VIATA ROMÎNEASCA 19 6 1 DECEMBRIE ANUL XIV REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. CUPRINSUL Pag. CICERONE THEODORESCU : Umblă vîntul rău, prin bozii... ; O ciupercă de cenuşă ; Osip ; Către ţărmuri viitoare...... 3 ★ MIHAIL SADOVEANU : Cîntecul Mioarei (roman) (II)..... 5 POEŢII NOŞTRI NINA CASSIAN : Cuvint înainte......... 58 Triumf ; Absentă ; Ruinele se contemplă în amurg ; Grîne şi valuri ; Statuie degradată ; Cer curat ; Extaz ; Inelul ; Timp ; Naivitate ; Zîmbind ; La deschiderea Congresului al XXlI-lea : Schiţă ; Un om 58 ★ Acad. MIHAIL RALEA : Etica şi cultura comunismului .... 65 ★ TIBERIU UT AN : Strada........... 70 GHEORGHE TOMOZEI : Un cîntec de pace.......70 ★ VICTOR KERNBACH : Oameni şi nisip (reportaj)......72 ★ HORIA ROBEANU : Cei care vin spre noi ; Duminecă : Pîinea ; Lirică ; Lumina ............. 83 ★ N. MINEI : Note de drum sudamericane . ......85 ANIVERSĂRI PETRE PASCU : Rabindranath Tagore (prezentare şi traduceri) ... 91 CRONICA IDEILOR I. BANU : Dubla renunţare în filozofia burgheză a istoriei filozofiei . . 96 CRONICA LITERARĂ OV. S. CROHMALN1CEANU : Două volume de versuri r Radu Boureanu : „Moartea morilor de vînt" ; Veronica Porumbacu : „Dimineţile simple3 103 TEORIE ŞI CRITICĂ HORIA BRATU : Probleme ale prozei şi ale criticii literare ... 111 EUGEN SIM10N : Receptarea critică a operei lui Tudor Argbezi . . 125 CRONICA RIMATĂ TUDOR MAINESCU : Simpozion de iarnă....... CARNET URBANISTIC Arh. JEAN MONDA : Circul de stat şi reconstrucţia cartierului înconjurător MISCELLANEA Magda lsanos (Camil Baltazar) ; Expoziţia retrospectivă I. Ross (Paul Constantin) ; Varietăţi filologice : Mihail Sadoveanu, creator de limbă (Şerban Cioculescu) ; Ce conţine un best-seller (Eugen B. Marian) ; Sînt judecători la Roma? (J. M.) ; Literatura romînă văzută printr o prismă deformantă (Nicolae Liu) ; Vizuinile diavolului (D. B.) CĂRŢI NOI ALEXANDRU SEVER : Alecu Ivan Ghilia t „Asaltul timpului' ELENA SAVU : Paul Anghel : „Şapte inşi într-o căruţă" . H. ZAL1S : Vera Călin : „Byron"...... TEODOR VIRGOLICI : N. Dunăreanu : „Oameni şi fapte" ION LANCRĂNJAN : V. Kojevnicov : „Vi-1 prezint pe Baluev REVISTA REVISTELOR — din ţară — Probleme de critică în „Steaua* (nr. 8—9/1961) ; Critica literară în „Contemporanul" (septembrie—octombrie 1961)....... 157 159 161 162 163 — de peste hotare — ■Neva" nr. 10/1961 ; „American literature" ; „Ncue deutsche Hefte" sept.—oct. 1961........... CUPRINSUL REVISTEI „VIAŢA ROMÎNEASCĂ" pe anul 1961 . FOTOGRAFII : Florin Dragu ILUSTRAŢIA DE PE COPERTĂ : PUIA MASICHIEVICI : Tineri din brigadă 'Dizutoti MIHAIL RALEA Colegiul redacţional: Acad. TUDOR ARGHEZI, AUREL BARANG^ Acad. MIHAI BENIUC, Acad. GEO BOGZA, DEMOSTENE BOTEZ, Ov. S. CROHMALNICEANU, LUCIA DEMETRIUS, Acod. IORGU IORDAN, Acad. ATHANASE JOJA, REMUS LUCA, AUREL MIHALE, AL. PHILIPPIDE, membru corespondent al Academiei R. P. R., MARIN PREDA, Acad. ZAHARIA STANCU, D. I. SUCHIANU, VICTOR TULBURE, Acad. TUDOR VIANU Redacţia: Bd. Ana Ipătescu, nr. 15, telefon 11.88.85 — Raionul I. V. Stalin, Bucureşti Administraţia : Şos. Kiselev, nr. 10, telefon 18.63.99 — Raionul I. V. Stalin, Bucureşti umblă vîntul rău, prin bozii. Umblă vlntul rău, prin bozii Ca voivozii, ca irozii... U rmărindu-l cu blesteme Creanga arborelui geme : Du-le, vîntule al urii, Cu, pierzarea laolaltă, Cu nălucile ce saltă Ca năpîrcîle din baltă, Ca pe prada lor vulturii, Ori ca fiarele pădurii, De-o vecie în cealaltă Du-te, du, strigoiule, N-ai mai fi, războiule ! o ciupercă de cenuşă 0 ciupercă uriaşă Scăfîrlia bolţii-nfaşă, Legănîndu-se-n senin, îngrăşată cu venin... Drag ţi-e lumea să rămînâ Arsă, o pustie spînă ? Drag li-ar fi să nu mai vezi llăsărituri şi amiezi ? * Din volumul in pregătire „Povestea Ioanei" îi îl Al să laşi sperietoarea v Cu ciuperci să-fi umple zarea c j Nici cenuşă pe-un făraş \ Din ciupercă să nu-i laşi... Stă pe lume, stă căpuşă, O ciupercă de cenuşă — De cenuşă, de gunoi, * Trebuie un măturoi. i f osip s f s t. Osip, un om odată! II pricepi în două clipe, Dintr-o vorbă aruncată: — Eşti de mult sondor, Osipe?. Peste chipul tînăr umblă — Dintr-o dată strîns în cule — Parc-un mor .şi parc-o umbră... Repede. Pe nevăzute. — Nu mai slnt. Acum sînt paznic. Ast picior de lemn mă-ncurcă. La foraj, nu stai la praznic.' Nici nu torci, pe fus, din furcă. —- Accident?... El rîde: — Poale, liilleriştii, dînd în nas \ Cînd le-am tras picioare-n spate, ' După ei, pe-al meu, l-au tras... către ţărmuri viitoare Pesle ţărmuri, peste mare, nori se-adună, nori se sparg, —- Uite, şiruri de cocoare... Uite, zburători de larg! Ochii, umezind la colturi, Cuiă spre copii acum: Trec, linîndu-se de şorturi, Frec, în şiruri lungi, pe drum. Şorţuri mici, fîlfîitoare, Parcă-s aripi de cocor Către ţărmuri viitoare Pregălindu-se de zbor... Către ţărmuri viitoare, Către soarele-catarg — Trec, ca şiruri de cocoare, Micii zburători de larg. 4 MIHAIL S ABOVE AN U CÎNTECUL MIOAREI (II)* — roman — VII Călră zorii zilei vîntul s-a domolit, dar ploaia îşi urma curgerea subţiată. Dărîndai dormise somnul iepurelui. Dc eîteva ori se trezise ascultînd şi privind spi-e patul stareţului său prin aburirea luminii de-afară, se simţise şi el alinat de tihna adîncă şi de respiraţia regulată a bolnavului. Aşa încît aştepta cu bucurie vizita doctorilor. însă pînă atunci mai era. De la revărsarea zilei şi pînă la apariţia lor mai aveau a trece cinci ori şase ceasuri. Flăcăul era mai înţelept decît părea din vorbirea-i uşuratică. Aşteptînd deşteptarea sihastrului, îşi făcea socoteala că opreliştea pe care i-o rînduise Sandu mecanicul nu era potrivită cu starea bolnavului. Adevărat ori nu, prepusul lui Sandu Călăraşii putea primejdui viaţa monahului Pavăl. După zdruncinul din munte, truda coborîşului şi operaţia medicului Han-ganu, aducerea aminte a trecutului ar fi ca o cădere nouă. Se gîndea cum să facă. Ar fi trebuit sihastrului o pregătire. Dar nici peste porunca mecanicului nu putea trece. Totuşi e bine poate sâ-i vorbească bolnavului despre mecanic ca despre un om vrednic şi fără ascun zisuri, să-i pregătească apropierea; iar descoperirea să zguduie mai puţin acea inimă otrăvită. Sihastrul se trezi dintr-o dată. Era ceasul cînd soarele răsărise în dosul draperiilor de nouri. întrebă cu glas liniştit : — Tu nu dormi, Irimic ? — M-am trezit şi eu, părinte, chiar acum. — Parcă ai gîndi ceva adînc. — Adevărat, părinte. — fu vei fi gîndind la împărăţia cerurilor? zîmbi schivnicul. •— Ba, ca un păcătos ce mă aflu, cugetam la cele pămînteşti. — Ce mai spuneau asară doctorii ? — Doctorii aveau nădejde bună. Dar mie nu-mi plăcea că Sandu mecanicul poftea să vie şi el astăzi, să-ţi spuie nu ştiu ce. — Dar parcă tu singur spuneai, Irimie, că e om de ispravă şi mie cu priinţă. ■— Asta numaidecît. îl cunosc bine ; el mi-a dat înţelegerea de carte. Dar ba nu te tulbure cu niscai întrebări. *) Vezi „Viaţa rominească", nr îî/1961 5 —- N-ai grijă, Irimie. Ştiu eu ce,să-i răspund. Şi la ce te mai gîndeai ? — Mă gîndeam aşa, părinte, că după ce-ai să te pui pe picioare şi vei începe să umbli şi să te uiţi împrejurul cuVioşiei tale, ai să vezi ce ti-ai ştiut ş-ai să cunoşti ce n-ai văzut, după oît s-aude în satele de sub munte. — Ce spui tu, bre Dărîndai? Adevărat că ieri am auzit nişte vorbe străine, care nu se rosteau în vremea cînd mă aflam între oameni. Dar acele vorbe le înţeleg; numaicît mă mir auzindu-le rostite de munteni. — Ai să mai auzi cuvioşia ta multe. — Nu mă spâria cu vorbe, Dărîndai. — Lasă c-ai să vezi. Şi aş vrea să cunosc şi eu toate cîte aud vor bindu-se. Se pare, părinte sihastru, că s-a schimbat cîrma la plutărit. — Cum aşa? De ce nu mi-ai spus nimica şi mie, cînd suiai sus la mine ? — D-apoi, părinte al meu, cum aş fi putut cuteza să grăiesc, cînd nu-mi îngâduiai decît să tac? Nu-ţi aduci aminte cînd m-ai găsit la izvor cîntînd singur: Feline, frate peline, Amară-i inima-n mine Ca şi veninul din line... Eu ştiam că te apropii şi cîntam asemenea cîntec în pofida cuvioşiei tale. Ş-atuneea am băgat de samă cu mare sfială că ţi-au steclit lacrimi în ochi. Nu puteai atuncea suferi să se pomenească de lumea care am înţeles că te prigonise. Şi n-ai avut cum afla de cîrmă în răstimpul schivniciei cuvioşiei tale, căci n-ai grăit decît cu ciobani vechi, iar întîmplările schimbării s-au făcut de puţină vreme, în anii mei, aş zice. De aceea mecanicul îmi spune mie: „măi omule nou"... Te-ai supus un timp canonului muţeniei înaintea mea şi-a fost frate de ajutorinţă Gherasim, şi surd şi mut şi nălîng. Pe acela l-ai avut zece ani. Şi Gherasim acela, sârmanu, s-a petrecut din lumea asta fără să ştie nimic, ca şi căprioarele pe care le-ai miluit şi ca bursucul pe care l-ai fost îmbllnzit. .— Ce spui tu, bre Dărîndai? — Spun ce spune norodul, părinte schivnic. — Măi Dărîndai, tu-mi spui mie ce-ai visat astă-noapte. ■—• Ba stăpîuirea s-a schimbat după ce s-a sfîrşit războiul cel mare. Cuvioşia ta n-aveai de unde şti, căci petreceai cu sălbătăciunile şi cu vedeniile, iar Gherasim suia din vale întru surzenie, şi-ţi punea lîngă izvor tainul intru muţenie, şi celelalte obrazuri, care slujeau la oi şi la vite sub privegherea cuvioşiei tale, nu îndrăzneau niciodată să se aşeze la focul cuvioşiei tale, fiind cuvioşia ta om al lui Dumnezeu, avînd de-a face mai mult cu sfinţii decît cu muritorii de rînd. Aceştia te-au pîrît că te-ar fi auzit grăind în peşteră cu sfîntul Pa văl. A,cum eu ţi-oi spune, părinte al meu, că atuncea cînd a venit la cîrmuire partidul, cum îi spune mecanicul, is'-au împărţit muncitorilor plugari pâmînlurile boiereşti toate. — Tu aiurezi, Dărîndai. Cum s-au putut face asemenea lucruri fără tulburări ? La anul 1907, avînd eu numai opt ani vîrstă, nu s-a sculat oare plugărimea cerînd pămînt? Şi s-au amestecat nemernicii cu sînge şi tărînă.. — Ei, iaca, părinte, acuma nu s-au amestecat. Partidul, cum îi zice mecanicul nostru Sandu, a dat slobod şi fără plată pămînt la toată lumea 6 sărmană. Zice acest partid (aşa spune Sandu mecanicul) : cine munceşte lîiinuicâ, cine nu munceşte să nu mînînce. — Ei, şi cum a fost ? —■ Cum să fie ? boierii s-au dus, avînd asupra lor blăstămul pinii nemuncite. Şi cu dînşii s-a dus şi regele. Sihastrul îl privi ţintă pe fecior, ca pc un nebun. — Nu te mira, frate scliivnice. Fiind acel rege un fecior ca mine, mai mare peste boieri. Şi acel fecior nu trăgea cu coasa, nici mînuia sapa ; sta numai de dimineaţă şi pînă sară într-un scaun şi se uita pe fereastră. Avea o casă mare în care n-avea ce face. Şi mînca pîne albă, din acel pămînt amestecat cu singe, de care ai pomenit cuvioşia ta. Aşa că şi-a încărcat într-un tren straiele cu fireturi şi dus a fost. Aşa spune Sandu mecanicul. în răstimpul acestor interpretări personale ale evenimentelor timpului, ucenicul nu uita rînduiala higienicâ prescrisă bolnavului de cătră doctorul Hang ana; şi tocmai se pregătea să treacă în altă încăpere recipientele şi ştergarele ude pe care le culegea din jurul patului, cînd mecanicul şi profesorul intrară, avînd cu ei şi pe Sandu Calaraşu. — Dărîndai, lasă palavrele, porunci medicul; după ce lepezi cîte ai în braţe, să te duci la cuhnie şi s-aştepţi să-ţi dea, la ora opt, mîncarea de dimineaţă a bolnavului şi o aduci aicea. — Am înţeles, tovarăşe doctor, răspunse fratele Irimie, întrucîtva umilit de slujba pe care o îndeplinea lîngă stareţul său. Cugeta la glumele personalului feminin ce-1 aştepta la bucătărie ; o slujbă ca aceea pe care o făcea el nu se cuvenea a fi săvîrşitâ de un bărbat; dar lui Dărîndai nu-i păsa, căci avea pregătite răspunsuri ascuţite împotriva breslei muierilor. Andru Macovei privi atent obrazul bolnavului, pe care sta încă zugrăvită mirarea. — Fratele Dărîndai ţi-a spus poveşti ? — După cum aţi auzit şi dumneavoastră, domnule doctor. — Poveştile purced de multe ori de la un adevăr, încuviinţa doctorul Andru. Dărîndai a înfăţişat adevărul în stilul lui special; altă greşeală n-a făcut. — Aşadar e adevărat ce mi-a spus ? —• E adevărat, dar nu-i pricină să fii emoţionat. Dă mîna să-ţi cercetez pulsul, în timp ce prietinul nostru Costache Hanganu îţi aşază termometrul. Pînă ce ţi se încheie cum se cuvine picioarele, rămîi numai cu dorinţa de a vedea, de a cunoaşte şi a judeca prin dumneata însuţi toate cîte se vor fi petrecut în lipsa dumitale din lume. în privinţa asta sînt de părerea lui Toma necredinciosul : crede după ce vei vedea şi pipăi. Nu e aşa ? Ciudat mi se pare că atîta cît ai stat sus... — Cu capu-n nouri, domnule doctor; sau cufundîndu-mă uneori pînă in iad. — Cît ai stat sus, ori coborît în infern, nici o ştire nu ţi-a parvenit. E bine, doctore ? — Bine, domnule profesor, temperatura normală. —■ Pulsul puţin precipitat însă. Acest sihastru e un tip emoţional. Fii cuminte şi încearcă a te stăpîni, prietine. Iară eu, de şi voi fi fiind, cum îţi închipui, un luptător progresist, acuma nu mă interesează decît picioarele dumitale. — Şi pe mine, doctore, zîmbi bolnavul. 7 — Fii liniştit, au să se vindece şi au să te servească încă multă vreme. Inchizînd ochii, sihastrul se simţea sfîşiat de două simţiri apr'ge. întăi se ascuţea în el uimirea că înţelege fără nici o dificultate vorbirea de altădată, a orăşenilor, pe care o socotea amuţită. Asta era adevărata lui ieşire la lume. Deci nu era cu desăvîrşire scufundat. Anii pe care îi petrecuse în munte îl mutaseră într-un trecut adînc misterios al rasei păstorilor, iar acuma plutea iar cătră lumea din care plecase năprasnic. Nu era bucurie deplină ; îl săgeta părerea de rău. Şi al doilea simţăinînt, în care bucuria şi regretul îl prăvăleau, era mila dragostei pe care o cetea în ochii lui Sandu mecanicul. Deci acest om îmbătrînit înainte de vreme era prietinul lui din tinereţă, care îi pusese în mină o cheie de ieşire din ignominia disperării. — Cu adevărat, tu eşti, Sandule Călăraş? De bucuria ce am aş putea să mă prăpădesc cu adevărat. — Ba să trăieşti, măi Săracu. Aşa îi zicea odinioară, în oaste, Sandu Călăraş : „măi săracu". Se îmbrăţişau. Mecanicului îi curgeau lacrimi în barbă. Sihastrul închisese ochii, dincolo de bucurii şi dureri. Se alinau în el pătimirile. Nu mai era singur pe pămînt. Doctorul Hanganu aşteptă cu răbdare alinarea bolnavului. — Pulsul i s-a ridicat, temperatura c normală, murmură el cătră pi'ofesor. Apoi zîmbi sihastrului, care-i pîndise vorbele. După ce părăsiră camera, Macovei şi Hanganu trecură prin pîcla dimineţii şi intrară în cerdacul larg deschis călră munţi spre asfinţit. Acolo îi aştepta Zarandi şi era pregătită gustarea de dimineaţă. — In vreme ce dumneavoastră vă restauraţi, îndemnă Hanganu, eu trec pe la ceilalţi bolnavi ai mei. Apoi îl aduc aici pe Sandu Calaraşu. Do la el avem să aflăm, după cît înţeleg, o poveste de demult. — Pînă ce-a sta burniţa şi poate s-a arăta soarele, n-avem ce face alta, a fost de părere şi filologul. Cătră ora zece, adunarea se înche:ase. Andru şi Zarandi se cuibăriră alături, pe divan. Ghiţă Miclăuş le potrivise pe măsuţa de alături cafelele lui celebre. Doctorul Costache şi Sandu mecanicul aveau evlavie pentru vin şi stăteau la masa cea mare, cu păhărele pline şi cu o garafă abia începută. — Din tinereţile mele, zîmbi Sandu, nu m-am putut împăca nici într-un chip cu fiertura asta arăbească. —- Eu de asemeni, încuviinţă Hanganu. — In acele tinereţi, urmă Sandu, m-am fost eu legat cu un fecioraş fără mustaţă, fiind noi prieteni. Eu mă aflam lucrător la atelierele de la Socola. El învăţa în particular, ca să dea examene la liceul naţional, îl chema Petru Matei. Acest fecioraş Petru Matei a ajuns, precum l-aţi văzut, cu picioarele în ghips la spitalul nostru din Slătiori. —• întăi a ajuns sihastru, observă profesorul. — Se poate. Pe cărăuş îl supune nevoia. Şi acest prietin al meu n-a avut ce face alta, ca să se ferească de năpaste şi prigoană. înainte de a vă spune cum s-au petrecut lucrurile, trebuie să aflaţi domniile voastre că prietinia noastră de atunci s-a legat la un club al muncitorilor. 0 samă dintre lucrătorii tineri ne legasâm cu unii cărturari, cu care stăteam de vorbă uneori şi de la care împrumutam cărţi. Cetisem colecţia Contemporanului, şi într-un manuscris destul de vechi, Manifestul 8 Comunist. Am întîlnit pe Matei în grupa lucrătorilor tipografi. Şi pe urmă înţelegîndu-ne de toate privinf'le că rînduiala lumii de atunci nu-i bună şi trebuie schimbată, umblam amîndoi prin locurile cunoscute pe care le sfinţiseră poeţii şi cărturarii ieşeni. Eu eram tîrgovăf, de la Nicolina, sărac, fără părinţi şi fără rude. Trăiam de capul meu. Iar Petru Matei era dintr-un sat din marginea cod-ului de la Boro-seşti : Goruni, adică Stejarii-cei-vechi. Nu departe de Slejarii-vechi se afla, tot sub codru, o po'ană unde fusese odinioară crîşma Şantei, Prietinul meu, fiind un fel de poet, îmi spunea balada lui Codreanu, cînd umblam pliro-bîndu-ne prin acele locuri îneîntate : Măi CoJrene, măi Codrene, Te cunoşti după sprincene Cu eşti făcător de rele... Petru Matei avea, cum spunea el singur, patima poeziei, rîvniiid s-ajungă cărturar. Bătrînii prietinului meu au căzut dintr-o dală, cînd funcţionarii Creditului funciar rural le-au vîndut vitele şi toată gospodăria, lăsîndu-i lipiţi pămîn-fului. Sora mai mare a prietinului meu, leliţa lui Anica, văzîndu-şi prăpădită şi zestrea cîtă se strînscse pentru măritişul ei. s-a gîndit să intre undeva într-un serviciu. Ş-a găsit un loc la nişte boieri din tîrg de la Vaslui. După cum ştiţi şi dumneavoastră era greu în acea vreme pentru lumea noastră săracă. Serviciul putea alina foamea pr'clinului meu, dar nu-i putea îngădui nimic altceva. Venea asupra lui şi ameninţarea recrutării.. După ce s-a sfătuit şi cu leliţă-sa Anica, au rămas înţeleşi că ea ar putea da din leafa ei ceva bătrînilor ca să le amăgească bătrîneţa amărîtă, iar el să-şi facă serviciul militar şi sâ-şi dea şi examenele la liceu. Cel mai potrivit corp de trupă pentru asemenea nădejde înşelătoare era compania de jandarmi pedeştri de la Iaşi. Compania aceasta era în serviciul poliţiei şi justiţiei. Putea fi cel puţin cuviincios îmbrăcat şi hrănit bine şi, după aceea, cu examenele liceale, vazînd şi făcînd. Sfatului acestuia al leliţei Anica cu n-am pus nici o împotrivire, găsind folositor pentru multe motive, să ne aflăm în celatea justiţiei şi politiei; drept care eram şi cu hotărît să intru tot în acel corp de trupă i la un an după recrutarea lui Petru Matei. Am înţeles, pe urma, că sfatul leliţei Anica fusese interesat. Serviciul militar ţinea despărţit de ea pe frate-său. în viaţa leliţc: Anica .se petrecuse o schimbare pe care ea o socotea bună. Se amorezase' de ea băiatul avocatului unde îşi găsise ea serviciu. Iar acel băiat administra o moşioară de zestre a mamei lui, nu departe de Vaslui. Şi leliţa Anica fusese fericită să-i fie ajutoare şi îngrijitoare acelui boieraş. Toate acestea nu le-am ştiut nici eu, nu le-a ştiut nici Petru Matei, decît mai tîrziu. în răstimp, am intrat şi eu în compania de jandarmi pe deştri, ca să-mi fac serviciul militar. Matei avea un an servit şi am fost bucuros de prietinia lui, pînă ce m-am deprins cu viaţa de cazarmă. Intrasem în oaste hotărît să mă supun întru lotul rînduielilor ei, aşa încît să-mi uşurez cît mai mult trecerea celor trei ani de robie. Nu mi-a fost uşor să înghit zi cu zi acel pahar de amărăciune; dar eram statornic şi îndărătnic şi înţelesesem că numai asta putea să fie apărarea mea. Ca 9 muncitor de la atelierele Socola cram supravegliiat. 0 bucată bună de vreme n-am scos capul din hruba în care mă cufundasem. în acelaşi timp m-am cerut la şcoala de gradaţi, dovedindu-mă cel mai destoinic din contingentul meu. In anul al doilea al milităriei am pus galonul de sergent. Petru Matei rămînea caporal. Nădejdile pe care căpitanul şi le punea în el scăzură. Petru Matei era un neliniştit şi dovedea adeseori răzvrătire, în vorbe tăioase, în felul cum înfrunta pe gradaţi. Ochii Iui tulburaţi şi mjnioşi au cunoscut destule zile de carceră. Totuşi era un băiat ager. Comandantul îşi pusese Iu gînd să facă din el un camarad de carieră, îl proteja, îi dădea sfaturi, cu ideea că acel fecioraş avea în el energie şi hotărîre, ce puteau fi canalizate cu folos pentru oştire. Cînd am ajuns să-i fiu superior în grad, i-am lămurit purtarea mea şi l-am făcut să priceapă ceea ce numeam eu înţelepciune. Nu i-a fost uşor ; dar s-a domolit şi s-a supus întrucâtva sfaturilor prietineşti ce-; dădeam. Insfîrşit s-a eliberat. Eu am rămas încă un an în uniformă. Din ce agonisise el şi din ce-i adăogi sera eu, hotărîse a îmblânzi cît de cît traiul bă crinilor lui de la Stejarii-vechi. Eliberarea lui se produsese toamna. A ajuns acasă în toiul recoltei porumbului. A găsit pe bătrîni muncind la alţii. I-a scos din nevoie, le-a asigurat mămăliguţa lor cea de toate zilele. Apoi în căsuţa cea săracă a cerut de la părinţi veşti despre leliţa Anica. Acea leliţă îl legănase în braţele ei cit fusese prunc. îi era ca o mamă mai tînără. Bătrîna clătina din cap lăcrămînd. — Iaca. n-avem nici o ştire de la fata asta ; poate-i bolnavă, poate s-a prăpădit, poate nu vrea să se mai răspundă cu noi. S-a mai întîmplat asta şi cu alte fete, care s-au dus la tîrg şi duse au fost. De un an n-am mai primit de la dînsa răvaş. Zicea c-o duce bine şi că ne-a fi bine şi nouă mai pe urmă ; dar deocamdată să răbdăm. Matei sa cam supărat. —• De ce nu m-aţi înştiinţat şi pe mine de acel răvaş ? — Apoi, dragul meu, fata ne porunceşte în acel răvaş să nu-ţi spunem ţie nimic, ştiindu-te aprig. Petra Matei cere numaidecît scrisoarea. Bătrîna se tînguie că nu ştie unde s-a rătăcit, moşneagul o scoate din chimir, dar n-o dă ; şi băiatul se hără ţeste cu părinţii lui, pînă ce află adresa avocatului de la Vaslui. Atunci se ridică, trage pe mini ci paltonul, îşi îndeasă în oap pălăria. Nu vrea să rnni întîrzie nici o clipă ; nu pofteşte nimic din mîncarea pusă pe masă. — Vai, băiete, se tînguie maicâ-sa, văd că te-ai boierit şi tu. — De ce m-am boierit? se întoarce el mînios. — Căci porţi straie de la tîrg. — Şi de ce m-am boierit şi eu? Vrei să spui că s-a boierit şi leliţa Anica ? Atuncea bătrinul a suduit-o pe babă, că nu-şi poale stăpîni limba. Petru Matei s-a izbit în uşă1 cu avînt al mîniei şi s-a tot dus. Cu avocatul cel hătrîn de ia Vaslui n-a putut sta de vorbă. Ameninţa din barbă spre Matei că el n-are a da socoteala nimănui. — Cauţi o sora? Treaba dumnitale. N-o găseşti aici? o fi fiind in altă parte ; treaba ei. Fă bine şi mă lasă în pace. Petru Matei află că moşioara acelui avocat nu e departe de Vaslui. îşi face silă să se liniştească şi pleacă s-o caute pe soră-sa. 10 Găseşte la o margine de sat curtea boierească a acelei moşii. Intră, lîoieraşul uu-i acasă. Dar leliţa Anica îi iese înainte eu marc bucurie. Şi după ce-1 îmbrăţişa şi-1 sărută în cerdac in vederea oamenilor din ogradă şi-i grăieşte aşa, ca să se ştie că i-i frate, îl trage pe frate-său într-un salon, după aceea într-o cămăruţă mai la o parte Şi cum ajung în acea cămăruţă, leliţa Anica se prăvale pe-un divan şi prinde a plînge cu amar. — Cc-i, leliţă Ani că ? Spune. Ce întîmplare li s-a întâmplat? Ce năpastă te năpăstuieşte ? Leliţa Anica îşi boceşte durerile şi-şi blastămă viaţa. Că şi-au fost. dragi, ea şi cuconaşul, şi la început i-a fost ca-n rai. Dar acuma se afla îngreunată în a cincea lună şi cuconaşul vrea s-o lepede. O mai ţine de plăcerea lui o săptămină şi după aceea-i pune leafa din urmă în mînă şi ducă-se unde va şti ; el n-are ce-i face ; şi pruncul poate nici nu-i al lui. Zadarnice jurămintele, zadarnice plîngerile şi suspinur'le. Viaţa ei s-a sfîrşit. ,,Să nu mă Ieşi, Pelruţâ. Dacă uu-1 întorci de la hotărîrea lui pe Grigoriţă, apoi mă zvîrl cu capu-n fîntînă". Cum se zbuciuma fata şi-1 ruga pe frate-său, iaca şi cuconaşu Grigoriţă. Era un băiat frumuşel cu mustăcioară neagră Intră, se încruntă, nu-i place Se stropşeşte : — Cine eşti tu ? —- Eu îs fratele surorii mele, domnule. — Şi ce pofteşti ? — Poftesc să-mi dai socoteală pentru ruşinea ei. El ride. — Fraţi de aceştia va mai fi avut Anica asta. Fă bine şi ieşi cît nu mă supăr. Căci dacă nu m-asculţi şi nu ieşi, chem haidăii să vie cu cînii. Cînd s-a desfăşurat Petra Matei asupra lui, Grigoriţă a tras şişul din bastonul pe care-1 purta. Dar leliţa Anica i-a apucat braţul. Grigoriţă a lepădat şişul ş-a izbit de două ori în Petru Matei cu pumnul gol; apoi văzînd acei ochi bulbucaţi ai lui Matei şi acea mînie, mai primejdioasă decît arma pe care o lepădase, numai ce-a dat dos la faţă şi s-a răsucit în fugă spre ieşire. Matei pe urma lui. Leliţa Anica după amîndoi. Cînd boieraşul s-a năpustit în cerdac, slujitorii curţii l-au socotit nebun, aşa era de zbîrlit şi de holbat. Iar apoi au văzut alt nebun care se abătea asupra celui dintâi ca o pajură cu căngile întinse. A făcut o săritură pe treptele de piatră, dar căngile l-au prins din zbor. Matei a şi fost asupra lui dârîmîndu-l şi trîntindu-1 de două ori. Oamenii curţii au dat năvală să-şi culeagă stăpînul. Pelru Matei a ridicat asupra lor ochi crînceni. A răcnit: — Nu v-apropiaţi! Mişelul acesta a ruşinat o fată dc-a voastră, care mi-i soră mie, ş-acuma o alungă, \reau să-1 omor, vreau să-i beau sîngele ! Cînd Petru Matei 1-a apucat iar pe boieraş ca să-i beie sîngele, a slobozit ţipăt de groază Anica şi, cu mîinile la tîmple, s-a repezit la fîntîna cu roată din mijlocul ogrăzii şi s-a zvîrlit în adîncime cu capu-nainte. Atuncea a venit la Matei un moşneag, starostele bouarilor şi i-a grăit cu blîndeţă : — Măi băiete, lasâ-1 pe acel mişel, cum îi spui, cu plata neîmplinită, ca să nu te prăpădeşti şi tu cu dcsăvîrşire. Poate nu-i mort şi-i scăpa şi tu cu mai puţină pedeapsă. Cum l-ai apucat tu în căngi, aşa au să te apuce pe tine judecătorii lor. Destulă ticăloşie s-a întîmplat astăzi şi zăluda aceea 11 (ic soră-ta ne-a spurcat fîntîna. Cu voie ori fără voie, noi te-om duce la jandari, ş-apoi s-a vedea ce-a mai fi. Mai apoi acest bouar bătrîn, cu numele Pintilie Pleşa a fost martor principal în procesul prietinului meu Petru Matei. Nu se ştie bine pentru care motive, afacerea a fost mutată de la tribunalul Vaslui la Iaşi, şi Petrea adus la temniţa Galata, aşezată, precum ştiţi, pe delul Miroslavei, Piesa aceasta, pe care şi acum o am înaintea ochilor şi în auz, s-a jucat la palatul de justiţie, in luna april a anului următor. Eu făceam paza sălii, cu cîţiva jandarmi. Era după ora şase şi mulţi muncitori tipografi şi de la atelierele căilor ferate se adunaseră ca la un spectacol ca acela. Pintilie Pleşa bătrînul venise în straiele lui albe, cu sumăieş scurt, şi cu opinci meşteşugit îngurzite. Lepădase jos lîngă el căciula şi de căciulă rezemasc toiagul. Era proaspăt bărbierit, ca de sărbătoare. Mustaţă căruntă stufoasă. Pleşuvie naltă pînă în creştet, fumurie şi boţită ca o chivără veche de tablă. Aştepta să fie chemat să mărturisească. Privea ca dintr-o ceaţă a şesului Moldovei, cu totul străin. Cînd grefierul a chemat pe acuzat, el şi-a ferit fruntea şi s-a uitat pieziş de la înălţimea Iui. Era moşneag drept şi subţiratic. A descoperit şi pe judecători şi pe procuror şi-i era de mirare că se strînsese împrejurul lui atîta lume. M-am apropiat de dînsul şi i-am şoptit să fie cu luare-aminte, căci îi vine rîndul. El a tuşit şi a înghiţit un nod, sfiindu-se de uniforma ce purtam. Preşedintele îl chiamă. El răspunde cu glas tare, ca şi cum ar fi grăit iu aer liber: — Aicea-s, cucoane ! — Păşeşte şi vino ca să depui jurămîntul Călăuzit de aprod, s-a oprit în faţa crucii. După îndemnul magistratului, a pus mina pe cruce şi a jurat să spuic adevărat cum s-a petrecut întîni-plarea de la Corneşti. — Adevărat, domnule, a răspuns el cu emoţie. Azi n-am vîrît nimic in gură ; nici nafură. Am băut numai un cofăiel de apă în deal la Repedea. Cînd s-a întors, a dat peste Matei. — Aista-i î a zis el, fă cînd semn spre prietinul meu cu fruntea. Atunci a observat şi pe cuconaşul Grigoriţă, care se ţinea într-o postură umilită şi schiloadâ lîngă tatăl său avocatul Grigore Corneanu. — Acesta-i ! a încuviinţat el. — Moşule, i-a poruncit sever judecătorul cel cărunt din mijloc ; ai mai fost martor cîndva ? — Ba m-o ferit Dumnezeu, cucoane. -— Atunci află că n-ai a vorbi decît atunci cînd te întreb eu şi numai despre ce te întreb. — Am înţeles, măria voastră, dar eu am dat numai acum de cunoaştere, obişnuit să deosebesc de la distanfie care-i boul rătăcit şi cum îl chiamă. •— Bine-bine. Vasuzică cunoşti pe acuzatul Petru Matei. •— 11 cunosc, l-am văzut cînd cu pricina ; dar nu ştiu ce vorbă i-aţi mai adăogit dumneavoastră. Poate-i prepus că a vrut să omoare pe cuconaşu Grigoriţă. — Aşa e, a aprobat cu satisfacţie preşedintele, vădit mulţămit de inteligenţa lui moş Pintilie. Spune cum a fost ? 12 — Apoi, iaca spun. Fata era în casă, cu frate-său, Matei. Şi pe cînd îşi plingea ea rîsul din trecuta vară, căci rămăsese grea, numai iaca cuconaşul Grigoriţă. Află că a venit un frate al Anicăi, — aşa-i zicea fetei, şi bănuind că acelui frate fata îi mărturiseşte petrecania ei, s-o mîniet care nu se mai află ; ş-o dat năvală asupra lor. Se chiamă că, după ce purcesese ca într-adaos, cuconaşu Grigoriţă voia s-o alunge. — Lasă asta, moşule. — Iaca lăs, măriile voastre. Eu adicătelea vreau să lămuresc mai bine chestia. Şi nu mult după ce intră cuconaşu opintind să tragă din bîtă şpanga, îl vedem zbucnind înapoi pe uşă. Fratele fetei după el; îl ajunge pe treptele de piatră, îl smuceşte înapoi şi-1 trînteşle de două ori ca pe un cojoc, de-a rămas cuconaşul lat. Iaca după ei şi Anica; şi cînd vede că frate-său vrea să-1 omoare pe cuconaş, da năvală drept la fîntînâ şi se zvîrle cu capu-n jos peste ghizdele. Eu pusesem mîna pe acuzat, cum spuneţi domniile voastre, şi-1 povăţuiara să nu facă moarte de om, că-şi pustieşte inima şi se cufundă în prăpastia ocnei. Şi lui i-o venit pesemne aşa o milă de om ş-o stat. Dacă-1 mai trîntea o dată, apoi îl achita de istov. —• Cum ? ce făcea ? zîmbeşte magistratul. —■ II achita, se bucură moş Pintilie. — Vasăzică, avea intenţia să-1 omoare? — Apoi da, măriile voastre, avea ce spuneţi dumneavoastră, ca să-şi astîmpere arşiţa mîniei şi obida nedreptăţii. — Care nedreptate ? Moş Pintilie nu răspunse. Privi spre boierii din faţă, apoi spre cei din dreapta şi oftă întristîndu-şi privirea. — Te-am întrebat, stărui judecătorul cel cărunt. Răspunde. — Apoi, măriile voastre, drepţii cu dreptăţile şi strîmbii cu strîmbă- tăţiie. — Ce vrei să spui ? -— Vreau să spun, măriile voastre, că după ce l-am dat jandarmilor pe Matei, ş-am adus pe doftor pentru cuconaşu Grigoriţă, ş-a fost scoasă moartă din fîntînă acea fecioară nechibzuită, care s-a dovedit a avea într-însa prunc, am lăsat vitele albe în sama lui Tanasă, iar eu, după rugămintea acestui Matei, încălicind pe loc un buiestraş ce am, rn-am dus, m-am tot dus pînă ce-am intrat sub codru ş-am ajuns la Goroni şi, întrebînd, am aflat căsuţa bătrînilor acestui Matei. Baba ţinea ceaunul între picioarele unui scăunel; moşneagul mesteca mămăliga. —- Staţi, zic ; iaca, eu îs Pintilie Pleşa din sat de la Corneşti, unde a fost slugă o fată a dumneavoastră la nişte boieri şi tare bine au tinut-o după obicei, încît a ajuns la o întîmplare frumoasă, pe care am venit să v-o povestesc din pont în pont, după făgăduinţa ce am făcut-o feciorului dumneavoastră. Şi le spun eu tot ce-o fost, şi cu fata lor, şi cu feciorul lor. Moşneagul zice: — Mulţămesc, bade, de veste şi vai de zilele mele! Baba ţipă : — Maică preacurată şi pururea fecioară ! S-au aşternut amîndoi la pămînt şi a rămas mămăliga nemincatâ. I-ara sprijinit să se aburce pe laifă. Unul cu capul spre fereastră, altul cu capul spre cuptor. Moşneagul a gemut o vreme. — Marandă, zice, Marandă, eu de-acu mă duc. Baba s-o mai tînguit, s-o mai zvîrcolit şi, nu mult după bătrînul ei, şi-o dat sufletul şi dînsa. Ies şi chem vecini din marginea aceea de sat. Trimitem după preot. Săvîrşim cele rînduite. Toporîm sicrie din nişte lătunoaie. Iaca şi oamenii perceptorul™ : vin să împlinească datoriile şi răanăişiţele; ar 13 vrea să puie în siguranţie boarfele din căsuţă şi straiele de pe morţi ca sâ râmiie morţii numai în cămeşoaiele lor de cîlţ.i ; căci altfel, morţii îngropaţi şi casa rămasă pustie, or lua alţii ce se cuvine statului. Aşa că ruşinîndu-i noi, că ce fel de creştini sînt, mulţămitu-s-au să ducă numai ceaunul cu mămăliga rece. I-am prohodit pe morţi dînd şi eu ajutor pentru preot zece lei ; după care m-am întors la Corneşti. — Moşule, zice judecătorul cel cărunt, puteai să scuteşti tribunalul de asemenea poveşti. Pintilie Pleşa, starostele de bouari, răspunde : — Boieri dumneavoastră, vă rog să iertaţi pe un neştiutor. S-a tras deoparte şi nu i s-a mai auzit cuvîntul. A venit rîndul afacerii. S-au pus întrebări ; acuzatul se arăta foarte econom la vorbă. A vorbit partea civilă, prin glasul destul de răguşit şi emoţionat al avocatului celui bătrîn Grigore Corneanu. Tînărul Grigoriţă, în care părinţii săi îşi puseseră nădejdea bătrîneţelor, pătimise greu din trînlirile acelui individ ce se afla acum în faţa judecătorilor. Probabil că fusese în stare de ebrietate, cum e obiceiul prostimii înainte de a păşi la asemenea fapte. Tînărul Grigoriţă Corneanu s-a ales cu incapacitate de lucru din pricina unei claudicaţii grave a piciorului drept. Mai mult decît atît, arc astăzi o diformare a feţei. într-adevăr, obrazul tînărului se schimonosise şi mustăcioara neagră îi sta strîmbată. Căuta cu ochii lui sprîncenaţi mila onoratului tribunal, avînd o atitudine modestă de băiat cuminte, de bună familie. Avocat din oficiu al lui Matei fusese numit un omuleţ harnic la vorbăr puţintel peltic, bărbăţel dibaci şi deştept mai cu samă la vremea alegerilor, li zicea Dumitrei Petrescu, poreclit Bodoaşcă. Dumitrei Petrescu şi-a luat ca temei al apărării lui, indulgenţa prea onoratului tribunal. A făcut o aluzie nedesluşită la împrejurări cărora dumnealui a cutezat să le spuie circumstanţe atenuante. Dar procesul spulberase de mai nainte asemenea temeiuri uşuratice; deoarece asemenea îndeletniciri, pe lîngă neîncrederea in magistratură, ar dovedi o anume poziţie faţă de rînduiala de bază a societăţii. Mă uitam la Petru Matei. Asculta neelinit şi neguros. Fierbea în el o mînie pe care şi-o stăpînea încă. Mă temeam să nu izbucnească, însă el se încleştase în revolta lui : aşa lupul apucă în colţi capcana ce 1-a doborît. Cînd a fost întrebat dacă mai are ceva de spus, a înghiţit scurt veninul ce-1 păstra în fundul gurii şi a răspuns cu tremuri în glas : — Mai am. Nu recunosc nimic valabil din ce a gîngăv't: avocatul meu. Nu sînt de acord cu felul de a drămălui virtutea legilor în fiinţă. Observ că judecătorii mei uită că sora mea a fost ademenită şi ruşinată de acest cuconaş. Că din această pricină, bătrînilor mei li s-a tras moartea. Că eu sînt obijduit, prigonit şi închis în locul altuia. Amărîtă ţară e aceea în care justiţia e la cheremul asupritorilor. Am spus asta ; cunosc şi altele, deoarece am fost şi eu agent auxiliar al justiţiei dumneavoastră. Dar mă căiesc, a rînjit el ca într-o nebunie, măcăiesc de şi nu sînt raţă. Nimeni nu înţelegea ce voia să spună cu acel joc de cuvinte tîmpe şi fără noimă, cu totul neobişnuit la dînsul. — A tita-i ! a adaogat şi a tăcut îngheţat. Cum spune poporul, dacă l-ai fi tăiat, n-ar fi curs din el o picătură de sînge. 14 ' Onoratul tribunal a rămas perplex eîteva clipe. In sala înţesată se auzi un murmur care nu putea înşela vigilenţa procurorului. Era un procuror cu barbă neagră, pe care şi-o vîntura cînd şi cînd cu degetele. El a tresărit cel dintâi din fotoliu, atrăgînd tribunalului luarea-aminte asupra necuviinţei spectatorilor şi asupra ofensei pe care un criminal — altfel nu i se poate spune — o aduce justiţei statului. Acestea au fost vorbele lui, întocmai. Mi s-a părut că ochii lui Petru Matei scapără. Era în el ca o pornire să deslănţuie tigrul pe care îl avea în el; să lovească, să dărîme, ori să-şi sfarme fruntea de un zid. Dar în juru-i era lume înţesată, care se mişca muiată spre ieşire de garda jandarmilor. Preşedintele poruncise evacuarea pretoriului. Apoi ameninţase pe inculpat cu agravarea pedepsei. — Să fie închis sub pază severă, adăogase domnia sa. Tribunalul se retrage treizeci de minute pentru deliberare. Atunci am poruncit sentinelelor să încadreze pe inculpat. Se petrecuse în mine o răsturnare, de-aş fi fost în stare să răcnesc şi să îmbrăţiş ca pe un frate jertfit pe Matei. Nu ştiu de unde a fulgerat în mintea mea cea mai iscusită punere la cale pentru eliberarea bietului băiat. Trecusem de tulburare şi mă grăbeam, ca să economisim timpul. Am tras din carneţelul meu de şef al secţiei două foiţi. Pe una am scris chitanţa de predare a arestatului în camera anumită a arestului provizoriu. Acea cameră aveam s-o încui şi cheia s-o predau grefierului. Pe cealaltă foiţă am însemnat desluşit: „Ieşi cum ştii, intră unde cunoşti, fă cum trebuie, sănătate bună." In această foiţă, adăogînd două hîrtii de douăzeci de lei, am învăluit cheia de la uşa despărţitoare între arest şi jandarmi. Nu desluşisem prietinului meu porunca a treia : ,,fă cum trebuie". Insă aveam în inteligenţa lui încredere; şi o întîmplare ca aceea trebuia să aibă o logică a ei, care s-a adeverit în desfăşurarea evadării lui Matei. M-am apropiat de prizonier. M-am uitat la el ca la cel de care mă despărţeam poate pentru totdeauna. M-am uitat adînc, aşa ca să mă înţeleagă că pun la cale fapta pe care o visa el ca pe o minune. Mila mea era şi în ochii sentinelelor, unii fraţi camarazi. — Măi săracu, am zis eu; n-ai ce face şi supune-te; legea-i lege şi tribunalul îţi sporeşte pedeapsa, pentru vorbele tale prea îndrăzneţe. Am făcut aşa ca, trecînd strîns pe lîngă el, să primească în palmă cheia învălită în bileţel şi bancnotele. L-am dus cu sentinelele pînă la camera ştiută. Acolo l-am oprit, pînă să vie grefierul. Am deschis camera jandarmilor şi am cunoscut că-i goală. Iulîniplarea, ca să fie fericită, trebuia să cuprindă şi neprevăzutul. Odată dintr-o mie de ori, asta se poate întîmpla. Se aflau în cuier o manta şi o capelă. Erau ale lui Craiu Victor, sergent din acelaşi contingent cu mine. Dar nu erau efecte ale companiei, ci particulare ale lui Craiu, ca să facă vizite unor domnişoare din mahalaua sfîntu Lazăr. Le ţinea acolo ca să-i fie la indâmină şi, în planul ce făcusem, cugetasem nedesluşit la împrejurarea asta. A doua zi, după întîmplare, Craiu Victor se putea duce la vizita lui cu efecte mai puţin fine, neîndrăznind să deie pe faţă lipsa. 15 Venea grefierul. Am închis uşa, ca să nu intre acolo nimeni. Am dat porunca aşa ca s-o audă omul justiţiei. Am deschis o clipă uşa arestului, ca să se încredinţeze acel stâlp al justiţiei de prezenţa prizonierului. Cînd Petru Matei a auzit pasul cadenţat al sentinelelor şi a simţit că •ceilalţi ne-am depărtat, a tras cheia şi a citit biletul. Era şi el un om al locului, obişnuit cu intrările şi ieşirile palatului de justiţie. Pînă la acea oară nimeni nu săvîrşise aşa faptă. A învârtit cheia în broasca uşii despărţitoare ; a trecut în camera judecătorilor, a luat cheia, a închis uşa prin cealaltă parte, a scos cheia şi a pus-o in poliţa unui dulăpior al nostru. A înţeles ce are de făcut cu efectele din cuier. Cisme avea ; şi-a pus mantaua, şi-a îndesat capela în cap ; s-a încins peste manta cu cureaua lui pe care o avea rămasă din vremea serviciului. A deschis o fereastră, întărind-o c-o surcea. A trecut în uliţă, iva coborît după aceea pe ulicioare, prin rîpa de la sfîntu-Andrei, ajungînd la gară în ceasul cel mai potrivit, cînd era gata de plecare un tren. A cumpărat de la casa de bilete un tichet de călătorie cu jumătate de preţ. S-a suit îu vagon şi s-a dus ca un sergent de jandarmi pedeştri în permisie. Aşa, cu destule suferinţi, a ajuns el în munte, în regiunea Bistriţii şi s-a dat rob călugărilor de la schitu Olarului. Apoi ee zarvă a fost în urma plecării lui Matei nu vă mai spun. M-am bătut cap în cap eu şi cu agenţii prefecturii de,poliţie. S-a deschis în văzul tuturor camera jandarmilor. Apoi dulăpiorul, ca să se vadă că nu dă în arestul de alături, însă mai ales ca să intru în stăpînirea cheii. Fereastra întinată am deschis-o cu destulă greutate şi am închis-o apoi în clempuşuri. Cheia uşii de despărţire s-a dovedit a fi la mine. Mici o urmă, nici un fir călăuzitor. A fost ca o adevărată minune. Matei Petru nu putea ieşi din închisoarea lui decît pe găurile cheilor ca un duh din Halima. Unii din oamenii tribunalului, când s-a rostit cuvîntul „minune", care explica totul fără a descoperi nimic, au căutat pe moş Pintilie Pleşa. L-au găsit dormind nevinovat într-un cotlon, cu tîmpla pc căciulă şi cu băţul alăturea. Cînd a aflat despre ce-i vorba, nici nu s-a bucurat, nici nu s-a întristat: a avut numai atitudinea de reculegere ce se cuvine evenimentelor sfinte, şi şi-a făcut cruce. Tribunalul, la redeschiderea şedinţei după două ceasuri de aşteptare, dăduse lui Petru Matei o pedeapsă sporită de opt ani închisoare grea, îu contumacie. Iar a doua zi, şi a treia zi, şi încă într-o zi, au început glumele, şi hazurile pe socoteala aventurii, mai ales în lumea căreia îi spunem astăzi progresistă. Se afla atunci în Iaşi un poet tînăr, care înşira versuri pline de ascuţime. Am aflat şi eu, ca omul căruia îi plăcea îndeletnicirea prietinului său Petru Matei, că acel poet tînăr, al cărui nume nu-i nevoie să-1 spun, începuse a scrie un fel de poveste despre Sfîntu Sisoe, pe care îl cobora din grădinile raiului în ticăloşia pămîntului. Acea poveste nu era cunoscută decît de puţini. Iar unul din acei puţini a făcut o epigramă, deslegînd minunea ce se săvirşise : Petru Matei inculpatul A părăsit palatul, Plecînd, fără a cere voie, Cu prea s fin Iul Sisoe. 16 VIII — Ei, acum socot că a venit vremea să ne întrebăm ce facem. Trecuse săptămîna ploilor. Soarele se înălţa în văzduhul curat, lumi- uînd consiliul celor patru, în acelaşi cerdac în care Alexandru Calarasu mecanicul povestise nişte interesante întîmplâri de altădată. întrebarea era a doctorului Andru Macovci. Epitetul „interesante" era al filologului Zarandi. Toţi cei de faţă îl revăzuserâ pe sihastru, fără a dezvălui din nou mia lui sufletească. Stătuseră cu el de vorbă stăruind, mai ales culegătorul dc folclor, asupra căilor misterioase ale păstorilor din Carpaţi, care au umblat, în veacuri defuncte, cu turmele lor la nord, miazăzi şi răsărit. Aflaseră dc la ei observaţii asupra salbă tăciunilor codrului, asupra meteorilor muntelui ; asupra hibernării lui în pustia muntelui. — Am dat cu tîrnăcopul peste un metal preţios, vorbi Zarandi. Mintea acestui om a rămas trează în tot timpul exilului căruia s-a supus de buna voie ; ba această minte şi-a sporit agerimea. Aflînd că acea osîndă nelegiuită, cc 1-a alungat din lume, e de mult prescrisă, înţelege să se întoarcă la fraţii săi oamenii. Mă tem că firea lui violentă îl mînă cătră răzbunare, ca să-şi -săreze sufletul, cum ar spune starostele de bouari Pintilie Pleşa. Asta ar fi cu totul potrivnic menirii pe care i-o văd eu. — Fără îndoială, a întărit Andru Macovei. însă probabil cei vinovaţi nu se mai află în viaţă. — Nu te mîngiia cu asemenea presupunere, dragă tovarăşe. Mai curînd tra.csc răii şi se prăpădesc cei buni. Sihastrul nostru putea să fie astăzi cu părinţii şi sfinţii; pe cînd cel trimit de el s-o fi pitit undeva, în culcuş cald, cu hrană îmbielşugată. Datoria noastră nu e să-1 ocrotim pe acesta, ca să-1 ferim pe omul nostru de greşală. Dacă vinovatul sau vinovaţii trăiesc, rînduiala nouă va găsi împotriva lor sancţiunile necesare. Omul nostru trebuie convins de asta. — în felul acesta am căutat să-1 potolesc şi eu, dădu încuviinţare mecanicul. --- Deci va trebui să-1 scoatem la lume, zise doctorul Andru, rostin-du-şi cuvintele ca pe un verdict. — Negreşit, întări cu căldură Zarandi; şi cît mai curînd. Ce zici, doctore Hanganu ''. — Iac bine; in trei luni poate să încalicc, ca haiducul Codreanu, ai cărui cîntec ni 1-a monnă't alaltăsară. — Atunci în mai puţin dc trei luni se poate sâvîrşi lucrarea pe care o socot eu necesară chestii acesteia. — Cc lucrare ? se interesă curios doctorul Andru. — Lucrarea verificării. Nu vă uitaţi aşa Ia mine. Noi oamenii de ştiinţă avem asemenea obicei, ca să ne controlăm lucrările şi experienţele. — Aicea au grăit doi martori. Ce îndoială poate fi ? — Nu-i atît vorba dc asta, cît de cercetat din punct în punct, documentele timpului, făptaşii ce vor mai fi fiind în viaţă şi tot ce l-ar mai putea interesa pe omul nostru ii restabilim starea civilă, şi, după a mea părere, mimai atunci putem elibera Jumii nouă pe acest om preţios. Socot că de data asta am găsit ce caut de atîta timp.( Mecanicul se ridică în picioare : — Viaţa romîncască, nr. 12 17 — Pe mine mă iertaţi : mă aşteaptă ciraci şi oameni nedumeriţi, cu care am a ţine sfat. Cum veţi fi băgat de samă, eu, aicea la Slâtiori, îndeplinesc felurite oficii, pentru a apropia sufletele oamenilor de prefacerile veacului. Mi s-a întîmplat cindva, la început, să fiu şi moaşă, la o margine de ogor, între tufe de porumbrei. în ce priveşte sihastrul nostru, îmi iau angajamentul să-1 pregătesc, să-i îutorc oarecum căldura inimii cătră problemele cc-1 preocupau odinioară. Eu nu mă îndoiesc că lumea noastră va avea din asta cîştig. Sandu Calaraşu s-a dus. — E un om vrednic, 1-a calificat doctorul Hanganu. — Dinspre partea asta n-am nici o îndoială, s-a învoit Andru Macovei Filologul privea după mecanic, cum se ducea grăbit. — Nu numai vrednic, adăogi el, ci mai ales necesar. Află, maistre Macovei, că am luat în sinea mea o hotărîre. îmi scurtez această aşa-zisă odihnă a mea de vară, ca să contribui cu ceea oe găsesc eu că e esenţial pentru întoarcerea Efesianului nostru în lume. —■ Ce e aceea Efesian ? — \ă spun îndată. Tata a fost preot şi, în copilărie, m-am deprins a răsfoi şi a ceti bucoavnele lui. Aşa că am fost foarte interesat şi mişcat de o poveste veche a celor şapte coconi de la Efes, care, în vremea împăratului roman Deciu, refugiindu-se din pricina prigoanei asupra închinătorilor lui Hristos într-o peşteră din muntele Oblon, au fost zidiţi acolo de zbirii tiranului, şi, prin minunea lui Dumnezeu, au căzut într-un somn fără vise. Şi acel somn s-a prelungit două sute de ani. Iar cînd a venit timpul ca minunea să se dea pe faţă, oamenii din partea locului au avut nevoie de piatră pentru o zidire nouă, ş-au desfăcut intrarea peşterii. Acei şapte coconi adormiţi s-au trezit, în bună stare şi fără nici o schimbare, ca şi cum ar fi dormit numai o noapte. Unul din ei cu numele Iamvolih a ieşit şi a coborît la tîrgul Efesului ca să cumpere pîne. I s-a părut ciudată înfăţişarea tîrgului, şi mai ciudată mirarea negustorului care întorcea banul de argint şi pe o parte şi pe alta, întrebîndu-1 pe Iamvolih unde a găsit comoara din care 1-a luat. S-a adunat lume, au fost chemaţi oamenii stăpî-nirii, a fost tulburare în toată cetatea, pînă ce s-a descoperit minunea: că tinerii din peşterea Ohlon dormi seră două sute de ani, pentru ca să se dovedească că cei care nu cred în asemenea fapte cu totul în afară de legile fizice ale materiei, sînt nişte eretici vrednici să fie arşi pe rug. Omul nostru, sihastrul, e şi el un Efesian, care a dormit în munte peste şapte mii de zile şi nopţi. Numaicît întîmplarea lui nu e poveste. Mirarea lui observînd lumea şi întîmplările altui veac, ca să zic aşa, va fi o realitate. Are deci nevoie de un călăuz anumit. M-am gîndit întăi la tovarăşul nostru Sandu şi l-am observat cu luare-aminte. Nu e numai vrednic, dar e şi necesar — însă aici, între muntenii aceştia pe care îi cunoaşte. Uitafi-vă la Irimie Dărîndai, ucenic pe deoparte al sihastrului şi pe de alta învăţăcel al mecanicului. Dărîudai are de la stareţul său şcoala înţelepciunii păstorilor, proverbe şi zicălori izvorîte dintr-o experienţă de secole, trecute prin scepticismul unei culturi străvechi şi luminate de zîmbet; de asemenea a învăţat cîntecele strămoşilor lui de la un poet care a primit folclorul ca pe un depozit sacru de la păstorii din plaiurile înalte. în acelaşi timp a învăţat a iubi cartea şi născocirile vieţii moderne. Maşina nouă îi place, căci îi îmbunătăţeşte munca, şi n-are împo- 18 triva ei pornirea nătărăului care ar vrea mai curînd s-o distrugă ca pe o întruchipare a lui Belzebut. Dărîndai şi alţii ca dînsul sînt în chip firesc elevii lui Sandu mecanicul. Rolul de activist pe care îl are mecanicul aici la Slătiori îi vine ca o mănuşă. Să nul scoatem din munca lui pe care o îndeplineşte cu iscusinţă şi dragoste. Eu mă gîndesc, pentru Petru Matei, la un tovarăş cu alte însuşiri decît ale tovarăşului Sandu. De aceea îmi întrerup concediul de vară şi mă duc la Bucureşti, unde — dacă nu ştiţi, vă spun acum — am un frate mezin. Acest frate al meu conduce un serviciu de cercetări, priceput în a descifra afaceri obscure, în a identifica pe duşmanul de clasă, care sabotează din locul unde s-a pitulat, care descifrează desene vechi şi răsfoieşte biblioteci în aparenţă nevinovate; găseşte ici pe o sfîntă Minodoră într-o mănăstire unde s-au tupilat fascişti... într-un cuvînt, fratele meu Cristofor, ori unul dintre ai lui, va pregăti ieşirea la lume a Efesianului, călăuzindu-l, ca să zic aşa, spre timpurile viitoare şi apărîndu-1 de trecut. Acest călăuz va trebui să taca, şi să lese pe omul dumnitale să vadă ce este de văzut. — Potrivit lucru şi bine gîndit... încuviinţă Andru Macovei, cu glasu-î blind. ■— Iar în vremea asta, cît eu lipsesc, domnia ta, iubite tovarăşe, îţi urmezi vacanţa, avînd cartierul general la Slătiori. Mai vezi pe omul nostru, mai schimbi cu el două vorbe. Pe lîngă Irimie Dărîndai, mai ai tovărăşie bună şi pe Ghiţâ Miclăuş. Dărîndai se pricepe să prindă păstrăvi cu mîna în bulboanele pâraielor, iar Miclăuş ţi i-a frige pe lespegioare înfierbântate la loc. După cc mă întorc eu, ţinem iarăşi sfat. -— E bine aşa, prietine Zarandi. \ăd că ţi s-au topit zbîrciturile şi cîrtelile şi că rămîn singură-singurică şi fără apărare. Greu mi-a fost cînd am rămas văduvă ; tatu-tău s-a prăpădit în război, tu erai un prunc de nouă arr ; ş-atunci am aflat că bat în pumni duşmancele de care-ţi grăiesc. M-au zavistuit pentru dragostea mea şi pentru c-am trăit bine care nu se mai află cu Nică Dărîndai. Mă adusese din altă parte, clintr-un sat de peste plai ; mă furase de la părinţi vitregi cu care nu m-ain mai răspuns. Şi eu, însoţindu-mă cu unul de-al lor la care multe rîvneau, acele multe mau urit. N-am găsit la nimeni milă, fecioraşul mamei ; am muncit cu ziua pe unde am putut; te purtam cu mine ca pe un mînzişor, şi tc-am dat şi la şcoală. Pîn' ce s-a deschis spitalul de la Slătiori ş-a venit în partea locului privighetor acel meşter mehalnic... — Mecanic, mamă, zîmbi fecioraşul. — Lasă-1 să fie şi mehalnic, dragu mamei, că nu-i vorba de meşteşugul lui, cît de inima lui cea bună. — întârziem, mămucă, şi s-a supăra profesorul. Poveştile acestea mi le-ai spus dumneata nu numai o dată. — Nu-s poveşti, învăfatu mamei, ci sîngele şi lacrimile maicii tale. Liţa Sofia se apropie de fecior şi-1 sărută cu ochii închişi pe tîmplă. irimie îşi lipi buzele de mina ei uscată şi aspră, cu duioşia pe care o simţea totdeauna cînd se afla cu maică-sa. Nu era prea înţeleaptă această măicuţă încărunţită de năcazuri, dar dragostea ei îi fusese hrana, odihna şi răsfăţul copilăriei. -— Ţi-ai pus păunul la pălărie ? îi zîmbi ea. Toate fetele şi nevestele sc uită după Iriinie, cum se uitau cîndva după Nică Dărîndai, Ei, hai ; de-acum să mergem, ca să nu se supere profesorii ; rezemăm un băţ de uşă, ca să se vadă că nu sîntem acasă şi, cît bate toaca la schit, noi intrăm în Slătiori. Liţa Sofia nu uitase două lucruri : un mănunchieş de busuioc pe care-1 frecase în palme ş-apoi îl strecurase în sin, şi o trăistuţă vrîstată, cu cîteva mere, ca să aibă ceva în mină. •— Le vezi ? îngînă ea şoptit cătră Irimie ; le vezi cum ne pîndesc şi ne spionează ? într-adevăr toate căsuţele albe, cu acoperişuri şindrilite şi cu ferestruicile împrejmuite cu chenar albastru, păreau a-i pîndi cum se duc. Dar liţa Sofia băgase de samă şi ochi femeieşti pe după cheutorile caselor. Era o vreme leneşă, de sfîrşit de vară. Piscurile se zugrăveau curat pc cer, cătră asfinţit. Rar o adiere se umfla uşor şi cădea iar, ca o pînzâ nevăzută. 29 — Cum spun, dragu mamei, îşi urmă vorba liţa Sofia, acel mecanic te-a luat la învăţătură, iar eu m-am bucurat. Şi fiind tu acolo, la Slătioriy eu mai mult în acea parte îmi căutam de lucru. Nu mai spun cc mi s-a înlîmplat cu prea cuviosul egumen de la schit, căci ştii şi tu. — Ştiu, mămucă. — Atuncea nu-ţi mai spun. Poate m-a întreba profesorul şi i-oi spune Iui. M-a mustrat şi iar m-a mustrat, că, fiind văduvă săracă, mă depărtez şi ma despart de mila sfîntului lăcaş. Iaca vine iarna, şi, ca şi în alţi ani, strînsură n-ai, făină n-ai, undelemn n-ai, lemne n-ai. — N-am nici de unele, mă tîngui eu. — Atuncea vină la .schit; ţi-om da după nevoie. Şi-i plăti muncind. Mai ai ş-un fecior ; pe acela l-om trimite să deie ajutor la două-trei vaci şi cîteva oi pe care le avem în munte. Şi să fie şi băietul... cum îl chiamă? — Irimie. — Să fie şi Irimie sub priv gherea sahastrului. Iaca, acuma am rămas datori sfîntului schit căci datoria se înnoieşte după nevoile ce avem şi nu ştiu cum om face. — Mămucă, la asta s-au gîndit cei care ne ocrotesc. Ţi-am spus că, dacă te angajezi la spital, apoi doctorul a plăti călugărilor datoria. Vor fi spunînd ei că n-au nevoie de bani, ci de munca noastră ; dar n-au ce face, fiind acuma altă rînduială in lume. — Mi-ai spus tu de asta ; dar eu nu mă pricep la politică. — Ţi-am spus, mamă, că cel bogat nu mai are drept să speculeze munca săracului. •—■ Ce ştiu eu? Dacă-i bine cum spui tu şi cum spun profesorii, apoi aşa să fie. Se zăreau după cotitura colnicului olanele roşii de la Slătiori. Sub costişa pieptănată şi cu căpiţele chibzuit rînduite, se zărea seînteind un şipoţel, care se alinta cătră liţa Sofia, să nu treacă pe lîngă el fără sâ-I caute. Liţa Sofia se abătu din dram şi se aplecă spre el ca spre o fiinţă vie, grăindu-i cătinel. Era curat şi luminat, cum se cuvine să fie un izvoraş din poveste. Apa, cu uşor gust de burcut. Liţa Sofia îşi şterse atent buzele c-un deget, după aceea scoase din traista bogată un măr domnesc şi-1 aşeză lîngă jghiab, drept plată şi, în acelaşi timp pomană pentru mortul său, pe care nu-1 putea uita în nici una din clipele ce mai avea de trăit în astă lume. începu deodată ca un şuvoi de sunete dulci, pe sub bolta azurie, toaca de la biserica schitului. 0 bătea cu mare meşteşug un ieromonah bătrîn, părintele Domiţian, care nu se suia în turnuleţul bizantin decît la zile mari. A cîntat cu ciocănelul în trei soroace. Apoi a stîrnit cu degetele clopotele cele mărunţele. După care a bătut numai într-o dungă şi clopotul cel mare. S-au bucurat toate împrejurimile. Liţa Sofia şi-a făcut cruce închizînd cu evlavie ochii. Irimie Dărîndai o aştepta pe maică-sa nu cu nerăbdare, ci cu zîmbetul care-i lumina sufletul totdeauna cînd se afla cu dînsa. —• Mergem, mergem ; iaca, într-o clipă sîntem la Slătiori, murmură ea, fără a sc clinti de la loc şi ascultînd ecouri depărtate şi abia auzite în cotloanele văilor. în dimineaţa asta, am ascultat la biserică docladul pe care 1-a cetit părintele ieromonah Domiţian la sfîrşitul leturghiei. Pe cît am înţeles eu din cele spuse, acest Ion, nînaşul Domnului nostru Hristos, trăia în pustie lingă apa Iordanului şi nu se hrănea decît cu lăcuste, ptiu ! fie lui acolo. Numai pe asta se cunoaşte că nu avea a că tare minte. Ş-o împărăteasă nebună 1-a zărit umblînd gol. Şi s-a amorezat de dînsul. Drept care el a repezit-o de la dînsul, suduind-o. Atunci nebuna 1-a pîrît împăratului şi împăratul 1-a 30 pus la închisoare. Iar împărăteasa avea o fată a ei de la un alt bărbat, tînărâ, frumoasă,^ şi prea iscusită la danturi. Şi împăratului îi plăcea acea' fată, cu numele Salomia. Aşa că mama a pus pe fată să ceară împăratului capul acelui proroc îndărătnic. Şi împăratul, iubind-o pe fiicâ-sa, i-a dat capul prorocului. Iar împărăteasa s-a bucurat. Cc poveşti c'udate sînt acestea şi ce bucurie putea fi pentru acea rnamâ, să se rînjască mortul la dînsa, iar împăratul s-o alinte pe fiică-sa ? Asemenea spurcăciuni de obiceiuri noi n-am văzut în părţile noastre. Mă gîndesc aşa, că poate n-am înţeles eu. — Ba ai înţeles, mămucă, mai bine decît părinţii mitropoliti, că asemenea poveşti nu-s bune pentru oamenii de la noi. Cît despre spurcăciuni de obiceiuri s-au văzut şi pe aici... — Aşa-i, oftă munteanca. Ei acuma, fecioraşule, nu mai întârzia. Gustă şi tu dm burcut şi să grăbim cît om putea. Altfel se supără profesorii şi le dăm toate pe una. — Nu se supără ; numaicît nu-i cuviincios. Profesorii au treburi stricte, scrise în carnet. — D-apoi cum crezi tu, fecioraşule? Să grăiască cu izvoarele şi să asculte taraful clopotelor? Mă gîndesc aşa că, acolo unde te duci. poate s-a găsi o Salomie care să nu-fi ieie capul, una care să-ţi fie cu priinţă. — S-a vedea. Pîn-atuncea, mămucă, a mai curge destulă apă pe Bistriţa La poiana de lîngă cotul drumului, lila Sofia a băgat de samă cu mirare zboruri neîntrerupte de dumbravenci în stoluri mici. Penele lor verzi si albastre sticleau in soarele pieziş. Zburînd, spuneau ceva, cîrîind uşor din clonţunle lor mari şi negre. Se îndreptau toate cătră asfinţit. — Unde s-or fi ducând, Irimie? întrebă liţa Sofia ca'o copilă puţin ştiutoare. — La congres. — Aşa am înţeles că se duc şi hulubii sălbatici la adunarea lor, tot cătră asfinţit; s-au dus şi ei acu două săptămâni, tot într-o colo. La noi s-au sfârşit bielşugurile ; câmpurile şi dumbrăvile prind a se pustii şi ei caută în altă parte, unde va fi fiind altă ospâtărie. Pe urmă, la primăvară, tot aicea la noi se întorc. Se înţeleg ca şi oamenii şi-şi dau înştiinţările. -— Da, mămucă, rîse Dărîndai; au şi sălbătăciunilc telegraful lor. Iaca buclucul ; numai de nu ne-ar fine mult. Ieşise în cărare o bâtrînică îndoită de şele de lîngă un tufăriş de mesteceni, din latura unei căscioare vechi. Dădu ziua-bună văduvei, punând u-i in mîna o ulcică de afine. Iar cu cealaltă mînă înfăţişa lui Irimie un cucoşel de toamnă : — Milostiveşte-te, fecioraşul babei, şi taie-i gîtul. Să mă îndulcesc şi eu c-o leacă de zamă bună. — Mătuşă, se amestecă liţa Sofia, n-ai dumneata pentru treaba asta vreun nepoţel ? Că noi ne grăbim. — îs săracă, draga babei, în nepoţei, răspunse bătrîna. Am numai nepoate. _ Dărîndai se grăbi sâ-şi scoată din chimiraş bulicherul şi zvîrli departe jertfa descăpăţinată, ca să nu fie nimeni stropit de sânge. — Bogdaprosti, se închină bătrîna. Dumnezeu să-ţi deie sănătate şi mireasă după pofta inimii. Iar ulcica, atunci cînd vă' veti întoarce, s-o lăsaţi în marginea cărării. — Săraca babă ! suspină liţa Sofia. A da Dumnezeu şi poate n-oi ajunge şi eu ca dînsa. Sîmbată sara, la desfăcut păpuşoi la dascălul Groza, ar fi 31 spus puşcaşul cel bătrân Necliifor că se află pe Hălăuca o poiană unde odinioară a fost aşezare de oameni, fie sat, fie mănăstioară, şi, rămînînd locul singuratic şi depărtat, au îmbătrânit şi s-au dărîmat livezile, rămînînd totuşi v samă de meri bătrâni în putere şi rodind cu îmbielşugare în unele toamne, brşii au şi ei înştiinţare, şi în acei ani cu roadă se adună cum e azi, în ziua lui sfîntu Ion laie-capu-pe-curechi, şi stau la congres, cum îi zici tu, învăţatu mamei, petrec în lege şi nu se duc de acolo pînă nu istovesc merele. Numai ţigani n-au ca să le cînte. Dar au venit într-un an oameni cu puşti şi îc-au stricat benchetui. Au bătut în ei cu gloanţele şi i-au alungat. Se nimerise o ursoaică pălită în labă, care se aşezase la pămînt şi plîngea ca o nmieruşcă de-a noastră. Nu spun că n-ar fi fiind şi urşi stricători, dar cei care mănîncă rădăcini şi mere şi alte poame — cum mărturisea moş Neehifor — nu sînt duşmani. Acei care se spurcă la sînge sînt rari; aşa se găsesc lotri şi ucigaşi şi între oameni luminaţi în apa sfîntului botez. Iaca, ajungem. Să-mi spui tu, învăţatule, dacă zăbovim mult aicea. ■— Să vedem, răspunse feciorul, simţind şi el o strângere de inimă. Asta or hotărî doftorii şi profesorii. — Unde-i găsim? Socot că la casa tovarăşului doctor, care-i deosebită de spital. Irimie privi cu mirare spre liţa Sofia. De undc-i venise ei să spuie aşa, dintr-odată, vorba asta : tovarăş ? Ce ştia maică-sa de toate cîte s-au petrecut în ţară în aceşti din urmă cinci ani ? Căci maică-sa avea cu totul altele în minte decît el, şi trăia mai mult în trecut. Văzlndu-l gînditor, cumpănit între grele judecăţi, liţa Sofia îl pîndea grăbind cît putea spre cerdac. Apoi îşi încetini mersul îndată ce văzu pe cei care aşteptau. Cine nu cunoştea la Slătiori pe doctorul Costache Hanganu? Are un păr clădit în cap ca o claie de fîn şi ochelari, ca să vadă mai bine pătimirile oamenilor. Cel subţiratic şi ras la obraz nu poate fi decît profesorul. Dar cel cu mustăcioara tuşinată pe buza de sus? Să fie omul cu care trebuia să se întoarcă de la Bucureşti profesorul? Sprâncene groase, ochii bulbucaţi. Liţa Sofia vedea toate, fără să se uite într-adins. — Dragu mamei, şopti ea cătră Irimie, cînd ajunse sub cerdac : cinc-i cel de-ai treilea ? — Care al treilea ? — Care nu-i nici tovarăşul doftor, nici profesorul. Cel cu mustaţa tuşinată. — Apoi nu-1 cunoşti, mamă ? — Nu. — Adevărat; n-ai avut cum şti că 1-a ferchezuit Zamfirache, bărbierul spitalului. Dar dacă te uiţi bine la dînsul îl cunoşt. — Vai de mine, băiete, dacă-i Pavăl Sahastru, apoi curat parcă-i dracu dc pe comoară .' M-a apucat o durere de cap. Era omul lui Dumnezeu şi slujitorul schitului; iar acuma nici nu mă pot uita la dînsul. —• Mămucă dragă, vino-ţi în fire şi nu mă face de ruşine. — Nu te teme, cărturarule, căci ştiu eu să mă port cu lumea. Dar tare m-a înfricoşat. Suie pe scări ; cu toată frica, să ştii că-s neclintita, lîngă tine. 32 Suru le veni întru întâmpinare. •— Iaca şi cinele, şopti ea cu milă mîngîind părul aspru al dulăului. Măi Surule, vai de line! In cerdac, ochelărosul îi întîmpină, dîndu-le mîna. Asta era o ceremonie nouă, care-i plăcea liţei Sofia. Văduva se înclină cuviincios cătră profesor; şi, după făgăduinţa făcută, se răsuci şi cătră dracul de pe comoară. O învălui privirea grea a celui ce avea a se duce în lume cu fecioraşul ei. Dar acea privire grea şi stăruitoare era plină de milă şi de amurgul unor dureri vechi. 0 dată cu privirea, veni cătră ea ş-un zîmbet care-i însenină sufletul ca într-o poiană, după furtună. Profesorul se adresă liţei Sofia : —• Dărîndai ne-a înştiinţat că te învoieşti să se ducă la Iaşi, la învăţătură. Socot că faci bine. Şi profesorul, şi prietinul Pavăl, or avea grijă de el. — Şi m-oi ruga şi Maicii Domnului să ajute şi ea... şopti mişcată liţa Sofia, fetind dreaptă pe scaun şi închizînd o clipă'ochii ei verzi. — De datoria dumitale cătră călugări s-a îngriji tovarăşul Sandu. De asia n-avea grijă. Liţa Sofia închise iar o clipă ochii: — Părinţii de la Olaru s-au milostivit de-o văduvă săracă. Banul le-a putea fi plătit. Mila s-a scrie la catastif în cer. Oamenii nu sînt vrednici s-o plătească. — Părinţii de la Olaru se arată prea mulţămiţi de plata banilor. — Aşa spun cuvioşiile lor? se miră liţa Sofia şi oftă. Bucuroasă sînt, urmă ea cu băgare de samă, că băietul se duce la învăţătură. Şi Nică Dărîndai, omul meu, ar fi rînduit tot aşa, dacă ar fi trăit. Nică Dărîndai era bărbat înţelept, dar arăta uneori asprime. Tovarăşi, bine am trăit cu el şi, îii primăvara mea, am înflorit. Mă bătea uneori, căci n-aveam minte, iar eu mă lăsam bătută şi rîdeam în sinea mea, căci ştiam că are să vie iar la mine, să mă cuprindă şi să mă mîngîie. Ş-aşa — dintr-odată s-a dus şi nu s-a mai întors. Nu mi-a rămas de la dînsul nici floare, nici scrisoare. Nu-1 visez în somn, căci totdeauna sînt trudită de muncă ; îl visez numai trează. Stau cîteodată uitîndu-mă la un brad mîndru şi-mi aduc aminte de dînsul Mă mai mîngîi văzând mila ochilor lui Irimie. Mi-a rămas de la dînsul fecior vrednic. Mă bucur acuma văzînd că şi domniile voastre sînteţi prieteni ai tatălui acestui fecioraş. Să se ducă unde spuneţi, să se facă un mecanic vrednic cum e tovarăşul Sandu al domniilor voastre ; şi, cînd m-oi învrednici să ajung la el, apoi să mă fudulesc că m-a plimba prin Iaşi cu automobilul ca pe o doamnă. Declaraţia ce fusese acordată acelor profesori şi doctori a luat sfîrşit cu aceste cuvinte, şi doamna, cu opinci cam mari şi nojiţe negre la colţunii de lină albă, ridieîndu-se de pe scaun, şi-a strecurat dreapta în sin, căutînd mănunchiul de busuioc. îndată s-a împrăştiat în cerdac mireazmă ascuţită. C-un zîmbet pe care numai ea îl avea pe obrazul mîlmit, cu părul încărunţit ascuns dibaci de o grimea negră şi de casînca nohotie, veni la profesor dîndu-i mîna mică, uscată de muncă; aceeaşi mînă o cuprinse şi doctorul Costache Hanganu şi pc urmă Pavel Sihastru, în faţa căruia zîinbetul muntencii se stinse şi ochii sc feriră ca de o văpaie neagră. Tu mintea ei puţină, acel aşa-zis sihastru rămînea tot ,,C'el de pe comoară". — Viaţa romineascâ, nr. u 33 Liţa Sofia se retrase cuviincios, luînclu-şi feciorul; căci lumina lunii înclina cătră sîniori şi amîndoi aveau a se grăbi ca să îndeplinească ritualul sfîrşituîui zilei. La vatra de-afarâ, din ogrăjoara lor de la Olaru, erau pregătite găteje şi ceaunaşul atîrnat în cujbâ acoperit c-o strachină. în acel ceaunaş se afla din vreme pusă apa îndulcită cu sare şi presărată cu ometiţă de făină de porumb. Fusese îngăduit în preajma vetrei şi cinele slobozit din lanţ. Numaidecît Irimie scapără şi aprinde un firişor de iască ; îl învăleşte repede în iarbă uscată şi .frunze vechi şi 'îndată âimbi vii de .flăcări ling fundul .schijei. în sat se aud glasuri chemiînidtHse, viţei mugind, găini cotco-dăcind, oîni zăpâind — ca totdeauna în acel ceas al amurgului. Miroase a lapte fiert; copiii au tînguiri de miei. Acelaşi şi acelaşi tablou din adîn-ciiiiea vremii. — ...N-am animale pe lîngă casă, şopteşte oftînd liţa Sofia ; dar am fecior vrednic şi nădejde multă. „Ochii lui, floarea cîmpului..." Liţa Sofia îl stupeşte uşor şi pe furiş pe feciorul ei, ca să nu-1 deoaohe. XII In cerdac la Slătiori, profesorul Zarandi, doctorul Hanganu şi sihastrul Pavel au rămas ginditori şi tăcuţi, rumeniţi de pojarul asfinţitului. într-un timp clina munţilor s-a umbrit şi s-a deschis pe văile dintre creste o grădină de stînjinei înfloriţi. Profesorul Zarandi întrerupse tăcerea, adresîndu-se doctorului de la Slătiori : — Am impresia, tovarăşe Hanganu, că femeia e ceva mai complicată decît pare. — Vorbeşti de liţa Sofia Dărîndai? — întocmai. 0 cunoşti de mult? — 0 cunosc de cînd nc-am aşezat aici şi de cînd şi-a adus după ea, la iucru, mînzul ei. Ce complicaţie am putea pretinde de la dînsa ? Ca liţa Sîfia avem multe exemplare în părţile noastre. Femeile acestea, care zîmbesc primăverii .şi plîng întristările toamnei, sînt depozitarele unei anumite, poezii, de o anumită sensibilitate. Se ştie că, în munte, femeile prezidează dati nile; lor le datorăm păstrarea bocetului şi descântecelor. — Dumneata pretinzi, doctore Hanganu, că unele cîntece vechi ar fi ale lor? — Pretind. Mamele noastre au călăuzit: familiile, pe cînd bărbaţii pribegeau cu oile. Ca nişte preoţesc între zeii lari, au cîntat fragilitatea naturii noastre omeneşti. Cântăreţilor bărbaţi li se datoreşte altă serie a repertoriului, scrie mai aspră şi mai brutală. Dacă materialul folcloric ar fi strîns cu mai mult discernă mint... — Cura e cu putinţă, strigă Zarandi, ridieîndu-se din scaun şi privind la doctorul Hanganu ca la o apariţie neaşteptată, — cum e cu putinţă să descopăr abia acum în dumneata înţelegerea asta a unei discipline pe care eu o practic de douăzeci de ani ? — lovarâ.şe profesor, se umili doctorul Costache, eu nu sînt decît un amator. 34 — Vreau să-ţi cunosc fişele şi colecţia... ■— Sînt cu totul lipsit de aşa ceva. — Aluneca cum? — Stimate tovarăşe profesor, nu-ţi pot da nici un fel de lămurire, decît că, fiind amestecat cu materialele de care vorbeşti dumneata, uneori dă materialul peste mine, alteori dau eu peste el. Aşa a fost găsită comoara de la Pietroasa, aşa a dat Alecsandri peste Mioriţa. Las' că aici am de făcut obiecţii serioase... Profesorul Zarandi sări iar de la locul lui. — Doctore Hanganu, zbieră el, ai ceva de obiectat acelui juvaer al bardului de la Mirceşti, care sc chiamă Mioriţa? OciieJărosul îşi scoase lentilele ca să-şi treacă basmaua de mătasă peste pleoapele obosite. Cu acei ochi trişti întoarse o rugăminte spre filolog, după care geamurile înşelătoare îi dădură iar expresia de înfruntare. •— Bădiţă, grăi el cu tonul unui mezin modest, nu mă obijdui. N-am în mine nici o intenţie agresivă. In acea clipă se virî între ei ca o aşchie Sandu Calaraşu. —• Staţi, zise el cu grabă, am eu un leac pentru asemenea situaţie. De multe ori între mine şi doctorul Costache se produc dezbinări de acestea, fiind amîndoi totuşi cu inimă dreaptă unul faţă de celalalt. Doctorul are nevoie de medicamente şi unelte, eu am o planificare a fondurilor puţintel înfrânată. Dar ajungem la un acord. Drept aceea, îmi îngăduiţi să vă cer un armistiţiu numai de trei minute, în care depun, lîngă acele pahare goale dc pe masa, un ulcioraş de vin de la Odobeşti de coloarea chilimbarului şi de un gust fără cusur. E ceva care face parte tot din comorile acestui pămînt. Ia, tovarăşe profesor, paharul domniei tale ; ia şi dumneata pe al dumnitale, doctore Costache; ţine pe al tău, prietine din tinereţă, măi Săracu; şi ia şi tu, Sandule Calaraşu. Cum spunea un scriitor al nostru din regiune : „Cele bune să se-adune...''. Luaţi de bine şi împăcaţi-vă. Fără să-şi dea samă de ispită, profesorul Zarandi sorbi paharul de vin chilimbariu, închise ochii, şi, cînd îi deschise, priveliştea i se păru fermecată şi oamenii mai buni. — Expune-mi metoda dumnitale, stîrni el pe doctorul Costache. Să vedem. — N-am nici o metodă, tovarăşe Zarandi. Intr-un rând, pe cînd eram copilandru, suind la Hangu spre piscuri, am dat peste un corn de bour. Ieşise în cărare şi-mi pusese piedică. Altădată, în cel dintâi an cînd am deschis Slâtiorii, s-a prezentat la consultaţie o fată de şaisprezece ani, firavă şi cu pecetea sfîrşitului. Nu era frumoasă, nici inteligentă, dar morbul care îi ruina fiinţa dădea obrazului ei o expresie suavă. De la ea am auzit o baladă dintre cele mai mişcătoare. ■— S-aud, zîmbi puţintel ironic Zarandi. Fata aceea firavă s-a făcut bine, nu-i aşa ? — Ba timpul ei a încetat, bădiţă, ca al unui fluture ajuns de bruma timpurie a primăverii. Dimineaţa a cîntat şi la amiază n-a mai fost. Adusesem cu mine un carnet nou în care am mai putut înscrie versurile ei. L-am păstrat o vreme; după aceea s-a pierdut. Din cîntarea acelei fete sărmane a rămas în mine ceva ■— ca florile de săruri minerale de la izvoarele noastre, care apar un timp şi pe urmă nu mai sînt. Acele sunete le simt totuşi... le simt între nimicurile mîhnite ale amintirii. Zarandi întinse paharul şi lăsă pe Sandu Calaraşu să i-1 umple. II sorbi apoi cu o plăcere pe care nu şi-o bănuise, nefiind închinător al zeului 35 înşelării. După aceea începu a se plimba iarăşi prin cerdac şi, din nou, se opri înaintea ochelărosului, ameninţîndu-1 cu paharul gol: •—■ Socoti dumneata, doctore Costache, că eu nu mi-am dat samă că femeile acestui neam au păstrat în datini sfărmăturile civilizaţiei şi religiei antice ? — Ba cred, bădiţă Iancule, că asta ai băgat de samă mai întăi şi mai întăi. — Şi, urmă aţîţat Zarandi, nu cunoşti că, ocolind cercul Ardealului, dinspre apus înspre miazănoapte-răsărit, am ajuns la Maramureş şi Năsăud, constatînd unitatea limbii ? Şi că aceşti păstori, urnblînd înainte şi tot înainte şi îmbulziţi din urmă, au pătruns spre spaţiul liber, pînă dincoace de munte? •—• Ba cunosc lucrările dumnitale, bădiţă Iancule ; păstorii de dincolo, din plaiul ardelenesc, sînt uncheşii noştri. Zarandi se răsuci cu mînie prefăcută cătră Sandu Calaraşu: — Bine, dar cînd mai are vreme să se ocupe acest june medic de medicina lui ? — Se ocupa; tovarăşe Zarandi, şi e devotat poporului; nici nu s-a însurat, ca să-şi păstreze cît mai mult timp. îşi are şi el ideile lui. însă eu socot aşa; că n-are chiar atita dreptate pe cît s-ar părea. Am umblat şi eu, la sfîrşitul războiului din urmă, cercetînd locurile şi oamenii de care vorbiţi şi vă pot spune că aceste mame blînde cărora li s-ar fi datorînd cîntări ca cea de care vorbeşte doctorul, dau naştere unor bărbaţi cu mult mai aspri decît dînsele. La sfîrşitul războiului am avut a cerceta în munţii Bîrsei, ori în Călimani, ori aiurea, fapte crîncene. S-a dovedit atunci lăcomia stăpînilor şi bogătanilor. Unii mai semeţi au 'făcut război altora mai slabi, pentru iarbă. I-au împins spre margini neprielnice cu nepăsare şi ură. S-au desfăcut obştile; au fost îndepărtaţi slujitorii şi siliţi să-şi ia partea lor din ciurdă şi să se ducă unde vor şti. Au făcut mai mult decît atîta : au prins a da foc pădurilor, ca să lărgească păşunile. Pe aceşti din urmă criminali am avut eu a-i descoperi, împreună cu alţi tovarăşi, supraveghind din avioane locurile de sus Cu acest prilej am dat peste material militar părăsit ori lăsat cu paraşuta de cătră piloţi duşmani. Au fost găsite leşuri în prăpăstii, repetînd în alt chip şi-n altă epocă tragedia veche. Asprimea împrejurărilor i-a întors cătră răutate pe aceşti feciori de mame duioase. — Tovarăşe Sandule, dădu replica profesorul, ingurgitînd încă o picătură de licoare chilimbarie; rînduiala filosofică a epocii noastre dă explicaţie tuturor fenomenelor de acest fel. Aceşti singuratici, uncheşii doctorului Costache, se ridică din întunericul lor. Atentatele lor împotriva peisa-giului iau sfîrşit. Academia va organiza ocrotirea monumentelor naturii.. Deci caprele negre şi cerbii, mistreţii şi urşii, vor hălădui cu rînduiala în patria lor de totdeauna. Ca şi în răsăritul cel prea-luminat, avioanele cu acţiune verticală vor depune în poienile dc sub piscuri haine impermeabile, alimente pentru trup şi minte, colective de artişti. Aceste pajuri de fier ale timpurilor nouă vor anula depărtările şi vor apropia de noi pe urmaşii păstorilor primitivi. Tovarăşul Sandu Calaraşu veni în tăcere la profesor şi-i strînse mîna îndelung, şoptindu-i : — Sa întîmplat o minune, toyarăşe Zarandi ; ai băut şi al treilea pahar. 36 Pe faţa profesorului ieşan apăru zîmbetul cel mai delicat, adică expresia cea mai curată a inimii lui. — Tovarăşe Sandule, răspunse el grav, minunea e că mă simt deplin înfrăţit cu toţi pămîntenii vechi din Carpaţi. — Numai cu cei de demult ? — Ba şi cu aceştia de acum, mai ales cu acest doctor Costache, care mă înfruntă. Ochelărosul se pregătea să protesteze. — Hai, spune, îl învoi patetic Zarandi. — Stăi, stăi, îşi vîrî între ei aşchia Sandu Calaraşu. Mai aşteptaţi acuma puţintel dumneavoastră amîndoi, ca să săvîrşesc şi eu minunea mea. Aţi băgat' de samă cît de repede se întunecă : vine asupră-ne cea dintâi noapte fără lună, după care urmează, mîni, secerea lui crai-nou. Aşa că toată lumea din Slătiori aşteaptă cu ochii stecliţi lumina ce li s-a adus. îmi dai voie ? — îţi dau, răspunse profesorul cu surîsul lui cel nou. — lini dai voie? întrebă tovarăşul Sandu şi pe doctor; dar, fără să mai aştepte răspuns, coborî treptele, îşi vîrî mîna dreaptă în stuf aria bărbii şi slobozi un şuier haiducesc înfricoşător. In clipă, lumina electrică „deschise ochii" între pămînt şi stele. în bagdadie apăru soarele cerdacului. Tovarăşul Sandu Calaraşu întoarse un comutator şi-1 stînse. — încă de la începutul spitalului, lămurea el vesel, pe cînd munceam de-a valma cu meşterii, oamenii de aici au apucat a mă porecli Sandu „mehalnicu". Unii,' zadărîţi de egumenul Glicherie,. mă pîrăsc, dar râzând, cum că Savaot, la începutul lumii, ar fi grăit cuviincios cătră lumină — ca să fie! pe cînd Sandu „mehalnicu" o fluieră. Aşa-i dau eu semnal, din locul unde mă aflu, lui Negoiţă slujitorul nostru de la centrala electrică. îndată după asemenea izbîndă asupra întunericului, s-a produs altă minune, asta, într-adevăr, cu totul neaşteptată. Pe drumeagul care venea cătră cerdac şi grădiniţă, apăru, între tufe de gherghine, o vedenie fătată de ţărîna pămîntului. Venea, cu oarecare silinţă de a se grăbi, eu grebănul încovoiat de trudă, profesorul Andru Macovei, bătînd cărarea cu toiagul ferecat la vîrf. Era cu capul gol şi cu straiele de drumeţ în oarecare neorînduială. în urma profesorului doctor Andru, Ghiţă Miclăuş, laborantul, ducea de căpăstru un căluţ muntenesc, împovărat de tarhat. Sorii artificiali de la Slătiori au făcut ca apariţia de pe tărîmul celălalt a doctorului Macovei să devie triumfala, cu strîngeri de mină şi îmbrăţişări. După ce au fost spălate pulberile, luminaţi ochii, primenite straiele, doctorul Andru şi-a luat locul în cerdac, lîngă sihastru, pipăindu-i cu grijă gleznele consolidate. Ghiţă Miclăuş a săvârşit şi el minunea cafelei. Jumătate de ceas, focul aprins intre primii oaspeţi ai cerdacului s-a domolit ca sub spuză ; după care s-a înfiripat, cînd profesorul doctor Macovei a ajuns să se puie la unison cu Zarandi şi a primit comunicarea ce-1 împovăra pe filologul ieşan. Andru Macovei, întorcând capul peste umăr, a privit cu mirare pe medicul de la Slătiori. Acesta a venit cu supunere între cei doi prietini. ■—■ Ce e cu Mioriţa dumneavoastră ? a chestionat ca la examen doctorul Andru. 37 — Nu e nimic, tovarăşe profesor, decît ce mi-a spus într-un rînd sihastrul, pe cînd îi cercetam gleznele. Profesorul Zarandi se miră, holbîndu-se : — Nu înţeleg. N-ai făcut dumneata o afirmaţie gravă despre capodopera poeziei noastre anonime? Ochelărosul se afla ca un lac liniştit între două sălcii zbîrlitc. — Pe cînd îi cercetam sihastrului gleznele, se dezvinovăţi el, am aflat de la el despre o păţanie ce-a avut c-un baci bătrîn, Iancu Bujor, căruia, voind să-i chite balada de care vorbim, acel baci 1-a lepădat de cătră sine, cum că lui nu-i trebuiesc cîntece muiereşti. Petru Matei îndrăzni să se amestece: — E întocmai aşa cum spune doctorul. Eu din şcoală îmi făcusem faimă cu această Mioriţă, recitînd-o la producţii şi examene. Zarandi începea să se pasioneze de afacere: — Va fi avut el vreo variantă a lui ? — Da' n-avea nici pe dracu. Numaicît nu-i plăceau unele vorbe. Cinstisem noi cîteva păhărele de rachiu de afine. Şi acest Bujor era om mînios şi cu toane. M-a apucat de barbă. M-a suduit: tune dracu-n coşu tău! Şi cît pe ce să ridice baltagul. Aşa încît cu Iancu Bujor n-am cutezat a mă clănţăni. El era oier cu stare, iar eu un rob al monahilor de la Olaru. Deci i-am grăit cuviincios, ca să-1 alin. Eram şi prietini; mi-a dăruit ş-un cîne, care mi-a îmblînzit singurătatea, cum v-am mai spus. Iancu Zarandi îşi scutură fruntea : — Cred că nu-s eu chiar în aşa stare încît să nu-mi aduc aminte că nu despre asta am vorbit. — Adevărat, răspunse doctorul Costache, nu despre asta e vorba ci despre o afirmaţie nătîngă a mea că aş' avea şi eu de obiectat ceva Mioriţei, ca .?i acel cioban din pustia muntelui. Profesorul Zarandi îşi arcui cu ironică mirare sprîncenele: — Ai obiecţii de făcut? Serios? Aş fi nespus de îneîntat să le aflu. Mai interesat decît doctorul Macovei părea sihastrul. îşi trase şi el scaunul alături. Tovarăşul Sandu veni cu „cei din urmă stropi" ca „să domolească vrajbele". Hanganu se apără : — Obiecţiile mele, tovarăşilor, n-au nici o importanţă. Vă rog să mă iertaţi că vă tulbur. — Nu ne tulburi deloc, rînji Zarandi; dimpotrivă, mă interesează : ce teorie ai putea să mai scorneşti ? — Vă rog, tovarăşilor, fiţi milostivi cu mine, se tîngui Hanganu. Eu am înţeles că acel baci vechi respinge din vocabularul oierilor cuvîntul „mioriţă". într-adevăr, de un veac, faima poemului şi a bardului de la Mirceşti a răspîndit cuvîntul — însă numai în suprafaţă. Oierii spun mioară. — Mi se pare că ai dreptate, suspină Zarandi. Hm! Şi pe urmă ce mai ai de spus ? — Puţin lucru. Aş avea de spus, de pildă, că „trei turme de miei — cu trei ciobănei" nu se potrivesc cu stihurile ce vorbesc despre baciul moldovan care „are oi mai multe — mîndre şi cornute". Şi aş mai avea de spus că „mioriţă laie" nu poate sta alături cu „mioriţă cu lînă plă-viţă". Ori e laie, adică neagră — ori plăvaie, adică albă. Apoi aş îndrăzni 38 sâ protestez, în numele muntenilor mei, împotriva expresiilor „drăguţă mioară" şi „drăguţule bace", ca şi cum ne-am afla între duduci de la Iaşi. -— Ştii că şi aici ar avea dreptate acest ochelâros ? suspină iar Zarandi, încereînd să se ridice cu avînt de admiraţie de pe scaun. Dar picioarele nu-i îngăduiau această ispravă. Şi ce mai ai de spus ? — Am de spus că înmormîntarea ciobanului nu-i după datină. — Cum aşa? fă-mă să înţeleg. — Te rog să mă ierţi, bădiţă ; n-am de adăogit alta decît că nu e după datină. — Ştii că ai haz dumneata! Să dărîmi o faimă, să pătezi un juvaer: Şi ce pui în loc ? Atunci s-a mişcat Petru Matei, scoţînd din gîtleju i uscat un hîrîit de dulău bolnav. Toţi s-au întors spre el. Matei a lăsat să picure din pahar un strop, apoi a sorbit vinul ce-i mai rămăsese. — Tovarăşilor profesori şi doctor:, a gîfîit el cu adincă tulburare: la acest ceas tîrziu, cînd mă aflu bucuros cu dumneavoastră şi aştept să mă cobor la vale, unde am datornici, văzîndu-vă cu atîta bunătate asupra mea şi mulţămindu-vă că m-aţi sculat din morţi, nu mă rabdă sufletul să închid în mine toate şi să nu vă mărturisesc ce nu ştie nimene. Zvon va fi fost, dar cum s-a înlîmplat anume, nimene nu ştie. S-a intîmplat într-o primăvară, la chilia din munte, lîngă peştera din care îmi făcusem un fel de paraclis, să vie la mine o femeie din vale, care aflase de schivnicia mea şi m-a căutat poate din curiozitate. îmi trecuse canonul muţeniei ce-1 luasem rînduiala a vieţii cinci ani. Şi de ce să vă mint ? Glasul ei mi-a plăcut. Şi pe cînd grăiam cu dînsa, a venit în bradul de deasupra noastră un cuc şi a cîntat de trei ori ; după care s-a dus. Socotind asta semn fericit, mi s-a îndulcit inima ; veninul ce mă înăbuşea s-a împuţinat, şi n-am alungat-o pe acea muiere. Suia din cînd în cînd la peşteră. îmi aducea merinde. La Paşti mi-a închinat cozonac şi ouă roşii, ş-un clondiraş de vin ca acesta din ia-sară. Tocmai în acea primăvară îşi răzvrătise asupra mea glasul cel gros de mînie Iancu Bujor. 0 chema Paraschiva. I-am spus Paraschivet de ce-s supărat, cînd s-a suit iar în munte şi m-a găsit în paraclis. — Nu fii supărat, Pavăle, m-a sfătuit ea. îmblînzeşte-ţi ochii şi uită-te la mine fără mînie. M-am uitat la dînsa fără mînie, şi ea mi-a mîngîit fruntea şi pleoapele şi m-am simţit împăcat. A zis după aceea : — Să ştii, Pavăle, că eu îs cîntărcaţă ; dar am amuţit, de cînd am rămas singură în lume şi n-am găsit om pe potriva mea. înţelegînd că ai pribegit în părţile noastre din pricina răutăţilor şi veninurilor omeneşti, am îndrăznit să te caut umblînd şi eu după o mîngîiere ; şi bag dc samă că n-am greşit. Şi să ştii că eu am deseîntat dureri ; şi cu bocetele am potolit inimi bîntuite. Iar acum vreau să-ţi cînt trei cîntece de lume care mi-au fost mie dragi în tincreţă. Şi ţi-oi cînta şi Cînlecul Mioarei, pentru care te-ai certat cu acel bogătan oier — cum îi spune... "' — îi spune Iancu Bujor. 39 — Atunci numele lui să se veştezească şi aducerea-aniinte de dînsul să nu te mai tulbure. Am aţipit, cu tîmpla pe sînul ei şi, cînd nu i-am mai auzit inima, am răsărit din somnie; şi ea mi-a zîmbit şi mi-a cîntat. Nu era chiar cîntec, Zarandi lămuri : — Era recitativ. — înţeleg ce-i asta, îngînă sihastrul. Îmi aduc aminte de petrecerea din tinereţă, de la Iaşi, cînd mă duceam la teatru cu un prietin bun ce-am avut. , Ochii pribeagului se luminară cătră tovarăşul Sandu Calaraşu. — Aşa că Paraschiva, ce-mi era mie dragă, mi-a cîntat cîntecul ei şi eu nu l-am uitat. Pe urmă Paraschiva s-a prăpădit şi nu mi-a rămas de la ea decît un mănunchi de siminoc uscat. Şi rămînînd iar singur, m-am înveninat şi mai nenorocit decît înainte, mă mîngîiam rostind singur ce auzisem de la ea, ca şi cum aş fi descîntat ticăloşiei mele. Deci cu toată ruşinea pentru behăitul meu, am să cînt tovarăşului profesor Zarandi şi poate s-a nimeri să fie ce-i trebuie domniei sale. Fără înştiinţare, ca şi cum s-ar fi izvodit din trecut şi din pămînt, glasul lipsit de dulceaţă şi de meşteşug al sihastrului a început a mormăi S-aude, s-aude, — departe, la munte, — gomăn gomănind — oile pornind. Suie şi coboară — zi lungă ele vară, — ziua pînă-n sară, — din vărsat de zori — pin' la Sîniori; — de la Stniori — pin' la cinlători. Pe-o gură de rai, — dincolo de plai, —■ ies trei turme mari, — cu trei păcurari.- — unu-i moldovan, — unui ungurean, — şi unui vrlncean. Iar cel ungurean ■— şi cu cel vrlncean — mări s-au vorbit — şt s-au sfătuit — ca să mi-l doboare — pe cel moldovan, — că-i mai ortoman, — are oi mai multe — şi mînzări comute —■ şi cai învăţaţi — şi clni mai bărbaţi. Dară cea mioară — de doi ani la vară — de trei zile-ncoace — gura nu-i mai tace, — iarba nu-i mai place. ■— Ce ai tu, mioară ? Ii fi bolnăvioură ? —- Iarba li-i amară ? — Stăpînule bace, — dă-li oile-ncoace. — Stăpîne, stăpîne, -— mai chiamă ş-un cine, -— cel mai cu frăţie, — mai cu bărbăţie. — Baciul ungurean ■—■ şi cu cel vrlncean — vor să te doboare —• In apus de soare, — umbrele cînd cresc, — neguri se opresc — pe munţi şi pe ape, — dorm bile toate. — Mioară bîrsană, —■ de eşti năzdrăvană — şi mi-i scris să mor, — tu spune-le lor, — baciului vrîncean — şi lui ungurean — ca să mă îngroape — aicea, aproape — In strunga de oi, — să fiu lot cu voi, — în dosul slînii, —■ să-mi aud clnii, ■— In şoapta teilor — în jocul mieilor... — Şi de m-or răpune, — pe groapă mi-i pune — fluieraş de fag — mult zice cu drag, — fluieraş de os — mult zice duios, — fluieraş de soc — mult zice cu foc. — Vîntul a sufla — .şi ele-or etnia, — oile s-or strînge. — pe mine m-or plînge — cu lacrimi de sînge. Ci tu de omor — nu le spune lor; —■ spune-adevărat — că m-am însurat —■ c-o blîndă crăiasă — a lumii mireasă, — că la nunta mea — a căzut o slea... 40 Iar dacă-i zări, — dacăi înltlni —• măicuţă bălrînă — cu brîul de lînă — pe culmi rătăcind, — din ochi lăcrămind, ■— pe toţi întrebînd: — Cine mi-a văzut, ■— cine-a cunoscut — sprinten ciobănel — tras ca prin inel?. -— Faţa lui — spuma laptelui, —• ochii lui — floarea cîmpului — mustăcioara lui — spicul griului ? — Tu, mioara mea, —- nu te îndura, — şi spune-i curat — că m-am însurat •— c-o fală de crai, —• dincolo de plai. Iară de minune — măicuţei nu-i spune, — că la nunta mea — a căzut o stea, — c-am avut pomeni — fragii din poeni, — buciume zvonind —• din culme doinind, —■ preoţi munţi ■— cărunţi, — vînturi bocitoare, — stele făclioare, — poduri de flori, —- prohod de miori. Profesorul Zarandi era cu deosebire mişcat. I-au curs două lacrimi în paharul gol pe care-1 ţinea strîmb în mînă. — După cît văd, a îndrăznit a şopti doctorul Costache Hanganu, nu numai noi, năpăstuiţii ce ne tragem de la craiul cel vechi, lăcrămăm ascul-tînd asemenea chitare. Iancu Zarandi şi-a scuturat fruntea, ea s-alunge vedeniile. — Tovarăşi, a zis el cu glas schimbat, să ştiţi că noaptea asta a fost — ca să zic aşa — cea mai frumoasă zi a vieţii mele. Şi n-am cuvinte ca să mulţămeso lui Pavel sihastru. Doctorul Hanganu şi-a scînteiat cătră profesor ochelarii : — Dacă e vorba de mulţămire, s-a împotrivit el, apoi atunci, tovarăşe profesor, dumneata ai uitat pe cel care, cu trudă, a suit la Prelunci şi acolo a cercetat pe sihastru şi i-a pus în lopâţele gleznele fracturate, şi 1-a adus devale la schit, dîndu-mi-1 mie. ■— Nu înţeleg, oftă leneş Zarandi, pînă cînd are să mă persecute acest demon cu ochelari... Iarăşi are dreptate... Prietine Andru, vrei să mă ierţi şi să ne împăcăm ? — Vreau, răspunse doctorul Andru somnoros şi cu desăvîrşire binevoitor. Au ciocnit paharele şi profesorul Zarandi şi-a băut lacrimile. XIII Cele dintăi zile ale lui septembrie aveau sub munte, la Slătiori, o lumină lină şi dulce, prin care se străvedea curat uriaşul de calcar al Ceahlăului, pînă sus, la Toaca şi Panaghia. Pădurea de brad se revărsa cătră văi în valuri încremenite. Pe poteci, cătră satele de mai sus, treceau cu poveri şiraguri de cîte patru-cinci căluţi, legaţi cu frîiele unii de coada altora şi călăuziţi de cîte o munteancă călărind barbă teste pe cel din frunte. Cîteodată iarna închide devreme văile şi oamenii trebuie să aibă, la cătunele lor risipite, cele de trebuinţă vieţii. Atunci plutaşul se întoarce la gospodărie şi la meseria lui de lemnar; ciopleşte catarguri, despică mraniţă şi încheie bărbînţe pentru brînză. în ţinutul lui Alb-împărat om şi sălbătăciune hibernează, ascultînd şuvoaiele vijeliilor şi aşteptînd primăvara. Ciobanii s-au coborît încă de la Sîmedru spre văile cele mai depărtate şi mai adăpostite, cătră Dunăre şi limanul mării. La Slătiori, toamna se dovedea a fi pentru localnici ca o soră bună şi cu priinfă. Zilele de aur se prelungeau într-o tihnă de cîteva săptămîni, 41 pînă ce im vîtit străin aducea ploi reci şi lapoviţă, trebuitoare la nunţile cerbilor; după care vremea sc domolea iar, înainte de cel dintăi viscol. Petru Matei, fostul sihastru, se bucura îtitrucîtva de pacea locului încântat unde se afla, amintindu-şi ocna în care pătimise vreme de un sfert de veac. Puţina lumină a acelui răstimp încă licărea in întunericul sufletului său; umbra fiinţii ce-i fusese dragă mai plutea dincolo, pe celalalt mal al fluviului ce ne desparte de tărâmul celalalt. Ochii lui bulbucaţi se învăluiau uneori de lacrimi cătînd într-acolo. Apoi întoreîndu-se cu desnâ-dejde la ceasul pe care-1. trăia. îşi repeta mereu aceeaşi întrebare învîrtejită : ce-1 aşteaptă mini ? ce-i pregăteşte viitorul? căci iată, se apropie clipa întoarcerii lui în lume. înainte dc a pleca la Iaşi cu automobilul cc le sosise, profesorii se arătaseră cătră el cu prietinie şi bunăvoinţă. Numaidecât doreau să-1 vadă după ce se va linişti. Trebuia să-i vie numaidecât omul lui anumit, vestit de Zarandi. Cu acel călăuz vrednic, I lie Cosmuţă va putea să se descurce cu uşurinţă, şi îşi va găsi fără îndoială un rost vieţii. Dacă nu l-ar fi avut alături pe Sandu Calaraşu, întârzierea aceasta i-ar fi sporit suferinţa. Dar acest prietin statornic îl susţinea deasupra valului, ca să nu se scufunde aproape de ţărm. In soarele cel mai blînd dinaintea amiezii, cei doi prietini ieşeau să se plimbe cătră Olaru şi schit, regăsindu-se şi apropiindu-se din nou sufleteşte tot mai strîns. într-atâţia ani de depărtare şi înstrăinare unul de altul, fiecare din ei îşi urmase drumul său propriu sufletesc. Se recunoscuseră cu bucurie ; dar căldura veche se stinsese; unitatea legăturii lor slăbise. Fiecare vorbea altă limbă : sihastrul limba păstorilor din pustie, directorul spitalului limba profesorilor. Sihastrul ieşea cu greu din îndîrjirea lui tăcută; Sandu îşi simţea îngreuiate lucrările de apropiere. Ciudat că taina veche ce-i lega, dată la lumină, nu contribuise la această regăsire. Insă mila şi devotamentul ce se găseau îmbielşugat în firea tovarăşului Sandu birui seră clipă cu clipă anii şi desfacerea depărtării. Se adăogise la asta şi o mărturisire a Călăraşului despre suferinţile lui omeneşti. Se aflau la izvorul burcutului. In pajiştea cosită a doua oară, cătră pădure, înfloreau ici şi colo brânduşe de toamnă, de coloarea cerului. Se vedeau Slătiorii cătră şes; sunau limpede toaca şi clopotele de la schit. Din cînd în cînd trecea cite o căruţă cu cai ori cătră spital, ori cătră Olaru. Cătră spital căruţe goale; cătră Olaru încărcături de fîn. Gospodarii salutau cuviincios ; unii opreau ca să puie o întrebare binevoitoare, ori să aprecieze blîndeţa vremii. Spre ceasul unsprezece trecerea de căruţe se întrerupea. Era vremea prinzişorului. „Ajunsese soarele drept la inimă", cum zic localnicii. „Inimă" în înţeles de stomah. In cotitură apăru Suru. Fusese lăsat dormind la umbra unui zaplaz înflorit de zorele târzii. Cum se deşteptase, îşi căutase prietinii şi le luase urma. Veni repejor adulmecând cărarea. 0 clipă se opri la izvor, cercindu-i gustul c-o limbă lungă trandafirie. îşi scutură botul, ştcrgîndu-1 după aceea de peria ierbii, veni la sihastru, aşteptînd un timp aşezat în coadă, să i se adreseze o vorbă. Cînd o auzi, sări şanţul .şi se tuipilâ sub tufe de zburătoare. 42 Sandu Calaraşu cu prietinul său Matei se traseră sub doi scoruşi, apăraţi de cătră drum de tufe dese de porumbrei, Bi/.îia deasupra lor un vîntişor de-abia simţit. Cinele păru o clipă neliniştit, ridicînd capu-i mare cu urechi tăiate pieziş, ca nişte corniţe scurte. Auzind glas de om şi deosebind şi pe-al sihastrului său, îşi lăsă iar botul pe labe. Avu un fior şi smîrcîi leneş, potolindu-se. — Ascultă ici, începu tovarăşul Sandu, ai mărturisit o bucurie a singurătăţii tale, scurtă şi trecătoare ca toate bucuriile. Am şi eu a spune o poveste ca a ta, care însă nu m-a bucurat nici atunci, nu mă bucură nici acum. Urma ei o am pe falca stingă, o cicatrice destul de urîtă, care m-a silit să-mi lăs stufăria asta de barbă, cum spui tu. — Cicatricea mea e în adîncul fiinţii mele. — Ştiu. Nu îndrăznesc să fac nici o comparaţie; a mea e ridicolă şi s-a produs în împrejurări la fel. Acum opt ani, aflîndu-mă tot în îndeletnicirea mea de la Socola şi ţinînd legătură cu prietinii care mă ajutaseră să-mi sporesc cunoştinţile, mă întorceam spre casă. Locuiam din strada Lozonschi spre stânga, undeva în dosul mitropoliei. Trăiam singur în două odăiţi. N-aveam nici o fiinţă pe lîngă mine. Viaţa mea avea rînduiala cunoscută de tine. Mă interesau anume cărţi pe care le aduceam acasă pentru lecturi pînă tîrziu. îmi direticam singur; nu lăsam nici o urmă celor care m-ar fi putut bănui. Eram tot într-o sihăstrie, ceva mai primejdioasă decît a ta. într-o zi cînd îmi primisem chenzina, ; după încetarea lucrului mă întorceam spre casă, pe o vreme umedă de toamnă. în cotlonul uliţii Lozonschi se grămădise ceaţă ; becurile electrice abia străbăteau pînă la mîzga pavajului. între feredeu şi instituţia cunoscută bine vechilor ieşeni a lui „Manaş Cânte cel cu vinuri bune", mi s-a întîmplat ceva cu totul neprevăzut. Am fost atacat pe la spate. Un individ tupilat sub un gard se ridicase şi-mi repezise un bolovan grunzuros care nu m-a atins la ceafă cum era destinat, ci mi-a şters numai falca stingă, ca şi cum m-ar fi ars. Am făcut numaidecît faţă ; am primit în braţe pe individul care se avîntase asupra mea, i-am răsucit braţul drept şi l-am îngenunchiat. L-am lovit numai o dată. A ţipat cu desnădejde : — Nu mă omorî, bădie ! Era un tînăr firav. îi răguşise glasul de spaimă. — Ce-i cu tine, băiete ? întrebîndu-1 l-am cuprins mai vîrtos. — Sînt un păcătos flămînd. — Cîntecul acesta l-am mai auzit. Socot că nu voiai să mă mănînci. — Nu. Te ştiu că vii de la atelier, şi că aţi luat astăzi chenzina. Te-am urmărit prin întuneric şi pîclă. Credeam că, în ameţeală, aş putea scoate bumăştile, din buzunarul în care am văzut că le-ai vîrît. — îţi dau eu ameţeală şi bumăşti, banditule. L-am mai lovit o dată. El a icnit din adînc şi s-a lăsat moale. Atunci mila, care-i blâstămul meu pe lumea asta, m-a făcut să-i observ cu surprindere ochii arzîud de slăbăciune şi foame. — Care ţi-i numele ? — Alior, meştere, a îngânat el. — Cum te-ai bizuit tu, Alior, în puterile tale ? 43 — M-am bizuit: ni-au îndemnat piază-rea şi păcatul. —■ Ai mai săvîrşit asemenea isprăvi? — Săvîrşit. Am apucat coşul de cumpărături al unei gospodine. .Dar am ajuns la comisie. După aceea la Poarta-Verde, unde statul m-a găzduit cincisprezece zile. îneailea am găsit unde dormi şi ce mînca. Iar după ce-am ieşit de-acolo, n-am avut de ce mă prinde cu mîna. La vremea asta nu-i de lucru. Cu atîtea războaie şi răutăţi meseria mea nu mai merge. — Ce meserie ai ? — Gurist. Cînt cu chitara. Cui îi arde acuma de cîntat? L-am pus pe picioare. — Unde mă duci, domnule ? — Aici, la Manaş ; să-ţi dau o gustare ş-un pahar de vin. — Aş ! a rîs el strîmb. Ajung iar la Poarta-Verde. Poate-i mai bine. S-a smucit brusc, ca să se elibereze. L-am povăţuit cu blîndeţe : — Fii cuminte, ca să nu te lovesc a treia oară. — Iaca ascult, a oftat el. Apoi a holbat nişte ochi, cît talerele, văzîn-du-se împins în stabilimentul de care-i pomenisem. Mă întrebă, înghiţindu-şi vorbele scîncite : — Chiar într-adevăr? — Chiar într-adevăr, am rîs eu. — Barim şterge-ţi picătura de sînge de pe falcă, ca să nu mai rămînă urmă de prostia mea. M-am pipăit, am simţit sîngele închegat; am cerut apă şi prosop băietului ce ne ieşise întru întîmpinare, adăogindu-i porunca pentru gustare şi vin. Am avut ca o spaimă cînd l-am văzut mîncînd pe tinerelul acela firav. Poate-mi părea tinerel pentru că era aşa de slab. Muşca şi rupea cum fac lupii, care au interes să se grăbească. Ii apărea necontenit în stînga gurii lipsa unui dinte de lîngă colţul cînesc. S-a adăpat de două ori, şi pe urmă a stat uitîndu-se la mine, cu teamă. — Nu te teme, i-am răspuns eu. Să-mi ieşi înainte în fiecare dimineaţă, ca să-ţi dau cîţiva lei. Socot că într-o săptămînă îţi fac rost ca să munceşti undeva. ■— Of ! a suspinat el ; poate mi-i dat să nu mor. Eu nu mă pricep decît la ale mele, ca o pasere ce se aşază ici, pe urmă dincolo, îşi spune cîntecul şi se duce. Dar oi pune la lucru şi aste două mîni. — La altfel dc lucru, Alior, decît cel pe care l-ai încercat. — Mai bine să piară Alior Gagamistru decît să mai săvîrşeascâ una ca asta. — Bine ; să nădăjduim. — Dacă nu mă crezi, domnule, mă duc să mă asvîrl în Bahlui. — Te cred. De ce-ţi zice Gagamistru? — Ştiu eu? Aşa 1-a chemat pe tata. Al de tata era mai bun cîntăreţ decît mine ; zicea din clarinet. L-a trimes guvernu în Transnistria. Pe mine şi pe sorâ-mea n-au putut pune agenţii laba. După aceea ne-au lăsat în pace. Dar pe bătrîni, pe taica şi pe mama, i-au dus acolo unde va fi fiind. Nc-au vestit alţii care s-au putut întoarce, pe furiş, că s-au prăpădit. Era puţintel muiat de vin şi mîncare. Intîlnindu-mi, privirile mi-a zimbit cu umilinţă 44 — Acu eu m-aş duce. Mîni dimineaţă, la şase, îţi ies dumitale înainte. Aş lua acuma niţică pîne şi niţică brînză. — Pentru soră-ta ? — Pentru soră-mea Garoafa. De ce rîzi ? •— îmi plac numele voastre. — Apoi taica noastru, pe lîngă viers, avea şi deşteptăciune. Ş-a dat pruncilor nume de flori. Dar dintre atîtea, numai aste două flori am rămas, şi vai de steaua noastră. Garoafa-i mai mare decît mine cu opt ani. N-aş putea zice că-i urîtă, dar nici frumoasă ; numaicît vrednică, munceşte cu ziua, spală, deretică, face mîncare la alţii, ştie să coacă plăcinte, nu pentru noi. Numai trei zile a fost bolnavă şi eram să mă prăpădesc. Ea rabdă ; eu nu pot. — Unde trăiţi ? — In pod, la o mătuşă. Ne suim cu scara tragem scara după noi. Mătuşa asta Dochia e beteagâ şi nu poate ieşi de lîngă vatră. Dă în cărţi, însă are puţini clienţi. 0 serveşte şi pe dînsa Garoafa. Mă gîndesc că ar putea veni de două-trei ori pe săptămînă şi la dumneata, să rînduiască îu camera unde stai. Cum ţi-a rîndui ea, nu rînduieşte nimeni. E fată cu gust. Adică ce fată, că-i femeie în toată firea. Dar şi pe-al ei l-au dus la Tranş-nistria. Bine i-au făcut. Era un derbedeu ; o bătea. Mă tem, domnule, că-ţi fac capul călindar. Nu te supăra. Nu sînt băutor de vin; m-a ameţit şi bunăvoinţa dumnitale ; dar poate şi cei doi pumni pe care mi i-ai lepădat. Cu dreptate şi ca să te cunosc de stâpîn şi să'nu-ţi ies din cuvînt. De-acum încolo îs al dumnitale pe viaţă şi pe moarte. -— Bine, bine, Alior. Acuma să mergem. Faci cum ţi-am spus. Iar cu soră-ta Garoafa am să văd. întâi să-i treacă boala. — Cînd va afla de întâmplarea mea, domnule, sare în picioare şi-i trece numaidecît. Vom face cum îţi va fi porunca. Angajamentul ce-mi luasem cătră Alior Gagamistru l-am îndeplinit patru zile, iar într-a cincea zi şi-a început slujba de curier la biroul secţiei de raparafii al atelierelor Socolei. îi dădusem cheia de la locuinţa mea. Cînd m-am întors de la serviciu sara, m-a intîmpinat în prag o persoană tînără, cu ochii ca ai lui Alior, cuviincios îmbrăcată. M-a privit fără sfială, zîmbindu-mi. Mi-a dat cheia, c-o mînuţă brună, cu palma roză. Buzele îi erau roşii fumurii. Nu era frumoasă, dar avea în toată fiinţa ei cîrlige care mă acăţau. Pe cînd cobora treptele antretului i-am admirat pantofii mici şi glesnele fine. La uşa ce da în stradă s-a întors. A zîmbit cum zîmbeşte o femeie ce vrea să placă. — Pot veni şi marţi ? — Da, i-am răspuns. Am intrat în odăiţile mele, analizîndu-mi tulburarea. Des'gur că înfăţişarea acelei flori brune nu era cea de toate zilele. Se gătise anume pentru îutîlnirca cu mine. Descoperirea asta îmi producea oarecare plăcere, însă judecata care se adăogea impresiei îmi punea oprelişte serioasă. Eram angajat într-o mişcare progresistă ce nu-mi îngăduia acţiuni lipsite de seriozitate. îndărătnicia mea era sporită şi de o stare morbidă, de neplăcere fizică provocată de rana neînsemnată pe care o observase Alior cînd intrasem în stabilimentul lui Manaş. Sub picătura de sînge se infiltrase un virus. Un abces profund era în formaţie. Medicul atelierului îl izolase subt un emplastru, aşteptîiidu-i coar. 45. cerea, ca să puie bisturiul. In cele cîteva clipe cît stătusem de vorbă cu sora lui Alior, îmi ferisem partea stingă a obrazului de privirea ei. Am rîs cu dispreţ faţă de o asemenea slăbâciune şi am dat tuturor dracilor ingerinţele femeieşti în viaţa pe care mi-o hotărîsem. Luni dimineaţa, doctorul Mircea de Ia Spiridonie mi-a deschis abcesul. Alî-a prescris odihnă şi supraveghere. A venit să mă privegheze, în acea zi şi noapte, o femeie pricepută, bătrîna, naltă şi slabă cu numele Liza Dăscăliţa. îmi da un pahar de lapte; mi-a schimbat pansamentul ; mi-a pregătit un somnifer pentru noaptea de cătră marţi, tulburată de vedenii. Am visat-o pe sora lui Alior. Tn dimineaţa de marţi, Liza Dăscăliţa m-a întrebat cînd m-a văzut deschiziiid ochii. — Trebuie să vie o persoană astăzi la dumneata ? Mi-am adus aminte de vizita pe care mi-o anunţase Garoafa. — Da ; însă astăzi nu pot s-o primesc. — Asta i-am spus şi eu ; părea îngrijorată ; am aminat-o pe mine. — Ai făcut bine. Bătrîna a zîmbit, ca şi cum ar fi înţeles foarte bine împrejurarea. Şi-a luat locul pe scaun dreaptă, cu grimeaua ei neagră legîndu-i în cunună părul alb ; mă privea puţintel pieziş. M-a cercetat în cursul zilei şi doctorul Mircea ; totul era în bună rînduiala ; joi mă puteam duce la atelier. în cursul somnului meu de dimineaţă Liza bătrîna se retrăsese. Cînd am deschis ochii, am găsit-o pe scaun, lîngă pat, vedenia din două nopţi Se afla, pe o măsuţă între ea şi mine, o farfurie cu struguri şi-o cafea, ce se răcise. Şi deasupra zâmbetul ei. * Mi-a şoptit: — Ai avut somn liniştit. Se cunoaşte. —■ Da, am răspuns eu. — Mi-a arătat bătrîna doctoria ce trebuie să iei. Femeia aceea ţi-i rudă ? — Nu. E o gardiancă veche de bolnavi. —- Ar fi fost poate mai bine să te vegheze cineva de-aproape dintre ai dumnitale. — N-am pe nimeni. Sînt singur pe lume. Sora lui Alior păru mirată. — Atunci ar fi putut să stea cu dumneata cineva dintre prietinii de-aproape. Dacă doreşti să vezi pe unii, să-i înştiinţeze Alior. — Pentru atîta lucru nu-i nevoie. — De ce ? Vor fi dorind ei să te viziteze. — Cu tovarăşii mei mă văd mine, la lucru. Ea s-a aplecat asupra mea, potrivindu-nii pledul ce mă învălea. I-am simţit răsuflarea. — Poate ai şi alţi cunoscuţi decît tovarăşii de atelier. Văd că ai cărţi în rafturi. N-am cunoscut ce cărţi; eu n-am învăţat carte. Cînd s-a aplecat a doua oară spre mine, am devenit atent. Mă chestiona c-o naivitate suspectă. Am simţit pe şira spinării spini de arici. Am tăcut. Ea a băgat de samă privirea mea îngheţată. A rîs, c-o ochire sfioasă : — Mă amestec unde nu-mi fierbe oala... Vorbesc ca să nu tac. Te-ai supărat poate pe mine ? 46 Am lăsa t-o să aştepte răspunsul. — A avut dreptate frate-meu Alior cînd mă mustra, că să nu găgăiesc cum e obiceiul nostru, domnia ta fiind altfel de om. •— Ba sînt om ca toii oamenii. Garoafă. Cine te-a povăţuit să mă cercetezi ce rade şi prietini am? A avut un freamăt în toată fiinţa. Ochii i s-au holbat ca ai lui Alior, cînd îl lovisem. I s-au zbătut genele, dar n-a putut da la iveală lacrimi. A îngînat ca un fel de descîntec : — Vai ! maică, eu te-am blăslămat, să nu mori acasă-n pat. în lume tu m-ai dat pentru ruşine şi păcat. Juca teatru. — Fată, tu vorbeşti prostii. Răspunde la ce te întreb. Ea s-a mlădiat ca şi cum i s-ar fi tăiat picioarele, şi a căzut în genunchi cu coatele pe învălitoarea mea. Cu degetele îşi scurma părul la tîmple, mieunînd : — Loveşte-ină înoaile şi pe mine, ca pe o biată păcătoasă fără minte. Adevărat că m-au pus să te iscodesc... şi să te ademenesc. N-avem dreptate, n-avem milă ; ni s-au pustiit sufletele de sărăcie şi foame. — La'să asta. De unde-au aflat ei de întîmplarea mea? —■ Le-am spus eu, din ce mi-a mărturisit Alior. — E amestecat în asta şi frate-tâu ? A ţipat: — Ferit-a sfîntul! Mă jur. Mă închin ca la un Dumnezeu şi ca la o dragoste ; şi să pier acăţală în cîrlige dacă are el amestec. Pe el l-am ferit; n-am putut face eu altfel, ca să nu ne prăpădim. De aceea pe noi nu ne-au trimis acolo unde au pierit taica şi mumă-mea. Milostiveşte-te şi de mine; pune mîna dumnitale pe fruntea mea şi iartă-mă cum l-ai iertat pe păcătosul de Alior. Să nu mă crezi cînd ţi-oi spune că te-am dcscîntat să te întîlnesc la drum de sară. Acuma nu mai cred nici în asta. Iar dumneata să crezi eâ-s hotărîta să mă duc pe lume şi să scap de aici. N-o să mă mai vezi. Poate o să mă auz;. N-am mai văzu t-o într-adevăr. Alior a rămas alergător al atelierului. După ceea ce-mi spusese ca ia plecare, i-am auzit glasul într-o sară la radio M-a ajuns tânguirea ei aici sub munte, pe cînd clădeam spitalul de la Slătiori. Mi-am lăsat barbă, ca să nu-mi mai văd în oglindă cicatricea. — Cîte pol fi chinurile noastre ? a întrebat Petru Matei oftînd. — Fără număr, măi Săracu, şi fără istov, a răspuns Calaraşu privind într-o depărtare nehotărîlă, deasupra cîmpici dc cătră răsărit. Cînd cei doi prietini s-au ridicat în picioare de sub scoruşi, Sura a ieşit şi el la lumină din culcuş. Mai era în preajmă o fiinţă1 care îşi aştepta cu bătăi grăbite de inimă clipa, să iasă din codrul unde stătea tupilată din zori. Aşteptarea se prelungise tot timpul cît ţinuse în capătul acelui tăpşan murmurul vocii lui Sandu Calaraşu. în îngînarca acelui murmur, iepurele aţipise. Apoi cînd. zvonul de bondar a contenit şi oamenii văzuţi ca nişte umbre prin desimea porumbreilor s-au mişcat, iepurele a făcut un prim salt, ca să se orienteze. Suru s-a repezit făeînd o săritură în marginea drumului şi slobozind un schelălăit de alarmă. Iepurele 1-a simţit unde e şi a ales scăparea la deal pe clina prăvălatică, prin cosi tură. Sura a sărit din drum pe tăpşan, şi-a acăţat blana în spinii porumbreilor, năcăjind cîteva clipe ca să scape la 47 lărgime. S-a zvîrlit şi el la deal, chefnindu-şi semnalul de vînător. Dar iepurele a cotit o dată la dreapta prin căpiti, apoi la stînga, după aceea a sărit într-o viroagâ ; ochii oamenilor nu l-au mai desluşit şi semnalul lui Suru a încetat într-un tîrziu. Prietinii şi-au aşteptat tovarăşul, care s-a întors înfrînt, dar tot afîţat, mărturisind oamenilor cu scheunări subţirele o mînie fără noimă. — Toate ale patimilor noastre sînt năluciri, i-a spus Sandu Calaraşu mîn-gîindu-i urechile. A adaos : — Sînt însă şi lucruri statornice ale lumii şi vieţii, măi Săracu. Sihastrul a oftat, înclinîndu-şi fruntea. XIV Sosise în ajun, dis-de-dimineaţă, veste despre o întîmplare năprasnică petrecută în satul olărenilor. Acea veste o adusese o femeie care de mult nu mai era tînără. In Vara trecută ochii ei văzuseră a şaizeci şi şaptea oară soarele de Sînziene. Se. păstra încă în putere, amestecîndu-se în prefacerile timpului. Hărnicie dovedise mai cu, seamă în ajutorul pe care îl dădea unui nepot al său de frate, învăţătorul Valentin Olăreanu. Se înscrisese la şcoala de alfabetizare, luptase pentru clădirea căminului cultural. Nepotul acesta al său era şi el bărbat cărunt, rămas din pruncie orfan. Arătînd minte ageră, bătrîna aceasta olăreancă îl sprijinise să intre la şcoala normală de învăţători de la Iaşi, ş-apoi olărenii îl ceruseră profesor pentru odraslele lor. De douăzeci de ani, aspru la înfăţişare şi trudit prea devreme de nevoi şi lipsuri, Valentin se devotase şcolii, nu se însurase şi trăia ca un singuratic în satul neamurilor sale. Olărenii de-acuma se aflau, după cum se ştia de cătră tovarăşii de Ia spital, coborîtori din două ramuri : una, destul de înstărită, avea ca începător al bielşugului pe Gavril, fostul ispravnic. Cealaltă ramură era a ,,sărăcenilor" •— urmaşi ai unui Gri gore, răzeş şi el, pe care îl călcase în picioare şi-1 despoiase boierul ispravnic al lui Mihalache Sturza. Nu rămînea îndoială că vestea, de care se vede că e plină bătrîna, era în legătură cu vrajbele acelor neamuri. Dar deşi amărîtă şi lăcrămînd, Cornelia Olăreancă nu uitase a pune pe dînsa, după obiceiul muierilor din ţinut, îmbrăcămintea cea mai bună ce o avea, ţesături şi împletituri de noateni lai. Obrazul brăzdat îi încremenise într-o mîhnire cenuşie. îşi clătina domol cătră umeri broboada cernită. Îşi ţinea la subsuoara stingă furca şi caierul. Catrinţa fără nici un fir colorat îi cam strîngea partea prea plină a trupului. îşi mînase puţintel înainte piciorul drept încălţat cu pantofi şi colfuni negri. — Tovarăşe director şi tovarăşe doctor, se tînguia Cornelia Olăreancă, mai potrivit ar fi fost să mă prăpădesc eu, decît să vin la domniile voastre cu aşa veste. N-ati oblicit încă nimic. Nici nu se putea, căci întîmplarca s-a petrecut asarâ, ,pe la nouă. De-abia în dimineaţa asta am poruncit părintelui Domiţian să tragă clopotele, după care m-am aburcat într-o căruţă a unui om de la noi care venea într-acoace. Am lăsat nepotului meu, pază, două babe care-1 îngrijesc după rînduiala ştiută, iar eu nu sc putea să nu vă aduc dumneavoastră întăi înştiinţarea. 48 — Nu cădelniţa prea mult împrejurul nostru, nînaşă Cornelia, întoarse cu nerăbdare cuvînt doctorul Costache; de cum ai început, m-a apucat o ameţeală, înţclegînd că s-ar fi prăpădit prietinul nostru învăţătorul. Ochii muntencii scînteiară în sticla lacrimilor. — Ce s-a întîmplat ? stărui doctorul. — Vai, tovarăşe director şi finule Costache! Dumnealui va fi fiind sihastrul, de care se aude. Asară era în bună stare, ca domniile voastre acuma, şi stînd noi în cerdac, îmi arăta pe cer o stea căreia el îi spunea Jupiter; şi punea la cale cum să se ducă astăzi la Valea-Adîncă să aleagă şi să taie doi brazi care-i făceau lui trebuinţă pentru nişte grinzi. Numai iaca intră pe poartă unu Gavrilaş, din neamul celalalt, al chiaburilor. Copilul cel dintâi din casele lor ei îl numesc Gavril. Şi dacă se prăpădeşte acel prune, apoi dau acelaşi nume altui băiet, ca să se pomenească astfel, din rînd de oameni în alt rînd de oameni, mărirea uncheşului lor. Mai sînt cu asemenea nume şi alţii în sat la noi, în partea unde stau chiaburii, dar acesta stă în vale, mai aproape de şcoală. Acestui Gavrilaş al lui Gavrilă i-au pus neamurile Iui poreclă Tîrîie Brîu. Cît a trăit, n-a fost în stare pînă Ia vîrsta lui, fiind de o samă cu nepotu-meu profesorul, să se apuce de nici o treabă. Se oploşise într-un timp notar la comună, ş-o ducea mai mult în petreceri, socotindu-se intrat în pîne ca uncheşul său ispravnicul; dar după ce s-au schimbat în ţară rânduielile, el a căzut din slujba ce avea... Nerăbdarea doctorului Costache şi a lui Sandu Calaraşu erau în creştere, aţîţată şi de schimbul de priviri ce-şi adresau; însă amîndoi cunoşteau pe nînaşă Cornelia şi ştiau prea bine că nimic în lume n-ar fi în stare s-o oprească ori s-o abată din rostirea ei repede, necontenită şi neînduplecată Sihastrul îşi aducea aminte de sudalma baciului celui bătrân Iancu Bujor; însă chiar diavolul n-ar fi avut putere asupra acelei fiinfi, cu învierşunare blîndă. •— ...Inchipuiţi-vă că vine la Valentin să-i ceară socoteală pentru mai multe chestii. Era băut, după obiceiul lui. Cum de nu se găseşte la cămin, ori la cooperativă, o slujbă şi pentru dînsul, ca unul care-i nepot ispravnicului ş-a fost notar al comunei Olaru ? Cum nu se găseşte nimica pentru un om ca dînsul la gospodăria colectivă ? Dar mai ales de ce nu îndeamnă profesorul pe uncheşul Glicherie egumenul să-i dăruiască şi lui un fînaţ, ori un loc de arătură în ţarnă. Cum dăruieşte căminului cultural, care nu-i rudă nici cu ispravnicii nici cu egumenu, ar putea să-i dea mai ales lui. — Mai ales mie, care-s moşnean. Atuncea i-a râspuns profesorul, posomorit cum îi era feleşagul : — Mai mult beţiv decît moşnean. Strigă Gavrilaş : — Beau banii tăi? — Cel care leneveşte e tovarăş cu cel care vatâmâ, răspunde profesorul. Strigă iar moşneanul : — Aşa frate îmi eşti? Ai să dai socoteală la judecata cea de apoi. — Acelei judecăţi nu i s-a pus încă termen, zice profesorul. — Termenul am să ţi-1 pun eu ţie ! răcneşte Tîrîie Brîu. Răspunde profesorul: — Du-te în treaba ta şi-n drumul tău! Nu te cunosc. Atuncea Gavrilaş a crescut de mînie cum creşte laptele cînd dă în foc, şi îndrăzneşte să se repeadă la profesor. •— Viafa romînească, nr. 12 49 N-a dat o lovitură. S-a împiedicat şi a căzut peste profesor. Apoi s-a ridicat şovăind. Valentin s-a uitat la dînsul cu nişte ochi de ghiafă. S a aşezat mai bine în scaun; ca şi cum se pregătea să mai spuie o vorbă. Gura i-a rămas pe jumătate deschisă. A tăcut şi tace şi acuma. Doctorul Costache a dat lămurire: — Vechea lui boală de inima. — Vai. tovarăşe doctor, a prins a se lîngui bătrîna. Cîte şi cîte, şi cîte năcazuri a avut acest nepot în tinereţa lui. numai cei care l-au prive-ghiat şi l-au îngrijit ştiu. Iar în războiul din urmă de două ori 1-a acoperit lărîna răscolită dc explozii. S-a ti mei era să sc prăpădească; doctorii l-au sfătuit să caute tihnă şi. linişte. D-apoi ce tihnă şi linişte putea găsi sărmanul nostru Valentin, într-un viespar unde sc clănţăneau şi se îndîrjcau neamurile, cum se clănţănesc şi se îndîrjesc cînii la hoituri... Cît s-a silit, sărmanul, sâ-i domolească pe cei care sc băteau cap în cap de la pămînturi ori pe cei care se puneau împotriva învăţăturii de carte a bălrînilor. Şi eu am fost dintre eci vechi şi mi-a priit bine ştiinţa ele carte, de cetesc gazete şi cunosc cc se petrece în lume. Destul au trăit moşii noştri, ca salbătăciu-niie în ascunzişuri şa bîrloguri. Vine vremea să ieşim măcar noi cei din urmă la lumină. Bogăţie nu mai avem, căci ce-au avut răzeşii de la noi s-a prăpădit în bencheturi şi prigoniri. Măcar să ne bucurăm şi noi de cele ale sufletului. Aşa că nepolu-meu Valentin a bătut alt război la Olaru, şi inima lui. a fost lot mai trudită şi mai bolnavă. Acuma s-au isprăvit toate pentru dînsul. Bătrîna sc lăsă pe treapta din urmă a cerdacului şi se abătu eu fruntea pe genunchi, ca să nu mai vadă lumea asta, şi-şi prinse în palme lîmplele ca să nu mai audă nimic din ce s-ar mai fi putut spune. Doctorul o atinse pe un braţ. Ea tresări ca de o spaimă şi-şi şterse grăbit lacrimile de catrinţă. fără a folosi mînile. După aceea îşi trecu şi palmele, îndesat, pe obrajii veştezi. — Nînaşă Cornelia, îi zise cu blîndeţă doctorul Costache; să mergi cu mine pînă în sat, să-1 văd şi eu pe prietinul meu, şi să ne sfătuim cu alţi prietini ai lui, ca să-i facem îngropăciunea ce i se cuvine. — Să mergem, să mergem, se grăbi ea, ridieîndu-se şi cumpănindu-se ca ameţită. îşi şterse încă o dată obrazul cu mînicile sumăieşulu: dc noateni, şi porni numaidecît. — îngăduie, nînaşă Cornelie, să vie maşina. Mergem cu toţii. Bătrîna făcu un gest vag : — Capul meu... murmură ea ; şi zîmbi celor trei bărbaţi. S-au dus tuspatru la Olaru. Ardea la poarta şcolii o făclie într-un fîiiar nalt cu sticle afumate. Ograda era plină dc săteni. îmbulzeală la uşă : unii intrau, alţii ieşeau din chilia mortului, cu chipuri întristate. îl vedeau de cea din urmă dată pe profesorul lor. Gospodari îu putere lăcrămau după ce-1 salutau sărutîndu-i icoana de pe piept. Era omul copilăriei lor, sever şi blînd în acelaşi timp, care-i călăuzise cu sfaturi şi-i mîngîiase în restrişti. Părea că doarme in sicriul împodobit cu flori, cu straiele albe şi contăş de pănură cafenie, cu plete cărunte pieptănate în două părţi ca ale sfinţilor de la schit, cu mustaţa tăiată pe buza de sus, ras proaspăt de un meşter dintre neamuri, care se nimerise a avea briciul cel mai ager. Mînile îi erau încheiate una peste alta sub piept, cu toiagul şi banul vămilor. Aştepta solemn şi senin drumul cel 50 din urmă, după ritul străvechi pe care i-1 pregătiseră bătrânele cele mai vechi ale seminţiei. Se a/la de faţă ieromonahul Ionatan duhovnicul, cetind iertările. Babele priveghetoare ascultau cu ghidul dus ca-ntr-o noapte prelungă, fără a înţelege. In răstimpuri murmurul ieromonahului se oprea. Alunei ele îşi des-i-leştau scîrţîitul tînguirilor şi bocetele. Mortul nu mai era al lumii; era al lor ; ele îl pregătiseră în vremea nopţii şi a dimineţii, scăldlndu-1, prime-nindu-l, gălindu-1, pentru călătoria cătră scaunul judecăţii, pe celalalt târîm. pe care egiptenii, legislatorii vechi ai morţii, îl chemau fluviul A men ti. I se pregăteau la cuhne şi merindele de cale lungă : colacii de grîu şi coliva îndulcită cu miere. Cînd au intrat străinii de la Slătiori, călăuziţi de nînaşă Cornelia, i-a învăluit în chilie o tăcere încremenită şi o fumegare uşoară de lămîie şi smirnă. Ca într-o vedenie, brusc deşteptată de miresmele grele, sihastrul îşi amintea priveghiurile şi îngropăciunile de la Stejarii-Vechi. — Aşa era şi la noi... şopti el mişcat, mai mult cătră sine. — Fără îndoială, mormăi doctorul Costache, acelaşi trecut împovărează prezentul acestui neam al meu şi al dumnitale. S-ar putea spune că morţii poruncesc celor vii. într-adevăr, cugeta străpuns de mihnire Sandu Calaraşu; respectul şi reculegerea tuturor celor de faţă nu se îndreaptă spre binefacerile celui ce-a fost prietinul lor, ci spre rînduiala cuviincioasă a îngropăciunii lui. Ieromonahul Ionatan închise cartea de rugăciuni şi călăuzi pe oaspeţi într-o cameră alăturată. Acolo îşi scoase de după grumaz patrafirul ţesut cu matasă şi aur şi oftă, privindu-i c-o întristare adevărată, umilindu-şi fruntea. Grăi încet: — Vi s-a povestit întîmplarea ? Am trimes-o eu la dumneavoastră pe sărmana Cornelie... — De la ea am aflat, întări medicul de la Slătiori. S-ar fi cuvenit să vin mai din vreme. Dar le cunosc eu rânduielile acestor priveghetoare bătrâne. Datina nu le iartă să facă altfel decît au apucat. Am văzut că i-au legat fălcile ca să nu-i rămîie faţa uimită şi strâmbă şi mai ales să nu-i intre în gîtlej duhuri necurate. I-au tăiat unghiile, l-au gătit ca pe un mire. Ca să-1 deschid şi să-i văd inima, ar fi trebuit să-mi fie adus la Slătiori. Dar, după părerea lor, nu se cuvenea să mi-1 aducă, deoarece s-ar fi săvîrşit la spital o necuviinţă ş-o lucrare a diavolului. — Nu fii supărat, domnule doctor, povăţui cu blîndeţă ieromonahul Ionatan. Nu trec oare înaintea noastră, a clericilor, rânduielile lor eele mai de mult? Nu ne putem pune împotrivă. — Ştiu. Datina e lege mai veche. In camera de alături, a mortului, sunau tînguiri şi bocete, din care se desluşeau regrete pentru viaţa fără bucurie a unui fecior tomnatic. Din ograda de-afară răzbăteau râsete ale tineretului, aurit de soarele începutului de toamnă. Feciorul liţei Sofia se «trecură pe uşă. Se vedea că are de spus ceva. Duhovnicul îi făcu semn s-aştepte acolo unde se afla. Irimie închise cu fereală clanţa şi se rezemă cu spatele de ea, privind nedesluşit la portretele şi scorjurile de pe păreţi. — As-dimineaţă, grăi ieromonahul Ionatan, după răsăritul soarelui, cînd am pus să bată clopotele, văd că intră pe uşa bisericii, în pridvor, 51 Gavrilaş, de care vi s-a vorbit. El socotise, în locul unde se ascunsese, că profesorul poate şi-a fi venit în fire. Acuma clopotele îi vestiseră că nu mai poate fi nici o îndoială. Se trezise din fumul ameţelii şi mă căuta, holbîn-du-se spre umbra naosului. I se zbîrlise părul ca unei sălbătăciuni prigonite. Am venit cătră el. S-a pus în genunchi, gîngăvind cu înfricoşare : — Ce fac eu acuma, părinte Ionatan ? Dă-mi un ajutor. — Ce ajutor altul ţi-aş putea da, păgînule, decît să mă rog pentru tine celui de-a pururi milostiv? — Doar mie nu mi-a fost voia să săvîrşesc moarte de om. Părinte, nu mă lăsa ! — înţeleg ; clar tu ai fost pricina pieirii unui binefăcător. — Aşa este; decît să mă închidă, să mă judece şi să mă osîndească, mai bine îmi pun juvâţul de gît. — N-aş crede că măluşâ-ta Cornelia să facă cerere la judecători. — Atuncea cum ? — Dacă nu se cere judecarea ta, Gavrilaş, atuncea tu urmează a petrece viaţa asta aşa cum ai petrecut o şi pînă acuma. El şi-a închinat fruntea gemînd, fără a grăi răspuns. S-a frămîntat în locul lui, după aceea a ridicat creştetul. — S-ar putea să-mi primeşti mărturisirea, părinte Ionatan, să-mi dai canon, aşa cum ai dat anii aceştia canon celor ce se mărturiseau, trime-fîndu-i să lucreze la clădirea nouă a şcolii şi la cămin ? —• Ce canon ţi-aş putea da după întîmplarea ce s-a întîmplat i — Dar totuşi, dacă m-or închide şi m-or osîndi ? — S-ar putea şi asta. — Să mă ascund ? să mă duc într-o pustie? — Fă cum te-a ajunge mintea. — Of-of, părinte Ionatan, chiar dacă nu mă judecă şi nu mă închide stâpînirea, cunosc eu ce bine mă aşteaptă. Asta-i afurisenia bătrînului nostru ispravnicul, pe care unii din olăreni nu l-au iertat pînă în ziua de azi. S-a dus şchiopătînd, zdrenţuit de rătăcirea lui, noaptea, prin spinării. Ieromonahul Ionatan s-a îndreptat spre feciorul liţei Sofia. — Ce face maicâ-ta, Irimie? — Mama plînge şi blastămă, părinte duhovnice. — De asta ai venit ? — Nu, părinte duhovnice, căci după ce-şi plînge plînsul, mama se uşurează şi-i trece. Dar am venit să spun că s-a arătat întăi Ia ţintirim, după aceea la marginea satului, Gavrilaş sîn Gavril. Dă tîrcoale; ar vrea să intre să vadă şi el ce se petrece aici, dar se sfieste. A stătut aşa o vreme în cumpănă, dar, la poarta ţarinei şi la hudiţa lui Pricope, se aflau de pază Neculai şi Dumitru Şindilaru, după cum îi rînduise mătuşa Cornelia. Căci tovarăşul preşedinte al raionului şi tovarăşul secretar al raionului, fiind duşi la Piatra, satul se chiamă că n-are administraţie. Şi cum s-a apropiat Gavrilaş să intre în hudiţa lui Pricope, iaca i se pune împotrivă geamănul cel mare Neculai. — Dă-te-napoi, păcătosule ! Cînd a cunoscut pe acel om cu virtute, dar şi cu înţelepciune, Gavrilaş sîn Gavril a dat îndărăt. Şi repede s-a strecurat la poarta ţarinei, ca să încalice pîrleazul pîn' a nu ajunge acolo Neculai. Dar la poarta ţarinei îl aştepta Dumitra celălalt geamăn, mezinul, tot aşa de mare şi de înfricoşat. Dumitru Şindilaru a dat chiot, hâulind ; şi a fluierat ca-n haiducie. 52 — Feri înapoi ! a strigat Dumitru Şindilaru, pînă ce nu te ajung cu bîta şi cu cînii. Într-adevăr, dulăii din marginea satului se stîrniseră şi se învălui au spre poarta ţarinei scheunînd şi zăpăind ca la lup. — Asta-i una, urmă Irimie ; şi mai am a vă informa şi de alta. Se interesează miliţienii de la raion despre vorbele care umblă prin sat. Nu li s-a făcut nici o reclama {ie, aşa că ei, pînă ce nu văd scris negru pe alb, n-au a se amesteca în dihoniile acestor munteni cu sînge iute. Aşa zic ei — rîdea Dărîndai — cum că am avea sînge iute.'Şi se miră că Gavrilaş a ieşit din sat. Dacă nu-i reelamaţie împotriva lui, apoi să nu fie vătămat; căci ei au datoria să-1 apere. — Cu tovarăşii miliţieni am să stau şi eu de vorbă, interveni directorul spitalului de la Slătiori. Trebuie să liniştim şi pe săteni. Doctorul Costache clătină din cap, cu îndoială: — E potrivii să se ia contact cu tovarăşii de la miliţie. Pe săteni să-i lăsăm să se domolească ei singuri. Ar fi bine dacă s-ar putea înfrîna gura femeilor. Gura femeilor şi vîntul nu se pot opri cu nimic, la Slătiori şi Olaru. împrejurarea cere ş-o certificare medicală pe care o eliberez astăzi îndată ce ajungem la Slătiori. Morbul cardiac al lui Valentin Olâreanu i-a adus brusc decesul. L-am privit: e ca şi cum l-aş fi deschis. Operaţia efectivă e cu neputinţă,în împrejurările speciale ale lumii de aici. Dărîndai asculta cu fruntea încreţită de silinţa ce punea ca să înţeleagă bine vorbirea medicului. Se afla ca în faţa unei porţi, al cărei mecanism îl pipăia, aproape să-i dea de rost. I se îmbujorau obrajii de ruşine că se afla încă în vale şi mai avea pînă în pisc. Tovarăşul Sandu îl bătu pe umăr rîzînd. Feciorului îi veniră lacrimi în priviri. — Am fost şi.eu ca tine, Irimie, îi şopti el. Ai răbdare; în cîteva zile te călătoreşti cătră fîntîna înţelepciunii. Dărîndai plecă fruntea, deschise uşa cu grabă şi ieşi fără a privi pe nimeni. —■ Nu-i numai grija ce fi s-a părut a vedea la dînsul, zise medicul cătră tovarăşul Sandu, privind uşa închisă în urma feciorului. I-i şi jalea că se desparte de colţul hornului de-acasă, i-i şi grijă de maică-sa, care va rămînea singură. Dar liţa Sofia, din dragoste pentru fecioraşul ei, găseşte mijloace să se descurce. In aceste cîteva zile de cînd şi-a luat în primire serviciul de la Slătiori, am surprins-o zgîriind în registrul pe care-1 are. Mi-a vorbit de sodă de la „cooperativă", ştie că e „lenjeră" ; m-a uimit informîndu-mă că a „adaptat" o cheie oarecare la un dulap. Liţa Sofia are ureche atentă şi memoria cuvintelor nouă. Profesorul avea dreptate cînd spunea că nu e atît de simplă pe cit pare. — A învăţat într-ascuns să cetească şi să scrie, adăogi ieromonahul Ionatan, ca să facă plăcere băietului. N-are însuşirile înţelepciunii; i s-a prelungit primăvara pînă la vremea asta. După ce ieşiră, cei trei oaspeţi de la Slătiori au fost întîmpinaţi de nînaşă Cornelia. Bătrîna se afla într-un răstimp de linişte. Toate cîte se cuveneau mortului său erau pe cale să fie încheiate. Se mira că musafirii nu mai îngăduie puţin, pînă ce li se pregăteşte o gustare. Dar cunoştea că • acei musafiri au şi ei îndatoririle lor la Slătiori. Şi-or face însă vreme mîni, la un ceas după amiază, cînd se alcătuieşte 53 alaiul înmormîntării. Poate ar li fost mai bine să aşeze pe răposat la cămin ; dar ş-acolo e destul de strimt pentru atîta lume cit se află adunată, care atîta lume nu s-a văzut niciodată acolea, la o îngropăciune. Colectivele căminului au împodobit casa lor cu flori şi i-au pus steag negru ; şi nu va lipsi nimene mîne, ca să petreacă pe profesorul lor Ia groapă. Miliţienii au vorbit de la telefonul raionului cu Piatra, poftind numai-decît pe tovarăşul secretar Mîndru şi pe preşedinte. S-a adus de Ia schit tablaua cea mare pentru colivă, pe lîngă tablalele ce avem noi. Aşa ca nînaşă Cornelia tare-i roagă pe dumnealor să nu lipsească. Mulţimea asculta cu luare-arninte, apoi se desfăcu lâsînd trecere slobodă. Directorul spitalului, Sandu, sihastrul Pavăl şi medicul s-au dus pe jos cătră Slătiori, prin blîndeţa zilei, vorbind despre serbarea funebră de a doua zi. Monahii în odăjdii, cu egumenul lor, praporcle, pomenile, colivele meşteşugit înflorite cu zahăr şi cafea rîşnită, pomenile ; sicriul pe năsălie purtat de bărbaţi cu plete cărunte spre ţintirimul din capătul de la deal al satului, unde se află ş-un paraclis de lcm» cu turnuleţ în care sună un clopot cu glas subţire, ce se tupilează parcă sub zborul zvonului de la chimvalul cel mare al schitului. Tot tineretul în straie albe, împreună cu părinţii lor olăreni. Două bocitoare iscusite îngînă cîntece de despărţire. La răscruci dc drumeaguri bătrînele satului desfăşură pînza podurilor peste care trece convoiul după rugăciunile prohodului. Aşa ajung la groapă, unde se săvîrşese celelalte rînduieli şi se cetesc versete din cărţi mari cu scoarţe dc piele. Cîntă călugării, cădelniţează ieromonahii. Rosteşte cîteva cuvinte de despărţire unul dintre învăţătorii tineri. Dar cea mai de samă ceremonie o săvîrşese soaţele vechi ale ninaşci Cornelia. După datină, descopăr un răstimp sicriul. Peste umbra celui ce-a fost odată profesorul Valentin Olărcanu, una dintre bătrînele neamului dă peste groapă altei bătrîne găina neagră care închipuie sufletul umbrei solemne din sicriu. în acelaşi timp unul dintre slujitorii schitului varsă asupra acelei umbre mirul, —• apa peste care sufletul acelei umbre va trece de pe acest tărîm al vieţii spre celălalt târîm al umbrelor. Un meşter coase în cuie capacul sicriului, peste care cade ţarina cu grabă. Astfel umbra şi sufletul ei purced prin întunericul adîncimii cătră judecată. Umblă rătăcind o vreme, plătesc vămi cuvenite, apoi ajung la cumpăna judecăţii, unde sufletul dă samă de faptele umbrei. Fericită umbra care poate aduce dovada faptelor bune îu viaţa pămîntcască. Ocrotit va fi în lumina de-apururi. In viaţa lor scurtă pămîntcască, oamenii de demult au simţit nevoia să se rnîngîie cu închipuirea unei vieţi durabile pentru sufletul lor dus pe celălalt tărîm. Numai astfel se puteau susţine în scurta lor trecere prin urgii, pribegii şi chinuri. Au căutat sprijin vieţii în taina morţii. Astăzi, cînd se dovedesc înşelările şi se cuceresc adevărurile, oamenii vor găsi pacea şi alinarea numai în această viaţă, alungind spaimele vremii trecute şi înflorindu-şi existenţa pe acest tărîm, ca-n visurile poetice din copilăria lumii. 54 Doctorul Costache Hanganu făcea apologia prietinului său Valentin. In această nălucire a datinilor el găsea totuşi înţelesul mai profund care încununa sfîrşitul binefăcătorilor întru spirit; deoarece, cît amintirea lor durează, ei râmîn în comunicare cu viaţa. Soarele aurea depărtările şi funigei sosiţi din necunoscut pluteau purtlnd alte taine. CUM E REPLICA IN ALTĂ LIMBĂ A UNEI POVEŞTI A LUI LEV NIC0LAEV1CI Şl UNDE SE ARATĂ OMUL PROFESORULUI în blîndeţa soarelui de septemvrie, petreceau în legea lor cei cîţiva copii ai slujitorilor spitalului, adăpostiţi pe lîngă maternitate. Pe vreme ploioasă, aveau o odăiţă a lor cu jucării, li' ori veghea o gardiancă bătrîna, mătuşa Safta. Cînd era, ca în ziua aceea, soare, se /bieguiau în pajişte. Bătrîna umbla cam greoi pe urma lor, ca să-i stăpî-nească şi să-i potolească. Fetiţele mai b li ude ; băieţii, însă, răcneau ea nişte plutaşi ce-aveau să fie şi ca nişte feciori ce-aveau să chiuie la horă. Mătuşa se aşeza greoi pc scăunaşul ei cu trei picioare numai cînd se nemerea să vie cătră copii doctorul Costache, ori tovarăşul Sandu Calaraşu, ori, mai ales flăcăul liţei Sofia. De cînd maică-sa era ..lenjeră", Dărîndai se arăta în fiecare zi acelor pensionari mărunţi ai căminului de la spital. Cînd sihastrul Pavel s-a oprit lînga împrejmuirea dc ostreţe a grădini Lei, copiii şi-au încetinit gălăgia. Cînd s-au arătat medicul şi tovarăşul Sandu, s-au strîns buluc, îu număr dc şapte, ş-au stătut cu ochii s tecii ti aşteptînd. Aşteptau alune, ori nuci, ori mere — Cum se poartă copiii, mătuşă Saltă? a întrebat doctorul Costache. Bătrîna şi-a încreţit obrazul într-un rîs fără dinţi : — Fetifelc-s cuminţi, tovarăşe doctor; dar băieţii îs ea nişte demoni. Aşa-i rînduiala lor. Cu toate acestea sc afla între odraslele acele ale muntenilor şi-o fetiţă ce părea mai îndrăzneaţă. Era şi ea îmbrăcată ca toţi copiii dc la Slătiori, cu străite întocmai ca ale părinţilor, numaicît mai mici, după măsura lor. Băieţii încinşi cu curăluşă peste cămaşă, fetele cu eatrinţa ia numai de un cot. La Slătiori erau, mă rog, la modă, opincuţele frumos îngurzite. în opinci, cu catrinţă şi cu capul pieptănat cu codiţe bălai, s-a înfăţişat fără sfială şi Aglăiţa, copila lui Acsinte de la grajdul vacilor ,,chirale;', cum le spunea el. A întrebat dacă nu vine în vizită şi bădiţa Irimia. — Ba vine, a răspuns doctorul Costache, Ce treabă ai tu cu Irimia Dărîndai, Aglăiţa ? — Am treabă cu bădiţa Irimia, ca să-1 rugăm să ne mai spuie o dată povestea cu urşii. — Foarte bine. Iaca, pînă ce vine bădiţa Irimie, primiţi voi paneraşul acesta cu nuci. Dar băgaţi de samă să faceţi împărţeală dreaptă. — Dreaptă, d-apoi emu ? a răspuns Aglaiţa. ridicînd asupra ochelarilor medicului ochi rotunzi şi verzi ca leuşteanul. Sosea şi Dărîndai. — Dărîndai, 1-a chemat directorul Sandu; iaca te pofteşte publicul nostru, să le spui povestea cu urşii. Ce poveste-i asta? — Numaidecît, tovarăşe Sandu. Văd că lc-a venit în dar nişte nuci. Mi-or plăti cîte-o nucă de cap şi eu Ie-o spun iar. — Plătim cinstit, a rîs cu dinţişori albi, Aglăiţa. 55 Alese şapte nuci din paneraş, strecurîndu-le una cîte una în sîn. Sihastrul asculta şi i se abureau ochii de lacrimi. Căci îşi amintea de copiii de la Goroni, cu patruzeci de ani în urmă, lăsaţi singuri acasă, de părinţi şi primejduiţi adese de foc ori apă clocotită, ori de animale nărăvaşe. Zîmbi lui Dărîndai, cunoscîndu-i dorul. — Povestea asta, lămurea cu oarecare sfială feciorul liţei Sofia cătră directorul Sandu, ne-a cetit-o odată la şcoală profesorul nostru domnu Valentin. Dar eu am potrivit-o după mintea mea şi după gustul pruncilor noştri. — Spune, Irimia, s-auzim şi noi. Dărîndai, după ce a trecut dincolo de ostreţe, în pajişte, a spus astfel povestea cu urşii : —■ A fost,odată, la noi la Slătiori, o fetiţă fără de astîmpăr, de aceea o chema Fîşneaţa. Bălaie, cu ochii verzi şi cosiţa ca grîul. —- Ca Aglăiţa lui Acsinte, răspunseră copiii în cor, aşezîndu-se şi ei pe iarbă împrejurul feciorului liţei Sofia. — Fîşneaţa a intrat într-un rînd în pădure, urmă bădiţa Irimia, şi ochii Agîăiţei se aţintiră neclintiţi asupra lui; şi, căutînd fragi, a rătăcit printre grohotişuri, a dat într-o rîpă şi, sub acea rîpă, a găsit casa urşilor. Era o peşteră cu două încăperi, ce dădeau din una în alta, avînd şi ferestre deschise, ca să se vadă brazii şi Ceahlăul. Acolo trăiau Martin, ursul cel mare, Martinoaia nevastă-sa, şi puiul lor Vasilică. Dar în ziua aceea nu erau la domiciliu. In cea dintîi despărţitură a casei urşilor se afla o masă dintr-un lătunoi de scîndurâ, sprijinită pe doi bolovani. Pe masă, trei străchini scobite în trei jumătăţi de bostan: una mai mare, una mijlocie şi a treia mititică. Una era plină cu afine, a doua cu zmeură, iar a treia cu fragi. In drept cu strachina lui Martin se afla scaun un bolovan mai greu ; în drept cu strachina Martinoaiei alt bolovan; iar Vasilică ursuleţul avea o piatră mai naltă, ca să poată ajunge la strâchinuţa lui. Lîngă strachina cea mare, un linguroi de lemn; lîngă cea mijlocie, o lingură; lîngă cea mititică o linguriţă de lemn. Fîşneaţa se suie pe scaunul lui Martin, apucă linguroiul, îl vîră în afine, îl scoate, gustă, nu-i place. Trece la al doilea scaun, ia cu lingura zmeură, — nu-i place nici smeura. Leapădă lingura şi se duce de se aburcă pe piatra cea mai naltă. Gustă fragi, îi plac, îi mânîncă. Cînd să se dea jos, se prăvale piatra. După aceea intră în încăperea cealaltă, în care se aflau, pe aşternut de cetină, trei paturi de muşchi uscat, unul mai mare, pentru moş-Martin, altul mijlociu pentru Martinoaia, — al treilea mititel, pentru Vasilică ursuleţul. Cearcă paturile. Cel mai bun şi mai potrivit i s-a părut al ursuleţului. Se întinde în patul cel mititel ş-o fură somnul. Iaca vin urşii din pădure şi intră în încăperea cu masa şi străchinile. Ursul cel mare mormăie înfundat: — Cine mi-a umblat în strachină şi a împrăştiat afinele? îngînă mirată şi Martinoaia : 56 — Cine a umblat în strachina mea şi a împrăştiat smeura ? Mormăie subţirel şi Vasilică : — Cine mi-a mîncat fragii, de n-a rămas nimica? — Unde-i hoţul? a răcnit cu putere moş-Martin. — Unde-o fi ? s-a mirat Martinoaia. — lacătă-l-ăi, ia ! a ţipat cu mînie Vasilică. Fîşneaţa se trezise în cealaltă încăpere, sărise pe fereastră şi acuma se ducea fuguţa pe cărare, cătră poiana din vale. A mai ţipat ursuleţul încă o dată, după aceea a venit lîngă Martinoaia şi s-a uitat la ea de jos în sus pe sub sprîncene, supărat. Fetiţa a ţinut-o numai o fugă pînă-n vale la Slătiori, a intrat cuminte acasă şi n-a spus nimănui nimic. — Dar de unde s-a ştiut de păţania Fîşneţei ? — Apoi am auzit de după un smeuriş, a doua zi după aceea, cum se mirau de întîmplarea lor Martin, Martinoaia şi Vasilică. Dar nu mai erau supăraţi (Manuscrisul acestui roman se opreşte aici) TRĂIA N VASAI: Belşug POEŢII NOŞTRI NINA CASSIAN CUVINT ÎNAINTE Cîteva cuvinte doar, despre grupul de poezii din numărul de faţă. Nu e un ckău, ou o anurniiită «nî&tate tomaitilcă şi stlfiliilsitiiraă ; a fost extras dintr-um osuet de lucru, tînăr de cîteva luni, a cărui unică ordine spontană e aceea a varietăţii de aspecte si sentimente pe care le-am întîlnit în acest interval. Mi-e greu să precizez „faza poetică" în care mă aflu. In general, după poeme dominant meditative, simt nevoia unor exprimări concrete, de o culoare mai obiectivă ; cînd solemnitatea tinde spre rigiditate, apelez ia umor şi relaxare ; abandonez versul liber atunci cînd mă ameninţă prozaismul, uscăciunea sau nonşalanţa, după cum evadez din prozodia fixă în clipa în care constat un răsfăţ abuziv al sonorităţilor sau, mai ales. o imecanicizare a gîndirii poetice. Procesul acesta mi se impune şi mi-i impun fără a reuşi, din păcate, întotdeauna, să diagnosticizez just şi sa descopăr remedii rapide şi eficace. Cred că poetului 1 se cuvine a fi cît mai des în „schimbare de voce". Fara a implica stângăcia si lipsa de graţie, dar şi fără a Ic exclude cu totul - schimbările glasului poetic sînt. de cele mai multe ori, .simptome ale vitalităţii, ale efortului de cercetare si auto-depăşire. Chiar cînd nu sînt încununate de succes, încercările păstrează valoarea muncii învestite şi nu ramîn fără efect în dialectica creaţiei. De fapt, e vorba de o luptă permanentă cu inertia, uzura, somnolenţa, închistarea, cu. toate adversarele făţişe sau mascate, ale vieţii. Am, deci, dorinţa de a nu bate pasul pe loc, de a nu mă instala mtr-o formula a cărei comoditate îmi pare suspectă, de a nu deveni „venerabilă" înainte de vreme -- dar, mai cu seamă, dorinţa de a le spune oamenilor, u Hlizind registrele înţelegerii si ale emoţiei, lucruri importante şi foarte importante despre lumea dinafară şi dinlăuntvul lor. N. C. triumf Nu mai am douăzeci de ani! Am pierdui stîngăcia sterilă hi strigatul acesta, .şi panica-n fala materiei infinit*- vocea mea leagă spaţiile-ntre ele ;Y/( m,<(- am douăzeci de ani : ca săritura unei pantere superbe. , . ... .,- . . . , . , <\i iraeolete s-au ampli irul . Au nuu iun douăzeci de aiul r. ... Husar, mereu mai certă si mai frumoasă, folograj iez în fiecare. rh,»i din spuma aproximaţiilor : U'4a nevăzută a lucrurilor ideile melc nu mai circula pe fire subţiri, pînă cînd jerbe de sensuri inii ca păianjenii. Iu minează sărbătoarea'. Cu-n suits victorios, mlîmpin timpul ■şi. diamantul lui ascuţit care mi sculptează obrazul. 58 absenţă 1 inului roşcovan ca un obraz lipovenesc, îl cunosc. Toată vara la cl mă închin. Dar azi e-n culele priveliştii ceva străin şi cucuvăile ţipă de mă-umeţesc. Parcă-acum înlîia oară-aş descoperi că absenţa iubirii devoră neauzit năvoadele zilei şi ale serii, ca un acid, de nu mai prind hamsii, nici poezii. Ţoale se petrec fără mine. Vin scrisori pe alte adrese. Intlmplările in-uu uitat aici, între nisip şi stele. Nu mi cută pricină nici certăreţul vînl, nici ceilalţi zburători. Dîud clipei brînci, ajut vara să treacă şi caut să născocesc un stiris, o durei e-un sui ul încă neintimplal, încă necunoscut, cu care-n faţa toamnei să mă laud. RUINELE SE CONTEMPLĂ ÎN AMURG Aşa am făcut — şi-um văzut soarele apunînd in literele subţiri de apă cu care era tipării ţinutul, în timp ce, pe-nălţime, ruina-şi dezvolta misiei lira un ostaş in armură. Ura o Jcmce drapată. Cum se priveau? Cu ură şi cu iubire deodată. Pe umărul ei, sta, rigid. scorţos dc rugină, atlazul. Zimbelul lui — numai vid. Ceru-i spărsese obrazul. l'e vai de piatră sluteau, în negre, ţepene şei. (furile lor nu vorbeau. hrau sliăini de idei. riumai lumină şi umbră. Dragoste? Ură? Sau, poate. doar coloraţia dublă din ochii tăi, Pustietate . . , Plecînd, sub vînl de-asfiulil, vedeam cum se-nlănluic grav ca-ntr-un omor consimţit. Apoi, ţn distanţă şi praf. pieriră . . . Coboram spre lacurile plăpînde cu dire de sare. şi ii urma mea, Ileracleea reapărea, tot mai înaltă, tot mai abstractă, peste satul Enisală grîne şi valuri Grîne şi valuri, legănafi-vă-n pace. Drumuri de ţară, viitoare şosele, flori viorii, voci de copii, desfătali-văn pace. Ştiu ce vă-ameninţă. Ştiu. Ştiu că nu e tîrziu. Pilcuri de păsări şi peşti, ritmuri şi creşteri, zvelte perechi omeneşti, îndrăgiţi-vă-n pace. Ştim ce e rodnic. Ştim ce e crîncen Buzele ude de struguri. Gleznele ude de sînge. Liniştiţi, cu putere, rostim : Mulţimi, oglindiţi-vă-n pace, legănaţi-vă-n pace, apăraţi-vă pacea. statuie degradată Lipsindu-i pulpa stîngă, bărbatul stă proptii, in tibie de fontă, pe soclul de granit. Din bolovanul feţei se şterse trăsătura şi se făcură una: arcada, nasul, gura. Creştinii îl ciuntiră. Orbite vineţii stau martore că zeul frumos se urîţi căci, desenaţi în peşteri, mult mai \întregi bizonii s decît această piatră pe care scrie-,,Adonis". 60 cer curat De mi-ar fi spus cineva, în dulcea copilărie, că va pluti cîndva, deasupra omenirii, o undă invizibilă de stronţiu — cred că-aş fi refuzat să mai cresc. Dar nu am avut ursitoare şi ialămă azi, cot la cot, cu adulţii din lume, ca un singur grup statuar sub norul de stronţiu. Nu se cuvine să ne jucăm de-a arta, de-a dragostea, de-a floarea, de-a durerea, de-a amurgul, de-a conştiinţa. Veacul e crîncen. Uşurinţa se plăteşte cu moartea. Sub norul de stronţiu, devenim responsabili şi gravi. Ne suim pe terasele ultime ale clădirilor, pe-ntîile trepte ale constelaţiilor, şi privim în lume: Cele mai mari fluvii de pe glob sînt încă Sudoarea şi Sîngele. Cu ochii dilataţi, cercetăm zona suferinţei, clima revoltei. Nu se cuvine să ne jucăm de-a geografia, de-a istoria, de-a singurătatea, de-a adeziunea. Sîntem încărcaţi de mesaj ca pămîntul tropic de ploaie. Datorăm fertilitate tuturor ţinuturilor umane. Cerul curat e solidaritatea. extaz Pe dunga lunii, îşi dau înlîlnire peştii de aur. lată, se-ncalecă, iată, se-ncaieră; cozile lor se frîng fără sunet, aidoma unor bucăţi de omăt. Vinul de aur al mării înghiaţă şi, ameţindu-i, iată, din boturi le curge un palid delir taciturn. 61 Peştii de aur, în apa de aur, sub vrăjiie lunii, spumegă fără să-i poli auzi; lunecă, beli. fără să-atingă timpanul văzduhului, şi, desenează cu cozile lor conturul vitezei, cifra luminii; si toiul se-neacă-n lumină apoi,; spumegă peştii; bombaţii lor ochi, — repetă luna de sus — şi e luna de-o mie de ori risipită în vin ca o mie de boabe de strugure, strugure, strugure, strugure, strugure, strugure . . inelul Inelu-adoiescenţei, cît limp ţi-l văd în deget sclipind cu sîrguinţă, nu poţi să-mi, fii logodnic. Lît timp slîngaci ţi-e gîndul, mă-nstrăinez şi preget, visînd lucida ploaie care-l va face rodnic. Ca să mă-ajungi din urmă, ar trebui să simţi impulsul cast şi mîndru, cosmonautic poale, spre-uceaslă galaxie de astre înzestrate cu sărutări severe şi cu idei fierbinţi. Atuncea, ca să-ţi fie mai blîndă aventura, m-aş îmbrăca-n sfială, ca într-o ceaţă, — pînă, de dragoste, inelul ţi s-ar topi în mînă şi mi-ai păta cu aur, obrajii, ochii, gura. Ghidul vorbea despre Istria şi-mi. dizolva personalitatea ca pe-un cristal de zahăr în ceaiul transparent al timpului. Fra şi o zi însorită în care pietrele vechi iradiau dogoare din trei straiuri de civilizaţie deodată. Apogee şi declinuri mă drapau nelăsindu-mi răgazul să mă contemplu pe mine însămi. Foşnetul istoriei copleşise vocile noastre, claxoanele, vîntul. Un lac, aproape mort, cu adîncimea mîncată de nisipuri, nu izbutea să răcorească Istria. Şi, lotuşi, m-am aşternut în apa lui fără vigoare, să mă spăl de vechime, să-mi clătesc veşnicia de pe lîmple, să-mi, regăsesc conturul şi să pol cresta cu certitudine în lemnul cabanei moderne : Ninu Cassian, 1961. timp naivitate Caişil proşti, nerăbdători, prea grabnic s-au umplut de flori ■yi. iată-i ca-ii alifia ani, îngkiafă-n vînl, subţiri şi vani, ]>e crengi, cu-n singe străveziu pe cure să-l opresc nu ştia — căci gerul, crîncen pare-mi-se, nu. fine seama de caise. Pomii ceilalţi, prevăzătorii, aşleaplă-n tihnă ora florii, cu crengi cuminţi, muguri închişi, străini de moartea din cai şi. zîmbind Zîmbind, cu umerii ascuţiţi, cu părul, fără noimă încăieral la Umple, cu irişii albuştri-aurii, plin de tăcere, iată-le cum vii şi le învecinezi cu mine. Zîmbind, depun pe gîtul tău sărutul înrudirii, şi mă îmbrac în seară (în singurul veşmînt ce mi-a rămas) şi, tot zîmbind, tot fără glas, întineresc a suta oară. la deschiderea congresului xxii Un detaşament de pionieri şi-un detaşament de porumbei s-au aliniat în Piaţa Lenin. Porumbeii, mai de multă vreme învăţaţi cu zborul, s-au desprins şi-au plutit spre mîinile statuii. Tot atunci zburară şi copiii în perechi de voci fîlfiitoare. Lcnin sta învăluit în păsări şi în cîntec — şi în dimineaţa lînără, numită Comunism. schiţă Plaja mişcă din mustăţi. Iarba seacă-mi joacă feste. Bate vîntul peste-aceste vesele singurătăţi. Clinele portocaliu stă sub cortul foarte mare şi priveşte către mare. Cum îl cheamă ? Nu mai ştiu. Poate Cronos, poate Hades, poate chiar Memento mori.. . . dar n-atacă trecătorii cită vreme cumsecade-s. De uceea-n groapa strimtă m-am ascuns, prevăzătoare: vîntul să nu mă-mpresoare, clinele să nu mă simtă. un om Ciad, luptînd pentru patrie, rămase fără-un braţ, s-a temut: „De-acum încolo, voi face totul pe jumătate. Foi culege numai jumătate din recoltele lumii iar la pian voi cînta numai melodia sau numai acompaniamentul, nefiind întreg pentru întreaga partitură. Nu voi putea izbi decît cu-n singur pumn în porţile vechi, îndărătnice, iar iubita nu se va lăsa îmbrăţişată decît pe jumătate. Sînt lucruri pe care nu le voi putea face deloc: * de pildă, nu voi putea să aplaud la sărbătorile mulţimii." Din clipa aceea, începu să facă totul de două ori mai mult. Şi,-n locul braţului smuls ii crescu o aripă. 64 ETICA Şl CULTURA COMUNISMULUI MIHA1L RALE A Programul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice reprezintă un document de o însemnătate excepţională nu numai prin grandioasele perspective social-istorice pe care le deschide lumii contemporane — dar şi prin amploarea concluziilor cu caracter filozofic, etic şi intelectual pe care le îngăduie studiul acestei „magna charta" a secolului nostru. Moralistul, psihologul, antropologul, etnografia, pedagogul — alături de sociolog şi de filozof, au în faţa lor un text de o importanţă capitală pentru dezvoltarea şi aprofundarea problemelor specifice disciplinei lor • realizarea splendidului -program de construcţie a societăţii comuniste aşa cum a fost formulat în Programul adoptat de Congresul al XXII~lea al P.C.U.S. — implică alături de transformări uriaşe şi schimbări considerabile în structura materială a orînduirii sociale, un proces de transformare şi metamor-fozo.re radicală a structurii m,orale şi psihologice a omului contemporan, desâ-virşvrea unei revoluţii etice fără precedent în istoria umanităţii. Asemenea fenomene ca procesul lichidării treptate a deosebirilor între munca fizică şi munca intelectuală în desfăşurarea construcţiei societăţii comuniste, ca procesul eliminării treptate a deosebirilor între civilizaţia citadină şi civilizaţia rurală — deschid studiului „explicării omului" perspective de cercetare şi meditaţie inedite. Etica marxistă a subliniat întotdeauna ca. un postulat fundamental al tezelor ei ide ea caracterului sociai-istoric al normelor morale: construirea^ societăţii comuniste semnifică o revoluţie morală în structura omului tocmai pentru că pentru prima oară este edificată o orînduire socială ale cărei premize materiale impun, stimulează şi generează prin însăşi natura lor obiectivă instaurarea unor relaţii şi a unor norme de conduită cu adevărat umane între, oameni. Viciile şi diformităţile morale, atrofierea sensibilităţii etice, maladiile conformaţiei spirituale — sînt înainte de toate corolarele inevitabile ale societăţii divizate în clase antagoniste : abolirea proprietăţii private ca formă de organizare socială distruge baza materială obiectivă, a eflorescentei acestor malformaţiuni ale vieţii spirituale şl morale, le răpeşte hmmxs-ul lor natural de „cultură" sau „prosperitate" — şi creiază la polul opus, prin construirea societăţii socialiste şi comuniste, terenul obiectiv pentru statornicirea şi hegemonia normelor morale într-adevăr superioare şi armonioase de convieţuire interumană. Analizînd şi explîcînd sensul tezei cu aparenţe paradoxale formulate de Hegel — pe baza sintetizării experienţei istorice a unei societăţi sfîşiate de contradicţii de clasă, — cu privire la faptul că „răul este forma în care se concretizează forţa motrice a dezvoltării istorice" (v. „Ludwig Feuerbach şi sfîrşitul filosof iei clasice germane"), Engels sublinia ideea revelatoare că „de la ivirea antagonismelor de clasă, tocmai pasiunile josnice ale oamenilor, lăcomia şi setea de putere, au devenit pîrghiile dezvoltării istorice" s — Viaţa rominească, nr. iz 65 — întreaga istorie a feudalismului şi a burgheziei fiind „o pildă vie şi continuă a acestui fapt". în procesul construirii societăţii comuniste se realizează o coincidenţă desăvîrşită între tendinţele istorice obiective ale dezvoltării sociale şi exigenţele morale ale umanismului şi justiţiei sociale — înfăptuirea ţelurilor dictate de logica procesului istoric asigurînd pentru prima oară instaurarea unor relaţii cu adevărat umane între membrii comunităţii sociale. „Munca în comun, organizată pe bază de plan, a membrilor societăţii, participarea lor de zi cu zi la conducerea treburilor de stat şi obşteşti, dezvoltarea relaţiilor comuniste de colaborare tovărăşească şi de sprijin reciproc — arată Programul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice — duc la transformarea conştiinţei oamenilor în spiritul, colectivismului, al dragostei de muncă şi umanismului". Filozofii şi moraliştii epocilor trecute au căutat cu asiduitate să găsească „cheia" soluţionării problemei instaurării unor norme morale general-umane, a unui spirit de justiţie şi echitate etică în raporturile dintre oameni. Programul P.C.XJ.S. subliniază cu tărie că numai în procesul muncii pentru construirea comunismului, în procesul lichidării practice definitive a tuturor izvoarelor de inegalitate socială, politică şi naţională, în lupta neîntreruptă împotriva tuturor formelor de „alienare" a esenţei umane moştenite de la vechea orînduire, va fi asigurat în m®d real triumful celei mai drepte, şi mai nobile morale, morala comunistă, morala care exprimă interesele şi idealurile întregii omeniri muncitoare. Sistemele etice ale filozofilor burghezi işi dezvăluie întreaga lor neputinţă, sterilitate sau funcţie mistificatoare în soluţionarea problemelor morale — în opoziţie cu principiile solid fundamentate ştiinţific ale eticii marxiste. Vechile sisteme de morală au căpătat un certificat definitiv de iremediabilă caducitate istorică. Să amintim cazul moralei kantiene, cu doctrina abstractă şi idealistă a „imperativului categoric", cu formalismul ei rigid, cu falsa ei antinomie între „omul spiritual" şi „omul sensorial", între „homo noumenon" şi „homo phaeno-menon". Morala kantiană ignorează conţinutul concret al vieţii social-istorice, ignorează faptul că nobilul ei deziderat ca fiecare om să-l considere pe celălalt un scop şi nu un mijloc — departe de a fi realizabil prin simpla genuflexiune în faţa tribunalului unei „raţiuni" impersonale şi autonome, poate să devină şi va deceni o realitate palpabilă doar prin instaurarea pe cale revoluţionară a unei orînduiri sociale libere de ori ce formă de exploatare şi inegalitate. Să cităm cazul moralei ^utilitarismului" şi „pragmatismului" burghez, cu ieftina etică a succesului imediat şi egoist, expresie teoretică tipică a normelor de convieţuire socială în orînduirea capitalistă, sau exemplul moralei teiste, — de tipul intuiţionismului bergsonian din „Les deux isources de la morale et de la religion", al „personalismului etic" profesat de un Max Scheler, sau al clericalismului catolic contemporan — cu predica ei profund reacţionară a obedienţei faţă de valorile „sacrului", cu cerinţa ei ipocrită a „des-individualizării" şi „de-materializării" persoanei umane, tradueînd în ultimă analiză exigenţa supunerii necondiţionate a tuturor păturilor sociale faţă de vîrfurile cele mai reacţionare ale imperialismului contemporan. Pentru a nu mai vorbi de ferocele „vitalism" al eticii nietzscheene, cu cultul instinctelor dezlănţuite, al „barbariei" ridicate la rangul de valoare vitală supremă, cu dispreţul ei programatic faţă „humanitas" şi faţă de ori ce „morală umană" (considerată ca simplă proecţie a aspiraţiilor celor infirmi, slabi şi vitregiţi sub raport biologic) — nietzscheanism care este expresia superlativă a „moralei" barbariei imperialiste. Etica marxistă a demonstrat pentru prima oară că nici un fel de dezvoltare armonioasă şi de realizare plenară a personalităţii umane nu este posibilă fără anihilarea definitivă a izvoarelor materiale, social-istorice ale „alienării" fiinţei 66 umane, că realizarea „omului integral" este strîns condiţionată de lichidarea absolută a bazelor vechii orînduiri, de lichidarea haosului ce caracterizează producţia în orînduirea capitalistă, cu efectele nefaste ale crizelor, şomajului, discriminărilor de tot felul (să ne amintim ironiile necruţătoare ale lui Engels la adresa platitudinii „moralismului" lui Feuerbach, la adresa frazeologiei searbăde despre „iubire" şi „armonie" pe fondul ignorării oarbe de către filozoful german a relaţiilor sociale concrete din societatea burgheză). în acest spirit cerinţa primordială a moralei comuniste — formulată explicit în „codul moral al contractorului comunismului" cuprins în Programul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice — o constituie munca plină de abnegaţie pentru construirea socialismului şi comunismului, munca conştiincioasă pentru binele societăţii, înalta conştiinţă a datoriei obşteşti şi intoleranţa faţă de încălcările intereselor obşteşti — garanţiile supreme ale consolidării tuturor acelor cuceriri sociale datorită cărora devine posibilă pentru prima oară realizarea multilaterală şi armonioasă a tipului de umanitate completă. Vechile antinomii în care se zbăteau sistemele morale ale trecutului — contradicţia între ascetism şi hedonism, între ascetism şi euăemonism, între cultul valorilor pur spirituale şi cultul plăcerilor sensoriale, între exigenţele sau imperativele sociale şi aspiraţiile sau plăcerile individuale — apar definitiv înlăturate şi depăşite în procesul construirii societăţii comuniste în Care munca în folosul binelui obştesc constituie garanţia supremă a posibilităţii realizării tuturor aspiraţiilor individuale, în care interesele societăţii şi cele ale personalităţii individuale se află într-o stare de interdependenţă şi coincidenţă armonioasă, in care accelerarea proceselor obiective ale construcţiei comuniste, formează chezăşia dezvoltării rapide a unei personalităţi umane complexe şi integre. Avem în faţa noastră spectacolul grandios al unei orînduiri istorice în care — după cum arătau cu genială previziune cei doi autori ai „Ideologiei germane" încă în 1845 — „indivizii dobîndesc în şi prin asocierea lor totodată şi libertatea lor", în care — după cum subliniază astăzi Programul P.C.U.S. — „fiecărui membru al societăţii i se oferă posibilităţi egale de muncă creatoare şi de învăţătură", în care „dispar relaţiile de dependenţă şi de inegalitate în viaţa socială şi în familie" iar „demnitatea fiecărui cetăţean este ocrotită de societate", în care „pe măsura reducerii timpului consacrat producţiei materiale, se vor lărgi posibilităţile de dezvoltare a capacităţilor, a aptitudinilor, a talentelor în domeniul producţiei, ştiinţei, tehnicii, literaturii şi artei". Umanismul în conduita socială nu mai este un deziderat pios sau utopic, un lux sau un apendice inutil ca în jungla relaţiilor dominante în orînduirea capitalistă. Umanismul devine în condiţiile societăţii comuniste o necesitate obiectivă impusă de însăşi logica noii orînduiri sociale, o exigenţă perpetuă dictată de caracterul unor relaţii sociale în care dezvoltarea liberă a fiecăruia este condiţia pentru dezvoltarea liberă a tuturora. „Normele simple ale moralei şi dreptăţii, care în condiţiile dominaţiei exploatatorilor erau denaturate sau călcate în picioare fără ruşine, comunismul le ridică la rangul de norme imuabile de viaţă", atît in relaţiile dintre oameni cît şi în relaţiile dintre popoare — arată Programul P.C.U.S. Fără îndoială ar fi o eroare şi un act de simplism să ne imaginăm procesul triumfului noilor norme şi criterii etice în spiritul unui determinism automat. Viaţa morală aparţine prin natura ei sferelor superioare ale conştiinţei umane; rolul iniţiativelor, disciplinei şi autoeducaţiei individuale este aci considerabil. Hegemonia exigenţelor morale comuniste nu poate fi asigurată decît printr-o luptă neîntreruptă împotriva tuturor lipsurilor, diformităţilor şi anomaliilor morale pe care le-a lăsat moştenire trecutul social. Alături de însemnătatea hotărîtoare, capitală a factorilor obiectivi, social-istorici în asigurarea triumfului noului cod moral, un rol extrem de Important îl joacă 67 aşa dar ceea ce Programul P.C.U.S. numeşte „formele de autadisciplină conştientă o cetăţenilor, forme care duc la întărirea şi dezvoltarea normelor fundamentale de convieţuire comunistă" după cum în procesul înlăturării rămăşiţelor capitaliste din conştiinţa oamenilor un rol decisw îl joacă înrîurirea exercitată de opinia publică, dezaprobarea colectivă a actelor antisociale. Se poale spune că critica cultului personalităţii şi a urmărilor sale nefaste a însemnat o demonstraţie strălucită a fidelităţii Congresului al XXII-lea al P.C.U.S. şi faţă de principiile sacre ale eticii marxist-leniniste, o concretizare remarcabilă a tezelor leniniste cu privire la principiile moralei comuniste. Tabloul societăţii sovietice contemporane şi al celei din următoarele două decenii — desprins din rapoartele la Congres ale lui Nikiia Hruşciov şi din Programul P.C.U.S. — ne oferă imaginea societăţii celei mai cultivate, mai evoluate sub raport spiritual şi sub raport etic din cîte a cunoscut istoria umanităţii. Nu ne este îngăduit a uita că remarcabilul ideal al perfecţiunii umane către care au tins vechii greci ai democraţiei sclavagiste ateniene, oamenii Renaşterii sau promotorii iluminismului se proiecta, totuşi pe fundalul unei societăţi divizate în clase antagoniste în care doar o minoritate, o pretinsă „elită" îşi putea asimila bunurile materiale şi spirituale. Societatea a cărei anatomie ne-o descrie Programul P.C.U.S. este o orînduire în care bunurile cele mai înalte ale vieţii materiale şi culturale aparţin unanimităţii membrilor comunităţii sociale. In cristalizarea fizionomiei intelectuale şi morale a omului viitorului — omul societăţii comuniste, va juca un rol uriaş măsurile prevăzute de Programul P.C.U.S. în domeniul dezvoltării învăţămîntului public şi al progresului ştiinţei şi tehnicii. Principiile pedagogice şi măsurile întemeiate pe ele sînt fundamentale : unitatea perpetuă, a învăţămîntului cu viaţa şi cu sarcinile concrete ale dezvoltării sociale, îmbinarea studiilor cu munca socială efectivă, generalizarea şi obligativitatea învăţămîntului mediu complet, perfecţionarea neîntreruptă a învăţămîntului în funcţie de progresele ştiinţei şi tehnicei moderne, definirea structurii instituţiilor preşcolare şi şcolare, asigurarea unei gigantice baze materiale pentru desfăşurarea la un înalt nivel a învăţămîntului, crearea condiţiilor pentru ca zeci de milioane de oameni să urmeze studii de specialitate — formează laolaltă programul realist de înfăptuire treptată a splendidei idei umaniste cu privire la înlăturarea deosebirilor esenţiale între munca fizică şi munca intelectuală. Societatea viitorului apropiat este societatea unei tehnici extrem de evoluate şi a unei culturi ştiinţifice înalte, înfăptuirea vastului ansamblu de cercetări ştiinţifice schiţat în Programul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice va creea posibilitatea de a folosi în modul cel mai eficace bogăţiile şi forţele naturii, de a descoperi noi forme de energie şi de a creea materiale noi, de a elabora metode de influenţare a condiţiilor climatice, de a cuceri spaţiul cosmic. Ce a mai rămas din faimoasa falsă opoziţie între „cultură" şi „civilizaţie", din pretinsa antinomie între spiritualitate şi tehnicitate, exaltată cu atîta fervoare de întreaga filosofic a culturii şi sociologie burgheză germanică din epoca imperialismului de la Tonnies la Chamberlain şi Spengler ? Procesul construcţiei comuniste demonstrează că realităţile civilizaţiei materiale şi ale culturii spirituale departe de a fi antinomice, sînt profund complimentare şi sincronice în condiţiile noii orinduiri, că eflorescenta unei civilizaţii tehnico-materiale superioare creiază veritabila premiză pentru valorificarea şi dezvoltarea ascendentă a tuturor însuşirilor spirituale şi a forţelor creatoare în ordinea culturii. Avîntul uriaş al forţelor de producţie ce caracterizează perioada construcţiei comuniste departe de a semnifica nu ştiu ce „ăemonie a tehnicii" (Heidegger) — se însoţeşte de o veritabilă mutaţie în condiţia intelectuală şi spirituală a omului contemporan, îngăduind deopotrivă prin reducerea treptată a timpului consacrat 68 producţiei materiale o reală efervescenţă şi înflorire a tuturor aptitudinilor spirituale, iar pe de altă parte înlăturarea deosebirilor esenţiale între munca fizică, şi munca intelectuală. Cultura epocii comunismului este prin natura ei obiectivă opusă oricărei unilateralităţi, oricărei hipertrofieri a unei dimensiuni a vieţii umane in defavoarea celorlalte, a tehnicităţii în dezavantajul spiritualităţii, — idealul ai fiind personalitatea, umană care îmbină în mod armonios „bogăţia spirituală, puritatea morală şi perfecţiunea fizică". Numai astfel se poate realiza „omul total". Substanţa fizionomiei etice şi intelectuale a omului nou o constituie asimilarea integrală a concepţiei ştiinţifice despre lume, a marxism-leninismului — sistemul închegat de idei filozofice, economice şi social-politice al cărui triumf şi strălucită verificare în practică au determinat în mod radical destinele secolului nostru. Nu este poate exagerat să întrevedem momentul în care marxismul va deveni ideologia dominantă în întreaga intelectualitate mondială, va deveni forţa materială care va cuprinde majoritatea maselor muncitoare din întreaga lume. Ce mai poate opune burghezia contemporană pe tărîmul culturii şi al gîndirii — filozofiei, eticii sau economiei politice marxiste ? Criza universului spiritual şi ideologic burghez este adîncâ şi incurabilă. Ni se pare semnificativ că pe tărîmul celei mai concentrate, mai organizate forme de exprimare a ideologiei unei epoci — pe tărîmul filozofiei, burghezia nu a mai produs dealungul ultimelor decenii nici un gînditor cit de cit marcant şi nici un sistem de idei filozofice cit de cil inedit, care să ofere fie şi un surogat de soluţie problemelor ardente ale perioadei istorice contemporane. Spectacolul pe care îl oferă mişcarea filosofică burgheză din cercurile universitare, academice sau publicistice occidentale este dezolant : sterile exegeze peripatetice în jurul unor doctrine şi personalităţi a căror vogă reală aparţine primelor decenii ale secolului nostru (Husserl, Heidegger); Karl Jaspers — una din „viorile prime" ale existenţialismului german — s-a transformat într-un avocat banal al politicii regimurilor capitaliste din Occident; Ernst Jiinger reia într-o formă mai mult sau mai puţin sibilină temele sale favorite din volumele epocii pre-nazisie şi naziste. Este revelator că în acest pustiu ideologic şi filozofic al mediilor intelectuale burgheze — a răsunat lucidă vocea lui Sartre, care nu e un marxist şi care în ultimele studii filozofice publicate afirmă drept premiză a raţionamentelor sale ideia-cheie că marxismul este „filozofia epocii noastre", că „a constatat adesea : un argument „antimarxist" nu este 'decît împrospătarea aparentă a unei idei premarxiste", că ,.o pretinsă „depăşire" a marxismului nu va însemna în, cel mai rău caz decît o revenire la premarxism, iar în cel mai bun caz redescoperirea unei idei deja cuprinsă în filofozia crezută a fi depăşită". („Critique de la raison dialectique" pag. 17). Puterea de expansiune a ideilor marxiste capătă, o intensitate excepţională. Claritatea perspectivei ideologice, formarea şi cristalizarea concepţiei ştiinţifice despre lume — constituie o componentă esenţială a fizionomiei omului nou. „Partidul consideră ca una. dintre cele mai importante datorii ale sale dezvoltarea continuă a teoriei marxist-leniniste pe baza studierii şi generalizării noilor fenomene din viaţa societăţii sovietice şi a experienţei mişcării muncitoreşti revoluţionare si a mişcării de eliberare din lumea întreagă, îmbinarea creatoare a teoriei cu practica construcţiei comuniste" — arată Programul P.C.U.S. Etica şi cultura societăţii comuniste personifică etica şi cultura viitoare a întregii umanităţi : pentru ori ce conştiinţă intelectuală lucidă Programul Parii ăului Comunist al Uniunii Sovietice reprezintă un moment de răscruce în întreaga istorie spirituală a vremurilor noastre. 69 strada TWERIXI UTAH Fotografiaţi-vă oraşele şi satele dacă ţineţi la amintiri. Ca pe copii la diferite vîrste încredinţaţi-le memoriei peliculei şi hîrtiei fotografice. Mai ţineţi minte Strada Luterană sau gropile periferiei cu luni — nu cu decenii —■ în urmă, ţineţi minte ? Cei care se vor naşte nu vor putea avea imaginea, minunii de astăzi a străzii, din cuvinte . . . In cîntece de leagăn veţi pune mai apoi zidarul legendar. Foto graf iaţi-vă oraşele şi satele, — luaţi astfel cu voi ca pe-un memento, zîmbetul amar al uliţei în care-odinioară domnea cîte un rigă cu gusturi de crîşmar . . . un cîntec de pace GH. TOMOZF.I Fereastra în care am bătut. o slrăjuie acelaşi greier din anul trecui şi ca totdeauna, în tindă, ne soarbe aceeaşi oglindă privegluată de covorul neterminat din care garoafele cad... Aici, prietenii pe lîngă focuri strînşi, hrănesc cu jar, ai tinereţii mînji, iar la plecare, fiecare lasă cîte ceva din casa de acasă: o streaşină în care se adună 70 cîiid vine toamna, cîle-un pui de lună, o călimară-n care întîrzie doar ciutura peniţei, străvezie şi-un vers, plutind prin aer, nevăzut, ca frunza subţiată de sărut... ★ Redevin copil. Azi, in casa străjuită de brazi, m-am trezit spunîndu-i dumneavoastră _ greierului de sub fereastră... ■ ..Şi nu mai pot să plec. îmi trimit numai umbra,-nain te, goală de oseminte, şi-mi urmăresc, cu ochi străin, plecarea. Am să ajung depărtarea! Sînl fără umbră. Port, pe creştet, o stea clin ramul niciodată veşted... In casa păcii, albă, nimic nu mă Infringe. doar umbra-mi sîngerează, fără stnge. Ştiu s-o păstrez. Sub ploile piezişe, cu vulturii mă bat, pe acoperise, cu trupul zgîriat de ape, pentru ca pragul casei, să nu crape, să nu se-aplece paşnicile ziduri, — cu urma mîinii mele — In nisipuri, să_nu coboare peste ramuri, seară şi cintecul să nu ştie să moară i OAMENI Şl NISIP — Reportaj — VICTOR KERNBACII MALURILE JIULUI Totdeauna m-au cuprins în fluxul setei, lor de avînl, războaiele omului cu natura. Nu fulgerul rnă impresiona luminînd intrarea peşterilor de la Neanderthal. Cînd l-am văzut eu, nu mai era decît o descărcare electrică. Din copilărie mi-a plăcut să văd. cum se clădeşte o casă. Mi-a plăcut să văd cum se storc strugurii. îu teasc. M-am bucurat cînd mi s-a dăruit prima lanternă, cu bec de doi volţi. La începutul vîrstei mă furişam emoţionat printre pionierii lui. Fenimore Cooper şi mult mai tîrziu, spre jumătatea vieţii, mă umplură de extaz inginerii Iui Leonid Leonov de pe rîul Soti. N-arn fost în Sahara, dar în proaspăta ridicare spre libertate a fostelor eclonii negre parcă presimt redăruirea prin om a verdeţii răpite acum cîteva zeci de mii de ani dc natură, pe locurile unde suferise de sete egipteanul legendar Sinuhet. Dc unde era să bănuiesc însă că, de la daci pînă la oltenii exploataţi de feudalism şi burghezie, au trecut şi printr-un ţinut al ţării noastre Sinuhefi însetaţi, unde drumurile erau nestatornice ca vîntul. N-am văzut aceste nisipuri decît după cc multe din ele s-au prefăcut în leagăne agricole. într-o iarnă, am venit aici unde altădată vîntul muta nisipul din locuri deşarte peste locurile muncile de oameni, şi acoperea munca lor, lăsînd peste urmele ei, loc deşert. Trecuseră poale secole de cînd întîia mînă a scobit nisipul să aşeze între firele lui mobile prima rădăcină de copac. Astăzi, plantat şi supus, nisipul mi se parc aici tot aşa de stabil ca şi roca. \ în tul şi-a pierdut puterea dc a face modificări topografice, şi cînd m-am întors in Gura Jiului în toamna lui 1960, după doi ani, am venit pe aceeaşi şosea, care era totuşi, alta, însă nu din pricina vîntului : o schimbase de astă dată omul. Se schimbaseră şi peisajele laterale îmbogăţite cu plantaţii şi clădiri, şi însăşi şoseaua, alaltăieri de nisip bătătorit, ieri pietruită, era acum de asfalt. Eram într-un sat cu radioficare şi îiitreb.înd pe un ţăran care, nemulţumit de micul difuzor din perete, îşi cumpărase un aparat de radio masiv, produs în ţară: .— „Pe cînd televizorul?", el a tăcut o secundă. Am crezut că făcusem o gafă, dar el a tăcut o secundă cum fac ţăranii, ca să chibzuiască, şi mi-a răspuns liniştit, fără să se mire oii să surîdă : — „Cînd o să ne facă releu". în ţinutul acela, în 1914 erau peste 12.000 de analfabeţi... 72 Dar în ţinutul acesta va rămîne în curînd din lunga nestatornicie a vieţii între vînt şi nisip numai numele plural de Jii. al rîului cu maluri instabile. SATE NEGRE, SATE GALBENE Vîlcenii ştiau mai de mult un clntec : Nu îfiă da mamă la deal Că-i iarba mimai podbal, Ci mă dă mamă la şes, Că ce face griul des. Malul drept al Jiului, spre sud, unde e eîmpie şi nu sînt nisipuri, este din paminl roditor, şi satele acestui mal au toate cernoziom, pămînt gras si negru, deşi către bălţile Dunării nisipul s-a întins uneori şi pe malul drept. Intram în Gîngiova spre amiază, în gînd cu nişte date vechi dintr-un dicţionar geografic de la începutul secolului, şi abia apucasem să-mi aduc aminte că pe atunci numai zece din o sută de locuitori ştiau carte şi că două treimi din locuinţele satului erau bordeie de pămînt, cînd automobilul trecu pc lîngă o impunătoare clădire cenuşie lîngă care orice conac boieresc ar fi pălit. Era, bineînţeles, căminul cultural. Automobilul se opri insă ceva mai departe, în faţa unui parc de pomi fructiferi, cu bănci şi flori, in fundul căruia se zăreau piuă la orizont clădiri solemne şi lungi pe care din şosea nu puteam să le număr. Am poposit cîteva minute în clădirea principală a gospodăriei agricole colective „Partizanul", să-! aştept pe preşedintele Alexandru Dobre. in camerele mari răspunzînd în două coridoare perpendiculare era activitate administrativă. Goală era numai camera preşedintelui, pentru că, aşa cum am aflat uşor, preşedintele cutreieră tarlalele de la cinci şi chiar patru dimineaţa pînă seara pe la opt, cu bicicleta, cu calul, cu ce nimereşte. Uitîndu-mă pe geam, spre orizont, am bănuit ce erau acele clădiri, totuşi am încercai aceeaşi senzaţie ca şi nişte ţărani de pe lîngă Bacău veniţi la Gîngiova cu nişte vite de rasă, şi. care, miraţi de mulţimea clădirilor uriaşe, le-au crezut la început cazărmi. Dar cazărmile (sediul somptuos al gospodăriei, patru puierniţe, două „maternităţi" de scroafe, nişte grajduri, patru magazii, două pătule, două remize, două ateliere cu fierari, tîmplari şi rotari, şi alte acareturi) sînt sedii ale belşugului celor 820 de familii ale satului unite în colectivitatea gospodăriei socialiste. Mă uitam cu admiraţie cum muncesc oamenii la care şi la grămezile de porumb. De lîngă nişte femei care smulgeau foile de pe ştiu lefi, am auzit un glas : - — Pe Marin sâ-1 puneţi brigadier la foi... îi place la foi! Am întors capul : un bărbat viguros, deşi nu înalt, cu musculatură densă şi trup agil, blond, uşor încărunţit peste faţa puţin roşie de vînt, se uita zîmbind jovial la un om de lîngă ceata de femei. „Ăsta e preşedintele !" mi-a spus cineva. Şi apoi toată ziua, umblînd pe tarlale, nu l-am mai văzut ; cred că îşi luase iar bicicleta să alerge pe cîrap spre a înteţi ritmul bun al culesului recoltei, al arăturii şi al însămînţărilor de toamnă. Dar seara am intrat într-o sală din sediu unde în jurul preşedintelui şi al agronomului erau brigadierii., Cîte o şedinţa de jumătate de ceas, în 73 fiecare seară, pentru toată activitatea de a doua zi. Acum, prima îndatorire era aducerea porumbului de pe cîmp. Tovarăşul Dobre, om blajin dar atent ia totul şi ştiind să mustre ca un prieten, fără efort vocal, îşi schimbă surîsul pe unul mai tăios cînd trece prin faţa unei greşeli. ■— De ce n-ai adus porumbul aseară ? întreabă pe un brigadier, după faţa căruia ghicesc uşor că-i e ruşine şi nu ştie ce justificări să-şi afle. —Mă-ntîlnii cu nişte oameni care zisără că nu mai sînt coceni, că să întorceau îndărăt... — Mă, care-i misiunea ta de brigadier? — Misiunea asta e, da'dacă să-ntoarsără îndărăt... Şi fraza moale rămîne atîrnată în aer. Ştiam însă că omul va lucra a doua zi mai bine. A doua zi am plecat din curtea vastă cu 13 fîntîni, spre cîmpurile care au adunat în contul bancar al gospodăriei colective un fond de bază de aproape două milioane şi jumătate de lei. Plecat cu noaptea în cap, mă temeam să nu vin prea de vreme, dar veneam prea tîrziu : oamenii erau •demult pe cîmp, potrivit unui obicei local, original aş zice şi străvechi de a începe lucrul pe întuneric. Un moş mi-a şi spus, argumentînd logic, că frigul dimineţii este măsura hărniciei, dat fiind că omul lucrează repede ca să se încălzească. în satele Gurii Jiului oameni harnici am găsit peste tot, însă obiceiurile erau felurile, ca şi motivările hărniciei. Poate că satele acestea se deosebesc şi prin obîrşie : gîngiovenii bunăoară se socotesc urmaşi ai ciobanilor „ungureni", veniţi din Transilvania, probabil în fluxul vechilor transhumante. Ceva din firea vechilor oieri cred că s-a păstrat. Cei din Dăbuleni însă, oameni de nisipuri, sînt mai de la ei mai puţin glumeţi, mai închişi — deprinşi cum au fost să stea locului în faţa nestatorniciei nisipului vînturatic. Trebuie să mai adaug gîngiovencele, nu fiindcă în celelalte sate n-ar fi fete tot atît de frumoase, însă chiar localnicii ţinutului obişnuiesc să zică după un ciudat criteriu electiv: ,,fîn de Chişchilău, varză de Zăval şi fete de Gîngiova", de unde rezultă că Gîngiova e avantajată. Dar zicala, dreaptă în ceea ce spune, e nedreaptă în ceea ce nu spune: dacă natura a fost părtinitoare cu unii în necazul altora, oamenii Gurii Jiului au fost deopotrivă de sîrguincioşi în lupta cu ea. Vremurile noastre au adăugat energiei locale şi calităţile noi: organizarea, planul, ştiinţa agricolă modernă, sprijinul financiar şi tehnic, astfel că avantajate azi sînt loate satele, şi toate au izbutit să facă un salt uimitor. într-o zi, după ce ieşisem din zona satului Gighera, plin de vegetaţie înaltă şi de case vioaie, pe un drum în ruladă legănată între dealuri de argilă şi netezimi de şes, am simţit că trăsura părăsise drumul negru şi ca naviga acum pe dune moi. Marile tarlale gigherene, cu bulgări negri şi graşi, rămăseseră spre miază-noapte. Mergeam în trăsură cu preşedintele şi cu agronomul gospodăriei colective „Grigore Preoteasa" către balta Nedeia, la peşte. Iar dacă aş trece dincolo de Jiu, pe malul nisipului galben, între dune, la Bechet, Dăbuleni, Călăraşi sau Lişteava, aş găsi avantaje şi acolo: vinuri, tutun, duzi producători de ţuică şi mătase, lubeniţe cum n-am mai văzut, şi în ciuda nisipului, porumb şi grîu. Gîngiova, Gighera, Cîrna şi alte sate de pe pămînturile negre cultivă grîne, sfeclă de zahăr, orez, au grădini de zarzavat, au floarea-soarelui... Acolo, pe cernoziomuri, oamenii de odinioară putrezeau de pelagră, iar azi primeşte fiecare, pentru o zi-rnuncă, 4—5 kilograme de grîu, 5—6 şi chiar mai multe de porumb, 74 pe lîngâ bani, pe lîngă alte produse. Eram la Gîngiova cînd s-au împărţit ardeii. Fiecare primea cîte un sac de ardei, şi oamenii priveau cu anume plictiseală mormanele roşii şi verzi de legumă altădată numai dorită. Dar giglierenii s-au apucat într-o zi să samene ee nu se văzuse decît în pilaful arendaşului Capră : orez. Făcură şanţuri, irigară cîmpul, iar babele din sat rîdeau şi se minunau către mijlocul verii, spunînd : — Cine a mai văzut să sămănaţi grîu în apă ! lotuşi acum una din acele babe mi-a dat să mănînc într-o zi o admirabilă fiertură de pasăre cu orez gigherean. — Creşte, babo, griul în apă ? am zis, dealtminteri recunoscător geniului ei culinar. — Mai vrei o strachină? zise baba rîzînd. Satul Cîrna avea pămînt bun, nu nisip. Natura deci fusese darnică cu boierii. Căci ce avantaj natural puteau invoca vechii locuitori de-aici, unde numai cîteva familii mai cu stare îndrăzneau să cumpere o dată pe an, de Anul Nou, o jumătate de kilogram de zahăr. Iar acum, într-o seară, am văzut un şir de colectivişti localnici îndoiţi sub nişte saci de cîte optzeci şi nouăzeci de chile, albi (şi sacii şi oamenii) ca de făină, şi m-am trezit intrebînd cu indiferenţă : — Veniţi de la moară ? — Nu. " — Dar ce aveţi acolo? Făină ori var?... Oamenii rîseră. Unul zise: — Zahăr. — Cum zahăr ? — Zahăr, urmă altul rîzînd cu sens. Nouăzeci de chile de zahăr, cota mea pentru zilele-muncă la sfeclă. Avantajele incalculabile ale colectivizării în masă se văd la orice pas. Sătenii de pe pămînturile negre şi-au organizat gospodăriile colective mai din vreme : la Gighera de zece ani, la Gîngiova de nouă. Nisipurile însă au format firi de oameni mai închise şi bănuitoare, mai izolate. Mizeria a fost acolo şi mai cumplită, fiindcă oricît de bun să fi fost vinul, fără pîine şi fără mălai viaţa îşi încetinea ritmul, aproape sufocată. La Dăbuleni, înainte de eliberarea ţării, mureau anual peste două sute de oameni; în şaisprezece ani, acum, populaţia aproape s-a dublat iar mortalitatea a scăzut de cinci-şase ori. In ajunul eliberării satul avea peste 2000 de analfabeţi; azi lai o populaţie dublă dacă au mai rămas doi, trei bătrâni fără ştiinţă de carte. Cînd s-a format acolo acum cîţiva ani întîia gospodărie colectivă, mijlocaşii au şovăit îndelung, parcă neputîndu-se despărţi de amintirea pelagrei şi a peştelui sărat. Cei înscrişi în gospodăria nouă au avut revelaţia unui eden, faţă de traiul lor vechi, dar prefacerea firii lor ferecate s-a petrecut încet. Cîteva femei, pe-atunci de curînd colectiviste, văzînd realitatea belşugului care începuse să le intre în casă datorită agriculturii socialiste, în chip straniu se bucurară numai pentru ele, încă nepricepînd că belşugul socialist depinde de volumul muncii totale, frăţeşti. Acest reziduu de aparent egoism era explicabil prin firea lor care, atîta vreme închisă în sine ca să poată rezista exploatării moşiereşti şi totodată eroziunii practicate de nisipurile seci şi mobile, evolua greu spre caracterul nou, de om al socialismului. Un colectivist cu vederi mai înaintate i-a spus acum doi-trei ani unei asemenea femei din sat: 75 — Dadă Mario, ai luat 80 de bănicioare de grîu, 40 de porumb, ai luat allele. Aveţi făină, mălai, de toate de cînd eşti la colectiv. Stai colo pe şanţ dc taină cu femeile. De ce nu spui şi Ia cutare ce venituri ai, ca să vină şi ele la colectiv ? Iar dada Maria, pe-alimci proaspăt mirată în lumea nouă, de abia cu un singur picior, a răspuns satisfăcută : — Lasăde dracului să crape! Ce să mai vină şi ele? Sîntem destui. Cînd m-am întors la Dăbuleni după doi ani, colectivizat era tot satul. Dada Maria nu-şi aducea aminte să fi spus aşa ceva, mirată sincer de memoria mea, şi de spusele ei ce i se păreau acum caraghioase. Dăbulenii, salul, ţinea însă minte că nu mai era cum a fost. Comună cuprinsă de fapi din trei sate (Dăbulenii, Broasca şi Ciungul, plus o mahala, pe vremuri plină de băltoace şi dc aceea poreclită „Finlanda"), este azi un oraş în formaţie, avînd uliţe şi case lum'natc electric şi cîteva mii de difuzoare radiofonice. Umblînd printre ogoarele şi modernele acareturi ale celor trei gospodării colective, nu ştiam ce să admir mai de grabă : marile pătule de porumb de la „Timpuri noi" unde oamenii înotau printre ştiuleţi, sau caişii sădiţi în nisip, sau parcul circular al aceleiaşi gospodării, cu bolţi de viţă şi pomi cu fructe ; instalaţiile sanitare de beton de Ia ,,1 Mai" sau cele zece cazane de făcut ţuică zidite în bateriile uniforme ale cîtorva săli speciale, de la „Drumul belşugului" ; sau miile de tone de fîn uscat cu aspect de căciuli de velur, grajdurile şi atelierele, abundenţa de porumb şi grîu şi struguri, sau de tutun şi mătase... Să mai spun că la Dăbuleni te poţi duce acum la cinematograf în fiecare zi, că poţi să-ţi faci haine după ultima modă la cooperativa de croitorie citadină, şi că la magazinul universal... dar ce nu cumpără biruitorii nisipului, acum cînd pe lîngă nevoi, mai au şi exigenţe şi bani! ? MOŞ GHEORGHE CRITICA PSIHOLOGIA BOVINA Ma uitam cu moş Gheorghe Moraru, paznicul grădinăriei de la Gîngiova, Ia nişte motopompe -. venisem să văd unde se cultivă ardeii împărţiţi cu sacul. Agricultura se mecanizează repede, lotuşi vitele n-au fost încă excluse din nici o ramură agricolă. Moş Gheorghe, om de peste 77 dc ani, mi s-a părut însă că nu le mai simpatizează. Se simte mai sigur lîngă tractor şi autocamion. L-am întrebat de ce. Mi-a răspuns cu profunzime solemnă : — Boul uite ce zic eu că gîndeşte în glodul lui : se gîndeşte cum să-i Iacă rău omului, să-1 împungă, ori să-i răstoarne carul. Şi dacă omul s-a lovit cumva, boul se bucură că omul s-a lovit. N-am mai meditat Ia prezenţa magică a boului pe cîmp, dintr-un celebru sonci de Cardueci, cum inâ pregătisem, căci solemnitatea tranşanta a lui moş Gheorghe m-a supus. L-am rugat pe bătrîn să-mi spună cîteva amintiri, ca să văd cum a ajuns la astfel dc părere. Pînă să şi le aleagă, întrerupînd operaţia rememorării tăcute, ba cu săltarea unui sac de varză într-un camion, ba cu contemplarea încordată a vreunui ardei legănat de vînt sub frunzele groase, eu am început să mă gîndesc la lucrurile citite prin biblioteci despre satele Jiului de sud. Bunăoară, singura avuţie importantă în Măceşul de Jos de altădată era papura, din care se făceau funii şi coşuri. Despre Gighera, un Mare dicţionar geografic al Romînici declara solemn în 1900 că „industriaşi sînt zece : 6 cojocari şi 4 cizmari", iar localnicii 76 mi-au spus că pe la 1850 satu] lor s-a mulat mai la nord din locul nisipos numit Săliştea, după geografii vechi din cauza nisipului, de fapt din cauza unei epidemii de holeră ce pustiise primul sat. Dăbulenii făceau comerţ de luminări şi aveau 13 „stabilimente comerciale", cum erau numite pompos cele treisprezece cîrciumi de ultimă speţă a mizeriei sociale. Erau însă, la aproape cinci mii de locuitori, numai o sută treizeci şi cinci elevi şi doi învăţători... — Cătai varza ! zise moş Gheorgbe, trăgîndu-şi puţin pe ochi pălăria de pai cu bor larg, şi cu altă mînă îndreptîndu-şi uşor mustaţa galbenă-căruntă, răsucită drept. — Să-ţi spun cu răscoalele, ca să vezi şi dumneata cum era. Ce-am făcut noi acu, vezi singur. Revolta a venit în martie 1907, într-o zi de fulguială. Capră —• era un arendaş căruia-i zicea Capră — se băgase de frică în grajd sub paie., Poate ai să întrebi de ce-i era frică? Ştia el de ce. Eu eram flăcău şi statui să mă uit cum dădea lumea foc. Cînd a simţit focul, Capră a ieşit din paie şi lumea 1-a ajuns. I-au plătit oamenii tot, într-un moment. Numai pe nevastă-sa au iertat-o, că era gravidă. Pe ei. nu... A venit armata... Asta a fost! — încheie moş Gheorgbe pe neaşteptate, trăgîndu-şi încă o dată pălăria pe frunte. Nu-i plăcea amintirea. — Cum e la colectiv, moş Gheorgbe ? am zis ca să-i fac plăcere adu-cind vorba spre contemporaneitate şi fiind informat că moşul nu vrea să stea acasă, deşi arc cine să-l ţină (şase fete colectiviste). — Nu vrei să te odihneşti nici acum ? — îmbătrlnesc dacă stau... Ei, mă de colo, nu călca in ardei ! Şi cum vă spusei, aici e bine, stau la aer... — A făcut 170 de zile-muncă ! zise colectivistul care venise eu mine. Pe vremea lui Capră, moş Gbeorghe n-ar mai fi apucat vîrsta asta. O flacără de întinerire s-a zbătut în ţărani la 1907. cînd prin Gura Jiului se cînla : Ard conace cu averi Jefuite de boieri. Fug boierii îngroziţi Şi ciocoii sărăciţi. La Horezu, Poena ri, Gîngiova si Orăşani, Ard pălule cu bucate De pe la clăcaşi furate De Vergică Tîrnoveanu, De Capră la Gîngioveni Şi de Laţ la Ostroveni. Ioniţă Constantinescu, cel poreclit Capră, arenda pâmîuturi întinse. Erau şi alţii. Un proprietar de moară din Gighera, Marin Dobrescu poreclit Cris-tos, bătea oamenii cu cizma în spinare ca să fie cu conştiinţa împăcată cînd îi fura la uiumuri. Altul, un învăţător, se aranjase locotenent de rezervă şi comandant al premilităriei, ca să aibă pentru cele 50 de pogoane ale sale mînă de lucru gratuită, duminicile. Iar în timp ce tărăncile năşteau pe cînip, rămînînd de frica bătăii şi a foamei în continuare la secere, un arendaş chiabur călătorea pe cîmp în trăsură cu lada de şampanie la picioare (frapată cu ghială din Jiu), smulgînd dintre arături cîte o fată după plac. 77 Se spunea aşa : aici e nisip şi e sărăcie. JNimeni nu minţea spunîndi asia, dar guvernele burghezo-moşiereşli ascundeau cauza esenţială. Şi azi e nisip aici, dar sărăcie nu mai e. Oamenii au biruit nisipul şi, cauza cauzelor, exploatarea omului de către om. Odinioară, cînd boierilor care l-au detronat pe Alexandru loan Cuza le-a trebuit domn străin care să le fie fidel, l-au angajat pe locotenentul prusac Carol Hohenzollem şi l-au adus cu diligenta la Bucureşti. Angajatul avea tunica lustruită la coate, dar diligenta era plină, pe lîngă cutia de vax nemţesc pentru cizmele domnitoare, cu un buchet de ifose. Insă ifosele s-au loi'it de o surpriză: drumul trecea prin Dăbuleni. Oamenii fuseseră scoşi în şosea să-1 salute pe domn, chiar fără pîine şi sare, dacă asemenea recuzită lipsea. Au venit. Dar trecerea de la Sigmaringen la Bucureşti n-a înregistrat la Dăbuleni decît spinări drepte de oameni, întoarse ostentativ către ferestrele diligentei. Se zice că mai tîrziu, oridecîteori imagina vreo lege sugerată de boieri şi capitalişti, autoritarul monarh cu coroană de oţel, care n-avea să înveţe bine romîneşte nici după o jumătate de secol de domnie, întreba amestecînd batjocura cu frica: „Tar Tabulenii tsch(5 spun?" Dăbulenii au spus în 1907, o dată cu celelalte sate şi poate mai cumplit. Tunurile regale le-au frînt fraza la mijloc, iar boierii făcură mai departe ce au făcut şi înainte. Mi-au istorisit nişte bătrâni că moşierii cereau în Gura Jiului fiecărui ţăran, dintr-un hectar muncit, trei părţi de recoltă, şi tot mai crezîndu-se nedreptăţiţi, îi adăugau cîte trei zile de muncă făcută cu carul, de fiece pogon, şi cîte o zi cu braţele la conac, iar de crăciun ţăranul avea datoria să dea boierului cîte un cîrnat şi muşchi („ale tale dintru ale tale") porcului tăiat. De paşti, două găini grase, douăzeci de ouă şi o damigeana de vin, plus perechea de pui fragezi de ziua numelui fiecărei odrasle boiereşti. Clăcaşii care stătuseră cu spatele spre diligentă, se întoarseră în primăvara lui 1907 cu faţa spre boieri, să poată vedea unde nimereşte coasa ori toporul. Iar cînd ultimul tren regal a plecat pentru totdeauna din ţară, sătenii Gurii Jiului îşi priviră nisipurile din nou, căci frontul devenise unic şi dunele aşteptau în tăcere să fie învinse. Şi au fost. Moş Gheorghe avea dreptate să nu guste farmecul negru al rememorării : amintirile îl dureau. De aceea el s-a bucurat mai mult să-1 întreb despre vremea contemporană, cu adevărat fermecătoare. La Dăbuleni, în primele opt luni ale anului 1960, au fost citite 6905 cărţi, de 958 cititori. Gîngicvcnii şi-au făcut prin muncă voluntară un eleşteu cu peşte. Nisipurile sînt aproape fixate prin plantaţii de viţă, salcîmi, duzi, chiar pomi fructiferi mai gingaşi, cum e caisul. La Gighera oamenii vor căpăta peste 15 kg de produse agricole şi 15 lei in monedă, pentru cîte o zi-muncâ. Dăbulenii şi-au făcut o sală de spectacole modernă, cu peste o mie de locuri şi chiar cu podea înclinată. Vechiul sal Bechel îşi alege acum zidul zvelt de clădire, vrea asfalt, şi preferă ferestrele triple, cu lumină mai multă, înapoiat altădată şi ca producţie globală şi ca nivel de trai (dar se mai putea vorbi de nivel de trai, cînd ceapa era fruct exotic şi mămăliga nemucegăită ospăţ împărătesc ?), ţinutul Gurii Jiului este azi dintre cele mai productive ale ţării. Pămînturile negre şi nisipurile galbene se asociază să dea vinuri excelente, grîu, secară, porumb, orez, tutun de calitatea cea mai bună (sînt fumător şi mă pricep!), mătase, peşte, ţuică (de fapt 78 trebuia să scriu ţuica înaintea peştelui şi peştele lîngă porumb, fiindcă ciorba de crap fără mămăligă n-are nici un haz, mai ales mîncată fără buna iniţiativă a unui clondir de ţuică) şi, în ciuda vechilor dune, caise,, pere, prune şi alte fructe. Profilaţi pe acest belşug, alţii sînt şi oamenii. La Dăbuleni l-am găsit pe moş Fane Turlacu, în vîrstă de 76 ani, dansator. Nu demult, 1-a prezentat televiziunea. — Nu eşti prea bătrîn, moş Fane ? l-am întrebat gîndindu-mă la firea dornică de izolare aspră a dăbulenilor de altă dată. ■—■ Nu ! zise el eu indignare. Vreau să mor pe scenă. Pe lîngă nisip, altă plagă fusese apa, care ori nu era de loc, ori era prea multă. Acum, bălţilor Dunării lăbărţate peste cîmpuri în primăverile de inundaţie li s-au pus stavilă : sute de mii de metri cubi de pămînt au fost manevrate de oameni prin muncă voluntară şi s-a făcut un dig care urinează să se întindă de-a lungul întregului ţinut şi să redăruiască agriculturii alte mari terenuri fertile. Bălţilor adunate între maluri, îngăduite de om, Ii se dă însă cuvenita luare aminte, ca unor excelente rezervoare de peşte. Mîncasem peşte la Gighera şi am întrebat de unde e. Urma să mi se arate chiar atunci. Seara de septembrie a venit însă cu nori şi neguri. Apoi a plouat cu fulgere şi tunete cumplite, deşi era toamnă. Tractoarele porneau să are şi să semene cu noaptea în cap. Ploaia bogată muiase bulgării pietrificaţi. A plouat o noapte şi o zi. Apoi, în ziua cealaltă, uscată, ni-am dus cu preşedintele gospodăriei, masivul şi blajinul Oprea Călin, şi cu inginerul agronom Valcriu Cîrstoiu, un tînăr slăbuţ, încărcat de un inepuizabil neastîmpăr, spre balta Nedeia. La început, cerul era cîlţos, dar soarele răzbi brusc, dînd căldură şi lumină. Şi ascultînd plescăitul apei sub vîslo în liniştea vastei bălţi, am descoperit tot secretul bogăţiei de peşte a Gigherei. Omul de pe Jii s-a deprins cu cerinţele traiului contemporan şi cu mecanismele tehnice moderne., Clădirile sănătoase ale tractoriştilor din cîmp, combinele legănîndu-se pe tarlale, motopompele udînd grădini de zarzavat, fosfaţii împrăştiaţi cu avionul, construcţia digului, instalaţiile de vinif'caţie mecanică de la Piscul Sadovci, sălile de cinematograf, şoseaua proaspăt asfaltată, radio în toate casele şi transportul produselor cu autocamioanele şi tractoarele — cred că justifică antipatia lui moş Gheorgbe faţă de străvechea slugă a plugarului, azi desuetă. DESPRE CAI Şl DUNE Pentru cai am găsit însă la aceşti oameni multă simpatie. Fireşte, calul va fi şi el înlocuit, totuşi prietenia lui cu omul a fost mai sinceră şi amintirea ei nu se va risipi. Cînd voisem să văd tarlalele Gigherei, tînărul inginer agronom Valeriu Cîrstoiu, un vîlcean aclimatizat între oltenii din miazâ-zi, scund, energic, autoritar şi înţelept, m-a invitat în şareta lui trasă de o iapă nervoasă, pe care a botezat-o Ocazia. Inginerul n-avea bici, iar hăţurile erau simbolice, căci iapa asculta de grai. Treceam în fugă (Ocazia alerga şi la deal, pe coastă, uneori pe buza şanţului, dar cu precizie de ciclist), entuziasmat, pe largile cîmpuri pe care fără această iapă inginerul Cîrstoiu nu le-ar fi putut controla zilnic pe drumuri de multe ori improvizate. Treceam prin abundenţa de copaci sau printre bulgării cîmpului şi-1 ascultam pe agronom 79 cum îmi spune In viteza şaretei, din memorie, cifre şi etaje de cifre oglindind evoluţia economici colective a Gigherei, sau cum vorbeşte din mers cu fiecare om, întrebînd şi dînd răspunsuri precise. Chiar uitasem dc Ocazia, căci la urma urmei nu caii mă interesau, ci oamenii, cînd, la Dâbuleni, a trebuit iarăşi să cunosc cavalcade. Cu doi ani înainte, într-un decembrie fără zăpadă, cînd fusesem întîia oară în inima nisipurilor, la Dăbuleni, o fală .fragilă, inginer agronom şi ca, mi-a explicat cum au ajuns dunele să nu se mai mute. Mă uimise viţa de vie, fără portaltoiul obişnuit, şi fata îmi explicase cu glas discret şi uşor metalic, ca al nisipului resfirat, de-vuit, că nu e nevoie de portaltoi, fiindcă filoxera are respiraţia cutanată, iar grăuntele de nisip devine dopuri în porii ei şi o sufocă. Abia venită din Drăgăşanii ei de obîrşie, tînăra inginera sc lupta cu nisipul alături de localnicii pe care venise să-i ajute. Cmd am mai venit ia Dăbuleni, după doi ani, deşi nisipurile erau demult iixate, n-am putut-o vedea toată ziua. L-am întrebat pe preşedintele Pîrvă-nuş dacă e la sediu : se făcea seară. „Nu, nu e la sed'u... cum o să fie la sediu acum ?" Da, munca era în toi. „E pe cîmp, cu şareta", au zis nişte colectivişti. Am întrebat cine mînă calul şi toate privirile colectiviştilor din curtea gospodăriei m-au măsurat mirate. „Cum cine? Ea!" „îi plac caii?" şi jni s-a răspuns cu un zîmbet colectiv. Cineva mi-a povestit cum tînăra ingineră a reuşit să îmblînzească un cal nărăvaş, cum i-a zis calului „Cigi" şi cum calul o asculta fără hăţuri sau bici, dar numai, pe ea. Mutată la gospodăria „Timpuri noi", unde am găsit-o în toamna trecută, fata şi-a lăsat calul la vechea gospodărie. 1-a părut rău de cal, dar i s-a dat aici altul, pe care toi ea 1-a îmblînzit. „Nu-i e frică ei nici de nisip, nici de vuit, de nimic!" a spus cineva. Umblasera pe cîmpuri şi prin vii. Urmele şaretei cu care inginera alerga peste tot erau mereu calde. Dar pe ea n-am vazut-o decît seara tîrziu, la sediul gospodăriei, unde o aşteptau pe masă hirtii, planuri, scheme, situaţii care mai cereau încă o zi de muncă în aceeaşi zi. Cînd a intrat, vioaie, tînăra, cu părul pe umeri, cu ochii ageri buni de privit zarea, înaltă, subţire, fragilă, am recunoscut-o : era aceeaşi Paraschiva Dumitrescu pe care o ştiusem vorbindu-mi despre filoxeră într-un decembrie rece şi uscat. Atunci o văzusem într-un costum de schi şi cu un fel de bonetă frigiană, de lină. Era pe cîmp. Acum purta rochie. Preşedintele zîmbi, şi cînd inginera ieşi o clipă, istorisi mîndru : •— Astă vară, cînd a fost să dea mana în vie, ea singură cu mîna ei stropea noaptea, ca un bărbat printre bărbaţi, s-o scape dc mană. Era cu costumul de schi... Toată noaptea a muncit în vie. Dădea sfaturi, muncea şi ea. N-a închis ochii pînă nu s-a convins că nu mai e nici un pericol pentru, vie. — Cine a obligat-o să facă una ca asta ? am întrebat eu cu o secretă mască de candoare. Preşedintele Pîrvănuş a înălţat din umeri spre mine, mirat: — Cum. cine? Ea singură. Nu e via gospodăriei?!.. Noi lotuşi ne-am gîndit că nu e muncă pentru ea. Ce naiba, e fată, şi-i aşa de fragedă. — Şi nu i-a ţi spus? — I-am spus, şi-a zis că nu-i e de ca, că-i e de vie, că dă mana peste viţă. Preşedintele îmi mai spune că tînăra ingineră utemistă ar fi putut rămîne Ia Bucureşti, datorita mediei mari cu care a absolvit facultatea, dar că a vrut să muncească pe teren. „Şi de cînd a venit, lucrează : 31 hectare 80 de vie, pe teren nisipos, o pepinieră de 10 hoeIare, un teren de 10 lia cu butaşi de viţă înrădăcinaţi, două livezi, parcul circular pe care î-ai văzut., a introdus soiuri noi de grîu de înaltă productivitate ... Şi nu vrea să se odihnească, şi seara tîrziu mai găseşte timp de citit şi de muzică... Şi, aşa cum v-ani spus" încheie preşedintele cînd fata se întoarse în birou. Stăteam cu toţii şi Parascliiva vorbea liniştită, cînd deodată lectura unei note aduse de la telefon i-a şters un surîs abia început. S-a sculat repede şi ochii ei s-au mulat şi cu gîndul şi cu privirea pe alt plan. O scuză grăbită : — Se anunţa temperatură sub zero grade ! Şi a dispărui. Alerga la şaretă. NUMAI FILOXERA SE TEME DE NISIP Cîteva nopţi la rînd, in Gigbera, trezindu-mă la răstimpuri, auzeam sub mine, în pivniţă, gargara stinsă a mustului care fierbea. Insă cele mai frumoase vii le-am văzut la Dăbuleni şi la Bechet. Vinuri băusem destule în prima călătorie pe lîngă Jii, dar strugurii nu-i văzusem decît stafidiţi, în pod, căci era iarnă. Revenit după doi ani, aşteptam cu nerăbdare să-i văd pe butuci. Şi acum, după o masă pregătită la o stînă dăbuleană de un cioban şi un tînăr pocăraci (sau ucenic la turme), vechiul meu prieten, tovarăşul Netcu, preşedintele sfatului popular din Dăbuleni, un bărbat masiv in trupul căruia fiecare linie arată densitatea musculară a energiei, cum pe faţa lui fiecare muşchi reflectă vibraţia voinţei, mi-a arătat strugurii. Erau ciorchini cu boabe rubinii şi rotunde pînă la perfecţia sferei, de roşi oară (foarte dulci), struguri cu bob alb-verzui şi uşor lunguieţ, numiţi parmac, sau boabele brumării şi vinete de săină, sau... dar să vorbesc despre vin. In Gura Jiului se poate bea parmac, un vin alb şi sec, se poate bea vinul de o culoare sublimă, ca untdelemnul grecesc, numit berbece!, sau negrul moale tăcut din săină şi uşor, spre deosebire de negrul vîrtos căruia i se zice şi cori», şi pe lîngă alte soiuri adaptate, se mai poate bea mîndria acestor nisipuri : roşioara, puţin dulce dar tare, de culoarea palizilor trandafiri ai lui. Saadi, numită aici şi vin aprins („Că te aprinde de ţî să încălzăsc şi unghiile de la picioare!"). Vinurile acestea nu se suie la cap, de aceea oamenii nisipurilor ie beau şi rămîn veseli şi glumeţi, cum sînt şi cînd nu le beau. Cred că şi fără su-1 ştie, ci aplică proverbul care zice că omul să bea vin pînă are să ţie Icul de ureche, nu pînă or săi scoată ciorile ochii. Şi la urma urmei de ce n-ar bea oamenii vin. dacă nisipul de culoarea leului s-a culcat pe pămînt, lăsindu-şi alintată de -unt numai coama. înainte, toţi se temeau aci de nisip : şi omul, şi filoxera, şi drumul. Omul murea de pelagră, neavînd decît mălai stricat. Omul murea de foame neaviml nici mălai stricat. Dar omul a învins nisipul şi trecutul şi ochii lui s-au înseninat. Comuniştii din sate au ridicat viaţa la niveluri nesperate. Şi Alexandru Dobre, şi Oprea Călin, şi Netcu, şi Pîrvănuş, şi tinerii uleinişti ca Parascliiva Dumitrescu şi atîţia alţii sînt în primele rînduri. Gura Jiului, pe care partidul a ridicat-o din fosta mizerie, adunînd-o într-un raion pînă la ridicarea ei pe treapta civilizaţiei moderne, pentru ca azi cele trei raioane învecinate să-şi fi luat îndărăt, după specificul terenurilor, ce era de drept al lor, îşi trăieşte, ca limit cu istoria poate cea mai pasionantă, prezentul atît de inedit. 6 Viaţa rominească, nr. u 81 Altădată, oamenii s-au aşezat aici şi au îndeplinit în tăcere munci dificile, înfigind rădăcini care să oprească migraţia dunelor. De cei leneşi, care şi altădată erau aici rarităţi, au rîs virulent: nisipurile îngăduiau să fie înfruntate numai de oamenii cutezători şi harnici. Cine s-ar fi lenevit, s-ar fi sufocat sub dune, ca filoxera. In alte vremi, un bărbat se plîngea, probabil la horă : A dracu nevaslă-mea Puse oala să se lea Şi iarba crescu sub ea! Şi veni un porc ripat Dele oala pesle cap... — Fire-al dracului de porc, Eu credeam că sufli-n foc. Dar astea sînt lucruri uitate. Belşugul pe care l-am văzut acum în acele nisipuri n-are altă sursă decît hărnicia colectivă, organizată de comunişti sub semnul construcţiei socialiste. Pasul oamenilor din satele cu nisip este lung şi ritmul mersului grav. Ţi se pare că omul nu se grăbeşte, dar abia ai încercat să-i vezi faţa, şi nu-i mai zăreşti decît conturul negru al trupului drept, topindu-se în capătul uliţei fără capăt. Aici uliţele sînt lungi şi drepte şi satele sînt lungi. Oamenii vorbesc puţin. Zac in ei amintiri grele şi se nasc planuri mari. Dar nu sînt încruntaţi : au fost. Poporul zice că orbul cînd dă de perete crede că s-a isprăvit lumea. Oamenii de-aici n-au fost orbi : contemplîud cu dezgust nisipurile seci, s-au gîndit că dincolo, dedesubt, trebuie să mai fie o lume. Si au găsit-o. In stînga Jiului sînt treizeci de mii de hectare de asemenea nisipuri din care azi mai mult de jumătate au fost înfrînte de om. Vorbeam într-o dimineaţă de septembrie cu cîţiva oameni, pe o dună, sus, între duzi, despre perspectivele anilor viitori. Cineva întrerupse glasurile, arâlînd orizontul înămolit de ceţuri: — De-acolo o să vie trenul. Eram aşa de convins în clipa aceea de acest lucru ea de o realitate demult prezenta, uitînd că încă nu sînt căi ferate în Gura Jiului, încît am înlrebat : — La ce oră ? Fără zîmbet, omul mi-a răspuns grav şi poate solemn: — într-o zi. Trenul nu c ultima dimensiune a voinţei de progres a acestor oameni, însă una grabnică. Ştiu că o vor realiza. Azi uumai filoxera se mai teme aici de nisip. HORIA ROBEANV CEI CARE VIN SPRE NOI Cei care vin spre noi ca nişte flăcări mîndre ţîşnite din pămînt. cei core vin spre noi în pas legănat, cu mîinile pe frunte ca să-şi ascundă ochii, cei care vin spre noi cu răsuflarea fierbinte a jivinei hăituite sînt anii noştri de demult, anii fără cer şi fără soare, unii în care n-am plîns şi n-am avut lacrimi anii de ieri — viaţa noastră netrăită; îngropată ca s-o apărăm de furtună. Vin acum să-şi culeagă belşugul pe care li-l datorăm, vin să ne ceară bucatele păstrate în hambare, va trebui să le dăm apa care n-au băut-o şi plinea care n-au mîncat-o. Dar ce ne vom face dacă ne vor cere şi cîntecele? Căci cîntecele lor în timpul cît ei au stat înlănţuiţi au zburat în lumea, întreagă. DUMINECA Peste acoperişuri, deasupra copacilor trece dulcea răsuflare a păsărilor. Soarele s-a jucat azi toată ziua, cu copiii prin parcuri, a torturat bătrînii care picoteau în faţa ferestrelor şi a aurit obrajii femeilor. Dumineca soarele îşi face siesta în grădinile pline de baloane şi de ţipete subţiri, fragile ca un susur. Mîine, luni, va deschide dimineaţa larg porţile uzinelor împărţind aripi oamenilor care se îndreaptă spre maşini P î I N E A Am semănat şi am udat ţarina cu apa frunţilor, am cules spicele, am măcinat griul, am cărat făina şi am frămîntat aluatul. Noi singuri le-am făcut pe toate. Acum e gata. lat-o, e aici. Cît e de fierbinte şi dulce sub rumeneala ei de sînge! Aroma ei năvalnică te încinge. Şi te ameţeşte ca un vîrtej. E mare cît tot pămîntul. In miezul ei e inima noastră. A venit ceasul prielnic cînd ne putem duce să mîncăm din marea pline a lumii. 83 lirică Tu eşti ca fugara nestatornicie a luminii care vine şi pleacă şi iar vine şi iar se duce in zilele nebuna/tecului april. Am începui să-ţi cunosc toate jocurile. Ştiu cînd eşti firele de iarbă şi cînd eşti fluturii care aleargă deasupra florilor fără să le atingă; le ghicesc cînd eşti vîntul care sare de pe acoperişul casei în crudul frunziş al plopului; te simt cînd vii de peste ape ascunsă în mireazma amară a brazilor de departe ; te recunosc în paharul cu care beau vinul şi în cuţitul cu care tai plinea. Aerul din odaie mă sărută cu buzele tale şi gura ta e toată vremea lîngă gura mea atît de aproape că s-ar face una de n-ar fi răsuflarea care le desparte. lumină Aud lumina cum se caţără pe zidul din faţa casei mele — cînd stau cu ochii închişi o aud şi mai bine; îi pot uşor număra paşii cînd urcă treptele de iederă îţi pol spune şi de cîte ori s-a-împiedicut de zorele: (aceste bălrtne flori sărace şi blajine, întotdeauna triste şi ca şi lumina, oarbe şi surde). Iu zori, o simt înainte de a mă trezi cum îmi dă tîrcoale ferestrelor, îmi bale în uşă cu degetele ei de purpură şi mă vesteşte că a sosit Iriiniţîndu-şi înainte primele zboruri ale cuvintelor pe care oamenii le-au rostit în somn şi toate şoaptele care au plutit în visele nopţii. t) simt dimineaţa cînd îmi spală obrajii — .aş putea s-o string în braţe dar nu fac nici o mişcare; ' o las să-mi umble pe Umple, pe ochi, pe gură, (mi-e gura plină de arome dulci de parcă toată noaptea am mestecat trandafiri) şi mă prefac că dorm, sub mîngîierile ei, cu să mă alinte şi mai mult. Apoi mă îmbrac repede şi plec la lucru şi ea mă petrece pînă la colţul străzii unde rămîne. să se amestece în zgomotele oraşului, în rîsetul copiilor. în vocile oamenilor. r NOTE DE DRUM SUDAMERICANE N. MINEI Frigorifico 0 străveche lege argentinianâ slatuiază că uciderea unci vite (este, evident, vorba de o vită străină) şi consumarea cărnii ei nu constituie uii delict. Cu o singură condiţie : ca pielea, coarnele si copitele să fie lăsate proprietarului, pe locul unde s-a făcut înjunghierea. Formal, această lege nu a fost abrogată niciodată. Ea evocă timpurile cjnd între Buenos Aires şi Mendoza — adică de-a latul ţării — sau între Tucuman şi Santa Cruz — adică de-a lungul ei - călătoriile se făceau călare şi durau, vorba celebrului cînlec pentru copii, tina, două. trei, patru, cinci, şase săptămîni. Cîte provizii se puteau încărca pentru atîta amar devreme în desagii ce aţîrnau de oblîncul şelei ? Şi, date fiind vicisitudinile unei astfel de călătorii, cum să nu se acorde prioritate, în susnumiţii desagi, elementului' lichid şi alcoolic, atît de poetic denumit aguardiente? In aceste condiţii se impunea ca hrana, în loc să fie adusă de acasă, să se procure la faţa locului, printr-un adevărat sistem de autodeservire. Cu atît mai mult cu cît fripturile potenţiale treceau pe la nasul călătorilor, sub forma ambulatorie a vitelor încă vii, în cirezi fără număr, pe imense păşuni neîngrădite, unde erau la fel de libere ca şi iepurii pe mirişte, şi incomparabil mai accesibile. Vita, odată aleasă, era înjunghiată cu un cuchilh' lung şi subţire, iar carnea ei friptă la un foc de uscături, aţîţat de suflarea' dezlănţuită a vînturilor patagoneze. Strămoşii celor 52 de milioane de bovine, care rumegă şi mugesc astăzi' în pampas-ul^ argentinian, au fost aduşi în secolul al XVI-lea, pe o corabie europeană, fără nici un efort, aproape fără voia omului, cornutele s-au înmulţit cu repeziciune, devenind un imens şcptel şi principala bogăţie a ţării. Interesant de semnalat c faptul că, odată cu vitele, s-a răspindit în Argentina şi hrana lor naturală : iarba grasă şi gustoasă care creşte pe aici este tot dc origină europeană şi provine, după cît se pare. din furajele debarcate împreună cu primele cornute. Timp de aproape trei veacuri, argentinienii au folosit ra marfă numai pielea vitelor — celebra cuera de vaca. Carnea era un subprodus, constituind în acelaşi timp şi alimentul cel mai ieftin. Abia în secolul trecut s-au făcut primele tentative de a se exporta şi ceea ce se găsea sub epiderma tăbăcită a rumegătoarelor. S-a încercat, mai întii a se trimite în Europa vite vii, dar masivele patrupede s-au dovedii atît de puţin rezistente la răul dc mare, încît fie că nu supravieţuiau traversării Atlanticului, fie că debarcau într-o stare de ca.şexie avansata - - tocmai potrivite 85 pentru a servi, ca ciolane de ros, nu omului, ci celui mai bun prieten al său. S-a trecut atunci la exportul de carne sărată — şi pentru un timp au înflorit întreprinderile numite saladeros — apoi la exportul de carne uscată sau pemmican. Dacă vă amintiţi, în lecturile care v-au legănat adolescenţa, pemmicanul era hrana favorită a piraţilor. Dar burghezia europeană, importatoare de carne din Argentina, deşi folosea numeroase procedee împrumutate de la piraţi, avea gusturi mai delicate decît aceştia. Aşa că pemmicanul şi carnea sărată nu au avut viaţă lungă. In 1878, a fost realizat primul transport de carne congelată din Argentina spre Europa, într-un vas frigorific. Experienţa a eşuat cu desăvârşire, carnea ajungînd la destinaţie nu numai desgheţată, ci şi putrezită. Dar această călătorie a deschis o eră nouă în economia argentiniană : !a sfîrşitul secolului, 278 de vase frigorifice circulau permanent între Argentina şi Anglia. , De atunci, cuvîntul frigorificei a căpătat pentru argentinieni trei înţelesuri diferite. Frigări fir o este şi instalaţia de congelare a cărnii, şi vasul care o transportă, dar şi abatorul de vite. Graţie celor trei frigorificos, Argentina exportă astăzi carnea a două milioane de vite pe an, ocupînd, în această privinţă, primul loc în lume (Inutil să adăugăm că, din clipa în care a devenit produs de export, carnea a devenit de vreo două zeci de ori mai scumpă pe piaţa internă. Şi nu v-am sfătui să vă prevalaţi de legea care vă dă dreptul să înjunghiaţi o vită străină şi să-i consumaţi gratuit carnea!). ... Nu am cunoscut abatoarele din Chicago, cărora Upton Sinclair le-a închinat una din cele mai combative scrieri ale sale. Am vizitat în schimb un frigorifico (în cel de al treilea sens al său) şi localnicii mi-au afirmat că nu este cu nimic inferior întreprinderilor similare de ucidere în masă din Statele Unite. Enormele clădiri sînt aşezate chiar pe malul oceanului, în aşa fel încît încărcarea în vase să se poată face direct din antrepozitele abatoarelor, în jurul acestora, în nişte ţarcuri uriaşe, se îngrămădesc cîteva mii de vite, care-şi aşteaptă rîndul la cuţit. Privindu-le, simţi nevoia unei pancarte, care să se adreseze vizitatorului cu o parafrază a celebrei invitaţii danteşti: „Voi, care intraţi aci, lăsaţi orice sentimentalism l" Căci vitele care se îndeasă acolo, şold lîngă şold şi corn lîngă corn, sînt nemîncate de cel puţin două zile. Asta, pentru ca intestinele să le fie curate. în ciuda foamei, nu se aude nici un muget, nu se vede nici o frămîntare. Aprehensiunea morţii apropiate, stîrnită probabil de mirosul atotdominator al sîngelui proaspăt, paralizează întreaga cireada comprimată între palisadeîe ţarcului. Ochii mari şi umezi sînt înecaţi în groază, iar spinările masive se lipesc şi mai mult una de cealaltă, în căutarea unei precare apărări. Din cînd în clnd, unul din ţarcuri se deschide şi locuitorii săi pornesc încet pe cel din urmă drum. înainte însă de a fi sacrificate, viitoarele biftecuri fac un popas obligatoriu într-un bazin cu apă curgătoare, unde se îmbăiază îndelung. Grija pentru curăţenie nu se opreşte aici : ieşind din bazin, vitele urcă o pasarelă de lemn, deasupra căreia cade ploaia măruntă şi deasă a cîtorva zeci de duşuri. Pe măsură ce se apropie de abatorul propriu-zis, mersul victimelor se face tot mai lent, mai şovăitor. Capetele lor mari se leagănă într-o parte şi înlr-alta, ca şi cum şi-ar jeli muteşte propria lor soartă. Dc pe 86 margini, o duzină de vaqueros le îmboldesc cu nişte lungi prăjini, la al căror contact vitele tresar şi grăbesc pasul. Prăjinile sînt de fapt nişte conductori electrici, a căror atingere trimite în trupurile patrupedelor o salvă de curenţi, mai usturători decît muşcătura unui bici. în pragul abatorului, vita este în timpi na tă de un parlagiu cu carura atletică, care joacă rolul unui anestezist. Lovitura barosului sau ameţeşte animalul, căruia, imediat după aceea, un alt parlagiu îi taie cu dexteritate carotida. Din clipa următoare, vita care mai mişcă încă este atîrnată într-un cîrlig şi intră într-un sistem complex de benzi rulante, care, circulând cu o ameţitoare viteză, o fac să treacă prin faţa unui număr — aparent incalculabil — de muncitori. Cîndva halatele şi şorţurile lor au fost, probabil, albe. Acum, sînt roşii şi scorţoase, din cauza sîngelui, care le împroaşcă mereu şi le acoperă cu straturi succesive. Oamenii se mulţumesc să execute un gest, un unic gest, chirurgical, precis şi rapid. De la om la om, gesturile diferă foarte puţin, dar diferă totuşi : unul taie mai sus, altui mai jos, altul şi mai jos. Rezultatul este că într-un timp uluitor de scurt trupul neînsufleţit este decapitat, jupuit, spălat, golit de măruntaie, spălat, despicat, spălat, decupat în tranşe, spălat, spălat, spălat... Gustul consumatorilor de peste ocean este cît se poate de rafinat şi nu trebuie contrariat prin nici o impuritate, orieit de mică. La capătul lungului traseu al benzii rulante, carnea trandafirie şi foarte, foarte curată este îmbrăcată cu gingăşie într-o cămăşuţâ de nylou transparent, după care părăseşte frigorifico nr. 1 — abatorul — pentru a fi trimisă să degere în frigorifico nr. 2 — instalaţia de congelare. După un stagiu de trei săptămâni la minus 20°, va trece în frigorifico nr. 3 şi ultimul : vasul care o va transporta — la minus 18° — pînă în Anglia sau Statele Unite. In abatorul pe care-i vizităm, alături de nenumăratele operaţii vizibile, care au drept scop să transforme o cornută într-o anumită cantitate de fleici, vrăbioare şi antricoate, se mai petrece şi o operaţie invizibilă care ţine, dacă putem să ne exprimăm astfel, de domeniul consular. Este vorba de schimbarea de naţionalitate pe care o suferă carnea : la intrare, era o vită argentiniană, la ieşire este un produs britanic. Căci toate frigorificos, fie ele în Buenos Aires sau în provincie, aparţin Angliei. Pe teritoriul argentinian, cu mînă de lucru argentiniană, din materie primă argentiniană, se realizează profituri englezeşti. în raport cu cheltuielile, beneficiile sînt frumuşele: proporţia este de aproximativ 16 la !. De altfel, capitalurile britanice nu se limitează la investiţiile făcute tn frigorificos. Pînă nu tocmai de mult, toate căile ferate argentiniene aparţineau unei campanii englezeşti. Iar pe marii proprietari ai unor cirezi cate numără sute de mii de capete de vite, îi cheamă pe numele mic Ri cardo sau Federico (ceea ce este cît se poate de argentinian), dar pe numele de familie Newton sau Bullrich (ceea ce, din punct de vedere anglo-saxon, este all-right!). ... înseamnă asta că nu există abatoare argentiniene şi că argentinienii nu consumă carne de vilă ? Cîtuşi de puţin! Ca dovadă că, în imediaţi vecinătate a măreţului frigorifico pe care 1-ani vizitat, se găseşte un mic abator autentic argentinian şi cîteva birturi, unde se servesc numai fripturi de vacă. De ce în imediata apropiere? Pentru că în abatorul cel mic 87 sînt sacrificate vitele care n-au fost găsite convenabile pentru abatorul cel mare şi în ospătariile pitoreşti, dar murdare, este servită carnea, pe care controlul veterinar din frigorifice- a respins-o ca necorespunzătoare pentru export. Şi dacă, o dată cu muşchiul în sînge, înghiţiţi şi o dosă oarecare de trichină sau cisticerci, nu vă faceţi inimă rea : nu aveţi de plătit nimic în plus ! Noaptea prin Buenos-Aires Străzile gem de lume, magazinele ţin uşile larg descinse, la cinematografe începe un nou spectacol. E ora 11. Da, dar 11 noaptea î La Moscova, Praga sau Bucureşti, viaţa de noapte îuseamnă schimbul al treilea în uzine, tragerea ziarului la rotativă, a suta experienţă în laborator sau a mia cizelare a unui vers. La Paris, Londra sau New York, viaja de noapte înseamnă mai cu seamă un număr de strip-tea se la cabaret, un pot gras la pocker sau o mică şi picantă orgie. La Buenos Aires, viaţa de noapte înseamnă exact acelaşi lucru ca şi viaţa de zi... doar cu ceva mai multa animaţie, cu ceva mai mult zgomol. Luna — vizibilă sau invizibilă —■ pare să exercite o puternică influenţă asupra celor trei milioane de locuitori ai capitalei argentiniene: de cum se lasă întunericul, ei se revarsă ca o gigantică maree pe străzi, um-plîndu-le de forfotă şi larmă. Nu e vorba numai de oameni care se plimbă. Acum, în miez dc noapte, se face piaţa, se cumpără cărţi sau cămăşi, se dau pantofi la reparat... Toate acestea se desfăşoară în cadrul unor tocmeli de lip sud-american care fac să pălească tîrguielile levantine şi pentru care se cheltuiesc comori de retorică şi diplomaţie. Iată mai jos schema — mult simplificată — a unei astfel de negocieri. Să presupunem că este vorba de cumpărarea unei poşete. Clienta intră în magazin şi cere să vadă o poşetă neagră. Negustorul, care pare copleşit de cinstea ce i se face, declară că dispune de un exemplar rarisim de poşetă, păstrat special pentru frumoasa doamnă (frumoasa doamnă intră pentru prima oară în viaţa ei în acest magazin, dar nu se arată deloc surprinsă de favoarea ce i se face). Poşeta e adusa pe tejghea. La vederea ei, clienta strîmbă din nas : ar fi preferat una mai lungă şi mai îngustă. 0 poşetă mai lungă şi mai îngustă îşi face apariţia alături dc cealaltă. Din nou se încreţeşte nasul clientei, care aduce acum. o obiecţie fermoarului... La a zecea poşetă, clienta decide că de fapt tot cea clintii îi place mai mult. Abia acum se intră în miezul problemei : preţul. Negustorul pune muia dreaptă pe inimă, se înclină şi, cu un glas pe care emoţia îl face să tremure, se arată dispus să cedeze giuvaerul de piele contra ridiculei sume de 1.000 de pesos. Clienta păleşte, înalţă din sprîncenele ei subţiri şi ripostează că o bună prietenă a sa a plătit pentru o poşetă identică, dar absolut identică, nici mai mult, nici mai puţin decît 180 de pesos. Negustorul păleşte şi el şi întreabă, îndurerat, dc ce ţine frumoasa doamnă să-l ucidă. Clienta î! asigură că nu are această intenţie şi continuă, punîndu-şi întrebarea dacă are de-a face cu un comerciant sau cu 88 un tîlhar de drumul mare. Zîmbind amar, negustorul răspunde că încă nu e tîlhar, dar cu asemenea muşterii are toate perspectivele să devină şi că, pînă atunci, se jură că ea (poşeta) îl costă pe el 850 de pesos, dar, ca să-i fie pe plac ei (clientei), este gata să i-o vîndă cu 900. Clienta se jură şi dînsa că deşi nu are asupra ei mai mult de 250 de pesos, este dispusă să-i cheltuiască pe toţi pentru a lua poşeta. Negustorul împachetează obiectul în discuţie şi îl întinde clientei, cu un gest dramatic : e al ei pentru 750 de pesos! Clienta suspină şi îşi aminteşte că mai are 50 de pesos, destinaţi cumpărării unor medicamente de primă urgenţă, dar iată, sacrifică şi sănătatea de dragul poşetei. Cu mişcări nervoase, negustorul despachetează poşeta : sub 600 de pesos nu o poate vinde, chiar dacă existenţa lui biologică ar depinde de asta. Clienta înalţă din umeri şi se îndreaptă spre uşă. Negustorul sare peste tejghea, o apucă de braţ şi o întreabă dacă îşi dă seama că abandonează cea mai frumoasă poşetă din Buenos Aires. Clienta murmură, cu un aer absent, că a văzut multe poşete mai frumoase decît aceasta şi care, în plus, costau şi mai ieftin, dar că o inexplicabila slăbiciune o determină să prefere pe cea de faţă. Negustorul contesta cu vehemenţă că există măcar o singură poşetă mai frumoasă în toată Argentina şi arată la rîndul său că, deşi a înţeles în sfîrşit în ce constă unicul ţel în viaţă al clientei (să-1 aducă pe el în pragul falimentului), nu poate rezista farmecului unoi atît de frumoase doamne şi lasă poşeta la 500 de pesos. Clienta examinează din nou marfa şi ridică oferta la 350 de pesos. Lovindu-se violent cu amîndouă mîinile în piept, negustorul se adresează acum direct cerului, întrebindu-1 cu ce a păcătuit pentru a fi astfel pedepsit ; neprimind nici un răspuns, el îşi anunţa clienta că îi dăruieşte poşeta (solicitînd în schimb, ca amintire personală, doar simbolica sumă de 450 de pesos)... In cele din urmă se ajunge la un acord pentru 400 de pesos. Ambii combatanţi sînt epuizaţi, dar fericiţi. Fiecare e mîndru de sine însuşi şi plin de stimă faţă de adversarul său. Cu atît mai mult cu cît clienta ar fi fost gata să urce pînă la 500 de pesos, iar negustorul să coboare pînă la 350. Şi ea, şi el, sînt portinos get-beget! Iar un por tino care cumpără sau vinde ceva, fără să se tocmească, nu este un demn fiu al celui mai marc oraş din America Latină. Obsesia chilipirului este atît de mare pentru clientela argentiniană, încît negustorii localnici au găsit formele cele mai variate pentru a-i creea iluziile corespunzătoare. Una din aceste forme e şi aşa numitul remote, un fel de magazin dc consignaţie, unde mărfurile se vînd printr-o continuă licitaţie, care înfloreşte îndeosebi în orele de scară şi dc noapte. Pe un fel de podium, stă instalata o persoană care reprezintă o sinteză de vînzător-conferenţiar-comper-mim-recitator-rapsod. Un asistent îi prezintă pe rînd obiectele cele mai diferite, iar el le face o prezentare în care îşi disputa întîictatea efuziunile lirice şi demonstraţiile utilitare, evocările istorice şi calculele băneşti. Din cînd în cînd, prezentatorul zvîrle în mulţimea care îl ascultă cu gura căscată, cîte un obiect. Cine îl prinde din zbor, îl capătă în mod gratuit. Bine înţeles, lucrurile dăruite cu atîta generozitate sînt fleacuri — o şurubelniţă minusculă, un portmoneu de plastic, un cartonaş cu şase nasturi de cămaşă — dar ele servesc la crearea unei atmosfere menite să dea celor de faţă impresia că sînt beneficiarii unei adevărate sinucideri comerciale. 89 Scenariul după care se desfăşoară licitaţia cuprinde şi lovituri de teatru. Astfel, la un moment dat, era în discuţie un vechi ceas de buzunar. Ofertele erau puţine şi creşteau încet. Vînzătorul îşi stimula cumpărătorii prezumtivi cu enorme rostogoliri de glas, lăudînd hiperbolic virtuţile cronometrice ale hodorogitului ornic, dar rezultatele se lăsau aşteptate. Intin-zînd spre public palma în care se găsea ceasul, vînzătorul întreba, pe un ton aproape ameninţător : — Nu dă nimeni mai mult? Nimeni? Şi cum nimeni nu dădea mai mult, el a şoptit ceva adjunctului său. Acesta a cotrobăit pe undeva sub tejghea, a scos de acolo o piuliţă şi i-a pus-o în faţă. Vînzătorul a aruncat ceasul în piuliţă, a apucat pisălogul cu amîndouă mîinile şi a întrebat o ultimă dată, cu un glas care vibra de tragismul unui Macbeth : — Nu dă nimeni mai mult ? Asistenţa nu numai că nu a răspuns, dar a încetat să mai respire. Intr-o tăcere mormîntaîă vînzătorul a început să piseze cu atîta furie, de parcă în fundul piuliţei s-ar fi aflat nu un biet ceas uzat, ci cel mai refractar dintre muşteriii săi. Ca într-un film cu Stan şi Bran, ceasul a fost făcut chisăliţă, în faţa unui public înfiorat de nobilul patetism al gestului. Pierderea suferită de abilul vînzător a fost cu siguranţă larg compensată de prestigiul dobîndit cu acest prilej şi materializat îu avantajoasele afaceri încheiate numaidecît după aceea. ...Şi, tot la miezul nopţii, poţi intra în Buenos Aires în orice cinematograf. Ultimul spectacol — agrementat cu „jurnal", completare şi cîteva numere revuistice ■— ia sfîrşit pe la 2 şi jumătate dimineaţa. In zori, oraşul este mai însufleţit ca orieînd. Se întîlnesc cele două lumi : a celor care au colindat magazinele, au supralicitat la remote, au mers Ia cinema şi au dansat în night-club-uri — şi a celor care se duc la lucru. Printre aceştia din urmă, se disting coloanele lungi de docheri care se îndreaptă spre port, textilistele de la fabricile de postav, muncitorii numeroaselor întreprinderi de pielărie şi încălţăminte, ucenicii firavi ai şantierelor navale... Pentru toţi aceştia începe o nouă zi de muncă, care va dura minimum zece ore. In lumina palidă a începutului de dimineaţă, feţele sînt cenuşii : şi ale celor care au obosit, petrecînd, şi ale celor cărora noaptea le-a fost prea scurtă pentru nesfîrşita oboseală a muncii trudnice. POEŢII LUMII RABINDRANATH TAGORE TAGORE văzut de T. ROSS Uriaşa personalitate a lui Rabindranath Tagore este o împletire armonioasă 'făcută din bogata activitate de scriitor şi din marile înfăptuiri pe tărîm politic. în nenumăratele volume de literatură (insumînd 50 numai de poezie), s-a inspirat din cărţile de înţelepciune ale Indiei, atent fiind în acelaşi timp la programul cultural dim ţările occidentale, adaptând din el climatului (arii sale ceea ce i se părea că ar contribui la luminarea poporului subjugat de colonialismul englez. Cu un ochi era, deci, în străvechile Upanişade, iar cu celălalt veghea la destinul Indiei. Poezia lui Tagore, fruct al unei individualităţi complexe, nu e lipsită — fireşte — de contradicţii. Misticismul, aşa de caracteristic lumii înapoiate, a lăsat amprente serioase în mare parte din opera ,sa. Nu însă cum afirmă comentatorii apuseni, care îi neagă total orice urmă de ieşire din sfera credinţelor .religioase. „Gitanjali" (volum datorită căruia autorul lui se impune atenţiei lumii întregi, căci mai ales pentru el şi pentru volumul „The gardener" [„Grădinarul"], i se conferă în 1913 premiul Nobel), e adevărat, îl face pe Tagore tributar misticismului. Cărţile sacre vor fi alimentat din belşug sentimentul religios, prezenţa lui se poate explica însă şi prin alte cauze, dintre care vrednică de luat în seamă este pierderea soţiei şi a celor doi copii (1902). După acest eveniment Tagore, ca la noi Ilaşdeu în urma morţii Iuliei, cade în lungi meditaţii religioase. Detractorii omului ce şi-a făcut din unirea lumii din Apus cu cea din Răsărit un crez pentru oare nu şi-a precupeţit nici măcar eforturile fizice (Tagore împlinea 65 de ani cînd întreprinde în 1926 memorabilele călătorii prin Europa), ■— aveau tot interesul să ascundă militant temu) marelui poet. Tagore nu a fost un om politic, după cum ne spune şi Jawaharlal Nehru în „Descoperirea Indiei" (p. 377—378), însă era „cu hurra aproape de soarta poporului indian", ,,un simpatizant al proletariatului", oare nu a ajuns la concepţia de a schimba faţa lumii prin revoluţie. Totuşi el aderă, trup şi suflet, la uriaşele transformări din Uniunea Sovietică. Scrisorile din Rusia (1930, cînd Tagore face o călătorie prin U.R.S.S.), îi împart, }>utem zice, întreaga activitate, în două : epoca de dinaintea lor şi anii creaţiei de după ele. Altminteri, lupta pentru eliberarea Indiei, dusă paralel cu a lui Mahatma Gandhi, se străvede, embrionar, încă .din 1885, dată la care agilă prin ziar ideea de autonomie şi independenţă. Cîlevia date nucmai, şi sînt suficiente spre a ni-1 arăta pe Tagore neînfricat militant. In 1926 călătoreşte prin ţările Europei. Scopul : înfrăţirea popoarelor. In 1930 vizitează (la vîrsta de 69 de ani şi numai boala îl împiedică s-o facă mai din vreme) Uniunea Sovietică, punct crucial, precum spuneam, în viaţa şi activitatea sa. Cînd Italia porneşte război contra Abisiniei (1935), ridică glasul, lovind cu furie în cotropitori. Tot atunci Tagore semnează Apelul Conferinţei mondiale pentru apărarea păcii şi ia parte la înfiinţarea Societăţii Scriitorilor progresişti. Este ales preşedinte al Comitetului indian al Ligii împotriva fascismului (1937). Inaugurează anul universitar 1938 la Santinilcetan —• şcoală întemeiată de Tagore în 1910 pentru culturalizarea poporului —, rostind celebrul discurs prin care atacă demenţa hitleristă. 91 La împlinirea vîrstei de 80 ,de ani (8 iwai 1941) pnoromlă la radio conferinţa despre Mipeiiionla-teia sistemului socialist fata de capitalifw. Ultimul deceniu din viaţă îl consacră poeziei politice. Pentru înaltele sale merite, Consiliul mondial al Păcii 1-a sărbătorit anul acesta pc .1 agore, Ca pe una 'din personalităţile dc seamă ale lumii. Ţara noastră, vizitată de marele umanist la 21 noembrie 1926, i-a cinstit memoria pnn eonlennţe, articole, traduceri. Comisia naţională română UNESCO a tipărit albumu 'biMiognainc „lagorc en Roumanie'' şi a editat un volum oarta"--1 «ral P. P. adevărate sînt? Spune-mi, dragul meu, spune-mi, toate acestea sînt adevărate ? Cînd ochii-mi ca de foc strălucesc, în sufletul tău se adună nori furtunoşi? Adevărat e că buzele mele sînt dulci, ca zorii dintîi ai dragostei tale? Că-n vinele mele se-aud gîlgîind amintiri din nopţi neuitate de mai ? Că pămîniul e strună de harpă, cu picioarele mele cînd îl ating ? Adevărat a că spuză de stele se-aprinde, cînd apar? Că se bucură lumina din amiezi, cînd mă-nvălui cu ea ? Adevărat e că dragostea ta fără prihană, veacuri de-a rîndul m-a tot căutat? Că setea-ţi, găsindu-mă, potolită a fost de vorbele-mi dulci, de ochii mei, de buzele-mi, de păru-n inele ? Adevărat e că mica mea frunte, e Infinitul cu tainele sale? Spune-mi, dragul meu, spune-mi toate acestea sînt adevărate ? vecini Cîntă în pomul lor, pasăre galbenă; de cîntecul său mie sufletul azi plin de bucurii. In Ir-un sat, în acelaşi, locuim amîndoi, amîndoi fericiţi. 92 Turma mieilor ei liniştit o văd păscînd la umbra copacilor deşi din grădina noastră. Mieii prin lanul de orz rătăcind, în braţe îi prind, adăpost le dau. Satului nostru Khanjana îi zice, pîrăuaşul Anjana-i numit. Numele meu tot satul îl ştie, — Ea se numeşte Ranjana. Ne desparte — o livadă, vecini Albinele din grădina noastră mierea din florile lor o culeg. Buchetul de flori de ea aruncat, pluteşte pe-acelaş pîrău cîntînd în pragul caselor noastre. Plinele coşuri cu flori de Kusm, în tîrg la noi din livada lor sînt aduse. Satului nostru Khanjana îi zice, pîrăuaşul Anjana-i numit. Numele meu tot satul îl ştie, — Ea se numeşte Ranjana. Primăvara drumul ce duce la casa lor, cu parfumul de flori de manghier te îmbată Cînd sămînţa de in e coaptă în grădina lor, cînepa noastră e-n floare. Spuza de stele luminîndu-le geamul, luminează şi la, noi cu aceeaşi tărie. Ploaia ce cade la ei în fîntînă, umplînd-o. ne creşte pădurea. Satului nostru Khanjana îi zice, pîrăuaşul Anjana-i numit. Numele meu tot satul îl ştie, — Ea se numeşte Banjana scrisoarea In zori de zi -—-o scrisoare... Nu pot s-o citesc, nu ştiu taina ei... De ce-aş tulbura înţeleptul din cărţile sale, scrisoarea să mi-o citească... Poale nu vrea, poate nu ştie scrisoarea să mi-o citească... O voi duce la frunte cu grijă. la piept o voi strînge. ISoaptea, cînd stelele spuzi-vor cerul, am s-o desfac, rămînînd cu tăcerea din jur... îmi vor cili-o ftunzele, — şoptind, pîrăul o va, cînta, — susurînd, şi stelele — şapte, înţelepte, — îmi vor spune, din cer, despre ea... Ceea ce caut nu pot găsi. înţelege nu pot ce-aş vrea să înţeleg. Dar scrisoarea, scrisoarea aceasta pe care n-am putut s-o citesc^ mi-a adus alinarea, şi din gîndurile ce m-au apăsat, cîntec a făcut. robia celui ce ţine în robie 0, rob, la mîini cătuşe cine-fi puse ? ,,Eu însumi" ■— a răspuns pe dată robul. „Pe ori ce pămînteaa în bogăţie şi în puteri credeam că-l voi întrece; umplui comoara mea cu aur, lacom, aşa cum numai regele-mi o are. Mirat de vis, mă deşteptai în patu-mi si am văzut surprins la deşteptare, că însumi eu averii mele-s robul1,1'. 0, sclave, lanţul cine-ţi făurise ? .Jiu însumi11 — a răspuns pe dată sclavul „Cu gîndul făurit-am însumi lanţul, ciezînd că stăpînirea-mi neînvinsă va ţine-n lanţul meu întreaga lume, şi ne-ntrerupt voi fi stăpînul liber. în foc nemaivăzut eu zi şi noapte, lovind fără de milă cu ciocanul, lucrai mereu, — şi gata-mi fuse lanţul. Cînd munca mea o terminai, şi trainic verigile au fost împreunate, văzui că-n ghiarele-i de. fier doar eu sînt încercuit şi strîns legat, ca robul". oamenii muncii Din depărtat tărîm, pe drum de fier. Cu monstruoasele locomotive. Englezii, dînd năvală, ne-au venit Sădindu-ne în inimi suferinţa. 94 Cu forţe mari, mulţime ne-au venit, Dar mult mai tare decît ei e timpul. Va şterge timpul tare, urma lor, Cum a făcut cu-atîtea mari imperii. Nu-n lenevii, poporul, ci muncind De secole, aşa-şi petrece vremea. De-a pururi slavă muncitorilor! Sudoarea lor, englezi, ne-aduce hrana. Cînd ară, seamănă, îi vezi voioşi, ha seceriş spinarea şi-o îndoaie, De veacuri multe oamenii muncesc, Dm munca lor va naşte-o lume nouă. Şi n-or mai fi statui de-nvingători, Nici arcuri de triumf n-or fi, nici coifuri, Doar basmele, în cărţi, vor aminti De vremuri din trecut şi de războaie. Preţ cine va mai pune. pe război ? în Bengal, Gujerat, Punjab şi Bombay In lungi coloane, tînăr, vîrstnic, mare, mic, Toţi vor porni la munca lor, de voe. Şi oamenii la muncă adunaţi, încrezători în ziua lor de mîine, O nouă lume, trainică, pe veci, Vor ridica pe vechile ruine. 1941. raiul libertăţii Unde poţi să trăieşti fără teamă, Fără grijă s-ajungi pe oriunde, Unde sufletu-i liber, şi unde Şi cunoaşterea liber există Unde vorba îşi are izvorul In dreptate şi-nalta ştiinţă, Unde sufletul ca în torente Spre mai bine, frumos, se revarsă, Unde rîu adevărul, cu apa curată, Nu se-neacă în bezne şi zgură, Unde mintea, ce sufletul tău îl conduce, E mai plină de fapte şi înţelepciune, într-un astfel de rai fericit să renască Din robie, odată, şi hidia dragă. 1941. în ramîneşte de PETRE PASCU 95 Cronica Ideilor . DUBLA RENUNŢARE IN FILOZOFIA BURGHEZĂ A ISTORIEI FILOZOFIEI Problema istoriei filozofici reprezintă unul din punctele dc ciocnire a orientărilor opuse din filozofia oontemiporană, căci filiozoifiia este la 'fel de legată de istoria ei ca trunchiul de rădăcină ; nimic din ceea ce afectează Tădăcina nu poate să nu afecteze, direct sau indirect, 'trunchiul — şi invers. Ea este solicitată să ofere argumente atît de către materialiştii contemporani cît şi de către idealişti. Dar, solicitata atît de către materialist! cît şi de către idealişti, istoria filozofiei îşi oferă serviciile doar acelora care admit că efortul lor logic de a înţelege fenomenul istoric este legat de respectul cuvenit atît factorului logic cît şi celui istoric; care admit că unitatea dintre logic şi istoric are un sens creator doar dacă funcţionează pe terenul căutării adevărului, întemeiat în mod obiectiv, adică pe terenul materialismului dialectic. Chemarea pe care materialismul dialectic o adresează istoriei filozofiei se întemeiază pe convingerea că istoria filozofici arc un sens, care justifică efortul de a fi desluşit. Factorul logic intră aici în acţiune spre a lumina pe cel istoric. Descoperim astfel că istoria filozofiei luminează conţinutul noţiunilor care constituie obiectul disputelor contemporane. Prin aceasta factorul istoric luminează pe cel logic. In|eleasă în sensul ei real, aşadar în (mod ştiinţific, istoria milenară a filozofiei se înfăţişează ca un proces de cunoaştere filozofică progresivă ; e un proces de dezvoltare contradictorie, în primul rînd pentru că progresul cunoaşterii filozofice este produsul luptei dintre orientările filozofice ION BANU opuse — materialismul şi idealismul, dialectica şi metafizica. înţeleasă astfel, istoria filozofiei apare ca parte integrantă a istoriei sociale a omenirii ; orientările ei opuse sînt, în ultimă analiză, socialmente condiţionate, ele răspund nevoilor ideologice ale claselor sociale, exigenţelor teoretice pe care le impune lupta dintre ele. Faptul că orientările opuse din istoria filozofiei sînt determinate cu necesitate de mişcarea istorică obiectivă a claselor sociale, de lupta dintre ele, faptul că de-a lungul istoriei filozofiei, în luptă împotriva idealismului, se desfăşoară progresul cunoaşterii filozofice a lumii obiective, progres de asemeni necesar, fac ca istoria filozofiei să poată ii obiect al ştiinţei. S-a constituit astfel, pe fundamentul filozofiei marxiste, ştiinţa istorici filozofiei, teorie ştiinţifică referitoare la un proces istorie de două ori întemeiat pe necesitate. Materialismul sociologic marxist este prin excelenţă istoric; este istoric pentru că vizează istoria societăţii ; este istoric pentru că judecă istoric, în funcţie de o istorie în|eleasâ ca proces social ascendent; este istoric pentru că îşi propune să rezolve cele mai abstracte probleme filozofice fâcînd apel la1 practica concretă a istoriei şi la deciziile acesteia ; este istoric pentru că se pune în slujba istoriei, a chemărilor ci spre viitor. De aceea în istoria filozofiei, înţeleasă în mod ştiinţific, materialismul sociologic marxist are un preţios aliat. Din tot atîtea motive, idealismul sociologic contemporan este antiistoric. El vizează societatea, dar o societate dorită fără istorie, fără progres ; el judecă anistoric, preferă să nu înţeleagă sentinţelt 96 istoriei, are oroare de chemările ei. De aceea idealismul sociologic contemporan doreşte o filozofie fără istorie, deci o istorie a filozofiei „dezistorizată", vidată de învăţămintele filozofiei istoriei filozofiei. Catolicul de Cone, scriind despre istoria filozofiei, protestează contra acelora care, „fascinaţi de dialectica istorici", uită faptul că „verbal lui dumnezeu a venit tocmai ca să ne libereze de timp (de temporal — n.n.) ; atunci cînd citim evangheliile — ■continua de Corte — nu descoperim nici cea mai mică urmă clin acea obsesie a istoriei" — care, precizează autorul, esle proprie materialismului istoricOroarea dc istorie este oroare de progres istoric. Marxismul este învinuit ca unul ce cultivă „mitul" progresului, mit în numele căruia se consideră că există în istorie „o mişcare a raţiunii care ar triumfa asupra obscurităţii" 2). Materialismul sociologic marxist este teorie, teorie materialista. Sociologia idea-iistă este stingherită de teorie, ea se dizolvă în mierosociologie, folosind analiza nu ca anticamera a sintezei, ci ca pe un zid împotriva acesteia. Ea doreşte o istorie fără teorie, fără filozofie. Schopenhauer spunea că cel ce ia contact cu filozofii trecutului, prin intermediul operei istoricilor filozofiei, sc pune în situaţia de i iăsa „să i se mestece hrana de către un altul"3). Mai aproape dc noi, Brehicr, combătînd pe acei care îşi propun să înţeleagă istoria filozofiei ca pe un proces condus de anumite raportări necesare, recunoaşte, fără mvitiaforc, că ,,timpul nostru, [adică gîndirea burgheză a timpului nostru — n.n.], manifestă o evidentă repulsie pentru marile construcţii", că lucrările „mari" de istorie a filozofiei au mai ales ') Marcel de Corte, Aristotelisme el Chrislianisme, în voi. Philosophie de l'his-toire de la philosophie, Roma—Paris. 1956, J. Vrin, p. 85. 2) Jacques EIlul, Mythes modernes, in Diogene, nr. 23, 1958, p. 38 şi 44, 3) Arthur Schopenhauer, Fragments nur I'hislolre de la philosophie, trad. A. Dietrich, Paris, 1912, Alcau, p. 23, caracter „analitic" şi „se ocupă mai puţin de descoperirea vreunei legi imanente", in-teresmdu-se nu atît de -filozofie, cît de filozofi"). Sub variate travestiuri sau etichete, diversele orientări teoretice burgheze contemporane în problemele istoriei filofoziei manifesta — deşi în grad diferit — repulsie faţă de istorism şi faţă de sinteză autentică în istoria filozofiei, propunînd variate concepţii destinate să promoveze o istorie a filozofici fără istorie reală şi fără filozofie reală • (nelegată deci ide un conţinut cognitiv, orientat în mod obiectiv). Să trecem însă la referiri concrete. J.a prima vedere, istoricul catolic al filozofiei, Jacques Chevalier ne dă impresia că ar recunoaşte existenţa unei continuităţi în istoria milenară a filozofiei, continuitate de-a lungul căreia s-ar obţine adevăruri noi. Dar impresia se dovedeşte a fi înşelătoare, căci mai departe ni se afirmă că procesul evolutiv constatat ar avea caracterul unei progresive apropieri de dumnezeu, că sarcina istoricului gîndirii ar fi aceea de a descoperi „în dosul conceptelor umane, ideile divine"r>) care ar fi fost revelate înţelepţilor. Voinţa lui dumnezeu ar face ca o aşa-numită esenţă divină unică să sc afle peste tot ; existenţa acesteia ar explica atît caracterul ascendent al mişcării gîndirii de-a lungul istoriei ei, cît şi unitatea universală a gîndirii raţionale, precum şi acordul dintre gîndire şi realitate °). Printre autorii catolici, J. M. Bochenski proclamă oxislenţa unei singure filozofii raţionale, cea thomistă7), care de altfel a „evoluat" şi ea. Aceasta ar fi adevărata linie „raţională" în istoria filozofiei. Va- 4) Emile lirehicr, Les poslulals de This-loire de la philosophie, în Revue philoso-phique de la France et de TEtranger T XCIX, 1925, p. 28-30. 5) Jacques Chevalier, Histoire de la pensee, Paris 1955, Flammarion, p. 23. (i) Ibidem, p. 16. 7) J. M. Bochenski, La philosophie con-temporairie en Europe, trad. Fr. Vaudon Paris, 1951, Payoi, p. 202 şi 212. ? — Viaţa rominească, nr. i? 97 loarea diferitelor concepţii este apreciată de Bochenski după gradul lor de apropiere faţă de filozofia thomistă şi, in măsura în care, de la un sistem filozofic la celălalt, noi constatăm o linie progresivă de apropiere de thomism, putem vorbi de un proces progresiv în filozofia modernă. Excelentă este această soluţie fideistă, care ne permite să proclamăm existenţa adevărului, a cunoaşterii, a teoriei, a progresului fără a ne lua vreun angajament faţă de adevăr, faţă de teorie ori faţă de progresul istoric!... E destul în acest scop ca superstiţia religioasă să fie numită adevăr, ca speculaţia în jurul acestui pseudo-adevăr să fie numită gîndire raţională, şi ca operaţia de a bate pasul, visînd la un obiect inexistent să fie numită proces evolutiv ! Dexteritatea istoricilor neothomişti ai filozofiei de a „descoperi" la filozofii trecutului cugetările omologate ca divine de conjunctura prezentului, nu trebuie să ne mire. Ea are tradiţie în literatura scolastică. Astfel, cu multe secole în urmă, Abelard se făcuse forte să demonstreze că există la Platon afirmaţia după care „Sfîntul duh procede şi de la tată şi de la fiu" ! In zilele noastre, Jacques Maritain ne asigură că Aristotel ar fi acceptat ideea ..imortalităţii personale a sufletului uman"8) şi că, deşi Aristotel a „omis" să formuleze în mod formal ideea de creaţie divină, ea totuşi „se degajă din principiile sale cu riguroasă necesitate" 9). Inutil de reamintit că Aristotel a fost la fel de străin de ideea imortalităţii sufletului c:i şi de aceea crcaţionistă. Şi aşa, de-a lungul istoriei filozofiei, s-ar constitui, „progresiv", actuala dogmatică romano-catolieă... Sîntem în faţa unui gen special de constructori ă rebours de procese evolutive în istoria filozofiei. Despre aceştia s-a spus că seamănă cu cel ce ar fi găsit la gurile fluviului istoriei statuia de piatră a sfintei fecioare şi care, luînd statuia, ar fi făcut-o bucăţi şi apoi ar fi urcat fluviul în amonte, aruncîn 1 e) Jacques Maritain, Elements de Philosophic, Paris, 1922, P. Tequi, p. 207, nota 54. 9) Ibidem, p. 208, nota 54. din cînd în cînd în undele sale cîte un fragment de statuie ; după care, reluînd cursa în sens invers, în aval, ar fi cules cu pietate fragmentele de statuie de pe fund, pentru ca la sfîrşitul operaţiei să constate extaziat că toate la un loc reprezintă tocmai imaginea venerată a sfintei născătoare! Dacă, formal vorbind, Chevalier şi Bochenski prezintă f.idelsmul lor costumat în raţionalism, apoi bigotismul sub forma mărturisită a agnosticismului, precum şi antiistorismul manifest, apar la Gonzague Truc. Acesta ne înfăţişează o varietate de ueothomism în istoria filozofiei, în numele căreia proclamă mai întîi că „numai dumnezeu posedă soluţia problemei filozofice" ; el susţine apoi, că istoria filozofiei e doar suma încercărilor infructuoase întreprinse de oameni spre a cunoaşte lumea, că deci ar fi „bilanţul falimentului raţiunii" 10). Dar, ne consolează autorul catolic, dacă nu ne ajută să cunoaştem, istoria filozofiei ne ajută în schimb să ne dăm seama în mod progresiv de incapacitatea noastră de cunoaştere, ceea ce ne obligă să ne refugiem sub protecţia singurului „cunoscător", adică dumnezeu. E uşor de văzut că în accepţiunea acordată de Truc conceptului de istorie, din acesta n-a mai rămas în fond nimic. Să trecem la o altă grupă de orientări în istoriografia burgheză a filozofiei. Pe linia neokantiană, Wilhelm Windel-band admite că istoria filozofiei este un proces evolutiv. Dar ea nu ar constitui nicidecum procesul de cunoaştere a unui obiect exterior omului. Există aşanmnH.i conştiinţă normativă a omului, capabilă să-şi dea seaina în mod limpede de amintite valori şi să le formuleze. Este vorba dc valorile logicului, eticului şi esteticului. Se admite de asemenea existenţa unui proces istoric de dezvoltare a spiritului, proces care ar consta în faptul că spiritul ar lua treptat cunoştinţă dc sine ca despre o conştiinţă normativă. Sensul istorici filozofiei ar fi acela de a dezvălui 10 Gonzague Truc. Ilistoire de la philosophic, Paris, 1950, Fischbacher, p. 9—15 98 „acest progresiv proces prin eare devenim conştienţi de norme" u). Edmund Husserl încearcă şi el să descopere în istoria filozofiei un sens unificator. Filozofia este, după părerea Iui, „ideea unitară despre existenţa unei anumite misiuni, idee care se transmite in mod intersubiectiv de-a lungul istoriei" 18). Această idee ar pătrunde treptat în istoria filozofiei, la început în chip cu totul nesemnificativ, mai apoi, o dată cu Descartes, în mod explicit, deşi încă obscur şi defectuos. Independent însă de aceste limite, se poate considera că, începînd cu Descartes, filozofii adoptă în mod mai mult sau mai puţin mulţumitor această idee de misiune, de scop („Zweckidee") „şi atunci iese în evidenţă o admirabilă imitate spirituală intimă care uneşte laolaltă pe toţi aceşti filozofi şi prin urmare şi sistemele lor filozofice... într-o linie unitară (Einheitslinie)" 13). 0 dată cu Descartes, „teleologia devine o proprietate esenţială a istoriei filozofiei" u). Astfel, istoria filozofiei apare ea însăşi ca împlinire a unei misiuni ; ea ar consta în efortul prelungit al spiritului uman de a atinge înţelegerea propriei sale finalităţi. In altă parte, Husserl afirmă că teoria filozofică a scopului, a intenţionalităţii transcendentale, capătă deplină maturitate în istoria filozofiei prin Kant, corectat dc el însuşi, Hussenl. ceea ce ar duce Ia concluzia că, prin Kant şi Husserl, misiunea , autocognitivă a spiritului s-ar fi realizai, cel puţin în esenţa ei. Cu toate că, respingînd teza kantiană a „lucrului în sine", Husserl îşi propune să depăşească astfel opoziţia „obiectivitate—subiectivitate", în realitate construcţia lui este prin excelenţă subiectivistă. ") Wilhelm Windelband, Was ist Philo-sophie? — liber Begrlff und geschichte der Philosophie, în voi. Prăludien, Tubingen 1921, J.C.B. Mohr, p. 48. 12) Edmund Husserl, Manuscris K III 28, publicat de P. Valori, în col. Philosophie de Vhistoire de la philosophie, p. 126. n) Ibidem, p. 124. 14) Ibidem, p. 125. Autonomia şi autodezvoltare^ autonomă a spiritului — prezumate de Windelband si Husserl — constituie postulate ale idealismului subiectiv, dezminţite de istoria reală a omului social. Atît Windelband cît şi Husserl constată în istoria filozofiei existenţa unităţii şi a continuităţii. Numai că acestea sî« golite de conţinutul lor real ş> ataşată exclusiv ideilor sau grupurilor dc idei preferate. Drept care, Windelband introduce în chip arbitrar în istoria filozofiei teza dominaţiei normelor logice, etice şi estetice, iar Husserl, teza preeminentei unei anumite categorii filozofice — cea de scop, dc misiune. Unitatea, continuitatea, s-ar raporta doar la acestea şi atît. Dar, dacă istoria filozofiei este definită ca istorie a unei idei independente de orice istorie reală, atunci, într-o asemenea enua-tare, termenul de istorie îşi pierde sensul. O istorie fără proces social, o istorie care prezumă mişcarea progresivă a conştiinţei, dar care respinge atît principiul unei cauze sociale a mişcării cît şi acela al unui criteriu social al progresivităţii, n istorie care se dezice de practica istoriei şi-i întoarce spatele, o asemenea istoric este non-istorie, este negarea istoricităţii şi a progresului istoric. La cei de mai sus, istoricitatea reală a filozofiei, deşi denaturată în fond, este, totuşi, formal cel puţin, menţinută ca principiu. Dacă trecem însă în revistă orientările neopozitiviste, constatăm că în ele istoricitatea este legată doar de un termen convenţional căruia însă i se refuză, în fond, — mai mult sau mai puţin explicit — orice semnificaţie. Rer-trand Russell nu vede în istoria filozofie! decît succesive apariţii care ar mărci, toate, existenţa unui „conflict între cugetare şi pasiune" >5), in care, ca atare, spiritul ştiinţific şi cel teologic s-ar fin-bina în doze variate, fără ca azi, după secole de activitate filozofică, omenirea să fi dobîndit, în domeniul cunoaşterii, ) Bertrand Russell, Histoire de la philosophie occidentale, Paris, 1953 N R F ed. a 2-a, p. 36. ' ' '' 99 vreun succes cît de cît apreciabil. Ceea ce numeşte Russell progres al cunoaşterii ştiinţifice în filozofie nu este uu progres al cunoaşterii' lumii obiective. Pe un făgaş analog, Ernst von Aster crede că istoria filozofiei este doar un ansamblu de probleme şi un ansamblu de răspunsuri, fără ca, prppriu-zis, acest ansamblu să dezvăluie existenţa vreunui progres16) ; tot ce se poate constata este, cel mult, înmulţirea şi îmbogăţirea soluţiilor filozofice, precum şi maturizarea modului în care e studiat raportul dintre filozofie şi ştiinţă. Louis Rougier este de părere că "mintea filozofilor poate construi dupS voie variate sisteme logice, adaptate nevoilor acţiunii practice a oamenilor. Raţiunea se pretează unor „variate dialectici" 17), iar valabilitatea sistemelor filozofice ar fi decis'ă doar de aşa-zlsa experienţă practică, în sensul neopozitivist, subiectivist, al termenului. Progresul în istoria filozofiei ar consta doar într-o anumită maturizare a capacităţii filozofilor „de a pune în ordine... datele imediate ale conştiinţei" Is). Pe o linie analogă, Martial Gueroult, negînd existenţa progresului în istoria filozofiei, crede şi el că sistemele filozofice nu exprimă nici un adevăr de ordin obiectiv, că ele pot fi apreciate doar din punctul de vedere al arhitectonicii lor interne, al logicii lor specifice, adică al „adevărului lor intrinsec", care, singur, le-ar garanta „indestroctibilitate", adică un loc în istoria filozofiei19). Emile Boutroux se mulţumeşte şi el să ceară sistemelor filozofice doar „raport 16) Ernst von Aster, Geschichte der Philosophie, Leipzig, 1932, A. K roner, p. XX—XXI. 17) Louis Rougier, I'evolution du concept de raison dans la pensee occidentale, în Dialectica, voi. 11, nr. 43/44, 1957. p. 323. 18) Ibidem. 10) Martial Gueroult, Le probleme de la legitimise de l'histoire de la philosophie. în voi. La philosophie de l'histoire de la philosophie, p. 68. logic între idei" şi satisfacerea altor reguli dc ordin formal20). Neopozitivismul pulverizează unitatea istoriei filozofiei, privind-o ca pe o haotică îngrămădire de sisteme a căror raţionalitate ar fi lipsită de criterii exterioare. Termenul de istorie a filozofiei este în fond, pentru neopozitivism, o simplă eticheta. Un haos de fenomene nu se supune nici unei reguli, nu poate fi obiect al vreunei ştiinţe în înţelesul strict al cuvîntului. La filozoful apropiat de pragmatism Georg Simmel, acest negativism ia proporţiile unui adevărat nihilism. El abandonează aproape în întregime şi în mod mărturisit criteriul raţionalităţii. Fiecare sistem filozofic ar fi, prin latura lui esenţială, un simplu „etat dame", adică o simplă dispoziţie a spiritului. Construcţia logică este doar haina prin care. se manifestă „dimensiunile şi profunzimile sufletului" filozofului, iar istoria filozofiei ,arena temporală „în care se realizează toate comportările filozofice posibile ale sufletului" 21). Simmel proclamă el însuşi zădărnicia istoriei filozofiei ca ştiinţă şi o admite doar oa pe un „cult al eroilor". Istoria filozofiei nu ar imai putea revendica dreptul de a deveni ştiinţă. Ea nu are cum să fie altceva decît repertoriu de momente, de „filozofii" sau de eroi-filozofi. Fie că avem de atace cu pluralitatea criteriilor adevărului, ,ca în neopozitivism, fie că criteriul adevărului e cu totul scos afară din scenă, ca la Simmel. în fond istoriograful neopozitivist sau pragmatist pleacă de la o anumită concepţie asupra adevărului, apreciază prin această concepţie feluritele teorii ale trecutului asupra adevărului, încearcă aşadar să-şi impună concepţia sa despre adevăr. Este negată posibilitatea unui adevăr unic, în numele unei concepţii despre adevăr proclamată ca unică adevărată! Se observă aici ceva 20) Emile Boutroux, L'Hlstoire de la philosophie, în vol. Etudes d'histoire de la philosophie, Paris. 1925, Alean. p. 5. 21) Georg Simmel, Uber Geschichte der Philosophie, în voi. Brăcke und Tur, Stuttgart, 1957, K. F. Koehler, p. 38 şi 40. 100 analog eu contradicţia logică fundamentala în care se prăbuşeşte orice agnostic : de îndată ce afirmă caracterul incognoscibil al unui obiect, el i-a constatat atributul de incognoscibil ; or, constatarea faptului că un obiect are un anumit atribut implică cunoaşterea lui. Afirmarea incognoscibili lăţii este o contradicţie în termeni. Nu e posibilă nici o istorie a filozofiei fără elaborarea unui criteriu ştiinţific, avîud o bază independentă dc istoriograf, criteriu în virtutea căruia cercetătorul să procedeze la analiza critică a fiecărui sistem, la compararea sistemelor ce se succed în timp, la determinarea corespunzătoare a relaţiei dintre ele — relaţie de înrudire sau dc opoziţie — evidenţiind raportul istoric dintre ele. Pe scurt, nu e posibila o istorie a filozofiei care să nu-şi propună să evidenţieze raporturi istorice. Nu există istorie a teoriilor filozofice fără o critică a teoriilor ; nu există o critică a teoriilor fără o teorie a criticii. Nu există o istorie a teoriilor fără o teorie a istoriei. In ştiinţa, nu putem retrăi un moment al trecutului, în chip independent de ştiinţa prezentului, căci fără perspectiva prezentului, „năzuinţa regăsirii timpului trecui este căutare a timpului pierdut" (Gou-hier). Cînd vedem cohorta contemporană de istoriografi subiectivişti ai filozofiei refu-zîrad existenţa unui criteriu ştiinţific unic al adevărului şi proccdînd apoi la interpretarea teoriilor trecute asupra adevărului, obligînd unul după altul, pe acelaşi filozof al trecutului să îmbrace costumul croit de subiectivistul istoriograf, ne gîn-dim la anecdota reamintita de Caslclli : se spune că sfînlul Vincent Ferrer şi-a ţinut îutr-o zi predica în faţa unor cavaleri veniţi din toate colţurile lumii, dimie caic fiecare nu cunoştea altă limbă decît pe era materna. Fiecare însă susţinu mai apoi că sfînlul a vorbit în limba sa şi că deci 1-a înţeles cum nu se poate mai bine î Trecem la existenţialism. Aversiunea faţă de istorie a acestuia îşi găseşte expresia concentrata într-o remarcă a lui Karl Jaspers, care spune despre filozofii trecutului că „ei încep cu adevărat să ne vorbească, numai după ce i-am scos afară din legăturile istoriei"22). Cît despre teoria istoriei filozofiei, ea este la fel de blamată ca şi teoria filozofiei. „Orice filozof e un unicat!" exclamă Jaspers. Pentru el valoarea oricărui sistem filozofic consta, nu în desăvîrşirea lui, ci în existenţa lui, în satisfacţia existenţială pe care o dă. Filozofia, crede Jaspers, fuge de istorie, de raţiune şi ştiinţă. Nu există în filozofic, spune Jaspers, un criteriu obiectiv, nu există o anumită filozofie ştiinţifica, „care să aibe caracter progresiv şi căreia fiecare filozof să-i aducă partea sa de contribuţie" u). Filozofia este activitate de ordinul „afectivităţii, al intuiţiei". Există doar marii filozofi, care dezvăluie esenţa filozofiei, în măsura în care această esenţă îşi are „realitatea originară în figura personală a filozofilor". Adevărata obiectivitate filozofică ar „consta în subiectivitatea care se clarifică pe sine însăşi" 24). Filozofia recurge la concepte doar pentru a contura ceea ce astfel renunţă să cunoască. Succesiunea istorică în timp — unită, remarcăm noi, unei necesităţi a succesiunii în timp — este cu atîta ostentaţie respinsa de către Jaspers, încît acesta reuneşte în „grupuri de filozofi", gînditori distanţaţi prin milenii unul de altul, dacă ei pot fi reuniţi din punctul de vedere preferat al autorului existenţialist. La Jaspers, ca şi la negativiştii declaraţi de tipul lui Simmel, ne lipseşte totul : nu avem nici obiectul ştiinţei ca fenomen necesar, obiectiv determinat, nici străduinţa către exprimarea în forme ştiinţifice, în legi, a esenţei sale, nici vreo relaţie istorică, nici vreo teorie asupra istoriei. 22) Karl Jaspers, Die grossen Philosopher!, vol. I, Munchen, 1957, R. Piper & Co p. 45. 83) Ibidem, pag. 11. 24) Ibidem, pag. 12. 101 NolSm în treacăt o particularitate a textului lui Jaspers. Deşi, conform concepţiei sale. istoriograful contemporan al filozofiei are datoria doar dc a omagia pe marii gîmditori, fără a se amesteca în aprecieri critice, totuşi în fond Jaspers nu se poate feri de tentaţia de a judeca teoriile trecutului în raport cu teza sa principială şi în fond acordă aprecieri de valoare după măsura \n care regăseşte la filozoful în cauză acel spirit filozofic pe care existenţialismul său îl proclamă ca fiind adevărată filozofie. Se conturează aici o anumită contradicţie existentă între concepţia generală a filozofului idealist al istoriei filozofiei şi concepţia care se degajă din modul concret în care procedează ca istoric al filozofiei, sau din principiile pe care le enunţă în această din urmă calitate a sa. Concepţia existenţialistă a lui Jaspers asupra istoriei filozofiei exclude de plano practicarea unei analiz» critice a teoriilor trecutului. Jaspers ştie aceast3. Referitor la cartea sa Die grossen Philosophen. el se gîndeşte că ne-ar putea lăsa impresia că tratează critic gîndirea marilor filozofi din trecut şi ne atrage atenţia asupra faptului că acest mod de tratare nu corespunde în realitate intenţiilor sale25). Şi totuşi, în ciuda tăgadei, această poziţie critică există. Raţiunea umană nu poate evita de a fi critică. Comandamentele raţiunii umane au scăpat însă o clipă de sub interdicţiile pe care le prescri-sese cutare „raţiune" invocată de filozof. Dar, după cum un agnostic care demonstrează dezminte agnosticismul, tot astfel un iraţionalist care critică, denunţă în ultimă analiză iraţionalismul. O privire de ansamblu asupra diferitelor orientări teoretice idealiste în domeniul istoriei filozofiei, menţionate mai sus, ne dezvăluie o serie dc vicii fundamentale : atunci cînd istoricul recunoaşte 25 ) Ibidem, pag. 13. că istoria filozofiei constituie un proces raţional, el presupune însă o raţionalitate care ar tinde către o entitate iraţională (dumnezeu) intrând astfel în contradicţie cu sine însuşi, iar categoriile de proces istoric şi de raţional îşi pierd sensul. Sau, raţionalitatea presupusă se ia pe sine însăşi drept obiect, fără a admite un factor exterior subiectului, care să condiţioneze justa orientare a acestuia preoum şi valoarea soluţiilor raţionale ce se enunţă. Şi atunci cercetătorul, nesupus disciplinei riguroase pe care o impune cercetării teoretice un model exterior acestei cercetări şi independent de ea, va putea fireşte, să procedeze după bunul său plac, să „găsească" în teoriile filozofice pe care le cercetează ceea ce va fi pus el însuşi acolo, ori să declare drept element „esenţial" al teoriilor studiate, mi element secundar, nesemnificativ al acestora, promovat în mod arbitrar la un rang superior. Dar acesta e un cerc vicios, în care istoriograful se caută în istoria filozofiei pe sine însuşi şi, aidoma lui Narcis, se îndrăgosteşte de propriul său chip, oglindit în opera predecesorilor Săi. Pe măsură ce în timpul nostru se constituie — întemeiată marxist — teoria ştiinţifică a istoriei filozofiei, se manifestă în chip lot mai acut tendinţa filozofiei burgheze către ingratul ideal al unei filozofii a istoriei filozofiei care renunţă atît la istorie cît şi la filozofie. Istoriografia burgheză contemporană a filozofiei se desfăşoară, direct sau indirect, sub semnul acestei duble renunţări. 0 respingem, în numele luptei pentru promovarea, în filozofie, a teoriei ştiinţi-fice-materialiste — a ideii dialectice de istoricitale. Disputa contemporană dintre materialism şi idealism în problemele istoriei filozofiei este astfel un aspect al luptei ideologice contemporane dintre gîndirea înainută şi cea retrograda. Cronica Life rara DOUĂ VOLUME DE VERSURI: Radu Boureanu: „Moartea morilor de vînt" Veronica Porumbacu: „Dimineţile simple" Ov. S. CROHMĂLNICEANU Pe Radu Boureanu îl pasionează lumea legendei. Dim elementele peisajului unui loc. dintr-un fragment de basorelief, din siluetele unor clădiri vechi, ochiul minţii lui învie fulgerător scene fabuloase. Kl are permanent sentimentul dimensiunii legendare a realităţilor înconjurătoare. 0 incontestabilă putere de reprezentare picturală comunică .acestor reconstituiri culoare, mişcare, viaţă. Radu Boureanu nu e însă um parnasian care compune ou aplicaţie tablouri poetice reci şi exacte. Pentru el legenda e o latură vie a existenţei, o zestre a omenescului. Poetul nu se refugiază în trecut ca romanticii, nu caută un univers imaginar de evaziune. Frîntu-rile de viaţă apusă, imaginaţia lui le re-ohiarnă cu sentimentul omului, oire în lumea socialistă îşi dobîindeşte pentru Sn-tîia oară deplinătatea umană. 0 sensibilitate bogată, nestrăiuă de tot ce alcătuieşte experienţa colectivă străveche a popoarelor şi se concretizează în basmele şi legendele lor îi devine expresia unei integrităţi sufleteşti cîştigate. Radu Boureanu trăieşte ou intensitate noile realităţi, participă entuziast ila tot ce se înfăptuieşte sub semnul socialismului, sc simte angajat într-o luptă măreaţă, care schimbă faţa lumii, dar tocmai de aceea i se pare că tezaurul imens al memoriei omeneşti abia acum se adaugă ou întreaga lui poezie vieţii. „Lîngă munţii de aur", admlrînd noul oraş iminicr, îşi aminteşte epopeia tragică a migraţi'UTiiilor maramureşene, oprite veacuri de-a rîndul aici, înghiţite şi măci- nate sub piatră, ca jertfele în pîntecurile unor uriaşi molohi. Pe ţărmul mării, alături de schelele zveltelor blocuri, pe oare fermecat şi le reprezintă privind avid „cu mii de retine umane", către vapoarele sosite de pe oceanele întinse şi p«i'rtîmd „ancora închipuirii" „muiată în apele noastre" descoperă înfiorat şi mozaicul antic, dezvelit de săpături, „semnele v<> chiului Tojnis sub noua Constanţă", „urinele de sandale", „valutele de floare", desenul gîndirii transmisă ca un mesaj postum de trecutul îndepărtat vremurilor actuale. („Bloc şi mozaic"). Slrîngînd rnîinile poeţilor prieteni, retrăieşte cu o mişcătoare vibraţie internaţiona-listă visurile seculare ale patriilor lor. In palma lui Neruda citeşte „gravura dureroasă" a „infernului" din adîncurile „minelor de salpetru din Chile". Mîna brună » lui Nicolas Guillen îi aminteşte „profilul caldei Cube : „cu harta curăţată de sepii şi de bube", imaginea ţării pornită oa o „navă nouă" din Caraibe, cu pînzele întinse „spre libertate, în larg". Din tresărirea nervurilor palmei Lui Naziin Hikniet reconş i-luie „valea analolită", în care se 1-agănă ca un lan inima poetului „secerată de o seceră de lună". In degetele Iui Iannis Rit-sos, desenate asemenea „frunzelor de măslin", simte „jocul falangelor ca o claviatură/ Simfonică, imensă de dragoste şi ură", ca un apel cutremurător al cîntăre-ţului „zmuls de furia protestului universali" / Din fabrica morţii, din Makronisos". (Mîinile poeţilor). Nicăieri această facultate de a implica legenda în realitatea în- 103 conjură-toare ca o expresie -a bogăţiei existenţei libere, fericite, înălţate către deplinătatea pe care i-o dă sensibilităţii omeneşti umanismul 'socialist, nu-şi găseşte o formă de man-if est are mai fericită ca în versurile intitulate „Cîte ceva din -peisaj". Aici poetul îmbrăţişează natura pa-itriei ou o mare 'tandreţe, încărcată de e-ul istoriei şi basmelor romnioşli. Tonul M-ane însă nimic din 'ostentaţia -tradiţiona-'istă. Totul e sipus ou suavitate, ou graţie şi se topeşte într-o evocare luminoasa de acuarelă autumnală şi în acorduri .stinse de romanţă : ..,Cicorile, cicorile din murgind de holda —scrie poetul Să nu le smulgi, să nu, le tai că-n ele Văd pîlplind lumini de albăstrele Din ochii care i-am iubit. Cirezile, girezile de fin, Pe culmi de deal, par cuşmele lăsate De geţi bărboşi din vremile-adîucute Pînă acum în veacul spin". „Păpuşa de lucerna" arc „leit chipul" voinicului Mâ-zărcan. „Bălţatele codobaturi", care se ceartă ascuţit în livezi sînt „frumoasele din vremi", vrăjite de o iasmă rea. Poezia -ar merita să fie ci târlă în întregime. Mă opresc însă la ultima strofă, «are zice : „Alunele, alunele din tufe S-au copt. De le culegi, smulgi bumbii toamnei Şi se desprinde verde rochia doamnei, încît roşesc ciupercile sub scufe". („Cîte ceva din peisaj"') Lucrurile capătă în această permanentă proiecţie imaginativă o anumită nobleţe. Peisajele, aşezările omeneşti, băştinaşii locurilor au iiecare blazonul lor irn-agis-tic, în sensul că evocă o -1-um-e -întreagă -a mitologiei poetice. Datele realităţii au fost de-a lungul vremurilor şi motiv de visare, de lirism, -ş-i Boureanu nu vrea să le neglijeze această -dimensiune ; dimpotrivă ol o che.imă să le dea un anumit relief, să le înscrie într-o zonă încărcată de sensibilitate liman ă. Morile dc vînt îi aduc astfel în minte fantoma lui Don Quicholte, „des-friirn'zi-rea, rochia de aur pul red" a loa-mnci. întinsul Bărăganului, „alaiul gorganelor" în care doarme „sub chuvăre de a-ur visul scit", cheiurile Galaţilor, umbra hamalilor diin porturile dunărene, cărînd acum un veac în -monom, p-e pasarele, fr-înţi sub saci, recolta ţării, înghiţită dc barcazurile turceşti, drumul rachetei spre lună, nechezaturi iepelor simepe, mulse la „strunga facerii" de unde -s-a prelins pe cer „calea Ja-ptolui". Tipice în acest sen-s sînt „pei-■sajele -bulgare". Arici, Radu Boureanu învie odată cu realitatea lumii noi, socialiste, construită în republica frăţească, toată atmosfera fabuloasă a vechilor cîntece şi legende baileanicc, împărăţia cruntă a Ţarului Krum, s-îngele negru al feciorului Mavrut, lineuwsiurniJe osmanl-iilor prin -satele îngrozii le, fulgereile iataganelor, tropotul de copile al armăsarilor arăbeşti : „Jnvesmîntaţi în noapte şi-n brîie cu hangere. Pistoale cu cocoaşe şi tăietură-n frunţi Intre sprîncene, trepte de umbră şi tăcere". venind „Caracaeianii, păstorii maţi din munţi". Lunecarea din realitatea cotidiană în legendă şi iairăşi îndărăt la viaţa nouă, -poetul o învesteşte cu o funcţie mobilizatoare. A-desea tentaţia visării gratuite, romanţioase e prevenită. Trecutul devine o-ri sursa dc îmbogăţire cu sensuirj adinei omeneşti a actelor prezentului, ori prilej dc antiteză, iarăşi menită să valorifice transformările .revoluţionare. -Dc a-ceea cîmd telegarii imaginaţiei trag îndărăt, încearcă să o ia razna, poetul îi struneşte cu un gest hotăi^t, Boureanu, ounosoînidu-şi predispoziţiile, îşi aşează versurile sub semnul „morţii morilor de vînl", adică aî stît'şi tutui bă'îăliei cu fantomele fanteziei, al lichidă iii visărilor fără rost. Un noiembrie -Livresc, ou- „eternul peisaj autumnal", -ou „cerul violet în ceaţă, ca pieliţa dc prună", cu „gratuităţile de poze vechi vag se-niti.men.tale", ou „troparele cîntatr -de-asiipra moartei firi" şi „pe aceeaşi strună" îi vine în amintire, dar îl respinge, spunind : „închid antologia c-un lapidar: „Ajunge" .' Noiembrie din ziua lui „şapte" a săpat. Viu, basorelieful eroicului leul. 104 Condeiul, ca o lance, prin pergament străpunge Călcind pe frunze moarte de vechi antologii Poeţii vin cu v'.sul şi cînlecul spre viaţă Zvîrlindu-şi pelerina de umbră şi de ceată Scandînd pe ritmul vieţii de azi poeme vii" (Noiembrie viu) „Să nu tînjeşti în umbră la lîncczeală grea'1 se îndeamuă în altă parte. ..Ce veehe-i recuzita poetică" exclamă atunci cînd se simte îndemnat să cinic fala nouă a patriei, oamenii cu sufletul şi gîndul pornit „peste zenit / spre lună, spre Mar-te", plugarul a cărui inimă „sub dolman", „întinde uimitoare antene", şi căruia sputnicul „îi săgetează printre gone", geologul tăcut, capabil să prefacă în „certitudini'', în ,, minuni de aur din pocale dace", viziunile lui urmărite prin straturi, sondorul cu voinţa înşurubată in inima pămînlului, „ţinind ou dinţii molestaţi credinţa / Că va ţîşni prin flautul sondei / Ţiţeiul negru ca un val/ Sonor", palatele „de piatră, var şi nestemate/ Dc pârghia minţii echilibrate, / zidite de armii de meşteri M anale/ Ce nu-şi mai îngroapă iubirile-n zid" („Lauda patriei"). Nu o dată însă a-oeastă poziţie .rămâne doar programatică. In poezii ca „De zece ani", „Ascult ornicul vremii", „Tăcerea învinsă", ..înlîm-pinare", „Schele nevăzute", „Chemare", etc., o retorică nu prea bogată în idei reduce la un verbalism gol lucrurile. Boureanu aici n.iai mult gesticulează, se încurajează şi descurajează .singur, pluteşte în abstracţii şi încearcă fără succes să atingă o nouă atitudine lirică nu atît prin afirmarea ei reală, cit prin negarea formelor dc sensibilitate riui'iiscuU : ,,/tezi! Truveri! Poeţi! Fiţi blestemaţi '. — scrie el Aţi stors închipuirea, versul, rima; Lăsînd-o pe Clio, lăsînd pe Eulherpe Ca două goale hîrce-n parnasuriie sterpe. Pili blestemaţi, dc-acum pînă la prima Măsură încercată cu-nlîiiil vers din lume!" (Dc zece ani) Fondul aperceptiv vag, lipsit de un contact viu cu .reaiUtăţiilc socialiste zămis- leşte în asemenea compuneri o ideistică poetică săracă. Antiteza între ieri şi azi rămâne la o expresie primitivă, exterioară, de decor, nu se concretizează într-o viziune inedită, revelatoare, plină de semnificaţie. Clişeele metaforice 'abundă. Reprezentările nu reuşesc să se aduine într-o imagine unitară, să facă parte eu alte cuvinte diin-•tr-un univers poetic coherent. închegat, avînd o structură particulară definita. De aici, personificările contradictorii, simbolul comunismului e „noua stea polară", „această roză a vînturilor roşie" („Ascult ornicul vremii"). Dar noţiunile sînt complet deosebite. Poetul prezintă glasurile vieţii „năvălind şi spărgînd liniştea obeză" ,,ea-n secure". Atributul acordat tăcerii contrazice însă imaginea. Obezitatea e flască, ca se poate cel mult desumfla, nu sparge ca un butuc. Voinţa antirăzboinică e în măsură să gltuie ţipetele trompetelor belicoase, dar a spune că un „pumn greu" „sjărîmă zavistia de goarne", denotă aceeaşi lipsă de organicitate a reprezentărilor. Cînd poetul .operează cu alegorii ieftine de tipul, „duşmanul alăutei ce-nclride vers de pace" („întâmpinare"), „grădinari» în negru frac de moarte", porniţi să-ntindă pe lume „plantaţia de crime", cînd îi cerc versului „ca o lunară spadă" să reteze „capetele hidrei" („Călătoreşte"), asemenea probleme nu se mai pun, pentru că imagistica se transformă într-un amalgam otoroclit dc metafore gratuite. IVu! devine preţios, afectat, grandilocvent ca în astfel dc versuri : ..Ai ţării munţi, ca urşii, de s-or mişca din vatră, ti vor strivi noroiul sub talpa lor de p'.a- tră! Să-l int.iln.esc cu moartea în tot ce-a fo.,l grădină, Voi face gestul negru ce itu-1 faci în lumină Şi voi goni suspinul iubirii, din lăută, Să-nlîmpin ucigaşul cu ură iicîncăpută". (tnlîm pin are) Aceasta este pur şi simplu poezie proastă şi e păcat că un artist atît de dotat ca Radu Boureanu o mai lasă în volum, ală- 105 uiri cit numeroase lucruri excelente. Iată de pildă cum în „Pastel de noiembrie"' imagistica însufleţită de o idee originala organizează antiteze treout-prezent într-o viziune picturală plină de fantezie şi totodată de pulsaţia eroică a timpului nostru. Desfrunzirea de aur arzând a copacilor „în parcuri sau în fundul zărilor", toamna, îi aminteşte poetului o „bancrută vegetală", ,,o catastrofă monetară", oare îmbogăţea cu iluzorii daruri săracii, „în evul burghezioi, demult, ta ţara lui". Pe acest fundal se detaşează integrat în armonia culorii, dar cu alte tonuri, nu melancolice, ci biruitoare, simbolul prezentului. Noul anotimp înalţă „harnic clădiri",/ un val dc roşu uriaş încremenit în cărămizi, / părînd o pavoazare în noiembrie / De purpură în tresăriri / Sub reflectorul soarelui ce scapă / Prin norii-n oare discul se-mfige ca •> sapă". Iată şi o reverie adusă cu discreţie dar nu fără hotărâre din câmpul fabulosului romantic neguros şi sumbru în atmosfera stenică a eforturilor omeneşti constructive, încununate de succes. „Erau aseară narii — visează poetul —■ baloturi de bumbac / plutind pe oargohoturi de gânduri legănate". Imcărcătura preţioasă i se pare însă pîmdită de catastrofa. Sub „colacul alb" al lunii, munţii dau impresia a fi „măisele cuaternare / Ale unei guri grozave căscate nesfîrşit". Un gust pentru dramatismul dezastrului îi încarcă imaginaţia. Dar poezia energiei umane, care înfrânge stihiile naturii, biruie pînă la sfînşit. „Fainul din luceafăr" călăuzeşte spre ţărmuri navele. Şi — notează satisfăcut poetul — ,,n-a fost naufragiu în viziunea mea de-a-tunci: Şi-au ancorat în portul tăcerii nestricate: Hamalii bucuriei jucînd albastre dungi Au descărcat bumbacul din porturi asiate". (Erau aseară) Aici e vibraţia lirică autentică a lui Radu Boureanu. Poemele sale se risipesc în verbozitate sau într-o frenezie coloristică fascinata de purul pitoresc numai atunci cînd fantezia oare le, Imprimă mişcare, abandonează reflecţia şi rătăceşte fără busolă, măcinând cuvinte goale, sonorităţi, umbre şi lumini ,în mod gratuit, aşa ca morile de vînt doaiehişoteşti aerul. Elegia închinată lui Nicoiae Lablş, dc pildă, nu face decît să dilate o comparaţie plată (soarta imanului poet şi imaginea fagilor retezaţi). La fel, în cicluil intitulat „Din vremea Unirii", poemele par adesea pretexte pentru o îngrămădire de detalii pitoreşti peisagistice, vestimentare sau pur şi simplu lexicale. Toată această recuzită de epocă („oghialuri de grîu", „tuiuri de begler-bagi", „caice turceşti", „giubele", „junghere ailc trădării", „ehervane cu osia ne-uui'să", „papuci de sutană", „iflaci", ,,che-buri albe", „tineri oatiheţi", „işlice", etc.). mu poate umple vidnl ideistic şi nici su-pilimi lipsa unui lirism profund. Ce deosebire izbitoare între asemenea tablouri pictate cam în serie şi ou o notă pronunţată de manierism (stilizare convenţională oro-njicărească) şi „poisagele bulgare" ! Im ultimele, Boureanu e poetul adevărat, nobil, cu o miare putere de sugestie a verbului, cu sensibilitate vibrantă. „Stînca neagră" e o splendidă evocare a eroismului partizanilor, proiectată pe un uriaş amfiteatru maturai, şi condusă cu simţ dramatic către un final shakespearian: ..Şi nu era o stincă tarpeană, Nu legi spartane ostndeau schilozii, Schilozii ostndeau la moarte oameni, li împingeau în gol, cu ura oarbă, Pe cei acoperiţi de răni, de slavă Cum slava îi veghea sub cînt albastru Cînd ceru-i oglindea pupila rece ; li prăbuşeau în gol, din stînca neagră Şi trupuri explodau, în vede, roşu, Că nici în moarte nu trădară steagul..." „Onfeu în Rodopi" aduce în desenul! sever, iluminat însă de tulburătoare sclipiri mai'inoreene înecate sub verdeaţă, un misterios ecou nervalian : „Iţi aminteşti săgeata de abanos vegetal, Săgeata înaltă a cipreşului din Bacikovo ? liodopii ondulind uriaşul lor val La nesfîrşit, spinări de giganţi Pînă acolo, lîngă pragul mitologic Pe care, aşezat, Orfeu mai cîntă Şi-l mai aud făpturile pădurii ?" 106 La fel, „Tobele dim Tîrnovio", tobele pioniereşti, sparg ou bucuria vieţii noi tăcerea cetăţii vechilor regi bulgari, înscriin-du-se pe decorai „veacurilor vechi de fum", sub tumul care priveşte spre Diantra, de-aisupra copleşitoarei reconstituiri de urnim; istorice, direct în legenda Totul e purtat aici de un ton grandios, inspirat : „Bulgaria cu altă oaste Suie la Tîrnovo pe coaste; Ritmul ce-fi sună In urechi Alină răni, dureri străvechi ; De cintec nou răsună podul E viu şi suie culmi norodul Să spulbere dureri şi scrum, Taram, taram, tabum! Dacă Radu B'Oureanu s-iar fi decis să elimine din volum versurile care nu-1 reprezintă şi constituie compuneri făcute în grabă cu sentimentul virtuozităţii, dar fără o asimilare fecundă a noului şi fără o autentică valorificare a facultăţilor sale poetice, „Moartea miorilor de vînt" ar fi marcat, sîcit isiguir, punctul cel mai înalt atins de creaţia sa pînă acum. ★ Veronica Porumbacu pare să fi procedat ou mai multă circumspecţie. Versurile strînse în recentul ei volum, „Dimineţile simple", nu (prezintă sub Taportuil ţinutei poetice atîtea inegalităţi. Dacă nu se ridică la izbutiri deosebite peste posibilităţile cunoscute ale autoarei, nici nu cad sub un anumit nivel. Ciclurile, în care sînt grupate, („Case fără trecut", „Ceasul încrederii", „Pe dig") constituie efectiv motive lirice legate de cîteva preocupări bine definite şi ilustrînd o experienţă artistică particulara. Excepţie face doar cel intitulat vag „Escale" şi unde par să se fi adunat poezii scrise ocazional în maniere variate, dar date aoum ea filele unui album de călătorie. „Graiul", „Neterminata" şi „Nou Ioar" contrazic însă criteriul de gr.ipa.re şi confirmă ipoteza unei simple completări a volumului cu poeme răzleţe. Dealtfel „E.soalele" .alcătuiesc şi ciclul cel mai slab. Din (materia lui cam amorfă se detaşeaiză singure versurile pe oare i lc-a inspirat poetei o vizită în Coreea („Relicvă coreeana", „Mărturie", „Jurnal de front", „Ia ramă", „Aiud", „Nu ştiu"). Prin ele trece un suflu tragic de reală intensitate. Imaginea 'încercărilor cumplite, pe oare le-a străbătut cu bărbăţie viteazul popor coreean c înviată în schiţe pi-tetice de o sfîşietoare vibraţie omenească. „Un caiet grosolan din cojii de mesteacăn", „legate cu fir telefonic", stropite de sînge devine o mărturie zguduitoare .a bătăliei date pînă la ultima grenadă, pînă la ultimul om, pînă Ia ultima .tresărire de viaţă pentru apărarea pămîntu-lul patriei de asaltul cotropitorilor imperialişti. Episodul rezumativ al acestei în-dîrjiri tăcute, teribile, supraomeneşti e reconstituit cu un .simţ al măsurii remarcabil, 'ou o emoţie copleşitoare, sugrumată de sfială în faţa simplităţii eroismului anonim : „Filele cu foşnet de lemn, filele din coji de mesteacăn se umplură cu scrisul mărunt, gîfîit; pe o parte, pe alta După cerneala albastră, terneaia roşie, după cerneala roşie, sîngele scrise printre rînduri al doilea jurnal. Cei rămaşi şi-au trecut în caietul pădurii numele proprii de-acasă şi-un nume comun: unitatea, noile cote pe munte, un cintec de adio iubitei, un student chemat telefonic să plece la studii, stocul scăzut al grenadelor, pe cei morţi, pe cei vii, patru, trei, doi — un nume întrerupt de o pată de sînge".., (Juma! de front) Un „mai" de bătut rufe cheamă iarăşi amintirea gesturilor neobosite, modeste cu carre o femeie neştiută, fără să tremure de reflexul incendiilor în apele însînge-rate, a spălat cămăşile soldaţilor „Iutii şi luni şi ani şi .ani de război", sus, „în munţii de diamant". Aceeaşi peniţă sfioasă, dar înfiorată de măreţia simplităţii desenează cu multă fineţe scena : 107 ..Apa lua cu sine sudoarea şi uneori singele închegat de trei săptămîni; apa lua eu sine incendii răsfrînte, şi altele le luau locul fa luciul înspăimîntat ; apa lua cu sine din lemnul malului, apa subţia nudul de lemn cu care femeia bătea cămăşile şi umfla palmele ei îngroşate ca lemnul..." (Relicva coreeana) Sentimentul acut al tragicului proiectat pe viziunea istorică a faptelor, ridică imaginile la valori simbolice încărcate de ■adinei semnificaţi;;. Pămîntul cotropit încă al Coreei de sud îi apare poctei ca o desfăşurare de „frumuseţi în ramă de sîrmă ghimpată" ; copilul născut sub bombardamente ca o acuzaţie vie adusă războiului, cele două ţări ca o singură fiinţă, jumătate trăindu-şi destinul omenesc, jumătate zbătîndu-se torturată. Veronica Porumbacu „aude" dialogul dramatic a-1 vocilor care sintetizează această condiţie dureroasă : „Ai avut două braţe" — foşnea vîntul verii-n orez. „Şi am două braţe — răspundea pămîntul — cu unul zidesc, cu altul înalţ..." „Ai avut doi ochi" — foşsea vîntul verii-n orez. „Şi am doi ochi — răspundea ecoul pămînt ului — cu unul rid, cu celălalt plîng, amîndoi sînt ai mei, amîndoi sînt ai mei" „Am o singură inimă" — etnia pămîntul din Nord. „0 singură inimă" — răspundea în tremur pămîntul d'.n Sud". (Aud...) în aceasta participare generoasă la lupta pe care o duc pentru libertate sub meridiane îndepărtate popoarele o regăsesc, maturizată, ajunsă Ia o denudare patetică a expresiei, pe «înţărcata lui An-Son-îti. Convenţionala şi rece îmi apare în celelalte „escale". Atici, emoţia sau nu există deloc şi autoarea se chinuie să o suplinească prin arabescuri imagistice („aib orbitor al ideii, / graţie albă dictată de zeii Oh'mpului, / albe granituri, alb aerian, / alb selenar cernut pe ruuie, / albul ecran / cu reflexul timpului — / însoţit de orchestre masive" (Alb) sau e sugrumată prantr-un soi de inteleclualizare forţată, greoaie care se încurcă în prea multe nuanţe, aluzii, sublinieri şi subînţelesuri (Greu e năvodul; Filă de jurnal; Colţ în Piraga). De păcatul acesta ultim suferă şi ciclul intitulat „Pe dig". Veronica Porumbacu urmăreşte de-a lungul poemelor din acest grupaj o meditaţie despre timp, în faţa mării, a veşnicei ei deveniri. Ideia e de a încerca o comunicare a experienţei la care vîrsta matură a ajuns depăşind etapa copilăriei neştiutoare şi fericite. Versurile nu sînt lipsite pe alocuri de frumuseţi. Melancolia ireversibilităţii timpului, poeta încearcă să o biruie prin sentimentul transformării, al creşterii. Se schiţează simboluri ale îmbogăţirii sufleteşti pe oare o implică existenţa în însăşi desfăşurarea cj. Tot ce a fost trăit cu adevărat, intens, omeneşte, n,u se pierde, ci se adună în noi. Dar lucrurile rămîn ceţoase. Gîndu-riJe nu sînt şi trăite. Intre sentimente şi consideraţiile filozofice se cască un gol. Mişcarea sufletească nu urmează dialectica raţionamentelor. De aci tonul cam iînced, depresiv, care în ciuda concluziilor stenice stăpâneşte versurile. Există apoi şi o implicare artificioasă, neorganic? a temei sociale. Impresia care se naşte e de „politizare" convenţională a problemelor. De fapt meditaţia nu prea are profunzime ; poeta trăieşte mai mult nişte impresii şi-şi dă iluzia cu gîndeşte asupra timpului. De aceia e înclinată să abstractizeze imaginile, şi să lc reia cu diverse nuanţări, care să dea senzaţia complexităţii, acolo unde, de fapt, raţionamentul pluteşte doar în imprecizie. „Dar singură dragostea — scrie Veronica Porumbacu — n-ar fi de ajuns, singură dragostea nu dă răspuns la loule întrebările. Dac-aş putea înlr-un singur cuvînl să-ţi spun partea mea de pămînt : puterea, să nărui şi să zidesc 108 o lume, cu sarea pămîntului ; şl ei să mă durui mereu şi firesc ca sute de-oglinzi ce lotul privesc, dar nu pot reţine nimic pentru sine, nimic pentru sine... (Carusel) Incomparabil mai substanţial c „Ceasul încrederii". Aici, din scurte motive lirice relativ independente se încheagă un adevărat poem al despărţirii iubiţilor. Cu mult curaj autoarea face anatomia senti-iraenituliui, oare continuă să trăiască şi duipâ ce ruptura s-a produs. Sînt transcrise chinul 'singurătăţii, revenirea obsesivă a gîudurilor Ia cel plecat, nădejdea care nu vrea să moară. Reflecţiile au autenticitate şi acuitate sentimentală. Versurile strivesc orgoliul şi comunică simplu, omeneşte, fără false pudori, durerea : „Urlu în noapte — scrie poeta. Urlu de dor Nimeni n-aude, aproape, departe. Flacăra ne-mpărlăşilă mă arde..." Mişcătoare e îndîrj.irca cu care gs apără în asemenea clipe de restrişte ceci ce e pur, inalterabil în dragoste, dincolo dc toate avatarurile ei. Sentimentul că şi după despărţire substanţa iubirii adevărate continuă să trăiască în sufletele partenerilor, să le lege destinele e afirmat cu tărie. „Undeva, în pămînt — spune Veronica Porumbacu apa fîntînilor noastre curge-mpreună. Undeva, în cer, aceiaşi nori ne umbresc, Numai zoi ne simţim atît de singuri şi în sărut ! iar în altă parte, adaugă cu aceeaşi fermitate consolatoare : ,,Se întîlnesc, se îndlnesc undeva apele subterane, Eu mi-am ales în cer cîte-o stea, tu, poale, fele morgane. Şi-aleargă, aleargă fiecare mereu, Dar merg, căutîndu-se pe sub minereu,' apele subterane". Aici e şi sensul etic nou al modului în care a trăit eşecul sentimental. Experienţa individuala ratata nu olatină încrederea umană în puterile iubirii. Interesant e că şi tonul foarte intim al durerii personale, caută un fel de comuniune cu lumea. Poeta se confesează ei înşişi, discuta imaginar cu col care lipseşte, dar cuvintele-t urmăresc o descărcare sufletească, o re-oonfortare în contactul cu oamenii. Durerea sc resoarbe prin această solidarizare. Trad'ucînd ou sinceritate semtimeirtele trăite, urniărindu-le vibraţia lor adîneă de ordinul universalităţii, versurile Veronicăi Porumbacu die „Ceasul încrederii" nu cad în intimism, cu tot caracterul foarte personal al temei pe care o tratează. Ideea comuniunii omeneşti, susţinută de o atitudine etică înaintată, le conferă valoarea unei mărturii pline de interes. De această reconstituire sufletească pe un plan superior e conştientă poeta însăşi cînd scrie : „Au obosit culorile în păr / şi-au coborît îu lucruri ; mai aproape / se-apleacă spre pămîntul nins de mult / pădurea castanie ce o purtam pe umeri. / Coboară-n juru-mi străveziul vîrstei. / In mamă fără patimi, incoloră, / apar mai vii culorile reale, / şi, în amărăciune, fără veste / fraterna fîl-fîirc-a unor mîini. / Au obosit culorile în păr : / fără tristeţe-au coborît în lucruri, / şi au trecut în oameni, mai aproape / de ei, de înţelegerea lor înşişi —■ şi parcă mai aproape şi de tine...". „Ceasul încrederii" e un exemplu de abordare îndrăzneaţă a .momentelor dureroase, pe care le poate cunoaşte viaţa chiar şi în lumea noastră. Lucrurile — spre meritul autoarei — sînt tratate într-un spirit noui, fără nici o formă dc optimism convenţional, dar cu sentimentul valorilor morale înalte ale umanităţii socialiste. Elementele cele mai interesante pe care le aduce în momentul de faţă lirica Veronicăi Porumbacu se găsesc însă în ciclul intitulat „Casa fără trecut". Aici, realitatea vieţii socialiste constituie nemijlocit şi sub un aspect cu totul inedit obiectul poetic. Autoarea, identifkinidu-se sufleteşte cu oamenii noi, încearcă să retrăiască un şir de momente semnificative din 109 viata jot intimă, familială. „Casele fără trecut" sînt blocurile ridicate de lumea socialistă şi în care locatarii încăperilor mizere de ieri îşi încep o altă existenţă. Cu o rară pătrundere poeta relevă sensurile foarte simple, dar majore sub raport istoric ale acestei experienţe inedite umane. E cântată sfiala în faţa pereţilor goi, a albului lor imaculat. Sînt chemate obiectele mărunte, familiale să umple eu căldura lor odăile : „Amîndoi ne uităm cu sfială In casa cea nouă. Parc-am ieşit din haosul primar al pămîntului, dar nimic n-are încă un nume, nimic n-are încă trecut. Voi, lucruri mărunte, nimicuri bogate, domeslicifi-mi pereţii albi ca o coală fără hieroglifele noastre, albi ca un ecran, fără filmul umbrelor noastre. (Sfială) E celebrată trezirea în cadrul luminos al căminului nou întemeiat cu regăsirea insignelor intimităţii, „fotografia în culori de La nuntă", ghiozdanul de lîngă patul copilului, rama veche a oglinzii, şi cu sentimentul de surpriză plăcută în faţa clementelor unui decor, pe care privirile abia acum se obişnuiesc să-i dăruiască nuanţe apropiate de suflet. (Aşa mă trezesc...). E reţinut gestul bărbatului învăţat să se aplece cînd păşeşte peste prag, ca de mult, în căsuţa scundă de lut, unde căsnicia a început, unde prietenii n-au încăpu! toţi la nuntă, unde mireasa a ieşit să-i conducă la plecare şi ninsoarea de afară i s-a amestecat în păr eu floarea de Iă-mîiţă. (Amintire). Sînt cîntate visurile perechii, care n-are deocamdată în odaie decît planşeta studentului de curând însurat (Nocturnă), aşteptările soţiei geologului mereu plecat în prospecţiuni îndepărtate (Nevasta geologului), antenele de pe acoperişuri, „grădinile suspendate, arborii aerieni cu ramuri metalice", popasuri pentru păsările migratoare, care „în toate graiurile, ou toate sunetele noi" aduc „antipozii lîngă vaza cu flori / şi dilată pereţii odăii în cosmos" („Antene"), bombă-neliile bunicii centenare la adresa caloriferului şi nostalgiile ei după iplita-i bătrână (Bunica). Totul e intuit cu o rară prospeţime şi ou un simţ admirabil al detaliului cotidian de viaţă. Amănuntul nu încarcă însă nicăieri această luminoasă caligrafie lirică. Veronica Porumbacu descoperă o zonă de poezie de o foarte vie noutate. Sufletul construe tail or socialismului vibrează în aceste versuri limpezi, de o liniaritate gravă, care se ridică din cînd în cînd la accentele înduioşătoare din „Vorbeşte un fiu de zidar", tandre din „Cîntec mut" sau purtate de arvîntul viguros al revoluţiei din „Vom iua cu noi". 0 anumită uscăciune prezentă uneori in lirica Veronicăi Porumbacu şi rezultată din tir-o uşoară înclinaţie către pedanteria intelectuală nu se mai întîlneşte aici decît în cîteva piese ca „Pe chei", „Seară de August" sau „Privirile noastre" („pri virile noastre ştiu să brodeze fluturi pe pînza obişnuită a zilelor, / aşa cum lumina poate înmulţi cu o sută şi diviza printr-o mic — bucuria mare, unică, a vieţii"). Dimpotrivă, reflexivitatea hrănită cu nu-teriailuil foarte proaspăt al observaţiei inedite, dă o turnură aforistică brechtiană lapidarelor versuri intitulate „Frontispiciu": „Un pămînt fără margini cu sînge anonim un rege-al mulţimii pe tronul de jar, un şef de oaste cu fluiere frînte pe roată, un meşter cu doamna zidită de vie-utre pietre, un luptător îngropat la cutremurul temniţei, un vlăstar încleştat pe sirenă ca pe o goarnă — ce nobil arbore genealogic!" Ciclul „Casa fără trecut" conţine în germene o formulă poetică foarte nouă şi interesantă, care dezvoltata poate deveni un moment surprinzător de înflorire a liricii Veronicăi Porumbacu. 110 Teorie şi Critică PROBLEME ALE PROZEI Şl ALE CRITICII LITERARE HORIA BRATV 1. CRITICA ŞI ACTUALITATEA Critica are merite de netăgăduit în dezvoltarea literaturii noastre realist-soeialiste. împreună cu literatura, ea a străbătut un drum ascendent, marcat de căutări creatoare şi de clarificări succesive. Unul din sectoarele principale în care critica şi-a adus o contribuţie este literatura epică. în perioada care s-a scurs între primul Congres al scriitorilor, din vara anului 1956, şi Conferinţa pe ţară a scriitorilor, critica a desfăşurat o activi- m tate multilaterală, discutînd itnai operativ, cu mai multă promptitudine evenimentele din cîmpul prozei, demarcând cu mai multă precizie creşterea generală a nivelului literar, semnalând şi combătând cu rnai multă ascuţime deficienţele. Fenomenele de nivelare artificială a valorilor, de uniformizare a peisajului literar, frecvente mai anii trecuţi în judecăţile criticii, au cedat locul. în general, unei atitudini mai atente, unei analize mai profunde. Revirimentul sensibil produs în critică în ultimii cinci-şase ani se datoreşte în primul rînd faptului că proza, ca şi celelalte genuri literare de altfel, a înregistrat un sensibil progres. De aceea, orice analiză a criticii literare şi a intervenţiilor ei nu poate fi despărţită de problemele principale pe care le pune. în dezvoltarea sa, proza noastră contemporană. O imagine sintetică a realizărilor şi deficienţelor criticii nu poate fi obţinută prin „analizarea" în sine a diferitelor aspecte ale criticii literare. Tocmai, acesta este — după părerea noastră — defectul principal al articolului „Critica literară şi actualitatea", apărut în „Gazeta literară" (12 Dec. 1961). Critica literară nu este numai un dialog între critici, aşa cum reiese din articolul menţionat : activitatea ei nu poate fi exprimată prin- tr-un bilanţ care se mulţumeşte a-i trasa profilul, a-i semnala realizările, a lua act de diversitatea şi modalităţile de analiză etc. Dezbaterile criticii sînt în fond dezbaterile genului pe care ea îl analizează. După părerea noastră, principalele caracteristici ale prozei, în perioada care s-a scurs de la primul Congres al scriitorilor, sînt următoarele (nu avem intenţia de a face un bilanţ, ci numai de a semnala cîteva tendinţe) : 1. Creşterea considerabilă a greutăţii specifice a prozei inspirate din lupta revoluţionară a Partidului ; 2. Un avînit al literaturii sorise de tineri, unde s-au remarcat talente puţin obişnuite, noi şi variate modalităţi de creaţie ; 3. O anumită înflorire a schiţei, în general a aşa zisului gen scurt, unde a început să se dezbată o problematică mai profundă. Nu se .mai poate vorbi de o rămânere în urmă a genului scurt, faţă de celelalte specii ale prozei. 4. Principala deficientă — lacună fundamentală — continuă să fie irămînerea în urmă a epicei menite să oglindească aspectele centrale ale construirii socialismului şi, în primul rînd, chipul muncitorului din industrie ; absenţa unor tipuri reprezentative de eroi pozitivi, care să reflecte creşterea conştiinţei socialiste, relaţiile noi de la oraşe şi sate. în determinarea acestor aspecte fundamentale ale prozei, critica a avut o contribuţie meritorie, fără a se putea spune însă că şi-a îndeplinit în întregime sarcinile. Mai ales în urma apariţiei articolului din „Scânteia", consacrat combaterii spiritului apologetic, operele inspirate din lupta revoluţionară din perioada ilegalităţii, a mişcării muncitoreşti, au fost analizate cu răspundere şi conştiinciozitate, în spirit critic. (Ceea ce nu în- searrma că adularea neprincipială a unor creaţii a încetat cu totul de a se manifesta, într-o formă sau alta). Articolele de critică au jucat un rol însemnat în afirmarea noutăţii şi originalităţii prozei tinerilor. în această direcţie s-au scris articolele cele mai pasionate, cele mai concrete, aici dezbaterea a avut caracterul cel mai înflăcărat, însă criticii care au descoperit originalitatea unui anumit tip de literatură saiu a unui anumit stil, a unui anumit prozator, au procedat în general în chip exclusivist, nedemar-cînd cadrul real al fenomenului cercetat şi, implicit, limitele în care se desfăşurau aceste progrese ale literaturii. Ei nu s-au orientat către dezbaterea pasionată, entuziastă, „publicistică" a problemelor principale pe care le pune tematica fundamentală a literaturii realist-soeialiste, problema eroului pozitiv nu a format obiectul unei preocupări centrale, constante. O atenţie considerabilă s-a acordai speciilor scurte ale prozei — astăzi, cum spuneam, în plină dezvoltare: schiţa, reportajul. însă şi aici discuţia nu a avut un caracter de ansamblu, nu a totalizat cu exactitate progresele, nu a semnalat lacunele în raport cu orientarea de conţinut a literaturii. în sfîrşit. critica are o răspundere însemnată în ceea ce priveşte rămânerea în urmă a prozei consacrate figurii muncitorului contemporan, neini-■ţiind o dezbatere care să analizeze multilateral şi cu atenţie lucrările apărute pe această temă. Critica nu a explicat cauzele rămînerii în urmă, nu a militat destul de activ şi de convingător pentru orientarea principalelor forţe scriitoriceşti în această direcţie. Tocmai aici, ân legătură cu lucrările inspirate din viaţa clasei muncitoare, s-a vădit nivelul nesatisfăcător, puţin combativ al criticii la obiect, insuficienta aplicare a criteriului confruntării cu viaţa, efortul debil în explorarea şi analizarea posibilităţilor estetice inepuizabile ale tematicii contemporane, caracterul îngust, limitat al majorităţii articolelor de critică. Există în vremea noastră o bogăţie nesecată de forme prin care se exprimă esenţa, filozofia epocii, există o evidentă varietate de tipuri şi de manifestări necunoscute capodoperelor trecutului, o nesfîrşită diversitate care exprimă noul. însuşi specificul epocii contemporane. Eroul pozitiv nu reprezintă propriu zis un singur erou ci o multitudine de personalităţi. Din acest punct de vedere, nu va exista niciodată un „prototip", un model care să epuizeze întreaga problematică, să exprime exhaustiv noile relaţii între oameni, noile imbolduri şi aspiraţii care animă pe milioanele de constructori ai socialismului. Din păcate, prozatorii noştri contemporani ne propun încă puţine din ipostazele acestor personalităţi, iar critica noastră le analizează încă şi mai puţin. Nu s-ar putea spune câ în judecata de valoare asupra unor opere contemporane se simte prezenţa continuă a acelei „sensibilităţi sociale" de care vorbea Lunacearski. Tocmai o asemenea „sensibilitate socială" i-ar permite criticului să stabilească — cercetînd opera literară — în ce măsură dialogul scriitorului cu viaţa se realizează veridic, autentic, profund. Critica nu se poate limita numai la lamentaţii infinite pe tema numărului redus al ipostazelor eroului pozitiv. Ea este obligată să militeze pentru înmulţirea acestor ipostaze, să exploreze posibilităţile obiective ale lărgirii tematicei, ale diversificării tipologiei. Ce dezbateri temeinice se pot oare cita în această direcţie, ce contribuţii de seamă s-au remarcat în critica literară ? Analizând o carte inspirată din actualitate, critica nu are numai obligaţia de a evalua calităţile ei literare ; ea ar trebui să fie şi o chemare spre o dezbatere literară cît mai calificată şi mai curajoasă a temelor majore contemporane, dezbatere care să orienteze forţele 'scriitoriceşti către direcţiile principale. Este un fapt că lucrările cu teme izvorîte din viaţa muncitorilor se situiază sub ceea ce am putea numi „media valorică" a momentului actual al literaturii, adică sînt comparativ mai slabe decît operele inspirate din alte domenii. Acesta este cazul unor romane ca „Ora 6" de N. Ţie sau „Otelul" de C. Chirită. însă dincolo de valoarea lor efectivă, ele merită o analiză mai atentă, fie şi numai din pricină că abordează în condiţii noi, o problematică nouă, un conflict nou. (Romanele mai vechi. ,.La cea mai înaltă tensiune" de Nagy Istvăn, sau „Oţel şi pîine" de I. Că-lugăru, sînt inspirate şi ele din viaţa muncitorimii dar conflictul este legat de problemele specifice perioadei istorice respective, de cucerirea puterii, de actul naţionaUzării, de lupta împotriva sabotorilor.) Nu propunem criticii „concesii" în legătură cu „întîl-nirea" sau „Anii tineri", însă o discu- 112 ţie multilaterală ar folosi şi altor scriitori. Căci romanele lui C. Chirită reprezintă, totuşi, ciclul cel mai întins care s-a scris la noi din viaţa muncitorilor din industrie, în timp ce „Anii tineri" — cu toate deficienţele ei izbitoare — rămâne cea mai izbutită dintre lucrările consacrate în ultimii ani, vieţii muncitorilor din industria petroliferă. Unde este însă dezbaterea largă, publicistică, exigentă, care să analizeze, prin intermediul acestor volume, problematica complexă a „temei industriale", sau să formuleze consideraţii valabile, să orienteze forţe scriitoriceşti însemnate către cunoaşterea şi oglindirea acestei problematici ? In „Oţelul", evidenta neîndemînare stilistică a autorului ridică însemnate piedici, şi e departe de noi intenţia de a-1 absolvi. E semnificativ însă că nu conflictul reprezintă latura slabă a cărţii. Si acest fapt merită a fi semnalat, atunci cînd în multe lucrări mai realizate din punct de vedere artistic, dăm peste subiecte şi conflicte cunoscute din cărţi mai vechi, sau consacrate zugrăvirii unei etape anterioare. In fond. autorul încearcă aici să defrişeze un teren nou. Insă încercarea reuşeşte doar parţial, căci, după părerea noastră, autorul nu se afirmă ca un inovator într-o temă care pretinde nrin excelenţă inovaţia. Autorul reduce pînă la urmă semnificaţia implicaţiilor pe care tot el le descoperise, mizînd din ce în ce mai mult pe aspectul senzaţional, melodramatic, pe un decalc anacronic, în raport cu care încearcă individualizarea personajelor. Dar inventarierea elementelor schematice, melodramatice, senzaţionale şi pitoreşti din romanele lui Chiriţă — inventariere pe care, sub diferite forme, o regăsim în cronicile din „Gazeta literară" (Paul George-seu), „Contemporanul" (Eugen Luca) sau în articolul lui D. Micu — este infinit mai uşoară decît dezbaterea temeinică, imperios necesară, a problemelor de conţinut. Care este concluzia care se poate desprinde din experienţa Iui Chiriţă ? Necesitatea de a trage pe plan caracterologic toate consecinţele impuse de ascuţimea, conflictului, necesitatea de a califica etic, conservatorismul şi rutina, cărora — în diferite ipostaze — li se găseşte în „Oţelul" justificări. Şochează un anumit „rabat", anumite circumstanţe atenuante pe care autorul în mod constant le acordă mentalităţii simpliste, rigidităţii dogmatice unilaterale în relaţiile cu oamenii ; în absolutizarea unui anumit mod învechit de organizare a producţiei. După ce a intuit că dezvoltarea producţiei în uzină e determinată de rezultatele luptei pentru introducerea tehnicii celei mai avansate, după ce a sezisat un lucru esenţial, anume că această luptă nu-i deloc uşoară, că ea presupune învingerea a numeroase prejudecăţi adânc înrădăcinate în multe conştiinţe, Chiriţă estompează în cele din urmă conflictul, complicatele probleme sufleteşti, identificând mentalitatea învechită, rămânerea în urmă cu „dragostea greşit înţeleasă" faţă de „Oţel". Dar dacă sub comoditatea de gândire nu se ascunde o ipocrizie, o anumită făţărnicie şi nu numai autoiluzionare (ca la Voicu) — iată o problemă fundamentală pe care critica nu a discutat-o şi care axe o mare importanţă ân lupta împotriva vechiului, împotriva mentalităţii înapoiate. Lucruri asemănătoare despre caracterul limitat al analizei se pot spune şi despre cronicile consacrate romanului „Anii tineri" de Nicolae Ţie, lucrare mai reuşită decît „Oţelul". Nu vrem să reedităm o discuţie care s-a pierdut în amănunte, dar este de remarcat că analiza romanului ar fi putut suscita observaţii de ordin mai general, o discuţie care să fi folosit tuturor prozatorilor. Sîntem de părere că într-un roman, care tratează o temă importantă : aspectele pozitive — atâtea cîte sînt — merită a fi semnalate şi cercetate mai amănunţit. E greu de a adera la acele păreri care susţin că „Anii tineri" „lasă sentimentul unei construcţii arbitrare" (Ov. S. Crohmălniceanu), sau că principalul conflict are un caracter neconcludent (aici nuanţele au însemnătate deosebită). Părerea noastră este că tendinţa lăudabilă a criticii de a feri dezbaterea romanelor cu teme fundamentale de concesii neprincipiale, tendinţa de a nu inventa valori acolo unde nu sînt, de a pretinde motivări substanţiale şi explicaţii convingătoare, a dus la unii critici, în cazul acestui roman, la o atitudine excesiv de „raţionalistă", de rigidă. La alţi critici, tendinţa către o speculaţie excesivă (adeseori apologetică) a dus la justificarea tuturor contradicţiilor cărţii — inclusiv a celor născocite — prin argumentul că ele reflectă contradicţiile vieţii. De fapt, „Anii tineri" reprezintă un caz tipic pentru acele cărţi care pro- 8 — Viaţa romîoească, nr. 12 113 duc mare bătaie de cap criticilor, dat fiindcă logica personajelor este complicată şi contradictorie. Logica artistică trebuie să reflecte în acest caz logica dezvoltării contradictorii a proceselor vieţii. Unele din contradicţiile personajelor din „Anii tineri" nu se motivează pe deplin, lasă să se vadă că autorul le-a modificat superficial pe parcurs, altele izvorăsc dintr-un principiu artificial al compensaţiei (un minus „anulat" de un plus). Dar multe din contradicţiile personajelor sînt reale, ele reflectă dialectica vieţii. Tocmai aici trebuia să intervină critica literară, care era chemată să vadă în ce măsură personajele oglindesc o realitate, să stabilească exact ce anume reprezintă ele, să le urmărească traiectoria reală şi, în această lumină, să analizeze unitatea lor caracterologică, depistând pseudo-con-tradicţiile. „Salturile" în psihologia oscilantă a lui Oniga, inegalităţile lui de comportare, care îl determină pe un critic să vorbească de „doi oameni într-un om", ar fi trebuit analizate mai profund, în lumina categoriei pe care o reprezintă personajul, într-o confruntare mai directă şi, în acelaşi timp, mai stringentă cu viaţa. E vorba de categoria tinerilor de la ţară, cărora revoluţia le-a oferit prilejul să se afirme cu rapiditate, care vin în uzină cu un anumit bagaj de deprinderi şi nu reuşesc să se descurce prea strălucit în relaţiile noi din mediul muncitoresc. Părerea noastră este că aici rezidă explicaţia de bază a fluctuaţiilor şi frământărilor lui Oniga. Remarcăm în acelaşi timp că autorul forţează uneori lucrurile, se complace în tendinţa de a acumula cu orice preţ „contradicţii". Si în privinţa lui Dima, simpatia lui Ţie pentru „contradicţiile neexplicate" îi joacă un renghiu, de data aceasta mai grav decît la Oniga, dar şi aici tendinţa criticilor de a confrunta între ele. diferite detalii ale cărţii nu ne poate oferi explicaţia adevărată. Problema este dacă o anumită tendinţă a directorului de a trata „global" şi indiferent oamenii, se explică — aşa cum doreşte să demonstreze autorul — prin rutina unei activităţi încordate ; sau dacă nu dezvăluie ceva mai mult, şi anume existenta unor trăsături de individualism mic-burghez, o alunecare către o mentalitate şi către practici necompatibile cu funcţia şi rolul său în schelă. (în cazul cînd ultima ipostază ar fi fost respectată, şi conflictul cărţii ar îi căpătat o rezolvare mai veridică). O asemenea problemă, care interesează într-adevăr etica şi caracterologia, nu ar fi putut fi punctul de plecare al unei discuţii mai aprofundate şi mai fertile asupra virtuţilor şi servitutilor unui director de instituţie, asupra calităţilor care se cer unui conducător de întreprindere şi asupra tipului de director ca atare ? Romanul lui Ţie pune însă şi o altă problemă de interes general, care ar trebui să atragă atenţia criticii, ea fiind deosebit de însemnată pentru înţelegerea eroului pozitiv. „Anii tineri" dezvăluie ou ascuţime — poate tocmai fiindcă nu este un iroman nereuşit — lipsa unui erou înaintat atractiv, în stare într-adevăr să trezească simpatia şi entuziasmul cititorului, un erou a cărui pildă să fii ispitit a o utima. Oniga, Dima, personaje centrale, sînt interesante, dar — la drept vorbind — nu trezesc un deosebit sentiment de simpatie, nu incintă, nu cuceresc. Există o anumita „uscăciune", un anumit caracter „morocănos" la personajele lui Ţie, pe care „înseninarea" de care vorbesc cronicarii nu reuşeşte să le alunge. Fenomenul are de fapt o mai mare răspîndire, este frecvent mai ales în lucrările scriitorilor tineri. El poate fi explicat, în parte, prin oroarea de calcfilie, dar ne este teamă că, lăsat să se dezvolte, poate duce la un schematism cu semn contrar. Desigur, mulţi din oamenii care se apropie acum pentru întîia oară de cultură, pe care revoluţia i-a trezit şi i-a ridicat la o viaţă mai foună şi care în trecut fuseseră striviţi de relaţiile de exploatare, nu au avut timp să-şi cizeleze comportarea, nu cunosc „arta de a trăi bine", şi — cu faţa brăzdata de amărăciunea trecutului — învaţă „arta de a rîde" (pentru a folosi expresia lui S. Damian). Oamenii aceştia reprezintă un. univers plin de resurse, un „fond de aur", şi-)*Din punctul de vedere ni construcţiei, romanii, Iui Remus Luca conţine, pe lîngă cîteva no-Iuţii ingenioase, (încrucişarea monologului Ini Vi-(trasări cu comentariul autorului care, de fapt, nu reprezintă o intervenţie lirica, ei un tip de naraţiune obiectiva etc.), si o violentă răsucire in final, o expediere in viteză a episoadelor care încheie povestirea. E dc observat dc asemenea că plasinii artiunea in anii de criză 1929—1!>30, Remus Luca nu a acordat suficientă atenţie luptelor i'rarţiouiste care — asa cum a reieşit din documentele Plenarei din Decembrie 1961, a CC. al P.M.lî. — iu această perioadă ating punctul culminant. Ceea cc discutăm însă în paginile de faţă este concepţia asupra eroului pozitiv şi nu aspecte particulare ale lucrării. 2) Jn ceea ce priveşte cele cîteva acţiuni concrete ale luptei ilegale revoluţionare, care an Ioc în cartea tui Mazilit, ele sînt reprrzonrate într-o factură deslu! de iefiină, în stilul romanelor de aventuri cu desfăşurări arti fieial-speetaculoase (urmăriri de automobile care trec vijelios pe lîngă cordoane militare, explozii senzaţionale bazate pe „su^pensc') autorul simplifieînd peste măsură diji-eulliiţilc, ignorînd regulelc luptei ilegale, zugrăvind .le asemenea în culori liieraliee, dc o falsă solcm uilate ultima noapte a unui condamnat la moarte. 120 In zelul acesta căpătăm o privire de ansamblu asupra a ceea ce am numit la început dialectica dezvoltării unei teme, singura „cheie potrivită" care rezolvă una din dezbaterile principale ale criticii noastre. Pe fundalul unei asemenea dialectici, apare chipul luptătorului comunist din ilegalitate, întruchipat într-o diversitate de tipuri mai mult sau mai puţin izbutite si reprezentative. Lucrările Plenarei CC. al P.M.R. din decembrie 1961, oferă perspective largi pentru îmbogăţirea tematicii inspirată din lupta revoluţionară a clasei muncitoare. Plenara a arătat în ce luptă acerbă, de pe poziţii principiale, s-a format nucleul de bază al partidului, linia lui politică justă, cadrele de partid. Rezultatele acestei lupte le poate constata orice om al muncii. întreaga istorie a partidului se caracterizează prin lupta permanentă, poli-tico-ideologică, împotriva deviatorilor de dreapta şi a sectariştilor de stînga. Combaterea elementelor fracţioniste, sectare, este o parte a luptei pentru călirea marxist-leninistă a partidului care, curăţindu-şi rîndurile de elementele oportuniste, trădătoare, a devenit apt să organizeze şi să conducă lupta clasei muncitoare şi a maselor populare, să se situeze permanent în avangarda oamenilor muncii. Datorită luptei ferme pe care a dus-o în decursul întregii sale istorii împotriva oricăror încercări de subminare a unităţii sale, partidul s-a întărit necontenit, a reuşit să organizeze marile lupte ale ceferiştilor şi petroliştilor din 1933, acţiunile de masă pentru crearea unui larg front antifascist, să înfăptuiască insurecţia armată de la 23 August, şi să asigure victoria clasei muncitoare în revoluţia socialistă din ţara noastră, construirea cu succes a socialismului. în Darea de seamă. tov. Gheorghiu-Dej a citat o serie de fapte elocvente care dezvăluie dramatismul ascuţit al luptei revoluţionare ilegale, complexitatea ei. în mijlocul celor mai grele aşteptări, în focul luptei împotriva aparatului poliţienesc burghezo-mosie-resc s-au călit cadrele revoluţionare. Numeroase fapte citate la Plenară au dezvăluit dimensiunea psihologică a comunistului, capacitatea sa de a lupta pe mai multe fronturi cu abnegaţie si eroism, fără a se lăsa turburat de la urmărirea scopului principal. Asa curn au arătat numeroşi vorbitori, luptele fracţioniste au reprezentat la un moment dat o fjrînă în dezvoltarea luptei ilegale, însă în acelaşi timp ele au reprezentat încă o probă de foc, încă un prilej de afirmare a nucleului sănătos al clasei muncitoare. Literatura noastră este încă datoare poporului cu acele opere inspirate de lupta revoluţionară, care să reliefeze şi mai puternic contribuţia însemnată a celor mai buni fii ai clasei muncitoare în lupta împotriva aparatului burghezo-moşierese ; proza noastră trebuie să creeze figurile acelor comunişti în care se manifestă cel mai pregnant trăsăturile revoluţionare ale acelor conducători în care se îmbină intransigenţa revoluţionară cu perspicacitatea şi luciditatea partinică. 3. - EROUL POZITIV ÎN PROZA TINERILOR Una din sarcinile de bază ale criticii este aceea de a lupta pentru demonstrarea valorii estetice a tematicii contemporane. Cum aplică criticul criteriul raportării operei la sarcinile ideologice generale ? Ce înţelegem printr-o dezbatere cît mai calificată şi cît mai curajoasă a temelor majore contemporane ? Este un merit şi al criticii în faptul că asistăm astăzi la un proces de limpezire ideologică şi progres artistic al literaturii, la o diversificare a stilurilor şi tendinţelor literare, la o mai mare comprehensiune faţă de fenomenul înoirii literaturii, faţă de noii prozatori. însă această receptivitate a noului, această comprehensiune şi sensibilitate nu se traduc întotdeauna în termeni critici coherenţi, care să sublinieze cu un pregnant relief ideologic substanţa a ceea ce e nou. Apleoîndu-se asupra fenomenului nou care apare în literatură, criticii nu manifestă suficientă grijă pentru, integrarea lui într-o viziune amplă, concret-istorică. O dezbatere mai largă pe marginea ultimelor lucrări apărute, în care să se delimiteze zonele tematice preferate de scriitor, să se definească unghiul său particular de observaţie, ar fi scutit critica literară de multe din pseudo-problemele care au alterat sau frînat multe discuţii. „Scrinul negru", „Bariera", „Siciliana", sau proza lui Ni-colae Velea, evoluţia prozei lui Eugen Barbu sau originalitatea prozei lui Galan, valoarea reală a unor volume de proză ca „Sîngele şi apa" sau „Anii tineri", iată cîteva din dosarele oe care critica nu le-a putut definitiva şi unde judecata de valoare, în Ioc să marcheze o mai mare stabilitate, manifestă, 121 dimpotrivă, o oscilaţie din ce în ce mai pronunţată. Criticii tineri s-au arătat cei mai dispuşi să participe la dezbaterile cu privire la oglindirea actualităţii în proză — atîtea cîte au existat — şi ei sînt cei care au provocat disputele iscate în jurul unor scriitori ca Ni-colae Velea, Al. I. Ghilia, V. Re-breanu. Şi aici au apărut din plin calităţile şi lipsurile proprii criticilor noştri tineri : receptivitatea faţă de literatura colegilor de generaţie, un sentiment de angajare şi responsabilitate faţă de ea, o fervoare a dezbaterii problemelor imorale, strădania de a înfăţişa cu ajutorul criticii stări de conştiinţă, de a pătrunde în universal moral al scriitorilor discutaţi. Un asemenea mod de a promova literatura unor scriitori tineri a avut darul să producă mai totdeauna reacţii de protest, fiindcă, de obicei, acest soi de pledoarii cu fervoarea lor exclusivistă, dădea senzaţia — justificată - a depăşirii cadrului real şi a neglijării pluralităţii de stiluri şi tendinţe proprii literaturii noastre. O astfel de soartă a avu t-o în cele din urmă dezbaterea povestirilor lui Velea. Criticii care au sezisat noutatea indiscutabilă şi implicaţiile însemnate ale acestui tip de literatură, au prezentat în chip cam exclusivist această noutate şi -ceea ce este mai important — au contribuit la crearea unor şabloane, multiplicând la nesfârşit modelele, chiar în operele unor scriitori talentaţi şi cu o dezvoltare pînă la un punct originală. Pornind de la tehnica „bucuriei înfiorate", folosind clişeul unei „seninătăţi adolescentine", Vasile Re-breanu. de pildă, foloseşte, în ultimele sale schiţe, anumite decalcuri care nu corespund liniei psihologice a personajelor sale, ci sînt vizibil împrumutate din proza lui N. Velea, D. R. Po-pescu sau Mazilu. (Contaminarea merge uneori pînă la modificarea stereotipă a numelui patronimic: „Trei-şpemii" din „Bariera" lui Mazilu devine, într-o schiţă recentă a lui Re-foreanu „Doi la sută"). Critica a exaltat la nesfîrşit această „senzaţie a eliberării", care constituie un specific a! personajelor lui N. Velea, a analizat pe diferite căi aşa zisa „învăţare" a bucuriei în proza lui Mazilu, încît impresia care se crează este nu aceea a unei noutăţi incontestabile, ci dimpotrivă, a unei uniformităţi. De un asemenea viciu suferă articolul „Probleme ale prozei tinerilor" de S. Damian, unde, de fapt, problematica se învârteşte în jurul cîtorva noţiuni care prezintă în fond tot atîtea variaţii pe tema bucuriei. Deşi consideraţiile lui S. Damian nu diformează datele reale ci încearcă să le accentueze esenţa, articolul dă pînă la urmă senzaţia sărăciei, falsifică imaginea de ansamblu a prozei tinerilor, excluzând prea multe nume care depăşesc cadrul teoriei sale. Aici nu e vorba numai de „exactitatea" unui bilanţ. Adevărul este că problematica construirii socialismului şi, în speţă, a transformării socialiste a satului, conţine un diapazon mult mai variat, relaţii mai complexe, pe care, de altfel, epica noastră încearcă să le oglindească. Din articolele publicate ca bilanţ al prozei în „Gazeta literară" nu apar cu claritate problemele pe care le presupune oglindirea conflictelor şi o tipologie mult mai complexă. Chiar temele semnalate în acest articol — condiţia re-cîştigării demnităţii — temă fundamentală, prezentată în literatura noastră încă de la realizarea reformei agrare, - se oglindeşte mult mai divers în literatură şi se integrează unor tipuri diferite mult mai variate decît în articolul citat. Posedăm astăzi o întreagă literatură a descătuşării morale, a înfiripării sentimentului demnităţii umane, a dobândirii personalităţii. Ursuzul bărbat al „Anei Nucului", din nuvela lui Remus Luca, eliberîndu-se treptat de temeri, de prostescul său orgoliu masculin ; ţăranul din povestirea „în rînd cu lumea" de Al. Ivan Ghilia, care nu mai este nevoit să se ascundă de ochii oamenilor, de ruşinea sărăciei; vagabonzii lui Nicuţă Tănase ; Lenta din nuvela cu acelaşi nume a lui Francisc Mun-teanu, care cutează să-şi înfrunte părinţii şi soţul ca să-şi redobândească dragostea ; Oaie, eroul nuvelei lui Eugen Barbu, bietul Oaie care a acceptat o viaţă întreagă umilinţa, batjocura şi nedreptatea şi care, târziu de tot, după lungi crize de scepticism, se redescoperă şi-1 pălmuieşte pe fostul majur; timidul grăjdar Mitru Cîrstei din „Bărăgan" — reprezintă tot atîtea ipostaze ale temei de care vorbea S. Damian. Pe de altă parte, nu sîn-tem de acord cu articolul lui Remus Luca („Viaţa Românească" nr. 2,-961) care nu salută cu căldura cuvenită apariţia unui talent autentic, exage-rînd unele deficiente din schiţele lui N. Velea. (Deficienţe reale, de altfel, care-1 pot împinge — lucrul s-a şi întâmplat în parte — să alunece spre 122 şablon). Faptul că eroii promovaţi de un asemenea tip de literatură nu sînt întotdeauna caractere puternice — obiecţie capitală în articolul lui IIemus Luca, — faptul că senzaţia aceasta a eliberării de sub imperiul unei apăsătoare singurătăţi are loc (la autorii citaţi : N. Velea, N. Tic) în conştiinţa unor oameni umiliţi şi striviţi de vechea orînduire, sau că „este concentrată într-un singur act decisiv", nu amendează tema predilectă pînă-într-atît încît s-o facă rrelevantă. Faptele din care N. Velea îşi „construieşte literatura" sînt aparent neînsemnate, însă concludente pentru un întreg proces istoric. „Legea proporţiilor", pe care o invocă Remus Luca, nu se modelează după procedeul oglinzilor („O oglindă mică nu poate oglindi decît mimai tot un obiect mic", spune Remus Luca). Acesta este de fapt un procedeu cantitativ, mecanic, inaplicabil literaturii, unde oglindirea trebuie înţeieasă după metoda focarelor şi a interferenţelor care multiplică imaginea şi o proiectează pe un fundal uriaş. (Cehov este primul exemplu la îndemînă şi, de altfel, suficient). Unde însă Remus Luca are dreptate, este reproşul pe care-1 adresează criticii literare, atunci cînd se referă la cerinţele pe care le pune un tablou complex al satului contemporan şi cînd se pronunţă pentru o reprezentare directă, concretă a noilor relaţii socialiste care se statornicesc în lumea ţărănimii colectivizate. Căci ceea ce se cere criticii literare este de a milita pentru o imagine multilaterală, complexă a satului contemporan, sat care încetează de a fi un sat în vechea accepţie a cuvîntului. Ţăranul muncitor devine un cetăţean complex, cu aspiraţii mari, cu o nouă ştiinţă de a trăi. De pe acum trebuie spus că în literatura noastră încep să apară scrieri care oglindesc anumite elemente noi din viaţa ţărănimii, din practica ei cotidiană nouă. O modalitate originală, cu reprezentări inedite, proaspete, interesante, găsim în cartea lui Paul Anghel : „Şapte inşi într-o căruţă". Aici. sub forma unei foarte amuzante şi pline de tîleuri nuvele picareşti, istorisind peripeţiile „dintr-o toamnă bogată" a şapte ţărani colectivişti, care pornesc într-o căruţă mult prea mică şi hodorogită să achiziţioneze un camion, autorul sugerează relaţiile noi si complexe din viata satului socialist. Cei şapte ţărani ai lui Paul Anghel. care, dincolo de unele date temperamentale proprii, alcătuiesc, de fapt, un singur personaj, posedă nu numai spiritul practic propriu ţăranului de totdeauna, dar relevă trăsături noi, proprii unei clase noi, conştiente de rolul ei în societatea socialistă, unei clase deschise civilizaţiei cu tot sufletul. Experienţa de scenarist i-a folosit din plin prozatorului, povestirea cuprinzând de fapt. o serie de secvenţe cu indicaţii regizorale valoroase. Este şi acesta un tip original de literatură, care contribuie la diversificarea tipologică a ţăran ului-erou literar, un tip de literatură care descinde din Creangă — mai ales — şi Sadoveanu, o proză cu tîleuri, un prim tîlc al cărţii fiind însuşi cel al căruţei, — mai exact, al drumului de la căruţa hodorogită la puternicul şi elegantul camion, de la o întocmire arhaică, la civilizaţia contemporană. Desigur, „Şapte inşi într-o căruţă" nu umple lacuna pe care am semnalat-o în proza inspirată din transformările satului, nu reflectă propriu zis aceste transformări în desfăşurarea lor concretă, în liniile lor esenţiale. Dar dacă vorbim de modalităţi „originale", de inovaţii în proză, de o diversitate de stiluri, fără îndoială că volumul lui Paul Anghel este un exemplu tot atît de pregnant, poate chiar mai pregnant decît al altor modalităţi ventilate atît de des în dezbaterea literară. Paul Georgescu are meritul de a fi semnalat primul, în „Gazeta Literară" însuşirile cărţii; în „Tribuna", Ion Lungu o primeşte călduros, numind tîlcurile — simboluri. Şi totuşi, în nici o dezbatere importantă cu privire la proză, (inclusiv articolele de bilanţ din „Gazeta Literară") nu găsim analizată şi nici măcar citată această carte, pe care o descoperim în schimb amintită în „Luceafărul", într-o înşirare de reportaje. Căci dezbaterea în critică, concentrîn-du-se asupra a doi sau trei autori, pierde din vedere ansamblul literaturii şi se înfundă într-un exces de analize şi clasificare. Chiar în discuţia din paginile „Vieţii Româneşti", unii dintre criticii participanţi s-au mărginit în mare măsură, la reeditarea unor vechi distincţii, ceea ce nu se poate spune despre scriitorii participanţi interesaţi în special în probleme de conţinut. Asemenea distincţii — pe generaţii sau pe scoli, după construcţie sau după dichotom-U de genul : creatie-analiză. roman cu erou princi-pal-frescă — nu pot indica pînă în cele din urmă nivelul realizării, care rămâne în suspensie chiar după ce 123 operaţia clasificării este înfăptuită. Căci ce poate spune despre valoarea unei opere literare faptul că „Desculţ" este un „roman frescă" iar „Primăvara pe Tîrnave" - „o construcţie amplă, având în centru un erou principal" ? Sau faptul că „Front fără tranşee" „urmăreşte un erou de-alun-gul unei alte perioade determinate" ? Cu ce rezolvă ascuţita polemică în jurul diverselor volume de proză ale tinerilor, faptul că sînt încadrate respectiv în cadrul prozei de analiză, sau în categoria prozei de acţiune, aşa cum se face atît de frecvent şi cu atâta volubilitate la masa rotundă a „Vieţii Româneşti", în articolul lui S. Damian „Probleme ale prozei tinerilor" sau în alte studii, recenzii şi articole din presa literară ? Este timpul ca problema „varietăţii" în proza noastră actuală să fie legată în primul rând de o orientare către temele esenţiale ale realităţii socialiste, de o cunoaştere cît mai profundă a vieţii, cheia, de fapt, a diversităţii tipologice prin care se exprimă tematica fundamentală a literaturii noastre '). în literatura tuturor timpurilor (şi cu atît mai mult în literatura rea-list-socialistă), bogăţia şi varietatea artistică au stat într-un raport direct cu includerea în sfera literaturii a fenomenelor multiple, diverse prin care ]) Formula însă nu trelmie utilizată drept ju»-lificare pentru reluarea, în forme înuite, a diver-şccor scheme eu ajutorul cărora BÎnt înăbuşite modalităţi artistice. Critica s-a dovedit receptivă la noi modalităţi de creaţie, la fenomenul reînoirii speciilor prozei. Există însă şi recidive de sens contrar. 0 carte ca „Ieşirea din Apocalips" — un bun poem de atmosferă, în care atenţia scriitorului e concentrată într-o singură direcţie : evocarea ainţlulni fundal pe care s-au desfăşurat evenimentele din zilele premergătoare Elibi rării, acra „atmosferă de apocalips" — a fost, totuşi condamnată în unele se exprimă esenţa epocii respective. Confruntarea multilaterală cu viaţa trebuie să devină şi în critica noastră condiţia fundamentală a receptivităţii noutăţii artistice, condiţia recunoaşterii valabilităţii diverselor modalităţi artistice. Cunoaşterea vieţii implică familiarizarea cu modul de viată al clasei muncitoare şi al ţărănimii colective, cu preocupările ei, cu registrul sufletesc inedit, caracteristic maselor care s-au ridicat la creaţia istorică conştientă. Nimeni, în principiu, nu pune la îndoială obligaţia criticului de a cunoaşte viaţa. Cu toate acestea, există unii care cred că un critic nu trebuie să cunoască direct faptele de viaţă, întrucît se poate informa exclusiv prin intermediul operelor literare. Face parte integrantă din profesiunea criticului preocuparea permanentă pentru îmbogăţirea experienţei sale de viaţă. Criticul trebuie să aibă un auz sensibil la glasul vieţii. Ruperea criticului de viaţă este totodată si o rupere de cititor, de nevoile şi gusturile lui. într-o asemenea situaţie activitatea criticului va purta inevitabil pecetea acelui „caracter abstract, rezultat din insuficienta cunoaştere a realităţilor" asupra căiiuia a atras atenţia tov. Gh. Gheorghiu-Dej în Raportul său la cel de al III-lea Congres al Partidului. cronici, sub pretextul modalităţii artistice folosite de autor. A-l face răspunzător pe Chilia pentru tot ceea ce o implicat în general în noţiunea de roman-frescâ, aşa cum se face în cronica Ini AI. Căprariu, din „Tribuna", a-l acuza pentru tot ce nu se află iu cartea analizată, înseamnă a judeca volumul după un tipar preconceput şi a-i reproşa nesupunerea fa schema apriorică a criticului, după care tot ceea ec intră in sfera literaturii consacrate Eliberării trebuie să aibă neapărat un earaeter de frescă. RECEPTAREA CRITICA A OPEREI LUI TUDOR ARGHEZI Ca orice mare artist care sparge tiparele literare obişnuite, provocînd «derută in rândurile criticilor şi profesorilor de prozodie impenetrabili la noutate, Tltdor Arghezi a lost întâmpinat de critica oficială burgheză cu o rezervă împinsă pînă la contestare. Kespins cu virulenţă, adorat, mai apoi, cu frenezie de cercuri largi de cititori, idestinul său literar domină poezia primei jumătăţi a veacului, aşa după cum Emincscu dominase epoca precedentă. Apropierea de creatorul Luceafărului se face şi în alt chip. Cînd Arghezi şi-a dat măsura valorii sale artistice, direcţii literare, opuse şi ca viziune şi ca modalitate de creaţie, au încercat să-1 asimileze, căutând un partizan ilustru. Nu alta a fost soarta lui Eminescu. Postum, el a fost revendicat şi de tradiţionalişti, care speculau unele accente xenofobe din publicistica poetului, şi dc simbolişti, şi de reprezentanţii artei pure, care, iarăşi descifrau în creaţia eminesciană puncte comune cu propria lor doctrină. Sub aceeaşi zodie, Arghezi a fost obiectul unor dezbateri prelungite. Critica devotată unor astfel dc preocupări mistificatoare a deformat imaginea globală, acreditând idei care au persistat. A existat în epocă şi o critică obiectivă, străină de astfel de tendinţe. Deşi despre opera lui Arghezi critica de dinainte de 23 August a spus multe adevăruri, legile care guvernează fenomenul, cu mişcarea lui aparent haotică de aştri scăpaţi din lanţurile gravitaţiei, n-au putut fi însă urmărite pînă la punctul lor de EUGEN SIMION geneză. Insuficienţele acestei critici ţin de ordinul metodei. Preluând eforturile de cercetare a operei argheziene — greu de redus la o formulă şi la o imagine definitiva —■ critica marxistă s-a orientat în direcţia definirii genezei creaţiei, a originei social-istorice şi a spiritului care i-a imprimat atîta varietate. In ultima vreme, cercetarea operei Iui Arghezi a progresat. Sărbătorirea celor 80 de ani ai poetului a prilejuit apariţia de articole şi studii ample, preţioase prin efortul de a surprinde, pe unităţi tematice, notele esenţiale ale unui fenomen liric complex şi contradictoriu. Pe linia acestor preocupări trebuie înscrise şi volumele lui Ov. S. Crohniăl-niceanu şi M. Petroveanu, destinate studierii, în ansamblu, a operei argheziene. Primul dintre volumele amintite include în lanializă şi proza, oa un fenomen de creaţie unic, interdependent; cel de a! doilea are în vedere numai poezia. ★ Premiza fundamentală de la care pleacă Ov. S. Crohmălniocanu în analiza creaţiei lui Arghezi este considerarea fenomenului sub raportul unicităţii sale. Publicistica, epica propriu-zisă, pamfletul şi lirica nu formează, cu lot caracterul lor particular, unităţi detaşabile, ci aparţin unui proces comun dc creaţie, interdependent, şi ori ce. investigaţie critică ce intenţionează să definească specificul arghezian trebuie să privească fenomenul în ansamblu. Un ase- 125 menea punct de plecare dă posibilitate criticului de a îmbrăţişa o varietate de aspecte ji de a găsi resorturile sociale care declanşează acest uimitor de prodigios şi dc profund proces de creaţie. Mai mult, cînd în transfigurarea lirică o anumită idee, o stare de spirit apar obnubilate, notaţiile unui articol pot oferi un spor de luminozitate, mareînd, deschis, o atitudine şi. mai adine, geneza social-istoricâ a poemului. Critica veche a pus, în interpretarea liricii lui Arghezi, accentul pe temperamentul artistului, pe latura focoasă a caracterului său. O analiză mai profundă nu poate fi însă satisfăcută de această explicaţie comodă, susceptibilă, în ori ce caz, de interpretări subiectiviste, derutante. Individualismul, scepticismul sau mizantropia sînt ele însele condiţionate de ceva, exprimă starea de spirit a unui anumit moment istoric şi a unei anumite etape din evoluţia unei clase sociale. în această problemă, mult speculată de estetica veche, critica marxistă are vederi structural deosebite. Revenind la interpretarea fenomenului arghezian, trebuie reţinut faptul că Ov. S. Crohmălniceanu îşi concentrează eforturile tocmai în sensul stabilirii raporturilor care au existat între creaţie şi epoca care a condiţionat-o. „Dificultatea — remarcă criticul în „Preliminariile" analizei — nu e de a observa astfel de corespondenţe, ci de a găsi logica interioară a drumului străbătut de Arghezi prin hăţişul unor influenţe contradictorii" (pg. 29). Haţiunea unui atare mod de interpretare vine şi de acolo că în exegeza de pînă în 1944 abordarea fragmentară a operei a permis o scamă de confuzii a căror acoperire se făcea printr-o citare tendenţioasă. Structura volumului lui Ov. S. Crohmălniceanu urmează, firesc, drumul de la discutarea, în Preliminarii, a dificultăţilor ridicate de exegeza unui fenomen atît de contradictoriu, la disocieri pe teme şi linii esenţiale ale lirismului (poetul „agatelor negre", poetul „piscurilor mari de piatră", poetul „plugului", etc.), pentru ca, Iu Concluzii, să încerce, pe baza observaţiilor anterioare, să indice trăsăturile distinctive ale personalităţii proteice a lui Arghezi. în acest capitol final, autorul anexează şi scurte analize privind plasticitatea stilului, funcţia verbului în construcţia argheziană, componenţa limbajului liric, într-un cuvînt, arta poetică a creatorului Cuvintelor potrivite. Observaţiile de această ni-turâ, deşi pătrunzătoare, nu reuşesc să cuprindă un domeniu cc ar necesita el singur, volume întregi. Aceste pagini n-au greutate în ansamblul volumului. Schiţa evoluţiei concepţiilor politico-so-eiale şi estetice ale lui Arghezi este fixată în primul capitol, în Preliminarii, unde autorul urmăreşte, între altele, şi modul cum s-a împlinit personalitatea argheziană, factorii care au jucat uit rol important în formarea ei. Aci criticul clarifică, fără îndoială, multe lucruri nebuloase. In generai însă el nu urmează calea cercetării, să-i spunem : istotico-biografice, adică, simultan, a operei şi a vic|ii. El determină, în linii generale, fiecare etapă de creaţie, orientîndu-se apoi spre filoanele centrale ale lirismului arghezian. O primă parte a volumului urmăreşte debutul lui Arghezi la Liga ortodoxă şi, mai apoi, la Linia dreaptă ; criticul face largi şi instructive referiri la ambianţa literară a epocii, trăgînd concluzii judicioase privitoare la iniţierea simbolistă a tînârului Ion Theo în cercul lui Macedonski şi la polemica din Vers şi poezie pe tema originalităţii şi a noutăţii în artă, discuţie în care, după cum arată şi Ov. S. Crohmălniceanu. Arghezi se dovedeşte a fi surprinzător de matur. Prezentarea pe scurt a peregrinării în străinătate a scriitorului, colaborarea la Viaţa socială, Viaţa romî-nească, Seara ,Cronica, Facla, Cugetul ro-tnînesc, etc., ecourile în critica vremii, depistarea direcţiilor principale ale operei, fixarea raporturilor care au existat între poet şi pamfletar şi diverse orientări politice, apropierea lui de cercurile socialiste, de pildă, sînt bine înfăţişate de critic, în fraze puţine şi dense. Este dc reţinut aici modul cum Ov. S. Crohmălniceanu nuanţează ideologic concepţia lui Arghezi despre socialism. Vederile fostului ierodiacon, ar- 3 26 gumentează criticul —înclină către latura morală a socialismului, observaţiile sale privesc, înainte de ori ce, posibilitatea unor schimbări în viaţă printr-o regenerare de ordin etie. In gîndirea sa socialismul devine purtătorul acestei etici pe care nu o vede separată de învăţăturile morale ale creştinismului primitiv. Este evidentă, în acest caz, orientarea către o „eticizare a socialismului, către transformarea lui într-un gen de apostolat civic" (pag. 32). Găsim foarte preţioasă această observaţie. Pornind de aici, Ov, S. Crohmălniceanu explică de ce în mai multe poeme, ca şi în scrierile eu caracter publicistic, idei avîn-tate, revoluţionare, se împletesc cu aspiraţii religioase, de ce spiritualismul se infiltrează adesea în gîndirea Jaicâ, critică, neconformi stă. a adversarului orînduirii burgheze. Alte faze prin care a trecut conştiinţa zbuciumată a poetului sînt indicate de critic, atent la coloratura ideologică a acestei traiectorii spirituale neliniare. Precizările sînt, fireşti;, generale. Completări sc pot aduce, dar criticul nu şi-a propus să urmărească în amănunt, după cîte ne dăm seama, doctrina politică atît de puţin imitară a lui Arghezi. El caută firul logic al avatarurilor, mobilul acestor avînturi critice protestatare, ce alternează cu retrageri în luptă, ca o consecinţă a împăcării cu răul existent, a dezarmării în faţa lui. Cauzele sînt multiple, privesc şi epoca şi, în legătură cu ea, biografia scriitorului. Am vrea să aducem în această direcţie 0 completare care ui se pare a avea rostul ei. Ne referim la perioada de după 1930, cea mai frâmîntală din biografia spirituală a lui Arghezi. Comentatorii scriitorului, inclusiv Ov. S. Crohmăluiceanu şi M. Petroveaiiu, definesc epoca dc după 1930, pornind, bine înţeles, de la tonalitatea lirică din Cartea cu jucării, Cărticica de seară, Ce-ai cu mine vînlule, ca o epocă de împăcare a sufletului arghezian, prin retragere în spaţiul armonios al familiei, în lumea mirifică a copilului, a boabei şi a fă rimei. Observa- 1 ia, fără îndoială, se verifică. Dar de ce tocmai în acest răstimp apar o serie de articole, şi pamflete uneori atît de îndepărtate încît intenţia de a găsi logica interioară a acestor atitudini râmîne fără rezultate ? Unele referinţe la particularităţile temperamentului şi la spiritul individualist care slâpîneşte gîndirea scriitorului, nu ni se. par îndeajuns de concludente. Epoca pe care o străbate Arghezi este ea însăşi contradictorie. Deceniul al patrulea a intrat în istoria luptelor politice şi ideologice ca uri deceniu crîncen, cu o pronunţată tendinţa în cîrnpul intelectualităţii de delimitare a poziţiilor, de renunţare la o neutralitate intelectuală care devine primejdioasă. Paralel cu creşterea mişcării revoluţionare a proletariatului, împotrivirea claselor dominante, sub multiplele ei forme, devine acerbă. Falimentul orînduirii capitaliste se traduce şi printr-o criză a culturii oficiale şi a întregii ei suprastructuri. In solul acestei orînduiri sociale agonice încolţesc doctrinele cele mai reacţionare. In aceste împrejurări, un scriitor neaderent la un partid politic şi fără o doctrină ideologică riguros conturată (cazul lui Arghezi), primeşte influenţe din două direcţii : din partea ideologiei revoluţionare a clasei muncitoare, precum şi din direcţia curentelor reacţionare. Spiritul negativist, neconf orinist, antifi-lislin, sc dovedeşte a fi, în această situaţie, insuficient de ferm şi de elar-văzător pentru a discerne, pentru a para ori cc idee care împiedică progresul social şi dezvoltarea gîndirii artistice. Spiritul arghezian a cunoscut asemenea fluctuaţii. Momentul revoluţionar din anii 1932— 1933 îl găseşte nepregătit. El nu poate distinge, in iureşul evenimentelor, glasurile şi acţiunile energice ale proletariatului împotriva angrenajelor unei orînduiri ce caută ultima ei salvare prin reînvierea dogmelor medievale şi a spiritului inchiziţio-ual. Lipsa de perspicacitate politică impune o atitudine niaii puţin receptivă faţă de ideile autentic revoluţionare, fapt verificat şi în cazul lui Arghezi. Un articol din 1934 ni-1 Înfăţişează pe scriitor sub altă ipostază. El vede mai clar configuraţia socială şi pionii adevăratei revoluţii sociale. Articolul, nesem- 127 nalat pînă acum dc critică, intitulat: Soviet ,ţi intelect ') apare în momentul cînd scriitorul. în împrejurările politice de atunci, descoperă un continent necunoscut : Uniunea Sovietică. Descoperirea unui univers uman inedit (.,vast univers de miracole nebănuite", va spune el mult mai tîrziu, cînd va cunoaşte direct realităţile sovietice) îl pune pe scriitor în postura de a polemiza cu falsurile pe care cercurile oficiale le acreditaseră despre prima ţară a socialismului. ... „Subt raportul de cultură — scrie Arghezi — de la sută-n sută aproape de analfabeţi, Ruşii au trecut la sula ştiutorilor de carte. Cum s-a putut petrece acest miracol numai în 16 ani de sforţări fără precedent şi istovitoare în toate domeniile politice şi sociale paralel cu învăţatul li-terii, al expresiei şi al cărţii ?" Şi, mai departe: „în acelaşi spaţiu de timp alte state au degenerat şi alte popoare au căzut în ineluctabila mediocritate". Un alt fapt pe care scriitorul îl relevă priveşte raporturile dintre intelectualitate si statul sovietic. „A fost o epocă în istoria încă tînără a Sovietelor — recunoaşte Arghezi — cînd s-a vorbit în Europa de mizeria intenţionat administrată intelectualilor în scopul dc a fi desfiinţaţi ca nişte buruieni otrăvite, cu toate că Lenin a fost un mare intele-lectual"... Dar „cine a iscos atîtea cărţi" — întreabă cu luciditate scriitorul — „şi cine a răspîndit atîta ştiinţă de carte, dacă intelectualitatea a fost sistematic suprimată? Nu seamănă informaţia pretins obiectivă cu o tendinţă de basm ?" Adevărul e altul, conchide el. Scriitorul a găsit în cadrul socialismului un cîmp vast de acţiune, el este angrenat, „cu o putere recunoscută utilă în mecanismul general", lucrează „armonic", „intercalat în logica muncii"... „statul nu exclude din activitatea ritmată pe o idee şi un vis nici un condei şi nici un temperament, deopotrivă de bune pentru dezrobirea omului, ') „Adevărul literar şi artistic", An XIII, nr. 706, 17 iunie 1934 sufletească şi materiala, de încleştarea pă-mîntului brut şi a vanităţilor financiare". Este exprimată aici, apăsat, o idee mai veche a lui Arghezi, despre rolul social al artei ca factor activ în procesul de eliberare materială şi spirituală a omului de sub tinamiia legilor înrobitoare ale sistemului social oligarhic. O remarcă finală vizează realităţi de la noi şi anume condiţia deplorabilă a artistului în societate... „Patriile noastre, nesocialiste — notează Arghezi —- se dispensează cu atîta uşurinţă de organizarea şi folosirea sistematică a scriitorilor, reduşi la o robie fără stăpîn şi constrînşi la o abdicare fără autoritate"... Faţă de unele articole din anii precedenţi, acest articol (1934) marchează în atitudine şi concepţie, un regres. Sînt grefate aici, pe fondul unui proces contradictoriu, fluctuant, două atitudini radical deosebite, ca o consecinţă a influenţelor ce acţionează asupra unei concepţii politice incerte. în 1934, cînd a scris articolul discutat mai sus, în ambianţa momentului imediat următor manifestărilor revoluţionare din 1932—1933 (cărora, atunci, trădează căutarea din poezia lui Arghezi este scoasă, după noi, din perimetrul căutărilor exclusiv religioase. Incertitudinile sale nu marchează clipele de îndoială ale unui suflet religios, exaltat, măcinat dc dorinţa oarba de a primi revelaţia, ci în primul rînd momente de ateism înverşunat, împins pînă la denunţarea violentă, nu numai a fariseismului slujitorilor bisericii, ci a divinităţii însăşi, a tainei, a misterului care se ascunde în univers. Zbuciumul unui poet autentic religios, ca Rilke (nescutit nici cl de vederi eretice, dar, în fine, un poet religios!) vine de acolo că o dată părăsită calea arătată de cultul mistificator al bisericii, poetul caută o comunicare originară, sigură, cu divinitatea. El distinge acordurile divine în cînlccul pomilor şi ierburilor din grădină, în miracolul terestru vede pogorîrca harului Celui de sus, iar drumul spre descoperirea divinităţii i se revelează a fi, în cele din urmă, defrişarea propriilor adîncuri ale sufletului, drumul spre cunoaşterea de sine. Frămîntarea este în acest mod între o ipostază sau alta a credinciosului. La Arghezi, lupta este între o concepţie laică, stenică, şi impulsurile religioase. Nu este vorba aici de a de- limita cu exactitate cît este sau nu creatorul Psalmilor un poet religios. Am vrut să subliniem, înainte de orice, că structural, el nu face parte din rîndurile poeţilor mistici, că, în poezie, căutarea implică multe alte sensuri, hotărîtoare în cele din urmă, pentru a defini natura unor asemenea frământări. Revenind la volumul lui Ov. S. Crohmălniceanu, în care toate aceste ipostaze slut amplu înfăţişate, credem că în interpretarea dată de critic este vorba de o mutare de accent. Accentul l-am vedea deplasat spre conţinutul laic al „dramei" argheziene. Ca poet al plugului, Ov. S. Crohmălniceanu defineşte pe Arghezi descendent al ramurei obscure, poetul „aspru, cioturos, teluric, şi deprins să vorbească limba oierilor", din Plugul, Belşug, Flautul desculţat, Letopisefi. Deşi conţinutul poemului De-a v-ali ascuns este filozofic, putînd fi ataşat capitolului precedent, criticul îl integrează universului rural pentru că şi meditaţia şi cadrul concordă în acest sens. In dezbaterea despre natura incertitudinilor din creaţia argheziană, poemul nu trebuie însă ocolit pentru că viziunea populară de aici indică un bun punct de reper. In poetul „florilor de mucegai", al „boabei .şi fărîmei", al „horelor" şi al „zmîr-cului" sînt analizate alte ipostaze ale fenomenului arghezian. Observaţia pătrunzătoare a criticului găseşte şi aici un cîmp larg de investigare. Cele mai solide capitole ale volumului ni se par a ii (în ceea ee priveşte disocierile) cele destinate Florilor de mucegai şi pamfletului arghezian („poetul zmîrcului"). Se manifestă din plin în aceste pagini siguranţa cu care autorul mumie instrumentele criticii, stilul său exact (ingineresc, dacă vreţi, în sensul cel mai bun al cuvîntului), şi un limbaj critic evoluat, acoperind perfect ideea. Crohmălniceanu are repulsie faţă de stilul împleticit, neguros, de metaforele aiuritoare, preţuind înainte de orice exactitatea, preciziunea sensului noţiunii. Sobrietatea nu se traduce la el prin uscăciune. Impresia de elevaţie, de încordare intelectuală, vine de la logica strânsă a frazei, de la acuitatea observaţiilor, traduse direct, cît mai precis. Un ultim capitol al volumului lui Ov. S. Crohmălniceanu sistematizează observaţiile asupra fenomenului studiat, căulînd să fixeze trăsăturile distinctive ale personalităţii lui Arghezi. Obsesia haosului şi pulverizării lumii capitaliste constituie, după critic, geneza individualismului, dar şi a aspiraţiei spre certitudine. Sufletul poetului uneşte două impulsuri contrarii : sentimentul de solidaritate cu stigmatizaţii orînduirii capitaliste şi cu toate categoriile, de diverse ordini, desconsiderate, iar pe de altă parte năzuinţa de însingurare, de retragere în spaţiile solitudinii, urmărit de credinţa superiorităţii sale morale. Ceea ce se exprimă consecvent în literatura argheziană este, spune criticul, „o aspiraţie dîrză spre totalitate"... „străduinţa dc a recompune realitatea", aspiraţie care nu se îndeplineşte decît în scrierile dc după eliberare, după ce poetul însuşi şi-a asimilat o filozofie unitară asupra vieţii. Creaţia contemporană a Iui Arghezi nu este analizată într-un capitol aparte, ci integrată direcţiilor fundamentale ale lirismului său, marcând punctul de sus al evoluţiei şi posibilitatea de rezolvare, dialectică, a unor vechi antinomii. Consideraţiile despre arta poetică a lui Arghezi sînt, după cum am mai spus, judicioase', dar sumare, criticul voind mai mult să dovedească ceea ce el numeşte „continua şi extraordinara acţiune de luare în stăpânire a realului" (pag. 298). Ne găsim, fără îndoială, în faţa celei rnai ample cercetări a creaţiei argheziene, din cîte au apărut pînă acum în critica noastră. Ov. S. Crohmălniceanu aduce în interpretarea operei puncte de vedere pe care, cel mult, le poţi contesta în unele privinţe, în nici un caz nu le poţi însă ignora. Viitoarele exegeze vor porni, sigur, de Ia cartea sa. Combătînd erorile pe care critica mai veche le acreditase, con-tinuînd ceea ce finele intuiţii ale lui G. Călincscu, M. Ralea, Tudor Vianu, Ş. Cioculescu şi o seamă de alţi critici 133 înregistraseră mai de mult, aducîud " ■optică nouă, marxistă, în descifrarea esenţei fenomenului, autorul volumului pe marginea căruia am notat observaţiile de mai sus a reuşit să dea o imagine veridică a acestei uimitoare personalităţi proteice. Impresia de insatisfacţie, care totuşi se strecoară, vine de la faptul că în analiza poeziei, instrumentele criticului coboară de prea puţine ori în zonele unde ideile, printr-o extraordinară metamorfozare poetică, capătă sugestii şi sensibilităţi noi, mai exact, criticul nu relevă totdeauna, în exegeză, echivalentele plastice, lirice ale ideilor. Delimitînd faze şi nuanţe ideologice, el utilizează simbolurile liricii în accepţiunea lor abstractă şi pătrunde de mai puţine ori în universul lor plastic, adică cel real liric. Vizibilă este şi inconsecvenţa în folosirea criteriilor în exegeza creaţiei, în deosebi în Disocieri unde apropierea, tematică, a unor poeme scrise la mari distanţe de timp, ar fi necesitai o raportare minuţioasă (aşa cum a făcut criticul în Preliminarii) la contextul istoric şi social din solul căruia aceste creaţii şi-au tras sevele. Dincolo de aceste şi alte posibile inconsecvenţe critice şi deformări de optică, dincolo de fireştile oscilări în interpretare, rămîne cert faptul că prima mare încercare de a supune rigorii critice un material enorm, o creaţie lirică de o adîncime ameţitoare, a fost făcuta. Glosările şi preciziunile vor veni de la sine. ★ Reluînd o delimitare critică mai veche, dar într-o accepţiune cu totul nouă, privitoare la natura dualităţii sufletului arghezian, M. Petroveanu consideră că «drama» argheziană este determinată de existenţa a două tendinţe rivale : tendinţele fauslice („setea dc cunoaştere, de înfrîngere a timpului prin opera muncii, a artei şi a dragostei, prin permanenţa ambiţiei către mai bine") şi impulsurile mistice. Antinomiile, adaugă criticul, nu se limitează în poezia lui Arghezi la o transcripţie de pure abstracţiuni, ci prin transfigurare artistică apar trăite „cu fiorul con- cretului ca realităţi crude şi palpitîndc de viaţă". Ele sînt concepute unitar în corelaţie, ca o unitate a contrariilor. Dar la baza lor nu stă o viziune iraţională, mitică, ci o luptă înverşunată între răzvrătitul împotriva ordinei divine, ireleva-bile, şi adoratorul supus al tainelor impenetrabile şi, de aici, între aspiraţia laică şi optimistă şi retragerile mistice şi pesimiste, între cutezanţa împinsă pînă Ia apostrofare şi negare virulentă, cu un firesc sentiment stenic, şi revenirile Ia starea de derută, la teama de necunoscut, de dezintegrare. Pe plan artistic această ciocnire de forţe se traduce într-o continuă confruntare între realism, care rămîne fundamental, şi alunecările mistice, ce se concretizează artistic în diverse moduri. Criticul spune : un conflict între realism şi misticism (pag. 15), dînd termenului prim o accepţiune largă, filozofică, de concepţie pozitivă asupra lumii, şi nu sensul de metodă, cum s-ar părea la o primă vedere. In preliminariile exegezei sale (Contradicţiile operei argheziene şi diferitele lor interpretări), M. Petroveanu înfăţişează sub toate aspectele acest conflict polarizator al lirismului, împingînd delimitarea pînă la consecinţele ei în planul gîndirii materializate artistic. Ca şi Ov. S. Crohmălniceanu, descifrează la Arghezi o aspiraţie statornică de a percepe realul în aspectele lui cele mai diverse, tendinţa de a sparge clişeele şi convenţiile paralizante în însuşirea coneret-artlstică a realităţii, poetul fâcînd în acest chip o vastă operă de demistificare, dar şi impulsul contrar, de a ceda infiltraţiilor tradiţionaliste şi altor curente cu care s-a întîlnit în epoca întinsă pe care a traversat-o. Este clară intenţia criticului de a pune întreaga li rică argheziană sub semnul acestor cioc-nici declanşatoare de viziuni. El descoperă încă din acordurile simboliste ale Agatelor negre o primă conturare a acestei dispute interioare, între sentimentul de participare şi bucurie în faţa miracolului terestru şi spaima de neştiut, de nepătruns : între „o vitalitate robusta şi tirania neantului", în ciclurile şi volumele următoare, feno- 134 ntcuul pe care îl semnalează criticul îmbracă forme şi rezolvări multiple, graficul acestor căutări înregistrînd momente d'-oscilaţie, dc regresiuni după faze de ascensiune bruscă. Cu acest destin, poetul este urmărit în mersul lui trudnic, dureros, spre lumină şi certitudine, de la obsesia solitudinii din Agate pînă la împlinirea şi bucuria certitudinii şi a regăsirii ordi-nei universale din Chitare Omului. Procesul este urmărit pe etape, adică pe volume ce includ, după părerea criticului, atitudini fundamentale şi încercări de soluţionare a conflictului. Poemele din Cuvinte potrivite sînt fixate sub semnul „luptei pentru cunoaştere" printr-un «lour-«oi» spiritual între „impulsul laic şi optimist" şi „impulsul sceptic şi mistic". O altă perioadă este marcată de volumul Flori de mucegai, cu un ideal de libertate de tip anarhic şi ,,a unei vieţi instinctuali-, ca mai apropiată de natura autentică a omului şi în care se prelungesc însă, sensibil, ecourile revoltei sociale, ale solidarităţii cu cei asupriţi'*. Cărticica de seari indică soluţia armoniei în perimetrul vieţii familiare, în universul miraculos al copilului şi al elementelor infime. Meditaţia din Hore este asimilată concepţiei : viaţa •ca joc, cu vizibile accente împotriva nulităţii, grotescului, filistinismului. Flautul desculţat şi Letopiseţii. formează împreună o unitate estetică caracterizată printr-o mai exactă orientare a atitudinii critice şi prin erupţia, năvalnică, a sentimentului patriotic. M. Petroveanu nu găseşte un simbol sugestiv pentru această epocă a lirismului arghezian, definind-o doar ca o epocă de tranziţie spre o viziuni-calitativ nouă, unde dispar condiţiile, interioare şi exterioare, care au generat dualitatea, făcînd posibilă împlinirea idealului, împăcarea sufletului devorat de impulsuri dureroase. M. Petroveanu adoptă în studiul său. în scopuri metodologice, o reducţie a obiectului la o unică trăsătură pe care o consideră definitorie, polarizantă. Fiind vorba dc Arghezi, adică de un fenoim-, liric cu o mare diversitate de planuri, cu un joc foarte complicat de umbre şi lu- mini, reclusiunea într-o singură formulă trezeşte destule obiecţii. Ci şi în cazul Disocierilor lui Ov. S. Crohmălniceanu, tratarea monografică a sentimentului sileşte pe critic a face o uriaşă muncă de eliminare a sensurilor adiacente, pe care la tot pasul poemele i le furnizează. Procedeul devine riscant cînd nu numai sensuri, ci poeme şi categorii dc motive lirice sînt ignorate. Procesul pe care îl urmăreşte M. Petroveanu este, într-adevăr, esenţial pentru Arghezi, constituind motorul întregii sale creaţii. In acest caz limitarea pare justificata. Totuşi riscurile nu dispar. Dacă Cuvinte potrivite, Cărticica de seară. Cloture omului, se înscriu pe traiectoria unei poezii «de cunoaştere», Florile de mucegai, ciclul Letopiseţi şi fresca 1907 nu se raliază deoît indirect acestei tendinţe. Aduse la aceeaşi unitate ele îşi pierd întrucîtva din semnificaţia proprie, în orice caz, pentru a îmbrăţişa întregul lor conţinut, exegetul trebuie să lupte şi să depăşească cadrele criteriilor sale. O asemenea presiune este evidentă şi în studiul Iui M. Petroveanu, în capitolele rezervate analizei volumelor Flori de mucegai, 1907, ciclului Letopiseţi sau poemului Flautul deseîntat. Prczentînd inconsistentele metodei, noi am exagerat cu bună ştiinţă. în realitate. M. Petroveanu depăşeşte încă de la primele pagini cercul preocupărilor pe care le anunţă. In problema naturii pc care o au incertitudinile şi aspiraţiile exprimate în Psalmii arghezieni, criticul observă, după o prealabilă analiză a conceptului de divinitate, că nu se poate vorbi, la Arghezi, „de o conştiinţă religioasă propriu zisă, ci de o aspiraţie în acest sens, ea fiind contrazisă statornic de o aspiraţie de tip umanist" (pag. 28). In efortul pentru aflarea certitudinii absolute, eroul arghezian — spune M. Petroveanu — nu păstrează nimic din imaginea tradiţională a ascetului, ci apare ca „un atlet al spiritului şi trupului", este văzut „uriaş şi mitologic", cu un portret fabulos. în sprijinul punctului dc vedere pc care I-a formulat, criticul aduce 135 şi argumente referitoare la uite ipostaze ale eroului liric, cum ar fi concepţia despre dragoste, despre artă văzută ca o încoronare, nu a harului, ci a unei munci ostenitoare, sentimentul faţă de timp, deci faţă de eternitate (noţiune esenţială, intangibila, pentru un veritabil mistic, dar nu pentru Argliezî. care vede totul într-o uriaşă germinaţie şi dezintegrare), viziunea asupra universului macrocosmic şi a universului microscopic. Răsturnarea preceptelor divine în atitudinea faţă de dragoste („refuzul de a privi dragostea ca păcat"), exaltarea vitalităţii, tentaţia de a răpi tot ceea ce constituie, pentru religie, un fruct oprit, sprijină ideca unei viziuni prounţat laice, anli-rcligioase a creatorului Cuvintelor potrivite asupra sentimentelor fundamentale ale vieţii. Toate acestea sînt bine definite de critic, cu o fină preocupare pentru nuanţa cea mai delicată a ideii. Dar şi aici se înregistrează o exagerare, o mutare dc accent în sensul opus viziunii lui Ov. S. Crohmălniceanu asupra aceluiaşi fenomen. Dcmonstrînd cu elocvenţă ceea ce criticul şi-a propus să ne convingă, el o face escamotînd uneori aspectele opuse. Sînt trecute cu vederea, după părerea noastră, unele note importante ale aspiraţiilor religioase din poezia lui Arghezi, lăsînd în acest chip impresia că ceea cc este contestabil, e lăsat în subsidiarul analizei. Sînt, indiscutabil, în drama argheziană, momente de religiozitate, vizibile .şi în lirică şi în alte scrieri. Discutînd aceasta chestiune, Ov. S. Crohmălniceanu a adus suficiente probe pentru a ne convinge că dc nu sînt periferice în spaţiul creaţiei argheziene. In general însă — trebuie subliniat acest lucru — ideile formulate dc M. Petroveanu despre natura luptei pentru certitudine din poezia lui Arghezi corespund adevărului, ele indică, după părerea noastră, termenii generali ai acestor fră-mîntări. Sînt dc reţinut cristalizări în limbajul critic de o maximă sugestivitate, cc vor intra în vocabularul exegezei argheziene (sugestia unui efort sisific în încercarea dc a supune îndoiala, „critica" pasiunii îu concepţia erotică, Faust-lil arghezian, deposedat de atribute magice şi., iiutologice, umanizat, văzut „ea un om de singe"...). Cu Flori de mucegai, spune criticul, Arghezi încearcă o altă tentativă, şi anume aceea dc a „desacraliza" universul, cobo-rîud inspiraţia în lumea terifiantă a penitenciarelor. Considerînd ca real „suflul critic şi umanist" al poemelor din acest volum, rămîne lotuşi de discutat dacă substratul filozofic de aici poate fi integrat unei concepţii de tip anarhic asupra libertăţii. Părerea noastră este (poate ne înşelăm), că sublimarea elementului vitalist, care este real în poeme, şi a exaltării fruste, instinctive, nefalsificate de convenţii —• într-o concepţie de libertate de tip anarhic, se bazează pe o exagerare. Am arătat mai înainte de ce însăşi ideea anarhismului o considerăm nepotrivită pentru a exprima tendinţele individuale, ne-eoniormiste ale lui Arghezi, cel dinainte de Eliberare. 0 statornică direcţie a simpatiei şi alta a criticismului (vizînd categorii sociale largi), la care se adaugă preocuparea scriitorului de a-şi structura o concepţie asupra vieţii, în genere pozitivă, bazată pe recunoaşterea valabilităţii existenţei (ceea cc nu preocupă pe un anarhic, de un nihilism organic «rod al disperării», cum îl defineşte Lenin cu o unică perspectivă asupra universului : perspectiva dezagregării fulgerătoare, prin cataclisme şi acte teroriste), infirmă o interpretare în sensul anarhismului a tot ceea cc este instinctiv în natura argheziană. M. Petroveanu consideră că insuccesul pe terenul cunoaşterii, Înregistrat în Cuvinte potrivite orientează pe poet, urmărit dc aceeaşi sete de realizare a unei certitudini, spre „tărîmurile existenţei şi moralei" în Flori de mucegai. Tentativa de soluţionare se cristalizează de data aceasta — observă criticul — într-un ideal dc libertate de tip anarhic. Adevărul este că în Flori de mucegai ceea ce primează nu 1) Lenin : Anarhism şi Socialism, Oper-e, voi. 5, pag. 314—317, E.P.L., Ed. 1957. 136 este preocuparea ile a soluţiona o aspiraţie devorantă, de ordin spiritual sau moral, ci observaţia socială, portretul — grotesc sau seraiic, elogiul vieţii primare descoperite in lumea stigmatizaţilor orînduirii burgheze, pe care o opune eticii deformante a paturilor de sus. Exaltarea vitalităţii, a pasiunilor ne-mistiiicate, se înscrie prea puţin pe linia rezolvării unor conflicte cu caracter filozofic, în ori ce caz, nu se ridică la •/ concepţie riguros determinată de atributul anarhismului. In analiza versurilor din Cărticica de seară şi Hore (care ar putea fuziona, la nevoie, într-un capitol unic, dat fiind natura comună a preocupărilor, apropierea idealurilor şi, implicit, a universurilor lirice), M. Petroveanu — care se alătură, în ordinea unei tipologii critice, tipului dc critic încrustător în email, ceea ce presupune o mare fineţe, în abordarea universurilor infinitezimale în descifrarea şi sugerarea liniilor celor mai delicate ale fenomenului liric — obţine cele mai valoroase rezultate. El ne face accesibil (reconstituind şi emoţia originară, prtntr-uu limbaj metaforic sugestiv) ceea ce este suav în poezia lui Arghezi, mirificul şi armonia, sentimentul de fraternizare cu lumea miraculoasă a buruienilor şi vieţuitoarelor ignorate. Pune, apoi, în lumină viziunea folclorică a lui Arghezi şi vibrarea eminesciana a unor motive lirice. Tot aici, în legătură cu idealul armonici familiale, este înfăţişată cealaltă latură a eroticii argheziene, latura ei domestică, sub semnul căsătoriei şi al bucuriilor paternităţii. Ultima parte a studiului este consacrată creaţiei lui Arghezi de după contactul cu filosofia materialismului marxist. Pe firul preocupărilor de pînă acum, criticul arată ce rezolvare finală capătă drama cunoaşterii în poezia lui Arghezi, cum se împlineşte dorinţa lui de unitate şi totalitate, certitudinea şi viziunea unitară asupra lumii luînd locul obsesiei însingurării şi a haosului. Privit în ansamblu, studiul lui M. Petroveanu este preţios, prin contribuţiile pe rare le aduce în elucidarea problemelor pe care le ridică poezia lui Arghezi. Privind lirismul, dinăuntru, din perspectiva mecanismului interior, criticul tălmăceşte cu subtilitate aspiraţiile care însufleţesc creaţia lui Arghezi. preocupat fiind de a marca, în fiecare dintre etapele ci, modul cum se rezolvă lupta dintre cele două principii contrarii. Cele mai consistente pagini sînt, după socotinţa noastră, acelea destinate universului mic din poezia lui Arghezi. Receptivitatea criticului găseşte în acest cadru posibilitatea de a-şi dovedi fineţea într-o măsură maximă. Consideraţiile pc care le face despre natura laică a luptei pentru adevăr în poezia argheziană sînt, de asemenea, importante, relevabile pentru capacitatea analitică a interpretului. Calităţile exegezei sînt multiple ; sînt însă şi cîteva aspecte discutabile asupra cărora am vrea să ne oprim. Cel mai important dintre ele ţine de ordinul metodei. Faptul că, în interpretarea unei poezii contradictorii, criticul adoptă o poziţie interioara, integrîndu-se universului respectiv, duce Ia rezultate importante pe care le-am semnalat. Aceeaşi metodă-lasă însă să pătrundă mai greu criteriile sociologice în analiză. Fenomenul nu ne mai pare în acest caz în conexiunea lui social-istorică, înţelegerea unor aspecte fiind astfel îngreuiată. Credem că această utilizare neîndestulătoare a factorilor social-istorici în cercetare, constituie explicaţia unor inadvertenţe şi exagerări ce apar pe parcursul studiului. Dacă Ov. S. Crohmălniceanu nu a co-borît totdeauna analiza la nivelul imaginii lirice, M. Petroveanu cade, după noi, în. eroarea contrară : nu a ridicat totdeauna interpretarea poemelor la punctul lor de geneză, nu a apelat, cu alte cuvinte, la criteriile social-istoricc cu mai multă hotă rîre. Ambele studii, cu diferenţe şi de volum, şi de preocupări, şi de stil, constituie preţioase contribuţii la înţelegerea operei lui Tudor Arghezi. 137- CRONICA RIMATĂ simpozion de iarnă TUDOR MĂINESCU Zic unii, că e poezie atunci cînd rozele-nfloresc, Cînd norii pun dantelă fină pe-albaslrul aşternut ceresc, Cînd filomela, reîntoarsă din lunga ei vilegiatură Dă cel dinţii concert de noapte, cu arii de coloratură. Atunci apar acele strofe visînd eternele iubiri, Cu răsărit de lună plină, privighetori şi trandafiri. E-o feerie minunată, aceeaşi şi reînnoită, li ştiu lumina şi decorul, cunosc întreaga recuzită, Dur mie-avîntul ăsta liric, purtat pe-aripa lui april, îmi pare prea calendaristic şi, drept să spun, cam prea facil. De ce s-aştepţi să vie vara, ca-n versul tău să pui căldură? Temperamentul tău poetic, depinde de temperatură? Eu nu găsesc că poezia e. un articol de sezon; Nu e-o tiradă în ghirlande şi cu-o Roxană la balcon, Nu c romantica, romanţă a trubadurului de vară. Cu pelerină peste umăr şi zdrăngăneală de ghitară. Căci tot atîta poezie e-n cartea albelor zăpezi, Şi desprc-aceasla să-mi daţi voie, aşa-zicînd, s-aduc dovezi. Iar pentru că aşa e uzul, cînd eşti ţinut să ai dreptate, Prudent, cum sînt toţi cronicarii, am să m-acopăr cu citate. {Deşi. aş spune-n paranteză, fireşte dacă-aş fi -ntrebat, Că eu prefer să fiu, de alţii, mai mult citit, decît citat). Acum, avînd la îndemînă răgazul necesar (şi spaţiu) Voi încerca să-ncep cu oda prea-răsfătatului Uoraţia: „Priveşte ce curată-i neaua pe culmea-naltului Soracl (Aşa ar fi pe romîneşte, mai mult sau mai puţin exact). Amicul bun al lui Mecena, în vila lui de la Tibur, îşi petrecea, cuminte, iarna citind la foc pe Epicur. Francois Villon, tîlhar de geniu, poet cu inimă-ntrislală, Scria balada amintirii, cînlînd nămeţii de-altădală; Şi mai cunosc un bard al iernei, cu care-avem a uz mîndri, E strănepotul lui IToraţiu, al nostru V. Alecsandri, Pe-un fir de-arginl, ca în poveste, strîngîndu-şi rimele în salbă Şi în jrumoasele-i pasteluri punind uşor culoare albă. Eu mi-i închipui, stînd ,sub lampă cind cade seara la Mirceşti, In liniştea patriarhală a zidurilor băiiineşti. li bale iarna la fereastră... Afară ninge-n noapte... Ningă! Zadarnic flacăra vieţii încearcă vîntul rău s-o stingă, 138 Poetul vede pe cimpie, în soare, iarba răsărind Şi-un strat de albe lăcrămioare în umbra luncii înflorind. El, muza lui surîzătoare nu şi-o-mbrăca în strai de jale. Şi nu cînta pe-aceeaşi coardă cu pesimiştii vremii sale. Nici pe hulitul Macedonski nu-l ştiu, în întregime, trist, (Deşi îl bănuiau vecinii c-ar fi puţin cam simbolist) Şi dacă-n noaptea de decembre, în funtezia-i visătoare Pornise-alături cu emirul peste deşertul ars de soare, Şi l-a văzut murind de sete sub cerul greu, de plumb topit. Ca să ajungă-n Meca slutul ce s-a tirît pe drum cotit, El s-a-nţeles pe sine însuşi, drumeţ în jarul din pustie, Spre luminoasa lui cetate de frumuseţi şi poezie. Şi-acum, te rog să-ţi pui şoşonii, şi hai cu mine să te duc Pe uliţele troienite din satul bunului Coşbuc. Trăiau acolo altădată cei mai isteţi săraci din lume; N-aveau ades cărbuni în vatră, şi tot le mai ardea de glume. Priveşte ţîncul, cît o şchioapă, trimis de maică-sa în sat, Ce mîndru-şi poartă el solia, că vezi, de-aceea e bărbat! C>i haina măturînd pămîntul, se războieşte cu nămeţii Mătănii face fără voie... Dar l-au văzul venind, băieţii: — Ia uite mă, căciula, frate! e mare cît o zi de post, Că ar putea sub ea să aibă, vreo şapte sale, adăpost! Si vine-o babă, în cojocul ei rupt şi-ncins cu sfori de tei, Să-i sară-n ajutor... Şi hora s-a-ncins acum în jurul ei, Iar baba, cu toiagu-n mînă, se apără ca de tătari... — Dar ce-i pe drum atîta zarvă ?Ei, sînt copii... vedea-i-aş mari... Zăpezi mereu din zarea lumii pe satul lui Coşbuc căzură, Cu anii ce ne-au nins pe umeri şi pruncii de demult crescură, Dar nu mai sînt acum, pe uliţi, copii sărmani, de spate-aduşi, Si nu mai vin, scîncind de foame, să bată iarna pe la uşi, Ier strănepotul după tată al ţîncului de-odinioară, ISu mai înoată prin troiene: e campion de ski, pe ţară! E alta poezia iernei în vremea care s-a-mplinit, Poeţii nu mai scriu balada nămeţilor ce s-au topit, Ei nu cer sorţii, ca Iloraţiu, numai plăceri şi desfătare Şi nu privesc ca el spre mîine cu-n fel de dulce nepăsare, Nu voluptăţilor de-o clipă închină ei simţirea lor, •Căci poezia lui decembre e primăvara-n viilor! E stăruinţa ce prin vifor îşi taie cale dreaptă-n viaţă, E drumul către noi târî muri a spărgătorului de ghiaţă, E gîndul care sfarmă stînca, e vrerea lui fără istov, E fapta mare-a lui Cagărin, e biruinţa lui Titov, Sint spaţiile glaciale şi bezna rece dintre astre, In care ei, cosmonauţii, au dus lumina lumii noastre. Sînt îndrăzneţele speranţe şi înflorirea-n care crezi, E rodul verilor de mîine, care-ncolţeşte sub zăpezi... Şi totuşi n-aş voi să credeţi cu-ain declarat război plăcerii Şi sînt, ca omul de zăpadă, un adversar al primăverii: Aştept, dar fără-a şterge-o iolă din toate cîte le-nşirai, Să scriu o cronică rimată pentru frumoasa lună mai. 139 Carnet urbanistic CIRCUL DE STAT Şl RECONSTRUCŢIA CARTIERULUI ÎNCONJURĂTOR Pentru cei interesaţi îndeosebi de aspectul edificiilor, de latura lor expresivă, poetică, noul Circ din Bucureşti apare modelat ca un monument. Tema însăşi, care se pretează la efecte festive ca şi amplasarea degajată ofereau de la început posibilităţi de plastică arhitecturală ieşite din comun. Ele aui fost valorificate prin transformarea radicală si înfrumuseţarea vecinătăţii. Sub raportul formei, compoziţia nu prezintă nimic artificial. Corespunzătoare nevoilor specifice unui circ, ea derivă din particularităţile planului şi din varietatea pe care ştiinţa construcţiilor o permite azi în felul de închidere a spaţiilor interioare. Dominând contrastant ansamblul, rotonda e ca un pol de atracţie a privirilor : de la distanţă se remarcă forţa sa constructivă, sagacitatea tehnică, concizia trăsăturilor lipsite de severitate. Două aripi anexe, lungi şi scunde cuprind încăperile artiştilor şi menajeria. Ele alcătuiesc un colţar articulat prin sala hexagonală de repetiţii ou circul propriu-zis. Sub cupola sinuoasă a acestuia, tamburul transparent asigură continuitatea spaţială — tipică arhitecturii contemporane — între exterior şi foaierul ce încercuieşte ca o galerie, sala de spectacole. Arh. JEAN MONDA Fericită a fost mai întâi de toate alegerea terenului. Foarte întins, el era ocupat cu vreo jumătate veac în urmă de Cărămidăria Tonola. Frontul spre oraş se deschide către Şos. Ştefan cel Mare iar limita dinapoi o formează Bul. Dacul Tei : lateral, de o parte se află clădirile unei mori şi o fabrică de pîine, de cealaltă, complexul spitalicesc Colentina. Două căi de acces duc spre Circ. Intrarea din faţă a luat configuraţia unei exţplanade mărginite - de noi blocuri de locuit. Cea secundară, pornind din str. Barbu Văcă-rescu, în unghi aproape drept cu prima şi deosebindu-se de ea prin caracterul mai mult peisagistic decît arhitectonic, se înfăţişează ca o vastă alee. Corpul principal al Circului constituie cap de perspectivă din ambele direcţii, la încrucişarea lor, centru al întregei scheme urbanistice. * Sala de spectacole (autor arh. N. Porumbescu, în colaborare cu arh. C. Rulea şi alţii) a fost proiectată în maniera tradiţională : amfiteatrul cu o capacitate de peste două mii de locuri are forma de farfurie adâncă, cu arena drept fund. Treptele sânt întrerupte de intrarea artiştilor, lăsată mult mai largă decît impun programele de circ. Aceasta, spre a se putea eventual in- 140 stala acolo o scenă pentru alt gen de reprezentaţii decît exerciţiile ecvestre şi acrobatice. Aranjîndu-se un parter de fotolii în locul arenei, sala ar deveni un teatru circular, o idee care. aplicată de atîtea ori în cursul vre-milor, nu a fost părăsită nici azi. In adevăr, în scopul unui contact mai direct între artişti şi public şi pentru stimularea imaginaţiei spectatorilor, există preocupări de a se reforma teatrul de iluziuni cu scena limitată, închisă, avînd aceleaşi condiţii de spaţiu şi efecte stereoscopice ca atunci cînd a fost introdusă, în perioada finală a Renaşterii. Mărindu-se această scenă obişnuită şi dotînd-o cu instalaţii perfecţionate s-au inovat desigur modalităţile regizorale. Dar amfiteatrul oferă alte posibilităţi de a se deschide spaţiul) scenic, înlesiiindu-i-se o flexibilitate favorabilă şi lucrărilor dramatice moderne de factură specială şi operelor clasicismului greeo-roman. Impunătoare pînză de beton armat suspendată, calota cu ondulaţii de dublă curbură, acoperă odată cu sala — complect lipsită de stîlpi interiori — şi foaierul dimprejur. Amfiteatrul e limitat astfel în partea de sus nu de un zid rotund, solid, aci inutil, ci de o draperie dînd spre balconul inelar al foaierului. Din afară, înălţimea cupolei, redusă comparativ cu conturul, explică silueta generală, nu prea elan-sată. O aşezare a Circului pe o ridi-cătură de pămînt i-^ar fi avantajat vederea dinspre Soş. Ştefan cel Mare, cu atît mai mult cu cît de acolo el apare micşorat prin efectele de perspectivă ale esplanadei lungi de peste trei sute de metri. Spaţiul unei săli de spectacole are, pe lîngă materialitatea sa, şi o componentă umană, psihologică. Dacă forma şi proporţiile interioare nu sînt armonizate, se încearcă un simţămînt de apăsare. Există o deosebire între di-imenşi urile reale şi aparenţa lor, o sensibilitate a liniilor, a suprafeţelor, a volumelor. Cînd se percep imărimi şi distanţe intervine iluzia optică, factor subtil care cere măiestrie în opera de proiectare. Importante în acest sens sînt tratarea decorativă şi ooloristică a sălii ca şi felul şi dozarea luminii. Cîteodată prin contraste între obscuritate, zone în penumbră şi părţile luminoase, alteori printr-o tranziţie gra-duală a intensităţii, o fuziune a surselor, se obţine o atmosferă interioară favorabilă dispoziţiei spectatorilor. La noul circ, calitatea acestei atmosfere rezultă în primul rînd din geometria arhitecturii. Subţiate spre vîrf, sectoarele divizînd plafonul cupolei au o curbă avântată; eleganţa li se accentuează prin nervuri amintind de cele ale frunzelor. Găurile din materialul de absorbţie sonoră care căptuşeşte toată cupola, o fac să pară mai uşoară. Culoarea ei ca cerul e în armonie cu tonul galben-auriu, al tapiţeriei fotoliilor şi cu verdele făşiilor de linoleum de pe treptele amfiteatrului. Reuşit este şi iluminatul. Pe suprafaţa de joc a arenei lumina cade de sus în jos, din pax)iectoarele~clopot atîrnate în şirag sub lanterna cupolei ; pentru înălţimea unde se desfăşoară acrobaţiile aeriene, reflectoarele se găsesc lateral, orânduite în cercul larg al pasarelei tehnice, deasupra ultimului rînd de locuri. Foaierul e de o eficacitate plastică inedită. El are tavanul oblic, viguros modulat prin elementele radiale ale structurii acoperişului. Pardoseala de mozaic Venetian, împreună cu băncile de contur şi treptele de acces în sală, alternate cu ample platforme, toate din marmoră de Ruschiţa şi Moneasa, dau foaierului somptuozitate. Peretele exterior, compus din vitrine întrerupte doar de stîlpii de susţinere perimetrală a cupolei, extinde vizual foaierul, îl deschide parcă spre panorama de verdeaţă dimprejur. Ca la o seră, luminozitatea e dublată de strălucire. Ziua, razele solare se resfrîng pe vitrajul panourilor. Cînd se întu- 141 necă, aspectul e cu totul schimbat: foaierul, plin de lumini, nu ascunde nimic privirilor din afară. Impresia nocturnă e mirifică. Ar fi de obiectat un singur lucru, de ordin practic, şi anume că intrarea are loc direct din aer liber, dezavantaj ce se resimte pe timp de iarnă. Lacuna se poate uşor împlini, adău-gîndu-se vestibuluri în faţa fiecărei uşi de acces. Ele ar trebui să fie executate tot din sticlă în cadre metalice ; altminteri, opace, eterogene ar introduce discontinuitate în transparenţa totală a faţadei, ar contraveni ideii ei de fragilitate. Parcul amenajat lîngă Circ nu cunoaşte rigorile geometriei ; în simplitatea sa oarecum agrestă, el apropie pe vizitator de natură. Nu se văd alei drepte, peluze cu brazde de flori în figuri regulate şi nicd sculptura verde a pomilor tunşi, decor uzual al grădinilor publice. Vegetaţia înaltă e rară: puţine tufe şi arbori risipiţi ici şi colo pe pajiştile în pantă lină, tăiate de poteci larg şerpuitoare. In adâncitura generală, terenul e vălurit în urma săpăturilor făcute odinioară spre a se scoate lutul necesar fabricaţiei cărămizilor. Dintre gropi, cea mai mare ajunsese o băltoacă datorită unui izvor natural alimentat de pânze subterane de apă. Lărgită, drenată, cu malurile indiguite, ea s-a transformat acum într-un lac de un hectar, martnd pitorescul priveliştei odihnitoare. Spre apus, parcul Circului urmează sa fie unit cu suprafaţa verde a Complexului sportiv Dinamo, dărîxnîn-duHse în acest scop clădirile ce le separă. Proiectul urbanistic (autor, şef de colectiv arh. V. Agent) mai prevede pentru viitor şi altă dezvoltare a zonei de verdeaţă, în adâncime, departe, pînă la lacurile de la marginea 142 Capitalei, prin dezafectarea cartierului Tei. Căsuţele de aici sînt joase şi slab construite pe pămînt de umplutură, de-a lungul a şapte străzi, perpendiculare pe direcţia bulevardului Lacul Tei. Punctând latura nordică a acestuia, se va ridica in locul lor un slide blocuri-turn înalte de aproape patruzeci de metri şi mult distanţate. Intre ele, suprafeţe aşternute cu iarbă vor lăsa liberă vederea către vegetaţia naturală dinapoi. Spre deosebire de fundalul său peisaj istlc, noul Circ apare ântr-un cadru arhitectural cînd e privit din faţă, avindu-^se în prim-plan Şoseaua Ştefan cel Mare. Pe importanta arteră s-au construit două clădiri locative cu opt etaje şi nesfârşit de lungi (una de o sută de metri, cealaltă aproape de două ori atât). între ele, din frontul străzii, întrerupt, porneşte esplanada Circului. La începutul ei, pe dreapta, s-a creiat un spaţiu liber, retras de circulaţia vehiculelor, colţ plăcut, împodobit cu un grup de patru mici bazine de apă legate prin havuzuri în linie dreaptă. Urbanismul contemporan a renunţat la simetria absolută din trecut, Ia planimetriiile academice, formale, dictate de scopuri decorative şi monumentalism. în cazul de faiţă însă, nu considerente de principiu ci situaţia locală (necesitatea păstrării unor construcţii vechi) au dus la o soluţie liberă ou lărgirea intrării într-o singură parte, în intenţia de a se mări câmpul vizual spre sala de spectacole de pe o porţiune cît mai lungă a Sos. Ştefan cel Mare. în mod judicios, esplanada este mărginită de clădiri de locuit avînd numai patru etaje, spre a nu se dezavantaja Circul. Fronturile ei opuse nu se aseamănă. Latura din stânga, mascând cîteva ateliere şi depozite neestetice, se compune dintr-un rînd de blocuri cu conturul reliefat de o serie de intrânduri şi proeminenţe. Pe aceeaşi aliniere, la oarecare distanţă în- cepe corpul cu cabinele artiştilor. Flancul drept are faţade mai liniştite. Ele se opresc la jumătatea parcursului ; mai departe locul rămîne necon-stmit, deschis către parc. Pe ambele părţi tratarea cromatică e aceeaşi ca şi la exteriorul Circului. Paleta deşi redusă la două culori — alb şi bleu — înveseleşte ansamblul. Aleile carosabile ale esplanadei au în mijloc o întinsă bandă de gazon, tivită cu straturi de flori. Aceasta, împreună cu patru şiruri de tei, plantaţi de-a lungul trotuarelor, fac mai plăcută geometria arhitecturii, alcătuind totodată o introducere în zona verde a Circului. Aliscellanec* \__>j_____u_- MAGDA ISANOS S-au împlinit şaptesprezece toamne de cînd fremătătoarea inimă a acestei poete şi luptătoare s-a despărţit de oameni. Fiinţa şi cîntecul ei rămîn şi azi vii şi fierbinţi, de parcă n-au pierit niciodo.tă. Zugrăvind durerea sau bucuria ei, poeta cînla durerea şi bucuria celor mulţi. Magda Isanos avea, într-un grad deosebit, conştiinţa faptului că e un poet militant, vestitor al zilelor bune de mai tirziu, ceea ce a dat artei sale viguroasele accente antirăzboinice şi antiimperia-liste. Această conştiinţă a făcut să răsune pe coardele lirei sale, de o mare sensibilitate, tonul satirei atunci cînd biciuieşte pe îmbogăţitul de război, pe cel ■ce se-ngraşă din neguţătoria de sînge nevinovat. Poetă dispunînd de un registru de. simţire bogat şi original, Magda Isanos a ştiut ca, mărturisindu-şi propria-i obidă şi jalea miilor de femei cu bărbaţii tîriţi într-un război nedrept şi criminal, să dea glas acuzaţiei împotriva celor vinovaţi de marea crimă. Şi să fie totodată îndemn mobilizator pentru cei ce-i citeau versurile, călindu-se in substanţa lor cetăţenească, însufleţitoare. Mi-a fost dată bucuria de a cunoaşte pe autoarea acelor imnuri închinate luminii, pline de căldură umană, şi a poeziilor de demascare a fascismului, poezii ce exprimau autenticitatea artei şi imboldul bărbătesc la luptă. Făptura ce cîntase cea dinţii la noi, pe mama partizană, era ea însăşi, o natură combativă. Ochii negri, mari, îi erau plini de o fierbinte pasiune umană, aveau o strălu-mÂnare d.e candoare şi omenie şi se um,pleau de o căutătură parcă departe văzătoare. Ea grăia şi în viaţa cea de toate zilele ca o căutătoare a dreptăţii, aliată cu o luptătoare pentru binele mulţimii: „o torţă a dreptăţii luci tinereţea mea, ca o spadă". Stînd de vorbă cu fata oacheşă cu obrazul smead, descopereai latura umană, socială, a personalităţii poetei. Ea nu putea concepe fiinţa omenească decît luînd cinstit poziţie în lupta pentru eliberarea omului exploatat. Se apropia de oameni cu aceeaşi cinstită iubire, gingăşie şi fervoare cu care-i zugrăvea-n vers; cu dorinţa intensă de a-i cunoaşte-n chip adine şi a le proslăvi frumuseţea inimii, de a le istorisi faptele. Se apropia de ei cu o vibrantă sensibilitate, încereînd a le cunoaşte sufletul şi a le urmări acţiunile, a le descoperi necazul şi a-l sigila în vers. Iubirea patetică pentru oameni şi rîvna nestăvilită de a reda în lirica ei ce e mai curat şi mai înălţător în ei, cît şi poziţia de cîntăreţ cetăţean, dau valoare de permanenţă poeziei aceleia, care îşi întîmpina astfel semenii: „Din dragoste de oameni neînvinsa / am scris aceste poeme". Magda Isanos a ars în vîlvălaia de aur curat a poeziei, oglindind cu plasticitate umană şi eficienţă artistică, realitatea. CAMIL BALTAZAR 144 EXPOZIŢIA RETROSPECTIVĂ I. ROSS Iosif Ross a deschis în luna noembrie, la Bucureşti, o mare expoziţie retrospectivă, ilustrând cei peste patruzeci de ani ai creaţiei sale grafice în presă. Şi, cu toate că artistul este o figură populară a mişcării noastre plastice, ansamblul celor mai bine de 250 de lucrări ni-1 înfăţişează într-o lumină nouă. In pofida marii ei valoni educative şi a caracterului ei ascuţit de actualitate, activitatea desenatorului de presă se desfăşoară oarecum sub semnul efemerului : desenul trăieşte, atît cît trăieşte numărul respectiv al ziarului sau al revistei. Puţini dintre noi şi-ar mai fi amintit de „Urechilă" — Ferdinand I zis şi „Fridelache cel cu urechi de măgar" creionat usturător de Ross în 1918 şi publicat de „Chemarea", ziar condus de N. D. Cocea. — sau de „Capul tiranului : Ion I. Brătianu" („Facla" 1925), „Conferinţa dezarmării" („Adevărul" 1932), „Kultur" („Adevărul" 1933) şi cite altele. Toate lucrările lui Ross, risipite de-a lungul anilor, aparent depăşite istoriceşte, trăesc azi în expoziţie o viaţă nouă, puternică, fără nimic desuet, nu numai datorită formei lor — uneori revăzută de artist — cît, mai ales, datorită concepţiei despre lume a desenatorului, evoluţiei lui ascendente, lipsită de fluctuaţii sau laşităţi politice. Cele cîteva sute de desene politice sau portrete din expoziţie — alese din multele mii create de-a lungul atîtor decenii — ni-1 înfăţişează pe cronicarul de fiecare zi, reporterul şi pamfletarul plastic al „Faclei", „Adevărului", „Rampei", „Cuvântului liber" sau al altor reviste şi ziare din trecut, pe Ross, ascuţitul satiric antifascist din anii imediat premergători celui de al doilea război mondial, pe virulentul caricaturist antiimperialist din anii de după eliberarea ţării noastre, pînă azi. Figură aparţinând peisajului ziaristic şi artistic al Bucureştilor, siluetă masivă, un chip de copil mare răspândind bună voie şi dinamism, plin de simpatie şi interes faţă de oameni, cu ochi iscoditori în care scânteiază luminile humorului, Ross, omul plin de surprize, anunţă parcă şi largul diapazon al artistului. Capacitatea de a sintetiza idei şi sentimente variate şi complexe, într-o imagine simplă, uşor citabilă, (fie că e vorba de compoziţie, de o figură sau un simbol), putinţa de a reda fizicul şi psihicul omului în toate ascunzişurile lui, puterea de evocare a caligrafiei lui ascuţite ,şi elegante, toate caracteristicile graficii lui Ross se văd, incipient, chiar din primii ani ai creaţiei. Născut la Iaşi în 1899, el publică cele dinţii desene la vârsta de 16 ani. Portretele şarjate ale lui Mihall Sadoveanu, G. Ibrăileanu sau Const. Nottara — publicate în 1915 de revista „Versuri şi proză" din Iaşi şi „Rampa" din Bucureşti — desenele împotriva războiului şi cele antimonarhice apărute prin 1917—18 în „Deşteptarea" şi „Chemarea" din Iaşi (ziare conduse de N. D. Cocea), definesc fără echivoc poziţia politică-artistică a tînărului desenator. Continuator al tradiţiilor graficii româneşti de la începutul veacului, înrâurit mai ales de Iser, Ross se angajează firesc pe făgaşul artei protestatare : „Eroul zilei" (exantematicul), „Patronul sângeros" (Wilhelm II) sau „Urechilă", datând din 1917—18, o dovedesc din plin. Dar drumul lui Ross mu este cel al unui simplu epigon; în cronica expoziţiei deschisă de Ross, împreună cu pictorii Steurer şi Maxy la Iaşi, în 1918, Tonitza scria : ...„Caricaturile D-lui Ross ne dau dovada unui talent care vrea să-şi croiască un. drum frumos, în afară de orice influenţă". („laşul" 13 mai 1918). In 1919 artistul vine la Bucureşti în căutarea unui cîmp mai larg de activitate, în 1921 este angajat la „Adevărul", ziar pentru care a desenat zilnic, fără Viaţa romiaească. nr. 12 145 întrerupere, pînă Ia interzicerea acestuia de către guvernul fascist Goga-Cuza, în 1937. Acolo, în înghesuita -redacţie de pe strada Sărindar (actuala C-tin Miile), într-o cămăruţă în care cu greu mai încăpea şi el alături de micuţa masă de lucru, în faţa altei cămăruţe, în care se înghesuiau Gheorghe Dinu şi Brunea-Fox, a desenat neîntrerupt, şaisprezece ani, Ross. Paralel cu activitatea de la „Adevărul", Ross a publicat şi în „Facla", „Rampa" sau, mai ales „Cuvîntul liber". Procesul conturării şi evoluţia profilului artistic al lui Ross nu se pot despărţi de istoria mediului ziariştilor, artiştilor, scriitorilor şi, în general, al intelectualilor democraţi ai vremii. Descoperit şi încurajat încă din 1917, la Iaşi, de N. D. Cocea şi Iser, artistul, ajuns în Bucureşti, îşi câştigă relativ curând locul bine meritat în arta şi ziaristica progresistă, dobîndind prieteni numeroşi, printre cei care au militat pe frontul antifascist, ca de pildă : Ştefan Roll (Gh. Dinu), Brunea-Fox, Alexandru Sahia, M. H. Maxy, Perahim, Scarlat Calimachi, Nicolae Cristea, Şaşa Pană şi mulţi alţii. Caricatura politică a Iui Iosif Ross, axată zilnic pe protestul împotriva lipsurilor de drepturi cetăţeneşti din România burgheză-moşierească, împotriva creşterii mizeriei şi a asupririi, capătă şi mai multă putere la începutul celui de al patrulea deceniu al veacului. Cît de repede a răspuns Ross sarcinilor luptei antifasciste internaţionale se vede din primele caricaturi antihitleriste din 1932, ca „Alarmă" sau altele, în care artistul îl demasca pe Hitler, fără să-i poată încă prinde bine trăsăturile, chipul viitorului dictator fascist nefiind încă prea cunoscut la acea vreme. Marea serie a desenelor antihitleriste, din care în expoziţie se află o mică parte — „Kultur", „Porcii de la Berlin", „Omul care vrea război", „Omul din balamuc", etc. — au avut înainte de cel de al doilea război mondial un larg răsunet. Această expresivă serie a fost continuată imediat după eliberarea ţării noastre, prin desene ca „Armata germană în 1940—44", „Soarta Volfcssturmului", „Porcii", „Hiena lumii", „Ultimul round", „Ultimul colan", şi multe altele, în care elanul artistului fusese, ridicat la o înaltă temperatură de victoria armatei roşii. Direcţiile tematice pe care s-a axat caricatura politică a lui Ross dintre cele două războaie mondiale au fost foarte diverse; desenele lui pline de expresivitate atacau mascarada alegerilor şi a parlamentarismului — „întrunirile", „Alegeri parţiale", „Exerciţii în ajunul alegerilor", „Turneu electoral", „Parlamentul liberal", etc. — venalitatea politicienilor — „Mărţişorul politicianului", „Fecunditate liberală", „Daruri pentru noul născut", etc. — îngrădirea libertăţii presei — „Cenzorul" — pregătirile războiului antisovietic — „în al treilea Reich", „De paşte", „Umbrele d-lui Chamberlain" — şi aşa mai departe. Totuşi, de abia după 2.3 August 1944 găseşte Ross condiţiile cele mai prielnice unei ample dezvoltări artistice, după ce mai bine de patru ani — sub teroarea antonesciană — nu s-a putut literalmente manifesta. După 23 August 1944 începe o nouă perioadă, calitativ superioară, a creaţiei sale. începând cu desenele antihitleriste, mai înainte amintite, expoziţia cuprinde o admirabilă serie de caricaturi antilmperialiste, selecţionate din nenumăratele lucrări create de Ross în aceşti ani ; aşa sînt, de pildă, „Havana", „Poziţie consolidată", „Ajutor", „Porumbelul dolarului", „Manevre în Taiwan", „Grijile Wallslreetman-. r.., 196, 159 prindă — într-o suită de episoade — nu numai prefacerile din peisajul rural sau citadin, ci şi evoluţia spirituală a oamenilor. Integrarea în procesul muncii socialiste a transformat noţiunile abstracte şi aparent aride în realităţi pasionante, încărcate de semnificaţie şi poezie. Eroii cărţii discută cu aprindere despre investiţii şi reducerea preţului de cost, despre venituri şi fondurile indivizibile, noţiuni însuşite profund şi sudate într-o unitate de nezdruncinat cu viaţa lor personală. Ei nu pot rămîne indiferenţi faţă de atitudinea lui lehim, brigadier fruntaş şi membru în consiliul de conducere, care, manifestind o rezistenţă suspicioasă faţă de aplicarea unor noi metode de muncă, influenţează negativ activitatea gospodăriei. Cel mai înverşunat este nea Patraulea, „un unchiaş cu barba arici şi cu mustaţa scurtă, băţoasă", puţin cam palavragiu, dar inimos, isteţ, judecind lucrurile cu demnitatea omului lămurit de rosturile lui în societate. Moşneagul nu-i iartă lui Ichim apucăturile de „individual", zgîrcenia şi rezerva faţă de inovaţii şi de aceea nu pierde prilejul ca să~l ia în focuri, povestind cu meşteşug îniîmplări hazlii. După vizitarea expoziţiei internaţionale de maşini-unelte, Ichim se luminează — destul de brusc, trebuie s-o spunem — şi devine adeptul mijloacelor mecanizate. Scriitorul îşi defineşte personajele „în mers", prin desfăşurarea firului epic, în virtutea unor trăsături distinctive, temperamentale şi caracterologice, rareori utilizînd intervenţiile analitice sau retrospective (monolog interior, incursiuni biografice). Pavel, preşedintele gospodăriei colective, este un om cumpănit şi răbdător. Rachieru, agitator comunist, este, dimpotrivă, un temperament tumultuos, izbucnind de cîte ori întîlneşte împotrivire, izvo-rîtă din necunoaştere sau scăzut nivel politic. Un loc aparte îl deţine ultimul reprezentant al lumii vechi în sa- tul colectivizat, lăptăreasa Tingiri-chioaia. Încercările perfide de a zădărnici înfiinţarea şi dezvoltarea colectivei sînt sortite unui total eşec. Acatistele de duminică pentru ca dumnezeu „s-o subţină împotriva corentului" se dovedesc a fi neputincioase în faţa istoriei. Dacă unii dintre eroi sînt mai puţin „tucraţi" decît alţii, avînd doar roluri figurative (ca de pildă Virgil, Nistor, Zamfirescu), aceasta corespunde intenţiei scriitorului de a păstra neştirbită impresia de notaţie spontană, chiar dacă faptele au fost selectate şi organizate cu trudă. Este drept că nu toate detaliile din trecutul eroilor sînt deopotrivă de interesante şi argumentate. Nu credem că rămînerea în urmă a lui Ichim poate, fi explicată prin dragostea ce o poartă animalelor, după cum sfiala lui nea Patraulea faţă de cai nu constituie un motiv plauzibil pentru susţinerea aderenţei sale la mijloacele progresului. De asemenea, ne întrebăm de ce Patraulea este pus intr-o situaţie falsă, fiind trimis de scriitor în cartierul Floreasca pentru a căuta pe muncitorul ceferist Dinescu, deşi nu-i cunoaşte noua adresă ? „Şapte inşi într-o căruţă" este o creaţie ce se întemeiază pe două modalităţi artistice deosebite. Viziunea dinamică a scenaristului se combină aici — într-o formidă proprie — cu discernâmîntul şi spontaneitatea reporterului. Atenţia cititorilor este captivată de fluenţa naraţiei şi vioiciunea dialogului, de humorul sănătos,' ,de autenticitatea personajelor, creionate sugestiv şi colorat, în virtutea unui remarcabil simţ al observaţiei. Paul Anghel consemnează cu putere de convingere efervescenţa muncii pentru consolidarea unei gospodării colective, dezvăluind complexitatea şi profunzimea sufletească a oamenilor, ale căror capacităţi au fost descătuşate de forţele inepuizabile ale orînduirii socialiste. ELENA SAVTJ 160 Vera Călin: „BYRON"*) Existenţa agitată tumultuoasă a poetului romantic, figură atît de disputată de biografii dispuşi să-i interpreteze atitudinile sau dispoziţiile intime, în chipuri nu odată diametral opuse trebuia să facă obiectul unei lucrări destinate tineretului nostru şi concepută de pe poziţii ştiinţifice. Colecţia „Oameni de seamă" împlineşte această sarcină. Vera Călin respinge mitul poetului demonic, ca şi pe cel al spleenului byronian, pentru a ne oferi o biografie cercetată şi evocată în lumina realistă a documentelor. Acestea sînt integrate în cursul firesc al amplului portret pe care scriitoarea îl consacră lui Byron, atentă la amănuntul revelator şi la evenimentele nodale ale vieţii artistului şi luptătorului. Elementele biografiei sînt mereu proiectate pe fundalul epocii. Autoarea explică astfel, în chip amplu, popularitatea poetului, circulaţia operei lui şi aprecierea de care s-a bucurat în cercurile largi progresiste. O contribuţie valoroasă aduce autoarea la examinarea revoltei individuale Şi nu odată abstracte a lui Byron (satanismul său - cum a fost numit) şt a convertirii mizantropiei lui sarcastice în luptă activă pentru cauza libertăţii. Participarea lui Byron la războiul de independenţă a Greciei ilustrează maturizarea civică şi politică a artistului. Gestul său, ca şi moartea sa la Missolonghi, au stimulat naşterea unui curent de simpatie pentru lupta popoarelor asuprite de tiranie. Vera Călin observă cu justeţe: „în ţările unde poporul s-a eliberat de exploatare şi servituti, s-a construit în cugetele oamenilor figura unui Byron satiric nemilos al profitorilor unei lumi prost întocmite, poet ce se dăruie neprecupeţit cauzelor generoase, poet-soldat, figură ce se substituie şi-1 um- *) Editura Tineretului, 1961. îl — Viaţa rorninească, nr. u breşte tot mai mult pe rebelul tenebros, pe dandy-ui cinic, pe damnat. Romanticul sumbru şi demonic e privit astăzi de istoria literară a ţârilor socialiste în spirit critic şi explicat în contextul oferit de împrejurările An-gliea contemporane cu prima tinereţe a poetului. în schimb, poetul angajat, satiricul creşte în amploare". Ceea ce lipseşte cărţii este un accent mai apăsat asupra creaţiei byro-mene. E adevărat că o viaţă aventuroasă oferă din plin materialul unei biografii romanţate de largă audienţă. Era însă necesar ca autoarea, evident bine informată asupra temei sale să nu se rezume doar la frecventele extrase din poeziile lui Byron (fragmente dm „Ghilde Harold", „Corsarul", „Don Juan" etc.), ci să lumineze mai amănunţit esenţa romantismului său Progresist. Dorinţa de a evita comentariile docte, sau explicaţiile mai greu accesibile, nu trebuie să ducă la analize sau evocări unilaterale . LMCrarea Verei Călin ar fi cîstigat in profunzime dacă varietatea tabloului de epocă şi evocarea colorată a biografiei poetului erau completate cu o încercare mai hotărîtă de descifrare a sensurilor operei poetice byroniene văzuta în unitatea dialectică a motivelor ce-o alcătuiesc. O astfel de cercetare, deosebit de profitabilă, ar fi Pus pe deplin în lumină evoluţia poetului, de la scepticismul blazat şi nebulos, spre înţelegerea adevăratelor valori morale şi sociale. Ea -ar fi explicat în acelaşi timp mai complet natura de inadaptabil activ a poetului, Hchiaarea treptată a oscilărilor provenite din Uuzii pe care istoria le-a limpezit sau le-a spulberat cu timpul. O eventuală nouă ediţie ar fi Un prilej nimerit pentru soluţionarea -fie şi parţială - a cîtorva din problemele pe care le-am menţionat aici în treacăt. Cu mente reale şi numeroase (amintind cîteva nu le epuizăm p, toate : documentare clară şi cursivitate 161 în relatare, eleganţă stilistică, etc.), lucrarea Verei Vălin şi-ar întregi astfel însuşirile monografice şi critice. H. ZALIS N. Dunăreană: „OAMENI ŞI FAPTE"* Literatura închinată lumii specifice a porturilor şi pescarilor, iniţiată, la noi, în ultimele două decenii ale veacului trecut, de către Victor Crăsescu şi continuată apoi de Jean Bart şi Ion Adam, a aflat în N. Dunăreanu un reprezentant valoros. Culegerea de schiţe şi nuvele „Oameni şi fapte", apărută recent, cu un călduros cuvînt înainte semnat de Demostene Botez, aduce din nou în actualitate pe autorul „Nădejdilor spulberate". De la primele sale manifestări literare, datînd dinainte de ■ primul război mondial, era vădită intenţia prozatorului octogenar de azi, de a merge pe urmele lui Victor Crăsescu. N. Dunăreanu a explorat aceleaşi zone ca şi Victor Crăsescu, lumea pescarilor din bălţile şi delta Dunării, lumea hamalilor din porturi, plină de zguduitoare drame omeneşti. Zugrăvind „oameni şi fapte" din această lume, N. Dunăreanu nu remarca „pitorescul" şi „exoticul" unor* realităţi mai puţin cunoscute, ci se situa conştient pe o poziţie critică faţă de întunecatele aspecte ale acelei lumi. El îşi exprima deschis compasiunea pentru cei mulţi, aflaţi în suferinţă, ca şi aversiunea pentru cei care provocau şi întreţineau fărădelegile. Este semnificativ faptul că primul său volum de schiţe şi nuvele, apărut în 1907, se întitula „Chinuiţii". Faţă de Victor Crăsescu, el dispunea de mijloace artistice superioare, de capacitatea de a evoca realităţile acestei lumi în imagini de o rrnai mare forţă emoţională, de un şi mai intens dramatism. De aceea, schiţele şi nuve- *) Ed. Tineretului, 1961. lele sale ocupă un loc bine definit în cadrul literaturii române din prima jumătate a acestui veac, interesând şi pe cititorul de azi prin conţinutul lor adînc uman, prin paginile lor de airtă autentică. Proza lui N. Dunăreanu zugrăveşte, in adevăr, lumea „chinuiţilor" de odinioară. Schiţa „Hamalii", cu care se deschide noua culegere, ne introduce dintr-o dată în miezul unor realităţi întunecate. într-o cafenea mohorîtă, hamalii aşteaptă deznădăjduiţi sosirea vreunui vapor, pentru a putea cîştiga cîţiva lei. Aşteptarea înfrigurată, luminată în cele din urmă de evenimentul sosirii vasului, sfârşeşte dureros : unul din oameni cade în magazia vaporului, de unde este scos fără viaţă. Destinul tragic al lui Vulpe nu e o excepţie în această lume. Mulţi sînt abrutizaţi şi distruşi de munca istovitoare, încleştaţi în luptă cu furia valurilor şi cu brutalitatea exploatatorilor. Ion Picioroangă, din schiţa „Tâlharul", ajunge să rătăcească şi să hoţească prin baltă, împins de ticăloşia stăpînului la care slugărise şi care îi bate şi-1 alungă fără să-i plătească munca. Tînărul pescar Vania, din nuvela cu acelaşi nume, este ucis de propriul său tată, victimă a obscurantismului întreţinut de vechea orânduire, pentru simplul fapt că voia să se căsătorească cu o frumoasă lipoveancă de altă religie. Povestea iubirii nefericite a lui Vania impresionează adînc, autorul învăluindu-i pe cei doi îndrăgostiţi cu o undă de simpatie şi protestând împotriva prejudecăţilor şi a ignoranţei. Dacă Vania are de înfruntat un părinte subjugat de misticism şi superstiţii, un alt tânăr pescar, Pricopie, eroul nuvelei „Din împărăţia stufului", se loveşte de samavolnicia şi fărădelegile bogătaşilor şi ale slujitorilor statului burghez. Iubind-o pe Duneaşa, Pricopie va sfîrşi tragic deoarece în calea fericirii sale stau crudul său stăpîn Hrustalev şi mai ales revizorul 162 pescăriilor Caramlău. Acesta din urmă, un sângeros tiran al satelor pescăreşti, o răpeşte ou brutalitate pe Duneaşa. In înfruntarea dură care are loc în mijlocul apei, Pricopie şi Duneaşa pier în valuri, dar nici Caramlău nu scapă de dreapta răzbunare a celorlalţi pescari, însoţitori ai lui Pricopie. Suferinţele oamenilor simpli, umili, provocate de legi strîmbe şi de oameni iipsiţi de omenie, sînt zugrăvite şi în nuvelele „Spre Adâncată", „Mutul". „Povestea unui car cu boi" ş.a. Pe lingă oglindirea adevărată, realistă, a oamenilor şi realităţilor de odinioară, schiţele şi nuvelele lui N. Dunăreanu impresionează prin drama-tismiul lăuntric al naraţiunii, prin sobrietatea şi intensitatea imaginilor. Prozatorul povesteşte concis, cu economie de mijloace, ştiind să acorde amănuntului o deplină semnificaţie, forţă sugestivă, să-1 dozeze echilibrat Şi logic, reliefând astfel pregnant ideea centrală. Datorită acestor calităţi, proza lui N. Dunăreanu se situează la loc de cinste alături de opera celorlalţi reprezentanţi de seamă ai genului scurt din literatura noastră scrisă înaintea celui de al doilea război mondial. TKODOK VÎHGOLiCi V. Kojeviîikov: „VI-L PREZINT PE BALUEV" *> într-adevăr, „Vi-l prezint pe Ba-luev" nu este un roman obişnuit, construit după toate canoanele literare, dintre care miele se învechesc, cu timpul. Dar este, totuşi, un roman, literatură în acţiune, palpabilă şi emoţionantă, cu toate că de-a lungul întregii cărţi nu se întîmplă nimic deosebit, n-are loc nici o ciocnire violentă şi spectaculoasă. Asupra acestui „totuşi" ar trebui stăruit puţin, întru-cît la noi, în discuţiile literare şi *) Ed, Cartea Husă, 1961. extra literare, mai ales, noutatea este despărţită de literatură sau este folosită uneori ca pretext pentru a se introduce în literatură false valori, pseudorealizări. E de ajuns ca un autor să se declare partizanul unei anumite modalităţi artistice, pentru ca el să fie decretat, indiferent de ceea ce a realizat în scris, un mare seriilor. Asemenea procedee n-au nimic de-a face cu inovaţiile artistice, cu căutările care pot 4i trebuie să-l anime pe un scriitor, în întreaga „u activitate. La urma urmei, cea mai bună replică pe care poate şi trebuie să o dea un scriitor, într-o dezbatere de ordin artistic, este realizarea unei lucrări corespunzătoare, în care să fie cuprinse ideile epocii, nu numai ale lui. E de presupus că o asemenea lucrare va convinge şi-şi va cuceri dreptul său, locul pe care îl merită în ansamblul literaturii, fără a necesita explicaţii şi para-explicaţii. în treacăt fie spus, o „realizare" literară care are nevoie de fel de fel de explicaţii, stăruitoare şi anoste, nu este şi nici nu poate fi o „realizare". Dar, să nu generalizăm, şi să revenim la Baluev, a cărui prezentare e făcută într-un mod ingenios dar autentic, convingător. Aici, literatura nu numai că nu este exclusă din carte, prin fel de fel de consideraţii menite să arate cît de înfocat e autorul, atunci cînd e vorba de combaterea unor o-biceiurî vechi, de preamărirea altora, noi.^ Dimpotrivă, aici combativitatea capătă substanţă, se concretizează prin realizarea unor figuri complexe şi nuanţate, care nu au nevoie, pe drum, de proptelele şi protezele autorului, care au o existenţă obiectivă Şi, după cit se pare, aceasta e o cale bună şi sigură, indiferent de modalităţile adoptate, întrucît hibrizii îşi au aplicarea în alte domenii, mai puţin în literatură. în romanul lui Vădim Kojevnikov nu se întîmplă, după cum am mai spus, 163 nimic deosebit. O bună parte din „acţiune" e ocupată de diferitele discuţii pe care oamenii le poartă, care reflectă preocupările şi frămîntările lor. Poţi să nu fii de acord, întrutotul, cu modalitatea adoptată, cu înlocuirea care se face, cu trecerea acţiunii pe un plan secundar, dar de recunoscut nu poţi să nu recunoşti că ai în faţă o carte nouă şi cuceritoare prin prospeţimea ei, prin patosul de care e animată. Problemele care sînt puse în discuţie, — raportul dintre individ şi societate, în none condiţii, făurirea, unor noi relaţii de muncă, necesitatea, imperioasă a unei educaţii superioare — capătă rezonanţe noi, datorită unghiului din care sînt privite, datorită perspectivei căreia-i sînt integrate, care nu-i altceva de fapt decît perspectiva societăţii sovietice, trecută la construirea desfăşurată a comunismului. Dintre eroii care . trăiesc şi gîndese. în acest roman plin de prospeţime şi, de limpezime, cel mai realizat este Pavel Gavrilovici-Baluev. Şi e firesc să fie aşa, deşi, în ciuda titlului, Ko-jevnikov nu ne prezintă un singur erou, despărţit de societate, decupat din realitate, — ca să-i poată face o analiză cît mai „nuanţată" — ci un colectiv întreg, un şantier care face parte la rîndul său din nemărginitul şantier al ţării. Fără această integrare nu s-ar fi putut realiza, decît într-un mod artificios, neliterar, lărgimea de orizont, atît de proprie lui Baluev, cît şi celorlalţi eroi. Baluev, de pildă, a străbătut un drum lung şi anevoios, dar şi glorios. El s-a format în anii primelor cincinale şi s-a călit în anii războiului, îmbogăţindu-se apoi şi mai mult, în anii de reconstrucţie, urmi nd de fapt drumul pe care l-au urmat atîţia şi-atîţia alţi eroi, drumul ascendent al unei întregi colectivităţi, în faţa noilor sarcini, Baluev se dovedeşte capabil de muncă, pregătit pen--tru rezolvarea lor, preocupat să găsească soluţiile cele mai bune. Patosul său ,,de,.constructor. comunist, de con- ducător şi de îndrumător, îl animă clipă de clipă şi-l ajută să fie în pas cu vremea. Se demonstrează astfel, indirect, că anchilozarea şi sclerozarea nu sînt condiţionate de vîrstă, ci de cu totul alte cauze, cum ar fi, să zicem, ruperea de mase, izolarea şi închistarea, alunecarea pe o pantă carieristă, etc. Baluev ne arată prin întreaga sa existenţă, prin munca stăruitoare pe care o depune, că un comunist este şi poate să rămînă tînăr pină in ultima sa clipă, dacă trăieşte în permanenţă, din sufletul său, firesc, pentru idealurile înalte ale comunismului. Ca erou literar, Baluev are o existenţă obiectivă şi convingătoare, cu toate că el nu ne este „prezentat", cu toate că nu participă şi nu se conturează ca erou de-a lungul unei acţiuni palpitante. Lucrul acesta, realizarea deplină a unui erou, ar trebui să stea mai mult în atenţia celor care vor cu orice preţ să realizeze demonstraţii literare, şi nu lucrări literare autentice, convingătoare şi cuceritoare, prin noutatea lor reală, nu împrumutată sau impusă de diferite curente neliterare. Din „prezentarea" lui Baluev — şi acesta iarăşi este un lucru demn de reţinut — lipseşte acel adaus de «complexitate», nuanţarea aceea nenuanţată, prin intermediul căreia se strecoară în literatură o viziune mic-burgheză, în deosebi în realizarea şi prezentarea eroului comunist, a eroului care este cel mai străin şi mai îndepărtai de morala şi spiritul anost, de păduche, al micului burghez. Complexitatea lui Baluev e complexitatea omului ajuns la o înaltă treaptă de conştiinţă, format într-un cadru anumit, legat şi crescut de o anumită realitate socială. Luciditatea lui e luciditatea comunistului cu experienţă, călit, preocuparea lui pentru educarea noilor generaţii e condiţionată de răspunderile pe care le are el, pe care şi le asumă, de o dorinţă pronunţată şi firească de-a se autodepăşi. 1.64 De altfel, această dorinţă de auto-depâşire, de autoperfecţionare, în înţelesul cel mai deplin al cuvîntului, este proprie şi celorlalţi eroi, întregului colectiv pe care îl conduce Baluev. Terminarea lucrării la care au luat ei parte şi plecarea lor spre alte zări, în vederea realizării unor construcţii şi mai însemnate, capătă un înţeles simbolic, mult mai larg. E uşor de presupus, de pildă, că Victor Zaiţev se va ocupa şi pe viitor de ştiinţă, dar e tot atît de uşor de întrevăzut care va fi drumul său, în viitor. încheierea construcţiei la care a luat parte, sub conducerea şi îndrumarea lui Baluev, participarea sa entuziastă la această muncă, au făcut alt om din el, i-au adăugat un însemnat spor de luciditate şi înţelegere. Nu e vorba de o evoluţie obişnuită, stereotipă, de la A la Z, ci de cristalizarea şi de formarea, în noile condiţii, în condiţiile îndeplinirii noilor sarcini care stau în faţa societăţii sovietice, a unei conştiinţe noi şi superioare. Cristalizarea aceasta Se efectuează, parcă, în lanţ, ca o reacţie, şi se extinde asupra tuturor eroilor, tineri sau mai puţin tineri. Zările spre care se îndreaptă eroii acestui roman nou şi cuceritor - şi-aici trebuie neapărat să fie amintiţi şi. alţi eroi, cum ar fi Izolda, Kapa, Zina, Şpakovski, Lupanin, Marcenko, întrucît fiecare îşi are propria sa personalitate, fiecare îşi are drumul său - sînt zările nemărginite ale împlinirilor pe care numai societatea comunistă le poate oferi omului. ION LANCRANJAN *Revisfa "Revistelor — din {ară —- Probleme de critică In „STEAUA" nr. 8,9/19Gl Numerele pe august şi septembrie ale revistei clujene se remarcă printr-o participare mai activă la dezbaterea unor probleme de strictă actualitate ale literaturii noastre. Astfel în nr.8, Victor Felea întreprinde o confruntare între poezie şi exigenţele epocii socialismului'), iar în nr. 9 M, Novicov publică prima parte a unui eseu consacrat romanului contemporan 2). Trecînd în revistă principalele opinii exprimate în cadrul discuţiei purtate la noi în legătură cu raportul dintre tradiţie şi inovaţie, între versul clasic şi versul liber, Victor Felea face constatări în genere judicioase. El afirmă pe bună dreptate că „adevărata inovaţie aparţine numai personalităţii poetului şi e în funcţie de atitudinea şi concepţia sa despre lume, de natura şi posibilităţile talentului său". Citîndu-l pe M. Novicov, autorul articolului subscrie în întregime ideii potrivit căreia „orice modalitate e bună, dacă se soldează cu rezultate bune şi dacă „suporterii" ei nu încearcă s-o transforme într-un etalon de calitate". Această opinie foarte echilibrată, care înlătură orice exclusivism şi exagerare nu este însă respectată cu consecvenţă de Victor Felea. Atunci cînd ajunge la exemplificări, se face simţită o anume parţialitate, care scade valoarea de generalizare a articolului. „Confruntare cu exigenţele epocii". Cîteva probleme ale poeziei. 2) „însemnări despre problemele romanului contemporan". A considera că manierismul poate aparţine numai poeziei „tradiţionaliste" înseamnă a privi lucrurile dintr-un unghi foarte îngust. Sîntem de acord cu V. Felea cînd combate pe acei care susţin cu îndîrjire supremaţia „versului clasic" şi care îndeamnă la preluarea cuminte a „metrului popular" în lungi poeme descriptiviste, — dar nu putem fi de acord atunci cînd autorul descoperă lipsuri numai în poezia lui E. Frunză, Dan Deşliu, V. Tulbure, N. Tăutu, I. Bănuţă, D. Botez, poeţi care cultivă în mod obişnuit formele poeziei clasice. încercarea lui V. Felea de a demonstra (contrazieîndu-şi opinia justă preluată de la M. Novicov) că o poezie a lui Leonida Neamţu, de pildă, este bună pentru că foloseşte un aşa zis limbaj modern spre deosebire de o poezie a, lui N. Tăutu, care e slabă, pentru că e scrisă în vers clasic — nu e cîtuşi de puţin îndreptăţită. Manierismul reproşat lui Tăutu este la fel de valabil — în direcţie opusă — şi pentru poezia citată a lui Leonida Neamţu. Ar fi greu de crezut — aşa cum lasă V. Felea să înţelegem aici — că simpla adoptare a versului liber îi conferă poetului o armură impenetrabilă. Slăbiciunile unor poezii de E. Frunză, V. Tulbure, N. Tăutu, ca şi ale unora de A. E. Baconski, A. Rău, V. Felea (exemplele pot fi înmulţite pentru ambele categorii) nu se datorează în primul rînd modalităţilor poetice cultivate de aceştia. Cauzele sînt mult mai complexe, şi ar fi naiv să ne închipuim că o poezie slabă scrisă în vers clasic devine subit excelentă dacă autorul ar transcri-o în vers liber. Aşa cum 166 spune şi V. Felea la începutul articolului său, „să nu transformăm versul liber într-un etalon de valoare". După ce constată rezultatele negative ale criticii apologetice şi neprincipiale, precum şi suficienţa şi inerţia anumitor poeţi, Victor Felea face cîteva consideraţii, mai mult generale decît analitice, asupra volumelor mai importante de poezie apărute în ultimii trei ani. Reţinem şi aici ca binevenită combaterea retorismului, a lungimilor insistente şi a lipsei de concentrare. Ne izbeşte însă modul expeditiv în care se vorbeşte despre un volum valoros ca „Materia şi visele" de M. Benîuc. V. Felea se referă apoi la activitatea lui A. Rău, A. Gurghianu, Tiberiu Utan, I. Horea, nedreptăţindu-l, prin-tr-un comentariu cu totul sumar, pe Al. Andriţoiu, care a publicat cîteva cicluri de poezii remarcabile în ultimul an. Articolul lui V. Felea, care pune probleme interesante şi actuale, ar fi cîştigat foarte mult dacă autorul urmărea valoarea poeziei nu în raport de modalitate, reeditînd fără să vrea polemica clasici-moăerni, ci în raport de ceea ce înseamnă cu adevărat caracterul nou în viaţă şi în literatură, caracter pe care de altfel încearcă să-l şi definească. Faptul că la „Steaua" se manifestă o preferinţă aproape exclusivă pentru versul liber, nu trebuia să-l abată pe V. Felea de la aprecierea consecvent-obiectivă. A transforma modalitatea într-un criteriu absolut de valoare înseamnă a impieta indirect asupra diversităţii stilurilor, care sînt diverse nu atît prin modalitatea, cît prin individualitatea artistică a poeţilor. ★ Prima parte a articolului lui M. No-vicov „însemnări despre problemele romanului contemporan" afirmă cîteva adevăruri critice fundamentale, subliniind încă o dată importanţa con- fruntării dintre literatură şi viaţă şi evidenţiind rolul de seamă al romanului, ca instrument cu maxime posibilităţi de oglindire a realităţii. După ce trece în revistă succesele romanului romînesc din ultimii ani, şi după ce constată cu satisfacţie că realitatea socialistă oglindită în aceste opere influenţează viaţa oamenilor, oferind perspective şi sensuri noi, M. Novicov face observaţia că scriitorii dovedesc totuşi o ,insuficientă ancorare în problemele politice ale vremii, în înfăţişarea aspectului politic al luptei şi eforturilor noastre". O asemenea deficienţă importantă este bine sezisată, numai că autorul manifestă o atitudine contradictorie faţă de unul şi acelaşi scriitor. Discutînd romanul „Anii tineri" de N. Ţie,