VIATA ROMÎNEASCĂ 19 6 1 IUNIE ANUL XIV REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R. CUPRINSUL MARIA BANUŞ : Surorile ; Vieţii o rugă.....3 * HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU : Străina (fragment dintr-un roman postum) ......... 6 POEŢII NOŞTRI MIRON RADU PARASCHIVESCU : Canoane şi libertăţi poetice ; Versuri ............ 25 * TEODOR MAZILU : Trei schiţe satirice ...... 34 VERONICA PORUMBACU : Cîntec mut......44 TRAIAN COŞOVEI : Viile tinere ; Despre marile drumuri . . 45 PAUL ANGHEL : Drum dobrogean (reportaj) ..... 47 * MARCOS ANA :' Inima mea este o curte (în romîneşte de Darie Novăceanu) .......... 63 ANIVERSARI — 150 de ani de la naşterea lui Bielinski — A. KOVACS : Estetica actualităţii, a frumosului autentic . . 66 * VASILE SADOVEANU : „Răvaşul poporului".....77 TEXTE ŞI DOCUMENTE N. LIU : începuturile literare ale lui G. Ibrăileanu şi mişcarea socialistă .......... 84 CRONICA ŞTIINŢIFICA Acad. EM. CONDURACHE : Sfîrşitul lumii antice în lumina istoriografiei contemporane ........ 90 * Colocviu despre posibilităţile de viaţă ale omului în spaţiul interplanetar ...........104 CRONICA LITERARA OV. S CROHMALNICEANU : „Materia şi visele" (poeme) de Minai Benluc ........... * /N 9i/o- * * * Maestrul Sadoveanu, laureat al Premiului Internaţional Lenin 125 TEORIE ŞI CRITICA MATEI CALINESCU : Expresie lirică şi contemporaneitate . . 126 EUGENIA TUDOR : Noi piese despre tineret.....133 N. BALAŞOV : Actualitatea lui Apollinaire.....138 GUILLAUME APOLLINAIRE : Frumoasa roşcată ; 1909 ; Loreley (în romineşte de Mlhal Beniuc) ....... 152 CARNET URBANISTIC Arh. JEAN MONDA : Cartierul de locuinţe Floreasca ... 156 * IGNACIO MARQUEZ RODILES : Arta monumentală a Mexicului contemporan . . . . . . . . . 159 MISCELLANEA Literatura la televiziune ; Cosmonautica şi poezia ; Mlădiţe tinere ; „Punctul de vedere" şi emoţia ; Pe strunele mileniilor 164 CĂRŢI NOI CORNELIA ŞTEFANESCU : Mihu Dragomir : „Stelele aşteaptă pămîntul" .......... 171 C. SMADESCU : Lucia Demetrius : „Primăvara pe Tîrnave" . . 173 VASILE NICOLESCU : Ernest Hemingway : „Bătrînul şi marea" 175 Al., s. : Costache Anton : „Colegi de şcoală" . . . . .177 REVISTA REVISTELOR — din ţară - „laşul literar", nr. 2-3/1961 ; Proza în „Luceafărul" (1 apr.~l mai 1961) 178 — de peste hotare — „Iriostrannaia literatura", nr. 4/1961 ; „Cahiers du Sud", nr. 359/1961 ; „Europa letteraria", nr. 7/1961......181 ILUSTRAŢIA DE PE COPERTA : CORIOLAN HORA : Pescari pe Dunăre Fotografii : FLORIN DRAGU ,_ Director: MIHAIL RAL EA___ Colegiul redacţional: Acad. TUDOR ARGHEZI ; Aoad. MIHAI BENIUC; Acad. GEO BOGZA ; DEMOSTENE BOTEZ; Ov. S. CROHMALNICEANU; LUCIA DEMETRIUS; Acad. IORGU IORDAN; Aoad. ATHANASE JOJA; REMUS LUCA; AUREL MIHALE; AL. PHILIRPIDE, membru corespondent al Academiei R.P.R.; MARIN PREDA; Acad. MIHAIL SADOVEANU; Acad. ZAHARIA STANCU; D. I. SUCHIANU; VICTOR TULBURE; Acad. TUDOR VIANU. Redacţia: Bd. Ana Ipătesou nr. 15, telefon 11.88.85 — Raion I. V. Stalin Bucureşti Administraţia: Şos. Kiseleff nr. 10, telefon 18.63.99 — Raion I. V. Stalin Bucureşti SURORILE MARIA BANUŞ JFata babei e rea, foarte rea. Nu tremură-n inima ei nici o stea. în dulapul de după uşă, Atîrnă doar rochii de praf şi de cenuşă. Nici un flutur nu licăre şi nici un bumb. în saltar zac ciubotele grele, de lut şi de plumb. Fata moşului e altfel de fată. E ba fruct, ba fîntînă-nsetată. Cînd pomul o strigă, se face pom, Ori căţeluşă, cu ochi ca de om. Pe umeraşe, la ea în dulap, Fluturii, frunzele nu mai încap. Rochiile ei au sclipete-ovale, De buburuze, de solzi, de paftale. Gata de zbor, se-nşiră condurii, Croiţi din taftaua pădurii. Ştiu, îmi ştiu eu prea bine surorile. Lacra cu pulbere, zestrea cu florile. Rînd pe rînd, de mînă, ca pe-o mezină, Mă poartă-ntre umbre, ori în lumină. Scot zestrea din ladă, îmi joacă prin faţă Scumpeturi, noiane. Pe umeri mi-agaţă 3 Mantile de soare ori giulgiu, ca scrumul. Pe rînd mi le-ncearcă, şi rîd, şi-mi dau drumul... Cunosc eu prea bine, la care din ele, Deodată simţi-voi că hainele-s grele, Prea grele să pot să mă salt la oglindă, Piciorul să-l mişc de la lăviţi la tindă... Ci rogu-te, buno, mai ţine-mă încă O vreme, la tine. Din lacra-ţi adîncă Mai scoate, mai joacă-mi comorile tale, Cu sclipăt sălbatec, cu ape domoale... VIEŢII, O RUGĂ încă o dată, încă o dată, despătureşte-mi, surată, haina cea largă, cu falduri de soare, şi prinde-mi-o-n copcă, pe umăr, încă o dată, îngăduie, buno, să trec ca o lotcă, pe ape de aur, tremurătoare. STRĂINA fragmente dintr-un roman postum HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU /Knaliza descompunerii morale a lumii claselor stăpinitoare, analiza începută de H.P.B., cu „Fecioarele despletite", continuată cu „Concert din muzică de Bach", „Drumul ascuns" şi „Rădăcini", se încheie cu romanul „Străina". Subliniind şi mai mult natura morbidă a acestui mediu — autoarea li dă, aici, o înfăţişare specială. Protagoniştii principali sînt doctorul Walter şi Coca-Aimâe, amîndoi cunoscuţi şi din romanele anterioare. Primul e medicul marilor familii snobe, ajuns la o situaţie strălucită materială şi socială, pe drumuri greu avuabile. Sanatoriul luxuos i-a fost clădit de Salema Efraim, măduva bancherului Efraim şi amanta sa . Arivist fără scrupule, se căsătoreşte după moartea Salemei cu Lenora, „tiparoasa ca miros tare", eroina din „Fecioarele despletite", fosta soţie a moşierului Halippa. Coca Aimee, fiica Lenorei, fiinţă rece şi calculată, nu ezită în timpul bolii mamei ei, care se stinge roasă de un cancer („Drumul ascuns"), să-l cucerească pe doctor şi să devină, după ce acesta rămîne liber, doamna Walter. Romanul examinează raporturile ciudate stabilite Intre cei doi soţi. Aceştia se urăsd, se plndesc Intre ei şi se bănuiesc reciproc de intenţii omicide. Medicul, pe care cinismul compromiţător, conjugat cu tot felul de remuşcări morale, l-a adus pînă în pragul nebuniei, caută un toxic capabil să omoare fără să lase urme. Vrînd să-l experimenteze pe un om viu, se gîndeşte întîi la Coca-Aimee, pentru că o socoteşte un simplu accesoriu al vieţii lui. Aceasta îi presimte intenţiile şi, ghicind că ele ascund nebunia, e cuprinsă de o teamă maladivă. Dezumanizarea completă a relaţiilor familiale, pînă la punctul unde frizează crima şi demenţa, constituie obiectul romanului. Autoarea a pus in dezbaterea pe toate laturile a acestui subiect ciudat ceva din frămîntarea, neliniştile şi temerile pe care le încerca în anii războiului. Romanul a fost scris între 1940 şi 1942, în atmosfera ororilor fasciste şi sub teroarea bombardamentelor. In timpul cînd lucra ta această carte H. P. Bengescu a fost nevoită să se mute mereu dintr-un loc într-altul şi-mi amintesc cum firea ei, extrem de sensibilă şi-n vreme de pace. a fost supusă la o grea, o nemaipomenit de serioasă încercare., de peisajul apocaliptic din jur. Manuscrisul ce ne-a ajuns în mină şi din care am putut alege capitolele ce se publică, e dintr-un sipet găsit la d-na Elena Stamatiad, fiica scriitoarei. Manuscrisul nu e de bună seamă acela după care s-a cules romanul, contractat de editura Remus Cioflec, deoarece prezintă nenumărate repetiri şi reveniri, eliminate în forma ultimă, cină textul a mers la tipar. O vedem pe Hortensia Papadat-Bengescu în timp ce transcria şi rescria romanul „Stiăina", precum şi în zilele cînd cerea sprijin spre a face corectura în şpalt şi pagină a acestor două volume din ultima ei lucrare epică, pe care — parcă preţuind spaimele Cocăi-Aimee — îi era teamă că nu o va vedea apărută niciodată. Temerile ei, din nefericire, s-au adeverit. In momentele tulburi de atunci, manuscrisul cules şi corectat aproape complet, s-a pierdut la editură. E o pierdere serioasă, pentru că acest roman încheie într-un fel, pe fundalul cel mai adecvat, ciclul Halippilor, tabloul sumbru al descompunerii aşa zisei societăţi înalte romîneşti, descrisă sub aspectul „murdăriilor ei lăcuite" cu o neegalată fineţe analitică de autoarea „Concertului din muzică de Bach". Publicăm partea care se poate reconstitui din manuscrisul rămas, în speranţa că, poate, se va descoperi ulterior întregul text. CAMIL BALTAZAR Coca Aimee şi doctorul Walter fja^n dimineaţa aceea, Coca Aimee ceruse lui Walter „Lincolnul", deoarece maşina ei Sport — un cadou al lui Walter — o con-r ™ :1 ducea totdeauna ea singură şi azi n-avea poftă, deoarece vrea să gîndească, avea mult de gîndit. Acum, de un timp, operaţia asta a gînditului, se înmulţise; chipul ei totuşi nu trăda vreo preocupare, purta acestui lucru o mare grijă, se exersase mult şi reuşea ca nici un muşchi al feţei să nu mişte, da, păstra o mască imobilă, nu cumva fruntea să se încreţească, gura să facă cute, să-şi strice linia perfectă. Aşa i se spusese la institutul de înfrumuseţare şi se supunea întocmai. Nu-i era prea greu, deoarece chipul ei de păpuşă nu avusese niciodată o mobilitate prea mare, acum însă simţea unele contractări venite din necazuri nemărturisite, dar mai ales avea nevoie să cugete, o nevoie nouă. Totuşi, era absolut necesar, mai necesar ca oricînd să-şi păstreze frumuseţea, mai ales o frumuseţe de păpuşă era greu de păstrat intactă. Nu, nimeni nu putuse spune despre ea că e frumoasă, dar proastă, ea însă ştiuse din instinct că frumuseţea trebuie pusă cît mai mult în evidenţă, iar inteligenţa, dimpotrivă, trebuia mai adesea ascunsă. Cochetăria ei precoce, manoperele de cucerire, totul fusese calculat, organizat, urmărit de ea, nu spontan, nici din instinct, aşa cum mama ei îşi crease o viaţă agitată, numai din firea ei pasionată. Inteligenţa de prisos, în sine, fără anume scop, pe aceea Coca Aimee n-o avea şi nici nu-i simţea lipsa, deşi acum, în căsătoria cu Walter, i-ar fi putut folosi. Dar Coca Aimee, demult nu mai era blondă de la natură şi nici destul de tînără şi frumoasă, pentru a-şi putea îngădui să cugete fără de vreun scop precis. In mica oglindă, Coca Aimee vedea şi peisajul rămas în urmă, vedea şi chipul ei: tenul cel alb şi roz, carnaţia fragedă, firele aurii ale buclelor, aspectul perfect al unei păpuşi era un bun al ei pe care îl pre-ţuise întotdeauna ca fiind cel mai important şi pe care îl accentua prin artificii, >dintr-o absolută convingere. De ce din atîtea feluri, ti-ai ales unul atît de ciudat ? — o întrebase, cu simplicitate, sora ei Elena, cea 7 cuminte. Eşti, cred, singură în felul tău, — adăugase. «Şi el e singur în felul lui», — spusese Aimee despre Walter, totuşi întoarsă acasă se uitase îndelung în toate oglinzile, dar nu găsise „un alt fel", care după părerea ei să convină împrejurărilor, deci îl păstrase pe acesta. Elena de altfel nu stăruise, ea ştia cînd poţi spune cuiva ceva şi cînd trebuie să te opreşti, chiar faţă de o soră mai tînără. Tipul de „beaute" al lui Aimee era un cap androgin, fără vîrstă precisă, cu ondulaţii de platină strălucitoare, lipite pe un craniu fără accidente de teren, deci propriu pentru realizarea perfectă a unui manechin de coafor, cel anume de pus în vitrină. Fruntea, cam lată era desgolită, urechile perfecte şi ele desgolite, ovalul feţei livide era regulat, aşa ca fardul care imita pielea, sau pielea care imita ceara sau porţelanul. Aimee avea un nas drept, iar ochii erau albaştri, disproporţionat de mari, cu gene lungi, blonde la rădăcină, îne-grite la vîrfuri, gura era trasă regulat, buzele fardate cu un „rouge" violet, urechile mici, cizelate, iar gîtul înalt era un suport perfect. Perfecţia acestui cap de vitrină nu era dezonorată de nici o expresie a feţei, a privirii şi nici n-avea eticheta, vreunui tip femenin special, afară de acel căruia i se poate spume internaţional — cap de păpuşă. Pe vremuri părinţii lui Aimee revendicau asemănarea ei, dar, iată, Aimee dorise să distrugă opera naturii, opera, părinţilor şi a bunicilor şi îşi alcătuise acel cap de panoptic. La prima vedere, din pricina genelor albe la rădăcină, înegrite la vîrf, din pricina obrazului fără pic de culoare, a ochilor fără nici o umezeală sau expresie, a buzelor ce păreau fără fibre, sub culoarea lor ca liliacul, numai urechile erau vii şi îţi făceau parcă frică. O frică absurdă, ca cea dintr-un panoptic, deoarece înapoia, acelui aspect bizar, nimic nu era ameninţător. Aimee, odată ce îşi compusese o înfăţişare şi o pusese în circulaţie, se ocupa acum numai de perfecta nemişcare a muşchilor feţei, tot odată socotindu-se cum oare va spune sorei ei Elena ceea ce avea de spus şi pentru care se ducea, acum a treia oară la Elena, la moşie. Intre acele vizite fusese o distanţă, totuş ele puteau atrage atenţia Elenei, care o va întreba; şi oe oare îi va răspunde? Ce? Ce să-i spună Elenei?... Şi acum ?... Felul cum îi va spune nu avea multă importanţă, deoarece nu ştia precis nici ceea ce are de spus... Odată primul cuvînt pronunţat, vorbele vor veni de la sine şi îi vor lămuri ei însăşi ceea ce o chinuia de mult, dar mai ales de un an încoace. Walter, soţul ei, atitudinea lui, secretul lui... Chiar acum, cînd numai se gîndea la bărbatul ei, acel „ceva" din vorbele, din tăcerile lui, cum oare să le exprime? Nu! Ea nu putea nici înţelege, nici ghici, dar poate că Elena, cu bunul ei simţ, va avea, o intuiţie, va ghici, o va libera de ceea ce o strîngea ca o armură. In adevăr, capul ei de păpuşă era dureros datorită problemei acelei întrebări, în adevăr, creştetul îi era ca de metal, ochii ca de sticlă şi trupul rigid ca o platoşă, din cauza acelei senzaţii ciudate. Da, apropierea lui Walter, acum în timpul din urmă, o încremenea, apropierea, lui îi sorbea parcă sîngele, iar absenţa lui îi părea încă mai chinuitoare. El, galben-negru, ca un anamit, lăsase să-i crească tulei de barbă, pe cînd buza de sus era astfel rasă încît nu lămureai bine desenul gurii cu buze incolore. Lui Aimee îi era. frică de el, nu ştiai dece şi nici nu se întreba cum, cînd şi dece ajunsese la frica asta... Existase vreo< gradaţie ?... Cîmd şi cum devenise Walter acel ce era acum ? Ea nu era. prea sensibilă, dar lega frica ei de momentul cînd el îşi rases© capul şi, în schimb, lăsa să crească cele cîteva fire 8 de barbă. Uneori Walter se privea lung în oglindă şi se mira cum oare nu a albit de fel. Culoarea părului era parcă mai deschisă ? îi întreba Aimee. — Da! răspundea, cu o ironie complezentă. Era oare ironie... sau cum ? Dece nu-i răspundea că ea, mai bine ca oricine, ar fi trebuit să-i cunoască culoarea părului castaniu. Nu-1 întreba, urma numai o tăcere ; lipsa lor de intimitate nu era nouă, dăinuia de cînd se măritase cu el... Şi atunci de ce să se mire de felul lui de a fi ?... Cerca a-şi închipui cum oare va fi fost pe vremea cînd era însurat cu mama, ei... şi chiar acum în ultimul timp, în primele lor luni de căsătorie?... Aimee nu reuşea să-şi aducă aminte, sau nu-i conveneau acele amintiri, ceea ce era însă precis, era că îi e frică de el, de prezenţa ca şi de lipsa lui, de acel contact ca şi de lipsa acelui contact... Frica! O frică absurdă, dar căreia zadarnic îi constata absurditatea sau justificarea, căci frica nu înceta, Nu ! Niciodată n-a fost între noi tandreţă, nici prietenie, nici familiaritate... Cuvîntuî tandreţă îl înlătura, ca! fiind absurd... Dar şi pe cel de prietenie îl înlătura ; cerca a-şi spune că ea însăşi nu era tandră şi poate că nici amicală... totuşi raporturile lor fuseseră de un fel oarecare, pe cînd acum... Nu găsea o explicaţie, ca şi cum privea într-o oglindă căreia i s-a ros zmalţul şi a rămas numai sticla oarbă. Un timp îşi închipuise că pricina ar putea fi vreo femeie şi îl urmărise, dar programul lui afară din casă era clar, corect, perfect; iar în caisa lor, pîndind pe coridor, cercetînd rareori biroul lui, nu putuse descoperi nimic. Ce gîndea... Ce plănuia... Ce fel de om era ? După osteneli de zile şi nopţi, numai atît rezultat dobîndise, anume o convingere, convingerea că Walter urmărea un plan — şi de acel plan ea avea spaimă. De ce oare îi era teamă ? Adesea se arăta binevoitor, se juca cu cei doi copii ai portarului, le da acadele şi gologani... Deoarece ştia că e milos, ce oare însemna spaima ei, dar şi ce însemna cruzimea lui, de care era ca şi sigură ? Erau două linii paralele, una limpede, cealaltă închipuită, îndoielnică, dar care predomina. Cîtva timp Aimee fusese geloasă pe acel portret uriaş al Salemei şi, iată, mai deunăzi Walter dăruise acel portret unui muzeu oarecare. Ea aflase lucrul din zvon public, atunci cînd donaţia fusese făcută şi orice comentariu exclus. Ani întregi, Aimee socotise acel portret ca pe o sfidare şi, iată, acum Walter dăruia acel portret, obiect al predilecţiei lui ? Gestul păruse inexplicabil nu numai lui Aimee, ci tuturor celor ce erau la curent cu situaţia clar îşi găsise explicaţia cînd însuşi sanatoriul fusese cedat Statului, cu condiţia ca personalul să fie menţinut, iar el, Walter, rămînea co-direetor. Cedarea către stat a sanatoriului era un gest ce fusese unanim apreciat, portretul Salemei avea mai puţin sens — fie că originea... Iată că acum acel portret sta între două destine, rezemat de un perete al camerei de birou al iui Walter şi Airnee, ori de cîte ori intra în birou, se simţea sub supravegherea acelei făpturi uriaşe şi primejdioase, fie că numai în efigie. Firea lui Aimee era lipsită de complicaţii, nu însă de rafinamente şi subtilităţi neînţelese, de aceea acel portret îi era nesuferit; pe de altă parte, meticuloasă cum era, ar fi vrut ca portretul să fie aşezat definitiv. Walter binevoise a-i explica că el însuşi ou era încă decis, nu ştia bine dacă îl va păstra sau îl va dona unei pinacoteci, oa fiind opera unui pictor cu renume, mort de mult. Uimită de aceste confidenţe neobişnuite, Aimee se silea a convinge pe Walter că portretul trebuia păstrat, deşi gîndea exact contrariul. Ea atri- 9 buia ciudăţeniile lui Walter în mare parte acelui portret şi, iată, acum pleda în favoarea portretului, pînă atribuise acelui portret şi felul lor de a convieţui — crezuse că posedă chiar cheia necazurilor ei conjugale — şi, iată, Walter vrea să se separe de acea moştenire, ce păruse a-i fi sacră. Muzeele, e drept, sînt igrasioase, — opinase Walter — ca şi cum numai degradarea posibilă a unui tablou de artă l-ar fi interesat. Coca Aimee simţea acum că ar fi preferat o confirmare a pasiunii lui pentru portret; un amor absurd era totuşi o cheie a ciudăţeniilor lui, gelozie pentru acel morman de carne putredă, Aimee nu mai simţea; ea, fără de Sanatoriu şi fără de acel portret, nu putea concepe mariajul făcut, ea se măritase cu o întreagă instituţie, care trebuia să dăinuiască. Iată că acum singura cheie a ciudăţeniilor lui Walter, acea legătură cu Salema dispărea, iar portretul nu părea binevenit în casa lor. Pînza e gudronată pe dos! — constatase Walter, ca pentru a o linişti. In adevăr, ideea ei de a admira acea pînză pentru a atrage simpatia lui Walter, pe vremuri, fusese un argument convingător, aşa dar era sigură că, în ce priveşte acel portret, vor fi de acord. Dimpotrivă, se aşternea din nou între ei acel spaţiu ciudat al gîndurilor necunoscute ale lui Walter, spaţiu care se lărgea şi care crescuse pînă la măsura de a pricinui păpuşei ce era Aimee, o grijă, o teamă, apoi un fel de spaimă, care creştea mereu mai mult. în fiecare dimineaţă, singură în camera luminoasă, Aimee se dojenea pentru acele închipuiri, apoi teama reîncepea, uneori vagă, alteori mai precisă, alimentată dintr-o vorbă, o expresie a feţei, o tăcere, un rîs sau o încleştare rece, mută, a lui Walter; nimic nu era justificat de vreun motiv logic. Dacă se spărgea cumva un bibelou, dacă dispărea un obiect din vreo colecţie, adică te aflai în domeniul în care erai sigur că el se va supăra, iată că te găseai în faţa unui om ironic, sau resemnat, sau iritat că liniştea i-a fost stricată pentru nimic, liniştea lui, cea atît de necesară ! Necesară la ce? „Eşti poate ocupat?" intervenea Aimee. Se interpunea atunci spaţiul cuvintelor necuvîntate, motivele nemotivate, cifra necunoscutului, acel „X" pentru care azi Coca Aimee cerca a lua pentru a patra oară drumul pentru a vorbi cu sora ei Elena, căci o amînare acum i se părea cu neputinţă. Dar ce îi va spune? Cum îi va spune? Se împiedeca iar de acea cifră a necunoscutului. Coca Aimee strînsese buzele pînă la dispariţia lor totală, văzuse în oglindă dunga violetă a gurii subţiate, îşi potrivise buzele la măsura şi forma lor cuvenită, dar enervată de semnele acelei nestăpîniri de sine. Poate că tocmai această nervozitate îi va fi de ajutor, spre a putea spune Elenei... că... A-i spune ce? Orice! Ceva care s-o silească pe Elena a-i pune întrebări, ceea ce era mijlocul cel mai bun. Elena va fi curioasă, o va întreba şi ea atunci va... Dintre toţi ucigaşii, otrăvitorii se deosebesc prin rafinament şi prin ceva glacial — Walter era un rafinat şi un glacial — erau argumente care întăreau bănuiala lui Aimee, anume că Walter vrea dispariţia ei şi că o va otrăvi; în adevăr, otrăvitorii au oroare de sînge, pe timpuri Walter nu putea vedea o înţepătură a degetului Lenorei, fără a păli. Da, în adevăr, Walter avea oroare de sînge, fie chiar sub forma vitalităţii, a sănătăţii ; el pretinsese Lenorei să slăbească, tot odată mustrînd-o, ca medic, cînd ea începuse a face o cură de slăbit. Aimee, care asistase la aceste discuţii, decisese a-şi compune un fizic pe gustul lui Walter, înlăturînd astfel dispreţul lui pentru tot ce e viu şi, în ce o privea, dispreţul 10 acela pentru sănătate, vitalitate. De pe atunci încă Aimee decisese a-şi compune un iizic pe gustul lui. Da, Waller avea o respingere violentă pentru miracolul sîngelui, pentru esenţa lui, una cu viaţa însăşi. Dimpotrivă, moartea îl atrăgea sub forma anume a dispariţiei, de aci ideea de a găsi un toxic, un agent invincibil al dispariţiei. Iată gînduri pe care Aimee le ghicea, le presimţea şi care, dela un moment dat, o făcuseră să apuce pe drumul spaimei. Pe Walter spaima ascunsă, totodată naivă, a lui Aimee, îl plictisea ; în aprecierea lui, Elena, cumnata lui, era de aur pur şi purta o inscripţie măgulitoare, Coca Aimee era însă din collodium şi din similipiatină, cu inscripţia „coafor 1920—1930", data dinainte de căsătoria lui şi pînă acum. Lenora, aceea era un mormînt acoperit cu flori mereu proaspete, din grija lui, şi înconjurat cu un grilaj cochet, pe care se urcau în toate anotimpurile plante agăţătoare. Salema — aceea nu era nici vie, nici moartă, ci mereu prezentă ; prezenţa aceea a pînzei uriaşe care, iată, îl urmărea pretutindeni. Chipul şi trupul ei aveau ceva care îl sfida, prezenţa ei era imperativă, îi da lui Walter tot odată saţiu, dar şi o înclinare morbidă către ceea ce rămîne nedefinit. In nimic alt nu ar Ii putut mai bine cerceta definitul şi nedefinitul, ca într-un toxic nou, necunoscut şi care să nu lase urme. Coca Aimee trăia într-un fel de panică oarecum aclimatizată, pentru ea pericolul real trecuse deoarece Walter renunţase la ideia de a o lua drept cîmp de experienţă ; nu, ar fi fost din partea lui o lunecare pe de-lături, un gest omenesc, cumva, pe cînd el căuta gestul supraomenesc. Da, Aimee fusese îndepărtată cu dispreţ dela participarea iniţial plănuită de el, îndepărtată dela un mister plin de primejdii necunoscute legilor umane, îndepărtată dela triumful lui final. El singur, absolut singur, va urmări descoperirea acelui toxic, care îi va aparţine lui, numai lui. Toate aceste frămîntări mute, Aimee le simţea sub forma unei stînjeniri, a neliniştii mereu mai mari şi care se dovedea a fi teama de Walter. Prezenţa lui o făcea să tresară, rîsul lui, acel rîs fără ca buzele să mişte şi fără de sunet, rîsul acela, fireşte nu-i putea calma frica. Uneori Walter o întreba prin surprindere : „La ce te gîndeşti ?"... „De ce ţi-e teamă ?" — Ea se apăra, jura că nu îi e frică de nimeni, de nimic şi astfel confirma ceeace el dorea. Da, s-o sperie, era o distracţie a lui rafinată, deşi fără însemnătate. Aimee înmulţea vizitele ei la Elena, la moşie, era fericită să poată ieşi pe barierele oraşului, care îi părea blestemat. Odată ajunsă acolo,, se repeta îndoiala ei de a mărturisi sau nu Elenei ceea ce pe ea o obseda. Da, spusese sorei ei că de la un timp Walter îi părea ciudat şi Elena bănuise că Aimee era poate geloasă şi îi dase sfaturi de acest fel ; Aimee, însă mersese puţin mai departe, insistînd' asupra excesului de muncă al lui Walter, că el a devenit neurastenic şi unde oare o să ajungă în felul ăsta, nu cumva să înebunească. Elena, aşa cum îi era firea, redusese acele mărturisiri la proporţii mai moderate, spunînd că Marcian al ei, de cînd au pierdut băiatul, era nespus de nervos, de aceea chiar ea îl lăsa să stea în Elveţia singur, cît mai mult timp, pentru ca acolo, departe, preocupîn-du-se numai de muzică, să-l părăsească acele gînduri. Dar Aimee nu se mulţumise, insistase, spusese mai precis că e serios îngrijorată, că se teme că Walter înebuneşte. Elena privea lung chipul de carton colorat al lui Aimee, care era în adevăr schimbat, răvăşit parcă de o mare preocupare 11 Şl, în loc de sfaturi, ceruse lui Aimee a-i da preciziuni, explicaţii mai amănunţite Aimee fusese mulţumită că a putut cîştiga atenţia' Elenei, dar explicaţiile ei erau insuficiente. — Ţi se pare !... Nu e cu putinţă !... Ce dovezi ai ? Aimee era mulţumită că poate cel puţin discuta pe acel subiect dacă nu mai mult. Ceeace î-ar fi trebuit era ca cineva să creadă fără altă cercetare, fie că i-ar răspunde că nu-i poate da nici un sfat. Da cineva strain, care să înregistreze faptul ca sigur, fie că fără alte consecinţe. Acest lucru cumplit, sa nu-1 ştie numai ea singură, da îi trebuie un al doilea însoare să creadă ; în acest fel ar fi putut suporta mai departe chinul, însăşi frica ei s-ar fi ameliorat la gîndul că după moartea ei cineva ar fi putut spune: el a otrăvit-o, fiindcă era nebun! Da, devenise acum atît de sigura,^incit nu mai cerea, nu mai spera altceva decît această tnnHn f°fma: Era Y01?* de °*ravă ^ ea mitica si bea cu el laolaltă, lermdu-se de orice gest al fricii, pentru a nu grăbi momentul funest Nu l Nu avea paren, ea nu avea multă imaginaţie, omul acela era însă atît de ciudat, incit nimeni nu ar fi putut, în aceleaşi împrejurări, să nu bage de seama. 5 Instinctul ei de apărare era just, un timp lung Walter nu fusese bine lămurit cu sine asupra scopului acelei descoperiri; îl socotise ca pe un mperativ o finalitate a carierii lui ; cînd însă, după o noapte de lucru lumina alburie a dimineţii se amesteca cu cea a becului electric de pe birou, cu ochii împăienjeniţi, cu tîmplele dureroase, se întrebase ce va face aJZ^T°1^ +0Xo'^Up! Ce T1 ,Va fl desc°Pe»t; acum era încă un scop... dar odată isbavit? Va dărui descoperirea lui Salemei, căreia îi datora tot deci şi aceasta descoperire ... Şi Salema ce ar dori oare ca el să savirşeasea ? ... S-o omoare pe Aimee, pe care era desigur geloasă, pe care aesigur o ura. Era numai un minut absurd, pricinuit de nesomn, de oboseala, la ora aceea neclară, suspectă, cînd se amestecau cele două lumini : a becului electric şi a ferestrei cenuşii. Da! Va veni în curînd ceasul cnlZ Ti vtare;iŞ1' Ş^V™ se ™ un gest pronunţat cu munca si cu concepţia lui de existenţa ! - Va dărui formula ştiinţei ? ... Va omorî pe Aimee, rivala Salemei ? Care era porunca portretului,'care era propria hlZ°JZ{?l °?\a, 1U1 6ra V]°lentă- tare. da>" ^ră de un scop precis, asa iusese el de întotdeauna ... Cerceta mai departe cu înfrigurare, lucra cu pasiune, dar cînd înceta lucrul, scopul îi rărnînea mereu nedefinit A munci Sh; CUn°o»ală săvîrşită, Aimee rămăsese pentru el numai ca o consecinţa de neinlaturat a acelei fapte. Da, Aimee începea a-si da seama şi acum urmarea şi o speria acea duşmănie, îi era frică că ura lui va lua o forma precisa şi nu ştia care. Se aşeza în ea ideia că Walter îi vrea 12 dispariţia din ce în ce mai mult, dar, iată, Walter dimpotrivă începea a se desinteresa de ea, îi trebuise un obiect de experiment şi îl va avea, era ca şi hotărît. Aimee, însă, străină de acele hotărîri, urma a se teme şi a se mustra de temerile ei, căuta spaimei ei raţiuni — spre a nu le găsi — pe cînd în ea stăruia o frică nelămurită, care uneori culmina, cu care însă părea totodată a se fi aclimatizat. Şi iarăşi purtarea lui Walter, anume acea ceaţă prin care o privea, o făcea să creadă că el nu-i vrea răul, că se vor lămuri, că ea va consimţi să plece dacă aceasta ar îi dorinţa lui1 şi cerca să-i spună gîndul ei. Primele cuvinte de acest fel pricinuiseră lui Walter o mirare atît de mare şi un dispreţ atît de absolut, încît Aimee se convinsese că a greşit... dar atunci, ce ?... După astfel de cuvinte se simţea liberată de spaimă, totodată înconjurată de un mare vid. Nu, ea nu înţelesese că Walter o înlăturase cu totul dela scopurile lui, că interesul lui o depăşise, că trecea pe deasupra ei, că era deci salvată ; nu-şi da seama ce noroc însemna pentru ea această indiferenţă. Ochii lui Walter nu se mai opreau asupra ei cu acea insistenţă care o cutremura, privirea lui trecea ca prin geamuri dincolo de ea, surîsul subţire, dispreţuitor, era mereu mai accentuat pe buzele lui subţiri, pe faţa rasă de aproape. Da, Walter ajunsese la concluzia că, între el şi descoperirea lui, nu va primi decît pe Salerna ; de aci privirea vagă, care uneori se mai oprea asupra lui Aimee, ca asupra unui obiect nefolositor. Atunci cînd se pregătea să o ia de victimă, îi era totuşi milă ; acum, cînd îi era nefolositoare, îi făcea numai silă, deoarece nu merita să fie asociată unei fapte mari. Treptat liberată de spaimă, Aimee devenise mai curioasă încă,: şi mai nelămurită în gînduri, deocamdată pregătea o vizită în cabinetul de lucru al lui Walter, ceea ce era un act de curaj şi de justă intuiţie, care însă cerea o mare dibăcie. Deşi în acelaşi corp de casă, pe acelaşi coridor, intrarea în biroul lui Walter era interzisă. — Să nu intre nimeni în biroul meu ! —• subliniase cîndva, întor-cîndu-se anume spre Aimee, cu aceea politeţă care totuşi o făcea răspunzătoare. Un fost om de serviciu în laboratorul sanatoriului, acum pensionat, slujea lui Walter de laborant, — sta de fapt nemişcat pe un scaun în coridorul care despărţea biroul de celelalte camere. Uşa biroului lui Walter nu se deschidea de-a dreptul nimănui, nici chiar lui Vlad, care îşi rărise vizitele. Apoi Walter căutase pretextul pentru a nu mai dormi în camera lor comună., explicînd că el lucra noaptea tîrziu şi o deşteaptă din somn ; el dormea acum pe un divan de piele, în faimosul birou. Aimee nu avusese încă timp să protesteze, căci sosiseră alţi meşteri, cari transformaseră odaia de lîngă birou în cameră întunecoasă. Iată că dela sine locuinţa era precis împărţită în două : ea avea camera de culcare şi un salonaş vesel, luminos, Walter avea sala de consultaţii, — ca şi inutilă, deoarece refuza orice clientelă — şi biroul lui personal, încărcat de aparate felurite şi de cuşti asemeni celor dela telefoanele publice. Transformarea se făcuse perseverent şi fără de nici o explicare, ceeace făcea pe Aimee să-l creadă nebun. Fireşte că ea avea dreptate să nu-1 înţeleagă, el însă se înţelegea perfect pe sine, ştia ce vrea •— n-o mai iubea de mult, dacă cumva o iubise — şi avea nevoie de, timp şi de linişte pentru lucrarea care îl pasiona. Acum era în căutarea pasionată a unei noi metrese: „otrava" pe care vrea s-o descopere cu orice preţ. In acest fel, totul era normal, expli- 13 cabil, afară numai de un aport de exaltare, de o mistică şi de un proces de disolvare a omului cu privire anume la cercetarea pe care o urmărea. Starea asta se accentua în aşa fel, încît Coca-Aimee avusese curajul să pronunţe în faţa Elenei cuvîntul „nebun", cu gravitate. Şi iarăşi drama ei se accentua, deoarece cuvîntul nebun, iată, era pronunţat în genere cu nesocotinţă şi iarăşi Aimee se simţea singură cu spaimele. «Nu divorţa, că faci o nebunie», — era sfatul Elenei, sfat bun în felul că Elena nu socotea cuminte ca Aimee să-şi strice rostul din pricina excentricităţilor aceluia. Elena credea că Aimee blamată de opinia publică atunci cînd se căsătorise cu Walter, ar fi încă mai hulită dacă s-ar despărţi de el. In mintea multora sta: ce ai căutat, ai găsit, dar nimeni nu i-o putea spune şi ea rămînea cu truda ei, rămînea cu nebunul şi cu spaima nelămurită bine ei înşişi, că rămîne la voia unui otrăvitor, a unui ucigaş. Firea ei nu îngăduia însă panica, păstra totuşi un fel de demnitate, nu scăpa vorbele din frîu, dar slăbea, slăbea, se usca întocmai ca un sîmbure de floarea inului, aşa, cu acea ciudată reverberaţie a craniului, cu trupul ei, cel numai un os învelit în mătasea hainelor, în speranţa absurdă de a fi pe placul omului cel temut. Aimee în văduvie, îndată după moartea lui Walter upă moartea Iui Walter începuse o campanie de presă, mai întîi preparatorie, apoi mereu mai accentuată, în sfîrşit violentă, prilejuind un duel de opinii între două mari ziare: „A murit intoxicat în cursul unor experienţe, a unei descoperiri pe care vrea s-o vîndă în secret peste hotare!" — aceasta era versiunea de senzaţie. Apoi era versiunea oficială, care constata că profesorul Walter a murit intoxicat, în cursul unor experienţe care rămîneau necunoscute. Scandalul exista oarecît şi se iscase un proces între cele două ziare, care proces implicase ca martoră pe Coca-Aimee. Apariţia ei nu fusese la prima vedere simpatică, din pricina a ceea ce ea numea „stilul ei" şi care se accentuase din pricina grijilor şi a insomniei. Totuşi, perseverenţa în a depune favorabil soţului ei, absurditatea acestui devotament, confruntată cu declaraţiile martorilor despre raporturile dintre cei doi soţi, totul pledase în favoarea lui Aimee, deci implicit şi în a lui Walter. Ideea unui accident se accentuase şi dusese la încheierea procesului; profitaseră avocaţii, mai ales cel al lui Aimee, care făcuse din traiul ei conjugal descrierea unei fericiri fără de umbre. După cîteva săptămîni, svonul public din jurul acestei „cauze", un moment celebră, se stinsese; ceea ce însă nu încetase tot atît de repede, fusese discuţia asupra secretului acelei morţi. Expertiza medicală, în adevăr, conchisese că moartea fusese pricinuită de un toxic necunoscut, toxic pe care de bună voie Walter îl încercase asupra lui însuşi; unii colegi, care nu-1 simpatizau pe Walter, şi aceia depuseseră corect şi favorabil ; reputaţia lui Walter rămînea intactă, numai misterul făcea ca atmosfera acelei împrejurări să fie întru cîtva turbure şi cel mai preocupat de acel mister era Ghiţă Vlad : fusese oare Walter sigur de imunitate în momentul acelei experienţe ? Luase deodată cu toxicul şi un antidot, sau... ? Citea toate ziarele, anume adică ceea ce ele scriau despre acel caz : „Om de ştiinţă, capabil de a merge pe acest drum spinos pînă la 14 excentricitate...!" declama bombastic unul din acele articole. Coca-Aimee — mai era şi ea încă obiect al comentariilor diverse, cu privire la depoziţiile ei favorabile, neclintite, şi cum Walter nu fusese un om casnic, acele depoziţii erau de mare importanţă. Aimee simţea o mare mulţumire în faptul de a fi vedetă, adora publicitatea, tăiase articolele şi cu ele făcuse un mic album despre „Misterul Walter". Totuşi, în conştiinţa magistraţilor, în convingerea colegilor, rămăsese — ca şi în bănuielile lui Aimee — acel „ceva" obscur, care însoţeşte tot ce priveşte otrava. Da, ceva dubios transpira în jurul memoriei lui Walter, de aceea pe cînd în scripte exista inocentarea, ecoul afacerii Walter păstra ceva toxic. Cei în drept hotă-rîseră, prin formule, că Walter fusese inocent, rămînea însă pendinte o nelinişte amestecată cu teamă, atunci cînd era vorba de acea împrejurare, deci aceeaşi impresie pe care prezenţa lui Walter o dase şi în viaţă celor ce aveau cu el a face. O singură fiinţă îl socotise pe Walter un tînăr oarecare şi aceea fusese Salema, de aceea Walter numai cu ea se simţise la îndemînă, de întotdeauna contactul oamenilor îi da şi lui aceeaşi stînjenire pe care el o pricinuia lor. La înmormântarea lui Walter, neurologul Matei vorbise despre „singularitate" şi „predestinare" în neatenţia unui public sceptic către discursurile ocazionale; totuşi acel discurs stabilea un adevăr însemnat. Da, un om măcinat de neurastenie se refugiase în ştiinţă, anume în căutarea unui toxic, unui agent de distrugere. Alt om decît acela s-ar fi aruncat în Dîmboviţa, Walter însă, ruşinat, deşi stăpînit de dorinţa de a se nimici, căutase o putinţă de a dispare, totodată însă şi un motiv de a dăinui. Ar fi fost un frumos subiect de pledoarie pentru apărător ca şi pentru procuror, dacă Coca Aimee nu ar fi stăruit şi reuşit a-1 inocenta. îl inocentase ea, cea care era sigură că ceea ce Walter căuta era un mijloc de a ucide fără urme, dar ea îl socotea a fi un ucigaş al ei, al nevestei lui, din pricina unui amor morbid pentru femeia uriaşă din acel portret! Iată ce credea Aimee, cu convingere. Cruzime! era cuvîntul care rezuma pe Walter în judecata ei, i se părea că în chiar căsnicia lui Walter cu Lenora existase cruzime, că de la început el pe ea, pe Aimee o dorise şi mama ei fusese numai o punte de trecere. Era atît de absurd, ceea ce credea Aimee ? Poate că totuşi, chemat de vreun for inexistent să mărturisească, Walter ar fi spus că a părăsit-o pe Lenora din plictiseală şi a luat-6 pe Aimee din curiozitate şi că incestul i se părea a fi o invenţie absurdă a unor fiinţe exaltate. Tot ce îl privea pe el era rece, îngheţat, polar. Şi de ce oamenii nu cunosc de fel pe oameni ? Curiozitatea lui nu fusese de fel satisfăcută, părăsirea acelei femei placide, care era Lenora, nu-i procurase nici o senzaţie, nici o remuşcare, nici o luptă, sau măcar neplăcere; supunerea ei, afară de mici manii care îl enervau, era plictisitoare. Erau acum cîţiva ani de cînd Aimee devenise doamna Walter, şi el nu avusese decît neplăcerea unor mici manii, care — e drept — îl scoteau din fire, aşa ca vecinătatea unui ferăstrău. Iată că totuşi marea exaltare sosise, anume acea descoperire care acum îl obseda; pentru a fi singur cu obsesia, se retrăsese treptat de la celelalte ocupaţii, vroindu-se liber pentru noua patimă. Aimee murmurase împotriva predării sanatoriului, dar slab, se indignase oarecît cînd Walter părăsise şi catedra, dar faptul că nu înţelegea anula revoltele ei în ce priveşte pe Walter, de aceea Aimee înmulţea vizitele la moşia sorei ei Elena, care era oracolul familiei. Dar Elena, fireşte, nu-i 15 putea da nici o lămurire, deoarece ignora că Walter era cuprins de o patimă nouă şi absurdă. Dacă Elena ar ti ştiut cumva că Walter urmăreşte descoperirea unui toxic care să nu lase urme, ce ar îi gîndit ? Ar fi înţeles, şi-ar fi putut închipui ? Nu ! Judecata ei nu se întindea cu dreptate decît asupra oamenilor, bieţii de ei ! Aci... Totuşi Elena întreba cu solicitudine pe Aimee : — Ce vrea ? Ce vrea oare cumnatul ei ? Aimee spunea iarăşi că se închide noaptea în birou pînă spre ziuă... Şi ce oare va fi făcînd, va fi gîndind ?... Ea, în orice chip, era sigură că Walter e nebun şi că o va ucide. în adevăr, ideia fixă că va fi victima nebuniei aceluia, umplea de groază zilele şi nopţile lui Aimee. Ce avea ea a face ? A chema un medic alienist ?... Da, Walter prin purtarea lui de acum părea a fi nebun ! Totuşi Aimee nu se putea decide ; medicul care să asculte astfel de vorbe fără a o da politicos afară, acela nu putea exista. în acest timp, Walter îi ghicea preocupările, dar le dispreţuia din ce în ce mai mult, o ignora. Aimee ar fi dorit să o facă, dimpotrivă, părtaşă nebuniei lui, nu victimă fără de apărare. Coca-Aimee la acel moment cînd Ducu, preparatorul, presimţise intenţia maestrului de a experimenta asupra ei, cînd deci găsea un apărător, Coca-Aimee simţise că e înlăturată, că omul acela a renunţat — cum şi de ce? — la ideia lui cumplită. Aimee ghicise, simţise adevărul, era drept că Walter o înlăturase din dispreţ, o socotise nedemnă de acel postulat. Dealtfel ar fi fost o lunecare pe de lături a tăriei lui, el trebuia să fie capabil de a se desprinde de tot ce e omenesc, numai astfel va putea realiza desăvîrşirea propriei lui1 făpturi. Da, o înlăturase de la planul lui măreţ, o izgonise de la triumful final. El singur, absolut singur, va urmări acea descoperire, deci asupra sa va experimenta. Aimee simţea acele gînduri1 ale lui Walter, sub forma unei stînjeniri, a unui fel de spaimă ; prezenţa lui o făcea să tresară şi atunci rîsul lui îi pricinuia încă mai multă frică, — un rîs în gîtlej, fără ca buzele să se mişte. Uneori Walter o întreba brusc : — La ce te gîndeşti ?... De ce ţi-e frică ? — Ea se apăra, jura, confirma în acest fel lui Walter că a reuşit să-i pricinuiască spaimă, ceea ce în acea secundă i se părea a fi un amuzament rafinat; era lesne înţeles însă că spaima ei nu-1 mai interesa, lipsită de însemnătate. în acest timp anume, Aimee îşi înmulţise vizitele la moşia sorei ei; a ieşi pe barieră, a se depărta de locul blestemat îi făcea bine, căci renunţase a fi înţeleasă de Elena. Totuşi, în una din zile, Aimee găsise o cale mai dreaptă, un cuvînt mai precis, un ton mai convingător : — Mă tem că Walter e nebun ! spusese aşa deodată şi Elena îşi dase seama că orice răspuns al ei ar fi avut o răspundere. — Poate ţi se pare ? cercase Elena. Aimee fusese mulţumită că a reuşit măcar să comunice Elenei grija ei, dar nu ştiuse să păstreze acel cîştig, căci începuse a da explicaţii puerile şi încurcate, pe care Elena le respinsese, obiectînd că era bine ştiut că Walter are o fire mai aparte, ceea ce însă... Lui Aimee i-ar fi trebuit un ins, orişicare, căruia să-i poată spune: Ce am de făcut. Atît numai! Da, orişicine ar fi fost acela, numai să creadă, să se pătrundă că Walter e nebun. Să creadă şi să o ajute poate... Nu, nici măcar nu cerea s-o ajute, nu spera atît de mult, dar să nu fie singura fiinţă care ştie că un nebun caută o otravă, că o va găsi şi o va cerca pe făptura ei. Să întrebe pe cineva : Ce e de făcut ? Să existe cineva care, după comiterea faptei, să 16 spună desluşit: El, bărbatul ei, el a otrăvit-o, fiindcă era nebun! Ea, ea nu rnai spera acum să scape, aproape nici nu mai dorea, ceea ce Aimee dorea, era ca totul să se petreacă cît mai repede. In adevăr, nici nu ar fi avut cum să se apere: dormea, mînea, bea cu el laolaltă şi îşi impusese să nu arate cel mai mic semn de teamă, pentru a nu grăbi momentul... De ce oare vrea să trăiască o zi mai mult, un ceas mai mult, Aimee nu se întreba. Oricine i-ar fi spus lui Aimee că se înşeală, că gîndul ei e absurd, s-ar fi înşelat, deoarece un timp destul de lung Walter nu fusese hotărît asupra cui va cerca acel toxic. Din cadrul portretului ei, Salema cerea pe Aimee drept victimă, i se părea lui Walter că Salema îi comandă s-o omoare pe Aimee, pe care, fireşte, o ura din gelozie. Aceste gînduri Walter le avea pe la ora patru dimineaţa, după nopţi de. muncă şi de oboseală. Erau şi alte ceasuri, cînd se gîndea la momentul posibil al triumfului cercetărilor lui obsedante; cerceta atunci mai calm voinţa lui, cerceta dar nu găsea, căci voinţa lui era tenace şi violentă ; ceea ce îi slăbea voinţa era spaima lui Aimee, spaima ei naivă, care pe de o parte îl dezgusta, căci el ar fi vrut o victimă demnă de opera lui, de pe altă parte Aimee îi făcea milă, o milă dispreţuitoare, dar... Da, erau unele cuvinte ale lui Aimee care arătau că există în ea bănuiala că Walter vrea să o ucidă, pentru a se căsători cu alta ; acest gînd îl indigna, totodată îl turbura. El, el o alesese drept victimă ca pe o favoare, ca pe o tovarăşă, în sfîrşit prin acest sacrificiu ar fi putut fi o tovarăşă a lui! Dar, treptat, un dispreţ însoţit de o nesiguranţă lucrau împotriva acelei idei a lui, de a fi o adevărată tovarăşă... Nu ! Aimee nu era capabilă de astfel de dovezi, de astfel de sacrificii! Treptat, se depărta de acel gînd, nu o mai socotea demnă de o astfel de favoare, nu mai spera că, în sfîrşit, i-ar fi putut fi tovarăşă... nu! Un dispreţ acum lucra împotriva acelei idei, Aimee însă nu putea ghici că primejdia se depărtează, în ea începea aproape să se aclimatizeze ideia pieirii, dispariţiei ca un fel de pedeapsă divină pentru vinovăţia ei, cea de a fi femeia soţului mamei sale — fie că Lenora murise; aşa fiind parvenise la un fel de resemnare faţă de fatalitatea de neînlăturat, care apăsa asupră-i. Walter însă nu mai era curios de a urmări spaima în făptura acestei păpuşi blonde, gustul incestului îi pierise, Aimee nu era în stare să procure senzaţii tari, ea, dimpotrivă, era o fantoşă care reducea totul la nimic. Walter decisese că o va înlătura ca nedemnă şi, iată, acum o respingea ca nedemnă, iată, fusese salvată tocmai cînd, în culmea spaimei, decisese a divorţa, a fugi, a face orice... Iată că, acum cînd decisese a comite fapte mari, el era senin, absent, indiferent. în naivitatea ei, Aimee îi mărturisise teama pe care o avusese; Walter se roşise brusc, de nemulţumire ; totul, totul era redus la un nivel aşa de josnic ? Iată, aceasta era fiinţa care ar fi trebuit să se jertfească pentru o mare descoperire a ştiinţei, această păpuşă, această... Walter o liniştise cu bruscheţă, apoi plecase de lîngă ea, cu plictiseală şi dezgust. Cu un gest vag, Walter scosese pe Aimee din existenţa lui, o scosese ca nedemnă de vreun amestec în marele lui proiect; acel proiect o excludea definitiv, o anula, totodată rămînînd intact în esenţa lui. Da, va cerceta mai departe, va descoperi acel toxic care să nu lase în organism nici o urmă, da, el, singur, el cu sine. Aimee nu simţise dintr-odată salvarea ei, treptat băgase de seamă că e tot mai mult părăsită, un timp reacţionase chiar împotriva indiferenţei lui Walter. Acum ochii lui Walter nu se mai fixau asupra ei, 2 - c. 1351 17 privirea lui trecea dincolo de ea, dar ea nu putea ghici că între el şi descoperirea lui nu mai putea fi nimeni. Da, exilase portretul preţios al Salemei, pe Aimee o înlăturase, se izolase pe deplin, se realizase pe sine, nu mai era în cauză nimic altceva decît fiinţa lui şi acea descoperire, totul ■îi părea lui Walter frumos, curat, înalt, depărtat de banalitatea traiului comun. Cu aceeaşi politeţe rece, Walter interzisese complet accesul biroului la anume ore şi acum omul de serviciu al sanatoriului sta pe un scaun, pe coridorul casei, cu însărcinarea de a nu lăsa pe nimeni să pătrundă, sub nici un pretext. Numai anume persoane convocate de el aveau acces la orele hotărîte, printre aceştia era şi doctorul Ghiţă Vlad, singurul care mai făcea o legătură între soţi, cu felul lui direct de a întreba pe unul despre celălalt. Aimee ar fi dorit să vorbească lui Vlad, dar el, mereu zorit, nu uşura cu nimic o astfel de întrevedere. Schimbările însă se înmulţeau, iată, Walter acum ceruse să i se strămute un divan în birou pentru a putea dormi cînd socotea el cu cale, fără a mai deranja pe Aimee. „Urmăresc o descoperire!" era cuvîntul lui de ordine, care găsea crezare la toţi. Dar unii comentau ciudăţenia, izolarea lui, iar separaţia dintre el şi Aimee se făcuse cu precauţiuni. Walter explicase că el lucra noaptea aşa de tîrziu încît dimineaţa îl găsea aţipit pe fotoliu ; fireşte, după această mărturisire urmase, ca ceva firesc, instalarea unui divan. Walter era perfect satisfăcut de această schimbare, care înlătura prezenţa lui Aimee şi îl lăsa singur cu şine, cu planurile, cu gîndurile sale. Se făcea deci treptat un proces de dizolvare a lui, dar nu era perceptibilă altora această dizolvare din pricina misterului din totdeauna în ce privea cercetările lui. Totul progresa treptat, ajutat de singurătate, la adăpostul pretextului acelor cercetări. Aimee, nu fără oarecare dreptate, spunea sorei ei Elena că Walter e nebun, dar cuvîntul nebun umblă des pe buzele oamenilor, aşa fel încît s-a depărtat de sensul lui adevărat. „Ce mă, eşti nebun ?" „Am crezut că ■înebunesc !.....Ar fi o nebunie !" „Nu face pe nebunul!" „Nu divorţa, căci Iaci o nebunie!" era sfatul hotărît al Elenei. Aimee însăşi îl întrebuinţa, dar din convingere ; totuşi ce putea face ? Divorţul ? Blamată cîndva pentru că 1-a luat de soţ în acele anume condiţii, iată, ar fi acum blamată că se desparte de el! Aşa e judecata oamenilor, chiar a celor ce nu sînt răi. Elena era împotriva vreunei despărţiri, nu socotea cuvîntul „nebun" spus în înţelesul lui propriu, panica ei însă era o realitate, nu o putea linişti. Aimee nu dovedise deodată că e salvată, ci se văzuse treptat abandonată, apoi ignorată. Un timp ea se indignase de indiferenţa lui Walter, fără însă a-şi da seamă de primejdia ce o ocolise. Acum privirea lui Walter trecea peste ea, dincolo de ea, simţeai că între el şi secretul lui nu mai vroia pe nimeni. în adevăr, acum totul îi părea curat, frumos, înalt, desprins de înconjur. Aimee se deprinsese cu acea stare de lucruri, totodată căuta un aliat, decidea că se va apăra. Walter repetase dorinţa lui de a îi lăsat singur, interzisese din ce în ce rnai strict accesul biroului oricui, afară de doctorul Ghiţă. Walter se înţelegea pe sine din ce în ce mai mult, pe Aimee n-o iubea, el avea nevoie de o mare concentrare pentru lucrarea sa !... Procesul de dizolvare nu se făcuse deodată şi era greu perceptibil, din cauza misticei lui exaltate, cu privire la acele cercetări. în adevăr totul progresa şi în singurătate şi în exaltare, şi Aimee nu fără oarecare dreptate, cerca a convinge pe sora ei că Walter e nebun. Acelaşi obstacol anula dreptele ei plîngeri, mereu acelaş şi anume cuvîntul „nebun" pe care 18 ea nu se putea împiedica de a-1 sugera cuiva sau de a-1 spune, şi această persistenţă avea un rezultat contrariu, cel de a depărta cuvîntul „nebunie" de înţelesul lui real. Zadarnic Aimee căuta a se face înţeleasă, sfîrşise şi ea prin a accepta gîndul că Walter va face cu ea ce va crede, ce va vrea, totodată avea un fel de demnitate, grija ei, panica ei, nu le arăta oricui, slăbea însă, se usca, tenul ei, sub acea pudră albăstruie, devenea livid. Walter reacţiona în sens contrariu, se gîndea mereu mai des la Salema, aceea ar fi primit tîrgul cel primejdios, ar fi consimţit să-i slujească drept experiment ; ambiţia ei pentru el era fără de margini. Pe măsură ce Aimee se degrada, Salema urca în preţuirea lui. „Da, ea şi-ar fi riscat viaţa!" credea Walter. Pe Aimee, fireşte, o dispreţuia mereu mai mult, o repudia de la nunta lui cu primejdia, dela secretul acelui toxic, graţie căruia el, Walter, va avea o faimă nepieritoare. Ce era el acum ? Medic al unui sanatoriu pe care, e drept, el îl cedase statului, dar totul se roade, şi admiraţia şi recunoştinţa, din ce în ce Walter nu se mai simţea a fi vedetă, iar participarea la o muncă obscură, sau anonimatul, pe acelea Walter nu le concepea, vrea să iasă din comun şi anume într-un fel glorios, vrea şi va reuşi. îl mulţumea oarecît spaima lui Aimee, panica ei rău ascunsă, decidea un minut că o va linişti, apoi că nu o va linişti; ceea ce era hotărît, era că el va comite ceva senzaţional. Aceste frămîntări ale gîn-dului exaltat, Walter le avea permanent, el numai cu sine, zi şi noapte — deci nespus de obositor — şi nimeni nu cunoştea aceste frămîntări, această exaltare, deci nimeni nu-1 putea ajuta. în aparenţă era acelaşi Walter tăcut, distant, sceptic, stăpîn pe sine. Sărmana Aimee îl credea nebun, uneori însă el însuşi se cerceta cu spaimă. Nu cumva era pe calea nebuniei ? Nu. El era numai un supraom şi va dovedi tuturor acest lucru. Aimee, prin spaima ei de el, îl enerva nespus sau îl enerva prin osteneala ei de a se preface că nu îi e teamă de nimeni şi de nimic. Dispreţ, numai dispreţ putea el avea pentru ea şi alţii, ce ar fi crezut la fel cu ea. El era un supraom şi o va dovedi' lumii întregi! De un timp, Aimee, prin teama ei de el, îl speria, iar prin cercarea de a se preface, îl enerva peste măsură. — Să nu se fi prefăcut! Să-i fi ţipat odată în faţă: — Otrăvitorule! Otrăvitorule !— L-ar fi salvat, l-ar fi salvat pe el, de sine ! Iată însă că ea era „salvată" ca fiind o făptură ridicolă şi laşă... Iată că el rămăsese singur!... Singur, alături de făptura asta fără nici o reacţie, care nu cerea nimic, nu ţipa, nu-1 ocăra, nu-i cerea lucruri grele, imposibile! Să lase tot, să plece el cu ea departe, în călătorie... Da, spaima lui de sine, de ceea ce gîndea, de ceea ce simţea, spaima aceea aştepta din afară un ajutor, ©1 dorea cu laşitateopiedică, un obstacol din afară, şi nu-1 găsea. Da, îi reproşa lui Aimee că nu intră în biroul lui, că nu-i răvăşeşte biroul, că nu arde portretul Salemei, sau cel puţin să-l ridice, să-l ducă aiurea, unde el să nu-1 mai poată vedea, să nu-i mai poată auzi porunca. De ce ?... De ce nu-1 ajuta ? El căuta numai a descoperi un toxic, un toxic poate fi un bun pentru ştiinţă şi poate fi şi un agent al crimei, al morţii! Salema, de acolo de unde era, trebuie să-şi fi cutremurat trupul cărnos de bucurie, ea ştia să fie crudă. Dar şi ea îl părăsise, ea nu mai era acum decît doi metri de pînză zugrăvită şi un ram poleit. El însă, el, Walter, se dezagrega, simţea cum moleculele lui se dezagregă, se risipesc. Trebuia ceva care să-l salveze şi acel „ceva" nu putea fi alt 19 decît un pact, un pact cu viaţa — prin care cerea vieţii timp, timpul în care el să se poată căuta şi să se poată găsi pe sine — apoi să cerce a dezagrega substanţa fiinţei sale. Aşa dar, el nu cerea viaţă pentru a. o îngriji şi păstra, ci numai pentru a o desfiinţa. Dar nu a o desfiinţa oricum, la fel cu alţii, şi nici de natura însăşi nu accepta să fie desfiinţat, ci numai în vreun fel excepţional... Cum oare se va fi înduplecat el momelilor lui Aimee, fata lui vitregă, socotind-o virgină? Chiar de acest inocent capriciu fusese dezamăgit! Da, era dezgustat, dar dezgustul e o băutură slabă, un alcool falsificat, şi lui îi trebuia ceva desăvîrşit! Da, ceva desăvîrşit şi cu singura tovărăşie a singurătăţii. Da ! El o repudia pe Aimee,^ repudia pe oricine, de la nunta lui superbă cu otrava miraculoasă, cea care avea să facă faima lui nepieritoare. Nu ! Nu putea suferi ca faima lui să scadă cumva, să fie silit la munca onestă, lipsită de glorie, oricît ar fi această muncă de aleasă ! Nu ! El totuşi va ieşi din comun, într-un fel glorios, zgomotos. Biata Aimee tremura de frica lui... Nu, nu o va linişti! Renunţase, e drept, la experimentul ce voise cumva a-1 face pe ea, marea descoperire va veni fără ea, nimeni nu va avea vreun amestec în gloria lui ! Biata femeie părea înebunită de frică şi pe el îl credea nebun. Era el oare nebun ? Nu! Era un supraom şi o va dovedi lumii întregi! De un timp, iată că Aimee îl speria pe el, prin teama ei şi îl enerva nespus prin prefăcătorie. Să fi ţipat ea o dată, să fi răsuflat năduful care o sufoca, să-i strige în faţă : Otrăvitorule ! Otrăvitorule! L-ar fi salvat... da, l-ar fi salvat de sine ! ...Da, Aimee de mult băgase de seamă, dar nici în cuget nu cuteza a spune lucrului -pe nume! Intr-o zi însă, în ziua aceea, pe cînd îşi desfăşura şervetul, ridicînd ochii întîlnise privirea lui Walter, privirea lui cenuşie — privire şi vagă şi fixă, care părea a nu se mai desprinde de pe tine niciodată... şi, iată, se stinsese brusc în tăcerea lor absurdă, căci în acel minut unul sau altul ar fi trebuit în sfîrşit să întrebe : Ce ? Cum ? De ce ? Ce vrei? Ajutor! E nebun?... E nebun!... Acela fusese minutul cînd Aimee ghicise ceva, dar odată ce acea privire dispăruse, ea rămăsese iarăşi fără dovezi, fără putere. Apoi totul se precipitase, apăruse în casa ceea blestemată un om, cineva care nu era o stafie: doctorul Vlad! Apoi, iată, Walter murise, în grabă, pare că şi ea nu mai putuse face nimănui dovadă că Walter fusese acum, în urmă, nebun — după cum credea ea. Tşi amintea totuşi cuvintele lui din urmă,, din chiar ultima zi, cînd dejunase cu ea, faţă în faţă. — Eşti nervoasă Aimee! Nu glumi cu nervii... Ingrijeşte-te ! Ea socotise că e o ironie, un afront, şi iată acum totul se năruise printr-un singur gest al omului aceluia ciudat. Ea nu mai putea fi victimă, ea era acum deplînsă pentru pierderea „marelui om". El îi luase frumuseţea, tinereţea, bucuria... Cum oare îi lăsase viaţa ?... Cum şi de ce ?... Aimee ascultase discursurile funebre care înălţau meritele lui Walter, cei ce vorbeau trebuie să fi ştiut, ca şi ea, că Walter era diavolul. Ea nu cunoştea nici activitatea lui Walter în profesia lui, nici cercetările lui în domeniile înalte ale ştiinţei, ea socotea că era mai bine acum, cînd era mort, decît pînă acum, alături de un nebun! Nu! Nu ai fi putut să alergi, să strigi, să convingi oamenii că fusese nebun, că dormeai, mîncai, trăiai cu un nebun ! 20 Ea acum respira liber aerul pe care îl respira. Totodată, acum cînd brusc era salvată, se simţea golită de sine, de spaima care tot timpul din urmă fusese singurul ei conţinut. Da, acel nebun fusese singura consistenţă a existenţii, fusese, şi iată că acum nu mai era. Dezastrul fusese neaşteptat, complet. Va face proces, sau nu va face ? Sora ei, Elena fusese categorică în sfatul de a se mulţumi cu acel testament. Aimee se supusese acelui sfat, dar acum se agăţa, în dezastrul şi în nepriceperea ei, de doctorul Vlad, pentru a soluţiona cele mai simple lucruri. Vlad o ajutase, era milos şi, iată, reuşise a-i asigura un drept de mare preţ: Aimee va putea locui mai departe în cele două camere în care locuise cu Walter. Fireşte, nu şi biroul. Abia acest drept cîştigat, Aimee începuse a se gîndi la viitor: a căuta, a găsi neapărat, a întrevedea, chiar, vre-o soluţie! Runul Vlad nu-şi îndeplinise decît datoria către camaradul său, el n-avea gînduri de dinapoia gîndului, el era dintr-o bucată şi, cum era, bine şi drept era. Despre Vlad şi Aimee in ziua cînd Coca-Aimee, reîntoarsă de la moşia sorei ei Elena, apăruse cu părul blond, cel natural, nevopsit şi stropit ici colo u__=• - cu fire albe, doctorul Vlad rămăsese plăcut surprins, totodată parcă i-ar fi plăcut ca Aimee să-şi vopsească totuşi părul — dar ca oamenii. Ceea ce Vlad nu băga de seamă era interesul lui pentru culoarea părului unei femei orişicare, necum a acesteia ; dimpotrivă, Vlad îşi pusese pumnul sub bărbie, ca în momentul — cel bine ştiut de studenţi — cînd avea ceva de discutat cu sine. Interesul lui avea destule motive pentru a părea firesc, de aceea chiar „băieţii", studenţii, nu se folosiseră de acest atu pentru a intimida — cum ziceau ei — pe dascălul prea scrupulos, pe pedagogul maniac — cum îl chemau ei, atunci cînd bobina răbdării lor ajungea la capăt. Da, explicaţiile lui necontestat interesante, dar cu repetiri şi demonstraţii care lor li se păreau puerile prin insistenţă, îi scoteau adesea din fire. Ca şi cum se afla la tabla unei şcoli primare şi voia să bage literele în capul ţîncilor. Studenţii, totuşi, recunoşteau că după cursul „insistent" — cum se exprimau cei mai cuviincioşi — nimeni nu mai avea nevoie să citească, notiţele şi ele aproape că erau de prisos şi toată lumea trecea „anul" la materia lui şi la chimie, curs pe care, după moartea lui Walter, îl suplinea. Deocamdată Vlad îşi luase însărcinarea de a cataloga biblioteca lui Walter, pretinsese să nu fie tulburat în cercetările lui şi primise bune asigurări. De altfel îşi suflecase mînecile halatului, arătînd braţe păroase şi voinice, oridecîteori cineva îl turbura. Alte explicări biografice nu da nimănui, aşa încît băieţii glumeau: — Mă tu, ăla ! Ghiţă al nostru nu e nici pescar, nici peşte, şi atunci ce e cu Brăila ? Alteori această manie a lui de a se lăuda cu Brăila era clasată ca fiind, pesemne, o manie a personajului, dealtfel simpatic în ansamblu, o consecinţă totuşi avea declaraţia lui Ghiţă Vlad, cea de a atrage atenţia asupra forţei lui fizice : căci Ghiţă urnea singur dulapul cel mare — cel cu „vesela", cum ziceau, adică cu aparatele felurite — îl urnea dintr-o 21 sforţare şi fără a sparge o singură eprubetă. Această operaţie se repeta, din pricina mersului ascendent sau descendent al soarelui, dulapul fiind aşezat în dreptul uneia din ferestre. Fireşte că pentru această operaţie s-ar fi putut folosi unul din servitori sau primi serviciile studenţilor ce se ofereau, dar Ghiţă părea a simţi o plăcere în demonstraţia asta de vigoare. —• îi place să-şi arate bicepşii ! ziceau băieţii şi ăsta era chiar adevărul. Da, încă de pe cînd era student, Vlad era mîndru de puterea lui fizică, cu naivitate simpatică, dar şi cu ceva mitocănie. Armătura lui morală, aceea era mai decentă : frust pînă la exces, în ce privea fizicul şi limbajul, avea un creer totodată solid şi delicat şi un oarecare dar al vorbirii, ce părea a fi rezervat cu exclusivitate prelegerilor, căci altfel vorbea ceva mai mitocăneşte, cum foarte curînd putuse descoperi Aimee cea „snobă". Ghiţă Vlad, ca profesor, avea şi o memorie prodigioasă, care ajuta prestigiului cel permanent zdruncinat de lipsa de educaţie. „Tot hamal în portul dunărean !" — erau nevoiţi unii să-şi amintească, din vina lor însă. „Suflet de aur!" era însă o părere unanimă, ceea ce dovedea că are la activul lui multe acte de bine, discret făptuite. Deocamdată, persoana lui sta agăţată pe scara — „de mătase", zicea el — din biroul lui Walter, şi Vlad examina cărţile amănunţit. Degetele lui cărnoase palpau delicat paginile, în căutarea unui adevăr, ba chiar a unui adevăr complex, bizar. încă un amănunt ciudat al firii rudimentare a lui Ghiţă Vlad era că îi plăcea mult teatrul pirandellian — aşa cum spunea el, cu un fel de snobism — amănunt amuzant adăugat firii lui rudimentare : aşa dar, muzica şi Pirandello!? Dar acum sta cocoţat pe scara totodată flexibilă şi solidă şi căuta între cărţi, ceva care ar fi trebuit să fie: adevărul asupra morţii lui Walter. Discuţia lui cu confraţii fusese furtunoasă dar zadarnică, deoarece nimeni nu putea dovedi nimic ; de aceea decisese a cerceta de unul singur şi luase ca punct fix de plecare: sinucidere! Apoi, a doua întrebare: Prin ce mijloc? A treia întrebare: Un toxic... dar care? — Aşa era el, sistematic perseverent. Ghiţă Vlad regreta sincer moartea lui Walter, o regreta omeneşte cît şi colegial, dar curiozitatea lui era mare în ce privea acel toxic, şi în cercetări aducea sîrguinţa şi încăpăţînarea ce-1 caracterizau şi cari, în carnea lui, înlocuiseră adesea cu succes mobilitatea şi strălucirea, calităţi ce-i lipseau. Aci, ca pretutindeni, călca greoi, dar sigur ; nu găsise încă nimic, dar răbdarea lui de ţăran era fără margini, reîncepea deci lucrul, metodic, neobosit; fiecare filă de carte îi era acum familiară, ilustraţiile îi erau o călăuză, iar curiozitatea —• care la alţii s-ar fi însoţit cu nerăbdarea — la el era mereu în creştere şi mereu răbdătoare. Nu, nu se grăbea, o lua de la cap : trupul lui Walter, care din însăşi voinţa lui scrisă, fusese cercetat, nu dusese la nici o lămurire. Ghiţă constată tacticos că lucrul era de aşteptat, deoarece acesta fusese scopul însuşi al lui Walter ; dar, oncît de secretă fusese munca lui Walter, totuşi nu putuse fi absolut fără de indicii. Ghiţă găsise o colecţie de lupe, aşa de bogată şi de felurită, încît întrecea nevoile unui medic obişnuit şi te făcea să te gîndeşti la vre-un alchimist al timpurilor noi. Ceea ce însă făcea ca Ghiţă să nu renunţe era că el funcţionase ca medic legist şi ştia formula simplistă, dar precisă: nu există crimă fără de urme! Munca lui răbdătoare şi zadarnică era uneori întreruptă de vizitele nevestei lui Walter, nu se putea spune că venea pe furiş, dar, cum paşii ei nu făceau 22 nici un zgomot, se afla în prezenţa ei fără a şti cum şi cînd a intrat, ceea ce îi făcea o impresie ciudată lui Ghiţă Vlad ; bunul iui simţ cerea a-i da explicaţii. Poate crede femeia că voi găsi vre-un testament sau bani... şi, la drept vorbind, a lăsat-o pe drumuri! In felul ăsta, apucase el, Ghiţă, un drum complicat: iată, luptase pentru ca pensia văduvei Walter să fie mărită şi avusese chiar certuri cu respectivii pe tema asta, apoi certurile se schimbaseră în glume proaste. Nişte măgari! hotărîse Ghiţă — şi un timp rărise cercetările lui acolo, apoi hotărîse că nu se va speria el de glumele lor proaste: Le-o fac eu!... Le-o coc eu!... îşi freca Ghiţă mîinile mari şi roşii, în speranţa că, pînă la urmă, va găsi faimoasa formulă. „Nişte măgari!" repeta, căci atunci cînd Ghiţă se supăra nu se da în lături a da adversarului o lovitură de copită. Adversarul adesea se răzbuna, numindu-1 condescendent: «în prima generaţie!», ceea ce îl putea mai mult supăra. „Nu în prima generaţie, ci într-a zecea — de mitocani !" şi glasul lui spărgea urechile provocatorului, care făcea amendă onorabilă, impresionat mai mult de zgomot, decît de argumente sau de mînia lui, cea trecătoare. îl puteai scoate pe ■ doctorul Ghiţă Vlad din răbdări, nu însă şi din convingere ; Ghiţă era contrastul lui Walter, de aceea ar fi părut a nu fi indicat pentru cercetarea acelui mister, totuşi el singur arătase interes, curiozitate; singurul lucru pe care Vlad îl avea în comun cu Walter era aceea curiozitate, cît şi exactitatea ; da, Walter nu putea suferi să aştepte sau să se lase aşteptat, la fel şi Ghiţă Vlad, dar pe cînd Walter îşi manifesta boiereşte pretenţia la exactitate, Ghiţă se înfuria cu ceva grosolănie. Nimeni însă nu contestase alegerea lui Ghiţă la catedră, iar, în ce privea cercetarea despre moartea lui ciudată, el singur primise acea însărcinare, socotită de prisos. Da, Ghiţă îşi luase oarecum răspunderea, de aceea chiar la toate orele lui libere, îl puteai găsi în biroul lui Walter — şi mai ales dimineaţa, anume ceea ce socotea el a fi dimineaţa, de a se scula o dată cu cocoşii — la care se adăugau şi orele meselor. „Sînt prea gros!" se preocupa el de un timp de silueta lui greoaie. „Da, sînt prea gros, dar mîna e uşoară pe scalpel!" —■ proclama el la curs şi nu se clintea de surîsul studenţilor. Apariţia matinală a lui Aimee în biroul lui Walter, unde Ghiţă cerceta neobosit, nu-i pricinuia mirare, o socotea interesată în cauză, ceea ce îi părea normal, era deci o aliată, care totuşi îl stînjenea, trebuia să-i spuie un „sărut mîna" şi mai pierdea cîteva minute întrebîndu-se dacă un „nu" — zicîndu-şi că altfel, ca femeie, se-ntinde la vorbă. Aimee pleca, deci, aşa cum şi venise, uşor, ca o fantomă inofensivă. Totuşi, Aimee avea unele planuri şi, anume, pe cel de a şi-1 face pe Ghiţă prieten pentru cazul cînd el ar fi descoperit ceva din acel mister. La fazele acelor cercetări Aimee dorea să fie părtaşă, pentru a afla dacă cumva viaţa ei fusese ameninţată şi dacă Walter, anume pentru a o ucide pe ea, urmărise acea descoperire. Nu de rezultatele ştiinţifice se interesa, ci de vre-un profit material, fie numai o mărire a pensiei; cum cercetările ei nu duseseră la nici un rezultat, căuta a controla dacă cumva nu găsise cestlalt misterul, de aceea apărea şi dispărea. Nu înceta însă a veni fără explicaţie sau motiv, iar Ghiţă începuse a fi stînjenit de prezenţa ei mută, ca de un reproş. Pe o parte biblioteca fusese dăruită sanatoriului, pe de alta cucoana asta era oricum stăpînă acolo în casă, dar nici el nu voia să cedeze, să înceteze acele cercetări ; îi dase ceva în gînd : — Alianţă, cu Aimee... Dar cum ?... 23 Aşa, pe faţă !... Era felul ce se potrivea cu firea lui. — Cucoană ! se pregătea a-i spune, dar, iată, auzise glasul slab, tineresc, al lui Aimee Pe unde oare intrase? Lui nu-i plăcea astfel de femei, care umblau ca stafiile ! Pe mîna lui să fi intrat una ca ea, i-ar fi pus pantofi cu scîrţ i — Mă rog... Cum ? Ce ? se cam răstise. Coca-Aimee se simţise ofensată şi decisese că va renunţa Da un bădăran, un rau crescut! — şi cum Aimee plîngea lesne, îi fusese teamă să n-o treacă lacrimile în faţa mitocanului. Ea crezuse că a găsit în singurătatea ei un protector ; e drept că sora ei Elena o poftea la ea, ei însă nu-i plăcea sa stea la alţii, să nu aibă un loc al ei, ea care fusese stăpînă cîndva pe palatul Walter — cum numea pompos prima locuinţă, cea de la începutul căsătoriei lor. Nu, păpuşa favorită a mamei ei, a frumoasei Lenora, ea nu putea locui singură. In preajma munţilor de gheaţă ai caracterului lui Walter, totuşi, nu era singură ; aşa cum era el, cu ura pe care o avea anume pentru ea, cu ciudăţenia lui, era totuşi o prezentă. Cu el acolo îi era frică numai de el, nu şi de altceva, de altcineva, de tot si de nimic. Groaza de singurătate reuşea să o facă să uite spaima din ajun. Da, Walter era ciudat şi ei îi fusese o teamă cumplită — nu cumva e nebun şi nu cumva ea însăşi va înnebuni — dar, cu el acolo, nu-i era frică de nimic şi de nimeni altcineva ; uita privirea aceea care părea a iesi din ceaţă şi a se întoarce într-o lume depărtată, privire care părea a o întîlni acolo în preajmă, cu mirare, silă şi dispreţ: „Iat-o... e aci... e în preajma mea... are dreptul a-mi vorbi şi a mă tulbura..." Nu, Aimee nu mai auzea glasul atent şi totodată absent, glasul cu care o întreba dacă „are ceva a-i cere", ca şi cum altceva nu ar fi putut exista între ei. Toetii noştri CANOANE ŞI LIBERTĂŢI POETICE Ml RON RADU PARASCH/VESCU Cînd Raymond Radiguet spunea că poezia „ţine mai mult de precizie decît de vag". el îi definea şi limitele şi caracteristica esenţială: recursul la matematica limbajului (ritm, cezură, accent, rimă) prin rare vechea şi eterna poetică avea să ne transmită atîtea emoţii captate. Dar geometria formei ascunde uneori în severitatea ei şi o raclă perfectă, cum e chihlimbarul pentru insecte : emoţia închisă-n versul riguros riscă uneori să fie sacrificată rigorii însăşi. Şi atunci se născu un alt limbaj, al preciziei neglijente — dacă pot spune astfel — din versul liber, care să restituie la lectură miezul emoţiei vii. Căci aparenta lui libertate obligă în fond la o şi mai aspră rigoare : înregistrarea exactă a mişcărilor sufletului împinsă pînă la reconstituirea grafică a unui sentiment; printre cuvinte, aparent înlănţuite la-ntîmplare, el trebuie să palpite ritmic şi viu ca şi în răsuflare. Ideia poetică va fi atunci o rezultantă firească a vieţii, mai mult sugerată decît rostită. Nici un cuvînt care să nu „exprime adevărul", care să nu urmărească întocmai dislocarea pe care ideia poetică o stîrneşte-n suflet, spre a putea face loc liberei circulaţii a acestui sînge care este emoţia (deci realitatea) surprinsă. Prezenţa poetului va fi în autenticitatea formulării, în restituirea intactă, dar înnobilată de o ideie, a fiorului trăit. Cînd îşi va fi cucerit forţa şi curajul la care rîvnea Baudelaire, de a se contempla fără ruşine şi fără dezgust, cînd îşi va fi „făcut mîna" — cum spun pianiştii şi pictorii — ca să nu transcrie decît necesarul, dispensîndu-se de cuvinte pînă la a păstra din ele numai montura unei emoţii în protocolul stihului, — atunci poate că poetului îi e îngăduită şi marea aventură a versului liber. Sigur e că prin „vers liber" trebuie să înţelegem, în primul rînd, liber de orice vorbărie. Intrînsul, prezenţa se realizează nu prin obiectivarea emoţiei, ca-n cel clasic, ci printr-o maximă personalizare. Ca şi nuditatea, înfăţişarea versului liber e anonimă şi egalitară : sub un limbaj comun, o inimă unanimă. Căci emoţia poetului şi sentimentul lui se identifică cu universul; el e lumea într-atîta cit lumea se recunoaşle-n emoţia lui. 25 Atemporală poate să fie şi acea nn<1 . . dacă a fost trăită, poetul J-a izLKte,'" o"™ 6 S''mU,ată dar nu trăita transmită atît de exact încît oricare cit o s° ,T * de Pr°fund' nic' *-o noscindu-se, să-1 doară. °' Sa se Poata recunoaşte pe sine. Şi, recu- Dar cu asta, „ipocrite lector ?pmn„ , M. R. P DIMINEAŢA _____I Xi dc1 dlTu7de~al~rg gWind: Apoi pieptenele,'hain^oghndlTcJ^'hÎ\ negieşit' Ia revedere V Ochelarii şterşi grăbit cu^olZlatTsl/ ^ IeCUnosc> ««'ou/. Banii mărunţi de tramvai, Datls^i, Apoi iugu-n lift, coborîrea ca-ntr-un nut Cărora mă-mpart Casă ajung zi de zi mai mult una cu ele Mai solidar cu ele decît cu mine însuti -^mai voi, cei care facefi lucrurile, scăpaţi prin aceasta de oarba lor tiranie. POMII Pomii s-au hotărît •Ei vor purta pentru totdeauna Coroana-n pămînt Şi rădăcinile-n vînt; Nu vor să mai fie expuşi Cu ce au mai gingaş, La geruri şi viscol. Şi transhumanta asta Bi o pornesc încă din dimineaţa De azi, 4 octombrie Cmd încep să-şi schimbe frunzele. Pma-n decembrie Schimbarea va fi totală Şi rădăcinile lor Vor adăposti stăncile-n ele Pasările care le-nîloreau în crăngi Au zburat pe cellalt emister. 26 MOARTEA FLORILOR ne tăiaţi, nu ne tăiaţi! (cosaşilor le spun în numele popoarelor de ierbi florile cîmpului.) Şi voi, surorilor de sus, nepăsătoare stele, veţi cădea ca şi noi dimineaţa retezate de spăzile soarelui şi fără sînge, fără parfum veţi muri! Numai din subsuorile pomilor le privesc printre pleoape miraţi mugurii, cu ochii lor mici de chinezi. FLORILE Florile legănate pe cîmp Dau din cap Şi parcă clipesc din pleoape. Florile vin din pămînt. Pentru noi, orbii din fund, Ele sînt periscoape. FOTOGRAFIE Cicatrice pe-un cîmp de hhtie De trecerea mea lăsată Cu-a umbrei complicitate Neprihănită plată F o tog rai ie Cenuşăreasă-ntre arte Ca fluturii, crinii Document al luminii. TELEFON Ca o pisică neagră pe perna ei Telefonul doarme. Cite voci toarce cite vise Peczaiemnne le ya lepăda nepăsătoare Cu toate apelurile deschise? CRAPĂ DE ZIUĂ Cînd mă trezesc în zori Aburit încă de somn, Visul brusc întrerupt Mă mai conduce printre lucruri Prin odaie. Ca un trup căruia i s-a retezat deodată capul Personalitatea mea conştientă P Cotidiană Atîrnă încă, Şi eu dibui să o găsesc Pe spătarul scaunului Ca hainele Dezbrăcate de cu seară. Căci noaptea Sufletul meu face nudiăm RÎSETUL Ca floarea-n april se deschid vibratoare petalele buzelor prin care se strevăd albe, staminele dinţilor roşul calciu al gurii iiă~iu%rloc -£nmda/M al grăitoarei limbi Iar corpul şi răsufletul deodată începe să se desvelească dinlăuntru-n afară. 28 în inspirări şi expirări adinei ca-ntr-o alergare ca-ntr-un înnot îndelung sau ca într-un profund sărut gîfîitor de neîncăpâtor făptura-ntreagă se dă pe faţă şi se dăruie prin actul de iubire şi comuniune, rîset, voce a bucuriei omului doar cunoscută Şi-n care, proastă, minciuna se trădează prin rînjet sau involuntare stridenţe precum sughiţul beţivilor icnind pe trotuare. NARCIS Acest nătîng priveşte la mine tăcînd cu nişte ochi în care mă oglindeşte. CIŞMEGIU In iundui toamnei, la cernite ceasuri, Alei de neguri cresc în Cişmegiu ; Poetul singur descifrează glasuri Nelămurite-n evul cenuşiu. Cînd trece uneori pe-o cărăruie, Muşchiul crescînd îi pare că-1 aude Pe doi îndrăgostiţi ca o statuie, Şi-i vede goi sub sălciile ude. Prin tîrgul plin de vuiet şi lumini, Un port de piatră-n miez de bărăgan Mai suie-n somn mireasma din grădini Şi prin ialanga crăngii, un fluier de cioban STATUIE O, neagră, surdă, ţeapănă statuie > Dm marşul viu, aprins al lumii mele Vad cum un ev pierit robi să-ţi suie'' Arătătorul aprig către stele. Din barba ta, ca unui scamator, Ţişnesc în stoluri vrăbii mici, rotunde Iar intre fierul spadei şi picior Vfun porumbiel bolborosind 'se-ascunde. Dar pe sub conul vînăt de lumină Ce te-nfăşoară ca un fald din lună Gestul pe care meşterul ţi-1 dete Despică-n bronzul tău o pelerină Iar din armură pare că răsună Svîcnit şi scurt, un ţipăt de herete. RĂSĂRIT Porunci căzute, ape mari de fum Lungi agonii pierdute-n cîmp şi zare Cu foarfeci negre, corbii taie-acum Perdeaua nopţii peste înserare. De-au fost aici cîndva oştiri, castele Ce ore şterse, buhne moi să spuie Cînd spre înfrigurate, plînse stele ' Păianjeni rari de vaiere mai suie '? Cum zvîrli-n gropi a nefiinţei carne Pierdutul vis vrea rîui de imagini ' In matca lor de somn să le răstoarne Cit nu-i ramîn doar trente şi paragini. Vînal rănit' zburlit din vizuine Ajută-mă, tu, răcnete profund' Să-nnalţ al ierbii fir peste ruine Şi lasă tot ce-i mort să doarmă-n fund ' 30 FEERIE C terna lună, raza ei cea rece, Fior coclit din cosmicul sicriu, Ori, spadă iară sunet, şi-o petrece Prin spaţii largi, vrăjmaş pe tot ce-i viu. Jupoaie piei de umbre şi le-aruncă De pretutindeni: turle, arbori, case, Lăsînd schelete albe, calcaroase Sub care viaţa-n somn pulsează încă. Ci-n astrul mort, ce truiaş ne împarte Cenuşi de zinc prin spaţii milenare Sclipesc mînii cînd dulcea cîntătoare, Privighetoarea mică, vrea să-i poarte, Svîrlind prin trilul ei mărgăritare, Truditei lumi, visarea mai departe. CÎMP LINIŞTIT Se leagănă valuri de spice In calea vîntului, pe cîmp; O cruce scoate-un umăr strîmb Din brazdă, ca o cicatrice. Cîndva, un om o li murit aici; Pisania s-a ros de ploi şi vînt. Alături, dintr-un muşuroi, furnici Ţîşnesc un sînge negru din pămînt. ANTICOLONIALISM TVu cred în libertate cit nu-i a tuturor, în fracţii ciopîrţită, un stîrv rămîne, rece, Şi rănile ispaşei în trupul tot mă dor Şi zîmbetul ca umbra zăbrelelor îmi trece Pe faţă ; pîinea-n gură, penaj carbonizat Din care nici o fenix săgeata nu-şi trimite Pe-a zărilor arcadă ; Şi chiar în diamantul privirii mult iubite Se află un carat De plînset îngheţat în stalactite. Nu-mi spune nici o floare de soarele din sud, Feline moi nu taie prin gangul nopţii geamuri Cit timp al libertăţii răsuflet nu-1 aud In somnul tuturora ca-n mugurele crud Ce-n primăvara lumii pocneşte-n Mai, pe ramuri. Nu-mi trebuie lumina, nici vinul! Nici o zare Nu-mi bucură iar ochiul ce-ntruna-1 vreau închis (oricit, de disperare, mi l-aşi holba de tare) Cît nu e libertatea a tuturora floare Şi-o port în amintire cum aşi purta-n spinare Doar hoitul unui vis. Nu-mi trebuie nimica de nu-i al tuturor! Nu-mi trebuie văpaia sărutului, măcar, Nici munţii de zăpadă aprinşi în cîte-un nor, Nici ziua sărbătorii închisă-n calendar Şi nesporită-n carnea şi strigătul mulţimii. Astfel, îmi vor ajunge culoarele înguste Şi paşi desculţi, de pîslă, de schimnici sau spital, privirile ţîşnite din ură, ca lăcuste, din ura cea mai dură călind cîte-un pumnal ce îşi ascute lama-n chemările strivite pe buzele uscate, de vîsc, de pergament, o ură ce răsfrînge din sfere osîndite Sclipirea unui astru orbit: Singurătate, înfrînt doar prinlr-un răcnet deplin şi violent al fiarei zăvorite, în care se mai zbate tot freamătul pădurii prin sîngele torent. REFACEREA LUMII A zi sîntem în ziua dîntîi : Precum pe pămînt aşa şi în cer Acum, In a douăsprezecea zi a lunii primăverii Aprilie, Lumea se face din nou Din punctul de vedere al luminii Fiindcă totul e al luminii Porneşte dintrînsa şi tinde spre ea Iar în ţara încă adîncă A întunericului de geneză, 32 Limita pămîntului Se desprinde ca o cordea albăstrie A beretei unui marinar Vestind târîmurile noi Ce aşteaptă lumina Din cerul pămîntului. PRIMĂVARA Ca o gînganie însetată de lumină circul la izbucnirea primăverii prin trupul oraşului deschis ca o plantă şi rătăcesec şi mă orientez fără nici o hartă Numai după umbra pe care tînărul soare mi-o scrie dinainte pe caidarîm ca o antenă. CITITORULUI Cojile vorbelor doar Din tot ce-a fost în mine Bucurie sau amar, Rămîn aici, ruine. Îmi pare totul uneori Un joc de loterie : Din milioane de fiori Nici unul pe hîrtie. S-a dat aicea un război Iar fila : cîmp de bătălie. De au căzut eroi, strigoi In tine-au să învie. 3 - c. 1351 33 TREI SCHIJE SATIRICE TEODOR MAZ1LU O CRIMA PERFECTĂ şi luase toate măsurile de precauţie, examinase situaţia în cele mai mici amănunte. Alesese dinainte locul unde urma să ascundă materialele furate şi constatase că ou greşise în alegerea căii ; altă ascunzătoare mai bună nu exista. „M-iam orientat bine" îşi spunea încântat Cornel Irimescu. Stabilise ziua şi ora cînd urma să scoată materialele din curtea întreprinderii, găsise şi pretextul cu ajutorul căruia va intra înăuntru la ora aceea nepotrivită. Naturaleţă, cit mai multă naturaleţă, nimic nefiresc, nimic -strident. Cât mai simplu şi mai omenesc. Un pretext natural, simplu - nimic căutat, nimic original cu ori ce preţ. Viaţa îl învăţase pe Cornel Irimescu că şi în domeniul afacerilor necurate naturaleţă şi simplitatea sînt soluţiile cele mai indicate. Transportul materialelor din curtea întreprinderii şi pînă la domiciliul partenerului principal fusese astfel organizat încît ori ce supează era exclusă. Camei Irimescu încerca să vadă cum vor evolua lucrurile şi în viitor. Ii plăcea -să se gândească şi la ziua de mîine. Bria hotărit ca şi după comiterea infracţiunii, oare urma să aducă instituţiei pagube însemnate, să fie acelaşi funcţionar conştiincios, acelaşi om vesel şi simplu, gata să sară în ajutorul oricui. Caracterul lui era cel al unui om deschis, simplu, energic, şi nu vedea deci nici un motiv să-l schimbe. Era de asemenea hotărât să nu se ţină de beţii şi să nu umble noaptea cu femeile prin restaurante : voia să nu dea nimic de bănuit. După ce-şi luă toate măsurile de precauţie, Cornel Irimescu îşi frecă montat mâinile, cuprins de o bucurie copilărească. - Totul a fost cântărit milimetric... îşi spunea el - şi-şi dădu seama că numai in adolescenţă, cînd luase cu succes examenul de capacitate, se mai bucurase atâta. N-o să mă prindă niciodată. Dar starea de încântare sufletească nu ţinuse multă vreme. O nemulţumire al cărei izvo-r nu reuşi să-l dibuiască încă începu să pună stăpânire pe el. Undeva, într-un ungher al sufletului, se cuibărise bănuiala, convingerea că uitase ceva foarte important. Curând înţelese că nu era vorba de o greşeală de ordin tehnico-administra-tiv, de un amănunt oarecare sau de o măsură lipsită de prevedere ci de ceva 34 mult mai adînc. $i acea -nemulţumire încă neînţeleasă îi spunea că nu totul se află în ordine. Pe măsură ce timpul trecea, nemulţumirea difuză care-i apăsa conştiinţa căpăta contur, se clarifica ; în mintea lui Cornel Irimescu se făcu lumină. în organizarea pe care o socotea de o precizie matematică, neglijase ceva fundamental : regretul sincer, din toată inima, pentru crima pe care o înfăptuise, pocăinţa adîncă pentru pagubele imense pe care le va aduce statului. „Numai regretînd sincer ce-am făcut pot să-mi recapăt liniştea. Dacă n-o să-mi pară rău pentru ceea ce fac o să am coşmare în fiecare noapte". Gîndindu-se la liniştea lui sufletească, la nevoia organică de a se simţi un om cu conştiinţa nepătată, un om care să mai poată privi în ochii colegilor de birou fără să roşească, domnul Cornel Irimescu se pomeni că regreta amarnic ceea ce făcuse. „N-am procedat oa un om cinstit ! Ce dracu, există o limită în toate ! Desigur, sincera părere de rău pentru ceea ce înfăptuise, conştiinţa că in acest fel păgubeşte oamenii muncii, nu-1 împiedecau să se ocupe mai departe, cu toată seriozitatea, de organizarea furtului de materiale. Departe de a apărea oa o frînă în calea scopurilor necinstite pe care şi Ic propusese, convingerea că apucase pe un drum greşit îl ajuta să se mişte mai uşor. Părerea de rău pentru ceea ce voia să înfăptuiască îl ajuta astfel să facă mai repede ceea ce notarise să regrete din toată inima. Jeluindu-se pe tema moralei burgheze care pusese stăpînire pe el, treaba mergea parcă mai repede şi mai cu spor. Cornel Irimescu scoase mărfurile din magazie cu toată scîrba cuvenită unui funcţionar pînă atunci extrem de conştiincios. „Fur ca un porc din avutul poporului", oftă din toată inima Cornel Irimescu convins că acest oftat din toată inima îl readuce în rîndurile oamenilor cinstiţi. Curios lucru, în timp ce se pregătea să ascundă mărfurile furate, Cornel Irimescu se gîndea la tovarăşii lui de muncă, la şeful de serviciu care-1 primise cu atîta simpatie, la tovarăşul director care intervenise să plece în concediu medical la Slănic. „Nu trebuia să decad pînă în halul ăsta" - îşi reproşa Cornel Irimescu. Gîndea în acest fel, fiindcă avea sentimentul că dacă nu regreta sincer ceea ce face îşi dezamăgeşte prea mult tovarăşii de muncă. „Oricum, s-au purtat frumos cu mine". Regretul sincer cu care domnul Cornel Irimescu jefuia avutul obştesc suna ca un omagiu sincer adus tuturor colegilor, care l-au stimat, celor care au avut încredere în el. „Dacă ar şti tovarăşul director cît de mult mă căiesc pentru ceea ce fac, cit de rău îmi pare, prin cîte suferinţe am trecut pînă să ajung la hotărirea asta..." Domnul Cornel Irimescu se gîndea cu dispreţ la cei oare jefuiesc şi nu regretă amarnic după aceea. „Cîţi nu fură şi nici nu se întreabă de unde fură, nu ştiu că jefuiesc banii oamenilor muncii care trudesc din greu", îşi spuse cu mîndrie domnul Cornel Irimescu, simţind că în acest fel mulţumeşte directorului pentru zilele minunate petrecute la Slănic. înţelegerea consecinţelor politice ale actelor sale, îl făcu să crească în ochii lui, să fie mîndru de nivelul lui politic „Cîte locuinţe muncitoreşti nu s-ar putea construi din banii pe care eu îi fur oa un netrebnic !" 35 Şi aşa, tot gîndindu-se la colegii lui, alături de care muncise şi alături dc care participase la reuniuni tovărăşeşti urmate dc bal, ieşi tiptil-tiptil din magazie şi transportă materialele într-un loc dosnic, loc de unde spera să le scoată a doua zi afară. - Din banii furaţi de mine s-ar putea construi şase apartamente noi... înţelegînd şi acest aspect, domnul Irimescu se cutremură de scîrbă. + Spre marea iui nenorocire, domnul Cornel Irimescu fusese prins mult mai dc vreme şi mult mai simplu decît ar fi putut să bănuiască în cele mai negre presupuneri. Tocmai reuşise să scoată materialele din curtea întreprinderii, cînd la o anumită depărtare zărise silueta şefului său de serviciu, omul care-1 primise la început cu atîta simpatie şi care-i subliniase progresele. După o clipă de spaimă, domnul Irimescu se linişti. Regretase prea sincer ceea ce înfăptuise ca să nu se simtă cu conştiinţa curată. „Asta ar fi o porcărie ca tocmai şeful meu, cu care muncesc cot la cot, să n-aibe încredere în mine !" Nu admitea că tocmai cineva oare-1 cunoştea atît de bine ar putea să-l bănuiască de lucruri urîte. Ar fi prea de tot ! există o limită în toate ! Domnul Irimescu trăia drama omului cinstit eare-şi face modest datoria la locul lui şi se afla în primejdia de a fi suspectat pe neaşteptate. „Şeful e dator să aibă încredere în mine ! Dacă el care mă cunoaşte gîndeşte aşa, atunci ce o să zică alţii care nu mă cunosc ?..." Atît de mare era convingerea domnului Irimescu în curăţenia lui sufletească, încît uitase că ţine în mînă un geamantan burduşit cu materiale furate. - Ce-i acolo, măi Cornel ? întreabă şeful de serviciu, cînd acesta trecu prin faţa lui. Ferm convins că e un om cinstit, incapabil de a păcătui măcar cu gîndul, domnul Irimescu răspunse liniştit : - Păi nu miiaţi semnat dumneavoastră delegaţia pentru Olteniţa ? Uitasem ceva la birou... „O să creadă - îşi spunea în sinea lui domnul Cornel Irimescu. Trebuie să creadă în fondul meu bun ! N-are voie să mă suspecteze. Trebuie să dispară suspiciunea... Trebuie să avem încredere în oameni !" - Şi ce ai acolo în geamantan ? Pijamale, periuţe de dinţi, o cămaşe de schimb, o carte să ai ce citi în tren ? Fără să ţină seama de protestele lui, şeful de servici îi desfăcu geamantanul şi descoperi, bineînţeles, cu totul altceva. * : La proces, domnul Cornel Irimescu nu mai regretase deloc cele întâmplate. Ştiind că urma să fie asvîriit în închisoare, domnul Irimescu nu mai vedea rostul regretelor şi al părerilor de rău. „Dacă n-ar fi fost prins ar fi regretat sincer, pînă la adînci Dâtrineţi, ceea ce făcuse... Dar aşa ! ?" 36 CAPODOPERA elefonul sună de cîteva ori dar autorul atîtor importante contribuţii nu se grăbi să ridice receptorul. „Lasă-1 să mai sune" - îşi spunea cu satisfacţie cunoscutul pictor, pe deplin maturizat artisticeşte. „Lasă-1 să sune... S-a dus vremea cînd săream din pat la orice zgomot... Pe vremea aceea dibuiaim, nu-mi găseam drumul meu în artă. Lasă~l să sune" - hotărî el. îşi aduse aminte de timpul cînd alerga la telefon cu răsuflarea tăiată de emoţie, plin de speranţe, aşteptînd o comandă de la o instituţie sau aprecierea elogioasă a unei somităţi. Cum totuşi telefonul continua să sune, cunoscutul pictor se hotărî să se dea jos din pat. Se dădu jos din pat cu mişcări înadins încete ca să se răzbune pentru vremea cînd alerga ca un disperat spre telefon. - Cine e la ora asta ? întrebă pictorul cu vocea obosită şi indiferentă, fericit în adtncul sufletului că apucase vremea cînd putea să nu-1 intereseze cine-1 caută. V-a plăcut foarte mult ? Merci... Pentru entuziasm ora e cam matinală... îl întrerupse autorul atîtor tablouri pline de farmec inedit şi incontestabilă originalitate. După ce închise telefonul, o undă de fericire îi străbătu sufletul : iată, acuma nu-1 mai interesau laudele cunoscutului critic, nu mai era curios să ştie cum îi defineşte personalitatea -artistică, ce trăsături noi îi mai descoperise. Cum se făcu destul de târziu, pictorul hotărî să ia micul dejun. Nu micul dejun îl încânta, ci discuţia pe care o avea după aceea cu femeia de serviciu. Discuţia cu femeia de serviciu se purta întotdeauna în jurul aceleiaşi teme : cum să procedeze, ce trucuri să folosească pentru ca nimeni să nu-şi dea seama că el se află acasă. De eîte ori se gîndea la discuţia pe care o va purta ou Betty, femeia de serviciu, işi aducea aminte de zilele anevoioase ale debutului, de febrilele căutări ale drumului său propriu, de strădaniile pe oare le făcuse pentru a deveni o personalitate artistică ieşită din comun. De cîte ori se gîndea la discuţia cu Betty, îşi amintea cu o blândă ironie de toţi cei oare-i priviseră cu neîncredere talentul şi nu crezuseră în steaua lui. în aşteptarea femeii de serviciu, pictorul simţea cum se maturizează, cum talentul îi devine mai bogat şi mai ferm. - Betty, vino te rog pînă la mine... Spunînd aceste cuvinte, pictorul îşi bătea joc de un critic care, cu ani în urmă, îi declarase că este lipsit de originalitate. „Uite că n-a avut dreptate, uite că sînt un talent original !" Betty ştia de ce o cheamă domnul pictor după micul dejun dar, ca să-i facă plăcere, se arăta întotdeauna puţin mirată. - Betty, nu sînt acasă pentru nimeni... - Oricine vă caută ?... - Indiferent !... şi spunînd aceasta, pictorul avea senzaţia că-i scuipa în creştetul capului pe toţi admiratorii săi. - Ce să le spun dacă întreabă de dumneavoastră ? - Ce vrei tu, las la aprecierea ta... surise leneş pictorul pe care-1 amuza ideea ca femeia de serviciu să hotărască într-o asemenea problemă. - Să spun că sînteţi plecat în provincie ? 37 - Cum vrei tu, Betty, ţi-iam spus că las totul la aprecierea ta. - Să vă spun înainte cine vă caută ? - Nu-i nevoie, Betty, indiferent cine mă caută, nu sînt acasă !. De fapt, cunoscutul pictor era recunoscător femeii de serviciu cînd aceasta nu-i respecta întocmai dispoziţiile ; satisfacţia era. dublă ; îşi manifesta direct dispreţul pentru cel care-i turburase liniştea şi o certa pe Betty fiindcă nu-şi făcuse cum trebuie datoria. Pictorul, colorist apreciat, socotea că satisfacţiile sale de acest gen sînt pe deplin meritate... „Am muncit pentru ele, le-am câştigat cu sudoarea frunţii... Ca să pot privi oamenii de sus mă sculam acum zece ani ia şase dimineaţa. Ca să pot trânti cuiva telefonul în nas mi-am sacrificat cei mai frumoşi ani ai vieţii... Ca acuma să ajung să ascult laudele celebrităţilor gîndindu-mă la cu totul altceva nu ieşeam zile întregi din atelier..." Pictorul înţelese că dorinţa sa de a privi oamenii de sus era mai mare deck flacăra talentului. Ambiţia de a privi oamenii de sus îi dăduse puterea, energia, o sclipire tainică în ochi şi uneori, ori cît ar părea de ciudat, chiar idei îndrăzneţe. Trecerea pictorului de la un impresionism cert la un realism incert nu venea dintr-o convingere adîncă, ci din dorinţa de a ajunge cineva, de a însemna ceva. Odrasla unei familii de fabricanţi care fugiseră în toamna lui '49 în Canada, pictorul moştenise de la -aceştia nevoia de a dispreţul, de a privi oamenii de sus, de a lua hotărâri arbitrare. Ceea ce-1 fermecase la taică-său ara tocmai plăcerea acestuia de a lua hotărîri importante fără să analizeze situaţia, ghidîndu-se numai după starea lui de spirit din acea clipă. Discuţiile oare avuseseră loc în familie pe această temă îi rămăseseră întipărite în minte ca ceva frumos şi ireal, mai frumos şi mai ireal decît plimbările cu sania din zilele Crăciunului. „Am concediat zece muncitori" - spunea 'tatăl pictorului în timp oe-şi sorbea cafeaua... „Ce-au-făcut, dragă, oare a fost motivul ?" întreba mama pictorului cu o curiozitate prefăcută... „N-au făcut nimica, dar începuse să ningă aşa frumos, şi, nu ştiu cum mi-a venit, mi-a fost mai la îndemână". ★ Cu o bucurie pe care cu greu reuşea să şi-o ascundă, o certa pe Betty, cînd, din lipsa ei de atenţie, cineva pătrundea în casă. în fond, îi era recunoscător. Putea să-şi manifeste dispreţul într-un mod mai concret. - Betty, Betty, ce înseamnă asta ? Ţi-am spus că nu sînt pentru nimeni acasă ! Ce dacă e de la Sfat ? Dacă e de la Sfat e un motiv ? Betty şedea în pragul uşii înspăimântată şi ruşinată. Era înspăimântată şi ruşinată fiindcă ştia că această atitudine îi face plăcere pictorului ; în definitiv, pentru teama şi ruşinea ei primeşte o leafă bunicică. - Am crezut că e ceva important... Spunea că vine să vă comunice ceva urgent, oare vă interesează şi pe dumneavoastră. Şi de data aceasta Betty dovedise lipsă de prudenţă : aşa se face că pictorul şedea faţă-n faţă cu un bărbat tînăr care-1 ruga ceva foarte insistent. Ca o dovadă sigură a maturităţii lui artistice, a originalităţii talentului său, pictorul îl asculta plictisit şi indiferent. Tolănit In fotoliu, privindu-şi ou o blândă ironie naivul vizitator, pictorul se simţea stăpân pe arta lui. Asculta pledoaria plină de patos a vizitatorului şi pictorul trăia în adâncurile sufletului o mare febră creatoare, asemănătoare ou 38 cea pe oare o simţea cînd intra în atelier. Cel care reuşise să-şi formeze o personalitate artistică plină de originalitate avea sentimentul că ui-tîndu-ise de sus, cu un zîmbet ironic şi dispreţuitor la tânărul vizitator, îşi realizează mesajul său artistic, capodopera vieţii sale. Un sentiment de mulţumire îi stăpînea sufletul şi acest sentiment de mulţumire şi de împlinire îl aşeza în ochii lui alături de marii pictori ai lumii, alături de Van Gogh, alături de Delaoroix şi Cezanne. 1 1 . : <«- \ - Ne-am gîndit că pentru o pictură monumentală, aşa cum va -trebui pentru Casa Tineretului, dumneavoastră aţi fi cel mai indicat... - Eu aş fi cel mai indicat ? mormăi pictorul şi se retrase puţin, căutînd lumina, oa să^şi admire mai bine capodopera. Avea sentimentul că se află în sala unde era expus tabloul, capodopera vieţii sale şi caută unghiul cel mai bun pentru a o privi, dornic să nu piardă nici o linie, nici o lumină şi nici o culoare „Ce-am vrut eu prin asta ?" se întreba pictorul. „Să mă uit de sus la oameni... Am -reuşit !... Aceasta e capodopera vieţii mele !" Tot ceea ce făcuse pînă atunci, în atîţi-a ani de muncă încordată, peisaje, portrete, compoziţii, fresce, nu erau decât neînsemnate schiţe, tatonări pentru opera capitală pe care o realizase astăzi. Tot ceea ce îi spunea tînărului vizitator se traducea în imaginaţia pictorului în elogiile celui mai temut critic de artă în faţa uimitoarei lui capodopere. - Ştiam că sînteţi extrem de ocupat. Aţi avea toate condiţiile asigurate... - Nu pot, tinere, sînt obosit... răspunse pictorul cu -sentimentul -că astfel aruncă ultima pată de -culoare care va desăvârşi copado-pera vieţii lui. Observă spaima care se întipări pe faţa naivului vizitator şi bucuria îi deveni şi mai mare. Ceva în care sperase, ceva oare-i dăduse speranţe în zilele grele ale debutului se împlinise acum, în această clipă, aşa cum îşi -închipuise el. Lucrase pînă noaptea târziu cu gîndul că odată şi odată o să vină la el să-i ceară comenzi cu nemiluita şi el o să asculte plictisit şi o să răspundă cu vocea obosită : „îmi pare foarte rău ! Sînt foarte ocupat..." Se gîndea la această -scenă, la mutra plictisită pe care o va lua, la aceste răzbunătoare cuvinte. „îmi p-are rău... Sînt foarte ocupat !", cum -se gândeşte la pământ cel prins de naufragiu în mijlocul oceanului. în mutra plictisită pe -care o va adopta el, după o anume vreme, în indiferenţa cu care va -respinge comenzi pe care zeci de pictori le-ar fi socotit extrem de avantajoase, vedea singura răsplată a eforturilor -sale creatoare. Dintr-o bucurie răutăcioasă mai -repetă încă o dată cuvintele sacre care-l îmbărbătase în clipele grele. - îmi pare rău... Sînt extrem de ocupat... Uimit, vizitatorul se îmbrăcă şi plecă în grabă în timp ce cunoscutul pictor îl conduse ou privirea pînă la uşă, cu un fel de duioşie pe care străinul n-avea cum s-o înţeleagă. Pictorul era fericit. Ţelul pe oare şi-1 propusese cu ani în urmă, în timp ce lucra într-o odăiţă friguroasă, cu pământ pe jos, fusese -atins ! Din ziua aceea pictorul -nu m-ai intră în atelier. Din -cînd în cînd îi mai spunea femeii de serviciu să aibă grijă să nu fie stingherit. Betty, ca totdeauna, îi promitea să aibă grije de liniştea lui. Gusrînd însă pictorul înţelese că prudenţa lui era inutilă ; -nu-1 mai căuta nimeni. Telefonul nu mai suna de câteva ori pe zi. Viclenia femeii de serviciu nu mai folosea la nimic. în ciuda acestei -situaţii, nevoia pictorului de a dispreţul, de a refuza comenzi ou un zîmbet ironic, mai era încă vie. De aceea, după micul dejun, o chema pe Betty să-i dea sfaturi, cum -să procedeze ca să nu se afle că 39 el e acasă. Cu ck simţea că de fapt nimeni nu se interesează dc el, cu atît îi dădea remeii porunci cit mau drastice. un motiv01"01"6 ar K' Betty' °riClne M fi' Sub ™Cl ua moth> absolut nki Betty asculta nedumerită aceste inutile porunci drastice - Nici o grijă, conaşule, nici o grijă... BRÎNZĂ CU CEAPĂ plin de conferi de toate culorile, iar cămaşa descheiată la toti nasturii sua raurdant-o cu vin şi ciocolată. Cineva U agăţat de curea un fes roşu pe care, cu un aer milităros, îl zbuciumă ca pe o sabie In oglinda din holul casei îşi examinează înfăţişarea si, ca să se răzbune pentru ceea ce n dezvăluia oglinda, începu să-şi ciugulească confetiile. - Uită-te la mine în ce hal sînt ! Descoperea de-abia acum că dejalenul i-e pătat de vin şi ciocolată, ceea ce a mari buna dispoziţie. rul propriu6 ne°dnduiala pe Care 0 descoP«ea în înfăţişarea lui îi măgulea amo- - Fi atent... şi cămaşa... _ îşi smulse fesul de la curea ou un gest de-o violenţă neaşteptată si-1 calcă in picioare II ridica de jos, şi aşa zdrenţuit şi turtit si-1 aşeză pe cap ' - Nu-i aşa că sînt nebun ? ! Zău dacă eu sînt normal s! ori r(fS6i0ul6aZă ^votbc^ fără nici o clipă de răgaz ştiind că ori ce ar face şi on ce ar spune va fi ceva inteligent şi de bun gust. - Ce făceai tu, mă ?... _ Nu-mi aşteaptă răspunsul ; răspunde el în locul meu, exact ceea ce voiam sd-'.i spun eu. Cum cc?^" Nt\ POţl să„ad1?rmi ptltm citeşti o pagină-două... Ai insomnii... Cum e cartea ?... Interesanta. Partea întîia e mai bună decît partea a doua Are lungimi... iar spre sfîrşit trenează. Unele caractere sînt bine conturate... altele Ce sa mai vorbim... Ş, c verosimil ca o femeie cu temperament să se îndrăgostească de un profesor de lucru manual ? E verosimil, dragă, e verosimil. ° Din fericire spmtul lui progresează cu repeziciune ; ceea ce acum i se pare tiresc şi inteligent, peste cinci minute îi apare greoi şi tras de păr... sau invrrs tare se trînf 'T -Ce'( cu..mme-M;am tîmpit complect., şi, întristat de constatare, se trinteşte w fotoliu proptindu-şi picioarele de masa mea de lucru - Ai nişte brinză ? _ Arătă triumfător spre bufet. Se ridică în vîrful picioarelor să vadă cu ochii iu, minunea. Bmza ? Zîmbeşte fericit fădndu-mi prieteneşte cu ochiul. Brinză? Ghtar brinza ! Nu-i vine să creadă. Dă la o parte gemuleţul bufetului si ciuguleşte citeva firimituri, bngîndu-se pe buze, înfiorat de plăcere. - Te pomeneşti că ai şi ceapă !... mă întreabă prietenul, kidoindu-se de fapt de această posibilitate. ~ Am ceapă cîtă vrei... Zîmbeşte şi mă priveşte neîncrezător. n; ♦ ~ A- °n-P-' G°Suk ? ! Nu °Umva vrci să^ baf] ><* dc mine ? Gogule., ai tu ceapa r1 ! Pina aici ai mers tu cu cunoaşterea ? ! 40 în ciuda asigurărilor mele ferme, tot nu-i vine să creadă. Are impresia că trăieşte într-o lume de basm. Oare să fie adevărat ? Oare nu cumva vreau să-mi bac joc de el ? Nu se aşteptase să găsească ceapă. Brînza ca brînză ; într-un fel e normal. Dar ceapă ? Există deci brînză cu ceapă ! în mintea lui cele două noţiuni erau inseparabil legate. Nu se obişnuise încă cu fericirea de a nun ca brînză cu ceapă. Ideea de a-mi ghiftui cămara cu brînză şi ceapă mă ridica enorm în ochii lui, îi dădea posibilitatea să mă judece la adevărata mea valoare, să zdrobească aparenţele şi să-mi observe fondai. înţelegea acum că tovarăşul Gogu nu e aşa cum şi—1 închipuia el. - Gogule, îmi dau seama că te-am subapreciat... Mă duc în cămară să fac rost de ceapă... Deşi ori ce mişcare îi poate fi fatală, nu-1 rabdă inima să nu mă însoţească sprijinindu-se de tot ce întîlnea în drum. - Poate ai o ceapă de apă... mă ruga prietenul îmroşindu-se de îndrăzneala de a-şi nuanţa doleanţa. Ce frumos ar fi !... Aşa dar, umăr la umăr, căutam o ceapă de apă. Ceapa de apă se ascundea ; nu vroia să ne iasă în întâmpinare. - Asta e de arpagic !... spuse amicul care în ciuda furtunilor care îi bîn-tuise sufletul mai era capabil să facă diferenţa. Expediţia îi readuce buna dispoziţie. Foloseşte plimbarea în cămară ca să-şi verifice o serie de cunoştinţe practice. - Gogule, asta-i varză, nu ? O examinează pe toate feţele şi trage cu ochiul la mine ca să observ oît de simpatic e în ignoranţa lui. ,.Care vasăzică dumneata eşti varza". Şi idiotul ăsta e leuştean, nu ? Şi mjgraţiunea asta de melci... conopide, nu ? Mă pregătesc să tai ceapa. Observă profanarea şi-am smulge cuţitul indignat. - Ce mă, tu tai ceapa ? Luă cuţitul şi-l puse înapoi în bufet. - Parcă n-ai fi trăit la ţară... Nu ştii că ceapa se sparge cu pumnul ? Gîndul de a sparge ceapa cu pumnul îi procură o mare desfătare. Omul măcinat de contradicţii dispare ca prin farmec şi în locul lui apare omul simplu, îşi suflecă mînecile, îşi încordează puterile, şi, cu o singură lovitură bine calculată, zdrobeşte ceapa. - Aşa se mănâncă ceapa... O spargi cu pumnul ! Să fim simpli, Gogule !... Ceea ce nu reuşise nici viaţa, nici cultura, nici femeia carc-1 iubise, reuşise brînza cu ceapă. Brînza ou ceapă readucea în sufletul lui nevoia de simplitate şi de valori indiscutabile. Aruncă de o parte farfuria şi scobitorile şi începu să înfulece brînza cu ceapă. - Bravo, măi Gogule.,, bine de tine că n-ai probleme... mă invidie prietenul căutând din ochi solniţa... Bine de voi ăştia cu reacţii simple şi directe... Prietenul meu se plimbă prin cameră ţinînd într-o mînă ceapa iar în cealaltă brînza. - N-am dreptate, Gogule... n-am dreptate... Spun tâmpenii... tu ştii... cînd rn-apuc eu să spun tâmpenii, nici dracu nu mă opreşte ! Dar eşti simplu... Ai un bilet, mergi la cinema, vezi un duşman, îl demaşti, iubeşti o fată, te însori cu ea, unu şi cu unu fac doi. Tu nu eşti prost deloc, Gogule... tu eşti dat dracului, mă... Eşti simplu, Gogule... simplu şi clar. Să se citească în sufletul meu ca într-o carte... Numai asta visez. Linişte, pline neagră dc ţară, o masă de lemn, o mămăligă cu brânza, o nevastă voinică, o lampă cu gaz ! 41 îşi ia o pernă de pe divan şi se culcă jos pe podea. - De ce sînt eu aşa straniu ? Nu-i aşa că sînt straniu ? De unde asta, Gogule ? Stau să-mi explic, mă pipăi, mă aud vorbind, mă uit în oglindă şi nu pricep. Ce s-a petrecut cu mine ?... Tu mă ştii, .am învăţat împreună, spărgeam şi eu geamuri ca toţi băieţii... eram natural... Ai un topor ? - Ce, eşti nebun ? - Puteai să răspunzi mai inteligent, dar fie şi aşa, ţin seama de realitate. O, dte posibilităţi de a fi spiritual erau şi tu le-ai ratat pe toate ! Cîte glume reuşite ! Cîte cuvinte de spirit ! Cîte adevăruri suculente !... Nu vreau să te omor, crede-imă... Mă iau după tine şi spun şi eu prostii... vreau să fac muncă fizică. Ideea de a face puţină muncă fizică se împletea armonios cu dorinţa de a face şi o faptă bună. - Buturugi, ai ? N-ai vreo bătrînică singură prin curte cu lemnele nesparte ? De asta am nevoie. De nişte buturugi şi de-o băteînică singură cuc... Vreo bătrînică simpatică şi evlavioasă, al cărei fiu a ajuns intelectual şi nu vrea să mai ştie de ea. în ori ce curte există cîte o poveste de asta. Vreau să i le sparg eu ! Vreau să facă o faptă frumoasă. Şi, plin de vioiciune, se ridică în picioare. Nnam putut să mă împotrivesc. A ieşit afară în curte şi timp de o oră a spart lemne cu toporul. A intrat în casă asudat şi îmbujorat. - E foarte indicată munca fizică. Ştia Tolstoi cu ce să-şi piardă timpul... Mă simt alt om, Gogule ! M-am transformat Gogule... Mă crezi că am făcut saltul calitativ ! ? Uite, am spart lemne şi am uitat de Ciupitu. - Cine e Ciupitu ? - Gogule, tu eşti... ? Veni spre mine şi mă strînse în braţe. - Bravo, Gogule ! Te iubesc ! Eşti primul om care n-a făcut calambururi pe seama numelui farmacistului, primul care a rezistat ispitei. Tu ştii ce înseamnă să rezişti ispitei de a face un banc prost ? Gogule, te iubesc ! Gogule, sînt fericit ! Gogule, tu ai avut o pasiune, ţi s-a întâmplat ceva, altfel nu înţeleg progresul ăsta teribil ! Cum văd o asemenea posibilitate de a face o glumă proastă, cretinii se reped ca corbii... ca haitele de lupi... să-tfi dovedească şi ei agerimea... Săracii... ce să-i faci !... Cine e Ciupitu ? Acu... fiindcă ai rezistat ispitei de a face bancuri proaste, am să-ţi dau amănunte. Ciupitu e un cretin farmacist care are o nevastă grozavă, doamna Ciupitu ! învîrte el nişte afaceri... Omul trebuie să trăiască ! Ciupitu e prietenul meu ! Se mănâncă şi se bea bine la el... icre, fazani, iepure, pui în mujdei... îngheţată de portocale, vermuth italienesc, vin grecesc... Tâmpenii... Dar e un exoroe ! Mă, Ciupitu, îi zic eu, tare sînt curios să-ţi cunosc creierul... cum funcţionează... numai tu poţi să-îmi explici misterul biologic al prostiei ! Dar e băiat de viaţă ! Are ceva din naturaleţea negustorilor flamanzi. Şi nevastă-sa ! O tâmpită, cu aere de intelectuală ! Vine la mine şi-mi zice : „Domnule Gristesou, e rândul dumneavoastră să spuneţi ceva inteligent". Am impresia că nu-i ceva curat... se ţin de afacerii, prea au bani mulţi, idioţii... Are şi o mutră stupidă nevastă-isa, o faţă rotundă, şi e grasă... Tfcnpiţi !... Şi au avut şi-un vin grecesc, dracu ştie de unde, de ăla dulce de ţi se întorcea stomacul pe dos. Ce atmosferă greţoasă, zău, descompusă ! „Vai, hai să mergem să bem pe stradă - au propus la un moment dat. Să ne aştepte cîte un pahar de vin la fiecare zece metri şi aşa... pînă la capătul lumii..." Dueă-se dracului... Burgheză cretină ! Mi-am umplut capul cu anecdote reacţionare... zău dacă n-ar 42 merita să fie pălmuiţi. Şi măcar să fie bune, măcar... Timpi te toate... şi mai era o tipă, una vopsită, un fel de amantă culturală... De-alea care se ţin după tipi care s-au maturizat artisticeşte. Şi vrea idei ! Fără idei nu poate să trăiască, curva dracului !... Amicul e scirbit pînă în adînoul sufletului. - Decît toţi fazanii din lume tot mai bună e o ceapă cu brînză ! Şi mai sănătoasă... S-a întins pe divan şi încearcă să doarmă. Nu poate să închidă ochii, e prea preocupat de atmosfera din casa farmacistului. - Ăştia n-au nimic sfânt, mă... zău dacă exagerez... Nici eu nu sînt uşă de biserică, dar există o limită în toate... un nivel oarecare, o năzuinţă spre ceva... Brânza cu ceapă îl obligă să se gîndească, să-şi analizeze viaţa. - Eu, măi Gogule, aş vrea să fiu om simplu... Ce atâta nelinişti şi complicaţii ! Plec la ţară să mă fac învăţător... Joc bătuta pînă ameţesc, mă căsătoresc cu o ţărancă voinică, fac vreo şapte copii, duminică mă duc la căminul cultural şi combat superstiţiile... Aş vrea să mă duc la munca cîmpului, să fiu strigat pe uliţă : Bade, dă-mi te rog grebla dumitale... Câteva clipe tace. Credeam că adormise şi mă pregăteam să fac acelaşi lucru, cînd, de-odată, îl aud vorbind şi mai pătimaş şi mai convingător. - Nu pot să mai iubesc ! Am îmbătrânit poate... Mă uit la voi ăştia care vă îndrăgostiţi şi vă invidiez. De ce nu mă iubeşte şi pe mine o fată ? De ce cînd primesc o scrisoare de amor scrisă pătimaş mă apucă plictiseala, nici n-am curiozitatea s-o citesc pînă la capăt ? Ce plictiseală, domnule, ce plictiseală... mai rău ca la un film de scurt metraj despre rinichiul artificial. De ce n-ajung şi eu să-mi pierd minţile ? ! De ce dracu sînt aşa de straniu ? Nu-i aşa că sînt straniu ? Oamenii sînt previzibili. Ştiu ce o să gândeşti tu şi peste zece ani, ţinând seama de evoluţia ta şi de evoluţia societăţii. Atunci, e firesc să mă plictisesc. Spune-mi ceva simplu, ştiu ce-o să-mi spui, dar vreau să aud din gura ta, spune-mi despre o fată oare iubeşte un băiat. Spune-mi că i-a luat mîna şi-a lipit-o de obrazul lui... Ce fericiţi au fost în acele clipe... Mă prefac că dorm ; asta nu-1 împiedică să-şi descarce sufletul. - Mă Gogule, tu te duci des pe teren, nu ? Bravo, Gogule... Acolo sînt oameni adevăraţi, mă, ăia oare lucrează în fabrici, nu porci ca ăştia... ca farmacistul ăla cretin... Spune-mi ceva despre un om frumos pe care l-ai cunoscut pe teren. Ce gândeşte el. Hai, te rog, te ascult... Un inovator, un fruntaş în producţie, un om adevărat... Zi-mi ce mai e în viaţă, că aia pe care o duci tu e viaţă adevărată... farmacistul e un porc... Zi-mi ceva simplu... * De atunci, de cîte ori se întoarce de la chefurile cu domnul şi doamna Ciupitu, trece pe la mine să-i dau să mănînce brînză cu ceapă. CIN TEC MUT VERONICA PORUMB ACU D ormi, bărbate, somnul tău greu şi bogat, de copil Oricît de mare ar fi, mă simt Ungă tine, maternă. Dormi, bărbate, cu capul pe mîna mea, uşor aşternută ca pernă. Dormi, bărbate, pînă spre ziuă n-o voi mişca, nici amorţită, n-o voi mişca, să nu mi te tulbur ! Dormi, bărbate, cu capul pe mina mea... Dormi, bărbate, venim de departe, prin ani, cu jiece gînd împărţit pe 'din două. Dormi, bărbate, venim dintr-o ţară de umbră în casa cea nouă. Noaptea-i un sculptor ciudat şi orb al obrazelor noastre — noaptea, sau viaţa... Dormi, bărbate. Venim de departe prin ani, şi poate aceeaşi mină a modelai amindurora, ţaţa... 44 VIILE TINERE TRAI AN COŞOVEI le n-au rodit încă — sînt la un an, la doi sau la trei ani, Sînt tinere de tot şi încă n-au cunoscut dragostea şi rodul. Alături, podgoriile vîrstnice stau răvăşite, cu frunzişul palid în jurul lor căzut — puţin dezolante, puţin dezolate. Ele au cunoscut dragostea şi rodul şi s-au scuturat mai uşor. Dar viile acestea tinere rămîn verzi — nici un vînt nu trece parcă peste ele şi abia se îndură podgorenii să le îngroape, în noiembrie, pe zăpadă, cu irunze cu tot. Viile tinere ! Li-i greu să doarmă încă o iarnă, cînd presimt în ele dragostea şi rodul. DESPRE MARILE DRUMURI a marginea oraşelor drumurile au ceva trist în ele .parcă s-ar opri acolo, parcă s-ar întoarce, parcă nu ştiu încotro să pornească şi uneori se împart, se sfîşie. 45 La marginea oraşelor drumurile au o clipă de şovăială şi de tristeţe. Caută numai un pas să faci peste această zonă de melancolie şi vezi drumurile ca nişte fluvii cu coama învîlvorată săltînd peste întinderi. Treci de zona aceasta a tristeţilor şi vezi cum te fură şi vezi numai ce forţă au şi ce uriaşe, pline de bărbăţie sînt marile drumuri... DRUM DOBROGEAN PAUL ANGHEL STRUGURII DOBROGEI... îndrept către extremitatea de vest a Dobrogei, spre raionul i Adamclissi. S^2_j început de martie, frig. Cer pîclos, aşternut de-a dreptul pe cîmp. Ziua îţi refuză perspectivele. La Constanţa marea era abia un culoar de apă şerpuit între ţărm şi peretele de ceaţă ridicat sumbru, pînă la cer. E şi vînt. Vîntul nu împinge valul de negură. Ne mişcăm într-un cearcăn de lumină tulbure, pe care maşina o poartă cu ea, peste stepă. Alături de mine, o fetiţă mănîncă struguri. La Constanţa, nişte turişti suedezi au fost uimiţi să găsească în toate magazinele de fructe, lăzi mari, pline cu struguri Afuzali. Cumpărau cu o plăcere de copii. Femeia, (era o pereche) ridicînd ciorchinele în palmă, avea vizibil senzaţia că desfăşoară în lumină un şirag de pietre semipreţioase... în aceiaşi dimineaţă în care sosisem, lîngă vechea gară, arheologii aleseseră din ţărînă o camee. O camee grecească, provenită de la un bijutier al vechiului Tomis. O camee decorată cu struguri. Meşterul săpase, în straturile diferit colorate, silueta cărnoasă a boabelor Afuzali. în muzeul regional, la! numai cîţiva paşi de cameea găsită în dimineaţa tulbure de martie, se află o piatră romană, care aducea elogii lui Dionisos. Zeul, de dimensiunile unui ied dobrogean, e înconjurat de corzi viguroase de viţă, de pe care atîrnă ciorchini. Arheologii au văzut, ca şi mine, în strugurele pietrificat aşezat lîngă buzele subţiri ale zeului, strămoşul boabelor pe care le mănîncă fetiţa de azi. Am trecut de Basarabi, de Ciocîrlia de Sus. Maşina opreşte. Sîntem nu departe de Cobadin. Cîţiva pasageri — bărbaţi şi femei — coboară să se dezmorţească. Aduc la întoarcere de la o gheretă de vară a cooperativei, mere Jonathan şi nuci. Se pornesc să mănînce. Sparg nuci... Caut cu ochii în jur. Pe cîmpurile vaste nu se văd livezi. Ţărîna se uneşte cu negura şi cu cerul. Pornim mai departe. Trebuie să străbat în diagonală întreaga provincie. Mai sînt cîteva zeci de kilometri, iar ziua ii-are ore, nici un reper de timp... Mă chinuiesc să caut mai departe livezile, să caut viile din care au fost rupţi strugurii aceştia mari, cărnoşi, pe care fetiţa de lîngă mine îi striveşte în dinţi, mestecînd cu lacrimi de plăcere boabele pariumate şi zaharisite. în jur, pe sub negură, stepele fug negre şi goale... 47 Mi se pare totuşi că găsesc ceva ! în fund, pe o ridicătură de pămînt, stepa se sfîşie, ca o piele ruptă cu lancea, şi, în ora confuză a luminii, îmi apare pentru o secundă o rană vînătă, de piatră. Descopăr mai spre sud, pe o coastă, o adevărată gangrena minerală, stînci mari, galbene, vinete, roşii, răzbite prin cernoziomul de catran. După o vreme, pe măsură ce intru în zona de coline, aceste răni ale solului se ţin lanţ. Mi se pare, o clipă numai, că am în faţă ruine de cetăţi. Mi se pare că număr turme de oi. Mi se pare că văd movile de material de construcţie, abandonate... Observ şoseaua, un cuţit luciu, de piatră, înfipt cu vârful în zare. Străbat o zonă portocalie, ruptă parcă din malul portocaliu de rocă, ce fuge pe lîngă noi. Mi-a intrat sub priviri, chiar acum, o fîşie roşie, iar maşina o străbate, trecînd peste ea, ca printr-o baltă de sînge. îi urmează o fîşie de un violet episcopal, care aduce în maşină, pentru o secundă, amurgul. Culorile se succed, cu violenţă de spectru. în dreapta şi în stînga şoselei, stepele negre. Din loc în loc însă, în pauze iritante, dealurile crapă ca nişte dovleci şi din ei ţîşnesc sîmburii de piatră coloraţi, în Dobrogea, cel puţin în inima ei pe care o străbat diagonal în această zi, singura culoare în anotimpul acesta cenuşiu sînt sfărîmăturile de roci, gurile de cariere, gardurile de bolovani roşii sau galbeni, şoselele albe sau alternînd nuanţe de curcubee. Fetiţa de lîngă mine a mai scos din pungă un ciorchine. Mi se pare că a scos dintr-o pungă de piatrăi un ciorchine de cristal, în care intră toate culorile rocilor pe care le întîlnesc răzbind prin sol. Strugurele are boabe chihlimbarii, aproape mumefiate, nişte stafide mari cit nuca. O ladă e un moment de pastel. Boaba are treceri de nuanţe asemeni chihlimbarului. Unele sînt maronii-ruginite, altele alb-sticloase, altele zaharate, altele lăptoase ca opalina. Fetiţa mănîncă, alături de mine, fructe din subsolul Dobrogei. Aceeaşi senzaţie o avusesem, nu cu mult în urmă, în mina de la Altîn-Tepe, la orizontul 301. Străbăteam. împreună cu un prieten galeriile arhicolorate, doldora de bogăţie, ca o cămară de gospodină olandeză. Păşeam cu sentimentul că răscolesc dintr-o casetă de bijuterii. Piritele erau dispuse în crengi de banan, unele erau groase, umflate cît nucile de cocos. Pe lîngă picioare, în dreapta şi în stînga liniei de vago-neţi, curgeau nişte pîraie verzi coclite, ca o soluţie de clorofilă... înaintam. Ne-am oprit însă, deodată, orbiţi. în lumina vînătă de după puşcare, un om, la orizontul 301, spintecase un harbuz. îl tăiase parcă atunci, cu lama briceagului, din peretele de piatră. Mi-a venit să strig. Mi-a venit să-l opresc să înghită dumicatul acela de aramă, dar omul a aruncat coaja verde în pîrîul verde de la picioare şi a mai tăiat o felie... La numai cîţiva kilometri de noi, în linie dreaptă, mugeau valurile mării, iar pe plajele pustii la acea oră de amiază rămăseseră coji de fructe. Omul muşcînd din miezul unui harbuz de aramă, între piritele de la Altîn-Tepe, fetiţa mestecînd boabe de strugur în martie, mi s-au părut imagini simbolice pentru bogăţia acestui pămînt. Se întunecase. Şoseaua stropită de o bură invizibilă de ploaie, se făcuse neagră ca şi ţărîna, ca şi aerul. Urcam. Nu se vedea coasta. Suiam cu maşina de-a-dreptul în cer. Treptat, zările au prins a se limpezi. A început să se facă lumină. Dar venea într-adevăr amurgul. 48 Coborînd în vale, spre Adamclissi, mă întorceam mereu cu ochii spre monument. Măreţia lui se stinsese. O jefuise soarele palid al sfîr-şitului de zi. Părea acum o movilă mediocră de pămînt, care n-ar fi putut rivaliza cu turnurile cetăţilor moderne din Dobrogea de azi. Am observat urcînd spre dealul Urluia, pe lîngă zidul Cetăţii Trofeului, doi stîlpi romani răsturnaţi lîngă şosea. Mi-am notat să-i semnalez muzeului regional de arheologie. Erau doi stîlpi ce măsurau, pe şoselele romane, distanţele de o mie de paşi. îi scosese probabil escavatorul, iar mecanicul i-a ferit, tăbîrcindu-i în braţe, din calea compresoarelor de zece tone, care aşează şoseaua. Am tresărit ! îmi sunase în ureche o melodie sprintenă de alămuri şi viori. Am căutat în jur. Un mocan de pe lîngă Ostrov ţinea pe genunchi un aparat de radio cu transistori. Nu-1 auzisem pînă atunci, deşi cîn-tase încă de la Constanţa. Călătorii, ciobani de la Canlia, crescători de vite din Lipniţa sau Făurei, pescari de la Mîrleanu ori Satul Nou, ascultaseră blazaţi, fără să întoarcă ochiul. Au tresărit vreo doi, cînd scala aparatului mişcată de degetele aspre ale ciobanului a trezit o voce : Scala a atins în trecere Parisul, Moscova, Praga... Gospodarii s-au întors şi au continuat vorba : — Aţi scos puţin, măi, voi ceştia de la Lipniţa... douăzeci de mii de kilograme la hectar e ca şi nimic. Cu ce hrăniţi vitele ? Discutau potolit, ca nişte fermieri bogaţi, preocupaţi de infinite-simale diferenţe între soiuri de plante şi culturi. Ieşiseră de mult în aria largă a lumii şi întretăierile de glasuri şi veşti în eter le treceau ca nişte fluturi pe lîngă urechi. Erau mai aproape de univers decît chiar vechii constructori ai monumentului, veniţi din cele patru puncte cardinale. — Dumitro, cînd se întoarce băiatul, parcă e îmbarcat pe Transilvania ? — Ne-a scris din Marsilia, săptămîna trecută. — Să-mi dai şi mie, mă, cartea aia a lui Kondratov ! — Bine, ţi-o dau. A încetat pentru puţin conversaţia, cîtă vreme s-a transmis buletinul meteorologic. L-am ascultat şi eu : „Azi, 1 martie, în Capitală, temperatura a fost de două grade... Minimile în cursul nopţii nouă grade, maxima la prînz, două grade. Pentru mîine, vreme instabilă, cer variabil, favorabilă ploilor slabe. Dimineaţa brumă puternică. în sud-vestul ţării, averse temporare. în Dobrogea vînt aspru, rece, îngheţ. Temperatura în scădere..." A trecut un frison de frig prin toţi cei treizeci de pasageri. Au început să-i găsească pricini şoferului. Maşina mergea prea încet. Unul din Lipniţa se temea pentru răsadniţele lăsate în cursul zilei, descoperite. Altul, din Cărpiniş, avea în grijă sutele de miei abia fătaţi, lăsaţi de cu dimineaţă slobozi între saiele. — Dă-i, tovarăşe, drumul, ce dracu !? — Ce vreţi, nu sînt rachetă !... Comandaţi-vă rachete ! Asfaltaţi, naibii, şoseaua asta, că mi-a sfărîmat dantura... Cel cu aparatul cu transistori potrivise o sîrbă. Dar spiritele erau încinse şi sîrba a căzut prost. — Isprăveşte, vere, şi tu !... îţi arde de sîrbe ? — Lasă-ne, dom'le cu sîrba... Nu e vreme de sîrbe ! 4 — c. 1351 49 Un funcţionar de la ORACA, amator de sîrbe, i-a luat apărarea, în fond, sîrbele puteau să fie ascultate, chiar dacă se strică vremea. Suisem pe culmea dealului Urluia, pe serpentine capricioase, care îţi dezvăluie, la fiecare pas, din diferite unghiuri şi planuri de perspectivă, frumuseţea monumentului de la Adamclisi. Goneam acum pe un platou vast şi parcă arid, invadat de umbrele nopţii. Rămas în urmă, monumentul roman se înscrisese de acum, pentru mine, în cotidianul Dobrogei de azi. Intram în Băneasa. O TABĂRA ÎN INIMA STEPEI... Aeroport ?... Numele se suprapune vrînd-nevrînd, cu cealaltă Băneasă pe care am lăsat-o pe Dîmboviţa. Pe coasta delului, dominînd platoul care se întinde spre sud, lucesc în lumina becurilor electrice cîteva hangare. Nu mă înşel. Aliniate pe pîrtiile de beton, cel puţin trei escadrile de păsări cu aripile întinse. Au poposit chiar acum de pe drumurile aeriene, iar fuselajul şi aripile strălucesc încă de văpăile înfruntate sus. Dincolo de plafonul de noii a dogorit biruitor soareie de martie, în care noi, cei de jos, nu ne-am putut auri. Ne apropiem. Sînt combinele S.M.T.-ului Băneasa, scoase într-adevăr din hangare, acum cînd vremea s-a mai limpezit. îmi întregesc totuşi senzaţia de aeroport. Clădirile moderne ale Staţiunii sînt dispuse, pe laturile unei mari incinte, iar noaptea, de jos din sat, probele de motor, duduitul tractoarelor, care pornesc sau se întorc de pe cîmpuri, îţi aduc în ureche zgomotul virajelor de avion. Caut satul. Pustiu. Autobuzul coboară din nou într-o vale de întuneric, apoi stopează brusc. — Ce-i aici ? — Băneasa !... Mi-e ruşine să mai întreb dacă aici se află centrul raional. Observ că vreo cîţiva pasageri părăsesc totuşi maşina. Au coborît şi şoferul şi controlorul de bilete. Cobor şi eu. în luminile care s-au aprins, descopăr în sfîrşit „aşezarea". E vorba despre un sat, despre un sat dobrogean, dar totul parcă stă aici sub semnul provizoriului. Uliţa pe care merg, e pusă sub pavăza unei coaste de deal ruinat. Casele, deşi vechi, par aruncate Ia întîmplare, aşezate în pripă, abia încheiate. Cercetez vreo cîteva gospodării. Dispun de tot ceea ce poate să-ţi dea imaginea prosperităţii : ziduri de piatră, porţi tari, grajduri bune, acoperişuri de olane, pe unele din ele văd chiar antene radio. La Sfat şi la Partid nu se află decît oamenii de legătură, toţi activiştii sînt pe teren... Era luminată numai Casa de Cultură, de unde răzbăteau frînturi dintr-un cîntec dobrogean. Am ascultat. Cînta formaţia corală, care era în repetiţie. Am distins nişte voci bărbăteşti şi un solo suav de fată. 50 — Kiamil !... Tresar. — Tovarăşe Kiamil ! îl privesc surprins pe omul scund de lîngă mine. Rîde cu toţi dinţii şi-mi mtmde mina O mînă aspră, noduroasă, a cărei căldură o simt abia m stnngerea bărbătească. Mă stinghereşte, totuşi, această manifestare de prietenie adresată altcuiva. — Nu sînt tovarăşul Kiamil. — He, he ! _ îmi recapitulez în gînd trăsăturile feţei. (Obraz prelung, tuciuriu par negru şi aspru, ochi drepţi, dar poate modificaţi de surpriză) Asi putea sa fiu tovarăşul Kiamil. v p AŞ — Aţi spus că vă întoarceţi... — N-am putut să mă întorc... — Am făcut însămînţările artificiale singuri ! — Singuri ? • " -?a'" ^m aVUt ,tmsa' am primit de la raion material diluat. Pavel An fLmSU I bu?? mine să întrebuinţeze instrumentele... Au făcut de doua ori şcoală la Poarta Albă. — Va să zică... ■i ~.Pa-nAm.însamînţat tot lotul. 2300 de oi... Stiti, cum merg fătă-nle ? Cite 40 chiar 60 pe zi... Am venit acum să vedem dacă n-am putea obţine un berbecuţ Merinos de la Palas... Unul mic, abia fîtat îî creştem noi !... Poate puneţi o vorbă... I-am spus că nu sînt tovarăşul Kiamil, dar omul a rîs. Mi-a adus argumente, mi-a povestit isprăvi la care luasem parte, mi-a făcut programul pe zile al şederii mele în gospodăria lor colectivă. Nu se putea sa nu fiu tovarăşul Kiamil... p — Sau, v-aţi schimbat numele ? — De ce să mi-1 schimb ? — Spuneţi că nu vă cheamă Kiamil. — Da, nu mă chiamă Kiamil. N,,^îĂiVn??!A ~ DU/ă ° VI'eme' în care m"a cercetat neîncrezător: — JNu sinteţi dm Agigea ? — Nu. S-a scărpinat în cap, necăjit. — Aş fi avut mare nevoie de tovarăşul Kiamil... El îi cunoaşte bine pe cei de la Palas. - Şi tresărind: - Dumneavoastră nu-i cunoaşteţi ? Am intrat împreună la un bufet, unde mai erau nişte oameni cu treburi la centru. La intrare, lîngă şosea, cîteva şarete cu cai buni de singe arab, şi cîţiva cai de călărie, cu frîiele priponite de un gard — Noroc ! & — Noroc ! Cîţiva oameni voinici, bine îmbrăcaţi, după aparenţă brigadieri sau preşedinţi de colective, se întorc şi ne dau bineţe. — Spune, Ismaile, nu seamănă dînsul cu Kiamil ? — Da, semănaţi cu Kiamil ! — Zău ?! — Da !! 51 Hai noroc ! După o pauză mai lungă şi după ce îi ascult vorbind despre treburile care i-au adus la centru : — Tot cu moşul aveţi treabă ? — Da, tot cu el. Mă întreb în gînd, cine o fi moşul, acest om al cărui nume e spus cu familiaritate, dar şi cu infinit respect. — E greu să-1 prinzi... Toată ziua peste cîmpuri. E ca vîntul. Se întoarce peste tine cînd nu gîndeşti şi te prinde dezbrăcat cînd dai să te fereşti mai mult de el. — De ce să te fereşti ? -- Vine vorba... M-am trezit într-o noapte cu el, pe la unsprezece. Ce faci, cum îţi merg treburile ? M-a atins unde mă durea mai mult... Nu aplicasem pînă atunci contractele individuale. Vorbim mai departe despre moşul acesta care a început să capete şi pentru mine dimensiunile la care îl ridică oamenii din jur. între timp, pe lîngă noi se scurg, într-un du-te-vino permanent, oameni după oameni. — Aveţi un loc pînă la Beilic ? — Nu, e maşina plină !... Pleacă mai tîrziu o motocicletă spre Mîrleanu. Afară, caii bat din copite, nervoşi. Au căpătat nelinişti de om. îşi somează stăpînii după legea locului. Ieşim. S-au aprins luminile la toate blocurile din piaţa raională. — A venit moşul ! OMUL ÎN LUPTĂ CU SECETA îl privesc îndelung pe omul acesta înalt, bine legat, cu faţa arsă de soare, arămită de ger şi de vînt. Are într-adevăr părul alb. Dar e departe de a fi un „moş". Are în gesturi o sprinteneală de adolescent. Ochii, foarte albaştri, nişte picături de cer, iradiază o nesfîrşită curiozitate, aproape o poftă de a vedea, de a pătrunde şi înţelege... Nu-1 mai pot concepe obosit. De-asupra sprîncenelor tot albe, o frunte înaltă, senină, stăpîneşte tumultul emotiv, ca un rezervor de pondere şi calm. — Mai putem discuta ?... E ora 11 şi 20 ! E ora în care, la Băneasa, se poate discuta în linişte. Avem aici un regim mai special. — Un regim de tabără ! — într-un fel, da ! Răspunde la cîteva telefoane, aranjează cîteva treburi curente, pentru a doua zi. Aprind o ţigară. M-a cuprins şi pe mine febra din jur. Aud afară, pe şosea, zgomot de maşini, glasuri care mă previn iarăşi că nu mă aflu într-un sat. Trecem lîngă harta pe care e marcat şi raionul. — Vedeţi ?... Băneasa se află în centru... La Adamclissi, la Ostrov, la Oltina sau oriunde în altă parte, ar fi fost poate mai comod. Ne aşezam pe temeliile vechi. Alergam, mai mult, dar unii din noi s-ar fi odihnit la întoarcere mai bine... Aici totul a trebuit luat de la început, de la primul ţăruş. Ca de altfel în tot raionul... 52 îmi arunc ochii peste relieful raionului, peste aşezările lui, peste punctele care marchează avuţii. Pînă mai ieri, unul din cele mai sărace raioane din Dobrogea — teritoriu de silvo-stepă, dealuri, văi abrupte, coline care se ţin lanţ, cernoziom degradat, vaste zone inundabile pe lîngă Dunăre, improprii chiar pentru păşune. — Nu e o metaforă, dacă spun că singura avere de odinioară a acestui teritoriu era monumentul de la Adamclissi, ale cărui basoreliefuri se află la Bucureşti. Trecusem pe lîngă monument mai înainte cu cîteva ore. îl admirasem, într-o reculegere favorizată de clipa unică a luminii, tulburată însă, curînd, de trepidaţia contemporană din jur. — Numai că oamenii din fosta plasă Traian erau nesimţitori fată de această avuţie, care practic nu însemna nimic pentru ei... Nu mă refer la procentul neştiutorilor de carte, care bătea recordul pe Dobrogea ; mă refer la sărăcie. La sărăcia lucie ! — Sînteţi dobrogean ? — îl întreb. — Da, din Constanţa... Am o oarecare competenţă cînd vorbesc de sărăcie. Am fost muncitor. Am lucrat în port... Am apucat vremea cînd oamenii se încăerau pentru un sac zvîrlit de vătafi, cum se încaieră cîinii pe un ciolan. Cine apuca să zmulgă sacul şi să-l care în spate, însemna că lucrează... îi privesc mîinile puternice, mari, viguroase, mîini supuse muncii de timpuriu. Mă observă. Aranjează nişte hîrtii pe birou. — ...Tata era tot muncitor. Numai că ne-a lăsat repede, n-a rezistat, iar greutăţile au trecut asupra noastră, a copiilor... Se spunea că aici în Dobrogea e raiul pe pămînt. Oamenii din toate colţurile ţării veneau la noi, mînaţi de sărăcie, cum se duceau odinioară ardelenii în America... Parte din ei au mai rămas încă pe aici. Au gustat din raiul vechi. îmi vin în minte imaginile din dimineaţa acestei zile. Vitrinele cu fructe din Constanţa, lăzile cu nuci şi mere Jonathan de lîngă Co-badin, fetiţa aceea culegînd de pe ciorchini, boabe zaharisite de Afuzali. — Poate vă închipuiţi că am stat grozav cu vitele ? Era o faimă veche şi falsă. Faimă care răspundea măsurilor de pe atunci... Vacile de lapte, slăbănoagele sure de stepă, nu dădeau mai mult de 300—400 de litri pe cap de vacă într-un an. în statistici figurează printre bogăţii şi cei 993 de bivoli (nouă sute nouă zeci şi trei) şi cele 1571 de capre (unamiecinci sute şaptezeci şi una), nişte cifre pe care le voi ţine minte toată viaţa !... Şi cei 1208 (una mie două sute opt) stupi sistematici, ca şi cei 2510 stupi primitivi, buduroaie getice (în total 3718 pentru un judeţ !). Populaţi suprafaţa de 6.910 kilometri pătraţi a judeţului Constanţa (după organizarea administrativă din 1938), — populaţi deci, acest vast teritoriu, cu cei 993 de bivoli, cu cele 1571 de capre, cu turmele sălbăticite de porci stocii şi băltăreţi, cu cele cîteva ciurde de vaci care nu dădeau un litru de lapte pe zi. Adăugaţi şi cei 3718 stupi sistematici şi primitivi — şi aveţi o imagine completă a bogăţiilor de odinioară ale acestui ţinut. (Invit la un control al actelor, după „Enciclopedia Romîniei", prefaţată de însăşi Majestatea Sa !). Din minuţioasa inventariere a bunurilor supuşilor scapă numai miţele, purecii şi cîinii, poate 53 mai mulţi în Dobrogea decît aiurea, dar neglijabilă pentru vistieria regală. Raportaţi aceleaşi bunuri de cei aproape 300.000 (trei sute de mii) de locuitori ai aceluiaşi judeţ, adunaţi în cele 210 sate şi aşezări urbane ! — Raportul ar fi totuşi scandalos de inexact, — mă corectează omul de lîngă mine, cu care discut acest tablou copleşitor. — Nu uitaţi de repartiţia acestor bunuri, pe atunci... Grosul lor intra în cîteva zeci de buzunare, necăjiţilor rămînîndu-le într-adevăr doar mîţele, purecii şi cîinii... Şi, nu ne uitaţi pe noi, cei de aici, din fosta plasă Traian, care-aveam pe atunci o situaţie aparte ! Din cele 1571 capre, am impresia că va trebui să se scadă o mie şi să ni se lase restul. Iar dintre stupi, ar trebui să ni se lase mai puţin de o treime şi numai buduroaie !... Asta e de fapt cam tot ceea ce s-a moştenit după Eliberare, şi controalele noastre statistice o confirmă. Omul că părul alb vorbea ca un specialist în problemele de economie agrară. Folosea date din memorie, reproducea fără dificultate lungi coloane de cifre şi procente şi numai uneori, ca să întărească argumentaţia, deschidea cîte o carte. Nu avea pretenţiile cercetătorului de bibliotecă şi nici rigiditatea de expresie a omului de la catedră. Expunea faptele cu bonomia discuţiei, cu bonomia omului stăpîn pe chestiunea unei lupte şi care îşi permitea, în răgazuri, humorul cu cifrele. — Aţi reţinut numărul de capre ? — a reluat el, mai tîrziu. — E bine de ştiut că vaca săracului era capra. Cele 1571 de capre din judeţul Constanţa, ar fi pledat, după statistică, pentru un număr infim de săraci. Nu-i aşa ?... Ei bine, cunosc foarte multe familii care se puteau considera bogate dacă aveau o capră. Tovarăşul meu de convorbire zîmbeşte. Are un zîmbet de amărăciune însă, care rămîne pe colţul buzelor ca o umbră. Şi zîmbetul şi amărăciunea au o direcţie precisă. Rîde cînd pomeneşte aceste date, cu adevărat scandaloase, pentru producţia unei provincii, şi se înfioară de o tristeţe nemărturisită, citind sub ele starea deznădăjduită a oamenilor. Observîndu-1, îmi dau seama că omul stăpîneşte tot acest tablou nu ca un profesor, ci ca un combatant. A studiat atent fiecare cifră, fiecare procent, cum studiază un strateg un cîmp de bătaie. A analizat, a socotit, a calculat. A înţeles pe dedesubt întregul mecanism al exploatării şi sărăciei, înarmat cu ştiinţa de a-1 distruge. L-a distrus. Acum toate aceste cifre stau ordonate şi inutile, ca nişte gîngănii înţepenite într-un insectar. îmi prezintă şi ultimele „piese". — Ştiţi cîte tractoare erau în trecut în tot judeţul Constanţa ?... Numai 119 bucăţi ! în plus, 124 de batoze şi 130 de secerători-legători !... Nu pot fi raportate la suprafaţa arabilă a întregului judeţ. Le deţineau şi le foloseau în exclusivitate cîţiva proprietari. — Restul ? — Restul, adică toată lumea, zgîria pămîntul cu plugul primitiv. Se puneau la jug şi vacile de lapte... Cine avea ! Numai caprele nu se puneau la jug... Ce arătură se putea face în asemenea condiţii ? Ce semănături !... O treime din pămînturi rămînea pîrloagă, cotropită de scaieţi şi mărăcini. 54 Văzusem înainte de război o locomobilă, în stepa de la Negru Vodă. Am remarcat-o la o haltă cu mai mulţi ţărani care au trecut Ia ferestrele vagonului, curioşi... Dihania de fier scurma pămîntul, înain-tînd greoi, scoţînd aburi şi flăcări pe nări. A comentat-o toate lumea. S-au risipit tot atîtea vorbe şi tot atîtea uimiri, ca şi cînd acolo ar fi căzut din cer un aeroplan. Dar locomobilă s-a oprit. S-a oprit peste puţin şi locomotiva, într-o staţie... Am regăsit dihania la întoarcere, tot acolo, cu roţile îngropate în pămînt şi nimeni nu i-a mai dat nici o atenţie. Se înscrisese în monotonia de lut a pustiului... Povestesc întîmplarea şi omul rîde. Adaugă încă vreo cîteva întâmplări similare. — Mi se pare că faceţi agricultură de cel puţin două milenii, — îi spun. — Vedeţi, a trebuit să înfrîngem două milenii de înapoiere, în cîţiva ani... Practic, facem agricultură ştiinţifică pe întreaga suprafaţă arabilă, abia de la colectivizarea totală ! De prin 1957... Cîţi ani sînt de atunci ? — Şi rezultatele ? — Modeste... Destul de bune pentru început. Am triplat producţia la cereale faţă de procentele din vechea Dobroge... De la 400 kg de grîu la hectar în 1938, la cele peste 1500 kg. de azi este totuşi un salt. — Un salt uriaş ! — E un punct de plecare promiţător... pe care vechea Dobroge nici nu le visa. Să produci 30.000 kilograme de sfeclă la hectar sau 20.000— 25.000 kg. porumb siloz, sînt fapte care ar fi putut tulbura pur şi simplu minţile... Numai cîteva gospodării colective deţin stupii pe care îi aveau odinioară un întreg judeţ... Vitele noastre sînt iarăşi o mîndrie. Producţia de lapte s-a triplat chiar faţă de trecut... Şi nu uitaţi că a mai fost şi secetă... Omul s-a încălzit. Vorbindu-mi despre faptele de azi, ochii lui s-au umezit, învioraţi parcă de o rouă matinală. Deobicei, ochii albaştri au o frumoasă inexpresivitate, sînt cristalini şi reci, emoţiile rămîn dincolo de ghiaţa lor nobilă, dar ochii omului cu părul alb au căpătat acum o lumină specială, — s-au făcut umezi de emoţie şi bucurie. îi revine din nou aceeaşi amărăciune, care-i umbreşte colţul buzelor : — Eh, dacă n-ar fi fost seceta... — Seceta ?! — O secetă locală. Ne-a dat mai ales nouă de furcă, celor de la Adamclissi... Vedeţi, noi n-avem pămînturile de la Negru-Vodă ! Aveam să mai aud această replică, spusă de preşedinţii de colective sau de brigadierii din întregul raion. Cei de la Negru Vodă au pămînturi întinse, netede ca o pînză, să faci agricultură acolo e o bucurie ! „Daţi-ne nouă pămînturile voastre şi tăiem Bărăganul", — spun cei de la Adamclissi, iar ceilalţi le răspund : „Nici o grijă, îl tăiem şi noi !" în întrecerea între raioane, Negru Vodă se află pe primul loc, urmat la mică distanţă, dar la o mare şi constructivă rivalitate de raionul Adamclissi. Ecourile acestei „rivalităţi" ajungeau şi aici. — în fond şi noi şi ei sîntem raioane cerealiere !... Ei beneficiază de un pămînt mai bun, dau statului mai multe grîne ca noi, sînt grînarul dobrogean... Nu-i uşor să te întreci cu Negru Vodă ! Noi cu rîpile şi 55 coastele, ei cu pămînt ca-n palmă, noi cu cele mai slabe producţii odinioară, ei orişicum mai săltaţi... în plus, peste noi vine şi seceta !... — Cînd a fost asta ? — Mai la început. Tocmai atunci cînd luam startul... cînd ne-ar fi trebuit un an bun, să prindem chiag din primele clipe... Nu e uşor să porneşti cu un asemenea handicap. Bănuiam că omul, călit în experienţele adesea dure ale muncii de teren, simplifică iarăşi cuvintele, dînd lucrurilor grave şi accidentelor tonul faptului cotidian. Un explorator îşi povesteşte trecerea prin nişte cataracte sau escaladarea unui masiv, cu aceleaşi cuvinte ca şi un pieton care străbate în pas de plimbare un parc. Devenisem atent. Ştiam că secetele din vechea Dobroge atingeau proporţii de apocalips. în Dobrogea, seceta şi sărăcia îşi dădeau mîna, se sprijineau reciproc, nu ştiai bine cît strică una, cît cealaltă... Seceta n-o poţi combate cu sărăcia, e tocmai aliatul ei. Vedeam direct cum este tratat un fenomen natural, nu numai prin înţelesurile lui fizice, dar mai ales prin implicaţiile sociale. Seceta devenise pentru omul acesta un fapt sociologic. — Eram în toiul colectivizării. Ne luptam tocmai să scăpăm oamenii de sărăcie, să-i facem să apuce drumul belşugului, cînd pică seceta... A oftat. A oftat din toată fiinţa. Mi-am dat seama că în planul strategic de luptă al acestui om intervenise un fapt, capabil să răstoarne tocmai această ofensivă de mari proporţii împotriva mizeriei. A retrăit cîteva secunde, poate la fel de intens, sufocarea de atunci. — Cum să vă spun, în toţi anii precedenţi, producţii slabe. Gospodăriile astea individuale sînt ca viţeii de soi prost, oricît le-ai da, oricît i-ai hrăni, nu prind carne... Cheltuise statul nostru mult pentru ele. Credite, ajutoare, asistenţă ştiinţifică, S.M.T.-uri, exemplul gospodăriilor de Stat, toate ca să le facă să salte şi să producă mai mult... După o vreme şi-au dat seama şi ţăranii. Cei întovărăşiţi cîştigau mai bine, aveau rezultate frumoase şi colectivele înjghebate destul de recent... începuseră oamenii să se mişte, mereu mai mulţi, către progres... — şi cu un fel de nostalgie reţinută, mai mult înverşunare : — Ce bună treabă era, dacă nu venea seceta ! — V-a putut seceta opri ? Omul s-a oprit să răsufle. — Staţi, staţi să vedeţi... — A zîmbit, cu un reflex stins de lumină în colţul buzelor. — Nu e chiar atît de uşor. Intervenise un duşman pe care nu-1 socotisem şi împotriva căruia nu eram pe atunci pregătiţi să luptăm. Ştiţi ce este o secetă ?... începuse seceta. încă de prin vară. încă după seceriş, un seceriş destul de slab, guzgănimea şi şoricăraia pămîntului se abătuseră peste cîmpuri după sămînţă. Semn de secetă mare... Cererile pentru gospodării au început să scadă. Semn şi mai rău... Vine la mine un om, un tovarăş dintr-un sat, vine şi-mi zice : „Sîntem aproape de inaugurare, trebuie să adunăm fondul de sămînţă de la membrii şi oamenii refuză. Refuză să mai bage sămînţă în pămînt... E fier pămîntul. Unde să pui sămînţă ? S-o zvîrli în vînt ? Iei de la gura copiilor vagoane de grîu bun, ca să-1 arunci focului ? Ce facem, ne putem lua răspunderea ?"... Nu înţelegeam prea bine. „Ne putem lua răspun- 56 derea, repeta omul, că sămînţă asta n-o aruncăm degeaba în pămînt ? Ai noştri sînt dobrogeni păţiţi, ştiu cînd vine vremea de nu mai dă pămîntul nimic..." L-am mustrat ! Tu îţi iei răspunderea dacă la toamna viitoare oamenii voştri n-au să aibă pîine pe masă ?... „Ştiu, dar oamenii spun că mai bine să moară de foame fiecare de capul lui, decît să se vîre în gospodărie şi să piardă sămînţă..." Convingeţi oamenii — îi spun — să aducă sămînţă ! Săptămîna asta inaugurăm gospodăria colectivă. Poate o să fie numită „Belşugul". S-a inaugurat gospodăria în plină secetă. Mă întrebau toţi de ploaie „ce facem, tovarăşe, cu pămîntul ? Spuneţi-ne, cînd vine ploaia ?"... M-am întors cu ochii orbiţi de colb, încins de arşiţă, obosit. Nu te puteai opri undeva să ceri o cană cu apă, fără să te întrebe, pînă şi copiii, cînd vine ploaia... Ce puteam face ? împărţeam încredere, îndemnam oamenii, îi făceam să gîndească înainte. Dar cum ? Ce le puteam promite ? S-a oprit iar. A respirat profund de cîteva ori. Retrăia acele clipe de încercare. în clipa lungă de repaus, am simţit cum ţiuie liniştea. — Ajunsesem la un anume moment, să mă apese greu răspunderea... Mă opreau oamenii pe cîmpuri, ieşeau înaintea maşinii, veneau de la patruzeci de kilometri pînă aici la raion. Ce facem, tovarăşe, ce facem ?... Cerul era tulbure de praf, cum e piatra vînătă... Ce facem ?... Am mai făcut un consult de tehnicieni ! Cum putem combate seceta, cum putem să facem mai puţin dezastruoase urmările ?... E greu, foarte greu, îmi spuneau. Sîntem la o răscruce. Seceta se poate combate în condiţiile unei agriculturi ştiinţifice, organizate temeinic, cu o minimă tradiţie a belşugului care să facă abia simţite trecerile de la anii buni, la anii mai slabi. Dar noi ?... Ştiam. Aveam pămînturi slabe şi secătuite, prin proasta îngrijire de parcelele individuale. Gospodăriile colective erau tinere, unele aveau încă mari greutăţi de organizare, nu apucaseră să prindă cîţiva ani buni. Mă sufocam şi eu. N-am simţit cînd mucul ţigării îmi ardea degetele. Omul de lîngă mine s-a oprit să respire din nou. Şi-a trecut batista peste fruntea umedă. Se făcuse cald în odaie. în ferestre lucea o lumină confuză, ca piatra vînătă. — Iarna a fost goală... Una din iernile dobrogene obişnuite, dar cu vînt aprig, vînt uscat şi rece : 25 de metri pe secundă. Se ridicau pulberile pînă sus. Pe şosele troiene de colb... „Ne zboară pămînturile şi semănăturile", spuneau unii. O să cărăm pămînt din altă parte... „Dacă mai ţine aşa, ajunge vîntul pînă la stratul sarmatic, pînă la piatră, la secetă veşnică..." Staţi, n-o luaţi aşa, nu putem să ne lăsăm biruiţi !... Am mai băgat o dată tăvălugele pe cîmpuri să presăm pămîntul. Tractoriştii lucrau ca în Sahara... Ţin minte că mi-au ieşit nişte bătrîni înainte, eram pe cîmp, la Valea Rea, şi s-au crucit. Li se părea că sîntem nebuni... V-aţi înscris în colectivă ? Nu ! De ce ? „Nu vedeţi ce blestem e pe capul nostru ? Poate că murim !"... înscrieţi-vă, măi, oameni buni, puneţi mîna, ieşiţi pe cîmp, haideţi... Să ne apărăm cu toţii şi să înfrîngem seceta !... „Cum s-o înfrîngi ? Seceta e un blestem, tovarăşe, n-ai ce-i face, e pedeapsă de la Dumnezeu !..." 57 Aici sînt în joc nu numai semănăturile, nu numai existenţa unei familii, ci însuşi drumul nou în viaţă al unor oameni. Seceta zdruncinase aici încrederea într-o idee şi această încredere trebuia salvată în primul rînd ! Poate aceasta era semnificaţia acelor acţiuni, considerate de unii drept nebuneşti, dar care s-au soldat pînă la urmă, cel puţin cu un rezultat moral ; oamenii veneau alături de cei care le înţelegeau încrederea. Şi încrederea o purtau comuniştii. — Mi-am dat seama că trebuie să fim mereu trezi, mobilizaţi în permanentă acţiune — Pilda gospodăriilor puternice, îndîrjirea fermelor de stat care îşi apărau cu vitejie culturile, eroismul cu care lucrau tractoriştii au clintit multe minţi. Ce ştiu ăştia de lucrează ca nişte apucaţi ? Ce semne au ? ! ...S-au apucat fără nădejde unii, alţii lămuriţi de îndemnul nostru, să lucreze alături de noi... începeam să sperăm. Dar seceta se rostogolea mai departe... în primăvară au început să ne cadă vitele... Trebuia să ne luptăm acum să salvăm parcul de animale... „Daţi-ne voie să intrăm cu vitele în păduri ! Cad oile, se clatină boii de muncă, vacile n-o să mai deie lapte !"... Nu se poate, avem nevoie de păduri. Seceta trece, iar după dînsa vreţi să ne moară pădurile ? Avem păduri puţine, cîteva pilcuri de copaci, nu vă daţi seama ?... „Lăsaţi-le să roadă muguri şi coajă, păduri plantăm noi, după asta !"... Nu se poate, le spuneam. Pădurile cresc greu. Aici la noi cresc foarte greu păduri. Vreţi sau nu s-o scoatem la capăt ?... „Lăsaţi acu', nu ne mai certaţi — îmi ziceau ei — uitaţi-vă cum ne ceartă vremea !"... Ne ceartă vremea sau neprevederea ? Gîndiţi-vă !... „Ştim, aveţi dreptate, dar aju-taţi-ne ! O să ne fie seceta asta învăţătură de mine. Cine bănuia că şi seceta poate să fie o şcoală ?... O şcoală din care dacă ieşim, apoi mai trăim o viaţă !... O să ştim de-acum să trăim altfel"... S-au luat măsuri pentru ajutorarea celor mai loviţi. Nu mai era doar ca altădată, cînd oamenii n-aveau nici un sprijin şi piereau lăsaţi în voia vînturilor !... Acum, problema care se punea era să-i mobilizezi să menţină cu ori ce preţ culturile, să-i organizezi din mers în lupta împotriva secetei, pentru care nu erau în nici un fel pregătiţi... I-am îndemnat din nou pe comunişti să convingă oamenii să vină în gospodăriile colective, i-am îndemnat pe colectivişti să continuie munca, s-o facă mai bine decît în orice an normal... S-au supărat atunci unii pe noi, iar ne-au socotit nebuni. „Ne chemaţi la belşug şi ne închide poarta seceta ! Care belşug, ce belşug să fie, cînd e pămîntul cremene ?"... Dar după ploaie ? — întrebam eu. O să avem ploaie, o să avem ani buni, ca şi alţi ani, de ce să staţi la o parte şi să vă uitaţi cum ceilalţi se bucură ?... „Ah, dac-ar veni o ploaie !" oftau ei... O să vină şi ploaia... îl obosise parcă evocarea. Emoţiile grozave ale acelor zile îi vibrau încă pe chip şi simţeam asta din congestionarea nervoasă a feţei. Nu fuma. Asta poate i-ar fi dat clipe de siguranţă şi calm în plus. — Visam noaptea ploaie... Mă trezeam fericit, alergam la fereastră, o deschideam şi rămîneam mut. Mă izbea colbul... Plecam iar pe teren. Scormoneam în colb şi găseam colţul griului palid. Boabele stăteau 58 uscate, ca în hambar... Totuşi, trebuia să menţinem ritmul lucrului, mai mult, să-1 intensificăm. La Oltina, discutam cu preşedintele planul de perspectivă al gospodăriei, cînd intra peste noi în birou un grup de bătrîni : „Oameni buni, de planuri vă arde ? ! Voi staţi şi faceţi planuri şi e prăpădul pe noi ! Daţi dispoziţie să iasă lumea cu icoanele pe cîmp ! Să se scoată praporii, să se tragă clopotele, să ieşim cu preoţii în odăjdii, să ne rugăm ! Nu se mai poate, e blestemul lui Dumnezeu !"... M-am înfiorat. Asta însemna că răbdarea atinsese marginea. Oamenii, mai ales bătrînii, nu mai sperau în ajutorul nostru şi erau gata să se întoarcă înapoi, la mijloacele tradiţionale. Seara, la raion, activiştii mi-au povestit că şi în alte sate bătrînii se pregăteau să iasă pe cîmp cu icoane şi luminări... Ce să le mai spunem ? Explicarea ştiinţifică a secetei nu sătura, nu uda nici pămîntul, nu adăpa nici vitele. Trebuia ploaie !... De la Valea Rea, de la Gostat, primesc un telefon. Directorul mă anunţa că specialiştii cer să întoarcă cele 400 de hectare de grîu... Staţi, nu întoarceţi grîul ! le spun... Sînt 400 de hectare ! „Nu se poate să nu-1 arăm — îmi zicea el — specialiştii nu-şi iau răspunderea, ne spun că grîul este definitiv pierdut"... Nu-1 întoarceţi, v-o cer, aveţi încredere !... ,,Ne faceţi rost de o ploaie ?..." Ce să-i răspund ? ! Trecuse de 8 mai. Nici un nour pe cer. Aveam legătură permanentă cu Institutul Meteorologic, dar cei de acolo nu ne dădeau speranţe... Dar trebuiau să vină ploile de mai !... Am început să studiez curenţii atmosferici, să învăţ meteorologia. Aveam totuşi încredere, aici la noi nu e Sahara !... Cei de la Valea Rea mă somează să întoarcă grîul ! Mă somau şi alţii... Mai aşteptaţi ! Pentru 15 mai se anunţase, în sfîrşit, o ploaie. Parcă o comandasem eu ! De cîteva zile, din colbul de pe cer păreau că se adună nouri... Dar în 15 n-a plouat ! S-a făcut iar senin, seninul acela pîclos, de secetă... Arăm grîiele ! ? Mai aşteptaţi ! Un strop de umezeală dacă ne-ar fi venit, grîiele erau salvate... Dar s-a rupt cerul; s-a pornit dintr-o dată potop... N-am mai văzut de cînd sînt aşa ploaie !... A plouat, tovarăşe, cu clăbuci o săptămînă, şapte zile şi şapte nopţi nu s-a putut mişca vietate în întregul raion !... închipuiţi-vă, îmi venea să ies şi să mă scald în ploaie !... Ce să vă mai spun, au rămas activiştii pe unde i-a apucat, n-a mai putut ieşi nimeni pe teren, credeam că se scufundă pămîntul... Asta a fost ploaia din 18 mai ! Am răsuflat amîndoi uşuraţi. Omului îi rîdea faţa. Se luminase la chip, invadat de fericire, de parcă în încăpere s-ar fi ivit zorile. — A urmat un an bun ? — îl întreb. — De la ploaia din 18 mai n-am mai avut ani răi ! Am organizat ştiinţific belşugul. Oamenii s-au convins că nu mai pot rămîne sub vreme, la capriciile ei, au învăţat s-o domine şi să-i ia tot ceea ce le trebuie, poruncindu-i... Nu ştiu, dar vedeţi, într-un fel seceta asta şi tot complexul ei i-a dus la o eliberare morală, i-a făcut să renunţe la ceva, la ceva foarte important, din filozofia lor asupra naturii, din neînţelegerea pe care o aveau asupra fenomenelor din ordinea fizică... Asistam la apariţia pe scară de masă a unei noi atitudini, la saltul revoluţionar de la atitudinea îngenunchiată şi oarbă faţă de natură, la înţelegerea şi dominarea ei. Saltul acesta nu era conceput fără prefacerea radicală a întregului mod de producţie, fără şcoala morală a gospodăriei colective. 59 — Seceta a făcut loc belşugului — continuă omul, desmorţindu-şi braţele. — Griul, porumbul, laptele, vinul, mierea au intrat de mult în casele oamenilor noştri şi nu ca musafiri de sezon ! Sînt de-ai casei, nu-i mai poate clinti nimeni de acolo. Nici casele nu mai sînt încăpătoare pentru belşugul de acum ! Se fac pretutindeni case noi... Mergi pe uliţă şi te strigă omul : „Vino, tovarăşe, să vezi ce mi-am luat !"... Se bucură toţi ca nişte copii, îţi arată ce-au primit de la gospodărie, ce şi-au cumpărat. Uite, spun, mi-am luat mobilă... Sau radio sau bicicletă ! Adică, uite ce s-a întîmplat cu mine în ultimul timp, sînt cîteva !... Toţi ştiu că bucuriile astea n-au venit de la Dumnezeu ! — Şi ploaia ? — Ploaia din 18 mai ?... Mi-au şi zis unii după asta, spre toamnă, cînd se făcuse un porumb grozav şi erau viile doldora : tovarăşe, de unde ai ştiut dumneata că vine ploaia, că doară de !... cîte ceva mai ştim şi noi, şi nu-i atît de uşor s-o prevezi !... Le-am explicat că ce prevăzusem noi, comuniştii, fusese belşugul, belşugul pe care nu-1 puteam obţine decît pe drumul colectivizării, prin întărirea gospodăriilor colective... dar şi ploaia ! Rîdem amîndoi. Şi-a amintit de ea cu friguri de bucurie. — Halal asemenea ploaie, — a mai adăugat el. — Numai că ştiţi, o ploaie ca aceea de la 18 mai nu se poate comanda decît o dată la zece ani !... — Şi dacă aveţi nevoie mai de vreme ? Omul a rîs. In încăpere se făcuse ziuă. — Nu mai avem nevoie. A fost ultima ploaie pe care am aşteptat-o cu emoţii de ţăran. Sînt totuşi surprins : — Şi chiar nu mai aveţi nevoie de asemenea ploi ? — Nu le refuzăm... Bine-nţeles că sînt bucurii... Ne puteţi face rost de una pentru anul acesta ? Rîd şi eu. — E specialitatea dumneavoastră.... — Spun cuvintele cu foarte multă convingere, emoţionat chiar. Aveam doar în faţă OMUL CARE LUPTASE CU SECETA ! El zîmbeşte, deschizînd fereastra să intre aerul dimineţii. — Calificarea pe care ne-am străduit s-o cîştigăm, este lichidarea sărăciei. In asta intră şi prevenirea secetei. O asemenea calamitate n-ar obţine azi decît foarte puţin de la noi. Ieşim. încă de adineauri, de acolo de sus, de pe deal, veneau zgomote profunde, metalice, ca şi cum nenumărate avioane s-ar fi pus în mişcare... Porneau tractoarele spre cîmpuri... De la fereastră le-ai fi putut vedea, îndepărtîndu-se şi descrescînd, în şiruri de cocori. Băneasa ne-a primit cu larma ei matinală de tabără : — Vă miraţi s-o regăsiţi ? — N-a fugit... —- constat eu surprins, descoperind în lumina plină a zilei, cele trei blocuri de piatră şi mişcarea veselă a oamenilor pe şosea, pe uliţi. — N-o să fugă niciodată... — Da, n-o să fugă... 60 De aici, din această „tabără" se conduce cu abnegaţie şi înţelepciune toată lupta pentru schimbarea raionului, pentru belşug. Privind mai atent temeliile noilor construcţii, febra de şantier tînăr ivit aici în inima stepei, mi se pare că nu peste mult, alături de Tropaeum Trajani, Băneasa se va ridica într-o glorie la fel de trainică. Trebuie să mă despart de „moşul". E gata să se urce în maşină. — Unde porniţi ? — mă întreabă. — Pe urmele secetei. — N-o să le mai găsiţi; schimbaţi itinerariul !... Porniţi mai bine pe drumul belşugului. — O să vă dau un telefon. Poate totuşi mai e nevoie de o... — Nu mai e... A plecat. Sar şi eu în maşina de campanie ce mi s-a pus la dispoziţie şi pornesc pe căile belşugului. Dar opresc, m-a săgetat în inimă o întrebare şi trebuie să-1 prind repede... — Tovarăşe Stoenescu, staţi vă rog, numai o singură întrebare !... Ce s-ar fi întîmplat totuşi dacă ploaia aceea din 18 mai n-ar fi venit ? „Moşul" rîde. Numai o clipă însă, fiindcă devine iarăşi grav, deşi peste puţin zîmbeşte din nou. —- Asta-i o întrebare bună la „Cine ştie, cîştigă !" ...Ce s-ar fi întîmplat ? Nu vă pot răspunde pripit... în primul rînd continuam muncile cu eforturi sporite, ca în ori şi care an. Ne despărţim. Maşina zboară către Dunăre... încerc să văd ce s-ar fi putut răspunde în locul lui. Nu reuşesc. Mi-am notat în minte şi pe carnet fiecare replică din această noapte de pomină. îmi lipsea încă o cheie. Mi-a dat-o acum, la plecare... Răspunsul era simplu, ca un arc de oţel... S-a gîndit cred, încă din 17 mai ce-ar fi avut să răspundă dacă... ★ ...la întoarcere, în plin aprilie, zările se limpeziseră. Veniseră berzele. La Oltina, pe lac, navigau solemn lebedele albe. înfloriseră de mult migdalii la Ostrov. Coastele, rîpile, dealurile, odinioară sterpe, ale raionului Adamclissi, se îmbrăcaseră în văluri albe de mireasă... Au înflorit într-o noapte cele peste 2000 hectare de livezi, meri, peri, piersici, caişi, cireşi, — iar în cele 3000 de hectare de viţă, bobocii aşteptau să pleznească. Grîiele erau mari. Anul trecut unele gospodării obţinuseră peste 2400 kg. la hectar. S-au bătut chiar şi unele recorduri de la Negru-Vodă! Dar anul acesta ?... O gospodărie mică, gospodăria de la Beilic a devenit în numai două luni fruntaşă pe raion în producţia de lapte, pe cap de vacă furajată. O altă gospodărie, cea de la Făurei, formată şi din colectivişti turci şi tătari, a consimţit, în fine, să treacă la creşterea porcilor, — înfrîngînd prejudecăţile tradiţionale, şi a realizat într-un singur trimestru venituri fabuloase. La Oltina s-au născut în această primăvară peste 2000 de miei, dintre care 80 proveniţi din fătări duble... Iar la Straja, în 61 Negru-Vodă, o oaie a fătat patru miei graşi, un adevărat record dobrogean. Ce era de făcut ? Cei din gospodăria colectivă Tătaru, tot de la Negru-Vodă, i-au chemat la întrecere pe toţi dobrogenii pentru generalizarea şi depăşirea tuturor recordurilor atinse pînă acum !... L-am reîntîlnit pe „moşul". Am făcut un schimb sumar de păreri pe marginea ultimilor realizări. — Cine va fi în frunte, „Negru-Vodă" sau Adamclissi ? — Cine va fi în frunte va face un pas mai înainte, va contribui cu toate puterile, fiind model pentru ceilalţi, la înflorirea generală a Patriei! MEDREA CORNEL : Cercetătoare la Institutul de Cercetări Horticole. INIMA MEA ESTE O CURTE MARCOS ANA*) Măriei Teresa Leon I. Pămîntul nu este rotund. l~o curte pătrată unde oamenii se. invîrt sub un cer cenuşiu. 2. Visam că lumea-i un spectacol rotund- acoperit de cer, cu oraşe şi lunci, cu linişte, cu grîu şi sărutări, cu munţi, cu nuri şi. întinse *) „Luis îmi povestea în ultima lui scrisoare durerea şi îngrijorarea pe care o ai fală de cazul meu. Nu este unic, cum bine ştii, cu toate că e destul de tragic. Iţi mulţumesc. Vă mulţumesc tuturor celor ce vă gîndiţi la mine..." - aşa işi începe Marcos Ana, dintr-o închisoare dip Spania, una dintre scrisorile sale către scriitoarea Maria Leon, soţia poetului Rafael Alberti. Deţinut de foarte mulţi ani în închisoare pentru convingerile sale politice de către guvernul franchist, Marcos Ana devine poet în atmosfera sumbră a zăbrelelor, sub strigătul tragic al celor schingiuiţi, sub teroare şi speranţă în viitor. „Acum cîteva zile mi-a ajuns în mîini - nu ştiu cum a ajuns pînă la noi - o carte a ta, ..Povestiri despre Spania de azi". Mi-a plăcut foarte mult şi a fost ca un mesaj misterios venit de nu ştiu unde" - spune în aceeaşi scrisoare Marcos Ana. El şi-a intitulat unele dir. poezii „Rădăcinile luminii". Unele din ele ajunse cu mare greutate în afara zidurilor închisorii au fost publicate în numeroase reviste ale lumii. F.M.T.D. i-a editat unul trecut într-o cărticică elegantă strigătul scrisorilor lui către viaţă. închis de foarte tînăr : „Am trăit atît de puţin înainte de a fi închis, încît visul meu deja şi-a terminat amintirile de multă vreme de cînd dorm în închisoare", Marcos Ana îşi făureşte cultura în ceasuri tîrzii cînd toţi ceilalţi deţinuţi „se visează acasă cu soţiile şi copiii lor", citind puţinele cărţi care-i sosesc „misterios" cu ajutorul tovarăşilor lui care cred în aceeaşi stea : eliberarea Spaniei. D. N. 63 mări peste care vîslesc inimi şi corăbii. Insă, aici, lume a-i o curte. (O curte în care se invîrt oamenii fără libertate) i- Adeseori cînd mă-agăţ de zăbrelele de la fereastra mea, ating viaţa cu ochii, viaţa pe care o vise? şi îmi spun : „lumea-i ceva mai mult decît o curte şi aceste ziduri ameninţătoare unde stau chinuit". Şi aud colinele libere, aud foşnetul curgînd printre plopi, aud gălăgia albastră a rîului. „E viaţa" - îmi spun aromele şi cîntul de purpură al păsărilor. desfăşurat sub clopotul albastru al 7Jlei ca surîsul unui copil. însă trebuie să visez treaz (Viaţa mea este tăiată dintr-un vis care dă spre cîmpie) 4- Se luminează şi totul aici, - în afară de vis - este o curte : O curte în care se învîrt Oamenii fără libertate. Mi se pare că de-atîtea secole m-am născut între aceşti pereţi, că am uitat ce-nseamnâ lumea, am uitat cum arată arborii, am uitat că există dragoste, am uitat că există porţi fără cheie, am uitat că există porţi fără cătuşe Eu cred că totul aici - în afară de vis -este o curte (o curte sub un cer de mormînl, un cer zgîriat, tăiat şi împuţinat de ziduri şi paratrâznete). 5- Nici gîndul nu mai mă poate duce pînă la anii mei liberi şi totul, totul, totul, aici, - pînă la vis -este o curte. O curte în care se învîrte inima mea deschisă, inima mea goală, inima mea strigînd, inima mea care are forma cenuşie a unei CURŢI (o curte prin care se-nvîrt oamenii fără să obosească). în romîneşte de Darie Novăceami VASILE DOBRIAN : Greva 5 — c. 1351 65 -Aniversari ESTETICA ACTUALITĂŢII, A FRUMOSULUI AUTENTIC A. KOVACS La 13 iunie 1961, se împlinesc 150 de ani de la naşterea marelui democrat revoluţionar, filozof şi critic rus Vissarion Gri- ______ gorievici Bielinski. Cu acest prilej publicăm însemnările dc faţă privind două probleme legate de estetica sa. Prima se referă la moştenirea estetică a lui Bielinski în Romînia, iar a doua la actualitatea tezelor sale privind specificul conţinutului în artă. I Jmportanţa mondială a operei marelui critic şi filozof cus devine tot mai evidentă. Pe bună dreptate Fr. En-gels a atribuit criticilor revoluţio-nari-democraţi ruşi Cernîşevski şi Dobroliubov denumirea de „cai doi Lessingi socialişti". Această apreciere, formulată de unul din fondatorii marxismului, poate fi conferită pe drept cuvînt şi lui Bielinski - primul din pleiada acestor neînfricaţi luptători pentru o literatură şi artă combativă, pentru libertatea poporului şi progresul social. Importanţa mondială a lui Bielinski apare în chip evident atunci cînd mişcarea de eliberare din Rusia păşeşte în cea de-a treia perioadă de dezvoltare - perioada proletară - $i devine detaşamentul de avangardă al mişcării revoluţionare internaţionale. Este semnificativ faptul că V. I. Lenin 11 citează pe Bielinski atunci cînd vorbeşte despre importanţa mondială a revoluţiei ruse. Contribuţia importantă adusă de Bielinski la estetica mondială este actuală şi are o influenţă pozitivă asupra dezvoltării culturii atît în U.R.S.S., cît şi în ţările de democraţie populară şi din lumea întreagă. De altfel, Bielinski a exercitat o puternică înrîurire asupra unui mare număr de scriitori din multe ţări ale Europei şi Asiei, scriitori care au contribuit la înscrierea unor pagini remarcabile în istoria literară a acestor ţări. Influenţa operelor Iui Bielinski în Apus şi recunoaşterea importanţei marelui critic au putut fi consemnate încă de pe vremea cînd acesta era în viaţă. Afirmaţia se confirmă prin studiile recente despre Bielinski, în care se arată că numele marelui critic este amintit de nenumărate ori în paginile revistelor germane şi franceze, încă în deceniul al cincilea al secolului trecut. Mai mult. în acea perioadă au fost traduse în diferite limbi unele din cele mai importante articole ale criticului rus. Astfel, în revista „Jahr-biicher fur slawische literatur, Kunst und Wis-senschaft" (Analele literaturii, artei şi ştiinţei slave) au apărut în 1843, făiă indicarea numelui autorului, două articole ale lui Bielinski despre Puşkin, sub titlul „Studiu asupra istoriei literaturii ruse". Iniţial aceste articole fuseseră publicate în revista „Otecestvennîe zapiski", iar 66 traducerea lor aparţine savantului Jan Petr Jordan - de origine slavă, militant pe tărim obştesc şi literar. într-un număr din 1845 referin-du-se la Bielinski Jordan arată că „Otecestven-nte zapiski" a publicat despre literatura rusă o serie de articole minunate (herdiche), care caracterizează curentul progresist, „partidul mişcării revoluţionare". Jordan subliniază cu convingere şi entuziasm că ideile criticului corespund întru totul acestui curent, iar ideile exprimate în articolul tradus constituie de fapt şi „profesiunea lui de credinţă". Mai mult, în aceeaşi perioadă, Jordan ţine pentru prima dată în străinătate prelegeri despre literatura rusă, ce se bazau în primul tînd pe articolele lui Bie-linki despre Puşkin. Puţin mai tîrziu, în 1846, Jordan publică la Leipzig lucrarea „Istoria literaturii ruse" cu menţiunea „lucrarea a fost alcătuită pe baza izvoarelor ruse" de dr. I. P. Jordan. Această carte, care cuprinde 190 pagini, este o traducere oompletă şi exactă, - după cum arată M. Alekseev în numărul 56/1950 al „Lite-raturnoe nasledsvo" - a celor patru articole ale lui Bielinski despre Puşkin. Titlul dat de Jordan acestor articole nu a fost ales întîmplător. în acea perioadă însuşi Bielinski intenţiona să scrie un curs de istoria literaturii ruse, care conform concepţiei lui iniţiale trebuia să includă şi aceste articole închinate lui Puşkin. „Istoria literaturii ruse" tradusă de Jordan a avut o largă răspîndire în Apus şi a servit drept izvor principal multor literaţi care au studiat operele marilor scriitori ruşi. Unul din cele mai importante articole ale lui Bielinski, „Misterele Parisului", a avut un puternic răsunet în presa germană, deoarece, pe de o parte, el este străbătut de o critică ascuţită la adresa orînduirii burgheze şi a situaţiei mizere a poporului francez, iar pe de altă parte conţine o profundă caracterizare a unor scriitori din Apus. Acest studiu a fost tipărit în traducere aproape completă de către ziarul „Zei-tung fur die elegante Welt" (Ziarul pentru lumea elegantă) în august 1844, sub titlul „Eugene Sue în Rusia". Articolul este precedat de o caracterizare a revistei „Otecestvennîe zapiski" Şi a lui Bielinski, care este recunoscut ca un mare critic literar. Merită a fi menţionat faptul că autorul traducerii - R. Lippert - a primit articolul lui Bielinski înainte de apariţia lui în Rusia, ba chiar înainte ca el să fi trecut prin cenzură. într-una din enciclopediile larg răspîndite în Apus, Bielinski era caracterizat încă la mijlocul secolului trecut, într-un articol special, definin-du-i-se - în mare - profilul autentic, într-un mod puţin obişnuit pentru acele timpuri. Este vorba de vocabularul enciclopedic editat de F. A. Brockhaus din Leipzig, în anul 1857, într-unui din volumele suplimentare „Unsere Zeit. Jarbuch zum Conservationes Lexicon" (Timpul nostru. Dicţionar enciclopedic anual). în această ediţie se subliniază uriaşa importanţă a lui Bielinski pentru literatura rusă, pentru afirmarea şcolii lui Gogol, precum şi curajul şi măiestria criticului rus, care în pofida rigorilor cenzurii a răspîndit ideile înaintate ale timpului său, a demascat răul social generat de forma despotică a conducerii ţariste. în dicţionar se relevă că tovarăşii de idei ai lui Bielinski, după evenimentele din anul 1848, au fost exilaţi şi aruncaţi în închisoare de către regimul ţarist. în continuare se arată : „Viaţa acestui om genial care se distinge prin vaste cunoştinţe, printr-o rară măiestrie a stilului, nrin arzătoare dragoste de libertate şi dreptate a reprezentat un interesant fenomen în istoria literaturii ruse". Recunoaşterea făţişă a meritelor revoluţionare ale criticului rus, sublinierea geniaKtăţii lui de către presa străină de acum 100 de ani, constituie un fapt demn de relevat. Trebuie să amintim însă, că în următoarele ediţii ale lexiconului Brockhaus articolul despre Bielinski a fost modificat ; aprecierea generală a lui Bielinski nu mai era aceeaşi, importanţa lui era diminuată, întrucît ştiinţei burgheze nu-i erau pe plac concepţiile revoluţionar-democrate ale esteticianului rus. Bielinski este amintit şi în presa franceză de pe vremea cînd el mai era încă în viaţă. în legătură cu publicarea articolului „Modul de viaţă juridic al Vechii Rusii" de K. Kavelin, recenzentul revistei „La revue independente" scria că autorul articolului „face parte dia şcoala istorică nouă, care, în ultimul timp s-a situat în fruntea literaturii şi progresului în Rusia". Arătînd mai departe că studiul lui Kavelin face cinste acestei şcoli, se precizează că ea include în rîndurile sale renumiţi scriitori 67 (des litterateurs aussi distingues) ca Bielinski şi Granovski" (tevista franceză nu 1-a numit în-tîmplător pe Bielinski primul) ; în felul acesta se sublinia rolul important pe care-1 juca marele luptător în viaţa obştească şi literară din acea vreme. După cum se ştie, burghezia liberală a tăgăduit valoarea esteticii revoluţionar ^democrate a lui Bielinski. Toate atacurile tendenţioase ale burgheziei îndreptate împotriva revoluţionarilor democraţi au fost definitiv nimicite de Lenin în critica făcută de acesta publicaţiei „Vehi". Dar nu numai burghezia rusă, ci şi burghezia din alte ţări a căutat să diminueze importanţa personalităţii lui Bielinski, trecînd sub tăcere marea sa valoare. Mult timp ştiinţa burgheză s-a mulţumit să trateze critica lui Bielinski Ia nivelul cărţii lui Pîpin „Jizni i perepiska Belin-skogo" (Viaţa şi corespondenţa lui Bielinski) apărută în 1864, întrudt acesta caută să pună pe acelaşi plan -concepţiile marelui revoluţionar democrat cu concepţiile pozitiviste ale lui Taine - al cărui adept era însuşi autorul - şi ale altor critici burghezi din a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Este interesant de remarcat că „Operele complete" ale lui Bielinski, apărute sub redacţia lui Vengherov în ajunul primului război mondial, erau puţin cunoscute ştiinţei burgheze din Apus. Totuşi, în ultimii ani atitudinea oamenilor de ştiinţă din ţările capitaliste faţă de Bielinski s-a schimbat. în diferite istorii ale literaturii ruse au apărut o serie de articole şi lucrări despre Bielinski, iar în unele ţări au fost publicate chiar cărţi despre marele critic rus (Anglia, Germania, Japonia, etc.). Toate acestea mijlocesc literaţilor şi cercetătorilor progresişti aprecierea tot mai justă a moştenirii filozofice şi literare a criticului rus. în ţările socialiste, printre care şi ţara noastră, valorificarea moştenirii lui Bielinski se desfăşoară în cu totul alt spirit. în aceste ţări au fost traduse şi publicate majoritatea operelor lui Bielinski precum şi numeroase studii noi consacrate criticului. * Atitudinea literaţilor romîni faţă de moştenirea estetică a revoluţionarilor democraţi ruşi şi valorificarea acesteia serveşte drept mărturie şi vine să confirme importanţa mondială a înaltei culturi ruse din secolul trecut. Acest lucru dovedeşte că înaintaşii mişcării muncitoreşti ruse au avut o influenţă binefăcătoare asupra mişcării de eliberare a popoarelor din diferitele ţări, asupra dezvoltării literaturii universale. Ideile revoluţionare, estetica militantă a lui Bielinski, Herţen, Cernîşevski şi Dobroliubov, i-au înrîurit pe primii socialişti romîni, pe Zubcu-Codreanu şi Dobrogeanu-Gherea cît şi pe discipolii lor Raicu Ionescu-Rion şi G. Ibrăi-leanu. Literatura rominească de la sfîrşitul veacului trecut, legată de lupta de eliberare a poporului de sub jugul burghezo-moşieresc, atinsese un înalt nivel, cunoscînd o deosebită înflorire. Opera lui Eminescu, Coşbuc, Caragiale şi a altor mari scriitori, constituie în acelaşi timp fondul de aur al unei practici artistice fără de care nu se poate concepe posibilitatea apariţiei criticii lui Dobrogeanu-Gherea. Bazîndu-se pc operele scriitorilor mai sus citaţi, Gherea a putut deveni unul din cei mai populari critici din Romînia ultimelor decenii ale veacului trecut. Activitatea de critic literar a lui Dobrogeanu-Gherea este legată de mişcarea muncitorească din Romînia, aceasta dovedindu-şi - încă de la începutul apariţiei sale - influenţa binefăcătoare asupra dezvoltării literaturii şi culturii romi-neşti. Viaţa şi opera lui Dobrogeanu-Gherea este complexă şi plină de contradicţii. Pe plan teoretic, rolul hotărîtor în formarea concepţiilor pozitive ale lui Dobrogeanu-Gherea 1-a avut studierea de către acesta a operelor fondatorilor marxismului, Marx şi Engels. în articolele şi lucrările cu privire la activitatea lui Dobrogeanu-Gherea, cercetătorii contemporani (Savin Bratu, Sergiu Fărcăşan, etc.) subliniază legătura de idei existentă între criticii ruşi şi criticul romîn. Această influenţă poate fi demonstrată, pe de o parte, pe baza celor afirmate de către Dobrogeanu-Gherea însuşi în articolele sale de critică literară. în articolul „Idealurile sociale şi arta" Gherea combate părerea unui teoretician al „Junimii", 68 care afirma „că un ideal social nu e deloc necesar unui artist, ca atare". Vorbind despre importanţa ideilor sociale înaintate, Gherea demonstrează că lipsa acestora, sau mai precis influenţa ideilor conservatoare asupra membrilor talentaţi ai „Junimii", le micşorează influenţa pozitivă asupra societăţii. După părerea lui Gherea, în Romînia de atunci existau condiţii favorabile pentru înflorirea literaturii şi artei, dar după cum relevă tot el, şi pe bună dreptate, adevărata artă trebuie să fie pătrunsă de înalte idealuri sociale şi numai un bogat conţinut de idei înaintate poate asigura frumuseţea formei operei literare. Gherea se referă la cele mai importante perioade de înflorire a literaturii din Europa şi se opreşte în special la două din ele : în Germania lui Lessing îi citează pe Schiller şi Goethe şi în Rusia lui Bielinski şi Cernîşevski, pe Gogol, Turgheniev, Dostoievski şi alţii. Cu alte cuvinte, activitatea revoluţionarilor democraţi ruşi este prezentată de Gherea ca punct culminant al culturii mondiale. Această idee o foloseşte în lupta împotriva lui Titu Maiorescu, precizînd că în epoca respectivă literatura romînă, prin mentorul „Junimii", e împinsă nu către figuri ca Bielinski sau Lessing, ci către figuri opuse lor, cum era aceea a conservatorului Schopenhauer. Dar, arată Gherea, „ideile, principiile, idealurile conservatoare schopenhauriene nu pot să inspire o mare mişcare Uterară-artistică" Dobrogeanu-Gherea a fost un mare cunoscător şi un înfocat propagator al literaturii ruse şi a interpretat în mod just valorile ei. El citează adesea scriitori ruşi ca Scedrin, Nekrasov şi alţii. Pe Bielinski îl citează şi în articolul „Dostoievski", în care arată că primele nuvele ale scriitorului au fost apreciate în mod pozitiv de public, şi că „celebrul scriitor rus Bielinski i-a prevestit un viitor strălucit." Aprecierea lui Gherea se referă la înalta preţuire a lui Bielinski faţă de autorul „Oamenilor sărmani", exprimată în articolul „Petersburgski sbornik". Atît amintirile diferiţilor scriitori şi critici, cît şi declaraţiile personale ale lui Gherea, sînt ') C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, vol. I, pag. 225. o mărturie a legăturilor sale ideologice nemijlocite cu Bielinski, Cernîşevski, Dobroliubov. Totuşi, în articolele lui Gherea, datele concrete cu privire la aceste legături sînt relativ puţine. Afară de aceasta, cel care studiază opera marelui crd;ic romîn întîmpină greutăţi în atestarea documentară a folosirii de către acesta a textelor revoluţionarilor democraţi ruşi, deoarece marea majoritate a bibliotecii valorosului critic romîa s-a pierdut. în consecinţă, argumentarea pe bază de documente a gradului în care Gherea a folosit moşteniiea teoretică a revoluţionarilor-de-mocraţi ruşi se poate realiza numai prin confruntarea lucrărilor criticului romîn cu operele criticilor ruşi. în lupta sa împotriva esteticii idealiste, Gherea porneşte de la principiile materialiste ale esteticii revoluţionar-democrate şi în special de la ideea rolului înalt pe care-1 joacă arta în societate. Aşa se explică faptul că în centrul activităţii lui Gherea se află lupta împotriva teoriei „artei pentru artă" preconizată de Titu Maiorescu şi discipolii săi. în articolele „Personalitatea şi morala în artă", „Tendenţionismul şi tezismul în artă", Gherea valorifică unele idei din lucrările lui Bielinski, ceea ce demonstrează concordanţa concepţiilor lor estetice. Astfel, în articolul „Personalitatea şi morala în artă", în care polemizează cu Maiorescu, Dobrogeanu-Gherea scria că orice operă de artă oglindeşte neapărat personalitatea artistului. „Da, - afirmă Dobrogeanu-Gherea -opera artistică reproduce caracterul personal al artistului, şi sub „caracter" trebuie să înţelegem temperamentul, inteligenţa, simpatiile şi antipatiile, ura şi iubirea, bucuria şi suferinţa lui -toate înrîuririle mijlocului social în care trăieşte, a primit educaţie etc. Mai mult, o lucrare adevărat artistică nici nu poate să nu reproducă caracterul personal al artistului, bine înţeles dacă opera este destul de întinsă pentru a putea reproduce un caracter" ')■ Criticul este însufleţit de aceeaşi idee justă şi în articolul „Tendenţionismul şi tezismul în artă". Dacă opera de artă oglindeşte personalitatea artistului, atunci ea trebuie să includă inevitabil „într-un fel sau altul, tendinţele epocii în care trăieşte, ale societăţii în care trăieşte. 0 C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, vol. I, pag. 37. 69 Deci, artă fără tendinţă nici nu toate să fie. Artă fără tendinţă n-a existat, nu există fi nu va exista '). în continuare, Gherea arată că „poeţii mart în toate timpurile şi la toate popoarele au exprimat idei mari sociale fi cu cit au fost mii mari, cu atît mai deplin au exprimat ei tendinţele epocei şi ale poporului" 2). Iar în continuare, precizează : „ideile fi tendinţele sociale sînt chiar sîngele cald şi hrănitor - care nutreşte şi face vieţuitor organismul numit artă. A spune că ideile fi tendinţele sociale sînt ceva cu totul deosebit de artă, este tot afa cum ai zice că sîngele e ceva cu totul străin de organismul omenesc" s). Fără îndoială, Gherea nu a efectuat o simplă repetiţie a tezelor lui Bielinski, ci şi-a însuşit în mod creator ideile fundamentale ale esteticii acestui mare deschizător de drumuri. în articolul „Poezia lui Lermontov", Bielinski sublinia rolul societăţii în formarea personalităţii poetului : „Cu cit poetul e mai mare, — scrie Bielinski — cu atît mai mult aparţine societăţii în mijlocul căreia s-a născut, cu atît mai strîns este legată dezvoltarea, orientarea şi chiar caracterul talentului său, de dezovltarea istorică a societăţii'4). Iar în articolul „Poezia lui Polejaev", el afirmă că principala cauză care determină talentul poetului constă în spiritul, viaţa şi dezvoltarea lui, cu alte cuvinte „depinde de istoria poporului, de mediul în care s-a născut poetul"^). La fel de clare sînt şi aprecierile lui Bielinski cu privire la absurditatea tezelor despre gratuitatea artei. în articolul „însemnări pe teme contemporane", Bielinski răspunde astfel unuia din teoreticienii „artei pentru artă" : „Zău, ar fi timpul să nu se mai vorbească despre artă pură şi abstractă, care n-a existat nicăieri fi nici-cînd" 6). în articolul „Privire asupra literaturii ruse din anul 1847", criticul revine asupra demascării teo- ') C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, vol. I, pag. 79. 2) Idem, pag. 80. s) Idem, pag. 80. 4) V. G. Bielinski, Opere filozofice alese, vol. I, pag. 267. 5) V. G. Bielinski, Opere complete, vol. VI, pag. 122, Moscova, 1955. 6) V. G. Bielinski, Opere filozofice alese, vol. II, pag. 237. riei „artei pure", pronunţîndu-se aproape în aceiaşi termeni : „ideea unei arte pure, desprinse de realitate, închistată în propria ei sferă, ne-avînd nimic comun cu celelalte aspecte ale vieţii, este o idee abstractă, himerică. Aceasta n-a existat nicicind fi nicăieri" ')• Ne^am referit pînă acum la afirmaţiile lui Bielinski conform cărora ideile progresiste, slujirea intereselor sociale sînt o condiţie sine qua non a artei care, absolvită de acestea riscă să fie lipsită „de puterea ei cea mai vie, ideea" şi astfel ar însemna „să faci din ea obiectul unei desfătări sibarite, jucăria unor lenefi fi trîndavi. Ba mai mult, înseamnă chiar s-o ucizi.." 2). în articolul „Poezia lui Apolon Grigoriev", Bielinski arată că „fără talent firesc nu poţi fi poet, dar nici talentul nu este suficient. E necesară o vie fi adîncă simpatie a poetului faţă de tot ce-i bun fi rău în epoca sa, adică ta(â de spiritul, orientarea, speranţele, bucuriile, suferinţele epoci" 3). Afară de aceasta, literatura rusă şi revoluţionarii democraţi ruşi au contribuit la afirmarea şi consolidarea principiilor artei realiste preconizate de Dobrogeanu-Gherea. Tradiţiile realiste ale literaturii şi ale esteticii ruse l-au ajutat pe criticul romîn să se plaseze la nivelul cerinţelor literaturii romîneşti progresiste, să lupte pentru dezvoltarea şi înflorirea curentului realist în arta şi literatura romînă. Acest lucru a jucat un rol deosebit în desfăşurarea activităţii sale. La sfîrşitul sec. al XIX-lea, cînd literatura din ţările Europei Occidentale era invadată de naturalism şi alte curente „noi" ale artei decadente, Gherea era suficient de pregătit pentru a le combate şi pentru a susţine pe plan teoretic operele lui Eminescu, Caragiale, Coşbuc şi ale altor scriitori clasici romîni. La începutul articolului „Ştefan Hudici", Gherea operează cu adevăruri formulate de către Bielinski, pe care le consideră în general cunoscute şi des citate. De pildă : „Literatura trebuie să fie oglinda vieţii". Dar oare toţi înţeleg sensul adevărat al acestei fraze ? - se întreabă criticul. Răspunzînd negativ la această 0 Idem, pag. 433. 2) Idem, pag. 441. 3) V. G. Bielinski, Opere complete, vol. IX, pag. 592. 70 întrebare, socoteşte necesar să dezvăluie sensul profund al cuvintelor citate mai sus : „a fi oglinda vieţii e marele, nobilul scop pe care trebuie sâ-l aibe literatura. A fi oglinda vieţii însemnează că literatura trebuie să oglindească viaţa societăţii, cu toate suferinţele, cu toate durerile, cu toate bucuriile ei. Ca în oglindă să se vadă scoietatea si să se cunoască citindu-se literatura, iar această literatură să înfăţişeze conştiinţa naţiunii" >)• Dobrogeanu-Gherea nu s-a mulţumit să opereze cu expresii obişnuite şi pentru opera lui Bielinski, cum ar fi „literatura este oglinda societăţii", „literatura e expresia conştiinţei poporului" ; criticul romîn şi-a însuşit şi a explicat în mod concret aceste noţiuni : societatea trebuie să se recunoască în literatură. Bielinski a spus în repetate rînduri că societatea îşi descoperă în literatură adevărata viaţă, erijată în ideal, trecută prin conştiinţă, că arta reflectă viaţa nu în mod pasiv, indiferent, ci dimpotrivă, ea este expresia conştiinţei contemporane. încă la mijlocul secolului ai XlX-lea, concepţia lui Bielinski despre realism a fost reluată şi dezvoltată în lucrările altor critici revoluţionari democraţi, teoreticieni ai artei, devenind un bun al întregii literaturi ruse. Afară de aceştia, au mai existat şi alţi critici care au adus o contribuţie preţioasă la elaborarea teoriei realismului critic, printre care îl putem cita şi pe Dobrogeanu-Gherea. De altfel, este destul de greu să determinăm în mod practic ceea ce „aparţine" exclusiv lui Bielinski ; de aceea vorbim despre înrîurirea şi influenţa lui Bielinski care s-a realizat nu numai direct şi izolat ci şi indirect şi împreună cu estetica lui Cernîşevski, Dobroliubov, etc. în aprecierea creaţiilor scriitorilor ruşi, Dobrogeanu-Gherea pornea în mod firesc de la lucrările democraţilor revoluţionari. Faptul că uneori lipsesc referirile la texte şi nume se explică prin slaba circulaţie a limbii ruse în Romînia de atunci, ceea ce făcea imposibilă consultarea acestor materiale în original. Dobrogeanu-Gherea indică mai mult lucrări existente în limba franceză şi care erau accesibile publicului romîn. 0 C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, vol. II, pag. 3I0. Exemplul şi experienţa criticii ruse i-au fost de folos lui Dobrogeanu-Gherea şi în aprecierea fenomenelor literaturii romîne. Pornind, poate, şi de la modul în care a înţeles Bielinski poezia lui Lermontov şi anume ca un ecou al dezamăgirii poetului, al nemulţumirii sale faţă de realitatea contemporană, el a putut să dea o interpretare în general justă a dezamăgirii şi pesimismului lui Eminescu. Gherea a arătat că aceste stări de spirit ale marelui poet romîn erau o consecinţă a condiţiilor sociale concrete din acele timpuri, expresia decepţiei generale faţă de aceste condiţii. Desigur, în condiţiile noi - dintr-un punct de vedere ideologic şi metodologic superior - Gherea, cunoscător al marxismului, analizează pesimismul marelui poet romîn ca un fenomen al societăţii burgheze. Noi am semnalat însă unele trăsături comune în abordarea problemei respective. * Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a însemnat o cotitură şi în atitudinea opiniei publice mondiale faţă de literatura şi critica literară clasică rusă. Interesul oamenilor înaintaţi faţă de întreaga cultură rusă a crescut în mod simţitor. Dar ideologia burgheză dominantă şi autorităţile din ţările capitaliste au făcut totul pentru a împiedica răspîndirea acestei culturi în rîndurile maselor populare şi intelectualităţii progresiste. în ţara noastră, literatura sovietică, precum şi literatura clasică rusă au devenit sub îndrumarea P.C.R. un mijloc de a dezvălui poporului adevărul despre primul stat socialist din lume. Putem afirma că şi moştenirea lui Bielinski a slujit acestui ţel nobil. în anul 1936, ziarul „Adevărul literar şi artistic" din 21 iunie publică pe prima pagină un articol semnat de M. Sevastos „Idealurile umanităţii". în acelaşi număr al ziarului apare şi portretul lui Bielinski. M. Sevastos arată în articol că Rusia serbează aniversarea a 125 de ani de la naşterea criticului V. G. Bielinski. Evenimentul îi permite să facă o amplă şi călduroasă caracterizare a personalităţii şi activităţii criticului rus. Articolul scoate în evidenţă concepţiile progresiste ale lui Bielinski, relevă calităţile lui de luptător şi de om de înaltă principialitate. „Era un om pasionat, 71 - arată M. Sevastos - stăpînit de convingeri pînă la pasiune, iubea literatura cu patimă... Bielinski, ca critic, a fost pionierul... realismului". Autorul articolului subliniază că pentru Bielinski ideea socialismului era „Alfa şi omega" credinţei şi a ştiinţei. Vorbind despre activitatea lui Bielinski, M. Sevastos citează pasaje din lucrările criticului, care tratează problema necesităţii tendinţei progresiste în artă, ca una din cerinţele esenţiale ale creaţiei de valoare. Ideea aceasta este ilustrată printr-un citat dintr-o lucrare a lui Bielinski : „Libertatea de creaţie, - scria Bielinski în 1842 — se împacă uşor cu servirea idealurilor contemporane : pentru aceasta nu e nevoie să te sileşti a scrie după o temă dată, chinuindu-ţi fantezia. E destul să fii cetăţean, fiul societăţii, al epocii tale, apropiindu-ţi interesele lor, conlo-pindu-ţi tendinţele în tendinţele lor". în anul 1945 ziarul „Torţa" publică articolul lui Al. Antohi intitulat „Creatorul criticii ruseşti. Rolul lui Bielinski în istoria literară" iar cu doi ani mai tîrziu apare în editura „Cartea Rusă" o lucrare dedicată în întregime lui Bielinski. Volumul cuprinde un studiu scurt al vieţii lui Bielinski, scris de N. Vodovozov şi o lucrare „Bielinski şi gîndirea progresistă rusă din sec. al XIX-lea" de A. Lavreţki. Lucrările oamenilor de ştiinţă sovietici, bazate pe studiile cele mai recente cu privire la viaţa şi opera lui Bielinski, caracterizează în mod just concepţiile filozofice ale marelui critic rus. Datorită lucrărilor lor, cititorul romîn cunoaşte pentru prima dată viaţa revoluţionarului democrat rus în adevărata ei lumină. întîiul eveniment cultural de mare amploare, care a făcut ca numele şi concepţiile criticului rus să fie larg răspîndite în ţara noastră, 1-a constituit sărbătorirea în 1948 a 100 de ani de la moartea sa. Această aniversare a prilejuit atît în Bucureşti cît şi în alte oraşe ale ţării organizarea unor şedinţe festive. Ziarele şi revistele au publicat numeroase articole dedicate memoriei marelui critic rus. Un eveniment de seamă a fost şedinţa festivă organizată de Institutul de Studii Romîno-Sovie-tic la „Casa Prieteniei Romîno-Sovietice", inau- gurată cu puţin timp înainte. A luat cuvîntul tov. Leonte Răutu, care a vorbit despre „Bielinski - întemeietorul criticii realiste ruse". Ziarele „Scînteia" şi „Contemporanul" au publicat ample relatări cu privire la această şedinţă festivă. Dezvăluind concepţiile filozofice ale lui Bielinski, tov. L. Răutu a acodat o deosebită atenţie problemei situării criticului pe poziţii materialiste, a arătat că acesta s-a ridicat la nivelul înalt al filozofiei premarxiste. Vorbind despre Bielinski ca estetician şi critic literar, tov. Leonte Răutu a scos în evidenţă importanţa luptei lui Bielinski împotriva „artei pure", pentru crearea unei literaturi realiste, plină de conţinut, subliniind în acelaşi timp influenţa hotărîtoare pe care a avut-o marele critic asupra literaturii ruse din acea vreme. în următorii ani au apărut cîteva ediţii pre-zentînd articolele critice, operele filozofice şi pedagogice alese ale lui Bielinski. Cea mai importantă ediţie, dispunînd de o prefaţă de M. Iovciuc şi un aparat ştiinţific vast, este cea în două volume tipărită în anul 1957 de editura „Cartea Rusă". Au apărut de asemenea lucrări şi articole despre Bielinski de A. Fadeev, Z. Smirnov, G. Pospelov, traduse din limba rusă, precum şi articole scrise de criticii noştri Ov. S. Crohmălniceanu, I. Vitner şi alţii. în articolul de faţă am relevat numai cîteva aspecte ale temei „Bielinski şi literatura romînă", urmînd ca o analiză mai sistematică să fie făcută cu un prilej viitor. II. Astăzi, numele lui Bielinski este mereu amintit în paginile articolelor de critică literară şi lucrările de estetică. Şi faptul nu e întîmplă-tor. Societatea socialistă găseşte în operele criticului rus un adevărat tezaur teoretic. Estetica lui Bielinski este astăzi actuală prin întregul sistem de probleme şi noţiuni proprii acestei discipline ştiinţifice. Problemele clasicismului, romantismului, realismului, au fost dezbătute pe larg, în mod concret, de criticul rus ; problema conţinutului şi formei şi a relaţiilor lor au căpătat în opera Iui Bielinski o tratare cît se poate de clară şi consecventă. Un vast material, rămas nefolosit, legat de probleme importante ale esteticii şi teoriei literaturii : proble- 72 mele comicului şi tragicului, ale genurilor literare, ale compoziţiei şi subiectului, stilului şi limbii operelor de artă aşteaptă încă cercetarea noastră atentă. Actualitatea tuturor acestor - şi multor altor -probleme ale esteticii lui Bielinski îşi găseşte explicaţia în capacitatea criticului de a înţelege profund şi subtil specificul artei, de a vedea unitatea conţinutului de idei şi caracterului artistic în artă. Reunind atît de armonios principialitatea revoluţionarului cu cerinţele impuse celui mai sever dintre cunoscătorii de artă, el s-a manifestat ca un ilustru dialectician, a înţeles în profunzime unitatea şi interdependenţa acestor două elemente ale artei. Bielinski desluşea cu clarviziune că adevărul vieţii şi idealurile progresiste sînt în egală măsură prezente în artă ca şi în mişcarea din sferele manifestării vieţii, că celelalte sfere pot avea aceeaşi importanţă -şi poate chiar una mai mare - pentru existenţa societăţii. Dar cu toate acestea, el nu a încetat niciodată să sublinieze specificul artei şi a luptat pentru afirmarea lui cu aceeaşi ardoare pe care o acorda oricăreia dintre activităţile sale. Bielinski a sezisat cu multă sensibilitate caracterul tot mai complex al artei contemporane lui, consolidarea elementelor conştiente, teoretice, sociale din cadrul artei ; el .a acordat o înaltă apreciere mai cuprinzătoare şi mai adîneă în lucrările sale criticii pe oare scriitorii contemporani lui o aduceau orînduirii sociale. Totodată el remarca felul special, mijloacele proprii, mereu înnoite prin care arta realiza aceasta. Unii cercetători - A. Burov şi alţii - socotesc că Bielinski vedea specificul artei numai în forma exprimării prin imagini şi că nu a înţeles - sau chiar a negat - existenţa unui specific al conţinutului. Teza criticului conform căreia arta, luată ca întreg, în raportul său faţă de realitate, are un acelaşi obiect şi acelaşi conţinut cu filozofia, economia politică etc. - într-un cuvînt cu ştiinţa despre societate, este întru totul justă. Formulările sale din articolul „Privire asupra literaturii ruse din anul 1847" sînt îndeobşte cunoscute ; filozoful, economistul şi poetul vorbesc despre unul şi acelaşi lucru - despre situaţia unei anumite clase în societate - deşi unul operează cu noţiuni si silogisme iar celălalt cu imagini şi tablouri. Apropierea dintre artă şi ştiinţă, în scopul elaborării esteticii materialiste, este cea mai de seamă realizare a criticului revoluţionar-demo-crat. In literatura şi filozofia acelei vremi domina filozofia şi estetica idealistă germană ; Bielinski va accentua de fiecare dată, vorbind despre conţinutul artei, tocmai teza materialistă prin. care susţinea că arta şi ştiinţa reflectă aceeaşi realitate şi de aceea nu există o diferenţă principială între conţinutul lor. în acest fel, afirmarea unităţii conţinutului artei şi ştiinţei era o metodă a apărării principiilor materialiste şi realiste ale esteticii sale. Această teză este justă şi actuală şi astăzi, mai ales în lupta împotriva teoriilor subiectiviste în estetică. Ar fi totuşi greşit să socotim că, afirmînd unitatea conţinutului artei şi ştiinţei, este exclusă recunoaşterea specificului fiecăreia dintre ele. Ar fi greşit să considerăm numai această teză căreia criticul i-a conferit un anume înţeles şi prin care a urmărit un scop definit şi să lăsăm la o parte întregul său sistem estetic precum şt celelalte teze ale sale asupra conţinutului şi formei. Moştenirea estetică a lui Bielinski dispune de un material teoretic extrem de preţios, deocamdată insuficient folosit, legat nu numai de specificul formei, exprimării prin imagini a artei, ci şi de specificul conţinutului ei. Sub acest raport, tezele teoretice ale esteticianului pot şi trebuiesc folosite în discuţia actuală despre specificul artei — problemă care capătă o importanţă deosebită în timpul nostru şi care are o importanţă copleşitoare pentru dezvoltarea artei contemporane. Bielinski are de spus aici un cuvînt olin de greutate - în primul rînd pentru critica acelor concepţii care privesc specificii! artei numai sub raport subiectiv, ca izvorînd doar din emoţia artistică a creatorului - ca şi în lupta împotriva negării acestui specific, împotriva înţelegerii conţinutului doar ca idee. în interpretarea specificului artei, Bielinski a adus elemente principial noi, de cea mai mare importanţă, şi care nu trebuie ignorate. Estetica lui Hegel conţine, ca sîmbure raţional, indicaţia despre specificul conţinutului, pe care îl înţelegea ca idee concretă. Privit însă ca un întreg, sistemul filozofului german definea specificul conţinutului în mod idealist, oa însuşire a „ideii". 73 iar multitudinea lumii concrete, individualul con-cret-senzorial, era raportat la forma artei. Ca filozof idealist, Hegel vede în artă expresia „spiritului". „Ideea" sau „spiritualul", după Hegel, capătă în artă o formă senzorială : „senzorialul se spiritualizează, prin artă, aşa cum apare prin ea, primind o formă senzorială". Kegel afirmă că ţelul artei este dezvăluirea „adevărului" într-o formă senzorială, de aceea conţinutul ei trebuie să fie o idee concretă, dat fiind că numai un asemenea conţinut permite artistului crearea unui „chip senzorial în imagini" ; toate acestea formează o însuşire esenţială a artei. Natura însăşi, „senzorialul", „trupescul", într-un cuvînt fenomenele obiective ale realităţii sînt, în estetica lui Hegel, numai forme ale „spiritualului", ale „ideii", prin înlăturarea „sensului natural". în arta Greciei antice, susţine Hegel, spiritualul „formează baza şi principiul conţinutului, iar fenomenele naturale - în corporal şi senzorial - forma externă. Forma nu rămînea însă numai la suprafaţă ca în prima etapă (a artei „simbolice" - N. N.), indefinită şi nepă-trunsă de conţinutul său - adaugă Hegel. Perfecţiunea artei atingea culmile sale tocmai datorită plenitudinii spirituale care impregnează manifestarea sa exterioară, care idealizează în această minunată unitate naturalul şi îl face adecvat spiritului real în cea mai substanţială individualitate a sa" '). în arta adevărată, susţine Hegel, trebuie să existe o unitate a formei cu „ideea". El presupune aici o asemenea unitate în care obiectul natural (fenomenul real) este expresia conţinutului „spiritual", „realmente interior", care il corespunde. Afirmaţia lui Hegel şi a lui Bielinski (în deceniul al patrulea al secolului trecut) despre caracterul concret al ideii luată drept „conţinut" al operei de artă, închide un grăunte just, de o apreciabilă importanţă pentru înţelegerea specificului artei. Definiţia prin care arta este forma senzorială a cunoaşterii, împrumutată din filozofia idealistă şi formal „tradusă" în limbaj materialist (prin înlocuirea, în teza idealistă, a „spiritului" sau „adevărului" cu „ideea" înţeleasă ca noţiune ') Hegel, Opere, voi. XIII, p. 87, Moscova, 1938. generală sau păstrarea „adevărului" luat în sens materialist), a frînat multă vreme dezvoltarea esteticii ; caracterul presupus „senzorial", al realităţii reflectate în operele de artă, raportat la forma artei, a împiedicat înţelegerea specificului conţinutului său. Interpretarea marxast-leninistă a filozofiei lui Hegel ne arată că ideea, „spiritualul" este considerat în mod greşit dc Hegel ca fiind factorul primar, iar lumea exterioară, natura, adică realitatea obiectivă - numai o formă a întruchipării acestui „factor spiritual", în filozofia idealistă senzorialul, natura - într-un cuvînt realitatea obiectivă în general - este formă (a spiritualului) ; noi nu avem însă nici un motiv să socotim acest „senzorial" (chiar socotindu-1 drept concretizare unică a fenomenului) numai formă a cunoaşterii realităţii prin artă. Lumea concret-senzorială, realitatea obiectivă este, afirmă estetica materialistă, conţinutul artei. Caracterul concret, adică bogăţia individuală a fenomenelor reflectate de artă, mai precis reproducerea fenomenelor realităţii în plenitudinea lor individuală, trecută prin concepţia despre lume, prin idealul estetic al artistului formează în artă însuşirea specifică a conţinutului operei de artă şi condiţionează forma sa '). Pentru a înţelege în mod just specificul conţinutului artei era necesară înţelegerea materialistă a acelui sîmbure raţional cuprins în formulările esteticii Iui Hegel. Calea interpre- 1 In lucrarea sa „Conţinut şi formă în artă", A. Băleanu explică în mod just multe dintre trăsăturile specifice ale artei. Autorul vorbeşte şi de conţinutul specific, artistic dar nu explică întru totul in ce constă acesta, nu dă un răspuns pe de-a-ntregul clar problemei interdependenţei conţinutului specific şi formei specifice în artă. în concepţia sa concret-senzorialul, individualul în artă este o însuşire proprie formei. în capitolul „Formă" autorul vorbeşte despre caracterul con-cret-individual şi senzorial al formei, dedicîndu-i un întreg paragraf. Desigur, artistul foloseşte „formele vieţii", „senzorialul în crearea formei imaginii, dar imaginea însăşi este condiţionată de oglindirea unui conţinut specific artistic, adică de înfăţişarea fenomenelor în bogăţia lor conoret-indi-viduală. Lipsa clarităţii în tratarea pe care o dă acestei probleme A. Băleanu provine din absenta distincţiei dintre diferitele aspecte ale legităţii conţinutului şi formei, între conţinutul şi forma imaginii artistice pe de o parte şi dintre relaţiile generalului şi individualului în caracterul tipic pe de altă parte. 74 tării materialiste a specificului artei a fost urmată de Bielinski. Esteticianul rus dezvăluie legile reale, obiective existente, ale relaţiilor dintre conţinutul artei şi forma ei. Exprimarea prin imagini (imaginea artistică ca atare) în artă este condiţionată, după cum arată Bielinski, mai ales în ultimii ani ai creaţiei sale, de specificul obiectiv al conţinutului artei. în articolul „Poeziile lui M. Lermontov" criticul explică modul în care specificul artei condiţionează încîntarea estetică : „In realitatea vie există nenumărate lucruri frumoase - scrie el - sau mai bine zis tot ce e frumos există numai în realitatea vie, dar ■pentru a ne putea desfăta cu această realitate trebuie ca mai întîi gîndirea noastră să şi-o însuşească, iar aceasta e posibil numai respec-tînd două condiţii : trebuie s-o cuprindem în totalitatea ei şi în mod concret, astfel ca personalitatea noastră, ca relaţiile noastre să nu ne-o ascundă" ')• ,Jn viaţă însă arareori putem realiza aceasta - scrie Bielinski în continuare -fie că sentimentele noastre sînt ascunse de particularităţi fie că sentimentele au stăpînire asupra noastră şi nu noi asupra lor. De aceea, pentru ca noi să gustăm încîntarea estetică, o operă de artă trebuie să reproducă viaţa, în primul rînd în plenitudinea ei, în obiectivitatea ei". „In consecinţă, spune Bielinski, arta nu extrage esenţa obiectelor, fenomenelor, cum face ştiinţa, ci împrumută de la realitatea etern existentă materialul finit şi îl ridică la rangul de unitate tipică. Ştiinţa ia din realitate esenţa - ideea, iar arta, împrumutînd materialul de la realitate îl ridică pînă la însemnătatea tipicului, generalului, creează din el un tot armonios" 2. Prin urmare, deosebirea esenţială dintre conţinutul artei şi cel al ştiinţei rezidă, în primul rînd, în aceea că spre deosebire de ştiinţă, arta, generalizînd ienomenele reale, nu se îndepărtează de caracterul lor concret. Numai o asemenea redare a realităţii în manifestarea ei obiectivă ne poate procura o încîntare estetică. Citatul amintit vorbeşte şi despre cea de-a doua condiţie a încîntării estetice ; realitatea trebuie să ni se înfăţişeze în operele de artă 0 V. G. Bielinski, Opere filozofice alese, vol. I, p. 253. 2) Ibidem, p. 256. şi în sensul întruchipării exterioare, obiective faţă de noi, pentru a fi în tablourile artei accesibilă nouă. Dar această a doua condiţie decurge întru totul din prima. în opera de artă realitatea nu este prin nimic despărţită de noi, tocmai pentru că artistul a eliberat-o de tot ce e întîmplător, i-a descoperit sensul, adică a ridicat-o „la însemnătatea generalului". Bielinski însuşi, explicînd această idee, nu desparte cele două componente ale ei. Conţinutul artei, arată Bielinski în articolul său, spre deosebire de al ştiinţei, este realitatea în plinătatea şi individualitatea sa con-cret-senzorială (predmetnosti). Toate aceste idei sînt deosebit de limpede expuse* în lucrările elaborate de Bielinski în ultimii ani ai vieţii. Recenzia sa la „Cuvînt asupra adevăratei importanţe a poeziei de A. Metlinski" ne oferă un exemplu pregnant în acest sens. Bielinski, criticînd idealismul lui Metlinski, scrie : „Sforţîndu-se să definească poezia într-un fel sau în altul, şi văzînd că aceasta, hotărît lucru, nu-i reuşeşte, autorului „Cuvîntului" îi veni ideea de a contrapune arta, ca expresie a spiritului, — senzorialitâtii, uitînd în primul rînd cî. senzorialitatea este un moment necesar al artei, că în al doilea rînd esenţa ideală a ei rezidă nu în spiritualitate ci în generalitatea ideală, care se manifestă în individual şi particular şi că, în sfîrşit, ca urmare a acestui lucru, senzorialitatea în sine poate avea o importanţă generală, ideală, aşa cum o avea la poporul cel mai cultivat sub raport estetic din lume — la grecii antici" în acest fel criticul ironizează aici înţelegerea idealistă a artei, „ca expresie a spiritului", cum se exprimă el (a „ideei") şi vede specificul artei în unitatea, în operele de artă, a „generalităţii ideale" (adică a generalizării) şi a fenomenului individual. Criticul va afirma ideea prin care conţinutul artei este oglindirea fenomenelor realităţii în întreaga lor bogăţie individuală - într-o perioadă mai tîrzie a creaţiei sale. Astfel, în „însemnări pe teme contemporane", el ironizează părerea lui E. Guber care, în articolul său „Literatura rusă în anul 1846", publicat în „Sankt-Petersburgs- ') V. G. Bielinski, Opere complete, voi. VIII, p. 18. 75 Ide vedomosti" susţine că pentru înflorirea artei e necesară „armonia, liniştea, împăcarea". „Domnul Guber priveşte acest obiect cu ochii esteticilor germane îmbătrînite" - scrie Bielinski. „Pentru el viata este odihna şi somnul, nu mişcarea, nici lupta, el nu înţelege că împăcarea în artă se produce prin generalizarea fenomenului, prin înălţarea lui la rangul de idee, dar în realitate împăcarea domneşte numai în oraşele somnoroase ale Germaniei burgheze şti" '). Astfel, imaginea artistică ca atare, în accepţiunea lui Bielinski, este condiţionată de specificul obiectiv al conţinutului artei şi anume de unitatea dintre general şi individualul conoret-senzorial, unitate care poate fi întrupată doar în forma imaginii artistice. Pentru definirea specificului artei sînt astăzi ades folosite expresii de felul „idee artistică", „idee emoţională" etc. Aceste expresii nu dezvăluie în întregime baza obiectivă a specificului artei dar ele luminează în mod just trăsăturile specifice subiective (care depind de artist) ale conţinutului artei. Expresii ca „gîndul poetic", „ideea artistică" îi aparţin lui Bielinski, care a explicat cu ajutorul lor, ca şi cu ajutorul altor raţionamente, asemenea laturi ale specificului conţinutului în artă care sînt legate de idealul estetic al artistului, de poziţiile sale ideologice, de talentul său. Bielinski socotea că artistul trebuie să lumineze faptul de viaţă prin înţelegerea sa, adăugind că în opera de artă sînt totdeauna prezente personalitatea şi idealurile artistului, concepţia lui despre lume. în această ordine de idei, Bielinski vorbea despre acea participare a artistului la actualitate care transformă ideea operei în pasiune, în patos. El a acordat o deosebită importanţă idealului artistului în lumina căruia acesta reflectă viaţa, în care îşi are izvorul poezia. în opera lui Bielinski găsim o teorie unitară şi desăvîrşită despre fan- tezie - această atît de importantă însuşire a talentului. Nu poate fi vorba de un conţinut artistic specific, de o imagine artistică autentică, valoroasă, în afara exprimării idealului estetic înaintat, în afara dragostei artistului pentru ideea operei sale, în afara fanteziei şi altor însuşiri ale talentului. Am vrea să relevăm doar două aspecte principale ale actualităţii acestor idei pentru estetica şi arta contemporană. în primul rînd, o înţelegere justă a specificului artei contribuie la demascarea artei decadente contemporane burgheze. Arta abstractă, care elimină conţinutul specific al artei, exclude înfăţişarea lumii concret senzoriale în toată bogăţia ei individuală, în acest fel este distrusă însăşi imaginea artistică, iar arta pierde specificul său, încetează de a mai fi artă. Pe de altă parte, teza despre specificul conţinutului artei are o importanţă covîrşitoare pentru dezvoltarea artei realismului socialist. Eli-minînd posibilitatea schematismului şi caracterul ilustrativ — trăsături care nu pot însoţi o artă autentică - eliminînd însăşi posibilitatea transformării operelor de artă în scheme aride sau tratate didacticiste, această teză condiţionează posibilitatea unei arte autentic veridice, care să dezvăluie viaţa noastră în întreaga ei frumuseţe, în întreaga ei profunzime şi bogăţie, artă de o uriaşă capacitate de înrîurire estetică, de o mare profunzime de idei. Prin acestea, te;-a afirmată de marele critic, dezvoltată şi adincită de estetica actuală, ajută artei din zilele noastre să răspundă înaltei sale meniri, să satisfacă sarcina care i-a fost încredinţată de la tribuna celui de-al III-lea Congres al Partidului de către tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej - sarcina creării unor opere în care „va pulsa din plin viaţa noastră atît de bogată, cu faptele ei măreţe, cu ideile ei nobile, cu faptele ei victorioase". ') V. G. Bielinski, Opere filozofice alese, vol. II, pag. 329. 76 „RĂVAŞUL POPORULUI VAS1LE SADOVEANU „Lăudată fie ziua de 23 August, cînd poporul muncitor a fost eliberat de suferinţă şi i s-a deschis priveliştea înălţătoare a lumii celei noi" (M. S. „Mărturisiri" - pag. 6oţ) azeta „Răvaşul toporului", acea publicaţie unică în felul ei pentru cultu-ImJil r^zaîea maselor ţărăneşti, apărută din iniţiativa fratelui meu îndată şSfcM după represiunea sângeroasă a răscoalei din primăvara anului 1907, a însemnat o acţiune democratică temerară în atmosfera încărcată de atunci. Pe întinsul ţării plutea încă spectrul răscoalei, cu sfârşitul ei atît de dramatic. Ţărănimea, deşi înfrântă, se frămînta însă şi în sufletul ei ura, întreţinută de cercurile socialiste, canalizată de proletariat, mocnea şi mai puternic, în aşteptarea tenace a unor împrejurări care să o scape de robie şi asuprire. Conducătorii de la cîrma ţării, pe atunci, cu toate că erau ostili oricăror reforme sociale, simţeau că trebuie să facă totuşi ceva în spinoasa problemă ţărănească. Şi-atunei, cum în partidul liberal, partidul de guvernământ, se găseau cîteva personalităţi care se bucurau de un anumit prestigiu public, s-au folosit de ele, schiţând unele măsuri în care ţărănimea să vadă un început de soluţionare a problemei, aceasta cu scopul de a o face să creadă că împroprietărirea urma să se facă mai târziu. între aceste personalităţi se remarca profesorul Spiru C. Haret, un învăţat de seamă şi cinstit, după cum arată şi fratele meu în volumul „Anii de ucenicie". încă înainte de 1907, Haret, fiind ministru al învăţământului public, cu puţine mijloace financiare .smulse unui ministru de finanţe reacţionar, cum era Emil Costinescu, mare industriaş şi moşier, pornise o acţiune de promovare şi extindere a învăţământului primar. Prin inspecţii personale, inopinate, cercetase diferite regiuni ale ţării, reuşind să insufle multor învăţători dragostea de şcoală şi de truditorii pământului. De asemenea, să-i intereseze la o activitate extra-şcolară, îndrumată de el prin instrucţiuni oficiale : cursuri de alfabetizare pentru numeroşii neştiutori de carte, cercuri culturale, biblioteci săteşti ; întemeierea de bănci populare, cooperative de consum, obştii de airendare şi cumpărare de moşii, tovărăşii de producţie, etc. Toate aceste acţiuni întreprinse de Haret în limitele orânduirii burgheze, dintr-o convingere de om cinstit şi de bună^credinţă, erau tolerate de fruntaşii partidului în interes propagandistic şi diversionist. Erau socotite acte care dădeau ţărănimii speranţa iluzorie a unor schimbări în viaţa lor grea şi asigurau astfel supremaţia liberalilor la cîrma ţării, faţă de partidul conservator. Abia spre amurgul vieţii, Haret, cu sufletul amărit, a constatat că munca lui cinstită n-a dat roadele aşteptate, deoarece s-a izbit la tot pasul de o opoziţie subterană nu numai din partea partidului advers, dar chiar şi din partea unor membri cu greutate ai partidului liberal. Numai datorită sentimentului de frică, oare stăpânea încă sufletele acestor exploatatori nemiloşi ai muncii ţărăneşti, n-au fost opuneri pe faţă împotriva Încercărilor lui de ridicare a conştiinţei 77 şi de creare a unei -stări materiale mai bune a ţărănimii. Dar prim diferite mijloace viclene, fie direct, fie prin interpuşi de-ai lor, politicienii liberali se infiltrau în aceste acţiuni, dematurîndu-le rostul şi întoroîndu-1 în interesul lor. în ce priveşte legea învoielilor agricole, căutau să o eludeze în unele părţi chiar cu concursul autorităţilor administrative, iar la Casa rurală, înfiinţată tot prin insistenţa lui Haret după 1907, se făceau afaceri mari, cei interesaţi putindu-şi vinde moşiile cu preţuri ridicate, scăpînd astfel de datoriile ce le grevau bunurile. Aceasta era atmosfera şi perspectiva situaţiei în ţară, după răscoale. în acest timp, fratele meu umbla neobosit prin diverse regiuni ale ţării şi mai des în judeţele din nordul Moldovei, de unde pornise mişcarea ţărănească, cercetând şi docunieQtîndu-jse asupra stărilor locale de lucruri. Cîntărînd şi judecind apoi informaţiile strînse de la săteni şi de la unii învăţători de bună credinţă, şi-a dat seama că legiuirile anunţate nu erau în stare să schimbe mulţumitor o situaţie aşa de grea în oare se zbătea ţărănimea. Din tot ce constatase, rezulta că, pe lîngă pămînt, ţăranii, în totalitatea lor, aveau nevoie neapărat şi de o educaţie cetăţenească, de îndrumare culturală, economică şi politică, oare să le deschidă mintea, să poată judeca cît mai drept problemele economice şi sociale la ordinea zilei. Pentru aceasta, credea pe atunci fratele meu, era nevoie de o publicaţie pentru popor, astfel redactată încît să corespundă cît mai mult acestui scop. Munca de documentare a durat cîteva luni, pînă în miezul toamnei lui 1907. Adeseori, fratele meu avea consfătuiri cu prietenul său Artur Gorovei, căruia îi comunica rezultatele anchetelor făcute la faţa locului. Veneau la aceste consfătuiri şi unii învăţători cunoscuţi pentru sufletul pus în munca de ridicare culturală a ţărănimii. Dintre ei mai des îl vizitau : Neculai Stoleru din corn. Baia, Petru Gheorgbeasa de la Mălini, Vasile Tomega de la Boroaia, V. Cernescu din Fălticeni ; apoi profesorii secundari din localitate, M. Stamatin de şt. naturale şi Dizu Zăhă-rescu de germană ; acesta din urmă, un om cu mult talent organizatoric, care a reuşit să înterneeze un cămin cultural şi să formeze o trupă de amatori pentru teatrul sătesc, la Baia, vestită în tot judeţul. Cu toţii aşteptau, nerăbdători, apariţia gazetei plănuite de fratele meu, oferindu-şi cu dragă inimă concursul. Cu Artur Gorovei a dezbătut problema găsirii unui medic, care să se devoteze acestei acţiuni, publicând sfaturi medicale. L-au găsit şi pe acesta, în persoana dr.-lui Andrei Iliescu-Lespezi, un distins şi priceput practician şi totodată bun mânuitor al condeiului. Au hotărât şi titlul gazetei : „Răvaşul Poporului". La asemenea consfătuiri asistam şi eu, aproape regulat. Eram la o vârstă când mă interesau problemele culturale. Aveam 18 ani şi fratele meu socotea potrivit să mă iniţieze şi pe mine in asemenea acţiuni. Câteodată discutam numai între noi doi despre planul de redactare al viitoarei gazete. Cum eram sigur că va 'trece la înfăptuirea proiectată, căutam să aflu unele amănunte pentru a mă pregăti să pot da şi eu o mână de ajutor. După -sfaturile ce primeam, ajutat fiind şi de un prieten, loan Rossignon, student la Şcoala Superioară de Agronomie de la Herăstrău, am început a aduna diferite cărţi de specialitate : agricultură, gospodărie rurală, legumicultura, pomicultură, creşterea animalelor, etc, ca material de consultare în viitoarea redacţie a gazetei. în unele din aceste discuţii observam la fratele meu o nelinişte crescândă şi dorinţa aprigă de a trece odată la acţiune. întrebîndu-1, în astfel de momente, de ce este neliniştit, mă privea lung, apoi începea să-mi istorisească despre multele neajunsuri şi nedreptăţi ce se petreceau la sate, în dauna ţăranilor. Era informat şi ştia de maşinaţiile moşierimii şi burgheziei pentru frânarea mişcării 78 extras calare a învăţătorilor devotaţi cauzei ţărănimii. Cunoştea cazuri revoltătoare, acţiuni ale chiaburilor infiltraţi în conducerea unor bănci populare şi comparative de consum pe care reuşeau să le compromită aşa ca sătenii să-şi piardă puţinul lor capital social. Aştepta un început ide asistenţă socială la sate în sprijinul sănătăţii ţărănimii, - început care mereu întârzia. Primise ştiri din judeţul Dorohoi că într-o obşte, la cumpărarea unei moşii, un primar îşi luase partea leului, oprind pentru el ioo de ha. şi protestul oamenilor mu avusese nici o trecere, acest primar, membru în partidul liberal, fiind susţinut de prefectul judeţului. Cînd îl auzeam vorbind cu glas domol şi mişcat de aceste nedreptăţi şi abuzuri, de nevoia urgentă a unei acţiuni care să se orienteze şi în această direcţie, şi să-i ajute a face faţă mai pregătiţi abuzurilor şi nedreptăţilor duşmanului de clasă. Cîteva exemple de felul materialului ce se publica, pot da măsura acestor afirmaţii. Aşa, la datele istorice, fratele meu a scris, în stilul lui neîntrecut, despre viaţa şi faptele de vitejie ale lui Stefan cel Mare şi Mihai Viteazul, despre Revoluţia din 1821 şi cea din 1848, despre Cuza-Vodă, etc., din care cetitorii puteau trage învăţăminte în măsură să le ridice moralul, întărindu-i în oredinţa unei schimbări în mai bine a soartei lor. La ştirile din ţară, în fiecare număr se arătau localităţile unde se înfiinţau bănci populare, obştii săteşti de arendare sau cumpărare de moşii, cooperative de consum, întovărăşiri de producţie şi se semnala ori ce mişcare culturală apărută la sate. Cînd erau şedinţe ale parlamentului, se dădeau ştiri asupra legilor cu privire la problema ţărănească, arătîndu-se numele deputaţilor care luau parte la discuţii şi făceau propuneri în folosul ţărănimii sau împotriva ei. La ştiri din străinătate, se dădeau informaţii în legătură cu evenimentele de natură războinică sau ou mişcările greviste ale muncitorimii din ţările industriale. Aşa, în numărul din 1 .septembrie 1909, se dă o informaţie despre războiul ce izbucnise între Maroc şi Spania, care voia să cucerească această ţară. Iată un pasaj din această ştire : „Astăzi din felurite pricini, spaniolii au intrat cu război în Maroc. Dar după cum nici franţuzii n-au scos-o altădată la capăt cu oamenii aceştia liberi si viteji, aşa nici spaniolii n-au s-ajungă la un sfîrsit prea bun". 6 — c. 1351 81 Glumele erau de multe feluri şi cu semnificaţii deosebite. Redau una, cu haiducul Ilie Răcoare, rămînînd ca cetitorii să ghicească pe autor : „S. S. părintele Neonil, stareţul mînăstirii Neamţului, trecea într-un rînd printr-o pădure venind din Tîrgul Neamţului. lntr-o rarişte, lîngă un copac gros, stătea Ilie Răcoare. Cînd vă7ji pe stareţ, îşi îndreptă ochii către, copac, păru că ascultă ceva, apoi începu să grăiască şi el cu multă cucernicie. Glasul lui ajunse pînă la stareţ. Ilie se făcea că nu vede pe călugăr şi vorbea singur înainte. ll întreabă pe om, căci nu-l cunoaştea cine-i : - Ascultă, taică, ce faci acolo ? Cu cine grâeşti ? Ilie se întoarse şi zise : - Apoi, părintele, vorbesc cu Duhul Sfînt. - Şi ce-ţi spune ? - Sărutăm dreapta, prăinţele, spune că să-ţi dau zece galbeni. - Tare bine, creştinule, tare bine : dacă spune Sfîntul Duh aşa, nu poţi sta la îndoială. Trebuie să împlineşti voia Domnului. - Apoi aşa socot şi eu, nemernicul de mine. Şi scoate Răcoare zece galbeni şi-i dă stareţului; care pleacă foarte bucuros spre mînăstire. După vre-o cîteva zile, iarăşi se întoarce cuviosul stareţ de undeva ; dea acuma era încărcat cu toate bunătăţile şi avea mult bânârit la dînsul. Era într-o trăsurică. Trecea tot prin pădurea aceea. Cînd ajunse prin dreptul copacului cu pricina, dă cu ochii de Romîn. - Ilie Răcoare era acolo şi vorbea cu duhul Sfînt. Călugărul se dă jos din trăsurică şi vine tare vesel lîngă Ilie, zicînd : - Ei, şi ce ţi-a mai spus Duhul Sfînt ? - Apoi, sărutăm dreapta, părinte, zice lucru tare bun. - Ce spune, taică, ce spune ? Vezi că trebuie să împlineşti numai decît voia Domnului. Tot ce spune trebuie să împlineşti, să nu cazi în păcat. Hai spune ! - Spune, sărutăm dreapta, spune ca să-mi dai sfinţia-ta o mie de galbeni cu zimţi. - Vai de mine, omule, strigă stareţul spăriat, poate nu zice aşa. - Nu, părinte, nu spune altfel : tocmai aşa cum m-ai auzit, zice. Şi n-a^ avut încotro părintele Neonil, ş-a scos suspinînd mia de galbeni şi i-a dat-o lui Ilie Răcoare, după porunca Duhului-Sfînt". Munca redacţională era grea, eerînd o mare atenţie la stilizarea numeroaselor manuscrise şi ştiri, fie că acestea din urmă erau primite de la corespondenţii din sate sau erau culese din gazetele de Bucureşti. Dar redactorii se achitau mai mult decît onorabil, de aceste sarcini voluntare şi cred că „Răvaşul Poporului", era singura gazetă de atunci la oare nu se găsea nici o greşeală de tipar. Pe lîngă munca redacţională, tot atît de importantă era problema răspândirii prin facere de abonamente. La început tirajul gazetei a fost de 3500 exemplare. Ca acestea să ajungă în mîna ţăranilor abonaţi, a fost nevoie de o pregătire anterioară pentru alegerea propagandiştilor în diferite comune din cele şase judeţe, în care se hotărîse difuzarea pentru început. Aceşti propagandişti -'învăţători şi ţărani ştiutori de carte - primeau prin poştă pachetele cu numărul de gazete pentru abonaţi ; din satele apropiate, foile se ridicau direct de la redacţie. Tot aceşti propagandişti, pe lîngă munca de răspândire şi trimitere de informaţii, făceau şi operaţia de încasare a abonamentelor, pe care le trimiteau foarte regulat la redacţia şi administraţia gazetei, Artur Gorovei avînd, mai cu seamă, sarcina de a ţine socoteala abonamentelor. 82 De la primele 'numere, s-a văzut că „Răvaşul Poporului" este primit ou mult interes de ţăranii .ştiutori de carte. Iar oa o curiozitate, ce minuna pe propagandişti, au fost cazuri de abonaţi ţărani, neştiutori de carte, care ţineau să aibă gazeta, punînd copii de şcoală să le-o citească. Prin legăturile dintre învăţători, gazeta a ajuns să fie cunoscută şi cerută apoi în sudul Moldovei, în multe sate din Muntenia, ajungînd şi în Oltenia, pînă în ţinutul Mehedinţi. Aşa că, după un an, tirajul a ajuns la peste 7000 de exemplare. Era însă şi o altă muncă voluntară, care devenea din ce în ce mai grea : expediţia. Pentru expediţie se făcea din 15 în 15 zile o clacă, la care luau parte 4-5 colegi de ai mei de la gimnaziu. Era o operaţie care trebuia terminată în 2-3 zile. îndată ce apărea gazeta, ne adunam după amiezile la locuinţa fratelui meu, mare cu mic, în frunte cu el, iar uneori cu Artur Gorovei. Echipa îşi împărţea munca : unii aranjau gazetele pe comune şi numărul de abonaţi ; alţii scriau adresele, împachetau şi puneau timbre. Consemnul era să nu se lungească treaba şi să nu se facă greşeli. Ce se lucra într-o după 'amiază, pînă seara tîrziu, a doua zi se trimitea la poştă, pentru ca abonaţii să aibă cît mai repede gazeta. Această muncă grea, de apostolat, a durat doi ani, în care timp n-au lipsit greutăţi şi piedici din partea unora din autorităţile administrative, puse la cale de cei interesaţi : rătăciri de gazete, predarea lor tîrzie, mandate de bani întoarse la origină sau rătăcite. în tot timpul acesta s-a primit însă o corespondenţă numeroasă de la săteni, ou mărturisiri de mulţumire şi .bucuria ce le-o prilejuieşte o astfel de gazetă „în care putem citi şi noi ce se petrece în lume, deschizînclu-ni-se mintea prin aflarea multor lucruri pe care mai înainte nu le bănuiam". Dar iată că în viaţa curentă a gazetei a intervenit un eveniment cu urmări neaşteptate. Cu un an înainte, spre sfîrşkul lui 1908, fratele meu, iniţiatorul şi sufletul acţiunii, fiind numit la conducerea Teatrului Naţional din Iaşi pentru a-il scoate din decăderea în care ajunsese, activitatea sa voluntară la gazetă era normal să se reducă, într-o bună măsură. Şi, cum colaboratorii care rămăseseră să ducă mai departe munca grea redacţională nu puteau face faţă mulţumitor acestei sarcini, s-a hotărit încetarea apariţiei pe data de 1 octombrie 1909. Au trecut de atunci mulţi ani, în care fratele meu şi-a consacrat activitatea aceluiaşi ideal din prima tinereţe, de a veni prin scrisul său în sprijinul umiliţilor şi ofensaţilor vieţii. La 23 August 1944, însă, ceasul lor mult aşteptat a bătut. Astăzi din jertfa şi munca neobosită şi plină de elan a tuturor forţelor poporului, sub conducerea şi îndrumarea Partidului Muncitoresc Romîn, a răsărit o ţară nouă. Ţară nouă cu hidrocentrale electrice, uzine metalurgice şi fabrici ; bunuri materiale din belşug ; şosele şi căi ferate ; analfabetismul e lichidat, cultura şi arta sînt introduse pretutindeni, la ţară şi oraşe s-au înfiinţat mii de şcoli de toate gradele şi specialităţile ; agricultura e îndrumată ştiinţific, ou utilaj şi maşini care uşurează munca omului ; asistenţa socială funcţionează atît la oraşe cît şi la sate, asigurînd sănătatea poporului ; se construiesc, anual, zeci de mii de apartamente higienioe, pentru un trai civilizat al oamenilor muncii. în faţa acestor măreţe realizări, care altădată păreau o utopie, vajnicul democrat şi scriitor al poporului, erou al muncii socialiste, Mihail Sadoveanu, se simte fericit că trăieşte asemenea prefaceri istorice. Nu uită însă nioi acele timpuri de restrişte cînd domnea nedreptatea şi asuprirea exploatatorilor. în asemenea momente, gîndul îl duce la acea modestă acţiune iniţiată prin „Răvaşul Poporului"; pornită în anii tinereţii şi înfăptuită cu multe greutăţi şi sacrificii, ou credinţa intr-un triumf al unei dreptăţi ce trebuia să vină, spre a scoate la lumină şi la o viaţă nouă poporul muncitor. 83 Texte si Documente 9 ÎNCEPUTURILE LITERARE ALE LUI G. IBRĂILEANU Şl MIŞCAREA SOCIALISTA N. LIU Influenţa ideologiei Contemporanului în ultimele decenii ale veacului trecut se manifestase nu numai în raidurile intelectualilor sau ale muncitorilor înaintaţi, dar şi în ale tineretului studios. Din rîndurile studenţilor şi ale elevilor de curs superior se vor recruta în bună măsură cadrele de intelectuali ale primului partid socialist din Romînia. Atitudinea progresistă a multor savanţi sau scriitori de renume de mai tîrziu şi^a avut de asemenea izvorul în această influenţă ideologică asupra epocii lor de formaţie, într-un articol despre primul său contact cu mişcarea şi ideologia socialistă, Jean Bart, scriitor din aceeaşi generaţie cu Garabet Ibrăi-leanu, îşi amintea de curiozitatea cu care privise ca elev de liceu casa din Iaşi în care se afla redacţia revistei Contemporanul, de misterul conspirativ care o înconjura şi de proporţiile prometeice pe care le luaseră unii dintre redactori în mintea lui şi a altor colegi de şcoală. Aflăm aci amănunte despre pasiunea cu care liceenii ieşeni urmăreau apariţia revistei, cum o citeau in orele de curs trecînd-o din mină în mină pe sub bancă, cît de înverşunate erau discuţiile iscate de lectură în legătură cu problemele filozofice şi sociale ale vremii, cum încercau să-şi explice pe bază materialistă fenomenele naturii şi societăţii nemulţumiţi de cunoş ţintele pe care le oferea şcoala burgheză. Pînă şi la „fabrica de popi" de la Socola - îşi amintea Jean Bart - se iviseră pe atunci două tabere : de o parte „credincioşii", dc alta „ateii revoluţionari" 1 Fenomenul s-a repetat şi printre elevii altor centre şcolare din Moldova, mai ales acolo unde existau sau existaseră nuclee socialiste : la Galaţi, Roman, Botoşani, Bîrlad. Mai mult, cu entuziasmul tineresc caracteristic, elevii „iniţiaţi" căutau să răspîndească noile idei şi cunoştinţe în oercuri cît mai largi, înfiia-ţînd asociaţii şi cercuri proprii de lectură. în rîndurile unei asemenea asociaţii îl găsim activînd în preajma anului 1890 şi pe Garabet Ibrăileanu. Membrii societăţii „Orientul", înfiinţată de el în 1887, împreună cu viitorul critic Raicu Ionescu-Rion şi alţi colegi de la liceul „Codreanu" din Bîrlad erau uniţi nu numai prin faptul că locuiau pe aceeaşi stradă, care dăduse şi numele societăţii, şi prin apartenenţa la -clasa celor asupriţi dar şl prin setea nepotolită de cultură şi aceleaşi aspiraţii. în cadrul şedinţelor se discutau probleme literare, ştiinţifice, social-poEtice, se citeau ou pasiune Contemporanul şi literatura socialistă, cărţile lui Darwin şi Haeckel asupra originii speciilor, articolele de critică ale lui Gherea, se organizau conferinţe urmate de discuţii. Direcţia ideologică era trasată mai ales de R. Ionescu-Rion, cunoscut ca „socialist ateist, materialist"2. încă din clasa V-a. în vara anului 1889, odată cu sfîrşitul anului şcolar societatea „Orientul" se destramă ; Raicu Ionescu-Rion, Dimitrie Moscu, Isidor Zimer-man, N. Savin şi alţi membri absolviseră 84 liceul3. Lecturile şi discuţiile din cadrul ei imprimaseră însă gîndirii adolescentului Ibrăi-leanu o orientare materialistă, progresistă şi îi îndreptaseră primii paşi spre mişcarea socialistă. La Roman, unde se afla familia sa şi unde îşi petrecea vacanţele şcolare activa, începînd din anul 1884, un cerc socialist înfiinţat datorită propagandei desfăşurate de V. G. Morţun, viitorul „generos", mai ales în rîn-durile tineretului. Aici face cunoştinţă Garabet Ibrăileanu ;i se împrieteneşte cu Panait Muşoiu, pe atunci mic funcţionar la primăria . din Roman şi unul dintre cei mai zeloşi propagandişti ai cercului socialist local. L-a apropiat de acesta probabil şi vîrsta, între cei doi nefiind decît o diferenţă de 7 ani, preocuparea pentru însuşirea unei culturi cît mai largi, şi faptul că Panait Muşoiu organizase şi el aci o societate literară „Steluţa", similară „Orientului" din Bîrlad. Amîndoi înflăcăraţi de acelaşi ideal revoluţionar, împreună ou Eugen Vaian, tînăr publicist entuziast şi cu fondurile puse la dispoziţie probabil de cercul socialist local prin P. Muşoiu, întemeiază în vara anului 1889 revista „Şcoala nouă" care, urmînd pilda Contemporanului, îşi propunea să fie socialistă „în chestiunile economice şi politicii", materialistă „în cele filozofice", realistă „în ale literaturii sau artei". La revistă mai colaborează Raicu Ionescu-Rion, care după ce ia bacalaureatul se înscrie la Facultatea de litere din Iaşi, Ion Costin, un prieten socialist al lui Panait Muşoiu, Izabela Andrei (Sadoveanu). viitoarea colaboratoare la „Viaţa Romînească", pe atunci elevă de liceu, etc. Tînărul debutant pasionat, cu părul bogat şi faţa smeadă, care n-avea din portretul de patriarh cu barba de rege asirian ajuns pînă la noi decît ochii profunzi, pătrunzători, Ibrăileanu semnează în Şcoala nouă, aproape număr de număr fie cu pseudonimele Cezar Vraja şi I. Chilianu, fie cu iniţiala I. poezii, poeme în proză, cugetări, traduceri, şi face secretariatul de redacţie. în toamnă însă, odată cu începutul noului an şcolar, el trebuie să plece din nou la Bîrlad pentru a-şi desăvîrşi studiile medii. Tot în toamna anului 1889, Panait Muşoiu se mută la Bucureşti, unde ia parte activă la mişcarea socialistă şi este unul dintre membrii fondatori ai Clubului muncitorilor de aici, face parte din comitetul de redacţie al ziarului acestuia Munca, alături de Ion Cătina, fostul colaborator al revistei Şcoala nouă, C. Miile, I. Nădejde şi muncitorul tipograf Al. Ionescu şi desfăşoară în această calitate pînă în primăvara anului 1891, o multilaterală activitate, organizează şi popularizează biblioteca Clubului, scrie articole, recenzii, note, etc. Dată fiind amiciţia legată la Roman, era firesc ca G. Ibrăileanu să se adreseze lui Panait Muşoiu atunci cînd se hotărăşte să publice în presa din Capitală. Prima din cele patru scrisori inedite adresate „prietenului" (denumire echivalentă termenului de „tovarăş" în vechea mişcare socialistă) P. Muşoiu, pe care le reproducem mai departe, datează din 10 iulie 1890, epoca în care Ibrăileanu îşi pregătea bacalaureatul, şi e trim'să din comuna Iveşti, unde-1 vom găsi petrecindu-şi vacanţele la mătuşa sa Tasica, soţia şefului de gară local Isaia Tranou, şi în anul următor. Tocmai se întorsese de la Roman, unde locuia bunica sa Vartenia Marcovici şi se îngrijise cu E. Vaian de apariţia numărului 18 şi ultimul din Şcoala nouă., Nu numai lipsa îndelungată a doi dintre cei trei conducători, nici numai „sleirea" mijloacelor financiare prin neplata la timp a abonamentelor invocată de redacţie, par să fi fost motivele acestei premature dispariţii a revistei. Scrisoarea vorbeşte de divergenţa între E. Vaian şi între redactorii ceilalţi privind profilul şi orientarea socialistă a revistei. Prin numeroasele referinţe autobiografice pe care le conţine, scrisoarea din 10 iulie 1890 e un adevărat autoportret moral al viitorului critic. Trăsături spirituale manifestate mai tîrziu cu pregnanţă în activitatea şi lucrările sale, cum sînt concepţia materialistă, determi-nistă despre lume, spiritul ascuţit de analiză, originalitatea şi puterea de muncă, indiferenţa de a-şi vedea numele publicat, modestia şi sinceritatea, se regăsesc în stare potenţială aici. însuşirea temeinică a culturii îl preocupă îndeaproape. De aceea Ibrăileanu ezită să trimită ceva spre publicare, aşteaptă o încura- 85 jare. Preocuparea sa pentru cultură e confirmată şi de amintirile celor oare l-au cunoscut în acea vreme. „Mi se pare - îşi amintea, după o jumătate de veac Tudor Arghezi, într-un medalion închinat memoriei marelui critic în 1947 — că întina oară l-aş fi zărit în str. Doamnei, la Clubul socialist al ziarului „Lumea nouă" în care se transformase săptă-mînalul „Munca" după înfiinţarea partidului social-democrat al muncitorilor din Romînia. Era „o casă ia etaj cu faţada acoperită mai tîrziu de scuturile de reclamă spânzurate de faţadă ale unei firme de maşini de treierat. Aveam vreo 16-17 an*> vîrsta socialismului romantic. Ibrăileanu, dacă nu mă înşel, cel mai feroce cititor al bibliotecii, purica pe cotoare, raftul cu cărţi. Mi-au rămas de atunci în memorie ochii lui, ca într-un peisaj variabil, lacul neschimbat şi acelaşi"5). Cea de a doua scrisoare datează probabil de la sfîrşi-tul anului 1890. Articolul pe care-1 însoţeşte apare cu titlul Despre rolul socialismului sub semnătura Cezar Vraja, la 17 februarie 1891, mareînd începutul colaborării lui Garabet Ibrăileanu la ziarul Munca. Cît despre cel anunţat început şi avînd o „turnură" ştiinţifică credem că nu greşim identificîndu-1 cu studiul Darwinismul social, despre care vorbeşte în ultima scrisoare. în cea de a treia scrisoare, trimisă din Iveşti la 15 ianuarie 1891, Ibrăileanu reclamă numărul din ziarul Munca în oare era reprodus în continuare în foileton studiul lui Fr. Engels : Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă în traducerea lui P. Muşoiu, după versiunea franceză a lui Paul Lafargue intitulată Socialism utopic şi socialism ştiinţific 6J. Răspunzînd probabil cererii lui Muşoiu, îl asigură că va îngriji de plasarea lucrării sale la Iaşi cînd va fi trasă în broşură. A patra şi ultima scrisoare anunţă pregătirea articolului „Malthus şi prostituţia", care va apare în Munca din 4 august 1891, sub semnătura Cezar Vraja şi a rezumatului după studiul început despre Darwinismul social -care va apare sub aceeaşi semnătură cu titlul : Lupta pentru trai in societatea omenească Ia 11 august în acelaşi ziar. în ceea ce priveşte însă imposibilitatea terminării studiului afirmată aici, Ibrăileanu se va dovedi un fals prooroc. în anul următor acesta va lua înfăţişarea unei conferinţe ţinute la Cercul de Studii al Clubului Muncitorilor din Iaşi la r mai 1892 şi va apare integral în revista Critica socială, noua publicaţie teoretică socialistă ieşeană, continuarea Contemporanului în numerele 6-7 (iunie - iulie) şi 8 (august) 1892. Scrisoarea face pentru prima dată lumină în raporturile lui G. Ibrăileanu cu alte cercuri socialiste din Moldova, printre care în primul rînd ou -cel din Galaţi, unul dintre cele mai importante din acea vreme datorită numărului important de muncitori de la şantierul naval sau porturi. în fruntea acestuia se aflau pe atunci învăţătorul N. Damian, unul dintre întemeietorii săi, care dorea să intensifice propaganda ideilor socialiste în mase prin publicarea unui Calendar socialist pe 1892 şi avocatul Zamfir Filotti de curînd întors de la studii. în plus, scrisoarea din 17 iulie aduce date noi în legătură cu o veche dragoste a viitorului critic, care îi inspira acestuia pasionante pagini eminesciene în revista Şcoala nouă, cu doi ani în urmă.7) Era vorba de Otilia (Estela), fiica medicului militar austriac din Botoşani Rabener, adolescentă (în 1889, avea 16 ani) cu păr blond şi ochii negri care îşi petrecuse vara acelui an la o soră a ei căsătorită cu un doctor din Roman. între cei doi tineri, deşi fata nu ştia de loc romîneşte la început şi se înţelegeau numai în franţuzeşte, se înfiripase o -dragoste înflăcărată, cu jurăminte de eternitate din partea ei şi speranţe nemăsurat din partea lui, ale cărei episoade vor fi relatate de Ibrăileanu însuşi în Amintirile din copilărie în adolescenţă; publicate o jumătate de veac mai tîrziu8). Idila s-a întrerupt însă brusc, doctorul trimiţîndu-şi fata la Viena. Această brutală părăsire din partea „îngerului blond" rănea adine sufletul îndrăgostitului. Reintîleind-o în 1891, după doi ani, la Roman — ne informează scrisoarea — s-a purtat de data aceasta „cum trebuie, adică nepăsător". Aci, corespondenţa dintre cei doi „prieteni" ajunsă pînă la noi se întrerupe. 86 Motivul trebuie căutat în faptul ca Panait Muşoiu, căzînd sub influenţa anarhiştilor, este exclus din mişcarea socialistă în noiembrie acelaş an. Mai mult, într-un manifest din primăvara autului următor, se pronunţă pe faţă pentru anarhism, împotriva „sooial-demooraţi-lor". în acelaşi timp G. Ibrăileanu reîntîlneşbe la şcoala normală din Iaşi pe fostul său coleg Raicu Ionescu-Rion şi tot acum devine unul dintre cei mai activi membri ai ceroului studenţesc socialist. E posibil de asemeni oa Ibrăileanu să nu-i fi trimis lui Muşoiu şi celelalte două articole promise la 17 iulie 1891, iar acesta să nu le fi publicat, ca nefiind în concordanţă cu ideile sale. Sigur este că în numerele din 10-17 mai 1892 ale ziarului Munca apărea o recenzie a lucrării Chestia evreească — de P. Muşoiu, sub semnătura lui Cezar Vraja (G. Ibrăileanu), care pole-mizînd cu autorul cărţii recenzate sublinia între altele că lupta de clasă, departe de a fi aparţinut numai „epocii barbariei", se explică prin teoria plus-valorii a lui Marx. Recenzia, dacă n-a putut scăpa de influenţa unor opinii greşite „generoase" ale lui I. Nădejde, este în schimb o veritabilă filipică la adresa anarhismului. Ea a pecetluit de sigur ruptura definitivă între cei doi corespondenţi. Scumpe prietene Iveşti, 10 iulie (1890) De la 25 iunie ţină la 7 iulie am fost la Roman. Am voit să-ţi scriu şi de-acolo, dar... ştiu eu de ce nu ţi-am scris ? Poate de lene. De ieri m-am pus să învăţ. Am atîta de cetit, încît trebuie să muncesc cel puţin 10 ceasuri pe zi. Nu simţesc nici o greutate, căci înţeleg bine că totul îşi are rostul hotărît. Dar este întrebarea : reuşi-voi sau nu ? Adecă voi pierde un an sau nu ? La Roman n-am văzut nemica de samă, de care să-ţi pot spune ceva. Vaian e acelaşi om : copil plin de prejudiţii. Sociabilitatea lui şi importanţa ce dă oricărui om şi lucru mic, plus lipsa lui de cultură, plus organizmu-i bolnav, îl face astfel că nici odată nu pot vorbi cu el ceva serios, nici nu-l pot lua în serios. A-l despreţul nu pot, pentru că sînt atîtea alte nulităţi mai mari decît el. A-l urî nici atîta, pentru că nu se împacă ura cu fatalismul de care sînt convins pe deplin. Din Şcoala Nouă ar putea ieşi ceva cînd la cîrma ei ar fi mai mulţi dintre noi. Am vrut de atîtea ori să scriu ceva pentru Munca, dar întotdeauna mi-a fost greu, poate că a înrîurit ideia că voi fi respins ca o cantitate neglijabilă. O vanitate pe care o au toţi tinerii : de a-ş; vedea rîndurile şi numele publicat, îmi lipseşte cu desăv'irşire. lată o pricină însemnată că nu sfriu. Afară de aceasta sînt ufi spirit astfel, încît ideile vin singure la mine, cînd vin, nu umblu eu după dînsele, nu le chem. Acesta e semnul unui om de concepţie, nu mă sfiesc a spune. Dar îmi lipseşte cultura. De multe ori îmi vin în cap nişte idei foarte originale, dar mă tem a le scrie, căci nu ştiu ce-au mai spus şi alţii despre acest lucru. Cred că înţelegi ! In cea din urmă cartă poştală a ta îmi spui că simţi lipsa unor prieteni mai de aproape, că depărtarea de lumea copilăriei te face melancolic... O ! Toată viaţa mea cea scurtă e plină de acest simţămînt. In mine este un fond melancolic atît de puternic, încît îmi otrăveşte liniştea. Orice oră, orice întîmplare din trecut, de altfel chiar mizerabile, au atîta farmec pentru mine, încît amintirea lor mă face nenorocit. Plec dintr-un loc, unde mă omoară urîtul şi dezgustul, şi îndată îmi pare rău după el, îndată îmi vin în cap atîtea tablouri, atîtea fapte din locul părăsit! Dar mă silesc ca prin dreapta judecată şi răceala cugetării să alung orice sentimentalism din mine. Ce n-aş da să fiu rece şi nepăsător ca un bolovan. Eu cunosc de unde îmi vin toate : prin moştenire. Trupul de la tatăl meu9. Intelectul şi o parte din temperament de la un frate al mamei10, iar melancolia, plăcerea de a filozofa asupra oricărui lucru de la bunică-mea despre mamă. 11 87 Dar destul am vorbit despre mine. Aş dori să ştiu ce faci, ce ceteşti, cu cine eşti prieten, cum stai materialiceşte, moraliceşte etc. lată atîtea întrebări la care aştept răspuns. Aş mai vrea să ştiu în ce relaţii stai cu Nădejde, Milea ? 12'. Te rog scrie-mi ce fel de oameni sînt aceştia ? Trimite-mi Munca de la 8 sau 9 iulie. Trimite-o de acum înainte pe adresa 1. Trancu p. Ibrăileanu. Staţia Iveşti. Abonamentul nu-l pot plăti acuma, dar asta nu cred să împiedice de a nu ceti ce scriu prietenii. Dar cînd voi avea trimet. Iţi mai scrie Raicu Zimerman ? u La bacalaureat merg la Iaşi. Dac-oi reuşi poate să ne întîlnim. Scrie-mi G. T. Ibrăileanu Prietene, Ştiu din ce cauză am fost pierdut pînă acuma. Nici acuma nu m-am însănătoşit dar... însfîrşit. Articolul ce ţi-l trimet, de se poate, îl vei publica. Am mai început altul, dar acela nu mi se pare potrivit pentru Munca. Fără a fi ştiinţific, are o astfel de „turnură". Scrie-mi unde pot să le scriu, adecă care li-s adresele. Scrie-mi ce fac Zimerman, Moscu ls, Vaian 16 etc. Am auzit că a fost Morţun 17 în Bucureşti şi că era să vorbească la o întrunire. Adresa mea : Strada Motoc, nr. S. Răspunde Salutare Ibrăileanu Prietene, Nu ştiu din ce pricină n-am primit Nr. 47 al Muncii. Poate n-a ieşit sau mi l-ai trimis la Iaşi. Află că mai stau la Iveşti încă vreo 10 zile. Cînd voi pleca îţi voi scrie. Pentru Soc. Utopic... IB, cum ţi-am scris, voi lucra la Iaşi. Trimite-mi Munca. Salut Ibrăileanu Data poştei Bucureşti 29 ian. 91. 1S/1 Iveşti CARTA POŞTALĂ D-lui P. Muşoiu la Redacţia „Muncii" Hotel Nemţoaica Str. Bibescu Vodă Bucureşti Iveşti, 17 iulie (iSgi) Iubite prietene, Sînt luni de cînd nu ţi-am scris, dară nici tu n-ai fost mai harnic. Eu sînt aicea de vreo 10 zile. Am stal şi la Roman vreo iz zile, acolo am găsit pe Otilia. De astă dată m-am purtat cum trebuie, adecă nepăsător. Am fost şi la Galaţi, am stat la Dămiean, am făcut cunoştinţă cu Filotti. Dămiean are de gînd să scoată un Calendar Socialist. Ar trebui să mai fie cineva la această afacere, ca să nu iasă lucru prost. Am fost şi prin Tecuci, 88 parşiv tîrg ! Eu am două articole gata (Trebuie să le tram crin). „Darwinismul social" (un fel de rezumat al unui studiu lung ce am avut de gînd să-l fac, dar care trece peste puterile mele) şi „Malthus şi prostituţia". Acestea le voi trimite curtnd. Mai am în cap două articole... Trimite-mi Munca aicea. Te rog scrie-mi imediat. Pe la Roman nu vii i Scrie-mt G. T. Ibrăileanu CARTA POŞTALA D. P. Muşoiu la Redacţia ziarului „Munca" Sala Sotir (Piaţa Amzei) Bucureşti Data poştei Iveşti 30 iul. 91 Bucureşti, 31 iul. 91. (Biblioteca Centrală de stat. Secţia masse. S. 33 (1-4/) Iveşti, 10 iulie (1890) 1 Jean Bart : Misterul casei din Sărărie. în Adevărul literar şi artistic din 20 ianuarie 1929. 2 cf. C. Vraja : Raicu lonescu-Rion. în Lumea nouă din 1 mai 1895. 3 cf. Anuarul Liceului Codreanu pe anul şcolar 1921-22. Bîrlad, 1922, p. 59. 4 cf. După un an. In Socola nouă 1. (1889) nr. 18 (iunie) p. 366. 5 Pygmalion. Iaşi I. (1947), nr. 1 (1; februarie), p. ţ. 6 In legătură cu problema traducerii de către P. Muşoiu a lucrării lui Engels, vezi : Nicolae Liu t O bibliotecă socialistă în Romînia la sfirşitul veacului trecut, în : Studii şi cercetări de bibliografie, I. (19;;), p. 177 şi urm. 7 In numărul I al revistei apărea un poem în proză intitulat Amintiri şi semnat X. (cf. Scoală nouă I (1889), nr. 1 (iulie) p. 3-4) iar in nr. 4 din 1; septembrie un altul intitulat Otiliei şi semnat Cezar Vraja. Ultimul se încheia cu îndemnul dat iubitei de a nu se teme de „ei", adică de familie şi de cei ce se împotriveau dragostei lor. In nr. 2, într-o serie de „note" pe marginea filozofiei lui Briickner, G. Ibrăileanu nu uită nici dragostea sa (idem, nr. 2 (1 augustl p. 20), iar în numerele ţ (15 sept.) şi 7 (15 oct.) publică două poezii pline de regrete : Aceleiaşi şi Ideal, semnate Cezar Vraja. Aceleiaşi cuprindea versuri desnădăjduite ca : „Şi sînt jele şi sînt trudă şi mă simt pustiu ca-n raclă/Dragoste neîmplinită, tu îmi stingi a vieţii faclă". 8 cf. Adevărul literar şi artistic din 2 ianuarie 1938, p. 1. 9 Teodor Ibrăileanu (1842-1887). Nu s-a păstrat nici un portret al acestuia, în afară de cel moral făcut de fiul său în memoriile amintite. Idem, 1937, decembrie 29, p. I. 10 Teodor Marcovici, mort în 1888 în floarea vîrstei. Despre el notează G. Ibrăileanu că era un autor mereu dornic de a învăţa, căutînd să-şi explice fenomenele printr-o sforţare intelectuală proprie, talentat şi ateu. Era un sceptic dar care dacă şi-ar fi dat seama că în Romînia a apărut un partid nou, revoluţionar, ar fi aderat imediat (idem, 1937, decembrie 19, p. 1-2). 11 Vartenia Marcovici - Avea „melancolia lucrurilor duse, lucrurilor de departe" — notează Ibrăileanu în Amintirile sale - dar, în acelaşi timp „pentru ea lumea exista şi era veşnic nouă şi plină de mister. Stelele, cerul, viaţa plantelor, a animalelor, cauza tuturor lucrurilor - o interesau necontenit". (Idem, loc. cit., p. 2). 12 Ion Nădejde, Constantin Miile. i' Raicu-lonescu-Rion. 14 Isidor Zimerman, colegul de şcoală la liceul din Bîrlad, şi membru al societăţii „Orientul", în scrisoarea următoare numele său e scris Dimerman, ortografie adoptată şi de biografi (cf. Al. Piru „Viaţa lui G. Ibrăileanu, Bucureşti, 1946, p. 40 şi urm. şi Savin Bratu : Ibrăileanu, omul. (Bucureşti.) 1959, p. 33 şt urm.). Ţinînd însă seama că litera D. cu sedilă dedesubt avea în ortografia vremii valoarea de Z., am unificat ortografia lui Ibrăileanu adoptînd forma reprodusă după matricole în Anuarul liceului Codreanu, loc. cit. 15 Dimitrie Moscu, colegul de şcoală de la Liceul Codreanu, membru al Societăţii „Orientul" din Bîrlad. 16 Eugen Vaian. 17 V. G. Morţun. 18 Socialism utopic şi socialism ştiinţific, traducerea lucrării lui Fr. Engels : Socialismul, de la utopie la ştiinţă, făcută de P. Muşoiu, apăruse în 1890 mai întîi în ziarul Munca apoi în broşură. 89 Cronic* fhin fi fi că SFÎRŞITUL LUMII ANTICE ÎN LUMINA ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE Departe de a fi nouă, problema prăbuşirii statului roman şi, în deobşte, a descompunerii socie-_ taţii sclavagiste, s-a bucurat în ultimele decenii de o atenţie sporită din partea istoriografiei moderne asupra antichităţii. Nu e totuşi nimic surprinzător în'faptul — reţinut uneori şi de istoricii burghezi ai acestei perioade — că această atenţie s-a manifestat, pe de o parte în anii imediat următori primului război imperialist, iar pe de altă parte, în zilele noastre, după cel de-al doilea război imperialist, pe care l-am trăit cu toţii. Merită a fi subliniate, din acest punct de vedere, cuvintele unuia dintre cei mai cunoscuţi cercetători ai acestei epoci, profesorul Santo Mazzarino, de la Universitatea din Catania, autorul unuia dintre cele mai viu dezbătute rapoarte generale la cel de-al XI-lea Congres internaţional de ştiinţe istorice, ţinut la Stockholm în vara anului trecut1}- „Cînd Rostovtzef, scrie autorul în ultima sa lucrare, publica marea sa operă („Istoria economică şi socială a imperiului roman"), în 1926, tema „sfîrşitul lumii antice" era abordată pretutindeni cu un amestec de îngrijorare şi de adînc interes uman. Istoricii acestei generaţii văzuseră prăbuşindu-se, odată cu nu- 1. — La democratizazzione della cultura nel „basso impero", în Rapports II (XI-e Congris international des sciences historiques), Stockholm, 1960, p. 35. 54. Acad. Em. CONDURACHE rele război, formaţiuni de stat care, pînă şi în titlul împăraţilor lor — Kaiser sau Ţar — erau legate de cesarismul roman ; căzuseră Romanovii, Habsburgii, Hohenzoler-nii. Ruina imperiului roman de apus şi întreg sfîrşitul lumii antice în complexul său apăreau ca un exemplu pentru momentul prezent : „de te fabula narratur" 2)". Şi, puţin mai departe, în aceeaşi recentă lucrare, Mazzarino continuă „...încetul cu încetul, amurgul Romei începu să pară multor istorici, între 1920 şi 1930, aproape o pagină de istorie contemporană"3. Rareori a apărut mai limpede exprimată ideea — pe care clasicii marxismului şi adepţii materialismului istoric au subliniat-o în repetate rânduri — că istoricii şi, în deobşte, orice operă de acest gen, reflectă poziţia grupului social din care făceau sau fac parte, fie că sînt sau nu conştienţi de acest fapt. îmi îngădui să citez, doar cu titlu de exemplu, rîndurile pe care le publicam eu însumi din acest punct de vedere acum cîţiva ani4) : „Timp de două veacuri, istoriografia modernă asupra antichităţii a purtat cu sine imaginea sfîrşitului unei lumi pe chipul căreia ea regăsea, mai mult sau mai puţin 2. — S. Mazzarino, La fine del mondo antico, Milano 1959, p. 181. 3. — Ibidem, p. 189. 4. — Problema schimbului în natură şi a schimbului în bani în imperiul roman în sec. IV—V e.n., în Analele Univ. C. I. Parhon, Seria Ştiinţelor Sociale, nr. 9, 1957, p. 15 90 deformate, propriile sale năzuinţe sau îngrijorări. Istoricii acelui secol de revoltă şi negare, care a fost sec. XVIII, au subliniat rolul dizolvant al creştinismului în prăbuşirea unei lumi pe care o considerau superioară. Istoricii din a doua jumătate a sec. XIX vor căuta, alături de Otto Seeck, o explicaţie generală legată de „distrugerea elitelor". Criza imperialismului european din primele decenii ale veacului XX se va reflecta, pe de o parte, în explicaţiile pseudo-sociologice, purtînd ou sine pecetea îngrijorărilor unui Oswald Spengler, pe de altă parte prin încercarea de a dovedi că, de fapt, această prăbuşire nu există ca atare şi că firul isteriei ce leagă Antichitatea de Evul Mediu n-a fost curmat decît mult mai tîrziu decît se credea. De aici, lucrările lui Dapsch sau ale unui Pirenne, mareînd date însemnate în evoluţia istoriografiei burgheze contemporane asupra sfîr-şitului Antichităţii; de aici, de asemenea, afirmaţia lui Ferdinand Lot: „natura nan fecit saltus" sau titlul sugestiv al lucrării lui E. Stein care reia, ca altădată Gibbon, ideia continuităţii neîntrerupte a „imperiului roman" sub haina greacă a imperiului bizantin 5). Multe din aceste lucrări, publicate în primele decenii ale veacului nostru, întemeiate pe un imens material documentar, şi-au pierdut însă în zilele noastre din actualitate, cel puţin în ceea ce priveşte premi-zele şi încheierile lor generale. Singura lucrare de mari proporţii, care ocupă un loc aparte din acest punct de vedere, este „Istoria economică şi socială a imperiului roman" a lui M. Rostovtzef °). Tocmai de aceea lucrarea a fost retipărită, în ultimii ani, în versiunea sa engleză şi italiană. Faptul că unele dintre tezele lui Rostovtzef cu privire la sfîrşitul lumii antice continuă 5. — O. Seeck, Gesch. des Untergangs der an-tike Welt, I—II, Stuttgart 1921 ; A. Dopsch, Wirtschaftliche und soziale Grundlagen der europalschen Kulturentwicklung, I—II, Wien 1923—24 ; H. Pirenne Mahomet et Charlemagne, Paris — Bruxelles, 1937 ; F. Lot, La fin du monde antique et le dâbut du Moyen Age, Paris 1927 ; E. Stein, Gesch, des spatrom. Reiches, Wien 1928. 6. — Storia economica e sociale deil' impero romano, ed. II, Firenze 1953. încă şi astăzi a fi îmbrăţişate de numeroşi istorici burghezi se explică, printre altele, şi prin faptul că, spre deosebire de mulţi predecesori ai săi, acest corifeu al ştiinţei istorice burgheze încearcă să dea şi o explicaţie economică şi socială acestui fenomen, care preocupă în cel mai înalt grad pe istoricii antichităţii din zilele noastre. Deşi aduce în discuţie o seamă de elemente noi, care desigur merită atenţia noastră, lucrările lui S. Mazzarino se întemeiază, ca pe un adevăr definitiv câştigat, pe una din tezele fundamentale ale istoricului rus şi anume că, începînd mai ales ou veacul al III-lea ejn., contradicţia dintre sat şi oraş în imperiul roman, dintre aşa-zisa burghezie greco-romană şi ţărănime a contribuit, într-o măsură enormă, la frîngerea echilibrului economic şi social, politic şi cultural, realizat în primele două veacuri ale imperiului romian, în aşa zisa epocă a principatului. Excesele pe care soldaţii romani le-au săvîrşit în oraşele din Gallia, Italia şi Asia Mică, în perioada crizei din anii 192—193, ar reprezenta, după Rostovtzef, un ecou ai acestei contradicţii, muită vreme latentă. Aşa cum au remarcat însă pe drept cuvînt istoricii sovietici, armata romană, recrutată în special din mulţimea declasată a oraşelor şi tîrgurilor din provinciile romane7), nu acţiona împinsă de considerente social-economice proprii ţărănimii, considerente care constituie pentru istoriografia burgheză din zilele noastre iluzia unei interpretări pe oît de -noi, pe atît de adinei. In rîndurile care urmează voi încerca să prezint, în linii generale, cîteva din aspectele mai pregnante ale tabloului sfîrşitului lumii antice, aşa cum apare el în cele mai recente opere ale istoriografiei burgheze. De asemeni, voi încerca să subliniez limitele tot mai înguste, din punct de vedere istoric, care îngrădesc interpretarea ştiinţifică a acestui fenomen, precum şi felul în care se reflectă, în aceleaşi lucrări, mentalitatea burgheziei contemporane faţă de progresele tot mai rapide şi mai îngrijorătoare — din 7. — N. A. Maschln, Istoria Romei antice, Ed. de Stat, Bucureşti 1951, p. 388. 91 punctul ei de vedere — realizate dc lumea socialistă şi de ideologia sa. Unele dintre aceste teze trebuiesc combătute în chip deosebit, mai ales fiindcă, imtroducînd în discuţie argumente în aparenţă marxiste, încearcă să salveze pe o cale ocolită esenţa concepţiei idealiste nu numai despre sfîrşitul lumii antice, dar, în general vorbind, despre succesiunea firească, de caracter dialectic, a diferitelor orânduiri social-econo-mice, din trecutul cel mai îndepărtat şi pînă în zilele noastre. Tot mai puţini dintre istoricii burghezi contemporani mai încearcă să prezinte sfîrşitul lumii antice ca o perfectă continuitate a sistemului economic şi social, politic şi cultural roman, pînă tîrziu, în sec. VII! e.n., cînd echilibrul ar fi fost rupt datorită unor cauze strict externe. Tezele lui Dopsch şi Pirenne, care au stîrnit a-tîta vîlvă acum trei decenii, nu mai apar în lucrările istoricilor contemporani decît ca etape depăşite ale istoriografiei burgheze din generaţia trecută. De la Rostovtzef încoace, însă, se constată tot mai frecventă încercarea dc a lărgi teza sa principală, potrivit căreia, în această perioadă, contradicţia fundamentală a societăţii romane din ultimele veacuri ar fi fost aceea dintre aşa-zisa burghezie romană şi ţărănime care, prin numărul dar şi prin incultura sa, ar fi năruit temeliile sistemului economic şi social roman, realizat în forma sa amplă de numeroasele „ci-vitates", a căror juxtapunere ar fi asigurat lumii romane o reală unitate economică şl culturală. Aşa sc explică faptul că — spre deosebire de O. Seek, care deplângea, la sfîrşitul veacului trecut „exterminarea elitelor", a căror înlăturare ar fi dus în chip inevitabil la năruirea sistemului politic roman — istoricii burghezi din zilele noastre relevă pe orice calc meritele aşa-zisei „burghezii" romane care, numai ea singură, ar fi putut asigura imperiului cesarilor o altă cale de dezvoltare, dacă nu chiar un alt sfîrşit ! Aceasta nu-i împiedică pe unii dintre ei să pună totuşi în lumină informaţii istorice care contrazic în parte această te- ză8). Inconsecvenţele apar cu atît mai surprinzătoare, cu oît istoriografia burgheză nu vrea, în fond, să renunţe la tezele lui Rostovtzef, tomnai fiindcă ele prezintă, din punctul lor de vedere, avantajul de a constitui un sistem de gînd ire închegat - evident, în chip formal şi de pe poziţii străine de interpretarea materialist-istorică. Numai aşa se poate explica faptul că, la distanţă de numai o pagină, în raportul său general prezentat Congresului de la Stockholm, Mazzarino poate afirma, pe de o parte, că „lucrarea Iui Rostovtzef a avut meritul să atragă atenţia asupra raportului dintre ţăranii soldaţi şi burghezia orăşenească în epoca imperială", pe dc altă parte, că „identitatea de interese între ţărani şi soldaţi, asupra căreia Rostovtzef insista în chip special, se dovedeşte de fapt, la o cercetare mai amănunţită, a fi fost adesea insuficientă"9). Astfel de inconsecvenţe, ce apar în lucrările unora dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai istoriografiei burgheze izvorăsc din neputinţa lor de a pune de acord ideile scumpe acestei istoriografii, cu realitatea faptelor, precum şi din necunoaşterea legilor dezvoltării societăţii omeneşti, aşa cum au fost ele dezvăluite de clasicii marxismului. în dorinţa sa d: a preciza şi, totodată, de a duce mai departe tezele lui Rostovtzef, Mazzarino aduce în discuţie, în ultimele sale lucrări, ca şi în raportul prezentat Congresului de la Stockholm, problema aşa zisei „opoziţii naţionale" faţă de statul roman, opoziţie exprimată în unele secte creştine, în special si-riace. Aşa cum am avut prilejul să o spun în faţă congresului chiar în cursul dezbaterilor cu privire la acest raport, problema aşa-zisului „protest naţional" împotriva stăpânirii romane nu poate fi explicată decît în lumina unei îndoite opoziţii, atît împotriva organelor apăsătoare ale statului, cît şi împotriva clasei exploatatoare din provincii. într-adevăr, a pune în lumină aspectele puţin cunoscute încă ale acestei rezistenţe populare, care s-a manifestat dc-a lungul cîtorva veacuri în forme mai variate 8. — Cassola. în Nuova rivlsta storlca, 1957. 9. — Raportul cilat, p. 40 şi 41. 92 decît se crede deobieei, e de natură a ne permite să urmărim procesul de închegare a unei conştiinţe sociale şi politice antiromane. Dar aceasta nu e deajuns şi e limpede că, pentru a înţelege just originea şi amploarea acestei rezistenţe, conştiente sau inconştiente, analiza trebuie dusă mai departe, înainte de toate este demn de relevat faptul că ecourile ei provin din rîndurile ţărănimii orientale, asupra căreia apasă — ca dealtfel în toate provinciile imperiului — povara impozitelor şi corvezilor de tot felul. în forma sa specifică, protestul exprimat de aceste ecouri izvorăşte nu din conştiinţa unei diferenţieri lingvistice sau religioase, cum crede Mazzarino, cît mai ales din conştiinţa de cllasă a celor care în chip fatal se aflau, în raport cu stăpînirea romană, de cealaltă parte a taberei sociale şi politice. Că, cel puţin în primele trei veacuri, protestul împotriva exploatării economice şi sociale îşi găsea un ecou firesc şi în opoziţia creştină e uşor de înţeles şi faptul merită a fi subliniat. Din acest punct de vedere nu putem fi însă de acord cu conceptul de „democratizare" a culturii — concept înlăuntrul căruia autorul pune pe acelaş plan antinomiile sd-cial-economice ale lumii greco-romane precum şi fenomenele de suprastructură, pe care le reflectă în chip firesc aceste raporturi antagonice. Acest concept păcătuieşte nu numai prin faptul că nu marchează cu suficientă precizie ceea ce este adevărate cauză social-politică profundă şi ceea ce nu este altceva decît efectul firesc al unor anumite raporturi bine determinate, dar mai ales prin aceea că goleşte de conţinutul sau real o luptă izvodind din realităţile cu mult mai adînci decît apartenenţa religioasă sau etnică a unuia sau altuia dintre polemiştii creştini. Contradicţiile — antagonice sau neantagonice — dintre supuşii din provincii şi imperiu au condiţionat, în decursul istoriei imperiului roman, anumite forme de gîndire protestatară, încît ou ne este indiferent dacă ecoul lor provenea din rîndurile mulţimilor exploatate sau din acelea ale claselor exploatatoare din provincii. O lungă perioadă de vreme acestea din urmă au constituit aliatul cel mai fidel al Romei, tocmai fiindcă ea le-a asigurat condiţiile politice şi sociale ale exploatării pe care se întemeia buna lor stare. Pentru prof. S. Mazzarino, Si. Augustin nu face altceva decît să opună fidelitatea catolică donatis-mului plebei africane, pe care îl consideră ca ceva „naţional" sau „provincial" l0). Ideolog creştin al clasei dominante — clasă care, în cursul imperiului tîrziu, va şti să adapteze edificiului social-politic imperial o sectă iniţial refractară unui stat cu nedreaptă organizare social-aconomică •— Sf. Augustin .se află însă, prin poziţia sa de clasă, în conflict firesc şi iremediabil cu alţi reprezentanţi ai aceleiaşi religii, cum ar fi de pildă autorul „Scrisorii lui Jacob" — care, spre a cita din nou pe Mazzarino, „nega oamenilor cu inel de aur, deci cavalerilor romani, dreptul de a intra în biserică şi continua să condamne pe bogătaşii exploatatori ai ţărănimii si-riace"11). Dacă, în rîndurile de mai sus, ne-am oprit din primul moment asupra acestui fenomen de suprastructură, căruia autorul îi acordă, atît în raportul prezentat congresului de la Stockholm, cît şi în ultima sa lucrare un loc excepţional, am făout-o mai ales pentru a sublinia faptul că, pe de o parte, el nu trage toate concluziile pe care aceste izvoare scrise ni le îngăduie, pe de altă parte că de abea în al doilea capitol al raportului expunerea sa se opreşte asupra unor fenomene de istorie economică şi socială, care, în chip firesc, ar fi trebuit să preceadă consideraţiile anterioare. E uşor de înţeles că nu e vorba aici de o simplă organizare a materialului documentar sau de înscrierea diferitelor categorii de argumente, ci de o anumită concepţie, proprie istoriografiei burgheze, potrivit căreia asemenea diferenţe de ordin lingvistic şi mai ales religios ar avea o greutate specifică cel puţin tot atît de mare ca şi fenomenele de ordin economic şi social, a căror însemnătate, fără a mai putea fi ignorată, 10 — Ibidem, p. 42—43. 11. — Ibidem, p. 40. 93 este in cel mai bun caz redusă la rolul de simplă componentă a crizei lumii antice. Este de aceea timpul să revenim la problemele majore ale crizei lumii antice, pentru a putea înţelege mai bine atît limitele istoriografiei burgheze contemporane, oît şi impasul în care ea a ajuns în chip inevitabil. Din acest punct de vedere, merită a fi subliniate două aspecte caracteristice pentru marea majoritate a istoricilor mai sus amintiţi. Primul dintre eile îl constituie tendinţa de a îmbrăca într-o haină modernizatoare, strict economistă, cauzele adânci ale crizei de sfîrşit a Antichităţii. Date statistice, atîtea cîte se pot ele realiza cu ajutorul izvoarelor mai mult decît sărace care ne stau la îndemână pentru aceste vremuri — şi calcule matematico-financiare încearcă să dea acestei explicaţii aparenţa unei certitudini. Al doilea aspect îl constituie încercarea de a diminua, alteori chiar de minimaliza, caracterul profund social al frământărilor şi mişcărilor populare, care au întovărăşit sfârşitul Antichităţii. In cazul cel mai bun se acoirdă acestor mişcări uin caracter aşa zis national sau strict religios. Pentru primul dintre aceste două aspecte, este sugestivă o expresie tot mai des în-tîlnită în lucrările burgheze contemporane şi anume aceea de „economie dirijată" I2). Că o astfel de expresie nu apare decît în lucrările burgheze din ultimele două decenii, lucrul e uşor de explicat. Ea izvorăşte din amintirea încercărilor disperate ale regimurilor fasciste de a pune întreaga lor economie naţională — şi, pe măsura cotropirii altor state — şi aceea a ţărilor vremelnic ocupate în slujba rnaşinei Idr de război. Nu e astfel de mirare că un istoric englez contemporan a crezut posibil să caracterizeze epoca de declin a lumii antice cu termenul de „fascism", iară poate să-şi dea seama cît adevăr conţineau dintr-un anumit punct de vedere cuvintele sale. Pentru alţi istorici, însă, termenul dc „economie dirijată", pe care ar 12 — S. Mazzarino, Aspettl sociali del quarto secoio, Roma 1951, p. 169 şi urm. fi practicat-o unii împăraţi romani, începând cu Comrnodus şi oontinuînd cu Diocletian, Iulian Apostatul şi Valentinian, trebuie înţeles în sensul aplicării vnoi tarife maximale sau de transformare în bani, la un preţ fix, a diferitelor impozite, prestaţii sau servicii publice sau private (aşa zisa „adaeratia"). Evident că aceste măsuri n-au nimic de a face cu o „dirijare" a vieţii economice, de neconceput şi cu atît mai puţin de aplicat în cadrul unui sistem anarhic prin însăşi structura sa. Dar, chiar mărginind această gravă confuzie la limitele sale reale, proprii fazei de sfîrşit a orîn-duirii sclavagiste, încă nu poate fi vorba, aşa cum cred unii dintre aceşti istorici şi în primul rînd prof. S. Mazzarino, de măsuri aşa zis democratice, în sensul că ele ar fi fost luate de unii împăraţi romani cu scopul precis de a uşura viaţa populaţiei sărace. Fără a intra aici în amănuntele unei discuţii, ce ar depăşi limitele firesc restrânse ale acestor note, e deajuns să amintesc că fixarea unor preţuri maximale, cum se întâmplă în epoca lui Comrnodus şi mai ales a lui Diocletian, sau transformarea în sume echivalente a unor prestaţii sau servicii personale, în vremea lui Iulian Apostatul, nu înseamnă — şi nu putea să însemne — în ultimă analiză deoît o încercare sortită eşecului de a determina pe baza unor decrete imperiale o reactivare a vieţii economice întemeiată pe schimbul monetar. Reforma monetară efectuată de Diocletian asigurase într-o anumită măsură şi instrumentul de schimb necesar aplicării unui astfel de tarif. Cît priveşte politica financiară a lui Iulian, ea făcea parte dintr-un program mult mai amplu, al cărui ţel final îl constituia consolidarea vieţii economice a oraşelor, ultimă citadelă a formaţiunii sclavagiste greco-romane. Prin consolidarea sectorului economic urban, a cărui relativă vitalitate a determinat în bună măsură caracterele specifice ale primei perioade bizantine, Iulian nu acţiona în favoarea contribuabililor săraci sau sărăciţi ci, din contra, în favoarea aparatului executiv al statului şi a păturilor înstărite de la oraşe, a căror poziţie reacţionară, fie din punctul 94 de vedere al transformărilor social-econo-mice, fie din acela al ideologiei dominante încă de nostalgia epocii imperiale, trebuie odată mai mult subliniată. Interesele acestor două pături sociale pe care se sprijină în primul rînd autoritatea imperială, erau diametral opuse celor ale sclavilor şi colonilor, legaţi de pămînt şi supuşi tuturor impozitelor. în parte, ele erau opuse şi intereselor latifundiarilor, ale căror proprietăţi şi privilegii au împins în egală măsură societatea romană spre Evul Mediu. Este limpede că din punctul de vedere al producătorului rural roman — fie el mare sau mic proprietar — transformarea plăţii în natură, în plată ti bani nu putea să însemne o degrevare ci, dimpotrivă, o agravare a sarcinilor sale fiscale. Considerate din acest punct de vedere, măsurile luate de Valentinian I şi Theoddsiu, în 364 şi 384, constituiau o întoarcere la un sistem de plată mai potrivit cu interesele producătorilor rurali şi în directă contradicţie cu interesele orăşenilor, singurii şi cei mai autentici reprezentanţi la această dată ai formelor sclavagiste de relaţii de schimb ,3)-. Pornind de la alte documente referitoare la epoca lui Constantin cel Mare şi Con-stanţiu, Mazzarino a ajuns la un rezultat asemănător şi anume că sistemul introdus de „adaeratio" era mai oneros decît prestaţiile în natură. Autorul anonim al unei lucrări intitulate „De rebus bellicis" afirmă că sărăcia de care sînt loviţi cei mai modeşti dintre cetăţeni — afflicta pauper-tas —■ care incită la răscoală populaţia săracă (aşa zişii „tenuiores"), îşi trage izvorul din politica monetară a împăratului Constantin. Explicaţia dată de învăţatul italian merită să fie reţinută : după dînsul, abundenţa emisiunilor 'monedelor de aramă şi bronz ar fi dus la o mare nestabilitate de preţuiri în transzacliile comerciale de natură să ruineze în primul rînd pe „tenuiores", ale căror salarii sau venituri vor continua să fie permanent exprimate în această monedă, în timp ce marii proprie- 13. — Em. Condurachl. La politique financiere de i'empereur Julien, Acad. Roum. Bull. Sect. Hist., XXII, 2, 1941. p. 85 şl urm. tari şi reprezentanţii minorităţii exploatatoare din oraşe îşi aveau asigurate averile prin tezaurizarea unei imense cantităţi de monede de aur 14). Pînă la acest punct —■ şi poate încă ceva mai departe decît crede autorul italian — putem merge pe drumul indicat de lucrarea sa. Se poate chiar adăuga că procesul de rupere a echilibrului între moneda de aramă şi cea de aur a constituit unul din resorturile intime ale reformei lui Diocletian, s-a exercitat în două direcţii contrarii : pe de o parte prin variaţia din ce în ce mai mare a monedei denumită „nummus centenionalis", iar pe de altă parte prin creşterea valorii monedei de aur în tot cursul veacurilor IV şi V. Numeroşi istorici burghezi, dintre care amintim pe Mickwitz şi Blofch, A. Piganiol şi H. van Wervecke )5) sînt unanimi în a recunoaşte contrastul din ce în ce mai izbitor între imensa cantitate de aur, despre care vorbesc nenumărate documente sau texte, şi ridicarea preţului aurului, ca semn al unui proces de rarefacţie în circulaţia sa. Şi totuşi, ei nu izbutesc să-şi explice nîcî geneza acestor fenomene antitetice, nici să precizeze valoarea —• de o mare semnificaţie istorică — a raportului dintre schimbul în natură şi cel în bani, la această dată. Pentru A. Piganiol, explicaţia — de fapt mai mult o constatare — stă în coexistenţa a două societăţi suprapuse şi distincte. Poporul de jos, crede istoricul francez, trebuia să se mulţumească cu o biată monedă de inflaţie; cei bogaţi trăiesc într-o lume cu alte preţuri, preţul aurului. De aci şi pînă a vorbi, — aşa cum face A. Piganiol — de o adevărată „bursă neagră", nu mai ora decît un pas. Şi nu este de mirare că istoricul francez, care trăise în Franţa celui de-al doilea război mondial, a făcut-o cu iluzia că aduce chiar un exemplu trăit. Un pasagiu curios din Ausonius este citat în sprijinul acestei modernizări a istoriei vechi. Evident că nu putem merge 14. — Aspettl, p. 110 şi urm. 15. — G. Mickwitz, Geld und Wirtschatt im rom. Reich des vierten Jahrh., Helsingfors — Leipzig 1932 ; M. Bloch în Annales d'histoire economique et sociale, V. 1933 ; H. van Wervecke, în aceiaşi revistă, III. 1931 ; A. Piganiol în aceiaşi revistă, VII, 1945. 95 pe această cale, după cum nu putem merge nici pe aceea pe care o indică S. Mazzarino în una din lucrările sale16). După învăţatul italian, legea „cererii şi a ofertei" ar fi sfîrşit prin a crea o anumită „stabilitate" în raportul dintre monedele de aur, de argint şi cale de bronz. Aceasta presupune însă, adaugă el, preţuri „libere" pe piaţa comercială, condiţionate în primul rînd de neintervenţia statului într-o gamă întreagă de tranzacţii. Astfel de măsuri arbitrare — considerate ca expresie a unei „economii dirijate" — nu puteau să aibă decît rezultate dezastruoase asupra preţurilor şi circulaţiei Dumitrilor, pe care numai o „economie liberală" ar fi putut-o asigura unei vieţi economice normale. Cercetătorul italian se simte ohiar obligat să adauge că numai respectarea unei complete libertăţi a preţurilor ar fi dus la o anumită stabilitate economică, deşi ea ar fi trebuit să provoace o criză ruinătoare, dar ineluctabilă, pentru masele populare. „Economia dirijată" pe care ar fi practicat-o fiscul imperial ar fi anulat efectul binefăcător al unei asemenea „stabilizări" spontane, fără a putea împiedeca, însă, ruinarea acelei pături de populaţie pe care, de la Septimiu Sever încoace, textele o denumesc „te-nuiores". Cel de al doilea aspect caracteristic al istoriografiei burgheze asupra Antichităţii — minimalizarea marilor frămîntări sociale care au întovărăşit ultimele secole ale imperiului roman — se integrează unui curent mai larg al acestei istoriografii, care încearcă în ultimul timp să atenueze la maximum antagonismele sociale din Antichitate. Din acest punct de vedere este deosebit de sugestiv raportul prezentat la Congresul internaţional de ştiinţe istorice din vara anului trecut de prof. S. Laufer de la Universitatea din Miinchen l7), raport al cărui caracter profund reacţionar, pus în lumină de numeroşi specialişti marxişti, a fost criticat chiar de unii istorici 16. — Aspetti, p. 133 şi urm. 17. — Die Sklaverei in der griechisch-romi-schen Welt, Rapports II (XI-c congres international des sciences historiques). 1960, p. 71—97. idealişti care, în ciuda concepţiei lor filozofice, nu se puteau declara de acord cu tezele colegului lor german. O asemenea tendinţă este cît se pqate de firească pentru reprezentanţii istoriografiei burgheze, oare proiectează astfel asupra antagonismelor sociale din Antichitate îngrijorarea ores-cîndă a burgheziei contemporane faţă de antagonism-ul ireductibil dintre ea şi proletariat. E deajuns însă, spre a spulbera această iluzie, să amintim cîteva din informaţiile care ne stau la îndemână, spre a surprinde esenţa de clasă şi intensitatea acestor mişcări de masă, a căror prelungită efervescenţă a contribuit îln mare măsură la subminarea temeliilor statului roman. într-adevăr, unele dintre marile răscoale ce s-au produs la sfîrşitul sec. III în Gallia şi la începutul sec. IV în Africa de nord — celebrele răscoale ale bagauzilor şi agonisticilor — ne permit să afirmăm că, în ciuda afirmaţiilor tendenţioase ale unor istorici moderni, avem de a face ou forme precise ale luptei de clasă care au pus faţă în faţă masele exploatate ou stăpînii lor. La sfîrşitul sec. III, răsculaţii din Galfia atacau proprietăţile latifundiarilor şi ale orăşenilor, le incendiau, le ridicau vitele şi grînele. „Era timpul — scrie un contemporan — cînd s-au năpustit plugarii care nu cunoşteau meşteşugul războiului, cînd plugarul s-a transformat în pedestraş, iar păstorul în călăreţ, cînd ţăranul îşi pustia ogorul, imitînd pe inamicul barbar" 18). Mişcarea bagauzilor, al cărei epicentru se afla în regiunea Parisului de astăzi, ameninţa oraşele, dintre care unele trec chiar în mîi-nile răsculaţilor, iar altele, îngrijorate, aşteptau să fie atacate. A fost nevoie de un mare efort militar din partea împăratului Maximin pentru a înăbuşi în 286 această răscoală, ale cărei focare vor mai continua să ardă multă vreme. De o violenţă rară a- fost şi răscoala agonisticilor din Africa romană. Pornită din frământările religioase, ce au dat naştere rigorismului creştin al donatiştilor, această mişcare a căpătat repede caracterul unui 18. — N. A. Maschin, lucrarea citată, p. 393. 96 violent protest social. Agonisticii sau cir-curncellionii luptă pe orice cale nu. numai împotriva clerului catolic, sprijinit de autoritatea imperială, dar şi împotriva marilor proprietari şi a aparatului de stat. înarmaţi cu ciomege, răsculaţii eliberau pe sclavi şi distrugeau înscrisurile datornicilor. Un contemporan, Optatus, scrie în această privinţă textual: „Nici un proprietar nu era liniştit pe proprietatea sa. înscrisurile datornicilor îşi pierdeau valoarea...". Şi puţin mai departe : „De asemenea nici drumurile nu putea fi în deplină siguranţă, căci stă-pînii erau asvîrliţi din trăsuri şi nevoiţi să alerge înaintea sclavilor care se aşezau pe locul lor" >9). Nu sînt acestea singurele forme de manifestare ale luptei maselor populare de la sfîrşitul Antichităţii împotriva orînduîrii sclavagiste în ajunul prăbuşirii sale totale. Cercetările mai vechi sau mai noi au dezvăluit astfel, caracterul protestatar, izvorît din nemulţumirile maselor populare, al conflictelor provocate de facţiunile de circ în marile oraşe sau de adepţii nenumăratelor erezii creştine care, începînd cu sec. IV şi pînă la pierderea provinciilor orientale ale imperiului roman, au contribuit în chip efectiv la subminarea temeliilor sistemului sclavagist roman. Este adevărat că uneori, luînd efectul drept cauză, se fac unele afirmaţii oare accentuează q dată mai mult caracterul idealist al interpretării date unor fenomene specifice dezagregării statului roman. Un exemplu sugestiv în acest sens îl oferă lucrarea istoricului german Korne-mano, după care pierderea — gravă din multe puncte de vedere — a Siriei şi Egiptului, cucerite în 636 şi 646 de către arabi, s-ar explica înainte de toate prin exasperarea monofiziţilor orientali faţă de autorităţile constantinopolitane ortodoxe20). De ordin exclusiv intern, după unii istorici — care acordă, fiecare la raidul său, o mai mare pondere specifică unui aspect sau altuia — criza de sfîrşit a lumii antice ar fi evoluat astfel în chip oarecum spon- 19. — Ibidem, p. 421. 20. — In Bengston. Weltgeschichte des Mittel-nieerraumes. 1949, II. p. 463. tan în cursul sec. V—VII spre o lume numai în parte nouă, aceea a Europei, feudale. Se subliniază ou grijă caracterul strict evolutiv al transformărilor de pe urma cărora a luat sfîrşit lumea veche, fără zguduiri prea mari sau prea adînci, fiindcă ele ar deschide în mintea cititorului perspective supărătoare pentru concepţia generală a istoriografiei burgheze, definitiv angajată pe făgaşul ei idealist. Deosebiri de păreri se mai constată însă din punctul de vedere al rolului jucat în prăbuşirea definitivă a statului roman de elementele germanice instalate în partea de apus şi centrală a imperiului. Formulată în chip unilateral, ideia despre contribuţia regeneratoare a elementului germanic în procesul de constituire a lumii feudale din apusul imperiului roman, îşi păstrează mai departe — aşa cum sublinia Engels acum opt decenii — caracterul său şovin21)- Nu e lipsit poate totuşi de interes să amintesc în treacăt că, deşi mai rare ca altădată, contradicţiile de natură politică dintre unii istorici francezi şi germani mai răbufnesc din cînd în cînd. Din acest punct de vedere poate fi amintită cu titlu de exemplu părerea istoricului francez A. Piganiol. într-o lucrare publicată în 1947, el reia, ca altădată Fustei de Coulanges, cu o vehemenţă psihologic explicabilă,, teza potrivit căreia nu criza internă, ci şocul triburilor în migraţie —• şi în primul rînd al celor germanice — a dus la năruirea unui edificiu, susceptibil încă, graţie resurselor sale interne, de o reînnoire. „E greşit, afirmă autorul,, să se spună câ Roma era în decadenţă. Jefuită, mutilată de invadatorii barbari din secolul III, ea se ridica din propriile ruine. în acelaş timp avea loc, cu preţul unei mari crize, un proces de transformare internă : se forma o nouă concepţie despre puterea imperială, aceea a Bizanţului, o nouă concepţie despre adevăr şi frumos, aceea a Evului Mediu, o nouă concepţie despre munca colectivă şi solidară, în serviciul societăţii. Toate 21. — Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, ESPL, Bucureşti, 1957, - p. 156. 7 - c. 1351 97 relele de care suferea imperiul, fiscalitatea excesivă, răsturnarea bogăţiilor claselor sociale, îşi trag originea nu din acest fecund proces de transformare, ci din războiul perpetuu condus de bande organizate de germani... Civilizaţia romană nu a murit de moarte naturală. Ea a fost asasinată" („La civilisation romaine n'est pas morte de sa belle mort. Elle a ete assas-sinee")22). Scrisă sub impresia şocului politic pe care îl trăise foarte de curînd Franţa ocupată de armatele hitleriste şi chinuită de Gestapo, lucrarea lui A. Piga-niol îşi găseşte desigur o explicaţie psihologică. Inutil să stăruim însă asupra unor concluzii, în care o situaţie istorică reală — rolul triburilor germanice în epoca de sfîrşit a imperiului roman de apus — se amestecă cu elemente afective, fie ele justificate cu titlu individual. Ele nu pot ajuta cu nimic la rezolvarea uneia dintre cele mai însemnate probleme ale istoriei omenirii. Indiferent însă căreia dintre tabere îi aparţin acei istorici, care subliniază din punct de vedere unilateral rolul elementelor barbare în formarea unor state considerate deja feudale, sau aceia care, fie în chip făţiş, fie prin tăcere neagă sau minimalizează acest rol, un lucru este sigur : nici unii, nici alţii nu au înţeles — şl nici nu puteau în fond să înţeleagă — esenţa dialectică a acestui amplu proces de trecere de la orînduirea sclavagistă la cea feudală. Şi din acest punct de vedere istoriografia burgheză se găseşte din nou în acelaş impas, în care se va găsi mereu cîtă vreme nu va înţelege că istoria este „un proces unitar, guvernat de legi necesare în uriaşa lui varietate de aspecte şi contraziceri"23) şi se va mulţumi doar, spre a-şi reînnoi iluziile, să sublinieze în chip unilateral, un aspect sau altul al acestei perioade de trecere. Renunţînd la unele explicaţii prea simpliste, cum ar fi aceea ' a schimbărilor climaterice, sau de-a dreptul 22. — L'empire chretien. Pa 23. — V. I. Lenin. Opere, Bucureşti 1955, p. 43. fasciste şi deci compromise, cum ar fi aceea a amestecului de rase, care ar fi subminat, odată cu puritatea elementului roman, însăşi capacitatea sa de „rezistenţă" faţă de invazia noilor elemente asiatice, africane sau germanice, istoriografia burgheză nu poate face altceva decît să repete, îm-brăcînd uneori în haine noi, interpretări vechi, al căror singur interes pentru ştiinţa istorică îl constituie felul în oare istoriografia idealistă oglindeşte interesele şi aprehensiunile burgheziei din zilele noastre. Considerată în lumina concepţiei mar-xist-leniniste, problema sfîrşitului orîndui-rii sclavagiste sub multiplele sale aspecte — de la schimbările intervenite în relaţiile de producţie proprii economiei sclavagiste în epoca sa clasică pînă la consecinţele lor cele mai îndepărtate, dar nu mai puţin fireşti în domeniul suprastructurii — constituie una din problemele cele mai însemnate din întreaga istorie universală. Nu e astfel de mirare că ea a preocupat şi preocupă pe istoricii marxişti,, cu atît mai mult cu cît, ignorînd sau de-formînd adevărata realitate istorică, pe cit de complexă, pe atît de logică în desfăşurarea ei, şi punînd pe seama marxismului explicaţii simpliste, istoriografia burgheză a intrat în ultimele decenii în impasul de care s-a vorbit mai sus. Pornind de la ideia fundamentală a materialismului istoric, şi anume de la studiul-dezvoltării relaţiilor de producţie, s-a ajuns,, în special în urma ultimelor discuţii purtate în revista „Vjestnik Drevnei istorii", la unele puncte de vedere comune ale istoricilor sovietici în analiza acestei perioade de trecere de la modul de producţie sclavagist la cel feudal. Tn cercetarea diferitelor aspecte, fundamentale sau particulare, ale acestei perioade, au apărut însă şi unele deosebiri, care dovedesc, în egală măsură, atît dificultăţile care stau încă în faţa cercetării marxiste a ultimelor veacuri ale istoriei romane cît şi necesitatea de a supune unei analize atente şi prelungite toate informaţiile de natură istorică, juri- 98 dică şi arheologică, cu ajutorul cărora acest proces de trecere de la o lume la alta, de la o formaţiune social economică la alta va putea fi surprins atît în linia sa ascendentă, cît şi în articulaţiile sale multiple. înlocuirea modului de producţie sclavagist a fost condiţionată de limitarea istorică a acestui tip de relaţii de producţie. Element determinant al progresului vechilor societăţi antice, sclavia va deveni în chip firesc, după epuizarea tuturor formelor specifice ale sale, o adevărată frînă. Contradicţia dintre vechile relaţii de producţie ajunse la treapta cea mai înaltă deabea în cadrul imperiului roman şi nivelul forţelor de producţie de la sfîrşitul epocii principatului îşi cerea în chip ineluctabil o rezolvare. Ea nu putea, în ciuda multiplelor încercări ale clasei dominante sclavagiste şi a instrumentului său politic, statul roman, să ducă la altceva deoît la restabilirea unui echilibru necesar între relaţiile de producţie cu caracterul forţelor de producţie. Studierea în parte a fiecărui sector al acestor două coordonate principale, nu e însă uşoară, fie din lipsa unor informaţii documentare, fie din interpretarea ad litte-ram a altora. Exemplu tipic în această ultimă privinţă îl constituie studiul izvoarelor dreptului roman. Un lucru este însă sigur: criza sistemului sclavagist a început cu mult mai înainte de sec. IV e.n. Caracterul sporadic al fenomenelor legate de apariţia colonialului roman în agricultură încă din sec. II e.n., înlocuind treptat sistemul de exploatare al marilor latifundii sclavagiste, nu ne împiedică, ci dimpotrivă, ne permite să urmărim în timp apariţia premiselor obiective ale marii crize prin care trece în sec. III întreg imperiul roman precum şi să prevedem, fie şi în linii mari, care va fi politica statului roman pentru restabilirea unui echilibru, în cursul sec. IV—VI. Echilibru cu atît mai precar, cu cît în această perioadă în viaţa economică şi politică a statului roman intervin, cu ponderea lor specifică, elemente noi, care au grăbit un proces de descompunere izvorât din însăşi dezvoltarea internă a acestei societăţi. Gît era de înaintat în sec. IV-—V gradul de descompunere a relaţiilor sclavagiste de producţie şi care era în acelaş timp gradul de dezvoltare a forţelor de producţie ? întrebare fundamentală, din răspunsul căreia vom putea stabili, pe cît e cu putinţă în stadiul actual al cunoştinţelor noastre, pe acela solicitat de diferitele capitole ale întregului proces de transformare a societăţii romane în ultima perioadă a istoriei sale. Cu privire la prima parte a acestei întrebări, răspunsul dat cu prilejul ultimelor dezbateri ale istoricilor sovietici nu a fost unitar. După E. Staermann, criza sistemului sclavagist, care a început la sfîrşitul sec. II, a dus încă din sec. III la înfrângerea „vechilor grupuri sclavagiste". Proprietatea sclavagistă, concentrată în special în mâinile păturii exploatatoare din oraşe ar fi suferit în sec. IV „o Mrîngere definitivă", făcînd tot mai mult locul unei forme noi de proprietate — aceea a marilor latifundiari de la sfîrşitul imperiului roman — care se dezvoltă pe linia progresistă a proprietăţii feudale. Această nobilime pe cale de a se feudaliza este considerată de autoare ca o clasă înaintată care, într-o anumită etapă, se găsea „în acelaş lagăr . cu clasa sa antagonistă", adică cu ţărănimea dependentă de feudali24). Alţi istorici sovietici — A. P. Kaj-dan, A. K. Korsunski, A. A. Qhemip, S. I. Kovaliov, M. I. Siuzirnov şi alţii25) — nu au acceptat însă această interpretare. Subliniind modificările situaţiei diferitelor categorii sociale, în special ale populaţiei agricole, aceşti istorici au arătat că, deşi aceste modificări oglindesc procesul de formare a relaţiilor feudale în cadrul societăţii sclavagiste romane, ele n-au putut şi nu puteau să anuleze în chip spontan rămăşiţele uneori destul de puternice ale modului de producţie sclavagist. Singură reconstituirea ma- 24. — E. M. Staermann, în Vjestnik drevnei istorii, 1953, 2, p. 79. 25. — Vjestnik drevnei istorii, 1953, 3, p. 88 ; 1954, 2. P- 68 ; 1954, 4, p. 75 ; 1954 ; 3, p. 42 ; 1953, I, p. 56-65; 1956, 1, p. 1 şi urm. 99 rilor latifundii în forma nouă de exploatare, specifică acestei perioade în care statul roman accentuează legarea ţăranilor co-loni de pămînt, nu a dus în chip spontan la cristalizarea şi apoi la victoria unei noi formaţiuni social-economice. E deajuns să ■amintim faptul, esenţial după părerea mea, că ţărănimea din toate regiunile imperiului nu era şi nu putea fi omogenă (fapt care se oglindeşte într-o anumită măsură şi în dispoziţiile legilor imperiale), că viaţa urbană şi producţia de mărfuri legată de ea continuă multă vreme (în unele părţi ale imperiului cu o vitalitate chiar surprinzătoare pentru condiţiile generale ale vremii), că, în ciuda unei crize prelungite, schimbul monetar nu a fost pretutindeni complet înlocuit de schimbul în natură, că, în sfîrşit, unele informaţii, din nefericire încă prea puţine, ne obligă să ţinem seama dc unele progrese în dezvoltarea uneltelor de muncă într-o formă legată încă de marile latifundii şi nu de viitoarea societate feudală. Din acest ultim punct de vedere şi în contrast cu istoriografia burgheză, care reduce cauza principală a crizei lumii antice la decăderea absolută a forţelor de producţie, istoriografia marxistă subliniază caracterul relativ şi dialectic al acestei perioade de tranziţie spre forme noi şi net superioare în perspectiva lor istorică. Cred util să subliniez, o dată cu A. P. Kajdan, acele informaţii care vorbesc despre unele progrese în tehnica agricolă din ultima fază a istoriei romane, cum ar fi, de pildă, acel nou tip de plug cu antetren pe roţi, cu brăzdar lat, despre care vorbeşte, ca despre un lucru recent, încă Pliniu'în a sa „Naturalis Historia", dar pe care Ser-vius, comentatorul lui Vergilius, îl atestă ca răspândit la sfîrşitul sec. IV. e.n. Moara cu apă, cunoscută încă mai demult, dar întrebuinţată cu tot mai mare precădere în epoca tîrzie în Gallia, trebuie pusă în "legătură tocmai cu persistenţa unor forme de exploatare agricolă specifice marilor latifundii sclavagiste. In sec. VI se va produce chiar o perfecţionare esenţială, din acest punct de vedere, prin organizarea morilor de apă plutitoare, ce evitau astfel pericolul scăderii cotei apelor nurilor. Pot fi ele puse în legătură cu întărirea micii proprietăţi a colon ilar, legaţi de glie de la Constantin cel Mare înainte? Evident că nu. Aceste două exemple subliniate pe drept cuvînt de unii istorici sovietici, ne obligă să ne ferim de generalizări pripite, cîtă vreme nu s-a cercetat îndeajuns fiecare compartiment al vieţii economice şi sociale de la sfîrşitul antichităţii. O a doua problemă de o deosebită însemnătate şi direct legată de prima este aceea a poziţiei fiecărei clase şi categorii sociale în cadrul noilor relaţii de producţie. Este limpede că, fără a dispare, sclavia nu mai are nici pe departe greutatea sa de altădată îh cadrul economiei romane. Cît priveşte rolul predominant al colonatului, sînt de acord cu M. I. Siuzimov şi A. P. Kajdan, care subliniază faptul că folosirea micii producţii nu a însemnat şi nu putea să însemne în chip neapărat şi spontan o feudalizare a raporturilor dintre proprietari şi colonii lor. Adaptarea vechilor relaţii la noile forţe de producţie a servit clasei stăpînitoare la încercarea — fie ea şi temporară — a consolidării poziţiei dc clasă. Se poate astfel afirma că Ia sfîrşitul imperiului roman proprietatea privată a producătorilor direcţi asupra mijloacelor de producţie — fapt esenţial pentru structura societăţii feudale — nu s-a maturizat încă. Clasa dominantă îşi întărea proprietatea prin limitări de caracter juridic în privinţa ţăranilor legaţi de pămînt şi a sclavilor cu peculiu la ţară, a meseriaşilor şi funcţionarilor de tot felul de la oraşe. Aşa cum limpede văzuse Fr. Engels, „de la prima şi pînă !a cea mai recentă aşa zisă revoluţie politică, toate au fost făcute pentru apărarea unui fel de pro-prietatei şi înfăptuite prin confiscarea... altui fel de proprietate" 2°). Cît priveşte cea de a doua coordonată a procesului de trecere de la societatea sclavagistă romană la cea feudală, rolul triburilor în migraţie, despre care am vorbit puţin mai sus, se poate afirma că, da- — Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului p. 119. 100 torilă unor recente cercetări — sugestive, deşi incomplete — se cunoaşte astăzi mai bine stadiul de dezvoltare a forţelor de producţie şi al relaţiilor de producţie, la oare ajunseseră aceste triburi, al căror contact cu lumea romană a dus la o simbioză plină de consecinţe pentru o parte şi pentru alta. Rezultatele numeroaselor săpături arheologice efectuate în regiunile mai apropiate sau mai îndepărtate de frontierele statului roman, în care locuiau şi se dezvoltau triburile a căror presiune creşte pe măsură ce ne apropiem de sec. IV e.n., au pus în lumină un fapt deosebit de semnificativ, intuit în chip genial de Fr. Engels în clasica sa lucrare „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului"27). Toate aceste triburi n-au pornit din senin, din sete după aur şi soare, cum explicau altădată istoricii tradiţionalişti ai lumii romane, ci, dimpotrivă, în urma unor adânci transformări so-cial-economicc, legate de ultima fază, aceea a democraţiei militare, din istoria lor primitivă. Războiul de jaf, tendinţa de cucerire a noi teritorii şi în special a bogatelor provincii romane, nu erau legate de firea mai mult sau mai puţin războinică a acestor triburi în migraţie, ci de stadiul lor de dezvoltare social-economică. Mai mult decît atît: ajunse şi instalate pe teritoriul pro-vincilar romane, aceste elemente barbare, cu excepţia aristocraţiei militare, n-au trecut — şi nici nu puteau trece — de la o zi la alta, de la o formă proprie de existenţă la aceea specifică societăţii romane din epoca tîrzie, indiferent de faptul, ce nii poate fi negat, că această simbioză a grăbit un proces de transformare început încă mai de mult. Numai aşa se poate explica un fenomen, căruia istoriografia burgheză nu i-a putut da un răspuns deplin satisfăcător şi anume: cum se explică faptul că deşi elementele germanice se instalează în masă în provinciile imperiului încă din sec. IV e.n., formele specifice societăţii feudale se cristalizează deabea cîteva veacuri mai tîrziu, începînd din sec. IX înainte ? Dacă nu ţinem seama de faptul că obştiile ger- 27. — Pag. 146-7. manice în provinciile de apus, cele slave în provinciile balcanice, trăind încă în faza democraţiei militare, au avut nevoie, chiar în condiţiile convieţuirii cu populaţia din fostele provincii ale imperiului roman, de un anumit timp spre a depăşi stadiul de dezvoltare al propriului mod de producţie, nu am putea înţelege esenţa dialectică a acestui proces istoric, care începuse în sec. IV cu legarea colo ni lor de glie şi se va termina cu transformarea membrilor liberi ai obştiilor în iobagi. La capătul acestor consideraţii, al căror principal ţel a fost acela de a înfăţişa aspectele variate şi contradictorii ale unei discuţii tot mai stăruitoare de la Montesquieu încoace, este necesar să ne oprim o clipă şi asupra termenilor înşişi folosiţi de istoriografia modernă atunci cînd încearcă să sintetizeze pe această cale propria sa concepţie despre sfîrşitul lumii antice. Termenii de „decadenţă", „prăbuşire" sau „criză" a lumii antice se referă la aceeaşi perioadă, cu nuanţe ce oglindesc poziţia fiecărei generaţii de istorici în parte. Lumea romană, considerată ca o realizare armonioasă, politică şi culturală, a întregii Antichităţi, ar fi decăzut din motive variate şi uneori întâmplătoare, asupra cărora şi-au oprit atenţia — desigur în chip naiv — chiar şi unii istorici de la sfîrşitul imperiului roman, cum ar fi de pildă Zosimos în a sa „Istorie nouă"28. Numărul tot mai mare de informaţii documentare — texte istorice şi juridice, inscripţii, papirusuri, monete, descoperiri arheologice — de care dispune în prezent istoriografia burgheză contemporană i-a permis desigur să lămurească nenumărate probleme de amănunt, de care trebuie fără îndoială să se ţină seama atunci cînd este vorba de stabilit premisele de la care a pornit acest amplu proces istoric, pe care-1 denumim sfîrşitul lumii antice. Unele din elementele obiective ale acestui proces au putut fi uneori just surprinse de unii is- 28. — Em. Condurachi, Les idees politiques de Zosime, în Revista clasică, XIII—XIV, 1941—42, p. 115 şi urm. 101 torici contemporani, care au încercat să precizeze în timp şi spaţiu limitele în care el a avut loc. Mă refer, numai cu titlu de exemplu, la sinteza încercată de Fr. Alt-he im, care are meritul de a fi lărgit cîmpul viziunii noastre istorice dincolo de graniţele imperiului roman, îndreptînd-o spre fenomenele asemănătoare din regatul părţilor în epoca dinastiei Sasanizilar, sau din imperiul „ceresc" chinez29. Pentru istoricii marxişti apare însă limpede faptul că orioît ar încerca istoriografia burgheză să-şi concentreze atenţia asupra unuia sau altuia din nenumăratele fenomene care au întovărăşit descompunerea orînduirii sclavagiste, ea nu va fi în stare să îmbrăţişeze într-o explicaţie -complexă şi cuprinzătoare acest sfîrşit de lume veche şi totodată început de lume nouă, fiindcă este lipsită de însăşi înţelegerea esenţei dialectice a evoluţiei umanităţii. Micile explicaţii cauzale de la un fapt la altul nu pot suplini cunoaşterea adevărată a legilor de dezvoltare a societăţii, aşa cum au fost ele dezvăluite de clasicii marxism-leninismului. Putem deci vorbi, pentru a reveni la problema enunţată mai sus, de o „decadenţă", „prăbuşire" sau „criză" a lumii antice ? Răspunsul poate fi afirmativ numai cu condiţia de a preciza sfera acestei noţiuni şi de a indica în chip clar poziţia de pe care judecăm acest fenomen. In raport cu cine se poate vorbi de o „prăbuşire", „decadenţă" sau „criză" ? Dacă răspunsul se referă la clasele dominante din Antichitate, la marii latifundiari sau la proprietarii din oraşele greeo-romane, la cămătari şi negustori, la funcţionari şi armată, la „statul roman" însuşi, ca instrument politic al acestor clase suprapuse, fără îndoială că putem folosi astfel de termeni. Elogiul Romei, pe care-1 făceau plini de nostalgie un poet ca Rutilius Namotianus sau un istoric ca Zosimos, izvora din conştiinţa pierderii unei astfel de poziţii favorizate. In istoriografia burgheză contemporană această nostalgie pentru trecut se împleteşte cu aprehensiuni tot mai accentuate 29. — Die Krise der alte Welt, I, Berlin 1943 ; Niedergang der alten Welt, I—II, Frankfurt a.M,. 1952. pentru viitor. Aşa se explică desigur impresia puternică pe care, după Marea Revoluţie din Octombrie, a produs-o asupra unor istorici pesimismul unui Oswald Spen-gler, iar, mai aproape de zilele noastre, acela al lui Kirkegaard. Considerată însă din punctul de vedere al dezvoltării progresive şi dialectice a societăţii, vremea sec. IV—VII e.n. nu este altceva decît o perioadă de adânci transformări în structura societăţii sclavagiste, transformări însoţite de un întreg cortegiu de fenomene fireşti în tot edificiul complex al suprastructurii, în artă ca şi în gîndire, în drept ca şi în politică. Avem deci de a face cu o „criză" a lumii antice, dar a lumii stăpînilor de sclavi şi a statului, pe care ei îl constitu-iseră, spre a-şi apăra propria lor poziţie. Istoriografia burgheză nu a reuşit — şi, de fapt, nu putea reuşi — să înţeleagă esenţa dialectică a acestui proces, oricîte iluzii şi-ar face ea că, subliniind aspectele strict economice, financiare sau fiscale ale epocii romane tîrzii, a dat cea mai modernă dintre soluţii acestei grave probleme a istoriei vechi. Cauza adîncă a acestor fenomene, în aparenţă disparate, dacă nu chiar contradictorii, era alta : „Sclavia antică îşi trăise traiul. Nici la ţară, în marea agricultură, nici în manufacturile de la oraşe, ea nu mai aducea un venit care să merite osteneala — dispăruse piaţa de desfacere pentru produsele ei. Iar în mica agricultură şi în mica meşteşugărie, la care se redusese uriaşa producţie din vremurile de înflorire ale imperiului, nu era loc pentru sclavi numeroşi" 30. Dincolo de această constatare, fundamentală pentru sfîrşitul societăţii sclavagiste greeo-romane, cu nenumărate implicaţii în întreaga ei suprastructură, se mai pun în chip stăruitor două probleme, care izvorăsc în chip necesar din ea :care a fost rolul claselor exploatate — sclavii şi colonii — în răsturnarea acestei orânduiri, care a fost rolul elementelor barbare în restructurarea ei ? Indiferent de numărul mult mai mare de amănunte de care dispunem noi astăzi 30. — Fr. Engels, Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, p. 149. 102 cu privire la frământările sociale care au întovărăşit sfîrşitul lumii antice, sau la condiţiile în care s-au aşezat şi organizat obştiile germanice şi slave în provinciile romane din apus sau din Balcani, lucrarea lui Fr. Engels ne dă pentru fiecare dintre ele soluţii, pe cît de clare, pe atît de logice. într-adevăr, prin însuşi faptul reducerii numărului sclavilor, a căror pondere în economia romană este tot mai mică, clasa socială cea mai exploatată în întreaga antichitate, sclavii, nu mai pot avea capacitatea necesară unei lovituri conştiente şi organizate împotriva edificiului politic roman. „Antichitatea nu cunoaşte desfiinţarea sclaviei ca urmare a unor răscoale victorioase" afirmă pe drept cuvînt Fr. Engels 3!. In alianţă cu colonii, sclavii, atîţi cîţi mai erau în diferitele provincii, inegal dezvoltate şi din acest punct de vedere, au contribuit la acele puternice frământări sociale despre care am vorbit mai sus, care au subminat temeliile statului roman. Tocmai fiindcă nu putem vorbi despre o prăbuşire bruscă a acestor temelii şi fiindcă celorlalte elemente—elementul germanic şi slav — le-au fost necesare cîteva veacuri pînă să ajungă a determina, prin simbioza lor cu elementul romanic, o nouă structură social-economică, proprie epocii feudale, această perioadă de transformare a durat atît de mult. „Intre colonul roman şi noul iobag se înterpusese ţăranul franc liber" scrie în aceeaşi operă Fr. Engels32. Deabea în sec. IX se încheia astfel acest lung proces istoric, a cărui geneză poate fi surprinsă în momentul în care — chiar în sec. II e.n. — apar primele simptome ale dezechilibrului dintre forţele de producţie şi caracterul relaţiilor de producţie, şi al cărui sfîrşit poate fi constatat de abea în momentul în care echilibrul a fost restabilit, în limitele şi în forma specifică unei orînduiri noi, superioare prin implicaţiile ei social-economice — şi anume orânduirea feudală, cristalizată tot mai accentuat începînd cu sec. IX e.n. 31. — Ibidem, p. 157. 32. — Ibidem, p. 155. Fragment din marele mozaic descoperit la Constanţa COLOCVIU DESPRE POSIBILITĂŢILE DE VIATĂ ALE OMULUI ÎN SPAŢIUL INTERPLANETAR Ştirea primului zbor al omului în cosmos umple de mîndrie şi entuziasm inimile tuturor acelora care văd în triumful ştiinţei sovietice — triumful întregii umanităţi. Este semnificativ că în aceste zile pe ecranele televizoarelor, cinematografelor, în paginile ziarelor, figura tinerească şi energică a lui Iuri Gagarin apare într-o antiteză simbolică cu chipul pergamentat şi palid al reprezentantului celeilalte lumi — Adolf Eichmann. fn timp ce acuzatul din boxa tribunalului de Ia Ierusalim reprezintă omenirea căzută pe treapta cea mai abjectă, desfigurată de cele mai monstruoase delicte din istorie, lumea întrevede pe drept cuvînt in figura lui Iuri Gagarin omul viitorului. O asemenea confruntare, în afară de faptul că exprimă în aceste zile în modul cel mai ascuţit cu putinţă contrastul dintre două lumi, măsoară drumul parcurs în dezvoltarea istorică şi socială a omenirii. Faptul că primul om care a pătruns în cosmos este un om sovietic, un membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, este consecinţa firească a evoluţiei istoriei sociale şi ştiinţifice contemporane. Cînd proletariatul parizian a încercat să răstoarne dominaţia exploatatorilor, să instaureze, acum 90 de ani, puterea poporului muncitor, Marx i-a denumit pe comunarzi în mod poetic „asaltatorii cerului". Comuniştii sovietici care au înfăptuit pentru prima oară idealurile Comunei din Paris, au luat cu asalt cerul în cel mar strict sens al cuvîntuluî. Vorbind despre însemnătatea zborului omului în cosmos, academicianul Evgheni Feodorov într-un studiu publicat anterior zborului Iui Gagarin sublinia: „Este oare justificat acest experiment dificil în vremurile noastre, cînd automatele pot face atît de mult ? într-adevăr, automatele sînt în stare să îndeplinească aproape ori ce misiuni. Ele pot determina compoziţia aerului şi compoziţia razelor cosmice, pot măsura intensitatea cîmpului magnetic şi concentraţia micrometeoriţilor. Pot fotografia Pămîntul şi Soarele, Luna şi alte planete. Ele pot face mult, dar nu totul. Nu ne putem imagina ce vor simţi cosmonauţii în zbor atîta vreme cît acest lucru nu-1 va simţi primul cosmonaut; numai omul poate lua o hotărîre într-o situaţie neaşteptată, numai omul poate să înţeleagă ceea ce vede şi simte... Cosmosul va fi cucerit atunci cînd în spaţiul lui va trăi şi va acţiona omul". Mii de cetăţeni sovietici şi-au exprimat dorinţa de a zbura în spaţiul cosmic. Se înţelege că aviatorii sînt aceia care trebuiau să satisfacă cel mai bine cerinţele unui cosmonaut. Principiul esenţial care a stat la baza pregătirii cosmonautului a fost: primul zbor cosmic poate fi efectuat numai de un om care, fiind conştient de răspun- 104 derea excepţională ce-i revine, acceptă conştient şi de bună voie să-şi consacre toate forţele şi cunoştinţele înfăptuirii acestui remarcabil fapt eroic. Zborul în cosmos al lui iuri Gagarin dovedeşte cu prisosinţă că în afară de tehnica de lansare şi de ghidare a încărcăturilor cosmice de proporţii mari, oamenii de ştiinţă sovietici sînt stă-pîni şi în domeniul biologiei şi a! medici-nei. Căci pentru a pregăti zborul cosmic, medicina şi biologia sovietică au trebuit să rezolve probleme necunoscute anterior: prima — dacă în spaţiul cosmic nu există factori necunoscuţi absenţi pe pămînt, şi care ar putea să exercite o influenţă nefastă asupra organismului cosmonautului, asupra desfăşurării proceselor vitale ale organismului omenesc. Al doilea : — dacă este posibilă înfăptuirea protecţiei biologice a acestui organism împotriva unor factori vătămători care există şi pe pămînt, dar care în cosmos se manifestă mai intens şi pot fi periculoşi pentru om. Două probleme înmulţite cu interminabila listă a piedicilor nevăzute. Răspunsul la aceste probleme a putut fi obţinut numai după o explorare complexă a spaţiului cosmic cu ajutorul unor aparate fizice şi a trimiterii unor organisme vii pe bordul astronavelor şi sateliţilor. Cît de repede s-a mers în această direcţie o dovedeşte pînă şi faptul că realitatea a întrecut cu mult pronosticul oamenilor de ştiinţă. In 1956, savantul sovietic Sedov prevede următorul orar al zborului în Cosmos: 1957—1960 — lansarea primei nave cosmice; 1960—1970 — lansarea primului pasager în spaţiul cosmic; 1970— 2000, zborul interplanetar. Prin cercetările experimentale şi îndelungate efectuate repetat, precum şi prin observaţiile făcute în cursul zborurilor aviatice la mare înălţime, savanţii sovietici au ajuns la o imagine concretă (nu numai plauzibilă, dar şi exactă) a condiţiilor în care se găseşte organismul omenesc în spaţiile interplanetare, demonstrând că posibilitatea de a întreprinde o călătorie în spaţiile interplanetare şi de a ajunge eventual într-o altă planetă, este la îndemînă. Pentru a avea imaginea exactă a dificultăţilor enorme pe care a avut să le rezolve ştiinţa sovietică spre a realiza siguranţa zborului, condiţie indispensabilă lansării în spaţiu a unei fiinţe umane, precum şi a perspectivelor excepţionale pe care le deschide rezolvarea acestor dificultăţi, vom recurge la o confruntare concretă între presupunere şi realizare, între ipoteză şi verificare, între posibilitate şi realitate. Posibilitatea, ipoteza, presupunerea, vor fi întruchipate în special în tezele profesorului Rodolfo Margaria, profesor titular de filozofie, membru al Academiei Naţionale dei I.incei, al Academiei Internaţionale de Astronautică (Paris), într-o comunicare ţinută la începutul anului 1961. Realitatea, concretizarea o vom găsi în datele furnizate pînă acum asupra zborului lui Iuri Gagarin. * Pentru H. G. Wells, zborul în Marte nu comporta dificultăţi apreciabile de ordin biologic. Un cer negru cu stele încremenite pe el. Pămîntul e departe. Tăcere. Plictiseală. Un mecanism comod, aşezat pe puntea astronavei, „secretă" aer. In Marte, o mască confortabilă şi uşoară „distilează" atmosfera făcînd-o respirabilă. Nimic nu este mai fals decît conceptul acesta a! „distilării" care a făcut vogă în romanele ştiin-ţifico-fantastice din epoca de glorie a măştilor anti-gaz. Condiţiile reale ale existenţei organismului nostru sînt mult mai delicate şi prin urmare capacitatea de a ne lipsi de ele — mult mai redusă. Pe suprafaţa pămîntului — scrie profesorul Margaria — noi sîntem protejaţi de agenţii dăunători provenind din spaţiu, prin atmosfera gazoasă care înconjoară planeta noastră. In fapt, acest strat dens de aer şi particulele solide şi lichide care într-o măsură mai mare sau mai mică se află suspendate în aer, ne protejează de radiaţiile ultraviolete şi de radiaţiile ,,X'1 emise de soare, care sînt în cea mai mare parte absorbite de atmosferă, de radiaţiile atomice corpusculare care au o putere ionizantă şi deci destructivă asupra ţesutu- 105 rilor, tot aşa, acest strat de aer ne protejează de meteoriţi, particule solide mai mari sau mici care, dacă nu sînt de dimensiuni excesiv de mari, se volatilizează în straturile superioare ale atmosferei. însă mediul înconjurător din spaţiul interplanetar se caracterizează printr-un vid care, sub raport fiziologic, poate fi considerat absolut. în asemenea condiţii, astronautul ar muri repede, nu numai pentru că îi lipseşte oxigenul, dar mai ales pentru că apa ar intra numaidecît în fierbere şi ar părăsi organismul sub formă de vapori de apă: nu e nevoie nici măcar de vid absolut pentru ca acest fenomen să se verifice ; este destul ca presiunea să coboare la mai puţin de 47 mm. mercur, ceea ce se petrece la 20.000 metri deasupra nivelului mării. Organismul trebuie deci aprovizionat cu o atmosferă proprie artificială, cu ajutorul unei cabine sau al unei îmbrăcăminţi în interiorul căreia să existe o anumită presiune, care să reproducă în imediata vecinătate a corpului condiţiuni de presiune şi un procent de oxigen compatibil cu viaţa. Oxigenul mai ales trebuie să se găsească la un nivel de presiune determinată, pentru că organismul uman este foarte sensibil chiar la schimbări mici ale cvantu-rnului de oxigen în aerul pe care-1 respiră. Ajunge o reducere a oxigenului Ia circa 1/3, cum se întîmplă Ia 7000 metri deasupra nivelului mării, pentru a ne şi afla la limitele posibilităţii de viaţă: pe de altă parte, ajunge să se întreiască concentrarea oxigenului în aer pentru ca acest gaz să manifeste o acţiune toxică. Dacă însuşi procentul de oxigen impus de natură prezintă un echilibru atît de delicat, e uşor de închipuit ce dificilă a fost realizarea „spaţiului respirabil" în casca cosmonautului sau în interiorul cabinei. Problema este şi mai complicată în cadrul zborului de durată, care are loc nu numai în limitele sistemului nostru solar dar şi cînd — cu ajutorul rachetelor fo-tonice — se vor întreprinde călătorii spre alte sisteme planetare. Atunci, pe lîngă aprovizionarea cu oxigen, astronautului va trebui să i se pună — şi nu numai în scop demonstrativ — la dispoziţie alimente şi apă. Necesităţile alimentare sînt de circa 2000 calorii pe zi, şi de vreme ce organismul nu poate folosi pentru propriile arderi altceva decît glucide, proteine şi grăsimi, nu e posibil să se reducă greutatea alimentelor uscate la mai puţin de 400—500 gr. zilnic; mai mult, hrana va trebui să fie variată şi să conţină, în afară de calorii, toate alimentele indispensabile: vitamine, aminoacizi, substanţe minerale, pentru a menţine o bună stare a sănătăţii. La alimentele uscate va trebui să se adauge apa în cantitate de cel puţin 1 litru şi jumătate pe zi. E vorba deci în general de circa 2 kg. de alimente pentru ziua de călătorie. O economie importantă la greutatea aceasta se poate face recuperîndu-se, în scop potabil, apa eliminată prin urină şi regene-rînd-o prin substanţe absorbante şi transformatori ionizanţi: problemă care a fost deja abordată şi în bună măsură rezolvată. Există însă un element nou descoperit care e admirabil pentru zborurile de lungă durată : chlorella ! Aţi observat probabil că în rezervoarele deschise apa are o nuanţă verzuie. Culoarea aceasta se datoreşte unei plante microscopice monocelulare numită chlorella. însuşirile ei sînt cu adevărat miraculoase, înghiţind bioxidul de carbon această plantă elimină o mare cantitate de oxigen. Iată deci rezolvată problema regenerării aerului în cabina cosmonautului. Afară de asta, chlorella conţine şi mari cantităţi de albumine, grăsimi, vitamine. Se poate deci şi mînca. Acest aliment „cu circuit închis" are o însemnătate capitală pentru rezolvarea problemelor legate de respiraţie şi alimentaţie. PROBLEMA SUPRASOLICITĂRII Pentru a se menţine pe orbită şi a nu cădea pe planeta noastră, un satelit care se învîrte împrejurul pămîntului trebuie să aibă o atare viteză încît forţa centrifugă să echilibreze precis forţa de atracţie a gravităţii: această viteză este 106 de cea 8 km./sec. Pentru a se sustrage cu desăvîrşire de la gravitatea pămîntu-lui, încă în prima fază a zborului pe verticală, către spaţiile interplanetare, e nevoie de o viteză de cel puţin 12 km./sec. Pentru a atinge o viteză atît de mare este nevoie să se imprime satelitului şi deci şi persoanei din interior o anumită acceleraţie. Satelitul este supus unei forţe de acceleraţie şi cînd revine pe suprafaţa pămîntului, trebuind să treacă de la viteza care este caracteristică la viteza zero. Condiţia principală în ambele cazuri este ca variaţia de viteză să sur-vină într-un timp relativ lung, adică cu acceleraţie relativ mică, pentru ca organismul să nu fie lezat, fn această privinţă, profesorul Margaria scrie : Acceleraţiile „ridicate" se traduc de fapt asupra structurilor organice printr-o forţă care poate să fie superioară rezistenţei lor (mecanice). Acest lucru se întîmplă, de pildă, cînd un obiect cade pe pămînt şi se sfărîmă, sau cînd un vehicol se ciocneşte de un obstacol. Ciocnirea nu este altceva decît o frsnare puternică. Omul poate tolera acceleraţii de 3—4 g. (g = accelerarea gravităţii terestre) timp de cîteva zecimi de secundă, şi de încă 10—15 g. pentru un timp mult mai scurt. Dar pentru că forţele de acceleraţie, fie la pornire, cît mai ales la întoarcerea vehicolului interplanetar pot fi mult mai ridicate, s-a căutat să se protejeze omul de forţele de acceleraţie : după cîteva încercări care nu prea au avut succes, s-a ajuns să se scufunde omul în apă, o metodă care utilizează principiul bine cunoscut al lui Ar-hiinede şi care ne este — adăugăm noi — sugerat de natura însăşi. Şi nu numai în ceea ce priveşte organismul în ansamblul Iui. S-a arătat cu cîtva timp în urmă că funcţia esenţială, fundamentală a lichidului cefalo-rachidian, este aceea de a proteja organul cel mai delicat şl mai nobil pe care îl avem, sistemul nervos central, sustrăgîndu-1 forţelor de acceleraţie. Efectul protector al imersiunii în apă împotriva forţelor de accelerare a fost studiat şi la mamifere, şi chiar şi la acestea s-a putut observa că protejarea împotriva forţelor de acceleraţie era mult mărită, de circa 10 ori: lucru care nu s-a obţinut în cazul animalelor acvatice. Aceasta se datora în mod evident faptului că mamiferele, spre deosebire de animalele acvatice, sînt prevăzute cu plămîni, care sînt plini de aer, şi prin aceasta au o greutate specifică foarte redusă. Adevărul este că primul pilot cosmonaut sovietic s-a adaptat perfect condiţiilor acceleraţiei cît şi celor ale frînării şi coborîrii. Aici au jucat un mare rol mijloacele de protecţie. însă crearea mijloacelor de protecţie nu reprezintă cîtuşi de puţin unicul mijloc de luptă prin care Gagarin a luptat împotriva suprasolicitării. Este foarte important şi modul în care s-a realizat antrenamentul cosmonautului Gagarin pentru a face faţă condiţiilor accelerării. Antrenamentul acesta s-a făcut cu ajutorul unor instalaţii centrifugale, un fel de căluşei. Ce este centrifuga? O săgeată „inversă" se învîrteşte în jurul unei axe verticale. La unul din capetele ei se află cabina de experimentare, la celălalt — con-trabalansul. „Căluşeii" încep să se în-vîrtească şi forţa centrifugă intră în acţiune. Ea e aceea care crează suprasolicitarea necesară. Maşinile centrifuge mai perfecţionate au ceva în plus: o cabina experimentală care este în acelaş timp şi o barocameră. în ea poţi studia concomitent acţiunea supra-solicitării şi scăderea presiunii. Cercetările făcute pe animale şi oameni cu ajutorul centrifugelor uriaşe construite special pentru studiul efectelor acceleraţiei asupra organismului au arătat că animalele pot suporta acceleraţii care întrec de 4—20 de ori intensitatea acceleraţiei forţei gravitaţionale exercitate asupra organismului pe pămînt, cu condiţia ca viteza de variaţie a acceleraţiei să nu fie prea mare. Suferinţa organismului expus la acţiunea acceleraţiei mărite — arată acad. dr. Benetato — se traduce prin dureri greu suportabile la nivelul toracelui şi al membrelor inferioare, tulburări de vedere, obnubilaţie şi chiar pierderea cu- 107 noştinţei, datorită irigaţiei insuficiente a creierului şi acumulării sîngelui în părţile de jos ale corpului. Tot datorită tulburărilor de repartizare a sîngelui şi jocului dereglat al vaselor la persoanele expuse efectelor supraîncărcării, pot să apară hemoragii cutanate pe mîini şi pe picioare, hemoragii conjuncţivo-oculare şi chiar rupturi şi hemoragii la organele interne. Rezistenţa organismului la supraîncărcare în urma creşterii forţei de acceleraţie depinde de durata de expunere, de poziţia corpului şi de viteza cu care se realizează creşterea acceleraţiei. Rezistenţa organismului la suprasolicitarea datorită acceleraţiei depinde şi de poziţia corpului, cea mai convenabilă fiind ori poziţia culcat, ori poziţia şezînd, cu picioarele uşor îndoite şi cu trunchiul înclinat înainte cu 65—70° faţă de planul orizontal, lăsînd ca forţa de acceleraţie să acţioneze în direcţia piept-spate. Cercetările experimentale făcute pe cîinii aflaţi pe bordul navelor-satelit au arătat că animalele reacţionează Ia creşterea acceleraţiei în timpul lansării navelor prin dereglări trecătoare ale funcţiilor fiziologice, constînd în accelerarea pronunţată a pulsului şi a respiraţiei, care în scurt timp după aşezarea navei pe orbita în jurul Pămîntului revin Ia valorile apropiate de cele normale, ca dovadă că organismele dispun de mijloace de adaptare eficace pentru echilibrarea acestor funcţii în condiţiile zborului cosmic... Dar să ascultăm ce spune profesorul Ghilzin : „Noi ştim că în zborurile succesive ale corăbiilor Sputnik — arată el — s-au reprodus complectamente condiţiile indispensabile zborurilor ulterioare ale omului. Cernoşka şi Svietnoşka s-au simţit perfect după zbor. Nu este însă mai puţin adevărat că savanţii care i-au studiat pe aceşti doi zburători Ia televiziune au observat foarte bine că oricît de antrenaţi erau aceşti cîini rezistenţi, ei nu s-au simţit bine în timpul zborului. Suprapresiunea datorită forţelor de inerţie colosală care s-a exercitat asupra lor în timpul lansării, conti-nuînd cu zgomotul asurzitor şi cu trepi- daţiile extraordinare ale puternicului motor cu reacţie ie făcea respiraţia gîfîită, accelerînd ritmul bătăilor de inimă şi a! bătăilor de puls. Orice s-ar spune despre „asigurarea condiţiilor confortabile", de ce fel de confort se poate vorbi, Ia drept vorbind ? Totuşi savanţii noştri au găsit soluţii complet noi, care din punct de vedere calitativ pot fi considerate excelente. Deşi astfel de cercetări s-au făcut şi în alte ţări, nicăieri ele n-au putut fi făcute in condiţii atît de bune ca în Uniunea Sovietică, unde eie au fost efectuate chiar pe navele satelit. In scopul asigurării condiţiilor nsccsare de existenţă a animalelor şi ai cercetării funcţiilor fiziologice la aceste animale în timpul zborului cosmic, s-au amenajat pe navele cosmice cabine ermetice speciale în care se pot menţine presiunea barometrică, temperatura şi compoziţia aerului constante şi necesare organismului, indiferent de condiţiile din afară". în articolul citat al profesorului Teodorov sînt relatate în acest mod senzaţiile cosmonautului: „în cursul zborului, cosmonautul se găseşte într-o stare completă de imponderabilitate şi este supus în mai multe reprize unei puternice suprapresiuni. La plecare şi la coborîre greutatea de mai multe ori crescută a propriului său corp îl apasă pe locul său. Această tensiune teribilă durează cîteva zeci de secunde. Nu există pînă azi nici un mijloc de a evita suprapresiunea considerabilă în cursul acestor prime zboruri cosmice. Numai antrenamentul şi rezistenţa omului Ie depăşesc. Se poate spune acelaşi lucru despre vibraţii. Cu toate că dispozitive amortizante reduc considerabil trepidarea întregului aparat în timpul funcţionării motoarelor, nu o putem face să dispară în întregime". Relatînd pregătirea cosmonauţilor în cadrul programului sovietic de realizare a zborului cosmic cu pasageri, un articol amplu publicat în ziarele „Izvestia" şî „Pravda" arată : „Pentru îndeplinirea sarcinilor legate de zborul cosmic şi pentru asigurarea unei capacităţi fizice adecvate acţiunii întregu- 108 lui complex de factori caracteristici mediului exterior (acceleraţie, imponderabilitate), a fost necesar să pregătim oameni capabili de mobilizarea tuturor forţelor morale şi fizice, în stare să înfrunte însemnata tensiune nervo-emoţională. Cosmonautul trebuie să fie înzestrat cu o mare capacitate de muncă, cu capacitatea de a se orienta în condiţiile complexe ale zborului, şi— în caz de nevoie — să intervină în dirijarea corăbiei cosmice. Aceste calităţi se găsesc mai ales printre aviatori, printre care au fost selecţionaţi cosmonauţii. La un mare număr de membri ai forţelor aeriene s-a studiat starea sănătăţii, stabilitatea mai mare sau mai mică a organismului în raport cu diferiţi factori, reacţiile individului în diferite împrejurări". în primul rînd a fost analizată capacitatea organismului de a rezista la fenomene corespunzătoare acceleraţiei sau imponderabilităţii, realizîndu-se o pregătire meticuloasă a organismului cosmonauţilor, pentru a se adapta acestor factori, fo-losindu-se o serie întreagă de metode biochimice, fiziologice, electrofiziologice şi psihologice, în acest scop, s-a construit o serie întreagă de aparate speciale în stare să aprecieze capacităţile de rezervă ale principalelor sisteme fiziologice ale organismului. Printre experienţele de acest gen se numără : studiul reacţiilor organismului în „barocameră", la un regim de atmosferă rarefiată treptat, la un regim de reducere bruscă sau treptată a presiunii barometrice ; respiraţia prin oxigen la presiune înaltă, antrenarea la centrifugă etc. Teodorov ne spune apoi că viitorii cosmonauţi trebuie să treacă de multe ori în centrifuge gigantice a căror viteză creşte progresiv. Forţa centrifugă crează efectul suprapresiunii. O altă probă este aceea a plasării cosmonautului pe plăci vibrante cu amplitudini şi cu oscilaţii frecvente, variabile. Gagarin a ieşit învingător din toate. PROBLEMA IMPONDERABILITĂŢII Relatările de mai sus duc în mod direct la cel mai insolit fenomen care se pro- duce în cursul zborului interplanetar : imponderabilitatea. Ce înseamnă de fapt imponderabilitate şi cărui fenomen i se datorează ? Omul învinge gravitatea în clipa în care s-a născut. Încă din copilărie el porneşte la luptă împotriva ei. Se tîrăşte întîi de-a buşilea, apoi se ridică în două picioare, învaţă treptat să umble. Aici nu e vorba numai de coordonarea muşchiu-lară. E vorba în primul rînd de faptul că el se deprinde să-şi dirijeze întreaga activitate în raport cu legea gravităţii. Dar anii trec şi la bătrîneţe omul se sprijină în baston. De ce ? Omul a intrat din nou în luptă cu aceeaşi forţă. Muşchii picioarelor nu mai rezistă în faţa ei şi în ajutor vine... bastonul. De fapt, omul a devenit om tocmai în urma acestei lupte. Şi-a eliberat mîinile, a muncit şi şi-a format o conştiinţă, şi-a dat seama că o putere nevăzută recheamă pe pămînt piatra aruncată în aer. lată însă că omul ajunge în Cosmos şi forţa aceasta dispare. Dispare greutatea. Apare ceva nou, neîntîlnit pe Pămînt. Şi acest ceva nou se numeşte imponderabilitate. „Cînd un vehicol interplanetar se roteşte în jurul pămîntului sau parcurge vreun itinerariu în spaţiile interplanetare — ne spune Margaria — nici vehicolul, nici oamenii aflaţi înăuntru nu sînt supuşi nici unei forţe de gravitaţie. In 1952 cercetătorii americani au trimis o rachetă la cea 120 km. înălţime şi în timpul căderii libere, prin aparate automate de măsurat au cercetat comportamentul circulaţiei şi respiraţiei şi, cu ajutorul măsurătorilor cinematografice, au studiat comportamentul şoarecilor lăsaţi liberi în cuşti, în absenţa gravitaţiei. Această experienţă, extrem de complexă din punct de vedere tehnic şi foarte costisitoare, putea să fie evitată dacă se lua în considerare faptul că, cel puţin din punct de vedere al circulaţiei, imersiunea în apă putea să reproducă condiţiunî identice cu lipsa gravitaţiei. Cercetări de felul acesta, mult mai puţin costisitoare, au fost făcute în Laboratorul nostru, care nu dis- 109 pune decît de mijloace extrem de modeste". Pentru a înţelege acest fenomen — comportamentul circulaţiei şi respiraţiei în condiţii de imponderabilitate — trebuie spus că ceea ce dispare în primul rînd în cuprinsul zborului, o dată ce vehicolul a dispărut din raza gravitaţiei terestre, este efectul hidrostatic. Numim efect hidrostatic efectul greutăţii coloanei sanguine asupra vaselor. Dacă ne sustragem efectului hidrostatic cufundîndu-ne în apă, pereţii vasului sînt eliberaţi de acest component al presiunii sîngelui, ceea ce pentru unele vase, mai ales pentru vasele părţii inferioare ale corpului poate fi de o importanţă hotărî-toare. De pildă: la un individ scufundat în apă chiar în poziţie verticală, sîngele nu mai are tendinţa de a nu mai circula în părţile inferioare ale corpului. Eventualii noduli de varice la picioare dispar, şi — nici la bolnavii de inimă — nu apar edemuri la membrele inferioare, căci travaliul inimii este mult diminuat. Efectul hidrostatic poate fi considerabil diminuat şi fără a se scufunda individul în apă. într-adevăr, deoarece presiunea hidrostatică este proporţională cu înălţimea coloanei lichide, este suficient ca individul să treacă de la poziţia verticală dreaptă la poziţia orizontală, pentru ca efectul hidrostatic să fie aproape anulat. El va fi limitat Ia grosimea corpului, adică la o şesime — o şep-time dn lungimea sa ; în aceeaşi proporţie este redus şi efectul gravitaţiei, fn orice caz, grosimea corpului este relativ atît de mică încît efectul hidrostatic asupra circulaţiei la un individ care stă în poziţie orizontală este deobicei inapreciabil; numai la indivizi cu sistemul circulatoriu compromis în mod grav se formează în timpul cît zac în pat edemuri şi noduli (escare în părţile mai joase ale spatelui). Analizînd acest fenomen, profesorul Mar-garia arată în articolul său : „Poziţia orizontală faţă de cea verticală permite organismului să se sustragă forţei gravitaţiei; şi nu numai în ce priveşte circulaţia sîngelui, dar chiar în privinţa fiecărei funcţiuni de susţinere : acesta este motivul pentru care se impune patul, în cazul unei articulaţii fracturale, astenii sau hipotonii musculare, care este simptomul cel mai banal şi precoce aproape al oricărei boli mai ales febrile, simptom pe care îl avem şi în timpul somnului, oboselii, etc.". i Imersiunea în apă nu reproduce însă în mod complet condiţiile existente în mediul zborului interplanetar. Această condiţie se realizează în satelit. In afară de satelit, pentru scurtă vreme ea există în zborul parabolic. In pregătirea astronauţilor sovieticii s-au folosit pe larg cele mai rapide avioane cu reacţii cu care se poate atinge o astfel de gravitate redusă la zero timp de cîteva minute. Un rol însemnat !-a jucat antrenamentul anevoios la centrifugă, un aparat care prin-tr-o mişcare centrifugală complexă supune individul Ia o forţă centrifugă egală avînd o direcţie opusă aceleia a gravităţii terestre. în acest sens calitatea antrenamentului s-a dovedit odată mai mult excepţională, dacă ţinem seama de faptul că o serie întreagă de dificultăţi pe care Ie scontau savanţii occidentali au fost înlăturate. De exemplu ingerarea mîncării. adică trecerea alimentelor prin esofag, care era considerată foarte dificilă, nu a constituit, aşa cum arată Gagarin, nici un fel de dificultăţi. Antrenamentul a constat în acest caz în primul rînd în eforturi de deglutiţie făcute de individ în poziţie orizontală. La început, savanţii au fost de părere că imponderabilitatea va acţiona defavorabil asupra organismului viu. Presupunerea s-a dovedit neîntemeiată. S-a constatat că în condiţiile imponderabilităţii, viaţa decurge normal. Singurul lucru care se observă e scăderea presiunii arteriale. O scădere însemnată care poate fi observată şi pe Pămînt Ia un om absolut normal, în cursul unei zile de muncă. Un alt aspect interesant legat de lipsa forţei de gravitaţie este economia absolută de travaliu mecanic legat de condiţiile normale de viaţă. într-adevăr, travaliul este exprimat înmulţind greutatea prin deplasarea în sens vertical, adică direcţia opusă HO forţei gravităţii. Greutatea fiind nulă, travaliu! este nul în orice condiţii. In nava cosmică nu depui nici un efort pentru a ridica o sută de kg. sau o tonă. Astronautul — scrie profesorul Margaria — este aşadar în condiţiuni mai avantajoase faţă de un om de pe pămînt; este supus unui travaliu mai mic ca acela al unui individ care pe pămînt rămîne în permanenţă întins în poziţie orizontală. Călătorul ce revine pe pămînt după un voiaj interplanetar se va afla în condiţii foarte asemănătoare acelora în care se găseşte un individ după ce a zăcut mult timp la pat. BRIUL OTRĂVIT ŞI PRINCIPIUL PORŢILOR DESCHISE ÎN COSMOS Drumul pe care au trebuit să-1 parcurgă savanţii pentru a ajunge în sfîrşit la momentul în care puteau să dea start-ul navei „Vostok" este încă departe de a fi terminat. Nici Wells, nici James Kapre, şi nici chiar autorii mai noi de romane fantastice nu bănuiau existenţa în jurul pămîntului a „brîului otrăvit". In ce constă acest „brîu" ? Spaţiul între planete — care înainte era considerat un gol — se dovedeşte a fi populat în mod dens de atomi proveniţi din soare. E vorba atît de razele cosmice, ale căror părticele cuprind o energie superioară celei cinetice termice corespunzătoare temperaturii spaţiului. E vorba apoi de gazul interplanetar, care este în practică complectamente ionizat ţinînd seama de densitatea scăzută a materiei în spaţiu şi prin urmare de probabilitatea redusă a recombinării şi neutralizării atomilor înşişi. Să dăm cuvîntul profesorului Margaria : „La animalele expuse radiaţiilor cosmice, în rachete sau baloane — spune el — a fost posibil să se pună în evidenţă prezenţa unor leziuni grave ale pielii şi ale sistemului nervos central, cauzate de intensa ionizare produsă de traversarea ţesuturilor de către nuclee grele; dar la aceste leziuni macroscopice, uşor de identificat, trebuie adăugate acelea mai ascunse care se verifică la nivelul molecular în corespondenţă cu nucleele celulare. Alterări ale moleculei acidului nucleic, de natură de a nu implica moartea celulei pot duce Ia alterări în comportarea normală a celulelor somatice, care pot să consiste, de pildă, în degenerarea în ţesut canceros, şi dacă e vorba de celulele reproducătoare, la alterări genetice. Mai ales dăunarea genetică apare gravă, deoarece se manifestă mai ascuns şi Ia mare distanţă în timp ; în adevăr, alterările pot să nu se manifeste Ia descendenţii imediaţi, la care defectul este transmis ca un caracter rece-siv, dar după mai multe generaţii. Dacă urmărim o rază de lumină din momentul în care porneşte de Ia soare — constatăm că ea ajunge la suprafaţa pămîntului după circa 8 minute, în care parcurge 150 milioane de kilometri. Dacă urmărim particula electrică ionizantă, constatăm că pămîntul are timpul să se rotească de mai multe ori în jurul axei sale înainte ca particula electrică să cadă pe pămînt. Consecinţa acestui fapt este foarte importantă : în timp ce lumina (din punct de vedere al observatorului aflat pe pămînt sau pe o traiectorie situat între pămînt şi soare) vine în linie dreaptă, particulele electrice în momentul cînd sînt aproape de pămînt încep să devieze în mod sensibil de Ia direcţia lor de provenienţă, din cauza acţiunii cîmpului magnetic al pămîntului, iar devierea este cu atît mai puternică cu cît particulele sînt mai lente. Dacă particulele cele mai rapide sînt absorbite de atmosfera terestră (în general), particulele lente au tendinţa de a rămîne oarecum intrapolate şi constrînse să se deplaseze pe anumite zone care se învecinează cu suprafaţa terestră. Acestea sînt aşa-zisele fascicole ale lui Van Allen, dintre care trei sînt mai principale. Primul este situat la o distanţă de 600 km., celelalte respectiv Ia o distanţă de 2—4 mii de km. şi 10 mii kilometri în jurul pămîntului. înălţimea lor, ca şi energia, variază cu timpul şi este dificil în starea actuală a cunoştinţelor să le prevedem în mod exact. Deosebit de importante prin înaltul conţi- 111 nut energetic sînt nucleele grele, care au o masă mare şi în consecinţă o mare putere ionizantă şi distrugătoare asupra moleculelor organice şi deci asupra ţesuturilor. Imediat după lansarea primilor sateliţi sovietici, în paginile presei occidentale au început să apară ştiri senzaţionale în legătură cu aceste brîuri de radiaţii, care ar face imposibile zborurile cosmice. Savanţii sovietici au arătat că în zona ionizată a pămîntului există două „ferestre" — două ieşiri gigantice situate lîngă poli. lată porţile spre Cosmos ! Ştiinţa sovietică a ştiut să asigure cosmonautului o cabină complect etanşă în raport cu radiaţiile cosmice — cel puţin în zone care nu sînt supuse unor radiaţii intense (de altfel, aşa cum am arătat, cele mai intense zone se găsesc Ia o distanţă mult mai mare de suprafaţa pămîntului decît orbita pe care s-a plasat nava cosmică „Vostok".) Ca şi Margaria, savanţii sovietici subliniază că nu e vorba şi nici nu va fi vorba într-un viitor îndepărtat în cosmonautică de „voiaje de agrement". In sfîrşit — în legătură cu nava — trebuie spus că suprafaţa exterioară a vasului cosmic a fost în mod alternativ supusă unei supraîncălziri prodigioase tra-versînd păturile atmosferice cu viteza de „eliberare", trecînd la o răcire tot atît de intensă în momentul cînd şi-a făcut drum în zidul cosmic, apoi la o nouă supraîncălzire cînd a trecut din nou în atmosfera terestra. într-un articol publicat la 18 martie în revista „Nauka i jizn" in legătură cu eventualitatea ca vehicolul cosmic să nimerească peste meteoriţi, cunoscutul expert sovietic lssakov scria : „Stadiul actual al tehnicii noastre ne-a pus în situaţia de-a considera că primejdiile care ameninţă zborul omului în cosmos din punct de vedere astronomic nu există în mod practic pe traiectoriile studiate, în rutele previzibile posibilitatea unui accident cosmic provenit din ciocniri cu meteoriţi este neglijabilă. Cosmonauţii care vor efectua primul zbor în lună şi retur nu vor risca să vadă cabina ermetică avariată de şocurile particulelor de materie meteoritică. In viitor vom redacta probabil hărţi detailate ale spaţiului cosmic, indicînd curenţii meteoritici mai in-tenşi atît în raport cu traiectoria sezonieră cît şi cu traiectoria diferitelor rute. Aceasta va permite să se găsească cele mai sigure drumuri cosmice. Un mijloc de apărare e bineînţeles crearea unor carcase foarte puternice. Altul —. folosirea... tunurilor, tunuri speciale situate pe bordul rachetei. Odată descoperit, meteoritul va fi distrus cu ajutorul acestor tunuri". Mai grea este înapoierea cosmonautului. Pentru micşorarea vitezei nava va trebui să facă mai multe rotaţii în jurul Pămîntului şi deci ar putea nimeri în zona radiaţiei primejdioase. Ce e de făcut ? In cabina cosmonautului va exista o capsulă complet izolată. La un semnal: „Atenţie l Radiaţii!" scaunul cosmonautului va intra automat în capsulă ferindu-I pe om de primejdie ! SISTEMUL NERVOS CENTRAL Zborul cosmic a pus în condiţii absolut noi nu un anumit om — declară academicianul sovietic Isakian — ci omul în general. Este sigur că în cabina sa Gagarin a fost nevoit să treacă prin condiţii pe care nici un antrenament nu Ie-a putut crea. Alături de celelalte sisteme (circulator, respirator, de orientare etc.), sistemul nervos central este supus unei presiuni cu totul deosebite. în adevăr, cum va reacţiona astronautul faţă de un mediu extraordinar de diferit de cei uzual, claustrat într-un spaţiu restrîns în capsulă, izolat, lipsit de orientare, deoarece nu mai e supus forţei de gravitaţie, lipsit de toţi stimufii de care este în mod normal condiţionat? E vorba, desigur, de zborul de durată. Iată ce spune în privinţa asta profesorul Margaria: „Pe suprafaţa pămîntului sîntem în stare de a trăi o viaţă uşoară, dacă în timpul existenţei noastre am ştiut să stabilim multe şi variate reflexe condiţionate : acestea ne permit, ca să spunem aşa, o 112 viaţă automată şi liberează sistemul nervos central de travaliul ce i se cere de cîte ori trebuie elaborat ex novo un răspuns potrivit unei stimulaţii exterioare. Cea mai mare parte a activităţii noastre, a comportării noastre, a relaţiilor cu lumea din afară este susţinută de reflexele condiţionate. Nevoia de a se creia noi reflexe condiţionate şi de a inhiba pe cele vechi în timp foarte scurt, e desigur un travaliu enorm, la care sistemul nervos a! astronautului trebuie să se supună şi la care poate să fie în stare să corespundă. Noile condiţii de mediu implică, în adevăr, o completă răsturnare a stimulilor. „Repausul" pentru scoarţa noastră cerebrală şi pentru psihic nu-1 dă lipsa stimulilor din lumea exterioară, ci dimpotrivă prezenţa lor, de care individul e condiţionat". „Din punct de vedere fiziologic nu e de conceput organismul viu de sine stătător, fără a fi continuu bombardat cu stimulanţi ; aceştia trebuie consideraţi parte integrantă a organismului, întrucît condiţionează — se poate spune — ori ce activitate vitală". După Pavlov, care a descoperit şi descris reflexele condiţionate, acesta e fenomenul fiziologic central al activităţii scoarţei cerebrale; nimeni nu poate în mod obiectiv nega importanţa stimulilor obiş nuiţi care lovesc simţurile noastre şi interesul nu numai pentru viaţa de relaţii, dar chiar şi pentru viaţa vegetativă, ca să se menţină reflexele condiţionate care s-au stabilit în timpul vieţii. Aceste reflexe sînt nenumărate, sînt în raport de interpedendenţă unele cu celelalte şi nu au caracter static, ci în continuă renovare şi îmbogăţire, schimbîndu-se în raport cu modificările mediului. „Cînd stimulanţii provenind din lumea de afară variază în mod prea brusc, individul trebuie, în timp foarte scurt, să-şi formeze un mare număr de reflexe condiţionate noi şi să-şi suprime reflexele, condiţionate existente. Travaliul psihic cerut de acest proces poate fi prea mare, superior posibilităţilor. Apar atunci deran- jamente grave în comportarea şi funcţiunile organice numite nevroze, cum a fost demonstrat şi în mod experimental, în alară de om şi asupra animalelor. Dacă ne gîndim că astronautul este sustras de la aproape toţi stirnulii care în cursul vieţii au dat naştere reflexelor condiţionate; dacă ne gîndim că în satelit, pe lîngă absenţa stimulilor gravitaţionali lipsesc şi stirnulii inerenţi ciclului geofizic zilnic, caracteristic planetei noastre, lipseşte lumina difuză şi cerul albastru, deoarece lipseşte atmosfera exterioară care resfrînge razele luminoase provenind din soare ; lipseşte orice stimul sonor din afară, lipseşte posibilitatea de a îndeplini oarecare efort muscular, deoarece ridicarea propriului corp sau a unor părţi ale acestuia nu cere o cheltuială de energie ; lipseşte posibilitatea de a ieşi afară, de a avea raporturi cu alte persoane, mai ales cu acelea cu care cineva e în strînsâ legătură afectivă şi emotivă intensă, cu persoanele din familie, cu acelea din însuşi mediul activităţii etc. — putem să ne dăm seama cărei sforţări nervoase enorme este supus individul". Deosebit de evidentă apare gravitatea situaţiei dacă se consideră că pentru mulţi indivizi e deajuns o modificare extraordinar de mică a mediului pentru a face viaţa insuportabilă; pentru mulţi e deajuns o călătorie în străinătate, într-o ţară unde nu se vorbeşte aceeaşi limbă — şi obiceiurile zilnice sînt puţin diferite, unde nu se găsesc anumite mîncări speciale şi unde lipseşte sprijinul efectiv al persoanelor din familie. Am redat mai sus în extenso previziunile profesorului Margaria, tocmai pentru că ele pun în lumină şi mai evident performanţa lui Iuri Gagarin. Biologul sovietic Nicolai Gurovski, cercetător ştiinţific principal Ia un institut de cercetări al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., a răspuns unui corespondent al ziarului „Trud" la întrebarea: Cum s-a pregătit remarcabila călătorie a aviatorului sovietic în cosmos? „Iuri Gagarin, care a dat dovadă de excelente calităţi de zbor în 8 - c. 1351 Î13 cursul serviciului în aviaţie a manifestat o excepţională voinţă şi stăruinţă în cursul antrenamentelor generale şi speciale de lungă durată". Biologul sovietic relatează că Iuri Gagarin şi-a însuşit calitatea de a-şi stăpîni corpul în spaţiu (în acest scop a făcut de pildă sărituri de la înălţime, cufundări sub apă şi alte exerciţii). Pentru a dobîndi priceperea de a executa mişcări coordonate de cea mai mare precizie, programul său zilnic a urmat cu stricteţe un regim bine stabilit: a skiat, a alergat pe diferite distanţe, s-a lăsat de fumat, nu a consumat băuturi alcoolice. Pe drept cuvînt N. S. Hruşciov salutîndu-I pe minunatul cosmonaut a declarat că acesta: „a dat dovadă de înalte calităţi morale : curaj, stăpînire de sine şi eroism". Trebuie spus că Margaria considera posibilitatea lansării unui astronaut pe orbită ca o posibilitate îndepărtată. „Vor fi necesare — scrie el — zeci sau sute de experienţe. ...Astăzi numărul lansărilor cosmice eşuate, chiar şi al cabinelor cu o greutate mult mai mică, este prea ridicat pentru ca să se poată înfrunta riscul de a se lansa un om în spaţiu... Problemele care ies la iveală de acum înainte sînt multe Şi grele, şi fără îndoială nu toate au fost studiate... Oricum, nu trebuie să încetăm de a dirija toate eforturile noastre în scopul prevederii tuturor cauzelor care pot dăuna omului într-un mediu atît de diferit de cel normal, pentru a vindeca şi a asista cu tot devotamentul nostru pe primul astronaut şi a-i garanta succesul şi întoarcerea sa pe pămînt". DE LA REALITATE LA POSIBILITATE. CUCERIREA PLANETELOR. MISTERUL „ORIGINII VIEŢII" Pînă acum am discutat probleme legate de realizările înfăptuite. Am confruntat presupunerile cu realitatea. Să trecem acum într-un alt domeniu: acela al ipotezei. De data aceasta vom merge pe un drum invers. Vom trece de la realitate Ia posibilitate. Iată ce spune profesorul Krasovski : „Astăzi nu mai încape îndoială că într-un viitor apropiat navele cosmice vor brăzda întinderile sistemului solar Vor apare numeroşi sateliţi artificiali mari şi nuci ai Pămîntului şi ai Soarelui, staţiuni ştiinţifice în Lună şi Marte. Datele actuale referitoare Ia starea fi-zico-chimică a planetelor sistemului solar, culese cu ajutorul mijloacelor terestre de observaţii, ne sugerează în majoritatea cazurilor imposibilitatea existentei pe aceste Planete nu numai a vieţii animale, ci Ş' a celei vegetale. După cît se pare, numai pe suprafaţa planetei Marte este posibilă o vegetaţie primitivă, de felul lichenilor sau microorganismelor. Totuşi, P'na în prezent, pe Marte se observă fenomene misterioase care ne dau temeiuri de a presupune că în trecut acolo ar fi trăit fiinţe inteligente. Dar atunci, se întreabă autorul articolului, care a fost soarta acestor fiinţe ? Să ne imaginăm ce s-ar int.mpla astăzi pe pămînt dacă am fi ameninţaţi de o mare calamitate cosmică de natură să suprime atmosfera şi viaţa de pe planetă. Există deja posibilităţi tehnice pentru a se amenaja vaste labirinturi subterane impermeabile Ia aer dotate cu rezerve de aer comprimat şi de apă, cu surse de energie nucleară şi termonucleară, arată V. Krasovski. In aceste adăposturi subterane poate fi menţinută o chma artificială favorabilă, aci vor putea fi cultivate plantele necesare alimentaţiei şi regenerării oxigenului. Nu încape îndoiala că astfel ar fi procedat şi martienii (fireşte, dacă ar fi existat) atunci cînd asupra lor ar fi planat ameninţarea unei catastrofe. Noi însă nu sîntem ameninţaţi de o asemenea catastrofă, subliniază autorul. Dar atunci pentru ce se străduieşte omul să pătrundă în spaţiul cosmic? Aceasta se face în primul rînd pentru cunoaşterea lumii înconjurătoare, a civilizaţiilor cosmice din trecut şi de astăzi, dacă ele au existat şi există". Prof. Krasovski arată, în continuare, că în timp ce o călătorie în limitele sistemului solar pe bordul unor rachete cu motoare cu reacţie ar necesita numai cîţiva ani, zborul spre cel mai apropiat sistem 1 14 stelar cu un asemenea vehicul ar dura cît viaţa cîtorva generaţii. Pentru a se rezolva această problemă este necesar să se realizeze viteze maxime de zbor ale cos-monavelor. Este deja în curs de elaborare teoria aşa numitei „rachete îotonice", care va fi accelerată pe seama unei radiaţii luminoase intense pînă la o viteză apropiată de viteza luminii. Dacă nu poate fi construită încă o rachetă fotonică, scrie „Izvestia", nu este prea greu să se descrie condiţiile ei le zbor. Toate acestea s-au făcut de pe acum la un nivel ştiinţific ridicat în literatura de specialitate. „Există însă o greutate însemnată care se iveşte în legătură cu zborurile la distanţe foarte mari : timpul care s-ar scurge între plecarea călătorilor spre spaţiile astrale şi înapoierea lor pe Pămînt ar fi atît de lung încît această înapoiere ar pierde orice sens; în cursul milioanelor, zecilor şi sutelor de milioane de ani civilizaţia care a existat pe planeta noastră poate să dispară cu desăvîrşire. Autorul articolului precizează că din punctul de vedere al teoriei relativităţii, verificată prin practică, se vor afla în condiţiile cele mai favorabile numai astronauţii fotonici înşişi : pe o astronavă care se deplasează cu o viteză apropiată de viteza luminii mersul vremii şi, prin urmare, îmbătrîni-rea organismului se încetinesc simţitor, şi aceasta cu atît mai mult cu cît mai mare este viteza. Aşadar, poate că unor asemenea astronauţi doar le va fi sortit să vadă obiectivul călătoriei lor". In continuare, prof. Krasovski spune: „Totuşi, lumina are nevoie de aproape 1 miliard de ani pentru a parcurge distanţa pînă la hotarele spaţiului cunoscut nouă ţi înapoi. Pentru a ajunge acolo şi a te înapoia este absolut nevoie de viteze uriaşe, în condiţiile cărora timpul pe o rachetă se încetineşte de 100 milioane de ori. In zece ani de viaţă pe bordul unei asemenea rachete, pe Pămînt se vor scurge 1 miliard de ani. Or, aceasta înseamnă că informaţiile despre alte lumi, pe care le va aduce astronautica, vor întîrzia în mod inevitabil, cu atît mai mult cu cît distanţa parcursă va fi mai mare" Cît despre posibilitatea de a rămîne în alte planete, nici nu pot fi luate în consideraţie planetele aparţinînd altor sisteme solare. Şi aceasta nu numai fiindcă cunoaştem prea puţin despre ele şi despre eventuala lor existenţă, dar de asemeni pentru că sînt, aşa cum s-a arătat, atît de îndepărtate, încît sînt imposibil de ajuns de către om. Putem deci cel mult să m gîndim de a ajunge la sistemul nostru solar. Dar şi această ispravă este extrem de grea. Numai planetele vecine cu pămîntul pot fi luate în considerare, ele oferind o temperatură compatibilă cu viaţa. Pe Jupiter temperatura este de —250° celsius şi o temperatură şi mai joasă există pe planetele mai departe de soare. Pe Mercur temperatura este de peste plus 400° celsius pe partea expusă la soare. Numai pe Venus şi Marte temperatura e compatibilă cu viaţa omului, fiind aproape egală cu cea a Pămîntului şi oscilaţiile între zi şi noapte nu sînt extraordinar de mari prin prezenţa unei atmosfere pe aceste planete. EXISTA VIAŢA PE ALTE PLANETE? Vorbind de condiţiile de viaţă de pe Marte, Venus şi Lună pentru astronauţii care le-ar aborda, profesorul Margaria scrie: . „Pe Marte şi Venus presiunea haro-metrică (65—70' mm mercur) reprezintă un minimum indispensabil pentru ca un individ foarte antrenat la lipsa de oxigen să se poată menţine în viaţă pentru un timp scurt, respirînd oxigen pur,; este presiunea ce există pe pămînt la 17000 metri înălţime. Această valoare a presiunii există în părţile mai joase ale suprafeţei planetei şi eventualii ei locuitori nu şi-ar putea permite luxul de a îndeplini ascensiuni pe munţi. Nevoia de a respira oxigen pur cu ajutorul unei măşti, e datorită faptului că oxigenul se găseşte acolo într-o concentraţie inferioară procentiţlui de unu la o sută. Venus are o atmosferă mult mai densă, care consistă în mod esenţial din anhidridă carbonică şi se găseşte în ea probabil şi apă şi urme de oxigen. Planeta cea mai aproape de noi, Luna, are o climă prohibitivă prin lipsă de atmosferă. Temperatura pe lună este în fapt de peste +100° Celsius în timpul zilei şi coboară repede la —150°C. şi mai mult în timpul nopţii; ciclul zilnic, în loc de 24 ore, este 28 zile ; nu ar fi uşor de a găsi pe acest satelit un refugiu avînd temperatură acceptabilă. Mai mult, consi-derînd lipsa de atmosferă a Lunei, individul ar trebui să rămînă mereu încapsulat într-o carlingă sub presiune sau într-o îmbrăcăminte de scafandru. în care să se poată menţine o presiune de oxigen suficientă pentru viaţă. Dar independent de posibilităţile de a trăi pe o altă planetă, este deosebit de gravă problema plecării în călătoria de întoarcere pe pămînt. Dacă ne gîndim cît sînt de enorme dificultăţile tehnice şi de organizare ale lansării unei rachete de pe pămînt, unde sîntem relativ liberi a ne mişca şi acţiona, unde putem obţine un ajutor nelimitat din partea experţilor, tehnicienilor şi operatorilor şi dispunem de timpul necesar pentru lansare, ne putem da seama de cît drum trebuie să mai parcurgem pentru ca un astronaut ajuns pe o altă planetă să poată cu siguranţă să se despartă de ea spre a lua călătoria de întoarcere. Se vorbeşte adesea despre posibilitatea existenţei unor oameni sau animale superioare asemănătoare omului pe alte planete. Pusă astfel, problema pare oarecum copilărească. Mai raţională e problema dacă în alte părţi ale universului există forme de viaţă, adică structuri organice, apte de a transforma inerţia şi de a se reproduce. Dar pentru ca să fie posibile forme de viaţă e nevoie înainte de toate ca să existe acolo anumite condiţii de mediu. In esenţă, acestea sînt reprezentate de constituţia chimică a planetei, şi în special a părţii ei superficiale, de distanţa de soarele său în raport cu energia ra- diantă a acestuia din urmă, în aşa fel ca să fie garantată pe planetă o temperatură compatibilă cu o formă de viaţă, de traiectoria planetei pe o orbită perfect circulară care să garanteze o relativă constantă a anotimpurilor; apoi de o anumită masă a planetei de care depinde forţa de gravitaţie, de diferiţi alţi factori printre care deosebit de importantă este prezenţa unei atmosfere care să menţină apa pe suprafaţa planetei, întrucît sîntem înclinaţi să presupunem că, aşa ca şi pe pămînt, apa este indispensabilă oricărei forme de viaţă; e nevoie de o atmosferă în stare să apere organismele vii de radiaţiile solare şi cosmice care, fără ea, ar distruge repede ori ce formă de viaţă". Condiţiile de care am pomenit reduc, pentru profesorul Margaria, Ia un număr extrem de mic planetele pe care poate exista viaţă. Pentru a se ajunge pe pămînt la prima şi cea mai elementară formă de viaţă a fost nevoie de circa 1,5 milliarde de ani. (Vechimea pămîntului este de 1,4 miliarde de ani) — raţionează el. Prima formă consta probabil într-un organism dintr-o singură moleculă, o moleculă mare în genul aceleia a acizilor nucleici. Ea s-a format — e de presupus — după ce razele violete şi ultraviolete şi-au încetat acţiunea nocivă printr-o sinteză chimică operată de descărcările electrice şi de radiaţiile ultraviolete ale soarelui, pornin-du-se de la substanţe preexistente pe pămînt sau în atmosferă ca acidul fosforic, carbonaţii, anhidrida carbonică şi azotul, hidrogenul sau amoniacul atmosferic sau din alte produse de sinteză anterioară. Majoritatea oamenilor de ştiinţă presupun astăzi că pe suprafaţa pămîntului toate vieţuitoarele, de la cele mai elementare la cele mai complexe, după toate aparenţele, îşi trag din această reacţiune chimică energia pentru procesele vitale al căror caracter fundamental s-a menţinut în îndelungatul proces fiziologic ulterior. Spre a ajunge la un astfel de rezultat a fost necesar, cum am spus, circa un miliard şi jumătate de ani; aceasta e o 116 indicaţie în privinţa dificultăţilor de probabilitate ce a întîmpinat natura pentru a ajunge Ia o astfel de sinteză. Reacţia care stă Ia baza transformărilor energetice care au loc în organismele vii, ar fi putut fi de un tip invers dacă întîmplă-rile care au dus la această sinteză ar fi acţionat pe un teren chimic puţin diferit. Din acest moment, adică de la apariţia primei forme (cea" mai elementară de viaţă), au fost necesari circa 3 miliarde de ani spre a se ajunge printr-un proces evolutiv pînă la om. Dacă mai adăugăm faptul că evoluţia biologică înaintează nu printr-un proces continuu ci în trepte, după cunoscutul mecanism al mutaţiilor, care introduce caractere noi, imprevizibile, şi mai ţinem seama că numărul mutaţiilor ce au avut loc în aceste 3 miliarde de ani trebuie să fi fost uluitor de enorm, ne dăm seama cît de mică trebuie să fie probabilitatea statistică a unei asemenea in-tîmplări, în care pe de-o parte trebuiau să îi fost satisfăcute toate condiţiile ecologice ale respectivei planete în identitatea lor cu cele ale pămîntului şi în care pe de altă parte fiecare mutaţie trebuie să se fi succedat de-a lungul tuturor acestor miliarde de ani în acelaşi mod şi în aceeaşi ordine în care a avut loc pe pămînt. Probabilitatea statistică a unor asemenea întîmplări e foarte mică, adică nulă, — afirmă profesorul Margaria, declarînd chiar: „Pe această bază nu e un paradox sa se afirme că şi prezenţa omului pe pămînt este extrem de improbabilă". în această concluzie, Margaria se deosebeşte de opinia altor savanţi care atirmă pe baza studierii aceluiaşi mecanism (prin folosirea sistemului probabilităţilor în calcularea mutaţiilor) că probabilitatea statistică lini nd seama de durata enormă a timpului, de caracterul infinit al sistemelor solare, este practic inepuizabilă. Cum există miliarde de stele, numărul planetelor apte de a adăposti vieţuitoare este — statistic — foarte ridicat. Profesorul Oparin arată, ca şi Margaria, că condiţiile naturale s-au schimbat radical pe pămînt; în acele timpuri vechi nu exis- ta oxigen in atmosfera terestră. Razele luminoase şi ultraviolete absorbite de pătura de ozon dominînd la 30 km. deasupra suprafeţei pămîntului, soseau fără obstacole. Sînt motive de a presupune că tocmai razele ultraviolete, funeste timpului nostru, constituiau o sursă fundamentală de energie pentru sinteza substanţelor organice care se formau în apele oceanului originar, mult timp înainte de apariţia vieţii. Fiinţele vii primitive au dispărut. Această evoluţie este ireversibilă fiindcă nu le vom găsi niciodată pe pămînt. Dar pentru a reconstitui primele etape ale evoluţiei vieţii nu este logic — se întreabă Oparin -~ de a căuta datele necesare în cosmos ? într-adevăr, urmele pentru totdeauna şterse de pe pămînt, vor fi conservate pe alte planete. în afară de aceasta noi putem să descoperim în cosmos forme ale materiei vii care corespund tocmai la cutare sau cutare etapă a evoluţiei vieţii... Şi dacă noi găsim, pe alte planete forme mai uzate de organizare a materiei, co-respunzînd de exemplu la anumite forme terestre contemporane, cunoştinţele noastre asupra naturii vieţii se vor găsi în mod considerabil adîncite... Şi cum condiţiile naturale ale planetelor, chiar a celor mai aproape de pămînt, diferă considerabil de condiţiile terestre, evoluţia vieţii pe aceste planete şi viaţa care a apărut acolo ar putea să urmeze alte căi decît pe pămînt. Noi nu putem să formulăm aici decît ipoteze — continuă acad. Oparin — Dar dacă am putea cunoaşte aceste forme ale vieţii şi interacţiunea lor cu viaţa exterioară, această cunoaştere ar aduce biologia Ia un asemenea salt încît această ştiinţă n-ar mai fi de recunoscut. Oparin ia în considerare şi ipoteza următoare : explorarea spaţiului cosmic ne va face să descoperim forme de mişcare a materiei de alt gen decît biologice, însă totuşi de un nivel foarte înalt. în epoca actuală a pămîntului legile evoluţiei materiei sînt biologice. Insă s-ar putea concepe că în alte condiţii decît acelea terestre ma- 117 feria ar putea să ia complet alte forme şi rtu mai puţin perfecţionate. In sfîrşit, trebuie luat în considerare că, chiar în ipoteza în care nu s-ar descoperi nici un semn de viaţă pe alte planete, cunoaşterea structurii lor ne va conduce sa revizuim multe din ideile noastre asupra materiei Vii şi să studiem într-o manieră mai exactă şi aprofundată condiţiile specifice care au permis ivirea vieţii pe pămînt. ★ In concluzie, examenul posibilităţilor omeneşti dat la 12 aprilie 1961 pentru ve- rificarea fiinţei umane ca o fiinţă cosmică a fost trecut în mod strălucit. Verificarea a însemnat nu numai solicitarea din punct de vedere fizic, biologic şi psihic a organismului uman în condiţiile reale ale zborului cosmic, dar şi confirmarea posibilităţilor şi mijloacelor tehnice create de geniul omului nou, omul sovietic. Cu fiecare nouă cucerire a raţiunii umane, creşte încrederea omului în capacitatea sa creatoare, se întăreşte convingerea că acea orînduire care a lichidat exploatarea omului de către om este în stare să ducă omenirea pe culmile cele mai înalte. VECTOR Cronica Literara MATERIA Şl VISELE" (poeme) de M. Beniuc OV. S. CROHMALN1CEANU care văd în Beniuc numai un poet al spontaneităţii revărsate, al sentimentelor năvalnice izbucnite ca izvorul biblic din „stîncă" sub o izbitură de „bardă", se înşeală. Asupra lor acţionează fascinaţia formulelor simplificatoare. Beniuc e într-adevăr poetul „săniei nebune", Jâră clopoţei-", minată vijelios peste „zăpada şi noroiul veacului" de un vizitiu aprig, care nu vrea să plătească „la nici o punte vamă" şi nu se închină „nici Domnului, nici Dracului". El e „toboşarul" vremurilor noi, descendentul direct al celor deprinşi a „chiui-n căciulă". Dar există în Beniuc şi un poet meditativ, înclinat spre reflecţia filozofică, oricît ar părea să contrazică această atitudine temperamentul lui vulcanic, fncă din „Cîntece de pierzanie" gesturile lirice cutezătoare şi categorice apăreau ca rezultatul unor ceasuri lungi dc interiorizare. Răzvrătitul, care asculta în noapte „şuier de piatră pe tăiş de coasă", purta în minte o lume de gînduri, de visuri, de întrebări şi se simţea „la Sebiş ori în altă parte", chinuit mereu, împins spre „Mu ştiu-unde", chemat de necunoscut. Această dispoziţie reflexivă e prezentă în toată lirica lui Beniuc, poet nu mai puţin răscolitor al dramaticelor examene de conştiinţă din „îndoiala bate icuri", „Drumuri", „La mine-n sînge", „Destin", ca şi al concretizării categoriilor existenţei umane în simbolurile memorabile din „Pe o seîndură cu actinii", „Prin pădurea bles- temată", „Tatuaj" etc. E o înclinaţie, care face parte integrantă din personalitatea artistului şi cine priveşte lucrurile îndeaproape constată că aici nu e vorba de nici o contradicţie. Versul ţîşnit deodată din piatra lovită, descărcarea tumultuoasă, învolburată, nu exclude, ba presupune dimpotrivă acumulările îndelungi, fierberile tăcute. Aceasta asigură pînă la urmă clocotul şuvoiului ieşit la lumină. Vezuviul, cu care i-a plăcut lui Beniuc să se asemene, erupe, dar după ce în inima sa de foc s-au consumat ani de zile mari combustii, răscoliri adînci. Spontaneitatea explosivă e la cîntăreţul „Materiei şi viselor" rezultatul unei permanente şi febrile activităţi spirituale concentrate asupra prezentului, avide să asimileze şi să frământe creator datele noi ale experienţei istorice pe care o străbate omenirea în epoca noastră. Filonul acesta filozofic se face din ce în cc mai vizibil în lirica lui Mihai Beniuc din ultimii ani, printr-tin proces firesc. Timpul apare tot mai încărcat cu fapte uimitoare şi poetul, credincios crezului său, dornic să fie prezent în actualitate, nu formal, nu declarativ, ci ca exponent viu al veacului, simte nevoia să reflecteze, să raporteze transformările uriaşe din jur la categoriile mari ale vieţii spre a le da întregul relief. Recentul volum, „Materia şi visele", e o dovadă în această direcţie. Caracterul pronunţat meditativ al poemelor care-1 alcătuiesc, dîndu-i de altfel şi nota distinctă, apare chiar din cadrul liric creat aici. Di- 119 mensîunile sînt împinse către sisteme de referinţă cu capacitate de cuprindere maximă. Scena e cosmosul. Timpul, întreaga istorie cu proiecţia ei infinită în viitor. Universul nostru e văzut în ceasurile cînd pregătindu-se să întîlnească alte lumi, tră-ieşite înfiorarea nunţilor siderale („Cimpoiul ştie..."). Poetul are. revelaţia erelor şi se identifică succesiv cu cei care-n caverne sculptau în os ori modelau în lut, „zeiţe plntecoase, rinoceri'1, „bizoni şi cai sălbatici" pe bolta întunecată a grotei, cu „Orjeul tracic" cu Ovidiu, exilai pe ţărmul dac", cu Dante întors din Infern, după cum gîndul îl poartă către hotarul dintre el şi acel Da Vinci, din viitor „maestru al Comunei" („Timpul care vine"). Distanţele se mistuie sub foamea mistuitoare a visului, lăsînd faţă în faţă doar statura uriaş crescută a omului şi nesîîrşita „horă-n ciclotroni" a materiei. Există şi o vîrstă poetică proprie acestei atitudini meditative. Cu o deosebită intuiţie lirică Bcniuc îi sugerează climatul, descriind un anotimp autumnal al vieţii. Peisajul Iui e într-o corespondenţă simbolică subtilă cu d'spoziţia spiritului către reflexivitate, în lucruri e o limpezime a împlinirilor, o desăvîrşire care cheamă gîndul la generalizări: „E timpul meu, finalul, autumnalul Mai clar e lacul, dar mai rece valul" — observă poetul şi adaugă : „Ah I toamna, toamna mai bogaiă-i încă Mai plină e de taine, mai adincă, Cu zile ca şoplrlele la soare, Cu nopţi catifelate, sclipi/oare De stele nalte, mai departe parcă De-a globului terestru mică barcă, Rotindu-se grăbită după soare'1... („înaintea iernii") Dar originalitatea acestei ipostaze lirice nu stă în simplul act al întoarcerii conştiinţei asupra lumii înconjurătoare cu intenţia de a-i surprinde legile mari, sensurile universale. Speculaţia filozofică a tentat întotdeauna poezia şi a fost pentru ea un motor imagistic. La Beniuc intere- santă şi nouă e încercarea de a urmări cu aripile visului cuceririle uluitoare ale ştiinţei în epoca noastră, de a împlînta steagurile liricei pe pămînturile virgine dăruite de fizica nucleară, de astronautică, de chimia şi biologia modernă cunoaşterii omeneşti. Pe aceste fărîmuri poezia nu e pîndită de puţine primejdii. Una e a simplelor uim:ri şi entuziasme în faţa minunilor ştiinţei, a celebrării lor fără străduinţa de a le înţelege. Exploatarea unui singur sentiment, şi acela rezumat la o vagă stare euforică, nu poate duce fatal decît la stereotipie. Alta se ascunde în încercarea de a descrie „poetic" constatările ştiinţei, de a transpune în metafore descoperirile ei, de a face, cu alte cuvinte, chimie, fizică sau astronomie versificată. Aici energiile artistice, îndepărtate de la obiectul lor propriu, se cheltuiesc într-un efort gratuit şi minor. Pornit pe această cale în mica sa „cosmogonie portativă", Queneau a fost nevoit să caute a salva ce se mai putea salva din poezie, prin humor şi invenţie verbală. In amîn-două direcţiile amintite, întîlnirea între ştiinţă, filozofie şi lirică se produce, la suprafaţă. Beniuc însuşi în poeme ca „învaţă-mă, Natură", „îmi caut ciivîntul", sau „Cerul cucerit", rămîne doar la această treaptă inferioară caracterizată prin banalitate. Dar în majoritatea versurilor din volumul „Materia şi Visele" atinge zonele unor întrepătrunderi fecunde, care duc la o înnoire substanţială a liricii sale. Pentru poezie, dificultatea e de a descoperi prin reflecţiile pe marginea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii un peisagiu necunoscut sufletesc, capabil să modifice sensibilitatea umană, să-i trezească vibraţii într-adevăr inedite. La Beniuc, lucrul acesta impresionează. Lărgirea fantastică pe care ştiinţa a operat-o în cîmpu! cunoaşterii omeneşti se traduce la el în tensiune lirică. Poetul trăieşte deopotrivă două sentimente : Unul, al măreţiei omului care a porn't în zbor furtunos către astre, altul, al imensităţii cosmice, al proporţiilor infinite, la scara cărora abia acum începe să se măsoare. De aici, dialogul dramatic cu ma- 320 teria. Aceasta este văzută cînd în atotputernicia ei, în mişcarea-i nesfîrşită pentru care mintea umană nu e decît o formă de îndeplinire a legilor veşnicei deveniri, cînd luminată de conştiinţa omenească, de cunoaştere, şi obligată să se supună viselor prometeice. Iat-o aîirmîndu-şi autoritatea tutelară asupra oricărui act omenesc: „Tu, fiule, te lauzi că mă-ntreci Prin visurile tale ce nu-s reci, Nepăsătoare, cum îţi par eu ţie — Vai, fiule, ce tristă nebuniei Tu ani durezi, iar anii mei lumină N-au nici un început, n-au nici hodină Eşti un crîmpei, în infinit, o naştere Jar tu te şi socoti cunoaştere. Faci cîte-o sculă ce se aruncă-n hău? Auîntul meu se-nscrie-n gestul tău." („Vocea Naturii") Iat-o însă silită să asculte şi replica omului: „Materie cu tine de-o făptură"/Sînt fiul iău, tu, mama mea, Natură"— recunoaşte acesta. Dar, invocînd puterea visului precizează: „...Pe supla lui aripă Te cercetăm clipă de clipă, Şi din visări, erori, îndemn, unelte, Am chibzuit acele păsări zvelte Ce-adună ghem distanta dintre astre — Curînd vor fi astrele-ale noastre I Iar unde-o să-nceteze veşnicia Va merge mai departe poezia, Dintre materii poate cea mai fină, Mai plină de avînt şi de lumină Căci a făcut ca fiara-n două labe, Tot morfolind la hrană şi silabe Să simtă-n dumicafu-i dulce ghimput Care răneşte şi stîrneşte timpul." („Materia şi Visele") Nu e vorba aici de un antagonism, pentru că, poet comunist, Beniuc concepe în spiritul materialismului dialectic conştiinţa umană ca o formă a materiei. El exprimă limpede această idee punînd natura să-i explice omului: „Cînd plingi, sînt cimpoi plin de rouă; I Cînd rîzi, sînt vesela cascadă / Sînt ţie, seara, lună nouă. I Sînt viţă, toamna, grea de roadă \ De strigi, răspund precum o grotă I Cu vocea-n unde repetată j Din tot ce spui, nu uit o iotă f Chiar dacă mută par vreodată I Cînd gura ta-i amărăciune f Eu storc din flori pe buze-ţi miere" („Natura vorbeşte"). Dar tensiunea lirică vine din sensibilizarea conceputului filozofic, din trăirea lui. Elementul dramatic îl introduce în meditaţie timpul. Materia e veşnică, iar omul, fiul ei, pieritor. Infrîngerea vremelniciei devine în această măsurătoare de forţe pe scară cosmică terenul sensibil al dialogului, zona care face să vibreze în mod deosebit sufletul omenesc şi să genereze poezia. Ca în volumul său anterior, mai stăruitor, Beniuc transcrie o nerăbdare dureroasă în faţa viitorului. Miracolele ştiinţei asociate biruinţelor Comunei îl fac să simtă cu o extremă acuitate durata limitată a existenţei individuale. Viaţa se deschide atît de bogată, atît de făgăduitoare înaintea omenirii, încît ideea sîîrşitului, fie el chiar nu neapărat apropiat, dar impus de legile firii, apare inacceptabilă. O imagine strălucită fixează sentimentul: „Copii pe cai bălani la Moşi.. Curînd Se face totuşi seară, şi spre casă Plecăm scîncind că nu vor să ne lase Părinţii — ori destinul — mai departe Să ne-nvîrtim la bîlci şi după moarte. („înaintea Iernii") ' Nu e aici o simplă reluare a motivului horaţian. Regretul nu-1 stîrneşte fuga ireparabilă a timpului (Beniuc, d;tnpotrivâ, celebrează mişcarea, e însufleţit chiar de o grabă a trăirii: „De caţi în urmă, stîlp te faci de sare, Trecutul arde, fugi, hai fugi mai tare I") ci presimţirea splendidelor deveniri viitoare, pe care poetul nu le va ajunge. O încordare cerebrală domină sentimentul şi-i dă o notă contemporană particulară. In „cifrele" îndărătul cărora se întrevede faţa viitorului, „ca după vălul fin chipul miresei", Beniuc simbolizează cu 121 multă intuiţie lirică atracţia aceasta fascinantă resimţită , de omul nou. Pentru cl semnele abstracte ale ştiinţei intonează o melodic cuceritoare, misterioasă, care-1 răscoleşte adînc : „Ci numerele ciută totuşi, dniă Ca-n primăvară siolurile-n aer, Ca gîlglilul gîrlelor din munţi, Iar dacă pipăi crengile simţi muguri Ca sub cămaşă sinii de codană. Odaia, prin copaci, In faţa casei Ori am visat, ori am văzut aievea O pasăre cu penele albastre Ca cerul, şi cu aripi aurii — Sosea nu doar dintr-un pămînt cu soare, Ci poate dintr-un timp ce-avea să vină. Eu îl ascult ca trapul unui cal..." („Timpul care vine") Cu ochii minţii aţintiţi către viitor, cu întreaga sensibilitate incendiată de apropierea lui, poetul închipuie mereu imagini ale acestei întîlniri spre care-1 poartă un vis lucid. In „Columba" îşi reprezintă vremea cînd simbolurile civilizaţiei umane, albele „columne" zidite din „porfirul inimilor noastre" îşi vor înălţa liniile zvelte şi pure atît de sus, încît sub „capitelele" lor or să zboare, „roind", „veşnicele stele". In „Tufan de trandafiri", cere urmaşilor să-i ducă rămăşiţele cu ei şi să le îngroape undeva, pe o planetă a neîntîrziatelor migraţiuni astrale, precizînd : „Aş prefera, desigur, pe Venus, căci iubirea Mai mult decît războiul pe lume o iubii ; Dar de va fi pe Marte, să fie ! Omenirea Ceva din asta totuşi, poate va dobîndi. Am să răsar pe Marte, iufa.ru de trandafiri, Iar unde-s trandafirii, s-or ţese şi iubiri." Interesante sînt şi căile pe care Beniuc caută resorbirea în seninătatea filozofică a tensiunii lirice trăite sub efectul meditaţiei. Acestea ţin tocmai de concepţia lui înaintată asupra lumii. Reprezentarea conştiinţei, tot ca expresie a materiei, îi împrumută sentimentul veşniciei. : Frămîntarca gîndirii omeneşti -participă Ia ameţitoarea, infinita şi eterna mişcare, e forma cea mai înaltă prin care ea înaintează mereu spre întruchipări superioare. De aceea Natura îi spune Omului : „Fii zborul ridicat din humă, I Făclia fii ce se consumă, I Fii. chit şi-avînt pînă la capăt,! Fii. răsăritul fără scapăt / Intlmpi-nind pe cîrtd asfinte / Ochi ce-aşteaptă înainte I Fii suliţă cu vîrf de' stea / Purtind în lume dragostea". („Natura vorbeşte"). Temerii poetului, ca nu cumva nebunia războiului ^să împingă această grandioasă . nă, zutnţă îndărăt în neant, .Natura îi răspunde la fel cu perspectiva-i neînfrîntă, pe plan cosmic: „Dărimă tot, fă pulbere pămîntul 1 Eu o să spun: Cercai zadarnic chitul j Iubirii-n fad meu acesta tont"./ Şi altul voi croi-n alt orizont". De aci, sentimentul că legile inexorabile ale mişcării înainte susţin avîntul omenesc spre stele. De aci, cîntecul filial înălţat Alateriei : „Ce vise răminea-vor fără trup In Cosmosul cu zumzetul de stup Şi căror năzuinţi n-o să le pună Aripi ce zboară dincolo de lună Materia ? întreabă triumfînd asupra îndoielilor Beniuc şi, revenind la problema încă dureroasă a timpului („Ah! fie binecuvîntată, ţie!Slăvită pentru iot ce-o să mai vie 1 / Doar anii mei, trecuţii, n-o să poată / Napoi să mi-i întoarcă niciodată/Materia"), exclamă plin de o generoasă înflăcărare: „Să nu-i întoarcă, n-am de ei nevoie, Sînt. ca după ţxitop străbunul Noe, — Trimisu-mi-a, să-mi facă bucurie, Un porumbel în clonţ cu creangă vie Materia /" Siguranţa izvoreşte dintr-o integrare a destinului individual în cel mare, al umanităţii. Identificîndu-se cu ea, cu lupta pe care o duce pentru a-şi împlini visele, poetul îşi vede proiectată existenţa la scara aceasta uriaşă şi încearcă astfel senzaţia 122 liniştitoare a' duratei. Scoică „vuitoare', rotundă ca un ptniec", el va îace prin ani să cînte la urechea urmaşilor „geologia' sufletului 'său.,. („Scoica"). Arbore vechi, 'semeţ irunchios", va trăi satisfacţia clipei cînd pe „poarta vieţii" „dinspre răsărit" unde va străjui ca stîlp, cei care vor intra năvalnic, se vor opri să admire „cit de frumos a fost cioplit". („Poarta"). Temele din Trăinicie" şi din „Mărul de lîngă drum" revin firesc în cîmpul meditaţiei, pentru că atitudinea fundamentală, militantă a poetului nu" s-a schimbat ci şi-a descoperit doar confirmări noi în plan reflexiv. Beniuc chită astfel, în această perspectivă a visurilor care înfruntă timpul, Partidul, ca organizatorul marei bătălii umane pentru biruirea vremelniciei. Poetul formulează în propoziţii lapidare, de o sobră şi măreaţă cadenţă, idea : „Foc trebuia ţinut aprins "prin vini, prin viscol, prin furtună. Noi l-am ţinui şi nu s-a stins Noi comuniştii, Si cu poporul împreună." („Noi comuniştii") Puterea de a îace ca visele sale să crească din aspiraţiile adînci şi îndelungi ale mulţimilor, Partidul i-a dat-o. El a "făcut ca suferinţa încercată de poet, împreună cu întreg poporul său, să nu se „prăvălească în beznă" asemenea atîtor valuri ce asaltează stînca, să nu piară asemenea „undei printre spume", ca existenţa-i să nu se consume zadarnic şi în loc să înscrie pe bolta lumii „volute de lumină". să zacă-n „tină" : „Cu rimele, cu frunzele căzute Strivite, neştiute, moarte, muie» ( Orieu, străbunul tracic") într-o retrospectivă concentrată, densă de emoţia retrăirii anilor asupririi fasciste, Beniuc arată cum cuvîntul Partidului a făcut să răsune cu adevărat deplin cîntecul său : „Cum am putut'-să-strig aşa de straşnic, Poetul, eu, umil, tăcut şi paşnic ? , Să-ncapă-n spaţii strigătul în clocot Răzbunător, neînfricoşat : „E slobod ?" Ştiam prea bine că nu-i slobod; însă Aveam atît a ură-n mine strînsă, Că nu putea s-o mai cuprindă pieptul Ci ca strigare a ţişnit de-a dreptul E slobod să mai chit in Romînia, Cînd pretutindeni singerează glia Şi sînt ca in exil în ţara mea, in care beat vrăjmaşul vieţii bea Şi plinea pentru masa lui şi-o fringe Gătindu-se de crunt ospăţ cu sînge ? Cum pot să stau alăturea de vreme Cînd colo-n miezul muntelui adine Durerea romînească geme, geme Şi cîntecele noastre toate plîng?" („Orfeu, străbunul tracic") Certitudinea duratei, Beniuc o găseşte de asemeni în arta sa concepută tocmai ca o întreţinere înfrigurată, neobosită, a viselor omeneşti. Prelungirea lor îl face să se simtă prezent mereu, chiar şi în abia înlre-zăritele vremuri ale viitorului, sub forma veşnicului imbold înainte. Poezia el o vede ca o „stafie" pusă de cuvînt să joace „pe unde apar şi trec" oamenii, „ai bucuriei copii şi ai durerii", o veşnică proiecţie a năzuinţelor lor, care de la început au înviorat „genunea fiinţei", a „enormei nemărginiri". De aceea ceva e în ea „ce nu-i supus al orei, „Căci nu se roade, nu se toceşte, nici nu piere, Ceva ce-şi ţine-ntreagâ nestinsa lui putere, Ori cît, seloşi, ar soarbe-o prin veacuri muritorii" Ideea reapare gravată cu o forţă de legendă străveche în „Grizzly", tulburătoare viziune, atît de pregnantă încît nu mă pot opri să nu o transcriu în întregime : „Ca un grizzly bătrîn Trec prin păduri seculare, 123 In urmă-mi pe arbori rămin, înfipte, semne de ghiare. Atunci şi din moarte eu mirii Şi-s gata de harţă". Pe aicea eu am trecut Tu, care vii după mine, Tot ceea ce-l de făcut Să faci mai temeinic, mai bine. Cînd ghiara loveşte mai sus, A ta, decît ghiara mea veche. Atunci liniştit şi apus Eu dorm pe-o ureche. Dar dacă mai jos ai să zgîrii. Cu ghiara ta moale pe scoarţă, Ciclul versurilor de dragoste („Iubirea de demult", „De n-o iubesc", „Zămislire", „Chemarea ei" etc) poartă Ia rîndul său amprenta aceloraşi preocupări, întregind gama lirică inedită pe care o aduce noul volum al Iui Mihai Beniuc. Ce mai e de spus ? Autenticitatea, profunzimea cu care angajează poezia în experienţa contemporaneităţii, siguranţa expresiei grea de nuanţe, dar ridicată la o simplitate clasică, îi păstrează ca şi înainte cîntăreţului „Materiei şi viselor" locul celui mai harnic deschizător de drumuri pentru lirica noastră actuală. Sudor lavUzinele „23 August foto C. SĂVLLESCU MAESTRUL SADOVEANU, LAUREAT AL PREMIULUI INTERNATIONAL LENIN Înalta distincţie acordată Maestrului Mihail Sadoveanu — Premiul Internaţional Lenin pentru întărirea păcii între popoare — vine să cinstească nu numai bogata activitate creatoare a unui mare scriitor militant, dar însuşi poporul romîn. Scriitorul căruia i s-a acordat această înaltă preţuire, este autorul unei vaste opere inspirate din istoria noastră zbuciumată. El a cîntat eroii ei legendari, Ştefan cel Mare, Nicoară Potcoavă sau haiducul Vasile cel Mare, exponenţi ai unor înalte idealuri de libertate, ca şi pe oamenii simpli, din popor, dîrji şi neînduplecaţi în lupta lor pentru dreptate şi adevăr, aşa cum apar Tudor Şoimaru, Vittoria Lipan sau fostul argat Mitrea Cocor, care străbate, întîiul în literatura noastră de după 23 August, „drumul spinos al înţelegerii" noilor aşezări sociale. întreaga creaţie sadoveniană — atît cea inspirată din trecutul de luptă al patriei sau din viaţa grea a ţăranului romîn, — supus exploatării şi batjocurii în regimul burghezo-moşieresc — ori paginile care evocă traiul mizer al unor oameni trăind în tîrgurile oropsite „unde nu se întîmpla nimic", sufocaţi moral de atmosfera vieţii burgheze — cuprinzătoarea operă a acestui uriaş al literaturii romîne respiră o neţărmurită dragoste de om, face dovada unei profunde şi neegalate înţelegeri a spiritului poporului nostru, a năzuinţelor sale de veacuri. Paralel cu vasta şi rodnica sa activitate artistică, Mihail Sadoveanu a desfăşurat o neobosită luptă pe tărîm obştesc, punîndu-şi totdeauna condeiul în slujba idealurilor înalte de umanitate şi libertate, pentru care a avut nu odată de suferit în regimul trecut. După 23 August, scriitorul şi-a continuat cu avînt sporit activitatea artistică şi cea cetăţenească. Cuvîntul său a răsunat hotărît în lupta neobosită dusă de poporul nostru pentru apărarea păcii, pentru socialism, pentru prietenie şi cunoaştere reciprocă a tuturor popoarelor lumii, iubitoare de progres. înalta preţuire acordată maestrului Sadoveanu îl onorează deopotrivă pe artistul rămas tînăr ca şi pe neobositul cetăţean luptător, căruia îi urăm, alături de întregul popor, viaţă lungă şi sănătate. VIAŢA ROMINEASCA EXPRESIE LIRICĂ Şl CONTEMPORANEITATE aapă cum se poate vorbi, în psihologie, de o logică a sentimentelor, fot aşa, în domeniul literaturi:, poate fi afirmată existenţa unei logici a expresiei poetice. O logică, bineînţeles, cu norme specifice, — care sînt cu atît mai greu de •definit cu cît poezia este, într-o măsură mai mare decît producţiile literare aparţi-nînd celorlalte genuri, epicul şi dramaticul, o reflectare subiectivă, personală a realităţii obiective. La noi, primul care a folosit formula „logica poeziei" a fost Mace-donski : „A fi poet însemnează a fi poet, Şt logica poeziei este, dacă ne putem exprima astfel, nelogică într-un mod sublim" sau „logica poeziei este rielogică fată de proză, şi lot ce nu e logic, fiind absurd logica poeziei este prin urmare insăsi absurdul". Ideile de la care pornea Macc-donski sc bucurau, în vremea în care -i apărut în „Literatorul" articolul „Despre logica poeziei" (1880), de o anume circulaţie m cercurile literare decadente din franţa, ele definind mai apoi atitudinea estetici, simboliste faţă dc poezie. Antinomia ireductibilă dintre proză si poezie - ' ca unic mod de a defini, prin negaţie, lirismul - avea să fie multă vreme în cîmpul atenţiei unor grupuri de poeţi si eseisfi legaţi de mişcarea simbolistă. în termeni nu îndepărtaţi de ai lui Macedonski se refera şi Valery la aceasta antinomie, afir- 1?P MATEI CÂLINESCU mînd că poezie este tot ceea ce se opune prozei, tot ceea ce nu poate fi exprimat în proza, fară însă a ajunge la confundarea logicii poetice cu absurdul. Dc altfel de monstraţia lui Macedonski în sprijinul aser-tînn.i sale se bazează pe nişte naive sofisme prin care se încearcă o reducţie la absurd a expresie: sintetice sau a metaforei. Sinesteziile - mult cultivate în poezia simbolistă _ sînt şi ele folosite ca argument. Pornind de Ia deosebirea reală dintre expresia lirică (imaginea, metafora) şi limbajul obişnuit, prozaic (dar care si el reprezintă, în fond, o îndelungă sedimentare de metafore care şi-au pierdut valorile miţ.ale), Macedonski, ca şi alţi teoreticieni a. simbolismului, ignoră faptul că lirismul e un mijloc de cunoaştere a realităţii De aici, acea teorie , a absurdului expresiei poetice, cu fotul inacceptabilă pentru o estetica ştiinţifică. _ Problema consecvenţei în planul expresie, lirice (a raporturilor dintre imagine sl realitatea pe care vrea s-o afirme, s-o hi-mineze medit, a raporturilor dintre imaginile înseşi care alcătuiesc o poezie) depăşeşte cadrul, aparent formal, a] unei discuţii de ord.n strict stilistic, soluţionarea ei nuanţata presupunînd totdeauna atenţia pentru conţinut, pentru substanţa poetică propriu-"&a, care se vrea comunicată. Des'gur ar fi prezumţios aici să încercăm a prezenta m toate datele ci teoretice o problemă care ţine, în ultiină instanţă, de estetica generală. Criteriul consecvenţei — ■ să-I denumim aşa _ e totuşi, direct sau indirect, folosit foarte adesea de criticul care se apleacă asupra fenomenului poetic, şi chiar de simplul cititor de poezie. Ne interesează acum să urmărim, nu atît implicaţiile teoretice ale chestiunii enunţate, cît pe cele avînd o legătură mai strînsă cu actul critic. E un adevăr banal — dar esenţial — că un conţinut nou se cere exprimat într-o formă nouă, adecvată, că o formă pe care ne-am obişnuit s-o asociem unor anumite conţinuturi va comunica inexact sau incomplet altele, inedite. Actul liric presupune o tensiune originală nu numai în cîmpul ideilor şi sentimentelor, dar şi în al expresiei. O primă latură a problemei consecvenţei ar fi aceasta : în ce măsură mijloacele utilizate de un poet comunică adecvat o realitate dată, semnificativă pentru spiritul unei epoci ? O logică a expresiei lirice trebuie să se preocupe de valabilitatea corespondenţelor care se stabilesc între conţinut şi formă. Practic, verificarea acestui lucru nn e uşoară. E necesar să se ţină seama de tipul artistic al poetului, de personalitatea sa, atît în ceea ce o diferenţiază cît şi în ceea ce o aseamănă cu alte personalităţi; de intenţiile care stau la baza actului liric ; de felul cum se obiectivează aceste in, ţenţjj — prin lexic, prin metaforă, prin viziunea de ansamblu ; de raporturile retroactive care apar între opera de artă 1:-nită (e prea tehnic acest cuvînt?) şi intenţiile ei iniţiale, care pot fi îmbogăţite, dar şi sărăcite, uneori chiar contrazise. Fără a o codifica, poetul respectă, în creaţia sa, o anumită logică a expresiei. Un anume cuvînt, datorită asociaţiilor, pe care le poate declanşa, va fi în mod deliberat evitat într-un context care tinde să sugereze o atmosferă diferită prin nuanţele ei afective. O metaforă — care spontan poate părea interesantă — va li abandonată dacă apropierea termenilor care o compun e forţată, artificială etc. Remarci de acest fel sînt în mod fatal simpliste, — ele vor doar să atragă atenţia asupra unui fenomen mult mai divers.- Dialectica proce- sului de creaţie artistică e adeseori de o complexitate foarte greu de explicitat în toate laturile ei. S-ar putea pune întrebarea : oare ce legătură arc problema discutată aici cu dezvoltarea poezie: noi, realist-socialiste ? Răspunsul nu c deloc dificil. Domeniul expresiei lirice, în ansamblul său si al legilor care-1 guvernează, poate să demonstreze concludent influenţa contemporaneităţii socialiste asupra poeziei noastre. Valori lirice vechi, caracteristice unei mentalităţi depăşite, an fost compromise, s-au edificat valori noi, caracteristice pentru epoca în rare trăim. Sentimentele sociale noi se cer exprimate. Desigur, nu poate îi vorba aici de o negare nediferenţiată a vechilor modalităţi. Şi pe planul expresiei, poezia contemporană îşi integrează, asimilîndu-le, elementele viabile ale tradiţiei literare romîneşti şi universale, respingînd în dezvoltarea et atitudinile extremiste, nihilismul artistic. Interesul pe care-1 comportă o discuţie în direcţia indicată mai sus ar putea însă apărea mai limpede dacă ne-am gîndi !a una din legile fundamentale ale raporturilor dialectice dintre conţinut şi formă. Sc ştie că, determinată de conţinut, forma evoluează totdeauna mai greu decît acesta din urmă. Aplicat la poezie, principiul se poate verifica în mod convingător. Un exemplu l-ar putea constitui şi faptul că, în lirica noastră, mai persistă unele modalităţi de expresie învechite, anacronice. In capitalism, urîţenia vieţii zilnice, strivită de apăsarea unor false valori care exprimau deghizat relaţii de cruntă exploatare, a determinat numeroasele încercări de evaziune sentimentală din real. Naturismul romantic, înclinarea spre universul inîantil, mistica trecutului, învăluit într-o atmosferă de legendă, sînt doar cîteva din direcţiile acestei evaziuni. Expresia lirică a păstrat multă vreme ecourile afective ale unei lumi imaginare, dc vis paradisiac — resortul emoţiei produse în cititor Fiind tocmai contrazicerea realului meschin, brutal. O altă reacţie — ceva mai .tîrzie — faţă dc mediul care nu făcea posibile clanurile generoase, fireşti, a fost aceea a cufundării în tragic. Realul era proiectat în dimensiuni infernale („Les fleurs du mal" au fost pe drept comparate cu „Infernul" dantesc). Alternanţa paradis-infern — cu nenumărate nuanţe, în nenumărate viziuni — a fost o constantă a poeziei europene pînă după începutul secolului XX, chiar şi mai încoace. A urmat anarhia modernismului. In literatura noastră, regăsim, în coordonate specifice, aceste tendinţe. Poate că datorită unor condiţii speciale, de ordin social-economic, la noi s-a menţinut, mai mult decît în alte literaturi, atitudinea evazionismului romantic, orientat în sensul unei nostalgii a primitivităţii şi degradat prin sernănătorism, mai apoi prin gîndirismui ortodoxist. Desuete idealuri patriarhale (care ascundeau o precisă diversiune socială), tendinţe şovine, reacţionare, s-au exprimat făcînd apel !a unele motive ale romantismului romînesc şi falsificîndu-Ie, bineînţeles, semnificaţiile iniţiale. A rezultat acea poezie penibil „păşu-nistă" sau varianta ei de provocare naţionalistă, Ia fel de odioasă. Respinşi de oficialitatea burgheză, marii noştri poeţi dintre cele două războaie — un Arghezi, un Bacovia — erau cunoscuţi în cercuri destul de restrînse, de intelectuali mai cu seamă. In schimb, manualele şcolare, numeroase reviste reacţionare, răspîndeau o tristă maculatură de genul amintit. Trebuie spus că mişcări ca suprarealismul, dadaismul, etc. importate din Occident, au avut o difuziune mai resfrînsă, exercitîndu-şi însă aceeaşi influenţă nocivă asupra dezvoltării liricii romîneşti dinainte de război. Primejdia infiltrării unor tendinţe moderniste în poezia actuală nu trebuie prin urmare nici ea trecută cu vederea. Dacă astăzi recuzita neosămănătoristă a fost aproape total eliminată din poezie, mai există unele orientări în domeniul expresiei lirice — de un anacronism poate mai puţin violent — dar care persistă. E vorba de o anume prejudecată a stilului „elevat", a „calofiliei". Una din marile probleme care se pun în faţa poetului care a trăit victoria socialismului este aceea a dialogului cu realul. Schimbarea relaţiilor sociale ridică existenţa omului pe o treaptă superioară a eliberării potenţialităţilor ei. Realul nu mai e pentru el, în societatea socialistă, apăsare, mutilare, ci libertate de manifestare a omenescului. Comunismul — spunea Marx — reprezintă „adevărata rezolvare a conflictului dintre om şi natură şi dintre om şi om, adevărata soluţionare a conflictului dintre existenţă şi esenţă, dintre obiectivizare şi autoafirmare, dintre libertate şi necesitate, dintre individ şi specie". („Manuscrise economico-filozoîice"). Tendinţa spre o magnifică expansiune a umanului, care să nu mai fie supus „alienării", trebuie să modifice radical atitudinea poetului faţă de realitate, dialogul lui cu aceasta. Dacă principala sursă a „alienării", exploatarea, e lichidată în cadrul socialismului, omul va ajunge Ia afirmarea totală a esenţei sale într-o fază avansată a comunismului. Calea spre acest ţel esenţial al omenirii presupune un proces de durată, încă din etapa actuală însă (căci avem certitudinea viitorului) sensul dinamic al transformărilor realităţii poate fi cunoscut, exprimat în poezie. Pentru adevăratul creator vechile contraste între zonele realului încep să se şteargă : trăirea diurnă nu va mai fi resimţită ca incompatibilă, să zicem, cu sentimentul naturii, viaţa interioară a omului nu va mai fi in conflict cu existenţa lui socială etc. Efortul poetic contemporan în ansamblul său tinde, după părerea noastră, să exprime tocmai acest proces de integrare, de organizare armonioasă a datelor realităţii în planul conştiinţei umane eliberate. In limbajul liric unele nuanţe afective mai vechi, asociate iniţial acelor domenii în care omul întîlnea mai puţin trivialitatea vieţii burgheze, se mai păstrează totuşi, printr-un fel de inerţie. Sînt anumite expresii, chiar cuvinte, care sînt considerate ca mai „poetice" decît altele. O asemenea ierarhizare — nemărturisită ,dar evidentă — descoperim în acele tendinţe „calofile" de care vorbeam. Cum se manifestă ele? Credem că, în primul rînd, printr-o dorinţă de „înnobilare" a cotidianului. Vechi motive lirice, derivate dintr-un refuz al realu- 128 îui şi din căutarea unei compensaţii — in natură, de pildă — sînt reluate, fiind, de astădată, folosite ca mijloace de afirmare a frumuseţii vieţii zilnice în socialism. Oare logica expresiei lirice nu respinge un asemenea procedeu ? Vom restrînge aria discuţiei la creaţia unor tineri poeţi. O deficienţă de tipul celei semnalate (după cum arăta, într-o cronică literară, Ov. S. Crohmălniceanu) o aflăm în destule din versurile lui Florin Mihai Petrescu, autorul volumului „Stele roşii". Să cităm spre edificare din poezia intitulată „Izvor de inspiraţie" : „Mai dragi mi-s muncitorii ce-n fiecare clipă Creează poezia nocturnă şi-a amiezii, Cum frumuseţea lumii e-n zvonuri de aripă, Im vuietul de ape şi florile livezii" Pentru ca, apoi, văzîndu-i pe muncitori „pe tractoare, suiţi ini macarale, /sau slînd în prima linie de foc lingă cuptor", poetul să se „exalte", să fie cuprins de-o „înclntare solemnă", mărturisită printr-o imagine pe linia aceleiaşi caligrafii desuete, cu înflorituri inutile : „Un val de IncMare solemnă mă inundă Şi sufletul începe profund să se exalte, Mărindu-se ca lacul mişcat din undă-n undă De oglindirea-n noapte-a splendorilor înalte!" Vrînd să glorifice prezentul socialist, poetul recurge la elemente imagistice şi asociaţii, derivate iniţial dintr-o preţuire exclusivă — care era, cum spuneam, o compensaţie — a frumosului din natură. Desigur, astfel de imagini nu pot fi repudiate din cîmpul liricii. Folosirea lor abuzivă, unilaterală — ca la Florin Mihai Petrescu -- dă însă sentimentul clişeului. Stă oare „frumuseţea lumii" noastre numai „în zvonuri de aripă,/ In vuietul de ape şi florile livezii", cum spune la un moment dat poetul ? Poate f: redusă bucuria pe care ■o provoacă contemplarea universului muncii moderne la extazul romantic în faţa lacului „mişcat din undă-n undă", într-o noapte cu lună şi stele ? Poetului epocii socialiste nu-i poate fi străin frumosul din natură, dimpotrivă. In cazul lui Florin Mihai Petrescu supără însă exclusivitatea referinţelor imagistice, tendinţa permanentă de a „înnobila", conturul vag şi idilic pe care-1 capătă, în poezia sa, realitatea contemporană. Ex:slă la el, pe planul expresiei, o mecanică previzibilă a asociaţiilor, care funcţionează după aceleaşi reguli totdeauna, într-o relativă independenţă faţă de conţinut. Acesta e, în general, resortul manierismelor, al stilurilor convenţionale. Logica expresiei e, în asemenea cazuri, contrazisă. Nu totdeauna vom întîlni însă exemple atît de evidente. Un talent imagistic mai outernic va face mai anevoioasă descoperi-îea unor atari deficienţe. Alteori însă, ar putea fi considerată ca o lipsă de această natură recunoaşterea conştientă a unei participări afective la o tradiţie valoroasă a poeziei noastre. Cînd, într-un cîntec de dragoste, Nichita Stănescu recurge la elemente eminesciene de ritm şi chiar de cadru, gestul nu poate fi considerat ca inadecvat în 'raport cu conţinutul, pentru că el este mărturia unui efort de asimilare şi nu a unei preluări nediferenţiate de material poetic străin, sau a unui maniersm gratuit : „Plutitorul lac al lunii de mercur e, şi coboară revărsat din înclinarea cerului prelung, in seară E mai jos de umeri parcă şi mai jos de coama neagră care-o laşi să taie-n două ceaţa cîmpului, întreagă. Uite-l, curge peste iarbă, iarba-n spini metalici trece şi o să-ţi izbească glezna cu-n fior de cald şi rece". („Cîntec de lună nouă") După cum mai spuneam şi înainte, stabilirea valabilităţii corespondenţelor între conţinut şi expresie nu poate ignora intenţiile poetului. Am vrea să ne referim, în cadrul acestei discuţii, la cazul deosebit de interesant al unui poet ca Ion Gheorghe. Volumul său „Căile pămîntului" traduce în termeni lirici, 9 — c. 1351 129 adeseori de o adîncă autenticitate, ceea ce s-a nurnit „drama pământului" pentru ţăranul romîn. Poetul vădeşte, de asemeni, o reală capacitate de a intui natura în dinamica ei vitală. Expresia lirică, după cum arătam cu alt prilej, capătă la el putere prin transferurile metaforice între regnurile deosebite. Vegetalul este inundat de energiile vieţii animale. Poetul scrie : „Uite-un lan tomnatec, pui de pline ce scînceşte, să-i dea ochii mici. Stai, ascută-l fiindcă dincolo de mîine vom mai fi ţinîndu-ne de mîini aici". („Tineri peste veci") In schimb, coada unui „Cal frumos, cu păr de aur, /cu ochi mari şi-nduioşaţi de-n-ţelepctune" e comparată cu „o proaspătă răchită". Altădată, „Pe cîmpie mînjii încolţesc în iepe, fnechezînd să iasă aprig la pămînt". Nu e vorba aici de un manierism, simţim, dimpotrivă, comunicîndu-se sensibilitatea intensă a poetului. în alte poeme însă, în care vrea să înfăţişeze nemijlocit transformările aduse de socialism în viaţa satului, Ion Gheorghe foloseşte mijloace de expresie inadevcate conţinutului, în stil arhaizant, poetul vorbeşte de „hrisoavele domniei proletare". Realizarea reformei agrare din 1945 e văzută ca un asediu medieval: „Muncitori veniţi în carele de foc. au împresurat redute boiereşti aşteptînd, în mari învăluiri pe loc steagurile albe la fereşti" Nu sîntem, fireşte, împotriva utilizării simbolului în poezie — dar, în cazul acesta, nu contrazice el, prin implicaţiile lui, însăşi ideea pe care vrea s-o comunice poetul ? In acelaşi poem, „Alianţă", ajutorul acordat de clasa muncitoare ţărănimii e astfel reprezentat poetic : „Şi-au făcut afuncea legămînt nescris şi-aducîndu-şi nicovalele în care, dinspre porţile oraşului deschis au venit oştiri meşteşugare." Metafora e infantilă, aproape hilară. Reducţia elementului tehnic la coordonatele unei viziuni animiste de tip primitiv e o modalitate de expresie lirică nepotrivită azi. Ce pot sugera „limuzinele cu paşi de cerbi". sau tractoarele „boncăluittd" „in cîrduri mari de cerbi" din poemul „Dragoste" ? „Ei işi flutură doar şepcile albastre pe la boturile noilor tractoare, le dau apă din fîntînile cîmpiei noastre, şi grămezi de haturi de mîncare. înhămate apoi la cinci pluguri şi cu grapele tîrîte peste ierbi, ei te prind în coamă ramură cu muguri, să boncăluiască-n cîrduri mari de cerbi" („Dragoste") Ni s-ar putea replica : oare In cadrui realismului socialist nu poate exista o poezie a sufletului ţărănesc, care aderă la noua orînduire şi la noile valori ale epocii, păs-trîndu-şi însă multe obiceiuri şi tradiţii care, în contemporaneitate, capătă un conţinut diferit ? Ar fi desigur absurd să răspundem negativ la această întrebare. Apropierea ţăranului de socialism, transformarea lui morală, e un proces care se desfăşoară în ■ modalităţi specifice şi care, fără îndoială, poate deveni obiect al poeziei. în descrierea lirică a universului ţărănesc actual, Ion Gheorghe pare totuşi prea deseori preocupat de a integra faptul de civilizaţie, caracteristic socialismului, unei viziuni primare, arhaice, considerată ca un dat fundamental. Continua regresiune în timp, înregistrată pe planul expresiei poetice, e în contradicţie cu procesul real de integrare a ţăranilor în viaţa nouă, pe care însuşi poetul intenţiona să-l înfăţişeze. O altă problemă esenţială legată de ceea ce am nurnit logica expresiei lirice este, desigur, aceea a unităţii. Ea ne duce la examinarea raporturilor dintre imaginile care alcătuiesc operă poetică. Ideea de unitate, de organizare armonioasă, e implicată întotdeauna în procesul elaborării artistice. Uneori însă efortul îndreptat în acest sens. prin exces, poate duce la cristalizări poetice artificiale, pentru că abstract şi în sine 130 concepută, voinţa de unitate devine obstacol în perceperea realului cu infinitatea lui de nuanţe. Un exemplu l-ar putea constitui şi unele din poemele lui Ion Gheorghe, citate mai sus. Viziunea asupra naturii şi asupra „dramei pămîntului", cu dimensiunile ei originale, cu patetismul ei vibrant, se traduce într-o expresie puternică. Procedeele, justificate în multe poeme care comunică această viziune, sînt însă — probabil din dorinţa unităţii, a întregului armonios — folosite şi în împrejurări care solicitau o tratare poetică diferită. De aici impresia de inadecvare, dc forţat. Primejdia semnalată ni se pare reală pentru mulţi poeţi (nu numai din tînăra generaţie). Ni se întîmplă frecvent să observăm, într-o poezie, „construitul", caracterul factice al desfăşurărilor imagistice, după o logică a expresiei concepută exterior. E cazul, dc pildă, al imaginilor derivate din alte imagini (şi care nu corespund unor autentice necesităţi de expresie). Folosirea lor denotă o anume sărăcie a invenţiei artistice (care poate fi, momentană), iar, din punct de vedere estetic, caracterul previzibil al unor asemenea imagini duce la o atenuare a emoţiei, a interesului. Adeseori imaginea de referinţă este comunicată din primul vers, celelalte comple-tînd-o cu elemente care pot îi deduse din ea. In volumul „Steaua polară" de G. To-mozei — asupra căruia vom discuta mai pe larg — găsim o poezie („Iubire") care ilustrează afirmaţia noastră de adineauri. Primul vers Şi dragostea noastrâ-i o arcă". Apoi, asociaţiile se succed, previzibil, diminuînd emoţia estetică şi în faţa unor metafore izbutite. Se vorbeşte despre „ale mării genuni", despre „puntea" vasului, despre „al corăbiei pînlec" în care se află „fochisti", „goi pînă la brîu" (e deci o arcă modernă, arc motor cu vapori 1). Sînt amintite „păsări de mare", „zînele mării" „cu alge în talgere"', „catargele" ele. Toate acestea nu alcătuiesc o descripţie poetică, ci detailează, explicînd, o unică imagine-simbol (dragostea e o arcă). Dar să cităm din poem : Şt dragostea noastră-i o arcă străbătînd ale mării genuni, cînd sus, pe purde, lunecă-n dans aeriene volane şi-n întuneric ard genunchi cu licăr de grîu. cînd stelele se furişează-n cîntec, in adine, într-al corăbiei pîntec, fochiştii încarcă, goi pînă la brîu, flămîndele cuptoare, cu cărbuni. Fulgere stinse mi se năruie la picioare supuse păsări de mare, năvodul ploii-l spînzur de vîntrcle. zînele mării-mi răsar la întoarcere. ivite din lună cu alge în talgere sparg norii cu vîrful catargelor mele şi te înfring. furtună I In continuare, poetul arată că iubirea trebuie „hrănită" (probabil că altfel motoarele arcei s-ar opri), iar în final îl aflăm cum „stânge lopata in mîini", ca un fochist, promiţînd că „m-azvîrlu şi eu fin cuptoarele tale, iubire 1". Poemul, cum spuneam, are unele metafore sugestive, dar impresia de conceptual predomină de-a lungul lecturii. Desfăşurate pe o logică a expresiei exterioară, imaginile nu au acea directitaie (cum ar spune G. Călinescu), a ţîşnirii lirice autentice în toate momentele ei. G. Tomozei este un poet talentat şi volumului său „Steaua polară" critica i-a făcut o bună primire. In incontestabil progres faţă de culegerea anterioară „Pasărea albastră" (în care pillatiza excesiv) poetul descoperă acum zone de expresie noi şi-şi adînceşte mesajul liric. Versul său are, adeseori, calităţi plastice remarcabile, însoţite de o muzicalitate calmă. „Am văzut clădirile tăiate-n marmură ruginie, cu zidurile rănite de pîlpîitoare vitralii storcind lumina soarelui ca pe un strugure enorm, şi m-ani gîndit la sutele de mii de oameni care au ridicat pe umerii lor piatra acolo sus, pe schelele subţiri, 131 la trupurile lor goale ■ şi le-am sărutat - statui de-o clipă — urmele degetelor însingerate". („Imagini din Budapesta") g Prin temperament artistic un neoromantic, G. Tomozei ştie să evite, cel ma: adesea, sentimentalismul rarefiat în generalităţi. Căutările lui în ordinea expresiei, interesante, sînt justificate de efortul de a potenţa liric aspecte majore ale contemporaneităţii. Se vădesc totuşi, la acest poet, unele defecte (am mai amintit de ele) pe care de altfel Ie regăsim şi la alţi reprezentanţi ai tinerei generaţii lirice. Cu nuanţe diferite, şi la Tomozei, ca şi la Florin Mugur, Cezar Baltag, Nichita Stănescu, Ilie Constantin etc. se manifestă acea tendinţă de „poetizare" a realului pe care o desco- peream, în formele ei nude, la Florin Mihai Petrescu. Prea multă suavitate, o estompare a contururilor, mici naivităţi simulate, sau alteori o postură gravă cam făcută, cu ;est;culaţii simbolice, circumscriu nu odată rezultatele unor frămîntări creatoare autentice, demne de interesul criticii. Exigenţele contemporaneităţii se aplică şi domeniului expresiei lirice. înnoirile obţinute trebuie continuate, în direcţiile fecunde pe care eforturile generaţiilor de poeţi ai socialismului le-au descoperit şi le-au urmat pînă acum. Trebuie, de asemenea, discutate cauzele care favorizează inerţia pe acest plan al stilurilor lirice. Intenţia articolului de faţă a fost doar aceea de a sugera cîteva din aspectele unei probleme importante, de o mare complexitate, care ar trebui, după părerea noastră, să preocupe în mai mare măsură pe criticii literari de azi. CONSTANTIN LUCACI: Oţelar NOI PIESE DESPRE TINERET EUGENIA TUDOR liala nouă, plină de inedit a clasei muncitoare — şi în special a tineretului muncitor — _ capătă, cum; e şi liresc, tot mai mult drept de cetăţenie în literatura noastră, iar în dramaturgie în ultima vreme par să i se deschidă perspective dintre cele mai promiţătoare — dacă luăm în consideraţie repertoriul actual al teatrelor. Ce-i drept si pînă acum au existat cîteva piese care s-au ocupat de pulsaţiile tumultoase ale vieţii tineretului, dezbătînd — în parte — sau numai enunţînd — probleme de o deosebită importanţă în procesul de creştere a generaţiilor noi. Existau totuşi prea puţine piese în care tînărul constructor să fi apărut într-o ambianţă corespunzătoare (aceasta se caracterizează deobicei printr-un excesiv pitoresc de limbaj, prin-tr-o voită cruditate a exprimării — ca unice semne caracterizatoare), prea puţine piese care să zugrăvească aspecte de conţinut privind această problemă. Dezbaterea ideologică referitoare la problemele de etică socialistă, raportată concret la noile condiţii de muncă create în ţara noastă în vederea dezvoltării armonioase a tineretului, urmărirea modului cum se reflectă aceste condiţii în planul spiritual al eroilor — iată cîteva probleme fundamentale care au început să-i preocupe mai stăruitor pe dramaturgii noştri. Cîteva din piesele cele mai noi —- unele au şi fost prezentate în premieră — insistă cu îndrăzneală asupra acestor aspecte importante. Dintre noile lucrări dramatice care se situează, prin conflictele şi eroii lor. în cea mai strictă actualitate — ne-au atras atenţia : „Ochiul albastru" de Paul Everac, şi „Povestea cu şorţurile schimbate" de Constanţa Bratu. Deşi semnate de autori cu o experienţă dramatică diferită (dacă Paul Everac se află la cea de a cincea piesă, Constanţa Bratu debutează în acest gen), deşi deosebite ca realizare artistică, aceste două piese atrag atenţia prin problematica lor. Subiectele se situează în prima linie a bătăliei pentru socialism, deci în plină efervescenţă a muncii creatoare, în plin „cotidian socialist"} reprezentat nu numai prin termeni concreţi ca „plan", „producţie", „şantier", etc, cît mai ales prin modul cum se reflectă realitatea socială înconjurătoare, condiţiile noi de viaţă create în anii puterii populare în sufletul şi în conştiinţa oamenilor. Pe şantierul hidrocentralei de la Bicaz („Ochiul albastru"), sau într-o fabrică de textile din Moldova („Povestea cu şorţurile schimbate"), eroii sînt tineri care aparent nu au nimic neobişnuit, dar care în procesul muncii îşi descoperă însuşiri noi, nebănuite. Despre posibilităţile nelimitate de a-şi afla propria personalitate, de a-şi pune în valoare esenţa lor umană, ureînd spre treapta 133 celei mai înalte demnităţi, vorbesc amtn-două piesele amintite. Tumultoasa activitate a constructorilor dc pe şantierul Hidrocentralei „V. I. Lenin", una dintre cele mai grandioase realizări ale socialismului, i-a inspirat dramaturgului Paul Everac o frescă de întinse proporţii, (întinsă nu ca număr de pagini ci mai ales ca arie de cuprindere a diverselor medii sociale investigate). „Ochiul albastru" e o retrospectivă a anilor de pe şantierul de la Bicaz. Autorul, care s-a documentat îndelung, după cum mărturisea undeva, a fost izbit de multitudinea şi varietatea faptelor, problemelor şi oamenilor întîi-niţi, străduindu-se să facă o selecţie cît mai concentrată şi sugestivă a ceea ce a cunoscut pe şantier. Piesa are trei planuri care, alternînd, reflectă, ca în apele unor oglinzi paralele, destinele a trei grupuri de personaje : pe de-oparte tinerii muncitori, pe de alta intelectualii (reprezentaţi în piesă prin inginerul Popescu, Corina, soţia lui şi inginerul Muică Nistor) şi, în fine, un alt grup în care autorul a cuprins aspecte din existenţa contradictorie a ţăranilor localnici, personificaţi prin tînăra văduvă Aglaia şi şovăitorul Partenie. Folosind unul sau mai mulţi povestitori, ca factori ce fac legătura între cele trei planuri, în dorinţa de a prezenta spectatorilor evoluţia fiecărui grup de personaje, autorul iniţiază un sondaj în trecutul eroilor săi. Treptat, de la un tablou la altul, el împinge acţiunea tot mai mult înapoi — peste două săptămîni, apoi peste două luni şi chiar peste cîţiva ani — re-compunînd ca într-un mozaic şi uzînd de un procedeu invers cronologiei obişnuite (care uneori cere eforturi cititorului piesei, deoarece e cam greoi), biografia morală a personajelor sale. Această cronologie răsturnată folosită de autor în prima parte a piesei — întoarcerea înapoi în timp — ajută însă într-un fel fa aprofundarea biografiei sociale a personajelor, ale căror drame se desfăşoară in faţa spectatorului ca într-un film, iu secvenţe nu odată evocatoare. In sfîrşit, după ce ajunge cu evocarea la punctul iniţial al dezvoltării şantierului, autorul reia acţiunea de unde a întrerupt-o, ducîndu-şi eroii pînă in momentul cînd apele Bistriţei sînt captate în Iacul cel nou al Hidrocentralei, „ochiul albastru". Fiecare tablou îmbogăţeşte destinul, biografia gru-,pului de personaje şi conţine unele imagini edificatoare asupra mediului social urmărit. Astfel, paralel cu evoluţia tinerilor muncitori veniţi pe şantier (de ia treapta unei mulţimi amorfe, nesudate, pînă la alcătuirea unui colectiv unit, cu înaltă conştiinţă de clasă) e dezvăluită criza morală trecătoare din familia inginerului Popescu (atracţia reciprocă dintre Corina, soţia sa si inginerul Nistor Muică, sentimentele contradictorii din sufletul acestei femei, pînă în momentul cînd munca de pe şantier o prinde şi pe ea în ritmul ei regenerator. Motivul este de fapt o reluare mai sumară, ce-i drept, a celui din „Explozie întîrziată") ca şi drama ce se consumă între gospodarul Partenie, un om trecut de vîrsta tinereţii, închistat în prejudecăţi şi misticism şi tînăra sa vecină, Aglaie. In timp ce Partenie se cramponează de locul şi de casa lui, de averea lui, refuzînd să creadă în realitatea noii construcţii, care se înalţă măreaţă sub ochii săi, Aglaie reuşeşte să se elibereze de sub tirania unei vieţi lîn-cede, îmbîcsite de obscurantism şi pleacă să se angajeze într-o fabrică. Everac grupează astfel conflictele încît accentul să cadă pe eliberarea morală a oamenilor, pe creşterea şi îmbogăţirea conştiinţei lor. Personajul care povesteşte şi comentează istoria Bicazului dă cea mai exactă explicaţie a mesajului piesei: „Pentru mine, hidrocentrala e o apă ne-siăpinită, cînd firavă, cînd pustiitoare, care după ce se adună şi se potoleşte începe să curgă cu rost". Asemeni acestei ape cînd nestăpînite cînd firave este şi viaţa oamenilor veniţi pe şantier sau care trăiesc în apropierea lui. Hidrocentrala înseamnă pentru fiecare dintre aceste per- 134 sonaje o adevărată şcoală de educaţie comunistă. Deşi interesul autorului s-a vrut egal pentru fiecare grup de probleme, deşi a urmărit desfăşurarea a trei unghiuri paralele în care evoluează caractere umane deosebit de interesante, totuşi mai pregnantă şi concludentă apare acea parte a piesei în care se dezbat probleme în legătură cu tinerii muncitori veniţi pe şantier. De fapt ne vom opri la acest aspect şi pentru că el ni se pare cel mai izbutit şi pentru că ne interesează îndeosebi aici. Urmărind istoria acestor tineri sosiţi din diferite părţi ale ţării şi provenind din diferite medii sociale, spectatorului îi rămîn în minte personaje ca Lucăcel, secretarul U.T.M.-ului; blîndul Bosoancă ori aprigul Hagiu, Mo-goş sau ambiţiosul Tudor Chiricuţă. Tudor reeditează de fapt destinul multora dintre cei veniţi să se angajeze pe şantier. De la spiritul anarhic şi individualist ţărănesc, Tudor parcurge calea spre înţelegerea solidarităţii muncitoreşti care sudează pînă la urmă colectivul. Tudor Chiricuţă e un ţărănuş care caută să-şi ascundă sfiala şi stîngăcia faţă de misterele tehnicii, printr-un limbaj şmecheresc, de bravadă care nu-1 prinde. Aşa se poartă cînd poposeşte prima oară în casa ţăranului Partenie, ca şi faţă de Corina, soţia inginerului Popescu de care e puţin îndrăgostit. Aceeaşi comportare o schiţează şi faţă de proaspeţii săi tovarăşi de muncă. Bine înţeles, stîngăcia şi nepriceperea sa sînt lesne descoperite, mai ales că acestea se răsfrîng asupra stării materiale a întregii brigăzi. Dar dacă unii îl întîmpină la început cu ostilitate, pentru isprăvile pe care le face, se găsesc în brigada sa destui tineri înaintaţi care să-1 înţeleagă şi să-1 ajute să se califice, să înveţe o meserie. Pe şantier Tudor Chiricuţă ajunge să se depăşească, să-şi înfrîngă sfiala, şi în scurt timp tovarăşii săi de muncă îl îndrăgesc pentru sinceritatea şi puritatea lui. Şedinţa în care Chiricuţă este primit în organizaţia revoluţionară a tineretului respiră autenticitate şi lirism, apărînd ca un gest de preţuire prin care colectivul îşi ex- primă încrederea în tînărul erou. Participăm cu emoţie la momentul solemn pe care-1 trăieşte Chiricuţă, în timp ce, în mod simbolic, baraca unde au dormit primii constructori de pe şantier se dărimă, inaugu-rind astfel un alt capitol al vieţii acestor tineri capabili de eroism în muncă dar şi de căldură, de înţelegere în ciuda aparentei lor asprimi. Everac ştie să-şi descrie în tonuri adecvate personajele — individuali-zîndu-le în deosebi printr-un limbaj nuanţat, care le marchează evoluţia. Remarca e valabilă pentru întreaga piesă, deşi celelalte grupuri de personaje rămîn undeva neconcludente (ne referim mai ales la cuplul Partenie-Aglaia). Şi dacă uneori expresii colorate de argot îşi fac loc în replici mai mult decît e nevoie, în genera! limba vorbită de eroii lui Everac contribuie la o definire a lor exactă şi autentică. In o bună parte a piesei „Ochiul albastru" trăieşte şi se mişcă însă degajat o lume tînără, posesoare a unor inepuizabile resurse de umanitate, respirînd un optimism şi o încredere proprii clasei din care face parte. * De la problema recuperării, în condiţiile procesului valorificator al muncii în socialism, a plecat Constanţa Bratu scriind piesa „Povestea cu şorţurile schimbate". Eroina principală aici este o tînără textilistă, codaşă în brigada ei, nu pentru că nu şi-ar îndeplini planul, ci pentru că se'mulţumeşte doar să şi-1 îndeplinească, în vreme ce toate celelalte fete se străduiesc să depăşească norma. Mişcarea de masă a întrecerii socialiste, factor principal al dezvoltării societăţii noastre are rezonanţe adînci în conştiinţa tinerilor muncitori. Iată ideea acestei comedii de debut a Constanţei Bratu. Dacă Paul Everac a ales din multitudinea de fapte pe care i le-a oferit realitatea socialistă doar cîteva, sugestive, urmărind alcătuirea unei ample fresce, Constanţa Bratu a ales comicul de situaţie pentru a-şi înfăţişa eroii. Construcţia piesei sale se bazează însă pe un pretext arhicu- 135 noscut, acela al confuziei, (aici o dublă confuzie) de nume şi de înfăţişări. Elena Aioa-nei II — eroina piesei, e confundată cînd cu Elena Aioanei I, fruntaşa fabricii, care poartă acelaşi nume ca şi ea, cînd cu Irina Aioanei — sora ei geamănă — cu care seamănă leit, — muncitoare destoinică avînd şi un copil dintr-o primă căsătorie. Romso, iubitul Elenei 1,1, o ia cînd drept una, cînd drept cealaltă, pînă ajunge să-i stabilească adevărata identitate. Autoarea nu a urmărit atît esenţa psihologică a personajului ci s-a complăcut mai ales să etaleze situaţiile comice puţin confecţionate pe care i le-a oferit pretextul dramatic, „imbro-glio"-u!. Ea a expediat cam repede analiza drumului, deloc uşor, de la comoditate şi indiferenţă la o atitudine cetăţenească înaintată, drum pe care îl parcurge în piesă eroina principală, Elena Aioanei II. Oscilaţiile sufleteşti, problemele de conştiinţă ale Elenei, sînt înfăţişate neconvingător pentru că procesul ei de transformare se petrece undeva în afara scenei. Eroina debutează în piesă ca o fată uşuratică şi puţin egoistă, care se mulţumeşte să-şi îndeplinească cu stricteţe planul. Criza ei sufletească e declanşată în momentul în care Romeo, tînă-rul de care e îndrăgostită şi cu care corespondează, o ia drept fruntaşa fabricii. Pentru moment îi vine ideea necinstită de a se folosi de asemănarea cu soră-sa şi, prin simpla schimbare a şorţurilor, să-şi însuşească meritele ei spre a ieşi basma curată în faţa iubitului care şi-a anunţat vizita. Aceasta i se pare soluţia cea mai bună şi cea mai uşoară. Judecata aspră a colectivului, deşi prezentată cam didactic.în scena respectivă, o trezeşte însă la realitate şi în conştiinţa Elenei are loc o schimbare radicală. Mîn-dria şi ambiţia de a nu apărea în ochii omului pe care îl iubeşte mai prejos decît o vede acesta, o determină să lucreze în aşa fel încît s-o întreacă pînă şi pe Elena Aioanei I, fruntaşa fabricii. Autoarea a intuit aici un fenomen interesant;- un aspect moral caracteristic tineretului muncitor. Dar 1-a exploatat cu mijloace destul de rudimentare, pentru că evo- luţia Elenei II dela blazare şi indiferenţă la treapta superioară a descoperirii adevăratei ei firi apare, cum spuneam, insuficient de convingătoare. încă palidă şi inexpresivă e replica unora dintre personaje, ea necontribuind efectiv Ia caracterizarea acestora. De altfel felul sumar în care sînt prezentate personajele; insuficienta lor individualizare artistică (de exemplu Elena Aioanei nu se ţine deloc ca personaj), uşoara notă de didacticism care se face simţită în prezentarea anumitor scene, trădează oarecare superficialitate în tratarea temei. Ar fi trebuit ca autoarea să aprofundeze şi să încerce a nuanţa (nuanţele lipsesc în această piesă) profilul moral al eroinei principale, care apare deodată gata transformat, fără ca spectatorul să cunoască ceva din zbuciumul ei moral. Aceste lipsuri provin şi din faptul că autoarea a mizat mai ales pe comicul de situaţie. Scena în care Romeo, odată sosit în fabrică nu ştie ce să mai creadă despre iubita sa, aprecierile despre cele două gemene atribuindu-le unei unice persoane, este mult lungită şi imprimă piesei o notă nedorită de farsă. După ce sîntem pe deplin edificaţi asupra momentului final, lămuritor, autoarea îl prelungeşte mult prea mult. Faptul e regretabil, întrucît autoarei nu-i lipseşte capacitatea de a sublinia cu oarecare plasticitate şi vigoare situaţii din viaţă (ne referim la cele în care apare un personaj secundar, dar revelator, ca Varvara de pildă). Lectura textului acestor piese ne-a lăsat impresia că dramaturgii, ale căror lucrări le-am analizat, au adus în scenă ceva din freamătul tineresc, elanul şi robusteţea generaţiei care luptă pentru desăvîrşirea construcţiei socialiste. Aceasta nu înseamnă însă decît un bun început, care se cere continuat şi aprofundat. Problemele de viaţă şi de muncă ale tinerilor muncitori vor trebui să-i preocupe mai intens pe dramaturgi* determinîndu-i la studierea mai aprofundată a varietăţii de aspecte sub care se pre- 136 zintă viaţa tineretului din ţara noastră în procesul muncii sau acasă, în cadrul familiei. E necesară şi o şi mai mare apropiere de acest subiect interesant, e- nevoie de un efort sporit spre înţelegerea esenţei conflictelor psihologice, pe cît de numeroase pe atît de diverse în manifestările lor. Exceptînd piesa lui Everac, unde tinerii muncitori sînt priviţi dinlăuntru, unde procesele psihologice, nuanţate, au prioritate, ceea ce face ca eroii să ne apară în tonuri MAYTEC SULTANA : Portret vii, în această a doua comedie pe care am analizat-o problemele nu sînt dezbătute cu suficientă adîncime iar rezolvările, după cum am văzut, lasâ dc dorit. Lucrările acestea constituie însă un bun început şi desigur că abordarea curajoasă a multiplelor probleme care frămîntă generaţia tînără nu va întîrzia să constituie o preocupare permanentă pentru dramaturgii noştri. Deocamdată salutăm o orientare îmbucurătoare. ACTUALITATEA LUI APOLLINAIRE N. BALAŞOV ^BOF% u trecut mai bine de 40 de ani de cînd Apollinaire s-a stins din viaţă. Dar RtfJvfl creaţia sa este legată de o epocă importantă a poeziei franceze, care continuă IwfimSi pînă azi. De la Apollinaire, acel Apollinaire care a deschis drum diverselor \)SUSmr exerc'ţh moderniste, porneşte şi impulsul creator care a ajutat poeziei progresiste franceze, în următorii zeci de ani, să-şi caute sursa de inspiraţie în tematica socială majoră. Creaţia literară a lui Apollinaire a parcurs un drum spinos; a cunoscut vremuri zbuciumate, ani de răspîntie şi s-a întrerupt brusc, odată cu tragicul sfîrşit al poetului, în noiembrie 1918. Ea conţinea în sine nu numai tendinţe moderniste, ci şi elemente realiste, care s-au reliefat cu deosebită vigoare, după moartea lui, mai ales în anii 40—50. Aceste elemente realiste au fost preluate şi transformate de Eluard, Aragon, Marcenac şi de alţi poeţi progresişti, ocupînd în poezia franceză un loc de frunte în căutarea unor căi spre realismul socialist. Poeţii francezi progresişti preţuiesc şi se mîndresc cu Apollinaire. Adresîndu-se tineretului, iată oum a apreciat Aragon importanţa lui Apollinaire în dezvoltarea realismului în poezia franceză contemporană : „El a introdus în poezie trăsăturile concrete ale contemporaneităţii şi cuvinte care înainte vreme n-aveau acces în arta poetică. în felul acesta el a deschis larg ecluzele vieţii, realizînd totodată sudura intimă între limba vorbită şi cea literară". „Apollinaire se află acolo —• scria Jean Marcenac — unde poeţii mărşăluiesc în rînduri strînse alături de popor, în pas cu istoria"... Salulînd Revoluţia din Octombrie, Apollinaire ar fi putut deveni participantul matur al procesului de apropiere dintre poezia franceză şi soarta naţiunii franceze, fenoatien care a început să se facă simţit începînd cu anii 1930. Acest lucru ar fi fost posibil, daca ne gîndim că abia acum un an, mai precis în 26 august 1960, s-au împlinit 80 de ani de la naşterea poetului. Dar referindu-ne la marele rol înnoitor pe care 1-a jucat poezia lui Apollinaire în procesul de cristalizare a poeziei franceze realiste, nu trebuie să uităm că au trebuit să treacă aproape două decenii pînă cînd să se descopere trăsăturile pozitive ale operei sale. Această omisiune regretabilă nu pofate fi atribuită numai căilor întortochiate şi dificultăţilor prin care a trecut poezia franceză, ci şi lui Apollinaire însuşi, care nu întotdeauna a izbutit să se orienteze just în împrejurările vieţii sociale ale timpului său, ceea ce a determinat, în creaţia sa, unele idei confuze, contradictorii despre artă ; chiar şi în versurile sale unele lucruri sînt ocolite sau nu sînt gîndite pînă la capăt. 138 Cea mai mare parte a operei lui Apollinaire, cuprinsă în diferite publicaţii sau incă manuscrisă, a văzut lumina tiparului abia după moartea sa. Iar prima culegere completă a poeziilor lui Apollinaire — unul din puţinii poeţi ale cărui opere, după părerea lui Aragon, trebuiau tipărite, ele mareînd o caracteristică a secolului XX — s-a editat abia în 1956. Pînă la apariţia acestei culegeri, pregătită cu multă grijă şi dragoste de cercetători ca Adema şi Decaudin, nu se putea cuprinde la justa sa valoare bogăţia artistică şi de idei a poeziei lui Apollinaire. Ani de-a rîndul opera lui Apollinaire a fost privită de criticii săi printr-o prizmă greşită, interpretată şi prezentată de ei în spirit modernist. Guillaume Apollinaire, ca şi altădată Francois Villon, s-a identificat perfect cu Franţa, cu Parisul. Dar acest pctet naţional al Franţei, cetăţean francez, nu a fost socotit un francez în faţa legii. întreaga sa viaţă el a fost socotit un străin, un apatrid. Cetăţenia franceză, poetul a căpătat-o abia pe front, la 9 martie 1916, cu o săptămînă înainte de-a cădea rănit. Adevăratul nume al Iui Apollinaire este Wilhelm-Albert-Vladimir-Alexandr-Apolli-narii Koistrowiţky. S-a născut la Roma, ca cetăţean rus. Apollinaire a fost copilul nelegitim al Angelicăi Kostrowiţkaia, fiica unui ofiţer polonez emigrat din Rusia după înăbuşirea răscoalei din 1863. De abia în 1959, criticul de artă polonez Anatolii Stern a izbutit să strîngă date care i-au permis să creadă că Apollinaire, după tată, ar fi fost un strănepot al lui Napoleon I. Chiar dacă n-a fost strănepotul lui Napoleon, Apollinaire şi-a preţuit familia. E drept însă că strănepotul nu nutrea o deosebită simpatie faţă de străbunicul său ; istoria Franţei, el o vedea cu ochii erolilor lui Stendhal. II însufleţea o dragoste naivă pentru steagul celei de-a IlI-a Republici, pe care mulţi ani şi-a închipuit-o aureolată de glorioasele fapte de arme ale soldaţilor revoluţionari francezi. Kostrowiţkaia s-a instalat Ia Paris cînd Wilhelm împlinise 20 de ani. Tînărul Kos-trowiţky simţea o atracţie puternică pentru literatură şi nutrea gînduri de răsculat li admira pe anarhişti şi scria versuri revoluţionare, pe care de cele mai multe ori nu reuşea însă să le tipărească. Poezia închinată „Proletarului", de pildă, scrisă în jurul anilor 1902, a fost publicată deabia în 1952. Viaţa însă nu i-a îngăduit să dea frîu liber răbufnirilor sale de răzvrătit. La Paris, Wilhelm s-a trezit complet singur, izolat. Foirmalităţile poliţieneşti pe care era obligat să Ie îndeplinească la sosirea în Franţa, îi aminteau mereu că este un tolerat şi că poate fi oricînd ameninţat cu expulzarea. Wilhelm este constrins să devină comţopist. Şi mulţi ani această îndeletnicire a fost şi cea mai „bănoasă" pentru poet. In 1901—1902, Wilhelm dă lecţii în casa unei familii bogate şi în această calitate are prilejul să călătorească pe Rin, şi mai departe prin Germania şi Austro-Ungaria. In presă apar primele sale versuri şi povestiri. Una din ele, tipărită în martie 1902, poartă pentru prima dată semnătura : Guillaume Apollinaire. In acei ani, Apollinaire, pe atunci cu desăvîrşire necunoscut, era deja autorul a cîtorva minunate poezii, printre care „Vîntul Rinului" şi „Cîntecul nefericitului în dragoste". Aceste poezii, avînd ca eroi o]amenii simpli, includeau în versurile lor vioiciunea şi spontaneitatea cîntecului popular, patetica majoră specifică poeţilor francezi ai veacului al 19-lea şi palide ecouri ale ironiei romanticilor germani. Aceste versuri erau noi nu numai ca formă, dar — reflectînd viaţa personală a lui Apollinaire — conţineau accente de exaltare, de tragism şi de profund umanism. în ciclul „Renanelor", care cuprinde şi o poezie despre fata din Kbln, Apollinaire scria : 139 Ştiu oamenii şi curn se poartă Cu soarta de-opotrivă nu-s Şovăitori oa frunza moartă In ochi li-i focul nerăpus în inimi li se mişcă-o poartă Cu toată Originalitatea lor, poeziile Rinului trebuiesc privite mai degrabă ca un ultim acord al poeziei romantice a secolului trecut decît ca un început al unei noi epoci poetice. Poeziile acestea nu reflectă răzvrătirea, împotrivirea, ci mai degrabă retragerea poetului în singurătate pentru a nu fi zdrobit de ofensiva nemiloasă a realităţii din societatea burgheză. Apollinaire însă visa lucruri noi. Totuşi, avînd în vedere curentele specifice care dominau poezia franceză în jurul anilolr 1890 ca şi faptul că mediul artistic boem era izolat de popor şi că Apollinaire se arăta şi el atras de acest mediu, înţelegem de ce poeziile sale inovatoare alunecau spre modernism. Aderarea lui Apollinaire la modernism n-a putut aduce partizanilor acestei nor formule decît o bucurie iluzorie. Poetul care ura tot ce era nedrept şi perimat, poetul care visa ca cele mai noi cuceriri ale tehnicii să slujească oamenilor liberi, trebuia într-o etapă oarecare să rupă cu modernismul, curent închis, străin de problemele sociale ale timpului. Pentru arta franceză a veacului al XX-Iea, o importanţă deosebită a avut-o prietenia care i-a legat, în 1904, pe Apollinaire şi Picasso. In căutarea noului, Picasso şi Apollinaire se afirmă ca iniţiatori ai experimentului cubist. în mod eronat aprecia Apollinaire că rolul cubismului în artă poate fi asemuit cu importanţa analizei şi sintezei în dezvoltarea ştiinţelor exacte. El credea că cubismul permite o pătrundere mai în adîn-cirnea lucrurilor şi o vreme credea chiar că această metodă va înlocui perspectiva (ca ceva superficial şi care ţine de o iluzie optică). Intr-d anumită etapă (e drept destul de scurtă), Apollinaire a crezut că artistul-cubist schiţează o lume nouă, mai umană, decît realitatea lumii înconjurătoare. Apollinaire, ca şi Picasso, era pe deplin încredinţat că cubiştii vor izbuti să creeze o artă care va acţiona activ asupra lumii. Entuziasmul lui Apollinaire pentru cubism s-a spulberat destul de repede ; pînă atunci însă el s-a străduit să aplice şi în poezia sa această formulă. Anii 1906—1010 sînt anii cînd creează cele mai moderniste şi cele mai ermetice dintre poeziile sale. Către 1911—1912 Apollinaire se îndepărtează de modernism. Acest lucru se datorează stării de încordare în care se afla întreaga dpinie publică franceză, ca rezultat al ascuţirii situaţiei politice în Franţa anilor 1911—1914. In acea perioadă, poezia franceză era influenţată în mare măsură de evenimentele politice din Rusia. La începutul anului 1910, se constituise grupul celor patru poeţi, din care, în afară de Apollinaire, făceau parte Max Jacob, Cendrars şi Salmon. Trei din ei erau strins legaţi de Rusia şi susţineau revoluţia rusă. Ca supus rus, Apollinaire suferea din pricina despotismului puterii ţariste; vorbind ruseşte, urmărea îndeaproape evenimentele din Rusia şi era de mult pregătit sufleteşte să accepte revoluţia rusă. Blaise Cendrars, care-şi petrecuse cîţiva ani din tinereţe pribegind prin Rusia şi începuse să-şi tipărească primele lucrări la Moscoţva, a închinat furtunoaselor evenimente ruse vestitul său poem „Proza transiberianului şi-a micuţei Jehane a Franţei". Poemul, tipărit în 1913, a fost scris sub influenţa lui Apollinaire. La rîndul său, acesta 1-a influenţat pe Apollinaire, stimulînd în el năzuinţa pe care o avea în acea perioadă poetul, de-a crea opere mari, cu un conţinut îndrăzneţ despre temele majore ale contemporaneităţii. Tînărul Cendrars se mîndrea că presimţise „venirea marelui Hristos roşu al revoluţiei ruse". Andre Salmon n-a uitat niciodată Petersburgul în care şi-a petrecut tinereţea şi Ia începutul lui 1919 cîntă puritatea sufletească a eroilor Revoluţiei din Octombrie, în poemul „Prikaz" („Ordinul"). 140 In 1911, munca de creaţie literară a lui Apollinaire a fost pe neaşteptate întreruptă. Poetul a fost arestat sub învinuirea absurdă de-a fi furat din Louvre tabloul „Gio-conda" de Leonardo da Vinci. învinuirea s-a dovedit atît de şubredă, încît după o săp-tămînă, Apollinaire a fost eliberat. Cu toate aceasta, poetul a rămas sub anchetă încă patru luni. In acest timp presa s-a grăbit să-i adreseze, printre alte cuvinte „măgulitoare", şi propunerea de-ia părăsi Franţa, ca apatrid. Pe atunci Apollinaire pregătea pentru tipar o culegere de versuri care au şi fost editate în 1913. După unele şovăieli poetul s-a hoitărît să-şi intituleze cartea „Alcooli" — ca un simbol al faptului că în secolul al XX-lea viaţa părea tot atît de arzătoare ca şi alcoolul. „Alcooli" cuprinde o culegere de poezii din diferite perioade, care pot fi împărţite în trei grupe mari: versurile „romantice" cuprinzînd poeziile Rinului şi „Cîntecul nefericitului în dragoste" ; versurile datînd din mijlocul primului deceniu al veacului — perioada căutărilor moderniste şi a atracţiei pentru cubism; şi în sfîrşit versurile lirico-epice de la începutul anului 1910, al căror conţinut social a dus la întărirea tendinţelor realiste în poezia franceză. Perioada modernistă se face simţită mai ales în greoaia suită de poezii ale anului 1908, „Rugul" şi în „Logodna" (dedicată lui Picasso). Apollinaire susţinea că a scris aceste poezii în spiritul unui lirism nou, mai uman. Dar pe atunci acest lucru nu i-a reuşit întotdeauna. Căutînd cu orice preţ noul în formă, imaginile complicate şi incohe-jrente, ritmurile lipsite de muzicalitate, toate acestea îngreuiază realizarea ideilor umaniste ale poetului, dovedind totodată că pe atunci aceste idei erau confuze în mintea lui. Dar umanismul, trăsătură specifică a. firii poetului, străbate chiar din versurile „Logodnei": lertaţi-mi nepriceperea. Iertaţi-mă că nu mai ştiu vechiul joc al versurilor Nu mai ştiu nimic şi doar iubesc In preajma anului 1912 apar poeziile „Zona", „Podul Mirabeau", „Vendemiaire", „In temniţa Sânte", „Cortegiul", „Călătorul", „1909". In aceste poezii se simte lirica specifică lui Apollinaire, care se împleteşte cu năzuinţa comună lui Cendrars şi Salmon de-a zugrăvi teme majore într-un spirit larg epic. In poeziile din acea perioadă se simte atracţia artistului, interesul său pentru muncă şi pentru progresul tehnic din acei ani. Fără îndoială că şi aceste versuri sînt legate de cele anterioare prin aceleaşi căutări moderniste; în ele lipseşte de multe ori suita logică a ideilor, compoziţia interioară •este înlocuită cu abordarea simultană a unor teme străine fără vreo legătură între eie. Incercînd să reconstituie cît mai amănunţit realitatea, poetul îmbracă aspectele de detaliu într-o haină impresionistă, le notează aşa cum sînt, în loc de a le tipiza. La sfîrşitul lui 1912, Apollinaire renunţă de-a mai folosi în versurile sale punctuaţia, continuînd (în mod inconştient poate), tendinţa simboliştilor care scriau versuri confuze, ce puteau fi interpretate în fel şi chip. Am spus — în mod inconştient — pentru că Apollinaire condamnă simbolismul, ca fiind un curent rupt de viaţă. Hotărirea sa de-a nu folosi semnele de ■punctuaţie, Apollinaire o motivează prin aceea că „adevărata punctuaţie — este dată de ritmul şi pauzele versului". Lipsa semnelor de punctuaţie este larg răspîndită şi în poezia franceză de azi (Eluard, Aragon şi alţii). Printre versurile lirico-epice de mai tîrziu, începutul liric îl face mai ales poezia „Podul Mirabeau". Aci este vorba despre iubirea ce dispare tot atît de neaşteptat ca şi Sena sub podurile Parisului, despre iubirea şi speranţa care rămîn mereu vii şi puternice