VIATA ROMÎNEASCA
7
1' 9 6 T IULIE ANUL XIV
REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. CUPRINSUL
28
ia
POEŢII NOŞTRI
AL. ANDRIŢOIU : Cnvînt înainte......... 3
Vecinul meu, activistul ; Cele patru anotimpuri ; Simbol ; Calvarul Doftanei ; Mors est ultima ratio ; Marină ; Metamorfoze ; Lumina ; Cîntec ;   Madrigal........... 4
PATRU PROZATORI ITALIENI CONTEMPORANI
FRANCESCO JOV1NE : Martina s-a urcat în copac ..... 11 ITALO   CALVINO :   Intr-o   după-amiază,   Adam   .      . 21
CARLO   CASSOLA :   Caporalul Muller........
PAOLO   PASOLINI :   O   viaţă   violentă (Prezentarea  autorilor  şi traducerea textelor de DESPINA MLADOVEANU).......
*
GEO DUM1TRESCU :  Balada corăbiilor de piatră (poem) ....
SONIA  LARIAN :   Imagini   de  la  Roman   (reportaj)..... M
*
EUSEBIU  CAMILAR :   Seara  pe   Oadeci ;   Mixandra   ... 61
ŞTEFAN IUREŞ : Mutaţiile materiei ; Ninge....... 6d
VAS1LE  SADOVEANU :  Concentrări  şi  manevre  ...... o a
*
NICOLAS GUILLEN : Lui Guevara (în rom. de Tascu Gheorghiu)      .      . 77
CRONICA ŞTIINŢIFICĂ
VLADIMIR   DUMITRESCU :   Omul   în   statuetele   neolitice   din Republica Populară   Romînă ...........
CRONICA LITERARĂ
OV.   S.   CROHMĂLNICEANU :  Radu  Tudoran :   „Dunărea   revărsată"      . m
DISCUŢII
PAUL EVERAC : Despre conflictul dramatic şi problemele actualităţii      . 95
TEORIE ŞI CRITICĂ
GEO   ŞERB AN :   Prezenţe   actuale   în   poem   (I)...... 101
G.  DIMISIANU :  Schiţa şi  noile aspecte ale vieţii  ţărăneşti      .      .      . 111
EUGEN  LUCA :  „Balul  intelectualilor''  sau procesul  spiritului  mic-burghez 117
AL   SĂNDULESCU : Ibrăileanu polemist........ 125
5£/y. ZY9-
D. GRINDEA si B. COMISIONER : Unii termeni economici în „Dicţionarul limbii   romîne  moderne" .......
CARNET PLASTIC
D.   G. :   Tradiţiile  graficei  noastre militante.......
CARTEA STRĂINĂ VLADIMIR COLIN : Andre Berry :  „Antologia poeziei occitane" MISCELLANEA
Prezentarea  cărţii  (S.  G.) ;  Cicluri  lirice   (G.   O.) ;  Romantism desuet (D.  P.) :  „Din neant    nu    există    drum    de    întoarcere"    (D.  Ludovic) •
' ^te"t,!ra nouâ din  SU-A-        M-) :  Pentru  reeditarea lui Mas Havelaar' (1.  TO ;  Marginalii  la  o  colecţie   (C.   Ş.) ;  Dostoievski  pe  ecran   (D I Suchianu) ; Alecsandri în germană  (I. C. M.) ; O sută de ani de la apariţia „Revistei romîne"  {Eliza  Ispăşoiu) ; Expresionism  şi  realism  (Vector) • Pe marginea unei iniţiative a Fondului plastic (R. Ş.)
CĂRŢI NOI
RODICA  FLOREA :   Demostene  Botez : „Carnet"
N.   MANOLESCU :   Rusalin   Mureşanu .-. „Amiezile' veacului" ' '
L   MAR1NCA:   Vera   Hudici :   „Zile   de   primăvară" '      ' '
TEODOR VIRGOLICI :• Taras Sevcenko : „Viaţă de artist" AL. S. : L.  Lipin şi A.  Belov • „Cărţile de lut"
REVISTA REVISTELOR — din {ară —
„Limba romînă", nr. 1/1061 ; „Secolul XX", nr. S/1961 ;
— de peste hotare —
„Octiabr" „r. 5/1961 ; „Frankfurter Hefte" nr. 5/1961 ; ..Encounter" nr 88/1961 . „Le  ragioni  narrative"  nr.  7/1961 ;   „Spectator"  — aprilie  1961   .      . [
17l
176
177
178
179
Fotografii :  FLORIN DRAGU
Ilustraţia   de   pe   copertă :   ROBERT  DOBRAVEC :   Lacul tineretulu
Director MIHAIL RALEA
Cole3iul redacţional Acad. TUDOR ARGHEZI Acad MIHAI BENIUC, Acad. GEO BOGZA, DEMOSTENE BOTEZ OS CROHMĂLNICEANU,   LUCIA   DEMETR US    Acad   I ORG U
IShALfV^HH .ffiR^'l J°JA> REMUS ^CA, AUR* MiHALE, AL PHILIPPIDE, membru corespondent al ArndpmiPi
R.P.R., MARIN PREDA, Acad. MIHAIL SADOVEANL Acnd
ZAHARIA STANCU, D. I. SUCHIANU, VICTOR■TULBURE
Acad. TUDOR VIANU
Redacţia: Bd. Ana Ipătescu nr. 15, telefon 11.88.85 - Raion I. V. Stalin
Bucureşti '
Administraţia : Şos. Kiselev nr. 10, telefon 18.63,99 - Raion I V Stalin
Bucureşti
\^ Toepinoştri
AL. ANDRIŢOIU
CUVINT ÎNAINTE
îl V
Pentru poeţi, pentru cei tineri mai cu seamă, fiecare perioadă de timp se suprapune unei noi experienţe artistice. Ne căutăm pe noi înşine, în tipare noi, decantînd printr-o chimie lirică, valenţele verbului. Aşa se întîmplă că, recitind cărţile noastre de versuri tipărite mai înainte, simţim o undă de amărăciune. Nu pentru ceea ce am scris, Intiucît, din acest punct de vedere, tematica noastră majoră are un raport unic: construirea şi desâvîrşirea socialismului. Deci nu pentru ceea ce am scris, ci pentru cum am scris. Imagini palide, prea joase faţă de înălţimea epocii, teme expediate telegrafic, umpluturi, ne tulbură şi ne necăjesc.
Ciclul de faţă vine dintr-un volum nou, în care autorul caută noi valori stilistice. Se încearcă readucerea In actualitate a cînteceîor vechi, a cantilenelor, madrigalurilor şi micilor balade. Bineînţeles că nu e vorba de un simplu exerciţiu stilistic :   formele noi sînt, măcar prin intenţie, altoite pe o emoţie artistică inedită.
Subiectivismul care ne îmbie să credem că tot ceea ce ne iese de sub condei e o foaie de aur, frînează uneori (din păcate !) spiritul de discernere autocritică. Abia privite din timp, greşelile se reliefează mai cu tărie, Rămîne ca munca migăloasă la volum să înlăture, cît e posibil, această vîrstă încă nematurS întru totul, scamele şi petele care aruncă umbră pe versuri.
Acestea fiind spuse, să le dăm mai bine lor cuvîntul.
AL. A.
3
VECINUL MEU, ACTIVISTUL
înd cade soarele din cer şi-s umbre prin jur împrejurur cînd toate lămpile se pier sau se ascund sub abajururi,
e geamul lui, în nopţi tîrzii chenar de aur si lumină, iar braţu-i drept, printre hîrtii cu viitorul se îmbină.
Dar ce e dincolo de geam ? Ce vise mari se întîlniră, încît, din fiecare ram, să-l cînte, teiul iscă-o liră?
Simţi? Prin frumoasele-i odăi cu armonii ce nu vor luxul, respiră limpezi anii săi ca marea cînd sărută fluxul.
11 văd între pereţii albi, cărunt, cum arde tinereşte. In părul său, ca-n munţii Alpi zăpada nu se mai topeşte.
Clădiri semeţe îl rostesc, recolte-i tălmăcesc cuvîntul, metale-l amintesc firesc, lumini l-arată, luminîndu-l.
Ca-n paralelele oglinzi el se răsfrînge-n suprafeţe, şi pe oriunde îl surprinzi el e tipar de frumuseţe.
Căci, de desăvîrşiri avid, amprenta-şi lasă peste toate, ca simplu membru de partid, ca om măreţ prin simplitate.
îl văd, între pereţii albi cărunt, cum arde tinereşte, în părul lui ca-n munţii Alpi zăpada nu se mai topeşte.
CELE PATRU ANOTIMPURI
I un ţări îndepărtate, ci-aci sub vechii pini, ferestrele-ngheţate surprinse de lumini să te privească-n faţă cu ochi de cer si gheaţă.
Nu-n locuri tropicale, ci-aci, sub flori de soc, albastrele-ţi sandale călcînd pe-al verii foc, cu-o încîntare nouă să murmure prin rouă.
Nu la ecuatorul cu calm desăvîrşît, ci-aci, pe unde mărul mănos a înflorit, chemîndu-te-n livadă să vii şi să te vadă.
Nu-n suduri depărtate ci-aci sub nuci bătrîni, prin toamnele bogate să treci cu frucle-n intim, şi să-ţi cinsteşti strămoşii cu crizanteme roşii.
SIMBOL
<n văzut mulţi oameni surîzînd la lumina fulgerelor, căci furtunile le-au devenit azi, prietene apropiate. In furtuni e freamăt şi mişcare, legea dialectică-a naturii astăzi bucură şi ispiteşte.
In palate de azbest şi marmură, cu ferestre mari şi de cristal, fulgerele scapără frumoase, pe amnarul cerului, de jad. Flăcările lor portocalii electricitatea lor superbă dau lumină frunţilor şi gurii.
Oamenii surîd şi le privesc ■stînd cu fulgerele faţă-n faţă Fulger au fost şi ei, şi furtuni şi-au purificat, în luptă, ţara. Către fulgerele de pe cer azi priveşte, liber, omul-ful ger.
5
CALVARUL DOFTANEI
J ădeau zăpezi ca nişte şaluri pure peste pămîntul putred şi-nrăit, — piereau ruini, se netezeau conture cuprinse într-un alb desăvîrşit.
Un viscol lung îşi fluiera acordul cu note din Sibelius şi Grieg, de parcă în spre sud pornise nordul aducător de freamăt şi de frig.
Părea că reni îşi scurmă-n ghiafă hrana nedomoliţi, suavi şi suferinzi. Abrupt şi aspru, drumul spre Doftana era de marmură şi de oglinzi.
Urcau ca prin lumină deţinuţii şi lanţul se făcea de-azur, uşor, verigile păreau că-s rezoluţii purcese din prezent spre viitor.
Cu ochii mari, cu frunte apolină cu mîinile ca spada, în câtuşi, ei se-nălţau pe drum, către lumină, măreţi de simpli, calmi şi nesupuşi.
Şi pasul, în zăpezile culcate, suna ca-n marmură, cu ritm sever scriind caligrafii de libertate pe secol, pe pămînt, pe zid, pe cer.
Şi cum din faţă, cu putere, zorii le aruncau în cale trandafiri, în inimă se făureau istorii, şi-n suflet suflul marii nemuriri.
Saboţii, cu curele reci de taur, lăsau în urmă urme ca de stea tăiate în lumină şi în aur.
6
Iar veacul 20 le săruta.
MORS EST ULTIMA RATIO
ăcaşuri frînte ca-n războiul pun'u pe care timpul a trecut cu tuş, durerea prezenta decorul unic şi numai moartea bocănea la uşi.
Intîi de toate a murit un crin în nerostita moarte vegetală, — murea în albul său ceva alpin, cu-ngenunchere calmă şi egală.
Apoi rafala a atins un trunchiu,
un trunchiu de tisă, de gutui sau vişin,
care-a căzut amarnic în genunchi
şi-a căutat în preajmă, orb, un sprijin.
A mai murit un cal, un Parsifal, un El Zorab, sau Rosinanta poate, cu ochii împietriţi, ca de cristal, şi crupele pe veci de veci cabrate.
Şi a murit întîiul om sosit, un caporal logodnic, de la ţară, căzut   în fînul de curînd cosit, naiv, ca în romanţa populară.
In ierburi moi, în fînul mătăsos, mi l-au culcat cu mitraliera răii, şi el, rănit, mi se stingea frumos, ca la Rimbaud în „Adormitul văii".
Mureau cristalele c-un sec refren mureau metale-n tancurile grele, şi moartea cîştiga mereu teren, stăpînă mută-ntre pămînt şi stele.
Treceau pe toate-ntunecimi de tuş la case frînte ca-n războiul punic şi numai moartea bocănea la uşi durerea prezenta decorul unic
Dar iată zidul morţii dărîmat. Desfăşurat cu mii de mîini de-odată, drapelul vast cît ceru,-a revărsat, lumină roşie pe ţara toată.
MARINA
•nd ziua se încheie şi soarele ne face reverenţe, cînd marea se îmbracăn curcubeie şl e văzduhul cu luminiscenţe,
cînd mai duios, mai leneş, mai agale scoici reci se tînguie pe sub sandale, nu ştiu de ce., nu ştiu de ce privirea îmi caută, pe mări, nemărginirea.
Şi spuma, înflorind, o recunoaşte, şi valul, tresărind, cu ea palpită.'
E vreun catarg departe ? sau se naşte un trunchi frumos şi alb de Afrodită?
METAMORFOZE
LUMINA
\ă numeri stele, crini să numeri prin parcu-n care, inspirat,
------ eu, cînd te-am sărutat pe umeri
sărutu-n aripi sa schimbat.
Cimilitura nici nu preget so mai dezleg. Cinei, cinei eu cînd team sărutat pe deget, sărutul sa făcut inel.
Menit e chipul său să-n frunte al vremii val, neabătut. Eu, cînd team sărutat pe frunte sărutul lauri s-a făcut.
âe la fruntea noastră pîn-la lună, raza scapără şi vîntul sună, de la lună pîn-la fruntea noastră e o scară pură şi albastră.
8
Iată-mă-s, cum am ieşit din casă calc pe-o vastă vatră luminoasă. — nu se ştie-n ce unghere sumbre au fugit de noi aceste umbre.
Ci, lumina zilelor, neştearsă, in lumina nopţilor se varsă, — numai ceru-n orizont mai spune cînd se-nalţă astrul sau apune.
Şi-a descins lumina azi, argintul, ca-n imperiul lui Carol Quintul unde soarele mereu se-arată şi nu mai apune niciodată.
CÎNTEC
in sud, de la Crimeea tolănită I £ între amiezi de-argint şi-amurguri ros \ foşnesc mereu : chemare şi ispită, cipreşii, chiparişii, chiparoşii.
Unde, din Trapezund si mai, departe, cu daruri mari, veneau, pe mări, trimişii, mă-aşteapiă să-i citesc ca într-o carte cipreşii, chiparoşii, chiparişii.
La Sud, la Sud, unde pe albe nave dau slavă stelele Armatei Roşii, m-aşteaptă-n golful liniştitor grave cipreşii, chiparişii, chiparoşii.
MADRIGAL
îna dumneavoastră ce se-agită a salut, cu o batistă fină, e ca o fîntînă ce, uimită, a sărit din luturi spre lumină.
Spuneţi-mi, vă rog, ce meşter faur, îndrăgind nespus culoarea-albastră, a tăiat, cu-o foarfecă de aur, de pe cer, eşarfa dumneavoastră?
Treceţi pe sub arborii din parcuri, frunza sună lin cum sună clapa, treceţi peste punţi înscrise-n arcuri şi, uimită, străluceşte apa.
Iar cînd am purces pe-aceeaşi cale, visători şi plini de taine, ambii, ca lumina zilei prin cristale mi-au trecut prin suflet, tineri, iambii.
Cînd, cu aurora faţă-n faţă, stau zîmbind luminii, la fereastră, mă salută-n orice dimineaţă, de pe cer, eşarfa dumneavoastră.
mm
Ţesătură de otel — foto P. VOLBURA
PATRU PROZATORI ITALIENI CONTEMPORANI
Prezentarea  autorilor îşi  traducerea textelor de DESPINA MLADOVEANU
FRANCESCO JOVINE
Jovine este unul dintre maeştrii prozei italiene contemporane. El aparţine literaturii meridionaliste, literatură care a pus în centrul preocupărilor sale spinoase probleme ale sudului Italiei.
Ca prozator al Sudului, Jovine relevă cititorului in plină epocă modernă, surprinzătorul tablou al unei lumi de o înapoiere aproape feudală.
Primele sale lucrări sînt romanul „Sig-nora Ava" şi nuvelele cuprinse sub titlul „Hoţ de găini". Volumele „Imperiu în provincie" şi „Păstorul înmormîntat", apărute ulterior, cuprind o serie de nuvele legale prin finul comun al satirizării fascismului.
Marea carte a lui Jovine este „Pâmîn-turi blestemate". Prin reprezentarea acelor mulţimi de ţărani care, în mişcarea, în lupta pentru cucerirea pămînturilor blestemate, exprimă o năzuinţă simplă şi firească —   a   putea   munci   omeneşte întinderile
lăsate in paragină de stăpînii lor, moşierii — Jovine a dat o frescă de un tip nou nu numai pentru creaţia sa, ci şi pentru literatura meridionali stă în genere.
Eroul romanului, tînărul Luca Novano, cî şti gat de ideile socialismului, îşi jertfeşte în această luptă propria viaţă.
Prin perspectiva pe care o deschide în-făţişînd radicalizarea conştiinţei ţăranilor şi trecerea lor pe poziţiile luptei revoluţionare, romanul indică orizontul nou cucerit de Jovine, sub influenţa operei lui Gramsci .şi a aderării sale la Partidul Comunist Italian. Este momentul culminant al evoluţiei scriitorului, întreruptă din nefericire în 1950, la numai. 48 de uni, de moartea sa prematură.
MARTINA S-A URCAT ÎN COPAC
fj^jjj artina e o femeie vlăguită, dar arţăgoasă, care probabil aşteaptă să-i An'   apară ghiocei la tîmple ca să se mai domolească un pic.
LJkU Deocamdată se ţine bine, e colţoasă, se ia la harţă cu o furie
neistovită, care-i îmbujorează obrajii şi dă gurii ei ştirbe un relief plin de vioiciune. Cînd porneşte la atac se apără cu înjurături, care de care mai felurite, şi cu aluzii jignitoare, dintre care unele luate din tradiţie, iar altele rod al unei inspiraţii stranii, ţîşnite din mintea ei aţîţată de patimă.
Furtuna asta pe care ea o iscă, răscoleşte din cînd în cînd apele leneşe ale unei uliţe în care zece uşi scorojite se deschid în zorii fiecărei zile revărsînd în spaţiul îngust, noroios, vreo sută de găini năbădăioase şi treizeci de copii murdari şi bătăioşi, în vreme ce din cocine ies scurmînd cu riturile lor lacome, în troacele de piatră, porcii.
Unul dintre aceşti porci aparţine Martinei; e cel mai curat şi mai gras, pentru că e liniştit şi bine hrănit. Martina, după ce mănîncă, se aşează lîngă el şi-1 scarpină blajin pe burtă, spunîndu-i cu un glas ritmat pe patru note ce coboară din ce în ce mai jos : cicco-te : cicco-te, pînă cînd porcul, cu ochii înceţoşaţi, se supune mîngîierilor ei şi adoarme. Atunci Martina îl priveşte cum doarme, apoi împleteşte cu andrelele ori se concentrează ca să-1 apere cu un gest uşurel şi iute ca fulgerul de gîngăniile care se plimbă tăcute pe el, strecurîndu-se prin încreţiturile trandafirii de la gît şi de la încheieturi.
în octombrie, Martina vinde porcul şi boceşte multe zile la rînd. îl vinde totdeauna unor cumpărători din Puglia, ca să nu mai audă, aşa cum s-a întîmplat odată, urletele de moarte ale animalului înjunghiat.
Pe urmă, încetul cu încetul, durerea i se ogoieşte şi începe să crească alt porc. Cu ce scoate din vînzare, plăteşte chiria pentru cocioaba în care locuieşte şi pentru cocină. Ca să aibă ce mînca, Martina culege vara boabele căzute pe cîmp după seceriş, iar iarna, măsline. Fiind o femeie înţeleaptă şi econoamă, îşi drămuieşte făina, iar seara, cînd prepară ciorba, pune o andrea de la ciorap în ulciorul de ulei, că să nu se scurgă în castron mai mult de douăsprezece picături.
In serile de iarnă zăboveşte la taclale, prin casele megieşilor, şi-şi povesteşte visele : Martina visează în fiecare noapte. In creierul ei adormit se adună la sobor toţi morţii satului şi trimit mesaje celor vii. Ii vede cum iau parte la necazurile de fiecare zi, ale rudelor, văicărindu-se cu un glas slab şi depărtat, aşa cum se şi cuvine să fie glasul celor care sălăşluiesc pe cealaltă lume, printre grămezile de nouri şi mănunchiurile de stele, în văzduh, între valea Plivoli şi Liscione.
Martina i-a bocit pe toţi morţii satului, s-a dus la toate înmormîntările, iar în visele ei stă de vorbă cu ei: se teme însă să nu-i întîlneascâ pe înserat, stînd ca nişte cerşetori muţi pe lîngă tufişurile întunecoase ; locuitori singuratici ai satului, înainte ca noaptea să-i ducă mai departe.
Martina vorbeşte despre morţi cu spaimă, cu ochii măriţi, făcîndu-şi cruci mari şi înfiorîndu-se de plăcere şi de teamă.
Aşa se deapănă anii sărmanei Martina. In ultima vreme i s-au întîmplat nişte nenorociri, care i-au tulburat visele. Se prea poate ca Martina să aibă trei palme de pămînt, între cimitir şi rîu ; spun „se prea poate", fiindcă de mulţi ani nu i le mai cere nimeni ; trebuie că e o fîşie de pămînt care şi-a pierdut urma printre paginile cadastrului Regelui loachim şi nimeni nu-i cere dări pentru ea. Sînt, într-adevăr, nu mai mult de trei palme de pămînt, cu cîţiva măslini vlăguiţi şi uscaţi şi un păr puternic şi frunzos. vara ; fîşia asta de pămînt e în pantă, ceea ce face ca ploile s-o spele, cărînd în vale rodul şi seminţele, măcar că Martina îi pune mereu o stavilă de bolovani pe margini.
Singure buruienile îşi mai afundă în crăpăturile acestui pămînt rădăcinile lor desnădăjduite.
12
Intr-o zi de noiembrie, Martina, împreună cu Concetta Magno, o bătrînă surdă şi strîmbă ca un ciomag noduros, aduna cele cîteva măsline crude «căzute în urma uraganului din noaptea trecută, înainte să le înghită mlaştina.
Stăteau în glod, îngenunchiate şi scormoneau mîlul, aţintindu-şi ochii ca să zărească sîmburii atît de asemănători la culoare cu pămîntul.
Cerul, spălat de apa nopţii, era senin şi diafan; fiind însă frig, Martina sufla din cînd în cînd peste degetele-i murdare de noroi.
Cu puţin timp înainte, trecuse o motocicletă, la o mică depărtare de cele două femei. Martina tresărise la duduitul motorului şi se întorsese să vadă ce e ; pe motocicletă se aflau doi bărbaţi; cel care conducea era îmbrăcat în uniformă de miliţian fascist.
Martina îşi făcu cruce spunînd : „Azi e vai şi amar de noi, Concetta". Dar bâtrîna nu pricepuse. Văzînd însă că Martina îşi face cruce, se cruci şi ea ; pe urmă se apucă iar de lucru.
După o jumătate de oră, motocicleta se întoarse şi se opri la marginea petecului de pămînt al Martinei. Cei doi săriră jos şi se năpustiră spre cele două femei. Bărbatul în uniformă întrebă răstit :
— Al cui e pămîntul ăsta ?
— Al meu, răspunse Martina.
— Şi ce faceţi aici ?
— Strîngem măslinele căzute pe jos.
Bătrîna se ridicase în picioare şi se uita la ei cu ochii neliniştiţi, iar bărbia îi tremura.
— Dar femeia de colo ? întrebă bărbatul în haine civile, arătînd spre bătrînă.
— Am chemat-o să^mi dea o mînă de ajutor; împărţim juma' juma'. Diseară numărăm boabele şi pe urmă : una ei, una mie, una ei, una mie, mari sau mici, cum vin la rînd; pe urmă le spălăm, le uscam şi...
— Destul cu palavrele! spuse miliţianul fascist, ai cerut voie primarului ca s-o angajezi? Văd că ai angajat mînă de lucru...
— Eu nu angajez mînă de lucru ; m-am înţeles, de la început, cu ea ; ■e surdă, dar cu puţintică răbdare, pricepe. I-am spus : „Vrei să vii cu mine mîine să culegem măslinele căzute pe jos ? Facem ca şi în anii ceilalţi : juma' juma'". Pe urmă i-am zis : „Să nu carecumva să furi!" Pentru că ştiţi ce face ? Cînd nu te uiţi la ea, o boabă o pune în şorţ, iar cealaltă în buzunar; are un buzunar, parcă-i o desagă, care-i acoperă picioarele Numai seara, cînd ne întoarcem acasă, îi spun : „Sufletul e al lui Dumnezeu, iar lucrurile, cui i se cuvin". 0 pipăi şi...
Martina vorbea cu glas tare şi gesticula. Bătrîna pricepuse că despre ea era vorba şi dădea din cap, se uita roată în jur, vrînd parcă s-o ia la fugă. Apoi, cînd ceilalţi nici nu se aşteptau, afundă mîna murdară de noroi în maldărul de fuste şi scoase de acolo un pumn de măsline.
— Astea-s toate ! şi le aruncă la pămînt, mînioasă. Pe urmă îşi cuprinse capul în mîini şi începu să se clatine ca la bocetul de înmormîntare.
— Mai vîndut, Martino, m-ai vîndut! M-ai vîndut pentru un pumn de măsline ; ai chemat poliţia pentru cîteva măsline ! M-ai vîndut!
— Nu vezi că muierile astea-s bat joc de noi, domnule locotenent? spuse miliţianul fascist, adresîndu-se celuilalt. Cotoroanţele astea de la ţară sînt şirete ca diavolul!
13
_ Xacâ-ţi gura, spuse atunci cel în haine civile, dumneata ai angajat
mînă de lucru fără să te adresezi oficiului de plasare... Eşti în contravenţie: trebuie să plăteşti trei sute de lire...
Martina atîta pricepuse : că trebuie să plătească trei sute de lire, că vor de la ea trei sute de lire. Ideea i se păru atît de ciudată încît îi veni să rîdă : dete drumul unui hohot de rîs scîrţîit, cu bărbia ascuţită ţopăindu-i în afara obrazului şi cu gura ştirbă şi scofîlcitâ.
Văzînd-o atît de veselă, Concetta crezu că totul se sfîrşise cu bine şi începu să rîdă şi ea, bătîndu-se de bucurie pe coapse, cu palmele desfăcute.
Atunci ce doi se înfuriară de-abinelea şi se repeziră la Martina.
— Află că ştiu cum te cheamă ! Bagă de seamă ! Mi-au spus numele tău în sat, nu cumva crezi că nu-1 ştiu ?
Martina încetă să mai rîdă. Pe chipul ei se întipări groaza ; începu să vorbească împleticit :
—• Ne împărţim pe din două, un bob pentru fiecare : întreab-o şi pe ea, spuse, arâtînd spre bătrînă.
Concetta se posomori din nou; înţelese că nu s-a terminat, că au ceva cu ea, că Martina o trădase. Atunci începu să plîngă.
Spunea printre lacrimi:
— N-am făcut nimic, pe Dumnezeul meu că n-am făcut nimic! şi-şi punea mîinile cruce pe piept.
Au venit portăreii, iar Martina a plătit cele trei sute de lire: începuseră să şi ia jos de pe perete tingirea de aramă, sita, apoi pantofii de sărbătoare, hîrdăuî...
Martina scoase dintr-o batista cele trei sute de lire, le puse cu băgare de seamă în palma portărelului şi şuieră printre dinţi un blestem teribil, care trebuia să transforme într-o otravă ucigătoare banii păstraţi de ani şi ani de zile în saltea.
Multe zile la şir a stat morocănoasă şi tăcută ; morţii încetaseră s-o mai viziteze noaptea, speriaţi de zgomotul motocicletelor care uruiau furioase în capul ei adormit.
Tocmai începea să se mai liniştească, cînd, într-o zi de iarnă foarte friguroasa, stînd stingheră lîngă foc, auzi un zgomot nedesluşit de voci în faţa uşii : pe urmă cineva bătu : vreo zece inşi intrară în cocioaba ei. Erau primarul, şeful de jandarmi, secretarul, doctorul, doamna Saveria şi doamna Matilde.
Martina, cît pe ce să leşine: se temu o clipă că vizita ar avea o legătură cu ziua aceea îngrozitoare, cu măslinele. Dar doamna Matilde, soţia medicului de plasă, spuse cu un glas deosebit de blînd :
— Martino, am venit la tine ca să vorbim despre aurul pentru Patrie. Martina se ridică, făcu o plecăciune cam stîngace şi-şi roti ochii în
jurul odăii, oprindu-i asupra pereţilor scunzi, făcînd un gest larg, ca pentru a arăta cît e de săracă.
— Martino, repetă doamna Matilde, sprijinindu-şi o mină pe piept, să dăm Patriei aurul de care are nevoie ca să-şi refacă imperiul. Ştim că eşti săracă, Martino, dar Patria e ca şi Dumnezeu: te judecă după dragostea cu care-i faci darul, întocmai ca şi Dumnezeu. Patria face mult tocmai pentru cei care dau mai puţin. Patria cucereşte imperiul pentru cei săraci. Vrea să dea pămînt celor care nu-1 au. Noi nu am avea nevoie, numai vezi că...
Protopopul făcu o închinăciune şi adăugă :
14
— E la fel ca şi cu sfînta religie : tocmai păcătoşii nevoiaşi se roagă mai puţin : şi totuşi Dumnezeu e totdeauna gata să le dea ceva. Dar ei nu pricep asta întotdeauna...
Primarul zise :
— într-adevăr, aşa e. Acum, că mergem din casă-n casă, putem constata că cei mai nesupuşi sînt tocmai cei care vor trage cele mai multe foloase de pe urma cuceririi imperiului.
Martina tot nu pricepea nimic; surîdea încurcată şi plină de bunăvoinţă, în fundul sufletului însă simţea ca un tremur de spaimă.
■—■ Trebuie să dăm Patriei aurul de care are nevoie, Martino, spuse din nou doamna Matilda. Vezi —■ şi-i arătă degetele goale — noi ne-am şi dat verighetele. Aratâ-i şi ei, Gilani, se adresă ea unuia dintre cei de faţă, care ţinea sub braţ un sac de piele.
Omul deschise sacul: în faţa ochilor neliniştiţi ai Martinei se ivi o grămadă strălucitoare de bucăţi de aur şi inele.
— Toate femeile din sat şi-au dat verigheta, — spuse iar doamna Matilda şi-i puse din nou, sub ochi, mîinile ei goale, albe şi moi, mirosind a lăcrămioare.
Martina pricepu că trebuie să-şi scoată verigheta din mîna bătătorită, în faţa acelor bărbaţi care se uitau la mîinile ei ; atunci şi le ascunse la spate, spunînd tot timpul: da, da,... Incercînd să-şi scoată inelul grosolan din degetul noduros, se apleca încurcată, făcea temeneli şi schiţa parcă o mişcare jucăuşă în partea de sus a trupului ei slăbănog.
In cele din urmă izbuti să-şi scoată inelul şi, cu o mişcare iute ca fulgerul, îl puse în mîna întinsă a doamnei Matilda. Aceasta zîmbi către primar şi  spuse  graţios :
— Aşa e bine, Martina.
Pe urmă plecară toţi, tropăind în zăpadă, pălăvrăgind şi rîzînd între ei.
Martina se aşeză din nou lîngă vatră uitîndu-se la degetul care purtase timp de treizeci de ani inelul de nuntă ; vedea semnul alb al ultimei fîşii de piele tînără din trupu-i ars de geruri, de vînt, de arşiţă. Martina îşi aduse aminte de Pasquale Matrodinardo, bărbatul ei, care murise în urmă cu douăzeci de ani, înecat la Fiata Caticchio, şi spuse bătîndu-se pe genunchi cu palmele desfăcute şi îndoindu-şi chinuit partea de sus a trupului :
— Treizeci de ani, Pasquale, am purtat verigheta. Cel de sus ştie că eu nu voiam s-o dau-, dar a venit Patria, Pasquale!
Din ziua aceea au început să se audă adesea ţipete în sat; din cînd în cînd boierii îşi puneau cămaşa neagră, chemau cizmarii, croitorii, bărbierii, şi umblau strigînd pe uliţe cu steagurile desfăşurate; păreau a fi furioşi, cu toate că erau foarte veseli.
Ţăranii ieşeau în pragul uşii, iar copiii erau bucuroşi şi ţipau şi ei; Martina, însă, tăcea, iar sufletul îi era plin de gînduri negre. Unii, care fuseseră la război, se întorseseră ; doi din ei locuiau într-o uliţă vecină cu Martina. înainte de a pleca fuseseră croitori, dar acum erau portărei şi puneau sechestre pe bruma de avut a celor care nu puteau plăti dările.
Cînd intră în sat vreo motocicletă cu străini îmbrăcaţi în uniforme de ofiţeri, ei îi însoţesc prin casele ţăranilor şi vor să afle tot: dacă au gnu, dacă au ulei; pentru că stăpînirea vrea şi grîul şi uleiul.
15
Cei doi se numesc Pietro Stânga şi Luigi Prazzelli ; sînt bărbaţi sprinteni glumeţi, care aduc totdeauna veşti şi ştiu tot felul de snoave ; cînd intră în casa ţăranului nu ies niciodată cu mîinile goale. Ţăranii le poartă respect pentru că ei cunosc toate autorităţile, merg zilnic la primărie, află toate ştirile, dau sfaturi bune tuturor şi scriu actele mai grele. Pietro Stânga zice că, fără el, toţi ţăranii ar fi ajuns la ocnă.
— Nu mai sînt vremurile de altădată, spuse Pietro. Vine un ordin şi trebuie să plăteşti dările •, vine un alt ordin, şi trebuie să dai griul, un altul şi trebuie să dai uleiul. Trebuie să le faci pe toate, repede, la timp, dacă nu, ce se întîmplă ? Vin miliţienii fascişti cu motocicletele şi te jupoaie. Dacă dai singur, dai mai puţin, dacă-ţi intră ei în casă, îţi iau tot.
Şi Pietro Stânga rîde, pentru că este un om vesel; îi place s-o ia peste picior pe Martina şi s-o sperie cu veşti proaste pe de-a-ntregul născocite.
Numai că Martina nu rîde, nu se lasă amăgită de înfăţişarea lui aşa-zis cumsecade, ea ştie că Stânga şi Prazzelli vor să jupoaie pielea oamenilor săraci, că se învîrtesc prin casele lor de dimineaţă pînă-n noapte ca nişte călugări după pomeni, că scornesc tot felul de baliverne. Pălăvrăgeala e o meserie uşoară, palavragiul năduşeşte numai sub limbă.
Martina răspunde acru la glumele lor; cei doi se prefac că se distrează auzind-o, dar simt, dincolo de vorbele femeii, o mare duşmănie. Palavragiii pică pe înserat la uşa oamenilor sau la vetrele lor; ceilalţi ţărani încep şi ei să-şi bată joc de Martina, folosind cuvintele lui Pietro şi Luigi şi rîd, repetîndu-şi răspunsurile ciudate ale văduvei.
Cîţiva ani mai tîrziu, motocicletele au început să se arate din ce în -ce mai des. Două primăveri la rînd Dumnezeu n-a trimis nici un norişor peste ogoarele pîrjolite; ploua numai către sfîrşitul lui mai, peste tulpi-nele firave, iar pămîntul care se umfla de atîta ploaie neaşteptată revărsa pe cîmp buruieni şi neghină, făcînd spicele foarte uşoare.
Toţi aşteptau să se coacă recolta, aşa slabă cum era, şi cântăreau în pumni grîul scormonit din fundul sacului.
Pămîntul se usca, aburind încet, şi afară era un cer de iunie, adînc şi străveziu ca un cer de octombrie. Cîmpul era tăcut; cînd se arăta vreo motocicletă şi cobora în vale, după podul Gravellina, destrăma liniştea uimită a dimineţilor limpezi. Strânseseră cu toţii grîul în saci, şi erau gata să-1 ducă departe, dacă într-adevăr, aşa cum zicea Pietro, fasciştii vor veni din nou prin case.
Martina avea un sac mic cu făină, pe care-1 pusese lîngă pat. Noaptea, cînd se trezea, întindea o mînă ca să simtă dacă-i acolo, la locul lui, şi ciulea urechile ca să audă dacă uruitul îngrozitor al motorului nu răscoleşte aerul nopţii.
într-o noapte se auzi bătînd la uşă; pe urmă, un glas repezit şi neliniştit;
— Motocicletele !
Martina sări din pat şi se îmbrăcă într-o clipită, aprinse lampa, îşi luă sacul în spinare şi coborî pe uliţă; în întunericul abia străpuns de razele lunii, care tocmai răsărise, văzu toţi asinii cunoscuţilor ei încărcaţi cu grîne şi legume. Toată lumea tăcea, sau se chema în şoaptă : animalele aveau potcoavele înfăşurate în cîrpe ca să înnăbuşe zgomotul paşilor. Un megieş luă povara Martinet şi-o încarcă pe asinul iui. Pe urmă îi spuse :
16
— Or să vină mîine în zori. Aşa a zis Pietro; transportăm totul la fermă. Să nu faci zgomot; scoate-ţi pantofii; noi ne-am descălţat cu toţii.
Şi porniră pe o ulicioară care ducea la To vrei ta, prin Piedicastello; întîlniră alţi catîri şi asini, toţi împovăraţi, cu copitele înfăşurate. Zgomotul copitelor abia se auzea, părea un tropăit de vite pe paie, în grajduri închise.
După ce trecură de ultimele case, se risipiră prin ferme, aşteptînd răsăritul soarelui. în zori, miliţienii fascişti veniră într-adevăr şi cotro-băiră prin case, răscolindu-le ca pe nişte buzunare ; nu găsiră însă nimic. Cineva totuşi îi trădase, căci fasciştii ştiau că grîul fusese ascuns la ferme : blestemînd ca nişte smintiţi, ameninţară că în ziua următoare vor scotoci toate fermele.
Seara, pe un întuneric deplin, ţăranii încărcară din nou asinii şi se înapoiară cu grîul la casele lor.
Martina făcuse tot drumul pe jos ; la întoarcere nu găsise pe nimeni care s-o ajute la căratul sacului, aşa că şi-i puse pe cap. Cînd ajunse acasă, o durea ceafa, iar braţele nu şi le mai simţea; se trînti pe pat, pe jumătate îmbrăcată, şi visă vise tulburi.
Spre ziuă, întîmplările din ajun i se limpeziră în mintea adormită; visase că fasciştii îşi umpluseră motoarele motocicletelor cu grîu care lua foc şi, o dată cu mişcarea roţilor, ţîşneau afară buchete de scîntei roşii, verzi, luminînd picioarele potcovite ale fasciştilor, panaşurile şi ochii lor scînteietori.
Lîngă motociclete alergau ca nişte ogari, cu limba scoasă, Pietro Stânga şi Luigi Prazzelli.
Cînd' se trezi. în capul Martinei era limpede că Luigi şi Pietro îi trădaseră ; în seara următoare, povesti în casa unui vecin visul său; erau acolo vreo douăzeci de inşi, femei, bărbaţi, copii; după ce se gîndiră multă vreme, toţi înţeleseră că Pietro şi Luigi îi trădaseră. Vestea se răspîndi imediat; de atunci ori de cile ori cei doi portărei intrau în casele lor, ţăranii nu le mai dădeau nimic şi răspundeau rece şi duşmănos la balivernele şi glumele lor. Acest lucru îi supăra şi-i neliniştea, căci vremurile erau grele, iar fără generozitatea şi respectul ţăranilor n-ar fi avut din ce trăi.
Pe urmă au aflat şi ei de visul Martinei şi, ori de cîte ori o întîlneau, se uitau pieziş la ea, cu nişte ochi otrăviţi, spunîndu-i tot felul de vorbe din care nu lipseau : stăpînirea, trădătorii de patrie, ocna. Martina îşi amintea tot ce i se întîmplase în ultimii ani; în creierul ei neliniştit se învălmăşeau cuvintele de ameninţare şi nu mai izbutea să adoarmă.
într-o noapte, după ce aţipise, auzi în uşă nişte bătăi violente: un glas spunea înnăbuşit, printr-o deschizătură a uşii, pe unde trecea pisica :
— Martino, vin motocicletele şi cară totul. Fugi, Martino!
Văduva sări din pat ca nebună, îşi puse pe cap sacul cu făină şi coborî în goană scara, trezind din somnul lui liniştit porcul, după care ieşi afară.
Pe drum, nici ţipenie de om ; atunci Martina bătu la toate uşile, zicînd :
— Sculaţi-vă, că vine Patria !
Aşteptă o clipă şi, neauzind nici un zgomot, îşi spuse că fugiseră cu toţii, lăsînd-o singură. Atunci apucă pe o ulicioară, în goană mare, lîrînd porcul după ea.
2 — Viata rorntnească nr. 7
17
Cînd trecu şi de ultima casa, băgă de seamă că cerul se întunecase, că era neliniştit, că nouri mari, negri, alergau să astupe micile fîşii înstelate dinspre ţărmul mării.
Cîmpia era măturată din cînd în cînd de răbufnirile unui vînt jos şi umed, copacii foşneau, iar grîul se vălurea, ca spinarea unui animal.
Martina auzi glasuri, şuierături şi chemări; cînd şi cînd, se întorcea înspăimîntată ca să scruteze întunericul.
Nu vedea decît bezna adîncă şi licărul depărtat al unor fulgere; auzea apoi şuieratul vîntului şi un umblet tiptil pe bolovanii drumeagului, în spatele ei
Porcul era neliniştit, abia îl tîra după ea, punea cu greu picioarele pe pămînt, grohăind sau, dacă nu- i-o lua înainte în goană mare, încercuid să-i scape din mînă.
Martina ţinea bine funia în pumn şi-1 îmbia din cînd în cînd cu binişorul.
Nu se vedea ţipenie de om ; trebuie că fugiseră cu toţii, mult înaintea ei.
Martina se uită la cer; simte că văzduhul se linişteşte; ştie că, după ce se opreşte vîntul, vine ploaia şi-i udă făina din sac şi multă vreme n-o să aibă ce mînca.
Ar vrea să ajungă la nişte prieteni, care sînt în drumul ei; nădăjduieşte că Dumnezeu nu va trimite încă ploaia, că va mai aştepta puţin, atîta cît să-i îngăduie să ajungă la destinaţie. Dar Dumnezeu a lansat un tunet nemaipomenit, care a umplut cu bubuituri valea Trapura, iar ploaia a început să se reverse ca un torent.
Porcul, speriat, a început s-o tîrască pe Martina după el, grohăind furios ; în spatele lor se auzeau, din cînd în cînd, paşi mărunţi de stri-goaice în fugă.
Martina gonea istovită, chema în ajutor toţi îngerii şi sfinţii şi se adresa cu un glas drăgăstos porcului înfuriat.
Ajungînd în dreptul petecului ei de pămînt, porcul se îndreptă hotărît într-acolo. Martina se aşeză sub păr; legă porcul de trunchi, ochi un colţişor uscat sub frunziş, puse jos făina, îşi desfăcu fustele largi în chip de umbrelă şi se aşeză pe sac.
Cîţiva stropi îi picară la început pe cap, însă pomul bătrîn bău apa cerului, iar frunzele lui uscate de arşiţa zilei se deschiseră, se desfăcură largi, şi apărară făina văduvei.
Martina şezu acolo multă vreme, cu porcul ghemuit la picioare, apărată de furtună ; scrută întunericul, ascultînd răpăitul apei. Nu ştia cît e ceasul; pe cerul întunecos părea că niciodată nu va mai răsări soarele. Acum ploua cu stropi mai mari ; picături uşoare şi mari, care se strînseseră în adîncitura unei frunze, cădeau cînd nu se aştepta, pe gîttil gol al Martinei. făcînd-o să tresară.
Deodată, cînd ploaia păru să se oprească, Martina văzu apârînd la marginea cîmpului două umbre. In întunericul compact, formele lor înfăşurate în cearceafuri albe păreau cînd uriaşe, cînd minuscule, de* parcă le înghiţea pămîntul murat de ploaie.
118
Porcul g roii iii jalnic ; încercînd să se ridice, Martina îşi simţi picioarele înţepenite de spaimă. Cele două umbre înaintau în salturi spre pom. Martinei i se păru deodată că simte suflarea îngheţată a morţii ; se ridică brusc şi timp de cîteva clipe se ghidi, poate, s-o rupă la fugă, de vreme ce încercă, cu degetele tremurînd. să slobozească funia, să ridice sacul; numai că, neputîndu-şi lua ochii de la cele două umbre, mîinile ei bîjbîiau fără rost prin întuneric. I se păru că strigoii întind braţele s-o înhaţe. Atunci Martina se caţără în copac, agăţîndu-se de crengile coroanei şi se ascunse în frunziş ; îşi croi apoi o deschizătură, printre frunze şi se uită în jos, cu ochi holbaţi de groază.
Tăcute, umbrele ajunseră pînă la rădăcina copacului; una încercă să dea drumul porcului, iar cealaltă era cît pe ce să ridice sacul.
Atunci, Martina înţelese totul; în mintea ei, pe care spaima o întunecase, se făcu lumină ; sîngele îi alergă mai repede prin vine şi se simţi cuprinsă de un fel de veselie furioasă.
Şi, pe cînd umbra încerca zadarnic să desfacă funia umedă, Martina culese o pară din pom —• găsise una pe care o simţea sub degete, mare şi grea ca un bolovan — şi ochi, cu atenţie, capul.
Lovit la tîmplă de proiectilul Martinei, animalul grohăi dureros şi, ca înnebunit, se răsuci pe loc de două-trei ori, înfăşurînd în funia lungă pe cel care căzuse cu obrazul în noroi, şi striga într-una : Dezleagă-mă, Luigi, taie funia !
Celălalt încercă să iasă din cearceaful în care era înfăşurat, dar o pară aruncată de Martina îl lovi în frunte, ca un ciocan. Luigi înjură şi, furios, ameninţă cu pumnii spre pom. Celălalt încerca să se desprindă din funie, numai că porcul, din ce în ce mai speriat, strîngea şi mai tare funia în jurul lui şi-1 împingea sălbatic cu ritul.
Camaradul lui mai făcu o încercare să se apropie, dar Martina îl ţinea tot timpul sub grindina de lovituri.
Atunci Luigi Prazelli se aplecă, căutînd pietre în mocirla din jur, ca să răspundă tirului; găsi una şi o zvîrli printre frunze, spre duşmanul nevăzut.
Dar văduva, care se înveselise şi sărea voioasă de pe o creangă pe alta, rîzînd şi înjurîndu-i pe cei doi hoţi, zvîrlea cu şi mai mare furie perele din copac.
Simţise că frunzele se treziseră, că şuierau uşor ; fără să se uite la cer, îşi dădu seama că zorile sînt aproape.
Se înveseli şi mai tare, striga şi se lupta cu înverşunare; porcul, speriat de ţipetele ei, se rotea şi mai besmetic şi-1 înfăşură din ce în ce mai strîns pe omul căzut, călcîndu-1 în picioare; printre gemete, acesta cerea ajutor camaradului său.
Luigi băgase de seamă că se lumina de ziuă. Atunci, îndoindu-şi spinarea, se tupilă sub copac şi, înghiţind fără să crîcnească grindina de lovituri, tăie funia. Vâzîndu-se liber, porcul o zbughi spre sat; mînjiţi cu noroi, cei doi camarazi se ridicară şi întoarseră spatele pomului, urmăriţi de strigătele biruitoare ale Martinei şi de primele raze ale soarelui care, la răsărit, spărseseră norii şi străpungeau sus de tot orizontul.
19
Opera lui Calvino (născut în 1923) «duce un timbru aparte în literatura italiana actuală, prin varietatea filoanelor pe «are le urmăreşte inspiraţia sa.
Intîlnim   astfel la el filonul fantastic, Mtr-o serie de nuvele sau romane ca „Vicontele tăiat în două",  „Baronul tîrîtor" .Cavalerul    inexistent»,    filonul popular („Basme   italiene")     si  filonul realităţii Ţelor dinainte fi de după război. Proza lut  e caracterizată  - cum  S-a  spus în critica  italiană   -   printr-un   realism cu încărcătură fantastică,  sau printr-un fantastic   cu   încărcătură   realistă.   0 vînă nordică,  gotică,  pare să stea la origina construcţiilor sale imaginative.
Luptător activ în războiul de rezistentă. Calvino a extras de aici o experienţă pe ore o transpune initial în „Cărarea cui-bunlor de păianjen",  cartea de debut a autorului, apărută în 1947. Eroul acestui roman scurt este adolescentul Pin. Acesta 'si   întinează   candoarea   copilărească în mediul viciat al familiei  (o soră prostituata, petrecînd cu nemţii, etc.). Cu ochii iii Pm este văzută viaţa eroică a partizanilor din mmtii Liguriei, ca si ferocitatea  nemţilor si fasciştilor,  urmăriţi de mima  vendettei populare.  De sentimentul înjosirii,  pe  care-l  simte  lîngă  sora sa
20
1TALO CALVINO
fi cei deopotrivă cu ea, Pin se salvează tramd tn felul lui, problemele fi luptele celor din Rezistentă.
Proza lui Calvino înfăţişează ades cîte <m Ptn adolescent (voh,mul „L Raccom;. ~ Einaudi, 1958). Scriitorul priveşte Iu-mea înconjurătoare cu ochii adolescenţi, ior folosind simplitatea curgătoare si candida a naraţiunii plină de uimirea pri-cmuitâ de descoperirea lumii, în ceea ce «re ea mai fmmos ^
solidaritatea oamenilor simpli, sinceritatea fi generozitatea, comuniunea cu natura. O natură frustă, populată de flori, furnici, sopirle — constituie universul amabil în care, fără teamă sau silă, se mişcă prietenii ei oamenii.
Si protagoniştii tripticului „Intrarea în razboa" sînt tot adolescenţi. Ei trăiesc momentele războiului cu o iniţială predispoziţie către aventură. Ororile si su-ferinfele îi vor transforma însă pe aceşti tineri.
Ca majoritatea celor mai buni reprezen-tonţi   ai  literaturii   italiene  de  azi, nici Calvino n-a rămas în afara marilor pro-Meme ale epocii noastre. Contactul cu ele este la el mai sporadic decît la alţi scriitori ai generaţiei sale, dar prozatorul dă -întreaga  măsură a  talentului său tocmai atunci cînd abordează teme arzătoare ale zilelor noastre (ca, de pildă, tn „Specula cu locuinţele", sau „Norul de funingine") bucăţi în care răzbat vii ecouri ale viefit poporului.
ÎNTR-O DUPĂ-AMIAZĂ, ADAM
oul grădinar era un băiat cu părul lung, ţinut pe cap de două fîşii de stofă prinse cruciş. Venea pe alee cu stropitoarea plină, întinzînd braţul liber ca să contrabalanseze greutatea. Stropea cresonul, încet-încei, de parcă turna cafea cu lapte; pe pămînt, între rădăcina şi tulpina plantelor mărunte, se lăţea o pată întunecoasă; cînd pata devenea mare şi pămîntul se muia, el ridica stropitoarea şi trecea la alte plante. Meseria de grădinar e frumoasă pentru că poţi face toate lucrurile tihnit. Maria-Nunziata se uita la el de la fereastra bucătăriei. Deşi era destul de mare, băiatul purta pantaloni scurţi. Şi avea părul lung — ca o fată. Se opri din şters farfuriile şi ciocăni în geam. —- Ei, băiete, spuse.
Grădinarul îşi ridică fruntea, o văzu pe Maria Nunziata şi zîmbi. începu să rîdă şi Maria-Nunziata, din dorinţa de a-i răspunde, dar şi pentru că nu mai văzuse nici odată un băiat cu părul atît de lung şi cu o asemenea cruce din stofă pe cap. Atunci grădinarul îi făcu un semn cu mîna în chip de „vino-ncoa"; Maria-Nunziata continua să rîdă, vâzînd ce mişcări caraghioase face şi începu şi ea să gesticuleze ca să-i explice că are de spălat farfuriile. Dar băiatul-grădinar o chema cu o mînă, în vreme ce cu cealaltă îi arăta ghivecele cu dalii. Pentru ce îi arăta ghivecele cu dalii ? Maria-Nunziata deschise fereastra şi scoase capul afară.
— Ei, ce este? întrebă ea, şi începu să rîdă.
— Spune : vrei să vezi ceva frumos ?
— Ce anume?
— Ceva frumos. Hai să vezi. Iute.
— Spune-mi ce.
— Iţi dăruiesc un lucru frumos.
— Trebuie să spăl farfuriile. 0 să vină stăpîna şi n-o să mă găsească la lucru.
-— Vrei sau nu vrei ? Hai, vino.
— Atunci aşteaptă-mă — spuse Maria-Nunziata, şi închise fereastra. Cînd ieşi pe uşa de serviciu, băiatul grădinar era tot acolo : uda cresonul.
— Noroc bun, — spuse Maria-Nunziata.
Maria-Nunziata părea mai înaltă din pricina pantofilor cu talpă de plută, pe care nu-i purta cînd era la lucru. Dar avea o faţă copilăroasă, micuţă, înconjurată de un păr negru, cîrlionţat, picioare încă subţirele, de copil, în vreme ce trupul, aşa cum lăsau să se vadă faldurile şorţului, era un trup plin, de femeie în toată firea.
Şi rîdea mereu ; cînd ceilalţi vorbeau, sau chiar cînd ea însăşi spunea ceva, rîdea.
— Noroc bun — spuse băiatul-grădinar.
Pielea feţei, a gîtului, a pieptului, îi era arămie : poate pentru că stătea mereu aşa, pe jumătate gol.
— Cum te cheamă ? — spuse Maria-Nunziata.
— Libereso, — spuse băiatul-grădinar.
Maria-Nunziata rîsc şi repetă : — Libereso... Libereso... ce nume, Libereso !
21
— E un nuine pe esperanto, — spuse el. Înseamnă libertate în esperanto. _, Esperanto, — spuse Maria-Nunziata, — Eşti esperanto ?
Esperanto e o limbă, îi explică Libereso. -— Tatăl meu vorbeşte esperanto.
_ Eu sînt calabrezâ — spuse Mana-iNunziata.
_ Cum te cheamă ?
— Maria-Nunziata — şi rîdea.
— De ce rîzi mereu ?
— Da' de ce te cheamă Esperanto ?
— Nu esperanto : Libereso.
— De ce?
— Da' pe tine de ce te cheamă Maria-Nunziata ?
— E numele Madonei. Eu mă numesc ca Madona, iar fratele meu ca Sfîntul Iosif.
— Sfîntul Iosif ?
Maria-Nunziata izbucni în rîs : — Sfîntul Iosif ! Iosif, nu Sfîntul Iosif ! Libereso !
— Pe fratele meu — spuse Libereso — îl cheamă Germinai, iar pe soră-mea, Omnia.
— Ce voiai să-mi arăţi, spuse Maria-Nunziata, arată-mi ce voiai să-mi arăţi.
—■ Vino, — spuse Libereso. Puse jos stropitoarea şi o luă de mînă. Maria-Nunziata se împotrivi : — Spune-mi mai întîi ce este.
— Ai să vezi, — spuse el.
— E pentru mine ?
— Da, pentru tine. 0 duse pînâ la colţul de lîngă zidul grădinii. In-tr-un vas de pămînt erau nişte dalii, cît ei de înalte.
— Acolo e.
— Ce?
— Aşteaptă.
Maria-Nunziata se uită peste umărul lui. Libereso se aplecă să mute un vas, ridică un altul, de lîngă zid, şi arătă spre pămînt.
— Acolo — spuse.
— Ce? — spuse Maria-Nunziata. Nu vedea nimic : era un colţ umbros, cu frunze jilave şi pămînt lutos.
— Ia te uită cum se mişcă, — spuse băiatul. Atunci, ea văzu ca o piatră cu frunze care se mişca, ceva umed, cu ochi şi picioare : o broască.
— Vaaai!
Maria-Nunziata o luase la goană, tropăind printre dalii cu frumoşii ei pantofi cu pluta. Libereso se ghemuise lîngă broscuţă şi rîdea, dezvelind dinţi albi pe chipul arămiu.
— Ţi-e teamă ! E o broscuţă ! De ce ţi-e teamă ?
— E o broască ! — gemu Maria-Nunziata.
— E o broască. Vino, — spuse Libereso.
Fata arătă către broască cu degetul: — Omoar-o. Băiatul puse mîinile înainte, vrînd parcă s-o apere :
— Nu vreau. E bună. —- E o broască bună !
— Toate sînt bune. Mănîncă viermii.
— Aa, zise Maria-Nunziata. dar tot nu se apropia. îşi muşca gulerul rochiei şi, întoreîndu-şi mereu privirile de la ea, încerca totuşi să o vadă.
22
— Ia te uită ce frumoasă e, — spuse Libereso şi puse mîna pe ea. Maria-Nunziata se apropie : nu mai rîdea, se uita, ţinînd gura întredeschisă : — Nu, n-o atinge ! Cu un deget, Libereso mîngîia broasca pe spinarea buboasă, de un verde cenuşiu.
— Eşti nebun ? Nu ştii că te frige cînd o atingi şi că ţi se umflă mîna ?
Băiatul îi arătă mîinile lui mari, negre, cu palmele îmbrăcate într-un strat gros, bătătorit, de culoare gălbuie.
— Mie nu-mi face nimic, — spuse. — E atît de frumoasă. Apucase broasca de ceafă ca pe o pisică şi şi-o pusese în palmă. Muşcîndu-şi gulerul rochiei, Maria-Nunziata se apropie, ghemuindu-se lîngă dînsul.
— Măiculiţa mea, ce simţâmînt, — spuse.
Stăteau ghemuiţi amîndoi îndărătul daliilor, iar genunchii trandafirii ai Mariei-Nunziata atingeau genunchii arămii şi juliţi ai lui Libereso. Libereso îşi trecea faţa şi dosul palmei pe spinarea broaştei, şi din vreme în vreme, cînd broasca luneca jos, o prindea.
— Mîngîi-o şi tu, Maria-Nunziata — spuse. Fata îşi ascunse mîinile în poală.
— Nu, — spuse.
— Cum ? —■ zise el. — Nu vrei ?
Maria-Nunziata plecă ochii, pe urmă se uită la broască şi din nou îşi plecă privirea.
— Nu, — spuse.
— E a ta. Ţi-o dăruiesc — spuse Libereso.
Maria-Nunziata îşi simţea ochii înceţoşaţi: e trist să nu primeşti un dar, nimeni nu-i făcea vreodată daruri, însă broasca îi făcea de-a dreptul silă.
— Ţi-o las, ia-o acasă, dacă vrei. 0 să-ţi ţină de urît.
— Nu, — spuse.
Libereso puse din nou broscuţa pe pămînt, care se ascunse imediat printre frunze.
— Noroc, Libereso.
— Aşteaptă.
— Trebuie să termin de spălat vasele. Stăpîna nu-mi dă voie să ies în grădină,
—■ Aşteaptă, vreau să-ţ dăruiesc ceva. Ceva foarte frumos. Vino. Ea îl urmă pe aleile presărate cu prundiş. Ciudat băiat, Libereso, cu părul lui lung şi cu broaştele pe care le ia în mînă.
— Cîţi ani ai, Libereso ?
— Cincisprezece. Dar tu ? —■ Paisprezece.
— împliniţi, sau încă nu ?
—■ Ii împlinesc la Bunavestire.
— A trecut ziua asta ?
— Cum, nu ştii cînd e Bunavestire ? începu din nouă să rîdă.
— Nu.
— Bunavestire, cînd se face procesiunea. Nu mergi cu procesiunea ?
— Eu, nu.
23
._    Să vezi ce procesiuni frumoase sînt în satul meu. în satul meu nu-i
ca aici. Sînt livezi pline cu lămîi, cît vezi cu ochiul numai lămîi. Munca noastră o facem toată la culesul lămîilor, de dimineaţa pînă seara. Eram paisprezece fraţi şi surori, şi culegeam cu toţii lămîi; cinci din ei au murit cînd erau copii, maică-inea a căpătat tetanos, şi noi am umblat cu trenul o sâptămînă pînă am ajuns la unchiul Carmelo şi acolo am dormit opt într-o cămăruţă. Spune-mi, de ce porţi părul aşa de lung ?
Se opriseră lîngă un răzor cu cale.
— lac-aşa ! Şi tu îl porţi lung.
— Eu sînt fată. Dacă-1 porţi aşa lung, eşti ca o femeie.
— Nu-s ca o femeie. Nu după păr se vede dacă cineva e bărbat sau femeie.
— Cum adică, nu după păr?
— Da, nu după păr.
— Dar de ce nu după păr?
— Vrei să-ti dăruiesc ceva frumos ?
— Da.
Libereso începu să se învîrle printre cale. Erau toate puternic înflorite, îşi îndreptau cornetele albe spre cer. Libereso se uită în fiecare floare, scormonea cu două degete înăuntru, apoi ascundea ceva în pumn. Maria-Nunziata nu intrase pe răzor; se uita la el, rîzînd încet. Ce făcea Libereso ? Trecuse pe lîngă toate calele. Veni către ea, întinzînd mîinile, pe care le ţinea una în cealaltă.
— Deschide palmele, — spuse. Maria-Nunziata deschise mîinile ca o scoică, dar se temu să le pună sub ale lui.
— Ce-ai acolo înăuntru ?
— Ceva frumos. Ai să vezi.
— Arată-mi mai întîi.
Libereso desfăcu palmele şi o lăsă să se uite.. Miinile îi erau pline de gîze: gîze de toate culorile. Cele mai frumoase erau gîzele de culoare verde; unele erau roşietice, altele negre; una era de un verde albăstrui. Bîzîiau, lunecau una pe spinarea celeilalte şi-şi roteau picioruşele în aer. Maria-Nunziata îşi ascunse mîinile sub şorţ.
— Ţine —• spuse Libereso, — nu-ţi plac ?
— Ba da, — spuse Maria-Nunziata, dar mîinile tot sub şorţ şi le ţinea.
— Dacă Ie strîngi în mînă, te gîdilă :  vrei să simţi? Maria-Nunziata întinse spre el mîinile, cu sfială, iar Libereso lăsă sacadă micuţa cascadă de insecte de toate culorile.
— Curaj. Nu muşcă.
— Măiculiţa mea! — Nici nu-mi trecuse prin minte că ar putea să muşte. Desfăcu palmele şi atunci, lăsate libere în aer, gîzele îşi desfăcurâ aripile, culorile frumoase pieriră, se văzu doar un roi de gîndaci negri care zburau şi se aşezau pe flori.
—■ Păcat; eu vreau să-ţi fac un dar şi tu nu vrei.
— Trebuie să mă duc să spăl. Dacă stăpîna nu mă găseşte, mă ceartă.
— Nu vrei un dar? —- Ce dar?
— Vino.
0 ducea de mînă printre brazde.
— Trebuie să mă întorc iute la bucătărie, Libereso. Trebuie să mai jumulesc şi o găină.
24
— Puah!
— De ce :   puah !
— Noi nu mîncâm came de animal mort.
— Mîncaţi totdeauna de post?
— Ce?
— Ce mîncaţi?
— Atîtea lucruri, salată, roşii.
Ajunseră lîngă un şuvoi de plante mari, presărat cu puzderie de flori roşii.
— Frumoase flori — spuse Maria-Nunziata. — Iei vreodată din ele ?
— Ce să fac cu ele ?
— Să le duci Madonei. Florile-s ca să le duci Madonei. —- Mesembrianthemum.
— Ce?
— Mesembrianthemum, aşa se cheamă planta asta în latină. Toate plantele au un nume latinesc.
— Şi liturghia e tot în latineşte.
— Nu ştiu asta.
Libereso îşi miji ochii, urmărind şerpui tul ramurilor pe perete. —- lat-o colo, — spuse.
— Ce anume?
Era o şopîrlă, care se odihnea la soare ; verde, cu mici desene negre.
— O iau.
— Nu.
Dar el se apropie de şopîrlă cu palmele desfăcute, uşurel, apoi, un salt şi... haţ! Acuma rîdea mulţumit, cu rîsul lui alb şi arămiu. — Uite că fuge! — Din căuşul palmelor cînd ţîşnea căpşorul speriat, cînd coada. Şi Maria-Nunziata rîdea, dar sărea înapoi ori de cîte ori vedea şopîrlă şi-şi strîngea rochia între genunchi.
— Insfîrşit, nu vrei cu nici un chip să-ţi dăruiesc ceva ? — spuse Libereso, cam necăjit şi, uşurel, puse pe un zid mic şopîrlă care o zbughi de îndată ;  Maria-Nunziata îşi ţinea ochii plecaţi.
— Vino cu mine, — spuse Libereso şi o luă iar de mînă.
— Mie mi-ar plăcea să am un tubuşor cu ruj de buze, să mă dau duminica şi să merg să dansez. Şi un văl negru de pus pe cap cînd mă duc să mă binecuvînteze la biserică.
— Duminica, — spuse Libereso, — mă duc la pădure cu fratele meu şi umplem doi saci cu ghindă. Pe urmă, seara, tata citeşte cu glas tare cărţi de Eliseo Recîus. Tata are părul lung pînă la mijlocul spatelui şi barba pînă în piept. Poartă pantaloni scurţi, vara şi iarna. Iar eu fac desene pentru mica vitrină a F.A.I.-ului '). Cei cu cilindru sînt financiarii, cei cu chipiu, generalii, iar cei cu pălărie rotundă, preoţii. Pe urmă-i colorez cu aquarele.
Erau lîngă un bazin; flori rotunde de nufăr pluteau pe apă.
— Sst, linişte, — spuse Libereso.
>) N.  T. —-  F.A.I.  =  Fcrrovie Alta  Italia   (Căile  Ferate   Italia   de Nord).
25
Sub apă se văzu o broscuţă, înaiiitînd în salturi şi destinderi ale lăbuţelor verzi. Cînd ajunse la suprafaţă se urcă pe o foaie de nufăr şi se aşeză în mijlocul ei.
— Uite-te, —■ spuse Libereso, şi cufundă o mînă ca s-o prindă, — dar Maria-Nunziata spuse Uh ! şi broasca sări în apă. Libereso căuta acum din nou, cu nasul aproape lipit de suprafaţa apei.
— Acolo jos.
Vîrâ înăuntru mîna şi o scoase afară, cu pumnul strîns.
— Două dintr-o dată. — spuse. — Ia te uită. Sînt două, una peste alta.
— De oe ? — spuse Maria-Nunziata.
— Mascul şi femelă, lipiţi, — spuse Libereso, — uite-te cum fac.
Şi voia să pună broaştele în palma Mariei-Nunziata. Maria-Nunziata nu ştia dacă se teme pentru că sînt broaşte sau pentru că sînt mascul şi femelă, lipiţi.
— Lasă-i in pace — spuse — nu trebuie să-i atingi.
— Mascul şi femelă — repetă Libereso. — Pe urmă fac piu.
Un nour trecea deasupra soarelui. Deodată, Maria-Nunziata se arătă deznădăjduită.
— E tîrziu. Cu siguranţă că stăpîna mă caută.
Dar nu pleca. Mergeau aşa mai departe, prin grădină; soarele asfinţise. Acum fu rîndul unui şarpe. Se afla îndărătul unui gard de bambuşi; era un şarpe mic. Libereso şi-1 încolăci în jurul braţului şi-i mîngia căpşorul.
— Cînd va îmblînzeam şerpi, aveam vreo zece; aveam şi unul lung, galben, din cei de apă. Pe urmă şi-a schimbat pielea şi a fugit. Ia te uită Ia ăsta, cum deschide gura, uită-te la limba lui despicată. Mîngîie-1, nu muşcă.
Dar Măriei- Nunziata îi era teamă şi de şerpi. Atunci s-au dus la bazinul cu stînci mici. Mai întîi i-a arătat ţîşnitoarele, a deschis toate robinetele; fata era îneîntată. Pe urmă i-a arătat peştele roşu. Era un peşte bătrîn şi singuratic, solzii începeau să-i înălbeaseă. Şi iată că peştele roşu i-a plăcut Mariei-Nunziata. Libereso începu să cotrobâiască prin apă ca să-1 prindă, dar nu era uşor; pe urmă, Maria-Nunziata putea să-1 pună într-un vas şi să-1 ţină chiar în bucătărie. II prinse, însă nu-1 scoase din apă, ca să nu moară.
— Pune mîna pe el, mîngîie-1, — spuse Libereso — se simte cum respiră;   are aripioare ca de hîrtie, iar solzii împung, dar foarte puţin.
Insă Maria-Nunziata nu voia să mîngîie nici peştele. Pe o brazdă cu petunii pămîntul era moale; Libereso îl scormoni cu degetele şi scoase afară nişte viermi lungi, lungi şi moi, moi. Maria-Nunziata o luă la fugă, ţipînd înăbuşit.
— Pune mîna aici — spuse Libereso, arătîndu-i trunchiul unui piersic bătrîn. Maria-Nunziata nu pricepu, dar puse mîna ; imediat scoase un ţipăt şi se duse să şi-o moaie în apa bazinului. Mîna-i era plină de furnici. Pe trunchiul piersicului era un du-te vino de furnici mărunţele.
— Uite-aici, — zise Libereso şi puse o mînă pe trunchi. Furnicile i se urcau pe mînă, dar nu şi-o retrăgea.
26
— Pentru ce? — spuse Maria- Nunziala. — Pentru ce le umpli de furnici ?
Mîna îi era acum neagra, furnicile i se urcau pe încheietură.
— la mîna, — se tînguia Maria-Nun/.iaia. Nu vezi că viu toate furnicile pe tine ?
Furnicile i se urcau pe braţul gol ; ajunseseră pînă la col. Acum, tot braţul îi era acoperit de un val de puncte negre mişcătoare; îi ajungeau la subsoarâ, dar nu le depărta.
—- la-le de pe tine, Libereso, pune braţul în apă !
Libereso rîdea ;  unele furnici treceau acum de pe gît pe obraz.
— Libereso! Tot ce vrei ! Primesc toate darurile pe care mi le faci!
îi cuprinse gîtul cu braţele, începu să-1 cureţe de furnici. Atunci Libereso luă mîna de pe copac, rîzînd alb şi arămiu, şi-şi scutură braţul cu nepăsare. Dar se vedea că era cuprins de emoţie.
— Ei bine, am să-ţi fac un dar de seamă, m-am hotărît. Cel mai mare dar pe care fi-1 pot face.
— Ce!
— Un arici.
— Măiculiţa mea... Stăpîna ! Stăpîna mă strigă !
Maria-Nunziata terminase de spălat vasele, cînd tocmai auzi o pietricica lovind geamul ferestrei. Sub fereastră se afla  Libereso, cu un coş mare. ■— Maria-Nunziata, lasă-ină sus. Vreau să-ţi fac o surpriză.
— Nu poţi să urci. Ce ai acolo ?
în clipa aceea stăpîna sună, iar Maria-Nunziata se făcu nevăzută. Cînd se întoarse în bucătărie, Libereso nu mai era. Nici în bucătărie, nici sub fereastră.   Maria-Nunziata  se  apropie  de  spălător.   Atunci  văzu surpriza.
Pe fiecare farfurie pusă la uscat era cîte o broscuţă care sărea, un şarpe stătea încolăcit într-o cratiţă, o supieră era plină de şopîrle, iar nişte melci înspumaţi lăsau pe cristale nume de culori schimbă Io arc. tn ligheanul plin cu apă înota bătrînul şi singuraticul peşte roşu.
Maria-Nunziata se dădu înapoi, dar văzu atunci că la picioarele ei umbla o broască mare. Ba trebuie că era chiar o femelă, pentru că după ea venea toată liota, vreo cinci broscuţe în şir, care înaintau în salturi mici pe mozaicul alb-negru.
Carlo   Cassola   face  parte  tlin generaţia de scriitori italieni  care a  trăit nemijlocit experienţa războiului, a Rezistenţei, a par-tizanuliilui.  De nici  si;, extras Cassola şi experienţa  literară.   Eroii  săi  aparţin unei lumi  mărunte de  mici  meşteşugari, lucrători   de   alabastru,   pădurari,   soldaţi sau partizani în  acţiune.  Născut  la Roma, in 1917.  ilinlr-o  familie  toscană, romancierul Şi-a   cristalizai   bogata   personalitate literară In unii  de după război.  Primul său roman  „Fausl şi  Anna",  apărut în 1952, înfăţişează   frămîntărite   generaţiei crescute sub fascism, pe care viaţa a obligat-o să aleagă  calea  luptei,   l'e fundalul pvvestvi de  dragoste  dintre  Fausl  şi  Anna, urmărim   episoade  ale  luptei  partizanilor. „Vechii    tovarăşi"    (romanul   următor   al lui Cassola)  sînt   comuniştii  care au  stat în /minele rinduri ale războiului de partizani :
CARLO CASSOLA
este remarcabil. îndeosebi, profilul ei oului principal, liaba, în care scriitorul a izbutit să reliefeze fermitatea morală, puterea de sacrificiu şi indisolubila legătură   cu   masele   a   luptătorului comunist.
Volumele   sale.   ulterioare,    printre care „Casa   din   via   Valadicr",   ca   şi ultimul roman,   „Fala   iui   Bube",   care  a obţinut în  I960  premiul Strega,  arată  că autorul continuă să sondeze cu  predilecţie inepuizabilul filon  tematic pe  aire-l  oferă anii războiului   de   eliberare.   Simpatia consecventă   pentru   eroii   recrutaţi   din lumeţi celor ce muncesc,  convingerea  că  de partea   lor   va  fi   victoria   în   lupta socială, străbat   volumele  de  nuvele   sau romanele lui   Cassola.   Totuşi,   faptul   că inspiraţia prozatorului  a  rămas  blocată  în perioada luptei de eliberare limitează întrucîtva perspectiva şi. caracterul actual-militant al lucrărilor sale.
Ca narator, Cassola foloseşte o tehnică modernă, bazată pe o extremă sobrietate şi concizie a expunerii. Mişcarea evenimentelor se desfăşoară în povestirile sale rapid,   ca  într-un   decupaj cinematografic.
Carlo Cassola a vizitat ţara noastră, ca delegai al scriitorilor italieni la Congresul Scriitorilor din R.P.R., în 1950. In căldurosul său salul adresai Congresului, Cassola a exprimat punctul de vedere al scriitorilor înaintaţi din Italia, ataşaţi ca şi el ideii de pace. de democraţie.
Dăm aci versiunea rom'inească a unei schiţe pe care scriitorul italian a trimis-o spre publicare „Viclii romîncşli".
CAPORALUL MOLLER
n ziua aceea, bătrînul era singur; nevastă-sa se dusese la Castelnuovo să-şi vadă sora internată în spital. Cînd se întoarse de la cîmp, îsi ta.e o felie de pî.ne ş, o rnîncă cu ceapă şi sare. Pe urmă rămase o vreme aşa, aşezat pe bancă ; în jur se auzea bîzîitul unor muşte nevăzute.
Se gmdea că nevastă-sa o să se întoarcă poate pe seară. Dar nu prea era de crezut Pînă la Castelnuovo făceai trei orc bune de drum ; în afară ae asta, totul atîrna de starea cumnatei.
28
Clinele se ţinu după el pînă în bucătărie, pe urină se duse iar afară. îl auzi lătrînd. „Să fie dînsa ?", se gîndi. Dar lătratul părea mai de grabă neprietenos.
Ieşi afară să se uite. Cîinele se căznea să se caţere peste marginea zidului, lătrînd furios înspre livada de dincolo. Bătrînul se uită în jos, dar la început nu văzu nimic.
Deodată zări pe cineva în mijlocul potecii, printre frunzele pătlăgelelor. Purta o uniforma verde, care cu greu se deosebea de verdele plantelor şi al ierbii.
Cîinele nu mai lătra, dar era gata să se azvîrle asupra necunoscutului •care suia încet, dînd din mîini. Ţăranului i se păru că spune ceva. „Ce-ar fi s-o şterg ?" se gîndi. Ba chiar îşi zise că s-ar cuveni să dea repede d<* veste băieţilor. Insă nu se clintea din loc, holbîndu-se înlemnit la neamţul •care continua să vină spre el, oprindu-se la fiece pas şi gesticulînd.
Cîinele se domolise. Dădea din coadă şi îşi freca botul de pămînt. Apucă un os, îl zvîrli înapoi şi strănută zgomotos. Neamţul, care ajunsese lîngă zid, ridică deodată capul. Văzu cîinele, îl văzu şi pe ţăran; lăsă -capul în jos şi iar începu să gesticuleze. Ba chiar mormăi ceva, un fel de „Rauff, rauff..." Cînd nici nu se aştepta ţăranul, se urcă pe scară şi, cît ai clipi din ochi, se şi proţăpi în faţa lui.
Era un om înalt, chiar foarte înalt, cu o faţă mare, roşie. La început se uită la ţăran în duşmănie; pe urmă deschise gura într-un surîs larg care-i dezveli dinţii lungi şi ascuţiţi.
■— Bună seara, spuse.
— Bună seara, răspunse ţăranul, dînd să-şi scoată pălăria.
— Tu ce faci aici ? Tu ţăran ? ■— Da, domnule.
— A ta, casa asta ? Tău cîinele ăsta ? Cîinele se apropiase de el şi-i adulmeca cizmele. — Frumos animal -— spuse neamţul —• frumos animal — şi se aplecă să-1 mîngîie. Apoi îl bătu pe spinare; animalul se ferea şi încerca în joacă să-1 muşte de mînă. Deodată, neamţul îl prinse şi-1 strînse de bot. Cîinele se zbătu furios, pînă ce neamţul, izbucnind în rîs, îi dădu drumul. — Frumos animal — repetă, uitîndu-se la ţăran. Rasă... fină.
— E o corcitură, spuse ţăranul.
—■ Corcitură ? Ce însemni corcitură ?
Ţăranul nu răspunse nimic. Se tot întreba în sinea lui ce-o fi căutînd neamţul ăsta pe-aici. Judecînd după cît era de năduşit, trebuie să fi făcut un drum lung. Cizmele îi erau pline de noroi. Cînd se aplecă să se joace din nou cu cîinele, mantaua i se desfăcu dezvelind un pistol mare, prins de centiron.
Văzînd pistolul, ţăranul îşi aminti că e de fapt într-o situaţie primejdioasă. Tot jucîndu-se cu cîinele, neamţul se depărtase cîţiva paşi. „Dacă trece de colţ", se gîndi ţăranul, „fug în pădure".
Dar neamţul încetă să se joace cu cîinele.
— Apă, răcni deodată.
— Poate şi vin, se grăbi să răspundă ţăranul.
■— Nu vin ; apă, spuse neamţul. — Vin nu bun cînd... obosit. — Ascultă aici — îi luă mîna şi şi-o apăsă pe piept. — Auzi ? bum-bum-bum, şi izbucni în rîs. Se opri brusc şi începu să se uite spre pădure. Perdeaua deasă a copacilor pălea în umbrele asfinţitului. între un stîlp şi celălalt, firele de
29
înaltă tensiune nu se mai zăreau. Iar jos, în vale, contururile erau nedesluşite. Ceaţa creştea, învăluind luminile ce se aprindeau ici-colo.
Deodată neamţul începu să vorbească. — Rauff, rauff ■—• tot spunea. — Cum ? — întrebă ţăranul, dar neamţul nu-1 băgă în seamă. Striga mai departe : Rauff, rauff ! şi umbla de colo pînă colo.
„Acuş se întunecă de-a binelea", se gîndea ţăranul, „aşa că am să fug in pădure". Tot cu gîndul la fugă, 'aproape că uitase de neamţ, cînd deodată acesta se apropie şi îşi lipi obrazul de al lui :
— De băut — spuse cu un ton ameninţător.
Ţăranul intră în casă, urmat de neamţ. Din uşă coborau două trepte care dădeau de-a dreptul în bucătărie. Bîjbîind, găsi comutatorul: o lumină palidă se răspîndi în odaie. Neamţul se hotărî să coboare şi el cele două trepte. Se uita împrejur, strîmbînd din nas. Ce-i drept, nu era un loc prea confortabil. Masa era înnegrită şi soioasă. Scaunele şi laviţa — slinoase. Dulapul de culoare verzuie părea a fi dintr-un lemn putred. Doar cana din lighean strălucea de curăţenie.
— Gata, ■— spuse ţăranul, punînd paharul pe masă. Neamţul se repezi la pahar, mormăi : — Noroc —■ şi-1 bău dintr-o sorbitură. — încă ! — spuse el. Bău al doilea şi al treilea pahar, pe urmă scoase satisfăcut un „aaah" şi se trînti pe laviţă.
—• Vreţi şi de mâncare ? — spuse ţăranul. — Heei, tinere, vrei şi de mâncare ?
Neamţul nu răspundea. îşi întinsese picioarele cît erau de lungi, se răzimase cu spatele de perete şi se uita ţintă în faţa lui.
Ţăranul luă o hotărîre. Intîi de toate, aprinse focul. Pe urmă, scoase capacul de la căpistere şi alese două, trei ouă ascunse în făină. In tot acest răstimp, neamţul nu dădu nici un semn de viaţă. Dar cînd văzu că-i pune în faţă tigaia cu ouă sfîrîind în untdelemn, se repezi cu aceeaşi lăcomie cu care se repezise la apă.
Ţăranul se uita mulţumit cum înfuleca neamţul. Puse pe masă sticla cu vin, pe urmă tăie cîteva felii de slănină. îi dădea neamţului ceea ce era deprins să dea partizanilor, atunci cînd se întîmpla ca fecioru-său să-i aducă vreunul în casă.
După ce mîncâ şi bău, neamţul se făcu şi mai roşu la faţă. — Da'tu ?, îi spuse ţăranului — mănâncă, bea ; ţi-e frică ? — şi rîse. Pe urmă se întrista iarăşi : — Nemţii face frică — Nemţii este râu... Se înveseli din nou. — Dar eu este neamţ bun : înţeles ?
Ţăranul luă castronul cu ciorba rămasă de cu seară şi începu să mănânce şi el. Mânca încet pentru că nu prea avea dinţi. Se trezi sub nas cu un pachet de ţigări; luă una. Neamţul îi întinse şi chibritul aprins, dar omul făcu semn că nu :luase ţigarea ca s-o păstreze pentru fiul său ; acolo sus, partizanii aveau de toate, afară de ţigări.
— Eu este neamţ bun — începu iarăşi să spună — ştii de ce este eu aici? Pentru că fugit. Nu vrei întorci la camarazi. Eu neamţ bun, ceilalţi toţi răi. Ceilalţi spune : Heil Hitler, eu spune... porc Hitler, la dracu Hitler! •— şi izbucni într-un hohot de râs. Puse coatele pe masa, întinzîndu-se pe jumătate spre ţăran, care şedea ân faţa lui : ■— Eu fost trei ani ân Italia, înainte de război. La mine are mulţi prieteni italieni. Eu la Roma căutat prieteni, dar nu găsit. Eu fugit, eu vreau ascuns : înţeles? Eu nu vreau mai fac război. Toţi Italieni comunişti. Toţi Italieni cîntă... şi cu o voce uimitor de caldă şi plăcută, intona câteva note din
30
Internaţionala. Dar ţăranul nici atunci nu pricepu. înţelese numai atunci cînd neamţul îi spuse brusc: — Tu cunoşti partizani ? II apucase de braţ şi-1 privea cu ochi rugători: — Tu cunoşti partizani, da ? Eu vrei merg partizani. Tu duci pe mine la partizani...
Pe urmă, tăcu, continuînd totuşi să strîngă braţul ţăranului. Acesta nu se gîndea la nimic, ba chiar simţea că i se face somn. Dacă nu l-ar fi durut braţul strîns de celălalt, cu siguranţa că ar fi adormit. Lătratul neaşteptat al cîinelui îl făcu să tresară. Se sperie la gîndul că ar putea să fie nevasta, sau, ceea ce ar fi fost şi mai rău — fiul lui. Din fericire, nu era nimeni.
— Tu ai familie ? îl întrebă neamţul. Parcă-i citise gîndul. Ţăranul făcu semn că da. — Nevastă ? — Ţăranul făcu iarăş semn că da. — Copii ? ■—- Ţăranul nu răspunse nimic. — La mine este nevastă, doi copii. Scoase din buzunar un portofel doldora, iar din portofel scoase <> mulţime de fotografii. întîi se uita dînsul la ele, pe urmă. le trecea ţăranului, care le învîrtea în mîini, destul de încurcat. Fotografiile arătau o femeie dolofană, blondă, zâmbitoare, în mai multe poziţii; doi copii, plinuţi şi dînşii, se zbenguiau pe o plajă. — Liebchen, Liebchen, Liebchen! strigă neamţul ca ieşit din minţi şi sărută ultima fotografie, în care soţia lui era în costum de baie.
Pe urmă neamţul începu iar să pălăvrăgească şi să bea. Ţăranul nu mai pricepea nimic şi de fapt nici n-avea chef să-şi mai bată capul. Dar cînd neamţul începu să vorbească iarăşi de partizani, ciuli urechile. Neamţul fugise; dacă îl prindeau, kaput, îl omorau. Neamţul voia să se ascundă, voia să se ducă la partizani.
Deodată, ţăranul îşi aduse aminte că printre partizani erau unii îmbrăcaţi în haine nemţeşti;  fiu-său îi explicase că  sînt austrieci.
— Eşti austriac? — îl întrebă. Neamţul se uită la el:
— Austriac ? repetă. — Da, da, austriac — şi începu să rîdă. — Tu duci pe mine la partizani, spui că eu fugit, eu austriac... Este aici, aproape, partizani ?
—■ Da — răspunse ţăranul.
—■ Cît timp ajungem ? Cît timp pentru mers la partizani ?
— Un ceas — răspunse ţăranul.
— Atunci mergem imediat — spuse neamţul, ridicîndu-se. Se ridică şi ţăranul. Acuma, cînd în cele din urmă pricepuse ce intenţii are neamţul, nu numai că nu-i mai era frică, dar simţea câ-i gata să facă orice ca să-1 ajute.
Neamţul se aşeză iară. ■— Nu, acum noapte prea mare — spuse. — Mîine dimineaţă.
— Vrei să mă duc eu să le spun că eşti aici ? Să le spun să vină ei să te ia ? stărui ţăranul. Această idee îi încolţise în minte în timp ce se gîndise la discuţiile pe care le purtase cu fiul său. Cei doi austrieci petrecuseră noaptea la o fermă jos, în vale. Ţăranul se dusese să-i înştiinţeze pe partizani, iar aceştia coborîseră să-i ia. — Eu mă duc la partizani şi tu aştepţi aici. Da ?
Neamţul "făcu semn că da. Puse mîinile cruciş pe masă, lăsă jos capul şi începu de îndată să sforăie.
31
^SS^S£ d-ff-^-'aS hiatului său Băiatul SS'JS^.^ ^aZ^T^
me şi 1 mtieba de două ori: - Dar eşti sigur câ-i austriac? — Aşa mi-a spus dînsul — răsounse ţăranul
Z t P,"1!" 83 m* d,UC-eU " Zi8e Baff0 - cî»d ies din post. trei sau pdâtitroaLni.te ^ ^ ~ S* -l puţin
mergJrn"0 ^ aSCUltă- ^ £" ^himhat în Post> * «puse ţăranului: - Să
Neamţul rămase cîtva timp în poziţia aceea. La un moment dat se
Auzi un glas, pe urmă altul. Sări în picioare. Glasurile se anroma., Neamţul îşi scoase revolverul, se lipi de perete, îndreptând IZ TS!Z
altfel03!?,."13!1 înt" 3r ^ intrat taranu1' P°ate ca l^ile s-ar fi petrecut
s-a pmuT^lla'^rbTturT/ff^f011 f0t0grafii!C îmPr^tiate deasupra. Aşa ,,    ,Ca bietul. Baffo fusese ucis de caporalul Rudolf MuUer născut la Hamburg, contingentul 1914. -uuuer,
i
I'IKH PAOLO   I' ISO I.IN I
Dini re seriilor:: italieni mai recent inimii, în lileratiiTă. Pier Paolo Pasolini a mi name care s-a impus. Înainte de a ;i Împlinit 40 de ani, Pasolini „c la modă''. Poet, romancier şi. critic deopotrivă de remarcabil, Pasolini a adus In orbita literaturii realiste eroii, tineretului din periferii, urmărind problemele adolescenţei lor zbuciumate. Cu o paletă îndrăzneaţă, banală iu tonuri violente, el a fixat. în pagini pline de autenticitate „pitorescul" mizer al mahalalelor din umbra marilor metropole capii aii sie. Ceea ce. trebuie însă subliniat este faptul că, în curţile lui l'asolini, lumea săracă a mahalalelor apare ca o lume pe cale de înnoire, pătrunsă dc sentimentul încă tulbure dar imperios al necesităţii de a transforma raporturile sociale, tie a cuceri  valori morale noi.
,.Băii|ii dc viaţă" şi cei din „O viajă \iolcma" (in romanele cu titluri omonime) siut tineri fură lucru, pe care Joamca ii împinge în- afum legii, gala să se, îucaiere fi totodată buni camarazi, corupţi, şi generoşi, pîndiţi de viciu şi totodată gala de sacrificii. Pasolini a urmărit în ,.Viulu violentă" aspiraţia lor către o lume iu care. să se poată salva. Tommuso, eroul principal al acestui roman, a contractai tuberculoza în baraca unde s-a născut, a făcut şi închisoare în urma participării la o încăierare între golanii mahalalei ; viaţa tinerilor acuţi îl fascinează : ar vrea să fie ca  ei  şi.  în  acelaşi  timp,  îi detestă.
Contactul cu Partidul Comunist îl va ajuta pe Tominaso să se transforme, să, se clarifice. De la „cei de la partid", cum ii numeşte el pe comuniştii ce activează în cartierul său, 'l'ommasino învaţă să fie. solidar cu „lumea" lui, să descopere iu el resurse morale încă neexplorale, să depăşească condiţia de lumpenproletar, stră-duindu-se să se facă util, să se dăruiască unei cauze obşteşti.
$ — Viaţa rornînească nr, 7
Ci ud. de pe urma unor ploi torenţiale, mahalaua vecină, e inundată, ..cei de lu partid" îl solicită pe T omuuiso şi băieţii ,.siîi" să vină şi ei în ajutorul sinistraţii/n-Tomimtmiw îşi va da viaţa, solvind de la înec o femeie blocată. într-o baraca inundată.
'Trebuie spus că, in proza lui. Pasolini. tablouri de o mare vigoare realistă alternează i'u pagini în, care se simte că scriitorul /■ încă tributar tendinţelor naturaliste, deoarece stăruie in mod supărător asuprii a' ceea ce e sordid şi, trivial în lumea eroilor sui. Cu loale acestea, romanul .,() vi.i|ă vîolriilă"' marchează un ini portant pas înainti' în evoluţia ideologică şi literară a scriitorului. ])in. acest ronia.it, critica italiană de slîuga a. apreciat în special ultimele pagini, a căror traducere o publicăm mai jos. Lie ileschid n pei-sperii uă nouă în creaţia lui Pasolini. Steagul roşu dinlr-itii modest sediu de cartier al Partidului Comunist, polarizează în. jurul lui singura speranţă posibilă a grupului de sinistra!! care s-un refugiat aici şi cărora nu atît, stihiile na litrii, cît în primul ritul societatea ostilă, le impune o condiţie de existenţă tragică. Spre lumina acestui steag înaintează lent. pe un drum na lipsit de sinuozităţi şi meandre, întreaga acţiune a cărţii.
O VIATĂ VIOLENTĂ
fragment de roman
kw <âe "idreptară cu toţii spre uşă, ca să se uite afară; era întunericT &Wj dar se vedea totuşi că se întîmplase ceva pe stradă. în cartier. ILiBsi Pentru cîteva clipe lămpile se aprinseră din nou : strada din faţa bodegii era un lac, apa se ridicase mai mult de două palme. Pe celelalte străzi, mai joase, din centrul cartierului, apa ajunsese pînă la ferestre. Casele ieşeau direct din apă, luminate de cele patru felinare ale străzii : iar boarfele, usciorii ele la uşi, zdrenţele, gunoaiele din curţi începură să plutească. Din cînd în cînd lucirea unui fulger urmată de un tunet slab lumina întregul cartier care acum era complet inundat. Luminile se stinseră din nou ; în bodegă ardeau numai două lumînări, iar cei diuăutru stăteau toţi îngrămădiţi în uşă. „Da' ce, îi Veneţia, băă ?..." încercă să spună Cazzetini. „Pe dracu' Veneţia, ia mai du-te-n... !" bombăni Şacalul...
în clipa aceea se văzură lumini dănţuind sub cascada ploii. Nişte bărbaţi cu trenchiuri de cauciuc se îndreptau spre bodegă. Descinseră uşa şi începură să vorbească tare.
Se apropie şi Tommaso ca să-i audă. Dar, după ce rostiră cîteva cuvinte, o porniră din nou prin cartier. Se vedeau luminile albe ţîşnind ici-oolo deasupra apelor cafenii. „Cine erau ăia, cine erau ?" îl întrebă Tommaso pe Lello. „Erau de la partid !" spuse Lello. „Şi ce-au zis ?" „Că-acolo jos, la Piccola Sbangai, or să moară toţi înnecaţi !" spuse Lello. „Ei, cum o să moară înnecaţi?" „Habar n-ain !" „E inundaţie", spuse Şacalul. „Din pricina rîului, da ?" spuse Tommaso. „Bineînţeles!" — „La naiba" urlă Tommaso care-şi amintea că, pe vremea cînd locuia acolo, de cîte ori ploua, apa cobora de pe colină în jurul caselor. Malul rîului era înalt de vreo cincisprezece metri : părea cu neputinţă ca rîul să se reverse.
„Ei, se facem ?" strigă Zucabbo. Tommaso era concentrat, i se citea pe faţă frămîntarea : tăcea.
„Ce voiau ?" îl întrebă apoi pe Zucabbo. „Să mergem şi noi să le dăm ălora o mînă de ajutor!"
„Răspoimîine ! La Paşti!" spuse Şacalul.
„La naiba", zise Tommaso, vorbind în scîrbă şi uitîndu-se în ochii lor; „şi dece, mă rog, nu ne putem duce ? Ce, vă e frică ?" „Eu, cînd am chef să mă scald, mă duc la Ostia... şi-mi iau o bărcuţă cu mine !" spuse Şacalul
Tommaso nici nu se uită la el, şi spuse : ,,Ce mai vorbă, o faceţi pe nemţii aici ? Toate se petrec la o palmă de nasul vostru şi voi nici nu vă sinchisiţi, ai?"
Şacalul îl cercetă atent: „Ia te uită", zise umit — „să fie ăsta Tommaso ?" şi apoi, către Budda :  „îl mai recunoşti pe Tommaso, tu?"
„Cum, nu-1 cunoşti ?" spuse blajin Budda. „E San Tommaso, sfîntul sinistraţilor!"
Dar Tommaso se înverşunase : „Care va să zică, nici nu-ţi pasă de nenorociţii ăia ? !" — spuse răstit. „Parcă nici n-aţi fi oameni".
Şacalul se înăcri de-a binelea : „N-ai decît, treaba ta, du-te! Cine te opreşte ?" .      * ■
34
„Vezi bine că mă duc, la naiba !" zise din ce în ce mai scîrbit. „Şi ce-aştepti, pune-ţi slipul!"  spuse Budda,  fără  să  se uite măcar la el.
Tommaso, atins tocmai la partea slabă, îşi făcu loc printre cei ce stăteau în faţa uşii : „Ridicaţi-vă !" spuse, fşi aduse aminte că avea o haină nouă. Se opri.
„Ce este? Stai pe gînduri?" spuse Nazzareno. „La naiba...!" răspunse sec Tommaso. Se adresă băiatului de la tejghea : „Ascultă, n-ai cumva din întîmplare un sac să mi-1 pun pe cap?" Acesta, fără să spună o vorbă, se aplecă, scotoci sub tejghea şi-i dădu un sac gata ud. Tommaso îl luă, îşi scoase haina şi i-o dete lui să i-o ţină. îi dădu şi pantofii. îşi suflecă pantalonii, îşi puse sacul în cap şi pe umeri şi ieşi sărind peste beţivanul bătrîn care zăcea lungit la pămînt, scrîşnind de furie ca un cîine.
„Hai Toma, că mîine te-ai şi învîrtit de-o medalie", îi strigă Budda din spate, în vreme ce Tommaso intra în apa aceea mare. Aproape că te orbea. Apa te stropea în ochi, îţi şiroia pe obraz ; erai ca într-un canal. După cîţiva paşi, Tommaso era muiat pînă la piele. „Da'unde mă duc, şi ce-a ni de gînd să fac?" îşi spunea în sinea lui cam descumpănit de potopul acela. După alţi cîţiva paşi, apa-i ajungea la glezne, apoi pînă la genunchi. Dar cu întunericul începea să se obişnuiască. O luă la dreapta, prin strada Montidi Pietralata. Desluşi, în faţa lui, contururile autobuzului, adăpostit sub streaşină staţiei, cu apa ajungîndu-i pînă la scară; ceva mai încolo se auzeau voci:  la unele din ferestrele caselor inundate pîlpîia lumina unor luminări.
Se auzi urletul unei sirene : urla, urla, şi părea că nu se mişcă din loc. După cîtva timp ţîşniră nişte faruri luminînd toată strada, întregul cartier, care sub torentul ploii devenise 6 lagună. Erau farurile unei maşini a pompierilor care-şi croia drum cu greutate prin strada Pietralata, în vreme ce sirena suna cu disperare. Dar maşina se împotmoli şi, neizbutind să mai înainteze, opri lîngă autobuz. Poate că se îndrepta tot spre Picolla Shangai. Farurile orbitoare rămaseră aprinse, luminînd ca ziua o bună parte a străduţelor şi cocioabelor. Sub fascicolul de lumină, sau poate ceva mai încolo, se auzi o explozie. Se prăbuşi ceva : era capacul de pe gura canalului care sărise în sus, spărgînd pavajul din jur.
Tommaso se aşeză lîngă maşina pompierilor: aceştia discutau şi îşi puneau întrebări unul altuia. Nu ştiau nici ei ce să facă în faţa furiei apei care acoperea totul. Poate că nu ştiau nici unde se află cocioabele de pe malul rîului. Era limpede: cu maşina nu e chip să ajungi acolo: nu puteai înainta decît pe jos. „Să mergem!" strigă atunci Tommaso, price-pînd cam ce-ar dori ei. „Vă conduc eu ! Cunosc drumul!"
„Da' e departe?" — îl întrebă şeful echipei, un om negricios, cu o funie învălătucită pe el. „Nici măcar un kilometru"! strigă Tommaso, aproape înecîndu-se. Luară cele trebuincioase şi aprinseră lanternele. Mer-serâ o vreme prin apă pînă lâ genunchi, trecură de porţiunea luminată de faruri şi răzbiră pînă în mijlocul potopului. Familiile care locuiau la subsol se refugiaseră la vecini; răsunau amestecate tot felul de voci,, ţipete de groază şi plînsete de copii; copiii mai mărişori ieşiseră afară, cu picioarele în apă, ca să privească. Pe unele străzi in pantă apa curgea repede la vale; la suprafaţă pluteau haine, cufere, bucăţi de lemne, sticle.
în dreptul ultimelor case, apa era şi mai mare, pentru că acolo era porţiunea cea mai adîncită, între deluşoare de o parte   şi cîmpia deJlîngă
fluviu..; . . , _ ^
35
Rămăseseră la picioare numai cîteva barăci, pe partea cealaltă, pe un loc mai povîrnit, în jurul unei grote ; şi cîteva pe marginile acelui fluviu dc mîl care se tîra ia vale de pe costişa dealului. Tommaso, care mergea în urma pompierilor cufundîndu-se în glod, se agăţa de bucăţile de gard viu. de vreo creangă sau de cîtc un copăcel tînăr, şi aşa ajunseră in partea mai înaltă, la jumătatea costişei, unde era un fel de teren viran. Acolo îşi găsiseră refugiu oamenii care fugiseră din barăci, îmbrăcaţi care cu ce apucase, unii numai în cămaşă, cu pruncii în braţe şi cu copiii care plîngcau în jurul lor.
Femeile începură să alerge, lunecînd, năclăite de noroi, în înlîmpinarea pompierilor: urlau, cereau ajutor. „Uitaţi-vă acolo" — strigau, ca şi cum ar mai fi fost nevoie, sau poate pentru că nu le venea nici lor să creadă... „Uitaţi-vă acolo, asta-i tot ce ne-a mai rămas !" De fapt, acolo nici înainte nu fusese mai nimic ; cîteva cocioabe, nişte zdrenţe, acum toate se năruiseră, cărate de apă la vale, către rîu. Locul virau din centru, unde se juca Tommaso cînd era mic, se transformase într-un lac iar în mijloc zăcea în apă ceea ce mai rămăsese din cocioabe.
Cîteva se mai ţineau pe jumătate, de o parte a dealurilor ; în schimb, de cealaltă parte, se adunase alîta apă încît ajunsese ia pervazurile ferestrelor şi începuse să pătrundă înăuntru, răzbind prin oblonaşeie de lemn putrezit. Apa desfundase pînă şi uşile şi începuse să iasă din nou afară, călind cu sine tot ce găsise înăuntru, scăunele, cutii, pantofi, măsuţe distruse. Toate se adunaseră grămada şi unele după altele, dănţuind pe fluviul de mîl, ajungeau în centrul cartierului de unde, împreună cu seîndiuile barăcilor smulse de la locul lor, alunecau în jos către rîu.
Toţi, sau aproape toţi locuitorii se strînseseră sus în jurul acelei grote unde cîteva barăci măi rămăseseră pe jumătate în picioare; foarte putini se aflau de cealaltă parte, pe strada dinspre Pietralata.
O grămadă de şobolani, cît braţul de mari, ieşiseră din vizuinile lor şi mişunau printre picioarele oamenilor, ţopăind pe pantofi şi tremur îndu-şi blana lungă; neagră, cu ţurţuri de noroi.
Torentul rîului înspumai, plin de băşici, bubuia ca tunetul, de se cutremura pămîntul jur împrejur.
Kidicînd braţele în sus şi ţipînd se uitau toţi spre un singur punct: spre acel punct priveau şi Passalacqua şi Nicola, Di Santo şi ceilalţi tovarăşi, uzi leoarcă, sosiţi acolo de cîtva timp, aşteptînd cine ştie, poate vreo minune cerească, pentru că ia drept vorbind, cînd era la o adică, ce puteai să mai faci? Acolo nu erau nici lsuşi, nici Fecioare. Printre barăcile care nu fuseseră încă distruse, se afla una oarecum mai ia adăpost; spre ca erau aţintite toate priurile.
In baracă locuia o femeie, rămăsese ţintuită acolo, tot sperînd că va salva ceva din bulendrele căzute la pămînt şi pe care mîlul intrat prin ferestre le căra acum după el.
încetul cu încetul, mîlul crescuse, iar femeia rămăsese blocată acolo, singură  în cocioaba ei, slrigînd după ajutor.
Din pricina zgomotului ploii, ai vînlului, al curentului rîului, vocea ei aproape că nu se auzea. Pompierii înarmaţi cu frînghii încercau să ajungă ia ea ca s-o salveze ; Tommaso făcea o gălăgie grozavă spărgîndu-şi pieptul ca. să se; facă auzit; „Voi nu sînteţi de prin partea locului", striga, „nu cu-hoaşteţs fundul! E plin de gropi, este şi sîrmă ghimpată... Lăsaţi-mă pe mine să mă duc, eu cunosc locul!"
36
însă pompierii nici nu-1 băgau în scamă, ocupaţi cum erau cu pregătirea frînghiilor, sub rafalele ploii. Unul se legă de mijloc şi se cufundă în apă. Dar nu făcu nici doi paşi că alunecă, deoarece acolo terenul cobora şi se înnămoli pînă la oclii. încercă să se ridice dar nu izbuti să se agate de nici o creangă ; atunci ceilalţi îl traseră înapoi.
„V-aaam spuuus eu!" urla Tommaso. „V-am spus că n-o să faceţi nici o brînză ! Nu pe aici se trece, trebuie făcut, un ocol!"
„Timiteţi-l pe băiatul ăsta, că el ştie unde trebuie să pună piciorul!'" interveni atunci Passalacqua.
„fii, ce să fac?" continua să strige Tommaso cît îl ţinea gura. înfier-bînlîndu-se ;   „mă duc, da sau ba?"
„Hai dă-te-ncoa," spuse şeful echipei. 11 luă pe Tommaso şi-i Jegă de mijloc. Făr-a se întoarce măcar înapoi, ca să arate cum trebuie procedat, Tommaso sări de pe marginea străzii şi începu să facă un ocol mare, în loc să meargă direct spre bordei. Dar şi acolo mîlul era mare, pînă deasupra gleznei ; cu toate acestea, ţinîndu-se pe lîngă barăcile care mai mult sau mai puţin rezistaseră, şi In jurul terenului viran, încetul cu încetul, se apropie, cu chiu, cu vai, de bordei. Femeia striga după ajutor, întinzînd gîtul printr-o ferestruică. „lac-ajung ! încă puţin, stai liniştită !" striga Tommaso, din baltă.
Ce era mai greu venea abia acum, adică centrul locului viran pe unde trecea curentul de apă şi de noroi care cobora de pe dealuri.
Tommaso se aruncă înăuntru, dînd din mîini ca o paiaţă, ca să poată înainta, pentru că mlaştina îi ajunesc acum pînă la brîu, iar curentul deşi na părea, era puternic şi te trăgea în jos spre rîul care bubuia la cîţiva paşi.
Mişcîndu-se anevoie prin balta de nămol, cu fălcile încleştate, cu ochii ieşiţi din orbite de oboseală, ajunse în faţa bordeiului.
Femeia, zburlită, murdară, cu mîinile împreunate pe pîntec, îl aştepta : cînd el ajunse acolo o păli un acces de tuse. începu să se învîrtă, nu mai avea pic de astîmpăr:   „Ia-mi ceva", striga, „măcar o saltea, o rochie..."
„Da' bine, cucoană, doar nu-s hamal!" îi strigă Tommaso, în vreme ce ea continua să vorbească, nevrînd să se mişte din Ioc. „Hai să mergem, mai bine hai, că se-ngroaşe gluma aici, să ştii!"
„Numa'că mie mi-e frică, cum facem?" spunea ea apleeîndu-se înainte, înspre apa mare, tremurînd, albă ca varul, dtrdîind de frig, cu şuviţele dc păr lipite de obraji ca nişte şerpi.
„Vino-ncoa, ţine-te de mine, apucă-mă pe gît!" îi spunea Tommaso, trăgînd-o după el. între timp, o recunoscuse. Era o femeie care făcea trotuarul la Montesacro, pe podul de peste Aniene : pe codoşul ei îl cunoştea. „Aş avea de ce rîde", se gîndea, „tocmai acum să mă înec şi încă pentru o femeie ca asta !"
„Da' vezi că nu eşti în stare să mă scoţi?" striga femeia cu un glas
plîngăcios de copil. „Să încercăm !"
O luă în cîrcă, iar ea se agăţă de el. Ca întotdeauna, şi în toate împrejurările, indiferent că rîdea, sau era bătută, pe jumătate îi era frică în mod serios, pe jumătate însă parcă nici nu era vorba de ea : se mira numai de ceea ce i se întîmpla.
„Atenţie, acolo-i canalul, să nu calci pe acolo!" îl ruga, în vreme ce Tommaso înainta prin apa aceea noroioasă care-l Ora la vale. Nu mai izbutea
37
nici să-şi mişte braţele ca să meargă înainte; se simţea istovit, sleit şi trebuia să-şi încordeze ultimele puteri ca să nu cadă.
„Ia mai tacă-ţî fleanca ! —■ strigă la femeie — ştiu eu şi singur pe unde trebuie să merg !"
,,0f, Dumnezeule, ce faci, ce faci?", se tînguia ea tremurînd.
„Ia ascultă", îi strigă Tommaso, căruia pârul ei i se lipise de obraz. „Vezi că acum te trîntesc jos ! Dacă te tot rogi lui Isus, să ştii că te las aici, ei, drăcie... !"
Ţinîndu-se de frînghie, se îndrepta cu înverşunare înspre poalele dealului, unde-l aşteptau toţi, trăgîndu-1 încet, încet, de frînghie. Asudat leoarcă, simţind că i se sparge pieptul de cîte ori respiră, ajunse în cele din urmă pe uscat. Femeia parcă se smintise ; fu cuprinsă de convulsiuni ; ceilalţi încercară s-o potolească dîndu-i să înghită puţin coniac.
Tommaso îşi dezlega frînghia din jurul mijlocului, adus de spate, cu capul în piept, pentru că nu voia să i se citească pe faţă nici cît era de slăbit şi nici că n-ar fi avut putere măcar să tragă o înjurătură.
între timp, sosise o maşină de pompieri în cealaltă parte, dinspre Monte-sacro, şi cei mai mulţi oameni se aflau acolo ; acum faptul era consumat, cei patru nefericiţi rămaşi în partea astălaltă, trebuiau duşi la Pietralata şi puşi la adăpost. Pompierii şi ceilalţi o porniră la drum, luînd de mînă femeile, copiii, pe cei debili; începuse iarăşi să toarne cu găleata.
De Tommaso se lipiră doi copii, unul de trei-patru ani, altul de şase ani; pe cel mai micuţ îl ducea în cîrcâ, pe celălalt îl ţinea de mînă.
Erau doi copii foarte cuminţi ; cine ştie prin cîte trecuseră pînă atunci, cu chipurile lor îngîndurate de oameni bătrîni. Cît de dragi îi erau, cît de dragi! Semănau între ei, erau fraţi: aveau părul lung, pe jumătate cîr-lionţaţ;, şi nişte ochi mari, negri: dar mutrişoarele lor erau palide şi serioase. ( '
Merseră cîtva timp în tăcere; pantofii li se afundau în noroi; pe urmă cel mai mare îşi ridică obrăjiorii din gulerul ridicat al pardesiului vechi, zdrenţuit şi se uită la Tommaso. „Şi-acum, nu mai avem casă!" spuse. „Şi unde ne trimiţi?"
! „Ei", spuse Tommaso, „de frig n-a murit incă nimeni, nu vă gîndiţi la asta!" ' .
„Şi casa lui Franco a fost inundată ?" întrebă băieţelul după ce chibzui o vreme. ,   ,". I ' ,
„Nu-1 cunosc pe Franco" ■— răspunse Tommaso, „dar dacă locuieşte aici, atunci nici casa lui n-a scăpat, poţi să fii sigur!"
„Nu mă slrînge de gît", spuse celui mai mic, care se cocoţase în spatele lui.
„Asta-i pentru că noi locuiam în case joase", spuse între timp celălalt şi rosti mai departe : „la cei care au case înalte, vezi bine, lor nu le intră apa' în casă !"
„Ei, măi băiatule, nu mă strînge de gît, de cîte ori vrei s,ă-ţi spui!" strigă Tommaso.
încet, încet, ajunseră la Pietralata; între timp ploaia şi yîntul• se. dez-lănţuiseră din nou, cu aceeaşi furie ca la început. Cei din barăci fură con-
38
«duşi pentru moment la sediul partidului, care la rîndul lui fusese pe jumătate inundat. Oamenii abia încăpeau acolo; se aşezaseră pe bănci, femeile ţineau copiii mici în braţe : toţi plîngeau, cuprinşi de deznădejde, iar dc afară se auzeau din ce în ce mai tare tunetele şi răpăitul ploii.
,,0 fi sfîrşitul lumii?" — se gîndea Tommaso cu ochii ţintă la tabloul care i se înfăţişa acolo, la sediul de partid ; un bărbat stătea pe o saltea cu un copil pe genunchi; un altul, pe un scăunel, îşi storcea ciorapii şi-şi usca picioarele ; o femeie bolnavă plîngea, iar cei din jur o consolau : „Ce te tot smiorcăi ? Crezi că dacă plîngi ai să alungi apa ? Ceea ce ţi s-a întîmplat ţie, ni s-a întîmplat tuturor, asta-i!" Dar ea nici nu-i auzea măcar, era înnebunită : şi ca dînsa, atîţia alţii din cei aflaţi acolo pierduseră tot ce aveau şi rămăseseră goi puşcă. Pe masă aşezaseră pruncii în scutece, ca pe nişte pui de pisică, erau cel puţin treizeci : mamele îi priveau, tremurînd de frig.
Vreo trei, patru băieţi, ceva mai mărişori, dibuiseră într-un colţ steagul şi profitînd de faptul că nimeni nu-i lua în seamă, îşi treceau vremea jucîn-•du-se cu el de-a indienii.
„Fira-ţi voi să fiţi" strigă Tommaso cînd dădu cu ochii de ei. Le luă steagul din mînă şi-1 puse la loc, într-un colţ, lîngă birou. „Da' ce, sînteţi la voi acasă ?" le mai strigă o dată mînios. ,,Ia astîmpăraţi-vă '."
La urma urmei ce se întîmplase ? Un cartier de la periferie fusese inundat din pricina ploii, şi fuseseră tîrîte de apă nişte cocioabe în care locuiseră oameni care avuseseră parte în viaţă de împrejurări şi mai grele. Dar toţi plîngeau, se simţeau pierduţi, striviţi. Numai în bucata aceea de pînză roşie, pătrunsă toată de apă, pe care Tommaso o pusese acolo, într-un colţ, în mijlocul grupului de nenorociţi, mai licărea un strop de nădejde.
★
A doua zi dimineaţă, tîrziu, cînd se trezi, Tommaso îşi dădu îndată seama că-i bolnav ; toate mădularele îi erau frînte, se simţea sleit de oboseală. Nu izbutea să deschidă ochii, nici să-şi mişte picioarele, ca să se •dea jos din pat. Rămase aşa o vreme, ca un butuc, gîndindu-se. Probabil că încetul cu încetul se făcuse orele unsprezece, nu se auzeau nici glasuri, nici sgomote ; părea să fie încă urît afară, deoarece pe fereastră abia dacă pătrundea lumina.
Din depărtare răsunau sirenele. „Hai, curaj!" îşi spuse Tommaso, care era curios să dea o raită prin cartier ca să vadă ce se mai întîmplase. Facilul efortul să se ridice, îl apucă un acces de tuse şi numaidecît un altul. „Ei, comedia dracului !" mormăi el a lehamite. Tuşi din nou şi avu senzaţia ■că o mînă murdară îl atinge pe gură : ceva ca un gust de fier rece, de cuie. Scuipă ca să-i mai treacă gustul acela coclit şi se aplecă să-şi încalţe pantofii. Numai că în loc să-i treacă, gustul de fier se accentua şi devenise dulceag. „Da' ce-o fi, să fi înghiţit muci az'noapte ?" se întrebă Tommaso, plimbîndu-şi limba pe cerul gurii. Pe urmă, fără să vrea, ochii-i căzură pe flanea şi văzu că e pătată de sînge. Şi totuşi, cînd fusese prima oară bolnav, nu scuipase sînge. La început i se păru că visează ; se uita şi se tot uita la petele de sînge, le pipăia cu degetul :  era sînge proaspăt, se lipea.
39
„Da' asta ce-o mai fi ?" îşi spuse. începu să tremure, se scutura de nu rnai vedea înaintea ochilor. Pricepu îndată că-1 apucase un alt acces de tuse, mai puternic decît primul.
Cînd se potoli, putu să se ridice şi să se ducă la toaletă. Era singur îu casă, toţi plecaseră la muncă. începînd să umble, băgă de seamă că numai printr-o minune se mai ţinea în picioare ; merse totuşi mai departe pînă la toaletă ca să se uite în oglindă. Era năclăit de sînge : pe bărbie .pe gît, pe flanca. „Măiculiţa mea !" exclamă, alb de spaimă. Ţiiimdu-se de pereţi, se duse în bucătărie, pînă la chiuvetă, luă o cârpă, o udă şt începu să-şi şteargă obrazul şi flancaua : frecă de zor pînă ce i se păru că era curat. Dar iată că tui nou acces de tuse, pe care aproape nu-1 mai ,-uportă. pentru că avea senzaţia că-l frige în gît cu fierul roşu, îl săltă în sus ca o rafală de vânt; şi. iarăşi îi curse sînge pe faţă şi pe piept. Tom ni a.so aşteptă să isprăvească de tuşii şi se spălă din nou.
Rămase cîlva timp nemişcat, slăbit, lingă chiuveta în care erau farfuriile murdare, cu robinetul deschis : tuşea nu-i mai revenea ; m atunci. încet, încet, după ce stoarse eîrpa şi o muie din nou în apă curată, se tîrî pînă în odaia lui şi căzu pe pal.
Stătu aşa, nemişcat, multa vreme, cu faţu-n sus, cu picioarele întinse, cu cîrpa udă lîngă el, pe scăunelul de pus haine. Nu mai era In stare să-şi adune gândurile atît de mâhnit era : aştepta acolo singur, dorind din tot sufletul să se întoarcă cineva, să vină maică-sa, să-1 ajute. Dar nu se amăgea, ştia bine ce se petrece cu el. „Am să mor!" îşi spunea.
Un ceas şi mai bine zăcu aşa întins, fără să mişte un deget; în cele din urmă auzi că se deschide uşa şi intră maică-sa. „Mamă", spuse Tommaso, ,,mi-e rău, du-le şi chiamă doctorul !"
„Doamne, Dumnezeule!" strigă Maria văzîndu-l şi dîndu-şi seama că-i este într-adevăr rău : se uită ia el o clipă, fără a şti ce să spună, cu buzele tremurând, gaia să izbucnească în plins.
„Grăbeşte-le, du-te si chiamă  doctorul, ce dracu!"  strigă Tommaso.
„Da, da, stai liniştit !'* spuse Maria. Se întoarse şi ieşi aproape în fugă. acoperindu-şi faţa cu mîinile. Tommaso zăcu mai departe aşa nemişcat, încă vreun ceas. Intre timp, se întorseseră de la muncă, lihniţi de foame, tatăl şi fratele lui. Cînd văzură că mâncarea nu-i pregătită şi că lui Tommaso îi este rău, se aşezară în camera lui, tăcuţi, uitîndu-se din cînd în cînd la el şi aşteptând să vină doctorul. în cele din urmă sosi şi doctorul, îl examina pe Tommaso, îl ciocăni peste tot, se informă de cînd e tuberculos? Era serios, se vedea că nu-i de loc de glumă. între timp Tommaso avu un nou acces de tuse ; şi tuşea, tuşea, umplând de sânge cârpa pe care-o ţinea în mînă şi faţa de pernă pe care maică-sa dăduse fuga s-o scoată din dulap, negăsind nici batista, nici prosop.
Doctorul spuse că e mai bine să fie transportai la spital, şi încă imediat. Maria simţi că-i tremură genunchii, căzu cu mîinile pe pat, peste trupul fiului ei. Era al treilea copil pe care într-un an i-l luau ia spital. Dar n-avea încotro :  după două ore, Tommaso se afla într-un pat, Ia spital.
40
Stătu aşa ilouă zile ; îl podidea mereu sîngele, dar el toi mai spera : prima dată se \indeease doar, la s-că jiu se dă bătut nici de astă data. Nu-i venea să creadă că tocmai Ini vor trebui să-i sape o groapă. Şi tn a/ara de asta, acum .ştia cum e cu spitalele, ştia ce trebuie să spui şi să faci ca să se poarte cu tine mai omeneşte. Stătea aşa, cu bărbia înainte, cu ochii deschişi, ca să nu-1 înece sîngele care-i venea pe gură. Dar se simţea din ce în ce mai rău. Duminică veni să-1 vadă şi Irene, cu prietena ei Diasira şi cu Set-timio. Ii aduse fructe şi puţin marsala pîndind clipa cînd nu erau ai lui acolo ca să i le pună în tăcere pe noptieră. Ceilalţi doi tăceau şi ei. Tommaso, firav ca un băieţandru sub pătura întinsă pe el, se uita tot timpul pe fereastră : nu spunea o vorbă.
Supusă ea totdeauna, Irene se uită la el cîtva timp, vorbind în şoaptă eu Diasira ; pe urmă nu se mai putu ţine şi ascunzîndu-şi obrazul în mii ni. începu să plîngâ. Şi pentru ca în jur bolnavii din celelalte paturi făceau, plijisul se auzea cu atît mai tare; întoarseră toţi capul s-o vadă.
Diasira o slrîngea lîngă ea, încereînd s-o potolească, dar Irene nu se putea opri, măcar că acum plîngea încet, suspintnd ca o fetiţă : ştia că nu trebuie să facă aşa, şi-şi ascundea faţa în mii ni, din ce in ce mai deznădăjduită, pînă cînd o luară de acolo. Veniră sâ-l vadă şi tovarăşii de la partid r s-v înţelesesoră că, dacă Tommaso moare, vor da numele lui Secţiei de partid din Pietralata, pentru fapta lui curajoasă, pe care o plătea acum atît de scump. Se afla acolo şi Lello, cu o înfăţişare jalnică, şi Zucabbo, cu părul iui blond oxigenat, proaspăt ca un măr abia cules din pom.
Despre mahalaua inundată, Tommaso află numai că venise un ministru s-o viziteze peste albia mlaştinei uscate care-o acoperea şi că făcuse obişnuitele promisiuni; deocamdată cei rămaşi fără adăpost fuseseră cazaţi prin rnînăsliri şi prin şcoli, unde se mai aflau ai ţi locuitori ai barăcilor, veniţi înaintea lor. Cei mai în vîrstă îşi luară rămas bun şi plecară, dar Lello şt Zucabbo mai rămaseră puţin, neputîndu-se hotărî să-1 lase.
La urmă, Zucabbo scoase din sacoşă cîteva pere şi cîteva banane: de aceea erau atît de încurcaţi şi jiu ştiau ce să zică.
„Fructe îmi aduceţi ?" întrebă Tommaso. „Cum aşa ? Flori treimi a să-mi aduceţi !"
„Hai termină, Puzzi!" spuse Zucabbo, punînd perele şi bananele pe pat ; dar îi venea şi lui să plîngâ.
„Ce dracii plîngeţi, că dacă cineva are de plins aici, apăi acela sini eu", spuse Tommaso. „Ce? Voi muriţi?'1
Lello şi Zucabbo, cu feţele lor arse de soare şi de foame, cu ochii scîu-teind, stăteau însă acolo, nu se mişcau din loc.
„Duce-vă-ţi odată !" spuse Tommaso. „In loc să staţi aici să-mi ţineţi mie de urît, mergeţi  în  stradă,  lu a ţi-vă  la   trîntă, că azi  e  duminică !"
întoarse faţa şi nu mai spuse nimic.
Dar de murit se stabilise că va muri în patul lui de-aeasâ :, şi inlr-a-devăr. permisul de a fi scos din spital j se dădu uşor acum.
41
«.c*^ un soare str,
_ yj°z:°stu iarăşi Ttul *paL -rw-1:^
de I  n   lr !       1 CerUS€ Ckar maiCă-Sii Să bea ^ di» '-rsala adus <le nene. Dar cirul se înnopta, începu să se simtă mai rău, din ce în ce mai ™; 11 fîşm iarăşi sîngele pc «ură   tusi   i„ei   -=•    •   j « luă rămas bun de la vfată. ' ' '* ^ răSufI—• ^
ARMANDO  POSSE  (Cuba) : Negru
BALADA CORĂBIILOR DE PIATRĂ
GEO DVMITRESCV
I i voi aţi privit fermecaţi, cu uimire, ciudatele jucării, podoabe ale Pămîntului, cercei, mărgele, scule de preţ, legănate de valurile albastre ale mărilor şi oceanelor insulele,
şi voi le-aţi ^crezut întotdeauna nişte spinări bronzate, lucioase, ale unor uriaşe vietăţi marine, sau corăbii,
defuncte corăbii străvechi, eşuate în epoca de piatră,..
Dar nu e aşa, nu e, vă-ncredinţez, —
de mult presimţeam că nu e aşa, încă de cînd,
în călătoriile mele înfrigurate,
studios, contemplam pe hartă,
dar nu mai puţin tulburat,
lebăda albă a Islandei,
aşteptînd s-o văd pornind uşor
către apele calde ale Gibrallarului, aiti'/Mud
s-o văd cufundîndu-şi în valuri ■ <
gîtul prelung, graţios...
O, niciodată n-am crezut că Lesbos
e o simplă smochină alintată de valuri,
că strania orhidee Celebes din mările Indimezi
e numai atît, o stranie orhidee,
şi că lămîia rumenă a Corsicei, pe care briza
o împinge uşor către ţărmurile Franţei,
a căzut în apă, rostogolindu-se,     - ţ
de undeva din grădinile Toscanei.
O, nu mi-a fost cu putinţă să cred.
n-am crezul niciodată, uitîndu-mă
la botul de pahiderm ţepos al Groenlandei
ce
cum se zbate din greu, cu fabuloase spasmuri, sa, iasă de sub ţeasta de gheaţă a polului nam putut să cred niciodată că acolo e locul baştinei lui.
că ar putea fi acolo o neştiută, o colosală matri care să-i fi dat naştere...
Totul părea să adeverească ascuţita mea bănuială ■
şi paginile albastre ale cerului nopţii,
acoperite cu misterioase, necunoscute cirilice,
(pe care abia am reuşit să le descifrez
cu preţul unor mari strădanii electronice),
şi pulberea fină, alburie, ce se ridică în zori
de jur împrejurul acestor plutitoare spinări de inai
odată cu miresmele lor pătrunzătoare, curioase,
amintind de aroma rece, reavănă, a stelelor
şi vechile cronici de acum 9300 de veacuri '
descoperite recent, dincolo de bariera de gheaţă.
într-o mare criptă de antracit;
din insulele antarctice
ale celebrului namgator şi savant
Arthur Gordon Pyin...
Mai ales de-aici,
din acesle-uluitoare documente,
mi-am dat seama că bănuiala mea se confirmă — căci cercetînd amănunţit, conspectînd scrupulos bătrînele membrane,
devenite aproape transparente din cauza vechimii
caligrafiate cu semne bizare,
în graiuri de multă vreme uitate,
am înţeles
că marele cataclism ceresc
avusese loc într-adevăr,
aşa cum bănuisem de foarte multă vreme,
şi că originea insulelor este întocmai aceea
pe caream arătat-o în lucrarea mea ca acelaşi titlu.
Da. Aşa a fost. Documentele dovedesc cu tărie.: de mult, în trecutul foarte îndepărtat, înainte de început,
în marile grădini virgine ale cerului, în răspîntiile haosului cosmic, neumblate încă de nici un gînd,
s-a petrecut un mare cutremur, un cataclism colosal,
însoţit de un uragan îngrozitor, ce alerga
cu o viteză de 48,5 milenii pe secundă.
(Totul pare să fi pornit de la o mică defecţiune
la. sincrofazotronul soarelui,
pe atunci, încă foarte rudimentar).
Dar se întîmplase să fie vara ■ spre toamnă
şi arborii erau încărcaţi, de fructe
pe care vijelia, pustiitoare,
trecînd prin coroanele pomilor,
le-a risipii în ameţitoare vîrtejuri prin spaţii
scoţîndu-le de sub puterea tainică, neclintită,
a cerului.
Poame ciudate, de minune, mari portocale. banane gnlb pere şi piersici enorme, gutui, au căzut pe întinsele ape ale, Pămîniului.
Ramuri întregi înflorite ttrziii, ghirlande slrălucitoarr
au picat în mările Greciei, în mările Sudului. —
un mare ciucure de piper
şi-a scuturat cele zece mii de boabe
în Pacificul austral,
o roşcovă uriaşă s-a-ntins,
plesnind în treisprezece cioburi.
lîngă coastele Chinei şi-ale Siberiei...
Aşa. să ştiţi,
acesta, e adevărul cu, privire la, insule.
Se întîmpla aceasta de mult, în trecutul îndepărtat.
pe vremea, cînd Pămîntul încă mai umbla
în cămaşă de noapte,
cu mult înainte de potopul lui Noe (de vreme ce pe însuşi Noe îl aşteptau de multă vreme — după cum atestă izvoarele — ospitalierele ţărmuri ale unui ostrov paradisiac din Marea, Configuraţie!. ce s-a numit de-a,tunci Insula Filantropiei. l)
Oricum ar fi,
e cert că într-o bună zi, de mult. Pămîntul s-a pomenit cu această neaşteptată zestre feerică
Mii şi mii de fructe şi flori luxuriante. Im chiar
şi cîte. una din enormele, ciudatele vieţuitoare
din grădinile, cerului, au venit să împodobească
mările şi ocoanele Pănuntului
unde şi voi le priviţi fermecaţi, cu uimire,
legănate de valurile albastre...
Aşa, a fost şi nu altfel. Hrisoavele nu mint.
'   I) Dar aici  intervine o controversă  teribilă -unele   documente   afirmă   că   bătrînul Noe s-ar fi  numit  de îapt  moş Crăciun, că   şi-ar  fi   avut baza  navală  în   Insula Pastelul şi   că   toată   viaţa   ar   fi   fost  un   temut cleptoman, adunînd  într-o vastă  desagă —  în  ce scop,  nu  se  ştie — cele   mai   frumoase   podoabe   ale mărilor... Aceasta, desigur, e o dulce eroare a legendei, o  confuzie,   ce   nu   rezistă   analizei ştiinţifice, între   numele   venerabilului Noe şi   vechiul   cuvînt   Noel (Crăciun) folosit   în   dialectul sud-casiopeic
de   către   populaţiile   nomade   ce   se-nchinau zăpezilor, dialect de  multă vreme  dispărut, pe care azi numai  copiii  Franţei  îl   mai vorbesc pînă  la  vîrsta   de zece ani.
De altfel, poate aţi băgat ide ,seamă cumva, si astăzi mai cad, cînd şi cînd, scuturate de cine ştie ce vînturi aspre ale înălţimilor, şi astăzi mai cad, cînd şi cînd, pe Pămînt îmbujoratele poame ale cerului. Şi mie unuia
nu rni-e greu să-mi dau seama,
seara, cînd cercetez bolta albastră
numărînd stelele,
nu mi-e greu să ştiu,
ori de cîte ori văd vreuna lipsind,
că undeva, pe nemărginitele ape albastre,
foşnitoare, ale planetei,
s-a mai născut o insulă.
O, dar priviţi ce-au făcut oamenii cu insulele.'...
Chiar înainte de a se linişti tumultul apelor,
tulburate, înfierbîntate pînă la abur
de căderea poamelor cereşti,
ce se stingeau pe rînd, sfîrîind,
chiar înainte de a se fi risipit
aburii fierbinţi, albaştri, şi înainte
ca ostroavele să-şi fi statornicit locul în unde
şi să fi dobîndit dulcele lor tangaj prin milenii,
de ţărmurile lor încă fierbinţi s-au apropiat
vîslind uşor,
cu marea sfială naivă,
cu adînca tulburare uimită, magică,
a descoperirii dintîi,
oameni cuminţi, gospodari, mînuitori
de unelte paşnice,
bucurîndu-şi ochii şi nările
în mijlocul noilor culori şi miresme,
şi apucîndu-se
să deretece amănunţit, cu dinadinsul, neînceputele case plutitoare,
înlăturînd arsurile, vindecînd negrele carii şi răni — urme ale năpraznicului coborîş printre stihiile incandescente —
cu ajutorul măruntelor broboane limpezi de apă vie prelinse de pe frunţile lor arse, iluminate... încet, încet,
ei au făcut ca ostroavele
încăpute pe mîinile lor dibace şi mîngîietoare
să dobîndească o frumuseţe de cinci ori mai mare
decît o avuseseră înainte,
sau dacă nu, măcar de patru ori mai mare,
ei înşişi căpătînd ceva
din culoarea şi căldura bronzului stelar
şi din aromele vrăjite ■ .
ale îndepărtatelor grădini ale necuprinsului...
Dar, curînd, peste aceste liniştite, nunţi,
peste această fecundă corcire a oamenilor cu stelele,
s-a năpustit furia cruntă, pustiitoare,
a cangurilor antropoizi,
ce năvăleau cu strigăte sălbatice,
cu unelte sălbatice,
pe mările şi oceanele lumii.
Cu căngi şi harpoane, cu funii şi lanţuri grele,
cu mari năvoade şi undiţe,
cu fel de fel de strecurători dibace,
au năvălit pe ape în pirogele lor subţiri
cu pînze sau cu aburi,
deslănţuind o crîncenă, nemaipomenită vînătoarc...] y
Dar ei porniseră, dimpotrivă,
să jefuiască şi să strice aceste frumuseţi, —
şi insulele cădeau una după alta
pradă sceleratei concupiscenţe,
străpunse de căngi uriaşe, legate cu funii de oţel, de care trăgeau mărunţi antropoizi decoloraţi, cuprinşi de o nebunie avară, nesăţioasă, încercînd să le tîrască la gura grotelor lor. Neghiobi barbari,
semănînd la înţelepciune cu cangurii,
umblau înfriguraţi îndesind în marele lor buzunar
minunatele podoabe ale apelor,
(uitaţi-vă la biata frunză imensă a Australiei:
se mai zăresc pe ea şi acum urmele îndoiturilor
de pe vremea cînd zăcea împăturită
în portofelul unui asemenea nerod),
ba unii, chiar,
orbiţi de sălbatica lor lăcomie,
le înghiţeau de-a dreptul, nemestecate,
svîrlindu-le
în deglutiţii disperate, răsunătoare, imense, direct în afundele bezne gastrice ale burţilor. (Şi azi se mai zvîrcoleşte cîte unul, livid, pradă unei indigestii fatale,
cu asemenea hrană, cu neputinţă de mistuit, în pîntec...}
i) (Eu  însumi,  e  drept,  aplecîndu-mă uneori peste  malul planetei, mai  azvîrl  şi  azi undiţa în apele reci ale cerului după   marile   vietăţi fosforescente, ce foiesc printre valuri... Dar  aceasta,  după  cum  mi  s-a spus, e  o îndeletnicire
îngăduită   şi   firească,   decurgînd   din   vechile   noastre   drepturi fundamentale,
ale pămîntenilor,
asupra   albastrelor, necuprinselor
domenii   stelare vecine,
de vînătoare  şi pescuit
şi  din  obligaţia  noastră  neprihănită  de  a   spori.  în  fiecare anotimp, avuţiile  şi  frumuseţile   Pămîntuţiii.>.) iS
Aşa umblau, năpraznici, înfriguraţi, pe întinsul apelor, jefuind şi nimicind orbeşte, lăsînd pretutindeni în urma lor
murdare petice de cîrpă multicoloră, săbii, sutane.
lei de fel de etichete pestriţe,
pe care s-a. putut citi multă vreme,
scris în diferitele jargoane posesive ale hunii.
cuvîniul ,,al meu"'.
Val după val,
se năpusteau chiuind din mari guri de luci
semănătoare de flăcări şi moarte,
înălţînd pretutindeni
uriaşe ruguri şi abatoare şi împlînlînd
steagurile lor cu teci de tinichea
în pieptul ostroavelor pustiite,
unde se răsuceau
cu bucuria, frenetică, zglobie, neroadă. a tirbuşonului în dop.
Şuvoaie de sînge se scurgeau în apă. fierbinţi, peste cojile arse, fumegînde, ale sărmanelor poame plutitoare, dînd naştere algelor purpurii, fosforescente, vîscoaselor mări de apocalips ale Sargaselor... Alergau înebuniţi de lăcomie cu negrele lor corăbii, sfîrtecînd şi nimicind ceea ce, nu puteau jura, furînd cu toate mîinile ceea ce nu puteau ucide, sinulgîndu-şi unul altuia sîngerîndele prăzi, : orhideea gălbuie,  tulburătoare,  din mările  I ndonezit era stoarsă amarnic între dolofane, labe trandafirii, pentru a fi prefăcută într-un cocoloş de hrînză cu pieliţă roşie, de, aur;
un antropoid subţire, cu perucă pudrată, sub care
tremurau şisturile moi ale gelatinei cerebrale.
tăia cu, artistică, fineţe
din .spinarea, neagră a, Madagascarului
branţuri pufoase, prea blînde,
pentru pantofii prea, duri, de diamant.
cu, tocuri prea înalte,
ai culărui Ludovic Cel Prea Tîrziu...
O sută de mii de corăbii vînjoase, cu cap de mort.
trăgeau zadarnic de odgoanele de oţel
cu care jusc.se încins uriaşul călcîi al Chinei:
legănat cum era de valuri la, cîteva mile de ţărmuri.
l-au crezut, neghiobii, pierdut, rătăcit
din ţîţîna marelui, trup, o pradă uşoară...
In altă parte, undeva,
la încheietura Continentului Dubiu,
un cavaler în negru, mascat, nespus de mascat.
purtînd pe cap o înaltă ventuză neagră
împodobită cu patruzeci şi ceva de stele.
alerga în galop, solemn, printre dunele pline de cactuşi.
purtînd legală la oblînc
Cuba,
ca pe o imensă pîine, furată...
Aşa umblau, cruzi, înverşunaţi, pustiitori,
pe întinsul apelor,
jefuind şi nimicind orbeşte.
lăsînd pretutindeni în urma lor
murdare zdrenţe multicolore, săbii şi sutane,
lot felul de etichete pestriţe
pe care s-a putut citi multă vreme
scris în diferitele jargoane posesive ale lumii,
cuvîniul, „al meu"...
Ah, cîte insule s-au pierdut în aceste cumplite prăpăduri! Cîte-au pierit înecate, cîte-au rămas desfigurate, rupte, sluţite de răni adînci, acoperite de pecingini fioroase, ori măcinate de boli şirele, ascunse, greu de tămăduit. Multe au rămas pe veci răsturnate, urătînd lumii acum un chip de o mie de ori mai puţin frumos decît cel de odinioară
ce zace acum, ascuns privirii, în adîncurile apelor...
Unele pier şi acum bîntuite de sfîşietoare lingori,
altele se zbat gemînd din greu
sub povara nemiloaselor lanţuri.
O, cum se zbat, o, de cîte ori s-au smucit
zvîrcolinduse disperat, înspumînd roşu
undele mărilor, încercînd să scape,
izbutind cîleodată vremelnic să scape
de grelele lanţuri ce le pătrund în carne...
De la o vreme, însă, de ţărmurile, lor însîngerale. au început să se apropie vîslind uşor îndepărtate şoapte, clipocind pe nisipul plăjilor, tnsămînţînd în alveolele scoicilor de pe maluri, în miliardele de urechi subţiri de sidef şi de cretă, un început de veste, un murmur adînc, fără moarte, un murmur uşor ca fiorul mărunt, nevăzut, al frunzei, din care se-ntrupează furtuna...
De departe veneau, crescînd, împingînduse una pe alta,
şoapte prevestitoare, ecouri, ca nişte simple cule de apă,
veneau de departe, de pretutindeni,  şi toate
păreau să fi plecat din acelaş izvor,
de undeva dintr-un miez răscolit al Pămînlului.
Şi totul părea să anunţe
că ascuţita mea bănuială se va adeveri.
Căci mă aflam de faţă atunci,
în clipa Marelui început
mă aflam de faţă,
şi ceea ce începea să se-nlîmple acum
4 — Viaţa romînească nr, 7
49
pe malurile îiisîngerate, fierbinţi, ale insulelor, ceea ce dădeau de veste aceste şoapte, crescînde, prevestitoare,
fusese de multă vreme întipărit, adînc întipărit,
în memoria vie a tuturor oamenilor
trecuţi de jumătatea vieţii,
fusese întipărit în buchile glorioase
ale bătrînului „Codex humanus",
la pagina 1917, aliniatul X,
şi chiar şi-n arzătoarele mele amintiri lirice.
Căci mu aflam de faţă ,acolo, în mulţime,
la poarta Palatului de Iarnă,
mă aflam sub forma unui vechi strigăt omenesc,
poate un vers dintr-un, cîntec, sau poate
numai sub forma unui fir de ţarină
de pe tunica unui ostaş roşu,
ce dormise în ajun sub stele, în tranşee...
La început a fost o mare, o nefirească tăcere. Toate viaturile Pămîntului s-au oprit în loc, ciulind urechile.  Apoi, deodată, răspunzînd uriaşului ciclon cosmic de acum trei sute optzeci de mii de veacuri, ce-a umplut apele lumii cu daruri .strălucitoare, s-a pornit, ca un oftat greu al Pămîntului, ca un oftat din adîncul rărunchilor, marele uragan al oamenilor.
Puternice vînturi proaspete umflară pretutindeni, pînzele speranţei.
Valuri gigantice s-au ridicat pornind
pe toate apele planetei,
şi toate fiinţele şi lucrurile
ce zăceau în lanţuri , şi pripoane
au tresărit adînc, adulmecînd
ceasul azuriu al plecării...
Au tresărit puternic şi ostroavele lumii
în ancorele lor silnice, o, cum au tresărit
aşteptînd valul al nouălea, necruţător, —
căci mă aflam acolo cînd valurile gigantice au pornit
şi aşa mi-a fpst\ cu putinţă., să bănuiesc,
vă jur că am bănuit, cu cea mai ascuţită bănuială,
că ele vor ajunge într-o zi, împingîndu-se unul pe altul*
la toate  ţărmurile Pămîntului... s
Tocmai de aceea nu m-am mirat de loc
cînd, într-o zi, nu de mult,
privind... -spre.,-.marele golf , cu zăbrele
de  la  încheietura  Continentul Dublu,
mi s-a părut că văd, fi nu era de loc o părere,
clătinîndu-se,  zmulgîndu-se:. din ruginita-i ancoră.
mi sa părul cu văd-, şi nu-, era de loc o părere,
puternicul lanţ străvechi, aurit,
necontenit scuturat pînă atunci
de pulsul adînc, seismic, al revoltei,
mi sa părut că-l văd tremurînd
în mîna plină de simboluri a solemnei
matroane electrice din portul New York,
în mîna care-l ţinea strîns, imposibil de desfăcut.
sudat cu sonore peceţi
de însăşi mărinimoasa torţă electrică,
mi s-a părut că-l văd tremurînd, odată cu mîna solemn
scuturat puternic, rupîndu-se ca o funie putredă...
Şi nu era, într-adevăr nu era o simplă părere,
căci am văzut apoi. desluşit
bătrîna corabie de piatră
pornind uşor, despicînd lin valurile cu ascuţita-i proră
navigînd uşor, cu pînzele umflate de vînturi prielnice.
lăsînd în urmă o dîră înspumată, purpurie,
ca şi steagul ei nou fluturînd
pe cel mai înalt catarg...
Şi nu m-am mirat de loc, .de nimic, ■ —<->
al nouălea val a ajuns! mi-am zis,
nu se putea să n-ajungă■!...
Şi continuînd să privesb spre Marele ostrov liber,
am văzut deodată ' ■
în lumina orbitoare a unei ascuţite bănuieli
(pe care v-o mărturisesc de pe-acum, ca mai tîrziu
să nu mi-o puneţi cumva la îndoială) am văzut
marea corabie a Cubei navigînd uşor •
în lungul coastelor sudice, pătrunzînd,
cu toate luminile aprinse pe bord, sărbătoreşte,
în marile porturi din sud,
intrînd pretutindeni solemn,
cu un salut de. pace, frăţesc,
împărţind pretutindeni cu dărnicie
fructele rumene, brumate, ale speranţei,
am văzut-o pătrunzînd uşor
pe marile estuarii sudice, înainlînd '
cu îndrăzneală şi măreţie pe Rio Grande,
pe Orinoc, pe stufosul Amazon,
pe Rio de la Plata, Parana, Paraguay,
salutînd cu mari 'steaguri de bunăvoinţă,
cu toate mîinile încă arse de flăcări
ale vitejilor săi. marinari bărboşi,
cu mîna încărcată de simboluri noi
a bărbosului lor căpitan,       "> ■>■*
ce părea în mijlocul punţii  . ■"
un tînăr dumnezeu măsliniu,'
salutînd măreţ cu vechi strigăte omeneşti,
poate versuri şi cîntece, ,v
şi împărţind pretutindeni cu dărnicie
dulci fructe prevestitoare...
Şi miam zis: valul al, nouălea a ajuns, nu se putea să n-ajungă!
A sunat — mi-am zis — ceasul azuriu al plecării pentru toate bătrinele corăbii înlănţuite ale Pămîntului,
şi m-am gîndit cu un fior cald de mulţumire la ciudatele, frumoasele jucării şi podoabe ale mărilor şi oceanelor, pe care şi voi
le priviţi întotdeauna fermecaţi, cu uimire: o. insule, insule, dragi jucării ale apelor, scule de preţ, nestemate mirifice ale planetei,
străvechi locuitori ai viselor mele exuberante _
ostroave luminoase, şi fecunde, insule verzi, stufoase
cu nume sonore, grandilocvente, solare,
ostroave galbene, lirice, îngîndurale,
cu nume stranii, de taină,
insule  brune,  dogoritoare, tuciurii.
insule drăgăstoase, de cacao şi cauciuc,
ale imensei nopţi africane,
insule gingaşe, graţioase, inelare flori madreporice pierdute în largurile haotice ale oceanelor furtunoase, ostroave cărunte, glaciale, veşnic brodate de gheţurile sărate, ale mărilor polare, insule mari şi mici,
răzleţe, ori adunate în ciorchini şi ghirlande,
rumene daruri din grădinile scînteieloare ale cerului.
sfinţite de strădania răbdătoare,
tenace, milenară, a omului,
o, voi, ostroave înlănţuite ale Pămîntului,
bătrîne corăbii înţepenite, ce revărsaţi de veacuri
nobile arome gingaşe,
miresme subţiri, dulci, tămăduitoare,
asupra uliţelor strîmbe,  urîte, pestilenţiale,
asupra opulenţelor rîncede, fetide,
ale peşterilor de metal cu lacăte grele,
umplînd de veacuri, neistovit, fagurii uscaţi
ai viesparelor metropolitane ale marilor piraţi,
voi, ostroave înlănţuite ale Pămîntului,
iată, marele clopot al plecării se aude.'
E clopotul de îngropăciune
al sîngerosului pirat blond,
e vuietul marelui vînt al plecării.
In curînd îl veţi simţi umflînd puternic, hoiărîtor,
şi pînzele voastre stinse, vlăguite,
îl veţi simţi pornindu-vă
în nesfîrşita croazieră planetară a libertăţii... O, porniţi, porniţi, bătrîne nave strălucitoare, purtaţi-vă mîndria şi salutul de pace pretutindeni,
pe apele întinse ale Pămîntului,
intraţi în  Unite porturile lumii cu toate luminile aprinse sărbătoreşte, cu măreţie şi îndrăzneală, împletind între ele, de-a curmezişul apelor, avuţiile voastre aromate. îmbătătoare, fructele dulci ale libertăţii!... Intraţi în toate porturile Pămîntului, împletind, între ele, de-a curmezişul apelor, reţeaua iubirii,
legînd cele, patru, sferturi colorate ale planetei — alb, negru,  galben, arămiu — prin braţe puternice de frăţie şi pace. Ridicaţi ancorele, porniţi! — undeva, deasupra Moscovei, steaua polară ră arată drumul!
ANDREA GOMEZ (Mexic) Blestemat   fie   războiul !
IMAGINI DE LA ROMAN
SONIA LARI AN
aminorul" de la Roman îşi captează apele industriale din rîul Moldova, despre care Miron Costin spune în „Poema polonă", după ce povesteşte vechea legendă cu zimbrul care a devenit emblema ţării, — că apa a dat un nume veşnic şi ţării şi poporului şi că „de la Moldova este şi moldoveanul". Fabrica de ţevi, cunoscută ca una din cele mai importante unităţi industriale ale ţării, printre primele în ce priveşte gradul de automatizare, se află aşa dar situata chiar în leagănul Moldovei : Romanul, întemeiat de Roman-Vodă. Acesta ar fi fost, — după Miron Costin — primul oraş moldovean. Vechea cetate emitea bani pe care scria în slavoneşte „Oteţ Moldovschii", adică „Tatăl Moldovei", sau „Hereghia de Moldova", de la heredltas. Miron Costin însuşi a fost decapitat în Roman, -— am cunoscut la „Laminor" un şef de echipă născut în comuna Miron Costin din apropierea Romanului —, în cofetăriile oraşului se măinncă pe loc şi se cumpără pentru acasă, cu multă naturaleţe, un Miron Costin, doi Miron-Costini, trei Miron-Costini, patru Miron-Costini, prăjituri somptuoase, edificii impunătoare de ciocolată şi frişca, iar în autobuzele „Centru-Horia" sau „Cen-tru-Laminor" circulă femei de la ţară care se exprimă cult cu „de ce vociferezi tovarăşe" şi păstrează toată aroma distilată a cronicilor în vorbirea lor convertită neologistic. Burghezia a făcut un talmeş-balmeş din străzile murdare, vechea cultură moldovenească, mizeria revoltătoare a ţăranilor, melancolia adolescenţilor cu lecturi alese, spiritul critic moldovean şi tristeţea contemplativa şi stătută, de circiumă insalubră, a micilor orăşele de provincie, dar socialismul a venit să clarifice lucrurile în această privinţă şi a arătat că vechii culturi moldovene şi spiritului critic le şade grozav de bine lîngă un important obiectiv industrial cum e „Laminorul".
Romanul a fost întemeiat o dată în secolul al 14-lea şi a doua oară în 1951, cînd s-a început construcţia marelui laminor de 400. Astăzi, la Roman vin delegaţii CAER şi reporteri de la televiziune, pleacă şi vin fără încetare gazetari care-şi încep reportajul cu „La Roman, acolo unde altădată nu se întîmpla nimic...".
★
54
Tovarăşul Varduca Peri ele e secretarul organizaţiei de bază de partid la •secţia „Laminor", adică cea mai importantă secţie a uzinei, aceea în care intră ţagla, materia primă venită de la Hunedoara şi din U.R.S.S., şi iese ţeava, ţevile laminate de diametre mari, pentru industria petroliferă şi pentru industria chimică. Cînd a intrat în partid tovarăşul Varduca, la 16 ani, muncea la fostul agent sanitar Toderică loan, la anul Petrache Adrian, şi la moşieriţa Lilica. Are un rîs solid de om voinic — în celebrul meci dintre Graşi şi Slabi, care a avut loc pe uzină, meci burlesc în cadrul căruia au jucat şi directorul general, tovarăşul Lezeu Terente, în echipa Slabilor, şi contabilul-şef al uzinei, în echipa Graşilor, tovarăşul Varduca a fost trecut la Graşi — şi c'nd spune „da ! da-da-da-da-da" are ceva din autoritatea unui doctor cu experienţă care îi răspunde pacientului: „da !, da-da-da-da...", adică „exact, îmi pare bine că, în sfîrşit, ai înţeles, da! da-da-da-da-da..., chiar aşa, chiar aşa...".
In biroul lui Varduca intră ingineri cu studiile bine puse la punct, specialişti de tot felul, adevăraţi „lupi de mare" ai metalurgiei, dar inginerii aceştia cu studii foarte serioase şi lupii de mare ai metalurgiei constată, că nu numai ei sînt cei în măsură să spună „da!", ci şi omul acesta, care pe vremea cînd ar fi trebuit să înveţe logaritmii era în slujbă la Lilica, dar care, pe o cale ce le apare unora dintre ei necunoscută şi pe care cu greu o pot înţelege, a căpătat şi are astăzi un real ascendent asupra lor. Varduca n-a făcut politehnica, dar de trei ani de cînd e în uzină, învaţă necontenit, învaţă cît poate. învaţă zi şi noapte, fiindcă ştie că datoria lui de secretar de organizaţie este să cunoască tot, absolut tot ce se petrece în secţia ^Laminor", ca să fie oricînd în măsură să aprecieze ce se întîmplă şi ce soluţie trebuie adoptată într-un sector sau altul, cine are dreptate, inginerul cutare sau inginerul cutare, dacă e adevărat ce spune şeful Filetajuiui, sau dacă nu cumva are dreptate mai de grabă inginerul Adăscălifei Mihai, fiindcă e adevărat că s-a uzat gangul de la Duo şi în situaţia asta inginerul Adăscâliţei nu avea ce face. Ce măsură trebuie luată atunci ? Ce face organizaţia de partid ca să îndrepte lucrurile ?
„La început, să ştii, mi-a venit greu cunoaşterea procesului tehnologic. Străduinţa mea cea mai mare, în direcţia asta a fost. Mai era şi problema cunoaşterii oamenilor, problema educării celor tineri, problema întăririi organizaţiei.
Trebuia să lucrez cu sute de oameni şi ca să lucrez cu ei trebuia să-i cunosc. Lnul are un punct de vedere, altul are alt orizont. Trebuia să-i cunosc foarte bine, ca să ştiu cum să vorbesc cu fiecare. Discut de exemplu cu inginerul D. şi vreau să-i propun să promoveze ca şefi de echipă la ungere pe maşină doi oameni, Niţâ Gheorghe şi Apetrei Constantin. Inginerul D. nu e membru de partid, trebuia să-1 cunosc, să ştiu cum să discut cu el, cum să-i pun problema şefilor de echipă. Sau să luăm exemplul tovarăşului Giubega, maistru mecanic, membru de partid. Din cauza unor neînţelegeri în familie, începuse într-o vreme să bea, ceea ce avea urinări neplăcute şi în munca lui în uzină. Dacă nu l-am fi cunoscut, ajungea în situaţia să fie discutat în organizaţia de bază. Ne-am ocupat de el, azi e căsătorit cu o femeie liniştită, e un om care face cinste societăţii".
Varduca îmi povesteşte că a mai fost ales secretar de organizaţie şi în alte locuri de muncă. Înainte de a se califica aici în uzină a lucrat şi pe la poştă, era factor şi deservea nişte comune, Cordun, Gherăieşti, a
55
lucrat şi pe Ia un SMT, şi Ia difuzarea presei, a fost şeful secţiei de difuzare a presei din Roman, şi de acolo a plecat în '58 în uzină, să se califice.
Dar nu asta voia el să-mi spună. Voia numai să-mi explice că peste lot, în toate locurile ele muncă pe unde a fost el secretar, sau în biroul organizaţiei de partid, peste tot au fost probleme complicate — nu mai vorbim ce a fost pînă prin '48, dar şi mai tîrziu, prin '49 de exemplu. Da, peste tot au fost probleme complicate dar aici parcă răspunderea e mai grea decît oriunde.
— „De educarea celor tineri trebuie să ne ocupăm din vreme, la noi în uzină cei mai mulţi dintre muncitori sînt tineri. Ne străduim să-i creştem în dragostea faţă de uzină, faţă de patrie. In privinţa asta, noi răspundem de ei. Vrem să facem din ei adevăraţi constructori ai socialismului. Ne interesăm de comportarea lor în societate, îi ajutăm pe toţi să-şi completeze studiile. Ei au un bloc al lor, blocul burlacilor. Prin membri de partid care-i avem acolo, ne interesăm de ei, cum trăiesc. Majoritatea şi-au cumpărat motociclete, haine, trimit bani acasă. Dar noi nu ne interesăm numai dc partea asta, ne interesează mai profund, cum gîndesc ei".
Varduca îmi explică acum un lucru pe care ţine să-1 sublinieze în mod deosebit : azi, problema educaţiei nu e numai aşa, o sarcină permanentă în planul de muncă ! Am putea spune aproape că problema educaţiei a devenit azi o problemă de producţie, după cum şi problemele de producţie devin de la o vreme probleme morale.
„Azi problema principală care stă în faţa organizaţiei noastre, a tuturor membrilor de partid, cum ştii şi dumneata, e calitatea. Aici nu mai e vorba de o problemă strictă de producţie, e vorba de conştiinţa fiecărui muncitor. E vorba de probleme morale serioase, de problema responsabilităţii omului, de seriozitatea, de devotamentul lui. De toate astea răspunde întîi şi întîi organizaţia de partid, noi sin tem aceia care educăm oamenii ce vor munci cu pricepere şi pasiune. Avem sarcina să îmbunătăţim calitatea ţevilor de categoria I-a şi a tuturor produselor noastre şi deocamdată stăm bine, am şi îmbunătăţit calitatea faţă de anul trecut. Dar dacă avem sarcina să îmbunătăţim calitatea ţevilor, asta înseamnă că avem sarcina să educăm oameni care să fie străini dc nepăsare, oameni care să nu admită angajamentele formale, să fie inventivi, să fie perseverenţi, să nu admită în jarul lor rutina, să nu admită soluţiile comode. în capitalism calitatea înseamnă legea junglei. La noi lupta pentru calitate înseamnă într-ajnlo-rare. ridicarea celor mai slabi la nivelul celor mai buni.
Iată alta problema morală ; înseamnă ea dacă vrem să luptăm pentru calitate si să transformăm lupta pentru calitate într-o mişcare de masă. avem datoria — vorbesc de noi, membrii de partid — de a stîrpi. în om egoismul, individualismul. Trebuie să educăm în oameni exigenţa faţă de ceilalţi, interesul pentru ce se întîmplă în jurul lor. Sigur că noi, organizaţia de partid, urmărim zilnic calitatea, nu numai prin controlul tehnic, avem şi alte drumuri, mai operative. Toţi membrii biroului sînt repartizaţi pe schimburi, de exemplu tovarăşul Hal ac răspunde de Brigada Păcii, de toate problemele care se petrec acolo. La brigada Steaua Roşie, răspund tovarăşii Anton şi Bîrsan. Organizatorii grupelor de partid sînt şi ei prezenţi acolo. De exemplu tovarăşii' Burlacu Mihail de la Brigada Păcii a observat că pietrele de articulaţie care acţionează la spin guri,  «'alţii rile
56
perforatorului, erau uzate. Aşa ca a propus pe loc maistrului tie schi mii să oprească fabricaţia şi să fie înlocuite. Altădată îi propune maistrului Goldan — acela în maiou negru care a intrat adineauri — să oprească fabricaţia, deoarece metalul este rece şi se produce ţeava excentrică". ^
Maistrul Goldan, „acela în maiou negru", e un băiat de 23 de ani. dar care, în contrast cu sonoritatea foarte serioasă a funcţiei de maistru de schimb, pe care o îndeplineşte, pare încă mult mai tînăr, de fapt nu parc a avea mai mult de 17 ani. K! şi eu Gogulică. („maistrul Gogulică!"). o altă figură simpatică de adolescent pe care l-am cunoscut ia clubul uzinei, formează   la   un   loc   un   fel   de  pereche   veselă   de  maiştri--adolescenţi, foarte gravi în orele de producţie, care  au. intrat m uzină direct de la şcoala de maiştri, de la Hunedoara, să înlocuiască două figuri dc mare greutate: pe maistrul Gheorghievici  de la  Reşiţa  şi pe  maistrul Chintă de la Republica, veniţi aici, amîndoi. în perioada cînd trebuia pus Laminorul pe picioare dar cărora acum le-a sosit timpul să se întoarcă şi ei, fiecare, la uzinele lor. Atît de copilăros! arată, în gravitatea lor, maiştrii Goldan şi Gogulică, încît aproape îţi vine să rîzi cînd vezi pantofii negri impecabil lustruiţi şi ciorapii  eleganţi ai lui Gogulică, sau ceasul imens pe "cared poartă la mînă Goldan, cel cu maioul negru. De dala asta însă se pare că Goldan a cam scrînlit-o, s-a certat cu un muncilor, s-a enervat şi şi-a făcut singur dreptate.  „Fii  calm, tinere — îl ia în  primire Varduca — fii mult mai calm şi pe \ iilor te rog,^nu mai încerca să-ţi faci singur dreptate. De-aia avem organizaţie de U.T.M..  de-aia ţinem consfătuiri de producţie, de-aia avem grupă de partid. Aşa rnă enervez şi eu de multe ori, poţi să mă crezi. Ce-ai zice să vii într-o zi Ia mine cu planul nefăcut şi eu'atunci să mă enervez şi să te dan afară?"
In fiecare zi la aceeaşi oră, de trei zile încoace, mă aflu în faţă la „Duo" unde la orele 14 fix trebuie să-şi facă apariţia Zaharia, marele maestru ai cuptoarelor,  artist emerit al laminatelor.  Zaharia   are   spectacol acolo în fiecare zi, începînd dc la ora intrării în schimbul doi, cînd vine „Brigada Păcii" la care el e şef dc echipă, şi pîna seara la zece, cînd intră brigada Steaua Roşie. Azi, Zaharia a venit ceva mai devreme şi ^ cînd l-am văzui apropiindu-'se ca orice om, într-un pardesiu bej şi cu fular la gît, am retrăi! cu putere impresia din copilărie că e cu neputinţă ca actorul din „Omul cu masca de fier" sau oricare alt actor de cinema care a cîntat, a dansat sau a călărit într-un film, să meargă pe stradă ca un trecător obişnuit, îmbrăcat într-un costum, cu pălărie şi pantofi cum poartă toţi ceilalţi oameni. Stau puţin de vorbă cu el înainte de intrarea îu schimb, îmi vorbeşte de nişte băieţi de la el din echipă, Mantale, Posfu Nicolae, Bereş Vasile şi simţ lot timpul un fel de nemulţumire, provocată  de dificultatea de a regăsi în interlocutorul meu --  din pricina  ţinutei civile în care a  apărut de astă dată — pe acela cu care am stat de vorbă ieri şi alaltăieri. Aştept cu o nerăbdare copilărească să-şi scoată odată pardesiul ăsta bej şi trăiesc o emoţie de natură estetică în clipa în care, dc sus, de pe platforma de Ia „Duo'\ îl văd în sfîrşit apărînd în hainele sale negre de lucru, cu şapca neagră' si cu cişmele negre, hainele acestea în care se mişcă şi sare în tot timpul lucrului, cu atîta graţie, în care descrie fel de fel de figuri complicate  şi  periculoase,  cu  dezinvoltura  şi  măestria  unui  mare dansator.
57
Zaharia pare şi el că acum s-ar fi regăsit pe sine, cel adevărat, ca marii fotbalişti sau marii balerini care, modeşti, stingheri şi parcă intimidaţi în viaţa lor civilă şi în hainele lor obişnuite, devin — odată intraţi pe scenă ori pe stadion, în mare ţinută de spectacol, ■— ei înşişi, liberi în mişcări şi stăpîni. Dansatorului îi şade bine în fastuosul costum de balerin, tocmai fiindcă aceasta este haina lui de lucru, iar hainele de lucru ale lui Zaharia sînt bluza şi pantalonii negri, cişmele şi şapca neagră, care laolaltă îi dau o eleganţă, îl fac mai frumos.
E ora două, Zaharia, şeful de echipă de la „Duo" a început lucrul, şi spectacolul pe care-1 oferă acest om în tot timpul lucrului e un spectacol de o rară frumuseţe. De unde vine aici frumuseţea ? Răspunsul e un adevăr atît de clar şi de simplu, încît probabil că abia în comunism îl vor înţelege toţi oamenii : frumuseţea provine din munca grea, din munca încordată pe care o îndeplineşte acest om. De la perforator vine eboşa, care se introduce în maşină cu ciocanul automat. Maşina „Duo" laminează ţeava interior şi exterior şi-i dă toleranţa Ia grosimea de perete cerută de comandă, cu ajutorul unui dop care e introdus în capătul dorstengii. Ciocanul automat introduce ţeava în maşină, rolele de inversare o scot afară. Ce mai face atunci Zaharia ?
Zaharia trebuie să fie prezent acolo, în orice fracţiune de secundă, cu atenţia sa, cu creierul său, cu judecata sa, cu mîinile cu care semnalizează şi cu picioarele cu care sare fără întrerupere de la postul de comandă în faţa maşinii, din faţa maşinii pe grătarul de alunecare şi pe urmă din nou înapoi, trebuie să fie prezent acolo în orice clipă, cu toate mişcările trupului său şi cu gîndirea sa de om, care-şi concentrează în munca aceasta toată atenţia şi toată energia. Decorul în mijlocul căruia evoluează acest, virtuos al atenţiei, al încordării intclectual-fizice a muncitorului, e şi el magnific.
E greu să-fi imaginezi dacă n-ai văzut-o, cît de spectaculoasă e priveliştea laminorului, rostogolirea ritmică, însoţită de un zgomot al ţevii incandescente, la al cărei capăt arde flacăra verde de hidrogen, şi mişcarea insinuantă a aruncătoarelor, care se ridică, înhaţă ca nişte gigantice gheare de pisică ţevile şi le svîrle apoi pe o altă platformă de alunecare, unde ele continuă să se rostogolească arzînd. Şi uite că dintr-o săritură suplă şi în acelaşi timp sigură, traducînd în mişcări ritmul şi concentrarea gîndirii şi atenţiei sale, Zaharia a apărut acum exact în locul unde cu o clipă înainte se rostogolea, vuind ca o cascadă, ţeava ar-zîndă, şi unde peste alte cîteva clipe va apărea, cu ritmicitatea mişcărilor mării, pe o altă ţeava incandescentă care se va prăvăli cu tot atîta zgomot. Lucrurile se petrec cu iuţeala simplă şi expresia lapidară a unei pantomime, ce ar avea ca temă : jocul concentrării, încordarea omului în luptă cu natura. Zaharia face semn din trei degete! Trei semnale lungi! Trei semnale luuungi ! Lăcătuşii! Lăcătuşii! Lăcătuşii! Două degete! Două fluierături lungi ! Două fluierături lungi ! Aerul şi Apa ! Aerul şi Apa ! Zaharia face alt semn, o bătaie uşoară, abia perceptibila a degetelor de la amîndouă mîinile, o bătaie intermitentă şi vesel-copilărească. Electricul! Sirena sună mai inul te fluierături scurte. E-lec-tri-cul! E-lec-tri-cuI.! Zaharia încrucişează solemn braţele : Oprirea ! Se opreşte laminarea !
Dintr-o săritură uşoară şeful de la „Duo" e din nou lîngă pupitrul cu cheia de ridicare şi coborîre a valţurilor. A venit o comandă de 2000 tone
58
ţeava de 273, cu 8 la perete! Deci din 273 scădem dublul grosimii de perete, 273 fără 16, 257! Ne trebuie un dop de 257 !
Cineva, de departe, face nişte semne. Zaharia sare, răspunde prin alte semne. Patru degete! Patru semnale lungi! Patru semnale lungi. Patru semnale lungi. Macaraua ! Macaraua ! Macaraua ! Macaraua !
Zaharia are 39 de ani. Arată ca un sportiv tînăr, zvelt şi bronzat. L-a bronzat munca, dogoarea lui „Duo'".
— Cu temperatura mă-mpac bine. Acasă, nevastă-mea face foc în sobă, 25, 30 de grade... Eu mă uit la ea : parcă mi-e frig tot timpul. Sînt obişnuit cu temperatura de aici. La început n-am ştiut cît e de grea meseria, nici nu ştiam cît de mult o să-mi placă... Lucrez de la şaisprezece ani, din '38. Sînt născut în comuna Miron Costin, dar aveam un unchi la Bîrlad. M-am angajat acolo la Fabrica de Tutun, la împachetat tutun. în 51 au început să se recruteze aici muncitori, pentru Laminor. Pe mine m-au trimis la Bucureşti, în practică la uzinele Republica. Am lucrat pînă în '55 la Laminorul de 6 ţoii de acolo de la ei, ca stopar la „Duo". La Bucureşti plecasem zece inşi. Era şi tovarăşii Coiocaru Constantin de aici, de la noi, de la netezitoare, era şi Stafie Dumitru care lucrează împreună cu mine la „Duo". Am făcut şcoala de calificare gradul I, gradul îl şi gradul III. Era acolo maistrul Pătraşcu Gheorghe, care am auzit că e şi azi maistru în .acelaşi loc, tot la brigada „Chivu Stoica". El avea sarcină dc partid să ne pregătească pe noi, ca să putem pune în funcţiune Laminorul. Tovarăşul director Lezeu lucra şi el acolo. Cînd a venit de la studii din U.R.S.S. aici la noi, m-a recunoscut imediat: „Tu ai fost cu mine la Republica ?", „Da tovarăşe director"... Mi-aduc aminte de Festival, pe atunci făceam muncă voluntară la stadionul 23 August, pînă la Festival trebuia să-1 dăm gata. Ne-au dat multe bilete nouă, am şi făcut ore multe. La toate meciurile internaţionale, nouă ne dădeau bilete mai întîi. Am văzut ansambluri africane, -olandeze, de toate felurile, cel mai mult mi-a plăcut ansamblul chinez. Făceam parte şi din delegaţia care primea oaspeţii; aproape toate delegaţiile noi le-am primit la gară. în '55 am făcut cerere de intrare în partid. Tovarşul Tudor Dumitru, şef de echipă la netezitoare acolo, la Republica, mi-a dat recomandare. Se ocupa foarte mult de noi, avea şi el sarcină pe linie de organizaţie. Mi-a trimis recent o scrisoare, cu fotografia copilului. Stă în Bucureşti pe strada Moş Ion Roată nr. 19, cartierul 23 August. Tovarăşul Pătraşcu a fost să ne viziteze aici, a venit în schimb de experienţă. Aici procesul de muncă e oarecum diferit. In '57, la 7 octombrie, am trecut să lucrez la „Laminor". întîi am făcut rodajul la rece, pe urmă în decembrie s-a trecut la cald. La început eram curios cum va merge, cum vor funcţiona agregatele. La Republica făcusem ţevi de 6 ţoii, aici erau pînă la 14 ţoii. La Republica se mai lucra şi manual, aici totul era mecanizat! Cînd a început prima ţeava să fie perforată a fost o zi frumoasă pentru toţi laminoriştii. De atunci lucrez încontinuu la „Brigada Păcii". Aproape toţi din brigadă sînt membri de partid ori candidaţi, majoritatea, tineret calificat. Oricare mă poate înlocui pe mine. Se descurcă oricînd la locul de muncă, în cele mai bune condiţiuni. Am în echipă trei inşi ruygbişti, pe data de 9 aprilie au meci la Galaţi, cu Ştiinţa. Sînt în divizia B, pe locul II, în finale au jucat cu uzinele Mao Tze Dun. Personal prefer fotbalul. Avem în uzină fotbalişti buni. E Şone, e centrul înaintaş Bela şi extrema Hary. Toţi trei lucrează la Energetic-Şef".
59
Interlocutorul meu face o săritură, răspunde cuiva prin semne dispare, se întoarce.
— Am ceva dc vorbii cu maistrul.
— Care maistru?
— Maistrul Goldan.
— Maistrul Goldan ?
— Da, acela în inaio negru.
— Te înţelegi bine cu el ?
\r< 7* A0aHe binC" E,fri°*- COlaborează dc »Pr««Pc cu şefii de echipă. Art z.> ele ani. eu am 39, ne împăcăm bine.
Mantale, cei pe care ham văzul ieri repetînd oasele capului, e elev Intr-a -a li  Ia seral. Diriginta lui Mantale şi directorul de la seral vorbesc mult
în sTnga^neî.1"1'"" 0i ™ V,'°""i"T,<î €apelele> unul în dreaPta 9* celălalt
d,ri<^HMrf " Va        de 9      10 ! sPm,e rePede' repede, foarte repede an te de     %   r     ^ HU 1 discute desPre Mantale alte lucruri,
mamte de a se h pornit de la acest adevăr iniţial şi fundamental
de reTodeTi? * ^ ma!-bim dpV dhl ?COaIă1! stre€0a™ directorul cît poate ittTbala t ISgT* " 6 adeVărul Pri— — trebuie
notelemîn<l0i ''^k^ *"  ?Si>bh  fi,taIo8u1' îmi  «rată  datele lui personale.
— E născut în '36!       se bucură diriginta. De meserie e filetator' de 24~derani?te ^ ^ pr°dl,Cfie ! observă rePede directorul. La vîrsta lui
~" fi.'6 q0^1?;,1,01 h ™m\nth Ja istorie' la naturale, la geografie...
— Are 9, 9, 9! la chimie, Ia maternalică, la rusă
— Iată   orarul acela e făcui de Mantale ! îmi arată directorul
— In clasă e responsabil cultural! E activ! Bun coleg! se «rrăbeste să sufle diriginta. n      7 '; SJ
Mantale c cel mai strălucit!  Mai avem şi alţi elevi buni de la fabrica de ţevi! spune aproape fără să răsufle directorul. -- Mantale e un model de viaţă!
— - Mantale e un model de perseverenţă !
— \ 'ost dc cîteva ori solicitai să vorbească în fata elevilor de ]„ zi'
— A vorbit despre viaţa iui de muncitor şi elev !
— A arătat cum ia notiţe!
-- Cînd s-a dus prima oară toii au crezut că c cel puţin un inspector' -■ A venit mtr-un co,,ium elegant de gabardină! Dc vorbit vorbeşte ea un conferenţiar. ^cţu,
— Stă în blocul burlacilor, trebuie neapărat să mergem Ia el aca«ă '
— Da, trebuie neapărat să mergem la ei acasă ! Mergem cu toţii la Mantale acasă.
— Mai sînt şi elevi care nu au o comportare ireproşabilă ?
— Da, mai sînt şi elevi care nu ştiu încă să se poarte !
Intrăm în blocul burlacilor.  Mantale stă Ia camera 30, împreună cu Is trate Savin.
60
Dîjjku nu-i acasă acuma. — ne spune Mantale despre colegul «au «le cameră. Lucrează împreuna cu mine la prelucrare la rece. Acesta e portretul lui, dacă vreţi să-1 vedeţi. E un băiat foarte bun !
Deasupra unuia din paturi atîrnă un imens portret al lui Istrate, comandat Ia o cooperativă din Oradea. In odaie e într-adevăr o ordine exemplară. Pe pereţi, fel de fel de fotografii.
Mantale e un om foarte ocupat, de Ia 6 dimineaţa şi pînă noaptea la 12 nu se odihneşte nici un pic. Vizita aceasta nu-i face probabil prea multă plăcere, e puţin intimidat şi puţin plictisit. Unde e radioul? radioul cu pic-up ? întreabă curioşi directorul şi diriginta. A. I-a vîndut, vrea să-şi cumpere curînd altul, unul mai bun...
Mantale ne povesteşte cum a fost educai un băiat, unul Zamfiroiu. Zamfiroiu obişnuia să meargă tuns „tifos"' şi nu asculta de nimeni, nici la şcoală nici în uzină. Odată inginerul şef i-a spus : „Vei veni. tovarăşe, la mine!" iar Zamfiroiu i-a răspuns: „Voi vedea, tovarăşe, dacă voi veni!" Pînă la urmă, tot colectivul 1-a îndreptat. Dacă întrebai acum şase luni de -el, la U.T.M., îţi răpundea : „Tovarăşe, de ăsta nu se ocupă un om, de ăsta se ocupă patru persoane ! Unul pe linie de partid, unul de la grupa sindicala, unul de la postul utemist şi unul pe linie de bloc". Ei, în clasă, i-an spus : — Dacă nu te tunzi nu le mai primim în clasă. Ce era să facă? S-a dus şi s-a tuns.
Peste doi ani Mantale va fi student Ia Politehnică. Prin 1966, cam aşa cev a, o să iasă inginer. Pînă atunci, Laminorul va fi în întregime automatizat şi peste tot, în întreaga ţară maşinile automate, liniile automate şi uzinele automate vor avea nevoie de oameni cu înaltă pregătire, care vor marca prin activitatea lor ştergerea diferenţei dintre munca intelectuală şi cea fizică. De ce e Mantale chiar atît de ordonat? De ce desenează legea Boyle-Mariotte cu trei feluri de culori de cerneală, de ce îşi ţine cravatele şi pantalonii chiar cu atîta grijă, de ce desenează hărţi şi planşe pentru care îl laudă diriginta şi directorul, de ce nu iese pentru nimic în lume pe stradă cu pantalonii de catifea gri cu care învaţă acasă, de ce ţine ca Zamfiroiu să fie şi el disciplinat, să meargă îmbrăcat şi tuns ca lumea ?
- - De ce eşti chiar atît de ordonat, tovarăşe Mantale ?
— E foarte simplu : altfel n-o scot la capăt ! Mă scol la 6 dimineaţa, mă culc la orele 24. Fac două munci : una dc muncitor şi una de elev. Ce s-ar întîmpla cu mine dacă aş fi ceva mai neglijent? Dacă aş fi doar puţin mai neglijent, simt că n-aş mai avea nici timp, nici energie. Dacă vreau să fac faţă, să ies inginer, trebuie să-mi coordonez viaţa cu o voinţă unică. 0 să vă întrebaţi poate acum, de ce ţin morţiş să ies inginer? Poate că dacă ar fi numai după mine, aş fi mai neglijent în ideia asta. Dar mă încurajează şcoala, mă încurajează foarte mult uzina, mă încurajează organizaţia de partid şi vezi că toate drumurile mă duc ca să învăţ, să mă pregătesc cît mai bine. Ca să fiu sincer îmi şi place, îmi place foarte mult să învăţ.
Bine face Mantale că subliniază oasele craniului cu trei linii şi că desenează legea Boyle-Mariotte cu trei culori de cerneală. In 1966 va fi nevoie peste tot de oameni foarte bine pregătiţi. în stare să facă faţă automatizării.
61
★
Trecutul Romanului nu e necunoscut; se ştie că în Roman s-au tăiat toarte multe capete şi s-au ţesut nu puţine intrigi ; se ştie că Matei Corvin a sosit la Roman în ziua de 29 noiembrie 1467 şi că acolo s-a odihnit şapte zile iar în a opta zi a ars tîrgul Romanului; se ştie că la 27 August 1497, într-o duminică, în timpul războiului cu Albert al Poloniei a intrat în Roman, cu toată oastea sa, Ştefan cel Mare ; se cunosc din cronica lui Melchisedco vieţile romanţate ale episcopilor de Roman ; se ştiu şi diversele scandaluri dintre ţărănişti şi liberali, în localul fostului restaurant Corso ; se ştiu şi bătăile cu sardele şi şvaiţer între domnul avocat cutare care se întorcea foarte liniştit acasă cu un şvaiţer şi domnul avocat cutare care i-a aruncat în cap o cutie de sardele, la care primul domn avocat cutare a ripostat şi el. în legitimă apărare, cu şvaiţer.
Astăzi, constructorii „Laminorului" scriu o nouă cronică a Romanului, o cronică a construcţiei, a luminii, a umanităţii noi. La clubul uzinei, artiştii amatori cîntă şi dansează noua viaţă a Romanului, o cîntă şi o dansează cu o bucurie conştientă şi demonstrativă, strigată parcă, de acolo, din oraşul lor, lumii întregi. Acolo la club cîntă şi dansează Nicoleta, o fată frumoasă, veselă şi plină de haz, Spînulete Sabina, o altă fată voioasă, electrician Ia SMi, Ana Zaccheo, adică nu Ana Zaccheo ci tot o fată din uzină, nu tocmai trasă prin inel, şi pe care toţi o strigă Ana Zaccheo, maistrul Gogulică, trompetist talentat, care a venit în uzină odată cu maistrul Goldan, „cel în maio negru", să-1 înlocuiască pe seriosul maistru Gheorghievici de la Reşiţa, controlorul tehnic Mircea Ionescu, virtuos pianist şi compozitor, inginerul Mircea Dan de la Ajustaj, care în program are rolul unui tînăr însurăţel ce primeşte casă, şi mulţi alţi tineri talentaţi, muncitori în uzină. Locul regizorului îl ţine acum vicepreşedintele sindicatului, regizorul e plecat la Bucureşti, pentru nişte analize, dar mîna sa se simte în tot spectacolul, o mînă de regizor talentat şi care a înţeles spiritul artei noi.
—- Păcat că nu e aici regizorul nostru, — îmi spune Sabina. Nu-i aşa că sîntem o echipă foarte bună ? Nu-i aşa că o să ieşim pe locul întîi ?
Regizorul adjunct, vicepreşedintele sindicatului, e foarte sever, strigă la toată lumea, strigă la Sabina, strigă la Ana Zaccheo, strigă la toboşar: „Tovarăşe, aici sîntem „Laminorul", aici nu facem nici sambo nici mambo !" ; strigă la un băiat care joacă într-o sceneta că dacă ar vorbi toţi lamino-riştii ca el, ar ieşi ţeava laminată la rece; dar toţi sînt mulţumiţi că regizorul strigă, aşa trebuie să facă un regizor adevărat, iar regizorul, în cele din urmă, e şi el cît se poate de mulţumit de spectacol. Curcă, directorul clubului, care are de dat o groază de telefoane şi de aranjat o sumedenie de lucruri, nu se poate opri să nu bage şi el din cînd în cînd capul pe uşă.
— Ce zici de echipă ?
— Grozavă !
'" — E iextraordinară ! exclamă repede şi fericit tovarăşul Curcă, lex-traordinară ! 1 '
' Ce o fi oare acesta? Un cîntec? Un dans? Un marş triumfal al vieţii noi? Un'cîntec şi un dans al veseliei? E un marş, un dans, un cîntec al veseliei, toate acestea la un loc, şi în marşul sau în dansul sau în cîntecul acesta defilează bucuria vieţii noi.
In marşul lor triumfal, Nicoleta, Sabina şi Ana Zaccheo exprimă toată bucuria vieţii noi a „Laminorului", iar Gogulică, maistru la cuptoare rotative şi trompetist, pare să ne vorbească, în interpretarea sa umoristic-nuanţată
62
şi prin tot jocul său de mimica ce-i însoţeşte cîntecul, despre bucuria arteir pe care o trăiesc în momentul acesta pianistul, acordeonistul, Nicoleta, Sabina, Ana Zaccheo, regizorul, tovarăşul Curcă, el însuşi. Gogulică, şi toţi cei care se mai află acolo de faţă.
— Cum ai învăţat să cînţi din trompetă?
— Foarte simplu, — răspunde Gogulică. Eu ştiam gamele la trompetă şi uzina mi-a cumpărat trompetă. Aşa că am început să cînt...
Gogulică trăieşte intens fiecare număr din spectacol, şi-1 interpretează în felul său liric-umoristic, numărul căsătoriţilor care primesc casă, cîntecul poznaş al Nicoletei, numărul vînătorului, marşul triumfului şi al bucuriei, cîntecul laminoriştilor. Trompeta sa suspină visător pentru îndrăgostiţi, face fel de fel de şotii în cîntecul Nicoletei, comentează monologul vînătorului, desenează aerian aparte-uri improvizate după natura fiecărui cîntec, subliniază accentele triumfale cele mai înalte, cele mai luminoase, în marşul bucuriei.
Şarjă nouă  de  oţel la Uzinele  „23 August" — foto C SAVULESCU
MUTAŢIILE MATERIEI
ŞTEFAN IUREŞ
rai umilă piatră în prunduri mişcătoare, rostogolită de un val trufaş — şi la Bicaz, acuma, cu pieptul ţii o mare... Eşti,  mulţumită omului, baraj.
Erai, pe ţărmuri sterpe.
întristătoare dună.
castele de nisip clădeai pe mal.
Azi armonii de linii şi de culori seadună
în vii clădiri de basm
pe Litoral.
Vergea de fier, rigidă, erai. Ştiai rugina,
ca zidurile-n care astăzi eşti să vadă fire suple şi limpezi cum lumina...
O, harfe de relon, din Săvineşti. Molid erai,
şi-adeseaţi cînta prin cetini vîntul,
nu ţi ai schimbat destinul în deşert
Asculţi acum orchestre
pe om glorificîndu-l
în uimitoarea sală de concert.
Materie,
frumoasă putere adormită,
prin om
şi pentru om,
deplin renaşti.
Comoara din adîncuri serveşte-n veci, smerită,
dezrobitorii ei entuziaşti.
66
NINGE
unosc o ninsoare discretă ce totdeauna cade în amurg. Dintr-un cer înalt cît oamenii curg
fulgii, fulgii de cretă.
Jur-împrejur solemn vibrează timpul spre slava contemporanului meu Din mîna dreaptă-a căruia, ce simplu ninge, ninge mereu.
Un ager gînd pătrunzător s-a dus prin galerii spirale, sub bolţile-n tenebră pe treptele-adevărului dedus adînc, în algebră.
Tulburător şi grav ca o naştere
cad fulgii de cretă, ivindu-i pe ygrec, pe ies şi pe zet. ninsoare fecundă, ninsoare-cunoaştere în ritm de poem sau baled.
Aş prinde-o în palmele mele, s-o ţiu, zăpada ei caldă s-o întorc cerului, aş slrînge-o acum, ca peste ani, tîrziu, s-o dau inginerului...
Afară întunericul învinge
învins pe tablă, smuls din minţi, gonit din ev. ... şi ninge alb, şi ninge pur, şi ninge din mîna muncitorului-elev.
CONCENTRĂRI Şl MANEVRE
VASILE SADOVEANV
1
a izbucnirea primului război mondial în 1914 — cum se ştie _ conducătorii partidelor burghezo-moşiereşti împreună cu capul statului făcîndu-şi diferite socoteli, după dramatice consilii de coroană unde şi-au adus mai întîi, reciproc, grave acuzaţii, au căzut de acord că Romania trebuie să rămînâ neutră, în ceea ce s-a numit expectativă armată. Odată cu declararea neutralităţii, au început concentrări de rezervişti pentru siguranţa hotarelor.
Starea de neutralitate oferea burgheziei şi moşierimii posibilităţi de afaceri strălucite cu ambele tabere în luptă şi timpul necesar de aranjamente personale care să pună la adăpost pe profitorii şi îmbuibaţii vieţii în caz de război.
Cît priveşte poporul muncitor de la sate şi oraşe, nu mai ştia ce să creadă despre jocul diplomatic dubios al conducătorilor politici şi era uluit şi indignat de mulţimea afacerilor necinstite ce se desfăşurau cu o frenezie bolnăvicioasă în mai toate compartimentele vieţii economice.
Aşa, în urma unei convenţii cu Anglia, rivala Germaniei, au fost livrate acestei ţări peste 40.000 de vagoane de grîu, depozitate şi blocate în magazii nou construite pe lîngă gările din judeţele producătoare de grîu din lungul ţării. Pe de altă parte, mii de vagoane cu cereale şi vite cornute plecau regulat peste graniţă pentru Germania şi Austria, pe baza permiselor de export obţinute de la guvern de politicienii cu trecere pentru clientela lor politica, formata din diverşi moşieri şi arendaşi. într-o asemenea atmosferă de corupţie, şefii de gări unde se încăreau vagoanele, cît şi cei din gările principale pe unde treceau transporturile spre graniţă, dispuneau după bunul plac de felul cum acestea trebuiesc îndrumate. Dacă cei interesaţi nu mişcau cum trebuie din urechi, vagoanele rămîneau uitate pe linii moarte cu săptămînilc. Dacă urechile se mişcau aşa cum apreciau şefii de gară, trecerea vagoanelor se făcea cu o grabă surprinzătoare. Aceste operaţii ajunseseră de notorietate publică. Actorul C. Tănase a avut chiar curajul ca în una din revistele jucate de el, pe atunci, să introducă o scenă cu asemenea subiect, conţinînd următorul cîntec:
68
Fă-mă, doamne, şef de gară,
Să dau drumul trenului într-o sară
Şi pe urmă, dă-mă afară.
Corupţia atinsese şi cea mai mare parte a autorităţilor care pe lîngă afacerile „oficiale" închideau ochii la numeroasele acte de contrabandă ilicită ce se făceau prin numeroase puncte de frontieră.
Nu mai puţin punea lumea pe gînduri tranzitul de armament din Germania pentru Turcia, care trecuse în lagărul puterilor centrale.
Apoi, de-odată, apărură propagandişti care proslăveau virtuţile poporului spre a se crea un curent de opinie publică, menit să abată lumea de la problemele interne, canalizînd atenţia generală peste hotare spre evoluţia conflictului.
în asemenea momente grele pentru ţară şi într-o atmosferă morală atît de viciata, s-a putut constata cuminţenia şi înţelepciunea poporului. Propaganda de bîlci pe care o puseseră la cale politicienii naţionalişti, folosind cîntăreţi de duzină — plătiţi — prin trenuri şi tîrguri, era mai degrabă o acţiune jignitoare la adresa maselor populare ofensate şi umilite de toţi politicienii ce se succedaseră la cîrma ţării atîta amar de vreme. Iată un exemplu dintr-un asemenea cîntec de propagandă :
Salut, viteaz curcan, Ce moartea ai ştiut să-nfrunţi Şi faima de curcan întregii lumi ai vrut s-arăţi.
Salut, viteaz curcan, Ce meriţi să fii venerat! Salut, viteaz curcan Independenţa tu ne-ai dat!
★
După declararea neutralităţii, cu începere de la 25 august 1914 au început concentrări de rezervişti : ofiţeri, gradaţi şi soldaţi, pe termene de 30 zile, cu scopul împrospătării instrucţiei lor militare. Aceste concentrări, pc serii, au durat toată toamna. Fiecare serie, după ce-şi făcea termenul prevăzut în ordinul de chemare, era lăsată la vatră, pînă la noi ordine.
Deocamdată şi ofiţeri şi trupă erau bucuroşi de termenele scurte ale concentrărilor, totuşi frămîntarea lăuntrică se putea citi pe toate feţele. Din politica guvernului faţă de taberele în luptă cît şi din evenimentele interne descurajările ce se petreceau, rezulta o incertitudine neliniştitoare din care nu se putea prevedea ce viitor ne aşteaptă.
Cu venirea anului 1915, au început concentrări masive şi de lungă durată. Ordinele de chemare atît pentru fratele meu, cît şi pentru mine, ne făceau cunoscut să ne prezentăm pe data "de 16 ianuarie la regimentul 16 infanterie din Fălticeni în a cărui rază contam. Cum dînsul era locotenent cu vechime şi propus pentru avansare, i s-a dat comanda unei companii din batalionul trei. Eu, ca sublocotenent, am fost repartizai comandant de pluton Ia altă companie din acelaşi batalion.
69
Cînd ne-am prezentat la regiment, cazărmile gemeau de rezervişti cău-Undu-şi companiile la care erau repartizaţi. Fiind în miezul iernii, rezerviştii în marea lor majoritate de la {ară, veniseră îmbrăcaţi cu haine groase ponosite, de-ti lăsau impresia unor pui de bodaprostc.
Forfota cu încazarmarea trupei şi organizarea gospodăriei în companii a durat vreo zece zile. Apoi a început viaţa de cazarmă cu împrospătarea instrucţiei militare pentru întărirea disciplinei şi marşuri de antrenament în afara oraşului, nu numai ziua ci uneori şi noaptea. Rezerviştii arătau abătuţi. Cu gîndul acasă la modestele lor gospodării, nu puneau inimă la instrucţie şi nici la marşuri. în timpul cînd se găseau liberi, îi vedeai cum se adună după cunoştinţe şi intră în vorbă mărturisindu-şi greutăţile şi necazurile de acasă. Alteori se întrebau între dînşii că oare ce are să fie cu ţara noastră din pricii»a războiului pornit între atîtea popoare. Unii mai îndrăzneţi, în repausurile dintre ceasurile de instrucţie sau în timpul haltelor de odihnă cînd se făceau marşuri, întrebau pe ofiţeri asupra acestui subiect şi primeau răspunsuri care nu-i prea lăsau mulţumiţi. Cît erau ei de simpli, din zvonurile ce circulau, din informaţiile rezervate ale ofiţerilor şi din mersul operaţiilor de pe front pe care le aflau din gazete, începuseră să-şi deie seamă că totuşi va fi război.
Dacă trâgeai cu urechea mai atent la aceste sfaturi, se putea remarca o neîncredere îndreptăţită în manevrele dubioase ale politicienilor burghezi, ca şi în ţelurile războiului.
Intre timp, contactul zi de zi în cazarmă n-a întîrziat să creeze o anumită apropiere între unii ofiţeri, gradaţi şi soldaţi. La ordinea zilei erau învoirile de cel mult cinci zile pentru cazuri bine justificate. Cum aceste cereri de învoiri erau destul de numeroase, s-a ho târî t de către comandantul regimentului ca pentru soldaţi şi gradaţi cazurile să se rezolve de comandanţii companiilor. în ce priveşte ofiţerii, învoirile urmau să fie date de ajutorul comandantului de regiment, locotenent-colonel GIi—, un om prezentabil ca înfăţişare şi milităros dar cam sărac cu duhul. Aşa că odată pe săptămînă. sîmbăta, ofiţerii, care aveau nevoie de învoiri, ieşeau la raport motivîndu-şi cererile după caz : un proces, interese grave familiare etc.
Mi-aduc aminte de un episod tragicomic petrecut cu ocazia acestor ieşiri la raport. Intre ofiţerii concentraţi era un locotenent numit Corpaci, de meserie contabil cu locuinţa la Galaţi ; un om ca de 35 ani vîrstă, înalt, ciolă-nos, cu gît lung şi cap mare, cu mustăţi blonde, stufoase, lăsate „pe oală" ; mîini şi picioare lungi. Hainele militare de pe dînsul erau vechi, scurte la mîneci, chipiul decolorat şi cam şifonat. înfăţişarea lui arăta neglijenţă dar privirile cu ochii trişti trădau pe omul copleşit de greutăţile vieţii. ÎI vedeam şi pe Corpaci sîmbăta la raport dar lui nu i se aproba permisia cu toate motivele arătate : familie numeroasă — avea patru copii — şi şi-a lăsat sofia suferindă. La a treia prezentare văzînd că iarăşi nu i se aprobă cererea, disperat şi-a ieşit din timiditate şi la refuzul pronunţat a protestat, arătînd că se dau permisii la camarazi care nu sînt familişti şi lui i se face o nedreptate. Atunci ajutorul de comandant, pe un ton sever. 1-a apostrofat :
70
—- Ascultă, locotenent, cînd vorbeşti cu mine, să taci din gură!
Acest incident a provocat mare haz printre ofiţeri şi expresia a făcut repede aripi trecînd în domeniul public. Bietul Corpaci, amărît, s-a plîns fratelui meu care intervenind pe dală la comandantul regimentului, acesta i-a aprobat o permisie de cinci zile. Atunci l-am văzut şi eu pe Corpaci mai vesel.
Intre timp ajunsesem în aprilie. Vremea ne permitea acum să facem marşuri mai organizate, însoţite pe cale de manevre tactice între companii sau batalioane şi de demonstraţii practice de măşti individuale şi tranşee care cereau o muncă destul de obositoare. Cu ocazia unui asemenea marş făcut spre sfîr.şitul lunii, batalionul nostru a ajuns, cam la amiază, în comuna Dol-basca, 18 kilometri de garnizoană. Trupa a făcut baltă mare în marginea satului, nu departe de gară, unde au sosit şi bucătăriile de campanie cu mîn-care caldă. Ofiţerii s-au îndreptat spre restaurantul din dosul gării, luînd loc pe grade şi vîrste la mesele dintr-o parte mai spaţioasă a cerdacului* încăpător al clădirii. La una din mese, mai în faţă, s-a aşezat comandantul batalionului, maiorul P..., un bărbat blond, dc talie mijlocie, bine legat, cu mustaţă frumoasă de culoarea spicului de grîu copt. La masă cu el au luat loc fratele meu şi ceilalţi trei comandanţi de companie. însetaţi şi flămînzi, ofiţerii au cerut să li se aducă mîncare şi şpriţuri reci, ceea ce domnul Manole, stăpînul localului şi Neculai, băiatul de serviciu, n-au întîrziat mult ca să o facă.
La un moment dat, soseşte un sătean chipeş, curat îmbrăcat cu îţari încreţiţi şi cămaşă înfiorata peste care avea un surtuc albastru ce-1 purta desbumbat. Părea să aibă cel mult 35 de ani. Era brunet, cu mustaţa bine îngrijită iar faţa rasă din proaspăt nu arăta pîrlită de soare. Cînd a păşit în cerdac, a salutat respectuos scoţîndu-şi pălăria neagră cu boruri mari, pro-nunţînd apăsat: „să trăiţi". Apoi s-a aşezat la o masă în partea dreaptă a cerdacului ce era liberă şi a chemat cu glas mare pe Neculai, care s-a prezentat pe dată.
— Bre, Neculai, mi-i foame straşnic şi pînă vine trenul de Fălticeni, unde trebuie să mă duc pentru nişte afaceri, adâ-mi o friptură la grătar şi un litru de vin bun.
— Se face numaidecît. domnu Toader! răspunse Neculai foarte politicos, ceea ce însemna că îl cunoştea bine.
Şi-n scurt, litrul de vin şi o friptură zdravănă, sfîrîindă, însoţită de pîine albă se înfăţişă pe roasă. N-au trecut mai mult de zece minute şi atît friptura cît şi vinul au dispărut şi domnul Toader a chemat din nou pe Neculai.
— Bre, Neculai, încă o friptură şi o jumătate de vin ! Consumaţia acestei noi comenzi se produse în acelaşi timp rapid, ceea
ce atrase atenţia unora din ofiţeri. Şi cînd a urmat a treia friptură cu altă jumătate de vin, mulţi din noi începurăm a nc mira, aşleptînd să vedem ce se va mai întîmpla. Nu s-a întîmplat însă nimic altceva decît doar că noul Pantagrucl s-a sculat în picioare potrivindu-şi chimirul şi tuşind scurt, exclamă : „apoi eu de-amu cu-atîta-s !" După cîteva clipe de nehotărîre însă. ca şi cum s-ar fi gîndit ce are de făcut, îşi îndreptă privirile spre mesele noastre, chemînd totodată pe Neculai căruia îi ceru sâ aducă un litru de vin şi un pahar. Comanda adusă, domnul Toader, cu sticla în mîna stîngă şi paharul plin în dreapta, se apropie tacticos de masa unde era maiorul şi cuvin tă :
71
— Să trăiţi, domnule maior! Vă rog să nu vă supăraţi de îndrăzneala mea. Eu sînt Toader Creţu, de la Sireţel. Domnul locotenent Sadoveanu care se află lîngă dumneavoastră, cred că mă mai ţine minte. După revoluţia din 1907, domnia-sa ne-a vizitat satul cu ocazia unui cerc cultural pus la cale de învăţătorul nostru şi ne-a vorbit tare frumos de nevoile noastre, a ţăranilor de nc-a mers la inimă. Datorită sfaturilor dumisale, noi ţăranii din Sireţel am întemeiat obşte şi am putut cumpăra şi pămînt. De aceea, cum l-am zărit, mi-am luat această îndrăzneală să viu la masa dumneavoastră cu rugămintea să nu vă supăraţi şi să aveţi bunăvoinţa a ciocni un pabar de vin cu mine.
—■ Nu mă supăr, gospodăriile; invitaţia dumitale îmi face plăcere, răspunse maiorul bine dispus, înlinzînd paharul. Toader Creţu îi turnă vin şi ciocnind, grăi :
— „Să trăiţi, domnule maior şi la mai mare! Cînd vă văd aşa plin la trup şi voinic, nu mă pot opri să nu vă firitisesc cum avem noi obicei la ţară, că mult mi-a fost mie drag omul frumos şi muierea ticăloasă !".
Maiorul, auzind asemenea urare, a făcut mare haz rîzînd cu multă plăcere. In ce-1 priveşte pe Toader Creţu, în momentul cînd şi-a îndreptat faţa către fratele meu cu intenţia de a-i turna vin, observînd gestul de refuz prin retragerea paharului şi întîlnind totodată privirea lui fixă şi aspră, şi-a pierdut pe loc cumpătul, a bîlbîit cîteva cuvinle de salut, a lăsat sticla cu vin şi s-a retras pripit luînd-o spre gară, urmărit de privirile mirate şi intrigate ale ofiţerilor. Surprins de o astfel de scenă neaşteptată, maiorul 1-a întrebat pe fratele meu de ce a refuzat să ciocnească paharul cu acest sătean prezentabil şi care să fie motivul că acesta a plecat aşa pe neaşteptate şi cam descumpănit.
—■ Explicaţia e foarte simplă, răspunse fratele meu. A devenit şi el un croncan care speculează munca fraţilor Iui ţărani. A reuşit să-şi şi ia un lot mai mare decîl ceilalţi tovarăşi ai săi. Are legături cu un cunoscut cămătar din Lespezi cu care face cămătărie. Îşi dă coate cu boierii şi vrea să ajungă deputat. Din atitudinea mea, cred, şi-a dat seama că-i cunosc faptele şi a socotit mai nimerit să plece decît să primească vre-o mustrare faţă de atîta lume adunată aici.
*
Viaţa de cazarmă în lunile de iarnă, şi zilele urîte ale lui martie, cu instrucţie, marşuri şi mici petreceri seara în companii, cu ştirile de acasă aduse de rude sau cunoscuţi în unele sărbători, cu învoirile acordate — rare, cei drept — făceau ca neliniştea rezerviştilor să se mai ogoaie. Dar cînd a venit aprilie şi pămîntul a primit în sînul lui apele din zăpezi şi s-a arătat colţul ierbii iar soarele apăru mai strălucitor şi cald, neliniştea lor începu iarăşi să crească. Pe ţăranii în haină militară îi munceau gîndurile pentru cei de acasă, pentru ogorul nelucrat, pentru familiile care nu primeau ajutorul promis de guvern.
Neliniştea aceasta s-a domolit puţin cînd s-a primit înştiinţare la companii că începînd din luna mai, regimentul va ieşi în tabără. Şi numai decît s-a aflat că tabăra se va aşeza la vre-o zece kilometri de garnizoană, între satele Fînlîna-Mare şi Bogdăneşti, pe un tăpşan larg cu pajiştea frumoasă, lîngă apa Moldovei. Că acolo urma să stăm pînă la căderea brumei.
72
Organizarea taberei a început cu cîteva zile înainte de 1 mai. Echipe de soldaţi şi gradaţi din fiecare batalion, conduşi de ofiţeri, au însemnat pe teren sectorul fiecărui batalion şi spaţiile pentru companii unde trebuiau ridicate corturile trupei şi ale ofiţerilor. Apoi pînă la venirea regimentului, s-au amenajat locurile pentru bucătăriile de campanie, şoproanele pentru popota ofiţerilor şi careurile de adunare a formaţiilor militare. Aşa că atunci cînd regimentul a sosit în tabără în ziua de 1 mai, n-a rămas decît ridicarea corturilor, lucru ce s-a făcut în cîteva ceasuri.
Schimbarea mediului păru că aduce o înseninare pe feţele rezerviştilor. Locul încîntător în care se aflau, unde ochii puteau privi liber frumuseţile ţării : munţii şi pădurile dinspre apus ; apa vie a Moldovei; lunca întinsă îmbrăcată în haina verde a fîneţelor smălţate de flori divers colorate alinau oarecum sufletele lor apăsate de griji. începură să fie mai vioi şi să se intereseze mai insistent de situaţia războiului şi de ce se mai petrece în ţară.
Companiile noastre fiind în acelaşi batalion, uneori asistam la unele adunări din compania fratelui meu şi am observat cu cît de mare atenţie îl ascultau soldaţii. De altfel, dînsul în aceste lungi concentrări a căutat să uşureze pe cît era cu putinţă grijile oamenilor din companie care ieşeau la raport. Dădea învoiri ori de cîte ori cererile erau îndreptăţite. Intervenea oficial sau pe cale particulară, prin cunoscuţi, la autorităţile administrative locale sau la cele superioare în ce priveşte acordarea de ajutoare familiilor cu greutăţi a celor concentraţi. Deasemenea tot din iniţiativa fratelui meu a avut loc o consfătuire la care au luat parte maiorul şi ceilalţi trei comandanţi de companie. Rezultatul consfătuirii a fost întocmirea unor propuneri ca în viilor să se organizeze şezători săptâmînale, pe companii, cu un program cît mai variat. Propunerile fiind supuse spre aprobare comandantului de regiment, acesta a dat aprobarea.
Mi-aduc aminte că într-un rînd, aflîndu-mâ la compania fratelui meu. cînd se ţinea o astfel de şezătoare, între altele a venit vorba despre contrabanda de vile cornute mari pe care o făceau atunci, pe o scară largă, proprietarii şi arendaşii care aveau moşii în apropiere de graniţa de nord. Un rezervist mai dinspre cîmpie, puse întrebarea cum poate fi trecută peste graniţă asemenea marfă, cînd se ştie că la graniţa păzesc grănicerii iar acum paza-i şi mai întărită cu contingente de armată activă. Alunei un alt rezervist de prin Valea-Glodului, sat nu departe de graniţă, cerînd cuvîniul, zise :
— Să trăiţi, domnule locotenent, vă rog să întrebaţi pe Ion Ababei, care a fost nu de mult în permisie, că el ştie cum se face astfel de cotrobonţ.
Fratele meu căuta cu ochii pe cel vizat şi zărind u-1, îl întrebă :
— Ascultă, Ababei, tu poţi să ne explici asemenea lucru ?
Cel întrebat, un tip roşcovan, scund dar bine legat, cu ochii mici şi vioi ca de veveriţă, se sculă şi cam jenat, mormăi cuvîniul, da.
—■ Atunci explică-ne şi nouă dacă eşti dintre cei care se pricep la asemenea afaceri.
— Să trăiţi, domnu locotenent, începu el cam încurcat, eu nu sînt dintre aceia, păcatele mele ! Asta s-a întîmplat numai acum cînd am fost învoit. Se cheamă că nu-s însurat şi stau în casa bălrînească cu o soră a mea mai mare, văduvă şi cam bolnavă. Cum nu prea avem pămînt decît cel din jurul
73
1
casei, vre-o douăsprezece prăjini, ea duce gospodăria cum poate iar eu muncesc la boier s-o ajut şi pe dînsa. Acu, fiind cocintrat, nu mai cîştig şi n-am cu ce s-o mai sublin. Trimiţîndu-mi de mai multe ori veste că ea nu are drept la ajutorul statului — după cum i-a spus primarele — am cerut învoire de la dumneavoastră săptămîna trecută, să văd şi eu ce-i pe acasă şi să fac rost de la boier de ceva bani şi făină de păpuşoi pentru soră-mea cît a fi să mai stau cocintrat. Pe boier îl cheamă Garabet. Hâpsîn şi zgîrcit ca el, mai rar. L-am găsit la curte şi-i spun eu nevoia ce mă aduce. El mă asculta, apoi îmi spune :
— Bine, Ioane, să-ţi dau, dar îi vorba că tu eşti cocintrat şi te duci la război ş-atunci cine plăteşte pentru tine ?
— Ei, cucoane, zic eu, poate n-a mai fi război aşa degrabă şi-oi veni | să-ţi lucrez pentru ce nii-i da.
— Nu, Ioane, aşa nu merge, spune el. Da' iaca ce m-am gîndit. Mîine seară îi vorba să trec un tamazlîc de boi peste graniţă la austrieci cu care am făcut învoială. Dacă te prinzi să dai o mînă de ajutor şi tu, te plătesc bine.
— Cucoane, zic cu, ceea ce spui dumneata să fac, îi cotrohonţ. Cum să-mi vîr eu capul în aşa chestie şi să am de-aface cu grănicerii?
— Măi Ioane, îmi spune boierul, nu te ştiam aşa nătîng. Tu îţi 'închipui că eu nu mi-am luat toate măsurile? Sîntem înţeleşi cu cei de peste graniţă care aşteaptă într-un anumit loc cunoscut bine şi de oamenii noştri, soco-tiudu-1 cel mai potrivit pentru treaba asta şi trecem vilele fără să prindă de veste grănicerii. Le trecem aşa fel că nici urmă de copită nu rămîne.
— Domnu locotenent, îşi urmă soldatul povestirea, vă spun drept, nu-mi prea venea să intru în asemenea bucluc. Dar cînd m-am gîndit la soră-mea bolnavă şi că în felul ista aş putea s-o ajut, am primit. M-am dus a doua zi. seara, la locul hotărît şi ce să vezi ? Am dat peste un tamazlîc dc 60 de boi încălţaţi cu bocanci, anume pregătiţi ca să fie trecuţi peste graniţă. N-am avut cînd mă mira de asemenea comedie şi împreună cu alţi cinci oameni deprinşi cu asemenea meserie, am ajutat la trecerea unor asemenea boi încălţaţi. Pentru asta am primit şi eu nişte bani, şi i-am dat sori-mii Irina
După ce Ababei şi-a isprăvit povestirea în hazul camarazilor, fratele meu 1-a mustrat blînd şi a dat a înţelege tuturora că asemenea fapte sînt necinstite şi că nu trebuie ajutaţi cei a căror lege a vieţii este numai lăcomia de bani. I
In noaptea tîrzie şi în liniştea profundă a taberei adormite, singurul cort unde prin pînza jilavă se proiecta o lumină slabă de lumînare, era cel al fratelui meu în care locuiam şi eu. încă nu ne era somn şi fără să vrem, veni vorba despre cele spuse de rezcrvistul Ion Ababei. Fratele meu, de I obicei tăcut şi preocupat, simţea nevoia să-şi descarce sufletul :
— „Vasilică. continuă el vorba începută, cînd stai cu dînşii şi-i asculţi. | afli mereu alte şi alte necazuri şi nedreptăţi ce se făptuiesc în satele lor. i Astăzi ca şi în alte zile, au ieşit destui la raport cu reclamaţii. Unul, că , jandarmul a spus femeii lui că de nu-1 primeşte la ea, nu-i scoate oamenii
la lucru, să-i lucreze ogorul. Altul, că nevasta lui. lehuză, şi maică-sa vă-
74
duvâ, bătrîna şi slabă au primit ordin dc la primar ca să iasă la mtincă pe ogoarele complectaşilor şi pe urmă pe al lor, altfel îi pune la amendă. Altul, care are şapte copii, se plinge că primarul nu vrea să-i dea ajutorul pentru familie grea şi-1 ia în rîs că de ce a făcut atîţia copii. Altul, că trebuie să-şi vîndă boii care mor de foame deoarece acasă nu mai au nici un o grin j cu oe-i hrăni iar vitele nu sînt lăsate la pâşunat din porunca primarului. Iar mulţi se pi mg că sînt urmăriţi şi împliniţi pentru bir, pentru beilic şi strajă".
Pomenind de toate aceste necazuri şi nedreptăţi cu glas scăzut dar cuprins de afîţare şi revolta, fratele meu sfîrşi astfel : „Ei dorm acum c-o mică mîngîiere că năcazurile lor vor fi cercetate. Mii ui alte necazuri vor umbri pe cele vechi, — dar în fundurile sufletelor picătură de venin se va adăugi la picătură de venin. Căci în înceată lor gîndire se face o legătură între jertfa lor necondiţionată şi între surîsuî senin şi nepăsător al celor care aplică legile şi dispoziţiile stăpînirii în satele unde au rămas femeile văduve, copiii flămînzi şi ogoarele părăginite".
*
Cred interesant să arăt cum s-a desfăşurat cea dintîi şezătoare la care au asistat şi musafiri din oraş. Şezătoarea a avut loc în sectorul batalionului nostru într-un amurg liniştit al unei zile de la sfîrşilul lunii iunie. Programul hotărît era o audiţie muzicală şi lectură literară. Pentru audiţie se oferise un tînăr absolvent de conservator, plutonier de rezervă în batalionul nostru şi pe care-1 chema Lupu Aurel. Lectura urma să o facă fratele meu.
Sub şopronul popotei amenajat în acest scop şi frumos pavoazat cu cetină dc brad şi flori de cîmp, au lat loc musafirii şi ofiţerii în frunte cu comandantul regimentului, colonelul B. Soldaţii din batalionul nostru care aşteptau şi ei cu nerăbdare o asemenea noutate, au cerut voie să asiste, ceea ce li s-a încuviinţat. Oamenii s-au aşezat pe pajişte în cele patru laturi ale şopronului.
După ce s-a făcut linişte deplină, violonistul Lupu Aurel şi-a început programul. Primul cîntec executat a fost serenada lui Gounod. De la primele sunete s-a vădit că aveam în faţă un muzicant cu multă simţire şi talent. Coardele viorii, sub atingerea măiastră a arcuşului, scoteau melodii care ne strecurau în suflete o brumă de mîngîiere, alungind pentru o clipă, grijile ce ne frămîntau. Asistenţa, entuziasmată, a răsplătit pe eîntăreţ cu o furtună de aplauze care nu se mai isprăveau. A urmat apoi la rînd „Steluţa" şi la urmă „Ciocîrlia" care s-au bucurat de acelaşi mare succes.
Pauza care a avut loc după audiţie n-a fost de lungă durată. Toată lumea prezenta, curioasă şi nerăbdătoare să audă citind pe un scriitor cunoscut de care se spunea că este neîntrecut în arta cititului, a ocupat locurile într-o linişte desăvîrşită, dînd posibilitate fratelui meu să facă lectura în condiţii prielnice. A citit întîi nuvela „Mînia moşului" din volumul „Povestiri din război" şi apoi „Capra cu trei iezi" de Creangă. A ales aceste două lecturi ca să facă plăcere şi invitaţilor dar mai ales concentraţilor. Citirea acestor două bucăţi a fost un adevărat eveniment literar care a marcat puterea de sugestie a unei lecturi, făcute cu un dar deosebit, asupra unui auditoriu chiar aşa de eterogen cum era cel de faţă. Incîntarea ce se vedea pe feţele tuturor şi exclamaţiile de mare admiraţie ce au urmat, pot fi înţelese numai de acei care au avut prilejul să-1 asculte pe fratele meu citind fie proză, fie versuri. Asemenea şezătoare a lăsat o impresie adîncă în rîn-
75
duiile rezerviştilor din batalion, încît multe zile după aceea a fost subiect de vorbă între ci, cu toţii găsind că în viaţă există plăceri pe care nu ori cine are prilejul să le cunoască.
Aşa a decurs viaţa batalionului nostru tn aceste lungi concentrări care au durat pînă la 1 februarie 1916. între timp, ni se dădeau scurte concedii, pe serii, iar la termenele botărîte ne întorceam din nou la companie. Cu-rînd, Roinînia avea să intre în uriaşa încleştare dintre popoare.
llpiwilllll
SC
AUREt, JIQUIDE : Din oidio (1932)
LUI GUEVARA
NICOLAS GUILLEN
a şi cum San Martin iar fi întins iubitului nostru Marti preacurata lui mînă. Ca şi cum vegetalul Plata ar fi venit Să-şi unească prin cîntec mîna şi dragostea Astfel Guevara, gaucho cu glasul de piatră, Şi-a dăruit lui Fidel sîngele lui de guerillero; Mîna lui mare, din adîncurile nopfii noastre Ne-a fost cea mai bună tovarăşă.
Moartea a gonit umbra ei impură, Pumnalul, otrava, fiarele sălbatice; Barbară,  singură amintirea rămîne.
Făcut din două suflete, un suflet străluceşte întreg, Ca şi cum San Martin i-ar fi întins Iubitului nostru Marti preacurata lui mînă.
In romîncştc dc   Taşcu Glicorghiu
Cronica fhiuţi fi că
OMUL ÎN STATUETELE NEOLITICE DIN REPUBLICA POPULARĂ ROMÎNĂ
VLADIMIR DUMITRESCV
Am-
| e-a lungul nesfîrşitelor milenii ale istoriei   străvechi  în  cursul cărora omul a parcurs şi pe teritoriul   patriei    noastre etapele progresului  material  şi  pe  acelea  ale organizaţiei sociale care l-au dus de la cetele de vînători rătăcitori ale paleoliticului inferior la civilizaţia societăţii sclavagiste, el n-a încetat să creeze prin muncă bunuri materiale şi  spirituale.  Se ştie că fiecare epocă   din  istoria  străveche  a  omului îşi are  specificul ei  atît în ceea  ce priveşte uneltele  de  producţie  şi  relaţiile  de producţie cît  şi  în  privinja  felului  de via|ă şi al organizaţiei sociale; iar în cuprinsul epocilor  mai  lungi   sau  mai   scurte, care reprezintă   tot   atîtea   trepte   ale progresului,   uneori   abia   vizibil   dar   loluşi constant, resturile materiale ale activităţii omeneşti, înglobate sub numele de culturi materiale,   ne   ajută   să    reconstituim însăşi imaginea vieţii omului şi a dezvoltării so-
cietăţii omeneşti. Fireşte, o imagine în care stăruie încă multe umbre şi căreia descoperirile noi îi aduc mereu retuşări şi completări, totuşi o imagine destul de clară şi de cuprinzătoare în liniile ei generale.
In cuprinsul tuturor acestor culturi materiale se desprind o serie de elemente în strînsă   legătură   cu   suprastructura spirituala a comunităţilor şi a societăţilor respective ;   iar,   dintre   acestea   — pentru vremurile îndepărtate ale istorici străvechi — acele manifestări ce pot fi încorporate în   rlndul   reprezentărilor   sculpturale sînt printre cele mai grăitoare, deoarece ne dezvăluie   şi   unele   dintre   aspectele gîndirii magico-religioase ale oamenilor acelor vremuri.  Bineînţeles  că  nu  pretutindeni asemenea   realizări   au   apărui  încă   din cele mai vechi etape ale lungului drum parcurs de omenire. De aceea, de pildă, pe teritoriul   patriei   noastre,   sculpturile   şi picturile   paleolitice   sînt   pînă   acum necunoscute,   deşi   reslurile   culturii   materiale a acestor   nenumărate   milenii   sînt   tot mai numeroase.   Dimpotrivă,   epoca următoare — aceea neolitică sau a pietrei şlefuite — care, în ceea ce priveşte via|a comunităţilor  primitive   gcntilice  bine  închegate, reprezintă  un  uriaş  progres  şi  o clapă de realizări  deosebii de importante — se caracterizează, intre altele, din punct de vedere   al   reprezentărilor  materiale  în legătură  cu  suprastructura  societăţii,  şi prin-
78
tr-o plastică bogată şi v.ariată. Atîţ de bo-: gală şi., de. variata, dealtfel,, încît ca poale fi socotită,pe drept cuvlnl printre cele mai reprezentative manifestări de acest gen din întreaga Europă continentală, în epoca resj, pectivă.
Pentru noi, desigur, noţiunea,, de sculptură este în cbip firesc şi implicit legată dc no|iunea de artă ; în fapt, nu este de altfel nici o îndoială că şi multe dintre sculpturile neolitice merită calificativul dc realizări artistice de valoare, chiar dacă ele nu au fost ghidi te şi realizate ca opere de artă. Toate manifestările artistice ale acestor îndepărtate epoci (şi ne referim de data aceasta nu numai la .plastica neolitică, ci şi la picturile paleolitice din peşterile franceze şi spaniole, ca şi la sculpturile , aurignaceene) au fost generate . de. însăşi condiţiile vieţii omului în societate, rămînînd apoi permanent legate de aceste condiţii şi, deci, de însăşi viata de toate zilele, privită fie sub aspectul nevoilor si, materiale, fie sub aspectul suprastructural al împlinirii unor acte izvorîle din concepţia şi reprezentările omului despre viată, despre lumea înconjurătoare şi despre moarte.
Chiar dacă sentimentul frumosului şi dorinţa de a-1 realiza cu propriile sale mîini nu-i vor fi fost străine în anumite momente şi pentru anumite opere nici vrăjitorului paleolitic, ce zugrăvea în culori animalele pline de viată de pe pereţii peşterilor abia luminate de vreo tortă, şi nici meşterului neolitic, care modela cu înde-mînare statuete de lut sau picta atît de armonios motivele spiralice ce se încolăcesc în jurul vaselor, este sigur că nu acest sentiment a stal la baza imboldului creator, ci rostul şi rolul acestor picturi şi sculpturi în viaja de loate zilele a omului.
Despre nici una dintre diferitele culturi materiale ale epocii neolitice identificate pe teritoriul lîomîniei nu se poate spune că a fost lipsită de reprezentări sculpturale, fie că ne gîndim la culturile neolitice vechi (cultura Criş, cultura ceramicii liniare), fie că ne referim la culturile etapelor de mijloc şi de sflrşit ale aceleaşi
epoci a pietrii şlefuite. Totuşi, aceasta nu înseamnă —• cel puţin în stadiul actual îl cunoştinţelor noastre — că în cuprinsul tuturor acestor culturi reprezentările plastice ar fi fost toţ atît de numeroase şi de valoroase, ci dimpotrivă. într-adevăr, în unele culturi diferjtele reprezentări sculpturale suit . reduse ca număr şi au o valoare artistică cu totul minoră, pe cîm! alte culturi au dat la iveală o bogăţie şi o varietate aproape exuberantă de statuete, fără ca această diferenţă calitativă şi cantitativă să poată, fi. întotdeauna explicată în, chip convingător. Cert este însa că se poate vorbi despre un mare avînt al manifestărilor de ordin plastic în perioadele mijlocii şi Urzii ale neoliticului, deşi plastica decade în ultimele secole ale neoliticului.
De altfel, deoarece scopul acestor puţine pagini nu este, acela de a trece în revistă toate   manifestările   plastice   neolitice des-
Cultura   Hamangia   (statuete   de   lut   ars descoperite într-un  mormînt  de  la Cernavodă)
79
coperite în R. î\ Komîna, ne vom opri atenţia numai asupra cîlorva dintre grupele mai însemnate de realizări plastice, legate direct de modul în care a fost în-îail.şat chipul omenesc în uncie dintre cele mai importante şi mai caracteristice cull-turi neolitice din (ara noastră. Vom lăsa astfel de o parte rarele şi mai puţin interesantele statuete din cuprinsul culturilor Criş, a ceramicii liniare şi Boian si ne vom referi în cursul expunerii noastre la plastica culturilor lîamangia, Vinfia-Turdaş, Vadastra, Cucutcni şi Gumelniţa. primele culturi fiind caracteristice în special pentru neoliticul mijlociu, ultimclr două datînd din neoliticul tîrziu.
Oricît de multe controverse ar stărui încă în privinţa datării neoliticului euro pean — şi, implicit, şi în legătură cu încadrarea cronologică a culturilor neolitice din ţara noastră — se poate spune că toate culturile materiale şi odată cu ele toate manifestările plastice la care ne vom referi se încadrează în linii generale între limitele indicate, pentru cele mai vechi, de mileniul IV î.e.n. şi, pentru cele mai tîizii, dc primele secole ale mileniului II î.e.n., acoperind astfel aproximativ două milenii de evolu|ie istorică. Răstimp desigur impresionant, la prima vedere, dar foarte scurt dacă îl privim în desfăşurarea istorică a celor cîteva sute de mii de ani ce s-au scurs de cînd omul maimuţă a cioplit primele unelte de silex şi, devenind astfel homo jaber (omul făuritor de unelte), s-a pulut ridica treptat prin muncă deasupra celorlalte animale, înjghehind apoi şi primele comunităţi primitive. Aşa cum am amintit mai sus, tocmai condiliile vieţii şi muncii în societate au creiat premizelc naşterii diferitelor forme ale suprastructurii, uncie dintre acestea stînd la baza reprezentărilor plastice de care ne vom ocupa.
Incercînd să înţeleagă cu mintea sa încă insuficient dezvoltată diferitele fenomene (pentru noi, cei de azi, fireşti), ale vieţii, şt năzuind să influenţeze în favoarea sa cauzele presupuse ale acestora, omul primitiv a dat încă din paleolitic un loc important  în   cadrul   preocupărilor  sale pro-
blemei iertilităţii, sculptînd în piatră statuete feminine cu forme exagerat de pline, [tentru a lc reda cît mai apropiate de acelea ale femeii în pragul naşterii. Şi deşi deocamdată nu sc poate întinde o punte de legătură peste mileniile ce despart statuetele paleolitice de acelea neolitice ale continentului european, este cert eâ şi acestea din urmă îşi au izvorul în aceeaşi preamărire a fertilităţii. Sînt încă îndoieli dacă chiar în epoca neolitică sc poate vorbi în Europa Continentală — şi deci şi pe teritoriul ţării noastre — despre » concepţie religioasă în adevăratul înţeles al cuvîntului, axată pe ideca unei divini-lăţi-mame, caracteristică neo-cneoli ticului Asiei Anterioare. Fertilitatea fiind însă îo lumea umană şi animală legată aparent — şi nu numai în mintea omului primitiv, în primul rînd, de femeie — tocmai acest rol esenţial al ci în procesul biologic al reproducerii i-a asigurat femeii un Ioc destul de privilegiat în viaţa comunităţii primitive: mama reprezintă factorul de legătură între membrii aceleaşi familii şi ai aceleeaşi ginţi, încă din paleoliticul superior, eîit.l se poate vorbi de primele comunităţi gen-tilice, descendenţa şi rudenia stabilindu-se şi atunci — şi în decursul unei bune părţi a neoliticului — pe linia exclusiv maternă. Această caracteristică firească a comunităţilor primitive a fost multă vreme interpretată drept o adevărată predominare t femeii în via(a societăţii, fiind numită matriarhat, termen care exprimă însă o si tuaţie întrucîtva diferită de aceea pe car* cercetările şi cunoştinţele noastre în legătură cu societăţile primitive ne dau dreptul bă o socotim ca existentă în neolitic. De-aceca astăzi se foloseşte de preferinţă expresia descendentă matriliniară şi respectiv gintă matriliniară.
Intr-o astfel de comunitate gentilică matriliniară, în care cullul fertilităţii juca un rol de seamă, era foarte firesc ca reprezentărilor plastice legate de acest cull să li se dea înfăţişarea femeii dătătoare de viaţă. Pe de altă parte, într-o societate dc cultivatori şi de agricultori primitivi — ca în orice societate agricolă primitivă, de altfel —- fecunditatea femeii şi
80
fertilitatea solului sini înţelese ca fenomene sirius înrudite, putîndu-se spune ci în fapt ele constituie unul şi acelaşi aspect al naşterii vieţii, aşa încît statuetele feminine simbolizau, în acelaşi timp, însăşi  fertilitatea naturii.
Sîntem însă datori să precizăm aci că transpunerea acestui gînd în reprezentările plastice nu pare să se fi petrecut în chip spontan în cuprinsul culturilor neolitice din toate regiunile şi, deci, şi în acelea din ţara noastră. Atunci cînd zorile noii epoci a pielrii răspîndeau lumina noilor cuceriri peste regiuni din ce în ce mai vaste, triburi tot mai numeroase de cultivatori de plante şi de crescători de vite au pornit din Sud şi din Sud-Est, adică din regiunile Mediteranci Orientale şi ale Anatoliei, în căutarea de noi terenuri fertile. Cultivarea rudimentară a plantelor secătuia însă repede aceste terenuri, deoarece numai un strat foarte subţire de pă-mînt era lucrat, în timp ce populaţia se înmulţea şi avea nevoie de tot mai multă hrană. De aceea aceste triburi duceau o viaţă seminomadă, care le purla tot mai departe de patria lor iniţială, de-a lungul marilor cursuri de apă. în felul acesta, ocupînd terenurile agricole din Balcani şi ajungtnd apoi la Dunăre, au trecut în stînga fluviului absorbind treptat resturile populaţiei epipalcoh tice locale, care trăiau încă în condiţiile specifice sfîrşitului epocii pielrii cioplite — cîştigîndu-şi hrana şi celelalte lucruri necesare traiului prin vî-natoare şi cules, fără să fi trecut la cultivarea primitivă a plantelor şi la domesticirea şi cultivarea animalelor, îndeletniciri caracteristice vremurilor <le început ale neoliticului.
Dar tocmai pentru că aceşti noi sosiţi veneau din regiuni unde se înjghebaseră de mult primele comunităţi agricole şi unde oamenii îşi făuriseră de multe secole chipurile modelate din lut ale divinităţii pe care şi-o imaginaseră pentru a încerca sâ explice fenomenele neînţelese ale naturii, au adus cu ei, odată cu cultul fertilităţii, şi primele rudimente de reprezentări plastice. Legăturile permanente păstrate apoi în cursul întregei epoci neolitice cu regiu-
nile de origină au împrospătai şi au fecundat neîntrerupt din punct de vedere cultural triburile de la Dunăre şi de pe ambele versante ale Carpaţilor; în felul acesta au pătruns înect-încet pînă aci şt tipurile de reprezentări plastice legate de cultul  fertilităţii   pămîntului  şi  al femeii,
Ni se pare însă destul de probabil că şi în regiunea sud-est-europeană — şi deci şi ta ţara noastră — cel puţin din perioada mijlocie a neoliticului — cînd plastica ia o mare dezvoltare -— se va fi cristalizat (sau va fi fost adoptat) conceptul divinităţii feminine dătătoare de viaţă. Aceasta, pe de o parte, pentru că cel puţin unele dintre triburile neolitice de la Dunăre au venit din regiunea Egeii şi din Asia Anterioară, iar pe de altă parte pentru că legăturile cu aceste regiuni au fost permanente în tot cursul epocii pielrii şlefuite, aşa cum arată dealtfel între altelt şi   principalele tipuri   de statuete.
In sprijinul acestei interpretări pot Ji invocate două fapte ce ni se par concludente, în primul rind, în cuprinsul culturii llamangia statuetele apar şi în morminte, nu numai în aşezări, ceea ce ne determină sâ admitem că triburile acestea aveau o concepţie mai închegată, manifestările de ordin plastic rcprezcntînd foarte probabil un concept mai bine conturat şi, anume, tocmai pe acela al divinităţii căreia i se atribuia puterea de a hotărî, naşterea oamenilor şi a animalelor şi fertilitatea solului, dar şi rolul de a-1 ocroti pe cel mort în „viaţa de dincolo".
Al doilea fapt ce ni se pare că vine "m sprijinul interpretării noastre îl constituie unele descoperiri din cuprinsul culturii Cu-cuteni, puse pe bună dreptate de descoperitor în legătură cu practicile săvîrşite întru fertilitatea pămîntului. într-adevăr, în aşezarea de la Traian (reg. Bacău) au fost descoperite cîleva înmormîntări cu caracter magic, în care, alături de schelete întregi şi de altele incomplete, se aflau nenumărate vase întregi sau sparte intenţionat, în schimb în nici unul dintre aceste complexe nu s-a descoperit vreo statuetă, deşi — dacă acestea ar fi fost exclusiv reprezentări magice în legătură  eu fertili-
6     Viaţa roniînească nr. 7
81
tatea — nu ar fi trebuit să lipsească, mai ales că în  aşezare sînt foarte numeroase.
Amîndouâ aceste fapte par să arate tocmai că statuetele nu erau (sau nu mai erau) exclusiv reprezentări magice în legătură cu cultul fecundităţii, ci chiar imagini ale concep(iunii unei divinităţi feminine dătătoare de viaţă. Condiţiile istorice mai sus amintite nu au determinat o totală lipsă de originalitate, dar ele explică atît existenţa credinţelor şi practicilor legate de acest cult al fertilităţii, cît şi prezenta acestor reprezentări plastice, despre care se poate spune că stadiul dezvoltării spirituale a omenirii le impunea de-a dreptul.
Nu este deci de mirare că atît în ţara noastră cît şi în celelalte regiuni ale lumii vechi aflate pe aceeaşi treaptă de dezvoltare a societăţii, imensa majoritate a statuetelor descoperite sînt reprezentări feminine. Pe măsură ce rolul bărbatului în viaţa societăţii şi chiar în casă devine tot mai precumpănitor, această situaţie se va reflecta şi în reprezentările magico-religioase şi astfel se impune şi conceptul forţei virile a creaţiei, transpus pe plan plastic sub formă de statuete masculine şi sub forma taurului, sau a coarnelor de taur. In plastica noastră neolitică apariţia acolitului masculin al femeii-rname dătătoare de viaţă este în general foarte timidă şi se rezumă Ia destul de puţine statuete masculine, cele mai multe din neoliticul tîrziu. Dar aceasta nu pentru că nu se trecuse la fenomenul de cristalizare a gintei patriarhale — deoarece noi înclinăm să credem că această importantă transformare constituie deja un fapt împlinit încă din neoliticul timpuriu — ci pentru că, după cum se ştie, formele legate de credinţe şi de superstiţii sînt întotdeauna mai tradiţionaliste şi urmează cu pas destul de reţinut transformările sociale. _ ★
aspect care se impune din primul  moment   acelora care observă atent diferitele sculpturi   neolitice   este stilizarea excesiva,   luergînd  uneori   pînă   la schema-
tizare, ce stă la baza acestor reprezentări. Se poate spune că fiecare cultură neolitică din R. P. Romînă are unul sau mai multe canoane plastice, în care se încadrează statuetele antropomorfe. Dacă ar fi fost vorba de o artă cu adevărat primitivă din punct de vedere al mijloacelor de expresie, ne-am fi aşteptat mai de grabă Ia neînde-mînare în modelare, la o căutare nesigură, la o dibuire în ceea ce priveşte găsirea şi folosirea acestor mijloace de expresie. Dar — lăsînd la o parte exemplarele mai puţin reuşite, care într-adevăr se datoresi; neîndemînăril meşterilor respectivi (şi chiar dacă sînt uneori destul de numeroase, ele nu sînt nici cele mai multe, nici cele mai caracteristice) — nu încape nici o îndoială că meşterii neolitcului au avut în permanenţă în minte unul sau mai multe tipuri bine precizate pe care le-au reprodus aproape la infinit şi de cele mai multe ori aproape fără modificări ; fapt foarte explicabil, dacă ne gîndim la rostul magic-religios al acestor reprezentări plastice care, mai mult decît în orice alt domeniu, impunea respectarea acestor tipuri fixe. Pe de altă parte, arta acestor sculptori reprezenta o anumită treaptă în evoluţia gîndirii şi reprezentării plastice a oamenilor primitivi — treapta unei schematizări care (ţinînd seama de explicaţia general-admisă în privinţa evoluţiei reprezentărilor plastice) era posterioară aceleia a naturismului realist.
Tipurile fixe — canoanele despre care am amintit — se pot constata în toate cele cîteva culturi materiale neolitice cu bogată plastică sculpturală de pe teritoriul patriei noastre, fără ca ele să fie aceleaşi în toate aceste culturi — ba în cele mai multe cazuri s-ar putea spune chiar dimpotrivă. In aşa măsură încît orice cunoscător al neoliticului romîneso poate preciza de cele mai multe ori cărei culturi îi aparţine o statuetă neolitică, fără a avea nevoie să ştie în prealabil în ce regiune sau în ce context cultural a fost descoperita.
Iată de pildă cultura Hamangia din Do-brogea, ale cărei începuturi se caută chiar din   neoliticul  timpuriu,   dar  care  este în
82
Cultura Hamangia (statuetă de lut ars din Dobrogea)
orice caz caracteristică în primul rînd pentru neoliticul mijlociu. Fireşte că nu toate statuetele modelate în argilă au fost realizate în funcţie de acelaşi canon; dar uu este mai puţin adevărat că —■ excep-tînd cîteva exemplare deosebite — celelalte nenumărate statuete antropomorfe de lut reprezintă mai ales două tipuri principale : statuete în picioare şi statuete „modelate şezînd. Schematizarea diferitelor părţi ale. corpului omenesc este însă la amândouă tipurile pe cît de unitară, pe atît de depărtată uneori de realitate. Şi la unele şi la altul capul este modelat ca un
fel de cilindru sau prismă triunghiulara destul de înaltă, trunchiul poartă de cele mai multe ori sîni mari şi ascuţiţi, braţele sînt aduse pe piept, dar alteori dispar cu totul şi întreaga parte superioara a trunchiului se reduce la un suport pentru sînii excesivi ; şoldurile sînt puternic dezvoltate iar picioarele destul de masive, modelate uneori ca nişte cioturi ascuţite. Planurile curbe ale corpului sînt de altfel redate de multe ori prin planuri plate ce se unesc în muchii ascuţite, tăiate parcî cu cuţitul, dar*nimic nu trădează o eventuală lipsă de îndemînare a meşterilor respectivi, ci, dimpotrivă, totul denotă inten-, ţia precisa de a realiza corpul şi capul statuetelor excepţionale — şi în primul rînd la cele două statuete, femeia reprezentată şezînd şi cu palmele pe genunchiul drept, iar bărbatul tot şezînd dar cu coatele pe genunchi şi cu mîinile la bărbie, amintind ca poză pe gînditorul lui Rodin, statuete socotite pe drept cuvînt de descoperitorul lor adevărate capodopere ale artei neolitice, — se poate vorbi de aceeaşi tendinţă de schematizare, deşi de data aceasta capul este tratat cu totul realist. Am putea spune că tocmai punînd aceste două statuete alături de celelalte, din aceeaşi cultură Hamangia, înţelegem şi mai bine caracterul de canon rigid în maniera generală de a trata corpul omenesc şi nu putem avea nici o îndoială că numai rareori poate fi vorba de neîndemî-narea meşterului sau de necunoaşterea specificului plastic al corpului omenesc, ci, dimpotrivă, de o modelare deliberată pe această linie. Cu toate acestea, valoarea plastică a corpului omenesc a fost înţeleasă şi sculptorul primitiv a ţinut de cele mai multe ori seama de ea.
Nu ne-ain propus în aceste pagini să încercăm precizarea genezei fiecărui tip de statuete neolitice, dar putem aminti că plastica în lut a culturii Hamangia se leagă direct de aceea a sudului grecesc şi est-mediteranean şi fără îndoială că descoperitorii acestor admirabile monumente de artă neolitică vor avea prilejul să stăruie şi asupra acestui aspect al problemei .
Cultura Vini-a Turdaş (statuete descoperite la Rast. Oltenia)
.Spre extremitatea de apus a ţării noastre, în regiunile dunărene ale Olteniei, în Banat şi în ţinutul transilvănean lega! de valea inferioară a Mureşului, o altă cultură neolitică, numită Vinda-Turdaş, cunoaşte, în fazele mijlocii ale dezvoltării ci, o plastică îu lut excepţional de bogată, în principalele aşezări, atît la noi în ţară cît şi în Iugoslavia, s-au găsit nenumărate statuete. La Turdaş, în Transilvania, de pildă, numărul lor se ridică aproape la 700 ; în siariunea eponimă de la VinCa (Iugoslavia), ele sînt şi mai numeroase, iar la Rast, în Oltenia, autorul acestor pagini a descoperit în săpături dc întindere limitată, peste o sută dc exemplare, dintre care unele deosebit de grăitoare pentru definirea momentului evoluţiei artei sculpturale în acea vreme.
în marea lor majoritate, acestea sini statuete umane reprezentate în picioare, cu bra(ele întinse lateral sau aşezate pe pîntecele foarte proeminent — în tiinp ce altă serie le înfăţişează şezînd pe un scăunel modelat din acelaşi bulgăre de lut. Deosebit de caracteristică pentru aproape întreaga plastică a acestei culturi este tratarea capului după un canon pe cît de rigid, pe atît de specific: o figură aproape rombicâ, secţionată pe un nas masiv, avînd de o parte şi de alta cîte un ochi excesiv de mare şi adesea bulbucat. Figura umană devine astfel atît de ciudată, încîl mulţi cercetători au fost îndemnaţi să creadă că această modelare indică o mască. Şi decorul incizat cu motive spiralice şi meandrice încrustate cu substanţă albă este de asemenea caracteristic, mai ales că — cel pu|in în aşezarea de la Rast — aceleaşi motive şi felul cum sînt dispuse se repetă pe aceleaşi părţi ale corpului, dîndu-se astfel dreptul să le interpretăm mai de grabă oa anumite piese ale costumului bogat ornamentat al epocii, decît drept un eventual tatuaj. Dar oricît de reuşite sînt uncie dintre aceste statuete, rigiditatea canonului dăunează în genera! valorii artistice. In schimb, atunci cînd meşterul modelator a reuşit să se elibereze, am spune, de canonul impus dc tradiţie şi   dc   semnificaţia   lui magico-religioasă,
84
valorificîud astfel şi spiritul său de observaţie şi posibilităţile sale de modelare, a realizat opere care au nu numai o valoare documentara-istorică, ci una cu adevărat artistică. între aceste realizări artistice putem aminti o statuetă feminină cu copilul în braţe, descoperită la Kast, chiar dacă ambele capete sînt rupte din yechime — sau poale tocmai de aceea.... căci eventuala lor schematizare excesivă ar fi răpit desigur acestei opere caracterul   ei realist.
Un alt tip întîlnit în cadrul acestei culturi este acela a! statuetelor cu două capete şi cu un singur corp, a căror interpretare a dat loc la controverse, dar pe care noi le socotim reprezentări ale perechii divine, concept în cadrul căruia tot divinitatea-mamă avea rol precumpănitor, cită vreme aceea masculină avea rolul minor de acolit, deşi de altfel şi în cuprinsul culturii Vinfia-Turdaş se găsesr statuete masculine.
MWiâi.
WKm
«Hilliill
ftps
Cît priveşte cultura Vădastra din sud vestul Olteniei (depăşind de altfel şi spre est şi spre sud această provincie), deşi mai puţin bogată în asemenea realizări plastice, merită să fie semnalată ornamentarea excepţională a diferitelor piese sculpturale — motivele spiraio-meandrice crestate şi mai ales săpate acoperind îutreag» suprafaţă a corpului, iar culoarea albă aşternută masiv în excizii dînd relief deosebit întregei ornamentări. Se foloseşte în felul acesta şi pentru împodobirea statuetelor aceeaşi tehnică a decorului olanei, care face din ceramica de la Vădastra una dintre cele mai desăvîrşile realizări ale meşterilor olari neolitici. De altfel, tot în legătură cu statuetele şi cu preocupările din care acestea sînt izvorîte, putem aminti că aci s-au găsit diferite alte piese de cult —- vase cu capete umane sau cu capete de animale, a căror valoare artistică este incontestabila.
Importantul complex cultural Cucuieni din Moldova şi din sud-vcsiul Transilvaniei — caracterizat în special prin splendida sa ceramică policliromă, de o armonic de colorit şi  de o perfecţie a desenu-
iiil
Hi
iwlll
fiiiiiff
Cultura Cucutcni {I. — statuetă pre-cucuteniană descoperită la Trăiau, Moldova ;->2. -veche  (A)  din Moldova ; 3. — statuetă din faza dc tranziţie  (A—13)  de  la Troian, sutuctă din  faza  finală (B) de la Diăguseni, Moldova)
- statuetă din faza Moldova ;   4. —
85
lui rareori Inlîln'te în cursul evoluţiei milenare a artei ceramice — are şi o plastică pe cît de bogată, pe atît de specifică. Este meritul cercetătorilor romîni de a fi precizat că această cultură a neoliticului tîrziu îşi are rădăcini autohtone chiar pe teritoriul Moldovei, într-o serie de faze care constituie ceea ce numim cultura Precucuteni, din perioada mijlocie a neoliticului, şi din cuprinsul cărora nu lipseşte de asemenea sculptura în lut. Dacfi cele mai vechi statuete, cu capul oarecum cilindric-prismatic se leagă întrucîtva de maniera în care sînt tratate statuetele culturii Hamangia, în celelalte două faze pre-cucuteuiene statuetele se caracterizează prin respectarea rigidă şi aproape totală a unui anumit canon: un cap extrem de mic, în prelungirea gîtului înalt, pe care abia sînt cîteodată indicaţi ochii prin două împunsături; corpul simplificat este lipsit de braţe, dar are şolduri, coapse şi fese excepţional de dezvoltate, pîntecele bombat şi picioarele lipite, terminale într-un vîrf bont. Accentuarea excesivă a pîntecelor şi mai ales a părţii centrale a corpului — întîlnilă de cele mai multe ori şi în celelalte culturi neolitice — a fost pe drept cuvînt pusă în legătură cu unele caracteristice ale rasei mediteraneene şi, în acelaşi timp, cu cultul fecundităţii.
Statuetele culturii Cucuteni sînt şi ele în general dc dimensiuni modeste, deşi în ultimul timp s-au găsit şi cîteva piese de proporţii apreciabile, dovedind un începui de adevărată artă statuară, care din nefericire a rămas fără urmare. Legătura de filiaţie cu statuetele precucuteniene este indiscutibală în prima fază (A) a culturii Cucuteni — o serie dintre elementele specifice canonului anterior păstrîndu-se şi acum. într-adevăr, capul este modelat tot ca o simpla prelungire verticală a gîtului, rareori abia lăţită şi avînd, indicaţia sumară a ochilor, corpul este plat şi numai accentuarea orizontală a umerilor ţine loc de braţe, şoldurile şi întreaga zonă centrala fiind de asemenea exagerate şi indi-cînd acelaşi caracter sleatopyg al rasei, iar picioarele sînt lipite'şi numai virtual despărţite   printr-o   linie   vertical-incizată. In-
tervine în schimb, în cele mai multe cazuri, un element nou, care lipsea statuetelor precucuteniene şi anume ornamentarea prin linii adînc-incizate (uneori adevărate şănţuleţe) a întregului corp (cu excepţia gîtului .şi a capului), motivele spi-ralo-meandrice desfâşurîndu-se deosebit de organic şi de armonios. In faza imediat următoare (A—B) a culturii Cucuteni, ca, nonul general se menjine destul de neschimbat, introdueîndu-se însă unele modificări semnificative : capul devine un adevărat disc cu o ereaslă puternică pe mijloc pentru indicarea nasului şi cu găuri laterale pentru ochi, umerii sînt ceva mai accentuaţi şi perforaţi (fără ca totuşi să se dezvolte în adevărate braţe), iar şoldurile şi coapsele nu mai sînt chiar atît de exagerat redate. In schimb pîntecele este uneori mai bombat şi perforat orizontal, iar şoldurile sînt străpunse de cîte o gău-rică — acestea din urmă evident fără nici o semnificaţie reală ; ornamentarea inci-zată devine foarte rară, fiind înlocuită uneori cu motive pictate pe ambele feţe ale corpului statuetelor, procedeu decorativ numai foarte rareori întîlnit la figurinele fazei anterioare. în sfîrşit, în faza finală .a acestei culturi (B) se men|in majoritatea elementelor care constituiau canonul amintit, cu unele particularităţi, ce îngăduie cunoscătorilor să le recunoască imediat (de exemplu înmulţirea găurilor de pe laturile capului şi prelungirea excesivă a picioarelor, modelate începînd de la genunchi ca un singur picior terminat într-un vîrf sau într-o labă). Fără îndoială că excepţiile sînt destul de dese: printre acestea amintim o mică statuetă de la Drăguşeni, de data aceasta masculină, modelată cu unul dintre braţe ridicat spre bărbie, figura expresivă fiind de un realism rareori întîlnit în plastica neolitică, chiar dacă prezintă trăsături caricaturale,  mai   de   grabă   decît rcal-somatice.
Ultima cultură pe care o vom menţiona în aceste pagini în legătură cu plastica neolitică în lut este cultura Gumclniţa din sudai ţării noastre, a cărei arie de râs-pîndire trece însă nu numai la sud de Dunăre, dar chiar şi la sud de Balcani. Re-
86
Cultura Gumelniţa  (1. —  „perechea"  înlănţuită  de  ia Gumelniţa, Muntenia;  2. —   Statuetă  de  os  de la Glina, Muntenia ; 3. — Statuetă  de os de la Sultana, Muntenia)
zultată în special din fondul local pe care 1-a constituit mai înainte cultura Boian, noua cultură se caracterizează şi printr-o plastică deosebit de bogată şi în acelaşi timp mai variată, atît în ceea oe priveşte tipurile reprezentate, cît şi din punct de vedere al materialelor în care au fost modelate diferitele statuete.
Este adevărat că şi în cultura Hamangia s-a găsit o statuetă de marmoră, iar în cultura VinOa-Turdaş nu lipsesc unele rare reprezentări antropomorfe de piatră : în schimb, în cultura Gumelniţa, alături de extrem de numeroasele statuete de lut ars, se înlîlncsc şi multe figurine tăiate în os, cîteva sculptate în marmoră şi unele chiar din foiţe de aur.
Dacă statuetele de lut ale fazelor mai vechi sînt schematice, la multe dintre exemplarele fazei mai noi a acestei culturi se poate spune că meşterul a ignorat cu bunii ştimă unele dintre caracterele reale ale corpului omenesc. Pe de altă parte, unele statuete   au   fost   înfăţişate   cu   o rochie
largă în formă de clopot, reproducmd un prototip din lumea egeică, iar mai toate au braţele modelate în diferite gesturi hieratice — fie întinse în sus sau lateral, fie aduse pe piept sau pe pîntece, întocmai ca prototipurile vest-asialice. Nu lipsesc desigur nici statuetele cu adevărat primitive, realizări neîndemînatice în care volumele corpului omenesc ignorează proporţiile reale sau se contopesc fără a reuşi să redea altceva decît schiţe aproape caricaturale. Cu toate acestea, unele dintre figurinele descoperite poartă pecetea indiscutabila a talentului modelatorilor şi merită numele de opere de artă, pulîndu-şi avea şi ele orietnd locul în ilustrarea unui manual sau a unei istorii a artei primitive. Unele dezvăluie de altfel şi lalura duioasă, aproape sentimentală am spune, a oamenilor epocii respective — cum este de pildă o statuetă recent descoperită la Gumelniţa care reprezintă o pereche mergînd înlănţuită, atît femeea cit şi bărbatul pe-treeîndu-şi   braţul   pe   după   mijlocul ce-
87
JuilaJt. Pujini ar fi f°st înclinaţi să creadă °S «primitivii" neolitici aveau delicateţea Şi duioşia sufletească pe care le trădează felul cum a fost modelată această sta-tueta-pereclie; de altfel şi din punctul de vedere al realizării plastice ca este destul de reuşită, deşi bine înţeles modelarea se conduce din multe puncte de vedere după aceeaşi tendinţă spre schematizare a capului şi a diferitelor părţi ale corpului.
Figurinele tăiate din plăci de os şi bine lustruite se depărtează prin însăşi natura, am   zice   bidimensională,   a   acestor plăci, de principiile rondbossului, de care ar trebui să  ţină seama în fapt orice reprezentare   sculpturală.   Cu   toate   acestea, cres-tînd  în chip  simetric  ambele  laturi lungi ale plăcii  dreptunghiulare pentru a indiei astfel  separarea  capului   de  trunchi  şi a acestuia   de   partea   inferioară   a corpului, rotunjind  uneori  conturul  capului  şi cîlc-odată   încereînd   să   redea   într-o' oarecare măsură şi arcuirea şoldurilor, meşterii neolitici au reuşit nu numai să reprezinte imaginea  corpului  omenesc în  liniile  lui majore,   dar  chiar   să   sugereze plasticitatea lui. Acelaşi lucru se poate spune de altfel şi  despre rarele statuete de marmură, care reproduc originale cycladice şi cgeice şi   reprezintă   tipologic  punctul  de plecare al figurinelor de os. Nu e mai puţin adevărat însă că, oricîl de sumar ar fi sculptate aceste rare statuete de marmură, ele reproduc în  chip  ceva  mai   fidel volumul corpului   omenesc,   deşi   bineînţeles  în cadrul   aceleaşi  legi   a schematizării.
înainte de a încheia această fugară şi în chip firesc cu totul incompletă trecere în revistă a manifestărilor sculpturale ale neoliticului, ni se pare necesar să mai amintim că rostul magico-religios al acestor reprezentări sculpturale umane şi animaliere se vădeşte şi într-o serie destul de bogata de vase modelate în formă de oameni sau de animale, folosite desigur cu prilejul săvîrşirii unor ceremonii de cult, dar asupra  cărora nu vom  stărui aci.
*
Vremurile de după începutul mileniului II î.e.n., care urmează neoliticului tîrziu şi constituie aşa zisa  perioada  de tranzi-
ţie spre epoca bronzului, se caracterizează prin   prefaceri   economice-sociale, rezultate de pe urma primei  mari  diviziuni sociale a muncii — aceea dintre triburile de agricultori şi cei  de crescători  de vite — şi în acelaşi  timp şi prin  transformări radicale  hi  domeniul  culturii  materiale  şi al manifestărilor  suprastructurale    de ordin magico-religios. Şi  din punctul  de vedere al   problemei   care  ne-a   preocupat   aci — aceea a sculpturii neolitice — această perioadă   se  deosebeşte  sim[itor  de secole!-; anterioare,  tocmai  pentru  că reprezentările plastice   devin  cu   totul   sporadice   şi ne-caracteristice, neputînd sta nici pe departe alături   de   bogatele   manifestări   ale neoliticului. Abia mai tîrziu — şi chiar atunci numai în unele regiuni şi în anumite culturi — se va putea vorbi iar despre opere de  sculptură  modelate în  argilă.  Dar ele nu  au nici o legătură organică cu acelea ale epocii  neolitice  şi   trebuie  înţelese — împreuna  cu  alte  manifestări  pe  care nu este  locul   să   le   discutăm   aci —• drept dovada  indiscutabilă  a  unor noi influenţe venite  din  lumea miceniană  şi egeică, într-o vreme cînd — odată trecută perioada de tulburări şi prefaceri mai sus amintite
— iradierea culturală a acestui centru meridional s-a făcut din nou simţită la Dunăre. Pentru ca de altfel, peste alte cîteva secole, Dorienii — porni|i de undeva din apropierea Dunării şi în rînd urile cărora se aflau şi purtători ai aceleia dintre culturile dunărene a epocii bronzului mijlociu şi tîrziu care fusese mai înainte din   plin   fecundata   de   cultura miceniană
— să prefacă în cenuşă minunatele castele şi palate ale lumii micenicne şi să introducă în Crecia unele dintre formele culturale încetăţenite mai înainte la Dunăre. Este acesta unul dintre fenomenele curent întîlnite în desfăşurarea milenară a istoriei sud-estului Europei, regiune care — sub aspectul marii diversităţi a manifestărilor ei locale şi regionale din vremea orîuduirii comunei primitive — a reprezentat totuşi multă vreme o mare unitate culturală. Dar aceste împrejurări nu pot fi în nici un fel legate dc sculptura epocii neolitice,  aşa încît ne oprim aci.
Cronica Literara
RADU  TUDORAN:  „DUNĂREA REVĂRSATĂ
i' fel rie roman e „Dunărea Revărsată", un roman <le dragoste, «ie produt-pe, sau de aventuri : Mărturisesc de la început că îmi muc greu să-1 situez măcar aproximativ într-una din aceste categorii, nu pentru că se ocupă simultan de mai multe lucruri, ci pentru că oscilează permanent între două formule literare deosebite. Pe de o parte, cartea are ca obiect central viata unui şantier naval după naţionalizare, urmăreşte pe numeroase planuri problemele muncii şi organizării, lupta constructorilor cu greutăţile şi diferitele adversităţi, |i-nînd să facă aproape monografia modului cum o întreprindere socialistă, animată de un nestăvilit avint creator, pune în mişcare imense energii, stimulează inventivi-lalea, icnacilalea, mîmlria, eroismul colectivului, şi ajunge la înfăptuiri care n-ar fi fost niciodată posibile sub dominaţia burgheziei.
Pe de allă parte, romanul arată nu mai pulin interes unei istorii amoroase cu peripeţii aventuroase şi decor adecvat, maluri singuratice ale Dunării, unde îndrăgostiţii se caulă, sc aşteaptă, se găsesc şi sc despart la adăpost de priviri indiscrete, cheiuri ascunse unde zac ancorate barcazuri gata s3 pornească în larg şt unde indivizi suspecţi ca sprlnccnatul Pa-nalt   Lalachi   pun   la   cale   acţiuni tene-
OV. S. CROHMALNICEANV
broase, sinucideri simulate, dispariţii şi apariţii spectaculoase.
Personajele prezintă şi ele această dublă structură. 0 faţă are dimensiunile cotidianului, alta ale aventurii. Eroina principală, Ana Chcorghi, fiica unui cîrmaciu de şlep, trasatoare la şantierul naval, e îndrăgostită de directorul întreprinderii, tovarăşul Matei, pe care-1 iubeşte încă de pe cînd era copila şi el îi confecţiona păpuşi din cîrpc. Dar actuala muncitoare, frumoasă, harnica, cinstită, cu cî|iva ani în urmă frecventa balurile luxoase ale armatorilor din port şi circula în maşină, ca întreţinută a unuia din potentaţii locali, domnul Milliade, jumătate industriaş, jumătate excroc. Pc atunci se numea Ana Odcta şi arăta ca o vedetă de cinematograf. Chiar şi acum făptura ci închipuie o combinajie stranie între fala crescută pe şlepuri, învăţată cu nevoia, cu lumea barcagiilor şi pontonicrilor şi un fel de ondină dunăreană, prietenă a sălciilor şi apelor, apariţie tulburătoare care descinde pe şantier parcă dintr-o lume sălbatică şi misterioasă de pe celălalt mal. traversîud zilnic fluviul cu barca sau, iarna, pe patine, urmărită de lupi.
Matei, noul director, comunistul, omul prob, holăril, prezent peste toi unde munca înlîmpiuă piedici, preocupat de organizarea producţiei, de şedinţe, de planuri, de cantina lucrătorilor, de problemele lor personale, stă şi el cu un picior pe tărîmul
89
realităţilor curente ale vieţii întreprinderii Şi cu altul pe tarîmul neobişnuitului. Fostul cazangiu are o biografie mai complicată, decît s-ar părea la prima vedere. înainte a rătăcit ca mecanic pe toate mările, a făcut parte din echipajul unui vas italian, care transporta din India elefanţi, a cunoscut închisorile turceşti. Pentru Aaia Odeta el e Meit „marinarul", aşa cum i se spunea pe vasul englezesc unde slujea, atunci cînd 1-a cunoscut. Prietenul şi colaboratorul apropiat al lui Matei, Cocean, aduce la rîndul său o notă exotică. Neîntrecutul responsabil cu aprovizionarea, mărunt, rotofei, vioi, gata oricînd să povestească diverse întîmplări extraordinare la care a participat, poartă mai multe nume. Oamenilor li se recomanda Cocoş, Ana Odeta îşi aminteşte că i se spunea cu ani în urmă cînd avea altă meserie Tinone, prescurtare din Petite monnaie. Pe şantier umblă cu mînuşi spre a ascunde că-i lipsesc degetele de la mîna stîngă. La sfîrşitul romanului se îmbarcă iar spre a uita, cutreicrind oceanele, dragostea neîmpărtăşită pe care i-o poartă Anei Odeta. Bizară e şi figura inginerului Marchidan, pe şantier extrem de muncitor şi conştiincios, acasă, retras într-o izolare ciudată cu soţia sa infirmă şi pasiunea-i de violonist amator. însăşi acţiunea romanului are o factură ambiguă. Episoade senzaţionale intervin într-un curs normal, care posedă o altă dinamică. Şantierul „Victoria" a fost mai mult o afacere dubioasă, prin care fostul patron, fără să investească mai nimic, estorca fonduri grase statului, aşa că după naţionalizare se pune problema eventualei desfiinţări a întreprinderii. Noul director, şi ca el comuniştii, văd altfel lucrurile. Plin de încredere în forţa oamenilor care acum muncesc pentru ei şi nu pentru patron, sfătuindu-se cu tehnicienii şi lucrătorii, analizând atent toate posibilităţile, Matei prezintă un plan îndrăzneţ. Şantierul îşi va mări considerabil capacitatea, va trece la o producţie în serie şi în acelaşi timp, reducînd simţitor preţul de cost, din economii, îşi va construi singur viitoarea cală modernă ca şi clădirile anexe.  Înfăptuirea proiectului pre-
supune o organizare superioară şi un ritm cu totul nou de muncă. Susţinut de partid, directorul învinge rezistentele manifestate la minister de nişte funcţionari cu mentalitate învechita şi se apucă entuziast de lucru. Cala veche, pe care acum începe montarea unui număr mult mai mare de şlepuri, e ameninţată cu prăbuşirea, din cauza infiltraţiilor Dunării. Se vădeşte că expertiza geologică iniţială a fost făcută cu neglijentă. 0 data cu inundaţiile de primăvară, cala va ceda. Scepticii se sperie, cer încetarea lucrului. Matei însă şi colectivul şantierului nu se descurajează. Ca să nu fie abandonat proiectul, muncitorii se angajează să termine comenzile înainte de inundaţie, într-un timp record. Romanul descrie această bătălie cu Dunărea, umflată pe neaşteptate, cu frigul, cu descurajarea, cu acţiunile de sabotaj ale maistrului Golgota, preşedintele comitetului de întreprindere, demagog abil, care şi-a făcut un nume de apărător al muncitorilor, dar care e în realitate un arivist ambiţios, în ciuda enormelor dificultăţi, proiectul reuşeşte şi la sfîrşitul cărţii şantierul sărbătoreşte lansarea tuturor şlepurilor construite precum şt a primei motonave romîneşti. Paralel cu aceasta se desfăşoară ,şi istoria dragostei Anei Cheorghi cu tînărul director, acţiunea de purificare morală pe care şi-o impune eroina, pentru a-şi regăsi sufletul ei candid din copilărie, ruptura fetei cu un întreg stil de via|ă, adoptarea altuia rezultat din condiţiile muncii cinstite, încercările înfruntate şi biruite de o iubire puternică, adevărată, bazată pe comuniune sufletească, stimă reciprocă şi devotament complect.
Pînă aci, nimic senzaţional. Totuşi o serie de episoade prin care se caracterizează această acţiune înscrisă în cadrele realităţilor curente, împrumută culoarea romanului de aventuri. Ana Odeta n-a fost nnmai o simpla fetişcană săracă, pe care cu cîteva cadouri domnul Milliade a obligat-o să treacă prin palul său. Eroina a dus o existentă ultraluxoasă şi extravagantă, a trecut triumfătoare pe la recepţii distinse zăpăcind minţile bărbaţilor, cuce-rindu-şi   numeroşi     admiratori statornici,
90
ereîndu-şi o adevărată reputaţie mondena, de IUliţă fascinantă şi capricioasă. Cronica scandaloasă a portului reţine fugile şi revenirile ei romantice, în rochie de bal şi fără pantofi pe Dunărea îngheţată. Chiar şi după ce s-a întors acasă şi lucrează pe şantier, îmbrăcată în salopetă, insistenţele domnului Miltiade o urmăresc. De la Bucureşti sosesc emisari misterioşi, care complotează cu mătuşa Didona şi-i transmit tot felul de rugăminţi şi ameninţări. Cînd vechiul corupător se descurajează, apare altul nou. Pe şantier Ana Odeta stîrncşte în maistrul Colgota o patimă animalică, atît de violentă, încît după ce a fost demascat, acesta uită intenţia pe care o avea să fugă şi se năpusteşte asupra fetei. Comportarea ciudată a inginerului Marchidan intră la un moment dat şi ea pe făgaşul senzaţionalului. Şeful şantierului dispare lăsînd o scrisoare că s-a sinucis împreună cu soţia sa, aruneîndu-se în Dunăre, Cadavrele însă nu se găsesc şi secretarul organizaţiei de partid, Do-mos, întreprinde o întreagă acţiune detec-tivă spre a descoperi misterul. Cocoş 1-a văzut pe mort, noaptea, strecurîndu-se de-a lungul unor străzi dosnice cu vioara sub braţ. Cineva aude, iarăşi în tăcerea nopţii, acorduri muzicale, care vin de pe barcazul lui Panait Lalachi. Deghizîndu-se în agenţi sanitari, însărcinaţi cu deratizarea vaselor. Donos, Cocoş şi Firicel îl descoperă pe Marchidan ascuns într-un rezervor de benzină. In şedinţa care discută cazul lui Golgota se produce astfel lovitura de teatru la momentul oportun, inginerul, înviat din morţi, dezvăluind legăturile şefului calei cu fostul patron.
N-am nici o prejudecată împotriva romanului de aventuri. Dimpotrivă. Cred chiar că Radu Tudoran are o reală vocaţie în această direcţie şi am aplaudat poezia autentică din volumul „Toate pînzcle sus". Nu văd nici de ce istoria unor prime construcţii navale romîneşti, înfăptuite dc o întreprindere socialistă, nu poate implica şi anumite întîmplări aventuroase asociate de obicei lumii marinăreşti. Condiţia e însă ca o asemenea ţesătură literară să rămînă   unitară,   să   împletească   firesc şi
organic firele acţiunilor, să dea, în ciuda contrastelor, un desen final, armonios, li vorba ou alte cuvinte de a găsi o formulă nouă de roman, care să se bazeze pe natura inedită a unor realităţi şi nu pe adaptarea cîtorva clişee livreşti, la situaţii actuale. E vorba de a face o sinteză între genuri şi nu o simplă combinare artificioasă a lor. Acolo unde Radu Tudoran încearcă efectiv aceasta, romanul său găseşte un ritm viu şi original, o mişcare epică rapidă, variată şi care nu pierdr din substanţă în nici una din direcţii, adică strecoară ceva din farmecul aventurii în cotidian şi aşează împrejurările neobişnuite în cadrul lor obiectiv social istoric, din-du-le mai multă veridicitate. Acolo unde alege drumul bătut — şi trebuie spus că o face cam des — rezul talele sînt contrarii.
Opera pe care se angajează să o ducă la capăt colectivul şantierului e ea însăşi, de pildă, un exemplu de conjugare fericită a cotidianului cu neobişnuitul. Proiectul lui Matei se caracterizează printr-o mare îndrăzneală, deoarece implică şi mult risc. Dar interesant e aici tocmai faptul că reversurilc neaşteptate ale unei asemenea încercări au loc pe fondul energiei descătuşate de actul naţionalizării, entuziasmului, tenacităţii, mîndriei oamenilor porniţi să-şi croiască altă soartă. Ceea ce pare hazardat, aventuros tehnicienilor opaci de la minister, creşte dintr-o realitate lu-miultuoasă, e expresia declanşării forţelor revoluţiei socialiste. Noul director e determinat oarecum de antecedentele sale să gîndească aşa. Dar planurile lui grandioase răspund unei necesităţi, traduc dorinţele muncitorilor. Matei nu ramura singur nici o clipă. Proiectul său e îmbrăţişat de comunişti. Donos, secretarul organizaţiei îl ascultă calm, fără surprindere, reprezen-tîndu-şi imediat în mod concret ce trebuie făcut pentru ca iniţiativa aceasta aparent fantastică să devină un lucru realizabil. Stoian, de la judeţeană de Partid, de asemenea, sub o înşelătoare placiditate, cîn-tăreşte febril şansele, examinează cu simţul răspunderii dificultăţile şi evaluează — exact ca un bun strateg al luptei pen-
91
"1
tru socialism — forjele în joc. împreună cu   Matei   colectivul   şantierului dobindcşle marea putere de a visa. Dar aceasta e într-adevăr o  putere  reală ;   pentru  că, sub conducerea comuniştilor, oamenii fac şcoala visurilor   lucide.   Pasionantă   e   în roman urmărirea,   pe   planurile   concrete, practice, zilnice, a modului cum se realizează astfel de  proiecte îndrăzneţe.   Rezistenţa teribilă, îndîrjirea,  inventivitatea  cu  care constructorii   de   Ia   „Victoria"   izbutesc   să facă faţă   diferitelor   piedici   neprevăzute aduc în epicul  cărţii  ceva  din încordarea aventurii.    Dar   aiai   noţiunea    însăşi dobîn-deşte   un   sens   nou.   Oamenii   nu   se mai încredinţează   hazardului,   dimpotrivă, luptă, uniţi şi  bizuindu-se pe legile de fier ale revoluţiei,  împotriva  lui.   împrejurările pot Pflrea  la un moment dat capabile să răstoarne  complet  planurile  lui   Matei. Iarni se  arată  mai  vitregă   decît  s-ar  fi putut «ănui,   Dunărea   vine   umflată   cu cîteva luni înainte şi e gata să inunde cala, inginerul   Marchidan  dispare  într-o  bună zi, lasînd   tot  lucrul  baltă.  Dar aceste rever-suri  ale soartei  nu  găsesc dispozitivul de luptă   al   constructorilor  descoperit, pentru că  el  munceşte înt,-o  lume care  a declarat   război   hazardului   orb.   Judeţeană de partid   mobilizează   muncitorii   din întreprinderile  locale şi  peste noapte se ridică un dig împotriva  valurilor furioase. Cerul nu   poaic   birui   conştiinţa constructorilor. Avîiuul   colectiv   îl   cucereşte   pînă   şi pe rezervatul inginer Dutkevici,  care se oferă —  dispre|uindu-şi  boala  şi  vîrsta — să-1 înlocuiască  pe  Marchidan.  0  poezie virila a energiei constructive, a  luptei cu frigul, cu  apa,  cu  metalul  susţine  această parte din roman, coneretizîndu-se în cîteva scene de   masă   memorabile:   chemarea nocturnă la    întrecere,    ridicarea    digului, ş.a.m.d. Imaginea  vaselor care,  din   tablele trasate cu migală, silite să se curbeze sub ciocan, nituite centimetru cu centimetru, îşi profilează  treptat  siluetele svelte  pe cală, pre-gătindu-se  de  botezul  valurilor,   se imprimă  de asemeni în amintire de-alungnl lecturii,  ca  un  simbol  al  eforturilor adunate către o afirmare biruiloarc.
92
Aceeaşi perspectivă inedită  face să capete relief şi munca politico-organizalorică de   pe   şantier,   raporturile   lui   Maiei cu tehnicienii,   eu   colaboratorii   apropiaţi, cu organele   ministerului,   cu   lucrătorii. Printre paginile izbutite ale romanului  se numără  cele  consacrate întîlnirilor  şi discuţiilor   directorului   cu   inginerul Dutkevici şi cu Donos.  Un  şir întreg  de probleme practice,   pe  care  noua  conducere  e chemată să le rezolve spre a face efectiv din şantierul  „Victoria"   o  întreprindere socialista, se schiţează   la   început,   mărind considerabil   interesul   acţiunii.   Cum   se va desfăşura  conflictul   surd   între strădaniile directorului   şi   tendinţele   demagogice ale maistrului   Colgota ?  Cum  va  fi împăcata nevoia  de  a  lucra  cît  se   poate  mai repede,   cu   respectarea   cerinţelor tehnice? Cum   se   vor   descurca   oamenii   noi puşi în   funcţii   de   răspundere,     timidul llie Conţu   numit   director   administrativ, jovialii Cocean însărcinat cu aprovizionarea, ş.a.m.d.?  Autorul   s-a   apropiat  aici poate mai mult ca oriunde de aspectele într-adevăr   inedite   ale   faptelor  extraordinare pe care şi-a propus să le nareze. Din păcate a rămas la suprafaţa lucrurilor şi în înaintarea   acţiunii   a   preferat   un senzaţional ieftin,  în  locul  acestor surse epice autentice. Colgota  nu e numai  un  arivist abil, primejdios  tocmai  pentru că  aliază permanentului   său   spirit   revendicativ,   o anumita  reputaţie de apărător al muncitorilor Şi un real zel pe şantier. El se dovedeşte o veche unealtă a patronului şi e implicat într-o    neverosimilă    acţiune    dc sabotaj, cusută   cu   aţa   albă.   Soţia   lui Năsturaş, care   e   arestat,   îi   aduce   în   secret hani spre   a   organiza   împreună   cu Marchidan, nu se ştie bine ce, întrucît inginerul munceşte   pc   spetite,   iar   maistrul   se agilă spre   a   ajunge   el   director   îu   locul hu Matei. Toate acestea se combină eu istoria puerilă   a   barcazului   misterios,   cu nişte conciliabule   tainice,   descoperite   de către primul   lucrător   aflat   noaptea   în tncere pe ehei. eu o vioară  purtata la subsuoară pe   strada   de   posesorul   ci   spre   a-l face imediat  identificabil,  cînd  ţinea  să  se ascundă, mai mult ca orieînd. Conflictul în-
tre delegatul ministerului, însărcinat să facă un control sever al calităţii şi lucrătorii de pe şantier, prinşi în întrecere şi enervaţi de şicanele lui, alunecă iarăşi, după cîteva momente interesante, către o rezolvare facilă şi artificioasă. Ceea ce promite să fie o problemă reală de producţie, o dificultate serioasă de învins prin ridicarea conştiinţei socialiste a colectivului, prin adîncirea muncii politice, ajunge repede din nou o chestiune individuală. Inginerul Slanciu se arată a fi nu pur şi simplu un tehnician tipicar, ci o lichea, legată de maistrul Colgola, cu nevasta căruia trăieşte. E de ajuns să apară demnul şi onestul Dutkevioi pe teren, şi să-i arunce o privire dispreţuitoare, ca delegatul să-şi ia tălpăşiţa şi să renunţe la toate prerogativele sale. Cît priveşte modul cum oamenii noi, numiţi în posturi de răspundere, reuşesc să biruie anumite ispite care-i tentează, şi aici lucrurile alunecă pe o pantă minoră. Bravul llie Conţu, gata să cedeze asalturilor unei secretare nurlii, se întoarce pocăit la nevastă, după o scurtă convorbire cu Matei, dilema dramatică a directorului administrativ căpă-tînd o dezlegare radicală prin transferarea vinovatei  în  altă întreprindere.
Asemenea translaţii de la situaţii banale în aparenţă, dar cu implicaţii morale mai profunde, la răsturnări neprevăzute, însă artificioase, îi împiedică pe croi să-şi dezvăluie o mentalitate superioară în înţelesul întreg al cuvînlului, să se arate nu doar oameni dc acţiune, ci şi exponenţi ai unei etici noi. In loc să-i dea lui Donos prilejul de a lupta pe terenul conştiinţei oamenilor împotriva demagogici groase, dar cu priză în masă, desfăşurate dc Golgola (secretarul cere efort şi disciplină, maistrul vorbeşte de cîşlig şi avantajii), în loc să-i ofere ocazia de a demonstra cum comuniştii ştiu să îmbine bătălia pentru sporirea producţiei cu atenţia la calitate, autorul îl obligă să facă pe detectivul amator. Nu e deci de mirare că personajul se impune prea puţin sub raport uman şi se prezintă destul de şters, în ciuda intervenţiilor sale decisive pe parcursul acţiunii. Lucruri asemănătoare se pot spune
şi despre Matei şi despre Coceau. Figurile lor, dacă au oarecare relief în planul sentimentalo-avcnluros, rămîn palide în cel poli lico-social.
Slăbiciunea autorului pentru senzaţionalul ieftin întunecă în această direcţie virtuţile iniţiale ale romanului. Faptul se verifică şi în alt sens. Latura propriu zis aventuroasă a cărţii (povestea Anei Odeta cu respectivele implicaţii exotico-sentimen-tale), spuneam că n-avea decît de cîştigat prinlr-o bună localizare realistă. Radu Tudoran o face reconstituind cu un incontestabil talent universul gospodăriilor plutitoare de pe şlepurile dunărene. Toată lumea aceasta de cîrmaci necăjiţi cu existenţa nomadă, ca a căpitanului Mihalis şi a mătuşii Pepa, toată atmosfera punţilor sărace pe care călătoresc îngrămădite coteţe, căţei şi purcei, prinde viaţă în notaţii pregnante, pline de autenticitate. Profilul oarecum aparte şi în acclaş timp bine determinat social al Anei Odeta apare de aici întreg, cu nota lui de banalitate şi pitoresc, de mizerie şi poezie. Iarăşi, însă, fondul acesta realist, implicînd şi avatarurile fetei, şi copilăria ci pură, şi rudele amestecate, şi instinctele de peze-vcnglie ale mătuşii Didona, şi mahalaua unde pîndeşle la poartă maiorul Curga-mis, şi Dunărea cu bărcile şi sălciile ei, se estompează pentru că autorul caută efecte stridente în afara lui, suprapunînd peste ceea ce avea şanse să devină o evocare excelentă în tradiţia lui Europolis, pelicula dubioasă a unui film de la Hollywood. Procesul revenirii eroinei la o existenţă demnă se complică inutil şi ia înfăţişarea unei romanţioase şi neverosimile asceze sentlmontale. Fostul marinar şi fata de cîrmaciu încep să joace o siropoasă partitură, de pînde, presimţiri şi tăceri, in care natura reală a protagoniştilor se subţiază   pînă   la simbol.
Călcarea de clişee livreşti peste un univers viu, intuit adesea exact, se resimte şi într-o poetizare forţată a situaţiilor. E normal ca oamenii crescuţi la malul Dunării să îndrăgească vasele şi să aibă pasiuni nautice. Totuşi, printr-o ciudată   proiecţie   subiectivă,   personajele ro-
93
manului   se  împart  îii  bune   ?'   re*e după acest criteriu. Aproape fiecare dintre eroii pozitivi au o secreta sau mărturisită atracţie pentru  bărcii  şi  corăbii.   Matei  şi Cocean   au   fost   marinari,   ultimul   chiar se îmbarca   din   nou   la   sfîrşitul   cărţii. Ana Odeta se decide să-1 lase pe Miltiade cind aude ca acesta are intenţia să o ia cu el iu  străinătate  şi,  deci,  să  o  despartă de Dunăre.  Tînărul  fvocis,  muncitorul cu aptitudini tehnice deosebite şi prietenul eroinei,   îi   mărturiseşte   lui   Matei     că şi-a construit singur o barcă.   Inginerului Dut-clievici, încă din copilărie, aceasta dorinţa i-a  hotărît   cariera.   Şi,   invers, Marchidan n-are  asemenea  studii   de  specialitate, iar Golgota, şeful calei, nu numai că e un ticălos,   dar  are  oroare  de  apă  şi  nu ştie să  înnoate.  E   aici   un soi   de stereotipie, care  vine  din  încărcarea   muncii constructorilor   de   pe   şantierul   „Victoria"   cu o poezie exterioară celei proprii şi care aparţine   formulei   „clasice"   a   romanului de aventuri. Supărătoare  e  şi   o  anumită ero-
tizare artificioasă a peisajului. Aproape că nu există femeie, care apare în obiectivul romancierului şi care să nu fie văzută ca femelă, să nu stîrnească pofte, să nu-şi profileze sînii, şoldurile sau pulpele. Ana Odeta se urcă pe puntea şlepului şi, urmărindu-i de jos mişcările, Cocean rărnîne înmărmurit. Secretara lui Ilie Conţu lasă, pe unde trece, o diră aţîţătoare de parfum prost. Chiar şi în chemarea la întrecere, autorul vede intervenţia femeilor sub acest unghi. Clişeul literar, împrumutat unui anumit tip de literatură, transpare iarăşi aici.
„Dunărea revărsată" e o carte în care elementele vieţii noi au pătruns destul de puternic şi autorul a căutat să le dea o expresie originală, conformă atît cu natura lor intimă cît şi cu înclinaţiile sale. Sinteza ia reuşit însă numai parţial şi, iu locul urnei formule inedi te, romanul oferă imaginea sudurii cam vizibile şi imperfecte  între   două genuri.
DESPRE CONFLICTUL DRAMATIC Şl PROBLEMELE ACTUALITĂŢII
n legătură cu discuţia despre conflict din revista noastră am pus tov. Paul Everac un număr de întrebări — la care i-am solicitat răspunsul.
Prima întrebare se referea la problema formelor particulare îmbrăcate de conflictele  reflectate  în   literatura  noastră actuală.
PAUL EVERAC. Pe măsura desăvîrşirii procesului de construire a socialismului se observă —■ cred — în tematica lucrărilor de actualitate o atenţie sporită acordată conflictelor cu implicaţii morale tot mai adîuci şi mai nuanţate. Deşi conflictul se leagă acum între termeni mai puţin vizibil violent opuşi, ca punct de plecare, el poate în aceste limite să se agraveze în sens dramatic prin urmărirea atentă a implicaţiilor lui, pe ramuri, pe termeni secundari angajaţi ; el se poate lărgi şi ritma coborînd la nuanţele cele mai profunde ale sufletului personajului. Mi s-a părut deci justificată părerea lui Gliilia că în general conflictele tind să aibă o altă adîncime. El o numea natură. Nu sînt de acord cu formula. Mi se pare mai curînd o deplasare a locului şi termenilor angajaţi în conflict şi exprimaţi de data aceasta mai rar prin evocarea simplelor ciocniri directe, prin determinări fruste, vectoriale, de acţiune, cît printr-o întreagă bogăţie de motivaţii interioare, care conduc  la  această acţiune.
Mi s-a părut de asemenea că în replica lui Dan Deşliu se presupune un lucru la care Gliilia nu s-ar fi gîndit. Nimeni nu spunea în discuţia iscată că cineva ar fi fost dispensat şi într-o fază anterioară să facă sondajul acesta, să se ocupe şi de reflectarea intensă a vieţii interioare (şi de fapt unele lucrări, din cele mai bune, aşa au procedat) : dar cert este că acum o asemenea preocupare se remarcă pe scară mai largă, în sensul îmbogăţirii, al îmbunătăţirii, în sensul progresului investigaţiei. Dacă în acest pTOgres exista uneori tendinţa de a subţia conflictul propriu-zis, asta e o treabă care ţine de insuficienţa măiestriei scriitorului. Aşa cum probabil şi în unele lucrări mai vechi, faptul că acţiunea prima excesiv asupra analizei mobilurilor interioare, asupra dezvăluirii bogăţiilor sufleteşti ale eroilor e datorită probabil aceleiaşi cauze, adică unei anumite neîmpli-niri scriitoriceşti, unei insuficienţe de măiestrie, de meşteşug. S-a produs o îmbogăţire a vieţii noastre sociale, au apărut forme de viaţă noi care îşi cer dreptul de a fi exprimate şi a căror geneză stîrneşte o necesitate de analiză. A apărut o complexitate care a lărgit perspectiva scriitorului, a apărut şi un scrupul mărit pentru sondarea în adîncime a sufletului eroului. Este de aceea foarte dificil să încerci în acelaşi timp şi cuprinderea în extensie a acestei lumi care se naşte şi se perfecţionează şi, pe spaţiile reduse pe care le  oferă  actul  dramatic, «sondarea  pînă  da  capăt   a  unuia   sau  altuia   dintre personaje.
95
REDACŢIA : La ce concluzii v-a dus in privinţa aceasta experienţa pieselor Dvs. „Ferestre deschise"  si  „Ochiul albastru" ?
PAUL EVERAC : Am fost de două ori pînă acum pus în situaţia de a trebui să aleg între a pierde din vedere sau a da mai puţină atenţie unităţii conflictului aşa cum este el conceput în dramaturgia de tip clasic, în favoarea diversităţii calcidoscopice a unei realităţi care, îmbogăţindu-se, mi s-a părut că nu mai poate încăpea într-o cameră, într-o familie, într-un monom uman. Mi s-a pus această falsă dilemă : sacrific unitatea de conflict şi deci forţa lui în favoarea cuprinderii multicolore a acestei realităţi îmbogăţite sau sacrific diversitatea, deci respiraţia largă şi colorată în favoarea unei drame univoce? De ce spun că e o falsă dilemă ? Pentru că eu unul consider că dacă n-am putut rezolva lucrul altminteri, dacă ri-ain putut îngemăna aceşti doi termeni, experienţa mea nu est« decisivă şi mai multă măiestrie ar putea să apropie lucrurile. Dar mi s-a părut atît de copleşitoare (la Bicaz •— ca de altfel şi la Hunedoara •—) înlîlnirea între destinele oamenilor care veneau din diverse părţi, cu diverse mentalităţi, care aveau în existenţele lor un moment de conexare şi se legau prin ceea ce făceau, din nou, într-un tot mai mare, — încît mi s-ar fi părut meschin din punctul de vedere al dramaturgului să încerc rezumarea acestei lumi la cadrele stricte ale unei familii sau ale unui conflict restrîns. E o încercare de compoziţie care îşi are riscurile ei şi pe care am plălit-o cu neadîncirca unora dintre caractere. Asta nu ajunge : caracterele ele însele se puteau contura poate cu mai multă pregnanţă, dar condiţionarea lor dramatică. înlănţuirea unei acţiuni cu celelalte, s-a subţiat în aceeaşi măsură în care eu am încercat să-mi amplific cuprinderea. 0 asemenea direcţie în sensul amplificării e cunoscuta de mult dramaturgiei sovietice care se străduieşte cu succes să cuprindă zone de viaţă din cc în ce mai diverse şi mai bogate, uneori intrînd în teritoriul epicului. Exista de aceea în dramaturgia nouă sovietică o destul de substanţială literatură născută din dramatizări de romane şi care mi se pare revelatoare tocmai pentru acest fenomen de cuprindere a unor zone mai ample, mai multicolore. La întrebarea dvs., răspund : nu ştiu dacă e fatal ca odată cu lărgirea ariei de investigaţie să slăbească şi tensiunea conflictului, dar în cele două experienţe pe care le-am avut pînă acnni lucrul acesta s-a întîmplat şi am fost pus să aleg între una şi alta. Am avut şi alte două piese care merg pe două probleme unitare (vorbesc de„ Poarta" şi de .Explozie întîrzială") şi de-aceea pot fi restrînsc la cadrul unei familii. La celelalte două însă, la care v-aţi referit, a fost o încercare conştientă dc a sparge aceste limite în favoarea unora mai cuprinzătoare.
REDACŢIA : Şi în proză fi în dramaturgie o parte a criticii a combătut tendinţa de lărgire în extensiune a cadrului epic sau dramatic, pledînd pentru viabilitatea formelor epice fi dramatice apropiate da structuri clasice, ca mai adecvate unui sonda] în adîncime al caracterelor, unei urmăriri a tuturor complicaţiilor psihologice. Ne întrebăm dacă alternativa aceasta nu .şi-ar putea găsi soluţia plecînd de la experienţele, de pînă acum. S-a considerat că soluţia unei lărgiri extensive a cadrului acţiunii epice sau dramatice nu este fericită, că acumularea unei mari diversităţi de planuri şi conflicte, într-o suprapunere adeseori eterogenă, din dorinţa de a cuprinde cît mai multe aspecte ale unei realităţi sociale complexe— fără a exista un nucleu organic la care să se raporteze toate aceste Unii de acţiune sau conflict — duce la rezultate negative. Trebuie acceptată pe de altă parte ideea că dezvoltarea vieţii noastre sociale ridică în faţa unui dramaturg probleme de o asemenea complexitate — care par să-l împingă către o lărgire în extensiune a cadrului acţiunii dramatice. Cheia de boltă a unei opere rămîne totuşi adîncimea conflictului. Peisajul social foarte variat trebuie introdus în funcţie de păstrarea unităţii conflictului. Pot exista 3—4 conflicte cu condiţia însă a existenţei unei linii dramatice principale căreia conflictele celelalte să i se subordoneze ca „armonicele" în jurul notei dominante.
PAUL EVERAC. 1'ără îndoiala că lucrurile aşa trebuie să stea şi cînd m-am gîndit ia o lărgire a ariei  de investigaţie, nu m-am  gîndit ca aceste personaje să  fie lipsite de
96
polarizare    în    jurul    unuda    şi    aceluiaşi    eonllict-temu.    Dar    postulatul    acesta ideal se cere  şi  el  complinit  cu  posibilităţi  efective  ca   din  mai   multe   planuri   să   se adune către   unul   şi  acelaşi  conflict-acţiune   toate   forţele   social-morale   care   se   dispută într-o piesă dramatică. Deci nu contest că aşa trebuie să se facă, vreau numai să susţin că pe măsură  ce  aria  aceasta  se  lărgeşte  dificultatea  creşte.  De  dragul  ocolirii  dificultăţii nu trebuie să se renunţe la ideea  de a lărgi planurile. Trebuie redublat efortul. Aş  vrea să mă refer la piesa „Ochiul albastru", pentru că  judecînd piesele de teatru  de  tip frescă nu am  de dat prea  multe  exemple,  acesta  mi-e mai  bine  cunoscut.  Am  avut în vedere trei  planuri  aşezate pe  trei  simboluri  şi convergînd   spre un al  patrulea. Am intenţionat să  înfăţişez o problematică  a lacului  de  acumulare  nu numai  în  sensul conflictelor imediate pe care un asemenea lac le-a generat sau le-ar fi putut genera, ci şi în sensul ideii că s-au adunat undeva într-un adine de mentalitate ţărănească nişte depozite în care îşi au rădăcinile   unele   manifestări   de   rezistenţă   la   strămutare   şi   că   aceste   depozite trebuie investigate pe straturi din ce în ce mai profunde cum se investighează în adincime fundul unui lac. Aceste depozite vor fi convertite de albăstrimea lacului, adică sensurile lor întunecate, acolo unde sînt, vor dispare odată cu schimbarea bruscă, revoluţionară, din viaţa acestor oameni. Gîndindu-mă la baraj, m-am  gîndit nu numai  Ia problemele tehnice sau morale legate de construcţia propriu-zisă a  barajului ci şi  la funcţia simbolică de oprire pe care barajul o exercită  asupra unor anumite presiuni,  a unor infiltraţii de ordin mic-burghez, care pot să  sape  temelia morală  a cutărui personaj, infiltraţii  opuse conştiinţei socialiste, şi cărora  o anumită  rezistenţă  a  caracterului  uman  nou  li  se poate împotrivi cu succes. Gîndindu-mă la tunel, m-am gîndit şi la tunelul dintre Bicaz şi Stejarul, dar şi la o anumită operă de eseavare şi perforare într-o zonă de densitate mai mare pe care un suflet încă stîngaci,  timid cum e cel  al personajului meu Tudor Chiricuţă  o întreprinde în tendinţa de a pătrunde în sufletul celor de acolo. Aceste trei conflicte au exprimat trei funcţii şi mi s-a părut că se întîlnesc în simbolul de uzină care înseamnă •convertirea unor energii difuze, dezordonate, într-o formă de energie nouă. Motorul acestei convertiri, „uzina", mi se părea a fi reprezentată de spiritul partinic de Ia Bicaz. Personajele se întîlnesc şi se despart.  In acele scurte momente în care se întîlnesc ,ele se dinamizează reciproc,  se activează.  Dacă-mi lipseşte un conflict cu creştere neîncetată şi descărcare bruscă, în schimb  dinamica  piesei aglomerîndu-se, duce la nişte eliberări care deşi  nu  se  petrec  spectaculos  sînt zăcămîntul  din  urmă  al  întregii  tensiuni dramatice. Aş fi fost mai favorizat să intuiesc un conflict mare şi unitar în care toate aceste ramuri să se adune cu mai multă forţă. Personal sînt înclinat să cred că nu l-am văzut suficient, dar s-ar putea să fie şi rezultatul faptului eă am optat pentru acele elemente care ini s-au părut mai caracteristice viziunii  de ansamblu.
REDACŢIA : Era absolut necesar ca dumneata să scrii o piesă reflectîud strict impresiile de la Bicaz, realitatea socială a şantierului. sau, era posibil să creezi un conflict dramatic pe care ţi l-a oferit spectacolul realităţii noastre socialiste tu general şi- care putea fi localizat în cadrul oricăruia dintre şantierele mari ale ţării?
PAUL EVERAC. Nu cred că e neapărat necesar ca un dramaturg sii aibă o limitare monografică în ceea ce priveşte tema piesei lui şi din lucrurile pe care le-am văzut la Bicaz se putea extrage o sumă dc elemente care să furnizeze uneori conflicte morale desprinse din acest cadru şi ridicate la o valoare de, generalitate. Eu însumi am simţit tentaţia să mă apropii de cîteva aspecte cu caracter limitat, care însă pe parcurs îrnbucîndu-se şi chemîndu-se unul cu celălalt mi-au dat viziunea unor contraste dialectice şi deci a unui întreg mai marc. Din latura ţărăneasca a piesei „Ochiul albastru*'' eu puteam să fac o piesă de sine stătătoare. Acelaşi lucru bănuiesc că putea să se întîmplc şi cu celelalte două  sectoare. La un moment  dat însă m-a tentat  acordul  dialectic  dintre ele.  Nici una
— Viaţa romînească nr, 7
97
dintre aceste linii de conflict nu mi > ar fi părut suficient dc dătătoare de seamă a unei realităţi care chema în mine mai mult. clacă nu era artouitâ pe celelalte. Odată lucrul leat mi s-a părut că am aceleaşi datorii şi fată de clementul cronică, şi atunci am făcut nişte . trimiteri îndărăt care răspund nevoii de a rotunji segmentele [le realitate într-un corp de sine stătător. Intenţia mea — despre realizare nu pot vorbi — a fost ca făcînd o trecere în revistă sau o cuprindere a Bicazului, să nu mă mărginesc strict la el, ci prin sensurile piesei să ating o problematică aptă să-1 depăşească. Deci fiecare dintre păr(i putea fi transplantată, şi întregul el însuşi se poate considera dincolo de cadrul geografic. Numai stilistic, ocupîndu-mă de. Ricaz, am făcut-o în spiritul strict al locului ; căci indiferent de anvergura problematicii, ea are un cadru geografic şi istoric concret, care trebuie reflectat cu autenticitate.
REDACŢIA :   Ce credeţi despre aspectele noi   pe care le iau în dramaturgia noastră categoriile clasice ale dramaturgiei,  tragicul  şi  comicul, ?
PAUL EVERAC : Să încep cu problema tragicului. Dat fiind că în tragic se manifesta un destin implacabil care închide, fixează soarta oamenilor şi crează nişte ieşiri sumbre, în spre rău, biocînd perspectiva, e limpede că din punctul nostru de vedere o asemenea accepţie a tragicului nu mai corespunde realităţii. Dar în măsura în care aceste pasagere puneri în minoritate ale noului nu diminuează perspectiva victoriei, perspectiva rezolvării eficiente, eroice, pe un plan inedit şi prin for(e omeneşti a impasurilor aparent fatale, cred că nexul tragic poate să constituie o parcelă limitată în cuprinderea mai mare, întrucît face necesară şi posibilă demonstrarea propriei Iui depăşiri. Mi se pare posibilă o latură tragică, adică o înfăţişare aparent insolubilă a unui raport între oameni si evenimente, care să constituie însă o parcelă dintr-o realitate mai mare, mai complexă şi mai dinamică în sînul căreia să se rezolve. Problema tragediei e o problemă de perspectivă. Concepţia noastră de viaţă ne dă convingerea că niciunul din lucrurile care stingheresc, întîrzie, sau taie pentru un moment progresul nu e insurmontabil. Adversităţile pot fi combătute, mai uşor sau mai greu, dar eu succes pînă la urmă, cînd oamenii liberi luptă laolaltă pentru a deveni stăpîni pe destinul lor. Tocmai din această cauză cred că eventualele împrejurări tragice pot fi înfăţişate ilustrativ, ca puncte de plecare, însă în procesul de surclasare a lor.
Ce se poate păstra din caracterul unei tragedii? Sînt situaţii în care oamenii se prind într-un fel mai mult sau mai puţin inextricabil şi în care raporturile de acţiune şi interacţiune dintre ei pe parcele limitate nu pot să progreseze fără intervenţia unui factor social mai puternic venit din mijlocul activ al societăţii ; ei ar urma deci să zacă într-o anumită neputinţă a condiţiei lor morale, dacă n-ar fi ajutaţi decisiv din afară.
Nu mai e aici o intervenţie a zeilor ca în tragedia antică, ci a unei alte lumi social-morale reprezentată de oameni mai puternici, mai înaintaţi, mai fecunzi. Mă refer din nou la un sector al piesei mele „Ochiul albastru", pentru că o cunosc mai bine. In prima formă a acestei piese am încercat la un moment dat să analizez o asemenea situaţie în care mai mulţi oameni rămîn legaţi între ei, cu neputinţă de a sparge un anumit cerc, cu neputinţă de a .se depăşi. E vorba de grupul de ţărani. Este acolo un ţăran, Partenie, care a luat zestrea nevestii de Ia un uncheaş al ei cu clauză de întreţinere. Nu i-a prestat aceluia întreţinerea pentru că a avut nevoie de bani, între altele şi pentru a-şi creşte fata. Nevastă-sa, fire mai sensibilă, a înnebunit, iar cl s-a încurcat cu o vecină văduvă pe care a ţinut-o legată de el pînă cînd nevasta, întoreîndu-se de Ia spital, s-a sinucis. Ţăranul meu a rămas legat de femeie, a refuzat să se însoare cu ea ca să nu înstrăineze averea fetii, a refuzat să se despartă de ea pentru că o iubea. Femeia nu era in stare nici să plece fiind ţinută acolo de condiţiile materiale şi morale, cum şi de remuşcarea de pe urma sinuciderii nevestii lui Partenie, şi nu era în stare nici să rămînă, fiind supusă oprobiului satului. La rîndnl ei fata repudia averea. Situaţia era înnodată în aşa fel încît în mod firesc lucrul se înfundase şi în această înfundătură mi s-a părut mie că trece la un moment dat un mic
98
fior tragic. Aveam nevoie de această parcelă tragică pentru a face şi mai evidentă emanciparea bruscă a femeii sub influenţa condiţiilor de viaţă create în apropiere, pe şantierul de la Bicaz şi mai ales sub iminenţa inundării acestor locuri. Şantierul care se instalase acolo, stilul de viaţă Ia care ea asista şi mai ales schimbarea bruscă a mediului geografic ca urmare a eforturilor creatoare ale constructorilor Bicazului, factori de revoluţie, aveau să scoată această femeie dintr-un inextricabil cu nuanţă tragică în care ea intrase şi aveau  s-o proiecteze în zone foarte apropiate de viaţa de şantier.
In ceea ce priveşte comedia şi aici. văd anumite aspecte noi, deosebite de trecut. Să mă explic : Noi ne despărţim de trecut rîzînd şi el ne furnizează posibilitatea comediilor cu incidenţă satirică. Ne despărţim de trecut rîzînd şi ne apropiem rîzînd de viitor, numai că sînt două rîsuri, unul incisiv, virulent, iar celălalt rîs de voie bună, de optimism. Comedia satirică presupune existenţa în realitatea socială a unor forme vechi şi în definitiv substratul ei este un anumit anacronism al unor asemenea forme pe care le combate şi pe ai căror reprezentanţi încearcă să-i izoleze urmărindu-i în ungherele din care urmează sâ dispară. Tocmai pentru că actualmente proporţia dintre purtătorii aceştia ai vechiului şi între cenzura morală exercitată de oamenii cu adevărat constructivi este schimbată hotărîtor în favoarea celor din urmă, purtătorii de racile ale vechiului, adică personajele comice, personajele care urmează să fie satirizate, trebuie să renunţe într-un fel la titlul de exponenţi ai unor mari categorii şi râmîne să fie trataţi mai mult în grupuleţe restrînse sau în individualitatea lor. Ei au încetat parţial să fie tipici.
REDACŢIA: In legătură cu caracterul tipic al personajelor satirizate — am exprima un dezacord cu opinia formulată de Dvs. — Prin categorii nu ar trebui să înţelegeţi categorii de tipul arivistului, demagogului, fanfaronului ? Exponenţii unor asemenea conduite morale" şi sociale nu reprezintă oare o categorie social-psihologică ? Nu sînt oare tipici ?
PAUL EVERAC : Fără îndoială că da şi din acest punct de vedere mi se pare foarte fericită exprimarea lui Dorian cînd vorbea despre un tipic al cazului limitat. Vreau să apăs pe noţiunea de caz limitat care este tipic în măsura în care se integrează unei racile, unui viciu, unei diformităţi cu nume caracteristic, dar care nu mai are puterea de generalizare pe care o ia în piesele noastre un personaj luminos, pozitiv. In aceste personaje pozitive vezi o întreagă categorie de oameni în mers, exprimaţi în trăsături sintetice, prin ceea ce fiecare din ei are mai reprezentativ. In cazul unui erou de comedie satirizat lucrul nu se mai întîmplă astfel pentru că fenomenul pe care el îl exprimă se caracterizează tocmai printr-ua proces de limitare, de treptată dispariţie, deci <de reducere a generalităţii  lui sociale.
REDACŢIA:   De aci şi efectul comic.
PAUL EVERAC : De aci şi efectul comic, pe care îl limitează însă pînă la un punct faptul că acest personaj nu are o mare eficienţă în treburile care se săvîrşesc în context. Cînd cetăţeanul turmentat este arătat cu degetul de Caragiale, el reprezintă şi o trăsătura particularizantă a lui şi o trăsătură cu tendinţă de generalizare spre o întreagă categorie de inşi, dar în acelaşi timp e şi depozitarul unei anumite forţe eficiente în conflictul social şi politic al vremii, In sensul că la un moment dat se reazimă pe el nişte trebuii mult mai importante decît este în stare el să discearnă. Peltic, Agamiţă Dandanache e comic nu numai fiindcă gîngăveşte dar şi prin marea importanţă pe care un cretin ca el poate s-o aibă într-o lume cum e cea burgheză. De aceea şi forţa comică ce rezultă din discrepanţa dintre caracterul personajului şi amploarea lui funcţională. Nu acelaşi lucru s-ar putea întîmplă cu personajele comediei actuale, personaje care pot fi satirizate şi demascate în viciile lor, dar în acelaşi timp au o arie de influenţă, de pondere socială mult scăzută, pe punctul de a fi eliminată din corpul social. Ca atare, personajul poate stîrni ilaritate pentru nişte tribulaţii de moment, dar atît creatorul cît şi spectatorul au certitudinea   că   aceste   tribulaţii   sînt  nişte  zbateri   ale   unui   personaj   menit   să dispară.
99
In cazul comediei amabile, de rîs indulgent, nu cu consecinţe de 'descalificare a personajelor, noi avem o seamă de reuşite în dramaturgie. Sînt personajele purtătoare ale unui anumit optimism, plinătate de viaţă, care intervin pe sectoare mai mari de conflicte dramatice; mă gîndesc în special la două figuri create de Beniue : Dăiulă Bulz şi Tom a Căbulea, care au şi o forţă comică de demascare. Personajele acestea sînt încastrate într-o textura serioasă dramatică, şi ele ies în evidenţă în raport cu aceasta textură. Mă mai gîndesc că poate una dintre dificultăţile comediei stă şi în faptul că dacă simpatia spec taiorului merge în viaţă în mod firesc către insul pozitiv şi serios, făcut să întreacă şi sa instruiască pe ceilalţi, în schimb la spectacol această simpatie poate devia uneori spre insul comic chiar dacă acest ins destinat satirei e pus în derută, el interesează prin gradul de comici tale dinMnsul, tribulaţiile lui stîrnind amuzamentul. Dc aceea mi se pare că a procedat judicios Baranga în „Mielul turbat" cînd şi-a pns personajul pozitiv'în situaţia de a deveni simpatic pentru că, „,„ cinstit, e In rîndul lui victima temporară a acelor inşi   pe care autorul doreşte să-i satirizeze.
Cînd insul comic este personaj luminos sau «educabil, el beneficiază larg si pe drept de simpatia publicului şi eficienţa comediei rămîne întreagă; în această direcţie no, avem o înclinaţie marcată către personajul hîtru cu mari posibilităţi afective
REDACŢIA :   Vezi „Fe, estre deschise".
PAUL EVERAC : „Grandistul" meu a făcut după el o dlră şi o seric de disiminaţiunî de jargon care, neavînd şi contrapondere interioară, au o anumită toxicitate 1 a mine se încerca o echilibrare între aceste aspecte şi rezervele de tandreţe şi candoare pe care personajul le avea. Pe parcurs corectarea lui era evidentă, şi ea însăşi stîrnea un zlmbet încurajator. Cred că această cale a comediei, în care rîsul de voie bună se proiectează si asupra acţiunilor serioase, va fi din ce în ce mai dominanta în dramaturgia noastră Spunînd  asta,  anticipez şi  un  program  personal de creaţie.
PREZENTE ACTUALE ÎN POEM (I)
ORIZONT
0
Irtentarea cu precădere spre lirism, 'idenia în unele volume recente I sau în cîleva dintre ciclurile (apărute prin reviste, se arată a nu stînjeni cultivarea poemului de amplă respiraţie, intrat în patrimoniul poeziei noastre noi. Nu numai că nu a fost părăsit, dar poemul a dobîndit, în vremea din urmă, calităţi ce-i fortifică vizibil eficienţa artistică. Poeţi, de la cei cu experienţă în domeniul respectiv, ca Dan Deşliu, Nina Cassian, Dimos Rendis, Veronica Porumbacu, pînă la cei ispitiţi în-tîia oară să-1 abordeze, fie după un stagiu exclusiv în lirică — precum Geo Dumitrescu — fie cu o experienţă mai redusă în general ca Gheorghe Tomozei, Ilie Constantin, deschid poemului drumuri neexplorate către o densitate sporită de idei.
Factorul distinctiv şi, totodată, de apropiere a eforturilor unui şir atît de cuprinzător de poeţi, aproape fiecare cu o personalitate cristalizata, este situarea în actualitate. Indiferent de unghiul din oare se iau imaginile şi dincolo de procedeele particulare puse la contribuţie, cititorul simte respiraţia caldă a zilelor trăite, are senzaţia că se face mai multă lumină în jurul său şi chiar în sine. Temele, problemele, aspectele înfăţişate coincid cu preocupările sale prezente. Dan Deşliu   în   „Despre   oţel11,   Dimos Rendis
GEO ŞERUA*
"m nLegenda lacului", Geo Dumitrescu în „Macarale la marginea oraşului", inspiraşi de construcţiile socialiste, sînt preocupaţi deopotrivă să descifreze schimbările survenite nu numai în înfăţişarea locurilor ci şi în optica, înţelegerea şi puterea dc simţire a oamenilor. Nina Cassian, cu al său „Spectacol în aer liber", Veronica Porumbacu în „La ţărm" şi llic Constantin eu „Desprinderea de ţărm" (acestea două publicate deocamdată fragmentar), investighează procese mai puţin palpabile dar nu mai puţin acute în prezent, urmărind cum generează raporturile actuale dintre oameni şi cum modelează cerinţele acestui timp, sentimente, aspiraţii absolut noi, calitativ diferite de trecut. In mai multe poeme,, dintre care relevant sub raportul posibilităţilor sale de acum rămîne cel închinat Cubei revoluţionare, Gh. Tomozei răspunde prompt unor evenimente imediate din viaţa internaţională, traducînd în generoase elanuri romantice adeziunea şi admiraţia poporului nostru faţă de lupta forţelor progresiste mondiale.
Dacă se va întocmi vreodată istoria dezvoltării poemului în literatura de după Eliberare, va fi evidentă evoluţia sub raportul cuprinderii şi al receptivităţii. îndrumarea atentă venita din partea partidului, prin indicaţii de natură să stimuleze investigarea multilaterală a realităţii şi-a arătat şi-aici roadele, ca în tot restul creaţiei noastre literare.  Producţiile ultime
101
trădează de Ia P«'"ui contact, tendinţa amplificării viziunii, îndrăzneala şi supleţea de a asocia faptelor curente sensuri de proporţii simbolice, dorinţa legitimă dc a obţine înţelesuri sporite cu ajutorul extinderii în timp şi spaţiu. Se verifică în cazul fiecăruia dintre poemele supuse discuţiei, orientarea spre sinteză. 'J elinică planurilor interferenţe este aplicata aproape fără excepţie; prezentul capătă relief prin pătrunderi în trecut şi în viitor, viaţa socială este fecund implicata în existenţa individului, dinamica terestră st- animă nu o dată de surprinzătoare fulgere cosmice. Elementul catalizator între aspecte atît de distanţate şi obişnuit disparate, îl asigură poziţia partinică a poeţilor respectivi, solidaritatea organică existentă între eroul liric şi idealurile poporului. Chiar cînd nu-şi găseşte traducerea explicită ca în poemul Veronicăi Porumbacii — unde răsună solemn exclamaţia : „fraţii, mei, sarea pămîntului.'" — comuniunea aceasta structurala, unită cu orientarea ideologica fermă, înlesneşte situarea în puncte ale realităţii de maxim interes, detaşarea laturilor noi şi intuirea fenomenelor în devenire.
Faţă de realizările anterioare, se remarcă explorarea unor teritorii nedefrişate şi o deplasare a centrului de greutate de la relatare de fapte în spre descifrarea resorturilor interioare care Ie comandă sau pe care le deşteaptă. Este un progres simţitor, determinat de însuşi mersul realităţilor şi probînd prelungirea antenelor artistice, apte <să răspundă atenţiei orientate spre profunzimi. Eroul contemporan apare nu numai acţionînd temerar, ci mai cu seama gîndind, examinîndu-şi cu luciditate poziţia, reflexele, atitudinea, ceea ce permite fiinţei sale să se proiecteze pe orbita preocupărilor fundamentale. Zona afectelor — din ce în ce mai atent şi mai cu pricepere scoasă din umbră —• este parcursă în toate direcţiile, dezvâluin-du-i-se virtuţile eiştigatc în focul bătăliilor   pentru   edificarea socialismului.
începutul făcut de Maria Banuş cu „La porţile raiului", poemul unui sentiment regenerat, a fost dus mai departe pentru a
cuprinde în toată întinderea sa şi cu consecinţele fireşti, procesul revoluţionarii structurii sufleteşti şi viziunii celui ce participă Ia ridicarea din temelii a lumii fără exploatare. „Spectacol în aer liber" depăşeşte cadrul unui poem al dragostei realizate pentru a deschide perspective spre înţelegerea împlinirii totale, a dobândirii dc către om — o dată cu libertatea — şi a umanităţii complete, după cum prevăzuse Marx. Ideea traducerii în realitate a străvechii aspiraţii spre desăvîrşire se comunică artistic prin intermediul simbolului modern al „zborului de aur", asociind la faptul învingerii gravitaţiei terestre, faptul de a fi fost rupte definitiv, in partea noastră de lume, lanţurile înrobirii omului de către om, stigmatele uinilinţii, degradării, aventurilor frînte. Orizontul larg desfăşurat înaintea omului muncii de la noi, orizontul prielnic cuceririlor înalte pe scara progresului uman, este marcat din capul locului şi în poemul lui Dan Deşliu „Despre oţel". Coşul noului cuptor, impetuos îndreptat spre cer, deşteaptă inevitabil imaginea înălţimii : „Eu cred că de-aici în curînd veţi lansa un cîntec gigantic în spaţiul astral". La Dimos Rendis tot poemul este structurat pe un motiv caro figurează ascensiunea spre culmi, indicînd la modul simbolic creşterea social-moral-politică a constructorilor. In „Desprinderea de ţărm" de Hie Constantin, chiar titlul indică existenţa aceleaşi implicaţii la baza poemului. Cîteva amănunte de mare forţă sugestivă îi fac simţită prezenţa şi în „Macarale la marginea oraşului". Desfăşurarea acestor poeme permite celor mai realizate dintre ele să închege în falduri bogate profilul moral al omului educat în spiritul învăţăturii partidului celor ce muncesc. Autorii îşi dovedesc poziţia partinică prin perspicacitatea de a observa şi oglindi, într-o imagine impregnată de caracteristicile actualităţii, procesul transformărilor iniţiale şi conduse de partid. Din dezbaterile Congresului al IlI-lea al P.M.R. a reieşit, pentru scriitori, în perspectiva caracteristicilor etapei actuale de luptă pentru desăvârşirea construcţiei socialiste, necesitatea reprezentării cu seriozitate şi pasiune a atitudinilor moral-
102
ideologice. Cum s-a arătat, în acest domeniu se produce actualmente o înfruntare nemijlocită între vechi şi nou. în asemenea împrejurări, creaţiei literare îi revine sarcina de a ajuta conştiinţei socialiste să triumfe complet şi definitiv asupra rămăşiţelor de mentalitate burgheză. Disputa morală, purificarea de lesturile trecutului, situată explicit în miezul poemelor recente, le conferă — sc înţelege în proporţie cu coeficientul emoţional, diferit şi nuanţat, după experienţa, după temperament şi forţă de transfigurare artistică — un caracter militant actual şi o apreciabilă capacitate mobilizatoare.
Extinzîndu-şi aria de inspiraţie, poemul s-a văzut obligat să-şi perfecţioneze modalităţile de expresie, să caute posibilităţi elastice de modulare. Ca trăsătură generala este de observat părăsirea relatării stricte de momente, dc situaţii, înlănţuite fără a-mcstecul poetului. Încă Eugen Jcbeleanu în ,,Surîsul Hiroshimei" şi Maria Banuş în amintitul poem, renunţaseră la stricta folosire a epicului. In continuare, infiltraţiile lirice şi-au mărit procentajul, sondajul nemijlocit al poetului intervenind, comentînd, analizîndu-se pe sine concomitent cu pătrunderea în sufletele altora, cunoaşte o aplicare variată, mergînd de la declanşarea şuvoiului memorialistic pînă la înfăţişarea de confruntări cruciale între sentimente luate izolat sau între categorii întregi, corespunzătoare unor împrejurări istorice bine determinate. De unde şi senzaţia de trăire — cu mai multă sau mai puţina energie , mai elevat sau mai terestru, entuziast—.frenetic sau potolit— meditativ, după gradul la care se efectuează combustia poetică — în mijlocul realităţii.
înzestrarea poemului cu mijloacele unei receptivităţi mai ample şi mai acute sînt toate în beneficiul poeziei, îuavuţind-o cu imagini demne de suflul contemporaneităţii.
INTRE EVOCARE SI REPREZENTARE DRAMATICĂ
Contemporaneitatea oferă în desfăşurarea sa un potenţial poetic apt să concureze motivele   de  inspiraţie   ale   vechilor barzi.
cu   condiţia   concentrării   exigente asupra semnificaţiilor,   evitînd   accidentalul, rămî-uerea   la   aspectul   perisabil   al lucrurilor. Oţelul  pe  care îl  celebrează  Dan Deşliu pare  învestit  cu  atribute  mitice,  fără sa aibă însă nimic şocant, supranatural, afară, dacă vreţi, de unele momente cînd fantazia poetului, încinsă în preajma marilor cuptoare, concepe imagini terifiante ca aceea a macaralei.   Extraordinară  este numai revelaţia  dimensiunilor acestei realităţi  a oţelului în ţara noastră, mareînd saltul de la primi tivi «in  economic  şi  înapoiere socială, la industrializarea socialista.  Motivul poemului „Despre oţel" este o călătorie la Reşiţa.   Meritul  autorului   stă  în  a  fi ştiut să evite tentaţia descriptivismului, preferind reconstituirea cadrului în mişcare, cu identificarea   liniilor  de  forţă   şi, cu   o bună punere în relief a raporturilor de interdependenţa dintre uriaşa construcţie şi făuritorul ci. Capacitatea dc expresie a poemului   vine   din   străduinţa   autorului   de a trece limitele simplei evocări. Oricît de colorată,  de plastică ar fi, evocarea — în poezie   ca   şi   în   proză   —   condamnă la mereu aceeaşi şi aceeaşi alunecare pe suprafeţe. Convieţuirea îndelungă cu pitorescul a  acestei  formule,  demonstrează neputinţa ei de a fi adaptată explorărilor în adîncime. Potrivită de cîte ori se aşteaptă sugerarea atmosferei,   devine  o  piedică,   dacă  nu o sigură  cale  de  eşec,   pentru împrejurările cînd se caută zugrăvirea realităţilor în dinamica lor. Deşliu se plimbă prin Reşiţa, observă schimbările survenite de cînd n-a mai trecut pe acolo, notează şi comentează ceea ce vede :   peste tot semnele construe ţiilor noi, prezenţa impunătoare a munci to rului la cuptoare, apariţia mijloacelor tehnice de înaltă mecanizare pe care omul le controlează cu pricepere şi ingeniozitate, fac dovada unui avînt fără pereche, imposibil de oprit în loc, cum vroiseră  stăpînii dc odinioară   ai  oţelului.   îndărătul ţevăriilor, cazanelor,  maşinilor,   palpită,  pentru poet, realitatea umană. Chiar ruinele, neînsemnate pentru inginerul absorbit iirese de furnalul în   funcţie,   păstrează   amprenta calvarului îndurat   de  cei  ce  munceau  ca   să huzurească alţii :
103
" ,  1 ° pirZhie ruptă, bagă de seama
caluuzule, bagă bine de seamă,
e un braţ omenesc...
Vălmăşagul de ţevi şi de fire
•oase de vreme, sfărîmicioase,
ca putregaiul de oase
nu-i o veche instalaţie de răcire
cum s-ar părea/
Apleacă-te şi uită-te bine:
sînt artere  şi vine..."
•  Sînt  mărturii  ale  unei  trude, îngropata » "»ne e drept,  dar asta, - sugerează •"direct poetul, - pentru eă rînduielile de odinioară erau potrivnice muncii creatoare. Braţul strivit în trecut face mai evidenta Pnn contrast, robusteţea ofelarului de azi' •■' cana forţă n-are de ce să se mai iro' sească. Situaţia sa de om liber, construind °U PersPec">a propriei prosperări, revarsă un  nimb  herculean  asupra  frunţii acestui «tata al flăcărilor nemuritoare", cum spune Poetul. Apariţia sa fizică impunătoare ««. Pira resurse interne pe aceeaşi măsură :
•Masiv ca un urs într-un codru de blană
spnnten ca o limbă de foc
argintie,
nu rn-aş mira de loc
dacă-ntr-o seară tîrzie,
văzlnd că şarja nu vine pe vrană
cum se cade să vie,
"i lua cuptorul la subţioară
te-ai duce cu el la stele, afară, să vezi ce iazmă, ce fiară tulbură mierea stupilor tăi de ofel..."
Efectul puţin cam stereotip al efortului m sine este atenuat de sugestia fertilităţii de pe urma unei hărnicii de albină. Chiar aceasta apropiere puţin aşteptată înlătură primejdia şablonului şi introduce o notă de afecţiune comunicativă. Imaginea unei munci atît dc grandioase, însemnînd, cînd se materializează, mereu depăşiri, împliniri, împletire de ardoare şi devotament, comunică poetului certitudinea că, în confruntarea cu trecutul, prezentul iese biruitor, deschizînd, peste ori ce piedici, cale liberă visului  temerar :
104
-,A'-o să dăm înapoi! Le vom face pe toate,
cu mîimle noastre; aceste păsări măiestre,
nemaivăzute la noi,
această macara,
acest poem,
acel
uriaş de ofel
pe care nimic nu-l abate! — Cu  mîinile noastre, din mers, vom schimba, uzine şi oameni şi astre!"
Perspectiva este comunicată artistic prin detaşarea  liniilor care  alcătuiesc în poem un adevărat „destin" al oţelului. Asemenea unu. personaj, el capătă o fizionomie, un trecut   şi   „n   prezent,   din confruntarea cărora reiese cu necesitate viitorul. Se înţelege, existenţa  sa  primeşte viaţă  de la cei ce supraveghează şi execută muncile cerule pentru  transformarea  minereului brut în metal de calitate. Dacă însoţitorul poetului, ciceronele puţin contrariat de asociaţiile năstruşnice ale acestuia, nu-şi impune profilul (supară modul plat cum îşi debitează   explicaţiile),   în   schimb   o apariţie înviorătoare, plină de farmec, este a celor doi  muncitori,  cu   deosebire  a maestrului mecanic.  Mici  ţîşniri  de  şarjă umoristică presărate  în  decursul  poemului subliniază apropierea  afectivă  a poetului  de obiectul inspiraţiei sale. Tonul de multe ori este al unui participant, mai mult decît cunoscător, familiarizat cu ceea ce se petrece în lumea oţelului. Tocmai de aceea, contrastează neplăcut ivirea ici şi colo pe parcurs a unei înclinaţii spre un metaforism care ar lăsa impresia că poetul împărtăşeşte prejudecata limbajului voit poetizam. Versul se încarcă de metafore nu totdeauna necesare, uneori forjate, alteori improprii sau chiar uzate,  de  tipul :   „zare de 'poezie", .scorbura    vîntului",    „fugă   de lebede". .,chwt înalt de scripeţi şi motoare vuitoare". Jarva uitării", „pasărea focului"  cu „aripi de flăcări",   „odaia  de  nea",   „aurore de fum şl  văpăi". Aceasta  revărsare de asociaţii,  comparaţii, personifăcări  şi ce mai sînt — recuzită a „poeticii" curente — împiedica de fapt ideca artistică nouă să se er.slalizezc   îndeajuns   de   transparent. Un
exemplu flagrant îl avem în imaginea macaralei. Toată cheltuiala de inventivitate pentru a sugera complicata mecanică — în absenţa învestiturii cu un sens ca la Ar-ghezi, cînd în peisajul fabricii de zahăr sau în alcătuirea locomotivei descifra secretele ordinei naturale — se iroseşte într-un fel de gratuitate, complet opusă tonului sobru şi totodată familiar al creatorului. Asemenea versuri graţioase aduc aminte cel mult prea direct de maestru : „Asemenea matahală isteaţă/se-aduce la viaţă J pe îndelete / cu anume tipic / de la creştet la degetul mic".
Ar mai fi de observat în unele părţi ale poemului o anume carenţă a carnaţiei. Poetul nu insistă suficient pe parcurs, nu acumulează suficientă observaţie de natură să hrănească substanţial perspectiva, într-un fel s-o conţină. Se ridică o problemă de echilibra şi de armonie a părţilor. Pasaje pline alternează cu goluri narative, elanul liric prezintă concentrări inegale, ca o ardere nedesăvîrşitâ ce nu purifică metalul de toate reziduurile. Prin asemenea observaţii, impuse de realizările cunoscute ale lui Dan Deşliu ca şi de intenţiile puse în elaborarea acestui poem, nu vom îndreptăţi imputarea, — jumătate glumeaţă, jumătate improprie — pe care însoţitorul său din poem i-o aduce, anume, că ar avea „viziuni bizare". Dimpotrivă, în lumina conţinutului versurilor şi a generozităţii poetice ce le susţine se cuvine să recunoaştem poetului cu verbul energic, scăpărător, autenticitatea sugestiei prometeice.
Şi Dimos Rendis îmbrăţişează realitatea zilelor noastre cu aripi mitologice. Numai că el comprimă ori ce intenţie de gesticulaţie, pune măsură în ton şi în ritm, rezerv înd proporţiile epopeice pentru proiecţia realizărilor omului în natură. „Legenda lacului", prin simplitatea materialului intrat în canavaua sa, ţine să se diferenţieze de aspectul fals strălucitor al unora dintre ficţiunile fantastice de odinioară, făcute să compenseze aspiraţii neîmplinite, absenţe dureroase. Tocmai pentru că realitatea nu mai este deficitară, poetul i se încredinţează cu totul, aproape cu suspiciune faţă dc ori ce solicitare a fanteziei  sale lirice,
imprimă versurilor o notă comună, obişnuită, la prima vedere părînd să nu ascundă nici o vibraţie, gata să crezi că un martor oarecare deapănă scene văzute ori auzite. Dar „martorul" acesta —- să fim atenţi ! — a operat o neaşteptata mişcare de translaţie, în prealabil. El a ridicat fundalul lacului la suprafaţă şi-i reconstituie existenţa din ajunul năvălirii apelor. Imaginaţia sa răscoleşte adîncurilc în căutarea mărturiilor de viaţă revelatoare. Cu cît ne apar mai fireşti acestea, cu atît este mai sigură concentrarea şi selecţia necruţătoare. 0 cerea şi momentul decisiv ales. Sîntem în ultima noapte petrecută pe patul de mîine al lacului, la hotarul dintre sfîrşit şi început. Asemenea clipe dilată sensul faptului pînă la nivelul evenimentului, încarcă de dramatism fiecare act, încît a păstra intact curentul acesta subteran de tensiune, cu aerul perfectei degajări, constituie un tur de indiscutabila forţă. Poetul rulează cu încetinitorul filmul mişcării eroilor săi prin casa pe care în zori o vor părăsi definitiv. Bărbatul, femeia, copilul execută fiecare într-un fel propriu mişcarea de desprindere. El, tumultos sub apăsarea răspunderii, ea, protectoare şi gingaşă în grija conservării nucleului său de fericire, cel mic alergînd voios în întîmpinarea bucuriei pe pîrtia dc lumină a ingenuităţilor vîrstei. In coeziunea, în atmosfera tandră, deloc monotonă, a acestei familii, se răs-frîng certitudinile instaurate de noua orîn duire socială în relaţiile intime ale oamenilor. Are loc o purificare a sentimentelor, regăsirea lor fără sgura şi fără aluviunile putrefacte din trecut -— temă adiacentă în poemul lui Rendis, pe care o vom în-tîlni abordată frontal de Nina Cassian. in „Legenda lacului" căminul familiar este o scoică, rcproducînd în ghiocul ei vuietul din străfundurile oceanului. Din ungherul fanteziei, nevăzut pentru a nu tulbura emoţia, poetul scrutează fizionomiile şi mai ales freamătul ascuns, trădat doar de cîte un gest făcut sub imperiul obişnuinţei, de cîte o replică suspendată. Caracterul deosebit al împrejurărilor este fin subliniat prin marcarea incompatibilităţii dintre obişnuinţe şi impulsurile inedite ce dau tîrcoale. Za-
105
darnic încearcă bărbatul să le reziste, cu-ră(ind fără folos fitilul lămpii de gaz sau bătînd tardiv un cui în prispa sortită să rămînă pentru totdeauna pe fundul lacului. Ziua de mîine, necunoscută, dorita, impresionantă, neliniştitoare, îmbietoare. încă străină şi totuşi aproape, vine în întâmpinarea gîndurilor, inimii, le însufleţeşte şi le înalţă. Ezitărilor bărbatului, femeia Ic răspunde cu comoara amintirilor de cînd el îi apăruse în cale ca un adevărat zeu al Bistriţei. Siguranţa, calmul, îşi fac imediat loc căci a fost descoperit un prim element de bază — forţa bărbătească — pentru existenţa ce aşteaptă să înceapă. Mîinc apele vor năvăli, iar oamenii trebuie să-şi părăsească vechile locuri pentru o viaţă nouă. Li se impune să aleagă neîntîrziat : ce vor părăsi pentru totdeauna şi ce merită să ducă sus. Pe acest motiv al alegerii, poetul brodează toată ţesătura poemului, în deciziile pe care eroii ajung să le ia, se râsfrîng nu atît necesităţile imediate, cît o experienţa comună şi rodnică de viaţă. Evocarea trecerii lor prin munca de şantier are darul să lămurească ce i-a învăţat să preţuiască lucrurile cu adevărat durabile. Apoi intervenţia secretarului de partid dă perspectivă şi le întăreşte hotă-rîrile. Totul se petrece în cîteva ceasuri de seară, dar împletirea interesanta dc scene trăite cu altele evocate, de priviri ce se rup de trecut şi caută nesăţioase spre viitor, de poticniri şi elanuri, contribuie la reconstituirea unui sector de viaţă în toată complexitatea sa dramatică. Se porneşte iniţial dintr-o situaţie aproape banala, pe care poetul o învesteşte însă cu emoţie poQiiică, pmn încadrarea într-o viziune simbolică, de vaste semnificaţii. Totul arc loc sub semnul construcţiei socialismului. Avansarea acestei construcţii {„opt ani de zile au luptai pentru ele") atrage modificarea condiţiilor de viaţă, însemnînd renunţarea la comodităjile rutinei, înfrângerea deprinderilor vechi. Echivalentul transformărilor- materiale, revoluţionarca felului de a privi, de a cugeta, de a urma liber şi îndrăzneţ cursul aspiraţiilor, altădată înăbuşite, subsistă In însăşi mişcarea pe care se axează poemul. Aici socialismul
este clar înfăţişat cu însuşirile sale de a asigura cîmp nelimitat şi sigur de realizare celei mai nobile meniri a omului : „luînd ce are mai bun j să urce spre dealuri, mai sus".
Autorul „Legendei lacului" este înzestrat cu darul de a polariza în detalii înţelesuri grave, de a împinge pînă la incandescenţă sclipiri de-o clipă. Se produc în acest poem modificări de perspectivă, combinaţii de planuri, succesiuni de timpuri — care întreţin permanent impresia corespunzătoare unei dislocări de un dramatism aparte — însă nu aici este partea forte o lucrării. Episoadele îşi răspund cam de la distanţă, nu o dată intercalările plutesc fără legături riguroase, pc la încheieturi sudura prezintă fisuri... Cu cît mai concentrată este grija lui Dimos Rendis către relieful imaginii ! Grijă ? Ar putea să se confunde cu silinţa, cu căutarea trudnică. Ori semnul său distinctiv se afirmă în spontaneitatea de a multiplica succesiv imaginea, descoperind mereu echivalenţe, ca în transpunerile unei teme muzicale pentru registre variate. După cum transpoziţiile nu sînt reluări neutre, echivalenţele acestea introduc — prin accente variate, prin distribuirea treptată a intensităţii — gradarea dorită. Astfel era alcătuită „împărăţia proletară", unde tehnica echivalenţelor (aceleaşi personaje în ipostaze diferite, chiar aceleaşi obiecte) constituia temeiul întregii compoziţii. Rendis are invenţia poetică prodigioasă şi putinţa de a varia imaginea repetat vine în sprijinul predilecţiei sale pentru concentrarea sensurilor în aspectul mai puţin proeminent. 0 dovadă dintre cele mai caracteristice în „Legenda" sa contemporană o oferă imaginea bărcuţei de hîrtie. Pornită iniţial din nevoia de a exterioriza reacţia suavă a copilului la împrejurări, imaginea reapare pentru a măsura, pe rînd, stăpînirea tatălui, înţelegerea umană şi forţa de previziune a secretarului de partid, edificarea ziaristei în căutare de probe că nu a lucrat zadarnic opt ani pe şantier. Imaginea repetată devine curea de transmisie în dinamica poemului, factor unificator, relevant, suplinind — în parte — independenţa   cam   prea   mare   a   unsr episoade.
106
„Legenda   lacului''   dezvoltă.   în spiritul unor căutări mai vechi  ale  poetului, dispoziţia sa pentru capacitatea gesturilor aparent mărunte, uneori automate, de a conţine   —   ca   protonii   încărcaţi   cu energie nucleară  — esenţa  deplasărilor intervenite în structura socială şi în constituţia ideo-logic-morală a individului.  Asemenea gesturi sînt observate cînd  nici nu te-ai aştepta. Scoaterea creionului de după ureche, ou  o mişcare mecanică,  dezvăluie dintr-o-dată  identitatea  inginerului  fost muncitor dulgher   şi   arată   cine   sînt constructorii măreţului edificiu. Poetul caută să citească istoria   zilelor   noastre   încrustată   în cronica universului  familiar.  El mută strada în casă, fără însă a răpi ceva din conţinutul militant specific poeziei rcalist-socia-liste şi fără a-i diminua menirea agitatorica.  Cuiul,  lampa  cu  gaz  concurează, in poemul său, alături de mitingul constructorilor sau  profilul majestuos  al benei de beton, la obţinerea semnificaţiilor de înaltă tensiune.   Intrarea  în  casă  nu  este  o retragere şi nici nu atrage după sine bararea perspectivei,  căci  tot timpul casa rămîne cu „feresterele largi" deschise către soare, cum   avertiza   poetul  încă   în  prologul la „împărăţia proletară". Se recunoaşte în această tendinţa o faţă a orientării poeţilor noştri,   de  la  un  timp,  şi   spre cotidian. Altă faţă posibilă vom avea ocazia să examinăm în poemul lui Geo Dumitrescu „Macarale la marginea oraşului", unde impulsul are  un sens invers,  eroul  fiind  scos din casă — ca de o forţă magnetică — odată cu invazia noilor realităţi. Preferinţa pentru cotidian se armonizează la Dimos Rendis cu aprehensiunea manifestă faţă de efectele spectaculoase. Transpare din versul său teama de emfază şi retorism grandilocvent împinsă pînă acolo încît uneori se află la limita  discursivităţii.  Versul  privit izolat, poate să pară nu odată prozaic, de unde şi acea superficială  senzaţie de relatare. Cuvintele sînt dezbrăcate, nu numai de „veşmintele lor nostalgice", cum se spune undeva în poem, ci mai ales de cele solemne, rigide şi protocolare.  Ca  ori ce poet stă-pîn pe sine, Rendis dă cuvenita întîietate imaginii,  asigurîndu-i libertatea  să decidă
soarta versurilor şi a cuvintelor. întrebarea ar fi dacă poetul întreţine totdeauna imaginea Ia nivelul de pregnanţă obligatoriu în asemenea caz. O oarecare denivelare există în „Legenda lacului". In vreme ce toate momentele de intimitate sînt egal realizate (de o mare elevaţie scena apropierii bărbatului de femeie), între cele re-prezentînd freamătul şantierului se ivesc unele (în partea finală mai ales), să le zicem „reportericeşti" — deşi ar îndreptăţi chiar denumirea de convenţionale, banale în raport cu posibilităţile autorului. De aceea, poate că este potrivit ca poetul să fie prevenit împotriva primejdiei, ivită undeva la orizont, de a confunda evitarea solemnului cu retezarea patosului. Măsura şi ponderea, dacă devin reţinere, alunecă în crispare şi provoacă deolorof ilizarea elanului liric. Se întîmplă ca într-un tablou cînd abuzul de tente desfiinţează contrastele şi edulcorează atmosfera, — rezultat absolut contrar celui scontat de Rendis. Fără să-.şi trădeze felul de a percepe realitatea, mai multă vigoare în aşternerea culorilor e sigur că ar ridica potenţialul poeziei sale. Apare aproape de neconceput ca un poet cu atîta percepţie pentru devenire, intuind cu forţă ziuă de mîine în faptele prezentului, să se refuze avîntului romantic  generos, bărbătesc.
Ca în ori ce autentică legendă, natura aduce partea sa de contribuţie la elucidarea înţelesurilor implicate în poem. 0-glindindu-se în svelta suprafaţă a lacului de acumulare, Ceahlăul îşi dă scama, întîia oară, de proporţiile sale. Sensul, fără multe şi mari cuvinte, este tulburător. Secole şi milenii omul a avut ca reper, în cele mai diferite dintre manifestările sale, existenţa naturii, dar iată că a venit timpul ca şi natura să se măsoare în funcţie de înfăptuirile umane. Dacă în locul Ceahlăului — căruia strămoşii noştri Daci îi spuneau Pion, parcă prevăzînd vremea cînd un astfel de nume va avea rezonanţe simbolice — s-ar fi aflat Olimpul, zeii trebuiau să se recunoască depăşiţi. Evident, o asemenea realitate nu poate să nu genereze „legendă".
107
ANALIZA CU MIJLOACE MONOGRAFICE
O „monografie a dragostei" subintitulează Nina Cassian poemul „Spectacol în aer liber». Este mult şi este puţin spus, în acelaşi timp.
_ A spune loial despre dragoste de unul singur, pe oricît dc mare întindere, rămîne practic o ţintă inaccesibilă, individul fiind, de la natură, prizonierul propriului temperament.   Iubirea,   într-o  imagine integrală, dacă va fi posibilă vreodată, se va contura din contribuţia tuturor geniilor sau numai talentelor   prin   inima   cărora   săgeţile lui l'<ros  au   trecut.   Intîlnindu-se  la orizontul aceleiaşi epoci, Goethe şi Schiller au putm sa  omagieze dragostea  fără  a se stînjeni reciproc,   ca   să   nu   mai   vorbim  că, s,nb pecetea  scurgerii   timpului,  Leopardi după Intrarea şi înaintea lui Carducci, sau Ar-ghezi după Eminescu, departe de a repeta, adaugă acorduri, sunete, accente noi şi melodioase eternului imn. Nici Nina Cassian nu-şi face iluzii î„ ce priveşte efectele aceste,   condiţionări   personale   şi istorice |n consecinţă, desface larg unghiul din care iŞ> propune să reconstituie dragostea epocii noastre,  urmărindu-i formaţia, procesul de dobmcbre a trăsăturilor specifice încît din acest punct de vedere, alcătuieşte mai cu-nnd o „biografie", cu momente destul d-distinct separate de la naştere către apogeu şi dincolo spre zenit. Pentru întemeierea profilului .pentru identificarea particularităţilor, simte   nevoia unor   raportări la factor,,, determinanţi sau la elemente cu o „istorie"  apropiată.  Şi  atunci  apare proiecţia într-u„ context ideologic, într-o am-Inanţă morala, care-i explică reacţiile şi durata  ecourilor.  Sînt evocate momente din Jnpta ilegală  şi  scene  actuale dc familie concepţiile politice ori  atitudinea fată riV muncă,    plimbări,    despărţiri, singurătăţi, freamătul   oraşului   şi   bătăile   secrete ale numii,   o   strîngere   de  mînă,   ziarul citit «Jupa   masă,   veghea   celuilalt   în timpul nopţii.   Aşadar  nu  numai   dragostea intră m   perimetrul   acestei   „monografii". Nu-i deloc   bpsits   de   acoperire   aprecierea pe care poeta  şi.0  acorc|ă [10ezie i)](e
>.oară din ciclul „Sărbătorilor zilnice"; „Şi-am conceput spectacolu-n aer liber / al vieţii si-al ţării în mers spre socialism".
Nina   Cassian   ascultă   orologiul vremii noastre bătînd  „ora  dragostei"  cu atenţia concentrată  către  sunetul împlinit  de amploarea, de gravitatea şi înălţimea preocupărilor   contemporane.    Fără   s-o declare poemul său este - de la un capăt la celălalt — negaţia iubirii care torturează si sleieşte puterile prin izolare sau prin co-'upţie,   prin  capriciu  sau  prin frivolitate, Si  care  ducea  altădată  la  peisajul acela nostalgic, deprimant din „Chanson du Mal-Airae".   Deziluzia   şi   exasperarea   nu mai acoperă   cu   cenuşă   privirile  cuplului din „Spectacol în aer liber" nu pentru că, în sine,  s-ar iubi altfel,  ci  pentru  că dragostea, de astădată, se întemeiază pc alte ■   valori sociale şi etice.  Iubiţii  se apropie pe  măsură   ce  personalitatea  fiecăruia se dezvăluie celuilalt şi tocmai faptul că împrejurările  social-istorice permit afirmarea multilaterală  a personalităţii,  - conduita integră, fidelitatea faţa de înalte principii umane, perseverenţa, îndrăzneala — Garantează înflorirea  dragostei şi  o apără împotriva   degradării.   Barierele  posibile ca.l >n faţa armoniei stabilita prin comunitate de  simţire, de  gândire, de  acţiune, prin corespondenţa perfecta dintre mişcările îndrăgostiţilor şi mersul dezvoltării sociale. Ei pot exclama eu inima fremătîndă de fericire intern întregi şi liberi". Au înainte deschis  drumul  spre înălţimi,  simbolul „zborului de aur" împlicînd simultan înţelesul maturizării  dragostei  şi  desăvîrşirii societăţii.
In acest zbor se cumulează sîrguinţi şi jertfe trecute, cuceriri de astăzi, aspiraţii Şi exigenţe dure, în afara cărora ar fi de neînţeles dragostea fierbinte, pură, crista-hzată feeric :
■,Ca să putem umbla, azi cu părul liber fluturînd în vînt,
a trebuit să purtăm o cască încinsă de soar, în anul insurecţiei armate.
Ca să putem, astăzi, mînui unealta
- prelungire firească a munii noaslte -
a trebuii, atunci i să ţinem o puşcă - - prelungire firească a mîniei noastre.
Ca să ne putem săruta, azi, sub crengile
păcii
u trebuit să strîngem cînăva buzele noastre
aspre, uscate si, iată, azi, o singură dinastie:
a celor care muncesc din tată în fiu. Un singur fast:
cele patru anotimpuri, ca patru
sărbători succesive ale fertilităţii. O singură coroană :
lumina adevărului, nobleţea cinstei. .Şi noi, îndrăgostiţii,
moştenitorii legitimi ai lumii!"
Acestor sensuri largi, poeta le vine in ajutor cu virtuozitatea sa de a detaşa, dintre fapte şi gesturi, pe cele sugestive pentru a fixa decorul vieţii contemporane. Eram preveniţi din „Vîrstele anului" ca Nina Cassian ironizează căutarea dragostei în „munţii lunii". Aici demonstrează cum I se pot ghici urmele în cele mai mărunte laturi ale existenţei noastre, uneori chiar în lucruri imperceptibile, de felul celor desfăşurate la început cînd sentimentul tatonează doar, se furişează, încearcă. Dar şi cînd pune stăpînire deplină nu-şi trădează graţia, harul de a transfigura totul în.jur :
„Aşternem masa în aer liber,
Pe suprafaţa omătului joacă focul
Ca un balaur portocaliu
Plinea noastră — cafeniu pe alb,
ceiaul nostru — auriu pe alb,
şi lotul se colorează încet
şl facem primăvară cînd vrem".
Tot cadrul de trecere a protagoniştilor poemului este impregnat de specificul zilelor acestea. începînd cu tramvaiele şi telefonul ce le stau la dispoziţie şi pînă la gazetele cu ştiri din Vietnam, din Ghana şi Pacific. Preocuparea aceasta de a delimita cu stricteţe, filosofic şi istoric, scena pe care se desfăşoară „Spectacolul în aer liber" (ace. din poemul Ninei Cassian n posibilă „artă a iubirii" scrisă pentru oamenii vremii sale.
Bine înţeles, plasarea într-o perspectivă socială netă, nu exclude modul personal de a intui fluxul şi refluxul dragostei. Ar fi greu să se confunde dragostea văzută dc Nina Cassian, nu cu cea înscrisă în versurile lui M. Beniue, dar cu cea exaltată de Maria Banuş sau solicitată de Veronica Porumbacu. Despre dragoste Nina Cassian vorbeşte ca despre „viscol şi grafie, vulpe şi floare", aruneîndu-se înainte imprudent ori retrăgîndu-se brusc, sfredelind ori mîngîind, niciodată aceeaşi. Nu dragostea este pentru totdeauna, ci fascinaţia ei sau mai bine zis însuşirea inimii de a-i trăi fiorurile. Deci aceste însuşiri merită să fie ocrotite, cultivate. Să ai sufletul mereu pregătit pentru a primi botezul dragostei, iată un ideal scump Ninei Cassian. Dragostea cerc şi ea vigilenţă şi mai ales evitarea inerţiei. Ne obişnuisem să citim în poezia de dragoste a Ninei Cassian, îndeosebi, starea de veghe, de aşteptare a iubirii, presentimentul apropierii, dorinţa, pînda, ispita, teama necunoscutului, speranţa, tristeţea, nostalgia, remuşcările pentru ce-i dus, cumpăna îndoielii, desamăgirile nepotrivirii, spaima că s-a terminat, regretul pentru ceea ce ar fi putut fi — niciodată aproape, dragostea împlinită, satisfacţia statornică, momentul trecerii de la înlănţuire frenetică la îmbrăţişare gravă, cînd, „zarva ameţită" (cum spune poeta) lasă locul atitudinilor calme. Fiinţa plăpîndă, femeea nu găsea un sens şi stabilitate deplină existenţei sale decît prin prezenţa bărbatului. De aceea, în poezia sa vibra eu intensitate supremă chemarea, promisiunea ademenitoare, ori dezolarea absenţei, jalea de a lămîne iar singură resimţită ca un blestem (v. „Durere" în „Dialogul vînlului cu marea"). Triumful celebrat pe astfel de coarde implica multă supunere senzuala. Era în postura Ninei Cassian un neastîmpăr, o dispoziţie spre sbenguială care împingeau senzaţiile pe primul plan, permiţîndu-le să-i invadeze poezia. în „Spectacol în aer liber" imaginea dragostei respiră echilibru dinamic, saltul peste treptele incertitudinii simţurilor. Comunitatea de orizont, efluviile ghidului pe care îl împărtăşesc deopotrivă,
109
potrivirea In aspiraţii, imprimă îmbrăţişărilor cuplului o aureolă senină. Dacă în timpul căutărilor, aşteptărilor, versul era trepidant, acum devine melodios, egal rit-Ş,   uneori   rimat,   vestind împlinirea:
„El cuprinse, dulce, sinul ei greu, puternic, şi-i răpuse gura cu sărutul lui, _ iar, Ungă e! «rborli îşi prelungeau făptura m amurgul, limpede căzînd, în răcori de aur şi de vînt".
Este  o  împlinire chiar în viziunea poetei despre dragoste, nu lipsită, î„ „nele pasaje, de scăderile tensiunii. Apoteoza este prea tributară   cerebralului   declarativ   sau, în once caz,  pierde  din capacitatea  de con-trastare   a   luminilor   şi   umbrelor, tocmai timdca   aici   dragostea   pare   epuizată de '"edit. Deficienţă care, prin inversiune, valorifică ideea  despre resursele magice ale '""in,   de   a   încărca   cu  frumuseţe priveliştile  lumii.   Prinşi   î„   „circuitul iubirii" oameni,  devin  „liniştiţi  şl frumoşi". Dragostea n-ar fi decît o „tulburătoare lentilă" Pnn care totul se animă deosebit. Fragmentul „Munţii, ptn'la noi, dormeau vlsînd.. « tălmăceşte   minunea,   avînd   şi   un revers cmd feeria iubirii ameninţă să se stingă • de masă nu mai e vişinie. /Degetul ™l mie al iubitei I nu mai seamănă cu-o corruţă   de   melc...   Intre   prezenţă şi-ab-wţa Jhotarul e străveziu". Evidenţa con-
trastelor certifică vitalitatea dragostei. Ilu-Ştrativ este aici micul poem al „corespon-antelor-,  sub  titlul  „Roşu şi  negru", î„ acelaş timp încă o demonstraţie a rapidităţii  cu care poeta  coboară  din abstract >n   concret.   Ceea   ce  nu   înseamnă   că în alte   locuri   virtutea   aceasta   nu   se trădează,   părăsindu-ne   în   voia abstracţiilor care subţiază emoţia  (de pildă în partea de  pamflet  anti-imperialist).   Rare, totuşi demne de a fi semnalate, sînt lapsusurile acestei creatoare inteligente cînd lasă să-i scape repetiţii  supărătoare care demonetizează metafora (aşa, de pildă : „părul planelor   revenind sub forma „părul nopţii" s, «că   o   dată    „părul  aspru    al maTiW oraşe ).
Dexteritatea alternării de planuri, mobilitatea unghiurilor de perspectivă duc efectiv la   constituirea   unui   spectacol   din care epicul  şi  dramaticul  nu lipsesc,  deşi imboldul  rămîne  prin   excelenţă   liric. Poeta îşi imaginează cum vorbesc eroii (aici mai reliefaţi decît în „Legenda lacului"), apoi vorbeşte ea,  se întrerupe pentru a-i interoga   pe   protagoniştii   scenei,   urmează o confesiune colectivă, în fine, cititorul însuşi se presupune că   ar participa,  uneori, la spectacol. Limbajul este şi el ales în consecinţa :   glasurile apar în „scenă", pentru a-ş. îndeplini „rolul", anumite plimbări istovesc „decorul", sufletele mai sînt numite şi personaje", ispitele şi prejudecăţile se ivesc „deghizate" cu „măşti".
SCHIJA Şl NOILE ASPECTE ALE VIEŢI! ŢĂRĂNEŞTI
evoluţia socialistă a transformat
adînc înfăţişarea satului romî-nesc. Masele ţărănimii muncitoare,  oprimate în trecut, s-au
ridicat datorită schimbărilor economice şi sociale la o existenţă omenească, mulţimile s-au convins că singura cale de a soluţiona milenara chestiune a pămîntului este colectivizarea. S-au descătuşat în aceşti an uriaşe energii constructive, se schimbă felul de a gîndi al ţărănimii. Revoluţia se continuă In planul vieţii spirituale, unde influenţa concepţiilor noi este din ce în ce mai puternică. Aceste realităţi, care presupun desigur o mulţime deţ asjpecile particulare, constituie substanţa literaturii ţărăneşti actuale, fondul ei.
Străbălînd drumul spre socialism, ţărănimea a parcurs cîteva etape distincte pe care literatura s-a străduit să le oglindească. Desigur, nu toate scrierile despre satul nou — ele sînt foarte numeroase — aduc tablouri concludente ale realităţii care le-a inspirat. In multe dintre ele imaginea acestei realităţi rămîne încă palidă, neconvingătoare. Cîteva însă, prin amploarea problematicii atinse, prin forţa deosebită de a crea viaţa autentică, se impun ca opere reprezentative pentru noua istorie a satului. Ne gîndim de pildă la „Setea", carte consacrată evenimentelor legate de reforma agrară din 1945.  cînd  în  focul  luptelor  conduse de
G. DIMISIANU
comunişti ia extindere procesul de transformare a conştiinţei ţărăneşti ; la „Bărăgan", roman amplu, încă neîncheiat, oare descrie pătrunderea primelor forme de viaţă socialistă în agricultură : Ia „Desfăşurarea", închinată momentului, crucial pentru viaţa satului nostru, al constituirii gospodăriilor agricole colective. Sînt cărţi oare oglindesc, cum spuneam, momente importante din noua istorie a satului. Iată însă că acţiunea de transformare socialistă a vieţii rurale avansează şi aspectele Ia caire ne refeream mai sus aparţin deja unor stadii străbătute. Primele iz-bînzi ale construcţiei socialiste la sate s-au consolidat, multe gospodării agricole colective au astăzi un trecut de aproape doisprezece ani. In domeniul atît de complex al luptei pentru ridicarea ţărănimii din starea de înapoiere economică şi socială, pentru instaurarea unei morale noi, pentru introducerea tehnicii moderne în agricultură, partidul a repurtat victorii importante. în Raportul prezentat de tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej cu prilejul aniversării a 40 de ani de la crearea Partidului Comunist din Romînia sc spune : „Problema cea mai grea fi complexă a construcţiei socialiste — trecerea ţărănimii de la gospodăria mică bazată pe proprietatea privată la marea gospodărie cooperatist socialistă ■— se rezolvă cu succes de către partidul nostru; imensa majoritate  a  ţărănimii  s-a   unit  în gospodării
111
colective şi întovărăşiri agricole. Chiabu-rimea, ultima clasă exploatatoare, a fost lichidată, punlndu-se astfel capăt şi la sate exploatării omului de către om. Gospodăriile socialiste cuprindeau la 1 aprilie 1961 circa #5% din suprafaţa arabilă a ţării".
în etapa actuală, de desăvîrşire a construcţiei socialiste, sarcina principală trasată de partid In domeniul agriculturii este întărirea economică-organizaloricâ şi dezvoltarea multilaterală a gospodăriilor agricole colective. Apar de aici o serie de trăsături noi în configuraţia satului contemporan pe care literatura nu întir-zie să le înregistreze. Gospodăria agricolă colectivă devine acum modul predominant de viaţă ţărănească. Chiar şi în satele unde încă nu toii locuitorii au intrat în gospodăria socialistă forţa principală, nu numai economică dar şi de prestigiu, o reprezintă .ţăranii colectivişti. Exemplul palpabil al succeselor obţinute de gospodăriile colective, evidenţa bunăstării materiale a colectiviştilor determină un irezistibil curent de opinie care îndrumă şi paşii ultimilor ezitanţi spre cooperativizare.
Viaţa la ţară, astăzi, nu se mai desfăşoară după vechile tipare. Sistemul de muncă socialist revoluţionează metodele tradiţionale de lucrare a pămîntului, pune ţărănimii numeroase probleme legate de adoptarea tehnicii avansate, de necesitatea dezvoltării multilaterale a producţiei agricole. Legătura cu oraşul, mult mai strînsă decît altădată, tehnicizarea în tot mai mare măsură a muncitorilor cîmpului, politica de culturalizare ridică satul colectivist la un nivel neatins niciodată în timpul ordinei burgheze. Semnele prosperităţii materiale sînt acum evidente. ;,Se îmbunătăţesc condiţiile de viaţă ale ţărănimii" — se arată în Raportul tovarăşului Ghcorghe Gheorghiu-Dej ţinut cu prilejul aniversării a 40 de ani de la crearea Partidului — „creşte consumul de produse agricole şi industriale ca urmare a sporirii producţiei şi veniturilor ei băneşti. Ţărănimea şi-a construit în ultimii zece ani circa 700.000 case noi. Au fost efectuate
numeroase construcţii de şcoli, cămine culturale, cinematografe, dispensare, case de naştere care întregesc tabloul vieţii noi a satelor noastre".
Aceste înfăptuiri ale revoluţiei socialiste la sate nu sînt numai de o importanţă imediat practică, locală — desigur şi ea. foarte mare — ci au consecinţe hotă-rîtoare pe planul dezvoltării generale u societăţii noastre. Referindu-se la asemenea aspecte, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej spunea în Raportul ţinut la cel de al IlI-lea Congres al Partidului : „In procesul acestor transformări revoluţionare, care au schimbat din temelii înfăţişarea salului, se formează o clasă nouă, ţărănimea colectivistă, prietenă şi aliată de nădejde a clasei muncitoare, se dezvoltă conştiinţa socialistă a maselor ţărăneşti, se întăreşte şi se ridică pe o treaptă mai înaltă alianţa muncitorească şi ţărănească".
Socialismul cucereşte aşadar în lumea satelor noastre poziţii din ce în ce mai puternice. Pentru literatură efectele sînt multiple şi adînci. Problematica scrierilor despre sat se amplifică, apare o nouă tipologie, se ivesc teme şi conflicte inedite reflectînd relaţiile sociale şi economice noi.
★
Spre ce aspecte' ale acestei realităţi ţărăneşti se va îndrepta în primul rînd atenţia scriitorilor? Evident, în etapa prezentă tema centrală a literaturii despre sat este zugrăvirea efortului unanim depus de ţărănimea colectivistă, îndrumată de partid, pentru întărirea economică-organizatoricâ şi dezvoltarea multilaterală a gospodăriilor agricole colective. Lupta pentru realizarea . acestui .obiectiv, la care îşi dau concursul factori variaţi, are rezultate numeroase pe planul vieţii sociale şi morale. Ea determină accelerarea procesului de formare a noii etici, supune mentalitatea ţărănească unui examen continuu în care sînt filtrate reziduurile moralei vechi. Se formează acum o psihologie a colectivului, o mîndrie a lui, care înlocuieşte   vechiul   orgoliu   ţărănesc izvd-
112
rît diu individualism. Se duc între oameni dezbateri pasionate despre stilurile de muncă, despre necesitatea lărgirii orizontului spiritual. Răsfrîngerile ajung şi mai departe. Evoluează concepţia despre prietenie, despre dragoste, despre femeie. In actualele condi|ii devine tot mai generală atitudinea la care visa Ilie Barbu, eroul „Desfăşurării" : „De aici înainte, oamenii se vor băga în seamă şi se vor împrieteni nu după cîte pogoane are fiecare, după cîti cai, boi, sau porci au în bătătură, ci după cum au să muncească şi să se poarte". Tema oferă aşadar reflectării literare o problematică amplă.
Desigur, schiţa sau povestirea scurtă receptează cu mai multă promptitudine decît alte specii ale prozei primele vibraţii ale noului în viaţa socială. Se discută adeseori referitor la schiţă despre operativitate. Este o trăsătură care decurge din însuşi specificul schiţei. Norma supremă a ei, condensarea, nu dă timp scriitorului, cum s-a mai spus, să facă investigaţii în trecut ci, dimpotrivă, îl proiectează în miezul actualităţii. Trebuie totuşi să precizăm că nu poate fi vorba numai de o operativitate reportericească, adică de calitatea, specifică reportajului, de a înregistra cu maximum de rapiditate evenimente de ultimă oră. In cazul schiţei, termenului de operativitate cred că trebuie să-i alăturăm pe cel de selectivitate. A fi operativ în schiţă, înseamnă de fapt a selecta operativ, înseamnă a te apropia cît mai mult şi cît mai repede de centrul actualităţii.
Urmărind aşadar procesul de transformare a ţărănimii sub impulsul relaţiilor existente în satul colectivist, schiţa nu va zăbovi în zone periferice, nu se va putea opri asupra unor detalii care, rupte din contextul social, ar apare lipsite de semnificaţii. Nepulînd să prezinte ansamblul, schiţa ne oferă secvenţe, dar pe acestea le pretindem esenţiale.
Nu putem să afirmăm că viaţa satului colectivist n-ar sta în atenţia autorilor de schiţe. Lucrări care abordează această tematică apar destule, iar unii scriitori, ca Petre   Sălcudeanu    sau   Costache Anton,
se preocupă de ea în mod deosebit. Selectează însă, aceste schiţe despre sat, dalele cele mai însemnate ale realităţii, luminează ele tocmai acele aspecte legate direct de lupta pentru întărirea gospodăriilor colective, problema centrală a etapei actuale '< Cercetarea unor lucrări apărute recent nu ne-a putut duce, în genere, la un răspuns afirmativ.
Multe schiţe-reportaj (produs hibrid, din păcate în extindere), manifestă tendinţa de a prezenta simplificat viaţa satului de azi, menţinîndu-se la o atitudine con-statativă. O bună parte din povestirile pe care Dumitru Mircea le-a introdus în volumul „Oameni şi pămînturi" nu depăşesc acest stadiu. Semnele de exclamare abundă în cartea sa, autorul trăind parcă o adevărată euforie a mirării. Este impresionat de starea prosperă a colectiviştilor, de abundenţa din gospodăriile lor, descrisă cu lux de amănunte — aspecte caracteristice desigur pentru noua viaţă ţărănească. Oprindu-se însă la această poziţie contemplativă autorul a rămas de fapt la jumătatea drumului. Mişcările sufleteşti ale eroilor săi ne sînt de cele mai multe ori ascunse. Un personaj exclamă la un moment dat, cu destulă degajare de altfel : „Ce se mai pot schimba oamenii, domTe'" Dar care sînt indiciile acestor schimbări în schiţele lui Dumitru Mircea? Aproape exclusiv constatarea că acum oamenii mă-nîncă şi se îmbracă bine. Autorul însuşi observă cu candoare undeva : „într-adevăr, în sat se văd de la o poştă diferenţele (între colectiviştii vechi şi cei noi, n.n.). Cînd se duc muierile la biserică, mai ales atunci se vede. Parcă-s crăiesc... Nici la lucru nu vin cum dă dumnezeu. Se îmbracă bine, să nu rîdă cumva vreuna. Is cochete şi-n echipă" („Seară de iarnă"). Menţionînd nota de umor, ne vedem îndemnaţi să observăm că dacă femeile se gătesc pentru a merge la biserică mai sînt încă multe schimbări de făcut în satul de care ne povesteşte Dumitrp Mircea.
Bineînţeles că văzută printr-o astfel de prizmă, realitatea satului colectivist apare trunchiată,   noul   din   viaţa   rurală mult
8 — Viaţa rornînească nr, 7
113
diminuat. Consecinţele marilor realizări revoluţionare .ajung dc bună seamă mult dincolo de faptul, elementar, că ţăranii se îmbracă astăzi omeneşte; ele sînt mult mai adânci, mai nuanţate, de necuprins în limitele  unor interpretări simpliste.
Există la unii autori o uimire naivă, chiar o perplexitate în faţa noului care se traduce în scris prin hipertrofierea unor   f.a,ple   care>   (jc   muhe   oi..   ^ ^
mai   sînt   foarte   noi   pentru   ţărănime ci, dimpotrivă,   obişnuite.    într-o    schiţă de Costache Anton, „Luna beată" (Gazeta literară nr.  7/1961)  — prozator care în genere practică un realism sobru, ponderat — faptul   eă   un  ţăran   îşi   cumpără farfurii noi este văzut într-o proiectare simbolică, disproporţionată.     Cumpărarea farfuriilor apare   ca   un   eveniment   crucial   în via|a eroului   care,   eu   gesturi   solemne,   ca şi cum   ar   săvârşi   un   ;,ct   decisiv, sfărâmă strachina de lut din  care mâncase înainte cu  întreaga  familie.   într-o  schiţă  de Petre  Sălcudeanu   („Bani  cu   împrumut", G. Lit.  nr.  15/1961)  lucrurile  se petrec cam la fel, deşi faptele sînt altele. Vasile Nu-' ţului, eroul bucăţii, primeşte la împărţirea produselor   10.000   dc   lei,   o   sumă cum nu  apucase  să  agonisească  niciodată înainte  de  a  fi  colectivist.  Nu ştim  din ce motiv autorul îl împinge să comită gesturi hilare.  Astfel,  Vasile  Nuţului,   de îndată ce   iese   pe   poarta   colectivei   aleargă la el   în   ogradă   să-şi   ascundă   bănetul la rădăcina   unui  copac.  Acolo însă constată că  avea  atît  de multe bancnote  încît nu încăpeau   î„   cutia   ruginită   în   care îşi păstrase   pînă   acum   agoniseala.   Şi, dintr-o   dată,   sc   produce   răsturnarea sufletească pe caic noi, de altfel, o aşteptam să survină dintr-un moment într-altul. Omul iŞi da seama că nu are motiv să-şi ascundă banii   dc  vecini,   deoarece   şi   aceştia primiseră, ba chiar mai mulţi decît el, lucruri de   care   ne   încredinţează   chiar   autorul .„Se  întrebă  apoi cam dc  ce  anume voia să  le   ascundă   şi  fu   dc   a:uns  ca s;1.şj pună  întrebarea  ca   să  se  lase  în şezut lingă  prun  şi  să  zîmbească  încurcat.' Nu mai  venea  perceptorul  pe  capul lui luîn-du-i ultimul leu, nu mai avea dc ce să se
114
teamă". Expuse astfel, concluziile ne apar didactice,  lucrarea schematică.  Eroul unei alte  schije  („A venit vremea",  de Virgil Sîngereanu — Tribuna nr. 9/1961) se comportă şi mai  straniu.  Omul şi-a cumpărat motocicletă.  Tocmai   a  sosit cu  ea  dc la Cluj şi pentru a o admira mai în voie o duce,.. în casă. Aici are loc o întîmplare foarte hazlie căci,  spre a  se mândri faţă de nevastă, dă drumul la motor dar nu-1 ,'iiai şue opri. Ţeava de eşapament scoate lum,  se murdăresc cearceafurile albe, pernele, motocicleta  „pîrîie duşmănos", vorba autorului, nevasta ţipă : „Opreşte-o, că ne îneacă  fumul!",  şi în acest vacarm, noul motociclist  strigă  victorios :  „— Are motor bun". Alte lucrări atestă strădania autorilor   de   a   se   apropia   ceva   mai mult de  adevărata  problematică   a  satului contemporan, de a descrie procesele sufleteşti care iau naştere în noile împrejurări.
Socialismul   aduce   ţărănimii,   în primul rînd, şi ca pe un lucru firesc, pentru în-lua , oară   condiţii   de   viaţă   cu adevărat umane. Pentru cei obişnuiţi în trecut a nu găsi   nici   o   rezolvare   a   nevoilor, faptul acesta Ic   apare,   la   început, deconcertant. Plecat   să   obţină   dc  la  preşedintele gospodăriei  colective  o mică înlesnire pentru a-şi   construi   casa,   Gri gore   Ţurcaş, eroul miei     alte    schiţe     de    Costache Anton („Printre   oameni",   G.   L.   nr. 13/1961), primeşte,   în   mod   neaşteptat,   un ajutor întreit.  In  sufletul  său  se produce  o de-, rută,   bucuria   sa   e   mirată,   speriată aproape.   Autorul   urmăreşte   cu îndemânare analitică   frământările   eroului   său, alternarea  nedumeririi  cu   stările  de efuziune, liste  o pendulare între  sentimente contradictorii,   provocate   de  noutatea condiţiilor dc viaţă socialiste (în cazul de faţă bucuria dar şi îndoiala ca totul să nu fie un vis), stare sufletească posibila la un moment dat dar ţinând, totuşi, de o fază  trecătoare în evoluţia spirituala a ţărănimii, acum în plin proces dc maturizare. Normele socialiste deviată, structural deosebite de cele care guvernau   satul  în   capitalism,   oferă omului oprimat    altădată,    posibilitatea realizării depline  pe măsura capacităţilor  sale. Eliberat dc tortura grijilor meschine, de sen-
timentul mutilator al spaimei de sărăcie care îl anchiloza în trecut, ţăranul ajunge să trăiască o profundă regenerare spirituală. Nicolae Velea descrie cu predilecţie asemenea procese de regăsire a demnităţii, a vieţii interioare. 11 pasionează mai ales firile reflexive, cei care renasc treptat şi se autocomenteazâ, ca Dănilă Lencioiu din schiţa „Odihnă" publicată în volumul „Poarta". Scriitorul reţine momentele de bucurie colectivă, descrie sentimentele care apar în urma muncii laolaltă, urmărind să demonstreze că socialismul dezvoltă valorile sufleteşti înalte. Personajele sale cunosc, cum s-a mai spus, arta de a-şi trăi bucuriile plenar. Ştiu cum să se dăruie bucuriei. Pe aseancnea coordonate, care susţin volumul „Poarta", este construită şi povestirea recentă „La groapa de fumat" (G. L. nr. 21/1961). Un grup de colectivişti, după ce au încheiat munca treieratului, se string la groapa dc fumat să mai stea de vorbă. Cu toate că aveau sufletul plin de ghidul recoltei bogate, ei se feresc să discute despre asta pentru a nu-şi mărunţi bucuria. „Se făcu tăcere, cu toate că în toţi fierbea dorinţa de a vorbi. Greutatea venea de acolo că toţi erau ispitiţi să vorbească de lucrul cel mai bucuros şi cel mai Ia îndemînâ, faptul că strînsura fusese neaşteptat de bună. Dar toţi simţeau că tocmai lucrul acesta trebuia ocolit. Ghidul bogăţiei recoltei trebuia lăsat nerostit — trebuia ca el să-i cutreiere mut — aşa era mai mîngîietor şi mai tulburător". Admirăm rafinamentul cu care scriitorul descoperă asemenea stări speciale. Ca şi în cazul schiţei lui Costache Anton „Printre oameni" ele sînt, desigur, plauzibile. Ne întrebăm însă de ce aceşti scriitori nu îşi canalizează capacitatea de observaţie asupra unor procese sufleteşti fundamentale, de ec nu se opresc, de pildă, asupra acelor momente din viaţa satului care pun în evidenţă maturizarea ideologică a ţărănimii, creşterea combativităţii politice. Există aici primejdia unei manierizări psihologizante care, în fond, ne-ar îndepărta de adevărul vieţii în aceeaşi măsură cu scrierile simpliste la care ne refeream ceva mai   sus.   Dar   să   fim   înţeleşi   exact. Nu
slulem împotriva analizei psihologice în schiţele care zugrăvesc mediul rural. Unele dintre cele mai durabile creaţii literare despre satul nou se caracterizează tocmai prin năzuinţa de a cerceta răsfrîngerije socialismului în conştiinţa, efectele vieţii colective asupra mentalităţii ţărăneşti. In prezent înfruntarea dintre nou şi vechi se petrece mai ales în planul conştiinţei oamenilor, ceea ce determină, credem, o înflorire a prozei de analiză. A construi însă complicaţii sufleteşti acolo unde lucrurile sînt mult mai simple înseamnă de fapt „a opera în regiunile mărginaşe ale realităţii'-, cum sc exprima chiar Nicolae Velea răsptmzînd la ancheta Gazetei literare despre schiţă (C. L. nr. 22/1961).
Desigur, adevărata faţă a noului din viaţa rurală nu poate fi descrisă în manieră psihologizantă şi nici printr-o reprezentare simplistă a realităţii. Ambele tendinţe provin, în scrierile la care ne-am referit, dintr-o carenţă a viziunii artistice : ţărănimea colectivistă este văzută exclusiv ca un actor care receptează efectele socialismului. De aici stările sufleteşti bizare ale unor oameni care se trezesc parcă transportaţi peste noapte în viaţa cea nouă ; de aici ingemiităţile, uimirile în faţa civilizaţiei, exprimate uneori chiar (mai zgomotos decît ar fi făcut-o candizii  eroi  ai lui Spiridon Popescu.
Confruntată cu datele pe care le oferă realitatea, această viziune se dovedeşte cel puţin unilaterală. Revoluţia socialistă a dat ţărănimii posibilitatea de a-şi fructifica energia constructivă, ca dezvoltă în oameni pasiunea muncii. La antipodul inerţiei şi fatalismului, caractere cu care îl învesteau în trecut literatura reacţionară, ţăranul este astăzi un factor activ al dezvoltării sociale, un creator de valori. Numai dintr-o asemenea perspectivă poate fi descoperită personalitatea bogată a acestui nou erou literar — ţăranul colectivist. Cu adevărat interesant ne va apărea deci 'mai ales în momentele sale de încordare, de elan, a-tuaici cînd acţionează în sensul consolidării vieţii socialiste. Aceasta este astăzi ipostază  sa  caracteristică, tipică.
115
Schiţele despre satul nou nu  aduc însă decît rareori această imagine. Am întîlnit-o în  cîteva  din  povestirile  pe  care Rcmus Luca Ie-a strîns în ultima sa carte — „Revedere". Mai ales chipul lui Sucaşu, eroul uncia dintre ele se retine. Agricultor pasionat,  ingenios,  acest  om   suferise mereu în tinereţe din pricină că, sărac fiind, nu putea da curs planurilor sale de revoluţionare a muncilor cîmpului. Gospodăria colectivă îl va atrage în mod firesc: „Aici ideile lui ar fi găsit teren, capacitatea lui s-ar   fi    putut   manifesta   nes tin gherilă". Ales,   pentru  priceperea   sa,   preşedinte al gospodăriei  colective,   Sucaşu  îşi   va face din ridicarea acesteia unicul tel al vieţii. Există la acest personaj o nepotolită năzuinţă de a se realiza prin muncă, şi, în acelaşi   timp,   o  insaţietate   proprie spiritelor creatoare. Cu aceste însuşiri Sucaşu rămîne totuşi un erou virtual, căci autorul mărginindu-se la o prezentare portretistică nu-1 aprofundează.
De bună seamă că realitatea social- politică a satelor — în perpetuă înnoire — prezintă şi alte zone încă puţin cercetate de literatură.
Prozatori care au făcut dovada unei înzestrări deosebite în pictarea mediului ţărănesc întîrzie în a ne înfăţişa stadiile deja străbătute. In ultima carte a lu. Fănuş Ncagu, de pildă, o singură schiţă ne vorbeşte despre colectivişti, „Drăgaica". Dar şi aici atenţia se concentrează către descrierea unor obiceiuri pitoreşti evocate, e drept, cu recunoscuta forjă de a plasticiza a autorului.
Transformarea revoluţionară a satelor progresează o dată cu întreaga acţiune de construire desfăşurată a socialismului. Se impune, pe plan literar, aprofundarea problematicii bogate a vieţii ţărăneşti actuale, urmărirea ei pe liniile esenţiale ale dezvoltării sociale. Deocamdată prozatorii rămîn încă datori, în domeniul schiţei şi povestirii, uneia din temele principale ale literaturii realist-socialiste.
„BALUL INTELECTUALILOR" SAU PROCESUL SPIRITULUI MIC-BURGHEZ
- ^ irgurile de altă dată — expresia
tjSBf ^BBL i;ea mai plastică a modului dc V^^HH 'iată mic-burghez — au dispă-BiifflW^W tut. Dar stihia mic-burgheză n-a fost definitiv înfrîntă. Oameni cu mentalitate mic-burgheză continuă să trăiască printre moi, iar concepţia lor de viaţă constituie o primejdie deloc neglijabila, astăzi, mai ales, cînd centrul luptei de clasă s-a deplasat de pe planul social pe acel al conştiinţei, cînd formarea unui om lucid şi curajos, dinamic şi capabil să se dăruie în întregime societăţii, a unui om întreg, pregătit să întîmpine zorile comunismului, a devenit o problemă practică de prim ordin a construcţiei socialiste. A alcătui deci o monografie critică a spiritului mic-burghez şi a ciocnirii lui cu mentalitatea socialistă, aşa cum se dezvoltă ea astăzi în vechile tîrguri de provincie, e un act extrem de necesar. Scriitorul care şi-ar lua această sarcină şi ne-ar prezenta o oglindă capabilă să reflecte chipul micii burghezii sub toate înfăţişările sale ar efectua un travaliu ideologic şi literar de primă însemnătate, ajutîndu-ne să depistăm şi să combatem diverse concepţii şi comportări opuse moralei omului nou.
în „Balul intelectualilor", romanul său de debut, Ştefan Luca a urmărit tocmai acest obiectiv: să ne smulgă definitiv influenţelor mic-burgheze, să ne facă să-i recunoaştem şi să-i detestăm pe exponenţii spiritului mic-burghez  şi   să-i compătimim
EUGEN LUCA
pe cei contaminaţi de el (uneori fără şanse de vindecare) ca pe nişte victime.
Pentru a-şi iputea realiza intenţiile, Ştefan Luca n-a elaborat o monografie a orăşelului de provincie ardelenesc în genere, ci
0 monografie a unui anumit orăşel, în condiţiile cînd, rămînînd aparent acelaşi, el încetează să mai fie ce-a fost pînă acum, şi începe să se transforme, de fapt, în contrariul său. (Acţiunea se petrece într-o vreme cînd însăşi noţiunea de stabilitate pare un anacronism, întrucît corespunde epocii cînd în întreaga ţară se petrec transformări radicale, acestea fiind, la rlndul lor, preludiul altora, şi mai măreţe. Acţiunea cărţii se desfăşoară în 1946, în plină campanie pentru cîştigarea primelor alegeri libere, cînd lupta revoluţionară a poporului intrase într-o etapă decisivă).
Din punct de vedere artistic, scriitorului
1 se punea problema dezvăluirii contrastului dintre aparenta stagnare a tîrgului şi dinamica lui reală, iar aceasta îi impunea cu necesitate adoptarea a două ritmuri cu totul deosebite. Numai că utilizarea lor cerea o dexteritate deosebită, un meşteşug de prozator încercat. Ritmurile acestea diferite nu puteau fi folosite alternativ, fiindcă atunci falsa impresie, dar dominantă, de linişte, de viaţă desfăşurată după tipic, ar fi fost anihilată ; fiindcă atunci lectorul ar fi rămas cu convingerea că forţele care se înfruntă sînt egale, ceea ce nu corespundea
117
realităţii. Ritmul trebuia să fie, aparent, tot timpul domol, dar utilizat astfel încît la sfîrşitul cărţii cititorul să-şi dea seama că, dincolo de aparenţe, evenimentele s-au desfăşurat foarte rapid şi că autorul a Ştiut să găsească măsura cuvenită pentru a le transmite acceleraţia.
Ştefan Luca nu ne lasă nici un moment senzaţia că s-ar grăbi, că evenimentele l-ar presa, nu manifestă nici un soi de nervozitate. El descrie amănunţit interiorul familiei Marian, atelierul de cismărie al lui Biriş şi vila lui Ghimbăveanu, se ocupă detailat de conversaţiile şi preocupările personajelor sale, nu scapă nici. un gest de-al lor, îşi înfăţişează eroii cum se îmbracă şi cum mănâncă, explică de ce se costumează într-un fel sau altul, le reconstituie biografia şi îi pune pe fiecare să se pronunţe Sn' legătură eu ceilalţi, elaborează mici dar foarte substanţiale monografii de familie, etc. Şi totuşi, la urmă, lectorul rămîne uimit constatînd cîte prefaceri s-au produs în viaţa orăşelului — şi ■ce fel de prefaceri! In cîteva ore numai, cît au durat pregătirile pentru tradiţionalul „bal. al intelectualilor" şi balul propriu-zis, orăşelul e altul, schimbările petrecute uluindu-i pe cei care le trăiesc, pe cei care erau obişnuiţi pînă atunci să lase timpul să curgă zadarnic pe lîngă ei. Ritmul era, prin urmare, domol numai în aparenţă ; de fapt el avea o dinamică interioară care ne comunică ofensiva forţelor socialiste, a noii mentalităţi.
' Concentrând întreaga acţiune în numai cîteva ore, Ştefan Luca a izbutit să alcătuiască această monografie, datorită faptului că balul intelectualilor, care adună parcă laolaltă toată lumea, îi permite să efectueze un sondaj în toate straturile sociale, să ne ofere o radiografie foarte clară a fiecăruia' dintre ele, a raporturilor dintre oamenii aparţinînd diferitelor categorii, a preocupărilor şi mentalităţii lor. Căci balul pune în mişcare tot orăşelul, iar modul cum locuitorii săi cei- jnai diverşi se pre-ffătcîc pentru această petrecere, felul curo se distrează, conţinutul şi forma' discuţiilor lor oferă o imagine; atotcuprinzătoare a  întregii  colectivităţi.  „Aduceţi — spune
Mircea Marian, singurul intelectual lucid pînă la capăt din roman — un străin de oraş. Garantez că un cicerone priceput ii familiarizează cu  oraşul într-un ceas".
Dar, cu excepţia maselor muncitoare, populaţia acestui orăşel e alcătuită din meseriaşi patroni, care — cum spune cu ironie subţire autorul — simt „că-n inima lor bale o inimă de intelectual", fiindcă şi-au dat feciorii la liceu ; din slujbaşi umili sau pensionari practicînd un soi de 'agricultură sui-generis ■;' din funcţionari mai răsăriţi şi semidocţi cu pretenţii intelectuale ; ,din notabilităţile locale (pretorul, primarul, poliţaiul) şi intelectuali (modici, profesori, avocaţi, preoţi, studenţi, elevi). Aici, la bal, toată fauna mic-burgheză, cu toate speciile sale, i se prezintă spectatorului în nuditatea ei. Fiindcă a-ecastă faună reprezintă „tîrgul". Ceilalţi, lucrătorii dr la moara lui Mocanii. calfele meseriaşilor, ucenicii, nu merg la bal! Ei sînt, într-un fel, negaţia lui.
Construcţia romanului, adaptată perfect celor două ritmuri de care vorbeam, e menită şi ea să pună în lumină ideea că liniştea e doar aparentă, că. deşi toate par să se desfăşoare după vechiul tipic, dc fapt situaţiile sînt supuse unei radicale primeniri, că scara valorilor c structural revizuită. Şi autorul dobîndeşte efectul scontat, mai întîi .prin faptul că tîrguşo-rul întreg pare preocupat, întocmai ca acum cinci, zece, douăzeci de ani, numai şi numai de această petrecere a „balului", la care fruntaşii şi soţiile lor îşi pot permite unele libertăţi, deobicei condamnate de spiritul lor filistin ; la care se ţes intrigi şi se înfiripa tot felul de idile, se pun la cale adultere, se vînează gineri şi se hotărăsc combinaţii matrimoniale. Fetele Marian se pregătesc şi acum, ca şi în anii premergători războiului, pentru bal, făcând eforturi disperate să-şi aranjeze o toaletă cît dc cît convenabilă, care să le ascundi sărăcia. Ca în toţi anii, aceste fete îşi rememorează nostalgic bucuriile sau triste, ţile legate dc prima lor ieşire în „lume", visează succese, etc. Ca în fiecare an, cu acest ,prilej, tatăl: lor 'îşi aminteşte de un   greu   afront ce  i   s-a  adus  cîndva la
118
balul intelectualilor şi, de aceea, ca în toţi anii, e şi de astă dată gata să cate tuturor şi pentru toate, pricină. In cancelaria profesorilor e, şi anul acesta, agitaţia obişnuită într-o împrejurare de acest gen. Iubitorii de spirtoase discută despre tescovina care s-a adus la bufet ; iubitorii sexului slab visează să cucerească în această noapte inima unei colege destul de darnică, de 'altfel, cu graţiile ei ; profesoarele îşi calcă bluzele şi îşi aranjează toaleta. Nevasta primarului — care, c.i profil moral, aduce eu o precupeaţă ce ştie să-şi valorifice mărfurile şi sâ-şi gospodărească gologanii — se arată impacientată, pentru că se vrea strînsă în braţe mai tinere decît cele ale soţului ei ; fiica preotului e invidioasă pe frumuseţea şi ..cuceririle" domnişoarei Gliimbăvcanu, ele. etc.
Numai că, în realitate, în acest an. gîn-d'urile tuturor sînt altele, numai că balul, departe de a constitui de astă dată preocuparea centrală, se află undeva la periferia interesului lor. Doar un soi de conformism şi o tendinţă de a-şi camufla intenţiile şi interesele îi îndeamnă pe eroi să se prefacă a lua în serios o petrecere tradiţională, ".are, vai ! se va dovedi cu totul alta decît în anii precedenţi, iar unora le va apărea chiar sinistră. Abilului avocat Ghimbăveanu. sforarului căruia îi plăcea să lucreze din umbră şi care era totdeauna sigur că ştie să manevreze cu succes afaceri şi oameni, numai de bal nu-i arde în seara aceasta, cînd Domşa, ajutorul său de primar şi secretar al celulei orăşeneşti de partid i-a descoperit matrapazlîcurile, cînd se vede privat de ori ce posibilitate dc reabilitare, cînd îşi dă scama că nici unul din procedeele pe care le-a folosit pînă acum nu mai poate fi, în noua situaţie, eficace, cînd simte că o ruşinoasă şi definitivă înfrîri-gere îl aşteaptă inevitabil. Profesorul Mi-trescu, un blazat cu limba foarte ascuţită, dar cu un fond bun, nu se" gîndeşte de astă dată la cantităţile de spirtoase pe care le va ingurgita la bal şi nici la satisfacţiile pe care i le-ar putea procura iro-uizarea obtujilor săi colegi; gîndurile sale merg mult mai departe ; ele vizează fen.v
m'cnul ..schimbării de voce'", faptul că ţara', poporul intră într-o nouă fază a istoriei sale, că aceasta nu-1 poate lăsa indiferent, că el trebuie să renunţe la atitudinea adoptată pînă acum, sâ-şi zvîrle masca, să nu se mai. mărginească la afişarea unui cinism ieftin, ci să intre în acţiune, să adopte o atitudine activă faţă de cauza progresului. Acesta este motivul pentru cane, în seara balului, Mitrescu se duce pentru prima oară •— şi din proprie iniţiativă — Ia sediul partidului, să-1 pună pe secretar în gardă în legătură ou organizarea unei pro-v ocări anticomuniste de către reacţionari şi acolo, la partid, într-adevăr emoţionat, simte nevoia să vorbească în deplină sinceritate despre tot ceea ce pînă acum a ascuns, despre concluziile la care a ajuns. (jmducăilorul organizaţiei naţional-ţărănistc, avocatul Eugen Dorgo, politicianul arivist care se auto-admiră cînd vorbeşte, îşi ste-nografiazâ şi îşi publică pledoariile, ca şi rivalul său sentimental, moşierul fără moşie Diotim Goga, nici nu se duc la bal. Din locuinţa avocatului, ca un adevărat stat major, ei organizează provocarea anticomunistă care le va fi, pînă la urmă, fatală. Mocanii, făţarnicul şi libidinosul conducător al unei secte religioase, posesor al unei mori care a măcinat grîu romînesc pentru hitlerişti, clar care nu vrea să macine grîu sovietic pentru înfometaţii Moldovei, speculant dc făină, ulei, textile şi traficant de aur, prins în flagrant delict, se sinucide. Onorabilul Biriş, meşter cizmar şi pasionat crescător de porci, conducător al asociaţiei meşteşugarilor patroni şi fruntaş al oganizaţiei locale a partidului social-democrat, va fi, în plin bal, invitat la miliţie să dea relaţii în legătură eu un tirg negru de talpă, cu un şantaj ş.a.m.d. '
Cu atît mai puţin sînt preocupaţi de bal comuniştii, în frunte cu Dumitru Domşa, care, «le-altfel, nu aveau pînă acum niciodată acces la astfel de reuniuni : ei trebuie să organizeze adăpostirea şi alimentarea : refugiaţilor moldoveni, să-1 demaşte pe primar, să anihileze provocările rcacţio-■itarilor şi să le transforme într-o victorie. Mă înscăuneze- un nou conducător al tîrgului
1119
care, incepînd din scara asta, va fi dc a!t tip declt cel de pînă acum.
Balul, în pofida aparenţelor, nu mai e cel de altădată. Deşi iniţial totul pare a se desfăşura ca în vremurile „normale*1 (acelaşi taraf execută aceleaşi melodii, sticlele se golesc cu aceeaşi repeziciune, dansurile sînt la fel de languroase, iar rivalele îşi aruncă aceleaşi priviri veninoase, etc.), autorul ne face să simţim de la început că atmosfera e alta, raporturile dintre diversele categorii ale micii burghezii au devenit altele, discuţiile au căpătat un caracter net diferit. Nu mai există portarul care să-i privească de sus pe bieţii învăţători şi pe copişti ; subalternii cărora li s-a făcut cinstea să fie invitaţi nu mai sînt trimişi să cumpere ţigări de către superiorii lor ierarhici şi nici nu mai sînt răsplătiţi cu o sticlă de vin pentru serviciul efectuat; învăţătorii istorisesc despre felul cum s-a efectuat reforma agrară, doctorul Lictar îşi manifestă admiraţia faţă de muncitori ; cîţiva discută despre poziţia intelectualului faţă de revoluţie, despre necesitatea de a-şi reconsidera atitudinea şi despre modul cum o pot face. Treptat se crează sentimentul că balul, de fapt, nu mai e bal. Altă dată la o asemenea petrecere arareori izbucnea cjte un incident ■— şi acela minor — provocat, bunăoară, de orgoliul rănit al unui soţ oarecum obligat să vadă ceea ce dorea să se facă a nu vedea. Incidentul era aplanat fără mari dificultăţi, rivalii ajun-gînd rapid la un compromis, ca între „oameni bine" şi sfîrşind prin a se săruta şi a bea „Bruderschaft". De astă data însă incidentele se ţin lanţ şi depăşesc cu mult sfera pitorescului. Un incident îl constituie, de pildă, arestarea lui Ghimbă-veanu ; acest incident o tulbură profund nu numai pe soţia sa, care tocmai era transportată de plăcerile dansului, ci tulbură întreaga asistenţă. Un alt incident : arestarea lui Dorgo şi Diotim Goga, aşteptaţi zadarnic de doamna Dorgo, de prietena ei şi de soţul acesteia, să sosească la bal. „Lumea — cum foarte sugestiv îşi intitulează romancierul un capitol — nu mai incape într-o  sală".   Balul   se  revarsă în
stradă, unde răsună împuşcături, pe unde trec arestaţi organizatorii provocării eşuate, unde se ţine apoi un miting cu prilejul alegerii noului primar. Şi strada zgomotoasă se revarsă în sala de bal. Tîrgul nu mai este tîrg, nu mai poate fi înghesuit într-o sala înăbuşitoare de bal, are nevoie de aer, de lărgime, de mişcare. Iluzia stabilităţii a fost spulberată. Automatismul a fost dereglat. Gheaţa s-a rupt, iar sloiurile sînt purtate departe şi azvîrlite de apele repezi ale rîului.
Ceea ce s-a petrecut, în mare, la bal, se petrece, în mic, în fiecare familie mic-burgheză. Gheaţa se -sfarmă, mitul trăinicie!, ca toate celelalte mituri ale mieii burghezii este spulberat. Vasile Marian, bătrînul limitat, care se teme parcă să gîndească şi practică un soi de fatalism, dar care-şi dorea copiii căpătuiţi prin învăţătură, mai nutrea pînă nu de mult iluzia unităţii clanului său. Doi dintre fiii săi, însă, mecanicul feroviar Crigore (căruia nu-i poate ierta faptul că nu-i „intelectual") şi ziaristul Mircea, sînt comunişti; um al treilea, Sandu, a devenit speculant; o fiică duce o existenţă mic-burgheză „onorabilă", fiind căsătorită cu un subinginer care, în orele libere, colecţionează „mărci poştale şi lame de ras" ; o alta, Olimpia, pe care tatăl o credea licenţiată în litere, dar care are restanţe şi din anul doi, a ajuns o femeiuşcă frivolă, trivială, care a estorcat bani ani de-arîndul părinţilor şi care acum profesează un snobism reacţionar, ocupîndu-se între timp cu mici afaceri nu tocmai cinstite.
Pentru a spori densitatea romanului în vederea compromiterii totale, definitive, a modului de viaţă mic-burghez, dar şi a reliefării capacităţii unora dintre eroi de a se zmulge din cătuşele acestui mod de existenţă, Ştefan Luca nu se mulţumeşte numai să ofere o varietate de situaţii convingătoare, să-şi privească personajele din cît mai multe unghiuri posibile, dar (reuşeşte, datorită folosirii inteligenle a sub-tsxtului, să spună mult mai mult decît spun, prin ele înşile, faptele narate. 0 arată în primul rînd împrejurarea că el recurge   la   unele   simboluri,   care adaugă
120
sensuri noi, bogate, celor comunicate prin relatarea unor întîmplări sau realizarea unor portrete.. Tocmai fiindcă unele din aceste simboluri sînt încărcate de sugestii, autorul simte nevoia să le reia ea pe nişte leit-motive. Un astfel de leit-motiv e cel că asistăm la „o schimbare de voce", adică Ia o transformare radicală a vieţii, la anihilarea gîndirii onic-burgheze. Un altul, îl rezumă formula : „E deschisă cartea, oricine o poate citi". Cartea aceasta simbolizează viaţa nouă. Celor lucizi şi de bună credinţă ea le oferă concluziile ce se impun, soluţia descătuşării lor din robia modului de viaţă meschin al micii burghezii şi a realizării personalităţii lor adevărate. Cei care nu vor s-o citească, sau nu pot trage învăţămintele pe care ea le oferă, se condamnă singuri, fiindcă victoria noului e inevitabilă.
Alteori, sensurile simbolice suit date de încheierile capitolelor cărţii. Cînd Ghim-băveanu, căruia soţia îi amintise că nu l-au plătit cîndva pe Domşa pentru repararea unei instalaţii de baie, rosteşte vorbele: „In schimb, acum o să cam plătim", el nu se referă la datoria către instalator, ci la însăşi situaţia sa socială, la viitorul sumbru ce-i aşteaptă. Cînd profesorul comunist Traian Merca îi propune colegului său Onişor să-1 însoţească la sediul partidului şi îi spune : „Nu se cere ţinută de seară", îi comunică astfel mult mai mult decît spun aceste cuvinte luate în sine. Ucenicii lui Biriş, coborînd obloanele grele, fac să se cutremure casa, iar cutremurul acesta prevesteşte parcă cutremurul ce va zgîlţîi atelierul patronului. La sfîrşitul romanului. Ştefan Luca notează : „Orăşelul nu dormise şi lotuşi parcă se trezea" — iar fraza aceasta   sintetizează   parcă  întreaga carte.
Simbolul e folosit pentru compromiterea unuia sau altuia dintre personajele întru-chipînd modul de viaţă mic-burghez. Pentru a înlătura ori ce dubiu că nu vizează un exemplar sau altul al speţei, ci speţa ca atare, autorul îşi pune personajele negative în diverse situaţii care le obligă să ia atitudine faţă de aceeaşi problemă şi să arate că defectul respectiv nu e de ordin individual, ci  e propriu întregii categorii so-
ciale înfierate. Romancierul subliniază, de pildă, incapacitatea pretorului Biriş de a gîndi. Dar incapacitatea aceasta (şi, poate, nu atît incapacitatea, cît frica de a gîndi, rezultînd din comoditate) este a speţei întregi. O dovadă e şi dascălul de psihologie şi logică Furnea, care nu face decît să citească elevilor cursul profesorului său, pe care singur nu-1 înţelege. Pe de altă parte, aceeaşi opacitate o caracterizează şi pe Olimpia. Ea refuză să-şi pună problemele pe care viaţa i le ridică, se mulţumeşte cu reproducerea papagalicească a unor clişee şi se încrede în steaua-i norocoasă. In sfîrşit, iată latitudinea lui Sandu. Acesta „aşa era obişnuit, aşa i se întîmplă întotdeauna. Intrînd în vreo cîrciumă, se retrăgea la o masă singur, distant, să mediteze. Era singurul loc unde simţea nevoia să gîndească. Totul dura pînă la al doilea pahar de rachiu".
Le fel, autorul îşi pune multe din personaje să-şi dezvăluie prin viu grai sau prin fapte mentalitatea lor socială în dragoste, în căsătorie. Şi toţi se dovedesc de o grosolănie înspăimîntătoare, incapabili de a încerca un sentiment autentic; toţi îşi privesc partenerul nu ca pe o fiinţă omenească, ci doar ca pe un instrument de procurat plăceri (eventual şi bani). Alcoolizatul maistru de lucru manual Nelu Nica îşi jigneşte, îşi bale şi îşi terorizează fără motiv soţia, numai din dorinţa de a o înjosi ; fratele acestei soţii batjocorite, Sandu, jefuieşte „femeile cu care trăieşte şi pe care le tratează invariabil murdar, ca un plutonier major" ; fostul soţ a! Olimpiei îşi aduce acasă amanta, „o culcă în patul conjugal şi o încuie pe Olimpia în bale. Pînă la urmă o izgoneşte" ; avocatul Dorgo, cînd îşi dă seama că soţiei sale îi e silă de el, face amara constatare ca, deşi proprietar al ei, se bucură numai de drepturile unui arendaş : „să ai toate drepturile şi... e ca un uzufruct, cam aşa ceva, îşi spunea, mănînci cireşe, dar grădina nu-i a la". Tinu Mocanii o tratează pe pura şi inteligenta Vi vi Cîndca ca pe-o tîrfă ; speculantul Bob, cînd vorbeşte despre femei, profesează teoria „crudului stă-pînitor", susţinînd că acestea trebuiesc tra-
121
late asemeni oismarilor cărora le vinde talpa ; f,laca primarului îş; sch.mbă am . ^emem cămăşilor şi dovedeşte o dexteritate la dezbrăcat, pe care n-o posedă decît profesionistele amorului tarifat.
Descalificînd spiritul mic-burghez, Stefan Luca h opune ideologia c]asci muncUoarf,
»odul   ei   de   a   privi   via|a.   Paralela , zdrobitoare. Tactica lui Domşa îi uluieşte pe  adversari   (vezi  întîlnirea Domsa-Ghim-Javeanu) ; ironia lui îi derutează (ibidem) in  fa(a   lui   Domşa,   „n   politician trecut 'Pr,n.c,nr ?i dîrmon> cum e Ghimbăveanu ,_se simte complet dezorientat şi e nevoit nnpotnva  propriei  vointe,  să-i recunoască superstate,   (a , cărei   sursă   n-o poate -Ha), să-1 elogieze chiar (bine înţeles, nu Pnbbc,  oi cînd  se ,af]a pi.ntre a.
?i numai pentru a-i avertiza). Avocatului Uorgo bunăoară, i-0 spune direct: „Ştii, făcu el, apăsînd pe fiecare cuvint - ce-am învăţat ea tn seara asta? Că Domşa ştie „ faf P0lilică- Nu-l ™«osti pe Domşa I JJar deunde-o fi Uvăfat, rnăi frate? C-au jostphnc pînă nu de mult închisorile cu ■«'■loate mi se încurcă în cap, frate. De doua ceasuri umblu ca năuc. Cn Domsa draga Eugen, nu-i de glumii".
în contrast cu meschinăria, josnicia -caracteristice modului de viajă mic-burghez - suit scoase în relief de-a lungul roma-»nl» dragostea de oameni, generozitatea, capacitatea de dăruire a comuniştilor.
le Mircea Marian, intelectual cu un tre-CKl deloc strălucit, rănit grav î„ timr>ul războiulur şi ,i„tuit la pal dc q
care are foarte puţine şanse de a fi î„. v»sa, Domşa îl ajută „să umble" (si aici e un simbol) - cuvintele avînd si sensul ca Domşa îi ajută pe to|i intelectualii cin-"tlU să ,î,Ure ™ viata,  să ia contact cu «ona  realitate,  să  lucreze şi  să  se simtă oamein sănătoşi, utili. Aceasta reiese mai l«ne dm jurnalul lui Mircea, decît din fi-^  undei vedem pe cei  doi protagonişti conversmd   într-o   scenă   cu   totul convenţionala. Convenţionalismul îşi are cauza în atenţia autorului de a-1 prezenta pe Domşa neapărat   competent   in   anumite probleme care    depăşesc    sfera   preocupărilor sale Probleme   profesionale   ale intelectualităţii.'
■122
■   * orbind    despre   scăderile    acestei cârti W  ne-am putea exprima regretul că din familia  Marian,  tocmai Iui  Grigore, adică muncitorului,  i   se   acordă  u„  ^ ^ rolul care-i revine c mai mult de fiu şi frate bun, decît de om care îndrumă evenimentele pe făgaşul cel. drept. Ar fi fost de dom ca, în sînul familiei Marian, raportul de forţe să fie analog raportului d, forţe   diu   viaţa   tîrgului.   Grigore   ar fi P»tut juca on rol  tot  atît  de important ca  şi  Mircea;  Grigore  aducea  în ■ plus ,. fermitate şi un  spirit practic pe care, în condiţiile  date,  ziaristul nu  şi  le putuse tnsuşi.   Personajul  s-ar fi  întipărit atunci •toi am de puternic în conştiinţa cititorilor ca ş. Sandu sau Olimpia, bunăoară.
Scara,   tîrziu,   după   o   şedinţă lungă, Uoinşa   priveşte   scaunele  din   sala. Eroul caută  sa-şx  amintească  pe  fiecare tovarăş care  a  ocupat  un  scaun sau  altul  şi să ghicească, după poziţia actuală a scaunului reacţiile   în   tiptil   şedinţei,   gîndurile şi simţămintele care l-au stăpînit. Conversînd, ".absent* lor, eu fiecare î„ parte şi cu toţi  laolaltă,  el îşi  dezvăluie marea dragoste faţă de oameni. Domşa nu e bănuitor,   c   exact   antipodul   acelor mici-bur-ghezi «arc  văd  în  fiecare  om   un hoţ şi un şarlatan: Domşa, ştiind să-şi recunoască duşman,,, manifesta «credere. fată de pro-fesorui  Mitrescu  şi  fata  de  dootoru] ^ 'tar,   acordând   o   atenţie   deosebită renaş-ter„ lor spirituale.
Descalifioînd .(necruţător- modul  de viată mic-burghez şi opunîndu-i modul de viaţă muncitoresc,  socialist, Ştefan Luca adoptă totuşi,  î„  „Balul intelectualilor",  0 Jta d«e diferenţiată faţă de cei care - desi Prm poziţia lor sociala şi uneori chiar în ciuda unor tare ideologice, prin unele as-wralii   _   aparţin   ca   mentalitate primei unn, dar păstrează un fond de onestitate, .Jmd mai degrabă victime ale stihiei mie-burgheze.,C-md aceştia nu prezintă perspectiva, unei  reînoiri,  autorul are pentru jal-«iea lor condiţie o compasiune pe care si-o manifestă   ™ prin intermediul
unor .personaje simpatice. E cazul, de pildă «l.Ju, Vasile Marian. Deşi marginit, vani. tos ,ş,  nu , odată, meschin   (vezi aspectele
legate de gelozia lui) el a muncit, din greu ■o viaţă întreagă, s-a comportat mai frumos faţă de copilul său vitreg decît. faţă .de propriii săi.(copii; acest erou, deşi sărac, de o sărăcie ce nu poate fi mascată, nu numai că nu se simte îndemnat să practice specula, şantajul sau abuzul de putere, dar nici (măcar nu le poate concepe. Vasile Marian refuză darurile oferite de Sandu, fiindcă îşi dă seama că fiul său le-a dobîndit prin mijloace ilicite, după cum a refuzat să se reangajeze în armată (atunci cînd a văzut cît de barbar a fost maltratat un soldat), deşi slujba de reangajat pentru un om ca el, deprins să execute şi nu să gândească, era ideală. O victimă greu recuperabilă a modului de viaţă mic-burghez e şi bătrîna Marian şi, într-un fel — ne spune autorul -—• chiar Olimpia, chiar Sandu.
Cînd, în cazul unor asemenea personaje, posibilitatea unei reînoiri e mai evidentă, însă ele nu cutează s-o folosească din plin, autorul le întovărăşeşte acţiunile cu •o privire compătimitoare, dar şi cu un zîmbet ironic. Dacă efortul de a depăşi mizerabila condiţie în care se zbat e vizibil, Ştefan Luea se simte obligat să nu-şi ascundă simpatia. Cum de obicei eroii aceştia se recrutează mai ales din rîndu-rile intelectualităţii, cred că este cazul să analizăm problematica lor. Se impune, de la început, o primă constatare: romancierul subordonează şi, într-un fel, include — pe bună dreptate — problematica intelectualului, problematicii, mai largi, a •micii burghezii. Cu excepţia acelor intelectuali care s-au situat, încă înainte de Eliberare, pe poziţiile de luptă ale proletariatului, majoritatea intelectualilor — mai ales cînd trăiesc într-un amant tîrg provincial — sînt, prin modul lor de existenţă, prin concepţiile lor, tributari spiritului mie-burgheZ. (In carte apare un singur intelectual care se' situează pe o 1 poziţie diferită. E Diotim Goga — un „om de prisos", pe care autorul nu numai că nu-1 idealizează şi nu îl absolvă de vină. dar, dimpotrivă, fără să-i conteste inteligenţa şi clarviziunea, îl supune unui nuni-.citor rechizitoriu, ca pe un parazit care nu
crede în nimic şi se refuză oricărei acţiuni, care are oroare de muncă'şi care practică autoironia sau cinismul. (Dar Diotim Goga e văzut nu atît în calitatea sa de intelectual, cît în cea de exponent ideologic a) claselor istăpînitoare). Ceilalţi eroi intelectuali cumulează — într-o măsură mai mare sau mai mică — toate tarele categoriei sociale căreia îi aparţin. Atunci însă cînd sînt intelectuali autentici, cînd mediul nu i-a imbecilizat, ei au şi conştiinţa acestor tare. De aici dorinţa, mai pronunţată la unii, mai slabă la alţii, de a le lichida. De aici, zbaterea lor, care, în condiţiile regimului burghezo-moşieresc pare zadarnică, dar care, în condiţiile revoluţiei — cînd' li se oferă posibilitate! unei opţiuni — nu mai poate fi scuzată, decît dacă duoe la o transformare morală1, la o nouă atitudine.
Directorul . liceului, Septimiu Suciu, bunăoară, fiu dc ţărani săraci, a acceptat foarte dc tînăr o existenţă de compromis. Necredincios, a absolvit totuşi teologia, dar, pentru a-şi linişti conştiinţa, nu s-a hirotonisit, a imai făcut o facultate şi acum predă romîna. Compromisul făcut pe plan social se reflectă şi pe plan strici profesional: excelent profesor, Sucii' nu cutează totuşi să se ocupe iu cadrul lecţiilor de poezia lui Arghezi sau Bacovia, pentru că nu vrea să se ocupe de „probleme dificile".
Iu noile 1 condiţii; a încercat să utilizeze aceeaşi taoiică, pentru a-şi continua o existenţă care 'nici pe el nu-1 mulţumeşte. Dar de astă' dată fiecare cuvînt, fiecare, gest serveşte sau nu una din cele două tabere în luptă'; neutralitatea nu mai e cu putinţă. Conştient, oarecum, de situaţia sa confuză, se consideră suspectat de toţi, ceea ce corespunde realităţii şi firii lucrurilor. Laşitatea sa mic-burgheză îl face să oscileze în permanenţă între clasele exploatatoare, pe care a fost obişnuit sa lc servească, dar pe care le detestă, şi între proletariatul revoluţionar, cu lupta căruia în forul său intim e dc acord, dar de care nu e în stare să se apropie — totul pe fondul conştiinţei lucide că o soluţie „intermediară" nu există. E,l se vrea,
123
cum spâne Mitreseu, totdeauna Ja mijloc, acopent, ferit". Avatarurile sale nu pot Provoca decît ironia şi condescendenta cu oare autorul le priveşte.
Altul e însă  cazul lui Mitrescu. Minat de complexe,  el  a  dovedit  altă  dată slăbiciune   (de  natură   tot  mic-burgheză) de a renunţa la toate, pînă si la satisfacţiile pe care i le poate procura profesia de inginer chimist,  profesie  de  care  e pasionat,  şi  s-a  mulţumit  să  predea „înaltele cunoştinţe  de rondă     şi  batardă"   şi să adopte masca   (protectoare,  credea  el) de bufon.   Acum,   însă,   simte   nevoia   de a "Pta,   are  curajul   de   a   se   angaja, ma-infesta   dorinţa   de   a-şi   „schimba vocea", de a se smulge din materia vîseoasă care la înconjurat atîta vreme. Prin însuşi actul opjiunii, el îşi neagă într-un fel eon-ditia de bufon inadaptabil, se metamorfozează.   Pnn  aceasta  nu   se  poate  să nu ciŞtige înţelegerea autorului.
Asemănător   şi   totuşi   diferit   e cazul doctorului   Lictar,     excelent profesionist, care  a  făcut  apostolat    medical printre moţi,   intelectual   cu   multiple preocupări (are neterminate o serie de studii sociologice), de o mare puritate sufletească, iu-bmd aforismul, utilizînd, după caz, şi iro-"ia  şi  parabola.  Acest  personagiu  eu ve-den   „poporaniste",   eşuînd   lamentabil în practica socială, a fost aruncat de împre-jurăra vitrege într-un mediu sufocant pentru el şi a alunecat pe calea ratării, fără sS-1   părăsească   nici   o   clipă conştiinţa acestui fapt. Apăsat fiind şi de jugul unei căsătorii  nepotrivite  şi   de  o  iubire nefericită, el menţine relaţii pur conventionale cu unele notabilităţi locale, pe care în intimitatea lui le dispreţuieşte. Nu e totuşi tipul   clasicului   inadaptabil:   avînd altă dată, spre deosebire de al|i colegi ai săi strinse legături cu poporul, nu poate crede m   stabilitatea   regimului burghezo-moşic-resc.  „lrăim tn penumbră, draga mea, ce
ne vom face cînd, ca nişte cîrtiţe, ne vom pomeni în lumină? Vom avea atunci ochi să clipim?" Cînd lumina a izbucnit, puternică, doctorul Lictar dovedeşte că posedă această for|ă. El observă ultimul lan, care-1 mai (ine prizonier în interiorul unui mediu de care îi e silă (credea în dragostea Elizei, care, între timp, se aristocrati-zează) şi-1 rupe. Personajul îl redescoperă astfel pe vechiul idealist din el şi. totodată, îl depăşeşte.
Meritul  romanului   lui   Ştefan  Luca se afirmă ş, pe terenul demascării imposturii intelectuale.  Noţiunea  de intelectual fiind foarte labila, maistrul de lucru manual Nica îşi poate permite să adopte poza de intelectual şi să-şi atribuie chiar o dramă a ratăm.  Olimpia a făcut studii, dar nu citeşte decît cărţile care-i pot servi ca afro-disiac  Ghimbăveanu   are diplomă  de avocat,   dar   diploma   aceasta   a   cumpărat-o -el nu e intelectual, e un excroc şi numai m   această   calitate  poate  avea  unele raporturi   cu   ştiinţa   dreptului. Profesorul care citeşte mecanic un curs pe care nu-1 mţelege, profesoara care-i pune pe elevi să memoreze texte, sînt oameni care nu gîndesc,  care nu  pot  fi  intelectuali   sau au abdicat de la condiţia  de intelectuali. Aceştia sînt de asemenea exponenţii modului de viaţă  şi  ai ideologiei burgheze în rândurile intelectualităţii. Procesul intentat de autor  spiritului  mic-burghez  î„  general îi priveşte, în calitate de acuzaţi, pe ei, în egală   măsură   ca   şi   pe   IJiriş,   de pildă.
Prin .Malul intelectualilor" Ştefan Luca n dovedit valoarea actuală a „monografiei" pe care a consacral-o vieţii unui tîrg de provmcie oarecare, a demonstrat că o astfel de carte poate aduce o contribuţie Preţioasă la lichidarea rămăşiţelor vechii mentalităţi din conştiinţa oamenilor muncii, la lupta pentru făurirea şi consolidarea conştiinţei socialiste.
IBRĂILEANU POLEMIST
AL. SANDU LESCU
^-ar părea că pentru un critic polemica intră obligatoriu în chiar structura personali taţii sale, căci prin faptul de a vehicula idei, întîlnirea cu adversarul este inevitabilă. Dar nu toţi criticii frecventează deopotrivă terenul de luptă : unii, timoraţi, se retrag în cochilia preocupărilor inofensive şi mărunte, alţii cad înfrînţi de la primele atacuri. Aşa se face că în cînteva decenii de istorie literară nu rămîn să-şi încrucişeze spadele decît luptătorii care au dovedit forţa unor virtuţi exemplare. Dintre aceştia, în literatura noastră de la începutul veacului XX, poate cel mai pasionat şi mai plin de elan este G. Ibrăi-leanu.
Cum s-a arătat în cele cîteva studii valoroase ce i-au fost consacrate în ultimii ani (v. M. Ralea, Al. Dima, Al. Piru, Savin Bratu), opera criticului de la „Viaţa romînească" poartă un profund caracter polemic, prezent aproape în tot locul, de la studiul de sinteză la „anonima" notă miscellanee. Afirmarea ideilor cu privire la tendenţionismul artei şi la caracterul specific naţional s-a produs în cadrul unor ample discuţii, care continuau de fapt, pe o altă treaptă şi în alte condiţii, vechea polemică Gherea-Maiorescu. Se ştie că Ibrăileanu a preluat in bună măsură tradiţiile criticii progresiste de la sfîrşi-
tul veacului trecut, el însuşi fiind în tinereţe militant al mişcării socialiste şi colaborator de frunte al periodicelor „Munca" şi mai ales „Evenimentul literar". Deşi, din punct de vedere politic, a urmat evoluţia unor intelectuali mici-burghezi care s-au îndepărtat de socialism, — Ibrăileanu, ca critic literar, a rămas pînă la urmă partizan convins al realismului şi al artei cu tendinţă, chiar dacă a manifestat uneori momente de oboseală şi de relativa retragere. Fronturile sale de luptă sînt în genere comune cu ale înaintaşilor de la „Contemporanul", dar mai distincte, mai bine delimitate prin însuşi faptul dezvoltării literaturii. Dacă Gherea combătuse în primul rînd estetica ma-ioresceană, Ibrăileanu are de înfruntat opoziţia unor adversari mai numeroşi care exprimau, la prima vedere, o diversitate de tendinţe. Criticul „Vieţii romî-neşti" va duce mai departe polemica în contra „Junimii", dar în acelaşi timp va trebui să deschidă focul împotriva celor mai recenţi susţinători ai „ariei pentru artă", Ovid Densuşianu şi Eugen Lovinescu. Combaterea decadentismului şi a teoreticienilor lui constituie, prin urmare, o aripă nouă a frontului anti-estetizant, mai puţin vizibilă pe vremea lui Gherea.
Critica democratică şi progresistă din ultimele decenii ale veacului trecut, cu
125
noscuse de asemenea ca adversar naţionalismul şovin, care nu se manifesta pe atunci decît mai ales pe plan extraeste-iic Odată cu „Semănătorul" şi „Neamul romînesc literar" se elaborează, prin N- Iorga, teoria unei literaturi „ţărăniste", „neaoşiste", aparent opusă esteticii gratuite, dar întîlnindu-se cu aceasta în scopurile ei diversioniste, reacţionare. Ibrăileanu se găsea deci în faţa unui al doilea Front, cu atît mai primejdios, cu cît reprezentanţii lui pretindeau că se solidarizează cu poporul şi cu tradiţia.
în cadrul studiilor amintite s-a făcut analiza principiilor de bază ale criticului ..Vieţii romîneşti", ca şi o expunere a polemicilor (v. Al. Piru), purtate în cursul a peste trei decenii. Folosind concluziile exprimate acolo, rîndurile ce urmează îşi propUn să definească mai precis profilul polemistului Ibrăileanu, aducînd în discuţie, pe lîngă articole teoretice esenţiale şi o , seamă de note (de la „Miscellanea" şi „Revista Revistelor") i mai puţin valorificate pînă acum şi care, după părerea noastră, îmbogăţesc şi nuanţează argumentaţia ca şi procedeele pasionatului critic ieşean.
După cum se ştie, Ibrăileanu adoptase o poziţie fermă faţă de teoria ..artei pentru artă" încă din epoca Evenimentului literar", cînd, alături' de Raicu lonescu Rion polemizează cu Al. Vlahuţă, care îşi renega pentru un moment vechile convingeri cu privire la rolul social al artei. In decursul anilor Ibrăileanu continuă să adîncească cercetarea raportului dintre artă şi realitate, dintre scriitor şi aspiraţiile poporului' susţinîndu-şi din ce în ce mai argumentat concepţiile antijunimiste. Articole
că ',-„hH,'-tie f faC?m de !a înce"ut Precizarea mai 1 ? de.oritică «le „Vieţii romîneşti», ™, es. dl" Pnraa ei serie, preztată o strînsă miale de „de,, datorită spiritului director a! lui bra.leanu Cînd, în anumite cazuri, an, ezitat sa-, atribuim criticului unele note. le-am i trecut pe seama „Vieţii Romîneşti». Dar, ni se
nnirnrnCf i™ 0 pr6a mare ^portantă
pattrn.taea redactării, care poate aparţine altcuiva cit ide.le susţinute, care de regulă, sînt sau  le dezvoltă pe acelea ale lui Ibrăileanu.'
ca  „Scriitori  şi  curente",   „Morala" în artă",   „Probleme  literare", „Literatura-..incendiară", „anarhistă" dezvoltau ideea că   scriitorul   are  în   mod   obiectiv o atitudine faţă de eroii săi, că literatura e în ultimă instanţă o critică, un verdict asupra vieţii, că „arta pentru artă" nu-există, ea fiind o simplă formulă stîn-gace  de   a  ascunde  anumite tendinţe-reacţionare. Deşi o polemică Ibrăileanu-Maiorescu, în sensul dialogului susţinut de ambele părţi, n-a avut loc vreodată,, se poate urmări totuşi linia de conduită a criticului  de la  „Viaţa rornînească" faţă de mentorul „Convorbirilor literare". Contradicţiile de nerezolvat ale estetismului care au format obiectul principalelor atacuri ale lui Ibrăileanu sînt observate mai întîi  la Maiorescu. Acesta prezentase la Academie în 1906 un raport despre poeziile lui Octavian Goga, fiind nevoit  să recunoască în cele din. urmă valoarea poetică a liricii patrio-, tice.  Deşi  afirmase  că  „un sentiment sincer şi adevărat" poate fi „în certe împrejurări născător de poezie", sentenţiosul critic evită în chip semnificativ aprecierea  unor poezii ca „Rugăciune" Şi, „Clăcaşii".   Ibrăileanu   se adresează imediat  logicianului Maiorescu, arătîn-du-i că potrivit raţionamentului exprimat; în raport, va trebui admis că şi „motivele sociale, izvorîte dintr-un simţămînt adînc şi  adevărat pot da naştere poeziei" i.
Dar, continuă polemistul „Vieţii romîneşti", Maiorescu refuză discutarea poeziilor amintite, pentru că sentimentele şi atitudinea de revoltă a poetului îi contrazic fundamental concepţiile sale conservatoare: „nou Cremonini. — (| numeşte nu fără ironie , Ibrăileanu pe Maiorescu — d-sa nu vrea să se uite în telescop, pentru ca sateliţii lui Jupiter să nu-i dărîme teoriile"2.
Caracterul de clasă al „artei pentru artă", ipocrizia esteticii idealiste sînt identificate cu precizie, atunci cînd Ibrăi-
1 P. Nicanor el Co - O. CoEa si d. Maio. rescu - V. R. nr. 4  (1006),  r. 136. - Id.
126
leanu constată, în altă parte, fără nici o ezitare: „Noi am spus-o totdeauna că esteticienii de felul d-lui Maiorescu neagă existenţa tendinţelor în artă, pentru că nu le convin anume tendinţi"1
Şi mai pregnantă apare concepţia maioresciană în raportul academic despre volumul „In lumea dreptăţii" de I, Al.-Brătescu-Voineşti. Cu obişnuitu-i ton judecătoresc şi axiomatic, raportorui îşi afirmă încă o dată reacţionarismul şi aristocratismul intelectual. Pentru el „tocmai persoanele care ar trebui sa deştepte simpatia cititorului, şi-o înstrăinează printr-o similicultură de pretenţie occidentală (Andrei Rizescu cîntă Mond-schein-Sonate de Beethoven, Rizescu citeşte Ia tribunal pe Spencer şi pe Nietzsche, Elena aruncă avocatului Beneş vorba de amoral) şi toată expunerea are defectul de a fi ostensibii tendenţioasă; iar unde incepe tendenţa, încetează arta" (subl. G. I.) 2.
Ibrăileanu, care cu ani în urmă se amuza recompunînd falsele silogisme ale lui Vlahuţă în amintita polemică, simte o deosebită plăcere să disece judecata de Valoare a lui Maiorescu, să-i determine cauzele şi efectele. Analiza logică a ideilor adversarului reprezintă în fapt o denunţare foarte argumentată a conservatorismului junimist. Iată pentru ce susţinuse Maiorescu asemenea idei, ca cele de mai sus:
„Mai întîi din cauza concepţiei junimiste: cultura la noi, ca cultură, nu poate fi şi nu este decît apanajul unei elite; iar cultura celor mici nu poate fi decît o simili-cultură"... A admite existenţa culturii la un avocat din Tîrgovişte, este a renunţa la vechea concepţie junimistă a „formei goale".. Rizescu trebuia şi el să reprezinte „forma goală". Şi al doilea, tot din cauza concepţiei junimiste, de astă dată cu o doză mai mare de schopenhauerianism,
• Cf. Idealurile patriotice şi sociale în poezie — V. R. vol. II, (1906), p. 301.
2 P. Nieanor et Co. — Amintiri vechi... V. R. nr. 6 (1907), p. 484.
şi cu oarecare necunoştinţă a noilor împrejurări : credinţa... că ţara aceasta a rămas tot în starea de la 1867..."'.
Atacurile la adresa lui Maiorescu îşi deplasează curînd centrul de greutate spre noua generaţie convorbiristă, care împărtăşea supusă vederile olimpianului maestru. Chiar în privinţa lui Brătescu-Voineşti, ciracii preferau nuvela „Pană Trăsnea Sfîntul", unde se făcea elogiul boierimii de viţă, în locul altora, bănuite de intenţii oarecum „subversive" ca „In lumea dreptăţii". Observînd faptul, sagacele critic de la „Viaţa romînească" trimite adversarilor o avalanşă de întrebări, care dezvăluie caracterul flagrant al sofisticii autonomiste :
„Unde începe tendinţa, încetează arta ? - Ei aşi I Dar mai „tendenţă" decît în Satira III a lui Eminescu se poate? Şi ia întreabă pe dl. Maiorescu şi pe discipol: „încetează arta?" Şi, ia să fi atacat Eminescu cu aceeaşi vehemenţă pe anti-liberali ! Să fi văzut atunci cum „ar fi încetat arta !" Cum ar fi „începui tendenţa !" -.
Poate cel mai ridiculizat dintre elevii lui Maiorescu (în afară de M. Dragomi-rescu) a fost Simion Mehedinţi, devenit între timp director al „Convorbirilor li terare". Acesta aruncase acuzaţia că „Viaţa romînească" ar fi o publicaţie politică la dispoziţia partidului liberal într-o notă de la rubrica „Revista re vistelor"3, care prin verva ironică parc să-i aparţină lui Ibrăileanu, se dăde.i o replică de tot hazul :
„Apoi, dacă am fost demascaţi, facem mărturisiri complete, lucrurile stau aşa cum spune d. Mehedinţi... D. Sado-veanu, sub pretext de „însemnările lui Neculai Manea", tratează chestia tocmc Iilor agricole; d. Brătescu, sub pretext de „Conu Alecu", tratează chestia monopolului alcoolului, iar în „Contravenţie" are curajul să trateze aproape pe faţă
1 Id.
2 P. Nieanor et Co. — încă odată „In lumea dreptăţii" şi d. Maiorescu, V. R. nr. 7 (1907), p. 113—115.
3 „Convorbiri literare" — V, R. nr. 11 (1907).
127
aceeaşi chestie, d. Goga, sub ridicolul pretext de „O rază", tratează reforma judecătorilor de ocol1.
Revenind la autorul calomniei, Ibrăileanu schimbă tehnica, trecînd de la ironie Ia interpelarea serioasă, ultimativă. Ca moştenitor al „Convorbirilor literare", primind beneficiile, dar şi sarcinile moş':enirii, S. Mehedinţi era somat să răspundă în locul lui Maiorescu : „Iată cam despre ce este vorba : d. Maiorescu a spus că patriotismul n-are ce căuta în literatură, căci întreabă d-sa : „Există un singur vers de patriotism francez în Racine, Corneille ?" La aceasta d. Gherea i-a răspuns întrebîndu-1: „Dar în Hugo nu există ?"... Şi d. Maiorescu n-a răspuns, a rămas dator, iar d. Mehedinţi, dacă are pietate filială, să răspundă d-sa"2. Urmează alte somaţii, la fel de neiertătoare, cerîndu-i moştenitorului legal să plătească pentru „poeziile patriotice ale lui Goga", pentru „şovinismul" lui Alecsandri etc.
Notele polemice contra lui S. Mehedinţi au pus în mişcare o vervă nemaipomenită din partea lui .Ibrăileanu, care ridiculizîndu-1 pe „Kebias" şi pe „Sarnuel Klains" (nume citate greşit de S. Mehedinţi şi devenite ulterior adevărate porecle), nu se oprea la amănunte, ci urmărea să dezvăluie pînă la capăt reacţionarismul junimist, devenit în aceasta fază xenofob şi intolerant. Noul director al „Convorbirilor literare" — arată „Viaţa romînească" — nemulţumit cu situaţia de „paşnic elev al lui Maiorescu" îşi caută noi magistri, pe care îi găseşte în persoana lui Aurel Popovici, „vajnicul teoretician reacţionar, de la care a adoptat ura împotriva raţionalismului şi a spiritului critic şi tradiţionalismul său mistic, clerical şi obscurant" şi în persoana lui N. Iorga şi A. C. Cuza „de la care, pe cînd erau tovarăşi, a primit lecţii de şovinism brutal şi de xenofobie intolerantă"8.
1 Ibid.
2 „Convorbiri literare", V. R. nr. 11. (1907).
3 S. Mehedinţi — „Cătră noua generaţie", V. R. nr. 10 (1912).
In continuare, S. Mehedinţi s dat în vileag ca predicator al clericismului şi ca duşman al ţărănimii, despre care spusese că a pornit răscoalele în 1907 din pricina... „slăbirii credinţei".
Polemica împotriva „Junimii", ca cea mai veche reprezentantă a concepţiilor estetizante, luă proporţii deosebite în 1909 cu prilejul discursului de recepţie la Academie al lui Duiliu Zamfirescu. Se cunosc opiniile greşite ale autorului „Vieţii la ţară", cu privire la poezia lui Coşbuc şi Goga şi la poezia populară. Direct vizată, deoarece promova o literatură a realităţilor satului şi-i privea cu simpatie pe cei doi poeţi ardeleni, „Viaţa romînească" îşi concentra acum forţele polemice asupra celui mai noi teoretician junimist. Ibrăileanu (pentru că el pare să fie autorul acestei note) demonstrează ca de obicei sistematic lipsa de receptivitate a lui Duiliu Zamfirescu pentru poezia populară, caracterul aristocratic al concepţiilor şi mai ales contradicţiile de logică. Referin-du-se la o idee esenţială a discursului şi anume că autorul „Mioriţei" ar fi un locuitor din Carpaţi, unul singur, un aristos, cel mai bun, îaţă de care ceilalţi semeni nu sînt nici buni, Ibrăileanu constată, cu ironie, defectul raţionamentului, fals în premise, ca şi în concluzie:
„Va să zică autorul variantei din munţi, conchide Ibrăileanu, e singur „bun", iar „ceilalţi romîni din munţi nu-s buni niciunul fiindcă... autorii variantelor din şes sînt răi ! Cum s-ar zice: Shakespeare e singurul bun dintre englezi, fiindcă tragicii bulgari şi sîrbi sînt răi..." 1.
Duiliu ZamFirescu nu va fi iertat nici mai tîrziu, cînd rostind o conferinţă la inaugurarea statuii lui Eminescu de Ia Constanţa, va susţine, uitînd ideile formulate în discurs, că poetul „Luceafărului" este expresia geniului neo-Iatin. „Viaţa romînească" îi aduce imediat la cunoştinţă  contrazicerea,  întrebîndu-se:
1 Ideile d-lui Duiliu Zamfirescu - V. R. nr. 7 (1909).
128
„Cura se poate ca profundul şi sugestivul poet Eminescu să fie expresia geniului neo-latin, cum s-a exprimat d. Duiliu Zamfirescu atît de înaripat în primul port al ţării, cînd acelaşi domn Duiliu Zamfirescu descoperise în Academie că poporul romîn, fiind neo-latin, are numai calităţi oratorice şi politice şi este cu desăvîrşire inapt pentru poezie ?" ».
Atacurile contra lui Duiliu Zamfirescu fac parte din polemica generală contra conservatorismului şi estetismului junimist; ele alunecă însă uneori spre laturi periferice, care ţin de persoana scriitorului. Aristocratismul şi „distincţia" acestuia alimentează în chip exagerat notele miscellanee ale revistei ieşene. Recunoscînd oarecum denaturarea polemicii, Ibrăileanu va ţine să-şi precizeze mai tîrziu atitudinea faţă de Duiliu Zamfirescu consacrîndu-i un articol elogios, în care subliniază valoroasa contribuţie a scriitorului la dezvoltarea romanului romînesc2.
Cum spuneam, „Viaţa romînească" a deschis drum literaturii realiste şi democratice, luptînd pe două fronturi principale : contra partizanilor artei pure (despre care vom avea prilejul să mai vorbim) şi contra tradiţionalismului de factură sămănătoristă sau mistic-ordo-doxă. Polemica purtată cu N. Iorga prezintă o deosebită importanţă nu numai pentru definirea poziţiei ideologice şi estetice a lui Ibrăileanu, dar şi pentru că ea dezvoltă şi explică idei susţinute sau enunţate în studiile de ansamblu ale criticului. Este îndeobşte cunoscut conţinutul lucrării „Spiritul critic în cultura romînească". Trebuind să-i răspundă lui N. Iorga3, care scrisese cu destulă rea credinţă despre această carte. Ibrăileanu duce mai departe vechea demonstraţie, clarificîndu-se şi scoţînd în
1 Academia d-lui D. Zamfirescu — V. R. nr. 10 (1911).
2 Cf. Duiliu Zamfirescu (La moartea lui) „O muză" şi „Viata la fără", în voi. Scriitori romîni şi străini", 1926.
3 Cf. G. Ibrăileanu — D. N. Iorga, critic si polemist, V. R. nr. 3 (1909).
acelaşi timp la iveală contrazicerile adversarului.
Intelectual de mare cultură, Iorga păcătuia prin teoriile sale naţionaliste, printr-un gust artistic adesea îndoielnic şi printr-o megalomanie cu cele mai rele consecinţe pentru ţinuta ştiinţifică a discuţiei. Toate aceste trăsături se manifestară din plin la apariţia „Spiritului critic"... despre care se exprimă cu o uimitoare lipsă de urbanitate intelectuală. Nu vom relua aici obiecţiile gratuite şi adesea injurioase ale lui N. Iorga şi nici replicile lui G. Ibrăileanu. Am dori numai să arătăm cum în cadrul polemicii, criticul „Vieţii romîneşti" îşi explicitează ideile şi denunţă caracterul reacţionar al teoriilor susţinute de adversar. Se ştie că, după Ibrăileanu, o anumită influenţă e receptată în raport cu necesităţile societăţii la un anumit moment dat. Ţinînd seamă de această cauzalitate, criticul analizează modul în care s-au exercitat diversele influenţe asupra culturii romîneşti la diferite epoci (influenţa slavo-bulgară, influenţa polonă, influenţa Franţei revoluţionare şi romantice etc.). Din spirit de contrazicere şi de şicană, căci i-o va demonstra Ibrăileanu cu prisosinţă, Iorga încearcă să nege o serie de influenţe (ex. slavo-bulgară), invocînd „persistenţa seculară a culturii tracice". „Cum — se întreabă ironic criticul „Vieţii romîneşti" — cultura franceză (forme sociale, limbă etc.) a putut schimba „mentalitatea" atît de mult, încît d. Iorga să fie nevoit să facă o „revoluţie" în Piaţa Teatrului (aluzie evidentă la manifestaţia naţionalistă organizată de N. Iorga la 13 martie 1906, n.n.) iar influenţa bulgară (mai bine, btzantino-bulgară) să nu  fi  schimbat „mentalitatea ?".
Mînat de interese politice, sau din megalomanie, N. Iorga săvîrşea flagrante inconsecvenţe faţă de propriile sale idei susţinute anterior. Ibrăileanu îl surprinde nu numai în cazul „perzis-tenţei culturii tracice", pe care istoricul o adusese în discuţie „ad-hoc" (uitînd că într-un articol din 1904 vorbise despre
9 — Viata romînească nr, 7
129
ţara cufundată încă în necultură), dar şi atunci cînd vine vorba despre C. A. Rosetti, poetul, care odată, potrivit opiniei fluctuante a profesorului, „n-are altceva decît uşurinţa versului său prozaic" („Istoria literaturii romîneşti din sec. XIX", vol. I, p. 230), iar altădată, e „cu mult superior Iui Bolintineanu" (Idem, vol. II, p. 194).
Citind aceste exemple, Ibrăileanu le adaugă încă unul în legătură cu boierii din generaţia de la 1840, despre care istoricul Iorga spusese cîndva lucruri adevărate, dar pe care polemistul lorga le abandonează subit pentru a introduce ideea de... boierie a sîngelui. Criticul „Vieţii romîneşti" relevă şi de data aceasta contrazicerea adversarului, avînd totodată prilejul să lămurească şi să precizeze o idee esenţială din „Spiritul critic" : „In volumul meu nu e vorba de nobleţea sîngelui, — căci ar fi fost ridicol să explic ceva prin această metafizică ieftină. Prin boieria scriitorilor moldoveni, am înţeles situaţia socială, deci: interesele de clasă, viaţa de familie mai rafinată, părinţi cu oarecare cultură, o bibliotecă în casă, posibilitatea de a avea profesori mai buni şi de a merge în străinătate etc. Aceste împrejurări ale vieţii sînt ceea ce am numit boierie 1"
Articolul „D. N. dorga, critic şi polemist" reprezintă o ripostă la acuzaţiile nedrepte ale istoricului, dar în acelaşi timp şi o denunţare a omului politic naţionalist, pe care-1 aplauda societatea burgheză, „selectîndu-1 cu tarafuri de lăutari prin gări şi cu discursuri pe la răspîntii". De asemenea, e demascată contradicţia dintre „teorie" şi practică, dintre delaclaraţiile „ţărăniste" ale directorului de la „Neamul rominesc literar" şi atitudinea sa reală, de ignorare a poporului asuprit:
„Dumneata — i se adresează Ibrăileanu lui Iorga — faci „ţărănism" de vreo opt ani, mi se pare. „Ţăranul romîn", „păstrătorul limbii şi al naţionalităţii", în sfîrşit, tot ceea ce se cuprinde în „talpa ţării". Ţărănist ca d-ta
mai rar. Dar d-ta ai nişte cărţi de călătorii „Sate şi mînăstiri", „Drumuri şi oraşe", în care zugrăveşti tot ce ai văzut în ţara asta, exprimi tot ce ai simţit... Ei bine, există un singur ţăran în volumele dumitale ? Te-au interesat pe d-ta ţăranii, viaţa lor, sărăcia lor, sufletul lor?"
Autorul „Spiritului critic..." descoperea cu această ocazie însăşi esenţa conservatoare a „ţărănismului", refractar la influenţe progresiste, din teama de a nu vedea poporul ridicîndu-se la cucerirea drepturilor politice. Fără să fie revoluţionar (Ibrăileanu îşi renega acum, din păcate, idealurile socialiste ale tinereţii), criticul „Vieţii romîneşti" era însufleţit de spirit democratic şi de o sinceră dragoste pentru ţărănime; convingeri şi sentimente care-1 situau din punct de vedere politic şi ideologic, pe o treaptă net superioară faţă de sămănătorişti. Concepţia sa despre caracterul specific naţional îşi dovedea încă odată temeinicia prin simpla confruntare cu naţionalismul lui Iorga şi mai apoi cu rasismul propagat de către cei doi corifei ai obscurantismului, A. Popovici şi A. C. Cuza.
Un alt motiv al polemicii dintre Ibrăileanu şi Iorga 1-a constituit aşa-zisul „mercantilism", al „Vieţii romîneşti". Revista ieşeană era acuzată că, retri-buind pe colaboratori, ar fi devenit o „cooperativă", în care talentele se comercializează. In completarea acestei calomnii, Iorga afirma că scriitorul trebuie să fie slujbaş în minister şi numai în ceasurile libere să se dăruiască artei. Apărîndu-se, dar acuzînd în acelaşi timp societatea burgheză, rece şi indiferentă faţă de condiţiile vieţii artistului, „Viaţa romînească" prin Ibrăileanu răspundea că scriitorul trebuie să-şi asigure existenţa în mod cinstit, ca oricare alt intelectual, din munca sa : „Oare dacă Emi-nescu, care s-a plîns adesea că n-are cu ce trăi, că nu se poate duce undeva la răcoare măcar trei zile... oare dacă lui Eminescu i s-ar fi dat „avantaje", ar fi fost un rău? Şi nu condamnă toată
130
lumea societatea romînească din vremea lui Eminescu, pentru că nu i-a dat asemenea „avantaje" ? Dar, trebuie s-o spunem, noi preferăm ca scriitorii să nu fie scoborîţi prin sinecure (căci „avantajele" înseamnă sinecure). Dacă lui Eminescu i s-ar fi dat sinecure, ar fi fost un bine, dar nu cel mai mare bine, căci a trăi din sinecure nu este a trăi din munca ta. Ceea ce ar fi salvat într-adevăr pe Eminescu, sînt acele „cooperative" de care vorbesc d. Iorga şi Porn, este răsplata muncii artistice a poetului") 1.
Principala ţintă a disputei lui Ibrăileanu cu Iorga şi sămănătorismul a rămas totuşi denunţarea tezismului (v. recenziile despre C. Sandu-Aldea), a literaturii idilice, decorative, a modului fals de interpretare a tradiţiei. Nenumărate note2 dau în vileag tarele obscurantiste ale tradiţionalismului profesat de istoricul bucureştean, ca şi de către revistele ce gravitau în jurul personalităţii acestuia. In timp ce redactorii „Luceafărului" ardelean, de pildă (O. Tăzlăoanu şi Marin Simionescu Rîmni-ceanu) încercau să promoveze un specific naţional abstract, neraportat la sentimentele şi atitudinile scriitorului3, criticul „Vieţii romîneşti" sublinia necesitatea inspiraţiei din realitate, din viaţa omului asuprit de la ţară, din folclorul şi natura patriei, care prin faptul de a fi ale noastre sînt impregnate de caracter specific naţional. Şovinismului şi primitivismului, Ibrăileanu le opune raţionalism şi spirit democratic, realism şi umanism.
★
Dacă privim cu atenţie, observăm că Ibrăileanu a fost prezent în acelaşi timp pe ambele fronturi de luptă ale polemi-
1 P. Nieanor et Co. — Pentru adevăr — V. R. nr. I (1910).
2 Ci. P. Nieanor etc. Co. — Ultimul decret al d-lui N. Iorga, V. R. (1906), p. 580 ; Alt talş, Iorga contra Iorga — V.  R. nr. 1  (1909) etc
3 Cf. G. Ibrăileanu Probleme literare — V. R. nr. 7—8 (1906).
cilor sale. In anii cînd ataca pe esteţii de la „Convorbiri literare", angaja discuţii şi cu sămănătoriştii, dar şi cu partizanii de ultimă oră ai „artei pure". Cu diferenţe de intensitate, această conduită e caracteristică întregii sale activităţi de polemist.
După ce am trecut în revistă cîteva din principalele momente ale înfruntării cu „Junimea" şi cu N. Iorga, să încercăm o reconstituire (evident în linii generale )a polemicii lui Ibrăileanu cu reprezentanţii teoretici ai decadentismului.
Iarăşi va trebui să spunem că sînt cunoscute opiniile criticului de la „Viaţa Romînească" în ceea ce priveşte poezia „nouă", de senzaţii, care-1 nemulţumea nu numai prin caracterul ei „abscons", voit obscur, dar şi prin afişarea unui condamnabil indiferentism faţă de realităţile noastre sociale şi naţionale. Polenurile pe această temă îi dau posibilitatea criticului să continue demascarea falsităţii teoriei „artă pentru artă" şi să-şi rotunjească (adăugîndu-le mereu clarificări suplimentare) ideile cu privire la rolul social al artei, la realism, la raportul dintre tradiţie şi inovaţie. Lunga discuţie cu Eugen Lovinescu, de pildă, pune pregnant în lumină ceea ce numeam la începutul rîndurilor de faţă, profilul  polemistului Ibrăileanu.
Dar mai întîi cîteva precizări.
Nu este lipsit de importanţă să amintim în cadrul acestui articol şi pe adversarii de mai mică însemnătate ai „Vieţii romîneşti", care însă au prilejuit criticului o admirabilă desfăşurare a principalelor sale mijloace polemice. Pe unul dintre aceştia îl recunoaştem în persoana lui Marin Simionescu-Rîmni-ceanu, colaborator apropiat al amintitei reviste „Luceafărul". Incercînd să teoretizeze cîteva probleme de bază ale esteticii, criticul ardelean ajungea la concluzia, deadreptul rizibilă, că artistul e un reflector pasiv de imagini şi că e absent ca judecător moral. Potrivit concepţiei sale, arta ar fi un produs exclusiv al organelor perceptive, ne avînd
131
a se ocupa cu idei, sentimente şi atitudini. Dacă mai adăugăm şi modul prolix al expunerii, ca şi o anume opacitate în urmărirea argumentaţiei adversarului, vom înţelege pe deplin condiţiile care i-au furnizat lui Ibrăileanu un adevărat deliciu polemic. Obişnuita analiză sistematică şi minuţioasă se îmbină aici cu o perspicacitate şi o ironie care-i barează preopinentului toate ieşirile. Pe capitole şi pe puncte, sînt spulberate rînd pe rînd erorile şi falsurile lui M. S. Rîm-niceanu, cărora Ibrăileanu le opune ideile cunoscute în legătură cu atitudinea critică şi filozofică a scriitorului în faţa vieţii, ca lege obiectivă, în raport de care se defineşte progresismul sau reacţionarismul operei. Deşi criticul „Vieţii romîneşti" elaborează cu această ocazie teoria greşită a solilocuiui, el ţine să confirme încă o dată că teoria „artei pentru artă" e o neîndemînatecă stratagemă de a ascunde un anumit substrat social politic, aflat în slujba unor precise interese de clasă :
„Nu, decadentismul ca concepţie estetică este ultima concluzie a „artei pentru artă", decadenţii sînt apărătorii cei mai straşnici ai acestei teorii. Am spus-o de mai multe ori; teoria „artei pentru artă" e un subterfugiu, la care recurg acei care au interes să nu caute „omul" în opera sa 1 Şi tocmai decadenţii au mat mult interes. Teoria „artei pentru artă" este oprirea de a cerceta idealul artistului, pentru că atunci se deschide marea problemă a criticii vieţii, prin ajutorul operei de artă, şi toţi aceia care n-au interes să se critice societatea sînt partizanii „artei pentru artă". Dintre aceştia din urmă, făceau parte, de-opotrivă, Mihail Dragomirescu şi Ovid Densu-şianu, pe care Ibrăileanu (dar mai ales G. Topîrceanu) i-au critict sau i-au parodiat adesea pentru teoriile lor aberante cu privire la esenţa artei şt la divizarea scriitorilor în şcoli şi curente. Intr-o „Reţetă pentru critici"1, polemis-
1 Cf. ,,Viaţa Romînească", nr. 2 (1906) pp. 290—300.
J 32
tul „Vieţii Romîneşti" reia ideea atitu dinii scriitorului, în variantă ironică, vizînd acelaşi estetism steril şi inope rant. „Ia mai întîi un tratat de psihologie — îl îndeamnă Ibrăileanu pe criticul epocii sale. — Deschizi la tabla de materii şi subliniezi senzaţiile, imaginile, fantezia, memoria, instinctul... atîta. Nu sublinia „sentimentele", căci te vei încurca : ispitit să analizezi sufletul operei şi al autorului, ai putea, dumnezeu al părinţilor noştri ! să aluneci spre căutarea „tendinţelor" operei, să devii, cu alte cuvinte, „subversiv" şi să-ţi pierzi slujba ori să te dea afară din şcoală".
Dar, cum spuneam, cea mai îndelungată dispută literară pe care a purtat-o Ibrăileanu a fost aceea cu Eugen Lovi-nescu. Urrnărindu-i desfăşurarea, va fi interesant să constatăm deosebirea fundamentală de opinii şi de poziţii, ca şi mijloacele folosite de către criticul ieşean în pasionata pledoarie pentru respectul tradiţiei marilor clasici.
Eugen Lovinescu a fost poate cel mai influent reprezentant al estetismului şi cel mai statornic adversar al „Vieţii romîneşti". Descins ca şi M. Dragomirescu din cenaclul „Convorbirilor literare", autorul „Paşilor pe nisip" a devenit curînd exponentul criticii impresioniste în slujba căreia a pus un autentic talent literar, dar nu şi o capacitate de apreciere pe aceeaşi măsură. Condu-cîndu-se după criterii formaliste, Lovinescu emite adesea judecăţi de valoare greşite, contrazise ulterior de evoluţia literaturii, fapt care-1 sileşte la... revizuiri şi uneori la acte lipsite de o prea mare probitate literară. Metoda sa critică, asemănătoare oricărei metode estetizante, suferă în primul rînd prin subaprecierea conţinutului operei şi prin supralicitarea  formei,  a stilului.
„D. Lovinescu — zice Ibrăileanu — ţine mai mult Ia stil decît la ceea ce are de spus şi dacă i se prezintă într-o chestie două soluţii, d-sa alege pe cea care se pretează  la mai mult stilism,
la mai frumoase anecdote şi citaţii, la o atitudine mai... estetică"1.
Susţinător al modernismului şi al teoriei „sincronismului estetic", Lovinescu ignorează condiţiile care stau la baza asimilării unei influenţe străine şi cere o rapidă punere de acord a literaturii cu cea franceză, fără să mediteze prea mult la realităţile noastre specifice. Ibrăileanu va combate această tendinţă, ca nefirească şi artificială, oridecîte ori va veni vorba despre „poezia nouă şi despre apărătorii ei. Chiar de la început, Lovinescu este identificat cu „critica subţire" şi „gingaşă", care dezinteresîndu-se de mesajul operei unor scriitori de valoarea lui Sadoveanu „se sufocă •— în schimb — de admiraţie pentru amicii ei intimi, care exprimă aşa de curat şi de „limpede" un fond ce nu există" 2. Cum criticul impresionist era un partizan al „poeziei noi" şi al „criticii estetice", el va constitui o ţintă permanentă a campaniilor lui Ibrăileanu. II vom reîntîlni deci şi cînd vom discuta despre polemica „Vieţii romîneşti" cu Paul Zarifo-pol şi în genere, cu reprezentanţii modernismului de după război. Să-1 urmărim deocamdată pe autorul „Paşilor pe nisip" în disputa sa individuală cu criticul ieşean. Iată-1, de pildă, în 1925, într-un moment amuzant dar nu mai puţin semnificativ al polemicii, iscată acum de o controversă filologică. Lui Eugen Lovinescu nu i se păreau „poetice" şi autentice cuvintele mîntuire, biruinţă, neam, ca fiind de origine maghiară, şi propune înlocuirea lor cu variantele latine : salvare, victorie, popor. Ibrăileanu (poate împreună cu Topîrceanu, căci procedeul va fi folosit întocmai în articolul de mai tîrziu al poetului, „Oiţă bîrsană") răspunde prin simpla substituţie a cuvintelor respective în textul eminescian şi într-o serie de locuţiuni populare. Efectul comic e singur suficient pentru a demonstra  absurditatea adversarului.
1 G. I. — Eugen Lovinescu — „Paşi pe nisip", V. R. nr. 4 (1906).
! CF. „Din lumea scriitorilor", V. R. nr. 5 (1911),  p. 303.
Cele două versiuni sînt denumite ironic Versiunea barbară (adică aparţinînd lui Eminescu) şi Versiunea gingaşă (cea lovinesciană). Aşa dar, Ibrăileanu începe :
„Versiunea barbară: Fluturi mulţi de multe neamuri vin în urma lui un lanţ. Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi
berbanţi.
Versiunea gingaşă: Fluturi mulţi de multe popoare vin în urma lui un lanţ, etc.
Versiunea   barbară:   împărat   slăvit e
codrul
Neamuri mii îi cresc sub poale
Versiunea   gingaşă:   împărat   slăvit e
codrul
Popoare mii îi cresc sub poale", etc.
Cum s-a dovedit plin de reuşită, procedeul e aplicat şi în expresii ca: „Ce neam de om o mai fi şi ăsta" (varianta Lovinescu: Ce popor de om o mai fi şi ăsta) ; „Căderea neamurilor şi ridicarea noroadelor" (varianta Lovinescu : „Căderea popoarelor şi ridicarea noroadelor") ; „Treabă de mîntuială" (varianta Lovinescu : „Treabă de salvare") sporind şi mai mult ridicolul propunerii pe care ulterior Lovinescu şi-o va retracta. Totuşi demonul polemic al criticului de la Iaşi n-are linişte pînă ce nu aduce ultima probă zdrobitoare. Ca şi altădată în polemicile cu Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu, Ibrăileanu construieşte un admirabil sofism, folosind premizele false ale adversarului :
„Premisa I : Scriitorii care întrebuinţează neam, etc. în loc de popor îşi închipuie că scriu o limbă mai autentic romînească.
Premisa II: Eminescu întrebuinţează neam etc. în Ioc de popor.
Concluzia : Deci Eminescu îşi închipuie că scrie o limbă mai autentic romînească" 1.
' P. Nieanor et Co. — Civilizaţia modernă V.  R.  nr.   11—12 (1925).
133
In sfîrşit, un moment grav al polemicii are  loc în 1929,  cînd Lovinescu tipăreşte, sub îngrijirea sa o ediţie a poeziilor şi prozei lui Eminescu. In două lungi articole \ Ibrăileanu demonstrează foarte supărat   incompetenţa   noului   editor şi reaua sa credinţă în utilizarea surselor. Discuţia capătă aspectul unui rechizitoriu pe care Ibrăileanu (însuşi lezat prin faptul de a i se fi copiat ideile) îl expune cu severitate. Polemistul ne apare acum ca un apărător nedesminţit al memoriei lui Eminescu şi integrităţii textului eminescian, punînd la dispoziţia specialiştilor un material filologic şi estetic dintre cele mai interesante.
Chiar în cadrul unei asemenea discuţii Ibrăileanu nu pierde din vedere că are în faţă pe adversarul perpetuu, critica modernistă, ale cărei vicii de metodă şi de orientare, se dovediseră de atîtea ori nefaste literaturii romîne.
„D. Lovinescu ştie că pînă acum nu l-am luat în serios niciodată. Nu era pentru ce. Scobora pe ceilalţi scriitori, ca să-i înalţe pe „modernişti", mai toţi' musafiri ai ceaiurilor d-sale. Ei şi? Nu rezulta de aici nimic pozitiv pentru nimene.
Dar acum s-au schimbat lucrurile. Acum s-a apucat să facă ridicoli pe scriitorii mari, desfigurîndu-le opera. (Aud că ceea ce a făcut cu opera lui Creangă — căci 1-a „editat" şi pe el — întrece chiar ceea ce a păţit Eminescu). Acum, da, a apucat calea cea adevărata ca să distrugă pe scriitorii „reacţionari". Cu critica estetică nu făcuse nimic. Po-cindu-le opera, succesul îi este asigurat" 2.
Ca şi în polemica purtată cu Iorga criticul „Vieţii romîneşti" îşi dezvoltă argumentaţia în aşa fel, încît pînă la urma denunţă esenţa reacţionară a concepţiilor adversarului, cu mult mai gravă
Fm,„G' ibTăi,e1ami -l ..Ediţiile poeziilor Iui Ermnescu" _ Ediţia d-lui Lovinescu - V R
-'id  nr(IU-I2?i °- "E- Lovinescu est« vesel"
2 Q. Ibrăileanu vesel", art. cit.
134
..D.  E.  Lovinescu este
şi mai periculoasă decît o referinţă istorică greşită, mistificată sau plagiată.
Este interesant să observăm, că în perioada de după primul lăzboi mondial liniile generale de atac ale polemicilor lui Ibrăileanu  se  adîncesc,  parcă unificîn-du-se într-un front comun. Combaterea „ţărănismului" tradiţionalist şi a poeziei moderniste se produc acum concomitent, criticul ajungînd la o concluzie comună,' perfect valabilă pentru ambele tendinţe reacţionare. Atît în articole ca „Poezia nouă", „Influenţe străine şi realităţi naţionale", „Caracterul specific naţional" si „Greutăţile criticii estetice", cît şi în note miscellanee ca „Netoleranţa", „Antologia stilului modern" etc., Ibrăileanu îşi exprimă din ce în ce mai închegat şi mai • clar ideea — cunoscută — că literatura romînă nu-şi va aduce contribuţia la tezaurul   umanist   al   culturii universale, decît reflectînd realităţile noastre specifice şi asimilîndu-şi influenţele străine care i se potrivesc. De pe această poziţie neclintită, raţionalistă şi democratică, polemizează   Ibrăileanu   cu reprezentanţii decadentismului şi cu tradiţionaliştii şovini şi mistici.
Autorul „Spiritului critic" scoate mereu în evidenţă caracterul artificial, de pastişă al poeziei moderniste, lipsa ei de substanţă şi de specific naţional (fiind o poezie de senzaţii şi de import), trăsături care o transformă într-o anexă a literaturii decadente franceze. Spirit lucid, cu  mare capacitate de recepţie, criticul „Vieţii romîneşti" face însă precizarea  că  poezia  „nouă" (simbolistă, futuristă, ermetică, etc.) nu trebuie confundată cu poezia nouă, care marchează într-adevăr un progres, prin faptul de a-şi fi asimilat experienţele tradiţiei naţionale şi universale. Deşi a manifestat o exagerată rezervă faţă de inovaţiile poetice creatoare ale sec. XX, Ibrăileanu era pe deplin conştient că Arghezi e un mare poet modern, aşa cum o părere similară o avea despre Baudelaire. Ceea ce-1 revoltă pe critic este impostura, şar-latania, care „interesează — cum spune la un moment dat — mai mult etica
decît estetica literara". Ideia că poezia decadentă este o mistiîicaţie şi, în ultimă instanţă, o diversiune reacţionară apare foarte limpede în următorul pasaj din articolul „Influenţe străine şi realităţi naţionale" :
„Amatorii de noutăţi cu orice preţ se cred foarte înaintaţi şi revoluţionari. Şi totuşi sînt reacţionari, căci „reacţionarismul" nu e, nu poate fi altceva decît ceea ce împiedică progresul. Şi „noutăţile" acestea — nefiind o contribuţie reală la îmbogăţirea literaturii naţionale, mai mult: enervînd mereu mişcarea literară, producînd confuzii în public, stricîndu-i gustul, abătînd unele energii creatoare de la adevărata literatură — sînt piedici în calea progresului şi deci reacţionare"
In timp ce decadentismul repudiază „tradiţia noastră literară, literatura anterioară, spiritul naţional, şi se inspira numai de la literatura străină şi... de la o literatură, care ni se potrivea mult mai puţin decît ni s-ar fi potrivit Alfred de Vigny în vremea lui Alecsandri şi Bolin-tineanu", — literatura sămănătoristă „repudia influenţa străină şi se mărginea la imitarea poporului". In ce constă această „imitare a poporului", ne arată criticul imediat mai departe: „Aşadar, ţărănismul literar este afectarea tonului, stilului şi limbii ţărăneşti de cătră un tîrgoveţ, care nu reuşeşte să-şi însuşească tonul, stilul şi limba adevărat ţărănească şi care îşi exprimă propriile-i sentimente de tîrgovăţ în acea formă pseudoţărănească, ori transcrie viaţa orăşenească în aceeaşi formă . pseudoţărănească, ori zugrăveşte o pseudoţărănime în lorma aceasta pseudoţărănească".
Se constată, prin urmare, ca şi în cazul poeziei „noi", şarlatania şi impostura, care, folosite în chip diversionist, ţinteau scopuri dintre cele mai reacţionare. Pentru Ibrăileanu din epoca de după 1920 tradiţionalismul (mistic şi şovin) şi decadentismul sînt feţele unei singure şi aceleaşi monede calpe: „In faţa ţărănismului literar, care parodia şi
1 Cf. G. Ibrăileanu — Influenţe străine şi realităţi naţionale — V. R. nr. 2 (1925).
caricaturiza ţărănia, bădărăniza literatura şi arăta dispreţ culturii şi literaturii străine, —• stătea „poezia nouă", care parodia şi caricaturiza artificialismul parizian şi repudia elementul naţional".
Disputa criticului ieşean cu estetismul, prezentă de data aceasta mai ales în cadrul studiilor de sinteză, cunoaşte un moment important (şi culminant) în 1928. Dacă în „Caracterul specific naţional în literatura rornînă" şi în „Influenţe străine şi realilăţi naţionale", adversarii trebuiesc deduşi (Lovinescu, M. Drago-mirescu, Iorga, etc.), în articolul polemic „Greutăţile criticii estetice" ei sînt numiţi şi, încă o dată, caracterizaţi. In primul rînd, discuţia se duce cu Paul Zarifopol, critic foarte cultivat, care se erija din păcate în apărător al estetismului. După un schimb de replici între acesta şi Mihai Ralea pe tema criticii psihologice şi sociologice, veşnic neliniştitul Ibrăileanu interveni, bineînţeles de partea mai tînă-rului său confrate M. Ralea, care avea să-1 continuie la conducerea „Vieţii romîneşti".
Pledoaria tindea să demonstreze necesitatea criticii complecte, care-şi subsumează toate specialităţile critice, în terminologia lui Ibrăileanu : critica estetică, psihologică, formînd părţile acestui tot. Deşi conceptul ne apare oarecum imprecis, el are meritul de a combate exclusivismul estetic al lui Paul Zarifopol (şi nu numai al lui), semnalînd adevăratul pericol pentru cultură al criticii „tehnice" : „Reducerea întregii critici literare la singura critică tehnică, nu ar fi numai sărăcirea criticii—- cu atît mai mult cu cît critica tehnică este scurtă şi estetica este în faşă, ci ar fi şi un act de obscurantism, pentru că este un act de-a dreptul contra culturii unui popor. E semnificativ că pasiunea exclusivistă de la noi pentru această critică merge alăturea cu ura împotriva ideilor. Şi e semnificativ că la noi acest amor şi această ură au început să înflorească în perioada postbelică de întuneric, de lene intelectuală, de dispreţ pentru intelectuali, de şcoli fără profesori, etc.".
135
Pasionanta argumentaţie ne aminteşte polemica avută cu Iorga, dar numai pe latura dezvoltării şi clarificării unor idei anterioare, căci ţinuta este cu totul alta. Scoţînd la iveală imposibilitatea criticii estetice de a cuprinde în întregime şi adîncime   fenomenul  literar, Ibrăileanu stabileşte o şi mai strînsă legătură între diferitele   „instrumente"   ale criticului, (istoria, sociologia, psihologia), cu ajutorul cărora se poate efectua o analiză completă şi concludentă. Apare astfel şi mai pregnantă metoda realistă de cercetare pe care o folosea deobicei criticul ieşan, metodă care pune opera literară in legătură nu numai cu atitudinea scriitorului dar şi cu condiţiile vieţii materiale :
„Nu credem - j se adresează Ibrăileanu lui P. Zarifopol - că este dăunător şi nici măcar inutil ca un critic literar să releve atitudinea lui Creangă faţa de ierarhia socială, de religie şi de reprezentanţii ei, faţă de femeie, faţă de natura;  să arate apoi că ireverenţiozi-tatea lui faţă de mărimile lumeşti şi de lucrurile auguste, idealul lui realist şi prozaic despre femeie, absenţa naturii din opera lui şi felul cum o priveşte cînd o bagă în seamă — sînt atitudini specific ţărăneşti şi moldoveneşti în genere, dintr-un anumit moment şi dintr-o anumită regiune în specie. Nu credem apoi că este vătămătoare şi nici chiar inutilă reducerea tuturor caracterelor lui la o anumită psihologie şi sociologie.
Nouă ni se pare că fenomenul Creangă apare atunci mai complect si că aspectul pur estetic al fenomenului apare mai clar. A lega stilul lui homeric de primitivitatea unei mentalităţi, neatinsă încă de cultura orăşenească nu este nici inutil, nici primejdios".
Interdependenţa dintre opera literară, (recte, scriitor), şi condiţiile social-isto-rice apare direct formulată ceva mai departe, cînd autorul explică motivele pentru  care consideră  necesară critica
completă: „Dar neclintiţi pe terenul nostru că, fenomen al vieţii, legat cu şi condiţionat de întreaga viaţă, opera de artă, chiar dacă ar putea fi perfect înţeleasă subt aspectul ei tehnic, fără ajutorul niciunei alte discipline decît estetica pură, nu poate fi înţeleasă complect, fără psihologie, sociologie, biologie, istorie etc. — vom reclama drepturile criticii complecte", (s.n. Al. S.).
Reluînd opinii pe care le-am subliniat în cuprinsul acestui articol, Ibrăileanu ţinea să precizeze, ca şi în cazul poeziei „noi", că el şi „Viaţa romînească" nu dezaprobă estetica, ci „Estetica", grimasa strîmbătura estetică. Vizate erau şi de astă dată „critica-tăvălug" a luiM. Dra-gomirescu şi „critica titirez" a lui E Lovinescu, deficitare mai cu seamă la capitolul judecăţilor de valoare:
„Hogaş a trecut pe acest pămînt fără ca critica estetică să bage de seamă. D-na P. Bengescu cîtă vreme a stat departe de coteriile estetice, adică exact în vremea cînd a scris opera care convenea temperamentului  d-sale artistic, a fost complet   ignorată   de   critica estetică. D. Galaction a creat o proză strălucitoare, dar critica estetică 1-a insultat sau ignorat". „în acelaşi timp, critica estetică a „lansat" toate nulităţile şi a căutat să coboare pe Coşbuc, pe Caragiale, pe Sa-doveanu, pe Brătescu-Voineşti, etc. Iar cînd, silită de modă, a acceptat vreun talent, a fost şi mai rău:  înghesuit în categoriile stilistice şi  gramaticale ale criticii estetice, scriitorul îşi dă duhul".
Cu articolul „Greutăţile criticii estetice", Ibrăileanu marca ultimul moment teoretic important al îndelungatei sale polemici cu partizanii de diverse nuanţe ai artei gratuite. Demonstraţia dobîndea în discuţia cu P. Zarifopol, ca şi în studiile amintite, o deosebită forţă de sintetizare a cîtorva idei esenţiale, care au fost confirmate în bună măsură dp însăşi dezvoltarea literaturii. Realismul şi valorile autentice i-au dat dreptate lui Ibrăileanu.
UNII TERMENI ECONOMICI IN „DICŢIONARUL LIMBII  ROMÎNE MODERNE"
ăspunzînd   unei   necesităţi adînc
simţite, lingviştii din ţara noas-W A ^Hl tră au dat în ultimii ani opere
de căpetenie, menite să fie pe lingă o călăuză pentru cunoaşterea limbii naţionale, un mijloc de orientare ideologică şi ştiinţifică în însuşirea culturii noi, socialiste. Apariţia „Dicţionarului limbii romîne literare contemporane" în patru volume şi peste doi ani a „Dicţionarului limbii romîne moderne" într-un volum, prezintă o deosebită importanţă pentru viaţa noastră culturală. 'Acest lucru este dovedit şi de interesul manifestat pentru aceste lucrări de un public larg.
Un loc important în dicţionarul limbii romîne moderne îl ocupă termenii din do, meniul economiei. Definirea ştiinţifică a acestora prezintă o mare importanţă ideologică şi politică. încă la Congresul al XX-lea al P.C.U.S. tov. Hruşciov a subliniat că „...în prezent o însemnătate foarte mare are învăţătura economică a marxism-leninismului, problemele economiei concrete, a industriei, agriculturii, construcţiilor, transporturilor .şi comerţului. In centrul propagandei noastre trebuie să se afle problemele ştiinţei economice marxist-lenin-iste în legătura ei indisolubilă cu practica construcţiei comuniste"
' N. S. Hruşciov — Raportul de activitate al Comitetului Central al P.C.U.S. la Congresul al XX-lea al Partidului. Edit, de Stat pentru literatură  politică,   1956,  pag. 152.
D. GRINDEA şi R. COMISIONER
Aceasta apreciere arc o deosebită actualitate pentru etapa ce o parcurgem astăzi — desăvîrşirea construcţiei socialiste în ţara noastră.
Natura relaţiilor de producţie din ţara noastră, faptul că oamenii muncii sînt stăpînii mijloacelor de producţie au făcut oa noţiunile economice să nu mai fie apanajul unui număr restrîns de specialişti, ci să pătrundă în păturile cele mai largi. Categorii economice ca : venit naţional, acumulare socialistă, preţ de cost, beneficiu, buget, fondul întreprinderii, etc., le găsim în mod frecvent în documentele de partid şi de stat şi sînt larg dezbătute de către oamenii muncii în consfătuiri de producţie sau în forme diverse ale învăţămîntului de partid.
După cum se menţionează în „Prefaţa", dicţionarul limbii romîne moderne într-un volum prezintă unele îmbunătăţiri faţă de dicţionarul mare apărut anterior. Termeni ca : marfă, beneficiu, amortizare, aprovizionare, capital, întrecere socialistă, sînt bine definiţi.
Totuşi, precizarea unui şir de noţiuni economice de largă circulaţie în documentele de partid şi în presa noastră, prezintă serioase deficiente din punct de vedere ştiinţific. Aceste deficienţe sînt generate de definirea abstractă, generala, ruptă de caracterul relaţiilor de producţie, a unor termeni economici, precum şi de existenţa unor confuzii   în   prezentarea   anumitor noţiuni.
137
De asemenea, din dicţionar lipsesc o serie de termeni economici de mare importantă, în timp ce al(i termeni actualmente depăşiţi continuă  să fie menţionaţi.
*
După cum e firesc, termenii economici şi îndeosebi conţinutul lor reflectă caracterul relaţiilor de producţie existente într-o orîn-duire economică sau alta. In „Dicţionar" se ţine uneori seama de acest lucru dîn-du-se, cînd este cazul, o definiţie distinctă pentru acelaşi termen, cu precizarea : în capitalism şi în socialism. Aceasta apare cu atît mai necesar cu cît o seric de categorii economice din orînduirile precedente continuă să-şi menţină denumirea şi în orânduirea socialistă, deşi conţinutul lor este radical deosebit. Din păcate, însă, acest lucru nu este făcut totdeauna, deşi este vorba de termeni foarte importanţi.
Astfel, termenul de plus-produs este definit drept „cantitatea de produse obţinute de producător peste cele necesare existentei sale, care se crează prin supra-muncă şi care este însuşită de exploatator".
Definirea este incorectă din punct de vedere ştiinţific, întrucît plus-produsul nu este o categorie economică specifică numai orânduirilor soeial-economice bazate pe clase antagoniste. Plus-produsul a existat şi va exista în ori ce orînduire social-cconomică, fiind determinat în esenţă nu dc existenţa claselor antagoniste, ci de dezvoltarea forţelor de producţie. El a apărut încă în condiţiile comunei primitive, odată cu folosirea primelor unelte rudimentare care au dat posibilitatea producătorului să obţină o cantitate de produse peste necesarul său zilnic, a continuat să existe în celelalte orînduiri sociale şi va continua să existe şi în comunism. Alta este însă problema dacă plus-produsul creat de producători este însuşit de întreaga societate, cum este cazul de exemplu în socialism, sau numai de anumite clase sau grupuri sociale, cum este situaţia în orînduirile sociale bazate pe clase antagoniste. In definirea din dicţionar se amestecă esenţa plus-produsului  cu forma  lui  de însuşire care
diferă de la o orînduire social-economică la alta. prezentîndu-se unilateral numai definirea plus-produsului în societăţile bazate pe clase exploatatoare.
Termenul investi/ie este definit astfel •. „plasare, alocare a unui fond, a unui ca: pital într-o întreprindere; sumă de bani, fond investit într-o întreprindere".
S-ar părea că tratarea acestei categorii este făcută diferenţiat pentru economia capitalistă şi cea socialistă, în primul caz fiind vorba despre un plasament de capital într-o întreprindere, în al doilea caz de investirea unei sume de bani. Această diferenţiere este însă cu totul insuficientă, deoarece din amîndouă definiţiile lipsesc elementele principale care caracterizează esenţa acestei categorii într-o orînduire socială sau alia.
In capitalism investiţia este între-adevăr: un plasament de capital pe termen lung. Ceea ce este caracteristic însă, şi trebuie neapărat subliniat, este faptul că acesl plasament este făcut în scopul obţinerii unui profit. Apoi nu este necesar ca plasamentul de capital să fie făeut într-o întreprindere. Este ştiut că în epoca imperialismului investiţiile de capital se fac şi sub forma cumpărării tie hîrtii de valoare sau   obligaţiuni   ale statului.
Cu totul altfel trebuie definită categoria „investiţii" în socialism. Acestea constituie totalitatea cheltuielilor destinate creării de noi fonduri fixe cu destinaţie productivă şi neproductivă şi reconstrucţiei celor existente, fiind principala sursă a reproducţiei socialiste lărgite.
Deficienţe asemănătoare se remarcă în conţinulul termenului de buget, care este redat astfel : „plan cuprinzînd bilanţul veniturilor şi cheltuielilor probabile ale unui stat, ale unei întreprinderi, etc.. pe o perioadă determinată, bazat pe experienţa financiara a anului expirat".
Această definiţie săvîrşeşte o importanta confuzie principială. In nici un caz nu putem da o definiţie „generală" a bugetului, care să nu ţină "scama de deosebirea fundamentală dintre bugetul socialist şi cel capitalist. Bugetul statului capitalist este un instrument de redistribuire a unei părţi
138
din venitul naţional în interesul claselor exploatatoare, pe cînd în socialism bugetul statului reprezintă principala formă de constituire şi folosire planificată a fondului centralizat de resurse băneşti, în scopul satisfacerii nevoilor creseînde ale societăţii.
Lăsînd la o parte dispariţia în definiţia de mai sus a conţinutului de clasă al bugetului, nu pulem fi de acord cu ideea fundamentării bugetului „pe experienţa financiară a anului expirat". Această caracteristică a bugetului capitalist nu mai este proprie bugetului socialist, care are la bază în primul rînd planul economiei naţionale. In mod normal, în dicţionar ar fi trebuit să fie redată definiţia bugetului socialist cam în felul următor: „planul financiar de bază al statului socialist, reprezcntînd principala formă de constituire şi repartizare a fondului centralizat de resurse băneşti al stalului, cu scopul dc a asigura îndeplinirea planurilor economiei naţionale".
Pentru salariu în dicţionar există următoarea definiţie: „Retribuţia pe care o primeşte cineva regulat pentru munca pe care o îndeplineşte undeva". Această defi-diţie păcătuieşte de asemeni prin caracterul ei general, abstract. Este cunoscut că esenţa salariului este radical deosebită în capitalism şi socialism şi ca atare ea nu poate fi definită într-un singur mod. Dacă în capitalism salariul reprezintă forma transformată a preţului forţei de muncă, datorită faptului că însăşi forţa de muncă este o marfă, în socialism salariul reprezintă o parte din venitul naţional ce se repartizează celor ce muncesc, în conformitate cu cantitatea şi calitatea muncii lor.
In ce priveşte definirea venitului national, aici Dicţionarul prezintă distinct o definiţie pentru venitul naţional în capitalism şi pentru venitul naţional în socialism.
Din păcate, din definiţiile date nu rezultă deosebirea esenţială, fiindcă în ea nu se introduce caracterul relaţiilor de producţie (în capitalism, relaţii de exploatare ; în socialism, relaţii de colaborare şi ajutor reciproc).
Ca un ultim exemplu privind definiţii generale rupte de caracterul relaţiilor de producţie indicăm definirea termenului in-
dustrializare, termen deosebit de uzitat dată fiind însemnătatea lui. In Dicţionar termenul apare definit astfel : „acţiunea de a industrializa şi rezultatul ei ; introducere! tehnicii mecanizate în economia unei ţări". Definirea face total abstracţie de natura relaţiilor de producţie şi din această cauză nu poate da o imagine clară a ceea ce constituie industrializarea socialistă. După cum la termenul agricultură se face în Dicţionar o menţiune distinctă „agricultura socialistă", considerăm necesar ca şi la termenul industrializare să se menţioneze un termen distinct „industrializare socialistă".
O altă serie de definiţii sînt date neclar, conţin greşeli teoretice evidente sau crează confuzii.
Astfel, termenul criza generală a capitalismului este definit în dicţionar ca : „epoca istorică a prăbuşirii capitalismului, cuprinsă între prima revoluţie socialistă şi victoria revoluţiei socialiste în întreaga lume, caracterizată printr-o supraproducţie de mari proporţii, printr-o paralizare a tuturor sferelor de activitate (socială, politică, ştiinţifică, artistică), printr-o desfăşurare inegală, care loveşte ţările capitaliste în momente diferite şi cu intensificări diferite, prin împletirea crizei industriale cu criza agrară şi prin izbucnirea de conflicte şi războaie, al căror rezultat final este  pieirea  inevitabilă   a capitalismului".
Definirea de mai sus este nesatisfăcătoare nu numai datorită unor formulări greşite (ca, de exemplu, „paralizarea tuturor sferelor de activitate"), cît, în primul rînd, lipsei trăsăturilor esenţiale ce caracter! zează această epocă.
După cum se ştie, trăsătura fundamentală a crizei generale a capitalismului o constituie scindarea lumii în două sisteme diametral opuse prin natura lor social-cco-nomică. O trăsătură esenţială este, de asemenea, criza sistemului colonial al imperialismului, ascuţirea puternică a problemei pieţelor şi, în legătură cu aceasta, folosirea incompletă cronică a capacităţilor de producţie a întreprinderilor şi apariţia şomajului cronic de masă în ţările capitaliste.
139
In aceste observaţii nu nc-am referit Ia aspectele noi ale definirii acestui termen ca urmare a tezelor elaborate de Consfătuirea Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti de la Moscova, deoarece dicţionarul a apărut mai înainte. Desigur că într-o viitoare ediţie definiţia va trebui să reflecte trăsăturile determinante ale noii etape a crizei generale a capitalismului •— transformarea sistemului mondial socialist în factorul hotărâtor al dezvoltării societăţii omeneşti, îngustarea considerabilă a sferei de dominaţie a imperialismului, destrămarea sistemului colonial, agravarea tuturor contradicţiilor sistemului capitalist.
Eronată este şi definirea termenului „cererea şi oferta" ca „raport dintre necesitatea de cumpărare şi cantitatea de mărfuri adusă pe piaţă". „Cererea şi oferta" este în realitate raportul dintre cererea solvabilă şi oferta de mărfuri.
Definirea justă a raportului dintre cerere şi ofertă avînd o deosebită însemnătate în condiţiile capitalismului este necesar să subliniem  unele  aspecte,  pe  această linie.
A substitui în raportul de mai sus cererea solvabilă cu necesitatea de cumpărare înseamnă a elimina conţinutul principal al acestei corelaţii, în care se manifestă contradicţia fundamentală a capitalismului.
Cererea solvabila este într-adevăr cererea de mărfuri, dar spre deosebire de necesitatea de cumpărare, care este nelimitată, ea este determinată de volumul mijloacelor financiare de care dispun cumpărătorii. Această cerere este condiţionată de caracterul modului de producţie, de mărimea venitului naţional şi de repartiţia lui.
Corelaţia dintre cererea solvabilă şi o-fertâ, în capitalism — şi nu dintre necesitate şi ofertă — se formează în mod şti-hinic şi prin oscilaţiile preţurilor pe piaţă, influenţează repartizarea mijloacelor de producţie şi a muncii între diferitele ramuri ale economiei. Rămînerea în urmă a cererii solvabile faţă de oferta de mărfuri este <» trăsătură a capitalismului care duce în ultimă instanţă la crize economice de supraproducţie.
Deficienţe asemănătoare se remarcă şi în definirea noţiunii de mică producţie de mărfuri. Din Dicţionar reiese că mica producţie de mărfuri este o „formaţie social-economică care cuprinde gospodăriile ţărăneşti mici şi mijlocii şi atelierele micilor meseriaşi, a căror producţie serveşte pentru acoperirea nevoilor proprii şi pentru schimb".
Definiţia  are  două  lipsuri,  ce trebuiesc înlăturate :
1. — mica   producţie   de   .mărfuri este prezentată ca o „formaţie social-economică", deci oa un tip dc relaţii de producţie dc sine stătătoare sau, mai pe scurt, un mod de  producţie.   După  cum   se  ştie, istoria societăţii din punctul de vedere al dezvoltării relaţiilor de producţie cunoaşte 5 tipuri de formaţii social-economice : comuna primitivă, sclavagismul, feudalismul, capitalismul  şi   comunismul   (cu  cele  2 faze). Mica  producţie  de mărfuri  nu constituie o formaţie social-economică distinctă. Avînd ia bază proprietatea privată asupra principalelor  mijloace   dc   producţie,   mica producţie de mărfuri există în toate formaţiile  social-economice bazate  pe  acest tip de proprietate (sclavagism, feudalism, capitalism) desigur cu unele deosebiri de la o forma  la  alta.   In  condiţiile  perioadei de trecere de la capitalism la socialism, cînd coexistă   mai   multe   sectoare social-economice. mica producţie de mărfuri reprezintă, îndeosebi în agricultură, un important sector social-economic din economia naţională, căreia partidul clasei muncitoare îi acordă o   atenţie   deosebită.   Şi   aici   ajungem la cea de a doua deficienţa esenţială a definiţiei.
2. — Nu apare diferenţa specifică a micii producţii dc mărfuri, ca formă socială de producţie bazată pe proprietatea privată, faţă de producţia de mărfuri sclavagistă, feudală sau capitalistă, bazate de asemeni pe proprietatea privată. Respectiv, din definiţie nu rezultă că această producţie este obţinută de producători fără exploatarea muncii străine, ceea ce face ca micul producător să fie considerat un aliat firesc al clasei muncitoare în procesul construirii socialismului, un aliat faţă de care Parti-
140
«Iul şi Statul proletar iau toate măsurile pentru ridicarea nivelului său dc trai şi pentru atragarea sa pe făgaşul socialismului.
In legătură cu asemenea definiri, a unor noţiuni economice de largă circulaţie, trebuie să ne oprim şi asupra termenului bază economică. In Dicţionar noţiunea de bază economică se defineşte ea „orînduirea economică a societăţii într-o etapă dată a dezvoltării ei". Definirea bazei economice drept o „orînduire economică" este însă greşită.
Baza economică a unei societăţi o constituie totalitatea relaţiilor de producţie existente în acea societate într-o anumită etapă a dezvoltării ei. întrucît relaţiile de producţie reprezintă însă numai o latură a unui mod de producţie sau a unui tip de orînduire, între baza economică şi orânduirea economică nu se poate ipune semnul egalităţii, cum se face în Dicţionar. Este adevărat că schimbarea relaţiilor de producţie — şi, implicit, a bazei economice în decursul istoriei, ca urmare a dezvoltării continui a forţelor de producţie şi a necesităţii punerii în concordanţă cu acestea —■ duce la schimbarea a însăşi orînduirii economice existente. Dar această schimbare este determinată în primul rînd de schimbările ce au loc în cadrul forţelor de producţie, ca elementul cel mai mobil şi mai revoluţionar al producţiei şi numai apoi, şi în funcţie de aceasta, în relaţiile de producţie, în baza economică, ceea ce duce în ultimă analiză la însăşi  schimbarea  orînduirii economice.
Confundarea bazei economice cu orîndui-rea economică împiedică înţelegerea profundelor procese revoluţionare ce au avut loc în ţara noastră în perioada de trecere de la capitalism la socialism.
Considerăm, de asemenea, necorespunzătoare definirea termenului mod de producţie. Astfel, în Dicţionar apare că, din punctul de vedere al economiei politice, modul de producţie este „felul în care oamenii obţin bunuri materiale şi care reprezintă. unitatea dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie". O atare definiţie a unei noţiuni atît dc complexe şi de excepţionala
importantă politică şi economică este după părerea noastră nesalisfăcătoare şi de neînţeles. Din prima parte a definiţiei acestei categorii economice nu rezultă conţinutul său social-istoric şi tocmai această lipsă împiedică înţelegerea celei de a doua părţi a definiţiei. Cînd vorbim de „mod de producţie" nu ne referim numai la felul în care oamenii obţin bunurile materiale în general, ci în primul rînd la forma social-istorică determinată, în care le obţin. Caracterul social-istoric se referă nu numai la prima parte a definiţiei, dar şi la a doua, avînd în vedere că această unitate nu se realizează de la sine şi nici nu rărmîne veşnic aceeaşi. Io sfîrşit, în definiţie nu se subliniază că modul de producţie constituie factorul determinant în dezvoltarea societăţii.
O altă noţiune de largă circulaţie şi de o deosebită însemnătate este preţul de cost. In dicţionar el este definit drept „totalul cheltuielilor necesare pentru fabricarea unui bun oarecare". Această definiţie este din punct de vedere ştiinţific incorectă. Aci se confundă preţul de cost cu cheltuielile sociale de producţie. După cum se ştie, preţul de cost reprezintă numai o parte a cheltuielilor sociale dc producţie. Spre deosebire de preţul de cost, care cuprinde numai valoarea mijloacelor dc producţie consumate şi valoarea produsului creat de munca pentru sine, cheltuielile sociale dc producţie cuprind în plus şi valoarea produsului creat de munca pentru societate. Deci definiţia din Dicţionar trebuie corectată în sensul că preţul de cost reprezintă numai o parte din „totalul cheltuielilor...", arătîndu-se anume care.
Intîlnim unele confuzii şi în definirea termenilor de acumulare socialistă şi capitalistă.
în „Dicţionar" termenul de acumulare socialistă este definit astfel: „Partea din venitul naţional net formată din mijloace de producţie şi de consum şi destinată fondurilor social-culturale neproductive".
în definiţie se foloseşte noţiunea de venit naţional net. Aceasta este de neînţeles avînd în vedere că însuşi venitul naţional   este   o   mărime  netă   rezultată din
14!
deducerea din produsul social total, creat de oamenii muncii în decurs de un an, a cheltuielilor material necesare obţinerii producţiei din anul respectiv. Această noţiune de venit national net, nu are nici o justificare în definirea acumulării socialiste.
In ce priveşte termenul „acumularea capitalistă", există următoarea definiţie : „re-transformarea plus-valorii în capital" şi nu, cum ar trebui, ,,rctransformarea unei păr|i a. plus-valorii în capital".
Termenul injlufie este definit astfel ; „fenomen specific perioadelor de criză din economia capitalistă, conslînd dintr-o emisiune de hîilie-inonedă peste necesităţile reale ale circulaţiei băneşti, ceea ce duce la devalorizarea banilor şi la scumpirea mărfurilor".
In primul rînd, fenomenul inflaţiei nu a fost niciodată caracteristic perioadelor dc criză, iar în condiţiile actuale ale capitalismului el este un fenomen permanent. Apoi literatura marxistă de specialitate a subliniat adeseori că fenomenul inflaţiei poate fi caracterizat numai prin indicarea celor trei trăsături esenţiale, care numai în lota-litatca lor pot defini în mod just noţiunea inflaţiei. Dicţionarul arată numai două din acestea, omi|înd-o pe cea principală. Prin aceasta  întreaga  definiţie  apare incorectă.
Prima trăsătură caracteristică a inflaţiei, umplerea canalelor circulaţiei băneşti peste necesităţile economiei naţionale, lămureşte faptul că procesul inflationist nu poale avea loc decît în condiţiile circulaţiei banilor de hîrtie, care prin natura lor nu au posibilitatea — aşa cum o aveau banii aur — să iasă din circula|ia activă, să se tezaurizeze. A doua trăsătură, aceea a deprecierii hanilor de hîrtie, ca urmare a cantităţii sporite fală de necesităţile circulaţiei monetare, aduce precizarea, extrem de importantă, că nu ori ce sporire a preturilor este inflaţie. Creşterea picturilor poale fi determinată şi de alte cauze, străine de inflaţie, ca : scăderea valorii metalelor preţioase, creşterea valorii mărfurilor, ridicarea preturilor de către monopoluri, depăşirea ofertei de către cerere în condiţiile fazei de avînl a ciclului capitalist etc. Cea de a treia trăsătură —
trăsătura esenţială, care este înlocuită în definiţia dată de către dicţionar cu „scumpirea mărfurilor" — este redistribuirea venitului naţional în favoarea marii burghezii, pe seama scăderii  salariului real.
Prin urmare, noţiunea inflaţiei ar trebui definită astfel : „fenomen specific perioadei crizei generale a capitalismului, conslînd dintr-o emisiune de hîrtie monedă peste necesităţile circulaţiei băneşti, ceea ce duce la deprecierea banilor şi la redistribuirea venitului national în favoarea claselor stăpî-nitoare, pe calea creşterii preturilor".
Termenul bancnotă este de asemenea greşit definit, ca fiind o „hîrtie de valoare, cu acoperire de aur, emisă de o bancă (în schimbul cambiilor) şi folosită ca mijloc de plată". Definiţia păcătuieşte în primul rînd prin aceea că limitează funcţia bancnotei ca mijloc de plată. Este desigur o confuzie între funcţia pe baza căreia a apărut bancnota şi func|ia pe care o îndeplineşte. Bancnola-bilet de bancă, varietate a banilor de credit, a apărut într-adevăr pe baza funcţiei banilor ca mijloc de plată, ca urmare a dezvoltării circulaţiei cambiilor. Ea îndeplineşte însă atît fimc|ia de mijloc d© plală, cit şi cea de mijloc de circulaţie.
Apoi, acoperirea în aur, mcn|ională în definiţie, a încetat de a mai exista în epoca imperialismului. Desfiinţarea standardului-aur în ţările capitaliste şi neconvertibilitatea bancnotelor In aur şterge deosebirea dintre bancnotă şi banii de hîrtie. Bancnotele au acoperire mai ales în hîrtii de valoare ale stalului.
No|iunea de bani este astfel definită : „echivalentul general al valorii mărfurilor (fiind el însuşi o marfă) identificat pe baza uzului social cu forma naturală a aurului ; monedă de metal sau de hîrlie recunoscută ca mijloc de schimb şi de plală (în economia socialistă şi ca mijloc de acumulare socialistă şi de economii)".
Inşiruind funcţiile banilor definiţia omite funcţii dintre cele mai importame. Este ştiut că Marx a arătal că cea dinţii funcţie a banilor ca echivalent general este aceea de măsură a valorii, măsurarea prin intermediul banilor a valorii tuturor mărfurilor.  De  asemenea nu  poate  fi omisă
142
funcţia de bani universali în operaţiunile de plăţi internaţionale, precum şi funcţia de tezaurizare (atunci cînd banii sînt scoşi din circulaţie). Aceasta, cu atît mai mult, cu cît în definiţia dată de dicţionar se subliniază transformarea radicala a acestei funcţii, în condiţiile socialismului, în mijloc de acumulare socialistă şi economii,
O altă serie de definiţii apar incomplete. Astfel, tremenul „industrie" este prezentat ca : „ramură a economiei naţionale, care are drept obiect activitatea de prelucrare a materiilor prime pe scară largă şi cu mijloace tehnice avansate". Definiţia omite însă că în noţiunea de „industrie" intră şi activitatea de extragere din natură a unor obiecte ale muncii, ce există independent de intervenţia activă a omului.
La termenul „centralism democratic", definiţia se referă exclusiv la organizarea vieţii interne de partid. Nu apare în primul rînd limpede că centralismul democratic este un principiu fundamental de organizare a întregii activităţi politice şi economice a statului socialist şi care permite o împletire armonioasă a conducerii centralizate cu stimularea iniţiativei de jos, cu participarea largă a maselor la conducerea   politică  şi   economică   a ţării.
De asemenea, în definiţia noţiunii „capitalism" lipseşte ideea esenţială că acest mod de producţie se bazează pe însuşirea (apropierea) muncii neplătile, sub forma plus-valorii. Or, tocmai această lipsă goleşte   definiţia  de  caracterul  ei   de clasă.
De remarcat că în dicţionar există o serie de termeni compuşi, formaţi din mai multe cuvinte. Iniîhiim deseori la asemenea termeni definiţii juste a unor noţiuni economice. Alteori însă ele sînt omise. Dăm cîteva exemple, în ordine alfabetică.
La termenul „baza" găsim ca termeni compuşi „baza aeriană", „bază de atac", „bază sportivă", etc. dar nu există terme-
nul „bază lehnică-materială". La „ciclu" găsim „ciclu solar", ,,ciclu de conferinţe", dar lipseşte „ciclu de producţie" sau „ciclu capitalist". La „fond" există termenii „curse de fond", „fond de cărţi", etc., nu există însă termenii de importanţă deosebită ca „fond de consum", „fond de acumulare", „fondul întreprinderii", „fond de rezervă", etc.
La termenul „mijloace" este definită în mod corect noţiunea de „mijloace de producţie". In schimb lipseşte noţiunea economică de „mijloace circulante", deşi aceasta noţiune este folosită în dicţionar în definirea altor termeni. Dacă se poate da o definiţie termenului economic de „mijloace de producţie", nu există nici o justificare pentru a se ignora termenul de „mijloace circulante", drept totalitatea fondurilor de producţie circulante şi fondurilor de circulaţie.
Inexistenţa unor asemenea termeni economici importanţi nu poate fi justificată prin lipsa de spaţiu, dacă avem în vedere că în Dicţionar există mulţi alţi termeni ieşiţi din uz şi cari credem că nu pot fi consideraţi ca făcînd parte din fondul de cuvinte al limbii romîne moderne. De pildă, se definesc în Dicţionar termeni ca : Fon-ciera (formă de impozit dispărut odată cu regimul burghezo-moşieresc), Administraţie Financiară, Consiliu de Administraţie (instituţii perimate), Bancă (la joc de cărţi), om de finanţe, industriaş, etc.
In încheiere, ţinem să subliniem că notele de mai sus nu micşorează cu nimic interesul pe care îl purtăm dicţionarelor de valoare, elaborate de către lingviştii noştri. Aceste note vor să răspundă dorinţei, exprimată de autori în cuvînlul introductiv, de a li se semnala din rîndurile maselor largi de cititori lipsurile inerente unei lucrări de acest caracter, în vederea îmbunătăţirii   ediţiilor ulterioare.
TRADIJIiLE GRAFICEI NOASTRE MILITANTE
|emnificaţia   expoziţiei retrospective de grafică militantă, expoziţie de amploare fără precedent, deschisă la Muzeul de Artă, depăşeşte cu mult pe aceea a unui eveniment artistic   obişnuit.   Reconstituind momentele cele mai  importante  ale  istoriei  ţării în decurs de mai bine de un veac, lucrările expuse  subliniază  încă  o dată  un adevăr limpede :   artele  plastice,  prin  tot  cc au creat mai  valoros,  se întemeiază  pe aspiraţiile   generoase  de  libertate   şi progres social   ale   poporului.   Afirmaţia   e confirmată   în  mod  clar de   grafică,   gen prin excelenţă   operativ,   difuzat   foarte adesea cu   ajutorul   presei  cotidiane   şi adresîn-du-se astfel unui număr uriaş de privitori. De la pictorii  patrioţi  de la 1848, pînă la artiştii contemporani, tehnica artei grafice a atras pe toţi plasticienii de prestigiu   ai   ţării,  care  asemeni  marilor graficieni din Europa (dacă ar fi să amintim numai pe Goya, Daumier, Boklevski, sau, în   epoca   contemporană,   Kăthe Kollwitz, Masereel   sau   Kukrîniksî),   s-au angajat direct în lupta împotriva forţelor reacţiunii. în  numele ideilor luminoase ale păcii şi fericirii popoarelor.
Ca tradijii vechi, prezente încă în elementele laice ale frescelor medievale (în care, în flăcările gheenei se pîrjolesc, printre păcătoşi, boierul şi morarul necinstit), sau în xilogravurile populare din veacul al XVIII-lea.   grafica  militantă romînească
nu cunoaşte,  totuşi,  o epocă  dc adevărat avînt decît în preajma anului revoluţionar 1848.  Exprimată  la început prin portrete ale   fruntaşilor  revoluţionari   („Cri şan" şi „Horia"  ale lui Ioana Costande, „Avram lancu",  atribuit  aceluiaşi  artist, portretele semnate de Barba Iscovescu, al lui Nico-lae   Băleescu   realizat   de   Wonneberg, al lui   Rosenthal,   desenat   de Ne guliei) sau prin   compoziţii   simbolice   (celebra „Ro-mînie rupîndu-şi cătuşele" a lui C. D. Rosenthal), grafica noastră se îndreaptă apoi. odată  cu apariţia  primelor  publicaţii satirice,  spre modalităţi mai directe  de exprimare   a   protestului   împotriva jafului organizat   de  rege,   moşieri   şi burghezie. Spre sfîrşitul secolului,  desenele virulente ale lui Dembitzki, C. Jiqaidi, Tantal sau ale   unui   mare   număr   de   artişti rămaşi anonimi,    dezvăluie   monstruozitatea relaţiilor patronate de monarhia prusacă. EV ploatînd   mai   ales   grotescul   sau poant., textului  (uneori  ilustraţia  rămîne un simplu   pretext),   majoritatea   artiştilor din această   perioadă   suplinesc   lipsurile unui desen adesea stîngaci printr-o mare sinceritate a expresiei. Emoţionante prin autenticitatea sentimentului protestatar, desenele şi   reproducerile   fotografice   prezentate în expoziţie  întregesc  imaginea  marilor lupte sociale   desfăşurate   în   anii   sfîrşitului de secol.
Dar epoca de înflorire a artei noastre grafice   e   marcată   de   momentul organi-
144
zării mişcării muncitoreşti din Komînia. Vigoarea ou care, în anii premergători marilor răscoale din 1907, ziare şi reviste ca „Belgia Orientului", „Adevărul", „Furnica", în paginile cărora semnau artişti dc valoare ca /ser, Mantu sau Ary Murnu ilemascau exploatarea capitalistă, e un rezultat direct al creşterii conştiinţei opiniei publice în urma activităţii tot mai puternice a cercurilor muncitoreşti. Iser. cu linia sa fermă, lapidară, cu luciditatea şi sarcasmul său, inaugurează o direcţie nouă, în care semnificativul şi esenţialul sînt subliniate cu vervă, în care preocupările pentru compoziţia realistă (prezente la predecesori ca Dembi|ki, Burgstaî-ler sau C. Jiquidi) formează miezul artei sale. Panoul rezervat creaţiei lui Iser produce o puternică impresie prin mînui-rea sobră a contrastelor, accentuate adesea de o pală roşie, sîngerie, care, de pildă, stigmatizează fruntea marelui asasin de   Ia   1907, llolienzollern.
La rîndul lor, Tonitza, Şiralo, D'Arg, Ressu, Stcriadi, fiecare în registre proprii personalităţii lor, demonstrează în mod concludent efectele creşterii combativităţii maselor. E epoca tragediilor războiului imperialist din 1914—1913, dar şi a pătrunderii influenţei ideilor Marii Bevoluţii Socialiste, epoca unei sărăcii dc neînchipuit, dar, şi a revoltei creseînde a poporului. Caricaturile ameninţătoare ale lui Şirato, rezolvate în compoziţii dinamice („Făclia adevărului"), desenul său expresiv (ca, de pildă, „Mort pe clmp", în care sugestia se comunică prin intermediul oîlorva linii, creatoare ale unei atmosfere dc singurătate dureroasă), definesc o latură caracteristică a personalităţii artistului. Tonitza, tînăr pe atunci, colaborator al publicaţiilor de stînga, demonstrează deplinătatea forţei sale plastice, nulrilâ din evenimentele epocii. Viziunea lugubră din „Ce contingent eşti, camarade?"..., simplitatea unor imagini ca acelea dedicate măcelului de la 13 decembrie 1918, se transformă treptat într-o satiră necruţătoare, dar, mai ales, într-o simbolistică simplă, concludentă pentru gîndirea socială a artistului.   Lupta   dintre   muncă   şi capital.
dintre libertate şi teroare, capătă, în arta lui Tonitza, o interpretare surprinzător de limpede. Gravitatea temei, sarcasmul care nu-i cruţă pe împilatori, sc împletesc cu poezia ce învăluie figurile celor oropsiţi, realizînd o artă de înaltă ţinută, în care personalitatea artistului apare deosebit de pregnantă. La rîndul său, B'Arg, mai liric, comentează ou o artă subtilă războiul, minciunile potentaţilor şi sacrificiul inutil al milioanelor de oameni simpli.
Odată cu crearea Partidului Comunist din Romînia, arta noastră capătă o orientare mai fermă, condiţionată de o înţelegere superioara a lucrurilor. Laolaltă cu artiştii din vechea generaţie (Tonitza, B'Arg, Ştefan Dimitrescu) noi artişti se ridică împotriva politicianismului veros, a exploatării şi a nedreptăţii. în arta unui Nicolae Cristea, a unui Perahim, Dobrlan, Szabo Bela, Vida Geza sau Mărculescu, Ross, Jiquidi sau Clon, Labin sau Kazar, protestul social sună mai limpede. Tuşurile lui Nicolae Cristea, artist cu o înaltă conştiinţă cetăţenească, prezintă, într-o interpretare simplă .legată puternic de tradiţia clasică a graficii noastre, imaginea unei lumi oropsite, dar demne, care se ridică hotârît împotriva celor puternici. Arta lui Cristea, de o mare vigoare interpretativă, cu o siguranţă impresionantă a liniei, cu o sinceritate a expresiei, rămîne un moment deosebit de important în istoria graficii noastre militante. Tema forţei de neînvins a clasei muncitoare e reluată în desenul inteligent al lui Perahim, care îi adaugă o dezvăluire plină de vervă a grotescului trivial al burgheziei. Desenele lui Aurel Jiquidi dezvăluie un talent multilateral, un umor acid, ca-ragialesc, îmbibat cu sentimentul tristeţii celor oropsiţi („Ucenici") şi cu vehemenţa şarjei demascatoare („Pe aici au trecut legionarii", „Frontul Renaşterii Naţionale"). Din gravurile în linoleum ale lui Aurel Mărculescu se degajă imaginea unui artist de mare valoare, legat slrîns de idealurile cele mai înaintate ale poporului său. Fie că e vorba despre afişul electoral lucrat pentru Blocul Muneitorese-Ţflrănesc.  fie că  e vorba  despre caricatu-
10 — Viaţa romînească nr. 7
145
rile lui Hitler şi ale bandei lui, sau despre dezvăluirea ororilor din lagărele fasciste, grafica lui Mărculescu reliefează o puternică  şi  originală  personalitate artistică.
Sectorul rezervat graficii de după Eliberarea (arii prilejuieşte încă o dată constatarea că, într-o fară în care poporul e stapîn pe soarta sa, creaţia artistică atinge un nivel nemaiîntâlnit. Claritatea expresiei artistice, personalitatea şi originalitatea capătă un domeniu nelimitat de afirmare. Creaţia artiştilor noştri reflectă toate momentele revoluţiei glorioase înfăptuite de clasa muncitoare sub conducerea Partidului ei. Intr-o manieră la fel de pregnantă ca în aceea a graficii sale mai vechi, dar cu mai multă claritate în exprimarea ideii, cu o preocupare sporită pentru rezolvarea compoziţiei, Jules Perahim se impune ca un artist matur, sensibil, vrednic să figureze alături de maeştrii graficii contemporane din ori ce ţară. Indreptîndu-se mai ales spre teme lirice, Dobrian şi-a aflat în linogravura colorată un domeniu de afirmare strălucită a calităţilor sale de compoziţie şi de colorit. La Szabo Bela, vigoarea liniei, precizia portretului, se întîlnesc în mod fericit cu poezia atmosferei, totr-o tehnică de mare meşteşug. Am mai sublinia, dintre artiştii aceleiaşi generaţii, viziunea personală a Iui Vasile Kazar, inspirată din viaţa care clocoteşte în vechiul Maramureş, tradusă într-o linie de o mare simplitate şi precizie.
Caracteristică pentru această perioadă, pentru anii noştri, e afirmarea unui număr impresionant de talente autentice, căutînd soluţii tot mai îndrăzneţe pentru expunerea adevărului vieţii. Paul Erdiis, în căutarea unor simboluri pregnante, exprimate în tuşuri suple, vibrante, sau Ligla Macovel,
într-o linie stilizată, subliniind o forţă deosebită de caracterizare, sînt două dintre exemplele cele mai concludente.
Dintre tineri, Constantin Baciu, preocupat de forţa de sugestie a imaginii (tributar, însă, pe alocuri, decorativului), Cornelia Danef (de Ia care reţinem îndeosebi admirabila „Pace"), înclinată uneori spre hieratism, Iulian Olariu, cu un puternic simţ al monumentalului, sau Geta Bră-tescu, înzestrată cu o reală forţă poetică, ni se par patru dintre cele mai autentice talente care pot exprima astăzi, într-un limbaj propriu, adevăruri de mare forţă convingătoare. Nu putem încheia aceasta scurtă înşiruire (care lasă, fatal, deoparte numeroase realizări mai mult decît meritorii) fără să amintim lucrările deosebit de valoroase în materie de ilustraţie de carte. Numele Floricăi Cordescu, al lui Cornellu Baba, Marcela Cordescu, Ştefan Constantlnescu, sînt tot atîtea izbînzi în acest   sector,   atît   de   oropsit   în trecut.
Creşterea necontenită a nivelului artistic al graficii noastre, al forţei sale expresive, este rezultatul continuării unei tradiţii glorioase, începută cu mai mult de un veac în urmă. Expoziţia demonstrează culmile pe care le poate atinge creaţia artistică, legată de aspiraţiile cele mai înalte ale poporului, de lupta lui necontenită pentru fericire. Printr-o continuă lărgire a universului tematic, printr-o reflectare tot mai amplă a vieţii noastre luminoase de astăzi, a psihologiei complexe a constructorului socialismului, graficienii noştri vor deveni din ce în ce mai vrednici atit de arta ânaintaşilor lor, cît şi de frumuseţea epocii pe care o trăiesc.
D. G.
CARTEA STRĂINĂ
ANDRE BERRY: „ANTOLOGIA POEZIEI OCCITANE"1)
entru prima dată sînt strînse într-un impozant volum operele scrise în Languedoc, pe un teritoriu mărginit la răsărit de Alpi, la sud de Medi-terană şi Pirinei, la vest de Ocean şi la nord de Franţa d'oui. Andre Berry, autorul antologiei, al traducerii şi al comentariilor, distinge trei pei loaue de dezvoltare a literaturii occitane: cea a „provensalei clasice" (secolele XI—XV), apoi o perioadă în care s-au dezvoltat o mulţime de dialecte (secolele XVI—XVIII) şi o perioadă de relativă redresare (secolele XIX—XX).
Prima perioadă e legată de activitatea truverilor — de la trobar (trouver) — apărută în chip uimitor, poate sub influenţa vechii literaturi populare, poate sub înrîurirea poeziei arabe. Strîns legată de muzică (versurile erau cîntate sau psalmodiate) lirica truverilor a trecut curînd de la poezia erotică şi religioasă la cea eroică şi satirică. Cel mai vechi poet, Guillaume d'Aquitaine (1071—1127), e urmat de Jaufre Rudei (eroul Iui Edmond Rostand îndrăgostit de „prinţesa îndepărtată" pe care n-o văzuse niciodată) şi de nenumăraţi alţii, dintre care amintim doar de Bernard de Ventadour (comparat cu Catul şi Petrarca), de Beatrice, contesă de Die (cea mai însemnată poetă, o Louise Labbe a sudului), de Raimbaud de Vaqueyras şi de Călugărul din Montaudon (rabelaisian „avânt la lettre"). In afara liricii, poezia epică e ilustrată de poemul istoric (Cîntarea cruciadei împotriva Albigenzilor), de povestea de dragoste (Flamenca), etc. Poezia provensală decade odată cu trecerea Provensei sub coroana Franţei. în 1549 Francois 1 interzice folosirea dialectului în actele oficiale, ceea ce avea să pună capăt provensalei clasice, menţinută prin scris, şi să dea naştere mulţimii dialectelor ce caracterizează cea de-a doua perioadă a literaturii provensale.
Pey de Garros, gascon, dă semnalul Renaşterii, iar Louis Bellaud de Ia Bellaudiere, marseillez, scrie în închisoare poeme villoneşti în vreme ce Pierre Goudelin iasă o operă de o rară diversitate, al cărei pisc e celebra „Odă asupra Morţii". Trecînd peste multe nume, trebuie să ne oprim o clipă la Jean-Baptiste Favre, a cărui satiră la adresa clerului din Avignon şi a armatei Papei s-a bucurat de o mare popularitate.
Marea revoluţie franceză a creat condiţiile redescoperirii provensalei clasice, des-chizînd cea de a treia perioadă a literelor occitane. Fabre d'Olivet studiază vechiul fond lingvistic, marchizul Fare-Alais creează o veritabilă poezie folclorică, iar şansone-
- Librairie Stock. 1961
147
Ttlel'oTceT ^ T° &l 1°^^ in dia,ectu! "^ilor, a! cheiurilor,
1Î 1^M'm'm> " Roumamville, strînge în juru, lui cinci tineri (pnntre care Frederic Mistral) şi pune bazele celebrei grupări a poeţilor meridionali ;d;el;'f ~ 'a Font-Segugne, în I854. Geniul lui Mistra! avea să dea uZi o deosebită strălucire literelor occitane, ilustrate de niimernti di t . .
Avanei, Charloun, V. Bernard, Marius Andre, etc * ' aUtCn('C1 Ca
trafl-tîntr^1838 91 1930 56 C0WStată ° reaIă efIor«centa a literaturii provensale ne linia rad.ionala pe de o parte, pe linia poeziei nord-franceze, pe de alta Bo ' 't.a it raturu mend.ona e, caracterizată de poema, rustic si istoric sau legendar "depo it fam.l.ara s, burlesca, reprezintă complementul bogatei literaturi fntncTe' din ^o d Necunoscuta ades, uneori voit ignorată, literatura provensală î„c a c j drepturile. Meritul lui Andre Berry constă tocmai în f«„t, i ■ ?P . ? ° " scoasă recent de Ed. Stock dovede te în mod efo vent f d SrJTJ* pe care ne-o facem îndeobşte despre poezia Franţei, a unci c „fo "s im d "T'"™, aport al poeţilor occitani. ' !ps,m de va,orosul
Vladimir Colin
«83
^ fX1
Şt-*' / *; \
*w  /  f 1
RENATO GUTTUSO (Italia, : Kemei  Klcrînd printre măslini
jMiscellane*
PREZENTAREA CĂRŢI!
e face simţită o preocupare sporită din partea editurilor pentru aspectul grafic al cariilor tipărite. Articolul critic din „Scînlela", apărut nu prea de mult, a declanşat iniţiativa şi a fost un evident stimulent împotriva practicii rutiniere.
In special modul cum se tipăresc volumele de poezie denotă o grijă şi o preocupare în direcţia realizării artistice, de foarte bună calitate. Mai întîi se remarcă renunţarea la formalele şablon. în fine, volumele de versuri nu se mai confundă cu manualele didactice, nici romanele cu anuarele statistice.
Volumul lui. M. Beniuc „Materia şi visele", beneficiază de o înfăţişare în care graţia şi vigoarea îşi dau mîna şi se armonizează datorită penelului mînuit de graficianul A. Sloi-cescu, ce se dovedeşte nu pentru prima oară, extrem de inspirat, capabil să urmărească unda lirică autentică şi s-o încadreze într-un comentariu plastic adecvat. Volumul recent al lui liaconsky e de o eleganţă sobră, dar cu atît mai atrăgătoare. Nu pot fi trecute cu vederea tuci volumul lui Cicerone Theodorescu, „Copiii cartierului" Ilustrat de Veruhim cu o linie ingenuă, aeriană, sau cel al Ninei Cassian „Sărbătorile zilnice", care se deschide-cu excelentul portret, lucrat parcă pe o rocă granitică, de Anamenie Smigelsky.
Cu atît mai contrastantă şi inexplicabilă se prezintă însă apariţia simultană a unor cărţi de poezie care fac figură de rudă provincială, vizibil demodată în comparaţie cu cele amintite înainte. Curios este că aceeaşi editură care scoate „Materia şi visele" ori „Copiii cartierului", poate da drumul în haine mai mult decît modeste volumului „Armonii în zori'' de G. Talaz, volum a cărui copertă apare de la început decolorată şi ştearsă, după cum. acolo unde s-a publicat cartea lui Baconsky a putut să fie încredinţată tiparului şi coperta,  de  o   banalitate  stridentă,  a  volumului   „lin  om  pe  promontoriu"  de  N. Ţaţnmit;.
0 problemă o constituie ilustrarea coperţilor la romane. Unei coperte desenate ca un afiş neisprăvit (vezi „Drum deschis" de Şerban Nedelcu) sau îmblcslte de amestecul culorilor (vezi „Oraş patriarhal") îi este de preferat coperta simplă, lineară („Anii tineri", „Halul intelectualilor") care cadrează mai sigur cu spiritul prozei, prin definiţie-mai sobră. Ilustraţia la roman cînd nu este foarte expresivă — şi asta se înlîmplă rar — devine lamentabilă.
Este remarcabilă atenţia acordată colecţiilor. Felul cum au apărui volumele tinerilor scriitori în colecţia „Luceafărul" a fost un succes de prezentare. Editura pentru literatura şi-a propus să îmbunătăţească şi aspectul colecţiei „Mica bibliotecă critică". Inaugurarea s-a făcut cu studiul despre „Arghezi, poetul" al criticului M. Pelroveanu. Salutînd noul format precum şi coperta izbutită, vom semnala unele regretabile neglijenţe locale. Este absolut nefiresc ca titlul de pe coperta primă să nu corespundă cu cel dc pe coperta interioară.   Practica   editorială   este   unutumă,   apoi,   în   ceea   ce   priveşte   scrierea titlului
149
şi autorului pe cotorul carpi, cînd scrierea se face pe verticală, se indică — de jos în sus
_ întîi autorul şi apoi titlul. Aici se procedează invers, astfel încît ar rezulta că T. Ar-
ghezi ar fi scris despre M. Petrovcanu. Problemă de amănunt, dar amănuntele subliniază uneori un lucru în general întocmit cu atenţie. Pentru mai multă prestanţă, am recomanda editurii să adopte şi la această colecţie coperta cu clape.
S. G.
CICLURI
LIRICE
u ultimele luni, „Gazeta literară" şi-a făcut un bun obicei de a publica aproape în fiece număr un grupaj de mai multe poezii ale cîte unuia dintre poeţii noştri. Procedeul permite cititorului să-şi formeze o imagine mai concludentă   asupra   activităţii   poeţilor   preferaţi   (decît   atunci   cînd tipăresc
jzuiai şi cu toiul neregulat cîte o poezie), să aprecieze orientarea inspiraţiei lor în raport cu problemele pe care actualitatea le ridică neîncetat.
Ce se remarcă imediat la majoritatea ciclurilor apărute pînă acum este tocmai contactul autorilor cu prezentul imediat şi efortul lor, destul de des încununat de succes, de a face să vibreze coardele lirei, la o tonalitate majoră, în faţa aspectelor imediate pe care construcţia  socialismului li le înfăţişează zi  de zi.
Consultarea acestor cicluri demonstrează varietatea tematică pe care prezenţa în actualitate o asigură poeţilor noştri. Dorinţa este unanimă de a celebra eforturile constructive ale omului nou şi de a face să se reflecte în lirică înălţimea idealurilor sale morale şi politice. N-ar fi lipsită de sens cercetarea acestor cicluri din perspectiva elementelor inedite pe care le aduc ori le confirmă în creaţia unora dintre poeţii noştri. Cine, de pildă, parcurge grupajul Măriei Banuş nu poate să nu observe cum în noile ei versuri de dragoste clementul autobiografic, tratat altădată senzual, apare acum vegheat de o luciditate temperată, care împinge semnificaţiile dincolo de voluptatea trăirilor imediate,  în  zona  amintirilor intense  şi   a  răspunderilor grave.
Asistăm la o veritabilă competiţie ce angajează atît poeţi cu experienţă, în fruntea cărora se află mereu tînărul Mihai Beniuc, cît şi pe cei recent afirmaţi, prilejuind o plăcuta diversitate de viziuni şi modalităţi lirice. întîhvim astfel — şi aici cităm în ordinea publicării -— versul energic al lui Andriţoiu, cel scăldat în lumini al lui Cezar Baltag sau cel suplu şi interiorizat al Veronichii Porumbacu, mlădiindu-se şi armonizîn-du-se deopotrivă pe tulpina aceleiaşi inspiraţii proaspete pe care ochiul lor o descoperă în jur. Mai puţin expresiv în poezia de reflecţie pe care o abordează încă cu stîngăcie („De profundis"), Andriţoiu este autentic în versurile prin care îşi mărturiseşte adeziunea absolută la lupta partidului („Vigilenţă") şi cu o notă interesantă şi mai puţin întîlnită pînă acum la el de umor şi exuberanţă (ABCDEFG) — nu fără oarecari reminiscenţe argheziene. Pe Cezar Baltag îl regăsim cu optimismul său robust. Trebuie însă să-i atragem atenţia asupra tentaţiei periculoase pe care o exercită asupra sa un geometrism abstract („Muncitor citind") şi care riscă să-i usuce de sevă lirismul. 0 veche înclinare a Veronichii Porumbacu în spre poezia cotidianului este acum pe cale de a se realiza la un nivel major. Cadrul familiar, în care elementele vieţii noi, socialiste, imprimă o culoare specifică atmosferei, dîndu-i un ritm şi o largă perspectivă, găseşte în Veronica Porumbacu o evocare inspirată, inventivă., gala să comunice suavităţii patetism şi obiectului anonim căldura  intimităţii.  Dacă.  ar  fi   să  cităm,  ar  fi   greu   să   alegem  între  „Aşa  mă trezesc
150
mereu", „Grădini suspendate" ori „Amurg domestic". Spontaneitatea, pe care poeta şi-o exersase prin practica poeziei de notaţie, se aliază de astă dată cu gravitatea meditativă, de unde o mai cuprinzătoare deschidere de orizont şi un efect mai deosebit asupra cititorului.
Există şi o poezie meditativă care îşi propune mai cu seamă să fixeze atitudini de viaţă definitorii ori să provoace sondagii în tumultul de gînduri şi sentimente proprii omului constructor al socialismului. Aici, alături de poetul A. E. Baconsky, se remarcă tinerii Nichita Stănescu şi Ilie Constantin. Din ciclul lui Nichita Stănescu reţinem pentru puritatea sentimentului, versurile de dragoste „Clar de inimă" şi „Cîntec de lună nouă". Ilie Constantin izbuteşte şi el îndeosebi în poezia de dragoste („Veghe"). E vizibilă la el dorinţa de a dobîndi o vigoare sporita în expresie prin îmbogăţirea conţinutului.
Nu se poate încheia această trecere în revistă fără a semnala, deşi mai de mult apărut, ciclul miner al lui Tiberiu Utan. Deşi se inspiră din realităţi de altădată, suflul contemporaneităţii străbate de la un cap la altul versurile sale prin spiritul militant care le animă. Diversitatea mijloacelor la care poetul recurge, atrage de pe acum atenţia. .Sobra evocare a tradiţiilor de luptă („Steagul") se împleteşte cu concretizarea plastică a sentimentului de apăsare şi supunere resimţit pe atunci de masa minerilor obijduiţi („Balada nopţii").
Descoperim în aceste cicluri lirice cărora „Gazeta literară" le rezervă periodic spaţiu, un adevărat barometru  al şantierului poetic.
G. O.
ROMANTISM DESUET
ema piesei într-un act „Fata care nu e sora mea" de Ion Arieşanu din numărul 3 al revistei „Scrisul bănăţean" o constituie atitudinea diferită a două tinere surori, ambele intelectuale, faţă de meseria lor; doctoriţa Elvira, sora cea mai mare, a primit în urmă cu patru ani să vină într-un sat unde, ne asigură ea, şi-a găsit fericirea; sora ei însă, învăţătoarea Lola, după ce a obţinut să fie repartizată tot aici, renunţă să mai vină — „montînd" pe un „Buby" s-o ia de nevastă. Trecînd peste faptul că tema piesei e cam lipsită de originalitate (a mai fost tratată şi de alţi autori, printre care şi de A. Baranga în ultima sa piesă „Siciliana"), să ne oprim asupra modului în care autorul tratează problema.
Ion Arieşanu a prefetat să scrie o dramă, deşi poate comedia ar fi fost o formă mai nimerită pentru ceea ce avea de spus. Practic, aceasta îi oferă însă prilejul unor efuziuni lirico-lacrimogene care îl uimesc pe cititor şi subţiază simfilor tensiunea dramatică a unui conflict şi aşa destul de pueril conceput, tn ciuda declaraţiilor sale, de altfel destul de neconvingătoare, doctoriţa Elvira nu e fericită. Şi nici n-are de ce, căci fericirea omului nu se rezumă la a respira „de dimineaţă pînă noaptea atîta puritate şi albăstrime" (albăstrime respirată?), la a merge „singură, pe cîmpul tăcut, într-o dimineaţă de vară", cînd „iarba udă, iarba rece, îţi spală gleznele" ; fericirea nu se reduce nici la admirarea „colinei cu cimitirul, cu piatra albă" şi a „celor trei mesteceni, cu scoarţa argintie, feciorelnici" (pag. 19), ci mai ales, în integrarea activă în ritmul tumultos al vieţii. Ori, tocmai problemele satului, ale oamenilor de aici nu străbat pereţii proaspăt văruiţi ai noului dispensar. Dimpotrivă, mirosul de alcool ' şi de medicamente se amestecă cu o mireasmă vetustă şi nepotrivită de... „apostolat" sămănătorist. Elvira are tot timpul conştiinţa
151
I
enunţării, a sacrificiului făcut de ea, tînjeşte mereu după ceva, mai ales „toamna cînd e cea|â şi cad frunzele*. Refuzul Lnlei de a veni în sat, ea îl explică prin lipsa curajului de a efectua „o rupere", „de a se naşte din nou". Dar Lola nu e deloc timidă, ci, dimpotrivă, o impertinentă cu apucături de femeie uşuratică. Ce legătură logică există între teama ei de a se rupe de fusta mamei şi nopţile albe petrecute în braţele unui Ruby, pe care, între o bucată de Debussy şi o cupă de şampanie, îl „montează" s-o iu de nevastă ? (Mai indulgentă, dar complăcîndn-se într-o neadmisibilă confuzie de noţiuni, mama crede că „prinţesa ei" a devenii o „scîrbă mică şi frumoasă", din pricina blazării...).
O piesă de teatru 'înfăţişează prin excelenţă evoluţia măcar a unui caracter, relle-find împrejurările hotărîtoare pentru această evoluţie. Elvira este însă şi rămîne tot timpul dezrădăcinată, purtînd cu sine nostalgia oraşului, a trecutului şi a unei iubiri de a cărei pierdere se consolează cu versurile lui l'etrarca. In ce o priveşte pe Lola, ea ne apare din primul moment aşa cum am descris-o mai sus. Dar ce împrejurări au dus la prăbuşirea ei în noroi, atît de brusc încît o uluieşte pînă şi pe maică-sa? Autorul nu binevoieşte să ne spună! Finalul, cu revenirea Lnlei. pe drumul cel drept, e factice şi „teatral". Părăsită de mama ci (singura măsură pedagogică pe care o ia o femeie cu o experienţă de 40 de ani de muncă educativă), Lola îl aşteaptă liniştită pe liuby pentru a fi condusă în faţa ofiţerului stării civile. Dar cînd acesta vine, dintr-un simplu capriciu, ea îi spune că va avea un copil, veste la auzul căreia liuby o părăseşte. Faptul are efectul unui duş. Lola se trezeşte şi socoteşte cu naivitate că a avut „doar un accident". Ca şi în cazul Elvirei, „drama" Lolei se. consumă doar în sufletul „enigmatic" al eroinei, ccqurile ei nu străbat dincolo de interiorul camerei de locuit. Societatea nu joacă nici un rol în „drama" acestor fete, aşa cum ne-o prezintă autorul în piesă, iar trezirea Lolei stîrneşte, ciudat lucru, nu un sentiment seiun de satisfacţie, ci unul de... compasiune. Eşti tentat să exclami : încă un om care va primi să se „sacrifice", coiisolindti-se ! cu „puritate şi albăstrime" de trădarea logodnicului.
Mai e nevoie să ne întrebăm care este utilitatea acestei piese, de un romantism desuet şi lacrimogen ?
D. P.
„DIN NEANT NU EXISTĂ DRUM DE ÎNTOARCERE
ricît ar părea de necrezut, colaboraţionistul fără ruşine, rasistul feroce Louis-Fcrdinand Celine este readus astăzi treptat pe „linia dc plutire" în Franţa. Decedai acum cîteva săptămîui, i se aduc posl-mortem onorurile rezervate marilor creatori. Astfel, i s-au reeditat întîi romanele mai vechi, anterioare aderării sale la hitlcrism. In ultima vreme, prin aceeaşi „bunăvoinţă" editorială au aparul in librării romanele scrise după întoarcerea sa în Franţa. „înţelegerea" largă manifestată de cercurile de dreapta din Franţa fa|ă dc trădătorii de ieri ai poporului francez, a avut un cfecl stenic şi asupra lui Celine. Iu cîliva ani el a scris vreo patru romane — unul din ele, „Dun chateau â l'autre" — a apărut şi în traducere germană la Hamburg în 1960.
El a debutat, după cum se ştie, cu romanele „Voyage ou bout de Ia nnil" şi „Mort â credit" şi cu piesa „l'Eglise". Apoi, halucinaţiile abracadabrante şi  morbide şi reacţiile
152
nihiliste, agresive faţă de viaţă au marcat în „Bagatelles pour un massacre" şi ,.1/ecole des cadavrcs" — evoluţia lui fără echivoc spre fascism. Celine a aderai lără rezervă la hillc-rism, ridicind inumanitatea la rang de principiu suprem şi devenind un rasist înverşunat, negând brutal şi total toi ce este uman. Curlnd după înfringerea Franţei şi ocuparea el Ie către nazişti, în 1941, apare pamfletul său „Les beaux draps", o reacţie virulentă împotriva politicienilor trădători de la Vichy, prea „pătaţi" de „democraţie" pentru a puica vorbi în numele „noii ordini" hitlcrisle. Refuzîndu-le dreptul la orice „încredere" din pârlea Gestapoului, pentru că... au tergiversat prea mult trădarea Franţei, supralicitând fără nici o jenă, Celine a putut să exclame: „N-am aşteptat pînă cînd Kommandatura îşi va înălţa drapelul pe Crillon pentru a deveni pro-german I". Isteria sa pogromistă degenerează în apeluri directe la asasinate în masă: „Evreii  la spînzurăloare! Şi numaidecît 1".
In ajunul prăbuşirii hitlerismului, Celine fuge cu clica lui Laval în Germania, apoi în Danemarca, fiind condamnat în Franţa la moarte în contumacie. Dar guvernul danez refuză extrădarea, ţinîndu-1 în ânclusoarc. Mai târziu, beneficiind de o graţiere, se întoarce la l'aris.
Romanele sale din ultima perioadă sânt în realitate o pledoarie în favoarea trecutului său fascist. 0 pledoarie cinică, făţarnică, pecetluind descompunerea morală şi artistică a lui Celine. Comentariu! lui Walter llcist din „Frankfurter llefte" pe marginea noilor romane ale lui Celine este interesant printre altele şi prin faptul că în 1954 Germania de Vest a cunoscut un fenomen similar. Ea a fost literalmente invadată de fabricate literare ale naziştilor care căutau „scuze" retrospective pentru tot ce au făcut. „Din neant nu există drum de întoarcere" — îşi intitulează comentariul Walter llcist, marcând dintru început sterilitatea ultimului efort al lui Celine de a-şi recăpăta un loc în literatura autentică, de a obţine o reabilitare morală.
In „Feerie pour une autre fois", pe fundalul imaginii halucinante, repetate pînă la refuz şi împinse dincolo de realitate, precum şi a disoluţiei loiale a relaţiilor umane, Celine încearcă o „justificare" penibilă şi meschină a trecutului său fascist. El se apără, construieşte argumente de lot soiul, se lamentează : nu se dă în lături de la evocarea faptelor sale de arme în primul război mondial, nici de la o grotescă „persiflare" a rasismului său huliganic din ajunul şi din cursul ultimului război. „Orice nenorocire în lume vine dc la un cuvînt de prisos rostii o dală I" —- vrea să-şi încredinţeze citi (orii Celine, care nu neglijează nici argumentul demonetizat al „pericolului comunist" pentru a capta audienţă în mediile diverşilor „ultras".
Toată această pledoarie jalnică se împleteşte cu o megalomanie clinică şi cu un soi de cochetărie ridicolă şi grotescă. El îşi spune: „L'Ecrivainissime du sieelc", se plînge că este plagiat (dc Sartrc şi alţii) şi că secolul nostru 1-a tratat aspru [ic el, un biet liric. Considerând că de la Raciue întreaga literatură franceză a involuat (pentru că Ua-cine a „iudaizal-o" I...), adevărata literatură franceză începe de Ia... el! „Enfiu vint Celine!" („In sfîrşit a apărut Celine" — o parafrazare a Iui Boileau, care prin cuvintele „Eufin Malherbe vint", a marcat în secolul al XVII-lea începutul clasicismului). Toată această infatuare şi auto-reclamă nu au ca scop decît să atenueze gravitatea crimelor sale faţă  de  poporul francez.
Ullimele sale romane — „D'un chateau â l'autre", o istorisire caricaturală a ultimei etape din existenţa guvernului l'etain refugiat la Sigmaringen, şi „Nord", o naraţiune autobiografică din perioada refugiului său în Germania hillcristă, în preajma prăbuşirii ei, redau o imagine a haosului in care şi-a încheiat existenţa sîngeroasă hitlerismul şi marioneta sa franceză.
153
Zadarnic vom căuta însă în ele vreo viziune asupra lumii : doar ura oarbă faţă de oameni străbate printre cuvintele revărsate într-un adevărat potop noroios într-un soi de delir voit. Insă nici un fel de artificii formale nu izbutesc să atenueze tendinţa reală a acestor cărţi.
„Creaţia" ultimă a lui Celine nu face decît să confirme convingerea noastră că o redresare morală şi artistică din neantul auto-disoluţiei fasciste este imposibilă.
I. P.
LITERATURA NOUĂ DIN S.U.A.
^e preocupări iau scriitorii nord-americani de după al doilea război mondial şi care le e tematica ? Cine i-a influenţat, în ce condiţii şi climat psihologic au luat naştere operele lor narative, teatrale şi poetice? Instructive răspunsuri la aceste întrebări se găsesc în numărul din aprilie al revistei lunare italiene, de politică şi literatură „II Ponte", unde se publică un interesant articol pe aceasta temă sub  semnătura lui R. B. W. Lewis.
Criticul constată de la început că interesul pentru viitor, pasiunea de a profetiza — o manie a scriitorilor nord-americani din totdeauna — nu lipseşte nici acum. Poetul Ilart Crane, mort în 1932, unul dintre cei mai dotaţi din generaţia sa, susţinea cu trei decenii în urmă că preocupările pentru ce va fi mai tîrziu constituie un simptom deprimant al literaturii din S.U.A. Astfel de preocupări dovedesc reducerea imaginaţiei creatoare ,a! cărei rol e de a transpune imediatul, de a interpreta realitatea actuală. Totuşi înclinaţia călre probabilităţi şi profeţii denotă o profundă conştiinţă a nemulţumirilor prezente şi speran|a în stări de lucruri mai bune. Autorul articolului încearcă să întrevadă posibilităţile scriitorilor din ţara sa pentru deceniul următor, supoziţiile lui bazîndu-.se pe observaţia situaţiei de azi şi a trecutului apropiat. După cum arată el, literatura de după cel de al doilea război mondial poartă pecetea confuziei intelectuale, a incomprehensiunii spirituale şi istorice, consecinţe ale dezordinei politice şi morale ce a caracterizat administraţia lui Eisenhower.
Lipsa de curaj şi imaginaţie duce în general la conformism. Haosul şi conformismul sînt cele două aspecte ale societăţii şi culturii nord-americane, pe care scriitorii mai dc seamă au încercat să le combată. Dar „deşi profunda nesatisfact'te produsă de administraţia fostului preşedinte a iritat, a indignat, şi chiar a exasperat majoritatea scriitorilor, nu s-a înregistrat o adevărată rebeliune literară". N-au apărut romane polemice proteslînd contra lipsei de claritate, de coherenţă şi de forţă a regimului. Lewis explică aceasta, în primul rînd, prin faptul că S.U.A. nu are un centru spiritual sau geografic al vieţii publice, nu posedă un simbol care să se ofere imaginaţiei ca ţintă pentru atacuri convergente. Totuşi în perioada postbelică „civilizaţia nord-americană lipsită de centru, haotică pe de o parte, conformistă pe de alta" a fost obiectul criticii unor literaţi. Fără să aibe un „credo comun", cu mari diferenţe între ei, cîţiva romancieri au militat pentru reconsiderarea valorilor. Dintre aceştia, autorul articolului din „II Ponte" menţionează pe Saul Bellow, Ralph Ellison, James Purdy, S. D. Salinger, precum şi pe Jack Kerouac şi Norman Mailer. Toţi luptă contra anarhiei şi conformismului, după cum John Steinbeck de pildă, atacase între cele două războaie mondiale aviditatea unor oameni şi cruzimea exploatării în  „Fructele mîniei".
în romanul lui Ralph Ellison „Omul invizibil" —■ după părerea personală a Iui Lewis, cea mai valoroasă scriere de după război, — protagonistul e un negru anonim. Victimă mai întîi a directorilor albi ai unui colegiu pentru oameni de culoare, el e înşelat   apoi   de  către   conducătorii   corupţi   ai   sindicatului   în  care   se înscrie..
154
Dintre romancierii noi, prea puţini se inspiră din opera predecesorilor imediaţi, ca Faulkner, Hemingway sau T. S. Eliot. Mai dc grabă ei sînt sub influenţa scriitorilor „clasici" dc acum un secol, dovedindu-se conştienţi — pentru prima oară în S.U.A. —- de existenţa unor rădăcini literare. Astfel, înrîurirea lud Mark Twain este clară în „Aventurile lui Augie March" de Saul Bellow, după cum în Ralph Ellison se recunoaşte în oarecare măsură simbolismul lui Melville. Opera poetică a lui Walt Whitman pare a fi prezentă în  conştiinţa   tuturor   tinerilor  autori   şi   în   special   în   cea   a   lui Kerouac.
Eroii romancierilor contemporani se luptă cu organizaţia şi obiceiurilor unei societăţi lipsite de etică, violîndu-i legiuirile nedrepte. Prin intermediul personajelor, autorii „îşi declară scepticismul faţă de valorile public recunoscute, faţă de instituţiile iubite şi de comportarea general acceptată". Ca factură artistică — şi prin natura subiectelor — romanele iau de preferinţă formă picarescă: protagoniştii umblă din loc ,în loc, trec prin felurite peripeţii dispreluind convenţiile, deseureîndu-se în afara legii. Unii dintre ei amintesc de vagabondul conceput de Charlie Chaplin ; ridiculi şi totodată emoţionanţi, nu iau postura de cruciaţi sau reformatori, dar aspiră confuz spre o altfel de organizaţie socială. Naraţiunea nu e rigidă în aceste romane, adevărate alegorii ironice ale modului de viaţă american.
Cît priveşte teatrul, şi aici se resimte lipsa unui centru de gravitate. Broadway->ul nu reprezintă locul de polarizare a unor opere serioase. Nici în afară de Broadway nu există o zonă ide cultură sau o formă de instituţie pe plan naţional, în stare să favorizeze înflorirea teatrului. Dintre toate piesele ultimelor două decenii Lewis crede că doar una va supravieţui : „Moartea unui comis-voiajor" a lui Arthur Miller.
In domenitd poetic se constată cantitativ o mare producţie de versuri scrise la un nivel apreciabil. Cu toate acestea autorul articolului nu distinge talente putînd să reziste confruntării cu predecesorii. Cel mai viguros poet actual ar fi Robert Lowell. Unul altul, Allen Ghinsburg, foarte abil, combină în lucrarea sa, „Urechea lui Van Gogii", nota comică cu aspre acuzări aduse culturii şi politicii din perioada lui Eisenhower. Gregory Cross şi Lawrence Ferlingetti, ca şi Ghinsburg, de altfel, sînt tributari influenţei lui Whitman şi  Hart Crane.
Critica literară se ocupă mai mult de proza epică şi de teatru, decît de versuri. In poezie ea se arată interesată îndeosebi de poemele lungi, de lucrări de amplă respiraţie.
Autorul articolului nu merge cu analiza pînă la cauzele mai adînci sociale ale fenomenelor pe care le semnalează. Dar chiar şi aşa, el aduce observaţii preţioase şi revelatorii.
I. M.
PENTRU REEDITAREA LUI MAX HAVELAAR
ineva a strigat în I860 foarte tare şi clar totodată, în Olanda, împotriva crimei colonialiste, şi anume Multatuli („multa tuli" se traduce din latină în romînă prin „multe am tras", „multe am îndurat" şi acesta — Multatuli — e pseudonimul olandezului Eduard Douwes Dckker*). Destinat de ai săi negoţului, nu acceptă situaţia şi, la 18 ani, se îmbarcă pentru Indiile olandeze unde ajunge funcţionar  şi   apoi  mare  funcţionar  în   administraţia   colonială   (1839—1857), cunoseînd-o
* 1820-1887.
155
adînc şi fâră milă : Sukarno, făcînd peste 100 de ani istoricul imperialismului olandez în Indonezia, citează din opera lui ca dinlr-un document. Demisionează şi părăseşte Indonezia, pătruns de neputinţa unuia singur în a lupta contra administraţiei venale, de fapt contra intereselor burgheziei olandeze. întors în Olanda, mai face demersuri pe lîngă diverşi politicieni ai momentului în vederea schimbării lucrurilor în Indii, dar degeaba, şi atunci, la patru ani după întoarcere (1860), serie şi publică Max Ilavelaar, oglindă a barbariei coloniale şi a necesităţii nimicirii ei. Nu e un roman obişnuit. E un pamflet de înălţimea Iui „Gulii ver" şi un manifest. Are tendinţa, foarte des împlinită, de a numi totul, propriu, fără alegorie, simbol, aluzie ; are totuşi farmecul unui basm şi forja lirică a unui poem. în Max Ilavelaar, eroul, îl găsim pe autor, care se descrie fără rezervă ; e totuşi de o cuprinzătoare obiectivitate istorică, pentru că se vîrise în miezul contradicţiilor reale, de partea noului, devenind  el însuşi   tip reprezentativ.
Titlul complet al căr|ii e: Max Ilavelaar sau Afacerile cu cafea ale Societăţii Comerciale Necrlandeze. A doua parte a titlului se daloreşte unuia din personaje, Droogslop-pel (adică, în olandeză, un bădăran nesim(itor). Aproape de sfîrşitul căr|ii, Mulatuli îi dă afară : „Eu tc-am creat. Ai ajuns o namilă sub pana mea. Mi-e scîrhă de propria mea crca|ie. lueacă-te în cafea şi dispari". Are dreptate socoliudu-1 namilă ; acest Batavus Droogstoppel e toată clasa sa, pictată de la viciul economic pînă la al inimii şi minţii. Nu e frecventă în literatură înfăţişarea atît de lucidă a relaţiei dintre interesul economic al burghezului, sensibilitatea Iui („insensibilitatea") şi ideologia lui. Droogstoppel, personaj dar autor fictiv, începe el cartea, recomandîudu-se misit de cafea şi depreciind poezia în toate genurile ei : „...nu dau mult pe asemenea produse fiindcă eu sînt un adevărat negustor... Mă feresc deci să scriu romane sau să fac alte oferte false..." Pentru el, între „viaţă", adică negoţ, şi poezie, e o incompatibilitate (şi în felul Iui vede bine). „Experienţa m-a învăţat că oamenii care se iau după asemenea fantasmagorii nimeresc prost... Am văzul cu ceva firme care s-au dat peste cap". Ilespinge nu numai poezia scrisă, ci şi poezia faptelor, orice ipostază în care omul încearcă totuşi, ameninţat cu sufocarea de capitalism, să fie cît de cît om : „Iubirea este fericire eternă, zbori cu unul sau cu altul pînă Ia capătul pămîntului... Mai întîi că pămîntul nici n-are capăt şi apoi o asemenea iubire e o prostie..." I.a speţa Iui Droogstoppel se referă amar şi neiertător Marx îu Manuscrise economicofiloso[ice : „Cu cît gîndeşti, iubeşti, teoretizezi, cînji, pictezi mai pu|in, compui mai pu[!ne poezii etc., cu cît economiseşti mai mult, cu atît mai mare devine comoara ta pe care u-o mănîncă nici moliile, nici n-o acopere praful, cu atît mai mare devine capitalul tău. Cu cil eşti mai puţin, cu cît î|i manifest! mai puţin existenta, cu atît ai mai mult, cu atît mai mare este via(a ta înstrăinată..." Droogstoppel presimte în orice manifestare autentic umană un pericol pentru sistemul care-i înlesneşte îmbuibarea, de pildă, făcînd această asociaţie semnificativă : „Idcea răturnării administraţiei îji Indii nu-mi place cum nu-mi plac poveştile de dragoste".
E clar că Droogsloppel nu porneşte să-şi scrie cartea mînat de un motor poetic. El ajunsese în posesia (liniilor lui Max Ilavelaar, poet şi umanist, fost funcţionar întors din Indii fără nici o lelcaie, în tinerele fost coleg de şcoală cu Droogstoppel. „Mi-am dai seama imediat că individul n-are nimic solid. Era palid şi nu ştia cît c ceasul". Ilavelaar îi cere mijlocirea editării operei Iui. „Onoraţi cititori, pricepeţi ce mutră am făcut aflînd că vrea să ajung misit de versuri !". însă, răsfoind maldărul de manuscrise, Droogsloppel descoperă unele dale priincioase negolului său. Lui Ilavelaar îi rezervă, drept plală, un mic posl de copist pentru întreţinerea familiei (revoltat, de sigur, că un coate goale îşi face şi familie), pos' pe care pînă Ia urmă nici nu i-1 mai dă. Jurnalul Iui Droogstoppel alternează cu povestirea lui Stern (al doilea autor fictiv) despre Max Ilavelaar. Stern e „fiul" firmei Ludwig Stern, „prima casă de cafea din Hamburg", trimis pentru ai săi Lehrjahre la Droogstoppel. Dar e un tînăr neamţ romantic, îndrăgostit, cititor al „unui  oarecare Heine" şi  cu înclinaţie spre scris, ceea ce. n-are cum  plăcea misi-
156
tului. Totuşi, îşi dă acesta seama, „a scrie — afară de corespondenta cu casele de comerţ — nu e dcloi meseria mea", iar „cartea mea trebuie să iasă", ea interesează toată industria şi tot comerţul... Şi atunci „ce-ar fi dacă l-aş lăsa pe Stern să mi-o scrie?" — ceea ce şi face : rău pentru el, căci pe drum pierde cartea din mîini, poezia îi scapă şi, răzbunătoare, 11 înghite, îl mistuie prefăcîndu-1 din autor în personaj, la urmă lepă-dîndu-1 ca pe un excrement în văzul lumii şi făcînd semn istoriei să-1 măture. în mîinile lui Stern, pachetul de manuscrise a devenit „un adevărat cal troian". Povestind împrejurările care-1 silesc pe Ilavclaar să demisioneze din postul de rezident adjunct al districtului Lebak (Java), Stern înfăţişează şi apără geniul complet al eroului : mintea mare şi acută, bunătatea, neputinţa de a se deslipi de adevăr, şi nevoia de eficientă care îl face într-una prezent printre oameni  pentru a le fi  cît se poate mai util.
Vicerege şi guvernator general al Indiilor, rezident al unei regiuni, rezident adjunct al unui district — erau, de sus în jos, treptele ierarhice principale în administraţia Indiilor olandeze. Fiecărui rezident adjunct i se alătura un „regent" coborîlor din înalta aristocraţie indigenă, pentru ca stăpînirea să ia în ochii poporului un aer legitim şi sacrosanct. Max Uavelaar vine la Lebak transferat şi oarecum deochiat datorită „excesului" de cinste, pentru a se „compromite" total aci. Radhen Adhipatli (titlu javanez, cam totuna cu cel european de prinţ), regentul din Lebak, are nevoie de venituri grele pentru îndopare şi fast ; de fast pentru prestigiu ; de prestigiul Iui au nevoie colonialiştii pentru a-i stoarce pe băştinaşi. Insă venitul oficial al lui Adhipatli e relativ mic, prin urmare îşi spoliază neamul în fel şi fel ; mid e de asemenea salariul funcţionarilor albi, deci fură şi ei. Guvernul olandez admite ■— dacă nu formal, de fapt — şefilor indigeni şi slujitorilor săi să stoarcă populaţia, îi şi convine, în scopul menţinerii remuneraţiilor oficiale mici ; în general guvernul olandez face mari economii în bugetul său şi al Iui Droogstoppel, sub nenumărate pretexte, pe spinarea populaţiei indoneziene. înlîi, Ilavclaar vrea să stingă abuzurile prin persuasiune, dar în van. Atunci hotărăşte pedepsirea prin lege a lui Adhipatli şi, înecreînd să facă dreptate fără să reuşească, înfrînt, i se dezvăluie întreaga monstruozitate a unui regim de exploatare şi asuprire. Se vede împiedicat în acţiune de un colosal lan( al slăbiciunilor: subalternii săi, cu un rest de cinste pasivă, îl sfătuiesc să nu întreprindă nimic, totul fiind zadarnic; rezidentul regional din Bantam e evaziv şi între timp îl sapă ierarhic, provocîndu-i demisia ; guvernatorul general al Indiilor olandeze nu-1 primeşte deloc invocînd un panariţiu la picior. Tendinţa unanimă de muşuma-lizare (pînă Ia urmă realizată) îi e acum străvezie, şi pleacă în Olanda unde dă de Droogstoppel. Groaza de adevăr în colonii şi în metropolă, provenită mai mult sau mai puţin conştient din interesul perpetuării teribilului sistem de jaf, e surprinsă şi expli-citată cu penetraţie. „Cei care iubesc nedreptatea spun că nu există nedreptate pentru a avea plăcerea să ne ia pe noi drept Don Quijotte şi să-şi păstreze totodată morile de vînt" izbucneşte Uavelaar într-un loc.
Stern, fictivul său cronicar, pe măsură ce înaintează în povestire e mai răscolit, se uită pe sine şi funcţia sa de scriitor epic „pur", răsărind printre faptele expuse ca mare pamfletar şi mare poet liric. Iar spre sfîrşit, patosul mereu mai aprins al adevărului îl face să se simtă stînjenit de ficţiune. Dar «se citea oare cartea dacă ar fi arătat ca un document? E oare vina mea că adevărul, pentru a fi admis, trebuie îmbrăcat în haina minciunii ?».
Oroarea lui Stern de a se confunda cît de. cît cu pleava curentă de scriitoraşi ai burgheziei asupritoare, e, evident, a Iui Multatuli şi se înrudeşte cu neliniştea lui Gorki cînd află că opera lui e lăudată în lumea capitaliştilor. Ea e motivul pentru care autorul sfarmă pe toată întinderea operei lui convenţiile literare în curs şi pentru care încheie Max Uavelaar înlocuindu-1 făţiş pe Stern : „Acum eu singur, Multatuli, apuc pana... Vreau să fiu ciut... «Cartea e inegala, fără măsură, cu efecte căutate..., autorul neîndemînalec, iietalentat.  fără metodă...» Bine, bine,  dar Javanezul e asuprit !  Căci nu se poate nega
157
elementul principal al acestei carii... Nu desconsideraţi abilitatea penei mele. S-ar putea exersa şi, cu puţin efort, adevărul sa ajungă a fi crezut chiar de popor. Atunci i-aş cere un loc In camera reprezentanţilor. Şi daca mi s-ar refuza acel loc... Atunci vreau să traduc cartea în puţinele limbi pe care le ştiu şi în multele limbi pe care le-aş putea învăţa, pentru a cere Europei ceea ce nu găsesc în Olanda. Iar în toate capitalele, popoarele vor intona acelaşi cîntec: «E o ţară de piraţi la mare! Intre Frizia de răsărit şi Schelde...» Şi dacă n-ar ajuta nici atunci? Atunci o voi traduce în malaeză, javaneză. sudaneză, alfurică, bugineză, battakă... Şi voi intona cîntece războinice pentru cei care rabdă şi cărora le-am promis ajutor, eu Multatuli! Ajutor şi scăpare pe cale legală dacă se poate, pe calea dreapta a forţei dacă trebuie". Aceste rînduiri au fost scrise în 1860. în 1945 Indonezia se proclama republică. Intre 1945 şi 1948 poporul indonezian luptă împotriva imperialiştilor olandezi care vor să-şi menţină stăpînirea. în 1949 se înfiinţează o Uniune olandezo-indoneziană. In 1950 Olanda recunoaşte independenţa acestei uniuni, în 1955, prin voinţa poporului, se desfiinţează Uniunea olandezo-indoneziană şi ia naştere Indonezia independentă.  Pentru independenţa   Irianului  de Vest  se mai luptă încă.
★
Din multele scrieri ale lui Multatuli, editate recent în 24 de volume la Amsterdam, şi majoritatea traduse în alte limbi, în limba romînă n-a apărut decît Max Ilavelaar (1948). Din aceeaşi carte a tradus şi Şt. O. Iosif, în Tălmăciri (1909), „Cîntecul lui Saidjah", iar mai tîrziu (în jurul anului 1930), N. N. Cotez ■— episodul „Saidjah şi Adinda".
Avînd în vedere circulaţia deocamdată restrînsă, la noi, a unui mare autor ca Multatuli şi a unei lucrări atît de actuale ca Max Ilavelaar, e de dorit pentru început reeditarea acesteia din urmă într-o traducere care, spre deosebire de precedenta, să facă faţă originalului, şi apoi editarea altora nici  odată traduse  pînă azi.
T. Ţ.
MARGINALII LA O COLECŢIE
■a remarcat pe bună dreptate apariţia unei noi serii din colecţia „Biblioteca şcolarului", îmbunătăţită simţitor nu numai ca prezentare tehnică ci şi ca orientare ştiinţifică. Cele nouă volume apărute pînă în prezent cuprind, pe lîngă textul propriu zis, fragmente din aprecierile asupra operei şi scriitorului în. cauză, selectate din lucrări critice valoroase, un tablou bio-bibliografic şi o prefaţă. în felul acesta se asigură un anume caracter didactic, necesar acestei colecţii care se adresează şcolarilor, deschizîndu-le astfel o primă cale spre cunoaşterea şi aprofundarea literaturii romîne.
Principiul e de a face din fiecare volum al colecţiei o lucrare cu o existenţă proprie în ceea ce priveşte selectarea textelor, cum este cazul volumelor despre Gh. Asachi, A. Ba-calbaşa, D. Zamfirescu, I. H. Rădulescu, evitîndu-se ca Biblioteca şcolarului să apară ca un auxiliar al altor ediţii. Tributare vechiului sistem au rămas însă volumele despre Gr. Ureche, N. D. Cocea, Al. Sahia.
Autorii prefeţelor se străduiesc să aprofundeze cunoaşterea istoriei literaturii pe baza unor cercetări serioase şi a unei intepretări marxist-leniniste. Remarcăm în această direcţie studiul informat al lui Ion Oană asupra vieţii şi operei lui I. Ileliade Rădulescu. întreaga prezentare a volumului este exemplară. Au fost, alese bucăţi reprezentative, îmbogăţite cn note ale scriitorului sau ale autorului antologiei, iar textele au fost stabilite cu rigurozitate ştiinţifică de către Vladimir Drîmba pe baza ultimei variante publicate de I. Helladi
158
Rădulescu în timpul vieţii, cu excepţia acelora In care exagerările lingvistice se {ac prea mult simţite.
Studii reuşite de sinteză sînt şi cel al lui Marin Bucur privitor la Anton Bacalbaşa, al lui M. A. Ursu la opera lui Gh. Asachi şi al lui Pompiliu Mareea care se ocupă de Al. Sahla. Autorii prefeţelor amintite se bazează pe o informaţie temeinică, raportează operele scriitorilor la cerinţele şi problemele momentului actual, nescăpînd din vedere caracteristica epocii în care au fost create.
Deşi documentaţia riguroasă este obligatorie, totuşi prefeţele nu pot fi reduse la o simplă adunare şi înşiruire de fapte. Privitor la volumul „Din proza Contemporanului"', Nicolae Sorin, în afară de faptul că desparte epoca de viaţa şi activitatea scriitorilor, a dat pentru flecare scriitor în parte mai multe fişe cu caracter informativ, conţinînd unele fapte interesante, altele neînsemnate, dar care, în general, ocolesc interpretarea.
O observaţie specială trebuie făcută asupra felului în care a fost alcătuit acest volum. De la bun început nu era nevoie să se dea o extindere aşa de mare lui Anton Bacalbaşa, pe deoparte fiindcă au fost selectate fragmente din „Moş Teacă", despre care se ştie că a fost publicat în „Moftul romîn", iar pe de alta, pentru că în aceeaşi colecţie i s-a rezervat autorului un volum de sine stătător.
Autorul prefeţei era obligat să motiveze pentru ce îl trece pe Tralan Demetrescu în sumarul prozei „Contemporanului", cînd de fapt scriitorul nu publicase la această revlstî, dar i se integrează prin atmosferă şi aspiraţii. Foarte pe scurt sînt enunţate unele limite ale prozei lui Tralan Demetrescu, insistîndu-se mal mult asupra caracterului critic, demascator al unor schiţe. Pentru definirea scriitorului ar fl fost necesar să se discute valoarea volumului Intim, încărcat cu un sentimentalism desuet. întoarcerea spre sat, ca un ultim refugiu, căutarea singurătăţii satului, recîştigarea liniştii aici spre deosebire de oraşul viciat, prefigurează anumite motive semănătoriste.
In general se observă o maturizare în cercetarea ştiinţifică a fenomenelor şi particularităţilor artistice ale operelor literare. Lipsa de exigenţă din partea redacţiei a făcut posibilă însă şi editarea unui volum, Letopiseţul Ţării Moldovei, care poate constitui un exemplu de ceea ce nu trebuie să fie astăzi o ediţie critică, indiferent de profilul colecţiei. Prefaţa dovedeşte o lipsă elementară de pătrundere a operei cronicarului moldovean, inler-pretînd-o într-un spirit didacticist. Se face aici o mare separaţie între felul cum este descrisă epoca, condiţiile politice, sociale, economice pe de o parte, şi opera lui Grigore Ureche pe de alta. Se dau multe citate care nu fac decît să repete conţinutul Letopiseţului. Autorul adoptă o atitudine constatativă şi se mulţumeşte să preceadă sau să încheie un citat foarte lung cu cîte o caracterizare generală sau cu aprecieri ca: „semnificativ din acest punct de vedere", „e clasic acel portret", „e remarcabilă arta gradării", „emoţionant, plin de savoare", etc. O astfel de prezentare nu pune în lumină particularităţile operei sau ale scriitorului.
In majoritatea cazurilor autorii prefeţelor cunoscînd o mulţime de date şi amănunte, formulează cîte o frază cu înţeles general, trecînd cu uşurinţă peste unele afirmaţii, care de fapt ar fi trebuit explicate cu atît mai mult cu cît ele sînt adresate şcolarilor. Astfel, la pag. 6 diit volumul despre Gh. Asachi, era necesar să se lămurească ce este ideca latinistă, şi de ce este ea greşită. La pag. 7 din volumul „Gr. Ureche" sînt înşiraţi toţi acei care opiniază asupra paternităţii cronicii. Unii ca D. Cantemir, B. P. Haşdeu, A. Densuşianu, o atribuiau Iul Neslor Ureche. M. Kogălniceanu şl N. Iorga, bazîndu-se pe tradiţii, o atribuie lui Grigore Ureche. Alţii o pun în seama Iul Simion Dascălul. Autorul prefeţei afirmă că există cercetări ulterioai%e care au adus clarificări, dar nu sînt comunicate nici rezultatele cercetărilor, nici cine le-a efectuat. La pag. 6 din volumul Polezii şi nuvele, Al. Săndulescu scrie că Duiliu Zamfirescu a fost infiltrat pe alocuri de ideologia dominantă.  Autorul ar fi trebuit să arate pe loc, care sînt momentele din operă contami-
159
nate de uceusiă ideologie, evitîad în felul acestu o frază generală, nu destul de convingătoare.
Unele neclarităţi datorită formulării pol fi citite la pag. 17 din volumul închinai prozei Contemporanului : „Dar Bacalbaşa accentuează o trăsătură reală a acestei ofi(erimi odioase şi a sistemului care i-a dat naştere, sistem care nu este decît o simplă prelungire a viejii civile". De asemenea, autorul prefeţei afirmă că Moş Teacă a fost avansat căpitan odată cu căsătoria, ceea ce contravine realităţii textului lui Bacalbaşa de la pag. 194 al aceluiaş volum: „După cî|iva ani, locotenentul Teacă fu avansat de astă dată la vechime"
Menită să ajute la maturizarea forme/or de educaţie artistică a şcolarilor, colecţia, cu micile excepţii citate. îşi îndeplineşte cu succes misiunea.
C. Ş.
DOSTOEVSKI PE ECRAN
deseori   cititorul   unui   roman,   spectatorul     unui   film,   criticul   unei   opere de artă  se întreabă  de ce lucrurile în  acea poveste  se petrec  aşa  şi  nu altfel. Stea, în cazul  şi  mai complicat, cînd  un  film bun  e  extras  dintr-un roman bun  —  de  ce  în  film  lucrurile  se  petrec cu   totul   altfel   decît  în   roman ? Aproape  toţi  criticii   sovietici  au  spus-o,  de  nenumărate  ori,  că   publicul  trebuie să colaboreze   cu  autorul.   Consumatorul   de   artă   conlucrează   cu   producătorul   de frumuseţe, îşi   pune   întrebări,   găseşte   răspunsuri   .şi   răspunsurile   lui   coincid   cu   acelea   găsite de creatorul originar.
In „Nopţi albe", chiriaşul (studentul de care Nastenka era îndrăgostită) spusese, plcoînd, că num aii pe ea o iubeşte, dar că acum pleacă pentru mai multă vreme să caute a-şi croi un rost şi că, dc-ndată ce va avea o situaţie, va veni la dinsa şi o va lua de so|ie. Dar iată că iubitul e de mai multe zile la Petersburg şi nu dă nici un semn de vială. Trei zile şi trei nopji, nopţi „albe", nopţi pentru Nastenka dc zbucium şi disperare. Iar a treia noapte el vine să o ia. Pur şi simplu. De ce ? De ce acele trei zile şi trei nopji de amlnare ? Că doară numai pentru asta făcuse el atlta cale. De ce? Ce a putut el face în aceste trei zile şi trei nopţi ? Greu de ,spus. Nici o explicaţie care să se potrivească. Nici una. Şi  totuşi, una tot trebuie să existe...
In „Jucătorul", eroina îşi zboară creierii. Este o sinucidere (o simţim bine, o sim|im ca un acord muzical plin) perfect „dostoievskiană". Dar, în nuvelă, Paulina Praskovia nu numai că nu «e omoară, dar va alege soluţia cea mai burgheză cu putinţă : se va mărita cu placidul, moralistul, .prozaicul, milionarul englez Ashley (care în film nici nu apare). De ce această schimbare de 180 grade şi care nu slăbeşte totuşi cu nimic nota  dostoievskiană   a  povestirii ?
,,Krolhaia", în româneşte „Sfioasa" (cel mai exact ar li fost „modesta", dar recunosc că sună oam prost şi e şi ni|el echivoc), „Krolkaia" este la prima vedere povestea unui bărbat oare, chinuit el însuşi de fel de fel de gînduri ;Şi nedreptăţi, chinuieşte amarnic pe tînăra lui so|ie, pe care o iubeşte foarte mult, de care nu-i gelos dc loc. dar pe care totuşi o exasperează pînă Ja  sinucidere.  Dc ce?
★
Pentru a răspunde la toate aceste întrebări, c bine «a reamintesc cum încheiam analiza, făcută tot aici, în această revistă, filmului Iui Pîrîiev realizat după romanul „Idiotul" :
160
„Pasiunile zugrăvite sini felurite, dur toate faptele gravitează în jurul uncia- fundamentale : banul. Amor, iamblţie, mîndrie, ciudă, bunătate, josnicie, toate converg si, ca nişte aluviuni, se varsă în fluviul cel mare al goanei după avuţie... Toate variile acţiuni ale eroilor sînt focalizate într-un sentiment unic, sentimentul banului, sentiment la unii de dispreţ, la cei mai  mulţi de adoraţie.
Romanul „Idiotul" este aşezat pe temelia celei mal odioase din ideile aduse de istorie, socotirea omului ca o marfă şi banul ridicat la rangul dc divinitate".
*
In poemele homerice muritorii se încrucişează la lot pasul eu zeii — figuri alegorice, colec(ie ambulantă de însuşiri morale (şi imorale), atribute şi epitete personificate, teoreme abstracte de etică, cu chip de om. Tot astfel şi la marii romancieri •— iar la Dostoievski îndeosebi — alături de personajele îu carne şi oase, circulă personaje de mitologie : Falimentul, Setea de a porunci, Hazardul. Moştenirea, Robia, Nevoia de a chinui, Amorul, Ignominia, Jocul, Voluptatea de a jigni, etc... Şi cine le mînă pe toate? „Satana mînă balul" — zic francezii. Şi noi ziceam la fel, cînd numeam banul „ochiul dracului". în societatea burgheză, banul supraveghează, controlează întreaga sarabandă de patimi şi păcate. El e înlocuitorul vechiului fatum, care se numea odinioară Moira sau Ananke. Ca şi ele, banul n-are faţă umană. Este o abstracţie devenită fetiş. Nu numai că „non olet", adică nu miroase, dar nici măcar nu se vede. Figura lui e o cifră pură şi atotcuprinzătoare. Un singur gînditor a văzut acest aspect al lucrurilor. Este Karl Marx. Bunurile economice, atunci cînd devin marfă, — .adică valori care se preschimbă în bani — devin, zice Marx, nişte lucruri totodată reale şi imaginare, nişte lucruri oare „totodată cad sub simţuri şi nu cad sub simţuri", nişte lucruri „fantasmagorice... Pentru care ar trebui să facem apel la regiunile nebuloase ale lumii religioase ca să mai găsim ceva asemănător cu ele... Aceasta numesc eu fetişismul produselor... de îndată ce ele figurează ca mărfuri" (adică exprimabile în monedă). Acest fetişism constă, după Marx, în aceea că luăm drept lucruri fizice, cu însuşiri palpabile, nişte pure raporturi sociale, raporturi de producţie din lumea capitalista, precum şi alte .împrejurări sociale care se oglindesc în mărfuri. Aşa se explică psihoze colective ca aceea care a bîntuit lă un moment dat în secolul al 18-lea în Olanda, cînd un răsad de lalea ajunsese să se vîndă cu 5 500 de florini, pentru ca brusc, într-o bună zi, să nu mai facă nici două parale! Această funcţie de fetiş a banului semnalată de Marx se află la temelia întregului mecanism al societăţii capitaliste. Stupida dramă a omului societăţii capitaliste a fost descrisă magistral de întreaga literatură a realismului critic: Balzac, Zola, Flaubert. Stendhal,  Maupassant,  iar în  Rusia  de  toţi  marii  săi  romancieri,  în  cap  cu Dostoievski.
Aceste consideraţii s-ar părea că ne conduc mai alos la nuvela „Jucătorul", unde ni se descrie halucinant demenţa progresivă, reacţia în lanţ de elanuri absurde şi calcule inepte care se desfăşoară la mesele de ruletă. De altfel Dostoievski s-a lăsat chiar personal furat de această nebunie. Intr-o scrisoare clin 8 septembrie 1863 el scrie aşa : „La Wiesbaden, am elaborat un sistem de joc... şi am cîştigat imediat zece mii de franci. Dimineaţa, în excitaţia mea, am schimbat sistemul, şi am pierdut numaidecît. Seara am revenit la sistemul meu cu toată rigoarea, şi atunci, fără efort, iute, am cîştigat din nou trei mii de franci. Spune-mi dacă, după toate astea, să nu mu las antrenat?" Şi la urmă anunţă că a pierdut tot...
Este adevărat, în „Jucătorul" se vorbeşte foarte mult despre jocul dc noroc. Dar personajele mitologice principale aici nu sînt jocul, ei altele două : Falimentul şi Moştenirea. De altfel, în cazul jocului de noroc, fetişismul descoperit de Marx prezintă forme speciale. Desigur, la bază este nevroza acumulării infinite, nebunie contemporană ou capitalismul însuşi,   care   .simbolizează   în   formula   marxistă   bani-marfă-bani,   mereu   alţi   şi   tot mai
11 — Viaţa romînească nr, 7
16:1
mulţi bani formulă opusa cumilitei formule .pre-capitaliste marfă-bani-marfă. Dar la jocul de noroc este oarecum o altfel de nebunie, istoriceşte mult mai veche şi nu de origine capitalistă, ci contemporană cu tot emisiuni, cu animismul. Este o reîntoarcere la mentalitatea pe care sociologii o numesc „prelogieă", bazată pe pură superstiţie. Este revenirea la sufletul primitiv oare ta toate vedea duhuri, genii, zei. Masa verde a timpului nu e numai un fenomen capitalist, ci şi iun plonjon în preistorie. Capitalismul îi aduce poate o mică întinerire, prin aceea că jucătorul, în scurtele lui momente de gîndire mai raţională, cînd mizează o sumă imensă pe un singur „banco", vede în faţa lui un purcoi de fişe, care nu-is metal sau fildeş, ci reprezentarea rezumativă a unei vile cu douăzeci de camere, plus mi voiaj ân jurul lumii, plus o armată întreagă de surîsuri deschise şi spinări plecate, plus — ce Bă mai enumerăm? — plus tot, absolut toate bunătăţile de pe acest pămînt. Sub acest aspect, totemismul se întâlneşte cu capitalismul. Mai întîi ipentru că marele burghez, marele magnat al finanţci are şi el sentimentul de a putea cumpăra orice (mai-ales conştiinţe!), sentiment combinat ou tendinţa de a juca „va bancjue", de a miza totul pe o carte. Iar în ţări unde capitalismul se împleteşte strîns cu moravurile feudale (ca şi în Rusia lui Dostoievski), fetişismul banului se combină cu o poftă insaţiabilă de tiranie, de putere absolută, cu pofta de a porunci, şi în .sfârşit de a se îmbogăţi, dintr-o singură lovitură, prin moşteniri, speculaţii de bursă şi alte „bombengeschăfle". Iată de ce lungile pagini despre ruletă, deşi importante în nuvela Iui Dostoievski, rămîn totuşi secundare, la remorca altor aspecte mai puternice ale acestui fetişism al banului. In deosebi importantă e alianţa dintre adoraţia mistică a banului şi frenezia 'sentimentului de proprietate. Aceste două infamii merg admirabil împreună. Tirania nu-i altceva decît conduita de proprietar denaturată prin aplicarea ei la persoana altuia ; cu alte cuvinte, şi în termeni marxişti, este « vedea în om nu om, ci marfă.
lată un episod interesant în nuvela „Jucătorul", unde toate aceste giuvaiere din cutia Pandorei sînt adunate laolaltă. Paulina datorează 50.000 franci lui Des Grieux, amantul ei care acum o părăsea şi care îi scria că o iartă de datorie. Paulina este niîndră şi nu primeşte cadouri. Ar vrea isă-i arunce aceşti 50.000 de franci în obraz. Dar nu-i are. Atunci tânărul „ucitel", sclavul ei, se repede la ruletă şi joacă, câştigă şi-i aduce iubitei sale banii. Dar ea nu admite ca el să-i facă uri cadou. De ce? Din mîndrie? Nu tocmai. Din dispreţ. Alexis este lacheul ei sentimental, robul care la porunca ei e gata să se arunce în faţa trenului. E drept ca el îi spune tot timpul o mulţime de obraznicii (şi chiar mai rău ; uncord o anunţă că într-o bună zi o va ucide). Dar e prea mic pentru ca îndrăznelile lui. să poată ofensa pe o atît de înaltă persoană ca dînsa. De aceea ea îi declară că „amînă" să-i poruncească să se sinucidă, căci „îi e încă necesar"... Dar cînd e vorba ca robul să-şi permită impertinenţa să-i dea ei, Ei, cadouri, asta nu se poate! „Nu vreau să-mi dai bani pe gratis". Aceşti 50.000 de franci ea preferă să-i „cumpere". Cu ce ? Cu ce marfă ? Nu dispune decît de una singură : ea însăşi, persoana ei, trupul ei. Se va culca deci cu robul, drept preţ de cumpărare. Corpul ei devine o monedă cu care cumpără o altă monedă. In sarabanda fetişist.ă a mărfurilor şi a banilor, termenii se confundă, se amestecă, se inversează. Iar după ce eroina noastră va fi cumpărat aceşti bani, îi va cheltui pe loc! Cum? Aruncîndu-i în obrazul lui Alexis, arătîndu-i că ea singură are dreptul să poruncească, să cheltuiască, să arunce bani .pe fereastră, să dea bacşişuri. El, sclavul, nu. Este aici acelaşi delir fetişist ca în scena cu arderea bancnotelor din „Idiotul".
Cît despre sinuciderea ei — oare nu există în nuvelă — constatăm, dacă cugetăm bine, că ea totuşi... există în nuvelă. Fapta Paulinei echivalează perfect cu o sinucidere. A se arunca în braţele unui personaj anost şi monoton oa bogatul Ashley, veşnic cu morala pe buze şi cu o insuportabilă solicitudine de mamă, apoi a se muta într-o lume anglo-saxonfi ternă şi plicticoasă, ea, prinţesă rusă plină de capricii şi nebună de pofta cuceririi, —- o asemenea soluţie era pur şi simplu o sinucidere. Va omorî pe semeaţă Paulina, singurul „om"  din toată  această  sinistră  poveste,  singura care tratează  Banul  de la egal Ia egal.
162
Va omorî pe mînriva valkirie slavă, şi din cadavrul ei nu va rămîne decît o burgheză aproape anglosaxonă.
Autorii filmului au regizat altfel sinuciderea, dar tot atît de dostoievskian şi de conform cu personajul. Paulina Praskovia era obişnuită a lua cu asalt tot ce dorea, inclusiv acel lucru extraordinar care este amorul, cea mai îmbătătoare dintre valori. Şi iată că se înşelase. Des Grieux nu era prinţul din poveste, cum părea, cum el putea foarte lesne să facă lumea să creadă, ci un vulgar cavaler de industrie. In nuvelă, Alexis explică lui Ashley cum fetele ruse, în idealismul lor exaltat, sînt lesne epatate, de forma perfectă, de graţia impecabilă, de eleganţa spirituală în care franţuzii ştiu sâ prezinte lucrurile şi pe ei înşişi. Noi ruşii — zice el — sîntein prea geniali, avem prea multe calităţi, aşa că aproape niciodată nu nimerim forma care se potriveşte cu ele. Şi tot el explică lui Ashley că Paulina va continua sâ-il iubească pe acel Des Grieux care nu există, pe acela ireal, pe care şi-1 zugrăvise ea... 11 urăşte şi îi e scîrbă de cel adevărat; dar îl iubeşte mai departe pe celălalt făurit de ea... Situaţia e fără ieşire... Şi ultimele ei cuvinte înainte de a-şi zbura creerii sînt cuvinte de afecţiune, de dulce tristeţe adresate lui Alexis. La fel, în fond, ca şi m nuvelă. Căci Ashley îi spune micului ucitel că Paulina îl iubeşte cu adevărat... Bineînţeles această ştire nu mai are ni ci o importanţă, căci este mesajul unei moarte, unei ftinie  care  hăteşte dar  nu  m;ii există...
In „Nopţi albe", la întrebarea aceea pe care în mod legitim şi-o pune spectatorul sau eătitorul, răspunsul este tot majestatea sa Banul.
Cînd cu un an înainte, Nastenka venise în mansarda studentului, cu mica ei bocceluţă, gata să-1 urmeze pînă în fundul pămîntului, numai să scape de sclavie, de bunică-sa care o prindea cu acul de siguranţă de rochia ei ca pe un căţel în lesă, şi mai ales pentru că iubea cu acel amor total cu care iubesc adolescentele iprima oară, cînd deci ea a venit la el ipent.ru ea amîndoi să fugă împreună, cel mai logic şi natural lucru ar fi fost ca el s-o fi luat cu dînsul. N-avea nici-o „situaţie"? Ei şi? Din foarte puţinul de care totuşi dispunea (de vreme cc-şi plătea luxul de a face studii) putea perfect să împartă cu dînsa. Mai ales că o iubea. 1-a spus-o, şi fusese sincer. Dar... în Ioc să vorbească şi să judece aşa, ca un tînâr normal şi foarte îndrăgostit, el îi vorbeşte ca un octogenar înţelept.' Cititorul ca şi spectatorul au avut — nu puteau să nu aibă — un mic moment de contra-rietate, surpriză şi dispreţ pentru aceste meschine prudenţe şi băneşti socoteli ale unui tînăr care, mai presus de dragoste, frumuseţe, tinereţe, elan spre viitor, punea imaginea idolatră a unor finanţe echilibrate! Iar acum, în timpul celor trei nopţi albe, aceleaşi cusururi explică şi zăbava lui. Singurul motiv plauzibil al animărilor sale îl vom găsi dacă mi-1 vom închipui zicîndu-şi că poate situaţia pe care o căpătase nu era totuşi destul de bună ca să facă faţă unui bilanţ burghez decent. Că poate că ar fi bine să mai aştepte. Poate va găsi un post mai avantajos. Să aştepte. Ca să fie sigur... Poate peste un an... De aceea el ezită să vină la Nastenka s-o ceară de nevastă. Ezită o zi, două, trei. Dar pînă Ia urmă, socotind bine, conchide că totuşi o s-o -poată scoate la capăt chiar şi cu situaţia  lui  prezentă.  Şi  atunci,  simplu, vine...
Cu o mare măiestrie Dostoievski ne-a zugrăvit contrastul între elanul vieţii şi mecanica moartă a banului. Nastenka este sănătatea personificată, este floarea care a înmugurit şi vrea să trăiască o viaţă plină, liberă, fără socoteli şi chibzuinţe. Iar domnul student este burghezul calculat, născut bătrîn, cu conduite înţelept mecanizate. Cînd el îi spune că o iubeşte, dar că nu se poate, în acel scurt moment ne fulgeră un gînd frumos. Ni se pare că el are o taină, că duce o existenţă dublă, o existenţă dramatică şi secretă, că luptă clandestin şi curajos pentru vre-o cauză mare, că nu vrea s-o antreneze şi pe ea în aceste primejdii...  O clipă,  nu  se poate  să nu  ne vină  un  asemenea  gînd.   Ni  se  pare singura
163
Mcplioaiie a declaraţiei lui de dragoste şi a refuzului .său tot atît de net. Dar vai, clipa irece şi aflăm triatul adevăr.,.
In „Krotkaia" rolul de personaj principal pe care îl are Banul <• încă şi mai marcat.
Toată povestea este un ţesut de contradicţii, dar contradicţii care totuşi îşi aiu logica lor. Dc pildă eroul spune: „vreau să fiu pentru dinsa o enigmă!" Şi tot el spune: „vreau să mă înţeleagă; aştept; aştept oricît, pînă ce mă va înţelege". Contradicţia e numai aparentă. El doreşte ca ea singură, fără explicaţii din partea lui, să-i înţeleagă sfîşietoarea dramă. Dacă i-ar povesti-o, ar părea că-d cerşeşte iertarea şi înţelepciunea. Vrea ca dînsa să vină la el din convingerea ei, nu pentru că a convins-o el. Singurul lucru pe care i-1 va divulga din „taina lui" este că trebuie neapărat, dar neapărat să ajungă la suma de 30.000 de ruble...
Şi iată acum povestea lui, care, într-un fel, este realmente o poveste de ruble.
Era căpitan în armata ţarului. Mîndru şi dispreţuitor de prejudecăţi şi de bani, şi de aceea nu prea iubit de convenţionalii săi camarazi. într-o seară cineva face o glumă despre un ofiţer din aoelaş regiment cu dînsul. Şi el nu intervine în conversaţie. Regimentul 51 blamează şi li cere să se bată în duel cu ofensatorul. El găseşte aceasta stupid şi absurd. Ceilalţi insista. Atunci el, cu o splendidă nepăsare de ce sc va întîmpla, demisionează. Şi nici nu ia o altă slujbă... „După ce ai. fost un strălucit căpitan în armata imperială — zice el — nu te poţi angaja conţopist la căile ferate. Dacă e pe decădere, apoi decădere să fie". Şi de atunci va duce o viaţă animalică, dormind prin şanţuri... Se poate oare mai mare dispreţ pentru ban şi pentru bucuriile materiale? Dar iată că o mătuşă îi lasa moştenire trei mii de ruble. Brusc, în capul lui, peisajul se schimbă. Viraj de 180° Subit, banul devine totul. Din 3.000 de ruble el va face 30.000. Aceasta e cifra arbitrară pe care fetişismul lui o fixează. Singura sumă — în mintea lui de păgîn superstiţios — care îi va permite să înceapă o viaţă nouă, răzbunîndu-se de toate ofensele suferite. In acest scop, se apucă de cel mai sordid (dar sigur) mijloc de a-şi justifica micul său capital : negoţul de cămătar pe amanet. Cînd va ajunge la 30.000 ruble, va începe o altă viaţă. Pînă atunci va tăcea, mereu, zile-ntregi, săptămâni întregi. Şi va aştepta ca ea să-1 înţeleagă, să-i înţeleagă drama, şi eît de tare o iubeşte. Dar pînă Ia .sorocul marcat de cifra magică, nici-o vorbă, nici-o plăcere, nici-o relaxare, nici-o ieşire din tăcere şi asprime. Va lucra ca un preot în transă, călăuzit de zeul păgîn al numărului 30.000.
Această nebunie Ie explică pe toate celelalte. Toate contradictoriile sale conduite devin logice şi chiar pardonabile. Iar biata fată, realmente, nu înţelege. Dealtfel nici nu era uşor de înţeles. Toate, aparenţele erau contra lui. Iar cînd, în sfîrşit, el se schimba, cînd se leapădă de molohul căruia îi slujise, oînd el îi cere tinerei sale soţii iertare, cînd el nu mai doreşte bani, oi vrea să-şi dea tot avutul la săraci —, oînd el scapă din ghiarele zeului păgîn care îl  stăpînise -—, este prea tîrziu...
(Este curios cum. acest cuvînt atît de rezumativ nu figurează în textul nuvelii, dar în film, este. dat în primul plan, ca o răscruce; e poate singurul cuvînt din tot filmul care nu are un ton de delir, ci de concluzie, şi este un exemplu tipic de adaos în sensul realităţii).
■ Eroul nostru este un om deştept, instruit, demn, cinstit, generos, sentimental şi ehiar bun, în ciuda acestor calităţi îl vedem în tot cursul poveştii lăudăros, avar, meschin, tiranic, dur şi chiar de o perversă răutate. Iar Ia urmă aflăm de ce este aşa în Joc să fie cum îi era firea.. Toată falsitatea vine dintr-o idee fixă, care lui îi este ideal şi talisman. Totul se va dîege, fericirea va . începe cînd fatidica cifră 30.000 se va împlini. Niciodată banul nu a luat O:fonnă.mai mistică şi totodată mai patologică. Dincolo de această obsesie maladivă, conduitele lui se ordonează metodic, sistematic, meticulos. Singur scopul călăuzitor e dement.
164
Uestul c «««-reni şi logic. E ca şi cînd personajul ar acţiona în stare de hipnotism poruncit de o voin|ă străină lucidă, care însă îi indică numai obiectivul, iar el găseşte singur toate mijloacele concrete, apropiate îndeplinirii misiunii, mijloace care se potrivesc cu misiunea, dar n-au nevoie să se potrivească şi cu psihologia lui proprie, cu frica lui adevărată. Este o alienare a întregii personalităţi din pricina unei consigne prin natura ei falsă, greşită. Căci ne aflăm în plin fetişism al banului şi al valorilor de economie care. întotdeauna, în cursa lor spre prăpastie. înstrăinează şi usucă sufletele.
Regia a rodat admirabil această atmosferă de singurătate, tăcere şi alienare. A exprimat-o nu numai prin jocul actorilor, dar şi prin arta decorului. O încăpere vastă, cu mobilă putină şi, undeva în odaie, ceată... Mobila este sobră şi nu de prost gust. Căci prostul gust al mobilierului ar fi fost aici o greşeală. Interiorul trebuie să fie sinistru, dar estetic. Gravitatea nu se acordă cu urâtul sau cu caraghiosul. Aşa că pereţii aceia goi şi înceţoşaţi au ceva monumentali, de templu dezafectat. Iar în acest pustiu arhitectural, în fund, un cuier înalt cu patru picioare şi patru braţe. A fost o fericită găsire regizorală. Braţele şi picioarele cuierului, proiectate pe paietele gol, văzute de departe, dau impresia unui pom uscat, desfrunzit, mort. Pa el atîrnâ tui joben şi nişte mantale. Mereu ni se readuce imaginea acestui cuier, cînd cu lucruri pe cl, cînd fără. Este un fel seurt de n ne spune că acea casă nu e casă, că nu e locul unde stai, ci locul unde vii şi de undi; pleci, locul pe unde doar treci. Altă excelentă idee. Acei paşi în sus şi în jos pe care cl îi tot face, ceasuri întregi, această plimbare de leu în cuşcă, acest acompaniament natural a! gândurilor înnebunite, au loc nu într-o odaie, pe o podea, ci în stradă, în faţa grilajului porţii, pe un caldarîm cam ondulai, pavat cu pietricele mărunte şi cu mici băltoace ici şi colo. Din oînd în cînd el se opreşte şi se propteşte cu mâinile de zăbrele. Asta dă imediat o imagine de gratii, de temniţă fără scăpare. Şi ân general faptul că el îşi iplimbă agitata perplexitate pe pavajul străzii din lata casei şi nu pe duşumeaua unei încăperi, arată bine că de acum casa lui nu mai este acea dublă vastă sală goală cu mobilă puţină şi cu ceaţă în colţuri. Din casa lui face de acum integranta parte tot zidul acela lung şi plin de ferestre de-a lungul căruia a călătorit prin văzduh, cu icoana strânsă la picpl. nefericita Jul soţie. Şi casa lui este şi bucăţica de curte interioară unde trista călătorie a luat sfîrşit. Cînd el va voi să-şi adune gândurile şi să pună ordine ân idei, vom alege din ceea ce a fost casa lui locul unde s-au petrecut lucrurile cele mai' grave: zidul, lungul şir de ferestre, ourlieica întunecată şi gratiile porţii pe care a intrat el cînd ca zăcea pe piatră..,
★
A fost o foarte hună idee că s-a suprimat din ,,.) ucălonil" o serie de episoade care nici în nuvelă nu erau la înălţimea celorlalte : concubinajul de două luni al profesoraşului' cu cocota de lux Blanche de Comminges, căsătoria acesteia cu generalul de la care obţine moştenirea finalmente sosită de la bătrîna mătuşe, în sfîrşit cufundarea pînă în gît a eroului în patima jocului care îi anulează toata personalitatea, o personalitate care totuşi fusese descrisa. ,j bine descrisă, ca destul, de puternică. Toate aceste elemente sînt mai slabe decît restul şi uneori se depărtează puţin de temă. lată de ce felicităm pe Autant-1 ara, de a fi făcut aci fără voie o operă de critic literar.
★
Toate aceste trei nuvele sînt în ultimă analiză monologuri, spovedanii. Se vede deci ce improprii erau ele, a prior!, să furnizeze substanţa unor filme. Dar repet acum ceea ce spusesem despre ..Idiotul". Caracterul intens verbal al poveştilor lui Dostoievski este un cusur pentru scenaristul prost şi pentru regizorul mediocru. Pentru cei buni, inconvenientul devine o avanlajoasă  «ur.-ă  de inspiraţie.  Cum  a  observat-o cu  fineţe Ştefan  Zweig, felul
165
in care personajele dostoievskiene vorbesc, feiul cum decurge conversaţia ior, cu suiri şi coborîri, cu cotituri şi poticniri, schimbări de macaz, contraziceri, tăceri, toate acestea pictează, zugrăvesc vizual întregul peisaj moral şi toate detaliile lui plastice. Ele se gravează nu în memoria, ci în imaginaţia noastră ; şi se gravează net, ca o percepţie.
★
Caracterul excesiv „vorbitor" al nuvelelor „Nopţi albe" şi „Sfioasa" nu este o piedică pentru ecranizare. Dovada că procedeul este susceptibil de efecte estetice remarcabile o avem în cele două filme sovietice realizate după Dostoievski. Atît spovedaniile visătorului cit şi ale Nastenkăi sînt desigur incoerente, tumultoase, dezordonate. Dar aşa trebuie să şi fie. Baza lor vizuală, imaginea, le dă consistenţa şi stabilitate, partea vorbită rămînînri doar un acompaniament muzical al amintirilor.
I). I. Suchianic
ALECSANDRI ÎN GERMANĂ
dl tura pentru Literatură s-a străduit cu rezultate fericite să mijlocească cititorului de limbă germană cunoaşterea operelor cîtorva din clasicii literaturii noastre. In 1955 a tipărit o amplă culegere din opera poetică a Iui Coşbuc, în 1957 un volum din versurile lui Eminescu şi, în acelaşi an, o culegere a versurilor Iui Grigore Alexandrescu ; în 1960 scrieri alese din Vlahuţă, pentru ca în 1961, după nuvela Iui Ion Slavici, să scoată de sub tipar o culegere din creaţia poetică, dramatică şi de proză a lui Vasile Alecsandri.
Opera lui Alecsandri, începînd cu nemuritoarele lui culegeri din poezia şi balada populară, a ispitit pe traducătorii în germană încă de pe timpul cînd poetul mai trăia. Astfel, în 1857, apare la Berlin în „traducerea" lui Wilhelm von Kotzebue, diplomat şi scriitor (nepot al — pe vremuri — vestitului om de teatru şi autor de comedii facile, August von Kotzebue), un volumaş intitulat Rumănische Volkspoesie (Poezia populară romînească). Este o tălmăcire mediocră în care savoarea şi prospeţimea versului, ca şi conţinutul său liric, metafora bogată şi comoara de gîndire şi sensibilitate populară se pierd într-o limbă germană incoloră şi seacă. (Trebuie să amintim aci, spre „reabilitarea" acestei avuţii a culturii noastre literare, excelenta versiune a celor mai frumoase poezii populare romîneşti a lui Alfred Margul-Sperber, încununată cu Premiul dc stat şi mult a,preciată peste hotare). Penet der Curcan, o lamentabilă încercare a unei „doamne" cu pseudonim forţat latinesc, apărută în 1878, reduce valoarea celebrei poezii a lui Alecsandri la o formulă slab versificată şi sărac ritmată, menita doar să ofere cititorului german o foarte proastă idee despre opera poetului nostru.
Au mai apărut către sfîrşitul veacului trecut şi începutul secolului nostru traduceri din opera şi dramaturgia Iui Alecsandri, „Fîntîna Blanduziei", în două versiuni diferite, „Pastelurile" în traducerea lui Konrad Richter (1904), lucrare de valoare mai mult filologică decît literară ; Unsere Krieger („Ostaşii noştri") în versiunea unui oarecare A. Altmann  (Bucureşti,  1922), etc.
Izbutite sînt traducerile apărute în anii noştri în Editura Tineretului": Die Herbstmaid („Toamna ţesătoare") în 1955 şi Sînzeana und Pepelea (1957).
In volumul recent apărut, de care ne ocupăm în nota de faţă, versurile sînt traduse de Franz Johannes Bulhardt. Versiunea sa păstrează   fidel sonorităţile versului Iui
166
Aleesandri, cu redarea plastica a imagisticii atît de picturale a bardului de la Mirceşti. Vocabularul folosit de traducător vădeşte efortul de a se apropia cît mai mult de limba populară a poetului, pe-alocuri cu un. uşor iz arhaic, de metafora originală şi de redarea ritmului rommesc. „Steluţa" (Das Sternchen) şi „Hora Unirii"' (Hora der Vereinigung) pot fi perfect cîntate cu textul german pe melodiile lor atît de răspîndite. „Sergentul" (Der Sergent) ni se pare un model de tălmăcire reuşită, de re-creaţie („Nachdichtuiig").
Din opera dramatică a lui Vasile Aleesandri volumul cuprinde Chirila in Jassy, într-o excelentă versiune a lui 0. Seidmann, şi Fiirst Despot („Despot-Vodă") în foarte izbutita tălmăcire a lui Imanuel Weissglas. Ambele traduceri împrumută textului german toate nuanţele umorului ca şi ale epicului originalului, dialogul e viu şi autentic, versurile alcătuite cu multă  grijă şi simţ poetic.
Partea de proză cuprinde povestirile „Istoria unui galbăn şi a unei parale" (fragmente), „0 călătorie în munţi", „Balta albă" şi „Porojan", în conştiincioasa traducere a profesorului R. Lichtendorf. Stăpîn perfect pe ambele limbi, tălmăcitorul a găsit cu multă dibăcie, atît în proză cît şi în versurile textului, echivalenţele cele mai nimerite, a redat cum nu se poate mai potrivit idiomele, expresiile locale şi aşa mai departe.
Volumul nou apărut este, fără îndoială, un succes al editurii şi al colaboratorilor ei. Păcat doar că volumul nu cuprinde şi alte poezii ale lui Aleesandri (regretăm, de pildă, absenţa lui „Peneş Curcanul"). Ar fi fost, credem, indicat să fie cuprinse — în afara fragmentului „Porojan" — şi scrisorile Aleesandri—Chica, de mare valoare literară şi istorica. Nici măcar în prefaţă, de altminteri judicioasă şi bine documentată, ele nu sînt pomenite. Şi, pentru că vorbim de prefaţă, n-am înţeles de ce „Mărgăritarele" au fost traduse cu „Klcine Perlen" — perle mici —■ în loc de „Maiglockchen".
Aşteptăm apariţia volumelor, în curs de pregătire la editură, aparţinînd şi altor clasici romîni : Delavrancea, Sadoveanu, Rebreanu. Topîrceanu etc.
I. C. M.
O SUTĂ DE ANI DE LA APARIŢIA „REVISTEI ROMÎNE"
l' od al efervescentei spirituale   şi al avîntului progresist din Perioada Unirii
Ţărilor Romîne, „Revista romînă" a lui Al. Odobescu constituie o pagină luminoasă în istoria culturii noastre din secolul trecut.
Presa literară a vremii era săracă, lipsită de prestigiu şi ecou. Literatura şi unele lucrări ştiinţifice erau strecurate în spaţiul redus al unor foiletoane din ziare ca „Romînul", „Concordia", „Naţionalul", sau în paginile cu mai redusă răspîndire ale unor reviste ca „Muzeul naţional", „Ateneul romîn". „Foiţa de istorie şi literatură". Singurul periodic care se bucura de o oarecare autoritate şi de colaborarea cîtorva scriitori de seamă era „Revista Carpaţilor" a lui G. Sion, care nu a durat însă decît un singur an: 1860—1861.
Afirmarea unităţii naţionale şi înfăptuirea idealurilor democratice în epoca de după Unire impunea însă apariţia unei publicaţii prestigioase, care să devină o tribună de manifestare a literaturii şi ştiinţei romîneşti. O astfel de publicaţie a iost „Revista romînă".
Tendinţa patriotică a colaboratorilor revistei, şi în primul rînd a lui Alexandru Odobescu, conducătorul ei, de a sluji năzuinţele de progres social, politic şi cultural din perioada Unirii, este mărturisită într-o „Precuvîntare" apărută în primul număr
167
din aprilie 1861. „Liberi de orice idee precugetatâ — se spune în „Precuvintare" — dorind numai a propaga, potrivit cu slabele lor mijloace, luminile şi ştiinţa în ţara lor, fondatorii „Revistei romîne", într-o epocă de reorganizare ca cea prezentă, au simţit trebuinţa de a deschide un cîmp vast de activitate studiilor serioase, de a aduna, precît se va putea, într-o publicare periodică, rezultatul lucrărilor literare şi al speculaţiunilor ştiinţifice ce pot grăbi progresul naţiunii romîne". Propunîndu-şi să contribuie la progresul culturii şi ştiinţei romîneşti, pentru afirmarea poporului nostru pe plan european, „Revista romînă" năzuia să aibă un caracter enciclopedic. „Precuvîntarea" face cunoscute cititorilor sectoarele de activitate ale revistei : „literatura, istoria, jurisprudenţa, filosofia, artele, ştiinţele exacte şi naturale". Programul de activitate expus a fost îndeplinit întocmai, „Revista romînă" strîngînd în jurul ei un număr însemnat de colaboratori însufleţiţi de sentimente patriotice, înzestraţi cu vaste şi temeinice cunoştinţe in domeniile lor de activitate. Mulţi dintre aceştia au devenit personalităţi de frunte ale culturii şi ştiinţei romîneşti.
„Revista romînă" a fost prima noastră publicaţie scrisă cu litere latine, cele anterioare ei folosind alfabetul chilie sau cel de tranziţie.
în sectorul literaturii, „Revista romînă" se remarcă prin publicarea poeziei patriotice, linia revistei fiind slujirea luptei pentru afirmarea naţională. Numele lui Alecsandri şe întîlneşte des în paginile acestei publicaţii, fie sub balade populare contaminate de spiritul vremii :
Colo-n  ţara muntenească — Ţară dulce, romînească —
fie sub poezii originale pătrunse de asemenea de elan patriotic, de idealurile progresiste ale vremii : „Cîntice şi sărutări", „La poeţii romîni", „Stelele", etc. in „Revista romînă" s-au retipărit şi poeziile patriotice ale altor poeţi: „Ruinele Tîrgoviştii" şi „Marşul oştirii romîne" ale Iui Cîrlova, „Unirea Principatelor" a lui Gr. Alexandrescu-Unele din poeziile publicate — „Dorinţa romînului Ia 1862" de A. Donici, „învierea" de Radu lonescu, au fost scrise sub influenţa directă a evenimentelor vremii.
Cît priveşte proza, „Revista romînă" promovează în primul rînd proza realist-critică. Aici se publică „Ciocoii vechi şi noi" de N. Filimon, primul nostru roman realist. Prin publicarea acestui roman „Revista romînă" a deschis orizonturi noi ir» literatura romînă, îmbogăţind-o cu un gen nou şi totodată cu o operă fundamentală.
Dintre lucrările de critică şi istorie literară, trebuie să amintim, în primul rînd, studiul lui AL Odobescu „Cîntecele poporane ale Europei răsăritene, mai cu seamă în raport cu ţara, istoria şi datinile romînilor", studiu în care Odobescu relevă, pe de o parte, sensurile şi valorile producţiilor folclorice, preconizînd, pe de altă parte, cercetarea comparativă a creaţiilor folclorice din diferite ţări. Un alt studiu de Al. Odobescu, cel închinat poeţilor Văcăreşti, aduce numeroase informaţii documentare şi aprecieri judicioase — a căror consultare e şi azi utilă. Studiind „Satira latină", Odobescu atrăgea atenţia asupra unei specii literare nu atît de larg cultivată, pe cît de necesară. Arătînd că „mai toate naţiile civilizaie ale Europei au cultivat cu mai mult sau mai puţin succes această ramură a poeziei", autorul îşi exprima convingerea că şi Ia noi satira va avea o sigură dezvoltare, ca şi în literatura latină, deoarece „nepoţii învaţă lesne meseria străbunilor".
însufleţit de aceleaşi idealuri patriotice, Radu lonescu cerea, în articolul „Principiile critice", ca şi critica să fie dezvoltată din ce în ce mai mult în cultura romînă, deoarece ea „răspîndeşte ideile şi cunoştinţele în naţiune, inspiră gustul artelor şi literelor, deşteaptă amorul frumosului şi ajută, pregăteşte civilizaţiunea".
i;68
Trecind în revistă realizările anului 1861 în articolul „Mişcarea literară din 186! în Ţările Romîne", poetul G. Creţianu scrie că „Romînia începe a respira viaţa intelectuală prin toţi porii săi". El lansează totodată un călduros îndemn: „încununaţi cu operele geniului vostru edificiul civilizaţiei romîne!" tn mod evident, cuvintele lui G. Creţianu erau un ecou direct al avîntului cultural şi ştiinţific caracteristic ţării noastre din epoca de după Unire.
In domeniul istoriei, cea mai frumoasă realizare a revistei este publicarea parţială a „Istoriei Romînilor sub Mihai-Vodă Viteazul", inedită la acea vreme.
„Revista romînă" milita pentru răspîndirea ştiinţei în mase, pentru înlăturarea ignoranţei şi a misticismului. Se publică o „Istorie a minunilor" de P. latropol. E prezent şi d-rul I. Felix, cu articolul „Despre moartea aparentă". Sînt notabile, de asemenea, lucrările „Despre astronomie" şi „Eclipsele din anul 1863" de I. I. Fălcoianu.
E demn de amintit faptul că Gr. Cobălcescu, savantul care a pus bazele cercetărilor geologice la noi a început să expună rezultatele cercetărilor sale în paginile acestei reviste, care-i găzduiesc amplul memoriu asupra „Calcarului de la Răpidea". Printre colaboratori se numără şi alţi oameni de ştiinţă ai vremii: E. Bacaloglu, Gh. Ştefănescu.
Călăuzită de idealuri patriotice, făcîndu-se ecoul celor mai înaintate năzuinţi ale epocii Unirii, deschizînd orizonturi noi în multe domenii de activitate, înregistrînd realizări preţioase puse în slujba progresului, a luminării şi ridicării poporului, „Revista romînă" contribuie astfel la lupta pentru dezvoltarea culturală şi socială a ţării noastre.
Eliza Ispăşoiu
EXPRESIONISM Şl REALISM
c esle expresionismul ?
Reprezintă o mişcare pe de-a-ntregul decadentă ? Cum se situează in raport cu desfăşurarea literaturii germane de astăzi? Care este raportul între Urechi şi  expresionism ?
Au de mult a avut loc o discuţie în presa sovietică, discuţie în care s-au dezbătu! raporturile între expresionism şi realism.
Literatura democratică germană a adus în configuraţia literară mondială numele unor scriitori ca Brecht, Scghers şi Wolf, Arnold Ziveig, Veinert şi Welskopf. Totuşi, scrie criticul sovietic N. Pavlova, dacă ar fi să vorbim de drumurile de creaţie ale acestor autori util de diferiţi, există un numitor comun. Această identitate sc manifestă în primul rînd în punctul de plecare, comun atît lui Brecht, Becher, Wolf şi Weishopf, cit şi lui Veinerl. Lconhard Frank, Zweig,  şi anume atracţia către expresionism.
Adevărul este că istoricul expresionismului nu se suprapune direct peste estetica expres.onismului. Deceniul al lll-lea este deceniul expresionismului în literatura germană, taptul că, tn continuare, unii au acceptat (sau au respins) literatura proletară şi dezvoltarea ei pe drumul realismului socialist, acest fenomen de „diviziune" este legat într-o măsură   mai   mare  sau  mai  mică   cu  încercările,   năzuinţele  şi   căutările expresionismului.
Ce reprezintă expresionismul ? Există de fapt două interpretări de. bază ale expresionismului în istoriografia germană recentă. Prima consideră expresionismul un curent sută la sulă anli-realisl. -- considerînd capacitatea anumitor scriitori de a „depăşi" limitele expresionismului   un   fenomen   rar  şi  producîridu-se   pe   linia   personalităţilor  izolate.   O a
169
doua linie subliniază momentul pozitiv din „răscoala" expresionistă, legată de aripa de stingă a curentului si nu consideră în general expresionismul ca o frînă — sau numai ca o frînă — pe plan ideologic şi estetic în dezvoltarea ulterioară a scriitorilor care au provenit  din această ambiantă.
Proza expresionistă — afirmă Samarin — frapează prin : a) deformarea proporţiilor, modificarea excesivă a liniilor reale ale realităţii, b) coloritul violent, c) tipologia dominată de răzvrătiţi, în proporţii în care amestecul romantic de sublim şi grotesc pare o simplă „cuminţenie". în poezie, proză, teatru, pictură, sculptură, film, în general în creaţia expresionistă nu a fost nimic spus numai pe jumătate. „Das schreiende Drama" (drama ţipată) — aşa îşi numesc expresioniştii piesele lor. „O gură încordată, deschisă în extaz" (Becher). Totul în această artă se vrea „excesiv", cere eliminarea tonurilor intermediare ; ritmuri premeditat inexacte; o limbă „sfărîmată". Estetlceşte, deformarea imaginilor se explică prin supra-tensiunea interioară. în tablouri imense ■—■ pe dimensiuni enorme — se pierde conştiinţa înlănţuirilor cauzale. Lumea apare astfel haotică şi înspăi-mîntătoare — ea este zugrăvită aşa cum apare unui artist şoc.at, incapabil de observaţie şi analiză culmă.
Istoriceşte, expresionismul este o artă care se dezvoltă la răscrucea a două epoci • 1912—1923, războiul mondial, revoluţia socialistă în Rusia, revoluţiile în Ungaria, Austria, Germania. Creatorii aparţin intelectualităţii burgheze de stînga; chiar cei mai buni reprezentanţi, care condamnă cu patimă războiul şl salută revoluţia nu pot să se lepede de reprezentarea abstractă, vagă, predominant emotivă a evenimentelor. Nu întimplător operele expresioniştilor sînt lipsite de elementul concret: tot ceea ce reprezintă stabilitate individuală, factologic este estompat, apare fragil şi transistoriu, totul se clatină pentru ei în anii aceia. Eroii abstracţi, situaţiile convenţional expresioniste erau chemate să insufle cititorului în primul rînd starea de spirit a autorului. Artistul şi opera trăiau în aceeaşi frîngere extatică, în aceeaşi lume a catastrofelor impetuoase, a necorespondenţelor inexplicabile, a ciocnirilor tragice.
Criticul I. Pavlova scrie: „Dispreţul faţă de concret, forma „ferestruită", subiectivismul extrem — toate aceste trăsături caracterizează fizionomia generală a curentului. Şi totuşi, tot ceea ce nu s-a uitat din expresionism, tot ceea ce prezintă interes şi semnificaţie astăzi, respiră forţa neobişnuită a vîrtejului social. Insă această pasiune socială nu a fost totuşi trăsătura caracteristică a întregului curent".
Dacă prin sine, expresionismul a fost un produs caracteristic al epocii, nu pentru toţi expresioniştii există necesitatea de a exprima contrastele ascuţite ale epocii, contradicţiile ei nerezolvate. 0 întreagă grupă de scriitori, legaţi de platforma ideologică a revistei „Der Sturm" — e vorba de aripa de dreapta — vedeau în expresionism o artă de cameră, închisă în cercul unor trăiri „particulare" nu întotdeauna conştiente. Curentul de dreapta a fost însă relativ mai slab în cadrul expresionismului şi nu el dă tonul. în operele lui Georg lleym, A. Lichtenstein, Franz Werfel şi Fritz Unruh — scriitori cu o soartă diferită din punct de vedere al creaţiei şi al evoluţiei sociale, — răzbate o puternică simpatie pentru  om,  o pasională  dragoste  pentru libertate.
Un rol însemnat înăuntrul scriitorilor care au format aripa de stînga a curentului îl joacă grupul din jurul revistei „Aktion" : J. Becher, L. Rubiner, E. Toller, Leonhard Frank, V. llasenclever, cunoscuţi prin poziţia lor înaintată faţă de război şi revoluţie. Expresionismul ■—■ scrie Pavlova — este mişcarea cea mai radicală din acei ani din punctul de vedere al simpatiilor politice.
Ceremonia fantastică şi străine a exerciţiilor militare îndeplinită de soldaţi pe jumătate morţi, cu priviri agonizante; rănile atroce care desfigurează oamenii în spitale, umbrele din jurul bivuacului soldăţesc, strigătele abia perceptibile ale urli faţă de război, ale fricii de puterea necunoscută: aşa arată războiul în tablourile lui llartung, în prima piesă a lui Ernst Toller (1918—1919) concepută în tra.işee şi intitulată „Die Verwandlung"
170
(Transformarea). Piesa se încheie ca scena dezlănţuirii generale revoluţionare. Tînărul erou întorcîndu-se către mulţimea care se revarsă ameninţător asupra lui îi cheamă pe toţi să-şi amintescă că el este un om. Această idee zguduie într-atît întreaga masă, încît din-tr-un moment într-oltul eroul lui Toller se vede pe el însuşi în capul unei imense navale, năvala oamenilor care se trezesc. Se aud strigătele „Revoluţia ! Revoluţia!" Aceasta este prima operă expresionistă militantă; cu tot caracterul ei abstract şi convenţional, în ea răsună idealurile umanitare ale vremii. Ea reprezintă un manifest estetic al grupului „activiştilor" care se conlrapune astfel expresionismului de dreapta, concentrat în jurul revistei „Sturm".
Criticii sovietici acordă o mare atenţie analizei creaţiei diferiţilor scriitori care au aparţinut grupărilor expresioniste, (Vnruh, Hasenclever, Toller, Kaiser), sublinind pe de-o parte legătura pe care teatrul şi poezia expresionistă au avut-o cu tradiţia „Sturm und Drang", cu Ilolderlin, Bilchner, şi în acelaşi timp deosebirile (pe plan tehnic o deosebire se exprimă în primul rînd în faptul că despărţirea dintre „sală" şi „scenă" nu mai există în modul în care exista în teatrul lui Schiller, de pildă). Istoricul german Max Bayer într-un articol (publicat anterior în „Weimarer Beitrăge") analizează poezia lui Trakl care a conceput trăsăturile noului stil luînd ca model pe Rimbaud. Se cercetează raporturile între diferitele curente ale epocii (sublinilndu-se ecouri în. poezia lui Maiakovski: „Omul", „Război şi pace", în poezia lui Verhaeren, în ideile unarumiştilor).
Problema aprecierii expresionismului a suscitat nu o dată discuţii contradictorii în critica democrată germană. Una din cele mai vii a avut loc în deceniul al doilea, în paginile revistei „Das Wort" editată în Uniunea Sovietică. Atunci s-a emis ideea că expresionismul ar fi legat de dezvoltarea viitoare a literaturii nu numai pe planul ideilor, dar şi pe planul estetic formal. Critica actuală reconsideră această teză în sensul că imitarea anumitor mijloace tehnice expresioniste (aşa cum are loc astăzi în R.F.G. în opera lui Christian Mlokell, V. Hollerer) înseamnă formalism; unele procedee tehnice mai ales în proză, ca de pildă, principiul simultaneităţii naraţiunii epice, unirii într-o totalitate a descrierii unor fenomene care se petrec în timpuri şi locuri diferite pot fi realizate uneori convingător (de pildă în ultimele romane ale lui Doblin şi în tehnica montajului cinematografic). Fără îndoială, în literatura germană, anumite mijloace care sînt folosite cu mai mare frecvenţă, ca: îmbinarea planurilor diferite, sublinierea „şocantă" a unui anumit detaliu, transformat în opera respectivă într-un simbol al viziunii asupra lumii, sînt legate de arta expresionistă, ele capătă însă o semnificaţie raţionalistă. Aceleaşi mijloace în varianta decadentă vest-germană, franceză sau elveţiană iau un aspect pur abstract. Nu se poate nega astfel că una din rădăcinile picturii şi teatrului abstract de astăzi se găseşte în expresionism.
Ca un model de analiză subtilă a drumului străbătut de foştii scriitori expresionişti, sînt observaţiile asupra creaţiei lui Brecht. „In multe privinţe expresionismul şi Brecht sînt fenomene care nu se pot pune pe acelaşi plan. Brecht care a folosit foarte multe procedee expresioniste în primele sale piese („Trommeln in der Nacht" — 1922, Baal) a polemizat în acelaşi timp cu ideologia vagă şi difuză a expresionismului, cu ceea ce el denumea „adevărurile confuze", „valurile irezistibile ale emoţiei", etc., introducînd adesea în chip ironic, în scop polemic, diferiţi comperi de acest gen care recită poezii expresioniste. Raţionamentul dramaturgiei lui Brecht subînţelege negarea multor principii ale expresionismului.
Trebuie în acelaşi timp să ţinem seama de faptul că Brecht a apreciat cu entuziasm tehnica dramatică a expresionistului Georg Kaiser. în discuţiile asupra lui Brecht apare adesea o apreciere diferită a pieselor sale în măsura în care aceste piese au o tehnică mai apropiată sau mai îndepărtată de ceea ce a fost odată apanajul teatrului expresionist. După părerea Tamarei Motileva, Brecht este puternic acolo unde piesele sale sînt mai „construite" din punctul de vedere al psihologiei clasice   (Viaţa lui Galileu, Mutter
171
Courage. Domnul Punţilu şi sluga, sa Matti. Criticul sovietic Vradkin consideră Insă că: j>i.ese cum sînt „Cercul de cretă caucazian'', „Omul bun din Seciuan", „Visele Simonei Marchart", „Die heilige Johanna der Schlachthofe" pot fi puse fără teamă, pe acelaşi plan. Ceea ce constituie latura forte a lui Brecht nu este numai folosirea concomitentă a plănuita concret, şi a planului convenţional. Descoperirea principală artistică a lui Brecht în teatru o constituie tocmai, ca.pacit.atea de a uni planul panoramic larg, publicistic pe cared oferă ceea ce se latineşte perspectiva „convenţională" cu planurile concrete în cure actorii joacă şi se mişcă în stilul cotidian. Aceste planuri nu se confundă între ele, fiecare din ele îşi păstrează între ele specificul său. iu acelaşi timp sînt unite într-un fol organic.
Vector
PE MARGINEA UNEI INITIATIVE A FONDULUI PLASTIC
estinate înfrumuseţării vieţii zilnice, lucrările expuse în Galeriile Fondului Plastic — atît de ingenios proiectate de arhitectul Ion Băroiu şi aranjate de arhitectul Ion Oroveanu — îşi află sursa în arta populară, al cărei farmec a izvorît din simplitatea şi severitatea formelor, din îndrăzneala îmbinări: culorilor, din caracterul decorativ al ornamentaţiei. Dar sursa inspiratoare şi măiestria tehnică sînt utilizate întru alcătuirea unor obiecte contemporane prin scop, sugestivitate şi ritm. Artele „minore" îşi ating majoratul.
Mărturiseşte în acest sens şi faptul că artiştii consacraţi în ramuri socotite — pînă nu de mult — singurele „majore", practică cu interes artele decorative. Perahim aduce în Galeriile, de Artă o ceramică fin conturată, al cărei desen aminteşte intelectualul umor al „Proverbelor" sale. O sobră statuetă a sculptorului Ladea e măiestrit modelatăi Ciucă a dat fiinţă unor mici orătănii amuzante. Petre Balogfy dăltuieşte, între alte figuri animaliere, o felină a cărei graţie desfide rigiditatea lemnului din care a fost cioplită.
Pentru pereţii luminoşi ai noilor locuinţe, Ion Biţan a conceput un panou de ceramică, pe suprafaţa căruia se întruchipează din plăci dinamic colorate o „Femeie cu floarea soarelui". Mozaicul Măriei Plăcintă stilizează un grup de muncitori contemporani. In vitraliile cu subiect marin, create de Gh. Spiridon şi Vlad Niculescu, aşchii de metal înviorează luminozitatea apelor de sticlă. Eugen Ciucă şi Mircea lonescu încheagă, pe un panou mozaicaî, neaşteptate păsări ale căror siluete sînt inspirate de ornamentaţia populară.
Departe de a transcrie motivele cojocului pe texiile şi ale cusăturii pe ceramică, majoritatea artiştilor dezvoltă creator conţinutul artei populare. Ţesăturile decorative expuse în Galeriile de Artă — covoare şi draperii menite să „taie" şi să însufleţească spaţiile libere sau să lărgească interioarele, cum sînt cele concepute de Mariana Nicodim — se inspiră din motivele ţesăturilor şi carpetelor populare. Aurelia Ghiaţă sau Elena Pană stilizează tradiţionalul motiv al „călăreţilor" pe coloraturi propice decoraţiei moderne. Ileana Vremir imprimă grupului de secerători, înfăţişat pe covorul său, o înclinare specifică siluetelor folclorice.
Sculptorul Patriciu Mateescu a studiat forma ulcioarelor ţărăneşti şi ceramica sa antropomorfă preia voluîele canceelor. Dar le preia, deoarece corespund intenţiilor şi hazului, urmărite în vasul „Băutorii". Forrna tradiţională facilitează transmisia intenţiilor conţinute de această  originală ceramică.
172
Ioana August se adresează mai puţin umorului şi mai mult inflecţiunilor poetice, •specifice ceramicii populare. Farfuriile ei prelucrează siluete umane sau simboluri ale forţelor naturale.
Formele geometrice, cu străluciri roşietice, ale peronului de metal aplicat, semnat de  Ion Nicodim şi Vlad Niculescu, se inspiră din ornamentaţia vetrelor ţărăneşti.
Metalul, utilizat de Ion Nicodim, deşeurile de cîrpe, din care Elena Pană ţese covoare, sau pănuşii de porumb folosiţi de Ileana Vremir şi Maria Vodeanu întru acelaşi scop, dovedesc că vremurile în care obiectul decorativ nu putea fi conceput decît din material preţios — sau măcar rar — sînt revolute. Astfel, Carol Fuhrman care încrustează pe o tavă de argint fragmente de email, lucrate în tehnica „cloisonee", reuşeşte să transcrie pe aramă siluete animaliere, din cele scrijilate altă dată pe metal preţios. Poate că argintarul clujean va purcede şi la transpunerea faimoaselor sale bijuterii în metale mai ieftine. Ar putea astfel obţine şi variaţii coloristice — spre care de altfel pare să fie atras — şi scăderea greutăţii lor specifice. In cadrul numeroaselor înnoiri, aduse în ultimii ani de Ella Cancicov maro-chinăriei, se înscriu şi coşuleţe combinate din piele şi răchită. îmbinarea aceasta ar putea prilejui noi şi mai variate forme de obiecte.
Artiştii decoratori purced funcţional la regenerarea vechilor materiale şi la introducerea celor noi. Nu comit experienţe stridente şi utilizează produsele moderne ţinînd seama de proprietăţile şi posibilităţile acestora. Mînuind vinilinul, caută combinaţii de culori, renunţînd la aplicaţiile pe care le consideră — pe bună dreptate — propice doar pielăriei propriu-zise. Autorii jucăriilor — între care se remarcă tigrii, vulpea şi căprioarele colectivului Raiovici, sau păpuşile Ioanei Munteanu — folosesc stofa, vinilinul, peticele de piele, jenilia. S-ar cuveni poate să încerce lemnul, ale cărui posibilităţi au fost folosite în mod atît de complex de meşterii ţărani.
în termeni industriali vorbind, fiecare dintre obiectele expuse în Galeriile de Artă este un prototip. Or, se ştie că, dacă preţul de cost al prototipului e relativ scump, atunci cînd este reprodus în serie, preţul lui scade simţitor.
Preluînd prototipurile exponatelor Fondului Plastic, industria şi cooperaţia ar putea să le reproducă în serie. Atunci am putea obţine în locul obiectelor amorfe de uz curent, altele, modelate cu acea ştiinţă a valorificării formelor specifică sculpturii, sau colorate cu acea pricepere a luminii, proprie picturii.
Iniţiind Galeriile de Artă, Fondul Plastic şi-a asumat sarcina popularizării artelor decorative în masele populare. Nu trebuie să ne înşelăm asupra dificultăţilor pe care artiştii plastici vor trebui să le biruie. Mai există prejudecăţi care permit unor fabrici şi cooperative să copieze pe covoare epigonice motive orientale trecute printr-o înţelegere meşteşugărească neîndemînatecă, sau să imprime înzorzonări împanglicate pe ceramică. Criterii, aşa-zis comerciale, răspîndesc cantităţi industriale din aceste obiecte, sau din căţeluşii şi răţuştele cu funde de porţelan. Dar dacă la stăruinţa Fondului Plastic se vor inaugura şi în alte centre ale ţării Galerii de Artă, cum sînt cele bucureştene, sîntem siguri că oamenii muncii vor sprijini cu tot discernă-mîntul lupta artiştilor împotriva şablonizării obiectelor decorative.
Succesele pe care încă de pe acum le-a obţinut actualul magazin al Fondului Plastic se cuvin a fi dezvoltate. In afara decoraţiei interioare, artiştii decoratori pot dărui oraşelor culoare, veselie, vivacitate. Ceramica poate deveni element arhitectonic, accentuînd colorat nu numai interiorul, dar şi exteriorul clădirilor. Mozaicul poate fi nu numai ornament, ci şi faţadă. Tuturor acestor posibilităţi realizabile într-un viitor apropiat, Galeriile de Artă le pot fi punct de pornire şi sprijin.
R. Ş.
DEMOSTENE BOTEZ: „CARNET"1)
ltimul deceniu a fost rodnic pentru talentul poetic a lui Demostene Botez. Proză, literatură  pentru copii şi nu
mai puţin de şase volume de versuri sînt, toate, mărturii ale transformării poetului „prin ani", ale orientării sale spre actualitate şi spre viitor, spre „oamenii în lumină" de azi, orientare aidoma rotirii după raze a „florii soarelui".
Recentul volum este, după cum îl numeşte chiar autorul, un „Carnet" în care sînt adunate versurile scrise spre glorificarea epocii noastre şi publicate în ultimii ani în presă. Stau alături: profesiuni   de   credinţă,   evocări, pasteluri înrudite cu poezia de meditaţie, versuri antimonarhice  cu  nuanţă  satirică, imnuri de slavă închinate vieţii noi. A rămas uitat glasul îndurerat al catirincii, care  răsuna  cîndva în  versurile sale. Vechile amărăciuni se sparg, se pulverizează în melodiile entuziaste pe care Demostene Botez Ie cîntă azi cu elanul unei tinereţi noi. El e solicitat de dorinţa stăruitoare de a face din poezia sa   o  reflectare    a contemporaneităţii, oglindă în care să se răsfrîngă „ca-n apa lacului" „mărturiile acestui veac". Poetul îşi închină versurile înfloririi patriei, oamenilor noi, constructori ai socialismului şi comunismului, înfăptuirilor
1 E. S. P. L„ 190:
lor. Tot ce cîntă azi Demostene Botez e nou, raportat la creaţia sa anterioară.
Revolta  sfioasă,   indignarea descurajată faţă de inegalitatea socială şi de asuprire a omului de către om, ce răzbăteau în poezii ca „Moartea Someşului", „Fabrica", „în mină" etc., e înlocuită azi cu admiraţia faţă de capacitatea creatoare şi de superioritatea morală a omului liber şi stăpîn pe destinul său. Altădată poetul îi deplîngea pe muncitorii din fabrici, „umbre negre şi încovoiate/ fără nume, fără de dreptate". Azi cîntă bucuria muncii descătuşate, „ritmica bătaie a ciocanelor măiestre" („Scrisoare"), „tot ce zidiră ale noastre mîini/Din culmea munţilor şi pînă-n văi/Din ziua cînd n-am mai avut stăpîni". („Oaspetelui"). Cîntă măiestria mîinilor „mari şi muncitoare", ale celor ce înalţă case visînd Ia frumuseţea zilei de mîine („Zidarului").
Poezia tîrgului cenuşiu, încremenit şi agonizînd în descompunere lentă, a tîrgului în care abundau cerşetorii, corte-giile funerare, a făcut loc poeziei şantierelor clocotind de viaţă, a cartierelor noi.
Poezia străzilor fără istorie, a caselor fără trecut, fără amintiri — destul de răspîndită în lirica noastră nouă — îl ispiteşte şi pe Demostene Botez. El a
174
cultivat de la debut o poezie intimistă, a naturii moarte din încăperi umbrite şi încărcate de relicve. Acum, oprin-du-se ades la semnificaţia poetică a faptelor şi gesturilor cotidiene, e cucerit dimpotrivă de amănuntul nou şi proaspăt. Surprinde imacularea pereţilor albi ca ninsoarea din cartierele ivite peste noapte, din casele care „n-au încă nici un cuib de rîndunică".
Omul comunist, omul viitorului, capătă în ochii poetului aureole prometeice. „Intîiul zbor prin spaţii înspre lună" e sinonim cu o nouă naştere a lumii care — „întîia dată are conştiinţa/Universalei ei puteri". Omul sovietic e văzut de poet întinzînd cutezător braţul spre univers, călăuzind „un astru nou prin astre vechi" şi trimiţînd „cel mai înalt mesaj uman :/0 seceră şi un ciocan/ (...)/Simbolurile muncii pe pămînt".
Proporţii hiperbolice capătă şi chipul omului nou din patria noastră. Doar stîncile abrupte şi înălţimile pierdute în stele ale Carpaţilor sînt vrednice să poarte, dăltuită, „suita unui basorelief" care să cuprindă „uriaşa lui făptură (...)/ şi fresca lui întreagă de minuni".
Botez cîntă noul chiar cînd, ocolind forma directă, se întoarce la teme îndrăgite altădată. A rămas şi azi credincios bătrînului oraş natal încărcat de amintiri, laşului, pe care-1 evocă în versuri pline de duioşie, dar nu mai vede în el o cetate moartă. laşul e totodată vechea aşezare istorică şi totodată oraşul tînăr, cu „fabrica nouă din va!e/cum n-a fost o alta-n trecut şi cu fete care/lucrează deodată la patru răz boaie" („laşul"). Poetul cîntă şi azi „primăverile rustice", „nunta-ntre pămînt şi soare", „invazia luminii", mare,t germinaţie, muncile cîmpului, brazdele fumegînde de pămînt reavăn, etc., dar apasă asupra rolului hotărîtor al omului, de stăpîn înţelept al naturii. La ara-
tul de noapte tractorul ia proporţii fantastice şi farul aprins îi dă înfăţişarea unui „ciclop din noua mea mitologie/ Orbecăind într-un dantesc decor" („Tractoristul de noapte"). Toamna nu mai e anotimpul destrămărilor sfîşietoare, af sfîrşiturilor iremediabile. Poetul vorbeşte despre nopţile de smoală şi despre zilele ce se sting timpuriu în amurguri anemiate de sînge, dar cu certitudinea frumuseţilor viitoare. Alături de frunzele moarte care foşnesc uscat, Demostene Botez vede griul încolţit pe cîmpurile ude „de parcă toamna a adus în ţară/'cu ea, şi viitoarea primăvară" („Toamna").
Procedeul de a opune antitetic ultima strofă conţinutului evocator al poeziei e frecvent în poezia lui Demostene Botez.
Cîntînd revoluţia-flacără, poetul adoptă ritmul popular, sprinten, grăbit: „Flăcările parcă-aleargă/De-i cuprinsă zarea largă/şi se-ntind din lung în lat./(...)/ Ca-ntr-o mirişte uscată/merge flacăra iscată". Dar „nu e foc de orişicare/Par-că-i răsărit de soare".
In general, Demostene Botez cultivă versul limpede, expresia transparentă, comunicativă. Poetul a înţeles că datoria sa este să se facă înţeles de poporul pentru care scrie, Iăsîndu-se condus de ideea mare pe care o slujeşte. „Cuvintelor" le cere să sune firesc, neîn-cărcînd cu podoabe inutile măreţia realităţii vii, dar în acelaşi timp să se înoiască, să se împrospăteze, trăgîn-du-şi seva din forţa creatoare şi veşinic nouă a poporului. Căci e conştient că e dator să contribuie la efortul colectiv de zidire a noii orînduiri, punînd în tomuri „adevărul zilelor de-acum". Astfel, ce-a scris „va dăinui şi mai tîrziu", căci, decît adevărul „mai tare nu-i nici cel mai dur oţel/şi peste veacuri o să-şi taie drum".
ROD1CA FLORE-A
RUSALIN MUREŞANU: „AMIEZILE VEACULUI"1)
aolumul din urmă al lui Rusa-lin    Mureşanu („Amiezile veacului") atestă un meritoriu efort de înnoire. Aria fetică a poeziilor se extinde, deşi realizările se întîlnesc mai ales atunci cînd autorul cîntă, ca în volumele anterioare, satul   natal.    El   e   copilul munţilor („Munţii"), de care se simte legat („Bunicii"). Natura roditoare o surprinde în maturitatea ei cretoare : „Pe cîmpuri cu buzele arse de vînt/Ori moi de ale ploii sărutări/Datoare-unui vechi şi măreţ le-gămînt/Făcut între tine şi ploi şi pă-mînt/Măruntă sămînţă te scuturi" („Odă sămînţei").   Bobul   conţine,   în esenţă, „pîinea viitoare":  „Stau  astăzi coapte boabele-mpreună/Ştiuleţii mari şi auriţi cu lună/Aşteaptă mîna care să-i dezghi-oace/Şi să le fure aurul ce sună/Bob lîngă bob de la o vreme-ncoace" („Belşug").   Satul  rămîne  însă  la Rusalin Mureşanu în afara unor coordonate temporale mai precise; poetul cîntă noul în lumea rurală, dar în linii destul de vagi.
In peisajul citadin, se mişcă fără îndemînare. Oraşul, uzina, hidrocentrala de Ia Bicaz exercită netăgăduit asupra lui o deosebită atracţie, dar sensibilitatea poetului pronunţat rurală îl face să se oprească oarecum uimit şi la suprafaţa noilor realităţi. Pînă la urmă tendinţa e de a asimila peisajul industrial cu cel cîmpenesc, exprimîndu-1 pe cel dinţii prin cel de-al doilea şi confundînd planurile. Uzina de relon e „o fiinţă nouă" care „ne-o ajunge-n casă/Cu oile alături de viermii de mătasă" („Uzina de relon"). Relaţia e puerilă şi Rusalin Mureşanu eşuează nu o dată îm convenţional („Prietenul mineral", „Construcţie") sau în descripţia seacă („Lîngă forjă").
1) Ed. Tineretului. 1981.
E supărătoare de asemenea lipsa de atenţie   acordată   umanului. Prefacerea peisajului se face parcă după o mecanică a lucrurilor înseşi, căci mîna omului nu se vede. Bănuind, se pare, insuficienţa, poetul încearcă în altă parte să surprindă sufletul omenesc, participarea  omului   la  construcţie. „Mîinile" (una dintre cele mai bune poezii din volum) constituie un adevărat imn închinat energiei  umane:  „Mîini  de zidar  —  aripi  rîvnind  Înaltul/Mîini de pescari — ciudate vise brune.../Mîini de miner — subpămîntene    strune.../Mîini de pietrar — trotil muşcînd bazaltul/ Frumoase mîini, un gînd v-a dat po-runca/(Intîiul gînd al lumii în răscoală)/ Să-mi îndreptaţi coloana vertebrală/Şi să îmi daţi un nou prieten : munca" („Mîinile").   Poetul   e  conştient  de emoţia tînărului  care va da mîine întîia lui şarjă şi  o  surprinde plastic („Nerăbdare"),  iar plecarea flăcăului din sat nu mai e prilej de nostalgii chinuitoare, ci el  se va întoarce, după absolvirea şcolii  de tractorişti, pentru a-şi dărui colectivităţii întreaga forţă de muncă („A plecat un flăcău"). Acest lirism obiectiv face locul în unele poezii unui mod de exprimare mai direct, care îi convine mai   bine   lui   Rusalin   Mureşanu. In lirica erotică, poetul e o natură delicată şi-şi  exprimă tulburarea metaforic, nu fără gingăşie: „In codrii sufletului meu/ A intrat cineva şi mi-a tulburat/Inima care susura  linişiită.../Şi  pentru prima oară  cerbii  mei  şi   urşii/S-au clătinat în oglinzile-i tulburi/Căci în apele-i roşii se scaldă goală/Albastra ciuta a iubirii mele"  („Iubire").  Fiinţa iubită e prezentă în toată natura din jur („întîl-nire") iar absenţa ei e resimţită dureros („Ceas tînâr").
Am fi vrut ca această proaspătă sensibilitate să se vadă şi în bucăţile cu mesaj patriotic, cetăţenesc. Poetul' cîntă
176
era comunistă în arterele căreia pulsează fonta şi oţelul („Directive"), se entuziasmează de furnale — veritabili vulcani artificiali („Vulcani"), dar cu unele excepţii (ca de exemplu în poezia închinată Partidului —- „Alături de tine") e retoric, înecînd în verbozitate sentimente care se cereau exprimate mai sobru  („Patrie", „Un bulgăr").
Cum spuneam, efortul de înnoire e. în   acest  volum,   sensibil.   In genera!
poetul face bine câ se adresează cit mai multor domenii ale realităţii noastre noi şi că încearcă modalităţi de expresie felurite.
Ar trebui să fie mai perseverent în această direcţie şi să caute îndeosebi a desluşi semnificaţiile faptelor şi lucrurilor din jur, renunţînd !a decorativul pur.
N. MANOLESCU
VERA HUDICI: „ZILE DE PRIMĂVARA"
olosind mijloace proprii mai ales reportajului, Vera Hudici povesteşte în „Zile ele primăvară" despre viaţa petroliştilor. Ca într-un reportaj filmat, urmărim plecarea ziaristei Ana Andrei din Capitală spre schelele petroliere, întîlnirea ei cu „brigada asvîrliţilor", ou inginerul Andrei Romaş-canu —- prima sa dragoste, rememorarea întâmplărilor prin care au trecut în timpul războiului, şi în fine, efortul petroliştilor de a străbate cu sapa de foraj straturi dificile, momentele grele prin care trec aceştia în preajma punerii în producţie a sondelor... Încet, se conturează şi mesajul cărţii : omul cinstit, pasionat de profesiunea sa, învinge tarele educaţiei mic-burgheze şi poate deveni cutezător, puternic, abia cînd înţelege pe deplin sensul noului şi şi-1 însuşeşte. Inginerul petrolist Romaşcanu, purtătorul acestui mesaj, îşi iubeşte cu pasiune meseria. Este competent, capabil de acte de curaj, dar toate aceste calităţi nu-1 fac fericit. Asta pentru că eroul nu ştie încă să preţuiască prietenia ce se leagă între oamenii animaţi de idealuri înalte. Trece astfel peste greşelile inginerului şef Cărâuşu, deşi acesta este un carierist şi un impostor. Visează o dragoste şi o căsnicie ferite de grijile ce i le aduc activitatea zilnică. Dar Ana, femeia la care se gîndeşte de mult, a trecut prin şcoala  grea a vieţii şi a devenit
]) E. P.L., 1931
alta. Ea iubeşte cinstea, curajul, pe cel care s-a zbătut să devină un om nou. De aceea nici chiar dragostea la care ea a sperat atît de mult, pe cârc a aşteptat-o atîţia ani, nu i sc pare că poate fi pusă în cumpănă cînd îşi dă scama că Romaş-canu nu e în stare să se desprindă din cercul vicios în care se zbate. Nici Ana, cu argumente puţine de altfel, nici secretarul comitetului de partid nu-1 vor schimba pe Romaşcanu, ci viaţa însăşi. Personajele sînt prezentate — după cum spuneam — prin mijlocirea faptelor, în acţiune. Procedeul nu poate suplini totuşi lipsa aproape completă a psihologiei. De aceea personajele nu apar suficient conturate, multe din acţiunile lor râmînînd neconvingătoare. Nu ştim, de pildă, de ce sabotează inginerul Cărăuşu munca. Insuficient motivat ni sc pare şi refuzul lui Romaşcanu de a sc ocupa de „brigada asvîrliţilor". Faptul că sudorii sînt tineri, exuberanţi, nu poate fi un motiv plauzibil pentru un om care e obişnuit să-şi judece semenii după rezultatele muncii. Despre erou ni se spune câ este competent, curajos, dar atunci cînd e vorba de forajul la sonda 705. sondă cu profil deosebit de dificil, nu controlează dacă brigada cunoaşte ce straturi geologice vor trebui străbătute — un lucru elementar pentru un inginer de foraj. Chiar transformarea personajului, ieşirea lui din inerţie ni se pare discutabilă, insuficient pregătită de autoare. Mai bine conturată este în carte figura secretarului   de   partid   Drăgan.   Vera Hu-
12 —
Viaţa romînească nr, 7
177
dici a surprins o trăsătura caracteristică pentru activistul de partid: dragostea d-«-"ieri, străduinţa de a-i cunoaşte înainte de a-, judeca. Această cunoaştere profundă 3 tOT«â?nor cu care lucrează, îi dă Iui Drăgan calmul, judecata clară «i J'eapta. Aceasta es.e forţa sa, fortă car,
îl face superior directorului Vlădoiu, preocupat doar de îndeplinirea planului '
Departe încă de a fi reuşit să prezinte m vibraţia ei autentică realitatea contemporană, volumul reţine totuşi atenţia cititorului prin sinceritatea tonului şi pri„ mesajul său.
I. MAKINCA
TARAS SEVCENKO: „VIATĂ DE ARTIST"')
\ititorii   de   la  noi   au cunoscut pînă acum  mai mult  opera lirică a lui  Taras Sevcenko, îndeosebi prin frumoasa tălmăcire a   „Cobzarului",   realizată   de   Victor Tulbure.  Cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la moartea marelui scriitor clasic ucrai-man  s-a  tipărit,  în  traducere romînească. Şi  o culegere din scrierile sale în proză Volumul „Viaţă de artist" însumează patru din cele mai reprezentative nuvele, .şi anume:   „Argata",   „Muzicantul",   „Viaţă de artist"  şi „Căpităneasa".
In  scrierile  sale  în  proză,    ca  şi tn opera poetică, Taras Sevcenko este acela* scriitor îndurerat  de  soarta  amară a celor  umili   şi  nedreptăţiţi,   acelaşi scriitor pUn de umanitate,  care îşi ridică deseori glasul  tn  semn  de protest  împotriva nedreptelor alcătuiri    din    Rusia iobăgislă Lrou   nuvelelor   sînt   oameni   simpli, din popor,   exploataţi  şi  batjocoriţi  de reprezentanţii claselor avute, dar care, în ciuda tuturor  samavolniciilor pe  care  sînt siliţi sa le îndure, îşi păstrează cinstea şi dem-nuatea   umană.     Astfel   ne   apare Lukia eroina nuvelei „Argata". Viaţa ei se scurgea simpla,   muncind  alături  de  ceilalţi tineri din sat pînă cînd fala a fost batjocorită de   un   ofiţer.   Din   acest   moment începe dureroasa   dramă   a   Luklei.   în condiţiile unei   societăţi   dominate   de prejudecăţi "u i se poate ierta că a devenit mama "mu copil din flori. Izgonită şi di» casa
■ P. Ii., 1061
178
părintească  şi  din  sat,  neaflînd  nici an alt sprijin, Lukia intră argată la un ţăran instant. Acesta îi înfiază băiatul. Tot restul   vieţii   sale   Lukia  îşi   ascunde taina neavînd altă bucurie decît aceea de a fi mereu  alături de copilul ei.  hi suferinţa pe  care  o   trăieşte,  Lukia  rămîne demnă pura  la  urmă.  Nuvela  este străbătută de un  sentiment  de  adîncă  compasiune pentru, oamenii simpli, loviţi de vitregia vremurilor de odinioară. Pentru aceşti oameni, pentru  dreptatea  şi libertatea lor, scriitorul a  luptat  necontenit  şi  prin faptă şi prin   scrisul său.
Zugrăvirea  sufletului  omului  simplu a nobilelor sale trăsături de caracter, o'în-Hlnim  şi în nuvela  „Căpităneasa". Personajul   central   al   nuvelei,   Iakim Taman ofrier în  armata  rusă,  pune  mai presus virtutea   şi   demnitatea   umană   decît prejudecăţile   meschine   care   caracterizau armata din acea vreme. De aceea nu ezită sa devină soţul unei femei care avea un copil   nelegitim,   siluindu-se   astfel deasupra   mentalităţii   absurde   a   mediului în care trăiesc.
Nuvelele „Muzicantul" şi „Viaţa de artist", care cuprind numeroase elemente autobiografice, demonstrează convingător Şi emoţionant, că tn condiţiile orînduirii feudale, ale Rusiei iobăgiste, talentele din popor erau sortite pieirii. Eroul nuvelei ^Muzicantul", Taras Feodorovlci, al cărui destin se confundă în bună măsură cu însuşi destinul Iul Taras Sevcenko, s-a născut şi trăieşte ca iobag. Din această cauză, el nu-şi poate cultiva  şi afirma remarca-
bitul sun talent rle violonist, lovindu-se necontenit de ipocrizia şi legile inumane rile unei orinduiri asupritoare. Cînd, în sfîrşit. reuşeşte să se răscumpere din starea de iobăgie, nu mai poate realiza nimic, fiind un om cu sănătatea ruinată, un nm sfîrşit.
Scrise între anii 1850—1860 şi publicate postum, la sfîrşltul veacului trecut, nuvelele lui Taras Sevcenko emoţionează şi azi prin profunda lor umanitate, prin vibrantul elogiu adus oamenilor din popor.
TEODOR VIRGOJ.ICI
L LIPIN Şl A. BELOV: „CĂRŢILE DE LUT")
n disc din epoca noastră căzui peste şase mii de ani în mâinile unui om, căruia — prin absurd — i-ar lipsi acul acela liuel şi lin capabil să dezgroape din şanţurile circulare toată comoara civilizaţiei noastre... Sau un depozit de milioane de kilometri de bandă de magnetofon, uimind milenara noastră posteritate cu întrebări la care nioi o carte n-ar da răspuns... Am avea poate, într-o oarecare măsură, înţelegerea uimirii şi emoţiei acelora care au avut pentru prima oară sub ochi tăbliţele de lut, în care, cu un beţişor de trestie, generaţii de scribi au imprimat semne de forma unui cui, a unei pene, a unui triun-ghiu. Erau tăbliţe mute. Colivii pentru cuvinte aţipite I Un duh genial dormea într-un pat de lut şi nimeni nu ştia formula care îl putea deslega de blestemul greu al timpului. Nici un dicţionar, nici o referinţă, nici un savant nu-1 putea face Mi vorbească.
Descoperirile arheologice dintre Tigru şi Eufrat, care precedaseră descifrarea tabletelor, povesteau ceva despre străvechea civilizaţie asirio-babiloniană ; dar vocea monumentelor era slabă ; şoapta lor nu putea avea forţa definitivă a cuvîntului. Şi era vorba aici de o limbă străveche, limba în care o civilizaţie milenară gîn-dise mii de ani. A fost nevoie de zeci de ani de săpături ; a fost nevoie de conlucrarea   în   timp   a   savanţilor  din cîteva
ţări — ruşi, danezi, germani, francezi, englezi ; a fost nevoie de arheologi specializaţi cărora nu le-a fost de prisos nici curiozitatea unor călători ; a fost nevoie de un studiu îndîrjit, care nu a dispreţuit totuşi nici sugestia fecundă a întâmplării ; a fost nevoie mai ales de efortul logic conjugat al istoriei, arheologiei, matematicilor, filologiei comparate, ba chiar de ajutorul ingenios al chimiei şi fizicii — pentru a găsi fiecărui semn un rost, fiecărui cuvînt un înţeles, fiecărei propoziţii un sens, fiecărei tăbliţe perechea care o precede sau o urma, fiecărui ciob, ciobul care-1 completa, pentru a putea reconstitui cel mai uimitor monument care a fost vreodată dezgropat din lut : o limbă întreagă, cu fondul ei de cuvinte, cu structura ei gramaticală, cu fonetica ei, cu fineţurile şi cu strania ei originalitate, cu istoria evoluţiei sale. Istoria scrisă a unei lumi.
Era o limbă căreia îi pierise în lungul timpului pînă şi amintirea. Cea mai moartă dintre limbile moarte ; o limbă pe care nimeni n-o mai vorbea, de care nimeni nu in>ai avea nevoie, care nu-şi perpetua fiinţa cu nici un fel de literatură, care nu putea rămîne în comunitatea cunoştinţelor umane decît prin efortul cîtorva zeci de savanţi şi prin mijlocirea sărăcăcioasă a cîtorva cărţi dificile.
Şi cînd această uimitoare limbă, ale cărei cuvinte nu mai răsunaseră sub ceruri de  mii   de   ani,   şi-a   dezvăluit   taina, din
179
tablifele de lut a apărut In toată complexitatea şi strălucirea ei, întreaga civilizaţie dintre Tigru şi Eufrat. Asiriologia era o ştiinţă în sfîrşit întemeiată.
Tot ceea ce timpul şi catastrofele — incendiul şi apele, vuiturile şi nisipurile, războaiele şi invaziile. — îngropaseră, aco-periseră, alteraseră în memoria omului, fu acum dezvăluit. O celulă din creerul umanităţii, grevată de o paralizie de mii de ani, îşi recîştiga atributele şi cu fiecare pulsaţie împingea în vasta memorie a lumii un conţinut atîta vreme sechestrat : un episod inedit din lunga copilărie a omului. Civilizaţia asirio-babiloniană a putut fi reconstituita nu numai în liniile ei mari, dar uneori pînă la amănunt. Structura de clasă, relaţiile economice, politice şi culturale, istoria împăraţilor şi relaţiile domestice, ştiinţa şi literatura, înţelepciunea bătrînă şi copilăroasele reprezentări ale lumii, totul a fost scos la iveală... Poate că acest uimitor şi neasemuit trecut să fi circulat secret în vinele umanităţii, însumat indescifrabil în alîtea credinţe, în atî-tea literaturi, în atîlea monumente, în atîtea ştiinţe şi obiceiuri. Dar descoperind formula care deslega un somn de atîtea ori milenar, readucînd în tezaurul cunoştinţelor umane, în marele circuit al vieţii, înţelesul unei limbi şi imaginea unei lumi, re-împrospătînd amintirea umanităţii, savanţii i-au completat imaginea despre ea însăşi, i-au dat putinţa să înţeleagă mai bine propria ei devenire.
Din epopeile, miturile şi legendele asi-rio-babiloniene ne tulbură mai ales unele profiluri familiare, unele gesturi asemănătoare, unele năzuinţe care nu ne-au fost niciodată străine. Ghilgameş — cu capul unui Odiseu altoit pe trupul unui Hercules •— întruchipare a isteţiei şi a forţei, este eroul unei epoci care aminteşte prin unele episoade ca şi prin tehnica comună a „rătăcirilor", de peregrinările şiretului Ulysse. Cu Ghilgameş alături de Enkidon, cel pe jumătate om, pe jumătate fiară, un fel de Caliban mai apt pentru civilizaţie, avem poate cel mai străvechi cuplu de prieteni ; Achile şi Patrocle, Oreste şi Pi-lade  nu  sînt  poate  decît  nobile întruchi-
pări ale unui îndemn literar vechi cine ştie de cînd, Iştar e într-un caz o Circee, gata să-1 corupă pe Ghilgameş. Dar în altă legendă imaginea ei se completează eu atribute inedite : e zeiţa frumuseţii şi a fecundităţii, o împletire de Venus şi Ceres; iar cînd, asemeni lui Orfeu, coboară în infern ca să-şi recapete iubitul, firea întreagă, lipsită de tutela dulce a duhului ei, lincezeşte gata sa piară.
Poate că o trăsătură comună a acestor legende —• atît cît ne putem da seama din fragmentele ce ni se oferă şi din comentariul lor — e aspiraţia continuă la nemurire. Ghilgameş rătăceşte pînă la capătul lumii ca să capete ,,iarba vieţii"; Adapă, eroul unei alte legende, ratează, dintr-o neînţelegere, posibilitatea de a deveni nemuritor; Etana — un fel de Icar care împrumută unui vultur posibilitatea de a atinge cerul zeilor — pleacă să caute „iarba naşterii"  şi  se  prăbuşeşte  de sus.
Remarcabilă e în fragmentele acestea de poezie, plasticitatea expresiei, vibraţia vieţii. Viziunea „de sus" a pămîntului care dispare sub aripile vulturului, e un model admirabil. Pe măsură ce vulturul se înalţă în ceruri, pămîntul suportă parcă o nouă metamorfoza -. apare ca un munte, ca un desiş, ca un disc, ca o turtă ; marea e un şuvoi deslănţuit, un şanţ într-o grădină, o curte în colţ de drum, o grămăjoară cît încape într-un coş de pîine... E în această imagistică o putere de reprezentare care presupune, pentru un popor crescut pe şesuri, o imaginaţie aprinsă si un ochi îndelung exercitat.
E neîndoelnic meritul autorilor, LLpin şi Belov, de a fi scris pe înţelesul tuturor această scurtă istorie a cărţilor de lut. Organizată şi clară, bogată în relatări interesante, plină de referinţe vii la oameni şi fapte, relevlnd un domeniu original al cercetărilor omului despre el însuşi, subliniind mereu munca atîtor generaţii de cercetători ruşi şi sovietici care au colaborat la constituirea asiriologiei ca disciplină şi la o interpretare ştiinţifică a descoperirilor, cartea lui Li pin şi Belov e, în felul ei, un model al genului. 0 carte de popularizare   care   excită   inteligenţele, fecundează
180
imaginaţiile, stîrneşte poate vocaţii încă neştiute! Recunoaştem în emoţia cu care ascultăm glasul monumentelor clin trecut aceeaşi emoţie pe care o va fi încercat poate Odobescu, reflectând în „Pseudo-Kyneghetikos" asupra stîncii de la Bisu-tun, plină ou inscripţii şi comentînd scenele de vînătoare lăsate de regii sasanizi... în orice semne ale trecutului, ca şi în aceste tăbliţe de lut, descifrăm o dată cu conţinutul lor, solidaritatea întregii umanităţi în care fiece episod este un moment necesar al unei evoluţii infinite.
Tăbliţele de lut din marea bibliotecă a lui Assurbanipal n-au fost încă descifrate toate. Poate că asemenea depozite vor mai fi  descoperite.  Ele  se  dezvăluie în tăcere
ca orice carte supusă unei lecturi inteligente. E o transmisiune prin timp : vocea care a emis a murit de mult, urechea care o receptează încă vibrează ; mai sînt încă pe drum ştiri care trebuie să ne parvină. La capătul cestălalt al timpului, asi-riologii  continuă   să descifreze.
Dar poate că triumful cel mai uimitor al inteligenţei nu e că reconstituie istoria dintr-un mozaic, că reface mastodontul din-tr-un femur -— cît faptul că descoperirile din trecutul cel mai îndepărtat al omenirii confirmă mereu, inevitabil, gîndirea teoretică   a   clasicilor marxismului.
AL. S.
—  din ţară —
,LIMBA ROMÎNĂ" nr. 1/1961
1 emarcăm în acest număr al revistei un interes sporit pentru acele probleme de limbă care, depăşind cercul specialiştilor, se adresează unui public larg. în acest sens e binevenită „discuţia publică" iniţiată pe tema cultivării limbii. Participanţii Ia discuţie (acad. Miron Nicolescu şi scriitorii Demostene Botez şi Romulus Vulpescu) subliniază necesitatea cultivării limbii şi sarcinile care revin fiecărui cetăţean, vorbitor de limbă romînă, ca şi specialiştilor, scriitorilor, oamenilor de ştiinţă. Limba este, după expresia acad. M. Nicolescu, „un bun comun, cu siguranţă unul din cele mai de seamă bunuri comune şi ca atare ea trebuie respectată ca ori ce bun comun".
Rezumînd opiniile, putem spune că prin cultivarea limbii trebuie să înţelegem ferirea ei de greşeli (mai ales de acel soi de greşeli care ameninţă să devină „consacrate" prin repetare şi generalizare), de barbarisme (nefast rezultat al cosmopolitismului lingvistic) sau de exprimări stereotipe, sărace; cultivarea limbii înseamnă totodată dezvoltarea la maximum a capacităţilor ei de expresie.
Legate de această problemă sînt şi notele acad. Iorgu Iordan privitoare la unele exprimări incorecte frecvente în publicistica noastră (confuzia între observare şi observaţie, redactare şi redacţie, etc... expresia greşită „la modul..." în loc de „în modul...").
Reţine atenţia în acest număr studiul Valeriei Guţu-Romalo („Semiauxiiiare de aspect ?") despre categoria gramaticală a aspectului în limba romînă. Sistematizînd modalităţile de exprimare a aspectului, autoarea studiului ajunge la concluzia că, în ce priveşte situaţia actuală din limbă, e greşit să vorbim de existenţa unor (semi) auxiliare de aspect, verbele care joacă acest rol neprezentînd încă indici de gramaticalizare.
P. Lupu-Babei, ofiţer de punte, aduce cîteva precizări în legătură cu frecvenţa şi forma uner termeni marinăreşti în limba noastră („Termeni marinăreşti"). Competent, autorul face constatări preţioase şi dă unele sugestii. Nu putem fi însă de acord cu recomandarea de a se accepta ca termen literar „provă" în loc de „proră", pe considerentul ca e singurul folosit de către marinari. Mai vechi şi mai corect, proră, e preferabil. O dovadă că nu toate formele utilizate curent sînt şi cele mai indicate o constituie chiar preferinţa marinarilor pentru prezentul indicativ neliterar navig, na-vigi, naviga, pus şi el în discuţie de P. Lupu-Babei.
„Notele lexicologice din domeniul sportului" ale lui V. Teodorescu sînt utile şi vădesc interesul tot mai mare al lingviştilor noştri pentru terminologia sportivă. Autorul pune în discuţie unele sensuri ale cuvintelor omise de obicei de lexicologi. Atragem atenţia că autorul însuşi trece cu vederea cîte un sens (galerie nu înseamnă doar „spectatori
182
care îşi încurajează zgomotos echipa" ci şi „acţiunea de încurajare", ca de exemplu, în „a face galerie"). Ar fi fost bine dacă se sublinia capacitatea multor termeni de a intra în expresii şi, mai ales, dacă se sublinia folosirea eronată uneori a cuvintelor în limbajul sportiv (a deschide, trenă).
Cu un caracter mai special, studiile şi articolele lui Dan Simionescu („Editarea critică a textelor vechi"), Gh. Bulgăr („Cuvinte rare în opera lui Mihail Eminescu"), Ana Canarache („Cîteva nume de culori şi nuanţe în limba ro-
mînă") sau Mircea Seche („Schiţă de istorie a lexicografici romîne, V.") întregesc cuprinsul interesant al numărului de faţă, care se încheie cu o substanţială Cronică a activităţii lingvistice la noi în semestrul al doilea al anului trecut. Menţionăm actualitatea rezumatului pe care îl face V. Rudeanu la discuţiile lingviştilor sovietici despre traducerea automată.
Instructiv şi variat, nr. 1/1961 al revistei „Limba romînă" va interesa desigur un public foarte larg.
N. M.
„SECOLUL XX", nr. 3/1961
n evoluţia revistei, nr. 3 mar-citează un evident progres. Dir. sumarul ultimului număr a dispărut în bună măsură im-
presia de mărunţire, de întîmplător în alegerea materialului, sistematizarea e de astă dată mai judicioasă, bogăţia .ţi calitatea lucrărilor Inserate impresionînd efectiv.
Capitolul literatură, variat şi de bună calitate, se deschide cu fragmente din romanul lui V. Kojevnlkov „Vl-l prezint pe Baluev". Cu o formulă Interesantă şi atrăgătoare, apellnd inteligent la reportaj fără a neglija sondajul interior, romanul aduce în prim plan cîfiva eroi reprezentativi pentru profilul moral-spiritual al comunistului. Dramatismul situaţiilor relatate, pe fondul cărora evoluează destinul eroilor, faptele de amănunt (vezi scena de la aeroport) bine folosite, ocolirea mijloacelor simplificatoare, poezia cuceritoare, autenticitatea trăirilor conferă romanului mult farmec şi fac să fie urmărit cu interes.
Autorul a ştiut să imprime relatării mult firesc, povestind cu sobrietate fapte de un tragism zguduitor. Suferinţele Balue-vllor în anii războiului, lupta calmă, conştientă nu numai cu greutăţile materiale,
dar si cu moartea, peste lot prezentă, sînt excelent înfăţişate. In aceeaşi manieră e zugrăvit destinul zguduitor al Isolde!, fiica unei tinere femei sovietice şi a unui S.S.-ist. Urîtă de mamă, ocolită de colegi, nevoită să-şi părăsească apoi şi părintele adoptiv la care găsise multă înţelegere, [solda îşi află — după ce încearcă să se sinucidă — locul şi preţuirea în colectivul de constructori al lui Baluev. Evoluţia destinului Isoldei, căldura cu care e primită de tinerii muncitori, ascunde un fond polemic manifest. Se demonstrează elocvent Imposibilitatea existenţei însingurate în condiţiile socialismului, umanismul realităţii sovietice, superioritatea etică a comuniştilor.
Inserat în sumar alături de piesa lui Tennessee Williams, ascuţişul polemicului romanului se reliefează şl mai pregnant. Cartea degajă apoi o poezie tulburătoare, realizată :,în chiar episoadele cele mai dramatice (scenele despărţirii şi întîlnirii dintre Baluevl, actul eroic al lui Victor, etc.), colorînd şi sub raport liric romanul Iul Kojevnlkov. Ar fi fost de preferat ca redacţia să nu fi fragmentat volumul, ci să-l fi publicat în întregime (cartea nu e tocmai mare) de-a lungul a două numere.
183
O puternică impresie lasă asupra cititorului piesa lui Tennessee Williams, „Orfeu în infern". Piesa acestui dramaturg „inegal şi contradictoriu", utll'.zînd o simbolică disimulată în care e uşor sezisabilă însă cauzalitatea socială a conflictului saturat de o atmosferă apăsătoare, e un strigăt disperat, tulburător, împotriva însingurări' şi a neomeniei moravurilor rasiste din sudul american. Zbaterea tragică a celor trei personaje principale (Carol, Val, Lady), strădania, lor de a evada din sălbăticia de junglă a mediului înconjurător, dezvăluie cu pregnanţă realitatea dezolantă a unui mod de viaţă pretins al „fericirii generale". Se mai. cuvin, menţionate la acest capitol schiţa lui Krisan Ciandar „Un indian întors Ain America", povestirea scriitorului egiptean Jahia Jlakky: „Scara în spirală", însemnările lui Taudcusz Breza „Poarta de bronz" şi schiţa lui Vercors  „Orzul  şi grîul".
Bine reprezentată e şi poezia. In primul rînd, trebuie amintit pliantul (ideea e ingenioasă şi or trebui continuată) care adună cic.nl de tălmăciri din Apollinaire, realizate de Mihai Beniuc. Cele opt poezii întrunite în pliant vestesc poate şi viitoarea plachetă din Apollinaire. Cîteva poezii din Bertolt Brecht traduc Maria Banuş şi Marcel Breslaşu, dezvăluind cititorului romîn aspecte mai puţin cunoscute din lirica poetului german. In sfîrşit, Gellu Naum şi Taşcu Gheorghiu semnează traducerea cî-torva. poeme africane, revelatoare pentru universul   spiritual   al   Africii, luptătoare.
Sectorul criticii literare răspîndit în rubricile „Autori şi opere", „Sinteze şi Imaginea prezentului în lume" e fără îndoială mult mai interesant decît în precedentele numere. Savin Bratu publică un studiu documentat despre Apollinaire, izbutind iă precizeze locul şi rolul marelui poet francez în evoluţia poeziei secolului nostru : „i'oct autentic, care ne face şi azi să vibrăm puternic, nu-1 vom considera pe Apollinaire „un aventurier al gîndirii", cum face Marcel Raymond, ci un sincer şi adînc căutător al adevărului, încă deznădăjduit şi dezorientat pentru că nu ajungea   la   o  concepţie  limpede  asupra lumii
şi societăţii. Un gînditor care trăieşte tragedia limitelor sale în cunoaştere şi se zbate să le spargă". La capătul unui aplicat examen analitic, apare concluzia lui S. Bratu după care Apollinaire aparţine Franţei luptătoare.
Studiul criticului sovietic Tamara Mo-tîteva închinat lui Dostoievski dezbate problema raportului dintre opera marelui romancier rus şi literatura modernă. Minuţioasă exegeză de literatură comparată, stadiul Tamarei Motîleva subliniază influenţa operei lui Dostoievski (atît în sens pozitiv cît şi negativ) asupra unor scriitori ruşi şi străini. Sînt citaţi : Arţî-başev, Oscar Wilde, Paul Bourget, Knut Hamsun, Barres, Gide, Kafka, Romain Rol-land, Th. Mann, Dreiser, etc. etc. Rubrica „Imaginea prezentului în lume" îşi propune să ţină la curent pe cititorul nostru prin recenzii şi însemnări de lectură cu fenomenul literar contemporan. Căpătăm informaţii, competente despre povestirea lui VI. Solouhin „Picătură de rouă", despre ultima carte a Olgăi Bergholţ („Stele în plină zi"), apoi. despre discuţia despre reportaj iniţiată de „Literaturnuia Gazeta" despre literatura ţărilor prietene (şantier literar bulgar, informaţii despre poezia şi proza cehoslovacă ele). Dar aici, la acest capitol, se impun şi observaţii. Revista trebuie să depună mai multe eforturi pentru o informare mai amplă a cititorului romîn cu probleme specifice stadiului (!<■ dezvoltare a literaturii rcalist-socialiste din ţările socialiste nu numai prin însemnări sumare, cu caracter informativ, ci şi prin articole de sinteză. Redacţia ar trebui să se ferească mereu — cum a izbutit într-o măsură în nr. 3 — de tendinţa spre aglomerarea sumarului cu însemnări şi note, care imprimă revistei un aspect de almanah. Cititorul preferă mai puţine articole, dar mai bogate şi mai cuprinzătoare în informaţii  şi analiză.
Datorită lui Eugen Mihăescu, ţinuta grafică foarte izbutită a cîştigat în sobrietate, renunţîndu-se la exagerări. Se disting ilustraţiile semnate de Perahim, Eugen Mihăescu. Vasile Grigore.
Z. 0.
— de peste hotare —
„OCTIABR" nr. 5/961
a începutul primăverii a avui loc la Leningrad prima conferinţă unională a scriitorilor sovietici din Extremul Nord. Cei 30 du
participanţi   au   reprezentat   aproape toate naţionalităţile care locuiesc dincolo de cercul polar, pe imensele întinderi de la nordul   Uraţilor   pînă-n   strîmtoarea Behring ciuhei,   nanai,  mansi,   evenci,  udeghi, etc.
Acum 35 de ani, cînd abia se ridicau zidurile primelor şcoli şi internate în această regiune, cînd primii copii se pregăteau să părăsească aşezările pierdute în tundră pentru a învăţa carte, au început să apară şi primele versuri şi povestioare în limbile acestor popoare.
Aici, în Extremul Nord, saltul spre socialism, a fost un veritabil salt peste milenii, de pe treapta de dezvoltare, în cel mai bun caz, prefeudală. Electricitatea, în-văţămîntul, medicina, etc. urmau să-şi croiască drum prin relaţii, moravuri şi obiceiuri mai vechi poate decît cele din saga islandeză.
Astăzi, literatura sovietică din Extremul Nord are o Istorie a ei. Revista „Oktlabr" consemnează etapele ei în aceste trei decenii şi jumătate. Primele povestiri şi versuri se disting prin limbajul frust, prin imaginea nudă, luată direct din viaţă. I'.nza şi. poezia nu sînt încă diferenţiate, ca genuri. în povestirea „Măria" de Nico-lai. Vîlka naraţiunea alternează în proză şi în versuri ; nuvela „Acolo unde curge Sukpai" a primului scriitor udeghe Dj. Ki-monko este în fond un poem, iar naraţiunea nu se subordonează de loc tradiţiilor consacrate ale genului.
Intensitatea transformărilor declanşate de revoluţie a fost formidabilă. Nu numai că tuturor acestor naţionalităţi le-a lipsit scrierea şi gramatica, dar în limbile lor nu existau nici cuvintele care să poală servi la desemnarea noilor fapte, obiecte şi   relaţii.   Scriitorii    nu    puteau, fireşte,
adopta pur şi simplu modalitatea şi experienţa literară rusă sau europeană. Ei au trebuit să se adreseze tradiţiilor proj>rii familiale, gentilice, ca o primă treaptă pentru a aborda procesele noi în relaţiile sociale şi în conştiinţă.
în prima etapă scrierile lor sînt autobiografice : ei povestesc aproape întotdeauna la persoana întîia. Scriitorii începători nu puteau încă să desprindă eul lor din mediu, de viaţa din jurul lor. Ei nu tiveau nici deprinderea construirii unui subiect literar.
Proza lui. N. Tarabukln (evenk), Dj. Ki-mouko (udeghe), M. Karanţev şi M. Vah-ruşeva (mansi) şi a altora are multe asemănări cu. grafica acestor popoare din anii 30. Ei nu ştiu încă să fragmenteze natura, viaţa, să desprindă din ele anume aspecte. : ei le văd în integritatea lor spaţială şi cromatică..
în anii 40, tematica literară devine mai. bogată. Apare o nouă generaţie de scriitori, cu o biografie diferită decît a predecesorilor. Literatura părăseşte tundra şi se deplasează la oraş. Locul povestirilor autobiografice îl iau naraţiuni cu eroi ii conflicte care reflectă un moment nou în creaţia scriitorilor din Extremul Nord: apar humorişti (primul este evenkul G. Semlonov), care caută soluţii umoristice proprii, inspirîndu-se din folclorul bogat în umor original.
in anii 50, apar primii scriitori care se afirmă pe plan unional — Iurii Rîlheu (ciukei) şi Gr. Hodjer (nanai). Unele lucrări, ale lor au fosl traduse şl în străinătate. Pe Pâtlieu îl interesează transformările în conştiinţa eroilor săi, el explorează conflictele psihologice şi foloseşte elemente folclorice pentru a marca mai bine viaţa şi gîndirea eroilor. „Prieteni-tovarăşi", „Anotimpul topirii zăpezilor", „Rintîn pleacă la universitate" — sînt nuvele care îl introduc pe cititor în lumea interioară a oamenilor de pe Ciukotka şi de pe lilora-
185
Jul Capului Dejnev, atraşi de ritmul impetuos al construcţiei socialiste.
Elemente realiste de bună calitate apar la Gr. Hodjer (nuvela „Lacul Zmoron"), în reflectarea mai ales a barierelor ce se ridică în calea noului. O anumită înclinare spre schematism, spre simbolică abstractă în construirea personajelor şi spre „happy-end" alterează totuşi prospeţimea limbajului   şi  a  imaginilor peisagistice.
Scriitorii sovietici din Extremul Nord au venit la prima lor consfătuire cu lucrări de proză şi poezie noi, care marchează un pas nou în evoluţia literaturii acestor naţionalităţi. E o literatură care nu are un trecut istoric propriu zis, în schimb are larg deschise perspectivele unui milor interesant.
I. P.
„FRANKFURTER HEFTE" nr. 5/1961
nfluenţa crescândă pe care umanismul socialist îl exercită asupra   unor pături  clin  ce  în ce mai   largi   ale populaţiei, îşi găseşte expresia printre altele si î„ faptul ca organe de presă şi reviste care nu au manifestat  niciodată   „ici  un  fel  de sim-Paţie fală  de literatura inspirată de idea-^ialiste.  se  văd  în  situaţia  de a publica din ce în ce mai frecvent articole Ş. studii despre scriitorii legaţi de partidul comunist,   ba  mai  mult  încă:   _  în ]oe de a recurge la obişnuita gogoriţa despre „secătuirea creaţiei"  să recunoască - explicit sau implicit _ eă adeziunea la coran-•nism  a  însemnat  o  „îmbogăţire"  a conţi-mitului   opere;   scriitorilor   respectivi. Un ultim exemplu în această privinţă îl oferă -„ frankfurter Hefte" (Mai/961).
Astfel, nu mai departe de acum 10-13 am,  mulţi  critici  francezi  de  dreapta se năpusteau   asupra   fui   Louis   Aragon, a cărui   faimă   şi  prestigiu  ieşiseră  atît de «uilt   întărite   din   încercările războiului ■««ercari  care  au făcut şi  desfăcut multe celebrităţi   pe  piaţa   literară   franceză. Astăzi chiar în R.F.G., Aragon este considerat uuul  din cei  mai mari  scriitori  ai literaturii franceze contemporane, „aproape unic" pnn „caracterul constant" al preocupărilor, cu o operă care în toate privin|ele vădeşte o „îmbogăţire şi o consecvenţă".  In timp ce Maurice Nadeau, în a sa „llisloire du surrealisme"   vorbea   despre  „schimbările la faţă"   ale  Iui   Aragon,   despre traiectoria
.186
descendentă  a creaţiei sale,  criticul de la F. H. lîaddatz, consideră dimpotrivă ultimul roman al Iui  Aragon, ca un „punct culmmant"   în   dezvoltarea   sa. „întreaga critică literară franceză — scrie Raddatz — a lăudat romanul...  în afară  de aceasta, în  cele  din  urmă,  succesul  acesta imens a determinat şi opinia publică din R.F.G. să   se  intereseze  de  el".   Diferite edituri au hotărît publicarea altor opere ale sale căci — scrie Raddatz — „opera sa lirică, epică şi eseistică - dă nu mai puţin de gîndit"
Poate că interesul acesta reînoit pe care-1 stîrneşte opera lui Aragon se îndreaptă asupra primei sale faze sau asupra   laturilor   ei   mai   puţin „angajate"?.
Nicidecum, Raddatz arată răspicat: „In Aragon, vedem în primul rînd pe cel mai proeminent scriitor comunist din lumea occidentala, pe scriitorul care şi-a creiat o personalitate unanim şi absolut respectată nu numai de opinia publică franceză. EI nu poate fi considerat un scriitor debil care a parcurs un drum oarecare de la suprarealism Ia comunism. Fără îndoiala ca asupra sa a exercitat o influenţă covîrşitoare  întîlnirea  cu Maiakovski".
„Aragon — arată Raddatz — a fost vocea poetică a Rezistenţei franceze, atunci cînd regimentele hitleriste păşeau pe Champs Elysees. Atunci au luat naştere cele mai frumoase poezii ale sale-1.
„In Germania (e vorba mereu de R.F.G.) în împrejurările actuale — scrie „Frank-
fui ter Hefte" — nu se poate spune despre poet că ar fi cucerit dragostea naţiunii. La noi literatura stă departe de ştiinţa şi conştiinţa poporului". Raddatz opune această recunoaştere făţişă, constatării că în Franţa „care nu se numeşte pe sine ţara poeţilor şi gânditorilor, nu este nici o contradicţie între noţiunile de Naţiune şi Literatură. Şi Rezistenţa — departe de a reduce literatura la tăcere i-a dat rezonanta cea mai profundă".
După ce analizează poeziile lui Aragon din epoca Rezistenţei (în care găseşte o apropiere cu Brecht: o altă obiectivitate, un alt mod de tratare a suferinţei, dar şi 'a Aragon, „materialul este cuvlntul simplu, cotidian, extras din existenţa zilnică. Nici o simbolizare, nici un experiment forma!"}. Raddatz subliniază că ân „Les yeux d'Elsa" Aragon dă oarecum o notă simbolizantâ poeziei sale, în măsura în care depăşeşte erotismul personal şi face din poezia sa de dragoste un poem al Franţei în lacrimi. Raddatz analizează apoi ciclul „Le monde reel" şi subliniază dimensiunea realista pe cicluri : „Les Voyageurs de l'Im-periale'':   „Fabulă   absurdă   a  erupţiei unui
mic burghez din lumea sa..." ; „Les Beaux Quartiers": „o frescă a unui mozaic mobil... în care îşi exprimă simpatia pentru creaturile torturate..."; „Aurelien" care are pu(in din Julien Sorel, puţin din Bel Ami şi e în ansamblu un „Gesellschafts-roman"   (roman social).
Raddatz apreciază pozitiv caracterul publicistic, de tradiţie enciclopedică a pamfletului cultural din „Le Neveu de Monsieur Duval", pledoarie polemică strălucita cu  rezonanţe actuale.
Duval apare ca un „conformist rece, fără greutate". In sfîrşit autorul subliniază compoziţia originală din „La semaine sain-te": „Un adevărat roman modem", arătând şi concepţiile democratice despre artă ale poetului francez.
O serie de opere însemnate pentru biografia spirituală a lui Aragon, (cum sînt „Les jeux de la memoire", „Le roman inacheve) nu sînt analizate. Articolul în ansamblul său rămîne însă un exemplu al influenţei creseînde pe care o exercită literatura progresistă asupra lumii literare din R.F.G.
I. M.
ENCOUNTER" nr. 88/1961
n materie de literatură, revista „Encounter" se face în primul rînd campiona tinerilor furioşi atacă pe Lawrence Duirrel, con-
siderat un epigon „artificial" al lui James Joyce şi evită discutarea operei lui Graham Greene. Cine sînt cei mai mari scriitori englezi de astăzi (după „Encounter")? William Golding, Iris Murdoch, Kingsley Amis, John Osborne, Harold Pinter, Philip Larkin. E vorba de generaţia dc după 1950.
Pe plan literar, aceştia se prezintă drept reprezentanţi ai claselor de jos. Iris Murdoch semnează în numărul 1 din „Encounter"   un   articol   polemic   care constituie
manifestul sui-generis al acestei generaţii : „N-am rezolvat niciodată problemele personalităţii umane puse de iluminism... Am fost martorii unei prăbuşiri generale de concepte, prăbuşirea vocabularului moral şi politic... Nu mal putem vedea tabloul substanţial al unul om plin de virtuţi pe fondul unor valori şi realităţi stabile... Zugrăvim un om dezgolit, înconjurat de o lume ameninţătoare. Ideii grele dc manipulat a adevărului, i-am substituit ideea facilă a sincerităţii..." Ceea ce urmăresc tinerii aceştia (dintre care „tinerii furioşi" alcătuiesc o parte componentă) este reabilitarea prozei realiste, luptînd atît împotriva prozei „naturaliste" cît şi împotriva literaturii hermetice, uscate, promovate de
187
Joimalişii  (T. S. Elliot, Valery ,etc.) Iris Murdoch deplînge pierderea idealurilor umaniste   .şi   revoluţionare,   care   s-a produs după - eeea ce ea consideră _ „discreditarea  romantismului".   Scriitorul modern, înspăimîmat de tehnologie în Anglia, «ba», donat   de   filozofie    (Iris   Murdoch face aluzie   la   râspîndirea   întinsă   a filozofici pozitiviste, empirice, fără perspectivă etică ?.   umanistă),  iar  în  Franţa  pus  în faţa ■mei    teorii    dramatice    simplificate (Iris Murdoch face aluzie la filozofia lui Sartre) '"cearcă   să   se   consoleze   prin   mituri „• iabulaţii.
Ce   urmăreşte   însă   acest   grup? Care suit   idealurile   sale pozitive?
«Prin literatură noi putem, să redescoperim densitatea vieţii. Literatura poate sa ne înarmeze împotriva uscăciunii Ea trebuie să-şi recîşlige vechiul ei prestigiu elocvenţa. Ea trebuie să încerce să spună fl n°U ad™ă™l". In acest scop. Iris Murdoch oferă drept exemplu literatura realistă rusă a secolului al XfX-Ica si „i primul rînd  pe Tolstoi.
Cyril Connolly, fostul director a] revistei „Horizon" este „bestia neagră" a crupului de la „Encounter".
Pentru cunoscutul scriitor John Wain el reprezintă ziua de ieri a criticii literare engleze, estetismul subtil pan-european care nu a reuşit să ţină pasul cu dez- . vol I area erei atomice şi cu „intensa socializare  a literaturii".
In articolul lui  John Wain, acesta sub-bniază că modernismul Iui Cyril Connolly, care  a  dominat  epoca  imediat post-belică a prozei engleze, este astăzi depăşit şi de fapt   tot   atît   de   străin   dezvoltării reale a   literaturii  engleze   ca   şi neoclasicismul """tan a lui C. D. Leavis, „marele preot al criticii  engleze".  „Deceniul al 6-lea în Anglia  nu  a fost  o decadă încununată de capodopere   _   SCrie  Wain   _  însă ceea ce   s-a   publicat   a   demonstrat   o febrilă frănunlare   intelectuală   şi   artistică; romanul   englez   a   căpătat   un   nou impuls proaspăt,   la  fel   poezia   engleză: teatrul este mai viu decît a fost în ultima sută de   mu;   opere   importante   au   apărut în domeniul istoriei, biografiei şi criticii. Dom-
188
nul  Connolly  rătăceşte  prin   grădini strigând    totul s-a  sfîrşit"!  şi 8unînd mUmt lui  clopot  pe  care însă  nimeni  nu-l mai «ude...-   Doctorul  Leavis,   în   mod fircsc reacţionează   la  noua   generaţie  prin refu-'-»!  pur  şi   simplu  de  a   o  citi.   Insă «i domnul Connolly, într-o manieră mai blinda tot dă  mpresia  de a  fi capitulat.  Dc la dispariţia   lui   „Horizon",   el   pare   să ti dat  foarte  puţin,  cu  excepţia foiletonului saptămînal din „Sunday Times" şi încă s, acolo în mod evident urmează o linie sistematica   de   a   evita   recenzarea oricăror cărţi   în   afara   celor periferice dezvoltării literaturii  engleze.  La  cincizeci  de  ani el pare   să   umble   după   o   retragere onorabilă.
Poate fi desigur mai mult decît o singula    raţiune   pentru    a   explica această atitudine.   In primul  rînd, fiindcă ceea ce se  -scrie  mai   caracteristic  în   deceniul al 6-lea n.u a fost ceea ce domnul Connollv socoate ca e mai bun. Epoca sa preferată este epoca Augustană Ia Roma şi recrearea <'i  m Anglia şi  Franţa între 1660—1740 Precum   şi   (posibil  ca   o contrapondere)' înflorirea   romantismului    european între 1770-1850.   Pe   autorii  englezi   mai noi cl   probabil   îi   consideră   prea primitivi ?i   prea   încrezuţi   în   propriile   lor puteri Pentru  că   se  arată  în  stare  să  rupă cu' trecutul şi  să  meargă cu  toată  viteza si cu  un material propriu pe un nou drum Domnul Connolly nu poate să reproşeze altora propria sa lipsă de receptivitate. în 1944,  ,1  a fost  de părere că  nuvela s-a epuizat:  „Flaubert, Henry James, Proust Joyce  şi  Virginia  Woolf au  terminat romanul. Acum totul trebuie să fie reinventat da capo  al fine".  Cînd  „reinventarea" „ avut loc, domnul Connolly nu a fost printre  ace,  care  au .salutat-o.  Şi  pe„tru un motiv   foarte   evident.   Rezultatul   a fost prea puţin senzaţional. Nu destul de experimental   şi   de   modernist.   Aşa   cum nu a prevăzut, a apărut o generaţie de scriitori care   nu   a   încercat   să   continuie opera lui James, Proust, Joyce şi ceilalţi - (iar în ceea ce o priveşte pe Virginia Woolf ei   s-au   arătat   în   mod   deschis sceptici mclinînd  răti-e. opinia  că   acest   ,ip ,,arti.
cular dc ruinau a fost o greşeala). Şi nimeni nu a simţit nevoia de a „reinventa" lucrurile d-a capo al fine. în loc de aceasta, modele mai vechi, neglijate timp dc un secol, au fost reluate şi dezvoltate, lin realist .,tout court", ca Smollett, a devenit o „influenţă" mult mai importantă decît Proust, iar Amis, cel mai admirat scriitor al generaţiei de după 1950, a scris o comedie de moravuri care nu ar fi  fost nefamiliară lui  Fanny Burney.
...Impresiile mai vechi niciodată nu se şterg, şi pînă astăzi scriitorii favoriţi ai lui Cyrill Connolly sînt acei care sugerează o senzaţie de fruct copt, o comprehensiune .1 procesului literar care a dus anumite calităţi   pînă   la   dezvoltarea   lor maximă
şi a ţinut in şah altele. Probabil că dacă domnul Connolly ar vrea să găsească o metaforă care să descrie literatura engleză de astăzi, el ar numi-o crudă, acră, producătoare de fragi aspri şi necopţi. Şi de fapt există un sens în care întreaga literatură engleză îi apare astăzi în formă brută, necoaptă. El are o afinitate adîncă. instinctivă, eu popoarele mediteraniene. Maturitatea şi ponderea marilor culturi arse de soare pornind cu Grecia şi Roma sînt totdeauna prezente în mintea sa ca un contrast în raport cu virtuţile mai primitive ale imaginaţiei engleze. Nici viaţa, nici  literatura  Angliei  nu îl satisface
H. B.
„LE RAGIONI NARRATIVE" nr.
LJf JKF A rty'e aspecte actuale şi nai vechi W r Mm °'e decadentismului literar sînt f m JBW cercetate de aproape în peri'i-mwBB^BBji dicul italian Le Regioni narrative. In fascicola apărută în februarie al acestui an, Luigi Incoronato analizează a formă variată şi complexă de decadenţă, constatată în proza epică recentă din Italia. Izvorît din ascuţirea contradicţiilor ■din sinul societăţii capitaliste şi din conştiinţe, fenomenul pe care Incoronato îl numeşte „alexandrinism" este caracteristic epocilor de tranziţie, de declin al unei civilizaţii şi al obiceiurilor legate de ea. Acest fenomen literar constă în echivocul dintre ceea ce e fals şi adevărat; în lipsa de fuziune, în dezechilibrul dintre ideologia intenţională a autorului şi cea reală ; în schematizarea raportului dintre idei şi soluţia narativă. Dreptul imaginaţiei creatoare nu este contestat. Dar sc cer combătute retorismul şi preţiozitatea scriitorilor care — victime ale unor ambiţii greşite — dovedesc în tratarea subiectelor un interes aparent şi nu de fond. Chiar autori situaţi pe poziţii critice,' se pot înşela  singuri  şi  îi  pot  induce în eroare
7/1961
pe alţii eludînd adevăratele teme, dînd diagnostice imaginare unor rele inexistente în loc de a căuta soluţii precise în cercetarea realităţilor.
Alături de teatru şi cinematograf, romanul constituie o formă de artă în stare să contribuie la clarificarea contradicţiilor noi şi profunde apărute în viaţa modernă, însă numai respectlnd anumite condiţii. Incoronato consideră ca teren critic interesant pentru exemplificarea ideilor sale ultima operă a unui scriitor a cărui influenţă a ajuns la apogeu atît în Italia cît şi în străinătate: romanul La Noia (Plictiseala) de Alberto Moravia. Criticul găseşte că un echivoc viciază această carte ; în loc să înfăţişeze drama unei conştiinţe umane, ea devine o experienţă rece. rezul-tînd din „plăcerea pseudo-tehnică" simţită de autor în felul de tratare a temei. Eroul, un pictor bolnav de spleen, de „absenţa comunicabilltăţii", îşi povesteşte viaţa la persoana întîia. Tema apare aşa dar expusă prin prisma unui singur personaj. psihopat. Acesta, tot analizîndu-se pînă la urmă, se propune oarecum ca model, ceea ce nu permite o viziune clară a cazului descris. După cum scrie Incoronato, iden-tifieîndu-se   cu   eroul   naraţiunii, autorul
189
'«"■« într-un labirint ideologic din care nu se poate descarcă. „Punctai de vedere al personajului principal acţionează în sens elusiv asupra realităţii ce urma să fie reprezentată". In concluzie, criticul afirmă că experimentarea literară are o trăsătură în comun cu cea ştiinţifică şi anume: ne-cesitalea unor limite de coerenţă chiar în noutatea încercărilor.
Mano Pomilio, alt membru al grupului de la „Le Region! narrative", a publicat tntr-un  număr  anterior   un  eseu intitulat Metodologia   critică   şi   critica metodologica"   referitor   la   lucrarea   „Miturile si conştiinţa decadentismului" de Carlo Sali-nari. hi această recentă carte, a sa cunos-rutul   critic   marxist   italian   urmăreşte o reconstituire a fenomenelor de decadentism înregistrate   în   literatura   italiană   de la fmele   veacului   trecut   şi   începutul celui actual,   studiind   monografic   pe. Pascali, l'ogazzaro, D'Annunzio, Pirandello şi alţii. Ca urmare a apariţiei eseului lui Pomilio, a luat naştere o dezbatere publicistică şi în numărul de faţă al revistei, apar cîteva articole   conţinînd   unele   observaţii interesante.
In   intervenţia   sa.   Giuliano Manacorda contestă  opinia   lui  Pomilio   că  în satisfacţia estetică a lecturii nu ar conta ideile scriitorului. Dimpotrivă, ele trebuie să fie bine   cunoscute   cititorilor,   chiar  dacă ei nu le împărtăşesc în întregime. Manacorda 'a  ca  pildă  „I Promessi  sposi" (Logodnicii),   romanul   lui   Alessandro Manzoni. Deşi   acţiunea   are   loc   în   secolul XVII. interesează foarte mult modul cum autorul cărţii  şi  contemporanii  săi  din  sec. XIX judecă  epoca  descrisă.   Manzoni   nu relatează numai. împrejurările de pe vremuri, ci   exprimă   orientarea  spirituală   şi părerile   timpului   său.   Diferenţa cronologică dintre   subiect   şi   momentul interpretării este esenţială,  căci  altfel s-ar nega necesitatea şi funcţia criticii.
Ornella Sobrero, într-un alt articol, apreciază  profunzimea  şi  bogăţia  analizei fă-
cute de Salinari decadentismului litera,,-de acum trei sferturi de veac. Totuşi, ţ„ mod eronat, ea găseşte că criticul „a fixai-mai de grabă cultura istorică a unei epoci decît a explicat personalitatea artistică re scriitorilor care aţi exprimat-o".
La dezbaterea din „Le Regioni narrative" « luat parte şi Carlo Salinari. Răspunzi»,!' unor obie.ct.inni ale lui Pamilio, el susţine '"ca   o   dată   teza  fundamentală  a cărţii sale,  dovedită pe  trei.  sute de pagini cu nenumărate  documente  obiective şi anume-cu „sensibilitatea decadentă" este un fapt efectiv  petrecut  în  Italia,  în  ultimul deceniu  al   secolului   trecut.   Salinari arată cum a reconstituit procesul de sinteză artistică la scriitorii studiaţi,  înlăturînd interpretările   critice   tendenţioase; argumentează utilitatea considerării corelaţiei strînse mire ideologie şi poezie şi ajunge la concluzia   justă   că   eternitatea   şi valoarea universală   a   operei   de   artă   derivă din faptul   că   ea   reprezintă   un   moment ce >m poate fi suprimat al experienţei umane lăţosul artistic  este  un patos istoric.
Pentru   încheerea   discuţiei   se publică o  notă  a  lui  Mario  Pomilio.   Acesta îşi exprimă regretul că în Italia  s-a pierdut tradiţia  dezbaterilor literare: cea în legătură cu eseul său constituie o rară excepţie. El spune că, scriind studiul „Metodologia   critică   şi   critica   metodologică", a urmărit  să  ridice  chestiuni,   să  pună întrebări.   să-l facă pe  Salinari  să-şi clarifice   gindirea.   Scopul   a   fost   atins prin răspunsul autorului  „Miturilor şi conştiinţei   decadentismului",   în   actualul număr al  revistei.   Pe   Pomilio   1-a   interesat în deosebi problema metodologică şi perspectivele  estetice,   aşa  cum  acestea  reies şi din altă carte a lui Salinari, „Chestiunea realismului". Discuţia arată în mod foarte convingător   influenţa   din   ce   în   ce mai mare pe care o are asupra intelectualităţii italiene   concepţia   marxistă   asupra artei şi   rezultatele   criticii ştiinţifice.
I. M.
SPECTATOR", Aprilie 1961
Spublicarea celui de al doisprezecelea volum din opera lui Toynbee (volum consacrat adnotărilor, revenirilor si răspunsurilor la criticele făcute) prilejuieşte opiniei de specialitate să reconsidere valoarea de ansamblu a operei lui Toynbee. Dar dintre istoricii englezi cei mai de seamă, A. P- Taylor şi Crislopher Hill folosesc acest prilej pentru a justifica şi sintetiza opoziţia savanţilor de specialitate, opoziţie care contrastează atît de izbitor cu prestigiul de care Toynbee se bucură de obicei în anumite cercuri. „A study of History — scrie Cristopher HUI — reprezintă un fenomen psihologic interesant. Criticat şi „anulat" de istoricii progresişti, a devenit în schimb un besteller în special în S.U.A.".
Declarîndu-se în chip ironic în deplin acord cu teza lui Toynbee după care „cultura decade acolo unde travaliul ştimţifis devine esoteric", subliniind faptul că „popularitatea în sine nu constituie nici merit, nici dezavantaj", Cristopher HUI constată, în revista ..Spectator", că „Dr. Toynbee nu a reuşit în ciuda faptului că şi-a dedicat întreaga viaţă unui asemenea scop, să se disciplineze pe sine şi să-şi disciplineze cunoştinţele".
Volumul al XII-lea arată de ce. în primul rînd concepţia sa despre „unitatea cardinală" a istoriei care, pentru el, este „civilizaţia". Acest concept pe care Toynbee îl pune ia baza sistemului său, nu poate constitui premizele unei lucrări ştiinţifice, întrurît. discuţia în contradictoriu porneşte chiar de la definirea noţiunilor. In acest sens, Cristopher HUI consideră, că încercarea lui. Toynbee de a împărţi istoria Europei în istoria a două civilizaţii deosebite (una occidentală şi una „rusească", opusă primei) poate „cel mult să slujească scopurilor războiului rece". în acest sens, Crislopher HUI citează o recenzie la cartea lui Toynbee, apărută imediat după război   şi  care   se  încheia  cu următoarea
concluzie: „Statele Unite trebuie să preia< de la Marea Britanie sarcina de a încerca să rezolve problemele istoriei contemporane. Statele Unite trebuie, în locul Angliei, să devină în mod conştient ceea ce ea a fost încă de la sfîrşitul primului, război mondial : campionul rămăşiţelor civilizaţiei occidentale împotriva forţelor răsăritene".
Cît de ştiinţifică este concepţia lui Toynbee o demonstrează însuşi fragmentul din introducerea volumului pe care revista „Encounter" îl reproduce. Aici se vede clar modul puţin ştiinţific în care istoricul de faimă universală a oscilat în mod vertiginos în problema „schemei civilizaţiilor fundamentale". In primele volume el a anunţat că la baza lucrării sale vor fi în total opt civilizaţii. Apoi pe măsură ce volumele se acumulau, numărul lor a crescut la 23, pentru ca finalmente să se reducă la 18.
Toynbee recunoaşte adevărul criticii care i s-a adus şi după care în lucrarea sa el „a subapreciat importanţa în dezvoltarea istorică a factorilor materiali de toate ordinele, în special cei economici şi militari". El promite că va „încerca de-acum să vadă şi să analizeze în adevăratele lor proporţii aceşti doi factori importanţi şi odioşi" (s. /?._). Insă lupta omului pentru a preface natura, pentru dezvoltarea bazei economice a societăţii nu poate fi în nici un caz — aşa cum crede Toynbee — un factor odios (în acelaş sens în care ar reprezenta războiul de cucerire). 0 asemenea omisiune gravă într-o istorie a lumii de la origine şi pînă în prezent reprezintă ceva mai mult decît o lacună care poate fi corectată. Fiindcă însuşi definiţia pe care el o dă civilizaţiei — folosită ca unitate de măsură în istoria sa — implică o societate întemeiată pe diviziunea în clase antagoniste. Civilizaţia este — după Toynbee — „o stare a societăţii în care există ti minoritate liberă de sarcina de a lupta pentru   traiul   cotidian   şi   care   are deci
191
timpul liber de a gîndi, planifica şi conduce munca comunită[ii luată în întregul ei". Pentru majoritatea celor exploataţi, munca silnică în favoarea stăpînilor, a fost într-adevăr odioasă. însă pînă la urmă această muncă a făcut posibilă mult lăudatele   „civilizaţii"   ale   dr. Toynbee.
Principalul reproş (destructiv prin implicaţiile pe care le presupune) care i se poate aduce lucrării lui Toynbee (şi în această privinţă, după cum arată Cristopher Hill, „Arnold Toynbee este impenitent") îl constituie faptul că ceea ce a vrut să fie la început o încercare de istorie ştiinţifică a devenit la sfîrşit un tratat teologic. 'Cristopher Hill se arată îi\ această privinţă mult mai indulgent decît ar îngă-dui-o textul. „Ceea ce deplîng nu e faptul că dr. Toynbee are anume credinţe religioase sau faptul că aceste credinţe sînt de un fel foarte particular şi fluctuant. Ceea ce ne deranjează este faptul că tendinţele sale îşi arată urechile de-a lungul întregului „Studiu al Istoriei", fă-cînd din această lucrare un soi de autobiografie personală". Textul lui Toynbee confirmă —■ ba mai mult încă —■ supralicitează   această   opinie.   Toynbee   scrie.
„Schema mea de valori m-a dus să văd progresul în termenii unei ascensiuni progresive a mijloacelor harului". în teza sa în care susţine că toate civilizaţiile au luat naştere ca răspuns la o provocare, el adaugă că: „provocarea este Dumnezeu — adică Realitatea absolută, concepută antropomorfic — chiar dacă provocarea vine în mod evident de la Ora şi Natură". Interpretarea teologică se extinde de-a lungul întregului trecut şi în viilor .„Deşi scopul dezvoltării continui a omului ne este încă ascuns după orizont, noi cunoaştem totuşi ceea ce este. El reprezintă universul aşa cum este în viziunea lui Dumnezeu" ; iar scopul istoriei „este de a face voinţa proprie să coincidă cu yointa lui Dumnezeu". Nu este prin urmare ,<fe mirare că Toynbee s-a pronunţat împotriva revoluţiei intelectuale care a avut loc în Europa în sec. XVII, susţinînd încă
astăzi că această „revoluţie a adus umanităţii o pagubă infinită deoarece a fost negativă în atitudinea ei faţă de religie". Nu este de aceea de mirare — de asemenea — ostilitatea sa faţă de Renaştere, Reformă şi revoluţia franceză. Istoria civilizaţiilor apare în cele din urmă a fi o istorie a religiilor.
Declarîndu-se împotriva ■ raţionaliştilor dogmatici, Toynbee se consideră în fragmentul publicat de revista. „Encounter" drept un „transraţionalist" cu o „minte deschisă". Dar el se înşeală. Nu aceasta este deosebirea în istoria modernă. Ceea ce-l deosebeşte pe el de istoricii care au cît de cît pretenţia unei discipline ştiinţifice (şi în această privinţă îl deosebeşte ■şi de acei istorici occidentali care chiar dacă nu au ajuns la o concepţie materialistă a istoriei, au totuşi respectul faptelor, nu încurcă şi forţează evenimentele pentru a le încadra într-o schemă) este diferenţa între- însăşi noţiunea de istorie concepută ca o disciplină ştiinţifică, separată de teologie şi tradiţia veche, medievală, care le confundă, o tradiţie care a fost abandonată în acelaşi timp cu credinţa în vrăjitoare. E poate lipsit de amabilitate, dar nu fără semnificaţii faptul că A. P. Taylor arată in critica sa că în volumele I—/// din „Studiul istoriei" ■— viziunea lui Toynbee era raţlonallstă ; în volumele IV—VI el apare drept un romano-catollc; în VII—X drept un pietist care se străduieşte către „religiile supreme" pe care A. P. Taylor le denumeşte „religia mişmaşului". în volumul XII din fragmentele publicate rezultă, în sfîrşit, că peregrinarea lui Arnold Toynbee de-a lungul civilizaţiilor ca şi schimbările sale la faţă, în ceea ce priveşte nuanţa teologică pe care o abordează, rămîne în mod hotărît o „afacere particulară" de credinţă. Aceste schimbări ar sugera de-a dreptul frivolitate, dacă na ne-am da seama că ne aflăm totuşi în faţa unuia din cele mai virulente instrumente ale ideologiei antiştiinţifice fideiste. ale lumii occidentale.