o perspectivă asupra transformării morale a acestuia. Capitole cal „A fi in- 17L giner", „Drum printre coline aride", „Romeo, Julieta şi lumina" înfăţişează tocmai astfel de oameni noi, cărora le este proprie marea pasiune pentru profesie, mîndria de a fi petrolist, de a construi socialismul. Actele de eroism în muncă, de grijă faţă de bunul obştesc îşi află explicaţia tocmai în condiţiile noi ale -vieţii materiale a petroliştilor. Noul fel de a gîndi, de a concepe munca îşi are originea în modul de viaţă socialist — iată una din ideile principale ale acestei cărţi despre marele arc petrolifer. Deşi, cum spuneam, extrem de bogată .în material informativ, deşi autorul- nu evită, acolo unde crede necesar, să explice anumite procese tehnologice, să înfăţişeze detailat unele aspecte ale activităţii de producţie, cartea lui Nicorovici solicită mereu atenţia lectorului. Autorul cunoaşte tehnica reportajului modern, stăpîneşte o varietate destul de mare de procedee reportericeşti, scrie în general curgător, atractiv. Poate că nu totdeauna criteriul selectiv a funcţionat cu maximă rigoare, pentru că, pe alocuri, se face resimţită aglomerarea amănuntelor informative, a detaliilor. Fără a renunţa la documentarea minuţioasă, largă, care conferă reportajelor sale garanţia seriozităţii, Nicorovici ar trebui să se concentreze mai mult asupra ritmului de relatare a faptelor, Ar fi necesar mai mult dinamism, un tempo mai energic, atribute care decurg din însăşi natura reportajului, specie literară care ţinteşte să reflecte cît mai operativ actualitatea, cît mai agitatoric. G. DIMISIANU SEBGIU FĂRCAŞAN : „Micul televizor" *) Maniera satirică a lui Sergiu Fărcăşan e divulgată chiar de titlul volumului. Scriitorul alege un specimen *) Editura Tineretului, 1961. oarecare din fauna de birocraţi, de şperţari, de indivizi certaţi cu morala, existenţi încă în societatea noastră şi-1 expune pe ecranul „micului televizor". Mijloacele sînt mai ales ale publicistului, care îşi mărturiseşte de la. început ţelurile, recomandîndu-şi schiţele pentru „acreli, astenie nevricoasă, constipaţia creerului mare, anchiloză, reacţionarită acută şi cronică, nasomegalie şi alte maladii..." („Modul de întrebuinţare"). Expoziţia „pe ecran" e în funcţie de tipul prezentat. Autorul face de obicei un portret incisiv, izolând o latură definitorie, pe care o studiază cu prefăcută minuţie de anatomist ; „Omul de rînd încordează mai mull muşchii frunţii; omul care dă din cap îşi foloseşte mai curînd muşchii cefei. Primul îşi cîştigă pîinea cu sudoarea frunţii, al doilea cu a cefei" etc. („Omul care dă din cap"). De aici, preferinţa pentru caricatură, din care a rezultat, în volumul de faţă, toată seria „oamenilor stigmatizaţi" în fel şi chip: Omul care-dă din gură, Omul care dă din picior, Omul care dă din umeri ş,a„m.d. De fapt, după cum se poate observa uşor, majoritatea schiţelor conţin creionarea unui portret, ilustrat apoi prin diverse întâmplări. Atunci cînd. S. Fărcăşan încearcă să construiască o povestire propriu-zisă, materia epică se dovedeşte nesatisfăcătoare şi situaţiile se repetă uneori, fără a trezi prea mult interes. Reluarea aceluiaşi fapt devine supărătoare, de exemplu: în „Omul care Dă din Banii StaUilui",. pentru că se simte lipsa de substanţă şi puţina inventivitate, evidentă mai ales în final. O condiţie a oricărei literaturi satirice o constituie noutatea şi interesul, conţinutului, dar şi capacitatea de observare şi selectare a trăsăturilor negative. S. Fărcăşan, fără să se mişte pe o arie prea întinsă, ştie să cuprindă latura cea mai condamnabilă a fenomenului satirizat şi să spulbere orice 172 îndoială în legătură cu primejdia pe care o prezintă unele manifestări sociale şi concepţii retrograde. Sentinţele sale sînt necruţătoare, decisive, şi foarte rar, datorită vervei spumoase, pot părea îngăduitoare. Ceea ce se impune la lectura schiţelor lui S. Fărcăşan e, mai ales, această vehemenţă critică, dusă uneori chiar dincolo de mijloacele literaturii. Caricaturizaţi, puşi în situaţii oare, prin absurdul lor, sporesc impresia, personajele satirizate sînt condamnate fără drept de apel. (Omul care dă din urechi, adică ■şperţarul, refuză să i se salveze '.'iată pînă ce nu e mituit; limbuţia şedinţo-manului convins se continuă şi în mor-mînt etc.) Folosind o varietate de mijloace, scriitorul nu ocoleşte nici caricatura fantastică, nici paradoxul („Omul care dă din urechi"), nici pseudo-senzaţio-nalul („Interviu cu o vacă", „Misterioasa dispariţie a unui redactor de editură"). Această disponibilitate faţă de procedee implică însă un risc : clişeul. Feriindu-se să se repete, scriitorul recurge la orice procedee, dintre care unele prea mult folosite. Ne referim la preluarea unor scheme frecvente în literatura satirică (în anul 3000 nişte arheologi descoperă un grajd construit în 1959, prilej de critică a planificărilor defectuoase — „Un mister de nedezlegat"). Satira lui S. Fărcăşan e directă şi sarcastică, fără să fie amară, căci există în realitatea socială o contrapondere decisivă la aspectele negative descrise (directorul cel nou din schiţa „Direcţiunea mişcării hîrtiiloir" izbuteşte să lichideze birocratismul din întreprindere cu ajutorul muncitorilor şi al membrilor din organizaţia de partid; duşmanul de clasă, adică „Omul care dă din coate", e demascat tot datorită concursului pe care îl dau masele). Prevenind asupra infiltrării în mentalitatea şi comportarea unor oameni a moravurilor învechite, satira lui S. Fărcăşan .transmite totodată un sentiment tonic de încredere în biruinţa aceea ce e nou. N. MANOLESCU POMPILIU M ARCE A: „Alexandru Sania" *) Se simţea de multă vreme nevoia unui studiu monografic asupra vieţii şi operei lui Alexandru Sahia. Noua colecţie critică a Editurii pentru literatură ne oferă o asemenea lucrare, sub semnătura tânărului cercetător Pompiliu Mareea. Spre deosebire de încercările anterioare, în oare se vădea, într-o măsură mai mare sau mai mică, o anumită tendinţă de a-1 prezenta pe acest scriitor militant fără o suficientă integrare în complexul epocii şi al vieţii literare a timpului, autorul studiului de faţă, bazat pe o documentaţie temeinică, stabileşte o serie de filiaţii şi pune în lumina cuvenită influenţa operei lui Sahia asupra literaturii noastre din ultimele decenii. Reconstituirea biografică, aşa cum o realizează P. Mareea, în capitolul intitulat „Drumul vieţii", se remarcă prin tendinţa permanentă a cercetătorului de a lega faptele vieţii de operă, prin efortul de a explica şi a stabili cauze şi efecte. Astfel, epoca debutului, a căutărilor febrile, cînd Sahia oscilează între revoltă şi resemnare, cînd procesul său de clarificare ideologică abia începuse, reprezintă un capitol important. Intemeindu-se pe o serie de fapte grăitoare (aversiunea şcolarului faţă de atmosfera cazonă a liceului militar, sau la Cemioa faţă de făţărnicia clericală), autorul stăruie asupra acelor elemente pozitive care au contribuit la evoluţia tînărului Sahia de la un umanitarism: vag la atitudinea revoluţionară, apropiindu-l în cele din urmă pe scriitorul de mai tîrziu de Partidul Comunist. *) E.P.L., 173 De asemenea, foarte riguros este analizată activitatea ca redactor şi gazetar a lui Sania la „Cuvântul liber", „Bluze albastre" şi „Veac nou", cul-minînd au reportajul, unic în acei ani, U.R.S.S.-azi. Folosind preţioasele mărturii şi evocări ale contemporanilor (G. Macovesou, Eugen Jebeleanu, Radu Popescu), Pompiliu Mareea relevă caracterul militant al vieţii scriitorului, generozitatea şi demnitatea lui exemplara. în repetate rânduri, autorul studiului arată ce uriaşă însemnătate a avut apropierea lui Sahia de mişcarea muncitorească şi intrarea lui în Partidul Comunist. Deosebit de clar se observă acest lucru în paginile pe oare P. Mareea le consacră reportajului „U.R.S.S.-azi", unde se definesc principalele trăsături ale gazetarului şi reporterului. Tlrecînd la analiza operei literare, autorul studiului reia o idee mai veche — importantă — şi anume că Sahia este un precursor al realismului socialist. Faptul a fost .demonstrat cum se ştie prin nuvelele „Uzina vie", „Revoltă în port" şi „Ploaia din iunie". P. Mareea adânceşte argumentarea, a-duoînd ân dâscuţie şi nuvelele antirăzboinice şi refăcând istoricul temei muncitoreşti in literatura română. Contribuţia sa principală constă, după părerea noastră, în integrarea mai precisă a operei lui Sahia in literatura epocii. Mareea afirmă pe bună dreptate că autorul „Execuţiei din primăvară" a exprimat oumplita tragedie a momentului, a acelei perioade grele din viaţa poporului nostru când exploatarea se agrava prin fascizarea ţării şi pregătirea războiului antiso-vietic. însuşirea ideologiei marxist-le^-niniste de către scriitor — susţine autorul studiului — a făcut ca sensul final al operei să fie optimist („tragicul optimist"), concretizat în perspectiva schimbării, a unui viitor mai bun. într-adevăr, principalele nuvele ale lui Sahia („Uzina vie", „Ploaia din iunie", „Şomaj fără rasă"), deşi înfăţişează fapte profund dureroase, nu comunică un sentiment al ireparabilului, al unei tristeţi copleşitoare. Din modul cum se comportă eroii-munci-tori deducem superioritatea lor morală, care va infringe pînă la urmă condiţiile tragice ale existenţei. Nu sîntem însă de acord cu P. Mareea atunci oînd generalizează această atitudine pentru întreaga nuvelistică a lui Sahia. Ni se pare că unele nuvele ca „Moartea înghiţitorului de săbii" sau chiar „întoarcerea tatii din război" nu se deosebesc esenţial de anumite opere ale realismului critic. Aici accentul cade în primul rînd pe demascarea unei stări de lucruri, care. ca şi în „Iţic Ştrul dezertor" a lui Rebreanu, sau in romanele lui Camil Petresou vorbeşte de la sine. Ou alte cuvinte elementele realismului socialist mai coexistă la Sahia cu realismul critic, metodă pe care scriitorul a cultivat-o cu succes şi care a constituit pentru el o bază temeinică. Romanul neterminat „Huliganii lui Dumnezeu" este siemnifioativ din acest, punct de vedere. Un alt merit al lui P. Mareea este de a fi acordat o mai mare atenţie scrierilor de debut ale prozatorului şi de a fi alcătuit o bibliografie generală şi o cronologie a vieţii şi operei.. Astfel, se identifică pseudonimul Al. Mânăstireanu, stabilindu-se că Sahia a început să publice în clasa a Vl-a de lioeu, se conturează mai exact oscilaţiile între realismul demascator din epoca debutului („Huliganii lui Dumnezeu") şi atitudinea resemnată („Fapt divers în port"), pe care Mareea o denumeşte savonarolică. Aşa oum notam şi cu alt prilej, cred că e vorba de o scurtă influenţă dostoievskiană, care se poate identifica şi în opera altor scriitori ai vremii ca G. M, Zamfireseu, Aureliu Cornea, etc. Integrată epocii sale (ne referim la condiţiile social-politice, cit şi la cele literare), imaginea lui Sahia apare din 174 studiul lui P. Mareea mai concret, mai bine fixată în istoria literaturii române dintra cele două războaie. In afara unor generalizări cum sânt cele amintite — la care nu subscriem în întregime — şi a unor formulări neclare, monografia lui P. Mareea se impune prin caracterul ei judicios, demonstrând din partea autorului o bună informaţie, spirit critic şi pasiune în cercetarea fenomenului literar. Aşteptăm să întilnim aceste calităţi şi în alte studii, la fel de utile. AL. SĂNDULESCU FLORIN MARCU ŞI CONSTANT MÂNECA : „Dicţionarul de neologisme" *) Florin Marcu şi Constant Mâneca ne-au dat în Dicţionarul de neologisme un preţios îndreptar pentru cunoaşterea exactă a formei şi sensurilor acelor termeni care, mai noi în limbă, pun adesea probleme variate vorbitorilor. Circulaţia neologismelor datorită dezvoltării culturii moderne, este azi considerabilă. în ultimele decenii a pătruns în limba noastră un volum mare de termeni creaţi recent pentru a denumi noţiuni noi, descoperite sau definite în ultimul timp (cibernetică, astronaut, gem, sarcom, teleferic, tensio-metru etc.), al căror sens exact scapă adesea celor care nu lucrează în specialitatea respectivă. Dicţionarul recent înregistrează termenii care s-au generalizat într-o anumită măsură în limbă ; teraninologia de specialitate desigur că nu putea intra, toată în acest volum. Prefaţa semnată de acad. Al. Graur explică rostul lucrării şi esenţa problemelor legate de redactarea ei. Multe din aceste probleme au fost ■rezolvate cu succes de autorii dicţionarului. Dar, cum e extrem de greu să faci un dicţionar perfect, dată fiind *) Ed. Ştiinţifica, 1961. complexitatea materialului şi bogăţia-L nuanţelor de sens ale cuvintelor, rămân aspecte discutabile şi de retuşat,., încît o nouă ediţie poate fi mereu mai bună decît precedenta. în Dicţionarul de neologisme sînt. explicaţi mult mai mulţi termeni noi decît în dicţionarele limbii literare tipărite în ultimii ani. De aici şi importanţa lui ; căci în general nu recurgem la dicţionar ca să aflăm sensurile lui drum, masă, oraş, bun, construi, avea etc., ci pentru a ne lămuri asupra lui cală, epitaf, gnoseologie, obstetrică, spondeu, valenţă,,, zootomie etc. Pe lângă numărul mare de termeni incluşi aici, există însă; multe alte neologisme care n-au intrat în dicţionar. Cititorul se poate întreba, de ce copertină, epicureu, arhistrateg,, sputnic, trucaj, veleitate, nu sînt în dicţionar ? în schimb sînt explicaţi. metaplasmă şi consecuţie cu sensul lor gramatical, neuzitat la noi, tartu-fism, fana, fanat (ofilit), ricana, rodo-montadă — franţuzisme inutile, aproape de loc folosite azi. în general, termenii de jargon puteau fi eliminaţi, fără pagubă ; ei nu sînt mulţi, dar par o umplutură. Definiţiile sînt clare şi scurte în general. Concizia putea merge în unele-cazuri încă mai departe; clasic conţine repetări, epuizant e definit tot prin neologisme: care epuizează, extenuant, în loc de: foarte obositor, istovitor. Sinonimele vechi trebuiau, folosite,în moi mare măsură în explicarea termenilor (la conformitate, en-cefal, funcţie, opoziţie), pentru a evita, formulările lungi, greoaie. Ideea de a da bogate indicaţii etimologice, pentru a vedea sursele posibile ale constituirii şi pătrunderii la. noi a cuvintelor, mi se pare excelentă. Dar inegalităţi în tratarea cuvintelor există şi aici : la mulţi termeni tehnici de circulaţie internaţională nu se indică elementele latineşti şi greceşti constitutive, aşa cum se procedează în general. La ametropie vedem din ce 175» -elemente greceşti e alcătuit (a, metrou, ops), dar la izogon, monogam, taxinomie, indicaţiile sînt prea sumare (deobicei se arată numai sursa franceză). Acestea sînt însă puţine cazuri de inconsecvenţă. Ar fi fost utilă indicarea accentului în cazul unor cuvinte străine (romancero); lipsesc adesea expresiile frazeologice (a pune punct, a-i face figura); ordinea istorică a sensurilor nu e respectată totdeauna (la chestor, observator — unde ordinea omonimelor trebuie schimbată). Din păcate nici condiţiile grafice nu sînt excelente. Unele erori de tipar trebuiau evitate : ragnard pentru ra-. guard: ruibist în loc de ruigbist (la ofsaid). Un asemenea dicţionar e greu să fie fără lipsuri. Dar dacă nu există dicţionar perfect, tot aşa de adevărat e că orice dicţionar e util. Acesta, mai cu seamă acum, în plin avânt al culturii, al ştiinţei, va aduce servicii mari tuturor cititorilor. Dicţionarul de neologisme, lucrare perfectibilă în viitor, merită preţuirea noastră aşa cum e, şi se recomandă singur prin bogăţia materialului şi prin claritatea şi concizia ordonării lui. GH. BULGAR TH. PIERIDIS : „Un poet străin se plimbă prin Bucureşti" *) Cunoscut cititorilor din R.P.R. prin vastul poem „Simfonia cipriotă", apărut în 1959, poetul grec, originar din Cipru, Th. Pieridis, se adresează de astă dată publicului românesc prin volumul „Un poet străin se plimbă prin Bucureşti". Deşi volumul cuprinde şi o serie de poeme pe teme internaţionale, nota lui specifică e dată de dragostea cu care poetul cântă transformările socialiste petrecute în ţara noastră. *) E.P.L., 196.1. întregul volum stă sub semnul înălţării unui imn fierbinte omului : „Deschid marea poartă a cîntecului meu, I in faţa ta, muncitor al acestei , ţări, / în faţa ta, rege al pietrelor, al apelor, al focului şi al patriei, / Atlas, ce sprijini pe umerii tăi / toate aceste case, aceşti oameni şi aceste ceruri". Elogiul muncii nu e făcut direct, prin patos ostentativ, portretizări sau poetizări voite. E o cântare a cotidianului, obţinută printr-o aglomerare echilibrată de fapte, aparent prozaice, finalul fixând prin imagini poetice expresive, ca o reverberaţie, sensul uman. Imaginile noului prind semnificaţie din raportarea lui la oamenii care l-au creat şi pentru care a fost creat. Poem după poem se desfăşoară după acelaşi canon, ce nu devine insă monoton, datorită ineditului imaginilor poetice care materializează concluziile. Iată „Bătălia", bunăoară. De-a lungul întregului poem se succed privelişti de pe un şantier. Iar finalul creşte brusc, fiindcă au intrat în joc oamenii, nu în mod formal, ci prin profunda lor prezenţă revoluţionară. „Tuturor luptătorilor le plăcea să-şi desfăşoare-n public I vitejia şi arta lor, războinică / să vadă aprinzîndu-se privirea trecătorilor I scînteia mică de admiraţie şi duioşie la care aveau dreptul". Poetul se cere parcă citit din nou, lectura reluată încorporând emoţia începând chiar de la primul vers. Acelaşi procedeu în „Primăvara", peisaj simplu de promenadă, care n-ar trezi interes deosebit, dacă poetul n-ar fi condus astfel despre oamenii pe care-i priveşte : li vei vedea mergînd alături / cu cele şase mari victorii ale săptă-mînii lor, / cu cele şase mari certitudini ale săptămînii viitoare". Această încredere în viitor, poetul e parcă tentat s-o afirme la sfârşitul fiecărui poem : „...în această ţară I ori ce construcţie e-o bătălie dinainte cîştigată". Plimbarea citadină a poetului, trecând de la o încântare la alta, se încheie printr-un frumos elogiu adus 176 Bucureştiului, cu prilejul festiv al aniversării lui : „El a ajuns la OM I Cum o femeie frumoasă ajunge într-o zi la marea ei iubire. I Cea din urmă". Poemele cuprinse în ciclul „Internaţionalism liric" îşi justifică pe deplin titlul: „Eu umblu pe pâmînt cu pas domol i şi totul mă-nconjoară şi totul mă urmează. I Eu umblu şi port în mine comori I foarte grele şi foarte uşoare în acelaşi timp. I Eu umblu şi-n fiecare zi mă simt mai bogat, / mai stăpîn pe lume, I cu sufletul plin de lume j căci sînt un om care aparţine lumii". Aceste afirmaţii, de rezonanţă whitrna-niană, se concretizează apoi în vi- brante imnuri patriotice sau în virulente imprecaţii la adresa duşmanilor păcii. Finalul volumului se înalţă ca 0 volută cu durităţi granitice, afirmând încrederea ân viitorul omului : „Dacă împreună, toţi I o, fraţii mei, o, surorile mele / vom înălţa Acropolea noastră de voinţă, I ori ce marmoră va ră-•ţnîne marmoră, / ori ce mamă bătrînă va rămâne arbore cu coroana neatinsă, 1 ori ce om va rămine om de carne şi slnge / şi ori ce viaţă va rămîne viaţă". Volumul este tradus în româneşte, la un nivel remarcabil, de Taşcu Gheorghiu. O. ŞTARK ■ii — Viaţa romînească nr. i *fievisto "Revistelor ____ . i*ţ — din ţară — „LUCEAFĂRUL" (15 sept.—1 dec. 1961) Credem că nu exagerăm, dacă vom observa că „Luceafărul" este una dintre revistele care publică cele mai multe pagini de poezie. De fiecare dată se întâlnesc aici poeţi, aparţinând unor generaţii deosebite şi care — trebuie să subliniem — cultivă modalităţi diverse. Rămâne astfel o simplă prejudecată părerea că „Luceafărul" ar fi un partizan înfocat al „tradiţionalismului", al „versului clasic", aşa cum lăsa să se înţeleagă un articol din „Steaua". Din contră, s-ar putea spune că în ultima vreme, predominant în reviste tineretului scriitoricesc este versul liber, ca o modalitate ce atrage pe mulţi dintre poeţii noştri contemporani. Dar nu acest aspect al problemei ni se pare esenţial. Reviste „Luceafărul" are meritul de a publica o serie de poeţi talentaţi (indiferent de modalitatea lor preferată), poeţi care oglindesc viaţa noastră contemporană şi evenimentele ei de seamă. Programul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice prilejuieşte lui Geo Dumitrescu, de pildă, un poem, Răspuns la o veche întrebare (Luceafărul, 1 nov), care atestă spiritul de inventivitate, fantezia creatoare a poetului, năzuinţa sa spre comunism, întîlnim aici un copil teribil „maiacovskiain", în sensul cel mai bun al cuvântului („O, pe-atunci alergam în fiecare noapte / Străbătând călare prin bălţi de sînge şi spirt. / Cu ochi flămînzi spre omleta rîncedă a lunii") un „bogzian", oare trăieşte măreţia clipelor sublime ale istoriei : „— Pregătiţi-vă, fraţii mei, / potriviţi-vă ceasul. I Omul se apropie de miezul istoriei. / E ora douăsprezece fără un sfert". Solemnitatea momentului când lumea va păşi în comunism o cântă şi G. Tomozei în Program (Luceafărul, 15 oct.) şi Al. Andriţoiu în Viitor (Luceafărul 1 dec), primul cu viziunea erei cosmice, al doilea, evocând comparativ uriaşele prefaceri geologice. Nu la acelaşi nivel se situează poezia scrisă de Nina Cassian Slava K.P.S.S. (în Luceafărul, 1 nov.) care nu aprofundează tema şi — fapt surprinzător — nu face efortul de a găsi o adevărată idee poetică. Pe linia realizărilor .trebuiesc remarcate de asemenea poeziile în care este evocat marele artist al prozei româneşti, M. SadO'veanu. Distingem aici maniera picturală a lui Radu Bou-reanu (Elegie lui M. Sadoveanu, în Luceafărul, 1 nov.), predilecţia spre grandios a lui Geo Dumitrescu (Mîna s-a oprit albă... în Luceafărul, 15 nov.> şi sensibilitatea lui G. Tomozei. în perioada sept.—dec. la care ne referim, au mai publicat poezii izbutite în „Luceafărul" N. Tăutu, la oare observăm o împrospătare a imaginii (Suita a IlI-a Săteasca, Galaţii, în Luceafărul 15 sept. 15 nov.), Veronica Porumbacu (Veghe, în Luceafărul 1 oct.), Dimitrie Stelaru (Mama, în Luceafărul 1 oct.), Ilie Constantin, maturizîndu-se pe zi ce trece (Pe verticală, Peron, Scrisori, în Luceafărul 1 dec. Florenţa Albu, în 178 progres mai ales eu poeziile „O dimineaţă la Lidice" (1 oct.) şi „Acasă înseamnă" (16. nov.), Constanţa Buzea cu „Chemare", „Amiază dobrogeană" (Luceafărul 1 dec). în afara unui remarcabil „Cîwtec" de Al. Andriţoiu (1 oct.) —■ adevărat joc de lumini şi culori al toamnei timpurii, — „Luceafărul" a publicat un amplu Carnet liric al lui G. Tomozei (15 oct.), în care tînărul autor al „Păsării albastre" dezvăluie calităţi evidente. Fermitatea luptătorului pentru pace (Pădure moartă, pădure via) se îmbină aici cu sentimentul dureros provocat de moartea lui Hemingway, vigoarea, cu delicateţea,. Semnalăm „Grădini semiramide" (legenda preschimbată în realitatea noastră socialistă), şi „Stea de primăvară", unde atragem atenţia lui Tomozei că începe să se repete, că se lasă furat de procedee facile, uzate în chiar propria sa experienţă poetică. Alături de poeţi ca cei pe care i-am amintit, „Luceafărul" îngăduie şi destule versuri plate, confuze, care nu trebuiesc scuzate prin nimic şi nici chiar prin virata autorilor. Astfel, cităm Cosmică de Const. Abăluţă (1 oct.), lipsită de idee poetică, Aud curgînd oţelul de Darie Novăceanu (15 oct.), construită pe un contrast banal (poetul vrea să păstreze în memorie imaginea trecutului — singura existentă în poezie — „pentru a înţelege mai bine / dimensiunile viitorului"), Oameni şi arbori de Adrian Păunescu (15 sept.). Ultima e plină de locuri comune, de prozaisme, care sînt comunicate într-o formă ce frizează uneori eroarea gramaticală : „Şi in mijlocul acestor mari prezenţe / Preajba ou mi-rezmele ei tinere de fag / E-un nucleu şi are codrii patriei valenţe" (s.n.) Preajba e un nucleu oare are drept valenţe codrii patriei, dar... licenţa poetică e admisă şi ea în anumite limite, şi în primul rînd acelea ale exprimării corecte. „Luceafărul" sprijină activ poezia şi mai cu seamă poezia tinerilor. Prezenţa în actualitate, cultivarea unor talente valoroase, descoperirea vlăsta-rilor cei mai fragezi ai poeziei, a „stelelor fără nume" (ex. Petre Popescu, în nr. din 15 nov.) sînt merite incontestabile ale revistei. S-ar impune un spirit de selecţie mai riguros, o mai mare atenţie calităţii. Şi nu ne referim la debutanţi, care pot da pentru un moment şi lucrări mai slabe, ci ia poeţii tineri oare au tipărit deja volume (Violeta Zarnfiresou) sau care publică de oîţiva ani (Darie Novăceanu, Const. Abăluţă, Adrian Păunesou). în ceea ce-i priveşte redacţia e uneori prea generoasă. E necesar ca paginile de poezii ale „Luceafărului" să fie multe, dar şi bune, din ce în ce mai bune. I. M. POEZIA „TRIBUNEI" Cmai-noiembrie 1961) Deşi uzanţele nescrise ale rubricii de faţă recomandă recenzentului să se limiteze la un trecut ou totul apropiat ne-am văzut obligaţi de data aceasta, din pricina puţinătăţii materialului exemplifioativ, să împingem, cercetarea noastră mult în urmă. Nici aşa totuşi rezultatele nu-s pe măsura aşteptărilor şi mai cu seamă ele contrastează sensibil ou preocuparea activă pentru poezie, concretizată într-un număr apreciabil de articole semnate de criticii şi chiar de poeţii revistei. Anticipatei noastre rezerve i s-ar putea 'da replica, prea bine cunoscută, că nu puţine publicaţii se găsesc adesea în situaţia paradoxală de a combate scăderi ce se întâlnesc chiar în paginile lor proprii şi, implicit, de a recomanda un program literar neîntîl-nit în colecţiile lor. O asemenea replică rezistă cu atît mai puţin cu cât spusele sînt mai puternic contrazise 179 de starea reală de lucruri. E tocmai cazul „Tribunei", bogată în teoretizări de tot felul cu privire la poezie, dar care, numere de-a rîndul, mai ales în ultima vreme, nu publică decît traduceri şi ici-colo — prizărită — cîte o poezioară, rodul unei colaborări accidentale ((numerele 24, 26, -27, 34, 37, 40, 41, 44, 45, 48). Aceeaşi revistă, prin cinci din redactorii ei — poeţi şi critici — a pornit o susţinută campanie în sprijinul poemului epic, al baladei şi al anecdoticului ca suport pentru lirism. Au trecut de atunci şase luni, dar în afara unei pastişe după „Ugieă-1 toaca..." de Tudor Arghazi semnată de Al. Că-prariu şi a unei fabule verbioase a aceluiaşi, nici o altă poezie n-a mai venit să ilustreze actualitatea chemării atît de stăruitor lansate. Luând apărarea metaforei împotriva detractorilor ei, criticii „Tribunei" au căzut de acord să stabilească principiul moderat că „metafora va continua să rămînă un element indispensabil poeziei ori de cite ori îşi va îndeplini menirea în raport eu ideea de contemporaneitate" (Animism şi poezie, nr. 37). Nu de aceeaşi moderaţie dă dovadă însă redacţia cînd tolerează, pu-foliieîndu-le, poezii în care cumulul de „metafore şi personificări atemporale" reeditează practici poetice de încercare sui-ganeris de a „salva" poziţiile fenomenologiei şi existenţialismului în faţa afirmării existenţei unei dialectice obiective materiale, a fenomenelor de către filozofia marxistă: eşecul tentativelor lui Merleau-Ponty, contradicţiile gândirii sale, denunţarea caracterului idealist-subiectiv al a-oestei „filozofii a ambiguităţii" care a încercat zadarnic să găsească o a „itreia oale" între alternativele filozofice şi politice fundamentale, formează o temă de studiu pentru criticul marxist oare analizează fenomenele tipice de criză ale gândirii filozofice burgheze contemporane. Textul cel mai interesant al numărului din „Les Temps Miodernes" consacrat lui Merleau-Poimty îl constituie însă articolul lui Sartre: „Merleau-Ponty vivant". Evocarea raporturilor personale, a tribulaţiilor amiciţiei spirituale dintre cele două personalităţi ale existenţialismului francez — cu 186 armoniile dar şi cu disensiunile ei acute, mergînd pînă la ruptura din 1951-1952, cînd Merleau-Poinity a părăsit definitiv redacţia revistei „Temps. Modernes" — prezintă un interes real: mai puţin poate prin elementele de, evocare comprehensivă şi plină de simpatie a figurii lui Merleau-Ponty, cît mai ales prin revelaţiile pe oare le aduce asupra motoiliurilor evoluţiei ideologice şi politice ale lui Sartre însuşi şi prin luminile pe oare le aruncă asupra originilor politice ale divergenţelor şi rupturilor succesive oare s-au produs între Sartre şi Carnus, între Sartre şi Merleau-Ponty. Avatarurile evoluţiei ideologice şi politice a lui Jean-Paul Sartre de-a lungul ultimilor 15 ani înscriu unul din capitolele cele mai interesante şi semnificative ale vieţii intelectuale a Franţei postbelice: atiitudinea faţă de comunism, faţă de Uniunea Sovietică, faţă de practica şi filozofia revoluţionară a clasei muncitoare a constituit piatra de încercare şi cheia de boltă a evoluţiilor divergente în interiorul grupului de la „Temps Modernes", care număra de-a lungul perioadei 1945-1950 în rînidurile sale personalităţi ca Sartre, Camus, Merleau-Ponty, Simone de Beauvoir, etc. Retrospec-ţiunea lucidă pe oare o efectuează Sartre în ultimul său text din: „Les 'Temps Modernes" ni-1 arată pe Merleau-Ponty mult mai avizat sub raport politic de-a lungul anilor 19451947, cînd Sartre se arăta un neofit •şi un diletant quasi-absalut în problemele social-politice. Evoluţia lor a fost însă cu totul inversă. După momentul 1949, cînd au încercat să se integreze într-o, formaţiune politică „autonomă" (R.D.R.), după eşecul practicei unui' pretins ^neutralism mediator între blocuri", „între fracţiunea... micii burghezii reformiste şi muncitorii revoluţionari" — de unde Sartre a plecat „decepţionat" de penetraţia vulgarelor tendinţe anticomuniste şi i'pro-amerioane, după o perioadă critică pentru „Les Temps Modernes" cînd cei doi protagonişti ai revistei au oscilat între „politică" şi „moralism", Sartre convingîn.du-se rapid de sterilitatea oricărei cochetării ou abstracţiunea „bunelor sentimente" — se produce pe fondul ascuţirii crescânde a contradicţiilor internaţionale un proces de cristalizare şi cataliză. In a-oeastă perioadă Merleau-Ponty intră într-o fază de apatie, mutism şi deza-buzare politică, de saturaţie plictisită faţă de politica „blocurilor" — în timp ce Sartre are intuiţia tot mai vie a faptului că orice forţă progresistă îşi poate realiza obiectivele numai alături de comunism şi de U.R.S.S. Cazul Henri Martin .arestarea lui Jacques Duclos'pulverizează iluziile, oscilaţiile şi rezervele lui Sartre, îi oferă revelaţia abjecţiei anticomunismului : „Les derniers liens furent brises, ma vision fut transforimee : un antieooi-muniste est un chien, je ne sons pas de lâ, je n'en sortirai plus jamais" (s.n.). în conştiinţa iui Sartre s-a produs atunci — după propria sa expresie — o „conversiune", „oroarea faţă de propria sa clasă" s-a sedimentat definitiv : „în numele principiilor pe care ea mi le-a inculcat, in numele umanismului şi al „umanităţilor" ei, în numele libertăţii, al egalităţii, al fraternităţii, am hărăzit burgheziei o ură care nu va sfîrşi decît o dată cu mine" (Sartre: „Merleau-Ponty, vivant", în „Les Temps Modernes" pag. 347). Este momentul în care Sartre va începe redactarea faimosului său eseu „Les Comimunistes et la Paix" (1952). De aci încolo, printr-un fenomen de simetrie inversă, se va produce pe de o parte. procesul de regresiune şi degringoladă ideologică ai lui Merleau-Ponty, oare va culmina mai tîrziu prin adeziunea la „rnendesism", prin cufundarea definitivă în leit-motivele filozofiei burgheze curente, — iar pe de altă parte procesul complicat, plin de mişcări, de „corsi e rieorsi", de apropiere a lui Sartre de acţiunile revo- 187 luţionare ale proletariatului şi încercarea sa de a iniţia un dialog sincer cu poziţiile şi tezele filozofiei marxiste — dialog şi proces care sînt departe de a se fi încheiat pînă astăzi. (Cît de departe este totuşi Sartre de asimilarea unor postulate fundamentale ale dialecticei şi filozofiei marxiste o arată cu o elocvenţă maximă ultima sa carte de filozofie: „Critique de la raison dialeotique"). Anemierea şi mortificarea pe care a suferit-o gândirea filozofică a lui Merleau-Ponty în ultima ei fază — vitalitatea pe care a inculcat-o spiritului teoretic al lui Sairtre dialogul deschis şi tot mai comprehensiv ou marxismul, contactul cu lupta mondială a forţelor progresiste — pun ân valoare două ipostaze semnificative ale destinului intelectualităţii burgheze contemporane. în transparenţa evoluţiei raporturilor dintre Sartre şi Merleau-Ponty oa şi în cea a relaţiilor Sartre-Camus se ascunde o lecţie istorică profundă : radicalizarea socială progresivă spre „stînga" pe care a traversat-o conştiinţa lui Jean-Paul Sartre — cu toate oscilaţiile, crizele, retrocedările şi sinuozităţile curbei ei de evoluţie — a fost factorul decisiv al menţinerii figurii filozofului şi scriitorului francez pe primul plan al vieţii intelectuale şi politice a Franţei contemporane, ca un ferment de prim ordin al acestei vieţi, în timp ce etapa finală a activităţii lui Merleau-Ponty se înscrie iremediabil în interiorul formelor comune ale culturii oficiale burgheze. N. T. „SPECTATOR" — nr. 42—46/1961 Problema progresului tehnic pune cîteva întrebări fundamentale care se pot formula astfel: Care este în general influenţa „civilizaţiei tehnice" asupra modului de a simţi şi a gândi al omului ? Este oare adevărat că progresul tehnic conduce la o restrângere a libertăţii, la o sărăcire a culturii, la tehnocraţie ?... în „Spectator" din 17 octombrie, scriitorul englez, Barraclough constată că în criticile al căror obiect a fost încă de la sfîrşitul secolului trecut tehnicismul şi credinţa optimistă în binefacerile progresului ştiinţific şi tehnic s-a oglindit în fond o „reacţiune intelectuală şi morală la viciile tragice ale societăţii industriale a secolului XIX", adică de fapt ale societăţii capitaliste. Pe urmele unui Bergison, H. G. Wells, Chaplin, Huxley, etc., Barraclough consideră că omenirea (citeşte „Occidentul")... „plăteşte un preţ prea mare pentru binefacerile materiale ale dezvoltării industriale". Pentru un Wells şi un Chaplin, de pildă, faptul că tehnica nu a dus Occidentul la o „eră de aur" sau faptul că munca reprezintă o „alienare" a omului, nu a distrus credinţa în progresul omenirii, însă Barraclough — pe urmele unui Spengler, Peguy, Mumford sau Ber-diaiev — este pesimist iar critica capitalismului devine sub pana sa conservatoare. Opunând, într-o manieră anacronică cultura — tehnicii şi producţiei industriale moderne, el dezvoltă de fapt utopia mic-burgheză a descentralizării producţiei, propunând formula „micului oraş industrial" ale cărui întreprinderi de bunuri de larg consum ar urma să aibă o gestiune locală, să se întemeieze pe acţionari locali, dintre care unii ar putea deveni eventuali consilieri municipali, în acest fel, el consideră că pe de-oparte s-ar ţine seama de factorul uman în producţie, că muncitorul ar fi mai interesat în munca întreprinderii şi în raţionalizarea procesului de producţie, iar pe de altă parte, peisajul industrial, locurile de muncă ar deveni în aceiaşi timp mai „estetice" şi mai umane. Orice „umanizare" a muncii în capitalism însă se loveşte în societatea capitalistă de obstacolul de netrecut pe care-1 repre- 188 zintă titlul de proprietate şi legea profitului oare guvernează producţia capitalistă. Or, acest obstacol nu poate fi înlăturat de acest soi de „capitalism popular pe scară municipală" ci numai şi numai de naţionalizarea mijloacelor de producţie oare nu ar conveni cu siguranţă d-lui George Barraclough. Pozitiv este însă faptul că neliniştea pe care o determină ritmul infernal al modului „americănesc" de organizare a muncii şi consecinţa lui — intensificarea dominaţiei monopolurilor — se risipeşte în rândurile unui număr din oe în ce mai mare de economişti, în cercuri care pînă nu de mult erau ferm convinse de eficacitatea şi rentabilitatea absolută a sistemului industrial american. Profitîind de o nouă culegere completă a scrisorilor lui Beethoven, poetul englez G. A. Auden afirmă că izolarea totală în care se afla marele •compozitor în ultima parte a vieţii sale din cauza surdităţii totale reprezenta... o formă de paranoia, ducând la o, intensitate absurdă a procesului de creaţie şi la un conflict permanent ou mediul exterior. Cu tot respectul deosebit pe care îl avem pentru poetul englez, titular al unei catedre la Oxford, ni se pare că interpretarea d-sale seamănă destul de mult cu studiile de tristă amintire pe care acum treizeci de ani un medic psihiatru diletant i le consacra lui Mihail Eminescu. H. B. „ÎL CONTEMPORAMEQ" nr. 40/1961 „II Contemporaneo", nr. 40 (septembrie 1961) aduce un bogat conţinut ■de articole critice şi contribuţii în legătură cu problemele actualităţii italiene. Revista se deschide cu un .articol politic intitulat „Pentru cucerirea păcii" şi cu un protest semnat ■de numeroşi oameni de cultură italieni împotriva măsurii luate de gu- vernul democrat-creştin de a opri intrarea în Italia a grupului teatral „Berliner Ensemble" (deşi acesta fusese invitat oficial la Festivalul teatrului de proză din Veneţia). Din cuprinsul numărului vom mai seminala un substanţial studiu intitulat „Omul şi cultura", semnat de profesorul A. N. Leontiev, titular al catedrei de psihologie de la Universitatea din Moscova şi de asemenea „Adausurile" pe care le publică Gal-vano della Volpe, cuprinzând completări la cunoscuta sa lucrare „Critica gustului", apărută recent. Deosebit interes mai prezintă un „Jurnal din războiul cel mare scris de un păstor" şi tipărit, ou o introducere explicativă, de Annabella Rossi, în oare se găsesc observaţii concrete şi profunde împotriva războiului, făcute de un om simplu în timpul primei conflagraţii mondiale. Numărul de faţă al revistei dă apoi la iveală o serie de cântece noi, dintre 1940—1961, din marele patrimoniu de opere poetice şi muzicale, inspirate de lupta poporului spaniol împotriva regimului franohist. Este o completare la precedentul număr dedicat, după cum se ştie, în întregime rezistenţei spaniole. în materialul de cronică notăm, între altele, expunerea critică bine informată şi riguros susţinută a lui Augusto Ellurniinati împotriva câtorva curente din istoria religiilor şi îndeosebi contra unor poziţii ou totul anti-istorice ale fenomenoilogismuiui. Carlo Salinari semnează o punere la punct în legătură ou simptomele de slăbire a prestigiului marelui premiu italian „Viareggio" care în ultimii ani a pierdut mult din orientarea sa realistă şi din interesul pentru producţiile tinerilor. Fără îndoială, unul din articolele de seamă ale revistei este acela semnat de Paolo Sainti şi intitulat „Dela enciclica Rerum novaruni la Enciclica Mater et Magister", în care autorul 189 face un amănunţit examen al conţinutului ultimei Enciclice papale, dedicat „definirii" poziţiei bisericii catolice în „chestiunea socială". Nu putem intra într-o expunere mai largă a analizei stringente pe care autorul articolului o face conceptelor politico-sociale ale Vaticanului. „Enciclica actualului Papă, — spune Sânţi — nu reprezintă numai o obligatorie adaptare a docrinei sociale a bisericii catolice la experienţa ultimelor trei decenii aşa de bogate în noutăţi, ci constituie şi o tentativă de a oferi claselor conducătoare ale societăţii capitaliste actuale, ideologia oficială a momentului. încă o dată (după enciclica precedentă) avem de a face cu o încercare de sanctificare a capitalismului" (pag. 41). Căci — după cum adaugă în mod concis şi just autorul articolului mai sus citat — „de îndată ce biserica recunoaşte „dreaptă" relaţia capitalistă (exploa-tatori-exploataţi, n.n.) şi proprietatea privată, tot restul (diferitelor „refoa--misme" ale bisericii n.n.) este sortit falimentului". Dr. Vz. „POETRY" nr. 1—4/1961 Se împlinesc, în 1962, cincizeci de ani de la apariţia revistei „Poetry", singura publicaţie americană de poezie, întemeiată în 1912 la Chicago, din iniţiativa poatei Harriet Monroe, revista a adăpostit în paginile ei producţia lirică a câtorva generaţii de poeţi americani, dintre oare unii (Cari-Sand-burg, Vachel Lindsay, Wallace Stevens etc.) şi-au dobîndit o binemeritată faimă. Judecind după ultimele numere sosite, revista „Poetry" a coborît de pe piscurile propriei sale tradiţii. Ici-colo, se mai poate citi oîte o poezie interesantă, ca aceea intitulată „Telefonul" şi publicată în numărul 4 din iulie 1961, sub semnătura lui Edward Field : „Fericirea mea atîrnă de-o instalaţie electrică Şi nu-mi pasă că pun atîta preţ pe ea, Avînd în vedere că viaţa în acest oraş este ceea ce este, Fiece om fiind despărţit de prietenii săi Printr-o reţea de trenuri subterane şt autobuze. Da, telefonul e singura mea bucurie, El îmi spune că trăiesc în lume şi că oamenii au nevoie de mine. Cînd îi aud ţîrîitul prevestitor de iubire sau de taifas, Mă grăbesc să-tmi pieptăn părul care-a. început să încărunţească. Fără telefon aş fi ca un urs într-o peşteră, Cufundat în .amorţeala unei ierni posace. Cînd îi aud ţîrîitul, se face primăvară Mă întind sub razele soarelui şi pornesc la drum, Din nou flămînd de glasul omenesc Şi de veştile bune ale prietenilor". Asemenea versuri sînit, din păcate, foarte rare în paginile revistei. Predomină poezia nesemnificativă a egocentricilor de toate nuanţele, ultra-moder-nişti sau clasicizanţi, care se destăinuie fără să comunice nimic. O strofă luată din contextul unei poezii „de dragoste", semnată de Robert Creeley, ar putea sluji drept motto operei tuturor acestor poeţi : „...Aici e plictiseală, disperare, o dureroasă conştiinţă a izolării precum şi o pompoasă şi capricioasă auto- admiraţie"... (In original versurile nu au în plus nici un pic -de „muzică verbală", ci sună la fel de prozaic). Foarte mulţi poeţi încearcă să-şi umple vidul sufletesc şi moral cu ura soi de inspiraţie mistico-religioasă, destul de artificială şi ea. Preferinţa editorilor revistei pentru acest gen de poezie e ilustrată, printre altele, de traducerile masive din opera poetului 190 grec mistic şi reacţionar Constantin P. Cavafy (1863—1933), — traduceri publicate în numărul 1, din aprilie 1961. în acelaşi număr poate fi citită, sub semnătura fostului poet Herbert Read, o recenzie a unei cărţi intitulate „Poemul în sine" (The Poem Itself) în care se face apologia „netrams-misibilităţii" poeziei. Elogiind cartea lui Stanley Bunnshaw, Read îşi încheie astfel recenzia : „Lectura unei poezii este un fel de rugăciune, iar această carte poate fi socotită o carte de rugăciuni a poetului". O recenzie mult mai interesantă ni s-a părut a fi aceea publicată în numărul 4, din iulie 1961, în legătură cu antologia „Noua poezie americană : 1945—1960", apărută acum cîtva timp în Statele Unite, sub îngrijirea lui Donald M. Allen. Recenzentul, un anume X. J. Kennedy, semnalează prezenţa în antologie a „beatnic"-ilor Jack Kerouae, Allen Ginsberg, Gregory Corso şi Peter Or-lovsky, (acesta din urmă „scrie ca un copil cretin, cu o mulţime de greşeli de ortografie, probabil voite, unele dintre ele"...), precum şi prezenţa aşa numiţilor „poeţi new-yorkezi" Barbara Guest, Frank O'Hara, John Ashbery etc. Recenzentul e dispus să acorde oarecare credit acestor două curente din poezia contemporană americană, dar găseşte cuvinte grele pentru restul poeţilor reprezentaţi în antologie : „Ceea ce este întristător, este caracterul indigest al restului cărţii, — alcătuită în mare parte din scrieri al căror limbaj aminteşte de un terci de cartofi fabricat la minut şi servit într-o formă corespunzătoare. O, desigur, un produs fabricat la minut economiseşte timp, dar, uneori, se întîmplă ca el să scoată din circulaţie un produs autentic... S-ar cuveni ca un poem să necesite un travaliu mai dificil (decît cel folosit îndeobşte de către „noii poeţi americani", n.n.). Altminteri, nimic nu-l poate împiedica, bunăoară pe Kerouae, să scrie, dacă doreşte cîte trei-patru cărţi pe zi..." Recenzentul se ocupă pe larg de cel care pare a fi teoreticianul „noii poezii americane" : Charles Olson. Refe-rindu^se la „arta poetică" semnată de acesta (şi tipărită în finalul Antologiei), Kennedy o comentează şi o explică în felul următor : „Dacă l-am înţeles bine pe Olson? ceea ce nu-i deloc uşor, el declară război rimei, tiparelor metrice, strofelor şi sintaxei. El militează pentru o poezie în care poetul, nemai încurcîn-du-se în astfel de obstacole plicticoase,, se va pomeni într-un cîmp deschis.. Cum însă nu există nici un drum în acest cîmp deschis, poetul nu poate ră-mîne acolo. De aceea, el se „proiectează" pe sine înainte, — adică, după ce şi-a notat o impresie, merge mai departe, notînd încă una. Olson denumeşte această metodă „compoziţie spaţială" sau „vers ce se proiectează"... Baza formei „versului ce se proiectează" este respiraţia... Un poet poate-indica durata pauzei dorite, cu ajutorul semnelor tipografice sau al paragrafelor. Mulţumită miraculoasei descoperiri a maşinii de scris, „poetul capătă pentru prima oară portativul cu care au fost înzestraţi muzicienii"... Cine-ar fi crezut că o maşină de scris „Corona" e un instrument atît de sensibil ? Numai că analogia făcută de Olson este şubrezită de faptul că, spre deosebire de cititorul unor texte muzicale, cititorul unor „versuri proiectate" dactilografiate, na are la înde-mînă nici un fel de unităţi de măsură convenţionale unanim acceptate. M-am străduit din răsputeri să citesc înseşi poemele lui Olson în felul acesta, o-prindu-mă şi ţinîndu-mi răsuflarea potrivit indicaţiilor lui... Şi am ajuns să. bănuiesc că, poate, nu va fi nimeni în stare, în afară de autorul însuşi, să ştie cum trebuie citită o asemenea poezie... Pornind de la analiza „artei poetice" a lui Olson, recenzentul trage ur— 191 mătoaraa concluzie în legătură cu pomenita antologie : „Şi astfel, sentimentul pe care ţi-l dă lectura unei mari părţi din antologia Noii poezii americane este că asculţi un torent de vorbe, întocmai ca la o sindrofie, în care fiecare mu- safir, fie el marcant sau de rînd, se pomeneşte vorbind de unul singur". Lectura multora dintre poeziile publicate în ultimele numere ale revistei „Poetry" ne-a dus la o concluzie asemănătoare. Petre Solomon ERATA LA Nr. 12/1961 : La pag. «o, coloana H-a, riadul „ de suS se va citi : atitudine ,i concepţie, un proSreS sînt J4